Gheorghe Bariţiu Studii şi articole Cu o prefaţă de Dr. Ioan Lupaş Sibiiu, 1912 Editura Asociaţiunii l#AG.ADEMIEI*J Gheorghe Bariţiu. Astăzi, când se fac şi Ia noi serioase încercări măcar pentru asigurarea traiului material, dacă nu şi pentru înlesnirea unei pregătiri mai temeinice a ziariştilor noştri, — amintirea ni se îndreaptă plină de recunoştinţă cătră adevăratul întemeietor al presei române în Ardeal, cătră Gheorghe Bariţiu, dela naşterea căruia se împlinesc o sută de ani. Viaţa lui de muncă nepregetată, de jertfă curată, de suferinţe multe şi de statornică însufleţire pentru cauza naţională a Românilor ardeleni, şi chiar a românismului întreg, va servi timp îndelungat ca o îndrumare luminoasă pentru toţi cari simt în sufletul lor îndemnul puternic de a-şi închina truda vieţii în scopul operii mari de cultură şi de educaţie naţională, ce este chemată a îndeplini presa noastră românească. Născut la 12/24 Maiu 1812 în Jucul-de-jos, G. Bariţiu este fiul preotului Ioan Pop-Bariţiu, care după terminarea învăţăturilor la şcoalele din Blaj, Cluj şi Arad a slujit 60 de ani la altarul Domnului (1809—1869), silindu-se a da cea mai bună creştere numeroşilor săi copii, dintre cari cel mai mare, Gheorghe, eră menit să ajungă o podoabă nu numai a familiei, ci şi a neamului întreg. Gheorghe ne spune despre tatăl său, că eră „un adevărat ardelean, concrescut cum am zice cu munţii şi cu văile patriei sale astfel, încât lui îi eră peste putinţă ca să-şi facă idee de vre-o altă patrie, care să se poată asemănă cu Transilvania lui". Deaceea niciodată n'a încuviinţat ca vreunul din fiii săi să părăsească ţara aceasta. Adeseori le vorbiâ cu însufle- 1* — r> — ţire despre Şincai, pe care '1 avuse ca profesor pe vremea când învăţa în Blaj, şi văzând aplicarea fiilor săi spre învăţătură, nu uita a le spune, cât în glumă, cât serios: „Mă, luaţi-vă seama, să nu păţiţi şi voi ca Şincai. Ştiţi voi ce vă zicea moşul vostru: Nu e bună învăţătura multă fără minte şi mai multă".*) De aceste înţelepte cuvinte bătrâneşti a ţinut seamă Gheorghe Bariţiu şi cu toate că soarta 1-a împins de multeori în situaţii mai grele, decuni au fost păţaniile lui Şincai, din vârsta fragedă a tinere-ţelor şi până la adânci bătrâneţe el s'a silit necon-, tenit să-şi îmbogăţească cu învăţăturile folositoare şi de multe soiuri mintea multă şi ageră, ce i-a dat Dumnezeu. Dupăce făcu studii eminente la şcoalele din Trăs-cău, Blaj şi Cluj, dupăce termină şi cursurile semj-nariale şi ocupă un an de zile catedra de fizică la liceul din Blaj, Gheorghe Bariţiu trecu în 1836 la şcoala neguţătorilor din Braşov, unde funcţiona timp de 9 ani ca profesor şi ar fi rămas probabil şi mai departe la această catedră, dacă starea slăbuţă a sănătăţii sale nu l-ar fi silit a o părăsi. însuşi ne spune, că de nu s'ar fi lăsat de profesură, l-ar fi costat vieaţa. Dar în locul acestei catedre modeste, de unde glasul său de propovăduitor al culturii răsuna numai în auzul câtorva zeci de elevi, Bariţiu îşi crease încă dela 1838 altă catedră mai însemnată. întemeind la începutul acestui an, în tovărăşie cu tipograful ioan Gott, „Foaia literară" (întitulată mai apoi „Foaia pentru minte, inimă şi literatură"), iar cu 2 luni mai târziu „Gazeta de Transilvania", el a ştiut să întocmească si să conducă foile acestea cu deosebită is- *) „Transilvania", a. II. (1869), pag. 141. cusinţă, încât ele au devenit cea mai bună şcoală de redeşteptare a simţirii şi conştiinţii naţionale nu numai ia Românii din Ardeal şi Ţara-Ungurească, ci şi la cei din principatele române. In coloanele acestor foi dela Braşov s'au întâlnit aproape toţi scriitorii cei mai de seamă ai Românilor, contribuind cu lucrările lor Ia opera de cultură naţională, ce se îndeplinea într'ânsele de amândouă laturile Carpaţilor. Deşi luptând Ia început cu multe igreutăţi şi dibuind pe cărări neumblate, Bariţiu a reuşit curând să dea foilor sale o direcţie hotărâtă, îmbrăţişând cu egală solicitudine interesele Românilor de sub oricare stăpânire şi silindu-se a-i îndruma pe toţi spre o ţintă superioară, spre unitatea în simţire şi cultură naţională. Bariţiu avea încredere nebiruită în puterea de vieaţă şi în destoinicia culturală a poporului român. Aceasta îl făcea să privească cu destulă linişte încercările ostile naţionalităţii şi limbii române şi să răsfrângă cu demnitate atacurile ce se deslănţuiau în diferite rânduri cu furie asupra lor. La 1842, când dieta ardeleană se ocupă cu gândul de a desfiinţa limba şi naţionalitatea română, Bariţiu scria într'un articol*) („discurs") că pretextele, cu cari vor să-şi motiveze antagoniştii limbii române tendinţele lor, sunt, ca Românii să poată înainta cu ajutorul limbii maghiare 1) în cultură, 2) Ia dregătoriile publice şi 3) să devină patrioţi buni (ca şi când n'ar fi...). Examinând aceste chestiuni „sine ira et studio", Bariţiu îşi pune următoarele întrebări: 1) oare în veacul al XlX-lea şi în starea politică a Europei de azi o naţie ca cea română ee poate stânge şi preface în nimic? 2) dacă. aceasta s'ar putea oarecând, nimicirea Românilor folosire-ar cuiva? 'Răspunsul la aceste în- *) „Românii şi Maghiarismul", „Foaia pentru minte" 1842, Nrii 9—11. trebări îl va putea da oricine, dacă va cunoaşte elementele de vieaţă ale Românilor, şi anume: 1) nu-merositatea lor; 2) vârsta vieţii lor naţionale şi cunoştinţa, că ei au o limbă dulce şi cu mult mai uşor de a se îmbogăţi şi cultijvâ decât oricare alta de rangul şi starea ei;; tot astfel au o literatură „deşi pruncă, dar pornită pe cărarea sigură a perfecţiei" ; 3) cel mai puternic zid apărător al naţionalităţii Românilor este biserica, este religia lor orientală, pe care ei numai cu ajutorul limbei lor naţionale învaţă a o cunoaşte, încât acela care ,ar izbi în limbă, n'ar putea să nu izbească şi în religie,... afară de nişte fanatici şi nebuni, cine va cuteza în veacul al XlX-lea a izbi într'aceasta ? 4) tot ca mijloc de apărare şi resistenţă mai aminteşte Bariţiu şi „strânsa comunicaţie" cu Românii din principate. Pe asupritori îi apostrofează Bariţiu în modul 'următor: „Rogu-vă, judecaţi înşivă, sila morală sau fizică ce v'ar putea folosi faţă de acest sănătos popor... Veedţi, domnilor, în loc de a îngreţoşâ şi a îndepărta pe Români cu astfel de pretenţii, aţi face cu mult mai bine, dacă uitând toate spaimele veacurilor trecute aţi da mâna frăţească şi aţi încheia o prietinie, de care aveţi trebuinţă. Pentrucă să ştiţi D-voastră, că Dunărea sau niciodată nu o veţi putea stăpâni sau numai în prietinie cu Moldavo-Românii şi chiar la întâmplarea din urmă iarăş numai sprijiniţi de Austria şi încurajaţi de Europa" ... Asupra acestor chestiuni revine Bariţiu încă de multeori atât în foile dela Braşov, cât şi în foile întemeiate mai târziu şi conduse de el în „Transilvania" si „Observatoriul". In 1848, când se agită chestiunea unirii Transilvaniei cu Ungaria şi eră tot mai vădită tendinţa de a supune Transilvania şi de a o stăpâni în spirit curat unguresc, Bariţiu spunea,*) că aceasta s'ar putea întâmpla numai în următoarele condiţii: 1) dacă naţia ungurească ar fi mult mai numeroasă, ca să poată învârstâ şi încinge pe toate; 2) dacă nu s'ar afla pe cel mai înalt grad al culturei peste tot şi mai vârtos în limbă ; 3) dacă cele 3 limbi (română, germană şi sârbă) n'ar avea nicidecum limbă scrisă, nici o literatură... Insă aceste condiţii sunt atât de imposibile ca şi refluxul Dunării... Convingerea sa despre superioritatea biruitoare a culturii o mărtu-risiâ Bariţiu şi atunci, ca şi la alte ocaziuni, în mod clar şi precis: „Vieaţa genetică a popoarelor nicidecum nu mai atârnă dela schimbaturile instituţiilor politice, ci curat numai dela gradul culturii lor spirituale şi dela păstrarea limbii lor în cărţi, în jurnale, în şcoală, în biserică, în familie, încât aceea va fi mai văzută şi mai respectată, care va şti arătă mai multe producte ale minţii şi ale spiritului". Deaceea Bariţiu n'a încetat a propagă în toată, vieaţa sa necesitatea unei educaţiuni curat româneşti mu numai prin şcoală şi biserică, ci mai ales în sânul familiei. Adeseori sbiciueşte pe Românii, cari îngădue să pătrundă în sanctuarul familiei lor vreo limbă străină. Indignarea contra acestora îi stoarce într'un rând mărturisirea că de ar avea dânsul feciori câţi patriarhul Iacob, nu ar suferi pe nici unul să-i igângăie în limbă străină, ci mai întâi în a mamei sale. Pe învăţători şi pe preoţi îi îndeamnă a stărui pentru o îmbunătăţire a creşterii morale a tinerilor noştri, ca să nu ajungă răsfăţaţi, moleşiţi şi subjugaţi de patimi, ci să iasă din ei buni conducători şi apărători ai poporului.**) Şcoala trebuie să fie ca o biserică pentru prunci, iar biserica este şcoală pentru oameni în vârstă. Arhiereii şi preoţii să-şi aducă aminte, *) „Foaia pentru minte, 1848, Nr. 12. **) „Gazeta" 1844, Nrii 13—16 art: „Sărăcia". H — 9 că Mântuitorul le-a zis nu numai să boteze, ci şi mai vârtos, să înveţe... Iar în alt loc-.*) spune Bariţiu, că „înflorirea unui cler apune numai prin lenea lui"; deaceea îndeamnă pe toţi Românii la multă învăţătură şi purtare bună, căci altfel: „Runut res nostrae sola inerţia nostra". Tot asemenea îndrumă Bariţiu necontenit şi pe omul din popor, pe neguţătorul, meseriaşul şi intelectualul român la împlinirea datorinţelor faţă de sine, familie, neam şi patrie. Astfel a ajuns el din profesorul tânăr al şcoalei neguţătorilor braşoveni iubitori de carte şi doritori de înaintare, un adevărat educator al mulţimii. Cătră sfârşitul anului 1846, când Bariţiu, sim-ţindu-se bolnav avea de gând să se lase de ziaristică, Aron Florian îl îndemnă, să continue scriindu-i: „toţi cei bine gânditori zic fără frică de a greşi, că fără Gazeta ta Românii nici în 50 de ani n'ar fi ajuns, unde se află astăzi."**) Din această şi din alte asemenea mărturisiri se vede, că opera de educator a lui Bariţiu începuse a fi preţuită favorabil de contimporani. In curând însă ea fu întreruptă prin anii de vijelie şi sdruncinare politică-socială : 1848—1849, când Bariţiu părăsi Ardealul, căutând adăpost în Ţara-Românească. Casa lui fu jefuită, tânăra-i soţie, cu un' copil la piept cu altul de mână, pribegi fără mân-găere. Bariţiu ajunse în prinsoarea Muscalilor, cari îi purtaseră de mult aleanul pentru unele articole îndrăzneţe din foile sale, fu dus dela Câmpina la Cernăuţi şi aci aruncat în fiare, de unde 'scăpă numai prin intervenţia familiei Hurmuzaki, ai icărei membrii ştiură să-1 îmbrăţişeze cu toată căldura* manifestând şi mai târziu frumoase sentimente de prietenie pentru „acel bărbat cunoscut Românilor prin genialele sale sâr-guinţe spre deşteptarea şi întărirea spiritului naţional, *) cum scrie Doxachi Hurmuzaki într'o epis-stolă a sa dela începutul anului 1850. După potolirea revoluţiei, Bariţiu se întoarce ia-răş la Braşov, dar după 2 luni, în 25 Februarie 1850, i se interzice din partea guvernului a mai scoate foile sale, deoarece începuse a publică raportul lu Iancu şi ordinului de a sista publicarea n'a voit sădea ascultare. Când reapar foile în toamna anulu 1850, ele nu mai au pe Bariţiu ca redactor, ci pe blajinul lacob Murăşan. Bariţiu a rămas însă şi mai departe cel mai neobosit colaboriator al foilor, cărora dânsul le-a dat fiinţă şi urmă să le imprime şi în viitor pecetea personalităţii sale de o tenacitate dârză şi neînduplecată. Pe lângă activitatea sa ziaristică şi politică, Bariţiu îşi îndreptă atenţiunea şi asupra unor probleme însemnate ale vieţii economice. La 1852 el stărui pentru înfiinţarea 'unei fabrici de hârtie la Zer-neşti. In scopul acesta călători prin Austria, Germania, Belgia şi Franţa spre a procura cele de lipsă pentru fabrica al cărei director „a rămas timp de 20 ani, pană când întreprinderea a trebuit să capituleze dinaintea teribilei concurenţe streine", cum scrie în-suş Bariţiu. Pe timpul încercărilor constituţionale dintre anii 1860—1867 şi chiar in era dualismului Bariţiu avii rol însemnat în politica naţională, participând cu însufleţire şi cu povaţă înţeleaptă la conferenţele naţionale şi la dieta ardeleană din Sibiiu şi la senatul imperial din Viena. In autonomia Ardealului vedea el un scut de apărare şi un frumos teren de validitare politică a Românilor ardeleni; de aceea a fost tot- *) „Foaia" 1847 Nr. 10: „Icoana preotului" '**) „Neamul Românesc" a. III. Nr. 129. *) N. Bănescu: Corespondenţa familiei Hurmuzaki cu Gheorghe Bariţiu. Vălenii de Munte 1911, pag. 64. — 10 — — 11 — deuna un călduros apărător al acestei autonomii, pe care a întrodus-o ca postulat politic şi în programul nostru naţional din 1881, dupăce luptase timp de 2 decenii, zadarnic, pentru apărarea şi salvarea ei. Dacă autonomia Transilvaniei n'a putut fi salvată, şi dacă chiar legile favorabile pentru Români, ale dietei ardelene din 1863—64 au fost mai târziu desfiinţate, Bariţiu credea, că aceasta s'a întâmplat şi din cauza unor greşeli ale conducătorilor noştri politici, cari „puneau foarte mult pond pe promisiunile Vienei" şi de aceea au accelerat intrarea deputaţilor ardeleni în senatul imperial din Viena (1863), pe când dânsul stăruia ca deputaţii ardeleni să între în senatul imperial numai dupăce promisiunile făcute de cătră Viena atât Transilvaniei, cât şi anume naţiunei române vor fi regulate în dieta ardeleană „sancţionate de monarh şi 'cuprinse în diploma inaugurală consacrată prin jurământ".*) Cu toate acestea a luat şi Bariţiu parte activă la şedinţele senatului imperial din Viena, unde s'a convins şi mai mult, că autonomia Transilvaniei nu eră în deajuns asigurată. Faţă de dieta din Cluj dela 1865, care avea să înmormânteze autonomia Transilvaniei Bariţiu îndemnă pe Românii ardeleni să observe tactica pasivităţii, cum a stăruit şi mai târziu pentru pasivitate faţă de cea din Pesta, dupăce încercarea lui şi cu memorandul, pe care 1-a prezentat coroanei la sfârşitul anului 1866 Dr. Ioan Raţiu în numele a 1493 de Români ardeleni, a rămas cu totul zadarnic. Precum pentru alte păreri şi fapte ale sale de mai nainte, tot astfel şi pentru încercarea aceasta a avut Bariţiu să îndure multe atacuri dintre cari desigur mai greu îl vor fi atins acelea, cari veniau din partea Românilor. Eră învinuit, că el „a stricat tot ce a fost solidar la Români" că „mai bine doriâ a fi primul în satul fracţiunii decât al 2-lea în Roma" şi că numai ambiţia de a ajunge şi el într'un rând cu episcopii Klein, Adamovici, Bob, Moga, Lemeni l-ar fi îndemnat să sfătuiască pe Români a înainta acel memorand care nu putea să aibă nici un rezultat, căci pe când amintiţii episcopi se răzimau pe milioane de Români, Bariţiu „numai cu o trupă ca a lui Epami-nonda, şezând frumos Ia Termopilele fabricei dela Zerneşti a răsbit cu petiţiunea pană la tron.*) Bariţiu fireşte nu rămânea dator cu răspunsul la asemenea atacuri, ci răsplătea uneori cu vorbe foarte aspre şi usturătoare ironiile contrarilor săi. învinuirile de trădare, cari au bântuit atât de mult în vieaţa noastră publică în anii 1910 pană 1911, circulaseră şi în preajma anului 1865 ca şi mai târziu printre Românii ardeleni, dar fără nici un temeiu serios. Despre aceasta s'a convins mai târziu însuş Bariţiu şi în istoria sa, vorbind de nefericitele desbinări politice, spune apriat, că „n'a fost nici un trădător între Români, ci ei numai cât se aflau desbinaţi mai ales dela 1865 înainte în două tabere, una de oameni mai fricoşi, totdeauna supuşi ascultători în credinţa lor scoasă din scriptură, că toată puterea este dela Dumnezeu, iară alta compusă de oameni cerbicoşi, cari pun capul în piept, vor să înnoate şi contra torentului şi cari n'au crezut niciodată, că puterea feudalilor şi a tiranilor ar fi dela Dumnezeu.**) In zilele bătrâneţelor sale Bariţiu putea să se mângâie, că luptele lui pe teren politic şi ziaristic i-au asigurat o mare influinţă asupra Românilor ardeleni şi au reuşit să-i câştige o mulţime de aderenţi, cari aprobau politica pasivităţii şi o urmau deşi vedeau, că nu vor ajunge la nici un rezultat cu aju- *) Cf. Părţi alese, III, pag. 160. *) „Telegraful Român" 1867, Nr. 8. **) Cf. Părţi alese pag. 436. — 12 — „ — 15 — vi torul ei. La această reuşită va fi contribuit, între altele, şi temperamentul vioiu şi mintea ageră a lui Bariţiu, care tocmai din aceste motive eră apreciat de contimporani nu numai ca ziarist eminent şi ca bărbat de ştiinţă, ci şi ca om politic. Aron Florian îi lăudă „agerimea de duh şi tactul rafinat prin experienţă",*) iar altădată îi zicea într'o 'scrisoare în glumă, „sfre-delul dracului".**) Ca un monument literar al direcţiei politice propoveduite de Bariţiu poate fi considerat memorialul, ce a scris la 1881 din încredinţarea confe-renţei naţionale şi în care motivează pe larg, cu o serie respectabilă de argumente istorice şi politice, singuraticele puncte ale programului nostru naţional. * Stăruinţele lui Bariţiu pentru înfiinţarea ,,Asq: ciaţiunii", meritele lui ca secretar şi preşedinte al acestei instituţiuni culturale sunt dintre acelea, cari nu pot fi niciodată trecute cu vederea. Ca redactor al revistei „Transilvania" a îmbogăţit literatura noastră istorică cu multe studii şi cercetări, năzuind să trezească un interes mai viu pentru istoria naţională, a cărei valoare educativă Bariţiu o avea totdeauna în vedere şi o accentua cu deosebită stăruinţă. „Mulţi se plâng; — scria Bariţiu la 1873***) — că naţiunea daco-română din imperiu şi-ar fi pierdut sau că ar fi în pericol învederat de a-şi pierde firul sau mai rău a se pierde cu totul, a veni în confu-ziune deplorabilă pe terenul vieţii publice, politice-naţionale. Lucru prea firesc acesta. Vai de acel om, care când se scoală dimineaţa, nu mai ştie de loc ce a făcut ieri şi alaltăieri, ce i s'a întâmplat înainte *) Cf. „Convorbiri literare", 1908, Nr. 7, pg. 10. „Neamul Românesc", an III, Nr. 93. *** ) „Transilvania" VI. pag. 116. cu o săptămână, cu o lună. Oameni de aceştia uituci sunt supuşi pe toată vieaţa lor la confuziunile cele mai neplăcute, pană ce mai pe urmă ajung de râsul şi compătimirea celorlalţi. Pentruce conducătorii şi fruntaşii celorlalte popoare se reculeg, se orientează mai iute şi mai bine decât aşa numita inteligenţă românească ; pentruce aceasta rămâne păcălită în atâtea cazuri şi ocaziuni? Pentrucă alţii îşi exercitează şi memoria şi judecata prin istorie şi rămân cu trecutul în nex, în contact neprecurmat, ci noi ducem o vieaţă publică efemeră de Joi pană mai apoi, trăim din mână în gură; nu voim să învăţăm din trecut, nici a ne prefige un scop chiar, o ţintă limpede, un plan anumit şi bine precugetat. Şi mai crede cineva, că aceasta se poate întâmplă fără ajutorul unei istorii critice... Dar... numai din atâta material, cât avem publicat pană acum în limba noastră, în cauza şi în interesul naţiunii noastre, nu se poate scrie istoria noastră cea mai nouă aşa, ca să fie demnă de acest nume, ci se mai cere, ca să adunăm la material caise poate mai mult şi mai bun. Istoria noastră trebuie să ne spună adevărul întreg, întru toată go-lătatea şi, dacă voiţi, splendoarea, sa, fără ca istoricul să întrebe, dacă acel adevăr place cuiva, sau nu, dacă îl lumină sau îl şi arde". Iar cu privire la istoria noastră bisericească făcea Bariţiu într'o şedinţă a Academiei Române*) următoarele constatări: „Nici o parte a istoriei poporului român din veacurile trecute nu a rămas pană astăzi mai puţin cultivată decât este istoria sa bisericească. Avem încercări, avem fragmente din istoria biesricei, nu dăm însă nicăiri de o lucrare sistematică în- " treagă, care să se întindă şi să curgă precum curge *) 1/13 Aprilie 1888. Cf „Transilvania" din acest an Nrii 11—12 şi părţi alese I, pag. 121. _ 14 - — 15 — un râu lin peste toată lunga serie^a veacurilor, de când se crede că acest popor a primit religiunea Iui Isus Hristos de a sa. Şi-apoi mi-ar plăcea şi mie să cunosc pe acel om genial, care să fie în stare a scrie istoria politică, cum şi istoria Iiteraturei române, fără ajutorul istoriei eclesiastice. Au fost câteva veacuri, întru care o parte considerabilă a poporului românesc nici nu cunqşteâ altă vieaţă decât pe cea din familie şi pe cea din biserică. Spre a-şi conservă biserica aşa, precum o moştenise dela protopărinţi, el a renunţat veacuri întregi Ia vieaţa publică -politică". Prin mulţimea de documente, ce a publicat nu numai în revista „Transilvania", pe care o consideră ca „un mic magazin de documente istorice"*), ci şi în coloanele ziarului politic, „Observatoriul" (1878— 1885), Bariţiu şi-a dat silinţa să împlinească măcar o parte din multele lacune ale istoriografiei româneşti-ardelene. Din mai multe părţi s'a exprimat dorinţa, ca însuş Bariţiu să scrie istoria naţională, • a cărei necesitate o accentuase de atâteaori. La sfârşitul anului 1884**) spunea Bariţiu, că s'a decis să mai poarte încă un an de zile peana de ziarist, pentruca cu voia lui Dumnezeu să împlinească 50 de ani ai activităţii sale pe acest teren. Tot atunci spunea că mai are înaintea ochilor şi alte lipsuri arzătoare ale publicului nostru, despre cari niciodată nu se poate scrie şi vorbi de-ajuns... Sunt chestiuni şi ramuri de * ştiinţă, fără a căror disensiune şi propagare, politica zilei este şi rămâne stearpă, neînţeleasă şi nefolositoare", dar în anul următor, 1885, în ziua Si'. Apostoli Petru şi Pavel, sistând apariţia ziarului său *) „Transilvania" 1885, pag. 38. **) „Observatoriul" 1884, Nr. 100. „Observatoriul", îşi ia rămas bun dela publicul cetitor spunând, că secţiunea istorică i-a încredinţat o „misiune pe cât de frumoasă şi onorifică, pe atâta de grea şi răpitoare de timp ; alăturea cu aceasta re tragerea totală din luptele politicei mjilitante este o consecinţă naturală, imperioasă".*) După o activitate ziaristică, culturală, economică şi politică atât de intensivă şi îndelungată, Bariţiu ar fi fost în drept să ceară pentru bătrâneţele sale linişte şi odihnă. Dar el nu era omul, care să poată odihni în lumea aceasta, unde secerişul e mult şi lucrătorii atât de puţini. S'a apucat deci la adânci bătrâneţe şi în timp de 6 ani de zile a dăruit neamului său cele 3 volume va(ste, întitulate: „Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă". La o istorie sistematică nu se mai putea gândi, fiind „foarte strâmtorat de timp". Deaceea şi-a aranjat lucrarea după sistemul de biografii şi monografii, care-i veniâ mai cu uşurinţă, având el de mai nainte astfel de biografii şi monografii publicate prin foile sale sau prin „Analele Academiei". Valoarea singuraticelor părţi din această scriere a lui Bariţiu este, în mod firesc, inegală, deoarece autorul n'a avut la dispoziţie nici timpul nici mijloacele necesare spre a adânci deopotrivă toate chestiunile istorice, cari formau obiectul lucrării sale. In întregime însă aceste 3 volume cuprind o comoară întreagă de cunoştinţe folositoare din diferite domenii ale vieţii noastre naţionale din trecut. Cele două volume din urmă, în cari Bariţiu povesteşte evenimentele din timpul său, în multe locuri fac impresia unor memorii scrise de o personalitate cu rol însemnat în vieaţa publică. Autorul însuş pare a-şi fi dat perfect seama de caracterul personal în- *) Ibidem 1885, Nr. 34. câtva al expunerilor sale. Deaceea face, în legătură cu aprecierile sale despre dieta din Sibiiu, următorul apel important cătră cetitori: ,,____nu cerem dela cetitoriu ca să ne dea nouă crezăiffânt, dorim numai ca să nu-şi pregete a se informă el însuşi din izvoarele sus citate şi să-şi formeze judecata, iară nouă ne rămâne numai ca să-i aplanăm puţin calea şi să-i punem unele semne aşa numite ţăruşe dintr'un stladiu pană la altul, mai vârtos prin producerea de documente şi de unele scene caracteristice ale epocei". înainte de a-şi închide ochii pe veci, neobositul moşneag Gheorghe Bariţiu îşi încheia lucrarea sa istorică într'un ton de înălţător optimism tineresc, constatând că în mânia tuturor piedecilor fireşti sau măestrite, ce s'au pus în calea desvoltării noastre, Românii au realizat totuş progrese însemnate dela 1850 încoace. „Nu-mi veţi numi -- încheie Bariţiu — în sute de ani o singură epocă, întru care poporul român, luat în totalitatea sa, :să fi desvoltat atâta putere de vieaţă, un progres atât de uimitor, precum este acesta percurs dela 1850 şi mai de aproape dela 1867 încoace. Să ne mărginim însă la partea naţiunei române, câtă se află înrădăcinată din străvechime în aceste teri situate dincoace de munţi. Lipsiţi prin legile statului de dreptul individualităţii naţionale-politice poporul român s'a retras sub scutul libertăţilor europene, care apără pe indivizi de asuprirea despotismului; retras la altarele bisericilor sale, conştiinţa sa naţională în loc de a se întunecă şi a se tâmpi, ea mai vârtos s'a deşteptat şi afirmat faţă cu Europa luminată în măsură, precum mulţi din noi nu am fi crezut niciodată. Respinşi din luptele politice militante, Românii s'au recules în puţini ani şi fără a renunţă un moment la drepturile lor, care se confiscă, nu însă a se şi pierde, — au ştiut să-şi aleagă o mulţime de ramuri ale activităţii, fără care chiar de s'ar fi bucurat de autonomie naţională şji politică oricât de largă, bunăoară precum o avuseră Saşii ori clasa aristocraţilor, ar fi fost peste putinţă să înainteze".*) Cu conştiinţa împăcată, că la toate progresele acestea a contribuit şi el, înmulţind talentul, ce i-a dat Dumnezeu, ca „o slugă bună şi credincioasă" neamului său, — s'a pogorît în mormânt Gheorghe Bariţiu, în 2 Maiu 1893. Vieaţa lui întreagă a fost călăuzită de principiul moral, care fusese şi lozinca marelui istoriograf german Ranke: Labor ipse voluptas.**) Dr. Ioan Lupaş *) *) Părţi alese III, pag. 494. Spre a înfăţişă generaţiei actuale felul de a acrie a lui G. Bariţiu, comitetul „Asociaţiunii" a decis să reproducă în această broşură câteva din articolele sale mai importante. Românii şi maghiarismul. Atâta socotirăm, ca este cu sfat ca să aşteptăm: sentinţa, ce era să o dea aristocraţia ungurească a ţării în adunarea lor generală, adecă în dietă, unde Românii n'au 'nici un representant, căci acel episcop, ce se află acolo, nu e trimis de cătră naţie, ci este chemat de cătră Monarhul, sub titlul de regalist şi proprietar de pământ. [Aşadar, dieta Transilvaniei în 31 Ianuarie al anului curgător slobozi sentinţa de nimicire a naţionalităţii româneşti, care de vre-o trei veacuri încoace în această patrie, tot nu eră recunoscută de lege, măcar că de facto, ea tot vieţuiâ şi mai vieţueşte apărată şi sprijinită de paladiul său, pe care acuma nu-1 numim şi nici putem şti înainte, oare prin decursul acestui tractat îl Vom numi sau nu. „Ce? s'a hotărît nimicirea naţionalităţii româneşti? Asta este o idee greşită dela tine", aud strigând pe mulţi, „hotărîrea aţintează numai, a da ro-mânimei prilej, ca cu atât mai uşor să înveţe ungureşte şi apoi cu ajutorul acestei limbi să poată înainta 1) în cultură; 2) la dregătoriile publice şi a 3) să se facă patrioţi cu atâta mai buni, căci adecă Românii pană acuma nu erau patrioţi." Aş dori din suflet, ca în câteva ceasuri, de care am trebuinţă spre a cerceta mai deaproape număratele din sus propoziţii, să rămâiu slobod, fără nici o umbră de interes particular, şi nici robit de vre-o judecată individuală — sine ;ira et studio. Mă voiu păzi, ca să nu isbesc nici în aceasta nici în ceea stâncă din amândouă — -şi am nădejde, cumcă paza nu-mi va veni cu anevoe. 2* Dacă acei bărbaţi, cari se află în părerea, cumcă naţionalitatea românească nu este ameninţată cu nimicire, nu mă luă cu vorba lor pe dinainte, eu mă gătisem a întreba deadreptul: 1) Oare în veacul al nouăsprezecelea şi în starea politică a Europei — a Europei zic — de astăzi, o naţie cum este cea românească se poate stânge şi preface în nimic? şi 2) dacă aceasta s'ar putea oarecând, nimicirea Românilor folosire-ar cuiva? Aşa, astfel de întrebări eram eu să puiu, cu care sunt convins şi pătruns, cumcă în mintea şi în voia mai a tuturor compatrioţilor noştri de altă naţie, este hotărîtă pe dintregul nimicirea po-liticească a românimei, — am zis politicească, să fiu drept înţeles, n'am zis individuală. Intr'aceea, proposiţiile cer demonstraţie, cer argumente, sau adecă mai româneşte vorbind, orice întăreşti cu gura sau cu condeiul, se pofteşte ca să şi dovedeşti cu cuvinte sănătoase; — şi apoi vremea ne este scurtă şi înteţitoare. Toţi aceia cari zic, cumcă românimea câştigă foarte mult, dacă va fi silită a primi, sau chiar aşi face ea în sat sectele maghiare, chiar şi pe la toate satele, sau se înşală săracii de sunt Români, sau de nu sunt, socotesc să ne tragă miere pe la gură, ca să uităm de amarul trecut, cum şi de moartea viitoare. Au nu cetiţi voi cele mai multe jurnale maghiare, au nu vă răsună în urechi desbaterile celor mai multe adunări marcate, au nu vi se spune pe tot pasul în toate uliţele cetăţilor şi a oraşelor, mai vârtos ungureşte, cumcă Transilvania numai atunci poate fi tare, mare şi fericită, dacă naţionalitatea ro-. mânească murind, mulţimea Românilor va primi naţionalitatea aristocraţiei domnitoare azi? Au nu cetiţi, n'auziţi spuindu-se, cumcă puterea obicînulnţei este mare, adecă cumcă, dacă odată tinerimea românească va înc\ep\e a inv&ţâ prin şcoală o limbă străină şi va fi strâns îndatorată a o vorbi pe aceea şi în casele părinteşti, deşi nu cei mai înaintaţi în vârstă, cei mai tineri însă, vor creşte cu limba maghiară în gură, cu încetul vor uită pe cea românească, ba îşi vor ţinea cinste a nu o şti, cum se întâmplă şi pană astăzi, eu aceia, cari mai eri alaltăeri săriră din tundră (zeche) în frac sau roc — şi cum eră pană mai dăunăzi în Moldova-România cu vorbirea lim-bei greceşti, — şi aşa, mult în o sută de ani, nici chiar în cele mai ascunse cotituri a munţilor ţării nu se va mai auzi limba românească. Au nu cetirăţi în jurnalul unguresc dela Pressburg din anul trecut acel plan cel da unii, că adecă, dacă pe la unele ţinuturi, locuitorii nu se pot maghiariza prin ajutorul şcoa-lelor să se aducă batalioane de miliţie, care vorbesc numai ungureşte şi acestea să se împartă prin cvar-tire, pe la Slavoni şi Români, la cari petrecând doi sau trei ani, vor sluji oareşicum de dascăli ai limbei maghiare, bunăoară cum sunt slujnicele de săcui pe la oraşele săseşti în Transilvania? — Nu-mi spuneţi că planuri de acestea es numai din unele capete bolnave şi exaltate: ascultaţi şi priviţi singuri în toate părţile şi veţi cunoaşte adevărul cuvintelor mele. Şi apoi nici că e întrebarea: „cine vrea a maghiariza?", ci dacă vrea cineva sau nu. Mai mult: puese oricare din cetitori cu mintea sa în pelea, în starea şi în împrejurările în care se află astăzi aristocraţia maghiară şi vază, oare în aceeaşi poziţie n'ar avea şi el tocmai acelea dorinţe, pe care le are zisa aristocraţie? Deci dar dupăce credem, cumcă despre fer-bintea dorinţă a celei mai mari părţi din nemeşimea maghiară, de a desface naţionalitatea românească ca pe un trup netrebnic, nu se îndoeşte mai nici unul din cetitorii nostrii: grăbim a veni la cercetarea întrebărilor ce ne puserăm noi înşi-ne mai deasupra. Şi mai întâiu: 22 - 23 - Oare în veacul al nouăsprezecelea şi în starea politică a Europei de astăzi, o naţie cum este cea românească se poate stinge şi totodată preface în alta, după voia şi placul cuiva? Victor Hugo zice despre Ruşi, cumcă dupăce aceştia încă tot n'au istorie completă şi dupăcum se cere scrisă bine, datorinţa cea dintâiu a Europei ar fi, a le învăţă istoria lor foarte bine, ai studia cu multă scumpătate; căci altfel, cum vei ştî de unde să-i iai 'şi unde să-i întâmpini? Bună tactică dela noul poet filosof, deşi nu prea originală. Aşa este; pen-truca să ştî despre o naţie cu cine ai a face într'însa, trebue să-i înveţi caracterul, să-i studiezi toată com-pacţia, să-i pipăi toate arteriile morale şi intelectuale, — încă şi cele fisice, întocmai cum facem înţe-lepţeşte cu oricare persoană privată, pe care doar voim a o atrage în interesul nostru, într'un chip sau într'altul. Această regulă a înţelepciunii, are a o păzi orişicine, căruia îi trece prin cap a amalgama pe românime, ca şi un operator într'un laborator chi-micesc. — Fraţilor, compatrioţilor, Voi toţi cei iubitori de pace şi sfioşi! cetind voi acestea, aţi şi început a mă judecă 'de un om indiscret, adecă necopt la judecată, de un om, care vorbind fără vreme, strică mai mult decât foloseşte. Se poate că voiu fi şi indiscret ; eu însă — poate fi iarăşi, că din a mea nenorocire — tocmai acuma nu mă pot vădi pe mine însumi de indiscret. Ştiu cu adevărat, cumcă tăcerea mai de multeori este mai bună decât vorbirea; când însă casa mea, sau şi numai a vecinului meu, sau şi la al zecelea vecin s'a aprins şi arde, şi mă aflu în cea mai cumplită primejdie, atunci cred că-mi veţi da dreptul de a nu tăcea, ci de a striga şi cred iarăşi că D-Voastră încă aţi face tocmai ca şi mine, de cumva din o nenorocire şi mai mare primejdie mu v'ar copleşi dormind, în care vreme nici singurul atot- puternicul Dumnezeu, nu v'ar mai ajuta, din pricină, că Ziditorul a încetat a mai opri cursul naturii în favorul nostru a oamenilor păcătoşi şi ticăloşi. In-tr'aceia poate fi că D-Voa'stră ştiţi ce ştiţi şi nu-mi puteţi spune; dar tocmai aşa şi eu, ştiu ce ştiu — şi poate că vă voiu şi descoperi — nu silit, de bunăvoie. Aşadar, eu rămân statornic pe lângă a mea părere, cumcă adecă, toţi cari voesc a trăi cu Românii, sau cari voesc ai ne-românji, au neapărată trebuinţă a cunoaşte istoria lor, aşa precum le află dânşii în toate aceste provincii, atât dincoace, cât şi dincolo de Dunăre; aşa, a cunoaşte pe Români, să zicem transilvăneni, întocmai cum se oglindează caracterul lor în caracterul general a întregii naţii, care — cu prea puţină, sau după a multora părere numai cu o umbră de deosebire — stă în comunicaţie strânsă, genetică şi sfântă, pecetluită şi întărită, prin puterea multor sute de ani. Şi cum cunosc compatrioţii noştri, cum cunoaşte Europa întreagă pe Români? Cu mult mai rău decât pe Jidovi, cari îşi au pe Moisi al lor, pe care însă, l'au îmbrăţişat şi celelalte naţii. Am zis, decât pe Jidovi, şi am pricină pentruce am adus pe acest neam urgisit de pildă — cugetătorul îmi va gâci cugetul meu, iar eu sunt silit astăzi a'l refăcea. Da, pe fundatorii altor state şi împărăţii îi cunosc şcolăraşii în clasele normale, pe fundatorii statelor româneşti abia îi cunosc acei bărbaţi erudiţi, cari afundându-se peste toată vieaţa lor, în volumele bibliotecilor, sunt siliţi a ceti, mai şi fără voie, ici-colea câte ceva şi de Români, fără ca ei să-şi facă din această naţie un studiu. Nu este locul aci a scrie, sau a învăţă istoria naţiei româneşti şi nici că ne-am simţit chemaţi la această muncă erculee. Intr'aceea, noi în minutul acesta lăsând cu totul la o parte — numai pe câteva minute istoria a toată românimea, avem neapărată ţtre- - 24 - buinţă a ridica două puncte, sau mai bine două catastrofe din istoria românimei transilvane, pe când Racoţi şi ceialalţi, se înieptară cu multă putere a desnaţionalizâ pe Români, pornind mai întâiu a le luă confesia religiei lor, aruncându-le un catehism cu dogme calviniane, fără ca să poată isbutî cât de puţin, decât numai la câteva din familiile nemeşeşti ale acestei naţii, — .şi garaşi vremea dela anul 1692 subt Metropolitul Teofil II pană cătră anul 1768. Ge mai epocă fu şi asta pentru bieţii Români! — Dar, erau acele două epoce prea fatale pentru naţia românească din Transilvania şi totuşi — precum eu cred — mai tare decât înainte de aceia. Zic mai tare, pentruca de s'ar fi slăbit ea prin acele, lovituri politico-religioase atât de grele, astă naţie pană astăzi, nu era să mai poată suferi asupririle vre-milor, ci, dărăpănarea ei sporind în progresie treptată, până acum lumea ar fi văzut'o culcată pe laviţa morţii şi numele ei şters din catalogul naţiilor. Insă nu, aceasta nu s'a întâmplat, ci din potrivă, elementele de vieaţa-care o ţin şi astăzi, tot acelea o păstrară şi în veacurile cele dujmane şi neîmpăcate. Şi care sunt aceste elemente, ce dau vieaţă naţională românimei mai tare decât toate asupririle unei condice de legi, dela care strănepoţii compilatorilor acelei condice, în ziua de azi îşi întorc faţa cu ruşinare? Acelea pe cât le cunosc eu sunt: a) Numerositatea românimei în Transilvania, încât dacă mai bine de jumătate din aristocraţie şi-ar jertfi vieaţa ca să ia asuprăşi profesia de dăscălie în limba maghiară, — totuşi din pricina marelui număr al Românilor n'ar fi în stare a-şi ajunge scopul nici pe departe; b) Vrâsta vieţii, naţionale a Românilor, la care ajunseră ei, pană la anul 1842, pe când deşteptaţi binişor din letargul în care — şi aceasta să nu o uităm — pană acuma nu zăcea numai ei singuri, ci spre pildă şi te 25 compatrioţii Maghiari, — începură aşi veni în simţiri, începură a cunoaşte, cumcă şi ei au o limbă şi încă o limbă dulce, plăcută şi cu mult mai uşor de a se îmbogăţi şi cultivă, decât oricare alta, de rangul şi starea ei, — o literatură deşi pruncă, dar pornită pe cărarea sigură a perfecţiei; c) Cel mai puternic zid apărător al naţionalităţii Românilor este biserica, este religia lor orientală, pe care ei numai prin ajutorul limbei lor naţionale, învaţă a o cunoaşte, încât acela, care ar isbî în limbă, n'ar putea să nu isbească şi în religie; şi apoi, afară de nişte fanatici şi nebuni — cine va cuteză în veacul al nouăsprezecelea a isbî într'acestea? Mai este d) şi strânsa comunicaţie naţională şi religioasă, ce domneşte şi va domni între Românii transilvăneni şi între partea naţiei ce trăeşte şi stăpâneşte în pământul Moldavo-Românesc, un puternic magnet, care Românilor de dincoace de munţi, pănâ când se vor află Moldavo-Românii, niă-car numai în rangul lor politicesc de astăzi, pe vremi înainte le chezăşueşte pentru naţionalitate ; pentrucă, până când românimea din alte provincii va vedea guverne naţionale, legislaţie naţională, literatură naţională şi — chiar biserică naţională în acele două principate, pe cari [groful St. Szechenyi foarte nimerit le numeşte „Cuib al românimei", pană atunci scânteia, ba focul naţionalităţii tocmai aşa puţin poate adormi în Românii din Transilvania, pe cât de puţin va a-dormî acela — să nu mergem departe, — în Săsimea aşa mult izolată de trupul cel mare al Germaniei. Despre dreptul istoric, ce ar avea şi Românii transilvăneni la o naţionalitate de sine stătătoare, în minutul acesta tăcem cu totul. Ştiu cumcă după toate acestea, D-Voastră veţi aruncă în calea mea analogia şi mă veţi bate cu pildele altor naţii domnitoare din alte ţări, care încă au prefăcut cu încetul — deodată nici decum — pe I 26 naţiile lor supuse. Aşa veţi zice între altele: Romanii oriunde cuprindeau romanizau ; în veacurile noastre neamul francez, în Qalia desnaţionalizâ pe atâtea naţii locuitoare în acea ţară mare şei. şcl. Analogia D-Voastră şchiopată foarte. Romanii cum desnaţionalizau? Mai întâiu trimeteau colonii foarte mari şi numeroase, cum şi legioane, care toate vorbeau limba Romei; peste acestea, ei îndulceau pe naţiile subjugate primind religia, zeii şi idolii aceloraşi. In sfârşit, n'aveau nici o pildă în istorie, care să dovedească cumcă Romanii cât a înflorit republica, ar fi întrebuinţat silă spre a romaniza nu; pentrucă senatul înţelept avea pricină, ori la ce întâmplare a se păzi de a nu produce reacţii. Iar D-Voastră unde aveţi colonii din puţinătatea în care vă aflaţi? Şi apoi unde stăm astăzi, unii cătră alţii în privinţa religioasă? Azi aş mai avea a zice foarte multe, pentrucă simţ oarecum, că mulţi pretini mă vor mustră, că nu cunosc pe om, privit din punct de vedere psihologic. Se poate prea lesne, cumcă eu natura omenească nu o cunosc de ajuns — şi'îericesc pe cel care o cunoaşte; atâta însă, tot cutez a zice, cumcă cunosc puterea conversaţiei şi a opiniilor religionare asupra inimei şi a duhului omenesc. — De Francezi cumcă au franţuzit, înzădar îmi spuneţi. Pe ce fel de neamuri amalgamară ei şi în care veac? Ei amalgamară în veacurile trecute, pe nişte naţii cu mult mai mici Ia număr, decât cea domnitoare, cari naţii, pe lângă că n'aveâ nici o literatură, apoi şi eră de una şi aceiaşi religie catolică. Ia să fi mărturisit o naţie eterogenă în Franţa, nu mai mare decât de patru-cinci milioane, religia să zicem a Hunegaţilor, o naţie compactă; atunci lumea eră să vază, Ia ce cale ar fi eşit Francezii cu aceeaşi? Voi puternicilor şi avuţilor, nu vă pregetaţi rogu-vă, daţi câte o vizită, când şi când Vascilor din Pirenei, acestui neam puţin la număr, dar cu atât mai puternic 9 L 27 întru apărarea drepturilor avute din vremile Romanilor şi până ieri alaltăieri păstrate prin toate vijeliile celor mai cumplite veacuri; veniţi sau mergeţi prin Elveţia şi căutaţi, cum în această ţară, a cărei şi fisionomie naturală are atâta asemănare între Transilvania, trăesc trei naţii, Germanii, Italienii şi Francezii, sub unul şi acelaş nume patriotic „Elvet", ţi-nându-şi însă fieştecare literatura şi naţionalitatea sa, cum am zis specială, — veniţi şi daţi în Elveţia definiţia naţionalităţii, să vedem cum o veţi dă? — Căutaţi la mărita Britanie şi veţi află limba şi naţionalitatea valesilor într'un unghiu de ţară păstrată, ba respectată până astăzi. Priviţi la Prusia, cercetaţi maniera acestei monarhii lăudate, de a păstră naţiona-nalităţile, ştiind totodată să păzască unitatea cea sănătoasă a părţilor monarhiei. Discursul meu se cam întinde, măcar că eu n'a-veam de gând a scrie broşură, cu atât mai puţin carte, ci numai un articol de jurnal. Ca încheiere la răspunsul făgăduit pentru cea dintâi întrebare ce mi-am pus sau îmi vor fi pus alţii, mai adaug pe scurt, cumcă, de cumva aristocraţia maghiară pe lângă toate mai sus înşiratele greutăţi, de a putea topi şi pe Români în căldarea naţională, simte totuşi, că i s'a făcut o revelaţie dela ursită, —- voiu să zic fatum — cumcă naţionalitatea românească este osândită şi hotărîtă a se stinge cu totul; de cumva ea simte, cumcă în ;româ-nime n'au mai rămas nici o putere de vieaţă, nici o virtute cetăţenească, nici o ambiţie, decât numai aceia ce o poate; avea iun neam corcit — degeneros; în scurt, de cumva jenele încordătoare a naţionalităţii româneşti s'au muiat şi s'au slăbit cu totul şi în toate părţile, prin urmare, de cumva eu întru toate părerile mele m'am înşelat cumplit: oh atunci daţi, apu-caţi-vă de românime, ca şi de nişte ceară moale, faceţi, formaţi dintr'însa aceea ce veţi vrea, astăzi Sciţi — 28 — de ai lui Erodot, mâne Huni, poimâne Avari şi peste zece ani Maghiari, nu Vă retrageţi nimic, scopul primar pe care-1 doreaţi, astfel s'ar părea că l'aţi ajuns. — Căci adecă pilde avem: nici fulgerătorul rost a marelui Demostenes, nu fu în stare a scăpă pe Elinii cei pe atunci demoralizaţi, nici Cato cu toată severitatea caraterului său, nici Brutus cu entusiasmul său pentru libertate, Romanilor n'au folosit nimic. Din-potrivă, de cumva eu, puţin cum sunt şi împreună cu vre-o câţiva, cari ştiu că simt ca mine, am judecat pe român cevaş mai deaproape şi l'am aflat mult mai sănătos, mai nestricat de cum îl aflaţi D-Voastră: atunci judecaţi înşi-vă, silă sau morală, sau fisică, pe care cum vedem cugetaţi a o întrebuinţa, ce vă poate folosi! Mai bine ca de cincizeci de ani românimea din Ardeal suspină pentru o naţionalitate, care să fie şi prin legi positive recunoscută, aşa precum este aceea întemeiată de altmintrelea pe legea naturei, pe mărturia veacurilor şi pe documente istorice, care, acestea din urmă dovedesc învederat, cumcă românimea n'a fost aplecată nici odinioară a se lăpădâ de a sa naţionalitate, ci dimpotrivă pe aceiaşi i-au silit a o apără de 1730 ani, mai curată decât multe alte naţii ale Europei şi decât însuşi Maghiarii, a căror caracter naţional aziatic, aducea cu sine fireşte o isolaţie şi mai mare. Românii, îndată în urma bătăii lui Gelu, prinţului lor cu Tuhutum, căpitanul Ungurilor, „Do-minum sibi elegernut Tuhutum", — şi-au ales lor Do'mn pe Tuhutum, adecă n'au fost siliţi al primi, ci şi l-.au ales mai slobod, mult mai slobod, decum îşi alegea spre pildă Moldavo-Românii pe Domnii lor din Fanar şi cred, că mai fără influinţă străină decât, să zicem, Grecii pe prinţul din Bavaria de monarh sieşi ieri-alaltăieri; şi nu se ceteşte nicăiri, că Românilor, le-ar fi trecut prin gând vreodată, aşi jertfi a lor naţionalitate, nici în favorul vreunui Dom- — 2» — nitor părintesc şi cu atât mai puţin de frica unor despoţi necumpătaţi. Şi acum, dupăce Românii se văzură scăpaţi de valurile veacurilor barbare; dupăce ei din dietă în dietă, mai vârtos dela 1790 încoace aşteaptă cu sete, ca chiar pentru binele şi fericirea acestei patrii, întru care provedinţa binevoi a ne aşeză pe atâtea naţii împreună cu locuirea, să fie recunoscuţi de a patra naţie, şi aceasta o cer prin toate ale lor organe: în dieta de acum — ce e drept, nu fără veste — ne pomenim, că se frânge băţul asupra existenţei lor politice, ce hotăreşte adecă, ca ei politiceşte să nu mai nădăjduiască a trăi nici odată. Este adevărat, şi nici că uitară Românii aceea ce li se spune de un jumătate veac, iar anumit dela D. Eder încoace, cumcă prin recunoaşterea de a patra naţionalitate sistema statului transilvan ar pătimi foarte, sgoduindu-se din temelii. Eu însă din parte-mi, nici decum nu mă pot împăca cu acea idee, cum o zidire, care stă bine pe trei stâlpi, să nu poată sta şi mai bine pe patru. Au nu este acel zid ţinut de patru părţi, mai bine apărat, în centru tuturor isbirilor din afară, decât unul răzimat numai pe trei laturi? Nu domnilor, sofismele şi întortocherile iu-ridice a unor politiciani viclenaşi nu vor fi în stare niciodată, a ne luă vederea şi priceperea, ca să nu cunoaştem adevărul gol matematic, cumcă 3-4-1=4 şi că 2><2=4. Intr'aceea, locul a vorbi mai pe larg asupra acestui punct, ar fi într'o carte mai mare, decât este cuprinsul a trei-patru numeri ai acestei foi; pentru aceea, noi aci precurmăm firul, cu nădejde, că doar până este vreme, îl va apuca altcineva, mai pregătit şi mai ager pătrunzător în toate relaţiile Românilor, în care stau ei cătră celelalte naţii, cum şi cătră toată patria. Deocamdată mai însemnăm o altă împrejurare, ce la cea dintâie părere se arată cu fotul — 30 — — 31 — împotrivitoare naţionalităţii româneşti politiceşte recunoscută în Transilvania. Care este acea împrejurare? Cumcă Românii, ca Români în altă patrie n'au nici o urmă de pământ în stăpânirea lor, despre care, să se poată zice: acesta este pământ al Românilor, cum s'a putut zice odinioară despre Ţara Oltului în privilejul Andreian dat Saşilor: „Terra Va-lachorum". Trebue să recunoaştem, cumcă dacă Românii, ar putea zice numai despre atâta pământ, cât este pământul Făgăraşului şi al Haţegului, cumcă acela e pământ românesc transilvan, dacă prin urmare, ar avea şi Românii dreptul de a trimite de undeva din vre-un unghiu de loc două-trei părechi de deputaţi la dietă; dacă iurisdicţiile în acel corn de loc ar fi curat româneşti, aşa cum pretind celelalte naţii, ca ale lor să fie curat naţionale: atunci naţionalitatea românească hoc ipso ,ar fi recunoscută în faptă. Iar în ziua de astăzi, dupăce românimea pe lângă altă lipsă mai este şi înegrită în felurimi de chipuri, atât înaintea tronului, cât şi în faţă cu alte naţii: ce mirare, dacă ea încă ştiută oareşicum afară din ţara aceasta, suspină ca şi Indianul după o ţară, unde zice el, că îi merg nourii înainte şi totdeodată se împetreşte, ca toate naţiile prigonite pe faţa pământului? Aşadară, Românul, dacă nu stăpâneşte pământ, nici poate fi recunoscut de naţie? Poate fi, că toţi vor simţi astfel, singur eu voiu rămânea de părerea contrară. întreb eu şi rog pe toţi, ca să privească cu mine prin toată patria şi să se întrebe pe sine: Ungurimea, ca Ungurime în massă, stăpâneşte ea pământ? Ba nu, ci pământul în comitate, îl stăpâneşte imediat aristocraţia, adecă după vorba de toate zilele nemeşimea. 'Astă nemeşime, oare nu stă ea şi până astăzi din o parte bună şi de Români? Vă rog, Domnilor, ca nici unii să nu sărim aci din punctul de vedere a sistemei politice, care o avii Ardealul până acuma, iar nu dupăcum se proectează de reformatori. Astfel eu, în natura proprietăţii de pământ, cum şi în respectiva eterogeneitate a aristocraţiei transilvane aflu mijloc de mângâiere pentru Români, cum şi un isvor, până acuma necunoscut a fericirei publice. Şi âcî săracul de mine, iar sunt silit a mă opri şi a mă trage la spatele vreunuia, care doar s'ar îniepta de a desvolta într'o carte mai mare aceste idei, care astădată, abia se pot adumbri şi care poate fi, mulţi nu le Vor vedea aci la locul lor; eu însă le atinsei tot din 'scopul mai sus arătat, adecă' spre a dovedi şi cu aceasta, cumcă Românul nu vrea a muri politiceşte aşa lesne cum ar gândi unii şi alţii, ci dimpotrivă, el se uită împrejur de sine şi caută mijloacele de scăpare, — simte totodată, cumcă au trecut acele vremuri, în care în o ţară seminţia domnitoare să mai poată macină şi asoga pe alte naţii într'una. De cumva, eu până aici mi-am deslegat cât de puţin întrebarea cea dintâie, judece însuşi cetitorii; din parte-mi văd numai atâta, că împrejurările mă silesc a trece iute la ceialaltă întrebare adecă: De cumva nimicirea politicească a Românilor s'ar putea mijloci oarecând, folosire-ar aceasta cuiva? întoarcă ori şi cine tema aceasta şi pe faţă şi pe dos, scarmene-o din toate părţile; intr'aceea, nici poziţia geografică, nici poziţia politică, nici simpatiile sau antipatiile în Europa, nici istoria acestor ţări, să nu le pearză din Vedere. Scărmânând astfel întrebarea, eu aflu, cumcă nimicirea naţionalităţii româneşti, chiar de ar fi aceia cu putinţă, cum nu este, nu numai n'ar aduce folos patriei şi aristocraţiei maghiare, ci dimpotrivă, scădere multă şi împuţinare de puteri mai multă, decât au adus până acum singura apărare politică, urmată asupra Românilor. Maghiarii zic şi scriu în toate zilele: „Noi suntem o seminţie — 32 — — 33 — aziatică singuratică, izolată aici în mijlocul Europei, împrejurată de prea multe elemente naţionale puternice şi nouă dujmane. Deci, nefiind noi cu alte naţii în vre-o rudire naţională, in'avem de unde să ne înmulţim, nu avem cu cine simpatiza, încât singur^ pre-servativă, de a nu ne şterge din numărul naţiilor, este: a preface şi a înghiţi pe alte naţii în naţionalitatea noastră, dându-le limba noastră. înmulţirea, recrutaţia noastră naţională, aici în Transilvania, să se facă mai vârtos din Românime, care apăsată cum se află astăzi, pentru unele folosuri ce iam făgădui, lesne iar înduplecă a se corci mai întâiu, apoi a se preface cu totul în Maghiari. Acest al nostru interes suntem noi datori al căuta şi al goni chiar şi din interesul cel mare al Europei, cu scop adecă, ca noi fă-cându-ne tari şi mari, să fim cum am fost şi până acuma, zid apărător puternic în contra Nordului. Mai înainte de toate, se cuvine a cercetă adevărul acestor alegate a Maghiarilor, ca aşa, cu atât mai uşor să putem pricepe, dacă românimea are pricinii binecuvântate, a se lăpădâ de a sa naţionalitate sau nu. — Cumcă naţia maghiară este seminţie aziatică, izolată aici în Europa, aceasta o cunoaştem în toată întinderea cuvântului. De se cuvine Maghiarilor a se întări prin topirea altor naţii cu a lor, aceasta lăsăm altora să o judece. Iar, cumcă naţia maghiară ar fi menită de cătră nişte puteri nevăzute, a sta de zid apărător în contra unei nouă emigraţii despre Nord încoace, de aceasta ne îndoim foarte. Noi pe Ungurime, nu ni-o putem socoti de zid apărător, fără ca să nu fim siliţi a o luă în strânsă legătură cu toate celelalte elemente a monarhiei austriace. Pentrucă într'adevăr, la o vreme de nevoie, ce ispravă ar putea face ungurimea singură de sine? In veacurile trecute, când dela o isbândă, ca a Românului Ioan Huniadi, ca a lui Ştefan al Moldovei, făcută în contra Osma- nilor, atârna mântuinţa creştinilor, pe ani înainte în acele veacuri, când Europa toată îşi avea pe cel mai mare al său vrăjmaş, acasă în sânul său, în religioasele şi politicele împărecheri, prin care slăbită sau turburată, nu se putea pune în stare de a se apără, cu atât mai puţin, de a isbî ea însăşi: oh, atunci se poate zice, că o naţie europeană mărginaşe, dacă e lovirea dujmană venită din afară, o suferea cu bărbăţie şi a repăsâ cu norocire, era zid apărător pentru Europa. Iar în ziua de astăzi, pe când atât cultura înaintătoare, cât şi o politică înţeleaptă, din statele Europei într'una socotite, începe a formă numai o familie mare, a cărei mădulare, unul fără altul, nu mai pot întreprinde nimic, ca să nu corespundă interesului tuturor celorlalte: nici Ungurimea, nici altă naţie, nu se mai poate sumeţijf, că ea singură ar ţinea echilibrul, ar păzi pacea, ar reapăsâ pe dujmanul. Intr'aceea, să zicem că este aşa: Ungurimea zid apărător, părete despărţitor aruncat la mijlocul panslavismului, la care să-i dea dreptul firesc atât poziţia geografică, cum şi deosebirea cu naţionalitatea. Au nu cu acelaş, dacă nu cu mai mare drept, poate strigă naţia românească din toate puterile, în auzul Europei întregi, cumcă pe dânsa, atât prin poziţia geografică, dealungul Dunării şi iarăşi umbrită de Carpaţi, cât şi prin deosebirea în naţionalitate de cătră slavism şi iarăşi prin înrudirea naţională cu Italienii, Francezii, Spaniolii, Portugalii (60 milioane cu totul) chiar pro-vedinţa, chiar ursita naţiilor au menito a se face păzitoare, (neutrală măcar, dacă vă place aşa) de cel mai scump canal şi drum de comunicaţie a Europei, de Dunăre? Aşa: Moldavo-Românii sunt orânduiţi prin sfatul puterilor de sus, a formă o putere destul de tare, pentrucă să apere sloboda comunicaţie a Europei pe Dunăre, cu Azia. Această idee află de câţiva ani plăcere multă, chiar şi în faţă cu diplomaţia 3 — 34 — 35 europeană, căreia trebuie să-i pese foarte mult de aceea, dacă este ca Dunărea să se închidă sau să nu se închidă, cum am zice la Orşova, sau colo sau dincolo, ca nu cumva o mulţime de ţâri, peste mai puţin ca cincizeci de ani, să se înece chiar în unsoarea lor. Din cele pană acum zise, poate pricepe oricare şi atâta, cumcă naţia românească are foarte mare drept, la simpatia şi la ajutorul naţiilor Europei, aţâţ ca înrudită cu cele mai multe din ele, cât şi ca aşezată în acel pământ, însuflător de atâta interes. Ne place a crede şi atâta, cumcă, nu departe este vremea, sau că ea a şi sosit, în care Europa va întoarce privirea sa băgătoare de samă şi dreaptă şi asupra istoriei naţiei româneşti, din care — nu ne îndoim, că cu-noscându-o, îi va dă tot dreptul a se numi şi ea pe sine zid apărător a creştinătăţii. Staţi: aci este locul de a ridică la mijloc o împrejurare, ce după a mea judecată mult interesantă. Care este acea împrejurare? Cunoscut e, cumcă o parte bună din jurnalistica maghiară de astăzi află foarte mare plăcere, a tracta pe Moldavia şi pe ţara românească, numai ca pe nişte ţinuturi, care odată s'au ţinut de coroana Ungariei şi care iarăş odată ar trebui să se întoarcă la aceeaşi, de unde ar urmă, cumcă românimea nici chiar în acele două principate, n'ar avea pentru ce se opinti a-şi întemeia şi a-şi aduce naţionalitatea sa la înflorire, cu un cuvânt, că mâne poimâne tot va fi silită a-şi vedea toate jertfele naţionale, pană acuma puse şi vărsate, nimicete, sau de cătră o parte sau de cătră alta vecină străină. Cumcă agitaţiile şi disputele jurnalistice în Ungaria şi în Transilvania, în zilele noastre sunt privite, ca pregătiri pentru des-bateri dietale, despre aceasta cred iarăşi, cumcă cetitorii mei nu se îndoesc; iar dacă aceiaşi jurnalistică făcând pretenţii asupra principatelor, va fi ţinând în mână ceva documente istorice şi vre-un act diplo- matic sănătos, pentru aceasta, să se dispute istoricii, cum şi fac şi se îndoesc. Eu din parte-mi declar şi aci sărbătoreşte, cumcă n'am voie a mă încaieră nici cu politica, nici cu diplomaţia, nici cu apucăturile de advocat a unor istorici, nici voie.sc a mustră Puterile Europene, prin urmare nici pe ungurime, cumcă, pe la anul 1774, pe când alţii proteja, ele mai toate dormeau sau că se înverşunau de nesuferinţă religioasă şi de duhul proselitismului. Tot ce voiesc a zice, este răzimat pe dreptul şi pe legile naturii. Din izvorul acesta, adecă din dreptul şi cursul naturei, în privinţa celor două naţionalităţi pentru care vorbim, es de sine la mijloc următoarele întrebări, pe cât eu cred, foarte serioase, adecă: 1) Care este numărul Românilor şi a Maghiarilor în aceste ţări europene, una într'alta aşezate? 2) Care din amândouă naţiile este mai compactă, sau mai învâr-stată cu alte naţionalităţi eterogene şi ce să mai făgăduim, unele şi dujmane? 3) Care din amândouă este mai sfâşiată prin interese religioase? şi 4) După ce în starea culturii de astăzi ale acestor două naţii soartea lor se poate zice, cumcă este în mâna aristocraţiilor domnitoare, care din aceste două aristocraţii stă pe temeiuri de privelegiuri, ţării mai folositoare sau mai stricăcioase? La punctul întâilea las, ca în locul meu, să răspundă cele mai nouă şi mai sigure date statistice, din care — oricât se silesc a tăinui unii şi alţii, numărul cel adevărat, — 'se poate cunoaşte curat, cumcă, dacă să zicem, în ţările acestea se află cinci milioane Maghiari, Românii însă, socotind numai pe cei din ţările dincoace de Dunăre, sunt fără îndoială cinci milioane; aşadar, la număr întocmai. — Dar care din ambele naţii locueşte mai neamestecată? O călătorie, numai în fuga făcută, ne va convinge, cumcă puţine ţări ale Europei, sunt locuite de o naţie aşa com- 3* z3 — 36 — pactă, cum sunt locuite principatele de românime; în aceleaş, limba românească e domnitoare, în cetăţi, ca şi la' sate, în bordeie, cum şi în palaturile boiereşti ; căci adecă este groază minunea aceea, ce s'a lăţit prin scrierile unora, cumcă boierimea moldavo-română nu-şi vorbeşte limba sa românească, — ea o vorbeşte şi o scrie, mai mult decât aristocraţia maghiară, între care bine ştim, că este un însemnat număr de familii mari, care între sine, nici odinioară nu vorbesc ungureşte, pentrucă ca magnaţi maghiari, nu-şi cunosc limba naţională nici decum; dimpotrivă, arate-mi cineva numai trei case de boieri moldavo-români, în care să nu fie cunoscută limba românească, şi — erlt \mihi magfms Apotto? Adaugă la aceasta, că limba românească în principate este de vre-o trei veacuri aproape limbă diplomatică şi dicasterială — cu prea puţină precurmare prin fanarioţi — şi ce e mai mult decât toate acestea, naţia românească îşi învaţă şi îşi bea religia sa în limba suptă cu ţâţa mumă-sa. Gândiţi ce puteri, ce veacuri ar trebui, spre a putea stârpi o asemenea limbă îmbrăţişată de toate plasele locuitorilor! In Ardeal, din două milioane locuitori, un milion şi o sută mii Români, vorbesc numai româneşte, iar ceialalţi nouă şute mii şi câţi vOr mai fi de locuitori, sunt desbinaţi prin două limbi, maghiară şi nemţască (săsască), ca să tăcem de alte mărunţişuri naţionale. Spuneţi-mi, pe lângă cea mai mare ,silinţă şi sâlnicit, de ar putea cineva măcar, corci o parte din astă naţie, au câştigat ceva? Au nu dinpotrivă, voind a o învăţă limbă străină, îi răpeşte vremea dela câştigarea ideilor folositoare în vieaţa, pe care de altmintrelea, era să le apuce foarte bine şi uşor, prin (mijlocul limbei învăţată odată dela părinţi? Cine nu vede, cumcă prin astfel de apucătură, românimea ar fi aruncată iarăşi în starea veacurilor de mijloc, întru care îi aruncaseră — 37 — sloveneasca, când o avea după cap? Şi ce mai pro-copseală avii Românul dela acea limbă? Şi ce idei şi-ar putea câştigă el astăzi prin mijlocul limbei maghiare, mai bune, decât prin cea românească, când aceste două limbi, se află tot în aceiaşi stare a prunciei? Să nu fiu rău înţeles: eu nu vorbesc aci de limbă diplomatică, ci de limbă naţională, — limba diplomatică, care să fie anumit pentru Ardeal, nu e treaba noastră, nici măcar a proiecta în ziua de astăzi. Şi pentruce nu? Pentrucă D-Voastră, pe naţia românească, pe care aţi aflat'o aici în Ardeal, mai nainte de D-Voastră cu 600 sute ani venită şi stăpânitoare, şi care naţie românească propria voltintate dextemtn âantes din însuşi a lor voie dând mâna, dupăcum mărturiseşte acesta cel mai vechiu al D-Voastră scriitor şi episcop Anonymus 'Betae Regis Notarius, v'au primit pe D-Voastră în această patrie, o strigaţi totuşi, că este o venetică, o siiferită, o naţie, care ar trăi singur din 'mila D-Voastră, fără ca totuşi, să vjă vie poftă a o slobozi, când iar veni ei vreodată în minte, a se cere din ţară afară şi a pribegi în lumea mare. Din pricina aceasta, naţia românească, ca naţie, n'are să prescrie una sau altă limbă diplomatică, ci ea acuma, ca şi mai nainte, cutează a se aruncă cu fiiască încredinţare şi cu nădejde mângăioasă la mila tronului austriac, dela care românimea tot ce are a primit şi primeşte. Nu sunt acestea linguşiri, nici făţărie, domnilor, şi nu e|ste om, care să mă poată da de minciună. Să precurmăm acestea; să trecem la relaţiile religioase. Maghiarii sunt sfâşiaţi în patru secte religioase mari; Românii în cele două principate, au numai o religie, iar aici în Ardeal ei încă sunt desbinaţi în două, uniţi şi neuniţi. Până încât le-au stricat sau le-au folosit Românilor această desbinare, caute istoricii bisericeşti, precum socotesc că vor şi 1? — 38 - face. Eu adaug singur atâta, cumcă pânăcând nici chiar poruncile guverniale nu surit în stare a împe-deca, ca preoţii uniţi şi preoţii neuniţi, să nu-şi dea' unii altora ajutor la slujbele religioase; până când formele şi simbolul credinţii cel rostit şi scris, rămâne tot acelaşi pentru uniţi şi pentru neuniţi, adecă cel Niceo-Constantinopolitan, pâină atunci, des-binarea între Români, nici decum nu este aşa mare şi "primejdioasă, precum avea nădejde a o face aceia, cari' au fost fcroit-o şi au pus-o în lucrare. Iar dacă s'ar împlini vreodată cugetul unora din Maghiari, de a întrupa pe Românii greco-neuniţi şi pe Greci cu reformaţii calviniani, atunci, mai cred şi eu, că românimea şi-ar vedea groapa săpată, pentru a. sa naţionalitate, atunci iubirea frăţască s'ar stânge deodată şi întâmplarea ar avea o reacţie dela ceialalţi Români, ce numai un adăpost în istoria religiilor poate prevedea. Nu sunt eu bigot, când vorbesc astfel, ci îmi cred mie — de mă aflaţi deşert, iertaţi-mi — cumcă cunosc acele pături ale inimii omeneşti, pe care sunt scrise şi înnăscute slăbiciunile oamenilor în privinţa religiei. Spuneţi-mi, reacţia v'ar folosi vouă sau nouă? Ceriul să ne ferească'! Aristocraţiile. Acestea ne mai rămaseră ca să le alăturăm, spre a cunoaşte şi din acest punct de vedere, dacă lăpădarea de naţionalitate poate folosi măcar aristocraţiei româneşti. Cercetând materia aceasta, mi-se îmbulzesc o mulţime de idei, pe care cum cred eu, vremea a sosit, ca să le aducem la circulaţie, şi în publicul românesc, mă Văd însă silit a le lăsă pe toate la o parte, până Ia alte prilejuri. Aceeace cuget a face astădată, este: a trage un paralelism, adecă a alătură pe aristocraţiile cele două una lângă alta, aşa precum sunt ele sprijinite şi îngrădite de constituţie. însuşirile aristocraţiei ungare-transilva-nice, nime nu le-au descris aşa lămurit ca groful 39 Ştefan Sechenyi. Să luăm cele 12 legi ale acestui bărbat, întru care se oglindează toate slăbiciunile pomenitei aristocraţii ameninţătoare de cutropire. Noi numim din acelea numai următoarele: 1) Aristocraţia ungarb-transilvană n'are credit de bani, din pricină 2) că dreptul avitieităţii, adecă dreptul de a nu-şi putea vinde moşiile nici odinioară, acest drept revăr-sător de cele mai multe rele, tot mai stă încă; 3) moşiile rămase dela cei morţi fără clironomi, nu se pot vinde, ci trec în stăpânirea coroanei; 4) în Transilvania, nenobilul nu poate stăpâni pământ, şcl. şcl. Ce rele cumplite sunt acestea, ale căror nici urmă nu vei află în Moldavo-România, unde feciorii celor mai mari boieri şi oameni de stat, nu sunt nobili, nu sunt boieri născuţi, ci numai „feciori de boieri", va să zică aristocraţia nu este sancţionată prin legi, ci e lăsată cale foarte largă la merite. Nu-mi spuneţi, că în Transilvania încă porniră toate, aste reforme, pentrucă vi-se poate răspunde: c lecţiunile de legi, dintre cari multe se află şi tipărite; peste aceasta cred că scopul ce ne-am propus, este ajuns şi cu enumerarea făcută până acilea. 'Mitropolitul Sava II Brancovici nu era omul, care să fi putut suferi acumularea ulterioară a ne mai auzitelor infamii peste clerul şi biserica sa şi cu atât mai puţin surparea progresivă a ei; de aceea el se decise a luă poziţiune defensivă cât s'ar putea mai tare. Dupăce văzu că superitendenţii calvineşti Petru Kovâsznay şi succesorii acestuia în scaun a-nume Mich. Thofeus şi Tiszabecsi se încoardă din toate puterile, ca după lupta continuă de o sută şi mai bine de ani, în fine să dea bisericei româneşti ortodoxe gr.-răs. lovitura de graţie, se puse şi el din răsputeri pe lângă Apaffy, ca să asigure încai uşurări materiale clerului său, şi aşa mai stoarse dela el, în anul 1673 o altă diplomă, în care principele recunoaşte, că preoţimea românească era într'adevăr sărăcită şi asuprită peste toată măsura, de aceea o scuteşte din nou, mai ales de darea zecimelor din ce-• reale, din must, legume, oi, porci şi stupi; iar fiindcă decimatorii nu se supuneau la mandatul domnitorului, în 14 Iunie 1676 emite un decret ameninţător asupra lor. De altă parte însă mitropolitul Sava II în loc de a salva măcar nişte ruine din autonomia bisericească, tocmai din contră, ajunge cu inima sfărmată de dureri ca să mai vadă şi un alt edict alui Apaffy dat la cererea lui Tiszabecsi în 14 Iulie 1674, cătră mitropolit, protopopi şi preoţi, prin care le derhandă 6 — 82 — de nou, sub grea pedeapsă, ca să recunoască supren maţia episcopului calvinesc, căruia i-s'a dat dreptul de superinspecţiune peste toate bisericile româneşti, pentruca să îndrepte erorile lor şi după împrejurări să le gtiberne, să facă prin ele vizitaţiuni canonice, cu care ocaziune să fie obligaţi a se prezenta la el toţi câţi îi Va cita înaintea sa, şj nici unul să nu cuteze a rezista.*) Ce mai putea face mitropolitul Sava II, faţă] cu această nebună poruncă a tiranului păgân? Aristocraţia românească trecuse în partea ei cea mai mare de mult la calvinie; chiar şi familii româneşti şi greceşti emigrate în urma revoluţionarilor din Muntenia în Transilvania se ealviniseră ; câţiva protopopi şi un mare număr de preoţi erau calvinii, iar alţii se clătinau tare. In situaţiunLde acestea po-poarăle atacate chiar la altarele lor, au recurs la ultima raţiune, adecă la arme. Această eventualitate însă era prevăzută prin câţiva articoli de lege, ş[i anume din anii 1620, 1622, 1632 şi 1650, prin care se interzice, anume Românilor, purtarea de orice arme, cum puşcă, lance, tolba cu săgeţi, sabie, paloş, cu mănunchiu lung, dardă şi orice altă armă, iar prin articolul 9 din 23 Aprilie 1638 li se interzice, şi călăritul.**) Peste acestea, mitropolitul putea să ştie, că la cea d'întâiu încercare de a-şi apăra re-ligiunea cu armele, guvernul era să cheme îndată a-jutorul Turcilor staţionaţi în Bănat. Din principatele româneşti, ajunse şi ele între anii 1660—1680 la stare foarte problematică, nu putea să aştepte altceva, decât cel mult unele subvenţiuni materiale de- *) Vezi toate aceste documente latineşte şi cel din urmă ungureşte în Archiv Nr. 29 pag. 572—5. **) Vezi aprobatae Oonstitutiones Edict SLIV. si Comes Josephus Kemeny: Jndex articulorum diaelitalium etc. îu Muzeul dela Cluj şi în colecţiune decopiate de Stef. Mol-dovan. — 88 stul de modeste, şi acelea încă numai dacă «Iu era, pericol de a se compromite ţara. Atâta se spune în vieaţa lui Sava, că de câteori se reîntorcea el sau frate-său Gheorghe din legaţiuni în care-i trimitea domnul Transilvaniei la domlnii ţărilor vecine, to-deauna aducea dela aceştia recomandaţiuni pentru biserica ortodoxă orientală din Transilvania. Până pe la anul 1668 Turcii şi Tătarii arseseră de douăori mănăstirea, biserica şi reşedinţa arhiepis-copească din Alba-Iulia. Poporul nu era în stare de a le restaura, căci se afla stors până la măduvă şi totodată sălbătăcit. Savu ceru în acel an permisiune dela Apaffy, ca să plece împreună cu frate-său la cerşite în ţările ortodoxe, cu scop de a reedificâ Sio-nul românesc din Transilvania. Ei se deciseră a străbate până în interiorul Rusiei. Trecând pe la Smo-lens-k ajunseră la Moscva, unde ţarul Alexiu Mihae-lovici tatăl lui Petru I. cel mare îi cuprinse foarte bine, şi dându-le întru ajutor pe boierul Artemon; Sergievici, Ie deschise cale largă, pentruca să poată face colecte de bani, iar pe Gheorghe l'a pus să şadă între boierii imperiului, precum scrie însuşi el în biografia frate-său, a mitropolitului. Pe cât timp mitropolitul Sava II petrecuse în Rusia, superintendentele calvinesc Mihail Thofeus se folosi de toate mijloacele şi toată influinţa sa ce avea la curte şi la consilierii principelui, că prima persoană bisericească a calvinilor, pentruca de o parte să mai tragă pe câţiva protopopi la calvinie, iar de alta să scoată dela Mih. Apaffy un 'edict, prin care mitropolitului să-i fie interzis a mai hirotoni preoţi fără permisiunea calvinului, să î-se taie şi o parte considerabilă a veniturilor bisericeşti. La întoarcerea sa mitropolitul se plânse la Apaffy în contra noilor măsuri tiranice; dar hu putii scoate dela el mai mult, decât sus memoratul edict din 1673, şi aceste încă abia du^ă cinci ani. Numai dupăce superintendentele 6* — 84 — — 85 -- calvinesc se apucă să răstoarne chiar şi cultul divin al bisericei noastre şi anume să oprească serviciul sântei liturgii, cu toate celelalte părţi ale cultului şi alte datine bisericeşti, adecă abia după şepte ani dela reîntoarcerea mitropolitului din Rusia, Apaffy prin edictul său de dato Alba-Iulia 30 Decemvrie 1675 subscris de el şi de secretarul său Francise Lugasi, unul dintre renegaţii dela Bănat, mai înfrâna ce-t vaşi fanatism popilor calvineşti prin cuvintele: „Noi nu am dat până acuma nimărui voie ca să îrnpedeee (pe clerul românesc) în usul libertăţilor câştigate dela antecesorii noştrii de glorioasa memorie"; apoi mai Ia vale demândă strâns, ca „bisericele româneşti orientale, preoţii şi protopopii să nu se smulgă dela scaunul bisericei orientale, de acum şi în viitor", iar veniturile lui cele usitate, adecă câte un biet florin dela fiecare preot, să nu i-se mai micşoreze, şi să fie lăsat în pace, ca să-şi poată restabili biserica şi mănăstirea, şi în fine, cele răpite din veniturile mitropolitului să i-se restituie etc. Acest rescript domnesc a trebuit să înţepe rău pe superintendentele calvinesc, de aceea se pare că şi-a pus piciorul în prag ca să peardă pe Sava. Numai aşa ne 'putem explica eşirea diplomei din 24 Oc-tomvrie 1679, prin care Apaffy confirma de nou pe Sava II, văzându-şi scaunul subminat, a făcut tot ce a ştiut, pentrucă să-şi câştige confirmaţiune nouă. Acea luptă desperată dintre mitropolit şi calvini, care durase aproape 24 de ani, trebuia să se termine odată într'un mod oarecare. Ea se şi termină, însă în modul cel mai tragic pentru mitropolit, biserică cler şi naţiune. Văzând calvinii că pe calea dreaptă nu mai pot răsturna pe Sava II, care acum era cunoscut şi în afară la curţile dela Viena, Moscva, Cracovia, Bucfureşti şi Iaşi, se pun pe intrige. Doi re(-negaţi, anume Vlad Secuiu, qonşângean deaproape! | al mitropolitului şi Ştefan Nalatiu, oameni rapaci, 1 cari însetau după averea mitropolitului, conspiră cu 1 superintendentele! calvinesc, şi câştigă pe un blăstă-I mat de plopă românesc din Vinţul-de-jos, ca să mării turiseaşcă cpntra lui Sava, că ar fi avut a face cu o (l| muiere, îl denunţă la principe şi jură în capul luj. 1 îndată după aceea Thofeus mijloceşte! mandat de a-i, rest în contra lui Sava1. şi a fratelui său. Mitropilitul V era bătrân şi suferea greu de podagră în pat. Cu I toate acestea, inimicii săi îl pun pe un car şi-l duc 1 dela Alba-Iulia Ia Ernot (cam cale de 1 zi), unde 1 petrecea principele Apaffy cu toată curtea şi cu con-| silierii săi. Pe Gheorghe îl dimit, însă sub condi-; | ţiune, ca să descopere averile sale şi ale fratelui său. !Gheorghe se folosi de libertatea sa ca să alerge pe la magnaţii ţărei, că doară ar putea să scape dela martiriu pe frate-său. Din combinarea unor documente ese, că Gheorghe câştigase pe mai mulţi magnaţi din opoziţiune în partea fratelui său, nu însă pe maioritatea consilierjilor. Intrigele şi cercetările împreunate cu tortura au durat mult. De o parte tiranii cereau dela Gheorghe 'sume mari de rescum-părare pentru capul 'mitropolitului, iar de alta pe. acesta '1 forţă ca să-şi abjure credinţa sa religioasă ; dar Sava, care era bun teolog, se apără cu sentinţe din S. Scriptură. In fine dupăce Gheorghe scăpă cu ochii scăldaţi în lacrime prin pasul Vulcan în România mică şi de-acolo drept la Poarta otomană, calvinii luară pe mitropolitul Sava şi-1 bătură înfricoşat. Mih. Cserei, (unul dintre; cei mai buni cronicari ai acelei epoce, deşi boier calvin şi el, totuşi descrie acel caz cu pejana iritată şi cam cu aceste cuvinte : Principele ca om 'simplu ce era,, crezu toate. '• Pe Gheorghe îl trimiseră ca să mai adune din Ro- mânia trei mii de taleri, bani de rescumpărare, iar văzând că nu 'mai vine,, scoaseră pe bietul arhiereu f neputincios şi inocent numai în cămaşă şi isrnene, apoi atâta îl bătură cu biciul, până când se rupseră pe el cămaşa şi ismeniele şi-i căzii carnea de pe şezut, din care cauză hu-şi mai putea ţinea nici necesităţile fireşti, ci le făcea sub el, până ce în fine trebui să moară de [acele bătăi, iar averile lui le îm-. părţiră între ei Vlad Szekely şi Ştefan Nalatiu. „Neauzita crudelitate fioroasă şi păgânească", adaoge Cserei, apoi încheie spunând, că Şerban vodă din România fusese decis a( nu lăsa lucrul acela nerăzbunat, şi că el anunţase principelui Apaffy, că de l'ar costa până la o sută de mii de taleri, va mijloci la Sultanul detronarea iui,; dar curând după aceea Şerban muri. In convenţiunea încheiată în 21 August 1681 la Constantinopole între Const. Brancoveanu, pe atunci agent diplomatic (Kapu-Kiehaia) alui Şer-ban-Cantacuzin şi între doi magnaţi ardeleni refugiaţi, anume Vlad Csâki*) şi Christofor Pascu, aceştia se obligă, că dacă îşi vor ajunge scopul (adecă de a răsturna pe Apaffy), vor lucra pentru restaurarea; drepturilor bisericei româneşti -şi reaşezarea mitropolitului Sava II, în. [scaunul şi onoarea sa. In alt document acelaş Vlad Csăki punje jurământ pe numele Sâintjei Treimi cătră G. Brancovici, pe care-1 numeşte nepot, că Va ilucra pentru acelaş scop cu iei, nedespărţit, pe vieaţă, pe moarte. Aici este de însemnat, că Gheorghe scăpase [pe acesta şi pe mai mulţi boieri transilvanii cu mari sacrificii din captivitatea turcească. încercările de ,a, răzbună martirul lui Sava II au rămas pentru atunci deşerte, iar inimicii au mers înainte. La mandatul superintendentelui unguresc al calvinilor se convoacă sinod ,marie din protopopi şi preoţi, ca să judece (pe mitropolitul lor şi să aleagă pe altul. S'a întâmplat [şi acum întocmai ca cu mi- *) Străbun al familiei comiţilor Csâki din zilele noastre. tropolitul Ilie Ioriest. Sinodul [adunat la comandă, degrada pe mitropolitul Sava, iar în locul lui alese pe Iosif Budeanu, pe [care-1 şi confirmă Apaffy tot sub condiţiunile specifjicate mai [în sus, formulate în 19 puncte, şi-i luă jurământul pe acelea. Acea diplomă de eonfirmaţiU|ne poartă data din 28 Decemvrie 1680.*) ' ; Din o diplomă a împăratului Leopold I din 7 Iunie 1683 aflăm, că .mitropolitul Sava II până în acel an se mai [af 1 ă în viaţă, pentruca împăratul îl înălţă pe el şi pe frate-său Gheorghe la rang de baron; dar din altă diplomă împărătească dela 20 Septemvrie 1688 se pare (că într'aceea murise. Moşii noştrii septuagenari ne spuneau din celece ştiau şi ei dela moşii lor, că mitropolitul Sava II, fusese bătut odată cu vâna de bou în curtea reşedinţei din Blaj, care pe atunci iera proprietate a doamnei Ana Bornemisa soţia principelui M. Apaffy, unde acesta petrecea bucuros din cauza [aerului şi a vinului bun. Atunci martirul Sava sculându-se dela pământ a zis cuvintele acestea: Dumnezeule al părinţilor noştrii, fă ca pământul acesta pe care se varsă sângele meu, să ajungă în proprietatea Românilor! După 58 de ani reşedinţa dela Blaj şi dominjiul ce-i aparţinea, era al statului, dela care frecu prin diploma de do-naţiune .împărătească, în posesiunea unei mitropolii româneşti cu mănăstire, la care succesive se adaoseră diverse institute naţionale şji [religioase, precum seminar de clerici, şcoală (primară, gimnaziu, liceu, şcoală pedagogică, şcoală de fetiţe ş. a. Pioasa posteritate *) A se vedea această diplomă în Acte şi Fragmente p. 60 et seqq., însoţită de notele d-lui Cipariu. Aceeaşi diplomă se retipări şi în Archiva Nr. 32 din 5 Febr. 1870. Lectorul va face foarte bine, dacă o va căuta şi pe aceasta la locurile citate, unde va vedea şi preţioasele note ale d-lui Cipariu. - 88 — — 89 venerează acele cuvinte ale Jui Sava ca profeţie împlinită. ' ' In scurt period dela \1680 până la 1692, în care an casa de Habsburg luase Transilvania în posesiune, au mai fost patru mitropoliţi în Alba-Iulia. Acum însă situaţiuneia se jschimbase cu totul. împăratul Leopold ajutat de regele Poloniei şi de alţi domnitori cristiani, cu comandanţi buni, precum au fost iun Carol de ,Lotharingia, Ludovic de Bavaria, un Stahremberg, Veterani, mai apoi Eugeniu de Sa-baudia, după mai 'multe bătălii din cele mai crunte, scoase pe Turci din Buda şi din partea cea maj mare a Ungariei până în Bănat; jîn fine puse mâna şi pe Transilvania; dar ea să o poată ţinea, a crezut că este indespensabil de a restabili catolicismul şi a înfrânge cornul reformaţilor. 'Se proclamă şi sancţiona, cu adevărat, egalitatea de drepturi a celor patru confesiuni, se rezervă însă şi dreptul fiecăreia de a face prozeliţi câţi (s'ar putea mai mulţi. Atunci cardinalul Leopold Collonich arhiepiscopul primate al Ungariei, luând în ajutor pe iesuiţi, se apucă de lucru cu 'mâneci resfrânte (până în cot. In acelaş timp el invită şi clerul românesc ca să adoapte cele patru puncte ale uniunei 'stabilite odinioară în sinodul din Florenţa. Acuma se porni (una din luptele cele mai învierişunate între catolici şi calvini; dar puterea luptei curgea mai vârtos! împrejurul bisericei româneşti. Catolicii promiteau clerului românesc cer şi pământ, egalitate prefectă de drepturi, înfrânarea tiraniei calvineşti, protecţiune 'valoroasă din partea împăratului, donaţiuni de moşii, [institute de cultură. Catolicii 'şi propuseră, ca înainte de toate să tragă la sine pe Rotajâjnii îcei ealvjiniţi definitiv, adecă pe nobilime, şi să desfiinţeze episcopia calvinească, care se află în districtul .Făgăraşului, apoi să înceapă şi cu poporul. Calvinii inecum şă cedeze în punctul ja~ cesta, dar îşi apără cu ambele braţe jurisdicţiuneai nu numai peste popii !şi Român|ii cei caliviniţi, ci şi cea usurpată în mod (tiranic peste mitropolit şi clerul cât mai rămăsese în credinţa veche. Despre acea re-sistenţă cerbicoasă a calvinilor ne rămaseră două documente foarte interesante. Mitropolitul Theofil denumeşte în 9 Aprilie ,1697 pe popa Ioan de proto-: pop în 'Hunedoara; dar jnoul protopop nu poate întră în oficiul său fără ponfirmare dela superintendentele calvinesc. Acesta '1 confirmă, însă cu condiţiune, ca să 'meargă să-i depună lui jurământ; cu acea ocazkme apoi avu impertinenţa de a se subscrie şi el, precum se subscriau şi antecesorii săi, adecă: (L. S.) Vesz-premi Istvân, erdelyi reformatus magyar es olâh Piis-pok m. p.; româneşte (L. S.) Ştefan Veszpremi, episcop reformat maghiar şi român din Transilvania m. p.*) In fine mitropolitul Theofil Văzând, că nu mai este alt 'mod de ;a-şi salVa biserica de calvinie, şi nem^i putând suferi, ca protopopii româneşti să aducă pe 'episcopul fcalivinesc în sinod cu lectica, pur-tându-1 pe umerii lor, se decise ia, primi unirea cu Roma pe temeiul cunoscutelor patru puncte, ceeace însă el prevenit prin îmoarte, nu a mai dus la îndeplinire. Dar prin actul acesta biserica şi naţiunea *) Documentul acesta tot la Cipariu Acte şi Fragmente pag. 253. Ne lipseşte spaţiul spre a-1 reproduce aici întreg; dară spre a-i cunoaşte caracterul, fie de ajuns numai aceste expresiuni adresate preoţilor şi poporului românesc: »Kegyelmeteket azon kerem s egyszersmind parancsolom, hogy engedelmeskedgyek s megis emlitet Popa Juonnak minde-nekbe, mert valaki nem engedelmeskedik, a censurât el nem mulattya. Akkor osztân fel juven, megis esketyiik a Generalis eliitt, etc.« Adecă episcopul calvinesc al Ungurilor impunea clerului răsăritean protopopi de care-i plăcea lui, îi confirmă el, iară nu mitropolitul românesc, apoi îi cită înaintea sinodului general calvinesc, şi în faţa aceluia le luă jurământul, ca se rămână credincioşi bisericei calvineşti. — 90 — română din Dacia superioară întră în un stadiu nou şi epocal al vieţei 'sale religioase şi politice. Din luptele religioase câte [au decurs în Transilvania, Bănat şi Ungaria până la anul 1700 între biserica ortodoxă şi cea calvinească, s'ar putea deduce mai multe corolarii instructive ; dar din această mulţime de premise poate trage oricine eoneluziuni, fără ca să aibă lipsă de reflexiunile mele ulterioare. S'a pus de ex. adesea întrebarea, că pentruce Românii din Dacia superioară sunt aşa lipsiţi de familii aristocratice şi patriciane? Tot această întrebare se poate pune (poporului Bulgariei, al Bosniei şi al Herţegovinei ete. Răspunsul se poate da la moment. Din vre-o şase sute de mii locuitori ai Transilvaniei, câţi adecă trec de Maghiari, cel mai puţin două sute cincizeci de mii au fost înainte cu două şi mult trei [sute de ani Români curaţi; aceia însă după adoptarea dogmelor (calvineşti şi a ritului străin s'au maghiarizat cu totul. încât pentru nobili, era o lege, în puterea căreia cei cari treceau dela; calvinie anume la legea gr. răsăriteană, 'şi perdeau nobilitatea şi averea. Iacă soţii, beilor sârbi turciţi din Bosnia. Mai avem până în ziua de astăzi unele comunităţi rurale calvinite, ai căror locuitori vorbesc numai româneşte; dar în zilele :nO|âstre s'au luat cele mai energioase măsuri spre a-i face să înveţe limba maghiară. f .' Ceeace bate mai mult jla ochi în acele lupte seculare este, că Românii din Dacia superioară Ie pur-tară pe acele de 'regulă mai tot singuri singurei, neajutaţi de nimeni în jlume, şi cu atât mai puţin de biserica cea mare a .Răsăritului. Constatăm această împrejurare, fără a inculpa pe nimeni; rămâne însă adevăr, că luptele religioase âu fost mult ignorate, la căderea totală a bisericei lor sub calvinie. Pe când catolicii au început propaganda lor printre Ro- — 91 mâni, iau aflat mai mult calvini decât ortodoxi, sau vorbind mai exact, nu catolici în senzul simbolului Niceo-Constantinopolitan. Dupăce cunoscurăm starea deplorabilă şi tra-igică a bisericei românejşti din Dacia superioară cu mai multe peripeţii şi episoade ale ei, s'ar părea că ar fi fost imposibil, p ierarhia Răsăritului, episcopi, arhimandriţi, ieromonahi şi toţi bărbaţii câţi se voiţi ocupând cu studii teologice, să nu între şi ei în luptă spre a combate doctrinele reformaţiunei şi a se apără de ele. Cu toate aceste, lucrul s'a întâmplat tocmai din contră. Răsăritul nu a participat mai întru nimic la luptele religioase din apus, pentruca puţinele scrieri, care s'au văzut ici-colea eşite în, limba grecească asupra reformaţilor cau aşa numiţilor eretici, pe aceştia |nu i-au durut nici decuim capul. Unii vor să explice acea nepăsare a ierarhiei (greceşti din ura 'seculară a ei cătră ierarh;ia latină, care o făcea să se bucure de cumplita strâmtoare în care venise aceasta. Alţii atribue toată acea ţinută a Grecilor faţă cu revoluţiunile religiio(as[e din secolul al 16-lea nujmjai indolenţei răsăritene şi acelei 'moIeşiri de Fanar, fcjare aşteaptă până când arde mucul lulminării la, degete. Au putut să fie ambele a-ceste cauze; dar să fim drepţi şi să nu perdem din vedere nici împrejurarea, că biseriqa Anatoliei se afla pe acele timpuri Jn luptă de vieaţă şi de moarte cu Islamul, cu fanatismul jşi tirania mohamedanjilor Turci şi Arabi, cari acum erau dornnji în Constanţi-' nopole. Sute de mii de Gredi curaţi diîn Azia mică şi milioane de alte popoară înainte cristiane ortodoxe, adoptaseră religiunea mohamedană. Tocmai pe când luteranii şi ealvinjanii lu;crau cu mai mare foc spre a dărjâmâ toate instituţiunile vechi ale ambelor biserici mari, armele lui Suleiman ocupaseră Buda şi ajunseră sub murii Vienei. Tot atunqi boierii bulgari şi — 92 — — 93 — sârbi se turceau neîncetat. Intre acele împrejurări clerul grecesc a pufut scutura orice lene şi a lucra pentru apărarea bisericei sale din toate puterile; era însă prea târziu. Consecinţele ostilităţilor milenare dintre cele două biserici mâini, apuseană şi răsăriteană, nu se mai puteau corege. Ca holocaust (jertfa) al ostilităţei a trebuit să jcadă biserica românească şi cu ea naţiunea (din Dacia superioară. Bărbaţi sfinţi, inspiraţi, erudiţi şi determinaţi la orice sacrificiu, ca Vasile cel mare, ca ambii Grigorii, ca Ioan Gură-de-aur, sub despotismul bisantin dispăruseră din biserică. Lipjsa de solidaritate, de ştiinţă multă şi energie apostolică la clerul Anatoliei a simţit-o partea naţiunei romaneşti locuitoare în Dacia superioară mai mult decât oricare alt popor. Până la re-formaţiune, cel din urmă Stadiu şi termin în care Roma veche apuseană [şi Romă orientală 'şi da în capete' pe terenul religios, adesea şi pe cel politjic, au fost Carpaţii Daciei. Pe acest terjitor călugării apuseni se luau de pept cu cei răsăriteni. Aici regii Ungariei Bela, Carol Robert, Ludovic I, Sigismund, chiar şi Matei Corvinu provocaţi de patriarhul Romei vechi, se încercară se extermine prin legi şi prin arme toate urmele jurisdicţiunei patriarhului Romei nouă (toată ierarhia !g!reco-răsăriteană). In văile şi câmpiile de sub Iacei [munţi s;au adus succesive colonişti de religiune ir. catoljică din diverse părţi ale Germaniei şi din Holanda, în favoarea cărora s'au înălţat în acea parte a Daciei ce se zice Transilvania, biserici monumentale, cu" colecte făcute în ţările europene şi cu diverse ajutoare date lor dela statui Ungariei. Acele colonii germane apărate şi îngrădite cu privilegii extraordinare, maj există până în ziua de astăzi sub 'numele de Saşi, cunoscuţi în evul mediu sub nume de Oaspeţi (Hospites). Din acele lupte seculare biserica orientală reprezentată aici prin elementul românesc, :a eşit pentru totdeauna învingătoare în Dacia inferioară sau România de astăzi; din contră, în Dacia superioară a rămas învinsă şi subjugată. Puterea ambilor patriarhi dela Roma veche şi Roma nouă s'a înfrânt în aceşti munţi, prin care se desparte Dacia în două ţărişoare vaste., Docrtinele reformaţiunei religioase aflară pe ambele biserici mari fatigate 'şi debilitate în grad suprem'. Calvinii din Dacia superioară, ajutaţi de luterani îşi de antititrinari, se prepară ca să le dea lovitura de graţie. Despre resbelul civil transilvan din anii 1437-1438. Revolutjujiieia . ..cea.- mare 'şi rezb'e|ul_dyil de care fusese ea însoţită în .anul 1437/8, a durat aproape un an şi â fost decizătoare asupra poziţiunei politice a acestui mare principat, a soartei locuitorilor ei, iar mai ales; asupra naţiunei româneşti. Istoricii moderni ai Transilvanieji s'au 'adoperat a scoate la lumină documente cât mai 'multe, după care se poată descrie cum se cuvine jacea revoluţiune şi acel rezbel civil pentru totdeauna memorabil. Pe lângă, documentele cunoscute bătrânilor au mai eşit şi altele la lumină, care însă tot nu sunt de ajuns, pentruca din acelea să jse poată limpezi pe deplin istoria anilor 1437 şi 1438, [cari de altmintrelea corespund aşa de bine, în unele respecte., ta anii 1848 şi 1849, adecă după patru sute 'de ani aproape. Documentele din 1437—38 decopiate după jcolecţiunea comitelui Iosif Kemeny,^Wă 'nu [sunt 'de ajuns, pentruca din ele să ne informăm 'deplin despre decursul evenimentelor din descitaţii ani ;de memorie nefastă. Pe cât însă acelea cuprind 'date de cele mai interesante şi mai instructive, pentru mai buna lor înţelegere se simte necesitatea de a le aduce în legătură cu altele care au preces, cum şi pe cele contimporane între sine. ' i . Care şi câte au fost cauzele revoluţiunei celei mari transilvane din anul 1437—38? Vom enumera cât se poate mai pe scurt, numai clauzele principale, iară acelea au fost: i 95 1. Vechia persecuţiuiie religioasă a Românilor, sau adecă lupta religioasă dintre biserica răsăriteană şi apuseană, dintre capii acelor biserice şi că-; lugării lor, cari pe la finea vieţei regelui Sigismund şi cătră finea miserabilului imperiu grecesc bizantin, tocmai aici în Carpaţi îşi da în capete ca şi nişte tauri, cu mania cea mai înverşunată, şi spre cea ma|i înfricoşată stricăciune a naţiunei româneşti, care se afla între două focuri. 2. Persecuţiunea politică a nobilimei româneşti (primaţii," cnezii), care mergea alăturea cu cea religioasă, şi tindea a-i micşoră autoritatea şi a-i substitui aristocraţia venetică, adusă de airea. 3. Tirania şi rapacitatea oligarhiei, care călcase toate drepturile populaţiunei rurale recunoscute şi confirmate în favoarea ei de cătră mai mulţi regi, începând dela regele Ştefan I, şi chiar până la Sigis-j mund, şi încă cu dreptul prea bine respicat de mi-graţiune liberă, pe care aristocraţia se încorda din toate puterile ca să o desfiinţeze, iar în locul ei să introducă servitutea sau sclavia în senzul antic, pă-gânese, cu delăturarea totală a doctrinei evangelice. "* 4. Calamitatea zecimelor eclesiastice (Decimae), care apucase a învenina tot corpul social al Transilvaniei cu atât mai vârtos, cu cât clerul căzuse şi pe aici în corupţiune spurcată până la atâta, încât de ex. Săcuii, cari şi aşa n'au prea fost religioşi, nici că mai sufereau popi în comunele lor, prin urmare nici administrarea sacramentelor nu o mai primea dela nimeni. In această epocă episcopul catolic latin al Transilvaniei era Gheorghe Lepes, venit aici din Ungaria şi frate al vicevoivodului Lorand Lepes, adus tot din Ungaria. Acel episcop era mai mult numai cu numele diecezan în Transilvania, pentruca el petrecea în calitate de cancelar mai tot la curtea regească afară din ţara noastră; cu toate acestea el tră- — 96 — — 97 geâ din Transilvania venituri cât se putea mai mari. Unul din veniturile cele mai grase ale episcopului > latin erau decimele (Decimae), pe cari le luă dela toţi locuitorii ţărei, fără distineţiune de naţionalităţi, clase şi confesiuni, aşa dară şi dela Români. Acel Lepes însă a făcut un pas şi mai departe. S'a întâmplat adecă ceeace vedem că se întâmplă adese şi în secolul nostru, că în unele staturi se fac feluri de specule cu valoarea monetei. Episcopul Lepes ştiind cu mult imai înainte că se va schimbă moneta, vre-o doi ani nu a scos zecimele cari se rescumpărau în bani, iar după aceea Ie-a pretins în 'monetă bună. Nici una din diversele clase ale poporului n'a voit să-i plătească în monetă bună. Atunci episcopul înfuriat a dispus închiderea tuturor bisericilor din ţară i (Interdictum) şi a oprit orice serviciu dumnezeesc. La o parte înare a poporului 'nu i-a păsat de această brutalitate a episcopului. — 'S'a mai observat şii airea, că în aceeaşi epocă doctrinele lui Ioan Huss străbătuseră peste Ungaria la Moldova şi de acolo la Transilvania, din care cauză Lepes chemase pe călugărul Iacob^a să extermine doctrinele lui Huss chiar cu Vărsare de sânge. Aşa ţin unii istorici, alţii însă adaogă, că propaganda în contra eresului hussit a fost numai pretext, căci în adevăr scopul lui Lepes a fost supunerea prin arme a Românilor la jurisdic-ţiunea sa. Noi sperăm' că cu timpul se vor află documente istorice de ajuns pentru ambele opiniunj. ■ Se pare că doctrinele lui Huss străbătuseră tare la Săcui, pentrucă altmintrelea abia s'ar putea explică, ': cum 'Săcuii au luat la fugă mai pe toţi popii lor. Ceeace mai bate tare la ochi în toate documentele istorice câte s'au descoperit până acilea despre această revoluţiune şi de acest război civil este, că nu se află nici cea mai subţire urmă despre participarea l clerului românesc transilvan la acea luptă pentru exi- stenţă ; nicăiri nu se numesc nic|i arhierei, nici călugări 'şi nici 'măcar uin popă ca Stanciu sau ca Voicu; pare că pe latunci clerul românesc ar fi dispărut, ceea ce nu stă; însă ce a făcut el? Nu se ştie. Văzând episcopul Lepes, că nu o scoate la cale nici cu anate'me şi interdicte, a cerut dela regele Sigismund un decret, prin care se constrângă şi să supună pe toţi locuitorii la voinţa lui. Sigismund care pe atunci era cu un picior în groapă, şi că toţi cjesfrânaţii, pe la finea vieţei se făcuse foarte bigot şi supus la toate voinţele arhiereilor, în 1436 de-mandă aspru şi sub pedeapsă, ca locuitorii să dea decimele întregi în monetă bună. Despre acel decret se poate zice oareşicum, că prin acela s'a spart fundul vasului. Din istoria revoluţiunei dela 1437—38 a publicat mai întâiu Carol Eder câte ceva fragmentar din unele documente care ajunseseră la cunoştinţa lui până la anul 1803.*) După Eder au mai scris şi alţi Saşi şi Unguri, însă tot numai pe cât au aflat la el. Abia în anul 1846 corniţele Iosif Kemeny publică o disertaţiune istorică cevaşi mai amplă, proptită încă şi pe alte documente descoperite de el însuşi. **) După Kemenyi veniră alţi scriitori, că Ladislau K6-vâri şi Aless. Szilâgyi, iar dintre Romnâi A. Tr. Lau-rianu şi I. V. Rusu, cari în istoriile lor se ocupară, înadins cu descrierea acelor evenimente ingrecate de consecinţele fatale. Insă afară de Kemeny alţii n'au publicat şi documentele respective, după care au scris. Aceasta împrejurare în alte mai multe cazuri şi părţi ale istoriei nu ar merită ca să fie relevată ; acî însă *) Jos. C. Eder olnervationes criticae et pragmaticae | ete. Cibinii 1803. **) Magazin fur Geschichte Literatur etc. von Anton / Kurz. II Band III. Heft Kronstadt 1846. Vezi dela pag. j 357 până la 375. 7 şi mai anume la această epocă, noi Românii avem necesitate neapărată, ca să ţinem acele documente dinaintea ochilor noştrii, dorind ferbinte, ca din acea epocă să se mai descopere şi altele multe. S'a în-, tâmplat adecă şi până acilea, că la mulţi scriitori neromâni, fără a falsifică întru nimic nici un document, le-a succes totuşi a le explica în câte un sens, încât nu ştii ce să mai alegi elin logica lor. Alţii iarăşi, cari ar juca bucuroşi rolul de democraţi, fiindu-le însă şi până astăzi frică de oligarhie, încurcă adevărul de colea până colea, încât nu mai ştii ce săi alegi din deducţiunile lor. Revoluţiunea din anii 1437 ş!i 1438 s'a manife-festat într'un rezbel civil iscat între democraţie iş)i aristocraţie, fără distincţ'iune de naţionalitate, însă cu caracter religios. In castrele aristocratice se lafla oligarhia din comitate, patricianii saşilor şi primaţii săcuilor, episcopul latin cu clerul său şi cu toţi aceia trăiau din graţia lor. In castrele contrare se află poporul ţăran de afmbe naţionalităţi, adecă Români şi Maghiari, cum şi o parte din clasa nobilor, care sau că va fi fost asuprită şi imaltitetată de cătră oligarhii, sau şi de cătră episcop şi călugări pentru conviicţiui nile sale religioase. Acestea erau cele două castre, cari îşi stau faţă în faţă începând îndată din primăvara anului 1437. Spiritele fuseseră preparate mai de mult, conflictul şi catastrofa era inevitabilă. încât pentru Români, am văzut că cei din districtul Han ţegului îşi cercaseră fortuna armelor încă în anul 1427, iar cei din distrjctul Făgăraşului în anul 1434. n Starea lucrurilor nu mai era de suferit pentru Români, însă nici pentru poporul unguresc; aşa „intere-resele comune înduplecară pe Români şi pe Unguri, ca în lupta lor pentru existenţă să facă cauză comună şi se inpune armele în contra tiranilor, atât s.,a celor eclesiastici, cât şi a celor laici (mireni). Dar sunt unele urme, că pe atunci chiar şi câteva Comune săseşti se sculaseră asupra nobililor. Prima vărsare de sânge şi predaţiune s'a început în săsime, în primăvara din anul 1437. In fruntea celor răsculaţi asupra patriciilor săseşti se pusese un Ungur anume Ioan Kardos (Cel cu sabia), care a început a spolia pe Saşi. Aceştia se plâng Ia vice-vaivodul Lorand Lepes, care le şi promite ajutor prin epistola sa din Aprilie 1^37. Nu aflăm care parte din săsime suferea dela insurgenţii Iui Kardos, aflăm însă, că Saşii din comunele Dumitra (Metersdorf) şi Terpisiu (Treppen) încă au fost început a ocupa şi devasta teritoriul unor nobili.*) Adecă, îşi făcea drept fiecare cum putea şi cum ştia, pentruca dreptul pumnului apucase de 'mult a predomina. Partida democratică, adecă reprezentanţii poporului, formulându-şi punctele lor de gravamine, ce-rură peste tot uşurare şi vindecare, provocându-se încă şi la vechile sale drepturi, pe care le ştia asigurate încă din zilele regelui Ştefan I, precum arată şi renumitul istoric Pray. Oligarhia şi episcopul resping cu dispreţ propoziţiunile poporului. Atunci poporul află cu cale a se aduna la comuna Olpret sau Paretu (ung. Alparet) lângă opidul Dej în comitatul Solnoc, iar când văzii că partida aristocratică se prepară a-1 lovi cu arme, poporul încă nu perdii timp, ci armându-se 'bărbăteşte, se aşeză cevaşi mai sus în castre (în tabără) pe Un deal la comuna Bo-bâlna, care astăzi nu măi există sub acest nume.**) La locul acela poporul armat îşi asigură poziţiunea sa prin săpături de valuri sau şanţuri, despre care Lad, Kovâri ţine că s'ar mai vedea până în zilele noastre. *) Vezi la C. Eder Observationes criticae pag. 99. V **) Este îd Transilvania o comunX cu numele Bobalna, care însă e situată în comitatul Hunedoarei la Muraş. — 100 — - 101 - Cine să nu-şi aducă aminte aici de retragerea plebei romane şi a ostaşilor în Muntele sacru, distanţă de trei militari dela Roma, întâmplată tot din cauza tiraniei şi â perfidiei familiilor patriciane (496 înainte de Christos). Insă cine să nu vadă şi nemărginita diferinţă între modul de tractare al patricianii lor cu poporul în Roma veche şi în Transilvania. In Roma patricianii văzând că poporul nu le face nici un rău, ci că s'a retras inumai dinaintea brutalei trac-tări şi că Voieşte a-şi funda cetate separată, aflară pe Menenius Agripp^, pe care-1 trimiseră la plebe cu scop de a o îndupleca la 'reîntoarcere. Menenius care inventă parabola despre stomah şi despre ceilalţi membrii ai corpului, luându-se cu blândeţă pe lângă popor, îl îndupleqă în adevăr ca să se reîntoarcă la Roma. Cu totul din contră s'a întâmplat în Transilvania. Ladislau Ciacu vaivodul, Lorand Lepes vicevaivodul, Ioan Tămaş jun. şi Mihail Iaksi, spâni (prefecţi) şi comandanţi ai oastei săcuieşti, pe care aristocraţii o şi chiemaseră în ajutor, pleacă în contra poporului, pe care-1 provoacă ca să se răspândească şi să se ducă pe la cas«Ie sale. Poporul însă află cu cale a trimite la Ciacu vodă deputaţi, cărora le comite/ca să între cu iei !şi cu ceilalţi oligarhi îm negociaţiuni, comunicându-le postulatele poporului şi cerând asigurarea drepturilor lui. Ciacu vodă şi oligarhii află în oarba lor trufie că demnitatea lor ar suferi mult, dacă s'ar dimite în negociaţiuni cu poporul ; aşa Ciacu Vodă uitându-şi de toate legile umanităţei şi de toată doctrina cea blândă a cristia-nismului, călcând peste dreptul ginţilor mai rău decât făceau chiar şi Turcii din acea epocă, punea de omora pe deputaţii poporului. Acea faptă barbară a lui Ciacu vodă fu totodată semnal dat pentru începerea vărsărei de sânge. Oastea democratică era comandată de cătră mai mulţi, din cari documentele numesc la locul întâi pe Antonie Lungul (Antonius ' magnus) dela Buda românească din comitatul Clu- ■ jului şi Paul Lungul dela Vaidahaza din comtitatul / Dobâca.'') Se şi întâmplă o bătălie cruntă între oa- * stea aristocratică şi între ^cea democratică. Istoricii cari se iau după Thuroczi, voiese a ştî, că rezultatul acelei bătălii ar fi rămas nedecis; adevărul însă este, că oastea aristocratică a rămas bătută de cătră oastea democratică, ceeace se vede curat din împrejurarea,, că îndată după acea bătălie crunta Ciacu vodă şi toţi aristocraţii nu mai ţinură nasurile aşa sus, ci se înduplecară îndată ca să asculte toate postulatele poporului, recepură deputaţi de ai lui şi se dimiseră în negociaţiune cu ei, precum să vede din documentele pe care le publicăm şi noi după Kemeny, ca să le avem şi noi Românii dinaintea noastră. Ziua bătăliei dela Bobâlna nu se ştie, este însă bine cunoscută ziua tractatului de pace încheiat între aristocraţia şi între democraţia ţărei, ca două părţi egale. Acea zi de împăciuirea poporului cu aristocraţii şi cu clerul latin a fost 6.....Iulie 1437. Actul sau documentul ce cuprinde condiţiunile de pace, în co- ; 1 acţiunea comitelui los. Kemeny se află numai în , fragment, ca şi la Eder; din contră eruditul comite los. Teleki, fost gubernator al Transilvaniei până la anul 1848 îl avuse întreg.*) Condiţiunile de pace din 6 Iulie au fost acestea: 1. Episcopul declară că e îndestulit, dacă i-se vor plăti decimele în monetă curentă veche. 2. Aristocraţii feudali renunţă la pretensiunea lor de a mali stoarce -dela popor încă şi a noua parte (Nonam) din toate prpductele, precum 's'a fost introdus şi în Ungaria. 3. Libera migraţiune a locuitorilor ţărani dela *) Hunyadiak kora, de unde l-au citat şî Kovâri Szi-lăgy etc. U AfflAmCWTEÎ#J 102 — — 103 - Un loc la altul, din o comună în alta, fu recunoscută de cătră aristocraţi ca drept străvechiu al poporului. 4. Aristocraţia se obligă a nu mai împedeca pe locuitori în facerea de testam ejnte, iar în cazuri de moarta fără clironomi, \ nu mai răpi dela văduye şi dela consângeni colaterali averile rămajse, ci a se îndestula cu -câte o vită de trei ani din toată averea răposatului. 5. Se recunoaşte poporului dreptul de recurs la lege, iar în caz când acela ar întârzia cu confirmarea drepturilor şi seutinţelor, pe care le avuse şi poporul ţăran încă din zilele lui Ştefan,: atunci locuitorii ţărani (iobagii) să fie obligaţi a plăti boierului câte zece bani,; a-i lucră câte o zi în săptămână, a-i direge moara şi a-i da nişte prezente xia zile anumite. 6. Poporul îşi reservă dreptul de a se aduna în fiecare an acolo pe dealul dela Bobâlna, spre a se consulta în cauzele sale şi a mijloci delăturarea şi vindecarea năpăstuirilor. A-ceste condiţiuni moderne afară din cale, puse de cătră popor, fuseră acceptate de cătră aristocraţie şi cler numai de frica impusă prin forţa împrejurărilor. Aristocraţii ca şi episcopul, vedeau în acele condi-i ţiuni una din cele mai profunde umjiliri, din câte li s'ar fi putut întâmpla în vieaţă. Comisarii plenipo-tenţi la acea încheiere de pace au fost din partea aristocraţiei: Ladislau al lui Benedic dela Siarcadea, Ladislau al lui Grigoriu (Gereu) din comuna Some-şeni (de lângă Cluj), Benedic dela Jucu şi Dio-nisie dela Sfăraşiu (Farnas), iar din partea demo-< craţiei, adecă a poporului, au fost Ladislau Biro, judele Vicente, Ladislau (Vlad) Bana dela Olpret, şi un iobag, anume Antonie. Complotul aristocraţiei cu clerul şi cu Saşii. Din ziua, în care s'a ratificat această pace, aristocraţii au şi început a plănui cum să o înfrângă, deocamdată însă n'au cutezat, â eşî pe faţă cu planurile lor, pen- truca după bătaia ce luaseră erau convinşi, că numai ¥ cu puterile lor din Transilvania nu vor mai fi în stare să mai subjuge de nou pe popor. Ceeace du-ţ • rea mai amar pe aristocraţi, era condiţiunea, că pe > viitor poporul să se poată aduna în fiecare an spre I a-şi vedea de interesele şi de drepturile sale. De •x când lumea, toţi tiranii şi toţi asupritorii mari s'au ■ temut de adunări Şi de consultări publice, şi fiindcă Ju le-au şi împedecat oricând a stat în puterea lor, aşa m urmă, că în locul adunărilor publice veniră conspi- m raţiunile. Intre aceste împrejurări ce mai era să t facă aristocraţii şi elemcii? Se puseră ei înşii pe ş conspiratiuni, pe comploturi, şi începură să-şi caute ajutor în toate părţile, tu care să poată subjuga ţara I de nou. Intr'aceea poporul, care nu mai avea nici B umbră de încredere cătră inimicii săi, încă n'a de- • pus armele, ci din contră,'a fost cu destulă prive- * ghiere asupra tuturor planurilor câte inverteau ari- II stocraţii şi popii. Poporul românesc şi unguresc a- Ivuse mari cuvinte de a nu dâ nici un crezământ sub-jugatorilor săi. In Septemvrie al aceluiaşi an iată că nobilii feudali din comitate, primaţii săcuilor, pa-tricianii saşilor şi episcopul G. Lepes improvizară un congres la Căpâlna în comitatul Solnoc, unde du-păce se consultară între sine, cum să sugrume drepturile poporului şi cum să confişte în partea lor - ţara şi toate avuţiile ei, apoli în 14 Septemvrie al aceluiaşi an compuserăi şi subscriseră un document, o convenţiune de înfrăţire şi uniune, despre care chiar şi unii scriitori aristocratici mărturisesc, că ea a fost îndreptată în linia primă în contra poporului. Mai înainte de a încheia această uniune, conspiraţii s'au împăcat cu efpiscopul Lepes în cauza decimelor, f se înţelege însă, că pe pielea poporului; după aceea r făcându-şi cruce, depuseră un jurământ tare, că vor observă toate condiţiunile câte s'au adoptat de co- — 104 — — 105 — imun, iar acele condiţiuni au fost: 1. Să depună ju-l răniânt credinţei cătră regele Sigismund. 2. Să jure •fiecare parte conspiratoare, că îşi vor dă ajutor reciproc în toate cazurile grele şi cu atât mai vârtos între împrejurările de atunci. 3. In caz când una din părţile unite şi confederate ar cădea în disgraţie la regele, ceilalţi doi confederaţi să-i mijlocească iertare. 4. Fiecare parte confederată se obligă a da trupelor celeilalte victualii în preţurile usitate, vara loc de castre în câmp, iarna cortel. 5. Fiecare co-mandante va manuţinea disciplina militară în conţe-legere cu primarul comunei, şi fiecare este respon-zabil pentru escesele ostaşilor săi. 6. S'au luat şi oareşicari măsuri asupra desertorilor. 7. Oricând vre una din părţile confederate ar cere ajutorul armat al celorlalte două, aceste îndată la două zile după receperea scrisoarei provocatoare trebue să şi plece şi să meargă pe fiecare zi distanţă de câte trei miliarii, pentrucă să dea ajutor iute, iar în caz de a nu se împlini această condiţiune, prefectul cu-tărui district care ar fi de Vină la acea întârziere, să fie pedepsit cu moarte. 8. Imobilii, Săcuii şi Saşii, se împacă de nou cu episcopul Gheorghe Lepes şi cu capitlul, şi jură fiejcare parte că va depune şi vă uita de orice ură şi ostilitate care dominase până, acî în contra clerului, cum şi că se va ferî fiecare a mai reînoî acea 'ură şi urgie, iar dacă vre una din părţile contractante s'ar abate dela această învoire şi împăciuire, să fie cunoscută ca călcătoarea de jurământ, şi celelalte două părţi confederate să nu cuteze a-i merge în ajutor. 9. In caz când o parte ar avea vre-o cauză de judecată cu ceealaltă, să se judece la tribunalul părţei adverse, iar judecătorii a-cesteia să-i facă dreptate, j Preşedenţia la acea adunare şi la compunerea j actului de confederaţiune, cunoscut sub titlu de Unio trlfim natlonum, a purtat-o vicevoivodul Lorand L6-pes, fratele episcopului. A doua bătălie. Se vede că conducătorii şi comandanţii poporului românesc şi ai celui unguresc ău şi aflat îndată despre acea uniune sau confedera-ţiunea încheiată la Căpâlna între oligarhii sau boierii cei mari din comitate cu primaţii săcuilor şi cu patricianii saşilor. Pe cât de mult fusese poporul în-j 1 verşunat până atunci, anume poporul din comitate, 1 adecă din partea cea mai mare a Transilvaniei în contra oligarhiei, pe atât a trebuit acum să se cătrănească mai amar asupra primaţilor săcuieşti şi asupra particianilor săseşti, cu cari poporul din comitate nu avuse mici în clin nici în mânecă, prin urmare nu putea pricepe, de ce aceştia să aducă pe Săcui şi pe Saşi în contra locuitorilor din comitate. Se pare însă că poporul din comitate ştia prea puţin de maltratările şi spolierile, la care erau supuşi încă şi locuitorii din săcuime şi din fundul regesc*llin partea oligarhiei lor, prin urmare că aceasta încă avea cauză de a se asigură de ajutorul reciproc al aristocraţiei feudale din comitate. Destul atâta, că poporul românesc şi cel unguresc din Transilvania văzând noul pericol la uşă, sau adunat îndată iarăşi sub arme. Supremul comandante al oastei confede^ rate a fost iarăşi Lorand Lepes, iar comandantele oastei democratice fii Antonie Lungu (Antonius mag-nus), carele apucase a câştigă mare autoritate la popor. Intr'aceea nobilii îşi propuseseră a mai ţinea o , dietă sau congregaţiune nobilitară la Turda, însă n'au avut timp, pentrucă poporul îi strâmtorâ, ca să iasă din nou pe câmpul sângelui. Se încinse iarăşi bătălie mare şi juna din cele mai crunte, în care oastea oligarhică confederată fu iarăşi învjnsă de cătră oastea democratică. Ziua bătăliei a doua încă nu se află din documentele câte le avem, dară din un decret al vicevaivodului L. Lepes emanat în 30 Septemvrie 1437 se vede curat, că a doua 'bătălie se făcuse numai atunci de curând, adecă pe la finea lunei Septemvrie, şi că el, Lepes, în 30 Septemvrie se mai afla cu oastea sa încă tot în castrele puse aproape de râtul Someş, adecă la vr'un punct undeva, între Gherla şi Cluj. Din alte documente contimporane mai aflăm, că oastea democratică cuprinsese chiar şi cetatea Cluj şi Aiud. Ma;i departe se ştie, rezbelul civil carele erupsese în Transilvania încă din Iunie, până spre toamnă se întinsese şi peste comitatele învecinate Maramurăş, Sătmar şi Biharia, în care ţinuturi anume unul Martin ca conducător al poporului se bucura de mare autoritate şi făcea multe rele aristocraţilor, răzbunându-şi pentru nenumăratele lor crime şi tiranii, de care este plină istoria mai pe toate paginele sale. Al doilea tractat de pace între oligarhie şi democraţie. Văzând cele trei fracţiuni confederate, adecă nobilii feudali, primaţii săcuieşti şi patricianii saşilor, că rebeliunea lor în contra ţărei şi a drepturilor poporului iarăşi nu le folosi nimjic şi că remaseră de nou învinse; cunoscând de altă parte, că trupele regeşti care petreceau afară din Trasilvania, cel puţin pentru atunci nu vor alerga întru ajutorul lor, şi că| aristocraţiei din Ungaria încă nu-i da mâna ca să le trimită sucurs, — a îmbiat pe popor iarăşi cu con di-ţiuni de pace, însă iarăşi cu aşa numita reservaţiune mentală, sau cu cuget rezervat, ca adecă acele con-diţiuni să fie ţinute în mod provisor, până ce va decide regele Sigismund în acea cauză de vieaţă şi de moarte. Acest al doilea tractat provizor de pace s'a încheiat între oligarhie şi popor la comuna Aput (Aputhi) în comitatul Dobâcei, în luna Octomvrie 1437, iară documentul ce conţine condiţiunile de m pace, s'a ratificat la capitalul ^flela mănăstirea Clujului în 6 Octomvrie. Conferenţa dela Aput a fost compusă din mai mulţi reprezentanţi ai ambelor părţi beligerante. Din partea oligarhiei confederate au fost: vicevaivo-dul L. Lepes, comiţii sau căpitanii săcuilor Mihail Jaks de Kusal şi Enric Thamâsi, oareşicum ca reprezentanţi ai autorităţii publice, apoi dintre ceialalţi aristocraţi loan din comuna Jucu, Ladislau Ceh dela Red, Ştefan dela Buda românească (în comit. Clujului), lacob din Dragu, Nicolae dela Iclod, Benedic dela Vălcău, Petru din Bodoc, loan Lupul din Se-serma,... un fiu al lui loan dela Codoru, Dionisjc din Sfăraşiu (Farnas în comit. Clujului), Petru din. Turu (comitatul Turdei), Ladislau fiu al lui Turda dela Ceanu, Petru din Bogata, Nicolae din St. Pauru, unul ____ din Dârlos (Darlatz, comit. Ce- tăţei de Baltă), Nicolae alui Apa (Apati) dela Mă-lencrug (Almakerek, comit. Alba-sup.), Mihai alui Solomon dela Biserica-Albă (corn. Albei), Mihai dela Geoagiu (corn. Hunedoarei), lacob dela Cisteiu, Nicolae dela Uroiu (com. Hunedoarei), şi un alt Nicolae (locul e şters, ros în document), iară chjj_rjar- > tea poporului au participat în numele căpitanilor comandanţi şi în al poporului întreg Antonie Lungul dela Buda, Toma Lungul dela Seco (opid mic), Mihail şi Gali, vlahi dela Giracu (Virăgosberek, comit. Solnoc inter.), şi magistrul loan din cetatea Cluj, a-ceştia toţi căpitani (comandanţi); pe lângă aceştia Benedec Gazda din comuna Diod (comit. Alba-inf., \ cercul Zlatnei), Paul Lungul dela Vaidahaza (Voivo-deni com. Dobâcei), Valentin Faur din Satul-nou,*) \ Gregorie Cegu, Blaşiu Grebu din comuna Buza (co- *) Ammune pe nume, Satu-nou sau simplu Nou, ung. TJjfalu, sunt 25 în Transilvania, aşezate în diverse ţinuturi ale ţărei, începând din distr. Braşovului crucişi curmezişi până . sus în comit, de cătră Ungaria şi până spre Bistriţa. - 108 — — 109 - j mitatul Dobâca), Elie Lungul dela Almaşiu, *) Ste-| fan Henţiu din Şombbr,**) Ladislau (Vlad) Banu \ dela Alpret, Nicolae Vălcăianul dela Huiedin. Aşa dar reprezentanţii ambelor părţi beligerante, autorizate a negoţiâ şi încheia de nou pace între cele trei fracţiuni de popor, aristocraţi feudali, primaţi săcui, patricii saşi, şi între popor, au fost trimişi la conferenţă din diverse ţinuturi ale ţărei, numai din săsime se pare că nu a fost nici unul. Mai este de însemnat, ca reprezentanţa colectivă a poporului se numeşte în documentele respective cu ter-minul oficial şi diplomatic usitat şi mai- înainte, şi pe atunci, şi mai târziu în această ţară, adecă Un,i-. versitas, prin urmare ,universitas Hungarorum et Va-lachorum, universitas populorum et rusticorum, ca şi universitas nobilium, siculorum et s-axonum.'s Se înţelege însă, că poporul îşi putu stoarce numai cu armele în mână, acea titulatură onorifică, ce da testimoniu pentru vieaţa politică şi naţională. Condiţiunile de pace stabilite în conferenţă dela Aput, scrise şi coroborate cu sigilele vicevaivodului Lepes şi ale celor doi comiţi săcuieşti, au fost transmise prin o deputaţiune la conventul mănăstirej Cluj, pentrucă călugării de acolo să le dea afară în forma autentică, să le conserve totodată într'un original în arhivele mănăstirei, dupăcum eră usul vechiu de a se conserva actele publice sau în arhivele capitulări dela Alba, sau în cele mănăstireşti dela Cluj. lr\ acel arhiv a şi aflat c. los. Kemeny acest document memorabil din 6 Oct. 1437, pe care'l vom publica şi noi în ordinea celorlalte. Acele condiţiuni de pace din 6 Octomvrie, se pot contrage^in următoarele puncte: 1. Fiecare om de condiţiune iobăgească sau ţărănească are să dea bo- '*) Comune cu nume Almaşiu (Almâs) sunt 11. **) Comune Sombor sunt 5. M ierului (în document domnului, domino) sau, taxa H anuală câte un florin (galbin) de aur, dacă ară cu j câte opt boi, jumătate după patru boi, 25 denari după câte doi boi sau doi cai, iar dacă ţăranul nu ;ar avea î vite trăgătoare, ci numai alte vite, cum oii, capre, I vaci, apoi vii, care toate ar ajunge valoarea unul arâ- l tru, adecă pe cât ar putea ara cu câte opt boi, să deâ I tot câte un florin taxă pe an, iar cine are vite mai I puţine, să dea în proporţiune tot mai puţin, jiar ţă- I ranul ce nu are vite de loc, ci este ziler, proletar, să - 1 deâ câte doisprezece denari pe an. 2. Fiecare ţăran I să deâ boierului usitatele trei daruri la zilele anu- I ' mite.*) 3. Fiecare ţăran să lucre boierului câte o zj I în săptămână, adecă 52 de zile în an.**) 4. Fiecare I nobil are în moşia sa jurisdicţiune, adecă potestate ■ de judecător .peste iobagii săi, dar iobagul care se 1 crede asuprit, să aibă drept de apelaţiune sau de re- I curs la vre-un alt boier din altă comună, dela a cărui I sentinţă să nu mai fie loc de apel.***) 5. Dacă vre-un I iobag s'ar strămuta ide pe locul boieresc, fără ştire I şi fără a fi împlinit cu ceeace eră dator, boierul să aibă I dreptul de a-1 readuce şi a-1 deţinea până ce va îm- JL plini cu ce eră dator. 6. In oricare alt caz ţăranii I voind a se strămută dela un loc la altul, să nu poată I fi împedecaţi de nimeni, n,ici readuşi, îndată ce au I împlinit tot cu ce erau datori boierului în sensul con- I diţiunilor specificate mai în 'sus.****) 7. Iobagii să fie [ obligaţi a ţinea morile boiereşti în stare bună. 8. Ţă- I *) Acele sunt numite în documentul din 6 Iuliu, a- I decă două galete de ovăs, pogaci (tortas, turte) şi pui de I găină. 1 **)" Din care se făcuseră 104. încă şi 208 zile pe an! ' ***) Forum dominale, sau cum se zicea pe la nemţi, patrimoniale. ****) Libera migratio, pe care totuşi oligarchii mai târziu o cassaseră iarăşi eu totul. ■ — 110 — — 111 — rănii să nu facă la oamenii bojeruîui nici un rău. 9. Insă nobilii să se abţină dela orice batjocură şi maltratare, şi nici pentru cele întâmplate în decursul a-eestui resbel civil să nu impute şi să nu încrimineze nimic, nici pe căpitanii poporului, nici pe popor, ci să-i lase în bună pace; întocmai căpitanii şi ţăranii să nu-şi bată joc de nobili şi să nu le facă nici un rău. Iar dacă vre-un nobil ar călca condiţiunea a-ceasta, atunci să fie tras în judecată, sau la vodă, sau la vicevodă, şi să dea satisfacţiune. Iar dacă aceeaşi condiţiune ar fi călcată de cătră vre-un căpitan sau de vre-un ţăran, atunci nobilul vătămat să aibă drept asupra capului şi averei celuia, tractându-1 ca pe un călcător de jurământ. 10. Oricând, sau vodă, sau vicevodă ar provoca pe poporul ţăran ca să se scoale cu arme pentru apărarea patriei în contra inimicilor ej, atunci poporul să fie obligat ia se scula îndată, a se arma ostăşeşte şi a merge ori în-cătrău va fi comandat de cătră vaivod. 11. Toate ,a-ceste clauzule câte s'au enumerat până aci, sunt o-bligate ambele părţi a le observa cu toată rigoarea, până când se Va reîntoarce deputaţiunea lor dela împăratul Sigismund; iar acela sau aceia, cari se vor opune, să fie tractaţi ca perjuri şi călcători ai credinţei catolice, şi dacă va f]i nobil, să fie tras în judecată criminală ca sprejur, sau la vodă, sau la vicevodă ; iar de va fi ţăran, domnul sau (boierul) să-1 pace sunt numai provizorii, având valoare numa|i fişcâ toată averea. 12. Fiindcă aceste condiţiuni de pace sunt numai provizorii, având valoare numai până la reîntoarcerea deputaţiunei dela împăratul, aşa se obligă ambele părţi, adecă şi aristocraţii, şi ţăranii, ca până la 1 NoemVrie să trimită nesmintit şi neapărat la împăratul, iar partea ce nu ar trimite deputaţi (Nuntios), să treacă de spre jură, călcătoare de jurământ. IAcest tractat de pace provisorie s'a transmis la conventul dela Cluj prin deputaţi anumiţi şi adecă din partea aristocraţilor prin Ladislau din Someşeni şi prin Benedic Pârvul dela Vălcău, iar din partea poporului prin căpitanul Mihail 1 Vlahul dela Girac, Benedic dela Diod 'şi un alt Mihail dela Cehu (Csehi, în comit. Crasna).^ Călugării dela Cluj perlegând a-cest document aflară> că unii articli ai aceluiaşi nu * ar avea înţeles chiar, precum şi este aşa în adevăr; ) cu toate acestea ei îl deteră părţilor beligerante, în, forma autentică, pentruca să-1 aibă la mână, iar un original îl păstrară în arhivele lor, unde se mai află până în ziua de astăzi. Studiind şi acest document mai de aproape, mo-deraţiunea poporului ţăran te pune şi cu aceasta oca-■ 4 ziune la mirare. El învingător, se supuse şi astădată / \ la nişte condiţiuni încă şi mai periculoase, şi maî1 g umilitoare decât au fost cele din 6 Iulie. Ş;i că po- | porul a fost învingător, se vede curat din împreju- rarea, că între alte puncte strategice miai tari, Ciuli jul şi Âiudul încă apucaseră în posesiunea oastei de-|' mocratice. Intr'aeeea, acest moment al revoluţiunei 3 din 1437 merită un studiu înadins şi aprofundat, c,a-rele astădată ne-ar duce prea departe. De s'au trimis sau nu, deputaţi la împăratul Si' j gisraund, nu se mai poate afla din documente, pre- , cum nu fee [ştie nici răspunsul şi respective decisiunea , împăratului şi regelui, în caz când deputaţiunile vor fi mers în adeVăr la Praga, unde petrecea pe atunci ; ■ Sigisimund. Aşa nu se mai ştie nimic ce s'a mai în- i| tâmplat în lunile Octomfvrie :şi Noemvrie. Se pare '| însă ca tractatul de pace din 6 Octomvrie în curând! ' ţ va fi ajuns la condiţiunea unei coaie albe, fără cai Sigisimund să fie apucat a decid|e ceva în acea cauză, N' pentruca într'aceea el muri în 9 Decemvrie 1437.. Aşa era lucru firesc, ca anarhia să se întindă şi mai — 112 - tare, aristocraţii să recâştige curagiul pe care-1 per-duseră, pentrucă ei acuma puteau face orice le plăcea, de capul lor, încă şi mai multe decât făcuseră în zilele lui Sigis'mund, tarele a; lăsat de le-a fost crescut cornul mare ca niciodată mai înainte. Se ştjie din vre-o două documente, că aristocraţii neputând luă Aiudul dela democraţi în alt mod, îi deferă foc şi-1 prădară în 15 Decemvrie al aceluiaşi an. Se mali Ştie, iarăşi, că într'aceea partidei aristocratice îi veniră ajutoare considerabile dela aristocraţii din Ungaria, după care 'oastea boierească unită şi mult ma|i număroasă, să răpezî asupra oastei democratice, care într'aceea se 'văzuse necesitată a se retrage în Cluj şi a se apăra în acea cetate. După unele bătălii crunte, Clujul fu atacat şi îneun jurat pe la 15 Ian. 1438, şi aşa oastea democratică se văzu stnâmtorată tare în acea cetate. Mai aflăm şi atâta, că în aceleaşi luni de iarnă revoluţiunea democratică condusă de căpitanul Martin în vecinatele comitate ale Ungariei, fusese călcată şi înfrântă de cătră aristocraţia de acolo, care după aceasta se şi Văzu în plăcuta po-ziţiune de a trimite ajutor aristocraţiei transilvane în contra poporului. Celelalte fase din acest al treilea period al rezbelului civil din 1437 [et 38 nu ne 'mai sunt cunoscute, afară de singura (împrejurare, că în fine oastea aristocratică învinse pe cea democratică, după care pe comandantele primar Antonie Lungul puseră mâna la mănăstirea Clujului şi '1 tăiară în bucăţi, iar pe dealul din faţa Turdei traseră în ţapă pe alţi nouă căpitani de ăi poporului, iar la mulţime, alţii le scoaseră ochii, le tăiară nasurile, buzele, mâniile etc.; peste tot nu mai Voită să ştie de nici o cruţare în lume. Foarte bine observa jA! Szilâgyi^in istoria sa, că între aristocraţi Şi democraţi nici decum nu putea să fie vorba de învoieli serioase şi de pace, ci putea' 118 să fie numai de victoria şi subjugarea totală a uneia sau alteia din cele două părţi beligerante. Aşa ji[i-căiri nu se poate aplică mai bine ca la locul iacesta vechia sentinţă: Vae victis! Vai de cei învinşi. In-tr'adevăr, că din acea -epocă înainte a fost vai de popor, vai de naţiunea românească, zău-însă, vai şi de poporul unguresc, cartele încă a, căzut tot mai tare sub jugul iobăgiei; a fost însă vai şi de o parte ] considerabilă a Săcuilor orbiţi de D-zeu, cari au a-j jutat a călca drepturile poporului din comitate, pentrucă după aceea succesive să se vadă şi ei iobăg|iţi şi robiţi de primaţii lor. Rebelară de qâtevaori ei de capul lor, însă nici Românii şl nici chiar fraţii lor Linguri din comitate nu le săriră într'ajutor, ci - i lă-feară în prada tiranilor, precum se ştie din istoria următorului secol al 16-lea. ilncă şi o parte a Saşilor ajunse la stare de iobăgie, în care au gemut şi aceea până inclusive la anul 1848. Insă mai pe sus de toate a fost vai de ţara întreagă, pentrucă prin acel rezbel civil şi prin cumipl,ita tiranie a oligarhiei, o parte foarte considerabilă' a puterei poporului fu pa-lizată şi înfrântă; poporul adecă lipsit de dreptutji în patria sa, oricând se apropiau Turcii asupra ţărei, întrebă pe oligarhi, că pentruce are să lupte, pentrucă să schimbe pe un tiran cu altul ? Dealtmintrelea să mâna foarte, ca poporul nici dupăce oastea sa fu învinsă la Cluj şi Aiud, încă |nu desperase de tot că nu-şi va recâştigă drepturile pe care Ie avea garantate de câţiva secoli încoace şi a-nume dela St. Ştefan înainte. Deci temându-se aristocraţia de reînoirea revoluţiunei democratice, con-chiamă la Turda congregaţiune generală unde în 2 Februarie 1438 reînoeşte uniunea sau confederaţiunea care se încheiase mai întâiu în Septemvrie anlul trecut la Căpâlna între nobili, primaţi şi patriciani sub numele fals de unio trium nationunî. în acest act de confederaţiune se vorbeşte curat despre „sfărma-rea şi esterminarea totală, â ţăranilor rebeli şi blă-stămaţi". Aceiaşi uniune însă în decursul timpului îşi întoarse vârful cel mai ascuţit anume asupra poporului, asupra naţiunei româneşti şi a drepturilor ei. Intr'aeeea Unio trium nationum merită iarăşi altă apreciaţiune şi studiu cu conştiinţă, nu mai mult din punct de vedere oligarhic, feudalistic, separatist, e-igoist, ci cu totul din alte consideraţiuni, care să facă onoare la orice istoric şi om de stat, iar nu ca până aci, se aducă infamia peste susţinătorii ei. După acestea vom pricepe mai uşor documentele rămase din anii 1437 et 1438. Istoria noastră modernă. Acea istorie ni-se mai prezintă încă tot numai în perspectivă depărtată. Despre necesitatea imperioasă de a se scrie istoria noastră, pentru noi, din timpul nostru, s'a vorbit mai de multe ori, s'au ţinut şi unele disertaţiuni în această materie, s'a luat la oareşicare discuţiune încă şi în adunarea generală din anul trecut. Insă numai cu atâta, scopul nu va fi ajuns niciodată. Mulţi se plâng la diverse ocaziuni, că naţiunea daco-romană din imperiu şi-ar fi perdut, sau că ar fi în pericol învederat de a-şi perde firul sau mali rău, a se perde cu totul, a veni în confuziune den plorabilă pe terenul vieţei publice, poljtice, naţio-i nale. Lucru prea firesc acesta. Vai de acel om, carele când se scoală dimineaţa, nu mai ştie de loc ce a făcut eri şi alaltăieri, ce i-s'a întâmplat înainte cu o săptămână sau cu o lună. Oameni de aceştia uituci, sunt supuşi pe toată viaţa lor Ia confuziunile cele mai neplăcute, până ce mai pe urmă ajung de râsul şi de compătimirea celorlalţi. Pentruce conducătorii şi fruntaşii celorlalte po-poară conlocuitoare, sau locuitoare împrejur de noi, se reculeg, se orientează mai iute şi mai bine decât aşanumita inteligenţă românească, pentruce aceasta rămâne păcălită în atâtea cazuri şi ocaziuni? Pentruca alţii îşi exercitează şi memoria şi judecata prin istorie, şi rămân cu trecutul în nex, în contact neprecurmat, iară noi ducem vieaţa publică efemeră, de Joi până mai apoi, trăim din mână în gură ; nu! voim să învăţăm din trecut, nici a ne prefige un 8* scop chiar, o ţântă limpede, un plan anumit şi bine precugetat. Şi mai crede cineva, că aceasta se poate întâmplă fără ajutorul unei istorii critice? Căutaţi la generaţiunile noastre june, care ies în lume mai ales dela 1860 încoace, cum oarbecă pe întunerec în cestiuni naţionale şi în afacerile ţărei, cum perd nu numai firul evenimentelor din anii 1848 et 1849, dar n'au cunoştinţă de nimic din ce s'a întâmplat cu noi în cei zece ani ai absolutismului, ba nu mai cunosc nici chiar evenimentele dintre anii 1861 — 1865, adecă epoca ce se zice a sistemei lui Schmerflin;g|, sau epoca semi-constituţională. Din aceasta neştiinţă groasă a lucrurilor trecute de curând, adecă numai de câte zece sau douăzeci de ani, se poate explică un mare număr din apariţiunile cele mai neplăcute, greţoase, compromiţătoare şi chiar ruşinătoare din câte s'au arătat între noi în anii aceştia mai din urmă. Mulţi Germani şi Maghiari din câţi au scris şi publicat istoria modernă a ţărei, a naţiunei lor, sau a vre-unei partide la care ţin ei, s'au ocupat, se mai ocupă mereu şi de Români, însă cum? Falsificând faptele şi chiar acte publice oficjiale, iar pe mai multe trecându-le de tot cu vederea, precum am observat şi altădată la ocaziuni diverse. Aşa ceva pentru Români nu e istorie, ci este curat insultă, batjocură, infamie, blăstămăţie. Pentru voinţa rea şi ostilitatea altora nu poate fi responzabil nici un Român ; este însă cu atât mai mare culpa şi chiar crima noastră, pentrucă nu ne apărăm. Lipsa de apărare poteroasă în cazuri şi timpuri, în care te poţi apără şi tot nu o faci, poate să purceadă numai din lipsa de ambiţiune nobilă, din debilitatea simţului naţional, din indolenţă, nepăsare, lene călugărească, di fatalism oriental, din servilism înăscut şi inscorţoşat. Nu aşa fac oamenii cari ştiu să-şi prepare viitorul, cari au prudenţa şi prevederea de a da fap- telor şi evenimentelor timbrul lor naţional; ei cunosc ce înseamnă a da generaţiunilor ce-şi succed, nutriment istoric sănătos. Alţii nu se vaieră, nici nu se iau de cap pentru câteva sutilşoare ce se dau -ca subvenţiune la publicarea de arhive istorice, de co-lecţiuni, de disertaţiuni istorice, ci din contră, scot cu miile şi cu zecile de m|i spre asemenea scop măreţ, au misiuni de bărbaţi eminenţi în ţări străine, pe la biblioteci şi arhive, pun premiu cu sutele de galbini, dau onorarii respectabile, şi pe toate le consideră ca câştig real pentru consolidarea vieţei lor naţionale, pentru deşteptarea spiritului, înălţare în faţa opiniunei publice a lumefi ştienţifice şi luminate ; ei asemenea spese nu le trec în deficit. Căutaţi mai de -aproape la lucrările ac«demiei împărăteşti de ştiinţă din Viena, la ale academiei ungureşti din Pesta, la Societatea Kisfaludi, la Societatea muzeului din Cluj, Societatea patriotică a Saşilor în Sibiiu, care lucră şi tipăreşte arhivul său mai bine de treizeci de ani, tot cu spese considerabile, şi le vinde; în câte 10—15 ani. S'au văzut oameni, cari au dat pentru câte un singur document istoric câte una şi mai multe mii de fiorini, după care-i auzi zicând : „Ara câştigat ceva lucru nepreţios", iar nu că au păgubit. încât pentru istoria modernă a ţărilor noastre, ai putea forma o bibliotecă respectabilă din publi-caţiunile câte s'au făcut în limbile germane şi maghiare, cum şi în unele dialecte slavice de 24 ani încoace. Las că pe timpul rezbelului civil în Monitor (Kozlony) s'au adunat toate actele publice ungureşti iar în Sieb. Bote din Sibjiiu cele nemţeşti; las că; 1850 s'a început publicarea de acte secrete în amândouă limbile,*) dar apoi îndată în anii următori câ- *) Geheim-Arhiv der ungariaohen Revolution. Acten-stiike zur Geschichte der Ereignisse in Ungarn uni Sieben-burgen im Jahre 1848/9- Pest 1850. Bei Landerer und Heckenast, — 118 — — 119 — tiva bărbaţi căzuţi din funcţiuni înalte şi parte emigraţi şi exilaţi, au şi început a-şi publica memorabilele şi cu acelea suferinţele lor; alţii mai mulţi le-au urmat lor, dupăce au scăpat din captivitatea1 austriacă în care căzuseră. Activitatea generalului Bem în Transilvania s'a scris şi publicat nemţeşte încă sub absolutism. In acelaşi timp a eşit la Pesta: „Die ungarische Revo-lution im J. 1848 und 1849. Schilderung der dama-ligen Zeitereignisse in Ungarn und Siebenbiirgen nebst Scenen und Bildern aus dem ung. Revolutions-kriege. (In trei ediţiuni una după alta. 8~o pag. 291, iar suplementele pag. 304). Alex. Szilâgyi, unul din membrii cei mai renumiţi ai academiei ştienţifice maghiare, ajutat de ai săi a publicat: A magyar forradalom ferfiai 1848—1849-ban. (Bărbaţii revoluţiunei maghiare. 8o mare, pag. 344. Două ediţiuni). A forradalom tortenete 1848 es 49-ban. (Istoria revoluţiunei, 8o/0!mare, pag. 424.) A magyar forradalom napjai 1849. Julius elsoje utân. (Zilele revoluţiunei maghiare, format 12o/0pag. 192. Trei ediţiuni.) Ludovic Asboth, fost oficial de stat major a publicat memorialele sale „Asboth Lajos emlekiratai az 1848 es 1849-iki magyarorszâgi hadjâratbol. Două tomuri, 8o/0 pag. 670. Acelaşi Asboth a publicat o critică aspră asupra generalului Gorgei, în contra fostului colonel Asser-mann, care-1 apărase, 8o pag. 32. Andreiu Vargyas. A magyar szabadsâg-harcz tortenete 1848—49-ben, în 4o cu ilustraţiuni. Lud. Kovâri, dela Turda, istoric şi publicist prea bine cunoscut, între altele multe a publicat în anul .1860 un Archiv cu documente din anii 1848—49. 1 3 Okmânytâr az 1848—49-iki essemenyekhez. Ko-lozsvâr 1860. Acelaşi a dat şi un fel de cronică prin anii 1849 până la 1860. Apoi Erdely tortenete 1848—49-ben. (Istoria Transilvaniei.) Pesta 1861, 8» mare, pag. 279. — Der Winterfeldzug des Revolutionskrieges in Siebenburgen in den Jahren 1848 und 1849. Von einem osterreichischen Veteranen. Leipzig, 1861. De la acelaşi anonim eşise mai înainte de aceea: Skizzen und kritische Bemerkungen der Ereignisse in Siebenburgen. Dela cunoscutul Coloman Csutak, fost mai în urmă colonel revoluţionar, au eşit memorialele sale scrise pe timpul cât a şezut în captivitate la Arad. „Aradi fogsâgom alatt irt Adatok az 1848/9 evi sza-badsâgharc, kiilono&en az Erdely havasai ellen ve-vezetett hadjâratrol. Pest, 1868. Acest Csutak avu a, face foarte mult cu Românii, iar tiraniile sale 'i fuseseră imputate tocmai şi de cătră camarazi de ai săi; el însă cearcă al se spăla de toate. Dela Bartolomei Szemere, fost ministru de interne în revoluţiune, s'au publicat memorialele sau ziarul său, precum îl întitulase el însuşi.*) Acel ziar l'a dus nefericitul Szemere în anii exiliului său, s'a publicat însă numai în anul 1869 la Pesta, pe când Szemere începuse a-şi perde mintea. Cine vrea să cunoască durerile unui exilat, să cetească ziarul lui Szemere. Dela fostul generar revoluţionar loan Czetz a-nume într'un tomuleţ 8o, Campania transilvană alui Bem în 1848—49 .scrisă nemţeşte şi tradusă în ungureşte de Komiromi. Pesta, 1868. Acest Czecz fusese până în anul 1848 locotenent primar la un re-i *) Naplom, adeoâ Ziarul meu. — 120 — — 121 giment împărătesc, care în parte să aflase în garni-i zoană la Braşov, iar de naţionalitate era Romnâ renegat, mi-se pare din oţ familie de grănfiţeri. Om foarte deştept, dar fanatic. In anul 1848 a trecut la fefoţiiţionari. Din scriptele rămase dela maiorul Bauer, fost adiutant general alui Bem, a publicat L. Makray, fost vicecolonel, un tomuleţ, ,în care încă se vorbeşte şi despre Români, dar se înţelege uşor, în ce ton şi în ce termini. Nicolae Pap dela Cristur (armean de viţă), cunoscut bun publicist (unguresc şi redactor al ziaruluji democratic „Magiyar Polgâr" din Cluj, publică până şi în Călindarele sale diverse acte autentice djn anii 1848—49. Ce să zicem de memorialele generalului polon Dembinski,*) pe care le-a scris el pentru timpul pe cât îşi pusese sabia sa în serviciul Ungurjîlor în contra casei de Habsburg-Lotaringia. Acele memoriale au eşit şi în carte separată, să publică şi în „Wehr-i zeitung" din Viena ca foileton, şji sunt foarte intere^ sânte. Se alătură lângă scriptele Iui Dembinski încă şi ale lui Klapka şi Gorgei. Au mai publicat şi alţii colecţiuni numeroase, pe care noi nu mai suntem în stare de a; le arătă' la locul acesta una câte una; ceiuice are plăcere a, Ie cunoaşte, îi stau la dispoziţiune cataloage, librării, biblioteci şi — punga proprie, dacă o are, pentrucă să şi-le cumpere. După acestea ne-ar fi îndemână să punem aici întrebarea, că din partea noastră a daco-românilor cu ce s'a înavuţit istoria cea mai nouă, anume delâ anul 1848 până la 1865. Afară de documentele publicate în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură", *) Memoiren des Generals Dembinski, afară de „Romănen 'der osterreichischen Monarhie" în trei fascicole, de Magazinul Daciei fasc. VII, publicat de d-nul Laurian în Viena, din partea III a istoriei d-lui A. I. Papiu, de discursul răposatului Sim. Bărnuţiu ţinut la Blaj în contra Ungurilor, că ce mai putem noi produce în limba noastră pe acel period de 17 ani, dacă nu vom adauge cumva încă şi Buletinul legilor tradus de translatorii pe cari iam avut aplicaţi din partea regimului, apoi actele conferenţe-lor naţionale şi ale dietei transilvane dela Sibiiui 1863—5 pentru! noi în etern memorabile. In anul 1848/9 au funcţionat aţâţi prefecţi şi tribuni, cari au păţit multe în acele zile critice; n'am văzut însă pe nici unul să-şi fi publjcat memorialele lor, precum-au făcut mulţime de ofiţeri de ai insurgenţilor. Nici chiar dintre foştii membrii ai comitetului naţional n'au scris până acilea nici unul din partea sa nimic despre acele timpuri, afară numai de dl Laurian, pe cât se vede în istoria sa. Am avut şi ofiţeri în ar-i mata imperială, cari au trecut prin multe şi mari suferinţe. Ştim că domnii ofiţeri sunt supuşi la oareşicare formalităţi, permisiuni, concesiuni, când voiesc a publică câte ceva; cu toate aceste cetim, anume în foile publice militare, arficilii foarte interesanţi, scrişi cu multă cunoştinţă de lucru şi în limbă viguroasă, energioasă, tot numai de cătră ofiţeri împărăteşti ; mulţi alţii îşi publjică operile lor în formă de cărţi. Pentruce să nu să afle şi dintre ofiţerii români, cari să-işi conscriă şi publice măcar memorialele lor? Numai din atâta material cât avem publicat până acum în limba noastră, în cauza şi interesul naţiunei noastre, nu se poate scrie istoria noastră cea mai nouă aşa, ca să fie deamnă de acest nume, ci se mai cere ca să adunăm la material'cât se poate mai mult şi mai bun. Istoria noastră trebue să ne spună ade-. vărul întreg, întru toată golătatea, şi dacă voiţi, — 122 — splendoarea sa, fără ea istoricul să întrebe, dacă acel adevăr place cuiva sau nu, dacă-1 lumină sau îl şi arde. Apărarea noastră) în contra minciunilor şi ca-lumniilor străine, zău însă şi critica dreaptă nepăr-tenitoare a faptelor noastre, are să meargă alăturea cu descrierea evenimentelor. Rugăm pe toţi acei contimporani ai noştrii, cari poartă peana cu cevaşi desteritate, ca să nu-şi pregete, să nu mai aştepte unii dela alţii, să nu lase a trece zilele şi anii, ci să scrie ceeace ştiu şi ce au păţit, să-şi facă reviziune încă şi la corespondenţele private pe care le vor fi conservat din timpjii de pericol şi câte se vor fi ocupat cu afaceri publice,, să le dea de 'material pentru istoria cea mai nouă.' Căutaţi la popoarăle conlocuitoare, cum oamenii lor culeg şi publică toate petecuţele de scrisori, cari cred că vor revărsa lumină peste trecutul lor şi al ţărei. Noi Românii încă putem să facem mult, în diverse direcţiuni, numai convicţiunea şi violenţa să nu ne lipsească. Anarhia şi corupţiunea presei nemţeşti. Presa maghiară. Presa*) daco-română. Aceia cari cunosc rigoarea legei ungurene de presă din anul 1848, înarmată cu cauţiuni mari în bani şi cu pedepse înfricoşate, î-şi vor explica greu anarhia, desfrâul, împudenţa (neruşinarea), lipsa de orice bunăcuviinţă, corupţiunea şi demoralizaţiunea ce domină cel puţin în jumătate dintre ziarele câte se publică mai ales dela 1867 încoace în Ungaria. Maniera de a scrie în limbagiul sclavilor din zilele lui Sulla, în al suburbiilor infectate din Pesta, în tonul populaţiunei semibarbare de pe câmpijile Ungariei cunoscute sub nume de pustă, stepă, deşert, au început a seduce şi pe unii Români, ca să imite şi ei acea manieră desfrânată şi brutală. Dară sen-? tinţa marielui Buffon va rămânea adevăr etern: Stilul este omul. Adesea din lectura unei cărţi, sau din o serie de articoli originali (nu plagiat) poţi pătrunde la 'modul cugetării şi la motivele secrete, pentru care a scris cutare om aşa şi nu altmintrelea. De multe *) Cuvântul Pressa, deriv, dela verbul latin, premo, pressi, pressum, rom. apăs, strâng, tescuesc, storc, premu, i, eme, este adoptat în mai multe limbi europene. In unele din acelea pressa semnifică în sens mai larg orice teasc sau storcători u, torculariu (lat. Torcular, is), în sens mai strâns, teasc de tipărit; de aici în sens aplicat Pressa semnifică orice scriere se tipăreşte în tipografie; iară dela un timp încoace, Pressa este sinonim cu ziaristica, cu publicitatea, adecă cu acea parte a literaturei periodice, care se propagă repede, în cercuri întinse, şi în mai multe clase ale societoţei omeneşti. La looul acesta vorbim numai de presa luata în sensul din urmă. - 124 — — 125 ori se reflecta partea strâns morală a individului în câteva pagini, pasage, aliniate, încât ţi-se pare că-1 vezi dinaintea ta. f Dacă despre individ se poate zice, că stilul este omul, apoi de aceea presa periodică ce-şi are publicul său stabil şi se susţine în curs de mai mulţi ani, se poate afirma cu acelaşi drept: Presa este publi- ţ cui. Intre nutremântul spiritual şi cel fisic sunt mari analogii. Fiecare om liber în acţiunile sale, mă-t nâncă şi bea aceea ce-j place lui, bucate care corespund naturii sale, precum şi bucate de beuturi, cu care 1-a dedat cineva de mic. Dar în cazul din urmă se întâmplă de multeori, că cineva se dedă şi cu buJ cate şi beuturi foarte stricăcioase, cum şi cu tabac, cu afion (opium), cu hasis (beutură beţivă, făcută din cânepă verde), cu arsenic. Aşa este şi cu lectura. Invenţiunea artei tipografice nu se poate preţui cu tot aurul şi eu toate pietrile nestimate din lume; dar ce este mai necesar decât aerul, apa, focul, şi cu toate acestea, ele încă fac între unele împrejurări oamenilor şi animalelor rele mari. Aşa face şi tiparul, mai vârtos când apucă pe manile unor oameni de spirit şi de cultură ştienţifică, însă moraliceşte corupţi, sau ceeace este tot una, când tiparul devine instrument, sau al despotismului, sau al anarhiei. Dela invenţiunea tiparului şi până în secolul nostru, pentru înfrânarea scrierilor imorale şi corum-pătoare, cum şi a celor revoluţionare, s'au Introdus censura cea mai severă şi pedepse aspre până lâ perderea capului şi la confiscarea averilor. Mai târziu s'a delăturat censura preventivă, dar i s'au substituit legi draconice de presă, avertisemente despotice, care adesea erau date mai mult din mâncărime de a tortura pe scriitori, din trufia şi brutalitetea po-litieană, din ură de partidă, ură naţională, sau ură religioasă. Cu legile de presă erau împreunate con- fiscări de cărţi şi ziare, procesele de presă, şi iarăşi pedepse în bani şi în libertate, iar din partea arhiereilor circulare afurisitoare, anateme, când mai mici, când mai mari, adesea porunci date pe cale strict secretă, că cutare carte, cutare scriere să nu cuteze a o cumpăra şi ceti nici un credincios. S'au văzut tipografii privilegiate, cu drept exclusiv de a se tipări, anume cărţi religioase şi cărţi scolastice numai în acelea; iar între arhierei au fost şi-de aceja, cari au mers mai departe, pretinzând, că" orice tipăresc cei de aceeaşi confesiune cu dânşii, fie lucru religios, fie profan, fie filosifie, ori nişte colecţiuni de anecdote, să iasă numai în tipografiile autorizate şi binecuvântate de ei. S'a îngrijit totodată, ca să înveţe carte oameni cât se poate mai puţin, iar pentru cei cari învăţară, s'au tipărit cărţi ascetţice, pline de nu ştiu ce învăţături transcendentale, de poezii monastice, neînţelese de nimeni pe lume. Acest obscurantism apoi întunecă, tâmpea, hăbăucea spiritul omenesc, omorând în el elasticitatea lăsată lui dela .Dumnezeu şi dela natură. Dară lucrul cu totul străin! In acel întuinerec egiptean adevărata moralitate, nu numai că nu câştigă nim|ic, ci din contră, oamenii se făceau şi mai blăstămaţi, delictele şi crimele se înmulţiau în proporţiuni spăimântătoare, ceeace s'a comprobat de ajuns în mai multe ţări, la popoară mari şi mici, în mii de cazuri. Cu cât rigoarea ţi se părea că este mai mare, cu atât se comiteau crime şi delicte mai înfricoşate şi mai multe. Vezi datele statistice comparative din Italia, Hispania, Austria, Ungaria; vezi şi Grecia, cu insulele greceşti, partea Turciei locuită de popoară slavice, cu vendetta de moarte pentru moarte; asemenea Polonia şi parte mare a Rusiei. In toate aceste ţări moralitatea publică şi "privată a fost şi maji este compromisă mai greu decât în altele, şi în acea proporţiune, în care — 126 — — 127 presa e frecată cu lanţuri mai groase. Moralitatea sufere mai mult sau mai puţin, şi în celelalte ţări nenumite aici; însă din studiile comporative făcute în timpurile noastre ese luminat, că de ex. în Anglia, în Belgia, în Holanda, în Helveţia, în Saxonia, în care ţări domină libertatea presei, relative mai de mult, şi anume în Anglia din secolul trecut, morali-* litatea s'a cores 'şi se eorege în proporţiunea în care câştigă libertatea presei. Este adevărat, că la acea coregere au mai concurs şi alte împrejurări, alţi factori, precum au fost şi sunt nobilitarea educaţiunei în familie, în casă, înmulţirea şcoalelor, nutrirea sim-ţemintelor religioase pure şi sublime, neadulterate prin bigotenie şi fanatism, legislaţiune luminată; cu toate acestea, nu avem în cătrău, caută se recunoaştem, că chiar acele mijloace corective ale omului pe acest pământ se ajută şi îşi pot ajunge scopul nu-i mai prin cuvântul liber, prin presa, care face, ca oamenii fără a se mişcă din loc, ci şezând, cum am zice la masă, să se înţeleagă între sine din punctele cele mai depărtate ale pământului. In fine popoarăle au văzut din experienţă înde-delungă, că dacă censura preventivă era un tutorat tiranic şi umilitor, apoi legile de presă cu măsurile! lor represive şi cu pedepsele cele brutale, demne de corporalii şi sergenţii din vefchime, sunt şi mai periculoase pentru desvoltarea facultăţilor omului, pentru libertate şi moralitate ; au recunoscut însă şi acel adevăr, că excese, delicte şi în oareşicare cazuri chiar crime se pot comite şi prin presă. Acest rău trebue cores, însă cum? Pe două căi, adecă: delictele şi crimele comise prin presă să fie tractate după §§-iii codicelui penal, ca oricare alte, comise în alt mod; mai departe, plagele înfipte, adecă scoţând cui prin cui; cu alte cuvinte, aserţiuni false, date publi-cităţei de unul, să le refrunte celălalt prin argumente tari şi clare; minciunile să se demaşte şi să fie date, de ruşine, calumniatorii să fie înfieraţi prin publicarea de probe juridice convingătoare, iară nu num aii prin frase sunătoare ca oala goală de aramă; conspi-raţiunile în contra libertăţilor publice să fie trase la lumina zilei, în litice ale maiorităţîi parlamentare, din care a emanat guvernul. Toţi politicii cei mai luminaţi au recunoscut ministerilor dreptul acesta, carele nu este decât un drept de reciprocitate între diversele partide ale unui stat. Ceeace au disputat politicii, a fost numai dreptul, pe care şi-1 aroagă maiorităţile de a-şi vota pentru sine pe fiecare an aşa numite fonduri de dispoziţiune din tesaurul public al statului,, de unde apoi se dau subVenţiuni ziarelor guverna^ mentale. Aci s'a zis majorităţilor: Spre scopul acesta nimic din Veniturile statului; ci dacă vă place să aveţi organe proprii de publicitate, aşa numite oficioase, daţi-le subvenţiuni dela voi, precum dau şi alte partide din averea lor.*) Dar această dispută *) Aceasta însă nu se poate aplică sub nici un cuvâut la aşa numitul Monitor oficial. Acesta este şi rămâne organ mai mult al statului decât al guvernului; in el se continuă oareşicum Analele ţărei. Monitoriul oficial trebue să se pu- — 138 — — 139 — încă tot mai decurge în toată Europa, noi însă trecem peste ea Ia locul acesta. Pentru noi să fie de ajuns a constata, că subvenţiunile de bani care se dau mai multor ziare prin ceice Voi esc a le susţinea în interesul lor, nu cuprind în sineşi nimic imoral, ba din contră, obvin adesea cazuri, în care subven-ţiunea se dă cu scop de a salva chiar doctrine moi rale, unde ea semnifică tot atâta, ca şi cum ai în-> fiinţa din banii tăi şcoală, biserică, azil de naştere, spitale, orfanotrofie etc, poate şi înmiit mai mult, în cazuri când se lucră pentru salvarea unui popor aservit, pentru scăparea ţărei de subjugare străină, pentru evitarea de rezbeluri civile, aşezarea libertăţilor publice pe temelii solide şi durabile. In acest sens mai multe ziare româneşti politice au tras şi unele mai trag până în ziua de astăzi subvenţiuni, pe care numai răutatea sau stupiditatea le va judeca de imorale. Precum la Maghiari, aşa şi la Români, sunt puţine acele ziare politice şi în genere foile periodice, care să fie în sfjare de a! se susţinea "numai din Veniturile câte le întră dela abonaţi. Nu subvenţiunile, ci cu totul altele sunt pede-cile, cu care luptă ziaristica română, si morburile, de care sufere ea. Pentruca un ziar se poată fi susţinut numai cu spesele care întră din banii de prenumeraţiune, se cer câteva condiţiuni, pe care nu este prea uşor a Ie împlini. Aşa între altele se presupune, că întreprinzătorii, redactorii, editorii cunosc perfect, atât facultăţile materiale, cât şi pe cele spirituale, sau adecă adecă gradul culturei publicului, cătră care voiesc a se adresa. Cătră un public ce abia acum învaţă a ceti, este cineva cât se poate de cruţător, nu aleargă blice în toate înprejurările pe spesele statului, şi încă [sub redacţiune care să ştie susţinea demnitatea statului, a poporului, a regimului (Gapul statului) şi a guvernului (ministeriului.) câte un miliar de loc înaintea lui, dacă nu vrea ca publicul să-1 peardă din vedere. Redacţiunea caută ca să afle totdeauna lipsele cele mai neamânabile ale lectorilor săi. 'Cestiuni politice mari nu le tractează ca cunoscute, ci din contră, ea presupune, că partea cea mai mare a lectorilor să-i aude acum întâia oară despre asemenea lucruri. Cu ziare sau inimice, sau trădătoare, sau şi numai torturate de mân-cărimea de a se certa, nu-şi prea face de lucru, dar vătămarea de onoare personală şi cu atât mai mult naţională, nu o sufere cu nici un preţ din lume, în asemenea cazuri dă publicului său exemplu de modul cum se câştigă satisfacţiune. Limba în care se scrie ziarul său, este totdeauna aleasă, deamnă, şi totuşi curgătoare uşor, eonstruc-ţiuni netede, perioade mai mult simple, nu încurcate cu incise dese; mai în scurt, din ziar dispare acea limbă scrisă ca de clacă, ca în batjocură, ca şi cum ar traduce şcolarii terţiani ori quartani din vre-uni clasic latin, pe care-1 înţeleg abia pe jumătate, ceeace se întâmplă mai ales în cazuri, când redactorii ş;i colaboratorii sunt distraşi în alte moduri, prin funcţiuni ;şi diverse vocaţiuni ale vieţei. Aşa o parte considerabilă a laboarei rămâne pe sufletul unor juni-şori. Aceasta nu merge. Minerva este severă în disciplina sa, ea nu sufere diversiuni de acestea, ci le pedepseşte aspru, într'un mod sau în altul. Un ziar carele vrea să fie bun în adevăr, de va ieşi numai de 2 ori 'pe săptămână şi numai cu text cât au d. ex. ziarele româneşti din Pesta, sau Românul din Bucureşti, cere dela redactor sacrificiu de cea mai mare parte a timpului 'său. Redacţiunea perde timp şi mai mult în cazuri, când mai are a face cu articlii şi corespondenţe scrise în limbă şi stil atât de miserabil, încât sau este necesitat a-şi perde oarele scumpe ce-tindu-le numai pentruca să le arunce apoi în coşul — 140 — — 141 — cu maculature, sau dacă află în ele simbure, să le dea un alt Vestmânt, adecă să le scrie dânsul de nou. f Una din condiţiunile cardinale pentru existenţa şi înflorirea unui ziar liber, independent, este pretutindeni, încă şi sub absolutism, independenţa personală a redactorului sau redactorilor. Este imposibil, ca de ex. un funcţionar care 'şi trage salarul său delaj stat, cătră care este legat şi cu jurământ, să redacteze ^ întru toată libertatea un ziar independent. Tot aşa nu se poate, ca- de ex. un profesor dela institutele de învăţământ ale statului să se mişte în calitatea sa de redactor al unui ziar liber, dup acum ar voi el, sau mai bine, precum ar cere interesele vitale al publi-^ cului pentru care scrie. Nici chiar profesorii dela şcoalele confesionale nu pot corespunde vocaţiunei unui redactor independent; cel puţin, aici în Tran-i silvania şi în Ungaria foarte anevoiă. Să punem că acel profesor pentru persoana sa nu e nici decumi bigot, ci din contră, om care stă la înălţimea unde stau alţi bărbaţi de erudiţiune europeană; lui însă în poziţiunea sa nu-i este permis, necum să facă; opoziţiune, dar nici măcar să fie tolerant. Avemi sume de exemple în materia aceasta. Există porunci arhiereşti, prin care profesorilor şi docenţilor se interzice strâns chiar corespondenţa cu Vre-un ziarist, şi cu atât 'mai Vârtos; ou ziare ce nu plac preasfinţiei sale. In Noemvrie 1852 s'a interzis repauzatului Ga-> vril Muntean colaborarea la Gazeta Transilvaniei ca din chiar senin, şi bietul, carele încă fusese spoliat în anul 1849 de avere (peste 3 mii florini m. c.) în Sibiiu, a trebuit să renunţe totodată la modestul onorar ce trăgea ca colaborator. In August 1873 profesorilor şi directorilor dela şcoalele româno-catolice din Transilvania Ii s'a pus alternativa categorică, că aceia cari lucră la ziare, sau să încete la moment, sau să-şi dea dimisiunea din profesură. Unul dintre profesorii dela gimnaziul rom. catolic din Braşov, care luase asupra-şi redacţiunea ziarului „Nemere", a fost dimis din funcţiunea sa. Unde poate fi între asemenea conjucturi vorba de independenţă! Chiar şi protestanţii sunt în acest punct destul de intoleranţi. Ce e drept, inspectorii supremi ai şcoalelor confesionale au acî un cuvânt al evangeliei: Nimeni nu poate servî în acelaşi timp la doi domni. Explica-ţiunile ulterioare încă nu lipsesc. Diversele specialităţi de ştiinţă cer în secolul nostru studiu întins, înaintare cu timpul; oarele de prelecţiuni sunt fatj-gatoare; conferinţele, corecturile laboarei scripturis-tice a tinerilor sunt iarăşi fatigante răpitoare de jmulte oare ale zilei; unde mai rămâne unui profesor timp, de a se ocupă şi cu cestiuni politice de ale zilei, nu ca diletant, ci ca profesiune; pentrucă în zilele noastre nu este permis la nimeni pe lume, a tracta cestiuni politice, adesea de vieaţa de moarte, numai ca politicastrii de cafenele ş|i de berării; politica nu este muzică de strate, ci este ştiinţa cea mai grea din toate ştiinţele, care confiscă cum am zice, pentru, sineşi, toate puterile minţii şi ale spiritului. Inspectorii supremi mai adaogă încă şi argumentul atins mai sus, mai ales dacă aceia sunt şi prelaţi. Ei adecă pretind, ca un ziar politic redactat de profesori subordinaţi lor, să stea între toate împreju-rile în mod exclusiv la porunca, la serviciu, pentru confesiunea proprie, şi să lovească în altele, precum vedem în adevăr, că se mai întâmplă ici colea. Un ziar însă, care nu voieşte să ia îndeşert titlul de ziar politic, independent, nici că se poate cugeta, dacă! redacţiunea lui nu va fi emancipată din capul locului, perfect şi pentru totdeauna, de orice influinţă a rivalităţilor şi cum zic francezii, a veleităţilor confesionale. Nicăiri procedura strâns obiectivă nu este aşa necesară ca pe terenul acesta. De acî încolo, cei - 142 - cu musca pe nas ori pe căciulă, vadă cu cine-şi vor împărţi certele; dar ziarul politic şi independent să nu le deschidă rteren de ceartă nici pe un minut. ^ Un ziarist şi anume redactorul unui ziar politic trebue să fie independent încă şi din alte puncte de vedere, cari sunt: Vocaţiunea simţită în pept, sau cum ar zice poeţii, Vena politica, fără care nu face nimic, ci strică tot, apoii acea vocaţiune ajutată îri tot timpul atât cu ştiinţe teoretice şli anume juridice, de stat, de economie politică şi naţională, istorică şi geografică din toţi seeoliii, cât şi cu experienţa foi-l tinsă, adunată din ţări mai multe şii din toate clasele societăţei omeneşti; cunoştinţa de ajuns cel puţin de patru până în cinci limbii; în fine, pacienta de fer, precum nu se mai cere la nici una din vocaţiu-; j. nile omeneşti, nici chiar la cea militară.*) Mai este încă de dorit, ca un ziarist să fi servit câţiva ani la; stat, sau la vre-un municipiu, ori să fi fost advocat sau notar public, pentruca să aibă cunoştinţe practice, încă şi din ramurile cele mai prosaice ale vieţei omeneştL Mai în scurt, au trecut acele timpuri, când naţiunea noastră îşi lua pe ziariştii săi dintre dascălii dela s. Sava, dintre clericii dela Blaj şi mai târziu dela Orade, Arad, Sibiiu. Aceasta s'a întâmplat în timpuri de lipsă extremă, în condiţiuni de servitute barbară, sub care gemea naţiunea, pe când se cerea, ca cineva, fie oricine, ori de unde, să fie sa-] sacrificat totului, să fie înfipt pe cruce. Altele sunt astăzi lipsele naţiunei noastre şi alt viitor o aşteaptă. Dar apoi şi naţiunea să-şi remunereze cu totul altmintrelea pe publiciştii săi, decum i-a remunerat ea până acuma. pm *) Ego nes studium sine di vite vena, nec rude quid prosit ÎDgenium yideo. Alterius sic altera poacit opem res et conjurat amice.;. Se poate zice cu Horatm despre politici, întocmai precum a zis el despre adevăraţii poeţi. Directorul de scoale Gheorghe ŞJncal. Vieaţa nemuritorului Gheorghe Şincai se află descrisă de cătră mult regretatul nostru compatriot re-pauzatul Alexandru Papiu Ilarianu. Studiul de două luni pe care îl făcuse biograful asupra vieţei celeji: mult agitate a lui Gheorghe Şincai din documentele şi datele câte le avuse la mână, a fost prezentat la timpul său societăţei academice române din Bucureşti ca discurs de recepţiune şi a fost ascultat şi primit de cătră colegii noului membru ales: cu cea ma>j călduroasă plăcere şi laudă. Dar precum ni se întâmplă cu cei mai mulţi bărbaţi ai noştri renumiţi cari au trăit, ău lucrat şi au suferit între anii 1780— 1840, oricât se adoperă biografii lor ca să le scoată la lumină toate peripeţiile vjieţei lor câte merită a fi conservate prin tipar pentru posteritate, mai nici într'un caz "hu li se împlineşte dorinţa. Acei bătrânii ai noştri cu prea puţină excepţiune n'au făcut în tot cursul vieţei lor rnai nimica pentru sine, ci totul pentru nefericitul popor românesc, pentru limba, literatura, istoria, biserica, şcoala şi în genere pentru emanciparea lui de sub jugul sclaviei. De aici vine, că la mulţi dintre bărbaţii cei mai renumiţi nu aflăm însemnat nici măcar anul naşterei şi al morţii, iar dacă unii din ei au fost şi căsătoriţi, nu cunoaştem nici re-laţiunile familiei lor. Gheorghe Şincai tot a mai lăsat câte ceva însemnat şi din vieaţa 'sa; cu toate acestea partea cea mai însemnată ,a vieţei sale, adecă activitatea sa ca profesor şi director în Blaj, este aşa de puţin cunoscută din acte, încât chiar şi în biografia scrisă de Papiu lacuna aceasta se simte tare. A voit — 144 — însă o provedinţă binefăcătoare*, ca pe lângă multele manuscripte ale lui Şincai conservate cu grije în arhivele episcopiei gr.-cat. din Oradea-mare să rămâie şi câteva acte parte mare oficioase, din care se pot află şi cunoaşte mai multe împrejurări ale şcoalelor din Blaj pentru care Gheorghe Şincai în cele din urmă venise în atingere neplăcută nu numai cu episcopul său, ci chiar şi cu guvernul provincial. JDrezând noi, că 'mai multe din acele acte pot să aibă valoare istorică, le vom reproduce aici în extrase românelşti, iar în limbile originale în care se află ele, se vor publică tot în Transilvania, pe cari noi o con-i siderăm totodată ca un mic magazin de documente istorice până atunci, până când nu se vor află alţi literaţi, ca să-i umple coloanele acestui organ al Aso-ciaţiunei noastre cu alte producte literare şi ştienţi-fice mai folositoare, eşite din peana dânşilor. Actele oficiale pe care le avem noi la mână din zilele lui Gheorghe Şincai, se ocupă mai mult numai cu planul înfiinţărei şcoalelor normali din Blaj şi al unor aşa numite triviale din diverse părţi ale Transilvaniei. Ele se încep dela anul 1775 şi se continuă până la 1795. Le vom luă cât se poate în ordinej cronologică, premitem însă, că la unele nu este pus anul în care au emanat, dar se poate combină din context cam în be an au putut să emane. In anul 1775, '21 Iulie Nr. gav. 4333 guvernul Transilvaniei adresează cătră o comisiune guvernială o rezoluţiune, în care îşi arată îndestulirea sa cu luarea măsurilor pentru edificarea unui local de scoale normale în Blaj, şi provocându-se la un raport din 13 Iulie al acelui an, pe lângă ce laudă zelul, face obî servarea, că întru înţelesul unui rescript regesc, a cărui dată nu se pune, tot materialul, precum şi munca de mână şi căraturile erau obligate comunităţile şi respective posesorii locurilor ca să le dea la edificarea — 145 — acestui fel de scoale; aşa dar guvernul declară, că acele materiale şi prestaţiuni, precum şi darea de lemne nu le poate arunca asupra altora, ci trebue să le împlinească cei numiţi în rescriptul regesc, iar plata zidarului se va număra Ia timpul său din fondul anumit de cătră Maiestatea Sa. Subscris: br. Samuel Bruckenthal gubern. şi Iosif Molnâr secretar. Din 9 Noemvrie 11776 Nr. 5065 iarăşi vine o rezoluţiune guvernială la un alt raport relativ tot la edificiul şcoalei normale din Blaj, din care aflăm, că guvernul nu prea e îndestulat cu înaintarea lucrărilor şi comite blăjenilor, ca să stea cu totdeadinsul de lucru cu atât mai Vârtos, că Maiestatea Sa împăratul a binevoit o porunci de repeţite-ori, ca acel edificiu, să se gătească cât mai curând. Subscris: corniţele Nicolae Bethlen şi M. de Sonnenberg secretar. Sub data de 7 Martie 1777 aflăm o adresă dată cătră episcopul Romjânilor gr.-catolici în Blaj din sesiunea aşa numitei „tabulae eontinuae" a comitatului Albei Inferioare cu 'reşedinţa în Aiud. Oficiul comitatului face episcopului cunoscut, că a primit din nou un ursoriu dela 'guvern, în care comitatul este provocat, ca ţinându-se strict de ordinele anterioare, se îngrijească pentru cât 'mai curânda terminare a edificiului şcoalelor normale 'din Blaj. Deci comitatul invită ex oficio pe excelenţia sa episcopul, ca de câteori vor fi necesari muncitori cu braţul din partea comitatului la edificarea acelor scoale, sau atunci când se vor apuca de lucru, episcopul să se pună în conţelegere cu comitatul, căci acesta conform prea înaltelor or-dinaţiuni, nu va lipsi a-şi împlini dorinţa. Tot din anul 1777 Februarie 22 aflăm o adresă a, sujs numitei comisiuni îndreptată tot cătră episcopul Făgăraşului cu reşedinţa în Blaj. In actul acesta numita comisiune provocându-tee la un raport al comitatului Albei Inferioare, care semăna cu o denunţate 10 — 146 — asupra episcopului, ca îşi cum acesta nu ar voi să întindă ajutor eficace la ridicarea edificiului, pentru şcoala normală, comisiunea muţstră totodată pe episcop, că până în acea zi nu dăduse vre-un răfspuns, respicat şi anume o declaraţiune în acel înţeleţş, ca împlinirea voinţei împărăteşti să fie cât mai mult accelerată ; de aceea cornisiuneja 'şi cere dela episcop informaţiune exactă în sensul arătat. Subscrişi,: corniţele Nicolau Bethlen 'şi br. Iosif Mijske în numele comisiunei publico-eclesiastice. Din aceste două acte mai din urmă se vede, că între episcop şi comisiune se iscaseră unele neînţelegeri, care se află indigitate şi în alte acte; dar natura neînţelegerei nu poate fi bine cunoscută; se pare numai, că comisiunea dedea prea înaltelor dis-poziţiuni relative la edificarea şcoalelor normale din Blaj un înţeles, iar guvernul şi comisiunea guver-nială cu totul altul. Sub Nr. 2226 'din 9 Aprilie 1782 guvernul Transilvaniei face cunoscut 'erjiscojpului gr.-cat. dela Blaj, că cu respect la denumirea profesorilor, la înfiinţarea şcoalelor, la introducerea metodului normal venise un decret reg. prea înalt din 12 Dec. 1781, care se comunică episcopului în extras, dar cu acea intima-ţiune, ca catihet la şcoala din Blaj este acilea (fii promptu sit, adecă Pater Georgius Schincai Hjiero-monachus), care îşi luase mai dinainte instrucţiune; în metodul catiheticei la şcoala normală din Viena. Subscris în numele guvernului cu reşedinţa în Sibiiu br. Samuel de Bruckenthal, iar subscripţiunea secretarului lipseşte. Din acest act guvernial încă se pare, că scoate capul o neînţelegere între guvern şi episcop asupra persoanei lui Gheorghe Şincai. însemnăm aci, că până în 12 August 1782 episcop al Făgăraşului fusese tot Grigorie Maior, care tocmai în aceea zi se lăsase de — 147 - episcopie şi tot atunci sinodul adunat a ales pe cei ; trei candidaţi, dintre cari apoi în 21 Octomvrie 1782, a fost denumit loan Bob. Această observaţiune trebuia să o facem la locul acesta şi încă cu ,adaos,i i .... . . . i s că deşi loan Bob fusjese denumit episcop în 21 Oc- tomvrie 1782, dar preconizarea lui de cătră scaunul :-■ Romei s'a întâmplat abia în 15 Dec. 1783, iar hiro- f! tonia lui s'a făcut în Blaj de cătră acelaşi Grigorje) Maior numai în 6 Iunie 1784. Aci dară dăm peste s un aşa numit înterregnum de aproape 2 ani, în care l timp însă au emanat mai multe acte relative la şcoa- lele din Blaj, între cari câteva ne dau testimoniu :; trist despre nespusele trăgănări şi pierderi de timp ■ în comunicaţiunea oficială djintrie Sibiiu şi Blaj. 'i Suscitatul decret din 12 Dec. 1781 îl avem şi |fe noi acilea numai în extract, care însă este foarte ne-i favorabil pentru şcoalele din Blaj, aşa cum se vede el în copia noastră. Se va fi aflând şi origjinalul aceluia undefva; dar sune el anume cu respect la direcţiunea supremă a şcoalelor ori şi cum, astăzi, după mai bine de o sută de ani el este căzut în desue-i tudine, şi chiar dacă nu ar fi cazul acesta, astăzi el ar lovi foarte greu în legile care asigură confesiunilor. religioase dreptul lor asupra şcoalelor confesio-i nale, prin urmare nu mai poate să aibă nici o valoare. Geeace aflăm foarte defimn de însemnat din acel decret dela 1781 este, că el constată pe temeiul unui raport al comisarilor, cumcă în Blaj numărul tineri-i mei scolastice a crescut atât de tare, încât zice mo-; t'"' narhul, că acolo trebue să se ridice încă şi alte scoale V şi respective să fie lărgit edificiul destinat pentru H şcoalele deacolo. Deci monarhul comite guvernului V Transilvaniei, ca să însărcineze pe aşa numita comi-| siune a studiilor din ţară, ca să prepare un plan nou pentru şcoalele care sunt a se-mai înfiinţa la Blaj, să facă şi un calcul pentru cât au să coste, apoi toate 10* —148-— acelea elaborate să le submită Maiestăţii sale pentru aprobare. Tot în acest decret împăratul Iosif află, că dupăce numărul tinerimei româneşti scolastice se înmulţeşte aşa de tare, prin aceasta se arată şi necesitatea înfiinţatei de scoale triviale, de aceea împăratul permite ca să se caute un individ bine deprins în metodul de învăţături normale şi cunoscători de limbile necesare în Blaj, iar aceluia să i-se asigure salar de 150 fl. pe an, spre a; i-se plăti din fondul şcoalelor normale şi cu acea condiţiune, ca pe lângă acea plată episcopul să-i dea locuinţa cuvenită şi aju-tipr în producte naturale. Mai departe monarhul comite episcopului, ca de catihet să denumească pe unul dintre ieromonahii din Blaj, cari şi aşa sunt obligaţi în virtutea literelor fundaţionale ale acelei mănăstiri, ca să funcţioneze în calitate de profesori; dar catihetul să nu aibă încă şi alt salar special; iar dacă între ieromonahi nu s'ar află vre-unul, carele să cunoască bine metodul normal, episcopul să-1 trimită în Sibiiu la şcoala principală de acolo ca să înveţe. Subscris: Josephus m. p., Thadeus Baro a Reisbach m. pr. Ad mandatum Sjacrae Caes. Regiae Majestatis proprium. David Szekely m. pr.*) Tot din anul 1782, Octomvrie 15, Nr. 7329 s'a emanat un decret al guvernului ţărei adresat vicarului general ieromonah Ignatie Darabant. In actul acesta guvernul zice, că dl inspector primar al şcoalelor naţionale a informat pe guvern despre starea şcoalelor din Blaj; deci în urmarea aceluia guvernul comite vicarului general (pe timpul vacanţei scaunului episco-pesc), ca şcoala naţională din Blaj să o împartă în două clase şi să o numere între şcoalele primare, iar *) „Quoniam autem Comissariorum relatio perhibet nu-merum studiosae juventutis Balazsfalvae ita acrevisse, novae ibidem scholae erigi, et respective aedificium pro scbolis hactenus destinatum amplîari debeat". î catihetul acelei scoale să fie conform ordlnaţiunllor i anterioare părintele Gheorghe Şincai, carele să fie şi l director local, şi să se poarte cu subordinaţiune cu- ; venită cătră episcop, cătră directorul regesc şi cătră * inspectorul primar al şcoalelor naţionale. Tot prin acest decret sunt denumiţi ca docenţi (magistri) indivizii : Ioan Papp şi Samuil Coltor. Fiecare din aceştia vor avea salar câte 75 fl. din fondul şcoalelor na- " ţionale, iar deputat în grâu şi în lemne le este pro- mis de cătră dl episcop al Făgăraşului; acel deputat ei să-1 împartă drept în două. Intr'aceea până când se va termina noul edificiu al şcoalelor, vicarul general să îngrijească de locuinţa lor şi de comoditate* adecă de local pentru instrucţiunea şcolarilor. Sub-t scris: br. Samuel Bruckenthal. | In anul 1783 Dec. (27 sub ,Nr. 8680 jguvernul ţărei vine iarăşi în numele Ces. r. Maj. Sale Apost. cu un decret adresat tot vicarului general Ignatie,: în care acelaşi guvern descopere,/ că Gheorghe Şincai ca director al şcoalei naţionale din Blaj arată lipsele acelei scoale, cum şi lipsele docenţilor şi ale sale, în urma cărora se iau următoarele măsuri: încât pentru lipsele docenţilor, Reverenţia Sa D. Josephus Martonffy în calitatea sa de inspector al şcoalelor naţionale îna-,f intase încă din 5 Dec. 1782 o representaţiune cătră % înaltul tesaurariat regesc (ministerul de finanţe al Transilvaniei); mai departe aceluiaşi părinte Şincai i-se comite, ca pentru recvizitele necesare Ia învăţătură în scoale, precum sunt scaunele şi mesele, să * prepare şi să submită un calcul de spese, pe temeiul * căruia să se facă toate cele de lipsă conform prea, !înaltei intenţiuni a Maiestăţii Sale pentru şcoalele din Blaj. Mai departe, încât pentru reparaţiunile celelalte necesare la localul de scoale zice acelaşi guvern, că chiar în acea zi din 27 Dec. s'a adresat cătră tesaun rariatul regesc, că se îngrijească de facerea acelor re- paraturi, precum şi de locuinţe pentru unul dintre docenţi, carele era însurat. In fine încât pentru rec-visitele mai mărunte s'au asignat câte 20 fl. pe an, adecă o sumă precum se dădea şi la şcoalele normale regeşti din Sibiiu şi Cluj din cauza şcoalelor naţionale, iar acei 20 fl. are să-i ridice părintele Gheorghe Şincai pe Lângă cuitanţă ce va dă dela sine, desprei care tesaurariatul a fost asemenea anunţat. Mai departe să i-se declare directorului Şincai, că excursiu-siunile arătate de el ca făcute în afaceri scolastice n'au loc, dacă nu vor fi recunoscute de necesarii şi arătate de cătră dl Iosif Mârtonffy inspector primar al şcoalelor naţionale; iar salar în sensul rescriptului reg. din 12 Dec. 1781 lui Şincai nu-ii compete. Subscris : Sam. br. Bruckenthal. Din anul 1748 sub Nr. 8933 avem un extract dintr'un decret guvernial, din care aflăm, că Gheorghe Şincai submisese guvernului un prea umilit memorial în cauza sa personală, iar guvernul îi dă resoluţiune, că şi până când comisarii vor fi gata cu raportul lor despre fondurile din Blaj, lui ca director al şcoalelor naţionale i-se asigurează pentru intertenţiunea şa până la prima Noemvrie al acelui an din fondul şcoalelor naţionale 30 fl., pe care are să-i ridice dela casa camerală a tesaurariatului. Subscrişi: br. Samuel Bru-kenthal, David Szekely, Antonie Horvâth. Tot din anul 1784 sub Nr. 4018 Iunie 22, guvernul provocându-se la rescriptul Maiestăţii Sale din 28 Aprilie, face cunoscut episcopului, că monarhul în-grijat de fericirea acestui popor, a decis a îmbunătăţi şi lărgi şcoalele normale, iar anume pentru gintea. Valahă (pro gente Valacha) a binevoit cu îndurare a decide, ca să se înfiinţeze douăsprezece scoale primare triviale, pentru a căror susţinere au aplacidat cu mare bunăvoinţă 600 fl., totodată Maiestatea Sa a poruncit, ca conform1 decretului său regesc din 6 August al anului 'trecut, episcopul ni numească a-cele comune, în care au să fie înfiinţjate cele douăsprezece scoale, şi apoi să facă raport cătră acest gti-[ vern, iar salar pentru fiecare docinte dela acele scoale * să se plătească începând dela 1 Noemvrie anul 1784 câte 50 fl. din fondul şcoalelor naţionale. Peste a-ceasta împăratul mai decide tot în acel rescript din i 28 Aprilie, ca Ia şcoala principală din Blaj să se mai ' adaogă încă o clasă cu un docinte, a cărui plată a- nuală să fie 100 florini. Cu această ocaziune gu-\ vernul 'mai comunică episcopului încă două puncte, al 7-lea şi pe cel din urmă din decretul regesc, dela 6 IAugust anul 1783, şi îl provoacă ca să nu lipsească a se conformă prea înaltei rezoluţiuni. Subscrişji: Br. Samuel de Bruckenthal, David Szekely, Adam Veres. Decretul sus citat eşise sub Nr. 4818. Gubernul în loc de a-1 trimite episcopului întreg, îi dă numai un extras din punctele 7 şi 12. Acel punct 7 din decret ţinea, că încât pentru partea economică administrativă a şcoalelor săteşti în comunele unde nu sunt patroni, acelea să fie administrate în viitor tot cum au fost în trecut; dar cum? nu se spune. Comunită7 ţilor însă împăratul le impune şi comandă, ca edificiile scolastice să le ţie totdeauna în stare bună, iar aceleaşi comune să întindă acelor dascăli mai mult I ajutor decât le-|au dat până atunci „in naturaliWu'si et victualibus". 1 Acestea, zice îmlpărjatul că voieşte să se împlinească aşa precum se întâmplă în Ungaria foarte bine, că se încheie contracte între comunităţi şi directori i ■ sau inspectori locali în favoarea şcoalelor. Iar în co- munele, în care se află patroni (domni feudali), pe aceia prefecţii comitatelor, inspectorii şcoalelor naţionale, sau chiar şi parohii să se încerce în tot modul a-i înduplecă să doteze mai bine pe dascălii şcoalelor naţionale. J — 152 — — 168 — In punctul 12 din 'decretul regesc se zice: că; pentruca învăţătura băieţilor, cari vor să treacă la gimnazii din şcoalele normale, să nu Ie fie nefolositoare, autorităţile scolastice să se ştie obligate îh puterea ordinaţiunjlor anterioare ale monarhului a le observa strict, prin urmare băieţii, cari învaţă în 'şcoalele normale să fie preparaţi mai bine pentru disciplinele gimnaziale; de aceea să priveghieze cu rigoare, ca nici un băiat jsă n|u fie adm|is în clasele gimnaziale, dacă n'a terminat bele trei clase principale, din care trebue să aibă testimoniu sau dela inspector sau dela director. Aşadar din aceste două documente din urmă învăţăm, că împăratul Iosif al II, înfiinţase în adevăr afară de şcoalele din Blaj încă douăsprezece scoale naţionale româneşti pe teritorul marelui principat al Transilvaniei, iar aceasta s'a întâmplat numai ou 6 luni înainte de a sparge revoluţiunea lui Horia, şi tot cu acea ocaziune a mai amplificat şi şcoalele din Blaj; totodată acelaşi monarh se încearcă a deschide băieţilor buni de Român calea şi la învăţături mai înalte. O rezoluţiune din 26 August 1784 Nr. 7849 a-dresată directorului Gheorghe Şincai, directorului şcoalelor din Blaj, ne descopere o adevărată curiozitate pentru timpul nostru. Bietul G. Şincai fusese însărcinat cu reviziunea şi prepararea cărţilor scolastice. Dupăce şi-a împlinit aceasta misiune, Şincai se roagă de guvern pentru Iun onorar de 15 galbini; dar inspectorul primar Iosif Mârtonffy (preot rom. cat.) s'a opus, şi aşa guvernul resolvî lui Şincai numai o remuneraţiune de 24 fl., din cari să-şi plătească hârtia cumpărată şi pe copistul, la care i-a dictat, pentruca adauge guvernul, fondul scolastic este sărac şi n'are de unde să dea mai mult, iar acei 24 fl. să-i ridice dela tesaurariat. Subccrii: br. ®ruek*H*faal, r Ştefan Costa. Toate actele câte le deterăm pân'aki în extract \ emanaseră în limba latină, acum însă urmează unul * în limba germană, (sub [Nr. gubernial ţl430 |L. i52. lAcest act guvernial este o înfruntare grea dată directorului şcoalei normale dela Blaj. Guvernul arată lui Şincai, | că a primit cu neplăcere ştirea, că directorul nu !să > poartă cătră episcopul său cu reverinţa şi modestia cuvenită, precum şi că în alte cazuri uneori pierde din vedere bunacuviinţă (das erfqrderliche decoram). Din cauza aceasta i-se dă înfruntare foarte serioasă şi /este dojenit că nu se poartă conform statului său, împrejurărilor, în care 'se află şi pe care le cere interesul şcoalei, care trebue fsă-i fie totdeauna înaintea ochilor. La acest act nu ie pus anul, nici luna şi ziua; acum însă ca guvernator îl vedem subscris, pe corniţele Gheorghe Bânffy, iar ca secretar pe un Ig-natius von .... conumele nelegibil. Noi mai că am cuteză să susţinem, că suferinţele cele mai 'mari ale lui G. Şincai s'au început din epoca acestui intimat [guvernial. 1785 Nr. 4391 din 26 Noemvrie. Despre înfiinţarea celor 12 scoale româneşti naţionale. Sub această dată avem o suplică a directorului * G, Şincai adresată cătră teysaurariatul regesc al ţărei în Sibiiu, întru care Şincai zice, că dupăce în anul trecut, adecă 1784 din graţia şi clemenţa cesaro-regeajscă înaltul guvern regesc ia binevoit a înfiinţa în această < ţară douăsprezece scoale româneşti naţionale, şi a di- •>\ spus ca docenţii dela acelea aplicaţi cu salare de câte 50 fl. renani pe an, să-şi tragă acel salar dela eassa din Sibiiu, s'a ivit o greutate din cauza distanţei câtorva comune, în care s'au aşezat acele scoale, căci adecă docenţii respectivi sunt siliţi a-şi primi salariile lor deadreptul din Sibiiu. Dl inspector suprem al 154 — - 165 — şcoalelor naţionale prevăzuse acea dificultate, apoi şi mijlocise ca unii dintre acei docenţi să-şi poată luă salariile lor dela oraşe pu fcasse ipublice (mai apropiate ; dar tu acea oeaziune s'a observat tăcere despre şapte scoale româneşti înfiinţate, anume: la Reghinul unguresc, la Milaşul mare, la Szek, la Şomcuta mare, la Sântău, la Al masul mare şi la Abrud. Dupăce docenţii din acele şapte comune simt mare greutate şi întârziere la primirea 'salariilor dela Sibiiu, Şincai se roagă ca înaltul tesaraurariat să binevoiască a dispune, ca docenţii 'din Reghin şi Milaş să-şi poată luă salarul lor dela comisarul de finanţe din Bistriţa; cel din Sec dela provisorul fiscal din loc; cel din Şomcuta dela perceptorul salinelor Dejului; cei din Sântău şi Almaş dela perceptorul de sare din Şimleu, iar cel din Abrud dela spanlul fiscal sau dela provisoraful din Zlatna. Sub această suplică latineşte, Şincai se subscrie aşa: Primarius scholae Nationalis Balâszfalven-sis, et reliquarum Vialachico-Nationalium Director. Din acest document aflăm încă odată pe sigur, că acele douăsprezece scoale rom;âneşti comandate de cătră împăratul Iosif s'au fost şi înfiinţat în adevăr, şi încă tocmai în anul memorabil 1784. Aşadar înainte cu o sută de ani poporul românesc din Transilvania mai câştigase şi aceste douăsprezece scoale pe lângă cele înfiinţate din ordinul consiliului suprem militar în mai multe comune din cele două regimente grăniţere. Se mai ştie apoi de câte o şcoală elementară ici-colea bunăoară în Braşov şi pe la câte un Ischit sau mănăstire mică, din câte rămăseseră în ţară nedate flăcărilor pe timpul turburărilor religioase împreunate cu înfiinţarea regimentelor sub generalul Bukow, precum s'au arătat la alt loc în actele înfiinţăm regimentului I. Din tradiţiune se vorbeşte, că în zilele lui Şincai s'ar fi înfiinţat la trei sute de scoale româneşti în Transilvania, şi bătrânii, cari dacă ar mai trăi ar fi astăzi de 100 de ani, susţineau această 'tradiţiune; dar nouă nu ni s'a întâmplat să vedem vre-un document scris în acest înţeles. Intr'aceea cunoscută fiind activitatea extraordinară alui Şincai, este mare proba-babilitate, că el avuse şi scopul acela de a' înfiinţa scoale cât se poate mai multe în comunele româneşti, fără a luă în nici o considerare greutăţile piramidale, pe care le-ar fi întimpinat de sigur, atât din partea domnilor feudali cari nu voiau cu nici un preţ, ca şi Românii să-şi aibă şcoalele lor naţionale, cât şi chiar din partea guvernului Transilvaniei. Nr. 4391 din 2 Dec. 1785. Aci aflăm rezoluţiu-nea Tesauratului, cu care acela îndreaptă pe G. Şincai cu suplica sa la guvernul regesc; totodată îi pune şi alte dificultăţi în prospect, din care să poată cunoaşte, că nici guvernul nu-i va împlini rugămintea. La locul acesta ne aducem aminte, că până pe la 1838 tot se mai vorbia pe la Blaj despre vre-o trei din acele douăsprezece scoale româneşti înfiin-i ţaţe de cătră împăratul Iosif al II-lea, care încă tot ar mai vegeta, dar numai ca nişte plante lipsite de razele soarelui şi de ploaie. Noi am dorî foarte, ca; oameni bătrâni din acele 12 comune să binevoiască a ne informa, dacă se mai află vre-o urmă din acele! scoale pe la comunele lor, şi anume dacă acei câte 50 fl. îi mai trage vre-un docinte cu dreptul vechiu câştigat înainte cu 100 de ani; căci Doamne, multe drepturi de acelea 'câştigate din bătrâni s'au pierdut, sau din neştiinţă, sap şi lenea descendenţilor, fii, nepoţi şi strănepoţi. Decretul guvernial din 8 februarie 1788 Nr. 883 L. 26 îndreptat cătră directorul şcoalelor normale din Blaj G. Şincai, în cauza limbei germane ca studiu oblijgat. In acest decret guvernul Transilvaniei se provoacă la un mandat prea înalt din 9 Ianuarie al — 156 — - 161 - aceluiaşi an cuprins în forma de decret al curţii, întru care se zice, că scopul cataloagelor care se cer pentru tinerii ce trec din şcoalele normale în cele gimnaziale este: ca să se adeverească, cumcă nici un tinăr nu a fost primit în clasele gimnaziale fără cunoştinţa limbei germane, dar cumcă din cataloagele înaintate dela Blaj la guvernul ţărei nu se cunoaşte acea împrejurare, dacă bieţii intraţi în gimnaziu cunosc sau nu limba germană, aşadar guvernului i-se impune^ i ca să strângă pe direcţiuni şi pe profesori la exactă observare a dispoziţiunei acesteia. Aşadar guvernul obligă pe directorul Şincai, ca să împlinească acea voinţă prea înaltă, se silească pe docenţi la împlinirea aceleia cu cea mai mare grije, să şi îngrijească, ca limba germană să fie învăţată alăturea cu limbai maternă şi în şcoalele latineşti, pentruca aşa tinerimea, care apucase a învăţă limba germană în şcoalele naţionale să nu o uite în cele latineşti. Subscris corniţele Gheorghe Bânffy ca guvernator şi David Vajna ca secretar. Este prea bine cunoscută lupta epocală a împăratului Iosif purtată eu popoarăle negermane ale monarhiei pentru introducerea limbei germane în toate şcoalele şi în toate afacerile statului; dar tot aşa e cunoscută şi rezistenţa înverşunată ia acelor popoară şi mai aleşi a 'Maghiarilor în contra acelui plan al împăratului. Din alte acte, /care sie mai jaflă între scrierile rămase dela G. Şincai în arhivul episcopiei gr.-catolice dela Oradea mare, se mai Văd unele remon-straţiuni ale acelui director, ce e drept, nu îndreptate în contra învăţărei de limba germană, ci numai în contra posibilităţii de a o învăţă pe aceea în Blaj. Şe pare însă tot din acele raporturi ale Iui Şincai, că împăratul făcea mare silă profesorilor şi directorilor în favoarea limbei germane, încât la un timp G. Şincai veni ia ideia ca să propună guvernului, ca dupăce sila este atâta, de mare, atunci şcoalele din SItă, s! fie strămutate cu totul în vre-un edificiu public dl* vre-un oraş săsesc, unde băieţilor li s'ar da ocaziune, ca pe lângă ceeace învaţă în şcoală, să se deprindă în limba germană în atingere cu poporaţiunea din lot. Acest ; decret al j guvernului e scris în limba germană. I . ; Nr. 8099 din 10 Octomvrie 1793. Decret guvernial. Rezboaîele cele 'mai crunte decurgeau în Europa din cauza marei revoluţiuni franceze. Imperiul acesta eră unul din monarhiile cele mai încurcate în evenimentele din acea epocă mare. Cu venirea în anul 1792 a împăratului Francisc la tron fiind foarte mare lipsă de bani, şi clasele privilegiate nevoind; nici atunci a-se supune la plătirea de imposite regulate, adunându-se în dietă votau numai aşa numite subsidii (ajutoare) din caz în caz. In acel an s'au» votat un subsidiu, care apoi se explicase aşa, că nu numai nobilii, ci şi parohii, profesorii şi funcţionarii să plătească în oareşicare proporţiune; s'au făcut însă şi excepţiuni, prin care d. ex. directori şi profesori, cari îşi trăgeau săracele lor salarii din unele fonduri publice, aveau să rămâie scutiţi de acea contribuţiune. Din întâmplare însă G. Şincai, care încă eră să fie scutit, a fost asuprit prin subtragerea din salar. Şincai aleargă la guvern cu plânsoare în numele său şi al profesorilor din Blaj. Guvernul îi răspunde, că aşa este, căci decretul din 2 Noemvrie Nr. 7836 din 1792 ţine în cuvinte respieate, că parohi, profe-i sori şi alţii cari îşi trag salariile din vre-un fond public, să nu fie siliţi de cătră comitate al plăti re-partiţiuni de acelea, de unde urmează, că şi lui Şincai i-s'a făcut nedreptate, că i-s'au tras din salar; dar dupăce l'a plătit, acuma să cerce a regula lucrul cu inspectorul şcoalelor. încât pentru profesori, aceia nu mai pot fi scutiţi, pentruca din întâmplare sumele — 158 — împărţite pe comitate şi scaune au apucat a se împărţi şi pe familii şi indivizi. Aşadar profesorilor li se dete negativă pe un tem ei u cu totul nelegal. Subscris: 'corniţele Lupul Kemeny, David Szekely şi I. Bedeus de Scharberg. Această suplică alui G. Şincai, la care îi venise rezoluţiunea de mai rsus, avea data din 26 Septemvrie 1793. De aici învăţăm cel puţin atâta, că G. Şincai mai funcţiona ca 'director în . Blaj încă şi cătră finea anului 1793, adecă după zece ani dela venirea lui Ioan Bob pe scaunul episcopiei Făgăraşului, căci precum se ştie Ioan Bob fusese ales în 21 Octomvrie 1782, dar preconisat numai în 15 Dec. 1783. Cuprinsul: Gheorghe Bariţiu............ 8 Românii şi maghiarismul......... 19 Limbi universale. Limbi destinate la moarte. Limba românească............. 4L Biserica românească în luptă cu reformaţiunea . 51) Despre resbelul civil transilvan din anii 1437—1438 94 -Istoria noastră modernă......... 115 . Anarhia şi corupţiunea presei noastre. Presa maghiară. Presa daco-română....... 123 Directorul de scoale Gheorghe Şincai .... 143