Coperta seriei: Petre Vulcănescu
U
JEAN BART
SCRIERI
ii
SCHITE MARINE DIN LUMEA PORTURILOR
EUROPOLIS ÎNSEMNĂRI ŞI AMINTIRI
DIN PERIODICE
Ediţie îngrijită, note şi bibliografie de C. MOHANU
Toate drepturile rezervate Editurii Minerva EDITURA   MINERVA-BUCUREŞTI-1 9 7"
SCHIŢE MARINE DIN
LUMEA PORTURILOR
fâra permis de export
Vaporul, în bazinul ciocurilor. Ghiftuit, cu burta îndopată, înghiţise trei mii de tone grîu arnăut. Plecam la Neapoli. încărcarea era pe sfîrşite cînd poposi în curtea docurilor o cireada de boi de export. Nemulţumire generală pe bord. Primim ordin să transportăm o sută douăzeci de vite cornute la Malta.
— Cel mai păcătos carie de dus pe apă e marfa asta vie, zise căpitanul, cătînd instinctiv spre cer să vadă cum se anunţă vremea la larg.
— Iar transformăm vaporul în grajd, adăugă necăjit secundul.
— Am ajuns văcari, bombăni bosumflat primul ofiţer de punte.
Furios, şeful de echipaj trînti şapca unsuroară în tabla punţei de fier şi izbucni într-o cascadă de înjurături navale.
— o să le facem vînt la apă şi ăstora, dacă vom avea timp rău. Anul trecut n-am aruncat în mare două sute de boi, cînd ne-a prins furtuna la Capul Matapan ?
Şeful vămei, un sanchiu bătrîn, straşnic de formalist şi scrupulos în serviciu, era foarte scandalizat că moderna instalaţie a docurilor noastre ajunge un fel de tîrlă de vite.
— Nu admit nici cea mai mică necurăţenie. Dacă voi găsi o urmă de murdărie vă evacuez instantaneu din incinta docurilor, sfîrşi domnul şef, dînd ordine severe pentru încasarea taxei de cheiaj pe locul, măsurat cu metrul, unde se grămădise toată cireada.
7
Cei trei văcari, sub nişte căciuli uriaşe cu fundul lat, cu sumanele sure aruncate numai pe umăr, şedeau rezemaţi în ghioagele lor nestrujite şi ascultau ingrijaţi oarecum, deşi nu înţelegeau bine ultimele vorbe, rostite cu necaz de şeful vămei.
Cel mai bătrân, un unchiaş scorojit, cu musteaţa pe oală, după ce-şi descoperi cuviincios pletele cărunte, îndrăzni să vorbească :
— Să nu fie cu bănuială... şi să ne iertaţi, domnule şef, de cuvîntul cel prost... dacă omul, precum prea bine ştiţi, are nevoile lui de ieşire pentru sine, da' mite o vită proastă care nu ştie a cuvînta. Bunătatea domniilor-voas-tre li-o ierta de necuviinţă... că dacă sunteţi dumneavoastră cel mai mare aci, să cheamă ca un părinte al lor cît or sta şi ele pe loc...
— Nu admit absolut nimic, îi ratează scurt vorba domnul şef, cătrănit, îndreptîndu-se spre biroul vămei din port.
— Mă, că abraş om s-arată a fi şăful ista, adăugă în şoaptă unchiaşul către ceilalţi doi tovarăşi.
Sosirea neaşteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autorităţile de uscat şi de apă, răzvrătise lumea zbuciumată în toiul lucrului pe cheuri, turburase întreaga viaţă a portului.
Şi în mijlocul zgomotului infernal de fierării debarcate, în scrâşnetul macaralelor de la vapoare, în tumultul portului agitat, numai boii — victime nevinovate ale lăcomiei omeneşti — şedeau liniştiţi ca nişte sclavi filozofi, resemnaţi, nepăsători de soarta care li se pregătea.
Intre o movilă de cărbuni şi alta de pucioasă, înconjuraţi de butoaie de coloniale şi baloturi cu manufactură, înşiraţi la linie, legaţi la conovăţ, boii rumegau domol, cătînd în vid cu ochii lor blajini plini de o stoică răbdare.
Nici nu se mirau măcar de cadrul nou şi arid în care poposise. Nici un petic de umbră, nici un colţ de verdeaţă. Copita nu scurma decît zgură şi cenuşe pe calda-rimul tare de granit. Tocmai la marginea cheului, pe linia ferată, străluceau ca nişte pilituri de aur fire de grîu scăpate din saci la încărcat. Şi vrăbiile, picând din zbor
ca nişte gloanţe intre şine, ciuguleau cu lăcomie firimiturile căzute de la masa portului bogat.
Numai cînd locomotiva trenului de marfă, ca un balaur furios forfotind în nori de fum şi în ploaie de scântei, părea că se repede orbiş în cireada, boii, înfioraţi o clipă, se traseră inapoi.
Grămădiţi unii in alţii, nesiguri pe membrele lor scurte, aplecau grumazii laţi cătînd îngroziţi cu capetele întoarse. Iar coarnele lor lungi, curbate în formă de liră, se izbeau între ele c-un vuiet sec de oase lovite cu ciocanul.
Dar s-au deprins boii şi cu asta.
Musculoşi, calmi, fără nervi, cu osatura robustă şi crupa lată, abea se clinteau greoi pe loc, cu mişcări leneşe ca pe nişte resorturi moi, slobozind un suflu cald pe catifeaua neagră şi umedă a nărilor deschise.
Rumegau în linişte.
Ce s-o fi reflectând oare în lentilele acelor ochi mari şi blânzi, cu irisul negru ca păcura, lucind între genele arcuite, lungi, ca nişte fire de borangic albe şi roze ?
Sub frunţile acelea plate s-o fi petrecând oare ceva ? Visau câmpuri de mătase, pajişti cu umbră şi răcoare, ori meditau asupra vieţii lor torturate de bunul plac al omului, ragele creaţiei, sau numai rumegau... şi atâta tot ?
Cine ştie ?... Cind se vor dezlega tainele firei descoperind hotarele ascunse de înţelegere şi înrudire dintre om şi toate celelalte lighioane care se hrănesc din coaja aceleiaşi planete ?
A doua zi dimineaţă cireada sporise.
In port erau o sută douăzeci şi una capete de vite. în timpul nopţei o vacă mare bălţată fătase un viţel roşu, pintenog.
Un fapt banal în fond — o vacă a fătat. Dar vaca a fătat în port.
Cine ar fi bănuit vreodată că o plăpîndă fiinţă venită pe lume, abea debarcată în port, un fraged viţel de lapte, ar putea dezlănţui furtuni de patimi omeneşti, conflicte de atribuţii între autorităţi, discuţii violente, ciocniri de interese în lumea comerţului maritim al portului ?
8
9
Şeful vămei, cu tocul după ureche, cu gazeta de dimineaţă întinsă pe birou, îşi sorbea ca de obicei cafeaua turcească. Pe cînd îşi căuta enervat prin buzunare cutiuţa cu pastile de zaharină, veni un impiegat vamal alarmat, cu raportul asupra faptului întâmplat în timpul nopţii in zona portului.
— Ei asta-i culmea... poftim, acum s-au apucat dumnealor să-mi şi fete aici în incinta docurilor. Şi, după ce turti cu necaz mucul unei ţigări „Regale" de buza ceş-tei, şeful, indignat, pufnind pe nări, plecă să constate în persoană faptul la faţa locului.
La faţa locului lumea, gurâ-cască, se adunase grămadă ca să privească la îmbarcarea boilor în vapor.
Cei trei văcari, cînd l-au văzut de departe pe şef luînd-o oblu spre cireada, au înţeles că furtuna se apropie. Pitiţi pe după vite, îşi făceau de lucru cătînd pe sub căciulă cu coada ochiului să vadă ce are să se mai întîm-ple. Dar ochiul ager al şefului, căruia nimic nu-i scapă din toată zona portului, îi şi zărise.
— Dar ce v-aţi apucat, nenorociţilor ?... să-mi faceţi staul de vite... să-mi fătaţi aci în incintă... în centrul de exploatare comercială al portului ?
— De, domnule şef, ce să facem — îndrăzni să zică văcarul cel mai bătrân — ce suntem noi de vină ? Iaca mi-o făcut boclucul boala asta de vacă, mînca-o-ar lupul... că, dacă-i vită fără înţelegere, n-avem ce-i face. Acu zic : dacă o fătat, o fătat şi pace... iertaţi şi dumneavoastră, că viţelul ista, odată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-1 mai puteam întoarce. Şi, ca să trăiască, o să meargă şi el cu mîni-sa pe vapor.
— Imposibil !... nu permit asta... se răsti şeful. Viţelul nu-i trecut în permisul de export.
Ianuli, agentul casei comerciale care exporta vitele, sosi gîfiind.
— Vă rog mult, domnule şef — începu el cu blîn-deţe — nu ne faceţi dificultăţi la încărcare, vaporul este deja în înlîrziere.
— Cum îţi permiţi dumneata să mă acuzi că-ţi fac dificultăţi ? izbucni şeful iritat. Eu nu-mi fac, domnule, decît strict datoria. Sunt omul legii, domnule, eu sunt funcţionar vechi şi corect în serviciu. Citeşte aci permi-
10
Stal de export. Ce scrie negru pe alb ? Este, domnule, una sută boi şi douăzeci vaci ? Este. Unde vezi scris vreun VÎţel ? Pe ce bază vii dumneata azi şi-mi pretinzi, mă Înţelegi, mie funcţionar conştiincios în serviciu, să-ţi fac favorul ca să îmbarci un plus de-un viţel, care vine fără forme vamale, care nu-i trecut în permisul de export ? ' — Dar ce trebuie să fac acum, domnule şef? Dacă viţelul mai întirzia o zi acolo unde a stat pînă acum, el putea să se îmbarce pe vapor. înapoi nu pot să-1 mai dau. Adică trebuie neapărat să mă duc la Bucureşti, să cer audienţă ministrului de Finanţe ca să-i dea viţelului un permis special de export ? Apoi vaporul, gata de plecare, are să aştepte actele viţelului ?
— Asta te priveşte. Eu constat că viţelul e în neregulă, nu are forme legale şi deci trebuie să rămână pe Ioc. Nu se poate îmbarca fără permisul de export respectiv. E logic ? Ori nu-i logic ? Numai cînd voi vedea cu ochii mei semnătura şi ştampila de la minister, îi permit îmbarcarea pe vapor. Aşa scrie la lege ; eu, domnule, -sunt omul legii, şi dumneavoastră cari faceţi comerţ în ţara asta trebuie să respectaţi legile ţării.
Şeful, ca de obicei, se ambiţionase, ridicase tonul, fa-ţa-i spînatecă luase o nuanţă violetă, răsufla profund, că-1 strângea gulerul scrobit — avea gîtul cam scurt şi C&afa dublă.
Ianuli, hotărât ca să-şi păstreze calmul necesar, ca de obicei il pierduse şi de data asta. începuse să fiarbă de mînie, tîmplele îi zvâcneau, vocifera, făcînd gesturi cu pumnii strânşi — era om iute, fire inflamabilă, fiind de Origină din Kefalonia.
Şi discuţia lua forme din ce în ce mai violente, schim-bîndu-se cuvinte tari acolo pe cheu, în faţa unui numeros public privitor.
Mulţimea, ca întotdeauna, era împărţită în două tabere : pro şi contra îmbarcărei viţelului.
Discuţiile se întindeau. Şeful se certa cu agentul, secundul vaporului cu taxatorul, şeful de echipaj cu impie-"jatul vamal.
,.'   Se îmbarcă ? Sau nu se îmbarcă viţelul ?
f    Asta era chestiunea care agita masa aceea de oameni
care creştea, adunată ca la o comedie.
Hamalii, pe jumătate goi, cu sacul pe umăr, lăsase lucrul şi se grămădise în jurul vitelor. Marinarii cobo-rîse de pe vapor ; fochiştii, negri ca nişte draci, ieşiţi de la căldări ca să răsufle afară, priveau şi ei încîntaţi de întâmplarea asta.
Pe cînd la centrul cercului format încordarea creştea, la periferie, tensiunea fiind mai slabă, se făcea haz şi glume.
Unul zicea : „Măi, cum a putut vaca asta să fete în port dacă nu şi-a scos permisul vamal de la ministrul de Finanţe ?"
Altul : „Dacă vaca pleacă în voiaj în străinătate şi viţelul rămîne în ţară, şeful vămei trebuie să-1 alăpteze cu biberonul".
Un fochist, privind cu lăcomie la ugerul plin care atîrna greoi cu pielea fragedă, gata să plesnească, zise rîzînd :
„Mă, fraţilor, în drumul ista o să bem toţi cafea cu lapte proaspăt, nu ne mai trebuie lapte condensat. Nu vedeţi ce maşină de lapte îmbarcăm pe bord ?"
Un hamal ghiduş, care-i păcălea pe toţi în port, strigă în gura mare o cimilitură :
„Cine ştie care-i cel mai prost animal de pe faţa pă-mîntului ?
Tot eu o să vă spun :
Viţelul, mă ! că el are tată bou şi mama vacă."
După un ceas de vorbă fără folos, Ianuli. disperat de încăpăţînarea şefului, făcînd spume la gură, strigă aprins, trîntindu-şi un pumn în cap :
— Ama doxa Să mergem la căpitanul portului, că el e mai mare aci, să judece cu capul lui o comedie ca asta, care nu s-a mai întâmplat de cînd îi portul.
Şi Ianuli plecă furtunos, făcîndu-şi cu pumnii loc prin mulţime.
— Nu-ţi permit, mă înţelegi, veneticule, nici un cu-vînt mai mult, scrîşni şeful, repezindu-se cu bastonul ridicat deasupra capului.
Pentru că Ianuli era departe şi nu mai putea fi ajuns, şeful se opri şi tampona cu batista păturită fruntea bro-
"bonată de sudoare, îşi smunci de cîteva ori manşetele şi, recăpătîndu-şi calmul necesar, vorbi grav şi tare ca să audă toată lumea adunată acolo :
— Căpitănia portului nu se poate amesteca aci într-o chestiune pur vamală. Aci eu singur sunt suveran şi dau ÎOrdine în zona vamală a portului. Care va să zică : vaca se va îmbarca pentru Malta, viţelul va rămîne pe loc în ţară, întrucît nu are permis de export.
După o pauză, în care o linişte solemnă stăpânea mulţimea, şeful adaugă rar şi sacadat :
—■ Cît despre ca-na-lia asta de kefalonit... o să-1 învăţ eu să mai insulte autorităţile şi ţara pe care o suge ca o lipitoare de atîţia ani de zile. Să-i torni, domnule taxator, un proces-verbal drastic de ultragiu adus în exerciţiul funcţiunii.
înconjurat de întregul stat-major vamal, şeful, rigid, neinduplecat, părăsi terenul pe care era deplin stăpîn. Funcţionarii se îndreptară către biurouri ca să se pună pe lucru, având să întocmească numeroase acte, concepte, procese-verbale şi toate formele legale, pentru a pune de urgenţă in curent autorităţile superioare asupra conflictului provocat în zona portului de către un viţel de lapte, care nu avea respectivul permis de export.
Conflictul părea tranşat. Ordinea şi siguranţa portului restabilită prin supunerea oarbă la hotărârea şefului siaveran in zona atribuţiilor sale vamale.
Dar o neaşteptată, Îndârjită opunere se ridică de data asta de la o parte interesată în cauză, dar care nu se amestecă în discuţia violentă ce abia luase sfîrşit pe cheu.
Vaca — mamă prea iubitoare sau prea încăpăţânată — nu convenea să-şi abandoneze noul-născut. Se opunea la executarea ordinului vamal. Cu nici un chip nu voia să intre în vapor.
S-au întrebuânţat felurite mijloace — blândeţea, înşelăciunea, forţa brutală — de prisos. Vaca se opunea cu îndărătnicie de neînvins.
Unul din văcari o mîngiia scărpinînd-o intre coarne, cum ştia el că le face plăcere vitelor. Vaca se imblânzea,
12
13
îşi întindea gâtul cu voluptate, cătînd cu ochii blajini la viţelul care abia îşi ţinea echilibru ; nesigur pe picioruşele lui ţepene, părea o jucărie de lemn, primitiv lucrată. Limba aspră a vacei lăsa urme ca de perie pe blăniţa moale, mătăsoasă, a viţelului.
îndată ce viţelul dispărea din vedere, vaca se zbătea furioasă, scotea nişte mugete sfâşietoare, bolovănea ochii furioşi cari scînteiau ca doi cărbuni aprinşi.
Trebuia urcată cu forţa pe vapor ; doar aţîta lume era adunată acolo. Văcarii, marinarii, fochiştii, grănicerii, vameşii, hamalii, tot poporul strâns acolo a dat mină de ajutor.
Aşa, cu alai, într-o harmalaie şi gălăgie infernală, trasă de coarne, împinsă pe la coadă, mai mult pe sus decît pe pămînt, fu tîrîtă pînă în faţa vaporului. Acolo vaca se făcu ghem, înfingîndu-şi coarnele în capul schelei de lemn. Şi cînd simţi că-i aproape să fie răpusă şi răsturnată peste cap cu burta în sus, deodată se răsuci pe loc c-o zvîcnitură desperată, tăind un cerc larg cu coarnele prin mulţime.
Căta cu ochi sîngeroşi în jurul ei, coastele i se mişcau ca nişte arcuri, bale îi curgeau pe bot şi sforăia profund pe nările larg deschise.
— Feriţi... c-a turbat ! strigă un hamal, dîndu-se înapoi îngrozit.
Secundul vaporului, care privea manevra de sus, de pe puntea de comandă, se adresă căpitanului :
— Ce-ar fi dacă am îmbarca şi viţelul ? Adică ce se poate întîmpla ?
— O să avem iar scandal cu vama. Nu ştii ce catâr e hodorogul de vameş ?
Căpitanui vaporului se ţinuse pe tot timpul conflictului la distanţă, într-o prudentă rezervă ; avea o veche pică împotriva şefului de vamă care, cu vreo câteva luni în urmă, îi făcuse acte de contrabandă de porci, fiindcă îmbarcase doi purcei pentru hrana echipajului pe bord.
Secundul dădu un ordin în şoaptă.
Un marinar coborî în fugă scările şi, după cîteva minute, se întoarse la capul scărei cu viţelul în braţe.
Dar un agent vamal îi ieşi înainte.
— Nu puteţi îmbarca viţelul că n-are permis de export. Aşa-i ordinul lui domnu şef.
Un grănicer cu arma în bandulieră veni într-o goană.
Viţelul era ameninţat să fie rupt în două. Marinarul îl trăgea de cap şi vameşul de picioare.
Cînd începură să apară şi alţi marinari în capul scărei, se auzi un fluierat ascuţit. Grănicerul, ameninţat, dăduse alarma. Şi într-o clipă garda portului ieşi din pichetul docurilor. Pe drum, din fugă, soldaţii îşi puneau baionetele la arme ; se auzea în cadenţă ţăcănind încărcătoarele de cartuşe în gibernele săltate în pas alergător. Marinarii, ca la un semnal dat la posturile de luptă, escaladară în salturi balustrada punţei, înarmaţi cu lopeţi de barcă, capete de frînghie împletite în noduri plumbuite şi manele de la cabestanul ancorei. Iar de prin găurile vaporului răsăreau fochiştii, cazangiii şi ungătorii, negri, goi pe jumătate, plini de cărbuni şi sudoare, cu ciocane şi rangale de fier cari sfîrîiau scoase atunci din jăratecul focarelor.
Căpitanul, de la înălţimea punţei de comandă, înţelese dintr-o privire gravitatea situaţiei, căci clipa fatală de ciocnire între cele două forţe, de uscat şi de apă, se apropia văzînd cu ochii ; puse mina pe megafon pentru o măsură repede şi hotărîtă, ca pentru o manevră sigură în faţa unei furtuni cu care dai piept în largul mărei.
Şi deodată, de sus, din gura căscată a conului de megafon, răsună ca un tunet, răspicat, în tot cuprinsul portului comanda căpitanului :
„Toată lumea la bord !"
„Echipaj la posturile de plecare !"
„Sus schela !"
„Vira ancora !"
„Mola parîmele de la mal !"
Şi sirena vaporului, ca o fiară rănită de moarte, începu să urle prelung cutremurând văzduhul.
Ca prin farmec garda s-a oprit pe cheu. Soldaţii au încremenit în loc cu armele pe umăr, cu gurile căscate la jerba de aburi care zbucnea forfotind la gura coşului fumegând.
14
15
Marinarii au sărit într-o clipă pe bord, răspîndindu-se ca un stol risipit. Fochiştii, cazangiii, ungătorii au dispărut în găurile din burta întunecată a vasului. Iar boii de pe punte s-au ghemuit de groază unii în alţii, cu grumazii aplecaţi, cu ochii închişi de stropii fierbinţi căzuţi din aburul sirenei, şi pielea le tremura ca gelatina.
Pentru că vaca de pe mal se apropiase ca să-şi miroase viţelul lăsat jos la capul schelei, căpitanul mai dădu un ordin :
„Să se ridice vaca la bord cu palancu de la prova !"
Un marinar, spînzurat ca o minge la capătul macaralei, alunecă în jos pînă la pământ... Două chingi late trecute uşor pe sub burtă şi intr-o clipă, fără să prindă de veste, vaca cea Îndărătnică pierdu pământul de sub picioare.
Câteva minute se zbătu in aer, balansată ca un gândac atârnat de-un fir de aţă. Se Înălţă âncet până deasupra punţei, apoi fu coborâtă lin şi pusă la rînd cu ceilalţi cuminţi tovarăşi de călătorie.
Ancora smulsă, helicea se puse cu zgomot în mişcare şi vaporul se dezlipi domol de cheu. Numai cind vitele simţiră sub picioarele lor nesigure puntea de fier trepidând ân cadenţă, âncepură a se agita, smucindu-se în legăturile conovăţului.
Vaporul, sfârşind manevra de plecare, alunecă de-a lungul cheiului, ieşind la larg din bazinul docurilor.
Vaca, Îmbarcată în ultimul moment, era legată la capăt, lîngă balustrada punţei. Pufnind pe nări, ea căuta spre mal cu ochii însângeraţi, cu botul deschis. Prin gi-raţia vaporului, mai putu să vadă ancă o dată viţelul lăsat acolo jos pe chei. Scoase atunci un muget prelung şi dureros... Rămase aşa cîteva clipe împietrită, cu gâtul întins şi ochii ţintă la malul care fugea în urmă. Aştepta parcă să-i vie un slab ecou de departe, de-acolo unde instinctul matern o împingea.
Şi deodată, zvîcnind înapoi, rupse funia şi, ca turbată, se năpusti peste balustrada punţei căzând rostogolită ân valuri cu capul în jos, ea un bloc de piatră aruncat de sus în fundul apei.
A fost un moment de spaimă la bord. S-a crezut deodată că a căzut un om in apă. Doi marinari s-au repezit
la manevra bărcei de salvare. Un colac de plută aruncat de sus in cercul ân care apa forfotea se văzu deodată săltat de-o pereche de coarne cari ieşeau încet la suprafaţă.
— Daţi-i pace — strigă căpitanul — nimereşte ea singură la mal.
Vaca inota, tăind domol apa tulbure, tîrîtă de curentul care o mina spre ţărm. Numai capul cu coarnele pe spate se zărea departe ca un punct negru din ce în ce mai mic.
Marinarii de pe punte o urmăreau cu răsuflările stă-pînite, măsurînd din ochi distanţa pînă la mal. O barcă se zări desprinsă din gura docurilor. Vaca era salvată.
Un fochist oacheş, unsuros, care ieşise c-o căldare de zgură pe punte, ceru binoclul timonierului de serviciu ca să privească şi el minunea asta.
— Măi — zise înduioşat — vezi cum se luptă săraca !... parcă mai greu să desparte o vacă de viţel decît o mamă de copilul ei.
16
TREI DEZERTORI
Vechea canonieră „Alexandru cel Bun", c-un şlep la remorcă, ancorase de dimineaţă la coada unui ostrov. Numai în locul acela oglinda scînteietoare a Dunării părea spartă. Apa se oprea acolo învîrtindu-se cîtva timp în loc, în ochiul de anafor format de epava unui vechi vapor, înecat pe vremuri în urma unei ciocniri.
In fiecare vară, Compania de torpile fixe făcea cîte o călătorie de instrucţie, pentru deprinderea marinarilor cu mânuirea materialului explozibil. Se făcea cu asta şi un serviciu navigaţiei, curăţind fluviul, de la Marea Neagră pînă la Porţile-de-Fier, de toate epavele rămase înecate în drumul vaselor.
într-o magazie a şlepului încăpeau o sută de marinari, rânduiţi ca sardelele în cutie. în cealaltă magazie se ţinea fulmicotonul. Nu mai rămăsese decît cincizeci de kilograme, căci se făcuse tocmai nouăzeci şi nouă de explozii.
Căpitanul, bucuros că terminase cu bine călătoria o-dată cu marfa asta buclucaşă care-i stase tot drumul pe inimă, hotărî să pregătească o torpilă mare, cu tot restul de fulmicoton ce-i mai rămăsese. Era a suta şi ultima explozie ce trebuia s-o facă anul acela.
Tot echipagiul aştepta c-un tremur de nerăbdare copilărească momentul emoţionant al exploziei care da fiori ca un joc palpitant de mare senzaţie în viaţa monotonă de bord.
Pentru că în tot drumul nu se întâmplase nici un accident, oamenii lucrau cu toată siguranţa. Fără nici o teamă rupeau in mâni calupurile de fulmicoton ca pe
;k şişte bucăţi de halva, umplând cutiile de tablă care serveau drept torpile fixe, lăsate pe fundul apei după ce fivau hermetic închise. Explozia se producea prin curentul .electric al unei mici baterii portative.
Curagiul neştiinţei îi făcea pe mulţi să se joace cu poariea la fiecare pas.
Exploziile scoteau la suprafaţă o sumedenie de peşti, jnorţi sau ameţiţi, cari pluteau cu burţile albe în sus ca .nişte pene duse de curentul apei la vale. Plutonierul, om vechi şi cu experienţă, căci avea trei reangajări, îşi organiza cu pricepere bărcile şi uneltele de pescuit. Oamenii lui mîncau bine şi economie simţitoare se făcea la capitolul de hrană a trupei.
Aproape de ora prînzului. Aşa-i de cald, că aerul parcă fierbe şi apele aburesc în zare. Dunărea, leneşă, îşi lunecă domol undele îneovoindu-se printre ostroavele pustii şi păduroase.
Căpitanul stă la umbră, sub bolta unei răchite argintii. Se Îmbracă încet, mulţumit, după o baie răcoritoare.
Lăsase totul în seama plutonierului, om vechi, de toată încrederea. Aştepta să fie anunţat cînd torpila era să fie gata pentru explozie.
Plutonierul intrase la vapor să guste probele şi să pregătească bărcile pentru pescuirea aşteptată. Lăsase torpila în seama sergentului Marin, cel mai priceput şi mai cuminte gradat din companie.
„Să fie cu ochii în patru !" le recomandase plutonierul la cei şase oameni cari lucrau la torpilă.
In momentul cînd căpitanul, cu ţigara în gură, se aşezase jos să-şi încalţe ghetele, izbucni deodată o detunătură groaznică. Cîteva clipe locul se zgudui sub el ca în-$r-un cutremur de pămînt. înspăimântat, sări cătînd bui-' jmăcit în jurul lui.
Tăcere peste tot. Numai pe mal, în dreptul vaporului, jîntre pămînt şi cer, se ânălţa o coloană de nori cenuşii, £a un imens con răsturnat cu baza în văzduh. Nu era obişnuita coloană de apă pe care o aruncă torpila cu-Jundată.
Ca un fulger trecu prin mintea căpitanului înţelesul întregei grozăvii. „Idioţii !... au explodat torpila pe mal înainte de a o cufunda." Cu capul gol, pe jumătate dezbrăcat, se repezi într-o goană nebună de-a lungul malului. Călca orbeşte prin gropi, se lovea de pietre, se încurca prin bălării, se poticnea prin rădăcini, gonind cu răsuflarea tăiată, cu gura căscată, apăsîndu-şi inima cu mîna stingă. Prin mintea-i înfierbîntată i se învălmăşeau în fugă imagini însîngerate : morţi întinşi, răniţi zvîrco-lindu-se, bălţi de sînge, horcăieli, gemete, tînguiri...
Oamenii de pe vapor şi de pe mal alergau cu feţele palide, grămădindu-se în neştire la locul dezastrului. Căpitanul, cu pumnii strînşi, îşi făcu loc prin mulţimea îngrozită, prăbuşindu-se aiurit în fundul unei groape adinei, căscată proaspăt în coasta malului spintecat de explozie.
— Ce-ai făcut, nenorocitule ?! izbucni în faţa plutonierului, zguduindu-l cu violenţă de umeri.
Bătrînul, zăpăcit, bîlbîi tremurînd cu mîna ridicată la Adziera şăpeei.
— Fusei pînă la vapor, domnule căpitan. Aci am lăsat pe sergentul Marin cu amorsa şi pe caporalul Oprea cu torpila în braţe.
— Unde-i sergentul ?
— Nu-i.
— Unde-i caporalul ?
— Nici el nu-i.
— Cîţi morţi ? Cîţi răniţi avem ?
— Nu ştiu, că nu se vede nici unul dintre cei şase care încărcau torpila.
— Să plece îndată cîţiva oameni să găsească cadavrele ! Să se caute răniţii ! Să vie infirmierul cu lada de farmacie !
Infirmierul cu lădiţa lui de pansamente era la faţa locului, dar fără nici o întrebuinţare. Nici un rănit şi nici un mort nu se vedea. Nici o pată de sînge nu se zărea. Nici un vaiet, nici o tînguire nu se auzea... nici o durere... nici o suferinţă. Numai şase oameni lipsă la apel — atîta tot. Explozia fusese aşa de formidabilă, încît a fost destulă vreme o secundă ca pe unii dintre cei aflaţi în jurul torpilei să-i rupă în bucăţi, azvîrlindu-i în toate
20
direcţiile, la mari depărtări, iar pe ceilalţi să-i pulverizeze complect.
Căpitanul ridică din ţarină capătul sfîşiat al cablului, caută pe mal cutia cu bateria electrică şi, după cîteva clipe de gîndire, îşi plesni cu palma fruntea udă de sudoare. Găsise pricina groaznicei întîmplări. Cablul rămăsese uitat la borna de contact a bateriei. A fost de-ajuns ca firele amorsei să atingă celălalt capăt al cablului ca, fulgerător, curentul stabilit să producă explozia fulmico-tonului.
După vreun sfert de oră au început să vină oamenii trimişi să caute cadavrele.
Ca şi trăsnetul, fulmicotonul, în jocul bizar al mor-ţei, răspîndise în toate direcţiile ţăndări de trupuri omeneşti. Proiectate la înălţime, unele bucăţi căzuseră pe cîmp şi prin mlaşteni, altele în Dunăre şi fuseseră luate de curentul apei la vale.
întregi, nu s-au găsit decît două berete de marinar şi un pantof. încolo — numai halci de carne din care picura încă sînge cald, mase informe... bucăţi de mîini şi de picioare cu pielea întinsă şi plesnită. Iar într-un sac de pesmeţi s-au adunat cîteva kilograme de carne macră hăcuită mărunt, amestecată cu bucăţi de cîrpă din stofă de haine. Tocătura asta de carne omenească a fost găsită prin sălcii, lipită de ramuri.
Cu greutate s-a putut reconstitui incomplect trei trupuri diforme, oribil sfîrticate.
Un picior, de la genunchi, retezat perfect parcă de o mînă abilă de chirurg, fu îndată recunoscut de un recrut.
— Ii a lui don' sergent Marin, că are bocancu parti-culer. Cum să nu-1 cunosc, dacă l-am văcsuit eu az-di-mineaţă ?
O mînă fu de asemenea răpede recunoscută. Era a caporalului Oprea. Avea degetele ţapene ca de statuie şi două galoane de lînă pe mîneca spenţerului cu care fusese îmbrăcat.
Pînă la apusul soarelui, pavilionul tricolor al canonie-rei fusese lăsat la jumătate, în semn de doliu.
21
Echipajul se culcase devreme, căci pe a doua zi se hotărîse ridicarea ancorei de plecare des-de-dimineaţă. Sub un felinar de punte, la masa de la prova, plutonierul încruntat şi un furier mărunţel, îngropaţi într-un maldăr de registre şi dosare, scriau de zor, pregătind formele celor dispăruţi, cari de fapt nu mai aveau nevoie de nici un act...
Căpitanul, după o zi aşa de urîtă, se simţea zdrobit. Cu sforţări cumplite se hotărî să lucreze toată noaptea actele privitoare la nenorocirea întîmplată. Se aşeză pe punte în aerul răcoros al nopţei. îşi trase un scaun lîngă masa de lemn, la pupa, în lumina unui felinar de bord.
— Adă-mi din cabină : cerneală, hîrtie, tutun şi sticla de coniac !
— Nu mai avem nici un strop de coniac, răspunse somnoros soldatul de ordonanţă.
— Adă atunci sticla de rom !
Trebuia să scrie un raport amănunţit asupra întâmplării. Dar sub ce formă să prezinte faptul ? Cum să argumenteze ? Era vinovat ? Desigur că era vinovat. Şase morţi. Cum să se apere fără să arunce vina pe alţii. Şase oameni ucişi într-o secundă. Ce impresâe o să facă întâmplarea asta la comandament ? Cum o să-1 judece şefii, camarazii ?... dar familiile celor morţi ?...
Un cerc de foc îi strîngea capul şi un cui ţintuit în frunte părea că-i sfredeleşte creierul. O năduşealâ chinuitoare îi strangula gîtul. îşi scoase gulerul. Bău două pahare de rom şi începu să scrie grăbit. După cîteva rîn-duri, se opri. Rupse hârtia enervat. Tâmplele âi ardeau zvicnând. Şi in creierul înfierbântat i se încrucişau imagini nestăpînite.
Se forţa să fixeze cu răceală într-un cadru tehnic toate amănuntele pentru explicarea faptelor ; să argumenteze strâns şi logic întreg procesul şi apărarea de care avea nevoie. Dar nu izbutea să se concentreze. Prin ochii minţii, fără să vrea, îi treceau mereu chipurile celor dispăruţi. Figurile se complectau tot mai clare, în linii din ce în ce mai precise. îşi amintea perfect că văzuse la mîna găsită pe cîmp, mîna caporalului Oprea, un inel de alamă pe unul din degetele acele înţepenite.
în starea de excitare a simţurilor în care se găsea, simţea parcă în fundul nărilor mirosul de sînge proaspăt de la mal, unde zăcea mormanul de carne tocată, învelită într-o foaie de cort.
îşi amintea în câte chipuri văzuse oameni murind : bătrâni stingîndu-se de moarte bună pe patul de-acasă, oameni morţi în spitale, unii loviţi de moarte violentă.., dar cum se poate pulveriza un om nu-şi închipuise niciodată, într-o clipă să dispari... fără să ştii... fără să prinzi de veste... fără să scoţi un suspin... nimic... nici o durere... nici o suferinţă.
Cine ştie ? Poate că în acea singură clipă e concentrată toată sensibilitatea, in creier fiind chiar sediul vieţii. Dar unele insecte au senzaţii chiar după ce sunt decapitate... şi căpitanul, cu tocul în mină, cu foaia albă dinainte, alunecă tot mai adînc în ipotezele fără sfârşit ale unei metafizici încîlcite.
Rătăcind în căutarea misterului morţii, se opri tîrziu, încurcîndu-şi firul logic în eterna enigmă a creaţiei.
Plutonierul, care se apropiase de masă păşind în vârful picioarelor, tuşi de două ori. Căpitanul nu auzea şi nu vedea nimic. Cu ochii ţintă în vid privea ca un somnambul.
— Domnule căpitan, eu sunt gata cu procesul-ver-bal şi cu formele de scădere a efectelor de îmbrăcăminte.
Căpitanul tresări fără să scoată un cuvînt. Plutonierul, om vechi, cu multă experienţă, întinse un varf de hîrtii pe masă, vorbind cu glas domol şi blajin :
— Domnule căpitan, în raportul d-voastră să puneţi numai trei morţi, că aşa am trecut şi eu în procesul-ver-bal. Ceilalţi trei se cheamă că-i avem deocamdată numai lipsă la apel, că* tot nu s-a găsit nimic din ei ca să putem reconstitui cadavrele. După patru zile, dacă nu se prezintă la corp, îi dăm dezertori conform regulamentului. Ştiţi, oricum sună altfel cînd se zice că avem numai trei morţi, în loc de şase.
Şi pe cînd îi împingea uşurel călimara şi hîrtiile pentru iscălit, plutonierul bătrîn urmărea cu coada ochiului mîna nesigură a căpitanului, care era să moaie din greşeală tocul în paharul de rom golit pînă la fund.
22
23
Era tîrziu de tot cînd apăru o semilună scânteietoare, prinsă anume parcă în pletele argintii ale răchitei de pe mal, sub care albea foaia de cort acoperind tocătura de carne omenească.
Apa lucitoare şi pămîntul negru dormeau de mult în vălul fumuriu al unei calme nopţi de vară. Rare fîlfîiri de aripi nevăzute tremurau în cadenţă, pierzîndu-se în zenit.
Şi o boare umedă, aluneeînd din sus pe luciul apei, pipăia şovăitor frunzele sălciilor încolăcite, cu fîşîiri misterioase ca nişte suspine fugare.
PLECA UN VAPOR DIN PORT...
Soarele ardea orbitor.
Portul adormise în miezul zilei.
Numai la cheiul vechi de piatră, ritmic, palpita marea în leneşe adieri din larg. Lumina îţi lua ochii. Şi în zare, scînteia întinderea de apă ca o vastă cîmpie de zăpadă sclipitoare.
Imobil, legat la cheu cu frînghii groase de sîrmă, vaporul nostru se odihnea ancorat în rezervă. Luasem masa la aer, afară, pe coverta curată de lemn alb, spălată, lustruită, între alămurile frecate, care străluceau ca aurul */ în soare. Stam la umbră sub tenda groasă şi aspră de pînză de vele.
Era ziua căpitanului nostru. Vechi marinar de rasă, logodit din frageda-i tinereţe cu marea, rămăsese burlac pînă în toamna căruntă a vieţii. O soră, singura rudă care-o mai avea, venise eă-l vadă. Era o văduvă în vîrsţă. înaltă, c-o ţinută distinsă, umbla îmbrăcată în negru şi avea părul alb ca zăpada, cizelat şi tras pe tîmple. Vorbea rar şi măsurat. Un mister părea că închide ceremonioasa ei melancolie.
După-masă, la cafea, Miron P..., gazetarul, o fire de artist ratat, care iubea cu pasiune marea, îşi chinuia nervos ciocul castaniu şi, cu ochii mici, galeşi, căta lung la ultima picătură de piperment care strălucea pe fundul paharului golit ca o pietricică de smarald.
Cu mîna ridicată el schiţă un gest maiestuos arătînd spre mare :
— A ! dacă aţi şti voi cît vă invidiez... voi, marinarii, trăiţi între două infinite... în spaţiu... între cer şi
25
apă... în contact intim cu divinitatea... în orizonturi largi citiţi sublima carte a Creaţiunii, gustaţi în plin poezia naturii... căci voi, oamenii de mare, sunteţi poeţi prin instinct... Noi, tereştrii, care ne gheboşim pe birourile infecte, pline de cerneală şi de praf, noi, care ne agităm numai între călimară şi scuipătoare, ducem o viaţă de plîns în mizerabila noastră realitate zilnică. Ne înăbuşim în lumea mică şi închisă a celor patru păreţi ca într-un muşuroi întunecat de cîrtiţă oarbă. Să nu ai alt orizont decît cercul strimt al oraşului ; în fiecare zi aceleaşi strade, aceleaşi case, aceleaşi mutre plictisite... mereu, în fiecare zi, aceeaşi regulată şi monotonă repetiţie fără nici o schimbare de decor... ce groaznică puşcărie...
Ce profund sentiment de acea chinuitoare proză a vieţii a avut poetul care ne-a strigat într-un acces de disperare : „îmbătaţi-vă !" Trebuie să fiţi în permanenţă beţi. E singurul lucru în adevăr cuminte. Ca să nu cădeţi sub povara timpului, îmbătaţi-vă mereu, cu vin, cu poezie, cu iubire — după cum vă e firea... numai îmbătaţi-vă. Dacă n-aş fi avut putinţa mai în fiecare an să plec din ţară, să călătoresc prin lume, cred că m-aş fi sinucis de mult.
Şi, inspirat, cu ochii pierduţi în largul mării, Miron începu să declame cu patos :
„Thalassa .' Thalassa Te salut mare eternă. Te salut mare liberatoare şi binefăcătoare... precum te-au salutat odată inimele celor zece mii de greci nenorociţi care, în retragerea lor spre Helada, găseau în vuietul valurilor tale ecoul patriei lor. Thalassa ! Thalassa
Dar glasu-i fu deodată acoperit de-un muget de sirenă care izbucni trezind din somn portul întreg. Tresărind, am rămas asurziţi cîteva clipe în profunda sonoritate care vibra în spaţiu ca o chemare groaznică din altă lume.
Pleca un vapor din port...
Ca să vedem mai bine, ne-am sculat de la masă, apro-piindu-ne de balustrada punţii.
Dezlipit uşor de cheu, lin, maiestuos, un cargobot belgian aluneca pe apa moartă a portului, lăsînd în urma-i o dîră sclipitoare de perle răscolite în forfotul helicei. Flamura de plecare pentru chemarea pilotului flutura încă sus, la mijloc, între cele două catarge.
Fascinat, Miron sta în contemplare.
— Nici nu vă puteţi închipui voi ce emoţie îmi strînge inima de cîte ori privesc la plecarea unui vapor din port. Mugetul unei sirene de vapor mă ameţeşte, mă îmbată, mă turbură şi mă dezmorţeşte din viaţa asta prozaică şi limitată. E ca o chemare supremă ce-mi evocă vechi nostalgii, miraje, decoruri exotice din alte lumi îndepărtate spre care mă simt mereu atras.
Noi, cei mai tineri, ascultam tăcuţi. Numai căpitanul întrerupse :
— De ce nu te-ai făcut la timp marinar ? Acum e prea tîrziu.
— M-au oprit meschine piedici familiale. Eram unicul fiu la părinţi. Ştii că părinţii adesea îşi ucid copiii din dragoste, ca şi maimuţele care-şi strîng puii la sîn pînă îi înăbuşă. întotdeauna m-a atras elementul acesta lichid în veşnică mişcare — oglinda infinitului ; nici unul din spectacolele naturii nu are o mai puternică atracţie ca marea.
— Nu cunoşti — îl întrerupse din nou căpitanul — cele o sută de răspunsuri la întrebarea : „Ce este marea ?" Nu cunoşti părţile tragice, perfidia şi capriciile femeieşti ale mării. Dacă pentru unii marea e o patrie, o carieră, un obicei, o pasiune — pentru alţii e o fatalitate, sclavie, luptă şi moarte.
* «
Pe cînd .vorbea căpitanul, mă îndreptai spre un scaun pe care lăsasem cutia cu ţigări. Doamna în negru, sora căpitanului, nu se mişcase de la masă. Sta singură ; ţinea batista la ochi. Mi se părea că plînge. Cînd a simţit paşii mei, s-a ridicat brusc. Cu ochii tulburi, cu paşii rari, şovăitori, s-a îndreptat spre cabina ei de pe punte, g Stingherit, m-am apropiat de căpitan atrăgîndu-i atenţia.
— Mi se pare că doamnei nu-i e bine. A intrat înăuntru.
Căpitanul plecă grăbit spre cabină. Noi stam tăcuţi şi îngrijoraţi de întîmplarea asta. După cîteva minute căpitanul se întoarse şi ne linişti.
26
27
— Nu-i nimic... aşa face biata soră-mea de ci te ori vede vreun vapor plecînd din port. E o întîmplare tristă, de demult, în legătură cu viaţa ei.
Şi, pentru că între noi căzuse deodată o tăcută răceală, căpitanul simţi nevoia, după al treilea rînd de cafele, să înceapă povestirea pe care noi o aşteptam aţîţaţi de o curiozitate copilărească.
— Eram tînăr. In al doilea an de ofiţerie. îmbarcat pe un torpilor, stam toată ziua la staţia de lansare a torpilelor, instalată la capătul vechiului cheu genovez. Asta era înainte de a începe Hallier lucrările de transformare a portului Constanţa. Lîngă noi a stat în vara aceea vreo două luni, la ancoră, un vapor belgian, „Niger". Avea de făcut nişte reparaţii la maşină.
Era un tip nou de cargobot, încercat fără succes de belgieni. Ştiu că nici o societate n-a voit să asigure vasul şi marfa.
Mă împrietenisem cu secundul. Era un tînăr simpatic : zvelt, cu ochii albaştri de copil, cu mustaţa şi părul ca mătasea aurie. Avea o voce caldă de bariton. Eu, pe vremea aceea, cîntam din mandolină, instrumentul muzical la modă al marinarilor, ca ghitara la frizeri. Făceam împreună adesea serenade sub balconul unor oacheşe grecoaice foarte romanţioase. Pînă cînd, într-o bună zi, mă pomenesc cu soră-mea care terminase şcoala şi venise la o mătuşe în Constanţa, ca să petreacă vacanţa la mare. Ca s-o distrez, o plimbam cu barca şi o duceam pe la vapoarele din port.
Vioaie, frumoasă, romantică, a reuşit să-1 ameţească pe belgianul meu de la prima vedere. Ce era de făcut?
Priveam încurcat, zăpăcit, la legătura asta la care con-tribuisem c-o senină naivitate. Era iubirea curată, aprinsă de focul primei tinereţi. Dar vaporul trebuia să plece. Belgianul avea să meargă cu vaporul la Anvers şi să se întoarcă după două luni pe uscat înapoi. In care timp trebuia să pregătim familia de isprava pe care o făcusem în vacanţă. Şi-au schimbat inelele în faţa mea. în ziua plecării : jurăminte, angajamente, lacrimi...
Am privit amîndoi de pe cheu plecarea vaporului. El a învîrtit în aer şapca în semn de adio. Ea a fluturat batista udă de lacrimi pînă s-a pierdut vaporul la orizont.
Şi... vaporul plecat sub ochii noştri n-a mai ajuns în Bosfor nici pînă în ziua de azi. Nu s-a aflat nimic, nici o ştire, nici o urmă n-a rămas. Se ştie numai că a plecat şi că n-a ajuns la destinaţie.
Atît şi nimic mai mult. Cum şi în ce condiţii s-a pierdut vaporul nu s-a aflat niciodată. N-a scăpat nici un om. Nici un cadavru, nici un colac de salvare cu numele vasului, nici un semn n-a fost, ca de obicei, aruncat de valuri la ţărm.
Probabil că vasul nu avea stabilitate, sau a fost rău încărcat şi s-a răsturnat deodată ou fundul în sus.
Oricum, ciudat lucru. Unul dintre sinistrele maritime care n-a lăsat nici o urmă. în zadar au fost toate cercetările şi toată corespondenţa oficială şi particulară schimbată între Anvers, Cospoli şi Constanţa.
Nimic... nimic nu se ştie.
Biata soră-mea ! Credeam că are să înnebunească de disperare. Cîţiva ani s-a zbătut aşteptîndu-şi iubitul să apară. Tîrziu s-a potolit. După multe insistenţe s-a măritat c-un medic distins. Trăiau bine. Aveau un singur copil. Acum cîţiva ani, pe cînd medicul se întorcea de la un congres din Neapoli, vaporul pe care se găsea s-a ciocnit c-un vapor grecesc aproape de Messina. în momentul abordajului cică juca şah pe punte c-un prieten. Toţi cei care erau afară s-au repezit la bărcile de salvare şi au scăpat. El a fugit jos pe scări să-şi ia geanta cu bani din cabină. Vaporul s-a răsturnat în cîteva minute. Pe el 1-a surprins înăuntru.
Şi căpitanul se opri cu ochii în vag. Credeam povestirea sfîrşită. După un timp de tăcere, reîncepu :
— Şi... culmea !... acum un an, singurul copil, crescut cu atîtea necazuri, dă examen la şcoala de marină şi reuşeşte întîiul. N-a fost chip să-1 împiedicăm de la cariera asta. Altfel e un copil bun, dar foarte încăpăţînat. Biata mamă, care are oroare de mare, e zdrobită de disperare.
Un presentiment chinuitor o stăpîneşte veşnic.
Sunt parcă anuine unele fiinţe omeneşti urmărite în viată ca de o fatalitate de misterul abisului mării — cîn-
28
29
tată de unii, blestemată de alţii —, sfîrşi căpitanul, arun-eînd cu nervozitate mucul de ţigară stins de mult între degetele lui uscate.
Tăcuţi, pe gînduri, am rămas mult timp urmărind cu ochii în larg un punct negru care se făcea din ce în ce mai mic, pînă se pierdu la orizont departe.
Era vaporul belgian plecat din port în direcţia trasată, spre gura Bosforului.
La sud, în fundul zării, numai cîteva pale de fum slab pluteau suspendate, pătînd albastra matasă a boitei pînă ce, resfirate în spaţiu, se topiră şi ele în azurul cerului de vară.
ÎN VINEREA PAŞTELUI
Primăvară. Dunărea abia se curăţise de sloiuri. Săptă-mîna Patimilor mă apucase într-un mic port dunărean. Şalupa era legată la ponton. Aşteptam un ordin de plecare în susul Dunării. Şi ca să-mi treacă de urît, mă duceam cu moşul Iancu Pilotul la biserică în serile de denie.
Moşul Iancu era unul dintre cei mai buni piloţi de pe Dunăre. Vechi şi priceput marinar ; învăţase meseria servind în tinereţe pe vapoarele austriace ale primei companii de navigaţie cu aburi pe Dunăre. Carte ştia puţină, se uita pe hartă ca mîţa în călindar, dar cunoştea Dunărea cu ochii închişi. Experienţa lui în navigaţia fluvială preţuia mai mult decît bagajul meu ştiinţific de calcule nautice, astronomice şi meteorologice.
Căutam să-i fur meseria asta care nu se învaţă din cărţi. Tot drumul aveam grijă să-1 alimentez cu ţigări şi coniac din belşug. Bătrînul acesta blajin şi sfătos avea din născare ochi de pilot, sînge rece şi o ţinere de minte uimitoare. Ştia istoricul fiecărui punct de pe Dunăre şi povestea minunat, c-o fineţă deosebită, întîmplări şi peripeţii din viaţa lui de marinar de apă dulce.
Slab, uscat şi atît de rezistent, că sta zile şi nopţi întregi la cîrmă.
Nu lua în gură carne de vită şi nu suferea să vadă tăind nici un pui de găină. Marinarii rîdeau de apucăturile lui şi susţineau că moş Iancu avea de gînd, după retragerea la pensie, să se călugărească, pentru a-şi asigura intrarea în rai.
31
în seara de Vinerea Paştelui, moşu, îmbrăcat curat, cu şapca cercuită de două galoane de argint, îşi prinse la piept medalia Serviciului credincios clasa I, şi prin cheutoarea vestei îşi trecu lanţul gros al ceasului de aur dăruit de regina Elisabeta, de pe cînd moşul pilotase iahtul regal într-o călătorie pe Dunăre.
— Gata, moşule ? Mergem la denie ?
— Gata. Iaca, să-mi iau numai pachetul ista.
— Dar ce ai acolo ? îl întreb văzînd că bagă în buzunar un sul mare de hârtie.
— O lumânare pentru biserică. Am plecat pe cheu, amândoi tăcuţi. Aproape de biserică încep să-1 necăjesc.
— Bine, moşule, ştiu că eşti bisericos, că trebuie să aprinzi o lumînărică la icoane, dar văd că ai luat o luminare de cele mai mari, parcă am merge la nuntă sau la botez.
— Apoi, vezi, mata, în fiecare an, în Vinerea Paştelui, eu trebuie numaidecît să duc o luminare mare la biserică. Aşa-i datorinţa mea din tinereţă.
Şi moş Iancu tăcu. îşi puse capul în piept păşind cu ochii în pămînt, preocupat, fără să mai scoată nici o vorbă. Avea parcă ceva pe suflet. Trecu pragul bisericii încovoiat, ca sub o grea povară care-i îndoia umerii slăbiţi.
Din strana de lîngă uşă, unde mă oprisem, îl vedeam pe bătrîn mişcîndu-se evlavios prin norii de fum de tă-mîie, făcînd metanii cucernice în dreptul icoanelor. în genunchi, cu fruntea lipită de lespedea rece, rămase mult timp aşa în faţa altarului.
Tîrziu, pe cînd ne întorceam în port, încerc din nou să-1 necăjesc cu gluma.
— Multe păcate trebuie să ai de ispăşit, moşule... ori tot e adevărat ce zice lumea că vrei să te călugăreşti ?
El tace. Şi în loc să zâmbească blînd ca de obicei, se posomorăşte şi cată ţintă în pămînt. îmi pare rău. Văd că moşul, vesel şi sfătos altădată, acum n-are chef de glumă. Tac şi eu. Ajungem în dreptul pontonului. Moşul,, în loc să intre pe schele, se aşeză pe nişte butuci de
lemn, rămaşi pe chei în faţa şlepului. Era încă devreme, nu îmi era somn. Mă aşez şi eu jos şi îi întind o ţigară. Simţeam că bătrînul are de spus ceva.
După cîteva minute, scoase un oftat adînc şi-ncepu cu glas moale :
— Eu în fiecare an în Vinerea Paştelui trebuie să mă pocăiesc, că am un mare păcat pe suflet.
— Dar cine n-are păcate, moşule ? încerc eu să-1 mingii-
•— Apoi vezi că eu am un păcat mai mare... că am ucis un om.
— Cum se poate ? fac eu surprins. Un om blînd ca d-ta, care nu poate tăia nici un pui de găină, să omoare un om ? Şi încep să rid.
— Ferească D-zeu de ceasul rău, zise bătrînul, clătinând din cap. Şi începu să povestească o nenorocită în-tîmplare din tinereţea lui.
— Mai demult, pe vremea copilăriei mele, nu se afla căpitan de şlep român. Numai greci erau pe toată linia Dunărei. Mie de mititel tare mi-a fost dragă apa. Am fugit de la şcoală din Brăila şi am intrat băiet de punte pe un şlep care se chema „Hios", al lui Andronachi, cel care s-o spânzurat de inimă rea că o pierdut o avere întreagă cu trei vapoare de porumb umed care s-o încins în drum spre Italia.
Căpitanul şlepului era un kefalonit, Epaminonda, Dumnezeu să-1 ierte. Om întunecat, ursuz şi zgîrcit. Ştia să scoată banul şi din piatra seacă. Tot ce aduna trimetea la patrida lui. Pe vremea aceea căpitanii de şlepuri se îmbogăţeau repede. Că se furau grînele ou tonele. Şle-paiâi erau pe sub mînă în tovărăşie cu hoţii de cereale care mişunau pe tot lungul Dunărei. Pe atunci nu păzeau ca acum grănicerii pe toate malurile. Veneam odată cu şlepul plin de griu de la Calafat la Brăila. în Cernavodă ne aştepta o telegramă. Trebuia să rămînem pe loc. Remorcherul avea să se întoarcă la Giurgiu şi noi să aşteptăm venirea lui în port cîteva zile.
Cum era spre Paşti, cer voie căpitanului meu să merg pentru o zi la Constanţa, unde locuia un frate al tatei,
32
33
pilot la căpitănia portului. N-am stat mai mult de-o zi şi o noapte. Cînd mă întorc în Cernavodă, şlepul „Hios" nicăieri. Mă gîndesc eu că s-o fi întors remorcherul şi a luat şlepul în jos spre Brăila. Dar mă răzgândesc, că n-a putut avea vreme remorcherul să facă atîta drum. Mă frământ, ântreb eu pe unii, pe alţii prin port şi aflu că şlepul meu se lăsase la vale singur, fără remorcher, în cursul Dunărei, pe firul apei, cu ancora tîrîş, căci era dibaci marinar căpitanul Epaminonda.
Cum stam eu singur amărît pe mal, iacă văd că acostează la ponton un remorcher grecesc venind din jos, dinspre Brăila. Mă duc şi prind să cercetez dacă n-au întîlnit cumva în cale şlepul nostru. Un marinar grec îmi spune că a văzut pe „Hios" ancorat la malul stâng, în dreptul satului Topalu. Un fochist bătrîn, care mă auzise între-bînd, zise ca pentru sine, zîmbind pe sub mustaţă : „Hei, ştie el Epaminonda ce face. Mai vestiţi hoţi ca topălenii nu se află pe toată Dunărea."
Mă bătea gândul s-o iau singur pe jos de-a lungul malului, dar îmi era teamă că mă apucă noaptea pe drum pînă la Topalu. Văd o lotcă de pescari coborînd la vale. îi fac semn. Şi mă rog de-un lipovean bărbos să mă ia şi pe mine în jos, că pot fi şi eu de ajutor să trag la băbăici. Am plecat cu lotca pe Dunăre la vale. Curentul apei era tare. Mergeam repede, dar tot pe înnoptate am ajuns în dreptul Topalului. Din depărtare am cunoscut şlepul ancorat pe malul opus, în faţa satului. îmi creştea inima de bucurie. Ajung. Mă sui pe şlep. Mă uit peste tot. Nimeni. Măi, zic, mare poznă şi asta... să lase el vasul încărcat, aşa, singur. Caut la pupa şlepului, barca nicăieri. O fi plecat cu barca la sat; dar trebuie să pice el acuşi, că n-o să rămîie noaptea acolo. Spirtoase nu lua în gură grecul niciodată. Să fi avut el vreo amantă în sat, nu ştiam.
Pe punte erau două cabine cari comunicau între ele. Vreau să intru. Uşa încuiată. Trag, sucesc, şi la urmă izbutesc să bag mîna pe sub oblonul ferestrei ca să ajung zăvorul pe dinăuntru. Uşa se deschide. Pipăi şi dau peste luminare. N-a fost chip să găsesc nici un băţ de chibrit. Prin întuneric mă lungesc pe pat. Ostenit, pătruns pînă la oase de umezeală, trag pătura peste cap şi închid
ochii. Aţipisem. Vise urîte îmi tulburau somnul. Parcă umblam pînă la brâu într-un lac de sînge. O puşcă ruginita explodase în mîinile mele şi-mi scosese umărul drept din loc. Auzeam nişte şuierături şi mugete îndepărtate. Gemete şi scrîşniri prelungite veneau de undeva de a-proape. Simţeam clătinarea regulată a şlepului. Fac o sforţare şi mă ridic în picioare. îmi frec tâmplele ca să-mi dau sama de ce-i în jurul meu.
Desigur că s-a stricat vremea. Pe Dunăre s-a stîrnit iar furtună şi valuri. Pipăind ca un orb, ies afară pe punte cu capul gol. O suflare de gheaţă îmi taie răsuflarea.
O noapte neagră. Cerul acoperit. Nourii încărcaţi se tîrau parcă pe jos, gonind pe deasupra valurilor vinete, răscolite de furtună. Mă târăsc împotriva vîntului pînă la ancoră. Mai slobod o cheie de lanţ. întăresc legăturile şlepului. înţepenesc cîrma care se zbătea scârţâind ân balamale. Şi inspectez incuietorile capacelor de la boca-porţii magaziilor de grâu. Pe mal, ân faţa şlepului, nişte sălcii stufoase ca nişte umbre negre se incovoaie cu gemete nesfârşite.
Singur, buimăcit in bezna nopţii, în mugetele vântului care taie văzduhul, mă simt săgetat de o spaimă cumplită. Şi prin minte îmi trece un gând de groază... Nu sunt pe Dunăre atîtea locuri blestemate, unde niciodată nu trebuie să ancorezi ?... De cîte ori nu auzisem asta de la marinarii bătrîni !...
Un dangăt de clopot răzbi bocind în depărtare. Şi cîteva steluţe slabe începură a licări, plutind pe malul celălalt. Oamenii din sat ocoleau biserica în noaptea de îngroparea Domnului, în Vinerea Paştelui. Mi-am făcut cruce şi parcă îmi venise inima la loc.
Liniştit, am intrat în cabină. M-am lungit, dar n-a mai fost chip să adorm. Mi se încrucişau prin minte felurite gînduri. Adică se pot găsi în lume oameni aşa de răi, ca să plece într-o noapte ca asta la furat?... De ce nu?!... Ba tocmai de aşa vreme se folosesc hoţii de obicei... şi căpitanul care nu mai vine... dacă rămîne în sat ?... pînă la ziuă trebuie să stau singur. Şi îmi fac planul cum trebuie să mă apăr la un caz de nevoie.
34
35
...Dacă o fi şi o fi... nu mă las nici mort... doar e vorba aci pe viaţă şi pe moarte... şi mă ridic în picioare îmbărbătat, dar leoarcă de sudoare.
Intru pipăind în cabina de alături. Nimeresc puşca pe care ştiam că o ţine căpitanul veşnic încărcată la căpătâi. Mă întorc şi o aşez binişor pe patul meu, la Îndemână, închid bine obloanele de la ferestre şi, pentru că încuieto-rile uşilor erau slabe, le înţepenesc câte o bară de fier pe dinăuntru. Dacă se întoarce căpitanul, are să bată în uşă. Dacă vin hoţii, nu pot să intre decît spărgând tablele de lemn cu toporul. Eu o să-i aştept ou degetul pe trăgaci.
Mă întind din nou pe pat. închid ochii, hotărît de data asta să dorm tun. Dar auzul mi se ascuţea fără voie. Furam cu urechea orice mişcare. Vîntul urla afară, apa plescăia coastele şlepului, cârma scîrţîia ca o pană de ferăstrău trasă regulat prin creier.
Luptam ca să-mi alung o teamă copilărească pe care o simţeam cum mă cuprinde. Şi din mulţimea zgomotelor care mă împresurau, deosebesc deodată nişte lovituri scurte, regulate, cari se apropiau de şlep. Ridic capul şi ascult. E ţăcăneala lopeţilor în băbăici; desigur că se apropie o barcă. Se întoarce căpitanul.
O izbitură seacă primeşte şlepul drept în coastă. Sar în picioare. Simt parcă o lovitură scurtă în cap şi în pîntece.
Lipesc ochiul de crăpătura dintre oblon şi cerceveaua ferestrei.
Tresar. Un fior îmi taie spatele.
Nu-i căpitanul. Sunt patru oameni spătoşi cu nişte căciuli ţurcăneşti. Se duc drept la bocaporţii magaziei de grîu. Aud pocănituri. Puntea de tablă răsună tare. O sudoare rece îmi scaldă trupul. Aud fâsâituri lungi pe tablă. Târăsc, se vede, sacii plini de grîu pe punte, spre barcă. Nişte paşi rari se apropie de uşă. O mînă pipăie înouie-toarea de la uşa cabinei căpitanului. O cheie scrîşneşte în broască, uşa înţepenită cu bara de fier pe dinăuntru nu se deschide. Cineva pipăie oblonul de la fereastră. Zgîl-ţînă balamalele. Eu ridic puşca şi-i sprijin buza ţevii de marginea cercevelei. Oblonul rezistă. Lucrul afară s-a oprit. Aud paşii cari se îndepărtează. Se face linişte. Stau la pîndă. Limba în gură mi-i uscată. Un nod mi s-a pus
în gîtlej. Capul îmi arde şi simt bătăile inimei repezi — parcă aş fugi într-o goană nebună. Aud iar paşi apropiaţi de fereastră. între oblon şi cercevea apare o muche de topor. Simt răsuflarea celui care apasă pe peretele cabinei dinafară. Aştept cu ochii ţintă, cu degetele pe trăgaci.
Deodată, balamalele trosnesc şi oblonul sare din loc. înaintea ochilor numai o clipă s-a arătat umbra unui cap mare aplecat în pervazul ferestrei.
Un bubuit de puşcă şi un zângănit de geamuri sparte m-a asurzit. Fumul care umpluse cabina m-a orbit deodată. t
Am tras in plin fără să ochesc măcar. Smucitura pustei imi amorţise braţul drept. Abea am putut deschide uşa. Nu se auzea nici o vorbă, nici un vuiet pe punte. Spre prova, am zărit prin întuneric barca dezlipită de şlep. Trei oameni se desluşeau în ea. Unul în fund, la cârmă, doi la lopeţi, trăgînd din răsputeri să scoată barca la larg.
Sub fereastra spartă, pe covertă, un trup zăcea nemişcat, îmi era frică să mă apropii. Fac o sforţare şi mă aplec. îmi tremurau mîinile. Caut să-i văd faţa.
Dumnezeule !... mă dau îngrozit Înapoi... oe-am făcut ?
Căpitanul Epaminonda sta cu gura căscată, cu ochii deschişi ţintă la cer. Se prăbuşise trăsnit fără suflare. O moarte fulgerătoare. Toată încărcătura de halice şi poşte de lup o primise în cap, prin tîmpla dreaptă, numai de la un lat de palmă depărtare.
îl pipăi. Era cald încă.
Ce-i de făcut ?
îmi clănţăneau dinţii în gură într-un tremur de frică... de frig. Starn uluit, cu capul gol în suflarea vîntului, în puterea nopţii.
Şi deodată ce-mi vine în minte ?! Mă aplec. Iau trupul acela moale de picioare, îl târâi pe punte până la marginea şlepului şi-l Împing, făcîndu-i vînt în apă. A căzut ca un balot greu la fund. Şi curentul repede 1-a şi furat, tîrîn-du-1 la vale.
Am scos apoi o găleată de apă şi am spălat frumos puntea de urmele de sînge. Am tras sacii cu grîu până la magazie, am închis capacele bocaporţilor şi am măturat
36
37
urmele de grîu. După ce totul s-a pus în regulă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, m-am dus în cabină .şi m-am culcat.
A doua zi pe la amiază, cînd a sosit remorcherul să ia şlepul, m-a găsit dormind buştean.
— Unde-i căpitanul ? Cum să lase şlepul plin pe seama unui copil ? se întrebau cei de pe remorcher.
— Iacă, a plecat de-aseară cu barca la sat şi nu s-a mai întors, le spun eu strîngînd din umeri.
Ne-am întors la Brăila. Un marinar bătrîn de pe remorcher i-a luat locul lui Epaminonda pe şlep. N-am povestit la nimeni întîmplarea asta. Hoţii din Topal n-au suflat nimic ca să nu se afle că erau tovarăşi cu Epaminonda. M-am debarcat şi am intrat în spital.' Şase săptă-mîni am zăcut în pat de friguri. Şi cîţiva ani' am rămas c-o durere de cap. De cîte ori auzeam sunetul clopotelor de biserică, îmi apărea cu groază chipul căpitanului Epaminonda.
Moşu Iancu Pilotul nu sfîrşise încă de povestit cînd începură să sune clopotele bisericii din port. Luminile roşii se înmulţeau pîlpîind în negrul nopţii. Ieşeau preoţii şi poporanii cu îngroparea, ocolind biserica în noaptea Vinerei Paştelui.
Pe sus, un stol de păsări de baltă pluteau aruncînd prin văzduh nişte ţipete prelungi, plîngătoare.
LA BETLEEM
Cu trei zile înainte de sărbătorile Crăciunului, măreţul palat al episcopului catolic era plin de pelerinii veniţi să ia parte la serbarea Naşterii Domnului în Betleem.
Popii fac o mare concurenţă hotelierilor din Ierusalim.
Numai vreo şase sute de camere-chilii închiriază cu ziua acest imens hotel al franciscanilor.
Debarcasem aci cu oarecare grijă că va trebui să-mi aleg şi să-mi declar confesiunea. Credeam că nu pot fi găzduiţi decît catolicii.
Am intrat cu uşurinţă. Buna primire se datoreşte, cred, şi unei şepci de marină, cu care înlocuisem pălăria pe tot timpul călătoriei în Palestina. Experienţa mă învăţase că prestigiul şepcei se menţine neştirbit încă în lumea Orientului.
„A Mon capitaine !..." mă întîmpină c-o jovială exclamaţie un călugăr franciscan care îndeplinea slujba de maître d'hotel, purtînd cu mîndrie la brîu un smoc enorm de felurite chei.
Un om de-o frumuseţe rară. Trup de atlet. Capul amiralului Makarov. O barbă castanie se revărsa pe piept despărţită în două, întocmai ca celebra barbă a nefericitului amiral rus înecat în rada de la Port-Arthur.
Pere Melchior cutreierase Africa cinci ani ca misionar şi făcuse războiul mondial pe frontul german.
Cu toate că hotelul popilor era plin, simpaticul călugăr care, nu ştiu de ce, mă trata ca pe un vechi cunoscut, îmi făcu repede rost de-o mică chilie în etajul al patrulea. La masă m-a aşezat în faţa unei enorme irlandeze cu nişte dinţi de cal. O bigotă. Mînca citind Biblia pe care
39
o ţinea veşnic deschisă, rezemată de pîntecele unei mari garafe cu vin negru de Nazaret. Noroc că la aceeaşi masă am întîlnit şi două tipuri interesante. Erau doi bătrîni belgieni : unul, profesor pensionar şi altul, negustor anticar, retras din afaceri. Deşi nu locuiau în acelaşi oraş se găseau legaţi printr-o veche tovărăşie de călătorie. Jumătate de an fiecare stă la casa lui, şi cealaltă jumătate de an călătoreau împreună în diferite părţi ale lumii, după un program studiat şi stabilit din vreme. Observau şi notau cu grijă tot ce li se părea interesant în cale. Profesorul ţinea carnetul de note şi combina, după Baedeker, itinerarul zilnic. Anticarul făcea plata şi ţinea carnetul de socoteli încheiate la zi. în tovărăşia asta călătoreau mereu, trăind în cea mai perfectă armonie, căci îşi respectau părerile şi chiar unele viţii care-i deosebeau cu totul. Anticarul era foarte evlavios, nu fuma, dar iubea băuturile alcoolice. Profesorul era ateu, nu bea decît ape minerale, dar fuma după fiecare fel de mîncare.
Din prima zi m-am simţit atras de tovărăşia asta. Cu ei am vizitat o parte din locurile sfinte.
în holul hotelului popilor mişunau toată ziua şoferii şi călăuzele. De cîţiva ani, automobilele au înlocuit cu totul caravanele de cămile şi măgăruşii albi. După o lungă tîrguială, tocmim o maşină Fiat, ca să ne ducă la Betleem. Sunt numai opt kilometri. Şoseaua, ca în palmă.
Prin poarta Jaffei, ieşim dintre zidurile cenuşii ale cetăţii Ierusalimului, pe lingă anticul turn al lui David. Drumul duce spre valea Cedronului şi lasă în stînga Va-lea-Plîngerii.
Maşina zboară pe macadamul neted ca asfaltul. Din goană zărim o clădire de piatră albind în marginea drumului, între măslinii palizi şi scorboroşi. E Fîntîna Magilor. Aci li s-a arătat steaua cari i-a călăuzit spre staulul în care s-a născut Mîntuitorul. De cum începem să urcăm, apare sus pe deal amfiteatrul Betleemului. Amestec bizar de case înfipte într-o coastă stîncoasă.
Muntele Măslinilor se vede în urmă ca o pată neagră. Departe, spre răsărit, abia licăreşte vag o muche din oglinda Mării Moarte, prelungită în zare de panglica argintie a Iordanului.
40
O albă cupolă maură se ridică peste verdele buchetelor de migdali. E mormîntul Rachelei, soţia lui Iacob. Aci —      a închis ochii, dînd naştere unui fiu care s-a numit Benia-min — Fiul durerilor. Mormîntul e venerat de evrei, de creştini şi de musulmani.
Ne oprim sus şi ne uităm în zare. De pe creasta culminantă cuprinzi c-o singură privire întreaga ţară a Iu-i deei.
Aridă şi tristă e ţara pămîntului sfînt. Sol chinuit, fră-mîntat, crispat parcă în dureri. Lipsit de viaţă, rebel oricărei munci, scheletul pămîntului, ars de un soare nemilos, apare oribil şi măreţ în eterna magie a misterului biblic. Solemn şi dezolant, acest petic de pămînt, tezaur de iluzii şi energie, nu este decît un vast şi antic cimitir. Pe deasupra lui plutesc veşnic fantome, viziuni milenare ■ din tainicul miraj al unei lumi de mult înmormîntate în acest leagăn străvechi al omenirii.
Larga şosea modernă se opreşte în zidurile negre ale arhaicului Betleem. Urcăm încet, cotind pe hudiţi strimte, săpate în pantă ca nişte şanţuri adinei printre păreţi înalţi de piatră. Maşini, trăsuri, căruţe şi cămile merg numai într-un sens ; nu se pot întîlni pe acelaşi drum. Tăcuţi şi gravi, jandarmii arabi ţin ordinea şi se feresc să nu fie striviţi de vreo maşină ce merge cu viteză.
Convoiul celor ce merg pe jos pe alte drumuri se scurge trăgănat spre vechea basilică. Ne oprim într-o piaţă largă. Un mare careu cu ziduri de piatră cenuşie în blocuri de cetate.
în fund se înalţă sumbră celebra basilică, zidită de Constantin cel Mare pe locul în care, se zice, c-a fost staul de vite.
Lumea se îngrămădeşte într-o pitorească îmbulzeală. , Toate neamurile de oameni, de felurite rituri, se întîlnesc j        aci în noaptea de Crăciun.
! Mă opresc lîngă grupul femeilor din Betleem, renu-
mite prin frumuseţea lor.
înalte, vînjoase, cu pieptul plin şi obrajii rumeni, au nişte ochi mari, luminoşi, încercuiţi în sprincene îmbinate şi un păr bogat, negru şi lucios. Pe cap poartă o găteală, un fel de tiară aurită, de forma unei cetăţi în miniatură, peste care pluteşte o albă maramă brodată. Salbe de bă-
41
nuţi de aur, brăţare late de argint, cercei enormi, lanţuri de amulete, odoare de felurite forme sclipesc mişcate într-o muzică de zurgălăi. Cămăşi colorate cu mîneci largi, pieptare înflorite şi pantofi cu vîrfuri îndoite.
Un englez de lîngă mine întreabă în limba arabă pe una din femei cum o cheamă şi ce religie are.
— Asa, arabă cristiană.
Şi femeia aceasta din popor, drapată în costumul ei antic, ne priveşt-e cu atâta mîndrie şi nobleţe, că pare o regină de rasă orientală.
în drum spre biserică englezul ne spuse surîzînd :
— Betleemul acesta, unul dintre cele mai vechi oraşe din lume, care a dat atâţia profeţi, regi şi căpitani celebri, ca David, Asahel, Iosofat, odinioară hrănea cu pîinea lui întreg poporul lui Israel, căci numele biblic Beit-Lehem înseamnă Casa-Pînii, azi hrăneşte cu laptele femeilor sale copiii europenilor stabiliţi în Ierusalim.
Doicile din Betleem sunt renumite în toată Palestina.
Cu mare greutate străbatem prin mulţime. Nu se vede nici o intrare în marea basilică. Ne aplecăm capetele şi trecem încovoiaţi printr-o portiţă de fier, care închide o gaură în zidul de cetate.
Cu toate măsurile de apărare şi totuşi mînăstirea n-a scăpat de jaful năvălitorilor : persanii lui Kosroe care au despuiat-o de sfintele odoare ; şi mai tîrzâu turcii i-au topit plumbul coperemîntului făcînd gloanţe din el.
Trecem de-a lungul unui coridor întunecos şi ne oprim în lumina unei porţi mari sculptate. Doi călugări franciscani ne măsoară cu ochi pătrunzători.
Intrăm în bâserică. O vastă şi impunătoare sală. Cincizeci şi opt de coloane monolite, sculptate cu măiestrie, susţin enormele arcade încrustate cu plăci de mozaic. în faţă, trei altare monumentale sclipesc în lumina ce pîlpîie în sfeşnice enorme de argint şi în candele de aur, bătute în pietre scumpe.
Pe lături, în penumbră, se desluşesc mai multe altare ascunse prin unghere.
Biserica e plină. Toate locurile sunt ocupate. Nu-i chip să mai găsim un scaun. Trebuie să stăm cîteva ceasuri în picioare. Răzbat pînă în faţă, unde găsesc un rînd de scaune goale. Un jandarm arab, armat şi încruntat, pă-
zeşte locurile rezervate pentru înaltul comisar britanic şi corpul diplomatic. Cer loc unui tînăr călugăr franciscan. C-o dulce politeţe călugărul se scuză şi îmi şopteşte pe un ton blajin :
— Trebuie să ştiţi că chiar aci, înăuntru locaşului sfânt, ordinea şi poliţia sălii nu sunt în mîna preoţimii... jandarmăria arabă e singura care decide.
Anticarul belgian, evlavios dar practic, îşi căpătase un loc în schimbul unei sume strecurate tainic în mîna unui grav poliţist arab. C-un singur gest discret un tînăr fu sculat din locul său din vreme ocupat.
Mulţimea înşirată pe scaune aştepta cu resemnare începutul ceremoniei. Biserica părea o vastă sală de teatru în care publicul aştepta ridicarea cortinei. Dar spectacolul nu începea, căci Naşterea Mîntuitorului trebuia să întîrzie pînă la venirea înaltului comisar britanic.
Profesorul belgian, lîngă uşă, rezemat de o coloană, îşi nota impresiile în carnetul lui de drum. Cînd ajunsei aproape de el, îmi spuse în şoaptă :
— Cred că în subsolul mînăstirii e mai interesant decît aci.
Coborîm pe o scară de marmură în grota sfîntă, săpată sub marele altar. O criptă încăpătoare în careu de marmură poleită.
în peretele dinspre răsărit e scobită o nişă adîncă : sfînta iesle. Pe o lespede de marmură albă e încrustată o stea de argint cu litere latine : „Hic de Virgine Jesus Christus natus est".
Din tavan coboară suspendate 16 candele de argint. In peretele dinspre miazăzi e scobită o altă nişă : locul cre-şei în care a fost culcat Sfântul Prunc. Alături e altarul magilor. Aci s-au închinat ei aducînd daruri : aur, smirnă şi tămîie.
Covoare, stofe, odoare de preţ dăruite de credincioşi îmbracă pereţii sanctuarului venerat. O candelă bătută în pietre scumpe, dată de Ludovic al XlII-lea, se păstrează veşnic aprinsă de atîtea veacuri.
în semicercul din faţa sfintei iesle stau in genunchi 16 călugăriţe carmelite, Îmbrăcate în alb din cap pînă în picioare. împietrite, fără să clipească, în extaz religios,
cu ochii pe jumătate închişi, par în lumina palidă a criptei nişte statui sculptate în marmoră de Păros.
Interesant, pentru un necredincios, să surprindă acolo atîtea felurite chipuri de închinăciune a pelerinilor evla-vioşi.
Unii stau prosternaţi, în nemişcare, ceasuri întregi, cu fruntea lipită de lespezile reci. Alţii se zbat frămîntîn-du-se frenetic, se încovoaie făcînd mătănii, plîngînd cu lacrimi fierbinţi, sărută podeaua murmurînd rugăciuni nesfârşite. Un bătrîn se tîrîie în genunchi pînă la altar, lovindu-şi chinuitor fruntea de o treaptă a altarului. O femeie stă cramponată de un sfeşnic pe care-1 acoperă de sărutări, plîngînd cu suspine sfîşietoare.
întîi eşti atins de o vagă, pioasă emoţie, care pluteşte în solemnitatea adoraţiei divine. Simţi cum radiază fluidul mistic exalat din masa omenească ce se topeşte într-un extaz religios. Pleci turburat, prins de fiori de groază şi de milă pentru eterna slăbiciune a fiinţei omeneşti.
Rătăcim o oră prin lungi şi cotite coridoare subterane legate cu mînăstirile grecilor, armenilor şi latinilor. In drum prin haosul acestor catacombe dăm peste mai multe capele şi altare închinate diferiţilor sfinţi. Ne oprim cîteva clipe în faţa Capelei Inocenţilor. Locul în care se zice că Irod a masacrat cei 14 000 de copii.
Ieşim la lumină de sub pămînt prin biserica grecească. Un călugăr cu o barbă albă de Matusalem ne pîndeşte la capul scării, c-un disc enorm de argint pe care se adunase o mare movilă de bani.
— Daţi ce vă lasă inima !
Abia intrasem din nou în biserica plină de mulţimea care aştepta într-o cucernică resemnare, cînd auzim de afară semnale repetate. Poliţia arabă s-a pus în mişcare. Toată lumea în picioare. Clopotele, orgele, corurile încep toate deodată, şi bolţile vibrează într-un solemn ecou. Se aud clar trei lovituri date de un puternic şi nevăzut ciocan, întocmai ca la teatru înainte de a se înălţa cortina.
44
Şi, în nimbul albăstriu al fumului de smirnă şi tămîie ce se ridică din sute de cădelniţi, apare silueta înaltului comisar britanic. în urma lui un lung alai se înşiră. întregul stat-major şi corpul diplomatic.
Un Hercule englez, ras şi roşu, în uniforma lui colonială, calcă apăsat trecînd în revistă mulţimea prosternată. C-o ţinută marţială de paradă militară, se opreşte pozînd falnic în faţa altarului.
Spectacolul de ceremonie a sfintei slujbe începe.
Profesorul belgian examina cu atenţie ţinuta solemnă a înaltului englez, privi lung prin ochelarii lui de miop toată mulţimea care umplea vasta basilică a lui Constantin cel Mare şi, tacticos, îşi notă în carnet cîteva cuvinte înşirate pe două coloane :
Forţă Platitudine Imperialism Turmă Britania Orient
După cîteva minute îmi şopti discret:
— Să ieşim. Afară e aerul mai curat decît aci.
Ne-am retras tiptil spre uşă.
Afară, o noapte neagră şi rece.
Ne-am îndreptat tăcuţi spre apus. Acolo, în marea de întuneric, plutea sfînta cetate. Lumini slabe, răzleţe, abia mai pîlpîiau în noapte, ca nişte candele de veghe uitate într-un cimitir.
ESCADRA INTRA ÎN PORT
în speranţa aprobărei — care nu mai venea — unei călătorii de instrucţii în Arhipelag, am navigat o vară întreagă încrucişînd în faţa gurilor Dunărei.
Se vede că sultanul Abdul Hamid arătase oarecari semne de plictiseală iscălind cu un an înainte firmanul de liberă trecere prin Dardanele a vaselor noastre militare. Se zicea pe atunci că ruşii găseau motiv să ceară liberă trecere şi pentru vasele lor, ceea ce producea mare năduf răposatului sultan, care nu putea suferi să vadă vase de război trecînd pe sub ferestrele zăbrelite ale vechiului serai. Guvernul nostru se abţinu să mai facă intervenţiile cuvenite şi, spre marea noastră mîhnire, furăm nevoiţi să ne învîrtim în căldarea Mărei Negre, deşi visam călătorii de navigaţie mondială.
Crucişetorul, bricul-şcoală şi trei torpiloare formau Divizia de Mare, pe care noi o numeam pe scurt, c-o mîn-dră ironie : Escadra.
Programul era stabilit : patru zile din săptămînă pe mare, în navigaţie şi exerciţii la larg, iar trei zile în port. Patru zile portul vegeta într-o somnolenţă orientală, mai cu seamă că era un an de criză agricolă. Viaţa îşi urma cursul obişnuit şi monoton pînă într-a cincea zi, cînd cele dintîi pale de fum înnegreau la orizont. De cum se desprindea în zare escadra, începea portul adormit să se deştepte la viaţă. Ca prin farmec toate se însufleţeau. Uşile balcoanelor se deschideau în lături, perdelele se ridicau, batistele fluturau la ferestrele deschise. Trei zile cheiurile, pline de lume, erau în sărbătoare, mulţimea forfotea pretutindenea. Gospodinele îşi găseau de lucru cu
scuturatul în balcoane, servitoarele nu mai sfîrşeau cu spălatul geamurilor. Mamele erau mereu cu gura la servitoare şi cu ochii la fete. Masa nu mai era gata la timp, bucătăresele zăboveau în piaţă, unde preţurile se ridicau brusc de cîte ori escadra făcea provizie. Copiii umblau fugari de la şcoală, cu cărţile la subţioară ; se strîngeau pe cheu căscînd gura la vapoare ; chiar profesoarele în-tîrziau uneori privind la ridicarea pavilionului, care se făcea dimineaţa cu solemnitatea obişnuită pe bordul vaselor de război.
Străzile, cîrciumile şi cafenelele erau pline de marinari cu gulere albastre, spălate şi călcate cu lustru. Cîn-tece, chiote şi scandaluri se ţineau lanţ. Poliţia şi patrulele aveau toată noaptea de lucru ca să-i culeagă pe cei cari pierdeau măsura.
Bărbaţii însuraţi, părinţii de familie, treceau posomoriţi pe lîngă vapoarele acestea care le turburau liniştea şi viaţa tihnită de provincie. Escadra le sta pe inimă : o grijă, o primejdie vagă părea că-i ameninţă veşnic, ca jugul străin al unei ocupaţii militare ; se întrebau bieţii oameni cînd vor scăpa şi de invazia asta a escadrei.
Treizeci de ofiţeri şi cîteva sute de marinari, toţi oameni tineri şi zburdalnici, schimbase viaţa micei garnizoane din Sulina.
Amiralul, comandantul escadrei, om bun la inimă, dar cam pripit şi supărăcios, căutase la început să convingă prin sfaturi şi pilde — el nu călca pe uscat decît o dată pe lună — că adevăratul marinar nu trebuie să fie logodit decît cu marea. Trecuse la măsuri din ce în ce mai aspre, ajungînd, pentru a înfrîna debandada, să strîngă şurubul disciplinei pînă la capăt.
Dar parcă era un făcut : după cele mai straşnice ordine urmau cele mai hazlii şi mai năstruşnice pozne.
încă din largul mărei, cum începea să apară uscatul în vedere, la catargul vasului-comandant fluturau flamurile de semnale împărţind ordine din ce în ce mai severe :
„Vasele vor rămîne în radă la ancoră !"
„Scările ridicate. Nici o barcă nu are voie să plece !"
„Comunicaţia cu uscatul întreruptă !"
„Toată lumea consemnată la bord !"
„Escadra nu intră în port !"
46
47
A doua zi, la ora raportului, se perindau rezultatele :
„Un caporal a fugit noaptea de la bord trecînd în mîini pe frînghia de sîrmă."
„Un grup de marinari beţi a făcut scandal şi bătaie cu o ceată de barcagii greci."
„Un ofiţer, căruia nu i se trimesese barca, a venit înot la vapor."
„Un marinar, surprins la bucătăreasa consulului englez, a fugit coborîndu-se de la etaj în stradă pe catargul pavilionului de la consulat."
„Doi ofiţeri tineri au venit la bord într-o barcă turcească, suiţi pe boccelele de rufe, alături de două spălătorese rusoaice."
„Trei ofiţeri au acostat nişte doamne cari se plimbau cu soţii lor pe cheu. Alţi doi ofiţeri au abordat pe d-na primăreasă şi pe moaşa oraşului în faţa lumei, în dreptul bisericei."
„Un ofiţer în uniformă, călare pe bicicletă, a sărit de pe cheu în mare cu bicicletă cu tot, în faţa unui grup de domnişoare."
„Cîţiva ofiţeri tineri în costum de baie, pe plajă, au trecut în partea rezervată pentru baia damelor." (Urma şi o plîngere din partea soţilor şi părinţilor scandalizaţi...)
...Şi aşa mai departe, zilnic, cele mai variate şi ciudate cazuri amarau viaţa amiralului nostru.
Zadarnic se încerca doctorul escadrei, un bătrîn blajin, să-1 facă să înţeleagă, prin teorii ştiinţifice şi amintiri din tinereţe, că este nevoie a lăsa deschisă totdeauna supapa de siguranţă, pentru ca să nu explodeze căldura sub o prea mare presiune. Amiralul era din zi în zi mai neîndurător. Dar, o întîmplare neaşteptată veni în ajutor pentru a îndulci deodată regimul nautic aşa de riguros.
De unde ne venea salvarea ?
■într-o bună zi vaporul poştal debarcă pe cheul Su-linei un transport de doamne, domnişoare, valize, geamantane şi cutii de pălării. Erau cîteva soţii şi mai multe simpatii ale ofiţerilor escadrei. Grupul femenin venise pentru cîteva zile din Galaţi, sub comanda chiar a doamnei amiral.
La debarcare — decepţie : portul gol, escadra în largul mării.
— Vom aştepta. Trebuie să se întoarcă escadra odată în port ! hotărî conducătoarea grupului, care se şi grăbi să organizeze cartiruirea şi transportul personalului şi materialului la cel mai bun otel de pe cheu.
Patru lungi zile de vară s-a văzut grupul acela femenin umblînd fără răgaz pe străzi, pe cheuri şi pe plajă, în veşnică aşteptare.
Localnicii priveau cu interes, unii cu duioşie, alţii cu un zîmbet uşor de gelozie, la grupul multicolor care-şi flutura voalurile şi muselinele în bătaia vîntului răcoritor, ce aducea adieri de mîngîiere şi speranţă din largul mărei, în arşiţa ţărmului uscat şi însetat.
Un glumeţ din lumea portului numise grupul femenin : „Convoiul remorcelor escadrei". în cîteva ore porecla aceasta navală circula în toate limbile vorbite în cuprinsul micului oraş cosmopolit.
„Trec remorcele ! trec remorcele !", se şoptea pe la toate mesele înşirate în faţa cafenelelor de pe cheu.
Semne de nerăbdare, de grijă şi enervare începură să se arate în convoiul remorcelor. Chinurile ajungeau la culme spre seară, de la ora cînd începea atacul ţînţa-rilor cari veneau dinspre baltă. Roiuri nesfîrşite soseau în vîrtejuri, parcă anume înştiinţate că le-a sosit sînge proaspăt şi bogat. Trompele nesăţioase sugeau cu lăcomie, fără milă, din pieliţile fine şi nedeprinse, cari se iritau după fiecare pişcătură.
Voalurile nu reuşeau să apere figurile, decolteurile şi braţele goale ameninţate. Evantaliile se mişcau frenetic, cu enervare ; umbreluţe albe, roze, verzi se deschideau şi se închideau cu necaz.
într-o seară, tot convoiul se oprise în faţa unei cafenele, ca să privească la o trupă de cîntăreţe italiene, cari jucau pe o scenă închisă într-un fel de cuşcă de tifon, prin care nu puteau pătrunde ţînţarii. Suferind cu resemnare, ascultau ariile napolitane Funiculi, funicula şi Mio marito, urmărind cu atenţie gesturile graţioase pe cari le dezordonau ţînţarii ce reuşeau să se strecoare prin cîte o spărtură a cuştei de tifon.
Convoiul se descomplecta. Unele plecau enervate, furioase, cu ochii în lacrimi : se retrăgeau baricadîndu-se în camerile hotelului, închizînd ferestrele pentru a se
48
4»
apăra împotriva micilor şi nemiloşilor duşmani. In nă-buşeala camerilor închise se dezbrăcau pentru a se linişti,   cătînd la petele rămase după pişcături pe corp ; r plîngeau în singurătate calmîndu-şi întrucîtva nervii iritaţi.
De dimineaţă începea iar peregrinarea pe cheiuri şi pe plajă. De cîte ori apărea vreun punct la orizont sau vreo pînză albă în zare, tot grupul era gata, în aşteptare. Se pregăteau binoclurile, batistele şi voalurile ;' dar escadra nu se arăta în larg.
Nemulţumiri, surde protestări începură a se ridica împotriva felului cum era condusă această escadră, care nu se mai apropia de port ; dar d-na amiral, cu tact şi energie, ştia să menţină moralul şi disciplina grupului femenin.
Piloţii portului, cari făceau de gardă pe cheu, cu ochii la larg şi la vîrful farului unde se anunţa vederea vaselor la orizont, erau necontenit cercetaţi.
Un pilot bătrîn şi ursuz, care fusese întrebat de cîteva ori despre sosirea escadrei, se adresă mirat d-nei amiral :
— Bine, coniţă, că celelalte mai tinere să aştepte escadra, de, o înţeleg... dar matale, oricum, damă se- * rioasă şi mai în vîrstă... mă mir... nu se cade... nici nu şade frumos...
înainte de a termina fraza, conducătoarea grupului femenin izbucni indignată :
— Quelle impertinence !... dar ştii cu cine vorbeşti ? cum îţi permiţi să fii necuviincios ?...
Noroc că la timp sosi în fugă, cu şapca în mînă, un gardian de la căpitănia portului, cerînd scuze pentru pilotul care nu cunoştea lumea, nu ştia bine „rumâneşte" şi nu avusese nici un gînd rău.
Incidentul s-a potolit. Un gardian de la căpitănie fu ataşat, ca protecţie, pe lîngă grupul femenin. El se ţinea pretutindenea la distanţă, într-o discretă şi respectuoasă ariergardă.
Tocmai a patra zi, după-amează, apărură la orizont în acelaşi timp cîteva puncte de fum în linie. In vîrful farului se înălţă flamura albă c-o bulă roşă la mijloc, în sfîrşit, farul vorbea : „Vase de război' în vedere".
Ca un stol de păsări speriate, întregul grup femenin să ridică de pe nisipul fierbinte al plajei zburînd spre cheu, la piciorul farului verde :
— Se vede !... se vede !... vine escadra !...
Grăbite, emoţionate, îşi deschideau poşetele ca să-şi potrivească binoclurile, să vadă în larg escadra care se apropia cu viteză.
Trei puncte negre înaintau năvalnic ca nişte bivoli furioşi, cu nările deschise, tăind cu botul faţa apei, fărî-mată în spume. Erau cele trei torpiloare : „Zborul", „Zmeul" şi „Năluca".
în urma lor, „Elisabeta", mîndră, impunătoare, aluneca uşor, fără nici o înclinare, fluturînd la catarg flamura de vas-comandant.
în depărtare, „Mircea" se legăna agale cu două pînze întinse ca nişte aripi desfăşurate în larg.
Escadra era aproape de gura Dunărei cînd, la catargul vasului-comandant, se înălţară deodată fluturînd trei steguleţe colorate. Celelalte vase imitară semnalul. Şi dintr-odată, printr-o schimbare de cîrmă, toate vasele abătură în linie, ocolind spre dreapta, luînd brusc altă direcţie.
— Escadra nu mai intră în port. A pus capul spre nord. Rămîne afară în radă, zise cu siguranţă gardianul căpităniei.
Un freamăt de indignare izbucni în grupul de pe cheu :
„Cum e posibil asta ? De ce-au venit ? De ce se chinuiesc de-atîta timp aşteptînd ?" se întrebau toate cu disperare, privind spre vasele cari se oprise, ancorînd în radă.
Gardianul căpităniei se apropie surîzînd pe sub mustaţă :
— De multe ori face aşa domnul amiral. Şi pentru că i se cerea lămuriri, gardianul adaugă : Apoi să vedeţi, coniţelor, cum stă chestia : domnul amiral e om bun la inimă şi chiar popular, dar îi serios tare în serviciu lui, precum să şi cade. Şi lumea asta de port, să iertaţi, îi tare rea şi desfrînată... de cîte ori vine escadra avem scandaluri şi daraveli, nu numai cu soldaţii, dar chiar cu unii din domnii ofiţeri mai tineri ; mai dăunăzi a fost
50
51
!
scandal mare cu trupa de harfoniste italiene. Apoi d. amiral, ca să-i mai înfrîneze, anume nu bagă escadra în port şi o ţine afară în radă.
Pe cînd tot grupul se frămînta nemulţumit şi enervat, conducătoarea îşi păstra calmul : măsură cu privirea distanţa pînă la escadră şi, după ce vorbi ceva în şoaptă cu gardianul căpităniei, luă o hotărîre eroică :
— Doamnelor şi domnişoarelor ! începu ridicînd umbreluţa verde în sus, în semn de steag, dacă escadra nu intră în port, să mergem noi la ea s-o aducem.
— Să mergem, să mergem toate ! răspunseră în cor, înfiorate, îmbărbătate de hotărîrea luată.
Numai cînd sosiră cele două bărci mari, turceşti, aduse de gardian în fugă, atunci se simţi oarecari şovăieli în grupul femenin. Unele, curajoase, erau gata de a înfrunta marea, orice s-ar întîmpla. Altele mai plăpînde nu îndrăzneau să se aventureze şi făceau diferite obiecţiuni : poate să le surprindă o furtună, nu erau pregătite să meargă pe mare, nu erau nici îmbrăcate potrivit... dacă le vine rău ? nu au nici lămîi, nici coniac, nici... apă de colonie, nu puteau în barcă nici să-şi slăbească legăturile corsetelor...
Conducătoarea, ca să le mai îmbărbăteze, întrebă pe un turc bătrîn de la barcă :
— Marea e calmă ? Poţi să ne duci în siguranţă pînă la escadră ?
Turcul, care şedea grav la cîrmă, începu să rîdă cu poftă şi, ducînd două degete la buze, ţocăi tare, arun-cînd o bezea drăgăstoasă către mare.
— Ioc furtună ! cioc guezeld! frumos mare, taman pentru cuconiţe !...
In sfîrşit, s-a hotărît îmbarcarea. Numai două au rămas pe mal, mărturisind că le-a venit rău privind numai apa mişcătoare a mărei. Cum nu era scară la cheu în locul unde acostase bărcile, coborîrea a fost cam grea. Doi turci vînjoşi, cu braţele şi pulpele goale, bronzate, le luară de subţiori, le ridicară pe sus şi le aşezară la rînd ca pe nişte pachete în bărci.
D-na amiral îşi luă în barcă toate fetele ce îi erau încredinţate în pază şi se aşeză în fund lîngă turcul ■de la cîrmă.
Convoiul remorcelor s-a pus în mişcare. Exclamaţii, dulci înfiorări... e o plăcere să luneci lin în curentul Dunărei la vale. Dar cînd bărcile au ajuns la gură, acolo unde apa dulce întâlneşte rezistenţa apei de mare, şi bărcile începură a juca între valuri, ţipete disperate izbucniră deodată, înspăimîntînd pe turcii care trăgeau liniştiţi la lopeţi.
„Vai, ne înecăm ! Să ne întoarcem ! îmi vine rău ! Nu mai pot !" Şi o învălmăşeală cumplită, pe cînd toate se sculau în picioare, strică echilibrul bărcilor.
Un turc le strigă cam răstit :
— Jos ! toate cucoane pe brînci la fundul bărcei, altfel răsturnăm toate la apă.
Liniştea se restabili. Toate îşi stăpîneau simţurile, deşi suspinau adînc, respirau des, înfiorate, strîngînd tîmplele cuprinse de migrenă, palide, resemnate.
In barca pusă sub conducerea d-nei amiral, disciplina se menţinuse mai bine. Cele care sufereau prea tare au fost culcate pe fundul bărcii, la picioarele barcagiilor cu muşchii de oţel, cari lopătau regulat şi în cadenţă, ca nişte manivele de maşină în funcţiune.
' Departe, în escadră, pe vasul comandant, amiralul, grav şi întunecat, se plimba pe duneta de la pupă cu doctorul bordului. Deodată se opri din mers ; zărise cele două bărci cari se îndreptau spre vasele ancorate în radă. Niciodată nu-i plăcuse lui vizite civile la bordul vaselor militare.
— Ei, asta-i culmea ! izbucni iritat, eu opresc escadra să intre în port, şi lumea de-acolo vine să ne atace aci în radă. Şi amiralul ceru binoclu, pe cînd dunga dintre sprîncene i se adînci profund.
Bărcile cu încărcătura lor multicoloră se apropiau de vase. Amiralul îşi şterse grăbit cu batista sticlele binoclului, îşi ascuţi privirea ca atunci cînd trebuia să pătrundă zarea, să cuprindă silueta unui vas la orizont. Deodată păli. La barca din cap recunoscu perfect pe Eliza, nevasta lui... vedea bine pălăria ei cu voalul verde, care fîlfîia în vînt ca o flamură, jucînd în spirale graţioase în jurul fesului roşu al turcului de la cîrmă.
Cu mişcări stăpînite, cu buzele strînse, amiralul coborî scările dunetei, îşi scoase o ţigară din pori tabac, o aprin-
sa
53
se cu un calm admirabil, trase cîteva fumuri adinei pînă în fundul pieptului şi, demn, tăcut, trecu pe punte printre şirurile de ofiţeri şi marinari care-1 priveau pe sub gene. Singur, închis în careul comandantului, aştepta.
Bărcile acostară la tribord — Ia scara de onoare. Doi ofiţeri tineri, instalaţi pe treapta de jos a scării, ridicau cu graţie pe sus doamnele şi domnişoarele amorţite, care călcau stângace pe puntea de lemn a vasului.
D-na amiral, salutând voioasă şirul de ofiţeri care-i făcuse front, spuse zîmbind :
— Ce credeaţi că n-o să avem curajul să venim pînă aci, să vă aducem noi escadra în port ? ! Şi intră singură, calmă, drept în careul comandantului.
Tot grupul femenin s-a descompus, amesteeîndu-se cu ofiţerii răspîndiţi pe punte. Vorbă, rîs, glume şi exclamaţii. Fiecare se întreba ce va hotărî comandantul. Unii, care-1 cunoşteau pe amiralul lor, asigurau că nici în ruptul capului nu va reveni el asupra unui ordin dat. Alţii, oameni familişti, cu experienţă, susţineau că de data asta amiralul va ceda contramandînd ordinul.
„Intră sau nu intră escadra în port ?" se întrebau toţi, aşteptînd cu nerăbdare să le vie Caietul de ordine din careul comandantului.
Emoţia creştea pe punte ; se aştepta rezultatul ca în ziua predării unui ultimatum.
In sfîrşit, un zbîrnîit strident de sonerie :
— Timonier ! Caietul de ordine !
Pe punte se făcu linişte desăvârşită. Cu respiraţiile stăpânite, toţi aşteptau.
— Atenţiune la semnale ! tună vocea ofiţerului de serviciu, spre executare.
„Toate vasele vor ridica ancorele ; intrînd în port, vor acosta la cheu !..."
„Libertate de manevră !" fu ultimul semnal care se răspîndi în toată escadra.
Explozii de bucurie izbucniră pe toate vasele. Semnale de trompetă şi de siflii, comenzi grăbite, strigăte întrerupte se auzeau peste tot :
„Ancora sus !"
„La posturile de plecare !"
„Maşina încet înainte !..."
54
Fiecare comandant se grăbea să pună în mişcare mai iute vasul ca să apuce a intra cel întîi în port. Numai amiralul nu mai apăru pe punte pînă a doua zi dimineaţă.
In port era sărbătoare. Ferestrele se deschideau, batistele fluturau prin balcoane, lumea se aduna pe cheu să primească escadra intrînd mândră ân port. Prâvârâ curioase, cercetătoare, se schimbau între lumea de pe cheuri şi cea care înflorea punţile vaselor în mers lin spre acostare.
Seara, la masă, în faţa unei cafenele de pe cheu, doi. ofiţeri hazlii, cu halbele dinainte, vorbeau rîzînd cu poftă :
— Văzuşi pe amiralul nostru că a închinat steagul,, el care ne ameţea cu veşnicul principiu al tacticei na-»-vale : „ordine", „contraordine", „dezordine" ? !
INTRAREA CIINILOR
IN ANGLIA ESTE STRICT OPRITA
Ca un orb uriaş, dus de mînă de-un copil, aşa intrase pipăind vaporul nostru, remorcat pe-o noapte neagră, în port la Liverpool.
Dimineaţa, umezeala pătrundea pînă la oase. Puntea de fier — udă. Soarele invizibil, ieşit din mare, rămî-nea ascuns în pînza deasă de neguri fumegînde. Numai spre răsărit, o pată de un roşu-pal se întindea între cer şi apă, pe fundul orizontului de plumb.
Nimic nu era desluşit în jurul nostru. Portul plutea într-un nor de ceaţă groasă.
în lumina difuză, înecată în aerul saturat de vapori de apă, conturul formelor se ştergea ca într-o vagă pictură mînjită pe o pînză încă udă. Departe, pe cheiuri, gigantice clădiri, coşuri înalte, silozuri, antrepozite, gruie şi elevatoare, bizar îngrămădite, ca nişte fantome monstruoase, apăreau confuz prin ceaţă — se simţea la distanţă viaţa oraşului fantastic de fier şi de cărbune.
Prima noapte de port. Vaporul ancorat, la adăpost; dormisem tun, în linişte şi siguranţă. Ca prin farmec, la vederea uscatului, trecutul tot s-a şters din minte. Uitasem toate necazurile celor douăzeci de zile şi nopţi de drum chinuitor, pe apă. Uitasem furtuna din golful de Biscaia şi ceţurile din Canalul Mînecei. Numai trei zile erau pînă la Crăciun. De data asta se nimerise ca sărbătorile creştineşti să le facem şi noi după lege, pe loc, în port.
Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeţii pietroşi în care ne rupeam dinţii şi ne sîngeram gingiile. Cu o bucurie copilărească aştep-
tam cu toţii să călcăm pe uscat, să ne înfruptăm din bunătăţile şi darurile pămîntului dorit.
Pe bord, o veselie zgomotoasă. Toţi se pregăteau de debarcare, să guste din viaţa oraşului, nerăbdători, ca şcolarii în ajunul vacanţei de Crăciun.
Afară, la pompa de pe punte, se înghesuiau la spălat fochiştii, negri, cu braţele şi picioarele goale, tatuaţi de praful de cărbune. în postul echipajului, la prova, zăpăceală, gălăgie şi curăţenie generală. Hainele şi rufele se amestecau, scoase din sacii în cari marinarii îşi ţineau ghemuită toată zestrea lor.
în faţa unui ciob de oglindă doi ungători se îmbrîn-ceau să-şi facă toaleta. Unul se chinuia să-şi radă tule-iele de barbă crescute în lungul drum pe apă. Altul, c-o perie de cizme, îşi netezea frezura. Crîmpeie de cîntece, strigăte, glume şi înjurături se ridicau de jos, din fundul vasului, pe tromba de ventilaţie, pînă sus pe punte, într-un bîzîit confuz, nepotolit.
Numai secundul, zis şi „Soacra vaporului", neprimenit, neras de la plecare, cu şapca lui veche, cercuită de galoane înverzite, trasă pe urechi, nu-şi găsea astîmpăr în aşteptarea inspecţiei vamale.
— Mai puţină gălăgie la prova şi lăsaţi scara din babord, că vine vameşul englez ! tună vocea groasă a secundului.
După cîteva minute, barca vămei se opri la scară. Treptele de lemn, prinse în buloane, tremurau sub nişte tălpi late.
Vameşul englez, un colos învelit într-o haină de piele, buhăit, cu vîrful nasului roşu, cu ochii albaştri spălăciţi, calcă apăsat pe punte, mormăind ceva neînţeles printre dinţii care strîngeau o pipă înnegrită, de spumă de mare. Secundul nostru îl întîmpină c-un ceremonios : „Good bye l"
Pe masa din careul ofiţerilor erau aşezate după anumit rit, lîngă actele de bord, cerneală şi condeie, o cutie cu ţigări „Regale", brînză de Brăila, magiun de prune şi un clondir de ţuică de Văleni.
Secundul, vechi navigator, băgase de seamă că mulţi vamaşi englezi preferau la breăkfast, dimineaţa, ţuică-
56
57
soda în loc de whisky-soăa... şi formele vamale se făceau cu mare înlesnire la vapoarele româneşti.
Secundul prinsese de la piloţi şi vameşi vreo două cuvinte englezeşti, pe care le stropşea vorbind cu gura închisă, convins că poate pronunţa c-un veritabil accent britanic.
■—• AU right ! şi umplu cu ţuică un pahar mare de apă.
Englezul îl goli dintr-o dată, plescăi din limbă, închise o clipă ochii şi întinse din nou paharul.
■— Delicious indeed ! Delicious indeed !
Verificarea actelor de bord s-a făcut de mîntuială. Inspecţia la magazii era de prisos. Proviziile noastre erau pe sponci.
La al treilea pahar veni şi unul dintre ofiţerii de punte. Spilcuit, ras proaspăt şi pudrat, gata să iasă în oraş.
— Vezi ce oameni cumsecade sunt englejii, ce culantă e vama lor !... Nu ca la noi !... zise secundul înduioşat, cătînd cu ochii galeşi la englezul care nu reuşea să-şi aprindă pipa stinsă de mult.
— Mai cu seamă cînd dă de gustul unei ţuici bă-trîne ca a noastră, adăugă ofiţerul zîmbind pe sub mustăcioara lustruită de-un cosmetic parfumat.
Englezul se sculă greoi de pe scaun. Şi după ce dădu pe gît, din picioare, încă o duşcă de ţuică sifonată, se îndreptă spre uşă. Secundul se luă după el oferindu-i o cutie de ţigări. Englezul silabisi pocit scrisul de pe capac : „Re-ga-Ie. R.M.S." şi băgă cutia în buzunarul de la piept. La uşă întinse mîna solemn bucătarului, care aştepta cu lista de provizii. Miron, bucătarul vaporului, un bondoc cu fălci enorme, era gata de oraş, îmbrăcat elegant c-un palton lung de împrumut, c-o pălărie turtită, prea mică pe scăfîrlia unui cap rotund şi mare.
După un good bye răguşit, englezul se îndreptă şovăind spre scară.
Dar, înainte de a păşi pe treapta întîia, un lung şi plîngător schelălăit de cîine răsună în tot vaporul nostru. Călcase pe coada lui Machi, căţelul răsfăţat al bordului.
A fost un moment de panică.
I
Englezul greoi făcu un salt de elefant, împleticin-du-se înapoi, pînă se propti cu spatele de balustradă, i — Oh ! a dogi... Oh! a dogi... izbucni făcînd nişte
ochi mari.
i într-un tremur nervos începu să strige cuprins de
furie, răstindu-se cu pumnii încleştaţi, cu ochii tulburi, i      cu faţa-i roşie învineţită.
Secundul, care se repezise să-1 susţie, crezînd că a fost muşcat de cîine sau a căzut de apoplexie, căută să-1 liniştească. Englezul strigă din ce în ce mai tare :
— Aveţi un cîine la bord... şi n-aţi declarat nimic... That is extraordinary... un cîine viu, a living dog
I        No ! No ! impossible     în Anglia intrarea animalelor vii '        este strict oprită !... şi englezul se năpusti în jos pe scară, oprindu-se grămadă în fundul bărcei.
După ce se ridică în picioare, mai strigă o dată ameninţător :
1 — Nimeni nu poate debarca !... aşteptaţi pe loc auto-
rităţile poliţiei portului !
— Să ştiţi că o să avem de furcă. Javra asta de cîine ne-a făcut buclucul, zise rar şi flegmatic şeful mecanic, Dimiu, zis şi „Englezul", pentru că servise cîţiva
»       ani pe un vapor englez.
Şi pe cînd îşi răsucea tacticos o ţigară groasă adăugă pe englezeşte :
— The import of the dogs is strictly forbiden in England.
— Cum vine asta pe limba noastră ? întrebă şeful de echipaj.
— Adică : „Intrarea clinilor este strict oprită în Anglia". Asta orice marinar care se respectă trebuie s-o ştie. Cum dracu nu v-aţi priceput să închideţi cotarla asta, cînd ştiaţi că vine vama la bord ? O să ne frece urît englezul. I-am căzut în labă.
Căpitanul vaporului, închis în turnul lui de fildeş, izolat în cabina de sus de pe comandă, lîngă camera de hărţi, habar n-avea de ce s-a întîmplat pe punte. Dase ordin, ca de obicei, după sosire, să nu-1 supere ni-
58
59
meni. Avea şi el drept la un pic de odihnă după atîtea nopţi în care abea aţipea îmbrăcat.
Dar ordinul nu s-a putut respecta pînă la urmă. Prea grave urmări putea să aibă conflictul dintre Machi şi vama engleză. Cazul fu adus la cunoştinţa căpitanului, care se găsea în baie, plutind cu voluptate în apa călduţă, pentru a-şi dezmorţi încheieturile prinse de un vechi reumatism.
Cînd auzi că se aşteaptă sosirea autorităţilor şi că legătura cu uscatul e oprită, căpitanul, foc de mînie, ieşi din apă, roşu ca un rac fiert, şi, numai în halatul de baie, coborî în goană scările pe punte.
Om bun, dar iute la mînie, căpitanul să aprindea răpede, tuna şi fulgera, dar se stingea degrabă.
— De ce n-am fost anunţat pe loc, înainte de a pleca englezul de la bord ? Pentru ce nu s-a închis cîinele cînd ştiaţi că vine vama ? Să se pregătească gruiele pentru descărcarea mărfei ! Să se ridice flamura de chemarea pilotului !
O şalupă cu pavilion englez se îndrepta cu toată viteza înspre vaporul nostru. Abia atunci căpitanul îşi dădu seamă că nu poate primi autorităţile engleze în halat de baie. în cîteva salturi, sui scara spre cabină, să-şi schimbe ţinuta.
Din şalupa căpităniei portului se ridică un tînăr ras, uscat şi rigid ; păşi solemn pe punte, cu mîna dreaptă la viziera şepcei.
— Aş vrea să vorbesc personal cu d-1 căpitan al vaporului românesc.
— Imediat. Poftiţi în careu.
în aşteptare, secundul se încercă să-1 ispitească pe englezul care se ţinea înfipt şi mut. După obicei, îi oferi ţigări „Regale" şi ţuică de Văleni. Englezul mulţumi, dar refuză net orice trataţie, ceea ce făcu pe secund să cugete în sine : „Ăsta desigur că face parte din vreo societate de temperanţă... englezul ori bea prea mult, ori nu bea deloc".
Cînd apăru căpitanul, englezul, în picioare, grav, măsurat, începu să vorbească :
— Sunt delegat de către harbour maşter (căpitanul de port) ca să mă ocup de cazul d-voastre. Aţi introdus
în apele teritoriale de sub suveranitatea britanică un animal, fără să-1 declaraţi măcar autorităţilor vamale. Orice g navigator trebuie să ştie că importul animalelor vii este strict oprit în Anglia. Faptul este regretabil şi foarte grav. Legile engleze sunt foarte severe pentru asemenea contravenţii.
— Dar n-a fost nici o intenţie. Faptul se datoreşte numai neştiinţei, îi răspunse căpitanul într-o englezească destul de corectă.
—■ Legile engleze trebuie să fie cunoscute de navigatorii tuturor mărilor, îl întrerupse englezul, c-o vădită mîndrie.
—■ Ei bine, vom plăti imediat amenda cuvenită pen-1        tru ca vaporul să nu sufere întîrzieri   la descărcarea mărfei.
— Tocmai aci e partea delicată. Pe lîngă sancţiunea care fatal va urma, vaporul nu poate opera pînă ce nu se pronunţă autoritatea sanitară a portului. Vaporul trece în carantină. Comunicaţia cu uscatul — interzisă.
— Cum — izbucni căpitanul — d-voastră împiedecaţi operaţia vaporului pentru un cîine ? Asta nici într-un port din lume nu se poate întîmpla. Eu nu pot considera
• această procedare decît ca o şicană ce se face unui vapor românesc. Şi mă voi plînge consulatului de aci şi legaţiei noastre de la Londra.
Fără să clipească, fără să-şi schimbe tonul, englezul îi ripostă scurt :
— Asta o consider ca o ofensă adusă autorităţilor portului. Corect şi rece, englezul părăsi vaporul cu mîna la viziera şepcei.
— Popor tîmpit, domnule căpitan, englejii ăştia, dacă opresc ei descărcarea vaporului pentru un cîine, zise secundul ca să-1 mîngîie pe căpitanul care se frămînta iritat, neştiind cum să iasă din încurcătura în care intrase.
Pe bord, consternare generală. Nimeni nu putea debarca. Ce-i de făcut ?
Numai Machi, neştiutor de soarta care-1 aştepta, se gudura cochetând cu marinarii de pe punte.
60
61
Mai pe toate vapoarele de mare trebuie să fie şi cîte o pisică. Noi avusesem un motănaş alb, care căzuse răpus într-o luptă cu şobolanii bătrîni, stăpînitorii întunecime-lor hambarelor vaporului nostru.
In loc de pisică, aveam un cîine slut şi zburlit, care răspundea la numele de Machi.
Al cui era ? Cine îl botezase c-un aşa nume ? Nimeni nu ştia. Deşi nu era trecut în Rolul de echipaj? Machi îşi îndeplinea foarte conştiincios serviciul pe care şi-1 alesese singur. Făcea pe ajutorul gardianului de noapte, în tot timpul cît vaporul sta ancorat în port. Nimeni nu intra la bord şi nici o barcă nu se apropia fără ca Machi să nu vestească, în limba lui, pe marinarul de gardă.
Uneori, în nopţile reci şi umede, ţinea locul gardianului, care părăsea postul, aţipind înăuntru, la căldură.
Iarna, cătîndu-şi un culcuş prin locuri călduroase, Machi năpîrlea regulat; prăjindu-şi pielea în dungile făcute de tuburile de la calorifere, ajungea vărgat ca o zebră.
Deşi nu era de soi, un cîine pripăşit, Machi era răsfăţat şi îngrijit cu dragostea pe care de obicei o au marinarii pentru cele cîteva vieţuitoare ce împart cu ei aceeaşi viaţă monotonă pe drumurile pustii ale mărei.
înainte de masă, o şalupă cu pavilion galben, de la Serviciul sanitar, aduse la bord pe veterinarul portului.
Un englez scurt, rotund, c-un cap de buldog, cu nişte dinţi rari, intră surîzător pe punte.
— AU right aveţi aci un animal indezirabil şi suspect. Aş vrea să fac şi eu cunoştinţă cu el. Să-1 examinez numai două minute.
Secundul dădu ordin să fie adus cîinele la faţa locului.
Machi, de obicei blînd şi prietenos, de data asta se arăta ostil şi încăpăţînat. Pătruns parcă de un presentiment, se opunea cu indîrjire. înţepenit pe picioarele dinainte, se încovoia şi mîrîia zburlindu-se. Doi marinari îl aduseră mai mult tîrîş pe punte.
Veterinarul îşi încălică pe nasul lui scurt şi gros, ca un picior de marmită, o pereche de ochelari enormi, fixîndu-şi privirea asupra cîinelui apucat de-un tremur nervos, ca un inculpat în faţa judecătorului de instrucţie.
— O !... asta-i ceva rar, exclamă englezul uimit. E un adevărat pui de zebră... şi întinse mîna ca să arate dungele regulate de pe spinarea cîinelui.
Machi, cu ochii ţintă în sticlele ochelarilor, îşi zgîrci trupul încordat şi clănţăni fioros, arătîndu-şi colţii. Englezul se dădu cu prudenţă înapoi, privind curios la Machi ca la un animal feroce de-o specie rară.
Mecanicul-şef, abea stăpînindu-şi rîsul, lămuri transformarea cînelui în zebră. Ca să se încălzească, Machi se lipise de radiatorul caloriferului, care-i pîrlise blana făcîndu-i dungi regulate în lungul trupului.
— E cîine veritabil românesc ? întrebă veterinarul scotînd un carnet din buzunar.
— Da.
— Cum se numeşte rasa asta ?
Căpitanul, dînd din umeri, se întoarse spre secund ; secundul întrebă din ochi pe mecanic; mecanicul răspunse scurt :
— Ce rasă ? O javră !
— Javră, pronunţă rar englezul şi se grăbi să noteze în carnet.
— Cum să scrie cuvîntul acesta ?
— Cum se pronunţă, îi răspunse serios căpitanul. Englezul se arăta foarte bucuros, încredinţat că a
învăţat ceva nou... o rasă nouă de cîini pe care n-o mai întîlnise pînă atunci.
— Care este genealogia acestui cîine ? Ce origină ? Ce ereditate ? Cine au fost părinţii lui ? Şi englezul înşiră un interogator la care nimeni nu-i putea răspunde.
— Cum — făcu el mirat — în România nu se fac acte, nu sunt registre de starea civilă a animalelor ? Pe ce documente se pot stabili rasele şi speciile de animale la d-voastră ?
— Numai pentru caii de curse avem un control, răspunse căpitanul.
62
63
— Cum, şi cîinii nu se bucură de nici o atenţie în România ?
Şi englezul, deşi nu avea nici un act la îndemînă, se încăpăţîna să stabilească numai prin observaţia ochiului său experimentat spiţa neamului din care cobora Machi.
După ce dăscălecă şi încalecă de cîteva ori ochelarii de pe nas, zise grav şi pedant :
— E un griffon degenerat, combinat c-un braque... deşi botul e de şacal şi urechile de lup de Australia, tipul caniş domesticus borealis. Şi cum Machi, nervos şi bănuitor, îşi ciulea urechile la fiecare vorbă ce auzea, arătîndu-şi mereu colţii, englezul, care nu-1 slăbea din ochi, zise după un moment de reflecţie :
— Totuşi este un mare dezacord între sistemul dentar şi cutia craniană... e un caz foarte curios... şi un produs rar.
— Ce regim alimentar are ? Care e baza alimentaţiei lui ?
— Mănâncă de toate, ee-i cade şi lui de la bucătărie, răspunse secundul.
— In tot cazul animalul trebuie imediat izolat in boxă. Regimul carnat este cu desăvîrşire interzis. Să i se dea cit mai multă apă de băut pină i se va face analiza sîngelui. Să i se ia temperatura de trei ori pe zi.
Căpitanul găsi momentul să intervie :
— Cred că nu-i cazul ca vaporul să fie împiedicat ca să-şi descarce marfa din cauza unui cîine ?
— D-voastre trebuie să aveţi pacientă, noi avem răspunderea. Aşteptaţi analiza laboratorului, care se va prezenta în curînd.
Căpitanul, care simţea că nu se mai putea stăpîni, intră indignat în careu fără să mai scoată o vorbă.
Pe cînd se afla la birou, întocmind o scrisoare către consulat, i se anunţă sosirea agentului de vapoare, care trebuia să pregătească descărcarea mărfei.
— Adă-1 imediat aici !
— Cică n-are voie cu nici un chip să calce pe bord. Numai din barcă poate vorbi, spuse marinarul de gardă.
Enervat, căpitanul trînti tocul pe birou şi ieşi pe punte.
64
— E un adevărat scandal cum ne tratează autorităţile portului. Unde s-a mai pomenit ca pentru o javră
4       de cîine să împiedici operaţiile unui vapor în port. D-ta i       eşti dator să intervii imediat cu toată energia. |. Agentul, un levantin poliglot, mai mult grec decît
englez, în picioare, din barcă, vorbea într-o italo-româ-nească stricată, respectuos, la prova bărcei.
— Ma, ce se faco eu ? Dacă nu mi se anunţato la tempo... acum este tropo tardo... pacienta... cu englezi no potem joca cumo la Oriento. Cu zoru no merge la ei... pacienta... în cazo de forţa-majora...
— Ce forţă majoră, domnule — îl întrerupse căpitanul crunt — dacă ne pomenim c-un proces de daune la Tribunalul maritim ?
Agentul nu mai putea răspunde ; pierzîndu-şi echilibrul, căzu în fundul bărcei. Şalupa sanitară trecuse cu ;        viteză, făcînd valuri în drumul ei spre scară.
Un bătrîn mărunţel, cu ochelari negri, c-o trusă mare subţioară, păşi delicat, în vîrful picioarelor, pe punte. Medicul portului venise să examineze personal echi-,        pagiul vasului românesc.
Căpitanul încercă să protesteze : * — Avem deja libera practică. La sosire am arătat
patenta de sănătate ; este netă, doar nu venim dintr-un port contaminat.
Doctorul îl întrerupse cu blîndeţe, desfăcîndu-şi trusa cu numeroase şi diverse instrumente medicale :
— O vizită medicală niciodată nu strică... e mai bine să se facă...
Secundul schiţă un semn către şeful de echipaj. Un fluierat prelung şi un glas tunător răsună în tot vaporul :
„Echipaj la pupa, pe borduri !"
într-o vînzoleală şi un iureş zgomotos, pe punte, se adunau marinarii şi fochiştii, ieşiţi de prin toate găurile vaporului, înşirîndu-se pe borduri. Şi vizita medicală începu.
Răbdător, meticulos, doctorul îi asculta, îi pipăia pînă la piele pe fiecare om. Parcă simţind nevoia unei justificări, el începu să înşire o serie de teorii, desfăşurîn-du-şi întregul lui bagaj medical asupra turbărei.
65
— Trebuie să ştiţi că pe teritoriul britanic nu există această groaznică maladie, graţie controlului strict pe care îl aplicăm. Agentul contagios este un microb special, aflat în sistemul nervos, în glandele salivare şi în substanţa cerebrospinală a animalului. Să ştiţi — se adresă el către căpitan, cu degetul ridicat — inoculaţia se poate face şi numai prin balele animalului. Microbul încă nu s-a putut izola cu toate încercările lui Pasteur. E drept că nu avem un tratament curativ, dar avem unul preventiv.
Deşi căpitanul, plictisit, intrase în careu, doctorul continuă explicările despre supraexcitabilitatea senzitivă şi senzorială, dezvoltînd pe larg părerile sale personale asupra injecţiilor subcutanate.
Pînă seara a lucrat lemnarul vaporului, ca să transforme o veche cuşcă de găini în boxă pentru Machi.
Răsfăţatul bordului, nedeprins cu asemenea tratament, se opunea cu îndărătnicie să intre în noua locuinţă ce i se pregătise ; a trebuit să fie introdus cu forţa.
Nedumerit, fără să ştie cu ce greşise el celor cari altădată îl mîngîiau cu drag, Machi privea printre gratii c-o licărire disperată în ochii lui sticloşi. Se ghemuia tremurînd, se zbătea lătrînd furios, pînă obosea căzînd moale, într-un scîncet jalnic, dureros, ca un plîns înăbuşit.
Noaptea era un chin. Nimeni nu putea închide ochii de urletele lui. Pe bord era revoltă generală. Toţi înjurau şi afuriseau javra asta pentru care era consemnată toată lumea la bord. Numai Miron, bucătarul, nu-şi părăsea prietenul. îi aducea cîte un codru de pîine, cîte-un ciolan de ros. Şi uneori, pe ascuns, îi da drumul din cuşcă. îl scărpina, îl mîngîia de-a lungul spinărei şi-1 gîdila la rădăcina urechilor lui blegi. Machi, recunoscător, emoţionat, se gudura tăcut şi lipea botul de minele stăpînului, privindu-1 ţintă în ochi; părea că se forţează ca să-şi exprime întreaga lui iubire.
A doua zi dimineaţa se prezentară la bord doi englezi din partea laboratorului de analize. Pe cînd îşi deschi-«•       deau cutia cu instrumente, Machi, bănuitor, îi pîndea ! rotindu-şi cu ferocitate ochii lui iscoditori. N-a fost chip
i să pună nimeni mîna pe el ; a trebuit să-1 cheme la
' urmă pe Miron. El numai ştia să-1 domolească.
înţepat în pulpă, Machi zvîcni în spasmuri, pînă ce englezul izbuti să-i ia cîteva grame de sînge pentru analiză.
Căpitanul dase ordin de dimineaţă să se ridice flamura pentru chemarea pilotului la bord. Voia să schimbe ancorajul. mai aproape de silozuri, în vederea descăr-cărei vaporului. O şalupă de la căpitănia portului se apropie fără să acosteze. Pilotul strigă prin megafon :
— Vaporul este în carantină. Nu puteţi mişca pînă la noi ordine ! Ridicaţi pavilionul galben de carantină !
Căpitanul, făcîndu-se că nu aude, se urcă furios pe puntea de comandă. Se încăpăţinase, hotărît să plece singur, fără pilot.
— Maşina e sub presiune ? Gata de ridicat ancora ! Şi vinţul din prova începu să zbîrnîie în scrîşniri sacadate. După cîteva minute ancora era sus.
?* „Foarte încet înainte !"... Greoi, vaporul se clinti alu-
necînd lin spre cheul din faţă.
Abia făcuse helicea cîteva tururi cînd se zări aceeaşi şalupă venind spre noi cu toată viteza.
— Stop l Roumanian steamer ancoraţi la loc... respectaţi regulamentul portului !... răsună o voce poruncitoare din pîlnia unui megafon.
Căpitanul trînti  înciudat binoclul de  balustradă şi strigă la secund să vie să ia comanda vasului, f Intrat în birou, aşternu la iuţeală un protest energic
către Consulatul român, împotriva autorităţilor portului.
*
' După-amează, consulul rumân se prezentă la bord :
Un mare negustor englez, retras din afaceri, era investit cu înalta competinţă de consul onorific al Regatului Român. Nu-i vorba că plătea uneori cam scump onoarea asta. Pe capul său veneau toţi marinarii ce dezertau de
66
67
pe vasele româneşti, vagabondînd în căutarea mijloacelor pentru repatriere.
Consulul, un bătrîn respectabil, în jachetă pe talie, cu rozeta Coroanei la butonieră, cu pantaloni călcaţi pe dungă, păşi solemn pe punte, cu pălăria în mînă.
Căpitanul îi ieşi înainte. C-o rece politeţă îi înşiră toate şicanele făcute de autorităţile portului englez.
Bătrînul ascultă, calm, imobil, pînă la capăt.
— Vă stau la dispoziţie — începu el surîzînd cu blîndeţă •— dar trebuie să aveţi pacientă şi sînge rece în asemenea dificile situaţii. La noi se aplică legile cu mare stricteţă... trebuie să ştiţi că importul animalelor vii este cu desăvîrşire interzis în Anglia. Nu i s-a permis nici chiar preagraţioasei d-voastre regine, nepoata regelui Eduard, să intre cu un cîine pe teritoriul britanic. Numai animalele tăiate pot fi introduse la noi.
— Va să zică — îl întrerupse căpitanul c-un surîs amar — dacă era tăit cîinele, nu păţeam nimic. Să-1 tai atunci şi să se termine odată toată comedia asta care m-a adus la desperare.
— A ! făcu bătrînul, zîmbind cu indulgenţă, desigur... dar acum e prea tîrziu, faptul e consumat. Dacă vama îl găsea gata tăiat, n-avea nimic de obiectat, in China sunt anume măcelării pentru carne de cîine... Trebuie să ştiţi că la noi de mulţi ani se lucrează pentru ameliorarea raselor de animale. Şi dacă n-am lua măsuri aşa de drastice s-ar strica rasele, ar degenera diferitele specii selecţionate. De aceea nu-i permisă intrarea animalelor vii.
■— Dar puricii şi ploşniţile tot tăiate intră în Anglia ? întrebă rîzînd căpitanul, pentru a-şi uita necazurile care-1 rodeau.
— A !... vedeţi... că aceste mărunte animale ne vin numai prin contrabandă, şi bătrînul, făcînd un haz nespus, ştergîndu-şi c-o batistă parfumată colţul ochilor cari lăcrămau de veselie : Am remarcat de mult că românii au humor, dar păcat că sunt prea nervoşi, sfîrşi el pre-gătindu-se de plecare.
Afară pe punte, cu pălăria în mînă, salută solemn bordul aruncînd o privire discretă spre pupa, unde fîl-fîia în vînt pavilionul românesc.
Căpitanul se mai potolise. Cu ţigara între buze se plimba singur pe punte. Pe cînd îşi repeta mereu în
0 gînd vorbele bătrînului simpatic... „pacientă, sînge rece..." observă la prova un grup de marinari strînşi lîngă cuşca lui Machi. Se distingea la mijloc o femeie
! înaltă, într-o manta de ploaie, în mînă c-o geantă de
voiai. Nedumerit, curios, făcu semn secundului să vie.
— Dar asta de unde a apărut aici ? După geantă pare c-ar fi o moaşă. Asta ne mai lipsea acum... să primim şi inspecţia moaşelor pe bord.
•— Nu-i moaşă ; o englezoaică misionară de la societatea de protecţie a animalelor.
— Ei, comedia dracului, şi ce vrea nebuna asta de la mine ?
— Nimic. Cică a aflat de cazul de la vaporul românesc şi a venit să facă propagandă pentru protecţia clinilor.
Englezoaica, o bătrînă candidă, uscată ca o scîndură de stejar afumat, vorbea blajin, c-un fel de graţie în privirea ochilor ei albaştri de faianţă. Îşi desfăcuse pe punte geamandanul burdujit de reviste şi broşuri de propagandă.
Marinarii căscau gura fără să înţeleagă ce vorbea cri mecanicul-şef, care o asculta cu atenţia încordată. Unii îşi dădeau ghionturi şi făceau cu ochiul, măsurînd-o din cap pînă la picioare. Şi toţi îi admirau încălţămintea solidă, englezească. O pereche de bocanci enormi, impermeabili, cu talpă de două degete grosime.
Ea, fericită că a găsit măcar un om pe vapor s-o înţeleagă, nu-1 mai slăbea explicîndu-i scopul si idealul ocrotirei animalelor... „fraţii noştri minori".
îi vorbi de toate animalele în general, şi în special de cîine, cel mai credincios tovarăş al omului. Si astfel mecanicul-şef află o sumă de lucruri interesante'de care nu avea idee. Se instrui prin propagandă, în cîteva minute, asupra artei heraldice, aflînd că, pe armuri, cîinele. foarte des întîlnit, simbolizează fidelitatea, vigilenta si afecţiunea.
Cu această ocazie află şi cum s-a făcut lupul căţel. Englezoaica îl lămuri cum s-a domesticit acest animal încă din epoca cuaternară, căci s-au găsit în păturile
68
09
acestei epoci oase de cîine amestecate cu urme de-ale industriei omului primitiv.
Şi la plecare, propagandista împărţi cîteva teancuri de broşuri şi cărticele. Marinarii cătau la ele ca miţa în călindar. Dar le-au primit bucuroşi că erau pe degeaba ; aveau şi poze de animale şi desemne de obiecte pentru uzul şi bunul trai al animalelor : umbreluţe şi capişoane cu urechi pentru cai, îmbrăcăminte, botniţe şi galoşi pentru ciini.
Cîţiva s-au şi grăbit să desprindă foile cu poze, ca să le pună în perete, deasupra patului, în cabinele din prova.
*
Ultima vizită în ziua aceea a fost a unui domn grav, îmbrăcat în negru. Din capul scărei a întins un plic mare sigilat, plecînd repede după un ceremonios salut. Secundul, curios, întoarse plicul de cîteva ori pe-o parte şi pe alta. Nerăbdător, îl duse căpitanului ca să dezlege enigma închisă acolo.
In nimbul unui nour de fum de tutun, căpitanul, în pijama, instalat la birou, lucra intens la un memoriu documentat pentru Legaţia din Londra, arătînd pe larg dificultăţile ce întîmpină vasele cu pavilion român în porturile engleze.
— Deschide-1 şi vezi ce spune în el, zise căpitanul distrat, de frică să nu-şi rupă firul ideilor ce le aşternea cu iuţeală pe hîrtie.
Secundul se încurcă în traducere şi nu reuşi să dezlege enigma englezească ce o avea sub ochi.
— Parcă ar fi... aşa ceva... ca un fel de anunţ de înmormîntare.
Căpitanul tresări :
— Ce înmormîntare, omule, dă-o încoa ! şi-i smunci scrisoarea din mină, citind-o dintr-o dată :
„Păstraţi memoria celui mai fidel tovarăş al omului..."
Era o ofertă foarte avantajoasă din partea antreprizei cimitirului de ciini al oraşului Liverpool.
70
— Asta-i culmea... trebuia să am a face şi cu pompele funebre pentru ciini. Şi căpitanul rupse plicul în 4»        bucăţele strigînd în gura mare : Să mă lase toată lumea 1 în pace... dispune d-ta cum crezi de vapor ! Nu vreau
( să mai ştiu nimic din ce se întîmplă pe bord... lăsaţi-mă
1 că simt în adevăr că turbez !
Sfintele sărbători ale Crăciunului ortodox — în anul acela de tristă memorie — le-am petrecut tot in carantină.
Pe bord, o jale de cimitir.
Comunicaţia cu uscatul — cu desăvârşire întreruptă. 1 Şalupele, bărcile din port se fereau ocolind pe departe
vaporul nostru.
De pe puntea altor vase, de pe cheuri, se îndreptau, de la distanţă, binocluri, lunete, înspre noi — să vadă ce j se mai petrece pe bordul vaporului suspect.
— Ce dracu, parcă am fi ciumaţi, zise un ofiţer mai tînăr.
— Nu ciumaţi... turbaţi... îl corija mecanicul-şef, calm, flegmatic totdeauna, ca un englez de sînge.
4pm „Ce suntem noi de vină să stăm închişi la bord ca
într-o puşcărie ?"
„De ce să suferim cu toţii din cauza unei haite pri-I' păşite pe vapor ?"
Urgia toată se descarcă pe capul lui Machi, vinovat de toată umana suferinţă închisă între pereţii vaporului în carantină.
Numai bucătarul Miron îi ţinea parte oropsitului prizonier.
— Măi fraţilor, da' ce-i de vină o biată vietate ce ' nu poate vorbi, să fie închisă în cuşcă intre gratii, ca '          fiarele sălbatice ?
Pe bord, într-o continuă enervare, certuri iscate din senin ajungeau aprinse duşmănii între oameni cari trăise frăţeşte altădată.
Căpitanul, care de obicei în zilele de sărbători se cobora în careu şi sta în capul mesei între ofiţerii lui, de data asta nu se arătă deloc. Rămase invizibil, închis şi taciturn.
Numai prin Caietul de ordine îşi afirma suveranitatea pe bordul vaporului suspect.
Şi toţi descifrau cu groază scrisul acela nervos şi încâlcit :
„Să se facă o anchetă severă pentru a se stabili a cui este cinele. Cine 1-a introdus fără aprobare pe bord !
Vinovatul va fi amendat şi debarcat în primul port românesc !
Cinele va fi aruncat în mare îndată ce vom ieşi din apele teritoriale engleze !"
Noroc că ancheta, deşi foarte severă, n-a stabilit nimic. Niciodată nu s-a ştiut al cui era Machi. Nici cine 1-a adus, nici data îmbarcărei sale.
Căzut parcă din cer. Fără stăpîn.
Cinele vaporului.
Un cîne al nimănui şi al nostru, al tuturor cari trăiam alături pe aceeaşi parcelă plutitoare dezlipită de ţară, cu menirea de-a rătăci în depărtări pe ape.
*
A treia zi de Crăciun i-a venit căpitanului notificarea
sancţiunilor :
Amendă pentru că n-a declarat cîinele.
Amendă pentru ofensă adusă autorităţilor portului în exerciţiul funcţiunei.
Amendă  pentru  călcarea  regulamentului portului
schimbînd ancorajul fără pilot.
Plata în lire engleze se ridică la o sumă considerabilă.
— Dacă ne-o merge tot aşa, isprăvim banii.
— Te pomeneşti că ne sechestrează vaporul, zise îngrozit secundul.
Al doilea ofiţer, mîndru de cultura maritimă proaspătă care o poseda, îl întrerupse prompt :
— Vapoarele proprietate de stat nu pot fi sechestrate, conform Dreptului maritim internaţional.
Numai pe timpul mosei limbile se mai dezlegau şi se uita necazul în hazul unor glume, aceleaşi repetate în fiecare zi :
„Dacă l-am lua pe Machi de-un picior şi l-am arunca in apă, n-am sfârşi oare tot scandalul ăsta ?"
„Dacă legile engleze permit intrarea animalelor tăiate, n-ar fi o soluţie să-1 tăiem pe Machi, să-1 punem la cuptor în loc de purcel de Crăciun ?"
Şi masa se sfârşea întotdeauna cu o părere de toţi împărtăşită :
„Englejii, domnule, sunt un popor tâmpit dacă fac atîta scandal pentru o javră de cîine."
După a şasea zi de carantină, vaporul fu dus la silo-lozuri pentru descărcarea mărfei. Echipajul avea voie să debarce la uscat. Marinarii zburdau de bucurie. Numai calvarul căpitanului nu se sfîrşise încă. O telegramă urgentă venise din ţară :
„Raportaţi imediat motivul oprirea descărcarea vapor — conflict diplomatic.
Direcţia S.M.R."
Căpitanul rămase trăsnit. îşi plimbă lin mîna pe frunte şi la tîmple. N-a comunicat nimic în ţară din toată păţania prin care trecuse. De unde putea să ştie Direcţia ce i s-a întîmplat ? Rămase pe gânduri. N-avea superstiţii. Totuşi îl încerca o vagă idee ; parcă era ceva făcut, o forţă ocultă şi fatală care i se pusese în cale pe tot timpul acestei călătorii.
A doua zi, după o discretă anchetă făcută de secund, misterul s-a dezvelit complect. Unul din ofiţerii tineri, chiar din prima zi. expediase o scrisoare în ţară, fratelui său, corespondent la Dimineaţa, în care îi descria păţania vaporului ţinut în carantină. După prima informaţie apărută, alte ziare din opoziţie, cu obişnuita perfidie, comentară faptul, întrebând guvernul ce fac reprezentanţii noştri consulari şi diplomatici faţă de interesele lezate ale vaselor noastre de comerţ.
Urmară pe Caietul de ordine alte severe dispoziţii, cu privire la informaţiile care se transmit de pe vapor fără ştirea şi aprobarea căpitanului. Ofiţerii bordului semnară de vedere.
Descărcarea vaporului era pe sfârşite, cînd apăru pe punte un tînăr elegant, învelit într-o manta-raglan, în
cap c-o şapcă englezească, întrebînd de căpitan într-o românească franţuzită.
Era un român, secretarul de legaţie, venit direct de la Londra. îl trimisese de urgenţă ministrul plenipotenţiar să cerceteze cu discreţie cazul vaporului român la faţa locului.
Secretarul îl puse imediat în curent pe căpitan de felul cum comenta cazul presa din ţară, şi cît de „ambetat" era ministrul său de conflictul diplomatic provocat de un pauvre petit chien.
Secretarul părea foarte satisfăcut de misiunea delicată ce-i încredinţase Legaţia română din Londra, căci avea ocazie să cunoască şi Liverpoolul. Se instala destul de confortabil în cabina ce îi era pusă la dispoziţie.
Masa o lua sus la căpitan. Citea regulat, cu mare atenţie, Figaro şi Le Teraps, pentru a fi la curent cu mişcarea politică şi diplomatică mondială.
Ofiţerul, cel care făcuse pozna cu scrisoarea, de loc din Bucureşti, susţinea că secretarul de legaţie era de foarte bună' familie, nepotul preşedintelui Senatului, şi pentru că pierduse mari sume la „Intim-Club", familia stăruise să-1 scoată din mediul bucureştean şi să-1 trimită într-un post diplomatic la Londra.
Secretarul a locuit la bord pînă în ziua plecărei vaporului din port.
*
Plecasem.
în urmă, pămîntul britanic se ştergea încet, topin-du-se în ceaţă.
înainte, oceanul cenuşiu se întindea pustiu sub norii de aramă, minaţi de un vînt de gheaţă.
Vaporul gonea mereu spre sud, zorit parcă s-ajungă la căldură, să vadă iar lumina ; — trăisem fără soare, în penumbră, învăluiţi în pînzele de ceţuri ale apelor de nord.
Pe drum, în larg, urma viaţa de bord, aceeaşi şi tot aceeaşi, monotonie egal împărţită în zile şi nopţi, în carturi, în ore de somn şi de serviciu.
Eram de mult în larg.
Condamnatul fusese scos din cuşca lui cu gratii. Momentul fatal însă mereu se amîna.
în Caietul de ordine scria că în larg să fie executat. ^       Dar nu era precis în care loc anume de pe glob urma i ca Machi să fie înghiţit de valurile Oceanului Atlantic.
, în taină, un complot părea că se urzise în scoica
i asta pierdută între cer şi apă, în căminul plutitor care
închidea în el o lume în miniatură. Pe bord se stabilise parcă o înţelegere tacită. în timpul zilei, Machi nu apărea pe punte. Noaptea se ghemuia afară lîngă omul de ' gardă de la prova. Miron, bucătarul, îi căra mîncare pe
ascuns. Toţi îl păzeau şi-1 doseau c-o grijă părintească. Şi cinele părea că înţelege singur că-i e oprit să iasă I la iveală. Nu mai lătra deloc. Gemea numai adesea,
i încet, pe înfundate, cuprins de mulţumire cînd îşi sim-
' ţea spinarea mîngîiată de marinarii cari veneau de afară
uzi, rebegiţi de frig, cu minele îngheţate, i Pe-o noapte  întunecoasă,  cînd  picături  de ploaie
! — halice reci — cădeau pe puntea goală, căpitanul in-
j trase pentr-un moment la adăpost.  In  careu, lumină
slabă, caloriferul sfîrîia deschis, uitat în colţul lui. j Pe cînd îşi întindea minele amorţite înspre radiator,
căpitanul simţi prin întuneric ceva moale mişcînd jos, la picioare. Se aplecă să pipăie... şi tresărind se trase | înapoi. Două lumini sclipeau în faţa lui.
, Erau ochii lui Machi.
Bănuitor sta cinele cu burta lipită de pămînt, şi ca un vinovat, cu botul întins pe labe, căta rugător cu ochii ; ţintă în ochii stăpînului atotputernic.
îl recunoscuse. înduioşat, căpitanul simţi nevoia să-1 pipăie şi să-1 alinte, ca pe un copil iubit pe care de mult nu-1 mai văzuse.
— Machi!...  săracul  Machi...  Ce-i cu  tine, mă?... | Căţelul tatei... Machi... Şi căpitanul aplecat, sprijinit pe
un genunchi, strîngea la piept capul cîinelui. îi trăgea spre bot urechile flocoase şi îi ştergea cu ele ochii umezi. Şi mîngîia trupul cald.
îi scărpina spinarea şi burta moale care se strîngea de plăcere.
Mut, înţelegător, Machi îşi freca labele de hainele ude, lipindu-şi botul cu recunoştinţă de mîinele acelea
74
75
reci, pe care le dezmorţea cu limba lui roză şi caldă — iar pămătuful lui de coadă se balansa în cadenţă, ca un pendul în perpetuă mişcare.
Ieşind din careu, căpitanul îşi frecă mulţumit mîi-nele încălzite. Nu-1 văzuse nimeni.
A doua zi tot echipajul află cu bucurie că Machi fusese graţiat.
Căpitanul, intrînd în camera de hărţi, găsise pe birou Caietul de ordine deschis.
In interesul strict al disciplinei de bord, el socoti înţelept să anuleze un ordin scris de mîna lui, rămas fără să fie la timp executat. Şi în loc să dea un contra-ordin, cu un creion albastru tăie acele rînduri cari închideau în ele cruda sentinţă de moarte a unui inocent.
EUROPOLiS
...acolo unde bătrînul ':>amubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare...
Intram în Gibraltar.
O dimineaţă albastră. în zare scînteia Mediterana calmă. Şi soarele, aşteptat de-atîta vreme în drum, răzbise printre nouri măreţ, strălucitor. Toată lumea afară admira escadra engleză care evolua în larg.
Machi, nebunatic, se zbenguia pe punte cătînd să prindă cu dinţii pe un fochist, care umbla cu urechile de la bocanci afară.
în uşa bucătăriei, Miron, c-o cratiţă în mînă, ieşise ca să privească în zare — lui nu-i trecuse încă necazul pe engleji —■ şi arătînd cu cratiţa înspre escadră, el zise în gura mare cu un profund dispreţ :
— Iaca !... na şi engiejii ceia... poftim... cică-i Mare Putere... cum nu le-a fost ruşine să-şi puie mintea c-un animal ca Machi... un biet căţel nevinovat...
CAPITOLUL I
Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort. Sub ploaia de aur a soarelui de vară, natura întreagă dormea moleşită. Nici o adiere, nici un semn de viaţă. Pămîntul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adîncă letargie. Nici o vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbîntate. Cînd soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă, petrificat de veacuri — un oraş fantomă.
O pulbere vaporoasă vibra în unde, plutind în zare ca o muselină transparentă. In rada portului, departe, sub un cer de porţelan, două vapoare negre zăceau ancorate, fixe, ca nişte jucării ţintuite pe marea netedă, albă, sclipitoare ca o placă de mercur.
Lungiţi la rînd, sub peticul de umbră la baza piramidei de bulgări de cărbuni, dormeau doborîţi hamalii, negri, pe jumătate goi.
în dreptul vămei, lîngă ghereta care da o iluzie de umbră, un grănicer la post pirotea în picioare rezemat de armă.
Cafeneaua din faţa debarcaderului era goală.
Afară, sub pînza de barcă întinsă în chip de tendă, erau înşirate cîteva mese de lemn văpsite în verde.
Stăpînul cafenelei, căpitanul Stamati Marulis, învins, aţipise şi el pe un scaun, scăpînd din mînă gazeta favorită : Patris.
Un singur muşteriu nelipsit •—■ şeful vămei — îşi făcea după obicei cura de slăbit; ca să nu doarmă după-
79
prînz acasă, moţăia regulat un ceas pe zi la cafenea, cu ochelarii pe nas, cu Universul pe genunchi. La umbră, sub masă, un cîine flocos visa, mîrîind prin somn. Iar în cuşca de sîrmă, deasupra uşei, un canar ca un bulgăras de aur, adormise cu pliscul ascuns în puful de mătasă ai fulgilor zburliţi.
Din sus, dinspre poştă, s-auzi deodată un pas greoi, cadenţat. Petrachi Hulub, factorul, pornise la împărţirea corespondenţei în oraş.
Se opri în dreptul cafenelei. Uşurel, ca să nu-i tulbure somnul, depuse o scrisoare pe masa lui Stamati şi trecu grăbit înainte.
Hulub, poştaş vechi, cuminte, chibzuit, ştia el unde anume trebuie să aştepte şi unde nu.
In port erau case, birouri de comerţ, de unde ştia el că-i „pică" în fiecare zi ceva. Om cu socoteală, Hulub îşi trecea suma în litere şi cifre la rînd într-un caiet aparte — carnetul de chicuşuri — pe care îl ţinea în regulă, la zi, ca un adevărat contabil.
Cafeneaua lui Stamati nu intra în contabilitatea lui. De aceea nici nu întîrzia în drum. îşi făcea strict datoria şi trecea înainte.
Cu ce nepăsare fusese lăsat plicul acela pe masa de lemn a cafenelei !...
A ! dacă ar fi ştiut poştaşul ce scrisoare ducea în ziua aceea în vechea lui geantă de piele ?
Dar cine ar fi bănuit o clipă că un simplu plic banal, francat, nici recomandat măcar, închidea o scrisoare miraculoasă, o forţă magică, o bombă menită să provoace o formidabilă explozie într-un depozit de praf de puşcă ?
Cine ar fi crezut vreodată că nişte slove scrise acolo, într-o grecească proastă, puteau să scapere scînteia unei amorse fulgerătoare care să electrizeze portul acesta adormit în pustietatea Deltei, să tulbure şi să ridice în picioare un oraş întreg, să deştepte sentimente, pasiuni, iluzii, gelozii, invidii, ură şi răzbunare, stîrnind într-o singură zi, în acest colţ uitat de lume, furtuna patimilor ce zac adormite în fundul sufletului omenesc ?
Tîrziu, Bînd se trezi Stamati, buimăcit încă de somn, dădu cu ochii de scrisoarea lăsată de poştaş. O ridică surprins, o învîrti între degete, examinînd adresa şi timbrele străine. Rupse plicul şi, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, pînă la capăt. Cînd descifra iscălitura de la urmă, tresări deodată. îşi frecă ochii cu dosul palmei... E treaz ?... Nu visează ? Sufocat de emoţie, începu să citească în fugă.
Scrisoarea venea de departe, tocmai din America de Sud.
începea cu : „Iubite frate" şi sfîrşea cu : „Al tău frate mai mare, care nu te-a uitat, Nicola."
Amîndoi fraţii, Stamati şi Nicola Marulis, veniseră de copii împreună la Dunăre, plecaţi pe o corăbioară-trihandin din patrie, de la Hios. Stamati rămase la Dunăre, Nicola, îmbarcat ca marinar pe un vapor francez, îşi luase lumea în cap. Rudele nu mai ştiau nimic de soarta lui. Acum, după patruzeci de ani, scria că s-a săturat printre străini ; nevasta i-a murit; nu are decît o fată ; simţindu-se slab şi bătrîn, vrea să se întoarcă la Dunăre, să-şi petreacă bătrîneţele între neamuri.
Scrisul era încîlcit, într-o grecească împestriţată cu vorbe franţuzeşti, pe care Stamati nu le prea înţelegea. O luă de la capăt, cu ochii lacomi, cătînd să prindă mai mult decît era în scrisoarea care i se părea prea scurtă. Se chinuia, încreţindu-şi fruntea, zburlindu-şi sprince-nele stufoase. Cîteva clipe rămase pe gînduri. Un fior de plăcere îl furnică din creştet pînă în tălpi. în zguduirea sufletească în care vibra, simţea cum îi năvăleşte sîngele la inimă. Gîndurile i se încrucişau c-o iuţeală fulgerătoare... Nicola vine din America... America cea bogată... în America se duc toţi săraci şi vin milionari... Nicola a stat patruzeci de ani în America... şi acum se întoarce... ce avere poate să aibă ?... Dacă ar fi plecat şi el din tinereţe în America ?... poate să întorcea şi el milionar...
Hîrtia îi tremura în mînă. Se încercă a treia oară să. citească. îi jucau literele sub ochi şi se împiedeca la. fiecare cuvînt.
80
81.
Se opri din citit. îi veni deodată în minte o idee salvatoare. Şi o luă la goană pe cheu, cu scrisoarea în mînă, cu capul gol, ameţit, beat de emoţie.
Se opri la uşa unui birou comercial.
■— Logaridis e aici ?
Un craniu socratic apăru dezgolit în cadrul ferestrei.
Logaridis era socotit ca cel mai erudit şi înţelept bă-•trîn al portului. Venise de la Atena ca profesor la Şcoala 'Comunităţii elene. După cîţiva ani fu angajat gramma-tikos la cel mai mare birou de comerţ din port. Era consultat de compatrioţi în toate chestiile grele. Da sfaturi şi traducea acte şi scrisori din limbi străine.
•— Horiste ! horiste cumbaru ! Poftim, poftim cumetre la birou !
— Nu... e mai bine afară, îi răspunse Stamati, ară-tîndu-i scrisoarea.
— Bre ! bre ! făcu bătrînul înţelept al portului, po-trivindu-şi ochelarii încălecaţi pe un nas enorm. Numai o dată bate norocul la uşa omului... numai să ştie ■să-i dea drumul la vreme.
*
A doua zi, duminică, toate cafenelele gemeau de lume. Nu se vorbea în tot portul decît de scrisoarea Americanului. Toţi voiau să-1 vadă pe Stamati, să-1 hiritisească, să citească slovele cu ochii lor, să pipăie măcar o dată •scrisoarea ce căzuse între ei ca o minune din cer.
Cafeneaua lui Stamati Marulis era pavoazată ca în zile mari, la sărbători naţionale. Ca şi la 10 mai, afară la uşă fîlfîiau în bătaia vîntului tricolorul românesc şi albastru-alb — culorile naţionale greceşti.
Pregătirile începură dis-de-dimineaţă. Stamati dase ordin băieţilor din cafenea să scoată „grădina" afară. Grădina se compunea din opt oleandri palizi, crescuţi între pereţii de tinichea ai unor bidoane de petrol văpsite în verde.
De cîte ori consumatorii arătau dorinţa de a-şi sorbi •cafelele turceşti la aer, în sînul naturei, Stamati scotea grădina afară, înşirînd oleandrii în jurul meselor, pe cheu, în faţa cafenelei. Noaptea, grădina mobilă era transportată înăuntru.
:82
în cafeneaua lui Stamati exista o ierarhie bine stabilită, după ocupaţii, caste şi clase sociale.
La una din ferestre, spre cheu, o masă mare era rezervată numai pentru autorităţile naţionale, aşa-zisa „masă a şefilor" : primarul, poliţaiul, şeful vămii, şeful poştei, căpitanul portului, ofiţerii, medicul, judecătorul.
în dreptul celeilalte ferestre era „masa diplomatică",, la care veneau consulii de carieră şi agenţii consulari onorifici. Uneori, foarte rar, se rătăcea şi cîte un funcţionar de la Comisia Europeană a Dunărei. Anumite prerogative şi privilegii, moştenite din regimul capitulaţiilor,, sub care fusese împărăţia Otomană, ridicau în ochii mulţimii pe amploiaţii Comisiunii la cea mai înaltă treaptă diplomatică.
Oarecare distanţă, o discretă rezervă totdeauna se menţinea cu tact între cele două lumi care se întîlneau în viaţa portului.
Urmau apoi la rînd mesele căpitanilor de vapoare, de remorchere, de şlepuri, şi masa agenţilor comerciali; hamalii şi barcagiii nu intrau aici în cafeneaua elitei.
Pe postavul verde, decolorat, al unui biliard monumental ca un sarcofag antic, zăceau maldăre de gazete răvăşite, greceşti şi româneşti.
Pe peretele din dreapta : portretul lui Venizelos între regele Carol al României şi Gheorghios Protos al Greciei.
Pe peretele din stînga, o marină în colori : crucişeto-rul „Averof" în nori de fum, spintecînd valurile de si-neală, pe o mare furtunoasă. De o parte, portretul lui Botzaris, şi de cealaltă parte, Conduriotis.
Toate mesele, în cafenea şi în grădină, erau ocupate. Mulţimea discuta cu frenezie cazul Americanului. Numele lui Nicola Marulis trecea din gură în gură. Ce avere putea să aibă după patruzeci de ani petrecuţi în America ? Ce va întreprinde el cu dolarii americani aduşi aci la Dunăre ? Se făceau calcule financiare, se croiau planuri, vaste combinaţii de comerţ fluvial şi maritimr societăţi pe acţiuni pentru vapoare, elevatoare, remorchere, şlepuri; companii de navigaţie cu reţele de agenţii împînzind tot globul, dominînd căile mondiale ale comerţului pe apă.
La masa căpitanilor, Temistocli, vechi căpitan de lungă cursă, bronzat, cu barba neagră, de abanos, cu şapca pe ceafă, îşi povestea tinereţea. Văzuse şi el America pe cînd îşi făcea ucenicia de marinar sub ocrotirea unui unchi, mecanic pe-un vapor englez.
— ...Ştiu să facă bani oamenii de-acolo, dar nu ştiu să-i cheltuiască. Umblă ca nebunii la fugă pe strade. Unui era să mă cîrpească fiindcă l-am oprit să-mi dea un foc pentru ţigară. Că ei nu stau ca noi la o cafea, de vorbă, la taclale şi taifas. Muncesc, aleargă şi se fră-mîntă ziua şi noaptea. Doi compatrioţi pe care i-am găsit în Philadelphia voiau să mă ia cu ei în California.
— Şi de ce n-ai plecat ? Erai şi tu acum om procopsit, îl întrerupse c-un surîs ironic un căpitan din capul mesei.
— Pentru că am fost dobitoc. Ce ştiam eu pe-atunci ? Eram un mucos prost, un muţunachi. Nu ştiam decît să mă ţin după fuste. Adică se ţineau ele după mine. Că .acolo toate lucrurile sunt pe dos. Dacă un bărbat se leagă pe stradă de o femeie, înfundă puşcăria. Nu-i ca la noi ; în America femeile se leagă de bărbaţi. O femeiuşcă drăcoasă, o irlandeză cu părul roşu ca focul, pusese ochii pe mine. Şi cînd a văzut unchiu-meu că se îngroaşă gluma, m-a încuiat într-o cabină de vapor şi m-a ţinut închis pînă la plecarea din port. Că eu eram în vorbă c-o fată de-a noastră, din Pera, unde mă aştepta să facem logodna.
— Va să zică tot o fustă te-a împiedicat şi pe fine î izbucni Iani, căpitan fără vapor, rămas mofluz în urma unui lung proces maritim de avarii.
Uscat, nervos, cu mustăţile zburlite, cu ochii injectaţi, căpitanul Iani începu să explice pe larg, cu mare parapon, pricina care-1 împiedicase şi pe el să plece, tocmai cînd era gata să se îmbarce pentru America.
—• Tot o fustă, o zdreanţă m-a oprit, mi-a stricat şi mie rostul vieţei. Unde aş fi eu acum ? Ce n-aş fi făcut dacă plecam atunci ? De ce nu-i vine omului mintea la timp ?... şi, iritat peste măsură, bătrînul, cu mîna osoasă şi tare, îşi trînti un pumn în cap, care sună ca sub o lovitură seacă de ciocan. A ma doxa !
De la masa căpitanilor de şlepuri şi remorchere, marinarii care nu ieşiseră din Dunăre — marinari de aqua dolce, cum îi luau în rîs cei de la mare — se apropiau ^ încet cu scaunele, îşi ciuleau urechile, ca să prindă mai bine tot ce se vorbea la masa căpitanilor veritabili, de la vapoarele de mare.
Toţi ascultau cu atenţie şi evlavie. Unii clătinau din cap, cu melancolie, în amintirea şi regretul ocaziilor pierdute din timpul tinereţei. Alţii, tăcuţi, cădeau pe gîn-duri, cu ochii în vag, pierduţi în mirajul Americei văzute prin prisma minţii lor... Unde ar fi ?... ce-ar fi făcut ? dacă plecau şi ei la timp, dincolo, peste Ocean ? Şi fiecare avea ferma credinţă că ajungea miliardar acolo, în pămîntul făgăduinţei, pe care o soartă vitregă nu i-a îngăduit să-1 atingă în viaţa scursă fără de folos.
Şi unii, îmbătaţi încă de iluzii, nu se puteau stăpîni. îşi croiau planuri absurde arătînd pe larg ce ar face dacă ar veni bogaţi în patrie, între ai lor. Şi toţi sfîr-şeau cu intenţii frumoase, alcătuind măreţe opere patriotice şi de largă filantropie.
„Căci s-a dovedit •—• afirmau ei c-o elenă şi antică mîndrie •—■ că grecul rămîne oriunde ar fi acelaşi bun patriot şi om filotim."
La masa diplomaţilor prezida grav consulul elen. Om fin, în vîrstă, dar zvelt încă şi elastic. Avea o chelie foarte strălucitoare şi nişte mustăcioare încîrligate, negre, bine cănite.
Consul veritabil, de carieră. Foarte venerat. Era o mîndrie a coloniei elene. O victorie cîştigată după numeroase stăruinţi pe lîngă guvernul din Atena, care se hotărîse în fine să trimită şi la gura Dunărei un consul de „carieră" în locul unui simplu „onorific".
Lingă el sta kir Loverda. Un bătrîn încruntat, cu sprâncene şi mustăţi stufoase. Epitrop la biserica grecească, îmbrăcase în argint o veche Evanghelie, adusă de la Sfîntul Munte, şi depusese în biserică o icoană a Sfîntu-lui Spiridon, aruncată de valuri la ţărm — ca un semn al cerului — în urma naufragiului unei corăbii, din care nimic nu s-a putut salva.
85
Consulul, cu veşnicu-i zîmbet fin, enigmatic, care-i strălucea prin sticla ochelarilor solid fixaţi pe-un nas acvilin, aristocratic, discuta cu epitropul o delicată chestiune a coloniei : prin ce mijloace s-ar putea termina lucrarea începută la localul Şcoalei elene, faţă cu afacerile portului, care mergeau din ce în ce mai prost.
In faţa lor, la masă, sta Gion Luludi. Mărunţel, nervos, cu părul negru, creţ ca o blăniţă de astrahan. Agent al unei case de export şi consul onorific al Danemarcei. După ce-şi făcu în gînd socoteala dolarului transformat în lei româneşti şi leptale greceşti, puse net chestia care-i preocupa pe toţi : „Ce-i de făcut ca să salte comerţul portului şi să învingă concurenta Galatiului, Brăilei şi Constanţei ?"
— Eu — începu el c-o voce îngroşată — dacă aş avea un capital mare, aş face o companie monstră de navigaţie maritimă, cum a făcut Embiricos...
— E mai sigură o afacere la Dunăre, cu şlepuri şi vapoare, îl întrerupse Pesmangioglu, agentul casei de cherestele, proprietar al unei jumătăţi de elevator şi consul onorific al Persiei.
Avea numai opt supuşi, toţi lustragii în port, pentru care i se zicea uneori în glumă şi alteori înadins : „Şeful lustragiilor de la gura Dunărei".
— Cred — spuse consulul — că cel mai nimerit ar fi să se întemeieze aci, unde nu-i nici agricultură, nici industrie, o mare fabrică de hîrtie, din stuful care n-are nici o întrebuinţare.
— Halal ! asta îmi place ! izbucni crunt Calavrezo, un bătrîn maltez, greoi şi păros ca un urs.
Avea un nas coroiat ca pliscul de vultur şi din urechi îi ieşeau smocuri de păr, cari se uneau cu musteţile şi barba încîlcită.
O avere frumoasă făcuse pe vremuri cu vasul lui de salvare „Union". O vechitură de ponton cu pompe, transformat din corpul unui vapor înecat. Bătrînul maltez fusese odinioară groaza societăţilor de asigurare. I se zicea „Piratul". Cunoscut pe toată Dunărea ca „cioclul" vaselor împotmolite. Vorbea şase limbi. Era marinar, mecanic şi scafandrier.
86
— Fabrică ne trebuie nouă ! mormăi el răguşit, mes-tecînd parcă ceva între măsele. Noi, de copii, din apă
<0 am scos banul. Alţii să scurme pămîntul şi să asude în
fabrici ! Noi ne-am hrănit din apă întotdeauna. Care-i nebunul să-şi arunce aurul în baltă, pe papură, pentru hîrtie ? Şi bătrînul pirat arătă cu mîna lui vînjoasă spre largul mării, c-un fel de ameninţare : Noi, care umblăm pe ape, ştim să smulgem banul din ghearele valurilor, sfîrşi el, trîntind în masa şubredă de lemn un pumn enorm ea un bolovan greoi.
Se făcu linişte. Bătrînul îşi aprinse ţigara stinsă şi turtită în ţigareta fabricată de el dintr-un picior de iepure şi începu din nou, mai potolit, cu vocea răguşită :
— Ia să faci aici, la gura Dunărei, o companie ca cea din Stambul, cu aparate de salvare, cu doc-flotant, să vedem atunci ne-ar mai trece pe sub nas vapoarele avariate care ne scapă azi din mînă, urcînd întins la Galaţi, lăsîndu-ne pe noi cu buzele umflate ?... Hei ! Să am eu dolari americani, v-aş arăta ce trebuie făcut aici, la Dunărea noastră...
★
»# Un bătrînel uscat ca un ciot se apropie de masa pi-
loţilor. Abia păşea, mărunţel, cu nişte picioruşe fragile şi crăcănate. Avea un cap ca o tărtăcuţă, băgat într-un fes spălăcit, cu vîrful turtit pe-o ureche. Umbla cu gîtul strîmb din cauza unui enorm canaf negru de evzon, care-i atîrna pe-un umăr. Era cel mai vechi pilot din port. Fusese în serviciul marinei ruseşti, pe vremea războiului din Crimeea.
— Ia faceţi-i loc lui Barba Toni. Şi toarnă-i un păhărel de mastică de Hios, să mai prindă puteri, făcu voios un pilot de la Comisia Europeană.
— Cum — îl întrerupse şeful piloţilor — tu nu ştii că moşul nu sufere mastica ? El bea numai duzico veritabil.
Bătrînul se aşeză cu mişcări scurte, nesigure, pe scaun, încetişor, cu atenţie, de frică parcă să nu se demonteze din încheieturi. După ce-i trase o chintă de tusă seacă, dădu de-a duşca păhărelul de duzico tare. Alcoolul pur, otravă grecească preparată jos, în insule,
O» 87
zgîriindu-i gîtul ca ghearele de pisică, diformă o clipă faţa suptă şi scrijelată a moşneagului, făcîndu-i o mască de babă zbîrcită.
— Ei, Barba Toni, ai auzit vestea cea nouă ? Cică se-ntoarce din America Nicola Marulis, fratele lui Stamati. D-ta l-ai apucat. îţi mai aduci aminte de el ?
— He ! să vedem dacă el şi-o mai aduce aminte de mine ! Cine i-a pus cîrma în mînă ? Eu i-am fost cel dintîi dascăl. Eu eram tînăr, dar el era copil, cînd am venit aici pe vremea turcilor, după căderea cetăţii de la Sevastopoli. îl luasem cu mine ca mus pe cea dintîi faga care lucra la adîncirea canalului, cu cela... de la Comision... cum îi zicea... inginerul cel mare... englezu cu barbă...
— Sir Charles Hartley, complectă şeful piloţilor, surî-zînd cu biîndeţă.
Evenimentul zilei stîrnise oarecare interes, şi chiar o undă de emoţie amestecată cu gelozie, printre românii de la masa şefilor.
Conul Tudorachi, şeful vămei, naţionalist feroce, era mai îndîrjit decît toţi împotriva „palicarilor" îmbogăţiţi din sudoarea românului, deşi nevasta, cunoscută în port sub numele de „Leoaica", era grecoaică sadea din Galaţi.
—• Nu-i pot mistui ! declară şeful în gura mare. Pe cît îmi permite rigoarea legilor şi regulamentelor, îi ard pe cîţi îmi cad în labă, cu formele legale, mă rog, după tariful vamal în vigoare. Posac, ros de invidie, se sufoca discutînd cu aprindere : Asta ne mai lipsea... să vezi de acu mîndria caprelor... care va să zică dacă actualmente abea ie ajungi cu prăjina la nas, dar cînd vor rula dolarii americani... ei vor fi suverani aici în portul nostru, pe teritoriu ista care să cheamă că-i românesc.
-— Degeaba, coane Tudorachi, noi nu ne putem compara cu grecii în chestii comerciale. Rasă veche, rafinată de mii de ani... zise Petrăchel Petraşcu, un bărbat frumos, marţial, cu mustăţi blonde pomădate.
Şeful poliţiei, ultimul vlăstar al unei vechi familii boiereşti din fundul Moldovei, părăsise armata ca loco-
tenent, pe vremea celebrei greve a ofiţerilor de cavalerie, sub Jack Lahovari — zicea el; gurile rele susţineau că Petrăchel fusese reformat în urma unui scandalos proces, rămas celebru în analele armatei : „Flagrant delict cu nevasta unui ofiţer superior". Cavaler de rasă, cu maniere elegante, vorbind o franţuzească impecabilă, gentil cu sexul frumos, abil şi tolerant, Petrăchel era simpatizat de toate naţionalităţile şi, lucru rar, în graţiile Comisiei Europene. Febleţa lui —• cum o declara surîzînd — era conul Tudorachi, pe care îl tachina pînă la disperare.
— Nu vezi mata că puterea grecilor nu-i în patria lor, ci afară, în străinătate. Bogătaşii lor sunt la Stambul, Cairo, Marsilia, Londra, America...
— Şi în România noastră săracă nu-s tot ei ?... Care va să zică, de fapt, eu, român curat, să fiu mereu pîrlit în ţara mea... şi veneticii să se îmbogăţească... bravo... asta îmi place, zise şeful vămei, iritat, roşu de mînie.
Petrăchel nu se lăsă bătut.
—■ Vezi că grecii au, în felul lor, dreptate cînd se pretind că sunt cei mai vechi locuitori pe ţărmurile din partea locului. Mă rog, din antichitate n-au fost aici colonii greceşti ? Ai uitat istoria cu expediţia argonauţilor cari căutau pe aici Lîna-de-aur ?
— De unde ai mai scos povestea asta ? Şi de unde ştii că cei cu Lîna-de-aur erau greci ? îl întrerupse şeful vămei indignat, ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte c-o fină batistă de mătase — mostră dintr-un sort oprit la controlul vamal.
Cînd discuţia era în toi, sosi şi căpitanul de port, tocmai la timp să-i scoată din încurcătura în care îi băgase argonauţii, de cari şeful nu mai auzise din anii claselor gimnaziale, făcute în Fălticeni, oraşul său natal.
— Bine că ai venit, căpitane. Ca om citit şi umblat, să ne lămureşti chestia cu Lîna-de-aur.
Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, şterse uşor cu batista praful de pe scaun şi, c-un zîmbet îngăduitor, se aşeză la masa şefilor. Mîndru, încîntat că poate să-şi arate erudiţia, începu să explice cum se găsea în antichitate aurul în albia nurilor noastre şi cum se spăla întinzîndu-se pe piei de oaie...
88
89
— Şi — adăugă el — la drept vorbind, argonauţii nu erau decît nişte piraţi ca şi toţi eroii greci pe cari i-au cîntat poeţii antichităţei. Prima dată cînd ţara asta s-a făcut cunoscută lumei a fost atunci cînd au plecat să jefuiască ţărmurile Mărei Negre şi ale Dunărei.
— A ! sări conul Tudorachi triumfător, va să zică piraţi, tîlhari de mare, ce vă spuneam eu ? Bravo ! m-am luminat. Mă rog asta am vrut să ştiu. Este sau nu grecul cea mai oaţă naţie din lume ?
La o masă din fund se făcuse socoteala rudelor lui Nicola Marulis. La numărătoare s-au găsit neamuri aproape jumătate din populaţia portului. Cari nu erau rude erau prieteni sau compatrioţi. Printre toţi verii, cumnaţii, nepoţii şi cumetrii, cel mai sărac, calic, lipit pămîntului, era un văr primar : Ahile Xidias, zis şi „Harapul", cu nişte buze groase, răsf rînte, groaznice la vedere.
Pătimaş jucător de cărţi, căzuse la treapta de hamal la vaporul poştal ; căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la otelul din faţă. De data asta, Ahile, îmbrăcat curat, cămaşă albă şi basma albastră la gît — guler nu obişnuise niciodată — trecînd de la o masă la alta, cu ochii în lacrimi, sugîndu-şi buzele late, povestea amintiri din viaţa vărului său Nicolachi, pe care-1 iubise ca pe un frate. Dealtfel mulţi bătrîni se găseau prieteni vechi din tinereţă cu Nicola Marulis. Cîţiva compatrioţi susţineau cu duioşie că îşi aduc aminte de el din frageda copilărie, de pe cînd umblau la aceeaşi şcoală, în patrie, la Hios.
★
Pe cînd jos, în cafenea şi în grădina de oleandri, lumea roia ca un stup de albine, sus, în balconul dinspre chei, Penelopa, nevasta lui Stamati, primea vizite — musafiri de duminică.
Două vecine, gătite, pudrate, cu buzele de culoarea zmeurei zdrobite, fierbeau pe scaune, aşteptînd ca gazda să deschidă vorba despre scrisoarea Americanului. Însetate de ştiri, sorbeau în silă cafele turceşti şi siropuri cu sifon.
Penelopa Marulis, o brunetă coaptă, cu ochi mari, negri, focoşi, sub o pereche de sprîncene de catifea, avea o siluetă de invidiat. Rece, mîndră, vorbea înţepat, cu buzele vinete, strînse peste dantura bogat plombată în aur.
Nimeni n-o văzuse încă punînd piciorul jos în cafenea. Şi nici la piaţă nu catadicsea să meargă. Stamati, după obiceiul oriental, făcea toate tîrguielile. Nu se vedea toată săptămîna, numai duminica apărea sus în balcon. Vizitele de obicei le primea într-un robe de chambre foarte decoltat, de culoarea coajei de lămîie.
Rezervată, discretă, Penelopa se stăpînea. Nu vorbi nimic despre scrisoarea care răscolise portul. Părea perfect indiferentă, deşi se chinuise toată noaptea fără să închidă ochii, agitată de emoţii, cu mintea aprinsă de iluzii, chinuită de gri jele pregătirilor de găzduire a celui aşteptat.
Vecinele plecară, învineţite de parapon.
Tocmai jos, în stradă, amîndouă în acelaşi moment explodară de indignare :
— Vai ! dragă, ce fiinţă făţarnică şi fudulă e Penelopa asta ! înfiptă e acum, că-i aşa de calică, dar cînd l-or intra în gheare dolarii Americanului ? !
CAPITOLUL II
Din prima zi în care debarcase, copilă încă, aci la gura Dunărei, Penelopa simţi colţii sfîşietori ai provinciei meschine. Instinctele ei aristocratice, mîndria şi aerele ce-şi lua scandalizase oraşul.
„De unde — se întreba lumea — fumuri de nobleţă ţi gusturi rafinate la o fată săracă şi orfană ?"
„De ce îşi ţinea nasul pe sus, în batista-i parfumată, de parcă toate i-ar fi mirosit rău în cale ?"
„De unde venea ? Din ce familie ?"
„Ce blazon necunoscut avea fata asta debarcată în micul port de la gura Dunărei, într-o lume provincială şi cosmopolită ?"
90
91
Cînd venise din Constantinopole avea numai 16 ani. în şoaptă se povesteau multe despre familia ei. Dar se ştia sigur că mama ei, de o frumuseţe rară, se aruncase în Bosfor, din disperare că o părăsise amantul, un căpitan de vapor plecat în Argentina. N-avea nici opt ani cînd o luă s-o crească unchiul ei, Iovanachi Iovanidis, translator la Ambasada rusă din Cospoli.
„Cine-i ţigăncuşa asta ?" întrebă ambasadorul, luînd-o de bărbie, cînd o găsi într-o zi în cancelarie.
„Vai ! ce delicioasă copilă !" se extazie contesa Katu-şa, monumentala ambasadoare.
Vara, din cauza căldurilor din Pera, ambasada îşi lua reşedinţa la Terapia, unde adia un vînt răcoritor de pe Bosfor.
Translatorul avea drept la două camere în palatul de vară, ca să fie în permanenţă la îndemîna lucrărilor de cancelarie. Unchiul se mîndrea cu nepoţica şi o lua pretutindeni cu el. Copila asta, uimitor de precoce, era un număr de senzaţie în lumea diplomatică de la Terapia. Ofiţerii de marină de la bastimentele staţionare ale Marilor Puteri o purtau pe genunchi în plimbările lor cu bărcile pe Bosfor, în nopţile cu lună. Era vioaie, îndrăzneaţă, intra fără sfială peste tot, parcă neam de neamul ei trăise în societatea înaltă, în luxul şi atmosfera palatelor de ambasadă.
în timpul seratelor de gală, fetiţa se strecura prin sălile palatului, rămînea în extaz în faţa maiestuoasei scări de marmoră, acoperită de covoare turceşti, moi şi roşii ca sîngele. Valeţii în livrele galonate, cu pantaloni scurţi, ciorapi lungi, prinşi în jartiere argintii, cu mănuşi albe. muţi, nemişcaţi, păreau nişte statui.
Atrasă din instinct spre lux şi strălucire, ea ajungea uneori pînă sus. Tupilîndu-se prin faldurile draperiilor de catifea, spiona cu emoţie lumea elegantă care se mişca în lumina orbitoare a policandrelor. Admira toalete decoltate, evantalii de pene şi dantelă, broşele, braţele, coliere de perle, toate juvaereie cari seînteiau de focul pietrelor scumpe şi... flori... flori peste tot. Muzica, freamătul vag al mulţimei, atmosfera parfumată o îmbătau, o fermecau, ca fantasmagoria unui vis feeric.
O nepoţică a ambasadorului rus venise de la Odesa. Era cu doi ani mai mică decît Penelopa. O chema Nataşa. # Un dop de saca. îndesată, bucălată, cam cîrnă, dar foarte drăgălaşă, cu nişte cîrlionţi bălai şi ochi albaştri de email. Numai doi ani diferenţă de vîrstă, dar Nataşa era un copil zburdalnic, şi Penelopa o preţioasă domnişoară cu pretenţii.
Serioasă, reţinută, umbla, vorbea cu gesturi studiate. O perfectă miniatură de femeie. C-o uşurinţă uimitoare, ştia să mimeze gesturile, să prindă gamele la piano şi, după ureche, fura accentul just al fiecărei limbi — ca levantină, se născuse poliglotă.
Bona Nataşei, o bătrînă elveţiană, foarte pedantă, m-elle Perrin, desperată că nu poate să înfrîneze şi să şlefuiască pe sălbateca rusoaică, drăcoasă ca un băiet, o da mereu de exemplu pe mica Penelope, care, cuminte şi deşteaptă, prindea repede toate manierele din lumea bună.
O umbră de vagă gelozie se strecura adesea între cele două copile aşa de diferite.
Ca să corecteze lipsa de tact pedagogic a elveţienei, ambasadoarea n-o uita niciodată pe Penelopa de cîte ori cumpăra ceva pentru Nataşa. Ajunsese să umble amîndouă copilele aproape la fel îmbrăcate. „ în excursiile şi plimbările prin Stambul, Penelopa nu lipsea niciodată.
Familia ambasadorului era veşnic însoţită de obişnui-tul cavas, un arnăut gigantic, cu nişte caiere de mustăţi j. cărunte, îmbrăcat în ilic brodat cu fir de aur; purta
- iatagan şi două pistoale în brîu.
Ceasuri întregi pierdea Penelopa mîncînd cu ochii
- lacomi bijuteriile şi filigranele expuse în galantarele ve-S chiului bazar din Stambul.
Mulţi o socoteau pe mica orfană ca făcînd parte din 1 familia ambasadorului, şi unii, cari îi remarcase ţinuta mîndră şi gravă, îi spuneau c-o dulce ironie : „Mica '■; prinţesă".
Dar o întîmplare neprevăzută căzu din senin, schim-bîndu-i brusc macazul vieţii.
într-o zi nefastă, ambasadorul, furios, roşu-vînăt de mînie, în urma unei scene violente provocate de un de-
92
93
nunţ, cîrpi translatorului două straşnice perechi de palme, de s-a clătinat din temelie întreaga ambasadă a Marei Rusii...
„Afară mişelule !... Greaca fides !..."
Căzut în dizgraţie, fostul translator, peste cîteva zile, căzu din picioare trăsnit de o apoplexie, pe cînd trecea podul de la Kara-Kioi.
Fata, rămasă singură, fără nici un sprijin, fu îmbarcată pe un vapor rusesc care pleca pentru porturile dunărene.
Transportată gratuit, orfana debarcă într-o dimineaţă pe cheul Sulinei, cu batista de dantelă la nas, sufocată de mirosul de iuft şi peşte sărat, care se îmbibase profund în structura vechiului parahod rusesc.
Penelopa venise la singura rudă rămasă în viaţă, fratele mamei, căpitanul Leonida Iovanidis, un bătrîn uscat, mărunţel, care purta nişte enormi ochelari negri. Fusese pilot la Comisia Europeană a Dunărei şi, din cauza unei boli de ochi, îşi schimbase profesia.
Intrase în serviciul unei agenţii maritime ca furnizor de alimente la vapoarele cari se aprovizionau la gura Dunărei : shiphandler.
Din diferenţa ce ieşea prin încărcarea facturilor peste preţul pieţei, îi pica şi lui cîte ceva în fiecare zi. Şi pentru că lumea îl vedea forfotind pe la vapoare cu barca plină de zarzavat, ducînd în braţe legături de ridichi, i se zicea în glumă : „Căpitanul Rapanachi". Iar înfumuratei sale nepoate, palida prinţesă bizantină trimisă în exil, băieţii îi spuneau : „Contesa de Rapanachi".
Nu avea decît 17 ani, cînd unchiul a convins-o că menirea ei este să se mărite.
Fără avere, fără familie, ce putea să aştepte ? Pretendenţii nu se prea grăbeau. Trebuia să profite de ocazie. Stamati Marulis, pilot clasa I-a la Comisia Dunărei, era un om serios, cam în vîrstă, dar bărbat bun, econom şi fără viţii. Avea să aibă o casă bună şi o fericire potolită.
Şi Penelopa s-a măritat.
*
„Aţi văzut ce nevastă şi-a luat Stamati ?" „Nu face pentru el."
„Asta-i femeie de lux, nu-i de mutra unui pilot."
Aşa vorbea lumea prin cafenelele portului. Iar unii P     adăugau zîmbind pe sub mustaţă :
„Asta nu-i femeie pe care s-o poţi lăsa singură acasă."
Şi Stamati, prin meseria lui, era veşnic pe drumuri. m Omul acesta retras şi timid, c-o existenţă ştearsă, lîngă o asemenea femeie fină şi admirată, simţea o bucurie vanitoasă, o mîndrie ascunsă, savurînd fericirea posesiei unui juvaer de mare preţ. O adora c-o mută pietate şi tremura de teama să n-o piardă.
Toate economiile lui Stamati s-au topit din prima lună. Trusou, mobilă, piano, toate au fost comandate la . Galaţi, după gustul Penelopei.
Ea ţinea să aibă un interior plăcut.
El lipsea de acasă cîteva zile pe săptămînă, pilotînd
* vapoarele pe Dunăre, între Sulina şi Brăila.
Pleca tiptil de dimineaţă la vapor, cu geamandanaşul în mînă, cu nelipsita manta de ploaie, de pînză ceruită,
• după obiceiul piloţilor din toată lumea.
--       După ce vaporul se punea greoi în mişcare, el, de sus de la comandă, îşi arunca ochii spre mal; casa lui era cu faţa la drumul Dunărei. în primele zile zărea la una din v t   ferestrele deschise o batistă fluturînd la trecerea vapo-^_ rului.
Şi mai pe urmă, cu toate că nimic nu se arăta in zare, ir el îşi păstra obiceiul, privind din mers la geamurile acele cari rămîneau veşnic închise.
Singură, părăsită, în balconul dinspre apă, Penelopa :   rămînea pe gînduri ceasuri întregi, c-o broderie pe genunchi.
Uneori vîntul de la mare aducea ecouri de fluiere şi sirene de la vapoarele cari intrau în port. Un fior îi ,p 4îulgera prin corp. Lăsa orice lucru din mînă, sărea de la locul ei şi căta în zare cu binoclul, urmărind toată mişcarea de pe apă.
Cîte un vapor venind de la mare urca încet, măreţ, •      cursul fluviului.
Ea, curioasă, îl privea cu atîta interes, deşi nu cunoştea pe nimeni, parcă aştepta mereu pe cineva care in-tlrzia să vie.
94
95
Dincotro ? De unde venea vaporul ? A trecut desigur prin Bosfor. Şi magicul film al copilăriei începea din nou să-i ruleze pe ecranul minţei.
Cu ochii închişi pe jumătate, vedea crescînd din sinul mărei, gigantic, amfiteatrul Cornului-de-Aur. Pe verdele colinelor, în terase, se înălţau chiparoşii negri cari păzeau cimitirele turceşti.
Prin voalul diafan al serei se poleiau cupolele din Scutari, şi minaretele ascuţite păreau suliţi de aur înfipte în pămînt. în zare clipea regulat ochiul farului din Turnul lui Leandru.
Şi Penelopa cădea în reverie, auzind glasul prelung al muezinilor cari chemau credincioşii la rugăciune, simţea aroma pinilor cari lăcrămau, îmbălsămînd cu răşină aerul purificat de adierile vîntului salin din larg.
Şi nostalgia trecutului o făcea să plîngă amar paradisul pierdut al Bosforului.
Ce frumos... ce departe... erau locurile copilăriei !...
„Ce viaţă nenorocită... ăsta-i traiul pe care l-am visat ?... Asta-i soarta pe care am meritat-o ?... De ce m-am măritat eu oare ?"
Şi întrebările pe care mai toate femeile le pun după luna de miere, ea şi le-a pus după cîteva zile de la nuntă.
Stamati, cînd se întorcea acasă, o găsea enervată, capricioasă sau melancolică.
îngrijat şi înduioşat pînă la lacrimi de suferinţa ei, el căuta s-o mîngîie, s-o distreze, ceea ce pe dînsa o enerva mai tare.
în zadar se frămînta ca să găsească leacuri pentru această boală romantică, pe care el n-o putea bine înţelege.
Că are nevricale era sigur.
„O doctorie contra epohondriei" îi ceruse bătrînului doctor, nenea Tomiţă.
„Pacienta trebuie examinată", îi spusese doctorul. Dar pacienta cu nici un preţ nu voia să se arate.
„N-o doare nimic, răul e aici..." şi el arăta cu mîna la inimă.
După multe stăruinţi, Penelopa se hotărî. Doctorul, cu vechea lui experienţă, de la prima vedere i-a fixat diagnosticul şi remediul.
„N-are nevoie de doctorii, nici regim, nici băi. îi trebuie... şi bolborosind ceva, după obicei, în barba lui albă de patriarh, făcu : Hm ! îi trebuie un copil. La vie... c'est la vie..."
El a plecat palid, confuz.
Ea, roşie ca vişina, a plecat cu ochii în pămînt.
Ca s-o mai distreze, Stamati o lua uneori cu el, pe vapoarele pe care le pilota, pînă la Galaţi sau Brăila.
Ce profundă mulţumire avea Penelopa la fiecare drum ! Punînd piciorul pe bord, ea simţea că intră parcă într-o baie de fericire. De cu seară îşi pregătea costumul de voiaj, ajusta cîte-o beretă băieţească de marinar, sau garnisea pălăria cu voaluri şi museline, ca să fluture ca nişte flamure în vînt, dîndu-i astfel un exotic aer aristocratic.
De obicei, în zorii zilei, cînd vaporul îşi balansa maşina şi elicea forfotea gata de plecare, Penelopa, zveltă, sprintenă, suia scara, ducîndu-şi singură mica ei valiză de voiaj cu trusa de toaletă.
Intra la bord uşor înfiorată, cu iluzia lungilor tra-versee maritime. Ar fi voit să meargă mereu, la nesfîrşit, un drum fără liman, ca vasul-fantomă care rătăcea fără să poată atinge ţărmul.
Stamati, înainte de a-şi lua postul la cîrmă, cerea respectuos voie căpitanului să permită îmbarcarea soţiei sale, care — spunea el întotdeauna — scăpase vaporul de cursă pentru Galaţi.
Chiar şi cei mai acri şi posaci căpitani nu puteau refuza ; se îndulceau îndată şi deveneau gentili, inyi-tînd pe eleganta doamnă în careul ofiţerilor, sau îi întindea pe punte un longue chaise, într-un loc ferit de vînt.
E destul o singură fustă să fîlfîie pe puntea unui vas şi viaţa bordului se schimbă ca prin farmec — întregul echipaj începe a se agita electrizat.
Vaporul, însufleţit, intra în sărbătoare ; nu lipsea decît să se înalţe la catarge, în cinstea femeii îmbarcate, ste-guleţele colorate a marelui pavoaz.
Robinetele spălătoarelor din cabine începeau să curgă în plin debit de apă. Ferchezuială generală, de la căpitan pînă la băiatul, ajutor de bucătar.
96
97
Spălaţi, raşi, pudraţi, ieşeau pe rînd la lumină, fă-cîndu-şi de lucru în jurul ei pe punte. Toţi, bucuroşi, o sorbeau din ochi cu lăcomie. Pînă şi fochiştii, nespălaţi, neraşi, cît ţinea drumul, ieşeau cîte unul din tartarul căldurilor ; pe jumătate goi, cu gîtul învelit în şăluţul lor de bumbac, de care se slujesc să şteargă uleiul şi unsoarea de pe maşină, ca şi sudoarea de pe trup. în figurile negre de cărbuni luceau ochii lor albi, cătînd pe furiş la făptura aceea încîntătoare, căzută parcă din altă lume pe vaporul lor, ca să îndulcească numai cu un zîmbet o zi din viaţa aspră, monastică, a bordului. Ofiţerii, cavaleri servanţi, n-o slăbeau nici o clipă. Tot drumul urmau trataţii felurite, după naţionalitatea şi felul vaporului : ceai englezesc, cafea turcească, vermut italienesc, şampanie franţuzească, bomboane ruseşti, vin de Malaga, portocale de Jaffa, rahat de Syra, ţigări egiptene.
Vorbind vreo două vorbe din fiecare limbă, Penelopa reuşea să-i cucerească pe toţi bărbaţii aceia, pe care, poate, niciodată n-avea să-i mai întîlnească î»n viaţă.
Mulţi [o] confundau, socotind-o fata pilotului. Ea îi lăsa în credinţa lor şi, veselă de confuzia ce se făcea, zîmbea de satisfacţie.
Privirile de admiraţie ce i se aruncau le primea cu îndrăzneală ; avea un fel al ei de a-şi da capul pe spate şi a coborî cu voluptate pleoapele.
Şi bietul Stamati, care nici o clipă nu putea părăsi cîrma, din postul lui, de sus de la comandă, îşi arunca uneori ochii în jos, pe punte, ca s-o vadă măcar de la distanţă. Nu era niciodată singură. O escortă respectuoasă o însoţea pretutindenea. O vedea culcată pe pernele unui longue chaise, graţioasă, cu maiestatea unei regine în convalescenţă.
Modestul pilot simţea adesea fiorul unei bucurii vanitoase, văzîndu-şi soţia înconjurată de atîţia ofiţeri, cari o examinau cu spiritul încordat.
Uneori îi trecea cîte-un junghi prin inimă, văzînd-o cochetînd, dar se stăpînea ; îşi ştergea numai sudoarea de pe frunte şi într-o clipă îşi revenea hotărît, bărbă-teşte.
98
„Si totuşi, îsi zicea el cu siguranţă, e o femeie cuminte, rece şi mîndră, sigură pe sine. Cochetăria nu-i un păcat pentru o femeie ca dînsa."
Un sentiment de ruşine parcă îl oprea de a face cei mai mic gest care ar trăda o urmă de gelozie.
Dar ce era fatal s-a întîmplat.
în timpul unei călătorii pe vapor a întîlnit un bărbat pe care nu 1-a mai putut uita toată viaţa — deşi auzise că o aventură pe vapor e ca şi un accident de cale ferată.
Din momentul în care cunoscuse pe căpitanul Angelo Deliu, ceva nou se ivi în existenţa ei.
îl remarcase cum a pus piciorul pe bordul vaporului „Carpaţi". O intriga ofiţerul acela, zvelt, elegant, care poza într-o rezervă studiată.
La prima vedere el o fixă cu îndrăzneală.
Ea, de obicei îndrăzneaţă, avu un moment de slăbiciune ; timidă, emoţionată, se roşise ca o candidă fecioar? sub ochiul expert care o cîntărea cu precizie.
Privirea aceea avea parcă o strălucire de oţel. Şi cînd buzele lui schiţau un fin surîs, înduicindu-i figura, ea înţelese fără cuvinte impresia ce făcuse înfăţişarea ei.
Un fulger de bucurie o străbătu, şi în taină simţea cum se îmbată de plăcerea conştiinţei de a fi frumoasă.
Confuză, subjugată, aştepta. Simţea un fel de necaz nelămurit pentru acel îndrăzneţ necunoscut, care o învăluia ca într-o plasă de păianjen, impunîndu-i voinţa lui de fier. Căci presimţea fatal neputinţa oricărei rezistenţe. Şi la un singur gest al lui, gata ar fi să-1 urmeze oriunde, roabă, pînă la capătul pămîntului.
Angelo Deliu, din rasa cuceritorilor, abil maestru în tactica şi strategia aventurilor galante, mergea aproape g. la sigur în clasarea speciilor de femei. K Se pipăiau cu ochii de la distanţă. 7' Ea îi admira ţinuta lui de o bărbăţie regească. Era complect în alb, de la şapcă pînă la pantofi ; umeri laţi ir şi o talie mlădioasă, tenul bronzat, de maur ; ochii lui jj* adinei, arzători, o fixau...
m~ . El examinase femeia en connaisseur. Făcu trei paşi W apropiindu-se, ca să-şi verifice observaţiile. Se prezintă
99
singur c-o eleganţă în gesturi şi cuvinte, arătîndu-şi surprinderea că o vede pentru prima oară, deşi el se găseşte de vreo două luni în Sulina.
„Cine ar fi bănuit că într-un colţ obscur de provincie, într-o lume aşa de monotonă şi meschină, poţi întîlni asemenea figuri de o rară distincţie?..."
Ei i se părea o muzică glasul lui. O incinta timbrul acela sonor, care ascundea în vorbe banale o perfectă înţelegere sufletească.
Gîndurile se trădau în privirile lor, care se încrucişau ca lamele floretelor de scrimă. Nu prea aveau ce-şi vorbi, dar ochii lor spuneau mai mult decît cuvintele.
I-a fost destul jumătate de ceas de conversaţie lui Deliu, ca să-i descopere „punctul tangibil" — cum'îl numea el — pentru a-i stabili precis specia : „Soţie nesatisfăcută... visătoare, romantică... cucerire uşoară... despărţire dificilă... retragere strategică la timp..." '
Deliu se temea numai de un singur tip : „femeia-crampon", care nu-ţi lasă — în termeni nautici — „libertatea de manevră".
în stăpînirea lui, excitată, vrăjită, ca pasărea sub ochiul magnetic al şarpelui, Penelopa sta rezemată de balustrada punţei, cu ochii ţintă la el, vorbea aiurită, numai ca să-şi acopere simţirea.
Despre ce puteau vorbi ? Amîndoi adorau marea ; ea crescuse pe malul apei ; el călătorise mult pe apă ; şi c-o măsură justă el se ţinea la unison, ştia să ridice si să coboare conversaţia la nivelul femeii care era în faţa' lui.
El, meloman, s-a angajat să-i dea lecţii de mandolină; ea, poliglotă, să-1 înveţe a pronunţa corect limba engleză — cu toate că şi ea păstra încă accentul levantin.
El, de-acum înainte, avea s-o numească „Floarea Bosforului", şi ea, „Amantul Mării".
Numai cînd coborî în barcă, Deliu schimbă vreo două vorbe de politeţă cu Stamati, care venise amărît din postul său de la comandă.
După ancoraj, Penelopa sări zglobie de pe scara vaporului în barcă, drept la pupa, cu mîna pe cîrmă; ştia să manevreze ; avea ochiul sigur — marinară din instinct.
Deliu, măsurînd din ochi ţinuta umilă a pilotului lîngă o femeie aşa de focoasă, înţelese într-o clipă tragicomedia acestei căsnicii.
„Picantă femeie... de unde a găsit-o, nenorocitul ?... Cum e posibil o aşa bizară împerechere ?" se întreba în taină, meditînd o serie de întrebări fără răspunsuri.
Penelopa, schimbată ca prin farmec, adormi tîrziu în noaptea aceea, îmbătată de o dulce otravă.
Deliu nu putea să închidă ochii, era chinuit de imagina ei. O vedea în faţă şi profil... îmbrăcată în costumul ei de voiaj... o dezbrăca în minte, pipăind-o imaginar : „Ce corp admirabil... ce picior cochet !..."
Se revăzură. Se întîlneau în fiecare zi, în fiecare noapte, departe de ochii lumei, afară, în sînul naturei, pe malul pustiu al mărei. Simţiră fericirea iubirei, viaţa complectă în doi. îşi făcură confidenţe şi planuri ce nu aveau să se realizeze niciodată. Nopţi delicioase petrecute în delir — luna de miere pentru femeia asta care iubea întîiaşi dată.
Se făcuse mai frumoasă. Bucuria, plăcerea o transfigurase, înflorea triumfătoare. în ochii îndrăzneţi avea o licărire stranie. Tenul palid i se rumenea — avea obraji de femeie iubită. Un surîs cald îi îndulcea discret asperităţile figurei reci altădată. în colţuri, deasupra buzelor umede, vibra puful mustăcioarelor de brunetă arzătoare. Pe stradă, trecătorii întorceau capul după ea, îi admirau mersul săltăreţ, piciorul fin şi talia mlădioasă...
Nici o remuşcare nu cunoscu. Simţea numai o intensă bucurie, pe care nu ştia cum să şi-o închidă mai bine în Inimă, s-o ţină cît mai ascunsă de ochii lumei.
Nu deschidea niciodată gura să-i spună bărbatului pe unde a fost şi cum a întrebuinţat vremea.
învechit şi ridicol i se părea obiceiul de a da raportul zilnic către soţul-şef, suveran absolut. Cu nici un chip ; nu-i putea suporta autoritatea.
îl deprinsese ca să n-o întrebe niciodată unde se duce f| 0 de unde vine. Metodic, ea îi făcea educaţia perfec-tului soţ încornorat.
100
„Nevasta lui Stamati se compromite... se întîlneşte cu un ofiţer pe plajă..." Vorbe începură să circule în lumea provincială şi cosmopolită a portului.
Zvonul pornise din Cafeneaua piloţilor, de la gardianul farului mare, Alexe Boroş, poreclit „Vede-Tot". Numele adevărat îi era Bou-Roşu. Ca să poată intra în serviciul Comisiunei Europene, mulţi români îşi poceau numele. Un oarecare Curjos era român neaoş, cu numele compus din două cuvinte. Străinii erau preferaţi, pentru ca să nu-şi piardă Comisia caracterul ei internaţional.
Boroş, de sus, din postul său de observaţie, de pe platforma farului, vedea ca în palmă tot ce se întîmpla pe mare şi pe uscat. Sta la pîndă. Prindea orice mişcare. Vedea, ştia totul. Era ochiul şi urechea Direcţiei.
Un fel de grijă, o vagă teamă plutea în jurul farului.
Luneta de mare distanţă, arma gardianului, ameninţa pe fiecare, căci aducea obiectul sau fiinţa la cîţiva metri înaintea ochiului ce sta acolo sus, veşnic de veghe.
Gardianul farului ajunsese un fel de gardian al moralitate! acestei înalte instituţii internaţionale, în care domnea un rigid puritanism, alături de un răspîndit mahalagism diplomatic.
Penelopa se simţea spionată. Asta o irita cumplit. Uneori, tremurînd de furie, c-o legitimă revoltă în suflet, se întreba : Cu ce drept se amestecă lumea în traiul ei ? Ea nu cerea de la nimeni nimic. De ce n-o lasă lumea în pace ? De ce vrea să-i fure fericirea ? Nu era stăpînă pe corpul ei ? Nu era liberă să-şi trăiască viaţa ei ? ! ! ! Ura înverşunată a amanţilor pentru restul lumei o izola, o îndîrjea din zi în zi.
Spre toamnă se mărise circulaţia vapoarelor pilotate pe Dunăre. Stamati lipsea mult de acasă.
Penelopa sta pe cărbuni pînă îl vedea plecat. Urmărea după perdele trecerea vaporului. O atrăgea aventura, îşi arunca o manta pe trupul aproape gol şi, grăbită, cu răsuflarea tăiată, alerga la locul de întîlnire, pradă plăcerei fără frîu.
Egoistă şi feroce, îşi căuta cu sete mulţumirea în afară. Fugea cu dezgust de vulgara realitate a căminului, trăia o viaţă interioară plină de vise delicioase.
La cîteva zile, cînd pilotul se întorcea acasă, intrînd în vîrful picioarelor, o găsea culcată — ea se făcea că doarme, sau se plîngea chinuită de migrenă.
Dar... ceea ce era fatal să se întîmple s-a întîmplat.
*
într-o seară Stamati se întoarse mai devreme acasă ; coborîse fluviul cu un vapor poştal de mare viteză.
Uşa de jos, deschisă. Pe sală, întuneric beznă. Făcu doi paşi cu mîna întinsă. Şi cînd să apese pe clanţă, se opri brusc, tresărind. Auzise bine... şoapte... zgomot de paşi... Nu îndrăzni să intre. îşi duse mîna la frunte, lovit parcă de un glonte nevăzut. Şi împleticindu^se, căuta un punct de reazem. Din cuierul de la perete, de care se sprijinise, căzu ceva jos pe podele. O pălărie, o haină... se aplecă pipăind. Simţi sub vîrful degetelor nişte galoane aspre de fir metalic.
Şapcă de ofiţer. Păşind încet, ieşi în stradă ; vroia s-o vadă la lumină. Ea o şapcă albă, cercuită cu trei galoane. O strînse cu mîna crispată ; o turti diformînd-o, gata să-i facă vînt în Dunăre. Dar se opri. Făcînd-o ghem, o vîrî în sîn şi se încheie la manta.
O durere chinuitoare îi strîngea gîtul uscat. O mînă nevăzută parcă îl sugruma cu încetul. Simţea cum se îneacă. Trăgea aerul rece al nopţei, adine, pînă în fundul plămînilor. Simţea o sete cumplită de răzbunare. C-o iuţeală ameţitoare îi trecu prin minte felurite planuri.
Trebuia să lovească într-un chip oarecare. Vedea sînge înaintea ochilor. N-avea nici o armă la el, dar îi va înfige unghiile în gît, va strînge, va strînge pînă la ultima suflare... şi instinctiv el îşi strîngea pumnii încleştaţi, cu unghiile intrate în carne.
Dar sta pironit pe loc. Numai cîteva clipe îl torturase setea de răzbunare. Un sentiment de teamă, o laşă slăbiciune îi paralizară mişcările. Avea oroare de zgomot, de scandal, ruptură, divorţ, gura lumei... şi ţinea încă la ea... o iubea. în loc să se întoarcă spre casă, Stamati o
102
103
luă încet la vale, pe malul apei, şovăind, cu capul gol, zdrobit, leoarcă de sudoare.
„Ah !... Penelope... Penelope... de ce mi-ai făcut tu asta"? De ce m-ai nenorocit, Penelope ?..." şi izbucni în plîns ca un copil, bîlbîind cuvinte fără legătură. Nu se putea stăpîni.
Un barcagiu îi ieşi înainte crezînd că umblă să caute o barcă pentru a trece fluviul. Stamati se opri zăpăcit. Ii era ruşine. îşi şterse ochii şi se îndreptă spre Cafeneaua piloţilor. Avea o sete cumplită. Gîtul uscat îi ardea. Se opri în uşă ; i se părea că toate privirile sunt aţintite asupra lui.
Nu avu curajul să intre. Plecă înainte. Ştia el o cafenea la capătul cheiului. Avea nevoie de linişte^ să chibzuiască singur, să vadă ce-i de făcut... şi cit a iubit-o el pe femeia asta... şi o iubeşte încă... Ce avea să facă ? Nu ştia. Dar simţea nevoia să fugă de ea, să dispară, să nu dea ochii cu dînsa. Acasă nu se putea întoarce.
îi veni o idee. Să plece la Brăila.
Se întoarse, luînd-o întins spre biroul de pilotaj. întrebă ce vapor pleacă dimineaţa. Sub motiv că are nevoie să fie a doua zi la Brăila, ceru să conducă el vaporul în locul pilotului care urma de rînd.
Şi Stamati plecă să se îmbarce pe vaporul „Zara".
Avea să doarmă pe bord, ca să ridice ancora de plecare de cu noapte.
Din drum văzu lumină la ferestrele Cercului marinei. Instinctiv, pipăi şapca ce o avea în sîn. O idee îi fulgeră prin minte. Dacă ar intra înăuntru? îl cunoştea bine pe comandantul Crivătz, de pe cînd era căpitan. Bun om, democrat, fără mîndrie ca alţii, cari se ţineau mari.
Intră respectuos. Un marinar îi tăie drumul.
— Aş vrea să vorbesc ceva în particular cu domnul comandor.
— Poftim aici în birou.
— A ! Ce mai faci, căpitan Stamati ?
— Rău, domnule comandor. Sunt nenorocit. Un ofiţer de la d-voastră mi-a stricat casa. Şi, descheindu-se la manta, scoase şapca mototol şi o puse pe masă. Iacă ce-am găsit la mine...
Un zîmbet fin flutură pe sub mustaţa căruntă a comandorului.
— De, ce să-i faci, domnule Stamati, aşa-s femeile... : toate-s la fel... de... vrei să se uite la mine, ori la dumneata ? Să uită la ofiţerii tineri... la băieţii fercheşi... nu la noi... Nici urmă de cinism sau de cruzime nu era In glasul comandorului care vorbea blajin şi cu melancolie, în materia asta — urmă el îngăduitor — trebuie Să fii mai filozof... nu-ţi strica inima... aşa-s femeile, cre-de-mă că le cunosc prea bine. Să nu spui la nimeni nimic din ce s-a întîmplat. Vei fi satisfăcut. Chiar acum o să. dau ordine severe ca vinovatul să părăsească imediat portul. Las' că-i tai eu dumnealui pofta de aventuri galante !...
Şi Stamati, după o călduroasă strîngere de mînă, ieşi de la Cercul marinei oarecum mai liniştit.
Simţea parcă un val de mîngîiere că-1 cuprinde în drum spre vapor. Se culcă îmbrăcat într-o cabină la „Zara".
Comandorul Crivătz, om cu tact, chemă imediat pe comandantul garnizoanei.
— A cui este şapca asta care s-a găsit în casa unui pilot ?
— A ! făcu surîzînd comandantul, trebuie să fie şapca ţ    lui Deliu.
— Să-şi facă imediat bagajele ! La ora 4 dimineaţa să plece cu vaporul poştal la Galaţi, să se prezinte la Divizia de Dunăre ! D-ta rămîi răspunzător de executare.
Comandorul, energic şi prudent, avea multă expe-*   rienţă în această materie.
Cu doi ani în urmă, la Chilia, în timpul iernei, cînd erau comunicaţiile întrerupte, într-un asemenea caz a fost nevoit să declare stare de asediu în port şi să ţină o săptămână întreagă trupa sub arme.
După cinci zile, Stamati s-a întors acasă.
Părea vindecat. Penelopa era bolnavă. *■       Nici o vorbă, nici o aluzie. Niciodată între ei n-a fost î;   vreo explicaţie. Orice încercare ar fi creat ireparabilul. Nu voia s-o piardă. O accepta tolerant. Trist şi mut, îşi
104
105
ascundea chinul sufletesc, care-i rodea ca un vierme inima rănită. Căuta să şteargă din minte tot ce se întîm-plase, dar nu putea. Se judeca pe sine fără cruţare, îşi făcea rechizitoriul şi singur se condamna. Indirect, desigur, el era vinovatul... că femeia asta nu era făcută pentru el... ce îl ţinea legat de ea ?... de ce îndura tortura martirului crucificat, fără să poată încerca a se desface de ea ?
Ca să nu mai umble pe drumuri, ca să poată sta mai aproape de casă, Stamati se hotărî să se retragă din pilotaj, în loc de pensiune, Comisia Europeană plătea o sumă, o dată pentru totdeauna (regalul), calculată pe anii serviţi. Cu banii luaţi, el şi-a cumpărat o casă pe cheu, cu faţa la Dunăre. A făcut acte ca să pună casa pe numele soţiei, pentru a asigura oarecum viitorul Pene-lopei. La etaj avea locuinţa. Jos, cafenea.
Misitii de cereale, navlosiri de vase — mărunte afaceri de port — se încheiau acolo pe loc, la taifas între două cafele turceşti.
Mintea iertase, dar inima nu putea să uite. Durerea trădărei îl chinuia mereu pe Stamati, rana îi rămînea deschisă ; nu se putea cicatriza şi-i sîngera adesea.
Ridicolul, mila insultătoare a prietenilor, îi făcea rău.
Deşi era convins că nu putea s-o cucerească şi nici s-o stăpînească, el urmărea în taină orice mişcare a ei. Uneori avea insomnii ; otrăvit şi hărţuit de gelozie, se scula în puterea nopţei, ca s-o vadă dormind. O contempla tăcut, chinuit de curiozitatea de a şti ce se petrece în sufletul acestei fiinţe de nepătruns... ce visuri, ce secrete închidea în mintea ei ?
Un zid rece de piatră despărţea parcă aceste două suflete, care-şi trăiau aparte fiecare viaţa sub acoperă-mîntul aceluiaşi locaş.
Rigidă, izolată, ea suferea în tăcere. Orgoliul o împiedica să se plîngă. Păstra cu mîndrie o linişte ostilă.
Şi cînd, exasperată, simţea că-i gata să izbucnească, îşi muşca buzele subţiri, şuierînd vorbele cu răutate, tre-murînd de o mînie stăpînită.
îşi dispreţuia, îşi ura din ce în ce mai tare tovarăşul de viaţă, aşa de răbdător. Nu-1 mai putea suferi în
preajma ei. Se făcu bolnavă şi sta zile întregi lîncezind în pat. O viaţă searbădă. O plictiseală de moarte. Numai o vagă speranţă îi susţinea încă viaţa ca într-un fir de ată. Aştepta în fiecare zi, aştepta ceva, o întîmplare care s'-o libereze, să-i aducă o schimbare în existenta ei cenuşie.
Numai două prietene o vizitau. Una îi aducea, pe fată, romane de senzaţie, şi alta, pe ascuns, scrisorile ce-i veneau de la Galaţi.
Purtarea lui Deliu, deşi perfect justificată de el, o irita la disperare.
Ea aştepta o evadare, pe care el o amîna mereu.
Cît avea să mai ţină asemenea viaţă ? Nu era nici o scăpare ? Era condamnată pe vecie ?
Cu ce invidie urmărea ea soţiile amploiaţilor de la Comisia Europeană a Dunărei. I se părea că toate înoată în fericire. Cunoscuse şi ea în copilărie lumea asta diplomatică. Ce nedreptate strigătoare ! Cîte femei urîte şi fără maniere se bucurau de o soartă fericită ! Şi ea...
Odată ancoră în port, chiar în faţa casei, un' vapor militar rusesc.
Albăstriu, elegant, cu alămurile sclipind în bătaia soarelui. Era bastimentul staţionar de la Cospoli, care se oprise în treacăt în Sulina.
Emoţionată, Penelopa, din balcon, privea cu binoclul pe puntea vaporului. Şi deodată păli. Printre ofiţerii cari coborau scara, era o femeie blondă, în albastru. I se părea că seamănă cu mica Nataşa, nepoata ambasadorului rus. Stăpînindu-şi cu greu bătăile inimei, intră în casă. îi era frică să nu fie recunoscută. Ce ruşine dacă ar vedea cu cine şi-a legat viaţa !
După un ceas avut toate informaţiile : era chiar Nataşa, măritată c-un ofiţer din marina rusă, secund pe staţionarul din Cospoli, care trecea spre Odesa.
Şi Penelopa îşi plînse amar în ziua aceea soarta ei nenorocită.
*
în timpul acesta căzu, ca o bombă, scrisoarea miraculoasă din America.
106
107
Cu ce satisfacţie ascunsă intrase Stamati pe furiş în camera ei, punîndu-i scrisoarea deschisă pe măsuţa de noapte. Ce impresie avea să facă întîmplarea asta norocoasă care venea tocmai din partea familiei lui, pe care ea o dispreţuise totdeauna ? Putea şi el măcar o dată să apară altfel în ochii soţiei lui. îşi ascundea bucuria, aşteptînd efectul scrisorii.
în figura ei neschimbată, Penelopa nu trăda nimic din lupta sufletească ce îi răpise somnul. Amîndoi treceau nopţi albe, frămîntaţi de gînduri, fără să-şi deschidă nici unul inima ; fiecare aparte, în tăcere, îşi făcea planuri şi iluzii.
El visa o societate de navigaţie cu remorchere, şlepuri şi elevatoare, din Brăila să împînzească toată Dunărea pînă la Viena.
Cafeneaua avea s-o treacă unui nepot priceput... pusese el ochii de mult pe o casă frumoasă în Brăila, cu vedere spre Dunăre...
Ea visa o vilă ascunsă între chiparoşi, pe malul Bosforului...
Cum i s-ar schimba viaţa ? Ce-i rezerva oare viitorul ? Cine ştie ? Presimţea numai o schimbare.
Aştepta, arzînd de curiozitate ; evenimentul anunţat trebuia să aducă o prefacere a lucrurilor. în tot cazul avea desigur să scape de mizeria Sulinei. Şi, din vreme, exagera vechea ei boală de nervi şi o tusă seacă, pusă pe seama climei umede din Deltă.
Scrisoarea miraculoasă făcuse să înceteze ostilităţile în casa lui Stamati. Dacă nu se ajunsese încă la o împăcare deplină, era totuşi un armistiţiu, o înţelegere tacită. El începuse s-o cîştige. Urmau pregătiri febrile pentru găzduirea Americanului.
S-au cumpărat covoare, lămpi şi o garnitură nouă de mobilă. Stamati s-a hotărît să facă un împrumut la Banca eleno-română.
Directorul Xenachi, un tipicar neînduplecat, îl primi de data asta cu surîsul pe buze. Foarte culant, îi deschise credit fără nici un gir, în speranţa depunerilor ce avea să le facă la bancă fratele aşteptat din America.
CAPITOLUL III
— Ştiu că sunteţi amator. E havană veritabilă. Şi poliţaiul Petrăchel Petraşcu, scoţîndu-şi din buzunar un
«? porttabac voluminos, cu monogramă de argint, oferi graţios o ţigară de foi în hîrtie poleită, d-lui dr. Lascu.
Distinsul profesor, biolog de la Facultatea de ştiinţe din Iaşi, venise în Deltă ca să studieze viaţa ţînţarilor.
Luă havana oferită de poliţai şi, simţindu-i aroma plăcută, o examina cu atenţie, apropiind-o de sticlele groase ale ochelarilor lui de miop.
■— Trebuie să fie delicioasă. De unde vin asemenea ţigări ?
Poliţaiul prinse a zîmbi fin pe sub musteaţă. ■jţ      — De unde vin e greu de spus. Ce vă pasă ? Destul -   că eu mă oblig să vă furnizez pe tot timpul cit veţi sta
la noi. Şi, după o pauză lungă, adăugă : Asta-i singura
mită ce ne permitem şi noi de pe la vapoarele străine...
mai mult în ciuda lui conu Tudorachi, cel mai riguros
în serviciu din toţi vameşii din ţară.
— Care-i cel mai bun bărbier din localitate ? întrebă doctorul, scărpinîndu-şi cu necaz bărbia pişcată de ţînţari şi scrijelată de brici.
t* — A ! de ce nu mi-ai spus mie ? Hai la Nicu Poli-ticu, acolo vine toată lumea bună.
Pe cheu, numai la doi paşi de cafenea, era frizeria lui .   Fotiades, cumnatul lui Stamati.
Pe o firmă albă, enormă, scria cu litere albastre :
** „frizeria heladei
antiseptico-americana"
Pe o tablă verticală erau înşirate specialităţile :
„Tunsoare modernă pentru dame a la Garson, Ma-nicur,    Ondulaţii,    Fricţii,    Ventuze    şi Lipitori."
Pe geam, sub o imensă cruce roşie, scria cu litere de-o şchioapă : „Aci se vorbeşte englezeşte" — atracţie -< pentru căpitanii de la vapoarele engleze.
înăuntru se vedeau oglinzi bizotate, fotolii largi americane, chiuvete de faianţă şi diferite aparate moderne.
108
109
In vitrină era construită cu artă o mare piramidă din sticle de parfum şi borcănaşe de pomadă.
Şi pentru că toate locurile erau ocupate, doctorul şi poliţaiul, în aşteptare, se plimbau agale pe trotuar.
— E un tip aparte, foarte original, patronul, patriot înflăcărat...
— Dar de ce îi zice Nicu Politicu ?
— Pentru că are pasiunea politicei. Urmăreşte zilnic gazetele greceşti şi româneşti. E la curent cu politica mondială şi discută cu siguranţa şi competinţa unui om de stat. Să te ferească Dumnezeu să-1 contrazici cînd o fi cu briciul în mînă. Se enervează, dă din mîni, e în stare să-ţi taie beregata, din greşală, bineînţeles. Mi-i groază uneori. Tac chitic cît stau în faţa oglinzii, sub briciul lui. îl las să vorbească şi numai după ce mă scol, gata ferchezuit, încep şi eu să-i răspund şi să-1 tachinez. Altfel bun bărbier ! Mînă uşoară, dar îi prea iute, îl strică politica, singurul lui defect ! Toti patrioţii îl respectă şi îl admiră de cînd a făcut el un gest frumos.
— Ce gest ? întrebă curios doctorul, aprinzîndu-si havana.
— Stai să vezi că-i interesant. Şi poliţaiul începu să povestească : Era pe timpul războiului greco-turc, la 1896. De jos, din Grecia, se trimisese anume un vapor special ca să aducă pe grecii răspîndiţi prin porturile dunărene. Vaporul cu luptătorii care urmau să fie înrolaţi coborîse de la Brăila şi acostase la cheu, chiar aici în faţa frizeriei. Entuziasmul grecesc era la culme în tot portul. Nicu fierbea. Trecut de vîrsta serviciului militar, el nu era pe lista Consulatului. în ultimul moment, cînd vasul şi-a ridicat ancora de plecare, el n-a mai putut rezista. A explodat. Şi-a aruncat briciul şi pămă-tuful de săpun, aşa cum se găsea, în bluza albă, s-a repezit ca un turbat pe uşă. Dintr-un salt a fost pe bord... şi dus a fost. Pe scaun, în faţa oglinzii, îl aştepta clientul lăsat c-un obraz ras şi cu celălalt alb de clăbucii de săpun. Pe cheu, nevastă-sa, Olimbia, leşinase în braţele rudelor. Nicu nici nu şi-a întors capul în urmă. Căta ţintă înainte spre ţara lui, care-1 chema la datorie. La celebra luptă de la Domocos n-a putut lua parte. în prima zi a sosirii la Pireu s-a împiedecat de nişte şine în port,
şi-a scrîntit un picior. Trei luni a stat întins pe un pat de Bpltal. S-a întors între ai lui erou. Acum cîţiva ani, cînd CU asasinarea regelui Gheorghe al Greciei, îl găsesc în frizeria lui, plîngînd ca un copil. îşi smulgea părul din cap şi se văita : „Am spus eu să nu iasă singur la strada... acolo toţi sunt nebuni... cum se poate să ucidă pe Gheorghios Protos, cel mai bun şi filotim rege care a fost la Grecia..." Abia l-am potolit. Ii intrase în cap ideea fixă că el trebuie să plece la Atena să răzbune moartea regelui. Pe urmă s-a făcut cel mai înflăcărat partizan al lui Venizelos. Acum e tare amărît de cînd cu scrisoarea Americanului. E mare vrajbă între greci, ceartă de familie, fiecare vrea să-1 acapareze.
— Care American ? întrebă nedumerit doctorul.
— Cum, nu ştii ? Nu eşti la curent cu evenimentele ? Stai să-ţi spun, că-i interesant. Şi poliţaiul începu să povestească pe larg toată întâmplarea cu scrisoarea miraculoasă.
— Adică să fie serioasă istoria asta cu Americanul ? întrebă doctorul, care ascultase foarte atent. Şi prin minte începu să-i treacă într-un vîrtej fantastic serii de numere astronomice, miliarde de dolari aruncaţi cu dărnicie de Fundaţia Carnegie, Rockefeller, şi toate acele averi fabuloase sacrificate pentru progresul ştiinţei şi binele omenirii.
— De ! sfîrşi poliţaiul, să trăim şi să vedem. Eu, care se cheamă că nu sunt interesat în chestie, şi tot sunt curios să văd ce are să iasă pînă la urmă din toată istoria asta care a înnebunit tot portul !...
Frizeria se golise.
— Iaca, ţi-am adus un muşteriu de elită. D-l. doctor Lascu, profesor la Facultatea din Iaşi. Cică a fost la Agop, care 1-a măcelărit oribil.
Nicu Politicu, încîntat, îi întinse mîna, după ce o ştersese c-un prosop curat.
— îmi pare bine de cunoştinţă şi îmi pare rău că de prima dată aţi nimerit tocmai la Agop, care-i considerat ca măcelar şi nicidecum frizer de profesiune. Scuzaţi... d-nul doctor trebuie să ştie prea bine ce pericu-
110
ni
loase sunt tăieturile vara, cînd e de ajuns să intre cîţiva „spectroseoci", ca să otrăvească tot sîngele omului... şi pe urmă gata !... La noi puteţi fi sigur. Totul e antiseptic, după sistemul american.
înfundat într-un imens fotoliu cu mecanism de ridicare, cu picioarele sus, aproape orizontal, doctorul se chinuia cu ochii lui de miop să examineze prin oglindă profilul patronului. O figură măslinie, nasul în formă de lamă de iatagan, o coamă bogată de păr negru, lustruit, şi o straşnică pereche de mustăţi falnice, de palicar. în mişcarea mîinilor, un fel de eleganţă. Călca uşor în vîrful picioarelor, mîndru, într-o bluză curată de pichet, albă, cu pantalonii bufanţi, verzui, de culoarea oului de raţă.
Poliţaiul îşi aprinse a doua havană, cătînd cu admiraţie la pereţii de oglindă.
-— Ţi-ai renovat complect frizeria. Nicu Politicu tăcea cu încăpăţînare.
— Modern şi elegant. Dar ce folos, nu mai este viaţa din trecut ! Aici la tine era un fel de club politic. Se discuta, se citeau gazete, se bea cafele. Acum...
— Pardon ! aici nu-i cafenea, e frizerie ! îl întrerupse brusc şi rigid patronul.
— Cred — adăugă poliţaiul surîzînd — că cearta asta în familie din cauza Americanului îţi strică şi ţie şi lui Stamati, cumnată-tău.
Atît fusese de ajuns. Pusese degetul pe rană. Uşor inflamabil, Nicu Politicu izbucni :
— Cum, eu sunt vinovat ? De unde are el dreptul să sechestreze pe fratele nevestei mele ?
Furios, îşi da capul pe spate, c-un fel de sfidare căta de jos în sus, cu ochii injectaţi, cu sprîncenele încruntate.
— Să vedem... nu mă las, să ştiu că mă îngrop în datorii Ce ? suntem la ananghie ?... cu zoru merge... tiu, mascara !...
Doctorul îngheţase. Cu şervetul la gît, cu obrajii clă-buciţi de săpun, urmărea prin oglindă voltele briciului din mîna care făcea gesturi dezordonate.
„Iacă, s-a enervat, gîndea el. Cine dracu 1-a pus şî pe ăsta să deschidă vorba tocmai cînd e cu briciul la fitul meu ?"
Doctorul sta ca pe ace şi nici nu îndrăznea să se ridice de pe scaun.
Deodată un suspin prelungit se auzi în fund şi perdeaua orientală de mărgele colorate începu să palpite Uşor.
Sprincenele lui Nicu Politicu s-au' descreţit. Domolit într-o clipă, şopti cu blîndeţă :
— Olimbia, nevastă-mea, e nevricoasă... astă-noapte a avut stenahorie... i-a venit aşa de la inimă...
Şi înainte de a sfîrşi vorba, Olimbia apăru în cadrul uşii.
O brunetă cu ochii albaştri ; foarte voluminoasă, într-un capot roşu decoltat; vorbea puţin cepeleag, c-un glas plîngător, întretăiat de suspine lungi din fundul inimii.
— E drept asta, d-le poliţai ? Bietul frate-meu Nicola... bătrîn şi văduv... are şi-o copilă... cine trebuie să-1 îngrijească, dacă nu eu, sora lui bună ?... Cum se poate să-1 lăsăm pe mîini străine ?... Aah ! Penelopa, cumnata mea... scorpia asta îl duce de nas pe prostul "de Stamati.
Şi într-un plîns cu hohote şi sughiţuri începu să povestească pe larg cum douăzeci de ani au trăit ca fraţii, şi acum au ajuns la cuţite...
*
Mai bine de douăzeci de ani trăise cumnaţii în armonie. A trebuit să vină scrisoarea asta din America, pentru ca deodată să învrăjbească cele două familii.
O luptă, surdă la început, se declarase între cafenea şi frizerie, orice relaţii erau întrerupte ; încordarea creştea pe fiecare zi.
Unde trebuia să descindă Americanul ?
Care dintre cele două familii avea dreptul sau datoria de găzduire ?
De o parte, fratele ; de cealaltă parte, sora. Nici una din părţi nu voia să cedeze.
112
113
Febril, se lucra în ambele părţi. Se făceau pregătiri pentru primirea Americanului.
Stamati se împrumutase ca să-şi facă mobilă nouă.
Nicu Politicu îşi renovase complect frizeria.
Rudele şi prietenii, de o parte şi de alta, se grupau solidari în jurul celor două familii, formînd două partide ostile.
Lupta se înteţea, tulburînd armonia din sînul coloniei elene. Consulul, cu abilă diplomaţie, stăruise pentru o împăcare. încercarea nu reuşise. O ură de moarte despărţise colonia elenă în două. Duşmănia dintre cele două tabere creştea.
Unde avea să ajungă ?
Trecuse destul timp de la prima scrisoare.
într-o după-amiază înăbuşitoare, pe cînd Stamati visa ca de obicei cu capul rezemat pe mîni, Petrachi Hulub se opri în dreptul cafenelei. Nu mai aruncă scrisoarea grăbit, ca altădată. Zîmbind uşor, poştaşul se aplecă, şoptind misterios :
— A venit !... Ţi-am adus-o !... E de la fratele din America.
Stamati tresări. Cu degetele tremurătoare scotoci buzunarul vestei şi puse repede cîţiva lei în palma poştaşului.
Pe nerăsuflate citi Stamati scrisoarea. Nicola îl înştiinţa că desface tot avutul. Vinde casa şi plantaţia de cafea. Pînă în două luni, cu ajutorul lui D-zeu, el şi fata vor fi la Marsilia. De-acolo, pe un vapor francez, vor veni la Sulina.
Vestea se răspîndi în tot portul. Era deci lucru sigur, Nicola Marulis se întoarce din America.
Cafeneaua lui Stamati era ticsită de lume ziua şi noaptea. Poliţia ajunsese de la o vreme foarte îngăduitoare lăsînd — împotriva legei — deschis localul pînă dimineaţa.
Şeful poliţiei, de obicei foarte scrupulos în serviciu, găsise şi formula salvatoare cu care să se acopere la nevoie : cafeneaua lui Stamati putea face excepţie ; fiind
chiar în faţa debarcaderului, călătorii nu aveau unde să aştepte plecarea vaporului postai de cu noapte.
— Ei, cînd soseşte Americanul ? întrebau unii din Uşa cafenelei.
•— E pe drum, răspunde[a] Stamati radios, trece acum Oceanul.
După socotelile făcute, Americanul trebuia să fi ple-1"-  cat de mult. Şi nici o ştire. Stamati număra înfrigurat -   Zilele. într-o dimineaţă sosi şi telegrama aşteptată :
„La sfîrşitul lunii plecăm din Marsilia, cu vaporul «Tabor», în cursă regulată."
în sfîrşit, Stamati respiră uşurat. Telegrama trecu din mînă în mînă. |Ş,       La agenţia companiei „Fraissinet" mersul vapoarelor .ju fu studiat cu de-amănuntul.   S-a   calculat matematic "    timpul, distanţa şi viteza vapoarelor în curse.
■în sfîrşit... într-o dimineaţă se înălţă tricolorul Repu-blicei Franceze, fluturînd maiestuos la balconul agen-ţiei companiei „Fraissinet". Pe o tăbliţă neagră, la fereastra biroului dinspre cheu, era scris cu cretă :
£ „Azi, după-amiază, soseşte în port vaporul «Tabor», &   cu mărfuri şi călători."
flfe       Vestea s-a răspîndit ca fulgerul în tot oraşul. J§L     „Vine Americanul ! Vine Americanul !" îşi spuneau ''    unii altora, şi toţi cătau instinctiv spre mare ca să ză-M  rească urma fumului vreunui vapor în larg. fii       Dactilografele, băieţii de pe la birouri îşi părăsiră lucrul şi, înarmaţi cu binocluri şi lunete, priveau în depărtare, cercetând orizontul.
încărcarea la unele vapoare din port se oprise pe la jfc  amează. Mulţi hamali lăsau lucrul baltă şi se duceau să aştepte sosirea vaporului francez. Prăvăliile, birourile, '§£. cafenelele se goleau.
Wi. Munca întreruptă, lumea forfotind pe cheu, portul ~îy întreg parcă era gata să intre în frigurile unei greve 1§£ generale.
4b, Cînd apăru sus, la farul cel mare, o flamură albă Wt: C-o bulă roşie la mijloc, semnal de recunoaştere a unui W Vas la orizont, toată lumea se îndreptă în goană spre
114
115
debarcader. Bătrîni, tineri, femei, toţi alergau gîfîind, întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. Toţi voiau să fie faţă la momentul palpitant al debarcării, să vadă de aproape cu ochii lor pe Americanul care sosea. La casele din faţa portului toate ferestrele erau deschise în lături, femeile bătrîne priveau de sus, cele mai tinere, ducîndu-şi copiii în braţe, se luptau, îmbrîncite, prin mulţimea care se îmbulzea într-o harmalaie infernală la capătul schelei. Nişte hamali, pe jumătate goi, cu sacii pe umeri, plini de praf, aşa cum se găseau pe vaporul la care tăiaseră poşta de încărcare, se înghesuiau şi ei să intre pe ponton. O droaie de copii dezmăţaţi se căţărau pe balustrade. Un gardist bătrîn, leoarcă de sudoare, îi plesnea fără cruţare c-o vină de bou. Grănicerii, cu baionetele la arme, făcură cordon şi izbutiră, cu paturi de puşcă, să ţină în loc valul omenesc care ameninţa să rupă bariera.
O parte din lumea respinsă dădu năvală la bărcile legate la cheu. Alţii se urcară pe un mic remorcher, care se aplecă pe o coastă, gata să se răstoarne peste cap. Numai în ziua de Bobotează, cînd se aruncă crucea în Dunăre, se mai adună atîta lume în port.
Pe ponton, după ordinul căpitanului de port, nu fură îngăduite decît notabilităţile, rudele şi prietenii.
La mijloc, între consulul grec şi preşedintele Comunităţii elene, intrase, de curiozitate numai, şi cîţiva dintre şefii autorităţilor române din localitate. Familia Stamati în dreapta, familia Nicu Politicu în stînga. Grupe compacte de rude şi partizani formau două tabere ostile, cari fierbeau înăbuşit.
Pe Stamati, de nerăbdare, îl apucase un fel de tremur nervos. Simţind că i se moaie genunchii, pipăind uşor, se rezemă de balustradă. Cu ochii ţintă în largul mării, fără să scoată nici o vorbă, aştepta. între buzele-i vinete strîngea inconştient un muc de ţigară stîns de mult.
Penelopa, lîngă el, se ţinea bine. Demnă, severă, stăpînă pe sine, sta măreaţă în rochia ei galbenă, coajă de lămîie, culoarea favorită.
Nicu Politicu, înfierbîntat, se frămînta pe loc, fă-cîndu-şi vînt cu pălăria. îşi trecea nervos degetele uscate
116
1- prin păru-i bogat, gras de pomadă, şi fuma ţigară după ţigară, aruncînd pe nări cu violenţă două coloane de fum înecăcios.
Pilotina, dezlipită de cheu, aluneca lin pe luciu apei § ca o pasăre uşoară gata să-şi ia zborul spre larg. Ducea ff- pilotul să întîmpine vaporul, care creştea în zare văzut % cu ochii liberi.
jt Deodată, din mulţime, răsună o voce groasă de bas H"- răguşit :
''        — Nu-i „Tabor"... e un cargobot !
Vorbise Barba Spiro, capul-pilot al Comisiei Eui'o-pene.
Toţi ochii se aţintiră în larg. Nimeni nu voia să creadă că nu-i vaporul aşteptat. II      Un tînăr din partidul lui Nicu Politicu, c-un bino-\  clu turtit în dreptul ochilor, izbucni triumfător : Jt      — E chiar „Tabor"... nu vezi că are coşul alb ?
* — Ti !... Diavolo !... şi ce-i dacă are coşul alb? Nuci  mai un cîine e scurt de coadă ?
— Nu mai vezi bine Barba Spiro ! Ia binoclu şi ai f  să recunoşti pe „Tabor".
c — Chi-ta-xi mutra, Fasulakia ajuns vremea ca %   oul să înveţe pe găină ! Eu am îmbătrînit în pilotaj şi
Sn-am nevoie de binoclul tău. Poţi să te chiorăşti şi cu luneta astronomică şi tot n-ai să cunoşti nimic. Nu vezi „ - că n-are cabine la pupa ? E un cargobot simplu, sf îrşi jt  bătrînul încruntat şi mînios.
Două tabere se formară. X      — E „Tabor" ! strigau unii, cu minele întinse spre fţ larg.
— Ba nu-i „Tabor" ! răspundeau alţii, cu pumnii în-cleştaţi.
\       Erau gata să se încaiere.
t* Se făceau pariuri asupra vaporului care se apropia, ^  cînd Barba Spiro, cu mîna pusă cozoroc la ochi, se pro-
* ■ nuntă definitiv strigînd răspicat :
J|      — E un cargobot românesc, tip „Constanţa" ! Vapoarele de la S.M.R. au coşurile albe ca şi cele de la & ^Fraissinet".
ţ Numai cînd vasul se apropie intrînd pe gura Dunărei, toţi ochii recunoscură în tricolorul ce fîlfîia în vînt gal-
117
benul românesc, în locul albului franţuzesc, pe care-1 aşteptau cu toţii.
O nemulţumire generală izbucni în mulţime. Unii coborîră de pe debarcader. Lumea se răspîndea pe cheu. Şi tot necazul se revărsă pe capul bietului agent al companiei „Fraissinet".
„Pentru ce agenţia anunţă sosirea vaporului, dacă nu-i sigură cînd vine ?"
Tocmai tîrziu, sub seară, sosi şi „Tabor", vaporul aşteptat. Lumea dădu din nou năvală la ponton. Grănicerii formară în pripă un cordon puternic, rezistînd pe poziţiile asaltului mulţimei.
Trei mugete prelungi, aruncate de sirena vaporului, cutremură văzduhul. Ancora se rostogoli de sus în mijlocul Dunărei, tîrînd lanţul după ea c-un zîngănit asurzitor. Şi falnic, uriaş, „Tabor" îşi tăie drum spre malul negru de lume.
Avînd puţină marfă, vaporul era aşa de ridicat deasupra apei, că privitorii de pe mal îşi strîmbau gîtul ca să privească în sus, să vadă mutrele călătorilor de pe punte.
Care era cel aşteptat ? Nimeni nu-1 putu descoperi. Lumea pe vapor se mişca dintr-un bord în altul, în lumina scăzută a asfinţitului.
Un băiet de jos, din mulţime, strigă în gura mare. arătînd cu degetul :
— Uite, colo sus, o hărăpoaică pe vapor ! Toţi îşi aţintiră ochii spre punctul arătat.
— O negresă, o negresă !... repetară cîteva glasuri şi mai mult mîini se înălţară din mulţime, arătînd în sus.
Lîngă scară, rezemată de balustradă, o siluetă graţioasă, se profila ca o statuie aşezată la înălţime pe puntea vaporului.
Figura-i neagră se distingea în contrast cu întreaga-i îmbrăcăminte, albă din cap pînă la picioare. în loc de pălărie, un fel de turban înfăşurat bizar, cu două colţuri ca nişte corniţe în faţă ; un voal lung de muselină argintie îi unduia la spate în bătaia vîntului.
Toate privirile mulţimei erau atrase de fiinţa aceea exotică, necunoscută, care privea ţintă în jos,' la furnicarul omenesc ce se agita pe mal cu nerăbdare.
Manevra de acostare mergea încet. Bătea un vînt dinspre apus.
— Prea departe a ancorat... trebuie să pună maşina înapoi, ziceau unii.
— Prea aproape a ancorat... trebuie să pună maşina înainte, ca să apropie pupa de mal..., spuneau alţii.
Şi fiecare se simţea dator să-şi susţină sus şi tare părerea sa asupra manevrei făcută de pilot, ţ       Critici în gura mare, discuţii violente, căci grecul se naşte marinar şi, în afară de orice meserie, el e căpitan de... vapor, caic sau barcă.
Doctorul portului intră grav pe bord. După cîteva minute, apăru în capul schelei cu patenta de sănătate în mînă. Cu glas tare, răspicat, pronunţă cuvîntul sacramental, aşteptat de toată mulţimea înfrigurată :
— Liber !
Cel dintîi care se repezi în sus pe vapor fu Ahile Xidias -— era dreptul lui, ca şef al hamalilor la vapoarele poştale. în capul scărei, un bătrîn mărunţel aştepta uluit, între două geamandane umflate. Ahile se năpusti - asupra lui, îi smulse geamandanele şi, cu ele în mînă, 'l începu să-1 îmbrăţişeze pe bătrînul care privea zăpăcit, strivit de încleştarea braţelor încărcate cu geamandanele lui.
— Nicola !...   bre !...   Nicolachi   munu   mă cu-W noşti ?... Ahile bre !... varu-to bun... şi-1 ţocăia pe amin-
doi obrajii cu buzele lui groase şi răsfrînte. II      Numai îmbrîncit de celelalte rude cari năvăliră gră-m madă pe punte, Ahile fu dezlipit de vărul său Nicola J§ Marulis.
3|      îmbrăţişările, sărutările nu se mai sfîrşeau, „Nico-, lachi ! Nicolachi !" se auzea repetat mereu printre sus-x  pine şi exclamaţii. Stamati, ştergîndu-şi lacrimile, ofta m din fundul inimei. Olimbia cea plîngătoare bocea în m hohote, ca la înmormîntare. După rude, veniră prietenii, W ţi toată mulţimea curioasă, care rupsese cordoanele, se ■ -' înghesuia să-1 pipăie, să-1 vadă măcar mai de aproape. S-     Bătrînul, buimăcit, cu vederea împăingenită, căta în .  neştire, fără să recunoască figurile celor care-1 îngră-j/k mădeau, înăbuşindu-1 într-o hărmălaie cumplită. Luat if pe sus cu alai, fu coborît pe debarcader. Acolo numai se
118
119
dezmetici o clipă şi începu să caute cu disperare în jurul lui, parcă pierduse ceva în urmă pe vapor. Buzele îi tremurau, repetând mecanic nişte vorbe pe cari nimeni nu le înţelegea.
— Caută bagajele, zise unul din mulţime.
— Aici, aici... n-ai grijă, sunt în mîna mea, răsună un glas profund de bas răguşit.
Ahile Xidias cobora de pe vapor, încărcat de gea-mandane. Şi la spatele lui, în capul scărei, se ivi deodată silueta zveltă a negresei, pe care lumea de pe chei o văzuse pe puntea vaporului la acostare.
— Evantia ! Evantia !... strigă bătrînul înviorat, pro-nunţînd cîteva cuvinte într-o limbă neînţeleasă. Fata mea... adăugă el stînjenit, într-o grecească stricată, c-un fel de sfială în glas.
Se făcu un moment tăcere. Toate privirile se îndreptară curioase spre vapor.
Evantia, intimidată de atîţia ochi cari o fixau, păşea încet, coborînd scara cu atenţie.
De pe ultima treaptă o înşfacă în braţe Olimbia, care începu s-o sărute, fără să poată vorbi, din cauză că o pălise un nou ropot de plîns zgomotos.
Penelopa, hotărîtă, c-o mişcare bruscă a coatelor, îşi făcu loc, cuprinse talia fetei şi o atrase cu blîndeţă şi siguranţă spre ea.
Fata căta speriată, fără să înţeleagă ce vor femeile acele care se îmbulzeau în jurul ei. Cu greu îşi tăie drum printre braţele care se întindeau s-o cuprindă. Coborî pe mal, strîngînd la piept o legătură făcută din-tr-un şal de lînă, în care se simţea că mişcă o vietate.
— E un căţel...
— Ba nu... o pisică.
Şi cîţiva copii îşi apropiau capetele, curioşi să vadă mai de-aproape. Un băieţel îndrăzneţ întinse mîna, să pipăie. Şi, deodată, din legătură zvîcni nervos un că-puşor zburlit, cu nişte ochi sclipitori ca două gămălii lucitoare. Speriat, băietul îşi retrase mîna şi izbucni emoţionat :
— O maimuţă !... e o maimuţă !
4'      — Hărăpoaica aduce o maimuţă ! strigau copiii bucuroşi că făcuse o descoperire aşa de minunată. Tot alaiul se puse în mişcare.
Americanul, obosit, călca greoi, ţinut de ambele braţe, _ de o parte de Stamati, de altă parte de Nicu Politicu. S      în faţa cafenelei, mulţimea se opri nehotărîtă. m     Stamati împingea uşor spre intrare. Americanul nu
I pricepea de ce Nicu Politicu îl trăgea de braţ înainte. P — Aici... aici... la cafenea ! strigau unii din mul-: ţime.
— înainte... înainte, la frizerie ! strigau alţii, îndîr-jiţi. Americanul se oprise năucit, nehotărît, în grămada • de oameni cari strigau tălăzuindu-se pe loc. Conflictul
fu tranşat de glasul de taur al lui Ahile Xidias : ţ      — S-a făcut !... Bagajele sunt sus, la Stamati ! fr     Americanul fu împins cu hotărîre peste pragul uşei I" înăuntru.
Mulţimea se răspîndi prin port. |       Partidul învins se retrase, protestînd zgomotos.
* Nicu Politicu, vînăt, cu pumnii încleştaţi, intră în casă, bombănind printre dinţi :
#-      — Care va să zică, merge cu zoru... aşa, forţat, să
sechestreze un om... Să vedem... Şt     Olimbia căzuse într-un fotoliu de frizerie, apucată ■N-de un sughiţ nervos, pe cînd plîngea în hohote.
* Două vecine, ca s-o potolească, îi fricţionau tîmplele, Şt golind un clondir întreg de odicolon.
II Toată noaptea Americanul a stat treaz, cu mîinile jj sub cap, cu ochii în tavan.
* Evantia, după atîtea zile şi nopţi pe apă, se credea m tot pe vapor. Aţipea şi tresărea. I se părea că se în-■jj.VÎrteşte casa cu totul.
W.~ în pat, maimuţa, speriată, se lipea tremurînd ca § frunza, în şalul ei de lînă. Şi ochişorii, cari sclipeau ca Jf două scîntei, priveau fix în ochii fetei, voind parcă să-i Jt, spună ceva, în limba ei, stăpînei care o întreba, mîn-
* gîind-o :
W      „Lulu, ţi-i frig sau ţi-i frică ? Spune, Lulu..."
120
121
CAPITOLUL IV
Dimineaţa, Penelopa le servi la pat' musafirilor cafea cu lapte, unt de bivoliţă şi marmeladă englezească.
Cu îngrijiri materne, ajută pe Evantia să se îmbrace... Ii pieptănă părul bogat şi, sărutînd-o pe amîndoi obrajii, îi spuse cu duioşie :
-— De azi înainte să ştii că ai o soră mai mare, care te iubeşte ; în ea trebuie să ai toată încredei^ea.
După ce Americanul cu fata se coborî jos în cafenea, Penelopa rămase sus, ca să gospodărească prin casă. Cu ocazia asta, ea cotrobăi curioasă prin toate bagajele Americanului.
Dar nu găsi nimic care s-o poată interesa. O singură hîrtie-monedă de cinci dolari află într-un carnet soios. O scoase cu atenţie, o examina cu admiraţie la geam în lumină şi o puse la loc.
De dimineaţă, lumea începu a se aduna la cafeneaua lui Stamati. Consulul, preotul şi toţi notabilii coloniei elene erau în păr. Unii, gravi, beau cafele turceşti ; alţii, nervoşi, fumau, aşteptînd cu nerăbdare coborîrea Americanului. Afară, mulţimea amestecată se mişca pe chei, cu ochii la uşa de sus de la balcon. Maimuţa, agăţată c-o labă de balustradă, făcea acrobaţii, privind curioasă la lumea de jos. Cîţiva copii o zădărau şi-i aruncau bucăţi de covrig, pe cari ea le prindea cu degetele de la picioare.
Consulul, diplomat prevăzător, ca să prevină izbucnirea certei dintre cele două partide, trecu în dreapta Americanului şi făcu semn preotului să treacă în stînga.
Evantia, fragedă, surîzătoare, era în compania galantă a tânărului secretar Fifachi Papagalanis, nepotul consulului. Stamati, îngmdurat, mergea alături de Ahile Harapul, care ducea radios pardesiul Americanului pe mînă.
Nicu Politicu, crunt, urma alaiul, bombănind cu parapon.
După ce au trecut în revistă birourile de comerţ, vapoarele, elevatoarele, au vizitat biserica elenă, care avea
mare nevoie de reparaţii, şcoala coloniei şi noul local, rămas neisprăvit.
— Din banii noştri s-a făcut tot ce se vede aci, zise cu mîndrie consulul.
— Acum timpurile sunt grele, ani de criză, portul merge prost, de jos, din patrie, nu mai vine nimic,
' adăugă cu amărăciune profesorul grec, venit de la Atena.
Toţi ochii se îndreptară înspre American.
Se aştepta o promisiune, o declaraţie, un cuvînt. Nimic. Nici o vorbă. După ce clătină uşor din cap, Americanul îşi luă aceeaşi mască enigmatică, rigidă.
Dejunul s-a luat la Consulat, într-un cerc intim.
Seara, la Clubul elen, agapă pentru o sută de tacî-muri în onoarea Americanului.
Sala ■— împodobită cu ghirlande de verdeaţă şi ste-f guleţe de toate culorile, adunate de pe la vapoarele din port. La intrare, pe fondul alb-albastru al unui imens steag grecesc, o inscripţie în litere elene :
^     „Ura ! Zito ! bine ai venit, fiu al Heladei."
Americanul a fost sărbătorit ca un adevărat erou antic, întors în patrie după o lungă odisee.
S-au ţinut discursuri înflăcărate, slăvind tăria şi ca-i lltăţile sufleteşti ale naţiei elene, care nu uită patria, V ori în ce loc s-ar găsi pe faţa globului. S-a amintit nu-- mele marilor patrioţi, fala lumei, cari prin muncă şi a* pricepere au strîns averi fabuloase şi le-au dăruit pentru % mărirea şi întărirea patriei. S-a vorbit de Zappa, care a "•' făcut averea aici la Dunăre şi a lăsat-o pentru Zappionul de la Atena, renăscînd anticile jocuri olimpice. Averof, care a întărit flota cu unul dintre cele mai formidabile Cuirasate din lume. Embiricos, plecat de la Brăila şi sta-,f bilit la Londra, a făcut una dintre cele mai renumite .'^Companii de navigaţie transatlantică.
în jurul mesei, în faţa paharelor, s-au dezbătut toate Chestiile importante cu privire la interesele coloniei flene. Şi cum se găseau numai între ei, discuţia se în-tinse şi asupra unei delicate chestiuni : concurenţa evreiască în comerţul pe apă, lucru care producea mare parapon şi năduf în sînul coloniei elene.
122
123
Logaridis, bătrînul înţelept al portului, vorbi cu toată autoritatea :
— Cine nu ştie că din antichitate încă numai noi am stăpînit comerţul pe apă în părţile acestea ale Dunărei şi Mărei Negre ? Aici la gurile fluviului au fost pe rînd stăpîni : turcii, ruşii, acum românii, dar comerţul de cereale în mîna noastră a fost întotdeauna. Numai de cîţiva ani [au] început evreii să coboare la Dunăre. Ce caută, mă rog, dumnealor, aici în comerţul nostru de cereale ?
Pentru ce, mă rog, şi-au lăsat dumnealor prăvăliile de manufactură şi s-au apucat de grîne, venind peste noi în porturi ? Pentru ce să ne încalce dreptul nostru ? De ce să ne ia pîinea de la gură ? Asta-i specialitatea noastră. Nu s-a pomenit, niciodată pînă acum, ca evreii să intre în afaceri de vapoare şi şlepuri. Noi de ce să ne apucăm ? Comerţul pe apă e doar meseria noastră !
Consulul, om fin, ştia să explice cele mai subtile chestiuni şi să dea păreri şi soluţii potrivite în situaţiile cele mai dificile.
— Salvarea — începu el cu gravitate — nu poate veni decît de la capitalul plasat de noi în comerţul dunărean. Mă rog, nu observaţi deosebirea în sistemul de comerţ al evreilor ? Grecul a rămas la vechile obiceiuri. Fiecare lucrează aparte. Evreul care vine aci nu lucrează pe cont propriu. Fiecare reprezintă o mare casă de comerţ. Ei au la spate marea finanţa evreiască. Ce putem face ? Unde e salvarea ? Să vie cit mai multe capitaluri greceşti aci la Dunăre ! Să se facă societăţi pe acţiuni, bănci, case de export, şi numai atunci vom putea ţine piept concurenţei evreieşti în porturi !
în valuri de şampanie, în acordurile unui concert de şase mandoline, pînă după miezul nopţei s-a exaltat patriotismul şi filotimia elenă.
în tot portul se comenta în felurite chipuri apariţia Americanului. Pentru mulţi, înfăţişarea lui produsese o adevărată deziluzie. Se aşteptau să vadă un tip falnic de american veritabil, după închipuirea lor, nu un moş-
neag mărunţel şi slăbănog, care mergea crăcănat, tîrşind puţin piciorul drept.
Atîţia ochi îi cîntărise, de la sosire, bagajele. Prea
fuţine : două geamandane vechi, o ladă de lemn şi un alot cu aşternuturi. Atîta tot. „Poate, ziceau unii, îi vine • |n urmă, cu alt vapor, grosul bagajelor." ^ Cei mai mulţi nu înţelegeau cum poate un grec ade-l'vărat să aibă o copilă arăpoaică. Asta nu s-a mai po-Mfrienit. „O fi crescînd-o poate de suflet", îşi dădu cu T părerea un pilot bătrîn, cunoscut ca om bisericos.
Ce eveniment a fost în tot portul cînd s-a aflat că Americanul a schimbat o hîrtie de zece dolari la Banca eleno-română ! Vestea trecea ca fulgerul prin toate cafenelele şi suma creştea mereu de la zece la sute şi mii . de dolari.
IAhile Buzatul se jură, la Cafeneaua piloţilor, că Văzuse cu ochii lui cînd a depus Americanul la bancă Un pachet mare de bumăşti.
— Nu lei româneşti, sau leptale greceşti, dolari, dolari adevăraţi ! şi cînd rostea cuvîntul dolari, sugîndu-şi buzele lui groase de harap, îi lăsa parcă gura apă.
Unii mai cuminţi nu puteau crede că Americanul a venit, atîta drum, cu sume mari la el. Dar toţi erau Biguri că trebuie să aibă banii depuşi la bănci în străinătate.
Cîţiva începură chiar să sondeze la poştă şi la Banca % eleno-română, pentru a prinde momentul cînd ar sosi «Vreun cec, sau vreo scrisoare de valoare din străinătate, Jtpe numele Americanului.
— Ei, l-ai văzut ? Ce zici ? întrebă la cafenea Cal-;-man pe Hascal.
m Amîndoi magazioneri la aceeaşi casă de cereale. Jucau jfetable, ghiulbahar, în fiecare seară. Cînd pierdea Hascal, |pplătea o cafea turcească. Cînd pierdea Calman, plătea f'C bucată de rahat, pe care Hascal o împacheta în hîrtie şi o ducea acasă lui Mişu, un nepoţel de cinci ani.
— Ei, ce zici de American ?
•mt — Ce zic ? Eu zic atîta : că n-are fason de american. ' 3n viaţa mea am văzut doar americani. Au altă croială.
125
124
în altă sală erau rafturi de cărţi ; pe mese, movile de gazete şi reviste englezeşti.
Pe placarde, cu litere mari, scria :
„Consumaţi lapte, cafea, ceai, limonada. Nu vă otrăviţi cu alcool."
Spirtoasele, sub orice formă, erau cu desăvîrşire interzise în acest local ridicat în Sulina de o societate de temperanţă de la Londra. Măsura se respecta cu stric-teţă. Dar marinarii englezi intrau aci gata beţi turtă ; după ce cutreierau toate cîrciumile din port, nimereau şi în acest puritan institut de temperanţă.
în seara ceea localul era gol.
Numai un bătrîn, vînăt la faţă, cu nasul roşu, moţăia cu pipa între dinţi, în faţa unei ceşti de ceai.
Era intendentul, mister Blak. Beat în permanenţă. Nu-i plăcea decît „Jamaica" turnată în ceaşca de ceai.
Pott făcu un semn şi mister Blak, după ce aduse două cafele, se retrase discret pe uşa din fund.
— Iată despre ce-i vorba, începu englezul în şoaptă ; formăm o societate de salvare la Dunăre. Trebuie să intri numaidecît şi d-ta în grupul nostru. Salvarea vapoarelor înnămolite rămîne tot cea mai bănoasă din toate afacerile de pe Dunăre. Cum crezi că a făcut avere piratul de Calavrezo ? Se înţelegea cu unii căpitani care puneau vaporul pe uscat şi el se ducea să-1 salveze... Preţul era dinainte stabilit. Şi, „Lloyd"-ul englez plătea asigurarea în lire, bani ghiaţă ! Biroul meu are şase agenţii de vapoare şi reprezintă, aci la Dunăre, cea mai mare societate de asigurare pe apă din toată lumea : „Lloyd"-ul englez.
— Bine, făcu Americanul jenat, dar pentru asta se cere un capital mare...
— Nu ţi-am cerut nimic, îl întrerupse Pott zîmbind, vreau numai să te avem în grupul nostru. Atît pentru moment...
Şi Pott îşi desfăşura planurile bine studiate.
Avea asigurate în buzunar Comisia Europeană şi autorităţile române. Făcuse leafă şi da gratificaţie telefo-niştilor, ca să-i anunţe întîi lui orice înnămolire de vapoare pe canalul navigabil.
-.9p.. • Tîrziu, cînd au ieşit pe cheu, amîndoi s-au oprit privind cu admiraţie un vapor cu două coşuri, ancorat pe malul opus.
m~- - — ^a ceva ne trebuie ! zise Pott, e „Bertilda" ! *y Are nişte pompe grozave ! Vine anume aici la Dunăre In fiecare an, trimisă de o societate de salvare de la ^Stambul. Stă la pîndă şi aşteaptă. Nu se poate, mai cu seamă spre toamnă, să nu-i cadă ceva în mînă. As-icultă-mă pe mine, tot salvarea e cea mai formidabilă fesfacere la Dunăre !
într-o zi debarcă din vaporul postai ce venea de la Galaţi un domn grav, cu mustăţile castanii bine cernite, purtînd sub braţ o elegantă servietă de marochin, c-o monogramă de argint. Pe ponton îl îmbrăţişa călduros : poliţaiul Petrăchel Petraşcu. Fusese colegi în şcoala militară. Gaston Popescu, maior de cavalerie în rezervă, .vechi clubman, crupier abil, deschisese în capitală în ■ tovărăşie cu Pyncus Iacobson un „contoar" româno-ame-• rican : credit intern şi extern, import şi export.
„Cine o fi şi ce caută ?" se întrebau toţi agenţii intrigaţi de prestanţa acestui necunoscut personagiu. Mi-siţii, copoi de rasă, începură să-i miroasă urmele.
Şi, seara, toţi se minunară văzîndu-1 la birtul lui Gherase, în capul mesei, între poliţai şi American.
— Vreau să te bag în petrol, spunea maiorul într-o dulce surdină. N-am avut onoare să te cunosc, dar camaradul meu de arme Petrăchel mi-a vorbit despre d-ta. Tot el poate să-ţi dea referinţe despre mine. As-cultă-mă, ai să-mi mulţumeşti toată viaţa ! Cea mai frumoasă afacere în ţara noastră rămîne tot petrolul !
Americanul asculta cu răbdare, deşi prea puţin pricepea din cîte auzea despre perimetri, redevenţe, consolidare şi acţiuni. Iar cînd se încercă să spună şovăind că nu are capital, maiorul îl bătu protector pe umăr. H ■— Mon cher, nu ţi-a cerut nimeni nimic, vrem nu-â, mai să vii în regiunea noastră, să te convingi singur, cu ochii dumitale, să vezi perimetrii ce posedăm în exploatare. Ţinem mult să te avem în grupul nostru.
128
129
Şi, după ce comandă o sticlă de şampanie, scoase din servietă o schiţă de plan cu regiunea Morenilor.
La plecare, lăsă pe masă un bacşiş regal. Căci aşa era maiorul : foarte galanton. într-o zi arunca un bacşiş de o sută, şi a doua zi se împrumuta c-un pol. Fără capital, împrumuta de oriunde, mîndru, căci datoriile mari, zicea el, dovedesc puterea creditului de care dispune cineva pe piaţă.
Cum putuse acest om să facă datorii de cîteva milioane era un mister. Despre el se povestea că, lăsînd la Paris o groază de datorii, le trimisese din ţară creditorilor cîte un anunţ de înmormîntare.
Un grec venit de la Odesa pentru export de icre negre îi propusese Americanului o afacere frumoasă de pescuire, la larg, cu vapoare speciale ca în Marea Nordului.
Un altul ţinea să-1 introducă într-o societate care se forma în vederea unei fabrici de celuloză pentru hîrtie din trestie.
Deşi nimeni nu-i cerea imediat bani, rudele, prietenii, compatrioţii erau alarmaţi de toate aceste propuneri făcute de străini.
Cînd se zvoni în port că Americanul are de gînd să intre în petrol, fu o disperare generală.
Grecii spumegau de mînie. Discuţii violente urmau prin cafenele şi toţi criticau, în gura mare, amestecul străinilor în afacerile locale de pe Dunăre. Orice propunere venită din afară era socotită ca o încercare de evadare a capitalului aşteptat, era un fel de trădare a intereselor comunităţei elene.
Afară de aceste propuneri pentru întreprinderi cari reclamau mari capitaluri, Americanul primea zilnic cereri de a sprijini diverse invenţii şi născociri, care aveau să-1 facă în scurt timp celebru, aducîndu-i în urmă cîştiguri fabuloase.
Un mecanic grec voia să înlocuiască helicea vaporului c-o turbină proprie, utilizînd presiunea apei de jos în sus, bazîndu-se pe principiul, zicea el cu mîndrie, tot al unui grec : Arhimedes.
130
r Un alt mecanic se ocupa cu pasiune de aviaţie. Avea gata prototipul unui avion special, care trebuia să meargă prin aer, pe apă şi pe uscat. îi trebuia numai motorul. Corpul îl fabricase singur. Pentru aripile care erau îm-
-   brăcate în mătase, sacrificase rochia de nuntă a nevestei.
at Erau şi români cari veneau să-i ceară o mînă de k. ajutor.
D-l Efrim Gîltan, institutor, se prezentase fără folos fp   la comandamentul marinei, c-o invenţie originală.
„E trist, dar adevărat —• scria el indignat — ca român în ţara mea să nu fiu încurajat, nevoit să mă adresez unui generos străin..."
De unde şi pînă unde îi intrase lui Gîltan în cap _   ideea de a înlocui la bărci şi la şalupe lopeţile şi helicea :f_  cu nişte braţe metalice cu încheieturi, care să imite miş-cările de înot ale labelor de broască.
Un agent sanitar, cunoscut în port sub numele de „Javra", care lucra la dezinfectarea şi deratizarea vapoa-«f*  relor suspecte, venite din porturile contaminate, susţi-;   nea că a inventat un fel de etuvă şi un aparat mai bun B    decît „Clayton", care poate să asasineze în două minute jt   nu numai şoarecii dintr-un vapor ameninţat de ciumă, JK ci şi ploşniţe şi puricii de orice vîrstă.
|j| Un grup de barcagii greci, constituiţi într-o socie-ţm tate mutuală, avînd de patron pe Sf. Nicolai, ceruse ff Americanului să le facă onoarea de a primi preşidenţia j. societăţei, în speranţa unei generoase subvenţii anuale. W
■A Un pictor, venit la o rudă în localitate, voia să facă Americanului un portret în ulei, mărime naturală. Ce-
3-   ruse şi un acont pentru materiale.
Un reporter de la o gazetă din Brăila venise anume
* să strîngă date biografice, să ia un interview şi fotografia.
^        Americanul se învăţase să asculte c-o răbdare înge-f.   rească. Tăcea, avînd pe buze surîsul enigmatic al Sfin-xului egiptean.
131
Unii se enervau pledînd cu ferma credinţă în reuşita invenţiei ieşite din mintea lor creatoare. Alţii plecau indignaţi de zgîreenia bătrînului vulpoi, viclean şi avar.
Iar cînd el se încerca să le spună sincer că nu are bani, nimeni nu voia să-1 creadă. Sumele cari i se cereau, calculate în dolari, erau ridicol de minime, spuneau toţi, pentru un om ca el, care se întorcea din America.
CAPITOLUL V
Ce senzaţie făcuse în tot portul apariţia Evantiei !
Oriunde se arăta : pe stradă, pe cheu, la plajă, atrăgea toate privirile pe urmele ei — plantă exotică, animal de specie rară.
O siluetă fină, mlădioasă ; deşi copilă încă, dezvoltată bine, crescută din plin ca o plantă de sud, cu sevă bogată, tropicală.
O frumuseţe aproape sălbatică. Pielea de culoarea şocolatei. în ochi avea scîntei de fosfor, ca ochii de pisică. Părul aspru, creţ, era de un negru cu reflexe albastre.
Un zîmbet candid, copilăresc, îi flutura veşnic pe buzele cărnoase, vişinii. Şi cînd rîdea, îi sclipea albeaţa şiragului de dinţi mărunţi ca la un pui de lup. Umbla îmbrăcată c-o graţie bizară. Se drapa c-o stofă indiană, în galben sau în roşu. în loc de pălărie, îşi răsucea cu artă pe cap un fel de broboadă, ca un turban de mătase aurie cu bande verzi ; colţurile ridicate ca două corniţe îşi schimbau direcţia la fiecare pas.
Cînd apărea pe cheu, în ritmul unui pas elastic, poleită de lumina aurie a zilelor de toamnă, cucerea toate privirile în drumul ei spre plajă. Ochii lacomi o măsurau prin geamurile birourilor din port. Binoclurile se îndreptau de pe puntea vapoarelor de-a lungul cheului. Femeile curioase şi fetele geloase o spionau după perdele, cu ochii lor pizmaşi. Bărbaţii tineri şi bătrîni, cărora ea le furase fără să ştie somnul, o sorbeau c-o voluptate ascunsă.
Şi toţi, cu ochii avizi, o dezbrăcau din mers. Iar ea, "• neştiutoare de furtuna dezlănţuită în urmă, trecea senină, sigură pe sine, păşind c-o armonie graţioasă, şi mindră, ca o regină orientală. Turbanul da frumuseţei »ale un aer biblic. -   ?   La plajă, pe patul cald de nisip, se dezbrăca liniştită, V.C-o impudică şi senină candoare. Aproape goală, cu tri--  wL coul lipit, întins pe rotunzimile trupului ; cu sînul viu, *vjfraged, abia format, apărea în picioare, pozînd lucie sub ^frazele soarelui, în decorul mării ca o statuie sacră antică, sculptată în marmoră neagră.
Cu îndrăzneală şi siguranţă, dintr-un singur salt, se arunca în apă. O clipă dispărea în mijlocul unui vîrtej de spumă şi apărea departe, spintecînd ritmic valurile, ca un delfin în larg. După ea, pe faţa mării, se deschidea, ca în urma unei torpile vii, un evantaliu imens de spu-'" mă albă, dantelată, cu rigle lungi, întinse pînă la ţărm. *       Cei  mai  buni  înotători  se încercau  zadarnic s-o |l; ajungă. Plecaţi în grupe, ca la curse, se întreceau înot J. pînă ce oboseau pe rînd şi renunţau ; storşi de puteri, se 1   înapoiau la mal. : Ea singură, departe, rămînea în larg. Culcată, întinsă
f ca o planşă, cu mîinile sub cap, cu ochii ţintă în albastrul • Jb cerului, fără să mişte un deget, plutea ceasuri întregi mt — era in elementul ei. Lumea-i spunea „Sirena-Neagră."
] Wk Mai greu era pe uscat decît în apă. Sirena-Neagru *TT sau „Miss Şocolat", cum îi spuneau alţii, căzuse parcă mk din lună pe pămînt. Intrase într-o lume nouă, străină şi M neînţeleasă. Privea la început în jurul ei sfioasă, nesi-«L gură, căutînd să pătrundă cu mintea ei fragedă lumea j§ văzută prin vălul magic al tinereţii. Atîtea enigme avea .* de dezlegat. Cu ce frică intrase în lumea asta nouă, străină şi neînţeleasă. Nu cunoştea limba ţării în care de-J|- barcase. Vorbea o franţuzească muzicală, îndulcită c-un
Ii uşor accent creol. Româneşte învăţă repede. Greceşte mai greu. în patria ei, peste Ocean, Evantia fusese crescută în şcoala catolică franceză a călugăriţelor misionare.
i. Şi, după atîta vreme scursă, ea vedea încă seara, în |f pat, cu ochii pe jumătate închişi, printre gene, ca într-un
133
132
vis, dormitorul nesfîrşit al internatului în care-şi trecuse copilăria.
Paturile albe, înşirate la rînd. Lumina pală a candelei pîlpîind la picioarele Fecioarei de ipsos din perete. O umbră cu voalul alb al surorilor păşea mută, alune-cînd pe luciul parchetului — rondul de noapte al maicii de serviciu.
Copilă, se trezi la mănăstirea-şcoală a misionarelor, n-avea nici patru ani cînd îi murise mama, muşcată de un scorpion.
Tată-său, neştiind ce să facă, o adusese în braţe la mănăstire. Fu primită la secţia orfanelor. Crescuse acolo de mică, îngăduită, mîngîiată şi răsfăţată de toate mai-cele, ca un mic animal sălbatic şi drăguţ.
„Păpuşa de şocolată", ageră, îndrăzneaţă şi de o sănătate voioasă, era la carte, ca şi la jocuri, cea dintîi. Sora Augustina o ocrotise c-o dragoste de mamă. Ea se legase instinctiv de maica asta duioasă, cu chipul de mucenică, tocmai ca icoana Sfintei Varvara.
într-o zi, pe cînd mergeau în cîrd cu şcoala la plimbare, afară din oraş, un păzitor beat, la capul unui pod, le tăiase drumul. Sora Augustina era în primejdie. Beţivul îi pusese mîna în piept şi o zgîlţîise înjurînd. Fetele, înspăimîntate, o luară la fugă ţipînd. Singură mica Evantia sări în ajutor. Se repezi ca o pisică sălbatică zgîriind cu unghiile şi muşcînd cu dinţii pînă la sînge.
Vioaie, deşteaptă, învăţase cu uşurinţă. Sîrguinţa îi fusese răsplătită cu micile distincţii. Păstra cu pietate cordoane, panglici şi medalii cu sfinţi. Creşterea religioasă îi rafinase sufletul. Fermecată de legendele din Viaţa Sfinţilor, prinsese gustul cititului. Trecuse de la cărţile religioase la literatura romanelor, mai mult sau mai puţin inocente, pe care le devora, luîndu-le adesea pe ascuns din biblioteca şcoalei.
Ce emoţie în toată şcoala cînd a plecat fata asta ! Superioara, maica stariţă, văzu cu durere planurile ei risipite. Fata asta, care părăsea comunitatea ca să se piardă în lume, fusese de mică anume educată pentru rolul de misionară creştină în colonii. Cîte iluzii... Şi Evantia visase ca să ajungă odată să obţină şi ea voalul de mireasă a lui Christos.  Schimbînd  brusc macazul
134
Vieţii, fata intrase într-o lume nouă. Trăia visînd. Se l&sa dusă plutind pe valurile vieţii, măgulită, adulată, înota cu desfătare în farmecul eternei iluzii. Căci din prima zi, fără să cunoască limba şi ţara în care debarcase, un lucru sigur înţelesese bine : era frumoasă, făcea •fect.
Instinctiv, simţise că are preţ, că-i admirată. Cota ei bursă urca din zi în zi.
O droaie de tineri, de felurite naţii, roiau în jurul ei. Agenţii de vapoare, curtierii levantini din lumea comerţului maritim n-o mai slăbeau din ochi. Toţi băieţii mai fercheşi de la birouri s-apucaseră să înveţe franţuzeşte. Amploiaţii, spilcuiţi şi gravi, din lumea diplomatică a Comisiunei Europene a Dunării, îi serveau regulat reviste ilustrate şi flacoane de parfum, venite fără vamă direct de la Paris.
Subprefectul, un burlac prezentabil, cărunt, dar bine conservat, o plimba cu barca, discret şi cam jenat, in nopţile cu lună plină. Judele de instrucţie, un tînăr magistrat integru şi băţos, sedus şi el la urmă, se îndulcise în conversaţii lungi ţinute în franţuzeşte pe cînd o acompania la plajă.
Doctorul Lascu îşi neglija ţînţarii. O pîndea de cum ieşea din casă. Şi cînd nu reuşea s-o prindă, trecea atras ca de-un magnet la fiecare oră pe sub balconul ei.
Un borcan mare de lut, pentru castraveţi muraţi, era aşezat în colţul balconului, spre stradă. Doctorul, foarte miop, saluta respectuos, convins că acolo-i Evantia, în colţul ei favorit.
Păcăleala doctorului fusese răspîndită în tot portul de „Leoaica", nevasta şefului vămii, care nu-1 mai putea suferi pe doctor de cînd venise în vacanţă băiatul ei cel mare, Ovidiu ; fiindcă era în anul întîi de medicină, familia îi spunea „Doctorul". De aci o regretabilă confuzie de titluri şi o răceală în raporturile dintre biroul vamal şi laboratorul bacteriologic din port.
în jurul fetei se formase un fel de suită, o curte de cavaleri rivali, care o însoţea pretutindeni.
„Prinţesa-Dolarilor", cum îi spuneau mulţi, atrăgea ca vraja de necunoscut, ca un ţinut străin şi misterios.
135
în escorta adoratorilor constanţi, se distingea dintre toţi un tînăr brunet, c-un nobil nas grecesc.
Fifachi Papagalanis, pentru că debutase urît la cluburile din Atena, după o aventură galantă în lumea mare, fusese expediat de familie la loc de pocăinţă în Valahia, trimis pe lîngă unchiul său în „colonii", ca diplomat de carieră, secretar la Consulatul elen la Dunărea-de-Jos.
Din prima zi în care debarcase, îşi cuceri titlul de „arbitrul eleganţei". Cravata şi-o schimba de două ori pe zi. Sacoul, turnat pe trup, şi pantalonii albi de tenis, călcaţi perfect pe dungă, făceau senzaţie în tot portul.
Volubil, graţios, avea o voce muzicală şi conversaţia elegantă. Vorbea curent o franţuzească de salon şi nu-1 trăda decît accentul nelipsit al veşnicului ţe grecesc.
Unchiul, curtezan tomnatic, c-o lungă experienţă în viaţă, îl dăscălea mereu :
— Asigură-te de tînăr, băiete ! O dată îţi bate norocul la uşă. „Comoara neagră" îţi stă la dispoziţie. Numai să întinzi mîna. Mergi repede la ţintă. îndrăzneala, voinţa cuceresc femeia cea mai tare. Americanul e un vulpoi bătrîn, dar n-o să aibă încotro, va fi forţat la urmă să cedeze...
Evantia însă rămînea aceeaşi. Cu zîmbetul ei dulce, cu aceeaşi francheţă şi candoare le vorbea la toţi, fără să arate vreo preferinţă nici unuia din suspinătorii care-i compuneau escorta. Şi ochii ei fosforici păstrau aceeaşi privire curată, îndrăzneaţă şi nevinovată.
Nimic nu ascundea, pentru că nu avea nimic de ascuns.
Mult s-a minunat tot portul cînd într-o bună zi a văzut pe American bînd cafea turcească pe bordul iahtului Comisiei Europene a Dunării, iar pe fată jucînd tenis pe terenul de sport, în faţa palatului Comisiunei.
Un fapt banal şi fără importanţă, ar zice străinul care niciodată nu s-a oprit la poarta Dunărei.
Dar cine a debarcat măcar un ceas aci, pe limba asta îngustă de pămînt, înţelege prea bine importanţa şi raritatea cazului, eveniment unic poate în protocoalele
!Comisiunei şi în viaţa micului port cosmopolit de la gura marelui fluviu. Americanul şi fata lui primiţi la Comisie !... Minunea asta se comenta în felurite chipuri. Era o favoare deosebită. Se trecea o barieră, se nesocotea o tradiţie, se călca un protocol. Nimeni din afară nu putea pătrunde în Comisie. »    Stamati, nedumerit, auzind de cinstea neaşteptată ce 1 se făcuse fratelui său, trimise băietul la fugă după Logaridis. Simţea nevoia să-1 consulte. Şi amîndoi plecară în grabă spre palatul Comisiei să cerceteze cazul la faţa locului. De pe cheu se vedea ca în palmă pe puntea iahtului. Vaporul Comisiunei, „Carlus Primus", sau, cum i se fcicea pe scurt, „Comisionu", alb  ca o  lebădă, plutea acostat în faţa palatului. Numai de două ori pe an, primăvara şi toamna, venea aci regulat, cu delegaţii statelor la gura Dunărei, pentru şedinţele plenare, ţinute după protocol, cu toată solemnitatea cuvenită, după care urma banchetul tradiţional. Tot timpul iahtul sta la Galaţi, ancorat în faţa Bursei, Sau plimba cu rîndul pe delegaţii Comisiunei şi familiile lor. Avea un salonaş cochet, cabine cu tot confortul şi un bucătar excelent, francez, foarte priceput în meseria Pe puntea curată, lustruită, în jurul unei mese, trei oameni şedeau de vorbă, îngropaţi în nişte fotolii adinei, englezeşti. Erau la vremea cafelei, la taifas şi la fumat, în mijloc, Americanul cu pipa lui scurtă între dinţi, în dreapta, cu fesul roşu dat pe ceafă, sta delegatul otoman scoţînd pe nări fumul unei ţigări egiptene, piperat parfumată. în stînga, inginerul-rezident, c-o havană veritabilă între degete. Chivork Saradunghian, consul general la Galaţi, era şi delegat în Comisia Dunărei. Turcia lui Abdul Hamid măcelărea pe armeni, dar tot dintre ei îşi alegea diplomaţii. Chivork era scund, buhăit, măsliniu; un corb bătrîn, cu nişte ochi mici, vicleni, cari sclipeau prin sticla ochelarilor.
136
137
Diplomatul-negustor era băgat în toate afacerile dunărene.
Grecii nu aveau delegat în Comisie, dar îşi făceau prin el toate interesele.
Legenda Americanului îi ajunsese la ureche. Sub pretextul unei plimbări, venise cu familia, să pipăie singur terenul.
Carbyz, fiul delegatului, era un lungan deşirat, făcuse „Roberts-Colegiu", liceul american din Stambul, fiind destinat şi el diplomaţiei orientale.
Cele două fete mari erau gemene : Zarui şi Aighenuş ; oacheşe, cu nasul adus în formă de plisc. Umblau totdeauna la fel îmbrăcate : jachete verzi, berete roşii. Băieţii le poreclise „Cei doi papagali".
Pe puntea iahtului rămase numai bătrînii serioşi, gravi. Chivork făcuse un semn discret băiatului să ia fetele şi să le conducă în parc ; spera să rămînă singur cu Americanul, ca să-1 descoase cum ştia el între patru ochi.
Domnul Briill, însă, grăbit, desfăcuse pe masă un imens sul de hîrtie de planuri şi planşe.
Şeful, inginer hidraulic, purta titlul pompos de „rezident" ! Pivotul Comisiei ! Cheia şi lacătul de la poarta Dunărei erau ţinute de jumătate de secol în mîna lui de fier, corect înmănuşată.
El, de origină danez, crescut în Anglia, era un bătrîn monumental — capul lui Bismark — faţa cărămizie, întretăiată de o reţea fină de vinişoare albăstruie, ca o hartă hidrografică.
Înfăţişarea impunătoare, glacială. Ochi albaştri, privire rece, de oţel. Sub masca unei extreme politeţe, ascundea o aspră autoritate şi cel mai profund dispreţ pentru ultimii stăpînitori ai Deltei. Pe vremea turcilor era suveran în toată regiunea asta. Pescarii se închinau la numele lui. „Ce ! eşti Briill ? Ce faci pe grozavul ? Parcă ai fi Briill !" aşa îşi ziceau cînd se certau între ei lipovenii din baltă.
S-au dus frumoasele timpuri... şi rezidentul, deprins să guverneze ca în colonii, era nevoit la bătrîneţe să facă mai multă diplomaţie decît inginerie, în lupta de culise care se ducea în acest vechi teatru internaţional,
Jr
1
I i
Sprijinit numai de proptelele guvernului român ca să HU se prăbuşească.
După o serie de explicări tehnice, destul de complicate, rezidentul făcu semn unui marinar din prova.
Un semnal scurt de fluier şi o comandă răguşită ră-lUnă în postul de pilotaj.
„«Muiata» să acosteze în tribord la iaht !"
„Mouette" era o elegantă şalupă de inspecţie a rezidentului — un fel de automobil de apă — purtînd un Steguleţ triunghiular, care fîlfîia în vînt ca un ghidon de amiral.
Rezidentul cobora rar pe pămînt, din turnul lui de fildeş, de unde conducea imensa maşinărie a Comisiei, în oraş nu descindea niciodată. Umbla mai mult pe apă decît pe uscat.
Şalupa ţîşni ca o săgeată sub forfoteala helicei. Americanului [i] se dase locul de cinste, la mijloc, în fundul şalupei, pe bancheta bogat capitonată în pluş vişiniu.
Viteza şalupei nu scăzu decît la gura fluviului : o dragă gigantică lucra adîncind canalul navigabil.
In faţa valurilor de apă şi nămol, vînzolite într-un huruit asurzitor, supte şi debordate de tuburile dragei, Americanul văzu olar o imagină de mult rămasă uitată In fundul minţei sale.
Se văzu copil, mus pe o dragă primitivă, desculţ, cu braţele goale, cu părul năclăit, împotmolit în noroiul clisos pe care cupele dragei îl scoteau scrîşnind din fundul apei.
Zadarnic căuta bătrînul să şteargă din minte icoana copilăriei, care îl chinuia stăruitor.
Rezidentul, ocrotindu-şi capul sub o cască de plută Colonială, asemenea unui explorator saharian, arăta întinderea bancului de nisip care forma bara ce tindea să astupe gura fluviului.
C-o superbă mîndrie, descria lupta dîrză ce trebuia dusă zilnic, ca să învingă formidabila forţă a naturii, care ameninţa cu închiderea canalului de navigaţie. Trebuiau prelungite digurile în larg şi intensificat draga-jul ; lucrări amînate mereu din lipsă de fonduri.
138
139
■*
„Şi totuşi opera trebuie continuată cu orice preţ — sfîrşi' rezidentul, cu obişnuita lui peroraţie asupra Dunării — cea mai importantă arteră care taie în două continentul, unind Orientul cu Occidentul... drumul civilizaţiei şi al comerţului... veritable mer en marche vers V Orient..."
Americanul, care asistase absent la toate explicările date, simţi că se cuvine să deschidă şi el gura. Puse o întrebare banală asupra chipului cum lucrează dragele de tip nou. Rezidentul, neobosit, începu o nouă serie de explicări tehnice asupra dragelor moderne.
Faima Americanului se răspîndise în aşa proporţii, că ajunsese să-1 preocupe şi pe rezident, om pozitiv, ponderat şi neîncrezător. Fără să-şi dea pe faţă planurile ce le clocea, profită de vizita delegatului otoman.
Explicările date erau mai mult ca să pipăie terenul, să tenteze şi să dezlege limba Americanului mut şi opac.
Stamati şi Logaridis se plimbau pe cheu spionînd de la distanţă toate mişcările. Mîndria pe care o simţeau în fundul sufletului lor pentru onorurile făcute Americanului era înăbuşită de o teamă vagă, grija de a nu-1 scăpa din mină.
Nu putuse auzi nici o vorbă, dar văzuse de la distanţă hărţile şi planurile desfăcute pe masă, urmărise drumul şalupei de inspecţie pînă la gura canalului. Simţeau că ceva grav se pune la cale. Degeaba n-a fost chemat Americanul la Comisie.
— Tu ce zici ? întrebă Stamati pe înţeleptul portului care tăcea îngîndurat.
— Mie nu-mi place. Nu-i lucru curat. Se cloceşte ceva aici. Trebuie să fim cu ochii pe el. Te pomeneşti că-1 încurcă în lucrările Comisiei... să împrumute... ori să ia el în antrepriză facerea digurilor... Mai ştii în ce mîini cade...
— Eu nu pricep ce caută să se bage Comisia în afacerile noastre ! izbucni încruntat şi neputincios Stamati.
140
Pe terenul de sport al Comisiei, un grup de tineri jucau tenis, în cămăşi de mătase, pantaloni albi şi pantofi speciali, cu pingele de azbest.
Evantia, în mijlocul lor, surîzătoare şi zglobie. Avîn-tul jocului o rumenea, făcînd-o şi mai atrăgătoare. Toţi ochii îi urmăreau mişcările. Privirile lacome se lipeau parcă de braţul ei gol, care mînuia racheta cu graţie şi siguranţă neîntrecută. Lumea se întorcea de la plajă. ;Mulţi se opreau în drum, privind cu mirare şi admiraţie spre locul de sport.
Cîteva fete din lumea bună trecură repede, cătînd geloase pe sub gene spre jucători. Una mai îndrăzneaţă izbucni :
— Cu ce neruşinare se agaţă negroaica asta de gîtul bărbaţilor !...
Alta adaogă indignată :
— Cînd te gîndeşti că noi cari suntem născute şi crescute aci, încă n-am călcat pe terenul Comisiei, şi pocitura asta neagră, venită de cîteva zile...
o doamnă consuleasă, poreclită de băieţi „Doamna Moraleseu", şopti unei nepoate care nu se mai sătura privind :
— E nostimă negresa, dar e complect lipsită de pu-. doare !
Atina Ziside se opri brusc pe trotuar, cu ochii ţintă la locul de sport. Cu mîna îşi apăsă pieptul, ca să-şi istăpînească galopul inimei. Nu-i venea să creadă. Visa ?
Era chiar el : Alfons al ei care învîrtea surîzător racheta sub nasul obraznic al fetei.
„Asta-i culmea ! Ce falsitate !" murmură printre dinţi şi trecu înainte mîndră, cu sprîncenele încruntate.
Atina era o brunetă picantă, c-un veritabil profil grecesc. Vanitatea şi cochetăria o împiedicase să se planeze încă.
Proclamată „Regina frumuseţei" la cîteva baluri, nu se împăca uşor cu ideea că poate fi detronată aşa de -repede. Rece, măreaţă, privea pe toţi de sus. Nu vibra niciodată. Calcula numai.
£    Un ofiţer o numise „Virgina fără inocenţă".
Mult timp oscilase între marină şi diplomaţie. La Urmă se hotărîse şi, după o abilă manevră, reuşise să
141
capteze pe un francez, care avea dubla calitate de marinar şi diplomat.
Situaţia şi titlul îi măgulea vanitatea.
Alfons Briquet, mărunţel, vioi, cu mustaţa aurie, galică, fusese secund pe un vapor de marfă, dar la Comisie avea titlul pompos de „cancelier" pe lîngă căpitanul de port.
Cuprinsă de un fel de disperare, Atina vedea cu ochii prăbuşirea tuturor planurilor şi iluziilor ei. Dezastrul general venise pe negîndite, într-o clipă. Iuţi pasul, du-cîndu-se întins Ia Penelopa Marulis, să-şi spună tot paraponul ce-o ardea.
Jos, în săliţă, înainte de a urca scara, îşi aruncă ochii în oglindă. Se opri, îngrozită. Arăta foarte rău. Fanată complect. Ochii înroşiţi. Obrajii tăiaţi de urmele a două mici torente care-i umezise pudra de pe faţă.
îşi scoase grăbită din poşetă pămătuful şi rujul ca să se aranjeze puţin.
Prinsese. Explodase de indignare. îi era necaz că nu se putea stăpîni.
Penelopa Marulis o ascultă tăcută, cu ochii în jos, pe o broderie la care lucra de cîţiva ani. Pe faţă, nu arăta nimic, deşi era chinuită de ideea că Americanul şi fata îi scapă din mînă, încurcîndu-i toate planurile.
— Dar pe Fifachi Papagalinis nu l-ai văzut ? o întrebă la urmă.
— Da, l-am văzut umblînd singur pe cheu. Negroaica nici nu se mai uită la el.
După cîteva clipe de tăcere, Atina întrebă, suspinînd :
— Oare ce-o fi avînd negroaica asta că toţi bărbaţii umblă după ea ?
— Ascultă, dragă, şi crede ce-ţi spun eu : toţi bărbaţii sunt la fel, porci şi lacomi... zise apăsat şi convingător Penelopa Marulis.
Leoaica, mergînd spre plajă, îşi întîlni soţul tocmai în faţa palatului Comisiunei. Conul Tudorachi, răsucin-du-şi o ţigară, sta de vorbă cu perceptorul Marcu.
— Ei, văzuşi ? Ce-ţi spuneam eu ? Au pătruns şi în Comisie. Se lăfăiesc ca la ei acasă. Iaca ce înseamnă să fii american ! Iaca ce înseamnă puterea banului !...
dar n-a intrat sin-
— Bine — făcu domnul Marcu gur, a fost omul poftit...
— Apoi tocmai de asta turbez de necaz ! zise şeful. Care va să zică eu, autoritatea de stat, funcţionar superior, vechi în serviciu, stau ca viţelul la poartă, iar un venetic se bucură de favoruri şi onoare...
Un fluier lung răsună în postul de pilotaj. O flamură albă c-o bulă roşie se înălţă la farul mare : „Vase f.-de război în vedere !"
Pilotina de serviciu se dezlipi de ponton şi se îndreptă spre gura Dunării, ca să întîmpine navele ce se zăreau proiectate pe linia orizontului.
Toată lumea de pe cheu îşi îndreptă ochii spre larg. Pale de fum cenuşiu pluteau suspendate în azurul cerului.
— Să ştii că-i flota noastră, Tudorachi, făcu Leoaica emoţionată.
— Da' bine, domnule, că s-a hotărît şi escadra română să mai vie încoace, să ne mai ridice şi nouă prestigiul, să ne afirmăm suveranitatea, mă înţelegi, naţională, faţă de străinismul de aici...
CAPITOLUL VI
Marea era potolită. O briză de travers se menţinea încă îndărătnică, stricînd linia de front a navelor în larg.
Cînd apăru fluturînd la catargul vasului-comandant trei steguleţe colorate, semnalul aşteptat: „Libertate de manevră !", toată lumea răsuflă uşurată.
De patru zile şi patru nopţi se învîrtea escadra în
Îurul Insulei Şerpilor. Manevre, tir, lansări de torpile, ncordaţi, nedormiţi, ofiţerii şi echipajele cătau lung în direcţia gurilor Dunării, spre portul salvator. Toţi aşteptau în taină deschiderea porţilor paradisului visat.
Linia de front, brusc ruptă, vasele, gîlgîind pe coşuri îlori negri de fum, îşi măreau viteza întrecîndu-se în goană ca să atingă mai repede limanul aşteptat.
142
143
Ca de obicei, la urmă, în coada coloanei, venea şi nava-şcoală, bătrînul „Mircea", legănat domol, cu pînzele în vînt, ca o pasăre albă, uriaşă, cu aripele întinse, plutind la orizont.
La pupa, sprijinit de un enorm colac de frânghie cătrănită, noul medic al bordului, doctorul Barbă-Roşie, marinar proaspăt, îşi potrivea binoclul, aşteptând cu în-căpăţînare să vadă „raza verde". Avea ocazia să verifice palavrele lui Jules Verne, în cărţile căruia citise în copilărie despre celebra rază, ce trebuie să apară în clipa cînd sprinceana însîngerată a soarelui se îneacă în apa viorie a mării, la asfinţit.
Şi pentru că făcuse proba că-i „tare de mare" şi nu suferise din prima călătorie, secundul, căpitanul Mincu, şi ajutorul său, sublocotenentul Neagu, erau hotărîţi să-1 iniţieze pe doctor în toate misterele mărei şi să-i „în-marineze", transformîndu-1 din homo terrestris în homo navalis.
Secundul, ajutorul său şi doctorul formau „trinitatea" bordului : Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Totdeauna nedespărţiţi, în nesfîrşite discuţii. O legătură tainică unea parcă trinitatea asta în care nici vârstele, nici firile nu se potriveau. Pasiunea pentru cultură şi fermitatea de caracter impunea trinitatea c-un deosebit prestigiu în mica lume a escadrei.
Secundul, Mincu, căpitan cu vechime, era între două vîrste. Părul alb şi musteaţa neagră. Privire sumbră. Om de inimă, de-o nobleţe sufletească pe cari nici unul din şefi nu i-o remarcase.
Vîrsta nu-1 schimbase. Păstra aceeaşi structură trupească şi sufletească. Mergea cam crăcănat. Avea un pas nautic, de care colegii făceau haz.
I se zicea în glumă : „Ultimul marinar romantic". Maestru în arta manevrei pînzelor, stîrnea prin porturile Orientului admiraţia corăbierilor bătrîni.
în memoriul personal, ţinut sub cheie de comandant, era notat laconic : „Bun marinar, slab militar. Fire irascibilă, spirit critic, cultură frumoasă ; păcat că îşi pierde prea multă vreme citind cărţi cu totul străine de carieră."
Marinar de rasă, făcuse Şcoala navală de la Brest şi Înconjurul lumei ca aspirant pe „Ephigenia". Dar la txamenul de comandor căzuse din cauza unei aventuri nenorocite şi a unui chef monstru, sfîrşit cu scandal public. Doi colegi, preparaţi de el, reuşise să pună galo-*|Ul lat înaintea lui.
Sublocotenentul Neagu, ofiţerul cu cronometrele, băiat „subţire", brunet cu ochi albaştri, avea o figură copilărească. Din şcoală, colegii îi spuneau „Bebe". Vorbea puţin, dar citea mult. Timid şi ambiţios. Foarte sensibil, puţin expansiv şi deloc sociabil.
Fire concentrată, imaginaţie comprimată.
Nu-şi găsise încă echilibrul vieţei. Pentru alegerea carierei se certase cu familia. Visase, după vocaţie, să fie marinar ; nu ajunsese decît militar. Ceruse îmbarcarea pe un vapor de marfă care făcea curse regulate : Galaţi-Rotterdam. Neagu era un fel de copil sufletesc al secundului, care-1 luase sub aripa lui ocrotitoare din ziua îmbarcărei.
Doctorul era un interesant şi unic exemplar. Uscat, noduros, chel pînă la ceafă ; avea un ciuf rar de barbă roşie şi, sub o boltă craniană socratică, nişte ochi vineţi, tulburi.
Sfîrşise medicina cînd unii din colegii săi erau ajunşi profesori definitivi.
Cu prestigiul şi autoritatea studentului veteran, condusese pe vremuri cîteva mişcări şi greve studenţeşti, cari făcuseră mare vîlvă.
Tîrziu, după ce a pus mîna pe diplomă, cînd să-şi facă stagiul militar, Ministerul de Război a găsit că-i mai prudent să-1 dea la marină, decît la un corp de trupă.
In tinereţe, doctorul îşi pierduse cîţiva ani în Belgia ; se zicea că fusese un anarhist militar. Cu ce trăise ? Ce făcuse pe-acolo ? Mister.
Acum se potolise, deşi rămăsese acelaşi om de principii rigide, sectar pătimaş.
Ideile lui sociale nu intrau în cadrul nici unui partid politic. îşi crease o doctrină personală pe care o botezase : umanitarism pozitivist.
144
145
Citea mai multă filozofie decît medicină. Natură complexă. Privea lumea c-un profund dispreţ, de la o suverană altitudine. Discuta cu pasiune, jonglînd cu cinism cele mai îndrăzneţe paradoxe.
Şi celor care-1 găseau că-i mizantrop şi înăcrit, le răspundea c-o amară melancolie : „Am ajuns mizantrop tocmai pentru că am iubit prea mult omenirea; sunt sceptic tocmai pentru că am crezut prea mult în adevăr şi dreptate".
Un torpilor, negru ca un bivol gonit din urmă, trecu vijelios, cu botul şi nările deschise, adînc îngropate în apă. Şi apa spintecată se umfla în unghi ascuţit cu rigle lungi de spumă. Un nor de fum, încolăcit ca un balaur, învălui cernind cîteva clipe albul aripilor lui „Mircea".
— Ce infecte maşini ! pufni dezgustat secundul. In locul navelor suple, cu forme graţioase, se construiesc asemenea oribile maşini plutitoare !
— Dar maşina ne-a dat viteza. De la carul cu boi la automobil, de la corabie la vapor. Geniul aburului a învins geniul vîntului. Nu trebuie să ne supunem legilor progresului ? întrebă ironic sublocotenentul Neagu, urmărind pe faţa mărei coada de spumă lăsată de torpilor în larg.
— Asta nu mă împiedică să constat — răspunse secundul — că, deşi tehnica progresează, arta nautică, cea mai veche artă, căci omul întîi a născocit barca şi pe urmă carul, scade, se pierde... adică se transformă din artă în ştiinţă. Mecanicul ia locul marinarului. Vaporul e o uzină flotantă. Fum, cărbuni, uleiuri şi ţiţei. Meseria, caracterul, vocaţia se schimbă ; se pierde originalitatea temperamentului naval. Numai pe-o navă cu pînzele umflate în vîntul de la larg înţelegi frumuseţea şi poezia mărei.
Neagu nu se da bătut.
— E fatală aceeaşi evoluţie pe apă ca şi pe uscat : galera, corabia, vaporul — Partenonul, catedrala gotică, zgîrie-nori.
— Staţi că vă împac eu pe amîndoi, interveni doctorul Barbă-Roşie. Mă rog, pînă acum frontiera dintre pămînt şi mare nu se putea suprima nici în gînd. Iată
146
Insă că avionul, care a schimbat ritmul circulaţiei şi a «curtat distanţele, zboară la fel pe deasupra apei ca şi peste uscat. Pentru el nu există frontieră. El singur anihilează orice barieră dintre apă şi pămînt, căci el utilizează „spaţiul" constant. Domeniul mărei e ameninţat,
-domnilor. Nu se ştie cine va stăpîni marea în viitor :
fijmarinarul sau aviatorul ?
— E adevărat — întrerupse Neagu — dar e o chestie de timp. Marina nu e o meserie, ci o vocaţie. Dacă e drept că avionul anihilează frontiera dintre uscat şi apă, nu schimbă vocaţiile distincte dintre omul naval şi omul terestru. Instinctul popoarelor maritime face ca mai cu-rînd un marinar să ajungă aviator decît un om de uscat -să ajungă marinar.
Deodată, doctorul care se chinuia să înveţe a fuma cu pipa, după uzul bordului, se ridică în picioare privind nedumerit în larg. Un punct negru apărea şi dispărea în zare.
De undeva, din depărtare, se auzea un muget lung, repetat la intervale regulate.
— E geamandura... ne apropiem de gura fluviului, îi lămuri secundul. Ai să vezi acum unul din cele mai grandioase spectacole de natură. Observă culoarea apei. Două nuanţe bine distincte. Suntem în largul mărei, dar -plutim deja în apele Dunărei. Vezi, toată suprafaţa-i albastră pînă la orizont, şi numai în direcţia spre care navigam e o bandă lată cafenie, care taie oglinda mărei. .Asta-i apa dulce, miloasă, a fluviului, care trece peste '.apa sărată şi limpede a mărei, fără să se amestece încă. Două domenii, două puteri formidabile ale naturei se "întîlnesc aci sub ochii noştri. Fluviul dominator, care n-a cunoscut stăvili în cale, şi nici o forţă nu l-ar fi 'putut opri, nu-şi întrerupe cursul, continuă încă în larg, 'pînă ce-şi pierde şi apa şi numele în mare. Aci dispare personalitatea Dunărei... după ce a înghiţit apa a 130 de rîuri, a scăldat şapte ţări şi cincizeci de oraşe, tăind în
-diagonal Europa. Aşa sfîrşeşte, ca o fiinţă însufleţită, •bătrînul Danubius, pe care antichitatea îl diviniza, soco-tlndu-1 fluviu sacru, fluviu rege. Rinul e romantic, Dunărea e clasică, eternă... sfîrşi Mincu, făcînd un gest larg »pre gura fluviului.
147
Doctorul, în picioare, cu capul gol în bătaia vîntului, contempla mut maiestatea naturei.
Un uriaş butoi de fier ancorat se zbătea mugind înfiorător între valuri.
— E geamandura cu sirenă, care marchează bara. Acolo îi limita bancului de nămol adus de apele fluviului, zise secundul arătînd cu mîna spre o pată cafenie ce se întindea pe faţa mărei. Dunărea roade, mănîncă malurile albiei sale, sculptează, fasonează, modifică forma scoarţei pămîntului pe unde trece, şi în drumu-i aduce o enormă masă de nămol, care-i depusă aci pe fundul mărei. întreaga Deltă nu-i decît pămînt nou adus de apele fluviului. Unde odinioară era apă acum e pămînt locuit. Şi depunerile sunt în aşa proporţii, încît Delta înaintează în mare cu zeci de metri pe an.
— Asta înseamnă că într-o zi Delta se va uni cu Insula Şerpilor, întrerupse doctorul.
— Desigur, după cîteva mii de ani. Acum, ca să menţină deschis canalul de navigaţie, omul trebuie să lupte în permanenţă cu natura. Dacă nu s-ar scurma continuu fundul, în cîteva zile omul ar fi învins de natură.
— Se vede Sulina în prova ! tună de sus, din catarg, glasul marinarului de veghe.
Viziunea portului, adusă de cuvîntul magic, pe care toţi îl aşteptau, sculă în picioare toată lumea la bord.
— Sulina !... se vede !... Sulina !... îşi spuneau unii altora, şi o bucurie copilărească cuprinse mulţimea care ieşea pe punte, să prindă cu ochii lacomi liniuţa neagră a uscatului ce tremura în zare.
„Mircea", aplecat pe-o parte, lovit cadenţat în coaste de-un pleoscăit domol, aluneca uşor spre portul care-şi scotea încet capul din apă, apărînd ochiului în depărtare haotic şi confuz.
La asfinţit, cerul roşu, de foc. Linia uscatului devenea portocalie în aureola unui vast incendiu. Părea că arde Delta cu imensele păduri de stuf în zare.
înapoi, pîcla serei înnegrea treptat faţa apei întunecând orizontul. Şi, în depărtarea ştearsă, numai ochiul
148
farului, veghind neadormit pe Insula Şerpilor, clipea misterios.
I       în rada largă şi pustie, o mică brigantină, cu linii «legante, îşi potrivea pânzele desfăcute ca nişte aripi albe, W gâ-şi ia zborul în larg.
mf- Aproape de intrare o masă enormă, ca un gigantic ■rmonstru antediluvian, se profila straniu pe roşul ceru-■felui. Era o navă-colos, una din marile drage cari scurmă Splilnie fundul milos al mărei la gura fluviului. H- în lumina scăzută a serei se desluşea încă bine cînd ||f ,jMircea", strîngîndu-şi pînzele, trecu printre cele două ♦ ; faruri, verde şi roşu, puse de strajă la capetele digurilor IE de la gură.
— Hai sus, pe puntea de comandă se vede portul mai JL bine, zise secundul, oferindu-i doctorului un binoclu de «"mare distanţă.
Wt Pentru că întîia dată intra pe gura Dunărei, doctorul Wt privea atent înainte, să prindă de la prima vedere culoa-B rea locală a Sulinei.
B Prin lentilele binoclului vedea în faţă deschis, neted, ap-canalul navigabil, şi deodată îi reveni în minte citaţii, fu., frânturi de versuri uitate din copilărie : „Fluviu e un «JLdrum care merge."
jHp Dunăre, Dunăre,
mBt Drum fără pulbere...
Wt Şi te du la Dunăre
mm:' Şi bea apă tulbure...
V Pe ecranul cerului se proiectau catarge şi coşuri ; SI corăbii şi vapoare, de-a lungul malurilor, dormeau an-■tcorate, priponite cu frînghii groase de sîrmă. Wt Pe-o limbă de pămînt joasă, îngustă, între fluviu şi Sfoaltă, se inşirau casele aliniate la rînd. O moară de vînt H îşi învîrtea cadenţat în aer braţele obosite. La nord, pă-Jt duri nepătrunse de stuf, la sud, banda nesfîrşită a pla-. wt jei, cu valurile dunelor de nisip în zare.
Ml     — Peisagiu olandez, pronunţă scurt doctorul.
■ ■ ■— Exact, aprobă secundul. Aceleaşi condiţii. Teren
W plat. Mlaştină. Cota zero. Nivelul mărei. Priveşte oraşul.
Trei străzi lungi, paralele cu malul fluviului. A patra e în baltă ; i se zice Sahara, din cauza nisipului depus ca să ţină ţînţarii la distanţă. Iată oraşul văzut ca în palmă. Observă că mai toate casele sunt din lemn.
— Şi în caz de incendiu ? întrebă doctorul.
— Nici un pericol, incendii nu se pomenesc aci, pentru că societăţile de asigurare nu asigură casele de lemn. Poate e singura comună urbană care nu are post de pompieri. In cazuri rare servesc marinarii noştri şi pilotina „Petrei", care are o pompă cu aburi.
— Dar ce-i clădirea asta colosală, în disproporţie cu restul oraşului ?
— Palatul Comisiei Europene a Dunării. Impunător, monumental, ca reşedinţa unui guvernator din colonii. Casele din jurul lui sunt locuinţele funcţionarilor superiori de la Comisiune. Vezi ce vile cochete, îmbrăcate în iederă şi glicină ? Panouri de verdeaţă, boschete, alei plantate, parchete de flori, terenuri de sport... toate cu simetrie, tăiate geometric. Curăţenie, ordine, confort englezesc. O insulă, un petic de civilizaţie în pustiul primitiv al Deltei !
„Mircea" urca încet pe canal împotriva curentului, aşa de-aproape de cheu, încît de pe puntea lui se vedea pe ferestre pînă în fundul caselor.
Doctorul privea confuz la defilarea neîntreruptă a lanţului de cafenele, birouri şi consulate, care se înşirau de-a lungul cheului, jos.
Munca în port încetase ; era ora întoarcerei de la lucru. Lumea forfotea. Prin uşile deschise scăpau vaiete de arcuş, ţipete de armonică, chiote primitive, cîntece pescăreşti, glasuri răguşite de rachiu şi umezeala mărei.
Cîteva batiste fluturau pe la ferestre. Multe perechi de ochi, ascunşi după perdele, pîndeau mersul domol al vasului.
— Sulina asta e unul dintre cele mai originale puncte de pe glob, reluă secundul.
Doctorul îşi întoarse capul spre el, concentrîndu-şi atenţia.
— Da, da, să nu te miri. Ai să te încredinţezi îndată. Mă rog, mai există pe faţa pămîntului o asemenea situaţie ? Ascultă : Debarci aci, într-un port românesc. Mergi
In lungul cheului, pe strada întîia spre palatul Comisiu-nei, şi deodată te opreşti în loc. Strada-i barată. Un gard de lemn, văpsit în verde, îţi închide drumul. Rămîi, aş putea zice, ca viţelul la poarta nouă, dacă poarta n-ar fi foarte veche, cam de vreo şaptezeci de ani. Mai este vreun oraş în lume în care o stradă să fie tăiată de-a curmezişul de un zaplaz ce slujeşte drept frontieră, des-părţind două state ?
— Cum două state ? întrebă nedumerit doctorul.
— Desigur... două state. Uite, în dreapta zaplazului e România, în stînga e Comisiunea Europeană a Dunării. Observă culorile celor două steaguri : în dreapta gardului fîlfîie tricolorul românesc ; în stînga e steagul Co-misiunei : alb cu bande albastre si roşii, cu cele trei litere : C.E.D.
— Aşa-i... ciudat lucru, se minună doctorul.
— Iată, gardul acesta verde e frontiera. Rubiconul modern. Suveranitatea română rămîne la poarta verde. Autorităţile locale nu pot pune piciorul pe teritoriu Co-misiunei, care se bucură de neutralitate — privilegii moştenite din vremea regimului copitulaţiilor turceşti.
— Cum, şi pentru că are steag propriu Comisia este socotită stat ? întrebă doctorul.
I    Secundul îi răspunse prompt :
— Desigur ! Ne găsim în faţa unui stat independent, Btat-miniatură, dar un stat autonom, cu cele trei depline puteri :
Face legi.
Judecă.
Execută.
— Stat în stat, adăugă Neagu, făcînd haz de nedumerirea doctorului :
Două săbii într-o teacă, Doi stăpîni în ţară săracă.
— Dar ce rost mai are Comisia asta ? întrebă doctorul din ce în ce mai încurcat.
— Pe vremea cînd Turcia nu putea şi Rusia nu voia i_»ă întreţină gura Dunării deschisă navigaţiei, după răz-"boiul din Crimeea, s-a alcătuit provizoriu  o Comisie
Europeană pentru lucrări tehnice, ca Marile Puteri să-şi
150
151
poată trimite vapoarele la Dunăre să încarce grîul românesc, de care aveau nevoie. Noi, oeupînd Dobrogea, am intrat în stăpînirea gurilor Dunării, moştenind pe turci. Azi Comisia nu mai corespunde împrejurărilor, e o alcătuire arhaică, un anahronism, o excepţie fără precedent, unică pe glob. Deşi provizorie, vegetează încă, doar nu degeaba s-a zis că nimic nu-i mai permanent decît un provizorat. Populaţia pestriţă de aci, indigeni şi străini, o privesc cu respect şi sfială. O luptă surdă durează, de jumătate de secol, între autoritatea naţională şi cea internaţională.
— Să fii nevoit să trăieşti aci... trebuie să fie oribil ! zise doctorul.
— Desigur, că de plăcere nu locuieşte nimeni aci. Căci nimeni nu se expune să fie supt gratuit de ţîn-ţari. Nevoia sau setea de cîştig i-au adus pe toţi aci în Deltă. Totuşi, viaţa acestui mic port cosmopolit e originală şi interesantă. Are un farmec şi un pitoresc deosebit. Este unicul loc în ţară unde găseşti adevărata viaţă de port. Celelalte porturi ale noastre nu sunt decît oraşe. Sulina este numai port, nu are oraş. Toată populaţia se hrăneşte din viaţa portului. Dealtfel, nici nu are nimic comun cu restul ţărei. Aci e o viaţă de colonii. Comerţul levantin atrage aventurieri din toate seminţiile, cari se perindează pe aci ca să pescuiască în apa tulbure a Dunărei. Un mozaic de rase. Toate neamurile, toate tipurile şi toate limbile. Mica lume a acestei instituţii — Europa în miniatură — cu decoruri, culise şi protocol, are o viaţă aparte. Este un cerc închis, impermeabil, perfect etanş. Comisia se ţine la distanţă, ascunzînd, sub masca unei exagerate politeţi, slabul contact cu mulţimea indigenă, în sînul căreia se găseşte pro-vizor debarcată aci, la poarta Orientului.
— Echipaj la posturile de sosire !...
Comanda răsunătoare a ofiţerului de cart tăie brusc firul discuţiilor. Toţi ofiţerii îşi luară locurile obişnuite pe punte.
Secundul trecu la postul de manevră a ancorei. Neagu, la ordinele comandantului. Doctorul, fără nici o treabă, rămase izolat.
Bandula, aruncată cu dibăcie, ca o granată de mînă, l'seăzu departe pe uscat.
Maşina stopase, dar corpul greoi al lui „Mircea" alu-tecă încă de-a lungul cheului negru de lume.
— Funda ! şi ancora se rostogoli în huruitul lanţului pe nară, pînă se opri cu gheara înfiptă în patul de imol pe fundul Dunării.
Se cunoscură într-un chip aşa de comic, încît îi bufnea rîsul pe amîndoi de cîte ori îşi aducea aminte.
Era una din acele dimineţe albastre, vesele, cari, nu |ştiu de ce, nu se mai şterg din minte.
Primele săgeţi ale soarelui ce iese din mare aprind în inima noastră flacăra bucuriei de a trăi.
Căci vîntul din larg ne biciuieşte pielea, ne înfier-aîntă şi face parcă să clocotească în vine sîngele care Pirăneşte corpul şi întreţine viaţa.
Departe, o corabie cu pînzele poleite se proiecta pe linia roşie a orizontului.
Aproape de ţărm, deasupra marmurei fluide a mării caline, un stol de pescăruşi îmbătat de soare se juca jjn zbor, scoţînd un fel de ţipete stridente întocmai ca jrîsul omenesc.
O bărcuţă, vopsită în culoarea oului de raţă, cobora luviul spre mare.
Era „Puiul", cea mai mică barcă a bricului „Mircea". Jn marinar în tricou vărgat, cu bereta pe ceafă, cu jicioarele goale, se opintea trăgînd la lopeţi. In fund, cîrmă, un ofiţer şi un caporal şedeau gravi, ţinînd |pu mare atenţie pe genunchi nişte cutii de lemn.
Neagu, ofiţerul însărcinat cu hărţile şi cronometrele fbordului, venea la uscat să-şi facă observaţiile astronomice pentru calculul orei adevărate a locului.
Tocmai la gură, lîngă farul verde, barca s-a oprit. l'Cutiile de lemn au fost scoase pe cheu, cu grija debarcării unor lăzi cu ouă.
Pe cînd Neagu se chinuia, necăjit că nu putea să Iprindă în lentilele sextantului un soare rebel, jos, în mare, aproape de capul digului, zări un punct negru plutind la suprafaţă.
152
153
Şi luneta instrumentului astronomic, ingenios făcută ca să prindă imaginea soarelui deasupra orizontului, surprinse deodată imaginea răsturnată a unui splendid trup femeiesc, întins planşă pe apă.
— Ei !... ştii că are haz... cine dracu e nebuna ceea care face baie la ora asta ?
— După cum luceşte negreaţă pielei, mă bate gîn-dul că-i o ţigancă, îndrăzni caporalul să-şi dea părerea. Şi iote cum înoată : ca peştele, domnule !
Şi pe cînd Neagu îşi da şapca pe ceafă, potrivind la ochi luneta, deodată o răbufnire de vînt îi smulse şapca, ducînd-o de-a dura pînă în mare. Zadarnic patru braţe s-au repezit după ea cu gesturi disperate.
— S-a dus, fire-ar... şi o înjurătură navală scăpă printre buzele caporalului, care instinctiv îşi scoase bereta din cap, făcînd-o ghem în mînă.
— Dă fuga pînă la barcă şi spune-i timonierului să-mi caute şapca înainte de a cădea la fund.
Dar şapca fusese deja pescuită.
Sirena-Neagră, înotînd în salturi, pusese mîna pe ea şi, căţărîndu-se pe blocurile de la piciorul farului ieşi la lumină, pe cheu, în mărime naturală.
Tablou. Zăpăceală de ambele părţi. Aiuriţi şedeau unul în faţa altuia. El cu capul gol, ea cu trupul gol; numai în tricoul leoarcă, lipit pe corp.
Şi amîndoi deodată pufniră de rîs. Voiau să-şi vorbească şi nu puteau. Pe ea o apucase un tremur nervos de rîs şi de răceală. Apa i se scurgea de-a lungul trupului, căzînd în picături perlate în jurul ei, pe cheu.
Cine era sirena ieşită parcă din spuma mărei ? De unde venea făptura asta enigmatică, vibrînd în soare de sănătate şi veselie, cu braţele îngheţate, răspîndind un miros limpede, curat, de apă de mare ?
Pe cheul de piatră ce frigea, sub razele albe de foc care le da dureri de ochi, au schimbat între ei primele cuvinte. Şi au stat acolo pînă ce el şi-a uscat şapca, iar ea şi-a uscat trupul la soare.
Barca s-a întors la bord fără Neagu, care a întîrziat, venind pe jos în port.
A condus-o pe Evantia pînă acasă.
154
Pe drum, alături, în pas egal, el îşi întorcea ochii involuntar spre ea şi o privea pieziş, sufocat de o bucurie *i. violentă. Ea privea mîndră drept înainte, cu o inocentă Cochetărie, simţind instinctiv că-i studiată. Parcă o scîn-fţteie electrică trecuse, legîndu-i de la prima atingere. Glasul ei avea un timbru muzical ; amestecînd vor-Jbele româneşti cu cele franţuzeşti, mlădia accentul pe Binele silabe, încîntînd auzul c-o limbă nouă, fermecător de stricată.
îmbujoraţi, surîzînd amîndoi de-o fericire nelămurită, ps-au despărţit. Şi-au strîns minele cu putere, dîndu-şi lîntîlnire în aceeaşi zi, după-amiază.
Cîteva zile calculele nautice la bordul lui „Mireea" au pdat nişte rezultate surprinzător de anapoda.
Nopţi întregi Neagu n-a putut să închidă ochii. Chipul jEvantiei, luminat de dulcele ei zîmbet, nu-1 părăsea o i jgff clipă. în ureche îi suna glasul acela sonor ; îl auzea pre-|cis. Fiecare vorbă o repeta în minte, căutînd să-i com-Jplecteze sensul. Trăia tot timpul în prezenţa ei. Cu bi-jjmoclu, de pe puntea vaporului, îi spiona casa. Urmărea lorice mişcare. Uneori se scula noaptea să vadă dacă-i Iluminată fereastra camerei dinspre cheu, unde o ştia mă doarme.
I Scăpat din frîul strîns al şcoalei, Neagu, ca un mînz slobod, zburdase în primul an îmbătat de sentimentul libertâţei. Se credea bărbat, se lua la întrecere cu cei mai tari în stricăciunile de marinar consumat, deşi nu era decît un copil timid.
O aventură nocturnă la Smirna, cînd era să fie înjunghiat, un scandal la Pireu, unde a fost arestat, îi i crease din prima călătorie o reputaţie rea în ochii şefiilor. Căci disciplina rigidă a bordului nu înţelegea că . tinereţea, cu sînge fierbinte, avea nevoie de destindere, că provizia de forţă şi sănătate din viaţa monastică pe apă trebuia cheltuită pe uscat, în porturile în care va-j Ş porul făcea scurte escale.
! în fond, însă, Neagu aducea un suflet proaspăt, can-
i did, aspirînd la marea, unica iubire, care singură dă preţ ' vieţei.
155
El trebuia să-şi închidă cu zece lăcăţi în inimă taina iubirei lui. Spiritul dominant al bordului era o crudă ironie împotriva oricărei sentimentalităţi — slăbiciuni nedemne pentru un om tare.
Trebuia să se ascundă. I se părea că fiecare îi citeşte pe faţă ce are el în suflet. Era un sentiment nou, care-i tulburase inima naivă. Evitase totdeauna legături mai strînse şi flirtul chiar —• „pacea armată sau amorul pulverizat", cum se spunea la bord — i se părea un joc periculos şi imoral.
Ştii cum începe, dar nu ştii cum sfîrşeşte. Fugea instinctiv de strălucirea care nu da căldură şi mergea cu judecata pînă la capăt, încătuşat de un fel de răspundere morală pe care o avea de-acasă, insuflată din copilărie.
Şi deodată căzu... el căruia nici o femeie nu ajunsese să-i umple inima şi mintea...
Cum se insinuase în el aşa de abil, fără să bage de seamă, iubirea asta care-1 robise complect ? Nu era în faţa unei dorinţi. Era chiar amorul unic, profund, cu toată sclavia lui ? Fiecare întîlnire era o baie de fericire. Uneori, tulburat, căuta să reflecteze. Dar nu se mai putea opri. Avea s-o urmeze pînă la capătul vieţei...
Sensibilitatea bolnăvicioasă, mîndria şi ambiţia îl ţinea în rezervă faţă de lumea în care trăia izolat sufleteşte.
Colegii, în bătaie de joc, îl poreclise „Locotenentul Bonaparte".
CAPITOLUL VII
O casă de piatră, acoperită cu olane, în faţa debarcaderului — vechea cazarmă turcească ■— fusese transformată de un ofiţer gospodar în Cercul marinei române.
Cîteva camere serveau de locuinţe ofiţerilor burlaci.
într-o sală mare era instalată popota, înzestrată c-un biliard de ocazie, monumental, dar şchiop, o pianină dezacordată, cîteva reviste ilustrate, un joc de şah şi altul de table — jocul de cărţi nu era permis decît în zile mari, la balurile cari aveau loc de cîteva ori pe an.
156
Numai cîteodată se aşternea pe postavul biliardului 0 muşama împărţită în careuri numerotate. O ruletă în miniatură se învîrtea zbîrnîind în palpitaţia unor jucători savanţi, cari voiau să-şi verifice combinaţiile unui f'*ealcul de probabilităţi.
în căutarea unei reţete matematice, cei mai mulţi visau cîştiguri fabuloase, chinuiţi veşnic de mirajul ruletei P8e la Monte-Carlo.
în grădiniţa din faţă, în mijlocul unui careu de flori anemice, între două arhaice tunuri reformate, un catarg Jt- 'înalt şi putred se menţinea încă falnic, sprijinit într-o I' armătură de cercuri de fier şi frînghii de sîrmă. Tradiţia se respecta cu sfinţenie. s    De la răsăritul soarelui pînă la ora asfinţitului, culorile româneşti fluturau în vîrful catargului.
Tot în locul acela se înălţase altădată steagul cu pa-I jura marei împărăţii Ruseşti, care înlocuise pe vremuri flamura roşie cu semiluna albă a Sublimei Porţi.
„Trebuie să ne afirmăm prestigiul şi suveranitatea *hoastră aci la gurile acestui fluviu internaţional !..." cică spusese dîrz un mare bărbat de stat român, cu prilejul -conflictului avut cu ruşii, cînd s-a tras un obuz în vapo-'rul „Olga", care intrase în port, nesocotind carantina ^românească.
Şi vorbele rostite odinioară se repetau de atunci în toate ocaziile solemne şi de cîte ori se înteţea zîzania între autorităţile cari se ciocneau adesea în conflicte de atribuţii.
Balul Crucii Roşii, dat la Cercul marinei, era un eveniment anual. Faima lui trecea de limitele Deltei. Venea lume multă din Galaţi şi Brăila. Surprizele de coti-îlion se comandau direct la Bucureşti. Cît despre muzica /militară şi ofiţerimea garnizoanei Tulcea erau oarecum obligate să ia parte, cu toate că existau unele fricţiuni între cele două garnizoane vecine.
în Sulina, unica garnizoană de marină, nu exista nici ' un ofiţer de uscat. Şi cînd se întîmpla vreunul în trecere pleca repede, scandalizat de lipsa disciplinei. Marinarii umblau ca la ei acasă. înlocuiseră săbiile cu bas-
i i
157
toane, tunicile, cu sacouri descheiate, şi cizmele, cu pantofi albi de tenis.
împunsăturile dintre cele două elemente ale armatei nu ajungeau să destrame legătura de solidaritate şi spiritul de corp pentru un sprijin reciproc între forţele de apă şi cele de uscat.
Din cauza relaţiilor delicate cu personalul Comisiei Europene, balurile din Sulina căpătau oarecum un caracter oficial, respectîndu-se un anumit protocol diplomatic.
Se cereau calităţi de atenţie şi tact ca să împaci pe toată lumea, căci după o veche tradiţie democratică, trebuiau invitaţi şi agenţii caselor de comerţ din port, fără deosebire de naţionalitate şi religie.
Era nevoie de o femeie distinsă şi abilă, care ştia să primească, să facă onorurile casei.
Comandantul Bazei navale de la gura Dunărei, om instruit şi manierat, foarte ocupat cu partea tehnică a meseriei, avînd şi mania invenţiilor — lucra la o torpilă ce trebuia să-i aducă glorie şi bani — trecuse frînele în mîna soţiei sale.
O mînă fermă, făcută anume parcă să conducă un regat, se mulţumea să guverneze cu tact şi energie o mica garnizoană.
D-na comandor Otilia Latiş, care se oprise la limita de vîrstă (40 de ani), fără să mai avanseze deloc, se ţinea bine. Dacă talia n-ar fi trădat-o, rămînea aceeaşi femeie frumoasă, cu bucle negre, cu ochii şi dinţii sclipitori.
Pentru că avea pronunţate dispoziţii de rotunzime, ofiţerii o poreclise : „Turela comandantului".
Cronica locală de provincie îi menţinea o bună reputaţie, şi pentru că de la o vreme o pasiona numai amorul altora, patrona, fără interes personal, tot comerţul secret şi sentimental din cercul ei, dirijat cu artă, după un protocol desăvîrşit.
„Une femme de tete .'" i se zicea cu admiraţie în lumea bună.
Sub ochiul ei vigilent, urmau de o săptămînă pregătirile la Cercul marinei.
158
I' Tot localul era pavoazat cu steguleţe adunate de la vapoarele din port. Trei bărci cu ramuri de stejar fu-^ lese aduse din pădurea de la Letea. O echipă de mari-»ari împletea ghirlande de frunze, o altă echipă îşi to-|§se pantalonii frecînd în genunchi podelele salonului cu Ilară de lustruit.
Portul era în plină sărbătoare.
La sfîrşitul campaniei de instrucţie, toate unităţile Kavale se concentrau la gura Dunărei, în vederea ma-jpevrelor şi a inspecţiei generale.
Lumea se agita pe cheuri. Marinarii cu gulerele al-fcastre umpleau cîrciumile şi cafenelele. Ofiţerii familişti, sub ochii încruntaţi ai vameşilor, cutreierau prăvăliile şi se aprovizionau tocmind mărfuri aduse fără vamă. | Ofiţeraşii proaspeţi hoinăreau în cîrduri prin mahala, (fu ochii pe la ferestrele cari păstrau încă zăbrele de per, pentru liniştea şi siguranţa înţelepţilor orientali. I Cînd apăru la catargul vasului-comandant, înainte de pftpusul soarelui, prima flamură de semnalizare, toţi aşteptau transmiterea ordinelor de serviciu sau de manevră, J|ar se anunţă spre executare la vasele militare din port |Un ordin neaşteptat :
fr „Toţi ofiţerii, afară de cei de eart, vor fi prezenţi p serata ce are loc la ora 9, la Cercul marinei !" p Veseli, gălăgioşi, ofiţerii tineri se înghesuiau prin ca-Enele strimte; se ferchezuiau în faţa oglinzilor; se gondăneau de la săpunuri, brice, gilette-uri şi pudră. (Simţul de proprietate pe bord scade simţitor între indi-
IVizii cari trăiesc de-a valma, într-un spaţiu restrîns, după forme sociale apropiate de comunism.) Plictisiţi, sceptici, ofiţerii bătrîni îşi arătau, după " "-Obicei, nemulţumirea, bombănind pe înfundate :
— Poftim... serată... bal cazon... obligator... de asta * arde nouă !
— în armată şi petrecerea e din ordin, zise c-o acră pronie doctorul Barbă-Roşie, aruncînd enervat zarurile în cutia jocului de table.
|« — Lasă, doctore, mergi cu mine la bal, doar faci parte din marea familie militară, îi vorbi căpitanul Sîineu, resemnat si filozof.
159
— Bine, dar ce să fac eu acolo ? N-am dansat în viaţa mea.
'_ Nu-i nimic, parcă eu am dansat... şi doar în şcoala militară am avut profesor de dans, care ne punea note. Fiind obligat să merg la baluri, am făcut şcoala lumei, am învăţat să observ. Salonul e ca şi scena. Dacă ai spirit de observaţie şi ochiul format, petreci ca şi la teatru. Căci în fond balul nu-i decît un teatru erotic, pe care ni-1 prezintă viaţa socială. Dansurile primitive, baletul sălbaticilor ca şi dansurile moderne, cu gesturile, mişcările în ritmul muzicei, îmbrăţişarea în văzul public, frecarea trupurilor dau aceeaşi iluzie teatrală, nu sunt decît elementele unei piese erotice. Iar toaletele de gală, rujul şi fardurile, cari azi rectifică natura, nu fac decît să înlocuiască tatuajul strămoşilor noştri. Numai forma se schimbă, fondul e veşnic acelaşi. Crede-mă că n-ai să regreţi ! Balurile de aci sunt interesante şi originale. Le cunosc bine, am trăit atîţia ani în acest minuscul lupanar cosmopolit...
Cercul marinei, pus în legătură cu dinamul crucişătorului, era feeric luminat. în grădiniţa din faţă străluceau pomii, subit înfloriţi de mulţimea lampioanelor multicolore.
Sub ochiul comandantei de garnizoană, căreia nimic nu-i scăpa din vedere, un stol zglobiu de ofiţeraşi spilcuiţi, pudraţi şi înmănuşaţi, se agita la intrare, condu-cînd cu graţie lumea spre biroul furierilor, transformat cu stîngăcie în camera de toaletă.
Parasca, o rusoaică îmbujorată, fata de la Hotelul Internaţional, angajată special, făcea pe garderobiera, ajutată de-o cameristă, baba Marghioala, spălătoreasă marinei.
Invitaţii veneau pe rînd, după categorii : funcţionarii, comerţul,' diplomaţii şi la urmă Comisia Europeană.
Cel dintîi, ca de obicei, apăru conul Tudorachi, vameşul, în ţinută de ceremonie, solemn, într-o redingotă înverzită, lungă pînă la genunchi, răspîndind o aromă puternică de naftalină. Leoaica, într-o rochie bogată de tafta taupee, avea cerceii şi broşa la fel, montate cu pietre antice de topaz.
160
— Bravo, şefule ! ca totdeauna, eşti primul reprezentant al autorităţilor româneşti ! îl întîmpină un căpitan
, * hazliu.
im  •   — Vai de mine, domnule căpitan, mai e vorbă ?... aici fa nu-i chestie de petrecere... e o datorie de onoare, naţio-r ŞL nală, pot zice. Ca bun român, trebuie să fiu prezent, ca [ J la un ordin de serviciu. Doar Marina regală română
IgL ne mai ridică prestigiul şi ne afirmă suzeranitatea aici «intre străini, în oraşul ista „cos-mo-tolit" — aici şeful se W încurca regulat, de cîte ori pronunţa cuvîntul cosmopolit. W Din lumea comerţului sosi devreme domnul Kohen, f  într-un smoching strimt, rămas din tinereţe, de cînd nu
Ii se dezvoltase încă pînteeile. D-na Blanşa Kohen, sub ( .   povara unei mari cantităţi de bijuterii, într-o rochie de f Şk mătase azurie, îşi expunea decoltajul unui piept foarte mk bogat. Pe carnea albă şi grasă străluceau boabele unui V colier de perle. Pe fiecare deget, cîte două-trei inele mon-jr tate cu briliante, rubinuri şi smaralde. Şt.     Kohen ajunsese celebru cu ocazia unei călătorii a re-kJjR-gelui Carol I pe Dunăre. Primarul, pe debarcader, îl Şt prezentase ca procurist, iar Kohen se grăbi să adauge şi ■JmJk titlul de agent principal la Loteria regală română. h     „Eu nu joc niciodată la loterie, nici chiar la cea re-9Cf ală", i-a spus regele, cu finul lui surîs. ■Hr    Lumea a făcut haz de întîmplarea asta şi a scornit ■rvorba că agentul ar fi încercat să-i vîndă regelui un bi-jHLlet de loterie, asigurîndu-1 că-i dă un număr cîştigător.
— Bine, se poate să nu aduceţi domnişoarele la se-jMIrata noastră ?... nişte fete aşa de drăguţe şi talentate... S JncePu sa reproşeze comandaţi ta.
W — Scuzaţi madam, răspunse foarte jenat domnul IE Kohen, e drept că aici se petrece aşa de frumos şi fără
JHwpese... dar vedeţi, fetele mele sunt deja „culturale",
.Wt»muzicale" şi „picturoase", dar prea copile încă... s-ar putea cine ştie cum să capete „papietaţie" între atîţia W domni, ofiţeri tineri, frumoşi şi... ştiţi, e mai bine cu
\Jm puţină prudenţă... fără supărare... şi domnul Kohen se
{jP pierdu în scuze şi complimente.
HJp^ Dansul începuse, cînd amiralul cu statul său major ţ ŢF işi făcu apariţia. Perechile s-au oprit brusc în mijlocul
161
sălii. Ofiţerii au făcut front şi lumea civilă s-a înclinat cu respect. Bărbaţii, solemni în haine negre, se frîngeau în două pe cît le permitea coloana vertebrală. Femeile, în toalete bogate, cu braţele şi umerii goi, se aplecau în reverenţe graţioase.
Amiralul, grav, marţial, c-o venerabilă barbă albă resfirată pe piept pînă la placa decoraţiilor, traversă ceremonios salonul, ca la o inspecţie generală. După cîteva strîngeri de mînă, se aşeză în fundul sălei, în mijlocul notabilităţilor.
Şi dansul reîncepu.
înăuntru căldura era apăsătoare.
Gulerele, înţepenite de scrobeală, începură să se moaie. în atmosfera sălii de bal plutea un miros înţepător, care se suia la cap : amestec de parfumuri tari, sudoare şi naftalină.
O parte din lume ieşea în grădiniţa din faţă, ca să respire aerul curat şi rece care adia dinspre mare.
Cu toată scînteierea lămpioanelor, printre crengile pomilor, rămînea prin boschete destulă umbră, colţuri tăinuite pentru perechile cari căutau locuri ascunse, ferite de lumină.
Doctorul şi Mincu nu dansau, nu se amestecau în lumea balului; sprijineau cu spatele uşile salonului, observau, comentau şi criticau pe şoptite. Şi cînd simţeau nevoia unei reflecţii mai tari, ieşeau în grădină, la răcoare, continuînd discuţia liberi, în gura mare.
— Ce bogată menajerie, zise pedant doctorul. Ce variate specii de mamifere...
— Un adevărat ghiveci internaţional, adăugă Mincu.
— Unde mai poţi găsi, într-un spaţiu aşa de restrîns, un asemenea amalgam ? Ce bizar amestec de rase, tipuri, limbi şi trepte sociale ! O parodie de bal diplomatic ! Oamenii oficiali şi gravi, cu masca zîmbetului falş pe buze, dau mîna cu aventurierii şi escrocii, barcagiii de ieri, milionarii de azi. Toată lumea asta are pentru noi dispreţ şi teamă, ca faţă de nişte ocupanţi cuceritori. Suntem doar la poarta Orientului ! în punctul terminus al Dunărei, la răscrucea căilor mondiale de comerţ, se întîlnesc toate neamurile : o mahala  a  Levantului. Şi
162
■OCtorul sfîrşi, declamînd cu patos : „Oraş de vînzare !... ÎJu-ţi lipseşte decît un cumpărător !..." a zis Iugurta, Prăsind Roma.
Era tîrziu şi Americanul cu fata lui nu apăruse încă. 4»Umea aştepta cu nerăbdare să-i vadă. Era cel mai de -§U*nzaţie număr din programul seratei, ii.   Felurite şoapte începură să circule prin colţuri. „Vine, >ri nu vine Americanul ?" Amfitrioana era îngrijată. I se "încurcau planurile. Enervată, pierzîndu-şi răbdarea, făcu Un semn discret către consulul elen.
Intervenţia avu efect. După cîteva minute, consulul, la braţ cu Evantia, apăru în cadrul uşei. în urmă, se Ivi Americanul cu Penelopa.
Apariţia lor făcu senzaţie în sală. Evantia, graţioasă, era îmbrăcată cu mult gust, într-o rochie simplă de mătase roşie, armonizînd de mi-
■ nune cu pielea mată de culoarea' coajei de castană. Tatăl ei, în haine cenuşii.
— Te pomeneşti că n-are haine negre ! zise unul ttfl. glumă.
- Are haz... se poate ? Un om ca el, întors din Ame-prica, să nu aibă haine negre ?
— Dar aşa sunt americanii, originali; dinadins nu yr să respecte nici o etichetă, nici o ceremonie, zise un
fefiţer voiajat.
|"'   — Cînd ne-a primit, la un congres, preşedintele re-jpublicei, în saloanele de la Casa Albă, erau toţi în haine ('de turişti.
■ Americanului, după prezentări şi plecăciuni, i se făcu loc în cercul protipendadei, între amiral şi rezidentul Comisiei Europene.
Toţi ochii urmăreau cu admiraţie mişcările Evantiei. f.Dansa parcă plutind în aer. Un fel de candoare îi împodobea fiecare gest. Bărbaţii o sorbeau din ochi, procla-mînd-o, în unanimitate, regina balului. Femeile, făcînd ochii mici, o măsurau c-o ascuţită curiozitate, mascîn-du-şi gelozia prin aprecieri, spuse cu jumătate de glas.
— Vai ce drăguţă ! zise una.
— E adorabilă... ce picantă e negresa !... zise alta.
163
— Ce-o fi avînd drăcoaica asta neagră de se ţin toţi bărbaţii după ea ? întrebă o doamnă serioasă, ascunsă după un evantaliu enorm.
— Şi fetelor corecte nimeni nu le face curte, zise înţepat o matroană vînătă de pudră şi de mînie.
în pauză, cînd muzica încetase, în mijlocul unui grup, Evantia, în roşu, îmbătătoare, radia un farmec femeiesc care făcea pe toţi bărbaţii să graviteze în sfera ei de atracţie, ca nişte sateliţi.
Ofiţerii, în alb, o asediaseră. Civilii, în negru, o con-templau resemnaţi.
— O floare de mac într-un buchet de crini ! zise romanţios şi sarcastic doctorul Lascu, privind grupul cu ochii lui de miop pe jumătate închişi.
— O plantă nobilă, exotică, adaogă Mincu, admirînd trupul graţios al fetei.
— încântător amestec de eleganţă, gingăşie şi vibrantă vitalitate... un produs de-o specie rară, şi doctorul o examina ca pe o varietate ciudată prinsă în lentilele unui microscop.
în salon se auzeau toate limbile, dar franceza, ca limbă diplomatică, predomina, vorbită cu diverse accente orientale.
O brunetă coaptă, văduva unui agent de vapoare, Evredichi Saris, c-o ţinută marţială, păstrînd încă urme de frumuseţe, traversă de cîteva ori salonul, schimbîn-du-şi mereu locul, pozînd pentru a fi în bătaia ochilor Americanului.
— I-a pus gînd rău ! şopteau două prietene, urmă-rindu-i manevra.
— Uite ce ocheade îi trage !... Fără pic de ruşine... la vîrsta ei... Şi-a pus ochii pe el... îi aţine calea, că doar l-o încurca... să-şi facă şi ea o situaţie...
în dreptul unei ferestre dinspre stradă, unde mulţimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam, consulul elen dicta grav ceva unui tînăr, care lua note pe un carnet.
Jak Măgură, un imberb deşirat, într-un sacou verzui, c-o bogată coamă de păr roşu, artistic zburlită, era reporter la o gazetă din Brăila şi corespondentul unui
164
W ziar de tiraj din capitală. Venise anume să ia un inter-P: view, date biogafice şi fotografia Americanului.
C „Colega !... colega !..." se auzi dintr-un grup de ofiţeri şt voce ascuţită de femeie.
1 Şi o persoană în negru, de sex nedefinit la prima vedere, se desprinse din grup.
Domnişoara Pampi Fotis, excentrică, nedescifrabilă, făcea o stranie impresie. Băiat sau fată ? Te întrebai privind-o cu atenţie de la brîu în sus. Cap masculin, ten mat, tunsă ă la gargonne ; în sacou de catifea de o croială băieţească, fără sîn şi fără şolduri, cu mîinile în fundul buzunarelor, cu ţigara în colţul gurei, scoţînd fu-: mul pe nări, părea un licean ştrengar.
I se zicea Palicarachi în cercul ofiţerilor,  în care -flirta fără să aibă în special vreo preferinţă.
Gurile rele şopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. Complect emancipată, ea nu se sinchisea de opinia publică. Levantină poliglotă, vorbea şi scria y§ase limbi.
Născută în capitala Turciei, făcea ziaristică în Grecia Şi trăia mai mult la rude, prin porturile româneşti de t|a Dunăre.
I   Pregătea pentru o revistă din Atena o bogată mono-rafie asupra „coloniilor" elene din România. La bal venise în exerciţiul funcţiunei, înarmată cu blocnotes şi stilou, să culeagă impresii şi informaţii asu-jgbra Americanului, întors, după 40 de ani, în sînul colo-Biiei elene de la gura Dunării.
Persoanele marcante, serioase, pentru care dansul nu mai avea nici o atracţie, ieşiră la răcoare într-un boschet |de liliac.
Comandanta, căreia nimic nu-i scăpa din vedere, făcu '<iemn unui marinar stîngaci, în mănuşi albe de aţă. După cîteva minute, fu adus căzănelul argintat cu sticlele de şampanie, puse la frapat. Grupul format în jugul Americanului se mărea pe nesimţite.
Avocatul Zalău, poreclit „Dulău", un tînăr deputat de • Tulcea, în picioare, în faţa amiralului, vorbea cu patos :
165
— Delta, d-lor, e o Californie neexploatată... Bogăţii în stare latentă... trebuie puse în valoare cu orice preţ...
Cei cari şedeau pe de lături şi nu îndrăzneau să se apropie îşi lungeau numai gîtul, prinzînd cu urechile ciulite silabele cari cădeau ca nişte perle pe coarde ae aur, într-o muzică divină.
Inginerul rezident asculta, zîmbind cu ironie. Amiralul zise cu gravitate :
— Navigaţia pe canal ar fi compromisă prin secarea Deltei.
Inspectorul pescăriilor expuse pedant teoria cu geneza Deltei. Fund de mare care nu poate fi utilizat decît pentru pescărie. Secarea este o utopie a dovedit doctorul Antipa.
Deputatul, economist, susţinea că-i cel mai fertil teren şi nu-i trebuie decît capital străin ca să ajungă grî-narul Europei.
Deşi părerile erau împărţite, toţi se întîlneau la aceeaşi idee fixă :
„Capital, capital străin să ne fecondeze... trebuie să fim fecondaţi şi... nu vin d-lor... nu vor să vie... de ce nu vin capitaliştii să ne fecondeze? ...Ce-i de făcut?"
Şi unii se încruntau, privind c-un fel de necaz la Americanul care tăcea chitic. Se încercase el să zîm-bească, dar nu reuşise.
Muzica rări tactul, pînă se opri obosită. în pauză, un căpitan de marină, întîrziat, se ivi în uşă şoptind unui camarad :
— Ti ! ce odor di femina! şi nările începură a-i vibra nervos.
Apariţia lui făcu senzaţie în sală... Elegant, mlădios, statură puternică, umeri laţi şi talia fină. Profil de medalie. Nasul acvilin. Părul castaniu, buclat şi pomădat.
Şi el, c-o lenevie graţioasă, cu gesturi studiate, făcu doi paşi, oprindu-se pentru a scormoni sala magnetizată. Ochiul scînteietor, privire sigură şi fără greş. Un vultur care-şi alege prada planînd deasupra unui stol de vrăbii.
Buzele fine, cari schiţau o umbră de ironie, deodată se destinse într-un surîs dulce, voluptuos, şi privirea-i ascuţită se topi într-o lucire catifelată — descoperise o Veche cunoştinţă.
„:... Se îndoi într-un salut ceremonios. Cîţiva paşi legănaţi şi, ca un seducător gentilom de altădată, îşi curbă talia depunînd cu respect un lung sărut pe mîna fină ce i se oferea c-o graţie molatică.
Şi doamna, flatată în tulburarea ei c-a fost aleasă dintre toate, vorbea îmbujorîndu-se, cu şoapte întretăiate de jumătăţi de suspine.
— Doctore, vino în salon, şopti Mincu, ai să vezi un tip interesant : Angelo Deliu. Cuceritorul. Unicul exemplar pe care-1 posedă marina noastră.
Şi cei doi prieteni se aşezară pe o banchetă lîngă uşă, ca să urmărească manevrele de explorare ale căpitanului poreclit de camarazi : „Marchizul de Priola".
— Deliu este tipul amantului de profesie, veritabilul seducător, rhomme ă femmes, începu Mincu. Femeile îl admiră, îşi pierd minţile. Camarazii îl invidiază. Bărbaţii însuraţi se tem de el şi evită să-1 recomande nevestelor. E un om periculos. Mjam întrebat adesea ce calităţi deosebite are omul acesta ? Care-i secretul artei lui ? Prin
se deosebeşte de toţi ceilalţi ? E adevărat că orice mişcare a lui e studiată, mersul, îmbrăcămintea, vorba, ,otul atrage şi fascinează...
— Cunosc tipul... un abil actor de melodramă.
— Da ! însă un desăvîrşit artist. Arta lui cucereşte. *, — Cred — zise doctorul — că pe cuceritorul de profesie nu-1 face croiala hainei şi nici un artificiu de calcul. Asta nu se învaţă. Se nasc unii c-un fel de graţie animală. Numai înfăţişarea lor ademeneşte ochii femeilor.
— Dacă ai cunoaşte — continuă Mincu — viaţa şi Aventurile lui Deliu, ţi-ai rectifica teoriile. Toată preocuparea, întreaga lui forţă vitală nu-i îndreptată decît într-o singură direcţie. Nici o altă ţintă nu are în viaţă — o pasiune de colecţionar. Nimic altceva în lume nu-1 interesează. Şi e un om fin, inteligent şi curajos. E gata să-şi rişte viaţa pentru o bonă durdulie, ca şi pentru o prinţesă de sînge. în faţa femeii pe care o doreşte, nici Un scrupul, nici o piedică. Trebuie să-şi ajungă scopul
166
167
cu orice preţ ; înfruntă orice primejdie. Nu există datorie, onoare, carieră, morală. Nimic sfînt. Complect liber. Tot ceea ce pe alţii îi reţine, îi face prizonierii conştiinţei, pentru el nu sunt decît prejudecăţi. Fără să se poată fixa, încearcă, schimbă, continuă şi nimeni nu-i poate rezista. Interesant e că tocmai prestigiul unei proaste reputaţii în societate îi înlesneşte reclama şi succesul. Se ştie doar că lumea dispreţuieşte pe femeia care schimbă bărbaţii şi admiră pe bărbatul care cucereşte cît mai multe femei.
Doctorul, care ascultase gînditor, plecînd de la o veche teorie, ajunse iarăşi la „undele sufleteşti" — o ipoteză care îl chinuia de cîţiva ani.
— Desigur — zise el — cea mai mare calitate a cuceritorului e îndrăzneala, persistenţa, voinţa. Căci în fond aci e o luptă. Unul cucereşte, învinge în paguba altora. Sunt suflete de pradă. Sunt oameni de acţiune şi oameni de gîndire. Calităţile de cucerire, arta, se datoresc unui instinct. Cuceritorul, mai mult decît alţii, simte, primeşte şi emană, ca prin nişte antene, fluidul, undele sufleteşti asemănătoare cu cele electrice. Noua ipoteză, oricît de îndrăzneaţă, mi se pare foarte aproape de adevăr. Se va impune în curînd, va domina ştiinţa sufletului limpezind toate fenomenele ce ne par azi aşa de stranii, cum e telepatia, sugestia, simpatia şi antipatia.
Toată noaptea Neagu a stat pironit într-un colţ, îmbufnat, absent. Nu vedea din toată sala plină decît pe Evantia.
Ochii femeilor se opreau instinctiv asupra lui.
înfăţişarea-i tinerească atrăsese atenţia multora şi unele chiar manevrase pentru a se apropia de el, dar aspra şi mîndra lui indiferenţă le ţinea la distanţă. Deşi în fond era măgulit de curiozitatea pe care o deştepta, păstra aceeaşi atitudine rezervată care atrage şi intri-ghează mai pe toate femeile.
Lumea îl acuza că-i place să pozeze. Vrea să fie original, interesant, şi nu-i decît afectat.
Neagu părea că priveşte distrat vîrtejul perechilor dansînd. Dar ei nu urmărea decît o singură pereche. Nu
1
vedea decît două fiinţe contopite într-una, care se legăna Straniu în ceaţa luminoasă a sălei, în mişcări ritmate, muzicale. Neagu le spiona gesturile, ca să le ghicească gîndurile. Nu auzea şoaptele, dar ochii pe jumătate închişi prindeau orice mişcare.
Rochia Evantiei, în undularea ei, învăluia picioarele lui Deliu, cari se lipeau nervoase de pulpele acele rotunde şi elastice. Ii strîngea talia cu atîta dibăcie, încît o ducea pe sus, ca pe o pradă lipită la sin. în braţele lui, supusă, nu putea să facă decît mişcările pe care voinţa lui le imprima în cadenţa orchestrei. Cu fruntea lipită de buclele ei negre, el îi şoptea ceva la ureche. Şi ea, topită în voluptatea ameţelei, surîdea c-o uşoară cochetărie. Uneori ridica spre el ochii arzători de o candidă îndrăzneală.
De cîte ori treceau în zbor prin faţa lui Neagu, el încrunta fără voie sprincenele.
Şi dacă privirile se încrucişau, el întorcea ochii c-o indiferenţă afectată.
— Cum se poate, Neagule, la vîrsta ta să faci tapiserie salonului, ca o fetiţă de la Sacre Coeur ? Şi un căpitan bătrîn îi puse o mînă grea pe umăr.
Doctorul Barbă-Roşie se apropie cu zîmbetul lui sarcastic :
— Tinerii în genere fac profunda greşală că sunt prea respectuoşi cu femeile. Ei se înşală amar ; nu ştiu că femeile nu cer să fie respectate ; ele vor să fie atacate cu toată îndrăzneala. O babă, ca şi o fetiţă, se bucură la fel cînd îi faci curte sau îi spui un compliment. Asta-i cea mai mare naivitate a tinereţei, de care nu-ţi dai seama decît în vîrsta regretelor. Tinereţea dacă ar şti... bătrîneţea de-ar putea... ce profund adevăr coprind aceste vorbe banale...
Căpitanul Mincu, atras ca de-un magnet, veni lîngă Barbă-Roşie, care privea lumea din sală, ca de obicei, c-un suveran dispreţ, de la o mare înălţime.
— Nu ştiu cine — zise doctorul — a comparat balul c-un eîmp de luptă. Două tabere. Bărbaţii însuraţi, preocupaţi de interese, şi femeile însetate de senzaţii noi, căutînd o evadare, o fugă din realitate. Ei în negru, parcă
168
169
ar fi toţi în doliu, ele în alb, în roşu, în verde, în toate culorile, vii, ţipătoare. Şi ofiţeraşii aceştia în alb, ca nişte heruvimi fără aripi, pajii aceştia — dintre cari mulţi miroase a iodoform, — după cari femeile îşi pierd minţile, au prestigiu, sunt căutaţi, pentru că amintesc armurile şi broderiile de altădată. Uite la bărbaţii însuraţi ! Vulgari, posaci, îşi spionează nevestele cu coada ochiului. Şi uneori surîd acru. Acasă, de frică să nu le piardă, le ţin sub cheie. Şi aci, în bal, le lasă goale, libere, în vederea atîtor ochi de hoţi cari le pîndesc, gata să le fure. Să băgaţi de seamă la figurile soţilor în momentul plecării din bal. Cu ce cruzime bărbatul îşi scoală de pe scaun nevasta ca să o ducă acasă. Cu ce satisfacţie îşi afirmă el proprietatea ! Şi ea cu ce regret în ochi îşi părăseşte pajul oare a încîntat-o cîteva ore, scoţînd-o din plictiseala provinciei meschine în care vegetează.
— Ia priveşte — vorbi Mincu — ce figură nenorocită face bietul Neagu, văzîndu-şi adorata în braţele lui Deliu !...
— Cine ar putea crede că apariţia acestui om aci în bal poate stîrni atîta admiraţie, invidie şi gelozie ? Uite colo, în fund, lîngă fereastră,   vezi   o   femeie brună,
înaltă?
— Nu-i urîtă — răspunse doctorul — fixînd-o cu atenţie ; are graţie, dar pare glacială ; dacă aş sta mai mult lîngă ea, sigur că aş căpăta un guturai.
— Te înşeli, nu-i rece deloc, fierbe ; e gata să facă explozie ca o torpilă ; îi lipseşte numai amorsa. E nevasta unui fost pilot. Observă ce privire sumbră are ! îşi plînge dragostea pierdută. Deliu a abandonat-o, din ordin, fiind mutat la Galaţi. Uite, cu ce ochi asasini îl urmăreşte ! E chinuită de o gelozie feroce.
— Iubirea şi ura sunt două extreme cari se ating, zise doctorul sentenţios. Dintre toate pasiunile, aceea care roade mai dureros existenţa omului e gelozia. în acelaşi timp eşti tiran şi sclav, îndată ce-i inoculat veninul geloziei.
Ca o fiară rănită sta la pîndă Penelopa, în fund, lîngă fereastră. Intrase în sală odată cu Americanul. Fardată cu artă, într-o rochie neagră de tafta, c-o antică broşe în granate, îşi luase loc în rîndul doamnelor serioase.
Bolul de protectoare ştia să-1 joace cu tact şi cu demnitate.
Retrasă, înfiptă, privea aparte, cu ochii mici, lumea strînsă acolo, care se agita ca un zumzet de albine.
Ce meschine i se păreau balurile acestea cu pretenţii diplomatice ! Şi, închizînd ochii pe jumătate, îi apăreau, ca pe-un ecran misterios, vedenii rămase în fundul mîn-ţei, din vremea copilăriei... „Ce bogăţii, ce splendoare era pe atunci la balurile de la Ambasada rusă din Constantinopole !..."
Şi cum visa pierdută în amintiri, Penelopa deodată : tresări, surprinsă. în cadrul uşei apăru figura lui Deliu. Nu-i venea să creadă. Ştia bine că el nu venise cu escadra în Sulina.
„Cînd a sosit ? Ce frumuseţe bărbătească !" Şi Penelopa, înfiorată, cuprinsă de un fel de spaimă, .simţea cum îi năvăleşte sîngele la inimă. îi venea nebunie. La asta nu se aşteptase niciodată. Să-1 aibă în faţa ei şi să nu-i poată vorbi. îi venea să se arunce de gîtul lui, să-1 înăbuşe cu sărutări. Sta pe cărbuni. Dar nu se putea clinti din loc. Era osîndită, paralizată ; tre-: buia să rămînă ţintuită acolo toată noaptea. Atîţia ochi fo spionau.
%,    Deliu, cu recea lui mîndrie, aruncă priviri în sală, f fără s-o vadă. Sau se făcea că n-o vede. Asta-i teribil... !,    Penelopei îi făcuse altădată plăcere reputaţia de cuce-: ritor a lui Deliu. Era mîndră, auzind de aventurile lui şi de femeile pe cari le înhămase la carul lui de triumf. La început, cînd fusese aleasă, ea simţise bucuria reuşitei la concurs. Dar după scurt timp ajunsese la accese de gelozie sălbatică.
— Ce pereche potrivită ! şopti o doamnă de lîngă ea, | privind la Deliu, care dansa cu Evantia, în admiraţia tuturor.
Strînşi, lipiţi, zburau într-un vîrtej nebun. El, puternic, înalt, se înclina uşor, c-un fel de, graţie în mişcări. : Ea, delicată, mlădioasă, se atîrna lipindu-se de el, cu respiraţia tăiată, cu ochii închişi.
Privindu-i, Penelopa simţea o durere fizică.
170
171
De cîteva ori îl fulgerase c-o privire încruntată, pe cînd trecuse prin faţa ei. El n-o văzuse. Sau se făcuse că n-o vede ? Frîntă în orgoliul ei, Penelopa simţea că-i vine ameţeală în atmosfera înăbuşitoare a sălei.
Plecase singură de la serata Cercului marinei. Zdrobită, căzu pe pat, îşi băgă capul în perne, plîngînd cu sughiţuri. Nu putea dormi. Cum închidea ochii, o vedea pe Evantia în braţele lui Deliu. Imagina, halucinaţia asta o tortura.
în febra în care se zbătea, îşi punea întrebări crude, la cari îi era frică să răspundă.
Cum, să fie adevărat că el n-o mai iubeşte ? A părăsit-o pentru totdeauna ? S-a săturat de ea ? A îmbătrî-nit ?... S-a făcut urîtă, şi el nu se mai uită la dînsa ?... Adică un om ca el să-şi pună mintea cu un copil ca Evantia ? Dar poate nu-i ceva serios... Totuşi, cum găseşte el o plăcere să sfîşie inima femeii care-1 iubeşte cu patimă ?
Şi deodată îşi aduse aminte de o expresie citită într-un roman de senzaţie : „Fiară adorată".
Aceste două cuvinte le repetă prelung, şuierător, într-un rînjet de furie înăbuşită.
întinsă, cu mîinile sub cap, cu ochii în tavan, a rămas pînă s-a luminat de ziuă. Nu mai putea sta în pat.
Se sculă, îşi spălă ochii, şi se apropie tiptil de camera în care dormea fata. Stăpînindu-şi bătăile inimei, apăsă uşor pe clanţă, erăpînd uşa puţin.
Fata dormea fericită, cu surîsul ei inocent pe buze. Şi sinul ei tînăr, abia format, dezgolit, se mişca în ritmul respiraţiei.
Penelopa se simţi insultată de tinereţea fetei.
închise încet uşa la loc şi se întoarse cu faţa spre oglindă. Era palidă, ofilită, cu cearcăne mari la ochi.
Ce, n-a fost odată şi ea ca fata asta ? Dar cine se uita pe atunci la dînsa ? Era o copilă. Numai după ce s-a copt, cînd avea trupul împlinit, a început şi ea să placă bărbaţilor.
Cum poate copila asta să aibă aşa pretenţii la vîrsta ei ? Ce obrăznicie ! Să-şi pună ochii pe un om ca Deliu.
•,  I se părea ceva absurd, monstruos. O fată ca asta să-i fure amantul. Ideea superiorităţei o înverşunase. Tremu-lk rînd, cu ochii în lacrimi, se zbătea prin cameră, desfă-g[ tîndu-se parcă în ura ce o înăbuşea.
Toată ziua a stat închisă în casă, cu gheaţă la cap. Numai spre seară a ieşit singură, să ia aer de mare, făcîndu-şi obişnuita plimbare pe cheu.
Evantia a dormit bine pînă la amiază. Voioasă, uşoară, fragedă, a plecat seara spre plajă, să-1 întîlnească pe Neagu, după obicei. Unde era el ? Nu se vedea nicăieri. O vagă nelinişte o cuprinse. Simţea că încearcă s-o U înţepe un ghimpe de mustrare : Ce indispus era Neagu B la bal ! Păcat că nu-i place şi lui să danseze. Şi ea a jucat ca o nebună. Toată lumea o admira dansînd cu Deliu.
„Ce cavaler desăvîrşit ! E un tip interesant !" Nu, lui Neagu nu-i plac balurile. Şi ea cum s-a antrenat aşa la dans... nu trebuia nici ea să danseze, dacă lui Neagu nu-i place...
Desigur că el e supărat. Are dreptate. Cum să-1 îm-fpace ?
Şi Evantia, sub culpa-i închipuită, simţea o dorinţă de sacrificiu, fără să ştie sub ce formă putea să-i dovedească iubirea ei supusă.
Un ofiţer apăru venind dinspre far. Evantia mări pasul. Deodată se opri pe loc, nehotărîtă. Nu era Neagu... Căpitanul Deliu venea direct înspre ea. Surprinsă, stînjenită, nu ştia ce să facă. încotro să apuce ?
— A ! ce surpriză ! o întîmpină Deliu, cu şapca în mînă, învăluind-o în graţioase şi banale complimente. Ce fericită întâmplare să întîlnesc pe Sirena-Neagră singură. Turbanul pe care-1 porţi e adorabil, parcă ai fi o prinţesă din O mie şi una de nopţi. Şi fără să-i ceară |ţroie, se întoarse s-o însoţească.
Fata, roşie de emoţie, măgulită şi sfioasă, păşea cu stingăcie alături de el, fără să poată deschide gura.
172
173
După cîţiva paşi se opriră ca să privească la un vapor care intra în port.
— A ! făcu Deliu c-o falşă exclamaţie : ce bizară coincidenţă !
Evantia, curioasă, îşi întoarse capul.
Dinspre port venea Neagu; de la far, Penelopa. Cam la egală distanţă, aveau să se întâlnească în acelaşi punct.
Evantia, surîzătoare, ieşi înaintea lui Neagu.
Penelopa se apropie fulgerîndu-1 cu ochii încruntaţi pe Deliu, care-i sărută mîna cu o politeţă exagerată.
— Trebuie să-ţi vorbesc. La noapte, la farul verde, îi şopti Penelopa, şuierînd cuvintele.
— Unde ai fost ? întrebă cu naivitate fata ; te căutam pe tine şi am întîlnit pe domnul Deliu, care m-a acompaniat pînă aici.
Neagu răspunse sec :
— Am fost de serviciu. Abia acum am scăpat. Şi toţi patru o luară agale spre port.
— Să lăsăm copiii înainte ! zise Deliu cu aer protector. Şi după cîţiva paşi, prudent, se despărţi, cerîndu-şi scuze că trebuie să intre la pilotaj. Penelopa apucă alt drum, avînd să treacă pe la o prietenă.
Singuri. Fata îşi ridică ochii spre el, învăluindu-1 într-o privire drăgăstoasă. Neagu era rece, posomorit.
— Ce ai ? Nici ieri nu erai dispus ; ai stat toată noaptea la bal încruntat. De ce n-ai dansat ?
— Pentru că ai dansat tu şi pentru mine.
— Recunosc, îmi place dansul la nebunie, dar nu ştiam că...
— Mai cu seamă — o întrerupse el — cînd ai un cavaler ca Deliu. Nu-i aşa ? Cum îl găseşti ?
— Joacă admirabil; pare un om de lume, interesant şi manierat.
— Da. E foarte apreciat de femei...
La pîndă, după perdea, Penelopa spiona în lungul stradei întoarcerea fetei. Şi cînd o văzu apărînd, senină, neştiutoare de furtuna stîrnită în jurul ei, Penelopa, roasă de suferinţă, simţi că un nou val de mînie îi tulbură vederea.
Candoarea şi cochetăria firească a fetei luau în ochii ei un aer de trufie, care o întărită pînă la disperare.
„Ia uite la ea !... ce tupeu !... ce aere de prinţesă !... Să nu turbez ? Şi cînd mă gîndesc că eu am scos-o în lume... Asta-i teribil!... să încălzeşti şarpele la sîn !..."
Şi Penelopa trecu în faţa oglinzii ; îşi şterse c-un colţ de batistă ochii înroşiţi de plîns, îşi pudră uşor obrajii palizi şi intră în camera fetei, hotărîtă s-o înfrunte, fără să se compromită.
Cu aerul unei femei plină de experienţa vieţei sociale, Penelopa începu calm, c-o falşă dulceaţă în glas :
— Ascultă, fetiţo ! Iţi vorbesc ca o mamă, spre binele tău. Nu-i frumos ce faci. O fată abia intrată în lume trebuie să fie mai rezervată.
— Cum ? Ce am făcut ? întrebă copilăreşte Evantia, fără să înţeleagă bine ce vrea să i se spună.
— Tu nici nu-ţi dai seama — şi buzele subţiri ale Penelopei schiţară un zîmbet răutăcios — asta nu se face ; să dansezi toată noaptea c-un singur cavaler şi a doua zi să ieşi cu el pe cheu, să te afişezi în ochii lumei. Tu eşti o copilă încă ; nu ştii ce-i viaţa în societate.
— Ce sunt eu de vină, dacă lui i-a plăcut să danseze numai cu mine ? zise fata enervată.
î, — A ! Vei fi crezut poate că te-o fi plăcut ? o întrerupse Penelopa, c-un acces de rîs strident. Ei, asta-i
fnostim... Prea te-ai grăbit, fetiţo ! Cum îţi închipui că un bărbat ca Deliu o să-şi piardă vremea cu o fetiţă proastă ca tine ? Ce, ţi-a spus ceva ? Ai curajul, vorbeşte ! Nu fă pe ipocrita... Ce ai cu el ? Te place ? Te iubeşte ?
— Poate... răspunse fata, dîndu-şi capul pe spate şi înfruntînd-o cu ochii scînteind în lacrimi.
Penelopa îşi descleştă fălcile, apăru o clipă albul dinţilor, parcă voia s-o muşte şi, scoasă din fire, izbucni ţi desfigurată de furie :
— A ! neruşinato !
Şi ca o lupoaică turbată, se repezi la fată, care se trase un pas înapoi.
In momentul acela Americanul, atras de zgomot, intră pe uşă.
Fără nici o vorbă, se puse între cele două femei gata să se încaiere.
174
175
Şi apucîndu-şi fata de un braţ, o tîrî în camera ei, închizând uşa cu zăvorul.
Evantia, apucîndu-şi capul cu amîndouă mîinile, se trânti pe pat şi începu să plângă în hohote.
— Nu mai stau nici un moment în casa asta !
— Ssst ! linişte !... zise bătrînul. Fă geamandanele, ne mutăm imediat la hotel, pînă ce vom găsi o casă.
Penelopa fusese apucată de un acces de isterie. Se potoli după ce sparse o oglindă şi o cană mare de sticlă.
A doua zi, cînd Stamati veni de la Galaţi, îşi puse mîinile în cap. Nu mai cunoştea casa. Musafirii se mutaseră. Nevasta, bolnavă în pat.
— Nu permit — striga Penelopa scandalizată — ca o fată stricată să-mi facă de râs casa mea.
Deşi schiţă un nou atac de nervi, în fond regreta amar faptele întîmplate, numai din cauză că nu se putuse stăpîni.
CAPITOLUL VIII
Se întîlneau în fiecare zi. Neagu, cum scăpa de la vapor se ducea întins la Evantia. Fugind de ochii lumei, rătăceau împreună ceasuri întregi, în cîte o lotcă neagră, pe luciul gîrlelor înguste — poteci de apă tăiate prin pădurile de stuf. Se opreau prin luminişul ghiolurilor. Culegeau flori de nufăr, liane şi crini fragezi din bogatele grădini de baltă, create dintr-un joc bizar al natu-rei. Erau singuri, nici o altă suflare omenească nu se simţea în solemna tăcere a pustiului.
Se înfundau într-o lume aparte, fără nici o legătură cu restul omenirei, în mijlocul naturei primitive şi misterioase a Deltei.
Se înfiorau uneori privind în apa limpede, ca într-o oglindă fermecată, pădurile de plante care creşteau pe fundul bălţei. Mii de felurite gâze speriate se ridicau din păpuriş, plutind ca nişte nouraşi străvezii. Pe sus, caravane de păsări călătoare treceau în zbor spre ţările unde înfloresc portocalii.
r într-o seară de toamnă i-a surprins pe plajă o ploaie '. de prepeliţe. In timpul pasajului, aci îşi fac popasul cir-L duri de păsărele cari se adună înainte de a-şi lua dru-jr mul în zbor peste apa Mărei Negre ; zăpăcite de lumina | îOrbitoare a farului, cad ciripind obosite : „Pitpidik... pit-I pidik..." Furnică pe jos ca nişte şoareci de cîmp ; nu pot t zbura, şi copiii le prind cu mîna.
i în fiecare an masacrul ţine cîteva zile. Pescarii le 1 .pun la butoaie şi fac marinată de prepeliţe.
într-o zi aurie de toamnă, plaja era goală, în depărtare, tocmai lîngă far, două puncte negre pătau banda netedă de nisip auriu.
în larg, marea calmă, de un verde-închis. La ţărm se iclătinau molatic valuri mici, destrămînd spuma argintie, ca o dantelă zdrenţuită pe nisipul fin.
Neagu şi Evantia nu se îndurau să plece. Se desfătau într-o lene delicioasă. îşi prelungeau voluptatea ceasuri întregi tolăniţi pe salteaua moale de nisip călduţ.
Vrăjiţi, trăiau în paradisul iubirii, sub stăpânirea acelui farmec ameţitor de bucurii intense, care singure fac £ să simţi preţul şi frumuseţea vieţii.
— Ai să răceşti.
— Nu... E aşa de plăcut !
Şi ea îşi întindea copilăreşte piciorul gol pînă la marginea apei. Spuma rece a valurilor, suptă de nisipul cald, îi gâdila talpa goală c-o dulce înfiorare. Şi fata îşi ghe-muia trupul fraged c-o gingaşă mlădiere felină.
Uneori, întinsă, cu braţele goale subt cap, se făcea că doarme, spionînd printre gene bucuria care rîdea ân ochii | iubitului ei, rămas în contemplare. Şi el, cu sufletul pe buze, nemaigăsind cuvinte potrivite, o admira tăcut, cu patimă, c-un fel de pietate. Şi cînd nu se mai putu stăpîni, c-o uşoară convulsie a trupului, se aplecă, lipindu-şi buzele fierbinţi de vîrful picioruşului înroşit de apa rece şi sărată a mării.
Tresărind, ea se ridică în genunchi şi, cuprinzînd în I palme tâmplele iubitului, îşi alunecă pe obrajii lui degetele, mîngîindu-1 ca pe un copil.
176
177
Agrafa, care-i strîngea în jurul capului o muselină verde, se desprinse şi părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle, acoperindu-i curba fină a gîtului.
Neagu, pe cînd sta aplecat ajutîndu-i să-şi ridice părul, fără să-şi dea seama ce se petrece în el, îi spuse c-un tremur în glas :
— Cum aş putea să te fac fericită ? Asta mă chinuieşte mereu.
— Ce copil !... izbucni ea într-un rîs argintiu. Dar tu nu vezi că m-ai făcut deja fericită... pentru toată viaţa... pentru totdeauna? !... Ce mă făceam dacă nu te întîlneam pe tine ?...
Neagu îi sorbea cuvintele spuse cu înflăcărare, uimă-rindu-i mişcările, căci ea vorbea în acelaşi timp cu ochii, cu mîinile, cu tot trupul, într-o respiraţie grăbită.
— Iubirea noastră — spuse el cu gravitate — e una dintre acele legături făcute pe viaţă... pentru totdeauna... nu se poate să ne mai lipsim unul de altul.
„Totdeauna... toată viaţa... totdeauna" erau cuvintele care le veneau mereu la amîndoi pe buze, cu ferma siguranţă a neştiinţei.
Soarele scăpata oglindit în ghiolurile Deltei — o bombă uriaşă încălzită pînă la roşu în furnalul norilor aprinşi în asfinţit. Marea îşi schimba treptat culoarea : la ţărm bande purpurii, în larg o pînză violetă, şi în fund, pe curba imensă a orizontului, o linie subţire trasă c-un negru de cărbune.
— E tîrziu, să mergem ; nenea Tomiţă, doctorul, trebuie să ne aştepte.
Şi Neagu se căznea neîndemânatic să-i lege sandalele. Ea, abilă, c-^o singură mişcare a degetelor îi înnodă funda cravatei şi, lovindu-şi cu dosul palmelor şoldurile, ca să scuture nisipul fin furişat în faldurile fustei, se agăţă strîns de braţul lui.
Uşori, alergau alături pe placa netedă a cheului de piatră; fără să atingă parcă pămîntul, alunecau ca-n zbor... tineri... fericiţi.
f ft
I
In ziua aceea avusese loc o autopsie la spital.
Valurile aruncase pe plajă cadavrul unui pescar. Nenea Tomiţă, doctorul, îşi scoase halatul alb, îşi spălă bine mîinile şi se îndreptă spre partea spitalului Comi-siunii Europene, unde îşi avea locuinţa. Călca greoi, agale, printre spalierii de viţă, pe aleea curată, acoperită cu sfărmături de scoici colorate.
Venea de la morga spitalului, întocmită într-o baracă de lemn betonată, văpsită în verde, ascunsă după o perdea de trandafiri sălbatici, în fundul grădinii.
Doctorului îi zicea lumea „Patriarhul Deltei". Era decanul funcţionarilor români. Purta o venerabilă barbă albă pînă la brîu. Un bătrîn original şi blajin. Trup de uriaş, cu suflet de copil. Făcuse medicina la Paris şi, abia debarcat în ţară, fusese trimis provizor la gura Dunării, unde era nevoie de un medic diplomat, şlefuit în străinătate. Provizoratul se prelungea de vreo treizeci de ani în şir.
Se zicea că în tinereţe fusese adorat de femei, dar îmbătrînise stingher. Nu se însurase — mărturisea el — din cauza laşităţii. Gurile rele susţineau că-i avar. Fusese odată surprins acasă, cu ochelarii pe nas, cîrpindu-şi singur ciorapii rupţi.
Strîngea bani ca să aibă ce risipi nepoţii. Mulţi îl păcălise cu bani de împrumut şi acţiuni de la diferite societăţi, cooperative, opere culturale şi filantropice. Patriarhul figura din oficiu ca preşedinte de onoare în capul tuturor listelor de organizaţii locale. Un casier dispăruse după ce-1 înşelase c-o mare sumă de bani. Unei femei — pe care se zicea c-o iubise el în tinereţe — văduva unui funcţionar care se spînzurase, îi făcuse o pensiune pe care i-o trimetea lunar la Bucureşti, de vreo douăzeci de ani regulat.
Doctorul era un suflet de artist ratat. Condica de consultaţii de la spital era toată mîzgălită de schiţe admirabile, conturate de o mînă abilă şi sigură. Meloman pătimaş, fluiera toate operele pe care le învăţase în tinereţe, îmbătrînise exilat în Deltă, aşteptînd parcă mereu ceva, o schimbare în viaţă. Acum nu mai aştepta decît
178
179
pensia. Să se retragă la Paris era singurul lui ideal. Căci, lucru curios, omul acesta îmbătrânise păstrînd aceeaşi mentalitate cu care plecase din Cartierul Latin.
O cameră imensă — fostă salon de spital — care primea în ferestre din plin toată lumina şi aerul sărat al mării, era transformată în birou, salon, bibliotecă, muzeu şi bazar de curiozităţi. Colecţionar pătimaş, iubitor de antichităţi, doctorul adunase şi îngrămădise aci o mare varietate de vechituri şi obiecte de artă. Divanuri joase cu scoarţe orientale, picturi înnegrite, icoane afumate, stampe vechi, culese de prin cutiile anticarilor de pe che-urile Senei. In rafturi de stejar, se înşirau amestecate cărţi de ştiinţă, de literatură, teancuri de reviste şi ziare venite regulat de la Paris, în cursul celor treizeci de ani de exil.
Panoplii de arme vechi încrustate cu sidef, pipe, narghilele, sculpturi ciuntite, olarii zugrăvite, statuete de argilă, vase de alabastru, onixuri şi filigrane migălos cizelate se întâlneau aci de-a valma, într-o artistică ne-orînduială.
în sînul acestei naturi moarte, în mijlocul amestecului bizar de fărămituri de artă căzute din ruina unor bogăţii pierdute, doctorul trăia singur, misterios, ca un mag din alte vremuri, stăpînind c-o viziune lăuntrică imensitatea spaţiului şi a timpului.
în bazarul lui de vechituri petrecea mulţumit, privind c-o bucurie copilărească la acele rămăşiţe de sforţări omeneşti, care-1 purtau prin tot universul, evocîndu-i o lume fantastică în magica panoramă a trecutului. Ceasuri întregi pierdea el în balconul dinspre mare, cu măturică în mînă, scuturînd cu pietate praful şi aţele de păianjen, care legau între ele aceste relicve disparate din epoci şi civilizaţii diferite — epave rămase din naufragiul atîtor lumi pierdute în lunga scurgere a veacurilor.
Cu ochelarii pe nas, doctorul sta înfundat într-un jîlţ bătrînesc în faţa biroului monumental. Făcea triajul unor scrisori vechi, păturite într-o cutie de lemn de piper, încrustată cu arabescuri de argint. Lungiţi pe divanurile
180
moi, căpitanul Mincu şi doctorul Barbă-Roşie fumau adînciţi în cetirea gazetelor proaspete, aduse de vaporul poştal.
C-un zgomot de explozie, uşa din sală se izbi de perete. Evantia şi Neagu intrară gâfâind. Suise într-o fugă nebună scările „Patriarhiei". Şi camera tăcută, solemnă, se umplu deodată de lumina şi voioşia sănătoasă a tinereţii.
' — A ! uite, Patriarhul şi-a scos iar bisacteaua amorului, cu trofeele cuceririlor din tinereţe, zise Neagu apropiindu-se curios de birou.
Fata se uita la cărţile şi lucrurile răvăşite peste tot. Catalogarea bibliotecii, începută de cîţiva ani, nu se mai isprăvea. Patriarhul nu permitea amestecul unei mîini străine în sanctuarul lui.
— Iată — zise Evantia — ce înseamnă să nu fii însurat. O mînă de femeie ar face ordine aici în cîteva ceasuri.
— I-am învăţat pe toţi — vorbi blajin Patriarhul — să-mi respecte dezordinea. Urăsc slugărnicia. M-am deprins să fiu propriul meu servitor.
— Ştii ce se spune, nene Tomiţă ? îl întrerupse Neagu. Dacă nu te însori pînă la patruzeci de ani, ai toată şansa să-ţi iei bucătăreasa de nevastă.
— Tocmai de asta nu ţiu bucătăreasă. Mîncarea mi-o aduce de la spital. Şi sunt foarte mulţumit.
Pe cînd Patriarhul ridica bisacteaua amorului, s-o aşeze între relicvele păstrate în saltarul biroului, o foaie îndoită în patru zbură, căzînd în mijlocul camerei.
Neagu se repezi s-o ridice.
— E o scrisoare de amor... Zău că-i o scrisoare de amor ! strigă el ca un copil bucuros în faţa unei jucării minunate.
Evantia se apropie instinctiv, cu ochii lacomi cătînd 4a foaia îngălbenită de vreme, tivită pe margine c-o discretă dungă lila.
— Ne dai voie s-o cetim, nene Tomiţă ? întrebă rugător Neagu, care nu-şi mai putea stăpîni curiozitatea.
— Mă rog, la dispoziţie. Nu-i nici un pericol.
— Să auzim, adaogă căpitanul Mincu, aruncînd jos gazeta.
181
Şi Neagu dezdoi sori* presate, strînse c-o şUv-!°area' Cîteva fire de lăcrămioare picioarele fetei. de păr, căzură jos pe covor la
„Dragul meu,
Cu ce cuvinte as Dllttt „ disperarea mea, cînd        Sa mă exPrim ca să"ţi descriu cad încă o dată în bT-^+mram văzut oprită de a' veni să
Cu drept cuvînt SaţeIe tale ? naşte şi durerea. sPUs că unde se naşte iubirea se
Nimic nu mă leagă ^ în lumea asta mi-i stră'    pămînt decît iubirea ta. Totul
Iartă-mă că nu arn  '-a^ara de ^me-Nopţi albe plîng singm,>.taria de a^ ascunde cît sufăr.
Uneori gînduri neov   ' de fericire... de durere...
De ce privesc oare     ma tortură-
Cum ? Ar fi oare °U groază în viitor ? să se stingă vreodată ?U Putinţa ca 0 asemenea iubire legătură aşa de trainic'-   imPul ar putea să distrugă o tru totdeauna ? a> făcută pentru toată viaţa, pen-
Aştept înfrigurată în r dragul meu, mult, mult   £care 21 scrisoarea ta. Scrie-mi, iubeşti, că mă vei iu{y 7 RePetă-mi de mii de ori că mă te iubeşte şi te va iubi* totdeauna... totdeauna... aşa cum
Urmă o tăcere de ^ — Dar ştiţi că nu?   -a cliPe-
a ta S.«
de tonul scrisorii mlswrau scrisă ! zise Mincu, surprins .   - Cjne o fi nefeS?386-mtmzînd scrisoarea Pai •     asta 7
cu mîna la frunte.     riarhului, care ascultase încruntat,'
asta ? întrebă mişcat Neagu,
— Biata femeie i mi zele, care începuse a~i ,Urmură Evantia, strîngîndu-şi bu-
-Pemine-^^mura. nu mă interesează decît suPerb cinism Barbă-Roşie — nierilor. Intelectualii Sci,- scris°rile frizerilor şi ale pluto-cum se aseamănă scriSo m t°*i pe acelaŞi calapod. E curios Chateaubriand cu ale • de amor ale lui Napoleon sau scriu la fel. Ce banal °.ricârui student amorezat. Toti tolar. Şi monocord e genul acesta epis-
182
Patriarhul, intrigat, pipăi hîrtia, îşi şterse ochelarii, examina scrisul, îşi frecă fruntea de cîteva ori.
Şi, încreţindu-şi sprincenele, se frămînta zadarnic să-şi recheme amintirile din tinereţă.
Toţi în jurul lui tăceau, aşteptînd cu răsuflarea stă-pînită.
— Nu mi-aduc aminte, zise el cu necaz.
— Cum, e posibil ? începură cu toţii deodată.
— Să uiţi complect o iubire ?
— Să nu-ţi mai aduci aminte de o fiinţă pe care ai iubit-o odată ?
— Să nu-i mai cunoşti nici scrisul ?
— E cu putinţă ?
— Uite, un nume de femeie cu iniţiala S. !
— A ! staţi, trebuie să fie Suzana... Una care... şi deodată Patriarhul păli. îşi aruncase ochii spre firele de lăcrămioare veştede, legate c-o şuviţă de păr auriu. Ba nu... nu-i Suzana. Ea avea părul negru. Nu, nu poate să fie ea. E alta... Cine o fi ? se întreba mereu bîlbîind. Ei, dacă nu mi-aduc aminte, ce să fac ? Şi, furios, Patriarhul aruncă scrisoarea cu ciudă în fundul unui saltar de Ia birou.
O situaţie comică şi dureroasă.
Veselia dispăruse. O tristeţă mută plutea parcă în liniştea care căzuse rece între ei. Şi toţi, pe gînduri, îşi închideau în suflet un sentiment vag de milă pentru fiinţa ceea uitată, pe care o deplîngeau fără s-o fi cunoscut vreodată.
Tîrziu, Patriarhul se reculese şi începu c-un amar regret :
— In viaţă am căutat femeia perfectă, ideală... fericirea complectă... sublima armonie, amorul absolut... de aceea am şi rămas singur acum. O vorbă, un gest era
; de ajuns ca să-mi rateze într-o clipă aripile amorului. Compromisuri în iubire n-am înţeles să fac. Nici pe alţii, nici pe mine n-am ştiut să mint. Iubirii i-am cerut absolutul. Ori tot, ori nimic ! Am avut oroare de scenele urîte de ruptură : mînie, revoltă, imputări, răzbunare, supărări şi împăcări... veşnica alternativă dintre palme şi sărutări. Hotărît, ca în faţa ireparabilului, mă despărţeam fără ură şi fără regrete, atunci cînd simţeam decadenţa sentimen-
182
tului iubirii, căci presimţeam totdeauna agonia amorului, apropierea sfîrşitului.
— Oricum, e oribil ! De aceea s-a zis că amorul singur poate contopi două fiinţe ca să facă un suflet în două corpuri, şi tot el le poate despărţi — doi străini care niciodată nu s-au cunoscut. Iată ce înseamnă iubirea — zise Mincu — clătinîndu-şi capul încălzit de o romantică melancolie. Suferi, iubeşti, atingi fericirea, juri cu sufletul pe buze, pentru toată viaţa, pentru totdeauna şi... focul scade, se mistuie, flacăra fîlfîie, se stinge, moare. Fumul se risipeşte şi... nimic, nu mai rămîne nimic în urmă... uitare... moarte.
— Sic transit gloria amoris, pronunţă rar, sentenţios, Barbă-Roşie, care dormita tolănit pe un divan. Şi înviorat, se ridică deodată în picioare, gata să înceapă a-şi desface teoriile lui favorite — marfă destul de veche, pe care el o debita ca nouă şi originală, subt forma unui pozitivism pedant şi cinic : Ge pretenţie absurdă au roj-manticii naivi, care se pierd în metafizica amorului ! E ridicol să-i ceri amorului mai mult decît poate el să dea. Cine nu ştie că iubirea se distruge prin propria ei ardere. N-am înţeles niciodată de ce se caută o origine supranaturală, ocultă, sacră şi divină amorului, cînd baza lui esenţială e de natură pur organică... nevoie fizică... apetitul instinctului... voinţa oarbă... geniul speciei care cere obligator reproducerea...
— Nu confunda îl întrerupse Mincu — simpla dorinţă cu pasiunea amoroasă. E o deosebire între om şi moluscă. Numai omului îi aparţine propriu amorul.
— Mă rog — îl opri brusc Barbă-Roşie — dar la păsări nu-i o selecţie naturală ?
— A ! vrei să vorbeşti de marile pasiuni amoroase ? Asta-i chestie de temperament. Elementul sufletesc intervine pe urmă, pentru că creierul este direct subt influenţa glandelor. Suprimă-le şi ai potolit imediat cel mai înflăcărat amor... iluzie... minciună...
— Cine poate pătrunde misterul, enigma care uneşte *au desparte două fiinţe omeneşti ? interveni grav Patriarhul. Amorul este cei mai 'complex dintre toate sentimentele. Nici una din teoriile emise pînă azi nu ne satisface. O exaltare a dorinţei şi simpatiei ? Maladie ? Beţie ?
184
Intoxicaţie ? Sigur însă că amorul dă cea mai profundă şi mai intensă bucurie umană. Şi, cine ştie, poate lui r se datoreşte avîntul care a ridicat pe om aşa de sus, lă-,8înd în urmă pe toate celelalte animale. S-a zis că foa-. mea şi dragostea modifică suprafaţa pămîntului. Ca să ajungă să guste suprema plăcere, omul a trebuit să cu-• gete, să imagineze, să cucerească, să creeze tot ce-i mare, ! frumos, bun şi generos, ridicîndu-se pe culmile progresului, i     — Dar această supremă plăcere — reluă Barbă-, Roşie — natura a pus-o cu unicul scop al procreării. Căci în fond numai această plăcere este cauza naşterii noastre. Nu s-a spus, cu drept cuvînt, că o eternitate ţine de o secundă de voluptate împărtăşită şi că în orice febră amoroasă se ascunde dubla natură a omului, care asigură vitalitatea şi perpetuarea speciei ? Două glasuri •se aud : o dulce melodie îmbătătoare şi urletul animalului ce naşte. Amorul, puternic şi fatal ca şi moartea, conţine cruzime, violenţă, căci a iubi înseamnă a zămisli. A treia fiinţă trebuie să urmeze celor două care, contopite, se consumă, scad, se reduc, dispar prin chiar faptul "iubirii. Natura şi-a luat partea. Sentimentul şi-a înde-■ plinit funcţiunea; fatal se atrofiază, dispare, moare. ,.   — Dar iubirea care leagă cuplul, celula familiei... încercă Mincu să întrerupă.
— Ha ! Ha !... izbucni Barbă-Roşie într-o cascadă de a înăcrit. Vrei să vorbeşti de tragicomedia căsătoriei ? -w simplă tovărăşie care se leagă dintr-o nevoie socială... Ise ştie... mormîntul amorului... o proptea pusă de modală şi religie pentru a sprijini şandramaua socială să nu °se prăbuşească.
*
Neagu sta lîngă fereastra dinspre mare. Cu ochii pier-. duţi în vag, tulburat, asculta în tăcere. Simţea bine că '■şi el are de spus ceva. Argumente tari, crîmpeie de fraze îi veneau pe buze, gata să le arunce ca nişte săgeţi în capul lui Barbă-Roşie, tip negativist care profana sentimentul iubirii... sursă de fericire.... patima nobilă... idealismul sacru... dar nu îndrăznea să intre în vorbă, r Enervat, se sculă de pe scaun şi începu să măsoare în lung camera cu paşi mari, apăsaţi. Şi cu mintea în-
185
cordată, se hotărî să judece rece, cu metodă, pentru a găsi calea care să împace idealul cu irealitatea.
Candidă şi confuză, fata, într-un colţ, cu ochii pe-o carte, făcîndu-se că ceteşte, asculta atentă şi rănită. Era prima dată cînd auzea asemenea teorii savante şi crude,, care-i sfîşiau visurile primei tinereţi.
Patriarhul, cu ochii la o antică pendulă de părete, încheie discuţia, ca de obicei, în faţa problemelor nedezlegate, cu vorbele lui favorite, pe care le murmura în barbă, fără să ajungă a isprăvi vreodată fraza începută :
— Hei ! la vie... la vie... c'est la vie...
Era tîrziu cînd au coborît scările spitalului.
Afară, întuneric. O umezeală rece pătrundea pînă la oase. Fata tremura. Neagu o înfăşură în pelerina lui. Mergeau alături, stingheriţi, într-o tăcere apăsătoare, frămîntaţi poate de aceleaşi gînduri. Căci amîndoi simţeau în sufletul lor un gol chinuitor.
Marea suspina prelung spălînd picioarele vechiului
dig.
Stelele clipeau înfiorate, gata parcă să se stingă de suflarea unui vînt jilav din larg.
în capătul aleii pustii, subt plopii tremurători care şovăiau despuiaţi de toamnă, s-au despărţit.
Ea a plecat singură, întunecată, cu inima strînsă de teamă în cleştele unei suferinţi mute.
El, după ce a sărutat mînuţa ceea rece, îngheţată, a rămas pe loc, neliniştit, hărţuit de gînduri amare, cu sentimentul vag al unui regret ascuns.
Ghimpele îndoielii îi împungea dureros inima.
CAPITOLUL IX
— Nu mergi cu noi în oraş, mînzule ? întrebă doctorul, scoborînd scara vaporului.
— Nu ies, am ceva de scris, îi răspunse cu jumătate de glas Neagu, jenat.
— Ia seama, copile, simptomele sunt alarmante ; boala ^ta face progrese ; ai început să ne ocoleşti... cauţi singurătatea... semne rele... îţi urmăresc fazele boalei... să ştii că te ţin în observaţie, ca pe un cobai injectat. |- ■   Şi doctorul se opri o clipă la mijlocul scărei, ame-l:ninţîndu-l cu degetul ca pe un copil.
Rămas singur pe punte, Neagu se mişcă agitat, urmă-, rind nerăbdător mersul bărcei care lăsa o dîră lumi-ş-noasă pe oglinda neagră a Dunărei.
Un sentiment amar, un fel de ruşine parcă îl făcea să-şi ascundă zbuciumul sufletesc care-1 frămînta. îi era teamă să nu se trădeze.
Nici celui mai bun prietin nu i s-ar fi putut destăinui.
Cînd barca dispăru, simţi cum îl cuprinde o emoţie ! .ciudată, ca o bucurie copilărească ; rămînea singur, scăpa ide apăsarea atîtor ochi care-1 pîndeau.
C-o lacomă dorinţă privi pe luciul negru al apei. îi ; venea să se arunce peste bord, să-şi taie drum cu braţele '•■ şi cu picioarele, să înoate, să zboare pînă la cellalt mal [al Dunărei.
I- Abea se putea stăpîni. Aplecat pe fereastra deschisă şa careului luminat, întrebă pe ofiţerul de serviciu care-şi |ecria jurnalul de bord :
i*. — Nicule, pot lua „Puiul" să fac o plimbare pînă Ma far ?
fi.— De ce nu aştepţi barca de serviciu, care se în-| toarce acum ?
ţi.   — Nu, că vreau să trag singur la lopeţi, să-mi dez-|morţesc braţele... E o noapte admirabilă. [•. . „Puiul", cea mai mică barcă a vaporului, era legată I la scară.
Dintr-o săritură, Neagu fu înăuntru. I     îşi potrivi lopeţile, îşi deschise haina, şi din cîteva \ încordări ale braţelor lui vînjoase fu în mijlocul curentului. Se, lăsă pe firul apei la vale, ferindu-se de luminile de pe maluri.
Luna încă nu ieşise. Stelele se oglindeau pe faţa apei, : răspîndite ca nişte candele tremurătoare. Barca aluneca |Aişor, tăind dîrele luminoase ale felinarelor înşirate pe jambele părţi. Pe cheu lumea se mişca în aerul răcoros ' al serei.
186
187
Siluetele se agitau nedesluşite într-un joc de umbre chinezeşti. Neagu vedea fără să fie văzut. Zbura ca o nălucă, satisfăcut că nimeni nu-1 putea recunoaşte.
Nu se opri decît la gura fluviului.
După ce legă barca la piciorul farului verde, urcă tiptil pe cheu.
Nimeni.
„Va veni, sau nu ? Dacă nu vine ?"
Sub senzaţia chinuitoare a aşteptărei, se plimba nervos, fumînd. Simţi instinctiv că ceva hotărî tor în viaţa lui trebuia să se întîmple.
îşi chinuia ochii. îi făcea mici, strîngînd pleoapele, şi-i deschidea deodată mari, căutînd să străbată întunericul.
Sigur, încrezător, se încerca să distingă umbrele diforme din ceaţa ce învăluia portul ca o pulbere violetă, cernută din tăria stelelor.
Deodată tresări. O umbră părea că se mişcă pe faţa netedă a cheului gol. Un fior îl străbătu şi inima începu să-i galopeze.
Atent, încordat ca un animal de pradă care sta la pîndă, îşi ascuţi auzul, aplecînd capul să prindă cu urechea cadenţa slabă a paşilor din depărtare.
Se uita fix, lacom, înainte. Aşteptă cu respiraţia tăiată. Umbra creştea în forme din ce în ce mai desluşite.
Evantia. Desigur că-i ea. Mersul ei nu-1 are nici o femeie. Ca dînsa nimeni nu păşeşte. Parcă nu calcă; alunecă lin, ca în zbor, abea atingînd pămîntul.
El aştepta încordat. Şi deodată îl cuprinse o sfială ca în faţa unui moment hotărîtor.
Ea îl simţi instinctiv de departe, înainte de a-1 vedea. O bucurie şi o spaimă o cuprinsese în acelaşi timp.
— Evantia ! credeam că nu mai vii, zise el ridicîn-du-se deodată în picioare, vorbindu-i cu vocea tremurător scăzută.
Ea se opri brusc, speriată. Nu putea să lege nici un cuvînt. Emoţia o sufoca. Zîmbea, jenată.
— Abea am putut scăpa... îngînă ea întretăiat, lipin-du-se de el.
Neagu, ghicindu-i tulburarea, o atrase strîngînd-o la piept, tăcut şi apăsat. Trupul ei cald, plin de fericire şi
aşteptare, se lăsă moale în braţele lui.
înfiorată o clipă, se desprinse şerpuitoare, şoptindu-i ca într-un suspin :
— Hai pe plajă, aici poate să treacă cineva. Cuvintele i se înecau în gît.
înlănţuiţi, lipiţi unul de altul, păşiră de pe cheul tare de piatră pe covorul moale de nisip al plajei.
El călca apăsat, cu putere ; ea abea atingea inegal pămîntul, săltată de talie la fiecare pas.
într-un tact grăbit le bătea inima ; gîtlejul sugrumat şi gura uscată ca după o fugă nebună. Neagu simţea cum îl arde trupul ei plăpînd şi fierbinte. Şi deodată se opri în loc. Apucînd-o încordat cu ambele mîini, c-o îndrăzneală de care se sperie o clipă, o ridică în braţe ca pe un copil. Şi degetele crispate simţiră atunci sînul elastic, arzător, mişcîndu-se sub mătasa bluzei. Din părul ei adia, cald, un miros femeiesc care-1 ameţea.
Lăsat într-un genunchi, el o depuse întinsă pe nisipul moale, care păstra încă o urmă de căldură din arşiţa zilei.
Aplecat deasupra ei, într-o dorinţă arzătoare, îi căuta buzele cu o îndrăzneală sfioasă, pe cînd mîinile netezeau j; în lung trupul acela fierbinte şi moale care i se lăsa în voie, fără nici o împotrivire.
Dar... deodată el se opri înfrînt. Ca un fulger îl stră-febătu un fior de răceală prin creier şi prin trup.
„Nu trebuie să abuzez..." şi cînd încet îşi retrase mîinile, se reculese stînjinit, fără putere.
Ea, cu respiraţia întretăiată, îşi ridică pleoapele cu genele tremurătoare, fixîndu-1 cu ochii mari deschişi în întuneric. Apoi se ridică tulburată, cu dinţii strînşi, reţi-nîndu-şi lacrimile printr-o sforţare convulsivă. Şi cuprinsă brusc de o ruşine chinuitoare, îşi netezi apăsat pe genunchi fusta încreţită.
O tăcere de gheaţă căzu între ei. Neagu îşi şterse de cîteva ori fruntea de sudoare.
Simţea în genunchi o slăbiciune supărătoare, tendoanele picioarelor parcă îi erau tăiate.
Şi, stîngaci, c-un glas falş, spuse arătînd cu mîna spre larg :
— Uite o barcă în lumina lunei...
188
189
Un pescar întîrziat tăia pieziş cărarea de lumină aşternută de lună pe oglinda mărei.
S-au sculat deodată amîndoi, fără să se uite unul în ochii celuilalt. Şi fiecare îşi ascundea tainic gîndul şi dorinţa de a pleca mai repede.
— Trebuie să fie tîrziu ?... reuşi ea să întrebe cu timiditate.
în grabă, zăpăcit, el îşi căută ceasornicul prin toate buzunările. îl găsi şi-1 ridică la lumina lunei.
— Unsprezece... peste jumătate de oră trebuie să intru de cart la bord.
Minţea. în noaptea aceea era liber.
— Să plecăm, şopti ea şovăind.
— Te duc cu barca pînă la pilotaj ? întrebă el, încurcat, nehotărît.
— Nu, poate să ne vadă cineva. Mă duc singură şi intru în casă pe ulicioara de din dos.
Pe marginea cheului s-au oprit. El o îmbrăţişa scurt, grăbit.
Ea se lipi cu gingăşie de pieptul lui şi, eătîndu-i drept în ochi, îl mîngîie c-un zîmbet îngăduitor.
— Ne vedem mîine seară.
— La aceeaşi oră ?
— Da, la revedere.
Neagu sări în barcă, smuci încordat lopeţile şi începu să tragă lung, lăsîndu-se pe spate cu toată greutatea corpului. îşi mai întoarse o dată capul spre cheu, urmărind silueta care se pierdea mistuită în faldurile nopţei.
Barca înainta cu greutate în sus pe canal, împotriva curentului tare al apei. După cîteva sforţări se simţi istovit. Picioarele îi tremurau. Braţele îi erau de plumb. Capul îi ardea. Smunci şapca şi-o aruncă mototol în fundul bărcei. Se aplecă peste bord şi-, muindu-şi mîna în apa rece, îşi răcori fruntea şi gura uscată.
îşi descheie haina să poată respira în voie.
O oboseală îi copleşise trupul. Gînduri chinuitoare îi sfredeleau creierul. Sufletul îi era plin de un amestec ciudat de mîndrie întristată şi umilinţă nelămurită.
Făcea sforţări să se învingă ; calm, stăpîn, voia să judece cu sînge rece.
„Ce?... trebuia să profite de slăbiciunea unei copile neştiutoare ? O femeie ştie să se apere, dar o fată inocentă..."
„înfrînarea, stăpînirea de sine înseamnă tărie" — îşi zicea el — plin de un sentiment de mândrie, dar numai pentru o clipă, căci un glas surd de undeva îl contrazicea, şoptindu-i c-o răutăcioasă încăpăţînare : „Slă-bi-ciune ! Viaţa nu-i decît un şir de senzaţii... e un drept legitim să cauţi plăcere... cît mai intensă plăcere... libertate complectă... virtute, morală, scrupule naive, lanţuri, ■cătuşe — minciuni convenţionale."
O sudoare fină, rece, îi acoperea fruntea.
Mintea i se zbătea încleştată în contraziceri.
Zadarnic îşi încorda puterile creierului să iasă lămurit dintr-o situaţie care i se părea ridicolă şi ruşinoasă.
Voia să-şi impună, să fie mîndru, biruitor, dar rămî-nea micşorat şi umilit.
Tocmai la scara vaporului îi ieşi înainte un camarad chefliu : locotenentul Mînzatu.
— Cum, Neagule, la ora asta intri la vapor ? Nu ştii că avem conclav la Gherase ? înmormîntăm burlăcia lui Mitaş. E ultima lui noapte. Mîine pleacă la Galaţi să se însoare.
Mînzatu, poreclit „Contele de Manzatti", era dintr-o familie de mocani de la Chior-Cişmea din judeţul Constanţa. Făcuse Şcoala navală din Livorno, unde îşi dase titluri de nobleţă, arătînd pe harta ţării toată Dobrogea ca un domeniu al vechii familii „de Manzatti".
Înzestrat c-o memorie fenomenală, ştia pe de rost întregul Infern a lui Dante şi declama cu patos la chefuri : Nessun maggior dolore...
Neagu n-avu tăria să reziste ; în loc să intre la vapor, o Luă întins la Gherase.
Pe trotuarul opus trecură prin lumina felinarului două umbre femeieşti.
Ofiţerii, accelerînd pasul, le măsurau din mers.
Ochiul ager al Contelui le recunoscu de la distanţă.
190
191
— He ! alo ! fetelor ! Cînd aţi debarcat şi voi aci ? De unde veniţi ? Unde vă duceţi ? Ce, nu vă cunoaşteţi ? Sublocotenentul Neagu, zis şi „Mînzul". Asta mare-i „Baza-Navală" şi astalaltă mică e „Miţa Balot". Cele mai bune fete din toate cîte sunt înscrise în controalele marinei. Băgaţi de seamă să nu care cumva să încercaţi a întoarce capul băiatului, că-i amorezat lulea !
— A ! făcură amîndouă deodată, privindu-1 cu simpatie şi admiraţie.
— Dar tot nu mi-aţi spus ce căutaţi voi în Sulina ?
— Am venit azi din Galaţi — zise cea mai înaltă — ca să lucrăm aci la varieteul „Englitera". La Galaţi e şomaj. Aci începe sezonul de iarnă. Portul cred că o să lucreze bine, a fost un an bun agricol.
— Şi încotro mergeţi acum noaptea ?
— La Gherase. Suntem invitate de nişte vechi prieteni.
— A ! bravo ! Acolo mergem şi noi.
Ce să fie, ce să fie
La Gherase în prăvălie ?
începu să fredoneze Contele un crîmpei de vers, improvizat cu prilejul unei orgii navale, la care avusese loc un aprig bombardament de epigrame corosive.
Din mers, Neagu le cîntărea cu coada ochiului.
Baza — blondă, corpolentă, monumentală ; păr auriu, oxigenat; mers maiestuos, de regină.
Balotul — brună mărunţică ; păr negru, retezat; mers vioi, ispititor.
Una privea făţiş cu ochii albaştri, languroşi ; cealaltă, pe furiş, cu nişte ochi negri, catifelaţi. Una da semne de îngrăşare cu vîrsta; cealaltă, uscată, rămînea pe loc, fără vîrsta.
Baza-Navală îşi cîştigase pe merit numele pentru devotamentul şi fidelitatea dovedită marinei, din ziua în care un marinar o lansase în carieră.
Nefericită la primul ei amor — ofiţerul care o iubise se înecase printr-un accident la explozia unei torpile — ea căutase mîngîiere la colegii amantului tragic pierdut.
E drept că-i schimbase pe rînd, dar niciodată nu ieşise din cadrele marinei. Privea c-un suveran dispreţ civilii
şi ofiţerii de uscat. Avea prestigiu şi umbla veşnic în negru. Unii ziceau că poartă doliul primului amor nefericit ; alţii susţineau că umblă cernită numai pentru că blondelor le stă bine în negru.
Miţa Balot îşi păstra numele de pe cînd trăia c-un marinar însurat. Un coleg serviabil anunţa sosirea Miţei în Sulina printr-o telegramă şi, ca să nu înţeleagă nevasta, scria :
„Mîine soseşte balotul."
Aşa i-a rămas numele. Nimeni nu ştia cum o chemase de-acasă. Un ciudat dor de ducă, visul plecărei în America, unde avea neamuri din Ardeal, o atrăsese spre marină. Nu reuşise ca să emigreze, dar rămase ataşată pentru totdeauna de marinari.
Vîrsta, experienţa o făcuse deşteaptă, manierată şi cuminte. Îşi pusese ochii pe un căpitan burlac. Cu tact şi voinţă îşi urmărea planul ei croit ca să-şi asigure un viitor ticnit de burgheză onorabilă.
La Gherase au intrat în aplauzele generale. Era, dealtfel, o favoare deosebită pentru cele două fuste privilegiate ca să fie primite în cercul intim de la Gherase, întrucît de data asta nu era cazul unui „chef de arabe sexe".
Localul de noapte a lui Gherase era amenajat ca să servească toate categoriile de muşterii.
Printre diversele „şambruri" separate, era o cameră în fundul sălei, întunecată, numită „camera obscură", rezervată anume pentru „orgii navale".
Chefurile marinarilor pe uscat erau celebre. Descărcări electrice urmau fatal unei vieţi monastice şi asprei disciplini a bordului.
Şi pe măsură ce regimul pe apă era mai sever, chefurile pe uscat erau mai năstruşnice.
în seara aceea, „sta în capul mesei, între căpitani, rechemîndu-şi dulce tinerii săi ani" (cum îi cîntau camarazii), sărbătoritul mecanic Mitachi.
Un bondoc roşcovan, vesel, iubit de toţi ofiţerii şi soldaţii pentru bunătatea inimei lui. Făcuse cursurile unei şcoli de mecanici în Franţa, unde i se citea numele :
192
193
nap-
im
„Mitaş". Şi pentru că meseria îl obliga să se bage pe la căldările vapoarelor, de unde ieşea totdeauna tăvălit, camarazii îl poreclise : „Căpitanul Murdărie". I se făcuse şi un cuplet pipărat după o parodie a Sergentului de Alecsandri :
...Murdară îi era haina, Dar strălucea pe ea Uleiul si văpsea.
La Gherase se mînca de obicei brînză de Brâu a, foarte sărată, şi saramură de caracudă, foarte pipărată, şi se bea şampanie veritabilă, intrată în ţară fără vamă, Sulina fiind porto-franco.
în seara aceea însă, pe masa marinei fu aşezat un lighean de tablă, plin cu icre negre proaspete, numai îndulcite c-o mînă de sare.
Petruşca, rus-hahol, pescar-pirat, ucenicul şi omul de încredere a lui Calavrezo, adusese icrele de la Katarletz. Patronul îşi plătea o datorie de recunoştinţă către căpi-tanul-mecanic, care îi montase nişte pompe la pontonul de salvare.
— Dacă nu pleca patronul ieri la Stambul -— zise Petruşca — avea să vă prepare, cum numai el ştie, nişte mîncă'ri să vă lingeţi degetile : iahnie de tartaruga, adică broască ţistoasă, şi file de şarpe.
Un căpitan, preşedinte de vîrstă, poreclit Papachi, holtei tomnatic, oprit de medici să mai bea, se mulţumea numai cu sifon gol, dar îşi impunea părerile ca un vechi expert în vinaţuri.
— Icrile negre pretind neapărat vin negru vîrtos, nu umblaţi cu poşircă de asta !
Gherase aducea cu vapoarele italiene un vin negru de Catania aşa de tare şi taninos, că i se zicea vin de „Catrania" şi nu se putea bea decît după o anumită formulă stabilită de preşedintele mesei : V+2A, o parte vin si două părţi apă.
— Bun băiet e Mitaş — zise Barbă-Roşie melancolic — păcat că-1 pierdem ! Odată însurat, se retrage în cavoul familiei, dispare şi el de pe piaţă.
194
— Cum, adică asta-i regula generală ? încercă să vorbească un tînăr ofiţer.
— Bine, ageamiule ! tu nu ştii ce înseamnă căsătoria ? Pentru femeie este un început, pentru bărbat un sfîrşit. Ea intră în lume, el iesă. Nu ştiu cine-a zis, dar bine a zis ce-a zis : căsnicia e lanţ de aur cînd îl iei ; de plumb, cînd îl porţi ; de fier, cînd vrei să-I rupi.
— Cum, doctore, nu te-ai gîndit niciodată să te însori ? întrebă un căpitan, părinte a şase copii.
— Trebuie să dau şi eu răspunsul pe care 1-a dat un filozof la întrebarea asta : cîteodată mă gîndesc şi eu la cusătorie, şi mai ales dimineaţa.
Vinul de „Catrania" înfierbîntase atmosfera camerei obscure. Ca într-un viu foc de artificii, cu rachete şi petarde, izbucneau rîsete, glume şi zeflemele, încrucişate într-un zgomot confuz al sălei, ca vuietul unei mări demontate.
Vorbe de spirit, anecdote decoltate, sentinţe suverane, banalităţi patente, cele mai îndrăzneţe păreri asupra femeilor se aruncau c-o brutalitate şi cinică filozofie. Nici o jenă. Nimeni nu se indigna ; nu se simţea nimeni jignit, deşi în jurul mesei erau mulţi însuraţi, buni soţi, excelenţi capi de familie. Simţul solidarităţei de sex îi lega parcă pe toţi într-un acord tacit.
Doctorul îşi iubea glasul şi se asculta cu plăcere.
— Femeile, domnilor, sunt mamifere inferioare. Mon-taigne are perfectă dreptate. Noi, bărbaţii, admirînd frumuseţile corporale, iertăm femeilor slăbiciunea spiritului lor, dar nu s-a văzut niciodată ca, în cinstea frumuseţei Spiritului bărbătesc, o femeie să întindă mina unui trup de bărbat în decadenţă. E trist că nu există încă un alt mijloc pentru perpetuarea speciei decît femeia. La femei totul e inimă, chiar şi capul. între un bărbat îndrăzneţ şi unul delicat, femeia cea mai delicată va alege pe cel îndrăzneţ. Femeia credincioasă e cea care se încapă-ţînează să trăiască c-un singur bărbat — pentru că preferă să chinuiască numai pe unul singur.
— Dealtfel — interveni un locotenent c-o frază luată de undeva — sunt unele femei cari îşi iubesc aşa de mult bărbaţii, încît iau alţi bărbaţi ca să nu uzeze pe al lor.
195
Şi pentru că fraza avu efect, stîrnind un haz zgomotos în jurul mesei, locotenentul încurajat continua cu ieftine răutăţi despre femei.
— Care-i luna în care femeile vorbesc mai puţin ?
— Februarie — strigă cineva de la coada mesei — fiindcă e luna cea mai scurtă !
— Ce este un decolteu ? Şi tot el răspunse : o de.s-picătură între două scînduri ale gardului. Bărbatul curio-i se opreşte, dar nu poate risca decît o privire.
— Ştiţi cu ce se aseamănă o femeie fără sîni ? C-un pat fără perne...
Cheful era în toi cînd începu să picure la uşa camerei obscure dulci sunete de coarde.
— Boulanger ! Bravo, Boulanger ! Au sosit jarcaleţii... Boulanger, ţigan veritabil, lăutar din Tulcea, avea
tăitura barbişonului la fel cu a faimosului general francez. Se îmbrăca totdeauna în negru. Vara, c-o jantilică, „smoc", înverzită, iarna, c-un paltonaş scurt, „jeanbirboc'-'.
Ţambalagiul, negru, încovoiat, cu mustăţi pleoştite, cu ochii închişi, lovea mecanic ciocănaşele pe strunele stăpînite de nişte degete uscate. Flautistul, burtos, cu fălcile umflate, avea nişte ochi albi înfiorători.
Şi la urmă apăru o ţigăncuşă crudă încă, dar plinuţă, cu o coapsă fină, cu dinţi albi şi ochi arzători, jucăuşi.
Intrarea ei făcu senzaţie în sală.
— Fiţa, noua mea guralistă — o recomandă rînjind Boulanger, şi coborînd tonul adăugă în surdină : E fată mare... zău !... Să mă trăsnească Sfintui, dacă nu-i aş3 cum vă spun !... A constatat-o doctorul... Are certificat !
Fata nu era încă formată, dar promitea ca voce şi ca trup. Toţi făceau haz, dar nimeni nu-şi punea mintea cu o minoră.
Un ofiţer îi făcu pe faţa de masă cu creionul o schiţă de portret, iar Kiaps improviza un vers pe aria La Bruna :
Sclava neagră O !... de n-ai fi minoră Şi de n-ar fi procurori.
în hazul tuturor, căpitanul Papachi lămuri cazul minorei guraliste din banda lui Boulanger.
— Ştiţi de ce o păzeşte el ca ochii din cap V Fata a fost cedată de părinţi în anumite condiţii. Şi ca siguranţă că va fi înapoiată intactă familiei, Frosa, nevasta lui Boulanger, şi-a pus în garanţie casa ei din Tulcea... Aşa că...
— Eu am văzut un caz mai ciudat, întrerupse căpitanul Dimiu. Anul trecut, pe cînd făceam parte din Consiliul de război în Galaţi, la procesul unui ofiţer, am citit un act original. Ofiţerul răpise fata unui grec din port, misit de cereale. Urmase o împăcare, şi tatăl fetei pretinse din partea ofiţerului un act scris. Chitanţa era ataşată la dosar :
„Am primit una fată mare pe ziua de 8 septembrie anul 1902".
Neagu, la coada mesei, căzuse între doi cheflii : cu-mătru Cîrnici şi Klaps.
Ţăran bine hrănit, Cîrnici — poreclit astfel pentru forma nasului — ajunsese ofiţer mecanic fără să rupă legătura cu tovarăşii săi meseriaşi. Ales ca preşedinte la societatea „Ciocanul", i se făcuse o manifestaţie cu muzică şi drapelul societăţii, la plecarea vaporului unde el era îmbarcat. Amiralul, scandalizat, îi aplică ofiţerului „comunist" o pedeapsă exemplară de zece zile închisoare.
Atunci, martirul Cîrnici pronunţă o frază rămasă celebră în rîndurile marinei :
„Ce sincer e poporul ! Ce falşi sunt amiralii !"
Camarazii îl tachinau în versuri cari aminteau că „mesei ia e brăţară de aur, şi gîtul, pîlnie de argint".
Locotenentul Klaps, îndesat, vînjos, inventiv şi talentat, era aşa de leneş, că toată ziua vegeta dormitînd. Numai seara revenea la viaţă şi, după miezul nopţei, ajungea alt om, ager, ascuţit, scînteind de vervă şi de spirit. Vieţuitoare nocturnă, de o specie rară, el era animatorul orgiilor navale din camera obscură. Poznele puse de el la cale disperase comandamentul garnizoanei.
într-o noapte, la varieteu, fură căţelul unei artiste şi-1 văpsi în dungi albe şi negre ; pe cînd artista cînta, dădu drumul pe scenă căţelului transformat în pui de zebră. Neeunoscîndu-1, cîntăreaţa scoase un ţipăt de spai-
196
197
mă şi-o luă la fugă, dar ciudatul animal se ţinea după 1 ea, în hazul nebun al publicului din sală. j Neagu bea în silă. Cît ar fi vrut să se ameţească şl î el o dată ! Dar nu putea. Nu reuşea să se pună la unison j cu ceilalţi. Se simţea prea lucid şi stingherit în nebuna I voioşie colectivă. O coardă care nu vibra în toată or- j chestra din sală. Fără să vrea, se supraveghea ; cu nervii \ dezgoliţi, primea impresiile din afară. Sentimentalismul \ iui în atmosfera eamerii obscure era un beteşug naiv şi 1 ridicol. îşi da seama şi căuta să-1 mascheze prin cinism \ şi veselie, dar nu izbutea.
Privea cu simpatie şi admiraţie la toţi cei cari îşi i înecau necazurile vieţii în chefuri, rîs şi cîntece zgomotoase. Văzuse mulţi oameni simpli, adormiţi, cari la chefuri se deşteptau, ajungînd vioi, isteţi, galvanizaţi de j poezia beţiei. 1
Pe Klaps îl privea Neagu c-un fel de invidie, că nu poate să se bucure ca el de viaţă.
Ca un actor-erou, Klaps aducea o notă de grandoare i în gesturi şi cuvinte, o măreţie a chefului, departe de | vi ţiu şi desfrîu. Dealtfel avea şi teorii pe cari le sus- 1 ţinea cu pasiune :
„Nu confundaţi cheful cu beţia !" „Englezul se îmbată, românul chefuieşte." „Să vie un sclav !" se adresa el chelnerilor c-o voce i cavernoasă, imitând gesturi din orgiile romane.
Suit pe un scaun, el începu să declame Venere şi Madonă, c-o patetică emfază, cu ochii ţintă la blonda Bază-Navală :
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie, Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc. Şi-am făcut din tine-un înger, blînd  ca ziua de magie, Cînd în viaţa pustiită rîde-o rază de noroc.
Din demon făcui o sîntă, dintr-un chicot, simfonie. i
Dar azi vălul cade, crudo !.......... ' •
193
!    Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăeiane De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir.
IC; O, cum Rai'acl creat-a pe Madona Dumnezeie,
K Cu diaderaa-i de stele, cu surîsul blînd, vergin,
W Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
wL Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin !
m Declamaţia fu întreruptă, pentru că Baza-Navală se p simţi oarecum blesată de unele expresii „prea tari" ale I  lui Eminescu.
|-      Se ceru un cîntec de inimă albastră. Boulanger îşi
r umflă guşa, începînd c-un adine oftat :
k-. Pune capul sub velinţă...
ip'
P       — Opreşte-te ! izbucni Klaps indignat. Cum îţi per-I  miţi, sclav indian, să masacrezi cîntecele româneşti ? -'' Poetul scrie :
ii Pune capăt suferinţei.
I  Şi ţiganul cîntă :
jî  1 Pur.e capul sub velinţă...
Ut-*
jţ      Aerul în camera obscură ajunsese supraîncălzit. Figu-L rile se îmbujorau, vocile se îngroşau, ochii seînteiau, min-|:  ţile galopau. Discuţii aprinse, toasturi fără sfîrşit se pier-i   deau într-o învălmăşeală de rîsete şi voci răguşite. f.       Ca să iasă fumul de tutun şi să intre aer proaspăt, s-au deschis ferestrele şi, ca să-şi dezmorţească picioa-1  rele, cîţiva tineri ieşiră în sală, încereînd un dans nou. Un ofiţer, cîntînd în gura mare, înhăţase de-o aripă pe ţ   Fiţa şi-o învîrtea, învăţînd-o paşii. Boulanger, atent, fura |   cu arcuşul tactul noului dans, auzit pentru întîia dată. *         Cînd, un ţipăt strident răsună în sală. Muzica se opri brusc. Un moment de panică şi zăpăceală. Ca un vultur se repezise Boulanger la o uşă închisă, izbind cu pumnii încleştaţi şi strigînd cu disperare :
— Deschide uşa, domnule locotenent !... Dă-i drumul... nu mă nenoroci, domnule locotenent !
$ 199
Ţambalagiul şi clarinetistul, împingînd din răsputeri cu umerii în uşă, urlau cît îi ţineau gura :
— Nu te lăsa, Fiţo !...
— S-au dus casele Frosei, mă-ă-ă...
— Ce-i ? Ce s-a întîmplat ? se întrebau toţi, într-o învălmăşeală generală.
Ofiţerul care dansa cu Fiţa, după un tur ameţitor, îi făcuse vînt din fugă într-o cameră goală de pe sală, în care dispăru şi el, închizînd uşa cu zăvorul.
Şi pentru că uşa nu ceda. Boulanger se văicărea, privind cu linguşire la ofiţerii mai bătrîni :
— Domnule căpitan, domnule doctor... Nu mă lăsaţi... daţi ordin să deschidă uşa. Zău, nu mă lăsaţi... făceţi-vâ milă şi pomană... că pierd casele... Să mă trăsnească Dumnezeu, dacă nu le pierd, zău, sunt casele Frosei în garanţie.
— Porcilor ! Nu vă-i ruşine ? strigă Baza-Navală, roşie de indignare.
— Aşa se ademenesc fetele, pentru ca să-şi facă plăcere dumnealor !... adaugă cu dispreţ Miţa Balot.
Şi amîndouă, cu acelaşi gest de revoltă, se sculară de la masă.
Căpitanul Papachi, ca cel mai vechi în grad, găsi că este urgentă nevoie să intervină cu autoritatea sa.
Îşi tăie drum şi, în liniştea solemnă care se făcuse într-o clipă, răsună glasul lui autoritar, de comandă :
— Locotenent Pitiş ! Deschide imediat uşa ! Şi încetează cu asemenea comedii, cari nu fac cinste unui' ofiţer !
Toţi aşteptau cu sufletul la gură. Zăvorul uşei ţăcăni scurt. în sfîrşit ! Apăru capul ofiţerului : roşu, cu ochii injectaţi, schi-ţînd un surîs nervos :
— Am glumit, domnule căpitan... N-a fost nimic serios.
— Proastă glumă !... Asta nu se face, domnule !... zise bătrînul căpitan încruntat.
— Auzi glumă... asta-i glumă... cu chestia aia nu sa glumeşte, domnule, niciodată, să ştii de la mine... pro-
Jwtta emoţionat Boulanger, întorcîndu-se furios către Fiţa, Icaie-şi arăta dinţii surîzătoare. Şi tu, proasto, în loc kfta ţipi ca din gură de şarpe, cînd te-a înghesuit ofiţerul, Itâceai chitic, hai ? !... dacă, ferească Dumnezeu, scăpai ■aii... se duceau de sufletul dracului casele Frosei ? !... (Las' că te trimit eu la mă-ta, mangosito !
— Ei, potoleşte-te, şefule, că nu s-a întîmplat nimic ! facerea Papachi să restabilească ordinea turburată.
în zadar, voioşia se dusese. Cheful se stricase. Orgia Inavală avu de astă dată un sfîrşit neprevăzut.
Boulanger, din cauza spaimei prin care trecuse, nu 'mai putea cînta. Se sufoca şi îi tremurau mîinile ca la ?un damblagiu.
Ofiţerii se răspîndiră în grupe. Scîrbit, obosit, s-a îu-ftors Neagu la vapor ; cîţiva cheflii nu s-au potolit pînă ^dimineaţă.
A doua zi s-a primit la garnizoană o serie de recla-imaţii asupra isprăvilor de peste noapte făcute de ofiţerii /scandalagii : Au fost dezhămaţi caii de la o trăsură al Icărei birjar turc adormise pe capră. S-a făcut o caval-tcadă zgomotoasă pe strada principală, scutind lumea din Isomn.
O firmă de la măcelăria marinei fusese mutată la bălanul unui varieteu-şantan. A doua zi lumea căsca gura ia firmă, cetind cu mirare :
„Carne de vînzare. Furnizorul marinei militare."
Se»
Doi ofiţeri au apărut pe scena varieteului, făcînd poze fde nuduri, lupte de gladiatori şi statui antice. Şi la |urmă, duş cu sifon. Deşi publicul a aplaudat frenetic, ■artistele de la varieteu s-au scandalizat de lipsa de pudoare a ofiţerilor.
Evantia se trezi brusc dintr-un somn greu, cu inima strînsă de groază, în chinurile unui vis oribil. Deodată deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă.
Nu visase ? Era dar adevărat tot ce se întîmplase în ■ noaptea aceea.
Săgeţile soarelui de dimineaţă, ţîşnind oblic prin crăpăturile obloanelor închise, îi înţepau ochii orbind-o.
Se întoarse cu faţa la perete şi încercă să strîngă pleoapele pe globul ochilor... să nu mai vadă nimic în faţa ei. Dar imaginile se conturau precise, clare, înăuntru, căci creierul lucra biciuit de o febră chinuitoare.
îi defila prin minte, c-o limpezime uimitoare, în cele mai mici detalii, toate scenele ; vedea tot ce se întîm-plase, pas cu pas, din clipa în care, cu nervii răzvrătiţi şi sufletul dezechilibrat, se despărţise de Neagu, de cînd îi ieşise în cale, ca din pămînt, la capătul cheului, căpitanul Deliu.
Cum o luase de braţ, atrăgînd-o înapoi, prin întuneric, spre plaja pustie. Cu ce vorbe înşelătoare o dezmierdase, pe cînd îi netezea părul cu mîna lui fină, mîngîietoare. Şi timbrul vocei lui. care tremura uşor, îi picura muzical în auz :
„Frumoasa mea... Sirenă-Neagră... copilă sălbatică... să ştii că cea mai frumoasă fată care nu ştie să fie drăguţă c-un bărbat nu-i dscît o floare fără miros."
îşi amintea clar fiecare mişcare, fiecare gest făcut. Simţea încă vie, ascuţită, o senzaţie ameţitoare, respiraţia caldă, apăsarea buzelor fierbinţi şi mustăţile acelea parfumate pe gura ei.
O încleştase strîns, înăbuşind-o cu trupul lui mare, cu braţele vînjoase cari o striveau, biruind-o.
Nu putea înţelege întâmplarea în care căzuse.
Cum de s-a lăsat ?...
într-un moment îşi dase perfect seama că nu putea să i se împotrivească, simţise că omul acesta e mai tare, că avea să facă ce voia cu ea. Trupul se supusese fără rezistenţă.
Slabă, neputincioasă, căzuse pradă, ca un pui de găină în ghearele uliului.
Era vinovată... desigur că era vinovată... De ce nu 1-a respins de la început ?... De ce n-a plecat la timp ?... De ce a cedat ?.... De ce asculta cu plăcere vorbele lui ?...
„Am fost nebună ? se întreba ea c-o disperare neputincioasă. Dar nu-1 iubesc deloc. De ce am făcut asta ? De el am avut frică de cînd l-am cunoscut. Acum s-a sfîrşit. Totul s-a prăbuşit."
Şi-a stricat viaţa, dintr-o dată şi pentru totdeauna.
Cum putea să mai dea ochi cu Neagu ?
Cum să ascundă taina ? Ce să-i spună lui ? Ar fi vrut să se târască la picioarele lui, să-i ceară \ iertare, să fie strivită de el, să i se jertfească, să-i rămînă sclavă pentru toată viaţa.
Ce era de făcut ? Nici o ieşire nu vedea înainte. Ar putea Neagu s-o ierte, dar n-ar mai putea s-o iubească. Şi ea îl iubeşte, n-a încetat nici o clipă să-1 |" iubească.
înjosită, dispreţuită avea să rămînă pentru totdeauna.
Căzuse parcă într-o prăpastie întunecoasă din care nu mai putea să iasă cu nici un chip.
Cu ochii închişi, zăcea pe pat ghemuită, strivită de ruşine şi căinţă, cuprinsă de sentimentul unei degradări ireparabile. De cîte ori deschidea ochii, avea un nod de greaţă. Se scutura cu groază, dar nu putea scăpa de imaginile cari îi chinuiau mintea.
îşi simţea capul strîns într-un cerc de fier, gura arsa, sufletul jignit şi plin de nenorocire.
Leoarcă de sudoare, se dezveli şi, cînd îşi văzu genunchii şi pulpele dezgolite, se acoperi repede la loc. Avea impresia că trupul acela nu mai este al ei... îi rămăsese numai capul, care ardea cu tîmplele zvîcnind într-o durere acută.
Corpul i se părea o zdreanţă mototolită şi murdară, |f aruncată pe pat.
încordată, muşca perna cu dinţii ; în dorinţa de a-şi chinui trupul, îi venea să-şi rupă carnea cu unghiile pînă la sînge.
Tîrziu, cînd auzi uşa scîrţîind, tresări speriată : ■— Ce ai, fata mea ? Să chem doctorul ? o întrebă tatăl ei îngrijat.
— Nu, nu trebuie, răspunse fata cu spaimă, ridicîn-du-se de pe pat.
Şi deodată simţi picioarele ca tăiate, parcă picase de la o înălţime, iar prin coapse o săgeta o durere ascuţită. Şi se lăsa din nou moale pe pat.
Făcea sforţări să adoarmă, dar nu putea. I se părea că mii de ochi o privesc cu batjocură. Toţi îi ştiau taina, pe care n-o mai putea ascunde.
Deznădăjduită, cuprinsă de o disperare neputincioasă, izbucni într-un plîns sfîşietor.
202
203
Lulu, maimuţa, care dormita zgribulită pe scaun, în faldurile unui şal de lînă, ridică uşor capul, privind lung, c-un fel de mirare în ochişorii ei negri ca nişte gămălii sclipitoare.
Şi cînd mintea ei puţintică prinse a înţelege că stă-pîna sufere şi plînge, se ridică din culcuş şi ţîşni dintr-un salt pe pat, între perne. Se strecură pînă la subţioara fetei şi de-acolo îşi întindea lăbuţa ei neagră, pipăind-o pe obraz, îşi scotea capul ca să privească întrebător drept în ochii stăpînei, care plîngea cu sughiţuri.
CAPITOLUL X
La vapor, în careul ofiţerilor, era prins în perete, cu ţinte, de planşetă, un
„Aviz navigatorilor : Sunt absolut interzise la masă discuţiile privitoare la serviciu. Contravenienţii vor fi amendaţi. Ofiţerul po-potar este învestit cu puterea executivă.1'
în schimb se debitau destule zeflemele, glume sărate şi nesărate, anecdote cu sau fără perdea. Uneori cîte o victimă căuta să-şi răzbune vreo înţepătură dureroasă şi declama cu patos faimosul vers a lui Vlahuţă :
Anecdota, calamburul — acolo fiind la preţ — Cată-le prin almanahuri, şi vei trece de isteţ.
La zile mari, cînd comandantul cobora din turnul său de fildeş ca să ia masa cu ofiţerii, conversaţia lua un caracter serios, şi uneori didactic.
Un comandant pedant, admirat pentru erudiţia sa, fusese păcălit de un ofiţer tînăr. Făcîndu-şi de lucru prin birou, în lipsa comandantului, ofiţerul observă semnul pus între paginile unui volum din La Grande Encyclopedie : Năvălirea avarilor.
Ei citi pasajul însemnat. La masă se discută despre năvălirea avarilor.
Comandantul rămase în admiraţie pentru profunda erudiţie a tînărului ofiţer.
— N-aş fi crezut — şopti secundului — să aibă o ; cultură aşa de serioasă băiatul ăsta.
— E prea modest, de aceea nu l-aţi remarcat pînă f acum, îi răspunse secundul, stăpînindu-şi rîsul.
într-o seară, pe la sfîrşitul mesei, Neagu ieşi pc punte, fiind anunţat că intră de serviciu.
Bucuros că scapă de gălăgia asurzitoare şi de aerul îmbîcsit din careu, se plimba singur, căutînd să-şi şteargă din minte vorbele auzite în timpul mesei. Se făcuse o serie de glume şi aluzii la tinerii sentimentali şi romanţioşi. El suporta cu greutate tonul de zeflemea obişnuit la bord. De data asta avea impresia că este direct vizat, i se părea că unii camarazi îi aruncau priviri ironice.
Pe punte era întuneric. Un timonier îi aduse Jurnalul de bord, în care trebuia să semneze. Neagu se apropie de lumina geamului deschis la spiraiul careului. De jos se ridica un vuiet confuz, vorbe, rîs şi ţăcăneala zarurilor de la jocul de table.
Deodată Neagu tresări ; îşi auzise numele rostit într-un hohot de rîs. Instinctiv, îşi ascuţi auzul ; se aplecă atent spre geamul deschis.
Neagu îi agemiu, domnilor... Nu v-am spus
?
Eram sigur... Am cîştigat pariul... Sirena a eşuat în braţele lui Deliu !... Cum putea un debutant ca Neagu să concureze c-un tip expert ca Deliu ? î Faptul e consumat... l-am văzut cu ea pe la miezul nopţei la plajă...
Ca lovit de un glonte, Neagu se frînse în două. Şovăind, se lăsă moale pe banchetă, îşi duse o mină la frunte, freeîndu-se apăsat. A înţeles totul. E foarte clar. Se făcuse pariuri pentru cucerirea Evantiei.
El rămase acolo paralizat. Simţea cum i se înfierbîntă capul, fără să poată reacţiona.
Avea o senzaţie de durere fizică aşa de intensă, că-i da lacrămile în ochi... Ce ruşine... tocmai el care se ştia aşa de sensibil, veşnic cu groaza de ridicul, să ajungă de
204
205
rîsul lumii, obiectul de haz al camarazilor, eroul unei sinistre tragicomedii de care toţi îşi băteau joc...
C-o extremă sforţare, se ridică. Era copleşit de ruşine : simţea mîndria lui rănită şi o mînie clocotitoare ce trebuia înăbuşită. Noroc de întuneric. Puntea — goală. Dacă l-ar vedea cineva în halul în care se găsea ? I se păruse că timonierul de serviciu 1-a privit pe furiş... poate şi el a înţeles ce vorbeau ofiţerii jos în careu.
„Ei, şi ?" încordat, începu să se plimbe, căîcînd apăsat cu tocurile în puntea de lemn. îşi auzea zgomotul paşilor răsunând cadenţat în liniştea nopţei. în agitaţia nervoasă în care se afla, simţea cum îi zvâcnesc tâmplele, şi sângele fierbinte care-i năvălea la creier ii tulbura judecata. Se pierdea în confuze întrebări şi presupuneri contradictorii. El voia să se lămurească, să stea de vorbă cu sine însuşi, să reflecteze cu sînge rece, cu tot calmul necesar pentru a găsi o ieşire.
„Cum ? adică trebuia numaidecât să abuzeze de naivitatea unei minore ?... Să-şi bată joc de ea ?... Ca să. fie admirat de camarazi pentru cucerirea făcută ?... A ! dacă ar fi fost o femeie cu experienţă... da, dar aşa... o copilă neştiutoare, dezarmată... Nu, sigur ar fi fost o mişelie din partea lui..."
Şi un val de furie neputincioasă îl cuprinse, tu!-burîndu-i vederea. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului şi nişte gheare invizibile îi zgîriau gîtul. Căuta o descătuşare. Simţea dorinţa să plângă. S-ar fi uşurat. Dar nu putea, inima îi era încleştată de o profundă suferinţă.
Tîrziu, cînd coborî scara să intre în cabină, simţi cum i se taie genunchii, parcă i s-ar fi rupt tendoanele de la picioare.
Cu faţa în perină, cu ochii închişi, 'pierdu noţiunea lucrurilor şi căzu pirotind în visuri agitate.
A doua zi se trezi buimac, cu gura arsă, o durere tăioasă la tâmple şi o greutate pe inimă. Simţea o slăbiciune fizică. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. Se făcu bolnav. Ceru aspirină, dar n-o luă. Avea să lipsească toată ziua de la serviciu. N-ar fi putui înfrunta privirile camarazilor. Şi compătimirea i-ar fi făcut rău. Cu un fel de orgoliu, căuta să-şi ascundă suferinţa. Nici
206
la masă în careu nu s-a arătat, in cabina lui strimtă şi întunecată s-a frămîntat ca o fiară în cuşcă.
La amiază, un soldat îi aduse un plic. îşi arunca surprins ochii pe adresă. îi tremura mîinile rupând £e-:;bril plicul. Se uită în josul paginei la iscălitură : „O binevoitoare"... Un scris stângaci de femeie...
în cîteva cuvinte, îl anunţa „să nu aibă încredere în negroaica ipocrită şi depravată, că ea îi înşală în fie-•care noapte, întî!nindu-se la plajă cu amantul ei. căpitanul D.«.
„Ha, ha ! explodă Neagu. Asta-i frumos ! Va să zică lucrul e public... Toată lumea ştie. Ce ridicol ! Ce stupidă. Mtuaţie 1 Să cazi cu ochii închişi în aşa încurcătură !-.."
Nu-şi va ierta toată viaţa asemenea slăbiciune, care 1-a compromis în aşa hal. Se simţea umilit de-o prăbuşire lăuntrică. Chinuit, în acelaşi timp, de un ciudat amestec de mîndrie, ruşine şi dorinţă.
„Şi cit am iubit-o !" îşi zise deodată învins de un plîns copilăresc. „Merită oare atîta iubire creatura asta ? Cum e posibil să existe asemenea făpturi ? Perfidie ? Capriciul unui suflet femeiesc ?" E ceva în afară de raţiune. Ceva pe care el nu putea înţelege...
Nu, e un chin pe care el nu-1 poate suporta.
Trebuie să verifice faptele ; să aibă o explicare, să se lumineze. Are să se ducă întins la ea. Are curajul să primească adevărul în faţă. Nu trebuie să se cramponeze de fustele unei femei. Va fi hotărât, neînduplecat.
începu să se îmbrace grăbit, dar îşi aminti că nu poate ieşi de la bord. Raportase că-i bolnav.
Atunci se aşeză la scris. Scurt, ferm, tăios, înşiră o serie de întrebări lapidare ; răspunsurile primite avea să lumineze situaţia şi starea critică în care se găsea.
îi trebuia o situaţie clară, netedă. El nu-i omul compromiselor. Ori tot, ori nimic.
A dat scrisoarea în mîna unui caporal şi i-a explicat unde trebuie s-o ducă. Dar după cîteva minute s-a răzgândit. S-a repezit pe scări şi 1-a ajuns pe caporalul care abea plecase. A rupt scrisoarea, aruncînd[-oJ bucăţele în Dunăre. Era mai bine să se ducă singur. Trebuia s-o vadă imediat, cu orice preţ trebuia să-i vorbească. S-a hotărît.
207
Va lua taurul de coarne. Trebuie să fie tare, stăpîn pe sine. Sunt momente hotărâtoare în viaţă. Va şti el să limpezească chestiunea.
Cînd începu să însereze, ieşi neobservat pe cheu. Era tulburat de propria-i îndrăzneală. Pe drum, de la distanţă, văzu fereastra luminată.
E acasă. Toate întrebările şi frazele construite migălos îi pieri brusc din memorie. Tot dialogul mental dispăruse. Ce avea s-o întrebe ? Cum să înceapă ? Şi ce ton trebuia să aibă ?...
Nu-i nevoie ; momentul oportun o să-1 inspire. Va proceda bărbăteşte.
Sună hotărît la scară.
•— Domnişoara Evantia e bolnavă ; nu poate primi, îi spuse scurt Eftichiţa, fata proprietăresei.
în faţa uşei închise brusc, Neagu rămase posomorit, cu buzele strînse, cu sprâncenele încruntate, ca în faţa unei piedici pusă în cale. După un moment de mînie absurdă se hotărî să plece. Unde ? Ce trebuia să facă ? în loc să se întoarcă spre vapor, o luă înainte pe cheu. Avea nevoie de mişcare, de aer, de linişte. Mergea îm-pleticindu-se, cu capul înclinat sub povara unei nelinişti adinei. Era torturat de sentimentul unei ofense de nesuferit, de gândul că nu poate face nimic pentru a găsi un deznodămînt onorabil. Neputinţa de a înţelege ce se petrece în sufletul şi în corpul acelei fiinţe care se depărta de el îl chinuia amar, pînă la disperare.
Mintea lui nu putea să admită ceva mai monstruos : „O copilă castă, iubitoare, cu sufletul curat, să se arunce deodată, fără un pic de pudoare, în braţele unui Don Juan ca Deliu, jucăria capriţiilor acestui om care n-a iubit nici o femeie în viaţa lui... şi eu, care o iubeam cinstit, profund, din toată puterea inimei... pentru toată viaţa", îşi zicea el îndurerat, c-o naivitate copilărească.
Şi un sentiment de revoltă, de gelozie nesatisfăcută îl irita pînă la furie. îi venea să alerge, să-1 prindă de piept pe mizerabilul seducător, să-1 pălmuiască, să-i desfigureze chipul aceia frumos, înşelător, care făcuse atîtea victime nenorocite.
208
' J li
O seară de toamnă, umedă, rece. La Cercul marinei era lumină.
Prin sticla geamurilor se vedeau umbre mişeîndu-se în jurul biliardului. Neagu se opri. împins de o dorinţă bizară, se apropie de fereastră.
Parcă o presimţire îl atrăsese. Era chiar el, Deliu. Mîndru, zîmbitor, cu tacul în mînă, lovea bilele de fildeş cu eleganţa unui maestru de la academia de biliard.
Cîţiva ofiţeri îi urmăreau cu admiraţie măiestria loviturilor în serie. Nici unul nu-1 putea egala. Neagu, tulburat, îi observă gesturile pe furiş, ca o fiară la pîndă.
Inima îi zvîcnea. îl privea pe Deliu c-o lacomă curiozitate, simţind în acelaşi timp antipatie şi admiraţie pentru acest bărbat frumos şi înzestrat cu atîtea calităţi :
„Ce impresie trebuie să facă femeilor ? Desigur, e o făptură deosebită de a mea... El e din rasa cuceritorilor... abil, hotărît, tare" — recunoscu Neagu — clasifi-cînd în minte intelectualii de o parte şi oamenii de acţiune de altă parte. „O îmbinare armonică — îşi zise în sine — trebuie să dea omul ideal, complect."
Abătut, înjosit de-o gelozie sălbatică, Neagu se întoarse la bord. Simţea cum i se ridică din străfundul sufletului, învingînd orice raţionament, un dor de răzbunare, o ură primitivă, insuportabilă, pe care niciodată n-o bănuise că mocneşte în firea lui blîndă şi onestă.
Doctorul Barbă-Roşie nu-1 slăbea pe Neagu din ochi. Şi uneori îl zgîlţîia cu asprimea lui prefăcută.
— Ce-i cu tine, băiete ? Ai căzut într-o melancolie c:onică... Nu vezi că te topeşti ca luminarea... Cît are să mai ţină febra asta sentimentală ? Să ştii. de la mine că morbul lui Cupidon e cea mai păcătoasă boală micro-biană, pentru că atacă în acelaşi timp inima, capul şi corpul. Criza ta e prea lungă. Aştept să intri în convalescenţă.
— Dar n-am nimic, se încerca Neagu să protesteze, schiţând un zîmbet forţat.
— Măi băiete ! Eu n-am venit să-ţi dau bromură, nici să te consolez. Vreau numai să-ţi deschid ochii asupra vieţii ; nu căuta absolutul, nu lua totul în tragic. E
209
ridicol şi absurd să încerci marea cu degetul. Eşti preu tînăr, n-ai experienţă, nu cunoşti încă specia asta de mamifere numite femei. Să ştii de la mine că femeia esti o piesă de schimb. Oricînd poate fi înlocuită.
Cînd îl lăsa doctorul, îl lua căpitanul Mincu la spovedit.
— Neagule, băiete ! te-afunzi într-o neagră mizer' » sentimentală. Te-ai împotmolit: de la prima decepţie , te-ai siarîmat de primul colţ de stîncă ce ţi-a ieşit in cale. Tu nu ştii că viaţa e o mare capriţioasă, că are flux şi reflu*. Dacă ai demnitate nu trebuie să te cramponezi ele o fustă. în viaţa de marinar, în religia meseriei noastre este fatal vagabondajul, legăturile pasagere „în fiecare port cîte-o iubită", zice un cîntec napolitan. „Ancorează, debarcă, iubeşte, şl iute ridică ancora şi du-te..." Marinarii nu fac purici nicăieri. F:i bărbat, Neagule, nu copil...
C-o milă părintească pentru fiul adoptiv — cum spunea în glumă camarazii — Mincu vorbea fără convingere. Trecuse şi el prin aceleaşi crize sufleteşti. Cazul lui Neagu deschidea şi în inima lui o rană veche pe care o crezuse vindecată.
Cabina doctorului era, în miniatură, o farmacie, laborator şi bibliotecă.
— Ce-i de făcut cu băiatul nostru, doctore ? întrebă Mincu, închizînd uşa şi deschizînd ochiul de geam rotund al cabinei, ca să intre aerul proaspăt al mărei.
— Dragul meu, eu combat mizeriile trupului, nu şi ale sufletului. Boala lui Neagu nu se vindecă prin droguri sau bisturiu.
— Dar cum ? Care-i terapeutica iubirei ?
— Cred că trebuie să-1 faci să nu se mai gînclească la trecut, să-i smulgi din minte icoana adoratei, chipul divinizat. Eu i-aş prescrie în doze mari un extract de matematici superioare.
— Asta am încercat-o. L-am forţat să facă o serie de calcule nautice şi astronomice, pe care altădată Ia migălea cu plăcere. Acum nu-i în stare să meargă pînă la capăt, se poticneşte de la început.
— Atunci nu ne rămîne decît omiopatia — cui pe cui scoate — trebuie încurcat cu alta...
I
.„ _ Un surogat ? întrebă Mincu. Asta nu-1 poate satisface pe Neagu. Figurantele amorului, relaţiile tarifate, ijproza nu poate înlocui poezia iubirii. El sufere din cauza poetizărei, idealizării —e prima iubire...
— Suferă din cauză că are o concepţie diformă des-jpre dragoste, zise doctorul cu tonul său ştiinţific şi gu-.tural. Acest băiat, care-i într-o frămîntare sufletească 'excesivă, are o sexualitate neevoluată, are un suflet infantil ; o timiditate paralizantă îl face neadaptabil la mediu, incapabil de a se bucura armonic şi integral de viaţă şi de succese. Este, cred, o victimă a unei greşite educaţii morale, cu scrupule şi convenţii ipocrite. Tragedia sufletului omenesc începe tocmai din cauza acestor vagi rătăciri abstracte, mistice, faţă de simpla realitate a iubirei. Echilibrul sufletesc, armonia lăuntrică nu se poate stabili comprimînd instinctul vital...
— Dar el suferă, rănit de necredinţa acelei fete, poate o mică viţioasă, pe care el a iubit-o cu tot focul tinereţei...
— Sunt sigur că şi ea 1-a iubit la fel, şi că-1 iubeşte încă. Fata eră un fruct copt, gata să cadă din pom. Neagu s-a abţinut, credea că-i fruct oprit, A venit la timp altul şi. 1-a cules. E foarte simplu. De ce îţi închipui că fata asta e o înşelătoare viţioasă. Cel mult e o victimă dezarmată în faţa unui cuceritor de talia lui Deliu. Chiar căderea unor femei cu experienţă încă este un lucru fatal, o chestie de temperament şi împrejurări. Cum a stricat capul oamenilor literatura ! Cîte victime n-au Jăcut poeţii şi romancierii ! Nu ştiu care filozof a propus ca poeţi romantici să facă un stagiu de studii pe lîngă hergheiiile de reproducţie a cailor de rasa. Numai aşa vor înţelege şi ei rolul instinctului vital în problema perpetuării speciei. Cum n-au ajuns să înţeleagă oamenii că amorul, cîntat. sub toate formele, nu-i decît o draperie de dantelă spumoasă care acoperă goliciunea instinctului sexual ? O iluzie care te fură ca scena teatrului, cu munţii de mucava şi marea de pînză. Numai cînd intri în culise descoperi sforile şi schelele decorului. Trebuie spartă odată carapacea asta de ipocrizie în care etica şi arta ascund forţa vitală a naturii ! Asupra amo-
rului s-a făcut prea multă literatură şi prea puţină ştiinţă.
Mincu, după ce-şi aruncă pe fereastră mucul de trabuc stins, începu a vorbi cu melancolie, lunecînd fără să vrea în confidenţe la care doctorul nu se aştepta. Auzise şi el vorbindu-se în surdină de un amor nenorocit pe care Mincu ştiuse, c-o pudoare bărbătească, să-1 ascundă întotdeauna.
—- Ce bine îl înţeleg pe Neagu... şi eu am trecut prin aceleaşi chinuri sufleteşti. Cînd te gîndeşti că sunt oameni cari trec prin viaţă fără să aibă parte de a simţi fiorii iubirii adevărate... un lux care nu-i tuturor îngăduit... şi alţii la cari prima iubire Ie devastează viaţa şi rămîn cu rana de stilet în inimă. Niciodată nu ştii ce surprize îţi rezervă viaţa. Pe cînd mă aşteptam mai puţin, mi-a ieşit în cale o femeie care, de la prima vedere, a fost pentru mine centrul universului. Există o lege de atracţie a sexelor ? Nu ştiu. Oricum este un fenomen inexplicabil. O enigmă. De ce din miile de făpturi pe lîngă cari treci indiferent numai una te opreşte în loc ? De ce dintre toate săgeţile cari ţi se aruncă, numai una — cea otrăvită — te loveşte drept în inimă ? De ee din întîlnirea a două priviri se produce scînteia ce electrizează două fiinţe cari niciodată nu se cunoscuse ? Ce banal şi ce misterios lucru ! Ce lumină în domeniul acesta ne-a adus ştiinţa care trebuie să găsească legi asupra forţelor oarbe ale naturei ? O putere străină, dominatoare, o afinitate de chimie sufletească face apropierea şi fatala contopire. Ezitam anume să-i fac cunoştinţa ; luptam cu mine însumi ; presimţind parcă un pericol, mă ţineam pe marginea unei prăpăstii — un pas şi eram pierdut ! Pornirea, chemarea instinctivă era aşa de violentă încît -— mi-a spus ea în urmă — era hotărîtă să vină singură la mine dacă mai întîrziam ! Ai remarcat deosebirea de atitudine în faţa adevăratului amor ? Pe cînd femeia devine radioasă, bărbatul e grav, chinuit de o oriză lăuntrică, simte că ceva nou a intrat în existenţa sa, stăpînindu-i gîndirea şi simţirea... Lumea nu mai exista pentru noi. Nici o piedică în cale n-ar fi putut să ne oprească. Cu ce puteri necunoscute sunt încărcate privirile magnetice ale ochilor unor femei. în
212
r
tăcea exaltare a simţurilor am înţeles lupta pentru cuce-frirea femeii ; hotărârea bărbatului de a răzbate pînă la fccapăt, pe viaţă sau pe moarte... E sigur că la unii oameni pdragostea devine nebunie.
Bărbatul ei, un levantin abil — care nu ştiu dacă se l'însurase din calcul sau din dragoste — se încercase la [-început să lupte ; dîndu-şi în urmă seama unde putea să ajungă, se resemna, cuminte. După trei luni s-a pronunţat divorţul. Era liberă. Ne-am căsătorit. Eram fericiţi. Am simţit atunci farmecul vieţei în doi. Nu mi-am închipuit niciodată că poate să existe o aşa contopire a simţurilor şi a spiritului. Parcă o făcuse anume natura pe femeia asta după acelaşi tipar. Aveam aceleaşi vederi despre lume şi viaţă, aceleaşi gusturi şi idei. Printr-o intuiţie ascuţită îmi ghicea gîndurile. Spiritul critic şi cultura, care singură şi-o făcuse, mă uimea. Pe lîngă. . simţul fin, artistic, înnăscut, avea un fel de a judeca bărbăteşte, deşi înfăţişarea ei graţioasă amintea chipul Giocondei. Armonia care o radia o simt şi acum în mine.
Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. Eram orbit de fericire. Nu ştiam că fericirea este p.. un lucru de care trebuie totdeauna să te temi. Dar nu £• asta voiam să-ţi spun. Voiam să vorbesc de lucruri cari ■nu se pot explica. Să-ţi arăt contrastul firei femeieşti la două epoci diferite. Nici pînă azi nu-mi dau seama cum o fiinţă se poate transforma total în cîţiva ani. Prin ce fenomen biologic se face acea metamorfoză — din omidă, fluture ? Femeia ta, ajunsă transparentă, în sufletul căreia citeşti ca într-o carte deschisă, sub ochii tăi o vezi cum se transformă. îşi schimbă gusturile, obiceiurile, părerile, credinţele, dispreţuieşte ce a respectat, urăşte ce a iubit, iubeşte ce a urît, îşi neagă trecutul... schimbată complect, ajunge o străină, altă făptură, pe care n-o mai recunoşti...
— Cunoşti teoria — il întrerupse doctorul — asupra reînnoirei continue a corpului omenesc ? Preschimbarea complectă se face în curs de cîţiva ani. Materia cerebrală, ca şi carnea trupului, se preschimbă...
— Dar asta nu poate justifica schimbarea sufletească. Procesul tainic al gîndirii rămîne acelaşi. Eu, de cînd
213
mă ţin minte, am rămas cu acelaşi fel de a simţi şi gîndi, pe cînd ea...
— Ea e femeie. Nu trebuie să judecăm femeia după procesul vieţei sufleteşti a bărbatului. Asta-i greşaîa pe care toţi o repetăm mereu- Diferenţierea absolută a sexelor este o lege fundamentală a universului.
— Bine, dar în fond nu-i acelaşi conţinut sufletesc la bărbat ca şi la femeie ?
— Da, însă trebuie să ştii că în mecanismul masculului piesele sunt articulate, pe cînd la femeie gîn-direa şi simţirea nu sunt încă despărţite. Femeia trăieşte în inconştient. Bărbatul e conştient. Femeia nu poate fi constantă ; prin firea ei este schimbătoare. E o persoană, dar n-are personalitate, căci îi lipseşte individualitatea.
— Şi totuşi nu poţi nega că unele femei au o inteligenţă destul de...
— Mă rog, să ne înţelegem, e un anumit fel de inteligenţă, concretă, practică, ce nu se poate ridica pînă la abstract. Ea observă, nu interpretează. Ca şi cameleonul, femeia îşi schimbă culoarea sufletească după bărbatul de care s-a lipit ca iedera de arbore. N-ai observat că nevasta unui pictor vorbeşte ca un critic de artă despre tablouri, deşi nu avea la început nici o idee de pictură ? Femeia care iubeşte un marinar vorbeşte cu pasiune, ca orice lup-de-mare. despre chestii navale, vapoare, furtuni şi naufragii. Şi pe aceeaşi femeie, daci trece în braţele unui călăreţ, o vei auzi discutând cu toată competinţa despre cai, iepe şi harmăsari, de herghelii, curse şi hipodrom. Femeia nu-i decît un reflex a! bărbatului. Ea se adaptează mai uşor la mediu tocmai pentru că nu are individualitate.
Şi Mincu, pentru că vedea bine că se încurcă în ipoteze şi teorii abstracte, trecu din nou la fapte.
— Să vezi cum a început transformarea. Loviturile destinului le-am primit printr-un ordin de serviciu. Eram detaşat la minister. Mă mut la Bucureşti. In atmosfera încărcată a capitalei, în vîrtejul acesta tulburător, începem o viaţă nouă. Ca să-ţi descriu toate fazele metamorfozei ar trebui să fac un volum de analiză sufletească. Numai aşa ai putea să înţelegi adevărata criză
214
l *
sentimentală prin care am trecut. Intrasem într-un angrenaj distrugător, ale cărui roţi ne rupeau carnea bucată cu bucată. Zile şi nopţi pierdute în acest bilei monden tocesc şi cele mai viguroase resorturi sufleteşti. Telefonul, care zbîrnîie toată ziua, cred că are o mare vină ' în dizolvarea familiei moderne. Frînturi de conversaţii cari mă enervau la culme, întîîniri, serate, ceaiuri, plimbări, atîtea ieftine plăceri ne pulverizează viaţa. .Avidă de senzaţii, ahtiată de o lunte uşuratică, femeia asta cuminte, înţeleaptă, ajungea frivolă, mincinoasă şi violentă. Niciodată nu spunea unde se duce şi ce face. Un fel de ruşine   mă   oprea   să-i   iau   socoteala.   îmi aluneca printre degete. Busola se deranjase ; fără orientare, pierdusem — cum spun marinarii — capul la compas, scă-pasem cîrrna din mînă. Bătea un vînt de nebunie. Prin frumuseţea şi  fannecile ei,  prin vioiciunea spiritului, fusese întotdeauna seducătoare, acum cocheta, flirta fără jenă în mijlocul unei bande dubioase de snobi, bărbaţi şi  femei,  care-şi  schimbau  amanţii  şi nevestele între ei. imitînd un fel de iubire ca o parodie a dragostei redusă la un singur gest. Simţul pudoarei dispăruse. „Femeia modernă are drept la aceeaşi viaţă senzuală ca şi bărbatul" era cuvîntul de ordin al bandei. Ea. care ştia să judece solid, începuse a privi lumea ca orice femeiuşcă — un cap de păsărică. Oamenii pe cari îi cunoscuse bine şi-i ironiza înainte, acum îi admira. O prăpastie se adîncea între noi. deşi avusesem o identitate perfectă în felul de a gîndi şi privi viaţa şi lumea în care trăiam. Ce trebuia să fac ? Concesii ? Compromisuri ? Sau să reacţionez ? Evitam explicări penibile. Mă închideam în mine, sufeream în taină. Aşteptam. Nu ştiu ce aşteptam.. Stam mut zile întregi. Şi asta o irita pînă la furie. Gio-cenda,  cu surîsul  ei angelic, devenise  aspră, dură şi crudă. Tăceri bosumflate, izbucniri violente, cuvinte înverşunate, care se încrucişau ca săbiile ascuţite. Cele mai urîte zile, de cari şi azi roşesc, au fost acele în cari, chinuit de demonul geloziei, şedeam la pîndă, spionînd orice mişcare, să aflu, să surprind, să mă încredinţez. Dacă era la mijloc un sentiment nobil, adînc, de iubire adevărată, mă pregăteam să iert, să mă înving, să sufăr resemnat. Dar m-am convins în scurt că nu era decît un
215
capnţiu, o legătură efemeră, o întîmplare neprevăzută, ™ simplu accident de cale ferată. Unde ajunsese îmi «a indiferent. Destul că a putut să facă primul pas.
gatura era ruptă. Stima, credinţa reciprocă dispăruse, iotul era pierdut... ireparabil. Mă durea gîndul trecutul. \isasem o legătură ideală întemeiată numai pe ium-f' nU PS calcule compromisuri. Era tovarăşa vietei, J matatea mea, soţie, nu amantă. Puteam să iert, dar nu Puteam să uit,
tie Intr"°i Zi' diu întîmPlare, dau de o carte cu dedicară™ mai bune Prietene — prietenia este anticamera amorului". Am cunoscut scrisul. Un junghi du-TnM mi"a °Prit răsuflar«a. Să intru în pămînt de ruşine, uraeaima am avut groază de ridicol. întunecat, dar dpimt, am întrebat-o : „Ce găseşti tu în tipul asta, pe secaţi30"^! trei luni 11 ironizai, socotindu-1 o perfectă curm?t-a ' lMă amuzâ- E un om interesant cînd îl se în ' îmi rasPunse ea înţepată. Si deodată ciiv- ti 1Ş1 dădu capul Pe sPate si adă°gă- suierînd trac' '' "TU' C3re V6Zi totul în ne§ru si iei via^a in să-mi' tr-mU UU- burgh!z fatalist! Eu ştiu'să mă ridic... sine 1(1 akSC v*a^a'" sa mă descătuşez... fiecare pentru np "■ v ! zic- am înţeles, aceleaşi banale vorbe late vrU - femeia moderna le repetă ca un papagal cînd să m-a iaSa din Jugul căsniciei. Să nu-ţi închipui că o părţim f«amponez de fustele tale... Eşti liberă... ne des-
si o^ k'116' 08 Sa_^ m9^ *n?ir> ne-am despărţit. O uram Mă       am încă- Una îmi spunea mintea, şi'alta inima, sinmi    Am între demnitate si umilinţă. Mă învinuiam nerfnt  .^tePtam un cuvînt, un gest. Nimic. Eram doi team   -• Can Pierdusern ceea ce niciodată nu mai pu-\gasi. Atunci am putut vedea că memoria durerei e să 2  • !• d6CÎt a P3ăcerei- Ce luptă cu tine însuţi ca <* cuungi dm minte imaginea care te obsedează ! Simţi si m   1?pt ° parte din sufletul tău, rămîi între viată de tot   ' Vrei Să sfîrSe$ti odată, să scapi într-un fel valesc   ta Ş1 amârăc'iu.nea care te apasă veşnic... Con-repă^tT? a ^°St 3un§a- Am suferit grozav pînă m-am dar o-  t 3r nU eram acelaŞi- Rana o cred azi vindecată, cicatricea e aşa de sensibilă, că uneori se deschide
216
I supurează încă. Trebuie să ştii, doctore, că unele reţete sunt mai dureroase decît remuşcările... sfîrşi Mincu ^•emurător, cu vocea stinsă, înecată de un nod care i
§ oprise în gît.
Şovăind, căutînd un sprijin, îşi rezemă greoi capul - mînă. Doctorul, ascunzîndu-şi emoţia, îşi freca fruntea îrivind pieziş.
j După cîteva minute de tăcere, Mincu îşi reveni. C-un jjest mîngîitor îşi trecu mîna prin păr şi începu cu jlas schimbat, rar, domol :
f   — In fond, toată istoria asta e prea puţin interesantă ; Un caz banal, una din miile de căsnicii desfăcute azi cu Ifitîta uşurinţă. De ce aş pretinde vieţei mai mult decît ţlmi poate da ? Ca să visezi iubire şi fericire eternă ar fi ţp absurditate, totuşi, mă uit în urmă cu regret ; spectator sece, obosit, mă judec azi ca pe un străin. Caut în zadar 'actorii necunoscuţi în problema vieţei în doi. Mă întreb fce ce femeia pe care am iubit-o şi-a distrus singură cu fnîna ei cuibul, c-o brutalitate şi cruzime pe care nu pot iă mi-o explic ? Pe ce drumuri ascunse ne poartă viaţa... lele mai intense plăceri şi cele mai cumplite dui-eri îţi rin din partea aceleiaşi fiinţe. Ca o tragică ironie a căs-îiciei, vezi adesea două făpturi de aceeaşi calitate, pe fare natura anume parcă le-a făcut pereche, şi totuşi iu ajung să se înţeleagă, nu pot trăi împreună şi se lespart. Ea, o femeie distinsă, se împacă bine cu un Imbecil ; el, om superior, se înţelege perfect c-o cocotă pau trăieşte fericit cu propria-i bucătăreasă.
— Pe mine — zise doctorul — mă chinuieşte mereu faceastă metafizică a amorului, misterul naturei care deo-fsibeşte sufletul masculin de cel feminin. Nu ştiu dacă ai robservat la femei lipsa de memorie a sentimentelor ? •în structura gîndirii, logica este condiţionată de memoria adevărată a faptelor trăite, care este în legătură cu voinţa. Memoria bărbatului e continuă, impresia primită se imprimă şi rămîne. Femeia nu are memorie continuă, ea se opreşte numai asupra unor momente, nu reţine nimic. Femeia e o coardă care zbîrnîie cînd o atingi. Bărbatul e o placă de patefon care poate reproduce o operă celebră. Femeia nu are Eu. Spune cu uşurinţă minciuni, nu are remuşcări, pentru că nu are memorie
217
şi logică, nici pentru trecutul ei, şi nu poate vedea in depărtare. Demostene, mi se pare, a zis că o femeie poate prăbuşi într-o clipă ceea ce un bărbat a zidit ni gîndul ani întregi. Femeia nu poate fi geniu. Dovada că omenirea n-a dat pînă azi nici un geniu femenin.
— Poate să dea în viitor, întrucît încep să aibă şi ele aceleaşi preocupări intelectuale.
— Toată activitatea socială şi culturală a femeii moderne nu-i decît o imitaţie masculină. Ştiinţa nu privesie femeia decît sub aspectul unei maşini de perpetuare ;i speciei. Acesta este crudul adevăr ştiinţific. Natura ;t înzestrat-o cu trupul şi sufletul propriu acestui sc .„ Arta, literatura, religia, cultura nu servă în fond de il ca accesorii de toaletă pentru femei. Femeia este s u maşină de copii, sau obiect de plăcere. Soţie sau amanta. Bărbaţii, în egoismul lor, vor să aibă pe amîndouă in aceeaşi făptură. Se întîmpla, cum e şi natural, ca amanţi ideală să fie o soţie detestabilă. Femeia pe care ai iubit-u voia să-ţi fie amantă, şi nu soţie. După o formulă strici ştiinţifică, femeia nu este decît „sexualitatea pură".
— Cum — făcu Mincu scandalizat — nu există un ideal de femeie ?!...
— Ha ! ha ! îl întrerupse doctorul cu rîsul lui sarcastic. Idealul acesta e creat de erotismul bărbatului. Instinctul sexual se mulţumeşte cu orice femeie, dovadă relaţiile tarifate. Numai erotismul face ca bărbatul să-si aleagă ca obiect de cult o femeie, pe care o împodobeşte cu toate frumuseţile idealului. Vezi cum păşim din biologie în estetică ? De aceea s-a şi zis odată că frumosul nu-i decît o declaraţie de dragoste făcută naturei. E de la sine înţeles că amorul nu poate să aibă decît început. Proiectarea asta a frumosului asupra altei fiinţe este iluzorie. De aceea se repetă mereu, deşi nimeni nu crede, că amorul nu-i decît o iluzie.
— Dar, din toate iluziile de pe pămînt, singura adevărată ; setea de viaţă, puterea creatoare — cum zice poetul — unica iluzie care îneîntă sufletul omenirei de la facerea lumei şi pînă azi. Nu-i o cruzime ca s-o distrugeţi ?
—■ Himera a fost totdeauna mai frumoasă decît realitatea. Dar eu fac ştiinţă, nu literatură.
218
I
— Se cunoaşte, doctore, că n-ai iubit niciodată. Teoriile şi speculaţiile filozofice care le faci te duc la para-floxe. In fond, rămîi un misogin înăcrit..
— Şi tu, care ţi-ai ars aripile o dată, rămîi acelaşi uture romantic, fără să poţi zbura.
■
O bătaie în uşa cabinei curmă discuţia. Timonierul de serviciu aducea Caietul de ordine cu ■însemnările comandantului :
i „Astăzi, pînă la ora 5, toată provizia de rezervă, pe • 7 /Ale, să fie îmbarcată. Să se umple depozitele de apă 1 dulce. Toată lumea la bord. La ora 6 să se dea : «La l. posturile de plecare !«."
I.:
" Seara de toamnă cădea mohorîtă, jilavă de umezeala ^sărată a mărei. Ude, negre, luceau cheurile de piatră de-a lungul portului aproape gol. Două bărci de pescari, .cu pînzele umflate, se întorceau gonind spre adăpost. [^Stoluri de goelanzi veneau grăbiţi din larg, atingînd p-crestele valurilor cu vîrful aripelor. Şi ţipetele lor stri-
I-dente anunţau în port furtuna care venea în urmă. i    Evantia, de cîteva zile, sta în casă. Singură, abătută, ffcolnavă. De două ori luase condeiul în mînă, să-i scrie lJ.ui Neagu, dar n-avea curajul să înceapă. Parcă anume o înţelegere mută făcea să nu se vadă unul pe altul.
Amîna, aştepta ceasul ce trebuia să vie, să aducă o dezlegare pentru iertarea ei, pentru împăcarea lui.
în casă, o umezeală rece. Fata sta culcată, învelită în nişte şaluri vechi. încerca să citească o carte de călătorii rămasă de la Neagu. Deodată tresări. Trei fluierături scurte. Ea cunoştea semnalul. Un vapor făcea ■ manevră, mergînd înapoi, cu pupa în curent. Sări în picioare. Se repezi la fereastră. Un vas cu pînze luneca domol spre gura Dunărei. Recunoscu silueta. Şi scoţînd un răcnet răguşit, începu să vorbească singură ca o nebună : „E «Mircea»... pleacă... pleacă «Mircea»... se duce... Neagu... îl pierd pentru totdeauna..."
La repezeală îşi puse o broboadă pe cap şi o luă la goană pa cheu după vapor. Pe drum îşi reveni. în minte
219
îi încolţea o vagă speranţă : „Poate nu pleacă, îşi schimba numai locui de ancoraj".
Bricul-şcoalâ „Mircea" acostase la capătul cheului, în faţa Palatului C.E.D., în locul rezervat anume \apj'-relor pentru manevra de plecare.
Deşi întunericul se lăsa grabnic şi vremea era u ta lumea, ca de obicei, se strîngea pe cheu, ca să prhe"1-^ i manevra vaporului care pleca.
In clipa supremă a despărţirei, la vasele militare n-au loc acele scene de îmbrăţişări, lacrime, strigăte şi gălăgie, cari se petrec la plecarea vaselor de pasageri. Disciplina militară impune o rezervă ambelor părţi. Pe mai. fără de larmă, apar batiste fluturînd, pe bord < ite şepci se ridică discret şi nimeni parcă n-ar vrea sa şue cu cine a schimbat salutul despărţirei.
Capul-pilot, Barba Spiro, vechi marinar de rasă, din tată în fiu, venit din Trebizonda, servea Comisia Europeană la Dunăre de jumătate de secol. De pe mal conducea manevra de ieşire a vaselor la mare. Bătrînul, cu pipa stinsă între dinţi, îşi îndesă şapca pe urechi. îşi încheie mantaua de ploaie făcută din pînză cernită şi,, după ce mirosi aerul, îşi scărpina ciuful de barbă albă :
— Cade barometru... să schimbă vremea... o să-i dea tava urît la mare, zice privind spre puntea lui „Mircea".
Echipajul, la posturile de manevră, gata să înceapă rondoul. Corpul vasului, urmînd să se învîrtească în loc cu prova spre ieşire, se leagă de la uscat cu o pa-rîmă enormă, cît braţul de groasă, frînghie de sîrmă împletită, fixată de o puternică baba făcută din o coloană de fontă îngropată adînc în pămînt. Vase încărcate pînă la zece mii de tone girează în jurul acestui solid punct fix.
Numai ochiul sigur al capului-pilot ştie .să prindă, clipa în care trebuie să strige : „Mola !"... Un moment de emoţie.
Dacă s-ar da drumul prea devreme pari mei care zbîr-nîie întinsă, vasul s-ar pune pe uscat ; dacă ar întirzia. vasul s-ar zdrobi de cheu.
Cu toate că Evantia venise în goană, ajunse cînd manevra lui „Mircea" era pe sfîrşite. Se opri, gîfîiad
220
.ifierbîntată. Sprijinită de un felinar de pe cheu, sfredelea cu ochii mari pîcla ce se lăsa încet.
Ca într-un joc de umbre se vedeau nedesluşit oameni :ari umblau pe punte. Unde era Neagu ? O va recu-loaşte el ? îşi va arunca ochii spre dînsa ? Dacă vaporul ir mai sta cîteva zile ?... Poate s-ar împăca...
După statură, i se părea că recunoaşte silueta lui «eagu care se profila în prova. îşi amintea că îi spuse dată că la ancoră e locul lui la postul de plecare. ţ    Vaporul se dezlipi uşor de cheu şi începu cu încetul •să gireze ; apoi, din ce în ce mai iute, pînă ce se auzi tunînd vocea de bas a omului de mare : i    -- Mola peste tot !
La comanda lui Barba Spiro, toţi ochii se aţintiră asupra parîmei, care vibra metalic, pînă ce scăpă încolăcită în inele, ca un şarpe uriaş rănit de moarte. „Mircea" plutea liber, fără nici o legătură cu uscatul; părăsea fluviul, tăind cu pieptul apa mărei.
■„ O comandă scurtă, urmată de triluri de fluiere prelungite, răsună pe puntea navei înghiţite de noaptea neagră, care cădea învăluind şi marea şi pământul.
Apa Dunărei — plumburie ; marea — un vid negru, .nelămurit. Din cerul opac se desfăceau, ca dintr-un sul jascuns, perdele de pînze cenuşii, din ce în ce mai dese. Sub biciuirea vîntului din larg, norii negri veneau go-"niţi, aşa de jos. încît păreau turme de monştri marini \ care se încălecau. tîrîndu-se pe faţa apei.
„Mircea" îşi întindea velele. Proiectat în văzduh, lua forme bizare — vasul-fantomă — o pasăre gigantică gata să zboare.
Se simţea în aer că vine furtuna. O grije înfiora mulţimea, căci pe deasupra capetelor plana ca un mister eterna groază de elementele naturei,
Evantia, zdrobită, stingherită, îşi trăgea broboada pa faţă ca să nu fie recunoscută. în jurul ei erau mai multe femei decît bărbaţi.
Unele triste, cu ochii în lacrimi, se stâpîneau să nu izbucnească în plîns ; altele, vesele, zglobii, se agitau chicotind, eătîndu-şi cu ochii sclipitori amanţii de cari abea se despărţiseră.
221
Pătrunsă pînă la oase de frig şi umezeală, Evantia sta cu ochii aţintiţi în beznă. „Mircea", în larg, schimbînd direcţia, ca să-şi ia capul la compas, îşi arătă încă <» dată felinarele de drum, doi ochi — unul verde, altul roşu — licăreau ca două candele în noaptea glacială.
Nava se depărta, făcîndu-se din ce în ce mai mică — o umbră... o pată... un punct... nimic.
Şi cînd nimic nu se mai desluşi în zare, o apucă pe fată un plîns sfîşiitor. Ca să nu fie observată, o luă repede înapoi spre casă. Dar vijelia izbucnise. O răpăială de picături de ploaie îngheţată, ca nişte sfircuri de bice, cădea în vîrtejurile vîntuiui de nord. Lumea, îngrozită, fugea la adăpost prin cârciumi şi cafenele. Evantia, singură, ca o nălucă, mergea înfruntând ploaia. Sufla gre:% înăbuşită, trăgînd pînă în fundul pieptului aerul rece. îngheţat. Dinţii ii clănţăneau de frig. Din uşa unei taverne un marinar chefliu întinse mîna s-o tragă înăuntru : — încotro, fetiţo, alergi aşa turbată ?... Nu-i timp de rendevuuri... Vino la interes, aici...
Ea se smuci şi iuţi pasul. Ajunse acasă istovită, tre-îmirînd. cu trupul ud pînă la piele, cu. inima strânsa de o cumplită presimţire care o înăbuşea de spaimă... Un
glas de undeva îi şoptea în taină că n-o să-1 pe Neagu niciodată. Căzu bolnavă la pat.
mai revadă
CAPITOLUL XI
Un iad ajunsese casa lui Stamati.
Penelopa, căutând să zvîrle praf 5n ochii lumei, ameţită de iluzia, averei Americanului, făcuse o sumă de cheltuieli nesăbuite cu mobilarea casei.
Dobînzile datoriilor creşteau. Stamati aştepta cu groază scadenţa poliţelor.
El fusese atras de un grup de speculanţi în comerţul de grîne, în vedere că şi fratele său, Americanul, va intra în afaceri. Se lăcomise în speranţa unei mari lovituri care să-1 salveze, şi se încurcase în socoteli In aşa fel, încît nu mai vedea nici o ieşire.
222
Ajunsese la felurite expediente. Se zbătea, dar se afunda văzând cu ochii.
C-un fel de laşitate fugea de lume şi de casă. Ca să ,/ite scenele şi nevricalele Penelopei, pleca mereu pe prumuri după afaceri, la Galaţi, la Brăila şi la Constanţa.
Cînd pierdu şi ultima speranţă în averea Americanului, Stamati avu o criză de disperare care-1 ţinu la rt două săptămîni, bolnav de gălbenare. Nu mai dor~ lea, nu mai mînca, era într-o veşnică spaimă.
Nemaiavînd puterea de a reacţiona, aştepta nenorocirea să-i vină, cum aşteaptă struţul primejdia, ascun-îîndu-şi capul în nisip.
Penelopa, frîntă în orgoliul ei, sta ziua închisă în ;asă ; ocolea lumea ; nu ieşea decît seara : umbla îmbrăcată numai în negru.
Dacă mai înainte îl privea pe Stamati c-un suveran pispreţ, acum ajunsese  să-1  urască  înverşunată. Nu-1 îai  putea suferi în  apropierea ei ; numai înfăţişarea ;lui o irita la culme. Cînd îl vedea trist şi umil, mut, JZU fruntea încreţită, cu privirea rătăcită, umblînd cu ^haine ponosite, cu şapca pleoştită şi cravata strâmbă, îi renea să ţipe, să-1 zgîlţîie şi să-1 zgârie. Trăiau complect iezlipiţi, departe unul de altul.
„Uite ce bărbat am ! îşi zicea ; asta mi-a fost partea ^e lume... Ce viaţă nenorocită trebuie să trăiesc... Pînă îînd o să mai ţină acest trai mizerabil ?..."
Aşteptase mereu ceva nou, o întâmplare, un evenl-Jment care să-i schimbe traiul.
Sosirea Americanului o ameţise ; îi adusese speranţ i : Unei schimbări în viaţă. Dar se înşelase. Acum sta toropită, bolnavă şi chinuită de gelozie. Organizase o reţea ; de spionaj în jurul lui Deliu. Şi uneori pornea exaltată, febrilă, în căutarea lui.
Cînd, într-o dimineaţă, unul din băieţii din cafanea, plătit de ea, îi aduse informaţia sigură că Deliu a fost la miezul nopţii cu Evantia pe plajă, Penelopa râmase înmărmurită.
Va să zică, nu se înşelase. Prevederile ei se realizau, v     Ca o fiară rănită de moarte, retrasă în vizuină, sta închisă în camera ei. Chinuită de setea răzbunare!, ca să-şi descarce năduful, se puse la scris.
Rînjind, compuse o anonimă către Neagu, din partea unei „binevoitoare". II plîngea că-i înşelat de o fată depravată, care noaptea se întîlneşte cu amantul la plaja.
A doua scrisoare era pentru Deliu. Aşternută la prima furie, era o scrisoare fulgerătoare, plină de învinuiri si blesteme.
După ce o stropi cu lacrimi fierbinţi, o puse în plic şi o trimise c-un băiat lui Deliu. Dar după cîteva minme fu cuprinsă de o chinuitoare laşitate. Ii era frică de o ruptură definitivă. Ca o furtună se repezi la uşă, o luă la goană pe stradă... Era prea tîrziu, băiatul dispăruse.
Frântă, ruşinată de slăbiciunea ei, se întoarse în ca<- . se trînti pe pat. plîngînd cu faţa în perne, într-o disperare neputincioasă.
Nu-şi ierta prostia făcută : „Cum nu putuse ea să ce stăpînească ? Ce va face el ?... Ce-i va răspunde ?..." Dacă i-ar compune o altă scrisoare, în care l-ar ruga fierbinte s-o ierte, să uite tot ce i-a spus întîi... că a fost nebună de gelozie... n-a ştiut ce spune.
Dar mîndria o oprea. Şi un grăunte de speranţă începu să încolţească în mintea ei.
Dacă în inima lui a mai rămas un pic de iubire, nu se poate să n-o ierte. Diseară se va duce la el ; ştie ea cum să-1 ia şi ce trebuie să facă.
Hotărîtă, sări din pat, îşi şterse ochii de lacrimi şi se aşeză în faţa oglinzii, la măsuţa de toaletă. Trebuia să se refacă. Să fie frumoasă, seducătoare.
Deliu, care ţinea locul căpitanului de port plecat în concediu, se găsea în birou înconjurat de agenţi consulari, interpreţi şi martori. Era în cercetarea unui scandal întâmplat la o circiumă din port, între marinarii francezi şi italieni, care de obicei se luau la harţă pe unde se întîlneau. Primind plicul, Deliu se opri o clipă, citi adresa şi, recunoscând scrisul Penelopei, fără să desfacă plicul, îl vîrî mototol în buzunar.
Tocmai după-masă, la cafea, îşi aduse aminte de scrisoare. O citi pe îndelete, cu mare atenţie.
Acreala şi furia Penelopei nu reuşi să-1 tulbure.
224
Calm, citi pînă la urmă.
Se lungi comod pe o sofa, fumîndu-şi satisfăcut havana ; ochii lui, pe jumătate închişi, urmăreau fumul al-jbăstrui în spirale capriţioase, iar buzele schiţau un surîs |-ironic.
„ ...Şi, în fond — îşi zicea în sine — cea mai bună ţ despărţire este cea provocată de femeie !"
Tocmai cazul Penelopei. După experienţa făcută, De-iliu era încredinţat că, în strategia şi tactica amorului, o retragere onorabilă cere mai multă abilitate decît o cucerire, care nu cere decît curaj.
începuse a-1 obosi legătura asta. El de la început o clasase pe Penelopa ca o romanţioasă tiranică. Avea apucături stranii. Prea lua viaţa în tragic.
E drept, avea temperament, dar cunoştea el bine specia asta de femei cari închid ochii şi încleştează fălcile... Trebuia să fie mereu în gardă. Şi el, care ţinea la libertate mai mult ca la orice ! Trebuia să suporte capriciile şi gelozia ei sălbatică ? Trebuia să se cramponeze de fustele unei femei ?
Prima dată, plecarea lui silită şi repede din Sulina i Înlesnise despărţirea şi amînase realizarea visurilor ei de sfialvare şi de trai în doi. Ea sperase o legătură strînsă, durabilă, poate chiar o situaţie nouă în societate. r- El se făcuse la început că nu înţelege, apoi amînă ' mereu realizarea, care îl îngrozea. Nu era făcut pentru o legătură durabilă. Nu putea concepe viaţa decît în complectă libertate.
Cu asemenea femeie ? Ce ar zice lumea ? Nu, ar fi fost ridicol. Sigur că trebuia să o rupă cit mai curînd.
Iată că ea singură acum face gestul fatal. Cu atît mai bine, venea în ajutorul lui. Dar trebuie să fie atent, să procedeze cu tact şi sînge rece. Să nu facă vreo prostie femeia asta disperată. Avea oroare de scene şi lacrimi.
Şi ca să-şi păstreze calmul, fără să cedeze slăbiciunei, trebuia, cu orice chip, să evite o întîlnire cu ea. Avea să-i scrie şi să dispară pentru cîteva zile. Deliu se aşeză comod la birou, scoase o cutie de lemn încrustată cu arabescuri de  sidef.  „Caseta dragostelor moarte", cum o numea el, conţinea pachete şnuruite de
225
scrisori, fotografii, bucle de păr, blonde şi brune, legate cu panglici, flori presate... „nimicuri scumpe", din care se ridica un parfum vechi şi un praf gros, care-i stîrnise un profund strănut repetat.
„Fleacuri... minciuni... E curios — gîndea el — cum cere amorul atîta falsitate... De ce se îmbracă acest sentiment natural în haina minciunei. Mereu trebuie să minţi, să te prefaci, să fii veşnic cu masca pe obraz. Dar femeile cer să fie minţite. Ele singure ne fac, să fim şireţi şi necinstiţi."
Şi pe el a început să-1 cam plictisească această continuă minciună. Poate asta e tocmai un semn că începe să îmbătrînească... şi un spin ascuţit parcă îi înţepase inima. Ca să-şi smulgă din minte un gînd ce-i încolţea chinuitor, îşi aminti cu voluptate de frăgezimea Evan-tiei... Păcat că e aşa de sălbatică ! De ce fugea de el ? Un presentiment îi spunea că n-are s-o mai vadă niciodată...
Oricum, de scrisoarea Penelopei trebuie să profite numaidecât. A venit la timp ca să fie exploatată. Cine-i de vină ? Ea a voit-o.
Luă pachetul cu scrisorile primite de la ea, îl înveli şi îl sigila.
Se aşeză apoi la scris, după cîteva minute de gîndire, pentru a-şi aminti vechile clişee : „Niciodată n-am iubit o femeie pe care să n-o stimez... Trupul meu a fost sclavul inimei... dorinţa şi iubirea au fost la mine împreunate..."
Se învinui că are temperament nenorocit : O fatalitate îl urmăreşte în viaţă; ca să suporte suferinţa care-1 roade, pleacă, se îmbarcă pe-un vapor de comerţ... îşi schimbă complect viaţa... se rupe de lume...nu vrea să mai aibă nici o legătură... nu vrea să mai provoace su-ferinţi în jurul său... începe o nouă viaţă rătăcitoare pe mări...
Şi la urmă sfîrşi cu o frază de efect, pe care o mai utilizase de multe ori :
„Sper că nu vei uita momentele noastre de fericire... şi vei primi ca să rămîn pentru toată viaţa un devotat şi statornic amic al tău..."
226
— Jeane, eu trebuie să dispar cîteva zile. Plec chiar diseară. Tu să fii cu ochii în patru ; e o chestie delicată la mijloc, mă înţelegi ?
Credinciosul Jean (Ion Rotopan, şmecher de port din Brăila), clipind des din ochi, întrebă .grăbit :
— Ce trebuie să spun la căpitănia de port şi ce trebuie să spun persoanei în chestie ?
— La căpitănie să spui că am fost chemat la Galaţi, la Inspectoratul porturilor. Iar dincolo, că am plecat urgent ca să mă îmbarc pe un vapor de comerţ pentru Rot-terdam. Ai s-o convingi să nu vie după mine. Şi numai după cinci zile ai să te prezinţi la ea cu pachetul şi scrisoarea asta. Ai să-i spui că le-am trimis din Constanţa, înainte de a pleca vaporul în străinătate. Tu ai s-o urmăreşti pas cu pas şi să mă anunţi dacă pleacă din Sulina. Adresa care am să ţi-o dau n-ai s-o arăţi la nimeni. Să te văd, Jeane, dacă ştii să lucrezi ca un băiat deştept.
■— Nu aveţi nici o grije ! îi răspunse Jean măgulit. Deliu se îmbarcă devreme pe vaporul postai.
*
Penelopa, care se frământase toată ziua, frîngîndu-şi mîinile de necaz pentru prostia ce-o făcuse, îndată ce începu a se întuneca, porni ca o furtună, întins, acasă la Deliu.
în mintea ei, pe drum, i se încrucişau crîmpeie de fraze fără legătură, nu ştia cum are să înceapă, dar avea o încredere oarbă în voinţa ei. Era sigură că va învinge... cu forţa disperărei...
Nu se mai feri ca altă dată. Gîfîind de emoţie, sună lung, energic, la uşa lui.
Credinciosul Jean, care-i ştia secretele, căci înghiţise multe bacşişuri, ieşi înainte surîzător, într-o pijama de mătase din garderoba stăpînului.
— Domnul căpitan nu-i acasă.
— Nu-i adevărat ! Deschide să văd ! ordonă ea hotărî tă.
Jean execută ordinul, adăugind c-un discret zîmbet ironic :
— Pardon ! de fapt nu eu sunt omul care să mintă o persoană ca d-voastră.
227
— N-a primit azi-dimineaţă o scrisoare adusă de un băiet pe care l-am trimis eu ? Cînd şi unde putea să plece aşa de repede ?
— De fapt, a primit o scrisoare, dar după-ameazâ şi-a făcut bagajul şi mi-a spus că pleacă, fiind chemat urgent.
— Cum, n-a lăsat nici o scrisoare ? Nici o vorbă ?
— De fapt, a plecat să se îmbarce pe un vapor de marfă pentru Rotterdam. Şi mi-a spus că, înainte de a ieşi la mare, are să vă trimită o scrisoare.
Penelopa, care se credea tare, păli deodată : i se întunecă vederea şi, simţind galopul inimei, se rezemă de zid, de frică să nu cadă. Zdrobită, învinsă, tîrîndu-şi picioarele, murmurînd printre dinţi : „Laşul ! fuge... îl insult şi nu răspunde... N-are curajul să dea ochii cu mine... Fuge ca un mişel... dar nu-1 las, trebuie să pun mîna pe el... am să-1 urmăresc pînă la capătul lumei..."
A doua zi, Penelopa era pe vaporul postai pentru Galaţi.
In zadar răscoli tot portul. Nici un vapor românesc nu pleca ia acea dată spre Rotterdam. Se întoarse a doua zi la Sulina.
Pe uşă găsi lipită o hîrtie roşie.
Obosită, ameţită de drum, la început nu înţelese bine ce scria acolo. Cînd îşi dădu seama că este somaţia pentru sechestru mobilei şi a efectelor, instinctiv îşi întinse mîna să rupă hîrtia, dar ca un copil fricos repede şi-o retrase. O coprinsese o spaimă mare şi, printre lacrimile care-i jucau în ochi, îi apăreau mobilele de care trebuia să se despartă. Patul ei monumental de mahon cu perdelele de catifea portocalie, bufetul de nuc, sticlăriile cari scînteiau, covoarele turceşti, rochii, mantale, lenjuri... şi toată mobila, nouă, luată pe datorie pentru găzduirea Americanului !
Ce să facă ? De unde putea găsi atîţia bani ?
Stamati lipsea de-acasă. De-o săptămînă era dus la Brăila.
Copleşită, se lăsă pe pat, cătînd cu o privire rătăcită... Lucruşoarele ei avea să fie vîndute la mezat... nu mai avea nimic... va rămînea goală pe drumuri.
228
i:
! (Şi-
Simţea cum se înăbuşe. Se ridică, îşi turnă un pahar de apă şi, pe cînd îl ducea la gură, auzi un zbîrnîit de sonerie. Se opri. îi era frică să facă vreo mişcare. Cine putea să vie la ora asta ? O groază stupidă o paralizase.
Servitoarea intră c-o scrisoare şi un pachet sigilat.
— Le-a adus soldatul de marină. Penelopa sări electrizată.
— Unde-i Jean ?
— A plecat.
Jean, care înţelegea bine chestiile delicate, se făcuse nevăzut.
Penelopa, curioasă, nerăbdătoare, negăsind la înde-mînă nici cuţit, nici foarfece, rupse cu dinţii sfoara pachetului în faţa servitoarei. Un vraf de plicuri albe, roz, albastre se răspîndiră pe jos... A înţeles... scrisorile ei.
Groaznica lovitură o primise drept în plin, ca un glonţ în inimă.
Scrisoarea închisă îi juca între degete.
îi lipsea curajul s-o deschidă.
Ce putea să-i scrie ?
încăpuse a se întuneca. Printr-o sforţare de voinţă se tîrî pînă la fereastră. Rupse plicul şi începu să citească.
Minia înăbuşită o făcea să icnească într-un tremur convulsiv, într-un fel de rînjet amar şi straniu.
„Va să zică... s-a sfîrşit... asta a fost... nimic nu rămâne... Ce laşitate !... Ce păcătoşi mai sunt bărbaţii !...
A !... dacă l-ar avea ea acum în faţă... laşul... se ascunde... n-are curajul s-o înfrunte... dar ea îi va dovedi că s-a înşelat, el n-o cunoaşte încă... o să-1 facă să sufere, să se zbată cu chinurile remuşcărei... se va răzbuna cu viaţa ei... atunci o să vadă el ce amantă a avut, şi pe care n-a meritat-o. Ce va zice lumea ? Va zice că ea a fost mai tare ca el. Ce, nu-i liberă să facă ce vrea cu viaţa ei ? Cine poate s-o împiedice ? Mai curînd sau mai tîrziu, tot o să sfîrşească. Ce-o mai aşteaptă în viaţă ? Dacă n-a avut noroc... aşa i-a fost scris... mai bine aşa... trebuie să sfîrşească.
Şi simţind un nou flux de furie, se ridică, hotărîtă, în picioare. I se părea că tavanul o apasă, pereţii casei o striveau. Se îneca. O ieşire, căuta o ieşire. Deschise
229
uşa. Plecă grăbită, parcă o chemase cineva. Afară respiră profund. Mergea repede, cu capul gol, înfierbîntată ; tâmplele îi zvîcneau. Nici o şovăire, nici o oboseală ; mergea cu vioiciune. Cu sînul plin de un fel de orgoliu, păşea hotărâtă, împinsă de un avînt eroic, simţea nevoia să întreprindă ceva mare, o acţiune care să' uimească pe toată lumea. Nu îi era frică de nimic. O putere de neînvins o mîna spre pustiul întunecat al mărei.
Două rînduri de lumini, ca nişte ochi curioşi, o fixau de la distanţă. Şi în negura nopţei se profila silueta unui vapor la debarcader, gata de plecare.
Penelopa grăbi pasul, ocolind locul unde se vedea lumea adunată. Gîndurile cari i se încrucişau cu repeziciune în mintea înfierbîntată o despărţeau fatal de lume.
Era o seară de toamnă. Salcîmii înşiraţi pe drum îşi îndoiau scheletele negre, scîrţîind cu jale, iar vântul sărat din larg sufla rece, gonind în iureş frunzele galbene, moarte pe pămîntul jilav.
Ea nu se opri pînă la capătul drumului.
Digul care desparte Dunărea de mare sfârşeşte cu farul verde. Stoluri de fluturi, insecte mici, atrase de lumina scînteietoare a farului, se îmbulzeau, plesnindu-se de cristalele fierbinţi şi cădeau în valuri la picioarele farului.
Marea liniştită, grandioasă. Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră. Miriadele de candeli licăreau tremurînd în adîncuri.
Penelopa, singură în puterea nopţei, sta lîngă farul verde, privind în larg.
Stropii de apă sărată îi udau pantofii de antilopă. Se feri un pas, căutîndu-şi batista. Dar tresări, înfiorată de un urlet asurzitor de sirenă. Vaporul ridicase ancora. Ieşea din port, alunecînd lin pe apa neagră, brăzdată de dîre luminoase. Nu mai era timp de pierdut. Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far, de frică parcă să nu fie văzută de cineva în lumina vaporului. Şi repede, pe neaşteptate, făcu de pe dig un pas în gol — drept în picioare, cu pumnii închişi, încleştaţi, c-o ultimă hotărîre să nu dea din mîini.
230
...Nu auzi decît un vîjîit prelung de ape deasupra capului... şi pe urmă nimic...
■*
Deliu, la Bucureşti, primise informaţii de ia credinciosul Jean din Sulina :
Penelopa îl căutase pe la Galaţi. Se întorsese acasă. Primise pachetul de scrisori. Şi plecase iar, dar nu se ştie în ce parte. Poate la Constanţa sau Constantinopoli, în căutarea lui.
Deliu îşi făcu socoteala că are vreme trei-patru zile să se repeadă la Sulina în lipsa ei. Trebuia să facă act de prezenţă la serviciu şi să plece într-un concediu, pînă va reuşi să părăsească definitiv acest mizerabil colţ de provincie, în care avusese atîtea necazuri.
De la plecarea vaporului postai din Galaţi, el se adîn-cise în citirea unui roman de senzaţie. Era ameţit şi distrat cînd păşi pe pămînt, coborînd scara vaporului. Un gardian de la căpitănia portului îi ieşi înainte.
— Domnul doctor a telefonat că vă aşteaptă la morga spitalului, ca să asistaţi la autopsia unui înecat.
— Ei asta îmi mai trebuie ! bombăni el plictisit. Cu toată neplăcerea, Deliu trebuia să se ducă. Nu se
putea sustrage. Căpitanul de port este dator, după lege, să fie faţă la autopsia înecaţilor pescuiţi în raza portului.
La început îi venise foarte greu. Nu putea suporta mirosul şi vederea cadavrelor întinse pe masa de autopsie. După cîteva încercări, reuşise să se învingă, şi înecările fiind dese, se obişnuise cu totul.
Fără să mai treacă pe acasă, Deliu, resemnat, se îndreptă spre spital, făcîndu-şi în drum o nouă provizie de ţigări, ca să poată suporta aerul infect din sala de autopsie.
Trecînd prin grădina spitalului, văzu lumea adunată la morga.
O brancardă goală aştepta lîngă uşa întredeschisă, înainte de a intra, Deliu primi drept în faţă o duhoare nesuferită, care-1 înăbuşi o clipă. Miros amestecat de mucegai, tămâie şi carne putredă.
231
Autopsia începuse. Trebuia să intre măcar de formă, ca la urmă să iscălească procesul-verbal, să îndeplinească actele legale.
Se hotărî. Intră încet, cu batista la nas.
Doctorul şi subchirurgul, în halate albe pătate de sînge, lucrau de zor, spintecând un trup omenesc, ca pe o vită tăiată la abator.
„E o femeie... observă Deliu. Trebuie să fi stat mult timp în apă... e umflată şi a început descompunerea... pete verzui de putrezire pe corp." Faţa nu i-o văzuse încă. Numai cînd doctorul făcu un pas în lături, ca să-şi aleagă un bisturiu din cutia de instrumente, îi apăru, fioroasă, o figură femeiască diformă, vânătă şi puhavă.
Deliu tresări. Ceva îi săgeta trupul... „Ea... Penelopa !"
Se trase un pas înapoi şi se sprijini de peretele rece şi umed. Nu putea să-i privească faţa. Făcu ochii mari privind la mîna moartei care atârna verzuie. Cunoscu brăţara — un lănţişor de aur — pe care i-o dase c-un an mai înainte.
Simţea cum îi slăbesc genunchii. Roşeaţa mustrărei i se ridicase în obraji.
Frica, ruşinea îi păinjinise ochii. Niciodată nu i se mai întîmplase să-şi piardă stăpînirea de sine. Lupta să-şi învingă slăbiciunea. Se întoarse cu faţa spre uşă, îşi aprinse o ţigară, trăgînd cu sete fumul pînă în fundul plămînilor.
„De s-ar sfîrşi mai degrabă !" Soarta îi pregătise anume un joc de întîmplări... I-o adusese în faţă ca o pedeapsă... Ea reuşise să se răzbune... Trupul acesta 1-a strîns el în braţe... „E înspăimântător !..."
Mirosul de stîrv îi sfredelea creierul pînă în fund...
Făcu o sforţare să-şi învingă scîrba. Ce dracu, e bărbat, şi încă soldat. Ar fi dat orice să fugă, dar îi era ruşine. Ce ar fi zis cei doi bărbaţi cari ciopîrţeau trupul acela cu atîta nepăsare.
Un hîrşcîit ascuţit de ferestrău îi zgîria dureros nervii, îşi întoarse ochii şi văzu vălul de păr negru, lipit în şuviţe de nămolul cleios, dat peste cap, acoperind faţa şi ţeasta goală scalpată. Deliu se împletici. Era la capătul puterilor. Sprijinindu-se de pereţi, şovăind, se strecură pe uşă.
J
li
Se opri o clipă sub o boltă de viţă, ca să respire aerul curat din grădina spitalului. Dar nu putea scăpa de mirosul acela scîrbos, pe care-1 ducea cu el, îmbibat parcă în toţi porii pielei.
De partea cealaltă a zăplazului acoperit de trandafiri acăţători, un grup de femei de mahala sporovăiau, aş-teptînd sfîrşitul autopsiei.
— De inimă rea, sărăcuţa, s-a aruncat în mare...
— Vai, dragă ! dacă n-aţi văzut cum o aducea legată c-o fringhie de subţiori în urma bărcei. Cînd trăgea pescarul la lopeţi, şuvoiul apei o ridica în picioare, parcă era vie, aşa se apleca dînd din cap. Cînd am văzut-o, mi-am făcut cruce şi am fugit... Doamne fereşte...
în dreptul spitalului, căzut frânt pe o bancă, zăcea Stamati. Horcăia şi, din cînd în cînd, izbucnea într-un muget de vită înjunghiată. Se zbătea să se ducă la morga, s-o vadă. Logaridis se lupta cu el, ţinîndu-1 pe loc.
Ca un fugar, Deliu ocoli pe departe spitalul.
„Cine ar fi crezut — gîndea el — că Stamati, bărbatul acesta şters şi umil, putea s-o iubească pe femeia asta care-1 privea cu dispreţ ?... şi totuşi o iubise cu patimă..."
Deliu simţea că nu mai poate să rămînă în Sulina. A doua zi era să fie înmormîntarea. Avea să înfrunte atîtea priviri... Nu, trebuia să fugă din aceste locuri.
Nici în casă nu-i venea să rămînă peste noapte. O luă întins spre vaporul poştal. în revărsatul zorilor avea să plece din nou la Galaţi.
Toată noaptea şi-a petrecut-o singur pe punte, între două sticle : una de piperment şi alta de mastică. îi plăcea mai mult culoarea decît gustul. Schimba verdele de smarald cu albul de opal, şi ca să uite, să scape din ghearele care-i strîngeau creierii, îşi omora mintea cu otrava colorată, care-1 narcotiza, ţinîndu-1 între vis şi viată.
Iubită nu fusese Penelopa, nici stimată, dar la înmormîntarea ei lumea se îmbulzea. Colonia elenă era foarte numeroasă.
232
233
Prin fapta ei disperată, prin sfîrşitul ei tragic, se ridicase în ochii mahalalei ; opinia publică o admira. Toţi o plîngeau ; i se aduceau flori şi lacrimi. O faptă eroică, măreaţă, era socotită sinuciderea acestei femei, deşi în fond nimeni nu ştia precis nici cauzele şi nici împrejurările. Au fost oarecari discuţii asupra serviciului religios.
Preotului ortodox nu-i este îngăduit să slujească la înmormântarea omului care singur şi-a ridicat viaţa.
Consulul elen, ca totdeauna, ştiuse să argumenteze cu autoritate :
— Femeia aceasta, bună şi pioasă creştină, care a făcut fapte caritabile pentru biserică şi şcoală, a fost găsită înecată. Cine poate şti dacă s-a aruncat singură în apă, sau dacă n-au aruncat-o alţii, sau a căzut din întîmplare ? Pentru un spînzurat nu mai încape nici o îndoială dacă l-ai găsit cu gîtul în lanţ, pentru un înecat însă nu poţi şti dacă nu-i victima unui accident nenorocit.
Deşi nimeni nu se îndoia că la mijloc e o sinucidere, se stabilise parcă un pact tacit faţă de biserică, prezen-tînd cazul ca un accident nenorocit.
Stamati reuşi să mai facă un împrumut, ca să acopere cheltuielile unei înmormîntări de clasa întîia. în zadar se încercase Logaridis să-1 mai oprească de la cheltuieli inutile.
— Am iubit-o prea mult, ca să nu fac t<?t ce pot pentru ea, îi răspundea gata la orice jertfă.
El ţinuse să fie peste tot doliu alb. Corul bisericei, copiii şcoalei elene, coroane cu panglici albe...
Stamati era zdrobit. Nu-şi mai da seamă de nimic şi abia îl ţineau picioarele.
Logaridis, ajutat de Ahile, conducea trista ceremonie.
Nicu Politicu, în negru, voia să fie demn şi grav, dar călca stînjenit, incomodat de un flacon mare de „odicolon", pe care-1 ducea ca remediu pentru leşinurile nevestei.
Olimbia, grasă, astmatică, abea se mişca, vărsînd lacrimi fierbinţi pentru cumnata ei, Penelopa, pe care in viaţă n-o putuse suferi, numind-o de cîte ori vorbea de ea : „Scorpia lui Stamati".
234
Femeile, curioase, ca de obicei, se înghesuiau să vadă figura înecatei. Dar o maramă de borangic acoperea chipul acela umflat şi desfigurat.
Americanul şi fata erau la coada convoiului. Un gol mare se făcuse în jurul lor. Unii îi ocoleau, alţii căutau, pe furiş, cu necaz la ei. Nimeni nu cunoştea exact ce se întîmplase în casa lui Stamati; se ştia numai că Americanul s-a mutat de acolo. Se făceau presupuneri, legături şi vagi bănuieli... „Trebuie să fi fost ceva la mijloc... nu se omoară aşa degeaba o femeie... Este un secret de moarte aicea."
Şi vina se arunca tot pe Americanul care adusese, ca o piază rea, numai nenorociri de cînd debarcase în Sulina.
Fata, slăbită, bolnavă, primi cu spaimă vestea sinu-ciderei Penelopei. Cu toate că abea putea închipui vreo legătură între faptele întîmplate, fără să-şi poată da seama bine de vinovăţia ei în actul disperat al Penelopei, îşi făcea totuşi crude imputări. Chinuită de remuşcări, îşi luase asupra-i vina neînţeleasă pentru nenorocita întîmplare.
Şi se credea pe drept condamnată, urgisită pentru toată viaţa. Şi ura neîmpăcată pentru Deliu simţea cum. îi creşte.
îl căuta cu ochii prin mulţime, dar nu-1 putea descoperi nicăieri.
Pe o îngustă limbă de pămînt, între mare şi baltă, era cimitirul maritim. Mai trist, mai dezolant apărea în sfîrşitul acela de toamnă. Copacii dezgoliţi, aleile întroie-nite de foi uscate, pămîntul mocirlos, în care crucile se aplecau pe-o coastă, şi oasele ieşeau la suprafaţă.
...Şi mormîntul proaspăt, negru, primi în sînul lui, pentru vecie, trupul acela pe care marea îl respinsese, aruncîndu-1 la ţărm.
A doua zi după înmormîntare, Stamati intră în alte cheltuieli. Puse să-i zugrăvească o cameră în negru. Deasupra patului monumental de mahon, cu draperii de mătase portocalie, aşeză un portret al Penelopei în mărime naturală ; sub sticlă, într-un colţ, o şuviţă de păr negru.
235
Subt o icoană a Sfintei Fecioare aşezase o candelă de argint. Făcuse acolo, cu pietate, un modest iconostas.
Şi cînd îl întreba cineva de ce şi-a zugrăvit o cameră în negru, nu da explicaţii, ci răspundea vag : „O idee a mea..."
în fiecare zi mergea la cimitir. Cu mîna lui sădise la mormîntul Penelopei doi pini maritimi şi o tufă de trandafiri agăţători. Chibzuia să facă o boltă de verdeaţă şi o bancă de piatră.
Lumea îl vedea singur acolo, stînd ceasuri întregi. Abătut, stors, îmbătrînise cu zece ani în două săptămâni. Cafeneaua, în care nu se mai arăta, o arendase unui compatriot. Era în vorbă să închirieze şi două camere din locuinţă. Lui îi ajungea una singură, alăturea de camera zugrăvită în negru, în oare grămădise toate lucrurile Penelopei, păstrate cu pietate, ca nişte relicve scumpe.
Abia se zvoni că Stamati închiriază casa şi consulul elen veni să-i facă o vizită.
Cu oarecare diplomaţie, după o serie de sincere condoleanţe, consulul atinse o chestiune delicată, pentru care fusese obligat să păstreze o discreţie desăvîrşită.
— E adevărat că închiriezi casa ?
— Cafeneaua am arendat-o. Acum vreau să închiriez şi sus două camere, zise Stamati, fără nici un gînd ascuns.
— Cred că ar fi bine să nu te grăbeşti. Aşteaptă pînă s-o stabili chestia proprietate! pentru viitor... Oricum, dorinţa decedatei trebuie mai curînd sau mai tîrziu împlinită... dacă aşa a fost voinţa ei... I-a plăcut să fie filantroapă... să-i rămînă numele... Ca recunoştinţă... colonia elenă poate o să-i facă un bust ca donatoare a localului de şcoală...
Stamati ascultă înduioşat, fără să înţeleagă bine unde vrea consulul să ajungă. Numai cînd auzi cuvintele de donatoare a localului, îl întrerupse, cerînd lămuriri.
— Ce fel de donaţie ? Care local ?
— Este vorba de casa asta, proprietatea donată pentru şcoală, răspunse calm consulul elen.
236
— Cum, casa asta ? E casa mea ! Cu bănişorii mei am cumpărat^o. Nu înţeleg cum putea ea s-o lase şcoa-lei ? ! spuse indignat Stamati.
— Bine, dar dumneata ai făcut actele de cumpărare pe numele soţiei. Casa era proprietatea ei, niciodată n-a fost a d-tale. Soţia era liberă să dispună de avutul ei. Pentru a rămîne casa soţului, trebuia să facă testament în favoarea lui. D-ta ai la mînă un testament prin care
ea îţi lasă casa ?
— Nu, n-am nimic, dar ea nu are alţi moştenitori. Dacă n-are moştenitori, casa rămîne statului, în caz cînd nu există testament.
— Iată testamentul ei, depus la Consulat încă din anul trecut, prin care lasă casa coloniei elene, pentru local de şcoală.
Şi consulul scoase grav din buzunar o coală de hârtie, cu scrisul şi semnătura donatoarei.
Stamati îşi aruncă ochii grăbit pe scrisul acela cunoscut, dar nu avu tăria ca să citească pînă la urmă.
înmărmurise, cu ochii păienjeniţi. Ridicîndu-se mut de pe scaun, făcu doi paşi prin cameră cu mîna la frunte, apoi se opri în cadrul uşei deschise, fixîndu-şf lung privirea pe candela ce lumina portretul iubitei lui soţii, din micul iconostas al camerei cernite.
Un nod îi sugruma gâtul.
Simţea cum i se taie picioarele de la genunchi. Mîinile îi tremurau. Şi deodată începu să strige în gura mare, aprins, încîlcind cuvintele ca un bîlbîit :
— Cum ? Adică nu-s stăpîn pe casa mea ?... Să mă daţi afară din casa pe care eu am plătit-o ? Asta-i dreptate ? Asta-i lege ? Asta-i hoţie curată !... Om vedea ce zice tribunalul !
— Linişteşte-te, omule .' îi spuse consulul blajin ; nimeni n-are să te supere. Poţi sta pînă îţi vei găsi o locuinţă. Nu-i nici o grabă, trebuiesc plătite taxele de moştenire, sunt de făcut forme pînă să intrăm în posesia imobilului...
— Şi pe urmă ?... Rămîn pe drumuri... Asta nu se poate ! Cit oi trăi eu, nu intraţi voi aici !...
237
_ — Eu nu-mi fac decît datoria, zise prudent consulul, ieşind grăbit pe uşă, cu pălăria în mînă.
„Ei ! aţi auzit ce a păţit bietul Stamati ?"
„Cică îi ia casa... rămîne pe drumuri la bătrîneţe."
„Nu se poate, domnule !"
„Ba se poate, că aşa-i legea."
„Cum să scoţi omul din casa lui ?"
„Păi, nu era casa lui, era a ei."
„Dacă a fost prost să puie casa pe numele nevestei."
„Iaca unde te-aduce un cap de muiere."
Asemenea discuţii, aceleaşi argumente pro şi contra, se repetau în fiecare zi, prin toate cafenelele din port. Nicăieri însă nu se punea atîta patimă şi nu aveau loc mai aprinse discuţii contradictorii ca în Frizeria He-ladei.
Era şi firesc. Interesul familiei era în joc. (Olimbia, nevasta patronului, era sora lui Stamati.)
într-o sîmbătă seara, frizeria era plină. Nicu Politicu, ucenicii şi calfele asudau lucrînd. De fapt numai o zi din şapte se lucra în frizerie. Toată săptămîna se făcea politică şi muzică. Patronului mandolinist i se dedicase şi un cuplet pentru desfătarea lui — cum se spunea — „de a scărpina burta purcicăi".
— A ! bine că v-am prins pe amîndoi jurisconsulţii la un loc ! zise poliţaiul Petrăchel Petraşcu. Să mă luminaţi asupra chestiei la ordinea zilei. Are sau nu drept Consulatul elen să ceară evacuarea lui Stamati din pro-pria-i locuinţă ?
■— Mai e vorbă ?... Sigur că are !... Bineînţeles respectând formele legale, răspunse avocatul Armând Po-pescu, poreclit „Breloc", pentru făptura lui de miniatură umană.
— Auzi vorbă !... Cum să scoţi omul din casa lui ?... Este imoral şi inuman ! răspunse apărătorul Traian Brîn-zei, zis şi „Bădiţa Traian".
— Casa era cumpărată pe numele femeii, şi prin testament a lăsat-o şcoalei.
—■ Dar dacă testamentul e falş ?
— Cine avea interes să facă falşul ?
— Ha ! ha ! Cine avea interes ? explodă sarcastic Nicu Politicu. Dar dumneata nu vezi că aici a fost un complot întreg ca să pună mîna pe casa lui Stamati ? Lasă că descoperim noi toată banda... întîi caiafa de consul are să înfunde puşcăria !... Şi Nicu, furios, ameninţa cu briciul în mînă.
Avocatul, numai pe jumătate bărbierit, îngheţase pe scaun în faţa oglinzei, cu obrajii albi de clăbuci de săpun... Nu mai îndrăzni să-şi expuie argumentele ; tăcu chitic, simţind lama rece a briciului plimbîndu-se pe beregata ameninţată.
Fără să mai scoată nici o vorbă, plăti şi plecă grăbit.
— Le ţine parte !
— Dacă-i avocatul Consulatului !
— Nicule ! zise poliţaiul, stăpîneşte-ţi, omule, nervii, cînd eşti în exerciţiul funcţiunii. Nu de alta, dar ferească Dumnezeu, se poate întîmpla o nenorocire cînd te agiţi aşa cu briciul în mînă. De frică, clienţii o să te părăsească. Uite, consulul nici nu mai dă pe aici.
— Atîta pagubă !... Să vedem cine poate să-i cănească mustăţile ca mine? !... Nu vezi că i s-au decolorat de tot, au început să bată în verde ? !
— Oricum — spuse poliţaiul — eu nu pot înţelege cruzimea răposatei. Ce fel de inimă a avut femeia asta să-şi lase bărbatul pe drumuri, cînd ştia bine că el cumpărase casa pe numele ei numai ca să-i dovedească iubirea, s-o asigure pe ea...
— A fost o femeie fără inimă ! explică Nicu. Ea avea aşa o mîndrie de contesă şi, cînd vedea la gazetă că scrie de cutare persoană filotimă că a lăsat averea la o biserică sau şcoală, avea dorinţa ca să-i rămînă şi ei numele după moarte, să fie cunoscută şi onorată. De aceea s-a înţeles cu diplomatul nostru de consul ca să lase casa şcoalei, şi ei să-i facă o statuie, oricît de mică...
— Desigur — zise poliţaiul — că are drept la un bust, ori măcar la o piatră comemorativă.
— Ce răutate ! Ce ingratitudine din partea unei soţii ! răsuflă Bădiţa Traian. Să-i spui lui Stamati să treacă pe la mine. M-am hotărît să-i iau procesul. Cîştigăm la
238
239
sigur. Nu-1 las nici mort !... Pînă în pînzele albe o să merg... pînă la Casaţie.
Şi batonul, întinerit de mîna lui Nicu, se ridică radios, triumfător, ca după o victorie câştigată la bară.
^ Cîteva zile în şir Stamati fusese văzut umblînd cu Bădiţa Traian, discutînd chestia viitorului proces, care începuse a pasiona toată lumea portului.
Bădiţa era unul din cele mai reprezentative tipuri româneşti din localitate, prin statura, ţinuta şi trecutul său.
Avea o înălţime de doi metri şi ceva. Totdeauna cu pălărie înaltă. Lipovenii pescari, cari veneau la tîrg pentru procese, îi ziceau „domnul Căciulă-Mare".
Purta nişte venerabile barbete, după moda veche. Se îmbrăca în negru pentru că, spunea el, în provincie avocatul trebuie să inspire încredere prin ţinută si prestigiu.
El nu era avocat, ci apărător, dar avea o veche experienţă juridică. Şi, după cum spunea tot el, lumea trebuie să aleagă medic tînăr şi avocat bătrîn.
Nimeni nu-i ştia vîrsta, dar toţi ştiau că-i venit din vremea descălecărei române la '78 în Dobrogea. îşi cîş-ţigase un titlu de glorie prin introducerea limbei române în primărie, unde discuţiile consiliului comunal se făceau în greceşte şi turceşte.
Se ţinea destul de bine. Cireşica, a treia nevastă, era o femeiuşcă durdulie, mai tînără decît cele trei fete ale lui, măritate.
Bădiţa Traian avea din naştere darul oratoriei, vorbea uşor, c-un mare debit. Uneori se desfăta ascultîndu-se pe sine cum declama cu patos, fără să cunoască nici un articol din lege.
Şi cînd era tachinat pe tema asta, el răspundea supărat : „Eu apăr : judecătorul e dator să ştie şi să aplice legile. Fiecare cu meseria lui."
Bădiţa era convins că apără o cauză dreaptă. Se făcea cerc în jurul lui la cafenea, de cîte ori începea să declame apărînd pe Stamati. Lumea, ca de obicei, se împărţise în două tabere. Intrase iar dihonia în colonia elenă.
240
Consultaţii juridice, discuţii înflăcărate, certuri viclenie se repetau în fiecare zi. Se făcea teoria testamentelor, se vorbea de moştenirea Zappa, se căutau cazuri ..analoage şi se amintea numele unor experţi grafologi cari f'să constate scrisul testamentului.
Se anunţa un proces extrem de interesant, dar pro-| cesul... nu s-a mai deschis.
în ultimul moment, Stamati s-a lăsat convins de Lo-garidis, bătrînul înţelept al portului.
— Resemnare — zise el — orice greşală se plăteşte. Ştii cum începi un proces, dar nu ştii cum îl sfîrşeşti... Cheltuieli... zbucium... duşmănii...
— Tot n-are să intre casa în mîinile lor cît oi trăi eu ! bombăni crunt Stamati. Şi a doua zi fu văzut sfătuind cu Toni Melatis, jucător de cărţi şi organizator de loterii. Patima jocului se răspîndise mai cu seamă după ce un droghist din localitate cîştigase o sumă frumoasă la loteria statului. Toată lumea juca. Sistemul loteriei tindea să înlocuiască schimbul obişnuit al produselor.
' Paseri, peşti, icre, pastrama, halva, în loc să se vîndă după cursul pieţei, se puneau la loterie.
Pe la toate colţurile vedeai oameni ţinînd sub braţ cîte o găină sau o raţă şi oferindu-ţi săculeţul de pînză soioasă plin cu bilete de loterie.
Toni, organizatorul acestui gen de comerţ, era un om misterios. Mărunt, spîn şi uscăţiv, fără vîrstă. Italian? Grec ? Nimeni nu ştia. în tot cazul, levantin din Pera. Debarcase în Galaţi. De acolo fusese nevoit să fugă. Se stabilise de curînd la Sulina.
Căpitanul portului îl tolera şi chiar făcea haz de el. li plăcuse felul cum i s-a prezentat prima dată, cînd a cerut permisie să lucreze în port.
— Ce profesie ai ? 1-a întrebat căpitanul.
— Nici una.
— Cum nici una ?
— He ! ce bună profesie am avut la Galaţi... dar nu mai merge.
— Ce făceai acolo ?
— Eu pregăteam focuri în oraş !
— Cum pregăteai focuri ?
241
— Să vedeţi... Bunăoară, dumneavoastră plecaţi de-acasă... Eu aranjez aşa lucrurile, după un plan al meu, că atunci cînd vă întoarceţi nu mai găsiţi casa. Societatea de asigurare e datoare să plătească despăgubire... Pe dumneavoastră nici nu vă doare capul, pentru că dovediţi că eraţi lipsă din oraş în ziua cu bucluc. Şi mie îmi daţi cit vă lasă inima, după filotimie...
*
într-o noapte izbucni un incendiu la casa lui Stamati. în cîteva minute acoperişul era în flăcări. Cînd gardianul din far văzu palalaia înălţîndu-se spre cer, anunţă imediat postul de pilotaj, ca să vie în ajutor pilotina „Petrei", care avea o pompă puternică pentru salvare. Tocmai atunci pilotina era dusă spre gura Dunărei. A trecut o oră pînă ce „Petrei" să fie gata, în-tinzînd furtunul în lungul stradei, pînă în dreptul casei lui Stamati.
Sulina nu are un serviciu de pompieri.
Marinarii, c-o pompă de mînă şi cu sistemul lor de aruncare a unor mici ancoroturi legate cu parîmă, mai mult dărîmau decît stingeau.
Cu toate ajutoarele date, focul n-a putut fi potolit, căci izbucnise din patru locuri deodată. N-au rămas în picioare decît zidurile goale.
Toţi erau convinşi că focul a fost pus. Desigur că la mijloc era o mînă criminală, dar pe cine să apuci ? Stamati plecase din Sulina cîteva zile mai înainte. Pentru că se şoptea numele lui Toni Melâtis, poliţia începu cercetările, căutîndu-i urmele.
Dar levantinul dispăruse la timp.
Se strecurase probabil pe un vapor grecesc, gata de plecare spre Pireu.
CAPITOLUL XII
Vaporul „Tunis", acostase la cheu. După ce-şi goli magazia de marfă franţuzească, începu să-şi umple burta cu fasole românească pentru Marsilia.
242
Căpitanul, un franţuz gros, c-un colier de barbă roşie, fee plimba singur pe dunetă.
în papuci de catifea verde, c-o bonetă-bască pe ceafă, |cu pipa între dinţi, îşi făcea, după obicei, plimbarea de ţcents pas, ca un cal dat la coardă într-un manej închis. ''    Logaridis, bătrînul înţelept al portului, trecînd spre birou, îl recunoscu de departe.
„Căpitanul Andre... el trebuie să ştie... Are să mă lămurească"... îşi zise în sine, clipind des, c-o vicleană bucurie. într-o clipă îşi făcu planul cum să-1 iscodească pe franţuz, ca să poată afla adevărul, să-şi satisfacă dorinţa ce-i chinuia mintea de atîta vreme.
Pe căpitanul Andre îl cunoştea de cîţiva ani ; făcuse chiar împreună o mică afacere, odată, cînd vaporul „Tunis" încărcase nişte cărbuni în Sulina.
— A ! ha ! mon vieux ! explodă franţuzul jovial, vă-zîndu-1 pe bătrîn urcînd greoi şi cu băgare de seamă scara vaporului.
în careu se afundă comod într-un fotoliu de bord, din cele fixate în punte ca să nu se răstoarne în aplecările vasului pe mare. Căpitanul scoase o butelie de Porto şi un borcan de tutun „Caporal".
Bătrînul îşi potrivea limba ca să pronunţe cit mai corect franţuzeasca lui levantină, învăţată din copilărie în Pera.
Cu tot planul făcut în grabă, se simţea cam încurcat, neştiind cum să înceapă pentru ca să ajungă la ţintă-
O hartă marină, atârnată pe un perete în faţa lui, îi veni în ajutor. îşi aţinti ochii pe ea.
— Cauţi vreun port pe harta asta ? întrebă căpitanul.
— Da. Caut Guyana.
— Ha ! ha ! apoi, asta-i harta Mediteranei.
— Nu ai una cu Guyana ? întrebă, cam ruşinat, bătrânul.
— De unde ? între Marsilia şi Galaţi n-am ce face cu harta coastelor Americei de Sud. Să-ţi dau un atlas.
Şi căpitanul începu să cotrobăiască într-un dulap de cărţi.
— Uite, între Amazon şi Orenoc, vin la rînd cele trei Guyane. Toate au fost odinioară colonii franceze. Ţara asta se chema Franţa Echinopţială. Am pierdut-o
243
prosteşte, cum am scăpat din mînă şi Canada. Acum nu ne-a rămas aci decît bucăţica asta de pămînt : Guyana Franceză.
— Ai navigat prin părţile acelea ?
— Desigur. Un an întreg m-am învîrtit în Antile, între Panama, Martinica şi Guyana.
— Ce făceai pe acolo ?
— Intîia dată, pe cînd îmi făceam serviciul militar în marină — eram subofiţer pe „Condor" — am transportat la Cayena nişte cîini.
— Cîini ? întrebă mirat înţeleptul.
■— Da. Am dus acolo două sute de cîini de Pirinei. O rasă grozavă de cîini mari ciobăneşti, ca să se lupte cu jaguarii, un fel de tigri roşii, cari atacau oamenii şi vitele de pe la ferme.
— Mă rog, aş vrea să ştiu dacă se poate sau nu îmbogăţi cineva acolo ?...
— Ce bogăţie se poate face într-o ţară care nu-i decît o imensă puşcărie ? Toţi criminalii din Franţa acolo sunt deportaţi.
— Avem şi noi un compatriot venit de-acolo, zise cam jenat bătrînul.
— A ! desigur că-i un fost condamnat ! Se poate recunoaşte uşor. Ia să-1 căutaţi la piele, trebuie să aibă tatuat numărul matricol de la puşcărie.
Şi căpitanul, vesel, guraliv, începu o poveste lungă, cu amintiri şi isprăvi marinăreşti din vremea petrecută în Antile.
Numai după ce s-a golit şi a doua butelie de Porto, înţeleptul bătrîn coborî atent, cu mare precauţie, scara mobilă a vaporului. Era luminat, dar nu pe deplin satisfăcut ; diavolul curiozităţii îl aţîţa să audă din gura Americanului mărturisiri complecte.
+
Acasă, seara, cu uşa închisă, cu perdelele trase, amîndoi bătrînii şedeau la taifas. Pe masă o garafă de mas-tică bătrînă de Hios. Blajin, mîngîitor, înţeleptul portului îl îndemna pe Nicola Marulis să-şi descarce inima către un bun şi vechi prietin. Şi limba Americanului începu să se dezlege, pe cînd ochii priveau fix în fundul
244
paharului, la o picătură de mastică rămasă acolo albă, «mată, ca o pietricică de opal.
I    începu să-şi povestească viaţa şi peripeţiile prin care |a trecut, vorbind o limbă grecească amestecată cu vorbe româneşti şi franţuzeşti.
Nicola Marulis era un copil cînd plecase din Sulina. a..3e îmbarcase ca mus pe o goeletă franceză, care încărca ''grîu de la Dunăre pentru Marsilia-
Fiind mic şi sprinten, îl rînduise la manevra pînzelor, ; tocmai sus, în vîrful catargului, la rîndunică.
Odată, în port la Alger, de unde încărcau tutun pentru Toulon, a cunoscut la un bar o evreică arabă, albă ca porţelanul, cu ochii negri ca mura. Fata asta era amanta unui marinar, un spaniol hursuz. Şi pentru că se certase cu el, începu să-i facă ochi dulci lui Nicola, mai : mult în necazul spaniolului. Ceilalţi marinari făceau haz de întîmplarea asta. Spaniolul, furios, de cîte ori îl întîl-•nea pe băiat pe punte, îşi strîngea fălcile şi scrîşnea dinţii.
Intr-o dimineaţă, tocmai în rada portului, corabia fu surprinsă de un grăunte de furtună, cu toate pînzele întinse. Cînd s-a dat : „în grabă la posturile de manevră !" s-au repezit toţi ca pisicile pe scările de frînghie 1 în catarge. Nicola, uşurel, a ajuns cel dintîi în vîrf, la rîndunică, pentru descrucişarea vergelor. în urma lui, : spaniolul. Se găseau alături, luptînd c-un colţ de pînză, care-i înfăşură, zbătîndu-se în urletul furtunei. Nicola simţi deodată o lovitură puternică, făcîndu-1 să scape pentru un moment de sub picioare frînghia pe care sta în echilibru. Spaniolul, fără nici o vorbă, îi dase o lovitură de picior în burtă. Gata să cadă, Nicola şi-a înfipt mîna în beregata spaniolului. Şi s-au încăierat acolo sus, în vîrful catargului, deasupra abisului, în suflarea vîntu-lui, care culcase vasul pe o coastă între valuri.
Ca nişte fiare turbate s-au încleştat cu minele şi cu dinţii. Luptă pe viaţă şi pe moarte. Lipiţi, cu burta de vergă, se smunceau, cătînd să se arunce unul p3 altul jos, în prăpastia deschisă sub ei. Cînd Nicola a simţit că-i împins pînă la capătul vergei, gata să se prăbuşească, şi-a dat drumul, şi c-o mînă a smucit cuţitul de gabier care-1 ţinea deschis, legat c-o sfoară de gît. Sfoara s-a rupt şi,.
245.
dintr-o lovitură, Nicola i-a împlîntat lama în pieptul spaniolului, pînă în prăsele.
Amîndoi deodată s-au prăbuşit de la înălţime, ca nişte păsări cu aripile frînte.
— Eu — explică Nicola — fiind la capătul vergei, am avut norocul să cad în apă. Spaniolul, fiind la mijloc, a căzut pe puntea de lemn...
— Şi ?... întrebă Logaridis cu ochii scînteind prin sticla ochelarilor.
— Zdrobi s-a făcut... Pe mine m-au pescuit teafăr... M-a pus în fiare-.. M-a judecat... M-a condamnat...
— La cît te-a condamnat ?
— La zece ani puşcărie... Găsise cuţitul meu înfipt în inima spaniolului.
— La zece ani !... făcu Logaridis, clătinîndu-şi capul. Şi după cîteva momente de tăcere, Nicola îricepu să
înşire peripeţiile călătoriei pe apă în colonii, unde trebuia să-şi facă osînda.
Fusese îmbarcat pe „Loara", o covertă care transporta condamnaţii în coloniile franceze, la Cayena. Ce drum groaznic ! Ce chinuri îndurate în acea puşcărie plutitoare ! Erau cinci sute de deportaţi îngrămădiţi într-un spaţiu strimt, fără aer şi fără lumină. Pe rînd, îi scotea afară pe punte ca să înghită aerul curat, de care erau mai doritori decît de hrană. Nu aveau voie să vorbească cu marinarii din echipaj. Dimineaţa, după ce strîngeau hamacele în care dormiseră, se dezbrăcau la pielea goală şi-i împroşcau cu apă de mare, la furtunul pompei de bord.
După cîteva săptămîni de drum, s-a ivit la bord boala scorbutului. Aveau numai provizii uscate. Galeţii, care-i rodeau pînă le sîngerau gingiile, erau găuriţi de viermi. La primul mort, pe care l-au aruncat în ocean, s-a răspîn-dit vorba că a izbucnit ciuma pe bord. A fost o panică grozavă. în fiecare zi îi chiorau şi îi înăbuşeau cu fum de găinaţ de pasăre.
înainte de a trece tropicul, i-a prins o furtună cumplită. Coverta era să fie sorbită de-o trombă marină. Norii cerului se uniseră cu apa oceanului. în faţa primejdiei, le-au dat drumul liberi pe punte- Nu mai era nici o deosebire. Ofiţerii, marinarii şi puşcăriaşii erau toţi egali.
246
iS-au luptat cu moartea cinci zile şi cinci nopţi, după ce Itromba fusese ruptă cu lovituri de tun. Au scăpat de fnaufragiu în larg, cu pînzele sfîşiate şi catargele rupte, „Loara" făcea apă. Trebuia să pompeze zi şi noapte. )acă ar fi întrerupt numai două ceasuri pomparea, vasul ise umplea şi se ducea la fund. După trei luni de drum [chinuitor au debarcat la Cayena.
I-au cercetat, i-au matriculat pe piele şi i-au împărţit Ipe la diferite servicii. Nicola, ca marinar de meserie, a 'fost dat ca barcagiu la biroul de înmormîntare a închisorii. Acolo nu era dric, nici nu se săpa groapă. Mortul ; era înfăşurat în pînză de sac şi pus într-un sicriu de lemn-
■ îl duceau cu barca la larg- Şi după ce preotul citea o trugăciune scurtă, scoteau mortul din sicriu şi-i făcea vînt ân mare.
Rechinii flămînzi se repezeau şi-1 sfîşiau înainte de a ■ajunge la fund. Aşa se învăţase, blestemaţii, [de] lacomi
■ că, îndată ce auzeau sunînd clopotul de înmormîntare de •'la capelă, se apropiau, ca la ora de masă, la hrană sigură ["de carne de om.
Cu Nicola la barcă mai era şi un arab din Tunis, icondamnat pe douăzeci de ani. îşi silise nevasta să bea |im pahar cu sînge cald, a amantului ucis în faţa ei. într-o seară, arabul a fost dat lipsă la apel. A doua zi s-a aflat că a dispărut sicriul. Arabul eva-idase. Barca n-o putuse lua, că era păzită de santinelă. |Se mulţumise să fugă pe mare cu sicriul pe care-1 chi-Huise şi-1 călăfătuise bine, ca să nu intre apă în el. îl : văzuse mulţi cioplind nişte lopăţele de lemn, dar nu-i dase nimănui în minte ce poate face cu ele. După patru ;zile, un vapor francez a întîlnit sicriul plutind la larg-.Arabul zăcea amorţit în el, mai mult mort decît viu. :L-a pescuit şi 1-a adus în port.
Toţi condamnaţii erau chinuiţi zi şi noapte de ideea de a fugi. De o parte, oceanul pustiu, fără capăt, de altă parte, pădurea virgină, tropicală. Apa îi atrăgea pe toţi ;. ea da mai multe şanse de scăpare.
Pe toţi îi chinuia gîndul să încerce a fugi pe apă. Cătau toţi cu ochii avizi înainte în largul oceanului ; acolo era libertatea. înapoi, pe pămînt, era puşcărie, umilinţă şi moarte.
247
Nicola îşi făcea mereu socoteala anilor ce avea de stat acolo. Zece ani, şi cu dublajul, douăzeci. Căci după ce-ai sfîrşit pedeapsa, nu poţi pleca din insulă decît după ce stai liber încă un timp egal cu cel la care ai fost condamnat.
Şase inşi s-au înţeles să fugă pe apă.
Trei luni de zile au ţinut pregătirile.
Un italian tînăr, care lucra la depozitul de materiale, a furat un bal de pînză de vele. Un grec bătrîn, lucrător la atelierul de reparaţii a vaselor, a construit un ber-ton. un fel de barcă pe pînză, avînd numai coastele de lemn de ulm. Barca o ţinea ascunsă pe mal, într-un stufăriş.
Nicola, singur om de apă, marinar de meserie, el trebuia să conducă barca pe ocean. Doi erau bandiţi cor-sicani şi unul francez, uriaş, fost măcelar la Lyon, care-şi spintecase nevasta.
Au strîns provizii de drum : pesmeţi, cutii de conserve, slănină şi zahăr. Pentru apă dulce italianul furase două butoiaşe din depozit.
Şi într-o noapte au şters-o pe ascuns. Au avut noroc de un vînt bun de la coastă. Repede au ieşit în larg. Trei zile şi trei nopţi au navigat în vederea ţărmului, cu nădejdea că o să ajungă pe coasta Guyanei Olandeze. Acolo era limanul de scăpare a tuturor evadaţilor. Nu aveau nici busolă, nici hartă.
Cînd se zărea vreun fum în larg, ei se îndreptau spre ţărm, strîngeau pînzele şi legau în vîrful catargului nişte foi de palmier, mascînd barca din depărtare.
Timpul era bun, marea calmă, dar, nenorocul lor, fundul bărcei a fost sfîşiat într-o noapte de trunchiul unui copac plutitor. Nu mai era nimic de făcut. Cum se găseau pe un banc de nisip aproape de coastă, au sărit în apă şi au ajuns cu toţii teferi la mal.
La început, nu puteau merge pe uscat. Li se înţepeniseră picioarele cît au stat în barcă.
Pe apă toţi se supuneau lui Nicola, care era căpitanul.
Pe uscat, însă, măcelarul uriaş se puse în capul lor. C-o sabie grea, furată din corpul de gardă, tăia ierburile, deschizînd drumul înainte. Liane gigantice, plante agăţătoare ţesute între ele făceau un fel de perdele dese,
248
care le închidea la fiecare pas calea prin pădurea virgină. Nicăieri nici o urmă.
Aveau de gînd să meargă de-a lungul coastei pînă ce i întîlneau malul fluviului Maroni, de unde începea pă-mîntul olandez. N-a fost chip să ajungă din cauza mlaştinilor în care se înfundau. Au luat-o atunci spre inima pădurei şi s-au rătăcit.
După ce au isprăvit proviziile, au început să ducă viaţa animalelor sălbatice.
Mîncau plante şi bureţi. Noaptea, de groaza jaguarilor, se căţărau în copaci şi-şi făceau culcuşul acolo. într-o zi au dat de o colonie de maimuţe cu blana roşie. A trebuit să schimbe direcţia din cauza lor : bombardau cu pietre şi cioate.
Altă dată le-a ieşit în cale un şarpe veninos.
Pe sus îi urmăreau croncănind un fel de corbi mari, ca nişte vulturi.
Decît să moară de foame şi de mizerie, mai bucuroşi erau să se întoarcă la puşcărie. Dar nu ştiau pe unde să apuce.
Şi Nicola închise pentru o clipă ochii, repetînd de cîteva ori :
—- Ce viaţă ! Ce viaţă am dus acolo în pădurea cea sălbatică !... N-ai să crezi cînd ţi-oi spune că am mîncat carne de om !...
— Cum ?... Carne de om ?... Ai mîncat carne de om ? întrebă îngrozit Logaridis.
— Da. Am mîncat carne de om. Unul dintre noi, un italian, era slăbit, nu mai putea merge, din pricina unei răni la un picior. Rămase în urmă. Credeam că pînă seara avea să ne ajungă. Dar nu l-am mai văzut. Spre seară, la locul de popas, măcelarul francez face un foc zdravăn în pădure şi începe să frigă o halcă de carne. M-am minunat. Şi mirosul de friptură îmi gîdila nările, iar gura îmi lăsa apă. „Ne-a căzut în mînă un pui de căprioară sălbatică", zice măcelarul, cu ochii ţintă la jăratic. Eu şi corsicanii am îmbucat cu lăcomie de lup, sugeam toate ciolanele c-o poftă nespusă. Grecul cel bătrîn nici n-a atins friptura. S-a culcat, văitîndu-se că-i bolnav. După miezul nopţei se apropie tiptil şi mă întrebă în şoaptă : „Ei, a fost gustoasă friptura ?" Zic : „Fragedă şi
249
dulce-i carnea de căprioară !" El rîde înfundat. „Era carne de om." „Ce spui ?..." Şi simt deodată că mă iau nişte fiori prin tot trupul, iar stomacul parcă voia să se întoarcă pe dos. Tovarăşul îşi puse degetul la buze şi face cu ochiul, arătînd muţeşte la cei cari dormeau în jurul focului. „Am văzut ieri — şopteşte el — cum măcelarul spinteca trupul italianului într-un tufiş..." „Hai — zic — înapoi, că ne vine şi nouă rîndul." Ne-am sculat binişor, să nu ne simtă, şi am plecat amîndoi prin pădurea întunecată. Cînd s-a făcut lumină, eram departe. M-am suit în vîrful unui copac înalt, şi de-acolo am putut zări marea, care se arăta ca un fum în depărtare. Aşa am putut găsi în ce parte se află Cayena. După patru zile de mers, am ajuns la primul post şi ne-am predat. După o săptămînă i-au prins şi pe ceilalţi tovarăşi ! Ne-au judecat şi ne-au condamnat : pe mine la trei ani, grecului şi corsicanilor cîte cinci ani, iar pe măcelarul francez — la moarte, pentru canibalism. I-a tăiat capul la ghilotină faţă de toţi condamnaţii, ca să le fie de pildă. Pe mine m-a trecut în serviciu ca infirmier la spitalul de leproşi de pe Insula Carantinei.
— Cum, între leproşi ? întrebă Logaridis.
— Da, am stat acolo zece ani. Dar am avut noroc \ am scăpat fără să mă molipsesc. Şi pentru bună purtare ce am avut, m-a graţiat,
— Păi, dacă te-a liberat, de ce nu te-ai întors încoace ?
— Vezi că eram obligat să stau la Cayena încă zece ani. Din rîndul condamnaţilor am trecut în rîndul concesionarilor. Mi s-a dat pămînt de lucru în colonia agricolă de la Sf. Laurenţiu.
Şi Nicola, după ce mai bău un pahar de mastică, începu să lămurească cum era organizată viaţa în colonie : Un grup de douăzeci [de] oameni lucrează în comun. Statul dă sămînţă, unelte şi material de construcţii. Fiecare om are drept la o vacă şi la o scroafă. După defrişarea locului şi facerea drumurilor, liber este fiecare să-şi lucreze lotul de pămînt cum vrea, pe cont propriu. Rămîne deplin stăpîn. Mai toţi se însoară. Statul se obligă să-ţi dea şi nevastă. Mulţi îşi aleg nevastă chiar din femeile condamnate, cari sunt ţinute sub îngrijirea călu-
250
gătitelor misionare. Dar el n-avusese curajul. S-a însurat c-o indigenă. Era o femeie blîndă şi muncitoare, dar n-a avut noroc. A murit muşcată de-un scorpion. Copila, mică de tot, o dase la şcoala călugăriţelor Sfîntului Iosif. Acolo a crescut şi a învăţat carte bună, franţuzească.
— E adevărat că ai făcut cultură de cafea ? întrebă Logaridis.
— Da. Aveam cîte puţin din toate : cafea, piper, banane şi ananas, care creşte acolo pînă la zece kilograme bucata...
— Şi cît cîştigai ?
— Prea puţin. Nu poţi face bani acolo, din cauză că n-ai unde să desfaci marfa.
— Oricum, trebuie să fi strîns ceva...
— Tot ce-am agonisit am cheltuit cu drumul. Biletele de vapor pînă la Marsilia m-a costat o groază de parale.
— Ei, şi n-ai nici o sumă pusă deoparte la o bancă,
undeva ?
— Nu... Nimic.
Şi bătrînul înţelept al portului, care ascultase calm toată povestirea, se sculă enervat de la masă şi începu să se plimbe prin cameră, pufnind şi bombănind cu necaz :
— Ni... mic !... Ni... mic !...
CAPITOLUL XIII
Lucrul în port slăbise. Erau anunţate mai multe vapoare pentru lucrul de iarnă, dar întîrziau să vină. Toată lumea, în aşteptare, era enervată, necăjită.
Cafenelele — pline. Jocuri de noroc, discuţii aprinse, ceartă la cuţite, pentru lucruri de nimic.
Unii ieşeau pe cheu, îşi aruncau din obişnuinţă ochii la cer şi la apă, nu-şi puteau stăpîni paraponul văzînd Dunărea goală şi izbucneau ameninţînd cu pumnii în-„...ti... mascara !... Asta Dunăre... asta port!..."
251
şi după ce scuipau în fluviu cu dispreţ, intrau înapoi în cafenea, ca să-şi urmeze discuţiile şi jocurile întrerupte.
Tocmai în vremea asta căzuse ca o bombă descoperirea făcută de înţeleptul portului. Deşi Logaridis vorbise în taină, chestia Americanului venise pe tapet, făcînd înconjurul cafenelelor din port. Lumea agitată, indignare generală. Părea că se descoperise o crimă senzaţională. Toţi răsuflau : „Bine că s-a pus mîna pe el... bine că s-a făcut lumină odată !" zicea lumea înşelată, terorizată. „Ei, văzuşi cum ne-a legat pe toţi la gard puşlamaua de American ? Ce cacialma ne-a tras, şarlatanul... Cum ne-a orbit pe toţi, criminalul bătrîn... Ce ruşine pentru întreaga colonie elenă !..."
Glume, zeflemele, înţepături începură să curgă din partea românilor, ca şi pe vremea războiului greco-turc.
La mahala, între femei, descoperirea făcută lua proporţii fantastice. Circulau legende de autori anonimi :
„Americanul era un vechi puşcăriaş fugit... făcuse optsprezece crime... îi plăcea să mănînce carne de om... avusese şapte neveste... şi toate au dispărut pe rînd... poate le mîncase fripte..."
— Cum de mai rabdă Domnul pe pămînt o asemenea fiară însetată de sînge ? zicea o femeie bătrînă, înfiorată de gîndul fripturei de carne de om.
— Ia, să feriţi copiii din drumul lui ! adaogă o femeie înspăimântată de cele ce auzise.
într-o duminică adunare generală la Cercul elen.
Atmosfera sălei — foarte încărcată. Toţi simţeau că va fi o şedinţă furtunoasă.
S-a făcut darea de seamă anuală, dar bilanţul era dezechilibrat şi toţi ezitau să dea cuvenita descărcare. Se făcuse cheltuieli prea mari, se angajase lucrări la şcoală şi la biserica elenă, cari nu se puteau plăti.
Lipsă de fonduri. Criză în port. Ce-i de făcut ?
Consulul, cu tot prestigiul care-1 avea, era vădit enervat ; se stăpînea însă, prezidînd cu tact şi gravitate. Abea putea să ţină în frîu mulţimea aşa de lesne inflamabilă.
îşi chinuia între degete firele sure de musteţi şi impunea tăcerea c-un gest autoritar.
I Un orator, directorul Băncei eleno-române, care avea ţo veche pică, nu voia să scape ocazia de a-1 pişcă pe pdonsul, pentru că fusese scos din comitet, vorbea cerînd fsocoteală cu gesturi violente :
I — De ce s-au angajat asemenea cheltuieli ? De unde |îonduri ? Nu se ştia că-i criză în port ? Pe ce s-a eonii tat ? Cine e vinovatul ?
Consulul îşi pierdu calmul prezidenţial. Izbucni, strigînd şi bătînd cu pumnii în masă. Paharul cu apă, lovit, se răsturnă, udîndu-i o frumuseţe pantalonii pepita...
— D-ta ! D-ta vorbeşti ? Te faci că nu ştii cum stă chestia ? Nu ai cunoştinţă cum ne-a înşelat escrocul de American ? ! Toţi am contat pe averea ce trebuia s-o aducă el.
Odată ce s-a pus degetul pe rana deschisă, furtuna s-a dezlănţuit. Toţi voiau să vorbească în acelaşi timp. Sute de voci, într-un urlet geaeral, făceau să se cutremure Cercul elen.
— Pungaşul !   vagabondul !   criminalul ! puşcăria-Bss şui ! El e de vină. El a nenorocit colonia noastră...
Rudele .şi foştii lui prieteni din copilărie vociferau mai tare, făcînd spume de mînie la gură.
Prezidentul scăpase cîrma din mînă. Cu batista făcută ghem îşi ştergea broboanele de sudoare care-i inunda fruntea.
Cînd se mai potoli hărmălaia, prezidentul începu solemn :
— E adevărat, d-lor, că atîţia oameni onorabili au fo^t înşelaţi cu neruşinare de acest individ suspect. Compatriotul nostru, înţeleptul Logaridis, a studiat situaţia acestui vagabond. în fine, lumina s-a făcut...
Gălăgia izbucni din nou.
— O.ro oxo !... afară cu el ! Ne-a făcut patria de rîs...
— D-lor — continuă prezidentul — mă angajez să lupt pe toate căile ca să înceteze scandalul care a compromis reputaţia coloniei noastre. Vom interveni la autorităţile române ca puşcăriaşul să fie imediat expulzat din port.
252
253
Un ropot de aplauze acoperi ultimele cuvinte ale oratorului.
Sala surescitată, supraîncălzită, părea gata să facă explozie. Noroc că s-a deschis uşa, supapa de scăpare a presiunei, ridicată la maximum în sală. înăuntrul mulţimea se înăbuşise, era nevoie de aer, de o destindere, de o împărtăşire generală a uriaşei indignări împotriva Americanului.
Sala se goli.
Pînă noaptea, tîrziu, prin toate cafenelele s-a vorbit cu aprindere despre periculosul puşcăriaş condamnat la izgonire. O primejdie groaznică părea că ameninţă portul.
în sala Cercului nu mai rămase decît comitetul permanent, ca să discute modalitatea expulzării.
Erau unele dificultăţi, de care consulul, diplomat de carieră, se împiedica.
— Este supus elen sau francez ?
— Este un criminal evadat, se grăbi unul să răspundă.
— Să se facă o intervenţie prin Legaţia elenă la Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti.
— Dacă România îl tolerează ? Ce putem face noi ?
— Cum să tolereze pe un asemenea ocnaş ?
— O să mă duc la căpitanul de port, zise consulul.
— Nu-i bine, îi tăie vorba un agent comercial. Căpitanul are simpatie pentru American.
— Poate pentru fata lui, zise altul; i-a vrăjit pe toţi bărbaţii, negroaica asta !
■—• Căpitanul e om însurat... Nu-1 ştiam aşa de muieratic... ptiu ! să-i fie ruşine !
— Staţi ! am eu un plan — hotărî consulul -— să intervin la Comisia Europeană, să-1 suie pe un vapor de marfă care pleacă undeva departe.
— Ce ne frământăm atîta pentru un păcătos ? Eu l-aş face într-o noapte căzut în Dunăre. Scăpăm uşor de el pentru totdeauna, zise un bătrîn încruntat, cătînd în jurul lui speriat de vorbele care îi ieşise din gură.
Pînă la miezul nopţei s-a complotat fără a se găsi o soluţie potrivită.
Se crăpa de ziuă.
O pîclă rece, lăptoasă, învăluia orizontul, înfrăţind cerul cu marea. Din haos izbucnea sinistru, la intervale regulate, mugetul geamandurei chinuită de valuri, ancorată anume în larg ca să marcheze bara de nămol adus în mare de apa dulce şi tulbure a Dunării. Portul se deştepta cu noaptea în cap. Umbre răzleţe se desluşeau de-a lungul cheiului pustiu. Din ulicioarele întunecate încă, prin umezeala care străbătea pînă la oase, muncitorii zgribuliţi, cu gulerele ridicate, cu pumnii strînşi în fundul buzunărilor, zoreau, somnoroşi, să ajungă la locul de adunare.
în faţa pichetului de grăniceri se alcătuiau în fiecare dimineaţă echipele — „poştele" — de hamali pentru încărcarea vapoarelor acostate la chei.
Ca să nu piardă rîndul la muncă,   mulţi rămîneau §  noaptea pe loc, sforăind pînă la ziuă pe scaune, rezemaţi în coate la mesele de lemn, în duhoarea cafenelelor din port.
Prin aburii care se ridicau în văzduh molatic, pe apa cenuşie a fluviului, se desprindeau bărcile încărcate, greoaie ca nişte broaşte ţestoase, tîrîndu-se de la un mal la altul. Femeile, cu feţele ascunse în broboade colorate, veneau grăbite la piaţă cu legume, lapte şi păsări adunate din satele răspîndite în Deltă. Un lanţ de lotci, fragile ca nişte coji de nucă, se legănau priponite la mal.
■Stăpînii lor, pescari, haholi şi lipoveni, cu pletele lăţoase, cu bărbile încîlcite, abia treziţi din somn, buimaci, îşi strîngeau ţoalele pe care dormiseră noaptea afară, subt cerul liber, pe malul apei. După ce se închinau cu faţa la răsărit, făcînd cruci mari şi metanii cu fruntea la pămînt, intrau tăcuţi în lotcile pregătite cu scule de pescuit la mare.
La încărcare, de-a lungul cheiului, un vapor de marfă aştepta să înceapă lucrul. Lîngă el, acostate, elevatoarele plutitoare forfoteau cu nerăbdare, aplecîndu-şi gîturile i f     ca nişte berze gigantice, gata să soarbă grîul din pînte-, 3>     cele şlepurilor şi să-1 verse, ca un şivoi de aur, în fundul
(hambarelor întunecoase ale vapoarelor de mare. Muncitorii se înghesuiau, claie peste grămadă, imit     brîncindu-se în ghionturi ca să prindă loc la lucru.
lî
i
254
255
Poştele se întocmeau cu mare greutate, alegîndu-se pe grupe : hamalii, lopătarii, stivatorii, ipistaţii. Strigăte, înjurături, certuri şi încăierări se repetau în fiecare dimineaţă subt ochii santinelelor din port. Arbitru în prima instanţă era gardianul căpităniei portului, reprezentantul autorităţii, însărcinat să ţină ordinea şi să înalţe la catarg bandiera, care însemna începutul celor opt ore de muncă în port. Spiritele erau agitate de cîteva zile. Veneau din alte părţi „cocorii" — străinii nepoftiţi la lucru, concu-rînd pe localnici.
Şefii poştelor — vătafii — tovarăşi pe subt mînă cu patronii cafenelelor din port, unde făceau plata, erau datori să ia la rînd un număr egal din toate naţionalităţile : români, greci, turci, armeni şi lipoveni.
Un spirit de vrăjmăşie şi concurenţă dîrză stăpînea toată mulţimea asta în lupta pentru pîine.
Solidari prin instinct, acest mozaic de rase alcătuia adesea un bloc solid cînd se credeau loviţi în drepturile lor.
Americanul, care nu ştia încă bine rostul lucrului în port, sosise prea tîrziu ; alegerea muncitorilor se făcuse, poştele lucrau din plin. Sfios, umil, căta neştiitor în jurul său un sprijin. Cîţiva muncitori, rămaşi pe chei fără de lucru, începură a-şi da coate, şoptind cu ironie. Şi unul mai poznaş, zîmbind pe subt mustaţă, zise tăios în gura mare :
— Mă, fraţilor, iaca şi milioneru ajuns în tagma noastră... la sac şi la lopată !...
Americanul păşind rar, cu genunchii îndoiţi, cu buzele strînse, trecu înainte. In dreptul gardianului căpităniei se opri cu sfială, făr' să scoată un cuvînt.
Dintr-o aruncătură de ochi, omul autorităţii înţelese. Domnul Bazgu, om vechi în slujba portului, fost sergent în marină, era ştiut că are inimă bună, deşi om iute la mînie şi straşnic de ambiţios în serviciu.
Domnul Bazgu îşi netezi cu dosul palmei mustăţile mari, cărunte, de obicei victorioase, uneori pleoştite din cauza umezelii.
256
.-S
I
— Păi, te-ai sculat prea tîrziu... cam greu să te bag la lucru... au să facă gură ceilalţi... nici n-ai carnet de muncitor în port.
î     — Ce să fac ? Nu ştiam. Caut şi eu să muncesc unde-, va, îi răspunse Americanul cu vocea stinsă.
— Spirule — strigă poruncitor gardianul la unul dintre vătafi — ia vezi, fă-i rost şi dumnealui, să-1 bagi în poşta de pe şlep : oricum, să cheamă că-i tot un patriot de-al vostru.
Spiru, înalt şi îndoit, uscat ca un ţîr, abil şi iscoditor, vorbea în surdină c-o dulceaţă în glas, veşnic cu mîna pe inimă.
— Cum ordonaţi, domnule Bazgu..., dar mă tem să nu avem iar scandal în port... Ştiţi că în poşta mea e col-ţatul de Seceleanu, şi după el se iau toţi ceilalţi ca oile.
Spiru era bucuros să aibă „cocori", adică muncitori noi, străini, pe care mai lesne îi putea ciupi la plata de sară în cafenea, dar îi era frică de gura românilor colţoşi, cari stîrneau toate scandalele şi grevele din port.
Abia intră Americanul la lucru, şi larma izbucni în şlep. Toţi protestau, strigînd în gura mare :
— Nu primim oameni străini la lucru în port !... Noi n-avem ce mînca, şi veneticii ne iau pîinea de la gură... Afară... la Kefalonia !... Aici îi ţara românească... Ho ! la oase...
Şi huiduieli, urlete sălbatice se ridicau din pîntecele şlepului.
Zadarnic căuta Spiru să-i potolească.
— Staţi, bre, fraţico ! Căpitănia 1-a băgat-o pe el la luoru, să-i dea şi lui o pîne.
— N-are drept căpitănia să bage străini în concurenţă .' zbieră un muncitor, îndîrjit că nu poate ieşi mai repede din grîul în care se înnămolise pînă la brîu.
Şi tărăboiul creştea. Toţi urlau din fundul plămîni-lor, cu spume la gură. Corpul şlepului se zguduia vibrînd de larma infernală ; părea o cuşcă plutitoare în care se zbăteau sute de fiare iritate.
Cel dintîi care zvîcni afară pe punte, furios, cu capul gol, cu haina pe-un umăr, fu Seceleanu ; cu lopeţile în mînă — după el. Gardianul, hotărît, îşi îndesă şapca pe frunte şi le ieşi înainte, tăindu-le drumul.
257
— Ce, mă ! iar aţi căpiat ? Adică n-are drept un om din pricina voastră să cîştige o pine ?
Seceleanu, un uriaş bălan, vînjos, cu braţele goale, cu părul vîlvoi, cu faţa şi genele pudrate, cenuşii de praful ridicat din grîu, se opri dîrz, înfruntîndu-1.
— N-are drept... noi trebuie să lucrăm aici... e dreptul nostru... no iam făcut armată... suntem în ţara noastră... să se ducă veneticii în ţara lor !
Gardianul se stăpîni, trăgîndu-se de mustăţi.
— Cum, mă, adică autoritatea nu poate, va să zică, nici la un caz de forţă majoră, să bage un om la lucru în port ?
— Nu poate să ne răpească dreptul nostru... Cînd eu n-am ce mînca, de ce să vină toate liftele străine să ne ia pînea de la gură ?
Un muncitor mărunţel, negricios, se agita cu pumnii încleştaţi, la spatele lui Seceleanu.
Gardianul se răsti la el, arătîndu-1 cu degetul.
■— Auziţi, măi, că moare de foame ! Dar cine si-a aprins ţigara c-o bumaşcă de o sută astă-iarnă, de Sfîntu! Vasile, în circiuma lui Mocanu ? Atunci cînd ţi-o cîrpit socru-tău o păreche de palme de-ai văzut stele verzi ? Muriţi de foame cînd nu-i lucru în port, pentru că nu puneţi banii deoparte cînd îi aveţi din belşug ; îi aruncaţi cu lopata pe băutură.
— Banii noştri îi bem. Cine ce are cu noi ? se auzi pe înfundate cîteva glasuri răguşite.
— La nunta fetei lui Dobrică, n-aţi pus voi bumăşti la urechile cailor şi n-aţi umblat tot'portul cu butoiul în birjă ? Voi, cîţiva colţoşi, sunteţi capii răutăţilor şi grevelor. Băgaţi-vă minţile în cap şi păziţi-vă clanţa, c-'o să vă achităm odată !
Şi domnul Bazgu, furtunos, se îndreptă spre pichet, să scoată garda portului afară.
— Dacă-i aşa — răcni un muncitor încruntat — o facem şi noi lată... Merge pe ambiţie, nu ne lăsăm nici noi... Să mergem, fraţilor, pînă la capăt !
Şi, deodată, Seceleanu, de cuvîntul căruia tot portul asculta orbeşte, îşi smulse surtucul de pe umeri şi-1 înălţă pe coada unei lopeţi, ca un drapel fîlfîitor.
— Opriţi poşta, măăă ! Opriţi poşta, măăăţ
258
Şi glasul lui tuna deasupra zgomotului de la vapoare, Ca un muget de taur, pierzîndu-se în largul mării. Tot l'lucrul portului, ca la o supremă comandă, se opri [ca] L-prin farmec.
Zgomotul elevatoarelor, bătaia pistoanelor, scrîşnetul macaralelor se potoliră, scăzînd treptat, înăbuşite parcă de-o mînă nevăzută. Cei din urmă nori de fum ieşiră ;gîlgîind pe gurile coşurilor negre, topindu-se în văzduh, şi portul căzu în agonie.
Cheiul —. negru de oameni. Toţi părăseau lucrul de pe apă şi coborau la uscat. Ieşeau la lumină orbiţi din fundul hambarelor întunecoase, izvorînd ca furnicile din toate găurile de la vapoare. Coborau prăfuiţi, asudaţi, pe jumătate goi, cu sacii pe umeri, unii îmbrobodiţi ca femeile, alţii cu bureţi şi cîrpe legate la gură, ca să oprească praful ce înghiţeau, prefăcut în plămîni într-un noroi cleios.
— Ce este ? Ce s-a întîmplat ? De ce s-au tăiat poştele ? se întrebau unii pe alţii. Şi nu se dumereau de ce s-a oprit lucrul în toi.
De la înălţime, pe-o movilă de cărbuni, Seceleanu, cu | capul gol, cu mînecile cămăşii suflecate, vorbea cu înflăcărare mulţimii adunate.
— Fraţilor !... ni se ia pîinea de la gură... nu se res-Ş^pectă dreptul nostru. Tovarăşi !... nici unul să nu intre
la lucru pînă ce nu se face din nou controlul străinilor intraţi în munca portului.
Căpitanul de port, în drumul de-acasă la birou, se oprise la cafeneaua lui Stamati, să-şi bea, ca de obicei, ceaiul de dimineaţă. Abia se aşezase pe scaun, cînd sosi gîfîind gardianul, omul autorităţii, ca să-şi depună raportul de cele întîmplate în port. Cîteva trăsuri hodorogite, cu caii şchiopătînd în galop, veneau în urma lui. Agenţii şi căpitanii de la vapoarele unde se oprise încărcarea grăbeau alarmaţi, să afle cauzele care au pro-: vocat iarăşi greva în port.
Căpitanul portului, la masă, în faţa ceaiului care se răcise, asculta crunt, strîngînd între degete o bucată de covrig uscat.
259
— Să mi-1 trimiţi pe Seceleanu la birou. Să plece imediat la faţa locului dragomanul de la căpitănie şi să se facă din nou controlul poştelor. Pe American să-1 scoţi din lucru, să-i faci carnet de muncitor şi să-1 dai la lopată, la vînturat porumb.
— Apoi, acolo sunt numai femei şi fete. Nu-1 primesc cu nici un chip. Nu ştii ?... cu muierile avem tărăboi mai mare decît cu bărbaţii.
— Trece-1 atunci pe celălalt mal, la atelierele Comi-siunii. Roagă-1 pe inginerul englez să-i găsească şi lui ceva de lucru.
Tocmai se ridicase căpitanul de la masă, cînd zări pe consulul elen trecînd spre birou. Elegant, zîmbitor, c-o floare la butonieră, cu mersul legănat, salută respectuos.
— Apropo, domnule consul, ce faceţi cu nenorocitul d-voastră de American ? Nu are ce mînca.
Consulul se opri, codindunse cu politeţă.
— Scuzaţi, d-le căpitan, omul acesta nu ne aparţine, nu-i un sujet elen. Consulatul nu are îndatorirea să se ocupe de el. Cred că este citoyen francais şi cade în sarcina consulatului respectiv.
— Ei bine, dar în fond e un compatriot de-al d-voastră, şi-i păcat să-1 lăsaţi să moară de foame ca un cîine.
— Pardon, vă rog — se grăbi consulul, abia stăpînin-du-şi enervarea —■ nu confundaţi. Omul acesta care a debarcat aici este venit din puşcăriile franceze. Poate un evadat, poate un criminal periculos. Nu este altă soluţie decît repatrierea lui.
— Cum — zise căpitanul surîzînd — cine o să-1 ducă înapoi la Cayena ?
— Mă rog, să se întoarcă de unde a venit. Noi nu primim pe toţi bandiţii, pe toţi evadaţii din puşcărie. în colonia elenă de aci, nu avem decît oameni corecţi şi muncitori.
Discuţia urmă în mers pe drum, pînă se opriră amîndoi deodată în loc, chiar în dreptul Consulatului francez, care era instalat în biroul de cereale al casei „Drey-fus." Directorul, Jean Focas, un levantin tînăr, ras, sportiv — tip american —, conducea filiala marii case franceze şi gira onorific Consulatul Republicii. îmbrăcat într-o pijama de păr de cămilă, sta răsturnat într-un fo-
toliu de piele, citind ziarul Le Temps, în timp ce degetele îi jucau pe nişte metanii cu boabe de chilimbar — obicei oriental.
— A, poftiţi vă rog ! Ce onoare !... Cu ce vă putem Servi ? Cîte-o cafea turcească... Şi directorul se pierdu în politeţe, frîngîndu-se în două.
Căpitanul îi tăie scurt vorba.
— Ce faceţi cu Americanul d-voastră ? Nu-1 primeşte nimeni la lucru. Numai buclucuri am în port din cauza lui.
Viceconsulul onorific al Republicii Franceze îşi încreţi deodată sprîncenele, schimbîndu-şi figura, numai o clipă, căci îşi reveni repede şi, surîzător, începu să vorbească în surdină, c-o voce dulce, aproape muzicală.
— Vedeţi, e o chestie foarte dificilă, e un caz excepţional... Am încercat să aranjez cu domnul director al poliţiei să găsim soluţia de izgonire, neavînd actele în regulă şi nici bilet de liberă petrecere în ţară. Desigur, e chiar în interesul autorităţilor să scăpăm portul de un asemenea tip incomod şi indezirabil. Am vrut să-1 îmbarc pe un vapor francez, comandantul a refuzat să-1 ia. Am ajuns, din cauza lui, în conflict cu agenţia companiei „Fraissinet". Am raportat cazul Consulatului general
; francez din Galaţi. Vaporul e considerat ca teritoriu na-j ţional. E dator să-1 ia pe supusul pe care-1 predau eu. t Nu-i logic ? Am vorbit şi cu domnii de la Comisiune şi
mi-au promis...
Căpitanul, care se posomorise ascultînd, îi taie scurt
vorba :
— Mă mir că, pentru aranjarea chestiunilor de acest fel, vă adresaţi greşit la Comisiune şi poliţie, care nu au dreptul să se amestece în afacerile portului. Iată cum se creează conflicte de atribuţii între autorităţi.
Viceconsulul se îngălbeni. Toată diplomaţia lui abilă dăduse greş.
— Vă rog, pardon, n-am avut intenţii să ofensez autoritatea... Şi se pierdu în nesfîrşite scuze.
Căpitanul, iritat, se îndreptă grăbit spre uşă, uitînd să dea mîna celor doi reprezentanţi consulari care se uitau îngrijaţi unul la altul.
261
260
Gardianul căpităniei aştepta în stradă.
— Inginerul englez nu vrea să-1 primească pe American la lucru. Cică e prea bătrîn, n-are ce slujbă să-i dea.
— Nu i-ai spus că l-am trimis eu ?
— Ba da, şi mi-a răspuns că nu poate nimeni să-i impună lui ce oameni să ia la lucru.
— Aşa ţi-a spus ? Bine ! Vom vedea.
Şi căpitanul, cu sprincenele încruntate, se îndreptă spre birou.
„Poftim... prestigiu !... Cine dracu m-a pus !..." îşi spunea el în minte, chinuit de-o idee fixă : cum să rezolve cu tact şi diplomaţie noul conflict dintre căpitănie şi serviciul tehnic... „Şi asta numai din cauza Americanului !"
Greva în port se sfîrşise. Americanul nu putuse intra nicăieri la lucru. Sta amărît, răzleţ, pe marginea cheiului, cătînd în jos la apa cenuşie care curgea spre mare. Ca să-şi înşele pofta de fumat, sugea între buze un ciot de lulea stinsă. Tutunul era pe sfîrşite şi nici un dolar nu mai avea în pungă.
Aştepta pe Ahile Harapul, care îi făgăduise să-1 bage în lucru la pontonul vaporului poştal. Urgisit de toate rudele, Americanul, fără nici un sprijin, asculta cu umilinţă de văru-său Ahile, singurul care-i întinsese o mînă de ajutor — din milă sau din calcul ?...
Dinspre ponton, Ahile îi făcu semn cu mîna să vină la el.
— Ascultă, măi Nicolachi, am eu un plan bun pentru tine, ca să cîştigi o pîine. Este la pichet o barcă fără stăpîm. S-o ceri tu de la căpitănie.
Americanul, care asculta cătînd în jos, îşi ridică deodată ochii şi întrebă scurt:
— De ce n-ai cerut-o tu pînă acum ?
— Pentru că mie nu mi-o dă. Ţie, sunt sigur că ţi-o dă căpitanul, dacă o ceri. Să punem noi mîna pe ea şi facem treabă. Ascultă, Nicolachi, la mine : un grec cu doxă nu moare în ţara asta de foame. Şi Ahile ridică un deget la frunte, iar buzele lui late schiţau un zîmbet plin de înţeles — planul nu-1 spusese decît pe jumătate.
262
1
i
La pontonul vapoarelor poştale, nu se formau zilnic p^hipe de lucru ca la cereale. Era un grup permanent jde muncitori, greci şi români, care lucrau în tovărăşie de *|îţiva ani. Lui Ahile Buzatul, zis „Harapul", i se recunoştea «oarecum, în baza vechimii, un fel de autoritate asupra întregului grup. El trata stabilirea preţurilor pentru descărcarea mărfei, în calitate de decan al hamalilor de la pontonul vapoarelor poştale.
De dimineaţă, înainte de sosirea celorlalţi lucrători, Ahile îl adusese pe American la ponton şi începuse descărcarea unor butoaie pe mal.
După jumătate de ceas, veniră şi ceilalţi lucrători. Zburliţi, cătau toţi cu necaz la Americanul care se făcea că nu-i vede. A fost de-ajuns unul să înceapă :
— Aşa ne-a fost vorba, Harapule ? Să-ţi aduci la lucru toate rudele tale calice ?
Şi toţi începură să strige în gura mare :
— Afară, afară cu el !... Nu primim cocori, venetici, scăpaţi din puşcărie, adăugă unul, strigând mai tare decît toţi.
Ahile îşi întoarse capul, fulgerîndu-1 cu ochii tulburi de mînie şi dispreţ.
— Tocmai tu te-ai găsit să zbieri, care ai făcut doi ani de puşcărie ? Chi-ta-xi mutra !
— Eu n-am făcut nici tâlhărie, nici moarte de om. • Chestia mea a fost o afacere de apă, după cum e meseria noastră... De unde ţi-ai luat tu dreptul să faci ce vrei aici ?
— Ce inimă, bre, aveţi voi ? Un om sărac să nu poată câştiga o pîine ? încercă dulceag Ahile, încă o dată, să-i înduplice.
— Afară ! afară ! 0.ro .' o.ro ! ho ! la ocnă ! La apă cu el ! se auzi un glas din mulţimea care urla îndârjită. Şi un hamal spătos se repezi să-i dea un brânci Americanului de pe ponton în apă. Ahile il apucă de-un braţ, şi amândoi se încăierară.
Smuncituri, îmbrânceli, învălmăşeală. Şi cînd se văzu împresurat, Americanul se ghemui, şi repede, c-o singură mişcare, îşi smulse cuţitul de la brîu. Cel care-i pusese mîna în gît se trase un pas înapoi speriat. Un gol, deodată, se făcu în jurul bătrînului zburlit şi furios, care
263
I
aştepta gata să lovească, la pîndă, cu ochii scînteind ca o fiară încolţită. Toţi urlau ameninţîndu-1, dar nici unul nu îndrăznea să se apropie. Pe pieptul lui dezvelit, printre bucăţile cămăşii sfîşiate, se distingeau bine nişte linii violete pe albul pielii goale — tatuajul numărului de condamnat.
— Uitaţi-vă le el — arătă unul cu degetul — e înfierat pe toată viaţa... Uite matricola de ocnaş pe pieptul lui !
— La ocnă ! La ocnă !... — începu să strige toată lumea gură-cască adunată în faţa pontonului.
O sentinelă veni în fugă. Cu patul puştii risipi mulţimea. Şi tot alaiul fu împins pe chei, înspre căpitănia portului, unde avea să se facă judecata.
CAPITOLUL XIV
Cînd au plecat din casa lui Stamati, s-au dus la hotei. Viaţa era prea scumpă. După cîteva zile, Americanul şi fata s-au mutat într-o căsuţă, la mahala. Puţinii bani aduşi din America se topeau văzînd cu ochii; cu inima strînsă a schimbat bătrînul şi ultimii dolari.
Tatăl şi fiica trebuiau să trăiască. Căutau zadarnic un mijloc ca să-şi cîştige pîinea.
Nimic, nici un ajutor de nicăieri. Toată lumea îi ocolea. Dispreţ, ironii şi ură întîlneau pretutindenea. Nu i se ierta Americanului faptul că înşelase atîtea speranţe. Tocmai cei cari fusese mai aproape de el îl duşmăneau mai tare, avînd parcă o sete de răzbunare ca împotriva unui hoţ care îi jefuise cîndva.
Americanul şi fata nu cereau decît să muncească. Dar nimeni nu voia să se încurce cu ei. Tatălui i se spunea că e prea bătrîn, şi fetei că-i prea tînără. El, timid, cu gura încleştată ; ea, stîngace, fără experienţă, în zadar se prezentau pe la toate birourile din port.
Cu greu se hotărî Evantia să încerce şi la biroul lui Karaianis. Omul acesta fusese aşa de gentil la început,
P
i
încît propusese Americanului să intre în tovărăşie de afaceri maritime.
Spiru Karaianis, scund, îndesat, cu mîini butucănoase, avea un cap de buldog cu dinţii rari şi buze late, cărnoase. EI era tipul levantinului cu mai multe patrii, îmbogăţit la Dunăre. Venise de tînăr din Marmara, măturase biroul unei agenţii de vapoare, ţinută de unchiul său, dusese actele la vamă şi căpitănie, transportase cu barca alimente la vapoare şi, într-un timp numai de patrusprezece ani, din barcagiu ajunsese milionar armator, avînd patru vapoare de mare. în afară de însuşirile înnăscute, avea ca armă în viaţă o limbă engleză levantină învăţată la „Roberts-Colegiu", şcoală americană din Constantinopoli. Făcînd un drum la Londra, tratase cu o parte din armatorii englezi să dislocuiască pe unchiu-său ; răpindu-i toată clientela, începu să lucreze pe cont propriu. îmbogăţit repede, nu-şi uită patria. Construi două localuri de şcoală : unul în satul natal şi altul la Pireu.
Trăia admirat şi invidiat, împărţindu-se între cele trei patrii : se născuse într-o insulă din Turcia, se îmbogăţise în România şi făcea politică în Grecia.
La toate congresele internaţionale de navigaţie lua parte ca delegat avînd mandat să reprezinte interesele armatorilor din Marina comercială grecească.
Karaianis o urmărise pe Evantia lacom, cu ochi de lup, chiar din ziua în care debarcase în Sulina. Dar nu putuse niciodată să se apropie de ea. Şi deodată, cînd nu se aştepta, văzu că fructul dorit e gata să-i cadă în mînă. Neavînd destulă tărie de sine, se demască, neputînd să-şi înăbuşe dorinţa la vederea fetei, care venise să ceară cu naivitate un post pentru tatăl ei.
Karaianis, privind-o galeş, sugîndu-şi buzele lui senzuale, se grăbi s-o asigure că bătrînului îi dă un post de magazioner în port, iar ei îi oferi o slujbă bine plătită chiar în biroul lui. După chipul cum o sorbea din ochi, după felul în care-i vorbise, cerînd să fie gentilă cu el, fata, fără şcoala lumei, înţelesese totuşi condiţiile
264
265
t
puse, sacrificiul ce i se cerea. Plecase de la el roşie de indignare şi umilinţă.
Nişte bijuterii aduse cu ei fură transformate în pîine zilnică.
Cîteva brăţări, cercei şi inele fură încredinţate lui Ahile Buzatu, care găsi un cumpărător. Nu aveau pietre preţioase, dar valorau prin raritatea lucrăturei ; nişte antichităţi exotice. Bineînţeles că Ahile îşi opri jumătate din preţul obţinut.
Pentru că chiria casei în care locuiau era prea mare, fură nevoiţi să se mute într-o căsuţă pe celălalt mal al Dunărei, în Prospect — aşa se chema mahalaua locuită de barcagii, hamali şi lucrătorii de la atelierele Comisiei Europene a Dunărei.
Evantia îşi luase o maşină de cusut plătibilă în rate, ca să poată lucra în casă. Nedeprinsă ca să gătească, fata se chinuia, frigîndu-şi degetele la o plitişoară de tablă, ca să prăjească vreo cîţiva guvizi pescuiţi de bătrîn, care sta toată ziua cu undiţa în mînă, neavînd nimic de lucru.
Fata asta, inocentă, plăpîndă, care crescuse departe de suferinţele tatălui ei, la şcoala călugăriţelor misionare, ea care fusese primită cu admiraţie şi linguşiri atîta vreme cît lumea o credea bogată, descoperi deodată cruzimea oamenilor şi mizeriile vieţei.
Se închidea în sine, se izola în durerea ei, şi evita să fie văzută de lume. De cîte ori era nevoită să iasă din adăpostul ei, umbla sfioasă şi grăbită, cu ochii în pămînt, cuprinsă veşnic de teama de a fi acostată.
I se părea că-i urmărită tot timpul de cineva. Deşi uitase cele mai nevinovate cochetării, totuşi apariţia ei făcea senzaţie.
Nimic n-o mai ispitea în viaţă. îmbrăcată simplu, în negru, căuta să se strecoare neobservată, dar, fără să vrea, atrăgea toate privirile, aprindea toate dorinţele bărbaţilor. Mulţi o pîndeau cu speranţa că, mai curînd sau mai tîrziu, trebuie să cadă, să intre în circulaţie şi fata asta mîndră, dar săracă şi fără nici o protecţie.
Evantia suferea în tăcere. Noaptea uneori gemea, plîh-gînd pe înfundate. Şi după momente de revoltă împotriva
266
vieţei, se mustra, întorcîndu-şi gîndurile spre credinţa în care crescuse în copilărie.
îşi regăsi în fundul unei lăzi cruciuliţele şi cordoanele de la şcoală. Ca pe o veche prietenă privea cărticica de rugăciuni.
Rugăciunile, evlavia ei o susţineau. în fiecare duminică se ducea la biserică ; numai acolo se simţea bine şi înduioşată. De cum trecea pragul, o cuprindea nişte fiori de plăcere ameţitoare în mirosul de tămîie, în fumul luminărilor de ceară. Intra deodată parcă în altă lume, mai bună, ideală, într-o atmosferă de climă dulce, care o fermeca, transportînd-o în aerul îmbălsămat al patriei sale. In locaşul acesta de refugiu îşi găsea alinarea durerilor şi uita răutăţile lumei. îi plăcea să urmărească acea înscenare teatrală a bisericei catolice. Sufletul i se desfăta în melodiile orgei, care o cuprindeau ca valurile mărei.
Ceasuri întregi rămînea în genunchi, răpită de acele cîntece îngereşti, cari o legănau în voluptatea unui vis în-cîntător. Nu se trezea dscît la sfîrşitul serviciului divin. Cu păreri de rău, ea părăsea biserica, urmărită de priviri răutăcioase. Doamnele şi domnişoarele catolice de la Comisia Europeană, cari veneau regulat la biserică, o priveau pe furiş. O italiancă şopti unei prietine : „Negroaica e bigotă". „Nu — i se răspunse — e pocăită."
„Pocăita" i-a rămas numele pentru totdeauna.
Evantia citea dispreţul şi ura în acele priviri duşmănoase, pe cari ea le simţea în inimă ca nişte lovituri de cuţit.
— Ce le-am făcut noi ? De ce ne urăsc ? Cu ce suntem vinovaţi ? întrebă într-o zi pe tatăl ei, care umbla întunecat, închizînd în sine o mută suferinţă.
— Hei ! fata mea, eşti tînără, nu înţelegi încă lumea şi răutăţile ei... Niciodată n-au să ne ierte faptul că s-^au înşelat crezîndu-ne bogaţi.
Şi un gînd ascuns începu a încolţi în mintea copilei neştiutoare şi fără de experienţă. Să plece, să se întoarcă înapoi în ţara în care copilărise. Nu îndrăznea încă să-şi divulge secretul, dar îşi făcea planuri naive, hotărîtă să strîngă ban lîngă ban pînă va izbuti să-şi facă suma pentru drum.
267
I
Chinuită în ascuns de un mare dor de ducă pierdea ore întregi c-un atlas geografic pe genunchi.
La gura sobei, cînd crivăţul sălbatec urla în largul mărei, ea visa, privind dusă în zări virgine, la focul soarelui tropical. Torturată de nostalgie, avea viziunea rătăcitoare din locul ei natal. In magia depărtărei, în decorul de azur dintre munte şi mare, vedea pădurile de smarald, penagiile palmierilor, feriga gigantică, nucile de cocos, ciorchinii de banane, lianele şi orhideele îmbrăţişînd copacii seculari... toată acea luxuriantă vegetaţie nebună îi apărea în orgia culorilor de flori, în aroma îmbătătoare de eucaliptus şi santal. Şi adesea tatăl ei o găsea adormită cu degetul pe hartă.
Dar într-o noapte începu să ningă.
Ca o funingine albă cădeau fulgii din tavanul negru al cerului de iarnă.
A doua zi dimineaţă, cînd Evantia îşi aruncă ochii pe geam, rămase o clipă orbită de albul scînteietor care acoperea c-un strat pufos pămîntul. Natura întreagă îşi schimbase culoarea ; peste noapte totul se prefăcuse ca prin farmec. O Sulină albă. Era prima zăpadă în viaţa fetei, venită dintr-o climă tropicală.
C-o bucurie copilărească, se repezi afară, ca să-şi încînte ochii; să vadă de aproape, să pipăie puful acela alb şi rece. Curioasă, nu se putu stăpîni. Duse la gură un pumn de zăpadă.
i se păru dulce, ca o porţie de îngheţată. Rotindu-şi ochii, se minuna : pămîntul alb, şi apa mării neagră.
Se uita surprinsă la scheletele pomilor strîmbi, îndoiţi de vînturile nordului, cu braţele crengilor încărcate de zăpadă ; ireali de la distanţă, ca nişte jucării din vitrinele cofetăriilor la sărbători.
Cînd gerul creşte, sub cerul de opal, şi Dunărea se schimbă în pod de argint, Sulina rămîne izolată — o insulă fără legături cu ţara.
Drumuri nu sunt pe uscat în Deltă. Cîteva luni pe an gheaţa închide şi drumul larg al Dunărei.
268
Jalnic, dezolant pustiu e Delta moartă...
Ca să ajungi iarna de la gura Dunărei la Bucureşti, trebuie să treci prin Stambul. Circulaţia zilnică a vaselor ţine deschisă gura fluviului, vapoarele de marfă pot intra şi pleca din Sulina. Dacă prinzi vaporul românesc de pasageri în Stambul, ajungi prin Constanţa la Bucureşti în cîteva zile, cînd trenul nu se întroieneşte în Bărăgan.
în anii în care ouăle ciorilor crapă de ger, începe să prindă şi apa mărei o pojghiţă de gheaţă de-a lungul coastei.
Sloii aduşi de fluviu se strîng în jurul gurei ; orizontul devine glacial. Sulina — regiune polară, atîta vreme cît suflă Crivăţul din stepele ruseşti.
E destul numai o schimbare de vînt; să adie blînd cîteva zile Sudul, şi zăpoarele se rup ; sloii se mişcă alu-necînd la vale ; arhipelagul de insule îngheţate porneşte de la ţărm, plutind rătăcitor, pînă se pierde în largul mărei.
Gheaţa în ghioluri crapă ca o sticlă de oglindă spartă. Omătul se topeşte.
Puhoaiele se umflă. Păpurişul verde prinde a încolţi. Răchitele bătrâne îşi scutură pletele în vînt. Miriadele de gîze foiesc iarăşi în stoluri. Felurite soiuri de zburătoare fîlfîie deasupra pădurilor de stuf. începe viaţa misterioasă a bălţei. Reînvie Delta — paradisul păsărilor.
Singurul om de la care Evantia putea aştepta o mînă de ajutor era doctorul spitalului, nenea Tomiţă, dar el era în străinătate.
La fiecare doi ani, doctorul avea drept la un concediu de două luni, pe cari le petrecea la Paris. îşi căuta o pensiune în Cartierul Latin, pe Boul-Mich, sau în jurul Sorbonei.
Vechea gazdă la care locuise ca student murise de mult. Doctorul hoinărea toată ziua pe străzile cunoscute şi bătute de el în tinereţe. îşi purta venerabila barbă prin localurile de noapte în care se tăvălise odinioară ca student. Mulţi priveau cu mirare la chipul lui exotic de pa-
269
triarh oriental. Boema din vremea juneţei lui dispăruse de mult.
Rar mai putea întîlni cîte un coleg de care-şi amintea. Unde erau fetele acele gingaşe, zglobii, cari ciripeau hrănindu-se ca păsărele cerului din firimiturile ce cădeau de la masa studenţilor din cartier ? Toate erau retrase din circulaţie, ca nişte monede şterse. Unele trăiau ca venerabile mame de familie, altele muriseră prin spitale.
Nenea Tomiţă descoperise la un local de noapte, în dosul Panteonului, o veche simpatie a lui : casieriţa Ma-deleine Mouret fusese în tinereţea ei o fată drăguţă. La bătrîneţe se îngrăşase, dar se crampona încă de viaţă.
C-un roşu artificial îşi oxigenase părul şi se farda prea mult, ca să-şi ascundă ridurile tenului devastat, să poată rupe cîţiva ani din vîrsta apreciată de ochii unor clienţi admiratori.
Doctorul, înduioşat, o înfăşură în ocheade mîngîietoare şi sta cu plăcere la vorbă cu ea, înşirînd amintiri din tinereţe, întrebînd de cunoştinţi comune cărora de mult le pierduse urma.
Ea îi arăta o afecţie linguşitoare ; avea un fel de a se gudura, vorbind c-un ton falş, între scîncet şi dezmierdare ; mereu se căina că n-a avut, ca altele, noroc.
în loc să se retragă, să trăiască liniştită la casa ei, trebuie să muncească noaptea, să cîştige pentru ca să plătească pensionul fetei, căci ţine să-i dea o educaţie aleasă.
Şi într-o seară, doctorul, de la uşă, dădu cu ochii de o fetiţă subţirică, fragilă, instalată grav la casă. Gaby Mouret suplinea cu demnitate pe mama ei, care era bolnavă.
Doctorul o fixă cu atenţia încordată ; se uita la ea ca la o cadra minunată, pictată de un portretist de talent.
Un cap de păpuşă, mic, rotund, părul auriu, metalic, retezat la ceafă, obrazul roz ca o bomboană fondantă, ochii negri, electrici, şi un năsuc impertinent.
Fata era măgulită să stea de vorbă, alături de bătrînul doctor, amicul din tinereţă al mamei.
Cîteva persoane din sală se uitau ciudat la el. Un domn serios şopti vecinului :
270
m
I
VI
— Ce stricat... libidinos bătrîn... e dezgustător !...
Doctorul simţi că mai mulţi ochi îl fixează. Deodată păli ; nu mai putea suporta. îl cuprinse un sentiment de ruşine.
Strecură uşor o monedă de aur în poşeta fetei şi o şterse neobservat.
Singur, pe drum, se gîndea ; îi apăruse din fundul minţei o imagină din tinereţă. Era student. La un bar văzuse un bătrîn c-o venerabilă barbă albă, c-o panglică la butonieră, alăturea de o fetiţă delicioasă. El îi admira. Desigur, tatăl şi fiica. „Nu, dragul meu — îi explică un coleg francez — bătrînul respectabil e un «macro* celebru. Profesia lui e să lanseze tinerele cocote."
*
După cîteva zile, doctorul părăsi Parisul. Din Bucureşti, prin Constanţa şi Stambul, ajunse la Sulina.
îşi reluă iar viaţa lui de exilat la gura Dunărei. Un trai monoton de anahoret, îndulcit numai de cărţile proaspete aduse de la Paris.
Pe cînd ieşea  într-o  zi  de  la  spital,  întîlni pe
Evantia.
— Ce-i cu tine, fetiţo ? De ce ai slăbit aşa ?
Fata încercă să surîdă, dar lacrimile îi jucau în ochi.
— O ducem foarte greu. Nu găsim de lucru nici eu, nici tata.
Doctorul o privea mişcat, ascunzîndu-şi mila care-1 cuprinsese.
— Unde staţi ? Rudele care v-au primit cu aşa alai de ce nu vă ajută ? Ce canalii... Spune-i tatălui tău să vie să-1 bag în spital... şi tu să stai pe lîngă el, să-1 îngrijeşti pînă veţi găsi vreun rost...
Doctorul călca uneori regulamentul spitalului. Făcea o mică fraudă umanitară.
Primea la spital nenorociţi pe cari îi hrănea, îi spăla, îi căuta un timp oarecare, apoi le da drumul. Şi cînd cădeau iar m mizerie, îi interna din nou.
Aşa erau vreo doi bătrîni vagabonzi, cari în fiecare an şedeau regulat în pensiune la spital, ca într-o vili-giatură.
Americanul fu instalat. Avea o veche bronşită.
271
Evantia înlocuia pentru moment pe o infirmieră plecată în concediu. Şcoala care o făcuse la călugăriţele franceze o familiarizase întrucîtva cu această viaţă de spital. Era obişnuită să îngrijească bolnavii şi să facă pansamente ca cel mai abil chirurg.
Spitalul Comisiei Europene era un aşezămînt model de curăţenie, căutare şi belşug. Evantia avu un sentiment de încredere simţind că poate aci să-şi îndeplinească un rol pentru care simţea că are chemare.
îmbrăcată în halatul alb de infirmieră, păşea în vîrful picioarelor prin sălile mari, luminoase, cu pereţii daţi cu ulei, strălucitori ca marmora. Toată ziua era în picioare, se frămînta, căutîndu-şi de lucru de la un pat la altul.
Muncea cu devotament şi plăcere. Era fericită să poată rămîne în serviciul spitalului.
Dar nu avu noroc. Cîţiva pescari din Deltă, sectari lipoveni — bezpopovi (fără popă) — bolnavi în spital, se uitau chiorîş la ea. „Ce caută femeia asta neagră ?" O priveau cu neîncredere, întrebau dacă e creştină pravoslavnică şi nu voiau să primească pîinea din mîinile-i negre, păgîne, spurcate.
Lucrul acesta o amărî pe biata fată. Nişte femei din personalul de serviciu se uitau urît la ea. „Ce caută ne-groaica asta aici, ca să ne ia pîinea de la gură ?"
O invidiau, o ponegreau numai în şoaptă, căci toţi ştiau că-i protejata doctorului.
Pentru că Evantia făcea serviciu ca supranumerară, neavînd loc în buget, doctorul găsise mijlocul s-o plătească din alte fonduri.
Clevetirile începură a circula, ajungînd pînă sus la direcţie ; chestiunea personalului de la spital se puse pe tapet. Doctorul primi un ordin explicativ asupra numirilor nelegale de funcţionari.
Tot prin străduinţa doctorului reuşi Evantia să intre ca bonă în familia inginerului italian Marini, de la Comisia Europeană a Dunărei. O familie originală. El : om de viaţă, un artist ratat; cînta, declama, picta, fluiera toate operile clasice, mula admirabil figuri în miez de pîine. Ea : cu pretenţii de cultură şi nobleţă florentină
272
gB (avea o coroană princiară pe cartea de vizită), reuşise în J/M cîţiva ani să organizeze o filială a societăţei „Dante Ali-Wm. ghieri", pentru ca propaganda italiană să combată in-fj&k fluenţa austriacă la gura Dunărei. Lumea îi spunea „Ma-f—WE dame Dante", găsindu-i şi oarecare asemănare cu profi-|B lui genialului poet. Nimeni n-ar fi bănuit atîta suflet şi B energie într-un pumn de femeie. De un şovinism feroce, Pip femeie-crampon, făcuse mai pe toate doamnele din so-sK cietate să vie zilnic cu ghiozdanul la subţioară, ca şcolă-Wm- riţele, la „Dante", să ia lecţii de limba italiană. | W Bărbaţii erau furioşi pe Dante că le strică gospo-[ m dariile. Iar Madame Dante nu se mai ocupa deloc de
* casă şi de copii.
■ m       Evantia fusese angajată mai mult din vanitate, pentru
ca stăpîna să aibă un animal de specie rară. La început £K avea numai îngrijirea celor doi copilaşi, în special să-i '5*  înveţe franţuzeşte, dar ajunsese cu timpul să facă toată
treaba casei.
j| Singurele ceasuri mai plăcute pentru Evantia trebu-/m iau să fie acele în care se plimba după-amiază, însoţită '/V de copii, pe plajă sau în lungul digului spre far. Dar şi *M atunci, atîtea motive de amărăciuni... jJm Cădea pe gînduri, chinuită de regretul suvenirilor, de MB cîte ori trecea prin faţa palatului Comisiei Europene. în-ffR torcea capul, ca să nu vadă careul de tenis, unde şi ea «Mm.  jucase odată acolo, admirată şi adulată de o lume care
S   o linguşea...
Te       Adesea, întîlnea în drum doamne şi domnişoare din
■ mm  societatea bună, care-şi dădeau coate, înfruntînd-o cu W   zîmbete ironice.
M        „Sirena,   Prinţesa-Dolarilor...   bonă...   nemţoaică la
Icopii !" Stăpînită de o teamă nervoasă, întîlnea uneori privirile aprinse şi îndrăzneţe ale bărbaţilor, care o urmăreau cu stăruinţă. Unii îi aruncau în treacăt vorbe înţepătoare şi aluzii obraznice. Cîteodată ea îi fulgera c-o Jt   privire tăioasă de mînie şi revoltă. Alteori iuţea pasul,
* strîngea copiii pe lîngă dînsa şi trecea mută, umilă, pe jjtf   acelaşi drum pe care odinioară trecuse mîndră şi gra-
ţioasă, ca o regină orientală.
273
în zile senine, călduroase, în care soarele poleia oglinda mărei, Evantia întîrzia pe plajă.
Dulceaţa amintirii, ca un instinct, o atrăgea să umble prin locurile acele în care odinioară simţise fericirea.
Se oprea la piciorul farului. Marea izbea în cadenţă baza blocului de piatră. în jocul valurilor săreau stropii de apă ca nişte perle aruncate în spuma sfîşiată ca o dantelă destrămată.
Uneori se apropia de linia dunelor de nisip, ca să asculte, în adierea vîntului, sonorităţi de orgă vibrînd în depărtare. Şi seara, cînd se îndrepta spre casă, soarele jos, cu raze oblici, arunca văpăi de purpură pe întinsele păduri de stuf şi prefăcea bătrîna Dunăre în fluviu de sînge. Zvonurile imensei singurătăţi a Deltei scădeau înăbuşite de zbuciumul şi răsuflarea mărei. Noaptea îşi despletea şuviţele de neguri pînă ce luna plină, portocalie, îşi arăta faţa prin zdrenţele norilor poleiţi.
într-o zi, la ora plimbărei, se oprise pe dig, ca să privească la orizont un vas care venea cu pînzele întinse, în zare creştea desemnul vasului care se îndrepta spre gura Dunărei. Evantia nu-şi lua ochii de pe el. Avea o presimţire. Şi cînd trecu pe lîngă ea gardianul farului de. la intrare, îl întrebă dacă recunoaşte vasul care se vede în larg.
— E „Mircea"... vine în port.
Adevărat, silueta lui „Mircea"... cum de n-o recunoscuse de la prima vedere !
Abia îşi putu stăpîni bătăile inimei.
O luă repede spre port. Copiii, cu pasul lor mărunt, o încurcau. îi luă de mînă, ca să poată merge mai iute, să fie faţă la acostarea lui „Mircea". Mergea gîfîind, întor-cîndu-şi mereu capul, ca să urmărească mersul vaporului. „Mircea", intrînd pe canal, strînsese pînzele ; înainta numai cu maşina, alunecînd încet de-a lungul cheului, în dreptul. debarcaderului se opri, acostînd fără să ancoreze. Se vedea bine că avea de gînd să nu rămînă mult acolo. Pe cînd se aruncau parîmele pentru legături la mal, lumea se aduna ca de obicei pe cheu la sosirea vaporului.
274
Ti
»
II Evantia se frămînta, emoţionată. Nu ştia ce să facă. se arate sau să fugă. Echipajul era încă la posturile ie sosire. Un ofiţer în prova se vedea din profil. I se jărea că-i Neagu.
Cînd s-a întors cu faţa, 1-a văzut bine. Nu era... „El fe mai brun, parcă mai înalt."
S-a întins puntea de legătură cu uscatul. Cîţiva ofiţeri au ieşit pe cheu. Toţi, mutre străine. Alţi ofiţeri erau acum pe „Mircea". Ar vrea să întrebe pe cineva, dar n-are curaj. în sfîrşit, se hotărî. Cu inima în dinţi, întrebă timidă pe un plutonier bătrîn, care ieşise pe cheu.
— Vă rog, sunteţi bun să-mi spuneţi dacă sublocotenentul Neagu e aci la bord ?
— Nu. A trecut în marina, comercială. Acu trebuie să fie în drum spre Rotterdam.
— Dar căpitanul Mincu ?
— E debarcat. A rămas la uscat, în Ţiglina.
— Şi doctorul, care era anul trecut pe „Mircea" ?
— E mutat pe „Elisabeta", Alţii au venit la rînd... aici e ca la moară...
— Mulţumesc !... îngînă pierdută Evantia.
îşi înclină capul, îşi strînse buzele, clipind des, ca să-şi învingă plînsul care o năpădea. împleticindu-se, se îndreptă încet spre casă, păşind mărunt şi nesigur, părea că picioarele refuzau s-o ducă.
Madame Dante, severă, pedantă, afişa o rigidă moralitate. Se simţea obligată să fie atentă asupra vieţei intime a persoanei căreia îi încredinţase educaţia copiilor. Observa, pîndea, cotrobăia prin lucrurile Evan-tiei. Orice pas era controlat şi comentat. Avusese cîteva discuţii cu nenea Tomiţă, care o recomandase pe Evantia.
— Noi, cei de la Comisie, avem o datorie de conştiinţă şi o responsabilitate pentru menţinerea moralităţei acestei instituţii europene. O persoană care locuieşte în casa mea, dacă este corectă, nu are nimic de ascuns, spunea ea c-un ton sacadat, avînd în ochii vineţi o privire metalică.
în fond, îşi ascundea gelozia care începuse s-o roadă.
275
îşi cunoştea bine soţul. Ii spionase ocheadele. Şi acum regreta^ pasul făcut. Cum nu se gîndise ea că nu-i prudent să-şi bage în casă pe negresa asta, care a putut seduce pe bătrînul doctor şi pe preotul catolic ?
CAPITOLUL XV
Pe cheu, tocmai în capătul portului, lîngă depozitele de cărbuni, era o circiumă veche, o tavernă joasă, în care intrai scoborînd patru trepte de piatră.
„Peter the Grics" — Petre a Grecului, scria cu litere albe pe o tăbliţă neagră, mîncată de rugină. Ce rost avea aci firma asta englezească ? Veche, reputată firmă, istoricul ei se pierde în noaptea timpurilor.
Barba Toni, cel mai vechi om din port, fost pilot la ruşi pe vremea războiului din Crimeea, povestea, cînd era cu chef, isprăvile piraţilor de la gura Dunării.
O bandă de vînturători de mare, greci şi maltezi, era de fapt stăpînă pe gura Dunării. Cu felinare prinse la coarnele boilor, piraţii atrăgeau vasele noaptea, înnămolin-du-le pe bancurile de nisip, şi le jefuiau sub cuvînt că vin să [le] salveze.
Pentru siguranţa navigaţiei şi împotriva grecilor, cîn-taţi pe aceea vreme de Lamartine şi Lord Byron, se formase anume o escadră a Levantului, ca să facă poliţia mărilor din Orient. într-o bună zi, o canonieră engleză apăru în vederea coastei. Un tînăr ofiţer — fiul amiralului Parker — c-o patrulă de marinari debarcă pe ţărmul Sulinei, în recunoaştere. Ofiţerul fu lovit de un glonţ de puşcă, tras nu se'ştie de unde. Englezii se răzbunară, prefăcînd satul în cenuşă printr-un bombardament în regulă.
Un vestit cap de piraţi, căruia englezii îi ziceau „Greco", fusese prins, judecat sumar şi spînzurat, după obiceiul timpului, în vîrful catargului, pentru a fi purtat ca pildă prin toate porturile Orientului.
Pe unicul copil, Petre, rămas orfan, îl luă sub ocrotire amiralul englez. Petre, fiul Grecului, învăţînd repede
limba engleză, ajunse pilot şi tălmaci la vasele engleze, care intrau pe gura Dunării, ca să încarce grîu românesc.
Cu puţine parale strînse, grecul deschise o circiumă, cu firma numelui său englezit : „Peter the Grics."
Toţi marinarii englezi, atraşi de singura firmă scrisă în limba lor, îşi goleau pungile aci, unde debarcau setoşi de viaţă şi băutură. în cîţiva ani, Petre se îmbogăţi. îşi construi o întreagă flotă de mahoane cu dublu fund.
Vasele aceste mici, cu fundul plat, cărau cerealele de la şlepurile fluviale la vapoarele şi corăbiile mari, cari, din cauza bancurilor de nisip, nu puteau intra pe Dunăre şi rămîneau în rada portului.
La fiecare transport se fura cîte o cantitate de grîu, ascunsă între cele două funduri ale mahoanei, anume construite.
Intr-o dimineaţă, Petre fu găsit rece, întins pe chei în faţa prăvăliei, c-un cuţit în inimă. Ucigaşul şi pricina nu s-au aflat niciodată.
Petre nu fusese însurat. Gherasim, un nepot de soră, luă conducerea comerţului, păstrînd aceeaşi firmă, care făcuse un vad aşa de bun.
Dar timpul, care schimbă toate, adusese rînduială şi la gurile Dunării.
Pentru că Turcia nu putea şi Rusia nu voia să asigure navigaţia pe fluviu, Marile Puteri, care aveau nevoie de grîul românesc, alcătui, după războiul din Crimeea, Comisia Europeană a Dunării. Canalul navigabil se adîncea, mahoanele cu dublu fund dispăreau, piraţii îşi ascundeau ghearele — spuma mărilor, oprită la gura Dunării, începuse a se mătura.
Fiecare generaţie se adaptează timpului. Aceeaşi evoluţie. De la hoţie la comerţ. De la piraterie la navigaţia comercială.
Gherasim, un Hercule cu cercel la urechea stingă, încruntat, cu părul negru, creţ ca o blană de astrahan, cap tăiat ca la străbunul pirat, începu să pescuiască în apa tulbure a Dunării.
Era tovarăş cu Temistocle, vătaf de hamali.
Alegerea şi plata muncitorilor din port se făcea în acelaşi local — c-o mînă plătea şi cu alta lua — acolo era circiumă, cafenea, birou de plasare, locantă, ceaină-
277
276
rie, otel şi, mai cu seamă, cuibul contrabandiştilor si gazda hoţilor de cereale.
Marinarii englezi, debarcaţi după lungi posturi pe mare, lacomi de băutură şi femei, atraşi de firma scrisă în englezeşte, cădeau aci grămadă, cheltuind ultimul ban.
Cînd se isprăvea moneda, începea schimbul în natură. Marinarii beţi se dezbrăcau. îşi lăsau hainele şi cizmele amanet. Şi unii, numai în ciorapi, se înapoiau la vapoare, de unde aduceau capete de frînghii, cutii cu vopsele, piese de bronz şi aramă de la maşini, tot ce le cădea sub mină. Patronul primea orice lucru care putea găsi vreo întrebuinţare, în schimbul păhărelelor de otravă. In fundul curţii era un arsenal — muzeu de antichităţi, colecţionate în cursul anilor de la vapoarele care treceau prin port.
Toate neamurile de oameni, toate seminţiile se întîl-neau aci; drojdia laşă a Levantului dospea la un loc înfrăţită cu trufaşa putere britanică, doborîtă, narcotizată de valuri de alcool.
Grecii, limbuţi şi inflamabili, frecau zi şi noapte între degetele lor nervoase cărţile de joc înnegrite şi soioase. Turcii, lăzii şi curzii din Anatolia îşi sorbeau cafelele, tăcuţi şi gravi. Românii, cu ţuicile dinainte, veşnic răzvrătiţi, croiau planuri de luptă şi de greve. Armenii palizi, tatuaţi de praful de cărbune, şedeau muţi în faţa paharelor de ceai. Pescarii lipoveni turnau rachiul în farfurii şi-i dădeau foc cu chibritul — dacă nu ardea cu pară îl respingeau cu indignare.
In norii de fum acru, înecăcios, în putoarea de gudron, mahorcă şi alcool, care pluteau veşnic în adăpostul celor fără căpătîi, mulţi adormeau cu braţele înţepenite pe mesele soioase, ca să prindă dimineaţa locul la munca vapoarelor în port.
Dar pleava tavernei niciodată nu îndrăznea să ocupe vreun scaun la masa din fund, unde trona zi şi noapte, alături de patron, căpitanul Aristidi Lecca.
„Veteranul Dunării", cum îi spuneau toţi cu respect, era verde încă, deşi albit de tot şi c-un picior de lemn.
De loc din insula Zante, venise la Dunăre căpitan, stăpînul unei corăbii, de felul celor numite prin scalele Levantului barco-bestia.
Căpitanul Lecca, marinar de rasă,; lup de mare, manevra cu artă. Şi cînd intra prin porturi cu toate pînzele întinse stîrnea admiraţia marinarilor cari rămîneau cu gura căscată.
După ce vîndu corabia la un compatriot din Brăila, îşi cumpără o vechitură de vaporaş englezesc. Făcuse mare vîlvă pe vremuri la Dunăre procesul căpitanului Aristidi Lecca.
Fusese denunţat de un fochist pe care-1 bătuse că arde la căldări, în loc de cărbuni, din grîul ce transporta în hambarele vaporului. După ce scăpă de judecată, asigură vaporul şi reuşi să-1 înece pe o mare calmă, între stîncile de la Tuzla. Cu banii încasaţi de la societatea de asigurare plecă în porturile din sudul Rusiei. După trei ani se întoarse la Dunăre fără bani şi fără un picior.
Ce făcuse ? Ce învîrtise ? Mister !
Viaţa lui închidea o taină de nepătruns. Se bucura totuşi de un respect general.
Nimeni nu îndrăznea să-1 înfrunte sau să-1 contrazică. Concentrat şi rece. Ştia de toate, vorbea cinci limbi străine. Era căiindarul şi barometrul portului. Ieşea bocănind cu piciorul lui de lemn pe cheiul de piatră, îşi înălţa capul şi, ca un vultur pleşuv, străpungea cu ochii zarea, inspecta cerul, mirosea aerul sărat al mării, pipăia parcă pulsul naturii. Şi uneori îşi scotea ciotul de lulea dintre dinţi, muia vîrful degetului mic în gură şi-1 ridica în aer, să prindă direcţia din care adie vîntul.
— La noapte avem furtună... o să sufle tramontana, şi nimeni nu îndrăznea să-1 contrazică ; era sfînt ce spunea el.
Toţi îl consultau ca pe oracolul de la Delfi. Privind de pe'chei, el îşi da păreri, sentinţe fără apel,, asupra manevrei vaselor în port.
El da sfaturi şi consultaţii în chestii de salvare şi abordaj, încurca şi descurca cele mai complicate procese maritime, găsea totdeauna, cu pricepere şi memorie, portiţa de scăpare pentru a ieşi din angrenajul legilor şi uzurilor maritime, căci era stăpîn pe toate şurubăriile comerţului levantin.
278
279
La masa lui, din fundul tavernei, punea la cale, cu adevărată artă, toate loviturile nocturne din zona portului.
Contrabandele, furturile de cereale se executau după planurile lui. Combina, dispunea şi prevedea totul cu precizia unui geniu militar. Toate firele erau în mîna lui, la postul de comandă, unde veneau ştiri şi plecau ordine pe teatrul de operaţii. Căpitanul Aristidi Lecca făcea numai strategie. Tactica era pe seama celor cari executau planurile lui combinate în mai multe ipoteze : pe uscat, pe mare, sau pe Dunăre. La împărţirea pradei îşi avea partea lui de cîştig. Adesea executanţii cădeau în capcană. El însă era totdeauna afară din cauză. Senin, sigur şi invulnerabil. Cădea totdeauna în picioare, ca pisica.
Sulina e porto-franc. Marfa intră fără vamă şi iese prin contrabandă. Uneori un acord secret se stabileşte între contrabandişti, agenţi vamali şi santinelele de pe maluză. Discreţia-i garantată. Batista, inelul sau tabachera unui şef de post, arătate de barcagiu, sunt talis-manuri pentru santinelă, care lasă liberă trecerea bărcii fără control.
Hoţii, spargeri nu s-au pomenit niciodată în Sulina. Poţi dormi în linişte cu uşile şi ferestrele deschise vraişte. Proprietatea se respectă cu sfinţenie. Pe uscat nu se fură. Pe apă furtul e permis, fiind socotit un fel de drept legitim, legat de comerţul maritim, afaceri curente de port, mai mult sau mai puţin riscate, adesea făcute prin bună înţelegere cu păzitorii şi personalul îmbarcat.
Toate morile din partea locului macină grîu adus pe sub mînă de la şlepurile din port. Odată, cînd s-a găsit un căpitan de port care să împînzească malurile cu soldaţi, toate morile s-au oprit din lucru. Măsura draconică n-a ţinut mult, populaţia era ameninţată să moară de foame.
într-o seară de toamnă umedă şi mohorîtă, căpitanul Lecca, la masa lui, în fundul tavernei, sta la pîndă, cu ochii ţintă la uşă.
Ahile Buzatul intră, cătînd iscoditor.
Gherasim, patronul, îi ieşi înainte. Şi amîndoi se aşezară la masa din fund. Unul în dreapta, şi altul în stînga căpitanului Lecca. Se vorbea pe şoptite, dar apăsat şi tăios.
Afacerea pusă la cale era sigură ; trebuia lucrat repede şi hotărît, profitînd de-o noapte neagră, fără lună.
Căpitanul Lecca, după ce expuse pe larg planul operaţiei, făcu semn cu pipa lui stinsă către un băieţaş oacheş, îmbrăcat într-o flanelă vărgată de marinar.
— Ela-do... Diavolachi !... Du-te şi adu aci pe Barba Nicola, Americanul... Dar ştii... cu toată viteza... ame-sos !...
Şi Enachi, agentul de legătură, un grecuşor vioi, cu părul negru, creţ, c-un cap cit o tărtăcuţă şi o pereche de ochi jucăuşi de veveriţă, o luă la goană spre uşă.
Patronul se ridică greoi de pe scaun, cotrobăi pe sub tejghea şi scoase la lumină o butelie pecetluită.
— E vin adevărat, de Samos. De cel care te scoală de pe boală.
Vinul grecesc, turnat în pahare, strălucea auriu, de culoarea chilimbarului. Buzele late a lui Ahile se adaptau ca două lipitori de marginea paharului, sugînd avid lichidul aromat, dulce ca siropul, c-un parfum tare, ca de cosmetic.
După cîteva minute, Americanul intră, croindu-şi drum cu greutate printre mese pînă în fund. Căpitanul Lecca îi făcu loc lîngă el. După ce-i umplu paharul, se aplecă şoptind apăsat în urechea Americanului.
— Pregăteşte repede barca !... Mergi la mila trei... şlepul „Odiseu", în dreptul stupului cu ancora răsturnată... să nu umblaţi la bocaporţi... că faceţi zgomot... ţineţi mereu malul stîng... opt saci are pregătiţi căpitanul Panteli.
— Şi la ananghie ? Dacă ne încolţeşte ? Ce ne facem ? întrebă Americanul.
— La ananghie... funda ! sacii în apă... şi vă lipiţi de un şlep... rămîneţi ca morţi acolo pînă se face linişte.
Plecară pe rînd. întii Americanul, ca să-şi pregătească barca. Ahile nu se dezlipi de scaun decît după ce văzu fundul sticlei.
280
281
Trecuse miezul nopţii cînd barca se dezlipi pe furiş de malul stîng, Americanul îşi luase încă două lopeţi de schimb, o frînghie cu noduri şi un ispol, un fel de căuş de lemn pentru aruncat apa afară din barcă.
Portul dormea dus. Nici o mişcare nu se simţea. O linişte de cimitir. Noapte neagră, opacă. Cerul era ascuns de un plafon jos de nouri compacţi. Un vînt umed sufla din largul mării. Prevederea timpului după meteorologia căpitanului Lecca nu da niciodată greş. Vreme bună de lucrat pe ascuns. Fără nici un zgomot, barca, mută ca o fantomă, aluneca tăindu-şi drum în puterea nopţii. Ahile trăgea lung şi rar la lopeţi ; învăţase din tinereţă meşteşugul contrabandiştilor : vîslea hoţeşte, fără să scoată pana lopeţii din apă.
Pe brânci, la prova bărcei, Enachi sfredelea cu ochii lui ageri de copil perdeaua de întuneric. Şi uneori şoptea apăsat bătrînului care nu vedea bine :
— Babord... tribord... banda !...
Cu mîna încleştată pe echea cîrmei, Americanul executa mut comanda.
Pe timpul iernei, cînd începe să se închege pojghiţa de gheaţă de pe faţa Dunării, toate porturile se golesc, numai Sulina se umple.
Pontoanele, schelele, debarcaderele din porturi se ridică şi se pun la adăpost. Şlepurile goale se retrag în locuri de iernatic, ferite de scurgerea sloilor cari mătură şi rad tot ce întîlnesc în cale. Elevatoarele plutitoare, şlepurile încărcate cu cereale, se lasă în convoiuri la vale înspre Sulina. Cîţiva kilometri de la gură, fluviul se poate menţine dezgheţat, navigaţia şi încărcarea vapoarelor de mare continuă neîntrerupt toată iarna.
Pe cînd celelalte porturi dorm, Sulina lucrează. Un oraş nou răsare ca prin minune pe apă, alături de cel vechi de pe uscat. Un oraş flotant, efemer, dar viu, original şi pitoresc. Sute de şlepuri sunt ancorate de-a lungul malurilor, priponite cu parîme groase de sîrmă împletită, ca să înfrunte puterea sloilor ce curg spre mare.
O lume întreagă mişună pe puntea acelor locuinţe plutitoare. In cabinele cochet vopsite în colori felurite, cu perdeluţe la ferestre de-o palmă, în locuinţi minuscule ca nişte căsuţe, de păpuşi, trăiesc familii întregi, cu toată gospodăria lor.
Din gura burlanelor de tablă se înalţă domol fumul sobuşoarelor de tuci, cît o lulea de mare, la care bucătărese nevestele şleparilor.
Afară, pe frînghiile întinse între vinţul ancorei şi roata cîrmei, flutură în bătaia vîntului rufele spălate şi puse la uscat. In jurul cabinelor, în oale de lut, în cutii de lemn, şi în bidoane de tinichea pline cu pămînt, cresc tufe de verdeaţă şi flori mirositoare : muşcate, rozmarin şi busuioc grecesc.
Felurite soiuri de vieţuitoare trăiesc aci, pe puntea şlepului de fier; perechi de animale curate şi necurate, în cea mai perfectă armonie, întocmai ca în biblica arcă a lui Noe, pe cînd rătăcea pe apele diluviului, înainte de a se împotmoli pe muntele Ararat.
Găinile, zburlite, în deplină libertate, ciocănesc cu pliscul lor tare tabla de fier a punţei, culegînd boabele de porumb ce cad din saci la încărcare. Cîte-un cocoş pintenat, suit pe roata cîrmei, cu ochii la harem, trîm-biţează bătînd falnic din aripi şi salută în fiecare zi răsăritul soarelui la orizontul mărei.
Gîştile, chinuite, puse la îndopat, stau în cuşcă prizoniere, cu tălpile ţintuite.
Porcul, la îngrăşat pentru Crăciun, grohăie în prova priponit de lanţul ancorei. ■
Pisica, leneşă, friguroasă, se cuibăreşte înăuntru la căldură, pe cînd afară, cîinele, păzitor neadormit, veghează veşnic ca strajă credincioasă la scara şlepului.
Şleparii, în papuci de pîslă, robotesc fără treabă, cu pipa între dinţi, iar copiii lor se zbenguiesc legaţi de mijloc c-un capăt de frînghie, de frică să nu cadă în apă jucîndu-se pe punte.
Duminica, în haine de sărbătoare, se fac vizite de la un şlep la altul. Şi din oraşul acesta de pe apă, lumea se duce la biserică şi la tîrguieli în oraşul de pe uscat. Iar uneori, în burta şlepurilor, în hambarele goale care se tapisează cu steaguri şi bandiere, se dau baluri mari-
282
283
năreşti cu invitaţi în regulă. Asistă un numeros şi pestriţ public.
Idile, aventuri, căsătorii, divorţuri şi drame, aceleaşi eterne păcate omeneşti încearcă şi oraşul acesta provi-zor, care trăieşte închegat cîteva luni pe an, numai cît ţine iarna. Odată cu adierea vîntului de primăvară, cînd ostroavele înverzesc şi Dunărea se limpezeşte de sloii scurşi spre mare, vasele ridică ancorele înnămolite şi se despart, plecînd spre alte locuri. Oraşul flotant şi efemer se risipeşte ca prin farmec, dispare într-o zi. Şi în urma lui nimic nu mai rămîne.
înspre oraşul acela plutitor, răsărit ca prin minune pe oglinda Dunării, gonea barca Americanului în puterea nopţei. Un val de ceaţă opacă venea de la larg. Mari pete negre, ca nişte umbre fantastice, se desprindeau de-a lungul malurilor. Erau elevatoarele de rezervă. Cu gîturile lor întinse, cu spinările crestate, păreau nişte gigantice dihănii antediluviene.
Două lumini roşii clipeau înainte, la prova unui şlep. Barca se apropia pe furiş de scara lăsată la apă.
Căpitanul Panteli, fumînd nervos, aştepta lîngă sacii plini, traşi la marginea punţii.
— „Odiseu" ? întrebă un glas înfundat.
— Da ! răspunse un mormăit printre dinţi.
— Căpitan Panteli ?
— Da.
— Gata ?
— Gata.
— Stinge felinarele, şopti cineva de pe punte. S-a lucrat repede şi pe tăcute.
Gîfîind din greu, au tăbîrcit sacii plini, coborîndu-i în barcă. Băietul, cu mîinile îngheţate, se ţinea lipit de scară, pe cînd ochii lui de diavol spionau cu agerime malul întunecat.
— Mola ! şi barca, adine afundată sub greutatea sacilor, se dezlipi, lunecînd la vale.
Ca să nu facă nici un zgomot, lăsară barca în voie, dusă de curent, pe firul apei, ca o plută.
284
Americanul la cîrmă, Ahile iscodea malul sting, şi băietul — malul drept. în tăcerea profundă, în bezna nopţei, se auzi deodată o bătaie slabă, în cadenţă, venind din depărtare.
Toţi trei, îngheţaţi, ciuliră urechile.
— Un vapor care urcă, şopti Ahile încordat.
— E pilotina, adăugă încet băiatul, o cunosc după lumini ; verdele şi roşu sunt jos, aproape de apă.
— Banda cîrma ! mormăi Americanul, şi barca se lipi de-un şlep, în afară de vederea pilotinei, care înainta forfotind prin mijlocul canalului.
Felinarele ei de drum aşterneau dungi luminoase, care tremurau pe oglinda neagră a apei.
Bătăile helicei deşteptase o santinelă, care zări barca în lumină. Un glas poruncitor tună pe malul drept.
— Barca ! trage la mal ! Nici o mişcare.
— N-auzi ? Fă dreapta şi acostează aici .'
Dar barca făcu brusc la stînga. Şi Ahile, încordat la lopeţi, trăgea cu disperare, să intre la adăpost, între şlepurile negre, cari puteau masca barca surprinsă.
Un fulger scurt ţîşni roşu pe mal şi un bubuit de puşcă răsună în pustiul nopţei.
Glonţul, c-un şuier ascuţit, trecu nebun pe deasupra bărcei.
— Jos ! pe burtă ! şopti Ahile, dînd drumul la lopeţi. Numai Americanul singur rămase neclintit la post,
cu mina ţeapănă pe cîrmă, cătînd să îndrepte barca între două şlepuri. Dar deodată două focuri de armă izbucniră aproape în acelaşi timp. Şi Americanul scăpă cîrma din mînă. Capul îi căzu pe piept şi, fără să scoată un cuvînt, bătrînul se rostogoli mototol pe fundul bărcei.
— L-a lovit, borborosi băiatul, tremurînd.
— Taci ! se stropşi la el Ahile, clănţănind din dinţi.
Barca se opri singură pe lanţul unei ancore. Curentul o tîrîse între şlepuri. Ahile întinse mîna, pipăi lanţul şi se opinti, făcîndu-i vînt bărcii la vale, pe lîngă coastele unui şlep, pînă la pupa.
Erau deocamdată la adăpost. Gloanţele nu-i puteau ajunge.
285
— Unde eşti lovit ? întrebă în şoaptă Ahile, aple-cîndu-se deasupra Americanului căzut.
Nici un răspuns.
Se auzea slab un horcăit înăbuşit, îi pipăi trupul, ca să-i găsească rana.
— Apucă-1 de picioare, să-1 întoarcem cu faţa în jos. Şi Ahile simţi pe degetele lui uscate căldura sîngelui
ce gîlgîia din rană.
Glonţul îi sfărâmase umărul sting.
Ahile îşi rupse cu dinţii poala cămăşei, făcu un tampon şi-1 apăsă pe rană.
Pe malul opus se auzea larmă de glasuri, chemări şi semnale de fluier.
— Ne-ati încolţit. Nu-i rost. Funda !
Ahile şi băiatul se opintiră prăvălind sacii în apă. Barca se ridică uşurată.
Ascunşi acolo, la adăpost, au stat pînă s-a potolit zgomotul de pe maluri.
Rănitul gemea, cu ochii închişi, cu buzele arse. Ahile îi răcori fruntea înfierbîntată, îi dădu să bea din ispolul cu care scotea apa din barcă, şi-1 îmbărbăta cu mîngîieri frăţeşti.
— Nu-i nimic, Nicolachi... nu-ţi fie teamă, fraţico... trece... şi eu am păţit-o odată...
Uşor, pe nesimţite, se lăsă barca la vale, de la un şlep la altul, pînă ajunse în port.
Ca să nvî fie văzută de la pichet, barca fu oprită mai sus de debarcader, lîngă un elevator plutitor, care o masca perfect.
Trebuiau să meargă o bucată de drum pe jos pînă la casa Americanului. Din barcă l-au ridicat pe braţe. Nu se putea ţine pe picioare. Se lăsă jos, moale, frînt de mijloc. Pe străzi dosnice, Americanul a fost dus pe sus pînă acasă.
Se lumina de ziuă. Nimeni nu-i văzuse.
Numai Lulu, maimuţa, îi spiona, cu ochişorii pe jumătate deschişi, din culcuşul ei făcut într-un şal de lînă. Şi cînd bătrînul, întins pe pat, începu să geamă, Lulu sări de la locul ei ; şi dintr-un salt căzu pe perna patului.
286
Scîncind plîngător, începu să caute în capul bătrînu-lui şi să-i resfire cu lăbuţele părul lui alb.
Simţea că ceva grav i s-a întâmplat stăpînului. Şi gămăliile ochilor ei, ameninţători, licărind ca două scîn-tei, pîndeau fiecare mişcare a lui Ahile, care se învîrtea zăpăcit prin casă.
Evantia venise într-o fugă.
Ahile trimesese băiatul să-i spună că tatul ei îi bolnav. Cu mîna pe inimă, intră ca o furtună pe uşă, nă-pustindu-se asupra patului.
— Tată ! tată ! Ce ai ? Ce s-a întîmplat ?
Şi cu mîinile tremurătoare începu să mîngîie fruntea înfierbîntată a bătrînului.
El ridică încet pleoapele, cătînd fix, cu ochii sticloşi. Şi chipul acela palid, pe jumătate mort, se lumină o clipă de grimasa unui zimbet duios. Cu degetele lui descarnate pipăia nesigur pieliţa moale, catifelată, a minelor pe care încerca să le aducă la buzele lui uscate.
Fata izbucni într-un plîns nervos. Şi cînd îl coprinse în braţe, ca să-1 ridice în capul oaselor, bătrînul scoase un geamăt prelung, ca un scîncet de copil bolnav.
— Unde te doare, tată ?
— Rana e la umăr, arătă Ahile, şi buzele lui late începură a tremura uşor.
— Rănit ? ! dar ce s-a întîmplat ? Spune, vorbeşte odată, omule !
— L-au împuşcat grănicerii... aduceam nişte saci cu grîu... noaptea... de la un şlep...
— A ! înţeleg... voi l-aţi ucis, tîlharilor !... Ce trebuia să tîrîţi un bătrîn ca el la hoţiile voastre ?
Şi Evantia îşi smulse pălăria din cap, îşi suflecă mîne-cele, răscoli printre rufe şi rupse-n făşii o cămaşă curată, ca să pregătească un pansament.
— Du-te şi vino numaidecît cu doctorul Tomiţă ! Spune-i că-1 rog să vină repede.
Ahile se codea. După ce-şi şterse sudoarea rece de pe frunte, zise cu glas scăzut :
— Nu se poate. Nimeni nu trebuie să ştie că-i rănit.
287
Fata sări arsă. Cu degetele crispate se repezi la el, ca o panteră zădărită, gata să-1 sfâşie cu unghiile. Ahile se retrăgea, palid, spre uşă.
— Cum, după ce l-ai dus la moarte, nu vrei nici să chemi doctorul să-1 scape ?
— Ascultă, fata mea, linişteşte-te. E spre binele vostru. Tu nu înţelegi cum devine chestia. Dacă se află ceva, tatul tău intră la sigur în puşcărie. Asta vrei tu ?
Fata se frămînta desperată ; se învîrtea prin casă, frîngîndu-şi mîinile, nehotărîtă, neştiind ce trebuie să facă.
Bătrînul, inert, părea că doarme. Respiraţia i se auzea într-un ritm regulat.
Deodată începu să-şi mişte buzele uscate, şi fălcile parcă mestecau ceva în vid.
Fata îl privi cu inima strânsă ; îşi muşcă degetele, gata să izbucnească iar.
Nu putea să afle ce vrea bătrînul, care nu era în stare să articuleze nici un cuvânt.
Numai cîteva lacrime licăreau, scurgîndu-se printre genele stinse.
După ce-i sărută fruntea de ceară, ea îşi luă pălăria şi plecă grăbită, întins, la doctor.
Pe drum, gândurile i se încrucişau cu repeziciune în mintea ei înfierbîntată.
„Dacă nu aduc doctorul, moare... Dacă se află, îl cheamă, îl judecă, şi îl condamnă..."
Doctorul e om bun, are să-1 roage cu lacrimi să nu spui.ă la nimeni... Oare doctorul are să păstreze secretul ?
Doctorul, nenea Tomiţă, singur în grădina spitalului, în picioare, citea o scrisoare. Înalt, spătos, monumental, în halatul lui alb părea de la distanţă o statuie de marmură, ridicată pe aleea care lega morga de spital.
Fata încercă să-şi facă o mină surîzătoare, dar lacră-mile îi jucau încă în ochi.
— Ce-i cu tine ? De ce-ai plîns ? Spune drept ! o întrebă doctorul, blajin ca totdeauna.
— Tata e bolnav.
288
— Ce are ?
— Ce-1 doare ?
— L-a împuşcat... izbucni fata într-un plîns zguduitor.
— împuşcat ! Cum ? Cine ?
— S-a dus noaptea cu barca să ia grîu... de la un şlep... soldaţii au tras cu puşca.
— Unde-i lovit ?
— La umăr. Dar nu poate nici vorbi, nici umbla.
— Ei, lasă, viu eu acum să-1 văd. Şi doctorul întinse mîna ca s-o mîngîie.
Fata îi prinse mîna şi, înfrigurată, o ridică la buzele ei.
— Te rog mult să nu spui la nimeni... să nu se afle nimic de întîmplarea asta.
— N-ai grijă. Nici o vorbă n-are să iasă din gura mea. Du-te acasă, că eu te ajung.
Şi doctorul, cu veşnicu-i zîmbet somnolent, cu mişcări leneşe, intră în birou, îşi agăţă halatul în cuier, luîndu-şi celebra lui pălărie borsalină, cît roata carului de mare.
Păşind rar, apăsat, mergea pe cheu, sprijinindu-şi enorma greutate a trupului pe vechiul lui baston de cireş, cu ţăpuşă la vîrf.
La debarcaderul bărcilor se opri. Toată lumea în drum îl saluta cu respect. De lene, el nu-şi mai scotea pălăria, dar răspundea prin vorbe, glumind şi spunînd fiecăruia pe nume. Copiii, pe stradă, cum îl vedeau, îi ieşeau în cale. Doctorul avea obicei să-i plesnească uşor din mers cu vîrful bastonului la dos. Şi ei făceau haz, mîndri şi bucuroşi că domnului doctor îi place să se joace cu ei.
Barcagiii îşi scoteau căciula din cap şi se luau la harţă pentru cinstea de-a-1 trece pe domnu doctor cu barca pe malul opus.
Barca în care intra voluminosul doctor se afunda cu două palme în apă.
Barcagiul, mîndru de onoarea ce i se făcuse, se încorda la lopeţi. In cîteva minute acostară dincolo, îa Prospect.
289
Doctorul băgase mîna în buzunar, ca să plătească, dar barcagiul protestă :
— Nu ! ferească Dumnezeu !... pentru d-voastră... şi fiindcă barca se depărta, doctorul aruncă înlăuntru, din mers, un pachet de ţigări.
Căsuţa în care sta Americanul era chiar în faţa debarcaderului.
Doctorul, în loc să intre de-a dreptul, ocoli pe altă stradă, se întoarse şi intră în curte, încredinţat că nimeni nu 1-a văzut.
La casele dimprejur mai multe perechi de ochi se iţeau după perdele. Ahile îl zărise de departe şi se piti pe după casă, făcîndu-se nevăzut.
Uşa era descuiată. Doctorul intră fără să bată. Aerul era greoi, îmbîcsit ; umezeală şi mizerie.
— Deschideţi fereastra ! porunci el, trăgîndu-şi un scaun lîngă patul bolnavului.
— Tată ! uite. a venit domnul doctor.
Bolnavul, imobil, deschise ochii tulburi, aruneînd o privire vagă în spaţiu.
Doctorul îşi scoase haina, îşi suflecă mînicile şi, cu braţele puternice, săltă ca pe-un copil trupul acela de bătrîn puţintel, întorcîndu-I pe-o coastă. Gemete înăbuşite scăpau printre buzele vinete ale rănitului, care nu putea articula nici o vorbă.
După ce-i examina rana şi-i făcu un pansament nou, doctorul se aşeză mut pe scaun.
într-o tăcere penibilă, tragică, el privea la rămăşiţa de viaţă care mai palpita cu îndărătnicie încă în maşinăria aceea umană distrusă, netrebnică, fără speranţă de a mai fi reparată. Căta parcă să prindă cu ochii eternul mister al morţii, care plana, suverană, în faţa lui.
Evantia, cu răsuflarea stăpînită, cu ochii în lacrimi, aşteptă un cuvînt care întîrzia să vie.
Frecîndu-şi nervos cîteva fire din barba lui aibă, doctorul se sculă greoi, luîndu-şi bastonul.
—- Nu mai da bani la farmacie. îţi trimit eu doctorii şi pansamente de la spital.
— Dar ce credeţi ? Scapă ? Scapă-1, domnule doctor, te rog, scapă-1...
290
9| , — Glonţul a intrat în umăr şi a ricoşat pe şira splai nării, zise doctorul, murmurînd, după obicei, în barba X lui albă : „He ! la vie... la vie... c'est la vie şi plecă W înspre debarcader, cu pălăria lăsată pe ochi, lovind ne-X| căjit pietrele cheului cu ţăpuşa bastonului de cireş.
■f *
m în taverna lui Peter the Grics se comenta în şoaptă ■p pe la mese întîmplarea din noaptea în care se auziră m. împuşcăturile. Grănicerii, agenţii de la vamă şi gardienii ţ- căpităniei portului umblau forfota iscodind pe barcagii, f să afle cine plecase în noaptea aceea din port. & Ahile avusese grijă să astupe cu dopuri de lemn gău-
*    rile făcute de gloanţele cari ciuruise un bord al bărcei.
IAşternuse şi un strat de vopsea groasă, după ce spălase petele de sînge închegat pe bancuri. Copoii vamali miroseau afacerile puse la cale în taverna cunoscută. Ahile, Gherasim şi căpitanul Lecca aveau şedinţe se-i   crete, consfătuiri intime, pentru a face faţă noilor în-tîmplări. — Băiatului — spuse crunt Lecca — fă-i vînt ime-|  diat pe vaporul grecesc „Iris", care pleacă mîine la Zun-|  gulda în Anatolia, am vorbit eu căpitanului Zambra, să-1 îmbarce ca ajutor de bucătar. Americanul e pe moarte, :   nu poate face declaraţii la căpitănie. Numai tu rămîi să intri în capcană. Le cazi în labe ca şoarecele în ghearele pisicii ! Buzele late ale lui Ahile începură să tremure nervos pe cînd sugeau cu lăcomie dintr-o ţigară turcească, ultima rămăşiţă dintr-o contrabandă de la un vapor poştal. — Eşti la ananghie, Ahile... Eu am un plan care te poate scăpa, adăugă Lecca, răsucindu-şi falnic mustăţile iui războinice. — Spune, ce-i de făcut ? şopti grăbit Ahile, sugîndu-şi * buzele.
1 |i — Numai dacă s-o prinde. Ai noroc că-i în concediu
(căpitanul portului. îi ţine locul ofiţerul cela mîndru, care umblă mort după fata Americanului. Dă fuga la fată si înspăimînt-o că tatu-său are citaţie să fie ridicat...
o sa-1 bage în puşcărie... Ea să-1 roage pe ofiţer ca să înceteze urmărirea din partea căpităniei.
Ahile, luminat, aruncă mucul de ţigară si o luă la fugă. ' '
Evantia, îngrozită de cele ce auzise din gura lui Ahile, se frămînta în frigurile nehotărîrei.
„Cum să meargă ea la Deliu ?... Tocmai la el... Să-1 roage... să-i cadă în genunchi... Ce ruşine ! Ce umilinţă ! Nu... nu... imposibil !"
— Altă scăpare nu-i, fetiţo — îi şopti insinuant Ahile — trebuie să-1 scapi pe tatăl tău.
în cămăruţa de alături, bătrînul, care părea că doarme lungit pe spate, deschise ochii, îşi ascuţi auzul, căz-nindu-se în zadar să-şi dea seama de ce se întîmplă în jurul său. Rămase aşa, cu ochii ţintă înainte, la peretele din faţă, privind o iconiţă a Sfintului Nicolai, afumată, neagră, murdărită de milioane de muşte în cursul anilor.
Icoana asta o avea din copilărie.
Maică-sa i-o prindea cu o panglică roşie la căpătîiul patului. I-o dase cînd plecase prima dată ca marinar pe o corabie. El o atîrna în peretele cabinei. Şi din cauza valurilor, ca să nu se zbată în balansul vasului, o bătuse în cuie. Pe timpul osîndei îi dase voie să aibă la el icoana asta. Timpul o ştersese complect. Nimic nu se mai desluşea pe dînsa, dar bătrînul o privea cu sfinţenie ca pe un obiect rar, aruncat de valuri la ţărm, salvat de mîna Domnului dintr-un naufragiu.
Cînd Evantia îşi aruncă ochii spre pat, îl văzu pe bătrîn agitat; cu degetele descărnate, făcea sforţări rîcîind plapoma ; buzele vinete se mişcau, mestecînd vorbe neînţelese. Fata veni lîngă el, căutînd să vadă ce vrea. îi urmărea privirea fără să înţeleagă ce doreşte.,
— Icoana — ghici Ahile — dă-i icoana.
Evantia se întinse, luă icoana din perete şi o puse pe pat. Pe cînd fata căuta o cîrpă s-o şteargă de praf, bătrînul se grăbi să ia icoana cu mîinile tremurătoare şi, c-un gest de aviditate, îşi lipi buzele de scîndurica veche, uscată, mîncată de cari, pe care vremea ştersese orice urmă.
292
— Mi-ai promis că aduci preotul aici. De ce nu vii cu el, că poate i-ar face bine ? întrebă Evantia.
— Nu-1 cunoşti — zise Ahile — e un om păcătos şi lacom. Nu vrea să vină, nu vă iartă că l^aţi înşelat. El v-a crezut bogaţi...
— Adu pe preotul român.
— Nu vrea să slujească. Zice  că nu se amestecă. Grecii au preotul lor.
— Te simţi mai bine ? întrebă Evantia înduioşată, surprinzînd o expresie de linişte pe figura tatălui ei.
— Da — îi răspunse el — căutînd s-o privească drept în ochi, c-o dragoste şi mulţumire mută.
— Las', că rămîn eu cu el — îi şopti Ahile — du-te repede la căpitan. Ţii minte ce trebuie să-i spui ? Numai atît să-i ceri : Căpitănia să înceteze urmărirea.
Fata se codea. îşi căuta jacheta, pălăria şi nu se hotăra să plece.
— Aleargă acum — o zorea Ahile —că-1 găseşti acasă. Să ştii că mîine e prea tîrziu.
Bătrînul, de pe pat, urmări toate mişcările pînă ieşi pe uşă, apoi închise ochii, făcîndu-se că doarme.
Ahile scoase o pungă cu tutun, îşi făcu o ţigare groasă şi începu să caute prin casă o cutie de chibrituri. Bătrînul, simţind mişcare în jurul său, deschise ochii, dar îi închise repede. îi era un fel de silă de tot ce-1 înconjura, se afunda parcă din ce în ce mai adînc în sine însuşi. Şi gîndurile îi frămîntau mintea, cerînd o dezlegare. Se întreba mereu chinuit de aceleaşi întrebări : „Oare să fie sfîrsitul ? Nu mai e nici o scăpare ? Da, sigur, sfîrsi-tul."
„Trebuie să mor... toţi oamenii mor... mor pe rînd", îi şoptea o voce lăuntrică.
Groaza de misterul morţii îl îngheţa, oprindu-i bătăile inimei. Cu încetul, îşi revenea. Deschidea ochii, încerca să mişte degetele, şi o licărire de nădejde îl înviora pentru cîteva clipe. Căzut într-o continuă toropeală, el vie-ţuia totuşi, dar numai în trecut.
începea o perindare, în mintea lui, de imagini apropiate, întîmplările din urmă, din noaptea cînd a fost rănit, apoi cearta de la debarcader, cînd, încolţit, a scos cuţitul să se apere, primirea ce i-o făcuse rudele şi com-
293
patrioţii crezîndu-1 bogat, drumul lung pe vapor, traiul acolo în colonii şi toată viaţa i se înşira în urmă, mer-gînd cu închipuirea departe, pînă în anii de copilărie, da care îşi aducea perfect aminte.
Se adîncea în amintirile copilăriei. Se recunoştea aşa cum fusese, se vedea limpede c-o ascuţime de minte care-1 înspăimânta, ca şi atunci cînd era să se înece odată în Dunăre.
Căzuse în apă, şi curentul repede îl furase, tîrîndu-1 sub un şlep. Îşi dase perfect seama de pericol. Dacă ar fi căutat să iasă la suprafaţă, era pierdut. Pipăind pe fundul şlepului, el s-a tîrît pînă a simţit cu mîinile cîrma, şi atunci a scos capul afară. A simţit fiorii şi ghearele morţii. Prin ce minune a scăpat atunci ? Fusese o luptă între viaţă şi moarte. A luptat şi a învins. „Eram tînăr, eram tare..." se gîndea el.
Acum simţea cum se duce, alunecînd într-un adînc fără fund. Era aşa de slab şi de neputincios, încît nu mai încerca nimic, se lăsa în mîna Domnului. încerca să se judece singur, ca pe un străin, să-şi lămurească viaţa, şi nu-şi găsea nici un rost. O înlănţuire nesfîrşitâ de suferinţe, de grije... pentru ce ? A fost un om fără noroc. De ce unii trăiesc bine şi alţii rău ? Acum s-a sfîrşit... De ce D-zeu n-a vrut să fie bun şi cu dînsul ? Asta n-o putea el înţelege.
„S-a sfîrşit... nu mai pot aştepta nimic." Simţea bine în fundul sufletului său că moare, dar nu reuşea să se deprindă cu ideea asta. Era ceva neînţeles pentru mintea lui. îl apuca un fel de milă de sine însuşi, de fata lui, care rămînea singură...
Se încercă să spună în minte o rugăciune ştiută din copilărie. Dar nu reuşea să-şi aducă aminte toate vorbele în şir. Şi atunci, de necaz, ca pe un copil, îl podidi plînsul deznădejde!, fierbinte, sfîşiitor.
Ahile fuma ; trăgea adînc fumul pînă în fundul pieptului, apoi îl slobozea încet afară, pufuind molcom cu buzele lui late. Se uita lung spre pat. Avea uneori impresia că Americanul nu mai suflă. îl vedea întins, ţeapăn ca un cadavru, cu fălcile păroase, scofîlcite, cu fruntea galbenă ca ceara.
Nu-i era îndemînă în camera asta, în care plutea ■ moartea nevăzută. Simţea ceva neplăcut. Şi, totuşi, îl încercă un sentiment de bucurie. Iaca el a scăpat... şi Americanul moare... moare la sigur... putea foarte bine . să i se întîmple şi lui asta... Dacă îl lovea glonţul pe el ? doar erau împreună... Vezi că pe el D-zeu 1-a păzit... gîndea Ahile împăcat, c-o profundă mulţumire sufletească.
Trecu în camera de-alături, ca să-şi mai schimbe gândurile. Lulu, maimuţa, din colţul ei, dintre şaluri, îi pîn-dea toate mişcările cu ochişorii ei vii, neastâmpăraţi.
Ahile nu se simţea bine nici aici ; se vedea spionat la tot pasul ; se întoarse lîngă patul bolnavului, aşezîn-du-se pe un scaun. Se gîndea : „Că moare, e sigur... Cînd ? O zi, două... bietul Nicola... dar cui rămîne barca lui ?..." La drept, şi el are o parte. Cine îl învăţase pe American să se ducă la căpitanul de port să ceară barca ? Poate îi rămîne lui... Ce, să i-o mai ceară înapoi cineva ? Ce bună barcă... ce bine ţine la val !
★
Se înserase. Evantia trecu de cîteva ori în sus şi în jos pe stradă pînă se hotărî să intre.
Deliu era singur. Sta la birou c-o carte şi c-un dic-; ţionar dinainte. Avea obicei să scoată note, pe care le , utiliza în scrisorile lui dulci. Era deprimat că o daneză, soţia unui inginer, o blondă graţioasă, mîndră şi rece, se încăpăţânase ca să-i reziste. Găsise tocmai o cugetare potrivită care şi-o însemnase : „Pudoarea este o invenţie a femeilor urîte".
Un marinar, Jean, ordonanţa, intră tiptil, numai în
ciorapi de lînă.
— O domnişoară vrea să vă vadă.
— Cine-i ? N-o cunoşti ?
— Nu prea putem şti, că n-am văzut-o venind pe la noi.
— Pofteşte-o înăuntru, şi Deliu se ridică.
Era îmbrăcat într-o elegantă pijama de mătase vişinie, în penumbra săliţii de intrare, el nu recunoscu deodată pe fata care nu îndrăznea să păşească.
294
295
Numai cînd reuşi să-şi descleşteze gura : „Am venii 1 să te rog ceva", el izbucni radios, tăindu-i vorba : ]
— A ! Evantia, sălbatica gazelă... Ce surpriză !... Ce te aduce la mine ?... Nu te jena, spune ! şi el o atrase cu , blîndeţe înăuntru, vorbindu-i cu glasul lui bărbătesc, so- i nor şi dulce. 1
Evantia, frămîntînd între degete un colţ de batistă, 1 începu cu voce stinsă, întretăiată de emoţia care o stran- 3 gula.
— Am venit să te rog... dacă ai milă de mine şi de ! tata... care-i pe moarte... să nu-i faci nimic... el nu-i vinovat... alţii l-au luat noaptea cu barca... şi tocmai pe el 1-a împuşcat... Şi vorbele i se pierdeau într-un plins cu sughiţuri.
Deliu nu pricepu nimic la început. Ce vrea fata asta de la el ? Stătu o clipă pe gînduri. Şi deodată se lumină.
— A ! înţeleg. Tatăl tău e amestecat în hoţia de cereale din port. Ei, şi ce pot face eu în chestia asta ?
Evantia se chinuia să-şi amintească vorbele pe care le \ repetase Ahile.
— Căpitănia să înceteze urmărirea, zise ea pripit, urmărind cu ochii efectul vorbelor sale.
El, tăcut, indecis, făcu doi paşi cu ochii în pămînt. ' Se întoarse, cumpănindu-se pe vîrful picioarelor, apoi îşi înălţă capul şi, făcînd ochii mici, învălui într-o privire ascuţită silueta fină care se proiecta pe albul peretelui din fund.
— Să vedem ce putem face... vorbi el rece, enigmatic. Ea îl fixa, aşteptîndu-i răspunsul, roşie, cu obrajii
aprinşi. Simţea că el o pipăie cu ochii; o examina din cap pînă la picioare.
Ideea fixă care-i stăpînea mintea o împingea înainte, cu mîinile întinse, gata parcă să-i cadă în genunchi. Reîncepu, cu voce plîngătoare :
— Te rog... faci asta pentru mine ?... îmi promiţi ?
— îţi promit, mîine închid dosarul, încetează orice urmărire, răspunse el hotărît, mărinimos.
înviorată o clipă, ea se pierdu într-un murmur de mulţumiri, pe cînd mîna lui rece se întinse ca să-i mîn-gîie obrajii fierbinţi de lacrimi şi ruşine.
1 Şi, deodată, Deliu îşi schimbă tonul. începu să vor-I bească blajin, duios, c-un timbru seducător de dulce. I — Numai de dragul ochilor tăi voi face asta... Hai, | calmează-te, şterge-ţi lacrimile. Plinsul te face urîtă. i Acum putem vorbi ca doi prieteni. De ce fugi de mine ? I Din noaptea ceea m-ai ocolit. Ştiai bine că te iubesc. Tu I   ai ceva sălbatic în firea ta...
| Şi cu îndemânarea pe care i-o dase o lungă experienţă, I îi descheie uşor jacheta. Ea încercă să protesteze, dar el. f prin două mişcări studiate, o imobiliza. C-o mînă sigură ;   îi cuprinde talia, cu cealaltă îi îndoaie abil capul pe
^spate. O sărutare violentă, lungă, pe gîtul gol, o înfiora, paralizîndu-i orice mişcare, în braţele lui de oţel, care o împiedecă să respire, i   se zbate ca o pasăre prinsă în laţ. Simte că i se învîrteşte ' capul.
Copleşită într-o luptă inegală, vede că nu-i poate rezista. Tresare simţind degetele lui reci pipăindu-i pielea. Cu ochii închişi, cu dinţii încleştaţi, se împleticeşte şi cade întinsă, c-un geamăt înăbuşit.
Se înnoptase. Evantia intră în vîrful picioarelor. Bătrînul muribund o simţi şi deschise nişte ochi sticloşi. .    O chema cu privirea, ridicând pleoapele peste măsură. 1    Fata se aplecă şi, lipind buzele de mîna lui uscată, începu '    să plîngă înfundat. Bătrînul făcu o sforţare extremă, ridicîndu-şi tremurător cealaltă mînă. Cu degetele ţea-pene dezmierda părul fetei, resfirat pe plapomă. |ft Nu-1 mai durea nimic. Nu se putea mişca, nu vorbea,
11 dar simţea o dulce moleşeală în tot trupul. Parcă o 1 f uşurare, o împăcare îi alina inima. Groaza morţei îi dis-i păruse ca prin farmec. Şi din fundul sufletului o căl-1 dură binefăcătoare, o duioasă mulţumire se ridica şi-1 1 cuprindea peste tot. I se părea că pluteşte cu plăcere în-W     tr-o baie călduţă.
I Cînd Evantia îşi ridică ochii, recunoscu pe faţa lui
§ o expresie senină şi un surîs debil fluturînd pe buzele I*.     lui subţiate.
[f — Ţi-i mai bine?... Dormi, tată!... închide ochii şi
' f     dormi... Iacă, mă culc şi eu...
296
297
Dar el nu voia să închidă ochii ; o privea lung, cu nesaţiu, parcă ar fi vrut s-o soarbă. Şi numai după ce ea plecă de lîngă dînsul, se hotărî să coboare pleoapele peste globurile ochilor care păstrau încă imaginea ei.
In noaptea aceea bătrînul muri.
Evantia îl găsi dimineaţa rece, cu figura gravă, împietrită de o mască rigidă de cadavru.
Fata, îngrozită, nu ştia ce să facă. începu să ţipe c-o disperare nebună.
S-au strîns alarmate cîteva femei din vecine, încer-cînd s-o potolească. Ea nu putea să creadă că tatăl ei a murit. O luă la goană înspre spital. Doctorul, nenea Tomiţă, era singura speranţă.
în lipsa Evantiei de-acasă, veni medicul oraşului, însoţit de un gardist, ca să constate cazul şi să încheie actele cuvenite. Dar n-a fost chip să se apropie de pat. Lulu, maimuţa, sta de pază la capul mortului ; agitîndu-se nervoasă, îşi arăta dinţii şi se repezea cu ghearele de cîte ori cineva îşi întindea mîna spre pat. Ochii ei rotunzi, aprinşi, aruncau nişte priviri ascuţite de ură în jurul ei. Medicul se retrase prudent. Gardistul întinse mîna să tragă plapoma, dar Lulu se repezi ca o săgeată, înfigîndu-şi colţii în mîna lui. Gardistul începu să urle, apărîndu-se cu tesacul. Maimuţa trase înapoi capătul de plapomă, acoperind faţa mortului, pe care o mîngîia cu lăbuţele ei.
—■ Las-o, domnule, c-o fi turbată ! îi strigă medicul, înspăimîntat.
Numai după ce veni Evantia, maimuţa se potoli. Şi pentru mai multă siguranţă, fu închisă în cămăruţa din fund.
CAPITOLUL XVI
Sulina — după numele capului unei hoarde de cazaci — este poarta Dunărei. Pe aci iese griul şi intră aur. Cheia de la poarta asta a trecut în cursul vremurilor
dintr-un buzunar în altul, după necurmate lupte, prin arme şi prin intrigi. Europa, după războiul din Crimeea, a intrat în stăpînirea acestei chei. pe care o ţine strîns şi n-o mai lasă din mînă — nici chiar portarului, care de drept trebuie s-o ţie, nu se hotărăşte să i-o încredinţeze.
Sulina, ca şi Port-Saidul de la gura Suezului — un Turnu Babei în miniatură — găsindu-se la capătul unui drum mondial de apă, trăieşte numai din viaţa portului.
Oraşul acesta, creat prin nevoile navigaţiei — fără industrie, fără agricultură — e condamnat să fie şters de pe harta ţărei îndată ce o altă gură a fluviului va fi aleasă ca poartă princioală a Dunărei,
Pînă atunci, vremelnica aşezare omenească creşte şi scade după barometrul secol tei anuale.
Populaţia :se dublează în anii de belşug şi scade în timp de secetă.
De unde vine această lume pestriţă ? Marinari, negustori, meseriaşi, hamali, escroci, haimanale şi femei, femei de toate speciile. Lacome păsări de pradă, însetate de cîştig, se strîng aci ca lăcustele pe îngusta limbă de pămînt dintre Dunăre şi mare.
Ca prin minune apar : birouri, prăvălii, cafenele, cîr-ciumi, bodegi, varieteuri, localuri de veselie şi desfrîu — răsar în cîteva zile ca ciupercile din pămînt. Toată noaptea duduie la lumina electrică elevatoarele, prin care curge şivoi griul, ca nişte pilituri de aur, din şlepuri în vapoarele care duc peste mări, în alte ţări, pîinea cea de toate zilele. Comerţul de aventură, jocul de hazard sunt în floare, şi banii trec cu repegiune dintr-o mînă în alta. Timpuri ca în poveşti. Cîntece, chiote, scandaluri, hoţii, înşelăciuni, o poftă furioasă de plăceri, o viaţă zgomotoasă, dezmăţată... pînă ce se închide rubinetul exportului.
Un an rău, o recoltă slabă, şi întregul bîlci maritim dispare ca prin farmec — ca potîrnichile se răspîndesc toţi într-o noapte. Şi mulţi, pe unde se găsesc, adesea în neagră mizerie, stau cu ochii la cer, visînd cele şapte vaci grase, aşteptînd întoarcerea în pămîntul făgăduinţii, în care grîul creşte, în anii buni, udat de ploaia cerului, şi în anii răi, stropit de sudoarea ţăranului român.
298
299
Cartierul localurilor de noapte, unde marinarii debarcaţi după lungi călătorii găseau plăceri cumpărate ieftin, era discret plasat la marginea oraşului, spre balta de unde începeau pădurile de stuf din Deltă.
Lumini roşii apăreau la distanţă, ca nişte felinare de drum a unor vapoare în navigaţie de noapte. Şi pentru că în partea locului nu era pavaj, ci numai un drum semănat cu dune de nisip, marinarii numeau mahalaua asta „Sahara".
Lumea bună petrecea în centru, la „Englitera" — varieteu cu „şambruri", unicul „local familiar", după cum îl intitulase noul său patron. Domnul Pericle Papa-dachi, zis şi „Bibiul", om tăcut, grav ca un magistrat, foarte respectat, filantrop şi epitrop la biserică, organizase pe baze moderne noul local european, graţie experienţei pe care o avea în acest gen de comerţ soţia sa legitimă.
Patroana, Lola, de origină poloneză, de meserie artistă, scoasă la pensie înainte de a renunţa la viaţa de noapte, păstra urmele unei frumuseţi ruinate. Părul ei alb, pudrat, ca peruca marchizei de Pompadour, făcea încă admiraţia întregei clientele.
Decorativă, impunătoare şi severă, Lola trona cu autoritate la casă, dirijind ca un capelmaistru întreaga mişcare a „Engliterei", întreprindere socotită, pe drept, ca propria-i operă.
Era o organizaţie ingenioasă şi bine studiată, care salva toate aparenţele.
în faţa varieteului, unicul „local familiar", c-o intrare pe din dos în altă stradă, era o casă misterioasă, cu perdele trase, cu odăi numerotate.
Acolo locuiau artistele. Două case deosebite, două stabilimente cu administraţii aparte, dar cu acelaşi stăpîn şi aceeaşi pungă.
A doua casă era condusă cu discreţie şi tact de madam Simon, supranumită de ofiţeri : „Enigma-Roşie".
Parcă îi scuturase cineva în faţă o bidinea de văpsea roşie, aşa de mulţi pistrui avea pe obraz.
Văduva unui comisioner evreu din Canton, ucis pe timpul Revoluţiei Boxerilor, primise, se spune, o despăgubire frumoasă din partea guvernului chinez.
300 .....
Un bătrîn englez, căpitan de vapor, care luase parte ca ofiţer la expediţia flotelor europene in China, susţinea că a cunoscut-o pe această femeie îmbarcată pe faimosul pachebot, transformat în şantan-flotant, care făcuse mare senzaţie pe atunci ancorînd în mijlocul escadrelor aliate, în raza portului asediat Vei-hai-Vei.
Se şoptea că madam Simon, care anume îşi alesese ca sediu Sulina, la încrucişarea căilor mondiale, ar avea legături oculte c-un mare trust internaţional de comerţ proscris, dar tolerat de brigăzile de moravuri din toate ţările.
Porturile româneşti au avut totdeauna un rol important în acest trafic ca punct de legătură pentru transportul pe apă de marfă vie, din Galiţia şi România pentru Turcia, Egipet şi Extremul Orient.
Cum ajunsese Evantia steaua „Engliterei" ?
într-o seară, pe cînd sta singură pe o bancă de pe cheu, amărîtă, părăsită, neştiind încotro să apuce, îi apăru un înger salvator. O doamnă corect îmbrăcată în negru, pe care n-o mai văzuse pînă atunci, se aşeză lîngă dînsa şi-i vorbi blajin şi dulce, mîngîind-o şi încura-jînd-o :
„Eşti încă tînără şi frumoasă, fata mea, trebuie să trăieşti... ai toată încrederea... eu am să-ţi fiu mamă... vei trăi bine, fără griji... iubită de toţi..."
Fata nu înţelegea totul, dar vedea că i se întinde o scîndură de salvare de către o mînă binevoitoare.
Cum ? Se găseau pe lume şi suflete aşa de bune şi miloase, pe care ea nu le cunoscuse niciodată.
Doamna în negru, directoarea de la „Englitera", pusese de mult ochii pe negresă, de cînd o văzuse o dată jucînd un dans exotic, învăţat din copilărie. O urmărise şi aştepta momentul oportun cînd să pună gheara pe ea.
Directoarea, cu experienţă, îşi dase bine seama că fata asta poate să fie un „număr" apreciat în program, şi un mijloc de atracţie pentru întreprinderea ce conducea cu atîta competenţă.
Şi nu se înşelase : în scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte.
301
„Ai să joci dansurile străine pe care numai tu le ştii. Atît şi nimic mai mult !" i-a spus directoarea la început.
Apoi a deprins-o să nu fie aşa de sălbatică şi să consume şampanie cît mai multă. La urmă i-a cerut să fie gentilă, ca să atragă clienţii şi să facă ce făceau şi colegele ei, sub etichetă de artiste la „Englitera", unicul „local familiar".
într-o seară localul era plin.
Crucişătorul „Elisabeta", venit de ia Sevastopol, trebuia să încarce cărbuni. Ancorase în dreptul depozitelor. La bord nu era chip d.- stat; zgomotul căderei bulgărilor în magazii era asurzitor ; praful negru, fin şi lipicios, se filtra pînă în fundul cabinelor. Era un motiv serios ca ofiţerii liberi să doarmă în oraş. Fiecare unde poate. Unii mergeau la sigur, alţii la întîmplare. Toţi îşi făceau iluzii în căutarea culcuşului... pentru o noapte numai, la uscat.
Plecau de obicei în grupe de la bord. Unii, cavaleri, curtezani, intrau în lumea bună, făceau vizite prin familii, petreceau la ceaiuri şi serate. Alţii, nesociabilii, fugeau de lume, vagabondau prin mahalale, ancorînd prin berării şi cafenele.
Aceştia erau cunoscuţi sub numele de „slujnicarii".
Şeful lor era un căpitan, Roşu, c-o bărbuţă frizată. Pe vremuri, amant al bucătăresei de pe vaporul „Orient", se dezabonase de la popota ofiţerilor — trăia bine.
Mai totdeauna ambele grupe se întîlneau, după miezul nopţei, în acelaşi local suspect, supranumit „haremul public".
După atîtea zile de post pe mare, hoinăreau în bandă pe uscat, pînă ce, setoşi, se opreau instinctiv în faţa aceluiaşi local.
— Tot aci „fundarisim" ancora ?
— Echivoc local...
— Internaţional.
— Interlop.
— Suspect.
— Infect.
Dar tot la „Englitera" ancora întreaga bandă, că nu era local mai bun pentru o petrecere de marinari pe uscat.
De cîte ori debarca la „Englitera" un nou transport de artiste, apăreau pe ziduri, afişe mari cu litere de-o şchioapă : „Noi debuturi".
Un client chefliu ştergea regulat pe „de" şi rămîneau „buturi" ; la care adăuga : „de carne".
Cînd inundau marinarii localul, sau cînd intrau pe uşă în monom, patronul, Pericle Papadachi, se încrunta la prima vedere. Apoi îşi îndulcea figura-i de satir bătrîn c-un surîs linguşitor ; poftindu-i la mese, îi ruga frumos să nu întrerupă artistele pe scenă, să nu fluiere, să respecte acest unic „local familiar" —■ cum îi plăcea patronului să-1 numească întotdeauna.
Cei mai proşti clienţi erau ofiţerii români : calici, pretenţioşi, scandalagii.
La cel mai mare preţ erau cotaţi căpitanii englezi, cari plăteau în şilingi şi lire, aruncînd adesea aur la chetă. Iar cînd se întîmpla să cadă pradă vreun englez, beat turtă, era stors fără cruţare. Victima se trezea a doua zi fără un ban în pungă. Nici o reolamaţie, nici o revoltă. Era lucru firesc — uzul portului.
Străinii de toate seminţiile veneau de obicei aci călăuziţi de agenţii birourilor maritime, cari nu cheltuiau mai nimic sau, dacă cheltuiau, umflau conturile. Localnicii beau şi mîncau pe socoteala străinilor, cari plăteau cu ochii închişi — după uzul portului.
Artistele erau şi ele internaţionale.
Toate ştiau cîte o jumătate duzină de cuvinte din fiecare limbă, pe care le repetau ca papagalii. Şi după naţionalităţi, ştiau să schimbe băuturile favorite : whisky, bere, feslaucr, vermut, coniac, mastică, sfîrşind toate cu şampanie, intrată în ţară fără vamă.
Masa marinei era chiar lîngă scenă.
Artistele se perindau pe acolo, chicoteau, schimbau vorbe în treacăt, dar nu se hotărau la început să se aşeze la masă cu ofiţerii. Patroana, madam Lola, cu ochelarii pe nas, instalată la casă, ca pe-o catedră de şcoală, le supraveghea cu stricteţă, ca o directoare severă de
302
303
pension. Nu putea să sufere intimitatea asta a fetelor cu marinarii. Le pretindea să fie serioase, să nu se incinte de fireturi strălucitoare, căci ea văzuse multe proaste sentimentale care s-au nenorocit, încurcîndu-se cu ofiţeri golani.
Dar morala directoarei, spre miezul nopţii, îşi pierdea efectul regulat.
Era destul ca o fată să se cuibărească printre ofiţeri, şi toate o urmau ca oile.
în capul mesei, în seara aceea, prezida căpitanul Don Tănase. O frumuseţe de bărbat.
Puternic, marţial, c-o voce vibrantă de bariton. Venise din Şcoala navală de la Brest, tobă de carte, marinar desăvîrşit, profesor de manevre. Toată noaptea, pe uscat, bea şi chefuia de gît cu elevii lui. A doua zi, la bord, era cel mai exact şi mai sever şef.
în coada mesei, Klaps, bondocul satiric al marinei, combina o strofă unei oacheşe Suzane, care făcea pe turcoaica, schiţînd un provocator dans du ventre : ...Şi Suzana baiadera Toate de la „Engletera"...
Lîngă Ionescu-Gulie, tip de rege asirian cu barba freaţă, se aşezase Marcela ; grăsulie, rotundă, cu ochi dulci şi umezi de evreică arzătoare.
Debarcase la Dunăre, venind din fundul Moldovei ; cînta într-o românească stricată : „Mogor... mogorel... şezi ghinişor că te zic lui căpitanu..."
Tuşea era o blondină cu freza băieţească ; părea o inocentă şcolăriţă. îi plăcea să apară deghizată în marinar, dar o trădau şoldurile şi crupa, umflate în pantalonii de împrumut.
Tereza, zisă şi „Bestia", deminudă, avea un chip de madonă, trup de statuie şi inimă de piatră. Vorbea perfect franţuzeşte şi nemţeşte. Mama ei, o poloneză, fostă artistă, o pregătise anume într-un pension din Cernăuţi. Mîndră şi crudă, se fălea arătînd nişte scrisori de la un amant, ofiţer de administraţie, intrat în puşcărie pentru ea, pe care nenorocitul o iubea cu patimă şi umilinţă.
Cel mai straniu tip din sală era Celina — „Ţelina" cum îi spunea căpitanul neamţ de la un vapor de sal-
304
r
vare — o brunetă de o frumuseţe pură. Palidă, c-un zîmbet melancolic, avea nişte ochi adinei, măriţi de cearcăne negre. Sentimentală, lirică, visătoare, umbla c-un caiet de poezii zaharisite, pe care le cînta cu pasiune, dînd ochii peste cap sau privind ţintă în vid. Toată lumea se întreba ce caută fata asta la un local
ca „Englitera".
Unii o poreclise „Contesa palidă", alţii „Mimoza pudică", iar colegele îi spuneau în bătaie de joc : „Emineasca nebuna".
Artistele nu erau libere decît în zorii zilei, şi cei cari voiau să fie siguri de ele puneau mîna pe cheile ascunse în poşete.
Erau şi fete care singure înmînau în mod discret cheia camerei, ca un tacit angajament.
La masa marinei se făcea haz în jurul unei obişnuite farse. Un ofiţer îmbrăcat civil, cu pipa între dinţi, era prezentat de colegi drept căpitan englez. Artistele, lacome, îl linguşeau, îl giugiuleau, bătîndu-se de la el. Vorbeau fără jenă, convinse că englezul tîmpit nu ştie o boabă românească. Şi, la un moment dat, englezul izbucnea ca un neaoş romn :
— Ho ! gîştelor, vreţi să mă buzunăriţi ? !
Sala gemea de lume. Un aer de etuvă. Nori albăstrii de fum de tutun pluteau deasupra capetelor înfierbîn-tate. Miros de alcool, parfum şi sudoare.
„Numerele" se schimbau pe scenă în aplauze zgomotoase, într-o gălăgie infernală, în care se amestecau toate limbile. După o romanţă duioasă, un cîntec obscen, arii napolitane, cîntece greceşti, imnuri naţionale urmau într-o babilonie internaţională. Cînd deodată apăru pe scenă negresa ■— „Eva", cum îi spunea lumea în sală. Tunete de aplauze o primeau, de cîte ori începea să joace. Dansurile ei exotice, necunoscute, erau vechi jocuri de negri, pe care ea le învăţase din copilărie în ţara in care se născuse. Avea un talent natural; nu juca numai cu picioarele, ci cu tot trupul şi cu sufletul.
Artistele priveau cu invidie, şi unele se încercau s-o imiteze, dar nu ajungea nici una să facă mişcări aşa de
305
repezi ca ea, care avea parcă picioarele de oţel şi un trup şerpuitor.
Cîţiva ofiţeri o recunoscură.
— Asta-i Sirena-Neagră !
— E chiar ea, Prinţesa-Dolarilor !
— Iubita lui Neagu.
— Pe care i-a suflat-o Deliu.
— Ce-i cu negresa asta ? întrebă Gulie pe Tereza, care se chinuia să-şi potrivească un monoclu.
—■ E angajată de curînd să lucreze şi ea la „Englitera". Dar n-are să facă purici aici. E o proastă. Toţi bărbaţii o plac şi ea, ca o idioată, s-a încurcat cu Jak tapeorul. Ce-o fi găsit la burtosul ăia bătrîn ?
Tuşea auzise despre ce-i vorba şi sări înţepată :
— Face pe contesa... nu vrea să consume ca celelalte... nu vrea să meargă cu nimeni... nu poate nici să cînte... tăria ei stă numai în picioare... e ca o pisică sălbatică, turbată ! Cînd o apucă pandaliile, face un scandal, că nu poate nimeni s-o potolească.
Jos, ia marginea scenei, un vechi clavir cu o coaclă lungă îşi arăta dinţii ştirbi, de fildeş îngălbenit. Taburetul turnant dispărea sub volumul enorm al tapeorului.
„Maistrul Jak", zis şi „Baron Trabuc", veşnic c-un muc de havană în colţul gurei, era un personaj ciudat şi enigmatic, debarcat de cîţiva ani la gura Dunărei.
Un atlet cu gîtul scurt, totdeauna congestionat, cu un nas mare, violet; cioc de muşchetar şi mustăţi cu sfircuri ascuţite, ca nişte codiţe de şoarece. Se purta c-o politeţă exagerată cu toată lumea. Un gentilom tapeor. Trecutul lui era un mister. Se şoptea că ar fi spion austriac. Un ofiţer român care făcuse şcoala de marină din Pola dezvăluise în parte misterul.
Baronul Trabuc, dintr-o nobilă familie vieneză, fusese un distins ofiţer în marina austriacă.
Un amor nenorocit şi patima cărţilor îl înglodase in datorii. Voind să dea o lovitură care să-1 salveze, jucă la ruleta de la Monte-Carlo, pierduse banii vaporului şi se pierdu şi el în lume.
Pîinea şi-o cîştiga de cîţiva ani aci cu muzica, pentru care avea talent şi şcoală. Cu demnitate şi discreţie, ştia 306
să-şi drapeze mizeria pe care o ducea pe ţărmul acesta, unde-1 aruncase naufragiul unei vieţi nefericite.
Cavaler şi filozof, se mulţumea cu puţin, trăia modest, dueîndu-şi viaţa între şantan şi biserică.
Cînta duminica la orga bisericii catolice.
Cu aceeaşi admiraţie şi evlavie era ascultat de lumea din ambele localuri.
Artistele îl iubeau şi-1 respectau pe „Maestru", care le ocrotea şi le învăţa să cînte. Clapele pianului său acopereau cu artă chixurile cîntăreţelor. El nu le striga pe nume cînd le venea rîndul, după program, pe scenă. Pentru fiecare anume făcuse cîte un semnal : cîteva note la piano însemna chemarea fiecăreia din ele.
Pe Evantia o luase de la început sub protecţia lui. Se îngrijea de ea c-un devotament părintesc. O iubea c-un fel de nobilă patimă resemnată.
Din cauza asta, toate fetele din local erau geloase pe negroaică.
După miezul nopţei începu să apară, răzleţi, cîţiva ofiţeri dintre cei cari făcură vizite prin oraş. Erau primiţi cu glume şi ironii.
— Voi ce căutaţi aci ? Voi frecventaţi lumea bună, înalta societate, nu localuri de perdiţie ! De ce v-aţi întors aci, unde iubirea se plăteşte după tarif, cu bani peşin ? argumenta foarte serios căpitanul Roşu.
— In fond, desigur, e stupid că ne pierdem tinereţea în asemenea localuri infecte, zise cu gravitate un ofiţer pedant.
— Nu ţi-i ruşine să faci pe grozavul ? izbucni agresivă Tereza, scoţîndu-şi înainte pieptul ei bogat şi cinic... Vă cunoaştem noi... domni nobili, mondeni, manieraţi, cari vă tîrîţi prin saloane, faceţi sluj ca nişte căţei în faţa domnişoarelor sus-puse... şi, după ce vă îmbătaţi de parfumul lor şi vă încălziţi acolo pe gratis, veniţi să vă răcoriţi aici, ca porcii în baltă... la noi, la femeile pierdute... şi mai faceţi mutre că localul e infect. Ce căutaţi aici ?
— Nu ştiu cine a zis că aceste localuri de plăcere sunt în fond nişte şcoli de filozofie ; nu trebuiesc dispreţuite. Ce ar fi ajuns familia, societatea, omenirea, dacă
307
n-ar fi existat asemenea supape de scăpare, din antichitate şi pînă azi ? E un rău necesar, domnilor, vorbi solemn preşedintele din capul mesei.
— Nu confundaţi, vă rog, poezia cu proza, se încercă un ofiţer cu pretenţii literare să facă teorii.
Dar Klaps îl întrerupse cu o declaraţie zgomotoasă :
— Sunt sătul de poezie. Aş mai vrea şi ceva proză.
Doctorul Barbă-Roşie, care fusese mutat de pe „Mircea" pe „Elisabeta", făcuse cîteva vizite prin oraş. Era tîrziu cînd sosi la „Englitera".
Abea se aşezase la masă, cînd lonescu-Gulie îl trase de mînecă.
— Ştii pe cine am văzut aici, în local, ca dansatoare ? Negresa, fata Americanului, Sirena-Neagrâ, cum ii spuneam noi.
— Cum se poate ? făcu doctorul mirat. Biata fată... Unde-i ? Aş vrea s-o văd.
Doctorul ocoli sala plină fără s-o poată găsi. Tocmai cînd se întorcea să se aşeze din nou la masă, îi ieşi înainte.
— Evantia ! Tu, aici ?! De cînd ?
Fata se opri surprinsă. Ar fi voit să fugă, să se ascundă, dar nu mai avea cum.
Doctorul o luă de mînă şi o trase într-un colţ, la o masă goală.
— Ia spune-mi, ce-i cu tine. Cum ai ajuns aci ?
— Ce era să fac ? Tata a murit. De nicăieri nici un sprijin. Mi s-a propus să intru aci ca dansatoare.
— Pe Neagu nu l-ai mai văzut ? Nu ţi-a scris nimic ? —■ Nimic... răspunse fata cu lacrămile în ochi, zguduită de o tuse seacă.
— Ai fost bolnavă ? De ce ai slăbit aşa ?
Şi doctorul, cuprins de un sentiment de milă, începu s-o observe cu atenţie. Ofilită, ochii traşi, în pomeţii obrajilor două pete roşii.
— La spital, la nenea Tomiţă, ai fost ?
— E plecat de cîteva luni în străinătate.
— Să vii mîine la spital. Am să fiu şi eu acolo. Vreau să te examinez. Trebuie să te cauţi. Clima de aici, umezeala asta îţi face rău la plămîni.
308
II
I
Şi deodată Evantia tresări : îşi auzise semnalul la pianu care o chema pe scenă. Ii venise rîndul.
îşi şterse ochii de lacrimi şi plecă, resemnată, să-şi facă datoria. Doctorul se întoarse posomorit la masa marinei.
O altă masă, aproape de scenă, era rezervată unor agenţi de vapoare, oameni cu greutate în comerţul portului. Mulţi din ei o cunoşteau pe Evantia încă de la debarcarea ei în Sulina, fără să poată a se apropia de dînsa. Toţi o sorbeau din ochi. Unii, aţîţaţi de curiozitate, erau dispuşi să cheltuiască oricît pentru ea, tocmai fiindcă se arăta aşa de îndărătnică. Evantia evita cu dibăcie mesele la care vedea mutre cunoscute, căci, odată cu banii aruncaţi în farfurioara de chetă, curgeau şi complimente grosolane, glume nesărate, cuvinte dulci sau
mojicii îndrăzneţe.
Se învăţase să nu răspundă la nimeni ; trecea surî-zînd şi mulţumind fără să scoată o singură vorbă.
în seara aceea abea coborîse de pe scenă, cînd simţi c-o apucă cineva de braţ. îşi întoarse capul. Spiru Karaianis, roşu, congestionat, cu ochii lucitori, o atrăgea spre masa lui.
— La mine nu vine Sirena-Neagră ?
— Nu ! îi răspunse fata, căutînd să scape din mîna
lui.
— Vezi ! dacă erai gentilă atunci cînd ai fost la mine, azi nu ajungeai aci, la şantan.
— Mă rog, ce vrei d-ta de la mine ? întrebă fata furioasă, căutîndu-i drept în ochi.
— Ştii bine ce vreau... şi o cascadă de rîsete izbucni
la masa agenţilor.
Deodată ea se smuci şi, c-o iuţeală de fulger, luă de pe masă o sticlă de sifon şi-1 trăsni pe Karaianis drept în creştetul capului.
Scandalul era gata. Toată sala — în picioare.
Evantia se zbătea în mijlocul agenţilor, care se luptau să-i scoată sticla din mînă. Ca de obicei, într-o clipă se formară cele două partide.
— Afară cu ea... asta-i o nebună... turbată... o criminală... strigau toţi la masa agenţilor.
309
— Foarte bine i-a făcut... e o lecţie... să înveţe minte... de ce s-a legat de ea ?... strigau ofiţerii de la masa marinei.
Klaps sări în ajutorul fetei. în învălmăşeala care se produsese, maistrul Jak venea din urmă ; ca un uriaş înainta, tăindu-şi drum cu braţele şi cu burta prin mulţimea gălăgioasă.
Cu forţa lui atletică, voluminos, turtea cu masa lui enormă pe toţi care-i ieşeau în cale. Ajunse pînă la Evantia, o ridică în sus ca pe un copil, pe deasupra capetelor, trecînd cu ea printre mese, răzbind pînă la ieşire.
Karaianis, ridicat de jos, fu scos afară plin de sînge. Jumătate sala se goli.
Scandalul se potolise, dar la casă erau încă discuţii aprinse. Directoarea, madame Lola, furioasă, bombănea mereu :
•— Nu mai merge... negroaiaca asta... îşi face de cap... numai scandaluri ne face.
—■ Nu permit să se atingă nimeni de fata asta, hotărî sentenţios maistrul Jak, roşu-vînăt de mînie.
— Asta-i culmea !... Dumneata eşti mai mare aici ? Ce sunt fasoanele astea ? Ce fac toate artistele trebuie să facă şi ea. Aici e local de consumaţie... trebuie să lucreze ca toate celelalte...
Patronul, împăciuitor, linguşitor, îl apucă de braţ pe maistrul Jak, atrăgîndu-1 spre clavir, unde îl aştepta o sticlă destupată de coniac veritabil : „Martel" — trei stele.
Maistrul, încă enervat, se aşeză greoi pe taburet, goli trei pahare de coniac, îşi aprinse trabucul şi începu să plimbe uşor mîinile pe clapele de fildeş.
îi era prea cald ; îşi şterse sudoarea de pe frunte şi deschise la gît cămaşa, care-1 strîngea.
începu din nou să cînte, dar după cîteva note se opri. Scăpase trabucul dintre buze.
Se aplecă, greoi, să-1 ridice. Şi... nu se mai ridică nici el. Căzuse mototol cu taburetul pe o coastă. Un ofiţer sări să-1 ajute, credea că-i beat şi nu se poate scula.
— Hopa, maistre ! ce cauţi pe jos ?! Ori ţi-ai pierdut luleaua...
310
După ce se opinti o dată, ofiţerul se opri înfiorat :
— Doctore, vino repede, vezi ce are, pare că i s-a făcut rău...
Toţi se grămădiră în jurul lui. Cu mare greutate a putut fi ridicat corpul acela voluminos. Şi cînd l-au depus pe clavir, sonoritatea coardelor a vibrat lăuntric cîteva clipe.
Doctorul îi smulse gulerul de la gît şi începu să-1 pipăie...
— Congestie cerebrală... nu vedeţi ce gît scurt are şi
ce sanguin e ?...
Toţi priveau îngroziţi, cu răsuflarea pe buze.
Chipurile bărbăteşti, vesele, cari surîdeau de-o mulţumire egoistă, deodată îngheţară, atinse parcă de aripa morţei.
Artistele scînceau, ţipau, urlau. Nu mai puteau fi potolite. Le apucase parcă un acces de isterie molipsitoare. Lola, care se certase cu el cîteva minute mai înainte, se învîrtea zăpăcită, j'rîngîndu-şi mîinile cu disperare.
Atletul, măreţ şi jovial, sta înţepenit, mut, cu faţa contractată, c-un slab suflu de viaţă în ochii reci de metal — o privire de plumb.
I-a pus gheaţă la cap. De prisos.
Două cute adînci, care-i prelungeau în jos colţurile gurii, îi făceau o grimasă stranie, dîndu-i o expresie de profund şi amar dispreţ... pentru lume ?... pentru viaţă ?... pentru moarte ?...
Aşa a rămas, rigid, întins pe clavirul mut, cu masca de cadavru pe chipul lui de muşchetar.
în zori, cînd ziua şi-a deschis ochii, el i-a închis... şi pentru totdeauna.
CAPITOLUL XVII
Ciuma holera vin din Orient. Dacă apucă sa intre molima pe poarta Dunărei, nu mai poate fi oprita; aiunge pînă în inima Europei. Mai înainte vreme, navele de mare erau ţinute în carantină la gura Dunărei; acum,
311
ca să nu sufere comerţul maritim, navele sunt controlate, dezinfectate şi deratizate — şoarecii sunt jertfiţi pentru sănătatea oamenilor.
Comisia Europeană a Dunărei, c-o darnică mînă, a înzestrat Sulina c-o uzină de apă — gratuit — c-un mare lazaret pentru izolare şi c-un spital modern pentru marinarii de toate naţiile. Dar spitalul e ocupat tot timpul de locuitorii Deltei, că altul nu-i în partea locului.
După îndelungate lupte diplomatice, România cîştigă oarecari drepturi în administraţia Comisiunei. Nenea Tomiţă, Patriarhul, era primul doctor român numit şef al spitalului C.E.D. şi în acelaşi timp director al Serviciului sanitar român de la gura Dunărei, în dubla sa calitate, avea pe lîngă el un mare stat major de felurite naţii : chirurgi, agenţi sanitari, interni, intendenţi, infirmiere...
în personalul spitalicesc erau şi două „nurse", venite din Anglia. Debarcarea lor la gura Dunărei stîrnise la început curiozitatea mahalalei. Domnişoare ? Doamne ? Văduve ? Fete bătrîne ? Călugăriţe ? Ajutoare de medic ? Surori de caritate ? în scurt timp lumea a înţeles că erau un fel de infirmiere de bună calitate, primite în toate casele din societatea aleasă.
Miss Doty şi miss Sibyl.
Englezoaice amîndouă, dar tipuri diferite.
Miss Doty, de 24 ani, părea de 34 — un colos de o viguroasă sănătate ; mînca muşchi crud tocat şi bea sifon cu ţuică. Lumea îi zicea „Huiduma". Avea obrajii îmbujoraţi, dinţii enormi de carnivor robust, ochii albaştri, fără de expresie. Nici o cochetărie. Umbla ori în halat de spital, ori în costum de turism, cu bocanci grei cu talpa de cauciuc. Pleca adesea la vînat în baltă, în tovărăşia unui tînăr rigid, flegmatic — consulul englez, cu leafă dublă, ca în colonii. Fără să schimbe nici un cuvînt între ei, mergeau alături, geometric, ca două maşini automate puse în mişcare printr-un resort — nici o vorbă, nici un gest.
Miss Sibyl, de 34 ani, părea de 24 — era fină, mlădioasă. Pielea avea o albeaţă de sidef, părul de aur, ochii albaştri vii, de-o seninătate cerească. Nu era o frumu-
312
sete comună, voluptoasă — poate nici nu era frumoasă, dar avea ceva mai mult decît frumuseţe. Avea o atracţie, un magnetism uman care te robea de la prima vedere. Avea darul de a citi gîndurile în ochii oamenilor şi radia, cu surîsul ei pur, numai bunătate şi simpatie.
Miss Sibyl — care ştia bine limba franceză, în cîteva luni învăţase şi româneşte — o luase sub ocrotirea ei pe Evantia, din ziua în care intrase în spital. înduioşată de soarta nenorocită a negresei, o căuta cu îngrijiri materne.
Nenea Tomiţă, după fiecare examinare, dădea nemulţumit din cap, fără să spună ceva precis.
O văzuse şi doctorul Barbă-Roşie, care se debarcase şi ţinea locul unui chirurg italian, plecat în concediu.
într-o zi, în cancelarie, faţă de miss Sibyl, doctorii vorbeau între ei :
— Analiza arată bacili numeroşi.
— Mă întreb cum o să suporte sarcina, cînd tuberculoza ei pulmonară avansează cu aşa repeziciune...
— Trebuie bine supraalimentată.
— De asta am eu grije ! interveni miss Sibyl ; dar moralul e foarte scăzut... are o mare suferinţă sufletească... un fel de nostalgie...
— Cu psihoterapia te lăsăm pe d-ta, care eşti specialistă ! zise doctorul c-o blinda ironie.
— Cher maître, ştiu că toţi medicii sunt sceptici cînd aud de tratamentul moral. Şi într-o limbă franco-română cu accent englezesc, miss Sibyl îşi arătă părerile cu toată convingerea : Viaţa şi moartea nu stau în mîna omului. El ajută numai natura. Dar ce-a făcut medicina contra boalelor nervoase, melancolia, neurastenia ? Influenţa moralului asupra fizicului e aşa de mare, încît psihiatrii abili, azi, înlocuiesc duşurile şi morfina cu vorbe bune şi sugestii raţionale. încă din antichitate se spunea că boalele sufleteşti nu se pot combate de medic, ci de filozof.
— Nimeni nu poate nega — zise împăciuitor doctorul —■ că pentru nevricale, tratamentul moral este bun. Depinde de boală şi de bolnav. Pe negresa noastră o omoară însă clima, umezeala de aici. O să scriu la Bucureşti, la Profilaxie, s-o internăm într-un sanatoriu :
313
la Bîrnova sau Bisericani... numai dacă ar fi locuri libere, că totdeauna sunt pline.
Miss Sibyl simţise, pe cînd vorbea, că Barbă-Roşie o examina cu priviri ascuţite, deşi în tot timpul el nu scosese nici o vorbă.
Cînd doctorii au rămas singuri în cancelarie, Barbă-Roşie începu, cu tonul lui obişnuit :
— Mă rog, ce-i cu englezoaicele astea de care ne împiedicăm la fiecare pas ? In spitalele din ţară nu suntem deprinşi cu asemenea marfă de lux, importată din Anglia.
—- Văd eu că te uiţi cam chiorîş la ele, dar ai să te deprinzi. Sunt nişte auxiliare excelente. în România nu le avem încă, dar trebuie să le formăm. Orice păreri vei avea despre femei, dar trebuie să recunoşti că ele au mai vii şi mai puternice sentimentele de afecţie, devotament, mită, pentru a face binele aproapelui.
— Eu mă îndoiesc şi de sentimentul milei la femei, căci una care în adevăr este miloasă n-ar putea servi ca soră de caritate. Dacă rezistă la suferinţele bolnavilor, dovedeşte că-i lipsită de milă.
— Ei, asta-i desigur paradoxul vreunui filozof mizantrop ! Fapt e că geniul femenin are monopolul carităţii.
— De aceea caritatea e butoi fără fund ! întrerupse Barbă-Roşie muşcător.
— Fii drept şi recunoaşte că cele mai moderne opere sociale şi ospitaliere, organizate pentru lupta împotriva mizeriei, sunt conduse azi de femei instruite, energice şi cu mult simţ practic. în speţă, această miss Sibyl este o perlă, un rar exemplar uman. Dacă ai cunoaşte-o bine, te-ai înclina cu admiraţie în faţa ei.
— Numai că eu am coloana vertebrală foarte puţin elastică. Şi, apoi, cunosc tipul fetei bătrîne din Anglia, unde, după cum se ştie, sunt mai multe femei decît bărbaţi.
— Miss Sibyl — reluă nenea Tomiţă — este un tip foarte curios. Ea a făcut o şcoală de infirmiere după ce sfîrşise studiile universitare. A fost logodită c-un lord foarte bogat. A rupt legătura, dezgustată de egoismul lui. A plecat în colonii. A stat cîţiva ani în Indii şi Egipt.
314
Aci a venit din Port-Said, adusă de nevasta delegatului englez din Comisia Europeană, o colegă de şcoală. Miss Sibyl e o fiinţă de o rară distincţie sufletească ; are cultură, bunătate şi un fel de demnitate britanică. Suflet virginal ; un produs specific al aristocraţiei engleze. Nici o altă- naţie şi nici o altă pătură socială nu poate da ademenea exemplare ca fizic şi moral. Ia seama, e frumoasă, bogată, şi totuşi îşi lasă lumea ei, străbate ţări şi mări, lucrează în spitale, în mijlocul suferinţei şi mizeriei omeneşti... Iată, se găsesc în lume şi asemenea tipuri...
— Nu pot să mă împac însă -.....zi?:e Barbă-Roşie — cu
nuanţa asta de pudoare exagerată pe care o are în ochi, N-o pot socoti în fond decît o ipocrizie...
— Nu uita, dragul meu, ce a spus un moralist : „Ipocrizia este un omagiu adus virtuţei". Caută să cunoşti mai bine pe femeia asta ; n-ai să te căieşti ; ascultă-mă pe mine ! Şi nenea Tomiţă, surîzînd blajin în barba lui albă, plecă sprijinit greoi în vechiul lui baston cu ţepuşă.
Barbă-Roşie rămase intrigat, curios să ştie mai mult decît auzise. Se hotărî în gînd să fie mai atent. Era sătul de mamifere de duzină, trase în serie după acelaşi şablon. De mult îl chinuia pe el un dor ascuns, să întîl-neâscă şi alte vietăţi, de-o specie mai rară.
*
Soarele rîdea afară. Vuietul mărei se îngîna cu zgomotul vieţei din port.
Evantia sta întinsă ziua şi noaptea. Se topea. Nu putea dormi. Număra bătăile ceasornicului de la Palatul C.E.D. Patul o ardea. Asuda cumplit, şi noaptea storcea prosoape ude. Visuri urite o chinuiau. De o sensibilitate exagerată, orice zgomot o zguduia din cap pînă la picioare. Avea senzaţii nedesluşite şi impresia unei căderi. O frică vagă îi copleşise creierul ei de femeie însărcinată.
îşi pipăia pîntecele ; simţea mişcările şi loviturile dinăuntru, cari o făceau să tresară înspăimîntată. închidea ochii şi se vedea întinsă pe masa de operaţie... spintecată... sîngeîe roşu curgea în valuri... copilul mort...
C-un gemăt sfîşietor, deschidea ochii, căutîndu-şi salvarea în ochii plini de bunătate ai infirmierei.
315
Nu se putea supraalirnenta; nu suferea carnea. I s-a adus fructe de sud : portocale, banane şi nuci de cocos ; laptele acela dulce şi răcoritor îl sugea cu plăcere, ca şi în copilărie.
Chinuită de ideea naşterei ce o aştepta, mărturisi toată drama vieţei sale. Miss Sibyl o mîngîie, încercînd s-o încredinţeze că poate să-şi refacă viaţa... că Neagu se va întoarce... că sigur o iubeşte încă...
— Cum — răspundea ea plîngînd — cum o să se uite la mine, cînd între noi va fi copilul ?... Asta-i grozav !... Să ai un copil de la un om pe care nu l-ai iubit niciodată !...
Pe copilul acesta, care trebuia să vie, simţea că-1 urăşte din tot sufletul. Ar fi voit să-1 distrugă înainte de a veni pe lume, şi nu ştia ce să facă pentru asta. „Cum, adică nu-i nici un chip ? se întreba iritată. Dar nu-1 vreau... nu vreau să am copil !..." striga uneori furioasă, lovindu-se cu pumnii în pîntece, ca o nebună. Cu greu miss Sibyl îi potolea violenţele, care-i provocau cumplite crize de nervi.
Medicii au trecut în cancelarie.
Miss Sibyl a rămas lîngă bolnava extenuată. După ce îi puse un bandaj de alcool pe frunte, ca s-o mai învioreze, ea se aşeză pe un scaun, ca să răsufle o clipă. Era istovită. „Ce încordare de nervi..." Deşi obişnuită cu operaţiile, niciodată nu avusese aşa emoţii... „O operaţie extrem de grea..." A fost nevoie de tăietura cezariană, ca să salveze copilul. Şi în minte i se perindau toate fazele, imagini vii şi proaspete. Vedea pe nenorocita negresă, cu trupul negru, uscat ca o mumie, diformă, cu pieptul scobit, cu pîntecele bombat, enorm...
Simţea încă groaza prin care a trecut ţinînd cornetul de cloroform sub nările bolnavei, cît a stat ameţită... „Cum aiura... pînă ce n-a mai dat nici un reflex..."
„...Ce artist e Barbă-Roşie !"
Ii apăru doctorul în strania lui înfăţişare, în halatul alb, cu ochii cari sclipeau prin masca lui de chirurg.
„...Cu ce siguranţă a trasat linia pe piele cu lama bisturiului... mînuit ca un creion de desen liniar... Ce
316
mîini abile purtau foarfecele care tăia învelişul perito-neului ! Ce încordare în clipele de aşteptare apăsătoare, cînd a ţîşnit primul scîncet, ca un strigăt de viaţă nouă..."
îi făcuse o impresie ciudată mica vietate de altă rasă, fetiţa cea neagră cu ochii albi, care se agita mişcînd degetele şi sugîndu-şi buzele...
Stăpînită de teamă a stat tot timpul cît doctorul a făcut cusătura, pînă ce cloroformul s-a risipit, şi bolnava a deschis ochii, pupilele şi-au recăpătat volumul.
„Doctorul e desigur un adevărat artist !" îşi zicea miss Sibyl, simţind un fel de dorinţă de a-1 vedea, de a-i arăta oarecum toată admiraţia ei acestui om...
Evantia, întinsă, imobilă, nu mai simţea nici o durere. Cu ochii închişi, într-o caldă mole.şeală. Deşi se calmase, pe figură îi rămăsese imprimat încă un rictus de suferinţă. Imagini, frînturi de gînduri se înfiripau în mintea ei obosită. Voia să-şi pipăie pîntecele, dar nu avea tăria să mişte mîna. „Desigur că a spintecat-o... ştia că a fost adormită... Dar copilul... unde o fi copilul ?... băiat ? fată ?" Şi ea începu să privească uşor, curioasă, printre gene.
Miss Sibyl, care se făcea că nu observă, ieşi în vîrful picioarelor şi se întoarse imediat c-un pachet de pin-zeturi.
în zăpada albiturilor, o pată neagră — capul micei negrese cît o nucă de cocos.
Bolnava sta cu ochii închişi. Şi numai cînd auzi un slab scîncet deschise mari ochii cari licăreau umblînd după copil.
Trăsăturile figurei contractate s-au destins.
Un zîmbet palid alunecă pe buzele care începură a tremura.
— Ei, vezi ce drăguţă e fetiţa ta ?
— A... a... mea...
O rusoaică zdravănă, care născuse de curînd la spital, alăpta la început copila Evantiei. După cîteva zile însă, refuză să mai dea sînul unui copil negru, care nu era creştin — copil păgîn, spuneau celelalte femei.
317
Evantia era aşa de slăbită, că nu putea să-şi facă datoria de mamă. Mica negresă fu hrănită cu biberonul de miss Sibyl, care se conformă întocmai tipicului unei cărţi de puericultura.
Copila creştea văzînd cu ochii. Toţi făceau haz de drăguţa negresă — păpuşa de şocolată — privită ca o minune, o ciudăţenie a naturii, un mic animal rar şi drăgălaş.
Evantia, în urma unei emoragii, ajunsese o umbră străvezie. De la Profilaxia tuberculozei din Bucureşli venise răspuns că toate sanatoriile sunt pline. Numai după cîteva luni, în primăvară, s-ar putea deschide un loc.
Sentinţa se pronunţase. Doctorii o condamnaseră definitiv. Dar miss Sibyl se încăpăţânase cu speranţa că o va putea salva.
Ca să-i dea un balsam mîntuitor vieţei sufleteşti, se întocmise un adevărat complot.
Bolnava fu încredinţată că Barbă-Roşie piimise o \cvi-soare de la Neagu, prin care întreba de ea şi anunţa că se întoarce în ţară, tre.cînd cu vaporul „Carpaţi" prin Sulina, pe la sfîrşitul lunei.
A doua zi, la vizita obişnuită, nenea Tomiţă găsi bolnava transfigurată. Cu ochii lucitori, vioaie, c-un surîs duios pe buze.
— Mi-i mai bine doctore... încep să cred şi eu că pot să mă îndrept dacă o să mă duc la munte... şi dacă vine Neagu.
■— Da... sigur... dacă o să mergi la munte... mormăi doctorul în barbă, fără să-şi descreţească fruntea.
Un suflu de durere îi cuprinse inima. Se grăbi să plece. Pe sală se întîlni cu Barbă-Roşie.
— Ai văzut-o ?... Biata fată!... se apropie de sfîrşit.
— Tocmai, mă duceam s-o văd. Mi s-a spus că e mai bine.
— Mai-binele din urmă... pare remontată din cauza emoţiei... Moare... asta-i... şi nimic nu-i putem face ! sfîrşi el brutal, dezolant.
Cînd Barbă-Roşie intră în cameră, bolnava îşi potrivea părul într-o mică oglindă, pe care o ţinuse sub pe-
rină. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat.
Ai fost totdeauna drăguţ cu mine, spune drept,
te rog, ţi-a scris Neagu ?
Doctorul se căută prin buzunare.
— Nu-i la mine scrisoarea, dar pot să ţi-o spun pe dinafară. Mă întreabă ce face Sirena-Neagră... Dacă nu 1-a uitat... Zice că pe la sfîrşitul lunei o să treacă pe aici...
Evantia, ridicată în capul oaselor, asculta, sorbindu-i cuvintele. Scuturată de o tuse seacă, se lăsă iar pe perină, apăsîndu-şi inima cu mîna ei uscată.
Ceru să-i tragă patul lingă fereastră, să poată privi spre mare.
Veniră zile reci şi umede. Vîntul din larg sufla cu îndârjire, mînînd norii cenuşii pe deasupra valurilor răscolite.
De cîte ori răsuna un fluier de vapor, ea tresărea înfiorată, ca la o chemare pe care de mult o aştepta. Miss Sibyl îi adusese un binoclu. Bucuroasă ca un copil de o jucărie minunată, privea cu el în depărtare, dar mîinile o dureau ca să-1 ţină în dreptul ochilor. De cîte ori apărea un penaj de fum în larg, bolnava începea să se agite :
— E un vapor... de unde vine ?
Obrajii i se aprindeau, sîngele năvălea la inimă, îşi pierdea respiraţia.
— Trebuie să vie... nu se poate să nu vie... odată şi odată tot are să vie...
Mai trăia numai susţinută de fantoma iubirei sale.
Urmărea, însufleţită de speranţă, mersul fiecărui vapor de cum apărea la orizont pînă ce ancora în port. Cunoştea după culorile pavilionului naţionalitatea fiecărui vapor. într-o dimineaţă recunoscu tricolorul românesc fluturînd în port. O apucase un tremur nervos. Cu greutate, miss Sibyl o potoli şi trimise un om să vadă ce vapor românesc sosise în port.
Nu era cel aşteptat. Venise vaporul „Bucegi", nu „Carpaţi".
Bolnava căzu cu faţa în perne ; plîngînd înăbuşit, se întreba în taină : „De ce mă pedepseşte Dumnezeu ?"
318
319
Acelaşi glas adînc din sufletul ei îi repeta chinuitor, cu răutate : „Nu se mai întoarce... n-ai să-1 mai vezi niciodată..."
Şi zilele treceau.
Epoca negurilor în Deltă sosise.
Vaporii de apă cari se ridicau din mare, de pe Dunăre şi din ghiolurile Deltei, rămîneau plutind în atmosferă ceasuri întregi. Fumul vapoarelor îngroşa pîcla grea, apăsătoare.
Soarele rămînea ascuns în perdele de neguri cenuşii. Sir ene, fluiere, bubuituri se încrucişau repetate la intervale regulate, fără să ştii de unde vin. Vapoarele surprinse de ceaţă pipăiau ca nişte orbi, semnalînd de frica abordajului.
Pîcla opacă, umedă, se lăsa jos, învăluind portul într-un fum uniform, împăinjenind vederea şi apăsînd respiraţia. Umezeala pătrundea pînă la oase. Numai suflarea vîntului putea rupe în parte ceaţa, care se risipea în larg, sau rămînea ca o pînză de păianjen în pădurile de stuf din Deltă.
Cînd lumina difuză înainta treptat, apăreau, ca după o cortină, vapoarele, care bîjbîiau prin neguri ca să-şi găsească drumul pentru a intra în port.
Bolnava se înăbuşea. Suprafaţa de respiraţie se micşora din zi în zi.
De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforţări ca să poată privi în larg. Bărcile pescarilor, cu pînzele albe, se vedeau ca nişte pasări zburînd pe fata apei, în zarea care unea cerul cu marea.
...Nici un vapor...
Enervată, obosită, bolnava se prăbuşea în perne. Buzele ei palide tremurau în rugăciuni mute, fierbinţi, înăbuşite de horcăieli în zguduirea acceselor de tuse. Miss Sibyl era veşnic lîngă ea. Ii mîngîia fruntea cu mîna ei fină şi moale. Ii aducea eter şi gheaţă.
— Spune, dragă, ce vrei ?
— Vreau să trăiesc... de ce să... şi, apucată de un acces de plîns convulsiv, se crampona, disperată, cu braţele ei uscate de gîtul lui miss Sibyl, cătînd parcă la sînul ei salvarea.
— Nu mai plînge, nu te agita aşa, câ-ţi face rău. Doctorul Barbă-Roşie, chemat, veni în grabă. Nenea
Tomiţă nu era în oraş. Miss Sibyl, înfricoşată, îşi arunca ochii cu speranţă la doctor.
— E prea agitată, nu ştiu ce să-i fac...
— Să-i facem o injecţie. Ia să vedem cum stăm... aşa... respiră... încă o dată... culcă-te şi înveleşte bine pieptul.
Şi doctorul ridică uşor un colţ de plapomă ! Privi cu groază picioarele umflate, păli şi începu să tuşească forţat, ca să-şi ascundă emoţia.
— încearcă să dormi... aşa... închide ochii... Şi doctorul scoase un carnet din buzunar, făcîndu-se că înseamnă ceva.
Era convins de mult că nici o scăpare nu mai există.
Dar în acel moment era cuprins de o suferinţă sfîşie-toare, simţind că în faţa lui pluteşte, ca într-o atmosferă de mister, groaza sfîrşitului fatal.
în cameră se făcuse o tăcere solemnă.
Miss Sibyl îşi ştergea pe furiş ochii, făcîndu-şi de lucru cu nişte albituri. Doctorul sta imobil, grav, c-o încruntată întrebare în ochii lui tulburi. „Ce-i de făcut ?... Nimic". Se uita îndurerat la umbra ceea de femeie, un pumn de piele şi oase, în care se stingea ultima pîlpîire a vieţei... o vedea aşa cum o cunoscuse întîia oară, scîn-teind de tinereţe şi sănătate... în frumuseţea ei sălbatică... la plajă, candidă... aproape goală... poleită de soare ca o sculptură antică... Sirena-Neagră era admirată... iubită... adorată...
„Ce viaţă scurtă şi fără de noroc..."
Şi simţind că o revoltă neputincioasă îl înăbuşe, doctorul, reţinîndu-şi lacrimile, se ridică încet, apropiindu-se de pat.
Bolnava sta cu ochii închişi. Dormea sau era trează ? Doctorul se aplecă ; cu auzul fin, el prinse ritmul ralurilor din plămîni; îşi apropie buzele de fruntea ei palidă, ca de ceară. Muribunda deschise ochii, deveniţi catifelaţi, nările începură a-i tremura şi mîna ei mică, uscată, se forţa să strîngă mîna enormă a doctorului, care-i mîngîia părul...
320
321
— Dormi, Evantia... aşa... închide ochii...
Şi ea a închis ochii, fără nici o vorbă, fără nici un suspin, ca un copil cuminte.
Doctorul a ieşit în vîrful picioarelor, urmărit de privirea infirmierei. Numai pe sală, el, care se abţinuse de ruşine, izbucni într-un plîns zguduitor, ca o descărcare nervoasă. Era singur, nu-1 vedea nimeni.
Ce noapte oribilă. O bruscă schimbare de vreme. Vîn-tul trecuse la nord. Suflarea lui îngheţase văzduhul ! Primii fiori de iarnă. Cerul era o cupolă neagră, sub care marea se vînzolea în spasmuri. Urlete, mugete, şuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. Aerul în luptă cu apa. Marea fierbea ca o căldare în clocot. Vapoarele îşi dublaseră legăturile la mal. Casele trosneau din temelii, uşile, ferestrele bubuiau, zgîlţîite de furia uraganului, ca în timpul unui bombardament de artilerie grea. Părea că lumea se năruie, că forţele oarbe, haotice ale naturii, erau încăierate într-o luptă înverşunată pentru distrugere totală.
Venise iarna — mînată de Crivăţ din stepele ruseşti spre ţărmurile Mărei Negre.
Prima noapte de iarnă fu ultima noapte a Evantiei pe pămînt.
EPILOG
în cîţiva ani... cîte prefaceri...
Sulina era în agonie...
Gura Dunărei se potmolea...
Unde fusese apă, acum era pămînt...
Bancuri uriaşe de nisipuri, aduse de fluviu, creşteau din mare ca nişte insule la suprafaţă, astupînd canalul. Ziua şi noaptea se lucra, scurmînd zadarnic fundul mării.
Natura nu se lăsa învinsă.
Vapoarele încărcate nu mai aveau destulă adîncime. Unele aşteptau în radă fără a putea să intre, altele, oprite în port, nu mai puteau să iasă.
Era o jale. Navigaţia blocată. Comerţul ruinat. Lumea alarmată.
Ce-i de făcut ?
Să înceapă a lucra o altă gură a Dunărei. Sulina trebuie abandonată. Populaţia scădea în fiecare an. Oraşul se golea. Portul murea.
Doctorul, nenea Tomiţă, Patriarhul Deltei, căzu într-o zi deodată, din picioare, cu mîna pe inimă. A închis ochii senin ca totdeauna, murmurînd, ca de obicei, în barba-i albă, acelaşi crîmpei de frază, pe care niciodată în viaţă n-apucase s-o sfîrşească : „La vie... la vie... c'est la vie..."
Doctorul Barbă-Roşie îi luase locul la spital. Ciudat... omul acesta mizantrop, misogin, acru, avu parte pe lume de cea mai dulce femeie — se însurase cu miss Sibyl, care i-a spulberat toate teoriile lui paradoxale.
Mincu, romantic şi sentimental —■ ironie a soartei — *■   se însurase cu Miţa Balot. Dealtfel, doamna comandor Mery Mincu, fostă cocotă, era apreciată în societate ca o soţie model.
' Prima iubire a lui Mincu —■ femeia adorată, centrul universului — trăia singură, izolată, într-o mansardă la Bucureşti, predînd lecţii de pictură pe mătase.
Angelo Deliu, cuceritorul, îmbătrînise repede. Trăia singur, nefericit, neconsolat. Din trecutu-i glorios, din toate acele aventuri pentru care era invidiat, nici o legătură* durabilă, nici o mîngîiere, căci nu iubise niciodată. Numai mecanismul suvenirilor, spunea el cu melancolie, îl mai făcea să vegeteze singuratic pe pămînt.
Mica negresă, copila Evantiei, înfiată de miss Sibyl, creştea drăgălaşă, cafenie, ca o păpuşă de şocolată. La început, copiii, mai toţi bălani, n-o primeau în jocurile
322
323
lor. Ea se spăla mereu, ca să devină albă, şi adesea plîn-gea de necaz că n-are bucle blonde şi că lumea îi spune „ţiganca".
Stamati Marulis a fost închis şi liberat, din lipsă de probe că ar fi pus foc casei. După o lună a fost din nou închis... la casa de nebuni.
Nu era furios. Se credea miliardar. Armator de vapoare. Toată ziua făcea socoteli. In fiecare dimineaţă, cînd fluiera sirena unei fabrici, o lua la fugă spre poartă, la vaporul lui care-1 chema în port.
Conul Tudorachi, vameşul, pensionar, se căina la toţi că n-a făcut ca alţii, să iasă şi el bogat din slujba vămei.
La cimitirul maritim două morminte erau alături, în partea dreaptă, la ortodocşi : a Penelopei şi a lui Nicola. Alte două în stînga, la catolici : a Evantiei şi a maistrului Jak.
Lulu, maimuţa fără stăpîn, intrase în pensiune. Doctorul laboratorului de bacteriologie găsi ocazia să facă interesante experienţe, inoculîndu-i o serie de microbi ucigători. Lulu fu sacrificată pe altarul ştiinţei, spre folosul omenirei.
Două zile a stat Neagu în Sulina.
Venea din Cardiff. Vaporul avea să descarce un carie de cărbuni şi să plece în grabă la Constanţa.
Barbă-Roşie îl pusese în curent cu toate.
De la vapor, Neagu plecă întins la cimitir, să vadă mormîntul Evantiei.
Singur, abătut, rătăci două zile pe cheuri şi pe plajă. Revăzu cu ochii împăinjeniţi locurile cari îi îneîntase odinioară viaţa.
Parfumul trecutului, forţa suvenirilor dau parcă un suflet şi locurilor unde ai trăit, ai iubit şi ai suferit odată. Un colţ de natură, în care şi aerul rămîne încărcat de iubire, îţi evocă în cîteva clipe trecutul îngropat în regretul şi melancolia vîrstei.
Neagu retrăi c-o luciditate uimitoare acele zile de zbucium sufletesc, de fericiri intense, de îndoieli chinuitoare şi mute suferinţi, cînd viaţa întreagă atîrna de o himeră.
Ecoul primului amor îl auzea încă. Simţea setea de iubire ca o trebuinţă sufletească... dar o tristă umbră îi acoperea trecutul. Se căuta, căci nu mai era acelaşi. Nu se recunoştea el însuşi.
Şi cînd sui resemnat scara vaporului, în ora plecărei, părea cu zece ani îmbătrînit. O forţă surdă îl încovoiase.
Vaporul în radă, el, de sus, de la comandă, îşi aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei, ca pe o imensă hartă întinsă la picioare.
Intre pădurile arămii de stuf şi banda de aur a plajei, apărea o pată în zare, ca o insulă de verdeaţă — cimitirul maritim.
...Acolo, în pămîntul mocirlos al Deltei, rămînea îngropată o parte din viaţa lui — Evantia...
...O biată plantă exotică... smulsă... transplantată... nu s-a aclimatizat... s-a ofilit... a suferit... a murit...
Fantoma primei lui iubiri avea să-i apese existenţa...
Şi cînd simţi că şovăie, copleşit de milă şi de regretul unei fericiri pierdute, Neagu se reculese ; ca să-şi revină, stăpîn pe sine, strigă încordat timonierului de la cîrmă :
— Vino tribord... ia capul la compas !... Sud 8 grade est... aşa... drept înainte ! şi el îşi întoarse privirea în altă parte, cătînd ţintă spre gura Dunărei, care se pierdea în urmă.
Şi deodată îi apăru în minte -— ca un verdict al fata-lităţei... moartea Sulinei.
„Da !... oraşul acesta e condamnat... oraşele au şi ele viaţă şi moarte... o aşezare omenească, sub ochii noştri, menită să dispară.
Poarta Sulinei se închide complect şi pentru totdeauna.
Omul se retrage învins în luptă cu natura, încearcă să deschidă o altă gură a fluviului. Sulina abandonată dispare ca oraş. Creată din nevoile navigaţiei, nu are raţiunea de a trăi cînd drumul navigabil se mută în altă parte.
324
325
Asemenea Sulinei, un nou oraş de port se va zidi fatal la altă gură a Dunărei.
Sulina va însemna pe hartă un mic sat de pescari, uitat pe ţărmul mărei.
Fantoma fostului oraş la poarta Dunărei va apărea poate cîndva în viitor.
Cine ştie peste cîte veacuri se va răscoli ţărîna acestui muşuroi golit de furnicar ?
Cine ştie cîţi erudiţi pedanţi, cu ochelari după urechi, îşi vor stoarce creierii, ca să reconstituie, din cîteva ciolane sau cioburi dezgropate, o lume dispărută ?
Schelete şi cranii descoperite aci, aşa de variate, vor încurca ştiinţa, vor provoca discuţii nesfîrşite asupra tipului uman care a trăit odată  pe malurile acestea.
Sulina, intrată în arheologie, va fi desigur o nouă problemă de rase, pentru care mii de volume se vor înşira în rafturi de biblioteci.
Va putea smulge ştiinţa taina trecutului Sulinei ?
Va ridica măcar un colţ din vălul ce va acoperi o lume îngropată, de atîta vreme căzută în uitare ?
Va descifra ştiinţa, din urme fragmentare, viaţa ce-a fost aci odinioară ? Oraş cosmopolit —• Sulina — un mozaic de rase la gura bătrînului Danubiu.
Dar noi ce cunoştinţi avem de oraşele din Pontul Euxin, din vremea cînd Dariu Histaspe a trecut cu oastea lui pe aci, pe la gurile Istrului, rătăcindu-se în ţara sciţilor, în stepele Rusiei de azi ?"
Şi Neagu se trezi filozofînd, ca de obicei, în lungi carturi de noapte, pe punte, singur sub bolta înstelată. Se întoarse să controleze cîrma.
Roza magnetică vibra ca o vietate închisă în cutia de sticlă a busolei.
— Aşa !... bine ! drept înainte !... mai înainte... mai înainte. Mă cheamă glasuri amăgitoare...
Unde mă duceţi visuri deşarte ? Pe cîmp de ape fără cărare...
Şi mormăind crâmpeiele de versuri, urma un fel de recitare în cadenţa paşilor pe puntea de comandă, făcînd kilometri întregi într-un spaţiu de opt metri.
...Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi, Ne succedera generaţii şi ne credem minunaţi ; Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu 0 cotul...
Noi, copii ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru muşunoaie de furnici.
O dată îşi mai întoarse el capul înapoi. Ţărmul se ştergea în zare : o pată... un punct... un fum... nimic.
326
ÎNSEMNĂRI ŞI
AMINTIRI
ÎNSEMNĂRI
■CONGRESUL INTERNAŢIONAL AL SCRIITORILOR r. P.E.N.-CLUBS — PARIS, 1925
în cursul lunei mai a.c. s-a întrunit la Paris un mare număr de scriitori din diferite ţări, membri ai cluburilor P.E.N., pentru a conlucra la alcătuirea unei adevărate opere de solidaritate intelectuală.
După războiul mondial, s-a înfiinţat la Londra primul P.E.N.-Club (Poetry, Essay, Novei). Gruparea s-a făcut sub conducerea marelui romancier englez John Gals-worthy (Balzacul Angliei). în scurt timp s-a stabilit acolo o intimă legătură între oamenii de litere cari aparţin diferitelor curente, şcoli, cenacluri sau partide politice.
E firesc ca pe toţi oamenii de litere, indiferent de credinţele lor, să-i lege aceleaşi preocupări artistice, aceleaşi chestiuni de organizare şi apărare profesională.
Gruparea engleză a dat o frumoasă pildă de respectul datorit părerilor fiecăruia şi de o disciplină civilizată, plină de curtoazie şi discreţie, ajungînd să stabilească relaţii cordiale între membrii celor mai deosebite curente literare.
Celelalte ţări au început să-i imite pe englezi înfiinţând cluburi P.E.N., tot pe aceleaşi baze de organizare. S-a mers mai departe, fixîndu-se congrese anuale, pentru ca scriitorii din diferite ţări să se apropie şi să se cunoască, tinzîndu-se la o reală solidaritate intelectuală prin relaţii constante ce s-ar stabili cu timpul între scriitorii din lumea întreagă.
★
Primul congres s-a ţinut la Londra, al doilea la New York şi acesta, al treilea, a avut loc la Paris.
331
Ideea înfiinţăm unui P.E.N.-Club şi la noi, în legătură cu celelalte, a fost adusă de către cunoscutul scriitor şi harnicul consul român de la Londra, d. Beza, care de cîţiva ani lucrează acolo aducînd servicii ţării, prin-tr-o intensă propagandă făcută prin scrieri şi conferinţe despre ţara şi literatura română.
Congresul de la Paris a fost organizat de către un comitet de scriitori francezi, sub conducerea cunoscutului critic Benjamin Cremieux, secretarul general al P.E.N.-Clubului francez.
Inaugurarea congresului s-a făcut printr-o masă comună în sala „Hoche", la care a luat parte vreo trei sute de scriitori, fiind reprezentate douăzeci şi două de ţări. în capul fiecărei din cele opt mese era cîte un scriitor celebru : John Galsworthy, Heinrich Mann, Luigi Piran-dello, M. de Unamuno, James Joyce, Iohan Boyer, Alex. Kuprin, Alfons Reyes.
„Numai schimbul cugetării internaţionale este unica salvare posibilă a lumei" — cu aceste cuvinte John Galsworthy şi-a început discursul. El a arătat cu emoţie că omenirea, îngrozită de masacrele războiului mondial, face apel la minţile şi inimile scriitorilor ca să lucreze pe toate căile la stabilirea unei solidarităţi spirituale între popoarele cari se cunosc aşa de puţin pînă acum între ele.
Paul Valery şi Georges Duhamel vorbesc de primejdia care ameninţă civilizaţia de azi dacă oamenii din diferitele ţări nu învaţă să se cunoască, să se înţeleagă şi să se unească.
„Că orice civilizaţie este muritoare — zice Duhamel — am înţeles-o bine acum cîţiva ani, cînd am simţit trecînd printre noi acel suflu distrugător. Am încercat cu toţii diferenţa dintre noţiunea abstractă şi experienţa personală. Ei bine, noi nu consimţim să murim."
Mai vorbesc H. Mann, Unamuno şi Iohan Boyer, ară-tînd că, pentru asigurarea viitorului civilizaţiei, scriitori din toate ţările trebuie să se hotărască a-şi da mîna, a se cunoaşte şi a se pătrunde, întemeind acea solidaritate literară internaţională ce trebuie să ajungă o forţă morală mondială, care va cădea greu în cumpăna conducerii popoarelor.
( '    O caldă atmosferă familiară însufleţea această variată adunare de scriitori veniţi din toate părţile lumii. . figurile artiştilor  celebri străluceau  ca faţetele unei 1 prisme care răsfrîngea toate aspectele talentului de ex-JI JJtimare a gîndirii şi simţirii omeneşti dintr-o epocă. F     în şedinţele care au avut loc în zilele de 22 şi 23 mai, * S-a discutat chestiunea federalizării tuturor P.E.N.-Clu-^ burilor şi crearea unui comitet superior internaţional la """ Londra, fără a se atinge de autonomia diverselor cluburi naţionale.
Asupra alegerii locului unde urmează să aibă loc viitorul congres au fost oarecari divergenţi.
Deşi încă din anul trecut se alesese Roma, italienii cedaseră în favoarea germanilor.
Un delegat belgian şi-a arătat părerea că poate nu ar fi oportun şi ar trebui să se ţină seamă întrucîtva şi de anumite chestii politice.
Majoritatea însă a fost de părere că scriitorii trebuie să se ţină deasupra oricărei preocupări politice. Pentru a scoate în evidenţă caracterul acestei grupări internaţionale de scriitori, s-a hotărît ca viitorul congres să aibă loc la Berlin.
Chestiunea cea mai importantă a fost aceea a traducerilor, chestiune care s-a discutat şi în şedinţele congre-Sr sului de anul trecut la New York.
De data asta pare că s-a ajuns la cîteva măsuri practice care urmează să se îndeplinească în cursul acestui an. Această delicată chestiune a traducerilor a fost expusă cu multă pricepere de tînărul şi talentatul scriitor francez Jules Romain.
Cum ar putea scriitorii să influenţeze asupra traducerilor care se fac azi la hazard, lăsate numai în voia comerţului ? Romane proaste de aventuri se traduc şi se răspîndesc în toate limbile, pe cînd operele de valoare ră-mîn necunoscute. Unele traduceri, adesea fără numele traducătorilor, sunt atît de prost făcute, încît depreciază cu totul operele reeditate în alte limbi.
După lungi discuţii s-a ajuns la următoarele încheieri :
1. Pentru a se stabili o reală cooperaţie literară internaţională, activitatea traducerilor apare ca esenţială şi
332
333
merită din toate punctele de vedere atenţia şi vigilenţa P.E.N.-Cluburilor.
2. S-a hotărît publicarea unui buletin trimestrial de informaţii redactat în limba franceză.
3. Fiecare P.E.N.-Club să se pună la dispoziţia celorlalte P.E.N.-Cluburi din diferitele ţări, pentru a furniza toate lămuririle asupra facilitării traducerilor de la o ţară la alta.
4. Fiecare P.E.N.-Club să aleagă cîte o comisie specială care să urmărească traducerile care se fac arătînd numele autorilor, traducătorilor şi criticilor.
Am avut ocazie să vorbesc cu mulţi scriitori străini. Toţi mă întrebau de ce românii dau aşa de puţină importanţă traducerilor.
Ca scriitori români nu sunt cunoscuţi decît cei care scriu în limba franceză : Prinţesa Bibescu, Elena Văcă-rescu, Panait Istrati.
Un poet german, d. Feders, îmi spunea că a citit cu mult interes un roman românesc în limba germană : Haiducul de Bucura Dumbravă.
Iohan Boyer, marele scriitor norvegian, om jovial, fermecător, exprimîndu-şi simpatia ce o are din timpul războiului pentru români, îmi cerea să-i indic autorii români care sunt traduşi. Pe Vazov îl citise în traducere germană. Bulgarii fac o întinsă propagandă în străinătate traducînd scriitorii lor în mai multe limbi.
Pirandello, o figură de-o rară distincţie, cuceritorul tuturor teatrelor europene, se interesa de traducerea pieselor sale în româneşte.
Simpaticul şi vigurosul scriitor rus Kuprin, căruia îi arătam admiraţia de care se bucură printre românii care i-au citit cărţile, mi-a răspuns într-un rîs zgomotos că îi pare bine de succesul moral, căci succesul material ce trebuie să-i vină de la editorii din România, care i-au publicat traducerile, îl aşteaptă mereu în lunga şi greaua pribegie în care se găseşte.
După informaţiile luate la faţa locului, revistele franceze care sunt oricînd dispuse să primească traduceri din literatura română sunt : Europe, Revue Bleue, Revue de Geneve şi Figaro illustre.
334
v,' LA MORMÎNTUL LUI JEAN-JACQUES ROUSSEAU
După ultima şedinţă a P.E.N.-Clubuiui, ieşim pentru ^ cîteva ceasuri din tumultul Parisului. Pe şoseaua ce duce la Soissons, înghesuiţi în uriaşele autobuze sistem Cook, alunecăm ca-n zbor pe luciul caldarîmului cu lespezi de granit.
*       Lingă mine o tînără, miss F..., romancieră engleză. ' Lungă, elastică şi subţire ca o nuia de alun, îngînă neîn-trerupt o melodie copilărească, cu senina candoare a unei
„ eleve de pension.
Pe banca din faţă, un poet japonez, cu faţa măslinie, >     luminată de-un zîmbet enigmatic, vorbeşte în monosilabe cu soţia lui, o englezoaică blondă cu părul roşu-aprins.
^n 'gruPul din capăt disting figura ilustrului spaniol : de Unamuno. Cu capul gol, cu şuviţele de păr fluturînd în vînt, zvelt şi vioi, Unamuno îşi mîngîie bărbuţa albă, care încadrează o figură palidă şi fină.
Cu privirea pierdută în zare admirăm cîmpia lucrată cu îngrijire cînd, deodată, lîngă mine, explodă o exclamaţie zgomotoasă :
„Au !!! Boi ! Boi !" Englezoaica din stingă mea sărise în picioare şi, entuziasmată ca un copil în faţa unui elefant, arăta cu amândouă mîinile întinse spre câmp, unde o pereche de boi trăgeau molcom o grapă prin bulgării
de arătură proaspătă :
„Ce interesant !!! La cinci kilometri de turnul Eiffel
— boi... Ce interesant !"
Toţi făceau haz. Un bătrîn scriitor german începu cu gravitate s-o descoasă pe tînăra romancieră engleză.
335
— Cîte volume aţi scris pînă acum ?
— Şase romane.
— A !... Aşa de mult aţi scris ? Anglia e patria romanului, dar, oricum, nu văd cînd aţi avut vreme pînă la vîrsta asta să scriţi şase romane.
— Numai pe patru contez. Cele două de la început sunt foarte slabe. Ştii, cînd eşti tînără, ai prea multă încredere şi scrii multe prostii, răspunse zîmbind graţios scriitoarea engleză.
In depărtare, pe cîmpia netedă cu semănăturile abia încolţite, luceşte în zare o pată de verdeaţă vie ca o oază încîntătoare. Trecem pe lîngă poarta monumentală a măreţului parc Chaalis, veche mînăstire transformată în muzeu naţional, şi ne oprim la Ermenonville — loc de pelerinaj, pămînt istoric care păstrează urmele celebrităţii marelui Jean-Jacques Rousseau.
Mergem printr-o alee umbrită, pe marginea pădurii, de-a lungul unui pîrîu ce şerpuieşte şoptind printr-o bogată vegetaţie pînă se pierde în oglinda scânteietoare a unui lac. în fundul unui peisagiu, combinat anume parcă într-o armonie de decoruri, apare insula plopilor piramidali, între negrul pădurii şi verdele peluzei, pe faţa de argint sclipitor a lacului.
Acolo e mormîntul celui mai mare iubitor al naturei. Ne oprim sub o boltă de aluni. D. Gillet, directorul muzeului Chaalis, ne dă toate lămuririle asupra minunatului parc din Ermenonville.
Pe la 1760, locurile acestea pustii, acoperite de păduri şi mlaştini, erau domeniile marchizului de Gerardin, urmaş al Gerardinilor din Florenţa. Excelentul gentilom, fire de artist şi filozof ideolog, era un entuziast adept al teoriilor de întoarcere la natură, pe care le răspîndise J.-J. Rousseau în toată omenirea.
în desele călătorii pe cari le făcuse, marchizul rămăsese impresionat de marile parcuri englezeşti. Stabilit în Ermenonville, el aduse o echipă de grădinari scoţieni cu cari lucră timp de zece ani, transformînd întreaga regiune într-un imens şi original parc. Marchizul lucra cu răbdare, punîndu-şi în practică o idee foarte originală. Cu cartea Nouvelle Heloise în mînă, Gerardin a izbutit să compună pe teren peisagiile descrise de J.-J. Rousseau.
"| Marchizul a realizat în practică visul de artist al celui ■     mai sublim pictor.
Pînă atunci, toate parcurile din Franţa se făceau aproape la fel : geometrice, convenţionale şi pompoase, ţt,    după clişeul de la Versailles. La Ermenonville nu este
* nimic artificial, nivelat sau aliniat. Aleile sunt tăiate în S,... linii drepte. Nu sunt plantaţii rectilinii şi grădini pieptă-f      nate şi aranjate după recea arhitectură a secolului al
* XVIII-lea. Aci natura nu este forţată. Dar, pentru a în-cînta mai mult ochiul privitorului, au fost aşezate în locuri potrivite, în mijlocul peisagiilor, monumente simbolice, ruini de temple, statui, amintind la fiecare pas antichitatea. Cu drept cuvînt s-a zis că acest parc este un eden de poezie şi amor. în scurt timp acest parc a devenit celebru şi a început să fie imitat pe măsură ce se răspîndeau în lume teoriile lui J.-J. Rousseau.
Sătulă şi dezgustată de palate şi de saloane, lumea de pe acea vreme asculta cu drag glasul marelui filozof care o chema în sînul naturii.
Dar cum s-a făcut că tocmai la Ermenonville, unde se realizaseră în natură visurile de sublimă pictură ale genialului artist, tocmai aci şi-a petrecut el ultimele zile ? Aci a închis ochii J.-J. Rousseau şi, după dorinţa arătată de dînsul, a fost îngropat în insula plopilor — locul său favorit.
Marele reformator al omenirii, după o viaţă de vagabondaj, minat de pasiunea pentru natură şi libertate, răscolind lumea cu ideile semănate într-un pămînt nepregătit, cunoscuse şi zile de glorie, dar şi de grele sufe-rinţi. Se născuse doar cu cel puţin un secol înaintea epocii sale.
Ajuns bătrîn şi sărac, J.-J. Rousseau trăia într-o mansardă cu Tereza lui, care mult îi amărîse viaţa ; şi, ca să poată cîştiga cei cîţiva franci pe zi pentru pîinea zilnică, el era nevoit să copieze note muzicale.
în duşmănie cu puternicii oameni ai timpului, care-1 acuzau că binecuvîntează animalele şi batjocoreşte oamenii, ştiinţele şi artele, filozoful bizar şi solitar căzuse în mania persecuţiei, fiind convins că este victima unui complot universal.
336
337
Totuşi, mulţi admiratori de seamă au suit scările mansardei în care se refugiase J.-J. Rousseau şi au încercat să-1 ridice, asigurîndu-i o viaţă onorabilă, senină şi liberă. Refuzase cu o extravagantă încăpăţânare pensiunile ce i se ofereau în palatele prinţului Conte, a marchizului de Mirabeau şi a contelui Orlov, căci el voia să rămână sărac şi liber. îi trebuia libertate complectă. Conştiinţa morală îi dicta să trăiască după credinţele lui, conform sistemului său filozofic.
Numai cu şase săptămîni înainte de a închide ochii, cedă marchizului de Gerardin, venind să se stabilească la Ermenonville, cu condiţia unei absolute libertăţi. In prima zi cînd a intrat în parc, 1-a apucat o bucurie copilărească : „Ah ! de cînd n-am mai văzut un arbore curat, neacoperit de fum şi de praf... Lăsaţi-mă să pipăi frunzele fragede. Inima îmi spune că aci trebuie să rămîn pînă ce voi intra în pacea eternă."
Şi începură să-i curgă lacrimi pe obrajii lui slăbiţi. Marchizul îi pregăti înaltului oaspete o căsuţă în stil elveţian, cu vedere spre cascadă, în mijlocul unei livezi sălbatice pe care o numise Le verger de Clarens, în amintirea fermecătoarei descrieri din Nouvelle Helo'ise.
„Ah !... ce magie — exclamă el — în aceşti bătrîni arbori cari vorbesc inimii fără să ştii pentru ce."
In fiecare zi era în picioare la revărsatul zorilor. Pleca în saboţi prin roua dimineţii, sprijinit în bastonul lui — care se păstrează în muzeul din Chaalis. Făcea înconjurul lacului, intra în pădure şi rătăcea singur, condus numai de fantezia lui, pe sub bolţile umbrite, admirînd covoarele de verdeaţă şi stîncile acoperite de muşchi mătăsos. Ceasuri întregi rămînea în contemplarea cîte unui peisagiu favorit.
Dar scurt i-a fost acest delicios popas în sînul naturii la care visase toată viaţa.
într-o dimineaţă de iulie, după şase săptămîni de la sosirea în Ermenonville, acest mare şi torturat suflet se stinse, trecînd în pacea eternă pe care de-atîtea ori o dorise în viaţa lui aşa de tulburată. Legenda sinuciderii s-a dovedit a fi mincinoasă. Era o calomnie pusă în circulaţie de ipocriţii săi duşmani.
^ După actele încheiate de cei trei medici care au făcut'
autopsia, ca şi mai tîrziu, cînd i s-au transportat rămă-k ^.    şiţele la Pantheon, s-a putut constata că J.-J. Rousseau
* ■<      s-a stins de moarte naturală, printr-o apoplexie.
. ^ Un sarcofag simplu, în stil antic, e aşezat pe o mică
""'Ţ* insulă care se vede departe ca o foaie plutitoare pe oglinda lacului. Insula e încercuită de un lanţ de plopi piramidali, ale căror frunze şoptesc la cea mai slabă adiere de vînt. Pe basorelief se vede stând la umbra unui £. palmier — simbolul fecundităţii — o femeie care-şi strînge c-o mînă copilul la sîn, iar cealaltă mînă ţine s deschisă celebra carte a lui : Emile. Pe laturi sunt două inscripţii :
„Vitam impendere vero" (Viaţa consacrată adevărului); „Aci se odihneşte omul naturii şi al adevărului".
■*•
Acest poetic colţişor de pămînt, privit mai mult de-un secol c-o deosebită veneraţie, a fost totdeauna un loc de întîlnire pentru pelerinii de diferite clase şi naţionalităţi, veniţi din toate părţile lumii.
Pelerinii, dintre cei mai iluştri oameni pe cari i-a
* avut omenirea, şi-au plecat genunchii pe ţărîna din in-^ sula plopilor : Mirabeau, Robespierre, Saint-Just, Bona-5      parte, Măria Antoaneta, Andre Chenier, Camille Desmou-
"H?     lins, Chateaubriand,  Georges  Sand,  Lamartine, Victor Hugo...
Se povesteşte că, cu toată ura împotriva francezilor, generalul Blucher, învingătorul de la Waterloo, ajungînd prin locurile acestea, s-a oprit descoperindu-şi capul în faţa mormîntului marelui filozof. întors la cartier, s-a grăbit să dea un ordin scris armatei de invazie :
„Tot timpul cit prusienii se vor găsi pe teritoriul francez, comuna Ermenonville va fi scutită de orice dare sau corvoadă de război !"
Gloria lui J.-J. Rousseau a protejat întotdeauna localitatea Ermenonville.
Admiratorii care vin aci aduc omagii memoriei filozofului, îăsînd flori pe mormînt şi luînd ca suvenir ramuri de plopi. Unele femei şi-au lăsat cîte o şuviţă de
338
339
" păr, iar un necunoscut şi-a lăsat viaţa : s-a sinucis aci şi a fost îngropat în parc.
Hîrtii cu versuri şi proză, scrise în diferite limbi, se găsesc în preajma mormîntului.
Un adept înfocat al lui Rousseau, abatele Brizard, ajungînd în faţa mormîntului, scoase din buzunar cartea Essai sur Seneque, în care Diderot calomniază pe Rousseau şi, stînd în genunchi, arse filă cu filă, întreaga carte.
Ermenonville este azi proprietatea prinţului Radzi-will.
Cu aceeaşi pietate se păstrează acest loc, în cadrul căruia, pe lîngă frumuseţile naturii şi ale artei, se întreţine cultul unor ilustre suveniruri.
MAJESTATEA-SA BACŞIŞUL
într-o dimineaţă găsesc, uitat pe biroul meu, un carnet zdrenţuit şi unsuros. Al cui o fi ? îl deschid. Pe prima pagină era scris cu litere ronde, într-o caligrafie stîngace : Carnetul de chicuşuri a lui Niţă Plopană, uşier la ministerul de...
Moş Niţă — cum îi spunem noi — e cel mai vechi om din minister, rămas neclintit la post, sub toate guvernele cari s-au perindat în curs de aproape jumătate de secol.
Falnic şi impunător bătrîn ! Are o barbă lungă, albă-I ,^      afumată. Cu decoraţiile înşirate veşnic pe piept şi cu şapca lui încercuită de un galon lat de aur, pare un vice-ţ"     amiral debarcat din cauza vîrstei.
* Conştiincios, discret şi ordonat, moşul ţine la zi, în-
tr-o perfectă contabilitate dublă, ca un registru-jurnal, carnetul cu sumele ce îi „pică", după obiceiul pământului, în timpul exerciţiului funcţiunei sale.
Aruncîndu-mi ochii şi asupra bilanţului, constat cu surprindere că totalul chicuşurilor întrece cu mult modestul salar, la care ajunsese după jumătate de secol în serviciul statului.
Ar fi interesant — mă gîndeam eu — un studiu documentat asupra bacşişului din toate punctele de vedere. Fără nici un gînd de etică, judecam asupra cadrului unei asemenea lucrări... dacă funcţionarii sunt plătiţi de cetăţeni prin intermediul statului, de ce cetăţenii mai plătesc şi direct, în mînă, unor funcţionari sume adesea cu mult mai mari decît cele primite de la stat ?
341
E o nedreptate să se formeze două categorii de funcţionari : Unii, prin natura funcţiunei sau a caracterului lor, sunt lăsaţi la un salar de mizerie, iar alţii îşi îmbunătăţesc soarta primind pe lîngă salar sub diferite forme şi numiri : bacşişuri, chicuşuri, mită, plocoane, şperţuri, comisioane etc...
Pe cînd mă întrebam de ce e gata cetăţeanul să dea, chiar cînd nu este nevoie, şi căutam să pătrund psihologia celui care dă şi a celui care primeşte, îmi apăru deodată, din fundul misteriosului rezervoriu al minţei, simpatica şi bărboasa figură a lui Selim — turcul de la care am primit şi eu odată un bacşiş.
Eram pe Dunăre, însărcinat cu poliţia navigaţiei în regiunea podului de la Cernavodă, conduceam şi căpitănia portului. Treabă puţină ; în sezonul mort portul e gol. Nu treceau decît vapoarele de pasageri în cursele obişnuite. Uneori ancorau la mal caice turceşti încondeiate în diferite culori, aducînd piatră, nisip sau lemne de salcie din ostroavele păduroase de pe Dunăre.
în miezul unei zile de iunie, moleşit de căldură, aţipisem c-o carte pe genunchi în faţa casei, la umbra unui salcîm.
Selim, căpitanul caicului „Medgidia", care venise cu actele ide bord la căpitănie, respectîndu-mi lenevia orientală în care zăceam, se aşeză lîngă zid, pe vine, hotărît să aştepte.
Selim avea un cap interesant care, la prima vedere, sub cealmaua lui uriaşă, îţi amintea de chipul încruntat a lui Sinan-paşa în lupta de la Călugărem.
îl cunoscusem c-un an mai înainte, cînd venise odată c-un transport de pepeni galbeni.
— Spune drept, efendi, sunt buni pepenii ? îl întrebasem, căci mi se păreau prea timpurii.
— Drept, drept, spunem... nu-i bun, asta nu este copt încă.
— Bravo negustor ! aşa îţi lauzi marfa ?!
Şi lumea făcea haz în jurul turcului, care se încerca să-i lămurească pe toţi că el nu poate să spună minciuni, îmi plăcea mult cinstea şi gravitatea acestui bătrîn pe care îl întîlneam adesea prin port.
— Ce faci Selim ? cu ce te pot servi ?
342
— Am adus asta teşcherea ; trebuie pus turaua ; facem plecare pentru un sefer de lemne. Şi Selim se ridică de lîngă zid şi schiţă obişnuita temenea, dueînd mîna din dreptul inimei la frunte.
Intrăm în birou. în cîteva minute îi vizez actele şi-i pun pecetea oficiului. Selim se înclină mulţumind respectuos, ia actele, le înveleşte într-o batistă colorată şi le bagă cu grijă în :sîn. Apoi, făcînd cu trupul lui spătos o jumătate de întoarcere, scoate din brîu o pungă lucrată în ibrişim verde şi numără tacticos pe birou patru gologani de cîte zece bani, de ce? mari de aramă, cum erau pe vremea aceea.
— Nu este nimic de plată, Selim.
— E !... Ama'.... pentru una cafe bre!... îmi spune el cu faţa luminată de un zîmbet blajin.
— Asta nu se poate, bre Selim — mă încerc să-i explic — pe mine mă plăteşte statul ca să fac slujba asta.
— De ce plăteşte statul treaba lui, eu ştiu că ai făcut un bine la mine, şi eu sunt dator să fac o cinste la dumneata. Şi turcul nedumerit mă privea fără să înţeleagă de ce începusem să rîd.
— Este ruşine, Selim, ca eu să primesc bacşiş pentru o treabă care sunt dator s-o fac.
— Ba ! ba ! ba ! ruşine este la obrazul meu bătrîn să respingi cinstea pe care eu o fac cu inima curată. Şi figura calmă a lui Selim se întunecă de o stăpînită indignare. Cîteva minute rămase pe gînduri-, mîhnit, tre-cîndu-şi nervos degetele lui osoase prin barba-i albă de patriarh.
Apoi începu din nou c-un glas moale, schimbat, să mă roage ca să nu-i fac asemenea neciste... că nu se aştepta la aşa jignire din partea mea, pe care mă credea om bun la inimă.
N-a fost chip să-1 fac să-şi reia banii. Am fost nevoit să comand două cafele cu caimac, pe cari le-am băut împreună la birou ca doi prieteni buni. Numai aşa l-am putut împăca pe Selim.
Ne-am despărţit, păstrîndu-ne amîndoi neclintite aceleaşi diferite noţiuni pe care le aveam şi mai înainte asupra bacşişului.
343
Cu ce idee o fi plecat Selim despre mine ? Nu ştiu.
Tocmai pe cînd schiţam planul studiului meu asupra bacşişului la români, intră un vechi camarad, căpitanul unui vapor de pasageri, care face săptămânal cursa Constanţa — Constantinopole.
Aruncîndu-şi ochii pe foile pe cari le aveam pe birou, se porni pe un rîs zgomotos.
— Tu nici nu-ţi închipui ce schimbare de moravuri s-a făcut în scurt timp în Turcia, ţara bacşişului. Acum de curînd un ministru a fost dat în judecată pentru luare de mită şi risipa banului public. Nici să nu încerci să dai bacşiş vreunui gardist turc. Refuză cu indignare. Ordinea şi siguranţa deplină domneşte acum în Pera şi Stambul, unde altădată era primejdios să întîrzii noaptea. S-a întors lumea pe dos. A ajuns vremea ca Turcia să dea lecţie Europei.
Am rămas pe gînduri... m-am hotărît să amin studiul proiectat asupra bacşişului. Am nevoie de o mai largă documentare asupra acestui vast subiect — mai cu seamă că am pornit de la carnetul de chicuşuri al unui uşier şi nu pot şti pînă Ia ce treaptă voi ajunge pe actuala scară a ierarhiei sociale din România Mare.
RECITIND PE STENDHAL
De cîte ori deschid o carte de-a lui Stendhal, îmi apare regulat în minte aceeaşi veşnic chinuitoare enigmă ţ,   a personalităţii sale.
Ca în faţa atîtor fenomene neexplicate, care-ţi încurcă socotelile judecăţii, te întrebi cum a fost cu putinţă ca un joc bizar al naturei să aducă pe lume un om, deplasat c-un secol de contemporanii săi. Despre un om care, trăind pe la 1800, conştient că scrisul său va fi înţeles t"   tocmai pe la 1900, cu drept cuvînt se poate zice că s-a
născut cu o sută de ani mai devreme. £        Stendhal, cu mentalitatea sa, era firesc să scandali-*«    zeze întreaga societate bună de pe acea vreme şi să fie JŞ-   socotit ca un om ciudat, paradoxal, ironic, spinos şi anti-patic.
Un instinct natural îl împingea să contrazică şi să contrarieze pe toţi din jurul său, căci el se simţea la antipodul societăţii în care trăia.
Structură de erou păgîn, el nu se putea împăca cu nici o religie, cu nici o filozofie. Nu avea cult decît pentru energie şi voluptate.
Napoleon reprezenta pentru el cea mai mare sumă de energie acumulată : în armatele lui, Stendhal luase parte la campaniile din Italia şi Rusia.
Energia, pe acel timp — susţine el — nu se putea găsi decît în popor, căci resortul de energie al nobilimei era complect distrus din cauza vieţei mondene de sub vechiul regim. Această nobilime era incapabilă de rezistenţă activă şi, în faţa revoluţiei, n-a ştiut decît să moară cu o graţie pasivă.
345
Stendhal a iubit mai mult decît patria sa, Italia, pămîntul marilor pasiuni, ţara amorului şi a urii. A susţinut întotdeauna că temperamentul italian e mai impulsiv, mai energic decît cel francez şi că numai femeia italiană ştie să iubească.
Era un desfrînat mai mult prin imaginaţie. Natură complicată şi indiferentă, Stendhal nu-şi ascundea dispreţul pentru societatea pe care o numea „lumea de maimuţe şi papagali". Faguet îl arăta ca pe un tip negativ şi impermeabil. „Este o raţiune — zicea Stendhal — de a ţine seamă de morală şi nu de plăcere. Aceasta în interesul de a îndruma viaţa ca o afacere comercială, bine ordonată. Ii înţeleg prea bine pe americani, dar cu ce durere profundă mă gîndesc că D-zeu a condamnat atîţia bărbaţi şi femei să se nască şi să trăiască în Philadelphia. Ce tristeţă !... unde-i plăcerea vieţei ? Fără senzaţii... fără emoţii... fără pasiuni... îi plîng pe americani... şi vai !... poate după vreo jumătate de secol şi noi le vom semăna..."
în toate scrierile şale, istorie, romane, biografii, călătorii, n-a urmărit decît ştiinţa omului şi teoria fericirei : arta de a fi fericit. Avea un deosebit dar de a observa şi a prinde cu ochi de psiholog cele mai ascunse cute ale sufletului omenesc. Studiul său asupra amorului este una din cele mai ingenioase cărţi produse de un spirit superior — „un geniu fără ipocrizie", cum spune Remy de Gourmont. Avea groază de tot ce este vag, scria cu o precizie matematică, făcîndu-şi un stil propriu, fără tradiţie. Scria parcă numai pentru plăcerea lui şi nu pentru cititori. Se povesteşte despre el că, nainte de a se aşeza la scris, citea cîteva pagini din codul civil.
Lanson susţine că Stendhal într-o singură carte — Le Rouge et le Noir — a condensat atîta filozofie istorică şi profundă psihologie, cît este răspîndită în nenumăratele \rolume a Comediei umane a lui Balzac. Unul ne-a arătat foarte multe fapte, dar celălalt mobilele secrete ale faptelor şi calitatea interioară a sufletelor în societatea contemporană ieşită din marea revoluţie. în scrierile lui Stendhal găsim idei cari cu mult mai tîrziu apar dezvoltate în teoriile lui Nietzsehe şi chiar acum în urmă de tot.
346
: 1"      Foarte puţini au fost aceia cari au putut să-1 aprecieze pe Stendhal pe cînd era în viaţă, dar nimeni n-a y-  bănuit gloria lui postumă, i ':■        Om de cazarmă şi de birou, a trăit o parte din viaţă * ¥   în sfera de activitate a lui Napoleon şi a căzut odată §   cu el. Lipsa mijloacelor ştia s-o acopere c-o rară eleganţă. ...       Cine ar crede că acest superior spirit, de natură atletică, avea totuşi unele slăbiciuni omeneşti ? ! Se supunea capriciilor modei timpului ; avea o ţinută ireproşabilă ; îşi văpsea părul şi barba ; cea mai uşoară observaţie asupra croielii unei haine îi producea o mare suferinţă. El, care făcuse atâtea epigrame asupra acelor gens ă cordon, sfîrşeşte prin a stărui să fie decorat. Avea mania bizară de a se înconjura de mister şi în acţiunile cele mai indiferente. Scrisorile lui erau un fel de enigme, pe '      cari cu greu le puteau dezlega prietenii săi.
Numele lui era Henri Beyle (pentru posteritate a rămas Stendhal), dar în viaţă a întrebuinţat numai 170 de pseudonime.
Ultimii ani ai vieţei i-a petrecut cu greu la Civita-vecchia, în calitate de consul, trimis de guvernul de la Paris, care nu-1 privea cu ochi buni.
Singurele lui mîngîieri erau desele călătorii făcute ■|.    la Roma şi Milano.
Y- Venit la Paris să-şi caute sănătatea, a căzut în stradă
lovit de paralizie. Prosper Merimee, dintre puţinii cari l-au înţeles, povesteşte că, pe cînd un prieten îl conducea cu trăsura la spital, Stendhal îşi mai reveni în fire zicînd: „Am atins neantul", iar după o tăcere mai îndelungată adaugă : „Dealtfel nu mi se pare nimic ridicol să mori în mijlocul bulevardului, cînd se ştie că n-o faci intenţionat".
După cîteva ore muri. Din tot Parisul, în jurul cosciugului n-au fost decît trei oameni. „Dar cu siguranţă că aceasta i-a fost indiferent, căci tot atîţia erau faţă şi la înmormântarea lui Isus Christos" — termină Merimee.
Iată — după Bernetti — o parte din poveţele pe cari le-a lăsat el pentru scriitori :
„Lucrează încet. Să nu minţi niciodată pe hîrtie. Să nu scrii o frază care să fie mai lungă de trei rînduri.
347
Să eviţi orice înflorire de stil — aceasta e cea dintîi poruncă disciplinară a romancierului. Neclaritatea e impotenţă. Gîndeşte-te chiar un sfert de oră, dacă trebuie
să pui adjectivul înainte sau în urma substantivului.    » 7 nE7RĂDACINARE SAU TRANSPLANTARE ?
Scrisul e prea serios ca să mai aştepţi din parte-i o in- | Jf spiraţie. Să nu-ţi peste niciodată de duşmanii tăi. Nu te ş lăsa niciodată prostit de vorbe mari. Religie, morală, ca- • | racter, energie... etc. ; cîţi proşti nu-şi fac cruce în faţa , | acestor vorbe mari. Dacă îţi merge rău, gîndeşte-te la • ~^ Napoleon pe insula Sf. Elena şi cum s-a gîndit Crist pe Golgota !"
Captivant, vioi şi subtil, scrisul lui Remy de Gour-mont întotdeauna te instruieşte într-un fel de desfătare intensă a spiritului.
într-ale sale Promenades litteraires discută, cu aceeaşi ascuţime de minte şi spirit logic, teza absolută a lui M. Barres, susţinută în celebra carte Les deracines. Cu-vîntului „dezrădăcinat" — spune el — imaginat de Barres trebuie să i se opună un alt cuvînt care exprimă, pe lîngă aceeaşi idee materială, şi o idee psihologică diferită : „transplantat".
De obicei se întrebuinţează un cuvînt sau altul, după cum se vorbeşte de un om care suferă prin schimbarea ** mediului, sau de un om care a găsit o nouă vigoare chiar prin faptul transplantării într-un nou teren.
Articolul i-a fost sugerat de una din primele cărţi scrise de Andre Gide, necunoscut încă pe atunci de marele public, tînăr scriitor remarcat de la început de Remy de Gourmont. Despre opiniile din cartea modest intitulată Pretextes, Gourmont zicea că nu au o valoare comercială, ci filozofică. Gide, şi el un spirit logic, nu putea admite în absolut teza lui Barres.
Trebuie să recunoaştem că dezrădăcinarea este defavorabilă naturilor slabe, că este bine ca cea mai mare parte dintre oameni să trăiască şi să moară acolo unde s-au născut, dar nu-i mai puţin adevărat că transplantarea este fericită pentru oamenii puternici şi că adesea ea îi fortifică încă mai mult.
349
!n cataloagele horticultorilor găsim că pomii recomandaţi au fost transplantaţi de două, de trei ori, după puterea lor, operaţie care favorizează dezvoltarea plantelor. Făcînd apel la istoria vieţilor oamenilor iluştri, găsim că cea mai mare parte din ei au fost nişte transplantaţi. Nici unul dintre marii scriitori francezi nu-i născut la Paris, deci n-au evoluat în mediul lor natal. Parisul, care pare aşa de bogat în oameni, este în realitate un mediu aproape infecund. El nu-i populat şi guvernat decît de transplantaţi. Marile personalităţi, oamenii de comerţ şi artiştii celebri sunt mai toţi transplantaţi. Ei vin la Paris de pretutindeni şi chiar din străinătate. Cutare celebritate, pe care o admirăm azi, strălucind în mediul parizian, a vegetat poate ani de zile ignorată în fundul vreunei obscure provincii, asemenea unui pom netransplantat, uitat şi adesea torturat în marginea drumului.
Havelock Ellis a avut ingenioasa idee să facă o schiţă de geografie intelectuală a Franţei. Harta aceasta, foarte interesantă, dovedeşte utilitatea transplantării umane. Mai toţi oamenii de geniu sau de mare talent au fost transplantaţi, dacă nu ei, părinţii lor. Se ştie că Descar-tes era din Touraine, de fapt însă el era breton de origină. A trăit în Germania, Scandinavia şi Olanda, fără să locuiască decît foarte puţin pe pămîntul natal. Victor Hugo era născut la Besancon din părinţi transplantaţi, unul din Vendea şi altul din Londra. Malherbe, născut la Caen, era de origină provensală. Balzac s-a născut la Tours, dar tatăl său era venit din Perigueux. Calvin nu era originar din Geneve, venise din Picardia. Mama lui Verlaine era din Arras, iar tatăl din Ardeni. Francois Coppee era născut la Paris, dar familia era din Mons. Racine avea sînge flamand.
Totuşi ar fi absurd să cauţi a stabili o metodă din transplantare. Oamenii superiori nu se pot produce după voinţă. Şi nici n-ar fi acesta scopul vieţii. Fără îndoială că este bine să fie în ţară o masă care să rămînă nedezrădăcinată, solid legată de glie. Ea constituie populaţia satelor, care se hrăneşte mai lesne din pămîntul lucrat. Populaţia asta rurală în masă nu se dezrădăcinează, căci
350
nu are nici interesul s-o facă. Ea se reproduce pe loc, ca arborii pădurilor sălbatice, şi vegetează liniştită nume-
f n roase generaţii. Aceste mase stabile sunt pepinierile na-•■■ turale unde vine civilizaţia şi caută, din timp în timp,
f % <: plante tinere pentru a fi transplantate, cultivate, dresate şi fortificate, clacă au destulă sănătate şi tărie pentru a
: 'T suferi aceste grave operaţii. Dacă unele pier neputînd
■ . rezista, răul nu-i aşa de mare ; sunt altele multe care să le înlocuiască.
Dacă nu admitem pentru oameni dezrădăcinarea, n-ar trebui să admitem nici instrucţia, căci în fond orice instrucţie nu-i decît o dezrădăcinare a minţii. Cu cît un om e mai slab, cu atît suportă mai puţin instrucţia. Căci instrucţia aduce elemente străine, şi pe cel slab îl co-
» st pleşeşte strivitor. Din nenorocire e foarte greu ca să distingi din copilărie cari vor fi oameni tari şi cari slabi. Aceasta este încă o chestiune insolubilă. Orice măsură luată în favoarea celor slabi împiedică dezvoltarea celor tari, orice măsură luată în favoarea celor tari zdrobeşte pe cei slabi. Şi unii şi alţii sunt aproape tot aşa de utili : unii prin număr, alţii prin inteligenţă. Problema nu se poate soluţiona. E destul să arăţi îndoielile, ceea ce dealtfel e şi mai înţelept.
• "ş Chestiile insolubile trebuie lăsate să doarmă. Dacă
J,    le trezeşti, ele te muşcă şi îţi comunică prin muşcăturile lor veninul îndoielii.
Barres a întrebuinţat o metaforă. El a imaginat expresia peiorativă : „dezrădăcinaţii", pentru a figura starea unui om care, născut într-un loc, suferă vegetînd în alt loc. El se gîndea la planta smulsă din solul ei şi transplantată în alt sol nou, în care nu se prinde, se ofileşte şi moare. Dar a mers prea departe. El a voit să ne facă să credem că orice plantă transplantată este pierdută. Că plantele şi oamenii trebuie să crească numai pe locui unde i-a semănat natura.
Şi plantele şi oamenii se hrănesc din pămînt. Arborele are o rădăcină centrală : pivotul care formează pre-
lungirea directă a tijei. Acest organ se dezvoltă în prima tinereţe ; cu timpul se opreşte din creştere pentru a se ramifica, făcînd rădăcini noi. In pepiniere se pune sub rădăcina centrală un fel de cui plat, ca să forţeze pivotul să se deplaseze, pentru ca rădăcina să se ramifice în dreapta şi în stînga. Acest cui este un artificiu. Graţie lui arborele cîştigă facultatea de a suporta transplantarea care îi dă forţe noi.
Instrucţia ce se dă omului de mic este tot un fel de artificiu, cuiul pe care-1 alunecăm în instinctul copilului ca să-1 forţăm să privească în jurul său, în loc de a sta cu ochii aţintiţi numai asupra pămîntului natal. Şi, ca un arbore tînăr, el se găseşte gata pentru a fi transplantat. Va putea suporta operaţia ? Asta e altă chestiune.
Trebuie mai întîi să ştim dacă instrucţia are totdeauna efectele fericite care i se atribuie. Oamenii nu sunt arbori, şi o metaforă nu-i un raţionament. Dar nu trebuie să uităm că oamenii sunt făcuţi ca să se mişte, iar plantele ca să stea. Ceea ce pare artificial la om, animal migrator, este tocmai faptul că prinde rădăcini într-un loc. Dar, termină Remy de Gourmont, tot ceea ce face superioritatea omului este artificial. Numai după ce triburile omeneşti au prins rădăcini, s-a putut produce civilizaţia noastră.
Cine ştie, poate că transplantarea, care intră din ce în ce mai mult în gusturile noastre, va produce o altă civilizaţie pe care urmaşii noştri o vor prefera civilizaţiei de azi cu care noi ne fălim.
O SCRISOARE INEDITA A LUI ION GHICA
*
| J|      In ziua de 21 mai 1928, la Constanţa, s-a comemorat
* 11 marea furtună din anul 1888. Nava-şcoală „Mircea", \ || avînd pe bord copiii Şcoalei de marină, a fost surprinsă i K' In larg de coada unui groaznic ciclon. Marea Neagră a | f înghiţit atunci vreo 40 de corăbii. După cinci zile de | -ş- luptă aprigă cu elementele răzvrătite ale naturii, zbătîn-' du-se între viaţă şi moarte, „Mircea", pe care ţara îl 1 M, credea pierdut, izbuti să intre în Bosfor. Cu pînzele sfî-'      şiate, catargele rupte, fără provizii şi apă dulce, vasul
?   aproape distrus trecu în arsenalul imperial de la Topii" Hane, unde fu reparat fără nici o plată din ordinul sul-i li' tanului Abdul-Hamid.
\wt      C[ontra]amiralul Gavrilescu, azi comandant al Divi-^«P- ziei de Mare, acum 40 de ani copil de marină pe bordul lui „Mircea", a luat frumoasa iniţiativă de a sărbători această memorabilă dată a începuturilor marinei româneşti.
Cu ocazia acestei rare solemnităţi, la care eram strînşi marinari de toate vîrstele, de la copiii de azi ai Şcolii de marină pînă la cei mai bătrîni pensionari, veniţi din toate unghiurile ţării, printre alte acte din istoricul marinei, s-a dat şi peste o scrisoare a lui Ion Ghica, naşul bricului „Mircea".
O lămurire a împrejurărilor de acum jumătate de secol e necesară pentru a înţelege cuprinsul scrisorii.
Congresul de la Berlin (1878) [...]. Intrasem în stă-pînirea Dobrogei şi a gurilor Dunărei. Primisem moş-
353
tenirea Turciei, cu toate datoriile, dar nu şi cu toate drepturile ei pe Dunăre.
Austria tindea la monopolul şi supremaţia pe marele fluviu internaţional. Conferinţa de la Londra trebuia să recunoască Austriei dreptul de a face poliţia navigaţiei fluviale şi în apele noastre teritoriale. Deşi dreptatea era de partea noastră, pierdeam partida, căci cu drept cuvînt s-a zis că „şapte lupi, chiar sătui, au mai mult drept decît un iepure flămînd".
Dar patriotismul şi energia oamenilor de stat de pe acea vreme (Kogălniceanu, Ion Ghica, Alex. Lahovari, P. Carp) au luptat cu îndîrjire împiedieînd realizarea planurilor de cotropire ale Austriei, sprijinită de Marile Puteri. Ion Ghica, reprezentantul României la Londra, declară că se retrage de la Conferinţa Dunărei. Regulamentul de poliţie al navigaţiei, care trebuia executat de Austria, a rămas literă moartă pînă în ziua de azi.
Printre alte argumente pentru care Austria pretindea supremaţia pe Dunăre era şi faptul că tînărul stat român nu avea destule mijloace navale ca să poată executa poliţia navigaţiei pe acest fluviu internaţional.
Dezvoltarea marinei româneşti era deci o chestie vitală, o necesitate naţională şi politică.
Ne trebuia material şi personal naval.
Guvernul Ion Brătianu comandă în grabă o serie de construcţii navale în străinătate. Cîteva şalupe de poliţie sosesc pe calea ferată din Franţa.
Cîţiva tineri români, trimişi la studii în Şcoala navală de la Brest, se întorc pregătiţi ca ofiţeri-instructori.
Se creează Şcoala copiilor de marină.
Se comandă la o casă de construcţii navale în Anglia o navă-şcoală.
Ion Ghica, om luminat, umblat pe ape, bei de Samos, trăit în lumea diplomatică şi în cercul ofiţerilor din escadrele Levantului, avea cunoştinţe şi dragoste de marină ; de aceea a urmărit cu o mare tragere de inimă prima construcţie navală, menită să fie leagănul marinei româneşti.
în adevăr că Ion Ghica avusese o mînă fericită. Şantierul englez care primise comanda reuşi să dea o'mi-
»
I    " minată construcţie navală, care face şi azi admiraţia ma-rinarilor de rasă prin frumuseţea formelor şi a calită-I *   ţilor nautice realizate.
* ' Acest vas de lemn de tec, cu fundul petrificat ca [ . abanosul, trăieşte navigînd şi astăzi, în stare de a în-: -* frunta capriciile Mărei Negre, de care se îngrozesc na-[ vigatorii tuturor mărilor. în curs de aproape jumătate de f ' secol, generaţii de marinari s-au format aci învăţînd meseria, făcînd aspra şcoală a mării, în numeroasele călătorii din Marea Neagră, în Mediterană şi în Atlantic.
Ion Ghica a avut ideea de a boteza acest prim vas de mare cu numele de „Mircea". De aceea îşi începe scrisoarea către colonelul V. Urseanu, comandantul vasului, ^.  astfel :
„Cumetre dragă,
Am urmărit cu harta şi cu gîndul falnicul pavilion al ;      Iui «Mircea».
' Sunt 25 de secole de cînd un aventuros, cu un mi-
titel vas fără vele şi fără abur, «Argos», condus de Iason, sbarca în Golconda şi rămînea stăpîn pe veleanul ei de aur cu Medeea cu tot.
Sunt o mie de ani de cînd un alt aventuros, un Ruric, cam pescar, cam pirat, arunca ancora corăbioarei r ^_ lui în Cornul-de-Aur, şi, uitîndu-se pe amîndouă marile continente între două mări şi două ţări, pe care mai în urmă un alt mare conchistador le compară c-un inel preţios compus din doi safiri şi doi smaralzi, Ruric strigă : «Asta va fi ţara mea !»
Facă cerul ca fericita călătorie a lui «Mircea» pe marea cea mai periculoasă să fie şi ea de bun augur şi să deschidă României o eră de acţiune asupra mărilor.
Alecsandri, după ce a petrecut aci cîteva săptămîni, se află acum la Aix-les-Bains.
I-am trimis să citească scrisoarea voastră. Nevasta m-a lăsat singur. Este la Crehzuah, pe malul Rinului. Cum vedeţi, dragă colonele, sunt singur cuc.
Privesc de pe fereastră cum pleacă lumea în toate părţile. Aş vrea să imit şi eu pe cei mai mulţi, dar se apropie ziua de 10 septembrie, care este o dată neplăcută
354
355
pentru Dunărea noastră. Deşi nu am îndrăzneală a crede că pot depărta curentul cel nou şi rău care domneşte azi în lumea politică cea mare, dar sunt dator să fiu santinelă neadormită la postul meu.
Urez tinerilor argonauţi, de sub direcţia şi conducerea voastră, viitor glorios şi mare, rugîndu-vă să primiţi frăţăştile şi cumetreştile mele salutări.
Ion Ghica
30 iulie 1883
50 Gravermon Gardens, Londra"
SCRISORI  DIN ELVEŢIA UN STAT DE CETĂŢENI CONŞTIENŢI
într-o singură zi poţi străbate Elveţia de la o graniţă ■,  la alta. Dar varietatea peisagiilor, lumea, natura bogată ; sg.; şi diversă care, în fuga unei zile, rulează încîntîndu-ţi ţ£ ochii ca un grandios film; de cinema, te chinuieşte ani de • fT zile în urmă, căutînd mereu răspunsuri la atîtea întrebări ce bat la poarta minţii.
Pătrunzi în cetatea Alpilor granitici şi calcaroşi prin ~       tuneluri întunecoase scobite în măruntaiele pămîntului ; r| te ridici la înălţimea gheţarilor şi a zăpezilor veşnice ; traversezi abisuri ameţitoare; treci printre ispititoare ■<„->   lacuri de smarald, peste rîuri cristaline cari ţîşnesc din ! ff- creierii munţilor, prăbuşindu-se în cascade zgomotoase I it  pînă-şi croiesc drumuri către mările de la nord şi de la t Â.   sud — cu drept cuvînt acestei ţărişoare i se spune : „castelul de apă al Europei". K       în goană îţi defilează prin faţa ochilor oraşe vechi, -S?   clădiri de piatră cenuşie,   turle, bolţi ogive, ruini de \- -ţ;   cetăţui medievale rămase pe muchiile prăpastiilor, aşezări moderne ou hoteluri somptuoase pe vîrful munţilor, coşuri imense, fabrici afumate, ferme izolate înecate în verdeaţă, cabane alpine de piatră şi de lemn acoperite cu şindrile, pe cari bolovani uriaşi le ţin în loc împotriva vînturilor ce scapă printre văi, suflînd furioase.
Ce diversitate de tipuri multiple îţi trec pe dinainte. Ce varietate de rase, de limbi, de obiceiuri se suprapun într-o singură zi de drum, cit tai în lung sau în lat acest colţ de pămînt. Şi totuşi cînd întîlneşti, după cum remarcă profesorul Louis Courtois, uniforma cu cocarda roşă şi crucea albă, simţi că o legătură comună — inte-
357
resul general — îi strînge pe toţi la un loc în acelaşi organism social, închegat într-un bloc solid şi unitar : Confederaţia Elvetică.
Rasa, limba, sîngele sunt adevăratele elemente ale comunităţii naţionale. Şi totuşi ce şubredă e această banală axiomă socială. Rasa ajunge un termen aşa nesigur şi confuz cînd urmărim compoziţia grupurilor etnice de azi ieşite din diversitatea raselor primitive.
Numai într-o minimă proporţie sîngele face un popor ; ceea ce fasonează istoria unui popor este spiritul.
Un grup de oameni avînd o istorie comună, suferind şi luptînd împreună, făcînd aceleaşi greşeli şi aceleaşi opere, trecînd prin aceleaşi experienţe istorice, îşi formează elementele cari constituie un popor — îşi creează un suflet.
Naţionalitatea elveţiană nu este fondată pe sînge, ci pe un element spiritual : pe istoria sa.
Participînd la trei civilizaţii : franceză, germană, italiană, Elveţia reuşeşte totuşi, fără să se încline, să-şi păstreze cultura ei proprie : patrimoniu elveţie.
Această veche republică democratică are felul ei de a fi şi a simţi, care se manifestă în artă, filozofie, religie, viaţă zilnică, caracterul şi întreaga atmosferă spirituală în care pluteşte un fel de credinţă în libertate.
Guillaume Tell este un simbol.
în mijlocul acestei naturi masive şi calme, în majes-tatea Alpilor, simţi un parfum natural, un fel de simplitate a vieţii rustice, o forţă primitivă în acest popor solid, grav, sănătos la trup şi la suflet.
Mentalitatea noastră de azi, cu acea concepţie despre lume cantitativă şi nu calitativă, cu greu îşi dă seama cum a putut şi cum poate subsista şi însemna ceva în istoria universală un minuscul stat ca Elveţia. Se uită faptul că nişte mici orăşele ca Atena, Florenţa au făcut mai mult pentru omenire decît cele mai vaste şi puternice imperii. în fine, republica Geneva ne-a dat pe Calvin şi Rousseau.
Marea operă a Reformei, plecată din Ziirich şi Geneva, s-a răspîndit peste toate continentele.
Elveţia există şi merită să fie un stat — zice profesorul Răgaz — pentru că dintre toate statele din lume ea are cei mai mulţi locuitori cari merită titlul de „cetăţeni conştienţi".
Germani, francezi, italieni, unii catolici, alţii protestanţi, cu toate contrastele de la un canton la altul, rămîn armonic legaţi numai printr-o unitate spirituală.
Pe acest mic petic de pămînt s-a făcut de multă vreme o cultură intensivă, calitativă, proprie individualismului ; fără a se forma o masă uniformă, s-a ajuns la o serie de mici lumi organizate. Un organism complex în care unitatea iese din diversitate.
Elveţia nu are nici o nevoie să împrumute idealul marilor state, nici să le imite metodele şi organizarea.
Valoarea ei nu consistă în numărul gurilor de foc, în organizarea mecanică şi nici în cultul statului. Ceea ce face geniul şi grandoarea acestei mici ţări este tocmai esenţa acelui ideal de libertate.
în toate timpurile, mişcările liberatoare şi-au găsit adăpostul pe acest sol, căci mica scenă a acestei ţări serveşte ca un cîmp interesant de experienţe pentru progresul umanităţii.
358
TRADIŢII GENEVEZE
Spre seară se răcorise. Din partea lacului de Geneva adia o briză plăcută. Delegaţii celor 55 de ţări ieşeau în grupuri de la o şedinţă furtunoasă a Conferinţei Internaţionale a Muncii. Discuţiile începute în sală' continuau afară, în gura mare, în toate limbile, de-a lungul stradelor paşnicului oraş elveţian, transformat subit într-o cosmopolită babilonie modernă.
Mă oprisem pe chei. Ronul cu apele albastre aluneca repede lovind cu furie în pilaştrii podului de piatră.
Din urmă mă ajunse un grup de delegaţi cari mergeau încet comentînd tare ştirile proaspete apărute în gazetele de seară. La mijloc, un om scurt, îndesat, cu pălăria turtită pe ceafă, c-o barbă castanie, frizată. Era un genevez, funcţionar la Biroul Internaţional al Muncii, fost profesor de istorie. Vorbea frumos, cu patos, făcînd gesturi largi, scuturînd enervat o gazetă făcută mototol.
Mi-a plăcut întotdeauna nobila revoltă, acea simpatică indignare care vibrează aşa de des, mai cu deosebire, în vorba francezilor inflamabili.
Din mers, după cîteva cuvinte, am înţeles despre ce era vorba :
C-o săptămînă în urmă se întîmplase în Geneva un scandal şi-o încăierare între socialiştii şi fasciştii italieni, cu prilejul unei întruniri pentru comemorarea morţii lui Matteoti. Se zicea că dictatorul de la Roma era supărat foc şi că dictase o energică notă diplomatică la Berna.
Consiliul federal, ca să evite asemenea neplăceri, avea de gînd să interzică orice întrunire pe tot timpul cît durează conferinţele internaţionale la Geneva. Cetă-
"!f  tenii genevezi însă, conştienţi şi zeloşi de independenţa *   lor, erau revoltaţi de măsurile şi amestecul înaltei auto-•.   rităţi federale în gospodăria liberei lor cetăţi. ;&       — E un adevărat scandal — explodă genevezul fu-
Irios — e un abuz de putere nemaipomenit pe care vrea sâ-1 exercite biurocraţia federală de la Berna asupra noastră. Iată în ce situaţie ne-a adus războiul şi pe noi, cari n-am luat parte la măcelul mondial. Democraţia - elvetică, ca şi democraţia în general, trece printr-o cum-< ţjf  plită criză. Ne înăbuşim în atmosfera asta. De pe timpul »   războiului s-a acordat Consiliului federal dreptul de a lua măsuri urgente fără să mai consulte Camerele federale. Pentru că nu s-a limitat durata dictaturii şi pentru că pofta vine mîncînd, domnii de la Berna nu se îndură să lase din mînă împuternicirea care-i ridică deasupra M   Constituţiei elveţiene.
Unul dintre delegaţii spanioli, un bătrîn cu privirea sumbră, ronţăind între dinţi capătul stins al unui muc de havană, întrerupse c-un ton grav : ^        — Totuşi e foarte natural ca autoritatea superioară să ia măsuri de ordine împotriva italienilor, cari au ajuns ^   să-şi transporte luptele lor de politică internă aci, pe j ||   pămîntul ospitalier al Elveţiei.
i jr-        — Pardon ! luarea măsurilor de ordine e treaba ora-f m   şului nostru. Nu trebuie să confundaţi Confederaţia El-Hf'   veţiană cu organismul cantoanelor. Comuna îşi are auto-v JL   nomia complectă. îşi are propria ei poliţie şi justiţie. "!■    Trebuie să ştiţi că Elveţia nu are nici o capitală, Berna este numit oraşul federal pentru că-i sediul autorităţilor Confederaţiei, dar nu-i capitala Republicei.
Măsura aceasta rigidă de a opri orice întrunire este cu totul împotriva tradiţiilor noastre. Asta înseamnă o :^ abdicare a conştiinţei geneveze, o renegare a idealului nostru. Peticul acesta de pămînt liber al Genevei a fost în faţa umanităţii, în cursul veacurilor, totdeauna locul sigur de refugiu al tuturor acelora oprimaţi în luptele politice sau religioase.
Din timpul Reformei, Geneva a fost cetatea refugiului. Elita Europei aci şi-a găsit întotdeauna salvarea şi azilul. Porţile cetăţii binecuvîntate au fost veşnic deschise pentru toţi luptătorii, cari adesea ajungeau la noi
360
361
cu braţele învineţite de fiarele din galere, cu spinările tăiate de bicele temniţelor.
Pentru polonezi, italieni, armeni, finlandezi, ruşi — victimele ţarismului — [...] Geneva a fost a doua patrie.
Aci, pe solul nostru, s-au format Cehoslovacia şi Iugoslavia.
Desigur, uneori am avut dificultăţi, dar a ne închina forţii înseamnă a face acte de laşitate. Geneva n-ar mai fi Geneva, cînd s-ar supune unei autorităţi rigide, oricare ar fi — politică sau confesională — ce ar tinde să înăbuşe sentimentele poporului şi libera lui voinţă.
— Dar azi sunteţi obligaţi — îi spune spaniolul — la anumite îndatoriri întrucît aci e sediul Ligii Naţiunilor. Geneva ajunge fatal un fel de creier mondial care frămîntă toate gîndurile omenirii.
— E adevărat că azi ni se impun noi datorii de stat şi politeţă faţă de musafirii şi reprezentanţii Naţiunilor. Asta însă nu înseamnă că noi trebuie să renunţăm la vechile şi democraticele noastre tradiţii de libertate a cuvîntului şi a luptelor de idei.
Geneva este sediul Ligii Naţiunilor, dar nu trebuie confundată cu ea.
In Geneva pot să-şi dea mîna toate rasele din univers, dar Geneva trebuie să-şi conserve personalitatea sa proprie, în ziua în care şi-ar pierde-o ea nu mai merită onoarea de a fi sediul Ligii Popoarelor.
Se întunecase cînd ne-am oprit pe mal privind la apa verde a lacului adormit. In depărtare, profilul munţilor Savoiei se pierdea în tonuri violete.
în fundul şters al zării abea se bănuia umbra gigantului Mont Blanc.
Deodată, un fulger sclipi lăsînd pe faţa apei o dîră de lumină; ghirlande de becuri electrice scînteiau în arcadele podului monumental.
Treptat, se luminau ferestrele caselor înălţate în amfiteatru. Şi în faţa ochilor noştri Geneva, mica cetate salvatoare, supranumită Roma protestantă, mîndra şi îndărătnica metropolă a libertăţilor, apăru în feeria nopţei ca o bizară constelaţie scînteind între opalul cerului şi smaraldul lacului.
La întoarcere. în dreptul podului, pe cheiul Ronului albastru, ne-am oprit cu sfinţenie în faţa micei insule, ascunsă în umbra unui buchet de arbori bătrîni. Insula lui Jean-Jacques Rousseau.
Genevezul, cu capul gol în răcoarea nopţii, după cîteva minute de tăcere, pe cînd îşi freca între degete firele de barbă castanie, ne spuse cu mîndrie :
— Trebuie să ştiţi, domnilor, că acestui neastîmpărat şi revoluţionar filozof, căruia i se datoreşte în mare parte renaşterea spirituală a lumei modeme, îi plăcea să semneze întotdeauna, oriunde ar fi fost : „J.-J. Rousseau, cetăţean al Genevei".
S <4. li
362
UTOPIILE DE AZI SUNT BANALITĂŢILE DE MÎINE
Cu drept cuvînt s-a zis că Elveţia formează un fel de inimă şi creier al lumii civilizate, căci în ea răsună gîndurile şi sentimentele omenirei.
Aci se întîlnesc interesele superioare comunităţii omeneşti. De aci se întind la toate naţiile binefacerile solidarităţii fraterne. Aci, după măcelul de la Solferino, s-au găsit cîţiva pacinici genovezi ca să înjghebeze o Uniune internaţională pentru ajutorarea răniţilor de război : celebra Cruce Roşie, care-şi răspîndeşte azi binefacerile pe tot globul, numărînd vreo şasezeci [de] milioane de fraţi. Emblema Crucei Roşii nu este decît drapelul federal răsturnat.
Dacă Elveţia este realitatea vie a unei idei de patrie superioară, avînd cei mai numeroşi cetăţeni conştienţi, luminaţi, cu vederi largi, primitori de idei şi oameni, aceasta se datoreşte, în cea mai mare parte, oulturei şi educaţiei şcolare.
„Şcoala elveţiană constituie mîndria noastră şi este flamura noastră", spune profesorul Courtois în conferinţele sale de la Văleni. Convingerea fermă a oricărui elveţian este că şcoala ţării sale este cea mai veche, cea dintîi din Europa pe care n-a fondat-o nici un papă, nici un împărat, nici un rege, ci poporul singur, printr-un act de libertate supremă şi de virilă îndrăzneală. Cu multă grijă, şcoala este întotdeauna ţinută în afară de lupta politicienilor. Căci ea e datoare să înveţe pe om să se ridice pe sine însuşi chiar atunci cînd nimeni nu-1 mai ridică.
364
Tradiţia şcolară e aşa de puternică aci, încît cariera profesorală e îmbrăţişată din tată în fiu, cîte trei-patru generaţii. în această republică democratică şcoala este socotită drept cea mai puternică pîrghie a democraţiei. Căci fără lumină nu poate fi conştiinţă cetăţenească şi guvernarea, fatal, trebuie să cadă în demagogie sau despotism mai mult sau mai puţin deghizat.
Pe faţada Universităţii din Geneva este gravată o inscripţie care arată felul în care-i privită şcoala :
„Poporul din Geneva eonsacrînd acest edificiu studiilor superioare aduce omagiul său binefacerilor instrucţiei, garanţia fundamentală a libertăţilor sale".
Totuşi chiar şi în această ţară a început să se simtă cum, în actuala atmosferă, să înăbuşă din ce în ce mai mult principiul democratic. Cu grijă îşi pun elveţienii întrebarea pe care şi Ferrero a formulat-o : „Dacă credinţa mistică a dreptului divin al regilor a murit, dacă şi cultul libertăţei este în agonie, în ce mai credem noi dacă nu în cele două metale ale lumei : aurul şi fierul ?"
în vîrtejul haotic al unei lumi îmbătrînite, pe deasupra tuturor controverselor politice ale zilei, cugetătorii elveţieni îşi îndreaptă privirile către tinerime, căci numai în noile generaţii îşi mai pun speranţele. Acolo sunt forţele creatoare cari vor dirija destinele ţării spre o nouă eră. Numai cine pregăteşte şi deţine tinerimea îşi poate asigura viitorul. Pentru a păşi pe alte noi căi cetăţeneşti, părăsind vechile prejudicii şi rutine intelectuale, trebuie, de la început, să se dea o altă îndrumare sistemului de educaţie şcolară.
Un profesor elveţian, nu un politician de carieră, d. Răgaz, arată pe larg că chiar în ţara celei mai vechi tradiţii şcolare, unde planează spiritul lui Pestalozzi, sistemul actual de educaţie nu suferă numai de un singur defect, ci este falş în ansamblul său ; inapt de a forma buni cetăţeni, pentru că nu poate forma nici adevăraţi oameni.
„Dacă un locuitor din altă planetă — zice el — ar debarca printre noi, s-ar minuna de multe lucruri văzute aci şi ne-ar întreba : «Dacă Dumnezeu a destinat ca educatori ai copilului pe părinţi, pentru ce vă daţi copiii încă fragezi pe mîini străine ? De ce lăsaţi să-i
365
înghesuie în nişte camere cu aer viciat, să-i ţie smirna ceasuri întregi ţintuiţi pe nişte bănci înguste, impunîn-du-le să stea liniştiţi. Oare voiosul avînt al vieţii fizice nu se comprimă prin asemenea măsuri ? Nu se pregătesc astfel o sumă de boli, nervozitate, indolenţă, deformaţia corpului, slăbirea simţurilor, pe lîngă seria bolilor contagioase. Oare nu se ştie că, cu cît se dă prilej copiilor de mai multă mişcare, cu atît sufletul şi corpul rămîn intacte şi sănătoase. Jocul este preludiul muncei. Visînd şi jucînd, copilul descopere lumea, posibilităţile şi locul unde munca sa îl cheamă.»"
Şcoala de azi uită că măsura timpului nu-i aceeaşi pentru copil şi pentru adult. Impărţindu-i ziua în ore de clasă, pretinzîndu-i prea multe lucruri, spiritul copilului să risipeşte şi se distrează. Lui îi trebuiesc impresii puţine, dar profunde. Or, tocmai dinpotrivă facem azi. Oră după oră urmează cu impresii diverse înăbuşind acea facultate indispensabilă : concentrarea spiritului. Cine nu a remarcat că după ce au început şcoala copiii nu mai au acea vivacitate, ardoare, curiozitate şi acel avînt de acţiuni voluntare.
Ce puţin cont ţine şcoala de azi de aceea ce înseamnă geniul natural al copilăriei.
Tăvălucul nivelator trece nepăsător peste toţi, zdrobind mugurii plini de sevă şi de intuiţie, adesea de o uimitoare originalitate de sentimente şi de idei.
„Puţini oameni —- spune Spencer — par a înţelege că există ceva în lume pe care l-am. putea numi moralitate fizică. Nu cantitatea cunoştinţelor grămădite în creier, ca grăsimea în corp, au mare valoare, ci cunoştinţele transformate în muşchi ai spiritului.
O oră de muncă aşa cum trebuie preţuieşte cît patru ore de muncă plictisitoare. In loc de minţi pasive bine îndopate, ne trebuiesc minţi active bine formate."
„Există încă o superstiţie a instrucţiei intelectuale, zicea marele filozof şi poet Guyau. Trebuie să ne convingem odată că un om în putere şi fecund e mai însemnat pentru rasă decît un om bicisnic care şi-a încărcat memoria cu o grămadă de cunoştinţi dintre cari multe nu-i sunt de nici un folos în viaţă."
Şcoala nu trebuie să fie numai aşezămînt de instrucţie, ci mai mult de educaţie. Or, azi se neglijează în şcoală educaţia sentimentelor' şi a voinţei.
Spiritul şcoalei de azi este spiritul maşinei, simbolul secolului nostru. Tindem parcă la adoptarea sistemului i Taylor şi pe terenul şcolar ; întrucît nu are suflet, şcoala să mecanizează urmînd inconştient spiritul industrialismului capitalist. Dacă reflectăm asupra criteriului cantitativ de azi ne întrebăm ce cîştigă omul care să îndoapă c-o mare cantitate de cunoştinţi diverse, adesea neasimilate ? Devine mai inteligent ? Dimpotrivă. Acumularea asta îi comprimă orice avînt al vieţii personale.
Un fel de vid intelectual să produce. O mutilare, căci să distruge facultatea activă. Supliciul orelor de clasă aduce pasivitatea, inerţia, tăcerea. Elevul azi mereu primeşte şi nimic nu dă din el.
Cîte cunoştinţi de prisos ! Cită forţă intelectuală cheltuită în zadar ! Cîtă muncă în gol ! în locul unei instrucţii difuze trebuie să ajungem la o educaţie sugestivă, conducătoare, concentrată.
Cel mai bun sistem de educaţie trebuie să aibă un punct de plecare : munca, lucrul. Omul trebuie format pentru lucru, însă pentru lucrul său, personal fiecărui individ, pentru ce este chemat să facă, pentru ceea ce trebuie să ajungă ocupaţia, opera, viaţa sa.
Orice altă muncă afară de aceea nimerită este o corvoadă.
Fără o operă îndeplinită, oricît de modestă ar fi, nici un om nu poate deveni un caracter ; să risipeşte fără folos şi nu cunoaşte niciodată profunda mulţumire de a trăi. Căci opera îndeplinită este motorul vieţii omeneşti. Şcoala de azi uită vechiul adagio : „viaţa educă pe om".
Şcolarul nu trebuie izolat de ansamblul vieţei lui, nu trebuie pus într-o atmosferă specială, separîndu-1 astfel de ambianţa normală şi individuală. Trebuie educat în cadrul său natural. Viaţa şcoalei trebuie legată şi modelată după viaţa zilnică a copilului. Educatorul trebuie să pătrundă şi să deştepte însuşirile ce dorm în fundul unui suflet. în asta constă arta de a forma spiritul uman.
366
367
Mai necesară este pregătirea voinţei şi a inimii decît acumularea de cunoştinţi.
Pentru a pregăti buni cetăţeni ne trebuie o educaţie democratică. Şi la asta nu putem ajunge decît printr-un sistem de educaţie bazat pe libertate, într-un spirit de solidaritate.
Adevărata etică socială trebuie să ne dea omul cel mai liber în acelaşi timp şi cel mai apt posibil pentru o viaţă colectivă.
Şcoala nouă nu se poate introduce deodată printr-o revoluţie sau printr-o simplă reformă de învăţămînt. Fiecare ţară îşi are condiţiile sale speciale. Totuşi, această nouă şcoală îşi face drum, indicînd direcţia către transformarea sistemului de educaţie după un alt principiu regulator de orientare... şi idealurile, utopiile de azi sunt banalităţile de mîine.
SCRISORI  DIN ORIENT
IMPRESII DIN STAMBULUL MODERNIZAT
Călătorul plecat seara din Constanţa, pe unul din elegantele noastre vapoare poştale, a doua zi la amiazi intră în JBosforul cel mult cîntat de poeţii antici şi moderni.
Cu viteză redusă, o oră pluteşte vaporul prin canalul acesta natural, care desparte Europa de Asia. Acelaşi neschimbat, măreţ şi fermecător decor, unic pe faţa globului. Aceeaşi armonie într-o nesfîrşită variaţie tot drumul cât defilezi de-a lungul malurilor celor două continente. La poalele colinelor undulate, în curbele graţioase ale băilor tăiate de curentul apei, se înşiră acele încântătoare sate şi orăşele, care-şi resfrîng culorile în oglinda Bosforului : Beicos, Kandili, Buyuk-Dere, Terapia, Ar-năut-Keny, Orta-Keny.
In verdeaţa grădinilor etajate, în umbra platanilor, apar casele colorate, chioşcuri, pavilioane bizare, cupole şi minarete cu broderii de arabescuri. Pinii verzi şi chiparoşii negri, printre albele lespezi de morminte, dau o mistică distincţie peisagelor funebre ale cimitirelor turceşti.
Departe, jos, la suprafaţa apei, apare alb Turnul lui Leandru. în faţă, promontoriul vechiului Bizanţ cu vestitul ruinat serai.
N-am văzut Constantinopole dinainte de războiul mondial. Acelaşi vast amfiteatru, amestec bizar de ruini antice şi clădiri moderne : palate, cazărmi şi moschee cu minaretele ascuţite ca nişte suliţi înălţate spre cer, o îngrămădire babilonică, fără pereche, într-o incomparabilă panoramă.
369
Magia Orientului te farmecă numai cît stai în contemplare pe puntea vaporului în mers. Mizeria orientală cu pitorescul ei o simţi îndată ce pui piciorul pe pămînt.
Dar lumea să schimbă. Orientul se deşteaptă. Altă viaţă se simte în lumea islamică, în străvechea cetate a padişahilor. înainte de acostarea vaporului, la prima aruncătură de ochi spre furnicarul cheiului de la Galata, rămîi nedumerit. O mare de capete acoperite cu pălării, şepci şi căciuli, cu aceleaşi forme banale şi urite. Fesul roşu, culoarea locală, şalvarii şi papucii, cealmaua, iaş-macul şi feregeaua au dispărut. Metropola Islamului şi-a pierdut pitorescul, acea notă vie pe care o da varietatea şi strălucirea costumelor multicolore de altădată.
Suntem în tînăra republică a lui Mustafa Kemal. reformatorul care şterge fără milă orice urmă de amintire a trecutului istoric din bătrîna împărăţie Otomană.
La scara vaporului, doi poliţişti corecţi, rigizi, îmbrăcaţi în uniforme kaki, cu şepci nemţeşti, execută riguros controlul paşapoartelor. Pînă să-mi vie rîndul îi privesc cu atenţie. Nu ştiu de ce, dar nu-mi vine să cred că sunt turci veritabili.
Lîngă mine, răzămată de balustradă, stă bosumflată o doamnă cu capul gol. E soţia unui ofiţer de bord.
— Mata nu debarci ? Nu vrei să te plimbi în oraş ?
— Dar cum să nu vreau ? izbucni cu parapon, abea stăpînindu-şi lacrimile. Nu mi-am vizat paşaportul la Constanţa şi nu mă lasă nici moartă să debarc de aici uricioşii ăştia de turci, lua-i-ar dracul să îi ia... Ce gentili, ce drăguţi erau cu noi mai înainte, cînd purtau fesuri. Ce bine era atunci... ce culantă era poliţia şi vama turcească... le dădeai ceva şi treceai fără grijă. Acum au ajuns de nesuferit. Nu ştiu ce să mai inventeze ca să facă mizerii vapoarelor noastre. Au ajuns pînă acolo că nu vor măcar să mai primească nici un bacşiş de la noi... sunt oribili... aroganţi şi mojici...
— în Turcia, odată cu fesul şi cealmaua s-a desfiinţat şi sfîntul obicei al bacşişului, ne spune comandantul vaporului. Ce păcat ! Avem multe de suferit din cauza asta. Schimbarea a fost prea bruscă, turcii au trecut de la o extremă la alta. înainte, în regimul capilulaţiiior,
numai turcii nu erau stăpâni aci. Aveau o frică straşnică . de străini şi... toate se aranjau cu înlesnire... ni se „facilitau" toate operaţiile în port. Acum străinii întîmpină dificultăţi din ce în ce mai mari. Turcii, înainte prea toleranţi, au ajuns acum intransigenţi şi de un şovinism exagerat.
Debarcăm. în stradă, ordine şi curăţenie. Un şir ne-sfîrşit de taximetre se scurg cu viteză redusă. La încrucişarea stradelor, ridicat pe un postament, un poliţist turc, c-o gravitate britanică, c-o chivără roşie de metal în cap, manevrează cu braţele ca un automat dirijînd circulaţia întocmai ca un policeman englez pe străzile Londrei.
Principala arteră de circulaţie din Pera, în strălucirea luxoaselor vitrine, pare una din bogatele străzi ale cartierelor comerciale din Paris sau Viena.
Au dispărut haitele de cîini cari se tolăneau nesupăraţi în mijlocul drumului. Nu mai întîlneşti cămilele lăţoase cari păşeau resemnate — înlocuind căruţele primăriei — cărînd gunoaiele străzilor în panere imense prinse de gheb în formă de samar. Nu mai vezi măgăruşii cenuşii închiriaţi cu ora, de cozile cărora se ţineau stăpânii lor gîfîind la fugă. Celebrii tulumbagii, cari alergau desculţi, cu burdufurile de apă în spinare ca să stingă focul ce mistuia cartiere întregi de case din lemn din Stambul, au fost înlocuiţi de o companie belgiană, venind cu cele mai moderne aparate împotriva incendiilor.
S-a dus misterul haremurilor, visătoarele cadîne şi încruntaţii eunuci. Mîndrii cavaşi ai legaţiilor străine, în costumele de altădată cu broderii de aur şi argint, cu iataganele curbate, au azi banale şepci nemţeşti, întocmai ca portarii hotelurilor mari.
Una dintre minunatele moschee e transformată în bancă otomană. La Ilidiz Chioşcul Hamidian, într-unui din palatele împărăteşti ale Sultanului Roşu, e cazino şi joc de cărţi. Intr-o somptuoasă sală, în care se află cel mai mare covor din lume, e instalată ruleta. Se vorbeşte că Sfînta Sofia va fi transformată în curând într-o imensă sală de dans. Eyubul, cetatea morţilor eroi, tezaurul care
370
371
închide gloria trecută a Islamului, locul întîlnirilor romantice descrise de Loti, prietenul turcilor, fidel pînă la moarte, Eyubul, cu mormintele lui de marmoră la cari ardeau veşnic lumini şi fumegau miresme, azi cade în ruină. Nimic nu se reface, şi zi cu zi se şterge amintirea trecutului istoric.
Dervişi, hogi, imami, muezini, o întreagă armată de paraziţi a fost trimisă la muncă. S-a hotărît că-i de ajuns un hoge la fiecare geamie. Văd o mulţime de turci pur-tînd şepci, dar cu viziera la spate. Unul mă lămureşte : Ei trebuie să se roage lui Allah de cinci ori pe zi. In geamie stau cu capul acoperit, şi cînd fac temeneaua în genunchi, lovindu-se cu fruntea de podea, îi împiedică viziera şepcei sau borul pălăriei. Mustafa Kemal nu s-a gîndit la asta cînd a suprimat fesul, care era foarte practic pentru temenelele închinăciunii. Nu mai întîlneşti pe străzi acele pachete ambulante pe cari le urmăreai cu priviri iscoditoare. Turcoaicele, îmbrăcate azi după ultimul jurnal, nu se mai deosebesc de celelalte levantine cari foiesc libere pe străzi, privindu-te fără sfială drept în ochi. Dar, vai... cine ar fi bănuit că în misterul iaşma-cului şi a feregelei se ascundeau odată atîtea tipuri banale şi urîte.
Scăpată din robia seculară a legilor, odalisca a ajuns dintr-o dată pe cea mai înaltă culme a feminismului modern. Turcia este singura ţară care a numit în magistratură o femeie judecătoare de pace.
Pe vechea scenă bizantină, în decorul ruinatelor castele genoveze şi a piramidalelor moschee, ai impresia că se mişcă o lume nouă în banalitatea costumelor moderne. Ca să mai poţi respira puţin din aerul Orientului trebuie să treci vestitul pod de la Galata, întins peste poeticul Corn-de-Aur, să rătăceşti prin întortocheatele uliţi din cartierele străvechiului Stambul, să te înfunzi în obscuritatea tavernelor îmbîcsite de fumul narghilelelor şi de mirosul fripturii de berbec, să te pierzi in labirintul celebrului bazar — fostele grajduri ale împăratului Adrian, pline azi cu vechituri ruseşti, ultimele epave ale nefericiţilor nobili Vranghelişti, refugiaţi aci în Ţarigradul visat să-1 cucerească.
372
Cerşetori, desculţi, zdrenţeroşi nu se mai văd pe străzi. Camioane, căruţe cu materiale nu circulă şi nu descarcă ziua pe stradele principale. Cine ar fi crezut că într-un timp aşa de scurt vom putea lua lecţii de la turci pentru organizarea asistenţei sociale, a poliţiei, a circulaţiei, a pompierilor... chestiuni de care trebuie să se ocupe orice mare municipiu modern.
Fără nici o exageraţie, dar orice călător cinstit trebuie să recunoască tristul adevăr : capitala României Mari a rămas în urma marilor oraşe din Orient. Bucureştiul e mai oriental decît Constantinopol, Atena, Alexandria sau Cairo.
Pentru că arătam admiraţie şi nedumerire faţă de cele ce vedeam, un prieten stabilit în Constantinopol căută să mă lămurească :
— Să nu crezi că minunea acestei schimbări la faţă s-a făcut printr-o nouă şi savantă concepţie de organizare. Desfiinţarea bacşişului şi stricta executare a or-dinilor — numai acestor două esenţiale reforme se da-toreşte toată schimbarea.
— Bine — îl întrerup eu — ăsta e oul lui Columb. Dar vreau să ştiu secretul prin care au reuşit să facă aceste două formidabile reforme într-un timp aşa de scurt. Cum au putut face educaţia publicului ?
— Ei vezi, asta-i chestie de psihologie politică, îmi spuse prietenul, zîmbind pe sub mustaţă. Deşi nu mă pricep în psihologie, am să-ţi spun numai un caz întîmplat aci care te poate lumina. Ştii despre ordinul care a făcut atîta vîlvă : suprimarea fesului. La o serbare naţională cîţiva turci au venit cu fesuri. Au fost pur şi simplu executaţi. Şi atunci turcii şi-au făcut socoteala că-i mai bine să-şi păstreze capetele decît fesurile. Mustafa Kemal care a dovedit că e un bun general pare a fi şi un foarte bun psiholog. Dealtfel el nu face decît să imite pe ţarul Petru cel Mare care, voind să civilizeze Rusia, tăia capetele supuşilor cari nu voiau să-şi taie bărbile şi pletele.
Chinuit de o sumă de întrebări ca să înţeleg marile prefaceri şi ceea ce se numeşte aci „turchism" sau „kema-lism", a trebuit să întreb pe unii şi pe alţii, să leg firul
373
istoric întrerupt de război, să mă opresc în faţa marilor probleme sociale cari fatal se pun : Formează turcii o naţiune şi un stat ?
Religia islamică cu legislaţia ei condamnă Turcia pentru totdeauna la imobilitate, sau îi lasă facultatea de a se acomoda progresului alături de ţările civilizate ?
Am notat o sumă de păreri ca răspuns la atîtea întrebări ce fatal trebuie să-şi pună, la fiecare pas, omul civilizat în timpul unei călătorii prin ţări străine.
BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA
Unde a fost celebra bibliotecă ?
Am pierdut o zi întreagă rătăcind pe străzile Alexan-riei moderne. Am rămas nedumerit. Nu se ştie nimic fprecis. Nimeni nu poate arăta locul unde se înălţa cea fmai vastă bibliotecă a lumei vechi.
Nici unul din marile oraşe ale antichităţii n-a suferit ■"0 soartă aşa de tristă ca Alexandria.
Nu ne-a rămas decît tradiţia istorică. Oraşul cu toate splendorile sale a fost parcă ras din -temelii. Nu avem decît aspectul general, indicaţii vagi, fO cunoştinţă aproximativă, fără precizii topografice şi tarhitectonice.
Răzleaţă a mai rămas în picioare numai coloana zisă lui Pompei, singura mărturie a vechei splendori. Cele 'două obeliscuri rămase, cunoscute sub numele de Acele rCleopatrei, se găsesc azi unul la Londra, şi altul la New York.
Toate lucrările erudite şi metodice ale savanţilor n-au putut aduce lumina necesară pentru a verifica pe teren, într-un chip sigur, datele transmise de tradiţia literară.
„Topografia alexandrină — spune d. Breccia, directorul muzeului — prezintă încă dificultăţi şi enigme pe :cari numai viitorul poate le va dezlega."
După celebra descripţie straboniană, Alexandria, capitala falnică a Ptolomeilor, avea un caracter unic în lume. Ea nu se formase prin îngrămădiri succesive ca celelalte mari oraşe, ci răsărise dintr-o dată din pămînt pe-o îngustă limbă nisipoasă între mare şi lac.
*1
375
Grandiosul plan închegat de mintea genială a marelui Alexandru Machedon fusese admirabil realizat de minunatul arhitect Dinocrates.
Dar... necruţătorul tîrnăcop al vremei a făcut ca din măreaţa cetate, diamantul Mediteranei, care strălucea de bogăţia templelor, palatelor şi monumentelor, să nu ră-mînă nici o urmă în picioare.
în această Alexandrie, locul atîtor măreţe şi tragice întâmplări, noi nu putem azi nici măcar să localizăm şuvenirile rămase din vremea splendoarei sale.
După Strabon, Alexandria avea cinci mari cartiere : la centru era Regia (oraşul regal), numit în urmă Bru-chion, cu palatele şi edificiile publice. De o parte, cartierul Racotis, centrul populaţiei egiptene, de altă parte, cartierul evreiesc. în partea vestică, Necropolis, cu grădinile, mormintele şi casele de îmbălsămare. în partea estică, Nicopolis, cu hipodromul şi amfiteatrele sale.
Bruchionul, cetatea regală ptolomeică, înconjurată cu ziduri şi grădini suspendate, un oraş în marele oraş, a fost cîteva secole metropola intelectuală a lumei.
Aci se înălţau palatele regale, templele lui Cronos, Poseidon, Serapeum, Soma, imensul mausoleu avînd cosciugul de aur masiv al lui Alexandru Machedon, teatrul cu fundul scenei spre mare, gimnaziul cu portice şi galerii acoperite.
Dar edificiul imens care atrăgea toate privirile cu epistilul şi marele dom era muzeul legat de bibliotecă.
Acest celebru, unic asezămînt de cultură, era — spune Haussay — un fel de şcoală, mînăstire şi academie. Vreo sută de cărturari, poeţi, filozofi, astronomi, filologi trăiau în comun pe socoteala statului, fără gri jele materiale ale vieţei, în această, numită cu ironie, „colivie a muzelor".
Se ştie că muzeul cu biblioteca se găseau în acest cartier, dar pînă azi nu s-a putut identifica locul clădirilor. Se crede că ar fi prin locul unde sunt azi clubul kedivial şi agenţia „Cook".
în grădina Consulatului austriac s-a găsit un bloc de granit cioplit ca să primească rulouri de papirus.
Se zice că acest bloc este singura epavă rămasă din celebra bibliotecă.
■B Acest asezămînt întreţinut din bogate fonduri avea Mt grădini, săli de studii şi de masă în comun. Savanţii |B pensionari erau grupaţi în confrerii deosebite după na-EHE tura ocupaţiei.
■B Intr-o viaţă calmă şi sigură, în atmosfera de intelec-JBM.tualitate şi erudiţie, aceşti cărturari se consacrau stu-fflr diilor, cercetărilor şi creaţiei artistice. iH Desigur nici ei nu au fost cruţaţi de ironii şi sar-lB casme. Un oarecare Timon, silograful, îi numea trîntori IS cari nu-şi mai sfîrşesc lucrările, fiind hrăniţi bine în
wm cu?ca muzelor. ' B      Primii directori ai bibliotecii au fost : Zenodate de I m *a ^Ies' Calimah şi Eratostene.
f jg Se zice că ajunsese pînă la 900 de mii de volume. Se î jRr îmbogăţise cu marea colecţie de cărţi a lui Aristot. Mai ' Ar târziu, Antoniu dărui Cleopatrei 200 000 volume luate din Wt biblioteca de la Pergam.
mm: Pentru înzestrarea Bibliotecii din Alexandria erau «ordine severe ca să confişte toate cărţile călătorilor sosiţi Wt- în port.
Wt Originalele se reţineau la bibliotecă şi se înapoiaţi mm numai copiile.
WB De la Atena s-au căpătat cu plată originalele trage-Hf diilor lui Sofocle, Euripide şi Eschile. S-a tradus Biblia Mm sub denumirea de : Tălmăcirea celor 72. Wt Unul din Ptolomei, pentru a înfringe concurenţa ce-o Wt făcea Pergamul, a interzis exportul papirusului. Egiptul Wm avea monopolul acestui produs.
Tl Aceasta a contribuit mult la invenţia şi industria mm pergamentului.
mm Organizarea acestei memorabile şi originale instituţii ■ W — muzeul şi biblioteca — se datoreşte lui Ptolomeu | mg Filadelful. Inspiratorul însă a fost Demetrius din Falero, M elevul mi Teofrast, orator de talent şi un mare spirit de Iff organizator. El a avut ideea de a grupa pe savanţi, a le ■m  asigura viaţa, punîndu-le la dispoziţie şi armele de cer-
I'' . cetare printr-o imensă bibliotecă. Cultul muzeelor — zicea el — este simbolul spiritului ştiinţific. Chiar şcolile pita-" goricienilor se numeau muzee.
s
376
377
Eî lărgise planul printr-o instituţie al cărei scop nu era numai răspîndirea doctrinelor filozofice, ci şi înlesnirea progresului tuturor ştiinţelor.
Aci, în acest cămin al luminei, Eratostene a întocmit harta sa geografică, încercînd prima măsurare a meridianului terestru. Astronomul Aristark din Samos a făcut prima descoperire că pămîntul nu-i decît o planetă din-tr-un sistem al cărui centru e soarele. Euclide şi-a scris celebra carte Elementele, primul tratat de geometrie. Din şcoala lui au ieşit cei mai mari matematicifeni] : Arhimede şi Apollonios.
Teofrast întemeiază botanica ştiinţifică.
Medicul Herofile dezvoltă ştiinţa lui Hipocrat prin studiul anatomiei. Aci se făcea pe acele vremuri vivisecţie pe criminali. Chirurgia ia un mare avînt sub Erasistrate.
Aci a fost ultima mare şcoală de filozofie a lumei antice. Doctrina neoplatonismului, datorită lui Ammonius, Plotin, Porfir, Proclus şi Damascius, făcea legătură între spiritul elen şi spiritul oriental.
Aci a fost ultima rezistenţă a lumei antice împotriva curentului triumfător al creştinismului.
Aci a făcut apel împăratul filozof Iulian Apostatul, în lupta sa împotriva creştinilor.
Dar era prea tîrziu... şcoala alexandrină se găsea la limita a două lumi. Ultimul copil născut al lumei antice era şi precursorul lumei moderne.
în domeniul artelor a rămas termenul de alexandrinism. Ceea ce în literatura modernă ar fi întrucîtva parnasianismul, versificaţie savantă, maniera stilului în detrimentul inspiraţiei, al emoţiei şi al poeziei adevărate. Alexandrinienii au fost mai mult versificatori abili decît poeţi născuţi. Totuşi aci au înflorit genul elegiac al poetului Calimah şi genul pastoral al lui Teocrit şi Aratus, de la care s-a inspirat Virgiliu scriind celebrele sale Georgice.
— Cred că progresul omenirei ar fi cu mult mai avansat dacă celebra bibliotecă n-ar fi fost arsă cînd au intrat arabii în Egipt, zise tovarăşul meu de drum, pe cînd ne întorceam din recunoaşterea făcută. însoţitorul nostru, un arab cult, distins funcţionar la Externe, după
"ce ne oferi cîte o ţigară parfumată, începu să vorbească grav şi dulce în acelaşi timp.
— Cred că se exagerează, d-lor, în chestiunea asta. Că marele calif Omar ar fi spus : „Dacă sunt cărţi ce , conţin ştiinţa Coranului, biblioteca e inutilă ; dacă conţin falte ştiinţi, biblioteca e periculoasă, deci trebuie arsă", asta nu-i decît o legendă, ca multe altele.
De fapt, biblioteca fusese arsă încă din timpul lui Cezar care, asediat în Bruchion de către Achillas, a dat foc vaselor inamice din port. în timpul stăpînirii romane decadenţa şi ruina au mers progresînd.
Multe cărţi importante luau drumul Romei. Apoi creştinii din Alexandria, conduşi de episcopul Teofilie, cînd au devastat templul Serapion, au distrus şi cea mai mare parte din cărţile bibliotecei, socotită pe acea vreme ca cel mai mare depozit al cunoştinţelor omeneşti din întreaga lume păgînă.
Arabii au avut întotdeauna respectul culturei.
Chiar maximele noastre dovedesc asta :
„Cerneala învăţatului este tot aşa de preţioasă ca şi sîngele martirului'1 ; „Lumea este susţinută de patru stîlpi : ştiinţa înţeleptului, justiţia puternicului, rugăciunile omului bun şi valoarea omului brav" ; „în paradis cel care şi-a întrebuinţat bine condeiul intră alături de cel care a căzut de sabie."
Desigur că arabii, ca orice armată de invazie, nu au respectat, intrînd cuceritori în Alexandria, toate aşeză-mintele de cultură găsite acolo.
Dar ce-au făcut toate trupele civilizate din Europa armatelor europene din ziua de azi ? Ce au făcut germanii în războiul mondial ? Ce au făcut francezii în Constantena şi englezii în Magdala ?
Dar ce-au făcut toate trupele civilizate din Europa cînd au intrat acum cîţiva ani în Peking ?
Am ascultat amîndoi în tăcere fără să mai putem răspunde ceva.
378
FARUL DIN ALEXANDRIA
După un asediu de opt luni, celebra cetate a Tirului căzu în mîinile cuceritorului Alexandru Machedon. întreaga Sirie i se supuse. Egiptenii, cari suferiră cruzimile şi jafurile perşilor, îl primiră pe Alexandru ca pe un salvator. Armata de expediţie petrecu iarna în clima caldă a Egiptului. Atunci se întocmiră planurile şi se puse temelia noului oraş Alexandria, pe-o îngustă limbă nisipoasă între mare şi lacul Mariotis. In cîţiva ani luă un avînt uimitor, după jumătate de secol ajunse centrul comerţului mondial, şi trei secole Alexandria rămase cel mai bogat şi mai populat oraş de pe glob.
După studiile geologice făcute, s-a constatat că limba de pămînt pe care se află azi oraşul Alexandria în vîrstă preistorică nu era compactă şi legată de continent. în acel loc era un rînd de insule, puţin ridicate deasupra nivelului mării, formînd un fel de bară la intrarea în golful care mai tîrziu s-a transformat în lacul Mariotis. Prin depunerea şi aglomerarea neîncetată a nisipurilor de dune, pe încetul insulele s-au legat între ele formînd o limbă de pămînt care a despărţit lacul de mare.
Profilul coastei şi-a schimbat aspectul din antichitate.. Nivelul oraşului vechi este cu 7 metri mai jos decît al oraşului modern. Ruinele oraşului ptolomeic sunt la adîn-cime, în păturile acoperite de apa mării.
în partea dinspre răsărit, în cartierul Moharrem-Bey, se ridică nişte coline (Muntele Testacei). Hîrburi de oale de lut, adunate acolo în curs de secole, au format nişte coline destul de mari.
380
ţ
t Se ştie că în antichitate lutul ars avea o întrebuinţare foarte răspîndită. Corăbiile cari veneau din Mediterana
^sau din Marea Neagră aveau mii de vase şi obiecte de lut. Amforele cu cenuşa morţilor, vasele cu provizii fu-
fnebre cînd se stricau erau aruncate aci. De ani întregi
i se scoate din acel loc material pentru facerea betonului necesar construcţiilor şi străzilor.
Insula Faros, pe care a fost construit monumentalul far, era cunoscută încă din timpul epopeii homerice. Herodot nu vorbeşte nimic despre ea. Strabon dă oarecari lămuriri asupra portului Fariote. In lungul coastei s-au descoperit ruini de necropole acoperite azi de apă. Se ştie că în această insulă era un puternic cuib de piraţi. Tradiţia literară aminteşte de un templu al lui Poseidon.
Renumele insulei 1-a făcut însă acel turn luminos care a dat numele său tuturor farurilor, operă considerată ca una dintre cele şapte minuni ale lumii.
Cu toate că a făcut admiraţia lumii vechi, avem foarte puţine date pentru o descriere amănunţită. Chiar
' locul precis unde se înălţa nu-i stabilit într-un chip ne-disoutabil, după cum arată d. Breccia, directorul muzeului din Alexandria.
Unii arheologi susţin că farul a fost construit pe locul fortului Qait-Bey, iar alţii susţin că ar fi fost pe punctul
. Diamant, mai la nord, pe o stîncă azi înecată. E drept că Strabon descrie farul aşezat pe o stîncă înconjurată de mare.
Dar punctul Qait-Bey a fost desigur o insulă stîn-coasă, şi mai tîrziu s-a legat cu o şosea pe dig de piatră.
Acest turn luminos a fost o inovaţie în arta navigaţiei.
Primii navigatori se călăuzeau prin trecerile periculoase de focuri aprinse de către locuitorii de pe litoral. Mai tîrziu se puneau lumini şi la intrările portului.
La Alexandria, coasta fiind foarte joasă, era nevoie ca lumina să fie ridicată la o înălţime mare ca să poată ■ fi văzută de la distanţă.
Farul, proiectat de Ptolomeu I, era opera lui Sostrate din Cuide, fiul lui Dexifane. Acest monument după cum arată inscripţia era dedicat : „Zeilor salvatori ai celor cari merg pe ape".
381
Materialul din care s-a lucrat era : marmură, granit de Assuan şi bronz.
în jurul fortului Qait-bey se văd şi azi enorme mase de granit, aşezate acolo ca să spargă valurile de la larg, protejînd baza farului.
Se zice că avea o înălţime de 120 metri, conţinea trei sute de camere, pentru personal şi magazii de provizii. Turnul avea trei etaje : primul — pătrat, al doilea — octogonal, şi al treilea —■ cilindric. Primul etaj avea o înălţime de 60 metri. Cele patru colţuri ale primei platforme erau decorate cu nişte giganţi centauri marini în bronz, cari suflau în conguri marine.
Al doilea etaj avea 30 metri înălţime ; pe o terasă se înălţa turnul cilindric, care conţinea lanterna între opt coloane, sub o imensă cupolă. Deasupra era aşezată statuia de bronz a zeului Poseidon, de şapte metri înălţime.
în interiorul uriaşului edificiu era o cisternă cu apă potabilă ; din subsol se ridicau pînă la al treilea etaj, cu inaşini elevatoare, apa şi combustibilul.
O dublă rampă în plan înclinat făcea înconjurul puţului ajungînd pînă la terasa a doua, unde puteau să urce şi animalele.
Lumina se obţinea prin focul lemnelor răşinoase. O oglindă metalică convexă reflecta flacăra. Navigatorii o zăreau de la 30 kilometri depărtare.
CANALUL DE SUEZ
Am trecut prin Canalul de Suez călătorind pe unul dintre cele mai mari pacheboturi ale ,,Lloyd"-ului. Numai aşa poţi să-ţi dai seamă de lucrările făcute în deşertul nisipos dintre Arabia şi Egipt. De pe puntea unui vapor de mic tonaj nu poţi vedea nimic, şi mergi ca între două ziduri înalte printre digurile ce se ridică de o parte şi de alta a canalului.
Această operă tehnică este desigur una dintre cele mai formidabile întreprinderi din lume. Tăind istmul dintre cele două continente, unind apele Mediteranei cu ale Mărei Roşii, s-a legat Occidentul european cu Ex-tremul Orient asiatic printr-o nouă cale de apă, între Atlantic şi Pacific, cu mult mai scurtă decît vechea cale pe la Capul de Buna Speranţă, care înconjura întreaga Africă.
în măreţia acestei opere nu ştii ce să admiri mai mult : valoarea materială, tehnica prin care s-a învins natura, sau eroismul moral, puterea de voinţă, ideea-forţă pe deplin biruitoare.
Ideea de a pune în comunicaţie cele două mări, tra-versînd solul egiptean, este foarte veche. Mai toate încercările făcute în antichitate au urmărit legătura Nilului cu Marea Roşie. Cea dintîi lucrare a fost a faraonului Nicos. Tăierea canalului a fost întreruptă, căci un oracol a prezis că de lucrările începute se vor folosi barbarii. O sută douăzeci de mii oameni se zice că au pierit lu-crînd la acest canal abandonat.
Darius reia lucrările şi termină canalul care corespunde în mare parte azi cu actualul canal de apă dulce.
383
Sub Ptolomei se lucrează ecluze la gura canalului dinspre Marea Roşie. Sub romani canalul fu lăsat în părăsire. Traian numai s-a ocupat cîtva timp. S-a păstrat numele de Amnis Traianus (Fluviul lui Traian).
Arabii, cari aveau nevoie să transporte grinele din Egipt în Arabia, au încercat să deschidă vechiul canal între Nil şi Marea Roşie. Cu timpul această legătură s-a pierdut complect. Tocmai tîrziu, prin secolul al XV-lea, după ce Vasco de Gama croise drum la Indii pe la Capul Bunei Speranţe, veneţienii, ca să revie la bogatul trecut pierdut, agită ideea tăierei unui canal între Mediteranâ şi Marea Roşie. Greutăţile materiale i-au împiedicat să realizeze grandiosul lor plan. Mai tîrziu, sultanul Mustafa al III-lea, Richelieu, Colbert, Leibnitz, Voltaire, Volney şi Napoleon s-au ocupat de chestiunea tăierii istmului de Suez.
Napoleon, însoţit de un numeros stat-major de savanţi, a făcut recunoaşteri şi studii la faţa locului pentru începerea lucrărilor, dar împrejurările politice l-au împiedicat, întîrzierea a fost pricinuită şi din cauza unei simple greşeli de calcul. Inginerul Lepere, însărcinat de Napoleon cu studiile canalului, a socotit nivelul Mării Roşii cu zece metri mai ridicat decît al Mediteranei.
Legănată pe oceanul vremurilor, ideea aceasta de a deschide o cale de apă printre cele două continente apare aşa de veche ca istoria lumei, şi abia în secolul al XlX-lea ajunge la o complectă realizare, datorită unui om înzestrat cu o voinţă de fier.
Ferdinand de Lesseps era mai mult diplomat decît inginer. După studiile făcute de inginerii Linant Bey, Stephenson, Negrelii, Bourdaloue şi Voisin Bey, se verifică greşala de calcul a lui Lepere şi proiectele elaborate fură prezentate kedivului Said. Lesseps reuşeşte să-1 convingă şi să-i smulgă aprobarea.
Astăzi, cînd se cunosc culisele acestei vaste întreprinderi, se recunoaşte că mai mari decît greutăţile tehnice au fost piedicile puse de politica mondială în calea acestei opere, menită să fie o binefacere pentru întreaga omenire.
Tăierea Canalului de Suez era  o afacere franceză. Superbul orgoliu al englezilor era jignit.
384
...  Presa engleză considera proiectul lui Lesseps ca o fantezie extravagantă, asemenea cu cele din romanele lui gjĂ.lexandru Dumas. Un proiect ridicol care serveşte pen-Ştru organizarea unei societăţi de credit mobiliar în deserturile Arabiei.
p Chiar celebrul lord Palmerston zicea că afacerea fran-|ceză a Suezului este una dintre cele mai remarcabile |»tentative de înşelăciune care au fost puse în practică rîn timpurile moderne.
.•'     Tehnica engleză declarase că întreprinderea este imit .posibilă şi că va costa sume fabuloase cari nu vor putea niciodată să fie acoperite. Se remarca faptul că toate marile lucrări din Orient nu au fost realizate printr-o muncă voluntară, ci printr-un sistem de muncă forţată.
Adversarii Companiei Universale a Canalului de Suez erau grupuri de politiciani şi bancheri. l    Lupte teribile s-au dat în juiul acestei întreprinderi, toate mijloacele neoneste de calomnie, intrigă şi mistificare s-au întrebuinţat pentru a provoca scăderea acţiunilor şi îngroparea afacerii Canalului de Suez. Fără puternicul sprijin al lui Napoleon al III-lea, Lesseps n-ar fi putut reuşi.
* Intrigile politicei engleze reuşiseră să ridice împotriva întreprinderei şi Poarta Otomană, sub a cărei suveranitate nominală se găsea Egiptul.
i' Englezii prevedeau prin tăierea canalului o pierdere în afacerile marinei lor comerciale şi erau iritaţi de
•v faptul că această companie care tăia canalul capătă pe o lungă durată de timp o posesiune pe ambele maluri, în Egipt şi în Arabia. O afacere Ia început pur comercială putea cu vremea să ajungă o chestie politică şi strategică.
Fapt ce s-a întîmplat dar, culmea ironiei, în favoarea englezilor.
Cînd întreprinderea a reuşit, după inaugurarea canalului cu celebrele serbări mondiale la care a asistat şi împărăteasa Eugenia, englezii, în faţa lucrului făcut, şi-au schimbat tactica. Luînd o cale practică, au căutat să acapareze un stoc cît mai mare de acţiuni ale Companiei Universale a Canalului de Suez. Prin intermediul marilor bănci, Anglia pune mîna pe cel mai mare ntarâr
385
de acţiuni aflate în posesia kedivuîui. Consecinţele s-au recunoscut în scurt timp : Anglia intră în administraţia şi gestiunea Companiei Canalului de Suez, stabilindu-şi o mare influenţă în Egipt.
Ferdinand de Lesseps, de care englezii îşi bătuseră joc, este lăudat şi slăvit, fiind numit cetăţean de onoare al Londrei.
Canalul s-a lucrat în zece ani, pe o distanţă de 161 km, întrebuinţîndu-se 25 000 lucrători indigeni cari se schimbau la fiecare trei luni. Cheltuielile la deschiderea exploatare! canalului se ridicau la cifra de 369 000 000 franci.
Mîna omului a fost la început instrumentul principal de lucru. Tîrnăcopul şi panerul felahului răbdător şt disciplinat au făcut minuni. Modestele instrumente de la început au fost perfecţionate mai tîrziu de geniul inventiv al oamenilor. Pe măsură ce se lucra, se introduceau aparate, drage şi maşini escavatoare, adeverindu-se încă o dată principiul că funcţiunea creează organul.
îmbunătăţiri se aduc necontenit canalului pentru uşurinţa navigaţiei. Lărgimea era la început de 22 metri, acum se lucrează pentru a ajunge la 60 metri. Adîncimea e de 9 m, 75 cm.
De unde la început nu puteau trece decît vase cu maximum de tonaj 4 500 tone, azi trec vase de 20 000 tone. Navigaţia se face şi noaptea cu ajutorul unor puternice reflectoare electrice aşezate în prova vaselor. In primii ani treceau prin canal 400—500 de vase, în ultimii ani au trecut 5 000—-6 000 de vase.
Valoarea acţiunilor Companiei Canalului Suez a crescut în mod fantastic. Trei oraşe sunt aşezate în lungul canalului : Port Said, Ismailia şi Suezul.
In faţa portului Said s-a pus temelia unui oraş, Port Fuad, pe malul asiatic. Inaugurarea noului oraş s-a făcut astă-iarnă, la care am luat parte cu ocazia Congresului Internaţional de Navigaţie de la Cairo.
Am admirat organizarea şi excelenta funcţionare a întregului aparat administrativ a canalului, în mare parte asemănător cu al Comisiei Europene a Dunărei, dar în condiţii cu mult superioare.
386
•i    Interesantă e constatarea puternicei influenţe franceze ce se menţine încă acolo, deşi de fapt legiunea carnalului se găseşte mai mult în mîinile englezilor.
în Canalul de Suez comanda la vasele de serviciu se Mă în limba franceză, iar pe Dunăre, la Comisia Euro-î peana, se dă în limba engleză.
Menirea Canalului de Suez este : „A deschide naţiunilor pămîntul".
Această deviză a fost dată de Ferdinand de Lesseps, a cărui statuie în bronz se înalţă la intrarea în canal. Cu un larg gest pare că arată noua cale pe care a deschis-o omenirii.
TROIENELE SAU VALURILE LUI TRAIAN
In tinereţă, am avut, într-o vară, prilejul să urmăresc de-aproape dezgropările făcute sub conducerea arheologului Tocilescu la Axiopolis — Hinogul de astăzi — mai sus de Cernavodă, pe flancul dinspre Dunăre a Valului lui Traian.
Era pe vremea conflictului cu bulgarii, acum vreo 28 de ani. Trupele române concentrate în regiunea Cer-navodei începuse a lucra fortificaţii pasagere exact pe locurile pe care cu vreo două mii de ani înainte lucrase trupele romane, concentrate în această regiune din Scythia Minor.
Detaşat cu o şalupă pentru poliţia navigaţiei şi paza podului de la Cernavodă, alesesem ca loc de ancoraj ostrovul Hinogul, chiar la picioarele străvechei cetăţi romane Axiopolis. De dimineaţă pînă seara, profund impresionat, urmăream cu interes la faţa locului lucrările, dînd şi eu ajutor cu cei cîţiva marinari pe cari îi aveam la îndemînă. Mă pasionau adînc sforţările ce se făceau ca să se poată smulge taina unei lumi dispărute, răscolind mormanele de piatră care rezistase înfruntînd vremea cîtorva mii de ani.
Cu ce emoţie am aflat că cetatea asta, care se crede a fi ridicată încă de pe vremea lui Lisimach împotriva geţilor din Bărăgan, fusese mai tîrziu garnizoana escadrei romane pentru paza graniţei dunărene. Şi după inscripţiile descoperite, aci se afla sediul breslei corăbierilor de pe toată Dunărea (Nautae universi Danuvi).
Am urmărit mai în toată lungimea „valul" zis al lui Traian. Mai tîrziu am citit părerea d-lui M. Şuţu, cum
388
că acest val ar fi fost lucrat pe vremea lui Teodosiu cel Mare.
Numele propriu Traian — eroul legendar al neamului nostru — s-a generalizat ajungînd cu vremea un nume comun : „troian" însamnă în limba populară movilele de zăpadă ridicate de viscol. Toate valurile de pămînt poporul le atribuie lui Traian. Toate ruinele de cetăţi şi biserici din Moldova sunt din vremea lui Ştefan cel Mare. Iar în Ardeal, toate monumentele şi castelele ale căror istoric nu-1 cunoaşte poporul sunt atribuite împărătesei Măria Tereza.
Tocilescu a urmărit şi a descris valurile cari străbat Oltenia şi Muntenia, paralel cu Dunărea.
Regretatul erudit Pârvan, în monumentala scriere Getica, arată că aceste valuri, orientate spre nord, dovedesc că au fost trase de un stăpînitor de la miazăzi, care avea interesul de a preciza prin acest hotar pretenţiile sale împotriva stăpînitorilor de la nord. Şi mai departe, ocupîndu-se de valul numit Brazda lui Novac, care desparte întreaga regiune de cîmp a Ţărei Româneşti de regiunea de dealuri, precum şi valul din Moldova şi Basarabia, zice că aceste valuri, cu orientare tot spre nord, trebuie să fie făcute înainte de cucerirea Daciei de Traian. Ar fi un val despărţitor, o linie de demarcaţie romană faţă de nordul barbar neanexat influenţei romane de pe timpul lui Plautius Delianus (din a[nii] 52—53) „care a lărgit hotarele provinciei, de-a stingă Dunării".
Odobescu, pe vremuri, ocupîndu-se de Brazda lui Novac, avea alte păreri. Descriind antichităţile judeţului Romanaţi, el vorbeşte despre „calea de piatră a lui Traian", care începe de la Celei şi urcă de-a lungul Oltului spre Rîmnicul-Vîlcei. Se cunosc încă urmele unei şosele romane aşternute cu piatră măruntă, pe care a umblat, după tradiţia populară, Craiul-de-Rouă. In apropierea cătunului Vlăduleni, drumul acesta trece peste un val de pămînt ce-1 calcă în coastă de-a curmezişul.
Acest val este Brazda lui Novac.
După tradiţie, brazda vine de unde apune soarele şi sfîrşeşte la răsăritul soarelui. Novac, înjugînd doi bivoli albi la plugul lui, a tras brazda aceasta chiar peste Olt —■ şi apa face valuri pe unde a trecut brazda.
389
Se înşală dar rău — zice Odobescu — acei cari zic „troian" acestei brazde mitice.
De cine a fost făcută şi pentru ce poartă ea numele enigmatic „al lui Novac", carele, in România mică, s-a păstrat ca o denumire geografică în Plaiul Novacilor, din judeţul Gorj, iar aiurea în popor pare a fi sinonim cu epitetul de „uriaş" ?
Aceste sunt chestiuni pe care abea dacă viitoare constatări arheologice, purtate prin toate ţările de la Dunăre, le vor putea vreodată elucida. Fapt sigur, că acest mare val transversal este cu mult mai vechi decît toate căile şi valurile romane.
Neculai Densuşianu, în Dacia preistorică, susţine că : „Brazda uriaşă a lui Novac nu este o linie de apărare sau hotar, ci un monument preistoric comemorativ pentru introducerea agriculturei".
Tradiţia populară zice că Novac a tras brazda asta pe buricul pămîntului, ca probă pentru arat, spre pomenire pînă vor fi lumea şi pămîntul — că oamenii de-atunci au început să înveţe plugăria, şi că ţarina din brazdă s-a aruncat spre miazăzi în semn că într-acolo trebuie să ne închinăm.
Origina acestei brazde, care nu are caracterul unui val roman şi nici o importanţă defensivă, se coboară tocmai în negura timpurilor primitive ale civilizaţiei omeneşti, cînd triburile pastorale au trecut în formă oficială şi solemnă la o activitate agricolă.
In fond această tradiţie este în deplin acord cu relatările vechilor scriitori despre viaţa şi faptele lui Osiris-Ostrea. Lui i se atribuia în antichitate aflarea celei dintîi forme de plug. El a tras primele brazde în care a aruncat sămînţa cerealelor în sînul încă virgin al pămîntului — scrie în Cartea morţilor din vechiul Egipt.
Sciţii — după cum spune Herodot — adorau pe Apollo, zeul soarelui. Osiris era „domnul luminei", care regula circuitul soarelui. Dionysos al grecilor era una şi aceeaşi divinitate cu Osiris.
în populaţia pelasgică a Daciei, deşi nu a fost un cult particular al lui Osiris, s-a păstrat totuşi în tradiţii şi legende memoria expediţiei şi a faptelor lui Osiris.
jtJnul din evenimentele cele mai glorioase ale epocei preistorice a fost desigur introducerea agriculturei. I    La acest mare eveniment din viaţa omenirei, după fcum reiese din tradiţii, se raportă brazda aceasta de-o |lungime extraordinară — din Ungaria pînă în Crimeea — ftrasă ca probă pentru arătură, ca mijloc de hrană şi ca să şfie pomenire pentru generaţiile viitoare, î     Pare că sub Osiris s-a prezentat pentru prima oară în istoria omenirei chestiunea cea mare agrară a lumei vechi. Şi brazda aceasta pare să fi avut totodată şi o destinaţie social-economică.
A fost o luptă de dominaţie etnică între cele două grupe de populaţii, între rasele meridionale şi pelasgii de la nord. Posesia pămîntului era concentrată mai cu seamă în mîinile rasei pelasge.
încă de la începutul epocei neolitice, triburile pastorale pelasge, trecînd peste munţi şi ape, se răspîndeau cu turmele lor infinite peste toate ţinuturile Eladei, Asiei de apus şi nordului Africei.
Osiris, de pe malurile Nilului, ne apare în istoria lumei vechi ca cel dintîi rege egiptean care a deschis lupta în contra situaţiei teritoriale a triburilor pastorale pelasge.
în puterea dreptului de cucerire, el smulse din do-' meniul vast al triburilor pastorale teritorii întinse rămase » necultivate şi le distribui clasei agricole. Destinaţia primitivă a brazdei a avut totodată şi un caracter de utilitate publică ; ea a despărţit două regiuni — dealul de cîmpie — a servit de a marca în mod vizibil terenurile distribuite pentru agricultură.
Această „brazdă" — conchide N. Densuşianu — operă executată de o mulţime enormă de sclavi, căreia toate tradiţiile îi atribuie un rol agricol, constituie unul din cele mai memorabile monumente preistorice ale Europei. [...]
AMINTIRI
ESENŢA DE LITERATURA CÎND A ÎMPLINIT BRATESCU-VOINEŞTI 60 DE ANI
Nu ştiu nici pînă azi cum s-a făcut de-am căzut, de-bareînd prima dată în Bucureşti, tocmai într-un cerc de poeţi decadenţi şi simbolişti, la modă pe vremea aceea.
Provincial sfios, cătam uluit, c-o ascunsă curiozitate, la băieţii cei îndrăzneţi şi încrezuţi în geniul lor poetic, în fiecare seară, în fundul nebulos al unei cafenele intelectuale, în faţa ceştilor de şvarţ, se debitau sute de versuri incoerente şi tumultuoase, din care nu înţelegeam nimic. Noi, din generaţia de la Iaşi, eram ghiftuiţi de Marx, Zola şi Maupassant.
Dintre scriitorii români ştiam pe de rost pe Gherea, Maiorescu, Eminescu, Creangă, Vlahuţă, Caragiale şi Delavrancea. Nici nu ne închipuiam că se poate scrie altfel decît după tipicul învăţat.
Pe Macedonski, căruia îi spuneam „Maeabronski", nu-1 citeam. Nici nu-1 puteam suferi. Auzisem că înjurase pe Eminescu, asta ni-era de ajuns.
M-am dus într-o duminecă de iarnă la un prieten să împrumut o carte. Sta tocmai în capătul Bulevardului, lîngă fosta grădină „Zdrafcu". Era acolo un fel de pensiune studenţească foarte modestă ; nu se clădeau cămi-nuri, dar nici nu se devastau oraşe pe vremea aceea. Patru băieţi din provincie şedeau cu masă şi casă la coana Sita Pitişteanca — o văduvă corpolentă şi maiestuoasă, poreclită „Catedrala".
Trei erau studenţi, ai patrulea — vechi licean — nu ajunsese pînă la bacalaureat şi nici n-avea de gînd s-ajungă. Delabreazu era poet decadent, bine apreciat în unele cercuri.
•a
t
Poetul nu cheltuia nici un ban, că nici nu avea de unde. Trăia pe socoteala celor trei amici admiratori, care se uitau la el ca la un om genial.
Nu se pregătea pentru vreo meschină meserie onorabilă. Nici nu punea mîna pe vreo carte. Cei trei admiratori îl opriseră cu desăvîrşire să citească .ceva de teamă ca poetul să nu-şi piardă „originalitatea".
Căci o genialitate artistică — susţineau ei — are în propria-i fire lăuntrică o complectă lume de idei, sentimente şi bogate întrupări ale fanteziei. Omul de geniu nu are nevoie de alţii. El concepe şi creează, nu învaţă şi imită. Dacă începe să ia de la alţii şi nu dă din comoara internă a naturii sale, toată originalitatea lui se duce dracului...
Prietenul pe care-1 căutam în ziua aceea nu era acasă. Trebuia să aştept.
Pe masă văd un număr din Convorbiri literare cu foile netăiate. Ca să-mi treacă vremea, m-am pus să tai foile revistei, pe care, dealtfel, din principiu, n-o citeam niciodată. Bătrîna revistă ni se părea nouă pe-atunci prea ruginită, ca să poată corespunde idealului nostru social.
De data asta, plictisit de aşteptare, îmi aruncai ochii pe primele pagini. Mă oprii la o nuvelă. Şi de la cele dintîi rînduri, îmi simţii mintea furată. Era prima dată L- cînd citeam o bucată de Brătescu-Voineşti. De numele lui nu auzisem încă pînă atunci. Fermecat, am citit bucata pe nerăsuflate. Şi am luat-o iar de la capăt.
Pentru mine era ceva cu totul nou. Nici nu bănuiam că s-ar putea scrie şi în felul acesta. Emoţionat şi nedumerit, am recitit de patru ori aceeaşi bucată. Era un nou ton literar, un alt procedeu, o altă tehnică pe care n-o mai întîlnisem nicăieri. Şi căutam înfrigurat să prind secretul artistic care simţeam că se ascunde în meşteşugul acestui nou scriitor. Fără imagini încărcate, fără culori, fără ritm şi fraze sunătoare de stil literar, scriitorul acesta parcă vorbea în loc să scrie. Dar fineţa, duioşia, natu-raleţa şi distincţia cu care povestea te subjuga — ştiind să producă o profundă impresie şi să ajungă la un efect suprem.
Totul era aşa de concentrat, că parcă ne da numai o esenţă de literatură.
392
393
într-o seară, la masa poeţilor, în cafeneaua în care se prelungeau pînă la miezul nopţei violente discuţii de artă, un critic caustic, după o serie de argumente dezlînate, încheie înfierbîntat e-un fel de comparaţie găsită pe loc în faţa ceştilor de cafea :
— Priviţi !.. aci sunt atîtea ceşti mari de şvarţ, şi numai o singură ceaşcă mică de cafea turcească. Şvarţul, zeama asta lungă şi neagră, e literatura voastră. Cafeaua turcească ce-i concentrată în esenţa asta e literatura lui Brătescu-Voineşti. El, măi, nu dă decît esenţă... literatură filtrată... dar ce aromă îmbătătoare... delicioasă... incomparabilă...
ui
CARAGIALE ŞI NATURA
Cu ce emoţie şi azi mă seobor din tren în gara Ploieşti, înainte de a se opri bine trenul în staţie, noi, tinerii din vremea aceea, ne şi răpezeam croindu-ne drum printre cufere şi geamantane, în goană nebună străbăteam prin forfotul mulţimii de pe peron, pînă la uşa restaurantului, ca să privim măcar cîteva clipe, în fund, după tejghea, blinda figură de apostol a lui Gherea Dobro-geanu.
Nu pot uita seara ceea în care am văzut acolo pentru ultima dată pe Caragiale. Pleca la Berlin. Vlăhuţă îl avusese în gazdă cîteva zile şi-1 petrecuse pînă la Ploieşti.
— Iată, om fericit băietul ăsta care pleacă peste cîteva zile în America, zise Vlăhuţă, bătîndu-mă cu blîndeţă pe umăr.
Gherea, mîngîindu-şi visător barba în faţa obişnuitului pahar de ceai rusesc, mă întrebă dacă am văzut fiordurile Norvegiei, pe care le cunoscuse în tinereţă, în fuga lui din nordul Rusiei, cînd navigase cu barca pe Oceanul .îngheţat.
Vlăhuţă îmi ceru lămuriri asupra curselor vapoarelor româneşti în Egipet, căci era hotărît, cu orice preţ, să facă o călătorie în Orient.
Caragiale, care-şi sorbea tăcut halba de bere, ridică deodată capul, săgetîndu-ne cu o privire tăioasă.
— Mă ! cum vă puteţi hotărî să mergeţi în Orient ? ■Nu pot înţelege cum vă atrage barbaria de-acolo.
— Cum ? Pe d-voastră nu vă atrage Orientul ? îl întrebai mirat.
i
t
395
— Eu în Orient ? Să mă ferească Dumnezeu. Nu m-aş duce pentru nimic în lume. Acolo n-ai nici măcar siguranţa vieţei. Eu, cînd plec din ordinea şi civilizaţia Berlinului meu, încep a simit mirosul supărător al Orientului din gara Vienei. Şi mirosul ăla acru, special, de Orient, mă supără tot mai tare cu cît seobor la vale : Budapesta, Bucureşti, Constanţa, şi tot mai acru trebuie să fie înainte : Stambul, Pireu, Alexandria. Trebuie să ai o fire de primitiv ca să-ţi placă să te întorci de bunăvoie înapoi la barbarie.
— Dar frumuseţile naturii, farmecul călătoriilor nu te atrag ? întrerupse Vlăhuţă, aţintindu-şi deodată ochii lui mari întunecaţi.
— Nu — răspunse răstit Caragiale — natura mă lasă rece, nu mă impresionează, nu mă atrage şi de-aceea nici n-o descriu.
Gherea, sorbind ultima picătură de ceai, interveni cu zîmbetu-i blajin, împăciuitor :
— Iubirea pentru natură e un sentiment complex şi variabil. în mii de feluri se iubeşte natura. Fiecare o simte în felul său, după însuşiri şi circumstanţe. Ieşirea din viaţa artificială, urbană, care ne înăbuşe şi ne comprimă, e un fel de repaus delicios, o plăcere de ordin vital. E un fel de reacţiune, căci orăşenii, şi mai cu seamă firile sensibile, artiştii, ajung la un fel de oboseală socială, la un surmenaj moral. O suferinţă surdă îi face să caute scăpare şi să guste aceeaşi plăcere în faţa unui peisagiu ca şi în faţa scenei, la o reprezentaţie de teatru,
— Foarte bine. Dar ce vreţi, dacă pe mine natura nu mă impresionează, nu mă atrage şi nu-mi produce nici o emoţie estetică ? De cîte ori v-am spus că eu sunt om de cafenea ! Nu mă atrage decît mecanismul omenesc şi simt o plăcere să-i demontez resoartele. Natura moartă nu mă interesează. N-o contemplez şi n-o zugrăvesc. Asta-i treaba pictorului, nu a mea. Eu mă mulţumesc cu litografii şi cărţi poştale ilustrate admirabil. Cînd am citit prima dată Satira a patra, mi-am adus aminte că l-am văzut pe Eminescu stînd pierdut ceasuri întregi, cu ochii ţintă pe un album nemţesc cu fotografiile caste-lurilor medievale rămase pe malurile Rinului. Castelul singuratic oglindindu-se în fundul apei clare... luna
Ib.ilaie  străbate  prin  ferestrele   arcate  şi  durează o (arare de văpaie  de  la un ţărm  la altul... lebedele albe  domnitoare  peste  ape...  cavalerul  singur suspi-nînd privea balconul, pe cînd dulce seara picura ghitara... Mă rog, eu am credinţa că Eminescu a scris Satira a p itra cu albumul nemţesc dinainte. Şi cu verva lui scînteietoare, Caragiale începu să-şi desfăşoare teoriile lui originale asupra artei şi a genurilor de compoziţie, luîndu-le pe rînd : descripţia, portretul, naraţia şi dialogul. „Numai dialogul — spunea el — este singura formă literară comodă, care permite cea mai mare lărgime de spirit şi dezvoltarea celor mai complexe idei. De aceea dialogul a servit în antichitate şi pentru filozofie. Dar e şi cel mai periculos gen de compoziţie, căci e mare meşteşug să găseşti tonul potrivit ca să te poţi ţine la egală distanţă între realitate şi abstracţie." Tîrziu, după ce ne-am ridicat din jurul mesei, pe cînd îmi luam rămas bun, Caragiale mă zgîlţîi cu putere de umeri : —. Mă băiete ! dacă te duci în America, n-ai să căşti gura la nici un monument de artă. Că n-ai ce vedea a>:olo. Ăia sunt copii, n-au ajuns încă la artă. In loc de fi umuseţi, ai să întîlneşti curiozităţi. Caută de vezi mira-culosul în natura americană. Mie să-mi trimiţi o carte poştală ilustrată de la Niagara şi să-mi aduci o bucată de lemn petrificat de la Yellowstone. Dar acolo să te duci numaidecît. Regiunea asta vulcanică a gheizerilor, cu izvoare care ţîşnesc clocotind în mijlocul pădurilor petri-ficate, este cea mai ciudată bucată din coaja pămîntului. M-am ţinut de cuvînt. Din fiecare oraş scriam cîte o carte poştală ilustrată lui Caragiale la Berlin. La întoarcerea din America aduceam în fundul cufărului un bulgăre de lemn petrificat, ca un drob de sare cenuşie. Mă oprii la Berlin. în gară mă întîmpină fratele meu cu dureroasa veste : Se împlinise o lună de cînd închisese ochii pentru totdeauna marele nostru Caragiale.
396
MOARTEA LUI MIHAI PASTIA
Trista ştire, venită de la Iaşi, am aflat-o din ziare : „Minai Pastia, în etate de 70 de ani, fost institutor
şi statornic colaborator la Viaţa românească, a încetat din
viaţă".
Cu vederea împînzită de lacrimi mă întorc cu ochii minţei spre oglinda fermecată a trecutului. Tainic învie o lume întreagă... şi vremurile duse în cîteva clipe le pot trăi încă o dată.
Cine a fost omul acesta care s-a stins singuratic, într-o cameră a liceului-internat din Iaşi, unde un director binevoitor înlesnise adăpost bătrînului dascăl pensionar, fără avere, fără familie şi fără locuinţă ?
Cu greu ar putea înţelege generaţia de azi tipurile de apostoli pe care, acum jumătate de veac, le-a produs atmosfera idealistă şi generoasă a bătrînei capitale moldoveneşti.
Mihai Pastia, pe care natura îl înzestrase din plin, n-a căutat să ajungă sus, urcînd treptat sau dintr-o dată scara socială a României mici. S-a oprit mulţumit pe primele trepte şi, pînă la urmă, a rămas un modest dascăl de clasele primare, deşi drumul înainte îi era larg deschis.
Ce-1 împingea pe tînărul acela cult, entuziast, urmaş al unei vechi familii boiereşti, să coboare în păturile de jos ale poporului, să lupte cu patimă pentru luminarea şi îndrumarea celor slabi şi dezarmaţi pe vremea aceea ?
Cu o fanatică îndărătnicie, a muncit şi s-a zbătut toată viaţa pentru organizarea şcolilor de adulţi. Modest, dar demn şi dîrz, a avut mult de suferit, permutat prin toate
oraşele din ţară, persecutat pentru ideile lui socotite pe-atunci ca subversive.
Natură de apostol pe care n-o poţi întîlni decît în 'cărţile scrise de marii mistici ruşi.
Pe Mihai Pastia nu-1 descuraja nici pilda glasului ce predică în pustiu. Îmi aduc aminte cum, la Galaţi, colegii îl ironizau cu atîta cruzime pentru că, în primul an al şcoalei, pe care el o înfiinţase, rămăsese numai cu un singur elev adult. Un bătrîn hamal din port. Dar şcoala nu s-a închis. Cursurile au urmat regulat, pînă la urmă. Şi la sfîrşitul anului şcolar, unicul elev, cu palmele bătătorite de munca zilei din port, chinuindu-se cu încă-păţînare să scrie şi să înveţe carte în orele de seară, a cucerit atestatul de absolvire a claselor primare. După prima pildă vie, şcoala, în al doilea an, s-a populat cu mulţimea muncitorilor din port, de la docuri şi de la calea ferată.
La Galaţi a fost prima şi cea mai bună şcoală de adulţi din ţară.
Tocmai tîrziu, după o viaţă de sacrificii şi suferinţi, „maniacul" acesta „revoluţionar" a fost înţeles. A trebuit să vie în capul învăţămîntului marele om al şcoalei, Spiru Haret, ca să-1 înţeleagă şi să-1 aprecieze pe vizionarul luminător, care fusese urgisit de toţi revizorii şi inspectorii gravi şi scrupuloşi în serviciul învăţămîntului public.
„Moşul Mihai", cum îi spuneam noi, cei mai tineri, „conul Mihai", cum îi spuneau elevii lui adulţi, era iubit pentru blîndeţea şi bunătatea inimii, pentru distincţia lui sufletească şi pentru caracterul ferm şi independent.
Popularitatea de care s-a bucurat pe vremuri în lumea muncitorească i-ar fi putut sluji ca treaptă sigură de înălţare. Şi lesne şi-ar fi făcut cu coatele un loc bun spre capul mesei, la banchetul vieţei. Dar el a stat la urmă întotdeauna. Dezinteresat, credincios, a rămas cu o adorabilă îndărătnicie neclintit la postul său, slujind la acelaşi altar sfînt, pe care îl ridicase din vremea generoasei tinereţi.
Candoarea tinereţii, cu toată scurgerea vremurilor grele prin care a trecut, nu a încetat niciodată să radieze fiinţa aceasta armonică, de-o rară şi discretă nobleţă.
398
399
Vesel, hazliu, meşter în farsele făcute prietenilor, moşu Mihai, veşnic tînăr, neastâmpărat, ducea o viaţă de burlac, avînd o mulţime de manii şi pasiuni nevinovate.
Iubea cu patimă : tutunul, -cărţile de citit şi călătoriile pe mare.
Ura de moarte [...] politica takistă.
Cu degetele îngălbenite de tutun îşi fabrica zilnic sute de ţigări, căci avea groază de cartoanele regiei. Tîrziu, noaptea, cînd îi cădea cartea din mînă, adormea cu ţigara stinsă lipită de buze. Citea zile şi nopţi întregi, fără rnîn-care şi fără somn. Dulapuri, cufere nu avea în casă. Hainele şi rufele le înşira păturile pe gazete întinse pe jos. La mutarea bagajelor îl încurcau întotdeauna cele 31 de volume din Grande Encyclopedie, de care nu se putea despărţi niciodată.
Era fericit de cîte ori putea călători pe mare. Unul din foştii lui elevi, vechiul meu tovarăş Ionescu-Johnson, căpitan de vapor, îl îmbarcă de cîteva ori pe cargobotul său. Moşu Mihai făcuse înconjurul Europei pe apă, pînă la Rotterdam şi Cardiff.
Blajin şi voios, omul acesta ajungea la furie aprinsă de cîte ori vorbea de politica takistă. „Takismul — striga el — a stricat caracterele, a otrăvit viaţa noastră politică. Pentru a salva ţara trebuie să suprimăm takismul."
Pe timpul războiului, în pribegia de la Iaşi, l-am descoperit într-o căsuţă din curtea unei biserici din Păcurari. Sta cu uşile încuiate şi cu perdelele lăsate [...].
Acum în urmă, cînd l-am văzut pentru ultima dată la Iaşi, în camera lui de la liceu, în mijlocul cărţilor răvăşite, arăta destul de bine. Acelaşi, neschimbat, mulţumit cu puţin, împăcat cu viaţa. Fericit că poate citi cît vrea. Nu mai avea decît o dorinţă : să mai facă o singură călătorie pe mare. De aceea mă rugase ca să-1 prind pe Johnson, cînd s-o întoarce în ţară cu vaporul, şi să-i vorbesc de ultima călătorie pe care o visa de atîta vreme.
Moşu Mihai n-a avut parte.
Acum, ochii care aşteptau să mai cuprindă o dată magicul orizont al mării s-au închis pentru ca să nu se mai deschidă niciodată.
Mihai Pastia, pedagog înnăscut, avea o cultură solidă, simţ critic şi gust artistic. A scris şi el pe vremuri, lim-
pede, cinstit, întotdeauna cu miez şi adesea cu haz, prin ziare şi reviste, rămînînd însă continuu legat de grupul strîns în jurul revistei Viaţa românească.
Pe moşul Mihai îl aveam de mult trecut într-un carnet de note literare. întotdeauna însă m-am îndoit că tipul său ar fi înţeles de generaţia de azi, ar putea fi măcar verosimil în societatea românească lipsită de eroi şi de caractere ferme, în lumea de azi, în care atîtea avîn-turi generoase şi lupte de idei sfîrşesc prin largi concesii şi jalnice sau ridicole compromisuri.
Generaţia nouă n-a avut nici prilejul să-1 cunoască.
Mihai Pastia s-a stins cum a trăit. Modest, retras între culise, el nu voia să iasă pe primul plan al scenei, în lumina orbitoare a rampei. Şi totuşi ce rar exemplar omenesc a fost omul acesta ! Ce idealist cu suflet curat de nobil luptător, fără pată şi fără şovăială !
Noi, prietenii cari l-am iubit ca pe un frate mai mare, nu-1 vom putea uita niciodată.
Şi oricît de rară floare ar fi recunoştinţa, tot se vor găsi unii dintre elevii lui din şcoala de adulţi, umili muncitori cu braţele, cari vor pomeni cu pietate numele acestui modest apostol, care s-a coborît nechemat în mijlocul lor, luminîndu-i, îndrumîndu-i şi înarmlndu-i în lupta grea a vieţii.
400
*
UN CRITIC DE RĂZBOI NOTE DE DRUM PRIN MUNŢI
Tocmai sus, pe creastă, am descălecat.
îmi înţepenise picioarele. De patru ceasuri urcam spinarea muntelui prin întunecimea bătrînelor păduri de fagi. Din muchea unei ameţitoare înălţimi, c-o singură ochire, cuprinzi întregul defileu al Oltului, ca într-un minunat ochi de panoramă.
Mă găseam pe înălţimea de la Rîul-Vadului, deasupra Lotrioarei cea limpede şi zgomotoasă. în stînga, prin zarea albăstrie care plutea peste cîmpia Şălimbărului, se bănuia numai conturul Sibiului. în dreapta, juca în depărtare albul Cîinenilor-de-Argeş. Şi drept subt picioarele noastre, se desluşeau în fundul prăpastiei deschise, ca nişte jucării, căsuţele de vamă pe vechea frontieră. Cu un fel de încăpăţînare cătam să-mi pot da seama, pe vasta hartă vie întinsă la picioare, cum s-au perindat fazele luptei dintre români şi nemţi. Căci, sigur, bătălia asta de la Sibiu e prima luptă mare avută pe frontul carpatin în războiul nostru.
Cum a fost cu putinţă diviziei alpine, condusă de prinţul Henric al Bavariei, să străbată nesupărată prăpăstiile păduroase ale Carpaţilor şi să coboare la Cîineni, în spatele armatei noastre, ajunsă în faţa Sibiului ?
Cum au reuşit ai noştri, înfrînţi şi încercuiţi, să se scurgă prin defileul Oltului, scăpînd din cercul de fier al lui Falkenhayn, care ne pregătise un dezastru catastrofal, asemenea cu cel de la Sedan ?
La atîtea întrebări chinuitoare nu puteam găsi răspunsuri pe deplin.
s
M-am aşezat jos, la rădăcina unui stejar, pe stratul de muşchi moale şi arămiu ca blana de urs bătrîn. La doi paşi, cu puşca pe genunchi, sta călăuza mea : moşu Lupan, cioban, puşcaş din Turnu-Roşu, fost în vechime cătană la nemţi, în honvezi, pe vremea cînd era tînăr încă „drăguţul de împărat".
Curios să ştiu întrucît îşi dă seama moşneagul mărunţel din creierii Carpaţilor de acele fatale întîmplări din epopeea noastră, l-am întrebat trecîndu-i pachetul de ţigări :
— Ai fost, moşule, pe-aici în timpul războiului ? Ai văzut luptele care s-au dat prin partea locului ?
— Hei! — începu el pe cînd îşi alegea o ţigară — a fost mare prăpăd pe-aici, domnule.
Şi moşu Lupan, care habar nu avea de arta militară, căci n-auzise prin tîrlele din munte de tactică şi strategie, şi nici carte nu ştia, mi-a lămurit cu atîta agerime întreaga bătălie pe teatrul de operaţii, desfăşurat pe întinsa şi măreaţa hartă a naturii, văzută de sus de pe munte, cît ochiul putea cuprinde în zare.
Şi moşu Lupan, pe nesimţite, trecu şi la partea critică a operaţiilor de pe Olt.
— Că vezi dumneata, domnule, musai trebuia românii să ţie în mînă munţii pe dreapta Oltului. Altcum li tăia nemţii drumul de legătură înapoi cu ţara. Dar ei n-au cugetat pesemne c-or putea merge nemţii de-a curmezişul munţilor, ca să le cadă în spate tocmai la Cîineni. Că vezi, aveau nemţii nişte catane anume învăţate de se căţărau pe munte cum îi capra. I-am văzut şi eu : aveau tunica cenuşie, purtau un fel de genunchere şi nişte petice de piele, să iertaţi, tocmai pe fundul pantalonilor ; umblau cu nişte beţe lungi cu ţăpuşe de fier la vîrf. Noi, cîţiva ciobani, cum i-am simţit, într-o goană am alergat cu vestea în Tălmaciu, unde era ştabul românesc. Dar n-am avut crezare. Ba unii ne luau în rîs, iar alţii ne ţineau de rău, că speriem degeaba lumea. Numai a treia zi, cînd s-au pomenit cei din Cîineni cu nemţii deasupra capului, pe munte, atunci au sărit cu toţii.
Mare primejdie a fost în ziua ceea, domnule, că, de-apucau nemţii să coboare şi să se întărească acolo, îi înţărcuia pe români de avea să cadă toată oastea ca şoa-
402
403
recele în cursă. Mare minune cum au scăpat românii — dar, ce-i dreptul, au lucrat atunci repede şi cu bărbăţie. Un om din Cîineni, care a luptat acolo, mi-o povestit cum s-o întîmplat lucru : Cică un colonel, aflat numai în treacăt, cînd a văzut pe nemţi că încep să ţăcăne sus pe munte din mitralierele lor, s-a răpezit în goană la primărie. A scos toate puştile ce le-a găsit, a adunat treizeci bătrîni cîţi mâi rămăsese în sat, i-a pus sub comanda unui jandarm rural. Şi cu sînurile pline de cartuşe i-a băgat într-un şanţ. Patru ceasuri au tras moşnegii la ţintă de zor, că nemţii credeau că-i aşteaptă o armată întreagă în Cîineni. o baterie a venit în goana cailor pe şoseaua de la Brezoi, iar alta a răzbit prin munţi pe lâ spate, ca să-i atragă pe nemţi de cealaltă parte.
Dacă nu izbuteau românii atunci, răpede, pe loc, să-i împingă înapoi pe nemţi, toată oastea din faţa Sibiului trebuia să cadă, că nu mai avea chip să se scurgă înapoi în ţară.
Cîte trenuri şi căruţe n-au fost prăvălite în apă... cîte trupuri omeneşti n-au fost duse la vale de apa Oltului. Umblau caii slobozi rătăcind prin păduri. O parte din trupe au luat-o de-a dreptul peste munţi, strecurîndu-se pe poteci. Un batalion care se retrăgea din Sadu, pier-zînd legătura, a luat-o de-a curmezişul munţilor. Eu li-am arătat drumul şi i-am scos tocmai în ţară, mai jos de Cîineni. I-aotn purtat pe unde ştiam eu, tot pe la dosuri, cinci zile şi cinci nopţi, prin creierii munţilor, pe la spatele nemţilor, pînă i-am coborît dincolo. Hrană nu mai era un pic. Mîncam ghindă şi bureţi. Cînd s-o văzut scăpat, colonelul m-o sărutat pe amîndoi obrajii şi mi-o fost scris numele pe-o ţidulă.
„Să ştii, moşule, că are să-ţi vie de la Bucureşti o decoraţie de război." Aşa mi-o spus atunci.
Şi bătrînul se opri din spus.
Mai tîrziu, după ce i-am dat încă o ţigară, îl întrebai dacă i-a venit decoraţia.
— Ba, n-o venit pînă azi... poate s-o rătăcit ţidula ceea pe care îmi scrisese numele, sfîrşi moşu Lupan, pe cînd îşi căuta în chimir amnarul şi cremenea ca să scapere foc pentru ţigară.
SCRISORILE TATEI
Ce haz a fost în ziua ceea în toată casa noastră.
Tata, după vreo treizeci şi cinci de ani de militărie, îmbrăcase surtucul civil. Cît de greu ne-am putut deprinde cu el; de cînd ne trezisem noi pe lume îl apucasem tot chipeş, nalt şi mîndru în tunica Iui strînsă pe trup şi încheiată în cei şapte nasturi lucitori, cu numărul de 13 pe ei.
Cu toate că în jurul lui o spuză de copii creştea văzînd cu ochii, el rămînea mereu acelaşi ; doar în răstimpuri, la cîţiva ani, i se îngroşa epoletul pe umăr ; şi pe cînd la mîneci îi înflorea cîte-o tresă de aur, mai multe fire de argint îi înălbeau părul cel negru şi lucios.
Acum îl măsurăm cu toţii din creştet pînă în tălpi, şi mult ne minunam de dînsul — să juri că era altul — tot zdravăn, verde încă, dar nu ştiu de ce nouă ni se părea acuma cu mult mai scurt, şi parcă pierduse din mîndreţa ce avea mai înainte. Deşi voios ca întotdeauna, glumea privindu-se în oglindă, noi ne ascundeam în suflet un gînd nedesluşit, asemeni unei păreri de rău.
Era schimbat ; îmbătrînise de-o viaţă grea, de muncă, cu acelaşi zîmbet ce-i flutura şăgalnic pe sub mustăţile cărunte, lăsate în jos, nu drepte şi ridicate în sus, cum le purta odată, în vremea copilăriei noastre. Doar ochii rămăsese aceiaşi — tot lucitori şi ageri, prin cari noi, copiii, ne deprinsesem ca să citim deodată ce are el în suflet. Păstra aceeaşi licărire bîîndă şi dulce cînd ne privea cu drag, sau aspră, hotărîtă, cînd grijile de casă, necazuri de cazarmă îi adînceau o brazdă pe frunte, lăsată în îmbinarea sprîncenilor stufoase.
405
1
Ce stingherit a fost deodată, în viaţa asta nouă.
Liber, fără grijă şi fără de serviciu. Avea să se odihnească ; dar el nu era obosit, se simţea în putere încă. Atinsese limita de serviciu, îşi împlinise pînă la capăt datoria către ţara care-i poruncea acum să se retragă, să facă altora loc ; şi el s-a supus... era pensionar.
Nu putea ca să-şi împace gîndul cu titlul acesta nou -— ce avea să facă restul de viaţă ce-i mai rămăsese ? La asta niciodată nu se gîndise pînă atunci.
In primele zile se scula des-dimineaţă ca după obicei, aştepta parcă să vie calul ; la şase dimineaţa începea instrucţia la cîmp. Dar calul nu mai venea ; acasă simţea că nu-i chip să poată sta, şi atunci o lua încet pe jos spre Dealul Copoului. Deprins ca să-şi mîngîie cu stînga întotdeauna minerul săbiei prinsă la şold, acuma îşi ţinea bastonul în mîna stingă şi călca tot scurt, milităreşte ; dar zgomotul de paşi răsuna acuma neînsoţit de acelaşi zornăit de pinteni, obişnuit, de altădată.
Nu se oprea din drum decît pe deal, departe, în răscrucea şoselei spre cazărmi.
Trupele erau afară, pe cîmp, la exerciţiu ; acolo era şi regimentul său. Mergea pînă la şanţ şi se oprea pe loc sub un castan sălbatic. Prin aerul curat şi rar al dimineţei, o boare dulce îi mîngîia obrajii şi-i ropotea în auz un zgomot vag, nelămurit amestec de glasuri, semnale şi comenzi, odată cu tropote prelungi şi zîngănit de arme.
Tîrziu, îşi întorcea privirea dinspre mulţimea ce furnica în zare în linii înşirate, ce se făceau şi desfăceau întruna, bătând fără astîmpăr întinderea oîmpiei.
în drum, adesea întîlnea vreun militar grăbit, care urca la deal înspre cazărmi ; atunci se oprea în loc şi, fără a-şi da seamă, căta în urmă-i lung, şi iar pornea înainte, dar mai încet, domol ; doar n-avea nici o grabă, era fără serviciu, liber, era... pensionar.
Pînă la prînz el sta în grădină. Cu pălăria mare lăsată pe ochi, prin iarba înaltă şi udă încă de roua dimineţei, îl vedeam trecînd încet de la un pom la altul ; îi cerceta pe rînd, şi ceasuri întregi îi chinuia, tăind şi altoind în fiecare zi. Tîrziu, cînd prind fiorii de toamnă să-ngăl-benească frunza, pe cînd se nevoia să cureţe copacii de
406
■v
mm
ap'
crengile uscate, el se oprea din lucru şi uneori cădea pe gînduri, privind înduioşat cum se pierdea podoaba de frunze arămii a unui nuc bătrîn şi falnic altădată în mijlocul grădinii.
După-amiază, pleca întins la cafeneaua în care s-adunau la oră anumită, ca la apel, aceiaşi prieteni, vechi tovarăşi, cari luptau împreună cu puteri unite ca să-şi omoare timpul în fiecare zi.
Adesea, după-masă, se aşeza un ceas la birou, în faţa unei cutii de lemn plină cu hîrtii. Atuncea nimeni din casă, cu nici un preţ, n-ar fi îndrăznit să-1 tulbure.
Ce anume conţinea cutia cea veche de lemn multă vreme nici unul dintre copii n-am putut afla ; nu ştiu de ce, cu toţii ne deprinsesem a o privi ca ceva sfînt — părea că un mister nepătruns se ascunde între păreţii acelei cutii de lemn afumat şi lustruit de vreme.
Odată, făcîndu-mi de lucru în juru-i, numai coada ochiului a putut fura din cuprinsul cîtorva rînduri ; am înţeles că erau acte, diplome, brevete, chitanţe şi felurite hîrtii trebuincioase.
Ce mă aţîţa mai mult era un pachet învălit în hîrtie vînătă şi legat în cruciş c-o sfoară vişinie.
Ştiam că sunt nişte scrisori. Văzusem de mai multe ori pe tata dezlegînd cu grijă pachetul şi scoţînd una cîte una acele hîrtiuţe îndoite în patru, pe cari le citea încet şi cu sfinţenie. îl priveam cum i se lumina chipul într-o înfăţişare blîndă, şi uneori îl surprindeam căzut pe gînduri, cu ochii pironiţi în gol, voind să prindă parcă firul vrăjit al amintirilor duioase, iar ochii minţii căutau ca să străbată perdeaua deasă a unui trecut îndepărtat.
Tocmai tîrziu de tot, cînd şi noi, copiii, ne ridicasem mari şi ajunsesem oameni şi prin lume care încotro ne răspândisem, odată prin sărbători, cînd iarăşi ne aflam strînşi în cuibul părintesc, aşa de cald şi dulce, în care rămâneau numai bătrînii singuri, tocmai atunci am putut afla înţelesul acelor scrisori ce-mi chinuise atîta vreme mintea mea copilărească.
Ce anume am simţit cînd pentru întîiaşi dată ochii mei lacomi au căutat să prindă acele rînduri de slove înşirate iată ce n-aş putea niciodată să desluşesc prin vorbe.
407
Era închisă acolo, în acele rânduri, povestea cea mai duioasă din viaţa unui om ; şi atîta de mişcătoare şi de adevărată, că n-o întîlnisem nicăieri cîntată în poezii frumoase, nici n-auzisem s-o fi rostit patrioţii în cuvîn-tări înflăcărate, şi nici nu se găseşte scrisă în mîndra povestire a Războiului pentru Neatîrnarea Patriei.
Era partea ascunsă, aceeaşi dramă intimă, dureroasă şi veche ca şi lumea, care s-a repetat pretutindenea şi în toate vremurile, cînd vrajba se pornea între neamuri, ridiemdu-le unul înpotriva altuia.
Era povestea ostaşului chemat să-şi facă datoria, plecat în luptă, departe de pămîntul şi vatra părintească, unde-1 plîngea soţia şi-o casă de copii, rămasă fără sprijin.
Şi fiecare petic, hîrtie zdrenţuită pe care se ştersese cerneala albicioasă de vreme sau de lacrimi cari căzuse odată, păstra comoara sfîntă de simţiminte curate omeneşti ce s-aşternuse în slove, adesea scrise în clipe cînd moartea sta la pîndă, ca să încleşteze mîna care însemnase acolo.
Erau mîngîieri duioase, vorbe de credinţă, îndemnuri bărbăteşti, oftări de dor şi lacrimi de grijă şi iubire. In toate simţeai încordarea muşchilor de criţă ai ostaşului şi bătăile caldei inimi de soţ şi de părinte.
Tocmai atunci am aflat de ce păstrase mama cu atîta sfinţenie vraful acela de hîrtiuţi zdrenţuite de atîta amar de vreme : Erau... scrisorile tatei din război
ACASĂ ŞI IN RÂZBOI
Cînd a plecat tata în războiul cu turcii, eu eram mic de tot, aşa de mic, încît mă săltăm în vîrful picioarelor ca să-1 pot apuca de urechi pe Mochi — cinele nostru cel mare şi flocos adus ele peste graniţă, de la nemţi — şi, cu degetele încleştate în blana lui aspră, cînd îmi atingeam nasul de nările lui răci, strănutam cu lacrimile în ochi, iar el pufnea şi se scutura, învîrtindu-şi pămă-tuful de coadă cît un măturoi de mare.
Văd limpede şi acum întreaga lume, lumea ochilor mei de pe atunci, cuprinsă în cercul uriaş de pămînt ce părea că înconjoară pe departe casa noastră. O casă albă, cu fereşti multe, joasă şi veche, pe care muşchiul crescuse înnegrit de ploaie şi de vreme.
Două uliţe lungi se încrucişau tăind în patru tîrgu-şorul nostru, mai mult un sat mare, răspândit pînă pe prund departe, unde apa Sucevei se încovoaie în cotituri şovăitoare, silită să facă hotarul Bucovinei.
Şoseaua dreaptă şi netedă ca-n palmă — şoseaua nemţească ce trecea dincolo peste graniţă — se desfăşura ca un val de pînză albă, întinsă la uscat, printre lanurile galbene de săcară coaptă.
Peste drum de noi era o casă mare şi neîmprejmuită ; acolo locuia compania de dorobanţi, dar rămăsese goală, pustie, de cînd plecase soldaţii în război. Nu se mai auzea nici bocănitul tobelor, nici glasul metalic şi ascuţit al goarnelor cari sunau semnale în limba lor din zori şi pînă seară. O linişte adîncă plutea de la o vreme ca o tristeţă mută ce apăsa peste tot locul. Numai bătăile de
409
B
toacă, la ore anumite, cădeau înfiorînd cuprinsul, şi clopotul bisericii din deal se tînguia adesea.
Departe, se zărea cumpăna barierii şi crîşma lui Iosif. în bătătură se înălţau spre cer furcile goale, între care altădată se învîrtea scrînciobul plin de lume în zgomotul mulţimii strînse ca să petreacă acolo.
Pe nicăieri nici hori, nici jocuri nu se făceau de mult.
Şi pe la poarta noastră vedeam trecînd oameni de toată seama, şi multe femei îmbrobodite care-şi duceau de mînă copiii desculţi, pe drumul prăfuit, la biserica cea nouă unde slujea duminica părintele Arghir.
Parcă o văd şi acum pe mama Paraschiva, cu lumină-rica de ceară galbenă învălită într-o gazetă veche, cum se abătea din drum să afle de la noi ştiri din război şi de Culiţă, nepotul cel mai mic pe care-1 aştepta şi-1 căina cu lacrimi.
Adesea treceau pe drum, spre gară, cirezi de vite, turme de oi, ridicînd în urma lor nori groşi de praf, care se frămîntau prin aer pînă se spulberau în vînt. Şi uneori care mari, încărcate cu fîn, se cumpăneau greoaie în mersul lor spre drumuri depărtate ca să împlinească nevoile armatei.
Drumul-de-fier trecea pe aproape. Din cerdacul nostru se vedeau şinele sclipind la soare ca două lame de cuţit prelungite în zarea depărtată.
De două ori pe zi casa noastră şi tot pămîntul dimprejur se clătina şi duduia de fuga năprasnică a trenului ce gîlgîia din goană rotocoale alburii de fum. Şi atuncea se opreau din lucru sătenii pe ogoare şi, răzămaţi în sape, îl urmăreau în rîs şi glume, învîrtind căciulile în vînt pînă ce nu mai rămînea pe sus decît o dîră albă de încolăciri de fum, care se mistuia în liniştea văzduhului albastru.
în dosul casei noastre, erau cîţiva butuci de vie şi trei nuci bătrîni şi scorburoşi. Vara acolo stam la masă. Şi noi, copii toţi, ne aşezam la locurile noastre în rînd, numai locul acela din capul mesei, unde se punea tacîmul tatei, acum era gol.
Tîrziu, cînd totul se potolea pe afară şi umbrele începeau să învăluie grădina în taina asfinţitului, atunci in-
410
Wm tram şi noi în casă. O lampă cu glob verde ne lumina
WM odaia în care ne adunam la lucru.
EB Mama şi mătuşa Măria brodau pînă noaptea tîrziu
flt nişte înflorituri de fir şi de mătasă pe o faţă de atlaz
ijil roş-aprins — un acoperămînt pentru moaştele Sfîntului
Şjm loan, făcătorul-de-minuni de la Suceava — aşa o sfătuise
m părintele Darie, pentru ca să fie şi tata acoperit împo-
V triva focului de puşcă în război. Iar noi copiii, jos pe
S covor, lucram cu hărnicie, făcînd grămezi de scamă care
M se trimetea pentru răniţii de la Crucea Roşie. Lucrul ne
■ cuminţea pe toţi ; uitam zburdălnicia din timpul întregii * zile, şi sara se odihneau în pace toţi caii de lemn şchiopi, § soldaţii de plumb turtiţi, păpuşile stîlcite, cu capetele fi rupte — o lume de jucării rămasă uitată pe sub paturi.
?* La noi se strîngeau mai în fiecare sară vecinele la
M lucru. Cea dintîi care se arăta, păşind încetişor, era coana
m Eliza, o bătrînă mărunţică, veşnic cu un şal vărgat pe
m umeri. Coana Anica, naltă şi uscată, vorbea gros şi fuma
jf ţigări subţiri ca chibritul ; venea însoţită de nepoată-sa,
jt duduia Frosica, o brunetă mică şi vioaie, logodită cu
■ Mihai, băietul coanei Eliza, plecat şi el în război, căci | B era locotenent de vînători.
Up Uneori venea şi conul Doxachi, un bătrîn nalt şi
mm* drept, c-o barbă aibă şi mare pînă la brîu. Nu ştiu de
jt ce chipul lui mi se părea că seamănă întocmai cu al lui
Bp Dumnezeu, aşa cum îl văzusem zugrăvit pe cea dintîi
PF foaie dintr-un abecedar francez, pe care începusem a
fm cunoaşte literile mari. Scrisorile venite de departe, de
W la cei duşi în război, se citeau cu glas tare în auzul
m tuturor. Gazetele se comentau, şi fiecare ştire se cîntărea
|f cu judecată ; se schimbau păreri şi temeri, îşi spuneau
î H griji, necazuri şi calde mîngîieri.
JCoana Anica nu uita să aducă în tăşunca ei de catifea albastră — pe lîngă lîna, croşetul, ochelarii, tutunul, foiţă, chibrituri — şi cîte-o pereche de cărţi pe care în fiecare zi le înşira pentru „pasians".
H Coana Eliza ofta mereu şi se căina că a „rămas suflet
I m stingher pe lume, că dacă a plecat Mihăiţă, ce să mai
ji facă ea singură pe pămîntul ista, ardă-1 focu de rez-
}mt bel ! ! !•' Numai conu Doxachi le mai îmbărbăta cu glasul
W lui domol, asigurîndu-le că n-are să fie nimic, că nu
L 411
s-or mai bate, că românii au să care numai proviantul ruşilor ; a mai apucat el multe de aiestea şi tot n-a fost nimic, că nu-i doar întîia oară cînd vin ruşii... las' că are să intre bani în ţară ; numai cînd vin nemţii îi rău, că aduc cu ei şi calicia.
Duduia Frosica mai totdeauna sta deoparte, tăcută şi uitată în colţul canapelei, c-o carte deschisă pe genunchi. Uneori se aşeza jos pe covor, între copii, la făcut scamă, şi noi ne bucuram îngrămădindu-ne în jurul ei ca să ne înceapă lucrul, scoţînd primele fire din bucăţile de olandă, pe cari ni le împărţea mama pe rînd la fiecare.
De multe ori cădea pe gînduri, ori rămînea cu ochii ţintă la o fotografie pe care o ţinea totdeauna între foile cărţii. Şi, cînd ne lua pe cîte unul de după gît şi ne strîngea tare la piept, întrebîndu-ne dacă cunoaştem'portretul acela, îi răspundeam repede : „nenea Mihai Vi-teazu". Şi atunci, ea ne săruta apăsat pe amîndoi obrajii şi rămînea aşa cîteva clipe, închizîndu-şi ochii ei mari, care sclipeau negri şi umezi.
Aşa ne treceau serile, pe cînd se înălţa grămada de scamă moale ca puful şi albă ca zăpada. Tîrziu, cînd începea să ne usture vîrfurile degetelor şi ochii ni se păinjineau de somn, atunci plecam copiii la culcare.
De cîte ori mă ocăra mama, necăjită de nebuniile meie, alergam peste drum, ca să mă jăluiesc coanei Elizei.
Mi-aduc aminte că într-un rînd, pe cînd eram acolo şi culegeam flori de românită, pe care bătrina le întindea pe foi de hîrtie la uscat, am văzut intrînd pe poartă o căruţă în care era o ladă şi două legături.
Coana Eliza a sărit deodată speriată de la locul ei, ieşind înaintea unui vătăjel de la primărie care aducea un plic galben cu multe peceţi de ceară. „Vai de mine şi de mine !... e sipetul lui Mihăiţă" — atît am auzit-o vorbind, căci o apucase un tremur, pipăindu-se cu degetele ei uscate pentru a-şi căuta ochelarii. Şi negăsindu-i se repezi în neştire pe scări, cu plicul în mînă, împiede-cindu-se în şalul ei vărgat, care se tîra căzut de pe umeri.
Am auzit apoi izbucnind un ţipăt groaznic, sfăşiitor. Cuprins de spaimă, am plecat spre poartă, cătînd în
412
|   ,urmă la casa cea cu fereştile deschise, din care se auzea £   un zgomot parcă de izbituri şi gemete înăbuşite, i        Pe lîngă mine, fără să mă vadă, a trecut duduia Fro-f   sica, alergînd cu pumnii încleştaţi, cu buzele vinete.
IPe urma ei venea la fugă coana Anica, gîfîind, ca s-o ajungă : „Stai !... fii cuminte, linişteşte-te !", dar ea nu mai auzea nimic, căci se năpustise ca o furtună pe scări, f    în sus.
\ H Acasă la noi se ştia totul : Mihai Condrea murise la atacul Griviţei, şi acum i se înapoiaţi familiei bagajele.
| >        In fiecare după-amiază trecea pe uliţa noastră domnul i       Andrei, curierul poştal. Un om cărunt şi gros, care răsu-l .    fia din greu, călcînd apăsat şi bocănind pietrele cu ţă-| •    pusa de fier din vîrful bastonului. Toţi îl aşteptau cu Ş   nerăbdare, dar numai eu îl pîndeam de departe şi îi i    ieşeam în cale înainte de-a ajunge în dreptul porţii noastre ; căci mătuşa Măria mă însărcinase ca să iau scrisorile :       şi gazetele ce ne soseau şi pe ascuns să i le duc ei. Numai 1 j|    după ce le cerceta, le dădea mamei să le cetească. La toţi li era drag domnul Andrei, numai Mochi nu-1 putea . i    suferi. Era o duşmănie veche şi înverşunată. Cît am avut de luptat ca'să-1 fac să înţeleagă că nu trebuie să i M    latre şi să se răpeadă să-1 mănînce pe curierul care venea [ f    de la tata. Eram încredinţat de asta, căci domnul Andrei, \    cînd era cu chef, mă asigura că a vorbit cu tata, că e \.    „bine mersi" şi că ne-a „trimes complimente". Iar cînd : m    nu avea nici o scrisoare, striga de departe că „are să . j    vie, sigur, e pe drum".
j Mochi şedea şi ei la pîndă şi, îndată ce-1 zărea pe
drum, se repezea cu atîta înverşunare, încît uita toată
! § morala pe care i-o făcusem. Cu greu se potolea şi tot nu-I răbda inima, căci multă vreme încă, după ce se
| 1    întindea cu botul pe labe, mai bombănea acolo în limba
[       lui ceva.
1 Trecuse multe zile de cînd domnul Andrei nu ne mai
adusese nimic, cînd, într-o după-amiază, îl văd că scoate -:    tacticos din geanta lui de piele un pachet mic pecetluit : — Iaca de la tata ; vă trimete ceva aici, scrisori nu sunt,
I"
lift
! 413
Voios o iau la fugă, întins, la mama ; mătuşa Măria lipsea atunci de acasă. Îmi scăpărau ochii de nerăbdare, pe cînd mama desfăcea pachetul.
Ce putea fi acolo ? Ce ne trimetea tata într-un pachet aşa de mic ? Văzui că mamei deodată începu să-i tremure mîinile şi se opri o clipă, cătînd cu ochii ţintă la pachetul ce-1 desfăcuse. Am recunoscut îndată ceasornicul de aur pe care tata îl purta totdeauna la el.
— Nu se poate, trebuie să fie vreo scrisoare ; spune-i Ilenei să dea fuga după factor, şi mama, palidă la faţă, se lăsă moale pe un scaun, cătînd cu ochii în lacrimi la ceasornicul de aur care strălucea pe masă.
După cîteva minute Ileana bucătăreasa veni într-un suflet să spuie că factorul nu are nici o scrisoare pentru, noi. Şi atunci am văzut pe mama lăsîndu-şi capul între mîni şi izbucnind într-un plîns desperat care-i zguduia tot corpul.
Ce jale a fost în ziua aceea în toată casa noastră ! Era o linişte de gheaţă ; noi, copiii, umblam în vîrful picioarelor, cu ochii în lacrimi, înfioraţi, fără să înţelegem bine tot ceea ce se întîmpla. Ne înspăimînta numai grozăvia bănuielii.
E drept că pe mama o păleau lacrimile cu mare uşurinţă, dar niciodată n-o văzusem plîngînd în aşa fel. Mătuşa Măria se silea s-o liniştească şi s-o mîngîie în tot chipul. O auzeam vorbind în camera de alături : „Nu se poate, soro !... ai să vezi că ne vine mîine, poimîine, scrisoare ; de ce să te desperezi aşa, gîndeşte-te la copiii ăştia din jurul tău !"
în seara aceea nu ne-am mai adunat la făcut scamă. Eu m-am ascuns şi n-am fost nici la masă, căci auzisem pe mătuşa Măria spunînd, în supărarea ei, că sunt un copil prost, că nu m-am priceput să ascund pachetul pînă la întoarcerea ei. Niciodată pînă atunci mătuşa Măria nu-mi vorbise în aşa chip.
O durere amară îmi chinuia simţirea mea copilărească. Mi se părea că eu am fost singurul vinovat, că eu am fost pricina acelei întregi nenorociri.
Ne-am culcat devreme şi am adormit plîngînd înăbuşit, cu capul îngropat în perne.
4X4
A doua zi am primit o scrisoare lungă, şi mama, după ce a cetit-o, cu ochii încă roşii de plîns şi de bucurie, ne-a dat-o la toţi copiii pe rînd s-o sărutăm, după cum era obiceiul la noi în casă de cîte ori se primea o scrisoare de la tata din război.
„Breşliniţa, septembrie 1877
Smărăndel dragă !
Abia azi pot să-ţi mai scriu; pînă acum mi-a _ fost peste putinţă, începusem o scrisoare atunci cînd ţi-am trimes ceasornicul, dar am intrat în avantposturi, de unde abia acum ne-am întors.
Crede-mă, dragă, că mustrările ce mi le faci că nu-ţi scriu mai des şi că te las în nelinişte şi grijă nu sunt drepte, şi asprimea lor m-a durut mult căci nu le merit nicidecum.
Adică, crezi tu oare că nu mi-ar fi drag să stau de vorbă cu tine ? Doar astea sunt singurele momente de mîngîiere ce le pot avea în pustietatea în care mă aflu, însă ce să fac dacă n-am nici timp, nici mijloace de corespondenţă ? Regimentul nostru a fost totdeauna cantonat sau tăbăruit departe de oraşe cu staţii poştale ; tot mereu fracţionat prin nişte mizerabile sate bulgăreşti. Suntem nevoiţi adesea a trimite cale de poşte întregi pentru predarea sau primirea unei scrisori.
în împrejurările în care mă găsesc am crezut că e mai cuminte să nu am asupra mea nici un lucru de valoare, de aceea ţi-am trimes ceasornicul de aur pe care cred că l-ai primit.
Ai văzut desigur prin gazete isprăvile regimentului nostru, soarta a făcut că al 13-lea să intre întîi în foc.
Eu am ieşit zdravăn, sănătos şi propus pentru a fi decorat cu Virtutea militară.
Ne-au dat cam mult de lucru turcii şi mă tem că au să ne dea din ce în ce mai mult. Gazetele ca întotdeauna spun tot felul de minciuni şi prăpăstii ; e extraordinar cît de multe minciuni se fabrică în timp de război.
înainte de începerea atacului ce avea să-1 execute Divizia a 3-a şi a 4-a, trebuia să se facă o recunoaştere cît mai apropiată de reduta no. 2, pentru a se pipăi for-
415
ţele turceşti şi a ne încredinţa dacă au sau nu acolo artilerie. Compania mea şi a lui Irimia au avut însărcinarea aceasta.
Să vezi, dragă, ce înseamnă destinul omului :
Eram în repaus. Şedeam mai mulţi ofiţeri înghesuiţi într-un cort, cînd apare căpitanul Ureche cu o pereche de cărţi de joc — ştii că pe aici se joacă la desperare — se aşează o tobă în loc de masa verde, toţi se îngrămădesc în jurul ei, şi clubul e gata. începuse a se tăia un stos straşnic ; mă ademeneşte şi pe mine şi pontez deodată cu 20 lei.
Abia scosesem bumaşca din pungă, cînd soseşte în fugă un furier şi îmi spune că sunt chemat de urgenţă la comandamentul Diviziei şi că e un ordin ca să se gătească două companii pentru a pleca în tranşee. Am înţeles îndată că trebuie să fi fost ales pentru vreo recunoaştere. Toţi s-au oprit din joc, eu m-am stăpînit şi cu un calm — prefăcut bineînţeles, căci simţeam cum se măresc în galop bătăile inimii — zic tare : «Ţin douăzeci de lei, trage cartea, îmi joc viaţa acum la noroc... dacă cîştig, scap teafăr, dacă pierd, să ştiţi că m-am dus pe vecie». Toţi s-au grămădit să vadă cartea şi nimeni nu sufla... «Nouă !» «Bravo !... ai cîştigat» şi m-au scos cu alai din cort.
Mă prezint maiorului Macri, ştii că el comandă acum regimentul în locul lui Petrovanu, care-i bolnav. Pe cînd îmi vorbea, soseşte şi colonelul Sergiu Voinescu care mă cunoaşte bine — ţi-aduci aminte de el cînd a venit la noi în inspecţia frontierei — grozav om, el duce aici tot greul războiului. M-a chemat deoparte şi, după ce s-a uitat ţintă în ochii mei, mi-a spus că el anume m-a cerut pe mine să-mi încredinţeze misiunea asta.
După ce am primit toate instrucţiile, am plecat mai hotărît şi cu mai multă încredere. Uite, acum cînd îţi scriu, sunt în repaus, a trecut focul şi judec mai limpede. Nu poţi să-ţi închipui cît mi-a folosit afacerea ceea cu jocul de cărţi, deşi siguranţa, încrederea mea era la urma urmei prostească, nu se sprijinea decît aşa pe o idee că nu poate cartea să mintă.
Compania era gata sub arme. A trebuit să le explic ce aveam de făcut. Ştii că în asemenea momente cea
416
Jean Bart în jurul /irului do 40 de ani; cea de a doua soţie a scrii' pianista Mania Botez.
■
Viaţa Romîneascâ
CURENŢI L NOI
yf
Adeverul
literar
$1 Artistic
Escadra Intra In port
ROMÂNIA
MARITIMĂ şi PLUVIALA
Reviste la care a colaborat Jean Bart.
Facsimile «lupă manuscrisul scrierii O corabie românească. M ava şcoală bricul „Mircea", cu semnătura autografă a scriitorului; începutul lucrării, publicată mai înlîi în revista Boabe de griu (tir. 3 «lin martie 1031, p. 129).
■ PRETATĂ iit J£flN Bfi»T
La Geneva, în 1929, la Conferinţa Maritimă iniţială de Biroul Internaţional al Muncii, împreună cu dr. Stocker, Ion Mirescu şi Lazăr Măglaşu — reprezentanţi ai muncitorilor din porturi; coperta lucrării Tstoricul mişcărilor muncitoreşti din portari de Lazăr Măglaşu ,şi Nicolac Delcanu (1932), cu o Prefaţă de Jean Bart; supracoperia lucrării Marinarii comerciali şi ■prahlrma organizării lor dc Lazăr Măglaşu şi Nicolac Deleanu (193-4;, dedicată memoriei lui  Jean Hart.
RĂZBOIUL
PE
DUNĂRE
CARTEA DUNĂREI
-----1 i^PKIi^'ît' O'-
îkjruiî.ihi. i     , 1
Gotaisiunei EurDpena OunârenE 1
t
â£AH BAR1.
Scrieri dedicate Dunării: Ră'boiul pe Dunăre, voi. I (1905), în colaborare cu  Nicolac Kiriţccu; Car/ca Dunărei (19,33);   Memoriu asupra Comitm liiiruj'rin- Diluări in ăin punt l r/r eeihre pol i! ir yi mii ilar (19 13) ; La (jiieslion ău   Daltuhc   ii   sa   solll/ioli (1920).
Jean Bart cu fiul său Călin (dreapta) şi Ştefan Prcdescu (soţul unei nepoate de soră) ; casa scriitorului, iu care a locuit în ultima parte a vie! ii (strada Oltea Doamna, nr. 158 — a/i strada Eugen Botez, ar. 22) ;  Împreună cu fratele său,  criticul literar Octav Botez.
mai mare prostie e să ţii discursuri ţăranilor noştri. Trebuie să-i spui omului numai două vorbe, dar acele trebuie să-i meargă drept la inimă, şi pentru asta trebuie t-a iii stăpîn pe sufletul lor întotdeauna.
Eu unul am ajuns aşa, că-i cunosc pe fiecare în parte te poate şi le cetesc în ochi ca intr-o carte deschisă.
Mai erau cîteva minute pînă la ora două, cînd, după ordin, trebuia să plecăm şi îmi venise o poftă straşnică de fumat ; nu mai aveam nici un fir de tutun şi simţeam că mă topesc dacă n-oi trage măcar două fumuri.
Cer sublocotenentului Neniţescu ; el avea nişte praf pe fund, numai o ţigară. Am împărţit-o în două.
Plecarăm pe tăcute, mai mult tîrîş, toată distanţa pînă aproape de redută, un drum afurisit de chinuitor ; n-am tras nici un foc, dar turcii ne-au simţit şi au început deodată o ploaie groaznică ; dar tot am înaintat pînă la vreo treizeci de metri de redută. Turcii credeau că e un atac general, şi dinspre Bucov se vedeau venind în goană trupe de ajutor ; atunci am început a ne retrage. Dar ce să te mai turbur şi pe tine cu toate grozăviile astea ale războiului ?
Au căzut pe cîmp în jurul meu doisprezece morţi şi patrusprezece răniţi. Neniţescu e şi el rănit, dar nu grav ; eu am scăpat teafăr, neatins.
Iţi aminteşti de Ţintilă, sergentul meu major, ştii, cel nalt, negricios, care venea uneori cu hîrtiile la mine. Pe cînd înaintam, se rădică în picioare şi vrea să tragă ; nici n-am avut cînd să-i strig să se culce, căci un glonţ 1-a izbit în cap şi 1-a culcat numaidecît. Cum ne-am întors, am trimis un cornist, băiet voinic şi inimos, să-1 aducă pe Ţintilă de acolo de unde era căzut. I-am dat si hîrtia de douăzeci de lei pe care o câştigasem la cărţi. Mi 1-a adus în spate, mai mult tîrîş ; de cîte ori se oprea să se odihnească, el se aşeza dedesupt şi-1 punea pe Ţintilă deasupra, ca scut. Dar, în sfîrşit, 1-a adus.
Nu murise, dar era rău de tot. L-am trimes la ambulanţă, însă e slabă speranţă de scăpare. Săracul băiet ! E logodit c-o fată din Iaşi care a spus că nu-1 ia dacă nu se face ofiţer. De aceea şi ei era aşa de hotărît : ori moare, ori se face ofiţer.
417
Ţi-am spus însă de atîtea ori că nu se pierde toată lumea care merge în război. Lasă, o să treacă şi furtuna asta şi soarele iar o să lucească, mai luminos încă, în. cea mai frumoasă zi a vieţii mele, cînd mă voi întoarce în cuibul nostru aşa de dorit şi aşa de departe. Tare mi-i dor de casă şi de toţi ai mei... Scrie-mi mult, mult de tot. Ce fac copiii noştri ? Spune-mi cu de-amănuntul despre jocurile şi ghiduşiile lor, despre ce vorbesc ei. Cum merg cu franţuzeasca ? Poezii au mai învăţat ? N-ai idee ce bine îmi fac toate cîte mi le spui despre dînşii.
Cît despre faptul că ei sărută scrisorile primite de la mine mă umple de mulţumire şi mă înduioşează, căci e încă o dovadă de delicateţa sentimentelor ce tu le insufli pentru tatăl lor.
Ce ştiu ei, mititeii, de suferinţa ta şi de chinul şi dorul meu de a-i săruta ! în frămîntarea din timpul zilei, în fierbinţeala luptei, atunci cînd nu mai sunt al meu, nu am nici vreme să mă gîndesc la toate astea ; doar uneori aşa cîte un gînd îmi săgetează prin minte, dar mă înving răpede ca să fiu mereu stăpîn pe mine. în luptă nu-i îngăduit soldatului să privească înapoi, asta l-ar slăbi mai mult. Dar seara, seara cînd mă culc, cînd sunt iarăşi al meu, şi stau cu ochii pierduţi în pînza cortului sau în tavanul afumat şi murdar al vreunei cocioabe bulgăreşti, în cvartir, mă gîndesc la tine, la copii, la toţi ai noştri, la tot ce mi-i drag şi scump în lumea asta. Şi somnul atuncea nu vrea să mă mai prindă şi stau aşa pînă tîrziu, stingher, numai cu mine însumi.
Nu ştiu însă de ce —- şi tare mi-i necaz — chipul tău îmi apare totdeauna în minte trist şi plîngător. Tot aceeaşi mîhnire şi desperare citesc şi printre rîndurile scrisorilor tale.
Dragă Smărăndel, de atîtea ori te-am rugat să te stăpîneşti, să încerci a-ţi mai schimba caracterul. Nu fi atît de slabă şi peste măsură de simţitoare, nu îţi fi inimă rea, primeşte viaţa şi înfruntă greutăţile ei mai cu îndrăzneală. Gîndeşte-te la viitorul copilaşilor noştri ; tocmai în aceste momente ei au nevoie mai mult ca oricînd de-o mamă voinică şi inimoasă.
I     Vezi, dragă, să nu cumva să pierzi vreo reci pisă sau \ţ chitanţă, sau să le încurci ; că toate hîrtiile cele care ţi le-am. lăsat în saltarul din dreapta al biroului au să-ţi | servească la scoaterea garanţiei. Cît despre vite, cred că
Iar fi bine să le vinzi. Să-ţi opreşti numai vaca cea roşă, pentru casă. j» îţi mulţumesc de grija ce ai avut-o să-mi trimiţi A mantaua cea nouă de ploaie. îmi prinde de minune acum m cînd au început ploile. Cu îmbrăcămintea stăm prost de 1 tot pe aici ; dacă o începe frigul, o să-ţi scriu să-mi 1 comanzi nişte haine blănite.
Ziua şi noaptea stăm cu aceleaşi haine, căci lada cu
* bagaje am lăsat-o la Măgurele ; aşa s-a dat ordin înainte ;: de trecerea Dunărei. Am cu mine numai un mic gea-§ mantan de mînă ; de mult am terminat schimburile care
I f le aveam de rezervă. Şi mulţi dintre ofiţeri se plîng că j I au început deja să simtă foind inamicii... nu turci... alţi i vrăjmaşi mai mărunţei...
# De aşternut nici vorbă : o pătură aspră de trupă mă •| înfăşoară de la cap la picioare, deasupra mantaua, iar <jf gluga, păturită pe-o geantă de piele, serveşte drept pernă.
(Uneori sunt aşa de trudit, încît seara cad ca un buştean şi dorm tun ca-ntr-un aşternut de puf ; numai dimineaţa mă scol cu gîtul ţeapăn, în avantposturi viaţa e încă mai chinuită şi mai urîtă. Veşnic într-o continuă şi nesfîrşită aşteptare : alarmele din timpul nopţii, grija de-a avea mereu trupa în mînă. Mai cu seamă noaptea, prin zăpăceala întunericului, la ■' ţk orice zgomot, fîşîitură sau foc de puşcă, sărim în sus j % şi la arme, afară. Uneori stăm în noroi şi băltoage zile $ şi nopţi întregi, hainele nu se mai usucă pe noi. Şi plouă, 1 m Pl°uă> fără să se mai sfîrşească odată, parcă s-au rupt I m zăgazele cerului. Şi cînd nu plouă, cade cîte-o ceaţă . m deasă ca o perdea care se pune între noi şi inamic. Grija j 9 şi încordarea atunci e mai mare că ne temem să nu fim J Ş- surprinşi.
I J| Cu mîncarea o ducem şi mai greu. Proviziile se trans-i W portă tocmai din ţară, de la Măgurele. Bulgaria e o ţară . m prea calică pentru a hrăni atîta norod flămînd cît se i £ află grămădit aci. Cu cît ne vom îndepărta de Dunăre, { * cu atît va fi mai greu. închipuie-ţi numai cîte mii de
418
419
căruţe trebuie să circule zilnic pe drumurile proaste şi desfundate ale acestei sărăcăcioase ţări !
Noroc că ne mai desfătăm şi cu păpuşoi copt, luat cam fără ordin din lanurile care au avut nenorocirea de a fi călcate de opincile curcanilor noştri. O pîine e doi franci pe aici.
Păcat că domnii de ia Intendenţa noastră nu gustă şt ei aceeaşi soartă.
Ne mîngîiem însă că ruşii o duc şi mai rău. Ei striga pe faţă şi în gura mare contra Intendenţii ruse, care a numită în bătaie de joc : «Intendenţa suferinţelor d«i foame». Cică sunt colosale cantităţi de făină, pesmeţi, brînza, chiar fîn şi orz, care au fost mistuite de stoma-huri profunde şi nevăzute, pe cînd soldaţilor li s-au lărgit tunicile, iar cailor chingile.
Cît va mai ţinea felul ăsta de viaţă oare ? Ceasurile mi se par luni şi zilele ani...
De bietul Mihai, băietul coanei Eliza, cred câ ai auzit. L-am văzut cu vreo cîteva oare înainte de a se sfîrşi. Nu ştiam nimic de el, cînd a venit un sanitar să-mi spuie că mă cheamă. Era culcat într-un cărucior, tocmai atunci îl transporta la ambulanţă : palid, stins, pierduse mult sînge, că era cu totul schimbat la faţă. E cu neputinţă să-ţi spun ce-am simţit cînd l-am văzut aşa întins. Avea o voce aşa de stinsă, încît n-am înţeles ce avea să-mi spuie ; vroia el, săracul, să-mi vorbească ceva, dar nu putea decît să-şi mişte buzele. Mă făceam că-1 înţeleg şi-mi muşcam şi eu buzele ca să nu izbucnesc în lacrimi.
Ce jale o fi pe biata coana Eliza... un singur copil... şi ce inimă de aur avea băietul ăsta... dar Frosica... sărmana fată, se vede că n-a avut noroc.
Dragă Smărăndel, trebuie să sfîrşesc căci chiar acum se aud iar bubuituri, trebuie să fie salve de artilerie de pe linia întîia...
îţi trimet două milioane de sărutări, unui împarte-1 la copii şi al doilea pentru tine, din partea lui
Pitachi al tău."
ÎN ZIUA DESPĂRŢIRII
Anul 1877
Am auzit glasul de aramă ai clopotelor de la biserici, bătăile repetate ale tobelor, sunetele metalice ale goarnelor chemînd pe străzi mulţimea să asculte citirea cu glas tare a ordinului de mobilizare.
E primăvară. O dimineaţă rece c-un cer senin şi luminat cu atîta limpezime, câ scânteiază în zare şuviţele rămase din ceaţa străvezie. în depărtare se pierde şerpuind, cu luciu argintat, şoseaua albă ce taie în curmeziş | ogoarele înnegrite de brazde întoarse proaspăt în arătura nouă.
Mama şi noi, copii toţi, grămadă în trăsura cea largă • de la ţară, înaintăm la pas în mijlocul mulţimii, în urma armatei care pleacă.
Păstrez în minte vie încă prima viziune a mulţimei ; lumea forfotea împrejurul nostru şi se scurgea întruna în valuri de capete, ca o apă revărsată din albia prea strimtă a drumului.
E pentru întîia dată cînd simt atingerea mulţimii — şi nu mă inspăimîntă suflarea zgomotoasă care pluteşte în aer şi mă coprinde în haosul acela nedesluşit de vuiet surd şi vag.
Parcă mai văd şi acum căruţa ce mergea în pas alăturea de noi. O bătrînă se văita şi clătina din cap. Alături o femeie tînără cu broboada căzută în jos pe umeri ţinea un copilaş care ţipa şi se zbătea în braţe. Un băieţel, cu o groază de căciulă, mîna caii la pas, iar doi moşnegi tăcuţi, cu ochii în pămînt, mergeau pe cărăruşă alăturea cu şanţul.
421
Eu nu mai am astîmpăr. în tactul de tobe şi de goarne mă răsucesc ca într-un şurub pe scăunaşul trăsurii, doar voi putea ca să privesc soldaţii.
Şi prin atîtea rînduri de puşti şi pene de curcan înfipte la căciuli, zăresc trupul înalt ai tatei săltînd uşor călare în capul companiei de dorobanţi.
în depărtare o pată neagră închide zarea : pădurea de la Salcia — locul despărţirii.
Aud glasul răsunător care comandă oprirea. Mă ridic pe la spatele vizitiului să pot vedea mai bine.
în răscrucea drumului armata se opreşte c-un ropot scurt şi apăsat. Se rup rîndurile şi soldaţii se amestecă în neregulă prin mulţimea ce furnică pe şesul din marginea pădurii.
îmi aduc aminte că am rămas în urmă privind la un car cu boii dezjugaţi ce se oprise alăturea cu drumul. E mult de atunci, şi din oglinda îngustă a minţii de copil abia se mai resfrîng imagini risipite, sclipiri răzleţe şi fără legătură din clipele acelei duioase despărţiri. O femeie care ţinea o puşcă, alături de un soldat ce se chinuia în genunchi ca să-şi îndese în raniţa deschisă o legătură albă. Un băieţel bătea cu pumnul într-o tobă.
Iar glasul unei babe ce se bocea în hohot parcă-1 aud şi acum : „Ionică mamă, te duci, Ionică"... „Mai taci, femeie hăi, că voi cobiţi a rău", o mustra un moşneag mărunţel. Strigăte, vorbe desperecheate din larma şi fierberea mulţimii se amestecă întruna cu uruitul căruţelor pe drum. Şi, fără să înţeleg ce se petrece, o frică mă cuprinde şi caut pe ai mei.
Tata vorbeşte încet, întunecat, ceva; ne ia apoi la rînd pe fiecare, ne ridică în sus şi ne sărută pe amîndoi obrajii, ne strînge la piept şi noi ne ţinem agăţaţi de gîtul lui. Cu ochii tulburi se scutură, se îndreaptă şi ne spune cu glasul schimbat : „Să fiţi cuminţi, să ascultaţi de mama !"
Soldaţii iar se înşiră în rînduri. încep bătăi de tobă, gorniştii prind să sune, întîi prelung şi rar, apoi tot mai aprins, pînă ce, clocotitor, răsunetul metalic cuprinde tot văzduhul şi acoperă orice zgomot de glasuri omeneşti... Şi nu se mai aud nici ei singuri, nici vuietul mulţimii, rămasă în urma armatei care pleacă.
422
O ceată de copii îi mai petrece în fugă. Şi cum aş vrea şi eu să alerg cu dînşii... dar mie nu-mi dă voie.
Plecăm tăcuţi spre casă. .    Eu nu mă îndur ca să-mi întorc privirea ; cu ochii ţintă în zare abia mai desluşesc un tremur de sclipiri prin norii de pulbere argintie ce fumegă pe drum.
Ne depărtăm, dar tot ne mai ajunge din urmă cîte un sunet, vreo notă rătăcită adusă de adierea dulce a vîntului ce întîlnise în cale oştirea înecată în ceaţa depărtării.
— Ce repede s-au dus... nu se mai văd deloc... şi merg departe, mamă ?... Da' cînd se întoarce tata ?... El nu ţi-a spus matale ?...
— Numai Dumnezeu ştie de-acuma, îmi răspunde mama oftînd.
Şi fără să-mi dau seamă, privesc cu ochii pe jumătate închişi în lumina albastrului ceresc.
Tîrziu, cînd îmi întorc capul, o văd cu ochii în la-crâmi, muşcînd colţul batistei. Aş vrea să mai vorbesc, dar nu mai pot... un nod pare că mă îneacă, bărbia îmi tremură uşor şi ochii lăcrămează.
Aş vrea să mai întreb... dar nu mai îndrăznesc, că mama începe a plînge şi plînge acuma în hohot...
Anul 1913
După treizeci şi şase de ani iarăşi am auzit glasul de aramă al clopotelor de la biserici, bătăile repetate ale tobelor şi sunetele metalice ale goarnelor chemînd pe străzi mulţimea să asculte citirea cu glas tare a ordinului de mobilizare. Iarăşi armata noastră avea să treacă peste Dunăre.
Tata, bătrîn şi obosit, privea cu ochii în lacrimi pe cei cari plecau.
Eu aveam vîrsta pe care o avusese el pe timpul războiului cu turcii ; băietul meu, pe care-1 adusesem să vadă armata la plecare, era de vîrsta pe care o aveam eu pe vremea războiului trecut.
„Băieţi ! acum e rîndul vostru, ne zise tata clătinînd din cap. Eu am fost, acum îţi vine rîndul ţie şi, cine
423
ştie ; mîini ori poimiini va merge piciul ista mic... fiecare la rîndul lui... şi aşa mai departe"... Ce zi cumplită a fost aceea !...
Cîteva mii de rezervişti erau adunaţi pe malul Dunărei ; trebuia să-i îmbarc în şlepurile cari aşteptau la debarcader gata de plecare.
Zgomotul mulţimii care forfotea pe cheu se potoli numai cînd preoţii. îmbrăcaţi în odăjdii. începură slujba bisericească, afară, sub cerul liber. Se făcu linişte.
Femeile, stăpînindu-şi plînsul, îşi strângeau copiii pe lîngă ele.
De sus, de pe debarcader, priveam marea de capete descoperite care se închinau clătinîndu-se în taina durerii stăpînite. Numai cîte un suspin întretăiat, scăpat printre buze tremurătoare, se pierdea şovăind în liniştea clipelor solemne.
După ce se sfîrşi slujba, se făcu apelul. Fiecare soldat săruta pe rînd crucea şi apoi călca pe puntea vasului.
îmbarcarea era pe sfîrşite, cînd soldatul care adusese revolverul şi binoclul pentru ţinuta de campanie, îmi întinse o telegramă. Un fior de groază mă săgetase înghe-ţîndu-mi mişcările. Literele îmi jucau înaintea ochilor :
„Nici o speranţă de vindecare.
Soţia d-voastră e în ultimele momente, veniţi urgent.
Doctor M."
O clipă am rămas ameţit. Parcă primisem o lovitură ueigaşă drept în creştetul capului. M-am rezemat de balustrada debarcaderului.
Şi mîna, cu degetele strânse într-o încleştare dureroasă, am apăsat-o tare pe tîmple, pe fruntea încreţită şi pe ochii închişi cîteva clips.
Cu o repegiune uimitoare am văzut toată grozăvia întîmplării. căzută la un asemenea moment ai vieţii... fia stingîndu-se, singură, departe, între străini, pe patul unui sanatoriu din Elveţia... doi copilaşi neştiutori că r&naîn pe lume fără mamă... s-a sfîrşit dar... pierdută... şi nici un chip să alerg pînă ia ea. o dată s-o mai pot vedea...
Erau ordine severe : frontiera închisă pentru toţi mobilizabîlii. Să plec in disperare ? Dacă mă treceau ca dezertor în timp de război ?
— Domnule căpitan, îmbarcarea e gata ; toata lumea, la bord ; ce ordonaţi ?
Tresar, cu mîna încleştată fac ghem telegrama pe care o bag in buzunar şi strig cu putere :
— Echipaj la posturile de plecare ! Maşinile gata de manevrat > Corniştii să sune înaintarea !
Convoiul de vase încărcate se pune încet în mişcare, deziiplndu-se uşor de lîngă mai.
Vuietul confuz ce se ridică din mulţimea de pe cheu creşte cu :ât vasele se depărtează de mal. Zgomotul ameţitor de chiote, urale si vaiete se înăbuşă deodată acoperit de răsunetul fluierelor şi sirenelor de ia vapoare, cari clocotesc umplînd întreg văzduhul.
„Ancora sus !... maşina încet înainte !..."
Rămîne în urmă cheul negru de lumea care se fră-mîntă fluturînd batistele şi pălăriile în aer. Rezerviştii încep să cînte La arme '. Un cor de cîteva mii de voci se formează şi ecouri prelungi şi repetate răsună pe apa tulbure a Dunării pînă se pierd în pustia depărtării. Furnicarul acesta omenesc pare că simte nevoia de a se ameţi, îmbătîndu-se de propriu-i gla-. ; prin cînteos aprinse, prin chiote nebune se încălzeşte şi uită a socoti clipa prezentă.
Vapoarele, cu piepturile lor de fier, taie vaiurile cari se împotrivesc în cale. încă o dată mai privim în urma. Portul abia se mai zăreşte nedesluşit în ceaţa depărtării.
Nimic nu se mai vede, numai gindul, ascuns şi nevăzut, aleargă într-acob în taină spre ce ai lăsat mai irump în urmă.
Dar... convoiul şi-a luat formaţia în linie de şir ; apuc hotărît minerul telegrafului de la maşină :
„înainte, mai iute, pe drum... toată viteza !..."
15 august, 1913, Sulina
O CORABIE ROMÂNEASCĂ NAVA-ŞCOALĂ BRICUL „MIRCEA
DE LA ARCA LUI NOE LA TRANSATLANTIC
Natura n-a făcut pe om ca să meargă pe apă. Omul este terestru, legat de pămîntul pe care calcă. Pe apă nu se poate susţine decît înotînd cîteva ore. Omul înghite apa pînă ce apa îl înghite pe om. Atunci cum s-a putut forma din homo terrestris noua specie de homo navalis ?
înţeleptul Pitagora a zis : „Lăsaţi cerul păsărilor, apa peştilor, şi pămîntul oamenilor".
Totuşi, omul nu s-a resemnat.
Prin puterea minţei a izbutit să umble ca peştele prin apă şi ca păsările să se ridice în văzduh. Se poate zice că navigaţia, ca şi aviaţia, este o sfidare aruncată naturei.
Marea, lacurile, fluviile, rîurile, pe care omul nu le-a putut trece cu piciorul, erau nişte obstacole ce le întil-nea în cale. El a reuşit cu timpul să le treacă şi, mai mult chiar, să se folosească de ele ca de nişte drumuri trase de la natură. Căci de fapt rîul este un drum care merge.
Ideea de a utiliza un curs de apă drept cale de comunicaţie este veche ca şi lumea.
Multă vreme pămîntul era acoperit de păduri nestrăbătute. Fluviile, rîurile erau nişte drumuri largi tăiate de la sine, fără ca mîna omului să intervie. Iar la vale, în sensul curentului, drumul de apă merge singur.
Navigaţia este cea mai veche artă. Căci nava este primul vehicul al civilizaţiei — barca este mai bătrînă decît carul. Numai după geniala născocire a roatei apăru carul.
429
Primul tip de navă a fost bucata de lemn, butucul, trunchiul de lemn plutind la întîmplare, de care omul primitiv s-a agăţat instinctiv, cu un folos real.
Mai mulţi butuci legaţi între ei au format pluta, aşa precum şi azi o vedem plecînd de la Vatra Dornei, pe Bistriţa, şi coborînd la vale pe Dunăre pînă la Mare.
Trunchiul de copac primitiv scobit a fost prima barcă, aşa cum o vedem încă şi azi pe rîuri şi pe lacuri. Acest prim tip de navă zis : monoxilă, pirogă, ciobacă, dubă, este sîmburele arhitecturei navale şi primul pas al navigaţiei mondiale.
Haina, ridicată pe o prăjină, umflîndu-se de vînt, barca a plecat singură. Aşa a început navigaţia cu pînze folosind forţa vîntului.
Care a fost întîia mare călcată de prova tăioasă a celei dintîi nave ? Care a fost poporul primilor navigatori ? Care a fost evoluţia maritimă a omenirei ? Care au fost primii eroi din grandioasa epopee a geniului uman, în luptă seculară cu cea mai formidabilă putere a naturei, în luptă cu marea ? Marea, geloasă parcă, fără milă a înghiţit totul, căci pentru totdeauna aceste secrete vor rămînea ascunse în noaptea preistoriei.
Şi totuşi, un martor ne-a rămas pînă azi : vasul plutitor — nava — care, sub diferitele-i forme, rămîne fructul, roadele muncei şi ale creaţiei minţei atîtor mii de generaţii, lucrători anonimi, îndepărtaţii noştri strămoşi.
Căci nava nu este numai un mijloc de transport, o locuinţă flotantă ; în ochii marinarului, nava este o fiinţă vieţuitoare, aproape umană — însufleţită de mai multe sute de inteligenţe grupate, ea trăieşte viaţa mai multor sute de vieţi.
Această savantă înjghebare de lemn, fier, pînze şi frînghii are parcă un suflet. Cine şi-a încordat vreodată braţele stăpînind cu degetele încleştate roata cîrmei a simţit că domină o forţă. Nava trăieşte, spintecă valul, geme şi urlă în suflarea turbată a vîntului din larg. Vorbeşte celui care ştie s-o înţeleagă, sufere şi moare de bătrâneţe, dacă n-o înghite marea.
Cu ce atenţie examinează ochiul marinarului nava în. construcţie pe şantier, numărîndu-i coastele, admirîn-
m
du-i formele elegante ; cu ce emoţie priveşte lansarea şi botezul ei în apa mărei, cu ce durere şi melancolie cată la o epavă, cadavrul unei nave distruse, al cărei corp putrezeşte părăsit la ţărm.
Multă vreme marea a fost considerată ca un obstacol de neînvins, un vid planetar, ca şi deşertul nisipos, care nu putea fi trecut.
Pian arta navigaţiei, omul a ajuns să se folosească de mare ca de un cîmp liber, deschis tuturor drumurilor. Navigaţia îmbrăţişează un număr de probleme intim legate între ele : ştiinţa eonstruirei navelor, adică arhitectura navală ; cunoaşterea drumurilor pe mare, adică hidrografia, şi arta nautică, ştiinţa marinăriei, manevra şi conducerea navei de la un punct la altul.
Primele cunoştinţe de arhitectură navală le avem din Biblie. Arca lui Noe — care, pe lîngă familia comandantului, mai transporta, după cum se povesteşte, 7 perechi de animale curate, 7 necurate.
A doua cunoştinţă de navigaţie mitologică ne-o dă legenda geografică a expediţiei argonauţilor.
Noe şi-a construit singur nava lui, dar nu ştia să navige. Arca lui nu putea să fie decît un ponton fără lopeţi şi pînze. El a rătăcit, plutind la întîmplare, pînă s-a înnămolit pe vîrful muntelui Ararat.
lason, căpitanul corăbiei „Argo", era, putem zice, căpitan de lungă cursă, deşi nu avea brevet. Nava lui avea 50 de lopătari şi o pînză primitivă. Plecase într-o lungă navigaţie, nu se îmbarcase în corabie ca tata Noe, ca să scape de potop. lason pornise în căutarea Lînei-de-aur.
Dorinţa de pradă a creat navigaţia şi de aceea pirateria — această spumă a mărei — este veche ca lumea. Şi adesea se confundă cu navigaţia. Pirateria a făcut să propăşească arta nautică.
Căci argonauţii, la drept vorbind, nu erau decît nişte piraţi — ca şi Ulise, Menelaos şi toţi ceilalţi eroi, cîn-taţi şi idealizaţi de poeţii antichităţii.
Prima dată cînd neamul elenilor s-a făcut cunoscut lumei a fost cînd marinarii lor au plecat cu navele ce le aveau ca să jefuiască Troia.
480
431
Şi putem spune că opera genială a lui Homer nu-i decît un vast jurnal de bord ce ne-a fost transmis de antichitate.
Căderea celebră a Troiei sfarmă regatul lui Priam şi dă cheia Helespontului în mîinile grecilor, care încep să populeze coastele Mărei Negre şi malurile Dunărei.
Despre coloniile şi navigaţia grecilor din părţile acestea a scris Herodot, părintele istoriei, un fel de Baedeker al antichităţei.
Urmărind filmul istoric al omenirei, ne uimeşte uriaşa, nepotolita frământare de neamuri, popoare şi seminţii, cari s-au perindat vînturînd apele care scaldă pămîntul nostru strămoşesc. Au plutit prin părţile aceste nave de felurite forme şi numiri : Trireme antice, galere romane, corăbii bizantine, caravele genoveze, galioane veneţiene, caice şi bolozane turceşti, şeici căzăceşti, trihandine greceşti, luntre munteneşti, pînzare moldoveneşti, pînă ia navele moderne : vase cu aburi, de marfă şi de pasageri. La trei tipuri se reduc toate aceste nave :
1. Barca, avînd ca motor forţa braţelor.
2. Corabia, cu vîntui în pînze ca motor.
3. Vaporul, avînd ca motor forţa aburului.
ROMANII LA MARE
Dar care a fost rolul neamului nostru în cursul veacurilor, pe scena navală a Orientului european ?
începuturile marinei româneşti trebuiesc căutate cu mult în urmă, în negura vremurilor, pe cînd navigaţia se confunda cu pirateria.
Populaţia băştinaşă, cu rădăcini adinei înfipte în malurile Dunărei şi ale Mărei Negre, a umblat desigur pe apă. Şi amestecată cu diversele seminţii venite de la nord, ca pecinegii, cumanii, prădau cu vasele lor uşoare litoralul, în sus pînă la gurile Niprului, şi în jos pînă la gura
Bosforului, ajungînd pînă sub zidurile Bizanţului. Aceşti primitivi marinari tăiară calea lui Svetoslav de la Kiev spre Ţarigrad.
începuturile marinei noastre trebuiesc căutate înainte de descălicare, în strînsele legături comerciale pe caro le aveam cu veneţienii, genovezii şi pizanii, stă-pînitorii căilor mondiale, în evul mediu, între Orient şi Occident.
Dacă s-ar răscoli şi azi mai adînc în arhivele vechilor cetăţi italiene, s-ar descoperi hrisoave care ar lumina epoca întunecată a începuturilor marinei noastre.
în baladele şi cântecele literaturei populare _ sunt £ minţite isprăvile străbunilor noştri marinari piraţi. Tot despre ei vorbesc cronicile călugărului Nestor şi^ a lui Constantin Porfirogenetul, precum şi vechea Diplomă bîrlădeană.
în scrieri străine găsim date asupra navelor româneşti, de pe vremea lui Mircea şi Vlad Ţepeş ; vasele noastre uşoare pilotau şi serveau expediţiile cruciate cari urmau calea fluvială. Sunt cunoscute : faimosul Statuto nautico a dogelui Veneţiei, Antonio Tiepola, şi Tratatul de comerţ între Anglia şi Moldova sub Petru Şchiopul.
Că navele moldoveneşti ieşeau prin stârnitori în Medi-terană o dovedesc rămăşiţele farului ridicat de Ştefan cel Mare la mînăstirea Zograful, de la Sfîntul Munte Athos.
Se cunosc cauzele cari au ruinat cetăţile italiene, strămutând centrul de gravitate a comerţului mondial din Mediterana în Atlantic :
a. Descoperirea drumului la Indii pe la Capul de Ev îă Speranţă ;
b. Descoperirea Americei ;
c. Aşezarea turcilor în Europa.
Prin căderea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă în mîinile turcilor, zice marele Bălcescu, se îngroapă viitorul naval al Moldovei. Blocul islamic aşezat între valea Gangelui şi valea Dunărei transformă Marea Neagră în lac otoman, iar Dunărea în râul împărătesc al Sublimei Porţi.
432
433
Patru secole ne-a îndepărtat vitregia timpurilor de căile apelor. Eram însă datori să îndestulăm cu produsele solului piaţa Stambului, să dăm bir, lemn de construcţii navale, maiştri şi marinari. Tîrziu, cînd începe să apună semiluna, ni se dă dreptul şi nouă de a naviga cu galioane armate.
Nava de tip moldovenesc să numea pînzar. Cea de tip muntenesc caic domnesc.
Se instituie un bir al şeicelor. Strălucitul Hatişerif al Portei, căpătat prin stăruinţa marelui român Enăchiţă Văcărescu, ne îngăduie a naviga cu „bolozane, caice, şeici... privilegiu ce din vremi bătrîne, de mulţi ani, l-au fost pierdut ţara aceasta..." [...]
Anglia are nevoie să aducă grîu din Valea Dunărei. Urmează războiul de Crimeea. Rusia este scoasă de la Dunăre. Se alcătuieşte Comisia Europeană a Dunărei, stabilind libertatea navigaţiei pe acest fluviu declarat internaţional.
Porturile noastre se deschid ; prin ele iesă grîu şi intră aur.
Renaşterea marinei româneşti începe. Pe apele Dunărei şi ale Mărei flutură iarăşi steagurile capului de zimbru al Moldovei şi vulturul Munteniei. Forţele navale ale celor două Principate, după Unire, se organizează într-un singur corp : flotila română.
Austria tindea să aibă monopolul şi supremaţia navigaţiei pe Dunăre. România se opune : nu se prezintă în Conferinţa de la Londra, şi proiectul de poliţie a navigaţiei pe fluviu rămîne literă moartă.
Unul din pretextele ridicate de politica austriacă era că România nu are nave de poliţie şi nici personal pregătit.
Dezvoltarea marinei noastre era o necesitate politică şi naţională.
Marii bărbaţi de stat de pe acea vreme au înţeles : Ion Brătianu, Mihail Kogălniceanu au comandat o serie de bastimente în străinătate, au trimis un număr de tineri marinari în Şcoala navală franceză de la Brest şi în cea italiană de la Livorno.
NAVA-SCOALA BRICUL „MIRCEA"
Pentru ucenicie în aspra meserie a mărei, era şi la noi nevoie de o şcoală plutitoare. In anul 1882 s-a comandat la un şantier naval englez o navă-şcoală, care a fost botezată cu numele de „Mircea" de către Ion Ghica, ministrul României la Londra.
Ion Ghica, bei de Samos, iubea marea, trăise în lumea diplomatică, în cercul marinarilor de pe bastimentele staţionare la Constantinopole ; urmări cu toată inima construcţia lui „Mircea".
în corespondenţa rămasă de la regretatul amiral Urseanu, primul comandant al lui „Mircea", s-a găsit o scrisoare de la Ion Ghica :
„Cumetre dragă, am urmărit cu harta şi cu gîndul falnicul pavilion al lui «Mircea».
Facă cerul ca prima, fericita călătorie a lui «Mircea» pe marea cea mai periculoasă, să fie de bun augur şi să deschidă României o eră de acţiune asupra mărilor. Urez tinerilor argonauţi, de sub direcţia şi conducerea voastră, un viitor glorios."
Ion Ghica avusese o mînă fericită. Şantierul englez realizase o rară construcţie navală, de o splendidă reuşită.
„Mircea" este o corabie cu pînze, tipul de navă numit bric, cu velatură complectă. Deplasament 360 tone. O mică maşină pentru manevra în porturi. Viteza maximă e de 13 mile pe oră. Un echipaj de 100 marinari, majoritatea copii din Şcoala de marină şi ofiţeri tineri.
O mică navă de lemn cu pînze ; dar ce rar se mai poate întîlni azi pe căile mărei, printre feluritele bastimente, între tipuri monstruoase de maşini flotante, o asemenea navă cochetă, un voalier cu forme rotunde şi elegante, avînd o velatură măreaţă, armonică şi perfect echilibrată !
în orice port ancora „Mircea", în numeroasele sale călătorii, atrăgea atenţia şi admiraţia marinarilor de rasă prin originalitatea şi fineţa formelor sale.
434
435
La serbările columbiene de la Geneva, unde o barcă a lui „Mircea" a cîştigat premiul întîi la cursele de întrecere dintre toate marinele militare din lume, un englez, cunoscător, ceru voie să desemneze formele acestui rar tip de navă.
La serbările navale de la Kiel, pentru deschiderea canalului dintre Marea Nordului şi Marea Baltică, la care „Mircea" a luat parte făcînd înconjurul Europei, toţi cunoscătorii se opreau cu admiraţie în faţa acestei nave-şcoală, care apărea cu pînzele albe, ca o lebăda graţioasă, în mijlocul greoaielor escadre de mastodonţi cuirasaţi.
Viaţa şi serviciul pe acest bastiment nu sunt uşoare : „Mircea", deşi posedă excelente calităţi nautice — ţine bine la mare — are un balans foarte sensibil : raliul se combină cu tangajul, provocînd foarte repede răul de mare. Şcolarii fragezi, marinarii începători, atraşi de magia mărei, erau puşi de la început la o grea încercare în noua meserie. Cei cari nu puteau rezista în leagănul lui „Mircea" erau nevoiţi să-şi schimbe repede profesia. Părăseau curînd nesigura şi mişcătoarea apă, pentru a simţi din nou ferm, sub tălpile picioarelor, pămîntul solid şi nemişcat.
Dintre toate navele noastre, desigur „Mircea" a avut cel mai însemnat rol în epoca de renaştere a marinei româneşti. El a fost leagănul în care au crescut aproape 50 de promoţii, formînd primele cadre de marinari români.
în alte ţări, c-o populaţie maritimă de litoral, marina comercială formează elementele marinei militare. La noi, dimpotrivă, marina militară a creat pe cea comercială, căci vitregia timpurilor ne-a îndepărtat de căile mărei şi ne-a curbat numai pe brazda plugăriei.
Ne-am format echipajele din tinerii recruţi de pe malurile apelor, şi mai cu seamă dintre plutaşii Bistriţei, cari au ajuns excelenţi navigatori ; foarte mulţi dintre ei se găsesc, azi îmbarcaţi ca marinari-fochişti pe vasele engleze.
Asta a făcut pe un comandant român să răspundă regelui Greciei, care întrebase de unde îşi recrutează România marinarii : „De la munte, maiestate, îi aducem, dar îi oţetim în căldarea Mărei Negre".
In adevăr, această capriţioasă mare, supusă vînturilor nordice ale stepei ruseşti, căleşte pe navigatorii cari învaţă în cuprinsul ei aspra şcoală a mărei.
Marinarul care s-a format aci, dînd piept cu furtunile în luptă cu valurile Mărei Negre, va fi bun marinar oriunde.
Un comandant englez, îngrozit, a exclamat : „Marea Neagră e un cazan gata să facă explozie".
Prin multe furtuni a trecut „Mircea" şi a rezistat totdeauna, înfruntînd urgia vremurilor. Cea mai groaznică din toate a fost cumpăna prin care a trecut în anul 1888.
IN COADA UNUI CICLON
în dimineaţa de 19 mai 1888, „Mircea" pleacă din Sulina, cu provizii pe timp de trei zile. Marea calmă, timp admirabil.
A doua zi se găsea în dreptul Constanţei. Face o voltă în vînt cu intenţia de a lua drumul spre Insula Şerpilor, pentru a intra din nou în Sulina. Se făceau manevre de pînze pentru a pregăti pe copiii din Şcoala de marină în vederea unei călătorii mai lungi ce aveau să facă în acel an prin Mediterana.
Din senin se stîrni un vînt de la nord, care sufla în faţă. „Mircea" nu mai putea înainta, bătea pe loc în dreptul capului Midia. îşi schimbă direcţia spre est. Vîn-tul se întărea schimbîndu-se peste noapte într-o cumplită tempestă. Nimic nu se mai recunoştea. în bezna unui iad întunecat. în care licărea numai fosforescenţa valurilor uriaşe. „Mircea" se zbătea de moarte ; corpul scîrţîia, gemea la fiecare izbitură, şi întreaga arboradă, frînghii şi macarale urlau înfiorător în noaptea ceea stranie, în care părea că se apropie sfîrşitul lumei. Spre dimineaţă, o ploaie torenţială unea cerul cu marea de parcă se rupsese zâgazele văzduhului.
„Mircea" căzuse în drumul coadei unui ciclon. Trei zile şi trei nopţi s-a luptat între viaţă şi moarte. Patru-
436
437
zeci de vase cu pînze s-au înecat atunci din cauza acestei furtuni, rămasă celebră în părţile Mărei Negre.
Cîte amintiri, din cele trei zile şi trei nopţi de groază şi de luptă, nu au rămas neşterse în mintea copiilor marinari, ajunşi mai tîrziu comandanţi încercaţi pe cargobo-turile şi pacheboturile marinei comerciale.
„Mircea" era cu totul inundat ; îmbarca pachetele de apă prin ambele borduri, în compartimentele din prova apa ajunsese aproape de un metru, pompele nu mai dovedeau. Valurile izbeau ca lovituri de tun. Catargul din prova s-a prăbuşit cu toată arborada pe punte. Barca balenieră a fost sfărîmată la postul ei. Tunurile s-au demontat pentru a fi aruncate în mare. Cabina bucătăriei, smulsă, umbla pe punte purtată dintr-un bord în altul.
Corpul lui „Mircea" era ameninţat să fie spart de propriile piese, rupte din locul lor şi izbite cu violenţă de valuri, gata să pătrundă printre coastele lui.
O zi întreagă s-a luptat în apă un marinar erou, lemnarul bordului, legat c-o frînghie ca să nu fie măturat de valuri, pentru a degaja vasul de lemnele şi manevrele rupte care-1 ameninţau. Provizia se terminase şi începuse chinul foamei şi al setei.
în ţară, jale ; se zvonise că „Mircea" s-a înecat. Părinţii îşi plîngeau copiii pierduţi pe mare, nimeni nu putea da nici o lămurire ; se ştia că a plecat pe mare şi nu s-a mai întors... „Mircea" ajunse la liman izbutind, pe jumătate distrus, să intre în Bosfor.
într-un hal de plîns, dar falnic ca un erou rănit, „Mircea", c-un catarg lipsă, cu pînzele sfîşiate, cu bărcile zdrobite, defila, admirat în ovaţii, prin faţa vapoarelor cari nu îndrăznise pe timpul furtunei să iasă din Bosfor, să înfrunte furia Mărei Negre.
Sultanul Abdul Hamid s-a interesat de soarta lui „Mircea", a felicitat pe comandant şi a dat ordin să se facă, fără plată, toate reparaţiile necesare navei româneşti, în arsenalul marinei otomane din Cornul-de-Aur.
Raportul de mare al comandantului, amiralul Eusta-ţiu, a fost publicat în Monitorul oastei din anul 1888.
O SĂRBĂTOARE ORIGINALĂ
Acum cîţiva ani a avut loc la Constanţa o sărbătorire originală, unică în ţara noastră. S-a comemorat 40 de
am de la furtuna din 1888. E bine să fie cunoscută această înălţătoare şi emoţionantă solemnitate ca o pildă vie pentru educaţia poporului.
Un amiral, fost elev în Şcoala copiilor de marină în anul 1888, a avut fericita idee să cheme la această solemnitate, făcută tot pe atît pentru ei, cît şi pentru ceilalţi, pe toţi marinarii cari au fost în tinereţea lor îmbarcaţi pe „Mircea". Chemarea a avut cel mai mare răsunet. S-au strîns acolo, în jurul naveî care-i aştepta, înfiptă în apă sărbătoreşte, din toate unghiurile ţărei, marinari de toate vîrstele : copii de 12 ani, elevii de azi ai Şcoalei de marină, şi bătrîni de 80 de ani, pensionari veniţi să mai vadă încă o dată nava pe care şi-au făcut ucenicia în zbuciumata şcoală a mărei.
După obişnuita slujbă bisericească pentru odihna sufletelor celor trecuţi în lumea drepţilor, „Mircea" a ieşit în larg. Conducerea şi manevra navei a fost redată, pentru cîteva ore, iarăşi în mîinile bătrînilor cari în luptă Cu natura, acum 40 de ani, ţinuse piept şi înfruntase urgia Mărei Negre.
Şi bătrînul „Mircea" a ridicat ancora avînd iarăşi, la posturile de plecare pe marinarii din 1888. Şi-a desfăcut pînzele în vînt şi, maiestuos, cu aripile întinse, a ieşit ca altădată în larg. Parcă şi-a cunoscut stăpînii ; s-a supus bătrîna navă, manevrînd cu aceeaşi precizie ca şi odinioară, în tinereţea ei. Cu genunchii îndoiţi, tremurători, un amiral bătrîn, scos la pensie acum douăzeci de ani, a urcat scările la puntea de comandă. A urmărit, cu ochii în lacrimi, manevra pînzelor umflate, şi-a izbutit să execute cu aceeaşi artă o voltă în vînt.
Iar alt amiral în activitate, cu toată sarcina vîrstei şi burta gradului, a reuşit să se urce pînă în vîrful catargului, la încrucişarea rîndunicei — acolo-i fusese postul în copilărie, cu 40 de ani înainte, cînd suia în fugă, desculţ, pe scările de frînghie, pînă sus.
438
439
O zi întreagă au petrecut-o pe bordul lui „Mircea" marinarii-copii, în pragul meseriei, cu marinarii-bătrîni, retraşi de mult din cariera lor. Momente de emoţie, lacrimi fierbinţi şterse pe furiş, pioasă amintire pentru cei duşi, momente duioase de regret şi melancolie pentru cei albiţi de zile şi nevoi, îndemn şi avînt pentru cei tineri, cari intrau îndrăzneţi în lupta vieţii, la rîndul lor chemaţi de magica atracţie a mărei.
SCOALĂ ÎNTRE CELE DOUĂ INFINITE
Dacă în cursul existenţei lui „Mircea", aproape jumătate de secol, mulţi marinari s-au stins, toţi au îmbătrî-nit, numai „Mircea" a rămas acelaşi : frumos, falnic, şi minune, întinerit parcă.
înainte de război aflarăm cu regret că i-a sosit sfîrşitul şi bătrînului „Mircea". Vasul a fost dezarmat, scos la reformă. Fără pînze, fără manevre, despoiat, corpul lui slujise ca simplu ponton în convoiul de provizii, la Chilia, pe timpul războiului.
După cîţiva ani tot arsenalul marinei s-a minunat con-statînd că fundul lui „Mircea" e în perfectă stare. Lemnul se petrificase. Fundul lui „Mircea" se făcuse abanos. Intră în reparaţie, i se schimbă cîteva coaste, puntea, o nouă arboradă şi velatură. „Mircea" se reface. întinereşte. Ca pasărea Fenix renaşte din cenuşă.
Bătrînul, întinerit, porneşte iar la drum pe căile mărei, peregrin neobosit, ocrotind sub aripile lui de pinzâ noi generaţii de marinari români.
Ani de-a rîndul, în fiecare vară, „Mircea" făcea cîte o călătorie de studii şi practică navală, cu Şcoala copiilor de marină şi cu ofiţerii tineri.
Dar navigaţia cu pînze se deosebeşte de cea cu aburi pe care ne-am deprins s-o vedem la pacheboturile noastre rapide şi elegante. Distanţe parcurse azi în cîteva ore, noi, cu „Mircea", le făceam adesea în cîteva zile, cînd vîntul nu sufla în pînze, sau cînd sufla împotrivă şi navigam în volte.
440
Timpul pentru noi nu conta. Navigam ca să navigam. Făceam artă pentru artă. Cu toate greutăţile, această navigaţie primitivă, cu pînze, te face să înţelegi adevărata poezie a mărei. Vasele de război în general prea puţin naviga. „Mircea" însă a navigat foarte mult. A scotocit în fiecare an cu de-amănuntul întreg Orientul. A urmărit coastele, cu golfuri şi capuri, a intrat printre insulele Arhipelagului, a atins toate porturile din Marea Neagră şi din Mediterana. A urmat în Atlantic tot ţărmul Europei, mergînd pînă în Scandinavia. „Mircea" n-a fost niciodată un bastiment de război, un vas de luptă, a fost şi a rămas întotdeauna nava-şcoală. Dar nu o şcoală fixă, ancorată "şi priponită la ţărm. Era o şcoala vie, în plin aer, în sînul mării, în mişcare, o şcoală vagabondă în care ochii ageri şi curioşi ai tinereţei vedeau în natură ceea ce învăţase în cărţi.
Cutreierînd mări şi ţări, văzînd felurite locuri, oameni şi lucruri, marinarul învaţă să cunoască lumea, si-n popasurile sale observă şi compară ţara lui cu celelalte.
„E om umblat, că ştie multe", zice cu admiraţie, in graiul său, poporul.
Puntea lui „Mircea" ne-a fost cea mai folositoare şcoală. Acolo, zile şi nopţi în gol, izolaţi de restul lumei, între cer şi apă, am învăţat să observăm, sâ citim în marea carte a naturei ce ni-o deschidea în faţa ochilor şi a minţei orizontul mărei.
Era o viaţă sănătoasă, întăritoare. Ne umpleam plămânii cu ozonul aerului salin din larg ; ne făceam muşchi de criţă şi ne oţeleam calităţile sufleteşti : curajul, voinţa, tenacitatea, disciplina, adevăratele virtuţi bărbăteşti ale omului care dă piept cu primejdia, neîncetat în luptă cu natura. Căci marinarul, trăind între cele două infinite, întruneşte în caracterul său trei suflete : soldat, călugăr şi poet. Inima lui este veşnic arsă de doruri nepotolite. Pe mare îi e dor de casă, de familie, de iubi-ta-i părăsită ; pe uscat îl chinuieşte dorul de ducă, îl atrage marea înşelătoare şi etern misterioasă.
în larg, pierzi noţiunea timpului. Ziua şi noaptea sunt împărţite în carturi, cîte patru ore de serviciu. într-o zi te lupţi încordat cu furtuna, văzînd moartea cu ochii,
44t
a doua zi uiţi totul. Pe oglinda mărei calme, sub bolta cerului albastru, rîzi, cînţi, glumeşti în plină voioşie...
DIN AMINTIRILE BORDULUI
Cită viaţă, cîtă lume, figuri, caractere şi tipuri felurite s-au perindat, în cursul anilor, pe nava aceasta istorică, şi poate legendară odată într-un viitor îndepărtat, îmi trec vii pe dinainte icoanele celor cari ne-au fost dascăli de energie şi "disciplină, marinari bătrîni, comandanţi severi unii, blajini alţii, dar toţi gravi şi hotărîţi în ora cînd oficiau urcînd treptele pe puntea de comandă.
în larg, în plină majestate a mărei, ei simţeau bine că o sută de perechi de ochi, deschişi, mari, se aţinteau asupra lor. Ştiau că fiecare gest care-1 făceau trebuia să inspire încrederea deplină şi oarba ascultare a bordului ce comandau. Suverani absoluţi, dar sclavi ai datoriei. Ei ne ascuţeau simţul răspunderei în aspra meserie a mărei, în care pîinea se cîntăreşte cu preţul vieţei, acolo unde greşala unui singur om poate dez-lănţui un dezastru. Soarta atîtor suflete este încredinţată într-o singură mînă ce trebuie în orice clipă să fie stăpînă, sigură, hotărîtă.
Văd vii încă chipurile tovarăşilor de bord, figuri copilăreşti, arse de soarele şi vîntul din larg, în plina voioşie a fericitei şi generoasei tinereţi. Nu pot să uit cum împărţeam frăţeşte provizia de mare, pesmeţii tari ca fierul, pe cari îi rodeam cu dinţi de şoarece flămînd. Şi cînd nu mai puteam, că ne dureau dinţii şi gingiile sîngerau, muiam galeţii pietroşi în apa sărată a mărei şi-i mozoleam c-o poftă de lup. Cîţi dintre acei îndrăzneţi marinari, astăzi bătrîni încovoiaţi, au rămas în fundul minţei mele aşa cum i-am văzut pe-atunci : agăţaţi în catarge, ca pisicile, pe scări de frînghie, uzi pînă la piele, suspendaţi deasupra abisului, la capătul vergilor, strîngînd între dinţi cuţitul de gabier, luptând îndârjiţi cu pînza rebelă care se zbătea în urletul furtunei... eroi obscuri, în clipe uitate, luptînd cu oarba forţă a naturei.
442
Nu pot uita nici pe bărtînii piloţi, adevăraţi lupi de mare, vechii corăbieri italieni şi greci, cari ne învăţau pe-atunci manevra pînzelor, matelotajul, arta nodurilor de frînghie.
Barba Spiro Zarzaroni din Hios care se hrănea cu roşcove, şi în loc de ceaţă zicea „Ţaţa groasă". Dalmatinul Micheli, condamnat pentru bigamie, se cununase cu o româncă în ţară, fără să divorţeze de nevasta lăsată la Triest. Trei fraţi Antonio Rota, ealabrezi, marinari desăvârşiţi, admiraţi pentru arta cu care scoteau contrabandele de la vapoarele de marfă. Burtosul Marcheti, care m-a învăţat să fumez cu pipa, căreia el îi zicea „lula". Panaite Leca, grav, încruntat, fost căpitan de trihandin. Dionisie Vasilatos, un grec mărunţel şi crăcănat, cu mustăţi de rac, fuma tumbechi cu narghileaua. Simpaticul Barba Ghiorghios care în calmul nopţilor de vară ne strîngea în jurul catargului, sub bolta înstelată, ca să ne povestească isprăvile piraţilor şi contrabandiştilor de haşiş din Arhipelag, unde îşi făcuse copilăria. Constanti-nescu-Mastela, vechiul şef de echipaj, rămas celebru, ungea fundul bărcei cu săpun şi lua totdeauna premiul întîi la cursele de bărci, în ţară şi străinătate.
Nici unul poate n-a mai rămas în viaţă... umbre pierdute în noaptea trecutului marinei româneşti.
Pînă şi dobitoacele care, alături de noi, au dus aceeaşi viaţă de bord pe „Mircea" nu le putem uita.
Dulmuş, căţelul nimănui şi al tuturor pe bord, era tovarăşul fidel, veşnic la post, făcîndu-şi datoria alături de timonierul de serviciu. Trăgea cu dinţii la parîme în rînd cu marinarii.
Un motan alb, Marcu, crescuse de mic între pînzele lui „Mircea". Cunoştea ca un gabier întreaga arboradâ, nu suferea de răul de mare şi se juca balansîndu-se între frînghii ca într-un leagăn. Un pui de urs, care a fost dăruit regelui Suediei, se suia în vîrful catargului, îngrozit de bubuitul tunurilor, de cîte ori făceam tirul în larg. Un cocoş turcesc, Osman, cumpărat din Trebizonda, umbla liber pe punte şi trîmbiţa falnic anunţînd răsăritul soarelui la orizontul mărei.
443
Cîte peripeţii, cîte scene, cîte întâmplări tragice şi comice nu-mi trec pe dinainte, cînd privesc în oglinda rninţei, în urmă, la viaţa petrecută pe „Mircea".
Furtuna din faţa insulei Cipru, cînd era să cădem în mijlocul unei trombe marine. Furtuna de la Rodos, cînd am salvat din naufragiu o corăbioară grecească. Echipajul nu mîncase de 5 zile ; marinarii noştri, miloşi, le dădeau din mâncarea lor.
înnămolirea pe bancul de la capul Midia.
In baia de la Suda, pe coasta Cretei, un rechin apăru în mijlocul nostru pe cînd ne scăldam. O canonieră franceză, c-o lovitură de tun, dădu alarma. Primejdia prin care am trecut într-o noapte neagră navigînd printre lanţuri de mici insule, între Samos şi Kalimno. Cunoştinţele lui Barba Gheorghe, pilotul, ne-au fost atunci mai de folos decît toate hărţile marine, calculele nautice şi astronomice.
Glumele şi farsele nu lipseau în viaţa de bord, în lungile zile de monotonie în larg, în zilele vesele şi zgomotoase de peripeţii şi aventuri pe uscat, în tumultul porturilor orientale, cu mozaicul lor de rase şi seminţii.
O lume de amintiri, iluzii, speranţe, regrete şi melancolie ne leagă sufleteşte de această bătrînă corabie, unde am crescut legănaţi, ocrotiţi la umbra schelei de frînghii gudronate şi pînze albe, ca sub nişte uriaşe aripi protectoare întinse în văzduh.
„Mircea", deşi bătrîn, trăieşte fără să fi intrat încă în arheologie. Suvenirele noastre însă îmbătrînesc aşa de repede, încît trebuie să ne grăbim a le fixa pe hîrtie înainte ca magicul film să dispară de pe ecranul minţii noastre.
PE APĂ E CALEA MINTUIRII NOASTRE
Bătrâna navă-şeoală, care a dat ţârei, pregătiţi, atîţia conducători în epoca renaşterii marinei noastre, are încă un mare merit care-i dă dreptul la respectul şi recuno-şinţa posterităţei.
9
Nava aceasta, o parcelă dezlipită din trupul ţărei, a fost ani de-a rîndul cel mai puternic factor de propagandă naţională în străinătate. „Mircea" a purtat, pentru întîia oară, falnic, ia vârful catargului, flamura românească, de unde ea a fluturat pe căile mărei şi prin toate porturile Europei. El a făcut întîi cunoscut lumei, pe apă, ţara şi marina ei. A fost un simbol. O afirmare â suveranitate! noastre pe apă — „Mircea" era România.
Căci în toate timpurile marina a fost cei mai puternic argument al unui popor care trăieşte şi vrea.
Se ştie că prin navigaţie se lărgeşte viaţa şi raza de acţiune a unui stat, se afirmă şi se intensifică circulaţia şi trepidaţia vitală a unui neam.
Apa joacă un roi din ce in ce mai mare în viaţa popoarelor şi trage tot mai greu în balanţa energiilor omeneşti. Cîte ţări n-au dus lupte de veacuri ca să-şi deschidă o fereastră la mare. Noi, cari ne scăldăm picioarele în apa Mărei Negre, întârziem să ne folosim de binefacerile ei.
Marea a fost totdeauna cea mai 'admirabilă şcoală pentru educaţia poporului. în aerul sărat al mărei, care tăbăceşte pielea şi oţeleşte voinţa, în faţa nestrămutatei puteri a naturei, se formează omul de nădejde.
De atîtea ori s-a zis că trebuie şi noi să ne folosim de experienţa popoarelor mai bătrîne cari nu s-au mulţumit numai cu baniţa de grîu scos din brazda pămîntului arat. Trebuie să ne avîntăm cu îndrăzneală pe ape, smulgînd bogăţia din ghearele valurilor.
Noi, cari am reuşit în curs de jumătate de secol să ne romanizăm complect navigaţia fluvială şi maritimă, azi, cînd prima dată ne aflăm în hotarele noastre etnice, trebuie cu orice sacrificii să îmbrăţişăm acea politică de apă, pe care o prevăzuse geniul politic al marelui bărbat de stat Mihalachi Kogălniceanu : „Calea mîntuirei noastre este Dunărea, spre marea largă deschisă tuturora..."
Numai aşa, noi, românii, ne vom împlini misiunea ce o avem la răscrucea drumurilor mondiale, între Orient şi Occident, aci unde mîna Domnului ne-a aşezat pe pămînt.
444
DIN PERIODICE
AMINTIRI
MISTERUL CASEI DIN SÂRARIE CU PRILEJUL MORŢII LUI ION NĂDEJDE
Oare toţi oamenii se nasc cu sentimentul religios ? Este acest sentiment o însuşire inerentă oricărui om ?
De remarcat e constatarea că, deşi cultul trebuie să fie liber, omul nu-şi alege singur religia care-i convine. O capătă de-a gata de la părinţi. Pentru că părinţii mei erau creştini ortodocşi, m-au dat într-o zi, gol, roşu-vînăt de frig, pe la sfîrşitul lui decembrie, în mînile părintelui Ivanciu. Cu toate că am protestat energic, zbă-tîndu-mă şi ţipînd de răsunau bolţile bisericii, părintele Ivanciu n-a voit să ţină seamă şi, fără milă, m-a cufundat de trei ori în apa rece din cristelniţă, m-a miruit şi m-a făcut dintr-odată creştin-ordodox, fără consimţămîn-tul meu. Aşa am rămas pînă azi şi voi rămînea probabil pînă la sfîrşitul vieţei. Amin ! Credinţa religioasă mi-a fost inoculată, uneori cu forţa, de către mama care era evlavioasă. Ea m-a învăţat să mă închin, să-mi fac cruce la pernă înainte de culcare, să mă rog lui Dumnezeu pentru sănătatea şi norocul întregii familii şi a tuturor rudelor, la pomelnicul cărora mai adăugam de la mine pe Safta bucătăreasa, pe Iordachi vizitiul şi pe Tărcuş, căţelul nostru pe care îl iubeam ca pe un frate mai mic.
Nu-mi pot da bine seamă azi în ce a constat educaţia mea religioasă, care trebuia să fi fost o combinaţie între cele două elemente : misticul şi moralul ortodoxiei.
Ştiu însă că am simţit o puternică impresie religioasă păşind prima dată pragul bisericii.
Am tras o spaimă cumplită. De la uşă mă trăgeam cu groază înapoi. Mama m-a luat de-o aripă şi m-a repezit înăuntru. îmi clănţăneau dinţii de frică. întuneric,
449
rece, o umezeală de hrubă, un miros nesuferit, fumul luminărilor mă îneca ; tuşeam, strănutam, şi mama nu mă lăsa să scuip în biserică.
Ţineam capul în piept şi printre lacrimi cătam în
iOS.
nu îndrăzneam să ridic ochii la zugrăveala pereţilor jupuiţi. Nişte sfinţi încruntaţi, cu bărbile afumate, se uitau urît la mine.
Cu părintele Ivanciu, care mirosea totdeauna acru, a drojdii, mă deprinsesem cu timpul. Umbla în fiecare lună pe la case cu „zi-ntîi". Avea un antereu soios, barba sură, foarte încîlcită, şi de sub potcap îi ieşea un şfichiu de coadă. Cînta fîrnîind pe nas. Nici cuvintele, nici gesturile nu i le înţelegeam. Şi nu pricepeam de ce nu-şi băga în buzunar banii căpătaţi şi-i arunca într-o căldărusă cu apă.
De mic, cu mintea crudă încă, îi puneam mamei — ca mai toţi copiii — cele mai îndrăzneţe întrebări asupra universului :
— Cine a făcut lumea ?
— Dumnezeu.
— Unde stă Dumnezeu ?
— lin cer.
— Dar pe Dumnezeu cine 1-a făcut ?
— Asta nu-i treaba ta, mi-a răspuns mama supărată. Şi de-atunci niciodată n-am mai întrebat-o nimic despre divinitate şi origina lumii.
Deşi nu aveam un temperament înclinat spre misticism, totuşi la început eram credincios, bigot chiar. Pe drum, de-acasă pînă la şcoală, mergînd de obicei cu lecţiile neînvăţate, mă rugam fierbinte lui Dumnezeu atotputernic, bun şi milostiv, să nu mă scoată la lecţie. Prin dreptul bisericilor făceam cruci mari. La şcoală făceam cruci pe sub bancă. Iar în momentul groaznic al deschiderii catalogului făceam la iuţeală cruce cu limba în gură. Eram slab, aveam nevoie de un sprijin, de-o protecţie. Ridicam ochii spre cer căutînd un punct de reazem.
Eram fricos şi invocam puterea supremă ca să mă apere, căci frica a creat zeii. Dar... zadarnic ridicam ochii spre înălţimea de unde trebuia să-mi vie ajutorul.
Devenisem sceptic. Că Dumnezeu nu-i drept, nici bun, nici milostiv, eram sigur, şi de aceea nici nu-1 iubeam.
1
Î
»Nu-mi rămăsese decît o vagă teamă de atotputernicia lui. Nici o emoţie religioasă, nici un element mistic în formele şi simbolurile ritualului. Credinţa zdruncinată se risipea. Sentimentul se dizolva lăsînd un gol în adîncul sufletului de copil.
In perioada asta critică a vieţii, cînd îndoiala începe Bă încolţească în mintea care refuză a primi totul orbeşte, atunci apăru în faţa ochilor mei casa misterioasă din strada Sărărie.
La Iaşi. Abea intrasem în gimnaziu cînd ne-am mutat în strada Sărărie. In drum spre şcoală, treceam în fiecare zi prin faţa unei case vechi, cu geamlîc, tupilată în fundul unei curţi mari. La poartă, pe-o tablă neagră, era scris cu litere albe :
„Revista Contemporanul".
— Asta-i casa lui Ion Nădejde... aici îi cuibul nihi-liştilor, îmi spuse misterios într-o zi un băiet mai mare, din clasa a treia.
în mahalaua noastră, pe vremea aceea, nu se făcea nici o deosebire între socialişti, anarhişti, revoluţionari, francmasoni şi atei. Toate nuanţele se confundau la început într-un' singur termen : „nihilist". în casă auzisem adesea vorbindu-se de nihilişti ca de o sectă ciudată. Nu se închinau, nu se spălau, nu se pieptănau şi nu-şi tăiau unghiile. Bărbaţii purtau părul lung, femeile, părul retezat la ceafă. Nu respectau nici tradiţia, nici moda. Nu credeau în Dumnezeu, nu-şi botezau copiii şi umblau citind pe străzile laşului.
într-o zi, pe cînd veneam de la şcoală, tovarăşul meu de drum îmi dete un ghiont în coastă.
— Uite-1, mă ! vezi... ăsta-i Ion Nădejde.
M-am oprit în loc, emoţionat. Pe trotuar, în faţa noastră, călca greoi un colos întunecat, arămiu la faţă, cu barba şi părul de un negru lucios. C-un palton ros, aruncat numai pe umeri, mergea ţinînd capul în jos, adîncit în citirea unei cărţi groase. De buzunarul paltonului atîrna un baston noduros cu vîrful ars. Cînd a ajuns în dreptul meu, instinctiv mi-am scos pălăria din cap. O
450
I
451
clipă şi-a ridicat ochii de pe carte, m-a fixat prin sticlele ochelarilor şi mi-a răspuns c-un surîs blînd, care a îndulcit şi luminat deodată figura cea smolită şi sumbră. Am privit lung în urma lui.
Ce stranie impresie mi-a făcut omul acesta în jurul căruia mahalaua crease deja atîtea fantastice mituri. în şoaptă se povesteau lucruri ciudate : cică Nădejde nu-şi înmormîntase creştineşte la cimitir un copil care-i murise, îl îngropase fără popă, în grădină, la rădăcina unui măr.
Ion Nădejde trecea în ochii mahalalei ca un vraci din alte vremuri, ca un alhimist care făcuse pact cu demonul ; Antecrist, dar aşa de învăţat, că reuşise prin ştiinţa lui magică să facă un măr, dar nu putuse să-i dea şi gustul mărului din pom. Unii susţineau că ar fi făcut chiar şi un om în carne şi oase ; dar ce folos ? N-a reuşit să-i dea şi suflet. Aţîţaţi, curioşi, noi, copiii, pîndeam din stradă c-un fel de teamă, printre zăbrelele zaplazului, la casa plină de mistere din strada Sărărie.
Popa cu „zi-ntîi" trecea pe la poartă fără să se oprească. Un gardist, zi şi noapte, postat în faţa casei, spiona notînd pe toţi care intrau acolo. Uneori, la poartă se încărcau camioane mari cu pachete de cărţi, reviste şi gazete. Pierdeam ceasuri întregi dînd tîrcoale în jurul casei misterioase. Pînă tîrziu noaptea ardea în geamlîc o lampă cu glob verde. Siluete de bărbaţi şi femei apăreau şi dispăreau în cercul de lumină ca' nişte umbre chinezeşti proiectate pe un ecran imaginar.
Ce se întîmpla acolo ? O conspiraţie ? Un complot împotriva guvernului, a regelui sau chiar în contra lui Dumnezeu ? Ce n-aş fi dat să fiu şi eu acolo ! Nevăzut, ascuns într-un colţ, să aud ce se vorbea, să aflu taina celor ce se puneau la cale.
Parcă o forţă satanică mă frămînta. Demonul curiozităţii mă împingea spre casa misterioasă, care mă atrăgea ca un magnet uriaş. Nu puteam intra acolo ; şi mintea aprinsă de închipuiri bizare îmi zugrăvea pereţii cu rafturi de cărţi, borcane, retorte şi eprubete, cranii înşirate pe poliţe, reptile şi păsări împăiate prinse de plafon ... aidoma cu scena primului act din Faust, aşa
452
Icum îl văzusem în copilărie la vechiul Teatru Naţional « din Iaşi. O fată, servitoare la Ion Nădejde, venea să
IU la apă de la fîntîna din curtea noastră. în schimbul unei t j£ perechi de mănuşi de mătase, furate din scrinul mamei, Jl feta mi-a adus într-o seară sub şorţ un pachet întreg de 8 Cărţi : zece reviste Contemporanul, toate acelaşi număr. w Luase la repezeală din pachetele pregătite pentru expe-® diţie. Am oprit un număr şi celelalte le-am împărţit a % doua zi băieţilor la şcoală.
j m     Cunoştinţele noi ne atrăgeau, ştiinţa aceasta păgînă, fructul oprit, îl devoram cu aviditate. Cărţile nepermise ' ţ în şcoală circulau pe sub bănci în orele de clasă. Acasă ; j| citeam pe ascuns pînă noaptea tîrziu. Cele ce nu puteam
|||pricepe cu mintea crudă a vîrstei le învăţam cu încăpă-ţînare pe de rost ; înghiţeam cu lăcomie, fără să digerăm deplin, teoriile lui Darwin, Forţa şi materia lui Buchner, Mecanica cerească a lui Laplace, cu meşteşug popularizate în paginile Contemporanului. Năzuiam cu pasiune, cu sete de adevăr, la dezlegarea enigmelor universului. Era numai o beţie, o aberaţie a spiritului generaţiei de atunci, sau o iniţiare în sfera pîndirii pozitiviste a timpului ? Că ne emancipam timpuriu, în afară de realităţile vieţii, era sigur. ^ !•    Cu ce profund dispreţ priveam programul şcoalei ; cu ? ce ironică impietate ascultam naivele argumente oficiale § aduse în lupta deschisă, pe vremea aceea, între ştiinţă I şi religie. Şcoala se împărţise în două tabere : de o parte, credincioşii, de alta, ateii-revoluţionari — şi mulţi erau % atei numai din vanitate. Intoleranţi, agresivi, ne hăr-I € ţuiam cu indîrjire. Discuţii aprinse, pătimaşe, urmau fără ! % sfîrşit în şcoală, pe stradă şi în bragageria lui Sultanovici 1 din Tîrgul-de-Sus — cinci bani braga şi zece caimacul ţ de braga.
în atmosfera romantică şi revoluţionară a laşului, discutau liceenii de atunci, cu îndrăzneală şi pasiune, chestii ţ filozofice şi sociale, noţiunea unui D-zeu absolut în hao-
Isul primordial, origina lumii şi finalitatea, problema suferinţei şi mizeriei lugubrului univers... aşa cum discută j ' copiii liceului de azi, după citirea revistelor de sport,
. i 453
asupra curselor de cai, foot-ball, box, dancing, cinema, radio şi mărci de automobile.
Fiecare generaţie are alte preocupări şi alte idealuri.
Pentru noi se punea net, pe vrmea aceea, problema divinităţii, şi urmam demonstraţia după un concept mecanic şi matematic al universului, căci nu puteam admite să existe probleme insolubile. învăţasem pe dinafară buchea cărţii, articolele scrise de Nădejde în Contemporanul : Este sau nu D-zeu ? Şi repetam cu emfază răspunsul lui Laplace : „N-am avut nevoie de ipoteza divinităţii scriind Mecanica cerească".
Armele de luptă ale ateilor erau mai ascuţite şi credincioşii, care simţeau cît de tocite sunt argumentele şcolăreşti, se puneau din ambiţie pe citit în ascuns Contemporanul. Mai toţi sfîrşeau prin a se converti. Tabăra credincioşilor scădea la fiecare semestru şcolar. Curentul ateismului, ca o boală molipsitoare, trecea de la om la om, de la o şcoală la alta, atacînd tinerimea, ca scarlatina într-un oraş contaminat.
Epidemia răspîndită atinsese şi seminarul din Socola — supranumit şi „fabrica de popi". Cu groază, direcţia constată într-o zi că o parte dintre seminarişti, viitorii slujitori ai altarului, erau atei convinşi.
Vechiul meu prieten I. Fodor, profesor de liceu, pe-atunci elev în clasa a IlI-a la seminar, spusese într-o zi, în gura mare, la circiuma lui Ştrul, că nu există D-zeu.
Scandalizat, Ştrul crezuse de datoria lui să ia apărarea bisericii creştine ortodoxe.
— Iacă, halal, frumos ce-a învăţat deja băietul Fo-doroaiei în şcoala de preuţi creştini, spunea el la toată lumea care-i intra în prăvălie.
Indignarea cîrciumarului ajunse pînă la urechile direcţiei seminarului.
Conferinţa profesorilor fu convocată de urgenţă ca să judece acest caz fenomenal. Sancţiunea era hotărîtă : izgonirea necredinciosului din toate seminariile din ţară.
Noroc că se găsea acolo şi un bătrîn înţelept : eruditul elenist Erbiceanu — cel care venea călare să-şi ţină cursul la seminarul de la Socola.
— I...ra... bre oameni buni... doar suntem bărbaţi în vîrsta, nici nu ne-ar şedea bine să ne punem mintea cu
fi f
mucosul aista de băiet, care învaţă bine, dar a zis şi el 0 dată un cuvînt prost auzit de la alţii mai bătrîni.
Şi vinovatul, după o aspră probozire, a fost iertat, făcîndu-şi cuvenitele canoane de pocăinţă.
Din aceeaşi generaţie, liceanul Henric Sanielevici scria vărului său C. Graur, la Botoşani, o carte poştală deschisă, în care, după ce rezuma în cîteva rînduri diferenţa între socialismul utopic şi socialismul ştiinţific, încheia hotărât : „cît despre D-zeu, te anunţ precis că nu există".
Pe mine, cînd m-a surprins acasă citind Contemporanul cu articolul : Este sau nu D-zeu ?, mama s-a îngălbenit ca ceara ; cu ochii în lacrimi, mi-a smuls „cartea" din mînă şi-a aruncat-o în foc.
— Ce mi-a fost mai urît mie pe lume... de ce aveam teamă n-am scăpat...
— Lasă... o potoli tata îngăduitor, să ajungă numai om de treabă în viaţa lui...
— Cum să ajungă de treabă un păgîn care nu crede în D-zeu ?... în viaţa lui n-o să ajungă decît un scelerat.
Contemporanul era evanghelia acelei vremi.
Ion Nădejde era profetul unei religii noi.
în ochii tinerimii era un titan în luptă cu Divinitatea.
Un supraom, care îndrăznea să braveze puterea supremă, la care naiva omenire continua să se închine încă din ignoranţă şi slăbiciune.
Biserica ortodoxă nu-1 arsese pe rug ca eretic, dar 11 izgonise din şcoală pentru crima făptuită împotriva religiei de stat.
Omul asupra căruia Şcoala şi Biserica aruncaseră anatema ajunsese în scurtă vreme suveran pe minţile tinerimii şcolare. Căci el aprinsese o flacără mistuitoare în sufletul unei generaţii vizionare, ameţite de mirajul unei lumi noi.
Rătăciţi într-o lume de ficţiuni, robii unei metafizici dogmatice, ne descătuşam intrînd într-o şcoală nouă, în lumea realităţilor ştiinţifice, iniţiaţi în metoda noţiunii de cauză şi efect, în disciplina şcoalei pozitiviste a timpului.
454
fii i
i
455
Epoca aceasta, care a imprimat un puternic curent de idei umanitare şi generoase, mişcarea idealistă — bizară astăzi — care se închegase pe-atunci într-un fel de „sectă masonică" intelectuală este un cîmp interesant de studii pentru sociologi şi pedagogi, ca să analizeze structura sufletească şi formarea caracterelor tinerimii faţă cu spiritul timpului.
Curentul de idei, pornit în prima formă din Dealul Sărăriei, s-a răspîndit treptat, evoluînd sub diferite forme de mişcări sociale, de la acel romantic socialism la doctrinarul poporanism, tinerimea generoasă, pînă la mişcarea practică a ţărănismului de azi. Sămînţa aruncată cu atîţia ani în urmă, pentru pămînt şi drepturi, n-a fost o predică în pustiu. Şi „planta exotică", despre care altădată s-a scris atît de mult, dacă a dat alte roade decît cele aşteptate, e sigur că, transplantată în solul românesc, s-a aclimatizat cu timpul... căci utopiile de azi nu sunt decît banalităţile de mîine.
Ion Nădejde întrupează o epocă din evoluţia culturii şi spiritului românesc. „Joe care aruncă fulgere şi trăsnete din dealul Sărăriei", aşa îl prezentau cu ironie duşmanii lui politici.
Modesta casă din Sărărie, cea plină de mistere pe vremea copilăriei noastre, a fost totdeauna un cald cămin de cultură, un mare focar de lumină, o pildă pură de viaţă morală, de intensă şi nobilă muncă, de idealuri măreţe, de sacrificiu şi apostolat pentru dreptate, adevăr şi frumos.
Ion Nădejde, mare cărturar, dascăl şi îndrumător, c-o putere de muncă uimitoare, sobru, de un antic stoicism, lipsit de abilitate politică, incapabil de compromisuri, om dintr-o bucată, nu s-a putut îndoi ca alţii ; el s-a rupt din rădăcină, a căzut dintr-o dată şi nu s-a mai ridicat pînă la sfîrşitul vieţii.
S-a stins uitat de discipoli, de prieteni şi de duşmani.
Nepărtinitoare, istoria critică a culturii româneşti trebuie să-1 aşeze la locul cuvenit pe acest nedreptăţit, care poate fi socotit ca ultimul enciclopedist român.
456
ION CREANGA AMINTIRI
ti
S-au împlinit 40 de ani de cînd s-a stins din viaţă marele scriitor popular Ion Creangă.
Cine nu cunoaşte amintirile, basmele şi snoavele neîntrecutului povestitor ?!
Căci scrisul lui rămîne veşnic proaspăt, colorat si gingaş ; descreţeşte frunţile, înduioşează şi farmecă pe toţi care îl cetesc : copii, tineri, bătrîni, oameni culţi si oameni din popor, la oraşe ca şi la sate.
Dacă sunt mulţi cei care îl cunosc din scris, puţini au mai rămas dintre cei care au avut parte să-1 fi cunoscut pe cînd era în viaţă.
Ion Creangă mi-a fost profesor în clasele primare la şcoala din Păcurari, la Iaşi.
Jocul întîmplărilor vieţei face ca şi unul din foştii lui elevi să aducă azi un cuvînt de pomenire precum se cuvine numelui marelui dascăl şi artist care a luminat şi a încîntat cu măiestria artei sale atîtea generaţii.
Despre omul şi despre scriitorul Ion Creangă s-a vorbit de multe ori. Totuşi, mărturiile din trecut servesc ca documente omeneşti pentru cunoaşterea unui scriitor şi a timpului în care a trăit.
*
Cam prin anul 1860 apare în Iaşi un preot tînăr, cu pletele bălaie, vesel, glumeţ, cu surîsul veşnic pe buze. Venise din Tg.-Frumos, unde fusese hirotonisit diacon, după ce absolvise cele patru clase de seminar, dar de locul lui era din satul Humuleşti, de lîngă Tg.-Neamţu-lui.
457
A face biografia lui Ion Creangă e de prisos, căci şi-a făcut-o el singur, ca nimeni altul.
In amintirile sale din copilărie a zugrăvit c-o mînă de maestru, în culori vii, viaţa reală şi sufletească a copilului de ţăran, dat să înveţe oleacă de carte ca să intre în fabrica de popi.
întreaga lume a satelor de munte, redată în cadrul naturei, fotografie în culori, fidel şi artistic lucrată, ya rămîne ca o nemuritoare icoană a vieţei satului moldovenesc.
Tînărul diacon Ion Creangă avea glas frumos. Slujea la mai multe biserici şi locuia într-o casă în ograda mî-năstirei Golia.
Cu toate că-şi îndeplinea cu sfinţenie şi conştiinţă slujba bisericească, el avu să sufere multe din partea autorităţilor canonice de pe acea vreme.
în arhiva Mitropoliei din Iaşi se păstrează un dosar cu titlul : Actele relei purtări a diaconului Ion Creangă.
Care era pricina şi prin ce se făcuse el vinovat faţă de biserica ortodoxă atrăgîndu-şi urgia Sfîntului Sinod ?
Iată acuzările ce i se aduceau :
Mergea la teatru, umbla la vînat, trăgea cu puşca, îşi reteza pletele, îşi potrivea barba şi, în loc de potcap, purta pălărie după obiceiul apusenilor.
în fond, firea sinceră a lui Creangă, iubitoare de adevăr, gura lui cam slobodă, de ţăran glumeţ şi original, căruia îi plăcea să rîdă şi să glumească — uneori chiar pe seama mari-feţelor bisericeşti — l-au pus în conflict cu autorităţile.
Şi astfel diaconul Ion Creangă, pentru faptele sale grave, incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat, a fost caterisit, exclus pentru totdeauna dintre clerici.
Despopit, Creangă se îmbracă civil, împachetează frumos hainele preuţeşti şi le trimite la Mitropolie.
Asupra părului, de cum şi-a tăiat el coada, se povesteşte că, fiind în gazdă la un diacon de Roman, diaconiţa nu-şi mai lua ochii de la părul lui bălan şi mereu să jeluia că nu are şi ea aşa păr frumos. Creangă, fără a sta mult pe gînduri, ia o pereche de foarfeci, îşi taie coada
458
1 *
t
*
şi o prezintă în dar diaconiţei : „Dacă îţi place aşa de mult, poftim !"
Adevăr sau scornitură?!... Cine ştie? Oricum întîm-plarea se potriveşte cu firea hazlie a lui Creangă.
Pînă ce-a izbutit să fie din nou primit în învăţămînt ca institutor, el şi-a cîştigat pîinea zilnică obţinînd brevet de la Regia Monopolurilor Statului, pentru deschide-derea unui debit de tutun şi mărci poştale în oraşul Iaşi.
Cînd l-am cunoscut, în copilărie, eu nu eram decît un şcolar mititel în clasa a Il-a primară, în vîrsta de 8 ani. Creangă era în pragul bătrîneţei. Totuşi, îmi aduc destul de bine aminte de el. Printre atîţia dascăli severi şi înăcriţi, care mi-au chinuit copilăria ani de-a rîndul, îmi apare figura blîndă şi jovială a lui „domnul" Creangă pe care toţi băieţii îl iubeam.
Omul acesta, înalt şi burtos, pururea zîmbitor, radia în jurul lui, pe stradă ca şi în clasă, în vorbă ca şi în scris, aceeaşi lumină, bunătate şi veselie.
Cu ce dragoste, cu ce căldură, îşi îndeplinea el nobila misiune de luminător. Patima lui era gramatica şi punctuaţia. Ţinea la scrisul limbei curate româneşti, după firea ei. Şi făcea cu noi în clasă probă pentru bucăţile ce le tipărea mai pe urmă în celebra carte : învăţătorul copiilor.
„Mai zi o dată, măi băiete, şi încă o dată... că asta nu sună curat româneşte..." şi, cu mîna pîlnie la ureche, asculta repetirea fiecărei fraze. îl chinuia uneori ceasuri întregi un singur cuvînt ce i se părea că nu-i la locul lui ■—■ căci după auz judeca el efectul literar al stilului.
Parcă îl văd la catedră : mare, gros, suflînd greoi, descheiat la haina lui de şiac, tamponîndu-şi mereu fruntea şi părul lui bălan c-o batistă roşie popească.
Aşa îi era obiceiul.
„Scoateţi batistele !" comanda el uneori brusc, oprin-du-se în mijlocul explicaţiei.
Şi care se întîmpla să-şi fi uitat batista acasă venea singur şi întindea palma la „Sf. Neculai" — o vărguţă de alun păstrată cu sfinţenie în saltarul catedrei.
459
Marile lui calităţi de dascăl făceau să cucerească şi să stăpânească deplin atenţia copiilor. Şi cînd simţea un început de oboseală a clasei, el se pornea să povestească snoave şi pilde în legătură cu purtarea unora dintre noi — şi toţi băieţii rîdeau cu poftă şi se porecleau făcînd haz unii de alţii. „Brînză bună în burduf de cîine" le spunea el celor deştepţi şi răi.
Blînd, comunicativ, şăgalnic, domnul Creangă nu ne strunea ca ceilalţi dascăli, în faţa cărora şedeam smirna, pironiţi în bănci.
Uneori, afară, privea la jocurile noastre şi ne învăţa cum trebuie să batem mingea.
„Boul trebuie să tragă şi copilul să se joace", zicea el şi ne lăsa în voie, fără să-1 supere neastîmpărul şi obrăzniciile noastre.
Îmi aduc aminte cu ce drag ne scoteam căciulile din cap cînd îl întîlneam pe stradă. Pe cînd ceilalţi dascăli gravi nici nu-şi aruncau ochii la nişte şcolari mărunţei, domnul Creangă răspundea voios la salutul nostru, sco-ţîndu-şi din cap pălăria lui sură şi mare cît roata carului.
Şedeam în Dealul Sărăriei, în vale era mahalaua Ţi-căul'ui, şi iarna ne dam drumul cu săniuţa pe derdeluşul rîpei de la Scăricica. Treceam ca săgeata prin faţa căsuţei lui Creangă — „bojdeuca" cum îi spunea el. Intr-o zi, dascălul nostru, care ne privea din cerdac, şi-a aruncat pe umeri o caţaveică scurtă, de blană de vulpe, şi a ieşit la portiţă. Oprind sania din coadă, după ce şi-a îndesat bine în cap căciula albă de oaie, a încălecat cît era de mare pe săniuţa mea şi a pornit la vale, ca să ne înveţe el pe noi, „mucoşii", cum trebuie cîrmită sania cu piciorul la cotitură.
Tata îl cunoştea bine pe Creangă şi povestea uneori din bucăţile lui. De una îmi aduc bine aminte :
Creangă, cu băietul lui, într-o duminică, veneau spre casă. Pe drum se întîlnesc cu Hulub, sacagiul care ne căra şi nouă apă acasă. Creangă se opreşte, dă mîna cu el, întrebîndu-1 de sănătate. Băietul, în uniformă de şcoală militară — egretă roşie la chipiu, nasturi auriţi, mănuşi albe de piele de căprioară — se simţea oarecum jenat lîngă sacaua lui Hulub. Trecu înainte micşorând pasul. Creangă se încruntă o clipă :
460
„Iaca, măi Hulub, cum se preschimbă plodurile noastre cînd ajung şi ei guleraţi. Hei ! Musiu... ia fă calea întoarsă şi vino ici să dai mîna cu moş Hulub... ori ţi-i ruşine să strîngi mînele aspre ale prietinilor tatului tău ?"
Căpitanul Creangă, unicul fiu al marelui scriitor, a ieşit ofiţer de marină, a trecut în arma geniului şi a părăsit armata cu încrederea în sine că-i un geniu comercial. Visa afaceri de milioane, lovituri ingenioase şi fantastice : hîrtia de ţigară „Ţaţa Lina" ; „Ori fumaţi hârtia Creangă, ori daţi dracului tutunul".
Cine nu cunoştea pe vremuri celebrul lui restaurant „Ca la mama acasă" ?
Sărac a murit căpitanul Creangă ca şi tatăl lui. Nu moştenise decît o bogată imaginaţie.
„Arta lui tată-tău te mănîncă pe tine", l-am auzit adesea pe Vlăhuţă spunîndu-i, rîzînd cu poftă de planurile comerciale pe care căp[itanul] Creangă le croia cu toată siguranţa. Fiul n-a scris, dar avea ca şi tatăl său o mare vioiciune de spirit şi darul povestirii. Nu pot uita una din hazliile lui istorisiri. La o paradă, la Mitropolia din Iaşi, apăru tînărul Creangă, proaspăt ofiţer de marină. Ţinuta lui de ceremonie — frac, bicorn — făcea senzaţie şi aţîţa curiozitatea mahalagiilor ieşeni cari nu cunoşteau asemenea uniformă.
— E consul rus ! Ba-i ambasador englez ! şoptea sexul frumos, admirînd nobila ţinută a tînărului străin care se umfla în pene. Cînd deodată o babă din Sărărie se pronunţă hotărâtor :
— Ia tăceţi, fetelor, doar îl cunosc de cînd era de-o şchioapă, e băietul lui Popa Smîntînă din Ţicău.
Popa Smîntînă şi Popa Dracul, aşa i se zicea în Iaşi lui Creangă, de cînd îl ridiculizase Iacob Negruzzi în satira Electorale, pentru că Creangă făcuse politică democrată, liberală, împotriva „Junimii".
Mult mai tîrziu a luat Creangă contact direct cu cercul select al „Junimii". Avînd cultul şi respectul cărţii, el, cu cele patru clase de seminar, era prea timid ca să păşească singur pragul unei societăţi savante în care pro-
461
fesorii de universitate discutau ştiinţă înaltă, filozofie complicată şi literatură rafinată.
Creangă a fost „descoperit" de marele poet Eminescu pe cînd era revizor şcolar al laşului. Această „piatră preţioasă", cum se zicea la „Junimea", şedea ascunsă în pulberea şcoalei primare, pînă ce a văzut-o strălucind ochii pătrunzători ai revizorului-poet. Eminescu 1-a îndemnat pe Creangă să scrie, el 1-a introdus în „Junimea", care avea, precum se ştie, celebra deviză, pronunţată de Petre Carp, în superba lui trufie : „Intră cine vrea, dar rămîne cine poate !"
Nu numai că a putut rămînea, dar acest copil de ţăran din Humuleşti dovedeşte un aristocratic fond sufletesc, o estetică fină de artist de rasă, şi trece la posteritate strălucind în fruntea stiliştilor limbii române.
în modestia lui, Creangă n-a putut nici visa că odată opera sa — „ţărăniile mele" cum le spunea el — va fi tradusă şi admirată în Anglia şi Germania.
Un profesor francez de la Rouen prepară acum o teză de doctorat, avînd ca subiect opera lui Ion Creangă.
S-a scris adesea despre prietenia legată între Eminescu şi Creangă. Ce-i apropia pe aceşti doi oameni aşa de deosebiţi ?
Eminescu, poet fin, închis, sensibil, c-o vastă cultură filozofică şi artistică, dobîndită după profunde studii în străinătate. Creangă, seminarist, rămas tot ţăran în fundul sufletului său, vesel, glumeţ, dar fără să ştie limbi străine, fără cunoştinţa clasicismului antic şi a romantismului nemţesc, cu puţină carte, dar cu multă minte.
Tocmai nota distinctivă a firei poporului român, care face suprema frumuseţă a operei lui Creangă, îl atrăgea pe Eminescu. Nopţi întregi, în faţa unui pahar de vin, a stat marele poet, soi-bind cu nesaţiu farmecul povestirilor, humorul, spiritul, sarcasmul şi filozofia poporului, redate cu măiestrie de talentul pe care Creangă îl avea din naştere.
S-a zis că autorul profund al operei lui Creangă e însuşi poporul. Toate calităţile şi toate defectele noastre de rasă se găsesc în opera lui Creangă. El este sinteza etnică a poporului nostru ; opera lui e cea mai bogată mină de exploatare a geniului limbei româneşti, „Nu-1 pot
uita — scrie Eminescu despre Creangă — pe marele meu prietin, care a ştiut în nopţile înstelate petrecute în cerdacul bojdeucei de la Iaşi să-mi cînte ca un rapsod din alte vremuri minunatele poveşti rupte din sufletul Moldovei, căci glasul lui avea ceva din armonia Divinităţii."
Scrisul lui Creangă este gustat de popor, ca şi de clasa cultă. Este personal şi original, căci n-a primit nici o influenţă a vreunui scriitor român sau străin, clasic sau modern. Limba lui nu-i scoasă din cronici vechi ; e graiul colorat, vioi şi sfătos al ţăranului din munţii Moldovei.
După cîteva rînduri citite puteţi judeca armonia, tonalitatea şi ritmul prozei lui Creangă :
„Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mîhnire Cetatea Neamţului de-atîtea veacuri ! Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie, cu cari, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş ; iar vara, în zile frumoase de sărbători, cîntînd şi chiuind, cutrieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu şteoalnele, ţarinile cu holdele, cîmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care-mi zîmbeau zorile, în zburdalnica vîrsta a ti-nereţei."
Ce broderie de imagini, ce frăgezime şi armonie care farmecă, înduioşează şi răcoreşte ca un izvor limpede, în care îţi revezi din nou întreaga ta copilărie.
Când a murit, lucra la o piesă de teatru : Dragoste chioară şi amor ghebos. Piesa a rămas neterminată.
Lumea în Iaşi zicea că Creangă a murit de două ori.
O dată 1-a apucat un acces de epilepsie chiar în clasă la noi. îmi aduc bine aminte cum l-am văzut căzînd, întins în faţa noastră, lîngă catedră. Se zbătea cu spume la gură. Noi copiii, am început să ţipăm înspăimîntaţi. Unii au fugit să cheme pe bătrînul director Braşoveanul. S-au adunat profesorii şi, cu mare greutate, l-au putut ridica pe braţe culcîndu-1 pe masa cea lungă din cancelarie.
Pe noi, cei din clasa a doua, ne-a trimis acasă. Mergeam pe stradă plîngînd cu sughiţuri, şi mamei i-am spus că domnul Creangă a murit : l-am văzut cu ochii mei în-
462
463
tins pe masa din cancelarie. Dealtfel vestea morţei lui se răspîndise în tot oraşul. Gazetele din Bucureşti îi făcuse necrologul şi-i dase portretul încadrat în doliu.
El şi-a revenit şi a mai trăit cîţiva ani. Făcea singur haz şi spunea la toţi că i-a murit moartea.
Dar în acelaşi an, cînd prietenul lui, marele poet Eminescu, s-a stîns într-un spital de nebuni, Creangă a închis ochii, răpus de vechea lui boală.
Prietenii, doctorii îl îndemnase să meargă la Viena să-şi caute sănătatea, pe Creangă însă îl trăgea inima spre Humuleşti ; ultimu-i dor era să mai revadă o dată oamenii şi locurile zburdalnicei tinereţe. Dar moartea nemiloasă 1-a găsit tot în laşul suferinţelor lui, în mahalaua Ţicăului, în bojdeuca lui, între cele 12 pisici, pe care le creştea cu părintească îngrijire.
Stoic a rămas, senin şi glumeţ, pînă la urmă.
Era bolnav, şi cînd îl întrebau prietenii cum îi merge şi dacă îşi caută sănătatea, le răspundea glumind : „Nu ştiţi că românului i-e greu pînă se apucă de lucru, că de lăsat îndată se lasă" ; „Şi dealtfel îmi merge bine, ştiţi vorba ceea : «Stupesc în barbă şi trag oghialul cu dinţii»".
Chiar de Anul nou, în 1889, în seara de Sf. Vasile, în cea mai scumpă seară a anului, atunci, pe cînd toate oraşele şi satele răsunau de clopote, tălăngi, buhaiuri, colinde şi urări, cel mai mare povestitor al Moldovei închidea ochii pe vecie.
In urma lui rămînea ca moştenire neamului românesc comoara nepieritoare a operelor sale.
Pentru marele său suflet, pentru marea lui artă, cu care a ştiut să înveselească copilăria, să farmece tine-reţa şi să mîngîie bătrîneţea, noi, cei care i-am sorbit scrisul, şi adesea am rîs ca să nu plîngem, să cuvine să vărsăm o pioasă lacrimă pe mormîntul uitat al lui Ion Creangă.
AMINTIRI DESPRE IOAN N. ROMAN CU PRILEJUL INAUGURĂRII MONUMENTULUI
L-am cunoscut în tinereţe la Constanţa, dar îl ştiam din copilărie, de la Iaşi. Pe cînd umblam la şcoală, cu geanta în chip de raniţă în spinare, căscam gura, ca toţi şcolarii vagabonzi, pe la vitrine, silabisind firmele de pe la dugheni din drumul meu spre şcoală. Pe strada Sfîn-tul llie, cam pe locul unde azi se înalţă tipografia Vieţii româneşti, era o casă joasă, c-o tablă imensă, pe care scria „Ziarul Drapelul".
Firma prea mare, pusă la o casă prea mică, se vede că mă atrăsese. Directorul ziarului era un tinerel sprinten, vioi, cu figura încadrată într-o barbă neagră.
Figura, pasul tău hotărît ne impuneau. De la distanţă, îl priveam cu respect şi admiraţie noi, şcolarii, în ochii cărora ziarul şi meşteşugul scrisului aveau pe acea vreme un mare prestigiu, necunoscut tinerimii sportive de azi. Nu ştiu cum şi de unde picase îndrăzneţul tînăr care păşea cu atîta siguranţă în arena luptelor intelectuale şi politice din bătrîna cetate a culturii moldoveneşti de acum jumătate de secol.
Poeziile duioase ce începuse a publica, şi polemica civilizată, angajată cu Gherea în chestii de critică literară, îi făcură repede o frumoasă reputaţie de scriitor în romantica atmosferă a laşului intelectual.
Dar după cîţiva ani, Ioan N. Roman dispăru din Iaşi. 11 găsim în capitală, în falanga luptătorilor instalaţi în cetatea democraţiei româneşti a ziarului Adevărul, prim-redactor, mîna dreaptă a bătrînului boier republican Alexandru Beldiman.
465
Democrat sincer în idei, sentimente şi fapte, Ioan N. Roman n-a fost niciodată orbit sau ademenit de avere, demnităţi şi onoruri. Modest, devotat şi curajos, el a luptat zilnic, cu pana lui ascuţită, în toate campaniile generoase pe care ziarul le-a susţinut în trecutul său glorios pentru democraţia şi dreptatea cetăţenească din această ţară.
Atunci cînd redacţia Adevărului a fost atacată de un grup de ofiţeri, Ioan N. Roman se găsea la postul de comandă, la biroul său de prim-redactor.
Pe la 1895 pleacă în Belgia, unde urmează studii juridice, întors în ţară, se stabileşte ca avocat la Constanţa. Acolo l-am cunoscut personal, deşi ne cunoşteam mai de mult din scris.
Natura îl înzestrase cu dărnicie. Inteligenţă sclipitoare. Talent de scriitor şi vorbitor improvizînd c-o mare uşurinţă. Avea un fin simţ artistic înnăscut. O rară supleţă de spirit, deşi om foarte modest. Suflet ales, inimă bună. Entuziast şi jovial. Causeur fermecător. Ii plăceau glumele şi vorbele de spirit de care făcea un haz comunicativ la toată lumea care-1 privea cu simpatie.
în mozaicul populaţiei dobrogene de pe vremuri, în mediul incolor al funcţionarilor cari se perindau în viaţa provinciei oropsite, Roman era un tip cu relief artistic. Cei cîţiva intelectuali rătăciţi se strîngeau instinctiv în jurul „Ilustrului cetăţean", cum îl porecleau ei, pentru a savura cu voluptate verva şi isteţimea spiritului său strălucitor.
Nu pot să uit farmecul povestirilor sale, amintirile despre Eminescu şi „Academia" de la Bolta-rece a laşului artistic şi cultural. Pe malul mării, în jurul unei mese, ne delectam la taifasul cu acest om de spirit care radia simpatie, humor şi optimism.
Şi totuşi această fire de artist era un vajnic luptător pentru dreptate şi adevăr.
Dobrogenii de pe acea vreme erau lipsiţi de drepturi cetăţeneşti electorale. Roman începu o dîrză luptă pentru cucerirea drepturilor în Dobrogea. Scoate gazeta Farul la care colaborau oameni de toate nuanţele politice. Acolo a scris şi Rakovski ca dobrogean. I. N. Roman avea o mare simpatie pentru tînărul doctor venit atunci din
466
Franţa, ca să-şi facă serviciul militar ea medic în garnizoana Constanţei.
Pe la sfîrşitul războiului, l-am întîlnit pe Roman în pribegie, pe străzile laşului, în capul unui grup de nefericiţi dobrogeni cari stăruiau să se întoarcă la cămi-nurile distruse de urgia duşmanului care ocupase întreaga provincie de peste Dunăre.
Roman a studiat cu stăruinţă şi a întocmit cu pricepere interesante lucrări asupra proprietăţii pământurilor din Dobrogea. A fost un cetăţean conştient şi un excelent părinte.
Iubit, admirat şi de adversarii săi politici, cu toate însuşirile şi calităţile sale, el n-a ajuns la cele mai înalte trepte sociale, aşa cum ar fi meritat. A murit sărac, deşi a trăit în mijlocul marilor speculaţii de terenuri cari au îmbogăţit pe atîţia politician! dobrogeni. Copiii lui, în loc de avere, i-au moştenit numele său curat şi calităţile sale sufleteşti de simpatie şi talent.
Desigur, pe bună dreptate, istoria Dobrogei româneşti îi rezervă o frumoasă pagină „Ilustrului cetăţean", iar cei cari l-au iubit şi preţuit nu-1 vor uita şi cu pietate se vor descoperi în faţa bronzului în care el a fost întrupat pe una din pieţele Constanţei.
AMINTIRI DESPRE SPIRU HARET
Şi eu l-am cunoscut pe omul şcoalei, deşi n-am făcut niciodată parte din învăţămînt.
Am avut prilejul să-1 întilnesc de cîteva ori, să stau de vorbă cu acest om desăvîrşit, care-ţi făcea o profundă impresie. O convorbire de cîteva minute cu el îţi lăsa o amintire neştearsă pentru toată viaţa.
într-o iarnă, la Constanţa, venise Vlăhuţă pentru cîteva zile la mare. După obicei, trimesese la vapor să mă cheme. Ne-am plimbat pe dig pînă la far, adunînd blocurile de gheaţă, ca nişte imense cuburi de cristal, pe care valurile le formau sub bătaia vîntului de nord.
Seara eram amîndoi la masă în sala Otelului francez, singurul care rămînea deschis pe timpul iernei. Deodată în cadrul uşei apare un domn zvelt, în negru, cu părul şi mustaţa căruntă. Cu ochi cercetători, cu privirea sumbră, cuprindea sala căutînd parcă pe cineva. Vlăhuţă, căruia de obicei îi tremurau mîinile, începu să ţăcănească furculiţa de farfurie. Abea avu vreme să-mi şoptească : „Asta-i Haret", şi ministrul, singur, se îndreptă întins spre masa noastră.
— îmi dai voie, maestre, să stau şi eu aici Ia masă ?
— Poftiţi, d-le ministru... permiteţi să vă prezint pe un tînăr scriitor...
—■ Stai — îl întrerupse Haret — îl ştiu, ăsta trebuie să fie autorul Jurnalului de bord. L-am citit, mi 1-a dat nevasta. îmi place mult genul ăsta de literatură.
Eu, roşu ca racul fiert, cu inima cît un purice, mă gîndeam ce-aş putea vorbi c-un ministru de Instrucţie, doctor în matematici — pe vremea aceea erau numai trei
1
|k>ctori : Haret, Gogu şi David. Eu, deşi marinar, dar slab la matematici, mă temeam să nu mă bage ministrul-pro-fesor în chestiuni de astronomie sau în mecanica cerească.
Patru ceasuri am stat de vorbă în jurul mesei. Nici lin cuvînt despre matematici. Toată convorbirea a urmat numai în jurul unei singure chestiuni : cultura poporului. Asta era marea problemă care-i chinuia mintea şi inima lui de apostol.
După ce am prins curaj, îi vorbeam despre felul cum S-ar putea face mai bine şcoala de carte în armată. Şi îi spun o formulă de ideal : „armata-şcoală, şcoala-armată". După ce a repetat de cîteva ori cu plăcere formula asta, m-a întrebat brusc :
— E adevărat că mulţi recruţi, cînd vin la corp, nu vor să declare că ştiu carte ?
— Da, e adevărat, şi încep eu să explic, dar Vlăhuţă mă întrerupe :
•—■ Neîncrederea ţăranului în orăşean e aşa de mare, încît el face pe prostul...
y După cîţiva ani l-am văzut pe Haret la Sulina, unde mă aflam în slujba de căpitan de port. Venise în inspecta şeoalelor din judeţul Tulcea.
, Nu pot să uit întâmplarea la care am fost faţă, mişcîn-du-mă pînă la lacrimi. Mi-a fost dat să văd la o grădină de copii pe acest ministru grav, rece, om de ştiinţă pozitivă, cum lua copiii în braţe, îi rădica şi îi săruta pe rînd. I s-a dat o masă la Cercul marinei. Ministrul a închinat un pahar pentru cel mai bun prefect din ţară : Jean Atanasiu, socialist-generos trecut la liberali, care, înţelegînd marea operă socială începută de Haret, lucra cu toată energia la realizarea ei practică.
După-masă a făcut cu mine o plimbare pe dig şi m-a pus să-i explic relaţiile dintre autoritatea naţională şi autoritatea internaţională de la gura Dunărei.
La întors, mi-a spus că voieşte să se suie în farul mare ca să privească Delta de la înălţime.
Am admirat uşurinţa cu care a urcat cele o sută cincizeci de trepte. Sus bătea un vînt straşnic. Cu capul gol,
468
469
\
cu mîna încleştată de balustradă, a stat şi a privit vasta întindere a pădurilor de stuf.
— Nicăieri în Europa — a spus Haret — nu găseşti asemenea întindere neproductivă. Trebuie s-o utilizăm [•■■].
Altădată l-am întîlnit pe Haret la Adamclisi.
Comandam o canonieră de Dunăre. î. p.-s. mitropolitul Pimen, pe atunci episcop al Dunărei-de-Jos, se îmbarcase pentru a inspecta bisericile din Dobrogea. An-corînd canonieră la Raşova, am plecat cu trăsura episcopului la Adamclisi, unde avea să se facă tîrnosirea unei biserici. Acolo am găsit pe Haret, Tocilescu şi Poenaru-Bordea. După solemnitate, în timpul mesei, la vremea discursurilor, Poenaru pune degetul pe rană, atingînd chestia delicată a distrugerei monumentului.
Tocilescu, bolnav, se enervează, se sufocă justificîn-du-se :
—■ Nu sunt vinovat... lumea mă acuză pe mine... înţelegeţi că nu sunt vinovat... eu am avut ordin să desfac monumentul şi să-1 transport la Bucureşti... Domnul Di-mitrie Sturza mi-a pretins asta. Fac apel la euvîntul d-lui ministru Haret...
—-Da — zise el palid — din nenorocire e adevărat.
Deşi cam pe la coada mesei, ca cel mai tînăr dintre oaspeţi, dar am auzit bine această convorbire pe care n-o pot uita, pentru că m-a impresionat adînc.
Intorcîndu-mă la canonieră, am stat de vorbă cu doi săteni din Raşova cari mi-au arătat locul unde au căzut în Dunăre, pe cînd le transportau, două pietre mari cu sculpturi şi inscripţii de la monumentul din Adamclisi»
La Galaţi a fost prima şi cea mai bună şcoală de adulţi din ţară, graţie lui Mihai Pastia.
Omul acesta cu natură de apostol s-a zbătut toată viaţa c-o fanatică îndărătnicie ca să organizeze şcoli de adulţi. Persecutat pentru ideile lui socotite pe atunci ca subversive, fusese mutat în vreo douăzeci de oraşe. Era socotit ca un institutor maniac, revoluţionar.
Haret auzise de el, dar, după obicei, a căutat să se convingă singur. Şi cînd s-a convins de opera începută, 1-a decorat pe Pastia, în ciuda revizorilor şi inspectorilor gravi şi scrupuloşi.
La şcoala de adulţi din Galaţi erau ca profesori, pe lîngă Spiridon Popescu, Trancu-Iaşi, Graur, şi cîţiva ofiţeri din marină : comandor Boerescu, Ionescu-Johnson, Negulescu şi eu.
Comandamentul scandalizat că ofiţerii se amestecă în şcoalele ţivile, şi încă de muncitori, ne opreşte a mai da lecţii ameninţîndu-ne cu închisoare la garda pieţei.
Pastia pleacă la Bucureşti, explică lui Haret cazul de la Galaţi.
După o săptămînă veni un ordin de la ministrul de Război că ofiţerii au drept să predea cursuri la şcoalele de adulţi.
Acestea s-au întîmplat odinioară, în epoca glorioasă din istoria şcoalei româneşti.
*
Astăzi, după douăzeci de ani de la stingerea acestui mare suflet creator, apare într-o maiestuoasă lumină opera lui nepieritoare.
O viaţă de om e prea scurtă ca să ne dea ceea ce un idealist a putut realiza. Haret a ştiut să scoată neamul nostru dintr-o stare haotică, i-a croit drumuri noi şi i-a îndreptat primii paşi spre progres, fixîndu-i idealul către care trebuie să tindă.
Stăpîn pe cîrmă, a urmat neclinit calea trasată pentru ridicarea şi întărirea poporului românesc.
După furtuna răscoalelor ţărăneşti înecate în sînge (1907), acest profet al neamului a fost învinuit de către politicianismul meschin, agitator şi demagog. Răspunsul său înfruntînd învinuirile rămîne ca o pildă de curaj civic : „Nu tăgăduiesc nimic, nu reneg nimic din ce-am scris, din tot ce-am vorbit, din tot ce-am făcut..."
Astăzi, cînd şcoala şi lumea satelor prăznuieşte numele marelui dascăl al neamului, noi, scriitorii, nu-1 putem uita. Cu pietate şi recunoştinţă trebuie să amintim, ca să se ştie, că nici un ministru din cîţi s-au perindat în această ţară n-a ajutat dezvoltarea artelor mai mult ca Spiru Haret, doctor în matematici. •
470
¥
im
MĂRTURISIRI LITERARE
Eu mă consider ca fiu al laşului, pentru că acolo am crescut şi m-am format, pînă am plecat în lume.
De Burdujeni nu-mi aduc aminte decît vag de tot : nişte frînturi de amintiri. Prima imagine oare mi-a rămas e din timpul războiului cu turcii, din 1877. Tatăl meu, fiind militar, a plecat în război şi îmi amintesc jalea din casă cu ocazia acestui eveniment. Aceste lucruri le-am descris în Scrisorile talii.
Pe urmă îmi aduc aminte cum şedeam cu toţi ai casei în jurul unei lămpi cu abajur verde şi făceam scamă. Pe vremea aceea, nu era vată pentru pansamente, ca astăzi, ci scamă.
Toţi ai casei făceau scamă, ce se trimetea la Crucea Roşie.
De atunci am o amintire pe care am descris-o, dar e bine s-o repet în două cuvinte : îmi aduc aminte cum poştaşul aduce într-o zi un mic pachet. II primesc eu şi-1 duc mamei. Era în el ceasul tatii. Eu nu-mi dădeam seama pentru că eram prea mic, dar o văd pe mama că începe să plîngă : credea că a fost ucis în război şi în acel pachet se trimeteau familiei lucrurile găsite la el.
A doua zi a venit o scrisoare de la tata şi, natural, cu aceasta, bucuria pentru întreaga familie. E o scenă care mi-a rămas din primii ani ai copilăriei şi care am scris-o odată.
Asupra ascendenţilor mei, aş putea spune următoarele: După tată, prea puţine informaţii am, adică despre părinţii tatii, căci el a trăit pînă acum, în timpul războiului, dar despre bunicul, nici o ştire. Pare că 1-a părăsit,
s-a despărţit de mama lui, a plecat nu se ştie unde. Foarte puţine rude am din partea tatii.
Tata a fost crescut la mănăstire în jud. Bacău, la Schitul-Frumoasei. Şi aceasta am încercat eu s-o descriu în Datorii uitate : un copil crescut acolo a învăţat clasele primare la preotul de acolo. Pe urmă, doi copii din sat au fugit în oraş, la Bacău ; dintre aceştia, unul n-a putut să reziste mizeriei şi s-a întors înapoi în sat şi a rămas ţăran.
Tatăl meu a intrat în armată, era copil aproape, şi prin armată a ajuns pînă la gradul de general ; el, copilul de trupă dinainte, a murit ca general.
Totuşi, a avut destule însuşiri, încît a învăţat singur. Era un autodidact. Şi ca să vedeţi de cîtă perseverenţă era în stare, am găsit caietele lui cu teme franceze, pe care le făcea el, om bătrîn ; maior fiind, a învăţat franţuzeşte. Mama 1-a învăţat, pentru că învăţase la pensionul „Madame Joie". Pentru că, pe vremea aceea, erau foarte multe pensioane de franceză. Era fata căminarului Năstăsache Mihail din Tg.-Ocnei. S-a cunoscut cu tatăl meu care era ofiţer şi s-au luat.
Despre familia mamei pot să spun un lucru pe care l-am găsit şi scris şi îl puteţi găsi şi d-voastră în descripţia lui Kotzebue, nu ştiu cum se întitulează, în care arată acolo descrierea băilor Slănic din Moldova şi vorbeşte că un Mihălucă, umblînd la vînat prin văi, a băut din acest izvor, pe care 1-a găsit sărat; izvorul acesta se numeşte chiar Izvorul Mihălucă. Mihălucă acesta e chiar bunicul mamei, cămăraş la salinele din Tg.-Ocnei. Membru al familiei a fost şi poetul Gheorghe Sion, care era fratele bunicii mele şi venea vara la băi.
Ştiu că avea o mare afecţiune pentru mine şi îmi dădea să-i tai cărţile ; îl plictisea lucrul ăsta şi mă lăsa pe mine să-1 fac. îmi aduc aminte că odată i-am tăiat foile la Notre Dame de Victor Hugo. Era un om foarte interesant, ca Victor Hugo ; astfel, cînd se ducea prin librăriile din Paris, toţi îl luau drept V. Hugo : avea figura lui.
A scris fabule slabe, însă la bătrîneţe tocmai a pornit cea mai valoroasă operă a lui şi, dacă ar fi scris în direcţia aceasta, încă din tinereţe, am credinţa că ajungea
472
m
473
foarte departe ; a dat acele Suvenire contemporane, admirabile, o lucrare de mare preţ. Sunt mai multe bucăţi în care se descrie viaţa nobilimii moldovene din epoca în care a trăit; e genul în care scrie Stere acum. Iţi dă o icoană a societăţii din acea epocă. Era un om de o nobleţe de suflet cum rar am văzut : înţelept şi blînd şi bun ; un om nobil absolut. Mă impresiona pentru că ştiam rolul pe care îl avusese în mişcarea de la 1848.
în copilărie mă duceam la via lui de la Valea-Adîncă, de lîngă Iaşi, unde s-au ascuns revoluţionarii de la 1848, cînd Mihail Sturdza umbla să puie mîna pe ei, şi în copilărie mă duceam la acea vie, ca să mi se arate locurile unde se ascunseseră ei, pînă au trecut graniţa.
Ca un amănunt de la Burdujeni pot să vă spun că în faţa Burdujenilor era moşia lui Eudoxiu de Hurmuzaki, unde s-au refugiat revoluţionarii de la 1848. Revoluţionarii din Bucureşti ştiţi că au trecut din Dobrogea în Turcia. Cei din Moldova au trecut în Bucovina şi au stat la moşia lui Hurmuzaki şi îmi aduc aminte de acest bătrîn Eudoxiu, care trecea frontiera şi venea la noi acasă. Avea o barbă mare, albă, şi pînă acum cîţiva ani în casa noastră era un ac de cravată şi se spunea : „ăsta e al lui Hurmuzaki".
Acestea ca amintiri din copilărie. însă, cum v-am spus, mă consider ca fiu al laşului : acolo am deschis într-adevăr ochii ca să înţeleg lumea.
Clasele primare le-am făcut bineînţeles la Iaşi şi în clasa doua primară am avut de profesor chiar pe celebrul scriitor Ion Creangă. Eram prea mic, dar mi-1 aduc bine aminte : un om gros şi gras, cu o pălărie mare gri ; mişca mult, sufla greu şi se ştergea mereu cu o batistă mare de popă. După cum ştiţi, a fost şi el preot şi prieten cu preotul Enăchescu, cu care a lucrat împreună Invăţâtoriul copiilor.
Şi, ce mi-a rămas în minte, ştiu că saluta pe copii, pe cînd ceilalţi dascăli nici nu se uitau la noi. De cîte ori îl salutam, el îşi scotea pălăria lui cea mare, şi noi, pentru asta, treceam de cîte zece ori prin faţa lui.
îi plăceau copiii, şi ştiu asta pentru că prin clasa a patra primară nu-1 mai aveam pe el — şedeam în Sărărie, pe cînd el şedea în Ţicău. Pe panta aceea ne de-
deam cu săniuţa şi treceam chiar prin faţa casei lui. El ieşea la poartă îmbrăcat într-un fel de caţaveică de vulpe şi uneori se suia cu noi în sanie şi ne arăta cum trebuie să cîrmim ; nu se supăra deloc cînd se răsturna sania cu noi şi cu el.
îmi aduc aminte că la lecţie nu făcea decît să ne povestească. Creangă ştiţi că a avut şi un băiat. Tată-meu îl cunoştea foarte bine şi făcea haz de el, şi tot laşul făcea haz de el.
Băiatul lui ştiţi că a fost celebrul căpitan Creangă, cel cu „ţaţa Lina" şi restaurantul „Ca la mama acasă".
De ce n-a scris, nu ştiu, şi mă mir, pentru că era foarte inteligent. Cînd îl întîlneai, făcea tot felul de combinaţii de comerţ, care însă îi ieşeau rău. Ştiu că eram odată cu el şi cu Vlahuţă la Constanţa şi el începe să ne spuie de nişte planuri comerciale, pe care voia să le realizeze, cînd Vlahuţă îi spune : „Ia ascultă, mă ! Tu nu eşti om de comerţ ; arta lui tat-tu te mănîncă ; tu eşti un artist ratat".
Un fiu al căpitanului Creangă ştiu că e un tînăr arhitect întors din Paris, care a construit edificiul unde a fost acum cîtva timp palatul Marghiloman. Aşa mi s-a spus. Mai ştiu că în mahalaua noastră nu era canalizaţie pentru apă, ca acum, ci apa se aducea cu sacaua de către apari. Aparul care aducea apă în mahalaua noastră era celebrul Hulub, pe care îl ştiam noi.
într-o zi, se întorcea Creangă şi cu băiatul lui, elev la şcoala militară, şi se întîlnesc cu Hulub, cu care Creangă era prieten.
Creangă se opreşte să vorbească cu aparul, pe cînd băiatul, probabil ca să nu se compromită, s-a depărtat. Atunci Creangă zice : „Uite, băiatului îi e ruşine că tată-su stă de vorbă cu un apar ; ia vino încoace, domnule, şi dă mîna cu dumnealui !"
Acum se mai spune — eu nu ştiu — că băiatul, fiind în şcoala militară, nu avea note bune, sau că făcuse ceva. Cînd Creangă se duce să se intereseze de copilul lui, comandantul şcolii îi spune că nu merge bine. Atunci Creangă îl roagă să-1 lase singur cu băiatul, cîteva momente.
474
475
Se zice că, rămas singur, şi-a descins cureaua şi i-ar fi dat vreo cîteva curele. Aşa se vorbea în Iaşi.
Apoi la un congres didactic de la Iaşi, ca şi acum, au vorbit diferiţi profesori şi erau profesori cu renume mare pe atunci, celebri, Xenopol. Şi, printre alţi vorbitori, a vorbit şi Creangă. Eu eram cu tată-meu într-o loje, pentru că congresul se ţinea la teatru.
A cerut şi Creangă să vorbească, din stal, de unde era. Lumea a cerut să vorbească pe scenă, şi cînd s-a urcat Creangă pe scenă a jucat o întreagă comedie pe chestiunea acordării drepturilor civile la femei, care se discuta pe atunci. Creangă a spus că, dacă se va da dreptul femeilor, ce se vor face bărbaţii şi el ? Şi, fiind o masă pe scenă, s-a băgat sub masă, ca de frica ne-vestii.
A fost un haz grozav, pentru că avea talent de povestitor şi de a mima lucrurile.
îmi aduc aminte şi mi-a rămas în minte scena cînd a căzut bolnav : ştiţi că avea epilepsie, care îi venea rar.
îmi aduc aminte că într-o zi, la ora 2, cînd trebuia să intrăm în clasă, cînd a pus mîna pe clanţă, a căzut jos. Noi, copiii, ne-am speriat. A venit directorul, profesorii, l-au ridicat pe sus, l-au pus pe o masă şi directorul ne-a spus să ne ducem acasă.
Ne-am dus acasă unde am spus că a murit d-1 Creangă şi a doua zi a apărut în ziare biografia lui. Pe el l-au dus la spitalul Sf. Spiridon, unde şi-a revenit. A mai trăit vreo 10—12 ani, dar scena aceasta mi-a rămas în minte, cînd ştiam Cel ţţcl murit d-1 Creangă".
Domnilor, am trăit în mediul laşului, şi cei care n-au trăit în Iaşi greu îşi pot da seama de acea atmosferă ieşeană.
Am trecut şi eu pe sub „plopii fără soţ". Am visat şi eu în grădina Copoului ; chiar sub teiul lui Eminescu. Am văzut pe Eminescu ; n-am vorbit cu el, pentru că eram copil. L-am văzut în acea epocă pe cînd fusese bolnav şi se întorsese ; acum îi era mai bine. îmi aduc aminte că noi, copiii, ne ţineam după el şi îl arătam : „Uite, ăsta e Eminescu !"
Ducîndu-mă odată la Academie, aici am văzut manuscrisele lui Eminescu ; e lucru foarte interesant de văzut :
476
le cerea Ibrăileanu de la Iaşi, dar ştiu că Academia nu permitea decît să le consulţi acolo. E întîi o caligrafie frumoasă : scris mărunt, corect.
Şi astăzi cînd mă duc la Iaşi, cînd şi cînd, cu adevărată voluptate cutreier străzile laşului, oprindu-mă la fiecare colţ, căci îmi aduc aminte locurile pe unde am copilărit şi întreaga istorie a laşului.
Cred că n-am să vă obosesc citindu-vă cîteva lucruri pe care le-am scris cu ocazia morţii lui Ion Nădejde :
D-voastră ştiţi prea puţin despre acest om, pe care eu îl numesc „ultimul enciclopedist român". Era un om de o cultură vastă şi credea în mişcarea ateistă, pe care o adusese revista Contemporanul, scoasă de Ion Nădejde şi de un grup de oameni foarte culţi.
Curentul acesta ateist s-a întins şi la Seminarul din Socola, unde un băiat a avut odată imprudenţa să spuie că nu există Dumnezeu. S-a auzit la direcţia şcolii şi băiatul a fost dat în conferinţă şi trebuia dat afară din şcoală, dacă nu-i lua apărarea Erbiceanu, vechiul latinist şi elenist, care venea călare la şcoală. Seminarul nu era în Iaşi, ci la Socola, unde e astăzi un azil de nebuni, şi din Iaşi, de unde şedea, Erbiceanu pleca să ţină lecţii la şcoală. Lăsa calul în livadă şi ţinea curs. Se povesteşte că într-o zi, fiind geamul deschis, calul i-a cunoscut glasul şi, venind, a băgat capul pe fereastră.
Acest Erbiceanu era un om foarte bun. Văzînd că conferinţa ia în serios spusa unui copil, a spus : „Dar, domnilor, suntem oameni serioşi ; ce puneţi atîta bază pe spusa unui copil ?" Şi aşa a scăpat seminaristul ateu ; astăzi e profesor, un preot.
încă un exemplu : doi băieţi care astăzi sunt preoţi, unul dintre ei trecuse de la Iaşi la Bucureşti, de unde îi scria celuilalt, şi într-o carte poştală termina cu aceasta: „Cît despre Dumnezeu, am aflat sigur că nu este". Există această carte poştală şi am citat exemplul ca să arăt cum era spiritul în acea vreme.
Dacă pentru „Junimea" au rămas acele două cunoscute cărţi ale lui Panu şi Iacob Negruzzi, iar acum se publică în Convorbiri literare o serie de scrisori dintre Duiliu Zamfirescu şi Iacob Negruzzi, despre cealaltă mişcare, de la Contemporanul, s-a scris foarte puţin. A scris I. Teo-
477
dorescu în Adevărul ; am scris eu ceva, d-na Izabela Sadoveanu.
Şi ar fi fost foarte instructiv să se ocupe cineva mai aproape de această mişcare, foarte interesantă din punct de vedere social şi pedagogic.
Vorbind de mediul şcolar, trebuie să mărturisesc că am fost un şcolar foarte prost şi, credeţi-mă, datoresc foarte puţin şcolii. Tot ce am învăţat am învăţat singur. Cum se învăţa pe atunci, cred că şcoala reuşea adesea să prostească pe copil. Cînd era vorba să învăţ carte, nu învăţam şi citeam alte lucruri, care nu erau de măsura minţii mele de atunci ; totuşi mă chinuiam să le înţeleg. Va să zică, aceste lucruri ne atrăgeau ; şcoala ne respingea.
Mărturisesc însă ceva : eu nici pînă în ziua de azi nu ştiu gramatica şi sintaxa, dar mă mîngîi pentru că şi Creangă spunea că scrie „după ureche". Şi eu scriu după ureche. Am fost premiat de Academie, dar asta nu mă împiedecă să nu ştiu gramatică. Cred că gramatica e numai ca să vorbeşti de ea, pe cînd în scris e altceva.
A venit odată împrejurarea să fiu şi eu dascăl, pentru că în viaţa mea am avut diferite ocupaţii şi meserii.
La Şcoala de marină, a copiilor de marină, care învăţau meseria, pe lîngă electricitate, matematică, navigaţie, trebuiau şi lucruri mai civile, ca istorie, geografie. Şi ce s-au gîndit ofiţerii dascăli ? Pe acestea să le dăm ăstuia ; trebuie că le ştie, că nu degeaba scrie literatură. Va să zică a trebuit să învăţ pe copii gramatica, pe care nici eu n-o ştiam. I-am învăţat să scrie după ureche şi mi se întîmpla cînd mă întîlneşte cîte un fost elev de al meu să-mi spuie : „Domnule, m-ai învăţat să fac o scrisoare, un raport, corect". Trebuie să vă spun : am văzut oameni care ocupă cele mai înalte situaţii sociale, dar care scriu oribil : nu pot să facă o scrisoare, un raport, un memoriu, ca lumea ; nu pot să facă o frază corectă. Şi unii dintre ei au învăţat foarte bine gramatica, au ieşit premianţi în sintaxă, dar nu sunt în stare să scrie. Vreau să vă spun că n-am nimic de datorat şcolii.
Nici în Şcoala militară n-am avut profesori prea buni, încît singur m-am pregătit.
1
Evident, cartea care m-a pasionat în copilărie, ca şi pe dv., a fost desigur celebrul Robinson.
Mi-a făcut o impresie grozavă şi, pentru că se potriveşte cu spiritul meu de vagabondaj, de marinar, o citesc şi acum cu plăcere. Au venit pe urmă Jules Verne şi alţii. Literatura adevărată care m-a format a fost a lui Zola, Maupassant, Flaubert, Loti.
Ştiu că la Şcoala militară, în primii ani, am vrut să facem o revistă literară, cum se întîmpla astăzi. Autorităţile militare de pe vremea aceea aveau cu totul altă părere, aşa că tentativa noastră a fost pedepsită cu carcera, pur şi simplu. Cînd mă duceau la carceră, am băgat în pantaloni un volum de Zola, mi se pare La terre ■—■ pentru că nu aveam voie cu cărţi în carceră —• şi acolo l-am devorat pe Zola.
Atît de mult mi-a plăcut Zola, încît cînd m-am dus la Paris cunoşteam străzile pe dinafară, din romanele lui Zola. Din romanul UArgent, cunoşteam străzile din jurul Bursei şi ştiam anume pe unde vine fiecare, din citite. Pot spune că Zola m-a format „din punct de vedere literar". Pe urmă, m-a încîntat grozav de mult Maupassant.
Din literatura românească, Vlahuţă, Caragiale, Ghe-rea. Cu Vlahuţă am fost în foarte strînse legături de prietenie. Nu e vreme să povestesc despre ei.
Am spus de la început că expunerea mea o să fie destul de dezlînată, şi în adevăr că este.
Am spus că, datorită acestei atmosfere ieşene de atunci, era o mişcare revoluţionară. [...] Ca o urmare, a fost înfiinţarea Contemporanului de la Iaşi. Ion Nădejde şi fratele lui, Gheorghe Nădejde, au fost scoşi din în-văţămînt tocmai pentru că erau creatorii acestei mişcări nihiliste şi ateiste.
A avut un răsunet pe vremuri procesul fraţilor Nădejde, la care a luat parte şi Bădărău, care era student, şi Constantin Miile, fostul director al Adevărului, şi el tot student. Se întinsese această mişcare pînă la copii.
în clasa I gimnazială, îmi aduc aminte că fugeam de la şcoală şi ne duceam la întrunirile politice, de căscam gura. De ce, nu înţeleg nici astăzi. Astăzi nu-mi plac
478
479
deloc, nu pot să le ascult. Mai mult : veneau ţărani — era mişcare socialistă ţărănească, pentru că socialismul nu putea prinde în pătura orăşănească, pentru că nu aveam industrie dezvoltată.
Veneau ţăranii la Iaşi ca să se înscrie pentru pămînt, căci se făceau agitaţii pe această chestie. îmi aduc aminte că îl căutau pe Nădejde şi, cum ne învecinam, eu le arătam unde şedea şi într-o bună zi m-a întîlnit tata cum conduceam pe ţărani la Nădejde, pentru că fugisem de la ora de clasă.
într-o vacanţă, la o rudă a mea, m-am apucat să împart nişte broşuri de propagandă pentru ţărani, la stîna unor ciobani care nu ştiau carte ; şi aceştia erau pe moşia unchiului meu, lucru împotriva intereselor unchiului meu, care mă ţinea în gazdă.
îmi aduc aminte că, în ora de trigonometrie, la Ralet, cînd el explica foarte frumos, eu făceam pe caiet un plan de colonizare în Congo, pentru că eu şi cu un prieten de al meu, influenţaţi de romanele lui Jules Verne, combinam un plan de organizare a unei regiuni din Congo şi, în timp ce profesorul explica, eu căutam să stabilesc proporţia între elevii albi şi elevii negri cu care aveam să colonizez regiunea. Profesorul credea că iau note ; se uită la caiet şi nu înţelege nimic. Mi-a pus notă rea şi m-a închis.
în America n-am mai emigrat, pentru că am trecut clasa, dar patima vagabondajului nu m-a părăsit.
Trebuie să vă spun că şcoala şi armata nu mi-au plăcut : a fost un mediu prea aspru şi prea puţin prielnic literaturii. Şi atunci tata mă băgase acolo pentru că nu avea speranţă să facă ceva din mine în viaţa civilă, pe cînd în armată ajungeai pe vremea aceea.
Ca marinar, am putut să umblu cît am vrut.
In copilărie trebuie să vă spun că am făcut versuri, ca orice om la o anumită vîrsta. Pe atunci citisem Autori români, o lucrare a lui Stoicescu, cu portrete şi biografii, care m-a impresionat grozav, încît am vrut şi eu să scriu. Cînd am început şi eu să-mi dau puţin seama de scris, am văzut că e greu. Mi-aduc aminte de prima bucată pe care am tipărit-o.
Eram în Şcoala militară şi pe acea vreme exista o luptă aprinsă între două curente : „artă pentru artă" şi „artă cu tendinţă". Era într-adevăr un lucru foarte ciudat, care astăzi e greu de înţeles : atîta pasiune se punea pentru o luptă care nu interesa decît pe anumiţi oameni.
Noi, tineretul, urmăream cu pasiune această chestiune.
Erau Vlăhuţă şi dr. Ureche, care scoteau revista Viaţa în Bucureşti, pe de o parte ; pe de altă parte, era Toni Bacalbaşa, care scotea Evenimentul literar, la care au debutat Stere, sub pseudonimul Şercăleanu, criticul Ibrăi-leanu şi alţii.
Vlăhuţă şi Ureche, dar mai ales Ureche, care avea mult spirit şi făcea ironii, îşi băteau joc de muncitori şi de mişcarea aceasta socialistă.
Eu m-am apucat atunci să scriu un articol intitulat : D-l Vlăhuţă să ne lămurească, pe care îl iscăleam cu numele unui lucrător croitor de la o şcoală militară.
Şi Vlăhuţă mi-a răspuns.
Aceasta a fost prima mea tipăritură.
Pe urmă am mai scris cîteva bucăţi prin Adevărul literar, prin Munca, semnate cu pseudonimul „Ti'otuş".
Nemulţumit, n-am mai publicat cîţiva ani ; lucram în adevăr foarte greu. Şi în adevăr am văzut că mulţi care au uşurinţa de scris n-au ajuns scriitori, şi nu pot să uit acest amănunt : cînd Vlăhuţă trebuia să scrie, se concentra şi, cum avea o figură sumbră, m-am speriat şi mi-am zis : „Dar grea trebuie să fie meseria asta. Dacă Vlăhuţă se chinuieşte ca să găsească o imagine, dar eu ce mai încerc ?"
Mai tîrziu am devenit buni prieteni ; venea pe la Constanţa, îl luam pe vapor, iar eu cînd veneam la Bucureşti, veneam la el. El îmi spunea că e greu genul meu de scris, pentru că nu aveam o tradiţie, şi mă îndemna să scriu, căci şi meritul va fi mai mare.
Spunea că Loti, cînd vrea să scoată ceva, băga mîna în sac şi scotea orice nuanţă de scris, pe cînd noi nu putem face acest lucru, pentru că nu avem o tradiţie.
Pot să vă spun şi o ciudăţenie : revista Pagini literare, care a apărut puţin, a produs cîţiva scriitori, pe
480
t
481
cînd alte reviste vechi n-au putut să producă. Foarte ciudat.
Odată cu Sadoveanu a apărut numele Almeida, cu nişte descrieri admirabile ; promitea un talent formidabil. A scris cîteva bucăţi şi s-a oprit. Cine a fost acest om, ce s-a făcut cu el, nu ştiu. E foarte interesant de reflectat asupra acestei chestiuni : iată un scriitor care, după ce dă dovezi că are talent, se opreşte şi nu mai scrie.
Şi invers, e foarte interesant cazul scriitorului Bră-escu, care tocmai la bătrîneţe s-a apucat să scrie. în timpul războiului, fiind prizonier la germani, povestind camarazilor, aceştia au văzut că are talent şi s-a apucat omul să scrie.
Cînd am scris Jurnal de bord, care a fost premiat, am găsit un tipograf care să-mi scoată cartea : el cheltuia ca să împărţim cîştigul pe din două. După cîteva luni, eu eram în voiaj, primesc o scrisoare : cartea nu se vinde. Am propus să o vindem la „Alcalay". Cartea s-a vîndut bine pe urmă, dar totul a cîştigat Alcalay, nu eu sau tipograful care pusese capital şi muncă, ci Alcalay care nu făcuse nimic. Eu am căpătat premiul Academiei. Criticii, Academia m-au încurajat.
M-a încurajat apoi Revista nouă a lui Rădulescu-Mb-tru. M-a încurajat Gherea, Vlahuţă, Ibrăileanu. Fără aceste încurajări, şi cele cîteva volume pe care le-am scris nu ar fi existat.
Urmează să vorbesc de Datorii uitate, pe altă dată : e problema socială care se pune ; prăpastia dintre sat şi oraş. Sunt lucruri observate. N-am fantezie şi mai toate subiectele sunt din viaţa mea.
Ca fel de scris, aş putea spune că notez ceea ce mă impresionează şi am rămas la reţeta dată de Boileau : „Scrie şi şterge mereu !"
Dar asupra unui gen literar aş vrea să vorbesc — genul acesta puţin dezvoltat la noi, al notelor de călătorie ■— şi pot spune că sunt printre cei dintîi care am abordat acest gen : peisajele, pitorescul maritim, viaţa şi oamenii de apă. Primul, Jurnal de bord, nu este decît o călătorie a mea ca marinar în Anatolia ; tot aşa şi cartea Peste Ocean, cînd am fost în America. Acest gen de note
482
IW de călătorie e mult mai greu decît pare. Trebuie să scrii
I în aşa fel încît să nu pară reportaj de gazetă ; să faci
Ii literatură, artă, să găseşti întotdeauna coloarea locală,
a să găseşti observaţii noi, pe care nu le-au scris alţii
li.' înaintea ta. însă e un gen destul de frumos, în care eu
v m-am aventurat printre cei dintîi —• o mîndrie pentru
£ mine -—şi au spus criticii că am reuşit să găsesc această
I cale de mijloc între descripţie şi anchetă.
I Ca să înţelegeţi mai bine, să dau două exemple : Loti
I şi Huret. Loti face numai descripţie, iar Huret face an-
\ chetă economică, socială, politică. Eu am ales calea de
■* mijloc, pentru că pe omul civilizat nu-1 mulţumeşte nu-
■ mai descripţia, ci cere şi menţiuni asupra societăţii de | acolo.
j în această direcţie a apărut şi o carte a d-lui profesor j Ralea, dar pînă acum cîţiva ani nu aveam opere în acest ; * gen. încă o dată, să-mi permiteţi să cred că sunt printre ' -; cei dintîi scriitori români care au abordat marea. Mai l i îndrăznesc să spun încă un lucru : nu numai ca scriitor ! ,' trebuie să ai un dar, care bineînţeles trebuie cultivat, | *' dacă vrei să dai ceva, însă şi gust : pentru a distinge I ,;, calitatea unei bucăţi de artă, trebuie să ai un gust ar-I > tistic, care nu se poate învăţa, pe care îl ai de la năşişi tere. Sunt oameni fără studii înalte care îţi spun imediat
• ce e artistic, frumos, pe cînd alţii, oameni cu studii spe-Wk ciale, savanţi, nu pot înţelege literatura. Cunosc foarte <# multe cazuri şi am să vă pomenesc unul, pentru că omul ■§ a murit : marele istoric Xenopol, care era erudit ca sa-
I Ş vant. L-am cunoscut de aproape, dar vă pot spune că nu
I m avea simţ artistic. Foarte curios !
I T Xenopol conducea revista Arhiva de la Iaşi şi, pentru
| * că era prieten cu tata, m-a chemat şi pe mine o dată, în
; ,ţ cancelaria liceului din Iaşi, unde se făcea trierea bucă-
* ţilor venite pentru revistă, în faţa adunării revistei, obi-H cei de la „Junimea". Printre alţii era şi A. C. Cuza, ce-% lebrul profesor de acolo, care în tinereţe a publicat poe-; zii, epigrame, un om de talent, cu un simţ artistic foarte
f * dezvoltat. Şi se citeau bucăţile. Xenopol, care era şi un
■ l minunat causeur, striga : „Ce frumos !" şi îşi mîngîia ! .■ barbişoanele. Mie mi se păreau nişte prostii. Cuza zîm-
i p.
483
bea : „Dar, d-le Xenopol, sunt nişte prostii !" Xenopol nu simţea nimic, le credea pe toate bune.
Şi mai ştiu un om de seamă foarte învăţat, dar, cînd e vorba să aleagă o bucată artistică, pune pe nevastă-sa, care n-are atîta cultură, dar are gust, simţ artistic : „Asta e bună, asta nu...". E acelaşi lucru ca şi cu urechea muzicală. Poţi să fii un om foarte cult şi să nu înţelegi muzica, pe cînd un ţigan analfabet o prinde imediat. Să-mi permiteţi acum să citez în această privinţă un articol al meu, Caragiale şi natura.
Domnişoarelor şi domnilor, după cum ştiţi, părul alb are atîtea dezavantaje, dar are şi un privilegiu : poate să dea sfaturi celor mai tineri.
Ştiţi că omul fuge de durere şi caută plăcerea şi desigur că aţi învăţat clasificarea plăcerilor : ştiţi de acolo că toate plăcerile după ele lasă căinţă şi durere. Numai plăcerile intelectuale, pe care le dau ştiinţele şi arta, sunt cele mai durabile, care ne mîngîie în viaţă.
ÎNSEMNĂRI DIVERSE
SALVAŢI COPIII !
De ce duioşia, această dulceaţă a simţirei, vă înfioară uşor, cătînd, adesea cu ochii înecaţi în lacrimi, la copilaşii neştiutori şi fragezi ?
„De ce ascultaţi cu atîta drag zgomotul picioruşelor goale, zgomotul acela uşor şi dulce al generaţiilor ce vin, nehotărît, nesigur ca şi viitorul ?" 1
Viitorul sunt ei, dar noi — cei de azi — îi îndrumăm, prin felul în care vom îngriji şi creşte aceste nouă generaţii.
Viitorul întregului progres al omenirei se reazimă, în primul rînd, pe mijloacele de a creşte cel mai mare număr posibil de copii, în plină sănătate, înzestraţi cu facultăţi fizice şi morale cît se poate mai mult dezvoltate. De aceea, din toate părţile lumei civilizate, din toate ţările îngrijorate de viitorul lor, se ridică acelaşi strigăt de alarmă : „Salvaţi copiii !". Numai astfel se poate închega familia, întări neamul, apăra ţara, asigura viitorul rasei şi progresul omenirei.
O adevărată cruciadă s-a alcătuit ca să lupte pentru a salva copiii din ghearele morţii.
Ne coprinde groaza cînd socotim numărul copiilor seceraţi — anual — de moarte, în chiar primele zile după ce au văzut lumina soarelui. Şi tot aşa de mare este numărul acelor copii nenorociţi, cari cresc debili şi infirmi, ajungînd povara familiilor şi ţării.
La noi, mortalitatea şi boalele copiilor au luat proporţii înspăimîntătoare, ajungînd o primejdie naţională,
1 Jean Marie-Cuyau, filozof şi poet (n.a.;
485
ce trebuie să îngrijească pe toţi oamenii cari se interesează de viitorul şi destinele acestei ţări.
Mobilizarea tuturor forţelor pentru a lupta înpotriva mortalităţii copiilor nu mai este o chestiune de caritate — pornită din credinţă, nici de filantropie — pornită din sentiment, ci este o datorie socială impusă de raţiune, o necesitate imperioasă, vitală şi urgentă ; este cea dintăi şi mai gravă chestiune naţională a României.
Lupta pentru înfăptuirea operei de regenerare şi prevedere socială e grea şi complexă, dar, condusă prin o acţiune stăruitoare şi metodică de pas cu pas, va aduce remediul picătură cu picătură.
în noua cruciadă, care se pune în mişcare pentru salvarea copiilor, femeile trebuie să se înroleze în primul rînd de luptători. De aceea, cătră ele se îndreaptă primul nostru apel, semnalul de alarmă pentru mobilizarea armatei de binefăcătoare a timpurilor de pace, pentru reconstruire şi pentru vindecare.
Femeile cari cuceresc dreptul la viaţa politică şi socială au şi datoria de a-şi servi ţara, luptînd pentru apărarea vieţii noilor-născuţi, a noilor fiinţe formate din substanţa fiinţei lor, venite pe lume în condiţii rele, căzînd — de la început — victime nevinovate ale alcătuirilor şi conflictelor sociale.
Femeia trebuie să-şi înceapă pregătirea pentru viaţa politică în anii de ucenicie la şcoala asistenţei sociale. Dacă — în psihologia omenească — femeia reprezintă fiinţa în care sunt mai vii şi mai puternice sentimentele de afecţie, devotament şi altruism, ea trebuie să înveţe cum să facă binele aproapelui. Caritatea şi filantropia nu mai sunt de ajuns. Răspîndirea binelui în societatea de azi este o ştiinţă care atinge părţile esenţiale ale politicei sociale. Şi prima etapă — în calea în care femeia e chemată să lucreze — este protecţia maternităţii şi a copilăriei. Punctul de plecare trebuie să fie principiul că : femeia însărcinată are dreptul de a fi protejată pentru că maternitatea este o funcţiune socială.
Precum bărbatul îşi îndeplineşte datoria cătră ţară, făcînd serviciul militar, tot asemenea femeia îşi plăteşte datoria sa socială prin maternitate.
g Şi pentru că ne dăm seamă că opera de ocrotire a i ■ generaţiilor ce vin nu se poate înfăptui numai cu fon-H   duri oficiale, cu legi şi regulamente, şi că mai preţioase
Isunt comorile sufleteşti ce trebuiesc cheltuite după o metodă raţională de lucru, de aceea ne adresăm — în primul rînd — cătră femei, dînd semnalul de alarmă : Salvaţi copiii !
I
t i
I
i
486
SPRE SOLIDARITATEA SOCIALĂ A FEMEII
Găsesc admirabila ideea de a se consacra o pagină, în fiecare săptămînâ, din ziarul Dimineaţa, pentru activitatea socială a femeii.
Nimeni nu poate nega că mişcarea feministă nu are un grup select de scriitoare şi oratoare ce poate face faţă oricărei grupări politice bărbăteşti. Dar acestei mişcări îi lipseşte, cred, tocmai acel spirit de prozelitism necesar de a păşi din domeniul teoretic în cel practic.
în balanţa politicei practice mai mult trage greutatea masei decît valoarea intelectuală a unui grup aricit de select ar fi.
Numai pentru un principiu de dreptate nu se face o reformă socială. O schimbare e hotărîtă numai de puterea şi mişcarea maselor. O reformă în folosul unei clase depinde totdeauna de un interes, de concursul activ ce se aşteaptă să-1 dea acea clasă.
Şi, dacă drepturile nu se capătă, ci se cuceresc, e absolută nevoie ca mişcarea să se întindă nu numai la suprafaţă, ci trebuie să străbată în adîncimea maselor populare. Numai atunci cînd mişcarea feministă se va generaliza, oamenii de stat îi vor da importanţa cuvenită. Contactul direct şi regulat cu marele public nu se poate ţine decît printr-un ziar popular răspândit. Revistele speciale şi buletinele, adesea aride, nu pot intra decît într-un număr de mîini prea restrîns ; numai marile cotidiene pot răspîndi un curent de idei, făcînd cunoscut zecilor de mii de cititori o întreagă mişcare şi activitate socială.
488
i < Şi pentru a dovedi că dreptul de vot, cerut azi de femei, dreptul la viaţa politică nu este un scop, ci un mij-
|y. loc de luptă socială, trebuie ca lumea să fie continuu
1*1 ţinută în curent cu munca desfăşurată de femeile care
| jjfc înţeleg să-şi facă datoria, servind ţara în diversele or-
W ganizaţii de educaţie, învăţămînt şi în operele de ocrotiri
i |? sociale.
^ Prin acest mijloc se va face şi educaţia publicului,
î aşa de străin încă de chestiunile de solidaritate socială. Trebuie a se învăţa cum se face binele aproapelui, ca să
I poţi trece de la vechea pomană, de la caritate şi filan-
' tropie, la organizaţiile de asistenţă socială.
I De aceea salut cu bucurie hotărîrea luată de ziarul
j Dimineaţa şi aştept cu încredere roadele sămînţei ce se
; f aruncă în vastul cîmp de cultură şi educaţie socială ro-
1 ■■ mânească.
i 1
LA SFINTUL BERNARD
De la Geneva la Montreux nu faci mai mult ca patru ore cu vaporul pe lacul de Leman. Montreux este paradisul turiştilor.
Deşi pe la mijlocul lui iulie, zăpada nu se topise încă în munţi. Compania de autobuze întîrzia începerea curselor spre Sfîntul Bernard, căci drumul era întroienit de avalanşele căzute pe fundul văilor. Cercetam în fiecare zi biuroul excursiilor. în sfîrşit, s-a hotărît o încercare. Autobuzele trebuiau să meargă pînă unde vor putea ; călătorii care se bizuiau pe picioare aveau să urce muntele prin zăpadă pînă la mînăstire.
Plecăm dimineaţa pe un soare arzător. Biuroul ne împarte pleduri călduroase şi bastoane cu ţepuşe. Societate cosmopolită. Un german pîntecos patronează o familie numeroasă : trei bătrîne grase, două fete mari, tunse băieţeşte, şi doi băieţi mai mici cu plete roşii. Trei americane bălane, spălăcite, şi una brunetă, cu ochi scînte-ietori, care rîde la fiecare vorbă. Un belgian fercheş, ce sta lîngă mine, a reuşit la prima oprire să-şi mute locul lîngă surîzătoarea brunetă.
Mergem cu o viteză nebună pe şoselele netede şi gudronate spre linia Simplonului. Într-un cerc de munţi înalţi apare un orăşel cochet : Martigny. în verdeaţa bogată care îmbracă poalele muntelui albesc ruinele vechei cetăţi romane Octodorum, construită pe timpul lui Iulius Cezar la încrucişarea drumurilor strategice şi comerciale cari străbat munţii spre văile italiene. Pe aici a fost în trecut drumul hoardelor barbare, a negustorilor şi a con-
490
trabandiştilor. Astăzi e un romantic centru turistic în cadrul pitoresc al acestei naturi alpestre.
Lăsăm la dreapta Ronul cu pădurile lui de brazi, şi apucăm pe albia Dransei. Din poetica vale Ferret începem să urcăm spre Sfîntul Bernard. Ne oprim în ultimul sat : Bourg-St.-Pierre. Luăm cafeaua la un fel de han cu firma : „Dejunul lui Napoleon". Se păstrează aci cu sfinţenie masa, scaunul, ceaşca şi linguriţa de care s-a servit primul consul Bonaparte cînd a trecut cu armata sa prin zăpezile Alpiior, coborînd în cîmpia italiană.
Drumul expediţiei napoleoniene se cunoaşte şi acum ; e acelaşi pe care 1-a făcut şi Anibal, ajungînd cu o re-pegiune uimitoare la porţile Romei. Cu toate greutăţile întîmpinate, acesta este cel mai scurt drum peste Alpi, străbătut veacuri de-a rîndul de pelerinii plecaţi din Galia şi Irlanda pentru a îngenunchea la mormîntul Sfîn-tului Petru.
Paralel cu acest drum s-a lucrat o şosea modernă pe care automobilele se urcă pînă în vîrful muntelui după topirea zăpezilor. Flora alpină se răreşte cu cît ne urcăm mai sus. Ajungem într-o regiune stearpă, un platou stîn-cos ; peste tot se văd bolovani uriaşi rostogoliţi în fundul văilor de şivoaiele furtunoase ce se reped spumegînd din înălţimile veşnic albite.
Motoarele duduie ; apa fierbe în radiatoare ; roţile se învîrtesc în loc ; autobuzele se opresc înnămolite în troienele de zăpadă. Ne coborîm, luînd-o încet pe jos, călăuziţi de stîlpii de telefon care marchează drumul în spirală pînă în vîrful muntelui, la mînăstire. Facem haz de unele turiste cari înoată prin zăpadă încălţate cu pantofi de lac şi ciorapi de mătase. Cîteva renunţă şi se întorc înapoi. Altele, istovite şi enervate, se aşează jos pe zăpadă, aşteptînd să le vie de undeva un mijloc de salvare.
Pe muchea unei coaste repezi apar patru fantome negre proiectate bizar pe cer. Erau patru călugări care coborau cu schiii la vale, de-a dreptul, să ne întîmpine. înaintea lor, în salturi gigantice, doi cîni săreau ca nişte mingi prin valurile de zăpadă.
491
— Din vale ne-a anunţat prin telefon că vin musafiri şi credeam că aveţi nevoie de ajutor, zise surîzător un călugăr tînăr, roşu, bine hrănit.
îi arătăm în urmă pe cele patru americane înnămolite ; şi călugării, nişte Herculi în sutane, le ridică pe sus, deprinşi cu asemenea transporturi.
Pe la amiază, după ce am înotat două ore prin zăpadă pînă la brîu, am ajuns la mînăstirea din vîrful muntelui. Un clopot ne-a anunţat .sosirea. Trei clădiri mari ca nişte cazărmi mohorîte pătează albul omătului care scînteiază în lumina soarelui de iulie. Intrăm întîi în sala de min-care. Se respectă aceeaşi tradiţie de ospitalitate, căci congregaţia a fost de la început anume instruită pentru a veni în ajutorul călătorilor şi pelerinilor care trec prin defileul Sfîntului Bernard. Ni se dă supă, rasol şi orez fiert. Călugărul econom, un munte de om cu obrazul cărămiziu, făcu un semn unui băiat care ne servea şi, după cîteva minute, patru căni mari cu vin negru, tare, încălziră toată societatea. Masa nu se plăteşte. Cei cari vor dau ceva pentru capelă şi pentru săraci.
Călugărul econom care făcea parte din ordinul Sf. Au-gustin ne povesti începuturile aşezămîntului Sfîntului Bernard :
înainte de era creştină, încă de pe timpul Iui Cezar, s-a lucrat pe aci un drum ale cărui urme se cunosc şi azi. Hoardele barbare ale lombarzilor treceau prin acest defileu numit Mont-Joux şi devastau cîmpia italiană. O bandă de sarazini a pus stăpînire pe locurile aceste şi multă vreme a răspîndit groază printre pelerinii care treceau pe aci spre Roma.
Cel care a gonit briganzii şi a zdrobit idolii din defileul Alpilor, plantînd crucea, întemeind aci un cuib de sentinele creştine, a fost un tînăr călugăr dintr-o veche şi nobilă familie : Bernard de Menthon. Călugărul-erou, cuceritorul şi profetul Alpilor, cum i se spune, a fost trecut în rîndul sfinţilor. El a întemeiat, pentru a desă-vîrşi opera, primul ospiciu pe punctul culminant, în mijlocul zăpezilor veşnice ale Alpilor.
Congregaţia fondată de Sfîntul Bernard a luat o mare dezvoltare, căpătînd privilegii, domenii şi averi în diferite
ţări. Cu răspîndirea Reformei, congregaţia a pierdut mult, căci i s-au secularizat averile. A fost nevoită pe vremuri să cheteze. Azi s-a restabilit şi s-a modernizat. S-a introdus telefonul, lumina electrică. Accidentele s-au împuţinat, căci s-au construit mai multe cabane de piatră, legate prin telefon cu ospiciul. Călătorii surprinşi de furtuni sau avalanşe se adăpostesc şi anunţă ospiciul care trimite în grabă oameni, cîni şi mijloace de salvare.
După-masă am vizitat capela : foarte bogată şi în bună stare ; stranele lucrate în sculpturi migăloase. într-un mic muzeu de antichităţi se ţin cu sfinţenie o serie de relicve preţioase. încă din anul 1397 se păstrează în tezaurul mînăstirii un spin din coroana Mîntuitorului.
Am văzut un grup de vreo douăzeci de cîni din rasa pură bernardină. Mari, viguroşi, cu blana roşie, cu pete albe, capul colosal, botul scurt ; nu sunt fioroşi. în ochii lor expresivi citeşti inteligenţă şi blîndeţă. De cîteva secole ei sunt tovarăşii fideli ai călugărilor, servind la salvarea nenorociţilor călători rătăciţi sau surprinşi de avalanşe.
într-o sală am văzut un superb cîne împăiat. Ni s-a spus că-i un cîne celebru care în viaţă a salvat cincisprezece oameni.
în vîrful muntelui e un lac care numai două luni pe an e dezgheţat. Pe mal, în locul unde era o statuie a lui Jupiter, azi e înălţată statuia de bronz a Sfîntului Bernard, apostolul zăpezilor veşnice, simbolul carităţii creştine în vasta şi alba singurătate a munţilor.
EUGENE MELCHIOR DE VOGUE
în lumea şcolară, pe vremea tinereţei mele, deşi se citea multă literatură franceză, Vogiie era prea puţin cunoscut. Cînd mi-a căzut în mînă, din întâmplare, volumul lui, Le roman russe, am rămas surprins şi fermecat. De la prima frază citită m-a cucerit. Cînd am închis volumul, pe lîngă o profundă admiraţie, am simţit şi o caldă simpatie pentru acest scriitor.
C-o avidă plăcere am urmărit continuu toate studiile sale literare, istorice, politice, critice, nuvelele, romanele şi notele de călătorie în Orient. Ce măreţie, ce încîntare sufletească se desprinde din arta lui subtilă şi sănătoasă, din acel echilibru estetic care te farmecă şi te convinge.
Rar se mai poate întîlni în modernismul de azi asemenea armonie între minte şi inimă ca la acest nobil scriitor de rasă.
Omul, fondul persoanei morale, apare printre landurile prozei sale sincere, stăpînite de-o ţinută sigură şi elegantă, uneori c-un fel de solemnitate a cuvîntului şi a gestului corect, măsurat.
Clar, armonic, produs al geniului latin, acest scriitor •— jumătate poet, jumătate filozof — părăsind din tine-reţă solul patriei, s-a dezvoltat şi s-a copt în Orientul mediteranean. Cu ochii deschişi a umblat mult prin lume — Siria, Egipt, Turcia, Rusia — nu ca turist în reverii pitoreşti, ci ca om de acţiune, cu răspunderea slujbei care-o îndeplinea conştiincios în misiunea de diplomat francez.
Pretutindenea pe unde a cutreierat şi-a servit cu devotament şi pricepere ţara, fiind toată viaţa chinuit
494
;S de ideea înfrîngerii de la Sedan, la care luase parte ca
m simplu soldat. Avea darul de a observa cu ochi pătrun-
JB zător lumea prin care trecea. Ştia să vadă şi să înţeleagă
jM împrejurările şi oamenii din jurul lui. C-o privire justă
\9 mergea pînă la cauze, cîntărea faptele c-o logică strînsă
|B şi reda viaţa într-o viziune clară, fermă, c-o înaltă con-
~8 ştiinţă de scriitor şi c-o remarcabilă intuiţie istorică.
'Mi Vogiie are marele merit de a fi adus în Franţa co-
j ■ moara literaturii ruseşti, seoţînd la lumina Occidentului
i m profunzimele sufletului slav.
J| Dintre toţi occidentalii, el a ştiut mai bine ca oricare
1 să citească în sufletul orientalului. El a izbutit să dea
j| în  cîteva note  de  călătorie  imaginea  lumii orientale,
i într-o lumină mai vie decît ar putea s-o dea volume
Mt întregi de savantă arheologie. E surprinzător chiar cum
|§ acest scriitor, socotit ca un produs al vechiului regim, a
S putut avea o aşa minunată intuiţie pentru înţelegerea
, a noilor mari probleme sociale aduse de pasul vremii.
■ în opera lui Vogiie două elemente se împletesc ne-
■ încetat : un naţionalism civilizat şi o clară viziune a 9 evoluţiei mondiale.
JJE Bourget vorbind despre Maître de la mer, ultimul
a| roman al lui Vogiie, reproduce dialogul cornelian angajat între un mic ofiţer francez şi un mare speculator ame-
M rican. Se ştie subiectul, luat probabil din celebrul inci-
\W dent colonial anglo-francez de la Fachoda : Un simplu
■ w locotenent francez, c-o mînă de oameni, explorînd centrul
i m Africei, cucereşte un imens teritoriu pe care este nevoit
' I să-1 părăsească din cauza presiunilor politice, regiunea
■ făcînd parte din sfera intereselor engleze.
M Un mare om de afaceri, un rege al capitalului, care
: ■ nu cunoaşte frontiere, propune ofiţerului să-1 angajeze,
m să-i asigure toate resursele pentru a pune în valoare
m acea regiune neexploatată încă. Pentru că statul poate
I mai puţin să facă decît o mare societate comercială.
'% Soldatul şi comerciantul stau faţă în faţă. Două con-
! jf cepţii. Două lumi care nu se pot înţelege.
1 m „Şi sub ce drapel naţional va sta acest teritoriu ?"
' m întreabă ofiţerul.
kl 495
„A !... indiferent ce drapel — răspunde speculatorul — ceea ce mă interesează e afacerea grandioasă, producţia pe care o prevăd..."
De o parte, eroul-soldat — tradiţia bătrînei Franţe.
De altă parte, eroul-[om] de afaceri — forţa cuceritoare a lumii noi anglo-saxone.
O confruntare dramatică între două lumi care se ciocnesc.
Vogiie, de tînăr ajuns academician, n-a fost ameţit de beţia triumfului, căci avea o natură solidă, echilibrată, iermitate de caracter, seninătate de spirit şi gravitate de cugetare — după cum arată Albert Reggio în ale sale Priviri asupra Europei intelectuale.
Mai mult cugetător decît creator, Vogiie are amploarea viziunii şi măreţia verbului. Ritm, măsură, proporţie perfectă între stil şi cugetare. Accentul nou pe care 1-a dat a imprimat o direcţie modernă spiritului specific tradiţional academic — un clasic perfecţionat.
El a reuşit să condenseze în scrisul său erudiţia, filozofia şi arta, topindu-le într-un aliaj original, c-o armonie încîntătoare. Pentru unii oameni deprinşi să gîndească şi să simtă, pentru amatorii de adevăr şi frumos, literatura lui Mei chior de Vogiie este o adevărată binefacere sufletească.
ŞCOALA DE ASISTENŢA SOCIALA
Ministerul Sănătăţii, în colaborare cu Asociaţia femeilor române, a înfiinţat prima şcoală de asistenţă socială.
în jurul acestei şcoli s-au stîrnit de cîtva timp discuţii în Parlament şi în presă.
E un caz interesant. România e unica ţară pe glob în care tocmai corpul medical (Asociaţia medicilor) se pronunţă împotriva funcţionării unei asemenea şcoli. în toate ţările din lume răspândirea învăţământului asistenţei sociale a fost cerută de medici, întrucât asistentele sociale, ca şi infirmierele, sunt nişte auxiliare cari înlesnesc medicului îndeplinirea nobilei şi umanitarei sale misiuni.
Cum se poate explica acest unic şi straniu caz ?
Mi s-a cerut părerea, în calitate de fost director general al Asistenţei sociale. Voi spune-o neted, deşi n-aş voi deloc să ating sensibilitatea unor medici de valoare, specialişti reputaţi, cari pînă acum n-au urmărit evoluţia asistenţei sociale nici în ţară, nici în străinătate. Căci îndrăznesc să afirm că foarte adesea la noi se repetă aceeaşi confuzie între noţiunea de asistenţă socială şi ideea de asistenţă medicală. Dealtfel trebuie să recunoaştem că problemele de economie socială sunt foarte puţin popularizate în lumea noastră intelectuală şi politică.
Dar să ne ferim de a generaliza, căci am putea ajunge la concluzia absurdă că Asociaţia medicilor este o piedică pentru dezvoltarea normală a asistenţei sociale în Româ-
497
nia, întrucât corpul medical s-a pronunţat prin memoriul care combate ultima reformă sanitară.
Să încercăm să lămurim pe scurt lucrurile.
Este nevoie de înfiinţarea unei asemenea şcoli ?
Da, cred că este mare nevoie. Experienţa a dovedit, la noi ca şi aiurea, că fără un personal pregătit, profesionist, asistenţa nu poate ieşi din faza empirică, primitiv filantropică. Avem medici specialişti cu reputaţie europeană ; pomană, slavă Domnului, se face destulă, dar nu avem nicăieri în tară nici un început de organizare metodică de asistenţă, în adevăratul înţeles modern al cuvântului.
Ideea înfiinţărei unei asemenea şcoli s-a agitat din primii ani ai organizării Direcţiei Asistenţei sociale. Şi chiar în colaborare cu aceeaşi societate, care adusese în ţară. prin misionarele americane, unele metode noi de lucru pe terenul asistenţei sociale.
a. Scopul şcoalei ? A pregăti personalul tehnic necesar şi a crea un centru de studii şi răspândire a cunoştinţelor de asistentă socială.
b. Se fac cursuri teoretice, seminarii, lucrări practice şi stagiu în instituţii speciale.
c. Se primesc bacalaureate şi absolvente ale şcoalelor normale.
d. Instrucţia durează trei ani. Se cere examen special pentru diploma de licenţă în asistenţa socială.
e. Auditorii benevoli nu dau examene şi nu pot obţine licenţa. Li se poate elibera un certificat de frecventare a cursurilor.
Desigur toate aceste condiţii sunt discutabile şi numai experienţa va hotărî care-i cea mai bună cale. Căci şcoa-lele aceste, numite „de serviciu social" nu au un tip uniform. Chiar în aceeaşi ţară sunt şcoli cari diferă ; unele ţin de stat, altele de biserică, şi altele particulare.
Tipul şcoalei de asistenţă socială trebuie să rezulte din condiţiile economice, sociale, caracterul naţional şi sistemul şcolar al fiecărei ţări.
498
I
Abia s-a deschis şi la noi o asemenea şcoală, aşteptată de toţi cei cari se ocupă de problemele asistenţei, şi Asociaţia medicilor cere : „desfiinţarea şi înlocuirea ei prin cîteva luni de cursuri pentru materiale paramedi-cale ce s-ar organiza de facultăţile de medicină. Căci asistentele sociale, avînd titlul de doctoriţe în medicină, vor fi incomparabil superioare absolventelor şcoalelor speciale".
In primul rînd trebuie să recunoaştem că meritul acestei propuneri aşa de originală, economică şi practică, se datoreşte d-lui prof. univ. Iacobovici, senator. La tribuna Senatului a declarat că : „prin crearea acestei şcoli se face o nouă facultate de medicină, fără ştirea Minist. de Instrucţie, într-o epocă cînd zeci de doctori şi doc-torese în medicină mor de foame. Misiunea acestei asistenţe este de a face anchete sociale, după metode americane, la medicii cari mor de foame". Să nu uităm că d. medic senator, specialist reputat, a fost şi rector al Universităţii din Cluj.
Forma şi fondul cuvîntării de la Senat ne scutesc de orice comentariu. Se vede limpede distincţia pe care ştie să o facă între medicină şi asistenţă socială. Uimirea mi-a fost mai mare cînd am văzut că România medicală, revistă serioasă, la care colaborează atâţia medici distinşi, împărtăşeşte acelaşi punct de vedere asupra şcoalei de asistenţă socială.
Şi am rămas cu totul, nedumerit cînd am citit capitolul privitor la această şcoală în memoriul prin care Asociaţia medicilor combate noua reformă sanitară. Căci memoriul este glasul corpului medical român. Şi mă întreb cîţi medici — şi sunt mulţi cei cari au cunoştinţe sociale — împărtăşesc punctul de vedere din memoriu asupra şcoalei de asistenţă socială ? Căci numai felul în care este formulată originala soluţie dovedeşte încă o dată confuzia pe care unii medici — chiar dintre cei mai reputaţi specialişti — o fac atunci cînd întâmplarea îi pune în faţa problemelor de asistenţă socială.
Ideea de a înlocui asistentele sociale cu doctoriţele în medicină este o invenţie cu patentă românească. Pînă
499
acum, nimănui, în nici o ţară, nu i-a trecut prin minte o asemenea idee. Şi în lumea civilizată sunt vreo sută patruzeci de şcoli de asistenţă. Numai în Germania sunt treizeci şi şase.
Am credinţa că nici n-ar fi putut încolţi o asemenea idee în mintea acelor cari ar fi frunzărit, de curiozitate, cele trei mari volume (circa două mii pagini) cu dările de seamă ale Conferinţei Internaţionale de Serviciu Social, ce s-a ţinut în 1928 la Paris, unde s-a dezbătut sub toate feţele chestiunea acestor şcoli de asistenţă socială.
Soluţia propusă ca doctoriţele să-şi schimbe meseria abandonînd specialităţile de medicină şi să se devoteze asistenţei sociale este aşa de absurdă, încît e de prisos a mai fi discutată faţă de cei cari cunosc ce înseamnă asistenţa socială modernă. Faţă de marele public, pentru care e bine să se popularizeze asemenea chestiuni de economie socială, o vom face la timp dacă va fi nevoie. Deocamdată e destul să cîntărim argumentul de căpetenie care se invocă împotriva şcoalei : „avem pletoră de doctori... doctoriţele mor de foame...".
Bine. dar tot după acest argument s-ar putea cere ca doctoriţele să înlocuiască pe moaşe, infirmiere, farmaciste, drogheriste, dactilografe etc.
Să nu mai rămînă nimeni la meseria pentru care s-a pregătit ?
Desigur că dacă o doctoriţă s-ar hotărî să facă şcoala de asistenţă socială, avînd şi vocaţie, poate să ajungă o perfectă asistentă socială. Dar cazul nu se poate generaliza. Fiecare caută să se perfecţioneze în meseria învăţată, specializîndu-se din ce în ce. Doctoriţa, fatal, s-ar devota asistenţei sociale în dauna medicinei. Nu degeaba spune poporul că-i greu să umbli după doi iepuri şi să ţii doi pepeni într-o mînă.
Al doilea argument, faptul că la şcoală s-ar găsi mai mulţi medici decît profesori, e prea puţin solid. Şi în-tîmplarea face ca tocmai dimpotrivă să se găsească la această şcoală, din 16 profesori, numai 5 medici.
i 1
sonale sau patimilor politice, care adesea întunecă şi orizontul ştiinţei, aş face următoarea propunere : Cei cari cer desfiinţarea acestei şcoli să formuleze o comunicare cu soluţia propusă de memoriul Asociaţiei medicilor şi să o prezinte la viitorul Congres Internaţional de Serviciu Social ce va avea loc în curînd în Olanda. Să vedem cum va fi primită originala soluţie românească de către cei mai renumiţi specialişti în problemele de asistenţă socială.
Pînă atunci, văd că autorii Buletinului Şcoalei de asistenţă de la noi au avut buna idee de a trece la posteritate părerile specialiştilor actuali, publicînd fără a comenta o serie de opinii contemporane româneşti asupra asistentei sociale.
Dacă discuţiile provocate de înfiinţarea şcoalei de asistenţă socială nu se datoresc duşmăniilor medico-per-
500
AL VIII-LEA CONGRES AL P.E.N.-CLUBULUI
Ideea înfiinţării unui P.E.N.-Club românesc, sub conducerea d-lui Brătescu-Voineşti, a fost adusă de d. Beza, cunoscutul scriitor şi harnicul consul român la Londra.
Legăturile pe care le păstrăm cu Federaţia P.E.N.-Cluburilor se datoresc, în cea mai mare parte, activităţii şi tactului d-lui Bucuţa, secretarul P.E.N.-Clubului român.
Anul acesta între 20—25 iunie, Congresul Internaţional al Scriitorilor a avut loc la Varşovia.
Ce este P.E.N.-Clubul şi ce rost are congresul anual al Federaţiei P.E.N.-Clubur'ilor ?
Prin felul muncii sale, scriitorul este juruit la izolare. Totuşi există un sentiment de solidaritate frăţească între toţi acei care cunosc greutăţile şi mulţumirile acestui fel de muncă. Acest sentiment constituie deja un sîmbure de asociaţie care se poate dezvolta pentru ca să ajungă o puternică realitate spirituală.
Prima grupare a scriitorilor englezi a dat frumoasa pildă de respect datorit părerilor fiecărui scriitor. O disciplină civilizată, plină de tact, curtoazie şi discreţie ajunge să stabilească relaţii între membrii celor mai deosebite curente, şcoli şi cenacluri literare, căci e firesc ca pe toţi oamenii de litere, indiferent de credinţele ce au, să-i lege aceleaşi preocupări artistice-profesionale.
Primul Club P.E.N. (Poetry, Essay, Novei) s-a format la Londra, după războiul mondial, din iniţiativa scriitoarei Mistress Dawson Scott şi a romancierului John Gals-worthy (Balzacul Angliei).
Celelalte ţări au început să-i imite pe englezi, înfiinţând Cluburi P.E.N. tot pe aceleaşi baze de organizare. S-a mers mai departe, fixîndu-se congrese anuale, pentru ca scriitorii din diferite ţări să se apropie şi să se cunoască, tinzînd la o reală solidaritate intelectuală, prin relaţii constante ce s-ar stabili cu timpul între scriitorii din lumea întreagă.
502
i i
Congresul din acest an, organizat de scriitorii poloni la Varşovia, a fost în adevăr somptuos, datorită, în mare parte, ministrului de Externe, d. Zaleski, care a înţeles importanţa acestui congres ca mijloc de propagandă pentru statul polonez.
Şedinţele s-au ţinut în sala Parlamentului.
Delegaţii străini au avut în Polonia drumul şi întreţinerea gratuită.
După bogate banchete şi recepţii la Primărie, Ministerul de Externe, la preşedintele Consiliului, în palatul ultimului rege — Poniatowski, a urmat o excursie la Cracovia, vechea capitală — Acropole şi Panteon — cu relicvele istorice ale trecutului civilizaţiei poloneze.
Excursia s-a sfîrşit la Zacopane, o pitorească localitate de vilegiatură, în creierul munţilor Carpaţi, în masivul Tatra, la frontiera cehoslovacă, unde cele două state, cu ocazia unei noi delimitări de frontieră, s-au hotărît să cedeze cîte o porţiune pentru a forma un parc comun, în felul parcurilor naţionale americane, unde se conservă natura în stare primitivă.
Interesantă şi impunătoare a fost declaraţia repetată de toţi oratorii polonezi în solemna şedinţă de deschidere a Congresului :
„Timp de o sută de ani Polonia a fost forţată să încredinţeze marilor ei literaţi guvernarea morală a naţiei. Caracterul literaturii poloneze a fost mesianic. Ca anticii profeţi ai Israilului oprimat, scriitorii polonezi au predicat lupta şi învierea neamului. Măreţia cuvântului trebuie să nască măreţia faptului. Mickievicz, Slovaski, Krasinschi reprezintă eternul spirit revoluţionar. Polonia a depus azi în cripta Panteonului de la Cracovia cenuşa
503
marilor scriitori alături de resturile vechilor ei regi. Ne înclinăm în faţa soldaţilor acestei arme, căci ne dăm seama că literatura este una din cele mai puternice şi mai nobile forţe umane."
Pentru a ajunge la înfrăţirea popoarelor, pacea mondială —■ suprema perfecţie a umanităţii — magia literaturii poate face mai mult decît notele diplomaţilor politici. Dar pentru o înţelegere mutuală, popoarele trebuie să se cunoască. Este nevoie de schimbul de cugetări între naţiuni şi limbi, de punerea în circulaţie a valorilor literare, pentru stabilirea unei solidarităţi între popoarele care se cunosc aşa de puţin pînă acum între ele.
Cugetarea merge mai departe decît trenul, vaporul sau avionul.
Rolul P.E.N.-Cluburilor este să înlesnească circulaţia internaţională a operelor prin informaţii sigure, prin bune traduceri, prin punerea în valoare imediată a cărţilor bune. Şi pentru asta trebuie metodă, continuitate şi un just sentiment al calităţii. Trebuie să tindem la idealul ca orice scriitor bun, din orice ţară, să scrie nu numai pentru compatrioţii săi, ci pentru oamenii de pretutin-denea. Căci scriitorul are două patrii : ţara sa şi epoca în care trăieşte.
Universalitatea în libertate şi egalitate este una din devizele P.E.N.-Clubului, căci cugetarea şi arta sunt deasupra frontierelor.
Marele poet şi cugetător Valery propune să se creeze sub auspiciile Societăţii Naţiunilor o academie internaţională de traducători.
Cu drept cuvînt a susţinut unul dintre oratori câ P.E.N.-Clubul poate ajunge o realitate înainte de Pan-Europa.
Chestiunea traducerilor a preocupat cu deosebire Congresul. Toţi scriitorii recunosc că această chestiune e lăsată numai în voia comerţului. Cărţi proaste de senzaţii şi aventuri se traduc şi se răspîndesc cu reclamă în toate limbile, pe cînd opere de valoare rămîn necunoscute.
504
I
Federaţia P.E.N.-Cluburilor în legătură cu Institutul Internaţional de Cooperaţie Intelectuală îşi propune să rezolve această problemă în chip practic. S-a adunat deja un bogat material documentar din diferite ţări.
Scriitoarea vieneză Greta Urbanitzki a propus ca să se premieze de către Federaţia P.E.N.-Cluburilor, la fiecare doi ani, cartea găsită cea mai bună, care să fie tradusă în toate limbile.
Ideea este admirabilă, dar nu tocmai uşor de pus în practică. In cursul acestui an se va studia în detaliu modalitatea de pus în aplicare.
Discuţii au urmat în jurul chestiunilor : suprimarea taxelor vamale pentru cărţi, piesele de teatru pentru radio.
Au fost şi discuţii încordate asupra unei gingaşe chestiuni : un delegat german a cerut cu stăruinţă ca Federaţia să invite pe scriitorii Rusiei sovietice ca să intre în P.E.N.-Club.
Propunerea a căzut. Scriitorii ruşi vor fi primiţi ca şi scriitorii oricărei naţii „fără să fie nevoie a fi invitaţi".
Delegaţii unguri, după obicei, au ridicat reclamaţii — de data asta nu împotriva României — că Cehoslovacia opreşte intrarea cărţilor maghiare.
In vederea propagandei şi cunoaşterii literaturii poloneze ni s-au pus la dispoziţie, la discreţie, numeroase cărţi cu traduceri în diferite limbi din literatura poloneză.
Cu mirare am cercetat această chestiune. Cum se explică apariţia numeroaselor cărţi poloneze traduse în editurile pariziene şi berlineze ?
Uşor de explicat. Guvernul polonez îşi dă seama de importanţa propagandei şi pe acest teren şi ajută publicarea cărţii poloneze în limbi străine.
Noi n-am ajuns încă pînă la această treaptă.
Cu Polonia, de care ne leagă atîtea interese comune, putem uşor face un schimb şi comerţ intelectual. Am găsit cîţiva tineri care au învăţat singuri româneşte şi urmăresc cu interes mişcarea noastră culturală.
Pădurea spînzuraţilor a lui Rebreanu a fost tradusă şi în curând va apărea în limba polonă. în schimb va apărea în limba română o traducere a unui roman de
505
Ferd. Goetel, scriitor polonez care are deja cîteva cărţi traduse în limbile franceză şi germană.
Scriitorul polonez Jelenta, care astă-iarnă a ţinut cu succes o serie de conferinţe interesante la Bucureşti, a publicat cîteva articole în ziarele poloneze asupra literaturii române.
Sistemul acesta de reciprocitate pentru traduceri, cred că s-ar putea încerca şi din partea noastră cu folos, atunci cînd statul s-ar hotărî să facă oarecari sacrificii, ţinînd seamă că nu-i destul ca România să se afirme numai, cu producţia de petrol, grîu şi brînză de Brăila.
LUI MIHAIL SADOVEANU
Criticii, oratorii, conferenţiarii, istoriografii, biografii au scris, au vorbit, vor seri şi vor vorbi încă multă vreme despre opera şi omul pe care noi îl sărbătorim astăzi.
Nu am nici una din calităţile care ar putea reda în relief portretul artistului Mihail Sadoveanu, marele poet al prozei româneşti.
Nici nu încerc a proiecta în timp şi spaţiu lumea creată de el. Grandoarea epică şi lirică, îmbinată în formidabilul şi multiplul său talent, opera lui este aşa de vastă şi de reprezentativă, încît marchează însăşi evoluţia progresivă a scrisului românesc. Vreau numai să fixez situaţia vieţei lui de scriitor în societatea românească a epocei noastre. Căci viaţa lui trebuie să slujească drept pildă tinerilor din ziua de azi care se simt ispitiţi de diavolul scrisului.
Mihail Sadoveanu nu s-a născut bogat ca Vasile Alec-sandri, ci sărac, precum a fost şi Mihail Eminescu. Pentru a-şi agonisi pîinea zilnică el trebuia să muncească. Şi totuşi a avut marea virtute, aşa de rară în ţara noastră, să urmeze cu îndîrjire calea croită de menirea pe care o avea în viaţă. A rămas totdeauna acelaşi : scriitor de meserie, om de condei.
Şi chiar cînd îl găsim, în anii tinereţii, în slujba statului, este tot în ocupaţii în legătură cu arta şi cultura : director de teatru, inspector la cercurile culturale, în-fiinţînd biblioteci pentru popor.
De tînăr, fuge de haosul capitalei zgomotoase, de atmosfera boemei artistice din acea epocă, şi se retrage la moara lui din Fălticeni. Acolo, în lumea de provincie,
507
în apropierea frumuseţilor naturei moldoveneşti, duce o viaţă patriarhală — lucru neobişnuit scriitorilor români care nu puteau crea decît în aerul îmbîcsit al cafenelei bucureştene.
Din ziua în care a publicat prima bucată în Pagini Uter are, sub pseudonimul „Cobuz", el scrie, scrie neîncetat, căci asta-i vocaţia şi partea lui pe lume ; asta trebuie să facă şi nimic altceva — şi o face cu sîrguinţă, c-un fel de pietate ; îşi îndeplineşte o datorie sacră pentru sine şi pentru posteritate.
Cei mai mulţi dintre scriitorii cu reale predispoziţii se divizează şi se risipesc în felurite ocupaţii, înfundaţi în hîrţoagele slujbelor de birou sau, zbătîndu-se pe căile arivismului, ajung să-şi spînzure lira în cui, iar operele lor rămîn socotite ca „păcate ale tinereţei". Sadoveanu a rămas întreg, acelaşi scriitor neobosit, în moara de la Fălticeni, ca şi în via lui din Dealul Copoului de la Iaşi.
In ţara noastră, în cîmpul literelor româneşti care cu greu poate hrăni, unde sunt mai mulţi diletanţi decît scriitori de meserie, Sadoveanu a urcat pe cea mai înaltă culme a scrisului românesc. „Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic", a spus marele Eminescu în Epigoniile sale.
Şi Sadoveanu a crezut în scrisul său. Produs al. pămîntului mănos, negru şi gras al Moldovei, cu rădăcini adinei, viguroase, el stă masiv şi măreţ fără să se încline la suflul vremelnicelor vînturi.
El a crescut, a înflorit, a rodit fără încetare. Şi belşugul roadelor sale a desfătat şi a încălzit inimile, a luminat minţile, a strîns legăturile neamului cu pămîntul strămoşesc.
în solemna şi fericita zi a sărbătoririi lui Sadoveanu, îi urez ca viaţa lui de virtute şi credinţă în scris să rămînă ca o pildă pentru noile generaţii, să fie veşnic un far luminos, călăuză pentru corăbierii tineri, rătăcitori pe valurile artei etern înşelătoare.
O STATUIE LUI KOGĂLNICEANU PE MALUL DUNĂRII
S-au împlinit 40 de ani de la moartea lui Kogălniceanu.
Istoric, orator, scriitor, om politic, el rămîne în istoria noastră figura cea mai proeminentă, omul de stat — nu de partid — la temelia unităţii naţionale a ţării noastre.
Toată suflarea românească ar trebui să proslăvească numele acestui om care s-a arătat providenţial, la înălţimea timpului în care a trăit.
Cei cari nu-1 vor uita însă niciodată şi-i vor perpetua memoria sunt marinarii români, cărăuşii apelor, şi toţi cari se hrănesc din viaţa porturilor dunărene şi maritime.
Kogălniceanu a fost, într-adevăr, primul om politic român c-o viziune clară a viitorului şi a intereselor noastre pe căile apelor.
Pe cînd cea mai mare parte din cîrmuitorii noştri repetau aceeaşi mioapă formulă politică : „Nu suntem stat maritim ; suntem ţară eminamente agricolă, n-avem ce căuta pe apă...", Kogălniceanu susţinea cu tărie : „Cheia mîntuirii noastre este pe Dunăre, spre marea deschisă...".
Şi la 1855, cînd ne aflam înfeudaţi la politica Triplei Alianţe, şi sub diferite forme se favorizau tarifele căilor ferate nemţeşti în detrimentul comerţului nostru pe apă, marele patriot, care vedea departe, s-a ridicat în Parlament protestînd cu energie :
„...nu trebuie să părăsim porturile noastre ; să consacram toată activitatea pentru ameliorarea lor. Să facem toate sacrificiile, căci ele ne vor fi odată înapoiate însutit.
509
Să înlocuim exportaţia noastră de pe uscat şi să adoptăm o politică de apă în locul politicei de uscat..." [...]
în broşura scoasă pe timpul conflictului cu Ion Bră-tianu pentru chestiunea Dunării, Kogălniceanu scria :
„Am pretenţia — datorită numai vîrstei mele — de a crede că sunt acel carele cunosc, dacă nu mai bine, dar cel puţin mai de demult chestia Dunării.
Cuvîntul magic al Dunării a legănat copilăria mea !
încă azi, după 60 de ani, răsună la urechile mele versul din unul din acele cîntece cari au legănat pruncia mea :
Şi te du la Dunăre De bea apă tulbure !
Nu împlinisem încă 17 ani cînd, în 1834, fui trimis la Galaţi. Atunci pentru întîiaşi dată îmi văzui visul cu ochii : văzui Dunărea ; şi tot atunci, pe frumoasele-i unde, văzui primele vase cu vapori pe cari patriotul ministru ungur Szeczeny le înfiinţase pe marele fluviu.
încă pe băncile Universităţii din Berlin studiam istoria sub profesorul Ranke ; şi scriind şi eu istoria României, putui cunoaşte şi aprecia rolul ce bătrînul Istru a jucat în istoria omenirei ; căci nu o dată la Dunăre s-a hotărît soarta lumei !
La 1840, ca profesor de istorie naţională în Academia Mihăileană, la rîndul meu arătai şcolarilor marele rol ce Dunărea juca în istoria noastră, şi cum destinele naţiunii române erau strîns legate de acest fluviu !
Ca adiotant al domnului Mihai Sturza, eu nu o dată am fost chemat de a-1 întovărăşi la Galaţi ; şi acolo, şi de la el, învăţai a cunoaşte importanţa Dunării pentru România.
Domnul sta acolo o parte din vară, înconjurat de ingineri şi marii negustori, plănuind îmbunătăţiri, cari din ruinatul şi pustiitul Galaţi au făcut Marsilia Dunării. [...]
Acest act al lui Mihai Sturza va şterge multe greşeli ale domniei sale ; şi istoria va conserva cu recunoştinţă amintirea acestui voievod carele, deşi în timpuri grele,
510
deşi în luptă cu o parte a naţiunei, deşi sub genunchiul a două puteri, suzerană şi protectoare, totuşi a avut curajul de a zice un cuvînt, spre a păstra României libera navigaţie a mamei-Dunăre, şi astfel a căzut victima acestui patriotic cuvînt.
însuşi titlul ziarului ce am publicat — Steaua Dunării — arată destinaţia sa : aceea de a populariza importanţa marelui fluviu, de a deştepta conştiinţa naţională asupra misiunei providenţiale ce naţia română are de împlinit la gurile Dunării."
Dar să vedem, de ce s-a certat Kogălniceanu cu Ion Brătianu pentru chestia Dunării ?
„Der Drang nach Osten este articolul cel dintîi al catehismului politic şi economic al Austriei", zicea Kogălniceanu.
Acvila imperială rîvneşte să-şi înfigă căngile în marile debuşeuri ale comerţului şi ale puterei în Orient, Salonic şi Sulina.
Austria căuta să obţină pe Dunăre o situaţie privilegiată şi excepţională ca să aibă supremaţia pe fluviu şi monopolul navigaţiei.
Deşi chestia Dunării era puţin cunoscută înainte de Unire, totuşi instinctul naţional de pe atunci făcea pe fiecare să presimtă că interesele vitale şi tot viitorul României era în joc.
Cînd, după Congresul de la Berlin în 1878, se pune din nou pe tapet pretenţia Austriei de a face poliţia navigaţiei pe Dunărea românească, Kogălniceanu, cel dintîi, dă strigătul de alarmă, ca să deştepte — după cum spune el — pre acei ce dormeau pe rîpa prăpastiei.
Chestia Dunării era puţin cunoscută la Ministerul de Externe. Kogălniceanu nu aduce imputări de rea-credinţă sau trădare, dar arată conducătorilor că lenevirea, neştiinţa, incapacitatea, şi, mai ales, şiretlicul decorat cu numele de artă diplomatică au adus nu o dată pentru o naţiune consecinţe mai fatale decît chiar trădarea cea mai vădită.
Calităţi negative au preşezut la tratarea chestiei Dunării.
511
Guvernul lui Ion Brătianu făcuse o greşeală iniţială, primind alcătuirea acelei Comisii mixte, compusă din România, Bulgaria, Serbia, sub preşedenţia cu vot preponderent a Austriei.
Dezbaterile furtunoase din Cameră, la 1881, au arătat în adevărata lumină marile noastre interese şi pericolul ce ameninţa viitorul.
Austria, stăpînă pe Dunărea noastră, avea să înăbuşe în faşe plăpînda navigaţie românească şi tot comerţul nostru pe apă.
Kogălniceanu — cel mai dîrz şi mai tenace apărător al Dunării — vedea departe în viitor marina românească ce avea să vie.
Salvarea de la el ne vine.
Fermitatea şi prevederea acestui mare om de stat a silit guvernul să iasă dintr-o politică echivocă şi să ia o atitudine fermă de apărare a intereselor româneşti pe Dunăre.
Cînd i se spunea lui Kogălniceanu că trebuie să fim cuminţi şi prudenţi, pentru că : „pisica nu prinde şoarecii cu clopotul", el răspundea : „Cu clopotul se cheamă oamenii ca să scape casa de foc şi de hoţi !".
Vederile lui Kogălniceanu au triumfat cu toată credinţa cauzei susţinute.
La Conferinţa de la Londra (1883), România nu s-a prezentat, a protestat declarînd că nu se va supune ho-tărîrilor Marilor Puteri. Hotărîrea de la Londra, în chestia Dunării, care a dat Austriei supremaţia, a rămas literă moartă.
Gălăţenii au ridicat în port, pe cheiul Dunării, o statuie lui Ion Brătianu. Cu atît mai mult s-ar impune ca Liga Navală Română să ia iniţiativa ridicării unei măreţe statui a lui Kogălniceanu, pe unul din punctele predominante de pe malul drept al fluviului, vizibil de la distanţă de pe calea navigabilă.
Toţi românii cari umblă pe ape şi toţi acei cari se hrănesc din viaţa porturilor noastre să-şi dea obolul cu sfinţenie pentru proslăvirea marelui apărător al Dunării
care trebuie imortalizat în bronz ca să rămînă pildă posterităţii.
In momentul cînd termin articolul acesta, citesc în ziarul Dimineaţa un apel către poporul român pentru ridicarea monumentului lui Kogălniceanu. Apelul este semnat de d-nii N. Iorga, G. G. Mironescu, dr. C. An-ghelescu, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Ion Simio-nescu etc.
Dacă Liga Navală şi-ar uni eforturile în sensul apelului pe care-1 avem în faţă, nu ne îndoim că vom asista curînd la inaugurarea statuiei.
Chiar deosebirea de intenţii în chestiunea locului s-ar putea aplana pînă la urmă.
II m H
m m ?-
H
512
ACVARIU ŞI MUZEU MARITIM LA CONSTANŢA
Sunt popoare care au dus lupte sîngeroase în cursul veacurilor ca să-şi deschidă o fereastră la mare. Noi avem marea, dar întîrziem mereu să ne folosim de ea. O întreagă populaţie românească continuă să privească înapoi spre uscat şi nu înainte spre căile largi, deschise de marea care ne scaldă ţara.
Cu durere trebuie să constatăm că în România legătura cu apa este mai slabă decît chiar în ţările vecine care nu au ieşire la mare, ca Ungaria şi Cehoslovacia.
Suntem singura ţară care nu face navigaţie de cabotaj în lungul coastei maritime.
Ca să ne afirmăm stăpînirea pe această mare trebuie să navigam pe ea, să facem porturi şi adăposturi, să o cunoaştem, să o studiem din toate punctele de vedere.
Am navigat prea puţin, căci nu avem destule nave româneşti ; n-am făcut decît un singur port : Costanţa ; nu am făcut studii ştiinţifice, nu cunoaştem încă Marea Neagră.
înainte de război, ruşii făceau studii serioase asupra acestei mări, chiar în apele noastre teritoriale.
îmi aduc aminte că, fiind la Sulina, am primit vizita a doi savanţi ruşi, veniţi cu un vapor de salvare amenajat anume pentru studii.
I-am însoţit, din ordin, la Insula Şerpilor, unde li s-a permis să facă cercetări ştiinţifice.
Bulgarii au început şi ei să facă asemenea studii înfiinţînd chiar o staţie maritimă şi un acvariu la Varna — la inaugurare a fost invitat acolo şi d. dr. Antipa.
I || Noi avem de cîţiva ani înfiinţate două staţii maritime Li   în apropierea Constanţei — la Agigea şi la Tăbăcărie.
Una cu un caracter universitar, şi alta curat ştiin-Tf ţifică.
H        Nu poate decît să ne bucure aceste începuturi. Dar »   lucrările de laborator trebuiesc popularizate şi răspîn-S    dite, pentru a instrui masele, pentru a deştepta interesul 1/   şi a forma şi educa marele public pentru cultul mării. I        „Cercetarea ştiinţifică se poate face în ascuns, dar ?    rezultatele trebuie să vorbească tuturor ochilor şi să fie I      în drumul tuturor paşilor, ca să cîştige pentru o atît de '      iubită şi de uitată menire", a zis cu drept cuvînt un }       iubitor al mării, d. Bucuţă, în conferinţa ţinută la Balcic f      despre cunoaşterea Mării Negre.
! "i: In viaţa mea am văzut cîteva acvarii în Europa şi i ~    în America.
Cu o plăcere aproape copilărească m-am desfătat zile întregi' urmărind vietăţile în apa de mare închisă în i       cutiile de sticlă.
| I Cum, noi nu putem avea la Constanţa asemenea in-
f ;    stalaţii ? !
k Ji         Mă chinuia continuu un vis nerealizabil. '.';        Un acvariu este o întreprindere aşa de grea, încît ţara noastră nu şi-o poate permite ?
Şi iată am trăit să văd un acvariu la Varna. - Adică noi să nu fim în stare nici să imităm măcar
|     ce-au făcut vecinii noştri ?
; Am vizitat, condus de secretarul Ligii Navale Bul-
i gare, şi muzeul maritim pe care l-au început deocamdată i     în localul liceului din Varna.
1 Merită toată lauda si admiraţia cei cari pun atîta
; s.     inimă pentru cunoaşterea şi propaganda mărei.
* Cu o dureroasă strângere de inimă am plecat din Varna. Simţul de dreptate ne face să recunoaştem meri-
î     tul fiecăruia şi pilda bună să o luăm oriunde o întâlnim. Un slab început de muzeu maritim avem în secţia marinei din Muzeul militar de la Parcul Carol.
Adevăratul muzeu maritim ştiinţific, tehnic şi istoric,
* trebuie neapărat să se întocmească la Constanţa, în ace-\\     laşi local unde se va instala şi acvariul pe care il visez
\       din copilărie.
514
515
Localul este gata, splendid, anume parcă făcut în acest scop : fostul hotel Carol. O destinaţie mai măreaţă nu i se poate da acestei clădiri făcută de englezi chiar pe malul mării.
Această casă a fost cumpărată cu banii marinei militare pentru comandament sau pentru Şcoala navală. Prin ce împrejurare, nu ştim, i s-a schimbat destinaţia.
S-a prefăcut în hotel ofiţeresc, destinînd cîteva încăperi Serviciului hidrografic şi Ligei Navale.
Prin Constanţa, primul port al ţării, se perindează anual mii şi mii de vizitatori, excursii şi colonii şcolare ; toată această lume, atrasă de orizontul mării, va învăţa într-o oră petrecută la muzeul maritim lucruri ce nici în şcoală şi nici în viaţă nu au putinţă să le înveţe.
Să nu credeţi că este nevoie de prea mari cheltuieli. Desigur, mai puţine decît la Varna.
Sunt trei mari instituţii cari trebuie să colaboreze ; şi toate trei au mari posibilităţi de personal şi material.
1. Marina militară.
2. Direcţia Porturilor şi căilor de apă.
3. Serviciul Pescăriei.
Mai mult decît bani se cere inimă, iniţiativă şi acordul părţilor.
Pricepere este, căci factorul ştiinţific îl avem în mijlocul nostru.
Savantul doctor Antipa, de reputaţie mondială în această materie, vicepreşedinte la Societatea de studii a Mării Mediterane, d-sa, care a dovedit că poate să creeze din nimic muzee minunate ca cel de la Bucureşti care face cinste ţării, îşi va da — suntem siguri — preţiosul său tribut pentru a lăsa în urmă, generaţiilor cari vin, o operă grandioasă pe ţărmul românesc al Mării Negre'.
PREFAŢA LA
ISTORICUL MIŞCĂRILOR MUNCITOREŞTI DIN PORTURI
Cartea aceasta cuprinde numai un capitol dintr-o mare lucrare — Istoricul socialismului în România — carte ce nu s-a făcut încă, dar care neapărat trebuie făcută.
Cunoaşterea trecutului este o necesitate. înlănţuirea evenimentelor, fazele evoluţiei, cursul fenomenelor sociale în timp şi spaţiu luminează calea ascunsă a viitorului.
în ştiinţele sociale şi economice observaţiile directe şi personale ale faptelor sunt extrem de dificile din cauza caracterului lor pasager şi complex. Ca să ne dăm seamă, trebuie să căutăm legătura dintre cauză şi efect. Cauzele sunt în trecut, căci clipa prezentului nu-i decît o rezultantă temporară, un rezumat actual al unei serii de fapte, o verigă din lanţul neîntrerupt al timpului. Oglinda trecutului istoric lărgeşte cadrul problemelor sociale actuale.
Istoria, s-a spus, este o formă a cunoştinţelor experimentate ; ea, în loc de teorii şi formule abstracte, reconstituie evenimentele, reproduce tablouri, reînvie din trecut o viaţă de fapte concrete, din care se scot pilde, învăţăminte şi chiar legi istorice. Istoria, cu experienţa ei, furnizează sociologiei şi politicei utile indicaţii de prevedere pentru tendinţele naturale ale evoluţiei sociale.
Socialismul francez a început să-şi scrie istoria c-un studiu asupra ideilor socialiste ale scriitorilor din secolul al 18-lea, înainte de Mare[a] Revoluţie Franceză.
517
„Socialismul trebuie privit ca un sistem social, economic şi moral, care derivă din o concepţie specială a vieţei omeneşti. Este o religie ca şi aceea a lui Moisi care a pus temelia unei societăţi." 1
Trebuie plecat — istoriceşte — de la precursorii direcţi ai ideilor socialiste, cari au aruncat în spirite să-mînţa criticei sociale. Trebuie urmărită vasta producţie literară, morală, filozofică şi politică dinaintea Revoluţiei Franceze.
Atacurile aduse contra societăţei în cărţile Discours sur l'origine de l'inegalite şi l'Esprit des lois conţin în germene un socialism moral, umanitar, metafizic. Şi Rousseau, Diderot, d'Aiembert, Montesquieu, Saint Pierre şi alţi cugetători din acea epocă sunt precursori ai socialismului.
Noi nu putem avea pretenţie de a ne întoarce aşa de departe în urmă, căutînd embrionul socialismului românesc, deşi, desigur şi la noi, sub influenţa culturei franceze, trebuie să fi fost şi cărturari adepţi ai enciclope-diştilor şi marilor umanitarişti cari au pregătit, prin ale lor idei-forţe, Revoluţia Franceză.
Că unii din generaţia bonjuriştilor noştri de la '48 erau socialişti e lucru dovedit. Destul este să ne amintim de numele lui Theodor Diamant, despre falansterul căruia vorbeşte Ion Ghica în Scrisorile sale.
în familia mea chiar, am găsit o întreagă bibliotecă de cărţi socialiste, rămasă de la un unchi al mamei care învăţase la Paris. Păstrez pînă azi un volum editat pe la 1840 : Etudes sur Ies reformateurs contemporains et socialistes modernes : Saint-Simon, Fourier, Robert Owen par Louis Reyand.
Socialismul nu ieşise încă din domeniul utopiei, căci nu existau condiţiile economice cari să impună încă o tactică de realizări concrete. Baza socialismului se găsea în creieri, şi nu în fapte. Nu exista la început decît o bază morală inspirată de sentimentul de echitate. Baza ştiinţifică şi materială a fost Capitalul — biblia socialismului. Dar să nu uităm că Marx a venit după Adam Smith si Ricardo.
1 Andre Lichteruberger (n.a.).
i :
518
E drept că ştiinţa şi tehnica a schimbat condiţiile de viaţă. Lumea e în veşnică prefacere, şi socialismul de azi, influenţat de sindicalism, cooperaţie, raţionalizare nu mai încape exact în cadrul marxismului de ieri. Noi orizonturi se deschid. Unele formule nu mai cadrează cu realităţile. Fatal, timpul aduce rectificări. Totuşi, la bază rămîne geniul şi metoda marxistă, care a dat omenirei o unealtă miraculoasă pentru săparea drumului spre progres.
Oricîte deosebiri ar exista de doctrină, programe şi tactică, este un tainic fir roşu conducător, care trece şi leagă, în lunga scurgere a vremei, pe enciclopedişti cu utopiştii, blanquiştii, comunarzii, marxiştii, jaureziştii, socialiştii de astăzi.
Acelaşi conducător fir roşu leagă şi la noi pe bonjuriştii cu nihiliştii ieşeni, sotiriştii bucureşteni, generoşii, poporaniştii, socialiştii de astăzi. Că acele curente de idei n-au fost adevărat mişcări socialiste e drept.
Dar nu se poate nega că a existat un socialism utopic, romantic, sentimental şi idealist, pe care istoria nu trebuie să-1 ignoreze, căci instinctiv atîtea suflete au simţit că Socialismul este Progresul, este Viitorul.
Că mulţi şi-au schimbat cu timpul ideile şi partidele de felurite culori este o chestiune aparte, care rămîne să fie cercetată fără părtinire de istoria critică a partidelor politice. însuşi socialismul de astăzi va fi judecat mîine, cînd şi el va întră în istorie.
O istorie obiectivă şi conştiincioasă, care să cuprindă într-un cadru larg întreaga mişcare socialistă din România, care să lege trecutul cu prezentul, nu s-a întocmit încă. O aşteptăm. Pînă atunci, autorii cărţei de faţă şi-au luat nobila sarcină, destul de grea, de a ne da unul din capitolele lucrărei aşteptate. Au început cu viaţa şi lumea, aşa de puţin cunoscute, din porturile româneşti.
Felicit din toată inima, pe autorii acestor începuturi documentare de istorie a socialismului românesc — lucrare ce merită toată lauda şi un Sprijin real.
• Dar... ar trebui să-mi opresc avîntul condeiului. Mă încearcă o bănuială. Ce caut eu aci ? se vor întreba citi-
519
torii cu mirare. Cu ce drept mă bag în asemenea chestiuni sociale, ca să dau indicaţii şi să fac aprecieri ?
Nu m-am băgat singur. Alţii sunt de vină. Autorii acestei cărţi au stăruit să le scriu o prefaţă.
De ce au venit la mine ? De ce au ales un om care niciodată n-a fost înscris într-un partid politic ?
Explicarea ce o datorez mă sileşte să fac un lucru ce de obicei nu şade bine omului cuviincios : a vorbi despre sine. Cer scuze cititorilor. Trebuie să răscolesc trecutul vieţei mele pentru că faptele în sine sunt instructive şi pot sluji ca pildă celor mai tineri — doar atîta privilegiu are şi părul alb : să dea sfaturi şi pilde tinereţei.
în viaţa mea de marinar debarcat pe uscat, acum vreo 30 de ani în urmă, mi-am cîştigat pîinea, un timp, în slujba de căpitan de port, în Sulina, la gura Dunărei. ,Slujbă modestă, dar originală în felul ei : unică prin faptul că întruneşte în aceeaşi mînă puterea judiciară şi puterea executivă — adică judecător şi poliţai în cuprinsul portului. Procedură simplă, fără multe forme, dar şi fără amînări — o judecată mai mult „â la turca decît â la franca".
Acolo departe, la cap de ţară, în acel mic port cosmopolit de comerţ levantin, toate neamurile şi seminţiile din Orient parcă şi-au dat întîlnire la poarta Dunărei, în acest mozaic de rase, toate limbile se vorbeau. Pe lîngă români erau : greci, ruşi, armeni, turci, lazi şi curzi din Anatolia. Formaţi în cete, în cap cu vătafii lor — numiţi ceauşi — se încăierau zilnic în munca portului la încărcarea vapoarelor de marfă.
Mic funcţionar, o rotiţă angrenată în marele organism social, trebuia să-mi împlinesc misiunea de păzitor al ordinei şi împărţitor al dreptăţei în acest minuscul turn al lui Babei.
împărţiţi pe naţii, muncitorii formau nişte turme omeneşti, învrăjbite unele împotriva altora, cari se lăsau totuşi mulse şi tunse de vătafii conducători de muncă. Toate cafenelele şi cîrciumile erau ţinute direct sau în tovărăşie de vătafii portului. De acolo se luau oamenii la muncă şi acolo se făcea plata. Vătaful c-o mînă da şi cu alta lua. Am sprijinit, la început, pe vătafii români împotriva străinilor. Dar, vai ! repede m-am convins că
nu erau mai buni decît veneticii. Dreptul pe care-1 reclamau dîrji, bătîndu-se cu pumnul în pieptul lor de aramă, ca români în ţara lor, nu era decît dreptul de a specula munca celor mai slabi decît ei.
Sub ochii mei, zilnic, se comitea cea mai odioasă speculă : exploatarea omului prin om.
O idee chinuitoare mă apăsa veşnic, cu durerea unei aspre mustrări, şi uneori un sentiment de revoltă mă încorda. Oare nu eram şi eu părtaş la această mizerabilă jefuire a muncei omeneşti ? Frînţi de oboseală, îi vedeam intrînd în circiumă seara pe muncitorii murdari, nespălaţi, tuşind şi scuipînd, căci praful ridicat din cereale în plămîni se prefăcea în noroi cleios. Adormeau pe mese, abrutizaţi de băutură. Primeau cît li se da. Mai toţi banii rămâneau în tejgheaua cîrciumarului-vătaf.
Şi nimeni nu crîcnea. La toţi le era teamă că a doua zi nu vor mai fi luaţi la lucru în port.
Nici un spirit de asociaţie, nici o solidaritate.
Ce era de făcut ?
Zadarnic am încercat în felurite chipuri. Oamenii se schimbau, dar moravurile aceleaşi rămâneau. Toţi erau la fel. Aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. Ara ajuns la încheierea că nu oamenii trebuie schimbaţi, ci sistemul. Şi atunci am imaginat o organizare de asociaţie profesională, c-un birou de împărţire a muncei pe baza rotaţiei. Planul combinat în minte, aşternut pe hîrtie, am început cu încăpăţînare să-1 realizez pe teren.
Şi, luptînd cu furtuna pe care singur o stîrnisem, am reuşit să pun în practică cu deplin succes un plan pe care amicii şi duşmanii îl socoteau „utopic". în locul anarhiei s-a pus ordine. Căci libertatea muncei în port, pe care şi azi o mai reclamă vătafii şi unii din patroni, nu este — crudă ironie — decît libertatea de a specula în voie munca omenească. Pe vremea aceea, cînd în ţară nu aveam încă un Minister al Muncii — organism de echilibru social — Sulina ■— fără să ştie — era în miniatură un câmp de experienţe sociale.1
1 In stare rudimentară existau : Asociaţie profesională, Contract colectiv, Cooperaţie, Ocrotirea muncii, Arbitraj ; în fiecare duminică dimineaţă se făcea judecata conflictelor de muncă în port (n.a.).
Din prima lună s-a văzut efectul : binefacerile aduse de puterea organizaţiei. In port s-a făcut linişte. Muncitorii nu se mai întorceau seara acasă beţi şi cu buzunarele goale. Depunerile la Banca populară creşteau. Unii începuse să-şi construiască locuinţe. Se dădeau ajutoare de boală familiilor nevoiaşe. Soţiile muncitorilor veneau, cu lacrimile în ochi, să mulţumească pentru că s-a înfiinţat Bursa muncii. După un an de funcţionare, o bătrînă, soacra unui muncitor, veni sfioasă să-mi ceară fotografia. Avusese de gînd s-o pună în biserică. Şi, pentru că preotul se opunea, se hotărise s-o bată în perete la casa nouă făcută de ginerele ei.
Comerţul n-a avut nimic de suferit. încă o dată se verifica faptul că în porturile noastre nu exista un conflict între „capital" şi „muncă". Răul se datora numai păturii parazitare de intermediari, cari ciupeau pe patron şi storceau pe muncitori.
Războiul a întrerupt dezvoltarea acestei prime organizări de muncă în porturi. Experienţa a folosit. Sistemul a rămas. Bursa muncii avea în esenţă întreaga legiuire pe care Ministerul Muncii a întocmit-o şi pe care o aplică azi în toate porturile româneşti.
Acum, cînd am trecut culmea şi încep să cobor drumul vieţei, privind la anii duşi, simt în melancolia vîrs-tei şi un pic de orgoliu, clipe de intensă satisfacţie — căci a crea rămîne suprema plăcere sufletească.
Mă caut în urmă. Mă regăsesc departe. Mă judec, fără părtinire, ca pe un alt om, un străin pe care-1 văd agitîndu-se cu avîntul tinereţei, frămîntîndu-şi mintea, modelînd planuri utopice pentru o lume mai dreaptă şi mai bună, cu mistica credinţă că ideile se pot preface în fapte.
Cu ochii minţei de acum privesc în urmă şi mă întreb care era imboldul ce mă împingea pe-atunci în lupta frămîntărilor sociale ? De ce îmi luam singur sarcina unei munci de la care nici o răsplată nu aşteptam ? Neîncredere, acuzări, ironii şi duşmănii culegeam de pretutindeni, chiar şi de la cei cărora le făceam bine cu de-a sila. Era la bază sentimentul dreptăţii. Dar de unde
energia şi îndîrjirea, persistenţa de a merge pînă la capăt ?
Explicarea ? Aveam în sînge, ca mulţi din generaţia mea, inoculat din şcoală încă microbul epidemiei ce bîntuise în atmosfera idealistă şi generoasă a laşului de acum jumătate de secol.
Socialismul romantic de pe acea vreme nu avea o bază materială, era un fel de religie nouă, bizară şi neînţeleasă de generaţia de azi, al cărei crez este sportul, boxul şi mărcile de automobile. Fiecare generaţie are alte preocupări şi altă ideologie.
Epoca trecută, care a imprimat un puternic curent de idei umanitare şi generoase, este un eîmp interesant de studii pentru sociologi şi pedagogi, ca să analizeze structura sufletească şi formarea caracterelor tinerimei faţă de spiritul timpului. Socialismul, „plantă exotică", transplantată pe-atunci la noi, nu s-a putut decît tîrziu aclimatiza în solul românesc. Totuşi, sămînţa ei n-a căzut numai pe piatră. Pe alocurea a prins în ţelină mănoasă, a încolţit şi a dat roade. Discipolii s-au răspîndit cu vremea, mulţi s-au pierdut pe căile vieţii, unii şi-au renegat trecutul, mai toţi însă au păstrat în suflet pioasa amintire a crezului din tinereţe.
Mişcarea aceea de idei şi avînturi generoase a fost o şcoală de disciplină şi de cultură sufletească ce a lăsat urme ca o pecete neştearsă pînă la sfîrşitul vieţii.
Cine ar fi bănuit că modestele încercări şi experienţe sociale făcute izolat în tinereţe, într-un port la capăt de ţară, vor fi după treizeci de ani dezgropate şi reînviate pentru a servi la noi legiuiri de ocrotire a muncii ? Ca o răsplată neaşteptată am primit invitarea Ministerului Muncei şi a Uniunei muncitorilor din porturi ca să conlucrez la noua Lege de organizare a muncii în porturi. Am simţit profunda mulţumire sufletească şi împăcarea de cuget a celui ce-şi face datoria, putînd ca să aducă măcar o cărămidă la temelia zidirei ce se înalţă în viitor. Am ferma convingere că noua lege pune cruce celui mai odios sistem de exploatare a muncii omeneşti, începe o nouă eră, în care muncitorul de port îşi va primi
522
523
în mînă întregul preţ al muncei sale, făcîndu-şi în acelaşi timp şi o educaţie de solidaritate socială.
Sunt sigur că numai în cîţiva ani se vor înălţa în porturi palate pentru muncitori, cu adăposturi, băi, hrană, biblioteci, pentru o viaţă omenească, civilizată trupeşte şi sufleteşte. Palate de mult s-ar fi putut înălţa cu banii muncitorilor jefuiţi în curs de zeci de ani. Vremuri ca în poveşti au fost odinioară în porturile noastre. La nunţi şi zaiafeturi, vătafii atirnau bumăşti la ureche cailor. La sărbători, de Paşti şi Anul nou, se aprindeau în cafenele ţigări cu bumăşti de cîte o mie.
Cu greu vor înţelege generaţiile viitoare timpurile pe care noi le-am trăit, cu mizeriile omeneşti de o aşa revoltătoare imoralitate.
Istoria însă, martoră a trecutului îngropat, trebuie să transmită urmaşilor oglinda timpului nostru. Ea ne arată înlănţuirea faptelor, lupta zilnică pentru a face un mic pas spre mai bine. Căci, în fond, suma acestor mici paşi, contribuţii succesiv acumulate, face aproape întregul progres al omenirei.
Istoria ne arată că utopiile de azi nu sunt decît banalităţile de mîine.
ÎN JURUL UNEI EXPOZIŢII
Abia intrasem în sala fundaţiei Dalles, ca să admir marinele lui Ştiubei, cînd un prieten, critic de artă, mă întîmpină ironic :
— A trebuit să se deschidă o expoziţie de marine ca să te văd vizitînd o sală de pictură.
— Ca profan — zic — mă duc acolo unde pot înţelege şi eu ceva.
— Arta trebuie simţită, nu înţeleasă.
—■ N-am ce căuta acolo unde o pretinsă artă nu se adresează nici minţei, nici sensibilităţei mele.
— Nu-i totdeauna de vină artistul că nu-1 înţelege publicul refractar la orice inovaţie în artă.
— Ai dreptate, dar mie, profan, dă-mi voie să admir ce-mi place, căci nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie. Diformarea picturală adusă de unii modernişti, linii paradoxale, divagaţia, incoerenţa imaginaţiei colorate mă fac să mă întorc mai cu drag spre tradiţie.
—- E natural să existe o luptă între tradiţionala reproducere academică şi interpretarea personală. Un critic francez susţine că pictorul care transpune poate diforma, întrucît el sugerează, evocă. De ce nu s-ar admite şi în pictură deformarea dacă o admitem în teatru ? Pictura nu trebuie analizată, trebuie simţită...
•— Păi, cum s-o simt, dacă n-o înţeleg ?
...Şi discuţia a urmat aşa un ceas, învîrtindu-ne într-un cerc viţios, fără să ne putem înţelege.
Numai după ce a plecat prietenul, vădit enervat de ignoranţa mea în artele plastice, am început să observ pe rînd marinele lui Ştiubei.
525
Care-i partea de tehnică şi care-i de artă ? Nu ştiu. Asta-i treaba criticei să facă o cîntăreală dreaptă. Mie îmi plac aceste tablouri, le înţeleg şi le simt.
Desemnul conştiincios, logic, fără nici o deformare, armonizarea de tonuri, culoarea apei, valurile, redarea naturei aşa cum o am în fundul minţei mele o regăsesc pe pînze, de aceea mă reţine şi îmi impune această expoziţie.
Nu pot să nesocotesc desemnul, nu pot să admit nici o deformare. îmi aduc aminte că am văzut o marină a unui pictor bun — nu-i spun numele — la care nu mă puteam uita din cauză că pusese coşul la prova vaporului şi-1 înclinase înainte, în loc să-1 încline înapoi. Această greşeală de desemn apare ca o monstruozitate în ochii unui marinar, deşi pentru un profan poate trece neobservată.
Colorismul poate fi mai mult sau mai puţin inventat, desemnul însă nu poate să mintă, trebuie să dea viziunea corectă, exact aşa cum ochiul este obişnuit să vadă realitatea lucrurilor în natură. Chiar artiştii cari reuşesc să construiască în culoare trebuie să construiască logic.
Este desigur un secret de tehnică ca să poţi reda pe pînză ridicarea şi spargerea unui val de mare.
Este de asemenea un secret pentru a reda transparenţa apei, aşa cum ne-a rămas pe pînzele lui Eugen Voinescu, singurul marinist dintre pictorii generaţiei trecute.
Voinescu, deşi nu era marinar, călătorise mult pe apă, trăise între marinari, îşi formase ochiul pentru cunoaşterea feluritelor tipuri de nave.
în toate marinele rămase de la el nu poţi găsi o singură greşeală de desemn. Secretul transparentei ajgei/^ de mare îl furase de la celebrul marinist rus |^azovskiln pe care-1 cunoscuse la Odesa, unde Voinescu se afla în calitate de consul al României.
Urmăresc de cîţiva ani tehnica evolutivă a lui Ştiubei şi constat posibilităţile cu cari este înzestrat.
Unele compoziţii din porturi, nave în mers prinse de o mare demontată, au viaţă, măiestrie şi o bogată evocare. Calităţi necontestate ne îndreptăţesc să avem
încredere în talentul acestui pictor şi să aşteptăm pînze de mare valoare.
Ce-i strică ? Tocmai abilitatea lui. Graba, uşurinţa de fabricare a numeroaselor delicate şi dulci acuarele de ieftin efect.
Fac un păcat cei cari îi cer mereu să facă „cromuri". Ştiubei trebuie să facă eforturi, să refuze a satisface cererile unui gen de artă convenţională care duce la diletantism sau la industrializare. In loc de marine abil acuarelate, care-1 bagatelizează, el trebuie să lucreze din greu, cu rîvnă şi pasiune, puternice uleiuri. Dar asta, bineînţeles, nu se poate face în vîrtejul capitalei, prin birourile ministerului, sau în serviciul Palatului.
în interesul lui, pentru cinstea picturei şi a marinei româneşti care ar putea să-şi plătească luxul de a avea un pictor marinist, eu l-aş îmbarca pe Ştiubei pe un vapor de marfă — nu de pasageri — să umble cîţiva ani, să nu facă nici o altă treabă decît să picteze ce vede cu ochii pe unde trece : natură, oameni şi lucruri...
526
NOTE
I
I I
f
SCHIŢE MARINE DIN LUMEA PORTURILOR
Autorul şi-a intitulat volumul Schiţe marine din lumea porturilor, spre deosebire de Schiţele marine şi militare cuprinse în cea de a doua secţiune a Jurnalului de bord, ediţia I, apărută cu aproape trei decenii în urmă, în 1901.
Acest ultim volum de schiţe, nuvele şi povestiri apare în librării la sfîrşitul anului 1928. în Adevărul literar şi artistic găsim două note care anunţă viitoarea apariţie : în 9 decembrie 1928, cînd se menţionează doar titlul, Schiţe marine, şi în numărul din 23 decembrie 1928, unde, odată cu tipărirea scrierii Intrarea dinilor în Anglia este strict oprită, se dă următoarea notă redacţională : „Din volumul Schiţe marine care va apare în Editura Cartea românească". în Universul din 4 ianuarie 1929, la p. 10, într-o notă, la rubrica intitulată „Cărţi noi", se semnalează : „Sub eleganta prezentare cu care ne-a obicinuit Editura Cartea românească, noul volum de schiţe marinăreşti constituie o lectură cu deosebire interesantă, plină de episoade antrenante, de personagii cu caractere fericit cizelate, dintr-o singură şi viguroasă trăsătură de condei, şi de aventuri hazlii, de un humor sănătos şi antrenant".
Volumul include, în cele 128 pagini, opt scrieri care fuseseră tipărite mai înainte în Adevărul literar şi artistic, revistă de care scriitorul s-a simţit legat în aceeaşi măsură ca şi de Viaţa românească, unde-şi publicase, în deceniul precedent, majoritatea scrierilor.
Cele opt scrieri sînt elaborate între anii 1925—1928, cu excepţia uneia singure, Escadra intră in port, tipărită pentru prima dată în revistă în 1922 şi inclusă de autor în volumul In Deltă... din 1925. Aducerea Escadrei... în volumul din 1928 s-a făcut pentru apropierea tematică, scrierea de mai sus încadrîndu-se mai
531
bine titlului acordat noului volum, iar pe de altă parte fiind mai apropiată, ca mijloace de realizare, de cele două scrieri umoristice Fără permis de export şi Intrarea dinilor în Anglia este strict oprită.
Dacă în urmă cu ani titulatura de Schiţe marine nu întîmpi-nase nici o obiecţie, o recenzie apărută sub semnătura „P" în Familia, nr. 1—2, ianuarie-februarie 1929, p. 24, pe lîngă unele elogii îndreptăţite aduse noului volum („humor şi acţiune", „stilul neted, fraza cizelată şi stăpînită, limba curată şi mereu proaspătă", „descrierea fără prelungiri şi zorzoane"), face şi următoarea remarcă : „E poate greşit titlul de «Schiţe marine»-... Cînd zici «schiţe marine» te gîndeşti la penelul pictorului ori al poetului. Or, volumul d-lui Jean Bart cuprinde, în majoritate, în-tîmplări din viaţa de marinar, în cari lipseşte descrierea naturii marine." Obiecţia nu pare a fi întru totul neîntemeiată. Dar, termenii „schiţe marine" asociaţi pentru prima dată în literatura română de către Jean Bart s-au impus, evocând întotdeauna pe autorul Jurnalului de bord.
Intr-o succintă prezentare a volumului, Izabela Sadoveanu încerca să surprindă la autorul Schiţelor marine din lumea porturilor notaţiile unui „scrutător subtil" : „El împresoară persona-giile cu o reţea fină de trăsături mărunte, pînă în clipa cînd reţeaua tresare violent: într-un conflict, într-un scurt eveniment tragic sau într-un amuzant efect comic, s-a prins în reţeaua investigaţiunilor un aspect viu luminat din viaţa profundă şi adevărată" (Izabela Sadoveanu, Jean Bart : „Schiţe marine", în Adevărul literar şi artistic, nr. 425 din 27 ianuarie 1929, p. 7). Iar Constantin Şăineanu, accentuînd că „Schiţele marine ale d-lui Jean Bart sunt scene trăite de autor, şi deci cu atît mai interesante şi mai atrăgătoare", considera noul volum al scriitorului drept o carte atractivă, cuprinzînd fapte de viaţă „povestite cu mult talent şi într-o limbă frumoasă, simplă şi naturală" (Constantin Şăineanu, „Schiţe marine" de Jean Bart, în Adevărul, nr. 13837 din 31 ianuarie 1929, p. 2).
Caracterul de amintiri al Schiţelor marine a fost evidenţiat, între alţii, şi de către D. I. Suchianu : „Rareori am avut aşa de puternic impresia de «lucru trăit» ca atunci cînd povesteşte Jean Bart. Faptele pe care le descrie par a nu fi aproape deloc «drese» în beneficiul literaturii. Şi poate că nu-i numai o aparenţă. Jean Bart are, cum ar zice Gide, cultul «faptului divers»,
şi talentul său este în primul rînd un talent de a alege, de a selecta, printre evenimentele văzute sau auzite, pe acelea care sunt prin ele înşile literare. Este probabil că autorul le mai compune, le mai combină cum crede el că e mai avantajos artisticeşte, dar nu cred că denaturează des faptul în sine, aşa cum s-a întîmplat el în realitate. Din cauza acestei tehnici foarte obiective, scrisul lui Jean Bart are două însuşiri fundamentale : simplitate şi naturaleţă" (D. I. Suchianu, Jean Bart : „Schiţe marine", în Adevărul, nr. 13853 din 19 februarie 1929, p. 1).
într-o recenzie mai amplă, publicată în Viaţa românească, Demostene Botez arăta cum călătoriile întreprinse de autor i-au deschis orizonturi largi de cunoaştere : „Cariera de marinar, ca şi aceea de medic, a dat literaturilor mondiale un marc număr de scriitori de mîna întîi. Nu este desigur numai o îritîmplare. Aceste două cariere deschid orizonturi largi..." Totodată sublinia stilul curat, lipsit de „bombastic", caracteristic prozei de la începutul secolului : „Volumul d-lui Jean Bart aduce o atmosferă de proză «de dinainte de război». Nuvela sa e scrisă ea-n timpurile bune... Parcă ai întîlni un prietin pe care-1 regăseşti, aşa cum îl ştiai, cu chipul şi cu sentimentele nete, nealterate de vremi" (Demostene Botez, Jean Bart: „Schiţe marine", în Viaţa românească, nr. 2—3, februarie-martie 1929, p. 323—326).
Scrieri ca Fără permis de export şi Intrarea dinilor în Anglia este strict oprită vin să confirme şi umorul scriitorului, în ciuda celor afirmate de Mihail Dragomirescu, e drept, mai mult pe marginea scrierilor din volumul Datorii uitate : „Jean Bart nu are humor şi de aceea lucrurile care ar provoca hazul fac în scrierea lui impresia de plat" (Sămănătorism. Poporanism. Criticism, Editura noului Institut de literatură, 1934, p. 113). Latura umoristică a prozei lui Jean Bart se făcuse simţită încă din Documentele omeneşti incluse în volumul Datorii uitate, apoi în volumele In Deltă şi Prinţesa Bibiţa, nu însă sub forma revelatoare pe care o întâlnim în acest ultim volum de proză scurtă.
Recenzentul volumului în Convorbiri literare, C. C. Petro-vici, scotea în evidenţă o latură esenţială în umorul scriitorului : „Peste umanitatea generoasă, cu care îşi îmbracă subiectele, autorul aşează un suflu de subtilă ironie, uşoare înţepături de ac — nu veninoasele reflecţii ale sarcasmului" (C. C. Petrovici, Jean Bart : „Schiţe marine", în Convorbiri literare, 1929, p. 198).
532
533
Intr-o recenzie din ziarul Dimineaţa, E. Marghita făcea o remarcă ce ni se pare edificatoare pentru definirea umorului specific scriitorului : „Insă în gama artistică a lui Jean Bart nu lipseşte nici nota umoristică, dovadă cele trei schiţe : Fără permis de export, Escadra intră în port şi Intrarea clinilor în Anglia este strict oprită, la a căror lectură nu o dată am izbucnit într-un hohot de rîs sincer, care în clipa următoare făcea loc unui zîmbet de înduioşare. Căci umorul lui Jean Bart e dublat de sentiment. De sentiment, şi nu de sentimentalism ieftin" (E. Marghita, Jean Bart : Schiţe marine, în Dimineaţa, nr. 7968 din 17 februarie 1929, p. 3).
fâra permis de export
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul VIII (1927), nr. 351 (28 august), p. 1—2, cu menţiunea : „Din volumul Schiţe marine care va apărea în curînd".
Se tipăreşte în volum : Schiţe marine din lumea porturilor, Bucureşti, Editura Cartea românească, [1928],  p.  3—18.
Iniţial, schiţa s-a intitulat Instinctul. Sub acest titlu se păstrează la Muzeul literaturii române, ms. nr. 15135, numerotat în file 1—8 (16 pagini). Deosebirile sînt în primul rînd de ordin stilistic. Spre exemplificare reproducem prima pagină din manuscrisul acestei variante :
„INSTINCTUL
Vaporul nostru încarcă în bazinul docurilor. De-o săptămînă îşi îndopa burta cu grîu arnăut. Avea de înghiţit trei mii de tone (de grîu) *. Plecam la Napoli. în curtea docurilor, împrejmuită cu zid înalt de beton, poposise o cireada de boi sub un nor negru de praf de cărbune. Trebuia să îmbarcăm pe punte 120 de capete de vite cornute pentru Malta. Nemulţumire generală pe bord. Secundul indignat că i se transformă vaporul în grajdi. Lemnarul bordului necăjit că nu are scînduri pentru instalaţii.
1 Intre paranteze ascuţite reproducem cuvintele şterse de autor.
— Am ajuns văcari, bombăneau marinarii pe înfundate.
— Cel mai păcătos carie de dus pe apă e marfa asta vie. Şeful de echipaj cătrănit, după ce-şi trînti şapca unsuroasă în tabla punţii de fier, izbucni :
— Lasă, că dacă om avea timp la larg [o] să ne scăpăm (de ele) noi. Le facem vînt la apă. Anul trecut, cînd ne-a prins furtuna ceea de la Capul Matapan, n-am aruncat în mare două sute de boi ?"
Schiţa avea şi alt final, continuînd cu relatarea celor petrecute pe chei după plecarea vaporului :
„Ce-a mai urmat n-am (mai) putut afla, căci vaporul se depărta  grăbit,  luîndu-şi  drumul obişnuit spre mare.
Portul rămînea în urmă cu aceeaşi lume, agitat poate de noi conflicte de atribuţii, discuţii violente şi subtile controverse vamale, provocate din nou prin salvarea şi întoarcerea vacii în port.
Vaca salvată — dar barcagiii vor avea pretenţii. Cine va achita preţul salvării ?
în ce situaţie rămîne vaca în port dacă e trecută în permisul de export (al vasului) ?
Ajunsă la destinaţie, trebuie să se justifice absenţa vacei trecută în actele de bord.
Ce măsuri va lua şeful vămei [cînd se va] găsi din nou faţă în faţă cu vita asta încăpăţînată care s-a opus cu atîta îndîr-jire la executarea ordinelor sale.
Frământat de gînduri, în minte cu atîtea chestiuni la care nu găseam răspunsuri în minte, cu adîncă părere de rău, mă despărţeam (depărtăm)   de ţara în care o strictă aplicare a
legilor poate provoca ......       un biet, fraged, plăpînd viţel de lapte,
venit pe lume în neregulă, fără permis de export" (ms. 15135, p. 8 şi verso).
Schiţa este una din cele mai realizate scrieri ale lui Jean Bart, fiind inclusă în toate culegerile din proza scriitorului. G. Călinescu, în Istoria literaturii române, în capitolul dedicat lui Jean Bart, se opreşte în primul rînd asupra acestei schiţe.
Const. Şăineanu, în recenzia semnată în Adevărul, nr. 13837 din 31 ianuarie 1929, p. 2, remarca : „Această bucată, în care ticăloşia omenească contrastează puternic cu instinctul animal matern împins pînă la ultimul sacrificiu, este vrednică de a fi-
534
535
gura în orice antologie". Recenzentul din Familia o califică drept „o întîmplare dozată cu element comic şi care ia proporţii de neobişnuit humor" (P., Jean Bart. „Schiţe marine", în Familia, nr. 1—2 din ianuarie-februarie 1929, p. 24).
N-ar fi exclus ca, la baza scrierii Fără permis de export să fi stat un fapt real. Printre filele manuscrise rămase de la autor s-a păstrat un decupaj din ziarul Universul (nu se specifică anul) în care se relatează fapte oarecum asemănătoare, enunţate chiar din titlu : Un transport de oi tunse pe vapor — Comandantul vasului pretinde plata transportului şi pentru oile născute. Ce păţeşti cînd tunzi Una. La Curtea de Casaţie. Decupajul din Universul, cu adnotările lui Jean Bart, relatează un proces judecat la Curtea de Casaţie din Ankara, în care a fost implicat vaporul românesc „Muntenia" ce transportase 1000 de oi de la Jaffa la Istambul. La sosirea în port, căpitanul vaporului este dat în judecată pentru că, din ordinul lui, oile fuseseră tunse, spre a putea suporta clima caldă şi a ajunge vii la destinaţie. Dar pînă la îndeplinirea formelor legale pentru expertiză, lîna a crescut la loc şi oile s-au înmulţit cu 192 de bucăţi. La rîndul său, căpitanul vaporului cerea plata de transport pentru numărul de oi în plus.
TREI DEZERTORI
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 252 (4 octombrie), p. 1, subintitulată : Documente omeneşti.
Reprodusă, cu acelaşi subtitlu, în Calendarul Asistenţei sociale pe anul 1927, Institutul de arte grafice Răsăritul, p. 29—35 („Din publicaţiile Asistenţei sociale", nr. 19).
Se tipăreşte în volum : Schiţe marine din lumea porturilor, Bucureşti,  Editura  Cartea românească,  [1928], p. 19—28.
PLECA UN VAPOR DIN PORT...
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul VIII (1927), nr. 342, (26 iunie), p. 1.
Reprodusă, fără modificări, în : Revista marinei, anul III (1928), nr. 2 (aprilie, mai, iunie), p. 16—20 ; Orizontul maritim, anul I (1935), nr. 12 (mai), p. 15—16.
Se tipăreşte în volum : Schiţe marine din lumea porturilor, Bucureşti, Editura Cartea românească, [1928], p. 29—37.
536
Se păstrează (în colecţia noastră) manuscrisul scrierii în prima variantă : 6 file scrise pe ambele părţi. Personajele sînt aceleaşi : căpitanul vaporului, sora lui, gazetarul Miron P... şi povestitorul, în prima formă, sora căpitanului este numită o dată „Laura P..." iar a doua oară „D-na N.". La fila 4 (verso) găsim localizarea în timp a celor petrecute în partea a doua a scrierii : „Sunt 32 de ani de atunci" — ceea ce autorul a înlăturat în forma definitivă.
Cea dintîi versiune nu purta nici un titlu. însă la prima filă, pe verso, întîlnim notat de scriitor un posibil titlu : Mirajul voiajului.
In general, deosebirile sînt de ordin stilistic. Reproducem prima filă de manuscris pentru exemplificare :
„Era după-masă. Luam cafeaua pe puntea albă, curată, biciuită — strălucea alămurile ca aurite. Vaporul nostru, imobil, dezarmat, legat la cheu în fundul portului, să găsea în rezervă pentru o lună. Căpitanul meu, un burlac tomnatic, marinar de rasă, avea pe bord, în timpul acesta de vacanţă, o soră mai mare, o văduvă respectabilă,
D-na N. (Laura P...)1 trebuie să fi fost foarte frumoasă în tinereţă. Cu greu îi puteai socoti vîrsta. Se păstrase bine. Un corp uscăţiv, zvelt, obrazul încă fraged şi părul alb ca zăpada, cizelat şi tras pe tîmple. O ţinută distinsă. Gravă, voalată, o vedeam plimbîndu-se singură pe punte, c-un şal otoman, veşnic c-o carte în mînă. De cîte ori intra sau pleca un vapor din port, ea să oprea razamată de balustradă, cu binoclu urmărea vaporul şi rămînea aşa mult în contemplare. De cîteva ori mi s-a părut că îşi şterge ochii cu batista, pe furiş. Femeia aceasta mă intriga. Parcă ascundea' un mister, o enigmă. Nu ne întîl-neam decît la masă. Vorbea puţin, măsurat, cu distincţie, cu melancolie. Sub o ceremonioasă distincţie, închidea (ascundea) parcă o taină de nepătruns. O dată am întrebat-o :
— Aţi voiajat pe apă ? De ce nu profitaţi să faceţi un drum în Orient ? Acum e sezonul calm.
Ea tresări :
— Nu iubesc marea. N-o pot suferi.
1 Cuvintele scrise deasupra rîndurilor şi rămase neşterse au fost marcate prin ( >.
537
— Dar acum e calm, plat.
— Nu, nu o iubesc, am oroare. Trăiesc la munţi. Vin aci numai din cînd în cînd, numai pentru frate-meu (singura rudă pe care o mai am pe lume). îmi place muntele verde. Marea e perfidă. Cît am suferit din cauza meseriei fratelui meu. (Un singur băiet care s-a făcut marinar e în şcoala din Livorno.) lesă la anu ofiţer. Marea mă enervează."
— Sora d-voastră nu să simte bine. Mi-a spus că marea îi face rău.
— Da, ţi-a spus... Şi căpitanul îşi aprinse o ţigară şi începu să spună... Biata femeie ! Marea i-a cauzat o cumplită durere în viată, i-a fost fatală..."
IN VINEREA PAŞTELUI
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1928), nr. 384 (15 aprilie), p. 7—8.
Reprodusă, fără modificări, în : Cuvîntul ţărănimii, anul VIII (1929), nr. 26—27 (31 martie), p. 2—4 ; România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 6 (aprilie), p. 137—140. La sfîrşit, după numele autorului, se menţionează volumul din care a fost reprodus textul : „Schiţe marine, Editura Cartea românească".
Se tipăreşte în volum : Schiţe marine din lumea porturilor, Bucureşti,  Editura  Cartea românească,  [1928],  p.  57—68.
Printre manuscrisele scriitorului se păstrează (în colecţia noastră) o primă variantă a acestei scrieri : filele 1—4 şi 12—13 (în numerotarea autorului), respectiv începutul scrierii şi sfîrşitul (fără ultima filă). Personajele sînt aceleaşi, doar „moş Iancu Pilotul" apare în prima variantă „moşul Iancu Pontonie-rul". Deosebirile sînt de ordin stilistic. Reproducem primul fragment din varianta manuscrisă :
„Şalupa era legată de ponton. Aşteptam un ordin de plecare în susul Dunării. Se apropiau sărbătorile Pastelor. Intrasem în Săptămînă Patimilor şi ordinul nu venise încă. Ca să-mi treacă de urît, mă duceam cu moşul Iancu Pontonierul la biserică în serile de denie.
Moşul Iancu, un bătrîn pilot de Dunăre, vechi marinar de apă dulce, învăţase meseria servind în tinereţă pe vapoarele vechei societăţi austriace (prima companie de navigaţie cu aburi
pe Dunăre). Era mîndru de mica pensie care o primea de la austriaci. Sfătos. Calculele nautice nu preţuiau. Marinarii rî-deau şi îl poreclise F[ranz] Iosef — pentru barbeţii albi şi stufoşi...
Aşa mărunţel şi uscat cum era, era în stare să stea zile şi nopţi neclintit.
Bun, blînd, milos ca pînea caldă. Ofiţerii îl iubeau şi-1 tachinau cu «Prânz Iosif», dar să băteau să pună mîna pe el, cari să-1 aibă la bord, căci cu moşu Iancu la cîrmă n-aveai nici o grijă. Nu ştia să caute pe hartă... ca mîţa în călindar ; noi, cu harta şi cu sonda ne înnămoleam. El avea ochi de vultur ; de la distanţă mare cunoştea, distingea culorile. Ştia istoricul fiecărui punct pe Dunăre, unde s-a înecat cutare vas şi anul, luna, ziua. De la capul ostrovului la coada ostrovului unde bate apa. «Vezi că vaporul fuge singur de mal, iaca cere apă...»- Eu căutam să-i fur meseria asta care nu sc învaţă din cărţi. Avea ochi de pilot, îl alimentam cu ţigări şi coniac.
Era blînd şi sfătos. Ne povestea din viaţa lui. A fost pilot pe «Orientul» şi pe vaporul....
Istoria cu cei trei împăraţi, la Porţile-de-Fier, cînd nu ştiau cum să pună cele trei pavilioane. Avea un ceas de aur (dat de regina...) care îl purta de Crăciun şi de Paşti.
Povestea ruşinea care a păţit-o (îl necăjea cei mai tineri).
— Ia spune, moşule, ce-ai păţit cu directorul gcn[eral] [al'l Navigaţiei ?
— D-nii ingineri or fi ştiind multă carte, dar să pricep Ia navigaţie ca eu la... Era o comisie la bord. Ei cred că vaporul merge ca trinul pe şine...
Directorul a început să rîdă cu haz şi s-a dus.
— Dar ce făcuşi, moşule, ce te-a apucat ? Ştii cine era boierul cela ?... era d-1 inginer... director genferal].
Bătrînul a scăpat cîrma din. mînă. A îngălbinit..."
Acţiunea scrierii este localizată „într-un mic port dunărean", în Cernavodă şi împrejurimi — satul Topalu. Asupra timpului petrecut aici, însuşi autorul ne relatează : „Eram pe Dunăre, însărcinat cu poliţia navigaţiei în regiunile podului de la Cernavodă, conduceam şi căpitănia portului" ( însemnări şi amintiri, Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 18).
Asupra furturilor şi contrabandei de cereale pe Dunăre scriitorul se opreşte şi în capitolul al XV-lea din Europolis, iar pe cînd se afla la Comisariatul maritim al portului Sulina scrie
538
539
un articol, pe aceeaşi temă : Furturile de cereale în porturi şi pe Dunăre, în primul număr al Revistei porturilor şi naviga-ţiunii comerciale din 15 ianuarie 1913, p. 11—12.
LA BETLEEM
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul VIII (1927), nr. 368 (25 decembrie), p. 1—2.
Se tipăreşte în volum : Schiţe marine din lumea porturilor, Bucureşti,  Editura  Cartea  românească,  [1928],  p. 71—80.
ESCADRA INTRA IN PORT
Apare, cu subtitlul Amintiri, în Adevărul literar şi artistic, anul III (1922), nr. 82 (18 iunie), p. 1. Scrierea este publicată cu prilejul alegerii lui Jean Bart ca membru corespondent al Academiei Române (8 iunie 1922).
Reprodusă în Marea noastră, 1947, decembrie, p. 19—22.
Se tipăreşte în volum : In Deltă, Bucureşti, [1925], Tipografia Răsăritul, p. 41—55, cu acelaşi subtitlu Amintiri. Inclusă apoi în volumul Schiţe marine din lumea porturilor, Bucureşti, Editura Cartea românească, [1928], p. 83—96.
Scrierea evocă unele întîmplări petrecute în perioada în care ofiţerul de marină Eugeniu Botez îşi făcea serviciul la Divizia de Mare, îmbarcat pe bricul-şcoală „Mircea". Acţiunea se petrece în Sulina, aşa cum se consemnează în textul tipărit pentru prima dată în Adevărul literar şi artistic : „Treizeci de ofiţeri şi cîteva sute de marinari, toţi oameni tineri şi zburdalnici, schimbase viaţa micei garnizoane din Sulina". La includerea scrierii în volum, autorul a înlăturat precizarea: „din Sulina".
INTRAREA  «INILOR  ÎN  ANGLIA  ESTE  STRICT OPRITA
Apare, într-o formă prescurtată, în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1928), nr. 420 (23 decembrie), p. 3—4, cu subtitlul: Un Crăciun în Anglia.
Reprodusă în Orizontul maritim, anul II (1935), nr. 17 (octombrie), p. 13—14 ; nr. 18—19 (noiembrie-decembrie), p. 5—6 ; anul III (1936), nr. 20 (ianuarie), p. 6—7; nr. 21 (februarie), p. 4—5.
546
Se tipăreşte în volum : Schiţe marine din lumea porturilor, Bucureşti, Editura Cartea românească, [1928], p. 99—127, fără subtitlul din revistă.
într-un proiect iniţial al acestei schiţe, conflictul dintre echipajul vasului românesc şi autorităţile din portul britanic era provocat nu numai de prezenţa unui cîine, ci şi de faptul că vaporul nostru comercial venea din Egipt, unde bîntuia ciuma, şi de aceea descărcarea oricăror mărfuri era strict interzisă pe teritoriul englez. In această primă formă a scrierii întîlnim şi un tip pitoresc de pilot englez care conducea vapoarele străine în port, pilot care, atunci cînd nu era în exerciţiul funcţiunii, îşi detaşa mîna de lemn, spre marea surprindere a celor din jur.
Reproducem integral această primă variantă a scrierii păstrată printre manuscrisele scriitorului :
„Eram de vreo 20 de zile pe drum. Scapasem de zbuciumul furioasei Biscaia şi întram în ceaţa deasă a Canalului Mînecii. [Adăugat ulterior indicaţia :] A descrie vasele în ceaţă.
De zece zile mîncam numai provizie uscată (şi pesmeţi tari) ce ne aţîţa setea şi pesmeţi pietroşi în cari ne rupeam dinţii şi ne sîngeram gingiile.
Cu ce dor aşteptam sfîrşitul călătoriei, ca să ne bucurăm de darurile şi bunătăţile pămîntului, mai cu seamă că — după socotelile noastre — trebuia, de data aceasta, sărbătorile Creciu-nului să nu le mai facem în largul mărei, ci într-un port englez.
Ţărmurile britanice mai mult se bănuiau prin pînzile negurilor nordice.
Dinspre Durgenes o barcă de piloţi ne-aţinea calea rotin-du-se în volte răpezi ca o pasere c-o singură aripă întinsă, alu-necînd, zburînd pe o coastă aplecată pe (la) suprafaţa apei cenuşii.
Micşorăm viteza şi  aşteptăm pregătind  scara  de frînghie.
în monotonia mărei, sosirea pilotului e totdeauna un eveniment fericit. Toţi îl primesc cu bucurie, căci el e primul vestitor şi prima legătură cu pămîntul pe care îl cauţi, [îl] aştepţi.
Toţi marinarii şi-au părăsit lucrul şi vin, se întind să vadă pilotul care din fugă se prinde de scară şi ca o pisică se caţără pînă sus pe bord. Bucătarul cu boneta lui albă a ieşit cu cratiţa în mînă, un fochist negru ca tăciunele s-a oprit din aruncarea zgurei.
541
[Pilotul] ne întîmpină c-un good-bye răguşit şi c-un (teanc) pachet de jurnale englezeşti ; ştie el că asta ne face plăcere şi cu lăcomie căutăm ştirile, veştile din restul lumei...
Pilotul e un bătrîn, ras, uscat şi încreţit, cu pielea tăbăcită de sărătura şi umezeala mărei. încălţat cu cizme mari de cauciuc ; îmbrăcat într-o manta de ploaie, făcută din pînză gudronată, îşi ţinea tot timpul mîna dreaptă în buzunar, servin-du-se numai de stînga. Se suie răpede pe puntea de comandă, îşi scoate un binoclu turtit din buzunar şi printre dinţii în care ţine luleaua stinsă începe a mormăi către omul de la cîrmă...
înaintăm încet spre ţărmul (care se zăreşte) ce-n zare să întinde ca o dîră de noroi prin pîcla deasă, imobilă. Umezeala mă pătrunsese pană la oase. Intru în cabină (să mă îmbrac mai gros) să mă încălzesc...
Şi cînd mă întorc la comandă găsesc în camera de hărţi, pe masă, alăturea de compas şi raport (o mînă, un braţ de lemn) o mînă de lemn cu cele 5 degete (întinse) desfăcute şi fixe, îmbrăcată într-o mănuşă de piele neagră.
— Dar ce-i asta ? strig la marinarul de la cîrmă. (— E mîna pilotului.)
Pilotul englez se arătă în uşă surîzînd, pe cînd îşi arată mîneca dreaptă (a mantalei) goală, băgată în buzunarul mantalei.
— E mîna mea ; e mai comod fără (ea) dînsa. Pe cealaltă am perdut-o acum patru ani (zdrobită de) prinsă de un lanţ de ancoră.
Se întunecase cînd am întrat pe aliniamentele farurilor care străbăteau (c-o lumină) cu lumina lor difuză perdeaua de (ceaţă deasă) negură groasă.
Digurile se întind ca nişte linii negre pe apa cenuşie care leagănă în depărtare reflexul luminelor din port. (Un aer greu, înecăcios.) Cu cît (ne apropiem) înaintăm, simţim aerul greu (înecăcios) încărcat de fum, aburi şi cărbuni ce vine dinspre malurile (înecate în) întunecate pe cari, fără să poţi distinge ceva, simţi mişcarea monstruoasă.
Un (murmur vag) vuiet nelămurit vine (dintr-acolo) de departe ca un bîzîit a unui monstruos stup de albine.
Din cînd în cînd negrul zarei e tăiat de cîte o dîră (luminoasă) de lumină, un şarpe de foc care trece cu iuţeală pe diguri — e cîte un tren luminat ce trece (în fugă) în goană pe diguri (din port spre oraş).
Pe lîngă noi, alunecînd pe apa moartă, trec bărci mari de pescari cari se întorc de la larg, mute, cu cîte o pînză întinsă ; par fantome trecătoare.
Petrecem noaptea pe loc, la ancoră, în avantport.
A doua zi des-dimineaţă, o şalupă de la Serviciu sanitar vine să ne dea libera practică. Şi cînd (îi arătăm) doctorul englez, un buldog (roşu) scurt, cu ochelari rotunzi, constată după patenta de sănătate că venim din (Alexandria) Egipt, scoate un «mot- :
— Nu e permisă descărcarea mărfei. In Egipt e pestă (ciumă), vasul rămîne în observaţie pentru carantină şi dezinfectare cu aparatul Clayton.
Plouă mereu sau e ceaţă. Soare n-am văzut. A doua zi, duminică..."
La revederea acestei variante, autorul adaugă marginal pe prima pagină :
„Sosirea pilotului, bucuria noastră, Mache se bucură şi dă din coadă, avînd parcă presimţiri. Nu sufere pe englezi !... Tipul pilotului !... Are mîna de lemn. Marinarii noştri cari au învăţat englezeşte... Pilotul ne spune că o să avem dificultăţi cu cinele în Anglia. Ajungem la un port mic în Anglia."
în afară de bruionul iniţial reprodus mai sus, schiţa a mai cunoscut cel puţin două variante pînă a căpătat forma definitivă. Prima variantă o constituie cele 29 de file de manuscris — format de caiet —, majoritatea scrise pe ambele părţi, care aduc textul scrierii aproape de final. Textul acestei variante, neintitulată de autor, prezintă deosebiri faţă de forma definitivă tipărită în revistă, însă acţiunea este aceeaşi. Manuscrisul conţine numeroase ştersături şi corecturi făcute de autor, toate de ordin stilistic. Reproducem începutul acestei variante :
„Ca un orb uriaş (condus de) (călăuzit), dus de mînă de un copil, aşa intrase, (în port la Liverpool, pe o noapte) pipăind, vaporul nostru (tras de un) (dus la), remorcat pe o noapte (întunecoasă) neagră în port Ia Liverpool.
Dimineaţa (cînd am ieşit pe puntea udă) umezeala străbate pană la oase. Soarele (răsărise de mult, dar nu se vedea) ieşit
542
543
din mare rămîne invizibil, ascuns de pînza deasă de neguri fumegînde. Numai spre răsărit o (roşie pată) pată de-un roşu-pal se întindea (la orizont) între cer şi apă pe fundul orizontului de plumb.
(Departe pe cheuri, gigantice clădiri, docuri, depozite de bumbac, de mărfuri, silozuri, vapoare, gruie şi elevatoare se proiectau într-un amestec monstruos în forme bizare, fantome fantastice, în lumina difuză, înecată, vagă. Oraşul enorm şi monstruos ; în umezeala, în aerul suprasaturat de vapori de apă, de aburi, se ştergeau conturul, formele cenuşii, coşuri înalte de fabrică. Se bănuia în ceaţă un oraş fantastic şi monstruos.)
Nimic nu-i desluşit în jurul nostru. (O lumină difuză. Plutim întruna în nori. Intrăm în oraşul, portul... Lumina difuză, înecată.)
Portul pluteşte într-un nor de ceaţă.
în lumina difuză, înecată, în aerul saturat de vapori de apă, conturul (obiectelor) formelor se şterge ca (un desemn) într-o vagă pictură mînjită pe o pînză încă udă. Departe, pe cheuri, gigantice clădiri, coşuri înalte, silozuri, antrepozite, gruie, elevatoare (îngrămădiri monstruoase), bizar îngrămădite, ca nişte fantome monstruoase apar confuz prin ceaţă — să simte la distanţă fantasticul oraş de fier şi cărbune.
(Era) prima (zi) noapte de port. Vaporul ancorat la adăpost. Toţi dormisem (bine) în linişte şi siguranţă. A doua zi, în zori, toţi la vederea uscatului uitasem deodată, ca prin (minune) farmec toate necazurile celor douăzeci de zile de drum chinuitor pe apă, furtuna din golful Biscaia şi ceţurile din Canalul Minerii. (Trecutul tot s-a şters.)
Pană la Crcciun mai erau trei zile. De data asta (erau să) se nimerise să facem şi noi sărbătorile creştineşte, pe" loc, în port.
Scăpăm de provizia uscată, de carnea sărată de butoi şi de pesmeţii pietroşi, în cari ne rupeam dinţii şi ne sîngerau gingiile.
Cu o bucurie copilărească aşteptam să călcăm pe uscat, să ne înfruptăm de bunătăţile şi darurile pămîntului (dorit)."
Cea de a doua variantă se păstrează la Muzeul literaturii române — un fragment din ultima parte a scrierii (ms. 15203, cuprinzînd 21 ■ file), în numerotarea autorului, paginile 27—47. La pagina . 47, întîlnim — notat de autor — titlul scrierii puţin di-
544
• ■*     ferit : „Intrarea dinilor în Anglia e oprită". Manuscrisul este
aproape identic cu textul definitiv, i O altă filă de manuscris, din colecţia noastră, este dedi-
cată lui Mache, „cîinele nimănuia" aflat pe bordul vaporului _     românesc, cel care provoacă întreaga „dramă", jf Pe această filă autorul face marginal trimiteri la Colţ alb
■ ]. de Jack London. Probabil şi sub influenţa scriitorului american, Jean Bart se gîndea la un „subiect", Inteligenţa dinilor, aşa cum reiese dintr-un bruion din manuscrisele păstrate de la autor. Cităm un fragment :
, „O căţea fată. Servitoarea ia căţeii şi-i aruncă pe malul gîrlei.
I        Lasă numai unul sau doi. Căţeii aruncaţi sunt luaţi de apă. Unul rămîne mort pe mal. Căţeaua îl caută, îl găseşte, îl aduce în !'        gură, mort. îl îngroapă, îl acopere. Din cînd în cînd rîcîic ţărîna, I        îl vede şi îl acopere pe cel înmormîntat. E mişcător.*" i
Referirile la „furtuna din golful Biscaia", naturaleţea dia-%     logului purtat de căpitan şi secund cu autorităţile portuare engleze din Liverpool, referirile la „conflictul diplomatic izbucnit" şi consemnarea lui în ziarul Dimineaţa din ţară, ca urmare a unei scrisori expediate de un ofiţer de la bordul vasului, intervenţia consulului român şi a Legaţiei române de la Londra nc i%     fac să bănuim o întîmplare reală care să fi stat la baza acestei Ji scrieri.
m încă un amănunt : numele cîinelui de pe bordul vasului,
"* care prin însăşi prezenţa lui declanşează un conflict de pro-: _      porţii cu autorităţile engleze, este acelaşi Machi ca şi în scrierea
memorialistică evocatoare a copilăriei scriitorului, aleasă şi în
război.
G.  Călinescu menţionează scrierea  în     Istoria literaturii române, insistînd asupra comicului situaţiilor : „Vasul e ţinut în carantină, inspectat de autorităţi, totul spre a evita corcirea rasei canine britanice şi suferinţa ei prin turbare. Şi pe cînd marinarii şi cu bietul cîine se chinuie din cauza pedanteriei legale, o misionară a societăţii de protecţie a animalelor împarte echipajului broşuri de propagandă în favoarea ocrotirii cîinilor I        («fraţii noştri minori»), iar un cimitir canin face o ofertă de I ,      înmormîntare pentru cel «mai fidel tovarăş al omului» (G. Căli-j î     nescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, p. 597).
L 545
Scrierea este citită de autor, la 19 decembrie 1929, în cadrul unei şezători literare ţinute la Ateneul popular, „stîrnind vii aplauze".
După Intrarea dinilor in Anglia este strict oprită s-a realizat un reuşit scenariu prezentat la televiziune pe 16 noiembrie 1963. Rolul medicului veterinar a fost interpretat de Cosma Bra-şoveanu, în rolul vameşului — M. Hudac, iar consulul — Mircea Balaban (Informaţia Bucureştiului, nr. 3200 din 19 noiembrie 1963, p. 2).
I
I
EUROPOLIS
Dintre cele 17 capitole ale romanului au fost publicate mai întîi, în periodice, numai 8 capitole şi Epilogul, dar nu în ordinea în care vor apărea în volum. Fiecare capitol sau fragment de capitol poartă un titlu; la includerea în volum autorul renunţă la titluri, preferind doar numerotarea capitolelor.
Scrisoarea miraculoasă (fragment clin capitolul 1) apare în Viaţa românească, anul XXI (1929), nr. 5—6 (mai-iunie), p. 143— 147, cu menţiunea : „Fragment din romanul Arabela" ;
Frizeria Heladei (fragment din capitolul 111) apare in Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929), nr. 472 (22 decembrie), p. 1—2, cu menţiunea : „Fragment din romanul Dintr-un port, odaia..." ;
O scrisoare uitată, (fragment clin capitolul VIII) apare în Viaţa românească, anul XXII (1930), nr. 1—3 (ianuarie-martie), p. 16— 24, cu menţiunea : „Fragment din romanul într-un port, odată..."
Pentru o pine (fragment din capitolul XIII) apare în Viaţa românească, anul XXII (1930), nr. 7—8 (iulie-august), p. 5—12, cu menţiunea : „Fragment din romanul într-un port, odată...";
Sirena Neagră (fragment din capitolul V) apare în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1930), nr. 525 (28 decembrie), p. 9, cu menţiunea: „Fragment din romanul Euro polis" ; reprodus în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 9—10 (iulie-august), p. 318—319, cu menţiunea : „Fragment din romanul Europolis ;
Oraşul plutitor (fragment din capitolul XV) apare în Vatra, Craiova, anul II (1930), nr. 3 (decembrie), p. 4, fără vreo indicaţie că ar face parte din roman ; reprodus, sub titlul Oraşul plutitor. Salina, iarna, în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 7—8 (mai-iunie), p. 282—283.
547
La gura Dunărei (fragmente din capitolul VI) apare în România maritimă şi fluvială, anul I (1931), nr. 1 (noiembrie), p. 15—17 ; nr. 2 (decembrie), p. 45—47, cu menţiunea în primul număr : „Fragment din romanul Europolis. Cartea, care va apare în curînd, coprinde scene din viaţa porturilor dunărene" ;
O scrisoare miraculoasă (fragment din capitolul I), apare în Adevărul literar şi artistic, anul XI (1932), nr. 629 (25 decembrie), p. 5, cu menţiunea : „Fragment din romanul „Europolis" şi cu un moto care va apărea şi în volum : „...acolo unde bătrînul Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare" ;
Hoţii de cereale (fragment din capitolul XV) apare în Viaţa românească, anul XXV (1933), nr. 1—2 (ianuarie-februarie), p. 16—29, cu menţiunea : „Fragment din romanul Europolis" ;
După cîţiva ani (fragment din Epilogul romanului) apare în România maritimă, şi fluvială, anul II (1933), nr. 4 (aprilie), p. 62—63, cu menţiunea : „Epilogul romanului Europolis de Jean Bart, apărut de curînd la Editura Adevărul. Se găseşte la toate librăriile din ţară."
Dintre cele opt capitole apărute în periodice, numai cel intitulat Oraşul plutitor, apărut în Vatra din decembrie 1930 şi reprodus în România maritimă şi fluvială din mai-iunie 1932, nu poartă indicaţia : „Fragment din romanul..." Acest capitol pare a fi fost conceput ca un fragment „descriptiv" de sine stătător, deoarece pe marginea acestui text, inclus ulterior în capitolul IV (Hoţii de cereale), păstrat în manuscris la Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu", donat de G. Călinescu, Jean Bart notează : „Poate îl scot", dîndu-şi seama probabil că tabloul descriptiv, deşi bine realizat, frînează oarecum firul epic al romanului. Cu toate acestea, textul propus iniţial de autor spre eliminare va apărea în forma definitivă a romanului.
Titlul real sub care se va tipări în sfîrşit romanul, acela de Europolis, apare consemnat spre sfîrşitul anului 1930 : la 9 noiembrie, în Adevărul literar şi artistic („Domnul Jean Bart pregăteşte un vast roman din viaţa porturilor dunărene, în care se descrie amalgamul de popoare adunate într-o Europă în miniatură. Romanul va purta titlul sugestiv : Europolis").
Se pare că spre sfîrşitul verii 1932 romanul se afla într-o formă aproape definitivă, întrucît, în acel timp, fratele scriitorului, criticul Octav Botez, citea — după propria-i mărturie — ultimele capitole ale romanului, pe cînd se afla la Balcic îm-
preună cu Jean Bart, pictorul Ştefan Dimitrescu, d-rul N. Lupa şi Tudor Teodorescu-Branişte. Totuşi, în anul 1932 nu apar in reviste capitole noi din roman.
însă în ianuarie 1933, Jean Bart face o vizită la Iaşi, unde, întîlnindu-se cu Ibrăileanu, „îi prezintă" în „manuscris primul său roman, Europolis, ce va fi în curînd pus sub tipar", aşa cum declara autorul însuşi lui C. Săteanu într-un interviu. Reproducem fragmentul cu privire la roman :
„— Ce este Europolis ?
— E viaţa unui port. E un roman a căx-ui acţiune se desfăşoară la Sulina, unde am trăit multă vreme, fiind căpitan de port. Era să-i pun titlul Cosmopolis —■ pentru caracterul internaţional, dar, titlul acesta aparţinînd lui Paul Bourgel, i-um zis Europolis.
— Roman internaţional ? întreb eu.
— Da ! Sulina este o mică citadelă europeană. Acolo se adună diferite naţiuni. Acolo e sediul Comisiunei Europene Dunărene. Am descris tipuri diferite de oameni din lumea porturilor dunărene. Actualmente dau manuscrisului ultima retuşarc" (C. Săteanu, Cu scriitorul Jean Bart despre istoricul socialismului din România, în Adevărul, nr. 15035 din 6 ianuarie 1933, p. 3).
în februarie 1933, în Viaţa literară, găsim consemnată o notă referitoare la viitorul roman, denumit aici Metropolis : „D-1 Jean Bart lucrează la volumul Metropolis. Va fi descrisă viaţa şi moravurile unui oraş de pe malurile Dunării româneşti" (Nota, nesemnată, apare la rubrica „La ce lucrează scriitorii", in Viaţa literară, nr. 141 din 1—28 februarie 1933, p. 4).
Se pare că, după lectura şi observaţiile lui Ibrăileanu, manuscrisul a fost încredinţat tiparului într-un timp foarte scurt, întrucît Emanoil Bucuţa, în martie 1933, făcea următoarea afirmaţie cu privire la Jean Bart şi la primul său roman : scriitorul „...după fragmentele de roman clin Datorii uitate şi din Prinţesa Bibiţa, s-a hotărît să ne dea un adevărat roman al mării, cel dintîi în acest înţeles, din literatura românească, Europolis, care stă să iasă şi din care am citit capitole răzleţe prin reviste" (Emanoil Bucuţa, Romanul românesc, în Boabe de grîu, nr. 3, martie 1933, p. 179).
în sfîrşit, multelaboratul şi aşteptatul roman îşi face apariţia în librării la începutul lui aprilie 1933. în Adevărul din 1 aprilie întîlnim următorul anunţ : „Sîmbătă 1 aprilie se pune în vînzare Europolis, roman de Jean Bart, Editura Adevărul, lei 80".
548
549
însă difuzarea n-a avut loc în ziua anunţată, întrucît, în acelaşi ziar, a doua zi (2 aprilie) apare un nou anunţ, potrivit căruia Europolis se va pune în vînzare „marţi 4 aprilie". Iar Adevărul literar şi artistic din 3 aprilie publică interviul De vorbă cu Jean Bart asupra romanului „Europolis"' din care desprindem cîteva pasaje edificatoare : „Europolis se datoreşte în mare parte prietinilor de la Viaţa românească. Ei m-au hotărît să schimb croiala scrisului : «Nuvela nu mai este la modă, nu se mai poartă, e moda romanului»... D. Ibrăileanu, pe care îl preţuiesc aşa de mult din tinereţă, îmi spunea adesea că unele din nuvelele mele ca Datorii uitate, Prinţesa Bibiţa şi După douăzeci de ani sunt în fond nişte romane condensate, ca şi alte bucăţi tratate cu mijloace de roman."
întrebat asupra titlului care, după părerea interlocutorului, nu pare a fi cel mai „potrivit", autorul răspunde : „E adevărat. Sunt cam slab în titluri. Dar Europolis convine subiectului tratat. Am descoperit viaţa unui mic port cosmopolit, foarte original, necunoscut, deşi unic aproape pe glob, viaţa Sulinei, la gura Dunărei. Ca scriitor realist, fără multă fantezie, am încercat să redau lucruri văzute şi trăite". în concluzie, Jean Bart declara că indiferent de ce va spune critica, „succesul moral" 1-a înregistrat înainte de lansarea cărţii (Adevărul literar şi artistic, nr. 643 din 3 aprilie 1933, p. 7).
Romanului i se face o amplă reclamă în presa ieşeană. Lumea din 7 aprilie 1933 şi în numerele imediat următoare inserează într-un anunţ către cititorii ieşeni un fragment dintr-o scrisoare a lui Ibrăileanu trimisă lui Jean Bart după apariţia romanului :
„Ultima noutate. Europolis. Roman de Jean Bart.
«...m-a interesat la extrem. Este o lume nouă foarte interesantă şi tratată de un romancier, nu de un povestitor. Europolis are intrigă, mediu, personagii — mai ales cele două femei...»
G. Ibrăileanu
Se găseşte la chioşcuri, debite şi la depozitul general S. Peretz, laşi."
In Adevărul din 13 aprilie, sub titlul Istoria pasională a Sulinei. „Europolis" — noul roman al lui Jean Bart, apare prima recenzie semnată „Doctorul Ygrec".
In Adevărul literar şi artistic din 16 aprilie, romanul e comentat de G. Călinescu.
în cronica sa, G. Călinescu, după ce relevă că „unul. clin primele merite ale cărţii este dezvăluirea unui colţ de lume aşa de ciudat pe chiar solul nostru şi pe care se întîlnesc oameni complet evoluaţi, moderni", remarcă „autenticitatea personajelor" şi construcţia romanului : „Experienţa, cultura, vîrsta poate au determinat pe autor să intre de-a dreptul în miezul faptelor, să perceapă de-a dreptul materia, s-o caute unde o poate găsi, să n-o inventeze într-un cuvînt pentru raţiuni de simetrie. Unitatea provine din construcţie, din viziunea ultimă de sus, do unde acel sentiment de autentic desăvîrşit, aşa dc caracteristic cărţii... Toată lumea trăieşte în cartea d-lui Jean Bart, dar punctul de plecare nu e în individ, ci în fapte. Cartea tratează cu simplitate evenimentele şi acestea prezintă pe rînd cu verosimilitate şi coerenţă personagiile, întocmai ca într-un film do mare artă... Dacă însă căutăm să desprindem din fapte pe croi, rămînem impresionaţi de autenticitatea lor... Trăiesc nu numai oamenii, ci şi portul, cafenelele, vapoarele, cabaretul, tot ce o viaţă şi aceasta nu printr-o intenţie evidentă do evocare, ci prin simpla putere de vitalitate şi de ordine a percepţiei. Intrigile coloniei, viaţa contrabandiştilor, a hamalilor, atmosfera navală de cabaret marinăresc, chefurile nautice, nota interlopă, impresia de efemer şi zadarnic, toate acestea sunt elemente do reconstrucţie remarcabile la d. Jean Bart."
După ce semnalează „fineţa psihologică a dragostei, mai ales feminine, fiorul vieţii moderne, rafinamentul existenţei fictive" demonstrate în roman, G. Călinescu încheia : „D. Jean Bart a realizat în Europolis primul roman nautic românesc şi a dat dovadă că poate să fie un strălucit romancier" (G. Călinescu, Jean Bart : Europolis, în Adevărul literar şi artistic, nr. 645 din 16 aprilie 1933, p. 11).
Şerban Cioculescu vedea în primul rînd în Europolis „încoronarea unei vechi cariere literare", „o sinteză de experienţă, rotunjită în forma romanului". Găsind fericită metafora de „Europolis" pentru denumirea Sulinei, criticul remarca ineditul, ba chiar „exoticul" adus în roman : „Aşadar, suntem în situaţia de a descoperi, mulţumită d-lui Jean Bart, exoticul în limitele hotarelor naţionale". Totodată autorul cronicii evidenţia elementul social şi contribuţia lui Jean Bart la îmbogăţirea romanului nostru „provincial" : „Nu cunosc nici un roman, la noi, care să facă în aşa grad concurenţă stării civile — după expresia lui Bal-zac — ca Europolis. O societate întreagă, pestriţă, mişcătoare,
550
551
agitată de interese şi pasiuni, e adunată în filele acestui roman dens. Aş fi tentat să numesc Europolis o monografie romanţată a Sulinei, un manual de etnografie vie, care îmbogăţeşte deopotrivă literatura şi disciplinele exacte. Romanul nostru regional îşi sporeşte patrimoniul cu o carte fruntaşe, care ar trebui să stîrnească o întreagă literatură similară, pentru configurarea hărţii morale a ţării... Ca şi d-nii Rebreanu şi Stere, d. Jean Bart ştie să facă roman şi, ca şi dînşii, se valorifică prin veris-mul moravurilor observate" (Şerban Cioculescu, Jean Bart (Eug. Botez) : „Europolis", în Adevărul, nr. 15125 din 23 aprilie 1933, p. 1-2).
Puţine romane s-au bucurat în epocă de un răsunet aşa de amplu ca Europolis.
Gib Mihăescu găsea în Europolis un „roman viu, plin de mişcare... un roman intens şi captivant, un peisagiu inedit şi colorat al acestei ţări" (Gib I. Mihăescu, „Europolis", în Calendarul, nr. 367 din 13 mai 1933, p. 2).
Acelaşi aspect se semnala într-o altă recenzie : „Romanul încheagă un puternic tablou al colţului acestuia de întîlnire a mării cu aqua dolce" (Ion Clopoţel, Jean Bart. „Europolis", în Societatea de mîine, n-rele 7, 8 şi 9 din iulie-septembrie 1933, p. 167).
Lumea romanului Europolis este în esenţă lumea porturilor româneşti, adusă pentru prima dată într-o scriere de respiraţie mai largă, aşa cum se consemna în Adevărul literar şi artistic : „Pentru prima dată îşi face intrarea în epica noastră de mare întindere lumea porturilor româneşti. Şi sub acest aspect Jean Bart rămîne un fericit realizator" (Ion Tomuţa, Romanul Sulinei: „Europolis", în Adevărul literar şi artistic, nr. 666 din 10 septembrie 1933, p. 2).
într-o cronică literară din Convorbiri literare se afirma că prin ultima sa carte, Europolis, Jean Bart a întregit caracteristicile esenţiale ale scrierilor sale : „...s-a manifestat ca un scriitor prob, a atacat o lăture aproape virgină a motivelor româneşti de inspiraţie — elementul marin — şi a întrebuinţat un stil simplu şi de o impunătoare naturaleţă care dă trăinicie scrisului său" (Scarlat Struţeanu, Jean Bart: „Europolis", în Convorbiri literare, iunie 1933, p. 590).
întîmpinat pretutindeni cu elogii, romanul i-ar fi adus lui Jean Bart premiul naţional pentru proză pe anul 1933, dacă nu
s-ar fi produs fulgerătorul sfîrşit al scriitorului, aşa cum se menţiona într-o notă nesemnată, apărută în Cuvîntul, nr. 2890 din 14 mai 1933, p. 3.
Romanul are un mare succes de librărie şi se epuizează într-un timp record, drept pentru care Editura Adevărul scoate ediţia a Il-a, cu o prefaţă de G. Călinescu (un amplu articol, tipărit mai întîi în Viaţa românească din mai 1933). Aici Europolis era caracterizat ca „cea mai închegată construcţie" a scriitorului, „o naraţiune pură, din care însă se poate desprinde a posteriori sensibilitatea faţă de indivizii fără noroc social" (G. Călinescu, Jean Bart, în Viaţa românească, nr. 5, din mai 1933, p. 186; Prefaţă la Europolis. Ediţia a Il-a, 1933, p. VI). Iar într-un articol de bilanţ asupra romanelor apărute în 1933 îi găsea romanului lui Jean Bart un loc de frunte: „Un trainic roman din viaţa porturilor a fost acela al regretatului scriitor Jean Bart. Europolis e o naraţiune curgătoare, clasică, cu un sentiment delicat al exoticului şi cu o simpatie pentru fiinţele simple ce-i dă un nivel moral înalt" (G. Călinescu, Anul literar, în Adevărul literar şi artistic, nr. 682 din 31 decembrie 1933, p. 1).
Este posibil ca a doua ediţie să fi apărut imediat, în luna mai, după încetarea din viaţă a autorului. Astfel s-ar explica preţul de 90 lei, cum apare în reclamele din 21 mai, 11 iunie şi 18 iunie din ziarul Adevărul (reclamele din aprilie anunţau preţul de 80 lei). Majorarea preţului volumului în luna mai ar fi fost îndreptăţită numai de introducerea prefeţei.
Prima recenzie la cea de a doua ediţie aparţine lui Perpes-sicius şi apare în Cuvîntul din 30 iulie 1933.
Apreciind romanul ca o îmbinare de jurnal de bord şi de nuvele — cele trei fire epice ale romanului ar fi de fapt nuvele de sine stătătoare — autorul recenziei consemna : „Nuvelist prin predestinare, Jean Bart s-a ferit tot timpul de roman, iar cînd s-a apropiat, ca-n Europolis, romanul i-a plătit toate resentimentele. Jean Bart nu era născut romancier. Nu pentru că atîţia o credeau şi i-o cereau şi nici pentru că el însuşi se scutura şi-1 bîrfea. Nu credem în imuabilitatea horoscoapelor şi nici nu nesocotim valoarea surprizelor în ordinea literară. Iar cînd un scriitor a greşit un roman poate foarte bine să se răscumpere cu al doilea. Important este să fi fost predestinat romancier. Şi Jean Bart a fost numai un nuvelist. Temeinic
552
r
553
ancorat în nuvelă, dar nuvelist'' (Perpessicius, Menţiuni critice, Jean Bart (Eugen Boiez): „Europolis", în Cuvîntul, nr. 2967 din 30 iulie 1933, p. 2).
Opinia lui Perpessicius — chiar dacă parţial cuprinde o doză de adevăr — rămîne singulară, fiind calificată ca subiectivă de către alţi critici literari.
Recenzii şi note de lectură au continuat să apară şi în anul următor. Viaţa literară din Sibiu, după ce menţiona romanele care dezvăluie aspecte ale societăţii, moravuri şi peisagii — societatea transilvăneană în romanele lui Rebreanu şi Agâr-biceanu, cea moldovenească la Sadoveanu şi Ionel Teodoreanu, mediul muntenesc la Cezar Petrescu şi Camil Petrescu — arată că Europolis „aduce în literatură un colţ necunoscut al ţfirii", lumea Deltei, a Dobrogei (Petre Drăghiei, Jean Bart (Eugen Dotez) : „Europolis", în Viaţa ilustrată, Sibiu, nr. 1 din martie 1934, p. 24).
Aspectele sociale, acele ..documente omeneşti", prezente încă din primul volum al scriitorului, au determinat pe unii critici să vadă în Jean Bart un virtual romancier. Astfel în prima recenzie la Jurnal de bord, aparţinînd lui H. Sanielevici (este inclusă şi în volumul de Încercări critice, 1903, dedicat „Prietenului Eugeniu P. Botez"), autorul făcea scriitorului recomandarea „să abordeze cîndva marele roman social, romanul ele anchetă socială şi documente omeneşti" (Noua revistă română, nr. 34 din 15 mai 1901, p. 480).
Este lucru cert că Jean Bart a văzut în Datorii, uitate un virtual roman, fapt demonstrat şi de menţiunea „Fragment" ce însoţeşte textul nuvelei în ambele numere din Viaţa românească (ianuarie şi februarie 1908). Ibrăileanu considera nuvela „un roman în rezumat sau, mai degrabă, un fragment dintr-un roman social" (G. Ibrăileanu : Jean Bart. în ,\'oie şi impresii, Iaşi, Viaţa românească. 1920, p. 192).
Proiectul de roman a fost abandonat, cel puţin temporar, odată cu includerea în volum (1916) a Datoriilor uitate, aşa cum văzuseră lumir.a tiparului în revistă.
Cu toate acestea, criticii de la Viaţa românească şi apoi de la Adevărul literar şi artistic şi alte reviste continuau să vadă în Jean Bart pe viitorul romancier. Tudor Teodorescu-Branişte menţiona : „După Datorii uitate, acel preţios studiu social, avem Prinţesa Bibiţa, un capitol de justă analiză psihologică. D. Jean
554
1 h
Bart este sortit să ne deie un roman. Are pentru aceasta toate însuşirile : claritate în arta compunerii, cunoştinţă în studiul societăţii şi în cercetarea sufletului, varietate în stil. De la cele două nuvele mari — romane condensate — pînă la roman nu este decît un pas. Nu ne îndoim că d. Bart îl va face" (T. Teodorescu-Branişte : Jean Bart — „Prinţesa Bibiţa", în Auiuru, nr. 382 din 1 februarie 1923, p. 1).
în acelaşi an, într-o recenzie, Mihai Ralea afirma : „Ştim că i s-a spus de atîtea ori d-lui Jean Bart, ca cel mai indicat dintre scriitorii noştri, să scrie romanul care ne trebuit*. Va asculta d-sa acest îndemn ?" (Jean Bart — „Prinţesa Biblia", în Viaţa românească, nr. 7 din iulie 1923, p. 125).
Ar fi fost posibil ca Jean Bart să dea un roman înaintea lui Europolis. Dar realizarea lui a fost amînată şi pentru că scriitorul şi-a dat seama, aşa cum însuşi mărturisea, de „dificultăţile tehnice" prezentate de genul literar respectiv — mai ales pentru un scriitor care cultivase pînă atunci exclusiv proza scurtă.
Dar în 1926, odată cu apariţia volumului de înseninări de călătorie în America de Nord, Peste Ocean, Jean liurt, într-un interviu, se arată decis a aborda romanul, propunîndu-şi „un roman din viaţa porturilor" şi „altul, dc cel puţin trei volume" (G. Sem, De vorbă cu Jean Bart, în Adevărul literar şi artistic, nr. 287 din 6 iunie 1926, p. 2).
Cu toate că în unele mărturii ale scriitorului sau în diverse semnalări din presă întîlnim referiri şi la alte proiecte de roman : un roman dedicat anului 1877 care s-ar fi intitulat /leasă şi în război, „romanul unui bob de grîu românesc în călătorie intercontinentală", un alt roman din viaţa Deltei; şi altul care să reflecte decada a doua a secolului XX, Războiul de mîine, singurul care se va materializa va fi cel dedicat Sulinei — Europolis.
La romanul a cărui acţiune se ţese „...acolo unde bătrînul Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare...", la opera fundamentală care 1-a consacrat, Jean Bart a lucrat mai bine de cinci ani. Patru ani se aştern numai de la apariţia în presa literară a unui fragment din primul capitol, intitulat Scrisoarea miraculoasă (Viaţa românească, nr. 5—6, din mai-iunie 1929), pînă la difuzarea romanului în librării (aprilie 1933). Refaceri şi rescrieri de capitole, restructurări ale schemei compoziţionale, introducerea unor personaje noi. excluderea altora au însoţit în
555
permanenţă elaborarea şi definitivarea unei opere solid construite.
însăşi definitivarea titlului cunoaşte o întreagă odisee.
Pe una din filele de manuscris dintr-o primă formă a romanului — pagina de titlu —■ sînt consemnate toate titlurile care l-au tentat rînd pe rînd pe autor : întoarcerea ; întoarcerea din America; Intr-un port, la Dunăre; In port, la gura Dunărei; La gura Dunărei; (Din) In viaţa unui port ; Din viaţa de port ; Odată într-un port; Intr-un port, odată... ; In lumea porturilor ; Intre uscat şi apă; La porţile Orientului ; Levant; In escalele Levantului; Un cuib...; Romanul unei negrese; Cora (cum urma s-o cheme iniţial pe Evantia), şi, în sfîrşit, Sirena Neagră (titlul sub care romanul a fost tradus în limba italiană). Nu găsim consemnat aici titlul sub care s-a tipărit primul fragment din roman (Arabela) şi nici cel definitiv (Europolis).
Fila următoare păstrează o schiţă do plan al romanului, care iniţial urma să aibă patru părţi :
„Partea I
O scrisoare miraculoasă, în cafeneaua lui Stamate.
Evantia cea visătoare [în loc de Penelopa, cum apare în forma
definitivă].
Frizeria Eladei.
Soseşte Americanul.
Americanul tace.
Sirena Neagră.
Partea II
Acolo unde Dunărea se pierde în mare.
[Marginal, cu altă cerneală, se adaugă ulterior :] Un minuscul port cosmopolit. Balul rrtarinei. început de dragoste. O scrisoare uitată.
Abţinere şi cădere. (Cu altă cerneală «abţinere» e înlocuit cu «chef».]
Partea III
Ca untdelemnul adevărul iese la lumină.
Ce face Nata [cum se numea într-una din variante Evantia].
556
Izbucnirea scandalului.
O şedinţă furtunoasă la Consulatul elen.
[Ultimele două titluri de capitole sau subcapitole, adăugate
ulterior, cu altă cerneală, marginal :] Pentru o pîne. Hoţii de cereale.
Partea IV
La varieteu.
Moartea.
Epilog.
[Marginai, cu altă cerneală, se adaugă ulterior :] Sinuciderea Evantiei fin loc de Penelopa, cum apare în forma definitivă]. D-r[ul] se însoară cu infirmiera.
[Nu reiese clar dacă ultimele două titluri urmau să fie intercalate sau sînt explicaţii la Epilog]
O altă filă dc manuscris, desigur o ciornă, indică pentru primele părţi ale romanului următoarele idei centrale :
„în partea I-a : Invidia.
în partea a Il-a : Răzbunarea şi cruzimea împotriva Bătrî-nului din partea grecilor şi în contra fetei din partea femeilor, după ce ea cade".
Printre puţinele pagini de manuscris din romanul Europolis, păstrate la Muzeul literaturii române, există una care reprezintă un plan mai concentrat al romanului, intitulat, în această variantă, Romanul unei negrese (Ms. 15132, fila 1), plan-bruion potrivit căruia romanul ar fi trebuit să aibă 12 capitole :
„Romanul unei negrese. [Adăugat ulterior :] Sirena Neagră.
1. Scrisoarea miraculoasă.
2. în cafeneaua lui Stamati.
[Ulterior, autorul a contopit aceste două capitole.]
3. Frizeria Eladei. [Adăugat ulterior în locul titlului : «Pregătiri, iluzii, certuri (planuri de viitor)» — care a fost şters.]
4. Sosirea Americanului. [Adăugat ulterior :] Sirena Neagră.
5. Domnişoara Ciocolat (o plantă exotică).
6. O serată la Cercul marinei. Americanul tace. [Adăugat ulterior :] O plimbare la insulă.
557
i
7. Adevărul s-a aflat. Americanul a vorbit (demascat). O viaţă nenorocită. [Adăugat ulterior :] Ca untdelemnul iese adevărul la suprafaţă.
8. Furia mulţimei.
9. Clara — nemţoaică la copii. (Viaţa, contrabanda şi moartea Americanului. Afară cu veneticul ; Pentru o pine ; Cu el la apă.) [Clara apare în loc de Evantia.]
10. Clara are un copil.
11. Varietcul cu şambruri.
12. O plantă exotică ofilită."
O altă pagină de manuscris, mai apropiată de forma definitivă a romanului, reprezintă „rezumatul" făcut de autor celor 17 capitole din Europolis. Pentru a cunoaşte laboratorul de lucru al scriitorului, o reproducem in extenso :
„Rezumat
1. Scrisoarea miraculoasă  (discuţii în cafenea).
2. Evantia visătoare [în loc de Penelopa cum apare în forma definitivă]. (Ipohondrie romantică.)
3. Frizeria şi sosirea Americanului (întoarcerea din America).
4. Americanul tace (Sirena Neagră), scena pe iaht. (Aici vine scena cu Evantia [în loc de Penelopa] care scociorăşte prin bagaje, spionează scrisori.)
5. Vine escadra şi primul amor.
6. Balul. O serată la Cercul marinei. (Gelozia lui Neagy şi a Evantiei [în loc de Penelopa]. Scena între 2 femei.
Plecarea clin casa Americanului.
7. O scrisoare găsită.
8. Dorinţi fugare — cheful. Căderea Natei [în loc de Evantia, cum apare în forma definitivă].
9. Suferinţele lui Neagu.
în casa lui Stamate : gelozia, anonima Evantiei [în loc de Penelopa], scenele ei ca să afle adevărul.
10. Mărturiile Americanului. Ca untdelemnul iesă adevărul deasupra. (Completare cazul Mauriciu.)
31. Ce face Evantia [în loc de Penelopa], Americanu, fata şi Neagu după ce se află adevărul ? La spital. Are un copil. Infirmiera o pune într-o familie.
12. O şedinţă la Cercul elen ; cum comentează lumea adevărul despre American (pentru o pîine).
558
13. Hoţii de cereale, sacrificiul făcut de Nata {în loc de Evantia], moartea Americanului.
14. în casa Stamate (Evadare). Disperarea Evantiei. Scrisoarea lui Deliu. Plecarea lui. Sinuciderea. Vizita la morga. Autopsia. Olimbia plînge. Nebunia lui Stamate [ultimele trei cuvinte trecute în creion].
15. [Iniţial autorul trecuse la acest capitol următoarele:] Durerea  lui  Stamati.  (Prăbuşire.)  Pcrde casa, înnebuneşte.
[Dar totul a fost şters cu creionul şi tot în creion se adaugă la capitolul precedent. «Nebunia lui Stamate» ceea cc dovedeşti» că scriitorul se gîndea la o contopire a capitolelor 14 şi 15, lucru la care a renunţat ulterior.]
16. La şantan. (La «Englitera», unicul local familial.) Revine dr. şi căp. Dimiu (Miţa Balot). Scandal Caraianis. Propunere de vînzare Natei.
17. Aducerea la spital tuberculoasă. (Planta exotică.) Dr. Barbă-Roşie intră în spital. Se încurcă cu infirmiera care ia fata negroaică. Se întoarce Neagu cu cargobotul.
Se redeşteaptă iubirea ?... mila ?... Epilog."
De la primele proiecte şi pînă la forma definitivă a romanului, onomastica personajelor a cunoscut numeroase variante.
Astfel, soţia lui Stamati Marulis s-a numit iniţial Atina (cum rezultă dintr-un bruion intitulat Din viaţa Alinei Stamati), apoi Evantia, pînă la ultimele forme ale manuscrisului, ca numai în cele din urmă scriitorul s-o numească Penelopa.
Fata americanului a avut, succesiv, numele de Kita, Clara, Cora şi Arabela (cum a intenţionat în două rînduri să-şi intituleze şi romanul), Nata, ca numai în final să fie numită Evantia.
Angelo Deliu se numea iniţial Neagu, Tăutu, apoi căpitanul Răducanu.
Secundul de pe bricul „Mircea" s-a numit la început Dimiu, apoi Mincu.
Mai întîlnim şi alte personaje cu nume schimbat în primele crochiuri ale romanului : astfel afaceristul Caraianis apare mai întîi cu numele de Kiriakide; familia inginerului italian Mar-toni, în loc de Marini ; Carauna, în loc de Calavrezo, cum apare în forma definitivă.
Alte personaje au fost abandonate sau substituite : un cuceritor Tcodoru (dacă nu va fi fost un alt nume al Iui Angelo
559
Deliu), o coloneleasă eu amantul ei, maiorul Boţan, un cartofor Lazu, un personaj Panici, un francez Chanselier, un Kull şi nevasta lui, Bujorescu, amiralul Papachi, un căpitan Georgescu care abate vaporul din drum ca să-şi vadă iubita, un dansator Alfons, un Ciornei, cu metresa lui, un Zizi Cantacuzino, Breloc, Palica-rachi, un comandor Vi col, o doamnă Otilia.
Europolis a fost ecranizat în 1962 în filmul Porto franco, scenariu de Mihnea Gheorghiu, regia Paul Călinescu, melodia evocatoare a portului compusă de Radu Şerban. Rolurile principale au fost interpretate de : Geo Barton (Nicola-Americanul), Elena Ioachim (Evantia), Nicolaie Praida <Neagu), Ion Diehi-seanu (Angelo Deliu), Ştefan Ciubotăraşu (Stamate), Simona Bondoc (Penelopa), Fory Etterle (Doctorul).
ÎNSEMNĂRI SI AMINTIRI
f
însemnări şi amintiri — singurul volum în care scriitorul include, pe lîngă scrieri literare, şi publicistică —- apare în librării spre sfîrşitul anului 1928, la Editura literară a Casei Şcoalelor. Această „nobilă înfrăţire între literatură şi gazetărie" este remarcată în prima recenzie aparţinînd lui Tudor Teodorcseu-Branişte. Reîevînd faptul că Jean Bart ne numără printre puţinii scriitori care „coboară mai des şi sub forma cea mai aleasă din literatură în gazetărie", cunoscutul publicist aşeza articolele şi însemnările pe cele mai diverse teme ale lui Jean Bart în „acelaşi raft cu volumele de nuvele" (Tudor Teodoroseu-1 Jranişte, Pe marginea volumului „însemnări şi amintiri" de Jean Bart, în Curentul, nr. 291 din 3 noiembrie 1928, p. 1—2).
„Pline de interes" va găsi însemnările şi amintirile, la şase ani după apariţie, G. Călinescu, menţionînd că ele ne relevă întotdeauna pe Jean Bart „ca un sociolog preocupat de soarta individului în societate şi univers" (G. Călinescu, Prefaţă la romanii Europolis, ediţia a Il-a, Editura Adevărul, 1933, p. VII).
în anii în care au apărut însemnările şi amintirile lui Jean Bart erau puţine volumele de publicistică literară. în diverse articole, ca dealtfel şi în recenzia lui Tudor Teodorcscu-Branişte, se semnala că presa noastră încă nu avea „caracterul literar", fapt atît de frecvent în alte ţări, îndeosebi în Franţa.
Volumul lui Jean Bart a fost bine primit în epocă şi s-a bucurat de numeroase recenzii.
Const. Şăineanu îl comentează odată cu Schiţe marine din lumea porturilor, volum apărut în acelaşi timp. Din cele afirmate de recenzent, desprindem: „întreaga carte e un izvor îmbelşugat de cunoştinţi variate, de aprecieri solide şi de amin-
561
tiri mişcătoare, aşternute într-un stil atrăgător şi pe înţelesul tuturor" (Const. Şăineanu : „Însemnări şi amintiri". „Schite marine" de Jean Bart, în Adevărul, nr. 13837 din 31 ianuarie 1929, P- 1).
Cartea este recenzată şi de Şerban Cioculescu, împreună cu volumul al II-lea din Cărţi reprezentative în istoria omenirei de N. Iorga, apărut la aceeaşi editură. Criticul, parcimonios în aprecieri, califică drept „pitoreşti" Scrisorile din Elveţia şi clin Orient şi insistă asupra amintirilor despre Caragiale, ca în final să releve importanţa unui amplu interviu acordat de Jean Bart Adevărului literar şi artistic in 1926 şi reluat de către autor în acest volum (Şerban Cioculescu.: „însemnări şi amintiri" dc Jean Bart, în Adevărul, nr. 13729 din 21 septembrie 1929, p. 1—2;.
CONGRESUL INTERNAŢIONAL AL SCRIITORILOR P.E.N.-Clubs.-Paris. 1925
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 238 (28 iunie), p. 1 ; cu subtitlul : „P.E.N.-Clubs".
Se tipăreşte în volum : însemnări şi amintiri, [Bucureşti]. Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 5—9.
„Chestiunea cea mai importantă" pusă la Congresul P.E.N.-Clubs, ţinut la Paris în 1925, a fost aceea „a traducerilor". Majoritatea delegaţilor au susţinut că tălmăcirile n-ar mai trebui lăsate în „voia comerţului", la hazard, ci scriitorii înşişi ar trebui să fie preocupaţi în mod organizat asupra traducerii operei lor în alte limbi de circulaţie internaţională.
In diverse articole sau interviuri, Jean Bart şi-a exprimat opinia, făcînd propuneri concrete în sensul celor discutate ia Congres : „Străinii nu ne cunosc decît din literatura lui Panait Istrati, Elena Văcărescu şi Martha Bibescu... Fără îndoială că am putea să organizăm un serviciu cu ajutorul Ministerului Artelor şi Casei Şcoalelor, ca să traducem pe toţi autorii reprezentativi. Nu e nevoie să facem volume luxoase şi scumpe care nu s-ar putea vinde. E de ajuns să scoatem broşuri în genul «Lecturei» în mii de exemplare... ; o carte intră mai uşor în casa cetăţeanului decît muzica sau pictura. Această colecţie de traduceri ar trebui să fie periodică şi foarte bine împrăştiată. Nu-ţi
562
vorbesc cită propagandă s-ar face în modul acesta. Gîndeştc-te : o ţară ca Norvegia s-a făcut cunoscută numai prin : Ibsen. Bjbr-nson, Johan Bojer" (I. Valorian, De vorbă cu Jean Bart (Eugeniu Botez), în Viaţa  literară, nr. 38 din  19 februarie  1927, p. 2).
LA MORMÎNTUL LUI JBAN-JACQUES ROUSSEAU
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 239 (5 iulie), p. 6.
Se tipăreşte în volum: Însemnări şi amintiri, [ Bucureşti], Editura literară a Case: Şcoalelor, 1928, p. 10—16.
însemnările de faţă i-au fost prilejuite de vizita in locurile care păstrează amintirea marelui clasic al literaturii franceze, excursia fiind organizată în cadrul Congresului P.E.N.-Clubs, ţinut la Paris în 1925.
MAJESTATEA-SA BACŞIŞUL
Apare în Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12646 (12 martie), p. 1—2.
Se tipăreşte în volum : Însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 17—21.
Funcţiile pe care le-a avut — căpitan de port la Călăraşi, Cernavodă, Constanţa şi Sulina — aici îndeplinind şi funcţia de comisar maritim —, inspector la Navigaţia fluvială şi apoi inspector sau director la Asistenţa socială, i-au prilejuit lui Jean Bart cunoaşterea îndeaproape a instituţiilor din porturi şi a mo ravurilor caracteristice odinioară acestui mediu.
Aşa cum reiese din unele bruioane păstrate în manuscris şi din mărturisiri ale contemporanilor săi, scriitorul a fost preocupat de provenienţa în limba română a termenului bacşiş şi a sinonimelor lui. Enumerînd termenii echivalenţi din limba franceză („pot-de-vin, pourboire, douceur") sau cei din argou şi familiari („drouilles, epingles, epices, petit gratification, draullee, projits"), scriitorul conchide : „Totuşi nu de la sora noastră latină am luat sinonimia bacşişului în ce are el mai savuros, ci di/i Balcani" (Barbu Lăzăreanu, Chicuş, în Adevărul literar şi artistic, nr. 915, din' 19 iunie 1938, p. 10).
în realitate, termenul „bacşiş" este împrumutat din limba turcă.
563
Continuînd investigaţia pe „plan intern", menţionează provenienţa termenilor mită şi plocon din slava veche, iar şpagă din limba albaneză, în care are sensul de „plată", ca în final să atesteze şi termenul de provenienţă mai recentă, chicuş, cu circulaţie mai frecventă în Moldova.
RECITIND PE STENDHAL
Apare în Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12634 (28 februarie), p. 1—2.
Se tipăreşte în volum : Însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 26—29.
Că opera celebrului clasic al literaturii franceze îi era cunoscută o demonstrează şi numeroasele însemnări pe marginea volumelor sale, însemnări şi note, păstrate printre bruioanele şi variantele în manuscris ale romanului Europolis.
DEZRĂDĂCINARE SAU TRANSPLANTARE?
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 289 (20 iunie), p. 1.
Se tipăreşte în volum : însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 30—34.
O SCRISOARE INEDITĂ A LUI ION GHICA
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1928), nr. 393 (17 iunie), p. 4. Textul încadrează fotografia bricului „Mircea".
Se tipăreşte în volum : însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor. 1928, p. 58—61.
Scrisoarea, destul de redusă ca întindere, este doar un pretext pentru un articol care să evoce fapte din marina noastră şi de a menţiona totodată contribuţia unor oameni de stat români (Kogălniceanu, Ion Ghica, Alexandru Lahovari, P. Carp) în apărarea drepturilor noastre la Dunăre şi la mare.
Ion Ghica, ministrul României la Londra între anii 1881— 1890, a supravegheat construcţia navei şi, cînd a fost lansată la apă, a botezat-o  „Mircea",  după numele  domnitorului Mircea
564
m f
4
cel Bătrîn, „singur stăpînitor a toată ţara... pînă la Marea cea mare".
Scrisoarea este adresată colonelului Vasile Urseanu, primul căpitan-comandant al bricului „Mircea". A fost publicată integral după manuscrisul autograf găsit de Jean Bart în arhiva rămasă de la amiralul V. Urseanu.
SCRISORI    DIN ELVEŢIA
însemnările memorialistice clin ciclul „Scrisori din Elveţia'', tipărite mai întîi în Adevărul, în august-octombrie 1926, editate în volum într-un ciclu distinct, au fost prilejuite de timpul petrecut la Geneva în acelaşi an, ca membru al delegaţiei ţării noastre la cea de a 9-a Conferinţă Internaţională a Muncii, unde delegaţiile, reprezentînd 55 de ţări, au dezbătut soarta marinarilor şi a muncii pe vapoare. (Scriitorul cunoaşte însă Elveţia cu mulţi ani mai înainte. Vizitase pentru prima dată Confederaţia Elvetică în 1913, cînd poposise Ia Davos şi împrejurimi.)
Tipul de note de călătorie intitulate „Scrisori din..." erau cele mai adecvate pentru a îmbina descrierea naturii cu ancheta socială, caracteristică esenţială a notelor de călătorie ale lui Jean Bart, cum declara autorul însuşi : „Loti face numai descripţie, iar Huret face anchetă economică, socială, politică. Eu am ales calea de mijloc, pentru că pe omul civilizat nu-1 mulţumeşte numai descripţia şi cere şi menţiuni asupra societăţii de acolo" (Jean Bart, Mărturisiri literare, în Revista Fundaţiilor regale, martie, 1944, p. 568).
UN STAT DE CETĂŢENI CONŞTIENŢI
Apare în Adevărul, anul 39 (1926), nr. 13144 (22 octombrie), p. 1—2, cu menţiunea : „Scrisori din Elveţia".
Se tipăreşte în volum: însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 65—68.
565
î
TRADIŢII GENEVEZE
Apare în Adevărul, anul 39 (1926), nr. 13078 (6 august), p. 1—2, cu menţiunea : „Scrisori din Elveţia".
Se tipăreşte în volum : însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 69—72.
UTOPIILE DE AZI SUNT BANALITĂŢILE DE MÎINE
Apare în Adevărul, anul 39 (1926), nr. 13161 (11 noiembrie), p. 1—2.
Se tipăreşte în volum : însemnări şi amintiri, [Bucureşti],
Editura literară a Casei Şcoalelor,  1928, p. 73—78.
SCRISORI   DIN ORIENT
„Scrisorile din Orient" au apărut sub acest titlu global în exclusivitate în Adevărul din 1927, începînd cu data de 4 februarie. Moda „Scrisorilor din..." era frecventă în epocă. Mihai Ralea publica în Viaţa românească din februarie 1923 Scrisori din Paris. Aceste note memorialistice sînt rezultatul călătoriei întreprinse în Egipt în iarna 1926—1927, cînd comandorul Eugeniu Botez participă ca delegat al ţării noastre la Congresul Internaţional de Navigaţie de la Cairo.
Este ciclul cel mai unitar din volum, după Scrisorile din Elveţia, deşi întîlnim în final scrieri ca îndrumare pe căile mărilor şi Troienele sau valurile lui Traian. Dacă primul a putut fi atras aici de un material similar, Legături comerciale intre Valea Dunării şi Valea Nilului, apărut şi în Adevărul cu menţiunea „Scrisori din Orient", Troienele sau valurile lui Traian nu-şi aveau loc în acest ciclu decît prin extensiunea termenului „Orient" şi asupra sud-estului Europei.
Scrisorile din Orient sînt anunţate de autorul însuşi în finalul articolului Drumul nostru pe ape (Adevărul, nr. 13220 din 22 ianuarie 1927), unde arată şi ce 1-a determinat să scrie despre această lume, pe atunci mai puţin cunoscută la noi : „Noi cari urmărim cu deosebită atenţie politica şi viaţa Occidentului
566
suntem cu totul străini de marile prefaceri cari frămîntă lumea Orientului deşteptat la o nouă viaţă. Prin poziţia noastră geografică, interesul, viitorul nostru economic este fatal legat de Orientul apropiat pe care continuăm a-1 ignora cu desăvîrşire. într-o serie de articole viitoare mă voi încerca să arăt pe scurt ce-am văzut şi ce-am auzit în cursul ultimei călătorii făcute prin ţările din Orient."
Nu s-a păstrat manuscrisul scrierilor din ciclul ..Scrisori din Orient". Am identificat însă în arhiva rămasă de la scriitor un „subiect" intitulat : In Orient. Reproducem un fragment :
„Copil, credeam în naşterea din Betleem (Vicleimul, Steaua, Irod).
Vine Renan şi spulberă farmecul legendei. Isus s-a născut, la Nazaret. Am fost acolo. Cu naivă duioşie am privit casele, tîmplăria lui Iosif. Sinagoga... Vine Masse (sic 1) şi spune că Nazaretul nici n-a existat pe vremea aceea.
Istoria ştiinţifică critică vine şi roade, distruge tot ce credeam : Isus n-a fost decît un şef revoluţionar evreu..."
însemnările citate mai sus sînt prilejuite de vizita la Ierusalim şi Nazaret.
Cu toate că înainte de primul război, îmbarcat pe vapor, trecuse de mai multe ori prin pitorescul Corn-de-Aur format între Bosfor şi Dardanele, Jean Bart nu vizitase Constanti-nopolul decît în treacăt. De-abia acum, în drum spre Cairo, i se oferă prilejul dc a poposi mai îndelung în celebra metropolă purtătoare a vestigiilor Bizanţului şi însemnelor dominaţiei otomane.
Desigur, primele impresii sînt închinate acelor îneîntătoare sate şi orăşele care-şi răsfrîng culorile în oglinda Bosforului, aşezări devenite cu timpul cartiere ale Constantinopolului.
Apoi călătorul român se opreşte îndelung în faţa monumentelor, printre care celebra Sfînta Sofia, caută cafeneaua Iui Picrre Loti. însă cel mai mult îl impresionează modernizarea Turciei de către Kemal Atatiirk, venit în fruntea statului în 1923, după izgonirea ultimului sultan.
Jean Bart mai poposise în Egipt cînd era îmbarcat pe bricul „Mircea", cu prilejul unor scurte escale în portul Alexandria. In 1903 ofiţerii de pe bricul „Mircea" — unii costumaţi în portul beduinilor — vizitează Piramidele şi întregul complex
567
monumental de la Gizeh. Călătoria se făcuse pe cămile şi catîri.
Participarea la Congresul Internaţional de Navigaţie de la Cairo din 1926 îi oferă însă prilejul de a cunoaşte mult mai pe larg vestigiile Egiptului antic. Vizitează pe-ndelete Piramidele ; rătăceşte o zi întreagă pe străzile Alexandriei moderne, căutînd urmele celei mai vestite biblioteci a lumii antice; zăboveşte îndelung pe ţărmul mării, imaginîndu-şi celebrul Far din Alexandria, socotit una din cele şapte minuni ale antichităţii. Paralel se entuziasmează de cuceririle civilizaţiei moderne, elogiind opera fără precedent a lui Ferdinand de Lesseps.
îmbarcat pe un pachebot al „Lloyd"-ului, vizitează Canalul de Suez, avînd prilejul de a lua parte la inaugurarea unui nou oraş pe ţărmul asiatic, Port-Fuad, ridicat în faţa portului Said.
Totodată, publicistul preocupat de problemele sociale nu poate să nu remarce caracterul „cosmopolit", supranaţional, al Companiei Canalului de Suez, găsind aparatul administrativ al canalului în mare parte asemănător cu acela al Comisiei Europene a Dunării, cu o singură deosebire : „In Canalul de Suez comanda Ia vasele de serviciu se dă în limba franceză, iar pe Dunăre, la Comisia Europeană, se dă în limba engleză" (însemnări şi amintiri, ed. cit., p. 133).
Nu de puţine ori autorul face incursiuni în istoria Egiptului, acordînd o atenţie specială legăturilor comerciale „între Valea Dunării şi Valea Nilului".
Despre legăturile ţării noastre cu Egiptul se arătase preocupat încă din primul articol care anunţa „Scrisorile din Orient" (Drumul nostru pe ape, în Adevărul, nr. 13220 din 22 ianuarie 1927, p. 1—2).
Autorul arată că, prin înfiinţarea de către Serviciul maritim român a liniei de navigaţie Constanţa—Cospoli—Pireu—Alexandria s-a dovedit că legăturile comerciale urmează pavilionul : „Noi care nu aveam deloc relaţii comerciale cu Egipetul şi Siria ajungem în cîţiva ani să ne introducem produsele noastre luptînd cu succes împotriva produselor similare provenite din alte ţări" (Drumul nostru pe ape, loc. cit., p. 1). îşi exprimă apoi regretul că nu se reorganizase încă reprezentanţa noastră consulară în Egipt, întreruptă în timpul războiului.
După încheierea lucrărilor Congresului de la Cairo vizitează locurile menţionate în legendele biblice, vizită ce-i va inspira
568
bucata literară La Betleem şi cîteva reflecţii între „religie şi ştiinţă" în articolul Unde s-a născut Isus ?
IMPRESII .DIN STAMBULUL MODERNIZAT
Apare în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13230 (4 februarie), p. 1—2, cu menţiunea : „Scrisori din Orient".
Se tipăreşte în volum : însemnări şl amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 91—97.
BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA
Apare în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13419 (16 septembrie) p. 1—2, cu menţiunea : „Scrisori din Orient".
Se tipăreşte în volum : însemnări şi amintiri, [Bucureşti] Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 114—119.
FARUL DIN ALEXANDRIA
Apare în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13426 (21 septembrie), p. 1—2, cu menţiunea : „Scrisori din Orient".
Se tipăreşte în volum : însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura   literară   a   Casei  Şcoalelor,   1928,   p. 120—123.
CANALUL DE SUEZ
Apare în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13432 (30 septembrie), p. 1—2, cu menţiunea : „Scrisori din Orient".
Se tipăreşte în volum : însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor,  1928,  p. 129—134.
TROIENELE SAU VALURILE LUI TRAIAN
Apare în Adevărul, anul 41 (1928), nr. 13622 (18 mai), p. 1—2. Se tipăreşte în volum : însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor,  1928, p. 145—151.
569
Luat în ansamblu, articolul vădeşte preocupările pentru demonstrarea latinităţii poporului nostru prin punerea în evidenţă şi interpretarea vestigiilor romane, aşa cum atestă şi articolele : Podul lui Traian peste Dunăre (Adevărul, nr. 13612 din 5 mai 1928, p. 1—2) şi Viitorul geniului latin (Adevărul, nr. 13662 din 5 iulie 1928, p. 1—2).
în Amintirile despre Spiru Haret strecoară observaţii interesante despre monumentul de la Adamclisi, iar în notaţiile intitulate Tomi-Constanţa (Adevărul, nr. 14648 din 2 octombrie 1931, p. 1—2) consemnează recentele descoperiri arheologice pe urmele Tomisului de altădată.
ESENŢA DE LITERATURA Cînd a împlinit Brătescu-Voineşti 60 de ani
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1928), nr. 373 (29 ianuarie), p. 1.
Se tipăreşte în volum : însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 155—157.
După 1900, numele lui Jean Bart fusese asociat adesea cu cel al lui I. Al. Brătescu-Voineşti atunci cînd se vorbea de proza scurtă românească. Deşi de structuri diferite, între cei doi scriitori au existat legături de prietenie şi conlucrare în cadrul P.E.N.-Clubului român, I. Al. Brătescu-Voineşti fiind primul preşedinte, iar Jean Bart delegat la cîteva congrese internaţionale ale P.E.N.-Clubului.
I. Al. Brătescu-Voineşti prezentase şi raportul la Academia Română pentru premierea volumului lui Jean Bart, Datorii uitate.
Articolul Esenţă de literatură a constituit cuvîntul omagial rostit de Jean Bart la sărbătorirea lui I. Al. Brătescu-Voineşti de către Societatea scriitorilor români.
CARAGIALE Şl NATURA
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 249 (13 septembrie), p. 2.
Se tipăreşte în volum : Însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 158—161.
Pe autorul Scrisorii pierdute 1-a întîlnit pentru prima dată la Galaţi, la o conferinţă a lui Caragiale, ţinută în sala „Alcazar", (Ziarul lccal, Tribuna liberală, din 26 aprilie 1901, p. 4, nota printre participanţi pe I. C. Atanasiu, prefectul judeţului, şi pe subloc. Eugen Botez).
Amintirile intitulate Caragiale şi natura evocă ultima înlîl-nire cu Caragiale în restaurantul gării din Ploieşti, do faţă fiind Ghcrca şi Vlahuţă, cînd Jean Bart se pregătea să întreprindă prima călătorie în America de Nord, în primăvara anului 1912.
La despărţire, Caragiale i se adresează : „Mie să-mi Irinioii o carte poştală ilustrată de la Niagara şi să-mi aduci o bucală de lemn petrificat de la Ycllowstone".
Peste ani, într-un interviu acordat revistei Rampa, Jean Bart evocă încă o dată această împrejurare : „Iată bucata do lemn petrificat pe care i-am adus-o din America. Dar cînd am ajuns la Berlin am aflat că marele meu prieten murisit de o lună. M-am mîngăiat că cel puţin primise cărţile melc poştale ilustrate". Romulus Dianu, autorul interviului, nota : „Privesc bucata de .lemn. Seamănă cu un drob de cuarţ, dar fibrele lemnoase şi-au păstrat o aparentă flexibilitate şi uşurinţă. Suvenirul de la Ycllowstone face parte din muzeul personal al d-lui Jean Bart" (Romulus Dianu, Cu Jean Bart (Eugen P. Botez) despre el şi despre alţii, în Rampa, nr. 3379 din 29 aprilie 1929, p. 3).
Bucata aceea de lemn petrificat, smulsă de Jean Bart din parcul natural de la Yellowstone, se păstrează astăzi la Muzeul literaturii române.
MOARTEA LUI MIHAI PASTIA
Apare în Adevărul, anul 41 (1928), nr. 13649 (20 iunie), p. 1—2.
Se tipăreşte în volum: însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. ■ 162—166.
Pe Mihai Pastia, „Moşu Mihai", cum îl numeau cei apropiaţi, Jean Bart 1-a cunoscut la Galaţi, în cadrul activităţii depuse de amîndoi în perioada de început a şcolilor de adulţi, cînd greutăţilor materiale li se adăugară şi altele, create de autorităţi. Profesorul gălăţean Grigore Mich. Cotlaru, evocînd figura lui Jean Bart, la cinci ani de la moarte, relata : „De la
570
571
el am aflat entuziasmul, dai- şi greutăţile începutului de activitate a Universităţii Populare, concepută ca o şcoală de adulţi şi transformată, pînă în anii care îi ştiu eu activitatea, ca universitate cu adevărat populară... A muncit în direcţia aceasta, şi manca lui n-a rămas fără rezultat. Aşa se explică şl prezenţa lui în fruntea Universităţii populare din Galaţi" (Grig. Mich. Cotlaru, Jean Bart, în Orizonturi, Galaţi nr. 8—9, septembrie-octombrie 1938, p. 409).
Institutorul Mihai Pastia avusese o bogată activitate socială ia Iaşi : fusese membru al Clubului muncitorilor în anii 1887— 1888 ; în martie 1888 participă la organizarea „breslei muncitorilor de pămînt din comuna Iaşi", fiind ales secretar al Secţiunii a V-a (Tîrguşorul Nicolina). La Galaţi înfiinţează o şcoală pentru adulţi împreună cu Spiridon Popescu şi Teodat Ţăranu şi colaborează la Curentul nou, revistă scoasă de H. Sanielevici, şi la ziarul poporanist Avîntul.
Mihai Pastia, socotit de autorităţi „un institutor maniac, revoluţionar" şi pentru aceasta persecutat, va fi evocat şi în Amintiri despre Spiru Haret (Dimineaţa, nr. 9252 din 19 decembrie 1932, p. 4).
UN CRITIC DE RĂZBOI Note de drum prin munţi
Sub titlul iniţial La Turnu Roşu. Note de drum prin munţi, apare în România eroică, anul VIII (1927), nr. 5—7 (mai-iulie), p. 4—6.
Se tipăreşte în volum : însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura  literară  a  Casei  Şcoalelor,  1928,  p. 178—181.
Este reprodusă cu titlul din volum în A.I monahul ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa" pe anul 1928, p. 119—121, fără finalul consacrat cimitirului de eroi de la Turnu-Roşu.
La prima apariţie, scrierea avea consemnat în final : „Dedicat cimitirului de eroi întocmit pe coasta cu înclinare dulce care coboară de la T.-Roşu pe şoseaua Călimăneşti—Sibiu", la care redacţia revistei adăuga următoarea notă :
„Cimitirul acesta de eroi s-a întocmit din iniţiativa şi prin stăruinţa însufleţită a d-lui comandor Eugen Botez (Jean Bart) cu concursul Comitetului central al Societăţii «Cultul eroilor». Măreţia acestei pioase opere însă se datoreşte d-sale".
572
Scriitorul a cunoscut aceste locuri prin numeroasele vizite făcute la coloniile de muncă de la Rîul-Vadului şi de la Turnu-Roşu, aflate sub îndrumarea Asistenţei sociale al cărei director general a fost mulţi ani.
SCRISORILE TATEI
Apare în Curentul nou, anul I (1905), nr. 2 (15 decembrie), p. 76—79 ; cu menţiunea : „Fragmente din scrierea Acasă şi in război".
Tradusă fragmentar (numai prima parte) în ziarul dc limbă germană care apărea la Bucureşti, Rumâni.scher Lloyd, nr. 5737 din 28 iulie 1906, p. 1, sub titlul Des Vaters Briefe, fără a se menţiona traducătorul.
Se tipăreşte în volum : Datorii uitate. Documente omeneşti. Nuvele, Bucureşti, Editura librăriei H. Steinberg, 1916, p. 187— 194 ; apoi în ciclul de „Amintiri" din volumul însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 182— 186. în ambele ediţii fără menţiunea de la prima apariţie în periodic.
La elaborarea unei scrieri mai ample, intitulate Scrisorile tatei — lucrare închinată Războiului pentru INealîrnare — autorul medita încă din 1902. Ea era menită, iniţial, să apară în Semănătorul, după propria mărturie a lui Jean Bart, din care deducem şi modul în care îşi vedea realizată scrierea, precum şi materialul faptic care urma să stea la baza ei : „Acolo [în Semănătorul] o să public lucrarea pe care o am în minte, Scrisorile tatei. I-am explicat lui Vlăhuţă subiectul şi el m-a aprobat zicînd că în adevăr am prins o notă originală [...] Roagă-i pe tata să-mi trimită recomandat scrisorile, dacă nu toate, cîteva de la început completate cam în ordinea înlîmplărilor faptelor cu începutul războiului ; cu timpul o să-i scriu ce descripţii îmi. trebuie" (Scrisoare datată „7 octombrie 1902, Constanţa", trimisă fratelui său, Octav Botez, pe atunci student la Iaşi. Scrisoarea a fost publicată de Gr. N. Steţcu în Ateneu, Bacău, nr. 9 din 20 septembrie 1967, p. 2).
Cu siguranţă, sursa de inspiraţie pentru cele trei scrieri de „memorialistică" (Scrisorile tatei, Acasă şi in război şi în ziua despărţirii) au constituit-o cele auzite în familie în timpul
573
copilăriei, cele povestite de tatăl său şi mai ales scrisorile trimise de pe cîmpul de luptă de către Panait Botez — documente vii asupra luptelor purtate de Regimentul 13 Dorobanţi din care făcea parte tatăl scriitorului. Ele au fost păstrate cu sfinţenie de urmaşii aceluia care din „voluntar" s-a ridicat pînă la rangul de general. Una din aceste scrisori, păstrate în original, ne-a fost comunicată de Sorin Petroniu, nepot al generalului Panait Botez, scrisoare pe care ani publicat-o în Convorbiri literare, îaşi, nr. 3 (87) din martie 1977, p. 10. Din această scrisoare, trimisă de pe cîmpul de luptă, ca şi din cele transfigurate literar de către Jean Bart, se desprinde eroismul aceluia care „pentru fapte meritorii de curagiu şi devotament" — aşa cum stă consemnat în Almanahul armatei române pe anul 1878 (p. 156) — fusese înaintat, pe cîmpul de luptă, la gradul de maior şi i se decernase cele mai înalte distincţii ostăşeşti : Virtutea Militară de aur (19 octombrie 1877) şi Steaua României (11 martie 1878).
Iniţial, prin Scrisorile tatei, autorul intenţiona să continue amintirile tatălui său. Ultima pagină din Memoriile generalului Panait Botez se încheie cu următoarea notă :
„N.B. Urmarea se va găsi în Scrisorile tatei, cum le-a numit scumpul meu băiet al doilea, Eugen, care ş-a luat sarcina, ajutat de talentul ce posedă, a descri mai departe."
ACASĂ ŞI IN RĂZBOI
Apare în Viaţa românească, anul IV (1999), nr. 2 (februarie), p. 218—227, cu menţiunea : „Fragment".
Reprodusă în Gazeta Transilvaniei, anul LXXII (1909), nr. 62 (19 martie/l aprilie), p. 1—2 ; nr. 64 (21 martie/3 aprilie), p. 2—3 ; nr. 65 (22 martie/4 aprilie), p. 1—2.
S-a tipărit, cu mici modificări, în volumul In cuşca leului, Bucureşti, Alcalay & Co., 1916, colecţia „Scriitori români", nr. 14, p. 15—31, fără menţiunea din periodic. Este inclusă apoi în ediţia Datorii uitate. Documente omeneşti. Nuvele, Bucureşti, Editura librăriei H. Steinberg, 1916, p. 195—218 şi în ciclul „Amintiri" din volumul Însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 187—201.
Are la bază o scrisoare trimisă de Panait Botez de pe cîmpul de luptă şi datată „Breşliniţa, septembrie 1877". O altă scrisoare
574
aparţinînd tatălui său fusese publicată de Jean Bart în Dună-rea-de-Jos (Galaţi), nr, 8 din aprilie 1909, p. 1—3, datată: „is.',77, iulie 31, Nicopole".
IN ZIUA DESPĂRŢIRII
Prima parte, Anul 1877, apare în Curentul nou, anul 1 (1905), nr. 1 (15 noiembrie), p. 50—52. Partea a doua, Anul 1913, se tipăreşte, împreună cu prima, în volumul Datorii uitate. Documente omeneşti. Nuvele, Bucureşti. Editura librăriei II. Steinberg, 1916, p. 219—228, datată „iunie 1913". Inclusă apoi de către autor în ciclul de „Amintiri" din volumul însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 202—207.
Din prima parte, tipărită în Curentul nou, lipsea fraza introductivă : „Am auzit glasul de aramă al clopotelor de la biserică, bătăile repetate ale tobelor, sunetele metalice ale goarnelor chemînd pe străzi mulţimea să asculte citirea cu glas Lire a ordinului de mobilizare".
O CORABIE ROMANEASCA. nava-şcoala BRICUL „MIRCEA"
Apare integral în revista Boabe de grîu, anul II (1931), nr. 3 (martie), p. 129—137, sub titlul Viaţa unei corăbii româneşti, cu 11 ilustraţii, o planşă, un desen de Voinescu şi o gravură de Savin Popp. Scrierea i-a fost cerută de Emanoil Bucuţa cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la lansarea la apă a primei nave-şcoală aparţinînd marinei româneşti.
Sub titlul : Pe apă e calea mîntuirii noastre, Dumineca „Universului", anul I (XXVII), nr. 25 (21 iunie), 1931, p. 386, reproduce un fragment din ultimul capitol al scrierii, cu menţiunea „Din povestea bricului «Mircea»".
Acelaşi text din Boabe de grîu, însă cu titlul modificat, O corabie românească. Nava-şcoală bricul „Mircea", apare în luna mai 1931 în broşură, tipărită de Liga Navală Română, cu menţiunea: „Din conferinţele Universităţii libere «Coasta-cle-Argint»" şi avînd pe copertă silueta bricului „Mircea", reprodusă după tabloul lui Verona, acelaşi tablou care servise si la ilustrarea copertei la toate cele trei ediţii ale Jurnalului de bord.
Fragmente se tipăresc în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 9—10 (iulie-august), p. 295—297 şi în Marea noastră (număr festiv), anul VI (1937), nr. 2—3 (fcbruarie-martie), p. 62—63.
Fără primele două capitole, scrierea este reprodusă, la 6 ani de la moartea scriitorului, în ziarul România, nr. 346 din 18 mai 1939, p. 5, cu titlul Jean Bart: De la veteranul bricul „Mircea" la vasul-şcoală de azi şi cu menţiunea : „Un articol mai vechi al regretatului marinar şi scriitor Jean Bart despre viaţa eroică a marinarilor de pe bricul «Mircea»". Reeditarea scrierii se face — aşa cum reiese si din titlul acordat de revistă — cu
prilejul lansării la apă a noii nave-şcoală „Mircea", construită la Hamburg. In pagina 1 a ziarului se reproduce o fotografie în-făţişînd „preluarea noului «Mircea»" la Hamburg.
Prima semnalare în presă a apariţiei o întîlnim în Buletinul cărţii româneşti pe luna mai 1931, p. 2, în profilul făcut scriitorului de către Perpessicius : „Zilele acestea va apare într-o frumoasă plachetă O corabie românească", fără alte indicaţii asupra lucrării. Iar în Adevărul literar şi artistic apare o recenzie : Jean Bart : „O corabie românească. Nava-şcoală bricul «Mircea»", semnată Al. A. Ph. [Philippide]. Recenzia nu face însă referiri speciale asupra noii apariţii, ci caracterizează scriitorul în general : „Jean Bart are în literatura noastră o fizionomie aparte. Este singurul nostru scriitor care s-a îndeletnicit aproape exclusiv cu viaţa pe mare. Marinar îndrăgostit de meseria lui, admirator pasionat al frumuseţilor marine şi, mai presus de toate, scriitor de mare talent, d-sa a realizat pînă acum o opera plină de poezie şi de pitoresc, străbătută de un larg suflu de umanitate, delaolaltă senină şi zbuciumată, ca şi marea" (Adevărul literar şi artistic, nr. 548 din 7 iunie 1931, P. 7).
în ziarul Adevărul, scrierea este recenzată de către D. I. Suchianu. După ce face unele consideraţii generale asupra scriitorului, criticul subliniază ţinuta literară a noii scrieri : „în prima jumătate a broşurii, autorul, cu sufletul plin de subiectul său, ne descrie, înaripat şi mucalit totodată, progresele navigaţiei de la pirogă la transatlantic. Civilizaţia este unul din lucrurile care pe Jean Bart totdeauna îl exaltează şi-1 face să devină aproape liric. Pe urmă ne descrie cu dragoste filială nava-şcoală pe care el însuşi a învăţat, un pînzar elegant şi trainic, cu silueta lui chipeşă care a stîrnit de atîtea ori prin porturile străine admiraţia marinarilor... Şi toate astea, Jean Bart le-a scris în stilul lui aşa de sobru, aşa de propriu, cu un uşor parfum de demodat care e un farmec în plus, într-un cuvînt : în stilul lui ce porneşte direct de la inimă, şi de la o inimă de cea mai excelentă calitate..." (D. T. Suchianu, Bricul „Mircea". Jean Bart : „O corabie românească" în Adevărul, nr. 14550 din 7 iunie 1931, p. 2).
La 26 octombrie 1931, Jean Bart ţine, la Clubul nautic dunărean din Galaţi, o conferinţă dedicată „vieţii minunate a bricului «Mircea» (Universul, nr. 285 din 22 octombrie 1931, p. 10).
576
577
Scrierea lui Jean Bart reprezintă prima biografie a celei dintîi nave-şcoală a marinei noastre, fiind apreciată elogios în primul rînd de către marinari : „Este viaţa lui «Mircea», bătrîna noastră navă-şcoală cu pînze, făşia de suflet românesc care a cutreierat mările 40 de ani, purtînd faima pavilionului românesc pînă în cele mai depărtate porturi ale Mării Nordului. Nava-şcoală care a format pe bordul său pe primii navigatori români de mare" (Contraamiralul I. Bălănescu, Comandorul Eugen Botez, în Dacia, nr. 50 din 7 iunie 1933, p. 1).
Scriitorul cunoscuse îndeaproape viaţa pe acest elegant ve-lier, construit, Ia comanda marinei noastre, de către renumitele şantiere navale „Thames Iron C-ie Worls" din Liverpool, bastiment-şcoală care, după 24 de zile de cursă lungă, ancorează în Galaţi la 12 august 1882. La bordul lui îşi făcuse anii de ucenicie ca marinar, pe puntea lui „Mircea" întreprinsese întiia ieşire în largul Mării Negre, prilej cu care îşi creionează primele impresii din Jurnal de bord şi Schiţe, marine şi militare. In 1903, tot pe puntea acestui vas, i se aduce vestea premierii de către Academia Română a primului său volum, Jurnal de bord.
DIN PERIODICE
AMINTIRI
MISTERUL CASEI DIN SARÂRIE Cu prilejul morţii lui Ion Nădejde
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929), nr. 424 (20 ianuarie), p. 1. După unele mărturii ale autorului, articolul acesta ar fi fost tipărit şi în broşură separată (extras din revistă). Nu am reuşit să descoperim această broşură în nici o bibliotecă şi nici în alte referinţe bibliografice.
Constituind una din piesele de referinţă asupra mişcării socialiste de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, scrierea a fost reprodusă aproape în întregime de I. C. Atanasiu în Pagini din istoria contimporană a României. 1881—3926, voi I, Mişcarea socialistă. 1881—1900, Bucureşti, Editura Adevărul, [1933], p. 22— 28 şi în Amintiri literare despre vechea mişcare socialistă (1870—1900), ediţie, prefaţă şi note de Tiberiu Avramescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 215—223.
In lucrările de sinteză dedicate mişcării muncitoreşti din ţara noastră este menţionată şi memorialistica lui Jean Bart, „entuziastă şi plină de devoţiune faţă de mişcarea socialistă de la finele secolului al XlX-lea" (Mişcarea muncitorească din România, 1893—1900, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 300). Cînd se vorbeşte de legăturile dintre intelectuali şi mişcarea socialistă din ultimele două decenii ale veacului trecut este amintit şi numele autorului Jurnalului de bord şi al Datoriilor uitate : „...literatura şi ideile socialiste au pătruns printre elevii Liceului militar din Iaşi, atrăgîndu-1 şi pe viitorul scriitor Jean Bart (V. Liveanu, Vechea mişcare socialistă şi intelectualitatea, în Lupta de clasă, nr. 9, septembrie 1969, p. 89).
Se păstrează la Muzeul literaturii române, sub nr. 15204, trei variante ale articolului Misterul casei din Sărărie. Sub titlul „Contemporanul" era evanghelia acelei vremi... Variante la un articol şi cu un moto, „O viaţă, un caracter de stoic şi un
579
ultim enciclopedist român", una din variante, intitulată în manuscris Faust-Nădejde, a fost publicată în Manuscriptum, anul II (1971), nr. 2 (3), p. 30—35.
Varianta publicată în Manuscriptum oferă cîteva lucruri noi doar în ceea ce priveşte atmosfera din şcolile laşului acelei vremi, felul în care era privit de către şcolari „nihilistul" Ion Nădejde şi face mai multe nuanţări în ceea ce priveşte ideile ateiste ale secolului care adesea împărţeau elevii unor clase de liceu în „credincioşi", de o parte, şi „atei-revoluţionari", de alta.
Cele relatate de Jean Bart despre Ion Nădejde şi despre mişcarea de la Contemporanul au avut un puternic ecou în presa timpului. în numărul imediat următor al Adevărului literar şi artistic, sub semnătura „Z" (desigur Constantin Graur, aşa cum reiese şi din conţinutul articolului şi care semna adesea cu „Z"), apărea o Completare... istorică la articolul lui Jean Bart, referitoare la mişcarea ateistă întreprinsă de Contemporanul şi la cazul elevului care a „detronat" puterea divină : „Din sursă perfect informată putem arăta în mod exact cum s-a petrecut faptul : C. Graur din Botoşani s-a adresat printr-o carte poştală lui H. Sanielevici cu dubla întrebare foarte precisă : «Te rog să-mi comunici ce este socialismul şi dacă există Dumnezeu !». Fără nici o întîrziere, H. Sanielevici a răspuns, tot prin carte poştală : «Socialismul e mişcarea muncitorilor împotriva trînto-rilor ; cît despre Dumnezeu, te asigur că nu există»" (Z., Completare... istorică, în Adevărul literar şi artistic, nr. 425 din 27 ianuarie 1929, p. 8). în numărul din 24 februarie 1929, Adevărul literar şi artistic, sub titlul Mişcarea socialistă, lansa un apel către toţi cei care au cunoscut vechea mişcare să trimită materiale pentru a fi tipărite în revistă, arătînd că pînă acum au trimis amintiri despre vechea mişcare socialistă Izabela Sadoveanu şi Jean Bart (se referă la Sufletul altor generaţii, publicat de Izabela Sadoveanu în Adevărul literar şi artistic din 22 iulie 1928 şi la Misterul casei din Sărărie de Jean Bart).
Apelul este reinnoit la 3 martie 1929 cînd redacţia ziarului Adevărul menţionează că au promis colaborarea pe lîngă cei doi menţionaţi mai sus şi Th. V. Ficşinescu, C. Z. Buzdugan, Iosif Nădejde. I. Negreanu, dr. Ygrec, Z. C. Arbore şi Const. Graur.
In cadrul acestor preocupări pentru elaborarea unei istorii a socialismului în România s-ar încadra şi tipărirea articolului lui Jean Bart în broşură separată : „Eu am scris mai de mult,
580
după moartea lui Ion Nădejde, o broşurică intitulată Misterul casei din Sărărie, dar chestiunea e mult mai amplă şi întrece competenţa unui singur om" (Romulus Dianu, Cu Jean Bart (Eugen P. Botez) despre el şi despre alţii, în Rampa, nr. 3379 din 29 aprilie 1929, p. 3).
Dealtfel, întotdeauna cînd a avut prilejul — în articole sau în interviuri — Jean Bart cerea elaborarea unei istorii a socialismului în România, făcînd apel în acest sens la cei înrolaţi în mişcare în tinereţe să-şi scrie memoriile. Dintr-un interviu acordat ziarului Adevărul în 1933, desprindem : „Este necesar ca acei cari au fost în vechea mişcare social-democrată şi cari se mai află în viaţă să-şi scrie amintirile şi faptele, chiar cu caracter personal sau polemic, pentru ca în istoria politică a ţării să se cunoască şi etica acelei mişcări". După ce menţionează lucrările apărute sJ3u sub tipar : I. C. Atanasiu (Mişcarea socialistă 1881—3900) şi C. Graur (Cîţiva inşi), face un apel la G. Ibrăileanu şi C. Stere să-şi tipărească memoriile şi să evoce mişcarea socialistă de la sfîrşitul secolului trecut : „Tot astfel d. Ibrăileanu ar putea scrie multe lucruri despre acea epocă şi despre năzuinţele tinerime! socialiste... I-am propus şi d-lui C. Stere să-şi scrie amintirile — şi m-a refuzat. Cînd i-am amintit însă că va fi nevoit să scrie, ca unul care a fost amestecat în mişcarea tinerimei socialiste de pe vremuri, înlocuind prin doctrina poporanistă tot ce a clădit I. Nădejde şi Gherea, a revenit şi mi-a răspuns că propunerea mea e justă şi că va scrie" (C. Să-teanu, Cu scriitorul Jean Bart despre istoricul socialismului din România, în Adevărul, nr. 15035 din 6 ianuarie 1933, p. 3).
Articolul Misterul casei din Sărărie reprezintă un document preţios pentru definirea atmosferei culturale a Iaşilor din deceniul al nouălea al secolului trecut şi bineînţeles pentru biografia spirituală a aceluia care va rămîne în literatura română sub numele de Jean Bart. Mişcarea socialistă a Iaşilor de atunci a avut o influenţă covîrşitoare asupra generaţiilor tinere de intelectuali care, în cea mai mare parte — ca şi Jean Bart — nu s-au dezis niciodată de crezul de tinereţe. Pe bună dreptate se afirma într-un articol din Lumea nouă : „Niciodată, nici ca militar, nici ca scriitor, Jean Bart n-a uitat pe cei mulţi şi necăjiţi, pe muncitorii la o căror şcoală socialistă şi-a făcut educaţia în tinereţe" (del. [N. Deleanu], O comemorare. Jean Bart, în Lumea nouă, nr. 21 din 21 mai 1939, p. 3).
581
Despre anii de tinereţe ai scriitorului, relatează şi Octav Botez, într-un interviu acordat în iulie 1933 : „Fratele meu Jean Bart, elev acum patruzeci de ani în şcoala militară, era împreună cu cei mai buni din generaţia lui un fanatic adept al crezului nou care stăpînea tinerimea, în atmosfera de pe atunci, idealistă şi romantică a laşului. Mă revăd copil de nouă ani, însoţindu-1 duminicile pe străzile oraşului, unde aştepta cu înfrigurare sosirea Muncei, a Lumei nouă sau a Adevărului literar, îl aud discutînd pasionat şi interminabil cu amicii tinereţii lui despre polemicile Evenimentului literar cu Vieaţa lui Vlahuţă şi pronunţînd numele lui Şărcăleanu, Vraja, Spiridon Po-pescu, Raicu Ionescu-Rion" (C. Săteanu : De Ia socialism Ia poporanism. D. Octav Botez despre vechea mişcare socialistă, în Adevărul literar şi artistic, nr. 656 din 2 iulie 1933, p. 1).
ION CREANGA Amintiri
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1930), nr. 489 (20 aprilie), p. 1—2.
Manuscrisul acestor evocări se păstrează la Arhivele Statului, Iaşi, (Ms. 1679). Marginal se menţionează : „Dat de Se-vastos, 27 dec. 1957". La Muzeul literaturii române am identificat două pagini dintr-o variantă a /Iminttrttor despre Ion Creangă (Ms. 15136/1—2).
S-a confruntat textul şi cu manuscrisul păstrat la Iaşi.
Amintirile despre Ion Creangă au fost citite şi în cadrul unei emisiuni radiofonice ţinute de Jean Bart pe 6 aprilie 1930.
Jean Bart a oferit date asupra biografiei lui Creangă şi lui Jean Boutiere pentru lucrarea La vie et l'oeuvre de Ion Creanga, Paris, 1930. La Muzeul literaturii române se păstrează cîteva scrisori adresate de criticul francez lui Jean Bart.
„Figura blîndă şi jovială" a lui Ion Creangă va fi evocată şi în interviurile acordate de Jean Bart, iar Mărturisirile literare făcute în faţa studenţilor de la Seminarul de istoria literaturii moderne în anul 1932 acordă un amplu spaţiu aceluia care fusese în copilăria scriitorului cel mai iubit dascăl al Iaşilor.
582
AMINTIRI DESPRE IOAN N. ROMAN Cu prilejul inaugurării monumentului
A apărut în Adevărul, anul 46 (1932), nr. 14944 (23 septembrie), p. 1—2.
Personalitate marcantă a vieţii culturale dobrogene, prieten al revoluţionarului Rakovski şi al lui C. D. Anghel, colaborator al unor publicaţii progresiste, printre care Literatură si ştiinţă, Evenimentul literar, Adevărul (la care a fost prim-re-dactor pînă în 1893), Ioan N. Roman (1866—1931) a desfăşurat o bogată activitate publicistică, fiind apropiat de mulţi din gazetarii şi scriitorii timpului, printre care şi autorul amintirilor de faţă.
Ca vicepreşedinte al Consiliului general judeţean, apoi ca primar al municipiului Constanţa, decan al baroului Constanţa şi director al ziarelor constănţene Drepturile Dobrogei şi Farul, Ioan N. Roman a răspuns la multe din iniţiativele lui Jean Bart privind asistenţa socială sau propaganda maritimă şi fluvială.
„Polemica" amintită în aceste amintiri a fost provocată de publicarea de către Ioan N. Roman a unei broşuri In contra direcţiei literare de la „Contemporanul" (Iaşi, 1887), în care susţinea că idealurile sociale promovate de Gherea nu erau urmate şi în opera scriitorilor de la Contemporanul. Articolul de răspuns al lui Gherea, Direcţia „Contemporanului" (publicat în Contemporanul, nr. 5, 1887) a fost reluat în volum cu titlul Tendenţionism şi tezism în artă.
AMINTIRI DESPRE SPIRU HARET Apare în Dimineaţa, anul 28 (1932), nr. 9252 (19 decembrie),
p. 4.
Iniţiativele luate de Spiru Haret în domeniul „şcoalei", înţeleasă în sensul cel mai larg al cuvîntului, au fost sprijinite şi de militari. Mulţi dintre aceştia au fost profesori, în oraşele-por-turi, la şcolile de adulţi — încurajate de Spiru Haret. în 1903, cînd comandorul Cezar Boerescu, împreună cu locotenenţii Eu-geniu Botez, Neculai Ionescu-Johnson şi sublocotenentul A, Ne-gulescu sînt trimişi în ancheta Consiliului de război, fiind învi-
583
nuiţi de activitate socialistă pentru că au ţinut cursuri la Şcoala de adulţi din Galaţi, Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii Publice, intervine în favoarea lor susţinînd că „aceşti oameni trebuiesc decoraţi, nu pedepsiţi pentru că îşi sacrifică timpul liber spre a lumina poporul".
MĂRTURISIRI LITERARE
Se tipăresc postum de către D. Caracostea în Revista Fundaţiilor regale, anul XI (1944), nr. 3 (1 martie), p. 557—568, cu o notă a redacţiei : „Din seria de Mărturisiri literare, făcute la Facultatea de litere, Bucureşti, în Seminarul de istoria literaturii române moderne în anul 1932".
Au fost reproduse în volumul Mărturisiri literare. Organizate de D. Caracostea în anii 1932—1933. Ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 101—113.
Profesorul universitar D. Caracostea a organizat la Facultatea de litere din Bucureşti o serie de mărturisiri literare, rostite de unii din cei mai reprezentativi scriitori ai timpului. Erau prezentate în faţa studenţilor şi cadrelor universitare sub forma unor expuneri scrise, redactate însă pe baza unui chestionar alcătuit de D. Caracostea.
Mărturiile literare oferă date preţioase privind formaţia spirituală a scriitorului, legăturile cu mişcarea socialistă şi muncitorească, preferinţele şi opţiunile literare, dar mai ales geneza principalelor sale scrieri : Jurnal de bord, Datorii uitate, Peste Ocean.
O atenţie specială acordă Jean Bart atmosferei umanitariste şi revoluţionare a Iaşilor tinereţei lui. Multe din afirmaţiile de aici fuseseră relatate pe larg în interviuri : „Eu totdeauna m-am socotit însă fiu al laşului. Acolo m-am trezit în lume, mi-am hrănit mintea şi m-am format în mediul romantic şi revoluţionar de altădată, în care s-au închegat marile curente de idei... în copilărie am apucat încă în viaţă pe cîţiva dintre bătrînii generaţiei de la '48. Mi-au rămas în minte unele figuri de bonjurişti şi unionişti moldoveni, în legătură de rudenie sau prietenie cu părinţii mei. Impresie îmi făcea de cîte ori venea în casa noastră poetul Gheorghe Sion, fratele bunicii mele. Apoi mulţi dintre membrii «Junimii» mi-au fost profesori la şcoalele unde am învăţat. Unii dintre socialiştii laşului mi-au fost pro-
584
fesori şi în afară de şcoală. Iar o parte dintre poporanişti mi-au fost colegi şi prieteni din copilărie" (G. Sem, De vorbă cu ă. Jean Bart, în Adevărul literar şi artistic, nr. 287 din 6 iunie 1926, p. 1).
Un alt interviu întregeşte mărturisirile privind debutul publicistic : „Am început a activa ca socialist la vîrsta de 16 ani. Atuncea am urmărit cu pasiune polemica dintre Evenimentul literar, Adevărul literar şi Munca de o parte, şi Vieaţa de altă parte. Primul articol l-am publicat în Munco, sub semnătura «Ion Rotopană, croitor» — numele croitorului de la Liceul militar — prin care îmi exprimam uimirea că Al. Vlahuţă, considerat a face parte din grupul lui Gherea, suflet generos şi bun, nu simpatizează cu mişcarea muncitorimei. Vlahuţă mi-a declarat mai tîrziu că a fost foarte impresionat de cele ce am scris şi credea că autorul era într-adevăr un uvrier" (C. Săteanu, Cu scriitorul Jean Bart despre istoricul socialismului din România, în Adevărul, nr. 15035 din 6 ianuarie 1933, p. 3).
Articolul Să ne dumerească reprezintă de fapt debutul lui Jean Bart în publicistică. Pentru valoarea lui documentară îl reproducem în întregime, aşa cum a fost publicat în Munca, nr. 15 din 12 iunie 1894, p. 4 :
„SA NE DUMEREASCĂ
Trudiţi de muncă, amărîţi de năcazuri şi sărăcie, cînd ieşim seara de la lucru, rupînd din micul nostru salar, ne cumpărăm gazetele, în care trebuie să găsim izvorul din care ne adăpăm, să ne încălzim sufletul şi să ne luminăm mintea.
Şi parcă începusem a înţelege şi prinsesem a-i îndrăgi pe acei cu suflete mari, cari ne întindeau mîna s-o apucăm frăţeşte, să ne sprijinim noi iştia slabi şi încă neluminaţi îndestul pentru a putea păşi noi singuri.
Şi cît eram de mulţămiţi şi ne creştea inema de bucurie, cînd vedeam că de la o bucată de vreme numărul acestora creştea mereu, avînd printre ei scriitori de talent, cunoscuţi şi iubiţi, de toţi.
însă ce ne-a fost dat ochii să vedem ?... Unul dintre cei mai cu vază, cel care zicea odată că-1 doare inema de durerea noastră, d. Vlahuţă, cel care «visa o lume nouă...» ne părăseşte, şi ce e mai mult încă, ceea ce face să ni se strîngă inema de jale e faptul că blîndul şi înţeleptul scriitor nici nu mai vrea să răspundă liniştit şi cuminte, ci o apucă pe struna ridiculi-
585
zarei, bătîndu-şi joc de noi şi de cei cari ne susţin. Vezi nu totdauna ne arde de glume şi de rîs, şi-am vrea ceva mai de seamă, am vrea să ne spuie limpede, să ne lămurească, cum să înţelegem această trecere şi ce să credem de această schimbare, cînd ne vedem batjocoriţi noi ăştia despre cari pînă mai ieri tot d-sa zicea : «că pipăie rănile... cătînd la cei mulţi şi nedreptăţiţi».
Astăzi îndrăznim să-1 întrebăm, să ne răspundă, tot d-nia-sa să ne dumerească.
Şi avem dreptul acesta, noi cari acum ne luminăm, noi care acum ne trezim, noi care ne vedem batjocoriţi în gazeta pe care, din toată sărăcia, cu gologanul nostru o cumpărăm, pentru a găsi în ea izvorul din care să ne adăpăm, să ne încălzim sufletul şi să ne luminăm mintea,
Iaşi
Gh. Rot...
Lucrător croitoriu"
Prin reluarea titlului Să ne dumerească, Vlăhuţă răspunde prompt în Vieaţa : „Iţi mulţumesc, domnule Gh. Rot., pentru frumoasele şi atingătoarele cuvinte ce mi-ai adresat şi te rog să nu mă crezi duşman al celor pe cari nu pot decît să-i iubesc şi să-i stimez din toată inima". Totodată, încercînd să motiveze unele articole publicate în Vieaţa, în cadrul polemicii „Artă cu tendinţă sau artă pentru artă", îi adresează rugămintea de a nu confunda pe „adevăraţii muncitori... cu gălăgioşii făţarnici" (A. Vlăhuţă, „Să ne dumerească" în Vieaţa, nr. 30 din 19 iunie 1894, p. 4).
Răspunsul nu-1 mulţumeşte pe tînărul elev. Revine prin alt articol, Dragostea d-lui Vlăhuţă pentru muncitori, semnat „Un muncitor". După ce spicuieşte cîteva citate din articolele publicate în Vieaţa probabil de V. A. Urechia — încheie polemic : „De aşa dragoste, domnule Vlăhuţă, să ferească D-zeu şi pe vrăjmaşii noştri" (Munca, nr. 17 din 26 iunie 1894, p. 3).
Tot în Munca (nr. 30 din 25 septembrie 1894) publică articolul Internaţionala, semnat „Tr", prescurtare de la „Trotuş", pseudonim sub care va publica în 1896 primele scrieri literare, tot într-o publicaţie socialistă, Lumea nouă literară şi ştiinţifică.
Aşa cum ne dezvăluie autorul în Mărturisiri literare, tot în presa socialistă îi apar şi primele schiţe şi povestiri. Mărturiile asupra debutului literar sînt întregite de diverse interviuri. Ci-
586
tăm din primul interviu acordat de Jean. Bart, în. 1926, Adevărului literar şi artistic : „Am încercat apoi cîteva nuvele cari au fost publicate în Adevărul literar şi Munca, semnate cu pseudonimul «Trotuş»". In continuare Jean Bart dezvăluie căutările şi ezitările pînă a-şi găsi un drum propriu în scris : „Nemulţumit însă de felul cum scriam, n-am mai publicat cîţiva ani nimic. Nu aveam încredere în scrisul meu. Lucram încet, greoi ; rar mă apucam de scris, găsindu-mă într-un mediu milităresc, prea puţin prielnic literaturii... Renunţasem la cariera de scriitor. Ocupaţia, greutăţile vieţii îmi închideau calea artei la care rîvnisem. Totuşi, în orele libere, între calcule nautice, electricitate, balistică şi torpile, în nopţile de serviciu în larg, demonul scrisului mă încerca adesea, chinuindu-mă. Şi atunci îmi notam unele lucruri văzute şi auzite în drumul meu prin lume. Din prima călătorie făcută pe coastele Anatoliei a ieşit Jurnalul de bord. Dar nu publicam nimic, căci îmi lipsea încrederea. în mediul în care mă găseam, trăiam sufleteşte singuratic, nu aveam nici o încurajare şi nu aşteptam nici o părere, doar numai ironii pentru o ocupaţie aşa de puţin serioasă ca literatura. O întîmplare fericită mi-a scos în cale pe unul dintre conducătorii revistei Pagini literare. într-o noapte, la un caj'e-ua-riete din Giurgiu, am întîlnit pe poetul Artur Stavri care mi-a cerut cu stăruinţă să-i trimit o bucată pentru revistă. Primirea neaşteptat de bună a celei dintîi bucăţi, trimisă sub pseudonimul de «Jean Bart» m-a încurajat să colaborez la Pagini literare, unde începuse să apară cele dintîi bucăţi scrise de Sadoveanu, care semna pe atunci «Cobuz». Scrisul meu a plăcut mai mult decît mă aşteptam. Cititorii, critica, Academia m-au încurajat" (G. Sem., De vorbă cu d. Jean Bart, în Adevărul literar şi artistic, nr. 287 din 6 iunie 1926, p. 1).
ÎNSEMNĂRI DIVERSE SALVAŢI COPIII !
Apare ca prefaţă la broşura Ne mor copiii ! Ce-i de făcut ?, Bucureşti, Tipografia Sportul, 1922, p. 3—5 (Asistenţa socială. Serviciul de propagandă. „Din publicaţiile Asistenţei sociale", nr. 4), semnată : „Eugeniu P. Botez, director general al Asistenţei sociale". i
587
Sub acelaşi titlu, Salvaţi copiii!, textul prefeţei a fost reprodus şi în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14239 (29 mai), p. 1—2.
In calitatea sa de prim director general al Asistenţei sociale din ţara noastră, înfiinţată în 1920, Eugeniu Botez a avut o serie de iniţiative pentru ocrotirea copilului : a participat efectiv la organizarea unor dispensare-model pentru copii, antre-nînd în această acţiune Cercurile de gospodine şi Casele naţionale, instituind şi trei premii a cîte 10 000 lei pentru cele mai bune cărţi : „1. O carte de puericultura pentru şcoalele de fete ; 2. îngrijirea copiilor de vîrsta şcoalei primare ; 3. Sfaturi pentru mame".
Şi aici, ca şi în articolul Drepturile copilului (Adevărul nr. 12963 din 20 martie 1926, p. 1), scriitorul făcea un apel fierbinte pentru mobilizarea tuturor forţelor în lupta împotriva mortalităţii copiilor.
Jean Bart este şi autorul unor pagini de literatură pentru cei mici, printre care cităm povestioarele cuprinse în Zîna izvorului sănătăţii, volumaş scos în colaborare cu M. Celarianu şi Dr. Ygrec.
SPRE  SOLIDARITATEA  SOCIALA  A FEMEII Apare în Dimineaţa, anul XX (1923), nr. 5890 (30 martie),
p. 3.
Este un articol-program la inaugurarea „Paginii femeii" în ziarul Dimineaţa. în acelaşi număr este prezentă cu un articol Izabela Sadoveanu, una din conducătoarele mişcării feministe din ţara noastră din acel timp.
LA SFÎNTUL BERNARD
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 308 (31 octombrie), p. 4.
însemnările prilejuite de călătoria la Muntele Sf. Bernard fac parte din ciclul „Scrisori din Elveţia", publicate în anul 1926 în Adevărul literar şi artistic şi în Adevărul. Aceste note de călătorie rămase în revistă nu sînt cu nimic mai prejos decît cele cuprinse în volumul Însemnări şi amintiri (1928).
EUGENE MELCHIOR DE VOGOfi
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929), nr. 437 (21 aprilie), p. 1.
Scriitorul şi criticul literar francez Eugene Melchior, viconte de Vogiie (1848—1910), membru al Academiei Franceze, secretar al Ambasadei franceze la Petersburg între anii 1871—1882, a făcut cunoscută în Franţa literatura rusă prin Romanul rus (1886) şi Maxim Gorkl (1905), lucrările lui fundamentale. Aceste cărţi, ca şi notele lui de călătorie în Orient şi romanul Mailre de la mer, au fost cunoscute si în tara noastră.
ŞCOALA  DE ASISTENŢA SOCIALA
Apare în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14279 (17 iulie), p. 1—2.
înfiinţarea Şcoalei de asistente sociale, de „serviciu social", a fost în mare parte şi rezultatul stăruinţelor lui Jean Bart. Dealtfel, a fost printre primii profesori ai acestei şcoli, avînd repartizate cursurile Organizarea Asistenţei sociale in România şi Asistenţa socială comparată.
Şcoala şi-a desfăşurat activitatea sub îndrumarea directă a lui D. Guşti — pe atunci preşedintele Institutului social român şi decan al Facultăţii de litere — care făcea parte din Comitetul de patronaj.
Articolul lui Jean Bart, împreună cu alte studii şi materiale ca Privire generală asupra situaţiei şi activităţii Asistenţei sociale (1924) sau Asistenţa socială 1920—1930, reprezintă o contribuţie de seamă la înţelegerea rolului Asistenţei sociale ca instituţie nouă în ţara noastră.
Dealtfel, enunţarea tematicii cursurilor ţinute de scriitor reflectă problemele multiple îmbrăţişate :
Cursul Organizarea Asistenţei sociale în România : „încadrarea problemelor de asistenţă socială în cadrul de organizare a societăţilor de asistenţă din România. Mecanismul de funcţionare, gruparea problemelor, bugete, analiza activităţii instituţiu-nilor de asistenţă pe baza rapoartelor oficiale. Metodele de asistenţă întrebuinţate de societăţi. Relaţiunile societăţilor de asis-
589
tentă socială cu comunele şi societăţi" ; cursul Asistenţa comparată : „Studiu comparativ al doctrinelor de asistenţă şi solidaritate în trecut şi prezent. Locul asistenţei sociale în economia socială, faţă de sindicalism, mutualitate, asigurări şi cooperaţii. Lămurirea definiţiilor de : pauperism, mizerie, individ, adult, valid, nevolnic, sărac, bogat, fericit.
Ideea de justiţie în repartizarea bunurilor şi problemelor mizeriei.
Legile de protecţie şi Biroul Internaţional al Muncii de la Geneva.
Studiul mecanismului de asistenţă din diferite ţări faţă de sistemul românesc. Asistenţa în trecutul istoric al ţărilor române.
Danii, eforii, breasla calicilor.
Structura socială a României. Diferenţa dintre viaţa urbană şi rurală. Orăşenii şi sătenii din punct de vedere psihologic, cultural, economic şi politic.
Tehnica aplicării principiilor de ajutor social şi de metodă represivă în România comparativ cu alte ţări." (Programul cursurilor pe 1929—1930 al Şcoalei superioare de Asistenţă socială „Principesa Ileana", în Sănătatea publică, nr. 10—11 din octombrie-noiembrie 1929, p. 1080).
Unele probleme enunţate în articolul Şcoala de asistenţă socială şi în cursurile ţinute la această şcoală vor fi reluate în Asistenţa socială 1920—1930, un microstudiu asupra realizărilor Asistenţei sociale în cei zece ani de existenţă, studiu inclus în lucrarea Zece ani de politică socială în România, editată în anul 1930 de către Ministerul Muncii : „Asistenţa socială ca organizaţie de stat în România este încă la primii paşi. Opera de prevedere socială este foarte complexă, dar cu metodă şi stăruinţă, pas cu pas, va aduce remediile, picătură cu picătură. într-un timp foarte scurt, Asistenţa socială a desfăşurat o largă activitate realizînd o primă serie de creaţii de ocrotire, folositoare ţării. Orice formă ar lua în viitor organizarea Asistenţei sociale, experienţa, munca şi sforţările făcute nu sînt pierdute, ele se însumează, rămîne totdeauna ceva în urmă, care se adaugă la răspîn-direa binelui social" (Jean Bart, Asistenţa socială 1920—1930, Extras din lucrarea Zece ani de politică socială în România, Ministerul Muncii, 1930, p. 30—31).
590
AL VIII-LEA CONGRES AL P.E.N.—CLUBULUI
A apărut în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1930), nr. 501 (13 iulie), p. o.
în urmă cu cinci ani (în mai 1925), Jean Bart făcuse parte din delegaţia scriitorilor români participanţi la al treilea Congres P.E.N.-Club ţinut la Paris. Cu evocarea acelui Congres scriitorul deschidea volumul său de însemnări şi amintiri, editat în 1928.
La Congresul ţinut la Varşovia, delegaţia P.E.N.-Clubului român era format clin Emanoil Bucuţa (în acel timp secretarul P.E.N.-Clubului român), Jean Bart şi ziaristul Radu S. Dragnea. în 22 iunie 1930, E. Bucuţa, trimiţîndu-i o ilustrată lui G. D. Mugur — după salutările de rigoare — adăuga : „Jean Bart, Dragnea sunt în oraş, iar cel din urmă sus, în odaia de la hotel «Bristol» (colecţia Val. Mugur, Constanţa).
La Congresul de la Varşovia au participat 3000 de membri ai P.E.N.-Cluburilor naţionale, din peste 30 de ţări.
Despre întrunirea scriitorilor la Varşovia, în revista Boabe dc grîu, al cărei conducător era, Emanoil Bucuţa redata : „Şedinţele adunării anuale a P.E.N.-Clubului la Varşovia... au fost instructive şi strălucite. Cadrul lor s-a păstrat măreţ, atît cînd a fost vorba de discuţii, cît şi cînd a fost vorba dc festivităţi. Planul zilelor şi împlinirea lui au fost uimitoare şi fără greş. Ţara, prin cele mai de seamă personalităţi, nu numai literare, dar şi politice şi sociale, a înţeles să urmărească de aproape dezbaterile trimişilor a treizeci de literaturi, iar prin frumuseţile istorice sau naturale de la Cracovia şi Zacopane, să-i înconjure de neuitate viziuni" (P.E.N.-Clubul la Varşovia, în Boabe de grîu, nr. 6 din august 1930, p. 375).
LUI MIHAIL SADOVEANU
Apare în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1930), nr. 522 (7 decembrie), p. 1, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la naşterea lui M. Sadoveanu.
De M. Sadoveanu îl lega o veche prietenie.
S-au cunoscut la început doar prin scrierile publicate în Pagini literare, Mihail Sadoveanu semnînd aici sub pseudonimul : „M. S. Cobuz". Mai tîrziu, prin 1922, Mihail Sadoveanu va evoca momentul cînd, la Iaşi, ia cunoştinţă de pseudonimul cu
591
rezonanţe exotice sub care apăruseră primele pagini din Jurnalul de bord : „Subt teiul lui Eminescu, la Copou, prietinii adunaţi în jurul proaspetei foi săptămînale [Pagini literare] făceam felurite supoziţii şi pronosticuri asupra numelor nouă. Cine-i Jean Bart ? Fără îndoială, un fericit între fericiţi care colindă lumea şi vede minuni" (Mihail Sadoveanu, „Jurnal de bord", în Viaţa românească, nr. 8, august 1922, p. 296).
Mihail Sadoveanu va prezenta, la 8 iunie 1922, în şedinţa Academiei Române, raportul asupra activităţii literare a lui Jean Bart, în urma căruia este primit în unanimitate ca membru corespondent al Academiei Române la secţia literară „ca o răsplată pentru trecut şi îndemn pentru viitor", scrierile lui fiind interesante „nu numai prin calităţile artistice", dar şi prin faptul că sînt printre primele lucrări în genul lor : „Impresii de călătorie pe mare" (Analele Academiei Române, tom. XLII, şedinţele din 1921—1922, Partea administrativă şi Dezbaterile, p. 121).
O STATUIE LUI KOGĂLNICEANU PE MALUL DUNĂRII
Apare în Adevărul, anul 44 (1931), nr. 14573 (5 iulie), p. 1, cu prilejul comemorării a 40 de ani de la moartea lui M. Kogălniceanu.
Ca deputat, ministru de Interne şi prim-ministru, Mihail Kogălniceanu a apărat drepturile legitime ale poporului român la Dunăre şi mare. Este şi autorul unor lucrări de referinţă în acest domeniu : Cestiunea Dunării. Discursuri rostite în Cameră, 1882 ; Cestiunea Dunării. Partea I, II, Bucureşti, 1882 ; Raportul la proiectul de lege pentru reînfiinţarea porturilor-france Galaţi şi Brăila, 1885.
Cele afirmate de Kogălniceanu la timpul său („Cheia mîn-tuirii noastre este drumul Dunărei spre marea deschisă" şi „Poporul român fără Dunăre şi mare nu poate exista") au devenit adevărate lozinci sub care s-a desfăşurat lupta pentru dezvoltarea marinei noastre maritime si fluviale.
ACVARIU ŞI MUZEU MARITIM LA CONSTANŢA
Apare în Adevărul, anul 46 (1932), nr. 14945 (24 septembrie), p. 1—2.
Reprodus în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 11 (septembrie), p. 327—328.
Problema înfiinţării unui acvariu la Constanţa s-a pus în mod deosebit în decembrie 1930, cu prilejul deschiderii unor cursuri speciale dedicate Dunării şi mării. Iniţiate de Jean Bart şi Emanoil Bucuţa şi intitulate „Şcoala apei", cursurile s-au desfăşurat la Constanţa, fiind de faţă, la deschidere, D. Guşti, pe atunci ministrul Instrucţiei, amiralul I. Bălănescu, Jean Bart şi Apostol D. Culea. Cursanţii erau în majoritate învăţători de la sate şi oraşe.
în birourile Ligii Navale — secţia Constanţa, „se pune la cale acvariul în toate amănuntele". Se hotărăşte ca loc pentru acvariu clădirea din faţa Cazinoului.
Acvariul ca şi muzeul maritim al ţării noastre s-au realizat mult mai tîrziu. Totuşi, la sugestia lui Jean Bart s-au amenajat în localul Ligii Navale din Constanţa cîteva săli cu exponate dedicate marinei. Ideea a fost pusă în practică de contraamiralul I. Bălănescu care mărturisea : „De la el folosesc sugestiunea de a înfiinţa un mic muzeu al marinei în localul Ligei Navale din Constanţa. Portretul lui Jean Bart îşi va avea locul de cinste în localul seeţiunci noastre" (Contraamiral I. Bălănescu : Comandorul Eugen Botez, în Dacia, nr. 50 din 7 iunie 1933, p. 3).
PREFAŢA LA
ISTORICUL MIŞCĂRILOR MUNCITOREŞTI DIN PORTURI
Lucrarea lui Lazăr Măglaşu şi N. Deleanu, Istoricul mişcărilor muncitoreşti din porturi, cu o prefaţă de Jean Bart şi o Anexă (Harta Dunărei şi Mării Negre cu porturile) apare în Editura Uniunei Muncitorilor din Porturile României, Bucureşti, 1932. Un Cuvînt înainte al autorilor se încheie în sensul celor discutate în prefaţă : „Dacă nu pe altă cale, dar cel puţin clin volumul acesta modest, urmat de istoriile mişcărilor muncitoreşti din alte bresle, va trebui să se înjghebe marea istorie a socialismului din România, despre care d. Jean Bart pomeneşte în frumoasa d-sale prefaţă, pentru care noi îi rămînem recunoscători" (p. 6).
592
593
în jurul anului 1930, cînd s-a hotărît elaborarea unui Regulament de aplicare a legii pentru organizarea muncii în porturi, Jean Bart a fost delegat din partea Ministerului Muncii, ca, împreună cu Lazăr Măglaşu, reprezentantul muncitorilor din porturi, să întocmească acest Regulament.
Lazăr Măglaşu, secretar al Uniunii Muncitorilor din Porturi din 1923 pînă în 1940, şi Jean Bart au vizitat, timp de o lună, principalele porturi dunărene : Turnu-Severin, Giurgiu, Galaţi, Brăila, Tulcea, Sulina şi Constanţa, culegînd material şi propuneri pentru definitivarea Regulamentului de muncă în porturi.
Elaborarea unui regulament cu privire la munca marinarilor se făcea şi ca urmare a recomandărilor Biroului Internaţional al Muncii de la Geneva, care, la prima Conferinţă Internaţională a Muncii din 1926, înscrisese pe ordinea de zi : „Codificarea internaţională a regulilor relative la contractul de angajament al marinarilor".
La Conferinţa Maritimă, ţinută tot la Geneva, în 1929, participa chiar Jean Bart ca delegat guvernamental şi conducător al delegaţiei. Din delegaţie mai făceau parte Ion Mirescu şi Lazăr Măglaşu din partea muncitorilor din porturi şi Mircea Botez, delegat al patronilor. La deschiderea Conferinţei, cînd s-a pus la vot admiterea delegaţiilor fiecărei ţări în parte, delegatul guvernamental român a avut curajul să spună un nu răspicat participării delegaţiei Italiei, ţară în care, din ordinul lui Mu-ssolini. sindicatele fuseseră desfiinţate.
Poziţia adoptată de şeful delegaţiei României — singurul care se opunea participării delegaţiei fasciste italiene — putea duce la ruperea relaţiilor diplomatice cu Italia. Incidentul a fost aplanat numai la intervenţia ambasadorului român în Elveţia.
Desigur, măsurile întreprinse de Eugeniu Botez în calitate de comisar maritim al portului Sulina ■— enunţate pe larg în Prefaţa la Istoricul mişcărilor muncitoreşti din porturi — nu au dus la schimbări radicale în regimul de muncă în porturi. Ele avansau însă cîteva idei pentru o reglementare mai judicioasă, înlăturînd atotputernicia vătafilor : „Şi, într-adevăr, tot ce înfăptuise în mic comandorul Botez la Sulina pentru muncitori a servit ca model, după război, pentru legiuirile Ministerului Muncii. însuşi Jean Bart a dat îndrumările generale, în calitatea ce a deţinut-o după război, cîţiva ani, ca director general al ministerului şi organizator al Asistenţei sociale" (del.
(N. Deieanu], O comemorare. Jean Bart, în Lumea nouă, nr. 2! din 21 mai 1939, p. 3).
Uniunea marinarilor din porturi a întreţinut un adevărat, cult memoriei comandorului Eugeniu Botez. O lucrare apărută în 1934, de Lazăr Măglaşu şi Nicolae Deieanu, Marinarii comerciali şi problema organizării lor, cu o prefaţă de prof. G. Vlă-descu-Răcoasa, purta, pe coperta exterioară, portretul lui Jean Bart încadrat de menţiunea : „Memoriei lui Jean Bart (comandor Eugen Botez). Aceluia care a fost sfătuitorul cel mai preţios al marinarilor şi prietenul sincer al mişcării muncitoreşti — smuls dintre noi în 1933, la maturitatea talentului şi credinţei lui într-o lume nouă — închină autorii această modestă lucrare despre viaţa şi aspiraţiile marinarilor români".
în lucrarea sa dedicată mişcării socialiste, I. C. Atanasiu arată că „...între ofiţerii din marină, mişcarea socialistă avea foarte multe simpatii. Unii dintre ei au avut chiar neplăceri de la autorităţile militare superioare din această pricină" (I. C. Atanasiu, Pagini din istoria contimporană a României 1881—1916, voi. I, Mişcarea socialistă. 1881—2900, Bucureşti, Editura Adevărul [1933J, p. 80). Şi autorul citează la loc de frunte pe Jean Bart (comandorul Eugeniu Rotez).
ÎN JURUL UNEI EXPOZIŢII
Apare în România maritimă şi fluvială, anul II (1933), nr. I (ianuarie), p. 15.
Articolul este prilejuit de deschiderea unei expoziţii, în capitală, dedicată exclusiv picturilor marine semnate „Ştiubei", autorul a numeroase pînze inspirate din viaţa marinarilor, printre ele numărîndu-se cunoscutul tablou ce reprezintă bricul „Mircea".
Alături de Arthur Verona şi de Eugen Voinescu, cel care ilustrase Jurnalul de bord al lui Jean Bart, D. Ştiubei trecea, drept unul dintre cei mai buni pictori de inspiraţie marină din ţara noastră. Lui îi aparţine şi un tablou ce înfăţişează pe Jean Bart în costum de marinar, precum şi ilustraţiile la ediţia de Schiţe marine din 1953.
594
BIBLIOGRAFIE
OPERA
A. ÎN VOLUME I. SCRIERI LITERARE
Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare. Bucureşti, Editura Institutului de arte grafice Eminescu, 1901, CV + 102 p., cu ilustraţii de Arthur Verona.
Cuprinsul : Jurnalul de bord al lui Jean Bart : I. Sulina, 1 august; II. Pe mare, 2 august; III. Pe mare, 4 august ; IV. Pe mare, 5 august; V. Pe mare, 6 august ; VI. Tre-bîzonda, 7 august; VII. Trebizonda, 8 august ; VIII. Pla-tana, 8 august; IX. Vona, 11 august; X. Samsun, 16 august ,* XI. Sinope, 26 august; XII. Pe mare, 29 august ; Schiţe marine şi militare : Moartea pilotului, Din concentrare, Cimitirul maritim, Iapa căpitanului, Rătăcit, La poarta spitalului, Şoimul, O înmormîntare militară, Singură, Pe Dunăre, Mărgărint beţivul, După furtună, Amintiri din manevre.
Datorii uitate. Documente omeneşti. Nuvele. Bucureşti, Editura librăriei H. Steinberg (Stab. Grafic H. Steinberg), 1916, 311 p.
Cuprinsul: Datorii uitate, In cuşca leului, Bădiţa Gîlcă ; Documente omeneşti: La conferinţă, Prima dată, O protestare postumă, Raiul-Lupilor, Scrisorile tatei, Acasă şi în război. In ziua despărţirii, Din concentrare, O înmormîntare militară, Amintiri din manevre, După douăzeci de ani.
In cuşca leului, Bucureşti, Alcalay & Co. (Tipografia Grossmann),
1916, 31 p. („Scriitori români", no. 14).
Cuprinsul : In cuşca leului, Acasă şi în război. Jurnal de bord. Carte premiată de Academia Română. Ediţia
a Il-a adăogită. [Bucureşti], Editura librăriei şi tipografiei
H. Steinberg (Atelierele grafice H. Steinberg), 1916, LXXVI
59»
4- 88 p., cu ilustraţii de Arthur Verona si Eugeniu Voinescu. Cuprinsul : Jurnalul de bord al lui Jean Bart; Schiţe marine : Moartea pilotului, Rătăcit, Şoimul, Singură, După furtună, Cimitirul maritim ; Din al doilea „Jurnal de bord": Intîlniri în Arhipelag, In Creta, De la Rodos la Kalimno, La Academia militară americană.
Datorii uitate. Ediţia Il-a. Carte premiată de Academia Română. Iaşi, Editura Viaţa românească, 1921, 184 p. Cuprinsul : Datorii uitate, în cuşca  leului, Bădiţa Gîlcă, După douăzeci de ani.
Jurnal de bord. Ediţia a III-a. Carte premiată de Academia Română. Iaşi, Editura Viaţa românească, [1921], 168 [—171] p.
Cuprinsul : Jurnalul de bord al lui Jean Bart ; Schiţe marine : Moartea pilotului, Rătăcit, Şoimul, Singură. După furtună, Cimitirul maritim, întîlniri i,i Arhipelag, în Creta, De la Rodos la Kalimno. Prinţesa Bibiţa. Bucureşti, Editura Viaţa românească, Tipografia Răsăritul, 1923, 120 p.
Cuprinsul : Prinţesa Bibiţa, într-o sîmbăiă, Hormuz Talek, Horaţiu Baltă, Cazul de la farul Olinca; în Gibraltar. Dintr-un jurnal de bord : Privind scoarţa pămîntului, în vegetaţia nebună, O mică republică subt protecţia Marei Puteri Britanice, între Albion şi Andaluzia. în Deltă... Bucureşti, Tipografia Răsăritul, [1925], 102 p.
Cuprinsul : Rătăcind prin Deltă, Cafeaua şefului. Schiţă, Escadra intră în port. Amintiri, Raiul-Lupilor, La conferinţă. Documente omeneşti, O protestare postumă, Prima dată.
Proză. Bucureşti, Cartea românească, [1925], 48 p., cu o prezentare a scriitorului, nesemnată. („Pagini alese din scriitorii români", nr. 119—120).
Cuprinsul : Moartea pilotului, Raiul-Lupilor, Horaţiu Baltă, La Academia militară americană (Dintr-un jurnal de bord), întîlniri în Arhipelag. Peste Ocean. Note dintr-o călătorie în America de Nord. Bucureşti. Editura I. Brănişteanu, 1926, 119 p., cu ilustraţii + 4 planşe.
Cuprinsul : în biuroul „Nord-Lloyd"-ului german din Bre-ma, îmbarcarea pe „Kaiser-Wilhelm" şi plecarea din Kai-
600
t
,1
serhafen, în larg, Patru iulie, Sărbătoarea naţională americană, Emigranţii, La ţărmul american, New York : zgîrtenori, La Bursă, De vorbă c-un prieten, Reporterul american, La Academia militară americană, In ghetto american, Pittsburg, ţara oţelului, In cartierul şcoalelor din Carne-gie, Privind din paradis în infern, La o fereastră de la etajul al optsprezecelea, O seară în lumea galbenă din Chicago, La Niagara, Minciunile lui Chateaubriand şi literatura americană, Pe Mississippi, Pericolul negru, între Atlantic şi Pacific, Aur, Intre români; Yellowstone : Ţara minunilor, Izvoarele fierbinţi de la Mamut, Lacul-Casto-rilor, In bazenul gheizerilor, Gigantul strănută, în faţa urşilor negri, Pe lacul Yellowstone, Pieile-Roşii.
Datorii uitate. Ediţia a III-a. Carte premiată ele Academia Română, Bucureşti, Editura literară a Casei Şcoalelor, [1928], 152 p. Acelaşi cuprins ca la ediţia a Il-a, din 1916.
Schije marine din lumea porturilor. Bucureşti, Editura Cartea românească, [1928], 128 p.
Cuprinsul : Fără permis de export, Trei dezertori, Pleca un vapor din port, Epidemie de emigrare, în Vinerea Paştilor, La Betleem, Escadra intră în port, Intrarea clinilor în Anglia este strict oprită, însemnări şi amintiri. [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, 221 [—224] p.
Cuprinsul : însemnări: Congresul internaţional al scriitorilor, La mormîntul lui Jean-Jacques Rousseau, Majesla-tea-sa bacşişul, Privind portretul lui Tolstoi, Recitind pe Stendhal, Dezrădăcinare sau transplantare ?, La vitrina unei librării din Ardeal, Instituţii de îndreptare, Hîrtie de stuf, Evanghelia bogăţiei, între religie şi ştiinţă, O scrisoare inedită a lui Ion Ghica; Scrisori din Elveţia : Un stat de cetăţeni conştienţi, Tradiţii geneveze, Utopiile de azi sunt banalităţile de mîine, Să burghezeşte clasa muncitoare ?; Scrisori din Orient : Albii au pierdut prestigiul în ochii negrilor şi ai galbenilor, Impresii din Stambulul modernizat, încercările de europenizare a Turciei, Kema-lismul, Criza de emancipare în Egipt, Conflictul anglo-egiptean pe timpul războiului mondial, Biblioteca din Alexandria, Farul din Alexandria, Legături comerciale între Valea Dunării şi Valea Nilului, Canalul de Suez, Unde s-a născut Isus ? îndrumare pe căile mărilor, Troienele sau
601
valurile lui Traian; Amintiri: Esenţă de literatură, Caragiale şi natura, Moartea lui Mihai Pastia, Hoţul de cozonaci, Românii din Istria, Un critic de război, Scrisorile tatei, Acasă şi în război, In ziua despărţirei, De vorbă cu un cunoscut scriitor de la „Adevărul literar". Peste ocean. Note dintr-o călătorie în America de Nord. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Cartea românească, [1929], 251 [—254] p.
Cuprinsul este identic cu cel de la prima ediţie, din 1926. O corabie românească. Nava-şcoală bricul „Mircea". Bucureşti* Institutul de arte grafice E. Marvan, [1931], 36 p„ cu ilustraţii (Liga Navală Română. Din conferinţele Universităţii libere „Coasta de argint").
Cuprinsul : De la arca lui Noe la transatlantic, Românii la mare, Nava-şcoală bricul „Mircea", In coada unui ciclon, O sărbătoare originală, Şcoala între cele două infinite, Din amintirile bordului, Pe apă e calea mîntuirii noastre.
Pe drumuri de apă. Bucureşti, Editura librăriei universala Alcalay & Co., [1931], 95 p. („Biblioteca pentru toţi", nr. 1266). Cuprinsul : în Gibraltar : Privind scoarţa pămîntului, In vegetaţia nebună, O mică republică sub protecţia Marii Puterii Britanice, Intre Albion şi Andaluzia, Intrarea Clinilor în Anglia este strict oprită; In America de Nord fragmente din Peste Ocean. Note dintr-o călătorie în America de Nord : La o fereastră de la etajul al optsprezecelea, O seară în lumea galbenă; La Betleem.
Europolis. Roman. [Bucureşti], Editura Adevărul, [1933], 399 p.
Europolis. Roman. Ediţia a II-a. Cu o prefaţă de G. Călinescu. [Bucureşti], Editura Adevărul, [1933], VIII + 358 p.
Europolis. Roman. Ediţia a IlI-a. Cu o prefaţă de G. Călinescu şi portretul autorului — desen de Lilly Verea-Schneider. Bucureşti, Editura Cugetarea, Georgescu Delafras, [1939], 397 p.
Schiţe marine. [Cu o prefaţă a editurii]. Ilustraţii de D. Ştiubei, Bucureşti, Editura tineretului a CC. al U.T.M., 1953, 122 [—128] p. („Biblioteca şcolarului").
Cuprinsul : Jurnal de bord : [Jurnalul de bord al lui Jean Bart] (Fragmente) ; Moartea pilotului, Şoimul, Singură, De la Rodos la Kalimno ; Peste Ocean. Note dintr-o călătorie în America de Nord : Emigranţii  (fragment),  La ţărmul
602
american; Schiţe marine din lumea porturilor : Fără permis de export, Trei dezertori, Intrarea elinilor în Anglia este strict oprită.
Datorii uitate. Cu o prefaţă de I. Cremer. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, 1954, 254 [—256] p., cu un portret al scriitorului („Biblioteca pentru toţi"). Cuprinsul : Jurnalul de bord al lui Jean Bart (fragmente) : Capitolele II, XII ; Schiţe marine : Moartea pilotului, Rătăcit, Şoimul, Singură, După furtună ; Datorii uitate : Datorii uitate, Bădiţa Gîlcă ; In Deltă...: Cafeaua şefului, La conferinţă, O protestare postumă, Prima dată; Schiţe marine din lumea porturilor : Fără permis de export, Trei dezertori, Intrarea clinilor în Anglia este strict oprită ; însemnări şi amintiri: Majestatea-sa bacşişul, In ziua despărţirii ; Anexă: Iapa căpitanului, Din concentrare, O înmormîntare militară, Amintiri din manevre.
Europolis. Cu o prefaţă de George Ivaşcu. Coperta şi ilustraţiile : Sorin Ionescu. Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, [1956], 302[—304] p.
Schiţe marine. Scrieri alese. Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Sanda Radian. [Bucureşti], Editura tineretului, 1960, 244 — [260] p. („Biblioteca şcolarului", nr. 29). Cuprinsul : Jurnalul de bord al lui Jean Bart (fragmente) : capitolele I, II, IV, VI, XII ; Schiţe marine : Rătăcit, Şoimul, Singură, După furtună, Cimitirul maritim, Iapa căpitanului, De la Rodos la Kalimno; Datorii uitate : Datorii uitate, Bădiţa Gilcă, Prima dată, O protestare postumă, Din concentrare, O înmormîntare militară; Schiţe marine din lumea porturilor : Fără permis de export, Trei dezertori, Intrarea dinilor în Anglia este strict oprită; Europolis (fragmente) : capitolele I, V, VI, VII, VIII, XVI, XVII, Epilog ; Aprecieri critice ; Tablou bibliografic ; Teme.
Europolis. Roman. Prefaţă de George Ivaşcu. Ediţie îngrijită în redacţie de C. Mohanu. [Bucureşti], Editura pentru literatură, 1962, XVI + 303 [—305] p. („Biblioteca pentru toţi", nr. 118).
Jurnal de bord. Prefaţă şi note de Virgiliu Ene. [Bucureşti], Editura tineretului [1965], 271 p. („Biblioteca şcolarului"). Cuprinsul : Jurnalul de bord al lui Jean Bart (fragmente): capitolele I, II, III, IV, V, VI, XII ; Schiţe marine : Moartea pilotului, Rătăcit, Şoimul, Singur», După furtună, Ci-
603
mitirul maritim. De la Rodos la Kalimno, Iapa căpitanului ; Datorii uitate : Datorii uitate, Bădiţa Gîlcă, Din concentrare, O înmormîntare militară, Amintiri din manevre ; In Deltă...: Cafeaua şefului, La conferinţă, O protestare postumă, Prima dată; Schiţe marine din lumea porturilor : Fără permis de export, Trei dezertori, Intrarea dinilor în Anglia este strict oprită; Însemnări şi amintiri : In ziua despărţirii; Aprecieri critice; Tablou bibliografic; Teme. Schiţe marine. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi glosar de C. Mo-hanu, coperta şi ilustraţiile de Tia Peltz. [Bucureşti], [1968], Editura militară, XXXVI + 265 [—268] p. + 1 f. portret şi ilustraţiile.
Cuprinsul : Jurnalul de bord al lui Jean Bart; Schiţe marine : Moartea pilotului, Rătăcit, Şoimul, Singură, După furtună, Cimitirul maritim, întîlniri în Arhipelag, în Creta, De la Rodos la Kalimno; în Gibrăltar. Dintr-un jurnal de bord : Privind scoarţa pămîntului, în vegetaţia nebună, O mică republică subt protecţia Marei Puteri Britanice, Intre Albion şi Andaluzia ; In Deltă... : Cafeaua şefului. Schiţă, O protestaie postumă; Peste Ocean. Note dintr-o călătorie în America de Nord (Fragmente) : La ţărmul american, La Niagara, între români; Yellowstone : Ţara minunilor, Izvoarele fierbinţi de la Mamut, Lacul-Castorilor, în bazenul gheizerilor, Gigantul strănută, în faţa urşilor negri, Pe lacul Yellowstone, Pieile-Roşii; Schiţe marine din lumea porturilor: Fără permis de export, Trei dezertori, Escadra intră în port, Intrarea dinilor în Anglia este strict oprită; O corabie românească. Nava-şcoală bricul „Mircea" ; Cartea Dunărei (fragment): Introducere; Glosar.
După furtună. [Bucureşti], Editura tineretului, [1969], 123[—127] p. („Prima mea bibliotecă", nr. 18).
Cuprinsul : Rătăcit, Şoimul, Singură, După furtună, Cimitirul maritim, Iapa căpitanului, Fără permis de export, Intrarea dinilor în Anglia este strict oprită.
Europolis. Roman. Cu o prefaţă de Octav Botez. Ediţie îngrijită, note şi tabel cronologic de C. Mohanu. Ilustraţia copertei : Florica Ţapu. Bucureşti, Editura Minerva, 1971, 335 p. 4- LVI („Biblioteca pentru toţi", nr. 118, ediţia a Il-a).
Jurnal de bord. Bucureşti, Editura Minerva, 1974. Coperta Ioan Grigorescu, 491 p.
604
Cuprinsul : Jurnalul de bord al lui Jean Bart; Schiţe marine : Moartea pilotului, Rătăcit, Şoimul, Singură, După furtură, Cimitirul maritim ; Din al doilea „Jurnal de bord": întîlniri în Arhipelag, In Creta, De la Rodos la Kalimno ; Datorii uitate : Datorii uitate, Bădiţa Gîlcă, După douăzeci de ani; în Gibrăltar. Dintr-un jurnal de bord ; în Deltă... : Rătăcind prin Deltă, Cafeaua şefului. Schiţă, O protestare postumă, Prima dată; Peste Ocean. Note dintr-o călătorie în America de Nord; Schiţe marine din lumea porturilor : Fără permis de export, Trei dezertori, Intrarea dinilor în Anglia este strict oprită; însemnări şi amintiri: Majestatea-sa bacşişul; Cartea Dunărei (fragment) : Introducere ; Glosar.
Scrieri. Voi. I : Jurnal de bord. Datorii uitate. în Deltă... Peste Ocean. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie dâ C. Mohanu. Bucureşti, Editura Minerva, 1974 („Restitutio") LXIII + 608 p. + 17 f. pl.
Cuprinsul : Jurnal de bord : Jurnalul de bord al lui Jean Bart; Schiţe marine : Moartea pilotului, Rătăcit, Şoimul, Singură, După furtună, Cimitirul maritim; Din al doilea „Jurnal de bord" : Întîlniri în Arhipelag; în Creta, De la Rodos la Kalimno ; Datorii uitate : Datorii uitate, în cuşca leului, Bădiţa Gîlcă, După douăzeci de ani; Prinţesa Bibiţa : Prinţesa Bibiţa, într-o sîmbătă, Horaţiu Baltă. Documente omeneşti ; în Gibrăltar. Dintr-un jurnal de bord ; în Deltă... : Rătăcind prin Deltă, Cafeaua şefului. Schiţă, Raiul-Lupilor, La conferinţă. Documente omeneşti, O protestare postumă, Prima dată; Peste Ocean. Note dintr-o călătorie în America de Nord; Addenda. Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare, 1901 : Iapa căpitanului, La poarta spitalului, Pe Dunăre, Mărgărint beţiviul; Datorii uitate. Documente omeneşti, 1916 : Din concentrare, O în-mormîntare militară, Amintiri din manevre. Schiţe marine din lumea porturilor. Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Virgiliu Ene. Bucureşti, 1975, Editura Ion Creangă, 238 p. („Biblioteca şcolarului", nr. 84).
Cuprinsul : Jurnalul de bord al lui Jean Bart [Fragmente] : capitolele I, II, III, XII ; Schiţe marine : Moartea pilotului, Rătăcit, Şoimul, Singură, De la Rodos la Kalimno; Datorii uitate ; în Deltă... : Cafeaua şefului. Schiţă. La con-
605
ferinţă, O protestare postumă, Prima dată; Peste Ocean. Note dintr-o călătorie în America de Nord : Intre români; Schiţe marine din lumea porturilor: Fără permis de export, Intrarea dinilor în Anglia este strict oprită; însemnări şi amintiri: Majestatea-sa bacşişul, In ziua despărţirii ; O corabie românească. Nava-şcoală bricul „Mircea" ; [Alte schiţe] : Iapa căpitanului, Din concentrare, O înmormîntare militară, Amintiri din manevre; Aprecieri critice ; Tablou bibliografic.
II. SCRIERI DEDICATE DUNĂRII
Memoriu asupra Comisiunei Europene Dunărene din punct de vedere politic şi militar. Material de studii pregătitoare în vederea viitoarelor aranjamente în chestia Dunărei, [întocmit de] comisar maritim al portului Sulina, căpitan Eugeniu Botez, Galaţi, Tipo-Litografia A. Friedmann, 1913, 1 f. + 52 p. (Inspectoratul General al Navigaţiei şi Porturilor), [litografiat].
Cum se dezleagă chestiunea Dunării ? Conferinţă. Chişinău, Editura Societăţii „Glasul ţării", 1919, 28 p.
La question du Danube et sa solution. Galaţi, Stabilimentul grafic Moldova, 1920, 49 p.
Dunărea şi comisiile ei, în volumul Politica externă a României. 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, Cultura naţională, (1925], p. 195—204 („Conferinţe ţinute în 1923—1924").
Cartea Dunărei. [Bucureşti], Biblioteca Ligei Navale, 1933, 135 [—137] p. cu ilustraţii + 2 hărţi. Cu o notă din partea Ligii Navale Române şi o Prefaţă semnată de prof. I. Simio-nescu.
Cuprinsul : Introducere : I. O călătorie pe Dunăre, II. Lumea Dunărei, III. Bogăţiile naturale ale Dunărei, IV. Negoţul pe Dunăre, V. Ce este chestia Dunărei ?, VI. Viitorul Dunărei.
III. LUCRĂRI MILITARE, SOCIALE
Bulgarii şi noi în apărarea naţională. Scrisoare deschisă d-lui ministru al Războiului. Galaţi, Tipografia A. Friedmann, 1905, 18 p., semnată : „A.L.".
606
Alcoolismul, problemă internaţională. Bucureşti, Atelierele grafice Răsăritul, 1929, 63 p. (Din public. Asoc. „Sănătatea socială", afiliată Centralei Caselor Naţionale).
Asistenţa socială. 1920—1930, în volumul Zece ani de politică socială în România a Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. [Bucureşti], Institutul de arte grafice Eminescu S.A., [1930], p. 225—255 (s-a tipărit şi în extras, 31 p.).
Educaţia economică a omului din regiunea apelor, în volumul Programa de lucriL pentru acţiunea culturală. Bucureşti, 1933, p. 44—48 (Ministerul Industriei, Cultelor şi Artelor, Direcţia Educaţiei poporului).
IV. LUCRĂRI SCRISE lN COLABORARE
Botez, Eugeniu şi Nicolae Kiriţescu, locotenenţii. Războiul pe Dunăre. Volumul I. Operaţiile fluviale şi maritime ale războiului din 1877—1878. Bucureşti, 1904, 246 p. [Pe coperta interioară se menţionează şi volumul II : Elemente de tactică fluvială, dar acesta n-a mai apărut]; Ediţia a II-a, întregită cu o secţiune inedită şi Prefaţă de general Hîrjeu, Bucureşti, Stabilimentul grafic Fabrica de cartonaje Albert Baer, 1905, 295 p. + X.
Bart, Jean, Const. Calmuschi şi G. Orleanu. Sărmanul Dionis. Poemă scenică în 5 tablouri. Scoasă şi adaptată pentru scenă din nuvela „Sărmanul Dionis" şi poeziile lui Mihail Eminescu, de... pentru festivalul dat în Galaţi la 14 iunie 1909, cu ocazia aniversării a XX-a de la moartea poetului. Bucureşti, 1909, Atelierele Socec & Co., 43 p. ; reprodusă în volumul Omagiu lui Mihai Eminescu, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa. 15 ianuarie 1850, 16 iunie 1889, 16 iunie 1909. Comitetul comemorării, Galaţi—Bucureşti, 1909, Atelierele grafice Socec, p. 156—185.
Bart, Jean, Dr. Ygrec [I. Glicsmann], M. Celarianu. Zîna izvorului sănătăţii. Povestiri pentru copii. Bucureşti, Editura Adevărul, S. A., [f. a.], 57 p.
Cuprinsul : Revolta copiilor, Fîntina lui Dumitru a Preotesei, Nunta piticilor, Rugăciunea unui copil, Ţapul cel înţelept, Zîna gîngăniilor.
607
V. PREFEŢE
Ne mor copiii! Ce-i de făcut ? Cu un cuvînt înainte intitulat Salvaţi copiii! semnat de Eugeniu P. Botez, director general al Asistenţei sociale. [Bucureşti], [Tipografia Sportul], 1922, 39 p. cu ilustr. + 3 f. pl. (Asistenţa socială. Serviciul de propagandă. „Din publicaţiile Asistenţei sociale"', nr. 4).
Măglaşu, Lazăr şi Nicolae Deieanu : Istoricul mişcărilor muncitoreşti din porturi. Cu o prefaţă de Jean Bart. Anexă : Harta Dunărei şi Mării Negre cu porturile. Bucureşti, 1932, Editura Uniunei Muncitorilor din Porturile României, X + 221 p., cu ilustraţii.
Iiiescu-Brînceni, N. : Vînt, valuri, stuf. Notiţele unui pînzar. Cu o prefaţă — din partea Ligei Navale de Jean Bart. Bucureşti, Institutul de arte grafice Ed. Marvan, 1932, 56 p. cu ilustraţii + 1 f (hartă) („Biblioteca Yacht-Club", Bucureşti).
VI. IN ANTOLOGII
Marea. Antologie de proză şi versuri clin scriitorii români de C. Tonegaru. [Cuvînt înainte C. Tonegaru]. Bucureşti, Tip. şi Stabilimentul de arte grafice George Ionescu, 1912. Cuprinde : Dintr-un jurnal de bord (p. 5—11) şi Moartea pilotului (p. 12—17), precedate de o scurtă prezentare a scriitorului.
Poezia mărei. Antologie de C.  Tonegaro.   Bucureşti, Minerva,
institut de arte grafice şi editură, 1912.
Cuprinde : Moartea pilotului (p. 19-—23). România jună. MDCCCLXXI-MCMXXI. Cartea semicentenarului.
Bucureşti, Imprimeria Fundaţiei culturale „Principele Ca-
rol", [1921].
Cuprinde : Cafeaua şefului (Documente omeneşti) (p. 46—50).
Prozatorii noştri. Crestomaţie de N. Dunăreanu şi Liviu Marian. Volumul II. (Secolul XX), Chişinău, Tipografia Glasul ţării, 1921.
Cuprinde : Şoimul (p. 154—157), precedată de o scurtă prezentare a operei şi o fotografie a scriitorului.
608
Steaua copiilor şi a tinerimii. Bucureşti. Editura Ig. Hertz, [1922],
(„Cele mai frumoase poveşti, legende, aventuri din toate
literaturile", nr. 7).
Cuprinde : Şoimul <p. 24—28). Antologia Dobrogei. Prozatori şi poeţi cu prilejul cincantena-
rului. [Antologie de] Al. Lascarov Moldovanu şi Apostol
D. Culea. Bucureşti. Casa şcoalelor, 1928. Cuprinde : Rătăcit (p. 72—79).
Unirea. 2 [fascicula a II-a]. Bucureşti, G. Filip editor, [1928]. Cuprinde : Dunărea bănăţeană. Canalul Porţilor-de-Fier (p. 83—85) ; In ghearele tigrilor. Amintiri (p. 91—93).
Cartea apelor [Antologie de] Apostol D. Culea. Bucureşti, Tip. Curierul judiciar, 1930, 150 p, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor. Direcţia generală a îndrumărilor agricole, în-văţămîntului şi statisticei. Direcţia învăţămîntului agricol). Cuprinde : Pe mare [prelucrare după primele capitole din Jurnal de bord] (26—28) ; După furtună (p. 29—31) ; Nilul (p. 137—139).
Atanasiu, I. C. : Pagini din istoria contimporană a României 1881—1916, Voi. I. Mişcarea socialistă. 1881—1900. Bucureşti, Editura Adevărul, [1933].
Cuprinde : Fragmente din Misterul casei din Sărărie. Cu prilejul morţii lui Ion Nădejde (p. 22—28).
Antologie morală pentru cursul inferior al şcoalelor secundare de Grigore Tudose, Buzău, [1935]. Cuprinde : Şoimul (p. 178—181).
Cartea copilăriei, [antologie şi prefaţă de Ion Negoescu], Bucureşti, Cartea românească, 1938.
Cuprinde :  Prima  colindă  (p.  197—199), precedată de o scurtă prezentare a scriitorului (p. 96). Muncitorul în literatura română. Antologie îngrijită de Ion Ştefan. [Bucureşti], Editura  Gorjan [1941] (Colecţia „Muncă şi lumină").
Cuprinde : Fără permis de export (p. 39—54). Povestiri din trecut. Culegere din literatura noastră. Bucureşti,
E. S.P.L.A., 1958.
Cuprinde : Fără permis de export (p. 121—134). Proza umoristică română, voi. I. Text ales, prefaţă şi prezentări de Silvian Iosifescu. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965.
Cuprinde : Fără permis de  export  (p. 525—535).
609
Eroica 1877. Bucureşti, Editura pentru literatură. 1967. Cuprinde : Acasă şi in război (p. 179—191).
Mărturisiri literare. Organizate de D. Caracostea în anii 1932— 1933. Octavian Goga, I. Al. Brătescu-Voineşti, Cincinat Pa-velescu, Jean Bart, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Liviu Re-breanu, N. Davidescu, Ion Pillat, Ion Barbu. Ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu. Bucureştii Editura Minerva, 1971. Cuprinde mărturisirile literare ale lui Jean Bart (p. 101—113).
Satira în literatura română. Voi. I, Antologie şi prefaţă de Vir-giliu Ene. Bucureşti, Editura Albatros, 1972. . Cuprinde :   Fără permis de  export  (p.  134—141).
Amintiri literare despre vechea mişcare socialistă (1870—1900). Ediţie, prefaţă şi note de Tiberiu Avramescu. Bucureşti, Editura Minerva, 1975.
Cuprinde : Fragmente din Misterul casei din Sărărie. Cu prilejul  morţii   lui   Ion   Nădejde   (p.   215—223).
Românit toţi s-adună... Alba Iulia. 1 Decembrie 1918. Antologie şi prefaţă de Gh. Bulgăr. Bucureşti, Editura militară, 1977. Cuprinde : fragment din articolul Dunărea bănăţeană. Canalul Porţile-de-Fier (p. 65).
Antologie de proză scurtă românească. De la Constantin Negruzzi la Pavel Dan. Voi. III. Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Nicolae Ciobanu. Bucureşti, Editura Minerva, 1979. Cuprinde : Fără permis de export (p. 109—121), precedată de o scurtă prezentare a autorului.
B. ÎN PERIODICE I. SCRIERI LITERARE
Iapa căpitanului, în Lumea nouă literară şi ştiinţifică, anul II (1896), nr. 23, p. 7, semnată : „Trotuş" ; la rubrica „Din viaţa de cazarmă".
Mărgărint beţivul, în Lumea nouă literară şi ştiinţifică, anul II (1896), nr. 40 (11 august), p. 5—6, semnată : „Trotuş" ; re-
610
produsă în : Vatra, Craiova, anul II (1930), nr. 1 (octombrie), p. 8 (cu subtitlul : Amintiri din copilărie) ; Calendarul naţional ţărănesc, pe anul comun 1930, Gherla, 1929, p. 83—84.
Moartea pilotului, în Adevărul de joi, anul I (1898), nr. 9 (10 decembrie), p. 2—3 ; reprodusă în Pagini literare, anul II (1899), nr. 8 (33), 5 decembrie, p. 4.
Şoimul, în Adevărul de joi, anul I (1898), nr. 10 (17 decembrie), p. 2—3 ; reprodusă în : Pagini literare, II (1899), nr. 10 (35) (19 decembrie) p. 3 ; Solidaritatea, Arad, anul I (1922), nr. 31 (26 decembrie), p. 1—2.
Singură, în Adevărul de joi, anul I (1898), nr. 12 (31 decembrie), p. 3—4, cu subtitlul : Poem în proză ; reprodusă în Pagini literare, voi. II (1899), nr. 11 (35) (26 decembrie), p. 7, semnată : „J.B."
Din concentrare, în Pagini literare, voi. I (1899), nr. 1 (21 ianuarie), p. 2—3 ; reprodusă în Răsăritul, anul XI (1928), nr. 1 (septembrie), p. 19—21, cu titlul : Amintiri din concentrare şi cu o fotografie a scriitorului.
La poarta spitalului, în Pagini literare, voi. I (1899), nr. 2 (28 ianuarie), p. 6.
O mărturisire, în Pagini literare, voi. I (1899), nr. 3 (4 februarie), p. 3.
Cimitirul maritim, în Pagini literare, voi. I (1899), nr. 4 (11 februarie), p. 2—3.
Pe Dunăre, în Pagini literare, voi. I (1899), nr. 7 (4 martie), p. 2—3. reprodusă în Deşteptarea, Cernăuţi, anul X (1902), nr. 42 (30 mai), p. 1—2.
O înmormîntare, în Pagini literare, voi. I (1899), nr. 9 (18 martie), p. 5—6.
Dintr-un jurnal de bord, Sulina 1 august, în Pagini literare, voi. I (1899), nr. 22 (17 iunie), p. 3 ; reprodusă în Revista maritimă, Brăila, anul I (1900), nr. 3 (mai), p. 226—230.
Dintr-un jurnal de bord. Pe mare, 2 august, în Pagini literare, voi. I (1899), nr. 23 (24 iunie), p. 2—3 ; reprodusă în Revista maritimă, anul I (1900), nr. 4 (iunie), p. 311—315.
Dintr-un jurnal de bord. Trebizonda, 6 august, în Pagini literare, voi. II (1899), nr. 4 (29) (7 noiembrie), p. 2—3 ; reprodusă în : Revista maritimă, anul I (1900), nr. 7 (septembrie), p. 545—548, sub titlul : Schiţe marine. Dintr-un jurnal de bord. Trebizonda 6 august (la includere în volum capitolul
611
va fi datat : „7 august") ; Adevărul, anul XXIX (1916), nr. 10446 (9 aprilie), p. 1—2 (Fragment sub titlul : Trebi-zonda — o descriere a domnului Jean Bart, împreună cu alt fragment din capitolul VII al Jurnalului de bord) ; Dimineaţa, anul XIII (1916), nr. 4349 (10 aprilie), p. 3, sub titlul : Impresii din Trebizonda. Dinlr- un jurnal de bord. Trebizonda, 7 august, în Pagini literare, voi. II (1899), nr. 5 (30) (14 noiembrie), p. 4—5 ; reprodusă în : Revista maritimă, anul I (1900), nr. 9 (noiembrie), p. 735—738, cu titlul : Schiţe marine. Dintr-un jurnal de bord. Trebizonda. 7 august (la includerea în volum capitolul va fi datat „8 august"), Deşteptarea, Cernăuţi, anul X (1902), nr. 24 (24 martie/6 aprilie), p. 1—2 ; în Adevărul, anul XXIX (1916), nr. 10446 (9 aprilie), p. 1—2 se reproduce un fragment (sub titlul Trebizonda — O descriere a domnului Jean Bart împreună cu alt fragment din capitolul VI al Jurnalului de bord).
Amintiri din manevre, în Pagini literare, vol.II (1899), nr. 6 (31), (21 noiembrie), p. 5—6.
Dintr-un jurnal de bord. Platana, 8 august, în Pagini literare, voi. II (1899), nr. 9 (34) (12 decembrie), p. 3 ; reprodusă în : Dimineaţa, anul XIII (1916), nr. 4349 (10 aprilie), p. 3, cu o fotografie a autorului.
La bătrîneţe (Schiţe marine), în Noua revistă română, voi. I (1900), nr. 1 (1 ianuarie), Suplimentul II, p. 10—12 ; reprodusă în : Tribuna literară. Suplement la „Tribuna" din Sibiu, anul XVII (1900), nr. 45 (5/18 martie) p. 11—12 şi nr. 54 (12/25 martie), p. 14—15; la includere în volum, autorul modifică titlul în Rătăcit.
Schiţe marine. Dintr-un jurnal de bord. De la Kavarna spre Trebizonda. 4 august, în Revista maritimă, anul I (1900), nr. 5 (iulie), p. 386—388.
Dintr-un jurnal de bord. Tipuri marine, în Noua revistă română, voi. 2 (1900), nr. 15 (1 august), p. 92—94 ; reprodusă în : România maritimă, anul I (1900), nr. 6 (august), p. 463—468, sub titlul : Schiţe marine. Dintr-un jurnal de bord. Pe mare. 5 august; se reproduce parţial, sub titlul Mastela, în Anuarul marinei, 1925, p. 162—163 ; în România maritimă şi fluvială, anul II (1933), nr. 7—8 (iulie-august), p. 164—165.
612
Dintr-un jurnal de bord. Fragment. Pe mare, 6 august, în Noua revistă română, voi. 2 (1900), nr. 24 (15 decembrie), p. 469— 472 ; reprodusă în Gazeta Transilvaniei, anul LXIII (1900), n-rele 283 (22 decembrie) p. 1—2 şi 284 (23 decembrie), p. 2—3 ; Tribuna literară. Suplement la „Tribuna" din Sibiu, anul XVIII (1901), nr. 4 (6/19 ianuarie), p. 5—8. Dintr-un jurnal de bord (Note), Vona, 11 august, în Noua revistă
română, voi. 3 (1901), nr. 31 (1 aprilie), p. 306—308. Dintr-un jurnal de bord (Note). Samsun, 16 august, în Noua revistă română, voi. 3 (1901), nr. 32 (15 aprilie), p. 357—359. Dintr-un jurnal de bord (Note). Sinope, 26 august, în Noua revistă română, voi. 3 (1901), nr. 33 (1 mai), p. 405—408. Bădiţa Gîlcă, în Sămănătorul, anul I (1902), voi. II, nr. 29 (13 octombrie), p. 34—38 ; reprodusă în Calendarul românului pe anul comun... 1922, Caransebeş, anul al XXXV (1921), p. 106—110.
In ziua despărţirii, în Curentul nou, Galaţi, anul I (1905), nr. 1 (15 noiembrie), p. 50—52.
Scrisorile tatei, în Curentul nou, Galaţi, anul I (1905), nr. 2 (15 decembrie), p. 76—79.
Prima dată, în Curentul nou, Galaţi, anul I (1906), nr. 3 (20 ianuarie), p. 165—170 ; reprodusă în Carmen, Bucureşti, anul III (1907), nr. 2 (1 ianuarie), p. 2—5, cu o notă despre autor.
Datorii uitate, în Viaţa românească, anul III (1908), nr. 1 (ianuarie), p. 78—90 ; nr. 2 (februarie), p. 212—238. Acasă şi în război, în Viaţa românească, anul IV (1909), nr. 2 (februarie), p. 218—227; reprodusă în Gazeta Transilvaniei anul LXXII (1909), nr 62 (19 martie/l aprilie), p. 1—2 ; nr. 64 (21 martie/3 aprilie), p. 2—3 ; nr. 65 (22 martie/ 4 aprilie), p. 1—2.
Scrisori din război (1877, iulie 31, Nicopole), în Dunărea-de-Jos, anul I (1909), nr. 8 (aprilie), p. 1—3.
Întîlniri în Arhipelag (Din al doilea „Jurnal de bord"), în Viaţa românească, anul IV (1909), nr. 7 (iulie), p. 54—62.
In Creta (Din al doilea „Jurnal de bord"), în Viaţa românească, anul IV (1909), nr. 8 (august), p. 237—248.
De la Rodos la Kalimno (Din al doilea „Jurnal de bord"), în Viafa românească, anul IV (1909), nr. 12 (decembrie), p. 377—384.
613
La conferinţă (Documente omeneşti), în Viaţa românească, anul
V (1910), nr. 9 (septembrie), p. 428—432 ; reprodusă în : Calendarul Asistenţei sociale pe anul 1923, p. 58—64, cu ilustraţii de Victor Ion Popa (Din publicaţiile Asistenţei sociale, nr. 11) ; Satul şi şcoala, Cluj, anul I (1932), nr. 9— 10 (mai-iunie), p. 212—215.
In cuşca leului, în Viaţa românească, anul V (1910), nr. 11 (noiembrie), p. 191—198.
O protestare postumă, în Viaţa românească, anul V (1910), nr. 12 (decembrie), p. 471—474 ; reprodusă în : Ilustraţia, anul IX (1922), nr. 1 (ianuarie), p. 20; Calendarul Asistenţei sociale pe 1925, p. 32—35, cu o fotografie a scriitorului într-un grup de asistenţă socială.
Raiul-Lupilor (Documente omeneşti), în Viaţa românească, anul
VI (1911), nr. 4 (aprilie), p. 102—106 ; reprodusă în Cosin-zeana, Orăştie, anul IV (1914), nr. 10 (15 martie), p. 159—160.
La Academia militară americană (Documente omeneşti), în Viaţa românească, anul VIII (1914), nr. 4—5 (aprilie-mai), p. 154—161 ; reprodusă în : Revista marinei, anul III (1928), nr. 1 (ianuarie, februarie, martie), p. 116—122 ; Calendarul Asistenţei sociale pe 1924, p. 52—57 (Din publicaţiile Asistenţei sociale, nr. 15).
După douăzeci de ani, în Viaţa românească, anul XI (1916), nr. 1—3 (ianuarie-martie), p. 265—281.
Horaţiu Baltă. Documente omeneşti, în însemnări literare, anul I
(1919) , nr. 38 (2 noiembrie), p. 1—7 ; reprodusă în Bucovina, anul I (1919), nr. 187 (10 noiembrie), p. 1 ; nr. 188 (12 noiembrie), p. 1 ; nr. 189 (14 noiembrie), p. 1.
Dincolo, peste Ocean (Jurnal de bord). In birourile Nord-Lloyd-ului german din Brema, în Curentul nou, Bucureşti, anul I
(1920) , nr. 1 (1 februarie), p. 6—9 ; reprodusă în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 241 (19 iulie), p. 3, cu o fotografie a scriitorului.
Hormuz Talek, în Viaţa românească, anul XII (1920), nr. 2 (aprilie), p. 173—179.
Cazul de la farul Olinca — Note de drum pe apă, în Viaţa românească, anul XIII (1921), nr. 6 (iunie), p. 321—330.
Cafeaua şefului (Documente omeneşti). Schiţă, în Adevărul literar şi artistic, anul II (1922), nr. 62 (29 ianuarie), p. 1; reprodusă în America, Cleveland-Ohio, anul XIX (1934), nr. 41 (21 aprilie), p. 3—4.
614
Intr-o sîmbătă, în Cugetul românesc, anul I (1922), nr. 2 (martie), p. 148—152.
In Gibraltar (Jurnal de bord), în Viaţa românească, anul XIV (1922), nr. 5 (mai), p. 161—170.
Escadra intră în port. Amintiri, în Adevărul literar şi artistic, anul III (1922), nr. 82 (18 iunie), p. 1, cu un portret al scriitorului ; reprodusă în Marea noastră, 1947, decembrie, p. 19—22.
Prinţesa Bibiţa, în Viaţa Românească, anul XIV (1922), nr. 9 (septembrie), p. 321—333.
Dincolo, peste Ocean — Note de călătorie. La o fereastră din etajul al optsprezecelea ; O sară în lumea galbenă, în Viafa românească, anul XV (.1923), nr. 2 (februarie), p. 229— 236 ; reprodusă în Arhiva C.F.R., Chişinău, anul I (1923), nr. 21—22 (16 aprilie), p. 332—339.
Dincolo, peste Ocean. Dintr-un jurnal de bord. Yellowstone-Ţara minunilor. Izvoarele fierbinţi de la Mamut. Lacul-Castorilor, în Viaţa românească, anul XV (1923), nr. 3 (martie), p. 389—394 ; reprodusă în : Arhiva C.F.R., Chişinău, anul I (1923), nr. 23—24 (16 mai), p. 359—362 ; Adevărul literar şi artistic, anul XII (1933), nr. 650 (21 mai), p. 1 (se reproduce numai Lacul-Castorilor); Revista C.F.R., anul XVI (1929), nr. 10 (octombrie), p. 270 ; Răsăritul, anul XXV (1943), nr. 4—6 (aprilie-iunie), p. 19—21 (se reproduce numai Ţara minunilor).
Dincolo, peste Ocean. Dintr-un jurnal de bord. Privelişti lunare în Munţii Stîncoşi; Gigantul strănută; O întîlnire neaşteptată, în Viaţa românească, anul XV (1923), nr. 4 (aprilie), p. 93—97.
Rătăcind prin Deltă, în Viaţa românească, anul XVI (1924), nr. 1 (ianuarie), p. 20—31 ; reprodusă în : Mişcarea literară, anul II (1925), nr. 17 (7 martie), p. 2, cu titlul In Deltă ; Drum nou, Bocşa-Montană, anul IV (1926), nr. 39 (26 septembrie), p. 1—2, fragment sub titlul In Deltă.
Dincolo, peste Ocean (Dintr-un jurnal de bord). Pe lacul Yellow-stone. Rasa roşie, în Viaţa românească, anul XVI (1924), nr. 3 (martie), p. 405—411.
Pittsburg. In ţara oţelului, în Viaţa românească, anul XVI (1924), nr. 11 (noiembrie), p. 225—231.
Majestatea-sa bacşişul, în Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12646 (12 martie), p. 1—2.
615
Peste Ocean — Jurnal de bord — îmbarcarea pe „Kaiser-WH-helm" şi plecarea din Kaiserhaven, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 242 (26 iulie), p. 3.
Peste Ocean — Jurnal de bord — Patru iulie. Sărbătoarea naţională americană, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 243 (2 august), p. 3.
Peste Ocean — Jurnal de bord — In larg, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 244 (9 august), p. 3.
Peste Ocean — Jurnal de bord — Emigranţii, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 246 (23 august), p. 1.
Peste Ocean — Jurnal de bord — La ţărmul american, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 247 (30 august), p. 5.
Peste Ocean — Jurnal de bord — Zgîrie-norii. La bursă, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 248 (6 septembrie), p. 1.
7'rei dezertori. Documente omeneşti, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 252 (4 octombrie), p. 1, cu un portret al scriitorului; reprodusă în Calendarul Asistenţei sociale pe 1927, p. 29—35 („Din publicaţiile Asistenţei sociale", nr. 19).
Epidemie de emigrare. Note de drum, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 257 (8 noiembrie), p. 3 ; reprodusă în Calendarul Asistenţei sociale pe anul 1926, p. 53—59 („Din publicaţiile Asistenţei sociale", nr. 18).
Peste Ocean — Jurnal de bord — Intre Atlantic şi Pacific, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 262 (13 decembrie), p. 1—2.
Aur, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 264 (27 decembrie), p. 2 ; reprodusă în : Calendarul Mureşului pe anul comun 1929, anul III, Reghin, p. 56—61 ; Răsăritul, anul XXV (1943), nr. 4—6 (aprilie-iunie), p. 19—21.
Peste Ocean. De vorbă c-un prieten, în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 268 (24 ianuarie), p. 5, cu o fotografie a scriitorului.
Peste Ocean. Reporterul american, în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 272 (21 februarie), p. 2,
Peste Ocean. Curse de viteză; Pericolul negru; Divorţul celor două rase ; Istoria se răzbună, în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 273 (28 februarie), p. 4—5, cu o fotografie a scriitorului.
Peste Ocean. La Niagara. Eroii Niagarei. Minciunile lui Chateau-briand şi literatura americană, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1926), nr. 275 (14 martie), p. 3, cu un portret al scriitorului, semnat de Dragoş ; primele două capitole reproduse în Calendarul Mureşului pe anul comun 1929, anul III, Reghin, p. 51—55.
Peste Ocean. In gheto american. La o circiumă bucureşteană. Altă lume, alt fason, în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 278 (4 aprilie), p. 7.
Peste Ocean. In bazinul gheizerilor. In ţara urşilor negri, în Adevărul, anul 39 (1926), nr. 13023 i(3 iunie), p. 1—2, cu un porti-et al scriitorului.
Hoţul de cozonaci, în Adevărul literar şi artistic, anul VIII (1927), nr. 333 (24 aprilie), p. 3.
Pleca un vapor din port..., în Adevărul literar şi artistic, anul VIII (1927), nr. 342 (26 iunie), p. 1 ; reprodusă în : Revista marinei, anul III (1928), nr. 2 (aprilie, mai, iunie), p. 16—20 ; Orizontul maritim, anul I (1935), nr. 12 (mai), p. 15—16.
Un critic de război. Note de drum prin munţi, în România eroică, anul VIII (1927), nr. 5—7 (mai-iulie), p. 4—6, cu titlul La Turnu-Roşu. Note de drum prin munţi; reprodusă în Almanahul ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa", pe anul 1928, p. 119—121.
Fără permis de export, în Adevărul literar şi artistic, anul VIII
(1927) , nr. 351 (28 august), p. 1—2, cu o fotografie a scriitorului.
La  Betleem, în Adevărul literar şi artistic, anul VIII (1927),
nr. 368 (25 decembrie), p. 1—2. In Vinerea Paştelui, în Adevărul literar şi artistic, anul IX
(1928) , nr. 384 (15 aprilie), p. 7—8 ; reprodusă în : Cuvîntul ţărănimii, Cernăuţi, anul VIII (1929), nr. 26—27 (31 martie), p, 2—4 ; România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 6 (aprilie),   p. 137—140.
Intrarea dinilor în Anglia este strict oprită — Un Crăciun în Anglia —, în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1928), nr. 420 (23 decembrie), p. 3—4 ; reprodusă în Orizontul maritim, anul II (1935), nr. 17 (octombrie), p. 13—14 ; nr. 18— 19 (noiembrie-decembrie), p. 5—6 ; anul III (1936), nr. 20 (ianuarie), p. 6—7 ; nr. 21 (februarie), p. 4—5.
616
617
Scrisoarea miraculoasă, în Viaţa românească, anul XXI (1929), nr. 5—6 (mai-iunie), p. 143—147, cu menţiunea : „Fragment din romanul Arabela".
Frizeria Heladei, în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929), nr. 472 (22 decembrie), p. 1—2, cu menţiunea : ..Fragment din romanul Dintr-un port, odată".
O scrisoare uitată, în Viaţa românească, anul XXII (1930), nr. 1—3 (ianuarie-martie), p. 16—24, cu menţiunea : „Fragment din romanul Dintr-un port, odată..."
Pentru o pine, în Viaţa românească, anul XXII (1930), nr. 7—8 (iulie-august), p. 5—12, cu menţiunea : „Fragment din romanul într-un port, odată...".
Sirena Neagră, în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1930), nr. 525 (28 decembrie), p. 9, cu menţiunea : „Fragment din romanul Europolis" şi cu un portret al scriitorului — desen de A. Dragoş ; reprodus în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 9—10 (iulie-august), p. 318—319.
Oraşul plutitor, în Vatra, Craiova, anul II (1930), nr. 3 (decembrie), p. 4; reprodus în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 7—8 (mai-iunie), p. 282—283, cu titlul Oraşul plutitor.  Sulina iarna. [Fragment din Europolis].
Mir el are gilci (Fragment), în Almanahul ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa", pe anul 1930, p. 165—167, cu o fotografie a scriitorului.
La gura Dunărei, în România maritimă şi fluvială, anul I (1931), nr. 1 (noiembrie), p. 35—17 ; nr. 2 (decembrie), p. 45—47, cu menţiunea în primul număr : „Fragment din romanul Europolis".
O scrisoare miraculoasă, în Adevărul literar şi artistic, anul XI (1932), nr. 629 (25 decembrie), p. 5, cu menţiunea : „Fragment din romanul Europolis".
Hoţii de cereale, în Viaţa românească, anul XXV (1933), nr. 1—2 (ianuarie-februarie), p. 16—29 ; cu menţiunea : „Fragment din romanul Europolis".
După cîţiva ani, în România maritimă şi fluvială, anul II (1933), nr. 4 (aprilie), p. 62—63, cu menţiunea : „Epilogul romanului Europolis de Jean Bart".
Canibalism, în Adevărul literar şi artistic, anul XII (1933), nr. 650 (21 mai), p. 1, cu menţiunea : „Europolis".
Dunărea [Introducere la „Cartea Dunărei"], în România maritimă şi fluvială, anul II (1933), nr. 5 (mai), p. 80—81.
II. ARTICOLE,  ÎNSEMNĂRI, AMINTIRI
Să ne dumerească, în Munca, anul V (1894), nr. 15 (12 iunie), p. 4, semnat : „Gh. Rot..., lucrător croitoriu, Iaşi".
Dragostea d-lui Vlahuţă pentru muncitori, în Munca, anul V (1894), nr. 17 (26 iunie), p. 2—3, semnat : „Un muncitor".
Internaţionala, în Munca, anul V (1894), nr. 30 (25 septembrie), p. 1—2, semnat : „Tr.".
Progresele navigaţiunei submarine, în Revista maritimă, anul I
(1900) , nr. 3 (mai), p. 191—198 ; nr. 4 (iunie), p. 253—258, semnat : „B".
Războiul pe Dunăre, în Revista maritimă, anul I (1900) : Note istorice. Forţele militare pe uscat şi pe apă, nr. 4 (iunie), p. 269—287, nesemnat; Priviri asupra drumului de invazie. Trecerea Prutului şi ocuparea podului Bărboşi, nr. 5 (iulie), p. 350—357, semnat „B" ; Rolul flotei turceşti faţă cu desfăşurarea strategică a armatei ruse, nr. 6 (august), p. 428— 437, semnat : „B" ; Duelul de artilerie pe Dunăre şi distrugerea lui „Lufti-Gelil", nr. 7 (septembrie), p. 502—512, ^ nesemnat ; Distrugerea monitorului „Hivzi-Rahman", nr. 8
- (octombrie), p. 620—625, nesemnat ;  Barajul de  la Hîr-
şova. Intîiul atac asupra Sulinei, nr. 9 (noiembrie), p. 697— 702 semnat : „B" ; Prima trecere peste Dunăre şi ocuparea Dobrogei de către trupele generalului Zimmermann, nr.   10   (decembrie),  p.  809—819,   semnat :   „B" ;   anul l
(1901) : Pregătiri pentru trecerea principală a Dunării. Barajul de torpile de la Parapanu. Atacul motonavelor de la Nicopoli şi barajul de la Corabia. Alegerea punctului anumit de trecere şi falsele atacuri asupra Rusciukului şi Nicopolei, nr. 11 (ianuarie), p. 883—895, nesemnat; Trecerea pe la Zimnicea-Şiştov, nr. 12 (februarie), p. 968—977, semnat : „s. locot. Eug. Botez" — aşa cum figurează la sumarul final al revistei pe întregul an, pentru toate capitolele enunţate mai sus.
Electricitatea la bordul vaselor de război, în .Revista maritimă, anul I (1900), nr. 4 (iunie), p. 288—291, semnat : „B.".
Evenimentele din Extremul Orient, în Revista maritimă, anul I (1900), nr. 4 (iulie), p. 304—311 ; nr. 5 (iulie), p. 384—386 ;
618
619
nr. 6 (august), p. 461—463, autorul este menţionat doar la pagina de sumar a revistei. Răspunsul lui Jean Bart la „Chestionarul privind psihologia poporului român", în  Noua revistă română, voi.  II (1900), suplimentul I, nr. 13 (1 iulie), p. 2—3 ; răspunsul este precedat de o prezentare a scriitorului din partea revistei. Reguli de drum şi modul de guvernare [versificate], în Revista maritimă, anul I (1900), nr. 5 (iulie), p. 343, semnat : „E.B.". Tirul asupra lui „Belleisle", în Revista maritimă, anul I (1900), nr. 5 (iulie), p. 389, autorul este menţionat doar la pagina de sumar a revistei. Telemelrul   colonelului Quinemant   (Din   Expoziţia universală de la Paris 1900), în Revista maritimă, anul I (1900), nr. 8 (octombrie), p. 660—663. Manevre combinate, în Revista maritimă, anul I (1900), nr. 10
(decembrie), p. 801—802, semnat : „E.B." Furturile de cereale în porturi şi pe Dunăre, în Revista porturilor şi a navigaţiunei comerciale, anul I (1913), nr. 1 (15 ianuarie), p. 11—12, Vînzarea vaselor şi schimbarea pavilionului pe timp de război, în Revista porturilor şi a navigaţiunii comerciale, anul I (1913), nr 4 (15 aprilie), p. 11—12. In jurul chestiunei Dunărei, în Viaţa românească, anul X (1915). nr. 1, 2, 3 (ianuarie, februarie, martie), p. 175—206 ; se reproduce un fragment, partea finală — concluziile — în Seara, anul VI (1915), nr. 1886 (24 aprilie), p. 1—2. Chestiunea Dunărei şi strîmtorile, în Revista porturilor şi a navigaţiunei comerciale, anul II (1914), nr. 24 (decembrie), p. 2—4.
Drumuri de apă, în Sfatul ţării, anul II (1919), nr. 480 (25 noiembrie), p. 1.
Chestiunea Dunărei. Activitatea comisiilor întrunite la Paris, Belgrad şi Budapesta, în Revista maritimă, anul I (1920), nr. 3 (martie 1), p. 25—27.
Soveja. „Oameni de la munte", în Analele Dobrogei, anul I (1920), nr. 2, p. 345—346.
[Cuvînt de mulţumire către Academia Română cu prilejul alegerii sale ca membru corespondent], în Analele Academiei Române, anul XLII (1921—1922), p. 136—137.
Spre solidaritatea socială a femeii, în Dimineaţa, anul XX (1923), nr. 5890 (30 martie), p. 3.
620
Privire generală asupra situaţiei şi activităţii Asistenţei sociale, în Analele Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, * (Buletin oficial), anul I (XXXVII) (1924), nr. 1—2 (ianua-
rie-februarie), p. 15—18 ; reprodusă sub titlul Privire generală asupra situaţiei şi activităţii Asistenţei sociale 1922— 1923, în Calendarul Asistenţei sociale pe anul 1924 („Din publicaţiile Asistenţei sociale", nr. 15), p. 95—102, nesemnat.
Exotismul american în opera lui Chateaubriand, în Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12592 (15 ianuarie), p. 1—2.
La vitrina unei librării din Ardeal, în Adevărul, anul 38 (1925) nr. 12598 (21 ianuarie), p. 1—2.
Copiii găsiţi, în Dimineaţa, anul XXI (1925), nr. 6534 (23 ianuarie), p. 1.
A opta mare, în Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12610 (4 februarie),
p. 1, semnat : „Trotuş". Organizarea naţiunii înarmate (Soldatul de mîine), în Adevărul,
anul 38 (1925),  nr. 12616 (10 februarie),  p.  1,  semnat :
„Trotuş".
Privind portretul lui Tolstoi, în Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12617 (11 februarie), p. 1—2.
Hîrtie de stuf, în Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12630 (24 februarie), p. 1.
Recitind pe Stendhal, în Adevărul, anul 38 (1925),  nr. 12634
(28 februarie), p. 1—2. Instituţii de îndreptare, în Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12638
(4 martie), p. 1—2. Ada-Kaleh, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 232
(17 mai), p. 3.
Congresul internaţional al scriitorilor. P.E.N.-Clubs, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 238 <28 iunie), p. 1.
La mormîntul lui Jean-Jacques Rousseau, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 239 (5 iulie), p. 6.
Caragiale şi natura, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 249 (13 septembrie), p. 2.
Comisia Europeană a Dunării păstrată de Puterile Centrale ca şi de aliaţi, în Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12824 (3 octombrie), p. 1.
La teatru, în Adevărul literar şi artistic, anul VI (1925), nr. 252
(4 octombrie), p. 3, semnată : „Trotuş". „Vatra Luminoasă". Azilul de orbi, în Adevărul", anul 38 (1925),
nr. 12852 (6 noiembrie), p. 3.
Arhipelagul Bahamelor, în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 265 (3 ianuarie), p. 5, semnat : „Trotuş".
Drepturile copilului, în Adevărul, anul 39 (1926), nr. 12963 (20 martie), p. 1.
„Ce e marea 7" D, Comandor C. Buholţer a publicat o interesantă carte de popularizare, în Adevărul, anul 39 (1926). nr. 12980 (9 aprilie), p. 1—2.
Pericolul de la gurile Dunărei. O problemă vitală ce se impune României Mari, în Adevărul, anul 39 (1926), nr. 19992 (23 aprilie), p. 3.
în problema gurilor Dunării. Comisia Europeană s-a coni'ins că Sulina trebuie abandonată. Poate România începe lucrări pe canalul Chilia ?, în Adevărul, anul 39 (1926), nr. 13018 (28 mai), p. 1—2.
Dezrădăcinare sau transplantare, în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 289 (20 iunie), p. 1.
Pre.sa şi industria călătorilor străini (Scrisori din Elveţia), în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 295 (1 august), p. 3.
Tradiţii geneveze (Scrisori din Elveţia), în Adevărul, anul 39 (1926), nr. 13078 (6 august), p. 1—2.
Să burghezeşte clasa muncitoare (Scrisori din Elveţia), în Adevărul, anul 39 (1926), nr. 13083 (12 august), p. 1—2.
Un stat de cetăţeni conştienţi (Scrisori din Elveţia), în Adevărul, anul 39 (1926), nr. 13144 (22 octombrie), p. 1—2.
La Sfîntul Bernard, în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 308 (31 octombrie), p. 4.
„Raport asupra igienei şi salubrităţii publice într-o circumscripţie sanitară din capitală" de dr. Ştefan Atanasiu, în Analele Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, anul III (XXXIX) (1926), nr. 10 (octombrie), p. 217, semnat : „E.B.".
Utopiile de azi sunt banalităţile de mîine (Scrisori din Elveţia), în Adevărul, anul 39 (1926), nr 13161 (11 noiembrie), p. 1—2.
Drumul nostru pe ape (Scrisori din Orient), în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13220 (22 ianuarie), p. 1—2.
Impresii din Stambulul modernizat (Scrisori din Orient), în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13230 (4 februarie), p. 1—2.
Albii au pierdut prestigiul în ochii negrilor şi ai galbenilor (Scrisori din Orient), în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13243 (19 februarie), p. 1—2.
Cum au venit turcii în Europa (Scrisori din Orient), în Adevărul,
anul 40 (1927), nr. 13267 (19 martie), p. 1—2. Beţia este cauza cerşitoriei şi vagabondajului în România, în
Răsăritul, anul X (1927), nr. 7 (martie), p. 12—13. încercările de europenizare a Turciei (Scrisori din Orient), in
Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13289 (4 aprilie), p. 1—2. Kemalismul (Scrisori din Orient), în Adevărul, anul 40 (1927),
nr. 13298 (24 aprilie), p. 7 ; nr. 13326 (29 mai), p. 1—2. Criza de. emancipare în Egipt (Scrisori din Orient), în Adevărul,
anul 40 (1927), nr. 13348 (25 iunie), p. 1. Conflictul anglo-egiptean pe timpul războiului mondial (Scrisori
din Orient), în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13354 (2 iulie).
p. 1—2.
Soluţia problem.ei egiptene (Scrisori din Orient), în Adevărul,
anul 40 (1927), nr. 13359 (8 iulie), p. 1—2. Nilul (Scrisori din Orient), în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13365
(15 iulie), p. 1.
Legături comerciale între Valea Dunării şi Valea Nilului (Scrisori din Orient), în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13374 (26 iulie), p. 1—2.
Biblioteca din Alexandria (Scrisori din Orient), în Adevărul,
anul 40 (1927), nr. 13419 (16 septembrie), p. 1—2. Farul din Alexandria (Scrisori din Orient), în Adevărul, anul 40
(1927), nr. 13426 (21 septembrie), p. 1—2. Canalul de Suez (Scrisori din Orient), în Adevărul, anul 40 (1927),
nr. 13432 (30 septembrie), p. 1—2. Românii din Istria, în Adevărul literar şi artistic, anul VIII (1927),
nr. 359 (23 octombrie), p. 1. Irozii, în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13505 (25 decembrie), p. 1. Esenţă de literatură — Amintire —, în Adevărul literar şi artistic,
anul IX (1928), nr. 373 (29 ianuarie), p. 1. Numele Mării Negre, în Dimineaţa, anul XXIV (1928), nr. 7599
(2 februarie), p. 64 ; reprodus în : Cultura poporului, anul
Vili (1928), nr. 242 (1 septembrie), p. 1 ; Românul, Cleve-
land, Ohio, anul XXVI (1928), nr. 44 (4 noiembrie), p. 3. Carul ofensivei culturale. Note de drum, în Bilete de papagal,
anul I (1928), nr. 28 (4 martie), p. 1—2. Originile principalelor nume ale Dunării, în Marca Neagră, anul
V (I) (1928), nr. 23—24 (18 martie), p. 1. între religie şi ştiinţă, în Adevărul, anul 41 (1928), nr. 13598 (15
aprilie), p. 1.
622
623
Podul lui Traian peste Dunăre, în Adevărul, anul 41 (1928), nr.
13612 (5 mai), p. 1—2. Troienele sau valurile lui Traian, în Adevărul, anul 41 (1928),
nr. 13622 (18 mai), p. 1—2. Studii la gurile Dunării — Direcţia curenţilor maritimi. Vîntu-
rile dominante. Creşterea Deltei, în Adevărul, anul 41 (1928),
nr. 13633 (1 iunie), p. 1—2. O scrisoare inedită a lui Ion Ghica, în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1928), nr. 393 (17 iunie), p. 4. Moartea lui Mihai Pastia, în Adevărul, anul 41 (1928), nr. 13649
(20 iunie), p. 1—2. Viitorul geniului latin, în Adevărul, anul 41 (1928), nr. 13662 (5
iulie), p. 1—2.
Asistenţa socială şi problema mizeriei. La evrei, egipteni, greci şi romani, în Adevărul, anul 41 (1928), nr. 13686 (2 august), p. 1—2.
Asistenţa socială Ia greci şi la romani, în Adevărul, anul 41 (1928), nr. 13697 (15 august), p. 1—2.
Insula Şerpilor, în Adevărul, anul 41 (1928), nr. 13761 (28 octombrie), p. 2, 4.
Dunărea bănăţeană. Canalul Porţilor-de-Fier, în Dimineaţa, anul
XXIV (1928), nr. 7896 (2 decembrie), p. 4, cu o fotografie
a scriitorului şi semnătura autograf. Misterul casei din Sărărie. Cu prilejul morţii lui Ion Nădăjde.
în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929), nr. 424 (20
ianuarie), p. 1.
„Omul de nădejde", în Dimineaţa, anul XXV (1929), nr. 7958 (7 februarie), p. 3.
Lupta antialcoolică în ţările civilizate, în Adevărul, anul 42 (1929),
nr. 18857 (23 februarie), p. 3. Convorbiri în tren, în Revista C.F.R., anul XVI (1929), nr. 2 (februarie), p. 37—38. Al XlX-lea Congres internaţional contra alcoolismului, în Răsăritul, anul XI (1929), nr. 6—7 (februarie-martie), p. 22—23. Eugene Melchior de Vogiie,    în    Adevărul literar şi artistic,
anul IX (1929), nr. 437 (21 aprilie), p. 1. Radio va civiliza satele româneşti, în Radio şi radiofonia, anul II
(1929), nr. 37 (2 iunie), număr închinat satului. Doctrina Asistenţei sociale de stat, în Adevărul, anul 42 (1929), nr. 13944 (9 iunie), p. 1—2.
Zece ani de experienţă culturală, în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929), nr. 445 (16 iunie), p. 1—2.
Protecţia muncii, în Adevărul, anul 42 (1929), nr. 14044 (3 octombrie), p. 1—2.
Conferinţa Internaţională a Muncii — cînd se it'esc dificultăţile (Scrisori din Elveţia), în Adevărul, anul 42 (1929), nr. 14055 (18 octombrie), p. 1.
O ironie a istoriei (Problema Palestinei), în Adevărul, anul 42 (1929), nr. 14092 (29 noiembrie), p. 1.
Războiul naval, în Adevărul, anul 43 (1930), nr, 14140 (29 ianuarie), p. 1—2.
începutul Asistenţei în Anglia, în  Adevărul, anul 43 (1930),
nr. 14143 (1 februarie), p. 1—2. Arivismul, în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14147 (6 februarie),
p. 1—2.
Patologia arivismului, în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14154 (14
februarie), p. 1—2. Ambiţia şi arivismul, în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14159 (20
februarie), p. 1—2. Arivismul şi societatea, în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14168
(2 martie), p. 1—2. Arivismul colectiv, în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14178 (14
martie), p. 1—2.
Arivismul feminin, în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14183 (20 martie), p. 1—2.
Casele naţionale — zece ani de experienţă, în Boabe de grîu,
anul I (1930), nr. 1 (martie), p. 30—34. Chestiunea hîrtiei, în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14196 (4 aprilie), p. 1, semnat : „B". Arivismul şi civilizaţia, în Adevărul, anul 4.3 (1930), nr. 14198
(6 aprilie), p. 1—2. Ion Creangă. Amintiri, în Adevărul literar şi artistic, anul IX
(1930), nr. 489 (20 aprilie), p. 1—2. Din Tne7noriile iui Iuda Iscarioteanul, în Adevărul, anul 43 (1930),
nr. 14210 (20 aprilie), p. 1—2. Arivismul în cîmpul ştiinţei, în Adevărul, anul 43 (1930), nr.
14221 (7 mai), p. 1—2. Salvaţi copiii!, în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14239 (29 mai),
p. 1—2.
Arivismul în filozofie şi artă, în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14244 (5 iunie), p. 1—2.
Împotriva  arivismului, în Adevărul,  anul 43  (1930), nr. 14253
(15 iunie), p. 1—2. Al VUI-lea Congres al P.E.N.-Clubului, în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1930), nr. 501 (13 iulie), p. 5, cu o fotografie a scriitorului. Şcoala de asistenţă socială, în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14279
(17 iulie), p. 1—2. D. I. Suchianu : „Puncte de vedere", în Adevărul, anul 43 (1930),
nr. 14288 (27 iulie), p. 1—2. Am.bulanţe culturale în fiecare judeţ, în Adevărul, anul 43 (1930),
nr. 14380 (11 noiembrie), p. 1—2. Lui Mihail Sadoveanu, în Adevărul literar şi artistic, anul IX
(1930), nr. 522 (7 decembrie), p. 1. Pe urmele lui Moisi (Note de călătorie — Palestina, Ierusalim), în Adevărul, anul 43 (1930), nr. 14417 (25 decembrie), p. 3—4. Ion Botezătorul (Note de călătorie), în Adevărul, anul 44 (1931).
nr. 14426 (8 ianuarie), p. 1—2. O nouă vîrsta a omenirii, în Adevărul, anul 44 (1931), nr. 14457
(14 februarie), p. 1—2. Viafa unei corăbii româneşti, în Boabe de grîu, anul II (1931), nr. 3 (martie), p. 129—137 ; reprodusă fragmentar în : Dumineca „Universului", anul I (XXVII) (1931), nr. 25 (21 iunie), p. 386 ; România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 9—10 (iulie-august), p. 295—297 ; Marea noastră (număr festiv), anul VI (1937), nr. 2—3 (februarie-martie), p. 62— 63; sub titlul De la veteranul bricul „Mircea" la vasul-şcoală de azi. Un articol mai vechi al regretatului marinar şi scriitor Jean Bart despre viaţa eroică a marinarilor de pe bricul „Mircea", se reproduce parţial în România, anul II (1939), nr. 346c (18 mai), p. 5. Oraşele viitorului, în Adevărul, anul 44 (1931), nr. 14496 (2 aprilie), p. 1—2.
între pace şi război, în Adevărul literar şi artistic, anul X (1931).
nr. 549 (12 aprilie), p. 1. Paraşuta în război, în Adevărul, anul 44 (1931), nr. 14505 (12
aprilie), p. 3.
Motorizarea şi războiul, în Adevărul, anul 44 (1931), nr. 14531
(15 mai), p. 1—2. Românii la mare. cu prilejul serbărilor marinei, în Adevărul,
anul 44 (1931), nr. 14541 (28 mai), p. 1—2.
O statuie lui Kogălniceanu pe malul Dunării, în Adevărul, anul
44 (1931), nr. 14573 (5 iulie), p. 1. Tomi-Constanţa (Urme arheologice la Constanţa), în Adevărul,
anul 44 (1931), nr. 14648 (2 octombrie), p. 1—2. Carul ofensivei culturale, în Izbînda, Chişinău, anul I (1931),
nr. 38 (5 octombrie), p. 2. Primul cuvînt, în România maritimă şi fluvială, anul I (1931),
nr. 1 (noiembrie), p. 1—2, articolul-program al revistei,
nesemnat.
Evenimente din marina naţională. Escadra de Dunăre a fost decorată, în România maritimă şi fluvială, anul  I (1931), nr. 1 (noiembrie), p. 3—4. Navigaţia de plăcere, în România maritimă şi fluvială, anul I
(1931), nr. 1 (noiembrie), p. 10—11. Păgînismul şi creştinismul, în Adevărul, anul 44 (1931), nr. 14721
(26 decembrie), p. 1—2. Paradoxul  dezarmării, în Adevărul,  anul 45  (1932), nr. 14747
(29 ianuarie), p. 1—2. Pe marginea cărţilor. Zone libere, în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 3 (ianuarie), p. 74—75. „Analele Brăilei", în România maritimă şi fluvială, anul I (1932),
nr. 3 (ianuarie), p. 75. Politica navală şi dezarmarea. în România maritimă şi fluvială,
anul 3 (1932), nr. 4 (februarie), p. 86—87. Mihail Căplescu, în România maritimă şi fluvială, anul I (1932),
nr. 4 (februarie), p. 98. Instinctul   războinic (însemnări),   în Adevărul, anul 45 (1932),
nr. 14780 (8 martie), p. 1. în jurul dezarmării, în Adevărul, anul 45 (1932), nr. 14783 (11 martie), p. 1—2.
Criza mondială în navigaţia maritimă, în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 5 (martie), p. 109—110.
Chibrit ori amnar, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15128 (27 aprilie), p. 1.
Cea mai plăcută amintire literară. Răspunsul d-lui Jean Bart: Un admirator. O admiratoare, în Adevărul literar şi artistic, anul X (1932), nr. 595 (1 mai), p. 10 (răspunsul scriitorului la o anchetă instituită - de Adevărul literar şi artistic).
626
V
627
Vaporul-fantomă (Cu privire la misiunea vaporului argentinian „Chaco"), în Adevărul, anul 45 (1932), nr. 14846 (27 mai), p. 1.
Cuvîntare rostită la înmormântarea comandorului Pavel Po-povăţ, în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 7—8 (mai-iunie), p. 287—288.
Turismul pe apă, în Adevărul, anul 45 (1932), nr. 14868 (24 iunie), p. 1—2.
Cum descrie un reporter francez Balcanii şi România, în Adevărul, anul 45 (1932), nr. 14878 (6 iulie), p. 1.
Înecaţii, în Adevărul, anul 46 (1932), nr. 14908 (11 august), p. 1.
„Vînt, valuri stuf." Notiţele unui pînzar de ing. Iliescu-Brînceni, în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 9—10 (iulie, august), p. 328.
„Glasul apelor." Sonete de I. Gr. Perieţeanu, în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 9—10 (iulie-august), p. 328.
Giganţii mărilor, în Adevărul, anul 46 (1932), nr. 14926 (2 septembrie), p. 1.
Amintiri despre Ioan N. Roman. Cu prilejul inaugurării monumentului, in Adevărul, anul 46 (1932), nr. 14944 (23 septembrie), p. 1—2.
Acvariu şi muzeu maritim la Constanţa, în Adevărul, anul 46 (1932), nr. 14945 (24 septembrie), p. 1—2 ; reprodus în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 11 (septembrie), p. 327—328.
Dunărea şi protoistoria Daciei, în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 11 (septembrie), p. 346.
O explicare şi cîteva propuneri asupra turismului pe apă, în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 11 (septembrie), p. 347—348.
Morţii noştri. [Amiralul Nicolai Bărbieri şi căpitan comandor Ni-colai Gonta], în România maritimă şi fluviala, anul I (1932), nr. 11 (septembrie), p. 355—356.
Gurile Dunărei, în România maritimă şi fluvială, anul I (1932), nr. 12 (octombrie), p. 361—362 ; reprodus în Adevărul, anul 46 (1932), nr. 14980 (2 noiembrie), p. 1—2, eu subtitlul : Lupta dintre om şi natură.
Sărbătorirea ă-lor I. A. Bassarabescu şi Cincinat Pavelescu. Cu-vîntarea d-lui Jean Bart, în Adevărul literar şi artistic, anul XI (1932), nr. 625 (27 noiembrie), p. 3.
„Privelişti româneşti", în Adevărul literar şi artistic, anul XI
(1932) , nr. 627 (11 decembrie), p. 5.
Amintiri despre Spiru Haret, în Dimineaţa, anul 28 (1932), nr.
9252 (19 decembrie), p. 4. Prima colindă..., în Adevărul, anul 46 (1932), nr. 15026 (25 decembrie), p. 9—10. Căile Levantului, în România maritimă şi fluvială, anul II (1933),
nr. 1 (ianuarie), p. 1—2; reprodus în Adevărul, anul 47
(1933) , nr. 15062 (9 februarie), p. 1—2.
In jurul unei expoziţii, în România maritimă şi fluvială, anul II (1933), nr. 1 (ianuarie), p. 15.
Salvarea naufragiaţilor, în România maritimă şi fluvială, anul II (1933), nr. 2—3 (februarie-martie), p. 42 ; reprodus în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15099 (24 martie), p. 1—2.
[Cuvînt înainte la] Vocabular de termeni nautici [de „Nostromo"], în România maritimă şi fluvială, anul II (1933), nr. 2—3 (februarie-martie), p. 51.
Hîrtia, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15110 (6 aprilie), p. 1.
Creştinism şi paginism, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15120 (16 aprilie), p. 1.
Chibrit sau amnar (Însemnări), în Adevărul, anul 47 (1933), nr.
15128 (27 aprilie), p. 1. Dunărea, în România maritimă şi fluvială, anul II (1933), nr. 5-
(mai), p. 80—81.
Mărturisiri literare, în Revista Fundaţiilor regale, anul XI (1944), nr. 3 (1 martie), p. 557—568 (tipărite postum de D. Cara-costea).
TRADUCERI
A. ÎN VOLUME
Contes roumains d'ecrivains contemporains. Traduceri de Sarina Cassvan. Preface de la Contesse de Noailles, Paris, Editi-ons de la „Revue mondiale", 1931. Cuprinde : La morte du pilote [Moartea pilotului], p. 48—53, precedată de o notă bibliografică.
Sirena nera [Europolis]. Traducere de Silvestri Georgi. Milano, Baldini et Castaldi, 1942 (colecţia „I grandi succesi stra-nieri") ; ediţia a doua în 1944.
628
629
Conlos  romenos  [Povestiri  româneşti],   Traduzidos  do romeno por Victor Buescu. Prefâcio : Prof. Victor Buescu, Leitor da lingua romena na Facuidade de Letras de Lisboa. In-trodugăo a literatura romena no quadro das literaturas europeias : Prof. Basil Munteanu. Lisboa, Editorial Gleba, Lda ,[1944], 356 p. (Coleccao „Contos e novelas"). Sub titlul uşor modificat No delta de Danubio (Rătăcind prin Deltă]. Europolis. Roman. Perevod s rumînscogo P. P. Kazanovica. Oblo-jka i illiustraţii Sorina lonescu. Buharest, Izdatelstvo Literaturi na inostrannîh Iazîkah, 1958, 343 p. Europolis. Roman. Traduit du roumain par Constantin Botez,
Bukarest, Editions en langues etrangeres, 1958, 340 p. Rumînskie povesti i rasskazî [Nuvele şi povestiri româneşti]. Tom.   I—II,   Moskva,   Izdatelstvo   inostrannoi literaturi, 1959, 664 p. cu ilustr. (tom. I), 664 p., cu ilustr. (tom. II). în traducerea lui R. Rubinai i J. Sternberga se tipăresc : Moartea pilotului, Şoimul, Trei dezertori, Intrarea crinilor în Anglia este strict oprită. Europolisz. Regeny. Forditotta : Beke Gyorgy. Az utoszot George Ivaşcu irta. Bukarest, Âllami irodalmi es Miiveszeti kiado, 1960, 344 p.
Nevîpolnennîi dolg [Datorii uitate]. Perevod N. Bogdani i D. Roşea. Predislovie Teodora Vârgolicia, Buharest, 1961, 49, [—52] p. („Biblioteca Narodnaia Rumîniia"). Europolisz. Regeny. Mâsodik kiadâs. Forditotta es az utoszot irta Beke Gyorgy, Bukarest, Irodalmi Konyvkiado, 1962, 432 p. Europolisz. Regeny. Az utoszot Beke Gyorgy irta, Bukarest, Irodalmi Konyvkiado, 1962, 408 p. („Kincses konyvtâr"). Europolis,  Romanzo.  Traduzione di romena, Roma, Carucci —
Editore A.I.B., 1963, 271 p. („Narratori stranieri", 1). A roman irodalom kis tiikre [Mică antologie a literaturii române], III, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1963. Cuprinde : Jean Bart (prezentare), p. 291—292 ; Europolis (fragmente), p. 292—320 ; Şoimul, p. 320—322 ; Moartea pilotului, p. 323—326 ; O protestare postumă, p. 326—329. Bwropo'lis. Version espanola de Jaime Maestro. Barcelona, Editor
Luis de Caralt, 1965, 264 p. Europolisz. Regeny. Forditotta Beke Gyorgy, Harmadik kiadâs. A boritolap Cseh Gusztâv munkâja. Egy utoszoval. Bukarest, Irodalmi Konyvkiado, 1967, 295 p.
630
Europolis. Roman. Ins Deuetsche iibertragen von Alfred Kittner,
Bukarest, Literaturverlag, 1967, 376 p. Europolis. Roman. Z rumunătiny prelozil a doslov napsal Fran-
tisek   Holub. Vazhu   navrhl Dominik   Walenfels, Praha,
Odeon, 1967, 248 p. Europolis. Roman. Preveo G. Markuşev. Naslovna strana Anka
Vasilescu, Bukureşt, Izdavaciko preduzece za Knijevnost,
1969, 344 p. (limba sîrbocroată). Evropolis. Roman. Perevod s rumînskogo i predislovie Iuria Ko-
jevnikova, Moskva, Hudojestvennaia literatura, 1973, 272 p.
(„Zarubejnyi roman XX veka"). Europolis. Roman.  Au El.  Nachwort von Margot Bottcher. Aus
dem Rumănischen iibertragen v. Alfred Kittner, Margot
Botcher u. Erica Constantinescu, Berlin, Verlag der Nation,
Bucureşti, Kriterion, 1974, 359 p. Europolis. Z rumunskiego przelozyla Danuta Bienkowska, Gdansk,
Widawnictwo Morskie, 1974, 316 p. Coperta Wlodzimierz
Herman.
Cernata sirena [Europolis]. Roman. Prevede ot rumunski Gergana Stratieva. Varna, Knigoizdateltvo „Georgi Bakalov", 1974, 256 p.
Europolisz. Regeny. 4-ik kiadâs. Forditotta es az utoszot irta Beke Gyorgy. Kolozsvâr-Napoca, Cluj-Napoca, Dacia, 1975, 284 p.
B. ÎN PERIODICE
Des Vaters Brieje [Scrisorile tatei], în Rumănischer Lloyd, anul (1906), nr. 5737 (28 iulie), p. 1 (fragment, fără a se menţiona traducătorul).
Im Lowenkafig [In cuşca leului]. Novelle von Jean Bart, în Ru-mănien in Wort und BUd, Bucureşti, anul II (1918), nr. 5 (21 martie), p. 11—12.
Hormuz Talek, maseur, în Europe, 1926, nr. 35, traducere de Jeane Ernest-Charlier.
Moartea pilotului, tradusă în esperanto, în Literatura mondo, Budapesta [1926].
A pilota halăla [Moartea pilotului]. Forditotta Schenk Gyula, în Brassoi Lapok, Braşov, anul XLIV (1938), nr. 104 (8 mai) p. 16.
631
REFERINŢE I. STUDII, ARTICOLE, RECENZII
Antemireanu, Al. Catagrafie literară 1899, în Epoca, anul V (1900), nr. 1297—348 (1 ianuarie), p. 1 ; Jean Bart, în Epoca, anul VI (1900), nr. 1318—34, (7 februarie), p. 1.
Arghezi, T. Medalion: Jean Bart, în Dimineaţa, anul 29 (1933), nr. 9472 (14 mai), p. 3 ; reprodus, sub titlul Jean Bart, în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 6—7.
Atanasiu, I. C. Pagini din istoria contimporană a României 1881-1916. Voi. I. Mişcarea socialistă 1881—1900. Bucureşti, Editura Adevărul, [1933], p. 56, 80, 392.
Bălăşescu, Sevastia. Jean Bart (Eugen P. Botez) (Contribuţii la o bibliografie), în Limbă şi literatură, 1970, nr. XXV, p. 169—186 (şi extras) ; Bart, Jean (Eugen P. Botez) — „Europolis", în Revista bibliotecilor, anul XXV (1972), nr. 3 (martie), p. 187—188.
Bianu, I. Jean Bart. „Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare", în Analele Academiei Române, Seria II, Bucureşti, tom. XXV (1902—1903), Partea administrativă şi dezbaterile, p. 197, 310, 444-451 ; Jean Bart, „Prinţesa Bibiţa". Raport pentru premiul „Eliade Rădulescu" pe anul 1923, şedinţa din 8 iunie, în Analele Academiei Române, Seria a Il-a, tom. XLII, şedinţele din 1922—1923, Partea administrativă şi dezbaterile, Bucureşti, Cultura naţională, 1923, p. 163—164.
Bideanu, Mircea Nic. Spre occidentalizare. Asistenţa socială, în Ilustraţia, anul X (1921), nr. 8 (noiembrie), p. 5.
Bîrdeanu, Nicolae şi Dan Nicolaescu. Contribuţii la istoria marinei române. Voi. I. Din cele mai vechi timpuri pînă în 1918. Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1979, în Introducere, p. 13—14 şi în capitolul Mişcările marinarilor şi muncitorilor portuari, p. 257—258.
Botez, Demostene. Jean Bart. „Schiţe marine", în Vtafa românească, anul XXI (1929), nr. 2—3 (februarie-martie), p. 323-326 ; Cei cinci Botezi, în Memorii. Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 306—313.
Botez, Octav. Anul literar 1926, în Adevărul literar şi artistic, anul VIII (1927), nr. 318 (9 ianuarie), p. 5 ; Anul literar 1927, în Almanahul ziarelor «Adevărul» şi «Dimineaţa» pe
anul 1928, p. 215—219 ; Jean Bart — romancier, în Figuri şi note istorico-literare. Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, p. 100—107 ; reprodus ca Prefaţă la Europolis, Bucureşti, Editura Minerva, 1971, p. V—XII („Biblioteca pentru toţi", nr 118, ediţia a Il-a). Bourceanu, I. Valoarea literară a operei lui Jean Bart, în Dunărea, supliment literar al ziarului Viaţa nouă, Galaţi, 1970, iulie, p. 9.
Boz, Lucian. Jean Bart, în Cuvîntul liber, anul I (1934), nr. 28 (19 mai), p. 10.
Branişte, Andrei. Jean Bart, în Rampa, anul V (1921), nr. 1131 (6 august), p. 3.
Bratu, Savin şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga. „Contemporanul" şi vremea lui. Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, [1959], p. 288—290.
Brătescu-Voineşti, I. Al. Jean Bart — „Datorii uitate". Raport pentru premiul divizibil, „Constantinide" pe anul 1917, în Analele Academiei Române, seria a Il-a, tom. XXXIX, 1916—1919, Partea administrativă şi dezbaterile, Bucureşti, Librăriile Cartea românească şi Pavel Suru, 1921, p. 432 (Secţiunea literară).
Bucuţa, Emanoil. Prinţesa Bibiţa, în Cugetul românesc, II (1923), nr. 3 (martie), p. 286, semnat : „Em. B." ; „România maritimă şi fluvială", în Boabe de grîu, anul III (1932), nr. 7 (iulie), p. 315—316 ; Cîntecul mării, în Rampa, anul XV
(1932) , nr. 4402 (19 septembrie), p. 1 ; Şcoala apei, în Boabe de grîu, anul III (1932), nr. 12 (decembrie), p. 646—647 ; Romanul românesc, în Boabe de grîu, anul IV (1933), nr. 3 (martie), p. 179 ; Delta Dunării, în Boabe de grîu, anul IV
(1933) , nr. 5 (mai), p. 317—319 ; Marea noastră, în volumul Pietre de vad. Voi. II. Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor şi a Culturii Poporului [1941], p. 100—101; Jean Bart, în Pietre de vad. Voi. III. Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor şi a Culturii Poporului [1943], p. 281—288 ; Intre, cei mulţi, subcapitolul Asistenţa socială, în Pietre de vad. Voi. III. Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor şi a Culturii Poporului [1943], p. 450—452, 454.
Buzdugan, C. Z. La larg. Lui Jean Bart, în Dunărea-de-Jos, I
(1909), nr. 8 (aprilie), p. 4. Calmuschi, C. Amintiri din Galaţi, în Marea noastră, anul XII
(1943), nr. 5—6 (mai-iunie), p. 84.
633
•V
633
Cantemir, Traian. Caracterul prepoporanist al „Datoriilor uitate",
în Ateneu, anul 12 (1975), nr. 4 (decembrie), p. 6. Cardaş, Gh.  Istoria literaturii române.  De  la origini pînă în
zilele noastre. Bucureşti, Tiparul Oltenia, 1938, p. 436. Căliman-Branisce, Valeria. Jean Bart (Eugen Botez), „Europolis".
Roman, în Braşovul literar şi artistic, 1933, nr. 8—9. p. 121. Călin, L. Jean Bart: „Datorii uitate", în Informaţia Bucureştiu-
lui, anul II (1954), nr. 262 (2 iunie), p. 2. Călinescu, G. Jean I3art : „Europolis", în Adevărul literar şi ar-tistic, anul XII (1933), nr. 645 (16 aprilie), p. 11 ; reprodus în voi. Ulysse. [Bucureşti], 1967, Editura pentru literatură, p. 160—163 ; Jean Bart (Eugen P. Botez), în Adevărul literar şi artistic, anul XII (1933), nr. 650 (21 mai), p. 1 ; reprodus în voi. Ulysse. [Bucureşti], 1967, Editura pentru literatură, p. 55—56 ; Jean Bart, în Viaţa românească, anul XXV (1933), nr. 5 (mai), p. 181—187 ; reprodus ca prefaţă la Europolis. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Adevărul, 1933, p. I—VIII şi la Ediţia a Hl-a, Bucureşti, Editura Cugetarea Georgescu-Delafras, [1939], p. I—VIII ; Anul literar [1933], în Adevărul literar şi artistic, anul XII (1933), nr. 682 (31 decembrie), p.l ; Jean Bart, în Istoria literaturii române de la origini pină în prezent. Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1941, p. 597—599 ; Istoria literaturii române. Compendiu. [Bucureşti], Editura Naţionala-Mecu S. A., [1945], p. 274—276; Ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, 1946, p. 274—276 ; Ediţie nouă, cu o postfaţă de Al. Piru, [Bucureşti], Editura pentru literatură, 1968, p. 246—247 ; reprodus în Opere, 15. Principii de estetică. Istoria literaturii române. Compendiu, [Bucureşti], Editura Minerva, 1979, p. 340—341 ; Jean Bart. Material documentar, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, anul X (1961), nr. 4, p. 741. Cătană, G. Dicţionar de pseudonime. Jean Bart, în Convorbiri
literare, anul 1972, nr. 15 (15 august), p. 11. Cârţînă, I., Seftiuc, I. Dunărea în istoria poporului român. Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1974, p. 7—8, 115, 129, 139—140, 145—146, 162, 175. Cbendi Ilarie. Jean Bart. „Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare", în Tribuna poporului, anul V (1901), nr. 115 (21 iunie/4 iulie), p. 2, semnat: „Ch.".
. A.
Cioculescu, Şerban. „însemnări şi amintiri" de Jean Bart, în Adevărul, anul 41 (1928), nr. 13729 (21 septembrie), p. 1—2 (cu o fotografie a scriitorului) ; Jean Bart (Eug. Botez): „Europolis". Roman în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15125 (23 aprilie), p. 1—2 (cu o fotografie a lui Jean Bart) ; Romanul românesc 1933, în Revista Fundaţiilor regale, anul I (1934), nr. 2 (februarie), p. 455—466; reprodus în Aspecte literare contemporane. 1932—1947. Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 259—268.
Ciopraga, Const. Jean Bart, în Literatura română între 1900— 1918. [Taşi], 1970, Editura Junimea, p. 524—531.
Ciureanu, Petre. „Europolis" de Jean Bart în italieneşte (Note din Italia), în Vremea, anul XVI (1943), nr. 691 (21 martie), p. 8.
Ciurezu, D. „Europolis". Roman [de] Jean Bart, în Ţara noastră,
anul XII (1933), nr. 296 (21 aprilie), p. 2. Clopoţel, Ion. Jean Bart — „Europolis", în Societatea de mîine,
anul X (1933), n-rele 7, 8 şi 9 (iulie, august, septembrie),
p. 167.
Constantinescu, Max. „Prinţesa Bibiţa" de Jean Bart (Eugeniu Botez) (Recenzie în imagini), în Clipa, anul I (1923), nr. 2 (27 mai), p. 1.
Constantinescu, Pompiliu. Consideraţii asupra romanului românesc, I, II, în Kalende, anul I (1928), nr. 1 (10 noiembrie), p. 27—29 ; nr. 2 (decembrie), p. 15—22 ; reproduse în Romanul românesc interbelic. Antologie, postfaţă şi bibliografie de G. Gheorghiţă. Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 14—29; Jean Bart: „Europolis", în Vremea, anul VI (1933), nr. 300 (13 august), p. 7 ; reprodus în Scrieri alese. Ediţie îngrijită şi prefaţată de L. Voita [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1957], p. 72—77 ; Scrieri 1, Bucureşti,  Editura  pentru literatură,  1967,  p.  188—192; Romanul  românesc interbelic. Antologie, postfaţă şi bibliografie de G. Gheorghiţă. Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p. 194—200 ; Anul literar, în Vremea, anul VII (1934), nr. 319 (1 ianuarie), p. ?. Constantinescu, Stelian. Sinceritatea în opera literară a lui Jean Bart, în Adevărul literar şi artistic, anul XII (1933), nr. 658 (16 iulie), p. 6, semnat : „Basarab Const.", cu o fotografie a lui Jean Bart; reprodus de către aceeaşi revistă, anul XV (1936), nr. 828 (18 octombrie), p. 9 ; Doi precursori
634
635
1-1
în drumeţia marină : Jean Bart şi Ion Adam, în Adevărul, anul 51 (1937), nr. 16396 (14 iulie), p. 1—2, cu o fotografie a lui Jean Bart.
Coriolan, G. Jean Bart: Cum se dezleagă chestiunea Dunării ?,
în Analele Dobrogei, anul I (1920), nr. 3, p. 503—506. Costache-Găinariu,  Elena.   Personalităţi culturale proeminente, născute in comnna Burdujeni, în Monografia comunei Bur-dujeni, plasa Bosancea, judeţul Suceava. Cu o hartă şi 16 fotografii. Bucureşti, 1936, p. 122—124. Cotlaru, Grig. Mich. Jean Bart, în Orizonturi, anul I (1938), nr.
8—9 (septembrie-octombrie), p. 409—410. Cremer, I. Prefaţă la Jean Bart (Eugeniu P. Botez). Datorii uitate, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1954, („Biblioteca pentru toţi"), p. 3—24. Culea, Ap. D. Jean Bart al tineretului. După doi ani de la moartea lui : 12 mai 1933 — 12 mai 1935, în Marea noastră, anul IV (1935), nr. 5 (mai), p. 73—74. Dan, Ilie. Jean Bart — „Scrieri 1", în Cronica, anul X (1975),
nr. 22 (30 mai), p. 2. Davidescu, A. Jean Bart: „Europolis", în (îazefo de vest, anul
V (1933), nr. 955 (7 mai), p. 5. Deieanu, N. O comemorare. Jean Bart, în Lumea nouă, anul XXXII (1939), nr. 21 (21 mai), p. 3, semnat: „del.", cu o fotografie a scriitorului. Demetrescu, Romulus. Recitind pe Jean Bart, în Pagini literare, Turda, anul I (1934), nr. 3—4 (iulie-august), p. 169— 175.
Densuşianu, Ovid. Evoluţia estetică a limbei române. IV. Epoca contemporană — Continuare. Universitatea din Bucureşti, Facultatea de filozofie şi litere, 1937—1938, p. 214—216 (curs 1937-1938 multigrafiat) ; reprodus în Opere. III. Ediţie critică şi comentarii de Valeriu Rusu, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p. 715—716.
Dragomirescu, Mihail. Poporanismul. Ideologia poporanistă, în Falanga literară şi artistică, anul II (1928), nr. 35 (1 martie), p. 1—2 ; Sufletul poporanismului, în Falanga literară şi artistică, anul II (1928), nr. 39 (15 mai), p. 1—2; Sămănătorism, poporanism, criticism, în Istoria literaturii române în secolul XX (1900—1910) după o metodă nouă. [Bucureşti], Editura noului Institut de literatură, 1934, p. 109, 113—114.
Dragu, Miron. Scenariul şi regia la „Intrarea clinilor interzisă"..., în Informaţia Bucureştiului, anul XI (1963), nr. 3200 (19 noiembrie), p. 2.
Drăganu, Gabriel. Istoria literaturii române. Ediţia a IV-a, revăzută şi mult adăugită, [Bucureşti], Editura Cugetarea S.A., 1946, p. 518.
Drăghici, Petre. Jean Bart (Eugen Botez) : „Europolis", în Viaţa
ilustrată, Sibiu, anul I (1934), nr. 1 (martie), p. 24. Drimba, Ovidiu. Scriitori români în portugheză, în Revista Fundaţiilor regale, anul XI (1944), nr. 8 (august), p. 479. Drumur, George. Jean Bart (Eugen Botez) : „Europolis", în Junimea literară, Suceava, anul XXII (1933), nr. 4—6 (apri-iie-iunie), p. 136—137. Dunăreanu, N. Amintiri. Jean Bart (Eugen Botez), în Steaua,
anul VIII (1957), nr. 7 (iulie), p. 40—45. Ene, Virgiliu. Prefaţă la Jean Bart. Jurnal de bord, Bucureşti, Editura tineretului, [1965], („Biblioteca şcolarului"), p. 5— 26 ; Prefaţă la Jean Bart. Schiţe marine din lumea por-turilor, Bucureşti, 1975, Editura Ion Creangă („Biblioteca şcolarului", nr. 84), p. 5—21. Felea, Ion. Jean Bart (1874—1933), în Anale de istorie, Bucureşti,
1974, nr. 6, p. 130—132. Feraru, Leon. Jean Bart, în The Romanian reioiem. Published by Columbia University Press, New York, voi. XIX (1928), nr. 4 (october-december), p. 355—356. Frantz, Heinz. Bart Jean (Eugeniu P. Botez), „Europolis". Uber-tragung   von Alfred   Kittner, Bukarest, Literaturverlag, 1967, în Neuer Weg, Bucureşti, anul XIX (1967), nr. 5714 (17 septembrie), p. 2. Galaction, Gala. Jean Bart, în Dimineaţa, anul XXXIX (1933), nr. 9619 (8 octombrie), p. 5 ; reprodus în : Oameni şi gînduri din veacul meu. Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1955, p. 126—129 ; Opere alese. II. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961, p. 46—49 ; Opinii literare. Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 41—43. Gane, Ion. „Prinţesa Bibiţa" de Jean Bart, în Cele trei Crişuri, anul IV (1923), nr. 11—12 (noiembrie-decembrie), p. 180. Gavrilescu, amiral. 20 ani de la moartea lui Jean Bart, în Viaţa, anul III (1943), nr. 744 (14 mai), p. 2, cu o fotografie a scriitorului.
636
637
Gârleanu, Emil. „Jurnal de bord" de Jean Bart, în Arhiva, anul II (1901), nr. 7—3 (iulie-august), p. 363—366, semnată : „Emilgar" ; reprodusă în : Opere alese. II. Bucureşti, 1963, E.S.P.L.A., p. 253—256 ; Nuvele, schiţe, însemnări. Volumul II. Prefaţa, text ales şi stabilit, note şi bibliografie de Teodor Vârgolici. Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 175-177 („Restitutio").
Gencz Gyorgy. Jean Bart. „Europolis", în Korunk, anul XX (1961), nr. 8—9, p. 1099—1100.
Gogeanu. Paul. Dunărea în relaţiile internaţionale. Bucureşti, Editura politică, 1970, p. 228.
Graur, Const. Un eveniment literar — „Datorii uitate" de Jean Bart, în Adevărul, anul XX (1903), nr. 6690 (12 aprilie), p. 1—2 ; reprodus fragmentar în Rampa, anul I (1916), nr. 227 (28 aprilie), p. 1 ; Completare istorică, în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929), nr. 425 (27 ianuarie), p. 8, semnat : „Z" (completare ia articolul lui Jean Bart : Misterul casei din Sărărie, tipărit în Adevărul literar şi artistic din 20 ianuarie 1929, p. 1).
Grindeo, M. Amintirea lui Jean Bart, în Dimineaţa, anul 32 (1936), nr. 10556 (15 mai), p. 7.
Hagiu, Gh. Comemorarea lui Eminescu la Galaţi, acum treizeci de ani, în Orizonturi, anul II (1939), nr. 4—5 (iulie-august), p. 191—193.
Kepites, St. Raportul general asupra Comisiei premiilor pe anul 1503, în Analele Academiei Române. Seria a II-a, tom. XXV, 1902—1903, Partea administrativă şi Dezbaterile, p. 310.
Herovanu, E. Începuturile socialismului român, în Oraşul amintirilor, Bucureşti, Adevărul, 1936, p. 162—163 ; ediţia a II-a, Bucureşti, Librăria Universală Alcalay, 1937, p. 162—163 ; ediţie nouă, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 104—105.
Hîrjeu, generalul. Prefaţă la Războiul pe Dunăre, de locotenenţii Eugeniu Botez şi Nicolae Kiriţescu. Voi. I. Ediţia a II-a, Bucureşti, Stabilimentul grafic Fabrica de cartonaje Al-bert Baer, 1905, p. III—X.
Ibrăileanu, G. Jean Bart, în Viofa românească, anul XI (1916), nr. 4—5 (aprilie-mai), p. 199—200, semnat : „P. Nicanor & Co.") ; Jean Bart, în Însemnări literare, anul I (1919), nr. 12 (21 aprilie st. v.), p. 11—12, semnat : „CV." ; reprodus în : Dimineaţa, anul 29 (1933), nr. 9472 (14 mai), p. 3 ; România
638
maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933 (supliment intitulat La moartea lui Jean Bart), p. 7—8 ; reprodus în volum : Note şi impresii. Iaşi, Viaţa românească, 1920,   p. 190—192 ;   Pagini alese.   Voi. 2, Bucureşti, 1957, E.S.P.L.A., p. 228—233 ; Scriitori români şi străini. Voi. 2, Ediţie îngrijită de Ion Creţu, prefaţă de Al. Piru. [Bucureştii, Editura pentru literatură, 1968, p. 38—40 („Biblioteca pentru toţi") ; Studii literare. Bucureşti, Editura tineretului, 1957, p. 217 (Fragment) ; Opere. Voi. 2. Ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, prefaţă de Al. Piru. Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 255—257 ; Jean Bart : „Datorii uitate", în Viaţa românească, Iaşi, anul XIII (1921), nr. 12 (decembrie), p. 419—426 ; reprodus în Scriitori români şi străini, Iaşi, Editura Viaţa românească, 1926, p. 86—92 ; Pagini alese. Voi. 2. Ediţie îngrijită, cu o prefaţă de Mihai Ralea, Bucureşti, E.S.P.L.A., [1957], p. 228—233 ; Scriitori români şi străini. Voi. 2. Ediţie îngrijită de Ion Creţu, prefaţă de Al. Piru [Bucureşti], Editura pentru literatură, 1968, p. 40—45 („Biblioteca pentru toţi") ; Opere. Voi. 3. Ediţie critică de Rodica Rotaru   şi Al. Piru, prefaţă de Al.   Piru.  Bucureşti,   Editura  Minerva,   1976,   p. 54—57 ; [Scrisoare către Jean Bart, datată 25 martie 1920], publicată în Manuscriptum, anul II (1971), nr. 1, p. 180 ; reprodusă în Opere. Voi. 6. Ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru. Prefaţă de Al. Piru. Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 411. lonescu-Johnson, N. c[oman]dor. Rînduri pentru prietenul Jean Bart, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15141 (16 mai), p. 1— 2 ; însemnările unui marinar.   Bucureşti,   Editura pentru literatură şi artă, voi. I [1956], referiri Ia Jean Bart în capitolele Prima îmbarcare şi primul naufragiu, p. 55—68 şi în Timpul şi sentimentalul Gârleanu, p. 106—122. lorga, N. Cârfi din viaţă. Povestirile d-lui Eugeniu P. Botez (Jean Bart), în Drum drept, anul XI (1916), nr. 20 (mai), p. 297—299.
Ivaşcu, G. Prefaţă la Jean Bart. Europolis. Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, [1956], p. 5—11 ; Prefaţă la Jean Bart (Eugen Botez). Europolis. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962, p. III—XII („Biblioteca pentru toţi", nr. 118).
Jebeleanu, Eugen, Parastasul pentru Jean Bart, în Adevărul, anul 50 (1936), nr. 16048 (19 mai), p. 4, cu un portret al
639
scriitorului ; Şase ani de la moartea scriitorului Jean Bart, în România, anul II (1939), nr. 340c (18 mai), p. 2.
Ilioscu, Adriana. Realismul în literatura română în secolul al XlX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 233.
Lăzăreanu, Barbu. Eugen Botez la Academie, în Adevărul literar şi artistic, anul III (1922), nr. 82 (18 iunie), p. 6 ; O amintire despre Jean Bart, în Dimineaţa, anul 31 (1935), nr. 10191 (12 mai), p. 4 ; Chicuş, în Adevărul literar şi artistic, anul 19 (1938), nr. 915 (19 iunie), p. 10 (cu fotografia scriitorului).
Leon, Aurel. Pe marginea romanului „Europolis" de Jean Bart, în Opinia, anul XXIX (1933), nr. 7813 (4 mai), p. 1—2 ; Jean Bart, în Umbre. III. Iaşi, Junimea, 1975, p. 95—98.
Liveanu, V. : Vechea mişcare socialistă şi intelectualitatea, în Lupta de clasă, anul XLIX (1969), nr. 9 (septembrie), p. 89.
Lovinescu, Eugen. Jean Bart, în Istoria literaturii române contemporane. Voi. 4. Evoluţia prozei literare. Bucureşti, Ancora, S. Benvenisti, 1928, p. 125—130 ; Texte critice. Bucureşti, Editura tineretului, 1968, p. 277—278 ; Istoria literaturii române contemporane. Voi. II. Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 94—96, Istoria literaturii române contemporane. 1900—1937. [Compendiu]. Bucureşti, Editura librăriei Socec, [1937], p. 204—205 ; Scrieri, 6. [Bucureşti], Editura Minerva, 1975, p. 193—194.
Lupi, Gino. Umorismo romeno, extras din revista I,a rassegna italo-romena, Milano, 1939, p. 21—23 ; Storia della littera-tura romena, con 123 illustrazioni nel testo e 32 tavole, Firenze, G. C. Sansoni, Editore, MCMLV (1955), p. 380—38L
Mareea, Pompiliu. Singer of the sea, în România Today, 1974, nr. 12 (decembrie), p. 50.
Marghita, E. Jean Bart: „Schiţe marine", în Dimineaţa, anul XXV (1929), nr. 7968 (17 februarie), p. 3.
Maxim-Burdujanu, Gh. Jean Bart (Eugen Botez). Contribuţiuni, în Crainicul cetăţii, I (1933), nr. 4 (septembrie), p. 73—77.
Măglaşu, Lazăr şi Deieanu, Niculaie. Marinarii comerciali şi problema organizării lor. Prefaţă de prof. G. Vlădescu-Ră-coasa. Bucureşti, 1934, p. 16.
Miclescu, C. Congresul Internaţional de Navigaţie. Convenţia dintre Statele Unite şi România. Un oaspe distins între noi [căpitan Eugen Botez], în America, Cleveland, anul
l 5.
VII (1912), nr. 47 (13 iunie), p. 1, cu o fotografie a scriitorului .
Micu, Dumitru. Literatura română la începutul secolului XX. 1000—1916. Publicaţii. Grupări. Curente, [Bucureşti], Editura pentru literatură, 1964 (capitolele Viaţa românească, p. 130 şi Poporanismul, p. 152—153) ; Jean Bart, în Istoria literaturii române. Voi. II. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1965, p. 94—95 ; reprodus în început de secol. 1900—1916. Curente si scriitori. [Bucureşti], Editura Minerva, 1970, p. 387—388.
Mihăescu, Gib I. „Europolis", în Calendarul, Bucureşti, anul 11 (1933), nr. 367 (13 mai), p. 2.
Mioc, Simion. Jean Bart, în Curs de Istoria literaturii române. 1900—1918. Fascicula a Il-a, Tipografia Universităţii din Timişoara, 1972, p. 221—222 (litografiat) ; reprodus în Istoria literaturii române 1900—1918, ediţia a IV-a, 1974, p. 221—222 (litografiat).
Modiga, Titus, „Europolis" (Sulina). Memoriei lui Jean Bart, în Marea noastră, anul V (1936), nr. 3 (martie), p. 40.
Mohanu, Constantin. Jean Bart şi mişcarea muncitorească. în Luceafărul, anul VI (1963), nr. 9 (1920) (aprilie), p. 11 ; Prefaţă la Jean Bart. Schiţe marine, [Bucureşti], Editura militară, [1968], p. V—XXXIII ; Tabel cronologic la Jean Bart. Europolis. Roman. Bucureşti, Editura Minerva, 1971 („Biblioteca pentru toţi", nr. 118, ediţia a Il-a), p. XIII— LVI ; „Candida navă cu pînzele desfăcute". Din scrierile lui Jean Bart. Trei premii literare. Bibliografie, în România literară, anul VII (1974), nr. 51 (19 decembrie), p. 12-13.
Moldovanu, Al. Lascarov, Jean Bart. „Peste Ocean", în Răsăritul, anul XI. (1929), nr. 13—14 (septembrie-octombrie), p. 7, semnat : „a.l.m.".
Moşescu, Octavian, Am revăzut Europolis, în Vitralii, Bucureşti, Editura Litera, 1971, p. 111—114.
Munteanu, Al. Literatura mării, în Marea noastră, anul IV (1935), nr. 4 (aprilie), p. 63—64.
Narly, C. Jean Bart. „Peste Ocean", în Convorbiri literare, anul 58 (1926)   (iulie-august), p. 626—627.
Nădejde, losif, „Datorii uitate" de Jean Bart. O scriere cu caracter social, în Dimineaţa, anul XVIII (1921), nr. 5412 (14 octombrie), p. 3.
640
641
Negulescu, A., comandor. „Europolis" de Jean Bart (Eugen Botez), în România maritimă şi fluvială, anul II (1933), nr. o (mai), p. 104, semnat : „Moşul" ; Mastela detectiv, în România maritimă şi fluvială, anul II (1933), nr. 7—8 (iulie-august), p. 165, semnat : „Delamare" ; Un an de la moartea lui Jean Bart, în Marea noastră, anul III (1934), nr. 5 (mai), p. 85, semnat : „Moş Delamare" ; Figuri din marina noastră, în Marea noastră, anul III (1934), nr. 5 (mai), p. 91—92, semnat : „Moş Delamare" ; Zece ani de la moartea lui -Jean Bart, în Marea noastră, anul XII (1943), nr. 5—6 (mai-iunie), p. 81—83.
Olteanu, Rodica. „Pe mulţi am reuşit eu să-i fac harnici", în JVfani«criptwm, anul II (1971), nr. 1, p. 180; Expoziţia „Jean Bart", în Revista muzeelor, anul X (1973), nr. 6, p. 520— 522, cu o fotografie a lui Eugeniu Botez ; „...A plăcut foarte mult, cu deosebire lui Ibrăileanu..." („Prinţesa Bibiţa" de Jean Bart), în Manuscriptum, anul IV (1973), nr. 4 p. 182—183.
Ornea, Z. Jean Bart şi „Datorii uitate", în Poporanismul. Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 359—362 ; v. şi p. 74—76 ; 201, 375, 502.
Oprea Nedelcu. Societatea culturală „V. A. Urechia" din Galaţi,
în 100 de ani de la înfiinţarea primei biblioteci publice
din Galaţi. Volum jubiliar. Galaţi, Biblioteca „V. A. Ure-
chia", 1974, p. 517—521. Oprescu, Constantin. „Europolis", în Ştirea, Botoşani, anul III
(1933), nr. 134 (10 iunie), p. 1, semnat : „C. Op.". Oscar, V., Stanicul, în Dochia, anul I (1896), nr. 3 (iulie), p. 43—45. Panaitescu, C. Jean Bart — scriitorul, în Facla, anul XII (1933),
nr. 686 (15 mai), p. 1. Pantazescu, C. Dan, Mircea, Streinul. Istoria literaturii române.
îndrumător pentru tineret. Bucureşti, [Tiparul românesc],
1941, p. 116.
Papadima, Ovidiu. Romanul oraşului românesc, în Revista Fundaţiilor regale, anul XI (1944), nr. 3 (1 martie), p. 483— 500 ; reprodus în Scriitorii şl înţelesurile vieţii. [Bucureşti], Editura Minerva, 1971, p. 64—83.
Papadopolo, Paolo I. La novella romena del dopoguera, în Termini, Fiume, anno IV (1939). numeri 34, 35, 36 e 37 (giugno-settembre) în limbile română şi italiană, p. 752. (studiul avînd menţiunea : „Traduzione di Măria Adelaide Ridofi");
(din Jean Bart se menţionează volumele : La Principessa Bibiţa [Prinţesa Bibiţa], Appunti e ricordi [însemnări şi amintiri].
Pas, Ion : Jean Bart. „Peste Ocean", în Lupta, anul V (1926), nr. 1361 (20 iunie), p. 2.
Peltz, I. întîlnirea cu Jean Bart, în Cum i-am cunoscut. Amintiri, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964, p. 164—167.
Perianu, Neagu. Proza scurtă a lui Jean Bart, în Lucrările ştiinţifice, Institutul pedagogic Galaţi, 4, 1970, p. 307—314.
Perpessicius. Jean Bart (Eug. P. Botez), în Buletinul cărţii româneşti, anul III (1931), mai, p. 2, nesemnat, pe copertă portretul scriitorului ; Menţiuni critice. Jean Bart (Eugen Botez), „Europolis" în Cuvîntul, anul IX (1933), nr. 2967 (30 iulie), p. 1—2 ; reprodus în : Menţiuni critice, Voi. V, Bucureşti. Fundaţia pentru literatură şi artă, 1946, p. 298— 305 ; Opere. 6. Menţiuni critice. Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 236—241.
Petra-Petrescu, Horia. O carte bună: „Datorii uitate" de Jean Bart (Eugen P. Botez), în Telegraful român, Sibiu, anul LXXI (1923), nr. 72 (5/18 septembrie), p. 2—3, semnat : „H.P.P.".
Petrescu, Const. Titel. Mişcarea socialistă in provincie. Galaţi în Istoria socialismului în România, 1835—G sept. 1940, [1940], p. 91 şi  118—120  („Biblioteca socialistă").
Petrovici, C. Jean Bart : „Schiţe marine", în Convorbiri literare, anul 62 (1929), p. 198.
Philippide Al. A. Jean Bart — „O corabie românească, nava-şcoală bricul «Mircea»", în Adevărul literar şi artistic, anul X (1931), nr. 548 (7 iunie), p. 7, semnat : „Al. A. Ph." ; cu un portret al scriitorului.
Popa, Victor Ion. Jean Bart, în Ordinea, anul II (1933), nr. 147 (14 mai), p. 2 ; reprodus în secţiunea de publicistică în voi. Un om îndurerat. Nuvele şi povestiri. Bucureşti, Cartea românească, [1973], p. 348—350.
Preajbă, Scarlat. Marinarul şi scriitorul Jean Bart (comandor Eugen Botez), în Marea noastră, anul VIII (1939), nr. 5 (mai), p. 99.
Radian, Sanda. Prefaţă la Jean Bart. Schiţe marine. Scrieri alese [Bucureşti], Editura tineretului, 1960, p. 5—22 („Biblioteca şcolarului", nr. 29).
642
643
Raicu, Al. Europolis, în Facla, anul XII (1933), nr. 676 (1 mai), p. 1.
Ralea, Mihai. Jean Bart. „Prinţesa Bibiţa" în Viaţa românească, anul XV (1923), nr. 7 (iulie), p. 124—125 ; reprodus in Perspective. Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1928, p. 214—217 : Jean Bart — „In Deltă", în Viaţa românească, anul XVII (1925), nr. 4 (aprilie), p. 126—127 ; Jean Bart — „Peste Ocean", în Viofa românească, anul XVIII (1926), nr. 7—8 (iulie-august), p. 219—220, semnat : „M.R.".
Rîuleţ. Const. La aciividad liieraria V teatral en Rumania, în Dacia, Barcelona, anul I (1929), nr. 1 (21 februarie), p. 4.
Roman, I-Ioria. „Europolis", în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15140 (14 mai), p. 1 ; Tret ani de la moartea lui Jean Bart, in Adevărul anul 50 (1936), nr. 16044 (14 mai), p. 1 ; reprodusă în: Revista dobrogeană, anul I (1936), nr. 2 (mai-iunie), p. 3, cu o fotografie a scriitorului.
Roşu, N. Anul literar, în Curentul, anul VI (1934), nr. 2125 (1 ianuarie), p. 4.
Rotaru, Ion. Jean Bart, în O istorie a literaturii române. Voi. II (De la 1900 pînă la cel de al doilea război mondial), Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 99—100.
Ruxăndoiu, Pavel. Jean Bart — „Europolis", în Gazeta literară, anul III (1956), nr. 49 (6 decembrie), p. 4.
Sadoveanu. Ion Marin. Jean Bart (Eugen Botez): „In Deltă", în Mişcarea literară, anul II (1925), nr. 17 (7 martie), p. 3 ; reprodusă în Scrieri. V. Text ales, stabilit, note şi comentarii de I. Oprişan, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 53—55.
Sadoveanu, Izabela. „Prinţesa Bibiţa", de Jean Bart (Eugeniu Botez), în Adevărul, anul XXXVI (1923), nr. 12031 (4 mai), p. 1—2 ; „în Deltă" [de] Jean Bart (Eugen Botez), în Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12697 (5 mai), p. 1 ; Jean Bart (Eugeniu Botez). „Peste Ocean" (Impresii de călătorie), în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 293 (18 iulie), p. 1, cu un portret al scriitorului executat de Dragoş ; Jean Bart. „Schiţe marine", în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929), nr. 425 (27 ianuarie), p. 7 ; Jean Bart, în Adevărul literar şi artistic, anul XIII (1934), nr. 702 (20 mai), p. 1, cu un portret al scriitorului ; Cinci ani
644
. da la moartea lui Jean Bart, în Adevărul literar şi artistic, anul XIX (1938), nr. 911 (22 mai), p. 3. Sadoveanu, Mihail [Raport pentru primirea lui Eugeniu P. Botez (Jean Bart) ca membru corespondent al Academiei Române], şedinţa din 8 iunie 1922, în Analele Academiei Române, tom. XLII, şedinţele din 1921—1922, Partea administrativă şi Dezbaterile, p. 121 ; „Jurnal de bord", în Viafa românească, anul XIV (1922), nr. 8 (august), p. 296—297, semnat :  „M.Sd." ;  reprodusă în :  Opere, voi.  19 (Publicistică 1904—1935). [Bucureşti], [1964], Editura pentru literatură, p. 223—225 ; Amintiri literare (voi. II). Antologie de Ion Bălu, [Bucureşti], 1970, Editura Minerva, p. 198—200 („Biblioteca pentru toţi", 544). Sanielevici, II. „Jurnal de bord". Schiţe marine şi militare de Jean Rari, în Noua revistă română, anul II (1901), voi. iii, nr. 34 (15 mai), p. 478—480, nesemnată ; reprodusă în : încercări critice. Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Gobl,  1903,  p.  77—82 ;  Studii critice.  Bucureşti, Editura literară  a  Casei Şcoalelor,  1927,  p.  120—128; Cercetări critice şi filozofice. Antologie şi prefaţă de Z. Ornea. Text stabilit de Cornelia Botez. [Bucureşti], 19(58, Editura pentru literatură, p. 41—47. Sătoanu, C. Jean Bart, în Mişcarea, anul VIII (1916), nr. 145 ■(5 iulie), p.  1 ;  semnat :  „Arald" ;  Un roman românesc, european — „Europolis" de Jean  Bart, în Opinia, anul XXIX (1933), nr. 7792 (16 mai), p. 1—2 ; sub titlul Despre „Europolis". Comentarii in presa ieşeană, se reproduce un fragment în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15150 (27 mai), p. 2 ; De la socialism la poporanism. D. Octav Botez despre vechea „Mişcare socialistă", in Adevărul literar şi artistic, anul XII (1933), nr. 656 (2 iulie), p. 1 ; în amintirea lui Jean Bart. Doi ani de la moartea sa : 12 mai 1933, în Adevărul, anul 49 (1935), nr. 15742 (12 mai), p. 2. Sevastos, M. Anul literar [1925], în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 265 (3 ianuarie), p. 2 ; Un interview abracadabrant,  în   Lumea,   Iaşi,   anul   I   (1925),   nr. 23 (12 aprilie), p. 17 ; Jear Bart, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15140 (14 mai), p.  1 ; reprodus în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 5 ; Jean Bart, în Adevărul, anul 48 (1934), nr. 15349 (12 mai), p. 1 ; reprodus în Amintiri de la „Viaţa românească". [Bucureşti],
645
E.S.P.L.A.,   1956,  p.   294—296 ;   Ediţia  a   II-a  refăcută. {Bucureşti], Editura pentru literatură, p. 219—224. Silvestru, Val.   „Europolis",   romanul unui port, în Contemporanul, 1947, nr. 56 (17 octombrie), p. 4. Simionescu, I. Prefaţă la Jean Bart. „Cartea Dunărei", Bucureşti,
p. 5—6 („Biblioteca Ligei Navale Române"), 1933. Sion, Constandin, paharnicul. Mihail şi Mihălucă în Arhondolo-gia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii moldoveni. Text ales şi stabilit, glosar şi indice de Rodica Rotaru. Prefaţă de Mircea Anghelescu. Postfaţă, note şi comentarii ele Ştefan S. Gorovei. Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 182. Smântânescu, Dan. Jean Bart : „Pe drumuri de apă", în Epoca,
1933, nr. 1234 (4 martie), p. 2. Solaru, Mina. Jean Bart, în Marea, Constanţa, anul  I (1933),
nr. 3 (4 iunie), p. 2. Solomon, D. Europolis, în Revue roumaine, anul XI (1957), nr, 2, p. 140—141 ; reprodusă în Rumanian Review, 1957, nr. 2, p. 135—136 ; Rumanische Rundschau, 1957, nr. 2, p. 153—154; Rumînskaia literatura, 1957, nr. 2, p. 143—144. Struţeanu, Scarlat. Jean Bart : „Europolis", în Convorbiri literare, anul 66 (1933), iunie, p. 590—591. Suchianu, D. I. Jean Bart : „Prinţesa Bibiţa", în Adevărul, anul XXXVI   (1923),  nr. 11926 (17 ianuarie), p. 2 ; Un nou volum de Jean Bart. [Prinţesa Bibiţa], în Adevărul literar şi artistic, anul IV (1923), nr. 127 (29 aprilie), p. 7, semnat : „D.I.S." ; Jean Bart — Cu prilejul ax>ariţiei volumului „In Deltă", în Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12613 (7 februarie), p. 1 ; Şezătoarea scriitorilor ieşeni, în Adevărul literar şi artistic, anul  VII   (1926),  nr.   274  (7  martie),  p.   5 ;  Jean Bart, „Dincolo,  peste  Ocean",  în   Adevărul   literar  şi artistic, anul VII (1926), nr. 289 (20 iunie), p. 7, semnat : „D.I.S." ; Jean Bart : „Schiţe marine", în Adevărul, anul 42 (1929), nr. 13853 (19 februarie), p. 1—2 ; Jean Bart: „Pe drumuri de apă", în Adevărul literar şi artistic, anul X (1931), nr. 527 (11 ianuarie), p. 7, cu un portret al scriitorului, desen de Ross ; Bricul „Mircea". Jean Bart. „O corabie românească", în Adevărul, anul 44 (1931), nr. 14550 (7 iunie), p. 1—2 ; Pentru comemorarea lui Jean Bart, în Viaţa românească, anul XI (1958), nr. 6 (iunie), p. 156—157, semnat : „Î.D.S.".
Şăineanu, Const. „Peste Ocean" de Jean Bart, în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13375 (27 iulie), p. 1—2 ; „însemnări şi amintiri" de Jean Bart. „Schiţe marine" de Jean Bart, în Adevărul, anul 42 (1929), nr. 13837 (31 ianuarie), p. 1—2, cu o fotografie a scriitorului ; recenzia despre Schiţe marine este reprodusă în Const. Şăineanu : Noui recenzii (1926— 1929). Bucureşti, Editura Adevărul, 1930, p. 254—256.
Şoitu, D. D. Un document preţios, în laşul literar, anul XII (1961), nr. 1 (ianuarie), p. 93 (autografe Jean Bart în Biblioteca „V. A. Urechia" din Galaţi) ; Amintirea lui Jean Bart, în Viaţa nouă, Galaţi, anul XIX (1963), nr. 5733 (14 mai), p. 2 cu o fotografie a scriitorului.
Şoitu, Ecaterina. Din trecutul presei literare gălăţene : revista „Dunărea de jos", în Viafa nouă, Galaţi, anul XXV (1968), nr. 7227 (8 martie), p. 3 ; „Curentul nou", o revistă gălă-ţeană de opinii, în 100 de ani de la înfiinţarea primei biblioteci publice din Galaţi. Volum jubiliar. Galaţi, Biblioteca „V. A. Urechia", 1974, p. 201—205.
Tănăsescu, Sever. La moartea lui Barba Spiru, în Dimineaţa, anul 32 (1936), nr. 10590 (18 iunie), p. 11.
Teodorescu-Branişte, T. „Prinţesa Bibifa" de Jean Bart, în Aurora, anul III (1923), nr. 382 (1 februarie), p. 1 ; Pe marginea volumului „însemnări şi amintiri" de Jean Bart, în Curentul, anul I (1928), nr. 291 (3 noiembrie), p. 1—2 ; „Europolis", în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15120 (16 aprilie), p. 3 ; Jean Bart — Amintiri —, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15140 (14 mai), p. 2 ; reproduse în România maritimă şi fluvială, supliment Ia nr. 6 (iunie), 1933, p. 2—3 ; Jean Bart. Amintiri, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15144 (19 mai), p. 1—2, cu fotografia scriitorului şi cu indicaţia : „Conferinţă rostită la radio Bucureşti, în ziua de 14 mai" ; reprodusă, în : România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 4—5 ; Oameni şi paiaţe, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. 255—259.
Teodorescu, Dem. Povestirile de călătorie ale lui Jean Bart, în Adevărul, anul XXXV (1922), nr. 11606 (4 februarie), p. 1-2.
Teslui, Barbu, Jean Bart. Comemorare, în Răsăritul, anul XXV (1943), nr. 4—6 (aprilie-iunie), p. 18.
Theodoru, Radu. „Europolis". Note de lectură, în Scrisul bănăţean, anul VII  (1956),  nr.  11  (noiembrie), p. 80—81.
646
647
Tiba, Ion. Jean Bart despre problemele literaturii, în Anuarul
ştiinţific al Universităţii laşi, 1969, p. 115—124. Tomuş, Mircea. „Europolis", în Steaua, anul VII (1956), nr. 9
(septembrie), p. 101—102. Tomuţa, Ion. Romanul Sulinei : „Europolis", în Adevărul literar
şi artistic, anul XII (1933), nr. 666 (10 septembrie), p. 2 ;
Jean Bart, în Societatea de mîine, anul XI (1934), nr. 6
(iunie), p. 117.
Tonegaru, C.   Mastella, în Anuarul marinei, 1925, p. 160—163.
Trifu, Valeria. Un moment de seamă din viaţa culturală gălă-ţeană : editarea primului volum omagial dedicat lui Eminescu, din România, în 100 de ani de la înfiiţarea primei biblioteci publice, din Galaţi. Volum jubiliar. Galaţi, Biblioteca „V. A. Urechia", 1974, p. 127—131.
Ţane, N. Jean Bart — „Europolis", în Cultura poporului, Cetatea-Albă, anul IV (1933), nr. 5—6 (mai-iunie), p. 28.
Vârgolici, T. Jean Bart — „Schiţe marine", în Contemporanul,
1953, nr. 39 (25 septembrie), p. 4 ; Jean Bart — „Datorii j uitate". Realismul operei lui Jean Bart, în Viaţa românească, anul VII (1954), nr. 4 (aprilie), p. 216—227 ; Universul intim evocat de Jean Bart, în Ecourile literare ale independenţei naţionale, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, p. 245—250.
Vesa, D. Cartea portului, în Tomis, Constanţa, anul 3 (1968), nr. 5 (mai), p. 7.
Vianu, Tudor. Jean Bart — „Peste Ocean", în. Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929), nr. 456 (1 septembrie), p. 7, cu un portret al scriitorului, desen de Ross.
Vitner, Ion. Evocările lui Jean Bart, în Literatura în publicaţiile socialiste şi muncitoreşti. 1880—1890. Reviste literare. Formarea conceptului de literatură socialistă. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p. 205—208 şi p. 574—575.
Vlad, Ion. Povestirea. Destinul unei structuri epice (Dimensiunile eposului), Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 81—82.
Ygrec, Doctorul. [Glicsmann, I.] Jean Bart la Asistenţa socială, în Adevărul, anul XXXVI (1923), nr. 12213 (20 noiembrie), p. 1—2 ; Istoria pasională a Sulinei. „Europolis" — noul roman al lui Jean Bart, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15116 (13 aprilie), p. 1—2, cu o fotografie a scriitorului ; Jean Bart (Eugen Botez) — Omul. Un ofiţer de marină creator al Asistenţei sociale, în Dimineaţa, anul 29 (1933),
nr. 9472 (14 mai), p. 3; reprodus îh România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 2—4.
Avacum. „Războiul pe Dunăre", voi. I, de locotenenţii Eugeniu Botez şi Nicolae Kiriţescu din marina militară, în România ilustrată, anul II (1905), nr. 10 (octombrie), p. 319.
Cronicar. „Europolis", în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15133 (4 mai), p. 2, cu un portret al scriitorului, executat în peniţă de Dragoş.
D. G. Jean Bart. „Europolis", în Satul şi şcoala, Cluj, anul 111
(1933), nr. 3 (noiembrie), p. 94—95. î. L. Premiile Academiei, în însemnări literare, I (1919), nr. 20
(29 iunie), p. 16—17. J. F. Barba lani, una din simpaticele figuri ale îndepărtatului „Europolis", în Marea noastră, anul III  (1944), nr. 5—12 (ianuarie-decembrie), p. 104. N. B. „Schiţe marine" de Jean Bart, în Universul, anul XI.Vl!
(1929), nr. 2 (4 ianuarie), p. 10. P. Jean Bart. „Schiţe marine'', în Familia, anul IV (1929), nr.
1—2 (ianuarie-februario), p. 24. R. C. „Prinţesa Bibiţa", de Jean Bart (Eugeniu Botez), în Viitorul, anul XlV (1923), nr. 4521 (5 aprilie), p. 1. S. S. R. A cincea şezătoare literară de la 27 februarie 1920, în .Universul literar, anul XLII (1926), nr. 10 (7 martie), p. 8—9. Un ofiţer inferior.   Retragerea   colonelului   Botez   [Panait], în Ecoul armatei — Literar, 1894, nr. 2 (octombrie), p. 5—7. V. Un an de la moartea lui Jean Bart, în Dimineaţa, anul 30 . . (1934), nr. 9834 (15 mai), p. 3, cu o fotografie a scriitorului. V. G. B. Jean Bart. Cum se dezleagă chestiunea Dunării ?, în
Viaţa românească, anul XII (1920), nr. 2, p. 331—332. X. Erezia lui Jean Bart, în Adevărul literar şi artistic, anul VIII (1927), nr. 328 (20 martie), p. 8.
Şcoala de adulţi. Profesorii, în învierea, Galaţi, anul I. (1903), nr. 7 (1 iunie), p. 15.
[Colaborarea la „Viaţa românească"], în Viafa literară, anul I
(1906), nr. 12 (19 martie), p. 8. „Jurnal de bord", în Revista porturilor şi navigaţiunei comerciale,
anul IV (1916), nr. 40 (mai), p 15.
648
649
(„Datorii uitate", ediţia a II-a], în Ideea europeană, anul III (1921),
nr. 71 (17—24 iulie), p. 4. („Datorii uitate", ediţia a 11-a], în Gîndirea, anul 1 (1921), nr. 14
(15 noiembrie), p. 265. Jean Bart în Academia Română, în Adevărul literar şi artistic,
anul III (1922), nr. 82 (18 iunie), p 6. Jean Bart — „Prinţesa Bibiţa", în Gîndirea, anul III (1923), nr.
3—4 (mai-iunie), p. 73. Jean Bart, în Ideea europeană, anul VI (1925), nr. 162 (11—12
ianuarie), p. 3.
Sărbătorirea d-lui Jean Bart, în   Dimineaţa, anul XXI (1925),
nr. 6592 (25 martie), p. 3. Un succes al literaturii române, în Adevărul literar şi artistic,
anul VI (1925), nr. 263 (20 decembrie), p. 8. Jean Bart : „Peste Ocean", în Cartea. Documentare intelectuală.
Literatură bibliografică, anul I (1926), nr. 3 (mai), p. 77. Mişcarea socialistă, în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929),
nr. 429 (24 februarie), p. 8. Programul cursurilor 1929—1930 al Şcoalei superioare de asistenţă socială, în Sănătatea publică, anul XLI (1929), nr. 10-11  (octombrie-noiembrie),  p.   1053  (cursurile  revenite Iui Jean Bart).
Cum se numesc scriitorii, în Capricorn, [anul I] (1930), nr. 2 (decembrie), p. 31.
„O corabie românească : Nava-şcoală bricul «Mircea»", în Răsăritul, anul XIII (1931), nr. 7—8 (iulie-august), p. 20. La ce lucrează scriitorii, în Viaţa literară, anul VIII (1933), nr. 141
(1—28 februarie), p. 4. „Europolis" şi „răutatea românească", în Adevărul, anul 47 (1933),
nr. 15118 (15 aprilie), p. 2. Săpiămîna cărţii la Burdujeni, în Crainicul cetăţii, Suceava, anul I
(1933), nr. 4 (septembrie), p. 78—79. O bibliografie a operelor lui Jean Bart, în Adevărul, anul 50 (1936),
nr. 16094 (14 iulie), p. 2, cu un portret al scriitorului. Un vis al lui Jean Bart se împlineşte, în Marea noastră, anul VII
(1938), nr. 6 (iunie), p. 203. „Mircea"! O nevoie şi un vis împlinit, în Marea noastră, anul
VIII (1939), nr. 5 (mai), p. 97. Contribuţia mişcării socialiste la dezvoltarea literaturii în ultimul deceniu al secolului al XlX-lea (1893—1900), in voi. Mişcarea muncitorească din România (1893—1900), Editura
650
politică, Bucureşti, 1965, p. 300 (Institutul de istorie a Partidului de pe lîngă CC. al P.M.R.).
2906-1966 60 de ani în slujba culturii naţionale. Număr festiv al revistei Viaţa romanească, anul XIX (1966), nr. 3 (mar-tie), 224 pagini.
II. INTERVIURI *
Jean Bart despre concursul literar al „Dimineţei", în Adevărul literar şi artistic, anul V (1924), nr. 192 (10 august), p. 8.
R. Expoziţia, de artă românească la Paris — Convorbire cu d. Jean Bart, în Dimineaţa, anul XXI (1925), nr. 6665 (11 iunie), p. 3.
Rep. Problema canalului Sulina. Ce trebuie să facă statul român pentru restabilirea navioabiHtâfii Ia gurile Dunării. Convorbire cu d. Jean Bart (Eugen Botez), în Adevărul, anul 39 (1926), nr. 13003 (8 mai), p. 4, cu fotografia scriitorului.
Sem. G. De vorbă cu d. Jean Bart. Influenţa socialiştilor. Debutul. Actuala mişcare literară. Rolul stalului. Tradiţionalism sau curente moderne. Romanul românesc. în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 287 (6 iunie), p. 1—2, cu un portret al scriitorului ; sub titlul De vorbă cu un cunoscut scriitor de la „Adevărul literar", este reprodus de către Jean Bart în volumul Însemnări şi amintiri, [Bucureşti], Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 208—221.
Valerian, I. De vorbă cu Jean Bart (Eugeniu Botez). Moldovenii vechi corăbieri. Decăderea albilor. Cuvinte despre America. Impresii din Ţările Nordice. In mahalaua diamantelor. Şi ceva despre literatură. Proiecte, preferinţe, în Viaţa literară, anul I (1927), nr. 38 (19 februarie), p. 1 (cu o fotografie a scriitorului) ; reprodus în Chipuri din viaţa literară. Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 150—155.
Dianu, Romulus. Cu Jean Bart (Eugen Botez) despre el şi despre alţii. Viaţa pensionară a colonelului Botez, tatăl meu. Cum am coborît de la munte la mare. Misterul din strada Sărăriei. Eminescu, Creangă, Ion Nădejde, Gherea, Vlahuţă, Caragiale. Din natură nu-s frumoase decît cărţile poştale
* Interviurile sînt date cronologic.
651
ilustrate. Paşoptiştii moldoveni. Galbenii şi negrii ne dispreţuiesc. La mormîntul lui Rousseau. Societatea şi educaţia. Un jurnalist hoţ, în Rampa, anul XIV (1929), nr. 3379 (29 aprilie, p. 1, 3, cu trei fotografii ale scriitorului). Săteanu, C. Cu scriitorul Jean Bart despre istoricul socialismului din România, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15035 (6 ianuarie), p. 3.
V. De vorbă cu Jean Bart asupra romanului „Europolis", în Adevărul literar şi artistic, anul XII (1933), nr. 643 (3 aprilie), p. 7, cu o fotografie a scriitorului.
III. NECROLOGURI
Bâiănescu, I., contraamiral. Cuvinte rostite la adunarea Ligii Navale Române (secţia Constanţa), în ziua â,e 4 iunie 1933, în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 15—16 ; reprodus în Dacia, anul XX (1933), nr. 50 (7 iunie), p. 1, 3, cu titlul Comandorul Eugen Botez. Briotă, George. Jean Bart, în La noi în jud. Trei Scaune, Sfîntul
Gheorghe, anul II (1933), nr. 22 (28 mai), p. 3. Ciurezu, D. Doliu literar. S-a stins Jean Bart, în Ţara noastră,
anul XII (1933), nr. 314 (14 mai), p. 2. Coanda, amiral : Cuvintarea d-lui..., vicepreşedintele Ligii Navale Române, în Dimineaţa, anul 29 (1933), nr. 9474 (16 mai), p. 3 ; reprodusă în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 9. Crevedia, N. : Jean Bart, în Calendarul, Bucureşti, anul II (1933),
nr. 269 (15 mai), p. 2. Daniel, Paul. Jean Bart, în Epoca, 1933, nr. 1291 (14 mai), p. 2. Gavrilescu, M., amiral. Discursul d-lui amiral..., în Dimineaţa, anul 29 (1P33), nr. 9474 (16 mai), p. 3 ; reprodus în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 9-11. Georgescu, Pompiliu, comandor. Cuvintarea d-lui..., în Dimineaţa, anul 29 (1933), nr. 9474 (16 mai), p. 3 ; reprodusă în fiomo-nia maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 13—14.
Ionescu-Johnson, N., comandor. Cuvintarea d-lui..., în Dimineaţa, anul 29 (1933), nr. 9474 (16 mai), p. 3 ; reprodusă în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 8—9.
Lăzăreanu, Barbu, Moartea lui Jean Bart, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15140 (14 mai), p. 1.
Măglaşu, Lazăr. Cuvîntare în numele Uniunii Muncitorilor din porturi, în Dimineaţa, anul 29 (1933), nr. 9474 (16 mai), p. 3; reprodusă în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 11.
Minulescu, Ion. Rînduri pioase, în Dimineaţa, anul 29 (1933), nr. 9472 (14.mai), p. 3; reprodus în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 7.
Negreanu, N., general. La mormîntul lui Jean Bart, în Răsăritul, anul XV (1933), nr. 5 (mai), p. 6—7 ; sub titlul Cuvîntare din partea Centralei Caselor Naţionale, este reprodusă în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 14—15.
Negulescu, A., comandor. Moartea comandorului Eugen Botez (Jean Bart), în Universul, anul 50 (1933), nr. 128 (14 mai), p. 9, semnat : „Moş Delamare" ; cu un portret în peniţă de Dragoş ; necrologul c reprodus nesemnat, în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 2.
Pillat, Ion. Cuvîntare în numele Societăţii Scriitorilor Români şi al P.E.N.-Clubului Românesc, în Dimineaţa, anul 29 (1933), nr. 9474 (16 mai), p. 3; reprodusă în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 13.
Puşcariu, Măria. Jean Bart (Eugeniu Botez) (1874—1933), în Daco-romania. Buletinul Muzeului limbii române, anul VII (1931—1933), p. 663—665.
Rebreanu, Liviu. Cînd moare Jean Bart..., în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15140 (14 mai), p. 1 ; reprodus în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 6.
Roman, Liviu. Jean Bart (Eugen Botez), în Răsunetul (Lugoj), anul XII (1933), nr. 21 (21 mai), p. 2.
Săteanu, C. La moartea lui Jean Bart, în Lumea, anul XVI (1933), nr. 4490 (14 mai), p. 2.
Sebastian, L. Jean Bart, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15142 (17 mai), p. 2 ; reprodus în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 5—6.
Solaru, Mina : Jean Bart, în Marea, anul I (1933), nr. 3 (4 iunie), p. 3.
Stănescu, C, director general în Ministerul Muncii. Cuvîntare în numele Ministerului Muncii, in Dimineaţa, anul 29 (1933),
652
658
nr. 9474 (16 mai), p. 3 ; reprodusă în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 12—13.
Şoimescu, Ştefan. Rezumatul Cuvîntării ţinută de..., în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 15.
Teodorescu-Branişte, Tudor. Cuvintare, în numele ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa", în Dimineaţa, anul 29 (1933), nr. 9474 (16 mai), p. 3 ; reprodusă în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 14.
Trancu-Iaşi, Gr. Cuvîntarea d-lui Gr. Trancu-Iaşi, în Dimineaţa, anul 29 (1933), nr. 9474 (16 mai), p. 3 ; reprodusă în România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 11.
Vlădulescu, N. Jean Bart (Eugeniu P. Botez), în Glasul Bucovinei, Cernăuţi, anul XVI (1933), nr. 4063 (18 mai), p. 3—4, semnat : „N. Vlad" ; reprodus în Marea noastră, anul V <1937), nr. 5 (mai), p. 61—62.
Cronicar. Jean Bart, în Societatea de mîine, anul X (1933), nr. 5 (mai), p. 111.
Rep. Inmormîntarea lui Jean Bart. Trista ceremonie de la cimitirul Bellu, în Dimineafa, anul 29 (1933), nr. 9474 (16 mai), p. 3.
S. T. Jean Bart, în Mîine. Revistă literară şi ştiinţifică, Călă-raşi-Ialomiţa, anul I (1933), nr. 2 (28 mai), p. 1.
*
Jean Bart a murit, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15139 (13 mai), p. 3, eu o fotografie a scriitorului.
Moartea scriitorului Jean Bart, în Epoca, 1933, nr. 1290 (13 mai), p. 4, cu o fotografie a scriitorului ; reprodus în : Dhnineaţa, anul 29 (1933), nr. 9472 (14 mai), p. 3 ; România maritimă şi fluvială, supliment Ia nr. 6 (iunie), 1933, p. 2.
Moartea lui Jean Bart, în Lupta, anul XII (1933), nr. 3461 (13 mai), p. 4 ; reprodus în : Dimineaţa, anul 29 (1933), nr. 9472 (14 mai), p. 3 ; România maritimă şi fluvială, supliment la nr. 6 (iunie), 1933, p. 2.
Jean Bart, în Cuvîntul, anul IX (1933), nr. 2890 (14 mai), p. 3.
Moartea lui Jean Bart, în Curentul, anul VI (1933), nr. 1895 (14 mai), p. 2.
•  înmormîntarea lui Jean Bart, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15141 (16 mai), p. 3. Moartea scriitorului Eugen Botez (Jean Bart), în Telegraful român, anul LXXXI (1933), nr. 41—42 (20 mai), p. 5. A murit scriitorul Jean Bart, în Cuvîntul poporului, Sibiu, anul XV (1933), nr. 20 (20 mai), p. 3. ;   Jean Bart, în Satul şi şcoala, Cluj, anul II (1933), nr. 8, p. 246. Jean Bart, în Răsăritul, anul XV (1933), nr. 5 (mai), p. 1, cu o
fotografie a scriitorului. La moartea lui Jean Bart, [Bucureşti], Liga Navală Română, 1933, 16 p. (Supliment la nr. 6 — iunie 1933 — al revistei România maritimă şi fluvială). Jean Bart, în Almanachul ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa". pe anul 1934, p. 295—296.
II. BIBLIOGRAFII
Adamescu, Gheorghe. Contribuţiune la bibliografia românească. Fascicula II, Bucureşti, Tipografiile Române Unite, 1923, p. 346 ; Fascicula III, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1928, p. 313—314. Călinescu, Constanţa. Jean Bart (Eugeniu P. Botez) (1874—19.33), în Reprezentanţi ai Dobrogei în ştiinţa şi cultura românească, sub red. Dumitru Constantin Zamfir. Cuvînt înainte de Dan Simoneseu. Bibliografie de recomandare. Constanţa, Biblioteca Municipiului Constanţa, 1969, p. 201-212. Faităr, Ion şi Călinescu, Constanţa. Reviste dobrogene. „Analele Dobrogei". „Arhiva Dobrogei". Bibliografie analitică selectivă, cu un studiu monografic. Constanţa,  1971 [pe copertă 1972], LI + 195 pg. cu facs. (Biblioteca municipală Constanţa. Contribuţii la bibliografia Dobrogei), p. XXXV, 26, 92.
Greavu-Dunăre, S. Bibliografia' Dobrogei. Bucureşti, Cultura Naţională, 1928, extras din Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii istorice, Seria III, tomul IX, Mem. 4, p. 25, 122, 145.
Nedelcovici, Viorica, Popescu, Elvira, Protopopescu, Constanţa — Cartea românească în lume. 1945—1972. Cu un cuvînt înainte de Mihnea Gheorghiid. Bucureşti, 1975, p. 42, 125, 173, 175, 306.
654
655
Rally, Alexandre et Rally, Getta Helene. Bibliographie franco-roumaine. Premiere pârtie. Tome I. Les oeuvres francaises des auteurs roumains. Preface de M. Mărio Roques. Paris, Librairie Ernest Leroux, 1930, p. 27 (se menţionează La question du Danube et sa solution, Galaţi, 1920) ; Tome II, p. 225 (este menţionată aceeaşi scriere).
îndreptar biobibliografic. Scriitorii români. [Bucureşti], Uniunea Fundaţiilor culturale regale, 1938, p. 91.
Bibliografia literaturii române. 1948—3960. Sub redacţia lui Tudor Vianu. Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1965, p. 127—128.
Index Bio-bibliographique des auteurs roumains, classiques et contemporains. Office central des maisons d'edition de la diffusion du livre, Bucarest, 1969, p. 51—52.
t * X f ■
Mic dicţionar enciclopedic. Bucureşti. Editura enciclopedică română, 1972, p. 1069 ; ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită, 1978, p. 1104.
Cultura, ştiinţa şl arta în judeţul Galaţi. Dicţionar biobliografic. Galaţi, Biblioteca „V. A. Urechia", 1973, p. 28—29.
Literatura română. Dicţionar cronologic. Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1979, p. 184, 238, 241, 251, 281, 290, 295, 318, 329, 358, 363, 556.
III. DICŢIONARE. ENCICLOPEDII
Predescu,  Lucian. Enciclopedia  Cugetarea.  Material românesc.
Oameni şi înfăptuiri. Bucureşti, Cugetarea — Georgescu
Delafras, [1940], p. 85. Straje, Mihail. Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, aste-
ronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români.
Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 52. Tucă, Florian. Mircea Cociu, F. Chirea, Bărbaţi ai datoriei. 1877—
1878.   Mic  dicţionar.  Bucureşti,   Editura  militară, 1979,
p. 32—33.
*
Dicţionarul enciclopedic ilustrat Cartea românească. Bucureşti, Editura Cartea românească S. A., 1931, p. 1515.
Dicţionarul enciclopedic român. voi. 1. A-C. Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 306.
Dictionnaire des oeuvres de tous les temps et de tous les pays de Laffont-Bompiani. Paris, Ediţia a III-a, 1962, voi. II, p. 222 (este menţionată scrierea Esquisses marines — Schiţe marine).
656
TABLA ILUSTRAŢIILOR
Coperţi dc volume : Schiţe marine, 1928 : Europolis, ediţia a II-a, 1933 ; însemnări şi amintiri, 1928 ; O corabie românească. Nava-şcoală bricul „Mircea", 1931 . p. 288—289
Două din scrierile reprezentative ale lui Jean Bart : Fără permis de export (Adevărul literar şi artistic, nr. 351 din 28 august 1927, p. 1) ; Intrarea clinilor în Anglia este strict oprită (Adevărul literar şi artistic, nr. 420 din 23 decembrie  1928, p.  3)..........p. 288—289
Fragmente din unele capitole ale romanului Europolis (intitulat iniţial Arabeia), tipărite mai întîi în periodice : Scrisoarea miraculoasă (Viaţa românească, nr. 5—6 din mai-iunie 1929, p. 143) ; Sirena Neagră (Adevărul literar şi artistic, nr. 525 din 28 decembrie 1930, p. 9) ; Hoţii de cereale (Viafa românească, nr. 1 şi 2 din ianuarie-februarie 1933, p. 16).............p. 288—289
Pagini de manuscris referitoare la Europolis : titluri intermediare ; planul romanului într-o primă variantă, p. 288—289
Facsimile după pagini de manuscris din romanul Europolis ......... . p. 288—289
Facsimile după pagini de manuserfs, •- variante ale romanului Europolis ...      ... .....P- 288—289
Traduceri, din romanul Eu'fb^plis: în" franceză (1958); în rusă (1958) ; în italiană (1963) ; în maghiară (1967) . p. 288—289
Scriitorul în 1905, împreună cu tatăl său, generalul Panait Botez (în spate, în picioare), cu întîiul său copil, Călin, şi părinţii primei soţii — familia ing. Demelrescu ; Scrisorile tatei (Curentu1 nou, nr. 2 din 15 decembrie 1905, p. 76) : Acasă şi în război (Viaţa românească, nr. 2 din februarie 1909, p. 218).......... p. 283—289
Jean Bart în jurul vîrstei de 40 de ani ; cea de a doua soţie a scriitorului, pianista Mania Botez   .    .    .    . p. 41.6—417
659
Reviste la care a colaborat Jean Bart . p. 416—417
Facsimile după manuscrisul scrierii O corabie românească. Nava şcoală bricul „Mircea", cu semnătura autografă a scriitorului ; începutul lucrării, publicată mai întîi în revista Boabe de grîu (nr. 3 din martie 1931, p. 129) . p. 416—417
Pagini de manuscris din Mărturisiri literare .    ..    . p. 416—417
La Geneva, în 1929, la Conferinţa Maritimă iniţiată de Biroul Internaţional al Muncii, împreună cu dr. Stocker, Ion Mirescu şi Lazăr Măglaşu — reprezentanţi ai muncitorilor din porturi; coperta lucrării Istoricul mişcărilor muncitoreşti din porturi de Lazăr Măglaşu şi Nicolae Deieanu (1932) cu o Prefaţă de Jean Bart : supracoperta lucrării Marinarii comerciali şi problema organizării lor de Lazăr Măglaşu şi Nicolae Deieanu (1934), dedicată memoriei lui Jean    Bart..........p. 416—417
Scrieri dedicate Dunării : Războiul pe Dunăre, voi. I (1905), în colaborare cu Nicolae Kiriţescu; Cartea Dunărei (1933) ; Memoriu asupra Comisiei Europene Dunărene din punct de vedere politic şi militar (1913) ; La question du Danube et sa solution (1920).........p. 416—417
Jean Bart cu fiul său Călin (dreapta) şi Ştefan Predescu (soţul unei nepoate de soră) ; casa scriitorului, în care a locuit în ultima parte a vieţii (strada Oltea Doamna, nr. 158 — azi strada Eugen Botez, nr. 22) ; împreună cu fratele său, criticul literar Octav Botez.......p. 416—417
Scriitorul cu cei trei copii ai săi : Călin, Stroe si Ada p. 416—417
CUPRINS
SCHIŢE   MARINE   DIN  LUMEA PORTURILOR
Fără permis de export........... 7
Trei dezertori............. 18
Pleca un vapor din port............. 25
în Vinerea Paştelui............ 31
La Betleem.............. 39
Escadra intră în port........... 46
Intrarea câinilor în Anglia este strict oprită..... 56
EUROPOLIS
ÎNSEMNĂRI Şl AMINTIRI ÎNSEMNAM
Congresul internaţional al scriitorilor. P.E.N.-Clubs — Paris, .—.
1925    :     :............ 331
La mormîntul lui Jean-Jacques Rousseau...... 335
Majestatea-sa  bacşişul......*..... 341
Recitind pe Stendhal........... 345
Dezrădăcinare sau transplantare ?..""'...... 349
O scrisoare inedită a lui Ion Gtt.i'ca.- . <•: '...... 353
SCRISORI DIN ELVEŢIA
Un stat de cetăţeni conştienţi......... 357
Tradiţii geneveze............ 360
Utopiile de azi sunt banalităţile de mîine..... S64
SCRISORI DIN ORIENT
Impresii din Stambulul modernizat.......369
Biblioteca din Alexandria..........010
661
Farul din Alexandria........... 380
Canalu! de Suez............. 383
Troienele sau Valurile lui Traian........ 388
amintiri
Esenţă de   literatură.   Cînd   a   împlinit Brătescu-Voineşti
60 de ani............. 392
Caragiale şi natura............ 395
Moartea lui Mihai Pastia.......... 398
Un critic de război. Note de drum prin munţi .... 402
Scrisorile tatei............. 405
Acasă şi în război............ 409
în ziua despărţirii............ 421
f
Şcoala de asistenţă socială.......... 497
Al VIII-lea Congres al P.E.N.-Clubului...... 502
Lui Mihail Sadoveanu........... °07
O statuie lui Kogălniceanu pe malul Dunării .... 509
Acvariu şi muzeu maritim la Constanţa...... ^14
Prefaţă la Istoricul mişcărilor muncitoreşti din porturi .    . »17
în jurul unei expoziţii........... 520
Note................ 529
Bibliografie.............. o9_7
Tablo ilustraţiilor............ ^°9
O CORABIE ROMÂNEASCA nava-şcoală bricul „mircea"
De la Arca lui Noe la transatlantic Românii la mare Nava-şcoală bricul „Mircea" In coada unui ciclon O sărbătoare originală Şcoala între cele două infinite Din amintirile bordului Pe apă e calea mîntuirii noastre
429 432 435 437
439
440 442 444
DIN PERIODICE m
amintiri %
Misterul   casei din Sărărie.   Cu prilejul   morţii lui   Ion %
Nădejde.............. 449 ţ
Ion Creangă. Amintiri........... 457 *
Amintiri despre Ioan N. Roman. Cu prilejul inaugurării
monumentului............ 465
Amintiri despre Spiru Haret......... 468 j
Mărturisiri literare............ 472 ţi
Însemnări diverse
Salvaţi copiii !............. 485 j
Spre solidaritatea socială a femeii........ 488
La Sfîntul Bernard............ 490 ,|
Eugene Melchior de Vogiie.......... 494 "i
662