[fiii Coperta : Andrei Ohufiev EUGEN SARBU ŞOSEAUA NORDULUI R C M A N v.,i. n 15 6 7 f- U I [ U R A I' E N T R L LITE,"! A T U R A Et^f^iH'iti^^ i-m-«i iuti* •? i ;iiJ.taU 1 Vara asta plină de primejdii nu-i plăcea de loc inspectorului Mizdrache. începînd cu 4 aprilie, viaţa lui se schimbase considerabil. Bucureştiul devenise un oraş oarecare, un oraş aproape părăsit, pentru că evacuările continuau masiv şi localurile de petrecere se închideau pe rînd. îşi petrecea dimineţile în biroul lui cu storurile trase, aşteptînd fatidica oră il cînd, cu o punctualitate ireproşabilă, sunau sirenele şi trebuia să coboare în adîncul, tristul, sinistrul, dar sigurul adăpost al Siguranţei, ţinînd într-o servietă actele cele mai importante, să asculte plictisit conversaţia insipidă a subalternilor care pomeneau despre case darîmate, morţi, internaţi în spitale şi evacuări urgente către locuri mai liniştite. Ar fi plecat şi el, chiar făcuse cîteva rapoarte în sensul acesta, dar în instituţia unde lucra, plecarea din Bucureşti era probabil ultima alternativă studiată de mai marii de la Ministerul de Interne, aşa că, resemnat, gîndindu-se bine şi cu grijă la viitor, inspectorul studia posibilitatea de a supravieţui unei catastrofe ce i se părea iminente. Ciripoi, mai optimist într-un fel, dădea semne de irasci-bilitate, parcă nu mai răspundea tot atît de politicos la salut, începînd parcă să înţeleagă ce fel de instrument fusese în mîi-nile sale. Conflictul dintre ei creştea lent, dar sigur. Mizdrache nu-şi putea însă permite să se arate slab tocmai în împrejurări ca acestea, cînd fiecare şovăială se putea plăti cu viaţa. Ştia din experienţă că in astfel de momente laşitatea tuturor creşte şi că a te lăsa descoperit era egal cu moartea. Mareşalul nu 7 glumea, şi dacă la un ministru s-ar mai fi uitat, la un pîrlit de funcţionar nici n-ar fi ridicat măcar un deget, dimpotrivă, lui Mizdrache i se părea că tocmai categoria de oameni căreia aparţinea adună laolaltă cele mai fericite calităţi ca să iie pedepsiţi fără cruţare de către autorităţi pentru darea de exemplu şi iniricoşarea şovăitorilor. Sub priviri ii treceau o serie de acte complicate, de rapoarte secrete din care rezulta limpede că se pregătea ceva, că anumite persoane din guvern şo\ăiau şi că ar fi dorit să treacă de partea anglo-americanilor sau tă se tocmeau cu toată lumea în schimbul scăpării pielii. 1:1 înaintase mai departe rapoartele sale, urmare a îndelungilor observări făcute şi răspunsuri nu soseau de loc, măsuri nu se luau, ceea ce era limpede pentru un vechi copoi că însemna un oarecare consimţămînt tacit al unui ştab. şi el ştia chiar cine era acel ştab şi se mira că Mareşalul nu face ca Mussolini şi nu-1 împuşca mai degrabă. într-o asemenea stare sufletească îi rămîneau femeile şi băutura, barurile, vreo două, deschise cu riscuri mari şi accesibile unui public disperat, neînstare să se despartă de Bucureşti, pentru că era legat de afaceri pe picior, prospere la ora aceea din pricina primejdiei sporite, de unde cîştiguri fabuloase, ras-rurnâri la bursa neagră şi alte lucruri deocheate în care era mai bine să nu te-amesteci ca să nu dai peste cine ştie ce niînă, a cine ştie cui. capabil să te arunce pe drumuri cu un telefon, dat unde trebuie. într-o miercuri, spre seară, inspectorul avu cu Ciripoi, subalternul şi pmă la un punct asociatul său în cele mai neplăcute at aceri, o conversaţie neaşteptată. Fusese o zi înăbuşitoare de sfîrşit de iulie, cu un vînt pustiu şi inutil umblînd brambura prin coridoarele de asfalt şi piatră ale oraşului, cu zgomot enervant de tablă smulsă de pe acoperişuri şi cu rîcîit de pomi pe ziduri, nişte pomi fierţi în dogorile verii, mirosind a praf şi a zădu!. adică una din acele zile cînd iemeile pleacă minate de instincte de acasă şi se dau frenetic amanţilor, urîi'nd cu geamurile deschise, zi nebună cînd toată lumea umblă bezmetică şi ar omorî pe cineva, cînd se bea ceasuri întregi sub perdelele tărcate ale cîrciumilor ce sfidau pericolele bombardamentelor şi cînd nimeni nu mai răspundea de nimic. Pe la şapte, cînd soarele cobora pe ziduri maiestuos, încă strălucitor, aprinzînd ferestrele cu o lumină delirantă căreia nu-i rezişti, ca şi cînd această lumină insistentă ar vrea să perforeze toate obloanele şi să arate celorlalţi tot ce se ascunde in case : adică oameni toropiţi, năuciţi de căldură sau bătrîni speriaţi de noaptea care sosea ameninţător, Mizdrache abia sosit din garsoniera sa, istovit şi el, stors de o femeie de 30 de ani, lacomă şi fără cruţare, beată de două ceasuri, şi acum dormind goală pe o canapea, intră în birou şi-1 găsi pe Ciripoi umblîndu-i in hirtii. — Scuzaţi ! zisese repede acesta, încereînd să ascundă un dosar. — Ce citeai ? temei celebre sau Submarinul Dox ? îi luă cartonul în care stăteau cîteva hîrtii răsfoite la repezeală, se uită la ce-1 interesa pe subaltern şi zîmbi ameninţător. — Să vedeţi, îngăimă celălalt, sertarul era deschis şi o curiozitate... — înţeleg, înţeleg, spuse moale şi deci şi ameninţător inspectorul. în scurte cuvinte, cam ce vrei să afli ? Dar înainte de a-mi spune asta, dă-mi te rog dublura cheii, măcar cu atit să m-aleg. Ciripoi, palid, îi aruncă o cheie vale, mică şi asudată. Inspectorul o cercetă pe toate feţele şi întrebă candid : — Bine lucrată, unde ? — Tot acolo, zise criptic celălalt. — Vreasăzică borfaşul ăsta vrea să aibă de-a face cu mine. Biiine ! De cînd te ocupi cu treburile astea ? — Nu prea demult, zise cu o linişte neaşteptată Ciripoi, abia atunci înţelegînd că nu mai avea rost să o facă pe fricosul cu şei ciJ său, de îndată ce lucrurile fuseseră date pe faţă. ■— Pentru cine lucrezi i Celălalt tăcu. Mizdrache se enerva încet, încet. — Să-ţi spun eu şi tu să dai numai din cap ca să n-ai aerul că trădezi pe cineva. Ne-am înţeles ? Ciripoi căzuse pe un fotoliu. Mizdrache se făcu că nu bagă de seamă lipsa de respect a celuilalt şi continuă interogatoriul : — Pentru ministrul nostru ? — Pentru nemţi ? 8 9 — De aici înainte miroase a trădare de patrie, Ciripoi, şi 1 nu-mi place... M — Nu vă mai osteniţi, n-am să vă spun nimic. f — Pentru anglo-americani ? £ — Pentru ruşi ? j| — Să ştii de la mine că şi tăcerea te costă. Ajunge numai | să spun un cuvînt şi gata... I — Nu mai ne aflăm în situaţia de altă dată, răspunse calm celălalt. *' Asta nu semăna cu o obrăznicie, era o siguranţă care-1 | scotea pe inspector din sărite. Dacă vorbea aşa însemnau două f lucruri : că lucra pentru Gestapo ori că i se pregătise înlocuirea i şi că Ciripoi căuta dovezile de incapacitate sau de trădare pe « care să le furnizeze ministrului. Oricum, situaţia era destul de ' proastă. Trebuia să joace tare, aşa cum era obişnuit. Mai întîi o luă pe vechea coardă sentimentală : — Măi, Ciripoi, e neplăcut pentru tine că te-am prins, după cum va fi neplăcut pentru mine să te raportez, să te spun unde ştiu eu, că doar nu-ţi închipui că aici sînt ţinut de către ministru, am şi eu sfinţii mei. Unul din doi, dacă înţeleg bine e de prisos. Vrei fotoliul ăsta, îl capeţi, dar să ştii că nu-i nici , o pricopseală... Ciripoi tăcea atent, pîndindu-i fiecare vorbă. Nu mai avea de loc aerul unui subaltern docil, dimpotrivă. Pentru inspector, era limpede ; trebuia să facă ceva, să scape de acest individ periculos sau să fugă. La această din urmă alternativa \ se gîndea de multă vreme. Războiul după socotelile lui nu mai putea dura mai mult decît cîteva luni. încă o iarnă ar fi fost prea mult, aşa că cel mai tîrziu în luna noiembrie el trebuia să se afle undeva departe de acest oraş. Mai liniştit puţin, dar nu lipsit de curiozitate întrebă încă o dată : ; — Ce vrei tu, Ciripoi ? — Vreau să scap ca şi dumneavoastră. Şi nu există decît ( o singură cale. — Care-i, băiatule ? Celălalt tăcu cîteva minute, privind absent la ferestrele mînjite de seara care cobora peste oraş. — Cineva legat de cercurile aliate îmi cere să-i dau numele celor mai interesanţi oameni internaţi în lagărul de la Tirgu-Jiu... Mizdrache zîmbi uşor : acum îl prindea, cît ai zice peşte. — Şi comunişti sau numai simpatizanţi pentru anglo-americani ? — Şi comunişti ! „Mai ales comunişti ! Asta vrei tu, cîteva capete de comunişti ! Buuun, al meu eşti, băiatule !" Era clar, era în serviciul Gestapoului. Apropierea frontului îi făcuse activi pe nemţotei, îşi luau măsurile de rigoare, pe dobitocul acesta, cine ştie de cînd şi cu ce îl aveau la mînă şi, ştjind că pe cale oficială nu vor putea obţine nici o informaţie serioasă, recurgeau la serviciile oricui. —. Şi dacă predăm această listă, exacta ! accentua, ce primim în schimb ? — Libertatea, în caz de Doamne fereşte ! Mizdrache rîse crîncen, tăcut, ameninţător. Se uită fix în ochii celuilalt şi spuse : — Ciripoi, cu cele ce-am auzit de la tine pot să te trimit Ia Curtea Marţială cît ai zice peşte. Lucrezi, e limpede, pentru nemţi, dar asta n-are nici o importanţă ! Evident că şi pe tine în cazul acesta te-ar salva cineva, că nu eşti prost. Din necesitate, ţine minte, dţn necesitate n-am să spun nimănui nimic. Cît priveşte lista celot mai însemnaţi oameni din lagărul de k Tîrgu-Jiu, ea poate fi obţinută pe o cale foarte uşoară. O simplă circulară adresată comandantului lagărului şi totul e în regulă... — Aparent aşa e, domnule inspector, am şi trimis aceasta circulară şi am primit şi răspunsul. Ciţiva căcăcioşi de intelectuali, oameni de seamă, nimic de zis, dar eu am nevoie de altfel de informaţii. După cum aţi ghicit, nemţii se interesează de asta... Mizdrache îşi scoase din sertar broasca lui verde de tablă, îşi ascuţi distrat un creion şi aşa destul de ascuţit şi lăsă jucăria să salte printre hîrtiile dosarului uitat deschis la vedere. — Ciripoi, nu-mi place în ce rahat te-ai băgat. Te ştiam băiat deştept. Nu e bine, mă, să dăm pe mîna nemţilor pe oricine. Ei nu au nevoie de nişte profesori universitari care s-au apucat să scrie memorii Mareşalului, pe ăştia se pişă, dragă. Lor le trebuie nişte capete şi le vor avea, te rog să mă crezi, 10 11 dacă autorităţile noastre se vor dovedi slabe, dar pînă acum aşa ceva nu se vede ! Uite unde greşeşti tu : greşeşti acolo că nu-i cunoşti pe militarii noştri, domnule ; eu am lucrat şi pentru guvernele civile şi pentru răstiţii ăştia. Ei bine, mai toţi ofiţerii superiori şi-au făcut studiile în Franţa şi în Anglia. Ei sint aliaţi de nevoie cu nemţii şi nu vor da pe mîna boşilor nici măcar un profesoraş de latina. Chiar comandantul lagărului pactizează cu ei şi vii tu, un nărod, şi vrei sâ-i dai pe nuna celor de la Gestapo ! Eşti şi antipatriot pe deasupra ! Ciripoi izbucni într-un rîs fără oprire. — Aveţi haz, domnule inspector, să fiu al dracului ca aveţi haz, uite de-asta vă iubeşte lumea pe dumneavoastră, înţelegeţi ? Aveţi haz ! Hohotea, era obraznic, era necuviincios, dar complimentul îi făcea plăcere lui Mizdrache, auzea ceva plăcut în acest birou după multă vreme. — Chiar crezi că am haz, Ciripoi ? se miră ipocrit. — Păi dacă v-aţi auzi cum vorbiţi ! Tăcură o clipă. Zăduful ultim al zilei de vară bucureş-teană intra în valuri prin ferestrele deschise. Ascultară pios liniştea de început de noapte, lipsită de zgomotul familiar al vehiculelor grăbite de altă dată. O dată cu căldura se simţea şi vechiul miros de incendii din luna mai, cînd bombardamentele fuseseră mai intense şi arseseră multe case. — Ei, Ciripoi, unde sînt clipele de altă dată cînd toate cîr-ciumile din jur răsunau de cîntece ! Ce ţigani, ce femei, ce vinuri scumpe ! Şi noi avem numai borfaşi d-ăştia de mîna a doua, cu spionaj la Arsenal, cu fleacuri... Pe urmă a venit războiul, au venit apucaţii ăştia de__comunişti, s-a stricat vîn-zarea... Dar tot era mai bine ca acum, că parcă e la spartul tîrgului... Ciripoi îi răspunse repede, fără melancolia din glasul şefului : — Păi dumneavoastră ce vă pasă. Dacă se răstoarnă căruţa, vă suiţi într-un avion şi p-aici vă e drumul ! — Crezi tu, Ciripoi, că sînt în stare să părăsesc ţara, mă ? Şi unde să mă duc ? în Elveţia, în Franţa, în America ? Cu ce, mă, că tot ce-am băgat în buzunar, cu curvele-am cheltuit, mă, că mi-a plăcut viaţa ! 12 — Nu vă vait eu pe dumneavoastră ! zise cam cu regret celălalt, privind afară la luminile camullate care lăsau primele lor di re albastre pe trotuare. — De ce nu mă vaiţi, mă ? — Yă ia ministrul sub aripă, că doar pe el îl sfătuiaţi toată ziua să puie ceva la băncile din Ziirich, să nu doarmă pe el ! Deci nu era omul ministrului, era limpede, de ăsta se ferea. Ciripoi al lui voia să-i servească pe nemţi, de găinar ce era. Cit îl privea pe el, Mizdrache îi era indiferent, pentru că în fond omul clin faţa sa avea dreptate : la prima bănuială, el avea de gînd s-o şteargă unde vedea cu cehii, pentru că prea purta multe pe suflet. Ciripoi, uşor ameţit de lumina turbure a nopţii ce se înstă-pînea. de leneşa căldură a serii amestecată cu rafalele ultime ale vuitului, îşi reveni. — în concluzie : acum că ştim fiecare ce ştim, ce-i de făcut ? — Deci nu asculţi de sfaturile mele ? — Nu pot. Dacă se întorc lucrurile sîntem pierduţi, domnule inspector şi nu sînt prost să mă las prins ca o găină... — Bine gîndit, dar ce-i de făcut ? ^— Vreau lista exactă, pe care ştiu c-o aveţi. Pe aceea o căutam. Mizdrache'simţi că trebuie să fie poate o singură dată sincer cu un subaltern al său : — Ciripoi, iat-o, dar să ştii că nu ajută la nimic. Sînt 54 de nume, pe tine te interesează nucleul de conducere. Pe-acesta nu-1 ştiu nici eu şi nici nu cred că-1 vom şti vreodată. — Sinteţi pesimist, domnule inspector. Nu cunoaşteţi metodele Gestapoului. Noi ne-am purtat cu mănuşi cu ei, ne şi temeni de ei, ce-i drept, dar nemţii nu se vor juca... -- îi vor împuşca pe toţi şi tot nu vor afla nimic. — Credeţi ? — Sînt sigur. — Cu_ toate acestea sînt silit să încerc. îmi daţi lista ? — Poftim. Ciripoi era puţin dezamăgit, asta se vedea bine pe chîpul lui. — Domnule inspector, dacă trimit un om în lagăr să afle cum stau lucrurile ? Dacă aş afla eu, personal, nucleul de conducere al comuniştilor, credeţi că aş face un rău ţării ? 13 La o asemenea întrebare nu se putea răspunde în nici un fel, a aşa încît inspectorul Mizdrache dădu din umeri şi-1 lăsă să f dispară în odăile alăturate, tăcute, ca nişte morminte, gîndin-du-se că şi pe o corabie care se scufundă ambiţiile oamenilor rămîn aceleaşi pînă în clipa naufragiului. N-avea decît să se ducă în lagăr şi să afle ce voia. Totul era pierdut în vara aceea : călduroasă, frenetică, plină de groază şi de morţi, el avea la ce să se gîndească, trebuia să-şi pregătească şi încă destul de urgent o retragere cît se poate de rapidă, o fugă onorabilă şi mai ales la timpul potrivit. Nu se mai afla la vîrsta aventurilor, nu-şi mai putea permite să fie idealist ca acest Ciripoi care vorbea despre patriotism ca un negustor oarecare. Aşa că se : simţi bine că rămăsese singur. Somnola ca totdeauna la ora asta. S-ar fi întins puţin pe canapeaua de alături, dar parcă nu se făcea. în clipa aceea sună telefonul. „Ce-o mai fi ?" Ţîrîitul insistent nu-1 scoase din placiditatea lui obişnuită. „Ho ! în- ţ jură birjereşte. Ho, că nu dau turcii !" Pe urmă răspunse rece : — Alo ! Cine e ? Cine ? A, vă salut, vă salut... Era Mastacan cu vocea lui neplăcută din zilele cînd îi anunţa veştile cele mai proastei — Ai ziarele de azi ? îl întrebă celălalt de la capătul firului său. — Le am, cum nu ? — De citit le-ai citit ? — încă nu. — Evident, se stropşi brusc inspectorul-şef. — Dar ce s-a mai întîmplat ? Cu mîna căută în vraful de hîrtii de pe birou. 1 — O sa vezi, caută... Găsi Universul şi citi rapid un comunicat discret din josul paginii întîi : „Marele Stat Major al Aviaţiei Germane aduce la cunoştinţă opiniei publice că în urma unui mîrşav atentat, generalul Manfred von Mulhard, colonelul Joachim Faltin şi colonelul Benedikt Funk din comandamentul aviatic al regiunii Balcani, ( împreună cu însoţitorii şi-au pierdut viaţa într-un tragic accident de aviaţie deasupra teritoriului României. Din ancheta întreprinsă s-a constatat că e vorba de un sabotaj. Cercetările continuă." | 14 — îţi place ? se auzi iac după o pauză vocea uscată, rece, nesuferită, a lui Mastacan. — Cum o să-mi placă ? se miră Mizdrache cu toată ipocrizia de care putea să dea dovadă în clipele acelea. — Şi-atunci ? Eu cît pot să mai rabd toate astea ? Pe mine mă freacă Gestapoul, mă freacă ministrul, mă freacă Ică, mă freacă Mareşalul, dar cine p... mă-sii nu mă freacă şi ce să le răspund ? Că am un om incapabil ca tine ? Că o să vă trimit pe front, că o să vă dau dracului afară o dată ? — Permiteţi ? — Nu permit nimic. în chestiunea de la Piatra Olt cred că am dovedit destulă răbdare, deşi din rapoartele tale reieşea că ai o urmă. Ştii de asemenea cît ne dau de furcă partizanii din munţii Vrancei şi ce s-a întîmplat la Brăila. Iată, astăzi, Gestapoul îmi comunică, să vezi şi tu ce rapizi .sînt, că de la aerodromul din Craiova, unde trebuia să aterizeze flotila cu oamenii ucişi de mînă criminală a sabotorilor a dispărut un sergent care lucra chiar cu comandantul şi care cu siguranţă a comunicat traseul şi ora plecării şi sosirii nemţilor. Ce mai ai de spus ? — Nimic, domnule inspector-şef, nimic, absolut nimic. — Cum nimic ? Cum nimic ? Ăsta e răspuns ? Am să te trimit în faţa tribunalului militar, dumneata glumeşti. — Domnule inspector-şef, ştiţi bine că în situaţia actuală numai un idiot ca mine îşi mai pune pielea în saramură ca să-i prindă pe indivizii ăştia. Nu mai sîntem în 41, domnule inspector-şef. Uitaţi mereu acest lucru foarte important. în ce mă priveşte, mă voi strădui în continuare să dau de o urmă, am indicii, dar îmi trebuie timp. Vreau să vă ofer un peşte mare, nu pe un oarecare. Dumneavoastră, să mă iertaţi, de fiecare dată vreţi să scot din pămînt, din iarbă verde cîţiva vinovaţi, dar ăsta e lucrul cel mai uşor, am mai făcut-o de cîteva ori, şi la ce ne-a folosit ? — Lasă literatura, imbecilule, că nu sîntem la Ministerul Propagandei al domnului Ică Antonescu. Aici vorbim pe şleau. — Cum doriţi, dar eu asta vă recomand... Răbdare, răbdare şi iar răbdare... Mastacan nu-1 mai ascultă, se auzi iar una din înjurăturile lui teribile şi pocnitura telefonului în furcă. 15 „Asta mă termină într-o zi, două, trebuie să-i dau ceva in labă, altfel e moarte de om..." Şi enervat, plictisit de toată ziua asta mizerabilă începută atît de prost il chemă la el pe Ciripoi, sâ-1 mai frece şi el, că destul fusese frecat la rîndul său... 2 înainte de începutul lumi august, într-o seară prăfoasa, uscată, printr-o barieră a Bucureştiului intra o motocicletă cu cauciucurile cam dezumflate, plina toată de noroi, condusă de un om oacheş, slab, îmbrăcat într-o cămaşă cu mineci scurte, pătate de sudoare. în ataş dormita un bărbat cam de 50 de ani, cu părul tuns foarte scurt, albit pe la tîmple, cu o .faţă obosită, mahmur ca după o beţie, cu obrazul ascuns în reverul unei scurte de pînza de vînt. plină de colb. Motocicleta venea de la Craiova după un drum de cîteva ore şi cine s-ar fi uitai bine la ea s-ar fi întrebat cum de reuşise să străbată o astfel de distanţă, pentru ca părea gata-gata să se desfacă în bucăţi. Ajuns într-un bulevard lateral, vehiculul opri. Strada era pustie la ora aceea, o lungă linie de asfalt muşcat pe alocuri de bombe, cu trunchiuri rupte de copaci prăbuşiţi în margini, cu frunzişul ucis, uscat pretimpuriu, risipit în marginea trotuarelor. Omul din ataş scoase cîteva hîrtii pe care i le întinse celui de pe şa şi se salutară scurt. Motocicleta porni mai departe. Cădea seara. începea o noapte plină de spaime, de aşteptare încordată pentru cei rămaşi în oraş. Prin curţile părăsite, cîte un locatar uitat de Dumnezeu stropea cu furtunul florile rare, pălite de arşiţă. Aerul se umezea puţin, părea mai proaspăt dar numai cîteva clipe, pentru că pe urmă, în nările omului îmbrăcat în scurta kaki de pînză de vînt stăruia iar mirosul aspru de moloz şi de fum vechi, de zid udat cu furtunul la incendii. Dumitrana nu se grăbea. Umbla cu paşi uşori, fără sa privească în urmă. După un sfert de ceas intră într-o curte plină de pomi : mai mulţi gutui încărcaţi cu fructe ca nişte clopote verzi — gutui sălbatici care se culeg devreme — şi după ce rămase puţin lîngă poartă, prefăcîndu-se că priveşte un răsad de flori, intră într-o casă făcută cu abia zece ani în urmă. o casă galbenă, oribilă, cu faţada stropită cu ciment peste care se aruncase varul colorat. Locuia aici de cîtva timp. sub un nume fals şi abia în seara asta, cînd umbrelele nopţii făceau şi mai nesuferită culoarea zidului, îşi dăduse seama că stătuse pînă atunci într-o casă urîtă. în vestibulul rece, mobilat numai cu un cuier cu patru braţe, ca nişte coarne, cu o litografie ieftină pe un perete, sub tabloul de consum al electricităţii, se opri puţin, îşi scoase scurta încinsă de căldura de peste zi şi şi-o agăţă în vîrful de lemn din apropiere. Era foarte obosit şi se privi în treacăt într-o oglindă din camera de alături, o odaie strimtă, zugrăvită în albastru, în mijlocul căreia se afla o masă de şase persoane şi un pat pe-o margine. Aprinse lumina : două becuri palide, fără strălucire. Trase perdeaua de camuflaj şi se aşeză pe un scaun şi aşteptă să audă paşii nevestei. Dumitrana privi vitrina sărăcăcioasă în care se aflau cîteva pahare de sticlă şi după aceea se aşeză pe un scaun. în momentul acela intră Ina. — Bună seara, spuse ea cu glas uşor. Ai venit de mult ? — Acum am picat. Dumitrana o privi lung cu ochii obosiţi, fără să se ridice, căutînd să ghicească ce se petrecuse în lipsa lui. — Cum a fost ? El nu-i răspunse. Scoase tabachera ieftină cu închizători coclite de aramă şi cînd termină de răsucit o ţigară, o chemă mai aproape cu un gest al mîinii mari şi bătucite. — A întrebat cineva de mine ? — Nu, nimeni. Bărbatul îi văzu faţa asudată şi părul umezit ce-i cădea pe frunte. — Ce-a făcut băiatul ăla, Niculescu, a adus ? — A adus» Am trimis mai departe. — Altfel, cum se simt ? — Mareş nu mai are răbdare. 16 2 17 — Bine, bine. — Au întrebat cînd mai dai ochii cu ei ! Ţigara se dezlipise. Hirtia galbena, groasa, abia înmuiată între degete se uscase. Femeia i-o luă şi i-o umezi stîngaci cu limba. Apoi, i-o întinse. După aceea, işi lipi obrazul de palma lui aspra. — Ei, ce e r Ce e : întrebă Dumitrana cu o bucurie sta-pîniia. — Mi-a fost frica. Bărbatid îşi aprinse ţigara cu o brichetă grosolană de alamă, o brichetă de vînâtor. cu o flacără mare, mirositoare. — Băieţii trebuie să mai aştepte puţin, o să ne vedem mai rar. lrase fumul în piept, arunca privirile în jur şi spuse repede. — Ştii la ce mă gîndeam acum ? — De unde să ştiu ? — Că stăm într-o casă fosrte uiîta. Aşa se întîmplă întotdeauna, parcă-i un tăcut. Croitorul are haine urite, cizmarul pantofii scîlciaţi... Eu. care am construit toată viaţa case pentru alţii, trebuie să stau într-o haraba ca asta... îna rămase lingă el, pe podele, cu capul pe genunchii lui, ţinindu-i mîna. — Nu mi-am dat seama, spuse cu puţină dezamăgire şi îndoială. — Da, e foarte urită. E o casă făcută de un şmecher din ăştia de antreprenori pentru care cîştigul a fost primul scop. Eu ştiu ce materiale s-au băgat aici şi cît au costat... — Ce ne pasă nouă ? Noi sîntem chiriaşi, atît. N-o să murim aici. Femeia aştepta să audă ce făcuse la Craiova, dar lăsă să mai treacă puţin timp. — Cum ce ne pasă noua ? îmi plac casele frumoase, oraşele frumoase. Cînd totul este frumos în jurul tău, viaţa ţi se pare altfel. Prostii ! se certa, apoi se răzgîndi. La drept vorbind, nici mobila noastră nu-mi place ! Ar trebui să ne cumpărăm ceva ţeapăn, nu ştiu dacă mă-nţeîegi. Ceva de nuc sau de stejar... — Ce te-a găsit acum ? Cînd vom avea bani, sigur că da. dar... Dumitrana se uita la ea. mirat că e întrerupt. 18 _ Sigur că atunci. De ce nu mă laşi să visez puţin ? _ Uite, am sa te las, îngădui femeia, lipindu-şi din nou obrazul de palma lui. ^ <<• _ o mobilă făcută parcă cu toporul. Ceva ţărănesc. Un dulap în care poţi să joci dacă ai chef şi nişte scaune grozave, să nu scîrţîie cînd cazi ca din pod pe ele. Nu-i bine ? — Ba da. — Ei, şi pe urmă. un pat lat şi mare, să pot încăpea şi eu în el, să adorm de-a curmezişul. Ina îl opn. — Ajunge. VJiţi că ne mutăm cam des ? V — Trebuie. Poate te plictiseşte treaba asta. dar n-am ce-ţi face. Cînd te-am luat de nevastă, ţi-am spus ce te aşteaptă. — Mi-ai spus. Nu sînt plictisită, parcă-mi place şi mie. I Ţii minte prima proprietăreasa ? Cea din \ itan ? j Bărbatul se gîndi puţin. ' — Au fost atîtea ! Bătrînica surdă şi pisaloagă ? — Da. Cea care avea patru nepoate nemăritate... Cred că în casa aceea mi-a plăcut cel mai mult să stau. Eram şi mai tineri. — E adevărat. Cîţi ani au trecut de atunci ? — Poate opt. Sau mai puţini. Sau mai mulţi... — îmbătrînim... '.' Femeia îi privi tîmpiele, faţa aspră şi inimile mari. Nu se ' schimbase prea mult. Abia dacă sub gura plină i se mai săpa- seră cîteva cute. —■ Nu e adevărat. Tu eşti acelaşi. — Şi tu. Dumitrana trase un fum de ţigară şi femeia îi simţi răsuflarea puternică mirosind a tutun ieftin. Era mai în virstă decît ea, nu se mai putea numi un om tînăr şi Ina începea să capete tot mai mult chipul unei femei care suferise mult şi se maturiza. Nu se întrebase niciodată pentru ce o luase de nevastă. Pentru că era frumoasa, sau pentru că avea o graţie de om tînăr, mai mult vesel decît trist, o copilă zburdalnică, I care cu ani în urmă iubise pe un altul. — Spune-mi, ce-i cu Mareş ? întrebă pe neaşteptate, fără să ştie de ce. ' Ea ghici la ce se gindise şi claca ar fi vrut să-i ascundă ceva s-ar fi prefăcut că nu pricepe şi-ar fi spus că şederea atît de 2* .10 îndelungată tn odăiţa studentului î] scosese din sărite pe mecanic. Îşi privi drept în ochi bărbatul şi-1 întrebă la rîndul ei ; - Ce-i cu tine ? — Te mai iubeşte ? — Nu cred. Dar de ce mă întrebi ? Ţigara ii ardea între degete. Bărbatul o strivi într-o scrumieră de metal, de pe masa de lîngă el. — Noi trăim anapoda. Nu prea avem timp. Şi, la drept vorbind, ce, astea-s probleme ? — Spune-mi, a fost rău că am primit să mă mărit, cînd m-ai întrebat dacă nu vreau să stăm împreună ? — Nu, nu cred. Poate că dacă l-ai fi aşteptat, viaţa lui ar fi iost alta... făcură amindoi cîteva clipe. — Citeodată nu poţi să te împotriveşti întîmplării. La început nu te iubeam cît îl iubisem pe el. Mi-era frică de tine. Erai mai în virstă. Mai puternic. Parca mă striveai. Poate tocmai asta mi-a plăcut cel mai mult după aceea. Ţie îţi reuşeşte tot ceea ce Iaci. Crezi că e întîmplător că nu te-au prins decît o dată ? Bărbatul o mîngîie uşor pe păr. — Sînt mai norocos, atîta tot. Sau am dat peste nişte copoi mai proşti. îşi aduse aminte : — Spui că nu m-a căutat nimeni ? -— Nimeni. — Totuşi trebuia să întrebe cineva de mine... Se ridică şi se plimbă de cîteva ori în jurul mesei. — Nu-mi place ce se întîmplă. E prea multă primejdie şi prea nu se iveşte nimic. Să ştii de la mine, cînd merg toate sfoara, trebuie să te aştepţi la neplăceri. — Crezi ~i Dumitrana nu-i răspunse. Se uită pe fereastră. ■— Au mai trecut avioane ? — Au fost două bombardamente. Unul de zi şi unul de noapte. ■— Pe aici au căzut bombe ? — Nu. E un cartier liniştit. Ce se aude ? ■— în ceea ce ne priveşte, noi ştim ce avem de făcut, dar sîntem siliţi sa ne alăturăm unor tipi foarte şireţi. Există cîţiva oameni care vor cu cricc chip să scoată castanele din toc cu mîinile comuniştilor. _ ... Era îngrijorat, se vedea bine, nu numai oboseala '1 tăcea 1 bănuitor. _ Se duc tratative în vederea unui armistiţiu, dar peste capul nostru. Vor să isprăvească cu porcăria lor de război, cu aerul că n-au fost amestecaţi şi, dacă s-o putea, să fim lăsaţi de-o parte, deşi sîntem singurul partid care a luptat cu arma în mînă împotriva nemţilor. — E ceea ce mi-a spus şi Niculescu. A venit de la Brăila cu un ministru. Se vorbea despre nişte tratative duse la Cairo.. - — E adevărat. Bărbatul îşi mai aprinse o ţigară, după ce o bătu bine de capacul de tablă al tabacherei. — Ai să-mi afumi casa, spuse Ina, fără să pară totuşi '. supărată. — Ce să-ţi fac ! Tutunul ăsta e iute ca un rachiu. Nu-mi plac tutunurile fără gust. — Si ? întrebarea fusese pusă într-un anumit fel. — Am predat totul. — E ceva nou ? — Da. Mai se află ceva în casă ? — Nu. Am cărat totul încă de acum două zile. — Bine-ai făcut. Ina îi apucă din nou mîna. — Ce-i cu tine ? Eşti obosit ? — Puţin. îşi privi ţigara abia aprinsă şi spuse rar : — Totul poate să meargă strună. Se întunecase bine. Abia îşi maî vedeau feţele. Er'a destul de cald. Nu bătea nici o undă de vînt. Oraşul părea mort. Nu trecea nici un vehicul. Rar se auzea cîte un pas grăbit şi furişat pe sub garduri. — Prea multă linişte ! spuse bărbatul. în astfel de nopţi, pe front, inamicul îşi pregăteşte atacul, sapă tranşee, se strecoară printre linii... — Dar nu sîntem pe front. ■— Ba da. Pretutindeni în lume astăzi sînt fronturi. — Ar trebui să-ţi fac ceva de mîncare. Nu ţi-e foame ? 21 — Nu prea. La oboseală mare, mîncarea nu este cel mai bun lucru. — Atunci de ce nu te culci puţin ? — Sînt ostenit, dar somn nu-mi este. Femeia se uita stînjenită la el. — Nu te supăra pe mine, Ina. Nici nu te-am sărutat. Avea pe chip o înduioşare gravă. O strînse în braţe lîngă el, ca pe o fiinţă mică şi caldă. — Ţin foarte mult la tine, zise după aceea încet. N-am însă timp să ţi-o spun, poate mai încolo, vom vedea... Rîse uşor, parcă şi cu puţină tristeţe. — Lasă prostiile. — Nu sînt prostii. Dragostea are legile ei vechi. N-o să le schimbăm noi. De multe ori te-am părăsit, am dormit lîngă tine ca un străin, deşi sînt bărbatul tău, dar eram obosit, o ştii bine. Ina îl sărută şi rămase cîteva minute lipită de el, cu lacrimi pe obrazul palid. — Taci, nu mai spune nimic. Avea un trup pietros, fierbinte, de femeie în puterea vîrstei şi bărbatul o aduse lîngă el. Nu aprinseseră lumina. Stăteau unul lîngă celălalt, cu umerii lipiţi. De afară venea o boare uşoară. Perna era fierbinte. De aici, de pe pat, se vedea dreptunghiul ferestrei deschise, un dreptunghi indigo de aer punctat cu lumini mici şi schimbătoare. Lîngă gardul înalt de piatră foşneau frunzele gutuilor şi dacă s-ar fi ridicat în coate, bărbatul ar fi văzut fructele acelea ciudate, ca nişte clopote, lucind uşor în lumina săracă a nopţii fără lună. Undeva, în vecini, se auzea scurgerea unei guri de cişmea. Cînd nu mai băgai de seamă zgomotul, liniştea nopţii devenea exasperantă. Lîngă el, Ina aţipise. Sub cearşaful alb abia respira trupul ei mic. Bărbatul îi privi braţele lungi şi îşi aduse aminte înduioşat că în urmă cu vreo trei ani rămăsese însărcinată şi că trebuise să avorteze. Şi el şi ea ţineau foarte mult să aibă un copil şi poate l-ar fi avut, dacă în perioada aceea n-ar fi fost atît de hăituiţi. Nopţi întregi stătuseră de vorbă întrebîndu-se ce le rămînea de făcut. în situaţia lor de atunci era destul de greu ca Ina să fi purtat sarcina atîtea luni. Trebuiau străbătute drumuri lungi, în provincie. Aveau de cărat unele materiale, trebuiau să fie pregătiţi în orice clipă de luptă, să cadă sau să încerce să scape. După trei luni, femeia se hotărîse. Nu-i spusese nimic. Se dusese singură la un doctor şi se întorsese abia seara, sfîrşită, cu dureri surde în trup. Dumitrana înţelesese. Despre lucrul acesta nu vorbiseră decît foarte tîrziu, peste vreo doi ani, cînd el îşi dăduse seama că Ina nu mai rămînea însărcinată. — Crezi că ai să mai poţi să faci vreodată un copil ? o întrebase neliniştit. — Da, îi răspunsese ea cu atîta lipsă de convingere încît f bărbatul tăcuse. Timpul trecea şi între ei rămînea mereu punctul acela negru, amintirea dureroasă a zilei în care Ina se întorsese acasă, zdrobită, obosită, zăcînd după aceea multă vreme în pat. Femeia se trezi, simţind că e pîndită în întuneric. — Nu dormi ? îl întrebă. — Nu. Nu mi-e somn. — Vrei s-aprind lumina ? — Nu. Stăm aşa. Nu e bine ? — Ba da. Te gîndeai la ceva ? — Nu ştiu, cred că nu. Sînt foarte obosit, dar o să-mi treacă. — A fost mătuşa-mea ieri pe aici. A întrebat de tine. La ei au bombardat alaltăieri. Au murit o mulţime de oameni. Voia să ştie de la mine cît o să mai dureze pacostea asta de război şi i-am spus că habar n-am. Dumitrana îi apucă umărul fierbinte şi o trase încet pe pieptul său gol, mîngîindu-i încet tîmplele. — E bolnavă şi obosită. A muncit destul... — Cît o fi ceasul ? întrebă femeia... — Aproape zece. — Am adormit puţin... — Da. — Tot nu ţi-e foame ? — Ba, parcă... — Să mă scol să-ţi dau ceva ? — Mai încolo, mai stai lîngă mine... Simţea nevoia să aprindă iar o ţigară, dar nu se mişcă. . 22 23 — Nu eşti în apele tale, zise femeia mai tîrziu. — M-aş duce să mă plimb puţin. — Dacă vrei î Eu am să pregătesc masa. Dar să nu pleci prea departe. — Nu. îmi trebuie măcar o jumătate de ceas de mişcare. Face bine. Tare n-aş mai dorini noaptea asta acasă. AH, dacă ar fi venit omul acela pe care-1 aşteptam ! Aşa e mai prost, trebuie sa-1 caut eu... Era pentru prima oară de cînd stăteau împreună cînd Nicu-lescu îl văzu pe Mareş neliniştit. Mecanicul nu spunea nimic, fixa cu încăpăţînare tavanul afumat de focurile iernilor trecute. Prin geamul deschis se auzeau paşii rari ai trecătorilor şi lînga fereastră foşneau frunzele castanului. — Ce-i cu dumneata ? îl întrebă, dîndu-şi seama că nu putea să-i spună totuşi pe nume. — Nimic, nimic, făcu celălalt fără sa-1 privească. — Te întrebi poate cît mai trebuie sa stai în colivia asta ? Mecanicul răspunse cu silnicie : — Nu, nu-i asta. Tăcură amîndoi. Mecanicul se ridică şi se apropie de fereastră. Era devreme. Opt şi jumătate, dacă nu nouă, seara. Strada aproape pustie avea un ecou de odaie goală. Bătrînele magazine ale Griviţei îşi căscau uşile sparte şi vitrinele incendiate. Răsărise luna, o lună fantomatică, palidă, verzuie, alu-uecînd repede peste acoperişuri. — Crezi că o să mai fie bombardament ? întrebă studentul. —- Nu, nu cred. — De fapt, m-am obişnuit cu treaba asta. E ca la teatru. Mareş se întoarse cu faţa spre el. -— L'ltima oară, mi se pare că ţi-a fost frică. —■ Dacă mă gîndesc bine, da. *~ Atunci ? _ Vezi, e atît de uşor să vorbeşti despre moarte cînd eşti ca mine... _ Stiu. E ciudat cit de mult dispreţuiesc tinerii moartea. Dădu din umeri şi îşi vîrî mîinile în buzunarele pantalonilor. — De ce m-ai întrebat în cîte sîntem astăzi ? — Cînd l-ai văzut ultima oară pe Dumitrana ? — Cînd am fost împreună în gara de triaj. Niculescu deveni dintr-o dată bănuitor. De ce mă întrebi ? — Ina nu trebuia să vină după ce ţi-a luat trotilul ? — Ba da. Drace, nu cumva... Iar se făcu tăcere, o tăcere îngrozitoare în care se amesteca teama şi bănuiala. — Oare crezi că tocmai acum... — Nu cred nimic, spuse Mareş enervat brusc. — Ar trebui să mă duc să văd ce-i cu ei... — Ai face cel mai mare rău din cîte se pot face... Studentul se opri şi văzînd chipul celuilalt îşi dădu seama că se gîndcau la acelaşi lucru. Se apropie de aparatele lui şi răsuci butonul Philettei. Se auzi un zbîrnîit uşor şi după cîtva timp mica încăpere se umplu de muzică. — Pastorala, spuse necăjit. Pastorala la sufletul meu die rotunde aruncate sub portalurile intrărilor incendiate. Mare? se uita la citeva vitrine jalnice, pline de praf, cu geamurile sparte pe jumătate şi înlocuite cu bucăţi de placaj şi în cele din urmă se hotărî să intre într-o iaurgerie. Ceru un pahar de lapte şi întrebă pe patroana birtului cît face, plătind pe Ioc. După ce bău privi afară. Cineva îl urmărea încă de la plecarea din casa Martei. Acum o ştia bine. Sorbise laptele cald, acru, cam cu dezgust, ridieîndu-se în cele din urma şi dind bună ziua. Afară, pe trotuar, căută din ochi pe urmăritor dar nu-1 mai zări ! Pe lîngă el trecură cîţiva bărbaţi grăbiţi. Se apropia un sergent şî se hotărî dintr-o dată. Intră în gangul clădirii pe cate o cunoştea demult şi căută scara. Mai fusese aici de cîteva ori. Ştia că imobilul avea cinci etaje şi nu-i rămînea decît să urce pînă sus, la ultimul şi de acolo, Dumnezeu cu mila. Scările erau murdare. Pe primul palier : o uşă deschisa. O femeie spăla duşumelele. Mirosea a leşie. Mareş urcă mai departe. Cobora un domn îmbrăcat în haine de doc, cu o servietă de piele la subţioară. îi făcu loc. Amînă cît putu să ajungă pe platforma etajului al patrulea. Printr-un geam spart intra soarele, numai cît să lumineze o bucată de perete. Rampa şubredă scîrţîia. Se opri de cîteva ori şi începu să tluiere uşor un cîntec oarecare. De sus, de deasupra lui, se auzeau glasuri de femei. Nu-i era frică, se gîndea numai că totul era pierdut pentru el dacă nu scapă ds urmăritor. Se auzea un plînset înăbuşit şi iar voci de femei. Cînd ajunse in faţa uşii ultimului apartament de la etajul cinci văzu ca e dată de perete şi că dincolo de prag ardeau citeva luminări. Se închină. O femeie îmbrăcată în negru îl întrebă curioasa. — îl căutaţi de domnul Petrescu } — Nu. Dar ce s-a întîmplat : Vestibulul era pun de rudele proaspătului răposat. Dinăuntru venea dogoarea luminărilor aprinse. — A murit ieri după prinz, mai spuse femeia. — Ei, cum aşa, ca bombardament n-a lost : — Inima. La 4 încă trăia, era vesel, a stat de vorbă cu noi, tocmai rîdea, spunea că dacă scapă de bombe o să trăiască o suta de am. Mareş nu o asculta. Privea dincolo de pragul vestibulului îngust. Mobila veche, bătrinească. fusese trasă mtr-o parte şi pe o masă, într-un coşciug, văzu faţa palidă a necunoscutului, îşi mai făcu o cruce şi spuse încet : ■— Dumnezeu să-1 ierte ! v « - Era atît de absurd, că-i venea sa fugă în geană pe scări. Femeile — erau vreo patru — se uitau la el, de lapt îi părea bine că în încăperea în care se afla mortul nu se găsea nici un bărbat şi una îl întrebă, fără motiv, mai mult din amabilitate : — Dar dumneata pe cine căutai ? — Pe domnul Năstase Dumitru, inventă la iuţeala un nume, de la etajul 5... — Domnul Năstase ? se miră altă femeie. Nu stă nici un Năstase aici, că eu cunosc pe toată lumea... Mareş se uită le ele mirîndu-se ipocrit ; — Nu e aici numărul 78 ? (Ştia bine că se afla la numărul 76.) — Nu, ai greşit dumneata, vezi alături... — Scuzaţi-mă. Porni încet pe scări. în stradă se mai uită odată la tî-bliţa de email albastru, bătută în faţa intrării. Cel mai prost lucru era faptul că nu-1 vedea pe urmăritor. Grăbi paşiî, deşi nu ştia prea bine încotro trebuia s-o apuce. Căldura îi uscase gîtul. Se opri în faţa unei tarabe cu limonada şi ceru un sirop. Bău lacom, cu înghiţituri mari, lichidul dulceag, nu prea rece. „Merge al dracului, după lapte", gîndi si în clipa aceea simţi că e privit cu insistenţă. Lăsă paharul pe marginile căruia mai rămăseseră urme de spumă şi porni liniştit pe trotuarul nu prea aglomerat. Omul carc-1 fixase nu era singur. Nu-1 cunoştea. în fracţiunea aceea de secundă îşi aminti de toate chipurile celor care îl urmăriseră pînă atunci. Tra- 85 versă strada lată, auzi un clopot de tramvai aproape de el şi în clipa următoare fu pe scara de lemn a unui vagon. Era obişnuit cu manevra aceasta. Privi de pe platforma îngustă chipurile urmăritorilor. Nu mai exista nici o îndoială, erau mai mulţi. Agenţii alergau după vagonul de tramvai. Le vedea feţele asudate. în spate se afla unul pirpiriu, care fluiera întors spre trotuar. Urmărîtorii căutau o birjă sau un taxi. Strada avea porţiuni sparte de bombe. „Ah, de ce nu sună sirenele acum", se gîndi. „O alarmă ar produce puţină înghesuială". Tramvaiul îşi încetinise mersul. Trebuia să coboare, îl despărţeau cam două sute de metri de agenţi. Se lăsă uşor pe lîngă spatele vagonului galben şi în clipa următoare auzi un claxon. Ţîşni spre trotuar. Din spate, un glas bărbătesc înjura grosolan. Căută din ochi. O femeie se uită aiurită la el. O izbise cu cotul. „Nu vezi, boule !" spuse ea. îi veni să rîdă. Se auzeau fluiere. Mulţimea privea nedumerită. Urmăritorii îl arătau cu mîna. Trebuia să intre repede undeva. Mai făcu cinci sau şase paşi şi găsi un gang. Era răcoare. Se auzea iar vocea cîntăreţului de tangouri. Găsi o rampă lucioasă de lemn. Se obişnuise cu întunericul. Urcă încet, pisiceşte. Dacă avea să-1 întrebe cineva pe cine căuta, o să spună iar numele acelui Năstase de adineauri. Dar cum dracu nu-i văzuse ? Stătuseră, desigur, dincolo de geamul unei prăvălii de peste drum. Un filaj ca lumea aşa se face. Cu mai mulţi, cu semnale, cu pînde fixe. Trase, cu urechea în jos. Glasuri. Aici ! Aici a intrat ! Apoi un tropot grăbit. Se afla la etajul 3 al unei clădiri necunoscute şi nu ştia cît mai putea să urce. Se opri şi privi în sus. încă două etaje. Mai urcă unul, reţinîn-du-şi respiraţia. Găsi o uşă deschisă. Vru să bată, dar se răz-gîndi. Dincolo de ea era o altă uşă. închisă. în dreapta, un balcon cu grilajul metalic rupt la un bombardament, numai o platformă de ciment scrijelat de schije. Alături : cîteva ferestre acoperite cu placaj, oarbe. Noroc cu radioul care acoperea zgomotele de jos. Privi dincolo de extremitatea balconului ; gol haotic între două blocuri cu faţadele cenuşii, mîn-cate de ploi. Jos, la douăzeci de metri adîncime, o ladă de gunoi în care scurmau pisici ; o salcie crescută anapoda încer-cînd să-şi ridice crengile în sus, spre cer, în locul fără soare o sfoară de rufe, cîteva cămăşi ţepene şi acoperişurile din jur, prea depărtate ca să poată sări. Se auzeau gîfîiturile urmăritorilor, încă două. secunde şi era pierdut. Se lipi de zid şi îi 86 auzi. Lăsaseră, probabil, pe cineva jos. Erau numai doi. Mergeau, desigur, pînă Ia ultimul etaj şi de acolo aveau să coboare în cîteva minute. Se uită la ferestrele deschise. Se afla lipit de una dintre ele cu spatele la palier. Din casă, o femeie alarmată de glasurile de pe scară ieşi şi întrebă speriată : „Cine este ?" în clipa următoare Mareş privi în interiorul unei camere întunecoase, mirosind a mîncare. Găsise ce-i trebuia, într-o clipă fu înăuntru. Smulse de pe spătarul unui scaun o haină de vară, uşoară şi albă, căutînd şi perechea ei de pantaloni aruncată alătfuri. „Am să-i înapoiez vreodată", gîndi, „caz de forţă majoră." Ajuns iar pe balcon, zvîrli haina şi se dezbrăcă. îşi trase repede pantalonii şi îşi puse haina uşoară de doc, încheind-o la un nasture. Se strecură pe lîngă uşa care dădea spre palier. Femeia care ieşise din odaia de lîngă el urcase cîteva trepte, întrebînd pe cineva ce se întîmplase. Se strecură uşor pe lîngă zid, în aşa fel încît să nu fie văzut în spirala scării şi coborî repede. Avea noroc că plecase de atrasă încălţat cu nişte sandale uşoare de pînză. Cînd ajunse deasupra intrării, la etajul 1, auzi vocea unui agent, întrebînd : „Ce dracu, nu l-au găsit ?" Pipăi instinctiv buzunarele hainei străine pe care o luase şi găsi o brichetă şi o hîrtie de 5 lei mototolită. Sus, uşile se închideau şi se deschideau cu zgomot. Trebuia să coboare, în buzunarul de la piept al hainei dădu peste o pereche de ochelari. Şi-i puse repede la oehi şi coborî. Lentilele lustruite îi aşezară o ceaţă uşoară pe ochi. Cînd ajunse în faţa uşii abia desluşi două chipuri de bărbaţi. Spuse repede : — Vă cheamă şeful sus ! Unul din agenţi se năpusti pe trepte. Fu urmat de al doilea, care avu o clipă de şovăială. Mareş nu putu să-i vadă ochii curioşi care se fixaseră pe sandalele de vară. O clipă acesta bănui ceva. Haina curată, călcată bine, contrasta cu încălţămintea veche, plină de praf şi cu cămaşa lui cadrilată. Necunoscutul urcă puţin şi fluieră dintr-o dată, lovindu-şi fruntea cu palma : — El era. Cheamă pe şef, ne-a dus! Se făcu o larmă scurtă şi se auziră tropăituri. Mareş îşi spuse : „Trebuie să fiu liniştit, să nu mă pripesc. Acum trebuie să dispar. Ah, unde să găsesc o stradă 87 aglomerata ?" Vru să traverseze dar se răzgîndi. Nu-şi scoase ochelarii şi se hotărî să râmină pe acelaşi trotuar, dar auzi în spate paşii urmăritorilor. Haina alba îl prefăcuse într-o ţintă vie. Mai merse repede cam zece paşi şi îşi smulse ochelarii. Vedea din nou ca lumea şi caută o intrare cu multe uşi. Se afla în faţa unei prăvălii. Intră, pentru că nu mai avea ce tace. Străbătu magazinul. Căută o seară şi o găsi. Era înghesuială şi asta-i convenea. Urmăritorii se aflau acum la uşa. Cineva strigă tare : — Staţi pe loc ! Pe unde este altă ieşire .- Se produse o larma scurtă şi mecanicul urca patru sau cinci trepte. Se trezi faţă in faţă cu un bărbat gras şi chel, dezbrăcat de haină, numai în cămaşă care-1 întrebă : — Pe cine căutaţi ? — Sînt comisarul Năstase (ii veni să rîdă iar, dar se stă-pîni şi făcu un gest vag spre rever). Spune-mi unde este ieşirea a doua r — Pe aici, pe aici, făcu funcţionarul. Mai urcară cîteva trepte şi ajunseră într-un coridor. Prăvălia avea numai un etaj şi asta era prost. — Bine, mulţumesc. Privi curtea înghesuită. Cea de-a doua ieşire dădea spre un gang. Afara se vedea strada luminată de soare şi trecătorii grăbiţi. în spate era numai un zid înalt, de netrecut. Dacă îi aşteptau la uşa magazinului, era pierdut, pentru că gangul era orientat în aceeaşi direcţie. Se auziră glasuri aproape. Se hotărî. Trebuia să rişte. 6 Ziua întreagă, avea s-o ţină minte toată viaţa, era într-o miercuri, rătăci prin Bucureşti, către periferii, acolo unde o urmărire era mai uşor de observat şi abia tîrziu, cînd căzu seara şi se convinse că scăpase ca prin minune de agenţi, se urcă într-un tramvai care făcea linia de centură şi se dădu jos din el cu două staţii înainte de locul unde se afla casa Terezei. Fusele singurul pasager al unui vagon dărăpănat. Străzile erau pustii, nu ardeau decit becurile triste, chioare, albastre de camuflaj şi cînd ajunse m curtea gazde; tot mai ascultă ecourile străzii, să se convingă daca nu se luase cineva după el. — Cine e ? întrebă din casă Tereza, cu vocea nesigură. — Eu, Mareş, da-mi drumul înăuntru. Femeia ii deschise cu precauţie, îl recunoscu şi-i făcu loc. — Ce-i cu dumneata r Sub tavanul scund, văruit proaspăt, ardea o lampă cu lumina mică. în ferestre tot mai străluceau garoafele ei roşu, puse în vase albastre de tablă. — Poţi sa mă adăposteşti noaptea asta aici ? — Da, dar umblă încet să nu-nu trezeşti fata. Ce s-a întîmplat ? Mareş scutură din umeri cu un gest vechi : — Mi-e teama c-am greşit. — Nu cumva ? întreba femeia făcîndu-i patui cu gesturi mecanice. — Nu avea nici o grijă. — Şi cum a fost ? — E o poveste întreagă. Spune-mi, poţi să-1 găseşti mi ine dimineaţă pe Dumitrana şi să-i spui să vina încoace ? — O să încerc, dar dracu ştie de unde o sa-1 iau că schimbă casele ca muierile rochiile. A doua zi acesta sosi pe la prînz. Nu părea furios, se stăpînea, Mareş îl cunoştea. Tereza îi lăsase singuri. Fetiţa ei se juca pe afară cu un cerc. Nu se certară sau, cel puţin, aşa se părea. Dumitrana îl privea abătut, sătul încă dinainte de cele ce avea şi trebuia să-i spună. îşi scosese tabacherea lui cu încheieturi coclite de aramă şi bătuse o ţigară ieftină în cele două capete. Părul alb şi tuns scurt lucea in lumina puternică de august ce intra biruitoare prin perdele. — Ascult, zisese rece, cu o voce egală, fară nuanţe. — întîi şi întîi, te rog să mă crezi că nu vreau să mă scuz pentru cele ce am făcut. O să răspund, dar asta e altceva... — Aşadar, îl îngînă celălat, parcă absent, cu ochii săi reci, pustii, fără sa-1 privească. — Aşadar, la Piatra Olt m-am încurcat cu o cîntăreaţa... — Ştiu... — îmi pare bine că ştii totul... 88 89 Era duşmănos, rău, pornit, deşi ştia că nu are nici un drept să fie aşa, dar parcă nu-1 mai interesa nimic. Nu-i fusese frică, avea de o zi senzaţia unei remuşcări poate stupide pentru că era tardivă, dar o remuşcare violentă, născută din ideea că se purtase absolut ca un idiot şi că nu merita nici măcar iertarea sau scuza tovarăşilor lui. — Aşadar... repetă celălalt inflexibil. — Aşadar m-am încurcat cu ea la Piatra Olt. în urmă cu vreo zece zile, în timpul unei alarme... — După ce ai părăsit domiciliul fixat... — După ce am părăsit domiciliul fixat... am întîlnit-o întîmplător într-un adăpost... Era cu o prietenă... — $ ? . — M-a invitat la ea acasă... — Şî? — Şi-am rămas o noapte... — Şi ? u — Şi pe urmă m-am întors... — Deşi ştiai că la Piatra Olt poliţia o să-i ia urma pentru că era firesc să facă aşa... Vorbea fără să ridice tonul şi de aceea era şi mai nesuferit, dar Mareş trebuia sa-1 rabde şi ştia că va răbda mult. — Să admitem, continuă cu aceeaşi voce egală, că totul a mers cum trebuie, că ai scăpat de agentul care te urmărea, după cum mi-a spus Tereza, dar asta ajunge ? Şi dacă te prindeau ? Şi dacă nu dădeai de un ageamiu ? — Erau mai mulţi... — De nişte ageamii, poftim, dacă-ţi place aşa... De ce nu te gîndeşti şi la ceilalţi ? Dacă nu băgai de seamă şi-i duceai în cîrcă pe urmăritori acasă la Niculescu unde vine şi Ina, vin şi eu, vin şi alţii ? Că o să stai dat la fund o vreme, e o pagubă foarte însemnată, regret dar nu ştiu cum o să te folosesc, mai ales acum cînd e atîta nevoie de oameni, ştii cît sîntem de aproape de ziua pe care cu toţii o aşteptăm şi ce-mi faci ? Mai bine l-ar fi pălmuit, mai bine... — O casă conspirativă pierdută, un om scos din circulaţie şi toate astea pentru ce ? Pentru un fund de muieruşcă... Mareş nu mai putu să rabde. Se ridică în picioare şi spuse cu toată furia de care era capabil : — Nu tuturor le merge bine în privinţa asta ! Nu oricine poate să-şi aranjeze viaţa aşa cum vrea şi cu cine vrea... Se făcu o tăcere înfiorătoare. Nu se auzea decît un tren gîfîind greu pe o linie secundară, undeva pe aproape, dînd semnale repetate. — Mă aşteptam să aud într-o zi şi lucrurile astea de la dumneata. E firesc. Te înţeleg. Dar de dat socoteală pentru Ina, n-am să-ţi dau socoteală niciodată. Ăsta este un lucru care ţine de trecut şi nu numai de voinţa noastră. Nu am avut nicîodată senzaţia că ţi-am luat femeia. Am aflat mai tîrziu totul şi nici ea nu e atît de vinovată. Să nu facem o porcărie dintr-un lucru care se poate întîmpla şi altora, să privim cu demnitate situaţia şi dacă vom mai avea ceva să ne spunem, să ne spunem la timpul potrivit. Am venit aici ca să discutăm despre o muncă de partid. — Aştept judecata tovarăşilor şi cu asta am terminat! izbucni iar, pătimaş, celălalt. Dumitrana nu se ridică de pe scaun, nu se arătă iritat, vocea lui era la fel de seacă şi domoală, dar asta-i făcea şi mai rău lui Mareş. — N-am să termin de loc, n-am de loc chef să termin. Şi ar fi bine să înţelegi că de aici înainte orice lucru asemănător mă va sili să iau măsuri şi mai drastice. — Dar pentru Dumnezeu, cum să te fac să înţelegi că dacă aş fî ştiut că femeia asta e urmărită nu m-aş fi dus la ea în vecii vecilor. — O cunoşteai de la Piatra Olt şi încă de acolo ar fi trebuit să-ţi dai seama că poliţia nu e atît de idioată încît să nu folosească orice mijloace ca să te găsească. Doar nu le-ai dus trandafiri în depoul acela, le-ai aruncat în aer atelierul de reparaţii, le-ai făcut pagube de sute de mii de lei, i-ai silit pe nemţi să le frece ridichea celor de la Siguranţă, ai devalizat un tren cu arme ; ce, astea sînt fapte de sugaci sau ce dracu sînt ? Dumneata crezi că avem de-a face cu ţîncî, cu bîlbîiţi, cu ce naiba ? Dispar arme de sub nasul Gestapoului, sar în aer locomotive şi lor le pretinzi să stea liniştiţi pe scaun, să viseze. Au făcut exact ceea ce era firesc să facă şi fără puţin noroc eram daţi peste cap. Dumitrana tăcu. Ţigara arsese sîngură între degetele lui scurte şi boante, nu o fumase, curgea numai un scrum cenuşiu din ea, pe masa Terezei. 90 91 — Uite ce, spuse celălalt, fără a avea aerul că regretă ceva, deşi regreta totul, sîntem amîndoi bărbaţi, pune-mă să fac ceva nemaipomenit, dă-mi o muncă îngrozitoare, aruncă-mă în cea mai mare primejdie şi cu asta să terminăm, primesc orice, numai să nu te mai aud... — Ce uşor ar fi aşa ! Dar eu răspund cu capul pentru fiecare comunist. Sîntem puţini, o ştii bine, şi nu-mi este indiferent dacă mîine îţi frîngi gîtul, te rog să ma crezi. — Şi atunci ? O să-mi scoţi ochii toată viaţa pentru că am dormit cîteva nopţi în patul unei muieri ? La atîta am avut şi eu dreptul ! Dumitrana îi luă încheietura mîinii şi-i spuse cu o sinceritate dureroasă : — Ba chiar la mai mult, nu maî striga atît, dar nu era vremea acum pentru aşa ceva. Şi ca s-o scurtăm : dă-mi mîna şi ascultă-mă ! Nu sînt un om chiar atît de rău : o să găsesc ceva şi pentru dumneata de făcut, dar pentru Cel de Sus, cum ar spune babele, fără femei, măcar acum cînd sîntem atît de aproape de eliberare... 1 înainte de a se fi sfirşit prima jumătate a lunii august, Dumitrana încă figura pe lista de artificieri ai unei secţii speciale a uzinelor Malaxa sub numele de Ionete Gheorghe. Angajarea se făcuse cu complicitatea unui tovarăş aflat aici de multă vreme, om de nădejde care admisese că actele noului salariat, de altfel bine falsificate, împreună cu dovezile de vechime şi recomandările altor directori, erau în regulă. în dimineaţa unei zile călduroase omul acela îl întîmpinase in uşa halei de lucru, foarte agitat. Dumitrana îl vedea pentru prima oară atît de neliniştit. — Ce s-a întîmplat, nene ? făcuse cu un calm aparent sub care se ascundea de fapt destulă grijă. — E fierbere mare. Nemţii au reclamat că din trei proiectile, numai unul face explozie, ca să nu mai vorbim despre de-calibrări... — Şi ? — Vor veni in anchetă. — Cînd ? — Azi. Era prost, prost de tot pentru că de dispărut fără să nască bănuieli nu putea să dispară de vreme ce intrase în incinta uzinei şi rămînînd putea să piardă întilnirea de la 12 pe care o avea cu inginerul Comşa. Trebuia să aştepte să vadă cum se vor desfăşura lucrurile. Şi cum nemţii se sculau ca totdeauna de dimineaţă, pe la 8 şi jumătate pe pavajul curţii apăru o maşina din care coborîră trei ofiţeri, raşi la sînge, 95 gravi, bătînd din cizme, nervoşi, cercetînd furioşi geamurile Direcţiei Generale. Se ivi un bărbat cu parul alb, roşcovan, adus puţintele spate, politicos şi meticulos, vorbind încet ceea ce îi enervă încă de la început pe noii sosiţi. — Unde este domnul Malaxa ? întrebase agresiv şeful lor, un căpitan uscăţiv, lung şi discutînd cu gesturi rupte. — în concediu, răspunsese placid inginerul-şef al uzinelor într-c germană perfecta. — Cum,_doninui Malaxa mai pleacă în concediu în astfel de împrejurări ? se mirase ofiţerul. — De ce nu ? întrebă puţin ironic bărbatul cu părul alb. Este foarte ocupat tet timpul anului şi în luna august lipseşte de obicei. — Şi dumneavoastră cine sînîeţi ? — Inginerul-şef al uzinei. Numele meu este Şerban. Nu-şi strînseseră mîinile, ofiţerii nu mai aveau timp să fie politicoşi. — Cu ce vă pot fi de folos ? — Sa ne arătaţi secţia în care se lucrează materialul pe care ni-1 livraţi. Nu spusese bombe, ca şi cînd acest cuvînt ar fi fost trivial şi inginerul-şef aprecie decenţa oaspeţilor. — Poftiţi după mine. Dumitrana privea de la un geam al halei toată această scenă. — Ce-au făcut trepăduşii lui Malaxa de azi de dimineaţă ? întrebase. — Ne-au scos din ateliere ca să cerceteze bancurile. — Şi lăzile alea ? Maistrul lucrase de unul singur, dovedind o iniţiativă rapida. — Le-am pus pe coridor şi le-am acoperit cu nisip. Dacă o să întrebe cineva vom spune că sînt ale pompierilor şi au fost aşezate acolo în vederea exerciţiilor de apărare pasivă. Inginerul urmat de ofiţerii germani şi de şefii de ateliere intraseră în imensa hală afumată. Mergeau agitat. Cineva explica febril procesul de producţie, adaptările făcute în vederea „livrării materialului" pentru regimentele de artilerie ale Marelui Reich. Căpitanul se oprise în faţa carcerei de lemn, nelipsite la vremea aceea din nici o întreprindere românească. II _ Ce este asta ? întrebase cu mîna în şold, puţin surprins m de ceea ce vedea. I' — O carceră pentru muncitori. I — A, iată ! Deci aveam dreptate, la dumneavoastră nu I există disciplină. j — Este o măsură preventivă, de obicei n-o folosim; I — Foarte rău, remarcă interlocutorul. ; Se sună sirena de apel şi muncitorii se adunară într-o miş- ţ care lentă, plictisită, ce nu scăpă noilor sosiţi. Erau mulţi, ne- ţ;ri, cu feţe încruntate. Ştiau ce avea să urmeze şi nu le făcea nici o plăcere să audă iar discursul inginerului-şef. Agenţii Siguranţei îi mînau din urmă cu îndemnuri şi înjurături scurte. — Mişcă, măi camarade, că ne apucă prînzul, ori n-auziţi l apelul ? i — Haide, haide, maî repede că n-aveţi oase în burtă. I Maiştrii mai bătrîni scuipau cu silă la picioarele lor şi îi I întrebau cu o falsă naivitate : — Mă, ţîcă, da pe mămiţica aia a ta de ce n-o aduci, mă, aici să facă ordine ? — Mai ai fraţi pe-acasă tot atît de deştepţi ? într-un sfert de ceas hala fu aproape plină. Sosiseră şî cei din alte secţii, unii numai din curiozitate, alţii gata să spună la înghesuială ce nu le convenea. Dumitrana privea mulţimea asta neagră, tăcută deocamdată, adunată sub geamurile negre de zgură ale acoperişului înalt. Inginerul-şef se ^urcase pe o mică platformă de fier şi căuta cu privirea absentă peste grămada de oameni. în spate, ţepeni, stăteau cei trei ofiţeri germani, înmănuşaţi, gravi, palizi, cu feţele bine _ bărbierite, parcă atunci lăsate din brici. Un interpret de ocazie traducea micul discurs al inginerului-şef care vorbea acum fără o prea mare convingere. — Domnilor, din rapoartele sosite de la Marele Stat Major al Comandamentului german rezultă că în uzina noastră au loc sabotaje. între noî, mai precis, în mijlocul dumneavoastră, lucrează bolşevici, oameni vînduţi inamicului, adică acea categorie de indivizî care trădează înaltele interese ale ţârii. Am să vă arăt ce a livrat uzina noastră săptămîna trecută armatei. Gurguţă, adu lada aia ! în faţa platformei apăru un lucrător blond şi spătos, îm-pingînd un cărucior cu piese demontate. Inginerul-şef se apleca, 96 7 — Şoseaua Nordului, voi. II 97 era încă suplu, şi ridică o tijă metalică din care lăsă să cadă un pumn de nisip. — Vă place ? întrebă puţin patetic, atît cît îi cerea rolul lui. — Frumos lucrat ! şopti cineva în spatele lui Dumitrana. Cuvintele oratorului de ocazie curgeau acum monoton, fără convingere ; — Vă aduc la cunoştinţă că orice tentativă de sabotaj va fi surprinsă de aici înainte şi că vinovaţii vor fi înaintaţi Curţii Marţiale. Dumneavoastră, deşi civili, sînteţi supuşi legilor militare, care, aşa cum ştiţi, nu cruţă cînd e vorba de trădare de patrie. Vreau să vă mai spun că deşi v-am mărit salariile şi că sînteţi scutiţi de front, atitudinea dumneavoastră ne dă de gîndit. Se lucrează încet, fără dragoste de muncă... — Adică cum vine asta ? întrebă cineva din fundul halei. — Dragoste de muncă ? se miră altul, doar nu facem biscuiţi, facem bombe ! Agenţii se precipitară prin mulţime cu ochii aprinşi, curioşi să ştie cine a vorbit : — Care eşti, mă ăla ? întrebau în dreapta şi-n stînga. — Mutu de la Manutanţă, făceau lucrătorii, dîndu-şi coate. — Mă, spune, mă, că puşcăria vă mănîncă ! Mama voastră de bolşevici şi trădători... Ofiţerilor li se traducea cuvînt cu cuvint ce se spunea şi de o parte şi de cealaltă. Căpitanul se precipită spre inginerul-şef şi îi spuse marţial : — Poftiţi, uitaţi-vă ce spirit anarhic domneşte in uzina dumneavoastră ! Iată de ce duşmanul se află la graniţele ţării şi asta pentru că prin ceea ce faceţi, mai bine zis prin ceea ce nu faceţi, îl ajutaţi pe inamic. Dar vă previn că dacă nu aveţi dumneavoastră, noi vom găsi destule lagăre şi puşcării pentru ei! Inginerul-şef se întorsese dezgustat spre ofiţer şi-i spusese ritos : — Las-o dracului, domnule ! Nu-mi mai ţine discursuri. Ce să le fac ? Sînt mulţi şi uniţi ! Ofiţerul, apucat subit de un elan oratoric, se precipită spre mica balustradă de fier a platformei şi începu să vorbească, cerînd insistent traducătorului să-1 tălmăcească în româneşte. Urmă o jumătate de oră de imprecaţii, de ameninţări, de lăudăroşenie găunoasă despre forţa recunoscută a armatei ger- 98 mane, fu invocată alianţa sfintă a României cu Marele Reich şi totul se termină printr-o patetica şi răstită promisiune de cijtigare a războiului datorită ultimelor arme secrete. Mulţimea lucrătorilor asculta, nu în tăcere, dar nici pro-testind, bărbaţii aceia plini de zgură şi de unsori aveau pe chip ceva nesuierit, ironic, batjocoritor şi asta nu mai putu suporta multa vreme nici falnicul ofiţer al Wehrmachtului. Salută deci cu braţul ridicat, strigînd gutural : — Heil Hitler ! după care părăsi estrada improvizată cu o întoarcere pe călcîie demnă de invidiat. îl urmară precipitat ceilalţi doi ofiţeri, inginerul-şef, abia tinindu-se după ei, şi trepăduşii, năduşiţi toţi, importanţi, plini de ei, gesticulînd. ameninţind şi promiţînd o ordine exemplară in viitorul cel mai apropiat. — Scăparam uşor ! spusese maistrul privindu-1 pe Dumitrana. — Nu mai au nici ei convingerea de la început ! remarcă celălalt. Au obosit. Maşina scîrţîie. Avea alte lucruri mai importante de întrebat, aşa că îi "asarâ pe ceilalţi să se înghesuie spre ieşirea halei şi se retraseră într-un colţ mai terit. — Nene Stanică, ia spune mai bine cum stai cu omenii de aici ? — Daca aş zice bine aş minţi... Binişor. — Ştiu despre ce este vorba ? — Pe ocolite. Vorbesc şi eu în dodii, ei se mai prefac că nu pricep, oricum le place... Maistrul avea şi el de pus o întrebare. — Mi-e una să-mi spui : cînd ? — Nu mai e mult ! — Dar aşa, cam cît ? — Nene Stanică, cine ştie multe moare. M-am dus. Ai grnă pe aici, dacă întreabă cineva de mine, spui că am certificat medical : amigdalita cronică. M-am înţeles cu doctorul, ştie ce să cînte dacă o să-1 ia din scurt. Peste o oră se afla în Cotroceni în faţa casei generalului Dănciulescu. Sosise, conform înţelegerii, la un sfert de ceas după inginerul Comşa care discuta cu gazda. în odăi era cald, mirosea a piele încinsă şi a tutun bun. întîlnirea cu ceilalţi 99 trebuia să aibă loc abia peste un ceas. Generalul îi explica ceva lui Comşa care-1 asculta atent, era vorba despre cunoştinţele lui din armată, pe urmă vorbiră despre şansa de a putea folosi această casă atît de liniştită. — Te rog să mă crezi, zicea Dănciulescu, dacă nevastă-mea nu ar fi plecat la băi, cum face de obicei în luna asta, mi-era mai greu s-o conving să părăsească locuinţa pe o astfel de vipie... — Evident, evident, aproba inginerul privind biblioteca cu cărţi legate în piele de Cordova. Dumitrana îi salutase, le strînsese mîinile la amîndoi şi rămăsese lîngă fereastră privind grădina opărită de căldură din curte. Strada era pustie, lumea din acest car 3r aristocratic al Bucureştiului se evacuase de mult de frica bombardamentelor. Comşa, înainte ca gazda să părăsească locuinţa, îl mai întrebă pe general, parcă să se asigure de un lucru mai vechi stabilit între ei : — Şi situaţia la palat care mai e ? '— Bună. Regele e permeabil. — Ce se înţelege prin această permeabilitate ? — Că va face tot ce i se va cere. — Domnule general, sînt convins că ajutorul dumneavoastră, ca în toate ocaziile, va fi substanţial... — îmi permiteţi să mă retrag ? Cheile ştiţi unde să le lăsaţi, voi reveni peste două ore... Rămăseseră singuri. — Ei ? făcu inginerul. Cum stăm ? — Binişor, îl imită fără să vrea Dumitrana pe maistrul lui. — Eşti desigur curios să ştii pentru ce te-am convocat ? ■— Cu voia dumneavoastră poate o să aflu. — E vorba de un act politic. Dumitrana înţelegea uşor ce i se spunea, dar aici trebuiau mai multe amănunte. — Iată despre ce este vorba. O să ne întîlnîm cu cîţiva reprezentanţi ai fostelor partide politice, dizolvate de Anto-nescu. Trebuie ajuns la un acord, la o coordonare a acţiunilor. — Contaţi pe oamenii aceştia ? I — într-o insurecţie şi o neutralitate valorează ceva, dar- 1 jni-te un acord ? I — înţeleg. I — în ce mă priveşte sînt la fel de sceptic ca şi dumneata, | dar am o indicaţie superioară. Trebuîe să raportez ce mi se i • i va spune astăzi. — Şi credeţi că vor pune condiţii ? — Dar, bineînţeles. Sînt redutabili, mai ales în materie de negocieri. — Nu tot ei lucrează peste capul tuturor cu aliaţii i Inginerul zîmbi uşor. — Aliaţii ca şi noi contează numai pe grupuri în stare să acţioneze ..Je discutat se poate discuta la infinit. Unde vrei şi unde nu vrei. Nu există atîtea guverne în exil ? Te asigur că în ce ne priveşte vom ştii să hotărîm singuri. De altfel, important în tot ce avem de gînd să facem este tocmai această dolj vadă că putem să ne hotărîm singuri soarta viitoare. I începuseră să sosească, în ordinea stabilită, la intervale de ' zece mînute. Peste o jumătate de oră erau la masă, faţă în j faţă : inginerul Comşa, Dumitrana, şi trei bărbaţi necunoscuţi ; unul gras, mic, chel, agitat, vorbind uşor ardeleneşte, al doilea un domn cărunt, distant, îmbrăcat în alb, cu o graseiere ac-l centuată, un adevărat om de cabinet, cum se spunea la vremea | aceea. Al treilea, insignifiant, şters, mut, cu o falcă căzută 1 avea să vorbească foarte puţin. Lui Dumitrana nu-i plăcu nici ■ unul dintre ei şi le arătă de la început o antipatie nedisimu- I lată. I — Sîntem toţi ? întrebă omul în haine albe. I — Toţi. Putem începe. I Chelul deschise focurile lu precizie : I — Domnilor, sper ca întîlnirea noastră să fie scurtă şi !■ eficace. Nu e nevoie să pledez prea mult cauza bine preci- zată a partidului meu. Noi n-am fost niciodată de acord cu politica aventuristă a guvernului Mareşalului Antonescu. Aşa cum ştiţi, preşedintele nostru i-a atras atenţia în nenumărate 1 rînduri domnului Mareşal asupra erorilor consecutive făcute I de-a lungul timpului. 100 101 ^Vorbea cursiv, avea gesturi de avocat, „clănţău" îl califică rapid Dumitrana. Ar fi vrut să-i spună cîte ceva în legătură cu dezaprobările preşedintelui său faţă de politica Mareşalului Antonescu, dar se abţinu. Inginerul Comşa îl privi rapid şi-i zîmbi uşor, complice. „Lasă-1 să trăncăne," spuneau ochii lui. „Mai învaţă ce-i pe lumea asta, ce dracu !" — _ ...partidul nostru, aşa cum ştiţi, a stat totdeauna în opoziţie, evident, el Jiu-şi face un merit din asta, pentru că în politică totul e să construieşti, nu să te opui orbeşte, dar, recunoaşteţi şi dumneavoastră, forţele dictatoriale au fost mai puternice. Aşa cum ştiţi, am avut politica falimentară a regelui Carol, am avut politica de forţă a guvernului legionar, prigoana mai bine zis a acestui regim de mînă forte, şi în sfîrşit dictatura Mareşalului... Acum cînd ţara se află într-o primejdie, reală, accentua bine acest cuvînt, reala, repet, cînd fiecare român... — Domnule Raţiu, îl întrerupse inginerul, tocmai de aceea ne-am adunat, am vrea să stabilim unele lucruri, să cădem de acord cu ele şi pe urmă totul va fi foarte bine... — Vă atrag respectuos atenţia că lucrurile despre care vorbiţi sînt destul de periculoase... F — ^Dumneavoastră aţi vrea să nu se întîmple nimic ? Să I meargă totul pe roate ? f ^ — îmi permiteţi o întrebare ? făcu de alături omul îm- j brăcat în alb. I Se adresase inginerului, pe Dumitrana îl ignora voit. Nu-i plăcea mutra lui brutală, decisă. \ — Da, făcu Comşa. — Va fi o lovitură de stat sau o acţiune armată, pur şi simplu ? — Nu ştim precis nici noi, se scuză inginerul. Aceste amănunte vor fi stabilite de către cei însărcinaţi să le ducă la capăt. — Atunci puteţi să-mi spuneţi măcar aii ceva? — Cu plăcere. j — Pe armată se poate conta ? 1 ■ | — Desigur. — Ştiţi, făcu domnul acela ticăît, omul de cabinet, în materie de lovituri de stat, de putschuri, totdeauna există un coeficient de risc. Noi nu ne putem permite nici măcar unu la sută dintr-un asemenea risc. ,,Auzi-l cum vorbeşte !" făcu Dumitrana în gînd „ar vrea să vină la de-a gata, să nu existe, cum preciza cu atîta grijă, nici măcar coeficientul unu de risc în această afacere. Să nu care cumva, cine ştie cine, cine ştie cum să pună gheara pe acest domn preţios..." Al treilea necunoscut, omul acela mohorît şi cu falca căzută întrebă şi el : — Regele e de acord ? — Cu ce să fie de acord ? întrebă la rîndul lui Comşa. — Cu răsturnarea situaţiei. — Da. — Atunci e foarte bine... — Ajunşi aici aş mai avea eu de pus o întrebare, spuse moale Raţiu. — Puneţi. — S-a stabilit şi amănuntul important ca miniştrii, în frunte cu Mareşalul să fie arestaţi ? — Şi de ce nu ? — Pentru că poate s-ar putea face un compromis. în general, în situaţia ce se va crea noi nu mai putem să le garantăm vieţile, dacă ei vor fi arestaţi... Dumitrana interveni pentru prima oară, fără să ceară aprobarea inginerului, măcar din ochi. — Adică dumneavoastră sînteţi îngrijoraţi de soarta miniştrilor şi a Mareşalului, nu de aceea a celor ce-şi riscă viaţa pentru eliberarea României ? Dar asta este caraghios, ier-taţi-mă ! Comşa ridică palma lui albă şi-1 opri. — Domnii s-au gîndit la oamenii despre care vorbeşti dîn motive umanitare, nu-i aşa ? — Sigur că da, concedă avocatul, retezînd scurt aerul. Vreaiu să vă amintesc că Mareşalul nu a mers cu măsurile prea departe.:» — Cînd a fost vorba de partidul dumneavoastră, spuse moale inginerul, dar nu fără o intenţie batjocoritoare. — Sigur că au existat şi cîteva exagerări, că au murit cîţi-va nevinovaţi, dar nu vă spun un lucru nou cînd afirm că în politică e nevoie şi de cîteva jertfe... 102 103 — Pe care e bine să le facă totdeauna ceilalţi, sublinie Dumitrana din nou spre disperarea mută a lui Comşa. — Domnul este ironic, remarcă bărbatul în alb. Avea manşete scrobite şi butoni de aur, aerul lui preocupat îl scotea din fire pe Dumitrana, dar se stăpîni cît putu. — Să spunem că aveţi acordul nostru politic, reluă avocatul Raţiu. Pe ce oameni putem conta ? — întîi pe partizanii dumneavoastră... — Ooo ! făcu ardeleanul, este un lucru dificil să ştii care sînt partizanii unui partid care nu şi-a mai exercitat dreptul de a-şi aduna membrii atîta vreme. Sigur că ţara merge cu noi, cu democraţia, dar după cîte înţeleg se vor da lupte, trebuie întîi să fim siguri că oamenii dumneavoastră obişnuiţi cu o disciplină exercitată în ilegalitate vor fi primii care vor oferi un exemplu strălucit de abnegaţie... — Oamenii noştri vor fi în stradă şi exact unde trebuie cînd va trebui şi chiar mai devreme ceva... preciza calm Comşa. — Nu sînteţi prea optimist ? se miră şi omul cu falca căzută de la locul său. — Nu •— Pe ce vă bizuiţi r — Pe forţa partidului nostru. — Pe care noi o estimăm numai, dar nu o cunoaştem... Vorbise iar Raţiu, gargarisind cuvintele ca un tenor. Omul în alb mai avea ceva de adăugat. îi venea greu să spună ce avea de spus, dar nu se putea altfel. — Domnilor, aveţi de gînd să înarmaţi muncitorii dm fabrici ? — Şi de ce nu ? se miră Dumitrana de la locul lui. — Partidul nostru ar fi preferat ca acţiunea să lie executată numai de armată... — De ce ? întrebă Comşa. — Pentru că înarmînd muncitorii, după lovitul a de stat, drepturile constituţionale nu vor mai fi îespectate. Va fi anarhie şi ni se va impune o altă dictatură, poate, sa mă iertaţi, mai odioasă decît aceea a Mareşalului... Inginerul se stăpîni, dar nu se reţinu să afirme : — îmi pare foarte rău că aveţi o părere atît de rea despre politica viitoare a'partidului nostru. Dumitrana se amestecă şi el fără a mai cere permisiunea celuilalt. Adică cum aţi vrea dumneavoastră, domnule, să se facă insurecţia asta sau lovitura de stat cum îi spuneţi ? Fără participarea maselor, aşa ca la operetă ? Cu două puşti şi un pistol ? Aveţi haz ! Noi contăm pe armată, dar nu pe toată armata. Fără masele de muncitori orice încercare de a răsturna situaţia e sortită pieirii. Uitaţi că armata germană nu este o armată oarecare, că acestor domni trebuie să li se rupă şira spinării ? Omul de cabinet zîmbea subţire, nesuferit. — Şi dumneavoastră, domnule, credeţi că înarmînd partidul comunist noi mai avem garanţia că democraţia va fi respectată ? — Vorbiţi^ despre democraţie în sensul în care o înţelegeţi dumneavoastră, interveni Comşa, dar asta e o chestiune discutabilă... Important mi se pare să fim uniţi, să realizăm ceea ce este esenţial în momentul de faţă : unitatea naţională, unirea tuturor forţelor patriotice. Orice disensiune, orice dezacord nu poate decît să păgubească, iată de ce sînt de părere să lăsăm grijile de mîine şi să trecem la realităţi. Principalul obiect rămîne acela de a răsturna prin forţă acest guvern şi de a încheia pacea cu aliaţii. Omul care găzduieşte întâlnirea noastră Ş' care nu este de faţă m-a asigurat de sprijinul regelui. Am asigurări de la cîţiva generali că armata va fi cu noi. Contăm pe dragostea de ţară a naţiunii, pe forţa ei morală... Se făcu o lungă tăcere după care avocatul Raţiu mai puse cîteva întrebări : — Regimentele din Braşov, Ploieşti şi Tîrgovişte, spuneaţi că sînt prevenite, mai există şi altele ? — Nu vă_ faceţi nici o grijă. în toate garnizoanele avem oamenii noştri. — Vreţi să spuneţî, se îngrozi omul cu manşetele scrobite, că armata e bolşevizată ? — Nu e vorbade o bolşevizare, e vorba de o voinţă unică de a scăpa de nemţi şi de trădători... — Şi practic, cum se va desfăşura acţiunea ? — Comandanţii aşteaptă semnalul cuvenit prin radio. E vorba de un anume text, difuzat la o oră anumită. — Bun, asta e bine, dar cam pe cîţi oameni putem conta, aşa, aproximativ ? 104 105 — Pe vreo ÎS milioane, dacă am reţinut bine cifra de la ultimul recensămînt, răspunse sec Comşa. — îmi permit să vă întreb din nou, făcu omul de cabinet, dacă nu cumva sînteţi prea optimist ? — Cunosc poporul român, domnule Pherechide, el gîndeşte înaintea noastră că trebuie să scăpăm de nemţi... Se părea că discuţia ajunsese la un punct mort, dar nu era aşa. Avocatul Raţiu mai avea ceva de spus. — Domnule Comşa, din însărcinarea partidului pe care-1 reprezint vreau să am confirmarea ca va fi acceptată o condiţie. O condiţie politică... — Vă ascult. — Ei, bine, domnilor, să spunem că un act suprem cum este eliberarea ţării de sub ocupaţia germană presupune concesii chiar din partea unui partid atît de puternic cum este al nostru. Fie, zic : sîntem de acord ca în timpul loviturii de stat, al insurecţiei cum spuneţi dumneavoastră, muncitorii să fie înarmaţî, dar după aceea? Partidul nostru vrea garanţia ca după răsturnarea lui Antonescu aceşti oameni să depună armele. Cine îmi garantează mie asta ? Puteţi să-mu spuneţi ? Comşa tăcu cîteva clipe. Ceilalţi îl priveau cu încordare. — Răspunsul la întrebarea dumneavoastră nu pot sa-1 dau numai eu şi chiar aşa fiind vă întreb la rîndul meu : de ce se teme un partid ca al dumneavoastră, atît de puternic, cum aţi spus singur, de înarmarea poporului ? Doar el nu face o politică, cel puţin aşa susţine propaganda dumneavoastră, opusă intereselor poporului ? — Domnule, făcu solemn, ridicol, fără să-i pese de asta — Raţiu, istoria o să vă răspundă la această întrebare ! Comşa izbucni în rîs : — Cred că aveţi dreptate, domnule î după care adăugă : Şi mai mi-aş permite o întrebare : dacă îmi daţi voie, cu ce forţe propriu-zise va contribui partidul dumneavoastră atît de important la această lovitură de stat? Credeţi că un apel la simpatizanţii dumneavoastră va aduce după el şi angrenarea in luptă a unor luptători de mîna întîia ? — Sînt convins că da ! făcu definitiv Raţiu. — Şi forţele partidului dumneavoastră sînt la fel de Importante sau aveţi modestia de a nu afirma atît de categoric ceva ce nu cunoaşteţi bine ? se adresă inginerul omului cu man -şetele scrobite. — Cred că vom avea o participare masivă şi decisivă. — Cu toate că tineretul partidului dumneavoastră încorporează în mod tradiţional numai oameni de peste 50 de ani ? — Glumiţi, domnule, este o răutate anecdotică în ceea ce spuneţi 1 — Ba ceya mai rău : o realitate. Ori recunoaşteţi şi dumneavoastră că nu se dau lovituri de stat cu oamenii de o asemenea vîrstă. — Dar prestigiul acestui partid, domnule ? Prestigiul lui nu valorează cît o armată întreagă ? Sîntem recunoscuţi de \nglia, de Franţa, de America, de Marile Puteri, domnilor, >i nu de azi, de ieri. Liderul partidului nostru îşi poate contempla părintele de marmoră în centrul oraşului. El a făcut România^ .Mare şi dumneavoastră îmi cereţi să scot soldaţi în stradă ? îi vom avea, vă asigur, la ceasul potrivit, dar nu asta mi se pare important. Nouă ne-a revenit misiunea de a obţine pe cale diplomatică ceea ce nimeni n-a reuşit. Ducem de luni de zile la Ankara şi la Cairo, prin oamenii noştri, tratative cu aliaţii. Iată ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara, patria. Nu totdeauna pumnul decide, o minte lucidă poate face mai mult decît o armată... Comşa îi reteză elanul oratoric : — Domnule, cunoaştem toate aceste activităţi patriotice despre care, dacă nu mă înşel, ştie chiar şi domnul Ică Antonescu... — Cred că am intrat pe un teren gingaş, zise repede avocatul. Noi ne vom face cu toţii datoria, fiecare în felul lui. — Mai sînt şi alte întrebări ? reteză Comşa. — Nu, făcu omul cu falca căzută după ce ascultă tăcerea celorlalţi. — Atunci nu trebuie decît să aşteptaţi comunicarea mea. Ziua şi ora exactă vă voi spune-o eu, personal. — Şi dacă survine ceva, vreo amînare ? — Nu va fi nici o amînare, domnilor. Este inutil să vă reamintesc că orice indiscreţie v-ar pune şi pe dumneavoastră într-o primejdie de moarte. Se ridicase în picioare şi ceilalţi făcură la fel. într-o jumătate de oră, Dumitrana fu singur din nou cu inginerul. — Ei ? Ce spui ? — Complicaţi oamenî... 106 10? — Nu sînt obişnuiţi cu faptele. Ei vorbesc foarte mult şi atît. — încă asta n-ar fi nimic, clar mi-e teamă că ne vor crea şi încurcături... — Avem mijloace să-î silim să ne urmeze. — Nu mă gîndesc la zilele insurecţiei. Mă gîndesc la viitor. — O, viitorul, viitorul cine-1 cunoaşte ? Nu sînt adversari, te rog să mă crezi, numai nişte parteneri incomozi. Trebuia să se despartă şi ei. — Mai am o ultimă chestiune pentru dumneata, Dumitrana. — Ascult. — La Tîrgu Jiu totul e pregătit. Mergi acolo şi scoate-1 pe Fieraru din lagăr, răspunzi cu capul de viaţa lui... — Numai pe el ? — La început numai pe el. Pe urmă pe ceilalţi. — Nu e o imprudenţă ? Dacă se află, vor lua măsuri, va fi mai greu. — O evadare în masă nu e cu putinţă. Trebuie să avem răbdare ! — Maşina e gata. — Atunci, mîine iei trenul, restul rezolvă cît mai repede. — Contaţi pe mine. Plec eu întîi... Şi ieşi. într-un asemenea tîrg mic, înţesat de agenţî, de funcţionari ai unor instituţii superioare, evacuate din Bucureşti din cauza bombardamentelor, prezenţa unor streini putea fi uşor remarcată. Tomulete pregătise terenul încă înainte cu o săptă-mînă, luase legătură cu cei din lagăr şi aflase şi nişte lucruri care-1 puseseră pe gînduri. Cineva, vreun mahăr care lucra pentru nemţi, ceruse lista celor mai importanţi deţinuţi antifascişti. La autorităţile româneşti se simţea încă o rezistenţă faţă de curiozităţile şi doleanţele germane, dar cine putea ga- ranta că într-o noapte, locul de detenţiune nu va fi evacuat şi deţinuţii luaţi de către SS şi duşi cine ştie unde ? Sergentul-major telegrafiase la Bucureşti după un cod stabilit şi ordinul venise urgent. Cineva, şi anume Dumitrana, avea să sosească la Tîrgu-Jiu. Evadarea trebuia pregătită cu grijă pentru că orice rateu ducea la desconspirare. Tomulete locuia într-un pod, pe o stradă ce dădea în plin cîmp, o cocioabă aproape părăsită a unui paznic la depozitul de armament al lagărului. Al doilea om de legătură era un achizitor de lucruri făcute de deţinuţi, un om mahmur, între două vîrste, şters şi fără personalitate, numai bun pentru asemenea lucruri, pentru că nu atrăgea atenţia şi fusese lăsat să intre cînd voia în lagăr. în şapte zile, Tomulete se văzuse de două ori cu Fieraru care lucra la instalaţiile electrice ale unui cămin în construcţie. Paza era slabă şi între cincizeci de lucrători de pe şantier, prezenţa încă a unuia, necunoscut, nu lusese depistată. Treaba se complica pentru că era vorba de scoaterea din lagăr a peste cincisprezece inşi, bineînţeles în grupe mici, eşalonate. Dispariţia dintr-o dată a unui număr atît de mare de deţinuţi era cu totul riscantă, aşa încît încă înainte de a se vedea cu Dumitrana, Tomulete hotărî de unul singur că întîi trebuîa dus undeva, la adăpost, Fieraru, pe urmă ceilalţi. Un învăţător din organizaţia regională de partid a Olteniei organizase casele conspiratîve în care puteau să fie adăpostiţi, în etape, evadaţii, case aflate departe de şoselele principale, în locuri retrase, lîngă păduri, putînd fi iute evacuate în caz de nevoie. Maî rămînea ca desfăşurarea acestei acţiuni să nu iie turburată de cine ştie ce întîmplare neprevăzută. Dar despre astfel de lucruri, în general, nu se discută înainte de o evadare, aşa încît şî Fieraru şi Tomulete trecuseră peste ele. — Crezi că paznicii noştri nu bănuiesc încă nimic, zisese omul acela slab, palid, cu o faţă măslinie şi ochi negri, melancolici. Nu avea aerul trist al unuia care se afla la capătul unei detenţiuni îndelungate. Păstra în spiritul său o vioiciune mărită şi de febrilitatea apropiatei evadări. Cînd vorbea nu-i tremurau mîinile, dar ele nu se astîmpărau, lucrau mecanic, pentru că şi el şi Tomulete, ca să nu fie surprinşi în timpul convorbirii, lucrau într-adevăr la instalaţia electrică a acelei clădiri noi, cu seriozitate, cu aplicaţie, fără a avea aerul că fac altceva decît ceea ce făceau. 108 109 — Nu citesc ziarele ? întrebase Tomulete. 4 — Le citesc, dar aici tot propaganda lui Ică Antonescu e 1 de vină că nu-i alarmează. Comunicatele de pe front sînt liniştitoare. Bătălii locale, mici incursiuni, asta nu mai nelinişteşte pe nimeni. — E-adevărat. ^ — Pe urmă mai avem şi noi grijă să le ridicam moralul... Fieraru zîmbea într-un fel al Iui. Era moldovean, avea farmec şi o anumită moliciune a vorbei care mergea direct la inima celorlalţi. — Nu înţeleg... Era surprinzător să-1 auzi pe un internat în lagăr spunind că deţinuţii ridică moralul paznicilor lor, dar la data aceea nimic nu mai trebuia să-ţi dea de gîndit, de fapt. — Băieţii (spunea băieţii într-un fel posesiv, aşa cum i-ar fi avut în buzunar pe toţi şi ar fi dispus de libertatea şi fericirea lor), băieţii, repetă el, nu prea sînt duşi Ia biserică, iau şi bani din gros, nu se uită, mai doresc să se şi pună bine cu noi, degeaba crezi dumneata că nu citesc ziarele. Le citesc al dracului şi-şî dau seama că situaţia e rea, aşa că au mai muiat-o cu autoritatea, cu pedepsele. Comandanţii ne fac curte, săracii, bine au mai ajuns ! Dar nici să riscam să credem că nişte dulăi ce sînt au devenit peste noapte mieluşei nu se cuvine. La primul ordin ne-ar curăţa fără prea multe discuţii... — Din informaţiile noastre, adăugase Tomulete, reiese că nemţii se interesează de şefii mişcării antifasciste... — Ei, aici e mult de făcut, rise iar Fieraru, cu dinţii lui sănătoşi, cu faţa aceea oacheşe şi cu ochii săi migdalaţi. în ce ne priveşte pe noi, ierarhia în partid încă n-au aflat-o. Poate că nici nu există aşa ceva. E întîmplător că voi trebuie să mă t~ scoateţi întîi pe mine de aici. Toţi tovarăşii noştri sînt oameni | de nădejde şi va trebui să aveţi grijă de ei ca de ochii din cap... I Tomulete încă nu era lămurit cam în ce fel le ridicau deţi-nuţii moralul paznicilor lor. Curiozitatea îl mînca pe dinăun- \ tru. Celălalt ghici şi îi întinse un fasung (se aflau pe o scară, sub un plafon mirosind încă proaspăt a var). — O să rîzi de noi, dar i-am spurcat la şezători. Din două în două seri organizăm cîte o serbare cu cîntece, cu recitări, \ „să mai treacă timpul". Le place, mai petrec şî ei, le dăm bani j de rachiu, închid ochii. \ — O dulce fraternitate... — Nici chiar aşa, dar te faci frate cu dracul pînă treci puntea. Fieraru se gîndise într-un minut la toţi şefii lui de puşcărie şi lagăre, la cei doisprezece ani grei de întuneric şi umilinţe. Totul trecuse, se ştersese sau, cine ştie, nu se ştersese din memorie. — Cine vine de la Bucureştî ? — Dumitrana. — E un băiat bun, sper că nu se va arăta pe aici... — Nu, nu aveţi nici o grijă. — Şi ceilalţi ? — Omul care vinde lucrurile făcute de deţinuţi şi paznicul de la depozitul de arme din incinta lagărului. — Cînd o să aibă loc plecarea ? — Imediat ce vine Dumitrana. Totul e pregătit. Avem o maşină pe care o voi conduce eu. învăţătorul acela ne aşteaptă într-un punct fix, paznicul de la depozit vă va escorta şi scoate clin lagăr. Nu vă revine decît să aveţi grijă de paza interioară. —■ Tovarăşii sînt pregătiţi. Tot lagărul este pregătit. N-o sa ne lăsăm măcelăriţi dacă le vine vreo idee. Sîntem o mie de deţinuţi, ne-am organizat pe detaşamente de luptă. E drept că arme prea multe nu avem, dar garda e uşor de dezarmat. Avem superioritatea numerică... — Să sperăm că nu va fi nevoie. A doua convorbire cu Fieraru avusese loc în curtea mînăs-tirii Tismana peste cîteva zile, în condiţii asemănătoare. Părea aproape incredibil să discute amîndoî lîngă arhondaric, tot prefăcîndu-se că lucrează cu sîrg, sub nasul jandarmilor şi paznicilor, mai numeroşi decît în oricare loc, dar ca adesea în viaţă locurile cele mai dificile sînt cele mai sigure. —■ Ce-i cu lumea asta în jur ? întrebase Tomulete privind soldaţii de gardă, parcă sîntem la paradă... — Aici a fost evacuat tezaurul Băncii Naţionale şi după cum ştii unde sînt bani mulţi se află şi niţică pază... Iar rîdea cu ochii lui întunecaţi, ironici, calzi. — Care e situaţia ? întrebase celălalt. — Bună. în ce ne priveşte, noi sîntem gata. — Aţi stabilit grupele ? — Stabilit. — Şi lipsurile la apelurile zilnîce cum de nu vor fi observate ? 111 110 — Sînt foarte multe dispersări. Se lucrează la Cărbuneşti, aici şi în oraş. Numai o parte din cei ce ştiu o meserie se întorc seara în lagăr, alţii dorm la Tismana sau la Cărbuneşti, păziţi, bineînţeles. Aşa că putem să-i păcălim cîteva zile, dacă nu timp de o săptămînă. — Asta e foarte bine. Tomulete mai avea ceva de întrebat : — Şi pe dumneavoastră de unde să vă luăm ? — Ar fi fost bine să plecăm de aici, e mai multă gălăgie, lume amestecată, dar de mîine mă retrimit în lagăr. Cineva mai deştept s-a alarmat. — Atunci să rămînă Tîrgu-Jiul. — Unde o să ne întîlnim ? — In spatele lagărului e un cîmp plin de porumb, am studiat totul. Dacă trecem cu bine şi de locul acesta, ajungem dincolo de parcul comunal, lîngă coloană. Acolo voi aştepta eu cu maşina, şi cu Dumitrana. — Paznicul de la depozit e sigur ? — Sigur. L-am verificat noi, de mult. Totul părea stabilit în cele mai mici amănunte, dar Tomulete mai voia să se asigure de ceva. — Şi dacă se dă alarma ? Fieraru ascultă cîteva clipe clopotele mînăstirii care începuseră să sune insistent şi repetat pentru slujba de la prînz. După aceea spuse : — Ceilalţi vor simula o nemulţumire generală, vor atrage atenţia gărzii spre ei... — Să nu se termine prost... — Nu are cum să se termine prost, e şi multă dezordine în lagăr. O să vezî că totul va merge şnur... Avea o încredere de neclintit, surprinzătoare la un om pe care-1 despărţeau atît de multe lucruri de lîbertate. — Bine. Atunci mîine seară, după zece... Dumitrana sosise a doua zi după amiază. Era îmbrăcat în haine militare, avea ca şî Tomulete acte bine ticluite, cu ştampilele unor regimente din Craiova, precum şi delegaţiile respective. Se întîlniseră în podul acela părăginit, la marginea oraşului şi ca să nu se arate nici unul dintre ei emoţionat vorbiseră mai întîi despre căldurile infernale din Bucureşti, despre mersul 112 r | prost al trenurilor şi alte fleacuri. în cele din urmă, Dumitrana întrebase : — Totul e gata ? — Tot. — Maşina unde e ? — Sub noi... — Cu paznicul ai vorbit ? — Vorbit. — La ce oră este întîlnirea ? — La zece şi un sfert, dacă se întîmplă ceva el o să-1 duca pe Fieraru la depozit. Pînă în zori trebuie să plecăm de acolo, cu orice mijloace... — Crezi că s-ar putea întîmplă ceva ? — După părerea mea, nu. — Maşina e pusă la punct ? — Ultima oară era... — Bine, atunci să aşteptăm... Privit din afară, lagărul avea un aspect de gospodărie bine întemeiată. Şanţurile de canalizare erau bine îngrijite, punţile din faţa barăcilor erau date cu var, geamurile sticleau de curăţenie. Răsărise şi o lună de august, rotundă, luminoasă, numai bună de înjurat într-o astfel de împrejurare. Se sunase stingerea, ca de obicei la 9,30, şi peste cîmpul albastru din jur cădea o lumină veche, aurie, moale şi blîndă. Sentinelele fluierau în post a pagubă. Era o noapte de umblat hai-hui cu muierile, pe undeva, dincolo de sîrmele ghimpate. Luminile se stinseseră ca de obicei în dormitoarele încinse, dar după aerisirea obligatorie se trăseseră iar obloanele de camuflaj şi începuseră discuţiile de seară sau jocurile de şah cu piese din pîine întărită, la lumina lanternelor, strecurate cu grijă sub pături. Plan-toanele se oţărîseră niţel ca să capete ce aveau de căpătat şi părăsiseră încăperile năduşite de căldură. în uşa barăcii nr. 3 se ivise exact la 9,35 armurierul lagărului şi strigase cu un glas plictisit : — Fieraru, la comandant ! 1 De pe priciurî apăruseră chipuri curioase. Cei mai mulţi ştiau despre ce era vorba, dar nu toţi, pentru că trebuia să ai în socoteală şi eventualii spioni ai lagărului. — Acum, după ce s-a dat stingerea ? 8 m Fieraru părea nemulţumit, ba mai spuse şi ceva pe româneşte, verde, pentru că abia aştepta să se culce întrucît lucrase toată ziua la o bina din oraş şi ar fi vrut să doarmă bine cîteva ceasuri înainte de a auzi iar goarna sunînd deşteptarea. — Du-te. domne, ţi-o fi venit vreun pachet ! zisese careva. — Sau vrea comandantul să fie atent cu dumneata... Răsunaseră rîsete înfundate, complice. — Vreo acadea acolo, vreo invitaţie la vreun bal... Fieraru se îmbrăcase fără grabă, cu atenţie, ca şi cînd ar fi avut cu adevărat o întilnire importantă. Le tăcu un semn ştiut numai de cei mai apropiaţi şi îl urmă pe paznicul depozitului de arme. Atară se mai răcorise, bătea un vînticel neaşteptat. —- Ce lună ! făcuse deţinutul. îmi vine să cînt, cum îi zice la cîntecul ăla : Bagă, Doamne, luna în nori... îi mai ardea de glumă, călca sigur, fără grabă in urma soldatului, trăgînd cu coada ochiului în stînga şi-n dreapta. Pe potecile pietruite nu era nimeni. La poartă, sentinelele fluierau să-şi sperie somnul. Se pierdură amîndoi în umbra barăcilor şi apucară spre ei.mpul din spatele lagărului. De-abia acum începură să se enerveze. Luna lumina ca ziua iarba din jurul gardului de sirmă ghimpată. Paznicul înjură gospodăreşte şi pe urmă îi făcu semn lui Fieraru să se lase în şanţul alăturat. Mirosea a pral şi a pamînt uscat. Cîntau greierii în draci şi sentinelele de la cele doua colţuri ale împrejmuirii strigau unui la celălalt : — Numărul unu e biine ! — Numărui doi e biiiiiine ! Trebuiau să aştepte şi aşteptară. Timpul trecea greu, apăsător. — Mai stau şi ei ce mai stau şi pun capu-n piept, şopti soldatul. De undeva, de deasupra parcului comunal se arătă un nor mare, negru ca un balon captiv... — Hai cu tata ! făcea paznicul parcă suflind spre el ca să-i grăbească mersul lent. Trecu un stert de ceas greu, fără noimă. „Tovarăşii aşteaptă şi noi pierdem vremea in şanţul ăsta !" gîndea Fieraru. ,.Uite, luna asta nu era în program". încă nu se enervase, dar nici nu mai avea mult. — Cit sa fie ceasul ? întrebă in cele dm urmă. — Unsprezece fără un sfert, spuse celalalt privindu-şi ceasul de tablă de la mină. — O să pierdem maşina. ■— Aşteaptă ei, că doar nu întîrziem la o petrecere... Vorbeau încet, abia desluşit. în siîrşit norul acoperi luna. Cimpul uscat, plm de bălani deveni negru. — O sa mai nimereşti r — Ba bine că nu ! Pe şanţ. Se tîrirâ cam o suta de metri şi ajunseră la gardul de sîrmă ghimpata. — Pe aici, tăcu soldatul. L-am slăbit eu azi-dimineaţă cu o foarfecă. Trecură uşor, fără vreun incident. Mai trebuia ajuns in cimpul de porumb şi restul era un fleac. — Să aşteptăm puţin, hotărî paznicul. Iar trecură trei minute grele. Din gheretele sentinelelor nu se mai auzeau fluierături. — Au pus-o şi ei cie mămăligă, şopti soldatul. Haide. Trecură încet poteca de lut care-i despărţea de lanul de porumb, ca într-o plimbare. Erau dincolo. — Gata ? Asta a fost tot ? — Stai că mai e ceva. Sa găsim hainele. — Ce haine ? -— Că n-om merge aşa prin parc... — Ai dreptate... Uitase cum e îmbrăcat şi-i veni să rîdă. Nu avea încă sentimentul eliberării, nu simţea bucuria aceea fără marsiim a evadării. Paznicul se întoarse cu o grămadă de haine militare. Luna lumina iar intens împrejurimile. Norul acela lung şi umflat ca un balon captiv trecuse de ea, călătorea pe marea liniştită a cerului de august. Fieraru îşi schimba hainele şi îşi încheia centironul. Nu se grăbea, dar avea o precizie m mişcări care îl uimi pe soldat. — Haidem, gata. — Actele sînt în buzunarul de la piept. Celălalt le pipăi cu mîna. — E-n regulă. Străbătură lanul de porumb, înainte soldatul cu grămada de haine a deţinutului, grămadă ce trebuia arsă de către altcineva, un om a! lui, şi Fieraru in urmă, păşind ginditor peste 114 8* 115 glodurile tari de pămînt. Se simţea răcoarea parcului şi în lumina lunii văzură fusul de aur al coloanei lui Brâncuşi, ri-dicîndu-se spre cerul de vară ca un fum... Coloana arunca o umbră neagră şi lungă pe iarbă. Soldatul nu zări maşina şi se nelinişti. Ar fi trebuit să fie în apropiere, sub copacii întunecaţi ai parcului. Căutară un sfert de ceas zadarnic. Maşina nu venise. — Crezi că li s-a întîmplat ceva ? întrebă Fieraru, fără grijă în aparenţă, dar tulburat pentru^că simţea că ceva zădărniceşte toată această muncă migăloasă a celorlalţi. — Naiba s-o ia de maşină ! Ar fi trebuit să fie aici. — Am întîrziat şi noi şi poate n-au mai aşteptat. Poate s-a ivit cineva, vreun control şi au şters-o. — Trebuie să mergem la depozit. Acolo e al doilea punct de întîlnire. — Mergem, nu e bine să stăm în drum... Porniră grăbit spre depozitul de arme care se afla undeva în stînga parcului, nu prea departe de intrarea în lagăr. — Mai e cineva acolo, acum ? — Nu, nimeni. Nu e păzit. — Asta-i bună ! se miră Fieraru. Dar siguri mai sînt pe eî domnii ăştia ! — Numai eu am cheia. Oricum, mîîne dimineaţă nu e bine să fim găsiţi de vreun control. — Şi-atunci cu ce plecăm ? — Cu o ocazie... — Dar pierdem gazdele, legăturile... Parcă nu mai avea umor. Totul se încurca şi asta nu-i plăcea de loc. — îi găsim noi, nu aveţi nici o grijă. Vor venî oricum... Depozitul nu era prea departe. Pe drum se întîlniră cu un ofiţer din garda lagărului, cam băut, care cînta de mama focului de unul singur. — Care eşti, mă, la ora asta ? întrebase cu chef de vorbă spre disperarea soldatului. — Eu, Pripasu, dom' locotenent. — Şi cu cine eşti, mă ? — Cu un camarad, ne ducem şi noi la un basamac... — Duceţi-vă, mă, pînă nu închide... şi-o luase în legea lui la vale, cîntînd la lună. Intrară într-o curte îngustă, neîngrijită. Soldatul scoase cheia şi descuie o uşă grea de lemn de stejar. înăuntru mirosea a unsoare de armă şi în lumina unui bec chior Fieraru zări vreo douăzeci de puşti aşezate într-un rastel. — Măcar sîntemJnarmaţi ! spuse uşor, cu glas iritat totuşi. — Păi să aşteptăm, maica mă-sii ! făcu paznicul şi-i întinse o ţigară. Noaptea se scurgea încet, părea fără sfîrşit. Nu-i ardea nici unuia de dormit. Pe la două şi jumătate li se păru că aud motorul maşinii, dar nu era ea, treceau nişte camioane pe o^ şosea lăturalnică. în lagăr nu mişca nimic, ceea ce însemna că nu se dăduse alarma. Era chinuitoare numai aşteptarea asta absurdă, la doi paşi de locul de detenţiune cînd totul mersese atît de bine... Cerul se albea încet, răcoarea zorilor pătrundea prin micul geam al depozitului. Fieraru îşi cercetase noile acte, memorase datele de pe livretul militar şi plictisîndu-se începuse să numere în gînd cartuşierele agăţate într-un cui. Erau 49, nici una mai puţin. Cînd termină de numărat pentru a treia oară auzi desluşit un păcănit de motor. Veneau în sfîrşit ! Se ridicară in acelaşi timp. Fieraru îi strînse mîna lui Dumitrana şi îi privi uniforma uşor mototolită. Nu se întîlniseră de atîta vreme ! Ar fi trebuit să se îmbrăţişeze dar se abţinură. — Bine că vă văd ! — Şi noi ! Ce-am păţit, ce-am păţit! *i omulete să căina ca o femeie : — Cauciucurile astea nenorocite ne-au făcut festa. Am scos maşina din ascunziş, totul era în regulă, numai că din cauza căldurii camerele s-au dezlipit la petice şi ţin-te ! Pînă nu am găsit altele nu a fost chip să ne urnim. Tot oraşul l-am celindat, mama ei de viaţă... — Mergem ? întrebă simplu, la capătul răbdării, Fieraru. — Cum nu ? Gata ! _ Pe soldat îl lăsară la depozit. îşi strînseră grăbiţi mîinile şî-i spuseseră unde trebuiau să se găsească în Bucureşti peste cinci sau şase zile, după ce va fi terminat şi cu ceilalţi. Maşina porni spre bariera oraşului în viteză. într-o casă din satul apropiat aştepta învăţătorul care se ocupase de locuinţele de etape. Peste două ceasuri ajunseră într-un cătun părăginit şi traseră la o casă aflată în marginea cea mai re- 116 trasă. îi întîmpină un ţăran cu obrazul roşu, guraliv, gata să spună snoave pe care nu le mai ascuJtă nimeni pentru că erau doborîţi de oboseală. Abia cînd se aşeză cu capul pe perna tare de paie, privind icoanele din perete, Fieraru avu sentimentul libertăţii. Era ceva amestecat, făcut din amintirea ultimului pat omenesc în care dormise şi o lene ce-i punea plumb sub gene. Vechi amintiri ale puşcăriilor prin care trecuse, gîndul la cei rămaşi între gardurile de sîrmă ghimpată, imaginea celor două fete pe care le lăsase mici, acasă, totul într-o învălmăşeală fără sfîrşit, după care urmă somnul, un somn adînc, fără vise... — Dora, astîmpără-te, Dora nu fii nebună, dă-mi telefonul. E şeful meu sau ministrul, dă-mi telefonul, n-auzi ? Femeia se lupta cu el, nu voia să-i lase pîlnia de ebonită, dorea să-1 excite, se răsturna de-a lungul patului, numai într-un furou alb care mai mult o dezvelea decît o acoperea. Ca de dincolo de un zid se auzea impacientat o voce : — Alo, Alo... ce se întîmplă acolo ? Alo, Alo... Dora avea nişte picioare superbe, lungi, musculoase. Purta ciorapi deşi era vară şi prin fereastra apartamentului lui Mizdrache intra căldura zilei toride de august. — Nu te las să vorbeşti, m-auzi ? gîfîia ea, smulgîndu-şi şi mai mult furoul, cu o tehnică veche, calculată. „Ce sîni, domnule, şi ce întărîtată e ! îl dau dracului de şef şi de ministru şi cine-o mai fi !", gîndea inspectorul, „dacă mă cheamă la el, ce fac cu nebuna ? E ca o iapă în călduri !" Şi iar se îndârji şi o rugă şoptit, persuasiv, umilindu-se cu voluptate : — Dora, lasă telefonul, n-auzi ? Mă nenoroceşti, Dora ! Femeia ajunsese la marginea cealaltă a patului, îl privea cu ochii aceea prelungi de pisică, îl sîmţea al ei, mort de dorinţă şi nu lăsa telefonul din mînă. — Nu ! Acum te vreau, aşa, îl dai dracului de ministru. acum te vreau ! Gîfîia, astupase pîlnia ascultătorului cu palma. Avea unghiile roşii parcă ar fi băgat mîna în sînge, îşi muşca buzele cărnoase şi îşi arăta dinţii umeziţi, mătasea ciorapilor i se întinsese pe coapse, pleznea. O jartieră prelungă de panglică neagră, moartea lui, ceda încet, încet. — Dora, n-auzi, mă nenoroceşti ? Dă telefonul... — Ia-1 dacă poţi ! Râdea provocator cu gura ei ca o crimă, cu dinţii aceia perfecţi. Asudase, pe frunte se scurgea uşor o dîră aproape invizibil de pudră. Mirosea puternic a parfum, un parfum greu ca mirosul crinilor vara, ceva care te scotea din sărite. Şi soarele ăsta care ardea prin perdelele lăsate, care pătrundea prin obloanele ce dădeau spre stradă, şi izul ăsta de benzină arsă, de asfalt încins, şi părul ei lung şi dezordonat, şi acele lungi picioare, şi sînii ieşind din cămăşuţa de mătase, zvîcnind de sînge şi de poftă, şi gîfîitul acela scurt şi tulburător de lîngă el care îl chema şi-1 făcea să-şi piardă minţile... — Alo, alo, făcea vocea, de ce nu răspunzi, ce se întîmplă ? — Nu era ministru, era Mastacan, era Balaurul, Buldogul, Şeful, Dracul, Mama Dracului, Hoitul... — Dora, telefonul, pentru Dumnezeu ! „încă o secundă şi îi crap capul !" Obrazul i se roşise. Se întinse după ea, o ajunse, dar telefonul era acum undeva sub trupul puternic, trebuie că ebonită se încălzea la căldura cărnii ei superbe, albe şi tremurătoare. — Dora, Dora... — Ia-1, ia-1 dacă poţi ! îl ascunsese atît de bine că trebuia s-o răstoarne şi era puternică şi o simţea toată sub el, un metal încins, arzînd, scoţîndu-1 din minţi. — Dora te omor, te omor... Reuşise să găsească telefonul, fierbinte într-adevăr din pricina căldurii trupului ei, dar nu reuşea să-i slăbească forţa degetelor ce se încleştau cu disperare de ebonită. — Alo, alo, făcea vocea pierdută de dincolo de casele din jur, sosind pe o sîrmă subţire, parcă de la o distanţă foarte mare. — Da, zise în cele din urmă, reuşind să i-1 smulgă brutal. Eu sînt, Mizdrache... 118 119 — Dar ce dracu se-ntîmplă la tine ? Am sunat, a ridicat cineva şi de cinci minute fac apel... Gîfîia, trebuia să se stăpînească şi abia reuşea. — E o nepoţică a mea la mine, ea se joacă. Vă rog să mă scuzaţi.., — O nepoţică, ai ? Cîţi anişori ? 18, 20, 23 ? — Nu, are patru ani şi îmi face farse... Dora era toată sub el, aruncase portjartierul şi îşi scosese ciorapii. Gura ei crispată nu scotea nici un sunet, în odaie era o linişte de moarte, se stăpînea formidabil, numai el încă mai respira greu. — Ce ai ? Gîfîi ? făcea fals îngrijorat celălalt de la capătul firului. De ce nu te duci la un medic ? Nu-mi place, suferi de astm... — N-am nimic, ştiţi bine, sînt sănătos ca un cal, dar mi-am făcut micuţa mea gimnastică... — Micuţa ta gimnastică, ai haz, rîdea gros Mastacan şi-1 auzi cum scuipă vîrful unui trabuc. Şi, mă rog, ce iei de gimnastică faci ? Ridici haltere, ai sac, pucingbol sau cum îi zice, sari coarda ? Rîdea, slavă Domnului, nu era supărat, avusese o noapte uşoară, poate îi dădea o veste bună, că de cînd nu maî auzise o veste bună ! Dora îl dezbrăcase şî pe el pe jumătate, îi simţea gura fierbinte pe piept, pe braţe. Abia urmărea spusele şefului. •— Uite de ce te-am chemat, e groasă. După masă, pe la 6 să fii la Snagov, la vila ministrului. Ştii unde este ? — Ştiu. — Nici un minut întîrziere... — Se poate ? — Trebuie să discutăm serios. Avem probleme mari... ,,Atunci de ce dracu e atît de bine dispus dacă avem probleme mari ?" — Ne-am înţeles ? ■— Ne-am înţeles. — La 6 fix. — La 6 fix ! — Şi mai bateţi nepoţica aia şi n-o mai lăsa la telefon că ei a s-o înjur şi e păcat să stricam urechile copiilor cu vorbe urî te... — Nu-i nimic, o urechez eu ! Nu mai putea, ar fi strigat, ar fi lovit-o pe Dora cu telefonul în cap pentru ca-1 muşca cu dinţii ei sălbatici. — Am onoarea ! — La revedere ! încă o secundă şi totul ar fi fost pierdut. Aruncă telefonul cu cotul şi se ocupă^de femeie, cu furie, cu deznădejde şi cu o plăcere necunoscută încă... Sosise punctual, la 6 fix. Mastacan era acolo. Desigur, vorbiseră ej înainte un ceas împreună, acum lui nu aveau să-i lase decît rămăşiţele. Ministrul poliţiei secrete era un bărbat pirpiriu, slab, îngrijit, vorbind cu voce joasă, abia puteai să-1 auzi, Mizdrache se mai întîlnise de cîteva ori cu el şî de tot atîteaori i se făcuse frică. Era un om informat, avea spioni pretutindeni, specula cele mai mici neînţelegeri dintre subalternii lui, ba chiar încuraja aceste neînţelegeri, tocmai ca să-i aibă pe toţi în mînă, să-i manevreze cum vrea. Mizdrache salută cu pălăria de orez şi se apropie de larga terasă care dădea spre lac. Căldura era încă zăpuşîtoare, apa verde şi stătută mirosea a canal şi a peşte. Dincolo, pe malul îndepărtat se zăreau cîteva siluete de pescari, solitari în ruga lor nemişcată din faţa undiţei. — Bine-ai venit ! Ia un loc. Le strînse mîinile şi se aşeză într-un fotolîu de trestie. Apăru o subretă şi aduse un pahar lung cu picior în care se afla o băutură albă, rece, cu gheaţă înăuntru. Mastacan într-un costum de alpaca părea slăbit şi pe faţă avea o expresie rătăcită, ochii nu se mai puteau fixa într-un punct. Era evident că de cînd îi telefonase lui şi pînă acum mai aflase lucruri proaspete şi încă nu din cele mai agreabile. — Ce-i nou ? făcu ministrul cu glasul lui mic, pedant, parca tot timpul menajat de primejdia unei alterări necunoscute. — Nimic, poate ştiţi dumneavoastră ceva. La noi în sector avem o afacere grasă, dar nu am ajuns la capăt, mai tîrziu, aşa cum am promis şefului vă voi aduce ceva di granda... Am siguranţa că sîntem pe un drum bun, foarte bun. Va fi afacerea vieţii mele... Se făcu o clipă de tăcere. Se auzeau numai peştii cum sar din apă în soarele de sfîrşit de zi. 120 121 — Cred că nu va mai fi nici o afacere a vieţii dumitale. Ştirile sînt foarte proaste. Ministrul îşi aranja cravata de mătase de culoarea muşta-rului. Avea un git de om bătrîn, subţire, negricios, plin de pieliţe. Mizdrache îi observă fineţea degetelor, mîna de pianist, gîndi. — Ce sa cred ? Mastacan pufăia furios din veşnica lui ţigară de foi. — O să ne facem bagajele ! Mareşalul e... — Ce s-a mai întîmplat ? — S-a întîmplat ca un grup mare de comunişti a evadat din lagărul de la Tîrgu-Jiu... — Cînd ? — Acum cîteva zile... — Şi paza, jandarmeria ce-a făcut ? Mastacan scuipă trabucul şî se întoarse spre ministru : — Eu v-am spus că Piki Vasiliu ăsta e un căcat ! -- Crezi că e numai incapacitatea la mijloc ? se mira piţigăiat excelenţa. — Ştiu şi eu ! — Adică să existe trădători pînă şi în aparatul de represiune ? se miră sincer Mizdrache. — De ce nu ? tăie ministrul. Nu mai mă mir de nimic. Doar ştiţi şi dumneavoastră că Ică duce tratative cu aliaţii peste capul Mareşalului. De ce n-ar face şi Piki cele necesare pentru ziua de mîine... Situaţia nu era disperată, era catastrofală, dacă pînă şi ministrul spunea lucrurile acestea. Ar fi trebuit şi el să se gîn-dească mai bine la ziua de mîine. E drept că socoteli îşi făcuse, ba chiar îi dăduse sfaturi lui Mastacan, dar ne aflam abia dincolo de jumătatea lui august şi el credea că clipa asta disperată o să aibă loc abia prin noiembrie, dacă nu mai tîrziu... — Şi cum a fost ? Dacă-mi permiteţi ? — Păi vouă nu v-au venit rapoartele ? — Nu. — E drept că şi eu am aflat abia pe la unsprezece. Nu se laudă nimeni cu astfel de lucruri ! Asta e !' Nu-i spuseseră cum au evadat comuniştii aceia şi Mizdrache murea de curiozitate. Mastacan simţea asta şi-1 mai fierse puţin, discutînd despre bombardamente, despre situaţia războiului din apus unde aliaţii, după uşoare insuccese, înaintau spre inima Franţei. In cele din urmă se întoarse spre el şi spuse obosit : — Au complici peste tot. Să nu te mii: că şi şeiul lagărului e omul lor ! — Atîta de departe merg ! —_ Merg, nu merg, îată-i afara, liberi... Ministrul sorbea din paharul lui şi se uita la ei cu atenţie. — Voi nu credeţi că ăsta e un semn ? întrebă in cele din urma cu acelaşi glas, umil parcă. — Ce fel de semn ? — Că evenimentele se precipită ? — Ce fel de evenimente ? se miră Mastacan trădindu-şi .tucă o dată imensa-i prostie. Ministrul îl ciocăni cu degetul pe frunte : — Multă materie cenuşie îţi mai trebuie, dragul meu. Dar îuşii sînt la 300 de km ele Bucureşti. Crezi că e o distanţă atît de mare ? — Eu aş zice să vă gîndiţi bine la ce-aveţi de făcut ! Nu e atît de simplu... — Eu ştiu ce am de făcut, spuse sigur Mastacan. „Ştii tu, dar ştiu şi eu !" îl îngînâ în gînd Mizdrache, „şi nu-mi scapi, canalie !" Ar fi trebuit să plece, dar mai aveau încă de sporovăit şi nu putea să-i lase, l-ar fi crezut fricos şi laş. Le mai spuse citeva anecdote, că era bun la de-al de-astea, bău cîteva pahare de uzo cu gheaţă, acum se lămurise ce-i oferise ministrul şi spre seară, cînd începea să se întunece, îi lasă. Automobilul sau negru opri în faţa Siguranţei. Luă liftul şi intră direct în biroul lui Ciripoi. Acesta vorbea cu cineva la telefon. — Nu-mi pasă, spunea aproape strigînd. Va mut pe toţi m provincie tir-ar mama voastră a ciracului de adventişti, că poliţişti nu sînteţi şi nici n-o să fiţi ! Trînti telefonul şi salută automat : — Sa trăiţi, scuzaţi de cuvinte, dar am nişte mameluci, nu subalterni. Cretini, asta-i cuvîntul, cretini. Ştiţi afacerea Piatra Olt. Totul mergea pe roate, ca la bal, cînd clanc ! Un cretin mi 1-a alarmat pe Matei ăla, mecanicul. Fără ordin s-a pus pe capul lui. Muşteriul s-a prins şi a făcut roiul. Ia-1 de uncie nu-i ! Pe dobitoc i-am trimis la Uioara, dar noi ce ne 122 123 facem ? lipografia e în supraveghere. De zece zile nu maî trece nimeni, numai clienţi obişnuiţi. înseamnă că s-a dat alarma. Casa studentului e goală ca o colivie, băieţii s-au tras la cutie. Şi eram atit de aproape ! Doamne, îl mănînc pe boul ăla ! Că toţi aşa fac, se grăbesc ca fata la măritat şi pe urmă o dăm în bară... — Cu cei doi ce-ai mai făcut ? — Nimic. I-am rupt în bătăi ; nu scot nimic mai mult de la ei. Ala, Gică hau-hau a făcut crize de isterie, mi-a măturat salonul, tăvălindu-se şi bătrînul nu scoate o vorbuliţă. I-am separat, i-am chinuit. Nimic. Mai am pe cîntăreaţa aia, stau pe capul ei, mă fac că plouă, dar şi asta bănueşte ceva. Nu mai trece fantele ăla pe la ea, că doar n-o fi prost. N-am auzit încă de Romeo şi Julieta la comunişti... Mizdrache asculta atent, cu plictis. Nici nu ştia de ce venise la Ciripoi, ba ştia, avea o idee. Oricum, ăstuia nu i-o vindea. — Să-1 trimiţi pe tipograf la mine, zisese moale. — Bine, cum doriţi. Şi cu ălălalt ce sa facem ? — Om vedea noi. îl lăsă nedumerit. Ciripoi se aştepta la o izbucnire a inspectorului la auzul veştilor proaste, dar se vede treaba că venea de undeva unde auzise lucruri şi mai proaste. 4 — Ne-aî dat de furcă, începuse prudent Mizdrache, ju-cîndu-se cu broasca lui de metal verde. — Cu voia dumneavoastră, replicase Dobre-nunţi-botezuri, calm. — Uite ce e ! Procedeul folosit de cretinii ăştia ai meî de colaboratori nu-mi place, dar trebuie să mă înţelegi. Aici e Siguranţa Statului, nu un salon de dans. — înţeleg, surise bătrînul hîtru. Ce pot să mai fac eu acum ? Dădu din umeri şi continuă : Doar n-o să-mi cereţi scuze ? — Ba chiar aşa fac... O ţigară ? Scoase tabacherea lui de aur, subţire, plată, elegantă. Dobre refuză : — Nu, mulţumesc. — Nu fumezi ? — Ba da, dar nu e cazul. — Cum vrei... Se enervase dar nu o arătă. — De ce m-aţi chemat ? — Pentru că vreau să-ţi uşurez situaţia. — Ei, cum, doar sînteţî convins de vinovăţia mea... — Omul se mai gîndeşte, mai cugetă. — Aha... Şi cum o să-mi uşuraţi situaţia ? — O să vă trimit, întîi pe dumneata şî pe urmă pe celălalt, în alte locuri decît aîci, la Prefectură, de pîldă... — Cu hoţii laolaltă ? — N-are importanţă. Siguranţa nu e un loc prea plăcut. Deşi, aşa cum spuneai, sînt convins de vinovăţia dumitale, vreau să te fac scăpat. — De ce ? — E bine pentru toată lumea în asemenea vremuri tulburi.... Tipograful zîmbea chinuitor pentru celălalt. — Ştiu la ce te gîndeşti, dar nu mi-e frică de ziua de mîine... E vorba numai de o faptă bună... — Aşa : tam-nesam ? — Aşa tam-nesam... — Interesant... — Deci pleci chiar acum, la Prefectură. Celuilalt îi dau drumul peste cîteva zile. E bine ? — E bine. Dacă credeţi dumneavoastră. Mîe mi-era indiferent. Puşcăria tot puşcărie este, oriunde ai face-o... — M-am gîndit că eşti om bătrîn, că oi avea familie, că cine mai ştie. — De... Chemase un agent, îi şoptise ceva şi se ridicase. — La revedere, domnule Dobre, şi să ţii minte că în Siguranţa Statului mai există oameni... — M-am convins, pe pielea mea, răspunsese tipograful şî părăsise încăperea, — Ăsta-i costumul dumitale ? îl întrebase agentul. — Ăsta. — Nu-i tocmai călcat... 124 125 — Şi eu cred la fel, dar ce putem face ? — Urmează-mă. Dobre avea o faţa vînătă, muncită, nu părea înfăţişarea fericirii pe pămînt. Străbătură coridoarele cenuşii, urcară cîteva trepte, ajunseră la un ascensor înghesuit şi în cele din urmă bătrînul se văzu în stradă. Era cald, într-o zi de august a anului 1944, în Bucureştiul jumătate părăsît, dar tot aglomerat şi murdar. Agentul opri un taxi. — Unde mergem ? întrebă şoferul înspăîmîntat de prezenţa celor doi şi mai ales de apropierea clădirii pe care o cunoştea. — La Prefectură. — Şi cine plăteşte ? — Mă-ta plăteşte. Aici e Siguranţa Statului, nu Centrul de Cercetări Agricole şî nu mai întreba atîta. Mişcă... Prin geamul deschis al maşinii intra vîntuî fierbinte. Dobre privi trotuarele sparte la bombardamente, mulţimea nepăsă-toare a trecătorilor şi işi făcu socotelile. Credea că n-o să mai iasă viu din clădirea aia sinistră. Dar se vede treaba că lucrurile mergeau prost de tot dacă pînă şi unul ca individul ăsta, Mizdrache, de la Siguranţă se gîndea la cele ce i se puteau întîmplă a doua zi. Ajunseseră. Fu poftit să coboare. Se iviră cîţiva sergenţi, omul de lîngă el arătă o legitimaţie, dădu cîteva explicaţii şi fu împins în curtea pavată cu piatră cubică a Prefecturii. Era înghesuială, dar nimeni nu-1 privea. Dubele poliţiei zăceau părăsite sub ziduri. De sus se auzea prin ferestrele larg deschise ţăcănitul maşinilor de scris. Ar mai fi stat afară. Trase adînc în piept o gură de aer. Cine ştie ce avea să mai urmeze. Urmă un gang, cîteva scări, apoi alt lift care-i transportă spre subsolurile întunecoase. Fierul scîrţîia de neuns ce era, mirosul greu de mucezeală se simţea de departe. Undeva zidurile asudaseră de urină, ceva greţos se instalase în pereţii aceştia atît de vechi. Fu luat în primire de un gardian, bifat într-un registru şi împins într-o odaie întunecoasă, luminată de un bec chior. Locul era plin de o mulţime amestecată de hoţi şi vagabonzi, acea atît de cunoscută lume a decavaţilor pe care o cunoştea bine. îşi făcu loc şi se aşeză într-un colt. „Iată-mă şi lîngă crema puşcăriilor." Alături se auzeau cîteva voci întărîtate de joc : 126 — Lasă şpaclu, dă-le curat ! — Să moară prinţu' Bibescu dacă nu le-am lăsat bine ! — De... Doi cerşetori sforăiau. Mirosea cumplit a trupuri asudate. După cîteva minute numai, începu să-1 mănînce pielea şi îşi dădu seama că îl atacaseră păduchii. Se apropie un chip nedesluşit, cu doi ochi arzători într-un obraz neras, murdar. O gură ştirbă, o claie de păr neîngrijit şi o mînă întinsă. Tipograful auzi un glas parşiv, jumătate serios, jumătate glumeţ : — Ce păţişi, neică ? Dobre nu-i răspunse. — Ţi-a zidit muzicuţa, ai ? Vrei să-ţi cardesc pă morse ? Umbra se rezemă mai bine de peretele mucegăit. — N-ai o ţigară ? On ţi-au luatără gardienii dijma ? Noul venit îşi pipăi buzunarele, adueîndu-şi aminte că în haină îi lăsaseră tabacherea (cît îl bătuseră îl rugaseră să se dezbrace). O deschise şi văzu că e plină. Aruncă necunoscutului ceea ce găsise în buzunar şi spuse cu asprime: — Ia-ţi cît îţi trebuie şi lasă-mi şi mie. Umbra rîse cu gura ei ştirbă. — Nici o grijă ! Nu mă-nfig în pomana dumitale. Se aprinse un chibrit. Dobre văzu chipul slăbit de tuberculoză şi aşteptă să i se înapoieze ţigările. Mirosul de tutun îi aduse şi pe alţii mai aproape. — Şi mie una... — Un fum, se rugă altul. — Chiştocul să mi-1 laşi mie, spuse a treia voce. — E voie ? întrebă umil umbra. — Dă-le ! zise tipograful. — Na-vă, băftoşilor ! A venit Nababu' !... Se auzî o încăierare scurtă, cîteva înjurături şi după aceea o lovitură în uşă. Era gardianul care le cerea să facă linişte. Viermuiala borfaşilor se potoli. Umbra se apropie. — Ai prăduit ceva ? întrebă. Dobre nu-i răspunse. Nu avea chef să stea de vorbă cu hoţii. — Ori ai troznit vreo bancă ? Tipograful tăcu mai departe. Se obişnuise cu întunericul şi vedea bine chipul palid, cu ochii înfundaţi în orbite al celuilalt. — Eşti mîndru, ai ? 127 Glasul avea în el ceva duşmănos. — N-am furat nimic, spuse in cele din urmă, rar, cu silă. — Atunci ? Te văd barosan, ai lăsat vreo minoră cu burta mare ? — Uite ce, n-am chef de vorbă ! Sînt obosit. Umbra mai trase o dată cu lăcomie din ţigara spre sfîrşite. — La cine-i tabacherea ? întrebă tare Dobre, să-mi daţi şi mie o ţigară. Se auzi zgomotul unui obiect metalic căzînd pe cimentul acoperit cu rogojini. — Dacă era de argint, n-o mai vedeai, zise o voce batjocoritoare. Cel ce vorbise lăsă să treacă o vreme şi după aceea adăugă cu regret : — îmi pare rău că nu mă bagi în seamă. Lală ! se prezentă. Lală-Diabolicul... Avea o voce spartă şi ceea ce spunea era atît de caraghios, încît bătrînul nu mai rezistă şi izbucni în rîs. — Aşa te vreau, nenică, spuse după aceea. Sînt de profesie liber. Frizer în particular. Dacă vrei, mîine de dimineaţă te bărbieresc, îţi fac faţa ca hîrtia. Cinci lei şi consideraţia ! Atît iau. Eu l-am ras şi pe domnul Brătianu, ăl bătrîn Dobre auzi zornăitul unor foarfeci şi în întunericul vag sclipi iama unui brici. — Cum de te lasă cu astea aici ? îl întrebă. — Plătesc chirie, parcă dumneata nu ştii, că nu s-ar zice că acuma vii pentru prima oară la pension... Cerşetorii care dormiseră pînă atunci se treziseră şi măiau alături. — - Ce vreţi, mă, ce vreţi ? se certă Lală cu ei. — Dă-te mai încolo ! — Vorbeşte frumos ! Ori n-ai ştiinţă de carte ? — Cară-te. N-avem tîmp să te dăm la viermi. Frizerul se mişcă într-o parte. — Uite, de-aia îmi plac mie oameni ca dumneata, subţiri, domnule, să-ţi scoţi pălăria. Pe cînd cu pleava asta... Nu mai vorbea ca înainte în graiul păsăresc al pungaşilor. Cerşetorii se întoarseră pe spate fără să le pese de vorbele vagabondului. 128 mor- Sînt — Te fac mîine de dimineaţă un cap ? întrebă cu o speranţă profesională în glas, care-1 făcea simpatic. Sînt cinstit. Nu cerşesc ca puturoşii ăştia. îmi cîştig pîinea muncind. Cînd. ţi-oi spune eu dumitale, ai să rămîî mască... Dobre simţea că-i trece oboseala. — Păcat că n-am mai găsit nici o ţigară ! — De, dacă eşti umanitarist ! Le-ai dat la flămînzii ăştia şi ei drept răsplată ! — Lasă-i, Lală. De ce-ţi zice Lală şi încă diabolicul ? Vagabondul îşi ascunse foarfecele şi briciul în sîn. — îţi spun, dacă-mi dai cinci lei. — Parcă era vorba că-ţi cîştigi banii în mod cinstit... — Păi ce, asta nu-i cinstit ? Cînd ţi-oi parigorisi eu prin cîte am trecut, ai să te cruceşti. O să mă doară gura povestin-du-ţi. Uite, de-aia iau chirie. Nici pe gratis nu pot s-o lac Tipograful se scotoci în buzunarul din care scosese tabacherea. Nu mai găsi nimic. — S-au topit ? întrebă alarmat vagabondul. — Da. — Te-au găbjit paradiţii ăştia. Se întoarse către grămada de borfaşi din jur : — Mă, care-ai băgat laba în buzunarele mahărului ? Cîţiva îl înjurară în gura mare. — Aveai mult ? întrebă Lală. — Nu prea. Dar de ce întrebi ? — Pentru că dacă erau mulţi, mai bine ţi-i luam eu..». — Stii să... — Oho ! — Tot nu mi-ai spus, de ce îţi zice Lală-Diabolîcul ? \7agabondul se foi puţin pe loc şi pe urmă izbucni cu disperare : — Cum, domnule, vrei să-ţi spun pe daiboj ? — Dacă vrei... Cerşetorii se întoarseră spre frizer şi începură să-1 batjocorească : — Ta spune, ofticosule, de ce-ţi zice Diabolicul ? Clănţănitul zarurilor de barbut nu se mai auzea. — Zi-i, mă, n-auzi ? — Nu spun ! — Mă, dă boala-n tine ! — Nu vă spun. Taxa-ntîi. Taxa şi consideraţia ! Şoseaua Nordului, voi. II 23 Cîţiva îl jnghesuiră în zid, încercînd să I lovească. Fri- 1 zerul începu să urle ca din gură de şarpe I — Nu daţi, că strig la pază ! I Pocniră cîteva lovituri înfundate şi se auzi glasul lui 1 Dobre: * — Lăsaţi omul în pace ! — Da' tu, cine eşti ? — Băă, gioablă bătrînă, băăă ! Tipograful se ridică în picioare. La lumina slabă a becului electric, îl văzură şi nu mai crîcniră. — Vino aci lîngă mine, îi zise frizerul. Şi voi, vedeţi-vă de treabă, dacă nu vi s-a urît cu binele... Uşa se deschise şi înăuntru mai fură aduşi încă cînci bărbaţi culeşi de pe drumuri. I — Înghesuială mare în noaptea asta ! spuse cineva. — Las' că sună ea, magaoaia, acuşi-acuşi ! — Poate cade o pieaşcă şi pe puşcăria asta, să scăpăm şi noi la Domnul nostru Isus Cristos, mîntuitorul neamului omenesc ! — Puşchea-ţi pe limbă, afurisitule ! Frizerul sta rezemat de zidul umed. — Uite, aşa îmi mănîncă mie zilele ăştia. Eu, care l-am tuns şi pe domnul Brătianu ăl bătrîn... — Cîţi ani ai ? — Să tot fie patruzeci şi cinci pe muche. Ce mai atelier aveam la ^ Roman, pe strada Mare. Frizerie de lux, a-ntîia, patru lucrători, două coafeze, nevasta la casă. Canari, oglinzi veneţiene, scaune de piele ca la dentist, uite-aşa se învîrteau... Făcu un gest nevăzut prin aer. — şi ? ; — Curvele m-au mîncat. — Nu mai spune ! — Ce ştu dumneata. Cine mai era ca Lală ! Tunsesem 1 Brăila, Galaţii. îl cunoşteai dumneata pe colonelul Frascatti ? Nu-1 cunoşti. Eu îl bărbieream. Venea dimineaţa de la poker, cocă. Pînă să-1 rad eu, îl rădeau ăia la cărţi. O avere şi jumătate a păpat ! Ce om ! Fără doi poli nu se ridica de pe scaun. Eu îl sculam din afaniseală. Puţin spirt, un coniac şi se ducea la regiment ca nou născut ! Ţi-era mai mare dragul. M-asculţi ? — Te-ascult. -- Boîer. Avea o cucoană, să mă scuzi dumneata, cam parşivă. Se ţinea şi cu generalul, şi cu un locotenent mai mic. Eu ştiam, dar nu puteam să vorbesc. Frizerii, e mai bine să-şi taie limba decît să ciripească. Am strîns bănişori, m-am însurat, am deschis atelier. Ce vremuri !... Ce baluri ! A mers cît a mers. Am dat de o femeie. M-a întors. Vii a mîncat şi atelierul şi sculele. Cu astea am rămas. Scoase foarfecele şi briciul, lovindu-le ca să le audă clinchetul. — îi plăcea muzica de operă. Şi mie îmi place. Ce vrei să-ţi cînt ? Traviata, Tosca, Aida, Carmen, Laa, la, lala, lalala... Cerşetorii îl înjurară iar, dar el nu se sinchisi. — A mers un an, am băgat-o pe nevastă-mea în pămînt. După aia, cînd nu mai avea Lală bănişori, curva şi a găsit pe citul... — S> ? — Am prins-o şi i-am tăiat gîtul ! Ca la un pui ck găină. Am stat închis zece ani. Mi-au dat drumul, dar nu mai sînt om. Am căzut la darul beţiei. îmi tremură mîna. Frizeria e artă delicată. Nu merge aşa. Nu mă primeşte nimeni, nicăieri-— şi atunci fac cîte o găinărie, mă prind, mă ţin sergenţii aici, în prevenţie. Ăsta-i atelierul meu. Mă cunosc toţi ca pe un cal breaz ! Cu cinci lei un cap, îmi ţin zilele. Unde-i mai bine ? Mîncărică, mîncărică. De căldurică să nu mai vorbesc ! Iarnă, vară, Lală îşi face meseria. La o puşcărie e nevoie şi de un frizer. Mă pun pe goană, îmi zic că m-am împuţit, eu ies afară, stau trei zîle, iar fac ceva şi mă întorc. Ce-mi trebuie mie libertate? Aici e libertatea mea. Să nu mă scoată nimeni din binele meu că fac crimă ! Am omorît o muiere, mai tai un gît de om. Asta-i : cinstea şi consideraţia. Să-mi dai cinci lei cînd oi avea, că ţi-am vorbit frumos. Şi-acum mă culc puţin. Am obosit. Am clientelă mare : unii merg la instrucţie, alţii la tribunal. Nu se face să ieşi în instanţă, aşa, cu obrazul ca peria... Trebuie să ştii cum să ciupeşti un an-doi mai puţin. Altfel se uită şi judecătorii la tine cînd te văd dichisit. Şi obrazul subţire, cu cheltuială se ţine, mă-nţelegi ? — Te-nţeleg. Să ştii că banii ţi-i dau neapărat, măcar să scap eu de-aici... — Dacă nu-ţi place, n-ai decît. Dar de spus, tot nu mi-ai spus ce-ai făcut ? 130 9* 131 — Lasă, Cu Ică-te. Lală se strînse covrig ca un ciinc lingă el, ascunzîndu-şi mai întîi instrumentele ele tuns şi de bărbierit. Se făcuse linişte. Nu se mai auzea decît alunecarea pe asfalt a unor vehicule, undeva în stradă şi rar cîte un claxon. Căldura devenise sufocantă. „Ăştia nu dorm noaptea, îşi spuse Dobre, pentru că e mai răcoare". Rar, icnea scurt, sugrumat, cîte cineva. Timpul trecea greu. Vru să aţipească, fără să reuşească. Oboseala de la în ■ ceput se transforma într-o enervare surdă. Trecură cîteva ceasuri. Somnul bestial al celor din jur nu se isprăvise. Lîngă el, gemea Lală. Visa, desigur, că e bătut. Se zvfrcolea ca un epileptic şi mîrîia : „Nu, nu !" Tipograful îl scutură de umeri ca să-1 trezească. Frizerul deschise puţin ochii şi după aceea adormi imediat. Ar fi trebuit să aţipească şi el puţin, dar nu reuşea. Pe cine prinseseră şi pe cine voiau să mai prindă ? Iar se speriaseră ? Oare suflase Gică vreo vorbă ? Dar ce ştie la urma urmelor Gică ? Nimic ! Lală începuse din nou să geamă. Spunea cuvinte rupte, se zvircolea şi tot trupul îî era zguduit de spaime. Poate îl băteau în fiecare zi. Aerul se răcea. Dincolo de plasa de sîrmă care astupa becul lumina scădea. Filamentul părea şi mai palid, o pată galbenă, aruncată sub tavanul lustruit de vechime. Dobre privi zidurile murdare, acoperite cu iscălituri strîmbe. Nu lipseau cuvintele porcoase. Sute de nenorociţi îşi caligrafiaseră numele, ca şi cînd s-ar li temut că n-or să mai vadă lumina zilei, nume caraghioase, nume de oameni cumsecade, nume vestite de borfaşi, pe care le găseai prin ziare. Pe unii dintre ei îi recunoscu în slaba lumină, acum cînd se obişnuise de mult cu semiîntunericul acesta trist. Erau murdari, nebărbieriţi, plini de păduchi, înţelese de ce îl ţineau aici. Voiau să-1 umilească. Un adversar politic nu se lasă în mijlocul scursorii omeneşti care-1 înconjura. îi veni să rîdă. Nu, nu era asta ! Pur şi simplu li se făcuse frică. Lîngă fereastra îngustă care dădea spre un luminator orientat spre stradă, abia strecurînd puţin aer de afară, un aer închis de căldura de peste zi, un aer fierbinte ca un şuvoi de abur. treceau oameni ce nu se grăbeau, tîrîndu-şi paşii. Poate nişte tineri, poate femei. Aci nu se simţea decît căldura sufocantă a începutului de noapte. Sub becul strîns în plasa de sîrmă ruginită de mult, fumul făcea vîrcolaci, cercuri de fum verde, iute destrămate, pierind undeva sub plafonul jos. Uşa subsolului se deschise şi înăuntru fură împinşi patru bărbaţi. Aproape nu mai era loc. Se auziră strigătele celor călcaţi în picioare, se iscă o ceartă scurtă şi urmă o bătaie de cîteva minute între noii sosiţi şi cei de lîngă uşă. Intră şi un gardian care începu să lovească în dreapta şi-n stînga şi pe urmă se făcu linişte. Frizerul se trezi, căscă lung şi se ridică in coate. — Bună seara, umanitaristule ! spuse leneş, căutîndu-şi cu gest învăţat de mult sculele ascunse în sîn. „Nu e agent, gîndi în clipa aceea Dobre. E un biet nenorocit care trăieşte aici ca o larvă..." Borfaşii se trezeau pe rînd simţind răcoarea uşoară a nopţii de afară luînd locul zăpuşelii de peste zi. Lală scuipă pe zidul vopsit cu albastru, se scutură bine de somn, îşi culese paiele lipite de haine şi se ridică în picioare. Subsolul se însufleţi dintr-o dată. începură partidele de barbut şi jocul de cărţi. Pe cimentul gol, acolo unde rogojinele erau date de o parte, se auzeau piesele de doi lei rostogolindu-se cu un clinchet metalic. Se aprinseră primele ţigări. — Care ai venit cu ultimul transport ? întrebă cineva din apropiere. — Eu, eu, eu... spuseră cîteva glasuri. — Fă raportul. Se auzeau şoapte şi rîsete scurte. Tipograful văzu chipul tăiat al unui hoţ gras, cu o gură leneşă, buhăit în obraz, unul dintre acele chipuri pe care nu le mai uiţi. Borfaşul purta un fular zdrenţuit în jurul gîtului şi o cămaşă destul de curată, galbenă, cu mîneci scurte. Acesta îl privi în treacăt pe Dobre, spuse ceva, ceilalţi rîseră şi totul se topi în larma puşcăriei. Alături, Lală îşi zăngănea instrumentele, strigînd mulţimii care nu-1 asculta : — Care treci mîine la instrucţîe ? Care mergi la tribunal, care vrei să te fac un cap ? Vin la tuns ! Cinci lei, cinci lei. Repede, că mîine dimineaţă dorm, n-am timp, cinci lei un cap. Tunsu, tunsu', bărbierim', cinci lei, cinci lei... 333 Se apropiarâ ciţiva, călcind peste mîinile şi picioarele celor dimprejur. Erau somnoroşi, cu ochii cîrpiţi, cu părul plin de paie. Frizerul se întoarse spre bătrîn şi-i spuse : — Uite ce-a ajuns Lală să tundă, priveşte la ei ! îmi stric bunătate de foarfeci în chicile lor ! Primul muşteriu fu aşezat turceşte, cu picioarele strînse unul lîngă altul, şi în curînd se auzi clănţănitul instrumentului vechi şi neascuţit. Ceilalţi aşteptară tăcuţi, alături, privind curioşi la mîinile frizerului care scosese, nu se ştie de unde, şi un pieptene de os, fără dinţi, murdar şi năclăit. Somnul îl învinsese puţin cîte puţin şi pe Dobre. După cîteva minute, nu mai auzi larma din jur. Nu se trezi decît a doua zi, destul de tîrziu, cînd o mînă îl zgudui de umeri: — Flei, umanitaristule, scoal'. Timpul trecu greu după aceea, apăsător, cu ceasuri nesfîr-şite. Ce se întîmplă cu ceilalţi ? Ce făceau ? Cît mai voiau sa-1 ţină aici ? Gînduri chinuitoare, stupide, fără început şi fără sfîrşit. Adormi de cîteva ori în răgazuri scurte. Se trezi asudat, gîfîind. Visase urît. Pielea îi ardea de mîncărime. începea o altă noapte. Afara se auzea vîntul. Prin geamul mic, acoperit cu sîrmă, străluciră cîteva fulgere. Stătea să plouă. Se auzeau bubuituri înfundate şi un val de răcoare năpădi subsolul. Trecu însă, şi peste oraş căzu o noapte liniştită de august. Oamenii gîfîi'au, înjurau pentru că nîci măcar nu burase. Dinspre stradă, rafalele vîntului aduseseră miros de ars şi de moloz, — Sună ea acuş-acuş, magaoaia ! striga cineva de lîngă scară. Să-i văd pe gardieni cum fug şi ne lasă aici încuiaţi şi poate cade o bombă, poate cade o bombă.. Un bătrîn bărbos, un milog necunoscut, cu o voce profundă de popă lipovan, cînta din Isaiia : — „Eu voi merge înaintea ta şî căile cele de munte le voi netezi ; sfărîma-voi porţile cele de aramă şi zăvoarele cele de fier le voi rupe. Si-ţi voi da ţie visterii ascunse, bogăţii îngropate în pămînt ca să ştii că eu sînt Domnul Dumnezeul lui Israil, cel care tc-a chemat pe munte..." Vocea era frumoasă, umplea toată încăperea aceasta şi răzbătea pînă afară. Gardienii loviră de cîteva ori în uşă şi apoi tăcură. Dobre simţea că i se rup tîmplele de enervare. Dar dacă îl predau nemţilor, şî se prefăceau numai că-1 lasă scăpat ? însemna că torul era pierdut. Pierdut ? Avea puţină febră. Lipsa de somn, asta era, şi discuţia atît de dubioasă cu inspectorul... — „Eu întocmesc lumina şi plămădesc întunericul ; eu sînt acela care urzeşte pacea şi aduce restriştea. Eu sînt Domnul care face toate acestea", cînta mai departe milogul. „Ah, să tacă ! Să tacă ! Mama voastră !", striga în gînd Dobre, scos dintr-o dată din sărite. — „Picuraţi rouă de sus, voi ceruri şi nourii să reverse ploaia dreptăţii. Pămîntul să-şi deschidă sînul ca să înflorească mîntuirea şi dragostea să-şi resfire mlădiţele." — Cîntă-i lui Antonescu prohodul ! înjură în sfîrşit tipograful. în stradă se auzea acum o larmă înăbuşită şi voci omeneşti. „Ce dracu se mai întîmplă ? Trebuie să fie trecut de zece, îşi spuse I-a apucat strechea pe toţi în seara asta. Căldura..." 134 1 Inei îi venea foarte greu să vorbească despre legătura lui Mareş cu femeia aceea necunoscută şi studentul care bănuia ceva nu o încuraja de loc, ba, ceva şi mai mult, se prefăcea că nu înţelege nimic. — Iartă-mă că te tot întreb, dar cînd a început să lipsească de acasă nu i-ai atras atenţia că face ceva care ar putea pune în primejdie şi pe alţii ? — Mie unul nu mi se părea că lucrurile stau chiar aşa, şi la drept vorbind mi-a şi plăcut femeia. — Deci ai văzut-o ? Curiozitatea ei întrecuse orice prudenţă. — Da... întîmplător. — Şi ? — Arăta destul de bine. Pentru un refugiat, cum îi spuneam eu lui Mareş, se prezenta destul de bine... Ina tăcu. — Mai vrei să ştii ceva ? Sinceritatea lui o durea. — Nu. Nu mai vreau să ştiu nimic. Femeia îşi strînse cu un gest uitat părul şi mai privi odată ceasul de la mîna. — Unde spui că-1 găsesc ? — Pe Călăraşi la nr. 324. Ne-am separat. După ce m-a pus pe drumuri nu şi-a cerut nici măcar scuze. Mi-esie clor de el, păcătosul, te rog să mă crezi, în locul său aş fi făcut la fel.. — Şatenă, brunetă ? 139 — Blondă. — Aha... Frumoasă ? — îhîm... — Artistă spuneai, parcă.i — Nu spuneam nimic... Tăcură. în refugiul caloriferistului de pe bulevardul Pache era foarte cald. Aerisirea se făcea greu. Cu Niculescu nu mai avea nimic de discutat, cu el trebuia să vorbească la cererea lui Dumitrana care se întorsese de la Tîrgu-Jiu de cîteva zile şi se apucase de treabă cu o febrilitate de posedat. — Am să-1 caut, cum dau de el ? — E o curte cam părăginită, dar are avantajul că nu sînt chiriaşi. Proprietarul e o veche gazdă de-a noastră. Mareş ni poate ieşi decît seara şi numai însoţit. Dispoziţiile sînt stricte. — Ştiu. Trebuie să-1 văd însă. Pînă se întuneca mai era vreme. Ceva încă o reţinea. — Şi a rămas de multe ori la ea noaptea ? — De cîteva ori. — Crezi că o iubeşte ? — Cine ştie ? E tăcut, nu vorbeşte mormolocul..,» — Am plecat... în uşă studentul o mai strigă de la locul lui îngust, cît uri cuib de pasăre. — Ina, mi se pare mie, ori e ceva putred în Danemarca ? — Nu e nimic putred în Danemarca, dar absolut nimic... Ieşi, se plimbă multă vreme, nu absent, fără scop, ca să nu atragă atenţia cuiva, ci cu un fel de înverşunare ce se simţea în mersul energic cu care străbătu cîteva parcuri pustii pînă ce căzu seara. îl găsi fără greutate în fundul unei curţi acoperite de bălării. Proprietarul casei parcă ar fi murit sau ar fi plecat undeva în provincie de frica bombardamentelor. Bătu într-o uşă scorojită şi-i auzi glasul. — Eu sînt, Ina. Mareş îi deschise. Era mai palid şi mai slab, îşi lăsase o mustaţă care-i acoperea gura. — Bună seara. — Bună seara. Nu avea nimic strein pe chip, nimic nu se schimbase în privirile lui. O privea ca totdeauna cu un fel de înduioşare în ochi, cu un fel de protecţie subînţeleasăi — Ce-i cu tine ? — M-a trimis Dumitrana. Aproape niciodată nu spunea bărbatul meu cînd vorbea cu el. — Vrei să intri ? — N-ai dori să te plimbi puţin ? Ştiu că nu ai voie sa ieşi decît însoţit şi numai seara. Mareş răspunse repede : — Cred că e mai bine aşa. M-am săturat de atîta stat în casa. O, nu se mai termină o dată cu toate astea, simt că putrezesc. încuie şi străbătură împreună curtea neîngrijită. — Ce birlrig*! îl căina femeia. — E comod. Nu vine nimeni. Vecini nu am, în dreapta şi-n stînga s-a bombardat, în spate e un cîmp. O luă de braţ, cu o familiaritate veche, fără să ezite. Era zăpuşitor, de undeva venea un miros de gunoaie arse, greu, iute, pătrunzător. — Eu te ţin de vorbă şi nu te întreb de ce te-a trimis.... băr... Dumitrana... — Pentru un lucru foarte important. Insurecţia începe peste trei zile. Pînă atunci trebuie să ne ajuţi într-o chestiune. — în ce chestiune ? Mareş era mirat şi niţel intrigat de cele ce auzea. — Este vorba despre femeia aceea de la Piatra Olt, prietena ta... — Marta? — Da. ^ Nu mai înţelgea nimic. — Dar parcă Dumitrana era indignat că... — Asta e o altă chestiune. Avem nevoie de ea. Mecanicului îi venea să rîdă, dar se stăpîni şi mai intrigat. — Ştie nemţeşte ? — Da. ^ : ■ — Cîntă la o grădină de vară a Corpului german ? — Da. — Are prieteni printre ofiţerii care lucrează la un post de telecomandă de lîngă Clinceni ? — Parcă aşa am auzit-o spunînd. — E foarte'bine. ' — Dar de unde Dumnezeu ştie Dumitrana toate lucrurile astea ? Că doar nu e scamator... 140 141 — Nu e scamator, dar trebuie să le ştie. Erau singuri pe strada pustie. Treceau rar tramvaie goale şi la cîte o răspîntie se zărea cîte o dîră albastră a becurilor de camuflaj. — Tu, personal nu e indicat s-o vezi, dar scrie-i un bilet în care i-1 recomanzi pe Niculescu. Restul va face el... — Asta e cel mai uşor lucru. Tot nu înţeleg însă cum ne poate ajuta o streină ? — O sa înţelegi numaidecât. Grupului nostru îi revine sarcina de a scoate din uz postul de telecomandă de lîngă Clin-ceni. Va fi prima acţiune, sau una dintre primele ale insurecţiei. O dată daţi peste cap aici, le vom tăia comunicaţiile cu grupele germane care păzesc Bucureştii. — Şi dacă vor da alarma totuşi ? — Asta e, că nu trebuie să mai dea nimeni alarma... — Şi femeia ce trebuie să facă ? — Să-1 ajute pe student să pătrundă înăuntru. Mareş se opri şi o întoarse spre el. — Ina, dar e un post militar, e greu să crezi că acolo poate intra oricine. Şi mai ales o femeie... — Vezi, de aici nu mai ştiu nici eu nimic, spuse încet Ina. Cei care-ţi încredinţează ducerea la capăt a unei misiuni nu-ţi dau şi soluţiile. Noi trebuie numai să încercăm. Hai să ne oprim la un debit de tutun şi să cerem puţină hîrtie pe care tu să-i scrii cîteva rînduri femeii aceleia... Nu vorbea cu vreo pornire sau cu vreo urmă de reproş în glas, dar lui i se păru că trebuie să-i dea o explicaţie. — Ştii, Ina, la Piatra Olt prietenia unei femei care vine chiar din necunoscut îţi face bine... — Nu trebuie să-mi spui nimic, — Nu vreau să mă scuz... — Nu ţi-o cere nimeni... — Hai să intrăm, iată un debit. Intrară într-o mică dugheană de lemn şi cerură un plic şi o hîrtie pe care bărbatul aşternu cîteva rînduri. — Poftim. — Ia-i mai scris vreodată ? Ina îl fixa necruţător in lumina palidă a unui bec, acoperit cu ţiplă verde. — Nu, niciodată. Ieşiră din mica prăvălie ce mirosea puternic a tutun şi a hîrtie veche, arsă de soare. Afară parcă se mai răcorise. — Atunci cum o să ştie că rîndurile sînt chiar de la tine ? — I-am amintit de ziua cînd am plecat pentru ultima oară de la ea şi am făcut-o atentă că e urmărită. Vorbeau amîndoi despre un lucru care-1 privea poate numai pe el, dar tot atît de important şi pentru femeie. — Şi crezi că o să primească să lucreze cu Niculescu ? — Cred că da. — I-ai scris şi despre ce este vorba ? — Nu, dar ea bănuieşte că fac ceva primejdios* — îşi poate pierde viaţa într-o astfel de încurcătură. — Se plictiseşte prea mult de ceea ce face ca să ţină la viaţă. — Nu s-ar zice că o iubeşti. Vorbeşti într-un fel îngrozitor. — Nu-i adevărat. Din moment însă ce-mi cereţi mie s-o folosim, eu de ce să mă mai gîndesc la altceva ? S-ar părea că nu există nici o soluţie. — Timpul e scurt. — Foarte scurt. Tăcură iar. — Ne întoarcem ? — Da. Nici tu n-ar trebui să întîrzii pe străzi. — Mă gîndeam, mai spuse Mareş, că există totuşi şi posibilitatea ca într-un termen atît de scurt Niculescu şi cu Marta să nu reuşească să pătrundă în comandamentul nemţesc... — Pentru împrejurarea asta, Dumitrana vorbea de forţă. O grupă de luptă condusa de Tomulete va ataca postul de telecomandă. El are prieteni pe aerodromul de la Clinceni care se află la doi paşi de nemţi. Dar asta ar fi mai periculos.., — Nu ne rămîne decît să încercăm, după cîte mi se pare... — Şi eu cred la fel... Venise momentul să se despartă. Ina îi întinse mîna, simplu. — La revedere... — Nu, stai puţin. Simt că-mi porţi pică pentru ceva... Femeia nu spuse nici da, nici nu. Privea numai peste el în întunericul fierbinte al serii de august, — Te înşeli. Tu nu ai făcut decît să cauţi să scapi puţin de singurătate. Ştiu cît de rău te simţi cînd eşti singur. Am trăit mulţi ani singură, pînă cînd n-am mai avut curaj... Taci, nu spune nimic... Cred c-ar fi fost mai bine ca noi doi să nu ne fi revăzut niciodată... 142 143 Vorbea încet, aproape în şoapte. ..... — De ce să nu ne fi revăzut ? — Pentru ca să nu mai fim siliţi să vorbim cum vorbim... Nu se mişca din loc, privea mai departe peste umerii lui, căutînd ceva în trecut sau în prezentul acesta atît de dureros. — Ina, cel mai bun lucru pe care-1 avem de făcut e să în cercăm încă o dată să uităm totul, dar absolut totul..4 — E atît de uşor de spus... — Tu măcar eşti fericită şi eu nici nu încerc să te fac să-ţi pară rău pentru asta... Ar fi trebuit demult să se despartă, dar o sete de a suferi îi ţinea unul în faţa celuilalt. — Ştii ce, zise ea iar şi mai încet, înainte de a afla că trăieşti cu femeia asta nu mă gândeam niciodată ia tine decît ca la un om pe care l-am jignit mult şi cu care trebuie să mă port nespus de cu grijă. Pe urmă totul s-a schimbat, s-a otrăvit, a devenit rău şi urît... — De ce ? — Ştiu şi eu ? — Te gîndeşti la un om pe care nu-1 cunoşti şi te simţi insultată, nu-i aşa ? Ţi-a luat locul nu o doamnă de bună condiţie, nu o femeie onorabilă, ci o oarecare artistă răguşită care a trăit cu impresarul ei şi cu cine mai ştie... Nu oricine însă îşi poate alege cum vrea şi cînd vrea prietenul, soţul, iubitul... Era mînios, aproape striga şi simţea cum o urăşte din toată inima. — Te rog, spuse încet şi înduioşată femeia. Te rog... Mareş tăcu o secundă lungă şi monotonă, speriat mai mult că a jignit-o. — Măcar e frumoasă ? mai întrebă, învinsă, Ina. — Nu ştiu. Nu-mi dau seama. — ...O iubeşti ? întrebarea o costa destul, dar nu putea să riu-I întrebe. Mareş ezită şi faptul acesta o întrista şi mai mult. — Poate sînt nebună, spuse. Eu am făcut ce-am vrut, eu te-am părăsit pe tine şi-ţi mai şi cer socoteală pentru că ai o femeie. Nu, hotărît lucru, sînt nebună. Dar nu puteam altfel, nu puteam să nu te întreb dacă o iubeşti sau nu. Oricine ar fi această femeie, dacă ţii la; ea îmi ajunge. Şi-acum dă-mi mîna. Nu te voi mai întreba niciodată, nimic. Mirişte greu să cred că vom mai putea fi prieteni vreodată. Ce ciudat lucru. Ne. desparte tocmai vechea noastră prietenie. La revedere... Se depărta şi dispăru cu mersul ei vechi, uşor, dansat,, pierdut în întunericul fierbinte al nopţii. în după-amiaza zilei de 22 august, Comşa se întîlnî din nou cu Dumitrana într-o casă conspirativă de pe strada Armenească. Părea calm, deşi ochiul atent al celuilalt înregistra o oarecare crispare a gurii şi o abia-observată tremurare a mîi-nilor. Inginerul îi arătă o hartă a Bucureştilor, cu punctele de control, cu locurile unde nemţii aveau grupele de intervenţie, toate intrate în supravegherea unor regimente româneşti care de mai multă vreme, sub pretextul că fac manevre pentru descongestionarea Capitalei în cazul unui atac neprevăzut, recunoşteau itinerarele şi locurile de acces. Un cerc roşu arăta aerodromul Clinceni şi postul de telecomandă de alături. ..'— A rămas pe mîine seară. Dacă se întîmplă ceva neprevăzut o să te anunţ, dar trebuie să nu se întîmple... — Am înţeles. — Oamenii tăi au lucrat cum trebuie ? —- Aproape... — Ce înţelegi prin aproape ? — Mai există şi întâmplarea, neprevăzutul. Oricum, vii sau;morţi, noi vom fi acolo, înăuntru. Tomulete are o grupă de 14 inşi, terenul e cunoscut. Deocamdată încercăm cu o formulă mai uşoară. Aţi adus minele ? , :—: Da, sînt aici. Inginerul ridică de pe un scaun o servietă. Scotoci în ea si scoase două obiecte metalice, prevăzute cu ceasuri. '— Ştii cum se mînuiesc... ^— Da, sînt un ţip ceva mai'nou dar funcţionează după uh principiu cunoscut. Le-am folosit şi în Spania... — Cine o să le mînuiască ? ' ■'— Niculescu. ' — Cunoaşte tehaica ? • 144 10 14» — A lucrat in radiolocaţii, nu e o problemă pentru el. — Atunci să le stăpîneşti sănătos, spuse surîzînd Comşa. Dacă nu funcţionează una, ai şi o rezervă. După un scurt răgaz de gîndire, inginerul mai întrebă odată : — Şi dacă Niculescu nu reuşeşte să pătrundă înăuntru r — Vom ataca postul. Totul e prevăzut. Din mica vilă a nemţilor nu va mai rămîne nimic, vă asigur. — Cred că în socoteală sînt cuprinşi şi curierii şi restul de oameni. Şoseaua trebuie supravegheată. Primul lucru pe care trebuie să-I faceţi este să Ie tăiaţi legăturile telefonice. — Am prevăzut totul... — Atunci sfaturi nu mai am de ce să-ţi dau. Dumnezeu sa ne ajute J glumi iar inginerul şi-i întinse mîna. — După ce terminaţi ştiţi unde să vă întoarceţi la Bucureşti, mai adăugă. — Da. — Semnalul prin radio îl cunoaşteţi ? — Da. — Dacă e ceva neprevăzut, ştiţi cum se anulează totul ? — Da. . — Cred că nu se va întîmplă nimic. Regele se grăbeşte, a început să-i fie frică. El a propus să avansăm cu trei zile acţiunea. Mîine la 9 seara guvernul său va fi arestat de către oamenii noştri. Nu ne rămîne decît să ocupăm instituţiile centrale şi vom avea totul în mînă. Părea simplu ca într-un prost roman poliţist, dar exista acel grăunte de imponderabil la care amîndoi refuzau să se gindească în momentul acesta. — La revedere, zisese Dumitrana, şi îi maî întinse o dată mîna. — Noroc ! Dumitrana o trimisese, cu o seară înainte, pe Tereza la restaurantul german cu biletul lui Mareş. Era mai lesnicio; aşa. Trebuia să presupună că Siguranţa nu renunţase la supravegherea cîntăreţei aceleia şi că apariţia lui Niculescu, chiar in forma discretă în care ei o pregătiseră în mijlocul acestor ofiţeri petrecăreţi, va fi remarcată. Bătrîna lor gazdă, tocmai în vederea acestei acţiuni, fusese plantată ca femeie de serviciu la garderoba restaurantului de 14k Latre un om al partidului care avea relaţii in toate locurile aude era necesară prezenţa cuiva. în vremuri ca acestea cind Bucureştii duceau lipsa de mînă de lucru apariţia unei astfel ;le persoane nu intriga pe nimeni, aşa încît întîlnirea Martei cu Tereza au loc în condîţiile cele mai fireşti. Din scurtele convorbiri ale celorlalte femei de servîciu şi din cunoscuta lor indiscreţie, Tereza aflase cauza plictisului cîntăreţei. destul de prost dispusă de la o vreme Avusese un iubit pe eare-1 întîlnise după multă vreme, îl revăzuse de cîteva ori şi după aceea, pe neaşteptate, el îşi pusese iar coada pe spinare şi nu se mai arătase. „Ale vieţii valuri", făceau bucătăresele, cîntînd vorbele parcă cu satisfacţie şi văzîndu-şi de treabă, dar mai erau picoliţele, mai erau ajutoarele chelnerilor care nu mai tăceau : „Da ce credea că un om serios poate să rămînă toată viaţa cu ea ?" „De ce nu se mai uită în oglindă, nu mai e chiar o fată mareJ" şi aşa mai departe, toate aceste vorbe şi fraze stupide, răutăcioase, rele, ce le spun femeile unele despre celelalte. Era într-una din acele seri fierbinţi de august cînd Glaeser, insista să cheme fetele de aici, în frunte cu Marta, sa petreacă o seară la ei, în comandatură, unde aveau şi locuinţe, pentru ca să nu fie văzuţi de către ceilalţi militari din garnizoană. Locul era retras, departe de Bucureşti. Nimeni nu dădea vreo importanţă serviciului lor, aşa încît călcarea regulamentului militar nu avea să fie băgată în seamă. Zilele şi mai ales nopţile treceau şi ofiţerul acela nu obţînea consimţămintul femeii blonde, cîntăreaţa asta ostenită, consumată parcă de o mare decepţie, care-i plăcea atît de mult. Se apropia întoarcerea şefului lor, von Horn şi atunci nu rămînea decît găsirea altui loc, a unui hotel în care însă ar fi atras tuturor atenţia, fapt ce nu-i convenea de loc întrucît toată lumea ştia că în Germania avea o nevastă, copii şi oricît ar fi fost de elastică moralitatea germană pe vreme de război şi înaînte de război, afişarea cu o artistă în locuri publice, chiar departe de patrie, nu-i convenea în nici un chip. Marta abia scăpase şi în seara aceea de insistenţele lui şi bea cu Ana Măria, o amîcă, şi ea cîntăreaţa, angajată de patronul restaurantului cu două luni în urmă. Era destul de ţîr-'ziu, celelalte femei plecaseră, se răcorea şi cerul parcă se hm- 10* M- pezise spre răsărit. în grădină bătea un vînt de dimineaţă. Luminile se stingeau. într-un boschet retras se mai auzeau cîntece nemţeşti şi rîsete de femeie, o maşină ambreia afară, gata de plecare, chelnerii moţăiau pe carnetele de socoteli şi mai gustau cu gesturi ostenite din coniacul adus de către picoliţele de serviciu. — Eu plec cu ăştia, spusese Ana Măria. — Lasă-i dracului în pace. — Nu te gîndi la nimic. Ajung mai repede acasă, sînt ruptă de oboseală... — Mie nu mi-e somn de loc. — Nu mai bea atît... — Sînt obişnuită... Fuma şi arunca scrumul pe pietrişul grădinii. — Ce mai vrea Glaeser ? — Parcă tu nu ştii... îmi spune că seamăn cu nevastă-sa... — Şi de dorul ei, ar sta cu tine... — Bărbaţii ! — De la celălalt, nici o veste ? — Nimic. — Straşnic cavaler. îţi spune că vine miercuri şi se duce... — Are treabă, sînt sigură, face ceva care-mi scapă, ceva primejdios... — Nu te mai înfierbînta aşa, toţi mint că au treburi importante, cine ştie cu care femeie stă acum şi nu-i pasă de tine... De afară se auzea un claxon insistent. — Du-te, te cheamă, şi fii cuminte... Ana Măria rîse silnic. — N-am ajuns încă atît de rău să mă culc cu nemţii...' Plecă fluturîndu-şi lungile plete negre care-i acopereau' umerii. Nici nu o întrebase pe Marta ce are de gînd să facă. Probabil, ca în fiecare seară, o să apară şi Romeo lorgulescu, beat criţă şi o s-o suie în maşina lui decapotabilă, condu-cînd-o pînă acasă. Acest decavat simpatic şi alcoolic era pavăza ei cea mai bună. <..;<•. Marta făcuse semn unui chelner : ; — încă un vermut, dacă vrei... — Nu-i prea mult ? ! ^ -; Femeia zîmbise şi-spuse cu o voce silnică : ' - — Lasă că ştiu cînd să mă opresc... Chelnerul adusese un pahar, plin cu un lichid negru şi parfumat în care plutea un bulgăre de gheaţă. Marta aşteptase puţin şi apucase piciorul transparent ridicîndu-1 ia buze... — Nu mai bea, domnişoară, spuse o voce de femeie din spate. — Dar dumneata cine mai eşti ? întrebase nedumerită cîntăreaţa privind chipul deschis ai Terezei care-i zîmbea cu o bunăvoinţă neascunsă. — O prietenă a lui Matei... — îl cunoşti ? Ştii unde se află acum ? — Da. — Nu mă minţi ? — Ai o scrisoare de la el. Te roagă ceva. Citeşte. Tereza privise în jur. Nu mai era nimeni. Probabil că agentul pus s-o supravegheze pe femeie se îmbătase ca de obicei. Era unul Teică, un chelbos pe care cu ochiul sigur al celor ce fuseseră multă vreme urmăriţi îl înregistrase numaide-cît. Marta citea lacom rîndurile puţine aşternute în grabă de mecanic pe hîrtia ordinară a unui plic. —- E adevărat ? Se ascunde ? -Da. — Şi vrea să-1 ajut ? — După cum vezi. Dă-mi scrisoarea. I-o luă şi o arse cu un chibrit. — Şi crezi că sînt şi eu urmărită ? — N-ai băgat de seamă ? — Nu sînt obişnuită cu lucrurile astea. — O să te obişnuieşti. E unul mic, îndesat, cu chelie, stă mereu pe lîngă masa dumitale... — Da, parcă-mi aduc aminte. Şi ce vrea ? — Vrea să ştie ce vom face noi tocmai sub nasul lui... dacă dumneata primeşti... — Primesc. — Orice ? — Orice. — Nu va fi tocmai o glumă. — Ştiu, am bănuit totdeauna. Nici la Piatra Olt n-a fost o glumă. — Bine. Să-ţi spun despre ce este vorba ? 148 149 — Da. — Nu vrei sa mergem puţin pe jos r Te conduc pînă in apropierea casei, dar să n-o iei pe drumul dumitale obişnuit. — De obicei mă conduce impresarul cu maşina. — Atunci e bine. Haidem... Nu zăriră pe nimeni. Tereza bănuia că agentul acela dormea cine ştie pe unde, prăbuşit în alcool. Mai rămînea postul iix de la locuinţa acestei femei, dar ea va termina ce avea de spus în cîteva minute şi o s-o lase singură, sfătuind-o să ia un taxi. Străzile erau pustii, trecuse de mult de miezul nopţii, se lumina. — Trebuie să vorbesc cu dumneata deschis, spusese Tereza. Matei ar fi venit singur să te roage să-1 ajuţi, dar nu vrea să pună in primejdie pe alţii. Nici măcar pe dumneata... înţelegi r — Da. — Probabil că re întrebi ce trebuie să faci r — Chiar aşa... _ — Nu ştiu cum să-ţi vorbesc. Sînt o femeie simplă, am suferit foarte mult, nu e timpul să-ţi povestesc viaţa mea, poate o să ne împrietenim şi-atunci o să afli tot. Am avut un bărbat care a murit. Am rămas cu un copil pe care a trebuit să-1 cresc, Dumnezeu ştie cum. Dar asta nu e atît de greu. Mai greu e că a fost nevoie ca multă vreme să fac ceva foarte primejdios, cu riscul de a lăsa acest copil pe drumuri. Dar trebuie să înţelegi că în viaţa fiecăruia vine o vreme cînd e necesar să întreprindă ceva, ceva pentru toţi ceilalţi... Martei îi plăceau cuvintele acestei femei necunoscute, presimţea că intră în ceva neprevăzut, că viaţa ei se putea schimba dintr-o dată, definitiv. Nu avusese niciodată dorinţa să-şi modifice modul de a trăi, dar zădărnicia acelei vieţi o simţise de multe ori, în dimîneţi de iarnă cînd fusese părăsita în hoteluri de mîna a doua sau în gări pustii, pline de zăpadă, cînd mereu rătăcitul şi inofensivul ei impresar (care o iubea în felul lui) iar o abandona şi iar revenea, cu geloziile lui, cu mereu inutila şi neprobata sa dragoste. Poate acum, cu ajutorul acestei femei şi al lui Matei totul putea lua alt curs, deşi resemnarea îi stăpînea sufletul. — E ceva periculos "r întrebase. — Destul de periculos. — Nu mi-e frică de moarte. — Nici mie nu-mi este, dar noi nu-ţi cerem să mori. ci să trăieşti. Şi dacă se poate altfel... — O, şi dumneata îmi spui asta ? Abia m-ai cunoscut. N-am putut să aleg altă viaţă. De ce e atît de greu să pricepi că dacă m-ar fi ajutat cineva să aleg aş fi ales altce\a... li venea să plîngă pentru că undeva, dincolo de cuvintele femeii aceleîa, simţea un dispreţ abia ascuns, nu atît pentru fiinţa ei, cît pentru profesiunea aceea nenorocită de cîntăreaţa. — Nu e vreme să lungim vorba acum. Mie trebuie să-mi spui numai atît, că primeşti. — Am mai spus-o doar. — Atunci sîntem înţelese. Dar n-o să-ţi pară rău, nu ai <ă regreţi ? — Nu, nici o clipă. — O faci pentru Matei ? Marta surise trist. Lumina palidă a zorilor ii împrumuta Setei frumoase, puţin consumate, o iradiere ciudata. — Nu, pentru mine o fac. încerc să scap de trecut. Nu ţtiu dacă am să reuşesc. — Atunci iată despre ce este vorba... 3 Pentru Ciripoi, afacerea vieţii lui luase un contur precis. Lin telefon primit la ora opt seara de la Teică, care nu era chiar atît de beat totdeauna cît lăsa să se vadă, îl scosese din amorţeală. _ Alo, făcea agentul cu o voce imposibilă, abia desluşită. Am noutăţi. — Zi-i, ce dracu mai aştepţi ? — Aseară domnişoara a ieşit cu o garderobieră, una bă-trină, angajată de curînd. — Ei. şi ? 150 351 — Pina aici ar mai merge cum ar mai merge, dar asta 1-a adus pe un chelner astă seară, unul care tare mai seamănă cu studentul nostru, omul din Buzeşti... — Ce spui, Teică ? Ori te-ai îmbătat iar devreme ? — Nu mai e mult, domn Ciripoi pînă să devin alcoolic, cad la beţie cronică dacă mai stau mult aici... — Sosesc şi eu îndată. Trîntise telefonul şi năvălise peste Mizdrache care tocmai se pregătea să iasă. — Domnule inspector, astă seară se lasă cu bal la castel... — Ce spui, mă ? se mirase acela cu indiferenţa lui care-1 scotea din sărite. — Am totul în labă. Acuş apare şi plătica cea mare.. — Optimist mai eşti, mă Ciripoi ? De unde să ştie nenorocitul ce defetist devenise ! îl lăsă • sa vorbească. — Au apărut iar băieţii aceia. Ce-î drept, nu Dumitrana, nu Mareş, dar celălalt, al treilea, Niculescu, studentul... Era interesant. Inspectorul deveni atent. —- Trebuie să fie şi ceilalţi pe aproape. Dumneavoastră nu vă spune nimic .faptul că au plasat-o pe cîntăreaţa chiar la nemţi ? Era bine gîndit. Trebuia s-o lase dracului pe Dora, avea să-1 aştepte ea pînă cînd va fi nevoie. Era devreme, opt şi cinci, pînă pe la zece o să se lămurească. Nu putea să-1 scape din mînă pe Ciripoi, care, cu graba lui, o să facă cine ştie ce prostie. — Merg c.i tine. Maşina aştepta jos. — Astă seară o umflam pe boarfă, cu toată banda ei de bolşevici, spunea încîntat de sine Ciripoi. — Ce spui, mă Ciripoi ? Iar ? O umflam, o batem, o pu nem să spună. Nu mai ţine, mă, trebuie doxă, răbdare... — Domnule inspector, făcu . celălalt, hotărît, cu răbdare cită am avut, am avut, acum o iau pe cont propriu, mie asta seară, mama să fie, nu-mi mai scapă nimeni... .! — Ia te ,uită !, se. miră celălalt. N-avea informaţiile lui, nu ştia nimic, cazul acesta îl interesa mai mult ca pe un medic care a descoperit ceva neaşteptat după o cercetare interminabilă. Restaurantul era aproape, ajunseră curînd. îi întîm- pină Teică slugos, numai lacrimi şi bunăvoinţă. Se ridicase de la masa lui şi nu mai isprăvea cu plecăciunile. — Ce-i cu ăsta, Ciripoi ? întrebă indignat Mizdrache, n-ai terminat cu el ? Nu l-ai dat la Asigurările Sociale ? — Are copii mari, domnule inspector, nu pot să-1 nenorocesc... — Stai jos, cretinule, că ne vede toată lumea, scrişni Mizdrache printre dinţi. Cine pastele mă-tii te-a angajat, mă pe tine în polîţie ? — Statul, domn inspector, Statul... — Să-1 retrogradezi, Ciripoi, că nu ştie să fie discret, e ca o gîlmă de prost. Nici un ageamiu nu face în servîciu ce face ăsta... Na un pol şi du-te după ţigări, dar nu te mai întoarce tu cu ele, trimite o picoliţă şi ascunde-te cînd mă vezi... Agentul se făcu nevăzut. Pe mica estradă de sticlă aoăruse orchestra şi îşi începuse programul. — Unde-i domnişoara noastră ? întrebă inspectorul. — Apare îndată şî ea, făcu Cîripoi, ca şi cînd i-ar fi pregătit el însuşi cu minuţiozitate spectacolul care avea să urmeze. — Patronul ştie cine sînt ? — Se poate ? — Adu-1 aici, pentru că vreau să schimb vreo două vorbe cu el... Ciripoi se întoarse într-un minut cu un bărbat gras, asudat, îmbrăcat în smoking, care se aşeză pe un colţ de scaun. — Ţi s-a spus cine sînt ? — Da, să trăiţi ! — Nu vînd prescure la Mitropolie. Un cuvînt şi taraba dumitale zboară în aer şi te trezeşti şi-n puşcărie cît ai zice peşte. Surîzi puţin că se uită lumea la noi, aşa, să nu creadă clienţii dumitale că a venit bau-bau... Patronul restaurantului surîdea ca şi cînd ar fi înghiţit un tacîm cu cuţit cu tot. Pe estradă îşi făcuse apariţia Marta în-ti-o îochie lungă, argintie, parcă de fosfor, sclipind in lumina puţină a nopţii. — Eşti mulţumit de femeia asta ? — Da. Cîntă şi în nemţeşte şi ofiţerii se omoară după ea. Ai mai dezbrăcat-o, ai mai pus-o să şi arate ce are sub fustă t 152 153 — De, pare serioasă, nu se încurcă cu clienţii. — Ce învîrteşte ştii ? — Nu ştiu, de unde să ştiu ? Domnul Ciripoi m-a pus s-o angajez, am crezut că e în serviciul dumneavoastră. Poliţia obişnuieşte lucruri din astea... A venit cu prăbuşitul ăla care cîntă la pian, unu Romeo lorgulescu, şî el în slujba lui domn Ciripoi, care cică o iubeşte mult, dar ea nici nu se uită la el... — Te cred şi eu, miroase a mort, nu-1 vezi, mai are la un colţ şi se duce, veşnica lui pomenire... — Cum vreţi dumneavoastră, acceptă patronul, ştergîn-du-şi fruntea năduşită cu o batistă. — Are haz, constată cu familiaritate Mizdrache în urechea lui Ciripoi, pe urmă i se adresă iar, nu autoritar, nu cu reproş, ci cu o curiozitate amicală pe care celălalt nu o băgă de seamă pentru că prea se înspăimintă : — Ştiai că Marta asta a dumitale e urmărită de Siguranţa generală a Statului ? — De unde să ştiu, nenorocitul de mine ? S-o concediez ? — Atîta ar mai trebui ! Dimpotrivă. Ochii în patru, vreau să ştiu ce face, cu cine se întîlneşte şi dacă se poate şi ce are încăpu! ăla frumos, s-a înţeles ? — înţeles. — Eşti liber. Patronul se ridică uşurat ş' părăsi scaunul. Marta tcimi-nase primul cintec. Mizdrache aplauda tare, spre mirarea lui Ciripoi. — Cînd e gata, îl aducî şi pe impresar aici. Nu înţelegea ce vrea să facă inspectorul, dar trebuia sa aştepte. Pianistul tapa uşor şi fals sfîşietorul J'attendrai. Vocea femeii avea o disperare aproape sinceră, franceza ei nu era proastă, sau în cel mai rău caz, bine memorată. Urmă o polcă nemţească şi pe urmă Torna picina mia. — Nu e rea, Ciripoi, zise în cele din urmă inspectorul sorbind din paharul cu şampanie pc caie subalternul îl umpluse de cîteva ori la rînd. — O să-i stric eu muzicuţa ! se lăudase Ciripoi, gtozâ\ vîndu-se. — Fără crime împotriva umanităţii ! Unde sînt ceilalţi despre care îmi vorbeaî ? — La intrare, lîngă barul cel mic, vedeţi de aici o femeie bătrînă care pune în cui mantourile femeilor ?... — Da, o văd... Asta a apărut în fişele noastre cumva, îţî aduci aminte de ea ? — Nu. Ea 1-a adus pe student aici. Uitaţi-1, cară o tavă la masa de colo. Mizdrache privî. Lumina puţină nu lăsa să i se vadă prea bine faţa. — Tînăr băiat ! Cam stîngaci, se cunoaşte că n-a făcut meseria asta, dar dacă are vreme o s-o înveţe el... — N-o să aibă, domnule inspector... — Ciripoi, ăştia sînt oameni de mîna a doua, ştii bine. Mie şeful lor îmi trebuie. — Şeful trebuie să fie pe aproape. \ — Asta cred şi eu. — Şi-atunci ? Răbdare, răb-da-re ! scanda. Marta terminase de cîntat. Ciripoi îi făcu un semn discret lui Teică. Impresarul apăru după un minut. Avea o faţă fără expresie, ochii săi melancolici păreau gata să verse lacrimi. — Bună seara, spuse. — Bună seara, ia loc, îl în vită Mizdrache cu un gest firesc. — Cîne sînteţi şi ce vreţi de la mine ? întrebă noul venit, îi era frică, se vedea bine, nici măcar nu înţelegea să se ascundă. — Domnule, spuse încet inspectorul. Ai idee ce face exact prietena dumitale ? — Ce să facă ? Cintă... — Numai atît ? Impresarul căuta ceva în memoria lui pîerită în alcool — A săvîrşit ceva împotriva legilor ? Mai rău... îl speriase de tot, faţa lui albise, atît cît puteau ei să vida in lumina becurilor de iamufle stînga Dîmboviţei aveau o sticlite translucidă. Aici_ căzuseră în aprilie bombe şi spărseseră plafoanele unor clădiri cu mai multe etaje. La cîte o răbufnire de vînt se auzea scurgerea molozului prin grinzile incendiate numai pe jumătate. a alergau uşor, cu armele pe şold, gata să tragă din mers. Gîfîiau şi încetineau ritmul din cînd în cînd. Mareş îşi aminti că lipise cu ani in urmă nişte afişe pe zidurile unei cazărmi, in apropierea podului Mihai Vodă. Era cu Ina într-o noapte plină de ceaţă, primăvara, cînd un ger întîrziat, pe la miezul nopţ'i le îngheţase mîinile în care ţineau bidineaua şi cutia cu clei. Către dimineaţă, în zori, frigul nu le mai înţepa mîinile. Deasupra străzilor se lăsase o perdea albicioasă, tîrîndu-se peste Dîmboviţa, _ spre podul Grozăveşti. Nu se mai vedea decît la doi paşi şi pe o astfel de vreme puteai să lipeşti un manifest şi pe poarta raiului, parcă aşa spusese Ina. Era îmbrăcată intr-o rochie de stofă, închisă la gît şi peste umeri îşi aşezase o broboadă. Avea părul umezit şi o gură frumoasă, cu dinţi strălucitori. De sub planşeul Dîmboviţei ieşeau vagabonzii rebegiţi, scuturîndu-şi spinările ca să se încălzească. Cînd terminaseră treaba, se opriseră în faţa unei brutării şi cumpăraseră o piine neagră, caldă, cu un miros neînchipuit de plăcut de grîu copt şi mîncaseră cu lăcomie. Se luminase bine şi trebuiau să zvirle bidineaua şi cutia cu clei. Ina îl sfătui s-o ascundă undeva, dar n-aveau timp. O aruncaseră pur şi simplu peste digul de fier ruginit şi priviseră cum se rostogoleşte pînă în apă. Deasupra oraşului plutea un nor de pîclă. Copacii aveau un înveliş argintiu de sticlă, parcă i-ar fi ambalat cineva în staniol pentru o sărbătoare apropiată. Urmase apoi o dimineaţă turbure, incertă, cu cerul nehotărît, cu vînt şi cu praf mult pe străzi. Umbiaseră pînă la 11, fără să simtă oboseala nopţii pierdute şi cînd se despărţiră ea îl sărutase scurt pe obraz... Mareş se opri dintr-o dată, părîndu-i-se că aude paşi pe caldarîmul pustiu. Privi trotuarul întunecat din faţa lui. Ceilalţi nu mai respirară o secundă. în faţă era un zid ascuns de beznă. Se vedeau golurile ferestrelor smulse, cu mici dreptunghiuri albe de zid interior. Nu mişca nimeni. Pe un gard foşnea un frunziş de iederă. Porni mai departe, căutînd dincolo de dira albicioasă a Dîmboviţei care-i despărţea de malul celălalt, în curţile mari, cu pomi numeroşi, se mişcau valuri somnoroase de frunze negre la vîntul de noapte, nişte talazuri grele, obosite de vară. Lîngă apă, pe trotuarul de granit, era mai lumină, dar nu voia să intre în bătaia patrulelor nemţeşti, dacă ele s-ar fi aflat prin apropiere. Din spate, deasupra oraşului se auzea fîlfiirea fumului ieşit din coşul imens al Uzinei_ electrice. Dincolo de bariera oraşului şi mai departe, către periferii, o sirenă stinsă, răguşită, pufăi scurt. Dîmboviţa unsuroasă avea cîte un sclipăt albăstrui, cum s-ar întoarce un peşte în somn, plutind pe o apă moale. Dinspre Calea Victoriei, pe o stradelă înclinată, cobora o trăsură încărcată cu cheflii. Se auziră copitele cailor bocănind pe pietre şi cîntecul neruşinat al unei femei bete. Cînd echipajul trecu, unul dintre muncitorii de la Vulcan scuipă cu dezgust : — Mama voastră ! La plug o să vă punem ! — Se bucură şi ei că au scăpat de război, îl potoli Marina-che Marin. Se apropiau de piaţeta din faţa hotelului Princiar. Aici, mecanicul se aştepta să vadă cîteva taxiuri, lîngă staţia de benzină, dar nu se zărea nimic în afară de pompa ca un contur de manechin metalic, cu un cadran alb, lucind uşor. Dughenele anticarilor stăteau închise_ de mult (aceştia^ le încuiaţi cum se însera). Liniştea desăvîrşită nu-i plăcu. Se întrebă uncie o fi ajuns Niculescu cu grupa lui şi în aceeaşi clipă auzi prima rafală venită dinspre Vama Poştei : tra-tra-tratatata-tra-tatata... Oamenii se strînseră ciorchine lingă el. — Ei, cum vă place ? îi întrebă Mareş, oprindu-i cu un gest scurt. Aveţi copii care v-aşteaptă ? — Dar cum crezi ? rîse uşor, cu puţină spaimă, Marinache Marin. — Care vrei acasă, poţi să te-ntorci, glumi cu glas aspru mecanicul si se uită înaintea lui. 254 255 Se făcuse linişte. Grupa lui Niculescu nu răspunsese încă focului. Ce dracu se întîmplă ? se întrebă Mareş. Se aflau sub gardul de cărămidă al unei curţi. Dincolo de zidul înalt nu se auzea nimic. Sus, la o clădire din apropiere, cineva închidea repede nişte obloane. Priviră. Mai rămăsese un geam luminat şi în încăpere, în faţa unei perdele mişcate de vînt, se zărea silueta unei femei. în mod normal, gîndi mecanicul, dacă nemţii ar fi vrut să apere podul, ar fi trebuit să instaleze o mitralieră chiar aici, în locul în care se afla cu oamenii lui, pentru că numai aşa puteau să ţină între două focuri trecerea îngustă peste rîu. Poate nu avuseseră timp să o facă. Aproape că-i părea rău că-1 lăsase pe Niculescu să plece înaintea lui. Cum îl ştia zăpăcit... Noroc că-1 avea pe încheietor cu el. Tot linişte. Nici o mişcare. O clipă, două, trei. Apoi paşi de oameni alergînd spre tipografiile din spatele magazinului Lafayette. Mareş îşi scoase pistolul automat atîrnat cu o curea de gît. în spatele lui se auziră închizătoarele celorlalte arme. Tăcere, numai tăcere. Tăcere şi pîndă. Pietrele piaţetei luceau uşor în lumina stelelor de vară. Ceasul pompei de benzină părea un cerc de ţintă la tir. Se vedeau cifrele fosforescente şi acul cu vîrf galben şi cei doi cilindri de sticlă în care nu maî urca de mult benzîna. Jos, în locul unde opreau altădată maşinile, era o porţiune mai unsuroasă, de la vechile pete de ulei. în stînga, fereastra deschisă, luminată spre noapte şî femeia care se pieptăna nepăsător. Uite-i umbra uşoară, cenuşie, mişcînd braţele de aer, ca într-un joc chinezesc. Auzise în anii aceştia atîtea împuşcături încît n-o mai tulbura nimic. Tăcere şi pîndă. Vîntul de noapte bătea uşor. Dincolo de gheretele anticarilor foşneau nişte pomi cu coroane bogate, umeziţî puţin. Peste cheiul de piatră plutea un nor de praf, o aură roşcată-albicioasă, deasupra limbii de apă fără strălucire. Rar se declanşa un clipocit. Puţin mai departe, sub cel de-al doilea pod, se afla un grătar care se ridica şi se lăsa. Pe acolo ar fi trebuit să urce după aceea Dumitrana cu oamenii lui dacă voiau să ia clădirea prin surprindere, să cadă în unghiul mort al mitralierelor nemţeşti... Dîmboviţa bolborosea. Vremea trecea încet, ca şi cînd timpul s-ar fi împotmolit undeva. Podul de piatră se vedea bine acum. Noaptea căpătase o strălucire ciudată, neobişnuită. Undeva, dincolo de cupolele oraşului, luna se ridica uşor. Deocamdată cerul căpătase trans- 256 parenţa apei, era albăstrui ca o bluză de iemeie, o bluză de primăvară, străvezie, uşoară... — Ta-tata-ttaaa-ta... Clănţănea o mitralieră aproape. O salvă scurtă şi imediat se auziră şipcile retezate într-un gard, o cădere uşoară pe iarbă, undeva într-o curte. Piaţeta era traversata de trei bărbaţi care fugeau disperaţî spre intrarea hotelului părăsit, ţmîndu-şi pălăriile în mîini. Aceştia o nimeriseră prost. Unul se împiedică şi ţipă fără motiv. Se ridică şi iar fugi. Nu trase nimeni. Nici măcar nu-1 atinseseră. Frica... După aceea, altă trăsură trecu moale pe asfalt. Ecoul străzii între ziduri înalte şi liniştea plină de primejdie. — Ce facem, tovarăşe ? întrebă din spate Purcară. — Ai răbdare şi vorbeşte mai puţin. încă trei sau patru minute. Mecanicul simţea primejdia undeva în apropiere şi nu ştia ce-1 făcea să ezite să traverseze primul piaţeta. Totdeauna avea senzaţia aceasta înaintea unui lucru neplăcut. Poate era şi puţînă teamă. Unde era Niculescu, pe unde trecuse ? — Răriţi rîndurile ! spuse în şoaptă, hotărît. Oamenii se depărtară unii de alţii. Cei trei muncitori de la Vulcan aveau pe şold cîte un sac de pînză în care se aflau încărcătoarele de schimb. La mişcările lor scurte, trădînd încordare şi enervare, cutiile de metal scoaseră un zgomot de fier frecat. — Cînd o sa treceţi, plecaţi-vă bine şi tiţî atenţi la pod, mai zise Mareş. Porniţi cîte unul, din două în două minute. Cînd ajungeţi dincolo de jumătatea drumului, culcaţi-vă cu faţa la pod în poziţie de tragere. Iar se auziră cîteva rafale scurte de pistol automat, de data aceasta de pe cheiul pe care se aflau. Sunetul era aproape asurzitor, sporit de ecourile pieţeî goale. Urmă un răspuns : — Tac-taca-tata-taaa... Şi alături clinchetul gloanţelor înfipte în asfalt sau în piatră, în orice caz într-o suprafaţă dură, cum s-ar izbi nişte bondari orbi de o bucată de marmură. „L-au văzut pe Niculescu'', îşi spuse Mareş. — Care treci primul ? întrebă după aceea. Un soldat se apropie. — Noi o să-ţi acoperim trecerea. — Dincolo de pod sînt patrule. 17 — şoseaua Nordului, voi. II 257 — Mergi repede, fără să-ţi fie frică. i — Nu mi-e frică, spuse soldatul cu o veselie mirată, şi | pomi dintr-o dată, aplecat ca o broască alergînd caraghios. I Străbătu vreo patruzeci de metri şi ajunse la gheretele anti- ! carilor. Nemţii nu trăseseră. Soldatul stătu cîteva clipe în picioare şi răsuflă. Apoase culcă lîngă un copac aflat pe îngustul trotuar de asfalt de lîngă cheiul de piatră. La jumătatea drumului, cînd încetase să mai alerge cu aceeaşi repeziciune de la început, de^ foarte aproape se auzi o salvă scurtă. Peste pod se aprinseră cîteva luminiţe roşii, acoperite repede de un nor verzui. Omul se aruncă cu un reflex la pămînt şi începu să se tîrască de-a buşilea. — Foarte bine, zise Mareş încet. Merg foarte bine. { într-o clipă îndreptă pistolul său automat spre direcţia * focurilor şi începu să tragă, spunîndu-le şi celorlalţi să facă la I fel : I — Tir apăsat la stînga, fără să vă opriţi. Muncitorii de la Vulcan nu ridicară armele. Aşteptară liniştiţi, i — Acum schimbaţi poziţiile, le spuse, şi se tîrîră cu toţii pe sub zidul de piatră la cîţiva metri maî în sus. Al doilea soldat ajunsese sub copacul de lîngă chei. , — Aşteptaţi puţin... Se gîndi şi-i spuse celui de-al treilea, lui lonete : — Mergi in zig-zag, mai pe lîngă zid. E mai sigur. De fapt nu ştia unde se află grupa lui Niculescu şi îşi dădu ; seama că nu mai aveau timp de pierdut. Altfel, ar fi ocolit pe i o stradelă care începea de la capătul zidului, dacă nu cumva ! era blocată de nemţi. ' Plecă şi lonete. Alerga cu paşi mari, aplecat înainte. Nu trosni nici un foc. Sus, la geamul casei alăturate, tot mai ardea lumina. Mecanicul se uita peste apă, căutînd să distingă siluetele patrulei nemţeşti. Nu se vedeau decît faţadele întunecate ale clădirilor părăsite la bombardament şi ferestrele comandamentului, bine închise, dincolo de care pîndeau cu siguranţă ofiţerii. Dîmboviţa se albise puţin la lumina crescîndă a nopţii cu lună. Peste zid atîrnau cîteva crengi firave, mişcate de vînt. Asta îi lăcea pe cei rămaşi să ridice mereu ochii pînditori în sus. Dincolo de Casa de Depuneri se auziră iar focuri de armă. _ Acum trecem toţi deodată, spuse Mareş, la intervale mici. Nu mai e timp de pierdut. Haide, cît mai departe de mijlocul pieţei, în marginea ei. Porni un soldat, apoi Purcară şi celălalt muncitor de la Vulcan, după aceeea iar soldaţi. Se auziră gloanţele, aproape. Piuitul lor straniu aducea cu ciupirea coardei unui violoncel. în zid se striviră cîţiva plumbi, cum ai strivi nişte muşte de metal. Urmă un rap-rap venit de dincolo şi răspunsul celor de sub copac. în întuneric păru că se aprind brusc artificii : mici lumini galbene-roşcate. Tăcere scurtă, iar clănţănitul unei mitraliere : rap-rap-rap... şi apoi pocnete înfundate ca nişte dopuri scoase. Patrula germană avea cel puţîn şase oameni. Asta se simţea după frecvenţa loviturilor. Servanţii mitralierei nu intraseră în socotelile mecanicului. Oamenii trecură locul deschis, unul după altul, rapid. Mareş rămase singur. Nu căzuse nimeni. în faţa lui se afla braţul pompei de benzină şi scara de piatră a unui w.c, care cobora în pămînt. Dacă ar fi ajuns pînă acolo, restul drumului era mai uşor. Se ridică şi porni repede. De sub copac, grupa trăgea neostenit peste podul de piatră, ţinîndu-i pe nemţi sub un foc intens. Direcţia tiruluî acestora se schimbă şi putu să ajungă nestingherit la jumătatea drumului. Se tîrî la rampa de metal a scării w.c.-ului şi aşteptă cîteva secunde. Din spate nu se mai auzea nimic. Traversară şi soldaţii. Nici dinspre Casa de Depuneri nu se desluşeau rafalele altor pistoale automate. Urmară iar cinci secunde de linişte, apoi se auzi ridicarea scurtă a unui oblon de fier, undeva pe o stradă vecină. Dacă nemţii îl văzuseră, îşi spuse mecanicul, îl vor vîna cînd va încerca să treacă strada lată de cinci sau şase metri, pe porţiunea unde n-avea nici o acoperire. Deocamdată îl aşteptau fără să tragă vreun foc. Acum ar trebui să înceapă ai lui. Nu le strigă nimic ca să nn-şi trădeze locul. Şuieră numai scurt. Se auzi o salvă. Cel puţin acum ştiau că este acolo şi că nu e rănit. Luna se ridicase deasupra unei clădiri de dincolo de malurile de lut şi piaţeta se văzu clar, un trapez de piatră, deasupra căruia se tîrau hîrtii şi frunze moarte. Nu se auzea decît foşnetul apei de jos, din closetul public, scurgerea ei precipitată în pisoare. Se repezi cu'privirile înainte. Trecu de pri- 258 17* 259 mele dughene ale anticarilor ; un cilindru de zid, cu ferestre înguste în varul căruia lucea lumina nopţii. Se auzi iar o salvă. Gloanţele şuierau foarte aproape şi se înfipseră cu un zgomot sec în obloanele de lemn. Mecanicul se aruncă la pămînt. De undeva din spate simţi un miros de hîrtie veche, sforogită. Se ridică şi iar se culcă pentru că de dincolo de apă sosi un nou stol de gloanţe. ,,A fost foarte aproape, în faţă ! Mă caută moartea cu luminarea. Şi asta din cauza lunii care a ieşit tocmai acum." De sub copacul de lîngă chei răspunseră cîteva salve prelungite. Mecanicul se ridică din nou şi fugi cît putu de repede în apropierea unui gard de fier de care erau ancorate dulapurile anticarilor. în spate foşniră cîteva gîze de plumb într-un zbor bezmetic. Apoi nu se mai auzi nimic. îi găsi pe ceilalţi şi răsuflă uşurat. — Ne-o făcuşi, spuse Purcară. — Bine, băieţi. Deocamdată am trecut. Cred că cei din spate ne-ati auzit şi ştiu ce-i aşteaptă. — Mai stăm ? întrebă un soldat. — Ar trebui să aşteptăm aici plotoanele. Priviră cheiul pustiu. Departe se vedea umbra unui autocamion care înainta încet, cu prudenţă. Maşina se opri cam la o sută de metri de piaţă şi se auziră bocancii soldaţilor sărind pe pietre. în urmă zăriră taxiul în care se afla locotenentul, probabil cu Dumitrana. Soldaţii se culcară pe caldarîm, acoperiţi de bordura de granit şi începură să tragă peste parapetul podului. — Au sosit, zise Mareş, noi mergem mai departe. Cei din faţă au nevoie de întăriri. Porniră de-a lungul cheiului acoperiţi de umbra copacilor. De dincolo, de peste apă nu se mai auzi nici un foc. — S-au retras, spuse cineva. — Nu cred. Sînt prea puţini şi aşteaptă întăriri. Deocamdată noi trebuie să ajungem pe cei din faţă. Lăsaseră în urmă tarabele anticarilor. într-un loc deschis, unde copacii iuseseră retezaţi de schije, se apropiata de gard. Deasupra trotuarului rămăseseră scheletele de metal ruginit ale felinarelor fără geamuri. între braţele de fier mai stăteau şi acum fitilele albe şi găunoase, uscate şi măcinate. Pe dreapta, înainte : clădirea prefecturii de Ilfov care adăpostea comandamentul german. în faţa ei aşteptau cîteva r autocamioane din care coborau soldaţi cu căşti. De aici se auzeau împuşcăturile şi nu dinspre Calea Victoriei, cum bănuiseră din pricina ecoului. Ajunseseră în spatele grupei lui Nicuhscu. Acesta era culcat pe caldarîm, cu faţa spre Dîmboviţa, sc*utînd cheiul paralel. — Cum e ? întrebă Mareş. — Trebuie să trecem dincolo pentru că au adus soldaţi şi or să aibă ceilalţi de furcă cu ei. — Ai vreun rănit ? — Unul, tu ? — Nici unul. — Ce-i cu camioanele ? — Au adus saci de nisip. îi aşează la ferestre. Se pregătesc să reziste. Mareş privi dincolo de apa gălbuie acum în lumina lunii ciobite. Mai mult de douăzeci de oameni descărcau saci din autocamioane. — Ce zici ? întrebă studentul. — Ar trebui să tragem, să-i mai împuţinăm, să-i obligăm la un schimb de focuri pînă vin soldaţii... — Eu sînt gata cu grupa mea. Mecanicul se răzgîndi numaidecît. — Cred că nu-i treaba noastră. Haide să trecem mai departe, să ajungem în spatele Operei. Se auziră focuri în urmă. Cheiul Dîmboviţei hăuia sinistru. — Mare bal, mare ! glumi Niculescu. Haideţi, fraţilor, să-i lăsăm în grija celorlalţi. — Aţi vrut să treceţi ? îl întrebă mecanicul pe student. — Da. — $i ? _ . . . . — Trag încoace. Le-am răspuns. Lăsam aici cîţiva oameni şi noi mergem mai departe. Tactică genială... Mareş vru să-i aleagă pe cei ce trebuiau să Ie acopere^ înaintarea, dar în clipa aceea se auzi un claxon şi se treziră lîngă ei cu taxiul în care se afla Dumitrana. Comandantul scoase capul afară pe geamul îngust şi întrebă cu mînie : — Ce dracii mai aşteptaţi ? Daţi-i drumul, soldaţii vor sosi numaidecît. Niculescu îşi strînse oamenii : — Gata, ridicaţi-vă, pornim ! 260 261 Plecară unul după altul, la mari intervale, folosind umbra gardurilor. în urmă se auziră automatele şi răspunsul liotărît al nemţilor, ascunşi dincolo de sacii de nisip răsturnaţi lîngă chei. Pavajul din faţa Operei era plin de cioburi de sticlă şi în spatele pietrelor scoase cu baioneta din caldarîm, aşteptau alţi soldaţi. Făcuseră legătura cu grupul IV şi trecuseră mai departe după o scurtă convorbire. Acum aşteptau într-un pasaj pustiu să pornească din nou. _ în faţă, acoperişul Casei de Depuneri, imensă paraşută de sticlă verde cu nervuri de metal, reflecta lumina galbenă, bolnavă a lunii. Aerul începea să se răcească. Zăpuşeala de peste^ zi, un strat de praf şi de aburi încinşi, fuseseră luate de vînt şi duse undeva departe, deasupra cîm-piilor din jurul Bucureştiului. Calea de asfalt care cobora pînă la parapetul podului din faţa Operei era pustie. Pe balcoanele blocurilor clin apropiere se ghiceau umbrele unor curioşi care urmăreau bătălia al cărei zgomot îndepărtat îi alarmase. — Gata, plecarea ! zise Mareş, întorcindu-se. Străbătură pasajul şi intrară în monom pe o stradelă întunecată din spatele Azilului de Noapte. Mecanicul cunoştea locurile. Aici era o încrucişare care trebuia blocată. Lăsă grupa lui Niculescu în grija încheietorului şi-1 chemă pe student cu el. împreună cu oamenii săi, mecanicul plecă de-a lungul unui trotuar pustiu care urca uşor. Era singurul loc pe unde nemţii aflaţi în ^clădirea triunghiulară a comandamentului puteau să se retragă. Curţile păreau liniştite. Nu se auzea nimic în afară de împuşcăturile înfundate de dincolo de Dîmboviţa. Se apropiară unul cîte unul, strecurîndu-se în umbra zidurilor. Dincolo de gardurile joase, care înconjurau imobilele stricate de bombardament, cu ziduri jupuite, fără ferestre, totul era necunoscut ca o mare acoperită cu mine magnetice. îşi împrăştie oamenii şi făcu o cercetare sumară. Nu se afla nimeni prin apropiere. Trimise doi soldaţi în recunoaştere. Totul părea părăsit. Misiunea lor era îndeplinită. Trebuia numai să aştepte ordinele lui Dumitrana. Dacă ar fi fost după el, Mareş ar fi atacat clădirea chiar atunci. Ieşirea dosnică a comandamentului sesfîrşea într-un gang al cărui capăt se termina în srrada asta liniştită. Dincolo de dreptunghiul de întuneric, nici o mişcare. Numai fîlfîitul vîntului în grădinile din apropiere. Se auzeau bufniturile puştilor şi rafalele de mitraliere. — Ce facem ? întrebă Niculescu. — Stăm pînă vine curierul cu ordine. — Pe mine mă mănînca palmele. Aş lua o de unul singur. — Rămîi liniştit aici cu mine. Niculescu scoase o ţigară şi o aprinse, ascunzând flacăra chibritului. — începe să fie cam rece. \ ine toamna... Trase un fum şi privi chipurile celor din spatele lui, soldaţi şi muncitori de la Vulcan. — Care vrei sa fumezi, se poate, le spuse, dar mai la întuneric... împuşcăturile încetaseră. — Pauză, mai zise studentul, trag aer în piept. Ce dracu nu s-or preda, sînt nebuni, ţicniţi ? Patrula se întoarse. Nu era nimic de semnalat. — Am putea să intrăm în clădire ca la noi acasă, zise Mareş. Uite cum stăm pe loc... — Nu-i aşa ? se amestecă lonete. Trecu un ceas sau două. Era aproape de miezul nopţii. în sfîrşit venea cineva, un soldat, înalt, năduşit tot. — Cine-i tovarăşul Mareş ? întrebă. — Eu... — Comandantul a spus să aşteptaţi semnalul său. O rachetă albă... — Bine. Poţi să te duci. Soldatul salută, se întoarse, şi începu să fugă înapoi. Ceilalţi se aşezară pe marginea trotuarului şi aşteptau fu-mînd în tăcere. Luna căzuse dincolo de podul Izvor. Lumina scăzuse. Mecanicului îi era frig. Nu avea pe el decît o cămaşă cu mîneci scurte. Se ridica în picioare şi se plimbă de colo-colo. Armata înconjura tot cartierul, făcînd o largă mişcare circulară. După încă o jumătate de oră se auziră împuşcături. Se trăgea cu violenţă de amîndouă părţile. Undeva într-o curte cădeau cioburile unui geam atins de un glonţ rătăcit. Pe strada pustie fugeau pisici speriate. Niculescu se uita la cer. Nimic. Alt schimb de focuri, parcă mai aproape. Lupta ţinu pînă în zori, cu întreruperi. Probabil că se apropiau prin faţă 262 263 de clădire, poate trecuseră rîul, gîndi Mareş. Oricum era de neînţeles de ce amînau să-i ţină pe nemţi între două focuri. Cerul se albea. Era şi mai firg. Deodată, deasupra străzii se ridică racheta, cu un fîşîit, plesni, se desfăcu, păru o clipă o sferă argintie şi începu să cadă, cu o dîră de fum peste copaci. — Gata, adunarea ! porunci Mareş. îşi pregătiră armele şi se îndreptară desfăşuraţi spre intrarea gangului. Trecu unul, trecură doi, apoi ceilalţi. Nu era nimeni. Mareş o luă înainte. Făcu zece metri şi nu auzi nimic, în faţă : o curte. Trebuia sărit un gard. Dădu de o altă curte de piatră. Oamenii îl urmară repede, înfriguraţi. Se luminase bine. Se auziră voci de soldaţi şi cînd studentul fu înaintea lui Mareş pe acoperişul unei magazii, văzură ferestrele clădirii acoperite pînă la jumătate de saci de nisip. Bineînţeles, nemţii se aşteptau să fie atacaţi şi prin spate. în dreapta şi în stînga se aflau alte acoperişuri. Soldaţii şi muncitorii de la Vulcan se împrăştiară. Săreau ca pisicile, folosind coşurile de cărămidă. De la ferestre porniră primele focuri. — Acum vor şti c-am atacat, spuse Mareş. Fereşte capul! Trecu un glonţ. Niculescu se lungise pe suprafaţa de carton a magaziei pe care se afla. — Nu-i bine aici. Trebuie să ne căţărăm undeva mai sus, altfel trag in noi ca in iepuri... Mecanicul privi în jur. Se afla lîngă gura unui pod, lipit de un perete, într-un unghi mort. O creangă veche de pom, uscată şi neagră spînzura deasupra capului. Privi. Dacă s-ar fi urcat pe ea fără să fie atins, ar fi ajuns în stînga clădirii. îi veni o idee mai bună. Se apropie de uşa podului. Aceasta era încuiată cu un lacăt mare, negru. împinse cu umărul şi se uită înăuntru. Văzu un luminator cu geamurile crăpate. în podul casei necunoscute era praf şi pînze de păianjen. Gura acoperişului : prea sus. Trebuia să se urce pe ceva. Afară se trăgea repetat. Se auzi un strigăt. Cineva fusese rănit. Un corp se rostogoli pe un acoperiş şi căzu cu un zgomot înfundat în curte. După poziţie, e de -ai noştri, gîndi Mareş. Trebuia să ajungă repede deasupra acoperişului să-şi dea seama de situaţie. Dacă oamenii nu-1 vedeau, s-ar fi putut să creadă că îi e frică şi că se ascunde. Sări şi se agăţă de gura luminatorului. Pistolul automat îl încurca, înjură tare şi se ridică în mîini. Era foafte greu, dar reuşi să scoată un braţ afară simţind răceala tablei pe piele. Urcă prudent. Fruntea, apoi un ochi. îl acoperea frunzişul unui castan. 264 Sări afară şi ajunse în marginea acoperişului, lîngă un coş înalt de cărămidă. îi văzu pe ceilalţi : Niculescu, mai jos, într-un genunchi ochea şi trăgea rar. De nemţi îi despărţeau douăzeci de paşi : o curte de piatră, goală. Pe zidul clădirii comandamentului stătea lipită o scară de incendiu foarte înaltă. Acolo să fi ajuns şi să fi urcat deasupra ferestrelor de la care trăgeau cei dinăuntru ! Ah şi cîteva grenade sa fi avut. Strigă unui soldat; — Are cineva nişte Kisere ? Aveau toţi în sacii de pînză. Le scoaseră şi începură sa arunce, rar. Primele două se izbiră de cercevea, mai sus şi mai jos. Erau mici şi uşoare, cît nişte cutii de conserve. Plutiră peste curtea întunecată şi căzură jos, pe pietre. Explodară cu zgomot mare şi rupseră pereţii. Soldaţii, Niculescu şi Mareş se lipiră de acoperiş. Schijele nu ajungeau pînă aici. Studentul privi, văzu unde se află mecanicul şi ceru un sac de grenade unui soldat culcat lîngă el. După aceea făcu o nebunie. Se aruncă înainte, străbătînd acoperişul în goană, cu sacul pe şold. Se trase o rafală, ceva mai jos, ceva mai sus şi Mareş îl auzi în pod gîfîind. Cînd ajunse pe acoperiş îl certă supărat: — Ţi s-a urît cu binele ! — Ia colea nişte găluşti din astea... Ştii cum se mînuiesc, că eu habar n-am ! Fuseseră reperaţi şi pe lîngă ei treceau gloanţe numeroase. Unele loveau cărămizile şi se turteau, sărind în sus, ca nişte stropi de noroi. — Uite cum, îi arătă mecanicul. E simplu. Au o cheie, se răsuceşte, se aşteaptă, nu se grăbeşte. Numeri în gînd pînă la cinci şi o arunci. Ţinti o fereastră şi aruncă. Grenada se izbi de un sac de nisip şi căzu în curte. — Zbîrci! Ai greşit. Dă-mi şi mie una. — Vezi, nu te juca. Nu-i de glumit. Ne arunci în aer. Niculescu privi prudent dincolo de marginea coşului de cărămidă : — Ia să vezi... Urmă o rafală. îşi ascunse capul şi după aceea azvîrli. Nu nimeri nici el. — în felul ăsta le prăpădim degeaba, zise cu necaz. — Cîte avem ? — Şapte încă, numără Niculescu. 265 — Pentru patru ferestre e de-ajuns. Mai sînt şi ceilalţi. Un soldat se ridică în picioare şi zvîrli Kiserul. Fu culcat cu un foc, dar o fereastră sări în aer, se auzi un strigăt îngrozitor şi cînd se uitară, în locul ei văzură o gaură neagră, afumată. — Una la mînă. Mai încerc o dată, exclamă Niculescu nerăbdător. — Ai grija să nu te atingă ei pe tine... Urmă o explozie scurtă şi ecourile curţii. Iar nu nimerise. — Au baftă ! Atunci zări scara de incendiu şi îşi dădu seama că de sus i-ar fi avut în mînă pe nemţi. Se uită la adîncimea de sub el şi căută un loc pe unde să coboare. Un burlan de tablă ajungea jos. Fără să se mai gîndească, înşfacă sacul cu grenade. Mareş abia mai avu timp să tragă o rafală ca să-1 acopere. Studentul coborî pe burlan în două secunde, cum ţi-ai da drumul pe o frînghie. Soldaţii ţineau sub tir ferestrele. Sacii de nisip fuseseră găuriţi şi din ei se scurgea un şuvoi auriu care picura pe pietrele curţii. Niculescu ajunsese jos. Auzi lîngă el un plescăit, se întoarse şi se feri. Cineva trăgea cu pistolul. Mareş îl văzu. Era un subofiţer german, ascuns după colţul clădirii. Ochi, trase şi neamţul căzu. Studentul ajunsese la capătul scării de incendiu. De sus, de la ferestre era greu sa fie ţintit pentru că nemţii stăteau acoperiţi, ferindu-se de focul celor de pe acoperişuri. Mecanicul privi curtea pustie, gata să tragă dacă s-ar fi ivit vreo primejdie. Unul dintre soldaţi mai aruncă o grenadă care explodă în cerceveaua ferestrei. Căzură doi saci sparţi, se auzi un clinchet şi cînd se uită în sus, Mareş îl văzu pe student deasupra unui burlan înnegrit, încălecînd acoperişul. Jos, pe pietre, se auziră paşi. Trei nemţi ieşeau pe uşă, căutînd în sus. Ochi, trase. Unul căzu, îngenunchind. Ceilalţi doi se uitară în sus. Un soldat aruncă o grenadă. Un nor de pulbere şi pietre şi în curte mai rămase o uniformă zdrenţuită. Niculescu se tîra pe acoperiş, trăgînd după el sacul cu grenade. De nu şi-ar rupe vreo mînă, de nu s-ar grăbi să le desfacă ! Pe urmă, mecanicul zîmbi uşor. E dat dracului, ştie să umble cu ele. Face pe prostul. îşi aduse aminte cu ce siguranţă desfăcuse cheia de metal uşor a Kiserului. Nemţii nu mai traseră cîteva secunde. Muncitorii de la Vulcan se uitară spre el. Trebuiau să coboare în curte. Le făcu semn acolo, jos !... Ionete ieşi din spatele coşului care-1 acoperea. Urmă o rafală scurtă. Piu-piu-piu. Omul se prăbuşi, îl atinseseră în umăr. Se rostogoli puţin pe acoperiş şi se prinse de un jgheab. îşi pierduse arma. Gemu uşor. Nu aveau timp să-1 îngrijească. Bine că se mai putea ţine acolo. îl urmă un soldat. Ceilalţi mai aruncară o grenadă. Nici aceasta nu nimeri. De sus văzură braţul studentului şi în clipa următoare Niculescu zvîrli cutia uşoară de metal drept în deschizătura neagră a unei ferestre, cum ar fi aruncat un jucător de baschet o minge la coş. Se auzi o explozie. Fereastra a doua se lumină ca şi cînd cineva ar fi aprins un bec puternic înăuntru. Soldaţii coborîră scurt pe burlanul metalic. în cîteva minute se aflau la adăpostul zidurilor, căutînd să vadă dacă nu mai cobora cineva pe scara interioară a clădirii. Se luminase bine. Pereţii albi, înalţi, căpătaseră relief. Soarele arunca reflexe vii în tabla acoperişurilor. Mareş rămase pe loc, trăgînd din cînd în cînd spre cele două ferestre dincolo de care mai rămăseseră soldaţi cu căşti. Se auzeau comenzi scurte şi cum nu ştia limba germană, nu desluşi ce spuneau ofiţerii. Niculescu se tîra pe acoperiş spre a treia deschizătură. Cînd ajunse deasupra, de sub el se ridică o mînă cu un pistol. Mareş ochi alături. Pocni un foc mic. Studentul lăsa capul în jos. Scăpase. în mişcarea următoare aruncă iar grenada, de data asta alături, în zid. Cutia metalică se rostogoli ia picioarele soldaţilor. Urmă o clipă de spaimă, apoi unul dintre muncitori, o ridică, atît cît mai fu timp pînă la explozie şi o aruncă prin uşa intrării. Ea bufni imediat, departe, in interiorul clădirii. Soldaţii asudaseră într-o clipă şi îşi şter-geau frunţile umezite. Niculescu înjura tare. Aruncă iar o grenadă. Altă explozie, alt ţipăt şi printre cercevelele celei de-a treia ferestre ieşi un fum negru. Nu se mai auzi nimic. Mareş cobori. Niculescu se ridicase în picioare şi întrebă : — Au fugit ? ■— Da, stai acolo, îi strigă mecanicul. Şi voi, forţaţi intrarea... Soldaţii porniră spre uşa îngustă, unul în spatele celuilalt, trăgînd în golul întunecat. Nu se auzea decît un zgomot înfundat de tencuială căzută. Ascultară. Dincolo de Dîmboviţa focurile încetaseră. Mareş coborî, făcîndu-i semn lui Niculescu : — Gata, s-a terminat cu ei... 266 267 Peste un ceas aşteptau încă în clădirea incendiată. în birourile răvăşite, uşile erau sparte şi lovite şi, pe parchet, în coşurile de hîrtie, în casele de bani cu uşile date de perete, ardeau acte. Soldaţii căutaseră să stingă incendiile dar pe ici, pe colo mai răbufneau flăcări, iute înăbuşite de bocanci sau de pături găsite la subsol, unde fusese instalat dormitorul gărzii germane. Jos, în curtea interioară, colonelul, care conducea trupele de soldaţi, vorbea nemţeşte cu un general de aviaţie german, dezarmat, numai într-o haină scurtă, descheiată la gît, fără arme, cu cizmele bine lustruite şi cu o cămaşă necrezut de albă. Dumitrana făcea apelul şi strîngea nişte hîrtii într-un geamantan de piele. Răniţii, vreo zece sau unsprezece oameni, stăteau întinşi pe caldarîmul curţii, gemînd. Apăruse un sanitar care scotocea în trusa lui, pansînd pe rînd pe fiecare. Se instiţuiseră plantoane şi la fiecare etaj aştepta cîte un caporal cu pistolul în mînă. Niculescu şi Mareş coborîră după ce inspectaseră clădirea cu atenţie. Salvaseră cîteva teancuri de hîrtii, gata-gata să fie prăpădite de foc şi le aduseseră lui Dumitrana. Soldaţii cărau o ladă mare de campanie, prinsă cu două curele de cînepă şi o aşezară în mijlocul pătratului de piatră. — Ce-i mai facem, şefule ? întreba din cinci în cinci minute studentul. — După ce strîngem documentele, plecăm cu un autocamion în Parcul Filipescu, la comandament. Cine vrea poate să se odihnească. Erau obosiţi amîndoi şi se aşezară lîngă un zid, pe o bancă primitivă de lemn. Din oraş se auzeau sosind maşinile pompierilor sunînd din clopote. Se încălzise şi soarele lumina ferestrele incendiate. Prizonierii, aproape două sute de ofiţeri şi subofiţeri dezarmaţi, cu privire obosită şi nesigură; se aşezaseră pe pietrele curţii şi vorbeau încet. Erau nebărbieriţi, cu feţe palide şi cu o disperare vădită pe chip. Soldaţii înarmaţi cu puşti lungi, demodate, glumeau, scuipau din cînd în cînd şi fumau. Studentul aţipi cîteva clipe şi cînd se trezi se uită la Mareş care îşi privea pantofii vechi şi prăfuiţi. — Cum e, frăţioare ? îl întrebă mecanicul. — Trebuie să mai şi doarmă omul... — Şi eu tot aşa cred... Las' că sună ea şi demobilizarea. Rîse puţin, privindu-şi cămaşa zdrenţuită, ruptă în spate. 268 Era plin de praf pe chip şi pe şold tot mai ţinea sacul de pinză în care se mai aflau două Kisere. — O să sări cu ele în aer, glumi Mareş. — N-avea grijă, m-am învăţat. Ce spui de prietenii ăştia ? îi arătă pe ofiţerii germani. — N-arată prea veseli... — Te cred şi eu ! Şi colonelul care-i face conversaţie generalului... Dumitrana auzi şi se întoarse spre el. Nu-i spuse nimic. Studentul îşi înghiţi cuvintele. Comandantul primea raportul ofiţerului, după ce asculta cele auzite de la neamţ. După un sfert de ceas, în stradă sunară claxoane. Trebuiau să plece. Rămăseseră soldaţii. Muncitorii de la Vulcan, fără Icnete şi fără Marinache Marin, se urcară într-un autocamion. Unul murise, altul era rănit. Lăzile cu hîrtii (găsiseră între timp mai multe), teancuri de dosare şi acte carbonizate pe jumătate fură încărcate în maşină şi cînd şoferul ambreie motorul, Dumitrana le făcu semn că se poate pleca. Mareş mai privi o dată clădirea fostei prefecturi, cu faţa mîncată de gloanţe şi apa liniştită care curgea pe sub podurile de piatră. Ceasurile trecuseră repede, aproape pe neştiute. Era cald, zăpuşeală. Se simţi pornirea uşoară a autocamionului. Printr-o fereastră de sus mai ieşea un fuior de fum albicios. Un soldat le făcu semn cu mîna. Trecură pe sub nişte copaci, aplecîndu-se să nu le zgîrie crengile feţele asudate. Mirosea uşor a sevă vegetală, a frunză zdrobită. Cerul era albastru, cu cîţiva nori albicioşi, plutind, călătorind cine ştie unde. Curentul le răcorea obrajii. Dumitrana îi privi pe rînd. — Buni băieţi, zise, voind să glumească, pe urmă se răz-gîndi. V-ar trebui cîteva ore de somn, dar nu ştiu dacă o să avem timp, nemţii se strîng la barierele Bucureştiului. Este un ceas hotărîtor. Ori noi, ori ei... Purcară, lovit uşor la un umăr, ţinînd între picioare pistolul automat, spuse cu lenevie : — Că n-or fi ei mai ai dracului decît noi... Aţi văzut cum i-om podidit, di nu mai ştiu pi ci lume îs... Niculescu îl trase de mînă pe Mareş : — Ţi-e somn ? — Nu. Ţie ? 269 — Tocmai acum să-mi fie somn ? — Dar adineaori ? — Mai greşeşte omul ! Cum ţi s-a părut, ca să zic aşa, Wehrmachtul ? — Sînt încăpăţînaţi şi asta o să ne coste multe vieţi... — Ce-or face oamenii mei ? — Ţi-i aduce Dumitrana ! n-avea grijă. Purcară se uită la grămezile de dosare şi la lăzile încuiate cu lacăte. Dumitrana, aşezat pe una din ele, fuma nepăsător... — Ci faceţi cu documentele istea ? — Or fi ele bune la ceva. Dacă nu... Şi adăugă ceva grosolan ce nu se poate reproduce, lucru care arăta de fapt cîtă ură avea în suflet. Mareş privea trecătorii de pe străzi. Unii ridicau mîinile în aer şi-i salutau : — Partizani ? Partizani ? Cei din maşină nu răspundeau. Fluturau numai din cînd în cînd şi ei mîinile obosite şi pătate de unsoarea armelor. Dimineaţa fusese înăbuşitoare. Dinspre lacuri venea o boare răcoroasă şi umedă. în aer se auzea bîzîitul subţire,al ţînţarilor. Oamenii fumau tăcuţi, aşezaţi în şanţul din marginea şoselei. Stăteau pe iarba pălită, cu spatele rezemat de talazul de pămînt, strîngînd între picioare pistoalele automate, în aşteptarea ordinelor. Autocamioanele care-i aduseseră plecaseră, şi acum numai cîteva femei, nişte ţărănci zdravene din împrejurimi, întrebau : — Care mai vrei apă ? — Cine doreşte puţină pîine ? Mirosea a grîu copt, a lapte abia muls. în apa lacului din apropiere săreau peşti ca nişte cuţite. Umbrele sălciilor din margini erau mutate de colo-colo de vîntul uşor. Lacul lucea sticlos. Se răcorise. Nori vineţi, ameninţători, se buluceau dinspre nord. — Plouă, lele ? întrebă un muncitor de la Vulcan. 270 — Nu plouă. Cînd vine norul din partea aialalta, atuncia plouă. Acum numai se izmeneşte... — Mai dă din laptele ăla puţin... — Ia... Glasurile se amestecau. Era în jur o forfota care nu-i plăcea comandantului pentru că la război era mai bine să nu aduci muieri. Mai departe, dincolo de şosea, strigau nişte ţărani. Unul aruncă pălăria de pămînt, spunînd tare : — Duceţi-mă pe mine şi daţi-mi o furcă s-o spintec ! — Ce s-o întîmplat ? întreba Purcară. — în Otopeni nemţii au fost duşi cu huideo pînă la şosea, zicea cineva. — Şi s-a găsit o putoare care a tras cu puşca în ai noştri, o tîrfă de-a lor, de-a trăit bine anii ăştia şi s-a îngrăşat... Pe asta voia ţăranul s-o ia în furcă. Oamenii rîdeau amar şi spuneau că ar jupui-o de vie. Vorbele se amestecau iar, se pierdeau în murmurul general. Mareş o privea pe Ina din cînd în cînd. Femeia stătea rezemată de taluz, cu ochii la cer. Pe piept îi atîrna arma grea de oţel cu încărcătorul ca un penar mic, strălucitor. „Dacă scap, n-am să-i mai văd niciodată pe nici unul. Nici pe ea, nici pe el." Pe şosea sosea un biciclist cu ordinele comandamentuluL Dumitrana îl opri şi îi luă hîrtiile ascunse într-un porthart. Omul care le adusese era îmbrăcat într-o cămaşă decolorată şi avea pe cap o şapcă din stofă cadrilată. Năduşise şi gîfîia. — Zice că să plecaţi numaidecît... adăugase. Mareş auzi cîteva frînturi de cuvinte. — Bine, bine. Ţăranii tot mai înjurau muierea de la Otopeni. Femeile îşi adunau garniţele în care căraseră lapte pentru soldaţi. Niculescu îi dădu un cot mecanicului, observînd că acesta o privea pe Ina. — Ce zici de ăştia, parcă au venit aici la pomană. Aşa război ca la mama acasă... — îţi pare rău, de ce n-ai cerut şi tu ? — Nu-mi place să mă bat cu burta plină... Mecanicul întoarse ochii spre Ina care stătea lungită cu faţa în sus pe iarbă, lîngă Tereza. — Hei, Ina, aţi adormit ? întrebă pe neaşteptate studentul pe femei. 27J — Nu, viteazule... — Atunci ce faceţi aici ? — Ne uităm la cer... — Şi tu ce tot întrebi ? se amestecă Tereza. Studentul se părea că o uitase. — Voiam numai să ştiu cum o duceţi... Mareş, dă-te aproape, cît mai ai timp, să stăm de vorbă cu fetele astea. Pe şoseaua alăturată tropăiau curierii către companiile soldaţilor, cantonate cam la 200 de metri mai încolo. Ina îi făcu loc mecanicului alături de ea. — Ce-i cu tine ? — Nimic, nimic, spuse Mareş, încet. Cine are o ţigară că eu le-am terminat pe ale mele. Tereza îi aruncă un pachet de Naţionale. — Luaţi, tot ţăranii ni le-au dat. Ce spui ! Şi-au lăsat treburile şi-au venit cu lapte şi pîine... Ina îl privea. Fruntea umedă, cu şuviţe negre de păr, îi strălucea în soare. — Ne văzurăm şi soldaţi, spuse. Bănuiai asta vreodată ? — Bănuiam, deşi nu-mi piace... — Cum staţi cu instrucţia, dragostele mele ? întrebă studentul. — Bine, cum să stăm ? Tomulete ne-a învăţat cum se demontează şi cum se trage, dacă vrei, facem şi un concurs... — De ce nu v-au mai lăsat la serviciul auxiliar ? — Era nevoie de oameni aici. Acolo au rămas numai cei care stau rău cu sănătatea... Ori n-avem voie ? Ina rîse şi-1 trase de mînă pe Mareş : — Tu ce spui ? — Nimic, ce să spun ! Studentul o luă de mînă pe Tereza şi o tîrî mai departe : — Haide cu mine să vedem ce face comandantul, cît mai stăm aici... Tereza nu înţelese, dar îl urmă, dezmorţindu-şi picioarele. Cei doi rămaseră singuri în mulţimea care trecea nepăsătoare pe lîngă ei: amestec de soldaţi şi civili, cu arme, echipaţi pestriţ, gălăgioşi, glumind cu tărăncile care îşi strîngeau albiturile în care aduseseră pîinile proaspete şi oalele cu lapte. — Ce-i cu tine ? îl întrebă femeia. — Nu ştiu. Ina îl privi cu puţină înduioşare. 272 — Cum a murit ? — Cine ştie ? — Niculescu nu ţi-a povestit ? —Nu l-am întrebat. Mareş smulse un fir de iarbă şi îl supse puţin, simţindu-i gustul sălciu. Femeia trase închizătorul pistolului automat şi se uită pe ţeava armei. Pe şosea se apropiau alte două camioane cu soldaţi. Se auziră comenzi scurte şi trap-trapul plotoanelor care fugeau în pas alergător spre un loc de adunare. — Şi-acum ce ai de gînd ? întrebă femeia. — Pentru mine totul e simplu... — Ce înţelegi prin simplu ? — După ce totul o să se termine o să caut ceva de lucru, dar o treabă serioasă, grea, care să nu-mi dea de loc răgaz. — Haide că ne cheamă... spuse încet femeia. Dumitrana strigă tare : — Adunareeea... Cei din şanţul şoselei se ridicară şi îşi stinseră ţigările. Mareş îi întinse mîna s-o ajute. Aceeaşi mişcare de altădată. Era îmbrăcată în nişte pantaloni cenuşii pătaţi de ulei şi într-o bluză bărbătească deschisă lagît. — Pe cine ai dezbrăcat ? întrebase Niculescu mai devreme. Salopeta o căpătase la comandament, ca şi Tereza. — Ce face guvernul ? întrebase Mareş ca să schimbe vorba,, în timp ce se îndreptau spre locul de adunare. — I-am lăsat in paza unor tovarăşi. — Unde? — într-o casă din Vatra Luminoasă. — I-ai văzut ? — Da. — Sînt jalnici. Plîng şi cer să fie eliberaţi. Cred că nici n-au visat că o să punem mîna pe ei ca pe nişte pui de găină... — Şi voi ce-aţi făcut acolo ? — Tereza le gătea. Eu am ajutat la dereticat. Din autocamioanele sosite coborîră soldaţi. Căştile metalice luceau în soare şi se auzea frecarea centurilor de piele de 18 273 postavul aspru ai hainalor. Mirosea a sudoare bărbăteasca şi ţintele bocăneau pe asfalt ca o grindină. Dincolo de şosea, apa lacului părea o tablă de cositor, licărind uşor. Peştii săreau rar in sus. Suprafaţa albăstruie se tulbura şi cercurile mici, repetate, se pierdeau încet, încet. Apoi totul se liniştea. Un ohţer poruncea regruparea şi se auziră baionetele soldăţeşti zăngănind, lovindu-se de gamele. Dumitrana îi aştepta, pri vindu-i fără curiozitate. — Gata ? — Gata. Ina îl privea de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima oară. Nu mai erau bărbat şi nevastă. Numai comandant şi soldat. Ţăranii se dădeau la o parte şi spuneau cuiva din rîn-ciurile companiilor : — Pa căţeaua aia s-o prindeţi şi s-o aduceţi în sat s-o săturam noi de nemţi... Trecu un ofiţer. Se auzi un „drepţi" scurt şi se făcu o clipă de linişte. — Plecam, gata ! zicea cineva. Tereza intră în rînduri. Era şi ea îmbrăcată într-o salopeta largă, cîrpită şi îşi strînsese mijlocul cu o cartuşieră ce-i atirna pe şolduri. Ţăranii îşi dădeau coate : — Aştia-s comunişti, spunea unul. Se zice c-or să ne dea pămînt şi c-or să-i belească pe boieri... — Crezi, doar... Aveau o vorbă orăşenească, strîmbă şi chinuită. — Ca in Rusia, parcă acolo cum a fost ? Le-a luat averile şi le-au dat la săraci. — Atunci de ce dracu ne-a mai trimis Mareşalul pînă la Stalingrad ? Zicea că să luptăm pentru cruce. Eu, uite că am auzit că ruşii au şi ei biserici... Mareş îi privi şi surîse. — Ia spune, tovarăşe, cum e ? mai întrebase unul, că voi, de, ştiţi, că cu ei ţineţi... Mecanicul nu mai avu timp să le răspundă. Flutură o mînă şi se alătura nudului. Niculescu care auzise totul le strigă peste umăr : — Da' pămînt tot vă dăm, lăptarilor, numai ălora care nu au oameni cu ziua, s-aude ? — Bine ar fi, na ! Muierile rămaseră cu gurile căscate. — I-auzi, lele ! — Auzi-i ! — Să mai ia de la trintori că destul ne-au sluţit copiii ca să le apărăm lor moşiile ! Acuşica să-i văd, că uite ăştia cu puştile ca surcelele or să-i strîngâ de la spate şi-or să-i întrebe... Mareş aştepta. Dumitrana vorbea cu doi ofiţeri. Unul dintre ei ii arăta o hîrtie mică. Trecură încă vreo cîteva minute, apoi necunoscuţii salutară cu mîna la chipiu şi se îndepărtară. Ţăranii tot mai aşteptau în faţa rîndurilor. Purcara glumea cu o femeie : — Di ci nu vi şi matale cu noî, să-ţi dăm o puşculiţă, colea... Dumitrana îl chemă pe mecanic : — Mareş, mergi spre aerodrom. Vom fi şi noi foarte curînd acolo. Trebuie luat cu orice chip. Voi aveţi deocamdată numai o misiune de recunoaştere. Nu vă angajaţi decît atunci cînd vin toţi. Armata a ocupat liziera pădurii. Se face o mişcare largă. îţi voi comunica restul. Tăcu puţin şi întrebă milîtăreşte : — S-a înţeles ? — înţeles. Mecanicul vru să ştie ce face cu cele două temei dar se răzgîndi. El le-ar fi lăsat să păzească şoseaua, să nu intre în foc. — Poţi pleca. Mareş salută şi se întoarse la oamenii săi. Se auzi iar zgomotul unui motor şi pe şosea se zări un nor de praf. Venea un autocamion. — Gata, tovarăşi, plecam. Nicuîescule, treci încheietor. Deasupra Iacului pluteau aburi albi, înyalătucindu-se. Suprafaţa apei părea nemişcată acum. Autocamionul se opri la o sută de metri mai încolo şi din el coborî Tomulete cu oamenii lui. Ceilalţi urmau să sosească în cîteva minute. Se făcu iar larmă. Mai întîrziară puţin pînă cînd sergentul major raportă lui Dumitrana ce se întîmplă la CC, de unde veneau ei. După zece minute se dădu iar ordin de plecare. Nu era prea mult-i disciplină. Soldaţii executau cu încetineală comenzile. 274 18+ 275 Un ofiţer gras şi năduşit, un locotenent cu haina umezită în spate striga unui caporal palid, pistruiat: — Să nu crezi că eşti civil! Cine nu ascultă, pac ! E război, nu bal mascat! Marş în front! Mareş privi faţa caporalului. Acesta tremura puţin şi avea buzele palide. — Are dreptate, zise Niculescu. — Da, dar fără marş ! îi reteză Ina vorba. Tomulete le făcu un semn scurt cu mîna. — Staţi că mergem cu voi. Sergentul-major se întorsese spre oamenii lui şi le comandă să se aşeze în formaţie de marş. Măcelarul, omul acela solid, cu spate de bivol, alerga în fruntea celor zece civili pe care-i comanda, privindu-i fioros. Era de mirare în ce scurt timp îşi însuşise disciplina şi cît îi plăcea să comande. Păreau toţi cam nedormiţi,^ cu ochii cîrpiţi, dar mişcîndu-se cu iuţeală. Ţineau puştile în cumpănire, cam stîngaci; se împiedicau de sacii de merinde şi îşi pipăiau din cînd în cînd cu cîte un gest reflex, centurile cu cartuşiere. în cele din urmă plecară. Mareş înainte, urmat de cele două femei, de muncitorii de la Vulcan şi de încă cinci sau şase tineri galbeni de emoţie, cu privirea fixă şi mîndră, oameni aduşi^ de la sediul comandamentului. Trecură de o barieră, aplecîndu-se cu greutate pe sub braţele ei de lemn tărcat şi cînd ajunseră în dreptul cantonierilor, doi ceferişti, cu feţele nebărbierite, cu cîte un drapel roşu în mînă, îi auziră vorbind : — lo-te, partizanii. — Stîng, stîng ! comandă unul caraghios. Nu-i băga nimeni în seamă. Cerul se întuneca. Norii sosiseră deasupra, acoperind soarele. O clipa faţa lacului se învineţi şi se văzu sclipirea solzilor argintii ai peştilor care săreau la suprafaţă. în urmă striga Tomulete. — Ce zice ? întrebă Tereza. — Cică să mergem mai încet ca să se ţină şi ei de noi... îi răspunse studentul. — N-avem timp. Treaba lor ! Haideţi, pasul mare... Şoseaua cobora. în urma rămăsese podul de piatră de la Herăstrău, reflectat acum în apa lacului : 0 umbră albă, tremurătoare şi linia ferată, mai înaltă, cu un taluz de pietriş pestriţ, cu resturi de petrol, lepădate ici şi colo. 276 Se făcuse linişte. Marşul îi amuţise pe oameni. Drumul era pustiu. îl părăsiră curînd, apucînd pe o potecă îngustă de pămînt. Iarba de alături, opărită şi culcată, foşnea uşor la vînt. în stînga se zărea un gard de sîrmă împletită şi un gît de apă, cu cîteva bărci albastre şi galbene, ancorate lîngă un mal scund de lut. în faţa unei cabane de lemn cătrănit, cu şipcile îmbucate una într-alta pescuiau cîţiva oameni. Niculescu fluieră a pagubă : — Ia te uită la ei ! E război, fraţilor, lăsaţi bibanul în pace ! Vorbele i se pierdură în liniştea începutului de amiază. Deasupra detună de cîteva ori. Femeile priviră hainele pestriţe ale pescarilor. Oamenii stăteau pe nişte scaune joase, cu picioarele încrucişate şi nu ridicau ochii de la undiţele subţiri. în pînza unei bărci răbufni vîntul, umflînd-o şi făcînd-o să se smucească de la locul ei, ca şi cînd ar fi vrut să plece singură. — O să plouă ! zise Ina privind cerul întunecat. — Da de unde, o ţărancă spunea că nu plouă dacă vine norul de unde-a venit... — Şi de unde a venit ? Mareş nu-i mai ascultă. Sus, pe taluz, trecea o locomotivă. Fochistul aruncă cu o lopată cărbuni în gura cuptorului. Nu se mai auzea decît frecarea sacilor cu încărcătoare cărate de muncitorii de la Vulcan, mahmuri, încălziţi, privind cu speranţă cerul întunecat de unde aşteptau o ploaie care să-i răcorească. Ajunseră iar la drumul neasfaltat, cu pietre mari, aruncate vraişte şi priviră ferestrele celor cîteva case cu geamurile deschise. Latră un cîine, se auzi un lanţ frecat de un inel de fier şi animalul se repezi spre un gard. Era un cîine ciobănesc, flocos, alb şi negru, cu un bot retezat, arătîndu-şi colţii. Ieşi o femeie, apoi altele, vreo trei şi rămaseră dincolo de uluci, privind curioase. Curţile se însufleţiră, se iviră nişte copii care strigau în gura mare : — Soldaţii, soldaţii... Cînd văzură că aveau numai arme şi nu uniforme, tăcură dezamăgiţi, uitîndu-şi degetele în gură. Trecea o căruţă. Caii năduşiţi fură opriţi cu un ptrrr ! lung şi ţăranul, un tînăr oacheş, cu mustaţa subţire, ca trasă cu creionul, întrebă tare : 277 — încotro ? — La mama acasă, glumi Purcară, cam acru. — Tovarăşi ? — Tovarăşi ! spuse Niculescu. — Partizani, partizani ? Nu mai răspunse nimeni nimic. Căruţa porni mai departe, în urmă rămăseseră casele cu ulucile căzute şi cu clinele care tot mai lătra. Mareş privi în urmă. Oamenii lui Tomulete se apropiau în şir indian cărind mitraliere desfăcute pe umeri. Drumul mergea spre pădure. Dumitrana îi explicase pe unde s-o apuce. De altfel cunoştea locurile de multă vreme, aşa încît mergea sigur, cu ochii înainte, căutînd să-şi dea seama cît mai aveau pînă la marginea aerodromului. Trecură prin spatele unei uscătorii de stuf. Curtea era plină de piramide galbene. Mirosea a baltă şi a mîl. Mai sus, peste vreo două suta de metri, linia ferată se bifurca. Locomotiva trecuse. Rămăsese un abur albicios care le umezea feţele şi o dîră de miros greu de cărbune. O şină îngustă o apuca spre lizieră şi mecanicul într-acolo se îndrepta. L'rcă malul de lut şi văzu iarba crescută sălbatic între lemnele terasamentului. Lăsară în urmă un canton, un om îi privi curios din uşă, salutîndu-i cu mîna la şapcă. Aerodromul se afla undeva la dreapta, ascuns dincolo de o linie verzuie de pomi scunzi. Se auzi iar bubuitul tunetului şi se întunecă şi mai mult. Norii coborîseră. Totul deveni cenuşiu în jur. Se răcori şi începu să bată mai tare vîntul. Trecură un pod de tier, vopsit de mult, cu carcasa albăstruie. Ajunseră în marginea pădurii. Mirosea a frunză uscată şi sub copaci era aproape întuneric. Coroanele unor stejari pitici scoteau un clinchet trist. Lui Mareş nu-i plăcea tăcerea oamenilor din spatele lui. — Aţi ostenit ? întrebă peste umăr. — Nuuu ! răspunseră tinerii în cor. în asemenea ocazie, un comandant cere oamenilor săi sa ciute. întrebă : — Ştie cineva să cînte ? — Da. — Ia să-ncepem fraţilor, spuse Niculescu. înţelegînd din-tr-o dată intenţia lui Mareş. Care-1 ştii pe ăla : Vrei să ne-ti-i'ihiim sbnbătă seară într-o circiimiioară la şosea... T Mecanicul ar fi preferat ;m marş. în cîteva clipe se stîrni o veselie generală şi femeile îşi amestecară glasurile cu cele ale muncitorilor de la Vulcan care strigau tare şi fals. — O să speriaţi ploaia dacă mai cîntaţi aşa ! strigă Niculescu, exasperat de lipsa de acord a glasurilor. Nu-1 mai asculta însă nimeni. După aceea se grăbi şi il ajunse pe Mareş. — La ce te gîndeşti ? îl întrebă. — Nu ştiu nici eu prea bine. Sînt niţel cam obosit, dar o jă-mi treacă. — La război e ca la vînătoare, numai ceva mai greu. rîse celălalt. Uită-te la Tomulete, a scos aburi dintr-ai lui ca să ne-ajunga. Drumul urca iar în pantă lină. Norii de deasupra începeau să se risipească. — Ploaia a trecut... spuse din spate Ina, peste larma celorlalţi. — Noroc că a dus-o vintul ca tot n-aveam fulgarinul la mine... Pe urmă se făcu linişte. Oamenii mergeau tăcuţi. — Iar o să fie cald, spuse cu ciudă mecanicul. Deasupra pădurii cerul se lumina. Se ivi un petic foarte albastru, adînc şi limpede, numai o spărtura rotundă ca o gaură de fîntînă. Se auzeau sacii cu încărcătoare, frecîndu-se de şoldurile celor care mărşăluiau. — De fapt, spuse Niculescu pe neaşteptate, mă simt foarte bine în mijlocul neinstruiţilor ăstora. Cînd o s-avem timp o să-ţi dau să citeşti Istoria Revoluţiei Franceze. Ah, să vezi acolo, tipi ! Tot aşa unii ca noi au ţinut Parisul cu piepturile lor. Nimic nu-mi inspiră mai multă încredere decît o grămadă de oameni pe care-i strînge la un loc ura. Mareş ştia ce or să-i audă urechile : iar evocarea Iui Saint-Just, şi a lui Robespierre, şi a lui Danton. pe care o auzise de atîtea ori în zilele cînd stătuseră împreună. Dar ei, comuniştii. Trăiau în anul 1944 şi toate fleacurile rămase in mintea studentului după lecturile făcute, toată această tactică romantică a revoluţiei franceze, îl lăsau rece. Niculescu visase undeva în vreun colţ al minţii lui să vadă strada cum ii spunea adineauri mulţimii, devastînd şi arzînd totul in jur, şi de ce nu ? Bari- 278 cade pe străzile Bucureştiului sau cel puţin o guerilla durînd pînă în iarna viitoare. Ajunseră în faţa unui canton, o mică magazie de lemn stropită cu catran, cu acoperişul cuprins de o vîlvătaie verde, iedera urcînd pe pereţii nu prea înalţi ; un fel de chioşc mic, răcoros şi pustiu. Ina strigă tare ca să fie auzită : — Hei, nu-i nimeni aici ? Nu primi nici un răspuns. Trecură, privind prin uşa deschisă. în interiorul odăiţei văzură lucrurile ceferistului împrăştiate pe podele. Douăzeci de metri mai departe, patru oameni dezbrăcaţi pînă la brîu, asudaţi, arşi de soare, cu pălării soioase pe cap, descărcau lemne dintr-un vagon de marfă. Cantonierul, un bărbat pirpiriu, îmbrăcat într-o haină scurtă şi peticită în coate, îi salută : — încotro^ e aerodromul ? întrebă unul dintre tineri. — Drept înainte. Ajungeţi la şosea, treceţi de ea şi o să-1 vedeţi. Intrară iar sub umbra verde a copacilor. Lumina soarelui exploda în coroanele joase ale arţarilor. Pe alocuri rămăseseră straturi de frunze de anul trecut, o îngrămădire moale, putrezită. Pădurea : numai coloane de lemn, cu scoarţe negre, cu un acoperiş vegetal, pălit uşor, foşnea din cînd în cînd la unison. Ecourile ei repercutate în depărtarea senină se întorceau tîrziu, numai nişte şoapte şi lumina lor se întuneca acolo unde intrau mai înăuntrul acestei îngrămădiri de trunchiuri de arbori. Grupul de oameni îşi încetini mersul, privind instinctiv înainte. Patrulele nemţeşti puteau fi undeva în apropiere, dar era atîta linişte încît orice primejdie părea îndepărtată. Ieşiră din pădure. Calea ferată rămăsese în urmă. în dreapta se zărea linia de asfalt a Şoselei Nordului, licărind în soare, cu carapacea ei cenuşiu-violetă de smoală, radiind aburi albi. Mareş văzu pompa galbenă de benzină a lui Gaie, cu braţul ruginit şi cu limba manometrului înţepenită. Pe cîm-pul alăturat săreau cîţiva cai împiedicaţi, scuturînd capetele, îi urma un copil care-i lovea cu o biciuşca. Dinspre comunele învecinate soseau căruţe, grăbind spre bariera oraşului. Goana lor avea ceva dezolant, ceva care aducea cu panica. Erau poate primii evacuaţi din faţa trupelor germane în marş către Bucureşti. Se auzea zdroncănitul roţilor pe suprafaţa tare şi chiotele îndepărtate ale cărăuşilor, ridicaţi în picioare şi lovind animalele în goană, cu furie. Mecanicul înţelese că repaosul pe care avea de gînd să-1 dea grupei cum ajungeau în marginea aerodromului se dusese dracului. Se vedea aşa-numita linie de centură, un parapet de pămînt, deasupra căreia se afla linia ferată^ cu luciul ei mort, două linii înguste, pierzîndu-se sub cerul fără culoare. în urmă, oraşul : coşurile fabricilor abia fumegau. Aerul avea o vibraţie îndepărtată, stinsă. Panorama policromă a Bucureştiului se ştergea treptat la încălzirea continuă a aerului, rămînînd numai un desen vag, fără contururi. Mareş îşi închipui într-o clipă toată forfota Capitalei, echipele de motociclişti şi biciclişti care duceau de la o extremitate la alta a oraşului ordinele comandamentului forţelor patriotice : nişte oameni plini de praf, osteniţi de atîta nesomn, gata-gata să se prăbuşească din şeile vehiculelor, învingîndu-şi cu stăruinţă osteneala ce-i dobora, pornind mai departe, con-trolîndu-şi armele, pregătiţi în orice clipă să intre în şanţurile de apărare. Mulţi nu prea petreceau de la aflarea veştii armistiţiului. Poate se ascundeau acum în oraş sau fugeau departe de el, cu maşinile şi trenurile găsite. Mecanicul era ostenit, dar ceva mai puternic decît slăbiciunea lui fizică îl ţinea treaz de atîtea zile. Victoria era aproape şi totdeauna sentimentul că învingi, că ai ajuns la un ţel la care-ai gîndit de ani de zile, pentru care ai luptat în fiecare clipă a vieţii tale, te face puternic, îţi întăreşte slaba condiţie omenească. Se gîndea şi cu puţină spaimă că nemţii ar putea pătrunde în oraş, că frontul nevăzut avea poate fisuri sau puncte slabe. Grupul lor era numai o verigă, un segment al lanţului de fier, aruncat înaintea armatei germane, încolţite acum, înspăimîn-tate şi deci mai fioroase. Cu un grup de paraşutişti şi cu escadrilele lor de Stukasur!, nemţii puteau distruge oraşul. Din cerul acesta limpede, aurit parcă de soare, putea veni moartea şi greaza. Aceeaşi aviaţie a fasciştilor distrusese cîteva capitale europene şi acest lucru trebuia împiedicat cu orice chip. Tomulete îi ajunse. Oamenii lui se vedeau aproape. Erau asudaţi, plini de praf. Măcelarul abia se mai tîra în urma ce- 230 281 lorlalţL Nu sc văita, deşi marşul forţat îl obosise. Armele erau ţinute cu o uşoară abandonare. Sergentul-major avea sentimentul unei întreceri sportive, voia să ajungă înaintea lui. Mareş se hotărî să-1 lase în pace. Mergeau paralel cu drumul de asfalt, pe lîngă nişte lanuri de porumb, căutînci cu privirile marginea aerodromului, gardul de sîrmă ghimpată. îi acoperea însă un pîlc de pomi foarte tineri, cu trunchiurile albicioase, mişeîndu-se în vîntul uşor cu un foşnet adormitor şi leneş. Căruţele refugiaţilor nu se mai zăreau. Şoseaua rămase pustie. Pe linia de asfalt se aşezau din cînd în cînd stoluri de vrăbii, în faţa lor era un şanţ şi dincolo de el malul de lut al unui rîu leneş. Cîţiva copii, păzind caii liniştiţi ce păşteau iarba rară din jur, se alergau de-a lungul apei, sărind din cînd în cînd în oglinda ei strălucitoare. Mai la stînga, dincolo de o mirişte galbena şi ţepoasă, văzură in sfîrşit aerodromul : un cîmp albastru, neted, cu marginile pierdute sub linia orizontului. Mareş se uită la cele două femei. Erau obosite, dar nu spuneau nimic. Le făcu tuturor semn să se oprească. Se culcară unul lîngă celălalt în şanţul şoselei. Mecanicului i-ar fi trebuit un binoclu. Privi încordat înainte. Dincolo de gardul de sîrmă ghimpată se zăreau clădirile cu acoperiş rotund ale hangarelor. Deasupra, vîntul umfla sacul meteorologic de pînză albă, ca o guşă de şarpe. Drumul era pustiu. Toate barierele fuseseră închise încă de dimineaţă. în afară de refugiaţii din comunele apropiate nu se mai zări nimeni. Comandamentul forţelor patriotice ordonase ca nici un autovehicul să nu mai treacă spre şi dinspre Bucureşti. Patrulele armatei şi gărzile cetăţeneşti înarmate păzeau căile de acces spre Capitală. — Ce-i facem, şefule ? întrebă Niculescu pe neaşteptate săturîndu-se să stea culcat în şanţul şoselei. — Ai răbdare să vedem dacă e cazul să ne ridicăm... Gheretele santinelelor din marginea aerodromului păreau părăsite. Se dăduse probabil alarma şi soldaţii îşi sâpaseră mici tranşee de-a lungul gardului de sîrmă ghimpată. Tomulete, cu grupa lui numeroasă, aştepta culcat în şanţ, cu faţa spre clădirile cenuşii. Se numărau încărcătoarele şi oamenii îşi verificau armele. Studentul, neastîmpărat ca totdeauna, îi întrebă pe tinerii de lingă el : — Cum e, bobocilor ? Dacă v-ar vedea mamele voastre, v-ar plînge de milă. — De ce să ne plingâ de milă ? se miră cu o mîndiie obraznică unul dintre ei, cîrn şi blond. — Nu vă e frică ': întreba şi Tereza. — Nu cred. Mareş ascultase scurta convorbire, fără să se mai amestece. Către uşile hangarelor alergau cîţiva soldaţi. — Ce fac acolo ? o întreba studentul pe Ina care nu vedea prea bine. — Scot avioanele din hangar. Muncitorii de la Vulcan verificară închizătoarele Mau-serelor. — Şi-i lăsăm, tovarăşi ? — Trebuie să aşteptăm ordinele lui Dumitrana, zise Mareş de la locul lui. Tomulete se uita atent la hangarele cu acoperiş vopsit în verde şi galben şi la sacul meteorologic de pînză mutat de vînt, cînd într-o parte, cînd în alta, ca un zmeu chinezesc. Aprecie distanţa de la balizele din marginea cea mai apropiată şi pînă la pista de aterizare. Locul era deschis şi întins. Mareş îi strigă : — Nu crezi c-ar fi bine să ne apropiem ? — Ba da. — ITaideţi, băieţi, spuse mecanicul în clipa următoare. Pe şanţ, cîte unul... Fu urmat de ceilalţi. După vreo 200 de metri se opriră. Acum se vedeau bine gheretele santinelelor : nişte dreptunghiuri negre, tăiate de cîte o lamă de lumină, ceea ce însemna că nici acum nu erau ocupate de vreun soldat, pentru că altfel s-ar fi zărit siluetele. Uşile hangarelor : date de perete. Din deschizăturile lor întunecate se iviră trei sau patru avioane argintii. Cîţiva mecanici în salopete împingeau butoaie de benzină spre locul de alimentare. Trecu un automobil în goană pe o şosea interioară, ridicînd în urma lui un nor de praf. Cîtva timp Mareş cercetă încordat baza de pămînt a gardului, în cele din urmă zări garda germană : cam zece căşti verzui (numără de două ori ca să nu se înşele) îngropate în pămînt, în spatele unor movilite negre. O clipă soarele sclipi, dincolo de gardul de sîrmă ghimpată, în lentilele unui binoclu. 282 283 — Atenţie, spuse mecanicul, nu pleacă nimeni de lingă mine fără ordin... Se auzi distinct zgomotul unui motor de avion ce abia se încălzise. După cinci minute, un aparat rapid plană deasupra cîmpului pustiu, ridicîndu-se după decolare. — încotro ? întrebă Ina cu ochii ridicaţi spre soare. — La Bucureşti, spuse Tereza cu glasul sugrumat. — Or să bombardeze ? — Cine ştie ? în clipa aceea se întîmplă un lucru de necrezut. Pe şoseaua de asfalt, venind dinspre barieră, îşi făcu apariţia un biciclist. — Ăsta cine dracu mai este r întrebă tare Tomulete de la locul său. — O fi Tudose, campion de fond, rîse Niculescu, atent totuşi la goana necunoscutului. Uite la el se sprint are ! — Un curier, zise Mareş. — Şi alt drum nu şi-a găsit ? Or să-î cureţe nemţii ! Biciclistul înainta destul de repede, privind cu capul întors marginea aerodromului. Nu-1 mai despărţea nici o mie de metri de locul unde se afla Mareş cu ceilalţi. Omul se aplecase şi mai mult asupra ghidonului, ca un jocheu la cursele de cai. încă cinci secunde, şase. Spiţele roţilor sclipeau. Din pricina vitezei imprimate de forţa ciclistului, păreau două discuri de aluminiu. Pirîi prima salvă a gărzii nemţeşti. Cinci sau şase focuri scurte, repetate. — Nu l-au lovit, strigă cineva de lîngă mecanic. Unul dintre tineri aşeză în bătaie puşca mitralieră pe care o avea, cu ţeava îndreptată spre marginea aerodromului. — Nu trage ! ii porunci Mareş. Vrei sa ne descoperim poliţia ? Biciclistul gonea tot mai tare, aplecat foarte mult deasupra ghidonului pentru a oferi o ţintă cît mai mică. începuse să alerge în zig-zag ca şi cînd s-ar fi jucat sau ar fi fost beat. De dinaolo de gardul de sîrmă ghimpată se auziră lovituri repetate. LTrmă un clinchet scurt, metalic, cum ar li aruncat un lanţ greu pe o suprafaţă tare şi ciclistul căzu înainte, tîrîndu-se pe şosea, către şanţul din margine. Gloanţele unui pistol automat se înşirară în faţa lui, smulgînd din asfalt schije mici şi aruncindu-le în sus. 284 Tomulete se ridicase in coate. — Mă duc să-1 ajut ! striga cineva din spatele Iui. — Nu-i nevoie ! il opri Mareş, n-a fost rănit, n-au făcut decît să-i strice bicicleta. Uite-1 acum vine spre noi pe şanţ... Necunoscutul alerga in patru labe, acoperit de dimbul de pămînt. Nu se oprise nici o secundă. îşi pierduse şapca şi avea faţa congestionată, lucioasă de sudoare. Se auzi a treia salvă şi aerul fu străbătut de un stol metalic de plumbi, trecînd puţin deasupra şanţului. Ciclistul se lipi instinctiv cu burta de pămînt, văzu evantaliile de ţarină de deasupra şi, inţelegînd ca nu e primejdie, îşi continuă goana în patru labe. Acuma garda aerodromului trăgea la întimplare, la înălţimea şoselei. Din asfalt săreau bucăţi de smoală cenuşie. Ciclistul ajunsese lîngă ei. Era un bărbat cam de 30 de ani, îmbrăcat într-un tricou alb, murdărit, leoarcă de sudoare. Pe braţ purta o bandă tricoloră, îngustă, răsucită acum din pricina goanei, semnul gărzilor patriotice. — De unde vii, tovarăşe ? il întrebă Mareş. — Grupul I... — Ai păţit ceva r — Nimic. Avea o faţă palidă, trasa, cu umbră cenuşie de barbă ne-rasă ele cîteva zile, o umbra parcă metalică. Tremura puţin de oboseală şi vorbea cu greutate. Goana în patru labe îl istovise, îi întinse mecanicului un ordin scurt, scris pe o foaie transparentă de hîrtie. Mareş citi. Trebuiau sa mai aştepte pînă soseau şi celelalte grupuri pentru a înconjura aerodromul. — Bine, spuse. Ramîi cu noi ? — Da. — Citi sînt în urma clumitale ? — Două autocamioane pline... în clipa aceea se auziră nişte explozii îndepărtate. Avionul care plecase cu cîteva minute înainte bombarda Bucu-reştiul. Mareş îşi privi oamenii. Făcu o socoteală scurta. Nu-şi da seama de numărul celor care apărau aerodromul, dar nici să mai aştepte nu mai putea. Curierul lui Dumitrana nu sosise. Exploziile îndepărtate îi smulgeau parcă bucăţi din creier. Ceea ce bănuise că se va întîmplă, se adeverea. Nemţii nu cruţau Capitala. Ei trebuiau încolţiţi, hărţuiţi, cu orice chip... 285 Din depărtare auziră iar bombele. Nu, nu era numai un avion care le lăsa. Se ridicaseră şi de pe alt aerodrom din marginea Bucureştiului şi semănau moartea peste oraşul fără apărare. Unde-o fi vînătoarea ? se întrebă privind cerul curat şi limpede. Pămîntul vibra surd. Din pricina soarelui nu văzură decît norii îndepărtaţi de fum, ridicîndu-se deasupra caselor, nişte baloane negre, sinistre, amestec de llăcări şi bucăţi de acoperişuri, paraşute ciudate, recăzînd lent. Se auziră şi sirenele, tardiv, tînguitor. — Mama lor, scrîşni Niculescu cu ură. Ce mai stăm aici ? Haide să-i scoatem cît mai e timp... Mecanicul îl potoli : — Aşteaptă ! Nu au numai aerodromul ăsta. Aici ar trebui puţină aviaţie şi de unde naiba s-o luăm ? Zece aparate de vînătoare i-ar pune pe goană. Priveau cu toţii spre oraş. Pastelul moale îşi schimbă contururile. Deasupra îngrămădirii de turle sclipitoare, lucind într-o ceaţă de fum : coşuri roşii de fabrici, numai cît nişte creioane şi siluete cenuşii de clădiri vechi, se ridicau balonaşe albe de fum. Se auzi decolarea altor aparate pe aerodrom. Piloţii se grăbeau. Mareş numără repede. Nu erau nici şapte. După aceea ascultă să audă răspunsurile tunurilor de jos, ale antiaerienei. „Ce fac ăştia ?" şi înjură cumplit în gînd. Se făcu tăcere, o tăcere ciudată, asurzitoare pentru că sirenele nu mai sunau. Puteai asculta lăstunii deasupra miriştilor galbene. Aerul se încălzise şi mai tare. Totul se vedea ca printr-o perdea tremurătoare de apă. Obosiseră. Fiecare simţea nevoia de a-şi aşeza capul pe pămîntul răcoros, să doarmă un minut, greu, intens şi pe urmă să se trezească. Umbra cenuşie a unui avion trecu pe deasupra. ,,Dacă ne văd, ne mitraliază..." gîndi Mareş. — Băieţi, spuse cu glas tare tinerilor care aşezaseră puşca mitraliera în bătaie. Voi rămîneţi aici şi trageţi la baza gardului de sîrmă ghimpată. Ceilalţi, după mine ! Trecem unul cîte unu! şoseaua. în clipa aceea îşi aduse aminte că nu-1 întrebase pe curier dacă era înarmat. îl privi. Acesta îşi scosese dintr-un buzunar pistolul, un pistol vechi, cam ruginit, ii veni să rîdă. — Toţi aveţi astfel de arme ? (se gîndea la curieri) întrebă cu seriozitate, abia ascunzîndu-şi zîmbetul. 286 — Nu chiar toţi. Ceilalţi a in cu ZB-uri. — Dumneata rămii aici, cu fleacul ăla nu poţi ochi decît la zece metri... I — Rămîn, repetă curierul. Acum ridică ochii deasupra şoselei. Locul era deschis şi înalt. Se gîndi o clipă la Ina. La ce naiba aduseseră şi femeile aici ? Se tîrî cîţiva metri şi sări primul din şanţ, traversînd în goană şoseaua. Se auzî pîrîitul unei puşti mitraliere. Focurile trecură mult deasupra asfaltului, rupînd crengile firave ale unui pom. — Zbîrci ! se auzi glasul lui Niculescu, salutînd această salvă trasă aiurea. Mecanicul fu urmat de Purcară. Muncitorul de la Vulcan alerga caraghios, bălâbănindu-se încurcat de pistolul de pe şold. în faţă îi săriră bucăţi de smoală : o perdea sonoră, făcînd zgomot ca o maşină de cusut. în secunda următoare fu lingă Mareş în celălalt şanţ al şoselei. Se săltară amîndoi deasupra, pînă în spatele unor grămezi de pămînt afînat, moale şi negru. Ţărîna mirosea frumos a vară plină, a vară bogată. — Ce dracu faceţi de nu trageţi ? le strigă celor din spate. Unul dintre tineri se uita la arma pusă în bătaie. j — S-a blocat un închizător ! Mai trecu cineva. îl auziră gîfîind. — Trageţi o dată ! zbieră scos din sărite mecanicul. Aveţi două puşti mitraliere şi vă uitaţi la ele ca la nişte oale de noapte, haide o dată... îi veni să rîdă... „Uite cu cine vrea Dumitrana al meu să ia aerodromul !" gîndi, apoi îi scuză cu dragoste, o dragoste fierbinte a inimii : „Ce vrei sa le faci, abia au terminat pre-militara..." Se auziră în sfîrşit puştile mitraliere, trăgînd îngînat în acelaşi timp. Tirul nu era rău. La baza gardului, pe o lungime de 50 de metri se ridicau norişori de pămînt spulberat. — Capul la cutie, Friţilor ! le strigă Niculescu, aşteptîn-du-şi rindul. Nu sperau să omoare pe cineva, dar cel puţin îi obligau să tragă prost, la întîmplare. Trecură şi cele două femei, una după alta, la un interval scurt. Mareş urmări cu inima îngheţată salturile lor repetate. Ar fi trebuit să tragă şi el, dar bătaia pistoalelor automate era 287 i mai scurtă şi n-avea rost să strice gloanţele. Urma un schimb de focuri intens. Vreo zece minute nu mai traversă nimeni şoseaua. Pe urmă, pe măsură ce se înmulţeau, se apropiară pe rînd de gardul de sirmă ghimpată, tîrîndu-se pe burtă, lolosind grămezile de pămînt moale în care gloanţele se opreau foşnind ca nişte viermi. Deasupra cîmpului albastru, mirosind din depărtare a muşeţel încins se ridicau pe rînd avioanele. Acum vedeau bine hangarele şi şoseaua interioară. Erau destui. Primul aparat se întorcea dinspre Bucureşti să ia altă încărcătură de bombe. Mareş scrîşni din dinţi. Putea să-i zică ce i-o zice Dumitrana, el se va angaja aici cu ăştia, va trage în ei pînă o sa obosească, pînă cînd ţevile armelor se vor înroşi. Urmări aterizarea. Aparatul se lăsă uşor pe pistă şi frînă lung, în-vîrtindu-se în loc la capătul ei. Şase siluete se apropiau în goană, împingînd cărucioarele cu bombe. Nu mai era timp de pierdut. Aviatorii ăştia îşi vor face toată ziua de cap. Privi în urmă. Tinerii trăgeau rar, cu adresă, acoperind salturile grupei lui Tomulete care pusese şi el în bătaie cîteva automate. Sosi şi Niculescu în cele din urmă. — Nu le e moale, spuse optimist. Avea obrazul plin de pămînt şi dincolo de ochelari îi sclipeau privirile vesele. Mareş ii făcu cu ochiul. — Mai stăm ? — Să treacă toţi, mai e Ia un colţ şi şo pe ei... Dinţii mărunţi îi sclipeau în soare. îi văzu obrazul nebărbierit şi gîtul slab. — Parcă era mai bine acasă, pe Griviţa... •— Şi aici e bine. Ina veni tîrîş. — De ce nu trageţi ? — Mai e vreme... — Cum e, fetelor ? întreba studentul. Tereza tăcu, privi în dreapta la linia de asfalt. Şoseaua pustie strălucea ca o panglică de metal. Deasupra rămăseseră resturile bicicletei sfărîmate. — Ce ai de gînd ? îl întrebă Ina pe Mareş. — Trebuie să-i scoatem pe nemţi din şanţurile lor şi să-i silim să se retragă spre hangare. Ştia, trebuiau însă cîteva mitraliere. Şi soldaţii ăia ce dracu făceau ? Mişcarea lor de manevră dura prea mult. Se întoarse spre Tomulete. 288 -— Mergem ? ■— încă un salt scurt, spuse acesta apreciind din ochi distanţa. Făcu un semn cu mîna şi cei de dincolo de şosea traseră iar. Se auzi răspunsul nemţilor şi se ridicară în acelaşi timp în picioare, răspîndiţi în trăgători. Alergau cinci sau şase paşi şi se culcau în spatele grămezilor de pămînt tare. Era foarte cald şi îşi auzeau respiraţiile. Se ridicară de cîteva ori în bătaia gloanţelor trase grupat de dincolo de gardul de sîrmă. Se vedeau bine căştile verzi-brune ale gărzii nemţeşti şi focul mic al gurilor de arme. Grupa sergentului-major ajunsese cam la o sută de metri de gheretele santinelelor. Din urmă veneau acum şi cei de la Vulcan, tîrînd puştile mitraliere. Se culcau ca nişte automate, la comanda unuia. Primul fu lovit. Ceilalţi tresăriră în acelaşi timp. Cineva luă pe lîngă el arma şi îşi continuă goana înainte. Se făcu o scurtă tăcere. Se auzeau gemete. Măcelarul venit cu grupa lui Tomulete zăcea întîns cu faţa în sus, zvîrcolindu-se uşor. îl loviseră în stomac şi rostea vorbe fără şir. Aici trebuiau sanitari şi ei nu veneau decît o dată cu trupele. Se opriseră într-o mirişte acoperită cu mici grămezi de pămînt. Urmară comenzile grăbite ale subofiţerilor germani, ascunşi în şanţul de apărare. Deasupra aerodromului se ridicau din cînd în cînd Stukasuri. Umbrele lor mişcătoare măturau locul fără iarbă şi dispăreau în depărtare. Se auzeau exploziile îndepărtate şi deasupra oraşului norii incendiilor întunecau soarele. Mareş îşi dădu seama că de aici înainte nu mai putea înainta fără risc. Strigă tinerilor să pună în bătaie puştile mitraliere, şi privi rîndurile oamenilor săi. Se trezi cu curierul lîngă el. Venise după ceilalţi. — Uite-i, spuse, arătîndu-i spre şosea. — Cine ? — Soldaţii... Dinspre barierele Bucureştiului se apropiau două autocamioane verzui, pline de oameni. Apoi, mai departe, spre liziera pădurii sclipiră carapaeele unor tanchete uşoare şi rapide. 19 — Şoseaua Nordului, voi. II 289 Se auzeau şenilele. Pămîntul vibra surd. Soldaţii de dincolo de gardul de sîrmă ghimpată trăgeau intens. Cercul din jurul aerodromului se strîngea. Mareş înţelese că nu mai era nevoie să aştepte ordinele lui Dumitrana. Ciclistul, de entuziasm, se ridică în picioare, făcînd semn cu mîna spre autocamioane. Niculescu îl trase de picior şi curierul căzu nedumerit cu faţa în jos. — Vrei să te sinucizi ? îl întrebă. Las-o mai încolo... Mareş răsuflă uşurat. Pădurea din spatele lor se umplu de ecouri. Şenilele scrîşneau pe o potecă de pietriş. Se auzi un trosnet de crengi sfărîmate ca şi cînd ar fi fost călcate de o turmă de mistreţi şi în secunda următoare văzură ţeava unui tun mic montat pe o turelă. Dinspre barieră se auzi un claxonat. Soldaţii coborîră din autocamioane şi se răspîndiră în trăgători. înaintau grăbiţi peste mirişte şi se pierdură apoi într-un lan de porumb. Cînd ajunseră la marginea lui se auziră primele strigăte de atac. înaintau grăbiţi spre gardul de sîrmă ghimpată, trăgînd din mers. La lizieră se iviră tanchetele ca nişte mici broaşte de oţel. Mareş se întoarse către oamenii săi : — După mine, salt înainte ! în acelaşi timp, în spate şî în dreapta se auzi începutul unui schimb violent de focuri. 4 Deasupra unui hangar mai ardea un foc şovăitor care lumina cîmpul de aterizaj şi pista spartă pe alocuri. Deasupra : un cer fără stele, cu nori nevăzuţi, joşi, strîngînd fierbinţeala de peste zi, ca pe o pătură înăbuşitoare de aer. Mirosea a benzină arsă şi a pulbere de puşcă, a iarbă pîrjolită şi a praf. j Dinspre pădurea din apropiere bătea aripa dimineţii, cu puţină umezeală proaspătă. Toată noaptea ascultaseră bombardamentul Stukasurilor, sinistrul lor picaj deasupra acoperişurilor. 290 Veneau veşti prin curieri, nemţii dărîmaseră centrul oraşului. Teatrul Naţîonal căzuse sub bombe, era acum numai o grămadă de ruine arzînd. De la Otopeni se ridicau încă avioane şi vînatoarea românească nu se putea opune valului de fier aruncat de aviaţia germană deasupra Bucureştîului. Cerul negru era măturat de fasciculele de lumină ale reflectoarelor antiaeriene. Vîntul răbufni către 4 dimineaţa. Sta să plouă parcă. Ziua torîdă de sfîrşit de august începu cu o căldură insuportabilă. Trecuse şi noaptea aceasta fără aer, o noapte de spaimă şi revoltă. Pe la 3, ultima bază aviatîcă a germanilor din jurul Capitalei căzu şi bombardamentul încetă. Urmaseră cîteva ceasuri de linişte şi venîse dimineaţa, o dimineaţă sură, fără culoare. Şedeau în spatele lacului Herăstrău, pe o linie dreaptă de şosea, în şanţurile ei. Erau maî mult de 200 de oa-menî, înşiraţi într-un front de peste doi kilometri, cu armele în mîini, osteniţi, zdrobiţi de nesomn, în starea aceea de maximă enervare cînd pînă şi fîlfîitul unei aripi de pasăre te scoate din sărite, cînd ai vrea să cazi măcar cinci minute cu capul pe braţ, într-o uitare ce ţi se pare după aceea lungă cît o zi întreagă. Nimeni însă nu putea să doarmă. Toţi priveau cîmpia tăcută din faţa lor ; o suprafaţă stearpă de pămînt, cu buruieni şi gropi, dincolo de care se vedea o mahala de lut, cu case jalnice, îngropate în pămînt. Aşteptau să fie atacaţi şi erau hotărîţi să facă tot ceea ce se putea face pentru a nu pierde bucata asta de şosea. Se bătuseră două zile fără odihnă, căzuseră destui şi aveau să mai cadă. Unîi fuseseră răniţî şi nişte maşini hodorogite îi cărase la spitalele din oraş. Era foarte de dimineaţă. în spate lumina zilei sclipi în suprafaţa moartă a lacului. Se aflau între două poduri de piatră, apărînd un stăvilar şi două căi de acces spre inima Capitalei. La cîţiva kilometri de aici, armata se lupta cu îndîrjire, încă din noaptea care trecuse, cu rămăşiţele înverşunate ale regimentelor germane care apăraseră aerodromurile. Se ştia că în pădurea Băneasa se concentrau forţele inamiculuî, întărit cu unităţi motorizate venite de pe front şi din Ardeal. Armata germană căuta acum să ocupe Capitala ţării pentru a zdrobi mişcarea insurecţională. 19* 291 Grupul lui Dumitrana avea misiunea de a ţine sub foc liziera pădurii din apropiere, de unde se bănuia că se va încerca o mişcare de ocolire. Unităţi de ostaşi cantonate încă în Bucureşti fuseseră aduse în faţa aeroportului Băneasa pentru a stăvili atacul aşteptat al mecanizatelor germane. Orice pătrundere spre periferii ar fi fost fatală. Dumitrana îşi privi oamenii. Unii fumau aşezaţi pe marginea şanţului, cu arma între pîcioare, într-un gest vechi soldăţesc. Aripa stîngă a frontului era comandată de Tomulete. în dreapta, stătea Mareş cu grupa lui. Aici, în spate, conducînd infirmierii trimişi de armată, cele două femei. Abia avuseseră cîteva ore de odihnă în care vreo zece instructori le aduseseră sticle de benzină împotriva tancurilor învăţîndu-i să le mî-nuiască. Erau nişte sticluţe unsuroase, ciocnite la capete, acolo unde aveau un capac de ebonit sau pur şi simplu o legătură de cîrpă. Le ţineau deasupra şanţului ca pe nişte măsuri de rachiu pentru ca să poată fuma în linişte, să nu le dea foc şi din cînd în cînd se uitau la ele ca la nişte obiecte ciudate. Dumitrana cunoştea puterea lor, deşi pe frontul din Spania sticluţele de benzină nu incendiaseră totdeauna tancurile. Oricum îi inspirau mai multă încredere cele două tunuri aşezate la capătul fiecărui pod, inspectate încă de cu seară de un ofiţer şi care erau mînuite de nişte sergenţi (doi şi doi) plus cîte un ajutor. Privise şi el bombele mici, cît nişte cutii de sardele şi de fapt era foarte curios cum vor putea soldaţii aceia să oprească înaintarea coloşilor de fier. Oamenii se luptau cu somnul dinaintea zorilor. Femeile ajutau unui bucătar să fiarbă mai repede ceaiul dintr-un cazan sub care fuseseră puse crengile unui copac tînăr, tăiat cu o baionetă de un soldat. — Să avem o undiţă, am da la peşte, spuse Niculescu mîngîind încet patul lustruit de lemn al pistolului automat. — Parcă o grenadă n-ar fi bună ? adăugă cineva de lîngă el, un bărbat uscat, cu ochii vîrîţî sub frunte. Cîţiva se uitară la sacii de pînză în care se aflau grenadele. Nu se ridică nimeni. Priveau din cînd în cînd în spate, suprafaţa moartă a lacului pe care se prelingea stăruitor lumina cenuşie a începutului de zi. între şanţul şoselei şi malul de pămînt care oprea apele erau vreo sută de metri de iarbă. într-o parte se zăreau ferestrele bătute în cuie ale unei cabane care folosea vara pentru adăpostirea hainelor celor veniţi aici să înoate sau să se plimbe cu bărcile cu pînze. Prin gardul de sîrmă vopsită de mult, ruginită acum, se vedea un carusel de copii, o roată scîrţîitoare de metal mişcată de vînt din cînd în cînd. în nisipul spulberat la rafale scurte, copiii uitaseră bărcuţe de hîrtie şi o lopăţică albastră de tablă. Spre lacul cenuşiu cu mici valuri argintii erau purtate bucăţi de hîrtie. Pe malul celălalt, vîntul scutura pînzele strînse ale unor yole, ancorate lîngă un podium de lemn, umezit de revărsările sporadice ale apei. Soarele sclipi puţin printr-o spărtură de nori şi toată apa luci ca şi cînd s-a fi turnat în ea cositor fierbinte, apoi lumina se murdări. Nori! albicioşi plutiră foarte aproape, acoperind coroanele copacilor de pe mal. Era o vreme moale cînd simţi apropierea toamnei, cînd vîntul îţî aduce de undeva, din timp, sunetele triste ale plecării verii cu frunze obosite, cu crengi moarte, tîrîte pe pămînt şi cu primele picături ale unei ploi care nu mai e caldă... Oamenii aşteptau. Se împărţi ceaiul. Femeile şi infirmierii îl turnau în nişte căni de tablă şi aburii albi şi şovăitori se ridicau din şanţuri. Pe şosea zburau frunze şi în coroana înaltă a unor mesteceni, aflaţi cam la o sută de metri înaintea şanţului, sclipiră frunze argintii. Niculescu privea pomii cu trunchiuri albe şi drepte şi podoaba lor ca un abur. La pomii aceştia se uitau şi Mareş şi Dumitrana, sorbind din ceaiul fierbinte şi muşcînd cu lăcomîe din bucăţile de pîine neagră, cu un gust bun. „Sînt ca nişte păpuşi înalte, cu părul de frunze", gîndea Niculescu. Dumitrana nu vedea copaciî. Lui un pom nu-i spunea prea multe lucruri pentru că nu avusese timp să se uite la pomi. îşi răsucea o ţigară puturoasă, din foiţă galbenă de tutun clasa a IlI-a şi privea oamenii de sub comandă, primînd ceaiul din mîinile celor două femei. Cei obişnuiţi cu primejdia nu se gîn- 292 293 dese niciodată la ea, aşa încît, după ce sorbi porţia lui de lichid fierbinte şi înfulecă bucata de pîine neagră bine coaptă, îşi mai inspecta o dată cu privirile grupa. „Bravi băieţi !" Dacă vor scăpa mai repede, nu putea să nu le spună cîteva cuvinte bine simţite, deşi nu-i plăceau discursurile. Vorbise adesea la mitinguri şi ştia să stăpînească atenţia mulţimii, dar aici nu era un loc potrivit pentru asta. Nu erau cavaleri spanioli să strige de entuziasm la fiecare foc de puşcă bine ţintit. Luaseră aerodromul cu pierderi foarte puţine, ceea ce pentru unul care se mai bătuse însemna un motiv de mîndrie. îl îngrijora tăcerea din jur. Nici dincolo, la cîţiva kilometri, lîngă aeroportul Băneasa nu se auzea nimic. Ce aşteptau ? Pe urmă după ce trase un fum de ţigară îşi spuse că îşi făcea grijă degeaba pentru că din moment ce se aflau aici, tot trebuiau să se bată cu nemţii, mai devreme sau mai tîrziu... Pînă atunci ar fi trebuit să întrebe dacă în oraş se ştia cîţi sînt şi dacă le vor trimite destulă mîncare la prînz. Uite, asta era caraghios ; şi în război eşti legat de slăbiciunile omeneşti : masă, somn... La urma urmei nu poţi cere oamenilor să stea zile întregi nemîncaţi... După părerea lui, comandantul îi ţinea degeaba aici pentru că bătălia principală avea s-o dea armata în pădure şi n-ar fi stricat ca oamenii lui să ajute puţin. Cu un grup de patrule, şoseaua putea să fie apărată foarte bine. Crezi ? se întrebase mai pe urmă, privind cîmpul. Dar dacă ies pe la coada pădurii ăleia şi vin într-aici şi te trezeşti cu ei pe Calea Victoriei ? Cum îţi place ? Militarii ăştia ştiu ei ceva, n-o mai face pe deşteptul, atît ! Aruncă mucul ţigării şi se ridică în picioare. Amorţise. Privi lacul liniştit şi cerul de deasupra. Nici nu ploua, nici răcoare nu era. Aerul nu se mişca, parcă ar fi încremenit. Văzu yolele şi se gîndi că poate vreodată o să aibă timp să se plimbe cu mîinile la spate privind cerul şi iarba pe aici. Aerul vibra dintr-o dată, înfundat. Oamenii din şanţ priviră în sus în acelaşi timp. Puseră mîinile pe arme şi ascultară încordat. — Adăpostit ! strigă Tomulete de la capătul celălalt şi comanda se repetă din om în om. 294 Dumitrana căută un pom. Zgomotul crescu. — Americanii ! spuse Niculescu tare. Trecură trei sau patru minute şi se auziră primele bombe căzînd deasupra pădurii Băneasa. — Trag în nemţi ! strigă cineva. — Şi-ai noştri ? Nu ştia nimeni nimic. Valul de bombardiere fu aproape, undeva deasupra plafonului de nori. Se auzi „covorul" bu-buind repetat şi văzură din depărtare norii exploziilor. Zgomotul deveni asurzitor. Se trăgea şi de pe şosea, din apropierea aeroportului. Cerul se umplea de fum. Un cot de pădure ardea cu un fum gros. Se auzi un duduit înfundat şi Dumitrana îşi dădu seama că pe şoseaua ce ducea spre Bucureşti se buluceau tancurile grele nemţeşti surprinse de bombardament. Ardeau rezervoarele de benzină şi asta se vedea după fumul gros şi negru şi se auzeau loviturile tunurilor antitanc. Urmă o jumătate de oră de incertitudine. Curierii nu sosiră decît puţin mai tîrziu. Trecură trei valuri de avioane aruneînd încărcătura lor înspăimîntătoare. Bombele cădeau parcă pe metru pătrat. Pămîntul se scutura şi deasupra lacului se întinseră perdele de fum. Se auzeau claxoane turbate şi loviturile tot mai dese ale tunurilor. — Dacă rezistă zece minute, zob îi face ! — Cine să reziste ? — Ai noştri, armata... — Rezistă, nici o grijă ! — Şi dacă vin încoace ? — Să poftească ! — Crezi că-i oprim cu sticlele astea de benzină ? — Ba bine că nu ! Vocile se amestecau. Dumitrana porunci să nu se mişte nimeni şi să nu-şi ia ochii de la liziera pădurii. Se întunecase parcă. Incendiile apropiate aduceau căldura lor nesuferită. Veniră primii curieri. Comandamentul cerea să-şi păstreze fiecare postul lui pentru că nemţii încercau să spargă blocada. Deocamdată armata lupta bine. Bombardamentul îi dizlocase pe germani din pădure şi-i scosese la şosea unde se luptau cu re- 295 i gimentele noastre. Din pricina lipsei de vizibilitate, fuseseră bombardate şi unităţi româneşti. Erau destui morţi şi răniţi. Se cerea ca în caz de retragere să nu se piardă contactul cu inamicul cu nici un chip. Dumitrana citise instrucţiunile primite şi dăduse din umeri : „Ia te uită la ăştia se şi gîndesc la retragere !" Pe urmă se făcu linişte. Cam un sfert de ceas. Nu o linişte desăvîrşită. Ici, colo, răsunau focuri răzleţe de puşcă. Se dădeau lupte în pădure între grupuri izolate şi cam pe la prînz, cînd credeau că situaţia se stabilizase, se auziră iar tunurile anticar. „Acum vor să forţeze şoseaua", gîndi Mareş care cunoştea bine locurile. „Se bat undeva lîngă aeroport". Ascultau toţi cu urechile ciulite. Se auzeau focurile puştilor mitraliere şi iar loviturile tunurilor antitanc. Dumitrana merse în goană spre podul Băneasa, chemînd o grupă mai mare în jurul primului tun. Un sergent-major scruta drumul cu binoclul. Nu se vedea mai nimic. Totul era învăluit într-un nor de fum des şi negru. — Se retrag ? întrebă cineva. ■— Nu. Rezistă acolo. Izbucni un foc mare care se întinse, apoi se auziră minele germane în pădure. Deasupra zidului de frunziş săreau bucăţi de trupuri rupte şi frunze spulberate de explozii, ca la o vînătoare de fazani. Lupta dură încă un ceas sau două şi spre prînz trei plutoane germane încercară să-şi facă loc spre Şoseaua Nordului. Cerul se limpezise puţin. Tomulete semnală la lizieră două tancuri care înaintau în viteză spre linia de asfalt. Erau două matahale mari de oţel, cu şenilele sclipind stins în lumina incertă._ Pe turelă stăteau doi tanchişti cu binoclul la ochi. Cînd îşi dădură seama că drumul e apărat, lăsară capacul metajic şi începură să tragă de departe. Tunurile antitanc fură împinse mai aproape, făcînd front spre linia mestecenilor. Trecu un sfert de ceas. Tancurile se scufundaseră undeva în gropile^ din faţa cîmpului. Urcau acum probabil cu prudenţă pînă la linia ferată. Rambleul, aşezat mai sus, le ascundea deocamdată siluetele. Nu mai trăgea nimeni. Niculescu se uită la ceilalţi. Spuse tinerilor că era timpul să lase puşca mitralieră şi să apuce sticlele cu benzină pentru că un tanc 296 nu se vînează ca mistreţii, cu glonţ. Băieţii rîseră tare şi Mareş se uită mirat într-acolo. Infirmierii şi femeile se retraseră spre clădirea ştrandului din apropiere. Fu o clipă de linişte. Se auzeau numai scîrţîitul caruselului metalic şi clipocitul apei în malul de lut. Un minut, două, trei... Primul tanc urcă rambleul şi începu să tragă. Oamenii se lăsară în şanţ şi priviră conurile de ţarină ridicate din pămînt. Tirul era imprecis. Bubui un tun. Proiectilul trecu pe alături şi smulse frunzişul unuia din mesteceni, retezîndu-1 la jumătate. — Păcat ! înjură Niculescu, a stricat frumuseţea asta de pom ! Urmă altă lovitura, tot alături. Se ivise şi al doilea tanc. în spate, abia atunci văzură, se mişcau soldaţi germani. Căştile verzi licăreau uşor şi parcă oamenii dansau caraghios cu puştile în cumpănire. — E groasă, spuse tare Mareş. Dacă nu ochim bine, ăştia vin pînă aici. Dumitrana se afla lîngă servanţii primului tun şi comanda tirul. Urmară două lovituri una după alta şi un proiectil lovi într-o şenilă. Maşina se optinti dintr-o dată, se răsuci ca un titirez şi roatele înşirate pe un lanţ se răsuciră în gol. — Unul la mînă ! strigă Niculescu. Turela tancului se deschise şi afară săriră cei dinăuntru. Se auzi o rafală scurtă. Cei de la Vulcan traseră o salvă de puşcă mitralieră. Un soldat căzu. Se aruncă şi al doilea şi fu vînat şi el ca o potîrniche. Tunurile fură îndreptate spre cea de-a doua maşină. Focurile se încrucişară. Gardul de sîrmă din spatele lor plesni. Un proiectil căzu cu un plescăit moale în lac, ridicînd o perdea de apă. — Trageţi ca orbii, înjura tare studentul, şi-1 apucă cheful să iasă din şanţ şi să arunce o sticla de benzină sub al doilea tanc care se apropia, urmat de soldaţi germani. Le vedea bine feţele asudate şi cînd auzi primele bubuituri ale grenadelor strigă cuiva : — Nu-i mai lăsaţi ! Acum, pe ei ! Mareş îl opri : — Stai, nu e timpul ! Mai lasă-i să se apropie. 297 i Trecură iar cîteva secunde. Tunurile trăgeau încrucişat. Fu lovit blindajul în cîteva locuri, dar maşina nu se opri. Cei dinăuntru trăgeau înverşunat. Şanţul fu răscolit şi cîţiva din oamenii lui Dumitrana ucişi. Se auzeau vaiete, dar nimeni nu mai ţinea seama de asta. Linia de trăgători din spatele tancurilor se apropia. Tunurile trebuiau să-şi schimbe des poziţia din cauza vitezei cu care înainta maşina şi, în curînd, aşa cum înţelese studentul, se aflau prea aproape pentru a mai putea fi ochite cu precizie. Fără să asculte de strigătele lui Dumitrana se ridică din şanţ şi cu o sticlă de benzină în mînă se apropie de tanc. îl urmă unul dintre tineri, alergînd dezordonat şi ferîndu-se de focurile mitralierei de bord.. Pe Niculescu îl despărţeau cincizeci de metri de maşina care se oprise parcă puţin, ca şi cînd ar fi căutat o direcţie nouă. Era uşor ca după o baie. îi venea să rîdă de ceea ce face. „Uite, să vedem, care-i mai al dracului ! Eu sau javra asta de tanc, mare cît un magazin de coloniale ? Există un punct mort unde îl ai în mînă. Care dracu e ăla ? Totul e să mergi drept în bătaia tunului, să fii cît mai aproape de el. Dar de ce n-au găsit pînă acum secretul mişcării de rotaţie a mitralierei de bord care să nu mai permită nici un punct mort ? Drace, trag pe lîngă urechile mele. în mînă simt sticla aproape fierbinte care trebuie aruncată dedesubt sau deasupra, prin turelă. Na, că am uitat..." Gîfîia. Iar îi ţiuiau pe la urechi nişte muşte de metal fierbinte. „Şi ăsta s-a luat după mine. Aleargă la fel de bine. Unul din doi tot o să ajungă lîngă drăgălaşul de hambar pe roate şi o să-1 dea gata. Poate o să mă rănească puţin, ei şi ? O să stau la spital. Ce-i eroismul ? Poate puţină inconştienţă, poate puţină beţie, poate toate astea la un loc. Ba nu, eroismul e altceva, ce dracu e ? Fereşte capul ! Aşa, acum sari la dreapta. Uite, aici începe unghiul mort. Gloanţele treceau pe deasupra. Ah, am demult o treabă cu ei, cu boşii ăştia ! Şi în faţă, dincolo de maşina greoaie, uite mestecenii ! Unul a fost retezat. Ce simte un mesteacăn cînd este ucis ?" Simţi o durere în braţ, o smucitură şî sticla de benzină gata să cadă. Nu încă ! „Ce spuneam eu ? Am să stau niţel la spital şi am să mă odihnesc. Uite, în spate nu mai e nimeni. A căzut şi băiatul ăla, l-au ucis, poate că l-au curăţat. Nu mai trage nici tunul antitanc. Le e frică să nu m-atingă pe mine. Ce prostie am făcut ! Am rămas numai cu el, faţă în faţă. Acum, sus, la turelă !" în jur : un roi de gloanţe din amîndouă părţile. Capacul greu de metal se deschise. Un braţ, cu un revolver. „Crede c-am să-1 las să tragă, na ! Aruncă sticla. Deocamdată nimic, numai linişte. Ar trebui o flacără. Dacă în sticlă nu era benzină ? Trebuie să fie. Este ! Iată explozia". Un zgomot care-i sparse timpanele. Se rostogoli şi căzu pe spate. în piept simţi nişte schije fierbinţi care-1 rupeau. Cineva urla tare : — L-au lovit! L-au lovit !... Şi înţepeni, încet, fără să mai poată spune nimic, privind cerul plin de aburi, cu fum deasupra şi copacii : nişte mesteceni, din care unul retezat pe jumătate. Pe urmă, beznă, nemişcare şi adînca tăcere... 5 Camioanele cu răniţi plecaseră de mult. Se însera şi ploua mărunt ca în prima zi de toamnă. Se însera. De undeva dinspre şoseaua spre Ploieşti se mai auzeau lovituri de tun antitanc. Trupele germane se retrăgeau în derută. Aici se dăduse ultima bătălie. Ea se terminase de cîteva ceasuri. Şoseaua Nordului fusese apărată de grupul acesta de oameni împuţinat, care aştepta acum ordinele comandamentului, în cîmpul pustiu şi umed rămăseseră cele două tancuri ar-zînd. Fumul întuneca şi mai mult cerul zilei de august, posomorite şi triste. Treceau prizonierii nemţi care erau duşi la camioanele armatei. Se auzea un marş. Cîteva unităţi se întorceau în oraş. Pe limba de asfalt rămăseseră arme şi lăzi. Cineva striga tare : — Sus, tovarăşi, mai repede, populaţia Capitaleî vă aşteaptă ! — S-a terminat ? mai întrebă cineva. — S-a terminat. 298 1 291» Mareş auzi un cintec cie armonică de gură. Cînta unul dintre cei veniţi cu sergentul-maior Tomulete. Privi la Dumitrana. Avea braţul prins cu o eşarfă. O schijă mică de grenadă îi retezase un deget. Nu simţea decît o durere surdă şi strîngea din cînd in cind din dinţi. Privea mulţimea care se înghesuia la obloanele autocamionului. _ — Asta a iost tot, spuse mulţumit cînd ultimul din grupa lui Tomulete urcă în maşină. Mareş tot mai tăcea posomorit, fără să simtă ploaia care-i curgea pe obraz. Dumitrana nu întrebă nimic. Rămaseră singuri. Femeile plecaseră cu răniţii în oraş. Pe ci'mp ardea cu zgomot tancul scos din luptă de Niculescu. Se gindeau amîndoi la aceleaşi lucruri, dar tăceau mai departe privind suprafaţa întunecată a lacului pe care cădea ploaia măruntă şi nesfîrşită. Mirosea sfîşietor a pămînt umezit. Camioanele plecau. Se auzeau motoarele. Cineva întrebă : — Nu veniţi ? — Ba da, să aştepte puţin ! răspunse Dumitrana. Mai rămăsese un camion şi şoferul sta pe scară. Cîţiva soldaţi strîngeau armele de pe drum şi le aruncau sus, oamenilor care le prindeau cu îndemînare. Acum era linişte. Cîţiva îşi aprindeau ţigări, ferind focurile chibriturilor în căuşul palmelor. Găsiseră cîteva foi de cort cu care se acoperiră. Fumau şi tăceau. Ploua mărunt. Pe acoperişul cabinei şoferului zuruia apa. — Pe cine dracu mai aşteptăm ? întrebă acesta, exasperat. Nu-i răspunse nimeni. Se uită pe fereastră şi dădu drumul ştergătoarelor de cauciuc care-i curăţară geamul de aburul ploii. Mareş se întoarse spre Dumitrana. Nu plînsese prea de multe ori. Credea că nici acum nu fusese observat pentru că picăturile de apă de pe obraz îi ascundeau lacrimile. îi era frică să vorbească pentru că glasul l-ar fi trădat. — A fost nebun, spuse în cele din urmă Dumitrana şi lasă braţul zdravăn în jos. — Nu-1 nedreptăţi. I-a plăcut să se bată. Voia să se bată. Celalalt tăcu puţin. Şi-ar fi aprins o ţîgară, dar avea un braţ lovit şi îi era ruşine să-i ceară mecanicului să-1 ajute. 300 ■— Poate că ai dreptate. Era mai tînăr decît noi şi înţelegea altfel eroismul. în definitiv, cineva trebuia să facă asta... Priviră amîndoi tancul incendiat, acum numai o grămadă de fier scurs, încins de căldura focului, cu două trupuri carbonizate înăuntru. — Haide ! zise hotărît Dumitrana. Ne-aşteaptă oamenii, n-o să bocim aici toată noaptea ! Mareş îl urmă. Se urcară pe la spatele autocamionului şi cineva bătu cu pumnul în cabina şoferului. — Gata ! Se auzi motorul şi porniră. Ploua mărunt şi norii erau foarte aproape. — Ce bine e ! gîfîi Dumitrana primind cu tot obrazul bătaia măruntă a picăturilor de apă. Celălalt tăcu. Oamenii din camion cîntau şi vorbeau tare. Dumitrana îl întrebă pe neaşteptate : — La ce te gîndeşti ? — La nimic. Sau ştiu eu la ce ?... — Eşti mai posomorit ca ziua asta şi doar e ziua victoriei noastre... — E adevărat, dar pot să mă bucur cît trebuie cinci unul dintre ai noştri a murit ? Dumitrana ceru o ţigară cuiva, aşezat la picioarele lui, un muncitor cu faţa trasă ca pergamentul. Acesta îi văzu braţul legat şi se ridică în picioare punîndu-i o Naţională între buze, aprinzîndu-i-o cu un chibrit. — Să creşti mare ! rîse încet Dumitrana şi trase aclînc fumul în piept. Apucase ţigara cu mîna zdravănă şi o ţinea între degete, cu focul mic sub căuşul palmei. Cămaşa iui murdărită de praf era umeda la spate şi pe piept îi juca uşor pistolul automat, licărind negru în lumina tulbure a serii. Se auzeau numai eşapamentul autocamionului şi fîşîitul cauciucurilor. Tăcuseră şi oamenii din jur, osteniţi. Fumau cu gesturi rare, aşezaţi pe băncile maşinii şi priveau în sus la ploaia FÎcîitoare. — Unde să oprim ? întreba şoferul, scoţind capul pe fereastra cabinei. 301 J — La Comitetul Central... Trecură pe podul de la Fierăstrău şi mai priviră o dată Şoseaua Nordului, rămasă în urmă : o linie lucioasă de asfalt, sparta pe alocuri de proiectile. Se întunecase bine şi pe cîmpui alăturat mai fumega un foc mărunt. Ploua mai tare. Oamenii îşi ştergeaţi din cînd in cînd faţa cu palmele umezite. în faţa se profila din ce în ce mai aproape Arcul de Triumf, cu silueta lui mare, cenuşie. Intrară pe un bulevard plîn de lume. Se auzeau strigăte şi urale. în faţa clădirilor rămase în picioare fluturau drapele umede. Priviră feţele luminate de becurile aprinse în geamuri şi braţele ridicate, ascultînd rîsetele şi saluturile necunoscuţilor. Dumitrana aşeză braţul zdravăn pe umerii mecanicului. Pe urmă se întoarse spre cei din maşină şi-i întrebă : — Ştiţi Internaţionala f — Cum sa nu ! răspunseră cîteva glasuri. — Atunci după mine : Hai la lupta cea mar?.,. Redactor responsabil : CONST. POPESCU Tehnoredactor : TRAI AN ARGETOIANU Dat ta cules 01.09.1967. Bun de tipar 30.11.1967. Apărut im. Tiraj 45 ISO cx. Broşate 30 OSO ex. Legate ' , 15 090 rx. Hîrtie tipar înalt tip B de 63 gra". Format Sioxm'ie. Coli ed. J7.56. coli tipar 19. a. nr. 13 9S3 19S7. C.Z. pentru bibliotecile mari SR. C.Z. pentru bibliotecile mici SR—31. Tiparul executat sub comanda r.r. 70 579 la Combinatul Poligrafic „Casa Scînteir'. Piaţa Scînteii r.r. 1 Bucureşti — Republica Socialista România