JEAN BART SCRIERI i JURNAL DE BORD DATORII UITATE ÎN DELTĂ PESTE OCEAN Ediţie îngrijită, prefaţă, note, glosar, indici şi bibliografie de C. MOHANU EDITURA MINER VA • BUCUREŞTI — 197 4 PREFAŢA La şedinţele „Vieţii româneşti", ce se ţineau cu regularitate acasă la Ibrăileanu sau în str. Golia nr. 52, din Iaşi, în cercul acela care reunea pe Sadoveanu, Topîrceanu, Calistrat Hogaş şi mulţi alţi scriitori ieşeni, poposea din cînd în cînd un om înalt, viguros, cu ochi negri, mobili, extrem de expresivi, cu fizionomia aspră şi gravă, pe care i-o accentua părul curgător în coame pe spate. Brazdele adinei ale feţei, distracţiunea contemplativă (părea mereu că e aplecat pe o vioară, cu visătoare atenţie) îl făceau să pară ursuz. Ca toţi oamenii de mare, obişnuiţi cu singurătatea îndelungă, ieşea cu greu din somnolenţa interioară, clar cînd ieşea, striga cu glas hotărît idealul social şi indignarea împotriva siluirii libertăţilor '. Oaspetele cercului literar ieşean, cu profil roman, tăiat în trăsături energice, marinarul sobru, de elită, cu o ţinută atletică impresionantă, dar cu suflet delicat şi generos, povestitorul fin şi neîntrecut, în cercul prietenilor, al unor „istorii pe apă" sau al unor viguroase „documente omeneşti", relatate într-un dulce accent moldovenesc, nu era altul decît scriitorul Jean Bart. pe adevăratul nume Eugeniu P. Botez. Născut în 1874, ia Burdujeni, unde tatăl său — viitorul general Panait Botez — era pe atunci căpitan de grăniceri, Eugeniu Botez devine ieşean imediat după Războiul de Independenţă, cînd familia sa se stabileşte definitiv în Dealul Copoului, prilej fericit pentru el de a fi elevul celui mai iubit dascăl din acel timp, Ion Creangă, şi de a-1 zări pe Eminescu, rătăcitor melancolic pe sub teii din grădinile Iaşilor, restabilit după primul acces 1 Astfel se conturează portretul scriitorului din relatările şi amintirile celor care l-au cunoscut îndeaproape : G. Călinescu, M. Sevastos, Demostene Botez. V de boală („Noi, băieţii de şcoală, îl pîndeam de ia distanţă şi ne uitam la dînsul ca la o fiinţă extraordinară" 4). După terminarea celor patru clase primare şi după doi ani de gimnaziu, Eugeniu Botez este înscris de tatăl său, în 1889, la Şcoala fiilor de militari din Iaşi unde are colegi pe Gheorghe Brăescu, cu trei clase înaintea lui, şi pe Emil Gârleanu, absolvent al şcolii în 1892. în septembrie 1894 — după absolvirea liceului militar — îl găsim înscris la Şcoala de ofiţeri din Bucureşti, pe care o termină în 1896, obţinînd gradul de sublocotenent. în continuare, urmează la Şcoala de aplicaţie a marinei, urcînd apoi toate treptele ierarhice pînă la gradul de comandor. Deşi părăseşte laşul cînd nu împlinise încă 20 de ani, scriitorul s-a considerat întotdeauna un fiu al laşului. Aici apucase încă în viaţă pe cîţiva dintre reprezentanţii generaţiei de la 1848. I-au rămas vii întipărite în minte unele figuri de unionişti moldoveni. O puternică impresie îi făcea, ori de cîte ori venea în vizită în casa părinţilor săi, poetul Gheorghe Sion. Apoi mulţi dintre membrii „Junimii" i-au fost profesori. 0 deosebită importanţă pentru formarea personalităţii de mai tîrziu a scriitorului a avut-o legătura cu mişcarea socialistă, „mişcarea aceea ciudată" care „ar merita să fie studiată amănunţit, pentru a înţelege structura sufletească, spiritul timpului şi formarea caracterelor tinerimii din acea vreme"2. Vorbind mai tîrziu despre atmosfera laşului din anii adolescenţei sale, Jean Bart va înţelege, ca şi Ibrăileanu, prin mişcare socialistă, „un curent de idei umanitare şi generoase, închegate în acel socialism romantic". Era imaginea despre socialism mai ales a intelectualităţii din acea epocă. Pe linia celor afirmate mai sus, relatările scriitorului despre perioada ieşeană ne par concludente : „Atei şi revoluţionari din frageda copilărie, noi... căutam cu sete lumina ştiinţei, binele şi frumosul. Ne pregăteam pentru o luptă imaginară, aşteptată într-un viitor apropiat şi ne întreceam devorînd cu nesaţiu, în nopţi albe, cărţile doctrinelor nouă şi îndrăzneţe, produse de concepţia materialistă a secolului" 3. 1 Jean Bart, Însemnări şi amintiri, Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928, p. 211. 2 Jean Bart, însemnări şi amintiri, ed. cit., p. 213. 3 Ibidem, pp. 212—213. Influenţa lecturilor şi înţelegerea lor, în limitele apercepti-vităţii vîrstei, l-au îndemnat pe tînărul elev, în clasele gimnaziale, să călăuzească adesea grupuri de ţărani veniţi la Iaşi pentru întrunirile de la Clubul muncitoresc într-un articol intitulat Misterul casei din Sărărie (casa unde locuia Ion Nădejde, alături de locuinţa familiei scriitorului, şi în care se afla redacţia revistei Contemporanul), Jean Bart arată influenţa covîrşitoare exercitată asupra tinerimii ieşene de către valoroasa revistă, care circula pe sub bănci în orele de curs împreună cu alte cărţi progresiste 2. Legătura cu socialiştii ieşeni („unii dintre socialiştii laşului mi-au fost profesori şi în afară de şcoală" afirmă scriitorul) a făcut ca primele rînduri scrise pentru presă de viitorul comandor de marină să vadă lumina tiparului în publicaţiile muncitoreşti din acea vreme. Deşi elev în ultima clasă a liceului fiilor de militari din Iaşi, publică în ziarul Munca (anul V, nr. 15, din 12 iunie 1894), sub pseudonimul „Gh. Rot... Iaşi", articolul Să ne dumerească. (Era în perioada polemicii dintre socialişti şi revista Vieaţa). Articolul tînărului nu era o intervenţie în polemica „Artă cu tendinţă şi Artă pentru artă"a, aşa cum s-a acreditat greşit în cîteva prefeţe şi studii introductive, ci exprima nedumerirea că în revista Vieaţa, condusă de Vlahuţă, scriitorul care visa o lume „nouă" şi „căta la cei mulţi şi nedreptăţiţi", apăreau articole care ridiculizau unele acţiuni muncitoreşti şi pe cei care le susţineau. Tot în ziarul Munca (anul V, nr. 30, 25 septembrie 1894), publică articolul Internaţionala, dedicat cîntecului mobilizator al proletariatului, semnat „Tr." (Trotuş). Cu acelaşi pseudonim „Tro-tuş", cum va mărturisi mai tîrziu însuşi scriitorul '*, semnează primele scrieri literare, Iapa căpitanului şi Mărgărint beţivul, apărute în 1896, în Lumea nouă literară şi ştiinţifică, supliment 1 Jean Bart, însemnări şi amintiri, ed. cit., p. 213. 2 Jean Bart, Misterul casei din Sărărie. Cu prilejul morţii lui Ion Nădejde (Amintiri). în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929), nr. 424 (20 ianuarie), p. 1. 3 A se vedea în acest sens şi Constantin Mohanu, Jean Bart şi mişcarea muncitorească, Luceafărul, anul VI, nr. 9 (120) din 27 aprilie 1963, p. 11. Jean Bart, însemnări şi amintiri, ed. cit., p. 214. VI VII al ziarului Lumea nouă, organ zilnic al social-democraţiei române (apărut sub conducerea directă a Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România). Printre colaboratorii din 1896 ai suplimentului literar al ziarului Lumea nouă întîlnim nume ca : I. Nădejde, Sofia Nădejde, D. Th. Neculuţă, Mitif (D. Anghel), St. O. Iosif, Traian Demetrescu, Ştefan Petică, Şt. Basarabeanu, I. Păun-Pincio, Cincinat Pavelescu. Eugeniu Botez n-a devenit membru al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, cum de altfel n-a fost membru al nici unui partid, însă mişcarea socialistă, cunoscută în tinereţe, dezbaterile furtunoase asupra celor mai diverse probleme, „discuţiile interminabile" din „casă şi continuate pe străzi şi în grădina publică", lecturile facilitate de „o întreagă bibliotecă de cărţi socialiste, rămasă de la un unchi al marnei [Gheorghe Sion] care învăţase la Paris" ', s-au păstrat toate ca o amintire scumpă scriitorului, ca un ideal de tinereţe de care nu s-a dezis niciodată. Mai mult, după aproape patru decenii, în 1932, în prefaţa scrisă la lucrarea lui Lazăr Măglaşu şi Nicolae Deleanu, Istoricul mişcărilor muncitoreşti din porturi, lucrare apărută la aniversarea a 20 de ani de la înfiinţarea „Uniunii muncitoreşti din porturile României", scriitorul, într-o epocă de avînt al mişcării muncitoreşti, îşi reafirmă cu loialitate crezul din tinereţe : „...Nu se poate nega că a existat un socialism utopic, romantic, sentimental şi idealist, pe care istoria nu trebuie să-1 ignoreze, căci instinctiv atîtea suflete au simţit că Socialismul este Progresul, este Viitorul"2. Eugeniu Botez ne-a lăsat în amintirile despre mişcarea socialistă, în cîteva interviuri, în Prefaţa la Istoricul mişcărilor muncitoreşti din porturi, menţionată mai sus, în unele manuscrise păstrate la Muzeul Literaturii Române şi în diverse articole şi mărturisiri, consemnări preţioase peste care nu se poate trece cu vederea3. Ele sînt cu atît mai importante cu cît vin de la un 1 Jean Bart, Prefaţă la Istoricul mişcărilor muncitoreşti din porturi, de Lazăr Măglaşu şi N. Deleanu, Editura Uniunii Muncitorilor din porturile României, Bucureşti, 1932, p. IV. 2 Ibidem, p. V. 3 Scrierile acestea — cele mai multe cu caracter memorialistic — se vor edita în cel de al doilea volum al ediţiei de faţă. In notele şi comentariile volumului II se vor analiza mai pe larg legăturile lui Eugeniu Botez cu mişcarea socialistă şi muncitoreasca. scriitor care n-a fost înrolat declarat in mişcare. Dar aceasta nu 1-a oprit de a-şi spune deschis punctul de vedere şi — în limita posibilităţilor — de a acţiona în acest sens. Cînd Noua revistă română lansează, în 1900, un „Chestionar privitor la psihologia poporului român", scriitorul dă un răspuns cu totul diferit de al celorlalţi, şi definitoriu pentru concepţiile sale : „Problema, aşa cum e pusă în chestionar, e peste măsură de grea. Deosebirea care înstrăinează diferitele clase sociale între ele, e aşa de mare, încît nu se poate surprinde nici o trăsătură de unire ; adesea o clasă e mai aproape de aceeaşi clasă a altei naţiuni decît de altă clasă a aceleiaşi naţiuni" 1 Diferenţierea în clase scriitorul a surprins-o atît la sate cît şi la oraşe. La Sulina îşi dă seama de exploatarea muncitorimii, cum va mărturisi mai tîrziu : „Sub ochii mei, zilnic se comitea cea mai odioasă speculă : exploatarea omului prin om. O idee chinuitoare mă apăsa veşnic, cu durerea unei aspre mustrări, şi uneori un sentiment de revoltă mă încorda : «Oare nu eram şi eu părtaş la această mizerabilă jefuire a muncei omeneşti ?»"2. In calitate de comisar maritim (căpitan de port) la Sulina, întrunind în aceeaşi mină puterea judiciară cu cea executivă, Jean Bart ia unele măsuri de organizare a muncii, fără precedent în istoria porturilor româneşti : realizează înjghebarea unei asociaţii profesionale ,,cu un birou de împărţire a muncei pe baza rotaţiei", crezînd, iluzoriu, că în felul acesta va pune capăt, pentru moment, şomajului3. Ofiţer de marină la Divizia de Dunăre sau la cea de Mare — pînă a fi numit comisar maritim la Sulina — Eugeniu Botez poposea adesea la Galaţi, mai ales iarna, cînd vasele se retrăgeau la iernat pe canalul Ţiglina. în Galaţii de la începutul secolului nostru scriitorul participa la viaţa cultural-literară dar 1 Jean Bart, Răspuns la „Chestionarul privind psihologia poporului român", în Noua revistă română, voi. 2 (1900), suplimentul I, nr. 13 (1 iulie), p. 3. 2 Jean Bart, Prefaţă la Istoricul mişcărilor muncitoreşti din porturi, ed. cit., p. VII. 3 Ibidem. Jean Bart este unul din iniţiatorii „Salonului literar" de unde a pornit ideea sărbătoririi a două decenii de la moartea lui Eminescu şi ridicarea primului bust în cinstea marelui poet naţional ; apoi colaborează la revista Dunărea de Jos condusă de socialistul C. Z. Buzdugan, traducătorul Internaţionalei în româneşte, fost redactor al suplimentului ziarului social-democrat, Lumea nouă ştiinţifică şi literară. VIII IX mai ales „fraterniza pe ascuns cu mişcarea socialistă" sau participa la acţiuni ca aceea a înfiinţării şcolilor de adulţi din Galaţi, acţiuni care, prin ele însele, erau calificate ca activitate socialistă, mai ales pentru un militar. Ca urmare, „profesorii-ofiţeri de marină" care predau lecţii gratuit la aceste şcoli sînt trimişi în ancheta Consiliului Ministerului de Război. Sînt salvaţi de Spiru Haret, care susţine că „aceşti oameni trebuiesc decoraţi, nu pedepsiţi, pentru că îşi sacrifică timpul liber spre a lumina poporul". Comandorul Eugeniu Botez, care se îngrijea de repartiţia muncii şi doleanţele muncitorilor din porturi, i-a fost dat să devină în 1921 primul director general al Asistenţei Sociale, în noul Minister al Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Se cunoaşte prea puţin despre munca depusă în acest sector de activitate socială, căruia scriitorul-cetăţean i-a închinat aproape un deceniu, în primii ani ca director general, apoi — din motive de sănătate — retras ca inspector general clasa I. într-un domeniu în care totul era de făcut, într-un domeniu inexistent pînă atunci în organizarea administrativ-socială din România, Eugeniu Botez întreprinde acţiuni de organizare, de îndrumare şi control, în speranţa că va reuşi să ridice tînăra instituţie la nivelul instituţiilor similare europene. Socialistul din tinereţe găseşte aici îndeosebi prilejul de a-şi arăta simpatia şi ataşamentul faţă de cei mulţi, definind „Asistenţa" drept „organizarea raţională a luptei împotriva mizeriei" -'. în noua funcţie, Eugeniu Botez susţine şi prin scris opera de asistenţă socială iniţiată în România de-abia la începutul celui de al treilea deceniu al secolului nostru. Sociologul va găsi date importante în articole ca Instituţii de îndreptare3, Drepturile copilului4, Asistenţa socială şi problema mizeriei5 sau în studiile 1 G. Călinescu, Prefaţă la romanul Europolis, ediţia a Il-a, Editura „Adevărul" [1933], p. VI. 2 Sănătatea salariaţilor publici. Datoria statului de a o îngriji. Conferinţa d-lui Eugen Botez (Jean Bart), în Adevărul, anul 39 (1926), nr. 12 972 (30 martie), p. 1. 3 Adevărul, anul 38 (1925), nr. 12 638 (4 martie) pp. 1—2, reprodus si în volumul însemnări şi amintiri, ed. cit., pp. 40—44. i Adevărul, anul 39 (1926), nr. 12 963 (19 martie), pp. 1—2. 5 Adevărul, anul 41 (1928), nr. 13 686 (2 august), pp. 1—2. mai ample : Asistenţa socială (1920—1930 l, Alcoolismul, problemă internaţională -. Dar toate acestea, deşi se încadrau în vederile largi democrate, pătrunse de idei progresiste, erau departe de ceea ce trebuia întreprins pentru realizarea idealului socialist. Aşa cum departe de idealul social visat în tinereţe erau înseşi scrierile în care Jean Bart abordează problematica socială, ca Datorii uitate. Documente omeneşti şi altele. Nu acestea însă definesc scriitorul în tot ce are mai realizat, ci notele de călătorie (Jurnal de bord,. Schiţe marine) şi acel autentic şi original Europolis. Dacă literatura română putea consemna — în ceea ce priveşte drumeţia pe uscat de pînă la finele secolului trecut — numele unor scriitori ca Dinicu Golescu, Nicolae Filimon, Dimitrie Bolin-tineanu, Grigore Alexandrescu, V. Alecsandri sau Ion Codru-Drâguşanu, Asachi, Theodor Codrescu, G. Bariţ, A. T. Laurian, Aron Densuşianu, A. Pelimon, Pantazi Ghica, D. Ralet, G. Sion, N. Quintescu, Iacob Negruzzi, A. D. Xenopol, volume de note de călătorie dedicate exclusiv voiajului marin lipseau cu desăvîrşire. Călătoria pe apă şi implicit consemnarea ei nu putea fi însă evitată chiar în paginile scriitorilor menţionaţi mai sus. Aşa se face că Dinicu Golescu, la 1825, în însemnare a călătoriei... descrie/ într-un capitol, drumul pe apă de la Triest la Veneţia3 ; Ion Co-dru-Drăguşanu, plecat din Drăguşul Făgăraşului ca să cunoască „rotondul lumii", relatează, în cîteva capitole din Peregrinul transilvan, călătoria întreprinsă pe o „bombardă" din portul Vil-lafranca, de lîngă Nisa, în insula Elba şi de acolo la Neapole şi Genova ; Alecsandri în Călătorie in Africa are un amplu capitol Pe marea, iar Bolintineanu, cel care cultivă „dorul călătoriei", în versuri, odată cu o notă de exotism (Florile Bosforului, Con-rad), ne-a lăsat în cărţile de călătorii şi pagini în proză care au ca obiect călătoria pe apă, pe Dunăre şi în Mediterana prin Arhipelagul grecesc, pagini pline de pitoresc, care împreună cu o parte 1 Extras din lucrarea Zece ani de politică socială în România, editată de Ministerul Muncii în 1930. 2 Apărut în 1929 cu menţiunea : „Din publicaţiile Asociaţiei «Sănătatea publică», afiliată Centralei Caselor Naţionale". 3 Lui Dinicu Golescu — primul român care călătoreşte cu „corabia cu aburi" — îi datorăm şi prima „descriere" făcută unui vapor. X XI clin versuri fac clin autorul lor „unul dintre cei dinţii poeţi ai mării în literatura noastră" '. O literatură a mării se înfiripă la noi relativ tîrziu, dar referiri la mare întîlnim încă de la cronicari, însă fără pretenţii de literatură. Reprezentări legate de mare înregistrează literatura cultă pentru prima dată la Antim Ivireanu care, cu mult înainte de Eminescu, numeşte luna ,,stăpîna mării" şi tot el ne-a lăsat cea dinţii imagine plastică a furtunii pe mare '-. „Matcă fluidă a existenţei", „albie primordială a vieţii", aşa cum o vedeau filozofii antici, marea şi-a atras şi poezia din toate timpurile : poeţii, înainte de muzicieni şi pictori, „i-au surprins duhul zbuciumat şi nestatornicia, fixîndu-le în tiparele versului, i-au făcut fluidă şi mişcătoare neclintirea, punînd-o să freamăte în undele poeziei" :l. Dar la conturarea expresivităţii liricii mării cît şi la înfiriparea prozei cu subiecte marine a contribuit nu atît elementul livresc, cit mai ales cunoaşterea mării, prin călătorii în „împărăţia apelor". „Călătoria" ca atare sau călătoria cutărui sau cutărui scriitor este pusă adesea în legătură cu structura şi formaţia lui sufletească, dar pasiunea pentru voiaj izvora şi din dorinţa de a cunoaşte alte spaţii — fapt cu deosebire evident spre sfîrşitul secolului trecut odată cu deschiderea societăţii româneşti către lumea dinafară prin interesul sporit pentru locuri istorice şi pitoreşti şi, implicit, prin perfecţionarea mijloacelor de circulaţie pe uscat şi pe apă4. Şi într-adevăr spre finele veacului trecut şi în primul deceniu al secolului nostru apar numeroase cărţi de călătorie, dintre care însă — din păcate — foarte puţine se vor ridica la nivelul memorialelor lăsate de un Alecsandri, Bolintineanu şi alţi clasici. Spicuind presa vremii şi cercetînd cărţile apărute în ţară şi peste hotare constatăm că notele şi însemnările de călătorie se ' Ion Roman, Drumurile unui exilat — prefaţă la ediţia Dimi-trie Bolintinenu : Călătorii I, II, Editura pentru Literatură, 1968, p. XXVIII. 2 Al. Piru, Istoria literaturii române, I, Perioada veche, Editura Didactică şi Pedagogică, ediţia a IlI-a, revăzută, 1963, p. 278. 3 Din lirica mării, antologie, prefaţă, text îngrijit de Vasile Nicolescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, pp. V—VI. D. Drăghicescu, La passion des voyages, în La Roumanie, Bucureşti, anul IX (1906), nr. 2 155 (6/19 aprilie), p. 1 ; Faustus, Le role des voyages dans l'education naţionale, ibidem, nr. 2 239 (19 iulie/l august), pp. 1—2, şi nr. 2 440 (20 iulie/12 august), p. 1. înmulţesc vertiginos în pragul secolului nostru, atenţia înclreptîn-du-se spre alte şi alte meridiane. Acum întîlnim primii exploratori şi călători români în Ainerica de Sud şi cea de Nord'-, în Africa3, la polul Nord şi în jurul pămîntului '•, la polul Sud a etc. Cu toate acestea, o literatură închinată vieţii pe mare. marinarilor, însemnări şi note de călătorie de la bordul navei nu aveam pînă la apariţia, în 1901, a Jurnalului de bord şi a Schiţelor marine şi militare ale lui Jean Bart e. „Jurnalul" de călătorie şi îndeosebi „jurnalul de bord" se numără printre primele forme de manifestare a literaturii de călătorii. Din călătoriile întreprinse pe apă s-a păstrat Jurnalul de bord al lui Cristofor Columb, consemnat de însuşi conducătorul expediţiei. Pigafetta, martor ocular, a relatat prin însemnări zilnice călătoria lui Magellan în jurul pămîntului (Relazione del primo via.ggio intorno al mondo), iar Cook îşi consemnează călătoria şi descoperirile — deşi posterior expediţiei — tot într-un Jurnal. Desigur, la început, jurnalele de bord relatau schematic fapte şi întîmplâri care erau trecute „la răboj" sau îşi propuneau — în cazul unor drumuri pe ape nestrăbătute pînă atunci — informarea 1 luliu Popper, In Ţara de Foc, în Buletinul Societăţii Geografice Române, Bucureşti, 1892. 2 Gregoriu Ştefănescu, Fenomenele geologice din Parcul Yel-loivstone, ibidem, 1898. 3 Nicolae Ghica-Comăneşti, Cinq mois au pays de Somalie, Geneva, 1896 ; Dimitrie Ghica-Comănesti, O călătorie în Africa, Bucureşti, 1896 ; Sever Pleniceanu, Călătorie în Congo, în Buletinul Societăţii Geografice Române, Bucureşti, 1902; Ion L. Cătina, De pe alt tărîm sau 36 zile pe apă (De la Constanţa la Mozambic), Bucureşti. 1908 (reeditat în 1917). 4 Bazil G. Assan, Călătorie în regiunile polare nordice, în Buletinul Societăţii Geografice Române, Bucureşti, 1897 ; Călătorie împrejurul pămîntului. ibidem. 1399. 5 Emil Racoviţă, Vers le Pole Sud, 1900. 8 în anul apariţiei Jurnalului de bord se tipăreşte la Editura „Socec" şi România pitorească a lui Vlahuţă, carte de drumeţie care debutează cu două capitole dedicate Dunării şi Mării („Pe Dunăre. De la Orşova la Sulina" şi „Pe Marea Neagră. Constanţa"), în însuşi titlul capitolelor fiind menţionate cele două porturi maritime în care Vlahuţă a petrecut zile în şir în compania autorului Schiţelor marine. Retipărită în 1902, România pitorească este distinsă cu premiul Academiei, ca şi prima carte a lui Jean Bar'. Tot în 1901 îşi editează, la Iaşi, A. D. Xenopol volumul Amintiri de călătorie. XII XIII precisă, fără pretenţii literare, ca în „memoriile" de specialitate ale geografilor, geologilor sau etnografilor. Dar, nu de puţine ori, şi în acest stadiu al jurnalului de călătorie îşi face loc, treptat, dacă nu „ficţiunea" cel puţin „naraţiunea", ceea ce determină ca unele însemnări de călătorie pe apă să depăşească atitudinea strict informativă şi să bată la porţile „frontierelor literaturii" '. In felul acesta, la multe jurnale de călătorie valoarea informativ-documentară este dublată de una literară. Ori din ce unghi am privi opera literară a lui Jean Bart, nu putem face abstracţie de faptul că — în tot ce are mai realizat, mai durabil -— ea aparţine unui ofiţer de marină, unui marinar profesionist, chiar numele sub care a intrat în literatura română comandorul Eugeniu Botez — acela de Jean Bart2 — fiind împrumutat de la unul din „stăpînii" mărilor — acei „Maîtres de la mer", cum îi denumea un autor de note de călătorii, Eugene Melchior de Vogiie3 (diplomat de carieră). în literatura europeană şi îndeosebi în cea franceză întîlnim numeroşi „marinari-scriitori", ceea ce a făcut pe Thibaudet ca în unul din articolele sale dedicat literaturii de călătorii, Peisages (1927), articol inclus postum în al doilea volum din Reflexions sur la litterature (1941), să remarce apariţia unei literaturi de voiaj colorată diferit după profesiuni cum ar fi „romanele marinarilor", la care marele critic francez alătura şi „romanele diplomaţilor", între romancierii foşti ofiţeri de marină — căpitani de vapor sau comandori — citează pe Pierre Loti şi Claude Farrere, scriitori francezi care ne-au vizitat ţara. în literatura română, cu excepţia lui Victor Vlad Delamarina — autorul unor încercări juvenile de însemnări de la bordul navelor „Mircea" şi „Elisabeta" * şi de N. Ionescu-Johnson, cu uşoa- 1 Silvian Iosifescu — Literatura de frontieră, ediţia a Il-a revăzută, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, capitolul „Călătorii", pp. 169—202. 2 Jean Bart (1650—1702), vestit marinar francez (la început corsar), care prin isprăvile şi îndrăzneala sa, devenite legendare — îndeosebi în luptele împotriva flotei engleze — a reuşit, cu toată originea sa modestă, să fie numit comandant de escadră pe timpul lui Ludovic al XlV-lea şi înălţat la rangul de pair. 3 Autorul romanului Maître de la mer [1903], elogiat de Paul Bourget. 4 însemnări nepublicate în volum, uitate în revistele în care au văzut lumina tiparului (Familia, Oradea, 1893 şi Dreptatea, Timişoara, 1894). XIV rele însemnări de marinar, comandorul Eugeniu Botez rămîne singurul marinar-scriitor, aşa cum maiorul G. Brăescu rămîne unicul prozator militar important, fără a ne referi la poeţi (Câr-lova şi junimiştii Th. Şerbănescu, N. Schelitti). Thibaudet, care într-un articol de tinereţe (Genul literar al călătoriei — 1912), încercase şi o sistematizare a literaturii de călătorii („Călătoria descriptivă", „Pelerinajul clasic" şi „Pelerinajul romantic"), releva ca o caracteristică esenţială a literaturii marinarilor — exotismul, un exotism care-şi schimbă în permanenţă fizionomia de la o escală la alta, îndeosebi la acei marinari-scriitori la care predomină elementul descriptiv, ca Pierre Loti de exemplu. Elementul exotic rămîne o notă fundamentală şi la scriitorul român Jean Bart, prin însuşi genul literar abordat, prin natura scrierilor sale, fie că sînt intitulate „Jurnal de bord", „Schiţe marine" sau „Note de călătorie". Dar elementul exotic depăşeşte genul preferat de scriitor şi vine să nuanţeze chiar scrieri al căror cadru este plasat în fruntarii autohtone, cu corectivul necesar că acţiunea, în cele mai multe dintre acestea, se petrece de-a lungul Dunării, în Deltă, la ţărmul Mării Negre sau în acea pitorească Sulina, imortalizată de scriitor prin numele simbolic de „Europolis" — oraşul-port situat acolo unde „bătrînul Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare". Nota exotică din cele trei Jurnale de bord (primul în 1901, care descrie ţărmurile Anatoliei, Din cel de-al doilea „Jurnal de bord", cu relatări din Arhipelagul grecesc — tipărit în 1916, alături cu textul reeditat al celui dintîi — şi In Gibraltar, 1923) se extinde asupra Americii, cu volumul Peste Ocean (1926), una din cele dintîi cărţi româneşti dedicate Lumii Noi, şi asupra Marii Britanii, prin Intrarea clinilor in Anglia este strict oprită. Un anume exotism se desprinde şi din ciclurile Scrisori din Elveţia şi Scrisori din Orient (Egipt, Turcia, Palestina) incluse în volumul însemnări şi Amintiri (1928), dar acestea se definesc în primul rînd ca „publicistică literară", autorul acordîndu-le însă importanţa cuvenită prin includerea lor în volum. Un ciclu sau poate chiar o carte cu note de călătorie în Scan-dinavia şi Olanda a rămas doar în fază de proiect. Acţiunea celorlalte scrieri ale lui Jean Bart — ne referim la cele mai realizate — e dominată, ca şi poeziile tomitane ale lui Minulescu, de sosiri şi plecări de vapoare : Moartea pilotului, După XV furtună, Cimitirul maritim, Pleca un vapor din port, Fără permis de export, Escadra intră în port etc, unele dintre acestea fiind incluse în volumul intitulat Schiţe marine din lumea porturilor. 1 Dar şi nuvelele scriitorului au un cadru portuar, marin sau fiu- 1 vial : Prinţesa Bibiţa — Sulina ; Datorii uitate şi După douăzec: { de ani — Călăraşi, oraşe-porturi în care ofiţerul de marină a zăbovit fiind comisar maritim sau căpitan de port, iar acţiunea romanului Europolis se petrece tot în Sulina, cel mai îndepărtat punct al ţării — apropiat însă de larg şi necunoscut. Aşa cum s-a arătat, literatura de călătorii are la bază — cel puţin parţial — memorialistica, dacă nu se constituie ea însăşi în „memorial" : „Privită dintr-un unghi mai îngust, literatura ele călătorie pare a fi doar un teritoriu pe continentul vast al memo- i rialisticii, cel puţin în măsura în care nu intervin personajele j plăsmuite şi fabulaţia"i. Lucrul pare firesc, mai ales în cazul I cînd autorii folosesc mijloacele cunoscute : jurnalul, memoriile j — memorialul, cum se spunea în secolul trecut — sau scrisorile. Dar „călătoria şi paginile pe care le-a inspirat sînt însă şi altceva decît o rubrică a memorialisticii", contactul cu literatura făcîn-du-se pe numeroase căi -. ' în cazul notelor de călătorie ale lui Jean Bart, îndeosebi la primul volum, Jurnal de bord (jurnalul propriu-zis fără schiţele i marine şi militare), avem de-a face cu impresii directe mai puţin travestite literar. Ca în orice jurnal de călătorie — rămas bineînţeles la forma lui clasică — relatarea se face la modul linear, punctată fiind de zilele ce se scurg şi de porturile de pe ţărmurile Mării Negre unde bricul „Mircea" face escale şi care dau titlul şi celor 12 capitole ale Jurnalului de bord. j Notele de călătorie ale lui Jean Bart sînt — prin natura genu- ' lui •— memorialistică. Dar critica literară — prin condeiele cele mai autorizate — a trecut sub semnul memorialisticii, în mare parte, şi celălalt sector al creaţiei literare aparţinînd lui Jean , Bart. G. Călinescu numea nuvelele „mai degrabă nişte amintiri, foarte uşor rectificate"3. Iar Tudor Vianu — definind literatura lui Jean Bart, în general — afirma că este „un amestec dozat de fantezie şi lucruri trăite, ba chiar aceasta din urmă este 1 Silvian Iosifescu, Literatura de frontieră, ed. cit., p. 169 - Ibidem. 3 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1941, p. 597. vîna care le împrumută puterea ce înlănţuie şi convinge" '. Miezul scrierilor de călătorie îl constituie faptul trăit, autenticul. Dar autorul însuşi face afirmaţii similare : „Ca scriitor realist, fără multă fantezie, am încercat să redau lucruri văzute şi trăite" 2. Nota fundamentală a primelor scrieri de călătorie ale lui Jean Bart este sinceritatea, dublată de sentimentalism, izvorît din participarea totală la cele relatate, autorul însuşi — ca sublocotenent de marină — fiind membru al echipajului de pe vas şi executînd întocmai comenzile date de căpitanul vaporului. Dar evocarea autentică a vieţii de bord nu se putea face fără a se apela la terminologia marinărească, adusă pentru prima dată, la noi, într-o operă literară, aşa cum remarca G. Călinescu : „Adevărata originalitate a uşoarelor însemnări din Jurnalul de bord al lui Jean Bart (Eugeniu P. Botez) este de a divulga într-o operă literară terminologia marinărească cu acea graţioasă savoare erudită ce aminteşte Nautica lui Baldi";î. Astfel literatura de călătorii a lui Jean Bart şi in primul rînd „Jurnalele de bord" abundă de termeni navali şi comenzi marinăreşti care se integrează organic textului aducînd un anume parfum marin şi o nuanţă de exotic : vasul pierdut în larg e mărginit spre cele patru puncte cardinale de proră, pupă, babord, tribord ; pe punte răsună sifliile; lanţul ancorei alunecă prin nară, răsucit pe cabest'an care e învîrtit cu ajutorul manelelor; mateloţii se urcă în arboradă, un marinar (gabierul) stă de veghe în gabie; ofiţerul de cart rosteşte capul la compas, cu ochii la linia de credinţă; la pic sînt lumini albe, farurile au eclat; marinarii ung carena bărcilor şi spală puntea vaporului cu apă din ghiordele; vasele cu pînze au : şarturi, zburători, crucetă, dunetă, teogă, bompres, o rîndunică, o vela-straiului, o randă; iar pe puncte se-ncrucişează comenzile: Vira! Lunga! Mola! Bun cart înainte! Bun cart înapoi! Bun cart peste tot! Banda tribord ! Banda babord ! Funda ! Volta ! Gata de volta-n vint! 1 Tudor Vianu, Jean Bart: „Peste Ocean", ediţia a Il-a, Bucureşti, „Cartea Românească", 1929, în Adevărul literar şi artistic, anul IX (1929), nr. 456 (1 sept.), p. 7. 2 V., De vorbă cu Jean Bart asupra romanului „Europolis", în Adevărul literar şi artistic, anul XII (1933), nr 643 (3 aprilie), p. 7. 3 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. cit., p. 597. XVI XVII Lirismul scriitorului — un anume „lirism naval" — e prezent mai cu seamă în scrierile de tinereţe, cînd autorul şi-a şi subintitulat unele schiţe poeme în proză (Singură). Nu lipsesc nici locurile comune, ceea ce a făcut pe unii critici să releve maliţios : „Jean Bart ne spune că «marea e albastră» şi «cerul e senin»". Dar în notele de călătorie ale scriitorullui nu puţine sînt imaginile rare de care te laşi plăcut cuprins. Citind paginile Jurnalului de bord şi Schiţelor marine ai impresia că respiri aerul sănătos al mării şi te pătrunzi de parfumul amărui al algelor marine. Descrierea naturii n-a constituit pentru Jean Bart un scop în sine. Totuşi putem afirma că scriitorul, a cărui artă era de o simplitate ingenuă, a găsit întotdeauna mijloacele adecvate şi resursele pentru a o surprinde în ceea ce are mai intim. Nu imaginea căutată, nu înfloriturile ieftine, sau cascada ameţitoare de comparaţii, ci naturaleţea şi spontaneitatea expresiei caracterizează literatura sa. Iată o imagine grandioasă, care surprinde dezlănţuirea stihiilor : „ La început nu se arătase pe bolta curată a cerului decît înspre nord o dungă cenuşie. Dunga se prefăcu într-un nour arcuit ca un balaur cu spinarea neagră, care ieşea parcă din mare, înăl-ţîndu-se pe cer şi apropiindu-se de noi cu o repeziciune uimitoare, iar coada i se tîra pe suprafaţa apei. Era ceea ce numesc marinarii un grăunte negru de furtună... In prima rafală, care ne izbi în faţă, urlînd furioasă, se auzi o trosnitură seacă sus în catargul din provă : un zburător se rupse în două şi pînza sfîşiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului" '. Cu o excelentă pagină descriptivă debutează Europolis : „Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort. Sub ploaia de aur a soarelui de vară, natura întreagă dormea moleşită. Nici o adiere, nici un semn de viaţă. Pămîntul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adîncă letargie. Nici o vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbîntate. Cînd soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă, petrificat de veacuri — un oraş fantomă. O pulbere vaporoasă vibra în unde, plutind în zare ca o muselină transparentă" -. 1 Jean Bart, De la Rodos la Kalimno, în Jurnal de bord, Ediţia IlI-a. Carte premiată de Academia Română, Iaşi, Editura „Viaţa Românească", [1921], pp. 162—163. 2 Jean Bart, Europolis, Roman, Editura „Adevărul", [1933], p. 7. Această linişte orientală care învăluie portul desprins parcă dintr-un tărîm de basm, fiorul de nepătruns al marilor întinderi acvatice din călătoriile pe apă au făcut pe unii critici literari să-1 numească pe Jean Bart „un Odobescu al apelor descriind un bărăgan marin" l. Marea 1-a atras pentru un timp îndelungat pe Jean Bart, cu toate că în primii ani de navigaţie răul de mare nu 1-a ocolit2. în viaţa petrecută la bord, pe necuprinsul mărilor şi oceanelor, corabia încetează să mai fie ceva anorganic, ea devine o fiinţă vie, destinul ei se împleteşte cu acela al marinarilor din echipaj : rîde vesel, din toate velele, în lumina strălucitoare a soarelui reflectată de albastrul infinit al largului şi se posomo-răşte la ivirea norilor aducători de furtună. Descrierea vieţii pe navă generează meditaţie şi un anume lirism, care aminteşte de literatura marinărească a lui Pierre Loti. Eroii marinari ai lui Jean Bart sînt oameni simpli, visători, adesea interiorizaţi. Ca toţi oamenii care trăiesc în singurătate, au o filozofie aspră ca şi viaţa pe care o duc, dar care, porniţi o dată pe acţiune, au ceva din tăria parîmelor ce încheagă arbo-rada vasului cu fina velatură. Pentru adevăratul marinar viaţa navei şi a portului devine propria lui viaţă. Bătrînul pilot din schiţa Moartea pilotului, deşi retras de pe navă, trăieşte viaţa portului : „Părea că şi mersul vaselor, şi izbirea cadenţată a valurilor, şi întreaga mişcare din port mergeau în acelaşi tact cu bătăile inimei lui" 3. Marinarul înnăscut e pe chei ori de cîte ori vine un vas în port, observă amănunţit şi comentează manevra de acostare sau de plecare a vasului. Noaptea se furişează pe digul de piatră al portului pentru a-şi reîntîlni prietenii vechi : valurile şi vînturile mării. Jean Bart a zugrăvit viaţa de bord cu o paletă sigură, cu acea intuiţie a marinarului de profesie. Dar ofiţerul de marină era şi un artist. De pe puntea de comandă privea fluiditatea apelor cu 1 G. Ivaşcu, Prefaţă la romanul Europolis, Editura pentru Literatură, 1962, „Biblioteca pentru toţi", nr. 118, p. X. 2 Prietenii îi făcuseră chiar o epigramă în acest sens : Că Jean Bart iubeşte marea Nimeni nu se îndoieşte. Dar se pune întrebarea : Pe el marea îl iubeşte ? 3 Jean Bart, Moartea pilotului, în Jurnal de bord, ed. cit., p. 92. XVIII XIX ,.un sentiment de devenire universală", însemnările de călătorie fiind străbătute adesea de un fior cosmic. Liniştea apei are pentru scriitor ceva înfiorător, ca-n primele ere, cînd pămîntul nu se desprinsese încă de ape. Luna singuratică, ce străjuie împărăţia apelor, capătă măreţia unei zeiţe atotputernice, iar furtuna dezlănţuită îi sugerează haosul. Predispoziţia către meditaţie a scriitorului lasă să se întrevadă „o întrebare ascunsă, prefăcută în poem, asupra sensului naturii, simbolului civilizaţiilor şi misterului genezei" l. în Creta şi în Rodos, scriitorul, admirînd relicvele culturii miceniene şi statuia lui Helios, reflectează asupra civilizaţiei antice, iar în Gibraltar caută să descopere locul pe care — potrivit legendei — s-ar fi aflat Columnele lui Hercule. Elementul social se face simţit încă din paginile Jurnalului de bord. După descrierea orăşelului oriental Platana, cu „îngrămădiri de ziduri", „căsuţe tupilare prin viţele stufoase", cu „smochini înverziţi şi platani bătrîni", scriitorul remarcă : „Ne uimeşte atîta sărăcie ; o mizerie aşa de neagră în mijlocul unei naturi aşa de bogate, sub un cer aşa de limpede şi frumos !" -. în insula Kalimno, ai cărei locuitori trăiesc din pescuirea bureţilor de mare, cinci luni pe an, toţi bărbaţii sînt duşi în larg pînă în Siria şi Tripoli. Mulţi nu se mai întorc. Femeile se poartă cernit pînă la întoarcerea soţilor şi fraţilor. în contrast cu sărăcia insularilor, scriitorul înfăţişează iahtul lui Rotschild în călătorie de plăcere pe Mediterana. Observaţia socială se amplifică şi se maturizează în ultimul volum de note de călătorie, Peste Ocean, care este de fapt o încununare a notelor de drumeţie ale autorului, aşa cum Europolis va fi opera cea mai realizată din literatura propriu-zisă a lui Jean Bart. Jean Bart îşi intitulează volumul de note de călătorie în America de Nord, Peste Ocean — aşa cum fuseseră, la sfîrşitul veacului trecut, Edmondo de Amicis3 şi Paul Bourget''. Cu siguranţă literatura celor doi scriitori-călători europeni nu-i era străină, Edmondo de Amicis fiind autorul a numeroase cărţi 1 G. Călinescu, Prefaţă la romanul Europolis, ed. cit., p. V. 2 Jean Bart, Jurnal de bord, ed. cit., p. 53. :l Edmondo de Amicis — Sull'Oceano, 1899. Paul Bourget — Outre-Mer (Notes sur l'Amerique) tom. I, II, Paris, „Alphonse Lemerre", 1895. de călătorie1, iar Paul Bourget — autorul cunoscutelor Voya-geuses (1897), dar titlul putea tot atît de bine să nu fie împrumutat de la cei doi, ci să fie doar transcrierea unei expresii curente în epocă : „Lumea nouă" de „Peste Ocean". Civilizaţia Statelor Unite ale Americii, de la începutul secolului nostru — autorul întreprinde călătoria în 1912, dar de-abia în 1926 reuşeşte să-şi definitiveze volumul —, progresul tehnic care începea să se afirme vertiginos, sînt văzute cu ochiul europeanului care călătorise şi văzuse multe, dar şi din unghiul de vedere şi perspectiva ce i-o oferea ţara din care venea. Călătorul român îşi arată la început „admiraţia" faţă de spiritul intreprid ce caracteriza viaţa industrială şi comercială din S.U.A. : „Cu toată naivitatea şi orgoliul ce întîlneşti la fiecare pas, trebuie să recunoşti cu admiraţie că un alt spirit stăpîneşte acest vast cîmp de lucru al Lumii Nouă" 2. Scriitorul îşi notează fidel impresiile din marile centre industriale din acel timp, consemnînd modul de organizare a muncii în fabrici şi uzine, superior faţă de Europa, dar nu se poate abţine să nu remarce „cultul lui Mamon", nepotolita „sete de îmbogăţire" a patronului american şi inegalitatea repartiţiei, cum nu poate să nu observe „transformarea omului în maşină", într-un sclav modern, şi alienarea muncitorului în condiţiile economiei capitaliste : „N-am întîlnit doi americani să vorbească între ei altceva decît afaceri : business, business. Maşinismul acesta exagerat are ceva sinistru şi rece. Goana asta nebună după cîştig, transformînd mijlocul în scop, a viţiat sufletele, distrugînd tot ce poate înfrumuseţa existenţa omenească... — Mă rog, ce ne tot arăţi cu atît orgoliu aceste monstruoase îngrămădiri mecanice, opera maşinis-mului şi a capacităţii speculative cu care vă lăudaţi. Dar care-i partea de umanitate în tot ce aţi făcut ? Oare azi viaţa în uzine nu-i tot un fel de sclavie ?" 3. Din însemnările lui Jean Bart se desprinde şi o notă rousseau-istă la adresa uzinei „aşa de împotriva instinctelor fireşti ale omului crescut în sînul larg al naturii'"', autorul neezitînd să califice Pittsburgul, „ţara oţelului", drept „iad metalurgic" în care „soarele 1 Edmondo de Amicis : Spania, 1872 ; Olanda, 1874 ; Amintiri din Londra, 1874 ; Marocco, 1876 ; Constantinopole, 1878—1879. 2 Jean Bart, Peste Ocean. Note dintr-o călătorie' în America de Nord. Ediţia Il-a, Editura „Cartea Românească", Bucureşti 11929], p. 381. Ibidem, p. 141. 5 Ibidem., p. 124. XX XXI stă ascuns în atmosfera norilor de sulf", întreaga regiune — privită de pe terasa unei coline ce domină Pittsburgul şi împrejurimile — oferind un tablou „grandios şi groaznic, ca o scenă fantastică dintr-o satanică feerie" (de altfel capitolul este intitulat Privind din paradis în infern). Aceeaşi imagine i-o oferă Chicago — „Babilon modern, în care se vorbesc 40 de limbi" — privit din hotelul-turn, „de la fereastra camerei cu numărul 1 444, de la etajul al 18-lea". Dincolo de această ostilitate faţă de un maşinism excesiv şi nemilos, ostilitate izvorîtă întrucîtva şi din precepte sămănătorist-poporaniste, întîlnim însă în notele de călătorie din volumul Peste Ocean pagini care surprind, pentru prima dată în literatura română, atmosfera mediului industrial (capitolele dedicate oraşelor Pittsburg, Chicago şi zonei industriale din regiunea Marilor-Lacuri încep să apară în Viaţa românească încă din martie 1923). Nu numai că scriitorul abordează tema ca atare, dar efectiv reuşeşte să creioneze tablouri inedite, demne de reţinut: „In atmosfera asta încărcată de electricitate, în mirosul de cărbuni, de naftă şi sulf, respiri cu anevoie. Zgomotul trenurilor de sub pămînt, huruitul roţilor, ciocănit de fier şi forfotit de aburi, fluiere, clopote, semnale, milioane de sunete cari vin de sub pămînt, de pe pămînt, din ziduri, de pretutindeni, se ridică şi se combină într-un vuiet asurzitor, metalic, învăluindu-te într-o vibraţie ritmică, chinuitoare. Şi în zgomotul acesta, cumplit şi confuz ce se înalţă şi coboară ca mugetul mării bătute de furtună, răzbat uneori urlete groaznice de fiară rănită : sunt sirenele vapoarelor ce se încrucişează pe lacul Michigan" Din zgomotul copleşitor al oraşului scriitorul se refugiază în natura americană spre care îl îndemnase Caragiale într-o discuţie purtată chiar în ajunul plecării în S.U.A., în restaurantul gării din Ploieşti, de faţă fiind şi Gherea şi Vlahuţă. Admiră cascada Niagara care degajă în jur un „aer de mister şi primejdie" 2 ; călătoreşte pe apele grandiosului Mississippi — denumit şi „Părintele apelor" ; într-un pullmann-palace-car străbate „vastul bărăgan al Far-Westului", ca apoi să zăbovească în Wonderland (Ţara Minunilor), cum este denumită cea mai mare rezervaţie naturală din 1 Jean Bart. Peste Ocean, ed. cit., p. 138. 2 Vizita la celebra cascadă prilejuieşte şi citeva referiri la ..minciunile lui Chateaubriand", romanticul francez care în operele sale (Atala, 1801; Voyage en Amenique, 1826) „a trucat" natura şi realităţile americane. lume, Yellowstone National Park. în ciclul „Yellowstone" (cu Izvoarele fierbinţi de la Mamut, Lacul-Castorilor, In bazenul ghei-zerilor etc.) Jean Bart face dovada talentului său descriptiv, prin surprinderea elementului geologic amintindu-ne — cel puţin în ceea ce priveşte tematica — de literatura lui Geo Bogza. Parcurgînd întregul volum, găsim consemnate şi opinii, mai ales în replicile americanilor apărători ai noii ordini de peste Ocean, ironizate de europeni încă de la începutul secolului nostru prin ceea ce se chema „doctrina unchiului Sam" (pretinsa superioritate a „americanizării", a modului de viaţă american, absolutizarea concurenţei capitaliste pentru dezvoltarea tehnicii, progresului şi a societăţii etc). Drept pentru care interlocutorii americani întîlniţi în timpul călătoriei de-a lungul S.U.A, primesc replica europenilor din grupul de turişti sau în persoana autorului însuşi. Jean Bart adoptă aici tehnica conversaţiei, a „colocviului" pe probleme, la care participă — cu punctul de vedere propriu — fiecare din grupul de excursionişti. Discuţia se poartă pe vapor, între emigranţi, în restaurantul de tip american, cu reporterul american, în ghetto, la Bursă sau în gigantul metalurgiei — Pittsburg, între români, în parcul Yellowstone, la Academia militară americană etc. Discuţiile duc însă, în cele din urmă, la formarea opiniei generale, conturată prin felul în care aceeaşi problemă este privită din mai multe unghiuri de vedere — metoda adoptată fiind, intenţionat, una „obiectivă". Realismul şi caracterul obiectiv al acestui ultim volum de însemnări de călătorie au fost subliniate de către Tudor Vianu, M. Ralea, Al. Philippide, Izabela Sadoveanu, D. I. Suchianu, Const. Şăineanu La aproape 30 de ani de la apariţia Jurnalului de bord, dezbrăcat de romantismul vremii şi al vîrstei, Jean Bart reuşeşte să ne dea una dintre cele mai interesante cărţi ce s-au scris la noi despre S.U.A., scriitorului revenindu-i meritul deosebit de a fi găsit „calea de mijloc" între descripţie şi ancheta socială. Dar să-1 lăsăm pe autor să-şi definească notele de călătorie prin referiri mai ales la volumul Peste Ocean : „Jurnalul de bord nu este decit o călătorie a mea ca marinar în Anatolia ; tot aşa şi cartea Peste Ocean, cînd am fost în America. Acest gen de note de călătorie e mult mai greu decît pare. 1 Vezi şi notele şi comentariile la Peste Ocean, ediţia de faţă, voi. I, pp. 592—594. XXII XXIII Trebuie să scrii în aşa fel încît să nu pară reportaj de gazetă ; să faci literatură, artă, să găseşti întotdeauna culoarea locală, să găseşti observaţii noi, pe care nu le-au scris alţii înaintea ta. Insă e un gen destul de frumos, în care eu m-am aventurat printre cei dintîi — o mîndrie pentru mine ■— şi au spus criticii că am reuşit să găsesc această cale de mijloc între descripţie şi anchetă. Ca să înţelegeţi mai bine, să dau două exemple : Loti şi Huret. Loti face numai descripţie, iar Huret face anchetă economică, socială, politică. Eu am ales calea de mijloc, pentru că pe omul civilizat nu-1 mulţumeşte numai descripţia, ci cere şi menţiuni asupra societăţii de acolo" In Peste Ocean autorul rămîne credincios acestei profesii de credinţă, lăsîndu-ne, în notele sale de călătorie, remarcabile pagini descriptive dedicate grandiosului naturii americane şi mediului citadin-industrial — prin acestea din urmă definindu-se ca un pionier în literatura noastră. Dar elementul preponderent al volumului îl formează ceea ce autorul a subscris termenului de „anchetă", realizată prin observaţia şi reflecţia personală, dar, de cele mai multe ori, printr-un dialog viu care se apropie adesea de dialogul realizat în Europolis. (De altfel critica literară a şi arătat că scrierea Peste Ocean „are toată atracţiunea unui roman, prin varietatea şi senzaţionalul lucrurilor ce descrie", prin dialog şi prin conturarea unor personaje.) Calitatea fundamentală a sufletului lui Jean Bart este „simpatia", „iubirea pentru aproapele umil, pentru omul simplu"-, schiţele şi nuvelele sale fiind pătrunse de un umanitarism profund. Un bătrîn pescar, silit să plece singur la pescuit, pentru a achita datoria către arendaşul pescăriei, este surprins de furtună şi purtat în larg. Este adus la ţărm, în neştire, a doua zi de către un vapor comercial (Rătăcit). Un marinar în crepusculul vîrstei blesteamă marea haină care îi răpise rînd pe rînd : bunicul, tatăl şi unicul fiu (Cimitirul maritim). în urma furtunii portul capătă un aspect trist : zi şi noapte, pe chei, aşteaptă rudele celor plecaţi (După furtună). Un cioban bătrîn, întîlnit sus pe munte, lîngă Rîul-Vadului, îi explică cum s-au desfăşurat luptele în defileul Oltului, în primul 1 Jean Bart, Mărturisiri literare, tipărite postum de D. Cara-costea în Revista Fundaţiilor, anul XI (1944), nr. 3 (1 martie), p. 567. 2 G. Călinescu, Prefaţă la romanul Europolis, ed. cit., p. V. război mondial, şi cum, într-un sat din jur, Cîineni, au luptat şi moşnegii, de credea inamicul că-i aşteaptă „o armată întreagă" (Un critic de război — Note de drum prin munţi). Aceeaşi simpatie se răsfrînge şi asupra vietăţilor, ceea ce îl apropie pe Jean Bart de Emil Gârleanu : un şoim de vînătoare, ţinut captiv pe bordul corăbiei, se omoară de disperare înfigîndu-şi ghearele în gît (Şoimul); o barză cu aripa tăiată cată cu jale la tovarăşele ei care se depărtează în şiruri nesfîrşite spre ţările calde (Singură). în Peste Ocean descrie bizonul american, rudă îndepărtată a zimbrului şi bourului ce hălăduiau odinioară în Carpaţii noştri (Pe lacul Yellowstone); descrie urşii negri (In faţa urşilor negri) sau arată minunatele construcţii ale castorilor (Lacul-Cas-torilor). Faptele relatate se încadrează foarte bine în „documentul omenesc" cultivat de Viaţa românească, din al cărui cerc literar a făcut parte scriitorul. Nu întîmplător Jean Bart îşi subintitulează ..Documente omeneşti" prima ediţie din Datorii uitate (1916), în care elementul social e preponderent. Legăturile scriitorului cu cercul Vieţii româneşti au fost subliniate în toate studiile dedicate revistei ieşene, dar mai ales în volumele de memorialistică Aceste relaţii au avut un caracter de permanenţă, ele se intensifică însă după război, odată cu reapariţia revistei, după trei ani de întrerupere. în prospectul-album al revistei2, lansat în 1920, „comandorul Eugeniu Botez (Jean Bart), inspector al Navigaţiei Dunărei de Jos" este trecut printre membrii fondatori ai Institutului de Arte grafice şi editură „Viaţa românească", împreună cu Hortensia Papadat-Bengescu, C. Stere, Al. Philippide, Eudoxiu Hurmuzachi, Tiberiu Brediceanu, dr. N. Leon, Spiridon Popescu, Ştefan Ciobanu, şi împreună cu tot grupul conducător al revistei. în acelaşi prospect întîlnim numele lui Jean Bart la loc de frunte între cei 106 membri ai Asociaţiei literare şi ştiinţifice „Viaţa românească", iar în retrospectiva editorială asupra drumului parcurs este menţionat printre acei scriitori care şi-au tipărit în revistă cea mai mare parte a operei lor. Jean Bart nu e prezent însă în paginile Vieţii româneşti decît după 2 ani de la înfiinţare, cu toate că, la 19 ianuarie 1906, într-o 1 M. Sevastos : Amintiri de la „Viaţa românească", ediţie în întregime refăcută, 1966, Editura pentru Literatură ; Demostene Botez, Memorii, 1970, Editura „Minerva". 2 „Viaţa românească" apare. Cîteva cuvinte pentru public, Iaşi, Institutul de arte grafice şi editură „Viaţa românească", 1920. XXIV XXV p scrisoare către I. Al. Brătescu-Voineşti, Ibrăileanu, solicitîndu-i scrieri pentru revistă, îl trecea şi pe Jean Bart printre colaboratorii revistei : „Ne-am despărţit de Curentul nou, din cauza unor deosebiri de principii, care s-au dat pe faţă şi la sfîrşitul articolului meu despre Sadoveanu, dacă l-aţi citit. Vor fi toţi cu noi, şi Jean Bart" '. Pare curios că scriitorul n-a fost prezent încă din primele numere în paginile revistei. De scriitorii ieşeni îl lega o strînsă prietenie, aşa cum rezultă şi din corespondenţa păstrată. Mai mult, pînă în 1905, cînd Gherea intenţiona să scoată o revistă pe care să o folosească în comun socialiştii şi poporaniştii, Eugeniu Botez ţinea legătura între ieşeni şi Dobrogeanu-Gherea, care urma să îndrumeze noua tribună publicistică. Absenţa lui Jean Bart din paginile revistei — timp de doi ani — să se fi datorat lipsei unor scrieri definitivate sau poate socialistul din tinereţe mai spera ca Gherea să scoată revista promisă ? Dar odată colaborarea începută (ianuarie 1908), scriitorul va rămîne credincios revistei, în Viaţa românească şi în Adevărul literar şi artistic tipărindu-şi cele mai multe din scrierile sale. De colaborarea la revista ieşeană se leagă şi scrierile influenţate de ideologia poporanistă. Autorul Jurnalului de bord, al Schiţelor marine şi al apreciatului roman Europolis a avut neşansa nu să scrie o nuvelă Datorii uitate, ci să şi-o intituleze ca atare. Titulatura aceasta, dată unei scrieri concepută iniţial ca un roman social, avea să-1 treacă pentru totdeauna în tabăra poporaniştilor şi nu numai atît, dar chiar să ilustreze unul din motivele fundamentale ale poporanismului, la „datoriile uitate" ale lui Jean Bart făcîndu-se apel atît de la catedră — în scopuri instructiv-didactice — cît şi în critica şi istoria literară, ori de cîte ori se abordează, din acest unghi, ideologia şi literatura poporanistă. Nu numai că nuvela a fost pusă integral şi irevocabil sub semnul poporanismului, dar s-a încercat acest lucru — de cele mai multe ori din comoditate — cu întreaga operă a lui Jean Bart, numele lui atrăgîndu-şi astfel determinativul de „autor al Datoriilor uitate". Printre primii care au legat numele scriitorului de nuvela aceasta, făcînd din ea o scriere reprezentativă pentru curent, se numără E. Lovinescu : „Literatura d-lui Jean Bart nu se inte- 1 Scrisoare din 19 ianuarie 1906, publicată în Scrisori către Ibrăileanu, III, Editura „Minerva", 1973, p. 433. grează în mişcarea poporanistă numai prin faptul de-a fi fost publicată în paginile Vieţii româneşti şi de a fi fost susţinută pe i toate fronturile de organizaţia acestei reviste, ci şi prin una din cele mai caracteristice nuvele. «Datoria» programatică a poporanismului faţă de ţărani a îmbrăcat o expresie literară în Datorii uitate, în care urmărim curba unei dezrădăcinări..." j Dar, aşa cum s-a desprins din analiza notelor de călătorie şi I cum vom avea prilejul să subliniem şi la analiza romanului Euro- polis, o parte destul de redusă — ca întindere — din opera lui Jean Bart stă sub semnul poporanismului, aceasta reprezentând de fapt latura cea mai puţin realizată a creaţiei sale. Jean Bart n-a fost un teoretician al poporanismului. Cu excepţia cîtorva maxime2 din care se desprinde imperativul datoriei şi a unor formulări vagi din unele articole şi interviuri nu găsim nimic altceva. Pentru el, ca şi pentru Ibrăileanu, ideea „datoriei" izvorăşte din compasiunea faţă de situaţia grea a ţărănimii a cărei soartă trebuia schimbată. „Datoria" îşi avea sorgintea mai mult într-o sferă etică3 şi era redusă la atitudine, fără să capete determinările teoretice pe care încerca să i le dea Stere '. Asupra I acestui fapt Ibrăileanu accentua, încă de la primele numere ale revistei : „Poporanismul, încă şi încă o dată, nu e o teorie, e un | sentiment, e sentimentul de recunoştinţă, de simpatie şi de datorie faţă cu ţărănimea. în politică, acest sentiment va îndemna pe cineva să lupte pentru revendicări politice şi economice. în chestii culturale, îl va îndemna să se jertfească pentru cultivarea ţără-aimii. In literatură, «poporanismul» va însemna atitudinea de simpatie a scriitorului faţă de clasa ţărănească — atîta tot"". Dar spre deosebire de „poporanismul" fie „sentimental" fie „ideologic" care afirma că „idealul uman trebuie căutat la sat" 1 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, IV ş (Evoluţia „prozei literare"), Editura „Ancora", [1928], p. 126. | 2 Jean Bart, Cugetări, poveţe inedite, în Marea noastră, anul j IX (1940), nr. 5 (mai), pp. 142—143, tipărite de Scarlat Preajbă | la sfîrşitul unui articol despre Jean Bart. * 3 Motivul datoriei în general putea să fie şi un reflex al { imperativelor etice kantiene şi mai ales neokantiene în al căror sistem „etica ocupa o poziţie centrală, mediind între filozofie, sociologie, teoriile politice şi juridice" (cf. Z. Ornea — Poporanismul, Editura „Minerva", Bucureşti, 1972, pp. 198, 360). '' C. Şărcăleanu [C. Stere], Cîntarea pătimirii noastre..., în Viaţa românească, an. I (1906), nr. 1, (martie), pp. 50—77. 5 G. Ibrăileanu, „Morala" în artă, în Viaţa românească, anul 1, (1906), nr. 2 (aprilie), p. 306. XXVI xxvn şi că „ţăranul e prototipul unic al viitorului", „omul perfect" i, Eugeniu Botez, care debutase în revistele socialiste şi cunoscuse ani în şir munca în porturile dunărene, ofiţerul de marină, „socialistul fără de partid" — cum îi spuneau prietenii ce i-au cunoscut îndeaproape convingerile — credea şi în viitorul muncitorimii, al „proletariatului", ceea ce a făcut ca să aibă dacă nu convingeri deosebite de ale poporaniştilor, în bună parte, mult, mult, rectificate, nedepăşind însă crezul social-democraţiei române din acea perioadă. Datoria faţă de ţărănime, faţă de sat, motiv obsesiv al poporanismului, revenea în primul rînd intelectualităţii — mai ales aceleia care s-a ridicat din lumea satului — dar îi revenea şi oraşului în general2. O asemenea tematică a fost îmbrăţişată de toată gruparea Vieţii româneşti. Ilustrată literar o găsim însă la Jean Bart, la I. I. Mironescu în Oameni şi vremuri3 şi în proza fără suflu a lui Spiridon Popescu. Ca tot ce e tezist, nu a dat opere valoroase, ceea ce 1-a făcut pe Lovinescu să afirme că aştepta [de la I. I. Mironescu] „mai multă literatură şi mai puţine «datorii» plătite"4 Aproape că toate scrierile care o ilustrează s-ar putea reduce la următoarea schemă enunţată într-un studiu din primul an al Vieţii româneşti : „E datoria tuturor care s-au ridicat şi trăiesc din munca ţăranilor (şi toţi sîntem de acest fel) să pătrundă în popor, pentru a-1 lumina, a-1 ajuta şi a-1 îndruma pe căi noi de propăşire. Nu e o operă filantropică de făcut faţă de ţărani... ci e o datorie şi o dreptate... Să lucrăm în popor şi cu credinţă în izbîndă... Avem credinţa că [poporul] va scăpa şi din nenorocita stare în care 1-a adus sacrificarea ţăranului pe altarul civilizaţiei pripite a orăşanului" 5. 1 C. Şărcăleanu [C. Stere], „Omul perfect", în Evenimentul literar, anul I (1894), nr. 27 (20 iunie), p. 1. 2 Cu privire la „Datoria intelectualului către popor", în concepţia poporanistă, a se urmări şi Z. Ornea, Poporanismul, Editura „Minerva", Bucureşti, 1972. pp. 198—201. 3 In Scriitori români şi străini, Iaşi, Editura „Viaţa românească", 1926 (p. 93), G. Ibrăileanu menţiona că I. I. Mironescu în Oameni şi vremuri „plăteşte «datorii uitate» clasei sociale din care s-a ridicat". 4 E. Lovinescu, op. cit., p. 131. 5 Dr. P. Cazacu, Locuinţele sătenilor, în Viaţa românească, anul I (1906), nr. 10 (decembrie), p. 551. Dincolo de exclusivismul autorului articolului, trebuie să ţinem totuşi seama că în acea perioadă — potrivit datelor statistice — ţărănimea reprezenta 90% din populaţia ţării şi nici un scriitor nu putea să ocolească, tematic, această realitate socială, chiar făcînd abstracţie de preceptele estetice ale sămănătorismului sau poporanismului. Spre împlinirea unor asemenea datorii şi dreptăţi „uitate" tinde şi profesorul Petre Corbu din nuvela lui Jean Bart, atunci cînd, întîmplător, îşi întîlneşte în urbea dunăreană pe cei din lumea cărora plecase, sătenii din Cuzăni, de lîngă Bacău, purtaţi pe drumuri de oficialităţi sub cuvînt de împroprietărire, pentru sîngele vărsat în Războiul de Independenţă. Dar, luată în ansamblu, comportarea eroului nu face din el un „luptător" poporanist, nu caligrafiază toate implicaţiile „datoriei" în conceptul poporanismului. Sentimentul datoriei apare doar ca o criză de conştiinţă trezită brusc. Dacă n-ar fi întîlnit în port pe cei 18 ţărani, profesorul Corbu şi-ar fi continuat viaţa-i tihnită, monotonă, deoarece — aşa cum se arată în nuvelă — „Din focul ce pîlpîise odată, în vremea tinereţii, nu mai ştia nici el de-a mai rămas ceva sub stratul de cenuşă pe care-1 aşternuse nevoile şi vremea. Resortul sufletesc părea de mult tocit. Nu se tîra, dar nici nu încerca să zboare." 1 Cele afirmate aici, corelate cu alte pasaje din nuvelă (în anii de şcoală eroul „sorbea cu lăcomie cărţile oprite" şi „fusese prins citind pe ascuns o revistă urgisită" ■— cu siguranţă Contemporanul), comparate şi cu alte fragmente şi bruioane rămase în manuscris, par a face mai degrabă din Petre Corbu un intelectual care şi-a trădat idealurile de tinereţe, idealuri care nu puteau fi altele decît cele ale socialismului de la sfîrşitul secolului trecut. Acest lucru este cu atît mai mult posibil cu cît, în conturarea personajului, găsim multe elemente proprii biografiei autorului — el însuşi simpatizant pînă la moarte al ideilor socialiste. Dînd curs unui glas interior („Sînt fraţii tăi !... Nu-i mai cunoşti ?"), profesorul Corbu încearcă să ajute grupul de ţărani care, plecaţi în Dobrogea, fuseseră frustraţi de pămînturile repartizate, iar acum, fără bani de drum, rătăceau deznădăjduiţi în portul de pe malul Dunării, fără nici un sprijin. Mai mult : aceleaşi oficialităţi care provocaseră încurcătura birocratică prin care i-au lipsit de pămînt nu le dădeau dezlegare pentru a se întoarce în satul din care porniseră. De fapt aceasta este numai „ideea" care, după înfăţişarea biografiei lui Corbu, deschide nuvela, substanţa scrierii propriu-zise constituind-o zugrăvirea lumii întîlnită de Corbu în căutările lui 1 Jean Bart, Datorii uitate. Carte premiată de Academia Română, Ediţia Hl-a, Bucureşti, [1928], Editura literară a Casei Şcoalelor, p. 17. XXVIII XXIX de a-si ajuta semenii. Apelul la oficialităţi (comisarul portului, serviciul vamal, prefectură, primărie, poliţai — „o odisee întreagă de demersuri refuzate"), apoi lista de subscripţie „pentru nişte veterani", prezentată la cafeneaua din centru unde veneau notabilităţile (Trăienică, grefierul tribunalului, „arbitrul eleganţei", avocaţi, ofiţeri, slujbaşi, arendaşi, etc.) reprezintă un excelent prilej pentru descripţia realistă a atmosferei locale (o repetiţie pentru ceea ce urma să fie Europolis). 1 Prin acest tablou în care politicieni versatili, funcţionari arivişti şi abrutizaţi sînt surprinşi în totalul lor indiferentism pentru suferinţele altora, prin aceste veritabile pagini de realism trăieşte nuvela, fapt evidenţiat în primul rînd de Ibrăileanu : „Această parte a nuvelei conţine pagini de un realism lucid, vioi şi sprinten, care amintesc pe Alphonse Daudet"2 Criticul neomiţînd să evidenţieze „ilustrarea magistrală" prin scene şi portrete, a acelei stări de suflet «sud-est-europene», care se numeşte, cu un termen vulgar dar expresiv, «pehlivănie»- şi care este cea mai urîtă a noastră plagă morală şi estetică" :!. 0 dată tabloul satiric creionat, partea cea mai rezistentă a scrierii fiind conturată, autorul îşi reaminteşte de teza enunţată la început — „datoria intelectualului" faţă de fraţii săi de la ţară — şi revine asupra ei în final, dar această reluare a motivului iniţial — evident pentru rezolvarea lui, potrivit concepţiei scriitorului — reprezintă mai degrabă un viciu de construcţie decît o intenţie de simetrie, pentru că nuvela se consumă în tot ce are mai realizat nu în ilustrarea literară a „datoriei", ci în acea încercare de frescă socială — în cea mai mare parte reuşită, prin realismul ei. Pe marginea acestor pagini Ibrăileanu îl definea pe scriitor drept „un realist". Desigur, paginile dedicate problemei de conştiinţă la profesorul Corbu nu sînt ceva hibrid, ele declanşează acţiunea şi oferă prilejul notaţiilor realiste, dar nu e mai puţin adevărat că ele 1 Pe drept cuvînt E. Lovinescu nota : „Cum scriitorul e un urban, pe cît de convenţională e atmosfera de la Cuzăni, pe atît e de naturală atmosfera oraşului şi pe atît de bine sunt fixate tipurile de funcţionari sau de «intelectuali» de la cafenea..." fop. cit, p. 127). 2 G. Ibrăileanu, Jean Bart : „Datorii uitate" în Scriitori români şi străini, ed. cit., p. 88. 3 Ibidem, p. 87. 1 nu se integrează organic nuvelei. într-un roman — şi autorul a 1 intenţionat iniţial un roman social din această nuvelă — problema : datoriei, susţinută de o mai amplă biografie a personajelor, ar fi fost probabil altfel dezbătută. Dar aşa este redusă la un senti-) mentalism mic-burghez, la generozitate şi la gestul filantropic din final, cînd profesorul Corbu sacrifică libretul de economii al uni-| cului său fiu pentru a ajuta pe ţăranii năpăstuiţi — prin aceasta j neridicîndu-se nici măcar la nivelul „luptătorului poporanist", j care avea datoria morală să „meargă în popor pentru ridicarea | condiţiei lui culturale şi materiale, pentru înfăptuirea marilor i reforme" etc. Ceea ce face ca Jean Bart să rămînă important pentru poporanism doar prin abordarea temei ca atare. IMihail Dragomirescu considera Datorii uitate o „operă neizbutită", tocmai datorită tributului plătit poporanismului : „Un caz izbitor, în care frumuseţea este pătată de ideologia poporanistă, ; este nuvela Datorii uitate de Jean Bart. Scrisă într-o limbă plas- l tică şi într-un stil lapidar, mlădios şi totuşi concis, această poves- j tire nu are în ea nimic nuvelistic. Eroii sînt văzuţi numai din ' afară, intriga n-are nod, nici deznodămînt, nici un simţ al moti- vării. E un simplu fapt divers, pe care sînt înşirate, ca mărgelele pe aţă, diferite descrieri pline de farmec literar, dar fără raport decît cu tendinţa poporanistă." 1 Privind scrierea în ansamblu şi în special din punct de vedere al construcţiei nuvelistice şi conflictului trebuie să recunoaştem că M. Dragomirescu are dreptate descoperind viciul nuvelei tocmai în ideologia poporanismului (atît cît există), recunoscînd însă şi meritele scrierii care îşi fac loc tocmai acolo unde lipseşte ! „teza poporanistă". Datorii uitate — cu toate deficienţele — este o scriere de maturitate. Accente poporaniste găsim însă la Jean Bart încă din primele scrieri de pînă la 1900 şi îndeosebi în scrierile cu tematică militară, în „schiţele militare" cum le numea autorul. Dar se poate spune că, odată cu Datoriile uitate, elaborate în anii de fierbere a mişcării poporaniste (nuvela a fost scrisă în 1905—1907, tipărită în Viaţa românească în 1908, dar inclusă în 1 Mihail Dragomirescu, Sămănătorism. Poporanism. Criticism, în volumul Scrieri critice şl estetice, 1969, Editura pentru Literatură, p. 232. XXX XXXI volum de-abia în 1916), s-a consumat şi poporanismul lui Jean Bart, scrierile care au urmat definindu-se ca note de călătorie (In Deltă, [1925] ; Peste Ocean, 1926) sau schiţe şi scrieri umoristice şi satirice (Schiţe marine din lumea porturilor, 1928), Europolis în nici un caz neputînd fi învinuit de poporanism, chiar dacă tratează tangenţial şi tema dezrădăcinării, aşa cum a remarcat pe drept cuvînt G. Călinescu : „Observaţia pornea la Jean Bart din sensibilitate şi ar fi greşit să se creadă că el a vrut să fie poporanist, cînd natura sufletului său îl atrăgea către cazurile de suferinţă socială şi dezrădăcinare" *. In Datorii uitate avem de-a face mai mult cu un „caz" decît cu o temă din lumea rurală, dar întîlnim aici personaje din lumea satului bine conturate, ca Bădiţa Sandu, veteran de la 1877, cu pieptul plin de decoraţii, dar care îşi dă seama, dureros de crud. că medaliile cîştigate pe cîmpul de luptă nu-1 pot ajuta cu nimic. O soartă similară are şi un alt erou al lui Jean Bart, Bădiţa Gîlcă, dîrz luptător în Războiul de Independenţă, dar care ajunge la bătrîneţe muritor de foame, invidiind soarta celor care s-au stins pe cîmpul de bătaie (Bădiţa Gîlcă). Un erou din lumea satului întîlnim şi în O protestare postumă : ţăranului Andrei Penişoară, dintr-un sat dunărean, autorităţile comunale îi fac acte false de deces şi îi smulg pămîntu! dat de stat la împroprietărire. Apelînd la justiţie, pierde mereu procesele, se înglodează în datorii, pînă ajunge la sapă de lemn. De atunci, de cîte ori are prilejul să vină în oraş, intră în sala tribunalului şi, cu privirile la imaginea Justiţiei legată la ochi, strigă : „Huideo !, ho ! chioaro !" Printre scrierile cu subiecte din lumea satului întîlnim una care face oarecum notă aparte în scrisul lui Jean Bart : tntr-o sîmbătă, în care, prin abordarea unei tematici tradiţional-patriar-hale, autorul se defineşte şi ca scriitor moldovean, lăsîndu-se înduioşat de lucrurile rămase dintr-o lume ce-a fost odinioară şi care păstrează în ele „taina trecutului uitat". Totuşi literatura cu subiecte şi teme rurale este destul de redusă ca întindere. Dar raportări la situaţia grea a ţărănimii întîlnim în scrieri al căror subiect nu se subscrie strict unei asemenea tematici. Astfel, în Raiul-Lupilor ţăranii din lunca Prutului văd în inginerul militar hotarnic, un „trimis" care vine să împartă pămînturile ce au fost odată proprietate a răzeşilor. Este 1 G. Călinescu, Prejaţă la romanul Europolis, ed. cit., p. VI. XXXII REGISTRU STĂRII CIVILE HENm; născuri • /«,„„......................................-. * xÂttt&f* tfeJiĂ' tfs/s ststt&ee *&rs„ S,■'/<*" '/'/j/'s/ss/.frtjs, , .................. ■ „„ i Si 4 ; .1 " -j t SL/^' ^stiis f//?sf.- /• Facsimil de pe catalogul pe anul 1884—1885 al Şcolii primare de băieţi nr. 2 din Păcurari, unde a învăţat Eugeniu Botez, fiind elev al lui Ion Creangă (Arhivele statului lasi). v tilde .Jif<*/<■/l'i'/i 7,f ■ fj i'f. '//simt *.-ifo-r. Hi- f h i • I n 3 a. o — . \t \l viii ir. HIM Fotografii de tinereţe : Eugeniu Botez, ofiţer de marina, în uniformă de mare ţinută ; la Brăila, cu sora sa, Marioara, căsătorită Petroniu. LUMEA NOUA AIIOM'if.M'fi.l. UTFimiv si sriiM'iiiCA HMU1UM-"" 7. STÎU!>.\ l>t ' nalte, cUf na-I in *t«r* nimic; rb»*»et, »i plinţ t.ukse «chiuit*, t.., ■ :at pe maniacul, care se compară «Horii mari, câci «a observai in f pornire, ac«feaşi fenomene, •• puls. ca ţi ia Schtller, ca ţi U i Lamartine, ori ane ştie ce om i t "IniiIer* «atennin«,«â**fi:rfea»ca loîiără sfiejtl, apâsa ps fraa* Ui c« feti »int u« ora «uperier. tl, Ica; «un <>m superior»... MilMlAUlNT BEŢIVUL mm MMjrjwam ««.«a (*•»*„ {ntbitiijsit ptisw ilofara -~~r «ic fw jjiienitd iaetoeî, lieţ&isjt ti»- »tii amar «lt-vr<'««', numai măresc (a «> cotii uri» im mu fSIdUii jrrtf iift .|i N>m«;. IN* dopart»', î-!-e vt-4 ae^l'A. ma*uh*t frapol ciit*' li*', ra-i rtiiiiiM* ~s t-iaiit 'ttîu*ul, oi *n ţm cwzl ca im tera st iei IMcnii «'«aiiiilr ţi de treaba. ri~ > veans msmtdriL \ Ei *!« Interii j>e mut ",xi^<'asjiru aia.^ : <:îkai, Hiiriin.i «ilamitru ţi ».'t>rin,i „■„, „ii k,.ii Utiiijit amarul «rare te arfe la kiemâ. — i.'ndoî •sărac»! tată-tu să ie vadă 'u tote i4«, iî mai zisa Mirajul, «mwi cu jak- »b4»vta «jseiăteaiâdt^ârte a t «iidă, ,\$mi$teti vecinie *J nu'Mi.jă stâpto.' 2O IrltOl t-tt-fUfliBI-dE AfleveruldeJoî ■ :.¥s«vk > Si»;! s&tâai*, ii 1 ZIAR ENCICI.OPE01C f V>-s3f**tf tt W j*,et S (8 şt ;w ta JMtmrtea ptlotaltU ;!:;!, «Nutrit liant |fff «,'ifS. ■ gn*i». i*«««istff «UtCT M. : lu ţirai ft ifUffHf*.. p* *• liu tSff( uta!>l* î" ionii M.vJ<-( |lt>,t fl*gfft»» j»h«n4<> rfp «w **■ .hjMtitt. lm*ff.-*pttv. f-S f, Im ix'rt, «* I* *»ttf* V ţlgW»,., tllt. IVitli .l:fi" »■ «bit. ttt if.tm.fcf>1* f«tni"flo> ,> . ml*rtlfflt>f det>p"W^^ «fe « ««fţui! f|W f» i"> i."»" t^fPLPf. ,1. .fffft fi !-"fli «Oft»* »f«^ V-Mflff *f »[.fff»fft W (fH«l#f>«K*rfl. * (Rfliti «'.mll «»t-fsi W f"' 1,10 IW,0.*l.ftU tf«< B ,,te>*f" «f IM I- "W"*' aHffftf.fVft, . Moartea pilotului, prima scriere semnată „Jean Bart", apărută în Adevărul de joi (10 decembrie 1898). aceeaşi problemă a lipsei de pămînt ridicată şi în Datorii uitate prin replicile ţăranului din Cuzăni, Bădiţa Sandu. Dar poziţia autorului faţă de spinoasa problemă ţărănească nu depăşeşte limitele unei sincere compătimiri şi nemulţumiri declarate pentru o stare de lucruri căreia nu-i întrevede rezolvarea dincolo de calea unor reforme (ca împroprietărirea, vot egai etc), care se şi înfăptuiesc parţial după primul război mondial — prin aceasta poporaniştii şi liberalii considerind rezolvata, în mare, problema satului românesc. Cu toate că scriitorul avea un crez social care era unul umanist şi progresist, nu scrierile cu tematică socială reprezintă sectorul cel mai rezistent al creaţiei lui, deşi prietenii de la Viaţa românească n-au încetat niciodată să vadă în Jean Bart realizatorul „romanului social, de anchetă şi documente omeneşti". E. Lovinescu, remarca, polemic, în acest sens : „In realitate, romanul social nu se putea aştepta de la sumarele însemnări ale Jurnalului de bord, şi nici n-a venit decît sub forma lineară a nuvelei Datorii uitate. Ceea ce-mi pare mai consistent în literatura d-lui Jean Bart nu e, de altfel, latura «socială» şi «etică», ci sînt două povestiri de dragoste, trecute, sămănătorist, prin nostalgia amintirii [Prinţesa Bibiţa şi După douăzeci de ani]"i. Dacă adăugăm acestora Pleca un vapor din port... şi episoadele erotico din Europolis legate de personaje ca Evantia — Neagu şi Pene-lopa — Deliu, constatăm că tematica erotică, deşi discret, şi-a făcut loc în scrierile lui Jean Bart. Subiectele sînt pe cit de inedite pe atît ele fin şi discret tratate : Bibiţa Garoflide, o romantică incorigibilă, cade victimă pe viaţă iluziei de a fi fost iubită de un tînăr ofiţer, Radu „Solitarii", care s-ar fi sinucis datorită presupusei ei indiferenţe — în realitate totul este o farsă macabră regizată de un grup de tineri ofiţeri din Sulina. Faţă cu aceasta, sentimentul eroinei ne apare cu atît mai gingaş şi mai pur — contrastul fiind bine surprins de către autor, care alternează pagina romantică cu cea de umor sănătos. Nuvela După douăzeci de ani evocă o iubire de tinereţe pentru o femeie ideală, Geta Ulmeanu, iubire rememorată — aşa cum ni se dezvăluie chiar din titlu — după scurgerea a două decenii, totul fiind învăluit într-o undă de poezie şi patetism nostalgic, ceea ce face ca această nuvelă-roman să aibă „rezo- 1 E. Lovinescu, op. cit., p. 128. XXXIII nanţa unui poem" ca aminteşte — prin atmosfera de melancolie — de Ape da primăvară a lui Turgheniev. De altfel în finalul nuvelei, „spovedania" unui personaj defineşte scrierea însăşi : „căinţa pentru cele ce au fost odinioară şi regretul pentru cele ce n-au putut să fie." 1 Jean Bart se dovedeşte aici un analist în notarea trăirilor personajelor, de la înfiriparea sentimentului pînă la declanşarea patimei mistuitoare — şi apoi înăbuşirea ei de către un destin nedorit, implacabil. La reeditarea nuvelei în cea de a doua ediţie a volumului Datorii uitate, Ibrăileanu analiza scrierea adueîndu-i un binemeritat elogiu : „Dar ceea ce dă acestei nuvele un loc deosebit în literatura noastră e distincţia subiectului şi a trăirii. Erotismul este piatra de încercare pentru distincţia sufletească a unui scriitor. Şi din acest punct de vedere, d. Jean Bart nu are un alt rival decît pe d. Brătescu-Voineşti din In lumea dreptăţii şi Pană Trăsnea Sfîntul." 2 Pleca un vapor din port...3 este în esenţă tot evocarea unei iubiri, închisă însă jalnic în amintire : vasul pe care a plecat marinarul iubit s-a pierdut fără urme în timpul unei năpraznice furtuni pe Marea Neagră, femeii credincioase amintirii nerămî-nîndu-i altcei'a decît să evoce momentul despărţirii ori de cîte ori porneşte un vapor spre larg. în scrierile cu tematică militară, din tinereţe, Jean Bart a fost întrucîtva tributar unui anume mod de a privi viaţa de cazarmă — era într-un fel antimilitarismul inaugurat de revista Contemporanul, de Bacalbaşa şi continuat de Paul Bujor, cu Mi-a cîntat cucul în faţă şi I. I. Mironescu, cu Sandu Hurrauzel — în toate aceste scrieri armata fiind văzută ca mediu de descompunere a sufletului rural, temă cultivată de poporanism care adîncea şi pe această cale prăpastia între sat şi oraş. O atmosferă asemănătoare întîlnim în cîteva din schiţele lui Eugeniu Botez elaborate în 1896—1899 (Iapa căpitanului, La poarta spitalului, Mărgărint beţivul). 1 Jean Bart, După douăzeci de ani, în volumul Datorii uitate, ed. cit., p. 151. 2 G. Ibrăileanu, Jean Bart : „Datorii uitate", în Adevărul Literar şi artistic, anul II (1921), nr. 33 (10 iulie), p. 4 şi în Scriitori români şi străini, ed. cit., p. 92. 3 Titlul scrierii are prin el însuşi o încărcătură poetică, amin-tindu-ne parcă de Rondel de l'adieu al poetului francez E. Hara-court, devenit celebru prin versul „Partir, c'est mourrir un pcu". XXXIV Dacă despre scrierile de mai sus se poate spune pe drept cuvînt că stau sub o influenţă sămănătorist-poporanistă, nu e mai puţin adevărat că în schiţele şi povestirile cu o tematică militară de mai tîrziu se observă un vădit efort spre o proză obiectivă. în Jurnal de bord, în O corabie românească. Nava-şcoală bricul „Mircea", în scrierile de memorialistică avînd ca temă războiul din 1877 (Scrisorile tatei, Acasă şi în război, In ziua despărţirii), scriitorul dă dovadă de un puternic patriotism, de cinstire a faptelor de arme ale înaintaşilorl, cheamă la continuarea tradiţiilor glorioase din trecut, cerînd, înainte de toate, de la un militar, spirit de sacrificiu şi un deosebit simţ al datoriei : ostaşul să stea de strajă patriei, aşa cum timonierul veghează necon-1 tenit la cîrma navei. | Jean Bart înfăţişează în mod realist viaţa noastră militară I (îndeosebi cea marinărească) de la sfîrşitul secolului XIX şi înce- ţi putui secolului XX, atît sub aspectele pozitive, cît şi sub unele j aspecte negative, existente în vechea armată, criticate de scriitor. I însă critica lui Jean Bart ara în vedere, în general, remedierea 1 '-pului, ca îv scrierile Din concentrare, O îmnormîntare militară, I Amintiri din manevre, Trei dezertori. J Din literatura lui Jean Bart nu lipseşte nota umoristică. Umo- \ i'ul îşi face loc subtil în critica şi satirizarea unor situaţii, perso- '• naje sau a unor aspecte sociale. Mita, şperţul, bacşişul sînt sati- rizate cu umor în Cafeaua şefului, Prima dată, Majestatea-sa. bacşişul. Aşa cum ridiculizată este şi demagogia (La conferinţă). Scene pline de haz şi inepuizabilă vervă întîlnim şi în unele capitole din romanul Europolis (balul marinei şi cheful de la varieteul " ,,Englitera", cele două tabere din colonia greacă la venirea „Americanului" etc). Jean Bart ne-a lăsat şi scrieri demne de a figura în orice antologie a prozei umoristice româneşti : Fără permis de export2 ■ şi Intrarea dinilor în Anglia este strict oprită. în obiectivul cri- ; ticii stă personalul birocrat şi rigid, întîlnit în porturi, formalis- mul excesiv. 1 Scrierea Acasă şi în război a fost inclusă în antologia Eroica — 1877, Editura pentru Literatură, 1967, pp. 179—191. 2 Scrierea este inclusă în antologia Proza umoristică română, text ales, prefaţă şi prezentări de Siivian Iosifescu, voi. I, Editura , pentru Literatură, 1965, pp. 525—535 ; şi în culegerea Satira in literatura româna, antologie şi prefaţă de Virgiliu Ene, voi. II, Editura „Albatros", 1972. pp. 134—141. XXXV Un personaj plin de umor şi pitoresc este şi Horaţiu Baltă (rudele, prietenii îi ziceau „Oras", iar servitorii, birjarii şi var-diştii, „conaşul Raţă"), tip de boier moldovean scăpătat, dar care îşi păstrează fumurile nobiliare (Horaţiu Baltă). Dar o scriere inundată de un umor tonic şi şăgalnic — este Escadra intră în port : Datorită micilor scandaluri provocate de marinari, amiralul dă cele mai severe ordine prin care interzice debarcarea la ţărm şi ţine escadra în larg, fapt pentru care viaţa în Sulina devine anostă, moartă. Orice intervenţie e de prisos, la bordul unuia din vase aflîndu-se chiar amiralul în persoană. Dar sosirea „doamnei amiral", cu ,,o ghirlandă de domnişoare" care, în rochii lungi şi pălării cu voaluri, se încumetă a ieşi cu bărcile în larg pînă la „escadră", sileşte pe înaltul comandant să încline steagul şi să ordone intrarea navelor în port. în totală, contradicţie cu principiul său : „Ordine, conlraordine '". Aşa cum nu lipseşte umorul din alte scrieri din viaţa militară, ca In cuşca leului. 0 subtilă ironie se degajă şi din unele note de călătorie. In La Betleem, autorul consemnează : „Mulţimea înşirată pe scaune aştepta cu resemnare începutul ceremoniei. Biserica părea o vastă sală de teatru în care publicul aştepta ridicarea cortinei. Dar spectacolul nu începea, căci naşterea Mîntuitorului trebuia să întîrzie pînă la venirea înaltului comisar britanic1. Dar odată ce „un hercule englez, ras şi roşu, în uniforma lui colonială" îşi face apariţia călcînd rar şi apăsat, „clopotele, orgele, corurile încep toate deodată şi bolţile vibrează într-un solemn ecou. Se aud clar trei lovituri date de un puternic şi nevăzut ciocan, întocmai ca la teatru înainte de a se înălţa cortina" -. In Peste Ocean, larma New Yorkului este redată în manieră caragialeană prin enumerare şi acumulare de detalii ca La Moşi: „Strigăte, urlete, mugete, fluiere, clopote, sirene se întrec ameste-cîndu-se într-o beţie de zgomote asurzitoare" Mihail Dragomirescu era nedrept cînd, recunosclnd totuşi scriitorului unele însuşiri de descriptiv şi liric („colorat în descrie- 1 Jean Bart, La Betleem, în volumul Schiţe marine din lumea porturilor, Editura „Cartea Românească", Bucureşti, [19281, p. 77. 2 Ibidem, pp. 79—80. Jean Bart, Peste Ocean, ed. cit., p. 53. XXXVI rile sale, dintre care multe pot servi de model"), afirma că este lipsit cu totul de simţul umorului. 1 Jean Bart se dovedeşte, atît în schiţele umoristice, cît şi în general un scriitor înzestrat cu un puternic simţ al observaţiei. Personajele sînt scrutate şi surprinse în manifestările caracteri-zatoare. Alteori eroii sînt şarjaţi pînă la ridicol, cu un deosebit simţ al comicului, aşa cum se întîmplă şi în unele capitole din opera capitală a scriitorului, romanul Europolis. fl Ideea elaborării unui roman 1-a preocupat pe scriitor mea din ■ "linereţe, chiar în anii imediat următori apariţiei primului volum. Astfel, în Adevărul din 1903, întîlnim următoarea notă : ,,D. Jean Bart, autorul volumului Jurnal de bord, lucrează la un mare roman social" -. Mărturii directe ale scriitorului cu privire la proiectul unui roman în această perioadă nu avem, dar este posibil ca autorul să se fi lăsat tentat ele acest gen literar mai ales la îndemnurile prietenilor 3. Opinia cea mai autorizată din care reieşea certitudinea că Jean Bart avea posibilităţi de abordare a romanului aparţine lui Ibrăileanu care. în 1908, cu prilejul unei recenzii pe marginea însemnărilor lui Neculai Manea afirmase că, împreună cu Mihail Sadoveanu şi Brătescu-Voineşti, numai pe Jean Bart, în care realismul puternic se îmbina cu o profundă cunoaştere a vieţii, 5 îl credea în stare să dea literaturii noastre „romanul adevărat" I pe care ea nu-1 avea încă. j îndemnurile spre roman se înmulţesc, ele vin din partea prie- i tenilor şi colaboratorilor Vieţii româneşti sau celor de la Adevărul \ literar şi artistic (Mihai Ralea, D. I. Suchianu. Tudor Teodorescu- Branişte etc.) i ------ j 1 Mihail Dragomirescu, Sămănătorism. Poporanism. Criticism, \ în volumul Scrieri critice şi estetice, ed. cit., p. 235. } 2 Adevărul, anul XVI (1903), nr. 5 080 (20 septembrie), p. 2, • la rubrica „Litere-Arte". ! 3 în prima recenzie pe marginea Jurnalului de bord, H. Sani- ; elevici recomanda autorului „să abordeze cîndva marele roman social, romanul de anchetă şi documente omeneşti" (Noua revistă română, voi. 3 (1901), nr. 34 (15 mai), p. 480. 4 G. Ibrăileanu, însemnările lui Neculai Manea (Spre roman), în Viaţa românească, anul II, (1908), nr. 2 (fevruarie), p. 268. XXXVII Prevederile lui Ibrăileanu, ironizate cie unii mai tîrziu (printre care şi Lovinescu4), s-au adeverit doar în ceea ce priveşte pe Sadoveanu, Brătescu-Yoineşti rămînînd un maestru al nuvelei, iar cele privitoare la Jean Bart împlinindu-se, în parte, abia după un sfert de secol. Cu toate că o parte din nuvelele sale anunţau romancierul (Datorii uitate, concepută iniţial ca un fragment de roman social ; Prinţesa Bibiţa, După douăzeci de ani), autorul era stăpînit ,,de 0 veşnică îndoiala şi de un simţ autocritic exagerat". Scriitorul „...producea greu şi cizela cu îndărătnicie, impresionat pentru totdeauna de vorbele pe care, în casa lui Vlahuţă, Ie auzise de la Caragiale : «Scrisul nu-i un joc agreabil, ci o muncă chinuitoare, cumplită : lumea confundă pe bijutieri cu tinichigii şi pe arhitecţi cu zidarii»" 2. Conştient pe deplin de dificultăţile tehnice ale romanului. Jean Bart se hotărăşte de-abia în 1928, după apariţia cărţii Peste Ocean, să abordeze genul, declarînd într-un Interviu : „Pentru că nuvela nu mai e la modă, nu se mai poartă acum, pxietenii mă sîcîie mereu să scriu şi eu numaidecît un roman. Şi ca să nu rămîn de ruşine, m-am hotărît să scriu, cu orice prei, un roman din viaţa porturilor şi altul de cel puţin trei volume : volumul 1 — El; volumul II — Ea; volumul III — El şi Ea" Romanul în trei volume, intitulat în maniera Aîfred de Mus-set — George Sand, nu s-a realizat, aşa cum nu s-au realizat nici alte romane la care visa Jean Bart în ultimii ani de viaţă : „roma- ' în Istoria literaturii române contemporane, voi. IV (Evoluţia „Prozei literare", pp. 129—130), E. Lovinescu, polemizînd cu Ivi. Ralea, consemna că romanul pentru care Viaţa românească indica pe Jean Bart „au avut grijă să ni-l creeze alţii''. La patru ani după apariţia romanului Europolis, Lovinescu se vedea însă nevoit să recunoască, printre altele, că arta scriitorului „s-a înălţat chiar la demnitatea unui roman bine compus, în caro Sulina, cu viaţa ei cosmopolită, ia proporţiile unui Europolis" (E. Lovinescu. Istoria literaturii române contemporane 1900—1937 [compendiul. Editura librăriei „Socec", p. 205). 2 Octav Botez, Jean Bart romancier, în volumul Figuri şi note istorico-literare, „Casa Şcoalelor", 1944, p. 101 (studiul a fost reprodus ca prefaţă la romanul Europolis. Editura ..Mincrrv.T . Bucureşti, 1971, colecţia „Biblioteca pentru toţi"). 3 G. Sem : De vorbă cu Jean Bart, în Adevărul literar şi artistic, anul VII (1926), nr. 287 (6 iunie), p. 2 ; vezi şi De vorbă cu un scriitor de la „Adevărul literar" în volumul Jean Bart, însemnări şi amintiri, ed. cit., p. 221. nul unui bob de grîu românesc în călătorie intercontinentală", un roman din viaţa Deltei şi un altul care „să reflecte decada a doua a secolului XX." în 1929 apare însă în Viaţa românească, sub titlul Scrisoarea miraculoasă, primul capitol din Europolis, iar în aprilie 1933 îşi face apariţia în librării primul şi ultimul roman al lui Jean Bart. Literatura românească din jurul anului 1930 este dominată de roman. Este înclinaţia firească a literaturii în general după primul război mondial. Dacă mai înainte romanele apărute într-un singur an la noi puteau fi numărate pe degetele de Ia o mînă, în anii din preajma apariţiei romanului Europolis se tipăresc anual zeci şi zeci de romane. „Pentru privitorul mai depărtat — afirma Em. Bucuţa într-un studiu intitulat Romanul românesc — va fi ca şi cum românii ar fi intrat în război lirici şi ar fi ieşit din el epici." 1 Iar Şerban Cioculescu, într-o recenzie asupra romanului Europolis, constata că în acea epocă s-a atins „faza eroică a romanului românesc... poezia este în recul şi producţia dramatică originală rămîne un deziderat. Totul converge spre roman" 2. într-adevăr se pare că 1933 a reprezentat anul cu cea mai mare producţie de carte din epoca interbelică. Aşa cum rezultă din unele bilanţuri tipărite la finele anului, la principalele edituri din acel timp („Adevărul", „Cultura Naţională", „Naţionala Ciornei", „Cartea Românească", „Cugetarea") s-au tipărit în 1933 circa 30 de romane :î. I într-un bilanţ asupra anului literar 1933, Pompiliu Constanti- 1 nescu remarca : „...asistăm la cea mai variată recoltă de romane. ' de la jurnalul intim romanţat, la romanul de subtilă analiză psihologică, pînă la fresca socială de amplă evocare a unui mediu specific" 4. Din producţia de romane a anului 1933, cel puţin 10 s-au impus în literatura noastră, ca Patul lui Procust de Camiî Pe- '■ 1 Emanoil Bucuţa, Romanul românesc, în Boabe de grîu, anul ' IV (1933), nr. 3 (martie), p. 176. - Şerban Cioculescu, Jean Bart (Eug. Botez) : „Europolis" în i Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15 125 (23 aprilie), p. 1. 3 Cf. G. Călinescu, Anul literar, în Adevărul literar şi artistic, ; anul XII (1933), nr. 682 (31 decembrie), p. 1 ; Şerban Cioculescu. Romanul românesc, 1933, în Revista Fundaţiilor, anul I (1934), nr. 2 (februarie), pp. 455—456. 4 Pompiliu Constantinescu, Anul literar [1933], în Vremea, anul VII (1934), nr. 319 (1 ianuarie), p. 7. XXXVIII XXXIX trescu, Maidanul cu dragoste de G. M. Zamfirescu, Rusoaica de Gib Mihăiescu, Cartea nunţii de G. Călinescu, Adela de Ibrăileanu, Velerim şi Veler Doamne de Victor Ion Popa, Maitrey de Mircea Eliade, Aurul Negru de Cezar Petrescu, Locul unde nu s-a intîmplat nimic şi Creanga de aur de Sadoveanu etc. Cele mai multe dintre acestea reuşind să umbrească nu răsunătorul succes de librărie al romanului Europolis, ci valoarea peste timp, deşi în cercurile literare se vorbea chiar după apariţia romanului ca marele premiu naţional de proză pe 1933 să-i revină lui Jean Bart Critica literară, numeroasele recenzii dedicate primei ediţii şi celor ulterioare, au calificat în unanimitate Europolis drept romanul Sulinei, romanul acelui port maritim în care autorul şi-a petrecut aproape 10 ani, în calitate de comisar maritim şi căpitan de port. Spre aceasta îndrumă însuşi titlul romanului, titlu la care scriitorul a ajuns după ce intenţionase, rînd pe rînd, să-şi numească romanul Întoarcerea din America, într-un port la Dunăre, într-un port odată..., între uscat şi apă, La porţile Orientului, în escalele Levantului, Levant, Romanul unei negrese, Cora. Arabela, Sirena-Neagră etc.2. Denumirea de Europolis a întîmpinat unele rezerve chiar înainte de apariţia romanului. Titlul era considerat americănesc de către revistele cu care Adevărul şi Dimineaţa purtau adesea polemici. Dar replica nu se lasă aşteptată : „De ce adică să fie permis lui Paul Bourget să dea unui roman al său titlul de Cos-mopolis iar romancierului român să i se ia în nume de rău titlul romanului său Europolis ?" se întreabă redacţia ziarului Adevărul -•. în intenţia autorului, Europolis — metaforă strălucită pentru denumirea, oraşului de la încrucişarea de drumuri maritime şi fluviale — trebuia să definească Sulina de la începutul veacului nostru, cu mozaicul ei de naţionalităţi, acea poartă a Europei prin care navigaţia fluvială pătrundea spre inima continentului. Dar — aşa cum îi plăcea lui Jean Bart să povestească — „Sulina însăşi era prin configuraţia geografică, dar şi ca substanţă ceva 1 * * *, Jean Barr, în Cuvîntul, anul IX (1933), nr. 2 890 (14 mai), p. 3. - Pentru amănunte privind geneza romanului a se consulta notele şi comentariile de la volumul II al ediţiei de faţă în care se va edita Europolis. 3 * * * „Europolis" şi răutatea omenească, în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15 118 (15 aprilie), p. 2. unic în lume, pentru că fiind porto-franco plecau mărfuri de valoare mică şi volum mare şi la întoarcere veneau lucruri de valoare mare şi volum mic. Şi-atuncea această disproporţie de greutate făcea ca să fie nevoie la întoarcere în Sulina, să încarci vaporul cu lest. Ce lest mai ieftin altul decît pămîntul de acolo de unde ai plecat ? Şi luau ţărîna şi-o băgau în corabie şi cînd veneau în Sulina o descărcau, ceea ce era foarte binevenit, fiindcă terenul fiind mai nisipos, mai inundabil, asta crea o bază mai solidă pentru clădiri. Aşa casele din Sulina sînt clădite pe Liver-pool, pe Brest, pe Rotterdam, pe Amsterdam, pe Constantinopole, pe tot ce este în Europa în materie de port" 4. Cu atît mai mult deci romanul închinat Sulinei îşi merita titlul de Europolis. Şi într-adevăr, prin romanul Europolis, Jean Bart — aşa cum | remarca un cronicar — „ridică vălul de pe un colţişor de viaţă I nebănuită de noi şi îi sapă în granitul nemurire! fresca traiului cosmopolit." - Dar prin Europolis Jean Bart a intenţionat în acelaşi timp un roman portuar, şi comandorul de marină a realizat într-adevăr . primul roman portuar românesc, rămînînd pînă astăzi neîntrecut. I De ce s-a oprit asupra Sulinei şi nu asupra altui port româ- f nesc, ni se destăinuieşte scriitorul însuşi în chiar paginile cărţii : I „...viaţa acestui mic port cosmopolit e originală şi interesantă. Are f un farmec şi un pitoresc deosebit. Este unicul loc în ţară unde găseşti adevărata viaţă de port. Celelelalte porturi ale noastre nu sunt decît oraşe. Sulina este numai port, nu are oraş. Toată populaţia se hrăneşte din viaţa portului." -! Titlurile succesive sub care Jean Bart intenţiona să-şi editeze romanul sînt edificatoare pentru felul în care autorul îşi concepea opera încă de la primele bruioane şi variante. Levant sau în escalele Levantului demonstrează că acţiunea romanului s-ar fi putut extinde şi în alte porturi decît acela al Sulinei. Mai importante şi ilustrative ni se par întoarcerea din America şi Sirena-Neagră, titluri ce atrag după sine infuzia unei note exotice, notă păstrată şi în forma definitivă a romanului. 1 Relatare făcută de D. I. Suchianu, la 12 mai 1973, cu prilejul deschiderii, în una din sălile Muzeului Stork, a expoziţiei Jean Bart — 40 de ani de la moarte (înregistrată pe bandă de magnetofon). - Aurel Leon. Pe marginea romanului „Europolis" de Jean Bart, în Opinia, anul XXIX (1933), nr. 7 813, (4 mai), p. 2. :i Jean Bart. Europolis, ed. cit., pp. 121—122. XL XLI In esenţă, Europolis este construit — cei puţin în prima parte- — pe mitul „unchiului din America", acţiunea şi implicit intriga romanului fiind anunţată din primul capitol prin scrisoarea miraculoasă care anunţă sosirea din America a lui Nicola Marulis. îmbarcat pe vremuri ca marinar pe un vapor francez şi apoi dispărut. Potrivit legendei, oricine se întorcea de peste Ocean nu putea veni decît putred c'e bogat. Motivul este frecvent în literatura europeană încă de la conchistadorii spanioli — îmbrăcînd însă vestmîntul aventurii, al miraculosului. Tema, în implicaţiile ei „capitaliste", este tratată de Maupassant în nuvela Unchiul meu Jules (1883). In literatura română motivul este preluat, pentru prima dată, în 1924, de Cezar Petrescu în Unchiul din America1, nuvelă care a stîrnit chiar o polemică în lumea scriitorilor fiind acuzată de apropierea prea evidentă de nuvela scriitorului francez. Cu aceleaşi semnificaţii, tema e reluată de Victor Ion Popa în nuvela ...ul din America2 şi Victor Eftimiu în „comedia aparenţelor" Ferestrele albastre (inedită) şi în Gorganul lui Do-brotici3. împreună cu „americanul" Nicola Marulis, grec de origine, soseşte la Sulina şi fiica acestuia, Evantia (în versiunile anterioare ale romanului : Nata, Cora, Arabela), unul din personajele cele mai realizate ale romanului, alături de Penelopa. Evantia, creolă, născută în Guyana Franceză, din căsătoria lui Nicola cu o indigenă, se va sfîrşi de ftizie, aici, la gurile Dunării, neputîndu-se aclimatiza. Fără să fie tezist, personajul ilustrează drama inadaptabilului, a dezrădăcinării, temă frecventă în literatura europeană — nu numai în sămănătorismul sau poporanismul românesc. însuşi Jean Bart este autorul unui articol Dezrădăcinare sau transplantare ? în care analizează cele două noţiuni prin referiri la celebrele în epocă Les Deracines (1897) a lui Mauriee Barres şi Les Promenades liiteraires (1904—1913) a lui Remy de Gourmont : ..Barres a întrebuinţat o metaforă. El a imaginat expresia peiora- 1 Apărută în volumul Drumul ei; plopi, „Cultura Natjoncla", 1924, pp. 29—68. 2 V. I. Popa : ...ul din America, în volumul Ghiceste-mi în cafea, Editura „Ideia", 1938, pp. 225—247. 3 Victor Eftimiu, Gorganul lui Dobrotici, în volumul Neguţătorul de idei. Nuvele şi povestiri, Editura „Cartea Românească". [Bucureşti], [1971], pp. 153—211. I tivă : dezrădăcinaţii, pentru a figura starea unui om cure, născut I într-un loc, sufere vegetînd în alt loc. El se gîndea ia planta I smulsă din solul ei şi transplantată în alt sol nou, în care nu se 1 prinde, se ofileşte şi moare [aidoma Evantiei]. Dar a mers prea departe. El a voit să ne facă să credem că orice plantă trans-i plantată este pierdută. Că plantele şi oamenii trebuie să crească numai pe locul unde i-a semănat natura" i. Scriitorul roman afirmă că : „...dezrădăcinarea este defavorabilă naturilor slabe, că este mai bine ca cea mai mare parte dintre oameni să trăiască şi să moară acolo unde s-au născut, dar nu-i mai puţin adevărat că I transplantarea este fericită pentru oamenii puternici şi că adesea !ea îi fortifică încă mai mult" 2. , Jean Bart optează deci pentru o linie conciliatoare între j Barres şi Gourmont, absolutizînd însă împărţirea oamenilor după 1 firea lor în „slabi" si „puternici*'. Adolescenta Evantia, apariţie de o tulburătoare graţie exotica, < de o inteligenţă nativă, crescută însă sub îngriji ••ea călugăriţelor i misionare catolice, cade zdrobită atît de climă, dar şi de o lume { ale cărei mecanisme nu avea cum să le priceapă inocenta creolă, i: care se stinge, cu nostalgia peisajului tropical. în concepţia auto- ;! rului aceasta este drama dezrădăcinării celor slabi, neînarmaţi în faţa vieţii. Un personaj opus Evantiei este „focoasa, romantica :n vanitoasa Penelopă, un fel de Madame Bovary orientală", dar care-.sl'îrşeşte şi ea cu nostalgia Constantir.opolului în care copilărise. Scopul final urmărit de un romancier este de a zămisli şi de a face să trăiască personaje — nu atît prin portrete cît prin acţiune, aşa cum remarca G. Călinescu : „punctul de plecare nu e în individ, ci în fapte" :l. Acest scop a fost atins în Europolis : Toţi trăiesc : Nicola Marulis — „americanul" ; Evantia — floarea exotică, rătăcită aici la porţile Orientului ; sublocotenentul Neasu-„mînzul" — tînărul pui-, îndrăgostit de Evantia ; Staraati Marulis — căpitan de vapor în retragere, acum patronul cafenelei din faţa debarcaderului ; soţia acestuia — bovarica Penelopa ; Angelu j Deliu — Don Juan fără scrupule, poreclit „Marchizul de Priola". 1 Jean Bart (Eugeniu P. Botez), Dezrădăcinare sau transplantare ? in volumul însemnări şi Amintiri, cd. cit., p. 33. 2 Ibidem, p. 31. 3 G. Călinescu, Jean Bart : Europolis, în Adevărul literar şi artistic, anul XII (1933), nr. 645 (16 aprilie), p. 11. XLII XLIil care aduce nefericirea şi moartea celor două femei : Nicu Politicu-Fotiades — Figaro dunărean care face politică grecească în manieră caragialiană ; căpitanul secund de vapor Mincu —- în care mulţi au recunoscut pe autorul însuşi ; medicul de vapor Barbă-Roşie — „raisoneur-ul" romanului ; înţeleptul portului, trădat prin însuşi numele, ce-1 poartă : Logaridis; doctorul Tomiţă, directorul -Spitalului Comisiunii Europene a Dunării, a cărui singură plăcere este de a-şi petrece în fiecare an concediul la Paris etc. O lume pe cît de cosmopolită pe atît de interesantă în materie de roman, care se pune în mişcare cînd „scrisoarea miraculoasă" aduce vestea reîntoarcerii din America a lui Nicola Marulis plecat din Sulina cu 40 de ani în urmă. O scrisoare simplă, banală, declanşează tot complexul dramatic şi acţiunea din roman. La toţi se trezeşte speranţa mirifică de propăşire — prin banii aduşi de „American" — a comerţului şi a portului ameninţat în anii din urmă. Furtuna ia proporţii, scindînd în două tabere colonia grecească din care fac parte principalele personaje. La cine va trage „Americanul" — care nu putea fi decît miliardar sau multimilionar — la cafeneaua lui Stamati sau la frizeria lui Nicu Politicu ? La frate sau la cumnat şi la soră ? întregul port se pregăteşte febril pentru primire, vaporul transoceanic fiind aşteptat zi de zi, pîndit de la ferestre. Cele două familii rivale investesc ultimele resurse băneşti şi fac împrumuturi în bancă pentru a-i oferi „unchiului din America" cea mai somptuoasă primire ; mobilierul şi covoarele cele mai de preţ împodobesc camerele ce vor fi oferite pentru găzduire, colonia greacă pârtiei-pînd activ la conflictul de interese între cei doi cumnaţi. Dar „Americanul" soseşte simplu, aproape fără bagaje, aducînd cu sine pe Evantia, unica-i fiică, născută din convieţuirea cu o indigenă de culoare (copila coboară pe ţărm în braţe cu o maimuţă). Este primit cu mare alai şi înconjurat de cele mai mari atenţii, în curînd „Americanul" ajungînd să pătrundă şi în cercul închis şi protocolar al Comisiunii Europene a Dunării — acel „stat în stat" pe teritoriul patriei noastre, cum o defineşte unul din personaje. La balul Marinei — excelent prilej pentru autor de a prinde în reflector toate oficialităţile şi „lumea bună" a portului — aceeaşi atenţie acordată lui Nicola Marulis — pentru banii presupuşi că-i are, iar Evantiei, ca fiică a „Americanului", dar şi pentru pro-priu-i farmec, fiind proclamată în unanimitate regină a frumuseţii. Idila dintre Evantia, „Sirena Neagră", şi Neagu — sublocotenent pe bricul „Mircea", începe poetic, romantic, şi se încheie dureros şi tragic. Tînăra nevinovată, slabă şi fără apărare, este sedusă — în urma unui pariu — de Angelo Deliu, amantul Pene-lopei, care, abandonată de cuceritorul „Marchiz de Priola", se sinucide, în timp ce Stamati e ruinat în urma cheltuielilor nesăbuite angajate în vederea primirii fratelui, presupus „miliardar". Acesta, strîns cu uşa de înţeleptul portului, Logaridis, recunoaşte că nu are un gologan şi că a fost ocnaş la Cayenne în Guyana franceză, în urma unui omor săvîrşit, în tinereţe, pe vapor, în legitimă apărare. După anii de osîndă a rămas într-o colonie agricolă, căsătorit cu una dintre condamnate. Soţia murindu-i, a vîndut tot ce a avut, banii cheltuindu-i cu drumul. Iar acum nu mai are nimic în afară de Evantia. De acum începe tragedia celor doi. Un gol ostil se face în jurul lor şi decadenţa se precipită. Cei care au fost înşelaţi în speranţele lor îi persecută făţiş, iar autorităţile încearcă chiar expulzarea lor. Pentru a-şi asigura pîinea zilnică, „Americanul" vrea să lucreze în port, dar hamalii nu vor să primească între ei un bătrîn şi ameninţă cu greva. Ajuns muritor de foame, este tîrît într-o afacere de contrabandă şi împuşcat în timpul unei „operaţii" nocturne. Rămasă pe drumuri, Evantia ajunge stea de cabaret, protejată, dezinteresat, de un bărbat trecut, pianistul Jak tapeurul, dar se îmbolnăveşte şi moare după ce dă naştere unui copil. Iar Stamati Marulis închide cafeneaua, vinde tot ce poate din casă ca să-i împodobească mormîntul Penelopei — nimeni nu putea bănui atîta iubire în inima bărbatului înşelat. Aceasta este schema epică a romanului în care sînt atrase un număr însemnat de personaje. A broda acţiuni unui număr aşa mare de eroi constituia un act temerar. Aşa se şi explică faptul că unele apar doar episodic, destinul lor rămînînd vag, dacă nu e expediat rezumativ în Epilog. Partea patetică a romanului o formează povestea deziluziilor sentimentale ale unora dintre eroi — ofiţeri de marină, a căror viaţă autorul a cunoscut-o ca nimeni altul. Simţim însă, din reflec- XLIV XLV (iile personajelor „că o mare parte din acest roman e format din substanţa însăşi a sufletului romancierului." 1 Eugeniu Botez se arată, în Europolis, omul literaturii, „creator de viaţă şi evocator puternic de tipuri vii", dar şi omul giv.dirii, lucru demonstrat ele reflecţiile asupra vieţii şi-ndeosebi asupra iubirii. Reflecţiile filozofice ale acelui trio, doctorul Barbă-Roşie — cu un vădii; rol de „raisoneur" —, Mincu şi Neagu, se constituie adesea în maxime şi sentinţe asupra vieţii. Cineva a şi cules o parte din acestea şi le-a tipărit separat2, aşa cum au apărut postum şi maxime şi cugetări inedite aparţ.inînd lui Jean Bart. Din acestea şi din acţiunea romanului se degajă adesea „un uşor val de pesimism al existenţei cotidiene, punctată ici-colo cu gindul resemnării", o notă vag pesimistă ilustrată şi prin epilog din care se desprinde un sentiment de vanitas-vaniialum ce însoţeşte gesturile şi ultimele reflecţii ale singularului Neagu, cel care dezamăgit, pleacă pentru totdeauna pe calea mărilor lăsînd în urmă ţărmul ce se şterge în zare : „o pată... un punct... un fum... nimic" — acestea fiind ultimele rînduri ale romanului. Criticul Octav Botez a intuit acel inefabil ce caracterizează întreg romanul dîndu-i o anume culoare : „Dar ceea ce face pentru cititor originalitatea şi farmecul romanului, mai mult poate decît caracterul său realist şi dramatic, e acel imponderabil care pluteşte pe deasupra paginilor, ca o subtilă aromă : regretul duios pentru lucruri care ar fi putut fi, dar n-au fost, nimicite de un destin implacabil, ca şi un accent resemnat, dar vibrant, de compătimire faţă de victimile lui şi de eterna suferinţă omenească" J. Figurile luminoase ale romanului — Neagu şi Evantia — aduc, prin aspiraţiile lor spre bine şi frumos, o notă romantică în traiul prozaic al portului cosmopolit. S-ar putea reproşa autorului o oarecare notă didactică în conturarea lui Neagu îndeosebi. un anume tezism prin modul în care construieşte un personaj eminamente pur şi solitar care, învins în aspiraţii şi idealuri, nu găseşte înţelegere decît în compătimirea mai vîrstnicilor Mincu 1 Doctorul Ygrec [prieten apropiat şi coleg de şcoală a] lui Eugeniu Botez] : Istoria pasională a Sulinei. „Europolis", in Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15 116 (13 aprilie), p. 2. - „Despre dragoste şi femei" din romanul „Europolis'' (Extrase de Aurel George Stino), în Adevărul literar şi artistic, anul XII (1933), nr. 658 (16 iulie), p. 2 (Cugetări). 3 Octav Botez, Jean Bart romancier, ed. cit., p. 107. şi doctorul Barbă-Roşie. Tot romantic este şi finalul în care Neagu, părăsind pentru totdeauna portul unde a avut pentru o clipă iluzia fericirii, se abandonează necuprinsului de ape murmurînd crîmpeie de versuri care aparţin cu siguranţă autorului, făcînd parte din biografia sa lirică : ... mai înainte... mai înainte Mă cheamă visuri amăgitoare. Unde mă duceţi visuri deşarte ? Pe cîmp de ape fără cărare... S-a vorbit de o „monografie romanţată" a portului maritim de la gurile Dunării, de un „evocator poem al Sulinei", răscruce pentru călătorii de oriunde, dar mai degrabă romanul este un cuprinzător tablou de moravuri, rezumînd „viaţa patetică a unei complexe colectivităţi", peste care pluteşte in permanenţă o discretă atmosferă navală, surprinsă de fostul ofiţer de marină în tot ce are ea mai caracteristic. Dar deşi la marginea ţării, întreaga viaţă a Sulinei depindea de producţia de grîu a ţării, principala marfă de export în acel timp : „alternanţă de bogăţie în anii de export abundent, şi mizerie în anii neproductivi". Prin evocarea atîtor detalii, romanul pare „un documentar aievea". Europolis se impune prin verismul observaţiei moravurilor, ca şi romanele lui Stere şi Ibrăileanu, ceea ce a făcut ea unii critici să găsească o eroare comparaţia cu Loti — se făcea bineînţeles abstracţie de Jurnalul de bord şi Schiţele marine Europolis închide în el şi un cîntec al amintirii, al faptului trăit, al autenticului ce vine de undeva de departe adus de natură care şi ea e transfigurată în culorile aducerilor-aminte, aşa cum mărturiseşte unul din eroii romanului : „Parfumul trecutului, forţa suvenirilor dau parcă un suflet şi locurilor unde ai trăit, ai iubit şi ai suferit odată. Un colţ de natură, în care şi aerul rămîne încărcat de iubire, îţi evocă, în cîteva clipe, trecutul îngropat în regretul şi melancolia vîrstei" 4". Aşa cum Sulina de la începutul secolului nostru se regăse-te în Europolis în tot ce avea mai specific ca port maritim şi porto-franco. în paginile romanului pot fi identificaţi şi oameni autentici. De altfel sulinoţii au ţesut în jurul numelui lui Jean Bart adevărate legende. Dar dincolo de legendă, de romanţare, ei au 1 Jean Bart, Europolis, ed. cit., p. 393. XLVI XLVII recunoscut şi identificat în eroii romanului oameni reali care au servit ca prototip multor personaje din Europolis, identificări care ne-au fost reconfirmate şi de către ofiţeri de marină octogenari. 1 în afara oricăror identificări, recunoaşteri sau asocieri au rămas personajele principale : Evantia, Peneiopa, Nicola Marulis (Americanul) şi fratele lui. Stamati — acestea fiind plămădite exclusiv de ficţiunea autorului. Europolis are o solidă construcţie de roman, cu o acţiune ce se desfăşoară armonios şi captivant, urmărită abil şi pe mai multe planuri. De aceea provoacă cel puţin uimire unele afirmaţii potrivit cărora ultima scriere a lui Jean Bart ar fi „o lungă nuvelă" ''. Cu atît mai mult uimeşte recenzia lui Perpessicius care vedea în Europolis „în primul rînd o îmbinare de jurnal de bord şi de nuvele, de foarte multe nuvele" 3 şi încerca să identifice cel puţin Lrei : povestea „Americanului", sosit sărac de peste Ocean şi luat drept bogat de întregul oraş ; drama Penelopei Marulis care, înşelată în dragoste, sfîrşeşte aruncîndu-se în mare ; cea de a treia nuvelă constituind-o idila dintre ofiţerul de marină Neagu şi exotica fiică a „Americanului", Evantia. Dar cu toate rezervele faţă de construcţie şi faţă de roman în general, afirmând că Jean Bart „a rămas temeinic ancorat în nuvelă, dar nuvelist", autorul recenziei recunoştea că Europolis „are destule însuşiri cu cari să fi cucerit favoarea publicului"/', în mai puţin de patru luni romanul cunoscînd două ediţii într-un tiraj considerabil. în cronica literară din Adevărul, Şerban Cioculescu recunoaşte şi el existenţa mai multor povestiri, urmărite însă paralel şi succesiv, dar acestea ,,se încadrează unui plan supravegheat în cele mai mici amănunte de execuţie", criticul văzînd în Jean Bart „unul din cei mai buni arhitecţi ai romanului nostru" i\ 1 Vezi şi notele şi comentariile la volumul II al ediţiei de faţă în care se va reedita Europolis. 2 D. Ciurezu, Europolis, în Ţara noastră, anul XII (1933), nr. 296 (21 aprilie), p. 2 (menţionăm însă că, în ansamblu, recenzia este elogioasă). 3 Perpessicius, Menţiuni critice. Jean Bart (Eugen Botez) : „Europolis", ed. Il-a, în Cuvîntul, anul IX (1933), nr. 2 967 (30 iulie), p. 2. 4 Ibidem. 5 Şerban Cioculescu, Jean Bart (Eug. Botez) : „Europolis", în Adevărul, anul 47 (1933), nr. 15 125 (23 aprilie), p. 2. O parte din numeroasele personaje din Europolis au o biografie mai sumară pentru că autorul îşi închei oarecum precipitat romanul. în loc să continue acţiunea — biografia multor personaje cerînd aceasta — Jean Bart adoptă formula unui Epilog în care rezumă pe scurt sfîrşitul unora dintre eroii secundari. De menţionat că epilogul însuşi putea fi lărgit, o dată ce s-a adoptat formula aceasta mai puţin folosită. Pentru construcţia armonioasă a romanului, epilogul nu era necesar. Se pare însă că pentru autor, care a r-.chis în filele cărţii, „ca tot atîtea flori prinse într-un ierbar", destine şi vieţi ale unor oameni pe care i-a întîlnit aievea, epilogul se impunea ca o ultimă întoarcere în amintire. Critica literară a văzut — pe drept cuvînt — în Europolis şi o contribuţie interesantă la dezvoltarea romanului nostru provincial, chiar unicul roman în care un oraş românesc trăieşte cu adevărat în paginile cărţii „atît de viu, de real, încît să-1 recunoşti ca într-o gravură de pe hîrtie sau din amintire" 1 sau singurul roman în care oraşul, cu pămîntul, apele, văzduhul şi oamenii lui devine el însuşi un personaj — personajul principal. Spre deosebire însă de „oraşele patriarhale" în care „nu se întîmplă nimic", în afară de stingerea unor „flori ofilite" ale sămănătorismului provincial, ca în romanele lui Mihail Sadoveanu (Locul unde nu s-a Î7itîmplat nimic apare în acelaşi an, 1933) şi Cezar Petrescu (tot în 1933 apare şi Oraş patriarhal), Sulina de la începutul secolului nostru este oraşul plin de viaţă, oraşul modern, cosmopolit, prins în relaţii multiple de drumuri de apă cu marile porturi europene, şi în primul rînd cu Constantinopoiul. Dar şi în această Sulină cu o viaţă trepidantă — sînt flori care se ofilesc, ca Penelopa Marulis şi Evantia. Aceste fiinţe pier însă cu nostalgia altor meridiane de unde au fost zmulse prin capriciile unui destin nedorit. Ilustrativă în acest sens este evocarea Con-stantinopolului de către Penelopa care copilărise pe Cornul-de-Aur. Cele două siluete feminine realizate de Jean Bart în Europolis şi tragicul provincial degajat îşi găsesc corespondent în unele romane aparţinând lui Romulus Dianu şi Sergiu Dan. Ca şi grecoaica Penelopa, Cristina Ganca din Nopţi la Ada-Kaleh (1932) 1 Ovidiu Papadima, Romanul oraşului românesc, datat „martie 1944", reprodus în volumul Scriitorii şi înţelesurile vieţii, Editura ..Minerva", Bucureşti, 1971, p. 64. XLVIII XL1X şi Cora Negrea din Dragoste şi moarte în provincie (1931) sînt învăluite de acelaşi bovarism. Cu toate că a fost ignorat de către unii critici, Europolis „înseamnă totuşi o dată în proza noastră." 1 Raportat la ansamblul creaţiei lui Jean Bart, Europolis reprezintă o prestigioasă izbîndă literară, o încununare a întregii activităţi scriitoriceşti. Prin Europolis scriitorul intra de fapt în deplina şi desăvîrşita maturitate literară care — dacă moartea nu l-ar fi răpit la 59 de ani, în plină putere de creaţie — ne-ar fi dăruit alte romane ia care scriitorul visa în anii din urmă. aşa cum o dovedesc numeroasele ciorne şi bruioane rămase printre manuscrisele autorului. Un critic exigent şi cu aplicare mai mult spre literatura modernă, cum a fost Pompiliu Constantinescu, aducea, în 1933, un meritat elogiu unicului roman al lui Jean Bart : „De ia sumarul lui Jurnal de bord şi de îa schiţele şi nuvelele lu: marinăreşti pînă la Europolis este exact distanţa dintre două epoci literare. Jean Bart şi-a adîncit experienţa asupra «documentelor omeneşti», şi-a maturizat arta iui sobră, pînă la indigenţă. într-o naraţiune solid închegată, de proporţie epică remarcabilă şi de o luciditate surprinzătoare în echilibrul ei interior" 2 Ca în final să conchidă : .....romanul Europolis rămîne opera de frunte prin care Jean Bart trece în istoria literară" z. Prin ţinuta scrisului şi mai ales prin temele abordate. Jean Bart trecea drept un scriitor european — aşa cum o subliniase adesea Ibrăileanu şi Ralea. Dar cea mai europeană scriere a sa este Europolis, una din recenziile dedicate lui fiind intitulată Un roman românesc european, „Europolis" de Jean Bart4, fapt care explică şi traducerea lui în numeroase limbi străine (italiană, franceză, spaniolă, germană, rusă. cehă, polonă, maghiară, bulgară şi chiar în Brazilia). Eugeniu Botez a fost şi o prezenţă vie în publicistica vremii. Zeci şi zeci de articole scrise cu grijă şi gîndite cu o neclintită preocupare de sinceritate şi onestitate au văzut lumina tiparului 1 Octav Botez, Jean Bart romancier, cd. cit., p. 107. 2 Pompiliu Constantinescu, Jean Bart; „Europolis', în Vremea, anul VI (1933), nr. 300 (13 august), p. 7. („Cronica literară)". •' Ibidem. 4 Recenzie apărută în Opinia din Iaşi, anul XXIX (1933), nr. 7 792 (16 mai), pp. 1—2, semnată de C. Săteanu. în Viaţa românească, dar mai cu seamă în Adevărul literar şi artislic, Adevărul şi Dimmeafa, precum şi în revistele marinăreşti şi militare. Ele sînt menite parcă să reflecte multiplele direcţii în care a acţionat scriitorul-cetăţean şi preocupările sale culturalo. Scriitorul însuşi a acordat acestui sector ele activitate importanţa cuvenită strîngînd într-un volum (însemnări şi amintiri, 1928) o parte din articolele scrise îndeosebi după război. Publicistica lui Jean Bart, complet necunoscută şi pe nedrept ignorată, s-a bucurat de o aleasă preţuire din partea lui George Călinescu care îi acordă un loc egal cu acela al creaţiei literare propriu-zise : „Jean Bart era de altfel un om mult mai complex decît îl arătau puţinele schiţe şi nuvele scrise pe apucate. Cu lecturi foarte variate, mergînd pînă în domeniul arheologiei (citise Getica lui Vasile Pârvan). el medita asupra celor citite şi văzute şi căuta să scoată clin ele un criteriu pentru el şi pentru civilizaţia românească. însemnările şi amintirile sale sunt pline de interes şi oglindesc pe omul de toate zilele. îngrijorat că autorii români nu se traduc în limbi străine, indignat de nedemnitatea bacşişurilor în administraţie sau de lipsa de răspîndire a cărţii româneşti, mirat că industria română nu ştie să folosească bogăţiile Deltei, aprig teoretician al libertăţii de conştiinţă şi anttrasist, fiind totdeodată un focos patriot, preocupat de problema românilor dialectali şi de educaţia vagabonzilor, Jean Bart se relevă întotdeauna ca un sociolog, preocupat de soarta individului în societate şi univers." 1 Dm publicistică. Eugeniu Botez ni se dezvăluie ca un om însufleţit de ideile înaintate ale veacului. încă dinainte de război, în paginile Vieţii româneşti, demonstra, ca şi A. D. Xenopol, binefacerile industrializării. Ca unul care cunoştea ca nimeni altul Delta Dunării se arată preocupat de valorificarea vegetaţiei Deltei, ţara noastră avînd „cea mai mare întindere de stuf din toată Europa". Hîrtia de stuf trebuia să salveze pădurile : ..Sub ochii noştri sunt mistuite imense întinderi de păduri, cari se transformă în avalanşe de hirtie imprimată, în cît timp se mai poate reface o pădure distrusă ?" - 1 G. Călinescu. Prefaţă la romanul Europolis, cd. cit., pp. VI—VII. 2 Jean Bart, Hîrtie de stuf, în volumul însemnări şi amintiri, ed. cit., pp. 45—46. LI. Dar tema favorită a comandorului Eugeniu Botez era dezvoltarea comerţului maritim românesc, creşterea flotei noastre comerciale de mare tonaj pe care o vedea în viitor străbătînd mările şi oceanele. „Îndrumarea pe căile mărilor" 1 venea din partea scriitorului ca rezultat al unei concepţii mai largi : era concepţia omului progresist care vedea dezvoltarea ţării sale în concertul celorlalte naţiuni civilizate. Ca urmare, aduce o critică vehementă teoriilor care îndemnau la izolare şi stagnare : „«Nu suntem un popor maritim. N-avem ce căuta pe ape. Suntem şi trebuie să, rămînem un popor eminamente agricol.» De cîte ori n-am auzit pronunţate asemenea sentinţe fără apel — rigide şi ridicole axiome de înaltă politică mioapă" 2. Arătînd că, deşi sîntem un popor îngemănat cu Dunărea şi Marea, vitregia timpurilor ne-a îndepărtat pentru o perioadă de căile maritime, chiar Comisia Europeană a Dunării fiindu-ne impusă în timpuri vitrege, Jean Bart cerea, cu decenii în urmă : ..intensificarea navigaţiei naţionale fluviale şi maritime", „organizarea porturilor", „stabilirea pretutindeni de reprezentanţe consulare şi comerciale", „stabilirea de legături directe cu coastele ţărilor cele mai îndepărtate". Ceea ce în urmă cu o jumătate de secol râmînea doar ia enunţul unui imperios deziderat se realizează astăzi în anii României socialiste, cînd navele marinei noastre navighează în Atlantic şi Pacific purtînd pavilionul românesc de la ţărmurile braziliene ale Americii de Sud pînă în Orientul îndepărtat, în Japonia Soarelui Răsare :i. Din revistele marinăreşti pe care le-a condus (Revista maritimă, 1900—1901, şi România maritimă şi fluvială, 1931—1933. organul Ligii Navale Române, al cărei secretar era) comandorul Eugeniu Botez a încercat să facă adevărate şcoli de educaţie militară şi patriotică. Revista din urmă, transformată apoi în Marea noastră, dar păstrând pe frontispiciu : „Fondată de Jean Bart", 1 Jean Bart, îndrumare pe căile mărilor, în volumul Însemnări şi amintiri, ed. cit., p. 140—144. 2 Ibidem, p. 140. 3 Poate că — în semn de cinstire pentru tot ce a făcut pentru marină — ar fi întru totul nimerit ca una din aceste nave să poarte numele „Comandor Eugeniu Botez". i-a întreţinut un adevărat cult prin publicarea a numeroase materiale în memoria marinarului şi scriitorului *. Eugeniu Botez este şi autorul unor volume şi studii de specialitate ca: Războiul pe Dunăre, I (Operaţiile fluviale şi maritime ale războiului din 1877—1878) lucrare scoasă în 1904, în colaborare cu Nicolae Kiriţescu şi reeditată în 1905 ; O corabie românească. Nava-şcoală bricul „Mircea" (1931), Cartea Dunării (1933), apărută postum, la cîteva luni după moartea scriitorului. ..O importanţă deosebită au studiile dedicate problemei dunărene : .Cum se dezleagă chestiunea Dunării ? (1919) şi La question du Danube et sa solution (tipărită la Galaţi în 1920), difuzată şi peste hotare, comandorul Eugeniu Botez fiind în acel an delegat supleant al României în Comisia Interaliată a Dunării şi participînd la şedinţele de la Budapesta şi de la Paris după ce, în 1919, fusese şef al Inspectoratului de Navigaţie al Comisiei Europene a Dună-■rii2 (în timpul războiului, în calitate de comandant militar al .zonei Sulina, a răspuns de toate problemele de navigaţie de la gurile Dunării). Acestor scrieri şi studii autorul le-a sacrificat ani întregi de trudă şi migală în detrimentul operei literare, cum singur mărturiseşte : .„[Vlahuţă] mă dojenea mereu că nu scriu. «Scriu — îi spuneam —, dar eu sunt omul datoriei. Scriu lucrări de specialitate». Şi aşa şi era. Puţini scriitori cunosc lucrarea mea militară Războiul pe Dunăre şi studiile mele referitoare la chestiunea •danubiană, problemă pe care Taleyrand o socotea capitală în concertul de interese europene" 3. La lucrările acestea, izvorîte din aceeaşi pasiune, sinceritate :şi fierbinte patriotism, ca tot ce a întreprins în cariera sa de marinar de profesie Eugeniu Botez, valoarea documentară pri-.mează, fapt determinat de însăşi structura şi menirea lor instruc- 1 La trei ani de la moarte, în nr. 3 (martie) din Marea -.noastră (1936) întîlnim o poezie : Europolis (Sulina). „Memoriei lui Jean Bart". Cităm ultima strofă : Din foşnetul de trestii pornesc şoapte... S-aud mereu cum valurile bat... O umbră trece-n zbor spre eterna noapte, Cîntînd un panegiric lui Jean Bart !... 2 I. Cârţână, I. Seftiuc, Dunărea în istoria poporului român, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp. 145—146. 3 Romulus Dianu : Cu Jean Bart (Eugen P. Botez) despre el si despre alţii, în Rampa, anul XIV (1929), nr. 3 379 (29 aprilie), p. 3. LIII tivă şi de contribuţia la rezolvarea unor probleme majore. Dar nu de puţine ori informaţia, documentul, datele instructive ni se dezvăluie într-o haină literară, ca în O corabie românească. Naixi-şcoală bricul „Mircea", în unele capitole din Cartea Dunărei — între care excelează „Introducerea" — şi chiar în Războiul pe Dunăre. Apreciind scrisul ca o muncă trudnică în care trebuie să ai răgazul necesar, Jean Bart regretă timpul pierdut pe alte tâi'i-muri, căci, după propria-i mărturisire, „cele mai intense mulţumiri sufleteşti din viaţă le-a avut de la puţinul ce a izbutit să producă în arta scrisului". Deşi între picături, în ore de răgaz, făcea literatură \ scriitorul ne-a lăsat o moştenire demnă de luat în seamă, prin tematică şi idei, şi ceea ce este valoros în opera sa este realismul, caracteristică remarcată încă de Ibrăileanu care afirmase despre Jean Bart că „este un realist în toată puterea cuvîntului." 2 Şi însuşi scriitorul, combătind originalitatea cu orice preţ şi inovaţia formalistă, preţuieşte arta realistă, afirmând : „Am oroare de confuzie şi de scrisul nebulos... Literatura trebuie să fie materială şi nu metafizică" 3. Iar despre artă în general, spune că ..trebuie să te captiveze, să te răpească", iar emoţia estetică se cuvine să fie turnată în „forme clare", de aici simplitatea scrisului său, care a făcut pe unii critici să-i atribuie ..un caracter clasic", „prin observaţia calmă, prin lipsa de acumulare excesivă de detalii şi mai cu samă prin stil" ''. Fără a ne lăsa prea multe mărturii asupra crezului său artistic, scriitorul se declara adeptul unei arte care să exprime aspiraţiile cele mai nobile ale epocii care a generat-o şi să fie călăuzită în egală măsură de principii etice şi estetice : „întotdeauna şi pretutindenea literatura a fost oglinda timpului. în cadrul creaţiei artistice trebuie să se îmbine în chip armonic binele şi frumosul." •"• 1 „Fiind foarte ocupat, Jean Bart scria numai noaptea şi in lunile de vacanţă. Lucra încet, greu, migălos" — mărturiseşte M. Sevastos în Amintiri de la „Viaţa românească", ed. cit., p. 221. 2 G. Ibrăileanu, Jean Bart : „Datorii uitate", in Scriitori români şi străini, ed. cit., p. 90. ■! Jean Bart, însemnări şi amintiri, ed. cit., p. 219. G. Ibrăileanu, Jean Bart: „Datorii uitate", în Scriitori români şi străini, ed. cit., p. 90. ;> Congresul Astrei 1930. Cuvîntarea d-lui Jean Bart (Eugeniu Botez) în numele Societăţii Scriitorilor Români, publicată in Transilvania, anul 61 (1930) nr. 11—20 (noiemvrie-decemvrie), p. 19. George Călinescu, analizând literatura lui Jean Bart, afirma că „arta lui este de o fermecătoare simplitate... Nu e nimic decît o apă întinsă, albastră, statică în totalitatea ei şi mişcătoare în fiece punct, fără subiecte mari, fără podoabe mari. plinii de fineţe în percepţia pe care o traduce sau dimpotrivă lucioasă prin stil. acolo unde fenomenul e de obicei întunecat, nu e decît un singur element clar, fluid, ca sticla şi ca cerul" Cu toate că majoritatea scrierilor lui Jean Bart au văzut lumina tiparului după primul război mondial (şase volume, într familial; stol > stor (acolo unde textul o cerea). Orice intervenţie a editorului în text, întru totul motivată, a wst marcată prin : [ ], exemplu : c[ontra]amiral. Notele autorului poartă menţiunea : (n.a.). Punctuaţia scriitorului a fost în general păstrată. Am intervenit în cazul unor omisiuni şi greşeli evidente şi am unificat punctuaţia cînd era diferită în situaţii similare de text. Greşelile de tipar au fost îndreptate în mod tacit. Aparatul critic de ia linele volumelor consemnează ia fiecare scriere în parte ; 1. Prima apariţie, reproducerile în periodice şi în volumele antume, în antologii şi traducerile : 2. Note şi comentarii cu privire ia geneza scrierii — geografia şi istoria ei, îndeosebi la notele de călătorie care implică elementul biografic —, identificarea unor personaje sau a prototipului acestora, asociaţii eu alte scrieri, răsunetul în epocă, modul în care a fost privită scrierea respectivă de către critica literară de la apariţie pînă în prezent, opinia autorului despre propriile-i scrieri, unele comentarii asupra valorii literare. Nu am considerat necesară consemnarea integrală a variantelor, deşi manuscrisele păstrate ne-au oferit un bogat material în acest sens. Am selectat însă unele fragmente şi pagini ilustrative pentru geneza şi profilul cîtorva scrieri, fragmente intercalate şi comentate la capitolul Note finale. Unele note explicative din subsolul paginii le-am considerat necesare, mai ales în cazul scrierilor de călătorie şi memorialisticii. Tabelul cronologic reconstituie principalele etape ale vieţii scriitorului şi evidenţiază momentele creaţiei literare, datele biografice venind să completeze atît studiul introductiv cît şi notele si comentariile. Am inserat aici şi dale şi evenimente care au avut o îarîurire directă asupra lui Jean Bart. Glosarul cuprinde termeni şi comenzi marinăreşti pentru care au fost consultate pe lîngă dicţionare şi unele lucrări de specialitate. Acest vocabular marinăresc prezintă importanţă şi pentru faptul că Jean Bart este primul scriitor român care aduce în literatura noastră terminologia maritimă. Bibliografia consemnează atît scrierile lui Jean Bart (literare, publicistica, lucrările de specialitate) cît şi scrierile de referinţă. Iv.dicii cuprind numele de locuri întîlnite în scrierile ediţiei de faţă, îndeosebi în notele de călătorie şi memorialistică, ei fiind ele un real folos pentru reconstituirea cadrului geografic -marin al operei. Ediţia cuprinde şi un bogat material ilustraţi:', în cea mai mare parte inedit. Modul în care a fost alcătuită ediţia de faţă şi aparatul critic — studiul introductiv, notele, tabelul cronologic şi bibliografia —a urmărit să realizeze o configurare integrală a profilului literar al lui Jean Bart, aşa cum îl dezvăluie atit scrierile literare propriu-zise, cît şi publicistica şi unele scrieri ele specialitate, relevînd însă acel sector al operei prin care scriitorul a intrat în istoria literară. Apariţia primului volum coincide — în mod fericit — cu împlinirea a o sută de ani de la naşterea scriitorului. Munca pentru alcătuirea prezentei ediţii — începută cu mai mulţi ani în urmă — nu a fost deloc uşoară. Am întîmpinat greutăţi izvorî Us îndeosebi din lipsa totală a unei bibliografii şi a oricăror contribuţii asupra vieţii autorului. Urmaşilor iui Eugeniu Botez şi unor rude apropiate (Cezar Constantin Botez, fratele scriitorului, Cecilia Erederika Storck-Botez şi Sorin Petrorau) care ne-au oferit spre consultare unele materiale, manuscrise, fotografii şi ne-au dat multe informaţii preţioase, le aducem şi pe această cale mulţumirile noastre. De asemenea ne exprimăm toată gratitudinea celor care ne-au înlesnit consultarea unor fonduri de manuscrise, acte şi documente la Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu", la Muzeul Literaturii Române, la Arhivele Statului din Bucureşti, Iaşi, Suceava, Bacău, Brăila, Galaţi (unde se păstrează arhiva fostei Comisii Europene a Dunării), la căpitănia portului Sulina. precum şi la Muzeul Marinei din Constanţa. C. M. lxii