ESTITUTIO JURNAL DE BORD 19 0 1 VOuă, dragi părinţi, drept mîngiiere JURNALUL DE BORD AL LUI JEAN BART i Sulina, 1 august în sfîrşit, multaşteptatul ordin de plecare sosise. Itinerariul călătoriei îl ştiam de mult ; cîte zile nu pierdusem noi, ofiţerii tineri, cu hărţile dinainte urmărind cu degetul conturul coastelor Asiei Mici. De două luni navigam tot prin aceleaşi locuri, învîrtin-du-ne între Constanţa şi Gurile Dunărei ; ardeam de dorul altor locuri în depărtări necunoscute. Manevrele de pînze, evoluţiile în largul mării, tirul, exerciţiile de bărci şi întregul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature în nerăbdarea aşteptării celei dintîi călătorii mai lungi. Visele mi se împlineau... acele vise care îmi mîngîiaseră viaţa tristă de şcoală... o viaţă de copil chinuit, îngropat între zidurile şcoalelor militare, unde vremea se tîra aşa de greu între orele de instrucţie, cînd îmi îngheţa mîna pe patul armei, şi între orele de meditaţie, seara, cînd capul cădea încet pe cartea deschisă pe pupitrul vechi şi ros de coatele atîtor generaţii. Dar le uitasem ca prin farmec toate acele mici mizerii zilnice cari îmi chinuise copilăria : uitasem pînă şi patul de la închisoare... patul acela tare, de lemn, acoperit cu o rogojină, pe care în atîtea nopţi mi-am odihnit trupul zdrobit de osteneala zilei, cu mantaua făcută ghem drept căpătîi. Ah !... de cîte ori, înainte de a mă prinde somnul, zăcînd aşa într-o toropeală pacinică şi dulce, între vis şi viaţă, înaripata închipuire îşi lua zborul şi înflăcârînd simţirea mă 3 purta prin locuri nevăzute, dar aşa de frumoase .şi atît de multvisate. De cîte ori nu m,ă-ntrebasem cu prietenul ce dormea la cap cu mine : ,,— Tu pe unde te afli acum r — Eu mă a ! cu sunt departe.pe valurile Medite-ranei, spre Italia... pe coastele Calabriei." Ce bine le cunoşteam aceste locuri — din atlasul geografic, bineînţeles. Renăscînd în aerul curat şi binefăcător al mării, într-o nouă viaţă, trecutul îmi apărea aşa de departe, ca într-o ceaţă fumurie şi nedesluşită, din care se desprindea uneori parcă o altă fiinţă în locul meu, o altă fiinţă osîndită, care trăise de demult, cîndva, acele vremuri de copilărie tristă- O soartă fericită mă aruncase pe bordul lui „Mircea" ; în cercul binevoitor de ofiţeri vechi, de diferite grade, ne aflam şi cîţiva noi-veniţi, abia scăpaţi de pe băncile şcoalei, prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceeaşi mahala într-un oraş din fundul Moldovei. 1 După atîta vreme scursă, ne întîlneam iarăşi, acum, în pragul unei noi şi grele meserii, meniţi a împărtăşi aceeaşi soartă în lupta pentru a ne deschide un drum în lume. Ziua cînd trebuia să părăsim ţara sosise : în ordinul de plecare, scris de comandant, în jurnalul de bord, zicea lămurit : „La ora opt totul va fi gata de plecare, provizia trupei şi-a ofiţerilor pentru zece zile de mare va fi adusă la bord ; la nouă ore bricul «Mircea» va părăsi portul Sulina, ieşind în larg va lua drumul spre Chersones." 2 E seară, totul e gata, n-aşteptăm decît ora plecării. 0 geană roşă-aurie mai sclipeşte pe cer, în fund spre asfinţit, iar dinspre miazănoapte o pată cenuşie ca o manta zdrenţuită s-apropie plutind prin înălţime; e un nour ce vine mînat de suflarea vîntului de nord. Pînă la vremea plecării toţi ofiţerii trecem pe cheu, în faţa vaporului, printre lumea adunată acolo. 1 Scriitorul se referă la tîrguşorul B'urdujeni în care si-a petrecut copilăria, astăzi un cartier al oraşului Suceava. 2 Nume dat în vechime mai multor peninsule (între care Chersonesul Tauric şi Chersonesul Tracic).. Aici este vorba de Chersonesul Tauric (Crimeea). 4 I Noi ne strîngem în jurul unei mese din faţa cafenelei, lăutarii cîntă, limbile se dezleagă, curg vorbele de spirit şi glumele sărate cu cît se golesc şi se reînnoiesc mereu halbele. Iar „Mircea", bătrînul „Mircea", încă tot frumos şi mîndru, gata de drum şi de lupta valurilor, ne aşteaptă ancorat lîngă cheul, pe care lumea se strînge mereu, privind la jocul marinarilor de pe punte. Fiind în repaos, ca să-şi uite grijele, luîndu-şi rămas bun de la ţara pe care o părăseau, băieţii încinsese o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale — mă rog, ca românul cînd vrea să înşele grijile, să-şi stîngă focul necazurilor. Numai cîţiva printre ei, recruţi ce nu mai fuseseră îmbar-I câţi niciodată, Tetraşi mai deoparte, tăcuţi, trişti, stau reze- I maţi pe coate, de balustradă, căutînd cu jale, cînd spre largul mării, cînd înapoi spre port, luîndu-şi cu privirile înduioşate parcă rămas bun de la ai lor, cari de pe unde sunt în depărtări nevăzute ; citesc în ochii lor fiorii groazei de necunoscut. I Un pilot de la Comisiunea Europeană 1 s-apropie de masa | noastră. I — He !... domnule căpitan, nu cred să mai plecaţi în Ş seara asta, uite... semne de furtună. Toţi ne ridicăm ochii spre cer ; norii negri se strîng învăluind tot cuprinsul într-o pînză neagră şi umedă. Un vînt rece şi sărat dinspre largul mării se-ntăreşte mereu, şi mereu creşte zgomotul valurilor ce se izbesc de cheu, spârgîndu-se într-un muget sălbatic, pierdut departe în I întunericul pustiu al mării. ■ Cîteva umbre negre se desprind din depărtare şi cresc gonind spre port : sunt corăbii cu pînzele umflate ce întră la adăpost întimpinate de furtuna care se apropie văzînd cu ochii. 1 Comisia Europeană a Dunării a luat fiinţă după războiul Crimeei, prin Convenţia de la Paris, din 30 martie 1856, conform articolului 10. Confirmată, cu sarcini lărgite, prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1879, cuprindea cîte un reprezentant din următoarele state : Turcia, Rusia, România, Austro-Ungaria, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanic Sediul comisiei a fost la Galaţi şi Sulina. A fost desfiinţată în 1939. 5 I Dar se dase ordin să părăsim portul şi trebuia să plecăm. Ne luăm rămas bun de la prietenii strînşi în faţa vaporului şi intrăm pe bord în uralele mulţimii de pe cheu. „Echipa] la posturile de plecare l" răsună vocea şefului de echipaj, urmată de sunetele sifliilor de pe punte ; fiecare trece la postul său. „Mircea", desfăcut din legăturile de la uscat, se mişcă încet trăgîndu-şi pe nară, c-un zîngănit fioros, lanţul ancorei ce se desprinde de pe fund. Ancora sus, la postul ei ; şi alunecăm încet facînd ron-doul_ în faţa cheului care răsună de zgomotul mulţimii şi a muzicii, pe cînd pălăriile şi batistele flutură încă în bătaia vîntului, în semn de adio !... „Mircea", tot mai însufleţit, despică apa, ieşind din gura Dunărei, parcă trece pragul mării, care se deschide înaintea noastră imensă, neagră, pustie. Pămîntul ţării rămîne în urmă. în picioare, la postul meu din prova, încă o dată îmi arunc privirea înapoi : pămîntul, ca o pată neagră, se pierde în întunericul nopţii, pe cînd în auz îmi picură crîmpeie de arii, note frînte de mugetul fioros al vîntului. Şi din tot haosul întunecat se desprinde numai ochiul roş, obosit, al farului, care veghează urmărind neclintit vasul în goana lui nebună de pasăre de noapte, ce într-o legănare zbuciumată îşi moaie parcă vîrful aripelor desfăcute în negru apei şi al pustiului întins, fără margini. II Pe mare, 2 august Vîntul se întăreşte mereu. După miezul nopţii o furtună cumplită îşi dezlănţuie furia, urlînd fioros în jurul nostru ; cîteodată suflarea i se înmoaie şi atunci parcă geme într-o desperare răutăcioasă înăbuşindu-şi furia, pentru a izbucni iarăşi în mugete mai neînfrînate, mai pline de groază. „Mircea" — o jucărie minunată — se rostogoleşte zbuciumat pe întinderea asta neagră şi zgomotoasă care se agită, 6 se frămîntă din toate părţile, formîndu-se în dealuri negre cu crestele albe de spumă, în văi adînci, adinei, fără fund, mutate în acelaşi timp de la un loc la altul, într-o goană fără sfîrşit, într-un joc ameţitor, nebun, fără astîmpăr. începe o ploaie rece, măruntă ; simt răceala picăturilor ca nişte sfîrcuri de bici plesnindu-mi obrajii. Pe bord nu doarme nimeni. Comandantul nostru n-a închis ochii toată noaptea, stă pe comandă lîngă ofiţerul de cart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola şi harta, privind mereu în sus, spre catarge. Oamenii suiţi în arboradă lucrează grăbiţi, cu ochii aproape închişi, biciuiţi de ploaie, cu poalele mantalelor fîlfîind în vînt ; par nişte umbre negre ce se clatină atîrnate la rînd de vergile pe care se mişcă, cu o iuţeală neregulată, un amestec de degete încleştate ce strîng pînzele înfăşurîndu-le. Sunetele argintii ale sifliilor de pe punte cari îndeamnă la lucru, comenzile repetate, vorbele desperecheate, şoaptele nedesluşite cari vin de sus din arboradă, se aud întrerupte de mugetul asurzitor al vîntului, ce trece fluierînd ascuţit prin macaralele prinse în colţul pînzelor scuturate. Un amestec nedesluşit de sunete diferite, ca o muzică sinistră ce împrăştie fiori de groază. Prin întunericul de nepătruns al nopţii, prin haosul acesta negru şi pustiu, cîteva pîlpîituri luminoase scapără pe cer aprinzînd o clipă colţul unui nour ; şi în urmă o brazdă de foc taie drum unui fulger orbitor ; un şirag de boabe sclipitoare spintecă văzduhul luminînd în flăcări vîrfurile catargelor. Iar bubuitul tunetelor, zguduind cuprinsul, se sparge în depărtări nevăzute, stingîndu-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric. Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiţi, îmi ţin echilibrul mlădiindu-mi trupul după mişcările vasului. O clipă ameţitoare, un vîrtej pare că îmi painjineşte ochii... îi deschid mari, catînd să despic întunericul dinainte... simt o gîdilătură în furca pieptului şi un nod care se ridică înfigîndu-se în gîtlej, făcîndu-mă să înghit în sec... a !... cunosc : e începutul răului de mare — această veche şi ciudată boală pentru care nu s-a găsit alt leac decît deprinderea pentru unii, iar pentru alţii nimic. 7 Şi plouă, plouă mereu ; minutele se scurg aşa de încet, chinuitor de greu. „ ^ntr~? gîndire înceată şi greoaie îmi analizez simţurile, cătind să-mi dau seamă de ce simt eu şi cei din jurul meu : toate aceste suflete strînse la un loc în scoica asta zbuciumată de valuri, care scîrţîie din toate încheieturile, în izbituri neregulate vibrînd ca un instrument muzical. Hotărît, nu... nici o umbră de teamă nu poţi întîlni pe chipul vreunuia, nici o şoaptă de deznădejde nu poţi auzi, nici un fior de groază nu poţi surprinde în toată mulţimea asta care se mişcă tăcută, făcîndu-şi serviciile ştiute, fiecare la postul său, în cea mai desăvârşită linişte — ori poate ruşinea pe unii îi stăpîneşte atît de mult ştergîndu-le orice umbră de teamă. Zăresc în provă cîţiva, culcaţi pe punte, cu capetele răzămate de colacii de frînghie cătrănită : sunt gabierii scoborîţi din catarge, istoviţi de oboseală, cu puterile sleite, se odihnesc strîngîndu-şi picioarele goale sub poalele mantalelor ude de apă sărată. Ploaia a încetat. Omul de sus din gabie strigă cu glas puternic : — Se vede o lumină albă în tribord. — E farul de la Caliacra ', şopteşte ofiţerul de cart potri-vindu-şi binoclul în dreptul ochilor. în fund, în depărtarea ştearsă, un punct mic, galben, licăreşte pîlpîind slab prin întuneric. Noaptea începe a se risipi ; întunericul se desface din ce în ce mai mult, iar în fundul zării, la orizont, o pată galbenă ca de ceară, aşa de trist răsare ridicîndu-se dintre eres tele albe ale valurilor — răsăritul soarelui după furtună. Departe de tot, pe întinderea asta mişcătoare, neastâmpărată, un punct negru se desprinde. încet, punctul acela se înalţă şi se coboară crescînd din ce în ce mai mare. Toţi privesc spre dînsul... se apropie... trei catarge se deosebesc binej ca trei suliţi înălţate parcă anume să spargă norii ce se tîrăsc aşa de jos, aproape de faţa apei. 1 Cap pe ţărmul Mării Negre, situat la sud-est de portul Cavarna. 8 „Le cunosc bine după gabii; sunt catargele «Elisabetei V, vad pe cîţiva care privesc cercetători spre larg. Crucişătorul „Elisabeta" avusese ordin să plece în aceeaşi zi din Constanţa şi să ia drumul tot spre Chersones. „Elisabeta" e aproape, se cunoaşte bine coşul alb între catarge, corpul ei negru, cu formele fine în tăieturi frumoase, cu tunurile ei mari, înfipte în coaste. Ea alunecă încet înainte, prăvălindu-se pe o parte şi pe alta, ameţită parcă de loviturile valurilor care năvălesc izbindu-se de ea. Iar în urmă-i fumul scăpa pe gura coşului în inele negre, ca un şarpe uriaş ce se zvîrcoleşte gonit, învins, în luptă cu vîntul turbat. Şi noi cătăm ţintă spre ea urmărind cu patimă acel joc 1nebun, ameţitor... sunt clipe de o înfiorare mută, clipe^ce par aşa de lungi, încît un gînd de groază are vreme să-ţi I scapere prin minte ; timp în care bătăile inimii se grăbesc, I ochii se deschid mari, cătînd a reţine cu vederea corpul acela negru care dispare înghiţit de valuri ca într-o ^ prăpastie adîncă... şi aşteptăm, ţinîndu-ne răsuflarea stăpînită, să-1 vedem răsărind iar culcat pe coastă în muchea unui alt val. Simt mirosul greu, înecăcios, de untdelemn ars, răspândit de jos de la maşina care-şi grăbeşte mereu bătăile , sacadate. Maşina fiind prea slabă, nu poate birui valurile ; e peste putinţă a mai continua drumul înainte, cu vîntul din faţă. | De două ore de cînd ne frămîntăm în loc, ne zăpăceşte | zbuciumarea asta a valurilor, cari se izbesc spărgîndu-se cu | zguduiri groaznice. | Comandantul se hotărăşte să ne abatem din drum, schim- | bînd direcţia, şi să intrăm la adăpost în golful Cavarna I pînă cînd s-o mai linişti marea şi-o cădea vîntul. I Sifliile încep să sune pe punte, oamenii grăbiţi se strîng Ila posturi în dreptul manevrelor, pilotul îşi încleştează mînile în roata cîrmei, gata să soarbă comenzile cari răsună clare şi prelungite : \\ „Gata de «volta-n vînt!»"; o clipă de aşteptare... un 5, zgomot asurzitor de farfurii sparte, de obiecte răsturnate ; 1 Unul din primele crucişătoare româneşti. şi „Mircea" deodată se culcă într-o parte, aşa că apa năvăleşte înăuntru pe punte ; am schimbat drumul spre Calia-cra — intrăm în Cavarna cu vîntul de travers. „Elisabeta" imită manevra noastră ajungîndu-ne din urmă. Ne apropiem de uscat : coasta înaltă, roşietică, dintr-un şirag de stînci colţurate care opreşte vîntul ce se izbeşte cL ele sufiînd cu furie. Ancorăm aproape de „Elisabeta", care nici nu se clinteşte, liniştită şi mîndră. Oamenii în repaos, rupţi de osteneala din timpul nopţii, adorm duşi cu gîndurile duse la ai lor, rămaşi în urmă şi atîta de departe. _ O barcă se desprinde de lîngă crucişător şi s-apropie de noi ; e un ofiţer care aduce un plic pentru comandantul nostru : ne sţrîngem în jurul lui şi el ne istoriseşte cele întîm-plate la ei pe bord. „Elisabeta", vas mai nou şi puternic, putea să-şi continue drumul ; yăzîndu-ne însă pe noi că schimbăm direcţia, comandantul stătuse la îndoială dacă să-şi urmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la maşină. in urmă s-a hotărît să ne imiteze manevra, pentru a ne veni în ajutor în caz de nevoie. înainte de a mă scoborî în cabină să mă odihnesc, îmi arunc o dată privirea spre coasta de care ne apropiasem. Departe se zăresc albind în lumina dimineţii casele tupi-late, ascunse la adăpost prin crăpături de stînci arse, roşiatice — 5 un sat pierdut, uitat de cine ştie cînd, pe o coastă stîncoasă şi pustie. III Pe mare, 4 august Şase ore şi jumătate dimineaţa. Barca no. 1 se întoarce la bord cu provizii din Cavarna. Toată lumea-i la posturile de plecare ; la ora 7 virăm ancora. Lanţul ancorei trosneşte la cabestan în smuncituri cadenţate — la unele vase cu pînze, acolo unde puterea aburului n-a înlocuit munca omenească, se mai poate vedea cît de 10 chinuitoare este viaţa omului de mare — cu muşchii încordaţi, sprijinind picioarele goale în puntea udă, oamenii împing cu pieptul în manelele cabestanului care învîrtindu-se prinde zalele lanţului scrîşnind la fiecare salt. Ancora sus •— şi alunecăm lin pe apa moartă a golfului. Cum trecem farul de la Caliacra. începe „Mircea'' să prindă viaţă şi pleacă legănat pe valuri scurte şi răpezi ce undu-lează faţa goală, nemărginită, a mării. Vreme închisă ; cerul înfăşurat ; şi-n aerul dimineţii se simt fiori reci de boare umedă pe care-i aduce de la larg un suflu uşor de briză. Coasta pustie şi stîncoasă rămîne pierdută în urmă, pe cînd noi cu pînzele întinse ne afundăm în golul depărtării. Ofiţerul de cart, de pe comandă, strigă capul la compas ce trebuie urmat : „Sud 74 Est /". Aceleaşi cuvinte le repetă de la cîrmă bătrînul Micheli, pilotul, răguşit, cu ochii ţintă pe sticla busolei, ca să prindă numărul scris în dreptul Unici de credinţă. Departe, la orizont, se iveşte albind o pată ; toţi privesc cercetînd în zare ; au şi început a-şi da păreri _— cînd _ te afli pe întinsul pustiu al mării, un lucru de nimic^ te pasionează la culme. Se recunoaşte o corabie frumoasă ce trece prin babordul nostru. Tocmai tîrziu străbate şi soarele printre norii rupţi în pale, anume parcă să deschidă drum săgeţilor de aur ce se frîng reci de crestele valurilor, polcind o pată de pe iaţa mării în locul acela spre răsărit. Mînaţi de adierea vîntului ce ne bombează pînzele, înaintăm mereu pe o mare luminată de jocul seînteierilor orbitoare. Nicăieri mai mult ca în largul mării nu te uimeşte înfăţişarea minunatelor fenomene ale naturii. Cine ar putea şti din cîte se petrec înăuntru, în lumea sinului mării, numai acolo tub pata aceea aurie de la suprafaţă, în ploaia caldă a razelor Minţile omeneşti — pururea cercetătoare — n-au izbutit încă a lua în stăpînire întreaga lume a fundului mării, cu nesfîrşitele bogăţii ce zac în neştire, cu miriadele de vietăţi locuitoare, popoare ce nasc, trăiesc luptînd şi mor în abisul nepătruns al fundului. n mi Pe cînd pămîntul, mut şi neclintit, de veacuri întregi destăinuieşte iuminînd ascunsul minunilor naturii, înşelătoarea mare, veşnic neastîmpărată şi vorbitoare, păstrează încă tainele ascunse ale firii în noaptea sînului ei vieţuitor. Un iubitor al mării, Gustave de la Landelle, arată în cîte chipuri se răspunde la întrebarea : Ce este marea ? „O enciclopedie vieţuitoare, răspund învăţaţii. Nu-i decît o picătură de apă în infinit, susţin filosofii. Naturaliştii spun că nu-i decît un amestec imens de apă sărată. Gramaticii o definesc numai ca simpla apă care înconjoară continentele. Chimiştii susţin că nu-i decît un volum enorm de protoxid de hidrogen ţinînd în disoluţie clorura de sodiu. Matematicii declară că este un corp căruia nu-i pot calcula suprafaţa. Fizicienii îi văd numai fenomenele de mare, vînturile, echilibrul şi curenţii. Poeţii clasici o văd locuită de mulţimea zeilor şi zeiţelor ; poeţii romantici o fac să rîdă şi să plîngă ; poeţii realişti îi descriu ororile ; poeţii fără adjectiv cîntă imensitatea şi binefacerile sale. Iar pentru voiajor şi negustor, nu-i decît un larg drum. Pentru omul de stat şi diplomat este o chestiune. Pentru regi este un imperiu. Pentru popoare, un cîmp de bătălie. Pentru pictor nu-i decît un fond de tablou. Istoricul susţine că marea este arena unde s-au dezlegat cele mai mari conflicte ale timpurilor vechi şi moderne. Marea aminteşte vecinie de acele călătorii pentru războaie, pentru cuceriri, pentru descoperiri, de la fabuloasa expediţie argo-naută pînă la acele ale polurilor Nord şi Sud. Marea este Salamina, Războaiele punice, Actium, Cruciadele, Abukir, Traţalgar, Navarin, Roma, Cartagena, Veneţia, Genua, Spania lui Car ol Quintul, H olanda, Franţa lui Ludwig al XIV şi Colbert, ea este Puterea britanică. Marea a făcut pe Cristojor Columb şi toate marile descoperiri ale lumii. Marea pentru romancieri este acel gigantic teatru unde se agită toate pasiunile omeneşti modificate prin o existenţă excepţională. Iar pentru marinari, este o carieră, o profesiune, un meşteşug... ea mai este şi un azil, o mamă care hrăneşte, o a doua patrie, un obicei, o pasiune... şi cîteodatâ încă, ea este sclavia, exilul, închisoarea, moartea /..." 12 IV Pe mare, 5 august După-prînz soarele începe a ne chinui, vîntul cade, şi pînzele, pînă acum bombate şi însufleţite, cad şi ele întinse, albe şi moarte, pe cînd bricul pluteşte legănîndu-se alene. — Pînzele nu mai prind vînt! zice cu necaz ofiţerul de cart privind în sus spre arboradă. Se sună „La posturile de manevră!" ; toată lumea-i afară pe punte, împărţită în locurile ştiute, gata cu urechea aţintită ; se aşteaptă comanda — nespus de frumoasă e priveliştea unei manevre bine executate. „Sus gabierii!" răsună vocea ofiţerului, şi o clipă nu vezi decît o învălmăşală de trupuri omeneşti, mîni şi picioare goale care se agaţă de treptele de frînghie ale şarturilor ce tremură îndoite de greutate, pînă se desprind cei dintîi gabieri. Sprinteni, în salturi de pisică, ajung sus, răspîndindu-se de-a lungul vergilor cu încredere în sine şi cu îndemînarea deprinderii. Se ridică pînzele, şi randa, întinsă şi înnegrită de fum, ca o aripă rănită se strînge şi cade Ia locul ei. în amestecul zgomotului de şoapte întretăiate, de respirări scurte, deasupra scîrţîitului macaralelor, vibrează mai tare sunetul argintiu al sifliei lui Mastela. Minunat şef de echipaj mai e şi vechiul Andrei Mastela. Om înalt şi bine legat, oacheş, cu mustaţa groasă şi ridicată, smolit la faţă, dar cu ochii vii şi plini de veselie. Putem spune chiar că-i chipeş Mastela, cînd apare el pe punte cu galoanele de aghiotant la mînicele şpenţerului, pur-tînd pe după gît întotdeauna şnurul alb de care-i legată siflia. Greu şi foarte cu anevoie ar fi de răscolit adîncul vremurilor trecute pentru a da de urma poreclei sale, căci şi în foaia matricolă şi în livretul individual, îl găseai trecut cu nume românesc avînd şi un eseu la coadă, ca orice român curat. Noi însă aşa l-am pomenit ; aşa l-au cunoscut şi cei dinainte şi cei după noi ; şi-i cam de multă vreme şi multe generaţii au trecut pe sub mîna lui. Pe cîţi nu i-a primit el de copii, i-a învăţat meseria şi, după ani de zile, unii au ajuns bine, ofiţeri de bord pe vase de comerţ, pe cînd el a 13 rămas acelaşi, pururea la postul său, vechi şi neclintit şef de echipagiu al lui „Mircea". Altminteri nu era el om rău, chiar blînd putem zice, doar aşa cîteodau de-ajungea cu siircul salarnasirei pe vreunul mai moale, şi asta numai ca să-1 iuţească la lucru, cum e datoria unui şef de echipagiu, căci de aceea se cheamă că-i sufletul bordului. Ceea ce făcea puterea şi preţul slujbei iui era meşteşugul ce avea de a-şi cunoaşte oamenii şi de a-i boteza pe fiecare prin o poreclă anume, bine aleasă. Dovadă e pilda cu Moraru, care a ajuns fruntaş de unde era cel mai prost soldat, şi asta numai pentru că nu-1 chema altfel decît Moraru cel Iute. Şi Moraru, leneşul, cu ochii mici şi adormiţi, care trecuse prin toate specialităţile bordului — fochist, tunar, ordonanţă, bucătar, timonier — ajunsese cel mai bun gabier. Şi-n mers, pe vremuri grele, cînd marea era mai demontată, cînd toţi zăceau întinşi de răul de mare, Moraru, la orice manevră, s-arunca cel dintîi, cu sub-bărbia bonetului pe după urechi şi cuţitul ele gabier legat cu o sfoară pe după gît, sus la rîndunica, în vîrful catargului, se încingea inimos la luptă cu vîntul turbat : ca să stăpînească colţul pînzei ce se zbătea în suflările mugitoare ale vijeliei... Şi din înălţimea crucetei, de unde se afla, aşa, de porun-ceală, gata ar fi fost şi-n foc să s-arunce, nu numai în apă, cinci printre fluierăturile răutăcioase ale vîntului străbăteau pîna sus Lx clînsuî tremurăturile sunetului metalic al siflici lui Mastela, care-1 îndemna, strigîndu-i de jos, de pe punte : „Acum, Moraru cel Iute !..." Că mult face o vorbă care-i merge la inima românului ; şi să-1 fi văzut pe Moraru că, de la o vreme, începuse a se sili şi la şcoala de carte, şi toată ziua, la orice exerciţiu, îl vedeai cu abecedarul vîrît în sîn. Uneori, tîrziu de tot, cînd portul întreg dormea trudit în liniştea somnului de după miezul nopţii, îl găseai pe Moraru, fiind în divizionul de cart, ghemuit în cîte un colţ şi, ia lumina slabă, roşietică, a felinarului de punte, siiindu-se a imita slovele pe placa de la timonierie. Şi munca nu i-a fost degeaba, o întîmplare minunată 1-a ajutat. Era tocmai într-o duminică, inspecţie generală. 14 „Mircea", mîndru de-i seînteia alămurile în bătaia soarelui, lustruit şi curat cum îi oglinda, avea de dimineaţă pe Amiralul la bord. Oamenii erau îmbrăcaţi curat, cu moţurile roşii la bonete, cu tricourile vărgate întinse pe piept, iar gulerele albastre ale cămăşilor de marină le străluceau pe spate. După primirea şi toate onorurile obicinuite la o asemenea zi, se executară diferitele exerciţii ; de la arme la tunuri, de la posturile de luptă la cele de incendiu, acum la urmă se dase şi „La posturile de manevră!" — aci e partea gabierilor şi Moraru cel Iute intra în rol. Se comandase tocmai „Descrucişarea rîndunicilor !" ; amiralul şi toţi dimprejur aşteptau cu ochii ţintă sus, la arboradă — cînd un foşnet uşor se aude, şi de acolo, de sus, de la înălţimea catargului din provă, un obiect cade în mare... Dus aşa de vînt, părea o pasăre, căzînd cu o aripă desfăcută. — Iar vreun bonet a căzut în apă, şopteşte un ofiţer. — Ba nu, e o carte care pluteşte, uite i s-a desfăcut ioile, răspunse un altul. — îi abecedarul lui Moraru, i-a căzut din sîn, adaugă ^urîzînd un sergent. S-a făcut mult haz de asta, şi dacă Moraru şi-a pierdut abecedarul — că doar nu era să se lase barca la apă tocmai atunci, pentru a-i pescui hîrţoagele lui răspîndite — apoi peste o săptămînă tot echipagiul s-a minunat de el, cît de mîndru a ieşit la apelul permisionerilor de punte, căci mergea în oraş să-şi ude galoanele cele de lînă galbenă care străluceau aşa de frumos de-a curmezişul mînecilor flanelei de serviciu. Aşa a fost înaintat fruntaş Moraru cel Iute. Şi asta numai pentru c-a ştiut Mastela cum să-1 ia, căci vezi, multe ştie el, şi mai multe încă frumos le spune — că-i om umblat — şi dacă îndură omul nevoi şi primejdii in lungul mărilor, apoi şi mult i-e dat să vadă şi să cunoască : luminîndu-şi mintea, ajunge să înţeleagă din rostul lumii şi din ascunsul firii omeneşti. Mereu să-ţi tot fi povestit din cele cîte a fost văzut prin locurile umblate prin Rusia, Anatolia, Spania în voiagiul din 1892 şi la serbările din Genua 1 ; în voiagiul de la '95 cînd Genova. lf> a mers toată coasta Europei pînă la Kiel unde lumea nu mai bea apă, ci numai bere nemţească ; să spuie el de chefurile cu marinarii ruşi, englezi, francezi, ba şi japonezi, întîl-niţi la Constantinopol ; de cîte dragoste începute şi neterminate, dar de peripeţiile cînd cu furtuna din voiajul de la '88, de credeau toţi în ţară că s-a înecat „Mircea" !... Cum au ajuns în Bosfor cu proviziile sfîrşite, flămînzi, şi bătrînul „Mircea" zdrobit cu bomţresul şi vergile rupte, şi... cîte nu jtie şi n-a apucat el de^ cînd îşi făcea viaţa în aceeaşi încăpere strimtă şi întunecată, în mirosul de catran din prova lui „Mircea". Cu siguranţă, el constituie volumul cel mai complect din istoricul vasului. Dar adevăratele lui succese, căci a avut multe şi frumoase succese, erau regatele : la aceste întreceri de bărci, cari se fac în toţi anii, se vede măiestria artei sale. Dar ca să-1 înţelegi bine, trebuie să te ţii de el, să nul slăbeşti o clipă ; numai urmărindu-1 cîteva nopţi înainte de ziua solemnă, ai putea să-i prinzi din mijloacele întrebuinţate. Are^ operaţii pe cari le face încet şi pe tăcute ; unge carena bărcii cu seu, pentru ca barca să alunece uşor, îşi îndreaptă ramele, alege oamenii pe sprinceană, îşi potriveşte greutăţile la pupă ca să se ridice prova şi astfel barca să taie mai uşor apa ; şi... cîte alte mici secrete profesionale. Niciodată nu uită să-şi ia în barcă şi lopeţi de rezervă, pentru a schimba pe cele ce s-ar rupe în drum. Un vechi obicei al bordului era de a se da vin soldatului care ar vîsli cu atîta putere încît să rupă o lopată în apă. Unii camarazi răutăcioşi îl acuzau pe Moraru cel Iute cum că el ar avea meşteşugul de a rupe o lopată numai printr-o smucitură şi nu prin puterea vîslitului. Dovezi îndestulătoare n-au fost pentru a se adeveri faptul — e drept însă că el avea pe suflet cam multe lopeţi rupte, pentru care îşi primise răsplata după obiceiul bordului. Mastela a făcut să se răspîndească faima bărcii no. 1 a lui „Mircea", pînă azi încă neîntrecută prin partea locului 1 Canal în nordul Republicii Federale a Germaniei care taie peninsula Iutlanda de la portul Kiel pînă la gura fluviului Elba. La serbările inaugurale din anul 1895 ale acestui canal a participat şi bricul „Mircea". 16 de vreo altă barcă a marinei de război engleze, ruse, sau române. Atunci, în ziua aceea a anului cînd cheiul şi vasele din port gem negre de furnicarul omenesc, atunci cînd se află faţă : amiralul, generalii, ofiţerii, cucoane, ţivili, pescari, lumea toată a mahalalelor venită să privească la curse, atunci | trebuie să priveşti pe Mastela. De cum răsună cuprinsul de | bubuitul tunului de la şalupa de poliţie, semnal de plecare, ! el nu se mai potoleşte : „Acum sus... lung la apă... nu te da... î Încă o dată băieţi... aşa... încă., şi mai /..." I Cei zece oameni ameţiţi trag în disperare, cu ochii închişi I şi capetele goale, cu trupurile ghemuite, stăpînindu-şi respi- I rările pentru a-şi grămădi toată puterea în braţele ce trosnesc I din încheieturi. Şi pe cînd braţele lor răpezite în învîrtituri ' de manivelă taie apa dinainte, el, cu mîna încleştată pe cîrmâ îi îndeamnă aplecîndu-şi trupul la fiecare lovitură, pentru a da avînt Bărcii care zboară ca o săgeată pe luciul de oglindă al mării. Cu cît bărcile se apropie, cu atît creşte mai tare haosui strigătelor şi aplauzelor mulţimii aţîţate de această întrecere de cheltuială a puterilor omeneşti. : Cea întăi barcă ce străbate din învălmăşagul celorlalte ţ ajungînd la semn, cu ramele sus, se ştie întotdeauna că-i ■ barca no. 1 a lui „Mircea". Şi omul care se ridică în ea, mîndru, cu o mină pe cîrmă şi alta la şapcă, lucindu-i şirurile de galoane pe mineci şi cele două decoraţii pe piept, îl cunoaşteţi cu toţii... e Andrei Mastela, vechiul şef de echipaj al bricului „Mircea"... V Pe mare, 6 august Toată noaptea am avut o mare potolită. M-a chinuit doar luna plină ce se ţinea de noi, plutind pe înălţimea albastră, iar geanta-i argintie cădea de oboseală., pe un ochi rotund de geam, drept în cabina mea. în faptul dimineţei eram la post pe punte. Serviciul obişnuit de cart : se pune pe hartă punctul însemnând locul unde ne aflăm la ora anumită. 17 i 0 ^ ciimineaţă răcoroasa ; coprinsul tot e plin de fiorii reci ai unei brize uşoare, nehotărîte, care se joacă prin roto-coalele fumului de la coş, aruncîndu-ne praf de cărbuni în ceaiul pe care-1 sorbim cu poftă. Se sună de spălarea punţii. Imr-o clipa vaporul întreg e inundat ; pompele toate lucrează cu zor şi apa din gheordele, ce cade .aruncată, izbeşte puntea udă în lovituri ca ele ciocan. Iar păsările în cuşca din fund, de sub comandă, se strîng înspăimîntate, cu penele zbîrlite, şi-nchid ochii cu groază de atîta apărie. Pe bord, mişcare generală ; sprinteni, vioi, aleargă marinarii cu mînecile suflecate pînă la cot, cu picioarele goale pînă la genunchi, în apa rece şi sărată a mării ce înroşeşte pielea ; grăbiţi muncesc de-a valma. Ieşind din aerul îmbîcsit dinăuntru, la lumină, în aerul deschis, ce vecinie ^schimbător e plin de sănătate, în răceala apei^ aşa de bogată-n viaţă, e parcă o renaştere îndeplinită în sinul larg -al naturii, în măreaţa sălbătăcie a mării. ...Şi nu ştiu cum adesea mă duce gîndu-n urmă, departe, la pămîntul cu oraşele lui mari, la furnicarele omeneşti, prin mahalalele înfundate, acolo unde zac aşa de înghesuiţi atîţia sclavi moderni-— omul-uneltă, înăbuşit în atelierul plin cu fum, omul-maşină-de-scris, încătuşat de biroul plin de praf Şt. cerneală —_ numai aci simţi cît de tristă-i soarta acelor victime ale mizeriei multlăudatei civilizaţii. Se simte încet cum creşte suflarea unui vînt de vest. Comandantul dă ordin a se desfăşura zburătorii, randa şi vel a-straiului. ...Şi navigam astfel minaţi de vînt, cu pînzele întinse, mereu în golul nesfîrşit ce ne-mpresoară... mereu către sud-est, spre cercul albastru strălucitor la orizont : într-acolo este coasta Anatoliei ; la noapte vom ancora în Trebizonda1. Tot echipagiul trece la exerciţii pe specialităţi. Şi pe cînd vasul îşi urmează calea, legănat din val în val, oamenii toţi stau la posturile rînduite : ici un grup în jurul unui tun, dincoace altul în jurul unei busole ; unii execută semnele, alţii la manevre stau în jurul catargului din provă. 1 Trebizonda (vechiul Trapezunt sau Trapezus) în limba turcă — Trabzon, oraş şi port în Turcia, pe ţărmul Mării Negre. In evul mediu (între 1204—1461), capitala unui imperiu întemeiat de Alexe Comnen. 1 Aci, pe puntea asta, sub bolta nesfîrşitâ a cerului^pe aceste I cîteva seînduri cari te ţin deasupra abisului nepătruns al I Fundului, aci unde sunt strînse atîtea vieţi la un loc, ca I într-un cuib răzleţ, se nimiceşte orice voinţă, nimeni nu mai § trăieşte pentru sine, ci pentru roiul pe care-1 are de îrrt- ! plinit ; e un fel de contopire totală pentru a forma un singur | suflet care să dea viaţă acestui corp înaripat, în luptă cu 1 natura, acestei minunate înjghebări de lemne şi fier, dc pîn/.e I şi frînghii, pe care mintea omenească a născocit-o şi-a prefă- I cut-o în lunga scurgere a veacurilor. I O legătură foarte curioasă strînge pe aceşti oameni dife- I riţi, adunaţi care dincotro, împărtăşind aceeaşi soartă în lea- I gănul acesta cu aripi care pluteşte rătăcitor între cer şi apă, I . aşa departe de restul lumii. f ...Pe la prînz vîntul îşi schimbă suflarea ; marea e peste tot demontată. Se sună semnalul de masă ; ne scoborîm în careu. Masa e aşezată ca pentru posturile de mare : deasupra, în găuri mici, sunt puse beţişoare cari împresoară farfuriile pentru a nu fi răsturnate de aplecările vasului. Ciudată e înfăţişarea unei mese luată pe timp rău. Acolo, altă dată răsună zgomot, rîs şi veselie ; acum nu se aude decît [ foarte rar cîte o glumă aruncată vreunuia ce n-are poftă dc mîncare ; adesea bucatele nu sunt bune, sau se aduc prea tîrziu ; întotdeauna se serveşte prea încet. Unii abia gustă, alţii înghit în sec, iar alţii se ridică plecînd grăbiţi... şi toţi doresc a termina mai curînd şi această datorie ce au de împlinit. Vîntul se întăreşte văzînd cu ochii, şi dinspre nord soseşte o bură de ploaie rece şi deasă. Ofiţerul de cart se opreşte necăjit din plimbarea lui obicinuită, îşi îmbracă mantaua de ploaie şi strigă răspicat şi puternic pentru a birui glasul urlător al vîntului : ■ — A strînge zburătorul mic... atenţiune... strîngeţi !... Un scîrţîit chinuitor de macarale, un tropot cadenţat de J picioare goale pe puntea udă, un amestec de răsuflări adînci, întretăiate de îndemnuri... „Vira!... Lunga!... Vira!..." şi totul se sfîrşeşte în fluierăturile ascuţite ale sifliilor... Numai divizionul de serviciu e pe punte ; toţi sunt îmbrăcaţi în hainele de ploaie, făcute din nînză groasă ceruită. 18 19 Ma scobor încet, aplecat, pe scara din cazarmă, să intru la mine în cabină. Jos, mă opresc pentru a recăpăta respiraţia, o clipă curmată de mirosul acru, înecăcios, care încinge tot coprinsul mohorît, întunecat. Ce înfăţişare stranie are spaţiul acesta aşa de strimt, abia înroşit de lumina slabă a unui felinar legănat ; printre obiectele de tot felul, îngrămădite acolo, stau atîtea fiinţi într-o-căldură năbuşitoare, în mirosul greu de catran care umple aerul închis şi stricat. Dintr-un bord în altul hamacele prinse în tavan, umflate ca nişte saci plini atîrnînd în jos, se ating între ele legănînd zbuciumat trupurile ghemuite ale acelor cari dorm obosiţi sau zac în amorţire. Intru în cabină şi mă sui în patul meu strimt ca o cutie,, ce are o muche mai înaltă pentru a-mi opri rostogolirea în aplecările vasului. în aceşti cîţiva metri cubi de aer închis, locuim patru inşi ; paturile, aşezate cîte două, unul deasupra altuia. Dimineaţa e frumos, cînd ne-mbrăcăm pe rînd, numai cîte unul !... Cum stau întins, cu faţa în sus,^c-un braţ lipit de-a lungul peretelui umed, simt lovitura fiecărui val care se sparge de coastele vasului ; pare că ar voi să doboare peretele ce opreşte şivoiul de a străbate înăuntru. Şi „Mircea" tresare şi geme la fiecare nouă izbitură. Aţipisem coprins de-o toropeală visătoare în care pluteam-pierdut, cînd vasul se culcă pe o coastă într-o bandă aşa de puternică, încît toate obiectele de pe o poliţă deasupra capului,, cărţi, perii, sticle, oglindă, cad peste mine. întunericul, aerul dinăuntru mă înăbuşă. Mă urc pe punte. Afară, o noapte neagră de nepătruns. Vîntul mugeşte în tremurături fioroase şi, uneori din negrul văzduhului, ca o suflare de gheaţă se repede cu atîta furie de parcă sfîşie în bucăţi pînzeje încordate ce ţipă în legături. Patru bătăi scurte de clopot, vibrînd aşa de trist, ne-spune ora bordului — e miezul nopţii. „Bun cart înainte!... bun cart înapoi!... bun cart peste tot!..." şi vorbele tăiate de ascuţişul vîntului se pierd gonite în haosul ce ne înconjoară. Facţionarii, uzi, amorţiţi de frig, nemişcaţi la posturi, par nişte umbre ţintuite în loc. Numai ofiţerul de sus, cu paşi greoi, măsoară în lung puntea de comanda. 20 Şi „Mircea" — bătrînul ce atîtea a înfruntat — abia înaintează lup tind la fiecare pas cu valuri din potrivă ce cad pe puntea udă, ca lovituri seci de ciocan. întreaga suprafaţă de apă în jurul nostru pare că fumegă fierbînd în clocot, şi un fel de umbră neagră se întinde pe deasupra gonind în urma noastră. Mă duc în provă ; cîţiva marinari, alipiţi de peretele bucătăriei, îşi usucă hainele lor ude — de aci se vede bine fiecare val ce ajunge şi ca o stîncă se prăvale izbind în coastele vasului ce cade cu pliscul în jos, ca într-o groapă neagră şi adînc deschisă înainte. Pachete mari de apă năvălesc înăuntru acoperind puntea, şi se întind plimbindu-se dintr-un bord în altul, adesea strivind somnul celor ce picotesc lungiţi în jurul cabestanului, avînd colacii de frînghie drept căpătîi. — Se vede o lumină albă înainte! strigă omul de sus din gabie. O mişcare deosebită, se lace pe bord. Comandantul e .anunţat. — Farul turnant cu eclat, de la Trebizonda, se şopteşte -pe puntea de comandă. Şi toţi sunt afară cu ochii _ deschişi mari cătînd să prindă cu vederea acea steluţă tainică ce s-aprinde şi se stinge abia licărind la orizont. Ce putere fără seamăn are lumina farului asupra firii omeneşti. Lumina aceasta slabă, ce abia se zăreşte, _ clipind ca un ochi obosit de veghere, te călăuzeşte şi te susţine, şi-n taină te îndeamnă şoptindu-ţi : „înainte !... tot înainte !" Parcă te simţi îmbărbătat, puterile ţi se îndoiesc, căci nu mai eşti singur, răzleţ, rătăcitor pe întinsul pustiului de ape. In nopţile negre şi furtunoase e candela sfîntă ce arde la marginea mării, în locul de scăpare al fiinţelor slabe ce în luptă cu natura cer mînă de ajutor. Şi una lîngă alta, încet, pe nesimţite, răsar lumini departe, '.întocmai ca steluţe ce-şi tremură sclipirea pe fundul negru în zare. „Luminile din port... ajungem... e Trebizonda!..." îşi spun unii altora, şi pare că o suflare de viaţă animează întreaga mulţime. în vederea portului nimeni nu mai suferă ; ■ Vaporul şi culorile româneşti i-au deşteptat dorul de ţară ; nu 1-a răbdat inima şi a venit o dată să mai vadă pe ai lui — găsise vreo doi oameni tot din acelaşi sat cu el. Şi Jn clipele acestea trăia o viaţă întreagă la sînul cald al ţării, în mijlocul mulţimei de oameni — fraţi cu dînsul — cari cîntau spunîndu-i de satul lui, de casă şi părinţi, de fraţi şi de. pămîntul lăsat aşa departe la care de atîtea ori visase răzleţul, uitat printre străini. La spatele lui, unul lungit pe punte alene, c-un maldăr de frînghie avînd drept căpătîi, cîntă pierdut a jale cu ochii ţintă în cer : Trandafirul rău tînjeşte Dacă-1 smulgi de unde creşte, Tot aşa tînjesc şi eu După sătuleţul meu... ^Tace puţin, şi iarăşi se porneşte din ce în ce mai tare, zicînd tot mai cu foc : Rămîneţi cu toţi în pace O-o-f !... mă duc, că n-am ce face Mă uitja ei : gardistul şi oamenii aceia ce stau pe Iîngă el, nu cîntă, nici nu rîd ; vorbesc încet, aşa ca în spovedanie. El stă jos, ţinînd capul în piept, şi numai rar scoate vreo vorbă şi întreabă de ceva, apoi oftează adînc .şi clatină din cap încet, abia se mişcă firele moţului prins în vîrful fesului roşu. Ce-o fi vorbind oare ?... Şi cîte s-o fi petrecînd în fundul ascuns al inimei sale !... Cînd şi-a ridicat capul am văzut bine cum îi jucau în lacrimi ochii lui tulburi. Şi-a luat rămas bun, căci se suna apelul şi oamenii toţi treceau la front pe borduri. Pe cînd unul, cu glas tare, spunea rugăciunea de seară, toţi ceilalţi, pe punte, în rînduri, cu capetele goale, îşi făceau semnul crucei, iar notele metalice vibrau pierdute-n aer. Barca, în care el plecase, era departe cînd am zărit-o poţolindu-şi mersul ; şi s-a oprit dînd drumul îopeţilor în voie. Abia se distingea o umbră stînd pe loc în ceaţa ştearsă a serei — parcă nu se-ndura să plece — de ce s-o fi oprit ?... Spre asfinţit, de mult dispăruse globul soarelui înecat în adîncul mărei. Zgomotul, viaţa bordului, încetase odată cu cea din urmă tremurare a notelor sfintei rugăciuni de seară. Pe punte nu se mişca nimeni, în cabina comandantului lumina era stinsă ; afară, vreo doi oameni în prova, de serviciu, şi noi, grămadă, strînşi în jurul bătrînului Marcheti, mecanicul bordului. La toţi ni-era drag omul acesta, pentru bunătatea inimei şi farmecul povestirilor sale. Ne spunea din peripeţiile unui naufragiu ce-1 suferise în Marea Roşie, apoi amintiri din bătălia navală de la Lissa unde luase parte în tinereţea sa. De mult terminase bătrînul, dar noi tăceam cu toţii, sta-pîniţi de înţelesul povestirei, spuse într-o românească aşa... de stricată şi plină de glume şi învăţături de-ale meseriei, deprinse o viaţă întreagă în aspra şcoală a mării. Era tîrziu, nici unul dintre noi nu se îndura să plece — frumuseţea nopţilor pe mare dă un farmec nespus de dulce grelei vieţi de bord — mişcaţi de liniştea ce ne înconjura, fără să ştim, ne ţintuise în loc un fel de teamă parcă de a nu turbura sfinţenia liniştei ce stăpînea natura întreagă. 0 noapte dumnezeiască !... frumoasă ca în basme : cerul curat, nici o mişcare nu se simţea, nici o adiere nu înfiora calmul apei moarte. Iar sus, în peretele negru al ţărmului, o licărire albăstrie începu să resfire frunzele copacilor înalţi, şi colţul lunei noi se ivi, lucind ca muchea unei seceri de argint, înfiptă în vîrful unui dafin bătrîn. Furaţi de gînduri, pe nesimţite, se coborîse fiecare în adîncul tainic al sufletului, uitînd fiinţa celor dinprejur. Un sunet vag ajunse pînă la noi, o tresărire abia simţită, ca un fior slab, atinse pacea nopţii. Ne-am ridicat cu toţii ca să vedem ce este. Cu ochii deschişi, cu auzul aţintit, aşteptam... pe luciul negru al apei abia aluneca o umbră în zare. 1 Lissa, oraş, mai înainte cetate, în insula cu acelaşi nume, în apropiere de coasta Dalmaţiei. Aici s-au dat mai multe bătălii navale. Textul se referă la ciocnirea de la 1866, dintre flota austriacă şi cea italiană (învinsă). 38 39 Era o barcă ce se-ndrepta spre noi ; nici un zgomot nu 1 s-auzea, doar se simţea uşor mişcarea lopeţilor, lină, regulată, f fără a scoate pana afară din apă. M „Să ştiţi că-i un contrabandist de tutun", spuse unul din- I tre noi. I Barca se apropiase ; cînd a venit alături, în loc să acosteze | în bordul în care ne aflam, a ocolit prin pupa vasului şi s-a ţ oprit pe furiş la scara din bordul opus. Am înţeles îndată : | în bordul dinspre ţărm îi era teamă să nu fie zărit la lumina felinarelor de punte. „Ba... nu, e gardistul turc care a fost azi aci." Aduce un răvaş, o legătură cu lucruri pentru un soldat ; cere să i le ducă la părinţi, în satul lui. Are şi tutun ; ne roagă să-1 primim, ca-i foarte bun, de Baffra. Stă şi ne istoriseşte ciudatul roman al vieţei lui şi chipul cum trăieşte prin locurile acestea. Ne mulţumeşte apoi din toată inima şi pleacă încet, strecurîndu-se prin întuneric. Noi am rămas privind la dunga de lumină lăsata în luciul apei, ca urma unui diamant ce taie o sticlă întinsă. O pierdusem cu toţii din vedere ; o dată mai apăru în curmezişul cărărei de lumină ce o aşternuse luna de sus, încremenită anume ca o semilună deasupra unui minaret. In clipa aceea un glas puternic s-auzi dinspre ţărm. Santinela de pe mal zărise barca în lumină. Acelaşi strigăt răsună repetat de cîteva ori ; şi un fulger scurt licări înroşind c-o pată luminoasă negrul ţărmului în zare, iar bubuitul unei puşti înfiora coprinsul tot, spărgînd liniştea nopţci... o clipă numai, căci ecoul se risipi departe, pierdut în pustiul întunecat al mării... X Samsun ', 16 august înainte de prînz primim o vizită neaşteptată. Un domn bătrîn, corect îmbrăcat, se urcă pe punte şi ne salută respectuos ; într-o mînă îşi ţine şapca lui rusească şi în alta o cravaşa de trestie de mare. 1 Samsun, oraş şi port în Turcia, pe malul Mării Negre centru comercial, manufactură de tabac. E un colonel rus de cavalerie, în retragere. îl poftim în careu. începe a ne spune, într-o franţuzească stricată, cîtă simpatie are pentru români : a făcut campania din '77, ne cunoaşte foarte bine ţara şi obiceiurile, ne ştiuse şi limba, dar a uitat-o ; i-a mai rămas numai două cuvinte pe care le repetă într-una, cu deliciu : vin Tragaşani!... ah!... vin Tragaşani Atunci schimbăm berea, cu care îl tratasem, pe vin... şi limba musafirului nostru se dezleagă ; exploziile de simpatie devin din ce în ce mai dese şi mai puternice [. ..] Soarele ca focul ardea în miezul zilei, cînd am debarcat pe mal în port. După cîţiva paşi am putut observa că oraşul acesta are o înfăţişare ceva mai europenească. Ne oprim în răscrucea a două străzi largi, pavate cu lespezi mari de piatră. în dreapta se înşiră un rînd imens de bolţi — e un bazar oriental. Curioasă impresie îţi produce această confuză îngrămădire de mărfuri felurite între zidurile vechi, umede şi înnegrite de vremuri. Un muzeu uriaş, fără nici o rînduială. Cum ai păşit sub coperişul de piatră tăiată în bolţi enorme şi negre-afumate, te prind fiori în aerul rece şi umed ; ca într-o peşteră te îneacă mirosul greu de mucegai. Abia lumina zilei mai poate să răzbată, şi cîte-o rază caldă se furişează-n taină de-ncearcă să usuce dungi albe înşirate din picături de apă ce se preling cu-ncetul pe ziduri, în unghere. Şi-n haosul acesta, te ameţeşte un zgomot vag de mii de voci într-una, care se agită în clocot sub bolţi înăbuşite, izbindu-se între ziduri c-un nesfîrşit ecou. Trecurăm pe Iîngă o prăvălie cu arme. Ce curioasă adunătură de vechituri : puşti lungi, un fel de şuşanele cu paturi mici, sculptate şi încrustate în sidef, pistoale mari turceşti, pumnale fine, artistic lucrate, săbii de Damasc şi iatagane cu lamele curbate. Ne oprim la o prăvălie de stofe şi mătăsării. Negustorii sunt nişte greci ; cu ochii lor negri, vii, ne prind, învăluin-du-ne într-o privire şireată şi cercetătoare. Adînci cunoscători 40 41 de oameni. Dintr-o clipă te-a pătruns, şi cu o siguranţă uimitoare, te ştie cine eşti, de unde vii şi ce voieşti. întreaga prăvălie şi-o răstoarnă grăbiţi, numai ca să ne arate marfa ; nu cere să-i cumpărăm nimic, dar gura nu le tace ; şi laude, ademeniri şi politeţe curg din belşug, cu cît se strîng mai mulţi în jurul nostru. în cîteva minute coprinsul tot e inundat în valuri colorate de pînzeturi şi stofe — o beţie de culori vii, împletite într-un chip bizar în desemnuri fantastice, după capriţii destui de ciudate. Alături e un fel de cofetărie turcească. Stăpînul, un turc, stă în fundul prăvăliei pe un scăunel şi fumează aşteptînd liniştit să-i vie muşterii ; nici nu clipeşte măcar din ochi. îi cer apă şi dulceaţă. El se ridică încet şi cu mişcări măsurate îmi aduce un borcan mare, o lingură şi un pahar, apoi se aşează iar la locul obicinuit. După ce-mi potolesc setea, voii să-i plătesc ; turcul se uită nedumerit la mine. Eu mă mir de ce nu vrea să ia banii, şi el se miră de ce-i plătesc cînd n-am gustat decît o dată. N-a fost chip să ne înţelegem. La urmă îmi spune hotărîtor : „Dacă-ţi place, mănîncă, dacă nu, atîta pagubă". Turcul voia să manînc tot borcanul, şi nu pricepea cum să-mi ia plată numai pentru că gustasem. Ieşim din bazar şi apucăm la deal, pe drumul care duce spre cimitirul oraşului. Străbăteam un cartier sărăcăcios ; casele mici şi simple apar prin verdeaţa platanilor stufoşi. Oamenii aceştia nu pun nici un interes pentru a-şi înfrumuseţa casele prin care locuiesc, pentru că nu stau decît foarte puţin în ele. Tot timpul stau afară în aerul cald şi dulce, în sînul naturii aşa de frumoase, sub un cer limpede, la umbra unei vegetaţii bogate, pe cînd la nord, în frig şi umezeală, sub cerul acoperit de ceaţă, casa e singurul cuib plăcut şi cald, în care omul îşi găseşte odihnă şi mulţumire după o muncă chinuitoare în luptă cu aspra natură ce i se împotriveşte. în drum, ne minunăm privind la cîţiva turci bătrîni ce stau la umbră şi împletesc ciorapi. Ciudat neam de oameni. Fără să vreau, cătînd la chipurile aceste tăcute şi blajine, îmi vin în minte cruzimile săvîrşite în măcelurile armenilor şi groaznica faimă ce aceşti fanatici şi-au cîştigat de veacuri... 42 aceeaşi mînă ce poartă andreaua de împletit ciorapi mînuieşte şi iataganul de rătezat capetele ghiaurior nelegiuiţi. Unde apa e mai lină acolo-i şi mai adîncă ! Intrăm în cimitir. O grădină frumoasă pe o coasta înclinată uşor spre mare. Cît ochii pot coprinde, nu vezi decît mulţimea de lespezi mari de piatră, cioplite primitiv, şi în neorînduiala înfipte în pămînt. Cărările înguste ce şerpuiesc în zare se pierd printre morminte, şi pacea sfîntă a morţii domneşte pretutindeni, iar chiparoşii trişti jălesc, de cine ştie cînd, mormintele închise, de multă vreme poate căzute în uitare... Locurile unde se văd coloane rupte şi lespezi mari trunchiate arată că pămîntul acolo ţine închisă cenuşa celor cari au fost răpiţi din lume în floarea tinereţei. Străbatem tot cimitirul în lung şi ne oprim la uşa unei geamii, căci tocmai este ora de rugăciunea serii. Şi în mijlocul acestei tăceri desăvîrşite începe să răsune chemarea repetată a unui muezin, de sus, din minaret. Nu înţeleg ce spune, il văd cu braţele întinse cum cheamă credincioşii, cu glasul plîn-gător şi plin de pietate. Urcăm cele cîteva scări de piatră ; la uşă ne lăsăm bastoanele şi intrăm înăuntru. în momentul în care păşesc pragul, un fior scurt îmi fulgeră prin trup : înăuntru e rece, tăcere adîncă şi aproape întuneric. Cu o singură privire coprind tot golul tainic al acestui locaş de rugăciune. Vreo două raze slabe pătrund prin geamuri mici şi poliesc o parte din zidul afumat ; zugrăveala pereţilor e ştearsă, abia se mai cunoaşte o urmă colorată de linii ce se taie în felurite şi mistice desemnuri. Inscripţii încîlcite rămase întrerupte de mozaicul căzut din locul unde fusese înfipt odată cu rară. dibăcie de o mînă omenească. La glasul chemării de la templu s-adună credincioşii, şi pe măsură ce ajung, îşi lasă papucii în rînd la uşă, încet păşesc tăcuţi, cu ochii în pămînt, cu picioarele goale pe dalele de piatră rece. Trec pe Iîngă noi fără să ne privească, senini, tăcuţi îşi iau locul obicinuit. O linişte desăvîrşită, nici o şoaptă nu atinge sfinţenia tăcerii dinăuntru ; şi toţi întorşi cu faţa înspre Mecca, stau cu ochii pe jumătate închişi, pier- 43: L duţi ca într-un vis ; un fel de meditare pioasă, ideală. Figurile nu spun nimic ; nimic nu se răsfrînge din tot ce se petrece în lumea sufletului lor. Tîrziu începe vag un murmur de şoapte neînţelese şi ei se prosternă cu faţa la pămînt, îndoiţi de mijloc se leagănă, asemenea mişcărei ce o are un om în mersul călare pe cămilă. Aceleaşi intonaţii s-aud într-un amestec de glasuri stăpînite — cu toţii recitează verseturi din Coran, frenetic repetate în limba lui Allah ; şi coardele gîndirei nu mai vibrează în crieri, li se topeşte mintea în frumuseţea şi bogăţia frazei, aşa de arzătoare a poeziei sfinte — şi în beţia de vorbe şi imagini le ard ochii în extaz şi buzele în tremur repetă poezia profetului-poet. Amestecul bizar de însuşiri contrarii e în toată firea acestui neam de oameni. Alăturea de cinste, răbdare şi blîn-deţă, găseşti cruzimea oarbă — tembeli şi bravi ; din liniştea senină trec, numai într-o clipă, la furie aprinsă. „Moartea nu este nimic, pentru că nu există", zic ei, şi gata sunt oricînd cu drag să-şi verse sîngele, cînd legea, patria sau padişahul cere. Fanatic şi erou, acest popor odată a minunat şi îngrozit o omenire întreagă ; dar azi... în decadenţă, o soartă tristă îl mînă spre pieire —■ e soarta ce pururi au avut-o popoarele îmbătrînite... XI Sinope ', 26 august Cea mai bună radă de pe toată coasta este desigur aci la Sinope. în locul acesta s-a dat vestita bătălie navală dintre turci şi ruşi, în care flota turcească a fost zdrobită şi înecată în mare. Şi azi, cînd ancora se smulge tîrîndu-se pe fund, adeseori găsim în pămîntul lipit de ghearele ei, monede, lucruri mici, 1 Sinope, oraş în Turcia, port la Marea Neagră, în antichitate colonie greacă, iar mai tîrziu reşedinţa regilor din Pont. 44 urmele unei lumi ce doarme în adîncimea întunecată a fundului. O peninsulă înaintează în mare, un istm îngust o leagă cu uscatul ; pe şuviţa aceasta de pămînt, sus, pe şeaua dealului, a fost zidită mîndră cetate din Sinope. Zidurile de centură stau de atîtea veacuri în picioare încă ; tari, crenelate, mai poartă şi azi în coaste urmele obuzelor ruseşti. Des-dimineaţă a început să cînte o muzică în oraş : era zi de sărbătoare, onomastica sultanului ; aceleaşi şi iar aceleaşi note lungi, chinuitoare, ale unei melodii orientale, le-am auzit repetate din zori pînă în noapte. Toţi ofiţerii, în ţinută de ceremonie, mergem în vizită oficială la guvernator. La mal ne întîmpină mai mulţi ofiţeri turci din marină şi infanterie ; cînd trecem pe sub bolta porţii, un soldat de santinelă ne prezintă arma izbind-o cu patul în pămînt. Intrăm într-o sală mare ; în mijloc o masă, de-a lungul pereţilor sofale şi jilţuri vechi, îmbrăcate în postav roşu. După obicinuitele prezentări şi ceremonii, paşa ne urează bună-venire, comandantul diviziunei noastre îi răspunde mulţumind, şi convorbirea se angajează între cei mari. Paşa, om foarte plăcut şi deştept, vorbeşte cu drag despre ţara noastră ; pare a fi un om cu totul europenizat; din pricină că luase aspre măsuri pentru a împiedica măcelul armenilor, i se zicea de turci, în batjocură, Ghiaur-paşa. După-prînz mergem într-o excursie prin împrejurimile oraşului. Paşa ne pusese la îndemînă opt cai arabi ce ne aşteptau la mal gata, înşelaţi cu harnaşamente orientale, roşii sau verzi, împodobite cu cusături de fir. Ieşim din cetate, călăuziţi de patru aşchiri călări şi înarmaţi ; ne îndreptăm la deal, abia putînd să stăpînim caii mici, iuţi şi nervoşi ce se frămîntă într-un joc fără astîmpăr ; tocmai tîrziu s-aştern la drum în trap întins. Ajungem pe înălţimea din capul peninsulei. în depărtare se zăresc albe zidurile cetăţii ; şi în urma lor se întinde un deşert de nisip roşu. în transparenţa de aer şi lumină s-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă, de nisipuri arzătoare. Jos, la picioarele noastre, înainte, în dreapta şi în stînga, se întinde marea calmă, adormită într-o strălucire orbitoare ; 45 în liniştea miezului de zi nimic nu poţi surprinde în tot f pustiul acesta de apă argintie. I Ne oprim şi descălicăm pe marginea unei prăpăstii ; aci se înalţă ruinele vechiului templu zidit de regele Pontului ', Mitri-date Eupator. Tăcuţi, ca-n faţa unui mormînt, privim grămada de dărâmături : rămăşiţa falnicului monument, ce-a strălucit cu 100 de ani înainte de Crist, trăieşte încă, păstrînd în sfînta ei singurătate taina veche a lumei asiatice. Blocurile aceste de granit, cioplit cu atîta măiestrie, au viaţă încă pentru a ne dovedi blestemata morală a timpurilor trecute. Cîtă muncă omenească cheltuită pentru nebuna fan-tazie a unui singur om... cîtă sudoare şi cîte lacrimi s-o fi scurs pe luciul acestor pietre... podoaba operei atîtor mii de necunoscuţi, cari lucrau pentru glorificarea oarbei vanităţi a unui potentat tiran. Ne întoarcem înapoi pe un drum mai scurt, ce trece printr-o pădure bătrînă de măslini. în vale lăsăm caii plini de spume aşchirilor ce ne însoţeau, şi intrăm pe jos în oraş. Auzisem că în această localitate guvernul turcesc trimitea în exil pe mulţi dintre osîndiţii politici. E drept că acest loc este foarte potrivit ; asigurat de trei părţi, căci e împresurat cu apă, numai o parte e legată cu restul ţărei, şi acolo sunt zidurile cetăţii, tari încă şi bine păzite. Se zicea că şi un ofiţer din artileria turcă ar fi trimes aci, ca pedeapsă pentru că luase parte la o revoltă din Stambul. Eram foarte curios să-1 văd. Cum mergeam singur prin port, zăresc la masa unei cafenele, în mijlocul unui grup de turci, un ofiţer român — era -camaradul meu de bord, prietenul Nicu Johnson2, cum îi ziceam noi, din cauza tăieturei englezeşti a favoriţilor săi. Mă apropii de masa la care eram poftit şi fac cunoştinţa celor ce se aflau de faţă. 1 Pont, regat antic pe ţărmul sudic al Mării Negre, în partea de nord-est a Asiei Mici, întemeiat în sec. IV î.e.n. de Ariobar-zani. In anul 63 î.e.n. devine provincie romană. 2 Nicu Johnson, pe adevăratul nume Nicolae Ionescu, comandor şi director al Serviciului Maritim Român, a fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai scriitorului Jean Bart, despre care vorbeşte adesea în însemnările unui marinar, I, II, apărută la E.S.P.L.A., 1956—1958. 46 Erau doi bătrîni respectabili, îmbrăcaţi europeneşte, purtau, însă, tot fesurile obicinuite ; al treilea, un tînăr îmbrăcat milităreşte, înalt, frumos, cu o figură aproape copilărească şi luminată de un zîmbet fin ; musteaţa abia-i mijea ; în ochii lui mari şi dulci avea o strălucire pătrunzătoare. Acesta era ofiţerul exilat. Toţi trei ştiau foarte bine limba franceză ; oameni culţi, începură să ne vorbească despre ţara noastră, de care aveau cunoştinţi întinse. în cîteva rînduri am încercat a-i face să vorbească şi despre dînşii ■— eram foarte curios să aflu de ce fuseseră exilaţi — n-am izbutit, căci se fereau să amintească ceva din trecutul lor. într-un tîrziu, unul dintre bătrîni mi-a spus oftînd din adîncul inimei : — Ah !... dacă ai şti d-ta ce simt cînd îmi amintesc din viaţa mea, ai înţelege de ce nu vorbesc de trecut... de ce nu vreau să mă uit în urmă... şi nici înainte nu pot să mă uit !... Atîta durere înăbuşită tremura în vorbele aceste cu înţeles ascuns, că n-am îndrăznit a-1 mai întreba nimic. Şi toţi tăceam, respectînd întristarea bătrînului ce-şi netezea barba-i căruntă ; iar ochii lui sticleau printre genele stufoase, şi îno-tînd în lacrimi îi aţinti departe, la fumul unui vapor pierdut pe luciul apei. Acolo, în zare, un nouraş alb plutea pe marea albastră a cerului, ca o insulă din altă lume... Şi multă vreme a rămas bătrînul aşa, cu ochii ţintă la fumul ce se-nalţă alene, înnegrind parcă ţărmul acelei insule cereşti. Tînărul mi-a spus în cîteva cuvinte toată istoria vieţii sale. Era din o veche familie nobilă ; fiu al unui paşă din lanina, făcuse şcoala militară din Stambul. Pe cînd era în şcoala de aplicaţie, ca ofiţer de artilerie, pe Iîngă studiile militare se adăpase şi din izvorul binefăcător al învăţăturilor din Apus ; el, ca şi toţi camarazii săi de clasă, deşi tînăr încă, vedea în adevărata lumină starea îngrozitoare în care se zbătea patria sa. Cu toţii intraseră în legături cu partidul revoluţionar al Junilor Turci. 47 Guvernul a surprins toată mişcarea lor ; i-a închis şi a desfiinţat şcoala. Pe cei mai mulţi i-a osîndit la moarte îne-cîndu-i în Bosfor ; pe unii, cari erau din familii nobile, i-a cruţat trimeţîndu-i în exil prin diferite locuri în Asia. El fusese condamnat ca să servească 7 ani ca soldat în regimentul de artilerie din Sinope. Nu avea voie să citească decît numai cărţi turceşti. Căpătase pe ascuns operile lui Volney şi le tradusese în limba turcă, în timpul celor trei ani de cînd îşi făcea pedeapsa. — Ca să puteţi judeca ţara noastră — ne spune tînărul ■— trebuie să o împărţiţi în două : poporul întreg deoparte, mulţimea ^aceea răbdătoare şi cinstită care lucrează numai pentru o mică pătură conducătoare, pentru acei trîntori cari în atingere cu civilizaţia europeană au ajuns mai răi şi mai tîlhari ca înainte ; aceştia au pierdut natura lor primitivă, şi-au schimbat şi fondul prim, bun care-1 aveau. Ah !... dacă am avea şi noi o mică parte numai din libertăţile pe care le aveţi în ţara d-voastră ! — Ştiţi care e diferenţa dintre români şi turci ?... dar, nu vă supăraţi ?... ne spune unul dintre bătrîni. Românii, totdeauna mîndri, zic : „Suntem civilizaţi". Turcii, totdeauna încăpăţînaţi, zic : „Nu vrem să ne civilizăm, rămînem aşa cum suntem". — Şi ce credeţi despre viitorul Turciei ? întreb eu. Tînărul tace, bătrînul îşi ridică ochii la cer, oftează adînc, şoptind rar : — Nimic, nu mai putem aştepta nimic !... _ Cînd ne-ara despărţit, bătrînul m-a apucat de braţ şi, privindu-mă în adîncul ochilor, mi-a spus cu glasul înecat : —. ^7ta. nu poţ' sa înţelegi ce-nseamnă a trăi fără să aştepţi nimic !... A doua zi, seara, se dă pe bordul „Elisabetei" o serbare la care iau parte autorităţile civile şi militare ale oraşului. La pupă, pe dunetă, toate erau împodobite cu mult gust ; pavilioanele tuturor naţiunilor fluturau uşor în vînt arătîn-du-şi feluritele culori ; pe roata cîrmei se răsfăţa, roşu cu semiluna albă la mijloc, pavilionul Turciei. 48 Lămpile mici, electrice, străluceau înşirate de-a lungul bordului ; lumina lor se răsfrîngea tremurînd în oglinda apei limpezi. Cele două proiectoare electrice de pe comandă, de cu vreme, începură a trimite snopuri de raze luminoase spre mal, în dreptul debarcaderului, pentru a lumina calea bărcilor ce aduceau invitaţii la bord. Pe la 9 ore a sosit paşa împreună cu ofiţerii de diferite arme şi grade. Erau şi cîţiva străini cari veniseră însoţiţi de familiile lor : un inginer italian, un doctor german şi mai mulţi greci. Din toată mulţimea, două persoane atraseră privirile noastre : soţia doctorului, un tip de frumuseţe — mai cu seamă ochii ei blînzi, albaştri, aveau acel farmec visător al femeilor germane ; şi un maior de artilerie, negru, cu dinţii albi ce-i sticleau printre buzele groase ; avea părul des şi creţ -. tip de mulatru. Convorbirea o întreţineam mai mult cu străinii, căci turcii stau înfipţi pe scaune mestecînd liniştiţi şi cu sfinţenie prăjiturile cu care fuseseră trataţi. Soţia doctorului, foarte încîntată, în mijlocul unui grup de ofiţeri, exclama suspinînd : — Ah !... ce rău îmi pare că o să plecaţi aşa curînd ; în sălbăticia asta unde trăiesc, cînd voi avea fericirea să mai schimb vreo vorbă cu astfel de oameni ! Eu intru în vorbă cu maiorul negru ; dar mă înţeleg foarte greu căci abia ştie vreo două cuvinte franceze pe care le repetă mereu : ,Je compre mousie... je compre..." 1 îl îndemn la un păhăruţ de piperment ; îl ia în mînă şi, c-un zîmbet fin, îmi spune că legea nu-i dă voie ; îşi întoarce apoi ochii spre paşă, care tocmai atunci privea în altă parte, şi dintr-odată răstoarnă pe gît băutura oprită, clipeşte apoi şiret şi iar zîmbeşte mulţumit. îl întreb despre ofiţerul exilat care se află sub comanda sa. îmi spune că mai are încă patru ani de pedeapsă, dar s-a făcut raport la Stambul pentru graţiarea lui, căci se poartă bine ; e om cumsecade, dar a vorbit mai mult decît se cuvine, îmi spune negrul ducînd degetul la buze c-un gest plin de înţeles : 1 Corect : J'ai compris, monsieur... j'ai compris... — Am înţeles, domnule... am înţeles... (fr.). 49 — La noi e foarte rău dacă spui mai mult decît este voie... Deodată convorbirea de pe punte încetează, toţi ne aţintim auzul... abea ajung pînă la noi cîteva note tremurătoare ale unei melodii dulci, de departe, dinspre mare. Toată lumea se ridică pentru a privi într-acolo. în lumina argintie a lunei o barcă aluneca încet ; şi notele s-apropiau din ce în ce mai clare, mai duioase, în farmecul liniştei de noapte. Era prietenul Johnson care cînta Steluţa. Paşa fu cel dintăi care bătu din palme ; după el începură aplauze zgomotoase. După scurt timp cîntecul încetează ; petrecerea continuă ; se fac diferite exerciţii, jocuri obicinuite pe bord în asemenea ocazii. Comandantul „Elisabetei" ţine un cuvînt de laudă şi mulţumire pentru modul binevoitor şi călduros cu care am fost primiţi în porturile turceşti. Paşa, foarte mişcat, răspunde arătînd simpatiile ce le-a avut totdeauna pentru români. Din mulţime mă simt apucat de o mînă — e Johnson, care-mi şopteşte la ureche : — El e jos, ne aşteaptă. De cu ziuă vorbisem cu ofiţerul exilat ca să vie în timpul nopţei pentru a-i da nişte cărţi. Ne suim într-o barcă înde-părtîndu-ne de „Elisabeta" ; din zarea întunecoasă ce ne-ncon-joară, se furişează încet o umbră. Nu poate fi el ; în barca ce se apropie e un singur om, pare a fi un barcagiu turc ce se lasă uşor înainte la fiecare mişcare a lopeţilor. Bărcile sunt alături... — Eu, eu sunt... m-am îmbrăcat aşa ca să nu fiu cunoscut. Plecăm încet toţi trei spre „Mircea". Legăm bărcile de scară şi ne suim pe punte ; timonierul de cart se uită lung în urma turcului ce se coboară cu noi în careu. în cîteva minute adunăm toate cărţile franceze ce le avem prin cabine ; la fiecare nouă carte ce i-o dăm, cîte o exclamaţie de mulţumire — e în culmea bucuriei cînd vede Minciunile convenţionale... de Max Nordau, auzise mult despre această carte — le ia pe rînd, le pipăie, le citeşte titlurile dintr-o aruncătură de ochi şi, cu sîngele în obraz, îmbujorat de emoţie şi bucurie, abea poate să mai lege cîteva cuvinte : — Cum să vă mulţumesc... cînd să vă mai întîlnesc oare... Cu pachetele subţioară ne scoborîm în barcă ; cum ne îndepărtăm tăcuţi, prin întuneric, deodată ne cade-n faţă o lumină de foc ; scăldaţi într-o strălucire albă, rămînem orbiţi cîteva clipe numai, căci pata luminoasă alunecă pe sub bolta cerului lăsînd o dungă sclipitoare ca şi coada unei comete imense. Era proiectorul electric ce-şi întorsese făşia luminoasă asupra ţărmului, pentru a lumina calea bărcilor ; lumea pleca de la „Elisabeta". Am aşteptat privind din umbră pînă s-a scurs întreg convoiul ; în bărcile pline cari alunecau lin pe oglinda străvezie a mării, mulţime de capete şi braţe păreau că se mişcă într-un joc fantastic sub ploaia razelor albe ale conului de lumină. Cînd ne-am despărţit, el mi-a spus mişcat, cu glasul stîns : — Numai cîte-o pagină pe zi o să cetesc, ca să-mi ajungă pe toată vremea cît voi sta aci... şi ochii lui blînzi ardeau licărind în lacrimi. A doua zi cînd se lumina de ziuă şi „Mircea" îşi întindea pînzele plecînd înspre larg, am văzut bine o formă omenească, departe Iîngă far, cum flutura o batistă albă în suflarea vîntului. ...Şi vîntul dimineţii, cu adierea-i dulce venind de la ţărm, părea că ne-aduce uşor dintr-acolo suspinul părerii de rău al unui suflet nefericit... XII Pe mare, 29 august De trei zile suntem pe drum, spre ţară. De mult a dispărut coasta Asiei Mici, rămasă în urmă, dormind înfăşurată în ceaţa deasă a toamnei. Navigam numai cu pînzele. O briză răcoroasă se furişează pînă în fundul cabinelor ; şi „Mircea" aplecat pe o coastă, cu pînzele bombate, se duce ca săgeata pe luciul mării calme, sub cerul clar, albastru. Un cîrd de marsuini se întrec 50 51 în mers cu noi ; şi-n jocuri nebunatice se dau afund, ca iarăşi să apară ca scuturi argintii lucind pe faţa apei. Pe punte, toţi oamenii sunt veseli : ajungem azi în port... şi mîini e sărbătoare... „Să vede uscatul în prova!" strigă cu glas tare omul din gabie. „Constanţa... Constanţa... ajungem!" şoptesc cătînd cu toţii să prindă în zare o liniuţă neagră ce joacă tremurînd în aerul străveziu la orizont. Ne apropiem de coastă. E într-amurg; spre asfinţit ceru-i aprins, şi în lumina de purpură a sării^se poliesc pe boltă norii ce par lespezi de aur ca trepte ^înălţate. Iar soarele apune uitîndu-se înapoi spre^portul ce rămîne mai lucitor şi mîndru sub razele din urmă_— aşa cum îl visăm s-ajungă în viitor. Din largul mării, „Mircea", bătrîn, dar mîndru încă, se-ndreaptă spre uscat şi zboară cu pînzele întinse, dorind s-ajungă în port. Pe sus pluteşte lin, cu aripele obosite, o pasăre grăbită : se întoarce spre ţărm, la cuib, ca să se culce. Suntem aproape. Pe chei se vede lumea sosită să ne aştepte : batistele se mişcă în aer urîndu-ne bună-venire!... Iar flamura lui „Mircea", din vîrf de la catarg, răspunde fluturîndu-şi culorile în vînt, şi în jocul ei prin aer se apleacă şi se-nalţă de pare că salută pămîntul ţării noastre... Constanţa, 1896 SCHIŢE MARINE MOARTEA PILOTULUI Era o zi de iulie, căldură înăbuşitoare. Vreo două vapoare de marfă, acostate la cheiul vechi de piatră, îşi prăjeau la soare trupurile uriaşe, îmbrăcate în table negre de fier. Pe la amiază, pavilionul de la căpitănia portului, lăsat jos, arăta că e ora repausului. Hamalii încetaseră lucrul şi, lungiţi pe movilele de cărbuni, dormeau trudiţi. Coşurile de încărcat se odihneau şi ele, goale, răsturnate alături. în şirul de cafenele, ce se ţin lanţ una de alta în lungul cheiului, lumea sta la umbră în jurul meselor. Unii îşi deşertau paharele de sirop răcoritor, iar alţii îşi sorbeau filosofic cafelele. La cafeneaua piloţilor, în faţa debarcaderului, Barba Spiro, cel mai bătrîn pilot din port, sta la umbră ţinînd în colţul gurei ţigareta lui făcută dintr-un ciolan de picior de iepure, şi urmărea alene, cu ochii pe jumătate închişi, fumul ce scăpa în rotocoale albăstrii. Era foarte bătrîn Barba Spiro ; ţinea minte de mult, dinainte de a fi oraşul zidit. De pe cînd erau numai nişte colibe de stuf, în toată întinderea ostrovului şi a mlaştinilor de o parte şi de alta a Gurei Dunărei pînă în mare. Multe povestea moşneagul, dar nu pe toate. Se zicea, de uniij că în locul unde este acum portul Sulina, nu cu multă vreme în urmă, era cuib de piraţi, care jefuiau vasele ce se apropiau de Gurile Dunărei. Şi mulţi, numai astfel îşi explicau începutul averilor unor bătrîni bogătaşi din port. 53 i i Lui Barba Spiro, însă, îi plăcuse să trăiască bine şi nu avea bani strînşi. De doi ani este la pensie : îl sfătuise doctorii să se lase de meserie. Era şi vremea : suferea de inimă. Viaţa zbuciumată a piloţilor, grija ce o au în conducerea vaselor încărcate, atenţia vecinie încordată, emoţiile dese şi reumatismul fac pe cei mai mulţi să-şi termine meseria zdruncinaţi şi bolnavi de inimă. Deşi primea regulat pensia, bătrînul nu se putea dezvăţa de viaţa lui obicinuită din vremea tinereţei. Din faptul dimineţei, de cum prindea a se deştepta viaţa în port, el era în picioare. Şi o lua încet de-a lungul cheului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiţi, cu ţigareta în colţul gurei. Se oprea la fiecare vapor, se uita lung, cercetător, şi pleca înainte urmîndu-şi inspecţia. Nu se petrecea nici o mişcare în port ca să n-o afle el. Cum sta uneori la masa cafenelei, se scula în picioare, îşi punea mîna straşină la ochi şi căta lung şi ţintă spre largul mării. De cum prindea să răsară cîte-un punct negru pe fundul albicios al zării, nu-şi mai lua ochii pînă ce punctul acela nu se desprindea bine în larg, luînd forme regulate, răsărin-du-i catargele şi coşul. Fluierul ascuţit şi repetat al vreunui vapor, ce avea să facă manevră în port, îl făcea să tresară. Se scula încet de la locul lui, mergea la marginea cheiului şi, cu aerul unui examinator sever, observa manevra vasului în cele mai mici amănunte. Cîteodată se enerva, îşi ducea mîna la coaste să-şi potolească bătăile repezi ale inimei : i se părea că nu-i bine ; îşi strîngea pumnii şi mormăia înăbuşit cîte o înjurătură. Cînd îi plăcea manevra, faţa i se lumina şi zicea în gura mare : „Bravo, căpitane, bravo !..." Trăia din viaţa portului, lua parte cu tot focul inimei la mişcarea lui. Părea că şi mersul vaselor, şi izbirea cadenţată a valurilor, şi întreaga mişcare din port mergeau în acelaşi tact cu bătăile inimei lui. 54 Şi tocmai tîrziu, sub seară, cînd prindea a se polei vîrfu-rile trestiilor, şi soarele, roşu-aprins, se stingea îneeîndu-sc în adîncul apei, bătrînul pleca domol, cu paşi măsuraţi, spre casă. Şi uneori, în liniştea miezului de noapte, cînd tot portul dormea obosit şi nu se auzea decît pleoscăitul cadenţat al valurilor lovite de chei, bătrînul o lua încet-încet de-a lungul digului vechi de piatră, ce ca un şarpe uriaş se tîrăşte în mare, avînd în cap ochiul roş al farului. De vreo două zile, Barba Spiro se simţea slab dc tot ; o tusă seacă îl înăbuşă. Asta nu-1 împiedica de a fi neclintit la postul său. Tăcut, ca Iîngă un prieten vechi şi drag cu care se-nţe-legea de minune, sta pe mal vrăjit de glasul valurilor, pe care îl asculta într-una, de atît amar de ani. Cu drag urmărea valurile, cari alunecau în bătaia soarelui, pînă departe, lăsînd o dungă albicioasă în nemărginirea albastră a mărei. O adiere dulce de vînt răcoritor începuse să sufle dinspre larg ; bătrînul îşi ridică încet şapca, aţintindu-şi ochii spre fundul îndepărtat al zarei. O pată albă se desprinsese la orizont şi creştea în lumina soarelui, din ce în ce mai mare. Era o corabie cu pînzele întinse, ce se apropia de port. Bătrînul îşi trecu încet mîna prin părul lui alb, în care vîntul se juca nebunatic. A !... ce cunoştinţă veche îi era vîntul acesta, ce bine îi ştia el nebuniile lui înşelătoare ! De cîte ori nu-1 aştepta ca pe un prieten bun, de ajutor, cînd îi umfla pînzele, însufleţindu-i corabia, ce despica valurile alunecînd ca o pasăre în zbor cu aripele întinse. Şi de cîte ori nu-1 blestemase, cînd îşi cerci puterile cu dînsul, dezlănţuindu-şi furia asupră-i. Corabia se apropiase de tot ; intra în apa liniştită a canalului. Era o corabie mare, frumoasă, cu trei catarge. Bătrînul o privea cu drag cum se apropia, mîndră, cu toate pînzele umflate, tăind uşor apa ce aluneca pleoscăindu-i cadenţat coastele ei rotunde. Trei fluierături ascuţite îl făcură pe moşneag să tresară, îşi întoarse capul înapoi : era un remorcher. în acelaşi timp o fluierătură puternică răsună lung, şi trupul uriaş al unui vapor de marfă, încărcat, ce venea în jos cu toată viteza, se ivi de după cotul canalului. Bătrînul se ridică de la locul său, apropiindu-se de mal. Vaporul cu greu îşi putea micşora viteza, trebuia să se ferească făcînd loc remorcherului şi corăbiei care înainta mereu cu pînzele întinse : avea să privească Ia o manevră grea, asta îl interesa cu patimă. Remorcherul repetă iarăşi trei fluierături ascuţite ; vaporul ferindu-se, ca să-i facă loc, veni drept în faţa corăbiei. O fluierătură puternică, desperată răsună atunci. Mulţimea, grămadă pe chei, căta cu groază ; toţi ochii erau ^aţintiţi la cele două vase, care trebuia să se ciocnească, neavînd vreme să mai abată. Bătrînul, ce urmărea de pe chei toate mişcările, scrîşni nervos din dinţi şi un :„Pasto diavolo!" îi scăpă printre buze : pilotul de la vapor greşise manevra. Şi el, cu ochii ieşiţi din orbite, căta ţintă, muşcîndu-şi buzele, pe cînd cu mîna îşi potolea bătăile'grăbite ale inimei : aştepta... Cînd, într-o clipă, ca prin farmec, toate pînzele fură lăsate şi se auzi răsunînd comenzile desperate, iar vasele ajunse unul în faţa altuia ; bătrînului, cum sta înmărmurit, ţinîndti-şi răsuflarea, i se păinjiniră ochii, genunchii i se muiarăel întinse deodată mîna să caute un sprijin, dar se împletici şi căzu mototol fără simţire... ...Şi^vasele nu s-au ciocnit ; lin trecură, la o palmă unul pe Iîngă altul, fără a se atinge. Lumea se făcuse roată în jurul trupului gîrbovit şi uscat care zăcea pe chei, neînsufleţit. ...Iar vîntul dinspre largul mărei se-ngrămădea şi el, făcîn-du-şi loc prin mulţime, şi ca un vechi şi bun prieten, adiind uşor, îi mîngîia fruntea, răsfirîndu-i pletele şi barba lui albă... 1897, Sulina RÂTACIT Era pe Ia amiază ; o linişte adîncă stăpînea satul tăcut şi uitat printre mlaştinile acoperite de stuf auriu. Colibele sărăcăcioase ale pescarilor, înşirate la rînd, acopereau limba de pămînt prelungită de la gura Sf. Gheorghe pînă departe spre larg, unde se pierdea dunga albicioasă a Dunării în nemăginirea albastră a mărei. Departe, tocmai în coada satului, era coliba lui Moş Simion ; tupilată sub coperişu-i ţuguiat de papură, mai pustie acum decît întotdeauna. De o săptămînă şi mai bine, de cînd moşneagul^ îşi îngropase singurul fecior pe care-1 avusese, uşa colibei n-a mai fost deschisă. Tot timpul umblase bătrînul aşa,^ rătăcit prin vecini şi pe la circiume, ca să-şi mai înece amărăciunea care-i umplea inima şi să uite jalea ce-i chinuia mintea. Mereu repeta deznădăjduit : „La ce bun rămăşiţa asta de zile care mi-a lăsat-o Dumnezeu!" Grecul, care avea pescăria în arendă, 1-a iertat cîteva zile, pe urmă i-a cerut să-şi urmeze meseria că altfel nu-i mai dă făină. Bătrînul s-a întors iar la barca lui, rămasă părăsită pe mal în bătătura colibei. Ce era de făcut ! Trebuia să se hrănească cît mai avea de trăit... - După ce şi-a cercetat barca, a dat-o la apă, i-a potrivit catargul şi, apucînd amîndouă lopeţile, a plecat oftînd din adîncul inimei — de mult timp nu mai plecase bătrînul aşa singur la pescuit... O adiere dulce de vînt, care venea dinspre largul mărei, răcorea fruntea pescarului şi se juca nebunatic printre viţele lui de păr cărunt. Şi suflarea aceea uşoară de vînt înfiora 57 faţa străvezie a mărei, tăiată de urmele bărcilor mici şi negre, cu pînzele umflate, ca nişte păsări cu aripile întinse, cari zburau la larg departe, spre locul de pescuire, cale de opt mile de la mal. întrecîndu-se în goană, tot cîte doi pescari în fiecare barca, treceau unii pe Iîngă alţii, vorbind şi cîntînd în gura mare ; iar vîntul le culegea sunetele glasurilor ducîndu-le înainte, pînă le pierdea frînte în golul nesfîrşit al depărtării. — Greu, greu de tot singur, Moş Simioane — îi striga unul din fundul bărcii — noroc bun ! — Să dea Dumnezeu I îi răspunse cu jumătate glas bătrînul care sta pierdut pe gînduri, strîngînd cu amîndouă mîinile lopata care o ţinea drept cîrmă. Ajunsese aproape de locul unde erau înşirate cîrligele pentru nisetri şi moruni, cînd a prins el de veste că dinspre asfinţit se înălţase un nouraş alburiu, arcuit pe bolta limpede albastră a cerului. Vîntul îşi schimbase repede direcţia şi sufla acum dinspre coastă, din ce în ce mai însufleţit. Cunoştea el semnele acelea ; era un grăunte de furtună care se apropia văzînd cu ochii. Celelalte bărci se depărtaseră de mult, gonind spre ţărm. Bătrînul, văzînd bine că nu mai este chip să meargă drept înpotriva vîntului, care se întărea mereu suflînd dinspre uscat, trecu uşor colţul pînzei în cellalt bord al bărcei. Şi pînza se umflă zbătîndu-se, ca însufleţită, sub loviturile vîntului, pe cînd barca aplecată pe o coastă zbura ca săgeată. Pe sus, venea tot mereu norul acela ; mai aproape, tot mai aproape, pînă se sparse, cu ropot, într-o ploaie repede şi deasă. Picăturile mari şi reci, după ce-1 orbeau biciuindu-i faţa, se scurgeau în barba încîlcită a moşneagului. Marea, răzvrătită repede, îşi începuse jocul ei neastîm-părat. Şi barca mică, uşoară ca o bucată de plută, aci se ridică în sus pe creasta albă de spumă a unui val, aci alunecă în jos, afundîndu-se ca într-o prăpastie. Bătrînul sta liniştit, cu mînele încleştate pe lopata cu care ţinea cîrma, guvernînd la val cu ochii ţintă înainte, întîm-pinînd valurile şi potrivind mersul zbuciumat al bărcei. Pînza se zbătea prinsă de catargul îndoit sub vînt, nu s-auzi decît o trosnitură seacă ; şi catargul se frînse în două. Pînza nemaiţinîndu-se, căzu în jos tremurînd şi prăvălind barca pe o coastă. O înjurătură scăpă printre dinţii bătrînul ui. într-o clipă îşi smulse cuţitul de la brîu şi tăie sfoara care ţinea colţul pînzei. Pînza rămase liberă, o şi smuci vîntul repezind-o în goana lui nebună : barca se îndreptă iarăşi la loc. Atunci, el apucă amîndouă lopeţile şi începu să tragă cu toată puterea ; dar îi era zadarnică încercarea căci nu putea înainta înpotriva vîntului care-1 tîra înapoi spre larg. Scrîşnind, turbat de necaz, se lupta încăpăţînat moşneagul, trăgînd din răsputeri, şi încordîndu-şi braţele lui noduroase îşi lăsă pe lopeţi toată greutatea trupului său gîrbovit. în fierbinţeala luptei un gînd dureros îi scapără prin minte : „Unde-i fecioru-său acum, să-i dea ajutor cu braţele lui vînjoase !..." ...Şi în lupta asta aşa de nepotrivită, marea, parcă anume bătîndu-şi joc de slăbiciunea lui, îl ameţea aruncîndu-i în obraz stropii valurilor care fierbeau clocotind în juru-L Capul bătrînului ardea în flăcări. Ca să-şi mai răcorească fruntea acoperită de sudoare, îşi trase căciula pe ceafă, dar vîntul care sufla mînios i-o smulse într-o clipă, aruncînd-o în jocul valurilor. Zăpăcit de ropotul vijeliei, cătînd numai înainte pentru a se strecura printre stîncele acele spumegătoare, pierduse din vedere ţărmul către care trebuia să meargă. Şi acum, cu puterile sleite, se oprise desperat în loc ; cu capul gol, cu părul în vînt, căta cu groază în juru-i să poată zări în vreo parte dunga ţărmului înnegrind orizontul. Dar, nimic... nimic pe toată întinderea pustie a apei albas-tre-sinilii, pătată numai de umbra norilor cari alergau nebuni pe bolta sură a cerului. Nu mai putea şti încotro era uscatul. Ce era de făcut ?... Rămas jucăria valurilor, la voia întîm-plării, privea aiurit departe, tocmai în fundul nedesluşit al zării, acolo unde bolta cerească se sprijină parcă pe vîrfunle albe ale valurilor. Vîntul îşi înmuiase suflarea. Se mai linişti, încălzit de speranţa că vreun vapor care ar trece pe aproape l-ar putea 58 59 zări. îşi scoase haina încet şi-o prinse ca semnal de catargul pe jumătate rupt. Istovit de oboseală, se lăsă în fundul bărcii, moale ca ceara, şi chinuit amar de lupta gîndurilor ce se încinsese în mintea lui turburată. Un cîrd de goelanzi, plutind prin spaţiu, se rotea ţiindu-se mereu deasupra bărcii rătăcitoare. Ce nesuferite sunt aceste păsări de pradă cînd aruncă în singurătatea mării ţipetele lor sălbatice, ca nişte rîsete înfiorător de batjocoritoare. Şi bătrînul, cu ochii ţintă, urmărindu-le zborul, îşi încreţea fruntea vrînd să-şi alunge din faţă o imagină urîtă, rămasă de demult în mintea lui. Dar, nu putea să scape, imagina îl chinuia răsărindu-i din ce în ce mai limpede şi mai vie. De atîta vreme, şi ce bine îşi aduce aminte de cadavrul pe care 1-a întîlnit plutind printre valuri, sfîşiat de goelanzii cari se zbăteau în jurul lui cu aripele întinse, cu ciocurile deschise, ameninţătoare... Dacă ar pieri de sete şi de foame, ar ajunge şi el tot aşa... şi bătrînul se înfiora tresărind ca dintr-un vis urît. Umbrele serei începuse a împînzi orizontul cernit, vîntul căzuse cu totul ; numai valurile mari, greoaie, se mai legănau încă în liniştea largului mărei. îşi simţea limba uscată în gură şi buzele îi ardeau ca focul, începuse setea să-1 chinuiască. Se culcă pe pîntece muin-du-şi buzele în apa de ploaie strînsă în colţul bărcii ; dar se ridică îndată ştergîndu-se repede cu mîneca de la cămaşe ; apa de ploaie era amestecată cu stropi de apă sărată a valurilor. Se lungi pe fundul bărcii, cu faţa în sus, cu pumnii sub cap, cercînd să-şi potolească gîndurile. într-un tîrziu, închise ochii voind să adoarmă, dar deasupra capului i se părea că plutesc, desfăşurîndu-se, vederi felurite şi un gînd de moarte îi frămînta mintea. Nemaipu-tînd suferi, deschise ochii mari cătînd înfiorat în jurul său. Bolta cerului se limpezise peste tot, şi în creştetul ei lucea luna încremenită, aşa de galbenă şi de plină, despicînd cu o dîră de lumină nemărginirea neagră a apei. 60 Nu putu aţipi nici o clipă, sta deştept; stăpînindu-şi răsuflarea, îşi ascultă cu frică bătăile inimei, iar gîndurile ca într-un haos întunecos i se încrucişau cu o iuţeală ameţitoare. Toată viaţa-i tristă, monotonă, i se desfăşura pe dinainte, întîiul gînd i se opri la fiu-său, îngropat de cîteva zile ; i se părea că vede smulsă şi aruncată în lături crucea albă de lemn, lucrată de el, şi movila aceea de nisip amestecat cu sfără-mături de scoici colorate, era răscolit... încet şi în lumină i se arăta satul, coliba aceea tupilată în care s-a trezit... sărăcia, necazurile şi mulţumirile pc cari le avusese... malul acela sterp şi nisipos unde era cimitirul satului, şi parcă îşi vedea femeia cu o mînă straşină la ochi şi cu cealaltă făcîndu-i semn să vie la ea... şi toate, toate i se înşirau într-o jale mută, chinuitoare. Ce noapte groaznică, pînă a prins a miji zorile ! Şi cum sta cu ochii pironiţi în fundul zării, unde se întindea mereu o pată roşă-aurie poliind faţa apei, acelaşi gînd de moarte îi îngheţa simţirea : ,,Ce va face toată ziua... şi mîine... şi poimîine... ?" Gîtlejul uscat de sete, pîntecele care ţipa de foame, şi ţărmul tot nu se zăreşte, şi nici o pînză nu albeşte la orizont, nici o urmă de fum de la vreun vapor nu se poate străvede pe toată întinderea goală a mării. Ca să-şi mai înşele foamea, începu să mestice tutunul pe care-1 avea la el. Se lungi apoi iar cu trupul scăldat în ploaia caldă a razelor de soare, şi rămase aşa cu ochii închişi, cu buzele arse în friguri, pierzîndu-se într-o gîndire tot mai înceată, mai nedesluşită, pînă i se topiră simţurile într-o amorţeală greoaie : căzuse într-un somn adînc. ...Şi cum sta el, cu ochii stinşi, dormind cu faţa în sus, întins pe fundul bărcii aceleia mici şi negre, părea culcat într-un sicriu care plutea la întîmplare, rătăcit pe luciul pustiu al apei întinse, fără margini. Cînd şi-a venit bătrînul în fire, era pe nişte saci de pe puntea unui vapor englez, de comerţ, care-1 luase întîlnindu-1 în drumul spre Sulina. Trecuse departe de Sf. Gheorghe, că abea se mai zărea turnul farului ca un punct negru, pierdut Ia orizont. 61 Acolo era saţul lui ; pe malul acela sterp şi nisipos, acolo se stinseseră toţi a lui, şi cît de singur şi amărît era acum Ia vreme de batrîneţe. ...Şi o îndoială dureroasă se închegă în mintea bătrînului, pe cînd buzele-i uscate şopteau în neştire : „La ce bun rămăşiţa asta de zile ce mi-a lăsat-o Dumnezeu !..." ŞOIMUL 1897, Cotarleţ Căpitanul îşi cumpărase şoimul de la un turc din Bender-Eraclia, un orăşel de pe coasta Anatoliei. Mergea cu el adesea la vînat. Pînă sălta prepeliţa, îl ţinea legat cu o sfoară de picior ; cînd vedea vînatul, îi da drumul. Şoimul pleca în zbor, despicînd aerul ca o săgeată, îşi înfingea ghearele în păsărică de pradă care se zbătea desperată şi cădeau rostogolindu-se împreună în iarbă. Atunci i se scotea dintre gheare prada, care de multe ori se găsea încă vie, cu penele zbîrlite, cu ochii mari şi ciocul deschis. Pe bord îl ţinea într-o colivie. Ce trist era nefericitul prizonier cînd părăseam vreun port. Cînd ne pierdeam în largul mărei, cînd nu se mai auzeau ciripirile păsărilor de uscat, cînd pămîntul, cu viaţa lui plină şi bogată, rămînea departe în urmă, ca un punct negru, atunci începea grozavul chin al bietului prizonier din colivie. Ne depărtam în ziua aceea de frumoasele coaste ale Asiei Mici. De patru zile eram în largul mărei ; bolta cerului, de un albastru-şters, era pătată de nori albi ca nişte grămezi de iulgi, ce-şi muiau marginile în apa albăstrie a mărei, clătinată de valuri greoaie şi leneşe. Şoimul trist, abătut, părea că doarme. Zăcea cu ochii închişi, cu o gheară rezemată în gratiile coliviei, ţinea capul ascuns în penele lui sure şi zburlite de stropii valurilor. Era miezul zilei. Căldura chinuitoare, vederea aceleiaşi şi iar aceleiaşi nemărginiri pustii de ape, sfîrşeşte prin a-ţi 63 naşte o plictiseala fără seamăn : acel saţiu obositor care-1 produce drumul mai multor zile de mare. Toţi dormeau, afară de oamenii din bordul de serviciu. Un soldat se apropiase de colivie : Era un băiat mic, oacheş, cu bonetul aşezat pe ceafă, cu gîtul gol, cu obrajii arşi de soare şi de vînt. Rezemat de manivela unui tun, privea înduioşat la şoimul care se scutura de praful de cărbuni ce ieşea în vîrtejul fumului pe gura coşului. Un alt soldat mai zdravăn, bine legat, cu mustaţa răsărită, se apropiase ; erau amîndoi din acelaşi sat : —...Tînjeşte săracul ! dar ce te gîndeşti, bre ; îi e dor de locul lui. Ce ar mai zbura el, mamă ! să se vadă iar slobod... Tăcură amîndoi ; aceleaşi gînduri îi munceau. întorşi cu faţa la asfinţit, priveau cu jale, cătînd parcă ceva scump, într-acolo peste pustiul nemărginit de apă. — Măi Niţă, mîni îi Sîntă Măria, hramul bisericii din sat de la noi. Aşa-i bre ? Şi noi pe ce parte a lumei suntem ?... Hei ! aşa te poartă armata, măi, şi mai cu seamă cînd cazi în flotilă... Tăcură iarăşi. Rămaşi pe gînduri, îşi urmau fiecare în tăcere firul amintirilor. _ Cel mai înalt se depărta încet, răsucind între degete o foiţă de ţigară. Cellalt rămase pe punte Iîngă colivie, singur, cu ochii pironiţi pe luciul valurilor ce în goana lor nebună se pierdeau departe în largul pustiu al mărei. La ce visa el oare ? Departe, departe de tot, înspre apus, pe fundul albăstriu al cerului, o pată lucitoare flutura în bătaia soarelui. Şi pata aceea creştea tot mai mare, tot mai aproape, urmată de umbra ei ce alerga tremurînd pe faţa mărei. Era un stol de rîndunele ; o caravană zburătoare în drumul lung spre ţările vecinie scăldate de soare, cu cerul pururea albastru şi fără nori. Pierdut într-o visare tainică şi dulce, soldatul urmărea cu privirea^ stolul acela de rîndunele, care venea dinspre apus ; parcă aştepta să-i aducă o veste din ţara lui. Şi ce departe era ţara lui, ce dor îl prinsese de ţară, de vatra satului, de care se dezlipise de trei ani de zile ! — Dar ce ai rămas aşa cu ochii la cer, măi Niţă ? îl întrebă un soldat ce abia ieşise pe punte. — Vine toamna, mă camarade, de s-au pornit aşa rîn-dunelele la drum, răspunse el ca trezit din somn. Şoimul în colivie se deşteptase ; însufleţit îşi scutura capul semeţ şi aţintea ochii mari, străbătînd cu privirea lui ageră înălţimile. Cu o lăcomie nespusă el pîndea stolul acela de rîndunele, care plutea legănat. Cu ghearele încleştate sălbatic în gratiile coliviei, cu pliscul deschis, gata să sfîşie, şoimul se zbătea turbat într-o parte şi alta căutînd scăpare. îl deşteptase dorul de viaţă, îl chinuia avîntul spre înălţimea norilor. Cîţiva soldaţi, strînşi în jurul coliviei, priveau cu milă la el cum se zbătea între gratii. Oare nu erau şi dînşii părtaşii aceleiaşi soarte ? Şi cu dorul în inimă se uitau cînd la şoim, cînd la pata aceea neagră care plutea pe cer fluturînd tot mai mică, mai departe, tot mai departe, pînă se pierdu, înecată în lumină, pe fundul albastru străveziu al cerului de miazăzi. Şoimul nu se mai potolea ; cu ciocul plin de sînge, cu o gheară desprinsă, se zbătea într-o frămîntare nebună. Nu trecuse mai mult de o oră, cînd un soldat veni să-mi spuie că şoimul murise. îl trimisei să raporteze căpitanului. în jurul coliviei soldaţii se adunaseră grămadă. Unii rîdeau, făcînd glume ; altora le era milă de pasărea care zăcea cu ciocul sîngerat, fără suflare, cu ochii mari ţintă la orizont. — S-a omorît singurel de inimă rea. Dar ce te gîndeşti, săracul ! cînd s-a văzut că nu-i chip de scăpare... zicea soldatul acela mic şi oacheş, cu gîtul gol şi cu obrajii arşi de soare. Şi printre buze îi scăpă un oftat, care îl şi culese vîntul ce trecea nebun fluierînd prin macaralele din colţul pînzelor umflate care mînau vasul într-o legănare leneşă, greoaie... Pe mare, 1898 64 SINGURA Era vecinie tăcut satul acela de pescari pierdut departe pe malul mărei ; dar mai pustiu şi jalnic părea acum spre toamnă, cînd se găteau şi berzele să plece în lunga lor călătorie. Nourii alergau nebuni pe bolta sură a cerului şi pete negre se formau sub ei, pe marea albastră, sinilie, care se frămînta izbindu-se în clocot de malul nisipos şi sterp. Doi plopi — singurii în tot satul — din dreptul bisericuţei văpsită în verde, se văitau îndoiţi spre pămînt de vîntul ce mugea turbat dinspre largul mărei. în bătătura caselor tupilate sub coperişele de stuf, cîteva femei cu mînele straşină la ochi, cătau lung, cercetător, departe în zare. Pe întinderea nemărginită a mărei cîteva puncte negre se iveau, ridieîndu-se pe crestele albe ale valurilor, şi, apoi, se pierdeau iar, coborînd în golul ce-1 făceau valurile în jocul lor nebun şi zbuciumat. Erau bărcile mici şi negre ale pescarilor ce se duceau la plasele şi cîrligeîe aşezate departe în mare. Ce dimineaţă urîtă era în ziua aceea ! Fîlfîituri dese de aripi se auzeau din cînd în cînd : berzele îşi părăseau cuiburile de stuf, pregătindu-se de drum. După ce s-au strîns toate înălţîndu-se grămadă, una cîte una şi-au luat locul la rînd, în şirul lung ce s-a pornit în mers întins, plutind prin înălţime. Numai una, o singură barză mare, bătrînă, rămase jos cu gîtul întins înainte, mişcînd mereu ciocul deschis. Sta locului, privind cu ochii mari, ţintă, la_ şirul care se pierdea în depărtare, plutind uşor ca o panglică neagră, întinsă în spaţiu, sub bolta cerului înnourat. Sărmana !... avea o aripă tăiată. Mai făcu o ultimă sforţare desperată; îşi desfăcu singura aripă ce o avea : un fîlfîit grăbit, întrerupt, şi se înălţă o clipă, căzînd apoi într-o coastă pe coperişul bisericei. Ţinîndu-şi aripa încă întinsă, rămase acolo, cu pliscul în sus, zăcînd aşa singură, stingheră, cătînd cu jale la cei ce o lăsau... Copiii, adunaţi la jocuri nebunatice în bătătura bisericei din sat, adesea o lua la ţintă lovind cu pietricele sărmana pasere care zăcea părăsită, cu ciocul ascuns sub singura-i aripă ; şi uneori, cînd pe deasupra trecea în zbor spre mare vreun cîrd de călători, ea se deştepta şi, ridieîndu-şi^ capul, căta cu gîtul întins înainte, spre orizont, departe, pînă ce nu se mai desluşea liniuţa aceea neagră care _ se^pierdea tremu-rînd uşor prin zarea plumburie dinspre miazăzi... In Deltă, 1898 C6 DUPĂ FURTUNA Sus, la far, se leagănă încă molatic în aer semnalul care arată că e timp rău pe mare. Fusese furtună ; de patru zile nici un vapor nu intrase în port ; valurile încă nu se potoliseră. Pe cheul vechi de piatră, unde altădată clocotea zgomotul şi mişcarea, azi e linişte de cimitir, o tristeţe mută stăpîneşte tot cuprinsul cheului. Aci, un grup de hamali, fără lucru, trişti, zdrenţuroşi, stau alene cu pipele între dinţi, privind cu jale prin rotocoalele albăstrii ale fumului în largul depărtat al mărei ; dincoace, grupuri de negustori, agenţi din port, privesc cu grijă spre fundul plumburiu al zarei. Femei, pe feţele cărora se vede spaima şi grija, ţinînd copii de mînă, se plimbă nerăbdătoare, cu ochii plini de lacrimi ; sunt soţiile marinarilor aşteptaţi. Toţi se mişcă în tăcere ; nici un zgomot omenesc nu turbură sfinţenia acestei jale mute, ce parcă pluteşte deasupra limbei de piatră care înaintează în mare. Iar marea nebună, parcă anume bătîndu-şi joc de slăbiciunea omenească, în hohot clocotitor îşi izbeşte valurile zgomotoase de cheul bătrîn, spălîndu-i în răstimpuri muşchiul prins pe lespedea de piatră înnegrită de vremuri. O mişcare se face prin mulţime, toţi sunt în picioare cu ochii ţintă la orizont : — Se vede !... se vede !... e un vapor !... Departe, departe de tot, în fund, acolo unde marginile zdrenţuite ale norilor se împreună cu vîrfurile înspumate ale valurilor, acolo unde parcă se sprijină bolta cerească, se iveşte un punct mic, negru, pierdut în zare. 68 Nerăbdătoare se mişcă lumea pe cheu, aşa în neştire, întrebîndu-se unii pe alţii fără a afla nimic. Feţele tuturora încep a se lumina, femeile îşi şterg ochii de lacrimi, pentru a vedea mai bine punctul acela negru, care creşte coprins în zare din ce în ce mai mult. Turcii de la corăbiile din port, suiţi în catarge, privesc spre largul mărei. E un vapor — dar care ? Fiecare se simte încălzit de speranţa că e acel pe care îl aşteaptă. Mereu se face mai mare punctul acela răzleţ. Un pilot care priveşte cu ocheanu strigă în gura mare : — Are coşul alb... e „Principesa". — Vine ! „Principesa" !... se aude din toate părţile. O femeie îmbrobodită cu un şal vechi, ţinînd un copilaş de mînă, îşi şterse grăbită ochii de lacrimi şi cu mîna îşi apasă pieptul să-şi potolească bătăile răpezi ale inimei. — Uite... vezi că vine tata ! şi ridică în braţe copilaşul, care cu mînuţele întinse cătă neştiutor, gîngăvind drăgălaş : ta-ta. Punctul se preface într-o pată neagră desprinsă din zare, se vede tot mai bine, mai aproape, tot mai aproape, cum înaintează acea jucărie minunată. Aci înălţîndu-se pe vîrful înspumat al unui talaz, aci pră-buşindu-se ca într-o prăpastie în golul ce-1 fac valurile în jocul lor nebun. „Principesa" aluneca încet, lovindu-se la fiecare pas de valurile care năvălesc pe rînd, culcînd-o pe o parte şi pe alta ; iar în urmă-i, se tîrăşte, ca un şarpe prins de vîrful coşului, fumul ce în rotocoale negre, gonite de vînt, se pierde departe, în largul pustiu al mărei. Iată, acum se văd bine oamenii care se mişcă pe punte, se pregătesc pentru sosire. Căpitanul e la postul său, cu ochii ţintă înainte, timonierul e la roata cîrmei, bucătarul, cu şorţul alb dinainte şi cu scufia în cap, a ieşit şi el în uşa bucătăriei să vadă portul. Mulţimea pe cheu începe a flutura pălăriile şi batistele în aer. Femeia îşi lăsase copilul jos şi desfăcuse şalul scuturîndu-1 în bătaia vîntului ; o văzuse un marinar ce sta în prova, cu 69 capul gol, cu pipa între dinţi, cu o mînă ţinîndu-se de ancoră, -: cu cealaltă îşi ridicase şapca fluturînd-o în aer. Cum a intrat în apa calmă a portului, ca prin farmec, „Principesa" şi-a potolit mersul ; liniştită, mîndră, alunecă acum tăind încet apa ce se prelinge pe coastele ei, îndepăr-tîndu-se în curbe largi cari plioscăiesc în cadenţă cheiul vechi de piatră. — Funda ! răsună vocea căpitanului. Şi ancora se rostogoleşte c-un zîngănit sălbatic, tîrînd lanţul după dînsa în fundul apei, care clocoteşte în locul acela împroşcînd cu stropi pînă departe. Lumea nerăbdătoare se îngrămădeşte la debarcader. Unii privesc îngroziţi la coş, pe caro se văd pete : urmele lăsate de stropii valurilor. „Principesa" e acostată Iîngă cheiul care clocoteşte, ca şi altă dată, de zgomot şi mişcare. Portul reînvie însufleţit de o lume care roieşte în sus şi în jos ; zgomotul asurzitor al maşinei de descărcat, strigătele hamalilor ce cară marfa, toată mişcarea şi hărnicia asta readuce portul la viaţa-i obicinuită, plină şi bogată. Şi-n mulţimea asta care se frămîntă grăbită, se mişcă mînată de nevoile vieţei, femeia îmbrobodită cu şalul vechi zîmbeşte printre lacrimi, cătînd cu drag la soţul ei, un marinar tînăr ce strînge în braţe copilaşul drăguţ care gîngăveşte cu atîta gingăşie : ta-ta. — Era să nu-l mai văd, drăguţul! Scuturîndu-şi pipa de scrum, un marinar bătrîn spunea la cîţiva oameni ce se oprise cătînd înduioşaţi : — De doi ani îs luaţi sărmanii... bietul copilaş era să rămîie fără tată... ehei !... pe mulţi taţi i-a înghiţit marea şi cîţi orfani şi cîte lacrimi n-a lăsat pe lume !... Iar marea nebună, parcă anume bătîndu-şi joc de slăbiciunea omenească, cu acelaşi hohot clocotitor, îşi izbea valurile zgomotoase de cheiul bătrîn, spălîndu-i în răstimpuri muşchiul prins de lespedele de piatră înnegrite dc vremuri... Constanta, CIMITIRUL MARITIM Cînd soarele scăpată în amurg şi, ca o ghiulea înroşită, se stînge înecîndu-se în mare, tot mai vezi cîte un pescar întîrziat ce-şi mînă barca grăbit spre Gura Dunărei. Dar, oricît de grăbit ar fi, şi oricît de tîrzie ar fi vremea, întotdeauna, cînd ajunge în dreptul malului, dă drumul lope-ţilor, lăsîndu-şi barca s-alunece legănată de valuri şi îşi face semnul crucei întorcîndu-se cu faţa spre ţărm, cătînd cu sfinţenie spre malul nisipos unde albesc în zare lespezi de piatră. Printre stropii albi, ridicaţi de valuri, licăreşte poleiala crucilor înşirate la rînd. E cimitirul maritim. Pe-un mal pustiu şi nisipos sunt rînduite movile de pămînt, blocuri de piatră, cruci de fier şi numeroase cruci de lemn scrijilate cu inscripţii felurite. Nici un zgomot, nici o urmă de viaţă. în zadar cauţi doritor, cu ochii lacomi, un singur fir de iarbă să-1 vezi mlădiindu-se la adierea vîntului. Nimic în tot acest coprins, decît nisipul auriu pătat cu sfărămături de scoici colorate. Ce jale mută îţi stăpîneşte fiinţa, cum asculţi înfiorat bătăile grăbite ale inimei, simţindu-te, tu, singura viaţă în mijlocul acestei naturi pustii şi moarte ! Şi sfînta linişte a morţii uneori este turburată de mugetul mărei înfuriate ale cărei talazuri se lovesc sfărămîndu-se de ţărm. Şi-atunci marea spală nisipul, distrugînd mormintele. Parcă ar vrea să răpească rămăşiţele ce zac în sinul acestui pămînt sterp şi să le atragă în sînul ci larg, clocotitor. 71 Toţi înecaţii cari se găsesc, toate cadavrele aduse de valuri, morţii de holeră de la carantină, precum şi toţi marinarii ce-şi află sfîrşitul aci, sunt îngropaţi în acest cimitir. Cea mai mare parte din morminte sunt fără nici un nume, necunoscute ; altele au inscripţii în toate limbile: „Luigi Regct" 1852, Messina... ; „Moris Dufez" 1860, Marsilia... ; alături un neamţ : „lohan Kriger" 1864, Ham-Durg... ; „Caphano Dionisio Stavros" 1870, Hios... Iîngă el un turc, şi tot aşa se întinde şirul dc morminte cît vezi cu ochii. Sărmanii, înstrăinaţi de locurile lor, de tot ce aveau drag şi scump, despicînd mările îndepărtate, minaţi de grija pîinei de mîini, nefericiţii marinari au căzut în greaua luptă pentru trai, lipsiţi de mîngăierea dc a fi Iîngă ai lor, cari poate îi aşteaptă încă. De multe ori rătăceam prin această parte, neîntîlnind decît foarte rar pescarii ce-şi întindeau cîrligele pentru plasă. într-una din seri, însă, fui mirat zărind, în fund de tot, un om răzemat de o cruce, chiar Iîngă malul mărei. După înfăţişare şi îmbrăcăminte se vedea a fi un italian, bătrîn marinar. Ajuns în dreptul său, mă întîmpină cu un „Bnona sera, signore !", zis cu un accent dalmaţian. De la întîia vedere mă simţii îndurerat dc înfăţişarea acestui bătrîn cu ochii înroşiţi de lacrămi, cu genunchii îndoiţi : părea doborît sub greutatea unei dureri chinuitoare. Am intrat în vorbă cu el. Ce jalnică îi era povestea vieţei sale ! Era de loc dintr-un sat de pescari de pe malul mărei, aproape de Triest. De bunicul său abia îşi aducea aminte : îl lua adesea cu el la pescuit ; el îi puse întîia oară lopata în mînă şi-1 învăţase să ridice plasa. Ca prin vis îşi reaminteşte că, într-o noapte cînd marea era furioasă şi în rada portului se auzea văitîndu-se desperat fluierul de la un vapor, bunicul şi tatăl său ieşise în mare, cu toţi oamenii din sat. A doua zi îl văzuse numai pe tată-său ; toţi din casă plîngeau. Auzise el bine pe maică-sa cînd a spus lăcrămînd : „Aşa s-a sfîrşit şi tată-meu, sărmanul". 72 Pe urmă, părintele său intrase la o corabie care aducea pămînt de la Santorino Corabia, veche şi încărcată peste măsură, în una din călătorii se cufundase : toţi oamenii s-au înecat. El era pe-atunci tînăr ; îşi părăsi satul şi intră ca lucrător în port, la Triest. O grevă a lucrătorilor de aici îl făcu să se îmbarce pe un vapor englez. Peste cîţiva ani se însura la Messina ; aici, ca lucrător, duse o viaţă chinuită şi vecinie în luptă cu sărăcia. Din toţi copiii îi rămăsese un singur băiat, Antonio. în el avea toată nădejdea : crescuse mare, se angajase la un vapor de pasageri. Iar dînsul, deşi bătrîn, tot se simţea în putere ; minat de sărăcie, i se părea că tot mai uşoară e viaţa pe apă decît pe pămînt. Se îmbarcase pe un vapor de marfă care făcea transporturi de cereale. într-o seară, pe o mare rea, cînd părăsea portul, la gura strimtă a canalului, drept cînd să iasă în largul mărei, s-a întîlnit cu vaporul de pasageri. în zadar acesta ridicase trei lumini roşii, semnal că are stricăciuni la maşină şi că nu poate manevra. Vaporul înainta mereu ; printr-o manevră greşită, în loc de a-şi schimba direcţia, veni dinpotrivă cu prova în mijlocul vaporului de pasageri. îl izbi : o panică îngrozitoare se răspîndi pe bord ; pînă să lase bărcile de scăpare la apă, vaporul se duse la fund. Unii au putut fi scăpaţi ; cea mai mare parte însă se înecă. Bătrînul se opri din spus, îl podidise lacrimile... „Da !... da!... sunt foarte sigur, adăugă el, l-am cunoscut bine ; din acele ţipete desperate l-am cunoscut pe al lui... pe el, nu, nu l-am văzut; dar l-am auzit bine, uite, cum mă auzi pe mine." Se opri, îşi aţinti privirea în gol, îşi scutură capul şi mă apucă de braţ : „N-auzi şi acum încă ? auzi cum îmi sparg urechea ? şi îmi ţiuie în creieri ţipetele acelea... a, le cunosc bine ; căci, vezi, eu, eu sunt cel vinovat. Da, eu ţineam 1 Santorino, Santorin, grup de insule greceşti în Arhipelagul Cicladelor (v. nota 1, p. 83). Vestită prin vinurile produse aici. 73 atunci cîrma ; dar nu ştiam ce fac, că eram ameţit : mă i'mbătasem în port, înainte de plecare." Cu mîneca soioasă a flanelei îşi şterse lacrimile, şi, ca şi cum şi-ar vorbi [sie], însuşi, zise duios : „O, povero! povero Antonio !..." 1 „A doua zi, printre cadavrele aduse de valuri la mal, l-am găsit, l-am îngropat aici." Se întoarse către mine şi mă privi ţintă în ochi, cu o căutătură îndurerată şi fioroasă : „Aşa-i că e grozav ? Spune, nu mă cruţa ; Eu sunt vinovatul ? Eu l-am ucis ? Aşa-i că e îngrozitor ?" Nu mai putu urma, izbucni într-un plîns sfî-şietor, se trînti la pămînt cu faţa în ţarină. „O, caro mio... caro m'io ţiglio!"2 murmură întretăiat şi printre lacrimi. Se ridică, îşi şterse ochii şi, cătînd rătăcit spre mare, începu să suspinej „Uite ! o vezi ? cînd îi furioasă, îşi trimite valurile pînă^aici. A ! o ştiu foarte bine, o cunosc cît este dc răutăcioasă. Vrea să-1 dezgroape şi de aici, să-1 înghită ea." JTacu, încleştîndu-şi pumnii ; îşi aţinti privirea încruntată spre largul mărei. Iar marea, nebuna mare, legănîndu-şi molatic valurile, şi lejzbea parcă înadins de mal, cu un hohot batjocoritor. Numai luna, de sus din înălţime, blîndă ca întotdauna, înduioşată şi ea, se vede, îşi arătă, din colţul poleit al unui nour fumuriu, faţa galbenă ca ceara, de cele ce văzuse... 1897, Sulina 1 O, bietul ! bietul Antonio !... (it). 2 O, scumpul meu... scumpul meu fiu ! (it.). DIN AL DOILEA „JURNAL DE BORD" ÎNTÎLNIRI ÎN ARHIPELAG Ne întorceam din Egipt. Vîntul de nord ni era împotrivă ; mereu, cu aceeaşi putere şi încăpăţînare, ne sufla drept în faţă. De două zile nu mai văzusem soarele. Nu era ceaţă şi nici nouri negri nu se frămîntau pe cer. Era un fel de pînză albă-vînătă, aşa de deasă şi uniformă, încît razele soarelui nu izbuteau s-o străbată, s-o sfîşie, să poată însufleţi natura mută şi tristă. O perdea groasă de nepătruns se lăsase, anume parcă, să închidă vederii tainele bolţii cereşti. Eram liber în timpul zilei — îmi venea rîndul serviciului de cart, de la miezul nopţii pînă la răsăritul soarelui — şi căutam să mă folosesc cît mai bine de orele de repaos. Lungit pe punte, cu faţa în sus, ţineam cartea în dreptul ochilor, sprijinindu-mă în coate după clătinările vasului. Citeam isprăvile piraţilor din Arhipelag, descrise de Ioan Ghica în Scrisorile sale, de pe cînd era guvernator al insulei Samos. Ce timpuri !... Prin locurile unde noi pluteam, cu atîţia ani mai înainte bastimentele franceze şi engleze, din escadra Levantului îşi plimbau, legănîndu-şi, spînzuraţi de catarge, piraţii greci, pentru ca să îngrozească populaţia insulelor, care se hrănea numai din piraterie, pe vremea aceea. Cîţi ani sunt de-atunci ? Cu ce vor mai fi trăind aceşti insulari săraci, cu care natura a fost aşa de vitregă şi strămoşii lor atît de lacomi, despoind munţii şi săcătuind pămîn- 1 Nume generic dat unor ţări de pe coasta orientală a Medi-teranei (Grecia, Turcia, Siria, Egiptul). 75 tul, n-a mai rămas urmaşilor decît nişte blocuri uriaşe de piatră, căzute parcă din cer, la întîmplare, în albastrul străveziu al Mării Egee. — Se vede un vapor la trei carturi babord ! răsună prelung, jde sus, din gabie, vocea marinarului de veghe. Mă ridic, să pot vedea în zare. De jos, de pe punte, nu văd decît o dîră de fum cenuşiu, care se resfira la orizont. Tîrziu apare un punct negru, care creşte în larg din ce în ce mai mare. De pe puntea noastră toate privirile îi urmăreau mişcarea. Era un vapor mare, care se îndrepta chiar spre noi. Se vedea bine, dar nu-i puteam cunoaşte naţionalitatea, căci nu avea la pupă pavilionul naţional. — Cred că e un vas englez, zise un ofiţer, care îşi potrivea luneta. — Ferească Dumnezeu ! adaogă un altul. Mă prind pe ce voiţi că e_ grecesc. Chiar cînd e supus englez sau român, nu-1 rabdă inima pe grec ca să nu-şi pună şi culorile patrid-ei sale. Ia uitaţi-vă la coş... nu vedeţi nimic ? în adevăr, atunci am putut deosebi pe coşul negru o bandă albă şi o cruce albastră. Alb şi albastru sunt colorile naţionale greceşti. S-a apropiat de noi, micşorînd viteza. Părea că voieşte sa ne recunoască. La depărtare de cîteva sute de metri şi-a schimbat brusc direcţia drumului, a mărit viteza şi s-a depărtat, pierzîndu-se la orizont. Unde s-o fi^ducînd ? ce-o fi căutînd oare vaporul acesta ? căci, desigur, căuta pe cineva. Cînd pluteşti mai multă vreme în nesiguranţa mării, cînd golul acesta nemărginit te apasă din toate părţile, un punct, un singur punct, un sîmbure de viaţă, dacă se arată pe toată întinderea pustie de apă, îl prinzi cu ochii lacomi, şi dornic îl urmăreşti cu interesul pe care îl aţîţă un sentiment adînc, care leagă uneori în taină fiinţele omeneşti. Doi semeni necunoscuţi, care se întîlnesc în singurătate, între apă şi cer. Cine o fi ? Cum se numeşte ? De unde vine ? Unde se duce ? Aceleaşi întrebări îşi fac amîndoi deodată, aceleaşi gînduri îi frămîntă, aceeaşi soartă îi leagă. Cu toate că niciodată, poate, unul nu va şti nimic despre celălalt, totuşi ei se privesc cu dor, se urmăresc cu ochii duşi în zare şi simt împreună apăsarea părerilor de rău, atunci cînd unul dispare vederii celuilalt, pierdut în urmă, la orizont, departe. Nici un vas n-am mai întîlnit în ziua aceea pînă sub seară, cînd iarăşi s-a auzit, prelung şi răspicat, glasul omului de veghe : — Se vede un vapor la două carturi tribord ! Aceleaşi priviri curioase au urmărit mişcările vasului, care creştea în zare. Cînd a ajuns aproape, am văzut uimiţi că-i tot acelaşi vapor grecesc, care în timpul zilei ne ieşise încă o dată în cale. întîia oară venea din stînga, acum ne ieşea din dreapta. Desigur, căuta vreun alt vas, de aceea încrucişa prin locurile acelea. Oricum, lucru ciudat. Nedumeriţi, ne întrebam unii pe alţii, fără a avea putinţa de a afla ceva. Se făceau tot felul de presupuneri, fiecare îşi da cîte o părere, dar nici una nu putea să-i mulţumească pe toţi. Apoi se uită şi întîmplarea aceasta. Şi nimeni, desigur, nu se^ mai gîndea la ea, cînd începu în tăcerea monotonă a mării, răsunetul metalic al trompetei, care chema pe punte marinarii la regularea serviciului de noapte. Tocmai tîrziu, în miezul nopţii, cînd mă prinsese somnul, am fost trezit, căci îmi venise rîndul. Era aşa de întuneric în noaptea aceea, încît cerul şi apa erau totuna de negre ; nimic nu se deosebea mai departe de pereţii vasului. Nu puteam să-mi deprind ochii cu întunericul de-afară, zadarnic mă chinuiam ca să străpung perdeaua aceasta neagră, care mă învăluia din toate părţile. Uneori închideam ochii, părea de prisos ca să mai privesc înainte. Pluteam aşa, orbeşte, în haosul acesta întunecat, în care nu se putea desluşi nici marele cerc înşelător, pe care eşti deprins ca să-1 vezi întotdeauna în juru-ţi, cre-zîndu-te tu centrul său. tO singură lumină slabă licărea, înroşind geamul busolei. De cîte ori mă aplecam ca să privesc cerul gradat, care vibra ca o vietate închisă în cutia aceea de sticlă, mă îneca mirosul uleiului de rapiţă, care ardea, sfîrîind, într-un felinar unsuros. 76 77 Pe punte, jos, trimiţi între frînghiile cătrănite, dormitau oamenii de serviciu. Nu se putea vedea nici unul, se simţea numai mişcarea şi murmurul lor acolo prin întuneric, la piciorul catargului, care scîrţîia şi el, gemînd parcă de zbucium şi de osteneală. într-un tîrziu, cînd ne aşteptam mai puţin, izbucni fără de veste strigătul omului de sus : — Se văd trei lumini la babord ! Marinarul de gabie, ochiul neadormit şi cercetător al vasului, descoperise cel dintîi, de departe, trei steluţe care licăreau, tremurînd una sub alta, singure în tot cuprinsul pustiu al mării. _ Căutam să-mi dau seamă de rostul acelor lumini neobişnuite. Ca să înlături întîlnirile c-un alt vas în timpul nopţii, îi judeci mersul după luminile de drum : un felinar alb sus, unul roş la stînga şi altul verde la dreapta. Ce rost puteau avea cele trei lumini albe, care sclipeau din ce în ce mai tare, apropiindu-se de noi ? — Trebuie sâ^ fie vreo corabie cu toate pînzele întinse, care se îndreaptă Jncoace, se auzi un glas de pe punte. O pată surăpărea că se desluşeşte, desprinzîndu-se din întunericul nopţii. Abatem puţin din drumul pe care îl urmăm, ca să ne ferim de-o întîlnire. Dar vasul, care s-apropia cu grabă, îşi schimbă şi el mersul, aşa ca să ne cadă mai mult în drumul nostru. — Tii diavolo!... este nebun ăla ? n-arc ochi ?... vrea să_ ne taie în două ? tună la spatele mele glasul răguşit al lui Barba Gheorghe, pilotul de la cîrmă. Comandantul fu trezit din somn. Sui într-o suflare scările pe puntea de comandă. — Banda tribord! strigă el răstit pilotului de la cîrrnă. Şi vasul dintr-o dată se culcă pe-o coastă, scîrţîind din încheieturi. Ne- învîrţeam de 90 dc grade, ferindu-ne din drurnul acelei^ arătări mute, care se apropia, ameninţătoare, într-o iuţeală nebună. în acelaşi timp, comandantul apucă de mînerul care deschide drumul vaporilor de fluier. Şi un urlet groaznic, ca vaietul desperat al unei fiare rănite, izbucni clocotind în orbirea nopţii. La glasul acesta de alarmă, toată lumea fu afară pe punte. O tăcere stăpînită ţintuia pe fiecare la postul său. Nici un murmur nu se mai auzi între oameni ; numai lanţul cîr-mei, smuncit de roată, scrîşnea printre raiurile macaralelor. Toţi ochii se deschid mai mari, şi inimile zvîcnesc mai tare. Aşteptăm. Deodată, ca prin farmec, cele trei lumini necunoscute alunecară în jos, strîngîndu-se parcă înecate în adîncul^ mării. Cîteva vorbe, răcnite într-o limbă neînţeleasă, răsunară desperecheate în fîşiitul prelung de apă, care se apropia de noi. Şi, numai la cîţiva metri departe, o umbră neagră se desluşi, învîrtindu-şi pînzele într-o voltă ageră şi sigură. Zburînd ca o pasăre de noapte cu aripi uriaşe, se şterse, alunecînd pe Iîngă noi, pînă se pierdu în negrul întuneric al nopţii. Era una din acele uşoare corăbioare, brigantine, cari taie luciul apei ca o săgeată în zbor, mînată de un vînt prielnic şi manevrată cu dibăcie de cătră lupii Mării Egee. Primejdia trecuse. Pe punte toţi erau în fierbere. Ce-a fost această ciudată întîlnire ? Ce caută oare vasul acesta ? Şi de ce nu avea luminile obişnuite de drum ? Ni se întîmplase, de multe ori, ca să întîlnim în cale corăbii mici, sărace, fără lumini de drum, lăsate în voia soartei — fantome care te îngrozesc adesea, cînd îţi apar deodată, tăindu-ţi drumul, în nopţi întunecoase. Dar vasul acesta avea trei lumini ; era, desigur, un semnal de recunoaştere. — Nu se petrec lucruri curate prin părţile acestea. Parcă ar fi fost un vas de piraţi, zise cu sfială un ofiţer tînăr. Toţi ceilalţi începură să rîdă. Comandantul adaogă, zîmbind cu bunăvoinţă : — Dacă pirateria s-a măturat de mult din Arhipelag, au rămas încă multe fapte de baraterie, care se petrec prin locurile acestea. Pe cînd noi stam de vorbă strînşi în jurul hărţii Arhipelagului şi povesteam întîmplări şi fapte de înşelăciune ale 79 marinarilor greci de prin insule, Barba Gheorghe, care lăsase cîrma în mînele altuia, se apropiase pentru a ne asculta, şi un zîmbet plin de înţeles îi flutura pe buze, pe sub mustăţile cărunte şi ţepoase, ca nişte fire de sîrmă răsucită. De bună seama, ştia el ceva mai mult decît cetisem noi prin cărţi. Cînd toţi ceilalţi s-au dus să se culce şi am râmas iar singur ca să măsor în lung puntea de comandă, m-am apropiat de bătrînul care şedea jos, cu ochii ţintă la mare. — Nu te culci, Barba Gheorghe, că ţi-ai terminat serviciul ? — Nu vine somnul la mine, cînd trec prin locurile astea. — Mi-a rămas la inimă — adaog eu — corabioara ceea, care manevra cu atîta dibăcie. — Ama!... Palicari din insule. Ai văzut cum rîndunica zboară şi se învîrteste în vînt !... — Barba Gheorghe, dar ce crezi d-ta că voia corabioara asta, de s-a apropiat aşa de noi ? — He !... săracii... este greu acuma de trăit şi pe apă ; nu mai poţi să cîştigi o bucată de pîne ca mai înainte — şi un surîs amar încreţi faţa lui neagră, arsă de soare şi tăbăcită de sărătura mării. — Ai văzut vaporul cel mare, care ne-a ieşit în timpul zilei de două ori în drum. El căuta pe corabie şi corabia căuta pe el. — Ei bine, dar pentru ce ? — Apoi nu ştii că, de cînd au intrat dracii de englezi la Eghipet, nu te mai poţi hrăni ca înainte vreme. Mai demult, umpleai corabia cu haşiş, care creşte frumos în insulele noastre, şi o descărcai la Alexandria ; iar negustorii arabi plăteau numai în lire de aur. Acuma, Englezul a oprit să mai intre haşişul în Eghipet. Cum prinde o corabie, arde toată marfa şi dă amendă straşnică pentru contrabanda de haşiş. Numai vapoarele mari pot să mai aducă pe ascuns ; îi înşală mai uşor, căci debarcă mai multe feluri de marfă. Vaporul şi corabia asta se vede că au avut vorbă să se întîlnească pe-aicea, de-aceea se căutau ei aşa. Ca semnal de recunoaştere, desigur, au avut trei lumini albe. Cînd a văzut corabia că s-a înşelat cu noi, a fugit repede la larg. Bătrînul începu ca să-şi dezlege limba. De multe ori îl necăjisem noi, spunîndu-i că a fost pirat în tinereţe. întotdeauna se supăra foc şi se jura că el, care era copil pe atunci cînd mai umblau piraţii, nu făcea nimic alta decît ţinea frînghia la provă, ca să lipească vasele, pe cînd alţii intrau cu cuţitul la turc. De data aceasta însă alunecase fără de veste, furat de amintiri, în povestirea vitejiei palicarilor din vremea marei revoluţii greceşti începu să-mi înşire despre flota lui Ibra-him-paşa2, care a venit la Kassos3 cu douăzeci de fregate, aşa de furios, că voia să ia şi pămîntul insulei să-1 îmbarce la bord ; cum n-a fost chip să debarce trupele decît în urma trădării unui pilot grec din Rodos4. în măcelul groaznic pe care l-au făcut turcii în insulă, a fost ucis şi bunicul său, care avea toată corespondenţa zaverei, căci el fusese trimis cu scrisori la Iaşi cătră Ipsilante din partea patriarhului de la Constantinopole. Şi bătrînul se opri din spus, înecat de vitejia amintirilor trecutului îndepărtat. După ce îşi scoase un săculeţ de pînză groasă de vele, îşi îndopă bine ciotul de lulea, arsă pe jumătate şi începu iarăşi din ce în ce mai înduioşat : „— Ah ! dacă ai fi cunoscut pe căpitanul Stavro, fratele mamei. Ce om tare şi inimos !... Ca el nu se mai pot găsi azi oameni pe nicăieri. Fusese în flota lui Canaris5, era spaima turcilor, şi toţi patrioţii din insule se închinau la numele lui. Mă ceruse mamei ca să mă ia cu el pe mare şi să mă înveţe a mă hrăni pe apă. Eram băiet mic de tot cînd m-am îmbarcat pe bombarda lui, care se chema «Olga». Cînd se vedeau arzînd focuri la munte, pe vîrfurile Panaghiei, ştiam că ne vesteşte apropierea unui vas turcesc. 1 Este vorba de revoluţia grecească de la 1821, denumită şi Eteria. 2 Ibrahim-paşa (1789—1848), general şi om politic turc. 3 Kassos, mică insulă grecească, situată în apropierea insulei Karpathos, la est de Creta. 4 Rodos, insulă grecească în Marea Egee, Iîngă ţărmul vestic al Asiei Mici. 5 Constantin Canaris (1790—1877), erou naţional din războiul pentru independenţa Greciei, vestit marinar. După cîştigarea independenţei joacă un rol important în viaţa politică a Greciei : deputat, senator, ministrul Marinei, prim-ministru. 80 81 Plecam clin ascunzătorile insulei, ne strecuraţii printre colţurile stîncilor, care ieşeau ca nişte dinţi din apa, şi zburam la larg, cu pînzele întinse. Cum se aruncă uliul asupra puilor de găină, aşa cădea şi el peste corăbiile turceşti. Dar vezi, a greşit numai o dată, şi dintr-aceea i s-a tras şi moartea. A atacat şi a dat la fund un vas, ce ducea proviant la Constantinopole pentru armata Englezului, care debarcase acolo, ca să pornească pe urmă la Crimcea, că începuse războiul cu Rusul. Cînd ne-au prins, era o noapte neagră ca acuma ; mergeam cu vînt bun la Samos. Din urmă venea un vas mare. După formă şi iuţeală bănuiam noi că-i o fregată străină. Goneam noi din toate puterile, dar la urmă tot ne-a ajuns. «Cine sunteţi voi ? » ne-a întrebat pe greceşte. N-am răspuns nimic întîia dată. După ce a strigat pe turceşte să spunem numele vasului, căpitanul, crezînd că are si-i înşele, răspunde : «Medghidieh» — numele corăbiei pe care o înecasem. «Medghidieh e la fund, şi o să vă duceţi şi voi dracului după dînsa... Foc !» se auzi strigînd pe vasul care se apropiase mult de noi. După cîteva clipe, o lumină roşie scapără prin nouri, un bubuit răsună în urma noastră şi auzirăm bine şuierul unui obuz, care zburase pe deasupra capetelor. Ne-am lungit cu burta pe punte, schimbînd cîrma într-un bord, ca să fugim clin drumul fregatei. Al doilea obuz izbucni în arboradă ; catargul din provă trosni, prăvălindu-se pe punte. Pînzele întinse şi toate frîn-ghiile încurcate, care căzuseră umplînd puntea, ne strîngeau dedesupt, fără a mai putea face vreo mişcare. Ne zbăteam ca muştele prinse în reţeaua păianjenului, cînd ne-a cules Englezul. După ce ne-a ţinut trei zile în fiare, în fundul magaziei de cărbuni, ne-a dat drumul, debareîndu-ne la Samos : a oprit numai pe căpitanul nostru. Tocmai după vreo zece zile am putut să mă întorc la Kassos. Mama mă plîngea, crezîndu-mă mort de mult. într-o dimineaţă, toată escadra engleză ancora în faţa insulei noastre. O lovitură de tun a strîns tot poporul la mal, ca să privească. Şi, atunci, am putut vedea cu groază cum, la fregata cea mai mare, se legăna, în bătaia vîntului, un trup omenesc, spînzurat sus, tocmai la babafinca. Era căpitanul Stavro acolo sus !... Plîngeau tinerii şi bătrîni;, femeile şi copiii ; tot norodul plîngea şi blestema pe Englez şi pe toată Europa, că ei ne împinsese împotriva Turcului, şi apoi tot ei ne gîtuiau acuma. A !... ce om !... ce om a fost acela !... Se spune că atunci cînd a auzit că-i osîndit la moarte prin spînzurătoare, n-a suflat nici o vorbă, nici o lacrimă nu i-a dat în ochi. Iar cînd a fost totul gata, a cerut un foc ca să-şi aprindă ţigara, şi el singur a dat semnalul ca să tragă ştreangul, atunci cînd a sfîrşit de fumat, arun-cîndu-şi mucul ţigării în mare." Şi Barba Gheorghe sfîrşi vorba, clătinînd cu amărăciune din cap, pe cînd îşi lovea de tocul cizmei luleaua, stînsă de mult. Căzut pe gînduri, rămase tăcut, privind la scrumul care, scuturat, zbura, spulberîndu-se în bătaia vîntului. Se crăpa de ziuă, vîntul se potolise ; numai o boare umedă mai sufla uşor în răstimpuri. Văzduhul nu se limpezise bine de negurile nopţii, şi ziua începuse ca să-şi ridice încet, pe furişate, genele aromite în zarea viorie la orizont, acolo unde abia se bănuia dunga înşelătoare a coastei gigantului Levant. Pluteam încet, intrînd pe nesimţite între insulele acestei mări, care ne atrăgea din ce în ce în sînul ei, legănîndu-ne într-o răsuflare domoală, în măreaţa linişte din faptul dimineţii. în stînga, într-un fund albastru plumburiu, se înşira lanţul întrerupt şi nedefinit al Cicladelor '. în dreapta, pe măsură ce se ridică în falduri perdeaua de aburi aurii, se descopere verdeaţa lucitoare a smochinilor din Rodos. 1 Ciclade, arhipelag in Marea Egee, aparţinînd Greciei, numit astfel pentru că principalele insule componente (Naxos, Andros, Tinos, Milos) sînt aşezate în formă circulară. 82 33 Şi, mamtea noastră, în depărtarea ştearsă, o liniuţă începe a tremura în jumătatea de lumină a zorilor — e un cap al ţărmului, care înaintează în mare, păstrînd de veacuri urma anticului Halicarnas1. Şi numai cînd te afli aici, plutind pe luciul mării — oglindă a infinitului — între cele două continente, pe care le poţi prinde deodată cu vederea, tu, efemera vietate cugetătoare, simţi fermecat, eternul ritm, măreaţa armonie a •naturii şi taina mirajului istoric al neamului omenesc. Unde sfîrşeşte Europa şi de unde începe Asia ? Natura n-a tras aici o linie despărţitoare între un continent şi altul. E aci o înlănţuire între uscat şi apă. O ţesătură minunată de mare şi pămînt. De o parte şi de alta, golfuri adînci scobesc coastele întretăiate ; peninsule, capuri, cari se prelungesc departe în mare, şi^ lanţuri nesfîrşite de insule leagă un continent de altul, fără ca ochiul să piardă o clipă uscatul din vedere. Pare că natura a durat anume o punte de trecere de la un ţărm la altul, ca să înlesnească drumul între cele două lumi. Pe puntea aceasta a trecut civilizaţia din lumea veche în cea nouă, şi tot de acolo, în urmă, barbaria pe aceeaşi punte s-a îndrumat, ca să întunece lumina care începuse abia a străluci. Şi înapoi, pe acelaşi drum, lumina, azi, se întoarce, ca să alunge întunericul lumii vechi. Şi cine ştie de cîte ori, în nesfîrşita scurgere a vremii, prefacerile celor două lumi se vor mai perinda încă pe aceeaşi punte, de la un continent la altul !... Numai cînd navigi prin Arhipelagul grecesc, prin acest labirint de insule, care se oglindesc în albastrul străveziu al apei, înţelegi pentru ce mai întîi prin aceste locuri geniul uman s-a încercat să înfrunte uriaşa forţă a mării. Desigur, prin locurile acestea, printre insulele care se văd una pe alta, în dorinţa de pradă, învingîndu-şi groaza de necunoscut, s-a dezlipit de pămîntul tare, pe care călca, cel dintîi îndrăzneţ copil al omenirii din vîrsta primelor 1 Halicarnas, oraş antic din Asia Mică, întemeiat pe la anul 1200 î.e.n., patria lui Herodot, astăzi denumit Bodrug. Este renumit prin impunătorul Mausoleu (Templu-cavou al satrapului Mausol), considerat ca una din cele 7 minuni ale lumii antice. 84 epoci, ca să se avînte în luptă cu marea, dibuind cu stîngă-cie pe trunchiul vreunui copac grosolan cioplit — sîmbu-rele minunatelor opere ale arhitecturii navale şi primul pas al navigaţiei mondiale. Dorinţa de pradă a creat navigaţia, şi, de aceea, pirateria — această spumă a mării — este veche ca şi navigaţia ; ea a dat multă vreme avînt propăşirii acestei arte. Argonauţii, pe care îi conducea Iason în căutarea Lînei-de-aur, nu erau, la drept vorbind, decît nişte piraţi, ca şi Ulysse, Menelas şi toţi ceilalţi eroi, pe care-i cîntă şi-i idealizează poeţii antichităţii De aceea, un scriitor francez, călătorind prin locurile acestea ca să cunoască caracterul rasei şi alcătuirea statului grecesc de azi, spune că marina greacă e veche ca şi poporul grecesc, „căci prima dată cînd această naţiune s-a făcut cunoscută lumii, a fost atunci cînd a plecat, cu vasele pe care le avea, ca să jefuiască cetatea Troia". Cu drept cuvînt s-a zis : „...că adevăratul erou al Greciei nu-i aprigul Ahile, care nu ştie decît să iubească, să urască, să plîngă şi să lupte. Ahile este un om de uscat, crescut departe de mare ; Ahile are cugetul curat, e un suflet drept, el nu ştie să chibzuiască nimic cu şiretenie ; Ahile n-a cîştigat nimic prin războiul troian, decît doar moartea şi nemurirea ; Ahile este numai pe jumătate grec ; Grecia întreagă e încarnată în insularul Ulysse, care ştie să navigheze şi să mintă, care precupeţeşte şi iubirea şi nenorocirea, care, înainte de a ucide pe peţitori, sfătuieşte pe soţia sa ca să le ceară daruri bogate, Ulysse este eroul marinar, negustor şi înşelător"... 1908, august IX CRETA De ieri plutim încet, abia mişcîndu-ne, pe o mare ca de untdelemn. Zadarnic aşteptăm dincotrova, măcar o adiere de vînt răcoritor. E aşa de cald, că marea doarme moleşită, fără să mai respire parcă. Ne dor şi ochii şi capul de atîta lumină orbitoare. Razele soarelui de foc străpung ţesătura pînzei sub care voim să ne umbrim ; ard şi moaie smoala dintre scîndurile punţii înfierbîntate. Fumul, scăpat în răstimpuri din gura coşului, se înalţă drept în sus şi rămîne mult aşa, atîrnat în văzduh, plutind ca nişte nouraşi alburii de spumă. Vreo cîţiva marsuini ne urmăresc, cerşindu-ne mîncare ; în salturi nebuneşti se afundă şi apar, facînd mereu la tumbe, întocmai cum se iau copiii de ţigani în urma trăsurilor, pe drum. O pasăre de mare, ce ne urmărea de mult în legănatul ei domol prin aer, se lasă obosită pe capătul unei vergi, fîlfîind uşor aripele albe, desfăcute. Uscatul trebuie să fie pe aproape. Spre miazăzi, printre nourii albi, ca nişte grămezi de scamă dezlînată, începe a sclipi în bătaia soarelui o pată cu străluciri de sidef. Acolo, în zarea aceea, a crescut tunătorul Zeus, adunâ-torul de nouri, părintele zeilor şi al oamenilor, care, torcînd destinele muritorilor, împărţea tuturora şi bunurile şi relele. E vîrful, veşnic albit de zăpadă, al muntelui Ida 1 Ida, munte în insula Creta. Legenda spune ea într-o peşteră din acest munte a fost crescut de către Nimfe. 7.eus, „tatăl zeilor şi al oamenilor". Pămîntul Cretei începe a se zări. Insula aceasta, cea mai mare din Arhipelag, aşezată aproape la aceeaşi depărtare de Europa, Asia şi Africa, forma punctul de legătură între cele trei continente şi centrul lumii vechi. Istoria Cretei este încă necunoscută. Descoperirile de mare preţ, care se fac acum în insulă, la Festos şi Knossos, dau mult de lucru arheologilor ; se găsesc aici urmele unei civilizaţii foarte vechi, de aproape patru mii de ani. De curînd s-au început lucrările pentru descoperirile palatelor înţeleptului Minos, eroul Cretei, care a trăit cu vreo cîteva veacuri înaintea războiului troian ; el este regele primului stat grecesc, despre care aminteşte istoria antică. Insula Creta, aşezată în mijlocul Mediteranei, în calea marilor migraţii, la încrucişarea largilor drumuri de apă, între Egipet şi Fenicia, cari i-au înlesnit civilizaţia, trebuie socotită ca primul leagăn al Helenismului. Ţărmurile prăpăstioase, cu stînci dinţate, încep a se desfăşura înaintea noastră. Un lanţ de munţi, cu piscurile albite, taie insula în lungime. Prin limpezimea aerului se zăresc, pînă în fundul văilor adînci, livezile de măslini, ca nişte pete verzi pe fundul cafeniu al pămîntului pietros, sterp, ars de fierbinţeala prea mare a soarelui. La poale se văd, în felurite chipuri, grămezi de pietre roşii, albe şi vinete — sfărămăturile stîncilor, rostogolite de vremuri în mare. Ne îndreptăm încet înspre întrarea băii Suda. Un port natural, sigur, apărat de vînturi şi atît de lari',, că ar putea adăposti o flotă uriaşă în sînul său. Se mai recunosc şi azi urmele puterii veneţiane : pe o mică insulă, ca un bloc de piatră, desprinsă de coasta muntelui şi aruncată mai departe în apă, se vede ruina zidurilor crenelate ale unui fort, care păzea intrarea în baie. Printre dărâmături se mai deosebeşte încă placa de piatra, cu sculptura leului înaripat al mîndrei Veneţii, care stăpînea odată, ca regină a mării, insulele întregului Levant. în fundul golfului strălucesc două bastimente de război : unul francez şi altul italian. Ancorăm Iîngă cel francez, care îşi poartă numele scris la pupă cu litere aurite : „Condor" — un mic crucişător. 86 87 De acum cîţiva ani, din timpul războiului greco-turc, Marile Puteri Europene au debarcat trupe, ocupînd insula, avînd întotdeauna şi cîteva bastimente staţionare în apele cretane. Marinarii se înşiră la front pe punte, corniştii sună onorul, şi ne schimbăm saluturile, obişnuite la întîlnirea vaselor de război, reprezentantele statelor a căror culori le poartă. Vizitele de ceremonie se ţin lanţ. Bărcile cele mai frumoase, balinierile albe, lustruite, sunt lăsate la apă ; marinarii cei mai chipeşi, aleşi pe sprinceană, lopătează în cadenţă desă-vîrşită ; e întotdeauna, în asemene împrejurări, un prilej de întrecere între naţiuni. Comandantul francez, un bătrîn hazliu, ne întreabă, surî-zînd, dacă nu cumva am sosit şi noi ca să protejăm pe mîndrii strănepoţi ai vechilor eleni, pentru a nu fi masacraţi de barbarii otomani ? Şi, la plecare, roagă pe comandantul nostru ca să felicite pe profesorii de limba franceză din România pentru modul strălucit cu care ştiu să înveţe pe români să vorbească franţuzeşte. Toţi aşteptăm cu nerăbdare ora de baie, ca să ne răcorim în apa mării care, în golful acesta, e calmă ca apa unui lac. E atîta limpezime, că se zăreşte fundul ca printr-o sticlă albastră-străvezie. Abia ne aruncăm în apă, cîţiva înotători mai îndrăzneţi se îndreaptă înspre larg şi deodată izbucnesc o mulţime de strigăte desperate pe vasele străine. Ne zăpăceşte zgomotul, şi nu putem pricepe ce s-a întîm-plat deodată. Simţim că un pericol ne ameninţă, fără să ştim din care parte vine. Cuprinşi de groază, cei care se găsesc în apă se grăbesc, înotînd din răsputeri să ajungă la vas, să prindă cu mîna ceva, căutînd astfel scăparea. Iar cei rămaşi la bord, crezînd că se îneacă vreun om, sar repede în bărci, fără să ştie în care parte să alerge în ajutor. „Guardate!... Pesce-cane!... Guarda...1 Le requinl... Le tigre de mer !...2". Strigătele acestea, repetate de-atîtea glasuri, se deosebesc din zgomotul care creşte din ce în ce. Vreo două 1 Păzeşte !... Rechinul ! Păzeşte !... (it). 2 Rechinul !... Tigrul de mare !... (fr.). bărci, mînate la disperare, zboară ca să culeagă din apă pe cei rămaşi în urmă. O barcă a vasului francez ajunge cea dintîi şi ia vreo trei de-ai noştri. Un ofiţer francez ne lămureşte că un rechin, care se înfruptase cu carne omenească, înghiţînd un marinar englez, stă de cîteva zile la pîndă, aşteptînd vînatul ce trebuia să-i pice de la vreunul din vasele ancorate în baie. Ne descrie groaza şi duşmănia ce o au marinarii francezi împotriva acestei hrăpăreţe dihănii de apă, care e aşa de puternică, că numai cu o lovitură de coadă poate omorî un om. De cîte ori apare rechinul în rada unde se află ancorată o escadră, se dă de ştire la toate vasele şi uneori se trage ca alarmă un foc de tun. Cînd aripele nopţii începură a înnegri zarea, marinarii, obişnuiţi a se culca devreme, începură să-şi pregătească culcuşurile afară, pe punte, sub cerul liber. înăuntru căldura era chinuitoare. O noapte senină şi caldă se lasă din ce în ce, adormind pe nesimţite golful acesta adînc şi tăcut, cu apa lui leneşă, umbrită înspre ţărm într-o culoare albastră-închisă, ca sineala. în bruma argintie, ce cade cu încetul peste pămînt şi apă, nimic nu se mai mişcă ; la mal, se simte numai un şopot tremurător de unde : e jocul înşelătoarei mări, care mîngîie şi sărută luciul pietrei, rozînd fără încetare ţărmul stîncos şi prăbuşit. Departe, la intrare, se desemnează pe cer conturul fortului veneţian ; cîteva stele, sclipind răzleţe, par nişte candele aprinse pe ruina zidirilor străvechi. O pată neagră umbreşte coasta sură a muntelui pleşuv ; e o pădure de măslini, care se întinde pînă devale. Şi din-tr-acolo vine pînă la noi o adiere slabă, un suflu de răcoare, ca alintarea blîndă a unei mîni uşoare, nevăzute. în noaptea asta nu-i chip să adorm devreme. Mă plimb singur pe punte. Aud vorbă la provă. Un grup de marinari, culcaţi, fără să doarmă, se află strînşi în jurul lui Barba Gheorghe, bătrînul nostru pilot, ce pare că înşiră o poveste frumoasă, de demult. Mă apropii, pe 88 89 ascuns, şi trag cu urechea să prind şi eu un capăt din firul povestirii. „...şi plîngea şi^ se văita joată lumea din Atena, că iar venise rîndul ca să plătească birul către regele din Creta. în fiecare an, pleca o corabie mare, regească, şi ducea acolo şapte băieţi şi şapte fete, tot ce era mai frumos în Atena, şi înapoi nu-i mai întorcea, că îi mînca Minotaurul, pe care regele din Creta îl ţinea închis într-un palat şi îl hrănea cu carne de om. Atunci se ridică Tezeu, cel frumos şi viteaz, zicînd că el are să meargă sa ducă de data asta corabia la Creta. Părinţii lui plîngeau şi nu-1 lăsau să plece. Dar el n-a vrut să-i asculte. Şi, cînd a fost să plece corabia regească, ea şi-a ridicat pînzele negre, în semn că duce birul cel de moarte. Dar regele cel bătrîn, tatăl lui Tezeu, a zis : «Fiule, dacă vei izbuti să scapi şi tu cu viaţă, să ridici dc departe pînzele cele albe, ca să ştiu eu şi ţara mea întreagă minunea ce s-a întîmplat^. După o săptămînă de drum, corabia a ancorat aici, Ia Suda, unde ne aflăm noi. Tezeu, care era tot aşa de voinic pe uscat ca şi pe apă, era şi frumos ca un înger. Ce-a făcut, ce-a dres, că Ariana, fata regelui din Creta, s-a amorezat nebună de el. Era acolo un palat, care se chema Labirint, cu mii şi mii de odăi ; aşa de încurcat era, că cine apuca să intre se rătăcea şi înapoi nu mai putea să iasă ; soarele nu-1 mai vedea şi acolo îi putrezeau ciolanele. Dar Tezeu nu s-a rătăcit, că Ariana i-a dat pe ascuns un ghem de aţă ; şi cu cît el mergea şi s-afunda în palat, tot desfăcea firul, în urma lui. ca să ştie pe unde să se întoarcă. C-o singură tăietură de sabie a retezat capul Minotaurului, care era spaima Atenei. Apoi s-a îmbarcat în corabia lui şi a reluat drumul spre Atena. Şi, de bucurie mare, el a uitat ce i-a vorbit taică-său, ca să-şi ridice pînzele albe la corabie. Şi bătrînul sta pe mal la Pircea şi se uita în zare ; aştepta mereu corabia, care nu maijvenea şi el plîngea şi ziua şi noaptea. Numai iaca, într-o zij răsare în larg o corabie frumoasă. Toată lumea a cunoscut-o câ-i corabia regească, dar nimeni nu îndrăzni să zică ceva de teamă, că se vedeau bine pînzele cele negre, umflate în vînt. Şi regele bătrîn începu să se vaite că i-a murit feciorul cel mai viteaz din toţi. Aşa durere i-a strîns inima, că şi-a făcut, seamă şi s-a aruncat de pe stîncâ în mare...''. Aşa povestea Barba Gheorghe legendele elenice, în nopţile cu lună, cînd ne aflam ancoraţi în dreptul insulelor, al căror istoric îl ştia pe dinafară. întreaga mitologie care îmi chinuise tinereţea celor mai frumoşi ani ele liceu cu traducerea încurcatelor texte greceşti, o auzeam acum sub forma unui basm naiv şi plin de farmec, din gura acestui bătrîn corăbier, care nu învăţase nici să se iscălească. O auzise şi el, la rîndul lui, din gura celor mai bătrîni, la casa părintească, sau pe puntea corăbiei, la piciorul catargului, în nopţi potolite şi senine, pe cînd aştepta vîntul ca să le umfle pînza, să-1 ducă în drumul lui pe apă, printre insulele locuite, odată ca niciodată, de zei şi de zeiţe. înainte de a sfîrşi bătrînul povestirea, o parte dintre marinari adormise. îi furase pe nesimţite somnul, căci multora li se părea povestea, care-o ascultaseră acum, asemenea cu cele care le ştiau din satul lor, de-acasâ. Nu se vorbea oare de acel Făt-Frumos, viteaz şi minunat, care se ducea să ucidă balaurul, închis într-un palat departe ?... Cînd asculţi legendele mitice, astfel povestite, poţi înţelege mai bine ca oricînd ce legătură strînsă au cu basmele, cari au legănat pretutindeni copilăria nu numai a popoarelor de aceeaşi origină, ci a tuturor raselor omeneşti. Căci toate au aceeaţi rădăcină, şi din unul şi acelaşi izvor s-au adăpat. Explicarea naivă a forţelor oarbe ale naturii, plăsmuirile unor minţi copilăreşti, fapte îmîmplate odată, propagate din gură în gură, schimbîndu-se şi împodobindu-se în felurite chipuri în lunga curgere a vremii, au trecut de la un trib la altul, de la un popor la altul, dintr-o religie în alta. Dincolo de istoria scrisă, este istoria legendară : în forma primitivă, aceasta e adevărata introducere în istoria pe care o învăţăm. Oricît de încîlcită i-ar fi limba, trebuie să ajungem a o înţelege. Cu drept cu vînt s-a zis că sensul liecărc. legende este închis ca sîmburele în inima lructului. Din acest grăunte preţios a încolţit istoria, teologia, lilo-sofia şi literatura. 91 l Toate popoarele au istoria lor legendară ; dar nici una nu este mai bogată şi mai luminoasă ca a Greciei. Fantazia elenică a împletit cu o măiestrie magică faptele omeneşti, eroice şi divine, religia şi patriotismul, zeii şi oamenii într-o ţesătură, fermecător colorată, pe care nu o poţi destrăma ca să-i prinzi capătul firului de adevăr dintru început. Poporul acesta, care a învăţat la vechea şcoală a Orientului, a împrumutat aproape totul ; chiar şi religia a luat-o din acelaşi tezaur al lumii semite, de-acolo de unde s-au furnizat, întotdeauna, religii pentru cea mai mare parte a omenirii. Se ştie bine azi că blonda Afrodita, pe care grecii o cîn-tau, născută din spuma Mării Egee, a fost adusă de către negustorii fenicieni, odată cu marfa pe care o cărau cu bărcile lor negre, călăfătuite. Grecii, coborîndu-se din susul Europei barbare jn jos spre Asia, de mult civilizată, au avut darul de a îmbrăca într-o formă nepieritoare fondul împrumutat de la bătrînii lor vecini. Şi, dacă semiţilor li se datoreşte ideea religioasă, grecilor trebuie să le aparţină ideea frumosului. în zadar mă încercam să adorm. Luna îmi bătea drept în faţă. O lună albă, palidă, rătăcind deasupra mării pustii. în nopţi asemenea luminate, natura se înfăţişează adesea în forme ciudate şi plină de mistere, în jocul de umbre şi lumini, întregul şir de oameni, culcaţi aici pe punte, pare un rînd de cadavre, întinse cu faţa înspre lună ; iar frînghiile de cînepă groasă, în pulberea care scînteie ca în poveste, par împletite în sîrmă de argint. Aş vrea să văd ruinele palatelor lui Minos sub magica lumină a lunei, ce dă fiori şi aprinde închipuirea. Ce limbă trebuie să-ţi vorbească în taină acele sfărămături de pietre, ţănduri rămase ca mărturie încă din splendoarea unei lumi ce strălucea acum atîtea veacuri. Mă gîndesc la o noapte în portul acesta, acuma patru mii de ani în urmă. Desigur, aceeaşi lună ca şi azi, cu lumina ei rece şi albă, îmbrăţişa golful acesta tăcut ; aceeaşi apă clară, albastră, ce roade cu răbdare aceeaşi piatră lucie a ţărmului stîncos. 92 Muntele trebuie să fi fost puţin mai verde, ca în vremea tinereţii ; acum pe alocurea-i albit, sau e pleşuv de tot. Şi cerul, şi muntele şi apa — aceiaşi au rămas ; dar cîte generaţii s-au perindat pe aicea în scurgerea vremii de patruzeci de veacuri ! Acelaş decor, pe-aceeaşi scenă... numai artiştii s-au schimbat. Dar joacă aproape aceeaşi piesă... e Drama omenirii, ce se repetă mereu şi pretutindeni, cu mici schimbări în text. Foarte tîrziu am adormit, furat de vraja lunei. Şi în somn mi se părea că aud, ca un ecou, crîmpeile de versuri ce-mi dau odată aripi închipuirii în anii tinereţei : „Ne vom întoarce în Creta mîndră cu Tezeu, Vom mîngîia pe Neobea, Vom dezlega pe Prometeu"... A doua zi avem voie să debarcăm pe insulă. Mergem să vizităm portul Caneea 1. La debarcader ne aşteaptă o armată întreagă de agenţi şi furnizori. Toate aceste paseri de pradă roiau de ieri în jurul vasului nostru. Acum, avea să se încingă lupta decisivă între dînşii... din care, acei ieşiţi victorioşi trebuiau să ne apuce în gheare. Strigă, se înjură, se îmbrîncesc, ca să ne arate actele şi recomandaţiile de la celelalte vase de război, pe care le-au servit. „Mosio !... 2 Amico !... Caro mio !... Vieni!..." şi lupta se mărgineşte în urmă la două tabere vrăjmaşe : birjari de-o parte, stăpînii măgarilor de închiriat, de cealaltă parte. Unii căutau să ne arate că este mai bine să mergem cu trăsura, iar alţii că-i mai plăcut să mergem pe măgari. Tabăra birjarilor a ieşit victorioasă. Dar lupta nu s-a terminat aici ; a continuat încă în sînul acestei tabere, căci fiecare îşi lăuda trăsura, şi toţi se concurau în preţuri. Deodată, unul se hotărăşte şi, numai de ambiţie, vrea sa ne ducă fără să primească un ban. Acelaşi lucru îl repetă cu toţii. Ne suim într-un landou imens, ca arca bătrînului Noe. 1 Chania, oraş şi port pe ţărmul nordic al insulei Creta. 2 Corect : Monsieur (fr.). 93 Cu toată ambiţia însă, cinci am ajuns la Caneea, birjarul nu s-a mulţumit cu cei opt iei pe care i-am dat. O şosea lungă de cîţiva kilometri, acoperită cu o saltea groasă de praf, leagă baia Suda cu portul Caneea. Trecem printre livezi de măslini palizi, cu frunzele albite de praf. Gardurile sunt întocmite din cactuşi pitici şi ţepoşi. E o căldură nesuferită. Iarba pe margini e pîrlită ca după urma unui foc. Barba Gheorghe, pe care l-am luat cu noi ca talmaciu, ne spune că a suflat Libasu — vîntul fierbinte din Libia — care arde tot în drumul său. Livezile de măslini erau pe aici mai dese, dar, cînd s-a început războiul, grecii au tăiat măslinii din livezile turcilor, şi turcii au tăiat măslinii grecilor. Acuma şi unii şi alţii suferă la fel. Ne oprim în centru. Case vechi de piatră şi de lemn, mici şi mari, de toată măsura, fără ordine şi stil ; un amestec de coperişuri turtite ; pe sus cerdacuri largi turceşti, pentru uscatul rufelor la soare. Cîteva străzi mai largi încadrează portul vechi, încolo ulicioare întortocheate, pietruite cu bolovani colţuroşi, înfierbîntaţi de arşiţa soarelui. Acelaşi Orient strălucitor şi sărăcăcios, în murdăria lui nepieritoare, sub azurul transparent al cerului totdeauna albastru şi luminos... De cînd Puterile Europene au debarcat trupe în insulă şi culorile celor cinci steaguri1, înşirate pe zidurile cetăţuii, se văd fluturînd în aer, oraşul e-ntr-o sărbătoare continuă, avînd înfăţişarea unui bîlci permanent. Toate s-au însufleţit deodată : prăvăliile, cîrciumele, cafenelele gem de lume, negustorii fac afaceri bune ; bande de lăutari, o capelă de dame de Galiţia, o panoramă, distracţie americană, un mic circ şi felurite alte petreceri desfătează pe cele cîteva mii de soldaţi străini, cari au soldele îndoit de mari, ca în colonii, sau în timp de campanie. Sunt sigur că înainte de războiul greco-turc viaţa aici trebuie să fi fost cu mult mai tristă şi monotonă. Venirea trupelor a fost o binefacere neaşteptată —- căderea unei mane cereşti în insula asta săracă şi amorţita. 1 Cele cinci puteri care au debarcat trupe în Creta, în 1897. sînt : Franţa, Anglia, Austria, Rusia şi Sardinia. 94 Armata aceasta combinată a ocupat insula pentru a împiedica încăierările dintre turci şi greci. E drept că în insulă este o linişte desăvîrşită ; încăierările care se mai repetă zilnic au loc numai între soldaţii diferitelor naţionalităţi. De aceea localurile de petreceri sunt împărţite pe naţiuni ; acolo unde intră italienii nu poate intra nici un francez ; de cîte ori se întîinesc în acelaşi loc, se iau la bătaie. învîrtindu-ne prin oraş, dăm de-o casă mai răsărită, albă, curată. E palatul prinţului Gheorghe, guvernatorul Cretei. Departe de-a avea înfăţişare de palat, samănă mai mult cu o casă a unui arendaş de la ţară. E mai curată însă decît cele din jurul ei ; pare văruită proaspăt, ca înainte de sărbători. Un domn cărunt, în haine cenuşii, care ne pîndeşte de cîteva minute, se îndreaptă spre noi, cînd se încredinţează că vorbim româneşte, ni se prezintă, scoţîndu-şi cartea de vizită : I. G...., introducător la curtea a.s. prinţului Gheorghe. Naţionalitae nedefinită, tipul levantinului ; vorbeşte şapte limbi, ştie româneşte, căci a făcut comerţ dc grîne pe Dunăre. Vizităm palatul. Foarte simplu : camere mici, văruite, curate ; gospodărie de ţară. Divanuri joase, orientale ; pe păreţi — scoarţe şi portretele libertăţii elene, înconjurate cu arme vechi ; 'şuşanele lungi, iartagane turceşti şi pistoale încrustate în sidef şi argint. Cînd am ajuns în cea din urmă cameră, întroducătorul a bătut într-o uşă : — Ema !... Ema !... vino, că au sosit nişte domni din România. O femeie brună, cu urme încă de frumuseţă, apăru. Părea foarte mişcată la vederea noastră ; poate că-i redeşteptase amintiri duioase, căci repeta aceleaşi cuvinte, cu ochii înotînd în lacrimi : „România... România !... săraca România !... ce viaţă !... ce viaţă !..." Prinţul Gheorghe stă mai mult în străinătate decît în insulă. în faţa palatului e corpul dc gardă. La ieşire, admirăm un grup din jandarmeria cretană, care este instruită de ofiţerii italieni, în felul vestiţilor carabinieri, spaima Italiei dc sud. 95 N-am văzut nicăieri o rasă de oameni mai frumoşi ca în munţii Cretei. O înfăţişare mîndră, impunătoare ; oacheşi, bronzaţi şi zvelţi în costumul lor pitoresc. Jandarmii au uniforma apropiată de portul naţional : un ilic scurt, înflorit în cusături de arnici şi sutaş, cu nasturi mărunţi de metal, şalvari scurţi pînă deasupra genunchilor goi, jambiere de piele neagră. Peste mijloc se încing cu brîu lat şi în loc de chipiu sau cască au o căciulită neagră, aplecată pe urechea dreaptă. Dealtfel, costumul naţional, chiar fustanela pe care grecii o cîntă atît de mult, este împrumutată de la albanezi şi turci. Ne întoarcem iar pe străzile împestriţate de furnicarul multicolor al uniformelor militare. Peste tot o viaţă veselă, zgomotoasă : sărbătoarea lată a marinarului pe uscat. Prieteniile se leagă repede aici. Din mers, în timpul cînd trecem pe Iîngă o movilă uriaşă de pepeni, aud într-un cerc de marinari italieni şi români : „Haide... frateii, să man-geamo uno pepene verde"... Ne aşezăm la masa unei cafenele turceşti. în mijlocul acestui haos asurzitor, cîţiva turci stau la umbră, tăcuţi şi gravi, trăgînd din cînd în cînd, prin tuburile încolăcite, fumul rece al narghilelelor. Intru Jn vorbă cu un bătrîn, care îmi spune cu părere de rău că ceea ce vede acum în insulă nu-i place. Are de gînd să plece în Turcia. Dealtmintrelea, cea mai mare parte din populaţia otomană vinde pămîntul şi emigrează în Asia Mică. Nu pot suferi turcii să se vadă stăpîniţi de alţii. E umilitor !... Popor de războinici, cuceritori, care întotdeauna au fost deprinşi de a fi stăpînitori... Ei se retrag de bună voie din toate ţările pe care le pierd. îmi aduc aminte de ceea ce-mi spunea unul din prefecţii iubiţi pe care i-a avut Dobrogea. Pleca în judeţ cu pachete de tutun bectimis, ca să le dea turcilor, cei mai buni cetăţeni ai Dobrogei. Cu toate acestea, cea mai mare parte au vîndut pămînturile pe nimic şi au plecat. Unii, care au şi pînă acum proprietăţi, vin o dată pe an în ţară, încasează arenda pămîntului şi se întorc iarăşi în Turcia. Toate berăriile şi cafenelele sunt pline ; grecii dacă nu joacă table, cărţi sau domino, cetesc jurnale şi vorbesc, vorbesc fără să mai sfîrşească. De dimineaţă şi pînă seară stau toţi la umbră, în jurul meselor, şi discută politică grecească — această hrană zilnică le este servită pe un preţ ieftin de cătră gazetele ateniane, aduse cu vapoarele poştale de la Pireu. Nu vezi pe nimeni muncind. Ce meserie vor fi avînd toţi aceşti oameni, care se agită, vorbesc în gura mare, se ceartă, strigă, se ameninţă cu ochii tulburi de mînie, cu buzele tremurătoare, apoi se potolesc ca să înceapă a doua zi, la aceeaşi cafenea, în jurul aceleiaşi mese, cu puteri noi, cu aceeaşi aprindere, discuţia întreruptă cu o zi mai înainte. La fiecare pas întîlneşti trăsăturile caracteristice ale acestei rase de sud : vie, nervoasă, uscată, geloasă, egoistă, nedisciplinată şi explozibilă, ca o torpilă de fulmicoton uscat. Un ofiţer francez, pe care îl cunoscusem cu o zi mai înainte la vaporul nostru, ne conduce la o berărie mai bună. Abia ne aşezăm la umbra unui platan bătrîn, şi o bandă de lăutari greci începe să ne încînte cu Valurile Dunărei; ne cunoscuse că suntem români. înăuntru, pe un părete, văd portretul lui Byron, aşezat între Canaris şi Miaulis Patronul, un grec vioi şi zvelt, cu o teribilă pereche de musteţi cărunte, răsucite în sus, îmi lămureşte într-o românească stricată că acesta a fost un mare erou palicar al independenţii elenice. Şi, cînd îl întreb dacă a fost grec, îmi răspunde că Byron a venit de la Englitera, dar că familia lui era originară din Grecia şi stabilită de multă vreme la Londra, unde făcuse avere mare. Cînd s-a început războiul, el a venit să lupte pentru patria strămoşilor săi. Credinţa asta o au foarte mulţi greci. Mă gîndesc la viaţa plină de vijelii a nefericitului poet. Bogat, nobil, dintr-o veche familie de pairi, descendenţi din Stuarţi, după ce uimeşte Europa cu puterea geniului său şi scandalizează Anglia cu nebunia aventurilor sale, vine în 1 Andrei Miaulis (1768—1835), amiral şi om politic grec, a condus flota grecească în războiul pentru independenţa patriei (1821—1829). 96 97 Grecia, ca să-şi cucerească şi gloria de războinic, pe care n-avea prilejul să o poată găsi în patria lui. înarmează un vas de război pe cheltuiala sa şi debarcă în mijlocul acelui viespar de intrigi şi patimi omeneşti, care se dezlănţuiau între şefii conducători ai insurecţiei greceşti. Moartea 1-a surprins prea curînd, încît n-a avut vreme să descrie, dar ne putem uşor închipui ce a simţit acest om, care văzuse de la distanţă lupta eroilor eleni, prin prisma sa poetică din celălalt capăt al Europei. Cum s-o fi simţit oare acest nobil orgolios şi rafinat în mijlocul bandelor armate, care făceau piraterii şi jafuri, între oameni barbari, lacomi şi cruzi, fără ordine şi disciplină, conduşi de şefi rivali şi geloşi, cari se mîncau între ei !... Ruinat, amăgit şi desperat, moare la Missolonghi, bolnav de friguri de baltă. în multe case din Grecia se găseşte portretul său. Domnişoarele de pension şi azi îl mai visează, dcsemnîndu-i chipul care era, se zice, de o frumuseţe răpitoare. Dar... vremurile romantice au apus şi, de mult, s-a stins rasa poeţilor filo-eleni, care se exaltau, cîntînd lupta eroică a copiilor Heladei, sub ochii bătrînei Europe, electrizată o clipă numai... Lăutarii greci, voind să ne facă plăcere, încep un cîntec popular din Creta, în care se vorbeşte şi despre România ! Barba Gheorghe se năcăjeşte să mi-1 traducă, şi eu mă încerc să-1 notez. E vorba de vitejiile unui cretan, pe care îl cheamă Nauos, mai mult bandit decît haiduc .- „Veniţi, voinicii mei copii, Veniţi cu mine, scumpi copii, Ca să vă dau şi aur Şi haine strălucite. Inimi de oţel să aveţi în piept, Ca fierul, picioarele tari să vă fie. Cît alţii merg o săptămână, Voi într-o zi să faceţi drumul, Pînă la casa cea frumoasă A lui Barbă Nicola cel bogat. Intraţi fără de teamă Şi năvăliţi deodată, Că abia acum s-a întors Din ţara Valahiei bogată, De unde-şi cară banii Cei scumpi şi sunători. Argint şi aur românesc, Strălucitor şi greu, Luaţi şi sînul vi-1 umpleţi, Apoi în cinstea lui să bem, Voinicii mei copii..." Ofiţerul francez de Iîngă mine, căruia îi traduc înţelesul cîntecului, începe să-mi descrie populaţia insulei, căci el se află mai de mult aici şi cunoaşte foarte bine chestia cretană. — Starea politică — începu el — în care se găseşte azi insula, avînd trupele străine debarcate, este singura stare fericită a Cretei. Insula asta nu poate trăi formînd singură un stat modern, independent ; are nevoie de un epitrop, căci îi lipsesc şi banii şi mintea. E o ţară săracă, cu puţină agricultură, de care grecii au fugit întotdeauna ; cu livezi de măslini şi puţină vie. O populaţie, de felul ei leneşă, ajunsă din cauza frămîntărilor într-o stare de sărăcie şi dezordine, încît a pierdut cu totul însuşirile necesare pentru a se hrăni din propria sa muncă. Nimeni nu mai vrea să muncească. Comitetele şi grecii bogaţi, răspîndiţi prin toate porturile lumii şi căror nu li se poate nega sentimentul patriotic, se îngrijesc de hrana cretanilor. Meseria de revoluţionar grec este încă destul de bună şi îndeajuns plătită. Grecii întotdeauna au avut în cel mai înalt grad sentimentul libertăţii şi o nespusă oroare de ascultare şi disciplină. Cu drept cuvînt s-a spus că pe faţa globului nu se găseşte un popor mai nedisciplinat. Naţiunea asta a fost totdeauna despărţită în stătişoare deosebite, care se certau între ele. 98 99 Munţii — populaţi de bandiţi, şi mările — de piraţi. Cu asemenea elemente este foarte greu a se constitui şi menţine azi un mic stat modern, independent. Unirea cu Grecia nu i-ar face pe cretani mai fericiţi şi mai bogaţi. Ar însemna numai că şi cretanii să puie umărul, ca să împingă carul statului grecesc, care se mişcă aşa de încet şi cu atîta greutate. S-ar folosi de unire numai o pătură mică de politiciani de meserie, care şi-ar împărţi slujbele noi create. Unirea o cer toţi aceştia pe cari îi vezi aici în jurul meselor cafenelei şi cari, enervaţi de atîta aşteptare, se ceartă la jocul de table şi devorează zilnic jurnalele din Atena. Crede-mă, de cînd sunt aici, m-am convins că acestei populaţii îi trebuie numaidecît un stăpîn. Cretanii ar trebui să-i întrebe pe malteji de ce au părăsit lupta pentru unirea cu Italia, şi cum s-a transformat într-o grădină bogată acea insulă stîncoasă şi stearpă... Singura soluţie bună — cea mai de spirit şi cea mai nimerită — a dat-o un scriitor francez, care a făcut o anchetă în insulă după războiul greco-turc : „Prinţul Gheorghe, guvernatorul insulei, să se însoare cu zestrea fetei unui miliardar american. Atunci s-ar putea exploata resursele insulei, s-ar face bănci, credite, lucrări de utilitate... Liniştea, progresul şi fericirea cretanilor ar fi asigurate, şi această insulă s-ar transforma cu timpul într-un paradis terestru." 1908, august DE LA RODOS LA KALIMNO 1 Abia aruncasem ancoTa în faţa ruinilor colosului din Rodos, cînd se zări jueînd pe valuri o barcă lucitoare, la pupa căreia flutura steagul roş cu semiluna albă la mijloc. Căpitanul de port făcea vizita cuvenită unui vapor de război pentru a ne saluta de bună-venire. Era un bătrîn frumos, falnic, ras proaspăt, cu mustăţile sure, răsucite, în mare ţinută de ceremonie, cu fesul roş-aprins. Cînd s-a apTopiat, am putut deosebi mai bine amănuntele îmbrăcămintei : redingota de marină avea piepţii brodaţi cu înflorituri în fir de aur ; cîteva decoraţii, medjidii •şi osmanii, înşirate în stînga, în dreptul inimii ; epoleţi bogaţi, pe umeri ; mînecile cercuite de galoane late ; dar... fără cravată !.... întotdeauna m-a minunat înfăţoşarea dureros de ridicolă ce o dă unei ţinute grave lipsa cravatei, a acestei bucăţele de cîrpă răsucită în felurite chipuri, pe care gustul modern ne-o impune la gît pentru ascunderea nasturelui de la gulerul cămăşei. Nu ştiu dacă turcul uitase din grabă să-şi pună cravată, dacă o pierduse pe drum, sau găsise că-i de prisos acest amănunt al îmbrăcămintei europene. Mai văzusem altă dată un ofiţer turc în mare ţinută, muiat tot în fir de aur, dar încălţat cu papuci-iminei şi în ciorapi albi. 1 Kalimno, mică insulă grecească, situată lingă ţărmul Asiei Mici, în apropiere de locul unde în antichitate se ridica Hali-car nasul. După ce turcul îşi sfîrşi, din capul scării, discursul pregătit într-o franţuzească stîlcită, ofiţerul de cart îi spuse că venim din Alexandria. La auzul acestui nume turcul se repezi înspăimîntat în jos pe scări, ştergîndu-şi mîna cu poalele redingotei. Pardon!... Pardon!... Ioc bacînîz!... 1 şi se îndepărtă pierzîndu-se în scuze. în zadar ne-au fost toate stăruinţele ; guvernul turcesc hotărîse carantină de zece zile pentru toate vasele care veneau din Egipt. E drept că în Alexandria şi Cairo erau pe atunci de la zece la cincisprezece cazuri de ciumă pe zi. Dar boala se încuibase mai mult în populaţia arabă, şi europenii trăiau aproape fără frică în mijlocul ciumei. Hotărît, trebuia să facem carantina. N-aveam voie să debarcăm pe insulă. Orice comunicaţie cu pămîntul era întreruptă. Provizia de hrană ni se lăsa pe scara vaporului, iar banii îi aruncam într-o cutie de tablă cu acid fenic, care ni se întindea prinsă în vîrful unei prăjini lungi. De pe puntea vasului nostru, privim insula aceasta care păstrează încă urmele bogăţiei şi frumuseţei de altădată. Natura îmbelşugată a acestui pămînt binecuvîntat n-a putut fi încă secătuită de lăcomia şi nesocotinţa omenească. în aerul curat şi limpede care tremură în zare, sub cerul senin şi fără pată, Rodos apare ca o grădină fermecător alcătuită, răsărind ca prin minune din adîncul sinului acestei mări, care luceşte veşnic într-un albastru-clar, deschis şi dulce. Te farmecă bogăţia de culori îmbinate într-un imens amfiteatru, care se ridică de jos de pe oglinda netedă a mării, înălţîndu-se spre bolta cerească, cu vîrful de piramidă, albit şi stîncos, al muntelui Ataleyrion. Casele albe lucesc în verdeaţa frunzişului, şi în fiecare parte ochiul deosebeşte un altfel de verde după neamul copacilor sădiţi — de la ver-dele-palid deschis al umiliţilor măslini pînă la verdele viu şi tare al mîndrilor stejari. Bisericile creştine, prefăcute în moschee musulmane, îşi ridică vîrfurile ascuţite ale minare- 1 Nu aveţi dreptul !... (în limba turcă). telor printre chiparoşii înalţi, înşiraţi în rînduri. Prin văi adînci umbresc platanii cu frunza lată şi smochinii încărcaţi cu roade. Pretutindenea buchete de mirt, rodii şi portocale. Insula aceasta bogată, aşezată într-o minunată poziţie maritimă şi militară, ajunsese odată cheia întregului Arhipelag. Locuitorii ei aveau faima celor mai iscusiţi marinari ai lumii elenice, sămănase colonii pe toate coastele Medite-ranei şi populase pe vremuri insulele Baleare. Rodos avea două porturi minunate, şcoli vestite şi un comerţ înfloritor ; senatul insulei ajunsese a alcătui legi de Drept comercial şi maritim. Şi azi se mai văd urmele vechei civilizaţii, resturi de fortificaţii şi cheiul de piatră în capul căruia se cunoaşte sfă-rămăturile colosului din Rodos. Vestitul Chares di Lindos a lucrat doisprezece ani la statuia uriaşă a lui LIelios, zeul protector al insulei. Colosul înalt de 32 metri, care se ridica la intrarea portului, era socotit ca una dintre cele şapte minuni ale lumii. împăratul Commod a pus să se schimbe capul colosului pentru a fi chipul său în locul zeului Heîios. Un cutremur de pămînt a rostogolit colosul, şi sfărămăturile, vîndute unui evreu, se zice că au fost încărcate pentru a fi transportate de către o mie de cămile. în ruinele zidirilor au rămas încă sculpturi de cruci şi arme de pe vremea rătăcitorilor cavaleri ai sfîntului Ioan din Ierusalim. Alungaţi de urgia musulmană 1 din locurile sfinte, ei s-au aşezat aici în insula aceasta bogată, care era şi cea mai apropiată a corsarilor musulmani. Fortificaţii minunate îi apărau împotriva atacurilor năvălitorilor, dar după un asediu groaznic de şase luni, sunt zdrobiţi de Suleiman. Şi de-atunci, de cînd cavalerii au fugit aşezîndu-se în Malta, s-a îngropat, sub dărâmăturile cetăţii, şi viitorul insulei Rodos. După vegetaţia orientală şi înfăţişarea solului, insula aceasta apare ca o prelungire a Asiei, un post înaintat al vechiului continent. 1 Cavalerii loaniţi au fost izgoniţi din Rodos de sultanul Soli-man II Magnificul (1520—1566). 102 103 Cînd priveşti lanţurile insulelor Ionice, înşirate între cele două ţărmuri, recunoşti că nu pot fi decît o continuare a coastelor, rămăşiţi din uscat, vîrfurile munţilor înecaţi ai unui continent care se întindea într-o epocă îndepărtată între Grecia şi Africa. De aceea şi legendele elenice amintesc despre prima populaţie mitică a insulelor că s-ar fi pierdut înecată de revărsarea apelor şi, pe urmă, Helios a creat alt neam de oameni, cu care a populat insulele Mării Egee. De la sud apare în zarea luminoasă un vapor mare, alb, strălucitor. Se apropie încet, maiestuos, de port, tăind lin apa brăzdată în linii lungi argintate. Totul se resfrînge ca într-o oglindă de Veneţia. E un vapor militar sau un pachebot ? Trece pe-aproape de noi. Se zăresc uniforme de marină pe punte. După ce ancorează în port, aflăm că e iahtul lui Roth-schild, în navigaţie de plăcere prin Orient. Făcea o excursie pentru vizitarea lucrărilor de dezgropare a ruinilor de la Troia. Ni s-a spus că altă dată, cînd a fost prin insulă, Roth-schild a dăruit 40 de mii de lei pentru coreligionarii săraci. în adevăr, în această insulă sunt foarte mulţi evrei spanioli, îmbrăcaţi turceşte, o parte din ei sunt barcagii şi muncitori în port. Cu părul şi barba neagră, obrazul pal, bronzat, ochiul mare de arab, evreul de aci pare că înfă-ţizează adevăratul tip oriental. Mă gîndesc la tipul evreului polonez cu părul şi barba roşie. Ce caractere de rasă mai pot fi comune acestor două tipuri aşa de mult deosebite ?... Şi totuşi li se spune semiţi şi unuia şi altuia. Veşnica şi încîlcita chestiune a raselor, de pe vremea zidirii turnului Babei şi pînă azi, încă n-a putut fi dezlegată... în fundul portului e ancorată o corabioara turcească. De acolo se aude mereu un zgomot neîntrerupt, un fel de ţăcă-neală cadenţată. Aflăm că e o brigantină scăpată ca prin minune de la înec, în timpul unei furtuni de la larg. Are vreo cîteva coaste descheiate, şi nenorociţii ei marinari trebuie să pompeze ziua şi noaptea apa care se furişează 104 printre încheieturi, căci altfel scoica lor s-ar duce la fund în cîteva ore. Tîrziu de tot, cînd am ieşit iarăşi pe punte, în liniştea nopţii răcoroase, sub ochii stelelor care vegheau sclipind deasupra mării adormite, se simţea o adiere blîndă şi parfumată care venea dinspre uscat. Şi dintr-acolo de-abia ajungea la noi, slab, ca un rest de ecou îndepărtat, o armonie de cîn-tare veche şi sfîntă. întreaga insulă împietrită în somnul ei adînc, cu rămăşiţele monumentelor antice, cu sfărămăturile colosului doborît, cu armele cavalerilor creştini, cu bogatele amintiri ale măreţiei trecutului îngropat de veacuri, părea un cimitir întins, dezlipit de pămînt, de undeva, plutind misterios în singurătatea apelor pustii. Iar luminile slabe care mai licăreau pe la case — vegheau ca nişte candele aprinse deasupra moTmîntului în umbra neagră a bolţilor copacilor pletoşi. Prin ceaţa viorie care împînzeşte orizontul se desemnează în alb, ca o viziune a nopţii, forma uriaşă a iahtului „Roth-schild". Falnic, nemişcat, se odihneşte adormit pe luciul apei moarte. Un glob electric, plutind de-acolo, sus, în înălţimea catargelor, aşterne tremurînd o dîră de lumină pe faţa mării pînă în fundul portului, departe, unde luceşte umila corabie turcească. Şi în tăcerea nopţii se aud încă mereu aceleaşi ciocnituri metalice, cadenţate — e munca chinuitoare şi fără de răgaz, e veşnica luptă a celor mici şi slabi. Plecasem pe vreme bună din Rodos. în tot timpul zilei avusesem marea liniştită şi cerul curat. Soarele asfinţise, înecat în apa pătată de un roş-însîn-gerat în partea dinspre apus, sub un cer purpuriu deschis. Se arătau semne cari prevesteau vînt tare în noaptea aceea. Pe puntea de comandă se plimba singur, tăcut, un ofiţeT tînăr, cu barba şi mustăţile rase. Era unul dintre acei cari încă din frageda lor tinereţă se chinuiesc pentru a-şi schimba firea după tipicul ideal al marinarului englez. Odată cu introducerea pipelor şi a tutunului englezesc Navy-cut pe bordul vasului nostru, se puseseră în circulaţie şi o sumă de povestiri marinăreşti, ca pilde de păstrarea sîn- 105 gelui rece, una dintre cele mai înalte virtuţi nautice. Se zicea că pe nu ştiu care bastiment englez, un amiral bătrîn, voind să încerce pe un ofiţer tînăr, îi arătă nourul care se ridica la orizont : — Tinere, ia măsurile cuvenite pentru a preîntîmpina furtuna care se apropie. Ofiţerul, în loc de a se repezi la manevra vasului, se îndreptă calm către un marinar de serviciu : — Băiete, du-te în cabina mea şi adu-mi mantaua de ploaie ! — Bravo !... striga amiralul, ai mult sînge rece şi vei ajunge un bun comandant. Ce-a mai urmat — povestirea nu spune, însă pe vasul nostru urmarea o cunoaştem bine. Pentru că nu s-au luat în pripă măsurile repezi de manevră, am fost surprinşi de furtună. La început nu se arătase pe bolta curată a cerului decît înspre nord o dungă cenuşie. Dunga se prefăcu într-un nour arcuit, ca un balaur cu spinarea neagră, care ieşea parcă din mare, înălţîndu-se pe cer şi apropiindu-se de noi cu o repeziciune uimitoare, iar coada i se tîra pe suprafaţa apei. Era ceea ce numesc marinarii un grăunte negru de furtună. „Pentru a descrucişa zburătorii!... Sus gabierii!..." şi marinarii se aruncară pe scările de frînghie, agăţîndu-se cu mînile şi cu picioarele goale ; ca nişte paianjini începură a depăna în goană prin ţesătura de pînze şi frînghii. Dar era prea tîrziu. Furtuna se dezlănţuise cu aşa năprasnică iuţeală, că ne-a surprins aproape cu toate pînzele întinse. Nu ştiam pe ce să punem mîna mai întîi. în prima rafală, care ne izbi în faţă, urlînd furioasă, se auzi o trosnitură seacă sus în catargul din provă : un zburător se rupse în două şi pînza sfîşiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. Ne aflam într-o strîmtoare foarte primejdioasă. Dacă ne-ar fi prins furtuna în altă parte, fugeam la larg, căci, după sfaturile marinarilor bătrîni, se ştie că întotdeauna corabia zice corăbierului : „Fereşte-mă de uscat, ca eu să te feresc de apă". Dar ne aflam angajaţi într-un canal strîmt şi întortocheat, mărginit de insule stîncoase, cari se ridicau ca 106 nişte umbre negre în jurul nostru, ameninţîndu-ne prin întu necimea nopţii. Vasul nostru, cu viteză slabă, nu putea birui vîntul din faţă, şi în orice moment eram în pericol de a fi aruncaţi la coastă, unde vasul s-ar fi sfărîmat în bucăţi. Să ne întoarcem înapoi la Kos ori să schimbăm drumul pentru a intra la adăpostul insulei Kalimno ? Dar trecerea prin strîmtoarea stîncilor c-un vas slab, cu pînze, era foarte grea, căci prin întuneric nu se vedea intrarea. Astronomia, harta şi busola nu erau de nici un ajutor. Toată nădejdea ne era în Barba Gheorghi, care, încălecat în prova de tot, pe vîrful bompresului, trebuia să ne conducă la adăpost sigur prin locurile aceste, pe unde el cutreierase dc atîtea ori în vremea tinereţii. în momentul cînd ne-am întors pe loc, prinund deodată vîntul dintr-o coastă, vasul s-a aplecat aşa de tare, că toate s-au prăvălit pe punte şi clopotul bordului începu să bată într-o dungă. Haos asurzitor şi întuneric ca în iad. Suflările vîntului, care treceau prin măcărâli c-un şuierat ascuţit, răutăcios, făceau să vibreze frînghiile întinse, ca nişte coarde sunătoare. Şi vasul nostru bătrîn, slăbit din încheieturi, gemea greoi, cutremurat la fiecare val ce se izbea în coastele-i dc lemn. „Uscatul în provă !... se vede aproape !..." Fu cîteva clipe de groază. Se auzi zbîrnîind telegraful de la maşină. „Stop !... înapoi toată viteza !..." „Nu-i nimic, nu-i nimic !..." răsuna vocea groasă a lui Barba Gheorghi. „Cîrma puţin babord şi intrăm bine!",, adăugă bătrînul, care cu ochii ţintă înainte, străpungea întunericul nopţii, recunoscînd ţărmurile strîmtorii. Toată lumea era afară pe punte ; şi pentru că nu se vedea nimica în noaptea aceea neagră care ne împresura, toţi îşi încordau auzul spre prova de unde veneau comenzile lui Barba Gheorghi. 1 Kos, insulă grecească, situată lingă ţărmul sud-vestic a! Asiei Mici, la sud de insula Kalimno, la distanţe egale între insulele Rodos şi Samos. 107 De cîte ori se striga „babord" sau „tribord", toţi repetau «comanda din nevoia instinctivă de a ajuta fiecare cu ceva la manevra vasului. în jurul cîrmei erau mai mulţi decît trebuiau, căci cîrma ■e inima vasului, mai cu seamă în asemenea împrejurări. în depărtare, o lumină roşie se zărea licărind jos pe faţa apei. încet, pe dibuite, ne apropiem de ea. După un ceas de drum, ne oprim aruncînd ancora. Suntem la adăpost. Suflările vîntului se opresc în pereţii stîncoşi ai insulei Kalimno. Prin întuneric nu se desluşeşte nimic în golful acesta tăcut şi apărat de natură. Forma ţărmului înalt abia apare ca o umbră cenuşie, ridicîndu-se din mare înspre cer, avînd sămănat pe ea cîteva lumini roşietice, care clipesc obosite pe la geamurile caselor pe unde lumea nu s-a culcat încă. A doua zi, dimineaţa, cînd ne-am sculat, am avut în faţa noastră una din acele privelişti pe care rareori în viaţă ai prilejul de a le întîlni. De cu noapte vîntul se potolise. Bolta cerească se limpezise, şi în vibraţia orbitoare a dimineţii părea căptuşită cu o imensă pînză de mătasă albastră lucitoare. Insula părea creştetul cărunt al unei stînci uriaşe, care ieşea din fundul mării, oglindindu-şi ţărmurile în limpezimea apei verzi, sticloase, sub lumina aurie a soarelui. Pămînt pietros, arid, răscolit ; pretutindenea sfărămături de stînci vinete şi roşii, arse, fulgerate, pătate de rugină — schelet petrificat — rămase din alte vremuri. Şi totuşi furnica omenească se încăpăţînează în lupta ei pentru trai, cău-tîndu-şi hrana prin locurile aceste sterpe şi secătuite. Puţina viaţă ce a mai rămas în insulă s-a retras jos, la poalele muntelui, de-a lungul mării, de-o parte şi de alta a golfului. Casele mici de piatră se înşiră ca nişte pete albe pe malul roşietic. Printre ele cresc rari măslini slabi, noduroşi, abia dueîndu-şi zilele în pămîntul lor pietros, din care nu mai pot suge seva vieţuitoare. Tînjesc însetaţi, aşteptînd ploaia care nu mai vine să le reînvieze frunzele pălite, albicioase. 108 Sus de tot se zăresc cîteva capre agăţate pe peretele de piatră dezgolită. Un sat sărăcăcios, uitat în baia asta goală, în care oamenii trăiesc din comerţul ce-1 fac cu pescuirea bureţilor de mare. Cinci luni pe an, din iunie pînă în noiembrie, bărbaţii toţi sunt duşi la pescuit, departe pe la Cipru, Kalki, Siria şi Tripoli ; acasă rămîn femeile, copiii şi bătrînii care nu se mai pot hrăni din munca grea pe mare. E ziua de Sfînta Măria şi la biserică se face slujbă frumoasă pentru cei care sunt duşi pe apă. Grupuri de femei îmbrăcate în negru, ducîndu-şi copiii în braţe şi de mînă, în haine albe de sărbătoare, se văd pe cărările strîmte care se pierd şerpuind printre stînci. De pe celălalt ţărm al golfului, bărci negre, uşoare, se văd alunecînd pe luciul de oglindă al apei. O barcă trece chiar pe Iîngă vasul nostru. Cu mîna înţepenită pe cîrmă, stă un moşneag gîrbovit, uscat, cu ochii aproape închişi. Lîngă el, pe bănci, cîteva femei cernite şi o droaie de copii ghemuiţi jos, pe fundul bărcei. La lopeţi trag voiniceşte două femei tinere ; piepturile li se umflă la fiecare mişcare prin încordarea braţelor. Loviturile lopeţilor grele împing barca înainte tăindu-şi drum, cu botul ci negru sfîşiind netezimea apei. De la noi, de pe punte, Barba Gheorghi le strigă pe greceşte : — Hei !... la biserică vă duceţi ? Cînd se' întorc ai voştri de la pescuit ? —- Peste două luni, răspunse o femeie din barcă. — Dacă o vrea Cel de Sus, adăugă o alta ridicîndu-şi o pereche de ochi negri, scînteietori, înspre albastrul senin al văzduhului. Barba Gheorghi arătă cătră bătrînul care nu răspunsese nimic şi nici nu dase vreun semn de înţelegere. — Vedeţi, moşneagul acela e surd. Aici toţi oamenii sunt surzi. — Cum se poate asta ? Adică toţi bărbaţii din insula asta sunt surzi ? îl întrebă unul dintre noi. 109 — Da, da, aşa este !... Asta vine de la meseria lor. E foarte grea meseria asta. în lege stă scris că nu este voie să se pescuiască bureţi decît cu scafandru, dar negustorii nu se ţin de lege. Este mai ieftin cu afundători. Cari sunt tari de piept şi înotători meşteri se lasă pînă la adîncime mare. Dar nu se ştie cîţi se mai întorc din cei care pleacă din sat la pescuit. în fiecare an se pierd mulţi. Unii se îneacă, pe alţii îi mănîncă rechinii, mulţi se înăbuşă, scuipă sînge, de la o vreme mai toţi surzesc, li se rup unghiile şi li se înroşesc ochii. Cînd nu mai pot să iasă în mare, rămîn în sat şi se sting încet, văzînd cu ochii, pier uscîndu-se pe picioare. Femeile umblă îmbrăcate în negru, aşa li-i portul cinci luni de zile pe an, cît sunt duşi bărbaţii. Să te afli aci cînd se întorc pescarii să vezi ce bocete se aud în tot satul. Cînd eram gata de plecare, pe cînd trăgeam lanţul ancorei, la biserica ascunsă între măslini, pe coasta muntelui pietros, începu să sune clopotele pentru leturghie. Cîteva clipe ne-am oprit din lucru, tresărind în vraja dangătelor cari înfiorau liniştea solemnă a golfului. Sunete prelungi, jălui-toare, se loveau de pereţii stîncilor, care le răsfrîngeau spre larg, unde vibrau pierdute în singurătatea mării, fără a fi auzite de acei pentru care atîtea suflete rugase cerul. întinzînd pînzele, am plecat trecînd pe aproape de iahtul lui Rothschild, care venise de cu noapte, ancorînd chiar la intrarea în port. Sub ploaia razelor de soare, vasul acesta mîndru, alb peste tot, tăiat în forme fine, graţioase, părea o lebădă uriaşă plutind lucitoare pe oglinda unui lac. Sus, pe punte, se zărea un grup de privitori înarmaţi cu binocluri şi ocheane lungi, admirînd priveliştea insulei care se desfăşura asemenea unui tablou văzut printr-un ochi de panoramă. îmbrăcămintea femeiască, înflorită în culori armonizate, are un farmec deosebit, primăvăratic, pe puntea vapoarelor în aerul liber, în lumina mărei. Şi cum stam cătînd spre vaporul strănepoţilor lui Mayer Anselm Rothschild, umilul băiet de birou dintr-o bancă din Hanovra — fără să vreau — o întrebare mi se închegă în minte : ,,Ce gînduri s-or fi încrucişînd oare în capuşoarele cele blonde, aşa de drăgălaş învăluite în gazul şi muselina cari fluturau în bătaia vîntului ? Ce vor fi gîndind oare privind la convoiul acela de umbre negre, care se strecurau tăcute şi cucernice pe cărarea rpuită de la biserica din deal ?..." Slujba se sfîrşise, şi femeile cernite, dueîndu-şi copilaşii îmbrăcaţi în alb, coborau la vale în sat, pe la casele lor sărăcăcioase. 1908, auguu 110 DATORII UITATE 19 16 DATORII UITATE Cu trenul de dimineaţă d-na Corbu plecase, chemată printr-o telegramă de tatăl ei, care se afla bolnav la Iaşi. Petre Corbu, care-şi petrecuse soţia pînă la gară, se întorcea pe jos în oraş, singur, necăjit. La capătul şoselei se opri o clipă, parcă-i era urît să se întoarcă acasă. Cum n-avea oră de curs la liceu în dimineaţa aceea, se îndreptă agale spre port ; voia să scape de grija care-1 stăpînea. Din capătul şoselei apărea întreaga panoramă a portului, cu viaţa, mişcarea şi culorile văzute în zarea albăstrie a luciului apei. Cîteva bărci pe Dunăre, departe, cu pînzele în vînt, păreau nişte fluturi albi în zbor, jucîndu-se deasupra apei. Un remorcher mic, ca un gîndac, sfîrîind răguşit, tîra în urma lui un şlep de patru ori mai mare, greoi, cu burta plină de grîul pe care-1 înghiţise. O pornise desigur spre Brăila. în port se-ncărcau la cheu vreo opt vase cu rapiţă şi grîu. Şi Petre Corbu nu se mai sătura privind toată mişcarea ceea, alergătura, lucrul grăbit şi fuga hamalilor desculţi, pe schelele de lemn, cu sacul în spinare. Cum sta privind la grîul auriu, ce se scurgea în valuri, ca apa, într-una, el se gîndea la bogăţia ţării acestea : „Cît aur n-a plutit pe Dunăre şi mare, spre ţări îndepărtate, hrănind o lume întreagă în scursul atîtor vremuri !..." Petre Corbu era de curînd numit profesor definitiv de istorie la liceul acestui oraş de pe malul Dunării. 115 Ridicat de jos de o mină binevoitoare, muncise ani de zile, chinuit prin şcolile statului, pînă izbutise a-şi face un loc sigur şi tihnit în lume. Singurul băiat al lui Arghir Corbu, dascălul bisericii din Cuzăni, Petrică crescuse mai mult prin curtea bisericii, ca un copil fără mamă. Coana Profiriţa, preuteasa, femeie miloasă şi bună, se îngrijise de copilul acesta din ziua în care închisese ochii dăscăliţa. Dascălul Arghir, om sărac şi cuminte, nu hrănea năzuinţi deşarte şi nu visa pentru fiul său o soartă mai mare decît credea că i se cuvenea. Ca să ajungă băiatul mai sus decît dînsul, era bine, dar din cele cîteva prăjini de pămînt nu-1 ajutau puterile să scoată atîta cît i-ar fi trebuit copilului să înveţe carte mai departe, la oraş. _ Era mulţumit că sfîrşise cu bine şcoala din sat şi se fălea chiar cu băiatul, care-i ţinea isonul în strana din dreapta. Dar cine poate cunoaşte drumul ursitei fiecărui om ? Deşi chemarea firească a lui Petre Corbu părea a fi aceea de a urma viaţa tatălui său la lucrul cîmpului şi în slujba bisericească, o întîmplare neaşteptată îi schimbă macazul vieţii, cum spunea chiar el rîzînd, de cîte ori povestea plecarea lui la oraş. Era în adevăr o întîmplare căzută parcă din cer. Ce frămîntare a fost atunci în tot satul, mă rog, şi pînă în ziua de azi povestesc bătrînii cum s-a întîmplat o asemenea minune, care nu s-a mai pomenit decît doară în Evanghelie. Era tocmai în ziua de Sîntă Mărie, şi lumea forfotea pe uliţa satului şi în bătătura cîrciumii, ca în zi de sărbătoare, cînd aşa, pe la o toacă, se auziră clopote şi zurgălăi dinspre podul Trotuşului. Şi o trăsură de tîrg, trasă de patru cai negri înhămaţi buziş, se vedea venind în goană, într-un nor de praf, pe şoseaua Bacăului. în trăsură era un militar cu chipiul roşu şi o cucoană cu umbrela albă. Nimeni n-a putut bănui ce anume caută boierii aceştia în Cuzăni şi de ce se oprise tocmai în poarta bisericii. Părintele Ilie, pe care povara celor optzeci şi opt de ani îl îndoise de mijloc, dar nu-i îmbătrînise inima, se-nvîrtea printre căpiţele de fîn proaspăt cosit din livada bisericii. Căuta loc potrivit pentru clăditul stogurilor care trebuia să înceapă a doua zi. 116 — D-apoi bine, părinte, nu laşi lucrul nici în zi de sărbătoare ? Erai mai fercheş cînd slujeai la „Sfinţii Apostoli", la Bacău, zise rîzînd militarul, care privea pe deasupra zăpla-zului în livadă. Părintele, pe care-1 prinsese vremea numai în cămaşă, surprins şi ruşinat oarecum, nu ştia ce să răspundă, dar striga mereu la un băietan să deschidă portiţa şi să-i aducă antereul din tindă. De cum a intrat în curtea bisericii, militarul a început a căta cercetător împrejur, parcă ar fi vrut să vadă dacă sunt toate rînduite la locurile lor. — Da' ici, Iîngă biserică, era un măr domnesc, părinte ? — He ! de cîţi ani s-o uscat, săracu... l-am tăiat şi l-am pus pe foc. — Da' dincoace, în spatele bisericii, era casa dascălului Chitic, cela scurt şi şchiop ? — D-apoi de cîţi ani l-o iertat D-zău pe Chitic... şi casa i s-o dărîmat că era o cocioabă. Pesemne c-ai mai fost matale pe la noi prin sat, că tot lucruri vechi de atîţia amar de ani mă întrebi. Şi părintele, ridicîndu-şi sprincenile albe şi stufoase, căta mirat şi în zadar îşi chinuia fruntea încreţită să poată regăsi în minte înfăţişarea acestui om chipos şi mîndru, cu barbi-şonul tăiat după ciocul lui Cuza. — Profiriţo ! Profiriţo ! ia găteşte de dulceţi pentru boieri ! strigă părintele, pe cînd intrau cu toţii în casa răcoroasă în care plutea mirosul de gutui. — D-zău să mă ierte şi să mă iertaţi şi d-voastră, d-le colonel — tot stăruia părintele — de, bătrîneţele, pesemne, că nu mă mai ajută capu ista al meu. Nu-mi aduc aminte de fel să vă fi cunoscut cîndva... Da' oricum, să nu vă fie cu bănuială, da' cu ce daraveli v-aţi abătut şi pe la noi, prin partea locului ? Militarul se ferea să răspundă limpede, tot schimba vorba şi întreba pe rînd despre toţi oamenii din sat, pe cînd faţa i se lumina de-un zîmbet voios, prietenesc. — Părinte, da' era şi-un băiet: Panaite, mititel şi nespălat, ia aşa de pripas prin curtea bisericii, îţi imu aduci aminte de el sfinţia-ta ? Unde mai e băietul cela, părinte ? 117 i — He !... Pitache... băietul Siritencii. Maică-sa, vădană, l-o lăsat pe drumuri. Cine ştie pe unde o mai fi... ia s-o ales un soi rău, c-o fugit la tîrg cu nişte cărăuşi şi nici pînă în ziua de azi nu s-o mai întors. Aminteri s-arăta isteţ şi cu tragere de inimă la carte, dar uşărnic... soi rău şi pace. — L-ai mai cunoaşte, dacă l-ai vedea, părinte ? — D-apoi de unde, cînd de atîţia ani i s-o pierdut şi urma ? Gîndesc c-o fi murit pe undeva. Cucoana, care urmărea cu ochii în lacrimi toate vorbele care se schimbau, nu mai putu să se stăpînească. — N-a murit, părinte, ăsta-i Pitache, părinte... Şi bătrînul stătu o clipă nedumerit, cătînd ţintă înainte, apoi se repezi la icoane, luînd în braţe pe Maica Domnului. — Doamne, Preacurată, făcătoare de minuni, mort ai fosi şi-ai înviat, pierdut ai fost şi te-am aflat... Şi printr-o perdea de lacrimi calde, părintele se uita şi-1 măsura din cap pînă-n picioare, şi nu-i venea să creadă că cel ce se afla înainte-i în haine boiereşti, cu galoane de aur, şi copilul cela sprinţar şi de pripas de altădată, erau unul şi acelaşi om. Cinci zile cît a stat colonelul în Cuzăni, la casa părintelui Ilie, lumea nu mai contenea venind care dincotro să vadă cu ochii minunea care se povestea. Dintre dînşii, din satul lor, dintr-un copil de pripas, să se ridice un om care să ajungă pînă la aşa mărire şi slavă — cine ar fi crezut vreodată ?... — Cine poate şti, din toată mulţimea chemată, care va fi cel ce este alesul Domnului, zicea părintele la toţi cei care-1 cercetau să afle cum s-a întîmplat minunea. Şi părintele, de cîte ori vorbea de întîmplarea asta, îşi arunca ochii la icoane şi se apleca de şale cu mîinele înco^ voiate în chip de mătănii, că-şi aducea aminte sfinţia-sa de unele fapte pentru care se mustra oarecum. — De... D-zău să mă ierte, spunea în taină la cîte unul, iaca, l-am şi bătut uneori, zău aşa, mă rog, ca pe un copil... ca acuma îmi aduc aminte, cînd l-am prins cu mîna în căldăruşă la o zi-ntîi. Dă, de unde puteam eu să gîndesc ce are să ajungă el odată... cum e scris omului, care trebuie să ajungă boier, ajunge ; care nu, rămîne ţăran pământean, U8 ...Şi colonelul a răscolit tot satul şi s-a sărutat cu toţi tovarăşii din vremea copilăriei, de pe cînd umbla desculţ şi cu capul gol, prăjindu-se pe nisipişul cald, la malul Tro-tuşului. Şi toţi erau acum încărunţiţi de vîrstă şi nevoi, c-o droaie de copii pe urmă, cu toţii gospodari, care mai cuprinşi, care mai săraci, după cum le fusese partea fiecăruia pe lume. Cel dintâi pe care a dorit să-1 vadă colonelul era Arghir Corbu, dascălul bisericii satului ; de dînsul îi era mai tare dor, că îi fusese aşa de bun prieten de se aveau aşa ca fraţii de cruce amîndoi. Cu el fugise din Cuzăni acum vreo treizeci de ani în urmă, într-o noapte, c-o tabără de cărăuşi, care mergeau cu sare la Bacău. Cînd a fost să plece colonelul din Cuzăni, s-a ţinut mult de Arghir ca să-i dea băiatul să-1 ducă la oraş. — Am să ţi-1 fac om, zicea el încrezător şi sigur... Dacă eu din nimic am ajuns unde sunt, d-apoi băiatul ăsta, pe care eu am să-1 ajut şi să-1 călăuzesc în viaţă. Şi Petrică, mititel că abia îi ajungea capul, tuns chilug, pînă la clanţa uşii, cu obrajii umflaţi şi rumeni de arşiţa verii, căutînd cu ochii în jos, la picioarele goale şi înţepate de mărăcini, asculta cu spaimă cum i se croia soarta vieţii lui. Ce n-ar fi dat să scape mai curînd de acolo din faţa boierilor şi să alerge afară, unde-1 aştepta Mitriţă, băiatul morarului, cu prinzătoarea de vrăbii, cea nouă, la care lucrau de-o săptămînă. Şi cînd 1-a întrebat colonelul de vrea să meargă cu dînsul la oraş, nici n-a fost chip să-i descleşte gura ; lui Petrică îi dase ochii în lacrimi şi abia de mai zărea strălucind galoanele la mîna care-1 mîngîia, ţinîndu-1 de bărbie. — Aşa-i el ruşinos cu lumea străină... da' are să se înveţe el, căuta să-1 apere tătucă-său... să te faci a-1 vedea pe afară, că numai gura lui s-aude. Părintele Ilie s-amestecă în vorbă : — D-apoi bine, măi Petrică, tu nu vrai să te iaci boier ?... Măcar s-ajungi cînd îi fi mare iote aşa de mîndru... că să fi avut şi tată-tău minte la vreme, nu se mai canonea acuma. — He... pesemne aşa mi-a fost scris... că dacă ar şti omul dinainte — şi dascălul oftă din greu, apăsîndu-şi cu U9 pumnul furca pieptului — amu... ce să mai zic... dacă aşa nu-o fost partea,_ sfîrşi clătinînd încetişor din cap. ... Şi într-o dimineaţă răcoroasă de august, a plecat trăsura colonelului în sunetul clopotelor, prin mijlocul satului. Pe capră sta Petrică, premenit curat, ţinîndu-şi o legătura .cu schimburi în braţe şi urmărind cu ochii cum s-alungau în goană copitele cailor îndemnaţi de bici. Cînd s-a pierdut din ochi trăsura spre podul Trotuşului, departe, atuncea au intrat tăcuţi, pe poarta bisericii, părinte e Ilie, dascălul şi coana preuteasa, care n-a mai putut rabdă : — Nu de alta — zicea ştergîndu-şi ochii — dar îi prea mmteL. unde s-o mai pomenit să-1 dai aşa de fraged printre străini... — Las', că are să fie bine, grăi părintele către Arghir, care mergea tăcut cu ochii în pămînt. Şi pînă acuma mai povestesc sătenii din Cuzăni de întîm-plarea asta. Duminica şi în sărbători, cu toţii privesc portretul pe care părintele Ilie 1-a pus chiar în pridvorul bisericii din sat, precum ca să se ştie de către tot norodul că omul care s-a ridicat de acolo, dintre ai lor, nu i-a uitat, că el a zugrăvit biserica dinnou, a refăcut şcoala şi a îngrădit frumos mormîntul părintelui Andrei, care-i pusese bucoavna pentru întîiaşi dată în mînă. Cu ştiinţa lui şi cu stăruinţa colonelului, Petrică izbuti să intre ca bursier în internatul liceului din Iaşi. Speriat şi zăpăcit de zgomotul şi învălmăşala lumii, cu greu s-a fasonat şi el în chipul şcolarilor din internat. Mai^ toţi erau băieţi săraci, veniţi de pe la ţară ca să-şi deschidă drumuri, să poată să răzbească în viaţa de vîrte-juri a lumii de oraş. Ce luptă cu programul şi orele de clasă, care treceau în chinuri pînă suna afară glasul răguşit al clopotului şcolii... De cîte ori nu-1 apucase plînsul şi dorul de acasă, cînd rămînea cu ochii pierduţi, cătînd pe geam în zarea fumurie spre culmile Galatei acoperite de vii şi de livezi. Şi cîte umilinţi nu trebuia să îndure, de cîte ori nu-şi simţise obrajii 120 îmbujoraţi de sînge. în certuri copilăreşti pentru un creion sau pentru o calamară, i s-aruncau din partea externilor vorbe răutăcioase : „Că-i venit de la oi, că-i tot ţăran, deşi stă tot la un loc cu băieţii de familie bună". Şi uneori plîngea de ciudă, seara, în dormitor, cu pătura pe cap, ca să nu-1 vadă nimeni. Tîrziu, cînd somnul îl biruia la urmă, visa visuri frumoase, văzîndu-se departe, pe malul Trotuşului, în satul lui, la munte. în toate duminicile ieşea în oraş. Cu ce grijă îşi curăţa hainele albastre şi nasturii cei auriţi... Mîndru, în uniforma şcolii, pleca întins acasă la colonelul, privindu-se în geamurile prăvăliilor pe stradă. Cît de tare îi bătea inima de cum intra pe uşă — îl înfiora tăcerea aceea rece din sala de intrare. Şi ce ^încordare în vorbă şi mişcări ; veşnic cu frica să nu facă vreo stîngăcie ; la masă mai cu seamă, duduia Măricel, fetiţa colonelului, un drăcuşor brunet, cu părul creţ şi prins în panglici roşii avea nişte ochi aşa de negri şi pătrunzători, că bietul Petrică, simţindu-se privit, trebuia să stea smirnă cu ochii în farfurie. Examenele îl răzbunau de suferinţa de peste an. Ţăranii bursieri ieşeau premiaţi mai în toate clasele liceului din Iaşi. Şi umilinţa, ce la început le plecase capul, cu încetul se prefăcea în mîndrie trufaşă sau ascunsă. Patimile se răscoleau de ambiţie în cei tari, cari aduceau în luptă putere de muncă şi voinţă. Cu cît vremea trecea şi Petre se deprindea cu^ viaţa şi cu lumea în care se îndrumase, cu atîta slăbeau legăturile de locul din care se dezrădăcinase. în cei dintîi ani îşi petrecuse vacanţele Ja ţară. Tot satul se minuna de dînsul, cît de cuminte şi învăţat era. „Domnul Petrică" îl numeau băieţii cu respect. Iar dascălul Arghir s-a închinat cînd 1-a văzut întîi ; mai nu-i venea să creadă că e Petrică al lui, aşa era de mîndru în haina lui albastră, cu şapca aplecată pe o parte, tăcut şi măsurat în toate. Cînd s-a făcut mai mare, vreo cîţiva ani de-a rîndul nici n-a mai dat prin sat ; găsise o preparaţie de unde putea să cîştige şi în timpul vacanţei de vară. 121 în cursul superior îl părăsi ambiţia cea şcolărească, cititul îi deschisese orizonturi noi şi largi. El, care ani de zile nu avusese altă ţintă decît să ajungă întîiul, acuma răsfoia cu silă caietele de şcoală, în timp ce sorbea cu lăcomie cărţile oprite, aduse pe ascuns şi ţinute pe sub saltele în dormitorul şcolii. în scurt timp, era deocheat de-a binelea, Direcţia îl trecuse de mult pe lista neagră, de cînd, într-o oră de latină, fusese prins citind pe ascuns o revistă urgisită. C-un fel de mîndrie şi înălţare de sine, Petre Corbu îşi primi pedeapsa care-i atrăgea pierderea bursei. Trebuia să se hrănească singur. Dar cît de tare era ! Un vis măreţ îi îmbăta simţirea în dorul lui de luptă, în focul tinereţii. Şi în viaţa-i de student sărac, în vălmăşeala crîncenă a luptei pentru trai, cunoscu mizeria, umilinţa, revolta şi descurajarea... De cîte ori nu a simţit că şovăieşte şi-i gata să cadă înge-nucheat, şi iarăşi s-a ridicat, încordîndu-şi puterile din nou. Tîrziu a răzbătut. Ajunsese la ţintă. Era asigurat, dar nu mai era acelaşi. începuse a se îngraşă de cînd se însurase. Mustăţile negre, care-i cădeau în jos, le întindea mereu pe obrajii rumeni şi înăspriţi de brici. Greoi, cu pălăria moale trasă r>e ochii din care se pierduse strălucirea cea vie de altădată, puţin plecat, păşea rar şi potolit, făcînd acelaşi drum în fiecare zi, de acasă pînă la şcoală. Judeca sănătos, dar prea vorbea puţin şi nu putea să lege prietenii mai strînse. După ce s-a stins şi dascălul Arghir, el n-a mai dat pe acolo. De satul lui s-a înstrăinat cu totul. De ce, nici el n-ar fi putut să spuie. Şi nici n-a căutat vreodată să-şi lămurească viaţa, legînd-o cu trecutul de unde a fost plecat. Neaşteptînd nimic în viaţa-i tihnită, monotonă, se mulţumea să-şi păstreze locul pe care-1 prinsese în trudă şi necazuri. Corect şi cumpătat, nu încerca a se înălţa mai sus, de teamă să nu cadă. De aceea se ferea să intre în angrenajul 122 roţilor politice, care l-ar fi putut ridica deodată sau strivi în învîrtitura lor nebună. Din focul ce pîlpîise odată, în vremea tinereţii, nu mai ştia nici el de-a mai rămas ceva sub stratul de cenuşă pe care-1 aşternuse nevoile şi vremea. Resortul sufletesc părea de mult tocit. Nu se tîra, dar nici nu încerca să zboare. în dimineaţa acelei zile răcoroase, de primăvară, Petre Corbu cutreirase de vreo două ori portul, oprindu-se la fiecare pas ca un om fără treabă. Era tocmai să se îndrepte spre oraş, cînd se opri iarăşi în loc ca să privească pe luciul apei în sus. Un caic turcesc aluneca la vale, încet şi lin, numai c-o pînză prinsă la unul din catarge. De departe se zărea o grămădire de oameni, vite şi căruţe, toate claie peste grămadă. Oameni nevoiaşi care se mutau cu tot sărăcăciosul lor avut. Caicul se apropia uşor de mal, ajutat de cele două lopeţi lungi, care se ridicau încet din apă şi se lăsau să cadă obosite într-o mişcare greoaie, cadenţată. Abia se lipi vasul de cheiul înalt de piatră, şi începu să se audă zgomot de strigăte şi ceartă. Petre Corbu se îndreptă într-acolo. Un gardist din port îl lămuri că sunt nişte veterani, cari vin de dincolo, că e ordin să nu-i lase să debarce şi că ei „se pun contra", cică nu vor să se întoarcă în Dobrogea. — Da' de unde sunt ? Unde vor să meargă ? — Cică sunt de prin ţinutul Bacăului, de la Cuzăni, trebuie să le dea pămînt, şi ei acu... Dar Petre Corbu n-a mai ascultat sfîrşitul, plecase în grabă spre caic, stăpînindu-şi bătăile grăbite ale inimii. ... Din Cuzăni !... şi un fior cald îi străbătea prin tot trupul... e satul lui... sunt oameni din satul lui, din Cuzăni... nu se poate să nu-i cunoască dacă sunt din Cuzăni, Dinspre caic, pe marginea cheiului, venea şchiopâtînd un ţăran bătrîn, şi în urma lui un soldat de grăniceri. De departe, dintr-o aruncătură de ochi 1-a recunoscut ■ 123 J „E bădiţa Sandu... desigur că-i bădiţa Sandu"... şi în minte îi năvăli cu o repegiune uimitoare, în clipe luminoase, o lume de imagini rămase de multă vreme în umbră. ... în trăsături din ce în ce mai clare îşi amintea de chipul unui român voinic şi mîndru, cu ochii negri, mari, sub sprîncenele stufoase, îmbinate... mustaţa căruntă şi răsucită în sus... purta căciulă brumărie dată înapoi pe ceafă... şi avea un piept lat de-i plesnea pieptarul cel de piele înflorit în cusuturi de arnici roşu... cu trei decoraţii prinse în şir în partea stîngă... Copiii se îndesau s-asculte cu gura căscată cînd se pornea a povesti minunile cu turcii... Valea largă a Trotuşului, dintre munţii albăstrii din zare, îi apărea ca printr-o pînză de fum auriu jucînd deasupra apei în razele de soare. Pe coasta înclinată pînă în prundiş şi, în lung, pînă la pod, se întindea tot satul răspîndit... şi prin verdeaţa livezilor de pruni, casele mici şi albe par nişte pietre căzute din cer la întîmplare... De cealaltă parte se ridicau fîneţele pe culme pînă sus... în fund, pe deal, sunt tîrlele de vite... se văd în zarea ştearsă bordeiele din Coman ca nişte paseri negre lăsate din zbor să se odihnească... în vale, biserica şi cei doi plopi tremurători la poartă... alături casa lor cu streaşină pînă în pămînt de joasă, pe care se ridicau la fugă cele două capre negre ale coanei preutesei... moara forfotind pe ascuns, băgată în sălciile gîrlei... şi în dosul morii căsuţa lui bădiţa Sandu, în capătul iezăturii... Dar cum a îmbătrînit săracul !... Drept în faţa lui se opri, ţinîndu-şi răsuflarea : — Bună ziua, bădiţă Sandu. Nu mă mai cunoşti ? Ţăranul se opri şi, scoţîndu-şi căciula din cap, căta cu mirare. — Poi... de unde să vă cunoaştem, boierule, că noi nu suntem de pe aici, venim de departe. — Nu eşti dumneata Sandu Clipea din Cuzăni ? — Ba aşa îmi zice. D-apoi matale de unde ştii ? — Nu-ţi mai aduci aminte de băietul lui Arghir dascălu. — Ira !... Nu-i fi Petruţă al lui Arghir, nepotul părintelui Ilie ?... Poi de unde, Doamne iartă-mă, să te mai cunosc, că erai numai atîtica de-o şchioapă cînd te-o luat colonelu să te dea la şcoală la oraş. Aşa-i... iote. taman obrazul lui Arghir, îi semeni, da' ceva mai smolit şi mai plin la obraz. Curat vorba aceea, că munte cu munte se întîlneşte, d-apoi om cu om. ■— Ei dar unde vă duceţi ? Ce căutaţi tocmai pe aici ? — Ia ! am dat de o poznă mare, nu vrea să ne dea voie să ne coborîm aici în România, cică să ne înturnăm înapoi în Dobrogea. O zis că ni dă pămînt, şi nu ni-o dat, acum nici înapoi nu ne lasă... da' noi nu mai vrem pămînt, că ne-am hrănit noi de pămîntu de-acolo, vrem să ne întoarcem înapoi în satul nostru. ■— Iaca vine şi domnul subcomisar, zise soldatul de grăniceri care se oprise mai deoparte ; dă, eu izicut ordinu, cică nici un veteran n-are voie să debarce. Dacă el a zice să-i las, îi las. Subcomisarul din port, un om înalt şi chipeş, cu o ţigară specială aşezată după ureche, venea agale citind o hîrtie desfăcută. — Bine, mă creştine, da' tu nu ştii româneşte ? Cînd îţi spun că aşa-i ordinul să vă trimitem înapoi ? •—■ Apoi de două săptămîni umblăm aşa pe drumuri... de cînd ne chinuim aşa ; ni-o murit şi vitele de foame, nu mai avem nici un leu de parale, ce-o să facem noi acolo, vremea de arătură o trecut, nu mai e chip de făcut ceva, vrem să ne întoarcem înapoi în satul nostru. Pe cînd bătrînul vorbea ţinîndu-şi căciula într-o mînă şi cătînd rugător în ochii subcomisarului, Petre Corbu simţea cum sîngele îi năvălea în obraz ; nu se mai putu stăpîni : — Da' bine, domnule, oamenii ăştia sunt urmăriţi ? Au furat ceva ? Nu sunt liberi ? Cum puteţi să-i opriţi aşa ? Domnul subcomisar, cu toate că fruntea i se încreţise de o undă de mînie, răspunse neted, păstrînd un surîs rece : — Cu toate că n-am onoarea să cunosc cu cine am de-a face, dar ca om cult, d-ta trebuie să înţelegi mai uşor decît un ţăran cum stă chestia. Mă rog, citiţi telegrama primăriei din Cuiusu. Iată ce zice în original : „Înapoiaţi cele trei familii de veterani pentru darea pămînt în cătunul nou Prinţul Nicolai. Iscălit: primarul comunei Cuiusu". 124 125 Mă rog, por face altfel decit zice ordinul ? adăugă omul legii, dînd din umeri şi băgînd tacticos hîrtia în buzunar. — Dar bine, domnule, telegrama asta e un ordin de urmărire ? Dacă oamenii nu vor să ia pămînt, o să le dea cu d-a sila ? Ei vor să se întoarcă înapoi în satul lor. Mă rog, unde-i d. comisar al portului, sa vedem ce zice dumnealui ? — Nu poate să zică decît ce-am zis şi eu ; dar n-aveţi decît să-1 aşteptaţi pe dumnealui. — Mare năcaz, măi frate, în ce poznă am intrat... unde s-o mai pomenit una ca asta, să nu te lase nici la casa ta, parcă am făcut moarte de om. Şi moşneagul blajin şi umilit, care se jăluia cu atîta deznădejde, izbucni deodată în furie aprinsă, smucindu-şi căciula din cap şi bufnind-o de pămînt : — Dar nu mă las nici mort !... că numai sufletul meu ştie cît am pătimit, de cînd umblăm ca şi cîinii hoinari pe drumuri ! şi în ochii bătrînului scăpărau scîntei de încruntare, îşi clătina capul pletos, trecîndu-şi cu ciudă degetele noduroase prin viţele părului încîlcit. — Dar linişteşte-te, bre omule, nu înţelegi că nu poate să vă oprească ? încercă să-1 potolească Petre Corbu. O să-i vorbesc comisarului, şi dacă n-o vrea, mergem la prefectură, nu se poate să nu vă dea drumul. Bădiţa Sandu, tăcut, îşi ridică de jos căciula înălbită de praful de pe drum şi, potolit, ştergînd-o cu mîneca sumanului, oftă adînc şi zise într-un tîrziu : — Amu, toată nădejdea la dumneatale ni-o mai rămas... zău, ţ-ăi face o pomană mare cu noi. — Ia să mai stăm jos pe sacii iştia, pînă o veni comisarul, să nu-1 scăpăm, nu faci o ţigară, bădiţă ? Şi Petre îi întinse tabacherea. Moşul o luă cu grijă şi, aşezînd-o pe genunchi, îşi răsuci o ţigară groasa. — De cînd s-o scumpit hîrtia, fumăm şi noi cu cea de gazetă ori cu pănuşi de popuşoi uscat. Apoi tăcură amîndoi. Bădiţa Sandu, care-şi lăsase căciula în jos, pe ochi, căta ţintă în pămînt şi trăgea cîte un fum de ţigară, rar, adînc, pînă în fundul pieptului. Petre Corbu, privind cu coada ochiului la sumanul rupt şi plin de noroi uscat, nu ştia cum să înceapă vorba, o sfială 126 copilărească îl amuţise ; şi cum ar fi voit sa ştie totul... să afle toate cîte s-au întîmplat pe acolo de atîta vreme în urmă ! O clipă îi fulgeră prin minte un gînd chinuitor de frică şi mustrare. Se ridica în picioare şi azvîrlind ţigara pe sfîrşite, îşi aprinse alta, trăgînd fumul repede, nervos. — Bădiţă — începu el încet — da' pentru ce aţi plecat din sat, cum v-aţi hotărît să părăsiţi casele, s-o luaţi aşa în lume ? — He !... poi ziceam noi că tot de-o moarte era să murim... ori în satul nostru, ori aiurea, răspunse moşul silit, cătînd tot în pămînt Şi iar tăcu. Cum sta în picioare, în faţa lui, aşteptînd neliniştit, Petre Corbu simţi că i se taie genunchii, şi, biruit, se lăsă jos, moale, şovăitor, un dor neînţeles îi apăsa inima. Şi ca să scape de nodul care-1 îneca în gît, cu ochii aproape în lacrămi, el începu oftînd : — Tare mi-i dor şi mie de Cuzăni... dar n-am putut scăpa cu slujba asta a şcolii... — Apoi tot n-ai gătit cartea ? — Ba da, acuma învăţ pe alţii. —■ A, se cheamă adicălea că eşti de iştia, profesor, cum îi la oraş. Da, nu pot zice alta, dar îi bună şi cartea. Dacă apuci s-o prinzi, scapi de necazuri şi de muncă. Iaca n-a fost tot aşa cu băietul Tuduroaii şi cu cel al lui Măgură, că nu i-am mai văzut de cînd au plecat la tîrg. într-un tîrziu, după ce şi-a răsucit încă o ţigară, s-a hotărît bădiţa Sandu să-şi descarce focul care-1 ardea la inimă. — Nu mai este chip de trai ; s-o înmulţit lumea, domnule, n-ajunge pâmîntu şi pace. Poi dacă numai eu se cheamă că am avut şepte copii, patru fete şi trei băieţi. S-o îmbucă-tăţit pămîntu, toţi se vaită de pămînt, nu-i şi nu-i, ce să-i faci !... Mă rog, sunt cincisprezece ani de cînd ne judecăm obştea satului cu boieru aista nou, care a venit după Muru-zeşti. Ştii cum îi chestia ? — Da... îmi aduc aminte ceva... de un proces lung care ţine de mult, îngînă Petre cam ruşinat, cu jumătate de glas. — Aşa-i, că bine zici, poi de unde să-ţi aduci aminte, c-ai plecat de mititel la oraş... Mă rog, din bătrîni, cică, Muruzi, cînd o întemeiat satul, o adus oameni, c-avea nevoie 127 să-i lucreze moşia, şi li-o dat loc de casă şi pămînt de lucru — mă rog, cum li-o fost tocmala — că sunt şi hrisoave bune la avucaţi... Dacă o murit Muruzi şi-o venit ista nou, el n-o vrut nici în ruptu capului să se înţeleagă cu oamenii, cică el nu le ie de bune toate cum au fost în vechime... „Ci, am cumpărat moşia cu totul, n-aveţi drept la loc de casă, şi pămîntul trebuie plătit, că şi vatra satului e făcută tot pe moşia boierească...". Şi iaca aşa s-o deschis procesul, care ne poartă pe drumuri de-atîţia ani. O cumpărat pe primarele şi pe notar, care acuma sunt de-ai lor, şi ţine-te la amînări şi avucaţi, mă^rog, cum 'i treaba judecăţilor. Copiii noştri, ori nepoţii dacă or trăi să vadă sfîrşitul. Dacă am văzut că nu mai este chip de trai, că nu mai poţi să ţii nici un cap de vită în imaş, că ne lua din an în an mai mult, zic hai să mă înscriu şi eu, că se zvonise prin sat de darea pămîntului la veterani în Dobrogea. M-am înţăles cu alde Miron Costea, Florea şi Păun, că unde ni-a da, acolo ni-om duce. Astă-iarnă facem chip de vreo cîteva parale şi mergem la Constanţa, la ziua hotărîtă. Lume peste lume, din toate colţurile ţării venise veterani ca să se înscrie acolo. Căscam şi noi ochii la mare, că n-o mai văzusem. Ba unii cîrteau, că iacă unde ne dă statul locuri, la marginea pămîntului, că de acolo începe apa. La canţelaria Domeniilor statului ni-o dat peticu ista de hîrtie cu pecetea şi cu număru : „La primăvară, moşule, să vii să-ţi iei pămîntul în primire la Cuiusu". M-am întors frumuşel acasă şi-am început a mă pregăti de strămutare. Am vîndut ce-am putut, să-mi închipuiesc ceva parale, ca pentru o treabă ca asta. Cum s-o desprimăvărat, ne-am şi încărcat cu toţii ; eram trei case din Cuzăni, cari am plecat odată cu toţi, copchil, căţăl şi purcel, mă rog, ca pe vremea bejăniei. Femeile, cum li-i năravu, să boceau de parcă mergeam la groapă. De la subprefectură ni-o venit bilet de drum, şi-o săptămînă ne-am hodorogit cu capu de pereţii vagonului, că erau de istea de marfă. După ce-am trecut Dunărea, am luat-o pe jos cu carele din sat în sat, ca şatrele de ţigani. După patru zile am ajuns la Cuiusu. Cătam noi în drum la pămînturi : ori pre uscate, ori smîrcuri şi bălţi ; ne gândeam cu jînd la mîndreţa care o lăsasem noi în urmă, la Cuzănii noştri. Primarul din Cuiusu, după ce ni caută în condică după bilet, cică nu sunteţi înscrişi aici, îţi 128 C 3 - ,_ c 2. o- e ~ o» =• —4, ^ (B 3 <» S£. C.OMiTETUl. DE DIRECŢICNB At. HKV IST ivi MAIUTJMK Căpîtau eotoftudor: BUSTAŢIU 8EBASTIAS Oâpitatx: DKMETaXADE PETRE Xngfn«r clas» II: lONESCtf G3EOEGHE Secretar: Sub-Locât. SOTTEZ SUMARUL: TiOtk'a Jia^aii Ptinsifii* <*aW*r« 9< So*!' - - «««lurt*»'* HW dt U Tu*!* - - v . . • • :.....Cap».» «ţm «âei ... - ' •■• ;.> • • - • * **■»• ■ WliiWiuJ p« yuniro ,. .. < - ■ <' •; - • - •.*-*<•«'' • . ffl«rttf»ti«h*:-!* 1*01*»* •*»**» du *tf*t»*8 • n. . ^; ■? -.^ . :'V„t*»***** : . ....... 3t*mt ««lefof ««Hat* f»*fMMB Is.tuni li Coperta si sumarul unuia din primele numere ale Revistei maritime, printre ai cârei fondatori se numâra şi sublocotenentul Eugeniu Botez, fiind în ocelaşi timp şi secretarul comitetului de redacţie, Datorii Uitate Fragment. Ut! uenal d**titiftw* v* U im ** i* , *** • !n' !* »** (trama & xixii f», i t*** afU ton» i» î'^ m f«+* „* ^ ffl sm»U' 'i <. tyl La cpatu s *~< Di j i ti tîui ' *rure«. ihT'^-t panurmui a j-■<■ ' ii> i >-i \ *> t \ ,,, *t* itî î aibisiit* 'ti ~ i t ♦ ^ i \x t* iun j*p, a tSiiî f * s'»! ! 1 h i'< , , n t~ Ut i n i_rmt î un ^«r. < , - * l "i ti* - ni j ir Din âl doilea jurnal de bord. lijtîiniri in Archipeiay. întorc*, am din Kgipet. Vtmul <\e Nord ne era împotrivă ; mueu, ei; w-<-a nici nouri negri nu se franimtau pe ci:r. Era un fel de ptnzâ ainâ-vmâtă, a^a de deasa şt uniformă, incit razele soareiui nu izbuteau s'o străbată, s-'o silve, sa poaU însufleţi natura imită şi trista. O perdea groasa de nepătruns se lisase anume parca sa închidă vederii tttnelt boiţii cereşti. Eram iiber In timpui zilti — im» venea rinduî serviciului de tptart deta miezul nopţii pâna ia răsăriml soar* lui — ţi căutam mi fobsesc cit mat bir»; de orele de repao*. Lungit pe punte, cu faţs în sus, ţineam cartea fn dreptul ochilor, snrtjiniadu-ma in coate după cbtin/iriie vasului. C»eam isprăvile piraţilor din Archipetasţ, descrise de Ioan Ghica în Scriiorilg sale, de pe cUid era guvernator al insniei Sairms, Ce timpurii.. Piin locurile unde noi pluteam, eu atiţea ani mai Irmsinte, bastimentele franceze şi ergleze djn escaiira Levantului (şi plimbau, l-gjnindu-ş:, spinzuraţi de catarjff, pj* ra^Ji Greci, prinţi ca să tngrozeaseâ populaţia insulelor, c.*rc hrănea numai din piraterie, p*± vremea act-sa. Sînt numai vre-o wipte*eci de ani de-alunei- Cu ce vor mai fi traînd oare acestt insulari s.iraci, cti care natura a fost aşade vîtrigă şi strâme^ii lor atît de lacomi, că, despoind munţii şi sâcătmnfî pflmintui, rt'a mai râmas urmaşilor de azi dedt Ri^te blocuri uriaşe de piatră, căzute parca tiin cer, ia inîimpU-re, In albastrul străveziu al mării Egee. ,Se vede un vapor la trei quartun babord* —răsuna prelung, de sus, din gabie, vocea marinarului de veghe- Mă ridic, să pot vedea In 2are. De jos, de pe punte, nu văd decît odiră de fum cenuşiu, care se răsfira la orizont. Tîrziu apare un punct negru, care creşte ta larg din ee în ce mai mare. Da pe puntea noastră toate privirile it urmăreau mişcarea. Era un vapor mare, care se îndrepta chiar spre noi. Se vedea fcine, dar nu-i puteam cunoaşte naţionalitatea, căci nu avea ridicat la pupe pavilionul naţional. —- Cred rl e un vas englez—zise un ofiţer, care îşi potrivea luneta. ' începutul a două scrieri tipărite în Viaţa româneasca (1908, 1909) : Datorii uitate (cu menţiunea „fragment") şi întîlniri în Arhipelag (din Al doilea .Jurnal de bord"). ■gaţîei şi Porturilor câ a luat în primire funcţia de comisar maritim la Sulina (Arhivele Statului Galaţi). I A sArma*?v'l dioxis POEMA SCENICĂ ÎN CINCI TABLOVRi DE JEAN BART, CONST. CALMVSKI ŞI GEORGE ORLEANV, ALCÂTVITA DIN N V VELA LVI MIHAIL ,EM1MESCV ATEUERELE GRAFICE SOCEC & Cm». S. A. BVCVREŞTt HDCCCC1X' Fn fruntea unor acţiuni de cinstire a memoriei lui Eminescu -coautor la poema scenică Sărmanul Dionis (jucată la Galaţi şi tipărita in 1909); printre membrii comitetului gălătean din iniţiativa căruia s-a executat, în 1911, primul bust ridicat lui Eminescu. fi la altă comună, poate la Udeni. N-am mai văzut bine înaintea ochilor, cînd am auzit o vorbă ca asta. „Apoi, amu — zic — ce-i de făcut?" C-o fi, c-o drege... hai cu toţii la Udeni. Cînd colo nici habar n-avea de noi. La cine să cei, la cine să te plîngi, cine să te asculte ? Acolo în comună găsim aşezaţi alţi veterani, tot de prin ţinutu Bacăului. Venise mai dinainte şi sfîrşise arătura. Ne tocmim cu ei, să le muncim pînă s-o hotărî şi cu noi într-un chip. Da', primarele, cînd aude asta, nu şi nu, că lui nu-i trebuie oameni străini în comună, şi ne scoate cu jandarmii din sat. Dacă am văzut ş-am văzut — zic — hai acasă înapoi. Da' pe unde şi cum ? Mă rog, ce să-ţi mai spun cîte-am pătimit ? Şepte zile pe drumuri desfundate, de intra roata pînă în butuc ; vitele moarte de foame, de-ţi era mai mare jelea. Doi căişori i-am vîndut să mai închipuim ceva parale. Un juncan mi-o pierit, ba într-un loc nişte pădurari ni-o închis şi vitele pentru amendă, cică de ce le-am dat să pască în pădurea statului ? Cînd am văzut şi asta, cumătru Florea unde-o pus mîna pe-o furcă, şi cît pe ce să facă moarte de om. De la Ostrov am luat cai cu ista, i-am dat şese lei de parale turcului, şi ni-o trecut Dunărea pe partea asta. Gardistul din port veni să spuie că a sosit domnul comisar. Victor Iliaş, un tînăr zvelt cu înfăţişarea blîndă, era licenţiat în Drept şi intrat în poliţie după legea nouă. îl cunoştea din vedere pe Corbu, îi zîmbi radios, fericit că putea servi pe unul din intelectualii oraşului, printre care şi cl se număra. — Cu ce vă putem servi, d-le Corbu ? — Sunt nişte veterani care vor să se întoarcă în satul lor, şi nu-i lasă să debarce. în cîteva cuvinte Petre îi lămuri lucrul. Comisarul părea foarte încurcat, deşi asculta cu multă bunăvoinţă şi nedumerire. — După cum vedeţi, oamenii nu sunt urmăriţi, nu-i motiv să nu-i lăsaţi liberi, cred că primarul din Cuiusu o fi făcut vreo greşală ; în urmă venind vreun inspector, s-a lămurit lucrul şi a dat telegrama asta, termină Petre Corbu, înfier-bîntat şi convingător. — E foarte probabil : serviciul Domeniilor din Dobro-g5a. e^5 curînd înfiinţat şi numai boclucuri ne face... Bine, să-i lăsăm, dar cum se întorc oamenii ăştia în satul lor ? Moşule, aveţi parale de drum ? — Poi de unde, că ce bruma de parale am avut, le-am cheltuit pe drum, să tot avem vreo opt lei de parale cu toţii. Ei poftim ! zise enervat d. comisar ca în faţa unei noi piedici. —■ Şi cîţi sunteţi ? —_ Poi om fi toţi vreo optsprezece şi mai avem şi trei minori. — Cum, ce fel de minori ? — Adecăle să cheamă, să iertaţi, că sug încă la ţîţă. D. comisar începu să rîdă. — Vra să zică douăzeci şi unu de suflete ? E vorba ce-i de făcut cu ăştia ? E o chestie dificilă. —^ Dacă îţi binevoi dumneavoastră, să trăiţi d-le comisar, să vă faceţi o pomană să ne scriţi un bilet de drum cu trenu, şi moşul căta cu ochii întrebători să vadă efectul vorbelor sale. ■— De unde să am eu bilete de tren ? Are să fie imposibil de căpătat, nu cred nici prefectura să aibă. Dar încercaţi d-voastră, d-le Corbu. Domnul prefect e un om modern, democrat, şi e foarte gentil, termină d. comisar, ridi-cîndu-se de la birou pentru a da ordin să se permită debarcarea veteranilor din caic. — Dar unde dorm ? Ce mănîncă oamenii ăştia ? se întrebă încurcat, neştiind ce să facă mai întîi. — Domnule Ionescu, se adresă el către magazionerul staţiei din port, care răsfoia un registru, nu s-ar putea să-i lăsaţi în magazia cea mare de cereale ? — Aş ! unde se pomeneşte... atîta golănime... se face foc domnul şef cînd o vedea una ca asta. — Dar în vagoanele astea de marfă, numai pînă s-o hotărî cu dînşii ? ~ — Poi vagoanele fac manevră în staţie toată ziulica. Zău nu-i chip. — Atunci hai la prefectură. 130 Departe, tocmai Iîngă debarcader, rezemată de fundul magaziilor de cereale, se afla cafeneaua lui Osman. O lădiţă de lemn văpsită în roşu, cu o semilună albă pe capac, cîteva scăunele şchioape, înalte numai de patru degete de la pămînt, şi, afară, sub cerul liber, un samovar de tinichea în care clocotea toată ziua apă limpede de Dunăre, pentru fiertul cafelelor — asta era toată zestrea cafenelei din port. Osman, un turc bătrîn, cu barba deasă şi albă ca fuiorul de lină, veşnic în genunchi în faţa samovarului, tăcut şi grav, îşi făcea serviciul cu sfinţenia unui patriah în faţa altarului. Aci aşteptau călătorii sosirea şi plecarea vaporaşului local, şi tot aci era locul de întîlnire al funcţionarilor din port. Cafeaua era ieftină : cinci bani ceaşca şi zece filigeanul ; serviciul foarte cinstit, dar cam agale ; cît despre curăţenie, Osman reuşise a face pe toţi muşteriii să creadă că iese cafeaua tare şi gustoasă dacă nu spală ibricele. Ca şi la cafenelele din Stambul, ibricele lui Osman aveau prinsă un fel de coajă groasă de cafea împietrită. Colţul acesta din port era minunat : anume parcă ales ca loc de adunare pentru autorităţile portului,_ mai cu seamă în toiul verii, cînd arşiţa soarelui dogorea birourile aşa de tare, că bieţii funcţionari se întindeau alene, moleşiţi, pe scaunele care-i frigeau. Atuncea cînd simţeau că nu mai pot lupta în faţa condicilor prăfuite şi-s gata să cadă biruiţi de somn şi de căldură, căci braţele moi ca ceara nu mai puteau purta condeiele grele ca plumbul, atunci ieşea unul cîte unul să mai răsufle aer curat, pe malul apei. Şi aci se întîlneau cu toţii la umbră, cu batistele înfăşurate în locul gulerelor scrobite, bucurîndu-se de adăpostul acesta binecuvîntat. Din sus,_ de pe Dunăre, mai întotdeauna bătea un vînt uşor în adieri dulci şi răcoroase, mîngîind frunţile asudate ale celor veniţi acolo ca să-şi uite amarul muncii în cîteva momente de linişte şi de odihnă. E foarte drept că în fiecare zi momentele acestea se prelungeau cam mult, dar vremea se scurgea uşor, pe nesimţite, în palavre, discuţii şi taifas, pe cînd se tratau reciproc cu gingirlii dulci, sau cu limonade gazoase ţinute de Osman la gheaţă. Din colţul acesta se desfăşura întreaga viaţă şi mişcare a portului. Era totul sub ochii lor : sosirea vaporului, inspecţia 131 1. şefilor. Orice întîmplare neprevăzută îi găsea în picioare Ia posturi, gata întotdeauna. Şi pentru ca nu cumva serviciul să sufere prin asta, mulţi îşi aduceau registrele acolo, aşa că toţi erau cu ochii şi cu gîndul mereu la datoria serviciului. Aci, în fiecare dimineaţă, în jurul samovarului lui Osman, se punea la cale soarta întregii stări politice şi economice a oraşului, a porturilor, a ţării şi, am putea zice, chiar a mai multor ţări din Europa, căci Trandafir Ionescu, agentul vamal, în fiecare zi citea Universul cu glas tare : şi ceasuri întregi se comentau de cătră toţi cei adunaţi fiece informaţie şi telegramă^ din ţară şi din străinătate. Iar cel puţin o dată pe săp-tămînă, se discuta chiar şi asupra celorlalte continente vechi şi noi, căci d. Cristea, secretarul căpităniei portului, era un vechi şi pasionat cititor al Ziarului călătoriilor. Din descripţia Tibetului sau povestirea strangulatorilor din Bengal, el potrivea totdeauna cîte ceva pentru a-şi îmbogăţi istorisirea voiajurilor sale în Orient, întreprinse pe cînd era sergent major în marina militară. Dar tot aci în faţa lui Osman, care părea mut şi surd la tot ce se întîmpla în jurul samovarului său, se fierbeau patimi omeneşti, ambiţie, invidie, ură şi interese ; aci se urzeau intrigile şi răzbunările partidelor care se formau în port — păcatele omenirii pururea vor încolţi în orice petic de pămînt, pe care se va hrăni o populaţie mai mare decît doi oameni. Cea din urmă şi cea mai puternică coaliţie era alcătuită din toate autorităţile portului. Ura şi vechile lupte dintre partide se uitaseră, şi toţi îşi daseră mîna pentru a lupta cu puteri unite împotriva duşmanului comun, care nu era altul decît noul comisar din port, „acel înfumurat care făcea pe grozavul, mergînd cu nasul pe sus, ca un ministru". Petre Corbu înainte de a se hotărî să plece la prefectură, ca să ceară biletele de drum pentru veterani, se îndreptă spre cafeneaua lui Osman. De mai multe ori văzuse adunaţi acolo funcţionarii din port. De departe se zărea un grup strîns în jurul samovarului ; ca de obicei, se ceteau jurnalele de dimineaţă. După formele şi culorile şepcilor, Corbu căuta să-şi dea seama de autorităţile care se găseau strînse împreună. 132 Cel dintîi pe care 1-a cunoscut, după şapca lui roşie, a fost şeful haltei din port ; unul cu o şapcă neagră de marină, cu un şnur auriu, era secretarul căpităniei portului ; altul, cu o şapcă mai înaltă cu şnur de argint, era agentul Navigaţiei Fluviale Române (N.F.R.) ; agentul vamal avea o şapcă mică lustruită şi o bandă verde ; pe alţi doi, cu bande albăstrii la şepci, nu i-a putut cunoaşte decît de aproape cînd jl văzut la unul S.H., picherul Serviciului Hidraulic, şi la celălalt, doi peşti brodaţi cu fir de aur — era revizorul de la pescărie. — Bună ziua, domnilor ! şi Corbu se îndreptă către funcţionarul căilor ferate. — Mă rog, ce doreşte domnul ? După ce îi lămuri împrejurarea cu veteranii, Corbu termină întrebînd dacă nu s-ar putea ca nenorociţii aceştia să fie transportaţi cu trenul fără plată, căci, după cîte ştie, sunt chiar ordine la calea ferată pentru a înlesni transportul veteranilor. — A !... vă înşelaţi, domnule. Direcţia a dat bilete de favoare numai din ţară în Dobrogea, iar nicidecum viceversa >i un zîmbet de uşoară ironie alunecă pe buzele amploiatului cheferist. — Ei bine, dar în cazul ăsta ce-i de făcut ? — Treaba Direcţiei ; dacă o vrea să le dea bilete, n-are decît să le dea ; ştiu că n-o să le dau eu din punga mea. Dar vă pot asigura că nici Direcţia n-o să le dea, căci e sătulă pînă în gît de buclucurile şi încurcătura ce s-a făcut pe linie cu vagoanele de marfă, tocmai acum cînd ţipă gazetele că-i lipsă de vagoane. — Pînă s-o lămuri lucrurile, nu se poate să-i lăsaţi să doarmă aci în magazie ? — Apoi asta nu-i magazia noastră, e a Serviciului Hidraulic, şi arătă cu mîna cătră picherul din port. De la locurile lor, de pe scăunaşele joase, aşezate în cerc, funcţionarii portului căutau pe furiş spre Corbu, măsurîn-du-1 pentru a vedea cu cine au de-a face. — Magazia e construită de noi, dar am dat-o mjsploa-tare la Navigaţia Fluvială, zise picherul, arătînd cătră agentul Navigaţiei. 133 li — Cum vâ închipuiţi una ca asta, sa băgăm atîţia oameni străini în magazie ? Avem colete, marfă de mii de lei, răspundere mare, domnule ! Nu vedeţi că nu putem lipsi nici un minut de la biurou ? termină agentul, care se şi sculă gata să plece. — Ei bine, dar puteţi lăsa oamenii ăştia sub cerul liber ? Au copii mici, şi noaptea e rece, timpul mereu ploios. Cum o să stea afară pe cheu ? — Apoi noi, căpitănia portului nu le permitem staţionarea nici pe cheu. Nu admit să-mi încurce rnie operaţiile din port, zise liniştit, dar hotărît, secretarul căpităniei. — Bine, dar le-a permis debarcarea domnul comisar al portului. Secretarul se schimbă deodată la faţă ; furios, se sculă în picioare de pe scăunaşul lui din colţ. Toţi ceilalţi funcţionari îl imitară. Corbu, fără să ştie, pusese degetul pe rană. — Nu are drept d. comisar ca să dea permisii de astea. He !... ce crede dumnealui că c suveran în port ? Dacă-i pe asta, apoi noi facem poliţia aci în raza portului, dumnealui are numai controlul pasagerilor şi nimic mai mult. Articolul 103 din Legea porturilor nu permite depunerea pe cheu a mărfurilor de orice natură mai mult de 24 de ore. Dacă merge treaba pe ambiţie, să vedem care-i mai tare — şi d. secretar, roş de ambiţie, îşi azvîrli cît colo ţigara stinsă şi începu a se plimba turburat. Pc cînd îşi îndesa pumnii în fundul buzunarelor, fruntea i se încreţea în căutarea mijloacelor tactice pentru un nou plan de luptă. Agentul Navigaţiei se amestecă din nou în vorbă : — Legea nu-i dă drept comisarului decît sa puie viza paşapoartelor ; atîta are el în port, alta nu. Credeţi că poate el să facă aşa favoruri după chef, mai cu seamă că ţăranii ăştia sunt foarte îndărătnici... Mă rog, de ce au venit pe Dunăre în caicul turcului şi n-au luat vaporaşul statului r Corbu începu a se nelinişti. — Dar bine, domnule, nu-i vezi în ce hal sunt săracii, că n-au nici cu ce să-şi cumpere pîine. — Ele !... dumneata parcă îi cunoşti ? Aşa se milogesc ei. Da' turcului n-a trebuit să-i plătească ? Aşa sunt nărăviţi ; ori merg pe gratis, ori plătesc la barcagii greci şi turci. Dai un ban, doi, mai mult, dar ştii că mergi încaltea cu vapor 134 românesc... adică de ce să nu cîştige statul Degeaba a făcut statul vapoare ? Dar zi mai bine că aşa e românul al dracului, domnule, că banul lui, mult, puţin cît are, îl dă tot străinului, care se îmbogăţeşte în ţara românească. Şi statul, săracul, se înglodează în datorii în străinătate. Agentul vamal, care stase mai deoparte bîndu-şi cafeaua în linişte, se apropie vorbind politicos, dar rece : •— Pardon, domnule. Scuzaţi, dar aceşti oameni, la care d. comisar, cu de la sine putere, le-a permis să debarce, nu şi-au făcut nici formalităţile vamale. — Cum, ce fel de formalităţi, cînd vin din Dobrogea ? Acolo nu-i tot ţara românească ? — A !..'. scuzaţi, vă rog, domnule, dar avem legea înainte de toate. Aşa cere datoria, că dacă vine pe Dunăre, ori cu ce ar fi, marfă sau bagaje, din Dobrogea, trebuie să-şi facă permisul de debarcare şi să plătească taxa ; mă rog, toate formalităţile după cum zice legea. Care va să zică, eu, vama, cum vrei d-ta să ştiu, cum şi ce fel vin oamenii ăştia şi ce aduc cu ei ? Şi statul pentru asta se cheamă că ne plăteşte, ca să facem un control cît se poate de sever. Corbu, care simţea că nu se mai poate stăpîni, îi răspunse răstit : — Mă rog, cît trebuie să plătească ? D-ta n-ai decît să faci formalităţile, taxe, amende... ce vrei, şi spune cît face peste tot ; plătesc eu, acum chiar, numai să lăsaţi oamenii în pace. Agentul vamal, supărat, dar încă stăpîn pe sine, smucind creionul albastru de după ureche şi un registru din lădiţa-cafenea a lui Osman, mîndru şi sigur, cu sprîncenele puţin încruntate, îl privi drept în faţă şi îi puse întrebarea într-un chip poruncitor : — Cum vă numiţi, şi ce profesiune aveţi d-voastra ? — Petre Corbu, profesor. — A !... sunteţi de la liceu ? şi într-o clipă sprîncenele agentului vamal se descreţiră, iar faţa i se lumină de un zîmbet binevoitor. Uşor, aşeză iar creionul la locul său după ureche, şi pe cînd întorcea registrul şi pe-o parte şi pe alta fără a-i găsi loc, se încercă într-un chip dulce să lege iarăşi vorba. 135 — Vrea să zică d-voastră sunteţi d. Corbu de la liceu... îmi pare bine, iacă n-am avut onoare pînă acuma... am şi eu un băiat acolo, pe Tică, îi într-a doua gimnazială... Tică Io-nescu, unul scurticel, aşa negricios... cică la franţuzeşte merge mai greu, dar e tare silitor altfel... dă, ce să zic ?... mă-sa ţinea să-1 dea la meserii, dar eu zic, oi face ce-oi face, să ştiu că rup din bucăţica de la gură, dar tot îl dau la liceu, că dacă are băiatul talent la carte, de ce să-1 las ! Şi d. Trandafir Ionescu, surîzător, se aplecă aşezînd două scăunaşe mai deoparte. Scuzaţi, vă rog, îmi faceţi onoarea să gustaţi o cafea neagră ; e mare meşter turcul ăsta. Efendi, două filigeane cu caimac... n-aveţi idee ce tare e ăsta în cafele turceşti. Corbu, neştiind cum să scape mai eurînd, băgă mîna în buzunar şi zise scurt : — Cît spuneaţi că trebuie să plătesc pentru formalităţi ? — A !... nu-i nevoie, ca ce să mai plătiţi dumneavoastră ?.. Unde se poate, facem şi noi cîte un mic favor personal... — Mă rog, eu n-am nevoie să-mi faceţi nici un favor. — Scuzaţi, vă rog, nu este nevoie să plătiţi... ce-are de-a face ?... Dacă dv. veniţi şi ne declaraţi în persoană că-i cunoaşteţi pe oamenii ăştia, cum şi de unde vin, asta ne este prea de ajuns. Şi după plecarea lui Petre Corbu la prefectură, încă vreo două ore autorităţile din port au mai rămas acolo ca să discute cazul şi să ia măsurile cuvenite faţă de noua mişelie făcută de co-misaml portului. Abia ajunse Corbu în dreptul vămii, cînd îi sosi din urmă bădiţa Sandu, care venise fugînd într-un suflet. -— Amu, de alt bucluc am dat... cică să nu ne urnim de acolo pînă ce n-a veni la inspecţie... ista, doftorul de vaci? — Cum ? de ce ? nu v-a spus ? — Poi de unde să spuie, dar îmi dau şi cu cu ideea că poate o fi boală în Dobrogea, şi de aceea nu lasă să treacă dincoace nici o vită neinspectată. Şi Corbu, care se oprise în loc, după ce se uită la ceas, îi zise hotărîr : — Lasă-i aşa, cu ăştia nu mai sfîrşim. Hai. bădiţă şi d-ta la prefectură. Pe drum, tăcut, cu ochii în jos, mergea din ce în ce mai iute, parcă anume să nu dea pas minţii nimic să mai gîn- 136 dească. Avea un fel de teamă de o judecată chinuitoare, căci o simţea cum se încheagă din zbuciumul de gînduri ce i se încrucişau prin minte. Fără a-şi da seamă, mărea paşii din ce în ce mai tare, şi uneori se întorcea către bătrînul ce nu mergea alături de el şi se ţinea tot la un pas în urmă. — Hai mai iute, bădiţă, că-i tîrziu. — Haide, hai, că doar merg eu într-o nădejde. Cînd au ajuns în poarta prefecturii, bădiţa Sandu întrebă îngrijat : —■ Oare ne-a da ? ha... ce zici ? — Sigur ca trebuie să vă dea. — Da' oare de ce n-o vrut ceia din port să ne deie ? Nădejdea de-amu îi la prefectu, că să cheamă că tot el îi mai mare. Iştia din poliţie sunt mai cînoşi, că cel care-i boier adevărat îi mai bun la inimă. Pe sala întunecoasă şi goală, un uşier îi ajunse din urmă. — He !... încotro ai luat-o aşa repede, moşule ? — E cu mine, căutăm pe d. prefect, îi răspunse Corbu, oprindu-sc în dreptul unei uşi. — D. prefect nu-i aici, dar puteţi vorbi cu d. director al prefecturii. Daţi-mi cartea d-voastră, că aşa-i ordinul... altfel vine şi prostime multă. Pe cînd Corbu îşi căuta prin buzunare o carte de vizită, bădiţa Sandu, care-şi pusese căciula jos Iîngă uşă, scotocind prin sîn, îşi scoase o legăturică în care avea învelite în cîrpe cele trei decoraţii şi un vraf de petece de hîrtie îngălbenite. — Iaca, poate să facă trebuinţă şi aiestea. — Nu-i nevoie ; aşteaptă-mă aici ! şi Petre Corbu intră în biroul directorului. — A !... Salutare onorabile, cu ce ocazie pe la noi ? îi strigă Stelică Hîncu de după o movilă de dosare. în redingota lui ce strălucea de lustruită, omul acesta uscăţiv avea o figură ciudată, cu ochi mici şi verzi, care-i jucau în cap prin sticlele ochelarilor, cu nişte fire de mustăţi roşii, ţăpoase şi rare, parcă mîncate de molii, era una din acele fiinţe a căror vîrstă nu poţi s-o ghiceşti. — îl căutăm pe d. prefect, am să-i fac o rugăminte. 137 — E dus la Bucureşti, dar vine cu trenul de amiază, că avem deseară balul funcţionarilor. Apropo, bine că te-am prins. Ne faci onoarea ? şi directorul îi întinse un bilet de bal. Corbu voi să se opuie murmurînd ceva nelegat şi fără hotărîre, — Nu... nu cred, n-o să pot veni... — Ei, ce-i cu aia, cine te obligă să vii, n-are a face... ştii, e chestia de o faptă caritabilă, e pentru mărirea fondului filantropic al Societăţii. Dar nu mi-ai spus afacerea cu rugămintea. Ce dracu, doar putem şi noi ceva în prefectura asta, şi directorul iar începu numărătoarea teancului de bilete roşii. — Au venit în port nişte veterani din Dobrogea şi vor să se întoarcă înapoi la locul lor, în Bacău. Sunt prăpădiţi dc tot, nu mai au nici bani de drum, nici de hrană. Nu s-ar putea ca prefectura să le dea nişte bilete pentru tren ? ■— A !... Imposibil, drăguţă, că noi n-avem bilete. Dispoziţia ministerului e ca să se libereze bilete din ţară în Dobrogea, iar contrar nu, imposibil. — Ei bine, dar ce să facă oamenii ăştia ? — Asta-mi place ! Să facă ce-au făcut şi pînă acum. De asta te îngrijeşti dumneata ? Ei nu ; că-i nostim, pe onoarea mea !... Aşa sunt cărturarii ăştia ! şi directorul, rîzînd zgomotos, îi mai întinse încă cinci bilete. — Contez încă pe cinci, le desfaci pe la dascălii ceilalţi. Nu, zău, că are să fie frumos desară, suntem siguri de reuşită. Numai niţică răbdare, ascultă ici afişul. Rar, cu glas tare şi c-o intonaţie de discurs oficial, directorul începu a citi : SOCIETATEA FUNCŢIONARILOR PUBLICI cu ocazia împlinirii a unui an de la fondare şi pentru mărirea fondului ei filantropic, va da un SPLENDID BAL cu muzica regimentului de infanterie. Salonul va fi fermecător decorat în stil veneţian şi lumina: ă giorno, rezervîndu-se astfel publicului cele mai frumoase şi amuzante surprize. Comitetul de organizare făcînd numeroase 1.38 sacrificii pentru ca să rămîie un suvenir neşters pentru toţi care' vor lua parte, pe Iîngă celelalte surprize va aranja în seara balului o „Luptă amuzantă" cu confete şi serpentine între Cavaleri şi Domnişoare. Pentru ca modul de petrecere să întreacă toate aşteptările şi distracţiile să nu mai contenească, la ora 12 fix din noapte, se va proclama prin vot secret ..Regina balului", căreia i se va decerne de către Societate un frumos coşuleţ cu flori ca cadou Un cavaler 2 lei, o doamnă 3 lei. Familie compusă din un cavaler şi două dame, 5 lei. Ţinuta cuviincioasă e de dorit. Pentru cavaleri va fi cea de bal (redingot), iar pentru domnişoare, mai cu seamă, e de dorit Costumul Naţional. — Eu am ţinut să punem costumul naţional. Ştii, e mai frumos decît cu falbarale franţuzeşti. Nu trebuie să ne fie ruşine de portul nostru ţărănesc. La orice ocazie trebuie să fim mai patrioţi. Nu-i aşa, spune sincer dacă n-am dreptate ? Petre Corbu, în starea de spirit în care se găsea, nu putu să răspundă la întrebarea care îl strîmtora, decît prin cîteva cuvinte fără şir : — Da... sigur... natural... şi deodată îşi reveni în fire. Domnule director, dar ce-i de făcut cu nenorociţii aceia ? Cred că n-o să-i lăsaţi aşa. N-au nici unde să se adăpostească, nici mîncare. Ceva, în sfîrşit, trebuie să faceţi ; de ce nu daţi o telegramă la Ministerul de Interne să vă tri-meată bilete de drum-de-fier ? — Ha !... Ha !... ce copil eşti ! Păi ne vine peste trei săptâmîni. Se cunoaşte că eşti om de carte, filozof de cabinet ; n-ai fost în administraţie, nu eşti hîrşit pe aci, ca să ştii tot mecanismul. îmi pare rău că te bagi în lucrurile astea, zău, îmi pare rău. De asta porţi grija d-ta, că ce or să facă ăia ; cînd ai şti ce necaz tragem noi cu dînşii ! Ascultă-mă pe mine... lasă-i în pace... ce-ţi pasă dumitale ? ăsta-i cel mai bun lucru. Niciodată nu trebuie să-ţi bagi singur capul sănătos sub Evanghelie, crede-mă pe mine, ca am îmbă-trînit în administraţie, în d-alde astea. Dacă ţii numaidecît, vorbeşte-i prefectului sau primarului. Dar nu face pentru d-ta ca să te bagi în lucruri de astea, zău nu face... ascultă-mă pe mine. Tocmai în capătul scării bădiţa Sandu încercă să întrebe : 13» — Oare ne dă, ha !... ce zici ? — Da, sigur că trebuie să vă dea ; nu-i prefectul aici şi directorul n-are bilete la el ; mergem acum la primărie, îi răspunse Petre Corbu, cătînd preocupat în jos. — Stai, nu mai sui scările degeaba, au şters-o toţi de la biurou înainte de 12, zise Iuliu Dudescu, un advocat tînăr, care se întîlnise cu Petre Corbu în uşa primăriei. — Ai vreo treabă cu „Unchiul" ? şi observînd că Petre nu înţelege întrebarea, Dudescu îi explică : Aşa-i spunem noi primarului, „unchiul Nae", şi, de cînd cu furnitura pentru pavarea oraşului, i s-a mai adăugat şi numele de Bazalt. — Aş vrea să-i vorbesc într-o afacere, nu ştiu unde l-aş găsi, îi spuse Corbu îngrijat. — AL. dacă ai ceva urgent, trebuie să-1 prinzi acum, că dacă o apuca să intre în conclav, cum e obiceiul, nu mai apare decît după patruzeci şi opt de ore. Hai cu mine, e ora aperitivelor ; îl găsim la băcănia din colţ, la Tase, sau, cum îi zice el, la biblioteca din centru. Şi plecară amîndoi alături pe Strada Mare. în urma lor, mai departe, venea şi bădiţa Sandu încet, şchiopătînd. Corbu mergea tăcut şi chinuit de gînduri. Dudescu era vesel şi radios, repurtase o victorie strălucită la judecătorie împotriva unui adversar politic, şi nu putea să-şi mai potolească pofta de vorbă. —• Vra să zică nu-1 cunoşti pe Unchiul ? — Ba da, îl cunosc, dar puţin. — Ah !... n-ai idee ce tip nostim şi original. Cînd îl vezi aşa scurt şi gras, cu burta lui de arhimandrit, ai zice că-i tipul burghezului respectabil, părintele comunei. Cînd colo, el e cel mai rafinat boem, mă rog, artist în viaţă, ce mai vrei. Chefurile şi le face cu tabiet şi în papuci, acasă, patruzeci şi opt de ore stă în conclav şi vardistul la poartă, ca să nu-1 supere nimeni. Altfel e un om admirabil şi de spirit. Are o „bibliotecă" plină de sticle în loc de cărţi, şi pe etichete scrie numele autorilor de Drept: Mourlon, Demangeat... A !... e nostim să-1 vezi la el acasă. 140 Cînd intrau pe uşa băcăniei, se auzi un glas puternic din fundul sălii : — Iaca şi pisălogul de Dudescu. în fund, în jurul mesei încărcate cu gustări, se aflau la ţuică primarul, inginerul comunii şi căpitanul de jandarmi rurali. — E !... crai nou — începu vesel şi zgomotos primarul la vederea lui Corbu — au început şi dascălii de la liceu să mai consulte biblioteca noastră ; era de dorit, domnilor ! Se poate tocmai intelectualii să trăiască într-o ignoranţă complectă ? Ionică, adă cinci volume din autorii cei mai vechi. Domnul Corbu, ca profesor de istorie, trebuie să-şi dea părerea asupra autorilor din antichitate ; eu vă declar, de la început, că am o pasiune pentru clasici, îi sorb> nu-i gust. — Nu, eu nu beau... nu pot... zău, nici nu am vreme, venisem numai să vă fac o rugăminte, încercă să spuie Petre Corbu, îngrozit parcă de încurcătura în care intrase. — Nu ascult nici o rugăminte înainte de a-ţi da părerea asupra acestui autor, şi primarul făcea un haz nespus, rîzînd aşa de tare că-i tremura pîntecele, iar ochii lui mici abea se mai vedeau licărind, îngropaţi cu totul în grăsimea obrajilor. Pînă să aducă Ionică paharele, inginerul se apucă iar să-şi explice planul, schiţînd cu creionul pe masa de marmură albă. Era vorba de parada de 10 mai, pentru care se lua măsuri din vreme, căci avea să se facă ceva deosebit anul acesta, în ciuda opoziţiei locale. Anul trecut, la 10 mai, sub fostul regim, se întîmplase în oraş un scandal unic în felul său. Fostul prefect se certase cu generalul comandant al garnizoanei, şi acesta, după tedeum, în ultimul moment, a schimbat locul defilării : pe cînd prefectul, autorităţile, damele şi tot poporul aşteptau pe bulevard unde se construiseră tribunele, generalul, numai cu statul său major, a primit defilarea în celălalt capăt al oraşului, spre gară. S-a vorbit mult asupra acestei nenorocite afaceri, care a învrăjbit lumea civilă şi militară. Pînă în ziua de azi, deşi pacea s-a încheiat cu mutarea generalului şi schimbarea prefectului, totuşi părerile sunt deosebite, şi oraşul se găseşte 141 împărţit în două tabere : unii cari susţin că prefectul e mai mare, şi alţii că mai mare e generalul, comandantul garnizoanei. — Bravo, inginerule ! nu degeaba umbîi cu figuri în text, zise primarul privind cu admiraţie la schiţa tribunelor. —• Ei nu !... cînd vă spui că anul acesta o facem Iată, ■ca să plesnească amicul ispravnic de anul trecut, care mi-o făcură fiartă. Aşa !... la mijloc e estrada autorităţilor, un spaţiu gol pentru general şi statul major — sigur că o să fie toţi călări — în faţă muzica, la dreapta tribuna damelor, în stînga tribuna militară. Mă rog, cînd vă spun că o facem ca la Bucureşti ! O să vorbim cu revizorul pentru micii dorobanţi. — Splendid ar fi să aduceţi şi pe veteranii din judeţ, adică de ce să nu defileze şi ei, dacă e aşa ? zise căpitanul ,de jandarmi, trîntind cu pumnul în mînerul săbiei aşa de tare, încî'' teaca se izbi cu zgomot de un butoi de măsline. — O idee genială, pentru care ţi se va aduce mulţumiri In public — adaogă primarul, rîzînd cu hohot — mă rog, tot complect ca la Bucureşti... ca ce provincia să rămîie mai pe jos decît capitala ? Petre Corbu, care ascultase tăcut, măsurîndu-i pe fiecare în parte, crezu momentul potrivit : — Tocmai aveam să vă rog pentru nişte veterani cari au sosit azi în port. Vor să se întoarcă din Dobrogea la locul lor din Bacău. Au isprăvit banii de drum, n-au nici de mîncare... nu s-ar putea face ceva ? Mi se pare că primăria are şi un fond de ajutor pentru cazuri de felul acesta. — Poi bine, onorabile, dar ştii că eşti slab în materie de fonduri — începu primarul grav şi glumeţ totdeodată — eu, părintele acestei comuni, abia pot îndestula pe copiii legitimi, dar să mă mai îngrijesc şi de soarta celor orfani sau abandonaţi... ba nu, zău, judecă drept !... Ionică, „bibliotecarule". mai dă-ne cinci volume, tot de acelaşi autor. — Eu trebuie să plec, şi Corbu puse mîna pe pălărie, dar primarul îl şi cuprinse de mijloc. — Nu te las fără să bem încă un rînd. Asta înseamnă că te-ai supărat pe mine ; eu sunt un om care n-am duşmani. Nu, zău, te rog chiar să mergi la prefect, ştii, el e cu daraveri de astea. Ia de ici o bucăţică de lacherdă, dacă nu iai, înseamnă că te-ai supărat pe mine, îmi pare rău, pe onoarea mea. E teribil, domnule, cu umanitarismul ăsta al dascălilor idealişti !... Ionică băiete, ce idee ai tu despre umanitate ?... — Nu are în băcănie marfă de asta, se grăbi căpitanul să răspundă în locul lui Ionică băiatul, care aştepta cu tava în mînă, neştiind ce răspuns să dea. Şi Petre Corbu, aruncîndu-şi ochii din întîmplare spre uşă, tresări deodată : bădiţa Sandu, care aşteptase smerit afară în stradă, neîndrăznind să intre în prăvălia plină dc boieri, se încerca aplecîndu-se cu sfială, îndoit de la mijloc, să privească înăuntru. într-o mînă ţinea căciula, iar în cealaltă îşi strîngea legătura de cîrpe, căci se gîndea şi el că poate să facă trebuinţă decoraţiile şi hîrtiile lui îngălbenite, acolo unde era sigur că se vorbea şi despre dînsul. — Trebuie... mă aşteaptă, îngînă Petre Corbu repczin-du-se spre uşă, pe cînd toţi ceilalţi, cu paharele în mînă, cătau nedumeriţi pe urma lui. în stradă, ţinînd încă pălăria făcută ghem în mîna stîngă, se opri, cu capul gol, în faţa bătrînului care aştepta să-i vorbească. După ce-şi trecu mîna dreaptă într-o încleştare dureroasă pe frunte şi pe ochi, îi zise încet, stăpînindu-se : — Bădiţă, întoarce-te şi d-ta în port, aşteaptă-mă acolo, că o să vin eu să vă aduc răspunsul... las' că fac eu tot ce trebuie. — Apoi aşa ! aşa om face !... om aştepta... dă... nu ni-i lăsa... câ-i greu tare de străbătut pe-aici fără nimeni, între străini... şi dac-a fi... te-om pomeni şi noi şi capiii... că dacă trăia şi dascălul, D-zeu să-1 ierte, se cheamă că se bucura şi A... da' vezi, pesemne aşa-i... de, ce să zic şi eu... şi bădiţa Sandu îşi înecă vorba într-un oftat adînc, în loc de a-şi limpezi gîndul pe care-1 avea în minte. Clătinînd din cap, îşi grămădi cu degetele lui noduroase legătura de cîrpe, hîrtii şi decoraţii iarăşi în sîn, la locul lor. Şi după ce îşi îndreptă la gît cămaşa şi sumanul, o porni la vale spre port, trăgînd încet, cu greutate, piciorul stîng, rămas beteag din timpul războiului. Iar Petre Corbu o luă şi el la deal spre casă. Călcînd şovăitor, cu genunchii îndoiţi, cu braţele moi, căzute-n lun- ;142 143 gul trupului curbat, părea că urcă sub povara unei greutăţi cu mult mai mare decît îl ajutau puterile să ducă. Un grup de băieţi zgomotoşi veneau dinspre liceu. Sigur că era să-1 salute... şi ca să nu răspundă, se abătu din drum cotind pe altă stradă. Un fel de teamă fără dc înţeles îl chinuia amar, pe cînd mergea abătut, cu ochii în pămînt, singur, să nu vadă pe nimeni şi nimeni să nu-1 vadă, nimeni să nu-1 simtă... ar fi voit să treacă aşa cum se strecoară o umbră. Din cîte socoteli şi planuri îşi făcuse în minte Petre Corbu, nu izbuti să îndeplinească nimic pînă la amiază. Dar era hotărît s-o ducă pînă la capăt. Avea să meargă pînă la prefect, la poliţai, să facă o listă de subscripţie, şi, dacă n-o putea să-şi ia leafa de la şcoală, are să se împrumute... în sfîrşit, trebuie să găsească un mijloc de ajutor, şi cît se poate de repede, pentru nenorociţii care-1 aşteptau în port, căci numai într-însul îşi puseseră ei toată nădejdea. Era ora trei cînd Corbu suia scările prefecturii. începuse a se plictisi măsurînd sala de aşteptare, şi totuşi ce politeţă şi bunăvoinţă din partea prefectului, cînd 1-a primit. —■ A !... ce surpriză... poftim colega. Trebuie să ştii că nu-mi uit niciodată breasla din care am ieşit, întotdeauna îmi face deosebită plăcere... Ia loc, te rog... ai să mă scuzi numai cîteva minute să termin afacerea asta şi sunt cu totul al d-tale. Prefectul se aşeză la birou. în picioare, în faţa lui, aştepta un inspector comunal cu teancul de hîrtii la subţioară. Petre Corbu căută a se îndepărta cît mai mult de birou, căci se temea să nu-i stingherească de la lucru. Din fund, de pe scaunul lui, cerceta tot cuprinsul acestei săli reci şi impunătoare. O mobilă de birou greoaie, masivă ; jilţurile, îmbrăcate în marochin roşu, erau aşa de mari, că te afundai cu totul în ele ; în rame late, aurite, portretele suveranilor şi două tablouri mari : copii după Grigorescu. Jumătate din păretele din faţă era acoperit de o bibliotecă mare, cu o înfăţişare de catedrală, lucrare de artă — stejar sculptat — imitînd un fel de stil românesc. Sub sticlele uşilor erau întinse nişte pînze verzi, aşa că nu se puteau vedea cărţile din rafturi. La un colţ, pînza era desprinsă şi se putea zări un teanc de Monitoare oficiale. Privirea i se opri la biroul unde lucra prefectul. îngropat în jilţul lui monumental, mîndru şi grav, prefectul impunea oarecum prin felul de a se prezenta. O figură mare, pătrată, un păr aspru roşietic, tăiat scurt ca peria, mustăţile scurte şi răsucite, scoase de curînd din bandaj, ciocul ascuţit îi acoperea bărbia rotundă ; în ochii lui albaştri se cetea tărie, voinţă, încăpăţînare. Un trup bine legat, chinuit parcă în redingota-i strimtă, colţurile gulerului alb, prea înalt, se îngropau în guşa care începuse a se forma. Petre Corbu, neavînd ce face, căuta să-şi dea seamă de sfiala fără de rost pe care o simţea aşteptînd în biroul acesta, în faţa unui om care nu-i era străin. Pe Jean Stroescu îl cunoştea foarte de multă vreme, din Universitate, pe cînd toţi îl cunoşteau sub numele de Ioan al Stroii, de loc din comuna Netoţii-de-Jos, din judeţul Teleorman. Făcuse seminarul şi, în loc să-şi urmeze meseria începută, se înscrisese la Litere. Dar pentru că i se păruse şi aici un cîmp prea mic de acţiune, făcuse Dreptul. Sănătos, muncitor şi calculat, izbutise a băga în buzunar deodată două diplome de licenţă. întotdeauna trecuse victorios prin toate cotiturile şi piedicile puse în calea vieţii studenţeşti. Puţini erau acei care-1 cunoşteau bine, dar tot se găseau unii care, pe şoptite, îi ziceau Echilibristul. Ca profesor, în provincie n-a stat decît trei ani ; după ce trecuse cu nerăbdare prin toate culorile, îşi găsise în urmă o aripă protectoare. în schimbul serviciilor aduse partidului, îl băgase şi pe el în Cameră, odată cu o întreagă pleiadă de talente tinere, ridicate din popor. După doi ani, nu se ştie prin ce împrejurări, făcuse o partidă strălucită — o văduvă bogată a unui senator mort dc apoplexie. Să lăsase de dăscălie ; făcea numai advocatura şi poli-tică. La venirea partidului său din nou la putere, i se dase pe mînă întreaga situaţie a judeţului. Şi Petre Corbu, cum sta deoparte, urmărind din colţul lui mişcările prefectului, se încercă să surprindă în trăsăturile feţei urmele vechi, regăsind în nuanţe chipul acela aşa cum îl văzuse pentru întîia dată. îşi amintea bine de el ; 144 145 era cu vreo doi ani mai vechi în facultate... parcă îl vedea : deşirat, cam îndoit, cu părul dat în sus, cu figura mare şi numai cîteva fire de mustăţi, iar un puf neras îi umbrea fălcile late. L-a întîlnit întîia dată într-o căsuţă tupilată... din înfundătura noroioasă în dosul Halei „Traian". Venise la un prieten să ceară un caiet de note... Acolo, într-o singură cameră, cu treizeci de lei pe lună, şedeau trei studenţi la un loc... Cîtva timp mîncase la acelaşi birt — „La Pîrjoala Ideală" — în Şelari... Era un grup mare de studenţi săraci care mîncau acolo... D. Nae Capama, patronul, scurt şi gras, cu favoriţi albi ca Franţ Iosef... Ce tip original era acest birtaş-bu-cătar !... Şi Corbu, c-un fel de mulţumire îşi opri gîndurile asupra lui. Nu-1 văzuse de multă vreme, pînă anul trecut, cînd l-a întîlnit în tren mergînd la Ploieşti să mai facă ceva încasări, după cum spunea el. Se lăsase de birt şi, cu multă răbdare, urmărea datoriile vechi ale foştilor studenţi. Avea un carnet gros — Catalogul Universităţii, cum îi zicea el — ţintit la curent după Monitorul oficial. Acolo erau trecuţi datornicii cu numărul meselor, anul, luna şi ziua de cînd şi pînă cînd aveau de plătit, şi, în dreptul fiecăruia, d. Nae scria pe rînd numirile care se făceau cu data, funcţia şi locul unde se afla fiecare. Erau acolo înscrise cîteva generaţii de profesori, magistraţi, avocaţi, doctori, funcţionari, mici şi mari — toată scara ierarhiei sociale într-o statistică desăvîrşită. Carnetul lui domnu Nae Capama ar fi, desigur, un preţios document de cercetare pentru istoricii care ar căuta să pătrundă spiritul şi prefacerea societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XlX-lea... Şi Petre Corbu începu să zîmbească la ideea ciudată care-i veni în minte : „Ce mutră ar face prefectul, dacă i-ar aminti că i-a văzut trecut, în carnetul nenorocit, numele şi suma ce avea de achitat pentru mesele de la «Pîrjoala Ideală», de pe vremea cînd era student !" Zbîrnîitul tremurat al unei sonerii îl făcu să tresară. D. prefect, supărat, chemase pe registrator... 146 După o bătaie sfioasă în uşă, registratorul intră îndoin-clu-se de şale. O figură veştedă, îmbătrînită înainte de vreme ; un surîs acru îi încreţea buzele subţiri pe cînd îşi încheia nasturii jachetei. Făcuse desigur vreo greşeală, ceva, la înregistrare, căci prefectul se încruntase privind hîrtia ce o ţinea în mînă. — Ţi-am spus, domnule, să-ţi bagi minţile în cap... uită-te la număr... asta e pentru a treizecea oară... — Nu sunt eu vinovat, am spus lui d-nu şef ca... dar prefectul îi taie scurt vorba : — Am terminat !... şi după ce îi aruncă hîrtia jos, făcu spre uşă cu mîna un semn hotărîtor şi stăpînit. — Ştiam că-i o secătură, nu-i spuneam eu lui Vasilescu, cînd mă plictisea la alegeri cu protejaţii lui ? şi prefectul, parcă simţind nevoia de a se explica, se întoarse cătră Corbu : — E groaznic, monşer!... sunt sătul pînă în gît de politică... De cînd crezi că lupt să scot politica din administraţie în judeţul meu... uite, citeşte ici ! şi el arătă mîndru spre uşă. Numai atunci Corbu văzu, lipit pe sticlă, un aviz pe care nu-1 observase la intrare. Prefectul ceti rar şi apăsat : A V I Z Funcţionarilor din acest serviciu le este absolut interzis de a recurge la intervenţii exterioare, meritele lor proprii şi interesele serviciului fiind, singure, bazele aprecierii şefilor lor. Orice fel de intervenţii in acest fel constituiesc o notă rea pentru funcţionarul respectiv. — E ! Nu-i clar ?... spune ?... ei bine, te desperează uneori, pe onoarea mea ! şi prefectul se ridică din fotoliul în care şezuse înfundat. După ce-şi agăţă degetele în răscroiala jiletcei, subţioară, scoţînd pieptul înainte, bombat, făcu vreo cîţiva paşi largi în lungul camerei. Lîngă fereastră, în dreptul iui Corbu, se opri : — Ke !... nu-ţi închipui, monşer — începu prefectul dîn-du-şi capul pe spate şi privind pe geam afară — nu ştii cît am avut de luptat aci ! Aveam adversari tari, politiciani vechi... acum pot zice să sunt aproape stăpîn pe situaţie... Dar, nu ai spus încă afacerea pentru care ai venit. 147 — Sunt nişte veterani cari vin din Dobrogea... şi Corbu îi lămuri cazul, înşirînd toată istoria pe care o mai repetase încă de cîteva ori în ziua aceea. — Chestiunea e mult mai dificilă decît ţi-ai închipui. Nu pricep de ce nu rămîn oamenii ăştia în Dobrogea. Guvernul face sacrificii colosale pentru dînşii, şi ei nu vor să stea acolo. E de speriat, frate, cît e de ignorant şi de îndărătnic ţăranul nostru ; nu, nu trebuie să ascundem defectele. — Bine, dar nenorociţii ăştia nu vezi că sunt victimele administraţiei ? se încercă să spuie Petre Corbu. Prefectul însă îi tăie vorba. — Exageraţii, monşer, dacă te-ai potrivi la toate pretenţiile, apoi nu ştiu, zău, unde am ajunge. Nu, nu, cu sentimentalism nu se poate face administraţie. Voi, care nu faceţi politică, aveţi o mentalitate curioasă. Ministerul dă ordine severe pentru a înlesni mutarea şi stabilirea veteranilor în Dobrogea, şi eu să fac contrariul, să mă apuc să-i transport din Dobrogea înapoi, la locul lor !... Nu vezi că-i absolut imposibil ? E absurd, monşer!... Ce-ar zice prefectul de Constanţa, care îmi dă telegramă să-i trimet înapoi ?... şi n-ai idee ce tip susceptibil... şi-i foarte tare la Centru. — Ei bine, dar ce-i de făcut ? O să-i lăsaţi aşa să moară de foame ? şi Petre Corbu se sculă enervat de pe scaun. — Dar pînă acum de ce n-au murit ? Lasă-i, cum au mers pînă aici, merg şi de acum încolo. Nu le purta grija. Mai întîi că nici nu sunt oameni din judeţul meu, ce o să mă amestec eu în atribuţiile altora ? Mă rog, dacă ţii numaidecît, o să dau ordin poliţaiului ca să-ţi dea concurs pentru o listă de subscripţie. Dar cred că cel mai bun lucru ar fi să-i îndemni să se întoarcă înapoi. Dacă nu vor, atîta pagubă. Las'că nici nu avem bilete de drum, dar dacă aş avea, îţi spun sincer că nu le-aş da, pentru că aş lucra contra convingerilor mele. Şi prefectul începu a-şi desfăşura o întreagă teorie asupra colonizării Dobrogei după sistemul din antichitate al romanilor ; asupra drepturilor şi naţionalităţilor din această provincie, adevărat mozaic de rase ; trecînd apoi la mica şi la marea proprietate, cultura intensivă şi extensivă, pentru a sfîrşi tot cu chestia raselor — partea sa favorită, ca fost profesor de geografie, pe care o predase după noile metode. Inspectorul comunal, care regula dosarele la birou, îşi ridicase capul, privindu-şi cu admiraţie şeful. Iar Corbu, care la început ascultase şi el, la urmă îşi pierdu răbdarea ; sta privind nedumerit la bustul lui Costache Rosetti, care părea că şi-a întors capul ca să vadă mai bine şi el pe prefect. Statuia aceasta de teracotă îţi făcea, la prima vedere, o impresie stranie ; cercetată mai de aproape, găseai pricina : fusese stricată şi i se lipise gîtul strîmb. După ce să lămuri şi asupra privirii lui Costache Rosetti, Corbu se găti să plece, iar prefectul, înfierbîntat, izbi cu pumnul în soneria de pe birou : — Alecule, dă-mi pardesiul ! Cînd a ajuns Corbu la liceu, nu mai era decît directorul şi încă doi profesori. — Salutare, Corbule, dar parcă n-ai curs azi, ce cauţi pe aici ? — Venisem pentru leafă. Am mare nevoie de parale. — He !... tocmai peste şase zile încasez mandatul. Şi după cîteva momente de şovăire, Corbu se hotărî să încerce : — Mi-ai face un mare serviciu, dacă ai voi să-mi girezi o poliţă. — A ! îmi pare rău, dragă, că nu mă cunoşti ; apoi nu ştii că eu, din principiu, nu dau giruri ? în viaţa mea n-am iscălit o poliţă. îmi pare rău, dar mi-i imposbil ; nici lui frate-meu nu-i girez, pe onoarea mea. Dar uite Tuduriu se ocupă cu daraveri de astea. Sache Tuduriu, profesorul de matematici, era un om scurt, gras şi roşu, care gîfîia într-una de osteneală, căci era în adevăr foarte activ. Avea atîtea ocupaţii, încît umbla toată ziua cu una din trăsurile primăriei, care-1 aştepta la poartă pînă îşi făcea ora de clasă. Pe Iîngă slujba şcoalei, mai era şi consilier comunal, director la o casă de economie şi ajutor, membru în consiliul de administraţie al băcăniei cooperative, şi cultiva sistematic o vie din apropiere, pentru care primise medalia de aur la Expoziţia jubiliară, căci prezentase cea mai frumoasă varietate de struguri din judeţ. Tuduriu îl trase pe Corbu deoparte Iîngă fereastră. Şi pe cînd îi vorbea încet, asigurîndu-1 că va cerceta el... să-i 148 149 facă un bine... ştie el undeva într-un loc sigur... se pipăia 1 prin buzunare necăjit că nu găseşte ceea ce caută. De obicei | avea asupra lui cîte o poliţă în alb pentru orice întîmplare. ş Numai funcţionarilor şi ofiţerilor le găsea el bani, pentru alţi străini niciodată nu putuse să facă rost de împrumuturi. •; — Uite !... trece şi d. prefect Arivescu, zise rîzînd Aurel Stamatin, profesorul de franceză, care se oglindea în geamul celeilalte ferestre, răsucindu-şi firele unei bărbuţe blonde frizate. — Păcat că nu l-aţi văzut ce poză avea în trăsură, e tipul clasic de arivist, parole d'honneur! Stamatin, care avea conducerea ziarului opoziţiei din localitate, îşi făcea o plăcere necăjind pe director pe tema aceasta. — Stroescu ! izbucni directorul, Stroescu ! orice mi-aţi spune d-voastră, e un om de resort ; şi-a pus în joc toate mijloacele ca să ajungă acolo unde rîvneşte oricare. El a triumfat în viaţă, a învins, a dovedit că e mai tare decît noi toţi în lupta pentru trai... Ce-mi vorbiţi mie de scrupule, cinste, morală... mofturi de idealişti impotenţi !... Pînă cînd, mă rog, cutare loc în conducerea statului să-1 ocupe vreun ciocoi bogat sau un imbecil cu pretenţii, şi nu un om de valoare, cu talent şi calităţi reale. Tocmai pentru că Stroescu s-a ridicat de jos, cu drept cuvînt i se poate spune că e fiul meritelor sale. Ce !... ţara n-are nevoie de talente tinere şi viguroase ? De unde vrei să le ia, dacă nu de jos din popor ?... Şi pe tema aceasta urmau discuţii înfierbîntate, nesfîrşite, în cancelaria liceului, între profesori, care de multe ori aduceau ca martori umbrele lui Darwin, Nietzsche şi ale altor răposaţi cugetători, pentru a sprijini, cu teoriile lor, unele păreri care se desfăşurau ceasuri întregi, chiar după sunarea clopotului de intrare în clasă. De două ceasuri Petre Corbu se frămîntă pe scaun fără a putea prinde un moment de hotărîre. A băut două cafele şi a fumat vreo şase ţigări. Venise la cafeneaua din centru — la clubul lui Tiliucă, cum îi spuneau orăşenii — pentru a vorbi poliţaiului. El ar putea găsi vreun adăpost şi hrană veteranilor din port ; sau, in tot cazul, ar aduna cîţiva lei printr-o listă de subscripţie. Sala geme de lume, de fum şi de zgomot. Strigăte în gura mare, ciocnituri de bile şi tacuri de biliarde, izbirea pietrelor de domino pe marmora meselor, rostogolirea zarurilor la jocul de table — un amestec de atîtea zgomote deosebite, înecate în forfotul nesfîrşit şi monoton al celor două lămpi mari — sistem modern — care sfîrîie întocmai ca două oale de fasole grasă, puse la fiert. Singur, de la masa lui din colţ, Petre Corbu urmăreşte toate mişcările poliţaiului, care joacă pocher cu doi necunoscuţi la masa din faţă. Din cînd în cînd, capul acela chel, rotund şi lustruit, dispare învăluit în norii de fum de tutun. Şi cînd fumul subţiat se risipeşte, îi apare iarăşi desluşit figura şefului poliţiei locale : obrajii plini şi fălcile mari, ochii mici, şireţi şi, sub nasul scurt cu nările lărgite, o păreche straşnică de mus-teţi sure şi afumate. Şeful pare a fi un jucător foarte calculat ; cugetă adînc în faţa problemelor jocului, strînge crunt din sprîncene la fiecare carte aruncată pe masă. Pentru a recăpăta puteri nouă, soarbe setos dintr-o veche ţigaretă cu un capăt de chihlibar cît nuca de mare, ,,0 giuvaeră foarte antică, suvenir de cînd cu anchetarea crimei grecilor din port", le spunea el celor care-i admirau această piesă vrednică de muzeul de antichităţi. Petre Corbu nu îndrăzneşte să întrerupă jocul, are să aştepte, îşi zicea el în gînd, momentul potrivit, cînd s-o termina partida şi s-o face cărţile din nou... are să-i explice cazul, aşa ca să-1 mişte, să-1 facă să se intereseze... şi mai la urmă e chiar dator, în slujba lui, să se îngrijească de soarta acestor nenorociţi... e cel mai în măsură să meargă cu lista, cunoaşte pe toţi din sală... ce Dumnezeu ! tot trebuie să se strîngă ceva dintr-atîta lume... un pic de inimă numai şi... oricum nu poţi lăsa nici un cîne să piară de foame afară în ploaie. Hotarît, cere o foaie de hîrtie şi scrie cu litere mari : ,,Listă de subscripţie pentru ajutorul celor trei familii de veterani care mor de foame în portul nostru" : numărul curent ; mimele şi pronumele ; suma subscrisă. Afară toarnă cu găleata. De cîte ori se deschide uşa, apare cîte-o umbrelă leoarcă de ploaie ; din întunericul de afară, o suflare rece de vînt străbate făcînd să tremure flacăra lămpilor, de pare că se clatină întregul cuprins al cafenelei. 150 151 Petre Corbu începu să se neliniştească ; şi-a pierdut răbdarea aşteptînd. Atîta vreme de cînd amînă şi nu e în stare să găsească un moment hotărîtor de voinţă. De necaz începe a se judeca mustrîndu-se de slăbiciunea asta revoltătoare. De ce atîta sfială ?... Ce are de riscat ?... Parcă cere pomană pentru el ? E chiar o faptă frumoasă a contribui la o facere de bine. Oricum ar fi mulţimea asta, dar în simţirea fiecărui om există o coardă care vibrează de mulţumire, cînd ştii că ai făcut o faptă bună. Şi Petre Corbu îşi freacă tîmplele necăjit; îl doare capul, a fumat, se vede, prea mult. E aşa de acru şi necăcios aerul acesta cald din cafenea... Prin nouraşii de fum albăstrui, care plutesc într-o încolăcire moale şi leneşă, abia se zăreşte ceasornicul din părete purtîndu-şi în cadenţă limba lui neobosită. O sforţare eroică ; se sculă hotărît în picioare ; dar tocmai în acelaşi moment îi trece pe dinainte un tînăr elegant, care se opreşte drept la masa poliţaiului. E Trăienică, grefierul tribunalului, sau arbitrul eleganţei, cum îi spun prietenii ! „Fir-ar al dracului de secătură pomădată, acum şi-a găsit şi el să vie ?" borborosi cu necaz Petre Corbu, trîntindu-se din nou pe scaun. Grefierul însă avea gînd de stat ; de obicei el nu juca, dar îi plăcea grozav să privească. După ce-şi atîrnă în cuier cu multă grijă pardesiul cenuşiu vărgat, mlădiindu-şi talia, se aşeză pe scaun, îşi scoase mănuşile gris-perle, insta-lîndu-se de-a binelea la masă. Petre Corbu, amărît, ca să-şi mai liniştească necazul, ia o revistă de pe masa vecină. Un număr vechi din lllustra-tion. Gravuri cU scene din revoluţia rusească : „Foametea în Rusia de Sud", „Vînzarea copiilor". Se văd ţărani zdrenţuiţi, figuri sălbatice cu părul vîlvoi, cu bărbile mari încîlcite... femei slabe cu priviri rătăcite, cu plete în vînt, îşi tîrîie copiii goi şi diformi, ducîndu-i la vînzare, pentru o bucată de pîine. îi fac rău atîtea grozăvii. întoarce foaia : „Popa-Gapon şi turburările din Petersburg". O mare de capete în clocotul nebuniei răzvrătirii. Mii de braţe ridicate ameninţător, strîngînd cu degetele încleştate pietrele scoase din pavajul străzii... în fund un escadron de cazaci crunţi, aplecaţi pe cai, şerpuind cnuturile în aer, se reped la şarjă în zidul omenesc al mulţimii turbate. înfiorat, Petre Corbu închise revista şi o aruncă pe scaunul de alături. Ridicîndu-şi capul, dă cu ochii de afişul care se legăna atîrnat la globul lămpii. Cu litere mari, pe hîrtie roşie, se anunţa splendidul Bal al Societăţii Funcţionarilor Români. în colţuri, scris oblic cu litere de o şchioapă : Regina Balului, Regina Balului; Un cavaler 2 lei; O damă 3 lei... Şi secătura aceea care nu mai pleacă de la masa poliţaiului !... Visător, pe altă lume dus, arbitrul eleganţei, cu privirea pierdută în vag, îşi freacă între două degete cîrligele mustăcioarelor şi viţa de păr lins ce-i cade pe frunte drept la mijloc. „Ce lume fericit de stupidă !" îşi zice Petre Corbu, şi, pe cînd îşi scotea ceasornicul din buzunar, i se pare că trebuie să se corije : „Ce lume stupid de fericită !" Se uită şi la pendula din perete : 9 ore fără cinci minute. Şi el care încă n-a reuşit să facă nimica... E teribil să nu fii capabil nici de atîta acţiune. înseamnă că nu are nici un pic de voinţă... Cînd va bate ora 9, punct, se va scula de la masă şi va da lista poliţaiului. Cu ochii ţintă înainte, pe cînd numără bătăile ceasului, îşi stăpîneşte bătăile inimii ce i se par de două ori mai dese. La ultima lovitură se scoală hotărît, şi, pe cînd îşi pregăteşte lista, zăreşte în fund, spre uşă, pe comisarul cel tînăr din port. care îşi scutură pelerina de ploaie. Fără a-1 slăbi din ochi, îi aţine calea zîmbindu-i bucuros. Simte bine că e un sprijin tare de care trebuie să s-apuce. — A !... salut d-le Corbu !... Ce făcuşi cu protejaţii d-tale din port ? Ai fost la prefect ? — Da, însă n-a vrut să le dea bilete de drum. — Dar primarul ? Dar cu lista de subscripţie ? — Nici el n-a voit să le dea nici un ajutor. Lista tocmai acum voiam să o dau d-lui poliţai. — Ha ! eram sigur, m-aşteptam eu la asta din partea dumnealor. Daţi lista încoa, trebuie să scoatem ceva de la atîta lume. Şi comisarul se duse întins la masa poliţaiului. Fără a-şi ridica ochii de pe cărţile de joc, ascultă toată povestirea cazului pînă ce deodată d. poliţai explodă, adresîndu-se celor doi jucători : 152 153 •— E teribil, domnule, pe onoarea mea, cu filfizonii ăştia, care au intrat în poliţie !... ce-mi umblă mereu dumnealor cu traviate de astea ! traviată numea d. poliţai orice fapt pe care-1 considera prea modern. Petre Corbu urma rnaşinaliceşte pe comisar, care întindea lista la mese, spunînd în gura mare : — Pentru nişte veterani, care mor de foame în port, domnilor ! — Ei, asta-mi place, iar cu liste ciupitoare !... nu se mai sfîrşesc pomenile astea, domnule ? zise indignat şeful poştei. — E ruşine, monşer, să umblaţi cu cerşitul, adăugă furios un altul. — Cu veteranii ăştia a ajuns o adevărată halima. Nu te mai poţi întoarce de răul lor ; pe toate drumurile îi întâlneşti ! Atîtea pretenţii e scandalos, pe onoarea mea !... — Nu sunt ei de vină : statul care i-a învăţat cu nărav. Cînd spuneam eu să nu le împartă porumb astă iarnă, că-i învaţă rău, nu voia nimeni să m-asculte, zise un bătrîn respectabil, fost membru în consiliul judeţean. Unii se făceau că nu aud, îşi găseau de lucru şi se arătau din ce în ce mai adînciţi în socotelile jocului. Alţii se iscăleau cu îngrijire pe listă, şi, în schimbul gologanilor pe care îi numărau, se simţeau în drept a face cîte o morală bine simţită. — Foarte rău că nu stau în Dobrogea... Statul face sacrificii, ţara noastră are nevoie de o populaţie românească viguroasă acolo, în mijlocul străinismului. — Sunt nărăviţi, domnule ! Nu trebuie încurajaţi... de atîtea ori am zis şi zic că cea mai mare crimă este de a încuraja în asemenea ocaziuni lucruri de astea. în loc să muncească într-un mod sărac şi curat, dumnealor îmi umblă după căpătat ca şi calicii. — Dar i-aţi văzut ? Mor de foame în ploaie, domnule, cu femei şi copii, se încearcă să spuie comisarul. Vreo cîteva voci deodată s-amestecară strigînd : — Nu moare nimeni de foame în Ţara Românească... muncă, domnilor ! muncă ! în străinătate cum trăiesc oamenii ? sfîrşi convingător rentierul Dănilă Zalogeanu, veneratul preşedinte onorific al Societăţii pentru protecţa animalelor din localitate. Arbitrul eleganţei, care se sculase îndată ce văzu pe comisar venind cu lista la masa poliţaiului, izbuti să se strecoare printr-o manevră iscusită, aşa ca nu se mai întîlni cu lista fatală. Căpitanul Lulea, un bătrîn pensionar, îşi făcea, ca de obicei, somnul de după masă la cafenea ţinînd sub cot jurnalul Timpul, spre necazul celor cari voiau să-1 cetească. — De ce n-o fi dormind omul ăsta acasă ? întreba adesea cîte unul. — Ca să ţină pe loc sub mîna lui Timpul cît mai are de trăit, răspundea altul, încîntat de înţepătura spiritului, ce trebuia să usture pe bătrînul căpitan, care totuşi sforăia înainte liniştit şi senin. Uşurel, ca să nu-1 sperie, comisarul îl trezi din somn. — Domnule căpitan, vă rog pentru nişte veterani... ştiu că d-voastră sunteţi un om... care... Şi căpitanul, după ce-şi potrivi ochelarii pentru a ceti lista de la depărtare de un metru, îşi scoase din punga lui de mărgele o patacă de doi lei şi zise tare, cu glas răguşit şi aspru : — Hai, remonţilor, puneţi ici cîte un franc ; ruşine pentru oştirea dc azi să-i lăsaţi pe drumuri pe cei bătrîni, care au făcut războiul şi au ridicat ţara asta. Ofiţerilor tineri, strînşi în jurul biliardului, li era ruşine să nu se înşire şi ei pe listă, dar mai toţi se jurau că nu mai au parale. — Dacă vine acum înainte de soldă ! Punem nu cîte un leu, dar şi cîte zece tigri, cînd vom lua solda. S-a hotărît ca să puie pentru toţi remonţii căpitanul şi să-i încaseze pe urmă la 20 ale lunei. Doi greci şi un evreu de Iîngă masa căpitanului au pus cîte jumătate franc, iar Tauc, turcul cu chiristigia din port, scoţînd din brîu o pungă de ibrişim roşu, numără tacticos un leu şi treizeci în gologani de cîte zece bani. Apoi, înşirînd pe două linii nişte cîrlige strîmbe, îşi puse pe listă cu sfinţenie iscălitura lui a la turca. — Este greu tare asta nume, bre, scris : post ; cît a ţinut tirul nu s-a mai zărit nici una. Cum stam contemplînd, din înălţime, prin pîcla luminată a zării, coastele dinţate ale celor două continente, munţii albind în depărtarea fumurie, iar la orizontul mării şirul de insule care-şi scoteau capetele din sînul valurilor, mi se; părea că privesc prefacerea pămîntului în primele lui epoce. închid ochii... Şi pe-atunci soarele strălucea înfierbîn-tînd piscurile pleşuve, rămase în urma retragerii apelor ; gheţari monstruoşi alunecau spre văi, lăsînd goale şoldurile stîncilor roase ; şi, încetul cu încetul, scheletul munţilor începui să se înfăşoare în draperiile verzi ale vegetaţiei. • j Pe ce vreme anume şi în care punct al globului a răsărit,, i printre miriadele de vietăţi, fiinţa care avea să ajungă atot- J stăpînitoare ? întrebarea aceasta stă la temelia cunoştinţelor' § omeneşti, ca o enigmă chinuitoare pentru minţile ce caută. I locul omului în natură. § Ne aşezăm la umbră, pe salteaua moale de muşchi verde.. | în timp ce căpitanul urmărea cu binoclul spiralele de fum | care se mistuiau în văzduh după fiecare bubuitură de tun,, 1 ■doctorul, văzîndu-mă pe gînduri, începu să-şi dezvolte teoriile ştiute despre originea speciilor şi descendenţa omului... Un armonios Please sir!1 mă trezi din reverie, tăind brusc firul gîndurilor. Una dintre englezoaice îmi întinse zîmbind, c-o graţioasă ironie, un pumn de alune proaspete, culese atunci din tufiş. îi mulţumesc zăpăcit şi încerc să sparg între dinţi coaja fragedă a alunelor verzi. Pe cînd mestecam cu poftă hrana asta, aşa de plăcută străbunilor noştri, începui să observ mai de aproape pe gingaşa miss, care spărgea alunele c-o uşurinţă uimitoare între dinţii ei mari, albi şi regulaţi. Dar mintea, pornită ca o maşină subt presiune, căta mereu, prinzînd verigă de verigă, în lanţul nesfîrşit ce leagă prezentul cu noaptea timpurilor îndepărtate. Căutam să prind firul prefacerilor de forme şi culori, din vremea strămoşului maimuţă-om, urît, păros şi negru, pînă azi, la stră-nepoata lui, această fiică a Albionului cu pieliţa gîtului ca zăpada, cu părul strălucitor ca aurul, cu ochii albaştri ca seninul cerului. Şi pentru că terminasem alunele care-mi plăcuse, ca şi păroşilor noştri strămoşi, mă ridicai ducîndu-mă spre un tufiş încărcat. Pe cînd întindeam mîna să culeg alune, îmi apăru deodată figura inspirată a unui vechi prietin, cercetător cu mintea ascuţită, care de atîtea ori îmi repetase fraza pe care, fără să vreau, o învăţasem pe de rost : „Coborîndu-se din nuc, pentru ca să culeagă alune, maimuţa s-a făcut om". 1 Vă rog, domnule ! (engl.). 244 ÎNTRE ALBION ŞI ANDALUZIA Era prea devreme cînd am intrat singur în bolul otelului, unde ne dasem întîlnire pentru masa de sară. Din prag simţii că aici stăpîneşte ordinea vieţii engleze. Pretutindeni o linişte rece, solemnă. în lady-room !, cîteva doamne grave, imobile, cu cărţile în mînă, stau îngropate în jilţuri comode. în salonul rezervat pentru gentlemeni, vreo doi engleji corecţi şi glaciali, cu pipele între dinţi, descifrează c-un calm britanic, măruntul scris al gazetei Times desfăşurat, întins ca un cearşaf. într-o altă sală e barul : în faţa tejghelei elegante, de mahon lustruit, cu faţa de marmură roşă, cîţiva ofiţeraşi tineri, cocheţi, midship-i - de la torpi-loarele din port, ridicaţi pe scaune înalte şi rotunde, beau pe tăcute whisky şi gingerbeer 3. Trec pe terasă unde sunt aşezate mesele. Un mic parc fermecător coboară lin pe panta dinspre mare. în umbra discretă a smochinilor bătrîni, printre boschetele de mirt şi lavandă, luceşte albul marmurei unui bazin ; o coloană de apă ţîşneşţe din mijloc, se resfiră în jerbă de ploaie, căzînd în picături ca mărgele de sticlă. Numai sunetul uniform al apei vibrează în vraja locului tăinuit. Prin ţesetura frunzişului joacă, scînteind în vale, fire de beteală şi spărturi de oglindă — apa mării, poleită în asfinţit, are nuanţa aurie ce numai subt acest cer o poţi vedea, acea culoare portocalie, zisă a cerului de Grenada. 1 Camera pentru doamne (engl.). ! Midship, prescurtare in limba franceză de la cuvintul englez midshipman — aspirant în marina engleză. în franceză este folosit cu acelaşi sens, dar familiar. Bere preparată din planta denumită ghimber, mai dulce ca berea obişnuită (engl.). Se cunosc încă paşii maurilor goniţi dincolo, peste strîm-toare. Pierduţi în noaptea barbariei africane, urmele lor au rămas încă neşterse pe acest îneîntător colţ de pămînt. înăuntru, în casă, e recea şi neguroasa Britanie a Nordului, afară e arzătoarea şi senina Spanie a Sudului. Mă hotărăsc pentru Spania şi mă aşez afară pe terasă. Soseşte căpitanul meu, însoţind un domn cărunt şi o tînără brunetă. Don Rio Guanabara cu fiica, senorita Elvira. Bătrînul, vechi căpitan de vapor, debarcat din cauza reumatismelor, e stabilit în port ca agent al unei companii de navigaţie engleză, cu firmă şi pavilion spaniol. Lui ne adresasem pentru serviciile şi reparaţiile de care avea nevoie vaporul nostru. Ne aşezăm la masă. în faţa noastră două familii englezeşti : figuri reci, aristocratice. Ei, îmbrăcaţi în negru, solemn — smoching, vestă albă — ele, în rochii de mătase, elegante, decoltate. La altă masă, în dreapta, se aşează două zvelte domnişoare, subt comanda severă a unei guvernante înalte de vreo doi metri. O observ cu atenţie : rigidă, monumentală ; după figură, îmbrăcăminte şi picioare, nu-i poţi stabili vîrsta şi cu greu sexul. Privind lumea din sală, cad iarăşi în păcatul obişnuit. Fără să vreau, încep să compar figurile şi mişcările, să clasez şi să grupez în minte tipuri, specii şi rase omeneşti. Feţe prelungi, curate, albe şi roşe, ochi albaştri, reci ; trupuri legate, osoase, cu muşchi întăriţi ; mîni şi picioare mari. Calmi, demni, imobili, automaţi, fără gesturi, fără cuvinte. Fălcile solide, cu dinţi mari, albi, lucrează neîntrerupt, mecanic, meşterind bucăţile de ramstek, aproape crude, stropite cu Worchester-sauce. La asemenea maşini puternice trebuie combustibil solid carnat şi lichid alcoolic tare, ca să funcţioneze continuu cu aceeaşi forţă, la acelaşi grad de mare presiune. Una dintre cele două nobile Miss din faţa mea are în adevăr un profil de frumuseţă engleză, pe care nu-1 poţi găsi niciodată în clasele de jos ale acestui popor. Liniile trupului zvelt reiesă prin lungimea taliei. Ea are eleganţa şi frăgezimea unei tije de plantă nobilă ; un cap mic, cu bucle aurii, trăsături fine, armonizînd o figură gingaşă, pură, aproape de albeaţa faianţei ; ochii albaştri, senini, de copil, zîmbesc c-o dulce şi timidă candoare. 246 247 La masa noastră mai mult se bea decît se mănîncă. } Ciugulim numai dintr-o omletă înnegrită de piper şi miro-denii, sorbim însă cu poftă din vinul generos de Porto. Senorita Elvira suge graţios, cu buzele ei cărnoase şi roşii, dintr-o cupă de cristal, grenadina roşă ca sîngele. Don Rio, golind una după alta sticlele de apă cu gheaţă, povesteşte de viaţa din Cuba, unde trăise înainte de războiul ispano-american Vorba clară, armonioasă, se rîdică uneori în ton de declamaţie. Cu gesturi măsurate îşi netezeşte barba căruntă şi creaţă, ce-i încadrează figura pală, bronzată. Caut să prind asemănarea dintre tată şi fiică ; aceleaşi trăsături mai îndulcite într-un oval perfect, aceeaşi culoare mată c-o nuanţă mai rumenă, obrajii c-un reflex auriu de puf fin — pieliţă fragedă de piersică — subt care bănuieşti un sînge bogat şi fierbinte. Ochii negri, adînci şi îndrăzneţi, au scîn-teieri aşa de vii că vorbesc, parcă, lucind arzători subt genele prea lungi şi grele. O armonie în mişcări, un surîs fără nume dă acea graţie şi libertate pe care n-o poţi găsi nicăieri decît aici pe pămîntul Andaluziei, la acest tip de frumuseţă născut din amestecul celor două rase. Căpitanul începe să vorbească despre înrudirea românilor cu spaniolii, amintind de mantaua muntenilor din Piri-nei, asemenea cu sarica ciobanilor din Carpaţi. Senorita Elvira mă roagă să pronunţ cîteva cuvinte în româneşte, să vadă dacă poate înţelege limba noastră. Potrivesc cîteva vorbe şi aţintindu-mi privirea în ochii ei, pronunţ clar : „Ochii negri ca mura". O undă de rîs argintiu îi îmbujora obrajii : — O ! dar asta-i curată limba spaniolă. Exact aşa se spune şi la noi, şi rîde, rîde cu poftă, arătîndu-şi o splendidă dantură albă, lucitoare. La fiecare mişcare i se clatină ţ cerceii enormi, nişte verigi de aur ; iar în jurul gîtului mat, \ cărnos, sclipesc mărgelele de chilimbar vechi, cu bobul mare, 5 ca strugurii din Orient. \ Plecăm. în drum ne întîlnim cu doctorul Algazal, însoţit de Mister Blok, tînărul inginer mecanic al şantierului naval care făcea reparaţiile vaporului nostru. } 1 Textul se referă la războiul hispano-american din 1898, în urma căruia Spania, înfrîntă, a pierdut Cuba, Porto-Rico, Guam şi Filipinele. — Am luat măsuri ca să continue lucrul şi noaptea ; mîne, sigur, vaporul dumneavoastră e gata de plecare, spune hotărît englezul care, numai după ce isprăveşte cu noi, se îndreaptă cătră senorita Elvira. Nu salută, nu zîmbeşte, nu-şi înclină şira spinării ; după un Alt right!1 scurt, tăios, o energică scuturătură de mînă. Cum ne plimbam încet pe aleea de chiparoşi cerniţi de umbra sării, priveam cu admiraţie la cei doi tineri care, vorbind în şoapte, alături, pe nesimţite se desprindeau din grupul nostru. Englezul, drept, înalt, o statură atletică, păşea apăsat şi sigur lîngă spaniola mlădioasă, cu talia cabrată, cu mersul lin, undulat, pe care-1 au numai femeile de aici. Spaniolele se mişcă fără să ridice piciorul de la pămînt, pare că merg alunecînd în zbor. La fiecare mişcare ce-o face, întorcîndu-se cochetă spre el, liniile fine ale trupului răsar vădite subt pînza subţire a hainei lungi, ce cade în cute armonioase. C-un fel de graţie simplă îşi înclină capul, şi buclele negre, lucioase, năvălesc de subt toca de catifea roşa ca focul. Doctorul se apleacă spre urechea mea : — Sunt logodiţi de mult, dar el aşteaptă să fie înaintat şef al şantierului, ca să se poată însura. Ştii, obiceiul lor, nu se căsătoresc pînă ce nu au asigurată o situaţie bună, pentru a-şi putea întemeia casa şi familia. Pe orice meridian s-ar găsi, englezul nu-şi schimbă principiul : „My house is my castle 2". Şi cum rămăsesem mai în urmă, micşorînd pasul, doctorul, iubitor de teorii, începu să-şi spună părerile favorite în chestia nedezlegată a raselor omeneşti. — Ce minunat neam s-ar produce prin amestecul de sînge al acestor două rase, care se compleotează perfect. Mă rog, ce-i lipseşte acestui popor, care a stăpînit odinioară două continente şi a avut o grandioasă civilizaţie pe cînd restul Europei zăcea încă în noaptea barbariei creştine ?... căci noi am fost veriga dintre antichitate şi Renaştere... Un singur lucru : simţul practic — oroza vieţii moderne. Acest popor e ca un fiu de nobil scăpătat : a moştenit bravura, spiritul, caracterul, toate virtuţile străbune, afară de aurul 1 Perfect ! In regulă ! (engl.). 2 Casa mea este castelul meu (engl.). pe care l-au cheltuit părinţii. O ! ce superb produs ar ieşi : ce material uman s-ar da civilizaţiei europene din fuziunea asta de rase... forţa, fermitatea Nordului combinată cu inteligenţa şi fineţea Sudului. Şi pentru că începusem a zîmbi, doctorul rîdică deodată tonul : — Dar cîtă vreme încă se va pune mai mare preţ pe chestia îmbunătăţirii rasei cailor şi cînilor decît pe aceea a regenerării neamului omenesc ? După o tăcere de cîteva minute, doctorul, care-şi aprinse o imensă ţigară de foi „puros", se porni din nou ca să-mi lămurească pentru ce şi cum mor popoarele, cum se sting civilizaţiile, cum a trecut mintea omenească din vrîsta cre-dinţii în vrîsta raţiunii, de-a lungul veacurilor, de la asirieni pînă la amestecul de sînge latin în populaţia statelor Ame-ricei de Sud. Tîrziu mi se păru că doctorul, tîrît de-o nobilă pasiune pentru dezlegarea enigmelor, se rătăcise suind şi coborînd în domeniile vaste şi obscure ale celor două ştiinţi, pe care cu drept le numea : geologia şi chimia istorică. Trecuse miezul nopţii cînd ne-am despărţit în dreptul farului, care veghea cu ochiul lui neobosit asupra portului adormit de mult. O lună plină, plutind departe şi nepă-sătoare pe bolta cerului Mediteranei, arginta deopotrivă şi marea cea fără de urme şi pămîntul răscolit de miile de furnicare agitate în veşnica luptă a vieţii. Gibraltar, 1912 RĂTĂCIND PRIN DELTĂ Regulat în fiecare an, cîteva zile, doctorul, un savant cu suflet de artist, îşi părăsea laboratorul cu toate micros-coapele, eprubetele şi bogatele culturi de microbi. înarmat c-o lupă şi c-o tolbă, se desfăta în pribegie prin împărăţia stufului, erborizînd şi adunînd felurite gîze şi lighioane de baltă. Nu-1 slăbeam nici un pas ; cu puşca în spinare, îl însoţeam pretutindenea. Şosele, drumuri bătute, nu se află în Delta Dunării. Cele cîteva aşezări omeneşti s-au cuibărit, de teama apelor mari, pe înălţimea grindurilor — vechile cordoane litorale. între cele trei braţe ale fluviului, călătoream zile şi nopţi întregi, înţepeniţi în cîte-o lotcă neagră, alunecînd pe luciul gîrlelor înguste — cărări de apă moartă, tăiate printre zidurile înalte ale pădurilor de stuh. Potecile de apă, umbrite şi tăcute, se pierd în luminişul scînteitor al ghiolurilor — bogate poieni de baltă. Cum s-au întocmit aceste poetice grădini, aşa la întâmplare, fără ca mîna omului să se amestece în jocul bizar al naturii ? Boschete de sălcii bătrîne, scorburoase, cu pletele spălate în limpezimea apei, tufişuri verzi încărcate de ciorchini cu flori albăstrii şi galbene, liane, crini albi de baltă pe fragede tije, cupe aurii de flori de nufăr semănate printre foi late, care plutesc pe oglinda apei ca nişte imense palete de smarald. Aşa de clară era apa în zilele de vară, ca uneori priveam c-un fel de spaimă în adâncuri, ca într-o oglindă fermecată, la desele păduri de ierburi, fantastic încîlcite, ce 253 'cresc misterioase pe fundul bălţii fără să poată răzbate vreodată la lumină. Botul ascuţit al lotcei noastre alunga, înspăimîntate, popoarele de peşti, ridicînd din păpurişul tînăr miriadele de gîze care pluteau în nouraşi argintii scînteind în lumina soarelui, întîlneam felurite neamuri de păsări de baltă, ce-şi aveau cuiburile ascunse prin luncile de trestii, prin locuri nepătrunse, unde cloceau în voie. Urmăream pe cer lungi cîrduri de paseri călătoare, care-şi făceau popasul pe malul mării^ pînă porneau în caravane plutitoare spre ţările de miazăzi. Ne strecuram adesea, alunecînd uşor, printre insule plutitoare, pline de verdeaţă ; printre pămînturi înşelătoare de plaur, format din rădăcinele plantelor putrezite, întreţesute cu vremea ca o pîslă umedă şi moale, pe care creşte stuful tînăr şi felurite agăţătoare ierburi de apă. Cu cît rătăceam mai mult prin labirintul lagunelor, spre inima Deltei, ne simţeam tot mai înfioraţi de tăcerea gravă a pustiului, ca şi de tainica şoptire a trestiilor ; părea că ne afundăm într-o altă lume de vise, în misterioasa împărăţie a necunoscutului. Uneori doctorul rămînea în contemplare. — Balta — spunea el mişcat — mă farmecă. Munţii rigizi şi reci, pădurile triste şi monotone mă apasă. Marea, veşnic schimbătoare, în oglinda căreia se reflectează cerul cu alte nuanţe la fiecare ceas, îmi încînta ochii ; dar numai balta îmi farmecă simţirea şi-mi aţîţă mintea. Peisagiile de baltă, viaţa bogată şi misterioasă care se zbate în umezeala asta îmi evocă vrîsta primelor epoci, începuturile vieţii pe pămînt, enigma nepătrunsă a Greaţiunii. Cînd pentru întăia oară m-am găsit singur în pustietatea bălţii, în mijlocul acestei naturi solemne şi primitive, în care nu se simte nici o suflare omenească, mi se părea că intru deodată într-o lume aparte, rămasă printr-o vrajă în starea zămislirii ; un colţ de pămînt peste care pluteşte încă tainicul parfum biblic din vechea povestire a facerii lumii în cele şase zile. De-o săptămînă hoinăream prin Deltă. Noaptea, de groaza ţînţarilor, dormeam afară subt poloage, lîngă chir-hanalele pescăriilor. Plecînd din braţul Sulina, ne strecu- rasem prin toate gîrlele, străbătusem nenumărate ghioluri, răzbind pînă în braţul Chiliei. La întors luasem alt drum ; tăind de-a curmezişul pădurea Letei, ieşirăm în regiunea dunelor de nisip pe malul mării. După cîteva ceasuri de alergătură pe urmele urechilor unui şoldan, care-mi scăpase prin tufişurile pădurii, găsii pe doctorul meu la rădăcina unui stejar umbros, adîncit în studierea unor frunze culese pe drum. Şi cum mă minunam nedumerit de rostul acestui petic răzleţ de pădure bătrînă în mijlocul pustei nisipoase, doctorul, cu lupa în mînă, începu obişnuitele explicaţii : — Flora asta e caucaziană. Vînturile marine au adus aci seminţe din cealaltă parte a Mării Negre, din Munţii Caucazului, care sunt în faţa Deltei noastre. Seminţele au căzut pe dune şi Aau încolţit ; cu timpul nisipurile s-au fixat. Iată o minune a naturii... o dovadă de adaptare la mediu a plantei : rădăcinile copacilor, în loc să meargă în jos ca de obicei, în adîncimea pămîntului, aci se prelungesc departe la suprafaţa solului, ca nişte şerpi uriaşi, încolăciţi, care caută să-şi sugă hrana în întindere. Numai după-amiază ieşirăm din pădure. Deodată ne apăru înaintea ochilor, vastă şi goală, zona dunelor, întinsă pînă la orizont, ca o mare de valuri de nisip, undulată în nuanţe de aur mat, subt lumina soarelui de vară. Nici un punct, nici o pată de umbră, pe care să se oprească vederea. Dezolant pustiu. Lanţuri nesfîrşite de coline de nisip, _ cu pante dulci, înşirate paralel şi monoton ca nişte troiene ridicate de viscol. Grăunţele de nisip, fine şi seci, se furişau prin haine, iritîndu-ne pielea. înaintăm cu greutate prin nisipul moale şi fierbinte, în care piciorul se îngroapă pînă la glezne. Cu picioarele goale, prin arşiţa soarelui de-ameazâ care ne cocea capetele, înaintam ca doi pelerini rătăcitori printr-un deşert, străbătînd zona dunelor pînă la malul mării. Numai pe nisipul jilav şi bătut al plajei, puturăm călca mai în siguranţă. Din urmă, ne ajunse o căruţă dobrogeană. Doi cai mici, pietroşi, suflînd din greu, trăgeau căruţa cu două roate pe uscat şi cu celelalte două prin apa mării, care se prelingea la fiecare lovitură de val, suptă de nisipul însetat al plajei. Pe jos venea desculţ un pescar lipovean, c-o barbă roşie, încîlcită ; pe-un umăr purta, ca nişte desagi, o pereche de cizme uriaşe. îl cunoşteam din port. — încotro Petruşca ? — Mergem la Sulina să aducem făină şi sare pentru chirhana. — Dar ce luceşte acolo, în zare, pe malul mării ? —■ Acolo îi Cardonul. — E un sat ? — Nu-i sat. E numai o singură casă. A fost demult acolo cardon rusesc, adică pichet de graniţă, cînd jumătate de Deltă era rusească şi jumătate turcească. — Ei, şi acum ce-i acolo ? — Acuma stă Andrei Filozofof. — Cine-i acela ? — Cum, n-aţi auzit de el ? Apoi cine nu cunoaşte în Deltă pe Andrei Filozofof ? şi Petruşca începu să rîdă cu poftă. El este om tare bun la inimă. A avut el demult la Sulina un bucluc mare ; s-a scîrbit aşa de lume, că a venit aci să trăiască singur. A găsit casa asta goală, a reparat-o, a pus pomi, cîţiva butuci de vie, şi a făcut un petic de livadă. A scăpat el pe mulţi pescari de la moarte, iarna cînd îi prindea furtuna la larg şi arunca la coastă lotcile cu oameni îngheţaţi. Doctorul, care urmărise convorbirea mea cu Petruşca, se opri deodată, întrebînd nedumerit : — Bine, dar cum stă omul acela în pustietatea dunelor de nisip, singur cuc, pe malul mării ? — Apoi să vedeţi, cică el nu poate suferi să aibă stăpîni şi nici cu legile nu vrea să aibă de-a face. Mă rog, el şi-a închipuit o gospodărie aşa ca pentru un om singur... se cheamă că el e stăpîn. Nu plăteşte nici bir, nici taxe, că la el nu-i nici circiumă, nici cafenea. Nu se află strop de spirt la Cardon ; numai ceai le dă oamenilor care se opresc din drum acolo la el. Om bun şi cuminte este, dar lumea rîde şi-i zice Filozofof, „regele Cardonului", şi casa lui cică-i „palatul regal". Ne apropiam de Cardon. Departe, înaintea noastră, între oglinda lucitoare a mării şi întinderea pustie a dunelor de nisip, tremurînd în undele scînteietoare ale soarelui, ca în jocul de lumină a unui miraj fantastic, o pată de umbră şi verdeaţă, gîtul de barză a 256 cumpenei unei fîntîni şi albul unei case, surîzînd în zare ca o veselă oază în pustietatea unui deşert nisipos. — Acolo-i „regatul Cardonului" ! şi c-un gest larg, întinsei binoclu doctorului, care se oprise în loc cuprins de admiraţie. Sunetele unor bătăi regulate vibrau undeva departe, ajungînd pînă la noi într-un ecou cadenţat ca o toacă de mînăstire. Ascultam nedumeriţi. Petruşca, zîmbind pe furiş în barba lui încîlcită, ne lămuri. — E toaca lui moşu Andrei Filozofof. Are el o tigaie spartă pe care o ciocăneşte de cîteva ori pe zi, ca să sperie pasările care-i mănîncă sămănăturile. Că în toată pustietatea asta numai acolo-i un petic de verdeaţă şi toate păsările tăbărăsc pe el. Moşu zice că nu se mai luptă cu oamenii de cînd s-a retras la Cardon, ci numai cu pasările cerului a rămas să lupte. Un dulău flocos ne întîmpină de departe c-un lătrat răguşit. — Moşule — strigă Petruşca -— iaca a venit domnii în regatul dumitale. Din umbra unui buchet de sălcii palide, apăru un bătrîn zvelt încă, îmbrăcat c-o flanelă de marinar, cu pantalonii suflecaţi, cu picioarele goale în nişte papuci cu talpa de lemn, cum poartă fochiştii de la vapoare. îşi descoperi capul alb de subt o pălărie de paie ţuguiată şi, după ce ne măsură c-o privire ageră, ne întinse o mînă uscată şi osoasă. — Bine aţi venit sănătoşi. Nu poftiţi în casă la răcoare ? — în palatul regal — adăugă Petruşca — rîzînd ca un copil uriaş. Casa de piatră, cu ziduri groase de un metru, cu ferestre de-o palmă. Intrăm într-o odaie mare, cu masă lungă la mijloc, cu două bănci de lemn. Păreţii acoperiţi cu gazete ilustrate şi cîteva fotografii încadrate în rame de scoici colorate. în fund, o vatră monumentală. Focul se întreţinea veşnic, subt o căldare pusă cu artă pe o schele de grătare de vapor. Fără să întrebe, moşul a şi început pregătirea ceaiului. Mă aşteptam să văd un bătrîn schivnic, hursuz, un anahoret stors şi uscat ca un pergament, îndoit de post şi rugăciune. Cînd colo, aveam în faţa noastră un bătrîn frumos 257 â şi verde încă; se ţinea dîrz şi călca voiniceşte. Părul şi barba erau albe ca zăpada, dar linse şi pieptănate cu grijă ; obrajii încă rumeni, deşi pielea era pîrlită de arşiţa soarelui şi tăbăcită de sărătura mării. Voios şi isteţ, avea în vorbă şi-n privirea ochilor albaştri, senini, un fel de blajină cuminţenie. Pe perete, într-o cadra de scoici, chipul unui militar, străin ; în haine albe, c-o imensă cască de colonii în cap, sta călare mîndru pe o cămilă. Moşul arătă cu admiraţie spre el. — E lord Gordon. Cu el am făcut serviciu în tinereţă. Eram băiet de punte pe şalupa lui de inspecţie, pe cînd era delegatul Angliei în Comisia Europeană a Gurilor Dunării '. A ! Ce om a fost ! De aci a plecat în Sudan, unde a şi fost ucis. Şi moşul începu să ne povestească de pe vremea stăpî-nirii turceşti, de cînd a început Comisia Europeană să lucreze la adîncirea canalului de la Gura Dunării. După ce băurăm ceaiul clocotit, turnat în farfurie, cu bucăţica de zahăr între dinţi, după obiceiul pescăresc, ieşirăm la aer, în umbra sălciilor din bătătura casei. — De cît timp te-ai aşezat aci, moşule ? începu doctorul un întreg interogator. — Numai de patruzeci şi doi de ani. — Ei, şi de-atîta vreme n-ai mai fost în lume ? — Apoi de ce să mă duc eu în lume, dacă vine lumea la mine ? — Nevastă, copii, rude, n-ai pe nimeni pe lîngă dumneata ? — Ba am o fată. E măritată la casa ei, departe de aici. — Nevasta ţi-a murit de mult ? — N-a murit... a plecat în lume... de mult. Şi după cîteva minute de tăcere, bătrînul începu pe-un ton glumeţ : Aţi văzut peştele cela care se cheamă tipar, de samănă întocmai c-un şarpe ? Umpli un sac cu şerpi şi bagi între ei 1 Colonelul Gordon a fost delegat al Marii Britanii în Comi-siunea Europeană a Dunării un singur an : 1872 (cf. La Com-mission Europeene du Danube et son oeuvre de 1856 ă 1931, Paris, Imprimerie Naţionale, MCMXXXI, p. 76). şi un tipar ; acu trebuie să vîri mîna în sac şi să nimereşti pe nevăzute tiparul dintre şerpi. Asta-i însurătoarea. Aşa îşi alege omul nevasta. — Ei, dar ştii că ai haz, moşule, îi spuse rîzînd doctorul. De unde ştii istoria asta cu tiparul ? — Apoi din lume, că eu am umblat mult prin lume, pînă m-am scîrbit de ea, că n-am găsit decît orînduiala minciunii peste tot locul pe unde am umblat şi, la urmă, m-am hotărît să mă trag aici, să trăiesc singur, stăpîn în Cardo-nul meu. — Apoi nu degeaba îţi spune lumea Filozofof, regele Cardonului, sfîrşi doctorul, rîzînd cu poftă, pe cînd se pregătea de plecare. Vedeam bine că bătrînul mai avea ceva de spus. — Ştiţi, prin partea locului trec rar doctorii, am o boală şi eu. Mă supără în piept un fel de hîrcîială, încolo slavă Domnului, sunt sănătos tun. Doctorul îl examina, întrebîndu-1 : — Fumezi de mult, moşule ? — De mic copil... oare să mă las de fumat ? Atîta mîn-gîiere mai am şi eu. — Ce vîrstă ai ? — Vreo optzeci şi doi de ani. Doctorul stătu o clipă pe gînduri. — Nu, să nu te laşi de fumat. Am să-ţi trimit eu, moşule, nişte doctorii bune de la Bucureşti. Pe drum întrebai pe doctor de ce nu l-a oprit pe bătrîn să fumeze dacă-i face rău tutunul. — îi face rău, dar la vîrsta lui... cu cît i s-ar prelungi viaţa dacă n-ar fuma ? Să-1 lipseşti şi de singura plăcere care i-a mai rămas pentru restul zilelor ce le mai are de trăit în pustietatea asta... Şi doctorul, scoţîndu-şi imensa lui pălărie de paie, îşi trecu încet mîna prin părul cărunt. Interesant tip moşneagul ăsta... ce furtuni i-o fi răscolit sufletul de s-a exilat aci... ciudat caz... să trăiască singur... stăpîn... Ca să-1 înteţesc, pentru că ştiam bine firea doctorului, aruncai o sentinţă banală : 258 259 — Omul e animalul sociabil la culme. — Şi totuşi, în fond — începu doctorul încruntînd sprincenele — omul rămîne întotdeauna singur. în societatea cea mai plăcută, în tumultul vieţii zgomotoase, ca şi în pustietatea asta, omul e veşnic singur... Numai frica de singurătate, slăbiciunea resorturilor sufleteşti, nevoia de a se înşela pe sine îl face să caute în afară lumea care-i dă o iluzie ameţitoare... — Doctore, dar uiţi legătura de sînge, amorul... — Lîngă un frate iubit, ca şi lîngă o femeie adorată, vine momentul cînd te simţi singur, cu lumea ta aparte... Stai în faţa cortinei, dar ce se întîmplă în dosul ei nu poţi şti niciodată, e o veşnică taină. Şi doctorul se pierdu, după obiceiul lui, într-un şir de reflecţii tot restul drumului, pînă subt sară, cînd am ajuns în port. A doua zi doctorul părăsi Delta. După o săptămînă, primesc prin poştă, de la Bucureşti, un pachet, pe care trebuia să-1 trimit moşului de la Cardon. Erau două cutii de tutun bectimis şi o sticluţă cu doctorii. Boala şi leacul erau împachetate la un loc. De cîte ori plecam la vînat prin Deltă, mă abăteam şi pe la Cardon. Moşul Andrei Filozofof mă întîmpina întotdeauna cu aceeaşi prietinească mulţumire, voios şi isteţ, privind lumea şi viaţa veşnic cu aceeaşi linişte filozofică. Ascultam cu drag povestirile lui din trecutul Sulinei, de pe timpul stăpânirii turceşti, cînd se adunau la Gura Dunării sute de corăbii, de se vedeau în rada portului păduri de catarge. Cică şedea căpitanul de port turceşte, în cerdacul biroului căpităniei, şi privea marea, fumîndu-şi narghileaua ; corabia, cu toate pînzele în vînt, urca fluviul şi deodată, prin-tr-o măiestră manevră, corabia se oprea cu pînzele în pană ; numai după ce pilotul făcea semn cu basmaua că s-au numărat taxele şi toate bacşişurile cuvenite, căpitanul flutura şi el basmaua, în semn că-i liberă corabia să urce pe Dunărea în sus, spre Galaţi sau Brăila. Povestea frumos moşul : anul, luna şi ziua, parcă le cetea în călindar. — Pe la 1874, în octombrie, chiar în ziua de Sfîntul Dumitru, a fost o furtună mare, cînd s-au înecat douăzeci de corăbii în rada portului. în războiul de [la] 77—78, pe la 11 iunie, a fost atacul şalupelor-torpiloare ruseşti împotriva flotei turceşti, a lui Hobart-paşa, aci în faţa Gurii Dunării. în 1888, la 15 august, cînd cu furtuna cea mare, de s-au înecat cincisprezece corăbii... Mă încercasem în mai multe rînduri să aflu de la bătrînii din port, trecutul acestui om original. într-o sară mă întorceam din largul mării cu Barba Spiru, cel mai bătrîn pilot din port. îşi încercase o pînză nouă, croită cu mîna lui, pentru „Măria", vestita barcă uşoară cu care, odată, bătrî-nu'l lup de mare făcuse singur înconjurul Mării Negre. Soarele roşu căzuse la orizont. Apa lucea în lame de metal însîngerat. Pădurile de stuf din Deltă ardeau, cuprinse de incendiul asfinţitului. Vîntul sufla împotriva noastră, dinspre ţărm. Ca să putem intra în port, trebuia să mergem în volte, schimbînd direcţia într-un nesfîrşit zigzag, cu vîntul din coastă. întîrziam. Pămîntul şi apa aţipeau pe încetul în negura nopţii. Departe, farul portului îşi deschise ochiul veghetor, ur-mîndu-şi în tăcere clipirea regulată. De o parte şi de alta, pe linia joasă a ţărmului, nu se mai desluşea nimic prin pînza de întuneric. Şi... deodată, o pîlpîiire slabă, ca un sîmbure de lumină, prinse a luci spre nord, în masa neagră a coastei pustii. — Ce lumină se vede într-acolo ? Barba Spiru aruncă în depărtare o privire ascuţită şi în loc să răspundă începu să rîdă, strîmbîndu-şi groaznic faţa încreţită. — Ce lumină poate să fie aceea ? întrebai a doua oară, nedumerit. — E farul din Cardon. — Nu ştiu nici un far acolo. — E farul pus de regele Cardonului. Andrei Filozofof' are obiceiul să aşeze la fereastra cocioabei, la palatul lui regal, o mică lampă de gaz. Pescarii se folosesc de lumina asta care îi călăuzeşte ca să poată ieşi cu lotcile la coastă, cînd îi apucă furtuna la larg şi nu izbutesc să intre la adăpost în port. Pe mulţi i-a scăpat el iarna de la moarte. 260 261 Barca, aplecată pe o parte, aluneca uşor şi apa fîşîia lovindu-i coastele în cadenţă. Pînă în port mai aveam mult. — Ia ascultă, Barba Spiru, nu poţi să-mi spui ce-i cu moşul Andrei Filozofof ? De ce trăieşte el singur, cuc, în: cardonul lui ? Barba Spiru, după ce-şi trecu subt un genunchi sania scotei, capătul acela de frînghiuţă care ţine întins colţul pînzei, îşi aprinse o ţigară groasă împotriva vîntului, c-o rară înde-rnînare, şi începu : — Pe Andrei îl cunosc de băiet, că-i de-o samă cu mine. Am fost cu el mus, adică băiet de punte, pe vasele Comisiei Europene, cînd s-au început lucrările de la Gura Dunării.. Tată-său a venit de jos, pe o corabie, şi-a rămas aici : s-a însurat c-o româncă din Tulcea. Eu l-am apucat şef de echipaj pe una din dragele Comisiei. Dar ce naţie era, n-aş putea spune. Un fel de albanez sau machedonean. Andreî şi cu mine eram tineri de tot, cînd am intrat elevi-piloţi la corăbii, că era mare lipsă pe atunci de piloţi la Dunăre. Ce viaţă era pe vremea ceea pe aicea. Se încărcau vasele numai cu braţele. Mii de oameni, din toate neamurile din lume, se înşirau ca furnicile la lucrul portului. Frămîntarea şi larma nu conteneau nici ziua, nici noaptea, că se cîştiga. mult pe atunci ; ne jucam cu lirele engleze, şi aurul curgea, prin toate cafenelele de pe chei. Ce-i dă prin gînd unui cafegiu din port, să aducă o trupă de harfoniste din Bohemia,. că era mare lipsă de femei pe aici. în scurt s-au şi încurcat toate, ba unele s-au măritat de-a binelea. Sunt şi azi aici femei cuminţi, mame, bunici, soacre, respectate de toată lumea. Cînd s-a văzut că primul transport de femei a avut preţ, s-a mai adus un rînd. Cea mai frumoasă fată din toate cîte au fost aduse atunci era una Clara. înaltă, mîndră, cu părul ca păcura şi faţa ca laptele, un glas de argint, şi în ochii ei negri lucea un fel de ispită care înnebunise tot portul, în fiecare noapte era scandal ; se încăierau şi se tăiau cu cuţitele bărbaţii din pricina ei. Andrei se smintise de tot. Unui italian i-a tăiat o ureche. Unui grec i-a spintecat obrazul c-o lovitură de cuţit. într-o noapte, un negustor armean a furat-o pe Clara şi-a dus-o pe-un vapor la Constantino-pole. Andrei s-a luat după dînşii. După o lună, a adus-o 262 pe Clara înapoi şi s-a cununat. După un an, au avut un copil. El o iubea cu patimă. Şi se arăta şi ea a fi femeie cuminte la începutul căsniciei, pînă ce-a venit la Comisie, ca ajutor de căpitan de port, un dalmatin : Niculici, om tare îndrăcit. A început de la o vreme muierea să-i facă ochi dulci. Şi într-o seară, aşa pe-o vreme ca asta, ne pomenim chemaţi, Andrei şi cu mine, de dalmatin, ca să ne dea ordin să băgăm în port o corabie mare ce trebuia să plece în grabă spre Galaţi. Pe corabia pe care o aduceam încet în port, Andrei era la provă, eu, la puntea de comandă. Numai ce-1 văd deodată că trînteşte binoclul jos, trece ca o furtună pe punte şi fără nici o vorbă, sare în barca legată de vas şi începe singur să tragă la lopeţi din răsputeri. Mă uit înainte şi zăresc, în dîra de lumină a lunei, o altă barcă ce se furişa spre malul celalalt. Am bănuit ce putea fi. Pînă să ancorez şi să dau o barcă la apă, a trecut un timp. Cu doi oameni la lopeţi, trăgeam la disperare, doar voi putea ca să-1 ajung din urmă. Dar nu era chip. Am văzut bine, în lumina lunii, goana celor două bărci. Andrei a ajuns, a sărit în cealaltă^ barcă în care se desluşeau două umbre. S-a încins o lupta. Am auzit glasul dalmatinului, care cerea femeii să-i dea cuţitul. Trupurile încleştate se zbăteau cu turbare. Căutau să se arunce unul pe altul peste bord, în apă. Ani cunoscut bine, în lumină, chipul femeii. Era Clara, care se apleca lovind cu lopata, ca să zdrobească o mînă care se înfipsese în marginea bărcii. Am ajuns prea tîrziu. Am văzut un trup căzînd, răsturnat în apă, şi barca alunecînd prin întuneric. Cînd l-am pescuit pe Andrei, îşi pierduse cunoştinţa. Era plin de sînge. Avea o lovitură de cuţit în piept şi o mînă zdrobită. Clara şi dalmatinul au fugit a doua zi, îmbarcaţi pe ascuns, pe-un vapor italian. Duşi au fost pînă în ziua de azi. O lună de zile a stat Andrei în spitalul Comisiei Europene. Cum a ieşit din spital, a plecat nebun să-i caute în toată lumea. Trei ani a umblat ca marinar pe tot felul de vapoare. Apoi s-a întors potolit şi schimbat cu totul. S-a retras după aceea la Cardon, unde trăieşte singur, cum l-aţi văzut. Copila, care i-a rămas, a pus-o într-o şcoală de călugăriţe catolice la Galaţi, unde a căpătat o creştere bună şi învăţătură. Nu 263 I ştiu de unde şi pînă unde un franţuz, director de bancă la Constantinopole, a cunoscut-o, s-a amorezat şi a luat-o în căsătorie. Au venit pe aici de vreo două ori ; voiau să-1 ia pe bătrîn în casa lor, unde ar putea trăi fără nici o grijă. Dar el se încăpăţinează şi nu vrea în ruptul capului să-şi lase Cardonul lui. Irecuse vreo trei ani. Cardonul îl zăream numai uneori de departe, de la înălţimea punţii de comandă. Coborînd încet ^canalul strimt al Dunării, spre mare, trebuia să urmăresc încordat manevra vasului, căci o mişcare nepotrivită a cîrmei ne-ar fi putut zdrobi de blocurile digurilor de piatră de la Gură. Numai după ce ieşeam în radă şi vasul juca slobod în limpezimea apei de mare, respirînd în voie, întorceam privirea înapoi pe întinderea nemărginită a Deltei. De sus, de la comandă, cercetam zarea cătînd, ca pe o hartă întinsă înainte, locurile ştiute şi umblate de mine altădată. în valurile de aramă ale stufului fără sfîrşit, sticleau ochiuri de apă — oglinzile de argint ale ghiolurilor. O pată neagră închidea în fund zarea : era pădurea bătrînă de la Leti Zona dunelor de nisip, ca o arenă goală, poleită, ardea în soare. Şi la marginea ei, pe malul mării, apărea Cardonul, o mică insulă de verdeaţă într-un pustiu nisipos. De cîte ori în nopţile cu lună, plutind între cer şi apă, în lungile călătorii, nu-mi apăruse în minte singuraticul Cardon ! De cîte ori nu schiţasem un plan neisprăvit, închipuind o hazlie închegare geografică asupra acestui infim regat al singurătăţii, cu suprafaţa... populaţia... producţia... şi figura de patriarh a unui bătrîn rege filozof ! într-o dimineaţă albastră de vară, plecasem cu puşca în spinare după becaţe. Vaporul avea să stea două zile în port la încărcare. Umblam singur. Plaja pustie se pierdea în zare, ca o panglică fără capăt. Marea era calmă : aproape de ţărm, lucea în scînteieri de azur ; departe, la larg, unduia ca o leneşă pînză albastră, din ce în ce mai închisă, pînă la cercul de safir al orizontului. Linişte desăvârşită. Natura 1 Letea. 264 sălbatică şi măreaţă parcă aţipise moleşită de arşiţa soarelui. Nu întâlneam nici o vietate ; nu se auzea nici un zgomot, nici o mişcare. Singur, c-un fel de mulţumire adîncă, sorbeam adierea sărată şi amară a respiraţiei din larg. Numai din cînd în cînd, un murmur vag înfiora uşor apa ce mângâia ţărmul — eternul ritm al mării, singurul glas al singurătăţii. Mă oprii după cîteva ceasuri de mers. Nu împuşcasem nimic. Culcat pe nisipul moale şi cald, mă odihneam cu ochii închişi pe jumătate. într-un tîrziu, mi se pare că aud un zgomot în depărtare. Pe plajă, se desprindeau două puncte negre, care creşteau în zare. Aşteptam cu necaz apropierea celor doi oameni, care veneau să turbure liniştea solemnă a pustiului. Un om mărunţel, în haine albe, cu puşcă în spinare. Celalalt, voluminos, în haine cenuşii, cu faţa ascunsă subt o imensă pălărie de paie. Nu i-am recunoscut decît cînd s-au apropiat. Şeful poştei, un pătimaş vînător de baltă, şi doctorul, vechiul meu tovarăş, venit din nou în Deltă pentru complectarea unei splendide colecţii de ţânţari. Bucuroşi de întâlnire ne urmarăm âmpreună drumul. Numai cînd se zări Cardonul, doctorul întrebă : — Ce-a devenit moşneagul ? Mai trăieşte filozoful ? — Trăieşte — răspunse şeful poştei — e zdravăn încă. Şi populaţia regatului a mai crescut c-un suflet, că s-a întors „regina" din exil. La început nu prea înţelegeam. Şeful ne lămuri. — Nevasta lui s-a întors, după patruzeci şi cinci de ani de pribegie. El a primit-o. Ce-a făcut ? Unde a trăit ? nu se ştie. De cînd s-a întors baba, a pierdut moşul liniştea lui filozofică. îl cicăleşte mereu să se mute în oraş, dar moşul încăpăţînat nu voieşte să-şi părăsească regatul. Am ajuns la Cardon. De departe se zărea în livadă, mişcînd printre butucii de vie, pălăria ţuguiată a moşului. Pe un scăunaş, în faţa casei, o femeie împletea un năvod. Cînd s-a sculat în picioare, am văzut-o bine : înaltă, dreaptă şi osoasă ; îmbrăcată curat, într-o polcuţă şi fustă de zefir albastru ; o figură prelungă, cu pielea încreţită, ochii mari, negri şi o umbră de musteaţă deasupra buzelor veştede ; tră- 265 i sărurile feţei arătau încă urmele trecutei frumuseţi.; o rămăşiţă poate de cochetărie o făcea să-şi ascundă părul alb subt o broboadă vişinie. După ce ne măsură c-o privire bănuitoare, ne spuse cîteva cuvinte^ de bună-venire şi, apropiindu-se de şeful poştei, începu să-i vorbească încet, c-un fel de linguşire în voce şi privire. Veni şi moşul, strîngîndu-ne mînile cu bucurie. Ne pofti în casa. văruită proaspăt. De la întîia vedere, se cunoştea îngrijirea adusă de-o mînă de femeie. Curăţenie, perdele la ferestre, oale cu flori, lăicere pe păreţi. Moşul părea schimbat. Nu mai jivea blajina voioşie şi pofta de vorbă de altădată. Sta tăcut şi, uneori, îşi încrunta sprîncenele stufoase. Pe cînd femeia pregătea ceaiul, moşul se apropie de şeful poştei. începu să-i vorbească în şoapte. îl ruga ceva... auzeam aceleaşi cuvinte spuse cu stăruinţă : „Să nu-i dai nimic... să spui că n-a venit nimic... nouă aci nu ne trebuie nimic..." După ce băurăm ceaiurile, ne-am aşezat subt sălcii. în casă se auzea gura bătrînilor. — Ia ascultă, şefule — începu doctorul în glumă — văd că eşti confidentul familiei. Cînd unul, cînd altul vin şi ţi se spovedesc. Ce neînţelegere, ce dramă se ţese aci în mijlocul pustiului ? Şeful poştei începu să rîdă. — Ştiţi că ei au o fată măritată bine, c-un director de bancă la Constantinopole. Fata le trimite bani prin oficiul poştal de la Sulina. Moşul nu vrea să primească banii şi se înfurie de lăcomia babei. El îmi cere să înapoiez mandatele, şi ea stăruie mereu să capete cît mai mulţi bani. Asta-i veşnica ceartă. De-acum se dondănesc pînă mîni dimineaţă. Restul zilei l-am petrecut în pădurea Letei. Mulţumiţi, subt sară, ne-am întors la Cardon. în drum, înpuşcasem cîteva paseri de baltă. Doctorul făcuse prizonieri o duzină dc ţînţari de diferite specii. Lungiţi pe panta dulce a unei dune de nisip, priveam faţa calmă a mării, care-şi schimba culoarea în ora asfinţitului. O adiere leneşă venea dinspre larg. Doctorul îşi înclină uşor capul — părea că se încearcă să prindă cu urechea un sunet slab venit din depărtare. — Fii atent. Ai ascultat vreodată muzica nisipului ? îmi ascuţii încordat auzul. De pe întinsul pustiu al dunelor ajungea pînă la noi, aduse de vibraţiile aerului, sunete slabe care pluteau tremurând într-o sonoritate muzicală, ca un registru grav de orgă, auzit de la o depărtare mare. — Interesant fenomen, întrerupse doctorul. Firele de nisip, uscate şi mobile, purtate de vînt, se lovesc şi se freacă, alunecînd la vale pe pantele înclinate ale dunelor. _ Ne apropiam de singura casă a Cardonului. înăuntru se auzeau încă vorbele răstite ale bătrînilor. Doctorul se opri, clătinînd din cap cu amărăciune : — Moşnegii aceştia, care-şi înveninează restul zilelor ce le-au mai rămas, s-au iubit odată. Baba asta^ cicălitoare a fost frumoasă, seducătoare. Ispita ochilor ei făcea odată să se taie cu cuţitele bărbaţii între ei. Ce urîtă e viaţa oamenilor. Pe sus treceau din cînd în cînd, în zbor, împărecheate, paseri de baltă, la cuiburi, în desişul pădurilor de stuf. Printre miriadele de gîze care pluteau prin faţa ochilor noştri, săgetau prin aer libelule graţioase, cu trupuri de sidef bătute în peruzele ; cu antenele azurii întinse, plutind, se încrucişau ca nişte minuscule avioane colorate. Doctorul, care le urmărea zborul, mă apucă deodată de mînă. — Uite \ vezi cele două efemere care plutesc încleştate strîns, contopite parcă într-un singur corp ?... în aceeaşi zi se nasc, iubesc şi mor... mor iubindu-se... 1924 266 CAFEAUA ŞEFULUI Schiţă Nu ştiu de ce aveam întotdeauna groază de vameşi. Poate unde am văzut lumina zilei într-un tîrguşor de graniţă ; acolo cea mai temută autoritate era Vama. Casa părintească fiind lipită de oficiul vamal, mama, ca să ne mai astîmpere nebuniile, ne îngrozea veşnic cu domnul Vameşul. E drept^ că era un om hursuz şeful, răposatul conu Mi-tache Nucă. Burlac, bătrîn, nu iubea copiii şi zgomotul, trăia^ singur cuc, îngropat zilnic într-un morman de condice şi hîrţoage prăfuite. Numai duminica apărea cu sfinţenie, în redingota lui verzuie, la slujba leturghiei, căci era foarte bisericos conu Mitache Vameşu. Eu, care totdeauna îl ocoleam, neîndrăznind nici să ridic ochii la el, _în^ biserică mă încercam să privesc pe sub gene, furiş, la mişcările mînei lui drepte, care făcea nişte cruci mari, pe cînd se apleca de şale într-o cucernică evlavie. Nu ştiu de ce pe atunci în mintea mea copilărească se făcea un fel de legătură între cele ce vedeam cu tot ce învăţasem în cărţile şcoalei primare, în Noul Testament: vameşii şi fariseii. Eram adînc încredinţat că omul acesta încruntat şi temut venea regulat la biserică pentru a se pocăi, asemenea vameşului din Evanghelie. Am părăsit de mult locul naşterei şi valurile zbuciumatei vieţi m-au purtat prin multe părţi ale lumei. Pentru că nu m-am ocupat niciodată cu importul şi exportul n-am avut prilejul să cunosc tainele şi suferinţele vamale. Tocmai acum în urmă mi se întîmplă să am nevoie de serviciile vămei. 268 Eram într-un mic port dunărean : fusesem anunţat că îmi sosise din străinătate o ladă de cărţi. M-am hotărît. în faţa oficiului însă m-am oprit cu sfială. Mă uit la ceasornic : ora 9 dimineaţa. Mă pregăteam să bat respectuos în uşa şefului, cînd^ văd repezindu-se la mine, din fundul sălei, un moşneag mărunţel şi afumat — odagiul şefului. — Stai, domnule, cum dai buzna aşa în cabinetul lui domnu şef ? Acu îi ocupat, nu primeşte pe nimeni, mai aşteaptă o ţîră şi dumneata. Aştept plimbîndu-mă pe sală. Ca să-mi treacă de urît vreau să-mi aprind o ţigară, cînd îmi arunc ochii pe un carton bătut în perete : „Fumatul este cu stricteţe interzis pe sală". Resemnat, încep din nou să măsor îm lung sala vămei. Bătrînul odagiu, aşezat pe un scaun la uşa şefului, fuma cu poftă scoţînd pe nări nişte coloane de fum alburiu. Doi domni, vorbind în gura mare, intrară grăbiţi în biuroul şefului. Mă uit mirat. Odagiul se simte obligat să mă lămurească. — Aiştia sunt agenţi de la casele comerciale şi au dreptul oricînd să intre la domnu şef. începusem să-mi pierd răbdarea, cînd tocmai atuncea apăru, surîzător ca totdeauna, domnul Moritz, simpaticul reprezentant al firmei „Interoceanica", sucursala marei case de transport, comision, expediţii, import-export, înfiinţată de curînd şi în oraşul nostru. ■— Cu ce ocaziune pe aci pe la noi ? mă întrebă cu bunăvoinţă domnul Moritz. îi spun pricina care mă aduce la vamă. Şi cl mirat mă întreabă de ce aştept pe sală. — Cică şeful e ocupat şi nu primeşte. — Hai cu mine. Şeful e bărbat levent. Şi sub aripa sa protectoare izbutesc să intru în biuroul şefului. Un om scurt, îndesat, cu mustaţa sură zbîrlită, c-o ţigară după ureche, stă la biurou aplecat pe un maldăr de hîrtii. 269 La mînecele sacoului albastru observ cusute cîte o bucăţică de galon lat — un fel de grad de maior de vamă. Pe biurou, alături de călimară, o ceaşcă de cafea turcească îngropată într-o movilă de hîrtie-monedă. Era aşa de ocupat şeful că nici nu şi-a ridicat capul la intrarea noastră. — Salutare, şefule, i se adresează Moritz, rezemîndu-se într-un cot pe biurou pentru a-i şopti ceva pe cînd îi arăta nişte facturi. Numai după ce a ieşit Moritz am încercat şi eu a mă apropia de biurou. Dintr-o aruncătură de ochi şeful constată că avizul pe care-1 prezentasem nu-i în regulă. — De ce ne încurcaţi degeaba cînd avem atîtea chestii de rezolyit ? Dumneata nici n-ai fost operat şi te prezinţi aşa la mine. — Cum ? Unde ? încerc să întreb. Numai atunci şi-a ridicat capul şeful, măsurîndu-mă cu oarecare dispreţ. —• Dumneata nu înţelegi româneşte ? Du-te la taxator, care trebuie să te opereze şi pe uTmă prezintă-te la mine. Văzînd că şeful se irită pentru că m-am prezentat neoperat, mă grăbesc să ies din biurou. — Moşule, unde e domnul taxator ? — La coletărie. Fă la stînga şi dai drept în depou. Lipită de biurou era o magazie imensă, cu tot felul de lucruri : lăzi, baloturi şi butoaie, într-o aşa neorînduială că păreau aduse de valurile mării şi aruncate pe o plajă în urma unui naufragiu de la larg. Pe uşile mari, deschise în lături, lumea intra şi ieşea cu diferite afaceri. întreb de domnu taxator. —• îi la revizie, dar poftiţi la domnul impiegat. Tocmai în fundul magaziei, în faţa unei lăzi deschise, domnul impiegat curăţa o mandarină oferită de un agent comercial, care tocmai atunci suferea operaţia vămuirei. în două cuvinte îi spun pricina mea. — Cu ce a venit marfa ? Cu transbord, tranzit, conosament, manifest sau cabotaj ? 270 — Cu vaporul cred că a venit, răspund eu care nu înţelesesem nici unul din termenii tehnici vamali. — Cred şi eu că n-a venit cu areoplanu. Dar vă întreb, cu ce formalităţi a venit marfa ? Şi domnul impiegat, luîndu-mi hîrtia care o ţineam în mînă, zîmbi în chip ironic de nepriceperea mea. — Apoi nici nu sunteţi în regulă. Nici n-aţi fost operat. — Tocmai de aceea am venit aci ca să mă operaţi. — Imposibil. Domnul taxator trebuie să vă opereze, şi pe urmă veniţi la mine să vă desfigurez. Dumnealui îi dus la revizie, mai aşteptaţi. Şi impiegatul îşi întoarse spatele aplecîndu-se pentru a lua un pumn de migdale cojite dintr-o ladă deschisă atunci pentru vămuire. Aştept cu resemnare. Privesc cu interes. Ascult cu admiraţie, dar nu pricep nimic, atîtea cuvinte neînţelese aruncate în jurul meu într-o limbă necunoscută. — Adă cabotajul... dă-i conosamentul... o sută bruto... l-ai plumbuit ? rupe-i plumburile... dă-i duplicatul... ia scrisoarea de trăsură... adă tariful... unde-i declaraţia ce-i cu tranzitul treci la verificare... dă factura... nu-i manifestul... L-ai operat ? desfigurează-l... Ce mic şi ce umil mă simţeam în ignoranţa mea acolo în magazia vămei. Ce n-aş fi dat să am în acele momente la îndemînă un dicţionar să caut termenii tehnici, să pot înţelege, să pot pătrunde înţelesul acelui complicat mecanism profesional, care funcţiona sub ochii mei cu o precizie şi siguranţă desăvîrşită. Amărît mă îndreptai spre ieşire, să pot sorbi afară aerul curat pe cheul Dunărei. Uşa era baricadată de cîteva lăzi şi butoaie deschise pentru vămuire. Un negustor oferea respectuos unui impiegat vamal o pungă de curmale „pentru acasă la copilaşi". Altul împacheta trei săpunuri roze, parfumate, „tot pentru acasă, ca monstră lui madame Sofi a d-lui impiegat". După vreo două ore de aşteptare văd pe domnu taxator care se întorcea de la revizie. Lin bătrîn înalt şi adus puţin de spate. La mîneca hainei poartă cusute trei bucăţele de galon îngust — un fel de grad de căpitan de vamă. îi spun şi lui pricina mea arătîndu-i avizul. 271 — Nu vă pot opera pînă nu văd duplicatul. — Apoi de unde să-1 am ? Cred că trebuie să fie aci la biuroul d-voastră. Domnu taxator, după ce îmi aruncă o căutătură înăcrită, strigă răstit la un băiet din biurou : — Ghiţă !... ia vezi unde-i duplicatul domnului. In fundul magaziei, într-un fel de cuşcă de lemn cu geamuri, era o masă albă, nevăpsită, încărcată cu hîrtii şi condici — biuroul d-lui taxator — lîngă călimări, o ceaşcă de cafea turcească îngropată într-o movilă de hîrtie-monedă. — Nu se găseşte duplicatul. Veniţi mîine dimineaţă, îmi spune scurt domnu taxator, care îşi împacheta cu grijă cîteva scrumbii sărate alese dintr-un butoi deschis pentru vămuire. — Ei bine — zic eu cu supărare — dar ce-i de făcut să pot intra în stăpînirea lucrurilor ce mi-au sosit ? Spuneţi ce taxe am de plătit şi daţi-mi lucrurile mele. D. taxator îşi ridică capul, îşi încreţi sprîncenile şi, după ce mă fixă o clipă cu buzele strînse, începu sacadat : — Noi nu putem călca legile. Formalităţile vamale sunt sfinte. Ne facem datoria de funcţionari. Aşa cu favoruri de acestea să defraudează fiscul statului... „Să defraudează fiscul statului", aceste vorbe, rostite c-un asemenea ton, îmi făcuse pesemne o impresie aşa de vie că-mi suna mereu în minte şi după ce părăsisem magazia vămei, pe cînd mă plimbam singur în lungul cheului Dunărei, unde sufla o adiere de vînt răcoritor. Mă îndreptasem abătut spre casă, cînd mă ajunse din urmă Moritz, de la „Interoceanica". Voios, surîzător ca totdeauna, mă opri bătîndu-mă pe umăr. — Ei, ce-ai făcut ? Ai terminat cu vama ? Eu sunt gata de mult, operat şi deja lichidat. — Eu — zic — n-am reuşit să fiu operat... nu se găseşte duplicatul... mi-a spus că aşa se defraudează fiscul statului. Moritz rîde cu poftă şi, după ce mă ia de braţ cum e obiceiul lui, începe a-mi vorbi cu blîndeţe într-un ton protector : — Iacă ce înseamnă să nu fii om de afaceri. Apoi d-ta n-ai văzut acolo pe biurou lîngă călimară, cafeaua şefului ? Mare lucru era să pui ceva acolo lîngă ceaşcă... nu zic să 272 mituieşti pe un funcţionar corect, nu cere nimeni asta, ferească D-zeu, nici nu şade frumos... dar cine nu tratează pe un impiegat cu o cafea turcească ?... să cheamă că e o recunoştinţă pentru un om care îţi face un serviciu personal... care funcţionar poate refuza o trataţie ? vezi, pentru afaceri trebuie să înţelegi, trebuie să ştii cum să iei oamenii... Şi Moritz, plecînd de la cafeaua şefului, începu să-şi dezvolte teoriile sale de psihologie experimentală aplicate în diferitele straturi sociale, pentru a mă face să înţeleg, în general, mecanismul afacerilor comerciale, şi în special, tainele formalităţilor vamale. 1922 27 7. I RAIUL-LUPILOR De trei săptămîni umblam pe malul Prutului, cu nişte ridicări topografice pentru regularea frontierei. ^Ajunsesem cu lucrarea pînă la marginea unei păduri străvechi. Fermecat de frumusepa unei zile aurii de toamnă, sătul şi ameţit de atîtea unghiuri, azimuturi şi triangulaţii, mă culcasem cu mantaua făcută pernă sub cap, pe salteaua moale de muşchi verde, la rădăcina unui ulm bătrîn şi falnic, parcă anume pus de strajă la capătul potecii care tăia în curmeziş pădurea bogată, ca peria de deasă. Stam la umbră sub streşina de frunze şi sorbeam adînc mirosul îmbătător de ^tei, pe care-1 cernea adierea vîntului prin desimea întunecată a pădurei. Singur, în tăcerea tainică a firei amorţite, visam cu ochii închişi pe jumătate, abea urmărind pînza apei Prutului, ce şerpuia alene în scurte cotituri pînă să pierdea în zare. Departe, şesurile păreau că să-mpreună. [...] Pămîntul, pe care îl simţi tare şi sigur sub tălpile picioarelor, cu cîtă bucurie îl preţuieşti atunci cînd de pe ţărm priveşti apa în largul necunoscutei şi mişcătoarei mări ! ^ Nici o vietate nu simţeam în jurul meu. Frunzele abia să clătinau molatic pe codiţele lor slăbite, şoptind sfioase în limba lor o prevestire tristă, pe care le-o suflase vîntul celor dintîi fiori de toamnă. Legănat de freamătul pădurii, somnul mă fura pe nesimţite. Nu ştiu cît am zăcut în toropeala asta dulce a lenei pînă ce pofta de fumat mă învinse. Scotocindu-mi toate buzunarele, m-am încredinţat că n-am nici un chibrit. Aşteptam. Mi se părea că aud nişte zgomote în depărtare. îmi 274 ascuţii auzul. Ecoul unor bătăi rare şi măsurate cădea adus de vînt în nişte oftări adînci, scăpate din inima pădurii. Erau lovituri de secure — tăia cineva lemne departe. într-un tîrziu, cînd lumina începu să scadă şi-o umbră fumurie prinse a învălui dealurile de peste Prut, mă hotărîi să mă întorc în sat. Un om se ivi ieşind din pădure. Se opri sub bolta de frunze, în capătul potecii care străpungea ca un tunel adîncă întunecime a pădurii. — Bună vreme, bădica !... nu cumva ai vreun chibrit la îndemînă, că aştept cu ţigara făcută de-un ceas ? — Poi !... chibrituri nu prea putem avea, dar om scapără o ţîră, şi foc pentru o ţigară tot trebuie să găsim. în timp ce el îşi scotea amnarul şi iasca din chimirul lat, bătut în ţinte galbene, eu îl cercetam din ochi. Înalt, adus puţin de spate, cu pletele cărunte, nişte sprin-cene stufoase îi umbreau ochii mari şi negri. îşi ţinea subţioară securea, şi minteanul scurt îi sta aruncat numai pe-un umăr. Dintr-odată îmi plăcu înfăţişarea şi vorba lui aşezată. Simţii că am în faţă un om al pămîntului, cumpănit la vorbă şi la judecată. Am aprins ţigara şi i-am dat pachetul meu de tutun. — îi de cel bun, de oraş. Am pornit-o amîndoi alături pe marginea pădurii, spre malul Prutului. Suflarea ascuţită a unui vînt de nord începu a se simţi deodată ; vîrfurile copacilor se plecară, lovindu-se într-un vuiet prelung şi tulburat. — A început iar să sufle Cazacul cu schic de zăpadă. — Care Cazac, întreb eu. — Aşa-i zicem noi vîntului ista care ne vine de dincolo, de la muscali. Apoi tăcu. Simţeam cum mă cercetează cu coada ochiului din mers. Avea să-mi spuie ceva şi nu ştia cum să înceapă. — Mă rog matali, să nu vă fie cu bănuială, dar pe la noi prin sat cînd ajungeţi cu măsuratul pămîntului ?... că vă aşteaptă oamenii ca pe Hristos. — Apoi eu măsor numai graniţa, on-u sunt trimis pentru împărţire de pămînt, cum veţi fi crezînd. 275 Un zîmbet de neîncredere îi alunecă pe buze, sub mus- 1 taţa groasă, tăiată scurt. 1 ■— Doar Prutul e graniţa noastră... dar eu îmi dau cu 1 ideea că dacă te-apuci să masori pămîntul, trebuie să-1 începi 1 de undeva, de la un capăt... şi statul a găsit să-1 înceapă J de-aici, de pe marginea Prutului. '| în zadar m-am încercat să-1 fac să înţeleagă că eu nu § sunt venit să lucrez pentru împărţire de pămînt. Mă ascultă f cu neîncredere, urmîndu-şi judecata lui. § — Apoi mai bine face statul acum că trimite alde £• d-voastră, c-a văzut şi el ce-au pătimit bieţii oameni cu ingineri de ceilalţi, ţivili... E drept că lumea s-a înmulţit, dar^ statul are, ^ slavă Domnului, destul pămînt ; ia să se facă odată împărţeala dreaptă... adică noi ai cui suntem ?... nu suntem tot ai statului... că dacă facem armată nu se cheamă că tot noi apărăm ţara asta ?... Ia uite, cît vezi cu ochii [...] tot sate răzăşeşti au fost din vechime. Dar am sărăcit de tot acuma, şi hrisoavele pe care le avem de la Ştefan cel Mare, cu cîte zece peceţi pe ele, le ţinem acuma la icoane, că alta nu avem ce face cu ele. Pămînturile noastre ţineau totuna. [...] Frămîntat de gînduri, ascultam în tăcere. Iarăşi fără să vreau pusesem degetul pe rana dureroasă pe care mă feream s-o mai ating, deşi o vedeam, sîngerînd sub ochii mei la fiecare pas. Acelaşi^ fel de judecată încolţit în atîtea minţi, aceeaşi plîngere înăbuşită în atîtea inimi, aceeaşi căutătură încruntată o văzusem scăpărînd în ochii întunecaţi ai tuturor acelora^ pe^care îi întîlnisem în satele de răzeşi scăpătaţi, pe şesul sărăcăcios al Prutului. De la o vreme pierdusem încrederea în leacul cuvintelor mîngăitoare. Nu mai îndrăzneam să încerc nimic, priveam şi ascultam îndurerat şi dezarmat, ca cioplitorul care-şi aruncă dalta prea slabă ca să învingă tăria unui bloc de stînca de granit.^ Adevărul crud adesea îl ocoleam c-un fel | de laşitate şi căutam să fug schimbînd şirul gîndirii, de f aceea mă legam de cîte-o vorbă care-mi servea ca punte de I scăpare. J — Raiul-Lupilor... de ce îi spune pădurii aceleia Raiul- | Lupilor ? I — Apoi dacă a păzit-o lupii... cum te gîndeşti că s-a 1 păstrat pădurea asta aşa de deasă pînă acum ? 1 276 I L — Cum a fost păzită de lupi ? întreb eu mirat. — Am avut noi aici un boier, conu Iorgu Tulbure, Dumnezeu să-1 ierte, că i-or fi putrezit şi ciolanele, dar amarnică inimă de român. Avea el ce-avea cu pădurarii, zicea el că n-a întîlnit pădurar cinstit. Şi ca să facă dovadă, i-a şi încercat o dată. Mai de mult, cînd a fost el numit prefect, a strîns pe toţi pădurarii din judeţ şi le-a spus că a venit ordin precum că statul de-acum înainte a tăiat leafa la pădurari. Care vrea să stea fără leafă, bine, care nu, atîta pagubă. Vreo cîţiva s-au încercat să zică ceva „...Că e greu...) cum o să trăim aşa... c-avem case, copii..." mă rog, ca omul cînd îl strîngi în chingi. Apoi au ieşit afară de s-au sfătuit ei între ei ce-i de făcut. După aceea s-au ales cîţiva care au intrat la prefect şi-au zis că toţi pădurarii s-au hotărît să rămînă la posturile lor şi fără leafă, că dacă au apucat meseria asta, se ţin de ea. „Bine, oameni buni, dacă-i aşa, duceţi-vă pe la posturile voastre şi cătaţi de vă faceţi datoria şi serviciu vostru ca şi pînă acum" — le-a spus conu Iorgu — şi cică a prins a zîmbi acru pe sub musteţile lui roşe ţepoase. N-a trecut mai mult ca vreo două luni şi iar a pus sa-i cheme la prefectură pe toţi pădurarii din judeţ. Au prins a se bucura oamenii, gîndind că are să le dea leafa de mai înainte. Cînd colo, prefectul le spune că statul a pus o taxă de cincizeci de lei pe an pentru oricine vrea să aibă dreptul de a fi pădurar la stat. Au început pădurarii a se plînge. „că după ce li s-a tăiat leafa acuma li se pune şi taxă... ca de unde au să plătească ei atîţia bani", dar la toată urma s-au înţeles să plătească taxa şi să rămîie în slujbă, că dacă asta li-i meseria, ce au să facă alta. Atunci 1-a prins un rîs amar pe conul Iorgu şi unde a sărit deodată de pe scaun şi-a început a se răsti şi a înjura : „Afară, mişeilor... voi sunteţi omizile pădurilor!..." Şi i-a dat pe toţi afară din slujbă. A pus pe alţii noi, dar nici aceia nu au fost mai buni decît cei vechi. După ce-a ieşit conul Iorgu clin prefectură şi s-a retras aici pe Prut, la moşia părintească, cel dintîi lucru care 1-a făcut a fost să dea afară pe toţi păzitorii pe care i-a găsit pe moşia lui. 277 „Nu am încredere în oameni — zicea el — am să-mi aduc lupi să-mi păzească moşia." Şi de-atunci picior de om n-a mai călcat în pădurea aceea, nici scîrţîit de ferestrău, nici boncănit de secure, nici bubuit de puşcă nu s-a mai auzit pe-acolo, ferească Sfîntul ! Cum murea omului o vită, boierul o şi cumpăra, ba trimitea prin satele vecine de aduna toate vitele pierite, ducea hoiturile pînă în marginea pădurii, şi fiarele momite de miros veneau de-şi luau tainul ; îl sfîşiau, luîndu-şi fiecare partea cu care intra la întunericul pădurii ca să se ospăteze. Nu era chip să laşi noaptea afară vreo vită. Se înmulţiseră dihăniile, de parcă veneau din toate părţile lumii, ca şi cum ar fi mers vestea de la unii la alţii că acolea-i traiul bun, aşa se strîngeau. Mai cu seamă iarna veneau potăile de lupi pe gheaţă de peste Prut. Creştea şi se îndesa salbă-ticindu-se pădurea asta neumblată. Copacii îşi încîlceau crengile, că nu mai era chip de străbătut ; frunzele căzute se spulberau de vînturi şi de vîrtejuri, se strîngeau în troiene, unde zăceau putrezind în umezeala pămîntului, pînă la care nu mai răzbea niciodată lumina soarelui. Era cîte-o urgie de iarnă geroasă, de crăpau pietrele şi îngheţau păsările pe crengile copacilor, căzînd jos moarte în zăpadă, şi la noi în sat nici o legătură de uscături nu era slobod omul să rîdice din pădurea boierului. Ardeau şi oamenii stuf din bălţile de pe şesul Prutului. „Mînca-l-ar lupii pe care îi iubeşte el !" aşa îl blăstă-mau femeile din sat pe conu Iorgu, cînd li se răcea vatra în casă. Şi blăstămul s-a împlinit întocmai. într-o nopate, prin postul Crăciunului, viscolea amarnic şi mugea vîntul de nu era chip să scoţi capul afară, se auzeau urletele lupilor pe sub ferestrele caselor, de ne minunam cu toţii ce poate să fie. Şi cînd s-a luminat de ziuă, tot satul aflase că pe conul Iorgu Tulbure l-au mîncat lupii în marginea pădurii. Nu i-au găsit decît picioarele de la genunchi în jos băgate în cizmele lui de iuft rusesc, dîrele roşii pe albul zăpezii se p*erdeau în desişul pădurii, şi vreo cîteva zdrenţe din îmbrăcămintea sfâşiată de dihănii în lupta lor. 278 Ce să fi căutat boierul pe-acolo pe-o aşa noapte ? Prepusuri şi scornituri au fost multe, dar nu s-a putut nimic dovedi. Cică se ducea el uneori noaptea la moara de vînt de pe deal, din marginea pădurii. E drept că morăriţa, nevasta lui Toma Nistor, era o şerpoaică de femeie fără păreche, cu nişte ochi plini de foc şi de păcate. Unii ziceau că oamenii l-ar fi ucis şi pe urmă l-ar fi adus în marginea pădurii, ca să-1 rupă lupii şi să nu se mai cunoască urma. Alţii ziceau că au auzit ţipete, dar anume n-au voit să iasă să-i dea ajutor. Pe moşie, după el, a intrat fecioru-so, conul Ţilică, după ce s-a întors din străinătate. în vreo patru ani el a bătut moşia la cărţi şi pe urmă s-a împuşcat ; acuma o ţine un boier de la Bucureşti. Povestirea era pe sfîrşite cînd am intrat pe poarta satului. Fără să vreau mi-am întors capul înapoi spre Raiul-Lupilor. Pădurea cea întunecată şi plină de taine părea o pată neagră pe orizontul însîngerat de flăcările apusului. 1913 LA CONFERINŢA Documente omeneşti Prietenul F... are o manie ciudata : face colecţii de discursuri româneşti. De aceea urmăreşte cu patimă şi poate rezista la toate discursurile ce se rostesc în corpurile legiuitoare, la toate întrunirile politice, congresele anuale, conferinţele didactice şi administrative, întrunirile meseriaşilor şi muncitorilor, în sfîrşit, la orice adunare românească, la care, după proclamarea preşedintelui, vicepreşedintelui şi secretarului, e sigur că se va face oarecare cheltuială de vorbă. Avînd adunat un material foarte bogat şi observaţii originale, cred că ar putea întocmi un interesant studiu critic asupra elocvenţii române din această jumătate de secol. ^ întîmplarea mi l-a scos în cale acum cîteva zile într-un orăşel^ din Dobrogea. Se întorsese dintr-o călătorie din Scan-dinavia şi îmi istorisea impresia ciudată care i-a făcut-o parlamentul norvegian, unde nu se cunoaşte aceea ce noi numim oratorie parlamentară. — Te crezi — spunea el — la o adunare compusă din negustori, care pun la cale oarecare daraveri comerciale ! Pe cînd la noi fiecare om care calcă pragul unei săli, în care se găseşte un public mai numeros de trei persoane, se simte^ cuprins de fiorii emoţiei unui aşteptat succes, îl apucă mîncărimea de limbă, căci se crede dator a rosti măcar un discurs mai mult sau mai puţin bine simţit. Dacă ai vreme şi vrei să te convingi, adăugă el, hai cu mine la subprefec-tura. E o conferinţă administrativă, cu scop cît se poate de p.Ta^t}c'. Pentru combaterea holerei. însă te rog să fii atent şi să iei note. După ce mi-am ascuţit creionul, am plecat împreună. Sala era plină de lume. Toate autorităţile comunelor din plasă erau prezente. Primarii, notarii, jandarmii, învăţătorii, învăţătoarele, agenţii sanitari, moaşele, preoţii şi o bună parte dintre fruntaşii satelor. în aşteptarea subprefectului, o linişte solemnă stăpînea toată acea împestriţată populaţie dobrogeană, care prezintă o mare varietate de tipuri. Toate figurile acele aşa de deosebite erau îmbujorate de căldura chinuitoare a miezului zilei de iulie. Uşa se deschise cu putere şi, cînd apăru subprefectul cu statul său major, începu o hîrîială nesfîrşită de scaune, căci toată lumea se ridicase în picioare. Subprefectul, un tînăr simpatic, cu părul negru frizat, cu o bărbuţă tăiată în formă de coadă de rîndunică, în drumul său spre fundul sălii, unde îl aştepta paharul de apă pe o măsuţă aşezată în chip de tribună, dădu mîna cu voioşie tuturor la rînd, apăsîndu-i prietenos pe umeri pentru a-i aşeza din nou pe scaune. După ce îşi descheie nasturii redingotei, lăsînd să i se vadă o frumoasă jiletcă-fantezie scrobită proaspăt, subprefectul îşi începu cuvîntarea cu o voce clară, într-o formă corectă, cu gesturi bine studiate : „Domnilor !... V-aţi întrebat oare pentru ce ne aflăm strînşi aci ? Pentru ce aţi părăsit căminurile voastre şi v-aţi îndrumat încoace, voi toţi care reprezentaţi autorităţile satelor, voi învăţători şi cuvioşi părinţi, luminători ai poporului. Care este motivul care v-a determinat de a vă aduna laolaltă aici în acest local ? Holera, acest flagel groaznic, bate la frontiera ţării noastre, pe care suntem datori a o apăra în orice împrejurare. Guvernul, în înalta sa înţelepciune, a ordonat ca cu toţii, cu puteri unite, să luptăm împotriva acestei primejdii care ne ameninţă.f...] Pentru a ne împotrivi acestei epidemii trebuie să aplicăm cele mai energice şi drastice măsuri higienice. 280 281 Holera are o origină asiatică, mai bine-zis indiană, căci pe malurile îndepărtate ale Gangelui a apărut pentru prima oară microorganismul specific acestei boli. Istoria ne arată ravajele pe care această epidemie le-a făcut pe continentul nostru aruncînd în doliu familii, sate, oraşe, ţări întregi. Se pot urmări pe hartă drumurile urmate de marile epidemii, care venind din Asia prin Marea Roşie, canalul de Suez, cuprindeau bazenul mediteranian..." în loc de a urmări harta sau pe orator, începui a urmări impresia ce făcea această disertaţie academică asupra chinuitului auditor. Vreo doi lipoveni pescari, cu pletele bălane linse pe tîm-ple, cu bărbile încîlcite, abia se ţineau pe scaune picurînd de somn, cu ochii lor albaştri, închişi pe jumătate. Un jandarm rural, strîns în tunica lui albă cu nasturi lucitori, căta în jos, aşa că nu se cunoştea dacă doarme sau îşi admiră jambierile noi de piele roşie. Un preot bătrîn, care aţipise puţin cu mîinile încrucişate pe antereul înverzit, se sculase împins de cotul vecinului şi căta speriat ca şi trezit dintr-un vis urît. Un primar de lîngă mine, voluminos, bine hrănit, îşi lăsase capul în piept şi răsufla din greu. Fără să sforăie, scotea pe nas un fel de fluierătură uşoară, discretă, ca bîzîi-tul unui bondar. ^ O învăţătoare, care-şi ascunsese figura sub o enormă pălărie încărcată cu o mare varietate de flori, strînsă prea tare în corset, respira adînc, manevrîndu-şi evantaliul, cu atîta viteză, încît îi flutura barba stufoasă a unui preot de alături. Numai cei patru turci negustori, gravi, neclintiţi, suportau căldura sălii şi conferinţa subprefectului cu o resemnare de admirat. Cu batista de mătasă roşă făcută ghem în mîna dreaptă, oratorul îşi ştergea din cînd în cînd sudoarea de pe frunte şi o luă iar înainte, purtîndu-ne în lungul şi în latul Europei, pe căile urmate de holeră în călătoriile ei în cursul veacurilor răscolite. 282 După mlădierele glasului, din ce în ce mai însufleţit, simţii că se apropie sfîrşitul conferinţii. „Si acum, duceţi-vă la căminurile voastre, în satele voastre, şi imediat ce veţi primi instrucţiunile higienice trimise de Serviciul Sanitar, veţi face tot posibilul de a le da o publicitate cît mai largă pentru ca toţi cetăţenii să ia cunoştinţă de ele. Luminaţi pe fraţii voştri, sfătuiţi-i, spuneţi-le la rîndul vostru tot ceea ce noi vă spunem. La d-voastră, cuvioşi părinţi, mă adresez în special, şi vă pretind ca să predicaţi din amvonul bisericii neîncetat pericolul teribilului flagel care ne ameninţă !" încheierea conferinţei se făcu printr-un gest larg, după care cîteva oftări de uşurare se auziră din fundul sălii. Doctorul, un tînăr spînatic şi nervos, venit numai de vreo trei luni în plasă, după ce îşi potrivi ochelarii, rîn-duindu-şi cîteva fiţuici cu însămnâri, îşi începu cuvîntarea cam de pe unde o lăsase subprefectul : „în curînd, domnilor, Serviciul Sanitar va distribui instrucţiuni precise pentru combaterea epidemiii. D-voastră vă incumbă datoria de a le răspîndi printre toţi sătenii, căci numai aplicîndu-le cu stricteţă se pot evita pericolele care ne ameninţă. Pînă atunci profit de prezenţa d-voastre pentru a mă încerca să vă dezvolt caracterele acestei epidemii şi mijloacele de profilaxie care ne pot îndruma la un tratament raţional..." în timp de o oră şi cincizeci de minute, doctorul ne demonstra motivele pentru care d-nia sa nu poate admite geneza spontanee a holerei ; ne dovedi cum se depune germenul în mediul „cosmic" ambiant, unde se regenerează _ şi se multiplică ; raporturile cu solul, apa şi aerul ; ne explică apoi producerea acidului hipoazotic ; şi sfîrşi prin a combate cu energie alimentaţia cu vegetale care conţin nitraţi, recomandînd călduros consumul de carne, peşte, lăp-tărie, supe, făinoase şi macaroane. 283 I Ceea ce făcu pe preotul de lîngă mine să şoptească veci- ■ nului : „Tocmai acum cînd ne gătim să intrăm în postul I Sîntei Marii". ■ După aceste două conferinţi atît de solid documentate, ■ nu credeam să mai îndrăznescă cineva a lua cuvîntul. Mă ■ înşălasem. După o pauză cam lungă, în care timp am obser- I vat că doctorul şi subprefectul îşi strîngeau călduros mînele, j tocmai din fundul sălii un om, se ridică făcîndu-şi loc prin- » tre scaune, înalt, slab, cu mustăţile castanii lăsate în jos, 1 îmbrăcat simplu, dar curat, cu o înfăţoşare modestă, dar I hotărîtă. V — Dacă îmi permiteţi şi mie, domnule subprefect ? 1 — Mai cu seamă, mă rog, poftim, aveţi cuvîntul, dom- 1 nule Mitrică. 1 Directorul şcoalei din comuna G... începu rar, cu oare- -ţ care stîngăcie, dar în curînd îşi căpătă deplină stăpînire : > ^ „Mi-am luat permisiunea de a mă prezenta în faţa d-voastră pentru a arăta ceea ce am în inima mea şi deci putem / zice în inima poporului chiar, căci datoria noastră este de * a lucra fără preget numai pentru binele obştesc. După cum îmi dau şi eu cu ideea, cred că este bine ca în loc de a se da circulari şi instrucţiuni pentru combaterea holerei, să se facă mai bine nişte cărţi populare, cu mici istorioare în formă literară pe înţelesul tuturor. După cum şi d-voastră cunoaşteţi acum prea bine, starea ţăranului român este foarte slabă şi, într-un caz de forţă majoră, cum ar fi acesta de o boală molipsitoare, este cu atîta mai greu pentru viaţa ţăranului român. După cum am cetit în gazete şi chiar în felurite reviste, prin ţările civilizate sunt anume societăţi de consum care pentru cîţiva bani dau omului hrană zilnică. Adică la noi de ce nu s-ar putea face aşa ceva ? Dacă ar fi unire s-ar putea face un comitet şi chiar oarecare mici serbări şcolare, care împreună cu oarecare mici cotizaţiuni să se strîngă un fond care să servească la ajutorul şi ridicarea poporului, pentru luminarea minţii şi îmbunătăţirea stării economice, care".........., . . . Şi tot aşa înainte... timp de o oră treizeci de minute directorul şcoalei ne vorbi de bănci, cooperative, brutării, societăţi de cumpătare, întregul său program asupra activităţii extraşcolare •— lucruri pe cît de importante, pe atît de îndepărtate de holera care ne ameninţă de-aproape. Mi-a părut rău că nu am putut urmări mai de-aproape această conferinţă, dar eram prea obosit ; căldura sălii mă moleşise de tot şi prietenul F... îşi începuse teoriile la urechea mea : — Vezi !... ce-ţi spuneam eu ?... din toate breslele, asta e cea mai pisăloagă... am observat că dascălii nu sunt în stare de a vedea şi judeca limpede lumea din jurul lor. Poate din cauza meseriei lor care îi deprinde a repeta zilnic cugetările şi părerile altora, luate din cărţi de-a gata. învăţătorul acesta, care pare un om tare de treabă, îşi închipuie că se poate combate holera cu istorioare literare. Ar fi interesantă o literatură holerică. Conferinţa se terminase. începuse unii să se strecoare pe uşa întredeschisă, iar alţii, gata de plecare, se sfiau să iasă înaintea subprefectului, care, trecînd de la un grup la altul, strîngea mînele tuturor cu multă bunăvoinţă. Tocmai lîngă uşă, un turc, negustor, vorbea c-un primar : — Bre, ce faceţi la voi dacă apucă pe unu boala asta urîtă ? Primarul nu ştia ce să răspundă şi nu îndrăznea să întrebe pe subprefect, totuşi, cînd acesta se apropie de uşă, se hotărî : — Domnule subprefect, întrebă Ahmet Rizat că dacă îl apucă pe un om holera în comuna noastră, ce binevoiţi să ordonaţi ca să facem cu el ? Unde să-1 punem ? Ce să-i dăm ? Subprefectul stătu puţin pe gînduri, apoi se adresă doctorului : — Apropo, doctore, e o chestiune importantă care se ridică şi la care ar trebui să cauţi o soluţie. Ce faci dacă ţi se declară un caz de holeră într-o comună ? Doctorul, surprins, stătu şi el puţin pe gînduri şi răspunse scurt : — Izolare şi dezinfectare. Subprefectul căută să lămurească acest răspuns mulţimii care se strînsese în jurul său pentru a asculta mai bine. 285 — Omul căzut bolnav se izolează, prin urmare, imediat şi se dezinfectează complect, absolut tot ce-a fost în contact direct cu el. Toţi ascultase cu sfinţenie. Unul dintre primari îndrăzni să întrebe ceva şi atunci toţi începură a face întîmpinări : — Păi n-avem dezinfectante de-acele. — Unde să-i izolăm ? — Comunele n-au fonduri. O PROTESTARE POSTUMA Şeful de jandarmi găsi momentul potrivit ca să adauge : — Nu se poate izicuta nici un ordin, dacă nu se hotărăşte odată care are drept mai mare în comună : primarele ori jandarmul. Subprefectul, care se enerva din ce în ce la fiecare întîm-pinare, ca în faţa unor piedici care i se puneau în cale, sfîrşi hotărît : — în fine, o să vă comunicăm la timp toate dispoziţiile necesare, pe care trebuie să le aplicaţi cu cea mai mare stricteţă şi energie, avînd în vedere că rămîneţi direct responsabili. 1912 i Terminasem afacerea pentru care mă dusesem la tribunalul din oraşul C... Era o zi mohorîtă de toamnă. Afară începuse o ploaie rece, iar pe sălile de aşteptare ale tribunalului, curentul şi umezeala te pătrundeau pînă la oase. Mai mult ca să mă adăpostesc, intrai în sala de şedinţă. îmi aduc bine aminte că era un proces între doi arendaşi foşti tovarăşi la o moşie. De patrusprezece ani în şir advocaţii pîrîtului reuşeau să găsească, la fiecare înfăţoşare, cîte un motiv de amînare a judecăţii. în liniştea rece şi solemnă a sălii de şedinţă se auzea numai glasul advocatului, care ridicase un nou incident şi căuta să convingă pe onor. tribunal că trebuie să se amîne procesul şi de astă dată. Cum stam pe colţul meu de bancă, lîngă uşă, ascultînd cu sfinţenie, deodată aud răsunînd nişte fluierături haiduceşti şi o izbucnire de... „Huideo !... Ho !... Ho !... Chioare !... Ho !..." nişte strigăte aşa de groaznice, că zguduiau clădirea din temelii. Nu înţelegeam ce putea să fie : vreun scandal, vreo încăierare între lumea din sală ? Mi se părea foarte ciudat faptul că nimeni nu se sinchisise de întîmplarea asta. Numai preşedintele, care dormita, răzămat într-un cot, a tresărit puţin ; şi-a încruntat sprîncenele, dar n-a făcut nici o mişcare. Aprodul de lîngă uşă nici nu s-a clintit. Advocatul şi-a continuat pledoaria înainte, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. N-am putut răbda, eram curios să ştiu ce se întîmplă afară. Am ieşit pe uşă în vîrful picioarelor. Pe sală lumea îşi căuta de treabă ca de obicei. Nimic deosebit. Vreo doi advocaţi, în robele lor fluturătoare, se plim- 287 bau vorbind, căutînd să-şi convingă clienţii. într-un colţ, mai mulţi ţărani, şezînd pe vine, răzămaţi de perete, ascultau pe un misit care le vorbea ceva. Un gardist îşi făcea ţigara liniştit în faţa unui jandarm rural, lîngă o fereastră. — Mă rog — întreb eu pe gardist — n-ai putea să-mi spui ce-au fost huiduielile acele mai adineauri pe sală ? — Ia nimic, domnule... un ţăran ţicnit care are năravul ista. Mă uit pe fereastră şi văd aproape de poartă un ţăran cu sumanul sur murdar de noroi, cu o căciulă lată în fund, cum poartă de obicei ciobanii. Tocmai se oprise să-şi lege aţele de la opinci, căci i se tîrîiau pe trotuarul ud de ploaie. Era un om slab, uscat, cu barba neîngrijită, cu nişte ochi albaştri tulburi. Răspunsul gardistului în loc să mă lămurească, îmi aţî-ţase mai mult curiozitatea. — Mă rog, dar pe cine huiduie el ? Din ce cauză face asta ? —• Apoi nu-ţi spusei că aşa-i năravul lui. N-ai ce-i face. Dacă găseşte deschisă uşa sălii de şedinţă, trage o înjurătură ţapănă judecătorilor şi pleacă. Dacă nu, apoi se opreşte în faţa statuii celei de colo, de sus, deasupra scărilor, femeia ceea legată la ochi şi cu balanţa în mînă. Pe aceea are el năcaz mare, cică e sfîntă dreptăţii. După ce strigă la ea : „Ho ! chioara dracului !..." pleacă liniştit iar la Baltă, că el îi tocmit acum la vite, pe moşia domnului Costică Apos-toliu. — Dar din ce cauză face el asta ? mă încerc din nou a discoase lucrurile. — Cică a avut el o chestie aici, la tribunal, şi de-atunci a rămas cu patima asta. Ce anume o fi fost nu ţi-aş putea spune, dar e aici domnul Tache Bufegiu, cel mai vechi om din tribunal, el le ştie toate. Am plecat pe sală. în capăt, după camera advocaţilor, sala era despărţită printr-un paravan de scînduri, acoperite cu gazete ilustrate. Deasupra uşii, pe un carton, era scris cu litere de mînă : „Local de Debit şi Bufetul Onor. Tribunalului". Am intrat înăuntru. La tejghea, cu spatele spre rafturile pline cu rînduri de pachete, sta o fetiţă bălană, cu părul buclat. Aşa de adîncită era în cetirea unei fascicule de roman, 288 r JEÂN 8ABT 'sueimu » eorsz) Jurnal de Bord fliiHHHPBHl CARTE PREMIATA DE ACADEMIA ROMÂNA Eî >l'f'{ A il-a ADĂOGITA • • 19S6 «»"•"• >•"»«««<«< t» "«SHrM-ia M. STEIMEfta, - STBMI» L,>*c>., Mo. M Coperta celei de-a doua ediţii, „adăogită", din Jurnal de bord (1916), reprezentînd bricul „Mircea" (pictură de Verona). HAIiT <>™-f-*' LATO Documente omeneşti Datorit Uitate e oul» H-> .VIATA ROMANEASO* jean bart «eu»"» DATORIIJITATe CASTE PSEMIATĂ DE ACADEMIA ROMANA : EDIŢIA »' - scutura urmtxk \ casei şcoauîwş Coperţile celor trei ediţii antume din Datorii uitate (1916, [1921], [1928]). Comandorul Eugeniu Botez in timpul primului război mondial, pe cînd era comandantul militar al portului Sulina; pe vapor, cu fiul său Călin, cu socrul (inginer Apostol Demetrescu) şi cu N. lonescu-Johnson (primul din stînga). Însemnări Literare Jtttftdiri: jttfeit Sadofotro $i 5. Ttpîrcuu Anul I. Ho, iy 4Ma:<.2f AprH stv,>»is Avista săptămânală ,--1 Sftdoveaj» \ O. Totovcinu ' C. Vnja Eugen Tedie . Andrei Branşe I iă. ^»t»ttâ t&rxu râwt (Ha fxtgttite vastei revnft, m ■ m cijizdw pojxtrafu'st.at ai micului proprii- ■ tar tettân din Ar4&4 — agrttattor otâfantol-. -:cmfott-spmtbSad w^:ţOtteîmu 0 tfttmtau ■ ■zgă prt>4ut:$ dftt a Metafora tU tt&ttteatt ţi ,:-:a&4¥tt» faijrafană: Wf03î!tscâ, .jqjrw^w vn^eii, i: :»â^ţ* .tt^iţ&HK»: puterea ţ>ninor^»i4,. \m r .wa f>fot*sfttt «j t>Htt Cunnful nev. :: dat* sau A'irfijnrM .te»*- ai*i itptfi^t- ouooto, rms OCB&S .1 ■ i „kiamc iJrijj,: ■ ■ ■ ■■ .i dac Tlt^p*dow^.M,3i^(«Mf!S ttt ^f*Wt ; dasftc*i tnui «y»:fte'g«t»<^gn»tfe-o{HtoV lucrat ta c«r«urt «8» ^ wgw- '»t« bmH «c M (kh. Uj6«. «ceaune* c*ţttttt»ft f» gtmt, ţ* rece* wlWrtd, «n V «te te^ca * tami * te {«ros t»4e* &w**t> «^»»*. Swi^ie««* itesrt, te fidiw*. *^f«p« gat» stHrt <î«ti* ttuttMi «Brectwiif. de ia a « c«ue i"<- 8^Uvrona^i. i« îâert Wtmn ir, «fi. * <& d*tt Mii* wtefvatt pe pw"-- Coperta numărului 1 din cea de-a doua serie a revistei Curentul nou (1 februarie 1920) ; fragment din primul capitol al scrierii Peste Ocean — Note dintr-o călătorie în America de Nord —, tipărit în acest număr. 1 Filă dintr-un manuscris, care consemnează începutul ciclului „Yellowstone" din volumul Peste Ocean. încît nici nu şi-a ridicat ochii de pe rînduri cînd mi-a întins pachetul de ţigări pe care îl cerusem. Mă aşez pe un scaun şi desfac un jurnal. Lîngă fereastră, un bătrîn citeşte Universul, îl observ cu atenţie. Un cap mare, pleşuv, o frunte încreţită, barbişon alb şi nişte ochi mici, pătrunzători, care lucesc prin sticlele ochelarilor rotunzi, încălecaţi pe un nas coroiat. îmbrăcat într-o redingotă lustruită, cu poale foarte lungi, domnul Tache Bufegiu, cel mai vechi om din tribunal, are o înfăţoşare interesantă. Aştept pînă termină de citit jurnalul şi mă hotărăsc să întreb : — Am auzit că sunteţi de mult pe aici, trebuie să ştiţi ce-i cu omul acela care huiduia mai adineauri pe sala tribunalului ? — Domnul se vede că nu-i de prin partea locului ?... pardon !... cu cine am onoare ? Şi după ce îi spun numele, domnul Tache Bufegiu îşi trage scaunul lîngă mine şi strigă cu glas poruncitor : „Măn-diţo !... două cafele turceşti cu caimac." — Domnul meu, nu ca să mă laud, dar pot zice fără teamă de a fi combătut că sunt cel mai vechi om din tribunalul local, ca să zic aşa, edecul tribunalului. Am schimbat optsprezece prezidenţi, cunosc pe degete toate chestiile de drept care au trecut pe aici, dar încă o speţă aşa rară cum a fost cu procesul omului ista n-am pomenit. Mă rog, ce-i zice d-ta, dacă bunăoară, într-o bună zi, autorităţile îţi fac toate actele în regulă, prin care se arată precum că d-ta eşti mort ?... Nu prea înţelegeam bine ce voia să-mi spuie, totuşi îi răspund : — Am să dovedesc că sunt în viaţă. — He !... făcu înţepat domnul Tache Bufegiu, nu zic ba, ai să poţi dovedi, dar ţăranul săracu nu poate şi pace. Că şi boul are limbă lungă, dar nu poate să vorbească. Mă rog, să-ţi spun cum se prezintă cazul... nu zău, e o speţă rară. Individul în chestie, ţăran dintr-o comună de-aproape, îl cheamă Andrei Penişoară, neştiutor de carte, dar nu prost, avea pămînt cu chirie de la stat, vreo zece hectarii. 289 Cum şi în ce fel s-a întîmplat lucrurile nu ţi-aş putea spune, dar atîta ştiu că a intrat în duşmănie cu perceptorul şi secretarul comunal. Ce-au făcut ei, ce-au dres, că au întocmit o hîrtie cătră şeful ocolului domenial, precum că numitul locuitor fiind decedat şi neavînd moştenitori, n-are cine plăti dările către stat şi, în consecinţă, să fie deposedat de cele zece hectare de pămînt. Numitul decedat, care habar n-avea că duşmanii l-au îngropat de-a binelea, se duce într-o bună zi la perceptor să plătească dările, după obicei. Perceptorul nu-i primeşte paralele şi-i răspunde scurt că pentru dînsul locuitorul Andrei Penişoară nu mai există. Omul deodată nu s-a cam domerit cum stă lucrul, dar, în primăvară, cînd să bage plugul în ţarină, se pomeneşte că-i deposedat de pămîntul din care se hrănea de atîţia ani. S-a plîns omul la unul şi la altul, dar cine să stea să-1 asculte şi să-1 creadă. în faţa autorităţilor el era considerat ca mort. S-a dus şi la şeful ocolului domenial, precum ca să dovedească în fiinţă că este viu şi că pe nedrept 1-a deposedat. Şeful ocolului ce era să facă ? Cum să-1 creadă pe cuvînt că este viu, cînd el avea la dosar acte în regulă că omul e mort, fără moştenitori. I-a spus să facă o petiţie pentru a se cerceta cazul. Şeful ocolului trimite petiţia, conform legii, subprefectului spre cercetare, subprefectul o înaintează pe cale ierarhică secretarului comunal, care, de. data asta, dovedeşte cu acte că omul este dispărut din comună. La urmă, omul o ia pe calea judecăţii. Face proces celui care luase pămîntul pe care îl lucrase el. Era un cumnat al perceptorului. Apoi, dă în judecată statul, mă rog, ca omul fără carte, se afundă din ce în ce mai rău. A pierdut peste tot, faţă cu actele doveditoare aflate la dosar. La toată urma, cînd a văzut omul că nu-şi poate dovedi dreptatea şi că a pierdut tot ce mai avea, s-a exaltat puţin la minte, şi în şedinţă a tras o înjurătură zdravănă în faţa tribunalului în complect. S L-a arestat, 1-a condamnat, dar cînd şi-a terminat pe- m deapsa, cel dintăi drum l-a făcut iar la tribunal, şi iar a tras S o înjurătură şi o huiduială justiţiei. H L-a arestat din nou, l-a bătut la poliţie, l-a trimes la M jandarmi să-1 înapoieze la urma lui, dar, după cîteva săptă- B mîni, cum s-a întors în oraş, s-a arătat iar la tribunal ca M să-şi facă obiceiul. S Acum a intrat la o moşie, păzeşte vitele la Baltă şi, de 1 cîte ori vine prin oraş, dă cîte-o raită la tribunal, şi, după î ce trage cîte-o huiduială tribunalului, se întoarce înapoi I cuminte la treaba lui. ţ N-are ce-i face, acum s-a învăţat toată lumea cu el, nu face la nimeni rău, atîta patimă are şi el... ce să-i faci ? He !... domnule... crede-mă, că-s bătrîn, cu administraţia să nu te pui niciodată, că, dacă o vrea să te frece, te freacă, domnule, că nici justiţia nu poate să te scape. 1913 i 290 PRIMA DATA De necaz n-a mîncat la prînz, s-a plimbat două ore şi a fumat zece ţigări, aşa era de enervat domnul director Victor Iliaş, comisar titrat de clasa I-a, numit abea de patru luni în serviciu, ca director al poliţiei locale. Numai cînd a constatat că în port-tabac nu mai avea nici o ţigară, s-a hotărît să intre în cafeneaua din centru, unde se găsea concentrată, la orice oră din zi, întreaga viaţă şi activitate a oraşului. Cum a deschis uşa, s-a oprit în prag, lovit de mirosul greu, înecăcios şi acru al aerului îmbâcsit pe care-1 consumau zilnic intelectualii provinciei. După prima clipă de şovăială, păşi hotărît înainte, grav şi corect, cu mîna la pălărie, printre şirurile de mese, pînă în fund. Căci d-1 director avea felul său de a fi şi de a se prezintă ; din ziua în care debarcase aci, păstra aceeaşi poză de o corectitudine aleasă, de o politeţă rece şi gravă, uneori distrat, alteori visător, dar totdauna corect şi grav. Ştia cum să întrebuinţeze o anumită tactică pentru a se prezintă şi impune în ochii lumei de provincie. — O gingirlie subţire, fiartă bine ! răsună glasul sonor al lui Aurică chelnerul, care ajunsese a cunoaşte gustul fiecărui client în parte, aşa că le comanda consumaţia obicinuită îndată ce vreunul se arăta în uşa cafenelei. E atît de amărît azi d-1 director, încît, prin norul de fum al unei ţigări speciale, abia îşi aruncă privirea în fund spre casă, de unde nişte ochi arzători îi urmăresc mişcările. Altă dată el observa în tăcere ceasuri întregi pe casieriţa de zi, bruneta ceea, coaptă şi mîndră, cu degetele ferecate în inele sclipitoare. Nu că o privea cu vreo intenţie oarecare, dar i se părea un subiect nostim, un cap de studii şi observaţii interesante — mai cu seamă cînd se înroşea emoţionată de acordurile muzicii, care repeta anume, în fiecare zi, La belle brunette, valsul al cărui titlu, Anghelachi capelmaistru îl scrisese cu aşa ortografie încît publicul cetea întotdauna : Labele brunetei. De două ore se chinuieşte să termine primul articol din Universul şi nu-i chip : rîndurile îi joacă sub ochi, ar vrea să nu se mai gîndească la cele întîmplate de dimineaţă, şi-i peste putinţă. Mereu îi vin în minte vorbele şi observaţiile prefectului, ale poliţaiului şi ale primarului. Acum se căieşte că nu le-a răspuns aşa cum trebuia. Ce, oare n-a procedat bine şi corect ?... Nu şi-a făcut decît datoria şi nimic mai mult decît datoria. Şi, în definitiv, ce-a făcut pentru a stîrni o adevărată furtună, ridicînd în picioare toate autorităţile oraşului ? A făcut cu o seară mai înainte o simplă descindere la Iani Cafegiu, în acel tripou ordinar, în care se jefuiesc oamenii la jocul de cărţi ; a confiscat banii şi mobilierul, încheind cuvenitul proces-verbal, pentru a da pe contravenient în judecată. A lucrat conform legei, cum scrie la carte, îndeplinind procedura întocmai şi corect. Unde-i, mă rog, abuzul de putere care i se impută acum ? Asta e crima de care s-a făcut vinovat şi pentru care stau gata să-1 sfîşie toate autorităţile : poliţia, primăria şi prefectura ?... Nu, nu se miră de poliţai, care nu poate fi considerat decît ca o brută, care i-a primit procesul-verbal rîzînd de i se scutura burta : „Da' aprig mai eşti, mititelule !... ce te repezişi aşa... mai sunt alţii, cu ixpirienţă şi practică mai cevaşilea"... La ce te poţi aştepta de la un bătrîn din cadrele vechi ale poliţiei, înnărăvit în rele, care nu ştie decît să bea, să sfănţuiască şi să fumeze cu ţigareta lui de chilimbar de jumătate metru lungime. Dar prefectul !... ei, la asta nu se aştepta : oricum, om serios, cu greutate, cu pretenţii de cultură ; cine ar fi crezut că poate să judece lucrurile în aşa mod. „Prea te precipitezi, tinere... mai întîi trebuie să cunoşti localitatea şi oamenii pentru a şti cui trebuie să-i faci procese de contravenţie şi cui nu... sunt interese politice locale cari... în definitiv caută mai întâi şi te iniţiază... altfel trebuiesc luate lucrurile..." 292 293 Şi cu ce ton i le spusese toate aceste... a !... nu-şi va ierta niciodată lipsa asta de energie... de ce nu i-a răspuns aşa cum i se cuvenea ? Ei... unde sunt iluziile cu care intrase în noua meserie, cînd hotărîse să se devoteze ci cu trup şi suflet !... Cu puţină stăruinţă ar fi putut intra în magistratură, că, slavă Domnului, are şi el rude cari reprezintă cîteva voturi, şi, oricum, nenea Costică poate el ceva cînd a reuşit cu majoritate zdrobitoare la alegerile de astă-iarna la Tecuci. Dar nu, a preferat, deşi avea licenţa, să intre în poliţia nouă care se organiza şi cerea elemente culte şi titrate, într-adins se ceruse într-un oraş străin şi nu în locul lui natal, numai pentru a-şi putea face datoria şi serviciul în conştiinţă. Visase o viaţă nouă, aventuroasă, o viaţă de muncă şi emoţiuni ; a urmări cu pasiune cele mai delicate afaceri poliţieneşti ; pentru amorul meseriei a se expune la orice pericol ; a moraliza, a reforma personalul nărăvit, a ajunge la idealul unei poliţii moderne ca şi în Occident, a parveni ca poliţia să fie o a doua magistratură, respectată şi apreciată... Şi cînd colo... ce deziluzie ! La ce-i folosise atîtea chinuitoare examene de Drept ?... Pentru ce îşi bătuse capul cu criminalitatea lui Tarde, cu memoriile lui Goron... cu o întreagă bibliotecă pentru care şi acum plătea ratele întîrziate ?... Unde şi cînd va aplica măcar o iotă din cărţile care zăceau movilă pe masă şi în geamandanul burduf de sub pat ?... La fiecare măsură şi reformă nu întîlnea decît piedici ; de patru luni în serviciu şi nu instruise nici o afacere mai frumoasă, nici o crimă, nici un viol, nimic interesant. în provincia asta infectă nu se întîmplau decît beţii ordinare, bătăi şi scandaluri de circiumă. Pînă acum nu şi-a pus iscălitura decît pe condicuţele de la biroul de servitori şi pe statele de leafă de la sfârşitul lunei. O viaţă stearpă şi monotonă, tîrîndu-se după un program neclintit, între birou, birt şi cafenea. Şi pentru o mizerabilă leafă, care nu-ţi ajunge nici pentru a-ţi achita cartela de la birt, trebuie să suporţi acest mediu obscur şi infect, să stai, fiind totdauna corect, într-un cerc de oameni ordinari şi ignoranţi, cari nu ştiu decît a ciupi mita contribuabililor... „Ha!... poliţie modernă!... Asanarea moravurilor... A doua magistratură !... Mofturi !... Spoială !... Barbarie !..." scrîşni d-nul director şi se ridică bătînd enervat cu pumnul în masa de marmoră. — îndată la domnu !... — Casa !... plata şi un pachet de „dame" la domnu !... se auzi iar sonor glasul lui Aurică chelnerul. în stradă aerul era curat şi rece. D-1 director se mai însenină puţin, totuşi îi flutura pe buze un zîmbet de amară ironie. încheindu-se corect la haină, plecă în sus, cu paşi largi, admirîndu-şi dunga pantalonilor călcaţi în ziua aceea. „Hm !... eram sigur, imbecilul de Ştefanachi se ţine ca umbra de mine." Imbecilul de Ştefanachi era un agent secret — după cum se recomanda el singur — însărcinat de poliţai a urmări zi şi noapte pe noul director, doar s-o putea să-1 aibă la mînă cu ceva. După ce-şi făcu obicinuita plimbare, pînă în dreptul prefecturii, se întoarse înapoi, şi, cum era răcoare, voi să între pe la croitor pentru a-şi lua pardesiul dat la reparat. Dar se opri, aducîndu-şi aminte că mai are de dat încă 76 lei — nu că n-ar fi putut amâna oricît ratele la croitor, dar voia să fie corect şi de aceea se hotărî să aştepte pînă la leafă. în uşa cafenelei se întîlni în faţă cu Iani Cafegiul, care-1 salută respectuos ; cum nu-1 putea ocoli, d. director, stăpîn pe sine, îi vorbi cu blîndeţă : — Bonjour I d. Iani, poţi veni la poliţie să-ţi ridici banii şi mobilierul. Din partea mea, personal, nu am nimic... eu nu mi-am făcut decît datoria... mă rog, e logic sau nelogic ?... Dar nu înţeleg cum ai făcut ca toate autorităţile să-ţi ia apărarea ? — E loţigo, d. directoru... ma scuzaţi... sunteţo omo buno, ma pre seriozo e tinero... însă pe urmă o să înţilegeţi cum merge treaba la noi... Iani se grăbea să plece. Vă saluto cu respectu ! Şi în momentul cînd îi întinse mîna, d. direc- tor simţind ceva rece gîdilindu-1 în palmă, îşi retrase mîna scurt ; atunci un zîngănit de argint răsună repetat şi trei patace de cîte 5 lei se rostogoliră de-a dura pe trotuar. Directorul rămase o clipă zăpăcit, urmărind cu ochii mersul patacelor, după care Ştefanachi se repezi pe brînci să le prindă. După primul moment de nedumerire, d. director explodă cu o indignare furioasă. Iani însă o şterse grăbit, uitîndu-se mereu în urmă, să vadă dacă nu se ţine cineva după el. Ştefanachi agentul, care nu pricepea întîi cum s-a întîm-plat lucrul, se minuna cu mîna la gură : „Mai mare ruşinea, astaji-am păţit-o niciodată, dar cum, Doamne iartă-mă, le-o fi scăpat din mină ?" Lumea din cafenea se alarmase, se întrebau unii pe alţii despre cele întîmplate, toţi se grămădeau pe la ferestre ; s-au întrerupt toate jocurile. Ca fulgerul s-a răspîndit vestea prin cafenele şi în tot oraşul. Cazul era comentat în felurite chipuri. Au fost discuţii violente între taberile vrăjmaşe, cari s-au format în cîteva momente pentru şi contra directorului. Unii îl considerau un grandoman exagerat, alţii susţineau că e un ageamiu, sau că face paradă şi fasoane de cinste. Foarte mulţi dovedeau, pur şi simplu, că directorul a fost un prost că n-a primit banii. S-au găsit şi cîţiva cari îşi arătau în gura mare sincera lor admiraţie^ pentru acest tînăr corect, încît vorbeau cu entuziasm de indignarea sublimă cu care — susţineau ei — că au văzut cum d. director aruncase banii în obrazul acelui con-rupător, care voia să cumpere cu o mizerabilă sumă de 15 lei conştiinţa unui funcţionar titrat. Deşi, după cum se vede, părerile erau împărţite, eroul zilei, mîndru, cu un calm admirabil, părea că nici nu voieşte a da atenţie celor ce se vorbeau pe socoteala sa. D. director în seara aceea fericită se plimbă pînă tîrziu, călcînd corect, falnic şi mulţumit de sine, asemenea unui general în seara zilei unei victorii strălucite. Era aproape miezul nopţii cînd d. director, pipăind prin întunerec, dădu cu mîna, pe birou, de un plic aşezat lîngă chibritelniţă. 296 Nerăbdător, înainte de a aprinde lumînarea, cu chibritul între degete, aproape să se frigă, observă cercetător plicul. Era închis şi fără adresă. La lumînare îl desfăcu grăbit şi... mirare... înăuntru trei hîrtii de cîte 20 lei. De unde şi cum ? Mister !... A rămas cîteva minute uimit, întorcînd plicul pe o parte şi pe alta... „Hm !... a înţeles... e teribil, domnule, cu ce încăpăţînare se urmăreşte conruperea funcţionarilor corecţi !..." îşi zise d. director, aruncînd hîrtiile pe birou. Ce-i de făcut acum ?... Trebuie să procedeze sistematic. O să le dea a doua zi în mîna prefectului... ce mutră o să facă !... Dar prefectul a plecat în seara asta la Bucureşti. Poliţaiului ?... nici vorbă că nu, bruta asta ar fi în stare să bage banii în buzunar şi să-i rîdă cu cinism în faţă. Daca ar fi scrisă adresa pe plic s-ar cunoaşte poate scrisul lui Iani pe care l-ar da în judecată... ar fi un proces celebru... Curios caz. La asta nu s-a gîndit niciodată : să vii acasă, să găseşti de-a gata o sumă de bani şi.„ culmea, să fii în aşa situaţie să n-ai cui să-i înapoiezi... închipui[e]-ţi că în loc de trei hîrtii de 20 ar fi trei de cîte o sută... da' dacă ar fi de cîte o mie ? Să vedem cine i-ar da înapoi ? şi cui să le dai ? Cine e acela care găsind o pungă în drum să n-o ia ? Dar cînd o găseşti la tine pe masă ?... D. director trînti furios cu pumnul în masă, îşi scoase haina şi smunci butonul care îi strîngea gulerul ; de abea putea să respire. Să te compromiţi pentru trei hîrtii de cîte 20, cînd ai dat probe de corectitudine... ce mizerie ! Hotărît !... banii aceştia nu-i aparţin, deci trebuie înapoiaţi... asta e clar. Dezbrăcîndu-se grăbit, se aruncă în pat, desfăcînd un jurnal pentru ca, cetind, să nu se mai gîndească la banii de pe birou. După cîteva momente d. director aruncă jurnalul pe care nu-1 putea ceti, căci era prea turburat. Cu siguranţă că toate autorităţile au primit bani de la Iani Cafegiu, chiar prefectul, acest om grav şi sever, cu toate că e aşa de sus-pus... şi cine ar avea curajul să-1 297 bănuiască măcar ?... cîte se petrec între culise... se vede că fiecare îşi are secretele sale profesionale. Cum o să-1 umilească el pe prefectul acesta îngîmfat, cînd îi va prezintă cele trei hîrtii refuzate... Dar prefectul vine peste vreo săptămînă, pînă atunci primeşte şi el leafa... aşa că poate să aibe intactă suma asta, chiar dacă acum ar cheltui din ea. ...O s-o dea înapoi, deci, ar putea-o considera ca un acont... dar o să se decidă mîine... şi d. director suflă în luminare, pentru a se putea linişti, în sfîrşit. 1906 ÎN BIUROUL „NORD-LLOYD"-ULUT GERMAN DIN BREMA 1 La o încrucişare de străzi, mă opresc în faţa unui palat impunător, c-un turn măreţ de catedrală. De la intrare, simt un miros puternic de cauciuc. Tălpile ghetelor se îngroapă adînc în stratul elastic al unui covor de gumă, gros de-o palmă, lucrat în careuri albe şi negre ca faţa unei mese de şah. Uşile, asemenea capitonate în gumă, sting orice zgomot din sală. Toţi vorbesc în şoaptă. Pluteşte o linişte solemnă şi rece. Am impresia că intru în biserică. E dimineaţă. Lume puţină. După un fel de tejghea de lemn de mahon, în forma unei imense elipse, cîţiva funcţionari tineri, în picioare, aşteaptă gata să servească publicul cosmopolit. Nemţişori blonzi, raşi, spilcuiţi, cu nişte capete de păpuşi de porţelan, întind planuri de vapoare pe care le studiază cu mare atenţie cîteva englezoaice drepte, ţepene, în water-proof-uii 2, subţiri şi lungi ca nişte tocuri de umbrele. Aceste Miss îşi aleg cabine pe vasele ce trebuie să le treacă de pe continentul nostru dincolo, peste Ocean. Arăt scrisoarea cu care eram înarmat din ţară. Mi se răspunse că, fiind un caz excepţional, numai directorul de la secţia B. s-ar putea pronunţa. 1 Bremen, oraş şi port în R.F.G., situat pe fluviul Weser. Al doilea port al ţării (după Hamburg). Aici îşi avea sediul „Nord-deutscher Lloyd" (societate germană de asigurări maritime) 2 Waterproof — impermeabil (engl.). 301 De după un biurou-catedră, directorul mă priveşte grav •fi pătrunzător, măsurîndu-mă printr-o păreche de ochelari rotunzi, enormi. După ce sfîrşi de citit adresa Serviciului Maritim Român, în care se arăta că sunt delegat la Congresul de Navigaţie djn Philadelphia, directorul îşi descreţi fruntea şi încercă să schiţeze un binevoitor zîmbet pe sub mustaţa lui roşie, ţepoasă. — Vorziiglische Gesellscbaft — excelentă companie de navigaţie. Avem convenţie cu dumneavoastră pentru pacheboturile române de pe linia Constanţa-Egipet. Puteţi pleca peste trei zile cu „Kaiser Wilhelm II". Aveţi o cabină clasa întîia, pe punte. în timpul cît aştept întocmirea actelor de călătorie, îngropat într-un fotoliu monumental, observ cuprinsul biuroului ■companiei „Norddeutscher Lloyd". Mobilă grea de mahon, îmbrăcată în piele de marochin şi catifea moale. Sticlă ^groasă, lemn lustruit, bronz aurit, -— toate sclipesc de curăţenie. Peste tot bogăţie. Un fel de eleganţă severă, rece... Pe tăbliţele de alamă, prinse în uşile ce dau în celelalte biurouri, citesc nume de continente, ţări, porturi şi colonii depărtate : Africa, Sud-America, Bremen-Ostasian, Austral-Japan, Singapore-Neu-Guinea. în mijlocul sălii, pe un postament masiv, este aşezat un mare glob terestru, încondeiat în reţele de linii colorate, întretăindu-se ca o pînza de păianjen, ţesută cu măiestrie pe toată întinderea de apă a planetei. Din loc în loc, sunt ţintuite un fel de vaporaşe, ca nişte jucării de^copii. Şi o sumă de bolduri cu steguleţe felurite însemnează pe glob linii de navigaţie şi porturi de oprire. Toate liniile colorate, plecînd dintr-un singur punct, ocolesc globul şi se întîlnesc strîngîndu-se ca într-un ghem tot în acelaşi punct de unde au plecat. Brema e portul de plecare şi întoarcere în traficul maritim mondial, cucerit de „Nord Lloyd"-ul German — inima care pompează în toată această reţea de artere, ca într-un imens sistem de circulaţie, nutrind ţesăturile organismului pămîntesc. ■ Marile porturi, cu legăturile şi antrepozitele lor, atrag ■ şi înghit avuţiile de pretutindeni, ca nişte monştri marini m ce-şi întind peste mări şi oceane braţe lungi, armate cu • ventuze lacome cari sug din cele mai depărtate colţuri ■ ale solului. I Vastele întreprinderi de trafic mondial au ceva măreţ f şi misterios. Parcă o forţă ocultă mişcă resorturile acestor | alcătuiri metodice, cu părţi ascunse, păstrate în afară de I vederea lumii profane, asemeni organelor din corpul unei I maşini pe care-o vezi lucrînd fără să ştii secretul mecanis- I mului ascuns. I Aci, în biuroul acesta rece, simţi că lucrează creierul i ce comandă, imprimînd voinţa mişcărilor la distanţe de mii I de kilometri, peste mări şi ţări, îmbinînd sforţările minţii * I omeneşti în lupta pentru cucerirea bogăţiilor pămîntului. Lîngă mine stă un englez, tăcut, adîncit în cercetarea unui voluminos Lloyd's Registercomparînd coloanele cu numele construcţiilor navale germane şi engleze. f Lupta aprigă, începută de cîţiva ani între Anglia şi^ Ger- mania pentru imperialismul economic şi stăpînirea mărilor, se oglindeşte de minune în rivalitate comercială şi în con- - i curenta nebună angajată între marile companii de navigaţie transatlantică. I Toată lumea se deprinsese cu ideea că recordul vitezei I şi tonajului nu poate fi ţinut decît de Anglia, cu liniile ei celebre „White Star Line" şi „Gunard Line". Pe cînd marina franceză se oprise resemnată, cea germană, cu „Elamburg-America Line" şi „Norddeutscher Lloyd", începe a construi c-o îndrăzneală uimitoare transatlantice mai mari şi mai repezi decît cele engleze. Nemţii erau hotărîţi nu numai să-i imite pe englezi, ci să-i şi întreacă. :;} i Lloyd's Register of Shipping, societate engleză de clasificare | a navelor, creată în 1760 şi reconstituită în 1834 cu intenţia de a I furniza asigurărilor maritime şi transporturilor informaţii cît mai f; precise asupra navelor de comerţ. Este cea mai importantă dintre î toate societăţile create în cadrul Lloyd-ului. Ea editează în fiecare I an un registru (Lloyd's Register) care dă informaţii cît mai com- I plete asupra navelor înregistrate de către Lloyd şi un repertoar I cu informaţii mai sumare cu privire la toate navele de mare cu I o capacitate brută mai mare de 100 tone. 303 Mare poftă aveam să ştiu ce se petrece in capul englezului de lîngă mine, care cerceta cu răbdare liniile încîlcite pe glob, linii ce arătau mersul vapoarelor germane. Trebuia să mă abţin. N-am îndrăznit să-1 întrerup, căci ştiam bine ca unui englishman nu-i poţi vorbi, dacă nu i-ai fost prezentat. Mi-am adus aminte şi de englezul care, fiind întrebat: de ce nu a dat o mînă de ajutor unui necunoscut, care se îneca, a răspuns flegmatic : „Cum era să-i întind mîna, daca nu-1 cunoşteam personal ?" M-am mulţumit numai să-mi spionez uşor vecinul cu coada ochiului. După ce-a închis tacticos cartea, a scos pipa, cuţitaşul şi o bucată de tutun solid, ca un baton de şocolată. Atîta îndemînare avea englezul în arta de-a tăia tutunul în palmă, încît nici nu era nevoie să se uite la degetele care lucrau cu o viteză şi regularitate mecanică. Ochii lui urmăreau continuu liniile colorate de pe globul terestru. Mă gîndeam ce haz ar fi făcut englezul dacă, acum cîţiva ani, i-ar fi spus cineva că în curînd va călători pe transatlanticele nemţeşti, care vor stingheri traficul maritim englez pe piaţa mondială. Cine ar fi bănuit că într-un timp aşa de scurt, pe cînd globul se britaniza metodic, avea să se ridice aşa de năvalnic continentala Germanie, ajunsă prea tîrziu la împărţirea pămîntului în colonii, să încurce căile de apă, croite de falnica regină a mărilor, cîntată de poeţii insulari în imnuri de slavă ca Rule Britannia 1 / Domni-vei peste valuri, Britanie vie ! A pămîntului domnie, Al tău braţ e sceptrul său ! Iar cetăţile-ţi în floare, Grămădi-vor bogăţii ; A oceanelor întinderi S-or mişca sub ochiul tău Şi orice coastă mărgini-va Ale tale-mpărăţii ! 1 Rule Britannia! (Stăpîneşte Britanie !), imnul popular britanic, pe versurile cunoscutului poet englez de origine scoţiană James Thomson (1700—1748). 304 H O ! tu insula slăvită H Poporu-ţi niciodată nu va cadea-n sclavie, H Domni-vei peste valuri, V Britanie vie ! ■ Englezul privea încruntat. I Nici un zîmbet de ironie n-am surprins pe buzele lui ■ subţiri, strînse între dinţi. Nici o cută de dispreţ n-am f putut găsi în liniile dure ale feţei sale rase, pătrate, în care * se recunoştea imprimată cu forţa pecetea unei voinţi de fier. § Numai ochii lui albaştri, reci, din fundul orbitelor prea adînci, se măreau şi se micşorau uneori străpungînd parcă unele puncte de pe globul terestru care-1 atrăsese magnetic. * l Pe unul din pereţii stucaţi şi lustruiţi ca marmora, în biuroul „Lloyd"-ului era un tablou enorm, într-un cadru lat, aurit. O compoziţie greoaie, pretenţioasă, peste măsură de încărcată. M-am apropiat să pot distinge amănuntele : Prova unei nave arhaice, în forma unui cap monstruos de dragon marin, spintecă valurile unei mări furioase. Pe corpul navei, într-o ghirlandă de frunze de stejar cu ghinde, zugrăvit în medalion — portretul kaizerului, în falnica lui uniformă de amiral. Aceeaşi poză teatrală şi simbolică : o privire trufaşă, aţintită de la înălţimi, parcă rosteşte celebrele cuvinte : „Viitorul nostru, este pe apă !"... Singurul şi ultimul exemplar de Divus Caesar, întîrziat încă în Europa democratizată, Wilhelm al II-lea acest Vber-Kaiser2, fiul unei rase aleasă să conducă poporul său de Ober-Menschen3 la heghemonia universală sau la un... gigan-tic-crah. I Deasupra portretului, coroana imperială e aşezată pe tri- dentul lui Neptun şi pe o greoaie spadă feudală cu mînerul I în cruce. Un vultur ameninţător, cu aripele întinse, ţine în ! 1 Wilhelm al II-lea, rege al Prusiei şi împărat al Germaniei (1888—1918). Prin politica externă agresivă şi expansionistă a contribuit la declanşarea primului război mondial. 2 Supra-Kaiser ; supra-împărat (germ.). 3 Supra-oameni (germ.). 305 1 cioc o flamură cu deviza portului Brema, deasupra unei ancore încrucişate cu o cheie : Navigare necesse est, Vivere non est necesse. 1 De cîte ori mă gîndesc la tainele istoriei omenirii, la viaţa, grandoarea şi decadenţa popoarelor ridicate şi coborîte de roata fatală a vremii, mă opresc la veşnica îndoială a încercării de a găsi vîrsta unui popor la un moment dat al istoriei sale. Şi întotdeauna îmi apare în minte părerea acelui savant japonez care, întrebat ce oră a zilei arată ceasornicul istoriei pentru marile naţiuni europene, a răspuns că : ,,Franţa e la ora şase seara, Anglia la ora patru după-amiază, iar Germania la ora unsprezece înainte de amiază". Cînd am plecat din biuroul „Lloyd"-ului, încărcat c-un vraf de broşuri, reclame, Fabrplan-uii2 şi placarde pentru bagaje, l-am lăsat pe englez tot acolo. Cu mîinile în fundul buzunarelor, imobil, hotărît aştepta cu răbdare. Mi s-a părut însă că strîngea prea tare pipa între dinţi. în cîteva rîn-duri, i-am surprins pe faţă mişcarea muşchiului de încleştare a arcadelor fălcilor lui rase şi puternice. Ceasornicul japonezului cu vîrsta popoarelor m-a chinuit toată ziua, cît am rătăcit pe cheiurile Weserului şi prin aleele de plopi argintii, crescuţi pe şanţurile astupate, cari încingeau apărînd odată vechea cetate a Bremei, portul liber al vestitei Ligi Hanseatice 3. Noaptea am dormit foarte rău din pricină că m-a împins păcatul să întîrzii prea mult la „Ratskeller"4, o colosală cîrciumă arhaică, întemeiată acum cîteva secole în beciu- 1 A naviga este necesar, A trăi, nu (lat.). % i 2 Fahrplan — itinerar (germ.). I 3 Liga Hanseatică sau Hansa, mare uniune comercială şi poli- | I tică a oraşelor şi porturilor din nordul Germaniei, interesate în { comerţul în Marea Nordului şi Marea Baltică. Nucleul Ligii îl X i formau oraşele Hamburg, Liibeck şi Bremen. Şi-a pierdut impor- | tanţa şi s-a destrămat odată cu deplasarea căilor comerciale în I Atlantic, după marile descoperiri geografice. ' j Pivniţele primăriei (germ.). f rile primăriei. Această pivniţă istorică, un fel de templu al beţivilor, a inspirat poetului german Hauff1 celebrele lieduri fantastice 2. Toată noaptea am avut visuri chinuitoare. Vedeam butoaie monumentale şi ceasornice uriaşe, cari băteau sinistru şi anapoda orele nepotrivite de la un ceas la altul. în faptul dimineţii simţii înţepătura săgeţilor de aur aruncate de soarele ce străbătea prin crăpătura ferestrei oblonite. Şi înainte de a deschide ochii, plutind în amorţirea dulce a deşteptării, pe cînd păşeam pe lunecuşul punţei dintre vis şi viaţă, mi se trezi în minte deodată aceeaşi întrebare cu vechea îndoială : O fi mergînd oare bine ceasornicul acelui japonez ? 1 Wilhelm Hauff (1802—1827), scriitor romantic german, devenit popular prin basmele sale cu teme din folclorul german. 2 Titlul real al unui basm aparţinînd lui Hauff este : Fantezii în Ratskeller din Bremen. 306 ÎMBARCAREA PE „KAISEK-WILHELM"1 $1 PLECAREA DIN KAISERHAFEN Transaltlanticul „Kaiser Wilhelm II" e ancorat în Bre-merhaven 1. Jumătate de ceas cu trenul din oraş. Călătorii: de _ clasa treia, emigranţii, se îmbarcă cu o zi mai înainte.. Cei de^ clasa a doua, dimineaţa ; iar cei de clasa întîia, la amează. Ca orice român, deprins cu greutăţile drumului, îmi fac planul să plec cu trenul de dimineaţă, deşi aveam biletul pentru clasa întîia. Trenul, gata^ bufnea şi gîfîia în faţa peronului. Lumea. forfotea în gară. Un neamţ monumental, ca o statuie de bronz, c-o barbă arămie, avînd o manta şi o şapcă galonată, mă opreşte la uşă. — Verboten!2 Nu-i trenul d-voastră. clasa întîi. — Bine, dar eu vreau să plec cu a doua. — Nicht erlaubtj3 Şi c-un gest calm, dar horărît, mă opreşte, apăsîndu-mă pe umăr cu o mînă grea, care iese-enormă din mîneca cercuită cu galoane late. Resemnat, privesc la trenul care pleacă încărcat. Ce bine era dacă puteam şi eu pleca mai de dimineaţă ! Aveam ^ vreme să-mi caut bagajele pe care le predasem c-o-Zl ma.i Jnainte^C:u toată regula lor nemţească, mă gîndeam cu grijă : Adică jiu se poate întîmpla să se încurce lucrurile atîtor mii de călători ? pma in pammt: Aveţi bilet de 1 Bremerhaven, oraş şi port în R.F.G., dependent de Bremen,. situat la vărsarea Weserului în mare. Este şi un mare centru: pescăresc. 2 Interzis ! (germ.). 3 Nu e permis ! (germ.). 308 La ora hotărîtă pornesc cu ultimul transport. Catargele -vaselor încep a se zări. Colosul „Kaiser Wilhelm", acostat la chei, în bazenul Kaiserhaven, aşteaptă gata de plecare, gîlgîind rotocoale de fum cenuşiu pe gurile celor patru coşuri uriaşe, înălţate ca patru turnuri negre. Trenul se opreşte brusc, din toată viteza, drept în faţa scării vaporului. Fanfara bordului izbucneşte deodată, triumfal, cu imnul imperial german. Tot personalul, afară, ne primeşte cu pompă, la front, • ca la paradă. Defilăm prin faţa lor. Comandantul, secunzii, ofiţerii, mecanicii, doctorii, telegrafiştii, piloţii şi un batalion aliniat de chelneri — toţi lustruiţi, strălucitori în haine .albastre, cu nasturi auriţi, cu semne distinctive brodate pe gulere şi la mîneci. Călătorii asurziţi de zgomot, aiuriţi de ceremonia neaşteptată, calcă pe scări cu paşi nesiguri, sprijiniţi, încurajaţi cu politeţă de chelnerii anume dresaţi pentru primirea şi -conducerea în cabine a călătorilor de clasa întîia. Unul se repede ^să-mi ia pelerina, altul bastonul, încer--cînd să mă poarte cu delicateţă de subţiori pe scară. Trebuie să mă lupt ca să scap din mîinile lor, încredinţîndu-i că n-am nevoie, că prin meseria mea sunt obişnuit să mă sui pe scări de frînghie. Pe punte, un bătrîn burghez întreabă discret pe chelnerul care-1 conduce : — Mă rog, cine a venit cu trenul nostru ? Pleacă cineva mare ? E vreun prinţ — de se face aşa paradă ? Chelnerul, surîzînd, face o reverenţa : — Aşa primim noi totdeauna la bord pe pasagerii de •clasa întîia. Mie, nu ştiu de ce, toată solemnitatea asta^mi-a amintit timpurile copilăriei, cînd admiram cu gura căscată frontul personalului de serviciu al circului. în livrele galonate, în zgomotul fanfarei, se înşirau toţi la intrarea în arenă, făcînd gardă simpaticului director Cezar Sidolli. Mă rătăcesc prin labirintul din pîntecele colosului, pînă ce nimeresc în sfîrşit xabina mea cu numărul 300. Mă liniştesc. Bagajele mele erau .acolo, aşezate în regulă, şnuruite, 'etichetate. 309 Ies afară la aer. Puntea tremură sub tălpile picioarelor, în trepidaţiile cadenţate ale maşinei ce forfoteşte înăbuşit. întregul vapor, uriaşul organism metalic, vibrează tot, cuprins parcă şi el de emoţia mulţimii, care se agită pe punte în ultimul moment al dezlipirii vasului de pămînt. Cînd şi sacii de poştă, legănaţi într-o plasă de frînghie, se lasă spre fundul întunecat al vasului, sirena începe să mugească prelung, asurzitor. „Moia ! Schela afară l" Pe chei o mare de capete. Batistele, pălăriile, umbrelele flutură în aer. Un zgomot confuz, o larmă infernală. Gesturi, strigăte, izbucniri de plîns, chiote şi rîsete se amestecă în acelaşi timp pe vas şi pe uscat. Mulţimea se rupe în două : două lumi cari se despart printr-o făşie de apă din ce în ce mai lată. Pe cînd se ridica schela, văd pe punte o femeie tînără zbătîndu-se în braţele vînjoase ale marinarilor. Cu pălăria căzută pe-o parte, cu părul în vînt, se lupta să scape ţipînd cu disperare. La celălalt capăt al schelei, pe chei, un tînăr se frămînta croindu-şi drumul prin mulţime, cu strigăte furioase, gata să se arunce în apă. Braţe din mulţime îl reţineau, pe cînd schela rigidă se înălţa parcă singură, încet, nepăsătoare, tăind orice legătură cu uscatul. Deasupra capetelor noastre, de pe puntea de comandă răsună o voce tunătoare : — Nicht erlaubt! Pe cînd doctorul bordului transporta pe femeia apucată de o criză de nervi, vecinul meu, un neamţ gras, cu figura surîzătoare, îmi lămureşte cazul : O tînără pereche italiană, căsătoriţi de-o săptămînă, merge la New York. El a ieşit din vapor să cumpere gazete. în timpul acesta a început manevra de plecare. — Ei, acum ce-i de făcut ? — El rămîne în Europa şi tînără lui jumătate trece dincolo, în America. Păcat ! Le-a stricat luna de miere, sfîrşeşte vecinul meu zîmbind pe sub musteaţă. De sus privim la cele patru remorchere, ca nişte jucării, care trag să ajute la manevra vasului-colos. Lanţul ancorei scrîşneşte depănînd încet, apăsat, enormele zale pe tam- burul vinţului. întregul corp icneşte săltînd masa greoaie a ancorei. Lîngă mine, doi francezi privesc cu atenţie. Cel mai bătrîn izbucneşte furios : — Poftim ! iată ce înseamnă sa crească tonajul ia nesfîr-şit. N-a venit vremea să se oprească odată la un tip anumit de vas ? Din cauza acestor monştri, trebuie să transformăm porturile. Nu vezi că nu mai încap. Trebuie să-1 mişte cu remorchere. Singur nu-i capabil să manevreze în port. De sus, de pe comandă, un zbîrnîit ascuţit de sonerie răsună. După o clipă, acelaşi sunet se-ntoarce repetat din fundul vasului — telegraful de la maşină se pusese în mişcare. Un vîjîit asurzitor de ape răscolite se aude la pupă după cele dintîi învîrtituri de helice. Puntea începe să zvîc-nească sacadat, şi întreaga osatură metalică e prinsă parcă de vibraţii dese, acordate ca într-un uriaş instrument muzical. Titanul, tîrît pînă atunci, se trezeşte anume scuturîndu-se ca să-şi deschidă calea cu pieptul lui de fier, prin masa lichidă în care plutise adormit. Alunecăm domol de-a lungul malurilor joase, tapetate în covoare de verdeaţă. Defilăm prin faţa fortului de la intrare. Calota cupolei cuirasate apare de sus ca o enormă carapace de broască ţestoasă, pitită în pajiştea de mătase verde. Dezlipiţi de vechiul continent, plutim în larg. în urma noastră, prin ceaţa plumburie ce împînzeşte orizontul, abia se mai schiţează conturul şters în zare — umbra bătrînei Europe. 310 Puntea are aspectul unei terase de sanatoriu maritim. hi aerul curat din mijlocul Oceanului, îmbibat de sare şi ozon, stau sute de pasageri culcaţi pe scaune lungi. Zac aşa picurînd de somn, cu reviste şi cărţi netăiate, amorţiţi ca şerpii boa după o masă copioasă. Cantitatea de alimente consumată pe transatlanticele germane întrece orice închipuire. Bogăţia, rafinamentul şi preocuparea pentru hrană ajunge să-ţi facă silă de mîncare. Nici în pauzele dintre cele cinci mese obişnuite pe zi, nu scapi. Abia te întinzi greoi, gîfîind pe punte, şi tavele încep să defileze cu sandvici, bulion, ceaiuri şi cafele la discreţie. E. drept^ însă că pentru foarte mulţi pasageri mîncarea e singura distracţie care rupe monotonia vieţii de bord. Pe vechile vapoare, din cauza spaţiului restrîns, mesele se aşezau la fel după tradiţie, în sensul lungimii vasului. Fiecare pasager îşi lua locul la rînd. Căpitanul, în capul mesei, avînd de o parte şi de alta persoanele marcante care se găseau pe bord. La marile pacheboturi transatlantice, totul e sacrificat sălii de mîncare. Nu mai ai impresia că te afli pe un vapor, ci într-o sală somptuoasă cu galerii şi sculpturi. Mese mici de patru şi şase persoane. Chelneri galonaţi şi stilaţi, servind cu atenţia concentrată ca să-ţi ghicească g'rndul din ochi. Flori^peste tot. Lumina cade de sus, printr-o imensă cupolă de sticlă colorată. Un domn foarte grav, instalat la un biurou, după ce meditează mult şi încruntat în faţa planului sălii de mîncare, ca un general de stat-major în faţa hărţii de război, repar- tizează în chip savant locurile la mese după naţionalităţi, profesiuni şi ranguri sociale. Am căzut într-un grup latin : doi ingineri spanioli, un profesor belgian, un bătrîn doctor italian, cu fiul său — un tînăr oacheş, elegant şi volubil, care din prima zi a reuşit să cunoască toată lumea de pe vapor. Răsfoiesc broşura ce ni s-a împărţit gratuit : Passagţer-liste K Pe copertă, lucrată cu îngrijire, jm culori, e veşnicul portret al kaizerului, cu mustaţa zburlită şi semeaţă. Numele căpitanului şi al ofiţerilor, medicii, Ober 2-maşinistul, Zabl-meister 3, Proviantmeister4, Obersteward 5, Oberkoch 6, Ge-pâckmeister7 şi tot aşa mai departe, întregul stat-major_ al bordului... Urmează numele călătorilor de clasa întîia şi a doua ; de cei de clasa treia, mulţimea emigranţilor, cari au îmbogăţit companiile de navigaţie, nu se scrie nimic. Toate informaţiile asupra vieţii pe bord se găsesc trecute aci : masa, bagaje, telegrame, baie, gimnastică, bibliotecă, laborator de frumuseţă, farmacie, ţigări, bărbier, croitor — tot confortul unui oraş civilizat, care pluteşte pe Ocean. Timpul e bun. Pe puntea de sus, Oberpromenadendeck 8, lumea foieşte ca pe unul din marele bulevarde. Femei elegante se plimbă, arătîndu-şi toaletele bogate. Voalurile şi muselinele flutură în bătaia vîntului ca nişte steaguri multicolore. Observ o picantă americană care îşi schimbă patru costume pe zi. Copii zgomotoşi, deşi au salonul lor special, se zbenguiesc în libertate pe punte ca pe aleea unui parc. O englezoaică uscată doarme cu gura căscată, cu ochelarii pe nas şi cu biblia căzută pe genunchi. Se formează un complot. Un dră-cuşor de fată apare c-un „Kodak" şi scoate o fotografie. Persoanele care în prima zi se spionează, pipăindu-se cu ochii, se apropie, formîndu-se în grupuri. O atmosferă de caldă familiaritate se stabileşte după o zi de drum. 1 Lista pasagerilor (germ.). 2 Şef (germ.). 3 Trezorier ; casier (germ.). Cel care răspunde cu aprovizionarea de merinde ; magazioner (germ.). 5 Steward-şef (germ.). fi Bucătar-şef (germ.). 7 Cel care răspunde de bagaje (germ.). 8 Puntea superioară de promenadă (germ.). Rar se poate întâlni, strînse la un loc, o mai mare varietate de tipuri. Sunt exemplare din toate ţările şi din toate păturile sociale. Ce cîmp de studii pentru antropologi şi fizionomişti e puntea unui transatlantic ! Ce bogată colecţie de tipuri se poate face pentru comparaţii, interpretări şi clasări. Nu ştiu de ce de cîte ori stau şi privesc asemenea adunări de felurite soiuri de oameni, strînşi din diferite părţi ale lumii, varietăţi de viţe omeneşti, fără să vreau mă gîndesc la teoriile răspândite asupra încâlcitei chestiuni a raselor, asupra luptei dintre blonzi şi bruni şi asupra tendinţei de a absorbi istoria umană în istoria naturală. Dacă nu se poate face o hartă a Europei împărţită pe rase, nu înţeleg de ce se vorbeşte mereu de rasă şi nu de popoare, de tipuri şi de însuşiri. Dacă popoarele nu sunt decît produsele istoriei, nu cu ajutorul istoriei naturale se pot cerceta. Numai ştiinţa socială şi politică ne poate lămuri asupra evoluţiei şi luptei dintre popoare. Dacă se poate zice că există un tip german, francez sau englez, nu se poate zice că este o rasă germană, franceză sau engleză. Caracterele adevăratelor rase sunt permanente, iar însuşirile popoarelor sunt variabile. Teoria germană, luată de altfel tot de la francezi, că toată civilizaţia europeană se datoreşte blonzilor, floarea umanităţii, şi că războiul este inevitabil între rase, nu ascunde în fond decît interese, pasiuni şi prejudecăţi încarnate. E adevărat atîta doar : că axa civilizaţiei datorită elitei unui popor trece de pe un domeniu pe altul. Nu ştiu cine a comparat elita unui popor cu o locomotivă, care singură are mişcare proprie, iar masa poporului e lungul şir al vagoanelor inerte, cari totuşi ajung să meargă tot aşa de repede ca şi locomotiva. Nu se poate nega că popoarele cu aproape aceeaşi civilizaţie tind a se asemăna din ce în ce sub raportul aceloraşi idei, credinţe şi instituţii, care se răspîndesc continuu în lumea întreagă. 314 Amestecul, încrucişarea şi uşurinţa legăturilor tind a generaliza pretutindenea un singur şi acelaşi tip de om. în fiecare zi, la oră fixă, apărea proaspăt de sub teascurile tipografiei bordului Ziarul Oceanului, cu ultimile ştiri din lumea întreagă. Gazeta era citită c-o nespusă lăcomie. Toţi se minunau, căci prea puţini erau cei care îşi dădeau seamă că gazeta era făcută de mult, din port, şi nu avea liberă decît o coloană, care se complecta pe bord cu telegramele primite prin undele herţiene ale telegrafiei fără fir. Totuşi tipografia vaporului funcţionează în permanenţă. în fiecare zi un ofiţer, însoţit de un marinar, trecea pe punte de la un grup la altul şi instruia călătorii cum să se servească de centura de salvare în caz de naufragiu. — Slabă speranţă, ne spune rîzînd un căpitan italian de marină, venit în grupul nostru. — Lăcomia şi setea de reclamă a unor companii de navigaţie sunt groaznice şi criminale. Atrag călătorii cu luxul şi viteza, dar nu fac nimic pentru siguranţa vieţilor omeneşti. V'ă amintiţi de naufragiul „Titanicului" ? Ancheta a stabilit pe deplin că, fiind în prima cursă, a luat un drum mai scurt, navigînd mai sus decît trebuia. A riscat trecînd în regiunea sloiurilor. Lovindu-se de un munte de gheaţă plutitor, care i-a spintecat fundul, transatlanticul s-a înecat. Comandantul a fost achitat, căci avea pe bord pe unul din directorii companiei, care i-a cerut să ia drumul cel mai scurt, deşi mai periculos, numai să poată trîmbiţa în lume că a făcut traversarea Oceanului în timp mai redus decît toate celelalte transatlantice. Cu învoirea comandantului am plecat trei inşi să facem vizita întregului vapor — doi ofiţeri de marină şi un inginer naval. Pentru înconjurul punţilor trebuie să faci o plimbare de vreo jumătate de kilometru. Puntea e atît de lată încît se poate aşeza o linie de tramvai, rămînînd loc pentru trotuare şi vehicule. Coşurile sunt aşa de largi încît un tren ar încăpea ca într-un tunel. în magaziile de provizii şi în camerele refrigerente se găsesc vreo treizeci mii kilograme de carne, 315. PATRU IULIE, SĂRBĂTOAREA NAŢIONALA AMERICANA 1 I La răsăritul soarelui, chiar în clipa cînd muchea aurie se iveşte scînteind pe linia orizontului, la un semnal dat, se înalţă deodată pe toată lungimea vasului, marele pavoaz : sute de flamuri colorate flutură în adierea brizei de dimineaţă. La unul din vîrfurile catargelor fîlfîie măreţ drapelul înstelat al Statelor Unite, iar la celălalt culorile germane. La ora zece toată lumea e pe punte. Echipagiul vapo- ! rului în ţinută de ceremonie. Comandantul german spune cîteva cuvinte pe englezeşte arătînd grav spre steagul american. Un fligornist dă un semnal lung şi fanfara bordului începe imnul american. Mulţimea flutură batistele şi nişte steguleţe improvizate. Un cor monstru de sute dc voci acompaniază, fără măsură, notele metalice care vibrează pre- i lungite în aer, pînă se pierd în largul Oceanului. 1 Lîngă mine, doi tineri negri, eleganţi, complect în tenis alb, deschid nişte guri oribile cîntînd aprinşi cu ochii ţintă sus la drapelul american. Un bătrîn decorativ, c-o redingotă pînă la genunchi, se suie pe o estradă — primarul Philadelphiei, care se întoarce de la Londra. Statură herculeană... cap interesant... barbă albă şi coamă de leu bătrîn. Vocea lui tunătoare domină larma mulţimii, forfotul maşinii şi zgomotul valurilor. Citeşte tare, cu ton biblic, Convenţia —• declaraţia de independenţă a Statelor Unite şi părţile din Constituţia redijată de Fran- \ 1 La 4 iulie 1776 a fost adoptată Declaraţia de independenţă care a proclamat constituirea S.U.A. 317 i g0lfulScuiaTeiasfnumeZmir' ^ ^ ^ ^ Eg6e' situat în klin '. Invocă apoi solemn protecţia lui Dumnezeu pentru Marea Republică. Şi după ce aminteşte de Washington 2 ş[ Lincoln 3, se întoarce şi, c-un gest larg, îndreptat spre mulţimea emigranţilor, pronunţă clar, în trei limbi, o francă declaraţie: „Noi suntem cosmopoliţi!..." O rasă superioară a ieşit din măduva tuturor celorlalte rase... esenţa tuturor energiilor omeneşti şi-a găsit loc pe pămîntul făgăduinţii... cu braţele deschise marea naţiune îi primeşte pe toţi, pentru a-i face cetăţenii unei patrii noi şi binefăcătoare... Desigur, mulţi nu înţelegeau cuvintele rostite, dar toţi urmăreau emoţionaţi elanul apostolic al vorbitorului, care încheie c-un gest hotărît, arătînd sus spre drapelul înstelat — emblema patriei — care fîlfîia maiestuos deasupra capetelor, în mijlocul Oceanului. Un grup de fete, cu steguleţe prinse în corsaje, încep să intoneze imnul naţional : Flag of the Free 4. Drapelul oamenilor liberi, salutul nostru îţi aducem ţie ! Pe ocean ca .şi pe ţărm tu fîlfîi mai mîndru decît toate celelalte, Lozinca noastră să se înalţe tot mai sus şi fără încetare : ..Unire şi libertate acum şi întotdeauna !" Noi, cei din^ grupul latin, ne ţineam retraşi urmărind de departe desfăşurarea solemnităţii. Doctorul italian, care ascultase cu mare atenţie discursul americanului, începu : 1 Benjamin Franklin (1706—1790), om politic american, cercetător în domeniul fizicii şi gînditor iluminist (în tinereţe a fost tipograf). A contribuit la elaborarea Declaraţiei de independenţă şi Constituţiei (a cerut desfiinţarea sclaviei negrilor). = George Washington (1732—1799), general şi om de stat american ; comandantul suprem al armatei în războiul de independenţă purtat împotriva Angliei, preşedinte al S.U.A. (1789—1797). A adoptat Constituţia în vigoare şi azi. :i Abraham Lincoln (1809—1865), om politic american, preşedinte al S.U.A. (1860—1865), în tinereţe tăietor de lemne şi plutaş pe Mississippi. A abolit sclavia negrilor, ceea ce a dus la războiul de secesiune. A fost asasinat în 1865 de către un .,sudist" fanatic. ' Steagul celor liberi (engl.). 318 i — N-am putut înţelege niciodată natura patriotismului american. Cum pot emigranţii, moleculele acestea umane, mobile, disparate şi flotante, să se modifice ca să formeze o masă omogenă, o conştiinţă comună, o naţie distinctă cu noţiunea de stat şi patrie ? Cum pot fi cosmopoliţi şi patrioţi în acelaşi timp ? Cum pot emigranţii, cari urmăresc politica din ţara lor de origină, să fie în acelaşi timp şi buni patrioţi americani ? — E drept — răspunse profesorul belgian care stătuse cinci ani în America — că emigranţii au două patrii, dar asta numai în prima generaţie. Copiii lor se americanizează de mici. Un sociolog figura foarte bine patriotismul nostru c-un cerc care are un centru, iar patriotismul american cu o elipsă cu două focare. în ţările noastre bătrîne, ideea de patrie e aşa de veche, încît se pierde în negura mistică a vremii. în America apare în lumina proaspătă a prezentului, căci cetăţenii ei n-au orizont istoric. Trăiesc din prezent şi, mai mult încă, din viitor. Pentru ei misterul nu-i în urmă, ci înainte. Cu drept cuvînt s-a zis de multe ori că America e în primul rînd o societate mare economică şi, în al doilea rînd, o societate politică şi istorică. Tot scriitorul de care vă vorbeam a comparat patria, aşa cum se înţelege în Europa, cu o mamă foarte bătrînă, care ne-a dat sîngele şi laptele ei — venerată şi adorată dintr-un instinct de aceeaşi natură ca religia şi superstiţiile ei. Simţim datoria s-o servim şi să ne jertfim viaţa ia nevoie, fără să ne gîndim dacă nu avem mai multe obligaţii decît avantaje de la ea. Pentru americani, patria, Marea Republică, este ca o femeie tînără, bine înzestrată, luată de curînd în căsătorie. Pentru ei, patria este un cadru de activitate. Patriotismul american nu-i concentrat, nu cere o abnegaţie. Este mai mult o exaltare a egoismului, un fel de orgoliu care se confundă cu sentimentul superiorităţii şi al forţei. Un patriotism burghez care nu porneşte din imaginaţia şi poezia trecutului. E datorit unui spirit public, viguros şi clar al prezentului şi al faptelor. Salvarea statului nu-i decît salvarea 319 intereselor. în patriotismul lor, americanii au orgoliu şi iluzia unei mari misiuni în lume : tipul unei societăţi noi, o mare democraţie înţeleaptă, puternică şi înfloritoare. pupă-amiază se organizează pe bord obişnuitele jocuri 1 marinăreşti. Se formează în pripă un comitet, care strînge 1 banii pentru premii. Fanfara ne ameţeşte numai cu arii ame- 1 ricane. Zgomot asurzitor, rîs şi veselie nebună. Grotească § distracţie americană de bîlci. Ghiduşii, jocuri copilăreşti şi | brutale : cursa în saci,^ fuga într-un picior, „ochiul porcului", | „prinderea raţelor", bătaie cu perne, lupte de box... | Americanii, chiar cei bătrîni, şi unii cari păreau c-o I zi mai înainte foarte gravi, se tăvălesc de rîs. Mulţi îşi dezbracă haina şi, numai în vestă, se amestecă în jocuri şi iau parte cu toată inima. Un american, personaj marcant, scurt, bine legat, c-un cap de buldog, a trecut de la bătaia cu perne direct Ia box c-un marinar german. Un cîrd de fete zburdalnice, prinse în laţ, aleargă nebunatice pe punte şi prind la mijloc pe tovarăşul nostru de masă, tînărul şi oacheşul italian. Atît aştepta şi el : să fie răpit de nimfele americane. Bufetul e bogat. Alcoolul, sub diferite forme, curge în valuri, înfierbîntînd capetele care se întrec în pariuri din ce în ce mai mari. Căci senzaţia riscului e un excitant violent, necesar naturii combative a americanului. Clasele s-au amestecat. Totul e permis azi — singura zi de sărbătoare naţională pe care o au americanii în cursul unui an. Seara, luminăţie şi bal pe punte. Timp admirabil. Valuri mici, pe care transatlanticul nu le simte în mers... Puntea-i transformată într-un imens salon de dans. Lumina electrică, în ghirlande de lămpi multicolore, aruncă scînteind şerpi de foc pe oglinda tremurătoare a apei. Reflexul lor schimbă horbota de spumă a valurilor într-o cascadă sclipitoare de pietre preţioase. Cerul e fără lună şi colosul plutitor, scăldat într-o baie de lumină, îşi taie calea spintecînd masa neagră a întunericului dintre cer şi apă. Lume multă. Eleganţă, lux, toalete foarte decoltate şi prea multe bijuterii. Pieptănături extravagante. Picioare enorme. Braţe vînjoase încing talii zvelte, şi cîte o palmă 32u mare, răşchirată, apasă greoi, în vîrtejul dansului, spatele abia acoperit de un fulard transparent. Cîteva americane sprintene, elastice, prin care trec parcă acordurile orchestrei ca nişte curenţi electrici, se agită dansînd aşa de nebunatic încît scandalizează cumplit pe tovarăşul nostru, bătrînul inginer spaniol. — Ce dansuri lubrice — zise el înăcrit — ce frivolitate la americanele astea. Cum se deosebesc de femeile noastre din Europa ! Nu au nici o măsură, nici o rezervă şi nici un şic Priviţi cum sunt îmbrăcate. Nici una nu are simţul culorilor. Cred că femeile aceste au sîngele cald, dar inima rece. — La noi — îi răspunse surîzînd belgianul — sunt multe femei care au şi sîngele şi inima rece, căci nu caută decît deliciul şi triumful vanităţii. Ştii care-i deosebirea dintre o femeie americană şi una europeană ? Cea dintîi se compromite fără să cadă, cea de-a doua cade fără să se compromită... Pe cînd stam deoparte schimbîndu-ne părerile în surdină, observăm că unele doamne foarte elegante băteau tactul fredonînd ariile cîntate de orchestră. Iar o blondă fină, c-o diademă sclipitoare în păru-i oxigenat, fluiera tare fără nici o jenă. — începem să cunoaştem moravurile americane chiar din mijlocul Atlanticului, înainte de a pune piciorul pe pămîntul Noului Continent, spuse cu răutate spaniolul. în cadrul uşei dinspre salonul de muzică, se ivi o siluetă graţioasă. Instinctiv ne îndreptarăm privirile spre acea apariţie strălucitoare. O brunetă cu părul buclat bătînd în albastru, cu ochi lucitori ca agata neagră. Un colier de perie îi tremura pe gîtu-i de fildeş, pe cînd păşea graţios mlădiin-du-şi trupul înşărpuit armonic pe la şolduri de o eşarfă azurie. C-un zîmbet dulce şi senin, care-i lumina trăsăturile nobile, traversa maiestuoasă puntea şi se aşeză, c-o siguranţa şi măreţie de regină, tocmai în capăt, aproape de noi, alături ae cea mai urîtă femeie de pe vapor : o americană dintre cele fără sex, un fel de mucenică uscată, îmbrăcată în negru, c-o discretă horboţică albă la gît. Părul de cînepă dezlî-nată, ochii de smalţ albastru spălăcit, şi trupul ca un cuier. 321 Pe vapor i se zice „Sfînta". Era o propagandistă din ordinul Armee du salut K O văzusem în timpul zilei împărţind biblii printre emigranţi. — Ce contrast — începu din nou spaniolul — cu drept cuvînt s-a zis că o femeie urîtă e totdeauna mai urîtă decît un bărbat urît. Mă prind că splendoarea aceea de femeie, care s-a aşezat alături de „Sfînta", nu-i americană. Trebuie să fie o latină. Ce nobleţă ! Ce armonie în toată fiinţa ei. Pe cînd stam în contemplaţie veni între noi, gîfîind, oacheşul italian pe care-1 istovise la dans americanele, tre-cîndu-1 dintr-o mînă în alta. Toţi trei deodată îi cerem informaţii asupra frumoasei necunoscute. Italianul pufni de rîs şi ne trase mai înapoi, ducîndu-ne la marginea bordului. — E o cocotă ! Asta a făcut furori iarna trecută la Nisa. A fost lansată de un director de bancă de la Paris. După ce l-a tocat bine, s-a încurcat cu reprezentantul fabri-celor de locomotive Baldwin 2, din Philadelphia, care venise pentru cîteva zile la Monte-Carlo. E foarte interesant cazul. Cu toate că yancheul i-a pus milioane de dolari la picioare, ea nu poate să uite pe primul ei tip, amantul de inimă, un mic funcţionar de birou. Acum se întoarce de la Paris şi-1 aduce şi pe dînsul la Philadelphia, unde i-a făcut şi lui un rost într-o mare întreprindere industrială. Bătrînul spaniol a rămas pe gînduri ciugulindu-şi bărbuţa lui albă-afumată ; iar belgianul, mîngîindu-şi o musteaţă sură, a încheiat foarte serios : — Oricum, din partea ei, găsesc că e foarte frumos. Ne-am despărţit. Tovarăşii mei s-au îndreptat spre cabinele de culcare. 1 „Armee du salut" —• „Armata salvării", organizaţie religioasă de origine metodistă, creată la Londra de către predicatorul şi reformatorul britanic William Booth (1829—1912). întemeiată în 1865 sub numele „Misiunea creştină", îşi schimbă denumirea în 1878. 2 Locomotivele „Baldwin", după numele inginerului american Matthias William Baldwin (1795—1866), care, în 1838, a construit la Philadelphia o mică uzină de construcţii ae locomotive, uzină ce a luat o amploare considerabilă o dată cu extinderea căilor ferate în interiorul Statelor Unite. 322 Singur, am apucat spre provă, să pot privi în lung puntea feeric luminată. Ce impresie ciudată îţi face un bal în mijlocul Oceanului ! Suntem aproape pe acelaşi meridian pe care s-a înecat „Titanicul", doar cu cîteva grade mai jos. Atmosfera asta îmbibată de-o voioşie ameţitoare, setea nebună de viaţă şi agitarea asta, are parcă ceva sinistru, profund^emoţionanţ. Strîns înlănţuite, părechile se învîrtesc în văpaia sclipitoare a punţei şi, uneori din fugă, cîte-o privire^ cade şi dincolo de bord, pe negrul luciu al valurilor înşelătoare ce bat nepotolite coastele vaporului în mers. Ochii se închid o clipă c-un scurt fior, şi efemerele părechi se strîng, zbu-rînd înainte prin nimbul de lumină, ameţiţi în vîrtejul dansului, ca să înşele gîndul ce stă la pîndă undeva. Nimeni nu vrea să mai gîndească. Simţind sub tălpile picioarelor puntea de lemn solidă, fiecare aleargă îmbătat să soarbă clipa fugătoare ce-1 ţine suspendat în golul fără margini dintre ocean şi cer, pe cînd vaporul — imagina vieţei — înaintează mereu, gonind fără răgaz pe spinarea încovoiată a valurilor, prin haosul nopţei oarbe. i Am făcut cunoştinţă c-un american simpatic şi interesant, înalt, uscat şi nervos. Vorbea bine franţuzeşte. Director general la o mare companie de căi ferate din Pennsyl-vania. în primele zile îl observasem stînd lungit pe punte ore întregi, într-o complectă inerţie, cu ochii pe jumătate închişi, fără să mişte nici dintr- Moor, stăpînă pe cuvînt, continuă într-un ton din ce în ce S mai sacadat : | — Prejudecăţi învechite într-o lume îmbătrînită. Şcoala I noastră, domnilor, nu-şi propune ca a dumneavoastră să f formeze numai oameni de o parte şi femei de altă parte, ea tinde mai departe : trebuie să formeze şi să dezvolte un tip comun de umanitate cît mai ridicat posibil. Ideal care nu poate fi atins decît cînd bărbaţii şi femeile de acord îşi vor uni mîinile într-o acţiune comună pentru perfecţionarea rasei. Dar glasul strident şi asurzitor al sirenei vaporului, care ne chema făcînd să clocotească văile, înăbuşi ultimele cuvinte ale Lady[-ei] Moor. Pe cînd coboram pe drum, înspre debarcader, ofiţerul italian — trăgînd de mînecă pe inginerul belgian — îi şopti surîzînd sceptic : j — Ei, la d-voastră s-ar putea încerca acest sistem de | educaţie ? | — O, desigur că nu, răspunse belgianul rîzînd cu poftă. — La noi nici atîta. — Chestie de rasă, de moravuri... — Chestie de temperament, adăugă italianul, ascun-zîndu-şi un zîmbet şiret pe sub mustăţile lui stufoase. Ne îmbarcarăm din nou. Vaporul plin de lume se depărta uşor de mal. Din colţul meu, de pe punte, am rămas mult cu ochii în urmă spre West Point, care se îneca în zare cu pădurea-: ! înverzită, cu stînca-i cenuşie, pe alocurea albită de fluturarea | batistelor, ce semănau cu un stol de porumbei cu aripele întinse, rotind deasupra apei. Am rămas cu gîndurile în urmă, la vremea cînd îmi făceam osînda vîrstei în şcoalele din ţara mea. Parcă sim- 368 369 ţeam răceala mormîntului din şcoalele-cazărmi, în care îngro-pasem cei mai frumoşi ani din cursul unei vieţi. Şi fără să-mi dau seama, o aripă de tristeţă mă atinse dintr-o dată, şi mă simţii rănit, despărţit cu totul de restul mulţimii zgomotoase, care în plină veselie se agita pe puntea vaporului în mers. Oglinda trecutului neşters făcuse să vibreze o undă din regretul pierdutei tinereţi... aşa de netrăite. ÎN GHETTO AMERICAN Am găsit aci un vechi prieten. Doctorul Jak L..., fost coleg de liceu la Iaşi. Am cutreierat cu el toate cartierele celui mai cosmopolit oraş din lume. Nici într-un alt punct de pe glob nu se poate găsi un asemenea amestec de rase omeneşti. Cele mai diferite naţionalităţi trăiesc aci împăcate între ele, în grupe compacte, împărţite pe cartiere în sinul aceluiaşi oraş. în cartierul „Little Italie", Mica Italie, trăiesc mai mulţi italieni decît în Roma. Evreii sunt aproape două milioane numai în New York. Prietenul meu m-a dus la o bibliotecă populară în centrul evreiesc : Forihside. Croindu-mi drum prin mulţimea săracă şi zgomotoasă care forfotea în valuri, prin negustorimea ambulantă cu marfă ieftină, printre coşuri, tărăbi şi cărucioare cu zarzavaturi, haine vechi, murături, gulere, manşete, cărţi, ciorapi, dantele şi toate mărunţişurile — am avut un moment impresia că trec prin vestitul Tîrgul-Cucului din Iaşi. La bibliotecă am rămas uimit de mulţimea cărţilor şi a gazetelor româneşti găsite aci în inima acestui ghetto american. — Au fost aduse — îmi explică doctorul — de pe cînd era bibliotecar un tînăr evreu român, care învăţase la Universitatea din Bucureşti. Ce falşă e părerea aşa de răspîndită asupra solidarităţii evreilor de pretutindenea, îmi spuse doctorul. Nici o afinitate nu-i între evreul englez şi evreul român sau rus. în America nu există o mare colonie israelită, cum îşi închipuie mulţi. Sunt o sumă de grupuri independente de evrei, împărţiţi pe naţionalităţi, după diferitele ţări de 371 unde au venit. Mai mult chiar, evreii români au organizaţii aparte pe judeţe : ieşeni, bucureşteni, nemţeni, gălăţeni... Evreii din România au început să treacă Oceanul pe la 1880 ; iar românii ardeleni ■— mult mai tîrziu : pe la 18.90. Fiind toţi săteni, ei veneau cu gîndul să cîştige ceva şi să se înapoieze. Evreii, mai toţi meseriaşi şi mici negustori, veneau să-şi găsească o nouă patrie. Cu stăruinţa lor cunoscută, avînd toate drepturile cetăţeneşti, mulţi din ei — învăţînd la şcolile americane ■— au ajuns azi la situaţii frumoase. Sunt cîteva sute de medici, advocaţi, ingineri, afară de mulţimea celor din comerţ. Unii au ajuns profesori de universitate, ziarişti, scriitori şi artişti cunoscuţi. Chiar americanii recunosc că evreii au jucat un rol important în dezvoltarea marei Republici. Experienţa făcută de America, pe-o aşa de largă scară, ar trebui să distrugă multe prejudecăţi rămase încă împotriva evreilor — bineînţeles pentru cei cari vor să vadă şi să audă. E foarte interesant să vezi cum păstrează aceşti oameni obiceiurile şi legăturile cu ţara în care au trăit, şi unde le-au rămas acel ceva sufletesc, nedezlipit de peticul de pămînt pe care au văzut întîia oară lumina zilei. Să mîncăm diseară la o circiumă bucureşteană, ai să vezi tipuri interesante. în drum, trecînd prin Broadway, mă minunez din nou de tehnica ingenioasă, pusă în serviciul acelor gigantice reclame luminoase. Constelaţii fantastice sclipesc pe întinderi de zeci de kilometri. Stele, comete şi bolizi de toate culorile. Reflectoare proiectează pe bolta cerului figuri, litere, rîuri şi cascade luminoase într-un joc ameţitor. Ce sume fabuloase trebuie să înghită aceste reclame î — Americanii — îmi spune doctorul — au înţeles înaintea tuturor adevărul, pe care îl repetă azi toată lumea : că reclama e sufletul comerţului. Acum se vorbeşte şi de crearea unei catedre de reclamă, la facultatea specială dc gazetărie. A ajuns absolut necesar să se predea şi acest curs. Marile întreprinderi industriale iau în serviciul lor, pentru reclamă 372 r ■şi propagandă, oameni titraţi, cu talent şi cunoştinţi artistice, cu studii serioase de psihologia maselor. Cel care vrea să valorifice un obiect trebuie să fie în curent cu ultimele cercetări ale psihologiei ; trebuie să ştie cum să aplice legile atenţiunii pentru a aţîţa simţul curiozităţii. Spiritul inventiv american e în adevăr uimitor. Nu ştiu dacă ai auzit de reclama originală a unei case de încălţăminte din Philadephia. în lungul trotuarelor erau înşirate nişte tălpi mari de carton, pe cari sta scris : „Unde duc paşii mei ?" Şi paşii duceau la un nou magazin de încălţăminte, care din ziua de inaugurare s-a făcut celebru. în fiecare zi se născocesc mijloace noi de reclamă pentru a impresiona şi atrage atenţia publicului. Cînd am intrat în cîrciuma-restauranţ românesc, nu m-am uitat la firmă. Numai după ce m-am aşezat la masă, am văzut scris cu litere mari pe un perete : ,,La Carmen Sylva-Rabinovici". Patronul, un om cărunt, simpatic, jovial, îmi spune că a ţinut în tinereţă cantina din faţa cazărmei „Mal-mezon". Cunoştea mulţi ofiţeri din artilerie : unii pensionari, iar alţii răposaţi de mult. Un taraf de lăutari : viorist, ghita-rist şi ţambalagiu, veni să ne îneînte cu arii vechi din romanticul repertoriu de mahala bucureşteană. Am mîncat fleică în piele la grătar, mititei pipăraţi, pe fund de lemn, şi nişte murături cumplite. Patronul se aplecă şoptindu-mi radios : — Garantez că murături aşa speciale, puse de mîna mea proprie, n-o să gustaţi în toată America. Scuzaţi, dar pot zice că nici chiar în Europa, nicăieri nu se află aşa ceva. Numai singur la Bucureşti, la unul Aizic Chioru, în capătul Dudeştilor, poate să mai găsiţi aşa fel de murături înfundate, cum am învăţat eu acolo să fac. Pe cînd stam la masă, intră grăbit un tînăr înalt, palid, cu părul creţ, cu nişte ochi mari, negri, de oriental. Cu gesturi largi, aruncă repede cîteva cuvinte spre masa noastră : — Un succes monstru !... un orator admirabil !... Doctorul, surîzînd ironic, privi spre grupul format în jurul tînărului care vorbea aprins, cu buzele arse, cu ochii seînteietori. 373 — E un băiet sosit de curînd de la Bucureşti, mă lămuri doctorul. Se întoarce de la o conferinţă socialistă, ţinută de un mare orator venit de la Berlin. — Socialismul — îl întrebai eu — face în adevăr progrese reale aci ? — Stă pe loc — îmi răspunse doctorul — e numai o iluzie, de care se îneîntă tinerii emigranţi. Socialismul se împacă foarte greu cu americanismul. Aci, cu drept cuvînt, se poate zice că socialismul e o plantă exotică: nu poate încă prinde rădăcini în mediul american. Pare, la prima vedere, că-i o anomalie, un paradox, ca tocmai aci, în ţara clasică a capitalismului şi a trusturilor, socialismul să nu prindă, deşi de zeci de ani vegetează fără nici o vitalitate. Toate doctrinele socialiste din Europa, traversînd Atlanticul, s-au limitat numai la cercuri restrînse, printre emigranţii proaspeţi, mai cu seamă între germani. Adevăraţii americani se dezinteresează complect. [...........] Pe cînd stam de vorbă, în faţa cafelelor, sosi tatăl doctorului : un bătrîn înalt, uscăţiv, cu nasul mare, buze cărnoase şi-o barbă venerabilă, albă-afumată. îmi dădu mîna c-un tremur de emoţie. îi fac loc la masă şi comand şi o cafea turcească. —• Subţire, fiartă bine, adaogă bătrînul din obişnuinţă. Cu ochi mari, deschişi, mă fixă pătrunzător, tuşi în sec de două ori şi începu cu glas blajin, măsurat, c-o mare politeţă şi sfială. — Scuzaţi, n-o să vă supăraţi dacă oi zice drept şi cinstit ce am eu pe inimă ? — Mă rog, cu cea mai mare plăcere, îl îndemnai eu să vorbească. — Cînd s-a auzit pe la noi ca a sosit un domn de la România, am gîndit eu aşa... că poate este iar unul, care a avut ceva, un bucluc acolo... o lipsă la casierie... ceva, mă rog, o forţă majoră, care l-a mînat încoace... şi ca să scape, ornul a venit la America. Nu-mi puteam stăpîni rîsul de bănuiala spusă cu atîta sinceritate. Bătrînul se opri, îşi puse mîna tremurîndă in dreptul inimii şi, sfios, adaogă scuzîndu-se : — Nu vă supăraţi, mă rog, dar trebuie să ştiţi că aici la noi se întîmplâ uneori de cade aşa deodată cîte un domn de la Bucureşti, ori de la Iaşi... un casier, un ofiţer, un director de la o bancă sau de la un minister. Poate n-are nici o vină omul, poate l-a ajuns o năpastă, ferească D-zeu, o pacoste ceva... cîte nu păţeşte omul pe drept sau pe nedrept chiar. Dar să ştiţi de la mine că americanii ăştia au un lucru bun : nu discoase niciodată omul. De unde ai venit, ce-ai făcut, cum te-a chemat, ce lege ai — nu te întreabă. Nici nu-i priveşte asta şi nici nu-i frumos să scuturi aşa omul, ca şi cînd l-ai căuta în buzunare. Ei nu plătesc pe ce a fost... te socoteşte numai pe ce eşti, şi vede repede cîte parale faci. Cînd m-a lămurit feciorul meu cine anume a venit de la România, şi cînd am auzit eu aşa un nume, deodată mi-a venit în minte babacă matale, că eu l-am cunoscut bine. Am fost zece ani maistru croitor la Regimentul 13 de dorobanţi de la Iaşi. Zic, nu se poate tocmai eu să nu merg să-1 văd. Şi iacă momenlal am venit. Aşa o bucurie mare am eu de cîte ori vine o ştire ceva de pe la noi din ţară. — Mai aveţi rude râmase acolo ? întrebai eu. — Rude ? Ce nevoie să am numaidecât rude ? Nu mai am acolo rude. Dar am eu aşa o dorinţă mare să mai văd o dată laşul nostru. He !... ce n-aş da să mă întorc, numai să văd ce mai este pe-acolo. Şi oftînd prelung, întretăiat, bătrînul închise ochii, într-un chin intim, cătînd parcă ceva în adîncul tainic al minţii. C-o tremurătură uşoară, ridică mîna, nctezindu-şi apăsat fruntea. După cîteva clipe, se linişti treeîndu-şi degetele lungi, uscate, prin barba-i de argint, revărsată pe piept. — Oricum — îi spusei eu — nu vă puteţi plînge că n-o duceţi destul de bine aci. Se cîştigâ mult şi nimeni nu vă supără. Aţi găsit, în sfîrşit, ţara care nu face nici o deosebire de neam şi religie. Deplină libertate şi drepturi egale. — Ce-i drept nu-i păcat. Ce să spunem ? E bine. Nici o supărare. Nici o deosebire între creştin şi evreu. Dar eu tot zic aşa că noi, în America, avem mare noroc ca sunt 374 375 negrii aici... să vezi că, dacă n-ar fi ei la mijloc, tot pe noi ar cădea păcatul... sunt sigur că atunci tot noi am fi cei prigoniţi. De cîştig, slavă Domnului, o ducem destul de bine. Nu-i vorba de asta. Pot zice că azi trăiesc ca un rentier. Dar ce folos ? Poţi fi Rothschild ori Rockfeller şi tot poate să-ţi lipsească ceva. Una este averea şi alta este bucuria de viaţă. Nu poţi la vreme de bătrîneţă să te înveţi cu altă lume, cu altfel de trai. Aici la America c o lume nouă, care nu se potriveşte cu cea pe care am apucat-o noi. Aiştia mai tineri se deprind mai uşor aici. Ei se schimbă cu totul, pierd legea, uită trecutul, nu mai simţesc şi nu mai gîndesc ca noi, cei cari am trăit o viaţă în România. Vezi mata, evreul, faţă de celelalte neamuri, se închide ca un culbec în casa lui. Şi aici la America este aşa ceva care n-a mai fost. E greu de spus cum şi ce fel, dar eu pot zice totul numai cu două vorbe : „Altă lume, alt fason". Am rămas la masă numai cu bătrînul. Doctorul a plecat grăbit, chemat la un bolnav. După ce îşi trase uşor scaunul mai aproape de mine, bătrînul începu în şoaptă, discret, cu teamă parcă de a fi auzit de cineva : —■ Crezi că lui ficioru-meu, doctorul, îi place tare să stea aici ? Eu ştiu că şi el oftează de multe ori. Ia fă-te şi întreabă în patru ochi pe fiştecare ? Să vezi ce are să-ţi spuie. Garantează-le un cîştig numai de zece la sută din ce au aici, şi mîine pleacă la fugă toţi înapoi în ţară. Ai să întrebi de ce ? Eu ştiu parcă de ce ? De ce-i place viermelui să trăiască la rădăcina hreanului ? Din locul acela unde ai trăit ca mic copil, între ai tăi, cari mulţi poate nu mai sunt astăzi, rămîne aşa ceva ca o drojdie veche pe fundul inimii şi... oftezi mereu, cu gîndul tot la ce-a rămas acolo în urmă, departe... Iacă eu nu pot ca să nu viu în fiecare zi aici. Beau o cafe turcească şi mai văd un om de-ai noştri, ca să-mi aduc aminte de alte timpuri. Uneori, noaptea, cînd nu mă prinde somnul, mă crezi matale, parcă visez cu ochii deschişi. Văd aşa pe rînd toate uliţele şi casele din Iaşi. Dar ştii cum le văd ? Parcă sunt chiar acolo şi mă primblu singur. f§ De pe Dealul Copoului se vede aşa frumos şesul verde şi apa 'ţ Bahluiului pînă departe la podul de fier... dar vineri-sară, | cînd s-aprind luminile la toate fereştile... ştii cum se văd • căsuţele acele pe coasta de la Tataraşi... , Şi bătrînul, transfigurat, cu ochii în vag, umezi, lucioşi, | cu nările dilatate, vorbea mereu cu ton schimbat, vibrînd, copleşit parcă de imagini redate c-un fel de amară duioşie. Tîrziu, cînd am ieşit în stradă, tumultul, larma vieţii de noapte nu se potolise încă. Ne-am despărţit, strîngîndu-i i mîna slaba, osoasă. O clipă a rămas în loc, schiţînd un surîs silit, plin de amărăciune. Tonul, tremurătura acelei mîni uscate mă tulburase. Am întors capul să-1 caut prin mulţime, dar nu l-am mai putut vedea. Şivoiul omenesc luase în forfotul lui zgomotos, tîrîndu-1 înainte, şi pe acel suflet stingher, nostalgic, întîrziat ca o rămăşiţă din altă lume — rătăcitoare umbră in haosul Lumii Noi. Şi multă vreme mi-au răsunat în minte vorbele simple şi pline de înţeles ale bâtr inului fost maistru croitor : „Altă lume, alt fason". 376 PITTSBURG, 1 ARA OŢELULUI Marele Washington n-a fost negustor. Nici vreme n-a avut să se ţină de afaceri. Dar în „jurnalul" său se găsesc multe^ însemnări preţioase asupra locurilor cercetate de ochii lui pătrunzători. „Iată un loc admirabil pentru o uzină", a spus el, contemplînd de pe-o colină, banda de pămînt cuprinsă între cele două ape : Monongahela şi Allegheny, care se unesc, formînd fluviul Ohio. La încrucişarea celor trei drumuri de apă, la poalele munţilor feruginoşi, pe un pămînt îmbibat de păcură, între păduri de cărbune ce ies la suprafaţă, răsare, pe locul micului fort construit împotriva Pieilor-Roşii, un oraş-ciupercă, ce creşte uimitor, ajungînd în cursul unui veac cea mai vastă şi mai monstruoasă uzină metalurgică din lume — uriaşa cetate mondială a fierului, capitala regatului lui Car-negie, atotputernicului suveran al trustului oţelului. Făra să debarc de pe puntea vaporului care plutea încet pe apa cu unde negre, strălucitoare de pete dc petrol, am privit o zi întreagă de o' parte şi de alta malurile, pe care se înălţau munţii de mineraiuri roşii, uriaşe cazane-rezervoare de naft, furnale gigantice ca nişte turnuri fumegînde, case-cazărmi negre de fum, monumente babiloniene ca nişte imense puşcării de muncă forţată. O săptămînă încheiată am colindat, stradele triste şi negre, pavate cu resturi feruginoase, trecînd printre ziduri ciclopeene, lucrate în cărămidă aparentă, afumată, acoperită de praful de cărbune, care se cerne peste tot ca o ninsoare fină. M-am pierdut în labirintul uzinelor cu maşini mon- 378 struoase, printre roţi, cazane, manivele, angrenaje şi transmisii, care toate se mişcă, se învîrtesc ameţitor într-o veşnică agitare. în haosul de zgomote metalice, stridente, se amestecă vîjîituri de aburi, mugete asurzitoare ca în răscoala unei mări furtunoase ; iar la intervale, cîte-o detunătura groaznică clatină păimîntul de subt picioare şi-ţi sparge craniul ca într-un infernal bombardament de artilerie. Nu se poate auzi nici o vorbă ; toţi se înţeleg prin semne. într-o atmosferă otrăvitoare, înăbuşit ca într-o etuvă, priveşti năucit la blocurile de fier roşu, arzînd în pară, la torentele dc metal lichid curgînd în valuri arzătoare, la ploaia de seîntei, şi la flăcările furioase, albe, orbitoare ce scapă zbucnind din gurile lacomelor furnale. Lucrătorii poartă ochelari şi măşti metalice. Surd, orb şi ameţit ieşi la lumină din iadul focului şi a fierului topit. Cauţi cu sete aer curat şi tragi adînc, pînă în fundul plămînilor, funinginea fină care pluteşte pretu-tindene c-un miros acru de forjă, cărbune şi gudron. Afară, printre munţi de cocs, cenuşă, mineraiuri, vagoane-de cîte patruzeci de tone sunt răsturnate cu fundul în sus şi golite în cîteva secunde. Locomotive nouă se leagănă în aer ridicate de măcărăli puternice pentru a fi muiate dintr-o dată în băi de văpsea. Poduri metalice, gata prinse în nituri, înşirate pe maluri, se vînd cu metrul şi se transportă în toate părţile lumii, demontate şi îmbarcate pe vase plutitoare. Lucrul nu încetează nici o clipă ; focul se întreţine veşnic ; echipele de noapte înlocuiesc pe cele de zi. Spre seară, la ora schimbului, pe stradele negre şi infecte, furnică mii de oameni de toate neamurile, cu hainele murdare, cu chipurile palide, storşi de muncă ; se răspîndesc in părţile mărginaşe prin cartierele de lucrători. Acolo, seara, în Homestead, mizerabilul gheito al Pitts-burgului, am întîlnit grupuri de emigranţi, ardeleni de-ai noştri, întoreîndu-se de la munca din fabrici. Cu sefertaşele de metal în mîini, cu surtucele prăfuite, aruncate pe-un umăr^ călcau greoi, tăcuţi, întunecaţi. Pe figurile lor obosite se 379 cunoşteau dungile şiroaielor de sudoare, prelinse prin praful de cărbune depus pe obrajii pămîntii, supţi de munca silnică în uzina aşa de împotriva instinctelor fireşti ale omului crescut în sînul larg al naturii. Mirajul dolarilor... setea de pămînt... i-au scos din vatra satului şi i-au trecut peste Ocean, aruncîndu-i în iadul metalurgic. Veşnic cu gîndul de întors în ţară, cu dorul de acasă, cîţi nu vor rămînea, pentru totdeauna poate, dezrădăcinaţi, departe de malurile verzi ale Mureşului, de pădurile lor de fagi din văile Oltului ! ? ÎN CARTIERUL ŞCOALELOR LUT CARNEG1E în vastele ateliere „Westingbouse Electricai", in cercul unui dinam colosal, un inginer mărunţel, suit pe-o bobină, ne dă explicaţii într-o curată franţuzească. Vioi, cu părul negru buclat, cu ochii negri surîzători, simpaticul inginer îmi fu vecin de masă la gustarea dată de Direcţia fabricii. — Aţi făcut studii în Franţa ? —■ Nu •— răspunse zîmbind — eu sunt belgian din Gand De cîţiva ani sunt pe aci. Nici nu m-am americanizat complect. — Sunt mulţi ingineri veniţi din Europa ? —• Cea mai mare parte dintre specialişti sunt străini. Ştiţi, americanii sunt oameni practici. Cînd trebuie să facă o fabrică, vin în Europa, cercetează marile centre industriale, cumpără de-a gata maşinile şi aleg specialiştii necesari. Fabrica, imitată întocmai, e făcută de zece ori mai mare. Dacă era utilată pentru o mie de lucrători, ei o fac pentru zece mii. Capitaluri şi materii prime au din belşug. Ei nu rezolvă marile probleme ştiinţifice, nu inventează, dar aplică, perfecţionează şi asimilează foarte repede. Pîndesc examenele facultăţilor din Europa şi dau o goană teribilă ca să pună mîna pe cei mai buni profesori, savanţi şi conducători tehnici pentru şcoalele lor superioare. Cu toată naivitatea şi orgoliul ce întîlneşti la fiecare pas, trebuie să recunoşti cu admiraţie că un alt spirit stăpîneşte acest vast cîmp de lucru al Lumii Nouă. 1 Gand, oraş în Flandra Orientală, vechi centru al culturii flamande. Şi-a păstrat în mare parte aspectul de oraş medieval. 381 Inginerul Jean Lorand, stabilit de opt ani în America, venit ca profesor de desen industrial la şcoala tehnică a lui Carnegie, deşi nu era complect americanizat, cunoştea foarte bine toate secretele marilor întreprinderi americane. însoţit de el, am vizitat aşezămintele de cultură întemeiate de Carnegie, cu milioane de dolari aruncate cu dărnicie şi folos. O serie de edificii monumentale, în stilul renaşterii italiene, ocupă un cartier întreg din oraş : muzeu, săli de muzică, de pictură, de sculptură, bibliotecă, şcoli tehnice ; toate întreţinute prin rente anuale, asigurate de către generosul rege al oţelului, căruia i se spune cu admiraţie şi simpatie : Micul Patron. Intrarea liberă peste tot. Pe poarta principală văd scris cu litere mari : „Free to the People". Secţia istorică a muzeului e ridicolă în comparaţie cu vechile muzee europene. Un început numai de religie a trecutului, fragmente de amintiri istorice, fără însemnătate, ţinute cu sfinţenie în vitrine bogat lucrate, de-a lungul pereţilor de marmură verde şi roşie. Peste tot o risipă de bronz şi aur. Preţioase colecţii de istorie naturală, numeroase fosile şi celebrul diplodocus. Scheletul giganticei dihănii ocupă o sală specială. Biblioteca, foarte bogată, c-o organizaţie practică, americană, în mijlocul unei vaste şi luminoase săli, un biurou cu ingenioase instalaţii mecanice, tuburi pneumatice şi butoane electrice. Elevatoare, vagonete pe şine transporta cărţile automatic. Admirabile săli de cetire pentru femei, copii şi orbi — după metoda Braille. Vizităm cu de-amănuntul marele institut tehnic, în care învaţă cîteva mii de tineri. Săli spaţioase, laboratorii, ateliere, maşini, proiecţii luminoase. Ai mai mult impresia ca eşti într-o fabrică, decît într-o şcoală. Aceeaşi metodă pentru toate ramurile de învăţămînt: cursurile teoretice, însoţite de aplicaţii practice. în unele ateliere am văzut studenţii lucrînd manual fierul şi lemnul, la banc, la strung şi la minghinea, ca simpli lucrători. — Şcoala americană — ne spune inginerul — e o imensă uzină. Se învaţă mai puţină carte, dar se face mai ,182 multa practică. La noi se îmbină mai bine teoria cu practica. E un învăţămînt mai realist. Sistemul european pentru noi e prea rigid. Nu avem acele bariere de examene, diplome şi titluri. Care are stofă de conducător, răzbeşte aci la sigur. Nici Morgan, nici Carnegie nu sunt universitari. în sala luminoasă de desemn industrial, unde zbîrnîic vreo zece ventilatoare electrice, o sută de băieţi în cămăşi, cu braţele goale, cu mînecile suflecate, lucrează aplecaţi pe planşete. E o bogată expoziţie de muşchi. Băieţi voioşi, zdraveni, cu obrajii rumeni, cu priviri senine şi îndrăzneţe. Nu vezi nicăieri figuri stoarse, priviri obosite dc tineri cărturari premianţi. —■ Atmosfera şi nivelul şcoalei americane — ne explică inginerul — sunt desigur mai scăzute decît în Europa. Aci nu se face ştiinţă pentru ştiinţă şi artă pentru artă. Nu există nici măcar minister de instrucţie, dar desigur că şcoala americană, practică şi utilitară, dă o pregătire mai largă la un număr de oameni cu mult mai mare ca în Europa. Desigur aci găseşti mai rar dorinţa nobilă a ştiinţei şi mai pe toţi setea de îmbogăţire îi face să se instruiască. Dar ce încredere, ce entuziasm au aceşti elevi ! Ei nu ştiu ce-i şovăirea şi timiditatea. în locul reflexiei şi fineţei, au îndrăzneala, iniţiativa şi vioiciunea. în ţările din Europa se privesc cu oarecare dispreţ oamenii tehnici ridicaţi de jos, fără şcoli superioare. în America, dimpotrivă, sunt căutaţi şi încurajaţi. Foarte multe invenţii şi perfecţionări în maşinism sunt făcute de simpli lucrători. La fiecare fabrică există cîte un Registru de idei, în care orice umil lucrător are drept să-şi scrie părerea asupra maşinei la care lucrează zilnic. în unele fabrici sunt spirite inventive care nu fac altceva decît să experimenteze — bineînţeles că patronii se îmbogăţesc şi nu inventatorii. Mai în toate ţările din Europa, rutina, tradiţia şi chiar ierarhia paralizează sforţările. Alt spirit stăpîneşte lumea nouă. Pe lîngă multe cauze economice şi sociale, poate activitatea, energia şi atmosfera excitantă a Americei se dato-reşte şi aerului de aci sec şi încărcat cu o cantitate de fluid electric într-o proporţie cu mult mai mare decît în Vechiul Continent. 383 PRIVIND DIN PARADIS ÎN INFERN 9 j^lină înaltă, transformată într-un bogat parc englez, domină întreg oraşul. De la piciorul colinei, cît poţi cuprinde cu vederea pînă în zare, se întinde, măreaţă şi oribila, vasta regiune metalurgică. Am ajuns sus spre seară. Nu se vedea soarele ascuns în atmosfera aburilor de sulf ; urmăream numai scăpărarea lui, după gradaţia de culori luminoase, care aprindeau perdelele de fum roşu la ora aceea a asfinţitului. Lumina înecată, vaporoasă, schimba treptat conturul fondului^ pierdut în depărtarea ştearsă. Şi în pînza rară de neguri, fină ca o muselină, care se întindea plutind între pămînt ji cer, ^ coşurile monumentale înşirate pe malurile apei apăreau difuz în zare, ca nişte gigantice colonade, antice _ obeliscuri înălţate pe ţărmul jos al Nilului într-un peisagiu egiptean. Sus în parc, alei largi, întretăiate armonic, acoperite cu nisip roşu, umbrite de brazi şi tei mirositori, despart parchete geometrice de gazon fraged şi ferigă umedă ; constelaţii de flori variate, garduri vii, arbuşti rotunzi, tăiaţi cu atîta artă că par crescuţi aşa de la natură, în boschete de crizanteme uriaşe sunt aşezate bănci de piatră, bazenuri cu apă clară, fîntîni monumentale. O balustradă jde marmură sculptată proteja terasa, făcută anume ca să deschidă vederii întinderea oraşului, de jos, de la piciorul colinei, pînă departe, la orizont. Aci, sus, în PaJcul. acesta plin de farmec şi de parfumul unei vechi grădini _ regale, se ridică, seara, prinţii yankei, potentaţii suverani ai finanţei şi industriei mondiale, pentru a gusta o ora de linişte în bogăţia şi majestatea naturii acestui paradis pămîntesc, pe cînd jos, la picioarele lor, continuă fără încetare munca istovitoare, în atmosfera sulfuroasă a iadului metalurgic. în parc, peste tot locul, un lux sportiv. Printre pavilioanele de piatră şi lemn, lucrate în stil rustic, îmbrăcate în ghirlande de glicină şi trandafiri japonezi, se întind peluze şi terenuri pentru jocuri de tenis, polo şi golf. în clădirea centrală a clubului, cu ieşirea pe terasă, sunt săli de biliard, de muzică, de lectură şi de gimnastică. Pentru înotat — un imens bazin de faianţă albastră, cu scări de marmură albă, împrejmuit cu felurite plante meridionale. La ora la care am sosit erau puţini bărbaţi. Multe doamne şi domnişoare în costum de sport. Unele foarte decoltate, cu braţele goale ; altele şi cu picioarele goale, numai în sandale, fără ciorapi. Umbreluţe, evantalii şi voaluri nu se vedeau deloc. Ne aşezarăm la o masă lîngă intrare, de unde puteam observa lumea care venea pe terasă. în faţa noastră, o bătrînică uscată c-o bonetă de dantelă albă, învelită într-un şal de caşmir, prins la piept c-o agrafă mare, bătută în diamante, sta îngropată într-un jilţ monumental şi citea un jurnal american, dintre cele de douăsprezece pagini — foaia cît un cearşaf şi litera cît puricelc. Lîngă ea se aşeză, c-un aer obosit, un domn înalt, robust, cu faţa roşă, cu părul sur. Se răsturnă deodată într-un scaun cu leagăn, şi ridieîndu-şi picioarele mari, cu nişte ghete groase ca bocancii cazoni, începu să ^se balanseze ţinînd capul dat pe spate, cu ochi pe jumătate închişi, cătînd în vid. — E arhimilionarul F., îmi şopti Lorand ; e^ mina Ireaptă a lui Carnegie. Mamajui, bătrîna din faţă, vine aci în fiecare seară şi îl aşteaptă, la ora repausului. La intrare apăru o familie numeroasă ; tata, durduliu şi zîmbitor, mama, înaltă şi uscată, trei fete şi doi băieţi. Toată dinastia cu părul roşu-aprins. — E tot unul dintre proaspeţii milionari făcuţi de Carnegie. — Se vede că are fabrică de milionari Carnegie ? 384 385 — Da, precum vechii suverani din Europa aveau înainte fabrici de nobili. Şi Lorand începu să-şi dezvolte teoria lui asupra regilor americani. Suveranii, care au mai rămas în Europa, trăind numai din tradiţii, sunt mai slabi şi mai săraci decît regii americani, cari de fapt sunt guvernatorii muncii omeneşti. Ei sunt generalii cari comandă în luptele economice mondiale. Mai mult chiar, regalitatea americană are prerogativele monarhiei absolute, puteri necunoscute şi uneori nelimitate, subordonînd adesea puterile publice şi chiar interesele naţionale. în Europa e sfîrşită de mult lupta împotriva regalităţii, în America abia a început lupta pentru un regim constituţional, care să limiteze puterile acestor regi. Cînd ei au puterea, stăpînind soarta a milioane de oameni, importanţa, responsabilitatea, riscurile, reprezentanţi în toate părţile lumii, e natural să aibă orgoliul vechilor monarhi şi să-şi formeze curţi mai strălucite decît ale regilor din Europa. Carnegie, după ce a dat sume fabuloase pentru cultura poporului, ca să arate că are o nobilă misiune mondială, a înhămat la curtea lui pe cei mai mari savanţi ai universităţilor americane, ca să facă în toată lumea propaganda „Fundaţiei Carnegie pentru pacea universală" — Dar, în definitiv — întreb eu — cari i-au fost calităţile excepţionale, izvorul succesului acestui om ? — Carnegie a dovedit că e un mare spirit organizator şi un subtil psiholog ; adînc cunoscător al sufletului omenesc — ca şi un mare general, ştie să aleagă, din masa pe care o conduce, cadrele necesare pentru a face continuu cuceriri noi. El a ştiut să exploateze, mai bine ca alţii, sursele de muncă omenească, excitînd mereu setea de îmbogăţire a celor capabili, de care atîrna succesul întreprinderii. A plecat de la constatarea că marfa cea mai rară e capacitatea. De aceea de cîte ori o găsea, o plătea oricît de mult. El a introdus sistemul de a interesa la beneficii şi a lua în fiecare an ca asociaţi pe unii dintre funcţionarii capabili, care dovedeau calităţi deosebite. E natural să fie trup şi suflet cu întreprinderea la care lucrează acei ce au 1 Creată în 1910. posibilitatea să devină milionari. Şi în adevăr, în fiecare an, grădina Carnegie produce cîte-o recoltă de milionari. în fiecare an se face cîte-o infuzie de sînge nou, care întinereşte întreprinderea. Astfel se întreţine vitalitatea organismului creat de Carnegie. Cu mare abilitate a combinat el o scară mobilă, după care nu plăteşte salarii fixe. Plata de lucru creşte şi scade în acelaşi timp cu profitul patronului. Se povesteşte cazul unui oarecare căpitan John, care a refuzat să intre ca asociat, declarînd că se mulţumeşte să-i mărească leafa. Carnegie i-a fixat o leafă egală cu a preşedintelui Republicei Statelor Unite. înnoptase cînd am ieşit din nou pe terasă. Rezemat de balustrada de marmură, privesc încă o dată în jos. Ochiul nedeprins cată chinuitor să pătrundă în masa de întuneric. Conturul clădirilor nu se desprinde din negrul nopţii. Apar numai umbre uriaşe plutind nedesluşit în forme fantastice. Lanţuri de becuri seînteiază înşirate de-a lungul cheurilor, aşternînd dîre luminoase pe luciul tremurător al apei negre ca păcura. în fund, pe cerul roşu, ca într-un incendiu îndepărtat, joacă pîlpîind limbile flăcărilor, care se înalţă la orizont şi ling marginile norilor coloraţi de reflexul furnalelor aprinse. Un zgomot surd, un huruit continuu se ridică de jos. De la distanţă nu se văd oamenii lucrînd : bănuieşti numai munca minusculelor insecte mişcînd monstruoasele maşini acolo jos, în mijlocul torentelor de pucioasă, în lava fierului topit, în valurile de catran ca într-un foc al gheenei. Din cînd în cînd şerpi de foc taie cu repegiune întunericul nopţii : sunt trenurile cu fontă roşă în fuziune, ce trec cu viteză nebună, lăsînd în urmă, din stropii căzuţi, o ploaie de stele colorate ca un foc bizar de artificii. Pînă la miezul nopţii am rămas contemplînd de la înălţime tabloul acesta grandios şi groaznic, ca o scenă fantastică dintr-o satanică feerie. Jos, la picioarele noastre, lucrul nu încetase, căci focul nu se stinge niciodată în ţara oţelului. 386 38 7 LA O FEREASTRĂ DIN ETAJUL AL OPTSPREZECELEA Din Philadelphia — unde se ţinuse Congresul Internaţional de Navigaţie — străbătînd Mari le-Lacuri, am debarcat în Chicago, după opt zile de drum pe apă, c-un vapor pus-la dispoziţia grupului nostru. Zdrobit de oboseală, după atîtea recepţii, banchete şi discursuri, rămîn o zi în casă. Din marele hotel-turn, de la fereastra camerei cu numărul 1444, din etajul al 18-lea, pot cuprinde cu vederea o mare parte din oraş, pînă departe, spre lacul Michigan. De sus, printre miriadele de coperişuri cari se suprapun, apar zvelte coşurile de fabrici, cu penaje plumburii de fum-Paratonere înalte, ca o pădure de suliţi înfipte în zare, străpung norii deşi cari plutesc deasupra oraşului nepotolit. Casele zgîrie-nori, imense calupuri simetrice, găurite dc mii de fereşti egale, turnate uniform în armătura rigidă a scheletelor de fier, apar în depărtare ca nişte turnuri ridicate din cuburi de construcţii, ca jucăriile unor copii de uriaşi. Instinctiv mi se încleştează mîna pe fierul balustradei de cîte ori mă aplec pe fereastră ca să privesc în stradă, la furnicarul omenesc ce forfoteşte jos, ca în fundul unui canal adînc. Tramvaie, automobile, camioane, trăsuri, oameni şi animale se scurg fără întrerupere, într-un haotic, nesfîrşit şivoi. Mulţimea neastîmpărată se vede mică, de la înălţime, redusă ca o masă de vii globule agitate, ce mişună în arterele acestui titanic organism, care vibrează de-o violenta energie. în atmosfera asta încărcată de electricitate, în mirosul de cărbuni, de naftă şi de sulf, respiri cu anevoie. Zgomotul trenurilor de sub pămînt, huruitul roţilor, ciocănit de fier şi forfotit de aburi, fluiere, clopote, semnale, milioane de sunete cari vin de sub pămînt, de pe pămînt, din ziduri, de pretutindeni, se ridică şi se combină într-un vuiet asurzitor, metalic, învăluindu-te într-o vibraţie ritmică, chinuitoare. Şi în zgomotul acesta, cumplit şi confuz, ce se înalţă şi coboară ca mugetul mării bătute de furtună, răzbat uneori urlete groaznice de fiară rănită : sunt sirenele vapoarelor ce se încrucişează pe lacul Michigan. întreaga îngrămădire monstruoasă, acest Babilon modern, apare ochiului în forme bizare cînd e predominat de la o mare înălţime. De sus, o clipă, ai iluzia că priveşti din preajma unui crater la o vastă regiune vulcanică rămasă după o erupţie. în acest cataclism, se văd răspîndite pînă departe blocuri uriaşe, pe-alocuri fumegînde ; jos, la piciorul prăpastiei, în fundul vulcanului stins, prin crăpăturile adînci dintre păreţii stîncilor abrupte, unde lumina abia răzbate, mişună miile de vietăţi într-o continuă şi convulsivă agitare. Iar deasupra tuturora, pe cerul învăluit în nori de fum, pluteşte soarele palid şi orb. Săgeţile de aur •se frîng neputincioase în pîcla cenuşie, care apasă veşnic pe umerii oraşului gigantic, înălţat pe locul numit de indieni : Chicago — usturoi sălbatic — astăzi c-o poreclă mondială : Cetatea negustorilor de porci. — Splendidă vedere ! Surprins, întorc capul. Nu observasem intrarea celor doi tovarăşi de călătorie. Unul înalt, uscat şi ras, Arthur Lay, inginer hidraulic în Philadelphia. Cu părul alb înainte de vreme, c-o privire ascuţită — tip de american — deşi italian de origine. Puterea de absorbire a Lumii Nouă îl americanizase complect. Altul, scurt şi gras, c-o straşnică păreche de mustăţi de bersalier, căpitanul Antonio Pascoli, un tip simpatic de meridional. Călătorise mult, locuise cîţiva ani în Extremul Orient pe care-1 admira. Părăsind marina, ocupase .un post în diplomaţie, pe lîngă legaţia italiană din Philadelphia, îmi plăcea tovărăşia acestor doi prieteni nedespărţiţi şi veşnic în dezacord. Două concepţii diferite asupra lumii şi a 388 389 vieţii. Se ciocneau la fiecare pas şi totuşi se simţeau atraşi, ca doi poli de electricitate contrară. — Am venit să aranjăm pentru mini vizitarea marilor elevatoare de grîne. Ştiu că te interesează chestiunea asta. Uite, se văd colo spre lac. în zarea fumurie, ieşind parcă din sinul apei, nişte blocuri colosale, fără ochii ferestrelor, se desprind masive şi oarbe, în linii drepte asemenea unor antice monumente egiptene. — Ei, ce zici de vederea pe care o ai de aci ? Şi c-un gest larg, americanul îmi arată mîndru imensul oraş care se desfăşoară la picioarele noastre. — Ştii ce lungime are strada asta ? Numai treizeci şi cinci de kilometri. în Chicago se vorbesc patruzeci de limbi. Sunt douăzeci de religii şi apar ziare în zece limbi... şi cînd te gîndeşti să nu sunt nici o sută de ani de cînd Pieile-Roşii vînau şi pescuiau prin pustietăţile acestea mlăştinoase. — E în adevăr fenomenală repegiunea cu care a crescut oraşul acesta. Cred — adaug eu ■— că în mare parte aceasta se datoreşte situaţiei geografice... — ...Şi elementelor cari s-au stabilit aci, se grăbeşte să adauge americanul. — Trebuie să ştiţi că noi punem un fel de eroism în spiritul oricărei întreprinderi. Condiţiunile de viaţă pe pămîntul american au făcut un caracter naţional superior, un suflet deasupra nivelului comun al umanităţii. Aci s-a creat ceea ce numim cultul muncii şi poezia forţei. -— Poezia forţei !... mi se pare că nu-i decît imnul cultului lui Mamon, întrerupse căpitanul Pascoli, tăind brusc avîntul americanului. După ce se lungi într-un balansoar, Arthur Lay îşi ridică picioarele sus, pe speteaza scaunului din faţă — după obiceiul locului —■ îşi aprinse o ţigară şi, zîmbind, se hotărî, în poziţie aproape orizontală, să asculte liniştit părerile italianului. — Eu unul declar că nu mă pot adapta aci. Nu pot să-mi acordez paşii vieţii în cadenţa galopului exaltat care mă împresoară. Nicăieri, o preocupare intelectuală. N-am întîlnit doi americani să vorbească între ei altceva decît afaceri : business, business. Maşinismul acesta exagerat are 390 r ceva sinistru şi rece. Goana asta nebună după cîştig, trans-formînd mijlocul în scop, a viţiat sufletele, distrugînd tot ce poate înfrumuseţa existenţa omenească. Atmosfera asta electrică, agitaţia teribilă, setea de bogăţie care pune în mişcare toate resorturile energiei e drept că a creat un suflet nou, dar nu superior. — Pot să-ţi dovedesc că-i superior, încercă să întrerupă americanul. Dar căpitanul îl opri c-un gest hotărît, şi începu să-i ceară socoteală pe un ton din ce în ce mai ridicat. — Mă rog, ce ne tot arăţi cu atît orgoliu aceste monstruoase îngrămădiri mecanice, opera maşinismului şi a capacităţii speculative cu care vă lăudaţi. Dar care-i partea de umanitate în tot ce-aţi făcut ? Oare azi viaţa în uzine nu-i tot un fel de sclavie ? Ignoraţi cu totul valorile morale şi intelectuale adunate de veacuri în lumea veche. Confundaţi veşnic progresul material cu cel moral, şi nu vedeţi partea slabă a civilizaţiei moderne. Aveţi iluzia că aţi creat oraşul ideal. Dar Teba, Niniva şi Babilonul, în care se vorbeau sute de limbi, erau tot nişte îngrămădiri monstruoase. Numai în Atena găsiţi ceea ce numesc francezii la Cite... creaţia spiritului grec... naturala, suprema armonie... echilibrul minunat între fantezie şi critică... — Am înţeles, am înţeles, întrerupse americanul, rîzînd cu poftă. Păreri învechite, culese de-a gata din cărţile autorilor ruginiţi, pe care noi îi numim fosile europene. Şi totuşi, de ce vă e frică nu scăpaţi. Europa, şi întreg globul pămîn-tesc, se americanizează mai repede decît vă închipuiţi, în ciuda tuturor teoreticianilor Lumii Vechi. Uitaţi că Teba, Niniva şi Babilonul s-au ridicat prin chinurile a mii de oameni, iar în Atena ideală, la care vă închinaţi, exista sclavajul. Legile şi teoriile umanitare n-au putut suprima decît sclavia politică, dar liberarea din sclavia fizică a naturii nu poate s-o aducă decît sinistrul maşinism care vă îngrozeşte. Toată puterea lumii moderne stă în maşină, pe care n-au răspîndit-o nici poeţii, nici teoreticianii şi nici moraliştii. Numai setea de cîştiguri a revoluţionat condiţiile de viaţă, îmbunătăţind traiul omenesc pînă în straturile cele mai de jos... — ...Prefăcînd însă omul în maşină, adăuga cu necaz italianul, care-şi ştergea nervos sudoarea de pe frunte. 391  — Ah ! oftaţi după timpurile fericite, cînd nobilul şi brutalul senior se îmbrăca în dantele, dar nu făcea baie ; şi subt candelabrul, cu lumînări de său, mînca elegant cu degetele murdare, ştergîndu-şi nasul cu mîneca brodată. Priviţi, vă rog, acum pe lucrătorul american şi pe miliardar, patronul său. Sunt îmbrăcaţi aproape la fel. Amîndoi locuiesc în case luminate cu electricitate, cu robinete de apă rece şi apă caldă ; au la fel linguri, furculiţe, şervete şi batiste. Pot în aceeaşi seară amîndoi sa asculte la operă pe Caruso, trimis de d-voastră, doar că unul e în lojă şi altul la galerie. Unul umblă cu automobilul propriu, şi altul cu autobuzul sau tramvaiul, oricînd la dispoziţie. Bunul trai nu mai este un monopol ca în trecut. Distanţa dintre pături se micşorează zilnic. Ajungem la o nivelare de trai pe care n-au visat-o nici utopiştii. — Aşteptaţi şi o nivelare de avuţii ? încerc să-1 întreb zîmbind. Americanul se opri ; băgîndu-şi adînc mînile în fundul buzunărilor, îmi răspunse tăios, adincindu-şi cuta din îmbinarea sprîncenelor. — A ! ştiu, vă indignează acumularea de bogăţii în cîteva mîni ? Dar uitaţi că acele mîni au abilitatea şi energia de a produce. Şi multă vreme încă va fi necesară, fatala, această acumulare. De ce nu urmăriţi însă cum se risipeau bogăţiile în trecut şi cum se întrebuinţează acum. Numai această acumulare de capital a răspîndit şi a ieftinit producţia îmbunătăţind traiul omenesc. întrucît priveşte prisosul de avuţii, n-aveţi decît să citiţi Evanghelia bogăţiei, scrisă de miliardarul nostru Carnegie. Veţi vedea că bogătaşul american de azi nu se consideră decît un depozitar, un om de afaceri al comunităţii. Bogăţia trebuie să fie restituită societăţii pentru diferitele servicii sociale, ca şcoală, sănătate publică, subt felurite forme durabile, încă din viaţă, căci acel care moare bogat, moare dezonorat. Şi discuţia ar fi continuat încă mult dacă n-o întrerupea simpaticul Tom, cel mai slut negru din tot batalionul băieţilor din serviciul marelui hotel. Intră fără să bată la uşă — în America nu-i obicei — mîndru, purtînd cascheta de bellboy, îngropată în părul lui de astrahan. Ne întinse un teanc de plicuri. Cu obişnuitul surîs de graţie şi linguşire, arătîndu-şi dinţii albi, strălucitori, într-o păreche de buze groaznice, ne invită să citim adresele. De la prima aruncătură de ochi, italianul păli. — încă o invitaţie. Banchet la „Atletic Club". E teribil. Nu mai pot. Să înghiţi în cinci zile opt banchete, treizeci şi şase de toasturi şi douăsprezece discursuri americane ! E un record care m-a distrus. Ce au de gînd americanii cu noi ? Cum nu ştiu ei niciodată să păstreze măsura ? Şi italianul începu să se plimbe furios prin cameră. Americanul făcea haz de indignarea asta şi căuta să ne explice că suntem victimele veşnicei rivalităţi dintre Chicago şi Nev York. Prin orice mijloc, Chicago trebuie să convingă pe oaspeţii străini, veniţi în asemenea ocazii, că cetăţenii de aci sunt mai gentili şi mai distinşi decît cei din New York. — Bine, dar ce suntem noi vinovaţi ? De ce să se abuzeze de stomahul şi de răbdarea noastră ? Şi italianul, trîntind pe masă plicul cu invitaţia, se pronunţă hotărît : — Nu mă duc nici mort. Deseară dezertez de sub escortă. Mîncăm mai bine într-un restaurant chinezesc. 392 LA NIAGARA Pînă la Buffalo trenul extrarapid, fără să se oprească, atinge numai în goana-i nebună oraşe moderne şi prozaice, botezate pompos de americani cu nume poetice din antichitate : Palmira, Siracuza, Itaca, Roma. Străbatem o bogată regiune industrială. Cîmpia verde îi pătată de negrul fabricilor, afumată de monstrele locomotive „Pacific", tăiată peste tot de reţeaua aeriană a cablurilor electrice, sfîşiată în zbor de mii de automobile cu miros de benzină şi nori de praf în urmă. Cine ar recunoaşte în haosul civilizaţiei moderne sălbatica şi pitoreasca vale Mohawk, teatrul de altădată al marei epopei romantice, descrisă de celebrul romancier american Fenimore Cooper ? Aci, în sînul unei naturi aspre, în cadrul de apă şi pădure, de-a lungul marilor lacuri s-au desfăşurat odată acele filme îneîntătoare de aventuri şi peripeţii eroice, în cari pionierii îndrăzneţi şi războinicii indieni, superbii tatuaţi Ciorapi de piele şi Ochi de vultur, ne aprindeau imaginaţia copilăriei, purtîndu-ne în deliciu printr-o lume primitivă, măreaţă şi fantastică. Un murmur surd, continuu şi vag, ajunge pînă la noi venind de undeva din depărtare. — E glasul Niagarei, îmi spune tovarăşul de drum. După un ceas ajungem. Ne oprim pe malul unei ape mari. Pare un fluviu de lăţimea Dunărei. Nu-i fluviu. E un canal săpat de natură într-o albie de stînca, pe o lungime de 60 kilometri : un imens jgheab de piatră prin care se scurge apa din lacul Erie în lacul Ontario. Diferenţa de nivel dintre cele două lacuri este de o sută de metri. 394 Stăm pe mal şi privim. Prima orientare. In susul apei, cît pot cuprinde ochii, vezi faţa netedă a undelor clare, alunecînd c-o repeziciune ameţitoare. în josul apei, la cîteva sute de metri, fundul de calcar e rupt brusc ; şi acest fluviu lat, cu tot volumul lui de apă — coloana de deluviu, cum i se spune — se prăvăleşte deodată şi cade de la înălţime, spărgîndu-se jos pe un pod de piatră. Un nour de pulbere de apă pluteşte la orizont, veşnic suspendat în aer. Acolo e cascada. Nu se vede încă bine. Auzi numai zgomotul detunător, neîntrerupt. Simţi parcă plutind în juru-ţi o atmosferă de mister şi primejdie. Ne oprim. Un bloc de stînca c-un buchet verde de arbori bătrîni : Insula-Caprei, rămasă ciudat în mijlocul torentului, desparte cascada în două. Căderea despre ţărmul american e mai mică. Cea despre ţărmul canadian, în forma unei imense potcoave, arată marea cataractă în toată splendoarea ci. Enormul volum al torentului — douăzeci şi cinci de milioane de tone pe oră — strîns între pereţii de stînca, se bombează ca şi coama unui monstruos val de ocean. La mijlocul cascadei masa fluidă e aşa de groasă că pare solidă — o masă compactă, colosală, se rostogoleşte vertiginos şt cade brusc în abis, spărgîndu-se pe stînca de jos în miliarde de bucăţi. Şi în tunetul groaznic ce zguduie pămîntul, răzbate un fel de muget de uragan perpetuu ce umple văzduhul ca o cumplită ameninţare de cataclism. Simţi, asurzit, căderea, fără să poţi vedea spargerea jos, de fundul acelui satanic cazan clocotitor, ce fierbe ca un crater de vulcan în erupţie. Apa pulverizată izbucneşte năvalnic în vîrtejuri fumegînde, ca nişte nouri fantastici de aburi irizaţi. Şi în jocul razelor de soare, sub unghiuri diferite, praful lichid tremură bizar într-o orgie de culori îmbinate în dungi străvezii, ca o panglică de curcubeu solar. Aspectele Niagarei, după starea cerului, variază la infinit. La mijloc, în pătura profundă a torentului, e un verde închis, slăbind din ce în ce mai pal spre lături. Coloane de mercur, şivoaie metalizate, curg pe mărgini, printre stînci pierdute jos, într-o fierbere de argint topit. Şi fluviul, pînă 39,> departe, se acopere c-un strat de spumă fină, ca o dantelă capricios destrămată pe un alb cîmp de zăpadă. Răpit, înfricoşat, rămîi ceasuri întregi, cătînd în extaz la spectacolul grandios ce te reţine împietrit în sentimentul profund al micimii omului în faţa eternelor fenomene ale naturii. Misterul nepătruns şi groaznica ei maiestate niciodată nu s-au putut descrie sau zugrăvi. îmbrăcaţi ca nişte scafandrieri, în haine de pînză gudronată, ne scoborîm sub cascada centrală pe o scara strimtă şi udă, alunecînd la fiecare pas. Un negru buzat, c-un trup de atlet, ne conduce şi ne susţine pînă jos la piciorul stîncei mîncate de apă. în spaţiul strimt, rămas între peretele de piatră şi masa lichidă, ce fac în cădere o curbă perfectă, e întinsă o punte îngustă în spatele cascadei — Grota-Vîn-turilor, pe care n-o pot trece decît oamenii cu nervii sănătoşi. Avalanşa de apă cade c-un tunet asurzitor. La depărtare de o palmă de ochi ai înainte peretele lichid ca o cortină gigantică. Păturile de aer sunt izbite cu atîta putere că vîjie vîntul într-un vîrtej de curenţi, c-un urlet sălbatic şi răutăcios, pe care nu-1 poţi auzi în largul mării pe timpul marilor furtuni. Asurziţi, orbiţi, biciuiţi de plumbii de apă rece, uzi leoarcă pînă la oase, ne strecurăm prin pînzele duşurilor torenţiale, pe puntea îngustă, încleşrîndu-ne mîinile îngheţate de balustrada lunecoasă. în sfîrşit am scăpat la lumină. Ameţiţi, ne oprim să răsuflăm. De frig ne clănţănesc dinţii în gură. Cu puterile sleite, urcăm treptele pînă sus în capul scării. Ne uscam la soare înfioraţi de-un tremur de tensiune nervoasă şi stăpîniţi încă de-o ciudată senzaţie : o profundă mulţumire de salvare, o ascunsă mîndrie de biruinţă — parcă am trecut teferi prin centrul unei trombe marine. * A doua zi, dimineaţa, cu tramvaiul electric, facem circuitul Niagarei, oprindu-ne pe diferite poziţii ca să vedem cataractele sub toate aspectele. Trecem celebrul pod suspendat. O minune tehnică, o pînză de păianjen ţesută în aer la o înălţime ameţitoare deasupra abisului. Intrăm pe pămîn-:ul Canadei. Nici o formalitate, nici un control. Numai uni- 1 tu 396 formele stacojii ale soldaţilor englezi ne atrag atenţia că păşim pe teritoriul unei colonii britanice '. Rezemaţi de-un grilaj de fier, la marginea prăpastiei, urmărim jos, pe apă, mişcările unui vapor : „Zîna negurilor", plutind vînzolit de frămîntarea talazurilor înspumate. Văzută de sus, mica navă pare o insectă imprudentă atrasa de pericol ; se apropie de cascadă şi deodată se retrage cu groază, urmărită de rafale de ploaie, de jerbele cari ţîşnesc clin uriaşa căldare în clocot infernal. — Şi cînd te gîndeşti — spune tovarăşul meu — că minunea asta a naturii se distruge pe nesimţite. Baza stîncii de calcar este roasă mereu de apă. Căderea se retrage cu jumătate de metru pe an. Va veni o vreme cînd în locul cascadei va rămînea numai un canal strîmt, prin care apa se va scurge fără să cadă de la înălţime. — E adevărat — răspunse un american. —dar geologii au calculat că asta are să se întîmple peste vreo 30.000 de ani, aşa că o putem admira în linişte. O sumă de legende circulă asupra acelor îndrăzneţi campioni, cari — seduşi de vecinătatea primejdiei şi de vanitatea reclamei — au înfruntat prin nebune aventuri puterea Niagarei. Celebrul echilibrist Blondin a traversat cascada, mergînd pe o frînghie de sîrmă întinsă de la un mal la altul. Pur-tînd o mică sobă în spate, echilibristul s-a oprit la mijloc, a spart cîteva ouă din care şi-a preparat o omletă, ospă-tîndu-se liniştit pe sîrmă, deasupra cascadei. Un oarecare Robert Flack, construindu-şi o barcă specială şi-a dat drumul în cursul apei, dar a fost înghiţit de torent chiar sub ochii soţiei şi ai copilului său. Mai fericit a fost înotătorul Graham, care avu ingenioasa idee de a construi un butoi lestat Ia fund, pentru a-i păstra poziţia verticală. Cu chipul acesta a traversat de cîteva ori cascada. Mulţi înotători l-au imitat, dar cîţi din ei n-au plătit cu viaţa sfidarea nebună şi curajul steril al unui eroism inutil. 1 în 1912, cînd întreprinde Eugeniu Botez călătoria în America de Nord, Canada era colonie britanică, cucerită de la francezi în 1763 (în urma războiului de 7 ani). 397 MINCIUNILE LUI CHATEAUBRIAND ŞI LITERATURA AMERICANA în cercul nostru, plecat de dimineaţă din Buffalo, se găsea o tînără intelectuală din Boston. Miss Mildred T... O blondă zveltă, fragilă, cu o voce muzicală, c-un cap de madonă. Bluza de mătase, culoarea fragilor, era prea decoltată ; în ziua aceea, ce-i drept, era o căldură nesuferită. Bărbaţii, după moda americană, umblau numai în vestă şi sacoul pe mînă. în scurt timp ne-am pus toţi la curent cu starea civilă a americancei, care ne intrigase la început. Unica fiică a unui mare industriaş din Boston. De douăzeci şi opt de ani. A doua oară divorţată. îşi reluase vechiul titlu de Miss, cum e obiceiul în Lumea Nouă. Renunţase la măritiş pentru a-şi păstra complecta libertate. Studiase muzica doi ani la Paris. După trista experienţă a căsniciei, se apucase de literatură şi studii sociale. Deşi avea o graţie naturală, inteligenţă şi cultură aleasă, părea la prima cunoştinţă cam excentrică şi indescifrabilă. Venise la Niagara pentru o lună, ca să ia note în vederea unui roman feminin la care lucra de un an. Stam în parcul îngrijit de pe malul canadian, înşiraţi pe bancă la umbra unor tei bătrîni. Privind panorama Niagarei, căutam să-mi închipui peisagiul primitiv, aşa cum trebuie să fi fost pe vremea Pieilor-Roşii, în sălbatica măreţie a naturii virgine, înainte de a fi insultată şi mutilată de decorul şi reclama civilizaţiei aduse de oamenii albi. — Ce trebuie să fi fost odată prin locurile aceste ? Chateaubriand, care le-a descris magistral, spune că irochezii se hrăneau cu vînatul animalelor tîrîte şi ucise de cataracte. 399 1 Indienii cu pirogele lor uşoare, din coajă de copac, pescuiau urşi, cerbi şi bizoni căzuţi şi aduşi de torent. — Admiraţi mult pe Chateaubriand ? mă întrebă c-un zîmbet ironic scriitoarea americană. Dintre toate celebrităţile europene nici una n-a scris despre America mai mari minciuni ca Chateaubriand. Opera lui n-a fost scrisă după vedere, la faţa locului, aşa cum susţine el. A fost compusă din bucăţi la biurou, răscolind o întreagă literatură adormită de trei secole în praful bibliotecilor : studii, memorii, însemnările exploratorilor, misionarilor şi călătorilor din trecut. — Ce are a face cum a lucrat ■— o întrerup eu — a scos dintr-un material brut un extract minunat. A făcut un alhj preţios, opere nepieritoare ca Atala şi Natcbez, în care — după cum spun marii critici — strălucesc pietre nestimate, rămase parcă din Biblie, sau de la Omer şi Ossian. — Trebuie să ştiţi că noi, americanii, iubim mult adevărul şi sinceritatea în viaţă şi în artă. E adevărat că poemele lui Chateaubriand au făcut revelaţia unei lumi necunoscute şi a unei poezii noi, ca un suprem triumf al exotismului american ; dar nu putem uita că cea mai mare parte a operei a fost trucată. Pe Chateaubriand l-a chinuit toată viaţa ambiţia de a-şi lega numele de o mare descoperire geografică. Căuta un drum spre strîmtoarea Bering prin fundul băii Hudson, căuta izvoarele lui Mississippi şi locul unde a fost Cartagena. Dar n-a avut parte să-i poarte numele nici o apă şi nici un munte. Nu era om de acţiune şi energie. Nici pregătire nu avea pentru explorări. A fost un artist c-o mare adoraţie pentru grandiosul său Eu. Un critic spunea despre dînsul că viaţa i-a oscilat între orgoliu-virtute şi orgoliu-prostie. în lumea nouă n-a stat decît vreo cîteva luni. N-a avut nici timpul material să umble prin toate locurile pe cari le-a descris. Cînd s-a convins că nu poate să îndeplinească cele ce-a visat, s-a pus să cerceteze textele vechi. Toate peisagiile din Florida şi de pe Mississippi, descrise fără să le fi văzut, sunt împodobite cu minciuni născocite de bogata lui fantezie. Susţine că a întîlnit urşi clătinîndu-se îmbătaţi de struguri, că a văzut stîrci albaştri, crocodili, şerpi gigantici, papagali multicolori. Iar în drum spre 400 Niagara, la un trib de irochezi, a întîlnit un francez, fost ajutor de bucătar, făcînd pe profesorul de dans. învăţa pe messieurs les sauvages et mesdames les sauvagesses 1 dansurile franceze după aria Madelon Friquet. Un profesor de la Universitatea din California a făcut un studiu documentat ca să stabilească adevărul şi minciuna, împletite, de altfel, cu multă artă în opera lui Chateaubriand. Din una în alta am ajuns la literatura actuală americană. — Noi, în Lumea Nouă, nu suferim de decadentismul care bîntuie în literatura europeană. Avem şi noi însă alte păcate. Se citeşte mult, dar cititorii noştri sunt proşti. Gustul publicului e scăzut. Se citeşte superficial, fără pătrundere. Şi de aceea se şi scrie aşa în pripă, fără multă gîndire şi sforţare pentru perfecţie. De altfel, lucrul e explicabil. Avem o literatură prea tînără. Abia am apucat să ieşim de sub influenţa literaturei engleze. Tot ce se scria mai înainte în America nu era decît o transplantare britanică. Bret Harţe2 e Dickens, Irving3 e Goldsmith, Fenimore Cooper e Walter Scott şi Miîler 4 e Byron. Numai cu Whitman ajungem la calitatea geniului american. în literatura noastră avem acum două curente paralele : unul popular şi altul rafinat. Curentul popular cuprinde toate cărţile scrise pentru marele public, după gustul mulţimii. Subiecte senzaţionale, adesea cu miez interesant, dar de-o simplitate copilărească, tipuri convenţionale şi formă foarte puţin artistică, neglijată cu totul, ca o cronică de ziar popular. Curentul rafinat are un mic număr de scrieri pentru cercuri restrînse. Stil şi formă aleasă, dar fondul slab, fără 1 „Domnii sălbatici şi doamnele sălbatice" (îr.). 2 Francis Brett Harţe (zis Bret) (1836—1902), scriitor american născut la Albany. Scrierile lui consacrate Far-Westului (Vestului îndepărtat) îi aduc o reputaţie internaţională. Adept al unui limbaj savuros cu o anumită culoare locală este un precursor al lui Mark Twain. 3 Washington Irving (1783—1859), scriitor din S.U.A., unul din creatorii literaturii nord-americane. Este autorul unei hazlii Istorii a New Yorkului (1809), şi al mai multor biografii, istorii şi cărţi de călătorie. 4 Henri Miller, scriitor american, născut în 1891, autorul unor scrieri cu o mare libertate de limbaj prin care denunţă obsesiile lumii moderne (Tropicul Cancerului, Tropicul Capricornului}. 401 viaţă, fără gîndire profundă şi fără simţul realităţii. Este un fel de literatură, cum se zice la noi, scrisă cu pană de cristal şi cu cerneală parfumată. — Poate din cauza vieţii comerciale din America, încerc eu să explic lucrul. — Pardon — mă întrerupe americana, c-un accent net şi sec — Florenţa, Veneţia şi Olanda erau foarte comerciale cînd au produs pe cei mai mari artişti ai Europei. Suntem încă o lume tînără, în formaţie. Talent, imaginaţie avem, daT n-am ajuns încă la o gîndire profundă. Scriitorii europeni nu au mai mult talent decît ai noştri, dar au un public cititor mai superior, mai pretenţios, produsul unei civilizaţii mai vechi. Un scriitor bun se formează ca şi un actor, care niciodată nu va ajunge la un rol desăvîrşit jucînd pe scena unei săli goale sau în faţa unui public prost. Gustul şi educaţia publicului se face cu încetul. La noi progresul este vădit. în toate oraşele se organizează cluburi literare şi se dau premii pentru poezie şi proză, în scurt timp şi pe acest teren vom arăta Europei ce putem produce. Nu uitaţi că arta nu e decît floarea care se deschide la urmă, după ce planta cu rădăcină adîncă şi tijă sănătoasă s-a dezvoltat complect într-un pămînt fertil. — Dar din literatura europeană ce preferaţi ? — Nouă, americanilor, ne place mai mult literatura engleză decît cea franceză. Anglia e patria romanului. Scriitorii francezi sunt prea frivoli. Cu drept cuvînt s-a spus că, citind romanele franceze, îţi vine să crezi că autorii nu sunt însuraţi şi nu au nici mame, nici surori. — Cred că în America, mai mult decît în Europa, aveţi ceea ce se cheamă pruderie Dar n-apucasem să sfîrşesc fraza, şi scriitoarea americană mă întrerupse brusc aruncîndu-şi pe umerii goi, c-o mişcare repede, un fular de mătase, ţinut pînă atunci pe genunchi... — în tot cazul, la noi păcatele se ascund, pe cînd în Europa se etalează. Ceea ce numiţi pruderie este un omagiu adus virtuţii. Eu am trăit în Franţa şi cunosc bine viaţa şi femeile de acolo. Sunt falş zugrăvite în literatură. Femeia De la fr. pruderie — virtute mincinoasă, ipocrizie. franceză se îmbracă bine, are spirit şi graţie, dar nervii ii sunt prea iritabili şi vorbeşte prea convenţional. E şi natural, căci abia iese de sub tutela guvernantei şi intră în sclavia soţului. în toată Europa femeia e încă minoră, numai în America a ajuns la ?najorat. Foarte bine s-a zis despre femeia franceză că-i jumătate prinţesă şi jumătate actriţă. După ce ne-am despărţit, multă vreme mi-au umblat prin minte părerile scriitoarei americane asupra femeii franceze. Şi cum îmi apărea mereu imagina ei şi în auz îmi răsuna accentul acela net, sec şi pedant, mi-am adus aminte de părerile unui scriitor francez asupra femeii americane : „Ţara asta în care numărul bărbaţilor e cu vreo trei milioane mai mare ca al femeilor, şi unde sunt cele mai multe căsătorii din amor şi cele mai multe divorţuri, a făcut din femeie o aristocrată fără curte, o rafinată fără mediu, o imagină fără cadru, un juvaer fără montură, o zeiţă fără Olimp". 402 Ciudat tip de vapor fluvial. Necunoscut pe Dunărea î noastră. In loc de helice, numai o roată imensă cu zbaturi. J aşezată la pupă, învîrtindu-se c-un zgomot infernal, împinge înainte vasul cu fundul plat. Urcăm fluviul încet, luptînd. să învingem viteza curentului apelor umflate pe timpul inundaţiei periodice. Ca şi Nilul binefăcător, Mississippi — „părintele rîu-rilor" — îşi revarsă regulat prisosul apelor mănoase, fertili-zîndu-şi vasta albie, întindere nesfîrşită de pămînt roditor,, supranumit noul Eden. Pe malul stîng se-nşiră coline paralele, acoperite cu păduri negre de stejari, pe-alocurea pătate cu albul lucitor de ulmi şi mesteacăni. Pe malul drept, jos, uniform şi peste tot înecat, coroanele sălciilor pletoase, legate între ele prin lanţuri de liane agăţătoare, plutesc la suprafaţa apelor moarte, în singurătăţile nemărginite ale savanei pierdute în zare. Apa-i gălbuie, miloasă. Navigaţia-i grea prin părţile acestea cînd fluviul e umflat. Roata cîrmei se învîrteşte repezită ca să abatem din drum, în scurte zigzaguri, ferindu-ne de buştenii enormi ce plutesc coborînd la vale. Oprite pe la cotituri, aceste epave rătăcitoare încheagă bancuri de nisip şi rădăcini, care se rup uneori de maluri, plecînd în scursul apei ca nişte insule plutitoare. Defilăm ca şi pe Dunăre, prin faţa ostroavelor pustii şi păduroase. Nelocuite, unele fără nume, se cunosc numai după numerile însemnate pe harta fluvială. Navigam pe 404 lîngă ele, unde curentul e mai mic. Umiditatea solului fecon-dează o vegetaţie bogată, lacomă, nebună, care se tîrîie, se agaţă, se încolăceşte ca şarpele, îmbrăţoşînd trunchiuri bătrîne, încîlcindu-se într-o ţesătură deasă de draperie mătăsoasă. Adierile vîntului, loviturile apei clatină imensul gard viu ce-şi oglindeşte frunzişul, legănat în unda sclipitoare, c-un joc de culori fantastic şi ameţitor. Iar freamătul de frunze, suspinînd în adîncimea desişului, tremură în aer ca o prelungă respiraţie a vieţii vegetale. Pe sus, suspendate parcă în azurul cerului, trec stoluri de păsări acvatice, plutind în zare, deasupra luciului apei molcome spre bălţile adormite. Pe vaporul nostru, încărcat cu baloturi de bumbac — lume puţină. Cîţiva călători albi şi vreo zece familii de negri. La prînz, căpitanul vasului, instalat după obicei în capul mesei, îmi făcu loc în stînga. Locul din dreapta era rezervat unui domn bătrîn c-o figură impunătoare, c-un aer aristocrat. Asemenea tip de american nu mai intîlnisem în calea mea prin Lumea Nouă. Anglo-saxon de cea mai pură rasă. Foarte înalt, uscat, zvelt. O figură prelungă, osoasă, roşă, întretăiată de-o reţea fină de vinişoare violete ; părul cenuşiu în şuviţe rare, şi nişte ochi ficşi, albaştri ca de sticlă. Temperament flegmatic, rigid şi geometric, părea — după ţinută şi îmbrăcăminte — un nobil general în retragere, care-şi păstra încă deprinderea de comandă şi dominaţie. Pe cînd bătrînul consulta lista, căpitanul se aplecă şoptindu-mi : — E cel mai mare cultivator de bumbac din Virginia. Adevărat nobil. Din cea mai veche aristocraţie. Domeniile familiei trec din tată în fiu de trei sute de ani. — Cum — îl întrerup glumind — în egalitara şi democratica d-voastră Republică aveţi încă o aristocraţie ? — Desigur — îmi răspunde grăbit — în orice societate triajul unei elite se face de la sine. întotdeauna vor fi unii creaţi să comande şi alţii să asculte. Aristocraţia noastră virginiană a furnizat Americei cei mai mari bărbaţi de stat. în timpul mesei bătrînul american mă întrebă cu mult unteres despre viaţa şi vietăţile din Delta Dunării. Cunoştea 406 bine Delta lui Mississippi, unde dusese, spunea el, uii trai de martir din cauza ţînţarilor ; povesti apoi peripeţiile vînăto-rilor făcute în regiunea mlăştinoasă a Deltei, împotriva crocodililor şi a şerpilor cu clopoţei. Şi pentru că văzuse interesul meu pentru navigaţia pe Mississippi, după masă, mă luă de braţ şi mă conduse în faţa unei hărţi ţintuite pe unul din pereţii salonului din provă. — Iată — îmi arătă el — cum, dintr-o singură aruncătură de ochi, poţi înţelege rolul marelui fluviu pe care indienii, în pomposul lor limbaj, l-au numit „Părintele apelor". Priveşte ce formă regulată are America. Pare că după o ordine metodică natura a separat pămînturile şi apele, munţii şi văile. Un plan geometric, măreţ şi simplu. Un imens triunghi de la nord la sud. Pe latura de sus — Marile-Lacuri, pe latura Pacificului — lanţul Munţilor Stîncoşi, pe latura Atlanticului — lanţul Munţilor Alegani. Depresiunea mediană, acest vast teritoriu îi tăiat în două de Mississippi pe toată lungimea de şase mii de kilometri. în el se varsă cincizeci şi şapte de rîuri navigabile care, scoborînd din munţi, udă de o parte şi de alta, fertilizînd toată această regiune de o nesecată bogăţie naturală. Nici o apă de pe glob nu formează o arteră de comunicaţie mai interesantă ca Mississippi. Bazenul mississippian a fost ocupat dc triburile indigene, dar n-a fost niciodată posedat. Căci numai prin agricultură omul se leagă de sol. Primii locuitori au rămas tot la vînat, fără să se ridice la treapta păstoriei şi agriculturii. Pămîntul acesta este cea mai măreaţă locuinţă pregătită omului de natură. Cu drept cuvînt se zice că această imensă vale, găsită goală, a servit ca leagăn marei naţiuni americane. După-amiază, înăuntru e o căldură înăbuşitoare. Ieşim afară pe punte^ Adie o briză uşoară. Stăm la umbră sub ° tencJ^ ^e pînză ^groasă, pe care un marinar negru o udă din cînd în cînd. Bătrînul american îşi prepară singur ceaiul, făcîndu-mi o întreagă teorie asupra raportului dintre căldura internă şi cea externă pentru a demonstra că, bînd ceai 408 clocotit, te răcoreşti. Eu mă mulţumesc cu siropuri şi apă la gheaţă. Un remorcher puternic ne ajunse din urmă. Avea aceeaşi direcţie şi cîtva timp ne-am ţinut pe aceeaşi linie. Vaporul nostru, deşi mărise presiunea la căldare, rămînea în urmă. Remorcherul avea vădit viteză mai mare. Cînd s-a convins de asta, căpitanul nostru a renunţat să mai încerce o întrecere. Cuminte, el şi-a căutat de drum. Bătrînul, care se sculase de pe scaunul său legănător, pe cînd urmărea cu binoclul în zare mersul remorcherului, îmi spuse c-un fel de regret: — Mai înainte, pe Mississippi, era imposibil să meargă două vapoare în aceeaşi direcţie fără să se ia la întrecere de viteză. O ! erau lupte interesante care durau zile întregi. Se făceau pariuri pe sume fabuloase. Căpitanii, echipajele şi călătorii se pasionau pînă la exaltare. Cîte căldări nu explodau aruncînd vasele în aer, cîte victime omeneşti nu făceau aceste curse nebune... Erau căpitani încăpăţînaţi şi furioşi care, văzînd că pierd cursa, ajungeau să tragă focuri de revolver în piloţi, sau să abordeze vasul rival pentru a-1 da la fund. îmi aduc aminte că am luat parte în tinereţă la o asemenea cursă de vapoare. Plecam din Noul Orleans. Pe toate zidurile erau afişe enorme care anunţau primul voiaj a două vapoare noi care urmau să-şi încerce viteza. Călătorilor li se punea în vedere că drumul se face pe risc propriu, vapoarele nu răspund pentru accidentele care ar putea surveni în cale. Mă îmbarcasem pe vaporul „Neptun". Mi se păruse că are forme mai fine şi o provă foarte ascuţită. Toată lumea de pe bord pariase. Erau angajate sume mari. Toţi călătorii, bărbaţi şi femei, luam parte cu îndîrjire la luptă. Nimeni nu se gîndea la pericol. Aţîţam marinarii şi fochiştii promi-ţîndu-le mari recompense ca să ridice presiunea căldărilor la maximum. Eram hotârîţi să învingem sau să zburăm în aer. Cele două vapoare, „Neptun" şi „Saturn", erau de acelaşi tip, maşinile de puteri egale. Cîtva timp ambele au mers cu aceeaşi viteză. Staţiile telegrafice de pe malurile fluviului comunicau în toate direcţiile trecerea celor două vapoare. 407 După sforţări cumplite, vaporul nostru izbuti să ia înaintea rivalului său, dar flăcările începură să iasă pe gurile coşurilor înroşite. Tocmai cînd entuziasmul era la culme apăru în vedere Louisville — unde se hotăra cursa — se ridică atunci din fundul vasului în agitaţia de pe punte, şeful mecanic, cu părul vulvoi, negru ca un coşar, aiurit, strigînd cu gesturi disperate : „Depozitul de cărbuni e pe fund, trebuie încetată lupta din lipsă de combustibil". „Niciodată ! urlă căpitanul furios, toate lucrurile de lemn de pe bord să se arunce în foc. Să nu scadă presiunea la căldare nici c-un grad că vă bag în foc pe toţi mecanicii şi fochiştii. Menţin eu presiunea pînă la sfîrşit arzînd carne de om." După cîteva clipe se auzi bocănitul topoarelor şi vandalismul începu: mobilierul din saloane, mese, scaune, bănci, lăzi, parchete fură sfărîmate şi cărate cu repeziciune la căldare. Un fermier avu o idee minunată oferind pentru ardere în loc de cărbuni întreaga cantitate de grîu pe care o transporta în fundul vasului. O doamnă, care lua parte cu înverşunare la luptă, puse la dispoziţie o garnitură complectă de mobile împachetată în lăzi. Navigam arzînd la căldare grîu şi lemn. în strigăte, urale şi aplauze nebune, „Neptun" acostă întîiul la pontonul din Louisville. „Saturn" ajunse după şase minute. „Neptun" era într-un hal de plîns, pe jumătate distrus, dar... cîştigase gloria învingătorului. Asta e în firea americanului, sfîrşi bătrînul povestirea ; go and run your risk — mergi şi încearcă-ţi norocul. [ ÎNTRE ATLANTIC ŞI PACIFK O dimineaţă rece. Ieşind din pîcla apăsătoare a negrelor uzini, sorbim cu nesaţiu lumina aurie şi aerul curat de-a lungul lacului Michigan — o mare verzuie cu apă dulce, în urma noastră rămîne pierdut, învolburat, în norii de fum monstruos încîlciţi, Chicago, oraşul ciupercă, supranumit Porcopolis. Cu o sută dc kilometri pe oră, cinci zile şi cinci nopţi, străbate continentul trenul rapid „Nord-Pacific". Trenurile obicinuite nu au decît o singură clasă. în schimb sunt numeroase trenuri speciale şi rapide, cu vagoane comode şi luxoase. Grupului nostru i se dăduse un parlor-car 1 pentru ziuă şi un ,,Pullman" 2-palace-car3 pentru noapte. Un salon elegant : pereţi de oglinzi, covoare moi, fotolii turnante, birouri şi bibliotecă de mahon. Platforma de la coada vagonului e transformată într-un balconaş solid, de unde poţi admira natura din goana trenului. Doi negri surîzători, tot drumul, şterg geamurile şi lustruiesc alămurile, spionînd continuu călătorii pentru a-i servi cu perne curate şi băuturi răcoritoare. Fiecare vagon are cîte-un filtru cu apă la gheaţă artificală. Bărbier, manichiură, dactilografă, stenografă, telefon stau în permanenţă la dispoziţia călătorilor din trenurile rapide. întîlnim un tren întreg numai cu vagoane văpsite în alb. Altul, numai cu vagoane galbene. Un american ne lămureşte : ' Vagon-salon (engl.). 2 După numele inventatorului Pullmann (1831—1897). 3 Vagon de dormit (engl.). american George Mortimer 409 vagoanele albe transportă lăptarii şi brînzeturi, cele galbene transportă fructe. Companiile de căi ferate sunt organizate şi exploatate în chip pur comercial, nu administrativ ca instituţiile de stat greoaie, ruginite şi tiranice. Publicul cîştigă din lupta de concurenţă ce-şi fac între ele diferitele companii prin viteză, confort şi ieftinătate. în ţara asta, tînără şi viguroasă, larga libertate este resortul iniţial al progresului. Conducătorul, un american roşu, jovial şi gras, se aşează într-un fotoliu la rînd cu ceilalţi călători. Citeşte gazete, cere foc să-şi aprindă trabucul, face glume şi vorbeşte tuturor c-un aer protector. Un inginer german din Brema, grav, pedant, se face că citeşte într-o carte, pîndind pe sub ochelari figura conductorului luminată de-o sinceră voioşie. De la o staţie se urcă un domn cărunt, c-o geantă la subţioară. E un inspector de la calea ferată. Conductorul nici nu se sinchiseşte. Inspectorul se aşează într-un fotoliu alăturea. Fumînd amîndoi, ca doi colegi, stau de vorbă despre diverse chestiuni de serviciu. Nici o urma de jena, nici o atitudine de ierarhie. Unde-i dulceaga linguşire, umilinţa şi servilismul micului funcţionar ce trebuie să-şi mlădie coloana vertebrală în faţa şefului rigid şi veşnic periat ? E firească această desăvîrşită egalitate aci, unde cel mai unsuros fochist ştie că poate ajunge într-o zi, prin muncă şi merit, în cel mai înalt loc la conducerea întreprinderii, în care brevetele înaltelor şcoli de poduri şi şosele nu au nici un preţ. Se povesteşte, ca pildă, viaţa unuia dintre marii regi ai căilor ferate americane, fost simplu macagiu. Pentru că era posesorul a două acţiuni, avea vot şi glas în adunarea generală a societăţii. A fost remarcat pentru părerile ce şi-a dat asupra creărei unei linii noi şi a cumpărărei unor mine de cărbuni. Societatea a cîştigat sume mari, urmînd planurile acţionarului macagiu, care s-a ridicat într-un timp scurt, trecînd prin toate gradele, pînă la conducerea uneia dintre cele mai renumite companii din lume. * Străbatem vastul bărăgan al Far-Westului american. Trenul taie în goană spaţiul gol, cîmpia moartă peste care pluteşte tristeţea nemărginirii pustiului ocean. Puterile na tu- rei, vijeliile zăpezilor de iarnă şi vârtejurile aerului fierbinte de vară se dezlănţuiesc neînfrînate pe scoarţa netedă a pămîntului, în largul întinderilor nemăsurate şi fără hotar. Imensul deşert, slobodul imperiu al bizonilor de altădată, gol a rămas de mii şi mii de ani, căci omul stepei americane a rămas veşnic acelaşi vînător pribeag, fără să ajungă a trece vreodată la treapta păstoriei. Pămîntul acesta virgin şi rebel, fecondat astăzi de sudoarea muncii coloniştilor europeni, sobrii şi taciturnii pioneri, se transformă sub ochii noştri ca să ajungă în scurtă vreme unul dintre cele mai îmbelşugate grînare ale omenirii. Aşezările temeinice sunt încă rare. La mari distanţe apare cîte-o gară pierdută în monotonia întinderilor uniforme. în rînduri regulate se înşiră casele de lemn aliniate după imensele silo-z;*n~magazii de cereale. Uneori, prin undele tremurătoare, în arşiţa soarelui de vară, apar în zare pete sure ca nişte insule pe întinsul mării : sunt turme de zeci de mii de vite, păzite şi conduse de călăreţii cowboy, oţeliţii stăpînitori ai stepei. Şi-n goana năprasnică a trenului, zărim, din cînd în cînd, cîte o linie lungă, neîntreruptă, abia mişcînd în depărtarea ştearsă. E o coloană de căruţe bizare sub coviltire de pînză ceruită, tîrîndu-se domol, cu un şarpe fumuriu de praf rămas în urmă : e trista caravană a deşertului american. Pe timpul nopţii vagonul pullmami-palace-car se transformă într-un imens dormitor comun. Din banchete şi spe-tezele lor se întocmesc, în chip ingenios, paturi suprapuse, mascate de perdele lungi încheiate cu nasturi. Spaţiul pentru dezbrăcare după perdele e aşa dc rcstrîns, încît lumea e nevoită să iasă la lumină în mijlocul vagonului sau să se dezbrace în cabinetul de toaletă şi să vie de-acolo cu hainele pe mînă. Dimineaţa şi seara e o defilare picantă de costume, pijamale, tricouri, cămăşi, capoate în dantele şi panglici de felurite culori şi forme. Şi în această bogată şi intimă expoziţie 410 411 POEZIA M A R EI ANTOLOGIE C TONf.GARO ■MINiiiVt'A. «.s-rriri Dt AKTE OKAHIC1-' *,| ECTTUttA. g BUatlSTi ntologii dedicate marii, apelor si Dobroaei, In care au fo,t reproduse şi scrieri de Jean Bart. Babei. Toţi veneau să caute aur. Dar alţii veniseră înaintea lor. în jurul oraşelor nu mai era nimic de făcut. Nici un metru de pămînt nu mai era liber. Toate locurile erau răscolite şi bortilite. Am, plecat departe, tocmai spre Bonanza. Eram în tovărăşie şase inşi. în patru sănii, cu cîte şase cîini înhămaţi, căram tot calabalîcul nostru. Drumuri grele, munţi prăpăstioşi de gheaţă, păduri nepătrunse, pustietăţi, întinderi albe de zăpezi veşnice. Ne-am oprit pe malul unui pîrîu, într-o scobitură de munte. Un irlandez care cunoştea locurile ne-a dus acolo asigurîndu-ne că găsim praf de aur în nisipul apei. Doi oameni s-au întors la oraş să scoată permisul de exploatare, pentru care am plătit cîte două sute de dolari, dreptul statului. Ce viaţă chinuită ! Toată ziua făceam gropi de unde scoteam mineralul brut. Aprindeam focuri ca să dezgheţăm pămîntul. Noaptea dormeam în corturi fără să ne dezbrăcăm ; ne vîram în nişte saci de blană. Mîncam numai conserve uscate de ni se răneau gingiile. La fiecare pas găseam cutii goale de conserve. Aşa de multe sunt că nişte baptişti au construit acolo o biserică, punînd în loc de cărămizi cutii de conserve umplute cu nisip. Frigul pînă la 60 de grade, hrana proastă şi boala scor-butului îi curăţă repede şi pe cei mai tari oameni. Sunt rari acei cari au norocul să găsească o vină mai bogată sau grăunte de aur. Toţi ceilalţi muncesc din greu, sapă, vîntură şi spală mereu noroiul ca să scoată cîteva fire de nisip de aur. într-un cuvînt, e un fel de loterie. Unul cîştigă lotul cel mare şi toţi ceilalţi se frămîntă, sufăr şi mor cu nădejdea cîştigului. Dacă am văzut eu la faţa locului cum merge treaba zic : pentru că tot am, venit aici, să fac şi eu ceva. Ce afaceri pot fi în pustietatea asta ? Am socotit eu că oricît se săl-bătăceşte omul tot are nevoile lui. Şi atunci am înjghebat cu doi tovarăşi o cocioabă de lemn cu geamuri de ţiplă ; un fel de cantină-han, pe drumul săpat în gheaţă la poalele 417 Yukonului. Am ochit noi un vad bun. Toţi călătorii trebuiau să se oprească acolo. Săpătorii din apropiere tot la noi se repezeau pentru un tutun, sau un strop de rachiu. Aveam ace, aţă, conserve, mănuşi, grăsime, tot ce trebuia oamenilor de-acolo. Toţi trei tovarăşi făceam cu schimbul : unul vindea înăuntru, altul umbla după marfă, şi al treilea stetea de strajă cu puşca încărcată pe genunchi, ziua şi noaptea. Că veneau şi mulţi oameni răi, cari purtau veşnic cuţitul în cizmă şi revolverul la şold. Mulţi poposeau noaptea în gazdă, dormeau pe jos înghesuiţi ca sardelele în cutie. Un dolar de cap. Dar în loc de bani ne da praf de aur la cîntar. Acolo în pustietatea ceea am făcut cheag umplînd un săculeţ cu praf galben. Dar ce încordare, ce viaţă de cîne încolţit de lupi, gata să sfîşie la fiecare clipă în care nu te-ar simţi treaz. Cînd într-o bună zi am găsit în drum trupul unuia din tovarăşi îngheţat şi cu urmele a trei gloanţe în cap, am lăsat cocioaba în ştirea Domnului, am luat săculeţul plin cu praf de aur, şi m-am scoborît spre oraş. în Dawson City am deschis un local — saloon cum îi spune acolo. Un fel de prăvălie locantă şi cafe variete. Viaţa este aşa de scumpă acolo că banul nu are nici o valoare. Oamenii aceia aşa sunt însetaţi de viaţă şi orgie, că pentru băutură, joc şi femei, dau într-o noapte tot ce-au strîns într-un an. Am stat acolo zece ani încheiaţi. Şi cînd mi-a venit aşa un dor de ce-a fost odată, am lăsat tot şi am plecat să mă întorc la Chişinău, să mai văd o dată Lumea Veche. Am îmbarcat aci pe vapor două vagoane de îmbrăcăminte pentru săracii din Chişinău şi Galaţi. Vreau să le împart cu mîna mea. Urmă o tăcere lungă. Prin fumul albastru al pipei, observam capul acela mare, pleşuv şi spiritualizat, înclinat deasupra unui trup mic, încovoiat, care închidea o vînjoasă energie concentrată printr-o voinţă de oţel. — Ei, şi pe urmă ce ai de gînd ? Te reîntorci în America sau rămîi la Chişinău ? r Bătrînul, clătinîndu-şi capul, vorbi rar, apăsat : — La legea noastră zice : „Ceea ce a fost nu poate să mai fie. Ceea ce e frînt nu poate fi drept, şi ceea ce lipseşte nu se mai poate număra." Eu nu mai am pe nimeni. Am rămas singur. Ce să fac cu aurul ? îl dau tot pentru sionism. Nu mai doresc decît să ajung pînă în Palestina. Tare mult vreau să văd şi eu Zidul plîngerilor, unde se lac rugăciunile. Şi bătrînul începu să clipească des, chinuia-du-şi cîteva fire din barba lui rară şi decolorată. După ce sorbi adînc ultima picătură de ceai, îşi ridică spre cer ochii lui cenuşii, luminaţi parcă de-o viaţă lăuntrică. Luna se ascunsese printre norii negri, cari se vînzoleau sub imensa cupolă aeriană. Şi sus, înfiptă, se zărea numai o singură steluţă care scînteia misterios deasupra oceanului pustiu. 418 r ÎNTRE ROMÂNI Vaporul abia acostase la debarcader, cînd îmi auzii numele strigat în zgomotul mulţimii de pe cheu. De sus de pe punte mă uitam cercetînd cu ochii lumea aceea necunoscută care se mişca pe platformele portului. Cine ar putea să mă cunoască aici în Cleveland ? Pe cînd îmi pregăteam bagajele, un marinar negru, c-un zîmbet graţios, îmi pronunţă foarte stîlcit numele, explicîn-du-mi că o deputăţie mă aşteaptă pe cheu. — Cum ? Pe mine ? Nu se poate. Trebuie să fie o gre-şală de nume. Nu cunosc pe nimeni în oraş. Vin aci de prima dată. Nedumerit am plecat spre ieşire, aruncînd din treacăt o privire în oglinda mare din sala de fumat. Cravata era strîmbă, şapca turtită. Cine ar putea să mă aştepte ? Ciudat lucru ! Cînd am ieşit din vapor, în lumea care aştepta pe cheu, am deosebit deodată nişte enorme cocarde tricolore. Tresărind, m-am îndreptat într-acolo. Sunt români... Trei tineri surîzători s-au descoperit ceremonioşi. — Bine-aţi venit sănătoşi pe la noi ! Vă aşteptam de ieri. Gîndeam că veniţi cu ţugui. Mişcat, nedumerit, le-am dat mîna întrebîndu-i cum se face că ştiu despre venirea mea. — Apoi am primit noi o carte scrisă de la Societatea bănăţeană din Philadelphia precum că va sosi la noi un domn din ţară. Şi tare ne bucură cînd vine careva şi pe la noi. 420 îşi spune fiecare numele : I. R., mecanic, M. O., agent de birou şi V. M., maseor. — No, hai să merem, zise mecanicul. Şi c-un automobil care zbura c-o viteză nebună ne-am îndreptat spre centru. Cu greu i-am convins că prefer să merg pe jos ca să văd mai de aproape oraşul. Mergem în lungul principalei artere de comunicaţii — Superior Street — care se pierde într-un parc bogat, unde se înalţă statuia măreaţă a generalului Moses Cleveland, fondatorul oraşului. O firmă enormă îmi atrage atenţia : „Standard Oii", celebra companie care urmăreşte monopolul petrolului din întreaga lume. — Cîţi români să fie în America ? întreb eu. — Cine poate şti ? îmi spune mecanicul. Că noi, venind cu paşapoarte austriace şi ungureşti, suntem trecuţi laolaltă. Cum poţi să extragi din numărul global numai pe românii adevăraţi ? Dar după socotelile unora se zice c-ar fi vreo suta de mii. — Cum v-aţi hotărît să părăsiţi locurile voastre şi să veniţi aici, să vă înstrăinaţi ? — Apoi munceam pămîntul grofului ungur, care nu te lasă nici să mori, nici să trăieşti. Şi mai făceam şi cătania acolo. Era greu de tot. Şi cînd am văzut noi că fug într-a-coace, ca să scape de sărăcie, saşii şi ungurii, am început a veni şi noi tot mai mulţi. Pînă se face dîra îi greu. Cei cari sosesc şi cîştigă pun ceva deoparte şi se gîndesc să-şi aducă neamurile. Trimit carte scrisă acasă şi parale ca să vie şi alţii aici. De lucru găseşte îndată românul. Nu-i vorbă că-i vine greu, la început, ca să lucreze în fabrică celui care pînă acum a muncit numai pămîntul, dar românul prinde repede orice meserie. Au început acum să se răspîndească ai noştri şi pe la ţară ; au unii pămînt şi farm-e, adică gospodării întemeiate. Mecanicul mă roagă frumos să-i fac cinstea ca să prîn-zim împreună acasă la el, că-i liber, fiind zi de duminecă. 421 Pe drum îmi povesteşte viaţa romantică a românului George Pomuţ \ care a venit de tînăr în America, luînd parte la războiul civil, şi a ajuns pînă la gradul de general. Guvernul american îl trimite la Petrograd în postul de consul general. Acolo a şi murit. S-a scris mult, şi sunt şi documente asupra acestui român rătăcit în America, înainte de venirea primilor emigranţi români prin părţile acestea. Trecînd pe lîngă zidurile înnegrite ale uzinelor, ajungem în cartierul muncitorilor români. Strade drepte, uniforme, monotone. Case în şir, la fel, cu aceeaşi faţadă de cărămidă aparentă, afumate, posomorite. Dintr-un pridvor care dă în stradă, intrăm în casă. Un apartament cu şase camere. în trei camere locuieşte mecanicul cu nevasta şi doi copii. Celelalte trei camere sunt sub-închiriate la alţi emigranţi români cari lucrează la uzinele din apropiere. Ne întîmpină în prag o femeie tînără, într-un capot albastru. înaltă, zdravănă, cu obrazul palid şi nişte ochi mari, negri. îmi spune cu bucurie că a fost în ţară, că are rude la Călimăneşti. Părinţii ei stau aproape de graniţă, la Boita, pe drumul Sibiului. Doi copii bălani, o fată şi un băiet, mă spionează fără să deschidă gura. — De cînd i-am dat la şcoala americană nu vor să mai vorbească româneşte, mi se plînge femeia. — Cum se poate — întreb cu mirare — au uitat aşa de repede limba lor ? — Iaca aşa păţim cu copiii aici, intervine stînjenit tatăl lor. Noi în casă doar vorbim româneşte, dar cum apucă să intre la şcoală nu mai e chip să vorbească limba părinţilor. Acu e vorba să întocmim o şcoală românească pe lîngă biserica cc-am făcut-o aici în apropiere. Camera e spaţioasă şi curat ţinută. Paturi de fier şi cuverturi de bumbac. Nimic înăuntru nu-i românesc, doar nişte ştergare vărgate prinse la fereşti. Rămîn cu ochii la ele. Femeia îmi spune oftînd : 1 George Pomuţ (1828—1882), român clin Transilvania, refugiat în S.U.A. după revoluţia de la 1848. A luat parte la războiul de secesiune (1861—1865). A urcat toate treptele ierarhiei militar* pînă la rangul de general. în ultima parte a vieţii e trimis .consul al S.U.A. la Petersburg, unde a şi murit. 422 r — Avem acasă scoarţe şi lăicere mîndre, dar îi greu de adus. Nimic din zestrea mea n-am putut lua încoace la venire. Mîncăm slănină friptă şi ochiuri româneşti. în faţa mea stă un român cărunt, cu mustăţi stufoase. Fratele femeii, venit de doi ani în America. — Acum — începu el — mă bate gîndul să mă întorc înapoi, să cumpăr cu banii strînşi o bucăţică dc pămînt pe malul Oltului. — Dar cum v-aţi deprins să lucraţi la fabrică ? îl întreb eu. — De nevoie ce nu face omul ? Sîntem vreo cincizeci de români la uzina asta. Şi să vezi cum ne iubeşte contra-maistorul. Că ai noştri muncesc din greu, nu să codesc. Şi uneori muncim şi dumineca. Ceilalţi, de alte neamuri, nu lucrează sărbătoarea cu nici un preţ, dar nouă, dacă ne roagă, ni-i ruşine să zicem că nu vrem să lucrăm. Nu putem spune nimica rău, ne ia cu binişorul. Cînd ieşim de la lucru, plini de fum şi cărbune, trecem la spălat. Avem nişte spălătoare curate de faianţă, cu apă caldă şi rece. Pe dinafară ne spălăm mai frumos, dar pe dinăuntru nu-i chip. Scuipăm negru, că tragem în piept praful de cărbune. Mă prinde uneori aşa un dor de pădure, că noi suntem din partea muntelui şi ne place mult a puşca. Aveam un cîine ciobănesc pe care-1 învăţasem la vînat... Şi ciobanul acela încărunţit în munţii păduroşi de pe malurile Oltului, acum pribeag, în haosul negrelor uzini americane, începu o poveste lungă c-o sumă de peripeţii despre cîinele ciobănesc pe care nu-1 putea uita, că-1 învăţase el să umble la căutat sălbătăciunile mai ager decît cel mai bun cîine de vînătoare... Spre seară am plecat cu toţii la un „saloon" ■— cîr-ciumă ■— unde se adunau românii. în drum îmi arătau cu mîndrie firmele româneşti: o măcelărie, o drogherie şi cîteva cizmării. Fiind duminică erau închise toate prăvăliile. Ne oprim la un saloon românesc. Salooner-u\ ', un om vioi şi 1 Proprietarul localului (engl.). 423 luminat, îmi dădu lămuriri asupra societăţii româneşti „Carpatina", din care făceau parte mai toţi românii adunaţi acolo. Un grup de tineri cu nişte cocarde naţionale în piept cîntau inimoşi : Deşteaptă-te române!. Vreo cîţiva oameni mai în virstă citeau ziarul America l. — E cea mai veche şi mai bună foaie a noastră, îmi spuse unul cu toată încrederea. Ne-am retras la o masă mai în fund. Şi oamenii, dez-legîndu-şi limbile, au început să-mi spună din necazurile lor. — Parcă-i blestem şi mînia Domnului pe capul românului ca să nu fie o unire şi frăţie între noi. Ungurii, cehii, toţi sunt uniţi laolaltă. Românii nu-i chip să se strîngă toţi. Societăţi de ajutor şi cultură am făcut noi, şi foi scoatem mai multe, dar tot contra umblă o tabără împotriva alteia. N-am ajuns încă să facem o unire şi o putere. Am cerut noi să ne vie oameni mai luminaţi. Avem nevoie de preoţi şi de intelighenţi ca să scrie la foile noastre. Apoi n-am avut noroc. Mai toţi cari ne-au sosit, lacomi de bani, căutau să se îmbogăţească pe spinarea noastră. Unii au intrat în diferite speculaţii dîndu-ne acţiuni tipărite frumos, dar fără nici o valoare. S-au pierdut mulţi bani din economiile noastre cu felurite înşelăciuni. Alţii s-au făcut pe ascuns agenţi de emigrare şi ne-au împins să mergem în Florida, să căpătăm pămînt de lucru. Mulţi săraci cu duhul s-au pierdut pe acolo. Acum oamenii nu mai au încredere. Avem încă noroc de foaia asta a noastră America ; ea ne-a luminat şi luptă să poată strînge într-o unire toate societăţile răspîndite pretutindeni unde se găsesc români. Tîrziu, cînd am părăsit saloon-u\, mai rămăsese încă un grup de români întîrziaţi în jurul unei mese. Un om cu părul sur zicea cu dor din fluier nişte cîntece ardeleneşti. Ceilalţi şedeau în jurul lui tăcuţi, ascultînd cu sfinţenie. 1 Ziar al românilor din Cleveland, fondat în 1906 de Moise Badea care l-a condus pînă în 1909. Cel mai de seamă şi mai răs-pîndit ziar al românilor din America. Cu tendinţe democratice şi progresiste. YELLOWSTONE ŢARA MINUNILOR Se lumina de ziuă cînd trenul rapid „Nord-Pacific" se opri în gara Livingston. Debarcînd, părăsim linia principală care străbate continentul de la New York la San Francisco, legînd cele două Oceane. După cîteva ore, pe-o cale ferată secundară care şerpuieşte prin defileul strimt numit Poarta-Munţilor, printre stînci roase, poleite de vechi gheţari, pe fundul Văii-Paradisului, intrăm în Wonderland — Ţara minunilor. Ultima staţie de drum-de-fier e Gardner — limita lumii civilizate. Cinci trăsuri mari, brecuri-poştalioane, cu cîte şase cai înaintaşi, ne aşteaptă în faţa unei uriaşe bolţi de granit c-o inscripţie săpată adînc : „Yellowstone National Park" — „pentru recreaţia şi plăcerea poporului". Nu există petec din scoarţa pămîntului pe care să fie grupate mai multe şi mai ciudate minuni ale naturii ca în regiunea vulcanică a bazenului Yellowstone, în creierii Munţilor Stîncoşi. înălţimi gigantice ca valurile monstruoase ale unei mări petrificate de miriade de secole. Păduri virgine îmbracă poalele munţilor şi gheţari veşnici albesc piscurile goale, strălucind în soare ca nişte ziduri de cristal. întîlneşti la fiecare pas cratere de vulcani ca nişte hornuri fumegînde, conuri de gheizeri din care ţîşnesc spre cer coloane de apă clocotită... prăpăstii fără fund, cu păreţii în straturi de calcar de felurite culori... stînci de sticlă naturală... coline de pucioasă şi platouri de cretă... păduri rigide de arbori petri-ficaţi... Un vast laborator vulcanic răspîndit pe-o suprafaţă de zece mii de kilometri pătraţi — cam cît două-trei judeţe de-ale noastre. 425 O săptămînă încheiată faci, călare sau cu trăsura, înconjurul acestei provincii, pe care guvernul american, din 1872, a declarat-o proprietate naţională, ca să i se păstreze caracterul intact. Trei escadroane de cavalerie păzesc această unică şi ciudată ţară, fără locuitori, proteguind oficial sălbăticia capricioasă a naturii. O întreagă ţară goală, fără sate şi oraşe, căci n-are populaţie : nici o aşezare, nici o exploatare nu este îngăduită. Mîna omului n-a schimbat aci nimic din orînduiala firească a jocului liber al naturii, rămasă singură stăpînă pe aceste locuri, aşa cum era şi în depărtata vîrsta a copilăriei pământului. Un respect religios pentru natură conservă neştirbit acest colţ de pămînt. Nici o piatră ou se clinteşte din locul ei, nici un fir de iarbă nu se smulge, nici un arbore nu se ridică din locul unde putrezeşte căzut de bătrîneţe. Şi pentru că plugul n-a tras încă nici o brazdă în acest pămînt pustiu, iar ecoul depărtării n-a întors niciodată în desişul acestor păduri virgine bubuitura focului de puşcă sau bocănitul securii, lighioanele sălbatice de pretutindeni s-au strîns aici ca într-o Arcadie ferice, unde pot trăi în tihnă, fără teamă de tiranica prigoană a omului. Aici şi-a găsit scăparea, în exil, bizonul, regele detronat al pustei americane. în singurătatea asta s-au retras, înţelepţi şi prudenţi, ursul negru şi lupul alb, cerbul maiestuos cu coada neagră, berbecul sălbatec cu coarnele late, castorul meşter de locuinţi lacustre, micul scong graţios şi alte felurite neamuri de vietăţi, care trăiesc slobode şi nesupărate în măreaţa sălbăticie a naturii. Aici se înmulţesc ele în cea mai straşnică libertate şi se sfîşie între dînsele în veşnica luptă a vieţii. IZVOARELE FIERBINŢI DE LA MAMUT La două mii de metri înălţime, în marginea unei păduri de pini seculari, pe malul torentului Gardner, e aşezată administraţia întregii regiuni : un otel, o cazarmă şi un grajd imens. Caravanele de turişti, organizate aici, fac înconjurul regiunii, ajungînd după şapte zile tot în acest punct. După-amiază se pune în mişcare şi caravana noastră — vreo treizeci de persoane. Ni se dă cîte o păreche de ochelari albaştri, ca să ne apărăm de efectul orbitor al luminii resfrînte de albeaţa terenului de cretă. în miezul zilei, subt ploaia razelor de foc, colina spre care înaintăm, de un alb supărător, apare ca o piramidă măreaţă, învelită în draperii de hermină. Vîrful ei scînteiază în zare ca un gheţar azuriu în transparenţa domului arzător al cerului. Din blocul acela de zăpadă, luminos şi confuz, se desprind linii şi forme regulate, cu cît ne apropiem mai mult. Şi-n mirajul depărtării îţi aminteşti o clipă de colina sacră, cu silueta aeriană a Acropolei văzută prin vălul diafan al zării. La o distanţă mai mică, apare vederii un fel de scară gigantică, urcînd parcă spre un castel himeric — asemenea rampei maiestuoase din faţa palatului 1 rocadero. în fiecare treaptă a scării, cioplită parcă pentru paşi de titani, e scobit simetric cîte-un bazen minunat. Un amfiteatru feeric de terase sculptate c-o rară măiestrie... o serie de splendide bazenuri, în etaje. Apa clocotită se scurge forfotind dintr-o cupă în alta, din vîrf pînă la bază, ca într-o imensă cascadă artificială. Fiecare terasă suprapusă are altă culoare şi alt nume : Terasa lui Jupiter, a Cleopatrei, Bucă-tăria-Diavolului, Baia lui Cupidon... Apa care izvorăşte fier- 427 binte din fundul bazenului ia culoarea mineralelor din care sunt formaţi păreţii de calcar în stratificări seculare. O cupă de apă clară, albastră ca peruzeaua, una verde ca smaraldul... alta portocalie... roză, indigo, aurie... E atîta bogăţie de nuanţe în transparenţa apei, încît parcă ai în faţă un efect de lumină al unor lămpi electrice, ascunse undeva în fundul bazenelor smălţuite — ca în jocurile de apă din Versailles. Marginea fiecărui bazen e o sculptură cizelată dintr-o spumă petrificată în festoane — lucrare lentă a forţelor minerale — o dantelă migăloasă cu străluciri de onix, ivoriu şi alabastru. Apa care de veacuri se scurge neîncetat în picături de diamant lichefiat, dintr-un bazen în altul, a sculptat ornamente şi ciucuri de stalactite de opal şi lungi şiraguri de perle minunate. Priveşti şi admiri cu un fel de respect mistic, fermecat ca în faţa unui lucru supranatural. Nu poţi să te împaci cu gîndul că asemenea gigantică, bizară bijuterie, a putut ieşi desăvîrşită numai din jocul capricios al naturii. Aceeaşi întrebare îţi chinuieşte într-una mintea : Ce arhitect genial a imaginat planul acestei feerice lucrări, care se înalţă cutezătoare spre cer, în proporţii uriaşe, într-o simfonie de culori şi o simetrie de linii pline de graţie şi fantezie ! Ce mînă destoinică a cioplit, cu atîta artă, ornamentaţia bogată, frontoanele de arabescuri, cizelînd în pietre preţioase această capodoperă de sculptură decorativă ! Ne întoarcem spre seară la adăpost. Lumina descompusă aruncă o umbră violetă pe draperiile albe care ne chinuise ochii. Pădurile de pini, ca nişte pete negre, se îneacă în negură pe povîrnişul munţilor, iar conturul crestelor goale se rumeneşte aprins în purpura asfinţitului. Noaptea e aşa de rece că trebuie să faci focul ia sobă ca în vreme de iarnă. înainte de culcare, Mister Pek, ciceronele nostru, ne expune o teorie geologică savantă asupra formaţiilor calcare, pe cînd noi stăm în jurul unei căldări cu grog fierbinte, care ne îmbată, încălzindu-ne într-o aromă de aburi parfumaţi. Depunerile care formează păreţii bazenelor cu izvoare fierbinţi, acele bogate sculpturi se datoresc unor mici organisme ce secretează în jurul lor o carapace calcaroasă. în apa termală se văd nişte alge în formă de fibre lungi, care plutesc ca un evantaliu de fire de mătasă. 428 Masa vieţuitoare moare şi se descompune, iar calcarul rămîne şi se petrifică luînd forme bizare în stratificări de silicate. Şi, în cursul veacurilor, spuma s-a transformat în marmură. De cînd s-a distrus Terasa Pink din Noua jZeelandă, în urma unui cutremur, n-au mai rămas decît două asemenea minuni pe faţa pămîntului : aci, la Yellowstone, şi în Asia Mică, la Hierapolis, celebra Pambuk-Kalessi — Castelul de bumbac. Ne culcăm înveliţi în pături de lînă groasă. Luna, care-mi bătea în geam, argintea creştetul unui munte pleşuv deasupra căruia parcă se oprise. Am adormit tîrziu, visînd toată noaptea palate de cleştar cu zmei şi zîne, ca în poveştile pe cari mi le spunea baba Ioana Chioara, în_ copilărie, cînd dormeam pe prispă, în vremea culesului, la via de la Valea-Adîncă. A LACUL-CASTORILOR O dimineaţă rece,^ umedă... Soarele nu izbuteşte să dis-trame pînzele de ceaţă ce acopăr goliciunea măreaţă a Hîn-dlor printre care trebuie să ne strecurăm. Cei şase cai trag din greu la deal pe drumul tăiat în piatră. Intrăm într-un defileu sălbatec. Două rînduri de stînci drepte, ca nişte ziduri de cetate, acoperite cu un fel de muşchi fin, mătăsos, cu tonuri aurii, care străluceşte în razele soarelui, par acoperite c-un strat de poleială. — Golden Gate! — Poarta-de-aur — mormăie printre dinţi vizetiul nostru, care şichează cu poftă, sugînd o bucată de tutun negru, fiert în miere. La capătul defileului se deschide largă panorama marelui platou. înainte de a începe coborîrea muntelui, cuprindem cu vederea oceanul verde, undulat, al pădurilor virgine, întins de la baza amfiteatrului gigantic al munţilor pînă la orizont, unde scînteiază în zare oglinda Lacului-Castorilor. Pe drumul neted, săpat în stînca, roţile au un huruit răsunător şi o pulbere de cristal se ridică de subt copitele cailor, care merg tot mai încet, alunecînd la fiecare pas. Trăsura se opreşte. Ne coborîm toţi. Mister Pek, rîzînd cu poftă de nedumerirea noastră, loveşte cu bastonul în pămînt. —- Trebuie să ştiţi, domnilor, că mergeţi pe un drum de sticlă. Arn^ ajuns la Osidiar Clifţ. Muntele acesta e .tot de sticlă naturală, formată din răcirea bruscă a lavei unui vulcan, astăzi stins. ^ Ne aplecăm fiecare şi pipăim, uimiţi : Sticlă opacă, neagră, cu muchii tăioase. Ca să se croiască drum pe aici, s-au făcut focuri ce înfierbîntau sticla, peste care se turna apă rece ; păreţii plesneau desprinzîndu-se în blocuri. Din roca asta vulcanică indienii îşi făceau unelte şi arme de vînătoare. O bucată bună de drum mergem pe jos. Oamenii, caii, şi trăsura se văd mişcîndu-se, reflectaţi în păretele de sticlă al stîncii ca într-o oglindă fermecată. După trei ceasuri de drum prin întunericul pădurilor de pini, din coaja cărora picură lacrimi de răşină, raspîndind o aromă ameţitoare, ieşim la lumină într-o regiune mlăştinoasă, de-o sălbatică măreţie. în razele soarelui arzător de amiază, printre săbii de papură şi evantalii de ferigă, sclipesc ochiuri mici de apă ca reţeaua platoşelor de oţel. Drumul urmează şerpuind cotiturile unui canal natural care leagă două lacuri. Lăsăm caii să răsufle la umbra unui buchet de plute argintii. Pe jos, cu băgare de seamă, înaintăm pe frontiera republicei liniştite a castorilor. întîlnim pe mal trunchiuri de arbori retezaţi de la rădăcină de feres-trăile ascuţite ale dinţilor de castor. Pe pămîntul umed, moale, călcăm încet, apropiindu-ne pe furiş, fără să fim simţiţi de harnicii muncitori lacustri, care lucrau la diguri. La o cotitură, Mister Pek ne opreşte, şoptindu-ne : — De aici se poate vedea bine... Iată cum nişte lighioane mărunte, numai prin munca lor singură, izbutesc să schimbe aspectul naturii. Desigur că odinioară, pe aici a fost pădure deasă. Şi toată reţeaua asta de canaluri şi iezături e opera coloniei de castori, care-s lăsaţi să vieţuiască în tihnă pe domeniile lor. Un dig lung de vreo şaptezeci de metri, care taie în curmeziş canalul, sileşte apa să se menţină la acelaşi nivel constant, făcînd-o să se scurgă numai pe lîngă unul din maluri. Mai departe, un al doilea dig mai mic călăuzeşte apa făcînd-o să inunde un teren jos. Un canal artificial e tăiat pînă aproape de un rînd de arbori tineri. Din locul unde stăm pitiţi, spionînd prin perdeaua de papură, zărim departe nişte puncte negre mişcîndu-se pe mal şi în apă de-a lungul digului. Cu toate că umblăm foarte încet, suntem descoperiţi. Auzim un fel de şuierături şi, ca la un semnal de alarmă, toţi paşnicii locuitori ai colo- 430 431 niei, vestiţi de primejdia care le ameninţa patria, se retrag înspăimîntaţi în fundul apartamentelor din subsolul locuinţelor lacustre. Păşim de pe mal pe digul solid, care rezistă la orice greutate. S-ar putea merge şi călare ca pe-o şoseluţă bătută şi netedă. Observăm cu atenţie minunea aceasta de construcţie hidraulică : trunchiuri de arbori înţepeniţi bine într-un val de pămînt bătut şi întărit cu pietre îngropate la linie. Americanul ne explică în ce chip lucrează castorii digurile lor, care se pot compaTa cu cele mai reuşite lucrări executate de cei mai savanţi ingineri hidraulici. în locul instrumentelor moderne de lucru — elevatoare, cricuri, sonete — castorii au dinţii, labele şi cozile lor late şi tari ca ciocanele. Un neamţ colosal, inginer din portul Hamburg, îşi potriveşte grav ochelarii şi, c-o mică ruletă de buzunar, începe să-şi facă în linişte măsurătorile digului. înseamnă dimen-siile într-un carnet şi se pierde în calcule tehnice cu radicale şi formule complicate de matematici superioare. O englezoaică uscată, sărind ca o capră de pe dig pe malul opus, se aşează pe un trunchi de copac tăiat şi începe a desena pe o carte, făcînd schiţa întregei regiuni de diguri şi canale. Un bătrîn inginer italian se apleacă, pipăie examinînd cu de-amănuntul păreţii digului, îşi face cruce şi exclamă cu admiraţie : — Credeţi-mă, opera acestor mici lighioane mă minunează mai mult decît Turnul de la Pisa şi decît San-Marco din Veneţia. Trecem de cealaltă parte, oprindu-ne în faţa locuinţelor lacustre. Pe mal, în marginea unei pădurici, e tăiată o cale în pantă dulce spre apă. O galerie în boltă duce la nişte colibe mici, ca nişte movilite lucrate în lemn şi pămînt bătut. Ne aplecăm să putem observa compartimentele regulate, ca nişte cabine împărţite în etaje — camerele familiilor grupate într-o colonie. Dar unde sunt locuitorii ? ne întrebăm nedumeriţi. Americanul face haz şi ne lămureşte că cetăţenii au fugit şi ne pîndesc de la distanţă. Locuinţele lacustre au două căi de retragere : un tunel lung, săpat pe sub mal, duce departe în pădure, iar o altă ieşire dă în fundul apei. 432 Tocmai spre cellalt mal vedem apa tulburată la suprafaţă : cîteva căpuşoare negre apar şi dispar repede, bălăcmdu-se în forfotul apei. Plecăm. în trăsură, pe drumul croit printr-o luncă de plopi albi, se încinge o discuţie savantă pornită din glumă, pe cînd făceam haz pe seama inginerilor. — La ce politehnică or fi învăţat castorii hidraulica ? Cunosc oare calculul integral şi rezistenţa materiilor ? Bătrînul italian, care se minuna într-una, adaogă clăti-nînd din cap : — Ce instinct admirabil are acest mic animal !... E c enigmă pentru orice om de ştiinţă. — De ce instinct şi nu inteligenţă ? îl întrerupse un profesor belgian, care şezuse tăcut tot timpul cu ochii pe-o carte. — Pentru că numai omul are inteligenţă, animalele n-au decît instincte. — Dar care-i bariera care desparte inteligenţa de instinct? De ce animalele n-ar avea ca şi omul : inteligenţă şi instincte ? — Pentru că numai omul observă şi meditează, adaogă altul. Belgianul zîmbi ironic. Apoi răspunse, vorbind din ce în ce mai aprins : — Cînd castorii ratează arborii de pe maluri aşa ca să cadă întotdeauna pe apă şi nu spre uscat, pentru a-i putea duce mai uşor la digurile în construcţie, nu-i asta oare o dovadă sigură că ei observă ? Nu-i un act de inteligenţă ? Cînd ei sapă canaluri anume pînă aproape de arborii pe care trebuie să-i taie şi să-i transporte, pînă unde începe inteligenţa... Nu, domnilor, instingenţă ? Nu înseamnă asta că ei cunosc raportul dintre mijloc şi scop ? Nu e o dovadă de raţionament ? Arătaţi-mi unde încetează instinctul şi unde începe inteligenţa... Nu, domnilor, instinctul şi inteligenţa nu funcţionează separat. E ridiculă vanitatea asta a omului, să se socotească de o altă esenţă, aparte, mai nobilă, mai aproape de divinitate, decît celelalte animale, mari şi mici, în tovărăşia cărora vieţuieşte, hrănindu-se din scoarţa aceleiaşi planete. 433 j ÎN BAZENUL GHEIZERILOR O zi rece, posomorită. Soarele rămîne ascuns tot timpul după cortina opacă a norilor de plumb. De trei ceasuri urcăm culmile stîncoase, pe un drum ce pare că duce drept în cer. Străbatem cea mai sălbatică şi mai stearpă regiune din creierii Munţilor Stîncoşi. Privelişti lunare. Un pustiu arid, cu relief fantastic. Masiv de stînca eruptivă. Piscuri conice, blocuri de granit şi bazalt, dizlocate, măcinate, ca ruinele zidurilor unei cetăţi gigantice, întemeiate de ciclopi şi distruse de groaznice explozii de dinamita. Grămezile sfărîmăturilor de pietre ruginite, colţuroase, par nişte oseminte bizare, monstruoase, răspîndite de loviturile unui ciocan uriaş. O linişte de cimitir apasă pe natura asta moartă, stăpî-nită parcă de misterul primelor zile ale creaţiei. Ochiul nu întîlneşte nicăieri nici un suflu de viaţă animală sau vegetală. Lipseşte lumea organică din tot cuprinsul împietrit al masei minerale, aruncate din măruntaiele pămîntului la suprafaţă, prin craterile vulcanilor stinşi azi. Te simţi copleşit de priveliştea asta dezolantă, ca în trista şi monotona singurătate a regiunilor polare. Ţi-i dor de un colţ de pădure cu umbră şi răcoare, de-un covor de pajişte, de-un fîlfîit de aripi, de aurul cald al holdelor de grîu, de-un ochi de apă să-ţi amintească transparenţa cerului... de toate podoabele pămîntului care dau culori, mişcare şi viaţă, fermecînd ochii şi sufletul călătorului. Ne aflăm în lumea rece şi mută a regnului mineral ; un peisaj din lună văzut prin sticlele unui telescop. 434 Pe creastă, înainte de a începe coborîrea, ne oprim ca să privim în zarea depărtată marele platou al gheizerilor. De la distanţă apar ochiului, prin pînzele de neguri, nişte pete negre de pădure, întretăiate de alte pete albe, lanţuri de coline de cretă ca nişte valuri petrificate în timpul unei furtuni. Deasupra întregei regiuni plutesc nouri de aburi şi coloane de fum se înalţă cu încolăciri de balauri, purtaţi de vînt prin văzduhul întunecat. Pînă la orizont se desfăşoară vederii marele platou, asemenea unei vaste regiuni metalurgice. Un amestec confuz de uzine, turnătorii, furnale înecate în valuri de fum ; o adunare de mii de locomotive gata de plecare, zbucnind sub presiunea aburilor supraîncălziţi. înaintăm pe jos, călcînd cu teamă pe un teren nesigur, spongios, un fel de clisă umedă şi caldă, amestec de cenuşă, cretă şi pucioasă topită. Piciorul se afundă şi simţi pămîntul tremurînd în zguduiri sacadate ; se aud izbituri repetate ; un huruit surd ca la gura unei mine, un forfot şi pocnituri de pompă cu motor, care lucrează nevăzută undeva, subt pămînt. Te crezi pe puntea unui vapor ce trepidează de mişcările pistoanelor în cilindrii unei maşini subt presiune. Cînd sfredeleşti c-un băţ pămîntul, ţîşneşte, după cîteva minute, o jerbă de aburi arzători, ca dintr-o supapă deschisă fără veste. în platoul acesta vulcanic răsuflă cîteva mii de cratere de felurite forme : hornuri, mameloane, cuptoare, izvoare fierbinţi, bazenuri cu apă cristalină sau colorată. Toate forfotesc fumegînd pe pămîntul acesta blestemat, care ascunde parcă un mister groaznic — un pămînt chinuit de osînda iadului. înfricoşat, cu paşi şovăielnici, c-un mistic respect treci de la o minune la alta pe solul moale, elastic ca buretele. Bazenul-Smaraldului, Bazenul-Safirului, cu ape clare, irizate. Se văd în fund festoanele formaţiilor de calcar şi vegetaţia ca o dantelă fină, cu tonuri de un verde şi albastru, dulce şi luminos. Bazenul-de-porţelan, Oala-cu-vopsea, Calamara-Satanei, Paleta-Pictorului... mici vulcani de noroi, ca nişte 43") marmite de pămînt care fierb în clocot un fel de var în LTir^rată^?0"11- îmr-° COTtln^ f-foteafăVia2bun nesc ia suprafaţa baloane care crapă răspîndind un fel dr-aluat roşu, alb, galben... ca gama de culori pe care o întinde un pictor pe paleta pregătită de lucru. Apa clocotită izvo nnd din adincime, trece prin diferite straturipeca e îe" ftSa^ SUP-faţă ^ă ^ -eral^ GIGANTUL STRĂNUTĂ Mă cobor în surpătura unei coline de sulf. O fierbinţeală mă loveşte şi-mi taie respiraţia ca într-o baie turcească. Cufund un dolar de argint în apa care-mi frige degetele ; după cîteva minute îl scot acoperit c-un strat de poleială — veritabilă apă de aur. Pe cînd admiram minunea asta, simţii subt picioare un lung huruit... Mă ridic înfiorat din fundul groapei. Mă văd singur — grupul din care făceam parte se depărtase... O iau la fugă înotînd cu greutate prin valurile dunelor de cretă. Un vuiet surd se auzea venind parcă din altă lume, ca zgomotul unei cascade îndepărtate, ca huruitul roţilor a mii de tunuri şi chesoane trase la trap pe o şosea pietruită. Mister Pek făcea semne cu amîndouă mînele strigînd disperat : — Veniţi cu toţii !... pe aici... nu pe-acolo, că vă opăreşte... Gigantul e gata să strănute ! Pămîntul tremură uşor subt picioarele noastre... şi deodată din creştetul mamelonului, izbucneşte o enormă coloană de apă clocotită, c-o groaznică detunătură, ca într-o explozie de dinamită. Jerbele de aburi ţîşnesc cu presiune, fluie-rînd ca o sirenă de vapor ; din norii albi care se zvîrcolesc, în văzduh, apa cade în picături de ploaie caldă, săgetată de razele soarelui, strălucind în culorile curcubeului. După prima erupţie zgomotele stridente slăbesc şi o for-foteală mînioasă, ca o pulsaţie puternică, se repetă în gura gheizerului, din care se revarsă masa lichidă în fierbere inundînd păreţii de calcar smălţuit. Gigantul s-a potolit. în aer pluteşte un miros înăbuşitor de sulf. Norii de vapori se rup în pale şi se resfiră în făşii 437 ii lungi, ca nişte penaje albe, aninate de vîrfurile pomilor rari ce fumegă în zare. înfricoşaţi privim tabloul acesta groaznic şi grandios. Ne minunăm ca în faţa unui fenomen supranatural, venit din necunoscut, dintr-o lume plină de mistere. încep explicări ştiinţifice, discuţii savante asupra teoriei gheizerilor. Mister Pek, ridicînd bastonul în sus, încheie schimbul părerilor dezlinate : — Iată domnilor ! dacă vă închipuiţi că acesta-i un tub de metal plin cu apă, încălzit la partea de jos, desigur că apa din partea de sus a tubului se încălzeşte mai încet decît în partea de jos, unde este sursa de căldură. Tensiunea vaporilor formaţi în partea de jos ridică în sus coloana lichidă mai puţin încălzită. Cînd triumfă asupra presiunii ce o suportă şi revarsă pe sus o parte din apă, coloana devine mai mică deci şi presiunea se micşorează. O ebuliţie generală şi violentă se declară în toată masa şi ca dintr-o căldare căreia i s-a deschis o supapă, un amestec de vapori şi apă ţîşneşte, pînă ce excesul de tensiune interioară a dispărut. Atunci calmul se restabileşte... şi asta urmează periodic. ÎN FAŢA URŞILOR NEGRI Părăsind bazenul gheizerilor, luăm un drum îngust prin mijlocul unei păduri rare, spre adăpostul în care trebuie să rămînem pe noapte. Caii, care tot timpul umblase la pas, moleşiţi de căldură, încep deodată să dea semne de nelinişte : sforăiesc, ciulesc urechile şi se opresc cu îndărătnicie. Mister Pek ridică iar poruncitor bastonul cu ţepuşă de fier : — Să ne oprim, domnilor. Caii au mirosul mai fin decît oamenii. Trebuie să fie animale sălbatice prin apropiere, în regiunea asta sunt foarte mulţi urşi. Se făcu deodată o linişte stăpînită. Nici o şoaptă nu se auzea şi toate privirile se aţintiră spre inima pădurii. Simţind încleştarea unei mîni uscate în umărul meu, auzii deodată o exclamaţie răguşită : — Oh 1 a bear!1 şi toţi îşi fixase privirile la vîrful umbreluţei, pe cînd bătrîna Miss o ridicase ca pe o armă în dreptul ochilor, ca să arate direcţia în care un punct negru se vedea mişcînd printre copaci. — Adevărat, e un urs ! afirmă zîmbind Mister Pek, pe cînd îşi potrivea binoclul în dreptul ochilor. în cîteva secunde grupul nostru se dizolvă ; fiecare îşi alese cîte un copac cu trunchiul gros, de după care să poată privi, pitit în siguranţă. în drum nu rămînem decît vreo patru inşi, care trebuie să ţinem şi să stăpînim caii ce se frămîntau enervaţi. Cei doi soldaţi americani care însoţeau continuu convoiul nostru se apropiară cu caii la mînă şi carabinele în bandulieră. 1 Oh ! un urs ! (engl.). 439 — N-aveţi nici o teamă. Numai să nu zădărîţi animalele. Ursul negru nu atacă omul, dar nici nu fuge de el... Un urs voluminos, într-o bogată blană neagră ca pana corbului, călcînd greoi şi rar, trecea printre copaci, liniştit, posac chiar, cu capul în jos, părînd că meditează ceva în legea lui. Nu s-a jenat să treacă drumul de-a curmeziş, fără să-şi schimbe mersul, la depărtare de vreo cincizeci de metri. Cînd a ajuns în dreptul nostru, ne-a măsurat în treacăt numai c-un ochi, apoi şi-a întors capul, cu dispreţ parcă, şi a trecut grav de cealaltă parte a pădurii, mergînd întins spre un izvor ce sticlea la piciorul unei stînci. Pe cînd toţi ochii îl pîndeau urmărindu-i paşii printre copacii rari, unul dintre soldaţi şopti : — încă unul ! Asta-i desigur ursoaica... Din aceeaşi direcţie venea agale şi ursoaica, mai mică şi rotundă, călcînd cu grijă în mişcări elastice. Cînd ajunse aproape de noi, un cal speriat se ridică, sforăind, în două picioare. Ursoaica se opri, îşi întoarse capul curioasă şi, sculîndu-se în două labe, smorcăi de cîteva ori pe nari ; apoi o luă înainte, intrînd în pădure, într-un galop mărunt şi comic. Cu binoclul se vedea bine prin rariştea pădurii locul unde se oprise urşii. După ce şi-au stîmpărat setea cu apă rece de munte, au intrat încet, cu prudenţă, în balta formată de izvorul care se prelingea pe subt stînca. S-au afundat în apă pînă la gît, şi cu capetele afară ne priveau nepăsători de la distanţă. Iar noi, încălziţi şi plini de praf fin de cretă, ne uitam cu invidie la urşii care se bălăceau cu deliciu în apa limpede a izvorului de munte. Am plecat la drum, lăsînd perechea fericită tot în baia pe care, probabil, o luau de obicei nesupăraţi la aceeaşi oră. — Ce păcat că n-am avut costum de baie — zice americanul -— că aveam grozavă poftă să mă răcoresc şi eu ! Pe bătrîna Miss, de obicei foarte serioasă, o apucase un rîs nervos, care comunică întregului grup o veselie nestă-pînită. După un schimb de glume şi vorbe de spirit asupra neaşteptatei întîlniri din pădure, profesorul belgian, cu multă gravitate, pronunţă sentenţios : — Omul trebuie să respecte animalele, dacă vrea să fie respectat de ele... PE LACUL YELLOWSTONE Pe nesimţite ne-am ridicat la două mii cinci sute metri înălţime. Lacul, unul dintre cele mai mari de pe glob, are forma unei mîni uriaşe cu degetele răşchirate. Aici e locul din Munţii Stîncoşi unde se despart apele, scurgîndu-se pe pante opuse spre cele două Oceane : unele către Atlantic şi altele către Pacific. Ne îmbarcăm într-o şalupă mare cu motor. Echipajul foarte redus : la provă, un băieţel, negru, pe jumătate gol, c-un păr creţ, ca o blană de miel, ne priveşte arătîndu-şi dinţii albi, lucitori ; la maşină, un bătrîn posomorit cu pipa între dinţi ; la cîrmă, o fată blondă, zdravănă, îmbrăcată într-un surtuc de piele cafenie, purtînd în bandulieră o lunetă de mare distanţă. Negrul ia în primire coşurile cu provizii. înainte de a ne aşeza bine pe băncile de la pupă, barca, fără nici o comandă, zvîcneşte deodată plecînd din loc cu o viteză nebună. Cădem buluc în fundul bărcii ; toţi fac haz, afară de femeia-pilot, care priveşte ţintă înainte, încruntată, cu mînele ţapene pe roata cîrmei. O privim cu atenţie. Ea nici nu ne bagă în seamă. Nu-i urîtă — trăsături regulate, dar severe — pielea arsă de soare şi de vînt ; are ceva impunător în privirea ei rece, în tonul de comandă, conştientă de rolul ce îndeplineşte. Bătrînul inginer italian, de lîngă mine, priveşte cu coada ochiului la galonul de aur de la cascheta ei, pe care o poartă îngropată într-o claie de păr roş-aprins. După un salut respectuos, o întrebă discret : — De cînd comandaţi vasul acesta ? — De doi ani. 441 — Dar din ce parte sunteţi ? — Din Wyoming. — A ! acolo femeile au dreptul să voteze. — Şi dreptul de a fi alese în Parlament, adaogă scurt şi apăsat femeia-pilot, fără a-şi întoarce privirea pironită înainte. Barca uşoară, c-un motor ca un ceasornic, zboară şi sfîşie cu botu-i ascuţit oglinda apei. în urma noastră valurile scînteiază ca nişte brazde albastre de oţel. Pale de abur fosforescent se încovoaie plutind în depărtare la poalele munţilor. Urmărim cu luneta în zare piscurile albite dc zăpadă. Gheţarul Marelui Teton, la înălţime de patru mii de metri, sclipeşte feeric în lumina soarelui. Un lanţ ciudat de creste stîncoase, Indian Sleeping — Indianul care doarme — are înfăţişarea unui om uriaş culcat pe coamele munţilor, dormind cu faţa în sus. Se disting bine : capul, nasul, bărbia, pieptul. Gigantica şi misterioasa figură, proiectată pe bolta cerului, face o stranie impresie călătorului care priveşte înfricoşat şi nedumerit la jocul bizar al naturii. în depărtare se vede malul jos, alb, acoperit parcă dc un strat de ninsoare. Sunt cîrduri de mii de pelicani. Lacomii guşaţi, lăsaţi în voie, distrug fără cruţare popoarele de peşti din apele acestea nestăpînite. — Jos ! toată lumea jos ! împiedicaţi privirea la provă, comandă sever femeia-pilot. Ne supunem. Nimeni nu crîcneşte. Barca micşorează viteza. Plutim, alunecînd de-a lungul unui mal păduros. O vegetaţie bogată, sălbatecă ; felurite ierburi de apă împletite ca nişte reţele verzi de frunziş umed, prin care joacă razele soarelui arzător. Ocolim bancuri plutitoare de nufăr şi plante agăţătoare, încîlcite printre trunchiuri şi rădăcini de arbori bătrîni, putreziţi pe locul unde au căzut de bătrîneţă. în mijlocul acestor ruini vegetale, se simte viaţa bogata şi misterioasă a miriadelor de vietăţi de baltă, furnicînd în limpezimea apei, răscolită de învîrtirea elicelor în mers. Barca aluneca din ce în ce mai încet. Deodată, negrul, în picioare la provă, face un semn cu mîna — ochii lui ageri descoperise ceva în desişul malurilor. Femeia-pilot dă o comandă scurtă : — Stop ! Maşina se opreşte brusc, barca mai alunecă incă fîşîind molcom. Negrul, cu ochii seînteietori, cu mînile pîlnie la gură, repetă clar : — Bu-ţa-lo ! bu-fa-h !... 1 Se face linişte peste tot. — Să trecem subt vînt, şopti Mister Pek, să nu ne simtă, că bestiile au mirosul grozav de fin. O mişcare de cîrniă şi cîteva învîrtituri de elice aduse barca într-o poziţie potrivită. Urmărim cu ochii aţintiţi în luminişul canalului nişte pete sure ce vin încet spre apă. O turmă de bizoni la adăpat. Cîţiva ies la lumină ; se văd bine cu ochiul liber. Ce fioroasă înfăţoşare are animalul acesta privit din faţă! O blană lăţoasă îi îmbracă partea de dinainte a trupului căzîndu-i pînă deasupra copitelor. Cu capul în pămînt, are parcă o căutătură piezişă. Coarnele scurte îi ies prin părul negru, stufos, care-i acopere fruntea. Subt bolul scurt şi fin o ţăcalie de păr ca o barbă ascuţită de satir. Odinioară erau aşa de mulţi, că trecerea turmelor oprea în loc trenurile, şi vapoarele pe Mississippi trebuiau să ancoreze. Lăcomia vînătorilor albi a distrus această rasă de animale, care da în trecut hrană şi îmbrăcăminte indienilor. Bizonul, ca şi indianul, stăpînul său, a avut aceeaşi soartă ; cu toată ocrotirea ce o dă azi guvernul american, rasa bizonilor dispare înainte de a se fi domesticit, şi indienii de rasă roşie se sting fără să ajungă la civilizaţie. Negrul atinse sirena bărcii. La zgomotul strident, care izbucni sfîşiind liniştea lacului, bizonii, nebuni de spaimă, cu coamele zburlite, o luară la goană, pierzîndu-se prin desişul pădurii. Barca s-a pus în mişcare. Ne îndreptăm spre larg, către un punct negru care se zărea pe luciul lacului, ca un creştet de stînca ieşind din sînul apei. O mică insulă de granit. Acostăm şi debarcăm proviziile. E vremea prîn-zului. Se întinde masa pe un bloc de piatră roasă, în formă de ciupercă uriaşă. Alăturea e un izvor de apă clocotită, limpede ca lacrima ; un bazen natural, scobit parcă anume într-o stînca roşie. 1 Taur ! Bizon !... (span.). 442 44.S k Negrul, în pielea goală, intră în lac şi aruncă la adînc o plasă — un fel de prostovol — ţinînd un capăt de frîn-ghie între dinţi. După trei aruncături răstoarnă pe mal o găleată de pînză plină cu peşti lucitori — un fel de păstrăvi argintii cu pete roşii. Pentru gătitul mîncării nu se face foc ; fierbem peştii pe loc, ca într-o oală, în bazenul natural cu apă clocotită. Tot fără foc ne pregătim ceaiul şi cafeaua. Pe timpul cînd noi stam la masă, femeia-pilot se îngrijea de barcă. Felurite ierburi de apă se învîrtise în jurul axului elicei. Negrul intrase ca să le taie. Femeia-pilot îi dă ordin de pe mal şi, deodată, o vedem că-şi scoate surtucul de piele, trece repede după o salcie bătrînă şi începe a se dezbrăca. După cîteva minute apare într-un tricou foarte scurt şi străveziu. C-un salt îndrăzneţ se aruncă în apă ; se dă la fund şi apare departe la suprafaţă. înotînd graţios pe spate, se întoarce pînă la barcă ; c-o mînă se ţine de cîrmă, cu alta curăţă elicea de ierburile adunate în drum. Noi, din jurul mesei, priveam de departe, surprinşi, fără să scoatem o vorbă, fără să avem curajul de a ne apropia de mal. După cîteva minute, sirena iese din apă şi, călcînd hotărîtă pe pămînt, se îndreaptă spre salcia unde-şi lăsase hainele. Cu spatele spre noi îşi scoase repede tricoul ud, lipit de pielea albă, care luci în lumină, cîteva clipe numai rămase în costumul Evei, pînă ce se îmbrăcă repede. încheiată corect, femeia-pilot se aşeză la masă. Mister Pek o întrebă zîmbind : — A fost bună baia ? Foarte serioasă, ea răspunse scurt : — Apa e foarte caldă. Mai tîrziu, pe drum, se schimbară păreri în şoaptă asupra acestei întîmplări. O americană uscată, Miss Prey, căuta să-1 facă să înţeleagă pe italianul bătrîn de lîngă mine că femeia-pilot nu avea de ce să se jeneze. — A ! Dacă ar avea un corp urît, înţeleg să-1 ascundă. Dar trebuie să recunoaşteţi că are forme frumoase ; c-un asemenea corp, admirabil proporţionat, poate să umble goală .•şi pe stradă. PIEILE - ROŞII Ajung seara printre cei din urmă la casa de adăpost. O construcţie bizară în mijlocul unei păduri seculare. Un palat construit tot numai din lemn necojit. în capul scării găsesc un grup strîns în jurul unor buccele desfăcute : blănuri, ţesături multicolore, papuci indieni — mocasini din piele de cerb... o întreagă industrie casnică indiană. în apropiere, în ultimele văi ale Munţilor Stîncoşi, e una din acele regiuni rezervate de guvernul american pentru triburile rămase din rasa vechilor stăpînitori ai continentului american. Unii, mai întreprinzători, străbat munţii şi ajung la primele staţii de cale ferată, unde-şi desfac industria lor primitivă şi originală. Doi indieni din tribul Picioarelor negre, plecaţi de cinci zile pe drum, mai au încă vreo patru zile de străbătut regiunea Yellowstone pînă la prima staţie de cale ferată, îi privim c-o avidă curiozitate, ca pe nişte animale de-o specie rară. Figuri serioase, trăsături regulate, severe, o expresie de energie şi răceală în ochii lor negri, metalici. Obrajii osoşi, cu pomeţii ieşiţi, au culoarea cărămizie. Nasul acvilin, părul lins, negru ca păcura. Figuri imobile ; nu au surîsul umil al negrului, şi nici acel veşnic falş surîs al chinezului. Măşti de aramă. în privirile fixe şi grave au ceva dur, rigid, de statui antice. Candida noastră tovarăşă de drum, Miss Prey, le vorbeşte limba, înţelegîndu-se foarte bine cu ei. Ne minunăm, întrebînd-o de unde a învăţat limba Piei-lor-Roşii. 445 — Am stat trei ani între ei, răspunse cu mândrie. Am •organizat acolo o şcoală de infirmiere vizitatoare. Aveam şaptezeci de eleve. Nici nu vă închipuiţi ce oameni simpatici şi gentili sunt aceşti sălbatici. Cît am stat acolo, n-am văzut bătăi, certuri, furturi, înşelăciuni. Deşi n-au legi scrise, interesele comunităţii se regulează prin obiceiuri mai puternice ia ei decît legile. Şi Miss Prey, la început cam intimidată de stăruinţele noastre, se încălzea din ce în ce povestind viaţa în rezervaţiile ■indiene. La urmă se declară aprigă apărătoare a rasei roşii. — Ospitalieri şi solidari, aceşti sălbatici nu au, ca noi, egoismul feroce al proprietăţii individuale. Al meu şi al tău, bogăţie şi sărăcie, stăpîn şi slugă, toate aceste reci frumuseţi ale civilizaţiei, ei nu le înţeleg ca noi. în schimb ce calităţi morale şi ce forţă de caracter au aceşti oameni ! Linişte, demnitate şi stăpînire de sine, pe care numai stoicii antici au putut să le aibă. Timp de două ore, după masa de sară, Miss Prey ne vorbi de obiceiurile, eresurile, jocurile, de Sărbătoarea Soarelui, cînd indienii îşi îmbracă vechile costume împodobite cu pene... de felul cum femeile îşi poartă copiii legaţi pe o scîndură şi îi pun în cuier la uşa bisericii, pe timpul cît ele îşi fac rugăciunea în biserică. — Ce puţin sunt cunoscuţi oamenii aceştia — spunea ea — de lumea civilizată, căci albii nici n-au voie să se aşeze în regiunile rezervate. Numai cînd trăieşti între ei poţi înţelege opera celui mai mare artist pe care l-a produs America. Fenimore Cooper, cu scrierile lui, a întocmit Iliada rasei roşii şi, cu drept cuvînt, se zice că a compus şi epitaful acestei rase care se stinge. Căci e sigur, rasa aceasta admirabilă se pierde, învinsă, resemnată, moare înăbuşită de cruda şi lacoma noastră civilizaţie. — Fatal trebuie să dispară această rasă, interveni Mister Pek, care ascultase tot timpul surîzînd ironic. După ce îşi aprinse din nou luleaua stinsă de mult începu : —• Mă rog, să punem chestia la punct. E de prisos să ne pierdem în regrete eterne. Rasa roşie n-a fost distrusă prin războaie ; triburile s-au luptat totdeauna între ele ; 446 (guvernul american n-a fost niciodată crud cu indienii ; acte de violenţe, masacre n-au decimat această populaţie. în inte-j resul păcii, guvernul le-a rezervat anumite regiuni, în care albii n-au voie să se aşeze ; cu multă bunăvoinţă sunt ajutaţi ; li se fac şcoli, spitale, mori, caută să-i convertească >« la agricultură, li se trimit în fiecare an vite, haine, pături, f j Dar roşii sunt rebeli la orice transformare, pe cînd negrii î ; se civilizează cu repeziciune. | Omul roşu are o puternică personalitate ; un caracter ' aparte, cu totul diferit de omul alb, galben şi negru. Cheia enigmei rasei roşii trebuie căutată în modul de trai j pe care-1 duce rasa asta, la fel, de zece, poate douăzeci de mii de ani. Ea n-a trecut ca celelalte rase de la vînat la păstorit, agricultură şi industrie. Şi omul alb, şi omul roş au trăit odată la fel, vînînd animalele sălbatice cu silexul. Pe cînd unul s-a tot modificat ajungînd pînă la radiofonie, celălalt a rămas pe loc tot ca în vîrsta pietrei. De ce unul s-a modificat şi celălalt nu ? Poate că în Europa şi Asia vînatul a dispărut mai repede. Necesitatea a împins pe omul alb să caute alte mijloace de trai. Fapt e că vînatul de azi încă e mai bogat în America decît oriunde. Lovitura de moarte a rasei roşii s-a dat numai prin contactul cu civilizaţia ; ea moare sufocată. A fost de ajuns numai schimbarea bruscă a condiţiilor de viaţă, căci gheaţa se topeşte de o | ploaie caldă, şi o plantă de munte se vestejeşte repede într-o seră încălzită. Toţi ascultam cu atenţie, numai profesorul belgian clătina din cap cu îndoială după fiecare păhărel de piperment. — Şi totuşi — întrerupse el — această rasă a avut o civilizaţie splendidă : Mexicul, Perul, aztecii, imperiul lui Montezuma... — A ! Dumneavoastră cei din Europa aţi rămas tot la I povestea lui Montezuma, şi Mister Pek începu să rîdă I cu poftă. O undă de roşaţă se ridică în obrajii belgianului. Dar se stăpîni, întrebînd scurt : — Cum ? negaţi existenţa civilizaţiei antice, a cărei urme se găsesc încă în Noul Continent ? — Nu o neg, dar o reduc la justa valoare, răspunse repede americanul, potolindu-şi rîsul într-un zîmbet ironic. 447 Să ne lămurim. Pînă acum n-am vorbit decît de triburile din America de Nord. E drept că în America Centrală, în Mexic şi Peru se găsesc urmele unei populaţii mai înaintate. Dar civilizaţia imperiului lui Montezuma aşa cum ne-a fost cîntată nu-i decît o poveste fantastică plină de minciuni şi contradicţii. Istoria Egiptului, a Atenei, a Romei a fost scrisă stu-diindu-se la faţa locului. Istoria Mexicului s-a scris de la distanţă. Abia acum s-a ajuns ca să se poată separa istoria de povestire. Tot ce se spunea de Montezuma nu era decît roman istoric, după texte vechi spaniole. Cortez, călugării şi toţi conquistadores aveau tot interesul să exagereze opera lor de cucerire în ochii guvernului spaniol. S-a creat o legendă exploatată de o sumă de savanţi de birou care nici n-au văzut măcar Mexicul. Ultima anchetă ştiinţifică riguroasă, făcută de Anderson Wilson, a dovedit că celebrele cetăţi ale lui Montezuma nu erau decît nişte mari sate indiene ; clădiri de cărămidă nearsă şi construcţii lacustre pe piloţi. Nu au rămas ruini de piatră ca în Egipt şi Grecia, deşi pînă azi de la cucerirea spaniolă nu sunt decît vreo cîteva sute de ani. Vă puteţi închipui o civilizaţie fără arme de metal şi fără monedă ? Aztecii, Montezuma, pe care călugării spanioli îl credeau maur, nu erau decît urmaşii unui puternic trib indian care emigrînd de la nord se stabilise pe platoul mexican. Belgianul nu se lăsă convins. — Dar ruinele găsite în Yucatan, urmele construcţiilor ciclopiene în stilul piramidelor egiptene, nu dovedesc o veche şi grandioasă civilizaţie ? — Desigur ; însă această civilizaţie nu are nimic comun cu Pieile-Roşii ; este cu mult mai veche. Toate discuţiile şi teoriile n-au arătat încă în lumină vechea populaţie a Ame-ricei. Au fost pe-aici fenicienii ? Au fost chinezii ? Cine ştie ? Poate într-o zi se vor descoperi în fundul Oceanului Atlantic urmele acelei legendare civilizaţii de care a vorbit Platon. Dacă a existat odată Atlantida, acel continent prăbuşit prin cine ştie ce cataclism, era firesc ca focarul său de civilizaţie să radieze spre ţărmurile celorlalte continente. Cum s-ar explica asemănarea ce există între urmele de civilizaţie găsite în Mexic, Peru, la fel cu cele din Libia, Etruscia, Egipt ? A Ştiinţa nu şi-a spus încă ultimul cuvînt. La Washington este un mare aşezămînt : „Institutul Smithsonian\ întemeiat cu banii unui bogat savant englez, pentru cercetări ştiinţifice în legătură cu trecutul, populaţia şi vechea civilizaţie americană. Dar trebuie să mărturisim că, după atîta cheltuială şi muncă depusă, lumină nu s-a făcut încă. Nepătruns a rămas misterul trecutului şi nedezlegată-i pînă azi enigma istorica a Noului Continent. 448 ADDENDA JURNAL DE BORD .'SCHIŢE MARINE ŞI MILITARE 1901 IAPA CĂPITANULUI Pe tăbliţa de lemn, deasupra uşei, scria cu litere albe : .„Grajdul escadronului 3". înăuntru era mai curat decît în casă ; toţi caii erau înşiraţi la rînd, şî în dreptul fiecăruia se afla bătută în perete o tăbliţă cu numele şi virsta : Eol — 1878, Druţu — 1882, Comana ■— 1881... şi aşa mai departe. Pînă în fund, cît vedeai cu ochii, erau tot cai frumoşi, bine îngrijiţi, de strălucea părul pe ei. Curăţenia desăvîrşită, şeile şi frîile rînduite la locurile lor, scările, zăbalele şi toate cătărămile frecate, de sclipeau ca luceafărul... doar unul era în tot regimentul escadronul 3, şi unul era în tot „Maknezonul" căpitanul Chiru !... Căpitanul era dus la Şosea călare pe Lola, vestita lui iapă, de care se fălea vecinie. Oprea, soldatul care îngrija de iapă, şedea de vorbă şa fiindcă sînt tineri în domeniul literaturei), doi nuvelişti cari semnează cu pseudonime : unul Jean Bart şi altul Almeida" (Epoca, anul V (1900), nr. 1297 (1 ianuarie), p. 1). O lună mai tîrziu, la 7 februarie 1899, în foiletonul literar al aceluiaşi ziar, Antemireanu revenea cu un amplu articol, intitulat Jean Bart, în care îi analizează principalele scrieri apărute pină atunci în Pagini literare. întru totul motivat, recenzentul relevă fragmentele din Jurnal de bord, în care, faţă de primele scrieri (Din concentrare, La poarta spitalului) „se poate observa un progres de formă, o superioritate în cizelarea t'raze- 492 r lor, o mai înaltă pricepere de coordonare a efectelor expresiilor, în simetria şi ritmul cuvintelor". Şi bineînţeles se evidenţia noutatea tematică, făcîndu-se pentru prima dată apropierea de Pierre Loti : „Jean Bart e tînăr scriitor ; perspectiva însă pe care aceste prime scrieri o deschid talentului său este atît de frumoasă încît credem că avem tot dreptul să spunem că Jean Bart va fi un Pierre Loti al ţăreî noastre" (Al. Antemireanu, Jean Bart, în Epoca, anul VI (1900),. nr. 1318 (7 februarie, p. 1). Jean Bart n-a devenit un Pierre Loti. aşa cum îşi puneau mulţi speranţa în tînărul scriitor : i-a lipsit o dăruire totală, literaturii, acea ardere perpetuă la flacăra scrisului. Prima ediţie a Jurnalului de bord şi a Schiţelor marine şi militare a fost bine primită de critica literară. Cea dintîi recenzie asupra volumului apare în Noua revistă română (anul II (1901), voi. III, nr. 34 (15 mai), pp. 478—480), la rubrica „Mişcarea literară şi ştiinţifică". Nu este semnată, însă aparţine criticului literar H. Sanielevici care o include în Studii critice, volum tipărit în 1903 (reeditat apoi în 1927). Volumul din 1903 purta dedicaţia „Prietenului meu Eugeniu Botez". După cîteva reflecţii asupra literaturii de atunci, declarîndu-se împotriva literaturii „de-reclamă cu scopuri senzuale" şi „subiectivismului cu care sîntem obişnuiţi de 20 de ani", recenzentul relevă latura obiectivă a primei cărţi, semnată de un nume nou în literatura română,. „Jean Bart", scriitorul care „descrie lucrurile cu o rară obiectivitate" şi „pe care se sileşte să le înţeleagă ca un om copt la minte, care ia viaţa în serios şi care în acelaşi timp e însufleţit de spiritul ştiinţific al timpurilor noastre". Criticul arată că pentru tînărul scriitor lumea nu e un decor al eului, ci priveşte viaţa ca pe un şir de lupte, arătînd iubire sinceră pentru cei umili. Intuind sensibilitatea scriitorului, „impresionabilitatea fină"„ Sanielevici constată că aceasta nu „degenerează într-un simplu receptacol de senzaţii", ca în literatura „decadenţilor, care parodiază cu senzaţiile lor rafinate", ci, la Jean Bart, „nervii" sînt stăpîniţi de o minte echilibrată şi de un suflet pătruns de un ideal etic. în concluzie, scriitorul „este un realist'' şi va trebui ca după aceste „exerciţii" pregătitoare, prin observarea mediului în care trăieşte, să abordeze romanul social. 493: Volumul este recenzat şi de către Emilgar [Emil GârleanuJ, in Arhiva din Iaşi (anul XII (1901), nr. 7—8 (iulie — august), pp. 363—366). Autorul recenziei găsea „o adevărată mulţumire a ceti aceste descrieri sincere, simple şi redate fără de nici o meşte-şugire silită". Sesizînd latura descriptivă a stilului scriitorului, Emil Gârleanu arată şi o altă caracteristică a Jurnalului pro-priu-zis, aceea de a surprinde crîmpeie de viaţă, puternic redate, £are fac adesea impresia unor adevărate schiţe, fapt care va duce m partea a doua a volumului la schiţele marine şi militare în care „fiecare subiect descrie cîte o durere", din care se degajă „mila ce-o arată [scriitorul] fiinţelor urgisite de soartă". Ca o concluzie se desprinde afirmaţia : „Pentru toţi acei ce poartă interes literaturei noastre, volumul său nu poate fi decît o fericită apariţie". Un puternic răsunet are apariţia volumului şi peste munţi, in Transilvania. In Tribuna literară, Ilarie Chendi salută astfel apariţia Jurnalului de bord : „în culori vii vedem înaintea noastră marea întinsă. Vaporul român (o, noi nu ştim ce frumos poate fi un vapor român !), în coastele căruia se citesc literele MIRCEA şi pe care fîlfîie superbul nostru tricolor, strătaie valurile ameninţătoare." Evidenţiind ineditul tematic, Chendi nu uită să evoce figura bănăţeanului Victor Vlad Delamarina si el ofiţer pe bricul „Mircea" pînă a fi răpus de o boală necruţătoare : „Impresii de mare şi schiţe marine ! Aşa de puţine avem în literatura noastră. S-a încercat şi regretatul V. V!ad Delamarina, fost ofiţer pe aceiaşi vapor «Mircea», pe care Jean Bart cu atîta succes îşi dezvoltă activitatea sa literară, dar moartea l-a smuls prea de timpuriu din mijlocul colegilor săi şi nu şi-a putut lăsa decit cele cîteva schiţe cuprinse în coloanele Dreptăţii. De altfel în genere literatura noastră e foarte săracă în asemenea impresii de călătorie, cari la alte popoare constituie un capitol întreg" (Ilarie Chendi : Jean Bart — Jurnal de bord, în Tribuna literară (Suplement la Tribuna din Sibiu), anul V (1901), nr. 115 (21 iunie/4 iulie), p. 2). Jurnalul de bord apărut în 1901, împreună cu Schiţele marine şi militare — dintre care unele n-au mai fost reluate de autor în ediţiile următoare — a fost premiat de Academia Română în 1903 (şedinţa din 25 martie). „Comisia premiilor anuale" pe anul 1903 se constituie în şedinţa Academiei din 8 noiemvrie 1902, preşedinte al Academiei fiind Grigore Ştefănescu, iar secretar Şt. C. Hepites. în aceeaşi comisie sînt fixaţi şi ..raportorii", -494 raportul asupra volumului lui Jean Bart urmînd a fi făcut de Ion Bianu. Aşa cum stă consemnat în Analele Academiei (Seria a Il-a, Tomul XX"V\ 1902—1903, Partea administrativă şi dezbaterile, Bucureşti, pp. 444—451), raportul asupra Jurnalului de bord este susţinut la 25 martie 1903, în aceeaşi şedinţă cu raportul asupra ediţiei Poezii de St. O. Iosif : ,,D-1 Bianu ceteşte raportul său asupra lucrării lui Jean Bart : Jurnal de bord, cu concluziunea de premiere care se aprobă cu majoritate de 5 voturi din şase votanţi. Apoi dă citire raportului său asupra cărţii : Poezii a d-lui St. O. Iosif, cu aceeaşi concluziune care se primeşte cu majoritate de 5 voturi din 6 votanţi." Raportul prezentat la Academie de Ion Bianu constituie prima analiză aprofundată întreprinsă asupra scrierilor lui Jean I3art. Amploarea lui (7 pagini în formatul Analelor) se datoreşte —■ aşa cum motivează însuşi autorul — atît noutăţii tematice, cît şi calităţilor reale ale scriitorului : „Jurnalul de bord, partea principală a volumului, deschide în literatura noastră un drum încă nebătut : impresiunile din viaţa mării prinse în forme literare de marinari culţi şi cu talent. Marina noastră fiind la începutul ei, este natural să nu fi existat la noi acest fel de literatură, care a dus în Franţa la cele mai înalte onoruri pe un ofiţer înzestrat cu un mare talent literar [Pierre Loti n.n.] : acela a şi fost modelul marinarului nostru scrietor." Prin citate bogate, raportorul arată ce reţine îndeosebi atenţia în Jurnalul de bord, scriere unică în literatura noastră din ;;cea perioadă : „Frumuseţile şi grozăviile mării, viaţa grea a marinarilor sunt de mai multe ori descrise cu un simţămînt şi un talent vrednic de toată atenţiunea". „Această scriere mică In volum, care este în literatura noastră întîia în felul ei şi sperăm numai începutul unei bogate literaturi pe care ne o va da chiar autorul acesta şi alţii din corpul cult al ofiţerilor din marina noastră, această scriere este plină de asemenea frumuseţi, cari te mişcă şi te încînta prin sinceritatea simţirii şi prin simplitatea spunerii."' Odată cu o tematică nouă, Jean Bart aducea în literatura românească de la 1901 — ..plină de lanuri şi păşuni" — şi o terminologie marinărească necunoscută care, aşa cum semnala mai lirziu în Istoria literaturii române George Călinescu, acordă limbii o anume savoare. Dar, în 1901, termenii marinăreşti care îşi făceau 495 loc pentru prima ciată în literatură erau luaţi — dacă nu în întregime, cel puţin în majoritate — drept „elemente rele" care nu aveau ce căuta într-o scriere literară. De pe o astfel de poziţie exclusivistă vorbeşte Ion Bianu în raportul său, cînd din punct de vedere stilistic ajunge să conteste pînă şi titlul scrierii — „Jurnal de bord" : „Şi cultura îi este necesară, mai ales spre a-şi curaţi limba de elementele rele cu cari este pătată în această întîie scriere. Cînd zicem aceasta, facem natural partea cuvenită terminologiei tehnice de marină, care inevitabil trebuia să fie luată din limbile în cari întîii noştri marinari şi-au făcut studiile. Dar credem că siflie trebuie să fie înlocuită cu fluier; briză, ziduri de centură, demontat, ramă şi ramare, ramat, crenelate sunt franţu-zisme neadmisibile într-o scriere literară ; asemenea conturul coastelor, şeful de echipaj, cădea vîntul, în loc de scădea, înceta vîntul, cerul clar, viteză în loc de iuţeală ; itinerariul voiajului, jurnal şi bord şi însuşi titlul volumului, Jurnal de bord, sunt barbarisme respingătoare". Lăsînd la o parte recomandarea pentru însuşirea unei culturi solide, întru totul binevenite la orice autor la întîia carte, observăm că cea mai mare parte din termenii recomandaţi să fie scoşi din literatură s-au încetăţenit cu încetul cu încetul în multe din scrierile literare, pe drept cuvînt ei neavînd cum să fie înlăturaţi. Se spune şi astăzi, ca şi la 1901 : siflie (şi nu fluier), ramă, şef de echipaj, voiaj, iar Jurnal de bord sună mult mai frumos ca la prima apariţie. Referindu-se la scrierile din partea a doua a volumului, Ion Bianu arată că ele îşi au rădăcinile într-o lume cunoscută îndeaproape de autor şi a cărei atmosferă îi este familiară : „Din Schiţele marine şi militare cari formează partea doua a volumului, şapte îşi au subiectele luate din viaţa marinarilor, şase dintr-a oastei de uscat. Poveştile din oastea de uscat sunt triste, cîteodată sfîşietoare. în ele se oglindeşte cruzimea neumană, sălbatecă, cu care sunt tractaţi cîteodată în armată soldaţii, din cari unii se prăpădesc sau se întorc acasă schilodiţi şi nenorociţi pentru cîte zile mai au de trăit"... „Sunt sfîşietoare, îngrozitoare aceste povestiri, scrise atît de simplu şi povestite atît de pătrunzător." Nu s-au păstrat manuscrisele scrierilor incluse în primul volum publicat de Jean Bart. Vitregia primului război mondial i-a distrus casa din Constanţa şi majoritatea manuscriselor. r Am identificat însă unele bruioane, ..subiecte", şi file izolate care ar putea data din vremea cînd scriitorul şi-a elaborat Jurnalul de bord şi primele Schiţe marine. Dintre acestea cităm : „In carantină Clozomene (Smirna) Cînd ' călătoreşti pe uscat, treci pe nesimţite de ia un loc la altul. Pe apă însă, după o noapte neagră sau somn, deodată te vezi în faţa unui oraş ca un decor de teatru." Sau notaţii asupra vieţii de bord : „[Anii] fericitei şi generoasei tinereţe. Comandanţii greoi, severi şi blajini, dar toţi oameni ai datoriei... cu sfinţenie. Ofiţerii vechi, cu ticuri şi apucături. Sîngele rece — anglo-saxon — de la care nu reuşeam decît să imităm fumatul cu pipa... Glume, discuţii între ofiţerii autohtoni, între broscării din Brest şi mascalţonii din Livorno. Autohtonii... Dascălii noştri de energie şi disciplină — ofiţeri vechi. Tovarăşii tinereţei fericite şi generoase cu care am împărţit aceşti galeţi de mare ; fiind uscaţi, ne rodeam gingiile, îi muiam în apa sărată". „Ce haz făceam cînd gabierul, marinarul de veghe, ne anunţa lumina unui far în locul unei stele la orizont — se înşela. Copii naivi, inocenţi. îndrăzneţi, eroi obscuri, necunoscuţi, la capătul vergei se luau la luptă cu pînza, cu lama cuţitului de gabier ţinut între dinţi. Uzi pînă la piele. Nemîncaţi. înfioraţi, sus la luptă cu pînzele rebele care se zbat în urletul vîntului deasupra abisului... eroi obscuri în clipe trecătoare, în luptă cu forţele naturei". Pe filele acestor manuscrise autorul face notaţii din literatura marină a altor scriitori, ca Vogiie. 1 între paranteze ascuţite am marcat acele cuvinte sau fraze la care autorul a renunţat chiar în varianta respectivă. 496 497 r Tot din această perioadă datează şi un alt „subiect" marin, intitulat Pe urmele lui Loti, ceea ce demonstrează elocvent influenţa exercitată de scriitorul francez. Tema era una exotică. Cităm : „O fată, turcoaică modernă, se aruncă de pe vapor în mare. Dezamăgită , un amor modern c-un ofiţer român, care o uită. Ea îl vede cu alta pe vapor şi se aruncă în mare. Se găsesc scrisori..." Tirajul primei ediţii din Jurnal de bord s-a epuizat destul de repede, dacă ţinem seama de modul în care se difuza o carte în jurul anului 1900, cînd volume aparţinînd unor scriitori de prestigiu erau găsite în librării chiar la 10 ani după apariţie. Nu aceeaşi soartă a împărtăşit primul volum al lui Jean Bart. La începutul anului 1905, un prieten apropiat îi adresa tînărului autor următoarele rînduri : „Te sfătuiesc, dragă Evghenie, să-ţi scoţi a 11-a ediţie din Jurnalul de bord. Nici în Galaţi, nici în Bucureşti nu se mai găseşte nici un număr [exemplar]. Vorbeşte cu editorul tău şi dacă el nu consimte, aranjează astfel ca să intri ţn combinaţie cu altă editură. Eu am căutat un volum ... şi mi-a fost imposibil să găsesc. Aceasta mi-a făcut plăcere mult mai mare decît dacă aş fi găsit" (scrisoare datată „Bucureşti, 16 februarie 1905", păstrată la Muzeul Literaturii Române, sub nr. 15172). Tot în 1905, un alt prieten, lt. Rasoviceanu, îl ruga să-i trimită un exemplar cu autograf, reamintindu-i amical („Ştii, la Cernavodă, am vîndut 25 volume din Jurnal de bord) că tocmai el a rămas fără cartea care s-a difuzat, în primul rînd, în porturile dunărene (cf. unei scrisori inedite, datate „Craiova, 17 oct. 1910"). Dar scriitorul va amîna reeditarea pînă în 1916, cînd îşi face apariţia şi prima ediţie din Datorii uitate. Ediţia a Il-a a Jurnalului de bord, „Steinberg", 1916, rămîne aproape neobservată. O prezentare elogioasă, redusă ca întindere, dar bogată în idei, face Ibrăileanu (sub semnătura Nicanor & Co) în Viaţa românească, anul XI (1916), nr. 4—5 (aprilie-mai), pp. 199—200 : „Jurnalul de bord a mai fost tipărit acum cincisprezece ani. Apariţia lui atunci, un adevărat eveniment literar, a consacrat din primul moment pe Jean Bart ca un scriitor de prim rang şi cu totul original, căci schiţele sale marine, scrise 498 într-un stil de o admirabilă limpiditate, aduceau nu numai o lume nouă de senzaţii, dar şi expresia unui suflet de elită, adînc vibrator la frumuseţile naturii şi la problemele vieţii omeneşti. Noua ediţie, bogat ilustrată de pictorii Verona şi Voinescu, este adăogită cu un nou Jurnal de bord, în care graţie maturităţii talentului, calităţile de odinioară sînt şi mai vădite". O scurtă notă găsim şi în Revista porturilor şi navigaţiunei comerciale (mai, 1916), la rubrica „Recenzii". Cea de a doua ediţie a Jurnalului de bord era prezentă în librării la începutul lunii aprilie, întrucît Adevărul din 9 aprilie 1916, sub titlul Trebizonda — o descriere a d-lui Jean Bart —, reproducea fragmente din Jurnal, anunţînd totodată „ediţia a doua a volumului Dintr-un jurnal de bord" (sic !). La începutul lunii iulie, Mişcarea din Iaşi, sub semnătura Arald (unul din pseudonimele lui C. Săteanu), publica o scurtă recenzie care menţiona : „Intre cărţile recent apărute se disting cu deosebire cele două volume de proză ale d-lui Jean Bart, intitulate Jurnal de bord şi Datorii uitate, ambele în editura Steinberg & Fiu din Bucureşti" (Arald : Jean Bart în Mişcarea, anul VIII (1916), nr. 145 (5 iulie), p. 1). în recenzie se remarca faptul că ambele volume sînt imprimate „cu o deosebită îngrijire", primul fiind ilustrat cu picturi marine, autorul recenziei neomiţînd să facă şi acum o apropiere între Jurnal de bord şi scrierile lui Pierre Loti. Tirajul celei de a treia ediţii a Jurnalului de bord începe să se tipărească încă din august 1921. La acesta se referă M. Sevas-tos într-o scrisoare către Ibrăileanu, datată 17 august 1921, cînd îi relata : „Volumul lui Jean Bart îl va da Iliescu poimîine la tipar" „ nr. 4 (29) (7 noiembrie), pp. 2—3, sub titlul Dintr-un jurnal de bord. Trebizonda, însă datat „6 august". Reprodus, sub titlul Schiţe marine. Dintr-un jurnal de bord şi datat tot „6 august", în Revista maritimă, anul I (1900), nr. T (septembrie), pp. 545—548. Cap. VII (Trebizonda, 8 august), în Pagini literare, voi. II (1899) , nr. 5 (30) (14 noiembrie), pp. 4—5, sub titlul Dintr-un jurnal de bord, însă datat „Trebizonda, 7 august". Reprodus, sub titlul Schite marine. Dintr-un jurnal de bord şi datat tot „Trebizonda, 7 august", în Revista maritimă, anul I (1900) , nr. 9 (noiembrie), pp. 735—738. Fragmente din capitolele VI şi VII (Trebizonda, respectiv 7 şi 8 august sînt reproduse, sub titlul Trebizonda — O descriere a domnului Jean Bart, în Adevărul, anul XXIX (1916), nr. 10446 (9 aprilie), pp. 1—2, cu o „vedere" a oraşului Trebizonda şi cu următoarea notă a redacţiei : „Printr-o curioasă coincidenţă, exact în ziua în care se anunţă ocuparea Trebizondei de către ruşi [ca urmare a ostilităţilor Turciei, aliata Germaniei], apare la noi ediţia a doua a volumului Dintr-un jurnal de bord, în care găsim o interesantă descriere a Trebizondei. Noua ediţie a Jurnalului de bord apare odată cu un alt volum al d-lui Jean Bart, Datorii uitate. Vom vorbi în curînd despre ambele cărţi. Deocamdată detaşăm un fragment din descrierea Trebizondei". Cap. VIII (Platana, 8 august), în Pagini literare, voi. II (1899)r nr. 9 (34) (12 dec), p. 3, sub titlul Dintr-un jurnal de bord. Platana, 8 august. Este reprodus aproape în întregime în Dimineaţa, an XIII (1916), nr. 4349 (10 aprilie), p. 3, cu un portret al autorului, în costum de ofiţer de marină, dar greşit sub titlul Impresii din Trebizonda, corect ar fi fost Impresii din Platana. Fragmentul se retipăreşte cu prilejul apariţiei celei de a doua ediţii din Jurnal de bord. Cap. IX (Vona, 11 august), în Noua revistă română, voi. 3 (1901), nr. 31 (aprilie), pp. 306—308, sub titlul Dintr-un jurnal de bord (Note). Vona, 11 august şi cu menţiunea la sfîrşit: „Fragment din volumul ce va apare în curînd". Cap. X (Samsum, 16 august), în Noua revistă română, voi. 3 (1901), nr. 32 (15 aprilie), pp. 357—359, sub titlul Dintr-un jurnal de bord (Note), Samsum, 16 august. Cap. XI (Sinope, 26 august), în Noua revistă română, voi. 3 (1901), nr. 33 (1 mai), p. 405—408, sub titlul Dintr-un jurnal de bord (Note). Sinope, 26 august. Cap. XII (Pe mare, 29 august), cel mai scurt capitol al Jurnalului de bord, încheierea, nu apare în nici un periodic. E tipărit pentru prima dată în ediţia I a Jurnalului de bord, 1901, pp. CUI—CV. Cele 12 capitole din Jurnalul de bord se tipăresc, în aceeaşi ordine, în toate cele trei ediţii antume : Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare, Bucureşti, Editura Institutului de Arte grafice „Eminescu", 1901, cu ilustraţii de pictorul Verona, pp. I—CV. Jurnal de bord, ediţia a H-a adăugită, carte premiată de Academia Română, Bucureşti, 1916, Editura librăriei şi tipografiei „H. Steinberg", cu ilustraţii de Verona şi Voinescu, pp. I—LXXVI. Jurnal de bord, ediţia a IH-a, carte premiată de Academia Română, Iaşi, 1921, Editura „Viaţa românească", cu ilustraţii de Verona şi Voinescu, pp. 1—86. Jurnalul de bord al lui Jean Bart, jurnalul propriu-zis, este rezultatul primei călătorii întreprinse în larg, în august 1896, de tînărul ofiţer de marină. în vîrstă de 22 de ani. Cele 12 capitole ale „Jurnalului" sînt datate de la 1 august (plecarea din Sulina) pînă la 29 ale aceleaşi luni (reîntoarcerea la Constanţa). Impresiile călătoriei au fost notate spontan, la bordul vasului, „între orele de cart" sau în „nopţile cu lună", cînd somnul venea greu pe puntea legănată de valuri, scriitorul va reveni însă adesea asupra însemnărilor pînă a încredinţa tiparului primele pagini. Aceasta reiese în primul rînd din faptul că se hotărăşte să le tipărească de-abia în 1899, cît şi din intervalul de timp ce se 502 503 aşterne de la tipărirea primului capitol (17 iunie 1899) şi apariţia capitolului XI d mai 1901), deci aproape 2 ani. Referitor la capitolele tipărite în Pagini literare, N. Ionescu-Johnson îi scria amical : „Jurnalu de bord — bine. Urmează înainte, Bucureştenii te admiră toţi : cel mai bine care scrie în Pagini literare" (scrisoare inedită, datată ,,22 iulie '99"). După încetarea apariţiei revistei Pagini literare, scriitorul începe colaborarea la Noua revistă română, al cărei director era C. Rădulescu-Motru. Scriitorul îşi numerotează capitolele numai la includerea lor în volum. Ordinea capitolelor din prima ediţie nu este identică cu aceea a apariţiei în periodice, unde anumite momente ale călătoriei apar înaintea altora ce ar fi trebuit să urmeze din înlănţuirea faptelor şi localităţilor descrise şi din datarea capitolelor. Astfel în 1899 apar capitolele : I, II, VI, VII, VIII (cele tipărite pentru prima dată în Pagini literare) ; în 1900 apar capitolele : III (cel din România maritimă) şi IV, V (capitole apărute în Noua revistă română; în 1901 capitolele IX, X, XI (cele din Noua revistă română), iar ultimul capitol fiind tipărit pentru prima dată direct în volum. La unele capitole diferă titlul la includerea în volum. Astfel capitolul III „Pe mare, 4 august" era iniţial, în periodic. „De la Cavarna spre Trebizonda, 4 august". Iar capitolul IV, în Noua revistă română apare fără datarea-titlu de capitol din volum „Pe mare, 5 august". La includerea în volum apar şi schimbări de datare : Capitolul VI {Trebizonda, 7 august), in Pagini literare şi Revista maritimă e datat „6 august", ceea ce era evident o greşeală, întrucît şi capitolul precedent purta aceeaşi dată. Şi la capitolul VII eroarea de datare este evidentă în periodice : Trebizonda, 7 august în loc de „Trebizonda, S august. O greşeală asemănătoare apare şi la capitolul X, care în toate volumele antume e datat „Samsun, 6 august", în timp ce capitolul precedent era datat „Vona, 11 august". La capitolul X am luat de bună datarea din periodic. în general textul tipărit în volum, în 1901, prezintă deosebiri faţă de prima formă din periodice, deosebiri de natură stilistică. Jean Bart îşi revăzuse textul chiar la retipărirea unor capitole în Revista maritimă. Astfel înlocuieşte numele de vapoare „Marco" şi „Elissa" cu cele reale : „Mircea" (nava-.şcoală) şi „Elisabeta" (crucişătorul). Textul va fi revăzut de autor chiar şi la retipărirea în ediţia a Il-a din 1916. Astfel chiar în prima pagină a jurnalului întîlnim modificări : fragmentul de frază „pupitrul vechi din sala de clasă" este înlocuit cu „pupitrul vechi şi ros de coatele atîtor generaţii." Vasul ..Mircea' face călătoria spre ţărmul Asiei Mici sub comanda locot.-comandorului N. Bărbieri şi a căpitanului secund Cezar Boerescu după ce, cu puţin înainte, făcuse cîteva ieşiri în ?vlarea Neagră pentru antrenarea recruţilor. Era o călătorie de exerciţii, prilej de a vizita porturile Benderechi, Trebizonda, Sinope şi Samsun. La 28 august 1896 nava-şcoală se reîntoarce în apele noastre spre a lua parte la manevre, alături de celelalte vase militare, în acelaşi timp întreprindea o călătorie în porturile asiatice ale Mării Negre şi crucişătorul românesc „Elisabeta", despre care Jean Bart va aminti în jurnalul său. în ultimii trei ani bricul ..Mircea" întreprinsese călătorii mai lungi : în 1893, sub comandorul C. Mănescu şi secundul-căpitan C. Perieţeanu, în Bosfor ; în 1894, sub locot.-coniandor Sebastian Eustaţiu şi secund Petru Po-nici, vizitase principalele porturi din Marea Aciriatică pînă la Triest şi Veneţia ; în 1895, la 1 aprilie, sub căpitan Ion Coandâ şi căpi-tanul-secund Pavel Popovăţ, porneşte în cursă lungă, alături de crucişătorul „Elisabeta", pentru a participa la serbările cu prilejul deschiderii canalului de la Kiel care leagă Marea Baltică cu Marea Nordului, la înapoiere vizitînd toate porturile de pe Coasta Oceanului Atlantic. însă memorabilă va rămîne călătoria în Marea Neagră în 1883, cînd bricul „Mircea", surprins de cea mai puternică furtună, a fost la un pas de scufundare. Adăpostită cu greu în Bosfor, nava a stîrnit admiraţia prin curajul arătat de marinari, fapt care a determinat pe sultanul Abdul Hamid II să dea ordine ca nava să fie reparată gratuit. în Jurnalul de bord Jean Bart se opreşte asupra celor mai îndrăgiţi oameni de pe vas, despre care întîlnim relatări în revistele marinăreşti cu diferite prilejuri. Astfel în Anuarul Marinei pe anul 1925, C. Tonegaru, el însuşi marinar, evocă figura lui Mastela, şeful de echipaj, „nostromul" de pe bricul „Mircea". Marinarul întîlnit de mai multe ori în scrierile lui Jean Bart, se numea Andrei Constantinescu şi se născuse la 21 septembrie 1883 în Turnu-Măgurele. A fost mai întîi pe canoniera „Griviţa", de unde a fost mutat ca şef de echipaj pe bricul „Mircea". în 504 505 1916, după 25 de ani ae navigaţie, într-un accident rămîne infirm de o mînă. Moare mai tîrziu la Tecuci. Pagini din Jurnalul de bord au fost incluse în antologiile închinate mării şi apelor : în Marea. Antologie de proză şi versuri din scriitorii români, de C. Tonegaru, Bucureşti, 1912, se reproduce, la pp. 5—11, Trebizonda, 7 august, iar în Cartea apelor. Bucureşti, 1930, la pp. 26—28, Apostol D. Culea, sub titlul Pe mare, face o prelucrare după un fragment din Jurnal de bord (primele cinci capitole repovestite pe scurt de către antologator). MOARTEA PILOTULUI Apare, cu menţiunea „Nuvelă", în Adevărul de joi, anul I (1898), nr. 9 (10 decembrie), pp. 2—3, datată la fine „Galaţi, 1898". Este prima scriere semnată „Jean Bart", pseudonim ce-1 va consacra în literatura română, devenind numele literar al lui Eugeniu Botez. Numele „Jean Bart" apare însă în numărul precedent al revistei (nr. 8, 3 decembrie 1898) unde, la poşta redacţiei, p. 7, citim : „Jean Bart — Mulţumim. Mai trimiteţi şi comu-nicaţi-ne, dacă se poate, adresa". Reprodusă, cu mici modificări, fără data de la sfîrşit şi fără indicaţia de „nuvelă", în Popim literare, anul II (1899), nr. 8 (33), 5 decembrie, p. 4. Este inclusă în ediţiile : Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare, Bucureşti, Editura Institutului de Arte grafice „Eminescu", 1901, pp. 1—7 ; Jurnal de bord. Ediţia a Il-a adăogită. Carte premiată de Academia română, [Bucureşti], Editura Librăriei şi Tipografiei „H. Steinberg", 1916, pp. 3—8 ; Jurnal de bord. Ediţia a IlI-a. Carte premiată de Academia română. Iaşi, Editura „Viaţa românească" [1921], pp. 89—94. în această ultimă ediţie apare datată „1897, Sulina", spre deosebire de prima apariţie în periodic. De menţionat că atît în Pagini literare cît şi în primele două ediţii ale Jurnalului de bord lipseşte orice datare a scrierii. Moartea pilotului — nu numai prima scriere semnată Jean Bart, dar şi întîia valoroasă — vede lumina tiparului, in compania unor nume de scriitori cît de cît consacraţi la acea epocă : D. Anghel (Populare spaniole), Artur Stavri (Două copile), D. Te-leor şi Rari (Florica Xenopol) care semnează epigrame. în acelaşi număr publică şi Sanielevici şi V. A. Urechia. Scrierea, desfăşurîndu-şi acţiunea în Sulina, surprinde la început şi atmosfera specifică de port. A fost reprodusă în unele Antologii închinate mării : C. Tonegaru o tipăreşte în cele două culegeri ale sale (Marea. Antologie-de proză şi versuri din scriitori români, Bucureşti, 1912, pp. 12-17 ; şi în Poezia mării. Antologie de C. Tonegaru, „Minerva", f. a., pp. 19—23). în ianuarie 1926, scrierea este tradusă în limba esperanto, în revista Literatura Mondo de la Budapesta. Sub titlul La mort du pilote, este tradusă şi în limba franceză de Sarina Cassvan, în volumul Contes roumaines d'ecrivains contemporains, Editions de la Revue mondiale, 1931, pp. 48—53. Culegerea de literatură română contemporană, avînd o prefaţă de Anna de Noailles, se deschide cu Arghezi şi se încheie cu Ion Vinea. La Bucureşti prima difuzare a volumului a fost făcută în prezenţa autorilor care au dat autografe. RĂTĂCIT Apare în Noua revistă română, voi. I (1900), nr. I (1 ianuarie), la Suplimentul al II-lea, pp. 10—12, cu titlul La bătrîneţe, iar rubrica respectivă din revistă purtînd indicaţia Schiţe marine. în cuprinsul revistei pe întregul an scrierea e consemnată : „Schiţe marine (nuvelă)". Reprodusă, sub acelaşi titlu, La bătrîneţe, în Tribuna literară, Suplement la Tribuna din Sibiu, anul XVII (1900), numerele 49 (5/18 martie) şi 54 (12/25 martie), respectiv paginile 11—12 şi 14—15. Se tipăreşte în volum, cu titlul schimbat, Rătăcit, în : Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare. Bucureşti, Institutul de Arte grafice „Eminescu", 1901, pp. 33—41 : Jurnal de bord. Ediţia a Il-a adăogită. Carte premiată de Academia Română, [Bucureşti], Editura Librăriei şi Tipografiei „H. Steinberg", 1916, pp. 9—15 : Jurnal de bord. Ediţia a IH-a. Carte premiată de Academia Română, Iaşi, Editura „Viaţa Românească" [1921], pp. 95—102. In această ediţie, la fine, scrierea poartă indicaţia „1897. Cotarleţ". Cele relatate în Rătăcit se petrec la gura braţului Sf. Gheorghe. Scrierea, ca atîtea alte schiţe marine din prima ediţie a 506 507 Jurnalului de bord, ne înfăţişează o dramă, dar de data aceasta nu din viaţa marinarilor, ci traiul unui pescar (este unica scriere dedicată exclusiv vieţii pescarilor). Bătrînul Simion silit să iasă în larg singur, fără feciorul pierdut de curînd, surprins de furtună, în lupta pe viaţă şi pe moarte cu valurile, ne face să ne gîndim, fără să vrem, la Bătrînul şi marea a lui Hemingway (bineînţeles din punct de vedere strict tematic). Avînd prins în structura-i sobră un aspect atît de tipic al Deltei — viaţa pescarilor — a fost inclusă de către Al. Lascarov Moldovanu şi Apostol D. Culea în Antologia Dobrogei. Prozatori şi poeţi, cu prilejul cincatenarului, Bucureşti, „Casa Şcoalelor", 1928, pp.' 72—79. ŞOIMUL Apare în Adevărul de joi, anul I (1898), nr. 10 (17 decembrie), pp. 2—3, cu menţiunea „Nuvelă", semnată : Jean Bart. Reprodusă : în Pagini literare, II (1899), nr. 10 (35), 19 decembrie, p. 3, cu aceeaşi semnătură, dar fără menţiunea improprie ■de „nuvelă" ; şi în Solidaritatea (Arad), anul I (1922), nr. 31 (26 decembrie), pp. 1—2. Se tipăreşte în volum : Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare, Bucureşti, Institutul de Arte grafice „Eminescu", 1901, pp. 49—53 ; Jurnal de bord. Ediţia Il-a adăogită. Carte premiată de Academia Română, [Bucureşti], Editura Librăriei şi Tipografiei „H. Steinberg", 1916, pp. 17—20 ; Jurnal de bord. Ediţia a IlI-a. Carte premiată de Academia Română, Iaşi, Editura „Viaţa românească" [1921], pp. 103—106. în cîteşitrele ediţiile scrierea are menţionată la sfîrşit data : „Pe mare, 1898". Prin Şoimul, ca şi prin Singură, Jean Bart se apropie tematic de Emil Gârleanu (Din lumea celor care nu cuvîntă) sau de unele scrieri ale lui I. Al. Brătescu-Voineşti. La Jean Bart se observă însă o anume „intenţie simbolică" : drama şoimului captiv, cumpărat de la un turc de pe ţărmul Ana-toliei şi ţinut în cuşcă pe bordul vasului, se desfăşoară paralel cu aceea a ostaşului marinar, care, potrivit celor împărtăşite în dialogul final, este şi el în captivitate : („Oare nu erau şi dînşii părtaşii aceleaşi soarte ?"). Prin felul în care tratează „înstrăi- narea", scrierea are şi o notă vag poporanistă („Şi ce departe era ţara lui, ce dor îl prinsese de ţară, de vatra satului..."). Schiţa s-a bucurat de o bună apreciere. în 1921 este inclusă de N. Dunăreanu şi Liviu Marian în Prozatorii noştri — Crestomaţie — în volumul I (Secolul XIX), pp. 154—157. Singura scriere aleasă din proza lui Jean Bart figurează în volum alături de proze din : Creangă, Eminescu, Slavici, N. Filimon, Odobescu, Hasdeu, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, C. Negruzzi, Vlahuţă, I. Al. Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabescu, N. Gane. Este retipărită şi în Antologie morală... de Grigore Tudose, Buzău,. [1935], pp. 178—181. în capitolul „Iubirea de ţară". SINGURA Apare în Adevărul de joi, anul I (1898), nr. 12 (31 decembrie), pp. 3—4, precedată de indicaţia : „Poem în proză", iar în final cu menţiunea : „Cotarleţ, 1898". Este cea de-a treia scriere semnată : Jean Bart. în acelaşi număr, la poşta redacţiei (răspuns la „corespondenţă"), p. 8, găsim consemnat : „Jean Bart. — Mulţumesc. De ce nu ne trimiţi mai multe deodată", ceea ce denotă că autorul, deşi „debutant", era solicitat de redacţia revistei. Reprodusă, fără indicaţia de „Poem în proză" şi fără menţiunea de la sfîrşit, în Pagini literare, voi. II (1899), nr. 11 (35), 26 decembrie, p. 7, semnată cu iniţialele : J. B. Se tipăreşte în volum, în : Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare, Bucureşti, Institutul de Arte grafice „Eminescu", 1901. pp. 69—71 ; Jurnal de bord. Ediţia Il-a adăogită. Carte premiată de Academia Română. [Bucureşti], Editura Librăriei şi Tipografiei „H. Steinberg", 1916, pp. 21—22 ; Jurnal de bord. Ediţia IlI-a. Carte premiată de Academia Română, Iaşi, Editura „Viaţa românească" [1921], pp. 107—108. Spre deosebire de prima ediţie care în final nu are nici o menţiune, în ultimele două ediţii scrierea poartă la sfîrşit indicaţia: „In Deltă, 1898". Singură, scriere ce degajă un anume lirism, drept pentru care a şi fost subintitulată la prima apariţie „Poem în proză", face parte din acele proze ale lui Jean Bart care — pentru forţa lor educativă — au fost reproduse cel mai mult în antologii sau în manualele şcolare. 508 509 Dincolo de latura moral-educativă, sau tocmai în cadrul ei, ridicată insă la forţa unui principiu general-uman, Dem. Teo-■dorescu, la cronica literară a Adevărului, o caracteriza astfel : „Povestea berzei cu aripele rupte, care, singură, rămînea în satul nevoiaş de pescari, aşteptînd zilele fericite cînd s-or întoarce iarăşi ale ei, pentru a-şi uita infirmitatea ce o lega de pămînt, e figurarea tragică a înlănţuirei noastre proprii". Şi pornind de la ^această schiţă caracteriza în genere scrisul lui Jean Bart: „Un îmbătat al peisagiului, un căutător de îndepărtări, un poet ce aleargă « Note ăe călătorie" în această formă — în mod sigur anterioară anului 1911 — 'volumul era mult mai redus ca întindere. Acest sumar iniţial demonstrează că Jean Bart nu se gîndea încă la reeditarea primului volum, numai aşa se explică menţionarea aici a „Notelor ■de călătorie" care, cu siguranţă, ar fi cuprins cele trei fragmente tipărite în revista Viaţa românească, în 1909, sub titlul Din cel de al doilea „Jurnal de bord", şi care vor fi incluse în a doua ediţie a Jurnalului de bord (1916). Ideea tipăririi unui nou volum nu-1 părăseşte pe scriitor, dar ;nu grăbeşte editarea, astfel că înainte de apariţia volumului proiectat cîteva din scrierile lui Jean Bart, tipărite pentru prima dată în Viaţa românească, vor forma materia volumaşului In cuşca leului, editat în colecţia „Scriitorii români", publicaţie săptămî-:nală de sub îndrumarea lui Al. Vlahuţă. In acest sens îndrumătorul noii colecţii îi scria lui Jean Bart încă din vara anului 1915 citi. ■CNu mai vedeam ultimele rînduri.> Se întunecase de tot. Am rămas amîndoi tăcuţi într-un fel de amorţeală vagă Cşi nespus >, cumplit de dureroasă." Acestui pasaj îi corespunde în textul definitiv : „De la o vreme nici o vorbă nu mai puteam auzi, căci începu pe punte să sufle un vînt răutăcios. Se întunecase de tot. Am rămas amîndoi tăcuţi, într-un fel de amorţire vagă, cumplit de dureroasă" (ediţia de faţă, voi. I, p. 200, rîndurile 23—26). Ceea ce, într-o primă variantă, urma să i se dezvăluie eroului principal printr-o scrisoare trimisă de Geta Uimeanu „confidentului'' celor doi îndrăgostiţi, în forma definitivă a textului este comunicat prin viu grai de către Miluţă — într-o formă foarte mult concentrată. O aluzie la o asemenea scrisoare se face însă chiar aici : „Ce rău îmi pare că nu e la mine scrisoarea aceea ca să vezi cîtă durere concentrată e în rîndurile acelea" (ediţia de faţă, voi. I, p. 199, rîndurile 32—33). Pentru economia impusă de genul nuvelistic autorul a eliminat scrisoarea. Ea şi-ar fi găsit locul într-un roman intitulat După douăzeci de ani, probabil împreună cu altele, la care se iac aluzii în diversele variante — cele mai multe păstrate la vreo scriere de a lui Jean Bart. Dovada că autorul acorda o importanţă deosebită acestei scrisori, care pregătea finalul şi „lămurea" destinele eroiior, reiese şi din faptul că însăşi scrisoarea se păstrează în manuscris în două variante, ambele adresate către „Bunul şi vechiul meu prietin". Reproducem varianta cea mai completă (ultima) atît pentru datele ce le oferă cît şi pentru valoarea literară : „BUNUL ŞI VECHIUL MEU PRIETIN, De două săptâmîni — de cînd ai venit sâ mă vezi şi eu ţi-am închis uşa — mă zbucium într-o situaţie sufletească de nedescris. O datorie de conştiinţă, mustrarea de cuget pentru urîtul gest <^care> ce l-am făcut, teama de a fi rău judecată, -, poate şi o (trebuinţă) nevoie de mărturisire pentru a găsi ^căutarea unei> uşurarea unui chin sufletesc toate (aceste gînduri) mi-au chinuit mintea pînă azi cînd m-am <îndemnat> hotărît a-ţi scrie aceste rînduri. Voi fi oare pe deplin înţeleasă ? (îmi vei scuza purtarea şi gestul (meu) la care desigur nu te aşteptai.) îmi dau seama că sinceritatea mărturisirei mele <îţi va fi> poate să-ţi fie penibilă, totuşi vei scuza, mă simt datoare, trebuie, să mă justific, căci e singurul mijloc prin care pot să-mi recapăt şi trebuie să-mj caut liniştea şi să-mi regăsesc echilibrul sufletesc. [Marginal:] Iartă-mă şi plînge-mă ! Necontenit acelaşi gînd mă chinuieşte : ce vei i'i crezînd despre mine, cum vei fi judecat gestul meu care poate fi luat ca un semn de urîtă ingratitudine. De ce nu te-am primit ? De ce te-am ocolit tocmai pe d-ta care, cum ai sosit, ai alergat să-ţi vezi vechii prietini ? Nu-i aşa că sunt vreo 22 de ani de cînd ne cunoaştem ? Cum ai sosit în oraşul nostru, ai alergat cu bucurie să-ţi vezi prietenii de altădată, vechile simpatii pe cari nu le-ai uitat încă. Cu aceeaşi inimă deschisă, cu aceleaşi bune intenţii frumoase şi vai !... ca şi altădată <[nu ştii> nici n-ai bănuit, n-ai înţeles răul pe care l-ai produs fără voinţa d-tale. Ai redeschis o rană dureroasă care începuse a se cicatriza. Ai redeşteptat tot trecutul pe care voiam să-1 uit, o lume întreagă de gînduri şi sentimente pe cari mă deprinsesem de mult a le îngropa în taină. Am fost aşa de tulburată încît am avut o adevărată criză de nervi. Mi-ar fi fost peste putinţă să te primesc. Foarte tîrziu m-am putut reculege. Astăzi cînd mă simt calmă pot reflecta în linişte. Trebuie să-ţi spun adevărul crud : ani de zile ţi-am purtat o pică ascunsă, dar în aşa fel încît nu puteam să mă gîndesc la d-ta fără ca să nu mă simt iritată. Mă chinuia parcă un necaz, o duşmănie ce mă întărită atîta împotriva unui om ce mă urăşte, ce mi-a voit numai răul în toată viaţa (mea). Mi se părea uneori că eşti singura cauză a nefericirilor vieţei mele, că d-ta singur eşti de vină că n-am putut trăi aşa cum am visat. Iartă-mi cruzimea acestei mâr- 534 535 turisiri. Dar tocmai nobleţă sentimentelor d-tale îmi dă curajul de a spune în toată sinceritatea tot ceea ce am pe inimă. Ce ironie dureroasă !... să fii nevoit <ă înţepa> să amărăşti şi să înveninezi tocmai inima bună şi curată de prieten adevărat, aşa cum se întîlneşte rar în ziua de azi. Şi totuşi dacă ai cunoaşte bine adevărul, viaţa mea, totul, m-ai judeca şi m-ai ierta şi m-ai plînge, mi-ai da dreptate. Nu spun că eşti cauza, eu sunt în primul loc vinovată, dar ai contribuit, ai fost amestecat în întîmplările vieţei mele. ai jucat un rol sincer, dar prost. Te-ai înşalat. Ai făcut un rău crezînd că faci bine. Cu mînele d-tale ai rupt <ţesâtura pînzei> vălul fericirii mele. Nu trebuie să-ţi pară curios că-ţi fac aceste confidenţe. Ştii că femeile între ele nu pot să lege adevăratele prietenii. Apoi d-ta ai fost aşa de amestecat în întîmplările vieţei mele, încît ai o parte de răspundere de care nu te poţi descarcă. De ce l-am luat pe omul acesta nu mă întreba. <[Noi fetele ne mărităm...> De ce am trăit şi trăiesc ? asta poţi să mă întrebi. Mîndria, demnitatea mea, mi-a spus că dacă el m-a uitat, eu să nu alerg după el. Voi avea tăria şi înălţimea resemnărei... Vai cum ne înşelăm noi singure şi ne pomenim... Vechile legături de prietenie ce aveai cu bărbatul meu ţi-a dat (prilejul) ocazia de a cunoaşte nenorocitul nostru trai (nenorocita noastră căsnicie). Nu mai e nevoie ca să-ţi -^descriu pe bărbatu-meu, că îl cunoşti bine, înţelegi > arăt ce nepotrivire de firi, de caracter. E drept nu pot zice că am făcut o căsătorie din interes sau convenţie. Dar m-am măritat ca multe fete gîn-dindu-mă mai mult la rochia albă de bai... Cînd poezia s-a terminat şi am început partea reală a vieţei atunci am văzut... Mă-ntreb dacă l-am iubit vreodată pe acest om. O viaţă pierdută, sfărîmată, distrusă în fărămituri. După doi ani de căsătorie, cînd am văzut unde merg, ce trebuia să fac ? M-am hotărît să divorţez. Voiam să-mi recapăt libertatea... Eram ferm hotărîtă, mi se părea că am destulă voinţă. Dar ca întotdeauna în asemenea ocazii se face gol în jurul femeii, care rămîne singură, fără sprijin, tără amici care s-o ajute. Nu poţi să te razimi pe nime, cei care îţi arătau prietenie mai înainte acum îţi întorc spatele... Am înfruntat desperarea părinţilor şi am plecat din casa bărbatului meu, avusesem grijă să-mi iau copilul, sub un pretext, şi să-1 trimit părinţilor mei. [M-am reîntors. Am luat-o iar de la capăt.] Eu care niciodată nu am ştiut ce face el în afară de casă, căci după morala d-voastre ştiam că lumea femeii e casa şi casa bărbatului e lumea. Cînd într-o bună zi, ducîndu-mă să achit nişte datorii, mi se prezintă la Bazarul francez, de unde tîrguiam de obicei, un cont de 500 lei — o mantilă cu peuri [sic !] şi un jupon de mătase. <întăi> Eram sigură că e o greşală la mijloc, pe cînd mi se arătă un registru ca să mă încredinţez că e numele bărbatului meu. Văd scris şi o adresă străină unde fusese ■^trimise> expediate articolele cumpărate. Am cercetat şi m-am lămurit : era o veche cunoştinţă cu care reînnoise de curînd legăturile. Eram tare în hotărîrea mea, simţeam că am destulă voinţă. Toate intervenirile au fost de prisos. Ţi-aduci aminte ce îţi răspundeam la toate stăruinţele ce le-ai făcut pe lîngă mine, ca să uit şi să mă împac. Iţi aduci aminte, erai faţă la scena care mi-a făcut-o cu o zi înainte de a pleca din casă. Ştii cît de brutal şi cinic s-a purtat cu mine. A doua zi n-am mai dat ochii cu el. Orice explicare era de prisos. I-am lăsat o scrisoare scurtă dar amară pe mesuţa de noapte ca s-o găsească cînd s-o întoarce noaptea de la club. M-am mutat la o prietenă a mea, colegă de pension. Mi-am angajat advocat pentru ca să încep divorţul. Aveam dovezi materiale două scrisori găsite în buzunarele paltonului, erau de la o veche cunoştinţă cu care îşi reînnoise legăturile. Dacă d-ta nu alcătuiai complotul cu părinţii mei care <îmi> adusese anume copilul şi-1 lăsase la barbatu-meu, întâlnirea aceea nenorocită pe care d-ta ai pus-o la cale, a fost momentul fatal a vieţei mele. Dragostea şi răspunderea pentru copilul nostru m-a făcut să am numai o clipă de şovăială de care aţi ştiut să vă folosiţi. Soarta mi-era hotărîtă. Am fost la o răspîntie a drumului vieţei mele. în loc să apuc spre drumul libertăţei m-am întors 536 537 iarăşi la jugul apăsător. Am fost slabă — omului slab îi trebuie un stâpîn. Este numai un moment în viaţă cind trebuie să ai hotărîrea de a face pasul de ruptură care hotărăşte tot restul vieţei. Şi eu l-am avut, dar ai venit d-ta şi m-ai întors din drum. Dacă scapi acest moment s-a terminat. Vine bătrîneţa, nu mai poţi. îngropată în oraşul acesta de provincie infect şi anost unde bărbaţii joacă la club [cărţi] iar femeile acasă, într-un viespar de intrigi şi cancanuri. Ah ! De ce te-am ascultat atunci ? De ce m-am întors ? Aveam zestre, puteam să dau lecţii... El mi-a cheltuit zestrea cu antreprize şi cărţi. Bărbatul şi părinţii ţi-au mulţumit şi eu mi se pare — aşa mi se părea mie atunci — că d-tale îţi datoram fericirea... n-ai lăsat să se strice o casă... ce fericire !... Ce înşălăciune, ne înşalam unii pe alţii, cu sau fără ştiinţă ? Cui ai vrut să faci bine ? Mie ? Lui ? La amîndoi ? Ei bine, n-ai făcut nici o faptă bună, din contra. Cu mîna d-tale ai prins cătuşele pe care eram aproape să le rup. M-am legat iarăşi în jugul pe care mă încercasem să-1 scutur. Resemnare, resemnare !... O căsătorie rea e mai bună decît <'o> orice văduvie. O ipocrizie... sublimă minciună convenţională, minoră, tipicul învechit. A fost resemnare sau laşitate ? In zbuciumul şi loviturile vieţei, sentimentele se sleiesc, slăbesc, parcă se pierd mistuite, noi le îngropăm, în schimb ideile se înmulţesc şi se întăresc <^se hrănesc>, se coc. Pe cînd inima se închide, se împietreşte moartă, capul trăieşte şi lucrează încă pînă mai tîrziu. De ce n-am avut curajul să păşesc pe calea ce soarta mi-o arăta, poate acolo aş fi găsit pacea, liniştea şi mulţumirea sufletească. Am căzut în cursa unei amăgiri. Am fost veşnic în luptă cu lumea şi desigur eu am fost cea biruită, dar în lupta aceasta mi-am pierdut ce aveam şi arme şi bagaje, m-am predat... Acum mi-ai trezit amintirea. Dar focul, focul cel sfînt ? Prin indiscreţia unei prietene am aflat că ai rupt scrisorile [venite din Italia], ai voit să omori acest amor de la început. Cert, ştiu bine că suvenirul lui Pierre trăieşte întotdeauna în mine, încerc a mă convinge că n-a fost nici o crimă în cultul persistent, pentru că îmi aminteşte o crimă unică... Remuşcare pentru acest suvenir neşters ? Nici o singu.-ă zi nu m-a abandonat... secret... sub calmul meu aparent de femeie şi mamă... Ipocrizia conştiinţei. N-am încetat de a-1 adora. O rană arzătoare, durere acută... Cît am trăit aşteptîndu-I ? Fără a-1 uita un moment. Trecutul mă chinuieşte. Cu gîndul l-am urmărit... Viaţa ne-a separat pentru ca niciodată să nu ne mai unească. Nu avem decît dreptul de a ne gîndi unul la altul cu remuşcări. cu tandreţă. A putut el oare să mă uite pentru totdeauna 7 El a păstrat în suvenirea lui imagina unei femei de 25 de ani. Azi am 40. Ce necaz de a distinge în el vechea mea imagine, de a o înlocui cu imagina bătrînă de azi. El nu s-a schimbat. Elegant, tînăr. Numai părul a aibit. Ah, cum aş fi voit să mă arunc la pieptul lui să-i spun la ureche : «Sunt eu. Te iubesc. Mă recunoşti ?» Deoparte îl observam. M-a fixat cîteva secunde... Pe bărbatul meu care îl cunoşti destul de bine nu trebuie să ţi-1 mai descriu. Doar schimbările cari le-a '.suferit> timpul . Violenţa şi toanele e drept că au mai scăzut or eu m-am deprins cu ele. în schimb boalele, pasiunile, patimile au progresat defectele celelalte, au crescut cu vîrsta <^din ce în ce> diabetul şi reumatismul. Zgîrcenia şi jocul de cărţi au progresat mult. Deşi au trecut 23 de ani de căsnicie <şi tot> , el tot nu s-a împăcat cu ideea că o femeie — mai cu seamă femeia lui — poate cugeta, citi, înţelege şi judeca asemenea unui bărbat şi adesea mai bine chiar. Ce alipire nepotrivită ! •-într-o continuă ceartă mută, o luptă zilnică, istovitoare>. Doi oameni caii nici nu s" pot măcar stima şi forţaţi sâ trăiască alături, zilnic într-o luptă surdă <\şi de roadere>. 538 539 Jugul căsniciei... tirania bărbatului... veşnica şi banala plîn-•gere care provoacă zîmbete pe buzele celor cărora nu li-i dat să <ştie> simtă cît de dureros este amarul şi brutalul adevăr." Intr-un alt manuscris al scriitorului (32 Iile) care reprezintă textul integral al unei variante a nuvelei, găsim consemnate pe prima pagină, în frontispiciu, mai multe titluri dintre care autorul urma să aleagă pe cel definitiv. Le enumerăm în ordinea din manuscris : Mărturisiri; Femeia sfîntă ; Două scrisori (femeieşti) ; Resemnare ; Regret; Scrisori rupte (distruse) ; O întîlnire ; După douăzeci de ani — acesta din urmă fiind ales ca cel mai semnificativ. Varianta aceasta mult apropiată de textul definitiv al nuvelei — mai puţin în partea de început şi cea de la mijlocul scrierii — ne ajută să pătrundem mai mult în „laboratorul" scriitorului, ea numărîndu-se printre puţinele variante păstrate integral. Filele 1—4 şi 18—22 sînt scoase de autor dintr-o variantă anterioară din care s-au păstrat doar cîteva pagini disparate. Aceasta o demonstrează atît textul pe care scriitorul a făcut modificări succesive, dar mai ales notele marginale — potrivit metodei sale de lucru, Jean Bart lăsa întotdeauna o treime din pagină albă în care revenea cu completări şi lecţiuni diferite. Din aceste file aflăm că iniţial eroina nuvelei ar fi urmat să se cheme în loc de Geta Ulmeanu : „Cartagena Sipeanu, o blondă, cu părul auriu şi ochi visători, albaştri , măritată c-un inginer (mai) bătrîn şi cartofor stricat. Era pentru el femeia sfîntă" (ms. fila 6). (A se compara cu textul definitiv al scrierii, în ediţia de faţă, voi. I, p. 184, rîndurile 1—3. Iar macedoneanul Miluţă, confidentul eroului principal (alias autorul), apare Miriuţă (ms. fila 1). Celelalte personaje rămîn aceleaşi : inginerul Cristea Ulmeanu — soţul Getei, bona Frau Berta. Legat însă de numele iniţial al eroinei, „Cartagena", apar cîteva porecle date confidentului de către tinerii ofiţeri, porecle care n-au fost păstrate în ultima formă a nuvelei : „Miriuţă Car-tagenezul inofensiv", „Delenda Carthajo", „Delendum Cartagena" (cf. ms. 6 verso). Ar fi ilustrativă înregistrai-ea tuturor variantelor la această scriere. Dar pentru că spaţiul nu ne permite, ne mărginim doar la consemnarea cîtorva fragmente spre a putea fi comparate cu textul definitiv, reprodus în ediţia de faţă : ,.Ce bucurie am simţit cînd, întorcîndu-mă pe vaporul care <_trebuia să coboare> cobora Dunărea, am dat cu ochii de Miriuţă. Cu ce mulţumire sufletească ne-am strîns în braţe ca doi vechi prietini. Nu ne mai văzusem de vreo cîţiva ani. Cum de ne pierdusem urmele unul altuia ? <Ţinîndu-ne de mînă> Mînă în mînă ca doi şcolari, ne uitam lung unul în faţa altuia. Ne măsurăm din ochi, ne cercetam trăsăturile cunoscute şi totuşi schimbate, cutele adînci adîncite lăsate în urma degetelor aspre ale vremei. Şi în timp ce clătinînd din cap ne (admiram) (observam) măsurăm unul altuia labele de gîscă care începuseră să ne încreţească pielea de la coada ochilor spre tîmple, acelaşi regret ne alunecă într-un suspin uşor deodată la amîndoi pe buze. — Ce repede îmbătrînim... curînd... aşa mereu... mereu !... fără să ştim... pe nesimţite" (ms. fila 1). (A se compara cu textul definitiv ai scrierii, în ediţia de faţă, voi. I, p. 180, rîndurile 1—14). De cele mai multe ori revederea textului în vederea formei definitive are ca finalitate concentrarea şi cursivitatea. Pentru rîndurile 28—30 din textul definitiv, ediţia de faţă, voi. I, p. 182 găsim în variantă următorul text: „Aşa că s-ar fi putut zice că forţele sentimentale se neutralizau una pe alta, ca să nu cadă. Şi poate tot această cauză îi răteza aripele -;'amorului> dragostei adevărate spre ţelul adevărat. îl împiedeca de a ajunge pînă la capăt şi rămîne la mijlocul drumului. Taina patimei fără ţel..." (ms. fila 5 verso). Scriitorul a înlăturat şi beţia de epitete, manifestată in textul variantei. Astfel fraza : „O iubire curioasă, ciudată, candidă, duioasă, eterică" (ms. fila 7) este redusă ia : „O iubire ciudată, eterică" (ediţia de faţă, voi. I, p. 184, r. 7). 540 541 r Alteori autorul renunţă la talouri reuşite, ia ..pasteluri'' sugestive, ca cel de mai jos : „Pustietatea bălţilor şi ostroavelor unde nu întîlneai ţipenie de om. Zile întregi fără să vezi un om. Bălţi, gîrle, rapiţă sama-nată, herghelii de cai, turme de porci, vite mai mult împresurate de apă, părea că ne găsim pe malurile Nigerului sau Congoului în Africa. Exploratorii Africei sau pionierii americani. Stam zile întregi, ne culcam afară sub polog de frica ţînţarilor. Vaporul ne aştepta. La cîteva zile ne duceam la oraş, cu faţa bronzată, cu dorinţa de a vedea şi a auzi lume, muzică, avizi de a gusta deliciile vieţei de oraş civilizat (la şantan), a bea bere, a veni în atingei-e cu civilizaţia, simţeam cum ne sălbăticim, ne întoarcem la omul primitiv, în sînul naturei sălbatice, omul nu lucrase nimic. Pescari bărboşi în lotcile negre îşi scot avutul. La ei mîncam des vestitul borş pescăresc şi crap la proţap" (ms. fila 2 verso). „Descripţia" aceasta ar fi fost intercalată la începutul scrierii — în a patra pagină din ediţia princeps — (în ediţia de faţă, voi. I, p. 181, între rîndurile 36 şi 37). Este eliminată de scriitor atît pentru faptul că ar fi frînat relatarea faptelor, dar mai degrabă — credem noi — pentru că era mai aproape de un peisaj de deltă, decît cel din jurul Călăraşilor unde scriitorul mărturiseşte indirect că îşi plasează acţiunea nuvelei. Tabloul descriptiv se păstrează în acele file reluate din versiunea anterioară în care găsim menţionat chiar un „far" — un indiciu care — asociat peisajului citat mai sus — ne face să credem că iniţial autorul ar fi fost înclinat să ofere drept cadru de desfăşurare a nuvelei După douăzeci de ani, Sulina şi împrejurimile. Autorul renunţă şi la următorul fragment care urma a fi inserat în continuarea tabloului de mai sus. „Apariţia noastră — deodată 7 ofiţeri tineri — în acel oraş făcuse oarecare senzaţie. în scurt timp începu vînătoarea după însurătoare... Cu vreo cîţiva ani înainte se făcuseră vreo două căsătorii cu ocazia trecerii escadrei prin acel port. Aşa că oferta era mare. Noi umblam grămadă (în grup) în bandă, ne ţineam departe de lumea oraşului. Simţeam bine însă cum ochiade furişe, priviri lacome, ochi cercetători ne pîndeau de la fereşti, de prin balcoane. La grădina publică, la cofetărie şi berărie cîteva fete nerăbdătoare nu-şi ascundeau necazul împotriva răului şi ifosului nostru. Una ne zicea cînd ne vedea trecînd în grup : Iar alta, pentru că umblam toţi în haine albe, de vară ne poreclise «Cerşetorii în haine albe». Mai toţi, deprinşi a duce o viaţă publică, evitam cu teamă societatea, fugeam de viaţa intimă de familie. O frică, precauţi une, ne ţinea în gardă, frica de complicaţii cu fete de familii bune. La . la un varieteu infect ne lăsam banii şi sănătatea (ms. fii. 3 şi verso). Subiectul nuvelei După douăzeci de ani (titlu întîlnit şi la Al. Dumas), într-un proiect iniţial, urrna să fie dezvoltat în roman, aşa cum declara autorul într-un interviu acordat în 1926 : „Bucăţile După douăzeci de ani şi Prinţesa Bibiţa erau de asemenea [ca şi Datorii uitate] două subiecte de roman, pe cari le-am dat concentrate în două nuvele" (însemnări şi amintiri, ed. cit., p. 221). Oricît s-ar refugia scriitorul în ficţiune, faptul trăit, amintirea, vine să-şi revendice locul aproape în toate scrierile lui Jean Bart, chiar dacă nu-i revine un loc preponderent ca în această După douăzeci de ani — una dintre cele mai realizate proze ale lui Jean Bart. Dar şi în această nuvelă totul este evocat prin prisma „amintirii", acţiunea se petrece in trecut, ca în majoritatea scrierilor lui Jean Bart în genul scurt al prozei. Din primele pagini ni se relevă clementul autobiografic : „Am legat cu el [cu Miluţă, unul din personajele principale ale nuvelei] o prietenie strînsă, pe cînd ne aflam îmbarcaţi pe acelaşi vas, lucrînd la harta Dunărei. Cîţiva ani i-am trecut trăind viaţa monotonă de mică garnizoană, prin porturile din susul Dunărei. O vară întreagă am petrecut-o în portul C..." (ediţia de faţă, voi. I, p. 181). Portul C... nu este altul decît Călăraşi, unde ofiţerul de marină a fost, pentru scurt timp, căpitan de port. Acţiunea nuvelei se petrece în acest port de la malul Dunării, ca şi acţiunea din Datorii uitate. Referirile la o călătorie în Scandinavia (ediţia de faţă, voi. I, p. 186) constituie de asemenea un element autobiografic. 542 543 Episodul erotic al tânărului ofiţer pare el însuşi un element de autobiografie, cu atît mai mult cu cît naraţiunea se desfăşoară Ia persoana întîi. Dedicaţia ,,D-nei Armonica G..." pare şi ea edificatoare în acest sens. Iubirea se înfiripă în timpul unei călătorii pe vapor, ca şi iubirea Penelopei din Europolis. Numărîndu-se printre puţinele scrieri de mai largă respiraţie epică aparţinînd lui Jean Bart, nuvela prezintă şi o construcţie aparte. Naraţiunea propriu-zisă — evocarea episodului erotic — este prilejuită de revederea vechiului prieten reîntâlnit „după douăzeci de ani", în aceleaşi locuri unde s-a înfiripat iubirea din „prima tinereţă". în felul acesta atît începutul nuvelei cît şi finalul constituie mici „capitole" in care cele două personaje reflectează asupra celor petrecute în urmă cu două decenii : iubirea pentru „femeia sfîntă", Geta Ulmeanu — ceea ce constituie miezul nuvelei. Prin raportarea la prezent faptele evocate sînt învăluite într-o umbră nostalgică de duioşie, dovedind una din laturile scrisului lui Jean Bart — cea sentimentală. r PRINŢESA BIBITA Cele şase scrieri incluse în volumul Prinţesa Bibiţa au fost elaborate intre 1919—1922. Data „1912", consemnată la finele „jurnalului de bord" In Gibraltar, indică, probabil, anul în care s-a întreprins călătoria (impresiile notate cu acest prilej au fost redactate însă mai tîrziu). Majoritatea pieselor din volum au apărut mai întîi în Viaţa românească (seria doua). Intr-o sîmbătă vede lumina tiparului în revista Cugetul românesc, iar Horaţiu Baltă — Documente omeneşti — în Însemnări literare, revistă ce precede reapariţia Vieţii româneşti. Materialul literar reflectă însă „fapte" petrecute mai înainte : acţiunea din Prinţesa Bibiţa — scrierea cea mai amplă şi care împrumută şi titlul volumului — se petrece în jurul anilor 1895 (la p. 216, ediţia de faţă, voi. I, v. aluziile la deschiderea canalului de la Kiel în 1895 şi la care a participat şi nava-şcoală bricul „Mircea", făcînd înconjurul Europei) ; Cu ruşii in Deltă. Hormuz Talek şi Cazul de la jarul Olinca. Note de drum pe apă evocă întîmplări din Sulina şi din Deltă petrecute în timpul primului război mondial. Potrivit unei afirmaţii a autorului, întregul volum ar fi fost elaborat într-un timp foarte scurt : „Mulţi mi-au spus că din Prinţesa Bibiţa aş fi putut face un mare roman. Puţini ştiu că acest volum l-am scris într-o lună la Techirghiol, profitînd de un repaos la care mă obliga sănătatea" (I. Valerian, De vorbă cu Jean Bart, în Viaţa literară, anul I (1927), nr. 38 (19 februarie), p. 2). Credem că cele afirmate de Jean Bart se referă numai la nuvela Prinţesa Bibiţa, aşa cum ar lăsa să se înţeleagă chiar prima frază citată aici şi cum rezultă dintr-un alt interviu : „Prinţesa Bibiţa am scris-o într-o lună, la mare, după ce un an întreg mă chinuisem cu întrebarea : «Am sau nu am talent ?»" (Romulus Dianu : Cu Jean Bart (Eugen P. Botez) despre el şi despre alţii, în Rampa, anul XIV (1929), nr. 3379 (29 aprilie), p. 2). Aşa cum se menţionează pe coperta interioară, volumul apare în 1923, la „Tip «Răsăritul», Bucureşti", iar pe ultima copertă este consemnată : Editura „Viaţa românească", Bucureşti. (La aceeaşi tipografie va apare în 1925 şi volumul In Deltă, însă fără menţionarea vreunei edituri.) Ediţia, format mic, 120 p., are o copertă ilustrată : un velier ; motivul marinăresc este îndreptăţit, Prinţesa Bibiţa relatînd fapte întîmplate în Sulina, iar ultima scriere In Gibraltar subintitu-lîndu-se „Dintr-un jurnal de bord". Volumul a apărut în primele zile ale anului, întrucît la 17 ianuarie 1923 i se dedica în Adevărul prima recenzie (D. I. Su-chianu : Jean Bart — „Prinţesa Bibiţa"), ca la 1 februarie să fie recenzat de T. Teodorescu-Branişte în Aurora. Este anunţat la „apariţii" şi în primul număr al Vieţii româneşti din acel an (ianuarie 1923). Aceeaşi revistă îl trece, pe coperta de la sfîrşit, printre cele mai noi apariţii. Apariţia noului volum este consemnată şi de Cugetul românesc, nr. 1 pe ianuarie 1926, la „Bibliografie" : „Jean Bart (Eug. P. Botez), Prinţesa Bibiţa (nuvele) 20 lei, Edit. „Viaţa românească" (în revista condusă de Arghezi apăruse, în 1922, şi una din scrierile cuprinse în volum : Intr-o sîmbăta). Deşi redus ca întindere, volumul Prinţesa Bibiţa s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea criticii literare : nu mai puţin de şase recenzii pînă la distingerea lui cu premiul „Eliade" şi două recenzii după premiere. Mai mult, Mihai Ralea îi acordă un studiu special în Viaţa Românească (nr. 7, iulie 1923), reluat în volumul său Perspective, 1928. Recenzenţii — între care nume de prestigiu în critica literară a timpului — evidenţiază în primul rînd conţinutul volumului, relevînd fidelitatea autorului faţă de o tematică îmbrăţişată încă de la primul volum — lumea apelor şi a porturilor : „cinci nuvele bine alese şi un fragment de «Jurnal de bord» ce poate fi privit ca o fericită complectare a operei trecute, formează noul volum, în care atmosfera portului şi a mărei se păstrează, dovedind profunda dragoste a autorului pentru viaţa de apă, pe care a trăit-o şi o simte încă în fiecare fibră" (R. C. : „Prinţesa Bibiţa" de Jean Bart (Eugeniu P. Botez) în Viitorul, anul 14 (1923), nr. 4521 (5 aprilie), p. 1) ; la aceeaşi rubrică e recenzat şi volumul lui Octav Botez : Pe marginea cărţilor). într-adevăr în cuprinsul ediţiei se strecoară doar două scrieri în care faptele se întîmplă „înăuntrul uscatului" : Intr-o sîmbăta şi Horaţiu Baltă. Prima are o pondere însemnată pentru definirea ca „scriitor moldovan" a lui Jean Bart, ca scriitor în opera căruia îşi face loc şi o tematică a „tradiţiei". Chiar dacă nu e preponderentă, ea ne oferă o „cheie literară" — aşa cum remarca Em. Bucuţa — ne ajută să „înţelegem mai uşor de unde se ţese, peste lucrul aspru al omului de apă, atmosfera de duioşie şi tivul de azur pe zări şi profiluri. Tremurul acesta mişcat şi uneori arătînd spre alţi evi poetici, nu-i emanaţie din subiect, ci în obîrşia scriitorului. încă un moldovan al tradiţiei, deşi cu faţa împietrită şi ochiul de oţel, al omului care s-a juruit valurilor" (Em. B. [Emanoil Bucuţa] : Prinţesa Bibiţa, în Cugetul românesc, anul II (1923), nr. 3 (martie), p. 286). într-o scurtă notă, nesemnată, apărută în Gîndirea, (anul III <1923), nr. 3—4 (mai), pp. 73—74), după ce se arată că prin noul volum „Jean Bart nu adaugă o «înnoire» scrisului său, cunoscut şi iubit de lectorii credincioşi ce-i aşteaptă cărţile rare ca darurile unui zgîrcit", se remarcă locul aparte, „singuratic", ce-1 ocupă scriitorul în literatură „de două decenii încoace". Nota aceasta atît de proprie scriitorului face ca noua ediţie să constituie „pentru cititor două ceasuri de rară odihnire sufletească, asemeni acelor scurte rătăciri cu barca, pe mare potolită, nu prea departe de ţărm, de unde te întorci cu plămînii aerisiţi de briza sărată şi cu gîndul calmat şi împăcat cu tine însuţi". Se relevă îndeosebi faptul că scriitorul nu a alergat după o „glorie pripită", nu şi-a însuşit „azi o modă, mîine alta", ci şi-a menţinut stilul care-i este caracteristic, dînd dovadă de o „probitate literară" fără precedent, care-i stabilea în acel timp un loc de frunte în literatura română (D. I. Suchianu, în Adevărul, 17 ianuarie 1923), scriitorul posedînd toată arta nuvelei, „între Brătescu-Voineşti şi Sadoveanu, cei doi de frunte nuvelişti ai zilei, d. Bart ocupă un loc perfect egal", deşi vine cu scrieri de respiraţie mai scurtă : „dovedeşte în acest volum un frumos meşteşug al scrisului concentrat şi pitoresc, rezumativ şi variat în acelaşi timp" (T. Teodorescu-Branişte — Jean Bart : „Prinţesa Bibiţa", în Aurora, 1 februarie 1923). 546 547 Aspectul variat şi pitoresc al scrierilor incluse in volum estc-remarcat şi de Izabela Sadoveanu într-o interesantă recenzie (Adevărul, 4 mai 1923), ceea ce face ca Jean Bart să fie ..unul din acei scriitori cari cu greu ar putea fi siliţi să intre în vreuna din căsuţele rigide ale criticei cu sistem". O recenzie asupra volumului întîlnim şi într-o revistă transilvăneană în care recenzentul. Ion Gane, pe lîngă „umorul sănătos şi discret" şi „stilul limpede", remarca : „în timpurile acestea în care suntem aproape sufocaţi de manierismul literar en vogue, cetind volumul d-lui Jean Bart, ne simţim pentru un moment înseninaţi şi răcoriţi, ca şi cum ne-ar fi atins pe obraz boarea umedă şi binefăcătoare a mării" (Cele trei Crişuri. anul IV (1923), nr. 11—12 (noiembrie-decembrie), p. 180). Tonului elogios din majoritatea recenziilor care fac din apariţia cărţii aproape un eveniment literar, i se adaogă decernarea premiului „Eliade Rădulescu" (5.000 lei — cel mai mare premiu al anului), în şedinţa solemnă din 8 iunie 1923, ca urmare a raportului pentru premiere susţinut de Ion Bianu, acela care susţinuse în 1903 şi premierea Jurnalului de bord apărut in 1901. Raportorul face o paralelă între volumul de atunci şi cel prezentat acum pentru premiere, arătînd direcţiile în care a evoluat talentul scriitorului : „Am avut atunci bucuria de a fi raportor asupra elegantului, volumaş care aducea în literatura noastră un element nou : viaţa pe mare cu aspectele şi emoţiile ei." „Dădusem raportului de atunci (Anale, XXV, pp. 444—451) o dezvoltare mai mare decît este obiceiul, din cauza marilor calităţi cu cari era înzestrată scrierea întîiului nostru scriitor de literatură maritimă." „In bună parte speranţa de acum două decenii s-a împlinit. Talentul ofiţeraşului s-a maturizat de la sine. Calităţile fluide atunci s-au consolidat. Contururile vagi ale descrierilor de ţări şi localităţi au cîştigat atât de mult în preciziune încît din cuvintele cari le descriu le vezi ca într-un film fotografic. Mai mult încă s-au cristalizat caracterele personajelor cari ne trec pe dinainte" (Anale, Tomul XLIII, Şedinţele din 1922—1923, „Cultura Naţională", Bucureşti, 1923, p. 164). Desigur noul volum ne oferă pagini de literatură care nu de puţine ori se ridică deasupra multora din scrierile incluse în volumele precedente (Jurnal de bord şi Datorii uitate), luat însă în întregime el este destul de fragil şi în ansamblul ediţiilor scriitorului ocupă un loc modest, cu certitudine după cele două ediţii anterioare. La distingerea volumului cu premiul „Eliade Rădulescu" a contribuit în bună măsură şi faptul că autorul fusese ales, cu un an înainte, membru corespondent al Academiei Române, în urma raportului prezentat de Mihail Sadoveanu în şedinţa din 8 iunie 1922, cînd Eugeniu Botez a primit 22 voturi pentru din 22 de votanţi. O uşoară notă de reproş faţă de numărul redus al scrierilor lui Jean Bart se desprinde chiar din raportul lui Bianu care menţionează în final : „Mult nu a mai scris dl. Botez [din 1903, cînd a fost premiat Jurnahd de bord], acum comandor în viaţa civilă pe uscat, dar cît a scris este o contribuţie de un deosebit preţ adăugată la literatura noastră în proză. Acest merit i l-a recunoscut Academia chiar în anul trecut, cînd şi I-a apropiat alegîndu-1 membru corespondent. Este deci natural ca scrierile dînsului să fie totdeauna vrednice de premiere" (Anale, voi. cit., p. 164). Volumul lui Jean Bart şi Scrisorile unui răzeş de Cezar Petrescu (acestuia din urmă i s-a acordat cea mai mare parte din premiul „Constantinide" — 3.000 lei) constituie singurele lucrări în proză premiate în 1923 de Academia Română. în acelaşi an 1923 — sau mai de grabă în anul următor — volumul a fost decernat cu un premiu şi din partea Ministerului Artelor, întrucît pe ultima copertă a ediţiei In Deltă, 1925, la rubrica „De acelaşi autor" stă consemnat: „Prinţesa Bibiţa (carte premiată de Academie şi de Ministerul Artelor)". PRINŢESA BIBIŢA Apare în Viaţa românească, anul XIV (1922), nr. 9 (septembrie), pp. 321—333. Se tipăreşte în volumul Prinţesa Bibiţa, Bucureşti, 1923, Editura „Viaţa românească", Tipografia „Răsăritul", pp. 5—32, datată la fine : „Sulina, 1916". 548 549 r Ca şi nuvelele Datorii uitate şi După douăzeci de ani, Prinţesa Bibiţa era menită iniţial să constituie subiectul unui roman, proiect abandonat de scriitor — cum s-a întîmplat şi în cazul celor două scrieri menţionate mai sus. Nuvela a fost scrisă în vara anului 1922, la Techirghiol. unde scriitorul îşi petrecea concediul, avînd a se îngriji aici de propria-i sănătate şi de „coloniile de copii" patronate de Asistenţa Socială al cărei prim director general era însuşi comandorul în rezervă Eugeniu Botez. Din Techirghiol îi scria, la 24 iulie 1922, soţiei sale Mania, aflată la Balcic : „M-am pus să. scriu. Bibiţa e aproape gata. însă tot nu lucrez cum credeam, din cauză că trebuie să stau mai mult culcat" (scrisoare inedită,, păstrată la Muzeul Literaturii Române, ms. nr. 15148). Deşi reiese clar — în primul rînd din mărturiile autorului — că nuvela a fost definitivată în acelaşi an în care îşi făcea apariţia în Viaţa românească, la includerea ei în volum scrierea poartă la sfîrşit menţiunea „Sulina, 1916". Această dată vrea să marcheze — în intenţia lui Jean Bart — anul primelor „bruioane" dedicate acestui subiect. Şi într-adevăr printre manuscrisele păstrate la Muzeul Literaturii Române întîlnim mai multe versiuni succesive ale nuvelei pînă a fi adusă la forma sub care o cunoaştem astăzi. O variantă consemnată într-un caiet — se pare-cea mai veche — se intitulează O farsă din tinereţă, o parte din personaje avînd nume schimbate : astfel, unul din personaje se numea Urania — în loc de Luluca Luludi, iar pentru „Radu Solitaru" întîlnim „Silică Solitaru". Alte două variante-bruion poartă, titlul de: Prinţesa Bibiţa Luludi — O farsă — şi respectiv Bibiţa Garoflides. Chiar forma definitivă se intitula iniţial astfel : prima pagină păstrează şterse ulterior de autor : Muta din Porţiei şi Oarba din Sorrento şi Prinţesa Bibiţa Garoflides, ca, în sfîrşit, să rămînă titlul definitiv Prinţesa Bibiţa. într-un alt caiet de „subiecte" care poartă pe copertă — scris de mîna autorului — „Locot. Eug. Botez : Literatură" (Muzeul Literaturii Române, Ms, 15139), întîlnim două bruioane care povestesc fapte ce urmau a fi incluse în nuvelă. La p. 17, sub titlul Oarba din Sorrento : „D-ra Catargian. Cine e mama ? Una din cele 7 tiroleze sosite cu o capelă de dame la Sulina. Ofense : toate cucoane blonde într-o lume de brunete grecoaice. Are atârnată în cui ghitara- Fata e muzicantă. Se mărită cu un armator bogat. Pleacă la Paris. îl ruinează. îl părăseş^e. Cîntă la Odesa, la Niţa [Nisa] etc. Vine în ţară şi îl vede pe Fofonel Sion cu care tratase amorul în tinereţă, la Sulina. Nu s-au luat, că erau calici. Sion, însurat, cu copii. Madame Sion zice : «Să uita aşa la Fofonel, că credeam că acuma mi-1 ia...»" Iar la p. 19, scris în creion şi tăiat ulterior de autor, găsim : „Pe cheu, în faţa vaporului nostru, era o casă de lemn cu 2 rînduri. Jos era o agenţie (sau consulat), sus şedea o cucoană bătrînă, văduva unui consul grec, avea o fată bătrînă. Sau jos sta o fată frumoasă, corcitură italo-grecească, era foarte mioapă şi bună muzicantă, o poreclisem Oarba din Sorrento. Ieşeau amîndouă la plimbare pe dig, pînă la far. Pe cea urîtă o poreclisem Barbara Ubrecht (Muta din Porţiei şi Oarba din Sorrento)." Prinţesa Bibiţa, nuvela cea mai apreciată de critica literară, este şi scrierea pentru care autorul ne-a lăsat cele mai numeroase bruioane şi variante. Am menţionat şi mai înainte, în treacăt şi rezumativ, cîteva dintre ele. Din toate se degajă atmosfera de colţ oriental îngemănată cu viaţa de port maritim. într-o variantă — se pare, cea dintîi — care deşi are aceeaşi eroină, Bibiţa Garoflide, acţiunea se petrece în Cornul-de-Aur, pe malul Bosforului, într-un peisaj luxuriant, la Buiukdere, unde un vapor românesc este silit să acosteze, întrucît cu o zi înainte se închiseseră Dardanelele — se pare că, potrivit acţiunii din varianta păstrată, ne aflăm cu puţin înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial. Reproducem în întregime cele trei file din varianta păstrată şi intitulată O farsă. Intr-o seară la Buiukdere, atît pentru datele ce ni le oferă cu privire la nuvelă cît şi pentru valoarea literară a variantei însăşi : o farsa. intr-o seara la buiukdere — Hotărît, turcii ne fac mizerii ! şi comandantul supărat foc învîrti cu furie mînerele telegrafului de la maşină, şi indicatorul se opri brusc zbîrnîind ascuţit pe sectorul cadranului foarte încet : Pe malul din stînga, în dreptul unei cazarme, [pe] platoul de la Buiukdere, la catargul căpităniei, trei steguleţe colorate se 550 551 înălţară unul după altul fluturind în vînt. Răsfoiesc grăbit în ceaslovul Codului internaţional de semnale : „Bara închisă, nu puteţi părăsi portul!" — Atenţiune la cîrmă — banda babord ! şi o straşnică înjurătură nautică scăpă printre dinţii comandantului. — Stop ! Gata de ancorat! Spiţele cîrmei joacă în minele pilotului şi vaporul abate brusc la stînga, întrăm cu viteza rămasă în adăpostul băii Buiukdere. N-avem ce face. Trebuie să ne supunem. Ancorăm aproape de mal în faţa unei vile cochete îmbrăcată în verdeaţă de glicină , după o perdea misterioasă de platani (bătrîni) stufoşi. — Pilotul şi secundul să iasă numaidecît la mal şi să ceară lămuriri <^de ce nu ne lasă>. Să-i spună Turcului răspicat că anunţăm imediat legaţia română pentru că ne-a oprit din drum. Şi comandantul începu să urmărească cu binoclu mişcările de pe mal. — „Puiul" la apă ! se auzi comanda secundului la pupa vasului. Un scîrţîit de macarale şi cea mai mică barcă a bordului căzu bufnind cu fundul lat pe faţa apei calme. De sus, de pe comandă, urmăream mersul bărcei spre mal către grupul de ofiţeri turci, strînşi în jurul catargului de semnale. Comandantul, cu binoclu în dreptul ochilor, îşi alese un alt punct către care îşi pironi privirea. îl observai mirat. Căta ţintă spre balconul vilei din faţă. Se aplecă spre balustradă şi, descoperindu-se. salută graţios învîrtind şapca de cîteva ori în sus. Fruntea i se descreţise şi un <^surîs> zîmbet duios îi îndulci privirea pînă atunci aşa de încruntată. Din balcon i se răspunse prin o fluturare de batistă ; cîtva timp se văzu ca un fulg alb ce , să zări în draperiile de verdeaţă care acopereau misterios balconul vilei. — Ei, dar ai prieteni şi prin partea locului ? — Desigur. Asta e vila <„Garoflide" > „Mon Caprice" a familiei Garoflide. Cu binoclu se putea distinge bine. în balcon, un bust de femeie într-o haină albastră, iar în uşă să zărea forma corpului (trupul) unei femei în negru. — Sunt două cunoştinţe vechi din primii ani ai tinereţei. Cea în albastru e o văduvă a unui consul grec de la Sulina, Pompi, Olimpia Ago-piade, iar cea în negru <[e> vară-sa, o fată bătrînă şi nenorocită, Bibiţa Garoflide, Prinţesa Bibiţa cum îi spuneam noi. A ! ce existenţă (ciudată) ! Ce viaţă curioasă, ce destin. Un adevărat roman de senzaţie e viaţa ei. „Puiul" se întoarse la bord. Secundul şi pilotul urcară scările puntei de comandă. — Nu putem ieşi din Bosfor, pentru că flota turcă face exerciţii de tir în gura canalului -, spuse secundul flegmatic. Pilotul, un levantin . iscoditor, se apropie vorbind în şoaptă : — Am aflat eu cum stă chestia : a fost oprit un vapor mare de pasageri, cu pavilion francez, „Sudan" din compania „Messa-gerie Maritime", cică ducea muniţii în Rusia pentru război. Nemţii vor să-i facă inspecţie, nu vor să-1 lase să plece, şi de formă trebuie să ne ţie şi pe noi cu care nu au nimic. Ce să facă şi bieţii turci, parcă ei comandă, acum îi joacă nemţii cum vor. Vapoarele româneşti erau cele mai protejate, dar acum ce pot face ei. Iacă acum 10 zile, cînd s-a[u] închis Dardanelele, cei din Stambul nu ştiau nimic. Generalu neamţ singur a dat ordin. Ne-am resemnat. Trebuie să rămînem aci la ancoră pînă a doua zi. îmi tîrîi un scaun lung de bord şi mă - întind cu lenevie pe pînză de vele, aspră şi răcoroasă. De sus, de pe puntea de comandă, privesc în zare, printre gene, cu ochii pe jumătate închişi. [Adăugat marginal :] Marea calmă apărea imobilă şi infinită. Pîlnia Bosforului dinspre Marea Neagră se umple de nori de fum. Balauri negri... 552 553 Departe, în lumina purpurie a asfinţitului printre vîrfurile grupelor de chiparoşi negri , straje mute a cimitirelor turceşti, de pe dulcile coline fermecătoare (înverzite) ale Bosforului, luceşte (în zare) ieşind din sînul mărei şi înălţîndu-se în giganticul amfiteatru al Cornului-de-Aur splendida aşezare a aceleiaşi veşnice şi magice Babilonii (aceeaşi cu diferite nume : Cetatea sjîntă a lui Clau-dius, Constantin I, capitala creştină a Imperiului de Răsărit. Bizanţul aurit al Comnenilor şi Paleologilor, „oraşul păzit de Dumnezeu", Stambulul roşu al padişahului lumii musulmane, cheia Orientului, Ţarigradul visat de slavii Nordului, mărul discordiei în politica mondială contemporană. ■ în depărtare nu se disting nici forme, nici culori., jos o masă confuză • învălită într-o pinză diafană sus, pe un cer de safir se desemnează clar cupole aurite şi vîrfurile ascuţite ale minaretelor ca nişte lăncii înfipte în pămînt. [Adăugat marginal .] Lumina nuanţată cu atîta bogăţie şi delicateţă ; reflecte de incendiu ferestrele din Scutari. Pămîntul acesta <'închegat de atîta sînge> care a supt atîta. sînge (omenesc), cu amestecul lui ciudat de rase şi religii -''cu un furnicar> cu agitarea acelui furnicar omenesc de interese, de patimi şi intrigi, apare la distanţă aşa de mut şi calm Cea tablou> ca un tablou în ulei pictat <în> sub lumina dulce a unui calm asfinţit de soare. [Adăugat marginal :] Atmosfera caldă, dulce şi colorată ia (culori) tonuri metalice : gazonul verde al peluzelor ; colinele în etaj , curbele graţioase a băilor cu satele. O armonie în varietate. Puritatea aerului. A.erul purificat de vîntul dinspre mare şi îmbălsămat de adierea pinilor. într-un astfel de cadru intenţiona scriitorul să plaseze acţiunea nuvelei. în forma definitivă peisajul exotic este înlocuit cu unul autohton — un peisaj specific Sulinei, aşa cum se men- ţionează într-un alt bruion rămas de la autor : „O farsă — nuvelă-marină, subiect de la Sulina". Pe marginea nuvelei Prinţesa Bibiţa, fratele scriitorului, Octav Botez, criticul de la Viaţa românească, îi scria lui Jean Bart la „6 septembrie 1922" : „Prinţesa Bibiţa e una din cele mai bune nuvele ale tale. E o bucată plină de viaţă, poezie şi umor. Personajele trăiesc şi sfîrşitul îţi lasă o intensă emoţie! Ar putea figura cu cinste în orice literatură europeană şi poate fi pusă alături de unele nuvele de Maupassant. Defecte nu are, decît cîteva neglijenţe, de stil, care pot fi uşor reparate. Ea a plăcut cu deosebire lui Ibrăi-leanu, atît de dificil în materie" (scrisoare inedită, păstrată la Muzeul Literaturii Române, ms. nr. 15133. expusă la panoul Jean Bart din expoziţia permanentă). Cinci ani mai tîrziu, într-o scrisoare trimisă din Cluj, scriitorul Victor Papilian considera pe Jean Bart autorul „celei mai frumoase nuvele scrise în literatura noastră. Prinţesa Bibiţa" (scrisoare inedită, datată „Cluj, 16 VI 1927"). ÎNTR-O SÎMBĂTA Apare în Cugetul românesc, 1922, nr. 2 (martie), pp. 148—152. Se tipăreşte în volumul Prinţesa Bibiţa, Bucureşti, 1923, Editura „Viaţa românească", Tipografia „Răsăritul", pp. 33—41, datată la sfîrşit : „Mînăstirea Agapia, 1921". Scrierea a apărut şi în nr. 2 din 1926, al primei reviste Braille (în româneşte). La Muzeul Literaturii Române, în caietul manuscris nr. 15139, la paginile 34—44, se pătrează prima variantă a acestei proze. Comparaţia dezvăluie migala şi efortul scriitorului — încununat de succes — în definitivarea scrierii. Povestirea e scrisă la Agapia, unde scriitorul venea adesea vara, în compania lui Ibrăileanu şi a altor reprezentanţi ai Viefii româneşti. Într-o recenzie se semnala pe marginea acestei scrieri : „...Dar uneori d. Jean Bart îşi aduce aminte că e moldovean, şi atunci ne 554 555' redă schiţe frumoase, ca Intr-o simbătă, în care evocă trecutul atît de glorios al Moldovei" (Ion Gane : „Prinţesa Bibiţa" de Jean Bart în CeZe trei Crişuri, an. IV (1923), nr. 11—12 (noiembrie-decembrie), p. 180). Scrierea are un farmec aparte, atît prin creionarea personajului central Iordachi Brănel („zugrăvit şi povestit în acelaşi timp"), cît şi prin excelentul tablou din final, care dovedeşte că Jean Bart posedă şi „însuşiri de pricepere a naturei mai puţin... acvatice". HORAŢIU BALTA Documente omeneşti Apare în Însemnări literare, anul I (1919), nr. 38 (2 noiembrie), pp. 1—7. Reprodusă în Bucovina, anul I (1919), nr. 187 (10 noiembrie), p. 1 ; nr. 188 (12 noiembrie), p. 1 ; nr. 189 (14 noiembrie), p. 1. Se tipăreşte în volum : Prinţesa Bibiţa, Bucureşti, 1923, Editura „Viaţa românească", Tipografia „Răsăritul", pp. 59—73, datată la sfîrşit : „Galaţi, 1919". Se numără printre puţinele bucăţi la care s-a păstrat manuscrisul integral, deşi într-o formă puţin diferită de textul tipărit în revistă şi în volum. Pentru numele personajului principal, Horaţiu, întîlnim încă din prima pagină mai multe onomastice propuse de autor : Farmachi, Bălteanu, Andrieş, Baltă, Bîrzu. Dintre acestea autorul oprindu-se, în cele din urmă, la Horaţiu Baltă — ca cel mai sugestiv pentru ceea ce trebuia să însemneze personajul respectiv. Modificări mai vizibile întîlnim doar la primele fragmente. în rest, faţă de cele 8 file de manuscris, format mare, scrise pe ambele părţi, textul definitiv prezintă în esenţă doar deosebiri de ordin stilistic : scriitorul şi-a revăzut atent scrierea înainte de a o încredinţa tiparului, dîndu-i mai multă cursivitate. Păstrîndu-şi subtitlul de Documente omeneşti, aşa cum apăruseră multe din scrierile autorului în Viaţa Românească, scrierea, 556 desprinsă parcă dintr-o galerie de „oameni şi locuri" sau „oameni şi vremuri" din veacul trecut, creionează un tip original întîlnit aievea în vremea „copilăriei autorului, într-un oraş de provincie", după cum se consemnează încă din primele rînduri ale scrierii. (Oraşul de provincie pare a fi Tg.-Ocna, unde Eugeniu Botez şi-a petrecut adesea, la bunicii dinspre mamă, vacanţele de elev.) Tipul boierului scăpătat, fiindcă îşi tocase şi bruma de moştenire la Paris, dar păstrîndu-şi fumurile nobiliare este destul de frecvent în literatura timpului. La Jean Bart însă îmbracă o haină originală ce ţine în oarecare măsură şi de anecdotic. Boierul, holtei tomnatic, are o singură ocupaţie, „fabricarea" de necrologuri într-un ziar pe care îl conduce personal şi mai are „obligaţia", asumată personal, de a fi prezent, zi de zi, la oră fixă, ca invitat la masă, la patrusprezece familii din oraş — prin rotaţie. Tot de anecdotă ţine şi episodul din compartimentul de tren, ca şi inversarea materialelor din ziarul Zimbrul Moldovei-de-Sus, ceea ce face ca necrologul închinat unui „stîlp al oraşului" să apară într-o manieră ce scandalizează întreaga urbe — aceasta pentru simplu fapt că paginatorul a pus în continuarea necrologului o pagină dintr-un articol polemic. Dincolo de aceste pasaje anecdotic-umoristice ne este înfăţişată atmosfera specifică tîrgului mărunt, caracteristică oraşului patriarhal — „locul unde nu se întîmplă nimic" — ceea ce face din Horaţiu Baltă o scriere demnă de luat în seamă. Asemenea tipuri din „vremuri apuse" se întîlnesc rar in scrierile lui Jean Bart. Menţionăm pe Iordachi Brănel din Intr-o simbătă, scriere inclusă în acelaşi volum împreună cu Horaţiu Baltă. Dar în caietele de „subiecte" rămase de la scriitor, găsim cîteva bruioane din care reiese că autorul avea în proiect şi chiar creionase sumar asemenea personaje din viaţa de provincie. Astfel în caietul păstrat la Muzeul Literaturii Române sub nr. 15139, caiet pe a cărui copertă stă scris „Locot. Eug. Botez — Literatură", găsim două „subiecte" pe care le reproducem aici : „Un bătrîn profesor, pensionar, la Tg.-Neamţ, în fiecare zi face plimbarea de cîteva ore pe şosea, singur, pînă la pod unde loveşte de trei ori şi se întoarce. Ca să nu-1 apuce cineva la vorbă ia în drum cîte o piatră cu piciorul şi o poartă aşa pînă la pod" (ms. 15139, p. 9) 557 ii In al doilea caz avem de-a face cu proiectul unei scrieri mai .ample, poate chiar un roman, întrucît găsim menţiunea „începutul" (deci primul capitol) : începutul Viaţa de provincie ; la Tg.-Neamţ, Tg.-Ocna, sta o familie : tata pensionar, fost director de şcoală primară sau aşa ceva. A -.strîns ceva parale, se ocupă cu păduri, feresţraie, moară, etc. Viaţa patriarhală în pomete. Un tînăr, profesor doctor, vine vara, se amorezează de fata directorului care e muzicantă, a făcut şi ^şcoala de lucru. Tipuri; Directorul, fost primar, om corect, la pensie, care în fiecare zi îşi face plimbarea şi împinge cu piciorul o piatră tot drumul (a se urmări cele citate mai sus, n.n.). Tipul naţionalistului Codreanu care şi-a botezat copilul în Bistriţa de vreo 20 de ori. Ţiganul bătrîn, vizitiu, cu «un galbăn oca de ţigan» (această frază a fost ştearsă de autor — personajul a fost înfăţişat în scrierea într-o simbătă, n.n.). Advocat cu cilindru, în negru, dl. Căciulă-Mare (un personaj cu acelaşi nume — tot avocat de meserie — apare şi în romanul Europolis, n.n.). Un tip de funcţionar mic, [altul] de profesoară de menaj în provincie, cum toţi doresc capitala..." (ms. 15139, p. 32). Un tip de boier de altădată avea în vedere şi bruionul .următor : „Lascăr Sion, boier moldovean, vrea să ajungă prefect de Vaslui. lesă calare. Mărită fetele. Băieţii cu situaţie. El are o moştenire, pleacă la Monte-Carlo. Joacă, îşi face •cheful." IN GIBRALTAR Dintr-un jurnal de bord Apare în Viafa românească, anul XIV (1922), nr. 5 (mai), pp. 161—170, cu subtitlul „Jurnal de bord". Se tipăreşte în volumul Prinţesa Bibiţa, 1923, Editura „Viaţa românească", Tipografia „Răsăritul", pp. 97—119, cu subtitlul uşor schimbat „Dintr-un jurnal de bord" şi cu menţiunea la sfîrşitul scrierii : „Gibraltar, 1912". Este reprodusă, în întregime, în volumul Pe drumuri de apă, Bucureşti, [1931], „Universala Alcalay" „Biblioteca pentru toţi", nr. 1266, pp. 3—26, cu menţiunea : „Din volumul Prinţesa Bibiţa". In această antologie se înlătură subtitlul : Dintr-un jurnal de bord. în Gibraltar constituie de fapt al treilea „jurnal de bord" al lui Jean Bart (primul, intitulat ca atare, apăruse în volum în 1901, iar cel de al doilea fusese inclus în ediţia doua a Jurnalului de bord din 1916). Datarea „Gibraltar 1912" de la finele jurnalului ne face să credem că se relatează o călătorie întreprinsă aici în acest an. „Coloanele lui Hercule" îi erau însă cunoscute scriitorului cu mult înainte. Din unele referinţe reiese că Eugeniu Botez trecuse prin strîmtoarea Gibraltarului de cel puţin două ori : o dată, împreună cu Ion Adam, îmbarcat pe cargobotul „Turnu-Severin", în vara lui 1903 sau 1904, şi altă dată la începutul lui 1906 în drum spre Rotterdam şi Scandinavia. Dintr-o referinţă aparţinînd unui prieten apropiat al scriitorului reiese că In Gibraltar ar reprezenta „însemnările" din prima călătorie (cf. Stelian I. Constantinescu : Doi precursori în drumeţia marină : Jean Bart şi Ion Adam, în Adevărul, anul 51 (1937), nr. 16396 (14 iulie), pp. 1—2). Nu este exclus ca şi în emisiunea de la radio, ţinută pe 30 mai 1930 şi intitulată Un tip de boier moldovean, „eroul" să fi făcut parte din categoria de personaje menţionate mai sus — dacă nu va fi fost cumva chiar Horaţiu Baltă (în arhiva Radio nu se păstrează manuscrisul). ;55B IN DELTA Volumul nu apare în cadrul unei anume edituri (o menţiune în acest sens lipseşte, atît pe coperta cărţii cît şi în recenziile sau notele de prezentare). Coperta ediţiei menţionează doar : Tipografia „Răsăritul", Bucureşti, şi preţul „lei 30". Este tipografia periodicului cu acelaşi nume, Răsăritul, organ al Caselor Naţionale şi al Asociaţiei „Sănătatea Socială", la care a colaborat şi scriitorul, atît ca director al Asistenţei Sociale din Ministerul Muncii cît şi ca îndrumător (a făcut parte din Comitetul de conducere fiind şi membru fondator al Caselor Naţionale) şi conferenţiar (vezi şi articolul Casele naţionale — zece ani de experienţă, semnat de Jean Bart, în Boabe de grîu, martie 1930). In Deltă..., 102 pagini, format mic, are o copertă ilustrată reprezentînd o locuinţă de pescar şi o ambarcaţiune cu pînze. Nu se menţionează nici anul de apariţie, dar din referinţele asupra volumului reiese că era în librării la începutul anului 1925. Tirajul se pare că a fost destul de mare, deoarece la 7 iulie 1926 — deci peste un an şi jumătate — librăria „Universala Alcalay" emitea autorului următoarea „adeverinţă" : „S-a primit la depozitul «Alcalay & Co~ 3061 (trei mii şase zeci şi unu) ex. din In Deltă a 30 [lei]" (cf. unor „acte justificative" păstrate printre manuscrisele scriitorului). Să fie vorba de un tiraj suplimentar ? Spre aceasta ar înclina şi unele mici deosebiri de text dintre exemplare de acelaşi format şi cu aceeaşi oglindă a paginii. Dintre cele şase scrieri incluse aici şi nereluate de autor în alte volume, doar două sînt elaborate în anii din urmă : Rătăcind prin Deltă şi Cafeaua şefului, prima scriere — una din piesele de rezistenţă din sumar — împrumutînd, uşor schimbat, şi titlul volumului. Celelalte patru au apărut în presa literară între 1906 şi 1911, primele trei (Raiul-Lupilor, la conferinţă, O protestare postumă), în Viaţa românească, iar ultima (Prima dată), în Curentul nou din Galaţi. Incadrîndu-se prin structură şi conţinut acelor „documente omeneşti" cultivate de Viaţa românească, sînt incluse de autor în prima ediţie a Datoriilor uitate, la compartimentul „Documente omeneşti", chiar ediţia subintitulîndu-se ca atare. De menţionat că acestea nu mai sînt păstrate în celelalte două ediţii din Datorii uitate, nefiind păstrat nici subtitlul ediţiei princeps. Reluarea lor într-un volum sub titlul In Deltă... se datoreşte, nu atît tematicii, cît mai ales personajelor şi locurilor înfăţişate în majoritatea scrierilor : din Delta Dunării sau din imediata ei apropiere. Doar acţiunea din ultimele două scrieri (O protestare postumă şi Prima dată) se desfăşoară, după toate probabilităţile, în Călăraşi. O localizare putem deduce şi din începutul la O protestare postumă : „Terminasem afacerea pentru care mă dusesem la tribunalul din oraşul C..." Insă tematic aceste două scrieri se apropie de Cafeaua şefului şi La conferinţă şi nu-şi puteau găsi locul decît sub aceeaşi copertă. Asupra scrierii Escadra intră în port nu ne oprim aici, întrucît, întru totul motivat tematic, ea a fost reluată de autor în volumul din 1928, Schiţe marine din lumea porturilor, în sumarul căruia este reprodusă şi în ediţia noastră. Delta — cel mai tînăr pămînt românesc, creaţie migăloasă şi măiestrit alcătuită a Dunării, unică în felul ei, cum una este şi apa-mamă, Dunărea — a intrat în atenţia autorului în mai multe din scrierile sale. Un elogiu i se aduce în lucrarea dedicată „fluviului-rege" (Cartea Dunării). Este des pomenită în articolele comandorului Eugeniu Botez (Gurile Dunării, Dunărea şi protoistoria Daciei etc.), în România maritimă şi fluvială al cărei fondator a fost, în deosebit de interesantul articol pentru vremea cînd a fost scris Hîrtie din stuf, în Războiul pe Dunăre, scrisă în colaborare cu Nicolae Kiriţescu. Iar în romanul Europolis, oraşul Deltei, Sulina, constituie în întregime cadrul de desfăşurare a acţiunii. Unul din capitolele romanului purta, la apariţia în periodic, titlul La gura Dunării (în România maritimă şi fluvială, an. I (1931), nr. 1 (noiembrie), pp. 15—17. 560 561 îndrăgirea acestui colţ de ţară, situat acolo unde uscatul se îngemănează cu marea, se datoreşte în primul rînd pitorescului acestui ţinut brăzdat de ape, dar şi faptului că poate cea mai mare parte din viaţa de marinar, scriitorul şi-a petrecut-o aici, fie la Diviziunea de Dunăre sau la cea de Mare, dar, mai ales, fiind mulţi ani comisar maritim într-unui din punctele spre care duceau toate drumurile Deltei, Sulina. De aici pornea şi, „rătăcind prin Deltă", adesea în compania vreunui scriitor, printre care şi Sadoveanu, Gala Galaction, Duiliu Zamfirescu, a îndrăgit-o ca nimeni altul şi ori de cîte ori pleca din Bucureşti, de la Ministerul Muncii, la Brăila şi Galaţi, pentru problemele muncitorilor din porturi, se repezea pînă la Sulina. Şi nu de puţine ori şi-a mărturisit regretul că nu şi-a găsit răgazul necesar pentru revederea Deltei şi a Sulinei. Cu puţin timp înaintea sfîrşitului şi-a manifestat dorinţa de a pleca în Deltă. Iată ce relatează Emanoil Bucuţa în acest sens : „Acum cîteva zile am făcut un drum la Sulina şi în ajun l-am înştiinţat la telefon, cerîndu-i unele lămuriri. Mi le-a dat, mi-a spus nume de localnici, pe cari trebuia numaidecît să-i caut, şi a încheiat, parcă-1 aud : «Dacă nu m-aş simţi rău, aş veni şi eu !» Omul fără preget şi îndrăgostitul de apă şi de locurile de care era mai legat decît de oricare altele nu se putea ţine la cea mai slabă chemare sau putinţă de ducă" (Delta Dunării, în Boabe de grîu, anul IV (1933), nr. 5 (mai) p. 318). Volumul apărut la începutul anului 1925 a rămas singura carte „dedicată" de Jean Bart Deltei, spunem dedicată poate impropriu, întrucît ea nu constituie o descriere a Deltei, aşa cum îşi propusese în mai multe rînduri autorul, ci doar cîteva frînturi, „cîteva colţuri pierdute". Proiectul unei cărţi speciale dedicate Deltei l-a urmărit pînă în ultimele clipe. în Cartea Dunării, („Biblioteca Ligii Navale", 1933), elaborată în ultimii ani de viaţă, tipărită postum, puţin timp de la moartea scriitorului, găsim adnotări ale scriitorului în acest sens: „Delta şi Gurile Dunărei merită o carte aparte — pe care nădăjduim să o facem (la pagina 41)" ; iar la pagina 68, vorbind despre „paradisul păsărilor" evită să facă o descriere mai largă, dînd o notă subliniară : „Dar Delta merită o carte aparte". Chiar dacă ar fi fost, în concepţia autorului, o carte închinată Deltei cu toată istoria şi problemele ei — pe care Jean Bart le-a ridicat nu o dată — am fi găsit între scoarţele ei destule pagini de literatură, fapt demonstrat din plin de Cartea Dunărei. Cu siguranţă că această „Carte a Deltei", rămasă doar în fază de proiect, ar fi fost o continuare firească a cărţii dedicate Dunării. Că lucrurile stau aşa reiese şi din conferinţele lui Jean Bart asupra Dunărei şi Deltei, ţinute la radio. La 15 iulie 1931 vorbeşte la radio despre Gurile Dunării. Delta. Conferinţa, avînd marginal chiar însemnarea scriitorului „Radio", s-a păstrat între manuscrisele scriitorului (22 pagini de manuscris formatul unui caiet). în ianuarie 1933, în zilele de 12 şi 13, orele 1950 şi respectiv 20, în cadrul ..Ciclului asupra României", Eugeniu Botez ţine conferinţele : Descrierea Deltei şi Viitorul Dunărei. Referitor la aceste două conferinţe cităm din adresa trimisă scriitorului la 29 noiembrie 1932 de către Adrian Maniu, directorul Programului literar de la Radio : „Societatea de Radiodifuziune intenţionează să organizeze începînd de la 1 ianuarie 1933 un ciclu de 100 prelegeri asupra României din toate punctele de vedere, pentru ca ţara noastră să fie bine cunoscută de toţi. Este firesc ca pentru un asemenea program să avem nevoie de cele mai distinse personalităţi special pregătite. De aceea solicităm călduros asentimentul dvs. şi vă rugăm să binevoiţi a ne onora cu două prelegeri în acest ciclu despre Dunărea — descrierea Deltei, în ziua de 12 ianuarie 1933, la ora «Universităţii Radio» (ora 20), şi 13 ianuarie 1933 : Importanţa Dunării pentru noi". Conferinţa despre Deltă cuprinde în linii mari principalele probleme ce ar fi fost tratate în cartea al cărei plan nu l-a părăsit niciodată pe scriitor : — formarea Deltei — istoricul ei: „Aristotel, Herodot, Ptolemeu, Strabon, Pliniu, Ovidiu... au scris în chip diferit despre Gurile Dunărei. în unele scrieri se găseşte că marele fluviu se varsă numai prin două •guri. în altele găsim că erau cinci guri. Iar în altele, şapte." — descrierea frumuseţilor Deltei — bogăţia Deltei şi valorificarea ei : „Dacă Delta nu-i proprie pentru agricultură, prezintă un mare interes economic pentru pescărie. Trebuiesc făcute lucrări pentru a întreţine deschise gîrlele şi canalele cari leagă Dunărea cu bălţile din Deltă, pentru a le alimenta cu apă dulce. Peştele se înmulţeşte cu cît se îndulceşte apa lacurilor. Stuful poate servi ca materie primă la producerea celulozei pentru hîrtie." 562 563 Prima semnalare a volumului în presa literară, apărută în Ideea europeană din 11—12 ianuarie, evidenţia cuprinsul oarecum diferit al cărţii : „în noul volum al lui Jean Bart, în Deltă («Răsăritul», 30 lei) sunt doi Jean Bart. Bucata Raiul-Lupilor taie în părţi egale, cu trei compoziţii de fiecare lăture, personalitatea seninului prozator." Scurta recenzie intenţiona să delimiteze pe' autorul unui decor acvatic şi răsăritean de scriitorul cu tematica „documentului omenesc" din ultimul ciclu de scrieri ale ediţiei. In concluzie, recenzia, care nu este exclus să aparţină lui Emanoil Bucuţa, făcea următoarele considerente asupra scrierilor din volum : „Lectura e liniştită. Cu o mai adîncă pătrundere în artă, am ajunge la Sadoveanu, cu o mai mare umanizare a documentului, am fi lîngă Brătescu-Voineşti. Dar nu ajungem nici la unul, nici nu ne aflăm lîngă cellalt, tocmai pentru că rămînem cu Jean Bart" (* * * : Jean Bart în Ideea europeană, anul VI (1925), nr. 162 (11—18 ianuarie), p. 3). Răsunetul în presă al apariţiei volumului a fost unul favorabil, în ziarul Adevărul din 7 februarie apare un articol de D. I. Suchianu : Jean Bart — Cu prilejul apariţiei volumului „In Deltă", în care arată că, în ciuda tăcerii ţesute în jurul numelui scriitorului, Jean Bart rămîne un scriitor talentat, chiar dacă nu frecventează cafeneaua literară : „împotriva faimei crescînde a acestui mare prozator român, se ţese silenţioasa conspiraţie: Un întreg rechizitoriu, nemărturisit, dar de toţi gîndit, se aduce autorului Jurnalului de bord. Un prim cap de acuzaţie : Jean Bart ofensează pe scriitorii de meserie prin aceea că el are una : că, deci orişicînd poate explica din ce trăieşte. Că astfel, el prostituează munca cea nobilă tîrînd-o în promiscuitatea degradatoare a muncei propriu-zise. AI doilea : Jean Bart nu vine la cafenea şi nu prestează deci la biroul cotidian de laude mutuale cu cari literatorii profesionişti români se gratifică de seară pînă dimineaţă. Adăogaţi la acestea faptul că Jean Bart ţine de mişcarea Vieţii româneşti şi, în sfîrşit, poate mai ales, că acelaşi Jean Bart este un scriitor de mare talent..." {Adevărul, anul XXXVIII (1925), nr. 12613 (7 febr.), p. 1). Referindu-se la literatura lui Jean Bart recenzentul evidenţia faptul că scriitorul este printre puţinii care realizează ceea ce critica numeşte „tipul clasic", scrisul lui avînd o armonie, un echilibru : „deopotrivă de psiholog şi de peisagist ; spiritul, duioşia, tragicul, ironia îşi dau întîlnire în opera lui". într-o pătrunzătoare recenzie, Ion Marin Sadoveanu sublinia : „Volumul In Deltă... alcătuit şi din material mai vechi, :gravitînd în jurul primei bucăţi [Rătăcind prin Deltă], e o carte preţioasă care îmbogăţeşte literatura românească şi adaogă o piatră la o operă trainică, de o sobră şi aristocratică artă" (Mişcarea literară, anul II (1925), nr. 17 (7 martie), p. 3). Recenzentul, obiectiv, nu omite să semnaleze în această „culegere de mici nuvele şi schiţe" — cum o numeşte — şi piesele „de o subţire calitate, cum ar fi Escadra intră în port şi La conferinţă", alcătuite prin ..împletirea" observaţiei precise cu un anume umor. Semnificativă ni se pare recenzia lui Mihai Ralea care •semnala şi ..discreţia" autorului în ale scrisului : „Ultimul volum al d-lui Jean Bart nu e o surpriză. El ajută la clădirea solidă a operei sale definitive, printr-o continuitate urmărită lent şi conştient, încetul cu încetul, din contribuţii timide, afirmate fără reclamă şi fără zgomot se alcătuieşte una din cele mai serioase opere literare. O nuvelă mai mare începe volumul. Restul sînt documente omeneşti, notări psihologice subt formă de schiţe, dar care încheagă situaţii ori caractere bine delimitate" (Jean Bart — „In Deltă", in Viaţa românească, anul XVII (1925), nr. 4 (april), p. 128). în aceeaşi recenzie, privind volumul în întregime, Mihai Ralea evidenţia la Jean Bart : „echilibrul sufletesc", „armonia", simţul „proporţiei" cure dă scrierilor sale o „unitate organică". De aceea ..amintirea care-ţi rămîne după lectură, e amabilă şi nevoia de a relua lectura — veşnic proaspătă". Volumul este recenzat şi de Izabela Sadoveanu („In Deltă" [de] Jean Bart (Eugen Botez), în Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12697 (5 mai), p. 1), fără să emită păreri originale, demne dc a fi reţinute, în afară de aceea că „opera lui Jean Bart datează, că are marcat caracterul unei alte generaţii", generaţie care — am adăuga noi — aparţine acelui început de secol XX. Luat în ansamblu, volumul nu se ridică la o valoare deosebită în ierarhia celorlalte volume scrise de Jean Bart. Exista însă aici o scriere, Rătăcind prin Deltă, care se detaşează net de celelalte cuprinse în acest volum. Ea poate constitui o bază şi pentru analiza personajelor lui Jean Bart în general (v. notele la piesa respectivă). în acest volum scriitorul este tentat, mai mult decît în alte ediţii — exceptînd Jurnalul de bord şi Peste Ocean — să realizeze cîteva descrieri de natură, „peisaje" surprinse în pagini remarcabile. Dar cum se va întîmpla întotdeauna în scrierile lui Jean 564 565 Bart, tabloul nu rămîne singur, natura este raportată la om, ea constituie doar cadrul desfăşurării acţiunii. Cele relatate de Smanoil Bucuţa în acest sens ni se par elocvente : „...o descriere a Deltei nu ne-a dat nicăiri. Cîteva colţuri pierdute, da ; foşnetul stufului sub suflarea vîntului, negreşit ; curgerea mătăsoasă a apei, sub care se leagănă vegetaţia de baltă şi ţîşnesc vietăţile, de mai multe ori ; lăsarea din văzduh a păsărilor cu aripi puternice de larg, plin de o încîntare de poet al singurătăţii şi de vînător. După ce-şi face ca o datorie de aşezare de cadru, ci e în căutare de oameni. Oamenii sunt tainici şi viforoşi, întîmplările lor neaşteptate şi crude, soarta, fulgerătoare şi sălbatecă. în ei nu aşează o viaţă pe care o poate întîlni oriunde, ci aşează Delta însăşi. în fiecare clocoteşte sub furtună sau se leneveşte la soare un crîmpei de Deltă. Acolo trebuie ea căutată. Fiecare personagiu duce cu sine, pe din două, un suflet şi o privelişte" (Conferinţă la radio, ţinută la 9 august 1941, sub titlul însemnările despre Dobrogea ale lui Jean Bart, reprodusă în volumul Pietre de vad, III, pp. 283—284, aici intitulată Jean Bart). Delta Dunării a intrat şi în tematica altor scriitori români. Dintre scrierile cele mai importante cităm Priveliştile dobrogene ale lui Mihail Sadoveanu (,-Minerva", 1914) ale cărei capitole sînt în majoritate dedicate Deltei („Hotelul" din Deltă, O cherhana, Pe Dunărea Veche, Taine, Popas, La Sf. Gheorghe etc), sau In împărăţia apelor de acelaşi autor, precum şi o parte din scrierile lui A. Vlahuţă, N. Dunăreanu şi Victor Crăsescu (Basara-beanu). Menţionăm şi „descrierile geografice" ale lui I. Simionescu din Dobrogea („Cartea Românească", 1928). RĂTĂCIND PRIN DELTA Apare în Viaţa românească, anul XVI (1924), nr. 1 (ianuarie), pp. 20—31. Reprodusă sub titlul In Deltă în Mişcarea literară, anul II (1925), nr. 17 (7 martie), p. 2, la rubrica „Pagini alese", cu o fotografie a scriitorului. (In acelaşi număr, p. 3, la rubrica „Pe marginea cărţilor", Ion Marin Sadoveanu semnează o recenzie la volumul In Deltă.) Un fragment sub titlul In Deltă este reprodus în Drum nou (Bocşa-Montană), anul IV (1926), nr. 39 (26 septembrie), pp. 1—2. Se tipăreşte în volum : In Deltă, Bucureşti, [1925], Tipografia „Răsăritul", pp. 5—27, datată la sfîrşit : „1924". Aşa cum am arătat şi mai înainte, Eugeniu Botez a cunoscut viaţa Deltei mai ales pe timpul cînd s-a aflat comisar maritim şi căpitan de port la Sulina şi bineînţeles în timpul războiului cînd a fost comandantul militar al acestui port. Dar prima cunoştinţă cu Delta o face încă din 1896 pe cînd se afla elev la Şcoala marină de aplicaţie de la Ţiglina, lîngă Galaţi, şi cînd, de aci nava-şcoală bricul „Mircea" pornea pe braţul Sulina pînă la mare. La puţin timp a avut chiar o misiune în Deltă — aceea de a stîrpi lăcustele, împreună cu un batalion de geniu pe care îl transporta pe apă şi îl aproviziona. Drept pentru care printre primele proiecte dedicate Deltei figurează Intre lăcuste şi ţînţari, Lăcustele in Deltă, La lăcuste. Viaţa din Deltă, la Sf. Gheorghe. Pe lîngă elementul descriptiv şi „reportericesc" acestea ar fi inserat şi fapte şi întîmplări potrivit cărora urma să se dezvolte o acţiune şi un conflict. Cităm dintr-un bruion aparţinînd ultimului titlu menţionat mai sus : „Vine batalion de geniu la lăcuste. Eu îi aduc pe apă şi rămîne să-i aprovizionez. Ce facem cu lăcustele ? Doctorul regimentului. Pescuitul. Mîncarea icrelor, prepararea. O furtună îneacă lotcile. Cele două văduve care apără satul de înnisipire, le dă prefectura ajutor bănesc. Aici punem cazul cu doctorul ramolit care nu bagă pe nimeni în infirmirie. Dr. Turcitu... Un sergent fercheş pune ochii pe o rusoaică cu fusta roşie. Sergentul o vede scăldîndu-se sub sălcii în Dunăre. Bărbaţii văd. Complotează. Sergentul dispare şi femeia. Se crede că au fost înecaţi. Dar sunt găsiţi în Deltă, legaţi de sălcii. Morţi, muşcaţi de ţînţari şi tăuni. Medicul care face colecţie de ţînţari ţi experienţe cu lăcuste (vezi dr. Leon) constată că au murit de muşcături. Parchet, cercetări... nimic. Cei bănuiţi dovedesc că erau la pescuit... Să credea că a dezertat... Cum dormim în poloage. Suntem în cartir, apoi în corturi şi poloage... Vitele slobode sălbăticite..." Un alt bruion demonstrează că prototipul doctorului din scrierea Rătăcind prin Deltă este un doctor Zotta din Sulina care a făcut studii asupra ţînţarilor şi frigurilor de baltă : 566 567 „Subiecte din Deltă povestite de dr. Zotta : Trebuie să ia sînge de la copii, pentru studiul ţînţarilor. Plîng bâtrînii, femeile. Copiii înţepaţi sunt excomunicaţi, li se dă canoane. Pe doctor vor să-1 omoare. — Cîţi copii ai V — Mult copil. A meu este. Asta nu ştiu dacă e a meu. Doi fraţi au 34 de copii... Vînătoare de pescari contrabandişti." în alte Aspecte de baltă (titlul altui bruion), după o descripţie („Nu-i destul să mergi cu vaporul la Sulina sau Vîlcov, trebuie sâ iei lotca să intri în baltă"), scriitorul menţionează „dezertori" care urmau a fi menţionaţi în scriere şi „hoţi" ca : Terente. Licinski, Cartoşca (ultimul întîlnit şi în alte proiecte ale scriitorului). Din notaţiile marginale pe aceste bruioane reiese că autorul era în curent cu toată literatura dedicată Deltei : Sadoveanu. Crăsescu-Basarabeanu, Dunăreanu. Se fac asociaţii şi cu autori străini : Kipling, Daudet, Flammarion. De asemenea sînt citaţi autorii unor lucrări de specialitate : dr. Antipa, Drăghicescu, colonel Marin Ionescu. însă din toate acestea autorul n-a reluat în scrierea definitivă Rătăcind prin Deltă decît o parte din descripţiile de natură, scrierea axîndu-se în esenţă pe drama „regelui Cardonului" — Andrei Filozofof. Numele personajului principal, Andrei „Filozofof", ar fi avut. cu siguranţă în galeria personajelor caragialiene altă semnificaţie şi implicit altă soartă... literară. în scrierea lui Jean Bart însă el desemnează un erou aparte, cu o anumită concepţie despre lume. cu o „filozofie" numai a lui, rezultată dintr-o experienţă de viaţă proprie, care nu i-a fost decît un zbucium perpetuu şi un lung şir de nedreptăţi. în pustiul şi singurătatea dc basm a Deltei eroul „scîrbit de lume" îşi găseşte liniştea şi împăcarea de sine — aşa cum un fluviu îşi varsă tot zbuciumul, odată cu apa şi numele, în mare. Iniţial, scrierea urma să se intituleze Moşul Filozofescu, aşa cum rezultă dintr-o variantă păstrată în manuscris şi care constituie de fapt redarea subiectului pe scurt din prima ei variantă : „între dunele de nisip de la Cardon, pe drumul dintre Sulina şi Letea, pe malul mării, stă singur un moşneag. Nu mai e nici un om prin împrejurimi. Un bătrîn maltez ciudat. îmi povesteşte trecutul Sulinei : cum s-au înecat într-o zi, de Sf. Gheorghe, 50 de corăbii. Cum furau grecii cereale în vasele cu dublu fund. Cum s-a făcut canalul Sulina ; Hartley, Kiil, lord Gordon etc. Baronul de Han, Bălăceanu etc. De ce s-a aşezat el acolo singur ? S-a dezgustat de lume şi ipocrizie. Nevasta trăia cu inginerul. A plecat cu inginerul la Suez. Ea însă s-a întors la bătrîneţe la el. Era acolo, în pustietatea aceea, o dramă mută. Eram cu şeful poştei. Moşu îl roagă să nu-i dea mandatul cu bani ce-i trimetea fiica sa de la Paris, măritată c-un director de bancă. A se descrie muzica nisipului — pădurea Letea. Vizita dr. Cantacuzino care îi dă o doctorie de piept şi o cutie de tutun. înainte de moarte n-a voit să vie la oraş, a murit pe malul mării. Dragostea lui pentru un soldat care-i săruta mîna" (Muzeul Literaturii Române, caiet manuscris nr. 15139, p. 6 şi verso). O comparaţie între acest bruion şi forma definitivă a scrierii ne arată că în prima formă autorul intenţiona mai mult o „povestire", aşa cum rezultă şi din penultima frază „...n-a voit să vie la oraş. a murit pe malul mării". „Povestirea" se menţine şi în forma definitivă, dar numai în partea a doua unde ni se relatează despre trecutul moşneagului — după ce, în prima parte. Andrei Filozofof ne apare direct prins în dialog cu cei care îl vizitează în sihăstria de pe malul mării, după plecarea lor, autorul lăsîndu-1 să-şi consume „drama mută" în singurătatea în care s-a retras, „dramă" provocată, în versiunea iniţială, de un inginer de la Comisia Europeană a Dunării care-i răpise nevasta în tinereţe, ci nu de dalmatinul Niculici, „ajutor de căpitan de port", cum apare în ultima versiune. (într-o altă versiune „dalmatinul" era „căpitan" şi se numea „Condrat".) Dar, în afară de varianta-bruion de la Muzeul Literaturii Române, menţionată mai sus, am identificat printre manuscrisele rămase de la scriitor patru variante succesive ale scrierii Rătăcind prin Deltă. Succesiunea lor s-a stabilit prin confruntarea textului. Aceste forme premergătoare textului definitiv — deşi incomplete — dovedesc migala şi efortul depus de autor 568 569 în proza de faţă, care, în ultima formă, degajă un puternic lirism. Parcurgerea acestor variante scoate în evidenţă că autorul, iniţial, intenţiona două scrieri : una pur descriptivă — de redare a peisajelor Deltei, şi alta dedicată dramei lui Andrei Filozofof. Prima variantă nu poartă nici un titlu. Ne aflăm mai degrabă în faţa unui carnet de însemnări în care autorul îşi consemna peregrinările prin Deltă. Desprindem de aci cîteva pasaje — unele care au vagi corespondenţe cu textul scrierii, iar altele la care autorul a renunţat pe parcurs — toate însă sînt dedicate Deltei şi urmau a fi incluse în aceleaşi sau în aceeaşi scriere : „Eram de curînd în Deltă. Prima dată cînd mă duceam la vînat de becaţe pe plajă. Ele stau cu ciocul lor în nisipul plajei. Plecasem singur într-o dimineaţă, cu puşca în spinare. Mergeam pe plajă. - E cordonul litoral, marin." (Fragmentul are corespondent în ediţia de faţă, voi. I, p. 264, rîndurile 29—35.) Nu-i drum. Mergi pe îngusta limbă de nisip care desparte marea de baltă. O pădure de stuf deasă, ca peria. Treci gîrle prin care balta, pe timpul inundaţiilor (la viitură), apa să varsă în mare, iar cînd sacă balta şi vîntul de la larg suflă, împinge valurile apa şi trece din mare în baltă. Mă aşăzam pe plajă, jos, că mergeam greu prin nisip. In pustietatea ceea, singur. Numai păsări împrejur. Şi pe mare să văd pînze de pescar şi vapoare. Mă ajunge din urmă o căruţă dobrogeană. în urma căruţei venea un domn cu o panama pe ochi, cu guler nalt, scrobit, dar boţit de căldură, deschiat, cu cravată roşă, desfăcută, deschiat la haină, dar cu picioarele goale, în mînă ţinea delicat o pereche de pantofi cu vîrfuri ascuţite. îşi ştergea sudoarea c-o batistă de mătase verde. Un tîrgoveţ. Cu gesturi elegante. Avea cîteva clase de gimnaziu. Se şlefuise în armată. Şi pentru c-am simţit că să ruşinează că-i desculţ, m-am desculţat şi eu. Ce plăcut de mers cu picioarele goale pe nisipul firav, umed. Valurile leneşe veneau, mîngîiau malu şi să retrăgeau. Nisipul sugea iute apa, spume care se desfăcea ca o dantelă destrămată. Fiori dulci." în alt fragment scriitorul ne redă călătoria spre Periprava^ surprinzînd şi tipuri sociale : „Mă duc la chirhanaua de la Periprava. Ce tragem noi cu hoţii iştia. Revizor de pescărie. Vorbea cu uşurinţă. Declama. Termini tehnici. Ambiţia lui era să ajungă la centru. Aci să alterează. Fost subofiţer de intendenţă. Ştia şi puţină contabilitate, în partidă dublă. — Mă tîmpesc în Deltă. Credeţi. D-voastră sunteţi de curînd. Decît întâiul în Deltă mai bine cal de tramvai în Bucureşti Trăsuri nu să pomenesc prin partea locului, nici n-ar putea merge, să înfundă roata în nisip. Numai căruţa uşoară dobrogeană. Caii mici, pietroşi cari trăiesc toată viaţa în baltă., cu apa pînă la burtă merg pe aici. O roată pe pămînt şi o roată prin apă. Cozile lungi ca să se apere de ţînţari. Dau din copite... şi suflă pe nări." In alte notaţii scriitorul este tentat să facă antiteza sat — oraş, mediu natural — şi cel industrial, într-o manieră sămănătorist-poporanistă : „Stînd pe dune în contemplare, mă gîndesc la oraşe, descriu natura, muzica nisipului, dune, etc. albastru. Albastru coprinde cerul şi apa, peste tot o scară de nuanţe. Albastru, eterna culoare a infinitului, a depărtărei, o scară de tonuri de albastru dulce, mîngîitor, închis tare. Văzduhul albastru. Te domină farmecul albastru. Cînd e atmosfera calmă, totul e albastru, ochiul să îmbată de albastru. în magia azurată, albastru pînă la violetul de la orizont. Albastru de topaz." „Liniştea măreaţă care domnea peste marea singurâtăţei. Marele suflu al apei, orga infinitului care moare la baza falezei. Soarele divin inundă cu aur vasta întindere a mării. Vîntul mîngîie, sărută, îmbătat de poezia singurâtăţei." „Sorbeam mulţumirea singurâtăţei. Calm, pace. Păsările beate de lumină să scaldă în lumină. Să văd umbrele lor cari fug... Aud profundul suspin al mărei : odihna (repausul elementelor)." Şi acum notaţiile despre mediul urban, unele consemnate chiar paralel cu cele de mai sus : „Zgomot, tumult, frămîntare. Fum şi sudoare. Uzini şi fabrici Luptă, mizerie, fum, pucioasă, ziduri negre. Trenuri, gări. îmbulzeală, grabă, friguri — ca un vis urît. 570 Norul, pîcla de praf şi fum ce pluteşte deasupra oraşelor. Viaţa violentă, în galop ameţitor, nepotolita luptă. Ninsoare de futiingenă în atmosfera care vibrer.7.*-. [în Deltă], numai murmurul solemn al valurilor. în oraş, mişună mulţimea grăbită." Pe parcurs scriitorul a renunţat Ia „teza" potrivit căreia oraşul ar Ii Sodoma şi Gcmora. Varianta a doua păstrată parţial (trei file format mare) prezintă importanţă în primul rînd prin menţionarea titlului — altul decît cel sub care o cunoaştem astăzi. Pe frontispiciu, autorul notase „La Cardon", iar marginal „Intre dune", fără a se decide la unul din cele două titluri. Cele trei pagini se mărginesc exclusiv la descripţii de natură, descripţii reluate în întregime în textul definitiv, dar revăzute. Cea de a treia variantă (două file format mare scrise pe ambele părţi). In partea de la început, se suprapune întrucîtva cu ultima filă din varianta precedentă, dar într-o nouă redac-ţiune, are însă, în rest, fapte noi, neîntîlnite în primele două variante, fapte care se întîlnesc în finalul scrierii şi care sînt legate de acel personaj singuratic şi bizar Andrei Filozofof, în jurul căruia se ţese, în cele din urmă, acţiunea scrierii. în sfîrşit ultima variantă, intitulată de autor o dată Prin Deltă, altă dată In Deltă şi apoi In Deltă. La Cardon, este cea mai apropiată de forma definitivă şi totodată cea mai amplă (19 file în formatul unui caiet). Diferă însă mai mult o singură pagină din care iese mult în evidenţă caracterul autobiografic al scrierii, drept pentru care o reproducem mai jos. Pagina urma să constituie chiar începutul scrierii : „Cîţiva ani am trăit şi eu în Deltă, în ţinuturile acelea bizare, aproape de natură, departe de zgomotul şi frămîntarea lumei, în viaţa primitivă. Pribegind adesea, uitam de lume şi frămîntarea ei, ascultam glasul singurâtăţei. Oamenii sunt puţini prin locurile aceste, primitivi, simpli, de diferite neamuri. Dar am cunoscut şi cîţiva oameni deosebiţi, ciudaţi, bizari... rătăciţi, căutînd liniştea singurătăţii, a sufletului zbuciumat. îmi aduc aminte de un moşneag, de la Cardon, de un bătrîn singuratic cărui i să zicea prin partea locului, pe lîngă A. F. [Andrei Filozofof] şi Regele Cardonului." îmbunătăţiri stilistice demne de remarcat se aduc acestei variante îndeosebi la descrierile de natură. Cităm două pagini din manuscrisul acestei ultime variante : „Păsări de baltă, de felurite neamuri, aci clocesc în < cuiburi tăinuite> locuri ascunse prin luncile de trestii. Iar păsări călătoare ce trec în freamăt pe sus. în cîrduri nesfîrşite aci poposesc (aice li-i popasul), să opresc pe malul mărei, să adună, să odihnesc şi să prepară, să formează în caravane pentru lungile călătorii plutitoare peste mare, spre ţările calde din miazăzi. Trec pe deasupra Deltei şi să opresc pe malul mărei a merge în depărtări. Cîte un mal întreg să zăreşte alb, acoperit de zapăda, ninsoare... e [un] cîrd de pelicani guşaţi şi lacomi care prăpădeşte peştele din bălţi. Stoluri de lebede ce fîlfîie greoaie în zbor, fug toţi să se ascundă la cel mai mic zgomot." (A se compara cu textul din ediţia de faţă, voi. I. p. 254, rîndurile 6—11 Şi alt fragment mult refăcut în textul definitiv : „Uneori doctorul rămînea în contemplare : — Balta ■— spunea el mişcat — mă farmecă. Munţii rigizi şi răci, pădurile triste şi monotone mă apasă. Marea, veşnic schimbătoare, în oglinda căreia să reflectează cerul cu alte nuanţe la fiecare ceas, îmi încînta ochii, dar numai balta (însă) îmi farmecă simţirea şi-mi aţîţă mintea. Numai viaţa peisagiului de baltă evocă trecutul îndepărtat, virsta primelor epoci şi enigma însăşi [a] Creaţiunii. Misterioasa viaţă care se zbate în pustietatea bălţei (fără amestecul omului) aminteşte începuturile vieţei în umezeala pămîntului, misterul primelor zile ale Creaţiei. Te crezi în ziua a şasea parcă rămasă aşa cum a fost (zidită) întocmită [lumea]. Păstrează parcă taina zilei, aşa cum ne-a fost rămasă de la povestirea biblică." (A se compara cu textul din ediţia de faţă, voi. I, p. 254 rîndurile 21—35.) Un „doctor" pasionat de cercetarea ştiinţifică apare şi în Europolis, dar în roman ca personaj mult mai complex. Din pensee-urile lui răzbat cîteva şi în scrierea Rătăcind prin Deltă. 572 573 Dar, cum rezultă din fragmentul citat, aici este vorba de dr. Can-lacuzino, sau dintr-un bruion anterior de doctorul Zotta, pe cînd in Europolis prototipul medicului din roman a fost Gheorghe Petrescu Hagi-Stoica, între 1890—1921, directorul spitalului din Sulina care aparţinea Comisiei Europene a Dunării. Cu titlul uşor modificat, în Delta Dunării, scrierea este tradusă în portugheză şi tipărită în volumul Contos romenos, editura ,,Gleba", Lisboa, 1944, în colecţia „Contos e novelas". culegere antologică de schiţe şi nuvele datorită lui Victor Buescu. doctor în filologie clasică, lector la Facultatea de Litere din Lisabona. Traducerile au fost lucrate de Victor Buescu, în colaborare cu profesorul Lobo Vilela, directorul editurii, antologia constituind prima traducere directă din româneşte în portugheză. In aceeaşi colecţie „Contos e novelas" apăruseră culegeri din Tolstoi, Wilde, Maupassant. Autorul antologiei şi-a propus să reprezinte geografic toate provinciile româneşti, iar nuvelele şi povestirile să corespundă „tuturor genurilor de proză". Astfel culegerea oferă următorul cuprins : Slavici — Scormon; Caragiale — O făclie de Paşti; Gib. Mihăescu — Vedenia; Rebreanu — Un cîntec de iubire; Sadoveanu — Hanul Ancuţei; Delavrancea — Bunicul şi Hagi Tudose ; I. Al. Brătescu-Voineşti — Niculăiţă Minciuna ; Jean Bart — In Delta Dunării ; N. Gane — O vînătoare de urşi; Ionel Teodoreanu — Vliţa copilăriei. Pentru fiecare autor se prezintă cîte o scurtă notiţă biografică, în ampla introducere, Bazil Munteanu încearcă o încadrare a literaturii române într-un context european. Nuvela lui Jean Bart este clasată drept „filozofică" şi ca cea mai reprezentativă pentru Delta Dunării. CAFEAUA ŞEFULUI Schiţă Apare, cu subtitlul „Documente omeneşti", în România jună. MDCCCLXXI—MCMXXI. Cartea semicentenarului, Bucureşti [1921], pp. 46—50. în sumarul volumului festiv figurează (în ordinea întîlnită în volum) : N. Iorga, Nichifor Crainic, Blaga, Sadoveanu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Goga, M. Codreanu, G. Topîrceanu, Agârbiceanu, Demostene Botez, Camil Petrescu, Panait Istrati, Bacovia, Emil Isac, Jean Bart, Minulescu, Aron Cotruş, Vinea, Vianu, Ionel Teodoreanu. Perpessicius, Rebreanu, Al. O. Teodoreanu, Cezar Petrescu, Elena Văcărescu, S. Mehedinţi, Camil Petrescu, Slavici. Reprodusă în Adevărul literar şi artistic, anul II (1922), nr. 62 (29 ianuarie), p. 1, cu acelaşi subtitlu „Documente omeneşti". Este prima scriere a lui Jean Bart în acest periodic. Se retipăreşte şi în America, anul XIX (1934), nr. 41 (21 aprilie), pp. 3—i. Se tipăreşte în volum : In Deltă, Bucureşti [1925], Tipografia „Răsăritul", pp. 31—38, fără subtitlul din periodice, însă cu datarea la sfîrşit : „1922". La „schiţa" de faţă — cum şi-a subintitulat-o autorul — se păstrează, parţial, manuscrisul unei variante care diferă întrucîtva de textul definitiv (patru file de manuscris format mare). înainte de a încredinţa textul tiparului, autorul şi-a revăzut scrierea imprimîndu-i un dialog mai viu, iar pe alocuri potenţîndu-i satira şi spiritul ironic. RAIUL-LUPILOR Apare în Viaţa românească, anul VI (1911), nr. 4 (aprilie), pp. 102—106. Se tipăreşte în volum : Datorii uitate. Documente omeneşti. Nuvele, Bucureşti, 1916, Editura librăriei „H. Steinberg", pp. 175— 186 ; In Deltă, Bucureşti, [1925], Tipografia „Răsăritul", pp. 59—68, datată la sfîrşit greşit : „1913". în vara anului 1915, A. Vlahuţă alesese această scriere, ca împreună cu In cuşca leului şi Acasă şi în război (cîteştrele selectate din Viaţa românească) să constituie materia unui volumaş tipărit în „Scriitori români. Publicaţie săptămînală" de sub direcţia lui Vlahuţă, colecţie care s-a tipărit la „Alcalay". Dar în „cărticica" apărută în 1916, în nr. 14 al colecţiei, intitulată, după numele primei scrieri, In cuşca leului, bucata n-a mai apărut : s-a renunţat la ea în ultimul moment. împreună cu Intr-o sîmbăta şi Horaţiu Baltă din volumaşul Prinţesa Bibiţa, bucata Raiul-Lupilor se numără printre puţinele 574 575 scrieri în care autorul relatează fapte şi întîmplări petrecute in Moldova, dintr-un trecut nu prea îndepărtat, apropiindu-se tematic de N. Gane şi Mihail Sadoveanu. Cîntăreţul „întinderilor marine", cum a fost denumit adesea, aduce aici un elogiu uscatului : „Pămîntul, pe care îl simţi tare şi sigur sub tălpile picioarelor, cu cîtă bucurie îl preţuieşti atunci cînd de pe ţărm priveşti apa în largul recunoscutei şi mişcătoarei mări !" (ediţia de faţă, voi. I, p. 274). în ultima instanţă, Raiul-Lupilor constituie tot un „document omenesc" : autorul ne relatează cum, venit la lunca Prutului, pentru „ridicări topografice", este luat drept „inginer militar hotarnic" care măsoară pămîntul, ca să-1 împartă ţăranilor, odinioară răzeşi mîndri avînd hrisoave „cu cîte zece peceţi" date de Ştefan cel Mare, dar acum sărăciţi cu totul. Neputind da un răspuns întrebărilor spuse atît de dureros, interlocutorul, în persoana autorului, deviază discuţia („Adevărul crud adesea îl ocoleam c-un fel de laşitate şi căutam să fug schimbînd şirul gîndirii") asupra semnificaţiei denumirii de Raiul-Lupilor, dată unei păduri nesfîrşite, prilej de a ne evoca întîmplări de demult. LA CONFERINŢĂ Documente omeneşti Apare în Viaţa românească, anul V (lf>10), nr. 9 (septembrie), pp. 428—432. Reprodusă, cu ilustraţii de Victor Ion Popa, în Calendarul Asistenţei Sociale, 1923, pp. 58—64 şi în Satul şi şcoala, Cluj, anul I (1932), nr. 9—10 (mai-iunie), pp. 212—215, cu menţiunea la sfîrşit: „Din Calendarul Asistenţii Sociale pe 1923". Se tipăreşte în volum : Datorii uitate. Documente omeneşti Nuvele, Bucureşti, 1916, Editura librăriei „H. Steinberg", pp. 137—149 ; în Deltă, Bucureşti, [1925], Tipografia „Răsăritul", pp. 71—80, datată la sfîrşit greşit : „1912". La conferinţă, aşa cum se desprinde şi din subtitlu, constituie un „document de viaţă", încadrîndu-se în acele „documente omeneşti" cultivate de Viaţa românească. Relevînd şi elemente autobiografice (reîntoarcerea dintr-o călătorie în Scandlnavia unde fusese Eugeniu Botez) scrierea este localizată într-un „orăşel din Dobrogea", care era sediul unei subprefecturi (această condiţie o îndeplinea numai Sulina). Se defineşte ca prima încercare ce ne dezvăluie o altă notă a prozei lui Jean Bart — aceea umoristică şi cu elemente de satiră. Scrierea ironizează mania conferinţelor. Printre manuscrisele rămase de la scriitor se păstrează un bruion dintr-o asemenea conferinţă sanitară — dedicat însă combaterii „pestei". O PROTESTARE POSTUMA Apare în Viaţa românească, anul V (1910), nr. 12 (decembrie), pp. 471—474. Reprodusă în : Ilustraţia, anul IX (1922), nr. 1 (ianuarie), p. 20 ; semnată în facsimil „Eug. Botez (Jean Bart)" şi în Calendarul Asistenţei Sociale pe 1925, Tipografia „Răsăritul", pp. 32—35, cu o fotografie a scriitorului într-un grup al Asistenţei Sociale. Se tipăreşte în volum : Datorii uitate. Documente omeneşti. Nuvele, Bucureşti, 1916, Editura librăriei „H. Steinberg", pp. 165—173 ; In Deltă, Bucureşti, [1925], Tipografia „Răsăritul", pp. 83—89, datată la sfîrşit : „1913". O protestare postumă — scriere densă şi de o fină ironie — este citată aproape întotdeauna cînd se vorbeşte de Jean Bart. In Istoria literaturii române, G. Călinescu îi atribuie un loc de frunte în creaţia scriitorului. Subiectul, unic în proza noastră, dezvăluie fapte aproape incredibile despre care eşti tentat să crezi că nu s-ar fi putut întîmpla decît în Amazonia sau într-un „Western" îndepărtat din secolul trecut. Numai într-un asemenea ţinut autorităţile s-ar fi încumetat să întocmească acte de deces unui om viu — totul pentru a-i răpi pămîntul şi drepturile, iar tribunalul să rămînă impasibil, drept pentru care eroului povestirii nu-i va rămîne altceva decît să protesteze „postum" : huiduind Justiţia legată la ochi. 576 577 PRIMA DATA Apare în Curentul nou, anul I (1906), nr. 3 (20 ianuarie), pp. 165—170. Reprodusă în Carmen, anul III (1907), nr. 2 (1 ianuarie), pp. 2—5, cu următoarea notă : „Atragem serioasa atenţiune asupra acestei bucăţi, datorită d-lui Jean Bart, pseudonim sub care se ascunde d. locot. Botez, din marina militară română, unul din puternicii noştri prozatori." Se tipăreşte în volum : Datorii uitate. Documente omeneşti. Nuvele, Bucureşti, 1916, Editura librăriei „H. Steinberg", pp. 151— 163 ; In Deltă, Bucureşti. [1925], Tipografia „Răsăritul", pp. 93—102, datată la sfîrşit : „1906". Cu privire la această scriere se păstrează o scrisoare inedită trimisă de H. Sanielevici lui „Eug. Botez, lt. pe vaporul «Constanţa» S.M.R. Sulina". Dar scrisoarea expediată din Galaţi la 17 ian. 1906 ajunge cu întîrziere la Sulina, vaporul pe care era îmbarcat locotenentul de marină plecase spre Rotterdam, aşa cum rezultă şi din însemnarea agentului poştal. Cităm din scrisoarea expediată de îndrumătorul revistei Curentul nou : „Aştept nuveleta ta. Nuveleta ni-o poţi trimite din Constantinopol... Tot laşul a trimis materie. Sînt articole epocale... Ibrăileanu are Poporanismul, o lovitură grozavă lui Iorga. în Sămănătorul din urmă Iorga te denunţă ca socialist şi te compătimeşte. Dacă lipseşti din no. acesta se va crede că de frică". Un asemenea comisar, tînăr, cu vederi progresiste — cel puţin la începutul carierii ■— apare şi în Datorii uitate (ediţia de faţă, voi. I, pp. 153—156). PESTE OCEAN Note dintr-o călătorie în America de Nord Prima ediţie din Peste Ocean. Note dintr-o călătorie în America de Nord apare la editura „I. Brănişteanu", Bucureşti, neavînd menţionat anul de apariţie pe copertă. Dar, aşa cum rezultă din semnalările din presa literară, cartea îşi face apariţia în librării în luna mai sau mai degrabă la începutul lunii iunie 1926. Ziarul Adevărul din 3 iunie odată cu reproducerea a două capitole din volum (In bazenul gheizerilor şi In faţa urşilor negri) anunţa : „Din noul volum Peste Ocean al colaboratorului nostru d. Jean Bart (Eug. Botez)... Editura «I. Brănişteanu», 120 pagini, 60 lei" Volumul este anunţat şi în Adevărul literar şi artistic din 6 iunie 1926, la p. 8. Iar primele recenzii asupra volumului sînt datate „20 iunie". Cartea, format mai mare şi îndeosebi mai înalt, anume parcă a crea un cadru mai adecvat pentru copertă care redă un zgîrie-nori din Wal Street — cartierul băncilor din New York, inserează numeroase fotografii de pe puntea transatlanticului „Kaiser Wilhelm" pe care scriitorul a făcut călătoria în 1912, pînă la zgîrie-norii din cele mai mari oraşe ale S.U.A. („Woolworth Building" şi casa „Iron Fiat" — în forma unui fier de călcat — din New York, şi înaltele clădiri din Pittsburg, oraşul oţelului) şi imagini grandioase ale naturii americane (cu vaporul pe Mississippi, parcul natural Yellowstone — Ţara Minunilor, imagini din Munţii Stîn-coşi, gheizerii şi măreaţa cascadă a Niagarei, nelipsind nici bizonul — „regele pustei americane"). Imaginile, înlocuite în cea mai mare parte în ediţia doua, sînt fotografii făcute la faţa locului sau ilustraţii aduse de scriitor. Acestea din urmă poartă, în majoritate, menţiunea „E. Marvan. Copyright 1911. By Kiser Photo Co. Far Great-Northern Ry Co." 579 f Dintr-un „act justificativ" (păstrat printre manuscrisele scriitorului) purtînd antetul editurii şi librăriei „Brănişteanu", datat „10 iulie 1927" (scrisul autorului) reiese că sumele rezultate din vînzarea tirajului primei ediţii se ridicau, la, acea dată, la 72.000 lei. Ediţia a Il-a, apărută în august 1929, poartă pe copertă o fotografie a statuii libertăţii dăruită de francezi, şi care străjuieşte intrarea în portul New York. Peste Ocean este rezultatul călătoriei întreprinse in America de Nord, în 1912, lunile mai-iulie, cînd căpitanul de marină Eugeniu Botez a reprezentat ţara noastră la Congresul de Navigaţie ţinut la Philadelphia, fapt relatat de scriitorul însuşi în primele-pagini ale cărţii, cînd descrie vizita făcută în birourile Nord-Lloyd-ului german din Brema : „După ce sfîrşi de citit adresa. Serviciului Maritim Român, în care se arăta că sunt delegat la Congxesul de Navigaţie din Philadelphia, directorul îşi descreţi fruntea şi încercă să schiţeze un binevoitor zîmbet pe sub mustaţa lui roşie, ţepoasă", oferindu-i delegatului român o cabină clasa, întîi pe punte (Peste Ocean, ediţia Il-a, 1929, p. 4). De plecarea în America de Nord este legată şi ultima întîlnire-a lui Eugeniu Botez cu marele Caragiale, la restaurantul gării din Ploieşti, în compania lui Dobrogeanu-Gherea şi Vlahuţă. Caragiale care pleca la Berlin, după ce-şi văzuse ţara pentru ultima dată, i se adresează tînărului care peste cîteva zile avea să se îmbarce pe transatlantic : ,, — Mă, băiete ! dacă te duci în America, n-ai să căşti gura la nici un monument de artă. Că n-ai ce vedea acolo. Aia sunt copii, n-au ajuns încă la artă. în loc de frumuseţi ai să întîlneşti curiozităţi. Caută de vezi miraculosul in natura americană. Mie să-mi trimiţi o carte poştală ilustrata de la Niagara şi să-mi aduci o bucată de lemn petriiicat de la Yellowstone. Dar acolo să te duci numaidecit. Regiunea asta vulcanică a gheizerilor, cu izvoare care ţîşnesc clocotind în mijlocul pădurilor petrificate, este cea mai ciudată bucată din coaja pămîntului." Despre felul în care a urmat sfatul şi a îndeplinit dorinţa celui care i-a fost un preţios îndrumător în ale scrisului ne mărturiseşte scriitorul însuşi : „M-am ţinut de cuvînt. Din fiecare-oraş scriam cîte o carte poştală ilustrată lui Caragiale, la Berlin. La întoarcerea din America aduceam în fundul cufărului un bulgăre de lemn petrificat, ca un drob de sare cenuşie. Mă oprii la; 'Berlin. în gară mă întîmpină fratele meu [Octav Botez], cu dureroasa veste : Se împlinise o lună de cînd închisese ochii pentru totdeauna marele nostru Caragiale" (Jean Bart, Caragiale şi natura, în Însemnări şi amintiri, Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, pp. 160—161). Bulgărele acela de lemn petrificat smuls din parcul natural de la Yellowstone, din regiunea vulcanică a gheizerilor, cu izvoare care ţîşnesc clocotind în mijlocul pădurilor petrificate, se păstrează astăzi la Muzeul Literaturii Române ca simbol al admiraţiei marinarului-scriitor pentru Caragiale, care alături de Vlahuţă, Gherea şi Ibrăileanu, îl îndemnase în tinereţe să scrie, şi de la care a învăţat că „scrisul nu-i un joc agreabil... e o muncă chinuitoare." Iar capitolul din Peste Ocean care descrie locurile ispre care-1 îndemnase Caragiale constituie paginile cele mai realizate din volumul lui Jean Bart. Vizita în S.U.A. a unui reprezentant al Serviciului Maritim Ttomân, în persoana căpitanului de marină Eugeniu Botez, a avut, dacă nu şi o importanţă politică, cel puţin una economică, întrucît delegatul român avea, pe lîngă misiunea de a participa la Congresul de Navigaţie de la Philadelphia, şi împuternicirea de a trata cu unele camere de comerţ americane, drept pentru care, peste Ocean, i se înlesneşte vizitarea de întreprinderi comerciale şi industriale. Acestea au fost posibile ca urmare a votării în parlamentul român, la 13 martie 1912, a proiectului de lege privind prima convenţie comercială cu S.U.A. Mărfuri americane pătrunseseră şi pînă atunci în România — e drept în mică măsură — dar nu ca urmare a stabilirii unor legături directe, ci printr-o „terţă ţară", ceea ce — aşa cum semnala ziarul de limbă română .America, din 13 iunie 1912 — era „spre paguba ambelor ţări", convenţiei revenindu-i rolul de a umple un gol de mult simţit, punerea în aplicare a convenţiei atrăgînd după sine şi stabilirea de relaţii consulare, consulul român fiind aşteptat în S.U.A. chiar în vara anului 1912. Acelaşi ziar prezenta astfel vizita căpitanului Eugeniu Botez : „Cu ocaziunea Congresului Internaţional de Navigaţiune care s-a ţinut în Philadelphia a sosit din România şi căpitanul Eugen Botez, comisar maritim al portului Sulina (Gura Dunărei). D-sa este venit din partea Serviciului Maritim Român, care este o companie de navigaţie a statului pentru poştă şi pasageri între portul (Constanţa (Marea Neagră) — Constantinopole — Egipet şi o linie pentru mărfuri între Dunăre şi Rotterdam. 581 580 Căpitanul Eugen Botez, pe lîngă această misiune, a fost şi recomandat de către camerile de comerţ din principalele porturi româneşti de pe Dunăre precum şi de către agenţia comercială regală a României pentru Germania care se află în Hamburg (Grosse Baccker, str. 26) la camerile de comerţ şi industrie din principalele oraşe ale Statelor Unite pentru a i se da tot concursul şi a-i înlesni studiarea şi vizitarea diferitelor întreprinderi comerciale şi industriale. Sosirea unei asemenea persoane din România este binevenită tocmai acum cînd acolo se discută asupra convenţiei comerciale între România şi Statele Unite, care a fost votată de curînd de cătră parlamentul român"... „Căpitanul Botez ne comunică căci şi legăturile diplomatice dintre Statele Unite şi România vor fi încheiate cînd România va trimite consul în Washington, care lucru e pe cale de a se face" (C. Miclescu : Congresul Internaţional de Navigaţie. Convenţia dintre Statele Unite şi România. Un oaspe distins între noi, în America, anul VII (1912), nr. 47 (13 iunie), p. 1). Ziarul de limbă română care apărea la Cleveland sublinia deosebita importanţă a stabilirii acestor relaţii pentru românii din S.U.A., care, în cea mai mare parte fiind imigraţi din Transilvania — pe atunci sub stăpînire străină — şi neexistînd legături diplomatice între România şi S.U.A., erau consideraţi cetăţeni veniţi din Austro-Ungaria şi trataţi ca atare : „Legăturile acestea comerciale şi diplomatice dintre Statele Unite şi România sunt de mare importanţă pentru românii imigraţi în America şi cari nu sunt din România pentru că de acum naţiunea română va fi recunoscută ca atare şi în Statele Unite, unde în mare parte mulţimea care nu cunoaşte istoria şi geografia Europei ne confundă cu alte naţiuni" (ibidem). Drept pentru care delegatul român este primit cu mare căldură în principalele centre locuite de români. Ziarul America din 4 iulie 1912 reproduce pe prima pagină fotografia căpitanului Eugeniu Botez, împreună cu „comisiunea care a primit pe dl. căpitan E. Botez din România, la sosirea d-sale în Cleveland". Asupra modului deosebit în care a fost primit relatează scriitorul însuşi în capitolul Intre români. Relatarea călătoriei într-o lume cu totul nouă — dacă o raportăm la anul 1912 cînd întreprinde voiajul — şi aproape cu desăvîrşire necunoscută în sud-estul Europei, refacerea itinera- riului într-o formă literară, nu este înfăptuită de scriitor imediat la reîntoarcerea din voiajul peste Atlantic şi nici măcar în anii imediat următori. Singura relatare mai apropiată de anul călătoriei o reprezintă La Academia militară americană, apărută în Viaţa românească, numerele 4 şi 5 (aprilie-mai), 1914, şi subintitulată Documente omeneşti, fără a purta vreo indicaţie că ar reprezenta un capitol din viitorul volum Peste Ocean. Faptul că autorul include capitolul din Viafa romanească în ediţia a doua a Jurnalului de bord din 1916, pp. 79—88, ca o scriere de sine stătătoare, în ultimul ciclu al ediţiei „Din al doilea jurnal de bord", alături de cele trei scrieri dedicate voiajului în Mediterana (Intîlniri în Arhipelag, în Creta şi De Za Rodos la Kalimno) ne face să bănuim că, cel puţin atunci, scriitorul nu avea în proiect intenţia elaborării unui volum dedicat călătoriei întreprinse peste Atlantic. Chiar dacă va fi existat o asemenea intenţie, ea a fost zădărnicită pentru moment de evenimentele care se precipitau şi care vor duce la intrarea ţării noastre în primul război mondial, pe timpul căruia Eugeniu Botez va fi comandantul militar al portului Sulina. De-abia în 1920 (1 februarie), odată cu apariţia primului număr din cea de-a doua serie a Curentului nou, scos de H. Sa-nieievici, Jean Bart încredinţează tiparului fragmentul In biroul Nord-Lloyd-ului german din Brema, care, mult refăcut, sub aspect stilistic, odată cu retipărirea în Adevărul literar şi artistic din 1925, va constitui primul capitol al volumului. Capitolul din Curen.tul nou, (singurul tipărit în această revistă) apare sub titlul generic : Dincolo peste Ocean (Jurnal de bord), cum vor apărea în Viaţa românească şi Adevărul literar şi artistic încă 4 capitole din cele 32 cît cuprinde scrierea luată în întregime. Dar, pe parcursul publicării în periodice, scriitorul adoptă titlul Peste Ocean, sub care va apare volumul în 1926, cu menţiunea în subtitlu : Note dintr-o călătorie în America de Nord. Menţiunea „Jurnal de bord" sau „Dintr-un jurnal de bord" apare în periodice la 17 capitole, indiferent dacă se indică genericul Peste Ocean sau Dincolo, peste Ocean. O singură dată întîlnim menţiunea „Note de călătorie" în Viaţa românească, anul XV (1923), nr. 2 (februarie), unde apar capitolele La o fereastră de la etajul al optsprezecelea şi O seară in lumea galbenă. Fără indicaţia că va face parte dintr-un volum, apar, ca şi La academia militară americană (menţionat mai sus), capitolele 582 583 Pittsburg, ţara oţelului, In cartierul şcoalelor lui Carnegie şi Privind din paradis în infern, cîteşitrele tipărite sub titlu comun Pittsburg (Viaţa românească, noiembrie 1924) şi capitolul Aur (Adevărul literar şi artistic, 27 decembrie 1925). Nu a fost identificat în nici un periodic capitolul Intre români. Se pare că se tipăreşte pentru prima dată în volum. Deşi primul capitol apăruse la începutul anului 1920, următoarele vor vedea lumina tiparului de-abia în 1923—1924, în Viaţa românească, de care scriitorul a fost legat şi în primii ani după apariţia ei în cea de a doua serie, ca alte 16 capitole să apară în Adevărul literar şi artistic, 1925—1926. Se pare că la începutul anului 1926 volumul era definitivat, întrucît la 28 februarie cînd apare în Adevărul literar şi artistic capitolul Pe Mississippi se menţionează : „Din volumul Peste Ocean care va apare în curînd", iar în aceeaşi revistă, la 14 martie, la finele capitolului La Niagara, se specifică : „Din volumul Peste Ocean care s-a pus sub tipar". Succesiunea capitolelor în volum, ordinea lor definitivă — cea logică, legată de itinerarul călătoriei — este alta decît ordinea în care au apărut în periodice. Astfel ultimele opt capitole ale volumului, din ciclul Yellowstone, apar printre primele în Viaţa românească din 1923—1924, aşa cum capitolele care relatează călătoria pe apă, traversarea Atlanticului şi acostarea la ţărmul american, apar în 1925, în Adevărul literar şi artistic. Deseori nici titlurile unor capitole şi nici delimitarea lor din volume nu corespunde cu forma sub care apăruseră în periodice. Dar ordinea în care s-au tipărit în periodice n-a prejudiciat cu nimic unitatea volumului, scriitorul avînd de la început schiţat (încă din 1920, cînd, la primul capitol tipărit, se menţionează chiar titlul volumului), planul întregii cărţi. Este foarte posibil ca, în cei trei ani care au urmat, scriitorul să-şi fi elaborat şi definitivat, în linii mari, cartea, încredinţînd apoi revistelor acele capitole care căpătaseră o formă cît de cît definitivă, şi reluînd alte capitole într-o formă substanţial schimbată. Revederea unor materiale se face pentru sobrietatea stilului, dar şi pentru eliminarea unor amănunte şi chiar paragrafe întregi. Cităm cazul unui fragment din capitolul I, apărut în Curentul nou, 1920, şi republicat în Adevărul literar şi artistic, 1925, într-o formă mult schimbată : între fraza „Nemţii erau hotărîţi nu numai să-i imite pe englezi, ci să-i şi întreacă" şi fraza următoare : „Mare poftă aveam să ştiu ce se petrece în capul englezului de lîngă mine, care cerceta cu răbdare liniile încîlcite pe glob, linii ce arătau mersul vapoarelor germane", (ediţia de faţă, voi. I, pp. 303—304) la prima tipărire apărea următorul fragment cu referiri la istoricul concurenţei navale între englezi şi americani şi care evident încărca expunerea : „Orgoliul britanic rănit sileşte arhitectura navală engleză a face sforţări, alcătuind acele minuni maritime nevisate încă de omenire. Nave-colosuri apar plutind pe faţa oceanelor, legînd în cîteva zile continentele între ele. Vapoare uriaşe ; în pîntecele unuia singur încape deodată populaţia unui oraş întreg. Adevărate cetăţi plutitoare în care locuiesc mii de oameni, mulţumindu-şi cele mai rafinate gusturi ale civilizaţiei moderne. Germanii însă nu se lasă bătuţi ; încăpăţînaţi, cu amorul propriu al tinereţii agresive, izbutesc a construi vapoare mai mari, deşi nu atît de repezi ca cele engleze. Lupta de întrecere nu s-a terminat încă. Unde se va opri ? Pentru moment recordul tonajului îl ţin germanii cu «Impe-rator» şi «Deutschland», recordul vitezei îl au încă englezii cu «Lusitania» şi »Mauritania«" (Jean Bart, Dincolo, peste Ocean (Jurnal de bord), în Curentul nou, anul I (1920), nr. 1 (1 februarie), p. 7). Pentru Notele de călătorie în America de Nord, elaborate, cu intermitenţe, de-a lungul mai multor ani, scriitorul ne-a lăsat cele mai numeroase variante, reprezentînd „redacţiuni" succesive ale scrierii. Menţionăm în primul rînd două fragmente păstrate la Muzeul Literaturii Române. Primul, înregistrat sub nr. 15202/1—6, cuprinde 12 pagini. Cel de al doilea fragment (ms. 15201/1—6 file) poartă în frontispiciu menţiunea autorului : „începutul de la Yellowstone 1) Izvoarele fierbinţi de la Mamut 2) Lacul-Castorilor" ceea ce corespunde cu titlul ciclului de la finele textului definitiv şi celor două capitole intitulate aidoma. Filele 6 şi 7 oferă însă mai multe variante la titlul celui de al doilea capitol : în republica rozătoarelor, La locuinţele lacustre, Lacul-Castorilor, autorul oprindu-se la acesta din urmă. 584 585 Ambele fragmente reprezintă deosebiri neînsemnate faţă de forma definitivă a textului. File disparate dintr-o variantă la Peste Ocean se păstrează şi la Institutul de istorie literară şi folclor „G. Călinescu" (ms. 2450). Dar din cele 17 file înregistrate sub acest număr numai filele 1, 5, 9 şi 10 sînt dedicate „Notelor de călătorie în America de Nord" (restul reprezintă bruioane şi însemnări pentru Europolis, iar filele 11—17 constituie un manuscris inedit, intitulat Galaţi). Ele îşi au corespondent în capitolul In ghetto american din forma definitivă a scrierii. Primele trei file păstrează un text destul de apropiat de ultima variantă, dar cu mai multe moldovenisme, numai fila 10 consemnează un text neprelucrat — un bruion care conţine şi unele întîmplări şi personaje la care autorul a renunţat cînd a definitivat scrierea. Din acest bruion — aşa cum stă consemnat în frontispiciul filei — reiese că iniţial capitolul era intitulat Evreii din America, în loc de In ghetto american. Fila 10 (verso) menţionează şi începutul altui capitol Chestiunea negrilor. Pe Mississippi, însă textul a fost tăiat ulterior dc autor. Păstrează însă o trimitere la scriitorul francez de călătorii şi anchetă socială Huret. Printre celelalte manuscrise care vizează scrierea de faţă menţionăm textul unui fragment pregătit de autor pentru revista Adevărul literar şi artistic unde şi apare, fără nici o deosebire, în nr. 275 din anul 1926. Prima pagină de manuscris are consemnat marginal „Ad. lit". Atît în manuscris cît şi în periodic se menţionează, printr-o notă la titlu : „Din volumul Peste Ocean care s-a pus sub tipar". Textul manuscrisului, în numerotarea autorului filele 1—22 (dintre care lipsesc însă paginile 4 şi 14—21) corespunde capitolelor La Niagara şi Minciunile lui Chateaubriand şi literatura americană, cu singura deosebire că primul capitol, in manuscris şi implicit şi în periodic, mai poartă o subdiviziune ca titlu : Eroii Niagarei — titlu înlăturat în volum. Avem de-a face — în manuscris şi în periodic — cu o formă definitivă a textului — diferenţele faţă de volum sînt aproape inexistente, cu corectivul că în manuscris nu se păstrează integral decît primul capitol, din cel de al doilea lipsind 3 file. Un alt manuscris, numerotat de autor de la 1 la 13, consemnează textul pregătit de scriitor pentru Viaţa romanească, nr. 3, 1924. respectiv capitolele Pe lacul Yellowstone şi Pieile-Roşii — dar şi din acesta s-au rătăcit file (lipseşte fila 2. iar din cel de al doilea se păstrează numai începutul — fila 13). Textul acestui manuscris prezintă deosebiri faţă de forma definitivă şi chiar faţă de periodic, scriitorul revăzîndu-şi textul la tipărirea lui în Viaţa românească. Reproducem spre exemplificare două pagini de manuscris, (prima şi pagina 8) : „Pe nesimţite ne-am ridicat la 2500 metri înălţime. Lacul acesta, unul dintre cele mai mari de pe glob, are forma unei mîni uriaşe cu degetele răschirate. De pe culmea asta a Munţilor Stîncoşi să scurg apele pe pante opuse, spre cele două oceane ; către-Atlantic şi altele Pacific. Ne îmbarcăm într-o şalupă cu motor. Echipajul foarte redus : la prova un băiet negru, cu capul gol, cu părul creţ ca o blană de miel, ne priveşte arătîndu-şi dinţii albi, lucitori." (A se compara cu textul definitiv al scrierii, în ediţia de-faţă, voi. I, p. 441, rîndurile 1—10) : „Odinioară erau aşa de mulţi [bizonii], că să opreau trenurile din mers, aşteptînd trecerea cîrdurilor peste liniile ferate. Şi vapoarele pe Mississippi trebuia uneori să ancoreze pînă ce să scurgeau şirurile de bizoni cari treceau fluviul înot. Lăcomia vînătorilor albi a stîrpit aproape această rasă de animale. . Astăzi rasa e protejată, dar e prea tîrziu. Bizonul, ca şi stăpînul lui, indianul, pe care îl hrănea şi-1 îmbrăca altădată, a avut aceeaşi soartă. Bizonul şi indianul deşi azi sunt protejaţi de guvernul american să sting, dispar, unul fără a se domestici şi altul fără a se civiliza." (A se compara cu textul definitiv al scrierii, în ediţia de faţă, voi. I, p. 443, rîndurile 19—27). Dar autenticitate desăvîrşită şi un parfum exotic prezintă manuscrisul alcătuit chiar din filele unui blocnotes care poartă antetul şi reclama „Yellowstone Park Hotel" — însemnări făcute 586 587 •direct în timpul cît lui Eugeniu Botez, delegat la Congresul de Navigaţie de la Philadelphia i s-a oferit prilejul să viziteze Ţara Minunilor — cea mai mare rezervaţie naturală din lume. Reproducem cîteva file : „De la «Fonteuw Otel» înainte a doua zi. Lacul prismatic lîngă gheieru Excelsior, are în fund formaţia ca de bureţi, moale, încă nu-i petrificat... Micul Lac al batistei — o gaură în mijlocul unui lac mic, bagi o batistă, e suptă înăuntru, s-a dus, ai pierdut-o, după cîteva minute apare iar. Emerald Pool — marginile portocalii, iar mijlocul verde de smarald, foarte adînc, vezi înăuntru. Ajungem la «Old Faithul Hotel» — otel de lemn natural, superb. De pe terasă aştepţi şi priveşti gheizerul cu acelaşi nume care aruncă pînă la 50 de metri. E magnific, nu-i un jet d'eau continuu : vezi continuu deasupra puţin fum alb, un panaş. Cînd e aproape să izbucnească, să arunce, se simte cum se înteţeşte fumul mai mult, apare apă, şi din ce în ce zbucneşte [în] buze de apă, în coloană înaltă, stropii ajung departe. Fumul se înălţă spre cer ; ca un panaş se pierde, se prinde de vîrful brazilor de pe munţii cu vîrfurile albite de zăpadă. O imensă pană de struţ. Un clopot sună cînd începe gheizerul a arunca, să anunţe lumea. Se vede o căruţă cu coviltir, trasă de patru catîri urechiaţi, înainte e o domnişoară calare, bărbăteşte... La o groapă din astea sau un pîrîu se vede în pămîntul umed urma de copită de cerb care a venit să bea apă. Ţara contrastelor : birjar — profesor a doua zi, o brută care mormăia, bătrîn morăcănos striga la noi : Peuple ! (lume). Iar o americană grasă îi spunea (mister Dreiver) şi unui soldat îi spunea mister soldat (?). Parcă noi am fi fost nişte soldaţi şi el pedagog. Nu voia să se oprească să admirăm : «Lasă că o să videţi atîtea gheizere, că o să vă săturaţi». Contraste : O feministă milionară, un tip de ţărancă şi servantă, un tip extranobil cu ochelari, stăm de vorbă. 588 La halta de dejun dintre Old Faithul şi «Hotel Lac», am vizitat, una dintre cele mai ciudate minuni : în lacul Yellowstone, la o depărtare de vreo 50 m. de mal, iesă din apă un vîrf de stînca. Trecem pe-o punte pînă acolo. E de cîţiva metri. Un om poate prinde peşte din lac şi stînd pe loc să-i puie în crăpătura stîncei unde clocoteşte apa... Un lac limpede că vezi în fund peştii. «Lac Hotel» Lacul Yellowstone imens, la o înălţime aşa de mare... Din faţa otelului se vede o insulă cu brazi înalţi, seculari.... Culmile munţilor se suprapun. Pline cu zăpadă şi numai muchiile înnegrite — zăpada spulberată de vînt — se văd ca. nişte nervuri verde-închis, pare negru. Altă culme de munţi, cu piscuri conice, cratere... Culoarea care o ia apa în lumina de apus sau lună, apa se înroşeşte. Cîteva bărci se leagănă... un vaporaş... în lumina dimineţei sclipesc vîrfurile albe de zăpadă a munţilor, în zare se văd fumurile de la gheizere... Discuţia unui spaniol bătrîn, profesor de matematici, inginer, cu o femeie feministă. Omul voia să bea un rachiu, să fumeze, nu era chip. La întîia vorbă, îl întreabă : «Ce părere aveţi despre drepturile femeii ?»" în continuare alte notaţii, tipice unui caiet de însemnări de călătorie. „Animalele mici din parc sînt skong ? Se văd culmile vulturilor. Zăpada are culori albastru-verde... Am văzut d-ne şi d-şoare dînd mîna cu vizitiul la plecare :. «Good bye .'...» No cigarettes sold in Minnesota [în Minnesota nu se vînd. ţigări]. No wines of liquors sold in Dakota [în Dakota nu se vînd vinuri şi alte băuturi alcoolice]. într-o gazetă scrie : «S-a făcut un nou costum de baie pentru fete, unii au zis că nu-i decent. Ca să dovedească contrar a adus 589 pe una la biserică în acest costum. Un popă metodist a făcut un tribunal de ladies şi gentlemeni cari au găsit că e decent». în revisie sînt anunţuri pentru şcoli prin corespondenţă, pentru legi, matematici şi literatură. Te învaţă a face nuvele, poezii... Zice : «Mulţi chiar înainte de a termina şcoala au vîndut nuvele. Înlesnim şi vinzarea nuvelelor... Şcoli de memorie...»" Textul citat mai sus dezvăluie metoda de lucru a scriitorului : descripţia îmbinată cu ancheta socială. Răsunetul apariţiei cărţii nu se lasă aşteptat. în lunile iunie-august apar nu mai puţin de şase recenzii, unele dintre ele în cele mai prestigioase reviste ale vremii : Viaţa românească, Convorbiri literare, Adevărul literar şi artistic, Bineînţeles prima o întîlnim în revista unde apăruseră cele mai multe capitole din volum. Astfel, sub semnătura lui D.I.S. TD. I. Suchianu], apare o recenzie în Adevărul literar şi artistic (20 iunie 1926). Criticul — unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai scriitorului — evidenţiază, printre primii, caracterul obiectiv al noului volum de note de călătorie aparţinînd lui Jean Bart care, „...descrie faptele care l-au izbit, fără însă a-şi spovedi grandilocvent importantele sale impresiuni. Din fapte reiese indirect starea sufletească a europeanului debarcat în Lumea Nouă. Este cum se spune în estetică — metoda obiectivă, metodă îndeosebi utilă aci, căci ne scapă de dubla primejdie : a unei pictări înzorzonate şi a unor fastidioase confidenţe personale..." (Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 289 (20 iunie), p. 7). (De remarcat că Suchianu menţionează ca titlu al volumului Dincolo, peste Ocean, titlu generic sub care apăruseră unele capitole din periodice.) Aceeaşi caracteristică esenţială a volumului este subliniată de Izabela Sadoveanu într-o recenzie intitulată Impresii de călătorie, în care, prin asociaţii şi cu alte scrieri de tinereţe, se fac şi referiri la realismul mai accentuat al scrisului lui Jean Bart din ultima perioadă de creaţie : „Nicăieri nu se desluşeşte mai bine calitatea talentului lui Jean Bart ca în relaţiile (sic !) sale de călătorie. Peste Ocean, dezbrăcat de romantismul vremii şi al vîrstei autorului, care îngreuia oarecum Jurnalul de bord, are un orizont impunător. Observaţia e adîncită de curiozitatea inteligentă a unui mînuitor de idei, iar realismul a devenit acea dorinţă pasionantă de a prinde puterea inefabilă a ideii în forma concretă, acea sforţare de a stăpîni materia, pentru a scoate din ea aspectele nenumărate ale inteligenţii, faţa multicoloră a problemelor sub care ni se prezintă lumea şi viaţa ce e izvorul adevăratei originalităţi în artă" (Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 293 (18 iulie), p. 1). Majoritatea recenziilor dezvăluie ineditul şi originalitatea cărţii raportată la peisajul literar al timpului. Ion Pas remarca următoarele : „Jean Bart e poate singurul scriitor român care a socotit că lumea e ceva mai largă şi mai interesantă decît cuprinsul unei cafenele bucureştene sau al unui tîr-guleţ de provincie monotonă. A cutreierat globul, în permanentă goană după aspecte noi — şi de aci explicaţia frăgezimei, coloritului paginilor domniei-sale de literatură... De aci de asemeni temeiul spiritului d-sale de observaţie şi acea pătrunzătoare cunoaştere a omului (Ion Pas, Jean Bart.- „Peste Ocean", în Lupta, anuj V (1926), nr. 1361 (20 iunie), p. 2). Iar Const. Şăineanu, în Adevărul, semnala că „Dintre toate descrierile de călătorii, incontestabil cele mai interesante, mai atrăgătoare, sunt acelea cari se ocupă cu ţări îndepărtate, a căror civilizaţie se deosebeşte fundamental de a noastră". O substanţială recenzie dedicată volumului Peste Ocean, apare în Viaţa românească, sub semnătura M.R. [Mihai Ralea]. Valorosul critic de la Viaţa românească, atrăgînd atenţia asupra importanţei scrierilor de călătorie pentru omul secolului XX, face asociaţii cu scrieri similare aparţinînd unor consacraţi scriitori europeni : „Astfel am cetit multe cărţi despre minunile Americei, de la pretenţiosul Bourget la jovialul Huret. Mărturisesc că nici una nu mi-a dat satisfacţiile complecte ale cărţii d-lui Jean Bart. Pittsburg, Parcul de la Yellowstone, Viaţa de mare oraş american, sînt de neuitat" (Viaţa românească, anul XVIII (1926), nr. 7—8 (iulie-august), p. 220). Deşi se menţine în cadrul aceluiaşi gen literar, memorial de călătorie, Peste Ocean, ca structură, se deosebeşte mult faţă de Jurnalul de bord, tipărit în urmă cu 25 de ani. în prima carte de tinereţe scriitorul era mai mult atras de natură, „mai liric, mat avîntat în descriere, mai entuziast în faţa minunilor, mai curios în faţa misterelor". în noua carte de călătorii autorul este altul, aşa cum sublinia, la apariţia primei ediţii, Mihai Ralea : „Natura joacă un rol secundar sau nu-1 preocupă decît într-atît întrucît are relaţiuni cu umanitatea. Omul cu organizaţiile şi 590 591 producţiile lui îl interesează mai mult. Observaţia sa e mai potolită, ca a unuia care a văzut şi a auzit multe şi nu mai aşteaptă multe surprize. în schimb maturitatea omului se vede din înţelegerea adîncă a aşezărilor şi instituţiilor... în Peste Ocean omul de cultură care e d. Jean Bart a făcut loc la observaţiuni, la documentaţie, la explicaţii şi s-a apropiat puţin de ştiinţă. E greu de clasificat genul acestor note de voiaj. Se apropie de J. Huret prin vivacitatea, variaţia şi culoarea cu care sînt redate. Dar are în plus faţă de acesta — care nu era decît publicist — ceea ce aduce artistul E. Botez : arta peisajului, pătrunderea psihologică şi, în plus, nu ştiu ce în descriere, care transformă o simplă întîmplare într-o pagină de «roman». Astfel construită, cartea satisface şi arta şi ştiinţa (Viaţa românească, anul XVIII (1926), nr. 7—8 (iulie-august), p. 220). în sensul celor arătate mai sus asupra felului de a transmite „informaţia" cuprinsă în volum, relatează şi Suchianu în recenzia amintită : „Peste Ocean... nu are nici belferismul cărţilor instructive, nici pateticul ieftin al comis-voiajorului poet. Este o carte care instruieşte şi distrează." Iar C. Narly, în Convorbiri literare (numărul pe iulie-august 1926, pp. 626—627), sublinia valoarea instructiv-educativă a cărţii — fapt pentru care unele capitole, printre care şi Lacul-Castorilor, au fost trecute ca bucăţi de lectură în manuale şcolare bine alcătuite. Avînd un deosebit succes de librărie, cartea se epuizează relativ repede, în aşa fel încît în vara anului 1929 apare cea de a doua ediţie — textul rămînînd acelaşi. Prima semnalare în presă a noii ediţii o întîlnim în Adevărul literar şi artistic din 21 iulie 1929, unde, la bibliografie, împreună cu alte cărţi noi apărute în editura „Cartea românească" se menţionează : „Jean Bart (Eugeniu P. Botez) — Peste Ocean, ediţia Il-a, lei 84". Apariţia celei de a doua ediţii este semnalată în termeni elogioşi de Tudor Vianu, remarcînd caracteristicile generale ale acestui volum de note de călătorie : „Dl. Jean Bart a fost, credem, cel dintîi român care a călătorit ca scriitor în Statele Unite şi ne-a adus de acolo amintirea unei lumi memorabile din atîtea puncte de vedere. Categoria a mai căpătat de-atunci cîţiva reprezentanţi, dar autorul volumului de impresii Peste Ocean a creat oarecum modelul genului şi a fixat trăsături esenţiale, pe care nu le mai putem găsi aiurea decît repetîndu-se... Grija de obiectivitate dă descrierii sale însuşirile unei precizii aproape ştiinţifice şi, pe treptele aceleiaşi obiectivităţi, ştie să reprime senzaţia pitorească în avantajul ideii generale. Căci aceasta este atitudinea de călător a d-lui Jean Bart : el vrea să ne instruiască, instruin-du-se. Problema socială este descoperită sub mica întîmplare petrecută în stradă sau în restaurant şi, sub aspectul fugitiv şi comun, substanţa unei idei şi a unei generalizări este dezgrădi-nată şi scoasă la lumină. Astfel volumul acesta de însemnări succinte şi puţin împodobite devine şi un fel de compendiu al întrebărilor mai de seamă pe care America le adresează cugetării sociale" (Tudor Vianu — Jean Bart: „Peste Ocean", ediţia Il-a, în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929), nr. 456 (1 septembrie), p. 7). O recenzie asupra cărţii, cu prilejul reapariţiei, întîlnim în Răsăritul, sub semnătura : „a.l.m. [Al. Lascarov Moldovanu] care remarcă : „Vechi călător pe ape, autorul Jurnalului de bord care a îneîntat ceasurile lecturei tinereţelor noastre, ne plimbă, cu această carte, prin ciudata ţară a Statelor Unite ale Americei de Nord, ţinîndu-ne necontenit tovărăşie cu sfătoşenia sa de mol-dovan". Scriitorul, autor al recenziei, face o remarcă judicioasă asupra specificului noilor note de călătorie : „Cărţile de călătorie riscă totdeauna exagerarea. Sau sunt simple jurnale uniforme şi deci anoste, sau sunt prolixe prin cîtimea de detalii care nu pot interesa pe toţi cetitorii — şi, în ambele cazuri, nu-şi ating scopul. A ţine o carte de călătorie pe linia literaturei, fără ca, în acelaşi timp, să fie numai literatură, presupune un condei abil şi experimentat. îmbinarea aceasta a izbutit la d. Jean Bart. Cartea sa Peste Ocean mulţumeşte şi setea de informaţie şi aceea de literatură. Aşa se şi explică apariţia ediţiei a Il-a nu mult după întîia" (a.l.m. [Al. Lascarov Moldovanu] : Jean Bart : „Peste Ocean", în Răsăritul, anul XI (1929), nr. 13—14 (sept-oct), p. 7). (Revista Răsăritul, în 1943, cu prilejul comemorării a 10 ani de la moartea scriitorului, va retipări două fragmente din ciclul Yellowstone : Ţara Minunilor şi Aur.) în 1931, într-o recenzie dedicată altei scrieri care făcea istoricul navei-şcoală, bricul „Mircea", Al. Philippide remarca cu privire la volumul Peste Ocean : „D. Jean Bart are gustul aventurii şi al călătoriilor îndepărtate şi ştie cu măiestrie să inspire acest gust şi celor care îl citesc... înainte ca Paul Morand să fi «descoperit» America, Jean Bart a scris o carte, Peste Ocean, care este, fără îndoială, una din cele mai complete şi mai sugestive cărţi de impresii americane... Sunt în Peste Ocean lucruri admirabile, obser- 592 593 vaţii interesante, descripţii delicioase, o înţelegere perfectă şi o interpretare adîncă a vieţii americane" (Al. A. Ph. [Philippide] : Jean Bart — O corabie românească. Nava-şcoală bricul Mircea, în Adevărul literar şi artistic, anul X (1931), nr. 548 (7 iunie), p. 7). Un loc important îl ocupă în noul volum al lui Jean Bart referirile la românii stabiliţi în S.U.A., cea mai mare parte emigraţi din Transilvania, la începutul secolului nostru, de sub asuprirea austro-maghiară, referiri făcute atît într-un capitol special, Intre români, cît şi pe parcursul cărţii. încă pe vapor scriitorul observă un grup de familii care îşi motivează plecarea prin lipsa de pămînt de lucru. în mozaicul social şi naţional de pe puntea transatlanticului „albul cămăşilor cu altiţe şi negrul fotelor — discretul port al femeilor din părţile Sibiului" dă o notă cu totul aparte. Problema românilor emigraţi peste Atlantic şi constituiţi în societăţi şi cooperative, avînd şi un ziar în limba lor, a preocupat pe toţi cei care au întreprins vizite peste Ocean. Astfel în Adevărul, noul volum al lui Jean Bart este analizat împreună cu o lucrare a lui Vasile Stoica : în America pentru cauza românească, în care relatează asupra audienţelor la Wilson Roosevelt şi asupra Declaraţiei S.U.A. din 5 noiembrie 1918, declaraţie favorabilă reunirii cu patria mamă a provinciilor româneşti de sub dominaţie străină. Remarcăm şi faptul că după tipărirea cărţii lui Jean Bart, în Adevărul din 6 august 1926 apare articolul : Citi români avem in Statele Unite ? O statistică a emigrărilor, din care desprindem : „Imigrarea românilor în Statele Unite a început cam pe la anul 1900 şi a continuat să crească pînă după terminarea războiului cel mare, cînd mulţi dintre ei s-au reîntors în ţară. în 1890 recensămîntul Statelor Unite nu înregistra nici un emigrant român ; în 1900 numărul lor este de 15.032 ; în 1910 creşte la 62.923, iar în 1920, cu toată plecarea înapoi a multora din ei, numărul lor ajunge la 102.823. Acestea sunt datele oficiale. După diferitele estimări, însă — din surse neoficiale — numărul actual al românilor din Statele Unite variază între 100.000 şi 200.000, diferenţă destul de mare care evidenţiază şi mai mult greutatea unei încercări de recensămînt exact greu de întocmit" (Adevărul, anul 39 (1926), nr. 13078 (6 august), p. 2). în materialul din Adevărul se arată că mulţi români emigraţi din Transilvania au fost trecuţi la recensămîntul din 1920 594 ca „veniţi din Ungaria" [Austro-Ungaria], indicîndu-se graniţele de Sinainte de război. Adăogînd şi numărul celor născuţi în S.U.A., numărul românilor se ridica, potrivit datelor oficiale oferite de recensămîntul efectuat în 1920, la 151.866, dintre care 96.239 erau înregistraţi ca vorbind limba română. Potrivit aceloraşi date oficiale, „statele mai populate de români sunt : New York, Ohio, Pennsylvania, Michigan, Illinois, New Jersey, Indiana, California, Minnesota, North Dakota, Missouri, Massachusetts şi Connecticut". Aceeaşi statistică arată că majoritatea românilor s-au stabilit la oraşe cu toate că, înainte de emigrare, în cea mai mare parte, fuseseră plugari. Menţionăm că, in 1926, anul apariţiei volumului Peste Ocean, era constituită la New York „Society of Friends of Roumania" (Societatea prietenilor României) (preşedinte William Nelson Cromwel, secretar Hari Babeş) care în vară tipărea al patrulea „caiet" periodic dedicat ţării noastre, iar în iarna aceluiaşi an, ca urmare a vizitei lui Leon Feraru, profesor la universitatea „Columbia", dar originar din Brăila, se constituise la Bucureşti societatea „Prietenii Americii". Pe lîngă Universitatea „Columbia" funcţiona şi un institut de cultură românească „The Institute of Romanian culture Columbia University in the city of New York", avînd ca preşedinte de onoare pe dr. Nicholas Murray Butler (preşedintele universităţii „Columbia"), iar ca vicepreşedinte : George Creţianu, ministrul României la Washington şi Leon Feraru (cf. S. Albu : Publicaţii despre România în America, în Adevărul, anul 40 (1927), nr. 13298 (24 aprilie), p. 3.) Acelaşi Leon Feraru trimisese revistei Tiparniţa literară (nr 1. oct. 1928) un reportaj despre viaţa literară americană intitulat America. Scrisori din New York, iar în S.U.A. editase în broşură studiul The development of the Romanian novei. Cartea lui Jean Bart a contribuit în mare măsură la o mai bună cunoaştere a poporului american. Tot în acest program de cunoaştere reciprocă se înscriu şi unele conferinţe despre America ţinute de Eugeniu Botez printre care cea de la Fundaţie, din februarie 1931, Aspecte din viaţa americană, organizată sub auspiciile Institutului român de organizare ştiinţifică a muncii (cf. Universul, an. XLIX (1931), nr. 23. p. 10). 595 ADDENDA mârgârint beţivul IAPA CĂPITANULUI Apare în Lumea nouă literară şi ştiinţifică, anul II (1896), nr. 23. Acest număr lipseşte din colecţia revistei de la Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România. Indicaţia bibliografică a scrierii este dată însă în numărul din 3 noiembrie (nr. 1), anul III (1896) unde, la paginile 7—8, se publică sumarul revistei pe anul al II-lea. Din acest sumar reiese că scrierea a fost tipărită sub pseudonimul „Trotuş". In volum e tipărită numai în ediţia Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare, Bucureşti, Editura Institutului de Arte grafice „Eminescu", 1901, pp. 27—32 ; la sfîrşit datată : „Bucureşti, 1896". LA POARTA SPITALULUI Apare în Pagini literare, volumul I (1899), nr. 2 (28 ian.), p. 6, semnată „Jean Bart", datată la sfîrşit „Galaţi, 1899". în volum e tipărită numai în ediţia Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare, Bucureşti, Editura Institutului de arte grafice „Eminescu", 1901, pp. 43—48, cu indicaţia la sfîrşit „Galaţi 1897" care diferă de cea din revistă. PE DUNĂRE Apare în Pagini literare, volumul I (1899), nr. 7 (4 martie), p. 3, cu indicaţia la sfîrşit „Galaţi, 1899", semnată „Jean Bart". în volum e tipărită numai în ediţia Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Eminescu", 1901, pp. 73—79. Apare în Lumea nouă literară şi ştiinţifică, anul II, (1896). nr. 40 (11 august), pp. 5—6, semnată cu pseudonimul „Trovuş" şi avînd la sfîrşit indicaţia „Iaşi, 1896". Reprodusă în Vatra (Craiova), anul II (1930), nr. 1 (octombrie), p. 8, la pagina „Literatură" şi în Calendarul naţional-ţără-nesc pe anul comun 1930, Gherla, 1929, pp. 83—84. în volum e tipărită numai în ediţia Jurnal de bord. Schiţe ■marine şi militare, Bucureşti, Institutul de arte grafice ..Eminescu". 1901. pp. 81—85, datată la sfîrşit „1896". DIN CONCENTRARE Apare în Pagini literare, volumul I (1899), nr. 1 (21 ianuarie), pp. 2—3, cu indicaţia la sfîrşit : „Galaţi, 1898". Reprodusă, cu titlul uşor modificat (Amintiri din concentrare), în Răsăritul, anul XI (1928), nr. 1 (septembrie), pp. 19—21. Textul încadrează o fotografie a scriitorului. Se tipăreşte în volum : Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare, Bucureşti, 1901, Institutul de arte grafice „Eminescu", pp. 9—18, la fine avînd menţionată data : „1898" ; Datorii uitate. Documente omeneşti. Nuvele, Bucureşti, 1916, Editura librăriei „Steinberg" pp. 229—240, fără nici o datare în final. Scrierea nu mai este reluată de către autor în alte ediţii antume. O ÎNMORMÎNTARE MILITARĂ Apare, sub titlul O înmormîntare, în Pagini literare, volumul I (1899), nr. 7 (4 martie), p. 3, cu indicaţia la sfîrşit : „Galaţi, 1F.99". Se tipăreşte, cu titlul uşor schimbat (O înmormîntare militară), în volum : Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare, Bucureşti, 1901, Institutul de arte grafice „Eminescu", pp. 55—67 ; Datorii uitate. Documente omeneşti. Nuvele, Bucureşti. 1916, Editura librăriei „Steinberg", pp. 241—256. în ambele volume păstrează în final aceeaşi datare din periodic : „Galaţi, 1899". Scrierea nu mai este reluată de către autor în alte ediţii antume. 596 597 AMINTIRI DIN MANEVRE Apare în Pagini literare, volumul I (1899). nr. 6 (31), din 21 noiembrie, pp. 5—6, nedatată în final. Se tipăreşte în volum : Jurnal de bord. Schiţe marine şi militare, Bucureşti, 1901, Institutul de arte grafice „Eminescu". pp. 93—102 ; Datorii uitate. Documente omeneşti. Nuvele", Bucureşti, 1916, Editura librăriei „Steinberg", pp. 257—267. In ultima ediţie este datată în final : „1897". Scrierea nu mai este reluată de către autor in alte ediţii antume. TABLA ILUSTRAŢIILOR Părinţii scriitorului : generalul Panait Botez şi Smaranda, fiică a căminarului Mihail Nastasachi din Tg.-Ocna ..... XXXII- XXXIII Filă din registrul stării civile pentru născuţi pe anul 1874, al tîrgului Burdujeni, „plasa Siretiu", care atestă naşterea lui „Eugenie Bottedu".............XXXII- XXXIII Vedere din Burdujeni, în prim-plan casa în care s-a născut scriitorul, aşa cum arată astăzi renovată ......... Facsimil de pe catalogul pe anul 1884—1885 al Şcolii primare de băieţi nr. 2 din Păcurari, unde a învăţat Eugeniu Botez, fiind elev al lui Ion Creangă (Arhivele statului Iaşi).............. Filă de manuscris, în care Jean Bart evocă figura celui mai iubit dascăl al Iaşilor din acea vreme, Ion Creangă (Arhivele statului Iaşi)............ XXXII-XXXIII XXXII-XXXIII XXXII-XXXIII Fotografii de tinereţe : Eugeniu Botez, ofiţer de marină, în uniformă de mare ţinută ; la Brăila, cu sora sa, Marioara, căsătorită Petroniu.............XXXII- XXXIII 599 Una din scrierile de debut, Mărgărint beţivul, apărută în Lumea nouă (11 august 1896), sub pseudonimul „Trotuş"......XXXII- XXXIII Moartea pilotului, prima scriere semnată „Jean Bart", apărută în Adevărul de joi (10 decembrie 1898)........XXXII- XXXIII La Galaţi în jurul anului 1900 : artist amator în rolul lui Graur din piesa Cinel-cinel de V. Alecsandri şi interpretînd rolul lui Peneş Curcanul (după aceste fotografii s-au executat cărţi poştale ilustrate). . 128—129 Primul capitol din Jurnal de bord, tipărit în Pagini literare (17 iunie 1899)..... 128—129 Coperta şi sumarul unuia din primele numere ale Revistei maritime, printre ai cărei fondatori se număra şi sublocotenentul Eugeniu Botez, fiind în acelaşi timp şi secretarul comitetului de redacţie . . 128—129 Eugeniu Botez cu prima soţie, Marioara, născută Demetrescu ; tablou de familie : tinerii soţi cu primul lor copil, Călin . . 128—129 începutul a două scrieri tipărite în Viaţa românească (1908, 1909): Datorii uitate (cu menţiunea „fragment") şi Intîlniri în Arhipelag (din Al doilea „Jurnal de Bord") 128—129 Ofiţeri români la Piramide : Eugeniu Botez, primul din stînga (planul doi) . . . 128—129 Facsimil de pe o adresă din 22 aprilie 1909, prin care căpitanul Eugeniu Botez făcea cunoscut Inspectoratului General al Navigaţiei şi Porturilor că a luat în primire funcţia de comisar maritim la Sulina (Arhivele statului Galaţi).......128—129 în fruntea unor acţiuni de cinstire a memoriei lui Eminescu : coautor la poema sce- nică Sărmanul Dionis (jucată la Galaţi şi tipărită în 1909) ; printre membrii comitetului gălăţean din iniţiativa căruia s-a executat, în 1911, primul bust ridicat lui Eminescu............128—129 Scriitorul cu doi dintre fraţi : Cezar-Con- stantin Botez (astăzi în vîrstâ de 89 ani) şi Octav Botez, cunoscutul critic de la Viaţa românească.......... 288—289 Coperta celei de-a doua ediţii, „adăogită", din Jurnal de bord (1916), reprezentînd bricul „Mircea" (pictură de Verona) . . 288—289 Coperţile celor trei ediţii antume din Datorii uitate (1916, [1921], [1928])...... 288—289 Comandorul Eugeniu Botez în timpul primului război mondial, pe cînd era comandantul militar al portului Sulina ; pe vapor, cu fiul său Călin, cu socrul (inginer Apostol Demetrescu) şi cu N. Ionescu-Johnson (primul din stînga)..... 288—289 Cei trei militari ai familiei : generalul Panait Botez, veteran din 1877—1878 (în ultimul an al vieţii — 1918) şi fiii lui : generalul de artilerie Mircea Botez şi comandorul Eugeniu Botez.......... 288—289 Coperta numărului 12 al revistei ieşene însemnări literare (21 aprilie 1919), număr dedicat lui Jean Bart ; fragment din Horaţiu Baltă — Documente omeneşti —, scriere apărută în nr. 38 al aceleiaşi reviste (2 noiembrie 1919)...... 288—289 Coperta numărului 1 din cea de a doua serie a revistei Curentul nou (1 februarie 1920) ; fragment din primul capitol al scrierii Peste Ocean — Note dintr-o călătorie în America de Nord —, tipărit în acest număr ............. 288—289 601 Filă dintr-un manuscris, care consemnează începutul ciclului „Yellowstone" din volumul Peste Ocean......... 288—28!) Filă dintr-un manuscris dedicat Deltei, intitulat Intre Dune. La Cardon .... 416—417 Coperţile volumelor Prinţesa Bibiţa [1923] şi In Deltă [1925], (ultima cu o dedicaţie a autorului dată fratelui său Cezar-Con-stantin).............416—417 Fotografie a scriitorului din vremea cînd îşi scria volumul In Deltă (1923—1924) . . 416—417 La Niagara, capitol din scrierea Peste Ocean — Note dintr-o călătorie în America de Nord —, tipărit în Adevărul literar si artistic (14 martie 1926) ; textul încadrează portretul scriitorului (desen în peniţă de A. Dragoş)............416—417 Coperţile celor două ediţii antume din Peste Ocean — Note dintr-o călătorie în America de Nord — ([1926], [1929]) .... 416—417 Volume antologice şi ediţii de popularizare apărute în timpul vieţii autorului : In cuşca leului, 1916, colecţia „Scriitori români" ; Proză, [1923], colecţia „Pagini alese din scriitorii români"; Pe drumuri de apă, [1931], colecţia „Biblioteca pentru toţi"..............416—417 Ediţii Jean Bart, tipărite în ultimele două decenii : Schiţe marine, 1953, Schiţe marine [1960], Jurnal de bord, [1961] — cî-teşitrele apărute la Editura Tineretului, în colecţia „Biblioteca şcolarului" ; După furtună, 1968, la aceeaşi editură în colecţia „Prima mea bibliotecă".....416—417 Antologii dedicate mării, apelor şi Dobrogei, în care au fost reproduse şi scrieri de Jean Bart............416—417 CUPRINS Prefaţă Notă asupra ediţiei V LVIE JURNAL DE BORD JURNALUL DE BORD AL LUI JEAN BART I. Sulina, 1 august........ 3 II. Pe mare, 2 august....... 6' III. Pe mare, 4 august...... 10 IV. Pe mare, 5 august....... 13 V. Pe mare, 6 august....... 17 VI. Trebizonda, 7 august....... 22) VII. Trebizonda, 8 august....... 2(>' VIII. Platana, 8 august........ 30 IX. Vona, 11 august........ 34 X. Samsun, 16 august....... 40' XI. Sinope, 26 august....... 44 XII. Pe mare, 29 august....... 51 SCHIŢE MARINE Moartea pilotului......... 53' Rătăcit............ 57 Şoimul........... 63' Singură..........- - 66; După furtună.......... "8 Cimitirul maritim.......... 71' 602 603: DIN AL DOILEA „JURNAL DE BORD" Intîlniri în Arhipelag........ 75 In Creta........... 86 De la Rodos la Kalimno....... 101 DATORII UITATE Datorii uitate.......... 115 în cuşca leului.......... 166 Bădiţa Gîlcă.......... 175 După douăzeci de ani........ 180 PRINŢESA BIBIŢA Prinţesa Bibiţa.......... 205 Intr-o sîmbătă.......... 222 Horaţiu Baltă. Documente omeneşti .... 227 IN GIBRALTAR. DINTR-UN JURNAL DE BORD Privind scoarţa pămîntului...... 236 în vegetaţia nebună........ 239 O mică republică subt protecţia Marei Puteri Britanice............. 243 Intre Albion şi Andaluzia...... 246 IN DELTA... Rătăcind prin Deltă........ 253 Cafeaua şefului. Schiţă....... 268 Raiul-Lupilor.......... 274 La conferinţă. Documente omeneşti .... 280 O protestare postumă........ 287 Prima dată........... 292 PESTE OCEAN NOTE DINTR-O CĂLĂTORIE IN AMERICA DE NORD In biuroul „Nord-Lloyd"-ului german din Brema 301 îmbarcarea pe „Kaiser-Wilhelm" şi plecarea din Kaiserhafen...........308 în larg............ 312 Patru iulie, sărbătoarea naţională americană . 317 Emigranţii........... 324 La ţărmul american........ 332 New York : zgîrie-nori......... 337 La Bursă........... 341 De vorbă c-un prieten........ 347 Reporterul american........ 356 La Academia militară americană..... 362" în ghetto american......... 371 Pittsburg, ţara oţelului........ 378 în cartierul şcoalelor lui Carnegie .... 381 Privind din paradis în infern...... 334 La o fereastră din etajul al optsprezecelea . . 388 La Niagara........... 394 Minciunile lui Chateaubriand şi literatura americană ............ 399 Pe Mississippi.......... 404 între Atlantic şi Pacific....... 409 Aur............. 415 între români.......... 420 YELLOWSTONE Ţara minunilor.......... 425 Izvoarele fierbinţi de la Mamut..... 427 Lacul-Castorilor ......... 430 în bazenul gheizerilor........ 434 Gigantul strănută......... 437 în faţa urşilor negri........ 439 Pe lacul Yellowstone........ 44i Pieile-Roşii........... 445 ADDENDA JURNAL DE BORD. SCHIŢE MARINE ŞI MILITARE. 1991 Iapa căpitanului......... 453 La poarta spitalului........ 457 (604 605 Pe Dunăre........... 461 Mărgărint beţivul......... 465 .'DATORII UITATE. DOCUMENTE OMENEŞTI. NUVELE. 1916 Din concentrare.......... 468 O înmormîntare militară....... 474 .Amintiri din manevre........ 482 NOTE JURNAL DE BORD . Jurnalul do borti al Iui Jean Bart . Moartea pilotului ..... Rătăcit....... Şoimul ....... ^Singură ..... După furtună ..... ^Cimitirul maritim ..... întilniri în Arhipelag în Creta ... .... Do la Rodos la Kalimno DATORII UITATE Datorii uitate ..... în cuşca leului . . . Bădiţa Gîlcă..... După douăzeci de ani PRINŢESA BIBIŢA Prinţesa Bibiţa ..... într-o sîmbăta ..... Horaţiu Baltă. Documente omeneşti în Gibraltar. Dintr-un jurnal de bord ÎN DELTA Rătăcind prin Deltă Cafeaua şefului. Schiţă Raiul-Lupilor 491 501 506 507 508 509 510 511 512 512 512 516 522 530 531 533 545 549 555 556 559 560 566 574 575 606 La conferinţă. Documente omeneşti ...... O protestare postumă ........ Prima dată ..... PESTE OCEAN. NOTE DINTR-O CĂLĂTORIE ÎN AMERICA DE NORD........ ADDENDA ........ Iapa căpitanului ... . - ■ La poarta spitalului ....... Pe Dunăre . ...... Mărgărint beţivul ...... Din concentrare .... .... O înmormîntare militară ...... Amintiri din manevre ....... Tabla ilustraţiilor ..... Cuprins 576 577 578 579 596 596 596 596 597 597 597 598 599 503