ACADEMIA ROMÂNĂ
FUNDAŢIA NAŢIONALA PKNTRU ŞTIINŢĂ SI ARTĂ
Colecţia „OPERK FUNDAMENTALE"
Coordonatorul colecţiei: acad. KUGEN SIMION
EUGEN BARBU
OPERE
II. Romane • Jurnal
Ediţie îngrijită, cronologie, note, comentarii, repere crtitice de M1HAI UNGHEANU
Prefaţă de EUGEN SIMION
Fundaţia Naţională univers enciclopedic
pentru Ştiinţă şi Artă
£ imm Buc"re!,i'2006 %■»<> Uf»
I b IU
Coperta: PODALV
Redactor: Rodica CHIRIACESCU
Tehnoredactor: Liliana KIPPER
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
Cartea a apărut cu sprijinul S.C. PETROM SERVICE S.A. Bucureşti şi al
1$
COMPANIEI NAŢIONALE „LOTERIA ROMÂNĂ" S.A.
((J> Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Editurii Univers Enciclopedic.
Tiparul executat la Regia Autonomă „Monitorul Oficial"
ISBN: 973-7934-72-5
ISBN- 10: 973-637-131-X LSBN - 13: 978-973-637-131-8
..... Vin turcii, turcii simt aici, suntem împresuraţi de Karamanit, de pustiitorul lumii, de cel ce risipeşte popoarele, de învingătorul Asiei. Şi acriţii sunt bătaia de joc a histrionilor. Sunt ruginite lăncile argintate, caii de luptă înşâuaţi cu aur sunt roşi de păduchi... şi Nichiforii singuri, stăpânitori şi impetuoşii Tzimisces şi centaurii Bulgaroctoni nu mai sunt decât fum, nour şi cenuşă, marele Dighenis Acritas a fost sorbit de Caron în adâncimi şi în întunecimi; a pierit inima elenismului"...
(Palamas: „Moartea Bizanţidui")
Venezia rămăsese de mult în urmă. Prin cristalul verde aburit al carozzei nu se zăreau decât palele ploii, biciuind pomii fără frunze din marginea drumului. Fanalele trăsurii aruncau o lumină tremurătoare în noroiul alunecos. La câte o cotitură, Hrisant Hrisoscelu zărea trupurile umede ale cailor, patru armăsari ungureşti, bine hrăniţi, biciuiţi cu sârg de către surugiu. Alături, silueta secretarului său livonian, trăit în Bucuresci şi la Peterzbuc multă vreme, pe urmă în cancelariile contelui Capodistria, fiul natural al contelui Goncearov, cum minţea cu seninătate, făcut cu o curvană regală de la curţile împărăteşti, pe nume Milittisa, moartă de ani vreo doisprezece, în mizerie la Paris, de unde îl culesese Christo, nici el nu mai ştia cum, pentru că astfel de persoane suspecte, plutind în mocirla viciilor unui oraş cum era Luteţia, mai curând te vânează ei pe tine decât tu pe ei. Ei sunt trimişi de cine ştie cine şi nu afli nici până la moarte ce anume urmăresc. Semăna mai mult a grec decât a livonian, era un bărbat şters, îmbrăcat corect, râbdând orice observaţie, fără nici o tresărire, ascultând şi memorând totul cu precizie, neuitând nimic, ştiind ca orice greşeală se poate termina cu o concediere în asemenea vremi de nepace. Purta fracul voltairienilor, joben de mătase, mănuşi albe, pantofi fără fluturi, baston, iar la asemenea vreme îşi arunca peste vestmintele scumpe de postav veneţian, o pelerină neagră, uşoară. II poftise să ia loc lângă el pe bancheta trăsurii, acela nu-1 refuzase, primise greu pentru a-i arăta că încă îl respectă
10
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
11
ca pe un stăpân deşi nu ştia dacă avea să mai capete vreun taler de la un om ca el, încăput la mari datorii. Vremile ospeţelor săvârşite între pahare şi sănătăţi lăsau loc răbdării. Nu vor mai fi desfătări cu lăutari, nu se vor mai juca cărţile, neprietenii se vor arăta nemiloşi şi—1 vor părăsi pentru că în casa lui din Bucuresci către care se îndrepta cu o inimă posacă nu se vor mai omorî asupra mesii la feluri şi bucate plătite de el şi juru-inţele de dragoste ale femeilor se terminaseră. Nu era nici bătrân măcar, la asta se gândea Hrisant Hrisoscelu. Fusese bogat, cereştii lui patroni îl părăsiseră, trebuia să invente ceva, să-1 mintă întâi pe acest secretar care va duce iute vorba în târgul Bukurli că urmaşul bogatului Hrisoscelu, bătrânul, se ruinase pe unde fusese. Cu o noapte înainte dormise la Pesta în casa baronului Burckhardt. Nu fusese o primire rece, dimpotrivă, masa îmbelşugată, tutunul bun şi conversaţia agreabilă îi dăduseră până la un punct speranţe, dar când adusese vorba de un credit mai mare, gazda se prefăcuse a nu înţelege, lăsându-1 să creadă că nu ştie nimic din ce i se întâmplase şi că-1 tratează cum îl tratase până atunci: ca pe un om care nu are nevoie de nimic. Ii schimbase caii, dăruindu-i aceşti armăsari focoşi şi rugându-1 să-şi păstreze carozza în care călătorea de două zile, o trăsură lucrată cu grijă la Viana, numai atlazuri moi şi oglinzi în care nisipul timpului încă nu intrase, trăsură ce cu siguranţă că-1 va scoate din sărite pe Princepe când va ieşi cu ea Ia plimbare până la Heleşteu, la Băneasa, unde se plimbau elciii şi bo-ernaşii Bucurescilor. In curtea palatului său cu pietrişul bine greblat, udat din belşug de ploaia interminabilă a acelui noem-vrie, baronul Burckhardt îl îmbrăţişase şi-1 bătuse pe umeri, urându-i sănătate şi invitându-1 ca la viitoarea călătorie la Paris sau la Venezia să-i facă cinstea de a înnopta tot la el... Vorbe, totul se terminase, îl aştepta coltucul lui Babic, Cutia milelor, azilul şi tot restul de umilinţe, avea să termine Ia troaca Iui Moruzi, să primească pomană ca boer Dudescu, dacă nu şi-o face cumva seama într-o astfel de noapte, cum era aceasta în care intra în Bucuresci după atâta risipă şi nebunie, ca să-şi ia
locul între boerii ruginiţi ce pândeau la cahvenelele de lângă Curtea Veche svonurile din Divan sau în grădina Mavrului unde se mai plimbau încă urmaşii sărăciţi de tot ai mazililor ce muriseră în închisoarea Bostangi, sau aşteptaseră câte o jumătate de secol în mahalaua de la Ceşme-Bosfor, bâzâiţi de muştele ce erau zeiţele acelor locuri şi care desfătaseră pe filosofii greci... Pentru el, ca şi pentru pegra aristocratică, umplând Pera ca nişte păduchi, uşile Altarului Purerii se închiseseră de mult şi pentru totdeauna. Ar fi fost mai bine să i se întâmple moarte decât să mai ajungă acolo unde îl ducea luxosul echipaj dăruit de baron. Un an ar fi reuşit sa mintă pe cei din jur, mai avea câte ceva de vândut, caii lui vestiţi de la Herăstrău, câteva pâlcuri de păduri, balta de la Chiselet, niscaiva scule uitate pe cine ştie unde, tocmai pentru astfel de împrejurări, cum învăţase, ca orice fiu de neam mare, vreo două mine de sare, cam stoarse şi braniştele de vânătoare la care toţi râvneau, dar când începi să vinzi toată lumea ştie că scapeţi şi atunci nimeni nu te mai bagă în seamă. Trebuia să se prefacă, cum o putea, cheltuind nebuneşte, ca şi când averea lui ar fi sporit în lipsă şi pe acolo, pe unde fusese, îi mersese numai bine. Era cunoscut ca risipitor, se gândise în săptămâna dinaintea plecării de la Venezia să cumpere pe câteva mii de taleri nişte pietre false de la un bijutier maran care locuia în vechiul ghetto, coliere şi inele cu ametiste de răşini lustruite şi brăţări, atât de bine imitate că numai un bun cunoscător l-ar fi dibăcit, şi asta după multe cercetări, că marfa lui bine încuiată într-o ladă de lemn scump nu făcea prea mult. Acum îi părea rău că înnoptase la baronul Burckhardt, pentru că acesta, oricum, în afară că nu era un om care nu bârfea, totuşi va spune cuiva că urmaşul Hrisoscelului scăpătase. Preţul era bun: o trăsură de 20 000 de taleri pe puţin care va orbi Bucurescii, dar o casă mare se ţine cu sume nebuneşti şi el trebuia să risipească, să dea serbări, să cheme lumea acasă, să tragă artifiţii de Sfântul Gheorghe, când se trimiteau caii în Ceair, să îmbrace de Paşti o icoană făcătoare de minuni în argint, să dea de pomană în fiecare sâmbătă, să înalţe slujbe la Mitropolie şi să trimită cucoanelor pie-
12
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
13
tre cum nu se vedeau pe aici. Avea să scrie prietenilor lui, contelui Lagarde, verişoarei sale, Elenco ce sta la Smirna şi clocea pe parale bune rămase după bărbatul mort, contelui Luca de Gasperi Belleval şi marchizului de Saint Aulaire pe care-i ţinuse pe moşiile lui; mai erau, alde Meitani, şi el baron, cu titlul cumpărat la Viana, cavaler de Malta, alde Polizu Cendo, negustorii ca Hagi Moscu, Iancu Scuffa şi chiar Manuk Bey dacă s-ar mai întoarce de pe la misterioasele lui treburi atât de amestecate. Mai erau zarafii care dădeau cu dobânzi grele sume mari, o să mai scrie lui Gianachi Dimitrie Caribolu ce nu era nici el un fitecine, cu cate familia lui făcuse afaceri din timpurile cele mai îndepărtate...
- Nu oprim, jupâne? se auzi de pe capra trăsurii glasul umezit de frig al servitorului său pe care-1 ştia la spatele carozzei, ca să-i păzească cuferele grele, legate cu curele.
- Ajungem într-o jumătate de ceas, de ce să mai oprim? se mirase vizitiul care vorbea româneşte. Caii au mâncat la Sibii. Nouă o să ne dea boer Hrisoscelu ceva rachiu să ne încâlzim şi Ia noapte să te ţii...
Se auziră câteva glume grosolane pe seama unor celetnice cunoscute de ei doi pe podul Beilicului unde aşteptau în crâşme sordide curvele podărese ce nu făceau nazuri. Livonianul nu spunea nimic, nu scotea un cuvânt. Rafalele de apă tot mai loveau pieziş în lanternele de cristal ale trăsurii şi în zare nu se desluşea nici o lumină, de parcă Bucurescii ar fi fost înghiţiţi de noaptea profundă de noemvrie.
- Vine bălana, zisese cu glas mare servitorul Iusufache ce-1 aşteptase la Sibii, gură bogată abia aşteptând să ajungă acasă unde-i plăcea atât de mult.
Hrisant Hrisoscelu ura oraşul pe care l-ar fi părăsit pentru totdeauna dacă ar fi putut, iar să te întorci acolo pe o asemenea vreme era ca şi când te-ar fi aruncat cineva într-o latrină de mavrofori. La vremea asta pe uliţe se stingeau fanalele şi umblau ucigaşii, noroiul avea să îngroape roţile trăsurii pe care numai caii bine hrăniţi ai baronului Burckhardt erau în stare s-o mai
scoată la drum bun. Se zăreau, ici şi colo, mici luminiţe, opaiţe de seu care tremurau dincolo de pieile de porc ce ţineau loc de geam deasupra uşilor închizând bordeiele ca nişte morminte. Grădinarii din marginea oraşului intrau în iarnă cu familiile lor şi nu aveau să mai iasă până la primăvară, stând claie peste grămadă cu muieri şi copii, mai rău ca animalele. O sărăcie cumplită îi adunase laolaltă pe lângă nişte cărămidarii de unde un strămoş de-al său scosese averea pe care stătuse el cu cei dinainte până în acel păgubos an al întoarcerii la Bucuresci. Ca să uite de toată mizeria îşi aminti de Rhodosul cel cu mori de vânt, de apa lui verde ca un smaragd în care rarile furtuni ale Asiei aruncau pescăruşi ucişi de oboseală, ori rândunicile venite de cine ştie unde. Ce loc de pace! Dar chioşcul de la Therapia cu florile lui violete de bouganvilleea, căzând ca nişte cascade, ori insulele Prinkipo-Haliki, anticamera domnitorilor fanarioţi ce uitau cum sfârşeşte fericirea vieţii lor în aşteptarea firmanelor cumpărate cu sute de pungi de aur, toată acea lume orientală, amestecată, plină de intrigi, cu micile ei tabieturi şi pe urmă cu jalea veştilor sosite de departe şi cu înmormântările descăpăţânărilor şi cu slujbele preoţilor. U topos! Nu există un asemenea loc, zisese careva. Ba exista, el trăise acolo ani buni, văzuse mărirea şi decăderea Vizanţului prin amintirile altora, prin cele cetite şi mai ales privind alaiurile fericiţilor ce se duceau spre bucuria încoronărilor între steagurile lor putrede de sângele altora, în aplausurile mulţimii căreia i se aruncau bani la răspântii pentru a meni noroc şi cum nu semănau aceste plecări fericite cu întoarcerile lipsite de semeţie, cu ceremoniile deşuchiate ale luării puterii la care atât visase, şi el, şi-ai lui, şi la care n-ajunsese, la ziua luminoasă când un cal arăbesc cu tacâm de aur trebuia să-1 ducă până la locul petrecerilor fastuoase unde Serenissimul ar fi trebuit să-i dea buzduganul cel bătut cu briliante. Ai lui ţinuseră numai poalele caftanului domnesc al altora, în urechile lor nu sunaseră niciodată miraculoasele cuvinte: Mugibenge amel oluna, cuvintele investiturii,
14
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
15
mereu alţii urcau în scările cailor domneşti, urmaţi de hage-ghianii de la Divan, şi ei călări, umbrind zidurile Hăs Farunului de o umblătoare coloană fericită în soarele Marmaralei ce mirosea vara a hoit şi scotea pe decapitaţi la maluri printre cipreşi, devoraţi pe jumătate, nişte biete trupuri lepădate, ceea ce mai rămăsese din strălucirea lumii. O, cum se înfiorau erodiile de stârc alb în primăverile Stambulului, spre seară când mulţimea beată de slava Sultanilor ieşea în priveală să mai vadă un viitor mort, dus cu alai spre curţile cele mari. Cai, sudoare, cerşitori, şandalii bătându-se pentru un galbin în praf şi pe urmă coroane plutind pe apa mării, putrezite şi ele de atâta vânturat şi ciudatele sunete ale rugăciunilor muftiului şi teroarea aceea năduşită din acest oraş al morţii şi al spectacolelor încoronărilor, fericirea şi sfârşitul crunt, laolaltă, la distanţe mici de timp. Ritualul Amedenului, privegheat de curioşi, bogate vestminte, porţile Saraiului, pline de umbra verde a chiparoşilor funebri ce vesteau cumplite sfârşituri, tarafurile cântând în alaiuri şi strigăte dulci de femeie, ceauşii cu turbane uriaşe, roşii, paicii în haine de ceremonie, cabaniţe de jder proaspăt în care mai trăia parcă sângele animalelor jertfite, mereu moartea şi viaţa, amestecându-se ca într-un perete pictat de o mână nebună ce vedea cu un ochi metafizic învălmăşala fără raţiune, gândită strâmb, ironic, viaţa dând naştere morţii în chiar clipa ieşirii la lumină. Steaguri şi dumbarale, tuiuri şi vestminte în culori otrăvite, postavuri şi leneşe mătăsării, strimfi şi văluri de gaz sub care zăceau ochi orbi, fără dragoste sau invidiind cu ură aceste ceremonii nemeritate. Pe acele uliţe trăise, sărac ca un şoarece, Nicolo Mavrocordat care vindea stambă până s-ajungă domn, după ce se prostituase luând-o pe Ruxandra cea ciupită de vărsat, văduva lui Alexandru Coconul şi care avea să-1 nască mai târziu pe Alexandru Exaporitul Mavrocordat; pe aceleaşi uliţe trecuse, cu vise turbate în cap, Alois Gritti, bogatul aventurier lombard ce râvnea la tronul Ardealului şi aproape îl şi dobândise, dar sfârşise la galere ca şi doctorul Rossi, cel ce trăgea
spre tronul Munteniei. Dar Rudolf Cantacuzen, ce vânduse Ordinul Sfântul Gheorghe, moştenit de la Stolnicul Constantin Cantacuzen, unui evreu şi i se luase un regiment pentru des-onoare, fiind spânzurat tot aici nu copilărise pe aceleaşi uliţe blestemate? Mavrocordaţii nu vânduseră întâi cărbuni şi oi în Fenal? Dar fostul domnitor Alexandru Callimachi nu cerşise cu femeia lui bătrână, mulţumit că a scăpat cu viaţă la poarta Iccapu şi la chioşcul Bagdad, în locul numit Haz-Ordaua pe unde altă dată trecuse călare, dar purtat spre glorii, în fruntea unui strălucit cortegiu? Unde erau briliantele şi blăniţele de vulpi negre din visele lui copilăreşti şi mantia roşie ca sângele a Marelui Vizir, unde Miralemul, îmbrăcăminţile ienicerilor şi hanilor de Crimeia pe care-i văzuse stând în şeile cailor sălbatici, ce mergeau rotindu-se ca saltimbancii la circ? Unde dispăruseră parfumurile de demult, harnaşamentele şi pintenii de aur pierduţi cu intenţie în praful curţilor de către domnitorii făloşi, unde mai stăteau, ca într-o strană, hazinelii împărăteşti, chilarlâi cu tingirile lor ce orbeau mulţimea în soarele mereu primăveratic de la Vosfor înaintea acestui pierde-vară de la Răsărit, cum îi spunea în nopţile lor de nebunie amoroasă de la palatul Caragua de lângă arcadele Loggettei, Herula Lucrezia Vimercatti, verişoara acelui straniu Hrisoverghi, omul care-1 sărăcise şi-1 făcuse să-şi piardă onoarea, împingându-1 diabolic spre un mormânt mic şi fără glorie...
Venezia, oraşul ce dispăruse undeva în memoria lui, ce trebuia să şteargă dragostea pentru femeia venită de cine ştie unde, din bordelurile cairote, ori de la Levantul puturos, spioană, ori o neruşinată femeie de lume ce-şi râsese de el ca de un copil, în luxura Cetăţii Dogilor, rănindu-i sufletul penttu totdeauna. Suferise ca un câine umblând pe uliţele aurarilor, ori pe la Arsenal, căutând-o, aşteptând să găsească vreun bilet sub uşă când se întorcea în palatul închiriat pe o sumă colosală numai pentru ei amândoi şi parcă pentru o veşnicie, deşi ştia că nu
16
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
17
o să reziste, că într-o zi tot ce mai avea în ţară trebuia să fie vândut şi scos la mezat în Cochivechi, puţin păsându-i, pentru că
0 iubea ca un nebun şi nu mai ştia ce să-i mai cumpere, cărând trandafiri galbeni de Isfahan cu gondola din piaţa San Marco, atunci aduşi pe ape din ţinutul celor opt raiuri, trandafiri proaspeţi, cu rouă încă pe ei, anume ţinuţi la întuneric, în cale, pe tăvi de argint sub care se punea ghiaţă şi stropiţi de mâini dibace să nu se treacă, să mai păstreze aromele persieneşti, şi-atunci înaltele odăi ale palatului Caragua răsunau de strigăte mici de durere şi trandafirii striviţi sub trupul ei mare şi pietros expiaţi într-un nemaipomenit parfum şi femeii i se făcea frică şi se privea nebună în oglinzile leproase, coclite şi plângea, şi
1 se părea că aude pe scări paşii contelui Attilio Vimercatti venind să-i ucidă pe amândoi; dar nu sosea nimeni, dinspre lagună se strecura numai un miros putred de mare ce descompunea sarea şi-o lepăda pe sub zidurile vechi ale Veneziei, şi la şase seara, când mai aveau un ceas până când ea trebuia să fugă, dusă de o gondolă neagră pe sub ziduri, asta numai spre iarnă, ca acum, răsunau clopotele celor 60 de biserici ale oraşului, un oraş orgolios, tainic, al otrăvitelor întâlniri între îndrăgostiţii bogaţi, gata să se lase ucişi numai pentru a se găsi câte două ceasuri pe zi. Câte seri disperate când asculta pustiu, golit, ploaia pe lagună şi desluşea sub streşinile palatelor rumoarea porumbeilor ce-şi căutau culcuşurile, şi pe sub balcoane treceau alte gondole cu alţi îndrăgostiţi, la fel de nesăbuiţi ca şi ei, şi o ştia pe Herula Lucrezia în braţele acelui bărbat brutal ce nu mai termina cu jocurile lui de cărţi şi o teroriza cu gelozia lui nebună! A doua zi sosea muşcată, cu răni rotunde pe spate şi pe el îl apucau furiile, promitea că o să-1 caute şi-o să-1 omoare fără îndoială pentru că astfel nu se mai putea, şi ea, târfa, râdea cu gura-i sălbatică, muşcată de un alt amant, nu de soţ, minţindu-1 cu neruşinare, şi inventa o mie de chinuri pe care le răbdase. Venezia, la amurg, când nu venea la întâlnirile promise, spunând după ce îi trimetea medalioane lobate,
cumpărate de la bijutierii de lângă podul Rialto la preţuri fabuloase, ori amulete cu Roata Norocului, sarazine sau lădiţe arăbeşti aduse din Spania, cercei de Orient, cu câte o lacrimă de briliant ce-ţi lua privirile la luminile lumânărilor, damascuri srtăvezii prin care Herula Lucrezia privea luna când contele Attilio Vimercatti pleca în Toscana, la moşie, să vâneze şi ea spunea că nu-1 urmează pentru că suferă de stenahorie şi cerea să fi lăsată cu câteva prietene care jurau s-o distreze cât va lipsi el şi s-o apere de curtea bărbaţilor; dar taftalele de Persia şi China, maramuturile de Famagusta şi voalurile alexandrine, aduse din spurcatul oraş unde fetele erau disvirginate la şase ani, câte antrepozite golise cu banii lui, pe câţi îi îmbogăţise acest nabab venit de la Orient cine ştie pentru ce încurcate trebi, că încurcate erau cu adevărat şi nimeni nu le dădea de capăt. Odată, de gelozie, văzându-i un umăr muşcat şi abia acoperit cu pudră şi cu dresuri era să-i dea foc rochiei de argint de Murcia în care era îmbrăcată, atunci adusă pe lagună. în altă seară, când se certaseră pentru că voise să plece mai devreme aruncase pe fereasrră după ea cu tot ce-i venise la îndemână, de la covoarele maure, până la sfeşnicele aurite lucrate cu dăltiţa. Atunci se pierduse şi o Psaltire regală din secolul al Xlll-lea, trimisă după înşelătoarea ce se îndepărta pe sub ferestrele deschise ale palatului Caragua. Venezia bizantină; Venezia dragos-telor fără noroc, Venezia plină de cupole de aramă, peste care ploua cu sunete de bronz la fiecare oră, din campanile, pentru ca oamenii să ia aminte că timpul e iute trecăror; Venezia piazzetelor răsunând de copite de cai; Venezia cu loggiile ei strălucind cu toate chipurile palide ale femeilor şi bărbaţilor căzuţi parcă din afrescuri sub lumina faclelor... Unde erau acele săli pline de hermeline, de perdele, de tapiserii şterse de vreme, mâncate de rugina timpului, gemând de rumoarea şoptită a curtezanelor între care el nu o vedea decât pe una, pe această Herula Lucrezia Vimercatti, sosită din ostrovul de la Păros, rătăcind în acest oraş al fildeşului şi jaspului; în Venezia plină
18
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
19
de intrigi ca de o râie spirituală fără moarte; Venezia onixului şi a vaselor grele din care sburau păunite coapte în uleiuri, scoţând flăcări din pliscuri la marile banchete din palatal bronului Philibert de Noailles, marele Maestru al Johaniţilor, rudă cu un Noailles, ce luptase la Nicopole; Venezia ambasadorilor plini de intrigi ca împăraţii chinezi de ceasornice; Venezia ce dădea cu o mână plină de mir şi lua cu două, pline de sânge; Venezia tratatelor de voluptate, a desfrânărilor afrodite trăite dincolo de zidurile garanza din care seara, la amurg, cădeau bucăţi de tencuială într-o descompunere care cine ştie când trebuia să ia sfârşit; Venezia ducilor roşi de păduchi sub zale; Venezia vanitoasă a arhiducilor, senzualul oraş în care se murea de sfârşeală când începea să bată vântul de iarnă, Bora, care lua locul leşiosului scirocco, vântul dinspre Sahara ce golea urbea de lume, vara, alungând-o cine ştie unde; dar ce oraş părăsit, frumos, lăsat de capul lui să pută, să adăpostească pe cei ce fugeau de adevăr; Venezia aventurierilor, a femeilor ruinătoare; Venezia steagurilor bisericeşti pictate de cei mai mari artişti ai lumii, şi ei sfârşindu-se de lihtis în această puşcărie rău mirositoare, împodobită cu guri de tun, desenate de Cellini sau Michelangiolo, locul unde se parfumau banii şi hamurile cailor, oraşul debordând de rugi, cortegii şi lepră. Surâsuri şi evanralii, cupe lucrate de bijutieri geniali în care spumega otrava subtilă cu gust de vin, oarbe oglinzi ce-1 mistuiseră şi pe el îmbrăţişat, strivit în braţele acelei femei cu nume straniu: Llerula Lucrezia. jumalţuri şi broderii, cearşafuri din care puteai să nu te mai ridici şi chipurile strivire de fum la partidele de taroechi, oraşul ochilor divini, al mărgăritarelor jertfite mării, al baldachinelor păzite de halebardieri plătiţi cu ora, sărmani actori de pan-tomimă ce locuiau undeva lângă leii de piatră ai Arsenalului, arătând ca nişre câini.
Unde mergea el acum? Spre ce întunecat oraş apăsat de prima ninsoare, de bătaia acelor fulgi rătăciţi de vânt în câmpia Sciţiei minor ce se prefăceau iute în lacrimi şi se striveau de
cristalul verde al carozzei. Câteva flăcărui palide abia pâlpâiau în zare, ocrotite de lămpile neamţului ce se ocupa de iluminatul Bucurescilor. Unde erau brocarturile bogate şi caii de paradă cu prapuri grei pe şoldurile bine hrănite, unde larma mulţimii sau lumina reflectată de pieile de Cordova, sau acele cuori d'oro, piatra de culoarea lămâii a palatelor la amurg pe care jucau umbrele subtile ale grădinilor, ori convoaiele Bucintorelui, convoaiele de balestieri cu penaje şi livrelele albe ale valeţilor de taină, bufonii de la Sevilla, nobilimea vorace, îmbrăcată în camora dc damasc roşu şi sberniile gulerelor scumpe? Toţi mureau undeva în amintirea lui, şi gicolierii veseli, aruncând cu cercuri de metal în văzduh şi înghiţind flăcări, şi servitorii plini de cuvinte, şi zilele mari ale Carnavalului, la falsele mascherate când, dincolo de veselia măştilor, ochii unor femei plângeau; oraşul fusese mistuit undeva în lacomul timp, numit trecut.
*
Iusufache şi cu vizitiul de pe capră probabil că înlemniseră, îşi spunea Hrisant Hrisoscelu privind cele două siluete aflate afară între măciuliile poleite ale carozzei. Livonianul aţipise lângă el, toropit de oboseală. Nu se mai auzeau nici îndemnurile ungureanului, nici pocnete de bici, începuse să ningă mărunt şi îşi dăduse seama că frigul scăzuse, nu mai bătea vântul, un roi de fulgi ameţiţi înconjurau fanalele în vârtejuri ca nişte fluturi, iute pierind în besna acelui noemvrie. Trase de lănţugul care lăsa să intre aerul de afară prin ferestruica de cristal ce reflecta luminile Bucurescilor, ivite cu chioşcurile de priveală, iţinctu-se peste grădinile despuiate de frunziş, cu morile de la Radu Vodă, ameninţătoare, scârţâind funebru din aripele uriaşe. Un miros de postav şi de fum de balegă pătrundea din afară. Se auzea vag clipoceala Dâmboviţei, alăturea, desghiocându-se la uşoara încălzire a vremii. Departe licăreau geamurile de hârtie ale logofeţiei şi sub copitele armăsarilor duruiră blănile podului Calicilor. îi fu frică să nu-şi rupă vreunul dintre ei glesnele, că
20
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
21
bani să cumpere altul nu avea de unde lua. în curţile ţigăneşti, din margine, mai ardeau focuri şi se auzeau pusei rare. Pe urmă începură să bată clopotele din cele cinci sau şase turnurele de la Biserica cu Brad. Spre Grădina cu cai, acolo unde se făceau căluşeii la Sfântul Dumitru, ninsoarea alerga peste maidanul gol acum şi o coadă albă umbla nebună, aruncându-se spre Caimata. „Ce sfânt o mai fi şi azi în acest oraş, care ţine 210 sărbători pe an şi Pastele, două săptămâni?" se miră în sinea sa Hrisant Hrisoscelu. Or fi sfinţii apostoli Orest, Olimb şi Sosipatru, ziua sfântului Grigorie Taumaturgul?" Cine mai ştia? Unde era, el, Riga Velestinul, descăpăţânatul să-i spuie pe dinafară ce sărbărorea nebunul de oraş în noaptea abia începută, când toţi fugeau în aşternuturi sau în crâşme să uite urâtul? Unde era Dumitrache Turnavitul, cel ce umbla cu Perdicarul după el, ca să-i citească în stele, împlându-1 cu minciuni de minune, visând la restaurarea Imperiului bizanrin, ce şi el îşi pierduse capul în Şapte Gulade, într-o zi pe la prânzucior când Paşii beau cahvele şi se uitau pe apele dulci al Bosforionului, trăgând din narghilele şi punând la cale alte intrigi de pe urma cărora aveau să mai moară cine ştie câte beizadele şi ipsilotaţi...
Se zăreau acoperişuri şindrilate, iscând pizme vechi prin domneasca pompă ce arătau. Din grajdurile altor curţi se auzeau nechezaturi întărâtate de cai. Se vede treaba că se întâmplau veniri de musafiri şi armăsarii amuşinau, mirosindu-le a pizdă de iapă striină într-acea ninsoare feerică şi nesinceră ce vestea mai curând pierirea iernii decât începutul ei. Dar de ce băteau clopotele turburând tihnele Curţii? Să fi venit imbrohorul pe neaşteptate şi să se audă mâine cine ştie ce vorbe proaste prin târg, ori luase foc vreun han, ori isbucnise ciuma, dar ciuma nu venea iarna, ea sosea prin mai sau în căldurile lui Cuptor când se împuţeau hainele în Târgul de păduchi ori prin bezes-temuri, ori se ivea vreun corăbier plin de bube din Corfu.
— Acuş ajungem, boerule, strigă de pe capră vizitiul mândru că-1 adusese repede pe stăpân până la Bucuresci.
Trecuseră de mahalaua Scorţarului şi se auzeau trosnind nişte stejari în acel joc al fulgilor ce păreau o cometă despletită, umblând prin oraş de capul ei. Lămpile neamţului clipeau pe omăt şi caii ungureşti auzind nechezatul din grădina lui, Meitani începură să dea semne de nelinişte, nu mai ţineau trapul, ttăgeau care încotro, şi vizitiul începu să-i înjure şi să-i biciuiască. „Taman acuş să ne ras turnăm", gândi Hrisoscelu şi strigă la cei de pe capră: „Uşor că nu dau turcii, lăsaţi caii în voia lor", dar cine-1 asculta? Se vede treaba că băuseră vreo damigenuţă de rachiu tot stând ei în frigul de afară şi după ce amorţiseră niţel, acuş se trezeau şi aveau chef să bată animalele. Trecuseră şi de casele bi-vel comisului Velea, de gura Păscăriei şi prăvăliile Vladului. Prin ferestruica de cristal intră un roiu mic de zăpadă pe care Hrisant îl culese, bându-1 cu gura fierbinte. Aerul părea dulce cum numai în luna lui Făurar mai era, de undeva, din cer, dacă ar fi stat să asculte, coborau pe scări de mătase cohorre de îngeri, îmbunaţi şi ei, gata să intre pren cârciumi şi să se încurce cu tâlăniţele de la Cafineonul Altântop, ţinut de un armean, de unde slugile sale aduceau smochine şi strafide, umplând odăile cu un miros indicibil ce-1 făcea fericit. Uite şi biserica Sfântului Ton cu nava ei prelungă şi turlişoare vărsate, uite şi Bărăţia ce nu amorţise pentru că aici era un loc aglomerat unde mai mişunau muşteriii şi muierile, şandaliii şi pezevenghii, vânând vreun prost cu punga plină. In faţă, la Hanul lui Piper, două mârţoage se bălegau în zăpadă proaspătă. Vizitiul chemă masalagiii sgribuliţi de frig sub un şopron, arun-cându-le un pumn de parale şi aceştia, cu grătarele în spate ca nişte cocoaşe, aprinseră faclele şi cârpele nămolite în păcură, alergând în faţa carozzei. Apucară pe uliţa marchitanilor, după ce trecură de casa consulului nemţesc de la Ghiulolo. Cişmelele şi urloaiele Bucurescilor năpădite de omătul afânat susurau tainic pe ulucele lor de pământ. Se vedea, sus, pe deal, prin roiul de fulgi clădirea întunecată a Băii Mitropolitului. Nebunul de o păzea, tot mai bătea un ţtical de tablă ca să vestească
22
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
23
arhimandriţilor că se află sus, pe meterezele roase de vreme, păzind averea bisericească. La casele locuite altădată de Panaiot Codrika, se zăreau prin grelele perdele policandelele şi giran-dolele puind lumini sub tavane. Ce aveau să-i mai audă urechile mâine dimineaţă când o să-şi trimită sluga în târg, pe Iusufache, să-i culeagă ultimele svonuri şi ştiri ticăloase despre oamenii pe care de atâta vreme îi părăsise? Şi deodată sentimentul acela că pierduse feerica Venezie se mai îndulci. „Ah, să facem focurile cele mari, împărăteşti, de iarnă, să tăiem porcii, dac-or mai fi, de nu i-or fi mâncat vehilii cu slugile şi să plec cu saxonii de vânătoare la locurile scumpe ce mai mi-au rămas! Un joc bun de pharaon şi poate îmi dreg buzunarele, că doar nu am păzit puricii pe unde-am fost, acel ticălos Hrisoverghi ce mi-au vândut-o pe Herula Lucrezia, verişoara lui, ca pe o marfă, m-a învăţat destule şi încet, încet, o mulţumire lentă începu sâ-1 cuprindă. Veneau sărbătorile de Crăciun, trebuia să facă here-tisirea de buna sosire către Domn, o să-i mai sufle în urechi vorbe dulci, cum ştia a spune şi pe urmă să te ţii! Numai de i-ar putea minţi pe toţi, măcar o jumătate de an, cu ce păstrase pentru a arăta că se întorsese, nu sărac cum era, ci plin de daruri pentru cucoane târguite din vreme: două cufere pline cu inele şi lănţuguri, pietre false pe care ele, oricum le vor pune pe degete sau în urechile delicate prin baluri, macaturi şi strimfi de mătase, şaluri ghiuveze şi evantalii de Sevilla, pictate. Sosiseră.
Porţile erau date de perete, Afenduli, un bărbat gros şi mut ca mormântul aştepta cu căciula în mână, salutându-şi stăpânul. Primiseră răvaşul lui şi Hrisant Hrisoscelu văzu din goana carozzei remizele spoite, rădvanele vechi cu care mergea la moşii şi săniile pregătite pentru anotimpul ce sosise mai devreme decât credeau cu toţii. Ţiganii fierari băteau nicovalele cu baro-surile şi potcoavele de schimb scoteau scântei roşii. Printr-o uşă îşi zări caii bătrâni pe care avea să-i dăruiască vreunui boer scăpătat ca să se ducă vorba şi hamurile roase de năduşala
animalelor de-a lungul anilor. Vizitiii şi rândaşii, bucătarii, croitorii şi cismarii stăteau pe un rând, toţi cu capul descoperit în ninsoarea veselă. Din fundul curţii îşi auzi saxonii întărâtaţi, lătrând puternic. Era o hămăială unanimă şi când coborî, desmorţindu-şi iute picioarele înţepenite în urările de bun sosit ale domesticilor, din Turnul Meridian se auzi o detunătură şi apoi se strigă o oră oarecare a serii sau a nopţii. Lui Hrisant Hrisoscelu îi fu lene să-şi privească ceasornicul englezesc cu perle de la brâu pe care neapărat trebuia să i-1 dăruiască lui Iusufache, care se va făli cu el prin cahvenelele de la Curtea Arsă, spuind câte în lună şi-n stele despre stăpânul său, ţinân-du-i astfel faima, şi aşa mare. Grădina tunsă vara cu grijă, era acoperită de un strat subţire de zăpadă. Lumina fanalelor în care sfârâiau încă lumânările de seu şi nu gazofenul de mai târziu al lui Steege, nici măcar petrolul lampant, arunca dâre mişcătoare pe covorul pur. Bucătăriile miroseau de departe a pâine pusă în ţest şi undeva se frigea o vită.
- Bine v-am găsit, le ură boerul şi întrebă pe logofetul Caliarh ce se afla mai aproape:
- De ce bat atât de aprig clopotele, a dat iar boala Halepului peste noi, ori ce e?
- Nimic, Măria ta, zisese acela, au născut Doamna pe la chindie şi se dă de ştire pentru a fi bucurie mare în târg...
-Aşa, făcuse absent Hrisant Hrisoscelu şi mersese spre ţarcul câinilor de vânătoare prin omătul afânat, în timp ce mulţimea slugilor privea beată de uimire la cocia de Viana, atât de minunată, cum nu se mai afla alta în Bucuresci, cu arcurile ei de oţel şi cu stâlpii poleiţi cu aur, bronzuri şi cristale verzui ce sticleau diavoleşte în luminile şovăitoare, ori în parada nebună a ninsorii ce se înteţea. Şi caii? Astfel de armăsari nu se pomeniseră pe aici. Ţigăncile roabe se uitau la fuduliile lor şi la mădularele ce li se ivise după acele nechezaturi la trecerea pe lângă zidurile lui Meitani. Turbaseră şi sforăiau ca alte alea, grăjdarii îi apucaseră de zăbalele de argint şi priveau hamurile
24
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
25
bătute în ţinte frumoase, stelate şi nu le venea să-şi creadă ochilor. Muierile statură încremenite pe urmă în faţa scării ce se lăsa cum ai desface un plic până pe pavelaţia curţii şi când zăriră interiorul ce aducea cu un iatac muieresc de cucoană, profumat, cu oglinzi şi cu rame bătute în cuie de argint, amuţiră. Dar parcă felinarele ce cusur aveau, că erau numai ape, Maica lui Dumnezeu, cum luceau, toată această trăsură în care puteai să te culci cât ţinea drumul, părea o lebădă neagră, uriaşă, numai oglinzi şi perne de catifea, iar când se mişcau roţile, ameţeai. Doamne, apără-ne, c-o s-audă Princepele şi o să păţim ce-a păţit Vorniceasa Tarsiţa Filipescu cu dumnealui Vodă Caragea, când a ieşit pe podul Mogoşoaiei în fiacrul ei de speriase lumea, numai că această trăsură era şi mai şi, cum nu mai văzuseră Bucurescii alta!
Hrisant fu primit cu un hămăit vesel de saxonii lui ce se rupeau să iasă din ţarc. In spate se afla logofetul Caliarh care, ştiind damblaua stăpânului, ivea dintr-un coş bucăţi proaspete de carne de viţel pe care Hrisoscelu le aruncă pe rând în patru colţuri ca să nu-i încaere. Erau vreo doisprezece sau treisprezece şi mârâiau duşmănos unu la altul de îndată ce-şi înşfăcau porţia. Un masalagiu ţinea o faclă deasupra curţii mici pentru ca boemi să-i vadă. Erau hrăniţi bine, supli, aveau ceva crud şi prietenos în priviri, cu ei mersese de multe ori la prepeliţe, ori la iepuri, ştiau să se ferească de rocuri, să evite alicele, să înoate, să muşte mistreţul când trebuia, iar cu urechiaţii să se joace, să-i aducă în bătaia puscilor celor vrednice ale bărbaţilor ce petreceau la moartea animalelor.
Pe lângă el trecu perechea cailor înaintaşi, atunci deshămaţi de grăjdar, peste care cineva pusese valtrapuri groase cu ciucuri. Aburii ieşiţi din trupurile lor zeeşti lăsau în urmă un miros familiar şi Hrisant Hrisoscelu simţi cu adevărat că se întorsese acasă. Câinii se potoliseră hăcuind carnea proaspătă ce Ie fusese aruncată. Era vremea să intre înăuntru, să se spele în vasele de Bosnia, încălzite pe cuptoare, să se îmbrace în haina de casă şi
să tragă din ciubuc un tutun bun de Smirna, cum îi era obiceiul. I se făcuse foame, dădu poruncile din mers, să se cinstească vizitiul şi secretarul livonian cu ce le dorea inima şi dacă aveau chef, să se îmbete cu toţii, mai puţin arnăuţii de pază ai lui Afenduli, pentru care abia a doua zi era sărbătoare. Dinspre fabricile de postav soseau izuri umede şi focurile caselor boereşti întărâtate de ninsoarea molcomă topeau răşinile şi aerul era iute şi dulce. Stăpânul casei îşi scutură cişmele galbine pe care le încălţase pentru acest drum şi intră puindu-şi papucii. Ca orice boer mai tânăr şi umblat prin cele streinătăţi, lepă-dase işlicul şi ceacşirii, îşi răsese barba şi umbla la vreme de iarnă într-o malotea pusă peste frac.
Se simţea că de mult nu se făcuseră locurile, un aer de casă nelocuită multă vreme îl isbi. Mirosea a prav intrat în lucruri, a lână de Anadolia ce se încălzeşte la primul foc de iarnă, iscând un iz greu de câmp, ori de lână nespălată, dar un miros familiar, oricum. Lumânările lăsau o lumină verzuie, spectrală pe Buharalele roase uşor de atâta călcat, pe sofalele joase, încărcate de perne şi ghermesituri, pe grelele dulapuri veneziene şi, când văzu masa greoaie, mănăstirească de Hurezii încărcată cu poli-gale, brânză, pilafuri, baclavale şi sarailii, cu zacusca şi salam, prezantină şi ananas, uită Venezia care-1 rănise atât, cu toată lumea aceea nebună, cu intrigile şi risipa făcută. Porcelanurile străluceau, tacâmurile de argint vechi, ascunse de şervetele de Damasc, luceau stins sub roiul vesel al lumânărilor agitate de un curent secret. Vutca franţuzească şi vinurile spaniole, cape-rele, andivele şi melcii, totul vorbea despre o bună stare ce trebuia apărată, dar cum? „Să-mi odihnească şi mie şi să mi se facă orânduială de mâncare", gândi, dar era singur, prietenii lui muriseră pe rând, trădaţi, care sugrumaţi în celulele întunecate, care scurtaţi de cap, lăsând numai urma faptelor lor.
Logofetul Caliarh, drept, mut, nemişcând, aştepta ordinele, îşi cunoştea stăpânul şi ştia ce-i trebuia acum, în această noapte măreaţă de iarnă când, deasupra Bucurescilor se aşternuse
26
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
27
nuntirea zăpezii. II lăsă să se desbrace, ajutându-1 cât era nevoie, ţigăncile roabe aduceau de pe cuptoare vasele de bronz, din care ieşeau aburii. Secretarul livonian desfăcuse cufărul cu lucrurile de trebuinţă şi pusese la îndemână săpunurile franţuzeşti târguite din vreme care făceau o spumă trandafirie, şi—1 ajuta pe servitor să-i toarne pe spate boerului apa încălzită cât trebuia, să nu-1 ardă, dar nici să nu-1 înfrigureze. Hrisant stătea gol în faţa lor, fără sfială, avea un trup cu bună mireasmă, subţire, bine proporţionat, cu picioare lungi de atlet şi umeri lăsaţi. Capul blond şi cârlionţat arăta ca al unui efeb. Un uşor strabism al ochilor îndepărtaţi puţin de rădăcina nasului făcea din acest boer tânăr şi de rang un vânat al pohtitorilor ce nu se sfiau să-1 înghesuie pe unde apucau deşi lui nu-i plăceau moravurile turceşti. 11 unseră după aceea cu uleiuri şi cu camfor, îl lăsară să se usuce în faţa sobei de cărămidă în care ardeau butucii retezaţi cu dichis ca să lase un jar ca rubinul ce scădea în trepte, cum s-ar topi un fagure la lumina prea puternică a soarelui de vară, iradiind egal o căldură dulce ce te îndemna la somn. Cât timp se ocupară amândoi de el, beizadeaua cercetă pe credinciosul său Caliarh, vorbindu-i când greceşte, când româneşte:
- Cine cu cine s-a mai măritat în târgul ăsta puturos cât am lipsit noi?
- Păi Bella Cantacuzen 1-a luat pe primul Rosetesc, cel care era mare scarofilax la Stambul şi au fugit în Englitera la neşte rude...
- Păcat, bună bucăţică, zise Hrisant Hrisoscelu. Tot aşa scârnavă a rămas de-şi lăsa amanţii să i se cace pe piept?
- Tot, răspunsese logofetul, frecându-i bine spinarea, cu un ulei de Hios, ca să-1 scoată din oboseală.
- Frumoasă femeie, dar de tot ticăloşită... Dar Elisafta Cu-părescu ce mai face?
- S-au dus la mănăstire, la Piciorul maicilor din pricina unui conte rusesc ce au lăsat-o cu buzele umflate anul trecut
la vremea asta şi a primit tunderea monahală. Au urlat Bucurescii o lună şi mai bine că s-a nevoit în singurătate.
- Dar Catrina Ruset?
- Asta e o smeoaică şi jumătate. După ce 1-a făcut pulbere pe generalul baron, Tige, că numai nu lătra, de l-au şi dat afară, zice lumea, din armată, s-a încurcat cu comisul Racoviţă care a tocat patru moşii până a prins-o cu câinii lui în pat...
- Ce spui? Viciul n-are graniţă, nu-i aşa, iubite secretar? îl întrebă în franceză pe livonian.
Fiul natural al Militrisei şi-al contelui Goncearov nu-şi îngădui decât o remarcă neutră:
- Lumea e plină de curiozităţi...
Nu se angaja niciodată în astfel de discuţii, mai ales cu martori, ca să nu se audă că ar fi bârfit pe cineva, mai ales într-un oraş ca ăsta în care nu puteai să tragi o băşină că se şi auzea. Era mâncat de toate cele, aşa încât îşi văzu de-ale lui, strânse hainele boerului căruia slugile îi aduseră un ceai de Rusia, dres cu lămâie, pregătit de bucătărese, refuză vutca la care-1 îndemna Hrisant şi îşi făcu de treabă ca orice slugă de casă mare care ştie că trebuie tot timpul să te faci util pentru ca stăpânul tău să nu se întrebe de ce-i bei aerul.
Hrisoscelu îşi îmbrăcă anteriul de mătase cu mâneci largi, pe deasupra cu un beniş îmblănit, lăsând să se vadă dedesubt postavul fistichiu şi şalul cu care-şi încinsese mijlocul. La brâu îşi puse brelocul cu ceasornicul englezesc pe care avea să-1 dea mâine cadou lui Iusufache şi-şi aşeză pe cap işlicul de samur, cu colţul pe frunte. în degete îşi vârî inelele numeroase cu pietre nebune ce scânteiau în lumina veselă a lumânărilor, unul, câte unul. Mângâietor şi rugător al lui Dumnezeu, se reîntorsese la vestmintele orientale, totuşi, în acest loc unde trebuia să stea cine ştie cât timp, supus vechilor obiceiuri de care ar fi vrut să se lepede, dar nu reuşise. Tot nu aflase ce muiere o să-i încălzească aşternutul în noaptea aceea, deşi pe femei le ura din toată inima şi ştia că nici una, cât va fi de proaspătă, nu va reuşi să-1
28
EUGENBARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
29
facă s-o uite pe Herula Lucrezia Vimercatti, ce-1 nebunise de cap. Careva îi adusese o dulceaţă de rodozahar ca să-i cadă bine. Nu era ceasul ţeremoniei de cahvea, era prea târziu, s-ar fi potrivit mai curând să cadă în caitetul mesei, să lucreze asupra mâncării. Dinspre cămări soseau izuri amestecate, de oţet şi de vatză murată, ştia castraveţii puşi în borcane la vremea asta şi gogoşatii ce arătau ca nişte bube roşii şi gogonelele după care se omora beţivanul de Iusufache cel ce bea ţuică fiartă cu piper, ori pelin, ca mitocanii.
- Nu mi-ai spus, Caliarh, cu cine înnoptez eu, că afară e pustiu şi mi se face urât...
- Ar fi ceva, o luă acela cu meşteşug...
- Să nu-mi cari vreo slugă în iatac că nu am gusturi ancillarc.
- Neranţula Mavrodin ştia că sosiţi, mi-a zis să-i trimit vorbă dacă ajungeţi la vreme că tot se plictiseşte. Ai ei sunt astă seară la ghiordum, bat cărţile.
- Apropos, ce se mai joacă în Bucuresci?
- Concina, Calul alb, Wist, Pteferance, Pichet, ce vă doreşte inima. Prietenii măriei tale de abia vă aşteaptă.
- Sunt toţi? Nu au plecat nicăieri?
- Unde să se ducă?
- Şi alde Ionică Greceanu, şi Vasilică Ghica, şi Neculai Negruzzi?
- Toţi, în păr! Săptămâna trecută erau să dea foc la Hanul Gherman că au adormit cu lămpile aprinse la masă şi s-au îmbătat, mai mate ocaua decât daraua...
- Bat politichia, tot asa?
- Dar cum? Au vrut Măria Sa să-i strângă şi să-i trimită la ocnă, la Telega, dar le-a luat juruinţâ că nu mai umblă cu mo-zavirii şi marghiolii... Se ţin acum de marşande şi o tac pe galanţii cu damele ca să fie crezuţi că au lăsat intrigile...
- Dar alde Kostaki Kiriazi, tot boer halea?
- Tot.
- Şi Calimah Pantazoglu?
- O ţine într-un zamparalâc, cum îl ştiţi...
- Nu mi-ai spus cum arată Neranţula Mavrodin, că n-am mai văzut-o demult? S-a mai îngrăşat? Că era ca o scoabă şi mie nu-mi plac astea puţine, nemâncatele...
- După gustul meu, cum aud şi eu pren rârg, ar fi ceva de capul ei, că se dau în vânt ai lui Rhigas...
- De când se întind la caşcaval parveniţii ăştia, la os ma-vrodinesc?
- Cumpără tot...
- O să votbesc cu Princepele să le taie barbele, să-i sluţească, să ştie şi ei că dacă nu ai ghenealoghion, poţi să te-arunci în Dâmboviţa...
- Atunci? mai întrebă logofetul.
- Trimite sania după ea...
- Bine, zise acela şi se făcu nevăzut.
- Pot să mă retrag? întrebase cu un glas imparţial secretarul livonian. Mâine la câte ceasuri să vă scol?
Hrisant Hrisoscelu se gândi puţin.
- Om vedea, o să te chem eu, aş vrea să dorm pâna la prânz. E şi-o vreme bună de somn...
Fiul natural al contelui Concearov se înclină şi se retrase spre odăile personalului, aflate undeva în fundul uriaşei curţi în care se mai auzeau lătrăturile saxonilor.
Rămas singur, Hrisant Hrisoscelu privi tablourile afumate, agăţate în perete. Bunicul său, Theodosis, cu soaţa, în vestminte grele, priveau cu ochi indiferenţi veşnicia. El, cu cucă spahier agasî peste cabaniţă, ea, cu o rochie de citarie cu flori de fir, cu şireturi de dram, blană de sângeap, neagră, cercei de aur cu picere de mărgăritar, cu robinuri, inele de aur în degete încărcate cu pietre de balaş, pafta de argint şi lefţi, cu zmaranduri şi cu pajori, ca şi mătuşa Calista, o femeie cu privirea severă, îmbrăcată într-o tătarcă de cacom, plină de zamfire şi nasturi de aur pe sub decolteul adânc. Ce vremuri nebune, gândi, dar, iată, toate s-au dus şi ţărâna le acoperă trupurile lor vechi şi
30
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
31
acele capete de sidef lustruit din ramele aurite şi afumate ce nu mai erau decât nişte ţeste fără identitate, uitate în cine ştie ce groapă sau sarcofag de piatră...
Deschise ferestrele. Ninsoarea stătuse. De afară venea un aer frumos, nu mai băteau clopotele, dinspre câmpia nesfârşită din jur nu răsbătea nici un sunet. Fu o clipă de linişte nefi-rească, nu se auzea decât zăpada dospind. Cerul se limpeziseşi o stea verde înţepă cu lumina ei puţină acel întuneric de catifea al oraşului. Se auzi sania cu care sosea Neranţula Mavrodin. Când trecură, cal şi echipaj, pe sub fanale, Hrisant Hrisoscelu îi văzu chipul frumos pe care i-1 cunoştea. Se auziră uşile şi pe urmă femeia intră. Avea 30 de ani sau mai puţin, călca precum o fiară, învăluită într-o hermelină ca zăpada de afară, ţinând în braţe un căţel milort; şi el alb, cilibiu, cu un cap de furnică şi doi ochi negri, inteligenţi în care plutea stenahoria. înainta spre el cu acel mers pânditor ca al călăilot sau al vânătorilor, aşeză animalul pe o sofa ca şi când ar fi avut o urnă în braţe şi când desfăcu blana, Hrisant Hrisoscelu îşi dădu seama că sub ea se afla o femeie aşa cum o născuse maică-sa...
*
Clopotele de madem îl treziră cătte prânz pe Hrisant Hrisoscelu. Avea capul greu, vinul de Tokai pus în lăzi la ple-catea din Pesta de către baronul Burckhardt se lăsase băut, dar fusese nepotrivit pentru o astfel de noapte. „Câte ceasuri să fie?" se întreba. Prin perdelele moi şi dese nu se desluşea decât jocul tăcut al fulgilor de afară. Iar ningea. Oraşul fără acele clopore ar fi părut pustiu. Se apropiau sărbătorile cele mari când boerii trimeteau cu câteva zile înaintea Anului Nou cârjele la Curte pentru a fi reconfirmaţi în slujbe; daţi mai jos, ori înălţaţi de fantasiile Princepelui; vremea intrigilor când, în saloanele Bucurescilor foia o lume febrilă, purtând vorbe de colo-colo, trimeţând cadouri cocoanelor, surorilor sus puse, ori cumnatelor cu trecere pe la dregătorii cei mari. „Azi ar trebui să fac
heretisirea de bună venire la Domnitor, dar cum să merg cu capul ăsta mare şi înfundat, să-i spun acele dulci cuvinte pe care le aşteaptă de la mine, ca să nu mai vorbim că ar fi bine să scotocesc prin bagaje şi să trimit femeilor apropiate lui niscai sca-tulce cu odoare adevărate, niscai diamanturi din cele veritabile, câte mai scăpaseră de lăcomia Herulei Lucrezia Vimercatti, pentru că Sophiei, sorei mai mici a Princepelui, nu mergea să-i oferi niscai imitaţiuni pentru că avea bancherii ei, maranii ei, ce odată se uitau la o piatră şi ştiau a cui a fost, pe unde a trecut ca gaj pentru niscai sume de pomină. „Las, mă duc mâine", hotărî şi bâru din palme. Intră o roabă ţigană cu ochi ca lătura, Rafira sau Sultana, nu mai ţinea minte cum îi zice. Sta la ei în casă de 45 de ani, îmbătrânise, îi căzuseră dinţii şi nu se mişca, îngropase vreo opt copii din cei vreo 26 câţi făcuse, dar nu se cunoştea, avea aerul căzut al altor slugi. „Cahveaua", porunci, „şi papucii".
Papucii erau la picioarele lui, în casă mai ardea un jăratec molcom. Toată noaptea Neranţula Mavrodin vârâse buşteni în sobă. Avea un spate frumos arcuit ca un cembal, roşcat în lumină rubinie a flăcărilor şi părul grecesc răsturnat peste umeri îi acoperea coapsele. Sânii mici şi ascuţiţi ca neşte ghiulele turceşti îi loveau genunchii şi ea se întorcea râzând cu dinţi albi de iapă şi-1 privea.
„Psihi-mu, nu-ţi este somn încă?"
Şi dacă i-ar fi fost ce-ar fi putut să facă? Era gureşe, veselă, al ei bătea cărţile la pharaon, avea să vie acasă abia peste trei zile şi dacă se întorsese, cum se va întoarce ea în această dimineaţă cu un diamant încastrat într-un inel cu pecete despre care o să spună că 1-a găsit prin fundul vreunei lădiţe de taină, el, Lazu Mavrodin, avea să o crează, visând la clipa când o să i-1 ceară pentru a-l juca la cărţi pe cine ştie ce sumă. Putea s-o înşele, să-i dea una din pietrele acelea false, dar pentru ceea ce-şi pusese în cap nu se potrivea. Unei astfel de muieri care arăta tot ce dobândise, oricui, trebuia să-i oieri lucruri scumpe şi
32
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
33
preţioase pentru că vorbind în urechea confidentelor să spuie de unde le căpătase, ducându-i lui faima, ce pe asta se baza tot viitorul. Cât priveşte pe Princepe, el avea să-1 cumpere cu o puşcă englezească cu glonţ special care fărâma vânatul în bucăţi, vânatul greu, cum ar fi fost mistreţul şi cu asta se achita dc toate păcatele în faţa înaltei feţe. Iar despre doamna, cu o pereche de canari de patru nore, şi ei aduşi de la Venezia, de nu vor fi răcit, cât îi ţinuse el în trăsura minunată a baronului tot timpul călătoriei, în coliviile lor acoperite cu un şal de mătase de Hindea, se numea că a cinstit-o cu gândurile cele mai bune.
Neranţula Mavrodin îl pusese în curent cu toate evenimentele mai mari sau mai mici de la Curte. Nu trebuise s-o roage prea mult. Avea o minte sistematică, nu uita nimic, de la modă până la amantele consulilor, care cu cine se ţinea şi unde, ce mai era la slujbele mari, cine îl mâniase pe Princepe şi cum, ce scrisori se primeau şi de la cine, ce se spunea despre ciuma diplomatică după care nu murea nimeni, ascunzând de fapt gânduri de fugă ale Domnitorului, dar câte nu aflase în cele câteva ceasuri trecute în nebunii trupeşti până la venirea zorilor când femeia îşi îmbrăcase hermelina, îşi luase căţelul acela cu cap dc furnică şi dusă fusese, să n-o apuce lumina zilei şi s-o zărească vreun suflet că ieşise pe poarta din dos a casei lui care dădea spre maidanul Dulapului de unde, cu sania pregătită, un om de încredere avea s-o aducă pe neştiute în aşternutul soţului.
Roaba venise cu cahveaua şi cu ciubucul din lemn de Alep. Alături pe tava de Danţca, stătea punga de căprioară cu tiutunul în ea, un tiutun dulce de Stambul fumat de mazili la Vosfor, privind spre dulcele arhipel pe care visau să-1 străbată cu caba-niţa pe umeri, pe corăbiile ce avea să-i ducă în paşale. Mirosul amărui umplu odaia. Muierea desfăcuse perdelele şi o lumină pufoasă părrunse în odaia afumată, încărcată de blănuri şi miţe albe pe care stăteau aruncate în desotdine perne mari, îmbrăcate în mătase. în acel aer stătut de dimineaţă mai pluteau par-fumurile muierii abia plecate, un amestec de apă de obraz şi
sulimanuri, de mosc şi lavandă, ceva greoi, şi dulce în acelaşi timp. Neranţula Mavrodin avea unghiile de la mâini şi de la picioare vopsite şi în jurul pântecului purta un lănţişor de aur subţire ca un fir de păianjen ce se rupsese şi sta rătăcit în mijlocul unui covor de Smirna, roşu ca para focului, un Ghom cu desene cunoscute sub numele de Zil-i-Sultan, adică Umbra Sultanului, cu un Arbore de viaţă aşezat între motivele florale. Roaba adună podoaba cu grijă şi-o aşeză la capul sofalei celei joase într-un bulb de argint cules de un anticar din bazare şi cumpărat de către Hrisant Hrisoscelu la Rhodos. Nu spusese nimic, nu se mirase, era la a cincia sau a şasea generaţie de robi şi ştia că nu trebuie să vorbească decât dacă e întrebată.
- Deschide ferestrele, zisese Hrisant Hrisoscelu, să intre puţin aer. Că n-o fi atât de frig afară, nu?
Ţiganca se dusese şi făcuse ceea ce i se ceruse. Era o dimineaţă turbure, ningea molcom, se auzea zăpada căzând peste zăpadă ca într-o frunză de dud când rod viermii de mătase. Din Turnul Meridian se auzi glasul ceauşbaşalei care anunţa orele cu glas mare, iarna şi noaptea, când praful de puşcă nu prea lua foc, ca vara, în văpaia zilei. Nu era târziu, nici prea devreme. Nu-i era foame, bău cahveaua privind melancolic la lănţugul subţire pe care trebuia să-1 trimită repede Neranţulei Mavrodin. Noaptea aceasta fierbinte nu-1 făcuse mai fericit. Un gol îl pustia, senzaţia ultimelor două luni de la Venezia revenise, nici călătoria grea pe care o făcuse, nici acea femeie frumoasă nu reuşiseră să-1 facă să uite pe Herula Lucrezia Vimercatti, aşa cum bănuise. Va trebui să treacă încă vreme şi nu se ştia câtă, îşi spusese. Ar fi trebuit să vadă dacă cumva sosise ceva cu poşta de la prieteni. Luă clopoţelul de pe măsuţa turcească, plumbuită pe margini şi încastrată cu fildeş. Asta era pentru secretar care aştepta dincolo, în cancelarie. Livonianul se arăta numaidecât, bărbierit la sânge, cu hainele evropeneşti călcate, cu aceeaşi faţă impenetrabilă, cu un surâs care nu spunea nimic, ci voia să arate numai o atenţie neexagerată la cele ce trebuia să afle.
34
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
35
- Au sosit ceva fogliete în lipsă? N-am mai citit un jurnal de o lună şi mai bine.
- Cum nu? şi corespondenţa, zise acela şi se şi prezentă cu un teanc de hârrii pe care le lăsă pe măsuţă. Sunt multe acturi de la moşii, rapoarte ale vehililor şi socoteli pe care o să le descurce dumnealui, logofetul Caliarh...
- Bine, să nu mă turbure nimeni.
Şi după plecarea secretarului începu să scormone în grămada de plicuri aruncate la întâmplare, cu o furie curioasă. Ştia cum ar fi arătat un răvaş din partea Herulei Lucrezia, pentru că mai primise de la ea câteva scurte comunicări ascunse în plicuri francese, parfumate, de culoarea muştarului, dar din văl-măşala aceea de mesagii nu se ivea semnul pe care l-ar fi dorit din toată inima. Dealtfel nici nu avea când să sosească o astfel de leteră. Recunoscu scrisul lătăreţ al generalului Milaradovici, inamicul lui Ipsilanti, despre care Langeron spusese odată că nu e „le sauveur de Bucarest", ci „le sauteur de Bucarest", glumă rămasă celebră în otrăvitul lor de oraş. Nu-1 deschise, nu-1 interesa. Iată şi caligrafia grecească a lui Elenco, cine ştie ce cerere de bani mai ascundea. îmbătrânise şi ea, probabil că se ţinea cu tineri vicioşi sosiţi la Smirna şi care se lăsau plătiţi pentru serviciile lor amoroase; Theodosie Zygomalas îi trimesese Threnosul lui Duca într-o nouă ediţie, frumosul cântec despre Căderea Constantinopolului, poate mai măreţ decât acela al lui Critobul din Imbros, dar acum numai de asra nu-i ardea. Cum spunea bătrânul Caton, la melanholie e bună varza crudă... Aruncă hârţoaga câr colo, fără măcar să cirească de unde trimetea acela preţioasa carte. Cu o mână distrată răsfoi foglietele aduse prin Casa de Comerţ a lui Constantin Hagi Popp din Sibii de la Viana; Mercure de France, Journal de l'Empire, Morning Chronicle, Moniteur, ziarul Curţii din Paris, Morgenblatt, un ziar din Tiibingen şi bătrânul Telegraf grecesc. Ştiri de la Paris, Londra şi Viana, lucrări diplomaticeşti, nu mai ardea praful de puşcă în aer ca altă dată, Evropa se pusese pe petreceri şi aici
şedeau în oala dracului. Neşte Cantacuzeni se certau cu urmaşii Ipsilanţilor pentru ţiitoarele comune ce le trecuseră prin paturi, luase foc un ospel la Basel, mai nimic. Paşa din Belgrad mai ucisese cinci simpatrioţi, ba, nu, iată că se mai afla câte ceva şi din foile astea. Corespondenţii de la Bucuresci transmiteau că primul favorit al Princepelui, Philippe Litichoux, de fapt Filip Lenş era în disgraţie, asta i-o spusese şi Neranţula Mavrodin astă noapte. Gurile rele cârteau că prinţul strigase la el timp de un ceas, dar nimeni nu putuse penetra causa câteva zile. Cu mari străduinţe însă corespondentul aflase: se descoperise că totuşi acest om de încredere al Domnitorului coresponda cu Reis Effendi în vederea dobândirii tronului în caşul în care Princepele ar fi fost răsturnat şi domnia ar fi luat-o cămăraşul ambiţios, care avusese neobrăzarea, între altele, să facă daruri Paşei din Vidin, trecând pe numele lui ceea ce înalta faţa trimetea cu regularitate acolo pentru sprijin la domnie. Necugetata faptă îl hotărâse pe excelenţa sa să-1 expedieze pe Lenş în exil la Castoria, dar din indiscreţiile surprinse de cel ce scria aceste lucruri, reieşea că consulul austriac Kreuchely îl sfătuise pe un confident al Domnului să nu-1 trimită acolo, unde Lenş ar mai fi putut cabala împotriva înaltei sale persoane. Von Miltitz, excelenţa nemţească, era de aceeaşi părere, dar numai viitorul avea să decidă asupra acestor încurcate trebi. într-un alt număr, Telegraful grecesc mai scria că se vorbea despre bancruta unor bănci ce abuzaseră de svonul ciumei pentru a-şi lichida fraudulos creditele, profitând de boala diplomaticească. Se amintea de aerul rău de Snagov care producea toate nenorocirile în acest oraş, aer de mlaştină ce nu făcea bine sănătăţii. Indiscretul corespondent mai aducea la cunoştiinţă publicului cetitor că Princepele se arăta misterios şi că luminile lumânărilor se vedeau până în zori în fereştile palatului deşi se ştia că petrece la Casa Arnăutului cu ţiitoarea sa, Marula Korban, ce se ţinuse şi cu Finansul Basarabiei, spioană, ori ce, prepusă de turci să afle ce gândea Mărita Faţă şi ce secreturi se ascundeau în capul
36
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
37
domniei sale. într-alt număr al jurnalului se mai da ştire că după toate probabilităţile baronul Meitani ce fusese mai întâi băiat de prăvălie la Adrianopole şi-şi cumpărase o dugheană făcând ceva avere, după care devenise comis al bancherului grec Sachelarie, şi el baron austriac, ca şi actualul baron Meitani, ar fi mijlocitorul afacerilor Princepelui în materie bancară întrucât era singurul lui creditor şi lua dobânzi usucătoare pe care nenorocitul de popor le plătea cu multă sudoare. „Ştirea n-o să cadă bine", gândise Hrisant Hrisoscelu, uitând de durerile lui de cap din acea dimineaţă şi mai citi cu sete că acelaşi baron fusese prins de către domnitor că a pus ducaţi falşi în circulaţie; făcuse cercetare mare din care reieşea că de fapt sumele fuseseră încasate de oamenii lui de la neşte negustori de oi de la Stambul. Aceştia plătiseră aici cu monede calpe, afacerea era încurcată întrucât negustorii tăgăduiau vina şi se aflau sub cercetare. Aeelaşi corespondent mai dădea şi ultima ştire neliniştitoare despre Princepe. Din relatările verbale ale celor din jurul Curţii rezulta că domnul este cam îngrijorat din pricina svonu-rilor ce circulau în oraş şi anume că turcii nu văzuseră cu ochi buni întrevederea secretă din pădurea Pantelimon dintre Măria Sa şi un agent secret austriac ce participase numai de ochii lumii la acea vânătoare organizată tocmai pentru a ascunde convorbirea ce durase mai bine de trei ceasuri. Cum Ahmed Aga avea spioni în toate casele din Bucuresci, Princepelui nu avea să-i fie moale, pentru că de multă vreme era bănuit că trage cu ochii spre austrieci, tratând transmiterea averii peste graniţă printr-un bancher din Hermanstadt, ştire ce-1 putea costa şi capul. Toate se conjugau, deşi erau ştiri mai vechi decât ceea ce aflase de la Nerenţula Mavrodin: oraşul fierbea, domnia Măritei Feţe nu mai era atât de sigură: arnăuţii neplătiţi intraseră peste călugării de la mănăstirea Căldăruşani sub pretextul că aduc un boer în surghiun, trimişi fiind de Domnitor şi după ce-i schingiuiseră pe aceştia, le furaseră argintăria şi vasele scumpe, bisericeşti, fugind în munte. Mumbaşirul domnesc cu albanezii
nu mai fuseseră prinşi pentru că Princepele nu trimesese potera după ei pentru a nu-i molipsi şi pe ceilalţi, şi ei neplătiţi în lefi cu lunile. Toate, puse cap la cap, vorbeau despre întunecarea puterii domnitorului care arăta verde de supărare şi nu mai voia a ştire de nimeni. Căminarul Dresna în timpul acesta fusese făcut mare clucer, după ce nevastă-sa stătuse zi şi noapte câteva săptămâni cu Pulcheriţa Mavro, sora cea mare a Prinţului care, în absenţa Doamnei, făcea onorurile curţii. Pe Elena Ciucurluc pe care Hrisant Hrisoscelu nu avea cum s-o uite de la o datorie, Princepele era cât p-aci s-o piardă, Aceea, gură de Târgovişte, apucase să spună la o soarea, între ele, muierile, că Domnitorul
0 luase pe urma altuia, care fugise cu milioanele la Italia, lăsând ţara de râpă şi că va fi vai de cei ce-or sta când or da turcii în ţară şi-o să-i facă bucăţi pre ei, cei rămaşi. La care, aflând Măria Sa astfel de vorbe spurcate, se arătase milos şi spusese că auzind ce fricoasă e Slătineanca, o s-o ajute să scape de o asemenea primejdie şi o s-o trimită în surgun la mănăstirea Măxineni, unde era multă pace şi linişte. Abia după ce prieteni de-ai gureşei femei aşteptară îmblânzirea mâniei domneşti şi vorbiră,
1 se îngădui acesteia să se retragă pe la moşiile ei, ca să nu sufere.
Pe Hrisant Hrisoscelu aerul dulce de afară îl înviorase. Nu se schimbase nimic cât lipsise de aici. Trebuia să tragă un pac de otravă cât nu se ducea jarul rămas în cămin. Fumul dulce al tutunului de Macedonia umplu odaia de un damf subţire, verzui care se ducea spre ninsoarea de afară. Ce tihnă! Nu bătea vântul, se auzea de departe scârţâitul morilor de la Radu Vodă şi câre un clopoţel de sanie. Neranţula dormea, probabil, în patul său sau îşi chemase bijutierul să-i preţăluiască piatra dobândită. Până seara avea să umple Bucurescii de svonuri. Avusese grijă să-i spuie că se întorsese mai bogat decât plecase şi că o să trimită tuturor cocoanelor mărgăritare şi inele de la Venezia, unde aurul era de pomană. Asta până în Săptămâna nebunilor.
- Ce mai e şi asta? întrebase femeia.
38
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
39
- Cum, voi aţi uitat obiceiurile cele bune, ori n-au ajuns până aici ştirile evropeneşti?
Neranţula nu ştia nimic.
- N-ai auzit de pasquinate, când hierodulele cele frumoase şi scârnave se travestesc şi petrec pentru a scoate din smârcurile plictisului înaltele feţe ale oraşului ce ţin ginta şi obiceiurile mai vechi?
- Trăim într-o ţară creştinească, Hrisant, ori te-ai nebunit pe unde ai fost? zisese frumoasa femeie, ştergându-şi obrazul dat cu chinoroz. Lungile-i plete negre îi băteau curii când se mişca în faţa focului.
- Pe vremea cea buna a altora se făceau, după câte ştiu eu, şi travestiri la Mogoşoaia...
- Pe acela, pe Hangerly l-au mâncat câinii, a rămas numai numele de el, moartea l-au cerşut de la viaţă şi l-au dus unde nu e nici bucurie, nici întristare.
Hrisant Hrisoscelu se posomorâse. Pe ce istm ajunsese! Aici moartea face ca o nebună, cum spunea Foletul.
- Adică nu aţi auzit de acele giostri strălucitoare, de turniruri de intermezzi şi moresche?
- Dar ce, te crezi la Iralia? îl certase Neranţula şi i se aşezase cu ţâţele pe piept. Lumea a căzut Ia daruri şi se roagă pentru scăparea vieţii, s-au dus petrecerile şi timpul burlelor. Ce-ţi pasă ţie care ai călătorit şi nu vrei a ştire ce se întâmplă sub acest soare plin de nenorociri? Ai noştri se gândesc zi şi noapte la piaţa Ghel-Mumia unde se scurtează capetele şi des se mai scurtează...
Luase un guadalup pus la murat în oţet şi muşcase că să-i mai stingă lichiorurile băute. Femeia, deşi de neam mare, avea nişte buze ţigăneşti, probabil că vreo bunică se înghesuise cu vreun făurar prin vreun grajd şi le spurcase sângele. O ţinea o foame de lup, muşca cu dinţii aceia de iapă din pepenele acrit, şi-1 stropea pe trupul gol, lingându-1.
- Mai spune ce-i cu Săptămâna nebunilor? Şi-i spusese:
- O să chem croitori de la Viana să-mi facă costume de bal, că voi da un bal cum am dat la Italia, în oraşul Venezia, cel mai otrăvit oraş din lume, unde tare am mai risipit...
- Spune, spune, se bucura ea, şi-1 apăsa cu ţâţele pe piept şi el îi simţea tufa aspră de păr dintre picioare, frecându-1 pe piele şi iar se urca pe ea şi când se sătura povestea cu glas scăzut cum va pune fântâni artiziceşti prin grădina acestei case ce nu avea jocuri de ape ca ale lui Meitani sau ca ale lui Scuffa şi cum va pietrui aleile cu pietriş alb şi va aduce apoi de la moşiile lui şi va risipi efebi de marmoră sub copaci, ca în grădinile italiene şi cum vor cânta musicile pretutindeni şi bărbaţii se vor îmbrăca în frunze şi vor fugări fetele prin tufişuri şi, Doamne, ce va mai fi, şapte zile şi şapte nopţi, dacă nu patruzeci, câr stătea Vodă în Ceair de Sfintele Paşti şi mai apoi o să se ducă vestea că s-a întors beizadea Hrisant Hrisoscelu plin de ducaţi, de taleri şi de funduclii turceşti. Şi-n mijlocul acelei grădini peste care ningea în noaptea ce trecuse, o să sape un lac mare pe care o să plutească feluci şi caice şi un galion încărcat cu flori, atunci aduse de la sere, taman de la Braşov unde lăsase el vorbă la neşte florari saşi. Şi toate crengile copacilor vor fi împodobite cu mascaroni şi va începe carnavalul, cel mai mare carnaval pe care l-au ştiut vreodată Bucurescii, un carnaval mai dihai ca acela de la Urbino, despre care se dusese vorba în toată lumea. Numai ţiitoarele domneşti şi boeroaicele să aibe cu ce se îmbrăca pentru că el, asta visa, să le dea peste gurile lor puturoase ce mult îl bârfiseră, şi-1 făcuseră de nimicătură, cât lipsise. Mâine, zisese Hrisant Hrisoscelu, va trimite pe secretarul lui livonian la moara de hâitie de la Mogoşoaia, să-i facă aceia confetti şi serpentine, cum văzuse la Italia, iar la Arsenal să comande pocniturile şi artifiţiile, cu care o să dea foc Bucurescilor ca să se înveţe minte fitecare.
Neranţula Mavrodin rămăsese cu gura căscată. - Pentru asta, iată ce-am pregătit, mai adăugase Hrisant şi cărase din dulapul care adăpostise sacul cu pietre false, preţioasa
40
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
41
grămadă, arătându-i-o în fugă, prefirând minunile printre degetele lui ca pe o ploaie cu diamanturi nemaivăzute.
- Ei nu, că mor! făcuse femeia, dând să pipăie acele sticle ce-i luaseră ochii: galbine, albastre, roşii, verzui lucind în lumina lumânărilor. Dar el strânsese gura sacului, încuiase dulapul florentin cu o cheie grea ca şi când s-ar fi temut să nu i se fure ceva.
- Pot să spun ce-am văzut? întrebase femeia îndurerară că nu poate să-1 răpună în acel pat şi să-i ia tot ce-i arătase.
Asta şi dorea Hrisoscelu, dar nu grăi nimic. Oricum, ea tot avea să umple târgul pentru că nu era de închipuit câ-şi va ţine gura.
- Cum doreşti, la sfârşit, am să dau un banchet de încheiere pentru că după asta plec, mă duc la Muntele Athos şi mă călugăresc şi voi împărţi tot ce-am strâns celor mai frumoase femei din oraş. Numai că trebuie să le spui, dacă tot ai de gând s-o faci, să-şi cumpere trăsuri ca lumea, să vândă boierilor de rangul doi bucile lor răpciugoase, cociile şi trăsurile mai vechi, pentru că în curtea mea nu va intra fitecine şi-o să pun arnăuţi la poartă, şi care nu are un echipaj cum trebuie, îl întorc înapoi şi care nu se îmbrăcă după rangul său, n-are ce căuta în curtea şi în casa mea, pentru că o dată e Săptămâna nebunilor şi să te ţii câte case se vor strica în oraş şi câte mueri se vor arunca în fântâni, ori o să le găseşti pe la stăvilare, umflate de ape...
- Bine, bine, mai făcuse Neranţula, târându-se la picioarele lui, mai mângâindu-1 ca să-1 scurgă bine, dar ce te faci cu Princepele că a dat neşte legi somptuare, nice birjele nu se mai fac decât după rang, ferească Dumnezeu să nu ai dreptul la o trăsură cu stâlpi poleiţi şi să te prindă.
Puţin îi păsa lui de legile Princepelui. Mai bine să-i zică ce se întâmplase în lipsa-i, şi ea le povestise pe toate, dintr-o răsuflare: Fata lui Ilieş, cupărelul, fugise după un mavrofor şi acela fusese găsit mort sterp în patul lui, o ştia Hrisant pe aceea? O ştia. Dar despre Jupâniţele lui Carifolu, negustorul de cherestea
de la Brăila de avea casele mari ale Mavrului, aflase? Le luaseră hoţii argintii de zestre, le batjocoriseră şi ele ce să mai facă, îşi dăduseră foc în grajduri cu gaz. Sceleraţii fuseseră prinşi şi bătuţi mai rău decât vinovaţii Giurgiului, li se întâmplă moarte după ce jupânesele jurătoare ce fuseseră de faţă la amarnicele fapte îi recunoscuseră. De durere, tatăl fetelor se închisese la schitul Strâmba să-i fie în veac năpasta şi după doi ani îi îngro-paseră trupul înlăuntrul bisericii de-acolo. Marele postelnic Sandu Stamati se desmâniase de necazurile ce le avusese şi el cu un fiu ce nu-1 ascultase şi luase o schioambâ cu care făcuse un copil, dar de vreme ce lui îi plăcuse, de ce să nu consimtă la cununie? Alde Neculai Comnen tot se mai bucura de voia vegheată a Domnului şi-şi făcuse de cap într-o zi, furând banii orfaniceşti, dar câte nu se întâmplaseră în anii cât lipsise el din Bucuresci?
— Mai spune, mai spune, o îndemna Hrisant, ca să se odihnească, pentru că Neranţula nu-1 slăbea, îl lăsa ce-1 mai lăsa, pe urmă turna vinul unguresc în cupe şi şi-1 scurgea printre ţâţe, rugându-1 să-1 bea de pe unde ajunsese, că era bun, amărui, mischet de pustă...
Aşa, ar mai fi fost de povestit cum arsese casa de la Bărboşi a lui Safta Ruset, când plecase aceea acolo cu un ibovnic şi tot stând ei în plăceri s-a ivir soţul şi i-au prins nu cum le şedea lor bine, pe sofale, între perini şi cearşafuri, ci înghesuindu-se pe duşamele ca grăjdarii, că pe tare voia carnea pietroasă a muierii să fie strivită: s-o bată la blană apăsarea bărbatului îndârjit ce fusese vârât în grosuri de către legitimul aflător, prin hotărârea Divanului ce nu se amesteca decât dacă te dovedea. La Curte soseau mereu scrisori deşarte şi de pizmă după câte ştia ea, pline de ameninţări şi de mozavirii, ce nu trecea prin mintea lumească; murdăria sufletui omenesc e grea şi plină de lături! Arătatele întâmplări erau numeroase, dar lui de asta-i ardea, ori nu era sosit de la drum şi dornic de muiere? Ce sedau ei la farmute, când afară ningea de topea pământul şi nimeni nu ştia taina ce-i lega?
42
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
43
- Mai zi-i! o ruga Hrisant ca să mai scape.
Nu erau multe: se săvârşise, aşa, sfânta cununie a Catrinei Moruzzi în Duminica dinaintea Sfintei Troiţe şi fugise mirele, nu se ştie nici acum de ce. Era un grec de la Pireu care, ori nu primise acturile ce le întocmise cu socrii, ori găsise pe o alta, nimeni nu aflase încă de ce rămăsese mireasa cu buza umflată pe treptele bisericii Sfântului Nicolae Şelari. Ei, aşa se mai svo-ncau lucruri grele, de facerea vreunei navale a rămăşiţelor pas-vangiilor de la Vidin, dar ei trecuseră, furaseră şi neşte fete, îşi dăduseră foc, primejdia se dusese, acum erau alte griji. Păuna Filipescu suferea o cuvioasă văduvie la mănăstirea Mărcuţa, unde îngrijea de nebuni, dar fapta ei nu făcea gaură în cer după câte petrecuse. Elisaftei Balş aveau să-i dea părinţii zestre 22 de sate, 20 de iepi cu mânjii lor vreo şapte ţigănci ertate şi slobode, başca şiragurile de mărgăritare moştenite de bătrâna ei şi heleş-teele şi blănile şi casele din Dealul Spirii, şi morile, ba era vorba de o mină de aur de n-o ştia nimeni, toate pentru un scelerat de prinţ austriac pe care îl tot aştepta şi el nu mai sosea de la drumurile pe unde umbla că era militar şi dacă scăpa cu viaşă avea de gând să stea la locul lui cu fata aceea ce nu împlinise 19 ani. Numai că şi cu ea era o poveste, de n-ar apuca s-o afle striinul: când avea 16 ani şi sta la Cârligătura, la locurile lor au venit neşte pehlivani de mirare cu circul lor, cu focul în bere-găţi şi cu cercuri şi cu mers pe sârmă şi s-a uitat copila la unul, nu zici că o deocbease, vrusese să plece după el şi nu se ştie dacă nu au cusut-o doctorii la Pesta, că nimeni nu suflase un cuvânt, dar ceva tot nu era cum trebuie că fata şi-acum ofta şi cum vedea ţigani o apuca un dor de ducă, de abia o ţineau. Mai an, de Sfintele Paşti, că tot vorbiseră ei de asta, de la Mitropolie se furase icoana făcătoare de minuni a Sfântului Andrei, patronul breslei bumbăcarilor şi aceia şi-acum strângeau bani ca să facă alra la un zugrav de subţire care ceruse luna de pe cer, că nice el nu se apuca de treabă până nu-i dădea Al de sus duhul său şi asta costa. In ce priveşte lumea din Bucuresci, cocoanele
făceau echitaţie la Herăstrău vara şi venea lumea buluc să privească armăsarii arăbeşti dansând ca la Viana, la manej, ori să sară porţile şi tufişele cum ai trece peste un pai. Unde mai pui valtrapurile galbene şi verzi, cu ciucuri, cişmele şi oamenii care-i buşumau când stăteau să se odihnească, şi cravaşele de piele englezească, fină, rafturile şi tacâmurile aurire după moda turcească; adică de ce îi spunea ca, Neranţula, toate astea, că nice nu trecuse un ceas de la intrarea lui în Bucuresci că se şi dusese svonul că-1 văzuse careva sosind cu ditamai trăsura de Beci, ca o gondolă neagră şi cu stâlpi împărăteşti, cu oglinzi şi atlazuri, trasă de 6 cai ungureşti, cu care, ea, una, i-ar fi fost frică să iasă la şosea în astfel de vremi ca să nu-1 supere pe Princepe, dar, mă rog, dacă o să trimită şi înalrelor doamne de la curte câte o piatră, desigur mai scumpă decât cea dobândită de ea în acea noapte mică, atunci nu se mai speria. Asta îl mai costase o blană de caracul, scoasă din dulap, pentru a stinge orice invidie faţă de ele şi mai ales pentru a deschide şi mai bine gura lăudătorei care avea să-i zăbuneascâ de cap pe toţi locuitorii acestui sat mai mare, sârguincios la svonuri, ducând şi mai departe vorbele şi sporind ce auzea. Ca persoană cu meriton ce era, n-avea decât să le aprindă minţile lacomilor de plăceri locuitori ai Bucurescilor în aşteptarea acelei Săptămâni a nebunilor când, el, Hrisant Hrisoscelu scăpătatul, lipsitul de avere sau cu numai o rămăşiţă din ea, o să le arate faţa unei vechi răsbunări pe care o clocea de ani de zile cu o răbdare cum numai cei ce ştiu gustul ei otrăvit o au...
- Când te mai văd? îl întrebase în uşă Neranţula Mavrodin, ţinând în braţe căţelul acela mic cu ochi încărcaţi de neurastenie.
- Cine ştie? făcuse el dând din umeri, poate la Săptămâna nebunilor...
*
In aceeaşi zi, spre seară, după prostul obicei al Ţării Româneşti, fără să se anunţe, la poarta curţii beizadelei îşi făcură apariţia într-o sanie trasă de doi telegari îmbrăcaţi în valtrapuri,
44
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
45
Ionică Greceanu şi Vasilică Ghica, afumaţi bine că soseau de la o nuntă ce ţinuse o săptămână şi aflaseră din târg că boer Hrisant Hrisoscelu se afla în odăile lui, zăcând de oboseală. Nimeni încă nu-1 văzuse la faţă, nu se arătase, cei ce-1 ştiau erau muşteriii de la cahveneaua grecului Emandi, cel ce şi umpluse Bucutescii de vorbe cum arătau caii ungureşti ai noului sosit, şi, mai ales, carozza aceea care turbase lumea.
Hrisant Hrisoscelu îşi făcuse morticica de după masă, aţipise adică preţ de un ceas, un ceas jumătate după o masă belşu-gată, cu ananas de la cămări şi struguri uscaţi, cu friptură de curcan şi sosuri îndrăcite englezeşti, aduse pe la vămi de negustori cinstiţi. Visase că-1 strânge careva de gât; era contele Vimercatti şi se trezise cu capul turbure, privind năuc prin perdelele geamurilor. Cerul era verde ca ceaiul, stătuse ninsoarea, se punea gerul, ştia cum arătă o astfel de după-amiază pustie în acest oraş când puteai să auzi cum cad ultimele frunze în pădurile Cotrocenilor pe o poighiţă de ghiaţâ şi trece un stol de ciori spre stăvilarul de la Grozăveşti şi aripele lor parcă ar tăia hârtie. La poartă era svon mare, Afenduli cu arnăuţii se tăsteau la careva, se făcu năvală şi se auziră strigăte. La uşă bătu logofetul Caliarh care-1 aştepta cu toate anafterele şi catastifele, să-i dea socoteală pâna la ultima para de ce făcuse în lipsă.
- Ce-i? întrebase Hrisant, intrând în papucii de mătase şi căutând cahveaua ce ar fi trebuit să fiarbă undeva prin apropiere.
- Au năvălit alde Ionică Greceanu, cu Vasilică Ghica, sunt băuţi; nu, că trebue a vă spune lucruri mari...
Nu-i plăcea, dar nu mai avea ce le face.
- Lasă-i, făcuse cu lehamite.
Totdeauna aşa păţea când se întorcea de la drum lung. Aceştia se înfăţoşau, voiai nu voiai, cu sacul plin. Altădată vederea lor i-ar fi făcut plăcere, dar acum avea o somnolenţa şi o lene ce nu-i mai priau. El nu la vorbele din târgul Bucuresci se gândea, ci unde-o fi acum Herula Lucrezia şi cu cine...
Se auziră sunete mari pe podele şi după câteva clipe în odaia în care mai ardeau bucăţi de mangal în căldări de metal, puse sub fereşti ca să îndulcească aerul cât se mai răceau sobele cele mari, pătrunseră cei doi: unul mic, negricios cu o faţă şireată, cu ochii codaţi, Ionică Greceanu şi Vasilică Ghica, zis şi rât de porc, că avea o gură aridicată spre obraji şi aruncată înainte ca şi când mereu ar fi amuşinat ceva.
Ii urară pe greceşte de bună venire, „Ghiasu", îl îmbrăţişară înfriguraţi, lovindu-i spetele cu palmele şi privindu-1 de câteva ori ca şi când ar fi vrut să se încredinţeze că el e şi nu altul, după atâtea întâmplări prin cele striinătăţi.
- Bată-te să te bată, unde mi-ai stat! spuse ţigănosul, că mi se urase să te tot aştept, am crezut că o să mori pe acolo pe unde apucasei, nu tu o epistolă, un răvaş, să mai ştim câte ceva, dar tot am aflat, că lumea e mică...
Cei doi lepădaseră şi ei demult îmbrăcămintea orientală, nu mai arătau ca doi loghiotaţi, nu mai purtau calpac şi caba-niţă îmblănită, ori brâu în dungi pe mijloc. Erau încă subţiri, nu aveau 24 de ani, deşi semne de îngrăşare dădeau amândoi. In locul lebedelei şi tombaterei se îmbrăcaseră nemţeşte: frac cafeniu deschis, cu coade lungi până la glezne şi bumbi de alamă, pantaloni verzi, strimţi pe picior, jiletcă vărgată, cravată liliachie şi guler scrobit, băţ, nalt peste urechi. Pelerinele le lăsaseră afară în mica încăpere întunecoasă unde-i desbrăcau ţiganii robi ce făceau primirea; care în curte având grijă de cai şi ducân-du-i la grajduri ca să le dea fân; care strângându-le ce aruncau de pe ei: fulare de Paris, ori jobenele de mătase, dacă nu cereau să fie ajutaţi să-şi scoată cişmele şi să încalţe papucii păstraţi la îndemână când voiau să se simtă bine, ca pe vremuri, când purtau caftane matlasate şi şalvari de frica niţeilor.
Gazda bătu din palme şi Sultana ori Rafira, cum i-o mai fi spunând, se ivi:
— Cahvele şi lichioruri... Ori doriţi vreun vin greu, spaniol adus de la Venezia, unde se mai află?
46
EUGEN BARBU
SĂP'I'ĂMÂNA NEBUNILOR
47
Cei doi se priviră, ar fi înnădit cheful, dar parcă Hrisant Hrisoscelu nu avea o faţă prea primitoare, asta o simţiseră de la venire, ceva se schimbase în acest chip şi în aceşti ochi de parcă prin ei ar fi trecut un trăsnet.
- Ce s-o găsi...
Erau gata de farmute. Ţigănosul îi şi dăduse drumul după obiceiul său:
- Auzişi?
- Ce s-aud?
- Bella Cantacuzen a pus cruce, a luat-o un Rossettesc. O îmbrăcă numai la Stambul. Arătă ca o celestină...
Auzise. Hrisant Hrisoscelu îi tăiase macaroana nou-venitului.
- Dar de călugărirea Elisaftei Cupăreasca? A ajuns ca o jumătate de frânghie.
- Cum nu?
Ionică Greceanu făcu un cap de om prost:
- Că n-o fi fost careva pe aici, alde Neculai Negruzzi cu Kostaki Kiriazi şi ţi-au făcut tacrir?
- Nici vorbă.
- Atunci?
- Mai vine lumea şi prin Paris, mai trece pe la Italia, mai află omul...
Celălalt se desumflase.
- Atunci noi ne ducem că dacă n-avem ce-ţi povesti, mai bine ne punem laţul...
- Nici aşa, îi linişti cu un gest gazda. îşi luase în fugă, cât n-a-pucaseră să intre cei doi, un halat subţire de mătase deşi nu era cald ca vara şi îi îndemna la ciubucele aduse de roaba ţigană până ce făceau cahvelele prin bucătăriile din dos. Aceea pusese la îndemână vasele de argint în care se aflau lichiorurile şi dispăruse în vârful picioarelor.
- Să nu vă dau mai bine o vutcă franţozească să vă dregeţi, că bănui că nu veniţi de la mânăstirea Praporul...
- Las' mai bine lichiorul ăsta că e mai dulce şi mai subţire. Dar să nu-ţi povestim ce-a mai forfecat şi Catrina Ruset? se amestecă Rât de porc, şi el gara să vândă ce ştia.
Hrisant Hrisoscelu se făcu la început a nu fi aflat ce teleleică mai fusese şi asta, îl ascultă pe musafir şi când acela vru să-i dea lovitura de graţie şi să-i spuie cine era victima, beizadeaua zâmbi a zicere:
- O ştiu şi p-asta. E baronul Tige. L-au dat afară din armată iar ea s-a dus după comisul Racoviţă c-o are mai îmboboşată.
Râseseră toţi trei de întâmplare, după care Ionică Greceanu se lumină:
- Mie-mi pute, a trecut careva pe la tine, nu se poate, aici e coada dracului, spune drept care a înnoptat în aşternutul tău?
Şi făcu apelul gărzii, cum se spunea înrre ei, bărbaţii, pe timpuri.
- Alde Sevastia Stamati? Nu, că e în retragere definitivă, sper că nu ai rămas cu gusturile de adolescenţă, să te culci cu başoalde... Atunci, ia stai puţintel: Crysafina Costandachi? Hai spune, mărturiseşte că tot nu scapi, asta parcă era cu Iancu Canano, ori s-o ft săturat? Nu, mai curând cred că e vorba de Sofnica Comnen, dar şi ea a trecut de vârsta serviciului! Lizica Ipsilanti, asta trebuie să fie! mai aruncă, cum face un parior care joacă pe cai mulţi, numai ca să nu piafdă.
Hrisant Hrisoscelu tăcea; îşi aprinsese ciubucul şi trăgea fumuri. Un parfum dulce umplu odaia.
- Nu scoţi nimic de la el, e ruginit în vicleşuguri, se resemnase Ionică.
Dar începu celălalt, Vasilică Ghica:
- Că n-o fi nebuna de verişoară-mea cu care te-ai mai culcat lu. Gundula? Hai spune că nu-ţi fac nimic, tot vreau eu să nc-n-cuscrim, dar nu se poate, e plecată la Doaga, are tinerii ei, nu era să te aştepte pe tine, mamă, mamă ce mai mestecă şi asta, e ca moara de hârtie de la Mogoşoaia, cere mamă, mamă cere... Atunci?
48
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
49
Se mai gindi o clipă:
- E clar, trebuie să fie o femeie măritată, dar să lipseşti atâta vreme şi să nimereşti tocmai când îi pleacă bărbatul la joc de cărţi, asta e prea de tot. Axinia Palade? Aş, de unde...
Mai spuse câteva nume; Hrisant Hrisoscelu, mut, mormânt, ca bărbaţii.
- Aflu eu, făcuse Vasilică Ghica, dacă nu ţi-o place ce-i fac hahalerei...
Şi pe urmă îşi aduse aminte parcă:
- De când ai venit?
- De-o zi.
- Şi n-ai trecut pe la curte?
- Eram ostenit şi Princepelui nu-i bine să-i arăţi o mutră plictisită...
- Mâine, nu mai sta, trimite-i o leteră, ceva, cu stil, ca strămoşii noştri. „Măria ra îţi scriu cu o mână de ţărână şi mă-nclin până-n verdele pământ", du-te şi fă heretisirea de bun venit. I-ai adus ceva, sper...
- Cum, nu? Doi şoimi de vânătoare şi o puşcă englezească...
- Glonţuri?
- Şi glonţuri.
- Merge. Şi doamnei?
- 16 coţi de pambriu şi neşte pietre, ghiuluri, că tare le mai place... Canari de patru note...
Ionică Greceanu bagă de seamă că e cam puţin.
- Niscai parfumuri?
- Da cum crezi? şi parfumuri, că era plină Venezia de parfumuri.
- Arăbeşti?
- Francese?
Erau ca doi hultani, mâine de dimineaţă la cafenionul Altântop or să spună la roată protipendada ce auziseră aici, dar asta şi voia Hrisant Hrisoscelu.
- Parfumuri francese, de cele mai scumpe, că numai ăştia ştiu să le tocmească bine...
Se facu tăcere. Intraseră slugile cu cahvelele fierbinţi şi aburul lor umplu odaia de un damf amărui. Cerul, afară, se întunecase, nu mai era verde ca mai devreme, avea ceva amăgit, culoarea de dinaintea nopţii şi simţiră toţi trei frigul melan-holiei acestor ceasuri.
- Ziceau ăi de te-au zărit, cât au putut ei să vadă la lumina fanalelor, că te-ai întors cu o trăsură, trăsnet, nice Prinţul nu are aşa ceva... întrebă cu o invidie greu de ascuns Vasilică Ghica. Ori ai comandat-o pre ea la Londra, ori la Beci, ori la Pesta că numai ăştia ştiu a face trăsuri cum trebue.
- Mi-a dăruit-o baronul Burckhardt...
- Ce spui?
Creştea sacul lor pentru a doua zi.
- E ceva de capul ei? Făcea ţigănosul cu ochii mijind în speranţa că faimoasa carozză cu stâlpi poleiţi care-i fusese descrisă de cafegiu nu arăta chiar aşa cum spusese acesta.
- O berlină? Cum se poartă acum? îngâna cu limba uscată şi Vasilică Ghica.
- O berlină rotundă, Directoire, cu tambour?
- Ori un cupeu de voyage?
- Un Berlingot rapid? Spune, nu ne mai fierbe... Hrisant Hrisoscelu se făcea că nu ştie, deşi acest lucru nu
i se putea întâmpla tocmai lui.
- După cum mi-a zis care mi-a zis, făcea Ionică Greceanu, e mai degrabă vorba de un Fiacre â la dormeuse sau un cupeu Dorsay, cum am văzut anul trecut la Paris, de stătea lumea cu guta căscată...
- Da de unde, nu te pricepi ru la astfel de treburi, după impresia mea ar fi vorba de o caleaşca în formă de gondolă imperială, care poate fi folosită şi la vânătoare...
- Are la spate scaun pentru lacheu? Da sau nu?
50
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
51
Dar răspunsul nu-1 aşteprară nici unul, nici altul, încercând să ghicească mai devreme decât acela putea să le mărturisească.
- Ştiu acum, am citit alaltăieri în Moniteur, ăştia sunt la zi cu toate cele, trebue să fie vorba de o carosă Victoria ori Mylord, costă o avere. Haide, vorbeşte odată!...
Dar Hrisant Hrisoscelu se mulţumi să mormăie:
- O s-o vedeţi când o să ies cu ea la Herăstrău...
- Nu că ne înnebuneşti! Cum adică când ai să ieşi cu ea la Herăstrău? Păi când o să ieşi la Herăstrău, că noi nu mai putem răbda până atunci, doar n-o să ne spui că nu ne iei cu ea?
- Asta o să mai vedem...
Cei doi îngheţară. Erau familiari cu beizadeaua, dar el păstra dintotdeauna o răceală rău ascunsă câteodată când nu-i convenea ceva, lăsându-i să înţeleagă că-i despărţea rangul; că ei, boeri, boieri, de familie bună, dar nu se numea că erau copii de prinţi care oricând puteau să moştenească un tron, chit că titlul ăsta de beizadea nu i se mai potrivea de multă vreme nici lui Hrisant.
Vasilică Ghica, ca mai deştept ce era, schimbă vorba:
- Şi pe la noi ce-o să mai faci, ori pleci iară?
- încă nu m-am hotărât, deocamdată stau, vreau să dau o petrecere. Mai spre Sfintele Paşti, de Săptămâna nebunilor...
- Ah, făcură cei doi, la semaine des fous, am mai auzit noi despre chestia asta! Şi cum ai să faci? Că lumea nu e pregătită pentru aşa ceva. A mai făcut Hangetly un fel de Sabat la Mogoşoaia şi ştii cum s-a terminat totul? Principii au capetele înfierbântate, ce li se cuvine a face lor nu e permis tuturor...
- N-are a face. Am planuri mari. M-am întors cu mulţi bani şi nu am cum a-i cheltuite, şi-atunci? Mai petrece lumea în conrul meu. Staţi să vă arăt.
Venirea lor neaşteptată nu-1 găsea nepregătit. Ar fi dorit să-i fi văzut abia peste o zi-două, dar dacă tot năvăliseră peste el, măcar să-i înveţe minte, să aibe ce povesti când s-or duce la ai lor. Scotoci în dulapul florentin şi scoase de-acolo neşte planşe puse în ţiplă târguite de la anticarii de lângă podul Rialto şi „De
arhitectura" de Vitruviu, deschizând paginile la Carrea a VTII-a, capitolul „Despre ape." După care, timp de două ceasuri le făcu capul mare cu planurile sale nebuneşti pe care le avea, planuri ce le întrecea şi pe cele ale lui Ipsilante, cate voise să lărgească Dâmboviţa, s-o unească cu Argeşul şi să aducă Dunărea în Bucuresci. Treaba părea simplă: cu banii mulţi pe care-i avea prin băncile Veneziene o să comande nişte maşini ce aveau să sape pământul să tragă la el în curte şi pe la alţii apa de la Grozăveşti, să n-o mai lase să inunde grădinile din jurul Bucurescilor sau să-şi facă de cap la secetă când nu puteai să foloseşti un fir. Dealtfel, planul său avea să fie supus Prinţului şi cu suiulgiul o să stabilească şi planurile în detaliu, cum se cuvenea. Era vorba despre săparea unor puţuri şi cisterne prin diferite locuri, de ridicat un turn de apă care ar fi ţinut echilibrul în tot oraşul şi ar fi distribuit la voia locuitorilor bunătatea aceea de la Dumnezeu, s-ar mai fi făcut nivelări după ttebuinţă şi puse niscaiva olane în formă de conducte că doar romanii se pricepeau la toate astea cu două mii de ani înainte şi nu se mai mira nimeni, dar noi în puturosul ăsta de Bucuresci, plin de mlaştini şi de oameni fără treabă nu ne îndurăm să ajungem acolo unde alte oraşe se aflau de multă vreme? Puteau fi folosite şi neşte conducte de plumb la nevoie, dar ele erau mai otrăvitoare când s-ar fi stricat apele la călduri şi intemperii, slavă Domnului, lut aveau destul cei din Bucuresci! Mai bune erau olanele, oricum... Cu ocazia asta se puteau construi şi câteva orologii cu apă, era o nimica toată...
întinsese planşele pe podele şi aceia se uitau simţind că albesc. O invidie neagră le cătrănise inima, câte milioane trebue să aibe omul ăsta şi de unde? Trebuia găsită muierea cu care stătuse în pat noaptea trecută şi vor afla ei tot, dacă era o minciună sau adevărul; că asta nu plecase cu mâna goală din patul lui şi după darul căpătat aveau să ştie dacă nu sunt minţiţi. I I risant Hrisoscelu vorbea întruna, îl ştiau cât e de învăţat, dar acum îi lăsase cu gura căscată:
52
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
53
- Uite aicea scrie totul. Ctesibius din Alexandria, el a inventat forţa suflării naturale şi pneumatica pentru că pe asta se bazează ornicele de apă...
Şi le povesti cum fiul friserului descoperise şi înfăptuise cu ajutorul unui fir, la capătul căruia se află o bilă de plumb, prima maşină hidraulică.
Ionică Greceanu simţea că se sufocă. Atunci ar fi plecat să dea svon în oraş, ori că Hrisant Hrisoscelu s-a zărghit, ori că vrea să devină Domn, pentru că la banii şi la planurile pe care le avea numai astfel de gânduri puteau să-i treacă prin cap... Se stăpâni cât putu, abia mai urmărind cele ce spunea bărbatul acela blond, cu ochii asimetrici în care sclipea un grăunte de nebunie. Le arătă desenate un havus şi un tambur, cum se curăţa apa cu ajutorul unei substanţe de limpezire, după planul mai simplu al sacagiilor din Bucuresci, care foloseau alaunul sau pietrele de moară. Pe urmă pusese degetele peste planşele flotorului şi tamburului care aduceau apele spte verticală şi spre cupa care se răsturna stârnind aerul ce proiecta aripele artizi-ceşti în sus. Le vorbi despre liniile lunare şi pentru că tot se afla la ceasornice le povesti câte ceva şi despre ornicele anaforice, de iarnă, cu toate semnele Zodiacului, care ar mai fi şi spus fiecăruia soarta. Mai avea ceva de adăugat şi despre morile de apă de pe Dâmboviţa, pe care trebuia să le moderniseze după cele mai noi cerinţe, cât despre înfrumuseţarea oraşului, Bucurescii fără neşte otgi hidraulice nu se puteau gândi de aici înainte.
- Dat ce legătură au toate astea cu Săptămâna nebunilor? întrbase cu un aer linguşitor, acum, Vasilică Ghica.
- Au, că vreau să fac o petrecere ca la Urbino, ori aţi trăit în pădure sau la stână de nu ştiţi ce jocuri se fac acolo?
- Ba cum nu? se jigni celălalt, că nu suntem nici noi slătari...
- Păi atunci, nu pricepeţi? Va trebui să fie ceva nemaivăzut să stea lumea cu gura căscată...
Şi le vorbi despre cilindrii de bronz cu fundul mobil pe care avea să-i aşeze în faţa Palatului Măriei Sale pe cheltuială proprie
şi despre delfinii cu lanţuri, despre clopotul cufundat în apă şi despre canalele orgii tetracordice sau hexacordice, or să vadă ei, geometrii şi arhitecţii, inginerii şi lucrătorii pe care i-a şi tocmit la Italia şi care sunt pe drum încoace.
Ionică Greceanu şi cu Vasilică Ghica erau tetminaţi. Bău-seră lichiorurile care mai rău îi treziseră şi dădeau semne de nerăbdare. Afară se înstăpânea o noapte rece, senină, cu stele mari şi pe uliţe se auzea tăietura săniilor pe ghiaţă.
— Păi noi ne-am duce, zisese Rât de porc, tu ce spui, Ionică?
— Am merge că mai avem treabă, ca fiecare, o să te căutăm; nu uita însă a face heretisirea, că Princepele nu suferă aşa ceva...
— De ce nu mai staţi, taman acum, când voiam să vă mai arăt ce vreau să ridic aici, pe locul vechilor case bătrâneşti? Că am comandat marmoră de Preconezia, ori nu ştiţi cum arată marmora Preconezia?
Până să-i răspunză, aceia spuseseră: „Avem cinstea să-ţi poftim o seară bună" şi erau afară în frig, şi se uitau unul la celălalt ca şi când l-ar fi văzut pe dracul...
*
După un mai vechi obicei, Hrisant Hrisoscelu îşi scutea o neplăcere, renunţând la o alta. Gândul de a merge să facă heretisirea Ia Princepe îi producea o greaţă fără sfârşit. Câteva daruri trimise cu scuze că nu se află în cea mai bună sănătate, cumpărarea câtorva demnitari şi totul ar fi mers cu mult mai bine, dar la o socoteală subţire ieşeau destui. Dădeai unuia, nu puteai să-i laşi pe ceilalţi: aflau cămăraşii, aflau grămăticii, vătafii, ispravnicii, economul, divictarul, spiţerul Curţii şi ăsta mai dădea un prav Domnitorului, dimineaţa când se scula el cu faţa la cearşaf după vreun somn uimit, şi-i mai turna în urechi vreo vorbă-două; nu era bine să-1 uiţi; afla cuparul şi la vreo masă bogată, când turna vinul cel negru, apuca de zicea şi el ceva; dar hirurgul? Pe ăsta puteai să-1 uiţi? Lucrurile se încurcau, punea pe hârtie; se înmulţeau: pe cafegi-ba.şa puteai a-1 lăsare? Dar pe
54
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
55
berber-başa de-1 bărbierea în fiecare dimineaţă? îl apuca ameţeala, aşa că trecea la vechiul minavet şi s-apuca să cânte, să nu se mai gândească la câte belele se legau de întoarcerea asta. Pe la uşi, logofetul dădea târcoale cu anatefterele în care se aflau cifre încurcate ce atât îl oboseau, dar nici să te faci că nu-ţi pasă nu se putea pentru că asta însemna ruina. Şi aşa îi încăera ca să-i afle: care vătăjel nu se vedea în locul lui Caliarh, tăind şi spânzurând şi acesra parcă scăpa averea mişcătoare şi nemişcătoare a boerului de sub priviri? Ce era mort, ce-i luase Dumnezeu minţile? Aşa că într-o dimineaţă, când, pentru a zecea oară spunea trăgând din ciubuc că ar fi fost vremea să se înfăţoşeze la curte, ca să se scuze, oricum faţă de el însuşi, pentru lenea ce-1 cuprinsese, îl chemă pe logofăr cu registrele, ceru cahvele şi spuse celorlalte slugi să nu primească pe nimeni, ori de unde ar veni că are treabă.
Afară era o iarnă goală, ningea de rupea pământul, se îngro-paseră Bucurescii sub un strat de omăt de un metru şi încă nu se terminase. Cerul sur şi jos acoperise uliţele şi casele parcă fuseseră mistuite de un incendiu alb şi mut din care ţâşneau fumuri rare ce se turteau iute şi se risipeau pren curţile pustii. Se svonea că la bariere se arătaseră lupii gata să intre pe podurile nedesfundate şi să năvălească în ogrăzi. Rar băteau clopote la biserica Sfântul Ion Piaţă, ctitoria lui loniţă Croitorul.
In halat, Hrisant Hrisoscelu trăgea din tabacul de Ianina, adus de negustorii striini şi vândut celor agonisiţi şi cu dare de mâna şi se gândea la povestea lui Ghinea, grecul, poreclit şi Olariul, lăcătar la Rumelia, de unde şi porecla Ţucalas care, ajuns Vistiar mare, se lăuda că scrie toată socoteala ţării pe o unghie şi măsura cu cotul în toate părţile şi nu găsea un om cu coaie ca el. Aşa i-ar fi trebuit un logofet. Acela ce desfăcea foile în faţa lui, Caliarh, părea moale şi bun de tras pe sfoară, dacă voia să fie ruinat nu avea decât să nu-1 schimbe. Şi aşa se alesese praful de toate, nici el nu-şi dădea bine seama de asta.
Numai de nu ar vorbi livonianul, să spună ce risipise el pe acolo, prin părţile pe unde fusese...
I se făcuse a mânca halviţă; clătină clopoţelul de pe masa încastrată cu sidef şi când se ivi Sultana sau Rafira, cum i-o mai fi zicând, îi porunci să caute pren cămări şi să-i aducă ce pohtea. Ţinea în mâini neşte mătănii pe care le tot pipăia fără nici un gând. Ce vremuri, ce vremuri... altădată nu avea grijile de acum. Se culca la trei noaptea şi se scula la zece; slujbă, pe la cancelaria domnească, de ochii lumii, de la unsprezece la patru, când se înrindea masa. După care îşi făcea somnul cel mic, aţipelul, până la şapte, când începea viaţa: ori se apuca să joace nuci sau iasic, ori tura, dacă nu făceau o para la cinci şi stos pe despuiate, pontarisind la partide înfricoşate, cu alde Pantazoglu sau Kostaki Kiriazi, ajutaţi de nelipsiţii Ionică Greceanu şi Vasilică Ghica şi toţi şulerii.. .Era vremea danţului cu cele muieri libere ca Nerenţula Mavrodin, ce nu se măritase pe atunci, cu Bella Cantacuzen şi Elisafta Cupărescu; parcă Păuna Filipescu ce păzea, că nice ea nu era uşă de biserică şi, Doamne, ce mai chefuri trăgeau cu toţii pe la mănăstiri după ce înhăumau şase poş-talioni la caretă şi duşi erau pe la Căldăruşani, pe la Tariverde, la Fanduru, ori Cocoşu de nu-i ştia nici dracu şi cum se mai despuiau de era vară şi bătea uşor Băltăreţul cu mirosul lui de nămol, şi ele, curvele de rang, o făceau pe naiadele şi îşi arătau toate cele în lumina soarelui, şi erau atât de tinere, abia le îmbobociseră ţâţele, când le vedeai în saloane nici nu ridicau ochii de sub evantalii, ziceai că sunt sfinte, dar când apucau, nechezau ca iepele în călduri şi erau frumoase, înalte, bine zidite şi cum mai alergau prin ierburi cu părul lor ca mierea, curgând pe spetele puternice, toate logodite, toate duse pe urmă la biserică cu popă, cum cerea ighemoniconul, toate cu odraslele de mână în jur, scăpând ca din cuşcă după amanţi, atunci când bărbaţii apucau la chefuri, pe la moşii ori la vânători.
Logofetul îşi rostea litania lui, în greceşte, arătând nişte coloane cu cifre. Ştia el, Hrisant Hrisoscelu că pielea de capră
56
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
57
a ajuns o nemica, 9 bani una şi că pe pielea de bou nu luase anul trecut decât 45 de parale? Vaca se vindea cu 30 de creiţari oca, iar mielul scăzuse la 6 bani şi atunci ce se mai miră lumea că boierii scăpată şi că vătafii nici nu ai cu ce-i plăti? Unde mai pui rânduielile de vamă, taxele la zalhanale, intrarea la bâlciuri dacă te duceai să vinzi vitele pe barba ta, catachrisisul vameşilor şi luarea nedreaptă? Vremuri grele, ofta acela şi el iar îşi amintea de Herula Lucrezia Vimercatti cum venea în gondolă după ce îi pândea de la o fereastră, de sus, sosirea pe canal câte patru ceasuri nenorocite şi îi vedea părul acela roşu şi silueta înaltă pe sub umbra podurilor. Uneori pe la amiază când Venezia somnola şi se auzea marea retrăgându-se spre larg, uscată dc vântul african rătăcit în oraş şi de pe faţada vechilor palate cădeau bucăţi de tencuială la roaderea timpului; o, acele după-amieze leneşe, încărcate de miresme putrede de peşte stricat şi de mirodenii strecurate pe sub portalurile afumate, când îi asculta paşii grăbiţi pe îngusta scară şi o pândea cu uşa deschisă. Eu sosea înspăimântată, ascultând dacă în urma-i se închideau grelele porţi cu lacăte şi omul nevăzut, ce-i păzea, se aşeza pe pontonul de piatră pe care jucau valurile când apele lagunei creşteau. Şi atunci o rupea, despuind-o cu grabă, cu o frenezie a mâinilor ce nu mai puteau fi stăpânite, şi ea ţipa, şi-1 muşca de ureche, şi-1 însângera. Dragostea lor era ca o luptă, nu avea nimic gingaş, voiau amândoi parcă să se distrugă. Din carnea femeii ieşeau nişte ventuze şi Herula Lucrezia devenea o mare caracatiţă lacomă şi avea o mie de braţe şi-1 sugruma sub trupul ei puternic şi-1 tăvălea pe covoarele de Smirna. Când se însera afară şi prin ferestrele deschise sc auzeau strigătele gondolierilor şi chitarozii sbârnâind coardele, pleca grăbită, terorizată de ce avea să i se întâmple.
- Şi tu te duci? Acum? o întreba, mereu la fel.
- Eşti nebun, nu vezi că afară s-a întunecat?
Sub cerul verde al Veneziei sburau porumbeii, de parcă soarele i-ar fi ars în acel ultim pârjol al serii. Zidurile vechi se tocau
singure şi un frig subţire lua locul zăpuşelii de peste zi, briza mării avea un gust sărat, intens şi femeia se grăbea să-şi încop-cieze rochiile de atlas de culoarea cărămidei, aduse de la Damasc sau din putredul Cairo. Şi se auzeau lănţugurile şi paftalele lovite uşor şi un parfum insinuant rămânea în acea înaltă încăpere cu oglinzi obosite în care intrase o râie coclită şi el o privea înca o dată, lacom de parcă nu o mai văzuse de un secol. Avea un chip grecesc şi ochii minunaţi în care murea amurgul, cu tot acel vaiet unanim de dragoste din jur, cu rotirea năucă a paserilor de deasupra lui San Marc iar cretinul de Caliarh îi spunea că preţul jimblei crescuse la 5 parale pentru o jumate de oca, iar boerii încă nu stabiliseră nartul băcanilor şi aceia luau pielea de pe cumpărători. Ştia el, boer Hrisant Hrisoscelu, că măcelarii fuseseră puşi sub o epistasie specială? Nu ştia, de unde să ştie? Aflase că Aretino Costa Petru fusese prins cu un adevărat monopol ascuns de carne şi-aveau să-1 vâre la gros pentru că domnitorul nu se juca când era vorba să fie tras pe sfoară? Acuş mare brânză nu făcuse el, dar pentru a-şi spori veniturile, Princepele limitase numărul butucilor la 15 de fiecare măcelărie şi numai consulii streini mai aveau dreptul de a ţine scaune proprii întru saturarea lor şi-alor lor. Toate în numele norodului, ziceau pitacele, ce nu trebuia să sufere discolie şi scumpete la cumpărătoarea hranei sale. Nice brutarii nu trebuiau să cerce pagubă, aşa încât se făcuse şi pentru ei câte ceva.
Caliarh era plicticos ca liturghia, vorbea de contractele ce începeau de Paşti şi se tetminau la anul viitor, spunea suma cărnii de ramator la preţul zilei şi el nu înţelegea nimic, îi explica răbdător şi celălalt se prefăcea a pricepe ponturile pline de învăţături. Domnitorul stabilise precis disposiţiunile articolului 18, unde se poate ceti că ispravnicul de Curte sau becerul palatului să nu fie volnic a ridica carne de la vreun scaun fără de o teşcherea cu arătarea sumei de carne ce era să se ia, dar cine ţinea seama de asta? El, ca administrator, trebuia să ungă osiile pentru că altfel rămânea cu carnea nevândutâ şi i-ar fi
58
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
59
făcut pagubă boerului, ori de ce-1 plătea? Ca să nu se întâmple una ca asta! Dacă nu ştia, trebuia să afle şi să tragă unele învăţături. Cei ce veneau să cumpere ar fi trebuit să dea toţi banii deplini, dar ce, o făceau? Că n-o făceau...
In odăi ardea molcom mangalul pe la fereşti şi în sobe se auzeau grămezile de tăciuni prăbuşindu-se. Afară nu se mai termina cu tihna ninsorii; nu bărea vântul, nu vuia nemic, cădea numai omătul de parcă s-ar fi vărsat toate magaziile cerului peste Bucuresci. Ciorile dădeau roata deasupra pieţii de la Curtea Arsă şi amarnic mai croncăneau. „Iarnă bogată", cum spuneau bătrânii. Cel puţin aşa avea motiv că n-a putut ieşi din odăi ca să facă heretisirea şi Princepele va înţelege, dacă nu era şi el plecat pe undeva. Cât îi privea pe Ionică Greceanu şi pe Vasilică Ghica, aceia nu se mai arătaseră, probabil că zăceau beţi de invidie prin crame, povestind celor ce i-ar fi ascultat cât de cuprins era el şi cum venise cu sacul plin ca să umple oraşul de bine.
Logofetul nu terminase. Se înmulţiseră angariile, spunea; pe unii i-ar fi scutit Princepele de fumârit, de ierbărit, ar fi dat, pe de altă parte, monopolul scaunelor unor mănăstiri ce numai treabă pentru cinstite feţe bisericeşti nu era. în dulcele Paştelui or să vadă ei cu toţii la scumpirea cărnii de berbec pe unde or să scoară cămaşa; dacă la toate astea mai adăugai că se aridi-case preţul şi la lumânările de seu, făcându-se 54 de parale ocaua şi că se prohibă esportarea lor în Ardeal şi la serhaturi, ori facerea de săpun, era o jale! Unde mai pui că se dăduse pitac ca fieş-tecare să ardă noaptea numărul cuvenit de astfel de lumânări în felinarele aşezate din 7 în 7 metri şi lucrul costa, că numărul nopţilor nu se micşora, tot atâtea erau într-un an, nu mai puţine. El, Hrisant Hrisoscelu, de unde să ştie că fusese în striinătăţi şi nu aflase despre faprele nazirului Casei Podurilor care scumpise grija pavelelor ce ei, cu toţii, trebuiau să le plătească. La Cutia Milelor crescuse de asemenea darea de ajutorinţă; dacă intrai în Bucuresci trebuia să plăteşti o taxă, dacă ieşeai - alta, ori nu băgase domnia sa de seamă la bariere când
sosise că vizitiul avea parale potrivite prin buzunări ca să nu mai piardă vremea şi le acoperise din alergătura cailor? Pe urmă logofetul trecu la socoteala arendei ocnelor de le mai avea. Aici socoteala era tare încurcată şi dacă ar mai fi avut răbdare ar fi venit cu alte acturi mai desluşite, acum încă nu erau bine întocmite. Hrisant Hrisoscelu făcuse un semn cu mâna că acela, Caliarh, putea să treacă peste asta şi când o mai avea el vreme o să se socotească la bani mărunţi. Mai prost era că se publicuise pitacul pentru întocmirea caftanelor pe care sluga i-1 citi, cuvânt cu cuvânt:
„Cinstiţilor şi credincioşi dumneavoastre, boerilor veliţi ai Divanului Domniei Mele, fiindcă între alte iraruri ale Cutiei Milosteniei, care prin crisoave domnesci se află întocmite este întocmit şi de la cei ce îmbrac domnescile noastre caftane cu cinuri de boeti după starea boerilor, de la cel dintâi până la cel mai mic, dar văzându-se că în această întocmire nu se osebesc cei ce se orânduiesc într-acele cinuri de boerii halea, carii au şi venituri, de cei ce îmbracă caftane de boerii paialâcuri, de aceea poroncim dumneavoastră ca, adunându-vă la un loc să faceţi chibzuire pentru aceasta şi să arătaţi Domniei Mele mijlocul îndreptării în ce chip veţi găsi cale ca teorisindu-se de către Domnia Mea, să dăm nizamul îndreptării. Tolco pisah gospod..."
- Mare sărăcie trebue să fie în punga domnească de se fac astfel de legi, zisese beizadea Hrisanr Hrisoscelu ce numai cu o ureche ascultase, dar băgase la cap totul.
- Numai asta să fie şi ar fi deajuns, dar au sporit taxa cununiilor şi anume 20 de taleri de fieştecare boer mare; 10 taleri de boer de-al doilea şi 5 taleri de cei de-a treia mâna şi de la neguţitori, câte un talet de la cununia de ţăran din oraş. Vor-nicia Obştirilor e în pagubă...
- Nici să te mai însori nu e o pricopseala, glumi Hrisant Hrisoscelu, înţelegând că era şi mai sărac decât bănuise pentru că toate aceste ştiri şi cifre nu făceau altceva decât să-1 umple de groază.
60
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
61
Bucuriile nu se opreau aici: de la pieile de iepuri ce se esporcau se luau 6 bani de fiecare, ca să nu mai vorbim de cei 45 de bani ce trebuiau plătiţi la fiece şoc de sticlă importată; la postav se taxau 6 bani; la cărţile date de visterie, negustorilor li se lua câte un taler. în ce-1 privea pe el, Hrisant Hrisoscelu ce nu era boer halea, ci paia, adică fără funcţie, ad honorem, el nu trebuia să plătească caftanul decât la jumătate. Se scumpisem şi taxele la vânzările de imobile, un condei important intra la Vornicie şi de la vitele de pripas, de la scosul burilor din pivniţe şi descărcatul lor în magasii. Unde mai pui zeciuiala la cărămizile, la olanele şi nisipul intrate în oraş, unde dregerea şi curăţirea podurilor pentru care trebuia achitat, că trebuia plătit şi aerul. Dar taxa pentru dulgheri, holtei şi oameni cu meşteşug ce sciau totul din mica lor copilărie; darea anuală a o sută de podine bune şi treizeci de urşi, totul pentru întreţinerea schepsisului podurilor din oraş? Cât priveşte Calea domnească a Mogoşoaiei, pentru ea se făcuse cuviincioasă silinţă a înnoirii, ce înghiţise peste una sută mii de taleri şi dacă Măria Sa avea răbdare să-1 asculte, el, logofetul Caliarh i-ar spune că în anul trecut, pe Martie, pentru facerea Podului Târgului de Afară se recursese la o dare straordinară, impusă tuturor orăşenilor câţi aveau case şi prăvălii sau ţineau odăi la mănăstiri şi hanuri, adică: neamuri, mazili, postelnici, cumpănaşi, ruptaşi, striini, preoţi, diaconi, scutelnici, posluşnici, slujitori şi sudiţi, toţi de obşte ca să dea ajutor la facerea acelui pod, de la taleri 5, până la taleri 3, după starea fieşcâruia. Asemenea se percepuseră 8 000 de taleri de la neguţitorii de la Curtea Veche ca să se facă din nou podul de la poarra din sus până la poarta de jos, cu şanţul, o mulţime de parale, comentase logofetul.
Hrisant Hrisoscelu mâncase aproape toată halviţa adusă de Sultana ori Rafira, roaba ţigancă şi ninsoarea de afară şi vocea egală, moale a lui Caliarh îi făceau somn. „Dacă o ţine aşa până-n seară nu mai ieşim iarna asta din casă şi doar voiam să vâr groaza în lume, arătându-mi carozza", gândea Hrisant,
privind prin perdelele dese, afară. Aridică iar clopoţelul de argint ce suna cristalin prin încăperi şi ceru cahvele. „Ori nu bei, logofete?" Acelea bea, că i se uscase cerul gurii, ar fi luat şi o dulceaţă de caise verzi dacă ar fi ştiut gândul stăpânului, dar el avea alte dichisuri.
Cât se mai odihniră de la aprigele lor socoteli, Caliarh îi mai povesti cum i-au certat cu bătaia, Măria Sa, Princepele pe cei ce nu făcuseră lucrurile de trebuinţă cu ocasiunea tristă a ciumei mici, ce se ivise din cauza murdalâcului şi pentru că aceia nu făcuseră din partea lor cuviincioasa curăţenie şi pază, metaharisindu-şi neguţitoria lor fără de nici o sfială şi mai întreţinând boala.
- îi bătea la falangă şi-i ţinea prin grosuri, dar care cum scăpa tot la treburile lor spurcate apucau, noroc că s-a îndurat Dumnezeu de nu ne-a luat atunci pe toţi. Că fugeau care cum vedea cu ochii, ori pe la moşii, ori pe la mănăstiri, în paza Domnului... De unde multe pitacuri luminate pentru întreţinerea curăţeniei pe poduri şi cerinţa ca nimenea să nu mai arunce lături ori gunoaie sub ele, ce aceia ce nu înţelegeau o să vadă pe dracu'. Pe Podul Mogoşoaiei ştia măria sa, Hrisant Hrisoscelu, că se puseseră 16 care cu boi şi târnuri pentru măturat şi lopeţi, fiind bună râvnă a înălţimii Sale Princepelui ce esre asupra lucrurilor de folos, legaţi de Casa Podurilor cu oamenii lor şi fac gătirea mareriei pentru a fi curat în tot timpul acel pod. Unii scriseseră apelaţii, dar amenzile nu fuseseră iertate pentru cei necuvioşi cu cerinţele domnitorului, pricinuind putoare, că acuş şi seara puneau în lucrare lumânările pentru a se vedea podurile şi ce fac acei netrebnici pe ele, întrucât noaptea erau păzite cu felinare.
Caliarh clefăia ultima bucată de halviţă adusă de roaba Rafira, ori Sultana, cum o chema şi aştepta să se răcească cahveaua. Hrisant Hrisoscelu îl lăsă să se spovedească mai departe. Gândurile lui sburau în urmă, la ottăvita Venezie; la ziua daurită când, lângă fântână Santa Măria della Salute, o zărise pentru
62
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
63
prima oară pe Lucrezia Herula Vimercatti, cu părul ei căzând greu pe umerii acoperiţi de o rochie de culoarea naramzei şi în ochii aceia uimiţi îşi zărise moarrea, oglindită într-o scurtă strălucire a soarelui de amiază ce pogora peste otaş. Trecuse cu un mers leneş de hateirâ, numai brăţări şi amânare, zăngănind din acele metale. Era ziua logodirii Dogelui cu marea când trufaşul oraş scotea din toate pivniţele săracii şi mizerii lui, ameste-cându-i cu nobilimea bolnavă şi posacă în haine strălucitoare pentru a se bucura de atâta istorie. Piatfă, aur şi semeţie sub ameninţarea mării necruţătoare ce visa ironic atât de aproape, uşoară mare, cu cavernele ei lichide, cântătoare, cu spumele albe ce măturau piaţa Ducalelor. într-o clipă, femeia se mistuise în mulţimea înghesuită spre scările unei biserici. Sunerele purificatoare ale bronzului din clopotele veneziene dădeau svon vesel că e ziua fericirilor şi el se simţise deodară pierdur, înghiţit de mulţimea strivitoare care-i furase fiinţa pe care trebuia s-o găsească cu orice preţ. Umblase nebun până la Zanipolo, străbătuse podurile, gâfâind, părându-i-se că vede părul ei roşcat, dc flăcări, dar nu era adevărat; intrase turbat în biserica Frari, urând lumina întunecată a zidurilor ce-i ascundea detaliile şi când îşi dăduse seama că nu era acolo, ieşise afară furios. Dăduse un pumn de taleri cerşitorilor aflaţi pe treptele mâncate de vreme ale bisericii şi-i rugase să-i spună dacă n-au văzut o femeie tânără şi frumoasă cu părul roşu. „Trebue să fie o evreică, fiică a bancherilor, zisese o babă făra dinţi, dar ghettoul nu-i prea departe". „Nu e evreică", spusese Hrisant Hrisoscelu, are părul vopsit, ştiu eu cum se face treaba asta, a stors şofran peste adevăratul ei păr, numai acela luceşte aşa în lumina amurgului" şi-i lăsase cu gura căscată. Florile aruncate pe canale în cinstea mării se fanau în lumina arzătoare a amiezii. Un miros funerar umplea oraşul de frică. Dincolo de perdelele misterioase poate că-1 pândeau ochii divini ai streinei ce-1 lăsa să se chinuie pentru că nu se putea să nu fi simţit fulgerul din inima lui tânără; era greu de închipuit să n-o fi cutreerat şi pe ea acea voluptate a
dragosrei născute într-o singură secundă, lungă şi mortală. La dracu cu banchetul la care era invitat, puţin îi păsa de mutrele alea caraghioase care se bucurau când îl vedeau, aşteptându-i darurile nesăbuite. Sub podul Rialto treceau bucentaurii încărcaţi de purpură şi crini ai falşilor Dogi de o zi, ce aruncau mărgăritare, şi ele false, lacomelor ape simulând vechile daruri ale veritabililor nobili ai trecutului. în lumea plină de oreficii nu o căuta decât pe femeia aceea şi nu văzu în după-amiaza disperată decât igrasia Vcneziei, urcând pe ziduri când oraşul începu să se pustiiască, ostenit de atâtea jocuri, pândind noaptea ce venea, luându-şi un scurt răgaz pentru a reîncepe nebunia sa colectivă, vomitarea de femei, copii şi bărbaţi, amestecaţi, înfrăţiţi pentru trei zile. Apa grea şi murdară a canalelor clipocea la picioarele lui; intrări oculte, păzite de felinare de fier forjat, cu lămpile încă neaprinse aşteptau cu porţile deschise, dar prin ele nu se ivea acea femeie, nimic. Totul arăta ca o deslănţuire de prostime ce se înghesuie şi năduşeşte grăbită că vremea trece şi nu scoate tot ce se poate scoate din veselia tâmpă a acelor ceasuri. Treceau gondole cu baldachine galbene sub care ochiul lui lacom căuta să pătrundă, dar nu reuşea, şi venea o noapte lără speranţe când totul avea să dispară sub hlamida neagră a cerului şi Dumnezeu îi va răpi femeia scoasă tot de el în cale şi fără de care nu mai putea trăi. Venezia, într-un amurg corupt de lumini şovăitoare, Venezia bolnavă, putredă, tremurând în apele coclite pe care lunecau lumânări aprinse, lăsate la voia întâmplării, amintindu-le celor petrecăreţi de hlizirea morţii care pândea prin marii vânători ai cerului. Cerceta ferestrele cu o foame neastâmpărată de a o afla pe femeie, zărise loggiile secrete prin care rreceau scurt feţele palide, nobiliare ale veneziencelor de neam mare, ce nu se amestecau cu gloata de jos, facle şi blănuri orbitoare; Venezia plină de cizeluri, ce ascundea incunabule şi mobilă rară, intrigi, canţone şi şoapte. Sunetul corre-giatorilor de noapte, pentni că venise noaptea şi în el se implantase o disperare ce-l putea duce la moarte, fâlfâitul moale al tapi-
64
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
65
seriilor aruncate peste balcoane pe care le mişca vântul uşor, totul îi spunea că nu o va mai găsi niciodată. Un zid cu o grădină pictată, cu falsa sa perspectivă şi cu paseri fabuloase ca la Pompei, şi ele minţite de penelul unui pictor dement, goticul veneţian deslănţuit în ziduri şi coliviile din bazar, pline de papagali gureşi, strigând fără motiv din cauza nopţii asudate, încărcate de stranii lumini, o rumegătoare noapte ce deocamdată devora iluzii, parfumuri şi năştea cancerul melanholiei în sufletul tânărului sosit dintr-un Orient vag, dintr-un loc al tihnei şi visării, aiurit de toată rumoarea de voci şi suspinuri din jur. încă băteau clopotele sub aura verde-aurie a nopţii spulberate de focul arteficiilot ce aruncau cununi şi horbote de lumini înspre istmul către care rânjea marea, trimeţând meteu avertismente şi măturând pieţele la câte un val mai mare, fapt ce stârnea ţipete mici de femei speriate şi parcă tot acest tablou mişcător, încărcat de umbre, pândit de moarte, ascuns după o cortină sonoră, se ridica spre ceruri, furat de o dorinţă divină de a distruge toată acea frumuseţe fără seamăn. Şi când zorile se arătaseră peste uliţele pe care vântul de dimineaţă căra con-fetti şi serpentine de hârtie, adică toate urmele măcinate ale nopţii de nebunie, putuse să mai vadă plutind pe ape flori triste de geraniu, florile atât de urâte ale unei dimineţi fără noroc.
O cunoscuse abia după câteva luni, din întâmplate, când, spuindu-i povestea sa tristă lui Christo Hrisoverghi, acesta începuse să râdă prosteşte:
- Trebuie să fie verişoara mea, numai ea are părul roşu, poartă perucă la serbări ca să nu fie recunoscută, zisese. Nu e înaltă, bine zidită? Cu un mers de leoaică şi cu un mijloc cât un inel de logodnă prin care trece toată dacă-şi pune mintea?
Aunci, în ochii lui Hrisant Hrisoscelu lucise nebunia.
- Nu se poate să am un astfel de noroc!
— Vino cu mine la contele Vimercatti şi ai s-o cunoşti, e soţia lui.
Ar fi vrut să urle, să-şi sfâşie obrazul în clipa aceea, să orbească, să fie ars pe rug numai să nu fi aflat o astfel de veste şi celălalt văzându-i desolarea de pe chip, ghicise.
— Nu trebue să te îngrijorezi prea mult, la Venezia pudoarea femeilor nu este chiar atât de mare... O iubeşti...
— Ce vrei să spui? sărise ars, gata să-1 insulte.
Celălalt îl privise cu ironie şi râsese ascuţit, chiţăind ca un şoarece.
— Doar nu oi fi gelos şi pe viaţa ei de dinainte? „Ce-a fost a trecut, prezentul se ascunde în cuvântul «acum» şi viitorul încă nu s-a născut", ai auzit aceste frumoase versuri?
Tăcuse crunt, căutând în pământ.
— Atunci? îl întrebase Christo Hrisoverghi.
— Atunci, spune-mi unde să fiu diseară şi la câte ceasuri?
— Cunoşti palatul Pesaro?
— II voi găsi.
— Lângă el se află palatul Vimercatti. Spui numele meu lacheului...
— Bine... La cât?
— După 10 seara, stăpânii dorm până pe la 9, au obiceiuri siciliene. Contele e gurmand, ai grije să pierzi la cărţi dacă te invită ca să te faci simpatic, moare după un câştig. Cunoşti taroechi?
— Cum să nu?
— Joacă pe sume mici ca să rezişti.
— Am bani, se fudulise, ca şi când ar fi lansat o provocare. Hrisoverghi îl privise cu atenţie. Nu ştia nimic despre el
pe atunci, se cunoscuseră la marchesa Modiglioni, într-o seară şi, tineri amândoi, frumoşi amândoi, spirituali din fire, se împrieteniseră fulgerător.
— Cum vrei, dacă o s-o faci pe grandomanul n-ai decât, eu te-am sfătuit prieteneşte cum s-ar cuveni să te porţi... Şi încă
66
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
67
ceva: nu pomeni nimic despre Napoleon. El a desfiinţat Republica veneziană.
Plecase posomorât. Nu mai era vară, ploua zilnic, o ploaie târâită de toamnă apăsând acoperişurile. Nu ieşea decar rar la o cafenea unde trebuia să-1 întâlnească într-o duminică dimineaţa pe Trimisul terzimanului de la Stambul, omul lui de legătură cu Eteria pentru care venise aici cu o mare sumă de bani, să-1 corupă pe acela ca să lucreze pentru cauza lor. Nu aveau o dată fixă de întâlnire, trebuia numai să se afle în fiecare duminică dimineaţă, la unsprezece în locanta pustie în sezonul ploilor, aşteptând să apară un necunoscut care-i va spune câteva vorbe, într-un anumit fel. Se dusese întins la locuinţa sa de pe Caile del Mandollo şi dormise neîntors trei ceasuri bune, voind să uite de frica ce-i inspira ideea de a o revedea. Pe la opt seara se sculase, aprinsese lumânarea şi-şi privise chipul pustiit de suferinţa acelor luni trecute când nu făcuse altceva decât să vină în fiecare duminică la „Lanterna" şi în celelalte zile să aştepte, oti să pândească pe străzile înguste ale augustului oraş o femeie cu părul roşu ce nu mai trecea. Arăta bolnav, chipul supt şi buzele vinete nu aveau să-i facă nici o impresie verişoarei lui Chrisro. I se părea că hainele întinse pe pat şi cămaşa de mătase chinezească cu butoni de diamant erau umezite de briza marină ce intra prin fereşti. Chemase o femeie care deretica prin ospel şi o rugase să mai puie fierul pe fracul lui de mătase şi să aibe grijă să nu-1 ardă cumva. în priviri avea o uimire tristă, i se părea că arată ca un prost ce nu poate fi luat în seamă, ori ca unul abia scăpat dintr-un ospiciu. „Ce face o muiere dintr-un om" şi înjurase birjcreşte. Trebuia să bea ceva, un lichior sau un vermut; a, să fi găsit o picătură de anason era şi mai bine. Simţea un gust sălciu în cerul gurii, era prăbuşit, fără vlagă, nu ar fi fost în stare să lege două cuvinte în acea noapte şi mai trebuia să mai şi joace tarocchi; n-avea inspiraţiune, mai bine s-ar fi culcat şi nu s-ar mai fi sculat niciodată. Era noemvrie, pe canale ploua şi bătea un vânt rece şi ascuţit, biciuindu-i obrazul. Ple-
case devreme, învelindu-se într-o manta şi ţinindu-şi jobenul cu degetele să nu i-1 ia vântul. O să ajungă ud leoarcă, cu ghetele scofâlcite, la asta nu se gândise, dar acum era prea rârziu ca să se mai întoarcă, ar fi putut să se urce într-o birje, într-un Coucou-empire sau într-un Tilbury cam rare la Venezia, dar nu-i mai păsa de nimic, îi era frică de clipa când avea s-o vadă din nou pe femeie şi de aceea putea să plouă cu găleata.
Ajunsese puţin peste ceasurile zece în faţa unui peron luminat sătăcăcios de un lampadar pe care-1 sgâlţâia vântul. Crezuse la început că a greşit locul, dar după roate detaliile se afla în faţa intrării palatului Vimercatti. Un valet cu brabeţi, absent, rece, fără priviri îl întâmpină salutându-1 cam cu dispreţ în italiană pentru că nu înţelegea probabil cum un invitat într-un astfel de loc soseşte pe jos, dar pe faţa lui nu se citea nici a mirare, bărbatul între două vârste avea indiferenţa condescendentă a servitorilor de casă mare şi asta îl mai linişti asupra a ceea ce putea să i se întâmple în seara aceea ciudară, plină de ploaie şi vânt. Bănuise că va fi invitat la una dintre recepţiile de care acest oraş nu ducea deloc lipsă, dar nu se auzea sgomotul de voci obişnuit în astfel de împrejurări şi nici ferestrele nu arătau a fi luminate â giotno, cum se cuvenea în asemenea ocazii. Lacheul desfăcuse un cortil uriaş de mătase sub care Hrisant Hrisoscelu intră docil, urmându-1 până la peronul de marmură foarte alunecoasă din pricina mâzgăi ce se strânsese pe treptele joase. Intrară şi prima senzaţie pe care o încercă văzându-se într-o oglindă din micul şi întunecosul vestibul fu dezastruoasă. Ar fi trebuit să se întoarcă cât se putea de repede şi să dispară în uliţele veneziene. Arăta ca un şoarece ud. Părul îi scăpa de sub jobenul umezit care părea şi el strivit; avea o faţă galbenă din pricina luminii lumânărilor. Ceea ce îl isbi de la început fu o cizmă metalică pentru umbrele în care într-adevăr se zăreau câteva, scuturate afară înainte de a fi vârâte ca într-un rastel. Pe pereţii din faţa scării principale câteva cornuri ale abundenţei stricau şi mai mult imaginea pe care şi-o făcuse despre această
68
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
69
casă de oameni bogaţi. Palatul Vimercatti avea ceva cazon, asta plutea în aer, prea multă marmoră mărind senzaţia că intri într-un mausoleu, încăperile pe care le ghicea în jur trebue să fi fost prea înalte şi mari, reci, prost încălzite în acest anotimp; o senzaţie neprimitoare îşi făcea loc în sufletul vizitatorului, dar Hrisant se prefăcu nepăsător, îşi lăsă pelerina îmblănită cu jder şi valetul o aşeză într-un fel de furcă florentină cât vizitatorul privi pereţii tapisaţi cu hârtie, oroare, nu cu mătase după moda francesă, fapt ce mărea senzaţia că se află într-un palat cu pereţii de lemn, cu toată desfăşurarea de ancadramenre de piatră, când vânătă, când albă. Un galben stins, vechi, afumat domina încăperile ce păreau pustii, nelocuite şi lipsa de sgomot, de animaţie îl făcu să se întrebe încă o dată dacă nimerise unde trebuia, dacă nu cumva Christo Hrisoverghi îi jucase vreo farsă.
Valetul îl conduse pe scările greoaie şi ele, neacoperite de covoare, la capătul cărora vegheau două statuete cu câte un lampadar în mână. Uşile din faţă erau vopsite în alb şi-i aminteau lui Hrisant Hrisoscelu un lazaret de lângă Giudecca pe care-1 vizitase în primele zile ale sosirii lui aici. Intrară într-un mic salonaş pe podelele căruia fuseseră aruncate câteva covoare de lână albă, ceea ce îi împrumuta un aer sărac şi mărea impresia de spital pentru că sub o fereastră care dădea spre Piaţa Ducalelor vizitatorul zări şi o canapea de piele, îngustă şi incomodă, cu o oglindă Directoire deasupra, după ultima modă. Aplicele de bronz aurit, dublate cu dungi negre de marmură îi lăsară un gust mortuar, de morgă sau de capelă. Prin alte uşi deschise, trăgând cu coada ochiului zări doua sau trei inrerioare întunecoase şi gustul lugubru al gazdelor îl sperie. „Trebue să fie un om militar", gândi Hrisant Hrisoscelu, numai ei stau în nişte grajduri ca acesta, chit că e încadrat numai în rame de marmură. Ca să mai îndulcească senzaţia de rece şi neprimitor, din instinct probabil, contele Attillio Vimercatti care alesese mobilele, cu siguranţă el şi nu acea femeie, pentru că altfel totul ar fi fost dezastruos, golise un tambour de metal în care plan-
tase un ficus cu frunze palmate. Intră în salonul — şi el tapisat cu hâttie - în dungi albastre şi albe, cu un plafon depărtat, sub care spânzurau lumânări fine, fără miros, într-un policandel cât o roată de car. Perdelele lungi de raffetas, albe şi albastre, cu cordeluţe ce le sugrumau la mijloc, astupau puţina lumină ce ar fi trebuit să isbucnească din piaţa Ducalelor de la felinarele de jos. O masă acoperită cu o placă de marmură neagră sporea senzaţia de funerar provocată de mobila din jur, foarte potrivită pentru un palat oficial în care să fie duse tratative, dar nu într-o locuinţă destinată să îmbie o femeie.
— Ai sosit? se auzi vocea prietenoasă a lui Christo Hrisoverghi. Se ivise printr-una din acele uşi albe. Era înalr, atletic, cu
o privire şovăitoare, jaboul de dantelă în care sclipea o perlă mare, plină de focuri, redingota albastră, cu guler de catifea, croită foarte bine pe corpul lui bine proporţianat, sugrumată pe talie, încheiată în faţă cu nasturi de mătase îi dădeau o înfăţişare distinsă pe care Hrisant Hrisoscelu o pierduse din pricina ploii de afară. Christo purta butoni de aur la vesta cu revere şi toată înfăţişarea lui respira o agresivirate încărcată de şiretenie.
— Nu arăţi prea bine, de ce naiba n-ai luat o trăsură sau o gondolă până aici?
Nu-1 certa, era numai îngrijorat de aspectul lui umil.
— Poate există un Ioc unde pot să-mi pun hainele în ordine? sugeră Hrisant Hrisoscelu.
— O să găsim, dar trebue să te prezint gazdelor mai întâi, urmează-mă. Lucrezia vorbeşte cu doua prietene, bărbaţii joacă Ombre în seră, acolo-i place lui Attillio să stea pe o astfel de vreme... Ori nu ştii Ombre?
Nu ştia şi asta era o nenorocire.
— Nici Faro?
— Nici.
— Atunci nu ne rămâne decar biliardul sau tarocchi. Femeile nu ne primesc până nu termină cu bârfa lor.
70
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
71
Intraseră într-un salon dominat de un şemineu din marmură negră ale cărui coloane măreau senzaţia de marţial a încăperii. Pe consolă, o pendulă de bronz aurit cu două obeliscuri, şi ele de piatră, sporeau urâţenia demnă din jur.
- Cred că poţi să te usuci puţin până le spun eu ceva ca să te scuz. Dealtfel, să ştii că puţin le pasă, aici vin oameni pe care eu, de pildă, care sunt un familiar al casei, nici nu-i cunosc. Spun, dacă-i găsesc mâncând ceva la bufetul rece, că sunt în trecere şi molfăie mai departe. Uneori nici n-apucă să dea bună ziua gazdelor. O să te obişnuieşti cu ei.
Hrisant Hrisoscelu se apropie de locul leneş care trebuia să repare ceea ce stricase vremea de afară. Flăcările şovăitoare abia încălzeau aerul din jur, se rezemă cu sparele de suprafaţa rece a căminului şi aşteptă să simtă dogoarea, privind peretele din faţă pe care spânzura o oglindă cu lauri şi arme, dincolo de care se ghicea sera despre care-i vorbise Christo şi unde se aflau bărbaţii. Prin geamurile aburite Hrisant Hrisoscelu văzu silueta unei lămpi de alabastru în formă de urnă. în mijlocul vastului salon ce părea golit de mobilă, pe o masă greoaie ca un catafalc, un vas argintat de flori încerca să înveselească ceea ce vedea în jur: bronzuri şi statuete cu subiecte mitologice; un covor oribil, imitând o tablă de şah şi perdelele de taffetas, sugrumate la mijloc, lăsând să scape câteva siluete de clădiri din piaţa Ducalelor. Printr-o altă uşă, la fel de înaltă şi albă, descoperi un fel de salle â manger, tapisată şi ea cu hârtie şi cu un perere pictat în care se zăreau Antilele în viziunea lui Leroy. O masă de acaju, o piesă dealtfel destul de scumpă, socoti Hrisant Hrisoscelu, nu salva nimic din impresia de neprimitor pe care oaspetele o simţea, cum nu salvau nimic scaunele în gondolă, cu desene de epocă şi lumina puţină venită de Ia o lustră aurită, cizelată ce arăta în detalii un bufet jos, acoperit şi el cu marmură gri şi negru, susţinut de doi grifoni. în rest, inventarie Hrisant Htisoscelu, argintărie greoaie, formată din ceainice ovale, de formă marabout, cafetiere antice, farfurii desenate la Londra
şi o ceramică pompeiană. Printr-o altă uşă pe care o vedea într-o oglindă, şi ea încadrată în marmură, abia se distingeau gheri-doane din acaju, o comodă rectangulară cu trei sertare şi picioare de leu, aparţinând unei mici biblioteci, reflectând o altă oglindă, Les psyches, încadrată în lemn, ornamentată cu palmieri şi lebede, şi două scaune â la romaine.
- Ei, te-ai uscat puţin? Pot să te-arăt femeilor? întrebase Christo Hrisoverghi, de undeva din aceşti pereţi ce se asemănau cu oglinzile care-i reflectau.
- încă puţin, deşi nu cred să salvez cine ştie ce... Hrisant Hrisoscelu îşi potrivea părul umezit cu degetele şi
simţea că se urăşte. La drept vorbind, ar fi preferat să fugă undeva, să se ascundă, să nu mai fie văzut.
Şi în această aşteptare tăcută, oaspetele se simţi deodată privit. Nu ştia de unde vine senzaţia aceasta, dar se întoarse şi auzi o voce de femeie, gravă, aproape bărbătească, cu inflexiuni metalice, cum au mezzosopranele.
- I me haritumeni na sas vlepas! Sunt încântată să te văd! Calimera! Nu arăţi prea bine. Christo mi-a vorbit despre dumneata, spunea când greceşte, când italieneşte; era grecoaică, ghici Hrisant Hrisoscelu, totul o arăta, numele, profilul acela şi agresivitatea cuvintelor. O grecoaică născută în arhipel, la Păros sau la Rhodos, poate că se şi întâlniseră acolo vreodată, demult, în umbra morilor de vânt. Herula Lucrezia Vimercatti nu mai semăna deloc cu femeia tânără de lângă fântâna Santa Măria della Salute, pierduse aerul acela copilăros şi rătăcit de animal fugărir de mulţimea ieşită la serbarea Bucintorelui. Părea mai înaltă, o Junonă călcând cu siguranţă în încăperile croite parcă pe măsura ei, într-o rochie „Cheveux de la Reine", cu o jupă rotundă căzând până în pământ, peste care aruncase o jachetă de catifea, o cazacă Monpensier, mulându-i talia. Purta un smarald în corsaj şi-1 privea cu un aer amuzat, de parcă ar fi văzut un animal curios.
72
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
73
- Du-1 undeva să se schimbe, îi spusese vărului său, lui Christo Hrisoverghi, cu o voce nu atât poruncitoare, cât persuasivă care-1 intrigase pe Hrisant chiar de atunci. Şi înainte ca el să protesteze pentru că nici nu concepea să se îmbrace cu haine de împrumut, femeia adăugă, adresându-i-se ironic:
- N-ai avut bani pentru o trăsură sau ai picat la Venezia cu un Mail-coach?
II lua peste picior şi el nu găsi replică, lucru pe care avea să nu şi-1 ierte multă vreme. Adică venise în acest oraş destrăbălat cu trăsura de bagaje, cu un poştalion ordinar? Ce-i dădea dreptul să se poarte astfel cu el? Şi simţi că o urăşte din toată inima.
- Nu te supăra pe ea, are o limbă ascuţită, o scuză Christo Hrisoverghi simţind furia celuilalt. Nu vrei mai bine să mergem în seră, să-ţi prezint pe contele Vimercatti?
Femeia dispăruse în încăperea alăturată şi atunci îşi aminti că lângă fântâna Santa Măria della Salute purtase o perucă, pentru că, acum avea un păr negru care îi arăta adevărata vârstă: nu mai mult de 30 de ani.
Primul impuls pe care-1 avu fu să fugă şi să se arunce în apele tulburi ale canalului San Roco. Un sentiment de dezastru îi bântuia. Retingota şi pantalonii lipiţi de pulpe îl strângeau, se simţea cusut ca într-un sac, gata să fie aruncat în adâncurile Vosforului ca în povestirile acelor rude îndepărtate pe care le auzise sub sicomorii de la Bosphorion, când tot acel peisaj para-disiac se întuneca de grozăviile evocărilor teribile ale mazililor bătrâni pe care-i cunoscuse, acriţi, încărcaţi de ură, gata să moară nemulţumiţi, ducând dincolo de sfârşirul lor o duşmănie nevindecabilă. Era o seară pierdută aşa încât îi spusese lui Christo:
- Aş vtea să mă retrag, cred că mă înţelegi. S-ar putea să ies fără să fiu văzut? Ţi-aş fi recunoscător dacă ai prezenta scuzele mele contelui. Spune-i orice: că mi s-a făcut rău, că am răcit, pricepi?
Celălalt, ca orice barbar bine crescut, nu comentă în nici un fel această plecare precipitată şi-i arătă o uşă masivă de stejar
prin care pătrunseră într-un alt salon cu fotoliile acoperite cu huse, încăpere străjuită de uriaşe dulapuri de haine, unde se intra rar. Coborâseră o scară în formă de melc, probabil o scară de serviciu, luminată numai de lanterne şovăitoare şi se treziseră în vestibul; Hrisant îşi regăsi pelerina umedă pe care şi-o svârli pe umeri.
- Atunci când te mai văd? il întrebase Christo, dezolat, dar nu cu curiozitate.
- Duminica dimineaţa mă găseţti la „Lanterna", o cafenea de lângă Rialto, treci pe acolo, nu se poate să nu dai de mine, şi în clipa următoare se afla pe peronul de afară, simţind ploaia măruntă care-1 biciui o clipă peste obrajii înfierbântaţi. Era o noapte rece şi nourii alergau goniţi de vânt peste lagună.
Hrisant străbătuse o piaţă plină de peşte, cu rafturi unsuroase în faţa cărora se înghesuiau nişte femei gălăgioase, tocmin-du-se şi strigând la vânzători, alegând cu mâini lacome aterine sau raci, scrumbii vinete în lumina spectrală a felinarelor, rotul arătând plumburiu în coşurile mari, pline de solzi şi resturi. Era lumea săracă ce se alegea cu nimic, cei bogaţi netârguind noaptea. Apele canalului San Roco somnolau sub lumina albastră a unui felinar aburit. Acum totul îi era indiferent, lucrurile se terminaseră înainte de a începe. Vrusese într-adevar să moară în acea noapte când rătăcise până spre Tragheto, unde se ridicau nişte clădiri răpănoase şi în balcoane spânzurau rufe umede ce nu se mai uscau în acea vreme rece şi umedă de noemvrie. Timpul trecuse greu, se întorsese spre palatul Vimercatti mult mai târziu şi privise ferestrele înguste şi asudate de căldură din interior în care mai sclipeau lumini. în clipa aceea clopotele Veneziei vesteau zorile şi pe uliţele pustii treceau câini sgribuliţi. O duşmănie surdă faţă de femeia abia cunoscută creştea în el şi nu putea să şi-o stăpânească. Avea să-i arate el Herulei Lucrezia Vimercatti, îngâmfatei ăsteia care-i spusese că sosise în Venezia într-o trăsură de bagaje, ca ultimul sărăntoc! Era bogat, avea s-o umilească, s-o facă să-şi dea seama de ce e în stare.
74
EUGKNBARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
75
O să părăsească micul ospel în care locuia pentru a nu atrage atenţia cuiva; puţin îi păsa de streinul acela ce nu mai sosea şi de cauza Eteriei, şi de banii ei, încredinţaţi de oamenii de nădejde pentru câştigarea unei chehaiele. Erau lucruri mai frumoase în viaţa asta! O să închirieze unul din aceste palate pe care le vedea acum, palate în care proprietarii lor nu locuiau aproape niciodată pentru că le ofereau streinilor pe sume colosale. Mâine chiar, avea să cheme croitorii ca să-şi comande câteva costume şi-o să iasă din existenţa mizeră pe care şi-o impusese de când intrase în Eterie, o să mobilizeze cu gustul lui orien-ral încăperile reci şi streine şi-o să le arate acestor militari sau ce dracu erau contele Vimercatti şi vărul Herulei Lucrezia, ce înseamnă luxul şi bunul gust, o să arunce în dreapra şi-n stânga cu funducliii turceşti pe care avea să-i schimbe pe ducaţi vene-zieni şi-arunci mai stăm noi de vorbă, doamnă!
Bătea un angelus mănăstiresc de dimineaţă când se întorsese în micul lui adăpost din Caile del Mandolo.
*
Nu dormise decât câteva ceasuri, şi acelea sbuciumate, visase turme de câini care îl fugăreau şi-1 sfâşiau, pe urmă că stă încuiat în odaia lui şi că cineva îl pândea. Nu voia să deschidă şi presimţea că dincolo de uşă se afla chiar Trimisul. Se trezise de câteva ori din coşmar, plin de o sudoare rece şi pe urmă readormise şi visul se reînnodase. Necunoscutul se afla lângă patul lui, privindu-1 insistent. Avea o faţă nedesluşită, de seu, lucioasă, fără trăsături, ca a înecaţilor. Nu-şi amintea dacă vorbiseră greceşte, oricum acela îl întrebase ceva, dar o spaimă neagră îi inrrase în oase, o frică rea îi apăsa inima. Se trezise cu gura amară, privind încăperea sordidă şi ploaia de afară. Cerul era sumbru, apăsător, oraşul se golise, un gondolier trecea pe sub ferestre, strigând ceva cu glas gutural. Nişte femei se certau jos la intrare, de unde se ridica un miros de gunoi putrezit. îşi adusese aminte că stabilise să-1 întâlnească pe
Christo Hrisoverghi şi ce avea el să spună când o să vadă cum stă? Vechi obicei de oameni aflaţi la strâmtoare: încăperile cele mai ieftine, haine ponosite; dacă voia să facă imptesie de la început trebuia măcar să-şi fi cumpărat câteva cufere arăbeşti; pe urmă unde era servitotul fără de care nu se putea concepe viaţa la Venezia? El îţi căra bagajele, el se tocmea, el îţi aducea trăsura, îşi privise ceasornicul. Mai erau ttei ceasuri până la întâlnirea cu vărul Lucreziei Herula Vimercatti. Jos tocmai se deschisese o locantă, nu avea decât să spună că îl căutase aici pe un sărman care avea să-i aducă corespondenţa din ţară şi că de fapt locuia în San Girolamo, unde voise să tragă încă de la sosire, dar se speriase de preţurile pipărate. Primul lucru pe care trebuia să-1 facă era să-şi caute un servitor; ştia unde să-1 găsească, în piazzeta din jurul podului Donna onesta, pe el o să-1 trimtă după nişte cufere şi târguielile celelalte avea să le facă după ce va vorbi cu Christo pe care o să-1 tragă puţin de limbă.
Se spălase în grabă, îşi potrivise cu o foarfecă pletele, se cioplise cu un brici, atât cât să nu lase impresia că e neîngrijit, hainele nu arătau prea bine, dar pe ploile astea toată lumea părea murată, pleoştită. Mantaua se uscase, nu avea decât să-şi cumpere din drum o umbrelă sau să folosească una dinrre cele aflate în faţa intrării ospelului. Peste un ceas, după ce rătăcise cu un aer absent în jurul dughenelor pline de coşuri cu raci şi peşte, acoperite numai atât cât să arate ceea ce trebuiau să arate, ochi un fel de vagabond îmbrăcat într-o băuta, rămasă de la carnavalurile trecute, purtată de cine ştie câţi inşi cu care acela îşi acoperise hainele lustruite, dar încă în bună stare, mai bine zis, aproape de a fi lepădate. Avea figura celor numiţi aici confidenţi sau bravi, soitar sau negustor de paseri, oricum, cu instinctul lui, Hrisant ghicise că era omul care-i ttebuia.
- Mi se pare că pe mine mă căutaţi? îl întrebase necunoscutul cu familiaritatea şi insolenţa tuturor disperaţilor care amuşină ceva de mâncare într-o astfel de zi plină de ploaie şi
76
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
77
şciu că într-o clipă trebuie să facă impresie celui ce l-ar solicita în vreun fel.
Vorbea uşor stâlcit, probabil venea din Sardinia sau umblase pe mări; era mic, pirpiriu, cu nişte ochi inteligenţi.
- Nu ştiu, îi răspunsese Hrisant bănuitot încă, pentru că locurile nu erau atât de sigure, deşi la ceasurile când îl întâlnise, lumea umbla în jur şi nu i s-ar fi putut întâmpla nimic. Ce învârti?
- Fac ce trebuie...
- Am nevoie de un om bun la toate.
Giovanni Basadonna, cum aflase că-1 cheamă, îl măsurase, cântărindu-1 câte parale face.
- Eşti strein? Nu ptea căptuşit cu bani...
- Nu se ştie...
- Am miros la oameni, cei cu bani nu caută servitori aici... -Ai dreptate, dar am interes ca să se ştie că m-ai urmat de
unde viu...
- Şi de unde vii?
- Ce importanţă are?
- Bine, caut de lucru, azi plouă toată ziua, nu am ce face, oricum, nu-ţi garantez că o să fac pureci la dumneata. Unde stai?
- Am inchiriat un apartament la San Girolamo...
- Va bene, constată el cu o obrăznicie care ar fi trebuit să-1 enerveze pe Hrisant. Mergem. Ce trebuie să fac?
- Să nu răspunzi decât dacă te întreb ceva. Ia banii ăştia şi cumpără-ţi cu ei nişte haine purtate, dar bune, să nu se creadă că acum te îmbraci ca lumea pentru prima oară...
Necunoscutul îl măsura amuzat:
- Nu eşti prost deloc. Numele meu nu-ţi spune nimic? Giovanni Basadonna, mă trag dintr-o veche familie nobiliară a Veneziei...
- Toţi spuneţi aşa.
Necunoscutul luase banii fără să-i numere.
- într-un ceas, te aştept. Bărbierit eşti, nu uita să-ţi schimbi încălţările. Nu face economii. Să vii cu o trăsură, o să am nevoie de ea; şi mai ales să nu te miri de nimic...
- Am înţeles, domnule, am avut şi eu servitori, nu te uita la mine cum arăt acum. Cate e numele dumneavoastră?
TI spusese.
- Bine.
Şi-i întorsese spatele. Era sigur că nu o să fugă cu banii. Nu era o sumă importantă, dar te puteai aştepta la orice din partea unuia care nu era prost şi îşi mai dădea şi aere nobiliare.
Lângă ospelul San Girolamo, aflat pe canalul Giudecca, ştia înca de la prima lui trecere pe aici un fel de dugheană întunecoasă a unor negustori arabi care aveau cuferele ce-i trebuiau penrru a face impresie. Trecuse în grabă pe Ia ospelul pârlit în care avusese nefericita inspiraţie de a locui şi cântărind din priviri puţinele lucruri pe care le avea, le dăruise unei femei care-1 spiona din uşă, imtând că pleacă şi că era rost de bacşiş.
- Ia-le! îi zisese şi-i mai pusese în palmă un taler de argint la care muierea privise amuţită.
Asta era. Trebuia să fi făcut totul de la început, jumătăţile de măsură nu erau bune. I se şi recomandase să nu se uite la bani ca să nu nască bănuielile cuiva, dar vechea sgârcenie a familiei, moştenită de la înaintaşi îl împinsese în mizera locuinţă pe care o părăsea cuprins de nemăsurarea celor ce nu au cheltuit niciodată cât le trebuia.
Se oprise apoi în faţa micilor magazine din spatele lui Rialto, ciudatele, misterioasele depozite de stofe şi mătăsuri arătând numai câteva lucruri în geamurile lor luminate de vânătă lumină a zilei întunecate. îi trebuiau cămăşi şi jabouri de Flandra, pantaloni şi pantofi englezeşti cu botul ascuţit, butoni de aur, brelocuri, ciorapi de mătase, jachete şi vestoane croite după moda spaniolă ori francesâ, dar asta nu se bătea din palme. Christo, care era introdus în societatea veneziană avea să-1 ajute, deocamdată trebuia să-1 mintă pe Giovanni al lui dacă îl va mai
78
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
79
revedea, că toate bagajele sunt pe drum şi că abia sosise de undeva, de departe. Cât despre cuferele arăbeşti, ele aveau să fie umplute în curând cu lucruri nemaivăzute. Ajuns în faţa lui San Girolamo, o clădire cenuşie cu cinci caturi, cu balcoanele dând spe melancolicul canal plin de ceaţă în ziua de sfârşit de noemvrie care anunţa o iarnă ploioasă cum erau toate iernile pe canal, intră sub poarta lui acoperit de o perdea cu aerul unui individ care abia făcuse listonul, văitându-se de mizeria de afară şi cerând portarului să-1 conducă la reccpţioner.
- Nu aveţi bagaje? se miră celălalt.
- Sosesc mâine, zisese neglijent. Deocamdată te rog să mă conduci în apartamentul pe care o să-1 iau, servitorul va fi aici într-o oră; arată-i unde să se instaleze. Am multe treburi...
Ii pusese în mână doi taleri şi asta îl scutise de alte explicaţii şi curiozităţi. După un ceas se arătă şi Giovanni Basadonna. Arăta exact aşa cum îşi închipuise: redingoră neagră de stofă groasă, cu guler de catifea, pantalonii uşot umeziţi de ploaia de afară. în mână purtase până arunci o uriaşă umbrelă pe care o lăsase la inrrare; acum avea un aer imporranr de servitor de casă mare, cu plastronul uşor îngălbenit la gât, cu un fel de cravată roşie, înnodată meschin, peste cămaş albă, protejată de o jiletcă înflorată. în mână ţinea încă un fular lung, cu care nu ştia ce să facă.
- Ei, bine, ai nimerit?
- Dar cum? se miră. Sunt în oraşul meu.
- Nu pari venezian. Ai călătorit, nu-i aşa?
Servitorul se miră încă o dată. Fusese de altfel ultimă oară când o făcuse.
- Ştii prea multe ca să fii un om obişnuit. Câţi taleri îmi dai pe zi? Sau vrei să facem un contract?
Hrisant nu-i răspunsese decât după ce se gândise puţin.
- Depinde cât o să am nevoie de tine.
- Atunci trebuie să mă plăteşti pe şase luni înainte.
- Nu e mult?
— Pentru câte am să-ţi fac, merge. N-o să-ţi pară rău. Dă-mi, deocamdată,40 de ducaţi.
Nu se tocmise. Celuilalt îi păruse rău că nu-i ceruse dublu. Prin geamurile apartamentului în care se aflau se vedea apa vânătă a Giudeccăi, sbicită de vânt.
— Unde sunt bagajele dumneavoastră?
— Vor sosi mâine sau poimâine de la Roma... Nu mai întrebă altceva.
— Ţi s-a arătat unde o să dormi?
— Da, e cam înghesuit, dar merge.
— Dacă o să am nevoie de tine, te chem, adăugă, arătându-i lenta de mătase de lângă draperii.
îşi privise după aceea ceasornicul. Mai avea câtva timp până să-1 întâlnească pe Christo.
— Ai adus şi o trăsură?
— Vă aşteaptă jos, spusese Giovanni Basadonna.
— Bine, cobor îndarâ. Sper că birja are coviltir. Acum du-te...
Celălalt dispăruse. Rămăsese singur, privind în jur la lucrurile cu care trebuia să se familiarizeze. Un par cu polog de mătase veneziană, câteva fotolii, un gheridon, sfeşnice de arginr, lumânări, uriaşe dulapuri ale căror uşi deschise larg lăsară să pătrundă în caldul apartament un miros amărui de lavandă, covoare moi, vechiul iz al apartamentelor de la Odi-Kioi, acelaşi aer marin, saturat de ploaie şi uşor sărar, iritindu-i nările. Se apropiase de ferestre. Jos, pe sub portalurile umede treceau femei cu ogari supli sub cortilele grele de apă, făcându-şi plimbarea şi oprindu-se sub perdelele prăvăliilor aurarilor, pline de inele şi brăţări. Un soare pierit, de dincolo de cetul neguros parcă ar fi vrut să spargă sumbra zi nesuferită, streină, îndepărtată. Pasul fusese făcut, o ştia. Timpul fugea în urmă. Apa Giudeccăi se spărgea din pricina vâtului. Un sentiment de înstrăinare îl cuprindea. Totul îi era potrivnic în acel ceas. Ce avea de gând? Simţea că trebuia să ia nişte hotărâri pe care prudenţa dc până atunci nu i le dictase. Viaţa avea să se schimbe în mod
80
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
81
primejdios. Privise laguna cu cartierele ei pustii din jur, plutind într-o ceaţă ce se infiripa pe nesimţite; apa, invadată de alge verzi, sosea în colonii ca un paviment de sărbătoare, străluminat de cerul plumburiu din care scăpau rafale cenuşii de lumină. Nisipurile mişcătoare de dincolo de malul negru al Giudeccăi aveau o culoare tulbure. Deschisese ferestrele. Aerul nu era rece, numai umed, o umezeală care îi pătrundea în oase.
Dacă venea cu adevărar Trimisul? El nu putea să nu vină. Chiar poimâine când era tot duminică, pentru că într-o duminică avea să sosească, să se aşeze la o masă de la cafeneaua aceea de lângă podul Rialto şi pe urmă ce se va întâmpla? Cum arăta acel necunoscut? Şi după ce or să-şi spună parolele, despre ce aveau să mai discute în locanta de lângă manufactura „La Pălărie"? Dar el, acest Trimis, putea să vină peste câteva luni şi până atunci se întâmplau multe. Să joace şi să câştige la jocul de cărţi că doar trăise la Peterzbuc şi la Stambul unde era cunoscut pentru norocul lui, nu ruinase oare atâţia prinţi moscoviţi aflaţi în trecere prin oraşul împărătesc, plin de canale şi de case de perdiţie ca şi Venezia? Şi dacă norocul îl va părăsi? Nu trebuia să se mai gândească la un astfel de lucru...
Apele se retrăgeau, târându-se repede spre un loc secret, Cetatea Dogilor era plină de răufăcători, şi unii oameni se mai îneacă sau sunt ucişi pe i calli în timpul nopţilor înrunecoase, dar câte nu se puteau întâmpla în acest oraş?
Christo Hrisoverghi nu se mirase de nimic. Nici măcar că fusese chemat într-un loc atât de deochiat şi aşteptat într-o trăsură închiriată. Urcase şi îşi protejase jobenul de mătase lăsat pe o sprânceană, primind să fie condus de la Bogheiul cu care venise până la banala lui carozză, sub cortilul impasibilului Giovanni Basadonna.
- Ce naiba cauţi tu în acest cartier de putane?
- Am avut o întlânire.
Celălalt nu mai întreba nimic, remarcând numai:
- Sper că nu era vorba de o femeie.
- Bineînţeles.
Asta putea să însemne foarte multe lucruri.
- Nu mi-ai spus unde locuieşti.
Fusese un adevărat noroc că schimbase hotelul.
- La San Girolamo.
- Puteai să găseşti ceva mai bun, remarcase Christo, dar probabil că acolo te-a dus gondolierul care e plătit de hotelier. Unde mergem?
- Tu ştii mai bine.
- Există o locantă care-mi place lângă Teatrul Grimani. Iţi convine? E ora când toate femeile frumoase trec pe acolo ca să ia o îngheţată sau o cahvea.
Christo îi strigase birjarului să meargă la San Giovanni Crisostomo şi pe urmă îl privise cu atenţie, spuindu-i cu o oarecare îngrijorare:
- Nu-mi place cum arăţi. Pari frământat de ceva. Ai necazuri? Aici totul se poate repara...
Hrisant se sperie, dar nu se trăda:
- Cred că am făcut o impresie detestabilă verişoarei tale...
- Da de unde! S-a amuzat teribil. Spune-mi cu ce să te ajut?
- Am nevoie de un samsar...
Celălalt îl privise cu o curiozitate neascunsâ:
- Un samsar? Pentru care lucru?
- Vreau să închiriez un palat...
Nu părea prea mirat, dar noutatea îl intrigă.
- Poate nu ştii cât costă închirierea unui palat la Venezia...
- Bănuiesc, dar nu are nici o importanţă.
- Nu o să-mi spui că eşti dispus să dai un sfert de milion pc an?
- De ce nu?
82
EUGKN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
83
Christo îl examinase ca pe un nebun. Să vii cu o trăsură oarecare la o întâlnire şi să nu te miri că închirierea unui palat costă 250 000 pe an!
- Nu e totul însă. Trebue să-l repari, să-1 mobilezi şi asta va dubla preţul...
- Vrei să zici că n-o să găsesc ceva bun de locuit?
— Depinde. Aristocraţia e sărăcită de războaie, s-a refugiat Ia ţaţă. Altfel preţurile ar fi fost şi mai mari. Nu cumva faci contrabandă de mirodenii, ori ai spart o bancă, ce-i cu tine?
- Sunt îndrăgostit, Christo...
-Asta explică multe, surâsese el. Iată, am ajuns. Coborâm...
Hrisant plătise birjarului şi-1 rugase pe servitor să-1 aştepte undeva într-o locantă alăturată unde se vindeau lichioruri, până va discuta ce avea de discutat cu prietenul său. Străbătuseră o piaţă. Simigiii strigau în gura mare că au cei mai buni covrigi şi în aer plutea un miros de castane coapte. Intrară în cafeneaua plină de lume zgomotoasă, actori, femei pline de bijuterii bancheri tineri. Aerul era înecăcios de la fumul de lumânări aprinse de cu dimineaţă din cauza zilei întunecate şi în lojile înguste, căptuşite cu catifea vişinie râsetele nu încetau nici o clipă.
— Iti place?
Christo se salutase cu nişte necunoscuţi, cerând apoi ceva de băut:
— Pare destul de vesel, zisese Hrisanr.
Prietenul său făcea semne cu mâna celor necunoscuţi.
— Eşti un obişnuit aici.
- Alia mattina una messeta; al dopodisnar una bassetta; alia sera una donneta, psalmodie celălalt. Mă scol târziu, sunr plin de datorii ca orice bărbat, o să înveţi şi tu, nu după multă vreme, cum se trăieşte la Venezia, din moment ce mă întrebi unde eă-seşti să închiriezi un palat...
Ttecea o femeie corpolentă, mişcând leneş un evantaliu şi trăgând cu ochiul spre Christo care o salută ceremonios.
- Elisabeta Taber! Ce femeie era acum zece ani, s-a îngrăşat; umbla ca o lebădă. S-o fi auzit cântând aria Didonei părăsite, se stingeau lumânările pe scenă şi lumea o căra pe umeri până la trăsură, se băteau care să ajungă s-o ducă, ce vremuri! Şi uite-o cum a ajuns! îşi pune perucă neagră să pară mai sălbatecă şi mai tânără, dar asta n-o mai ajută la nimic. Femeile mor când încep să-şi dea cu prav de Cipru pe păr, e primul semn al bătrâneţii. Cum e mătreaţa la bărbaţi...
Hrisant privea la bancherii marani care mâncau îngheţată, neînţelegând cum pot să se îndoape cu dulciuri la o oră atât de matinală pentru unii care se sculau târziu şi abia începeau să-şi omoare timpul.
- Deci un samsar, reluase Christo cu aerul că nu-1 interesează afacerile prierenului său, dar nu înainte de a ţi-1 aduce pe fiul Militrisei şi al contelui Goncearov pe care l-am regăsit în Paris, ca să-1 angajezi ca secretar particular. A stat trei ani în Bucuresci cu trupele ruseşti. Ştie tomâmeşte, ca să nu mai vorbim de alte limbi! Probabil că ai ajuns comandirarul unei societăţi sau eşti mason şi nu mi-ai spus. Numai masonii caută palate în vremurile astea. Venezia e aproape părăsită de lumea bună, ceea ce vezi sunt resturile ei, negustorii, oamenii cu bani care nu pot să facă alţii stând pe la moşiile de la ţară. Deşi, fie vorba între noi, nici comerţul nu mai merge. Sunt săraci lipiţi, crede-mă, şi vii tu, dintr-un fund de lume şi cauţi un palat. In urmă cu doi ani fără o jumătate de milion nu puteai închiria aşa ceva, mi se pare că ţi-am mai spus-o. Nenorocitul de Napoleon ne-a distrus. Nu ne ajungeau turcii, au venit după ei, şi fran-lujii, şi austriecii...
- Vorbeşti ca un italian, ce s-a întâmplat cu tine,chiar nu le interesează deloc patrida?
Christo isbucnise în râs:
- Agapite-mu, trebue să fii nebun. Tot mai crezi în revoluţie? în fleacuri? Văd că eşti bogat; patria celor bogaţi este banul. Pe deasupra te-ai mai şi îndrăgostit, o să uiţi repede totul
84
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
85
şi n-o să te mai mişte nimeni din oraşul ăsta. Vreau să-ţi atrag atenţia asupra câtorva lucruri de la început, ca să nu mai faci vreo prostie. Ai un servitor, probabil că azi l-ai angajat, se vede de la o poştă. Ai venit la Vimercarti acasă pe jos, plouat ca o gâscă. Asta nu se face. Şi dacă te aflai peste drum de casa Herulei rrebuia să soseşti cu gondola chit că ocoleai Venezia toată. Pe urmă, San Girolamo nu-i loc rău, dar pentru unul care are bani să închirieze un palat, trebuia de la început să întrebi care casă mare e liberă? Dacă-mi scriai din timp te sfă-ruiam să întreprinzi ceea ce era absolut necesar să faci ca să nu re compromiţi. Familia Calbo-Crotta are un fel de pâlăţel cam ruinar, cam jupuit, dar aici contează numele. Când te întreabă cineva unde ai tras, spui simplu: La casa Contarini sau Grirti Maruzzi, la San Severo sau la familia Labia cu care mă înrudesc puţin. Nu contează că nu te crede nimeni, aici toţi mint, îşi sporesc contul din bănci şi nu vorbesc decât despre datoriile pe care le au. Cu cât sunt mai multe, cu atât par mai bogaţi, să nu uiţi asta. Trebuiesc rostite nume de bancheri cu influenţă, chiar dacă nu le ceri un ban; roagă-i numai să nu dea din cap când sunt întrebaţi dacă te cunosc sau nu. O să-ţi prezint câţiva, uite-i: srau numai un ceas ca să fie văzuţi, pe urmă nu te mai cunosc. De la ora prânzului se retrag şi apar numai spre seară şi dacă-ţi fac favoarea să te primească un sfert de ceas ttebuie să fii fericit. Important este să se audă că te-au luat în seamă, lucrul se traduce prin a avea credit. Dă bacşişuri mari pe unde mergi să se ducă vorba că eşti putred de bogat, nu te tocmi, lasă-te jefuit, cel puţin o vreme, pe urmă se vor bate ca să-i primeşti la uşa ta. Faima e mai importantă decât orice. După aia poţi să obţii tot ce vrei de la Venezia. Îmi vorbeai de un palat, dar asta nu-i suficient. Iţi trebuie şi o vilă la ţară, undeva, la Friuli, sau la mare; dacă vrei să fii mai aproape. Să-i mai ceri samsarului să-ţi închirieze discret şi un apartament unde să primeşti doamnele căsătorite. Acasă la tine nu-i de bun gust, ascultă la mine. Te vor vinde, oricum servirorii, dar
femeilor le place misterul, locurile ascunse, unde să vină cu multe precauţii, băniesc că nu eşti chiar un ageamiu în materie. Cu cât există mai multe obstacole în calea unei legături în afara căsătoriei cu arât sunt atrase mai mult...
Pe măsuţa acoperită cu marmoră roz fuseseră lăsate două lichioruri aurii. In lojile alăturate răsunau râsetele femeilor, aerul devenea înnăbuşitor, fumul de lumânări şi de tutun făcea totul irespirabil. Intrau alte doamne tinere în pelerine lungi pe care le aruncau în braţele însoţitorilor ce-şi scuturau umbreluţele de ploaia de afară şi îşi făceau semne cu cei sosiţi mai devreme în locanta sufocantă. Un bărbat albit prematur, cu o gură lacomă, acoperită de o mustaţă galbenă mişca o tabacheră care avea pe toate feţele desene scandaloase, arătându-le cuiva din spatele lor. Christo se amuza de curiozitatea alarmată a celuilalt, care vedea pentru prima oară aşa ceva.
- O să te obişnuieşti cu toate, nu mai fă mutra asta. Acuş or să vină travestirii, să nu te laşi înşelat, îşi umflă sânii cu parafină şi se fardează, sunr acrorii de la Grimani, toţi pederaşti, dar băieţi de viaţă... Bea...
Hrisanr gustase băutura străvezie, uşoară, care-1 ameţise încet-încet. Larma veselă din jur, chipurile femeilor frumoase care soseau sau plecau, sclipătul lumânărilor mereu schimbate ce aruncau lumini în jur, totul îl făcea să uite orice fel de grijă. ('hristo îi vorbea fără întrerupere, privind în jur la cei ce soseau, schimbind cu ei saluturi sau câteva vorbe şi pe urmă, reluând ceea ce spusese cu câteva clipe mai înainte, neturburat, cu o luciditate ce sporea odată cu trecerea timpului. Avea o faţă palidă, chipul slăbit şi ochii negri, plini de o lumină întunecată îl fixau cu atenţie. Buze subţiri, oasele feţii scobite, părea un (el de actor el însuşi în aceasta lume de actori.
— Sper că nu o să uiţi jocurile. Aici lumea se plictiseşte repede. La unsprezece ceasuri, noaptea trebue să fii la Ridotto, la San Mose, o să te introduc eu acolo. Ca să faci impresie trebuie să pierzi mult la început, asta îţi va uşura relaţiile
86
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
87
viitoare, re vot căuta, vor crede că poţi să-i îmbogăţeşti, dar cum te cunosc, n-o să Ie meargă prea mulr. Bassetta cunoşti?
- Nu prea, am jucat pharaon până acum:
— Nu-i nimic, o să înveţi repede, dar Biribisso; dar Panfil?
— Nu prea.
- Nu-ţi cer nimic, câteva dimineţi petrecute împreună şi restul va fi un fleac. O să mergem şi în tripourile clandestine ale nobililor, unde nu se pătrunde oricum; o să plăteşti pe cineva ca să-ţi facă intrarea. Vimercatti ar fi desolat să ştie că n-ai relaţii. Noroc că nu re-a văzut în seara aia, am eu însă grijă de tot, va fi o întâlnire întâmplătoare. In societatea noastră cicis-beul este admis fără examen, existau vremuri când la căsătorii supiranţii erau trecuţi în contract, ca să nu fie vorbe, moralitatea viciului trebue respectată, dar cum te ştiu, n-o să te mulţumeşti cu sărurări platonice şi confidenţele Lucreziei. E o femeie dificilă, te previn. N-a avut decât câteva aventuri, puţine pentru câte ar fi putut să aibă.. .Ce-i aerul ăsta disperat? Doar nu voiai să te aştepte pe tine! Are treizeci de ani, dacă nu şi-o fi ascuns câţiva, exact când e mai vulnerabilă o femeie. O să iei locul unui părinţel, Mocenigo Bezzoni, care-şi freacă mantaua lioneză în preajma Lucreziei. S-a învechit, şi la Venezia nu ţine treaba asta, ai sosit la timp, locul e pregătit, cu statura asta, cu privirea de lup flămând care n-a mai avut o femeie frumoasă de un secol, lucrul e foarte lesnicios, crede-mă. De onanişti fug toate femeile măritate, dar cicisbeul e bun la cărat pachete, la dus flori la zile onomastice, la pierdut la cărţi în favoarea soţului care de asta rabdă totul, sper că mă înţelegi... Fii nebun, cheltuie pe măsura unui nabab şi restul o să vină de la sine. Nu te întreb de unde ai banii penrru că nu e de bun gust, dar cel puţin risipeşte-i cu talent, că asta nu-i e dat oricui. Şi-acum să trecem la afaceri...
Mai băuse puţin din lichiorul acela auriu, apăruseră şi travestirii în pelerinele lor lucioase, colorate: violet sau roşu aprins, cu priviri curioase şi pline de viciu, se cercetau; în ochii lor apăreau gelozii brusce, chipurile li se întunecau cum trec norii peste
mare şi o înnegresc, pe urmă făceau gesturi mari cu braţele, cereau de băut şi vorbeau tare. Femeile nu erau femei şi bărbaţii nu erau bărbaţi, dar era greu să-i deosebeşti. De sub mantii sau mânecuţele de mătase se iveau braţe păroase, piciorul îmbrăcat în mătase al vreunei fete cu ochii lacomi, iute scăpat de sub roba despicată părea perfect, dar vocea avea un sunet adânc, neaşteptat. Soseau cahvele şi dulciuri, îngheţate în formă de turnuri, cataifuri enorme stropite cu siropuri, prin uşile de cristal intrau alte cete de bărbaţi şi femei care arătau aceeaşi lăcomie de a găsi pe cineva cunoscut în vreo lojă, bancherii se retrăseseră, intrau acum actorii sosind de la repetiţii, de la Grimani, cu aerul lor imperativ, cu acea fericire rafinată ce li se întipărea pe chipuri de cu seară şi nu-i părăsea decât a doua zi pe la prânz; gesticulau ca nişte regi care ar fi fost aruncaţi în cuştile leilor, glasurile lor aveau sonoritatea de cristal cu care rosteau replicile ce trebuiau auzite până în fundul ocult al benoarelor unde femeile se lăsau sărutate din când în când de buzele băloase ale bancherilor, gândindu-se la ei, la aceşti actori ce intrau cu aerul triumfal al unei coloane de soldaţi. Erau lacomi, flămânzi, veseli fără motiv, imbecili şi setoşi de laude, îşi şi plăteau lăudătorii care îi însoţeau pentru a spune în gura mare la ce triumf asistaseră cu o seară înainte sau două, când scena fusese inundată cu flori, şi ele cumpărate, şi ele stropite cu apă până la finalul mult aşteptat, flori abia furate de la San Michele cu o noapte înainte şi aduse cu gondolele pe sub zidurile canalelor întunecate, înaintea zorilor, flori luate de pe mormintele ducale, cărate şi ele de la parastasuri şi rugi rituale, pe care mâinile hoţilor nocturni le reîntorceau în oraşul saturat de petreceri, de regrete, de minciuni şi de ceremonii. Christo tot îi mai vorbea cu glasul lui rece, în care exista o absenţă de care Hrisant devenea din ce în ce mai conştient:
— Am un om, un adevărat geniu al afacerilor, Alfano Stradiotte, să nu mi-1 strici, grec de-al nosrru, după tată, o pramatie de care ai să te îndrăgosteşti, cere mult: 15%; să nu-i dai
88
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
89
decât 12%, asta e raţional, lasă la şi mai puţin când nu are clienţi, dar nu ştii niciodată când e pe dric. Oricum, peste 12% să nu sari că ne distrugi pe toţi, cum te va simţi că eşti pentru prima oară la Venezia o să încerce să te jumulească. Când nu te mai înţelegi cu el, vorbeşte-i de patrida, asta-1 mişcă, dar nu prea mult, oricum c bine să-i încerci şi sentimentele. Ameninţă-! din când în când că o să ajungă la Pozzi sau la Piombi, asta o să-1 mai trezească din lăcomia lui, dar ce vorbesc eu de lup, că lupu-i la uşă! Hei, Alfano, n-auzi? Surdule...
Pe uşile de cristal intrase un fel de misit, slăbănog, subţire, cu o mutră neajutorată, între două vârsre, pe care curgeau hainele purtate cu stângăcie de parcă ar fi fost şi ele luate la vreo pomană de pe morţi. Samsarul îl salutase pe vărul Herulei cu deferenta subalternă a celui ce are mereu nevoie de ceva si de cineva. Christo îi făcu loc lângă el pe bancheta de pluş, scu-zându-se că trebuie să dispară careva clipe pentru că printre mese îşi făcea loc un fel de dihanie cu chip de lup, un bărbat între două vârsre, cu o figură vicleană, cu ochi din cate isbuc-nea o curiozirare lacomă ce inventaria într-o secundă fiecare detaliu din jur.
— E Barbaro Vimercatti, căzătura de cămătar care o să cumpere toată Venezia dacă mai trăieşte zece ani. Şi eu îi datotez bani, ne ia dobânzi neînchipuite, nici nu vreau să spun cât. Acum îşi caută datornicii pcnttu a le aminti că termenele au trecut şi că asta îi costă.
Numele îl isbise pe Hrisant, dar nu întrebă nimic, îl urmări numai pc noul venit care, odată cu persoana lui, adusese de afară un vânt rece, înfricoşător. Glasurile se înmuiaseră pe neaşteptate, lumea discuta acum în şoapte, femei şi bărbaţi păreau preocupaţi de cahveaua lor sau de turnurile de fistic verde ale îngheţatelor. El surâdea cuiva nevăzut, prefăcându-se că nu cunoaşte pe nimeni. Mulţi îl salutau, dar noul sosit nu-i zărea, era un avertisment viu: „Sunt aici, ce aveţi de gând, poliţele semnate de voi sunt în sertarele mele"; căuta numai un loc,
câţiva tineri se sculaseră, dar avea aerul că nu-i vede şi când străbătu rot salonul acela plin de fum, şi ieşi, un oftat unanim de uşurare se auzi şi glasurile iar crescură şi veselia întreruptă reveni, dar vocile erau mai scăzute, râsetele mai puţin libere, fără strălucirea voioasă de dinainte.
- Să te ferească Dumnezeu să cazi în mâna lui.
Alfano Stradiotte încă avea pe chip stigmatul unei frici ce nu putea fi ascunsă, era ca şi când văzuse fantoma unui mort ce sc arătase o singură secundă, dar acea secundă durase o veşnicie în ştiinţa vinovată a celor ce-i datorau lui Barbaro Vimercatti ceva.
Reapăruse şi Christo, care nu se salutase cu cămătarul sau probabil că nu-1 văzuse.
- Alfano, dumnealui căută un palat de închiriat. Ce spui de asta? Un kefalonit pe care te rog să-1 serveşti ca şi pe mine.
Misitul îl privea neîncrezător. Nu avea mutra unuia capabil de a fi atât de bogat. De obicei numai bătrânii închiriau case la Venezia, când terminau să strângă rot ce se putea strânge pe lumea asta.
- Şi cam despre ce ar fi vorba? Sunt palate şi palate. Unele abia se mai ţin, sunt pline de apă, ruinate, cad, sigur că pot găsi şi unul nou, dar nu vă recomand, asta ar face impresie proastă. Văd că sunteţi un om de condiţie...
„Vechea tehnică, îşi spusese Hrisant, te măguleşe întâi şi pe urmă sc aruncă la un preţ de trei ori mai mare."
- Mâine v-aş putea instala în palatul Feliciani, dar depinde ce-mi cereţi. Cât aveţi de gând să cheltuiţi pentru asta, probabil că signor Christo Hrisoverghi v-a pus la curent cu preţurile. Fără un million, nici să nu vă gândiţi să începeţi şi e cam mult...
- Alfano, nu-1 speria! Vorbeşti de un milion ca de nimica toată. Samsarul avea mâini noduroase, umede şi negricioase, cu
vene mari pe care le freca pentru a-şi pune sângele în mişcare. Sunau ca lemnele şi în ochi apăruse furia pe care o simte orice animal de pradă în faţa victimei.
90
EUGEN BARBU
SAPTAMÂNA NEBUNILOR
91
- Mă gândisem la tot, la locuinţa de la ţară, la cai, la echipaj...
- Aşa mai merge! Adăugă şi mobila, ca să nu te aud pe urmă că ţi-aduci aminte... zisese Christo.
- Şi mobila, evident...
- Plus apartamentul afacerilor galante...
- Şi mie, nenorocitului, ce-mi mai rămâne? -Cei 10%.
- 15%... -Alfano...
Glasul lui Christo avea o violenţă dulce care-1 oprise pe celălalt să continue.
- Bine, o să mai vedem...
- E mult, spusese şi Hrisant.
- Atunci de ce să mai discutăm, dacă vreţi un palazzo, nu am cum să încep sub 700 000.
- Cu reparaţii cu tot?
- Nu, asta ar mai costa ceva. E palatul Leporini, care stă gol de şase luni, dar nu vă sfătuiesc; igrasie, duşumele făcute zob, balcoanele la primul bal se voi' prăbuşi în canal. Dacă vreţi aşa ceva, numai un decor, nu aveţi decât. Bănuiesc că dumnealui nu e bancher ca bestiile alea pe care le cunoşti (se adresa lui Christo) care se rocmesc până le sar dinţii din gură, sgârciţi de parcă i-ar înmormânta cu aurul lor cu tot.
- Dacă începi de la 300 000 e foarte bine, ca să ne putem opri undeva pe la o jumătate de milion...
- E puţin, se sbătea misitul, să mai caut, dar nu cred că o să găsesc ce doriţi, eu îmi cunosc oamenii dintr-o privire. Omul dumitale e un om orgolios, priveşte-1 numai. Pariez că e picat de undeva, de la Piteu sau a umblat pe mări şi a făcut avere, de unde vii, de la Alexandria sau din Corfu? Spune-mi repede ca să ştiu cu cine am de-a face!
Hrisanr zisese cu lehamite:
- Ce contează?
- Bine, atunci, când îmi prezentaţi înscrisurile de garanţie? Să mă duc în bănci să verific conturile, bănuiesc că nu umblaţi cu sacul de bani la dv. Pe urmă, e bine să ştiţi că trebue să-mi daţi cei 15% de la început, calculând cheltuielile previzibile. O să mituiesc oamenii să facă actele mai tepede, să găsesc lucrători pricepuţi care cer ochii din cap, pentru că bănuiesc că vă grăbiţi să intraţi în palatul pe care-1 închiriaţi cât mai repede posibil.
- Cam aşa e...
- Asta costă. Ce termen?
- Două luni.
- Nu se poate.
- Nu am timp. Plătesc oricât... Hisant devenise imptudent.
- Imposibil, cine poate să repare un palat care are în medie 25, 30 de camere, plus atenansele, plus grajdurile, ca să nu mai vorbim de vila de la mare sau de la munte...
Aia poate să mai aştepte, vine iarna, nu pleacă nimeni din Venezia până în martie, se amestecase Christo în tocmeala celor doi.
- Sub patru luni, nici gând... hotărâse Alfano.
- Plătesc oricât, repetase Hrisant.
Misitul îl luase de braţ şi aproape srrigase la el:
- Pentru Dumnezeu, vorbiţi mai încet. Nu trebuie să afle nimeni că aveţi atâţia bani, nu cunoaşteţi oraşul ăsra care are urechi peste tot. Nu vă lăudaţi cu ce aveţi de gând să faceţi. La drept vorbind, aş fi preferat până la urmă să am de-a face cu un bancher dintre aceia care-mi fac atâta scârbă, ei se tocmesc, trag de fiecare taler, dar ştiu că sunt serioşi, cunosc valoarea banului, nu-1 aruncă pe fereastră ca domnia ta. Dacă nu v-ar li recomandat signor Hrisoverghi v-aş fi socotit un nebun. Vorbiţi de un million ca de o sută de mii de ducaţi, dar ăştia sunt bani nu glumă, ce dracu aţi fi făcut, cum de i-aţi adunat, sau uu-i aveţi şi vă bateţi joc de mine.
92
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
93
- Mâine să mă cauţi la San Girolamo, să-ţi dau parolele şi înscrisurile de garanţie. Ştii ce ai de făcut, nu-i aşa?
Hrisant surprinsese privirile schimbate între misit şi Christo. încă voiau să ştie dacă nu se păcăleau unul pe celălalt.
- Bine, voi veni, zisese Alfano, dar asculraţi la mine, dacă mai aveţi prieteni în afară de signor Hrisoverghi, nu mai vorbiţi, penrru Dumnezeu, cu nimeni. E bine să nu sc afle nici numele meu, aici m-au văzut o mulţime de oameni, dat ei bănuiesc că vă ofer nişte lucruri mai mărunte, dacă cineva află că sunteţi în căutarea unui palat arătos, cum bănuiesc că vă trebuie şi vă întreabă, desminţiţi cât puteţi, dacă nu, spuneţi că sunteţi proprietar de mine în Abisinia. Asta vă dă credit şi la poliţie, pentru că e imposibil, grăbir cum sunteţi, ca poliţia să nu afle că aveţi atâţia bani.
Faţa i se smochinise, murea de o invidie secretă, pe care voia s-o ascundă fără să reuşească, dar în chinul acesrui josnic sentiment intra şi o mare doză de respecr, pentru el era un client mare, neobişnuit, cum nu mai avusese probabil de ani de zile.
-Acum, o socoteala scurtă, adăugase. Deci căutaţi un palat pe o cale principală sau vreţi ceva discret, retras? Dacă sunteţi diplomat, aşa ceva nu e indicat, pentru că va trebui să daţi banchete şi lumea fuge de locurile dosnice. Vă trebue un palazzo cu peron la canal, cu mai multe ieşiri, cu grădini interioare, deşi la Venezia grădinile costă cel mai mult, pentru că pământul e scump. Iar la ţară, unde vreţi să aveţi vila? Pe Brenta, deşi la Tivoli v-aş indica, ştiu ceva, e aproape, lumea nu mai are timp, aleargă de colo-colo, nu se îndeasă la drumuri lungi şi drumurile lungi costă, aşa încât, gândiţi-vă bine. Nu-mi răspundeţi astăzi, mâine va fi foarte bine dacă putem sâ stabilim ceva. Va trebui să caut şi un pictor, pe cineva care sâ vă pună la punct interioarele. Cu mobila iar e bătaie mare de cap. Lumea de aici bârfeşte, un mic amănunt vă vinde şi să te ţii! Nu aş vrea ca Alfano Stradiotte să dea greş. Atunci, dacă mâine îmi avansaţi ceva, în patru luni vom putea să deschidem casa.
- Două, am zis, cu orice preţ. Pe la Crăciun aş dori să invit lumea bună din acest oraş la mine...
- Mamma mia, dar e o nebunie, ise trelos...
Christo Hrisoverghi îl privise şi el cu acea curiozitate plină de spaimă pe care o acorzi celor ce-şi pierd minţile pe neaşteptate, dar nu se mai putea face nimic...
... şi, deodată, acest oraş secret fu întrevăzut, îşi desvâlui misticele sale ascunzişuri şi el se târî pe sub portaluri de piatră, deschise uşi scorojite şi intră sub bolţi de grădini părăginite, urcă treptele roase ale sanctuarelor patricienilor pe care călca-seră basilei, regi fugiţi din ţările lor, judecători ce hotărâseră soarta altora; calcă vechile parchete afumate ale iatacurilor do-gale, străbătu coridoare tainice şi coborî în pivniţe umede, roase de cancerul timpului, auzind sgomotul valurilor bătând sub porticuri şi acea lentă, neîntreruptă mişcare a apei; i se descoperiră pe rând plafoanele aurite, roase, tapetele sub care fuseseră ascunse averi bijurerii; mari saloane înnegrite, arse de incendii de demult, ferestre cu rame plumbuite prin care cerul albas-tru-auriu al ceraţii se arăta sgârcit, amestecându-se cu marea radioasă, urcând canaturile verzi, pline de muşchi, clar-obscurul unor încăperi cu bolţi pontificale, lanterne ruginite în care abia mai pâlpâiau luminiţe şterse, mişcate de vântul ce le mătura la vreo rafală şi, peste tot, simţise mirosul de pepene şi gudron al Veneziei, cu tot ce avea ea esoteric. Laguna întreagă, ameninţătoare undeva, cu tonele ei de apă ce puteau să irumpă peste diguri; umbrele umede şi ele, negre-cenuşii, verzui, umbre catifelate, ferestre cu perdele sfâşiate de timp şi de fum, mirosind a prav şi a vechi, a ambră şi a şoareci, sgomote abia auzite sosind de undeva din bârnele măcinate de carii imemoriale; impasibilii, mohorâţii, dispreţuitorii monseniori trecând nevăzuţi încă prin încăperile obscure în care mai puteai să auzi sgomo-lele intime ale veştmintelor lepădate şi chiar târârea vântului dc afară pe nervurile de plumb topit undeva, în besnele unor
94
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
95
turnătorii şi îndoite de cleştele forjoului, devenite după aceea numai nişte ramuri uscate de metal care protejau între cristalele lor subţiate de vreme acea intimitate care nu se cerea decât apărată şi în care inrrau strigătele violurilor mărturisite sau nu, rezultatul tranzacţiilor familiale, dincolo de sumele şi interesele puse în joc; Venezia aţipită în duminicile matinale, plină mai apoi de strigăte înăbuşite, rămasă fiind afară, dincolo de tumultul pasiunilor strivite de secret; cu discursurile de demult ale demagogilor şi rândurile şterse în denunţurile alcătuite la lumina lumânărilor pentru Marii Inchizitori ai Consiliului celor zece; puterea în care nu puteai penetra, ocrotită de bogăţie, de halebardierii de sub bolţile de piatră de afară, păzind războinici ordinari, aventurieri plătiţi cu luna sau cu anul, vechi mercenari ce jefuiseră aiurea în numele unor idealuri mincinoase şi risipeau aici totul, tăvălindu-se cu femei în imensele paturi, apărate de baldachine pictate de cei mai renumiţi pictori ai cetăţii, deflorând fecioare venite din cerul pur al iluziei, bine crescute, cu guvernante, cu profesori de dans, marfa părinţilor ce vindeau totul: reputaţie, frumuseţe, gingaşe, victimele ştiind că sunt vândute sau că or să fie vândute şi abia aşteptând să li se întâmple acest lucru; marele teatru al lumii, desfăşurându-se sub candelabrele acum stinse, abia arătând mucarniţele lor negre, roase şi ele de praf şi nepăsarea timpului... Ai mai fi putut să auzi scufundarea secretă a mobilelor vechi ce nu mai fuseseră urnite din loc de o jumătate de secol din sălile uriaşe unde băuseră generaţii de beţivani, urmând altor generaţii de beţivani, meseni făloşi, toastând şi râgâind, plini de cuvinte frumoase, desprinse din cărţi vechi şi lachei tăcuţi, abia respirând acel tumult al ospeţelor, cu toată grandomania lor ce făcea să isbucnească paseri din uriaşe torturi sau din animale spintecate savant cu pumnale vânătoreşti, de hirurgii vestiţi ai petrecerilor, gesturile lor fiind însoţite de sunete de lăută sosite de undeva din vreo loggie de piatră, ascunsă privirilor, sub un ocheţ cenuşiu, prin care abia pătrundea reflexul mării omnipotente de afară,
ea, regina Veneziei, în care totul era voluptate şi ameninţare penrru că moartea venea pe canale, cu ciuma, cu urâtul boalelor ei, cu răsboaie şi impozite, cu grijile grele ale celor ce urzeau comploturi şi afară vegheau numai străluminatele basilici, divinele icoane pictate în ziduri şi cenotafurile prefigurând absente trupuri regale, rămăşiţe ale trufiei omeneşti cu tot ce se mai ostenea din propriul trecut, cerşind osanale, flori şi rugăciuni din infinita moarte care nu era moarte, pentru că nu e morr cel ce mai e servir de umilinţă şi dă de pomană din nesfârşirea lui, adunând lumea şi silindu-i pe preoţi să le rostească numele şi să le arate faptele mincinoase, împodobite cu laude cumpărate încă de pe vremea când îşi pregăteau aceste suspine, voind să şteargă nepieirea Veneziei eterne chiar în despuierea pereţilor goi ai palatelor abandonate, despuiere lipsită de răsuflarea celor ce rrăiau cu numai părăsirea, uitarea şi regrerul rămas după cei duşi sau numai plecaţi în alte locuri, cu impersonalitatea saloanelor nelocuite multă vreme şi aflare în aşteptarea altor oameni care să reînsufleţească vastele odăi fără mobilă şi fără flacăra unor focuri ce se reaprind după ani de absenţă, sau luni, sau zile, lăsând umbre proaspete pe pereţii din care a muşcat tocmai acea absenţa a unor proprietari care făceau aceleaşi gesturi ce vor fi făcute de cei ce vor sosi în locul lor, îndeplinind adică ritualul aceloraşi gesturi şi fapte, şi refăcând în jurul lor aura nevăzută a habitudinii pe care cei noi vor să şi-o însuşească şi nu reuşesc pentru că o familiaritate este proprietatea morţii care urmează vieţii şi gesturilor făcute deja şi nimeni nu şi-o poate însuşi; Venezia putredă, care te posedă te ia în stăpânire Iară să-ţi dai seama, otrăvindu-te lent cu imaginea ei tutbure, cu cupolele ei ca nişte meduze plutitoare în marea cerurilor mereu schimbătoare, cu brumele sale subţiri ce-ţi fură conturul feţii şi ţi-1 proectează în viitor, cu toată păpuşeria celor ce te înconjură, umbre ale saloanelor înăbuşitoare, în care se înghesuie nişte marionete şi li se pare că petrec, că se împrietenesc, că se iubesc sau că se posedă şi deodată magia se sparge şi soseşte
96
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
97
ultima seară, pe care şi el, Hrisant Hrisoscelu, avea s-o cunoască, cea mai rece seară, cea mai streină, când oraşul cu iluzia lui multicoloră, fierbinte, iresponsabilă te părăseşte şi nu poţi să-1 mai iubeşti, nu ai de ce să-1 mai iubeşti şi tot ce crezi că ai adunat numai pentru tine şi îţi aparţine pe veci: plăcere, obişnuinţă, lucru familiar, amintire dispar într-o secundă şi afară rămâne o cetate streină, cea mai frumoasă lume, dar, deodată, cea mai înstrăinată de tine, un oraş uitat, cu uliţe umede, poduri şi gondole care duc şi miri, şi defuncţi înţepeniţi spre San Michele cu pietrele lui tombale, semănate parcă de pe o altă planetă pentru a-ţi aminti că bornele morţii au marcat până şi un astfel de loc şi te aşteaptă şi pe tine o gondolă neagră cu patru îngeri aurii, cu aripi de gips şi coroane, şi acele văluri ultime ce bat în trupii ei şi pe care nu le vei mai auzi, însoţit de uitare, şi degeaba sunr strigătele şi cântecele ce ar vrea să te însoţească până în cer şi mor chiar în acea clipă, în acel loc, şi el strein de viaţă, pentru că nopţile, morţii sunt mai singuri decât oricine în lumea asta, mai singuri decât stelele îndepărtate, mai singuri ca marea ce şi ea e singură; o, Venezia opacă, surdă la orice regret; Venezia obosită de sine, nemaiauzindu-se; cu seri livide, streine, fără palatele dogale pe care întunericul le absoarbe şi le retrage în uriaşa umbră a nopţii, strania, sălbatica cetate plină de şoapte dulci sub portaluri, de gânduri ascunse, încărcate de imense uri, înveninind aerul pe care-1 respiri în irealul decor minat de funestul sentiment ce înjoseşte omul, dar care-1 şi mişcă; intrigi, şoapte, denunţuri, călăi, preoţi, iubiri, fecioare, curtezane, prezicători, atleţi pe frânghie, noctambuli, beţivi, povestitori, improvizatori, materia magică a Veneziei compusă din lumea coruptă a apelor ei puturoase, a zidurilor în care au murit la epidemii de lepră şi ciuma, acele nuntiri infinite întrunind trecutul, prezentul şi viitorul; leneşa, morbida Venezie, imensul mormânt de ape, suspendat sub cerul în care veghează heruvimi funebri, coloanele de mătase în amurg ale lui San Marc, turlele de plumb, scurgându-se în
ceţuri, topite în imaginaţia infinitului; scări neştiute, roase de paşi nenumăraţi care au favorizat şi favorizează adulteruri; marele fast venet, ştiut de nimeni în întregime, de necuprins, marea minciună a acestei aşezări ireale pe care Dumnezeu o ignoră pentru că a uitat-o sau a trecut-o în contul Diavolului; taina Veneziei din care iradiază carnaţia femeilor frumoase care au putrezit demult, întâi îmbătrânind, secătuite de vârsre, de amintiri, erodate de timp şi pe urmă vegetând în iatacurile dosnice, trăind din invidia pentru altele care le iau locul, acele nesfârşite emisii de urmaşe ce le acoperă cu uitarea lor şi le desfiinţează cu nepăsare, cu vitalitatea nemiloasă ce şterge tot ceea ce o naşte...
Rafira ori Sultana, sau cum îi zicea, mai intra în odăi şi aducea mangal care odată ce se stingea lăsa un fiim gros; arunca butuci în sobe, mai deschidea ferestrele şi întreba: „N-ar voi ceva de îmbucat, dumnealui Hrisanr Hrisoscelu, că se făcuse de prânzişor şi n-ar strica un lichior, o lacherdă, o prezantină, ori măcar alune să mai mestece să nu-i srea gura şi stomahul, dar beizadeaua mângâia absent mătăniile, privind lănţugui de aur ce trebuia de mult trimis Neranţulei ca să şi-1 lege în jurul pântecelui în care borâse boerul în prima noapte a venirii lui din acele locuri depărtate pe unde iubise şi fusese sărăcit. Simţea că ceva ce nu putea fi controlat îl luase în stăpânire de la sosirea lui aici, o lipsa de voinţă ce-1 măcina ca o boală. Se scula târziu de parcă acel drum, ce-i drept lung şi sdruncinat, îl topise. Nu-i era nici foame, nici sete, ar tot fi zăcut pe acele macaturi moi şi ar fi fumat numai, privind fumul verde şi profumat al tutunului. Se scula cu gura amară, cu limba ca iasca şi nu simţea nimic decât golul fără sfârşit al sufletului. Ii era lene să se îmbrace, secretarul livonian voia sâ intre la acelaşi ceas în odăile lui, dar nu-1 lăsau muierile, pentru că ora deşteptării se lungea. De unde altă dată, când se anunţau cu glas mare din Turnul
98
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
99
Meridian ceasurile opt, turceşti, el era în picioare, după câteva zile nice la unsprezece nu făcea ochi. „Ce-i cu boerul?" întrebau ai curţii, îngrijoraţi. „Este sănătos, are ceva?" Slugile dădeau din umeri; „Nu are nemic, ce să aibe? Gogeşte numai. Citeşte gazeturile sosite de la Viana şi pe urmă iar doarme; ciuguleşte ceva şi spune să pregătim trăsura că vrea să iasă până Ia Herăstrău să ia aer şi după două ceasuri se răsgândeşte, îi e lene şi nu vrea să cheme bărbierul să-şi radă obrazul, arată ca un călugăr, rar mai face câte ceva, de parcă l-ar fi stors tălăniţa aceea care a stat cu el în noaptea venirii şi nu mai are snagă, nu mai are nemic în el"...
Careva vrusese să aducă doftorul, să-1 cheme pe Perdicaru ştiind că se au bine, dar Hrisant Hrisoscelu îi luase la goană, să n-audă de aşa ceva; ce, se se nebuniseră la cap? Nu-i ardea de nemic, voia numai să zacă, dacă nu făcuse el nici măcar heretisitea la Domnitor, atunci ce mai voiau? Dădeau cu toţii năvală spre porţi, dar arnăuţii nu mai primeau pe nimeni până la noi ordine şi acele noi ordine nu soseau. Perdelele stăteau trase până la prânz şi din odăi nu se auzea vreun glas. Ionică Greceanu trimisese vorba prin Iusufache care mai ieşea la cafe-nion că îl invită pe boer la o vânătoare, să-şi scoată saxonii care se sălbăticiseră în curte, să-i mai arunce la o amuşinare, la o pulpă de mistreţ că altfel se blegesc, dar el nu dăduse nice un semn, sau măcar Ia o partidă de cărţi să iasă, să-1 vadă lumea că se svonise că are rac şi că o să moară curând şi asta nu era bine. Ii trimeteau răvaşe după răvaşe, soseau şi bileţele de la femei, dar el citea unul sau două şi pe urmă cădea iar în melan-holia aceea care nu-i mai trecea; se afla departe de Venezia, îngropat sub zăpada unei ierni ce se anunţa teribilă. Şi de fiecare dată, de câte ori primea câte un semn din afară, îşi spunea, ju-rându-se după ce se privea în oglindă că de mâine începe viaţa de la începur, că o să meargă împreună cu Vasilică Ghica şi Neculai Negruzzi şi cu Kostaki Kiriazi ori cu Calimah Pantazoglu în vizite, că o să cheme muieri la el, pe alde Neranţula Mavrodin,
pe Chrysafina Costandachi ori pe Anica Filipescu, ce se mai găsea prin acest puturos oraş de Orient să-1 scoale din morţi pentru că mort era, deşi trăia...
Şi acela, logofetul Caliarh, nu mai tăcea cu ale lui, dar cine-1 asculta?
— Ce spui? Ce spui? se mira Hrisant Hrisoscelu cu glas din ce în ce mai stins penttu că parcă ceva din el se scufunda în propria-i fiinţă şi vorbele aceluia începeau a-1 plictisire, dar nice singur nu voia să rămână întrucât destul se deştepta fără nimeni alăturea în recile cearşafuri şi voia să cheme pe careva să mai aprindă focurile din sobe, dar nu mai avea puterea de a se ridica în coate şi de a da vreun semn, ori de a vedea pe careva, ori de a aprinde vreo lumânate. Asculta numai, învăluit în cergile cele groase la viscolele de afară care dădeau roată Bucurescilor pentru că nu aveau unde să se oprească şi pisau orăşelul de câmpie şi era de mirare că, atunci când se astâmpăraţi, el mai exista şi că pe uliţele cele năvălite de gheaţă şi zăpadă mai ieşea câte o sanie ce-şi suna zurgălăii şi pe urma acel sunet delicat şi lin se stingea undeva, depatte sub cerul negru. Ciorile îşi făceau şi ele rotile funebre şi strigătoare. Veneau zorile turburi, cenuşii, se auzeau în grajduri caii boereşti rozând zăbalele şi slugile care le puneau fânul dinainte şi i se făcea dor de locurile pe care le părăsise şi iar se hotăra: „Vând tot, lichidez ce mai am şi plec înapoi s-o găsesc şi s-o fur, ori s-o omor". Şi se scula, bătea din palme, scula slugile, asta se întâmplase numai de două ori, îşi chema bărbierul care-1 rădea bine de aspra barbă şi se privea în oglinzi şi le spunea celor din jur: „Ne punem pe treabă de azi, auziţi voi, pregătiţi săniile şi caii pentru că bănuiesc că trăsura nu poate străbate într-atâta zăpadă". Şi slugile se bucurau şi începea un frecuş prin curre şi logofetul şi secretarul livonian clădeau ordine după ordine şi femeile călcau hainele şi cămăşile şi cântau de bucurie că se înzdrăvenise beizadeaua şi, maică, ce-o să mai facă el acuş, în nenorocitul de târg, şi cum or să mai curgă bacşişurile şi-or să se ivească pe la uşi acele femei ce
100
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
101
mult râvneau la bijuteriile lui Hrisant Hrisoscelu despre care numai auziseră şi se şi svonea că sunt mai ceva decât ale împăraţilor ruseşti întrucât beizadeaua lor dăduse lovitura prin Francia şi îşi depusese toată averea în băncile veneziene ce gemeau de ducaţi şi rubiele şi că era vorba să ia tronul şi de aceea Princepele nice măcar nu-1 întreba de ce nu venise să facă heretisirea şi că dacă ar vrea el, Hrisant, l-ar cumpăra în aur de Viana, ori i-ar da credite să umple ţara de mori nemţeşti că avea de unde şi ce adusese el acasă era numai un gunoi, neşte bijuterii pentru bietele kiramele de pe podul Beilicului, nu demne de doamnele ce ardeau din pipote să se culce cu el, chit că cele mai multe erau măritate şi duse la popa cu ai lor, dar ar fi fugit de-acasă fără să clipească, cum scriau în bileţelele trimise beizadelei şi aduse pe furiş de alde Iusufache căruia nu-i mai ajungeai la nas cu prăjina de când se întorsese stăpânul şi sta numai în cahvele şi povestea în ce lux şi desmăţ se desfată Hrisant şi cum îl păzesc arnăuţii toată noaptea cu puscile lor să nu fie uruiala dracului şi să-1 prade careva că era putred de bogat, başca ce avea în sipete şi-n lăzile aduse, dar unde mai puneai banii din bănci? Şi svonurile creşteau şi în seama noului sosit în Bucuresci se puneau cele mai năstruşnice fapte. Ba că ar cumpăra toată Valahia cu ce era pe pământurile ei şi s-ar întinde la domnie şi că Poarta chiar l-ar primi cu multă bunăvoinţă dacă ar face un semn, terminând cu Princepele. Svonuri primejdioase, dar cine le putea desminţi decât nebunul de boer ce tot nu se arăta pentru că după ce mânca puţin, când voia să se îmbrace era apucat de plictis şi-1 întreba pe secretatul livonian: „Cum e afară?" şi acela ieşea puţin şi se întorcea spunând: „Bate niţel vânt, dar dacă vă puneţi căciula şi luaţi blana de lup nu simţiţi nimic pentru că parcă ar da soarele." „Bine, făcea el, să mai bem o cahvea şi o să vedem noi". Şi mai beau o cahvea şi pe Hrisant iar îl apuca lihtisul şi o lene ucigaşe şi începea să-şi desbumbeze nasrurii de diamante de la cămaşă şi să o lepede pe covoare, întinzân-du-se pe sofa şi uitându-se afară cum era cerul: când se lumina,
când se împosoca. „Ce facem, stăpâne?" întreba Iusufache din sfert în sfert de ceas, gata să se urce pe capra săniei boereşti, şi ea lucrată la Viana deşi în mintea lui blestema toana vremii care-1 împiedica pe boerul său să iasă cu carozza aceea nemai-văzură în care sosise şi mai ales să fie privit, bătând caii ungu-teşti cum nu mai avea nimeni. Dar iar începea ninsoarea şi se aşeza zăpada, vătuit, tiptil şi se auzeau lupii dinspre pădurile albastre ale Cotrocenilor. „Ce vreme, zicea Hrisant, să nu dai un câine afar' din casă şi noi ce să căurăm la Herăstrău, că nici măcar nu e muzică, cum e vara! Meterhaneaua cântă numai din mai", şi iar se ofilea şi se băga în aşternuturi, şi-i gonea pe toţi, şi fuma, şi privea prin perdele cerul apăsător, jos, negru. „Dar dă el soarele, îşi spunea singur, şi o să vină primăvara şi să vezi atunci ce mai plimbări o să fac..." Deocamdată soseau sărbătorile Crăciunului şi în curţi se tăiau porcii şi se auzea un guiţat nemaipomenit şi se aprindeau lemnele cu catran şi se pârlea şoricul şi el nu avea nici măcar atâta voinţă să le spună că degeaba fac piftii şi pregătesc murăturile şi varza acră pe care o pritoceau, pentru că nu are de gând să invite pe nimeni la petrecere, dar ei tot sperau că o să fie iar veselie şi-or să cheme lăutarii ca pe timpuri, să cânte trei zile şi trei nopţi în şir şi se vor umple de parale de la boerii chercheliţi care fugeau pe furiş să mai doarmă pe la casele lor, cu rândul, ca să nu-1 supere şi pe urmă se întorceau tot în sănii, spunând că au zăcut pe undeva prin colţuri pentru că pe vremea când se întâmplau acele lucruri, alde Kiriazi, alde Matei Cigala ori Codrika sau Riga Velestinul nu se dădeau bătuţi toate zilele şi nopţile petrecerilor. (lereau afion, mai luau nescai frunze pe care le rumegau în măsele, beau ulei ca să nu se îmbete, dar se ţineau în picioare, nu-i cărai decât pe la joia mare cu săniile, înveliţi ca nişte morţi în cergile miţoase şi aruncaţi în parurile lor, îmbrăcaţi cum erau, de unde nu se sculau decât după o săptămână. Ce vremuri, ce vremuri, dar nu se frîtSS"CJStenahoria să mai ţină şi uite că ţinea, pentru ,căJ<ie fiecare din cele doua daţi, Hrisant
102
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
103
Hrisoscelu se răsgândise până a ajunge în curte şi dacă mai trecea vremea, ei bănuiau cu toţii că beizadeaua nu se va mai mişca decât, Doamne fereşte, pe la Sfintele Paşti şi asta o să-1 supere pe domnitor...
Dar mai avea vreo importanţă? Căpătase viciul tăcerii. Asculta numai pe alţii şi se gândea la ale lui. Mereu îi venea în minte iarna de dinainte de a o revedea pe verişoara lui Christo Hrisoverghi, pe femeia cu părul când roşu ca ambra, când negru, cu privirile halucinate ca ale celor ce iau haşiş, probabil suferind de o miopie accentuată, provocată de picăturile pe care şi le punea în pupile şi care-i dădeau aerul pur şi mirat al vene-zienelor. Era ceasul când Herula Lucrezia Vimercatti spunea cu o voce stinsă privind apele încărcare de o scăpărare ciudată de fosfor din adâncuri:
- îi simţi pe morţi? Sunt aici, în adâncul lagunei şi mai încolo, pe mare.
Şi el simţea cum i se face frig şi se întreba de ce spaimă este dominată acea femeie pe care o iubea nebuneşte şi de ce mergea cu el şi cu Hrisoverghi spre Murano care se vedea în zare cu focurile lui la amurg, dintr-o vegetaţie putredă, cu cimitirele sale plutitoare, insula cu adevărat a morţilor, ca şi San Michele şi numai în faţa acestei bucăţi de pământ simţea şi el că moartea este prezentă mereu în viaţă şi că nimeni nu dispare din exis-renţa noastră, mai ales a acelora ce târau după ei ucişii trădaţi şi sugrumaţi în carcerele de lângă Piaţa Ghel Mumia şi pe cei retezaţi de cap, acele cranii ce erau golite de ochi de către peştii răpirori de la Vosfor şi se ridicau, albe şi fără altceva decât nişte găvane şi le amintea lor ce evanescentă e viaţa în aşteptarea domniilor nu mai veneau.
Şi umbrele palatelor, pe care le bântuise în căutarea ei câteva luni grele, clar-obscurul lor melancolic, spaima fără nume care îl lua în stăpinire pe neştiute, umbra catifelată, dar îngheţată a unei zile de martie, când soarele abia licărea pe lagună şi îl cuprindeau presimţiri că va fi înjunghiat în vreo biserică plină
de copii încununaţi cu margarete, umezeala crepusculara a Veneziei intrând în zidurile palatului Caragua, toată iarna aşteptării lui disperate i se tecompunea în memorie. Odăile păreau pusrii fără femeia ce nu mai sosea. Mohorâţii lui servitori, cărând mobila din bazarele de la Rialto, îl priveau fără curiozitate, făcându-şi treaba şi numărând banii împărţiţi cu mari strigăte de disperare de către Alfano Sttadiotte. Pe urmă, când totul se termina, rămânea singur într-o Venezie aţipită pe la prânz când saloanele se goleau de toată gloata ghiftuită şi înaltele odăi bătute de soaţe îl trimeteau la gândul că se poate muri din cauza mării, de urâtul ei, cum îi spusese tot Herula, cu ceva mistic în vorbele rostite. Oraşul aştepta un semn ca să fie distrus, Venezia limpezită atunci de apele sale purulente, de toate mizeriile iernii, de gunoaiele funerare, de florile sale fanate, putrezite sub poduri, se purifica. Străluminatele sale bazilici, opulente şi fudule, cu cupolele lor ca nişte magnolii roz, de două ori existând; în reflexele mişcătoare ale canalelor şi sub cerul palid se arăta primăverii. Dar câte Venezii fuseseră? Venezia muzicală, plină de o lumină nobilă sau de o brumă ca sudoarea îngerilor, mai ales dimineaţa, o brumă, şi ea roz, o brumă subţire ca transpiraţia frunzelor şi Venezia acelor seri când Herula Lucrezia Vimercarri îi promisese că va sosi la el în palatul Caragua, neapărat rrebuia să fi fost o astfel de seară cu ceaţă roz, plină de linişte, şi nimeni pe uliţele pavate cu piatră, ori pe canale, nimeni care s-o spioneze, şi ea, furişându-se pe sub acoperişurile brumate şi atunci nu vor fi sburat nici măcar porumbeii din piaţa San Marc, va fi fost o linişte unică, şi tot ea spusese că în acea seară va veni, ca altă dată în acest oraş, ciuma cea mică şi nu va mai fi nevoie să se ascundă şi vor aştepta moartea sub troienele de flori pe care el mereu le împrospăta pentru că palatul Caragua, de la închirierea lui şi până la prima ei venire acolo, fusese mereu plin de trandafiri galbeni de Isfahan aduşi pe ghiaţă din ţara celor opt raiuri, umplând cu o umbră palidă pereţii. Venezia aşteptării, o Venezie fără contur, cu clădiri
104
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
105
amorfe ca nişte elefanţi îngenunchiaţi într-un cimitir sacru, cu o vegetaţie ce macera cimitirele negre de la Murano, înconjurate de flăcările cuptoarelor şi de licăririle indecise ale sufletelor celor morţi, plutind parcă în etaje, deasupra mării. Venezia ciuruită de lumini şterse, cu sângele ei abia sclipind, un sânge plin de umbre divine, Venezia ca o stampă pictată dintr-o indispoziţie zeiască cu palafiticolii ei, începând cu Palazzo Chigi-Zondadori şi terminând cu cuibul lui ruinat şi refăcut în care sosise tocmai ea, Herula Lucrezia Vimercatti. Şi-atunci, în gândurile lui nebune, privind pe acei oaspeţi reci şi bârfitori ce-o însoţeau, pe ducii şi principii ruinaţi ce beau şi mâncau fără să le pese de sbuciumul lui, luând aminte la femeile care ar fi vrut să rămână în locuinţa sa, el făcându-se că nu înţelegea acest lucru pentru că o singură femeie intrase aici şi trebuia să rămâie şi aceea multă vreme nu sosise, lăsând ca trandafirii lui nebuni să se ruineze lent sub plafoanele palatului Caragua, ca a lepră galbenă, lepădându-şi pielea vegetală pe pavimentele îngheţate ca nişte pietre tombale. Altă dată, mai ales în zorii verzi ai oraşului dorea să vadă mirificul oraş scufundându-se lent, începând cu Piazza del Campo şi terminând cu biserica del Redentore în mâlurile ce înghiţiseră pădurile din jurul Veneziei, dincolo de srâlpii Cadorei pe care era clădit fragilul oraş cu lespezile lui curate, cu Campanila din care băteau clopote lovite cu ciocane de bronz mânuite de nişte sfinţi rotitori, mişcaţi de maşinării subtile, şi toate minunile născute din carierele ei de piatră, calliii şi câmpii golaşi pe care murea mierea soarelui pe la patru după amiază, prin martie, cu fundamentele secrete ca nişte păduri ale mării, rezistând vremii şi eroziunii, o Venezie care va fi fost să dispară în fundul secret al lagunei, înghiţită de o moarte lentă, şireată, păstrând totul pentru a fi reinventat vreodată pentru alte personaje şi pentru un alt timp... „Venezia ducală; Venezia leneşă, bolnăvicioasă, Venezia norilor scirocali ai lui Giambarista Tiepolo; Venezia magică a fecioarelor cu feţele ca perlele, Venezia întunecatului sânge al
morţilor de pe mare care chemau din apele fugare, mereu cân-tătoare, ca sirenele...", cum zicea un scriitor.
La sărbătoarea Redentore, Christo Hrisoverghi îl chemase, spre seară, la San Marco, acolo unde fuseseră pe vremuri cele patru figuri, Fluviile cu care Galla Placidia ornase palatul de la Ravenna. Laguna fumega într-un fum verde, cum se iscă în oraşul Dogilor de câte ori lumina o părăseşte într-o zi de vară cu ploi nesfârşite, ce pisează acoperişurile şi opresc sborul porumbeilor care se aciuiază sub cortilurile de piatră ale galeriilor Ducalelor, torcând amoros. Piaţa era spălată de valurile care treceau scundul dig de piatră şi în balconul de alabastru se ivise un băiat de patrusprezece ani, îmbrăcat în hlamidă albă, cu două lumânări aprinse în mână pe care le aşezase în faţa Madonei de Mozaic. Din Campanilă se auzise bătaia unui ceas de seară; jos rreceau grupuri de oameni cu steagurile corporaţiilor, foşnind umezite în răcoarea serii. Un ultim foc al soarelui ce se scufunda în lagună ca mumia arzătoare a hoaţei împărătese ce-şi lăsase chipul pe vase de aur, cu ochii ei imenşi şi sprâncene arcuite, cum o ştim din tablourile lui Nicolo Rondinelli. Era ora când în jurul altarului de la Parenzo se celebra imperiul aripilor, misterul paserei, ultimul ritual bizantin al Veneziei, când în aer se aruncau porumbei şi vulturi captivi ce osteneau leneş după câteva sbateri de aripi, deprinşi cu prizonieratul lor aurit şi sacru. Un viscol de clopote îl asurzise mai devreme, acum bronzul lovit cu tandreţe avea parcă o catifea dulce şi semăna cu zumzetul unor albine. Feeria crepusculului se termina ca totdeauna cu un Ave Măria unanim, isbucnit mai întâi din bisericile apropiate, strânse parcă laolaltă de o mână nevăzută pentru a vesti lumii Sărbătoarea morţilor. Cele mai frumoase glasuri ale Veneziei se ridicau sub cerul schimbător al acelui amurg.
- Cred că mergem la Torcello, îi spusese Hrisoverghi, acolo-i place Lucreziei la începutul verii şi mai ales să sosim
106
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
107
noaptea, când toată insula este plină de luminile miilor de lumânări aprinse pe morminte. Cunoşti Torcello?
- Nu, mărturisise Hrisant, deodată mânios că nu avusese această curiozitate care l-ar fi scutit probabil de ironiile femeii.
îşi privise pe furiş cosrumul comandat la Viana, o redingotă, completată cu Vatermorder, un guler înalt, cu vârfuri ascuţite, cu o cravată vânătă înnodată după manualele ce circulau în oraş, în saloanele ducilor şi principilor. Înfipsese în ea un ac de aur închipuind un vultur străpuns de o săgeată, simbol enigmatic ce o intrigase pe Herula Lucrezia Vimercatti. Ea nu întrebase nimic din bună creştere, spre enervarea lui Hrisant Hrisoscelu care abia aştepta să-i dea o explicaţie. De câte ori se privea în oglindă îşi aducea aminte de ridicola cosrumaţie orientală adoptată ori de câte ori se întorcea în ţară şi i se părea că ceva îl îngroapă în acest mormânt strălucitor al Veneziei din care nu ar mai fi plecat, cu lumea sa amestecată, ciudată, evropenească.
Noaptea căzuse de-a binelea, oraşul era luat în stăpânire de cortegiile ce plecau spre insule în bărcile lor lungi sau rotunde, dromoane bizantine, nave ce serveau numai la ceremonii, scoase din subsolurile palatelor, reparate în grabă şi date la apă, galere veneziene rămase prin muzee, dar şi ele folosind în asemenea împrejurări, pline acum de lanterne şi de pânze strânse în jurul carargelor pe care spânzurau schelete şi capete de mort, după gustul macabru al localnicilor în acea noapte a Redentorelui, feluci maure, suple, înguste, gata să se răstoarne la cea mai mică creştere a valurilor, galease francese, cu câte nouă rânduri de oameni la rame, trăgând după sistemul alia scaloccia, totul într-un amestec multicolor, luminat de facle şi fanale, un amestec de voci de bărbaţi care cântau sau se strigau de pe o punte pe alta, unii desbrăcaţi până la mijloc ca vechii robi, prefăcân-du-se că repară velele, cu peruci ce le acopereau părul adevărat pentru a revela nişte capete tunse chilug precum condamnaţii de odinioară, cu semnul înfierării desenat pe frunte. Cei cu un
smoc de păr şi el trucat la măsluitorii din teatrele venete, machiori şi şarlatani de ocazie, purtau în jurul şoldurilor cearşafuri de in, roşii, verzi sau albastre, la culoarea galerelor pe care serveau. Peste umeri, înfriguraţii nerăbdând umezeala nopţii abia începute ţineau un caftan şi pe cap o bereră roşie şi aşa-numita gabbano, o manta lungă de postav aspru şi ieftin, şi ele scoase din magaziile teatrelor. între uriaşele corăbii se învârteau descumpănite de mişcarea valurilor iscate de înghesuiala din jur, acaccile, joase la apă, cu prova rotunjită, cu vele pătrate sau triunghiulare, construite la Venezia în secolul al XUI-lea ca şi toridele, mai mici decât primele, cu fundul plat, o singură punte şi cu un catarg, corăbioare pentru sfinţi, cum se putea vedea pe pereţii lui San Marc pe mozaicuri. Convoiul era încheiat de câteva vase mari de tipul Rocheforte, navlosite la Genova de către un Ludovic pentru transportul cavalerilor în cea de-a noua cruciadă, nave de expediţie cu corpuri greoaie, cu prova şi pupa ridicate şi etrava verticală, încărcate de suprastructuri, făloase, închipuite, lustruite, cu etamboul perpendicular pe chilă, cu casrele de observaţie, numite în alte locuri şi cuib de corb, împodobite cu sculpturi de lemn, tritoni sau sirene; două punţi despărţite de spaţii apărare, paradisurile şi unde se aşezase încă de pe acum trufia princiară reprezentată de făloasele personaje cu care Hrisant Hrisoscelu începuse să se deprindă la reuniunile din iarna trecută, pline de petreceri şi mese nesfirşite; corăbii încărcate cu preoţi şi călugări sosiţi cine ştie de unde, purtând coroane de flori în jurul gâtului şi învârtind la nesfârşit mătă-niile, aşezaţi pe bănci negeluite, dar roase de atâtea funduri pe care le suportaseră sabordiere; pentru transportul cailor de călărit pentru că, după serbare, Hrisant Hrisoscelu aflase că era invitat de către soţul Herulei Lucrezia Vimercatti la o vânătoare; asta şi explica de ce ea sosea singură, soţul plecând înainte pentru a pregăti hăitaşii şi câinii. Dinspre mare sosea o uriaşă navă în jurul căreia roiau, ca nişte delfini, panfilii şi brigantine încărcate cu o lume veselă. In apă, luminile şovăitoare ale
108
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
109
faclelor roşii, galbene şi chiar verzi din pricina pucioasei folosite, făceau să explodeze arteficii. Vele Triunghiulare, arabe, mânau mai iute unele echipaje ce le foloseau cu îndemânare, strecu-rându-se ca nişte ştiuci. Piraţi încă neîmbrăcaţi, cu un postav negru peste ochi şi cap de mort la pălării, se grăbeau spre punţile de lemn alunecoase şi primejdioase ce lăsau să cadă în apă pe câte un imprudent. Scări de frânghie ridicau lăzi la bord, încărcate cu curmale şi sticle botoase, îngropate în rafie împletită, pline cu un vin negru sau amărui de culoarea cerii vechi...
Herula Lucrezia Vimercatti sosise. Cu acea plină de cruzime atenţie, Hrisant o zărise într-un Tonneau tras de doi cai mărunţi ce se opriseră în marginea pieţei aglomerate şi căuta în mulţime chipul lui Christo Hrisoverghi. Birjarul conducea la pas, prudent. în spate, o servitoare tânără păzea un coş de bagaje pe care sta aşezată privind ameţiră mulţimea din jur. Lucrezia era îmbrăcată cu o jachetă peste o fustă de catifea, cu o tocă de lutru, acoperindu-i părul roşu al perucii, parcă ghicind că aşa o place el mai mult. Mâinile şi le vârâse într-un manşon în care — avea să bage de seamă asta mai târziu — îşi ascundea o mică pungă de crocodil, plină de flacoane, parfumuri şi cartiere vieneze. O cuvertură de Tibet îi acoperea picioarele pentru a nu simţi umezeala nopţii începute.
li recunoscuse şi le făcuse un semn cu mâna înmănuşată:
- O, iată-te; îi spusese, adresându-se lui Hrisant Hrisoscelu, care îşi scosese jobenul de mătase şi-i sărutase mâna după moda evropenească. Nu mai ai aerul de câine plouat din seara aceea. De fapt, de ce-ai plecat atunci? Ţi-am spus ceva neplăcut?
Râdea cu privirile ca nişte cuţite, amestec de batjocură şi de promisiune tandră, dacă i-ar fi plăcut vreodată. Cel care aprinsese lumânările în cinsrea Măriei din Campanilă se retrăgea acum în bătaia clopotelor. Hrisant îi văzuse chipul palid de copil crescut în mănăstiri. Lumina săracă a lumânărilor tre-murăroare îl prefăcuse într-un fel de mucenic.
— Ai aflat unde mergem, nu?
- Mono zeo xeri, Dumnezeu o ştie!
- Christo ţi-a vorbit de vânătoare? Sper că ai un cartuş şi o puşcă, dacă nu două, cum se obişnuieşte...
Le avea. Bagajul — şi-al lui şi-al verişorului ei - fusese încărcat de mult pe acel vas roşu ca purpura care se legăna uşor lângă cheiul de piatră.
- Eşti cam tăcut, spusese ea, privindu-1 pentru prima oară. Era greu să rezişti unei asemenea cercetări ce semăna cu pre-
ţăluirea unui obiect.
- Ascult, este cu totul altceva, răspunsese scrâşnit Hrisant, şi-i înfruntase privirea cu ochii lui uşor asimetrici care-1 făceau frumos şi agresiv. De sub bordul scurt al jobenului îi scăpase o şuviţă de păr, aurie.
- Ce-ai făcut toată iarna? îl mai întrebase femeia, jucân-du-se cu o brăţară şi privind la vizitiul care descărca bagajele cu servitoarea ei. Acesta avea un capuşon cu zurgălăi care sunau lin la cea mai mică mişcare. Ii întindea cu atenţie nişte lumânări lungi fetei, acele mocoletti ce aveau să ţină loc de confetti când începea ceremonia stingerii reciproce a feştilelor.
- Te-am aşteptat, îi răspunsese, simplu, tutuind-o după obiceiul grecesc.
Christo le arătase scările pe care trebuiau să urce. De pe puntea aglomerară se auzeau vocile unor femei care strigau la cei rămaşi pe cheiul de piatră. Hamalii urcau bagajele cu scripeţi şi, în învălmăşala aceea, Herula Lucrezia Vimercatti nu-i mai răspunsese.
Când Venezia rămăsese în urmă cu luminile ei, cu o rugă murmurată şi cu corurile înnăbuşite de depărtarea ce creştea şi lumea amestecată începuse să vorbească aproape în şoaptă, privise spre Herula. Lumina fanalelor o arăta nevie, rece, ferin-du-şi faţa de frigul lagunei. Jos, undeva în apă, se auzeau lope-ţilc celorlalte ambarcaţiuni mat mici; careva cânta un Imn pentru fecioară. Ieşiseră la larg şi tot cortegiul se transformă într-un Triumf al Morţii. Corăbierii stăteau nemişcaţi la botd,
110
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
111
coate faclele fuseseră stinse în apa sărată a mării, cuprinsă de o ciudată linişte în care coşmarul nocturn ce avea să înceapă trebuia să se desfăşoare cu complicitatea tacită a nopţii. Despre moralităţile italiene, cortegiile carnavaleşti descriind Moartea cu toate bunătăţile sale, Hrisant ştia câte ceva din cărţile cirite în lunga lui recluziune din tinereţe, dar, ciudat lucru, Sărbătoarea Redentore începea cu o teribilă rumoare, cu strigătele, iute amuţite, ale femeilor, ce se simţeau deodată singure în feluci sau corăbii în prezenţa uriaşei tăceri a mării din jur. Orice relief se pierduse, Venezia nu mai era, ultimele sale lumini fuseseră şi ele înghiţite de ape, se aflau undeva în larg, într-un ţinut neprecis şi toate acele corăbii se opriseră în întuneric, nemişcate, întt-un abia simţit tangaj. Mirosea a plante putrezite, necunoscutul miros al largului, cu ceva sărat şi cu un iz de iod şi de apă pulverizată ce se lipeşte de obraz ca o ceaţă pe care o ştergi şi ea revine şi te inundă. Herula Lucrezia sta încremenită cu faţa spre un orizont numai de ea văzut. Abia se zăreau stelele, şi ele acoperite de fâşiile pline de abur ale nopţii, şi nimeni nu spunea nimic şi tăceau înfricoşaţi, poate câteva sute de oameni aşteptând ceva ce ştiau şi el nu ştia, dar care trebuie să fi fost îngrozitor din moment ce le stârnea atâta frică. Şi minutele se scurgeau în acea tăcere şi nimic nu se întâmpla. „Eşti aici?" ar fi vrut să întrebe, ruşinea îi ţinuse gura încleştată. Cu voinţa celor îndrăgostiţi privise spre locul unde ghicea că se află femeia, siluetă neagră în neagra noapte, nu ştiută, bănuită, acolo, sus, undeva, sub un catarg, lângă alte siluete, aproape şi foarte departe de el în acelaşi timp, gata să plece pe mare sau să fie răpită de un demon al acelei nopţi fantastice.
Şi-atunci, dinspre porrul din care plecaseră, parcă isbucnind din apele lagunei, se auziră înfundat, mai înâi nişte clopote dogite, încărcate parcă de alge şi bătute cu fier peste care se puseseră bandaje de cârpe, acel sunet prevestitor al morţii pe care-1 aud cu adevărat numai cei ce sunt cuprinşi de presentimentul sfârşitului. Dangătul îndepărtat, surd al Veneziei nu
mai avea acurateţea de înainte, la amurg când băiatul de patrusprezece ani dispăruse în zidurile Campanilei după ce aprinsese cele două lumânări pentru Fecioara Măria; nu mai semăna cu zumzetul de albine, avea ceva straniu şi, din adâncuri, se iviră lumini ca şi când acel cimitir de apă se pregătea de o imensă resurecţie a înecaţilor. înotători, cum avea să afle mai târziu, purtau talgere cu fosfor care păreau lanternele celor ce muriseră pe mare, o lumină metalică, ostenită, mereu dispărând şi ivindu-se din scurtele valuri ce mişcau apele în jurul corăbiilor şi bărcilor. Şi dangătul clopotelor crescuse ca un urlet, ca o furtună şi isbea urechile celor aflaţi în larg şi parcă din străfunduri se ridicau acum zidurile uriaşe ale unei catedrale ce semăna cu biserica Redenrore, dedicată răposaţilor şi, undeva, într-un amfiteatru închipuit, pe ape răsări un altar cu mii de lumânări aprinse, iluzie a nopţii, dar pentru el o insuportabilă realitate, ca şi când marea scotea acum la suprafaţă o catedrală făcută din pereţi de aer prin care se vedeau altare din piatră şi imnuri acatiste însufleţite. Din gurile nevăzutelor fântâni ale adâncurilor isbucni lumina unor oreficii ce închipuiau fântâni arriziceşti, adevărate geizere argintii, ce devorau întunericul şi în acea lumină desluşiră gondolele tragice ce se îndreptau spre San Michele, insula morţilor creştini ce trebuiau depuşi în acea noapte, cortegii funerare, cu coşciuge uriaşe, acoperite cu mormane de Hori, omagii aduse răposaţilor de rang la sărbătoatea Redentore când se evocau cele 40 000 de victime ale Sagrei peste. Cineva striga cu un glas profund deasupra mării în latineşte: hodie mihi cras tibi şi de undeva i se răspundea pesre ape: memento vivere -pentru ca un alt glas să curme pe cel dintâi, cu teribilul avertisment: memento mori! Şi atunci de pe un catarg care nu se vedea din întunericul dens pentru că luminile iar se stinseseră, în jur rămânând numai catedrala de aer care semăna cu San Marc, şi el o copie a bisericii Sfinţilor Apostoli de la Bizanţ, clin care nu se mai zăreau acum decât altarul ca un pala d'oro, ornamentat cu email cloasonat şi pietre preţioase. Atunci peste
112
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
113
ape se revărsă un stol de serafimi cu zece aripi, numărul sacru al creştinilor, numărul decalogului plutind lent şi căzând în valuri cu un fâsâit teribil. Pe urmă totul fu acoperit de către vestirea unor goarne anunţând lumii nepăsătoare, preocupate de plăceri şi vicii, că începe sărbătoarea morţilor. Şi din turnurile nevăzute ale dromoanelor şi galeaselor sburară lemuri, morminte ce păreau de piatră şi explodau în întuneric, aruncând schelete şi oase rătăcite, iute înghiţite în mâlul negru şi umid de dedesubt, o adevărată răscoală a cimitirelor mării din care isbucneau, de asemenea într-o chermeză veselă, lapidarii şi osuare într-tm răcnet comun al celor din jur tânguindu-se la vederea spectacolului fantomatic ce-i învăţa cu prezenţa neîntreruptă a morţii. Un vaier şuerător în care se distingeau strigăte de copii înecaţi, copite de cai ce băteau în tavanul cerului, alergând cu capetele în jos, un cor funebru şi, în sfârşit, plutirea pe gondolele ascunse de întuneric a unor capele în care se aprindeau acum lumânări; giulgiuri albe, fantomele nenumite ale morţilor nenumiţi. Dintr-un front nevăzut, un semicerc descris de corăbiile aflate pe mare se producea un asalt al celor ucişi pe ape asupra celor vii din feluci şi brigantine, aflaţi la îndemâna morţii, spre groaza prefăcută a actorilor amestecaţi printre cei naivi ce nu mai participaseră încă la o astfel de bătălie. Agresiunea îi sufoca pe cei din micile trironii şi femeile leşinau. In aer sburau schelete cu coase pe umeri, plutind miraculos printre atâtea catarge nevăzute, umplând aerul de prezenţa Morţii necruţătoare. Se auzeau ţipete ca ale sugrumaţilor din temniţe şi marşul Marilor Vânători ce culegeau viaţa şi apa însăşi începuse să miroasă a putrefacţie, se aflau într-o baltă stătută unde se aşezaseră cumpliţii arhangheli secerători. Din adâncuri înaintau purregaiuri marine, şi ele, nişte plante canceroase în erecţie vegetală, proliferând ameninţător sub borul rotund al felucilor şi voind parcă să înghită toată acea suflare înfricoşată. Pe un catarg se scurgea într-o clepsidră gigantică nisipul timpului răsturnat în vasul transparent, cu un fâsâit de rozătoare
uriaşă ciuruind urechile celor ce asistau la amarnica bufonerie. Pe mare, trecând pe rotile sau pe patine alergau acum Vanităţile, nişte marionete, femei cu părul roşu ca peruca Herulei Lucrezia Vimercatti şi el înţelese abia acum ce trebuia să-i spună acel păr fals văzut pentru prima oară lângă fântâna din faţa bisericii Santa Măria della Salute, dar tăcu, nu spuse nimic, nici măcar nu o privi deşi ea întorsese puţin obrazul, arât cât sâ nu-1 privească, dat să-i ghicească surâsul de pe buze. Un preot ridicat în picioare se răstea spre larg, ascultat de către corăbieri, cu cuvintele vechi pe care cardinalul Oliva le citea zilnic pe un sipet sculptat în formă de mormânt: Memorare novissima tua et in aeternum non peceabis. începuseră funeraliile princiare ale celor ucişi de eternitatea mării, convoaiele plecate spre San Mi-chele se desprinseră de grosul cortegiului general care deschidea o poartă în amfiteatrul nevăzut al nopţii. Corurile se îndepărtau şi ei simţeau mirosul de lumânare stinsă, de ceată topită, de putreziciune al adâncurilor despărţire parcă de puritatea sărată a largului, acel gust amar al mării, sărat şi umed în acelaşi timp. Vanităţile alergau şi ele undeva sub zarea neagră, cu rochiile multicolore, cârpire, cu trenele vânate de laţuri ce le scufundau una câte una în abisuri, într-o nălucire secretă, însoţită de strigăte de spaimă. Deasupra se auzi iar o sbatere de aripi ale unor schelete sburătoare care alergau de la un catarg la altul, maşini teatrale în care se aflau adevăraţii acrobaţi ai serbării, rămânând anonimi, dincolo dc masca nopţii. Pluteau şi se aruncau în goluri, erau agăţaţi cu căngi nevăzute din nevăzutul mării şi iar proiectaţi pe acel cer pe care pluteau acum fantomele de siliciu aprins, nişte uriaşe personaje feroce, vânând şi ele ceva ce se afla deasupra mării. Tangajul corăbiilor scăzuse şi vântul iute al largului se iţise uşor pentru că de undeva soseau zorile, lăsând pe ape un polen translucid, o fosforescenţă vană. C) tristeţe surdă plutea pe mare. Spectrele gigantice se topiseră in lumina indecisă, giulgiurile nu mai străluceau, turnurile corăbiilor, acele cuiburi de corb se desluşeau, puţin câte puţin,
114
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
115
în pâcla dimineţii ce se instaura pe apă. Sdrenţe de smeie ce folosiseră la ciudata mascara atârnau printre catarge. Tot balamucul nocturn îşi arăta spatele nestrălucitor, aţele cu care totul fusese minţit. Panourile şi paravanele erau retrase, ridicate cu scripeţi pe punţile scenelor ce stătuseră până atunci în întunericul prielnic şi oamenii ce fuseseră astfel amăgiţi vrură cu toţii să întreprindă ceva, să cânte, să strige, să îndepărteze acele bube luminoase ale fanalelor ce pluteau pe mare ca să îndepărteze coşmarul, dar nu reuşiră să facă nimic decât să privească pustiul verde al mării peste care lumina aşeza covorul său triumfător...
Afară se înruneca şi peste Bucuresci cădea unul dinrre acele amurguri sfâşâietoare care făcau pe bărbaţi să fugă pren cârciumi or după curve podărese, nemaisuporrând casele lor în care la ceasul acela se aprindeau lămpile sau lumânările, să nu mai ştie urâtul nopţii ce se apropia de oraş de undeva din întinsa câmpie peste care se înteţea acum un ger sălbatic ce îngheţase apa Dâmboviţei şi născuse ţurţuri mari sub şindrilele acoperişurilor. Era o linişte ca în ianuarie, rar bufnea câte un cotoi gras pe magazii şi caii băşeau puternic în grajdurile lor, îndopaţi bine cu fân de spaima stăpânului. Slugile, de când beizadeaua sosise, nu mai turau decât cu frică, neştiind ce gânduri are. Trecuseră rrei săptămâni şi nu ieşise din casă; pe logofet îl judecase, mâine cine ştie ce-i mai rrecea prin cap? Beau pe furiş vin negru, fiert, cu slugile de la bucătărie şi mâncau împărăteşte felurile refuzate de către Hrisanr Hrisoscelu care avea el ceva la stomah, ori într-alt loc de lăsa masă după masă necercetată, cu tot ce era mai bun pe ea. Se strica zacusca, se stricau poligalele, aceia băgau în ei cât puteau, mai trimeteau şi pe acasă, pe la ai lor, se afla de unde, vinurile cele bune erau ţinute cu cheia de chelar, aşa încât pentru ei mai rămânea niscai ţuică fiartă şi pelin din cel bun, ori primoi, ori căpşunică de pe la
moşii, cu nuci, trai pe vătrai, nu făceau nemic, porunci nu soseau, toată curtea sta într-o aşteptare ciudată. De câteva ori Afenduli cu ai lui dăduseră svon că în acea dimineaţă boer Hrisanr va porni cu trăsura spre curtea Princepelui spre a face heretisirea de sosire, dar de fiecare dată lacătele fuseseră puse la loc, străjile retrase pe meterezele foişoarelor şi nătângile persoane îl tot întrebaseră pe Iusufache ce se petrece cu stăpânul lor de nu iese afară să-1 vadă lumea că fiecare întreba: „Dar ce-i cu beizadeaua, că s-aude că dă un bal, că merge la Princepe să i-o ceară pe sora cea mică în căsărorie, adevărat era ori nu?" Cine putea şti? Svonurile se băteau cap în cap: ori că Hrisant suferea de o boală cumplită care-1 desfigurase şi nu voia să se arate cârtitorului de oraş cu oamenii lui clevetitori, ori că pregătea planurile cele mari pentru Săptămâna nebunilor, despre care se auzise câte ceva. Fuseseră cercetate străjile de la bariere: nu intraseră careva talieni, sosiţi de la Italia cu sculele lor pentru săparea fântânilor artiziceşti despre care atâtea se svoneau? Nu fuseseră primiţi la vreun ospel niscai arhitecţi striini cu planurile pentru canalizarea Bucurescilor? Şi de ce nu-i mai primea Hrisant Hrisoscelu pe Vasilică Ghica şi pe pe Ionică Greceanu deşi aceia, trimişi de alţii ce nu aveau intimităţi cu beizadeaua, morţi de curiozitate, nu reuşiseră să treacă de oamenii lui Afenduli care spunea cu glas îngheţat că „Boerul nu primeşte"? Sentimente amestecate, de ură şi curiozitate, începuseră să înconjure persoana noului venit. Răutăcioşii ziceau că agia avea de gând să trimită ordin de arestuire pentru Hrisant şi că or să-1 vadă ei cu roţii pe boer în cremenalion pentru fapte necugetate, dar când îl cercetau mai bine pe Iusufache la cafenionul Altântop, acela spunea, grozăvindu-se, că boerul lui e bine, sănătos şi că primeşte în fiecare noapte câte o vizită de la persoane cc nu pot fi numite. Nici bacşişurile grase strecurate în largile şi primitoarele lui buzunare nu-1 convinseseră să spună vreun nume. Ca orice servitor bun ştia că asta îl costă capul, aşa încât şedea şi bea cu răbdare cahveaua pusă dinainte, plătea mai mult
116
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
că avea de unde sau se făcea că avea de unde şi pleca urmărit de privirile curioase ale celorlalte slugi boereşti ce şi ei aşteptau o veste de la aceştia în tavernele din jurul Curţii Arse. Nu aflaseră nemic.
Cât îl priveşte pe Hrisant Hrisoscelu, acestuia puţin îi păsa de cele ce se vorbeau pe seama lui. Acum scăpase de arătatele întâmplări şi de comedia de a se fi făcut că se interesează de cele de tfebuinţă, adică cum mergeau cele încurcate socoteli, putea să doarmă şi el puţin pentru că vorbăria aceluia îi făcuse un somn ca la Crăciun. Ciugulise câte ceva, se privise într-o oglindă şi pentru prima oară zărise o undă de osteneală în ochii săi atât de frumoşi după care mureau muierile. „îmbătrânesc, uite cutele astea, şi dacă o să mai zac mult în pat o să mă îngraş şi va fi vai de mine", se căina în gând şi parcă-i venea să râdă: ce importanţă mai aveau toate acestea acum, când totul era sfârşit? Dar asta o ştia numai el şi nu trebuia s-o spună la nimeni. Nu se plictisea, curios lucru, nu simţea nici o nevoie de lume, ori de vreun desfăţ cu lăutari şi cu prieteni. „Am căzut într-o cuviincioasă văduvie", rânjea în sine, privindu-şi părul ce se mai asprise şi se albise pe la tâmple. Trebuia să mai trimită cele daruri, mai ales Princepelui, soaţei lui şi surorilor, boerii mai puteau aştepta, dar nu atât de mult, pe urmă aveau să Iacă năvală spre casa lui şi nici arnăuţii nu puteau ţine piept atâtora şi cu atâtea ranguri. Bătuse din palme şi se ivise secretarul livonian:
- Ai trimis canarii şi puscile la Curte? întrebase, deşi ştia că acela nu primise poruncă.
- Când binevoiţi...
- Mâine şi vezi ca paserile să nu se fi betegit. Ori a murir vreuna?
- Se poate? se miră celălalt. Ochii din cap...
- Bine.
- Şi cu darurile celelalte ce fac?
- Le trimiţi şi pe ele, tot ce-am pus noi deoparte la plecarea din Venezia, să nu-mi mai aud vorbe...
Hrisant Hrisoscelu privise după aceea cu o stăruinţă plictisită prin perdele la întunericul ce cuprindea curţile. Era un lei elegant de a-1 concedia pe celălalt.
Dar secretarul mai avea ceva de spus:
— Poate că ar fi bine totuşi să le duceţi dumneavoastră... Hrisant Hrisoscelu promise, dar a doua zi de dimineaţă se
sculă târziu, dinadins. Afară era frig, viscolea, trecuse scurtul senin al zâmbitorului soare şi zăpada creştea sub ferestre.
— Nu vezi ce-i afară? îl cercetase pe secretar, parcă cerân-du-i aprobarea. Nu e chip să ies şi aş vrea să mă prezint la curte cu carozza dăruită de contele Burckhardt. Mă înţelegi?
— Cum, nu? Dar poate ar fi bine şi cu o sanie pe care am împodobit-o... Ighemoniconul e ighemonicon şi Măria Sa, nu ştim, după cum spune logofetul, dacă mai are răbdare...
— Trimite-i darurile şi spune cui le va primi că sunt foarte bolnlav şi că cer iertare.
— Nu e bine, signore, ascultaţi pe un om care a mai văzut lucruri din astea. Principii sunt geloşi dacă nu-i bagi în seamă. Ei nu au nevoie decât de vorbe cuvioase, de complimente şi atunci când i le faci, par a nu le băga în seamă, dar mai râu e când nu le faci, pentru că le lipseşte ceva, urechile lor destfă-bălate sunt obişnuite cu mierea asra care le curge în auz şi, vezi bine, domnia ta face râu că nu sc îmbracă acum ca să meargă la curte...
— Nu sunt anunţat, nu se poate nici aşa. Trimite pe cineva să spună că sosesc mâine cu toate cele...
Prudent, livonianul nu o făcuse şi bine făcuse, pentru că a doua Hrisant Hrisoscelu îi sculă de cu noapte pe toţi servitorii şi le spuse că suferă de ameţeală, cerând să vină Perdicarul şi când careva era gata să se arunce într-o sanie ca să-1 cheme, bei-zaideaua îl oprise la poartă:
— Ce, eşti nebun? Vrei să afle lumea că nu mă simt bine? Mă vindec eu până mâine, daţi-mi neşte apă fierbinte şi aruncaţi sare în ea, cât pot să rabd, şi-o să-mi vâr picioarele până inii iau foc şi-mi trece...
118
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
119
Făcuseră ce Ie ceruse, dar livonianul care era om cuprins de minte ghicea că stăpânul său începuse să sufere de o lipsă de voinţă, care avea să-1 dea gata. Nu spunea nimic nimănui. Mai încercase de câteva ori să-i aducă aminte de datoriile pe care le avea faţă de stăpânire, dar Hrisanr se prefăcea a nu înţelege, îl rugase să meargă la Pulcheriţa Mavru cu nişte scrisori şi cu o blană de cacom şi cu câţiva coţi de stofă şi cu un şal beldar de 1 500 de taleri. Sophicăi, sora mai mică a Princepelui, i-ar fi trimis un cepchen, numai fir, cu bumbi şi găitane de aur, scriindu-i şi câteva rânduri în care ar fi rugat-o să-1 scuze pe lângă Princepe că nu poate veni el personal cu canarii de patru note, pentru Doamna, puşi într-o colivie de aur venezian, cu 16 coţi de pambriu, cu neşte ghiuluri vârâte în cutioare vieneze de catifea şi cu parfumuri francese. Cât priveşte şoimii de vânătoare, dacă Măria sa ar binevoi să pună pe cineva să-l primească pe secretarul lui livonian, care şi el nu era fitecine, ci fiul natural al contelui Goncearov, făcut cu numita Militrisa ce trăise la Peterzbuc, la Curtea imperială, i-ar fi înmâna darurile.
- Vezi, îi spusese fericit secretarului, vezi că se poate? Tot prin femei şi pe urmă hotărâse şi ce se cuvenea şi celor de la curte, zicând că o să umple slugile sale o sanie cu daruri care ar trebui lăsate pe la porţile boereşti, unde ai casei tare s-ar bucura să primească atenţiile bogatului bărbat de a cărui soartă nu ştiau nimic şi cate-i îngrijora.
- Văd, răspunse acela, dar când o să scrieţi scrisorile?
- E timp. Săptămâna viitoare. Poate mai stau viscolele, într-o dimineaţă se trezi pe neaşteptate cu Kostaki Kiriazi
la uşă.
- Cum ai pătruns? se miră Hrisant Hrisoseelu, mânios pe Afenduli şi pe arnăuţii săi.
- Am sărit gardul când nici nu gândeau paznicii.
- Am să-i dau afară, zisese mânios beizadeaua.
- Ce-i cu tine? Bolnav nu pari, nu mă laşi să te sărut?
Erau prieteni de mulţi ani de zile, chit că nu se văzusetă de atâta vreme. Kostaki avea un cap ca o lubeniţă şi dinţi de cal, râdea şi desfăcea mâinile parcă gata să-1 înghită între ele.
Mirosea a tutun bun şi a votcă, chit că era dimineaţă. Era îmbrăcat şi el evropeneşte, numai cu o manta deasupra fracului de dimineaţă. Obrazul roşu de frig, tăiat bine cu briciul, şi o mustaţă palicărească îi întregea chipul agresiv. Nişte sptâncene groase îi acopereau pe jumătate privirile curioase care-1 cercetau.
- Nu-mi spui să stau jos, nu-mi dai ceva să beau? Ce face revoluţia noastră?
Cuvintele astea îl scoaseră din sărite pe Hrisant, pentru că Kostaki Kiriazi era unul dintre cei mulţi ce nu cotizaseră niciodată pentru Eterie. A, înţelesese să-şi dea adeziunea orală, dar să nu se scarpine în pungă, unde mai pui că lucrurile se mai şi aflau şi dacă puneau mâna pe el turcii şi o păţea ca alde Codrika şi Riga Velestinul, ca să nu mai vorbească de Dumitrache Turnavitul!
- Revoluţia pe care aţi trădat-o cu toţii, zisese Hrisanr scrâşnit.
- Mă rog, eu nu am vrut să mă îmbogăţescu de pe urma politichiei ca alde Hagi Moscu, ori Facca...
Se aşezase neinvitat pe un divan şi căuta în jur un vas în care s-ar fi găsit vreun lichior sau ceva de băut pentru că-i ardea gâtejul de dimineaţă.
Celălalt nu chemă pe nimeni, nu-i oferi nimic. Sta în picioare lângă o fereastră şi aştepta parcă să-1 vadă pe Kostaki plecând. Aceluia nici nu-i trecea prin gând aşa ceva.
- Toată lumea mă întreabă ce-i cu tine şi eu nu ştiu ce să răspund. N-ai ieşit din curte, nu te-ai arătat nicăieri, crezi că asta se face?
Hrisant Hrisoscelu tăcea îndârjit.
- Să înţeleg că nu mai mă suferi?
- înţelege ce vrei...
- Vasilică Ghica şi cu Ionică Greceanu mi-au spus câte ceva, că nu ai mai fi în minţile tale.
120
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
121
Voia să-1 insulte, să facă ceva care să-1 scoată pe celălalt din sărite, dar beizadeaua se ţinea bine.
- Ascultă-mă, Hrisant, tu tot mai crezi în lozinca grecilor: Tha elithi to romaico? Tu crezi că mai vine romaica? Că noi, nemernicii de fii de plăcintari, pricopsiţi în Fanar, vom împlânta vreodacă crucea pe cupola Hagiei Sofia, crucea care a stat o mie de ani veghiind Răsăritul pentru a ţine spiritul creştin? Eşti nebun de legat, ori ce eşti?
Celălalt nu spunea nimic, simţea numai o imensă scârbă. Nici nu mai avea dreptul să vorbească despre Iubirea de neam, martirii Eteriei putrezeau undeva în fundul Bosforului sau în pământul sterp al Anadoliei. Şi el trădase Mişcarea, dar nu putea s-o spună. Dar de ce o trădase? Pentru că oameni ca acest Kostaki Kiriazi o trădaseră înainte ca ea să se desfăşoare, să facă ceva împotriva asupritorului. în stenahoriile lui nocturne îl aştepta pe Trimis, pe omul Terzimanului de la Stambul care avea să-1 găseacă oriunde s-ar fi ascuns pentru a-i cere socoteală: unde pieriseră atâţia bani strânşi pentru Revoluţie? Oare nu mai ţinea el minte cumplitul blestem al jurătorilor: „Fierul şi pietrele să putrezească numai trupul celui ce va vinde Romaica să rămână în veci neputrezit"?
Kostaki Kiriazi nu înţelegea muţenia ce urmase a beizadelei. De unde să ştie că Hrisant Hrisoscelu nu avea nici un drept să-1 judece pe el, ce nu se amestecase în Mişcate, dar nici n-o trădase ca acel om ce nu mai dormea de frică în aşteptarea Trimisului. Şi, în clipa aceea de muţenie prelungă îşi aminti dulcile crânguri ale Bosphorionului, pline de feţe vesele ce se jucau în minunatul loc, în aşteptarea logodnicilor domneşti, peste care norocul cădea pe neaşteptate, după ani lungi de desnădejde. O, acele zile nesfârşite de pândă, de câurare a unui prilej de a corupe pe înalţii funcţionari, capriciile acestora ce nu voiau să primească de la necunoscuţi nimic, de frica călăului ce le-ar fi scurtat capetele şi pe urmă toanele lor repetate, nemulţumirile disimulare sub zâmbete sau indispoziţii ce nu
puteau fi prevăzute, desnădejdea, singurătatea oraşului aurit, cu nepăsarea lui, cu acea fericire a feţelor necunoscute ce treceau prin porţile Saraiului şi ei, aceşti urmaşi ai vechilor greci, cerşind un surâs de la protectori, conştienţi că într-o zi, odată aflaţi în oraşul din care strămoşii lor fuseseră alungaţi pentru cine ştie câte sute de ani îl vor şi cuceri vreodată fără arme, găsind şi ei o Kerka porta şi vor cânta laolaltă, după cine ştie câte veacuri, Kyrie eleison sub cupola cea mai frumoasă din lume a Sfintei Sofia după care vor ieşi în oraşul blestemat ca să calce in sângele păgânilor. Generaţii întregi de râvnitori la tronurile Ţării Româneşti, acolo unde se făceau averile ce aveau să servească la ridicarea Eteriei şi a gloriei greceşti, se stinseseră pe malurile însorite ale cetăţii lui Justinian şi ei tot mai sperau că odată, nu armele, ci şiretenia milenară, răbdarea lor care întrecea orice, vor birui.
Ce să înţeleagă nesimţitorul de Kostaki Kiriazi care, în afara jocului de pharaon şi de vutca de dimineaţă nu trăise pentru altceva decât pentru femeile pe care le vâna şi le vâra în parul lui nesătul? Boala, singurătatea, desnădejdea lunilor şi anilor lungi de aşteptate, surghiunurile şi torturile celor care trebuiau să mărturisească în urma unui denunţ câr strânseseră şi unde depuseseră banii şi giuvaerele ce trebuiau nesăţioşilor sultani, înşelătoria repetată, frigul morţii, bântuind dinspre Chel Mumia, mereu căderea securii pc butuc la Şapte Gulade... Totul într-o visare prelungă ce lăsa pe feţele lor, ale fanarioţilor, ceara nesănătoasă a spaimei şi nici o bucurie, nici măcar atunci când plecau spre ţărmurile fericite ale Ţărilor române, acolo unde banii se înmulţeau ca în poveşti, unde slugi hotărâte storceau tot ce putea fi stors în cel mai scurt timp, fără scrupule, în numele Revoluţiei sau al unei lăcomii ce nu putea fi controlată. Creştini turciţi cu biserica în suflet, ascultând cântecele muezinului şi psalmodiind în minte: „Pământ sunteţi şi pământ vă veţi face... < iopiii unor copii plăcuţi lui Dumnezeu..." De la Nistru până iu Peloponez, insule mici ca nişte candele într-o mare de
122
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
123
întuneric, visând la un viitor improbabil ce se va stinge în veac, acea năzuinţă unanimă a unui popor, istovită de aşteptare, de speranţe trădate, de morţii căraţi de ape, ori înmormânraţi fără nume în gropile comune, în şanţuri, traşi în ţeapă ori retezaţi de iatagane. „Trăiască iubirea de neam!", iată cine era iubitor de neam, acesr Kiriazi, scurs de beţii, nepăsătorul tânăr care acum cinci sau şase ani, când Hrisant îl rugase să dea ceva pentru Mişcare, răspunsese cu cinism: „Poate o sticlă de şampanie când tu vei fi Domn al Valahiei, iar eu un nemernic de dregător la curtea ta..."
- Lumea spune că eşti bolnav şi de-aia nu te arăţi. Ba, alţii mai răi aşteaptă să-ţi facă pomenile: un cap de ţărână, o slobozire a apelor, acolo, după datină... Dar eu nu cred, nu pari atins de nimic, poate eşti puţin cam palid pentru că stai prea mult în casă. Ar trebui să mai petreci puţin cu noi, să mai faci berbantlâcuri. S-au ridicat femei noi, demoazele gătite, e una Lizica Ipsilanti, de i-ai bea apă din păsărică, ori pe Axinia Palade s-o vezi, într-o blondă dantelă de mătase, mamă ce drojdie! A stors pe cine a putut, numai cotoi amorezaţi, cred că nu s-ar da îndărăt de la unul ca tine care aud că putrezeşti în multul banilor şi at zăbovi în cele osteneli trupeşti. Azi de dimineaţă, când erau aţipite străjile şi am purut să sar gardurile curţii tale, că numai aşa te mai poate vedea cineva, m-am strecurat în temiza trăsurilor şi ţi-am văzut faetonul princiar. Ce e? Un Boghei sau un Duc? Bănuiesc că e făcută la Londra, nu la Viana unde comandă toţi mitocanii trăsuri... Nu vrei să-mi răspunzi? eşti mut ca orice conspirator...
Tonul lui Kiriazi devenea ameninţător.
- Ştiu că ar trebui să mă tem de tine pentru că am auzit că ai umplut Bucurescii cu briliantele pe care le-ai trimis femeilor de neam, başca ce mai ascunzi prin lăzile tale, dar dacă te porţi urât cu mine s-ar putea ca şi eu să mai deschid gura şi să mai latru unde se poate şi nu se ştie bine ce s-ar alege de tine...
Hrisant Hrisoscelu crezu că nu aude bine. Cum îndrăznea nenorocitul?
Bătu din palme şi se ivi livonianul care, la intrarea lui Kostaki Kiriazi, se opusese să-1 lase să părrundă în încăperile beizadelei, dar renunţase văzând că acela era decis să nu se lase împiedicat de nimeni.
- Pofteşte-1 pe dumnealui afară! spusese scurt, întorcân-du-i spatele.
-Ai să regreţi! ameninţase Kostaki Kiriazi cu bastonul său franţuzesc, cu măciulie de argint. Am să spun tot ce ştiu în oraş şi cunoşri ce rahat de târg e ăsta şi cum le înfloreşte.
Hrisant Hrisoscelu nici nu binevoi a-i răspunde, ca şi când ar fi vrut să nu lase să-i scape vreo necuviinţă. Şi asca fusese totul...
Multă vteme după vizita lui Kostaki Kiriazi, beizadeaua avusese coşmaruri. Pe Afenduli cât pe-aci să-1 dea afară pentru că oamenii lui permiseseră unui srrein să sară gardurile şi să dea năvală peste el, arnăuţii fuseseră şi ei pedepsiţi cu scăderea hranei pe câteva săptămâni şi logofetul Caliarh îşi luă şi el papara ce i se cuvenea. Supărat, Hrisant Hrisoscelu nu mai primi decât slugile de-i făceau focurile şi trimise de mai multe ori înapoi masa neatinsă. Nu bea decât foarte puţin şi în silă, felurile gustoase se întorceau cum veniseră în cuhnie şi geaba un rândaş căra cele mai bune prepeliţe şi fazani de la vânărori, gura boerului nu mai primea nimic. Se usca văzând cu ochii, nu avea somn, căuta numai în grămada de fogliete sosite de la Viana cu poştalionul şi, mai ales, în vraful de scrisori ce începuseră şi ele a se rări. Soseau mai multe răvaşe de la cei pe care nu-i primea, cu toţii îngrijoraţi de cele ce i se întâmplau şi nu ştiau, dar el nu răspundea nimănui. Băteau curieri în poartă, paznicii îi alungau din chioşcurile de priveală şi arătau puscile dacă ar fi mai stăruit. Plecau speriaţi şi lumea vorbia şi mai şi că trebuie să fie o mare taină la mijloc, dacă apropiindu-se Crăciunul, boer
124
HUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
125
Hrisant nu-şi făcuse heretisirea şi nu trimesese darurile, cum spuneau apropiaţii Domnului, Doamnei şi surorilor, ce mare supărare s-ar fi adunat în sufletele lor, dar aceluia nu-i păsa. Cum cădea seara, peste ferestre se puneau obloanele şi nici o rază nu stfabătea în afară sau măcar să muşte cu o gură galbină zăpada, să rupă din acel întuneric ce nu se mai isprăvea, că zilele erau lungi şi se apropiau marile sărbărori şi tot oraşul fierbea pentru că nu ştia ce se întâmpla cu beizadeaua. Mai răii dc gură vorbeau c-ar fi murit şi că-1 ascund rudele de va mai fi având aşa ceva, că nimeni nu aflase, ori servitorii, ori acel livonian care sosise cu el pe capra carozzei în seara plină de viscol din noem-vrie, când minunata trăsură plină de oglinzi şi catifele, trasă de cai ungureşti, străbătuse barierele în goană şi doar câţiva o văzuseră şi încă vorbeau despre ea ca despre o trăsură împărătească, cum nu avea nice măcar Domnitorul. Se svonea că darul era de la Napoleon, altfel cum de nu s-ar fi supărat Princepele până acum că nu-i calcă palatul şi nu-i face complimenturile de bună sosire? Neranţula Mavrodin auzind toate acestea scosese darurile primite de la Hrisant şi ieşise cu ele în lume. Care cum întreba - şi muierile picau de necaz că nu ştiu - ea numai ce scutura din umeri: „Mi le-a dat o rudă îndepărtată ce au trecur prin Bucuresci acuş două-trei săptămâni, un văr de-al doilea", zicea, dar cine o credea? Diamantul încastrar într-un inel cu pecete, se vedea bine, era un dar regesc şi cine în acest oraş pârlit putea să facă un astfel de cadou decât noul venit? Dar blana de caracul de unde o avea? Bărbatu-său, ca să nu se ducă svonul cu ce şi cum, zisese că o cumpărase el de la Viana, prin trimişi şi că să le mai stea guta că nu poate omul să-şi ţie muierea în acest târg mai bine că ţi se şi îndeasă auzul cu vorbe spurcate şi că dacă e pe aşa, el n-o să mai rabde şi vor vedea fiecare după păcătoasele cuvinte ce vor scoate!
Dar de toate acestea habar nu avea Hrisant Hrisoscelu care se încuiase în casele lui păzite acum şi cu câinii ce fuseseră scăpaţi din lanţuri şi lăsaţi liberi, mai ales noaptea, şi care ar fi
sfâşiat pe cei striini de locul acela pustiu pe care oamenii începuseră să-1 ocolească cu spaimă. Slugile însă cârteau, şi vorbele sburau peste ziduri; dincolo de puscile albanezilor, se zicea că beizadeaua bea vutcă cu eter şi cade în adevărate halucinaţii, că e mut ca mormântul şi stă numai în visurile sale de om bântuit, începuse a se scula din ce în ce mai târziu, cu privirile înceţoşate, abia gustând din murăturile trimise de bucătari pentru a-i întărâta pofta de mâncate şi din jumerile ce ttăsneau nările pofticioşilor, dar care lui nu-i făceau decât greaţă. Slăbea văzând cu ochii, sc subţia, halatul de mătase în care lâncezea ceasuri întregi atârna larg în jurul şoldurilor; se spăla de câteva ori pe zi în vasele pline cu apă încălzită, se privea în oglindă şi îşi bărbierea obrazul în fiecare dimineaţă ca şi când ar fi aşteptat pe cineva care nu mai venea. Când scormonea grămada de scrisori aduse cu poştalionul la patru zile, ar fi dorit să găsească un plic anume, dar acea scrisoare pe care tot n-o mai afla nu mai sosea şi-atunci el nu mai deschidea nici pe celelalte, le lăsa lipite, pline de veşti ce nu-1 mai interesau. Livonianul încercase de câteva ori să-1 hotărască să despecetluiască sigiliile de ceară roşie, dar el dădea din umeri:
— Deschide-le tu şi spune-mi despre ce e vorba...
— Dar dacă sunt lucruri confidenţiale?
— Nu am secrete, citeşte-le şi spune-mi din când în când cine-mi scrie şi ce vrea...
Fiul Milittisei şi-al contelui Goncearov, deşi credea că săvârşeşte un sacrilegiu, desfăcea plicurile şi citea îngrozit cum creditorii de la Viana şi Paris, de Ia Venezia şi Genova îl somau să-şi achite poliţe mai vechi, împrumuturi încă neonorate. Erau şi facturi pentru mobile şi bijuterii pe care nu le achitase şi acei oameni îndârjiţi îl ameninţau că nu mai au răbdare şi că vor face reclamaţii la Princepe prin consulii lor şi prin reprezen-lanţii aflaţi în Bucuresci. Hrisant Hrisoscelu asculta toate vorbele aceluia şi pufnea:
126
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
127
- N-au decât, să poftească încoace. Cine le va recunoaşte cambiile lor falsificate, destul m-au srors şi m-au furat.
Iusufache, şi el de faţă, râdea cu gura până la urechi auzind toate astea:
- Bine le face măria ta la pungaşi şi la bancheri, să se ruineze, n-au decât...
Beizadeaua, care nu avea intimităţi cu servitorii, îl poftea afată din odăi şi rămânea cu livonianul.
- L-ai întrebat pe logofet? Mai avem ceva prin bănci?
- Puţin şi nu e bine să atacăm fondul.
Secretarul avea felul său de a privi lucrurile ca un om care văzuse multe în viaţa lui.
- Cum crezi...
- Nu ştiu ce să le răspund...
Hrisant Hrisoscelu găsise soluţia, cel mai neaşteptat lucru pentru el:
- Lipeşte scrisorile la loc, ori nu le mai deschide şi trimite-le înapoi cu menţiunea: petsoană necunoscută Ia această adresă. Să-i vedem, mă vor găsi ei în acest fund de lume?
- Şi dacă or să vă găsească?
- Om vedea atunci ce avem de făcut, deocamdată nu-mi mai spune nimic...
- Şi-1 concedia şi pe el, începând să citească Threnosul lui Duca, trimis de Theodosie Zygomalas din cele striinătăţi. Adotmea pe neaşteptate şi se visa la Venezia în micul ospel în care locuise până a nu întâlni pe Lucrezia Herula Vimercatti, simţind parcă în nări acelaşi miros de igrasie ca şi în casa bătută de viscole, atâta vteme neîncălzită şi nelocuită. I se părea că aude pereţii ruinându-se şi simţea în păr, prin somn, mătreaţa varului cojit de umezeală ce picuta ca o ploaie măruntă peste el. Pe urmă fantasmele creşteau uriaşe şi revedea odăile palatului Caragua, cu lanternele lui arabe în care pâlplâiau lumânări fără fum şi tabernacolele alexandrine închipuire de un decorator cu imaginaţie ce lucra în teatrele veneziene unde fabrica
maşinile lui de groază, infernalele şi mişcătoarele turnuri ce striveau în sgomote teribile personajele de pe scena mică, luminată cu fanale. Acestea se stingeau în urletele suplicaţiilor când zeii sfâşiau cerurile de hârrie de dincolo de rivaltele misterioase în sunete de gonguri vestind pedepse inimaginabile, şi revelând bestiare în clar-obscur prin care mişunau monştri închipuiţi din legendele Evului Mediu, stârnind o groază ce se topea abia în loycrele bine luminate, când publicul înspăimântat se regăsea ca şi când ar fi traversat Iadul într-un ceas. Focuri şi groază, teribile himere, fantome plutind prin fumuri verzi ce lăsau un miros de pucioasă şi trosnetele ce te asurzeau şi sângele de vopsea, ce-i drept, isbucnind spre spectatori şi invadând printr-o iluzie optică fosele înguste, înghiţind violoniştii ce purtau pe laţă măşti morruare. Punerea în scenă a „Uraniei" de Bridart îi dăduse ideea de a-1 chema pe acel Bertolluci, căruia îi ceruse sâ transfotme palatul părăginit a cărui închiriere îl costa atât pentru a-1 desafecta de ruina ce îl invadase. După o privire îndelungată şi o inspecţie minuţioasă din pod şi până în cavele întunecate şi pline de şoarecii Veneziei despre care se spunea că sc hrănesc cu cadavre de copii avortaţi, arhitectul zisese că ştia iv avea dc făcut şi ceruse penrru rot 175 000 de taleri, înţeles cu Alfano Stradiotte. Llrisant Hrisoscelu nu se tocmise, apucat de megalomania celor ce nu risipiseră niciodată pentru că in lamilia lui toţi fuseseră sgârciţi şi adunaseră, mâncându-şi de sub unghii. Şi, într-adevăr, se iviseră zidari şi ipsozari, oameni ce scoseseră duşumelele şi spărseseră zidurile cu o frenezie iscată de banii plătiţi pe jumătate înainte, schimbaseră magazia dc piatră, arătoasă pe dinafară, dar aproape de nelocuit pe dinăuntru, întt-un palat islamic, cu lapidarii sugerare, cu odăi scunde, cu tavane ogivale, în care ardeau lanterne încărcate de cioburi adorate, pardosite cu piatră uşoară de Tunis, marmura sunând cil violele, peste care alt furnizor arab aşternuse nebunele covoare, cumpărate pe nimic de la aristocraţii ruinaţi ai acestui oraş al ruinaţilor şi revândute la preţuri fabuloase. Baldachine
128
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
129
de mătase somptuoasă, în culori neînchipuite, acopereau micile divane peste care erau aşternute de asemenea covoare subţiri şi moi, postavuri de Persia ce acopereau unele colţuri ale pereţilor ca să dea impresia unor lucarne feerice pe fonduri negre sau verzi, damaschinuri şi sarazine, ornamentate cu păsări aurii, privighetorile iraniene pe tafte şi siglatoane, camocate şi ma-ramuturi din Fanlagusta şi Nicosia, dabikiuri egipţiene şi voaluri alexandrine, adică tot ce-şi doreşte un autor de decoruri când i se dau bani pe mână, şi el nu se uită la ei, şi-i risipeşte cu pasiune. El, acelaşi Bertolluci, îi desenase mai apoi şi rochiile de argint, imaginate pentru Lucrezia Herula Vimercatti, aduse de la Murcia şi Malaga, din mărăsuri pictate la care femeia privea fermecată, spuindu-i:
- Acum înţeleg de ce mi-ai zis odată că locuiesc într-un cavou (i-o spusese, într-adevăr, poare după plimbarea lor la Torcello unde înţelesese ce o obseda: ideea că va muri tânără, idee implantată de acel om militar, contele Vimetcatti, care o înspăimânta pentru ca s-o păstreze sau era numai jocul lor. O spusese făcând aluzie la locuinţa lor rece, atât de deosebită de palatul Caragua, care avea cu totul alt aspect decât imunda casă plină de marmură rece, impersonala, fără căldura încăperilor în care intrai ca într-o grădină, plină de grote pardosite cu covoare şi abia luminate de fanale). Dar să ştii că eu n-am văzut o astfel de lumină decât în bordelurile cairote.
Râsese sălbatic cu dinţii ei de fiară regală, cu care-i sfâşâiase mai apoi umerii şi pieptul tânăr de efeb ca şi când ar fi vrut să-1 devore ca un animal ieşit după pradă.
- Ce să fi căutat tu în acele locuri?
- Poate că de-acolo m-a luat bărbatul meu...
- Nu se poate să glumeşti cu asemenea lucruri. Mi-ai spus că eşti grecoaică...
- După mamă, tatăl meu a fost italian, un sârănroc de marinar care trebuia să mă crească şi, când nu a mai putut, m-a
vândut pur şi simplu unei putane care ţinea o astfel de casă lângă bazar. Ai fost la Cairo, ştii unde e Bazarul?
Nu fusese. Tăcuse furios. Voia să creadă că îl minte, altă dată o rugase să-şi povestească viaţa şi ea îi vorbise despre un bordel din Alexandria şi de un tată bogat care o măritase cu un fals prinţ berber care o vânduse după un an pe trei cămile înrr-un târg african şi ajunsese într-un harem puturos de unde fugise cu ajutorul unui grăjdar. Poveşti ale Orientului, cine mai ştia care e adevărul adevărat? Se contrazicea, se prefăcea că-şi aduce aminte de lucruri pe care nu le spusese altă dată, poate erau numai fapte ale altora. Oricum, decorul palatului Caragua îi plăcea şi-1 sfătuise să cumpere uleiuri şi mirodenii ce trebuiau arse în încăperi pentru a-i aduce aminte de aerul stătut al locuinţelor încărcate de jeg, dar totdeauna purificate de nişte ierburi pe care i le şi adusese, într-adevar, miraculoase ierburi, lăsând în pereţii vechi ai locuinţei sale un miros afrodisiac fără pereche. Pe măsură ce descoperea interioarele numeroase ale locuinţei închiriate, Lucrezia Herula Vimercarti se minuna de rafina-metul celui ce-1 decorase cu atâta măiestrie. „Trebuie sâ fie un iniţiat, un evreu sau un sirian care ştie să citească eşarfele cufice, enigmatice, pe care sunt scrise sfaturi cifrate, ori nu ştia el ce ţine pe pereţi?" Vorbea gurural ca egiprenii, avea, atunci, nu o vulgaritate, cât o gravitate în voce, care o făcea de nerecunoscut. Odată îi adusese un Cotan cumpărat de la nişte moza-rabi, dăruindu-i-1 şi el nu-1 uitase la Venezia, îl luase în graba plecării ca pe ceva foarte preţios. Dar toate astea se petreceau după acel drum la Torcello unde ceea ce încă fusese vag în sentimentele lui luase o formă demenţială...
Sosiseră în zori, în lumina turbure a insulelor pesre care răcoarea nopţii mai lăsa o nepăsare funebră, îmbrăcând pinii în giulgiuri negre, de ceaţă.
Insula era, toată, o mare de lumânări palide ce isbucneau abia pâlpâind din zorii lăptoşi pentru a aminti celor ce debarcau că păşiseră pe un alt tărâm, cel al morţilor din veci ale căror
130
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
131
suflete răsăreau acum deasupra ierbii proaspete, de vară. Bătea un clopot abia auzit, în aerul trandafiriu, soarele se ridica de undeva de pe mare şi ceţurile deveneau linţolii aurii ca voalurile de Damasc, cu taina pe care o au ţesăturile foarte fine. Mulţimea nu scotea nici un cuvânt, se îndrepta spre o mică bisericuţă albă, cu turle rotunde, acoperite cu olane ca şi când ar fi fost foile unor nuferi în marea cerească, nişre nuferi portocalii, decoloraţi şi căşti, descompunându-se în lumina arzăroare a dimineţii. In aer plutea un miros de tamatisc, un amestec de plante iuţi şi istovitoare, expiind, trezindu-i şi făcându-i să treacă într-o stare de inocentă visare. Cavouri şi plăci de marmură ca nişte timpane de piatră pe care soarele se târa leneş, îmblânzind sentimentul morţii şi născând o senzaţie de pace eternă. Undeva, în faţa pelerinilor apăruse un car negru tras de şase bivoli, condus de un personaj cu coasa pe umeri, îmbrăcat într-o pelerină neagră. O cruce uriaşă ţinută de un călugăr se pleca din când în când spre cei ce urmau tristul convoi. Angelusul se auzise iar, cu acea stranie bătaie subţire dintr-un clopot fragil, un clo-pot-copil, născut din alte clopote ce vor fi vărsat din bronzul lor toate tunetele şi acum scăpau numai un strigăt mic, amintitor de moarte penrru pomenirea ce urma. Cavouri deschise, cu uşile grele de fier forjat, lăsau să intre în ele o muzică murmurată de gurile pelerinilor care cântau şi ei abia auzit. Din acele reşedinţe princiare ieşeau personaje îmbrăcate în costumul negru al morţii cu măşti peste feţele necunoscute, conducând convoiul spre locul slujbei. O voce puternică domina acel murmur unanim: Dolor, pianto e penitenza. Totul amintea Carnavalul lui Pierro di Cosimo. în urma convoiului se alăturau de pe aleile nevăzute ale cimitirului alţi actori ai kermezei funerare, încălăraţi pe mârţoage costelive, droaie de schelete desenate pe valtrapuri negre, prapuri şi torţe încheiaţi mizera feerie a dimineţii ce se limpezea şi mai mult.
- Pentru ce această familiarizare cu moartea? o întrebase Hrisant Hrisoscelu.
- Pentru că viaţa e numai o pregătire a morţii.
- Şi tu simţi că începi să mori?
Lucrezia Herula Vimercatti îl privise intens o clipă ca şi când atunci ar fi aflar un lucru nemaipomenir despre sine.
- Ce spui? se miră.
Hrisanr Hrisoscelu nu-i răspunsese. Vorbele sunau ca o răsbunare şi ea ghici înţelesul tăcerii sale. Christo Hrisoverghi le înmâna un snop de mocoletti. Convoiul era lung şi fiecare rugă dura câteva minute. Aşteptau între chiparişii negri sub soarele nemilos care începea să le amintească de noaptea pierdută, dar umbrele lor scădeau şi dinspre mare venea o boare sărată, umezindu-le buzele.
- Totdeauna te gândeşti la morţi? o întrebase. Ai mulţi morţi la care te gândeşti?
- Mă gândesc la toţi morţii, nu numai la ai mei, acesta e sensul serbării Redentore, să ne amintim de cei ce au plecat sau pe care-i vom reîntâlni vreodată.
Corurile se stingeau încet-încet şi bătaia rară a acelui clo-pot-copil, al angelusului, se stingea în torpoarea soarelui iute, de vară.
- Dumneata, Hrisant (nu se mai tutuiau, nu ştiau nici ei de ce în schimb îi spusese pe nume), ai mulţi morţi de care trebuie să-ţi aminteşti? îl întrebase fără curiozitate, parcă ascultând nişte voci ce veneau de undeva de pe o altă insulă, cine ştie unde aflată vestind că şi acolo sosisetă pelerini. Mirosea a frunză încinsă de soare, tamariscul se usca lăsând un miros mortuar, purificator, cum are tămâia sau lumânarea arsă.
- Nu i-am numătat, îi răspunsese. Prieteni şi rude apropiate, poate ucişi...
- Ucişii nu sunt morţi?
- Poate că sunt morţi, dai' mai înainte de orice ei rămân ucişi.
- Vrei să spui că ai omorât oameni?
- O, da. A trebuit...
- Cine esti tu?
132
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
133
- Cine ştie?
Christo Hrisoverghi o luase înainte, privea nepăsător, aproape plictisit la acest convoi de nevolnici cu lumânările lor aprinse, sfârâind sub lumina mare a zilei. Pe el nu-1 impresiona nimic, ardea de nerăbdare să termine cu această obligaţie la care lua parte şi nu-i trecea prin cap decât gândul unui vin negru, ţinur în pivniţele călugărilor, care trebuia să se afle la vreun han din apropiere.
Lucrezia Herula Vimercatti se întorsese, privindu-1 drept în faţă, fixându-i gura tânără şi proaspătă, cu acea privire care exprimă totdeauna dorinţa. El nu zâmbea, ochii săi depărtaţi de rădăcina nasului, asimetrici şi ciudaţi, o obsedau de când îl văzuse.
- Vrei să spui că eşti un aventurier din aceia de care Italia e plină? Un condotier venit aici pentru cine ştie ce treburi murdare?
- Ce importanţă are?
- Nu-mi răspunde prin întrebări. Din moment ce ştii cine sunt, spune-mi cine eşti...
- Un venetic de la Răsărit, cum ai spus-o, mi se pare... Nu i-o spusese încă atunci, la, Torcello, avea să i-o spună
mai târziu ca şi când ar fi fost invenţia ei, dar el nu mai ţinuse seama de asta.
- Ce înseamnă Răsărit?
-Jumătatea a doua a portocalei, locul de unde vine soarele în fiecare zi.
- Doar stăm pe acelaşi pământ...
- E adevărat, dar soarele nu ne luminează în acelaşi timp, când aici e amiază, acolo de unde vin eu, pe câmpuri aleargă amurgul cu caii lui vineţi...
- Eşti literat? De ce vorbeşti aşa?
- Cum?
- Intr-un fel în care oamenii obişnuiţi nu vorbesc...
- Nu sunt literat, nu-mi plac indivizii ăştia, nici pictorii care au umplut toate bisericile romane, şi drumurile, şi saloanele, şi muzeele, cum nu-mi plac nici muzicanţii, sunt nişte farseuri beţivi, fii ai himerelor care fac atâta rău oamenilor...
Lucrezia Herula Vimercatti tăcuse puţin, convoiul înainta încet spre altarul nevăzut unde trebuiau să lase lumânările lor uriaşe arzând liniştit. De undeva, dinaintea lor, Christo Hrisoverghi le făcea semne.
- Atunci ce faci? Eşti bogat sau mi se pare mie? şi dacă bogat, cu ce te ocupi?
- Prea multe întrebări deodată.
Femeia râsese, scuturând din umerii de amazoană.
- Călăreşti? o întrebă pe neaşteptate.
- De unde ştii?
- Se vede. Asta mă şi intrigă, un om atât de sănătos şi care să creadă atâta în viaţa de apoi.
- Dacă vin la sărbătoarea Redenrore nu înseamnă neapărat că trebuie să cred în viaţa viitoare. Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce faci?
- La Venezia? Sau în general, aşa, râsese ca şi când ar fi vrut s-o sfâşâie.
- La Venecia, de pildă? (pronunţa Venece, în dialect, sau Venise).
- Aştept pe cineva...
- De atâta vreme? Mi se pare că a trecut destul de când te-ai luat după mine de la fântâna aceea până în cartierul evreiesc.
- Ştiai că te-am urmărit?
- Dar cum, ce vânat nu ştie unde e vânătorul?
- Şi de ce n-ai stat pe loc, de ce nu m-ai lăsat să te găsesc atâta vreme?
- Eu l-am trimis pe Christo la tine ca să-ţi spună unde ai să mă afli.
- De ce?
- Nu şriu.
134
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
135
- Ai fi putut s-o faci mai devreme!
- Nu se putea. II iubisem până atunci pe el...
- Pe cine? Pe Christo? Doar sunteţi veri şi pe urmă eşti mărirată...
- Şi ce importanţă are asta?
O durere pe care o resimţea şi acum la atâta vreme de Ia auzirea acelor cuvinte îl sfârtecase.
- Nu se poate, mă minţi, eşti cea mai mare mincinoasă pe care am cunoscut-o
- Dacă vrei să crezi asta, nu ai decât...
Erau aproape de pragul acelei bisericuţe albe, acoperite cu olane ca nişte nuferi palizi.
- Nu intrăm, ce faci?
Înăuntru era o penumbră verde, sfâşiată de miile de lumânări aprinse pe pavimentul răcoros, lipite toate la capăt şi stând drept ca o pădure arzând. Fumul ieşea pe undeva printr-o deschizătură a turlei. Peretele diaconic părea un fagure de miere ce luase foc. Nu slujea nimeni, uşile împărăteşti erau închise. Din pereţi isbucneau simbolurile bizantine, acel lapis lazuli amestecat cu auriul nimburilor şi sticlirea lentă a pietrelor încastrate în ziduri, având un aer cuvios. Se auzea abia sunetul clopotului de afară, dintr-o turlă nevăzută, totul părea sacru, dar el nu se gândea la nici un mort, nu rosti în gând nici o rugăciune, îi urmări profilul, simţind cât o urăşte. „Şi la urma urmelor de ce-mi spune toate aceste lucruri, putea să le ţină pentru ea până crapă, curvă fără noroc şi mistificatoare."
Erau din nou afară, în faţa unui câmp plin de maci roşii, hrăniţi probabil de cadavrele fără cruci pentru că într-acolo uriaşul cimitir era absorbit de o câmpie anonimă.
- Ei, bine? Nu mi-ai spus pe cine aştepţi de atâta vreme! O femeie, nu-i aşa?
Vru la început să-i spuie că da, pentru a o pedepsi, dar crezu că e mai bine să-i mărturisească adevărul, nu fără speranţa că rocmai acest lucru nu-1 va crede.
- Aştept pe un Trimis.
- Ce- i acela un Trimis?
- Un Trimis este un om care te visează mereu şi când nu te mai visează, mori.
Christo se apropiase de ei.
- Vouă nu vă e foame? Eu crap, mi s-a uscat cetul gurii şi aş bea un vin rece...Veniţi cu mine, ori vreţi să vă plimbaţi peste trupurile acestor morţi care probabil că ne privesc fără ca noi s-o simţim?
- Sosim îndată, spune-ne unde să te găsim?
Le arară un drum plin de praf pe care urcau şi ceilalţi pelerini.
- Sus, acolo unde se vede un acoperiş ascuns de tufe, este un han...
Hrisant Hrisoscelu îl privea cu o ură nedisimulatâ şi Christo o simţi, părea mirat, dar nu întrebă nimic şi dispăru departe de ei...
- Ei, bine, acel Trimis ce face el, în afara de a te visa?
- Trimisul este un om care trebue să primească ceva...
- Vorbeşti ca despre nişte conspiratori. Venice e plină de generali care au pierdut toate războaiele lor şi visează să răstoarne pe ducii ce le-au luat moşiile şi le-au uzurpat puterea. Vrei să spui că eşti unul dintre acei oameni fără identitate care se ascund şi urzesc comploturi?
- Cam aşa ceva...
Lucrezia Herula Vimercatti îl măsură ca pe un om picat din lună. Nu arăţi ca un conspirator, dar dacă mă gândesc bine ai ceva suspect pe chip. Şi, mă rog, ce cauţi aici?
- Ţi-am spus: aştept pe un Trimis. Mai mult decât atât nu am voie să spun...
- Bine, am înţeles, nu am să te mai întreb niciodată despre acest lucru, dacă ţii cu orice preţ la secretele dumitalc. Nu ai obosit? schimbă după aceea vorba.
- Cred că da, când se întoarce corabia înapoi?
136
eugen barbu
săp'iamâna nebunilor
137
- Nu mergi cu mine? Soţul meu ne aşteaptă. Ai uitat de vânătoare?
- Cred că aş face mai bine dacă aş pleca.
- Nu cumva eşti gelos pe cele ce ţi-am spus şi vrei să mă pedepseşti pentru trecutul meu? Ciudată mentalitate de om venit într-adevăr de la Răsărit, acolo unde femeia e numai o roabă... Deci vii cu mine? încă nu te-am prezentat soţului meu, a fost destul de intrigat de dispariţia dumitale... S-a bătut în armata austriacă şi 1-a înfruntat pe Napoleon care 1-a vânat după ce republica veneciană a capitulat. Spune-i lucruri cât mai urâte despre împărat. îl urăşre de moarte...
Nu putea să afirme nimic rău despre acest om pe care-1 iubise şi atâta vreme cât promisese celor din Răsărit că îi va elibera când, din cauze politiceşti, se aliase cu turcii, duşmanii de moarte ai Eteriei, dar ştia femeia ce era aceea Eteria şi morţii ei? Cei ce erau gata să se jertfească pentru a reinventa patria liberă şi Bizantionul?
O urmă fără să spună nimic, posac, ştergându-şi obrazul asudar cu o batistă, privindu-i din când în când curbura şoldurilor. Trebuia să-i fi fost cald în fusta de catifea care-i prinsese bine noaptea, pe mare. Probabil că o enerva şi toca de lutru, dar servitoarea ajunsese cu siguranţă la han, înaintea lor, cu coşul acela uriaş în care se găseau alte vestminte mai uşoare. Simţea nevoia să facă o baie, să se spele cu apă rece pe tot trupul şi arşiţa sosită din larg odată cu refracţia marină îl înăbuşă aproape.
Drumul urca drept sub o coastă golaşă, plină de pini şi de flori de oleandru. Un miros de flori distruse de căldura ce creştea îi apăsa răsuflarea. Praf, un cer alburiu, acum, fără un nor şi undeva, jos, biserica şi dromoanele şi galeasele, jucând în valurile mici, abia simţit, într-o mare ca o baltă stătută, cum era sufletul lui murdărir de cuvintele Lucreziei Vimercatti.
Privi soarele gol ca sfera Sophonisbei, o minge de foc aruncată zeilor, stăruind o clipă deasupra mării. Era un soare fără noroc, cum avea să-şi dea seama mult mai târziu.
Ninsese apocaliptic, Bucurescii zăceau sub o povară albă şi păreau deşerţi. Fumufile ridicate spre cerul apăsător arătau că sub acel linţoliu mai existau fiinţe vii. Nu se auzea nici un sunet. Iusufache ieşise în târg ca să-şi arate ceasornicul englezesc cu briliante pe care, în sfârşit, Hrisant Hrisoscelu i-1 dăruise şi spunea la întoarcere că la Hanul Zamfir, pe Uliţa Mărgelarilor, se iviseră într-o dimineaţă căprioarele fugite din pădurile Cotrocenilor, frumoase, frumoase şi flămânde şi că din stabilimentul Zincăi Păuţa, unde şedeau la farmute tălăniţele în jurul unei sobe îndesate cu mangal şi coceni de porumb bând zaibăr ori ţuică fiartă, dreasâ cu piper, curvele ieşiseră afară şi le dăduseră din palme pâine umezită şi roşcove cumpărate de la băcani. Lupii în schimb pătrunseseră în mahalaua Scorţarului mâncând trei cai pe care-i jupuiseră de vii cu colţii şi cu ghiarele, aceia bătân-du-se cu fiarele până la moarte. Era sfârşitul lumii, cişmelele lui Mavrogheni îngheţaseră şi lumea topea zăpadă pe plite şi se ruga la Ăl de sus să nu dea năpaste mai mari peste lume. Cădeau ciori din cer trăznite de gerul amiezilor când sta ninsoarea şi un soare scurs atârna ca un funducliu de aur deasupra turlelor abia ivite din nămeţi. Slujnicarii domneşti îmbrăcaţi în haine proaste şi cu pusei la şolduri plecaseră după lemne de metru, ba mai scoteau şi bârnele de pe poduri de sub zăpadă când nu ajungeau până acolo unde erau trimişi. Popii citeau glavele, dar rugile erau zadarnice, porţile sfintelor lăcaşuri se zidiseră în ghiaţă, în capace de sticlă, ca şi când ar fi fost cavouri punând între credincioşi şi Dumnezeu un zid. Din Turnul Meridian căzuse cel ce anunţa orele, îngheţat tun şi el de frig, îl ridicaseră ca pe un lemn şi-1 îngropaseră sub zăpadă pentru că pământul era bocnă. Numai nebunul de călugăr, Teodat pularnicul, cel ce avea un mădular de un srânjen cu care astâmpăra văduvele şi şchioambele Bucurescilor, bătea din ţucalul lui în clopotniţa Mitropoliei, chemând lumea să se spăşească. Lui îi dădea mâna pentru că se afla pe deal unde vânturile cele mari spulberau
138
KUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
139
zăpada viscolită şi nu o adunau ca în alte părţi. Mânca pâine rece şi praz îngheţat, bea un vin mohorât, să i se mai scoale; că, vară, iarnă, lui nu-i păsa: avea tainul său de muieri cu care se încălzea şi-i trecea urâtul vieţii. Fugiseră şi neşte fete de oameni cumsecade, îmbătate de craii din Scaune. Lăutarii le căraseră în Vlaşca cu birjarii scopiţi de la biserica Sfanţul Spiridon-Nou. Cerşitorii făcuseră de-o săptămână un foc mare dinaintea clopotniţei şi cereau colivă văduvelor venite la pomeniri, unde numai Popa Lixandru nu sosise că nu se desbătase de-o lună şi mai bine, de când fusese la un botez. Dacă ai fi ascultat printre rafalele de vânt ai fi auzit cânticele de la Hanul Mărgărit unde zicea unul, Bazarea, din neam vechi de cânrăreţi bisericeşti ce se lăsase de liturghii şi slovenea lumeşte pentru trei poli pe lună:
„Aseară trecui călare Pe la poarta dumitale Şi-ţi zării rochiţa-n poale Cusută cu naturale Naturalele de fir La mijloc cu trandafiri Trandafiri în trei boboci Ce cu foc din ochi îi coci"...
Se spunea că măcelarii vindeau carne de câine şi de măgar, dar cine se mai uita pe un asemenea potop la semnele nefaste ale timpului? Fuseseră întâmplări de foc. Arsese o Manutanţă şi jarul luminase cerul trei zile în pălălăi care ameninţau sâ ia toate uliţele în stăpânire. Se scoseseră tulumbele la hanul Serbau Vodă, cel mai primejduit, dar noroc că vremea iar se cufuri şi nu bătură vânturile dinspre Bărăgan ca sâ întindă pojarul şi, încet-încet, casele pârjolite se stinseră rămânând numai neşte grămezi negre, udate şi acoperite apoi cu un strat de zăpadă. Totul îngheţă după aceea şi iar se făcu liniştea cea mare care îl scotea din pepeni pe Hrisant Hrisoscelu. Ii plăceau dezastrele, ura lui faţă de acest oraş părăsit şi în care fusese silit să se
întoarcă îşi găsea o răsbunare posibilă. Când auzise că luase foc a mahala sperase că totul se va termina într-un dezastru general. Totdeauna cei încolţiţi de datorii sau de scârbă, de lipsa unor deslegări în stare sâ-i împace cu semenii gândesc la catastrofe ce ar face din ura lor o justificare, prilejuindu-le posibilitatea de a începe viaţa de la început. Ştia acum de ce fugise atunci, cu cinci sau şase ani în urmă, din Bucuresci. Totul se întâmplase într-o dimineaţă când el încheiase drumul lung şi întor-tochiat al solicitărilor. Ultimul pe care-1 văzuse fusese Cristache Mano, grec şi el, simpatriot, care vorbea de câte ori avea ocazia despre Magna Hellas şi când îi ceruse bani pentru Mişcare, acela dăduse din umeri:
— De unde să am eu bani? Un biet negustor care strânge pentru copiii lui?
Cu o seară înainte îl văzuse sus, la salon, la hanul Gabroveni pierzând la pharaon o moşie numai în galbeni şi se mai vâita ca un nemernic, măcar sâ fi fost singurul. Parcă Kostaki Mavru ce-i spusese? Că are obligaţii mari, băieţii lui învăţau în striină-tăţi, cine să le dea? Dar Philoteus Tranulis, cel cu morile de vânt de la Radu Vodă, pe el nu-1 păşteau toate nevoile? De fiecare dată se jurase că cel cu care stătuse de vorbă înainte va fi ultimul şi că va fugi unde va vedea cu ochii numai să nu-i vadă pe aceşti oameni fără patrie care vorbeau despre ea, dar nu înţelegeau să facă nimic penrru Eterie. Pe unii îi ameninţase, le vorbise de ziua de apoi a judecăţii, când vor sta în furci în faţa batalioanelor sacre care le vor arăta numai o gură de puşcă pentru ceea ce nu făcuseră, dar ei se scuturau ca de dracu': „Ce ne trebuie nouă lupte şi eroism, eroi au existat laTroia, noi prin şiretenie vom învinge, e nevoie numai de puţină răbdare", spuneau de parcă s-ar fi înţeles între ei înainte de a-1 întâlni pe el. Umblase năuc prin mulţimea absentă, simţind un vid fără nume în jur; cadavre, asta erau, numai nişte cadavre umplute cu câlţi, fără suflet, alergând într-un oraş şi el mort, fără ideal, într-un tărâm strein, unde numai câţiva purtau viziunea unui viitor eroic. Dar
140
HUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
141
nu atunci hotărâse că trebuie să se despartă de ei, să nu-i mai vadă, să le arate dispreţul fără nume. La Venezia găsise aceeaşi lume ruinată, măcinându-se de ambiţii şi intrigi, nepăsătoare şi ea la înaltele idealuri ale unor nebuni tineri ce visau la teîn-vierea Bizanţului, sătui, conformişti, surzi ca în urmă cu câteva sute de ani, când aceeaşi lume lăsase să cadă cu mare răsunet crucea de pe Hagia Sofia. El şi acei tineri mai puteau să ţină minte strigătele învingătorilor pe uliţele în marginile cărora zăceau decapitaţii: Jagma! Jagma! Apoteoza funebră a biruinţei păgâne nu lăsase să doarmă câteva generaţii de greci, dar acum totul se stinsese ca un glas în apă, Răsăritul dormea de patru sute de ani aproape, visând la un viitor incert, ici şi colo se agitau popoate mici, cădeau câteva capete, erau schingiuiţi nişte visători şi aruncaţi într-un sac cusut la gură, aurul se scurgea în hazinelele Sultanilor şi oraşul mirţilor înflorea mai departe.
La toate aceste lucruri se gândea Hrisant Hrisoscelu în coşmarurile lui în care Stambulul nu mai avea deloc înfăţişarea aceea molatică ce urmase zăngănitului armelor sale glorioase, transformându-se întf-un staul multicolor, într-un bazar plin de sticle colorate, de lene şi rafinament. O idee trebuie să trăiască în arme sau să moară, nu are de ales, asta o spunea beţivanul de Dumitriţă Turnavirul, dar pe el armele nu-1 interesau; mai mult, răsboiul i se părea o preocupare pentru soldăţoi grosolani, el se socotea un secrerikoi, un om de cabinet, dar nu reuşise niciodată să ajungă la acest rang dificil pentru că se îmbăta prea des şi divulga secretele şi legile conspiraţiei cereau ca atunci când unul dintre cei juraţi vorbeşte prea mult sau ştie prea mult sâ fie sacrificat şi Dumitriţă Turnavitu fusese sacrificat fără scrupule. Când se trezea câteodată din somn pe la miezul nopţii, când ultimii butuci din sobă trosneau, prâbu-şindu-se în jarul rămas, Hrisant Hrisoscelu dădea un strigăt de spaimă şi căuta în întunericul odăii silueta celui strangulat cu firul mătase. El se afla undeva în prag şi de fiecare dată când rămânea singur în odăile sale, beizadeaua avea senzaţia că-1 vede
pe prietenul Perdicarului în rama uşii, aşteptându-1 cu laţul fin al imbrohorului pentru judecata de apoi. Probabil că nu lenea îl ţinea pe el în casă de nu voia să vadă pe nimeni, ci teama inconştientă că undeva, pe o uliţă, va sări careva pe scara trăsurii şi-1 va ucide. Mai erau otrăvitorii, femeile cumpărate, dar câte posibilităţi de a fi omorât nu mai existau?
In acele nopţi nesfârşite ale viscolului, când Bucurescii păreau un loc abolit, luat în stăpânire de neantul iernii, Hrisant Hrisoscelu aprindea lămpile şi lumânările, nu chema pe nimeni ca să nu arate că-i era frică şi se ruga fierbinte deşi nu credea în Dumnezeul predicat de către Nicolae Depasta, oti de Riga Velestinul. Panaiot Codrika îi fusese cel mai apropiat, el era un om melancolic în felul filosofului Boetius, care vorbea despre o existenţă nemistică, dar curată ca vieţile sfinţilor, cuvintele putând să mângâie mai mult decât orice plăceri lumeşti.
Unde erau plimbările nocturne din curtea Academiei greceşti de la Bucutesci în acele tinereţi comune cu ale lui Panaiot ("odrika, când acest oraş de câmpie, prăfos, fără identitate, nu însemna decât un popas în calea lor triumfătoare ce trebuia să nu se oprească decât acolo, pe locul vechiului Hipodrom, unde alergaseră cei mai frumoşi cai din lume? Unde erau strigătele de altădată pentru Jusrinian: Tu vincas, Iustine! Şi el răspunzând de pe acele promontorii de marmară: Bene vibite, cives.
Timpul lacom ştersese toată gloria creştină din care nu mai rămăseseră decât ruinurile aspiraţiilor unor nebuni ca ei, şi ei Irâdaţi de nesimţirea bogaţilor ce se făceau că nu pricep pentru ce se băteau acei tineri idealişri ce sărăciseră sau se lăsaseră sărăciţi pentru o nălucă...
Afară crivăţul făcea ca deasupra Bucurescilor să se ridice lantoma lui de zăpadă, o furtună albă, parcă plină de biserici de ghiaţă în care slujea vocea puternică a patriarşilor morţi de la Răsărit...
142
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
143
Intr-o noapte visase că fugise din casa de vară de la Eyub, unde stătuse câţiva ani buni înainte de a se întoarce bogat şi gata să dobândească un rang câr mai mare în Bucureştii plini de noroaie, primăvara şi toamna. Viscolea puternic şi lui Hrisant Hrisoscelu i se păruse în somn că se întâmpla ceva nefiresc, dar se trezise târziu dintr-un coşmar în care se înghesuiseră fără nici o logică alaiurile lângă Orta-Kapu şi chipurile cazascherilor, un halou de blănuri strălucind în lumina dulce a Marmaralei ce scotea aburi. Ceva, o primejdie plutea în văzduh, pe urmă parcă se trezise şi auzea tumbulhaneaua asurzitoare pe uliţele strimte ale Stambulului vechi, acolo unde puteai fi asasinat sub o streaşină pe care urca o viţă neagră, sălbatică. Era ameţit, fugea de cineva, nu ştia ce-i cu el, ar fi vrut să se trezească, conştient oarecum că visează şi că nu i se întâmplă nimic, dar acesr sentiment turbure se anula singur şi se afla iar undeva, într-o mică biserică grecească şi se cânta heruvico, lăudările se auzeau stins, în greceşte, cineva îl pândea dintr-o mulţime amestecată, pe urmă visase câini, cete întregi de câini alergând grămadă cu spinările năduşite pe un teren mlăştinos, plin de ochiuri de apă pe care trebuia să le ocoleşti şi în care re scufundai dacă nu erai atent...
După ceremonia Redenrore de la Torcello urmase vânătoarea aceea, începută într-o dimineaţă cu ceaţă, undeva într-un ţinur sterp, plin de vulpi. Călăriseră un ceas şi pe urmă întregul cin se strânsese pe o buză de pământ. Se aflau în preajma Veneziei, sosiseră încă din zori cu o corabie mai mică; hăitaşii îi aşteptau, maestrul de vânătoare îi şi trimisese în spatele copacilor şi tufişurilor joase. Odată cu creşterea luminii puteau zări vegetaţia de culoarea sodei şi smârcurile lucind îndepărtat sub soarele palid, răzbătând undeva de sub orizon. Mirosea a noroi dospit de căldura verii şi sus, deasupra acelui tainic loc, sburau paseri cu o vâslire rară. Vânârorii se grupaseră după simpatii: Antonio, Marchiz Mazzacoratti, alături de baronul Campagna, amândoi scunzi, agresivi, adăstând mai rău decât animalele care
abia mai erau ţinute de sgardă, gata să tragă cu armele lor, îmbrăcaţi în pantaloni pe pulpă şi cisme, cu scurte îmblănite şi şepci englezeşti, alături de Attilio Vimercatti, care-i domina cu statura lui înalră, împărţind ordine servitorilor şi hăitaşilor. într-o parte, ducele Corigliano, alături de care se afla contele Lucchesi Palii, cu o jumătate de obraz sfâşiat la o altă vânătoare şi, în al treilea grup, condus de către marchizul Ottoboni, fragil, agitat, se însoţise cu un urmaş al familiei Fiano, un tânăr frumos şi palid, parcă scos dintr-un mormânt, cu ochii numai spre I lerula Lucrezia, puţin păsându-i de regulile ce se stabiliseră înainte de începerea vânătorii şi un alt nobil venezian - Gianni Laggiano, asudat, trăind încă de pe acum cele ce aveau să se întâmple, în spate, la o lizieră, grupul femeilor aduse de contele Vimercatti special pentru partida din acea dimineaţă. Măria, născută Otrante, soţia marchizului Mazzacoratti, îmbrăcată într-o livrea de catifea roşie, călărind foarte bine până în acest loc unde descălecase ca un bărbat; lângă ea, Luisa Ottoboni, cu o figură vicleană, într-un amazon gri, agrementat cu lampasuri aurii, surâzând peste umăr Mathildei Faggiano, fiica acelui senior, cu un buchet de violete în corsajul negru. Pantalonii bărbăteşti cu broderii de piele lăsau să se vadă un trup tânăr, numai muşchi, o mică vestă strânsă pe talie îi turtea sânii ascuţiţi şi toca de lutru împodobită cu pene de fazan îi ascundea cruzimea privirii, pentru că toţi aceşti oameni sculaţi de dimineaţă aveau pe chip o ciudată tristeţe, sporită de privirile ucigaşe, încărcate de o ură nejustificată, ca nişte războinici ce trebuie numai să omoare fără să se înttebe pe cine. în spatele lot, într-un brek, baroana Giovanelli, sora contelui Vimercatti, se aşezase pc două perne îmbrăcate în piele de tigru, împopisrrate cu ghinde roşii şi aurii royale. Fuma nepăsătoare, deşi Attilio se uita mustrător către ea, penrru că mirosurile streine de acel loc puteau să îndepărteze vânatul şi când femeia trecută de 40 de ani, greoaie, corpolenră şi necurioasă de violenţa celorlalţi înţelese, strivi ţigara aflată într-un fume-cigarette de argint,
144
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
145
ascultând tăcerea aproape religioasă ce se instaurase în locul mlăştinos. Hrisant Hrisoscelu nu avea plăcerea de a vâna, venise aici numai pentru a fi prezentat soţului Lucreziei, urmând o grea obligaţie ce acum luase sfârşit. îşi găsise un loc tetras într-o parte a amfiladei. Era frig, soarele abia încropea aerul, o uşoară ceaţă mai plutea deasupra ochiurilor de apă, tăcerea era covâşi-toare. Undeva, în stânga, se zărea silueta nedesluşită a Veneziei, contururi albăstrui şi turle, ceva vătuit se sbătea în aer. Paserile înţelegând parcă primejdia mlaştinilor îşi aleseseră alte cărări de aer, vâslind prudent pe undeva, departe, pândind din cer acel loc încărcat de ură. La câţiva paşi, ultima din grupul de femei, Herula Lucrezia, într-un pantalon scurt terminat în jambiere montante, cu un jupon până la genunchi, cu broderii Renaissance în piele de Cordova, aurite, dublate cu stofă de culoarea nisipului, stil fermier, sugrumat de un cordon de piele bătut, cu nasturi mari de aramă în formă de capete de câini, adulmeca nevăzutul vânat. Purta peruca ei roşie de la fontana Santa Măria della Salute şi părea foarte tânără. Vestmintele bărbăteşti nu reuşeau să-i ascundă formele atletice. Emana o energie îngrozitoare şi când trase primul foc, Hrisanr Hrisoscelu văzu pe chipul ei cruda plăcere a ucigaşului. Zâmbise triumfător privind la vulpea care sosise în salturi mari spre locul unde se aflau, în larma focurilor din jur, zăpăcită de împuşcăturile încrucişate. Ochise precis, cu gesturi sigure, privind o singură clipă animalul înspăimântat ce-şi căuta salvarea în vreo văioagă. Hăitaşii erau departe şi câinii chifneau în mlaştini, opriţi ca să nu intre în bătaia focurilor. Fusese un moment când tot acel ţinut pustiu, sărat şi sterp se însufleţise ca şi când din şanţuri nevăzute s-ar fi iscat pe neaşteptate flăcări mici, cozile de vulpi, roşcate şi mişcătoare îoind deasupra ierbii, o viermuiala de blâini lucioase, mişcătoare, şi teroarea din spate şi din faţă, şi simţiseră cu toţii în nări mirosul de sânge proaspăt care stropea pământul, mici izvoare vitale maculând apele stătute, acele
ghioluri sărate şi tunetele înfundate ale împuşcăturilor, turburând pacea nesfârşită, stranie a locului.
Din nou tăcere. Nu scotea nimeni nici un cuvânt. Vulpile rănite, încercând să treacă de lanţul de vânători, strecurându-se prin noroi şi ape, chelălăind, făceau şi mai crudă acea ucidere. Animale chircite sub smocurile de iarbă urară, spasmele, agonia şi apoi sângele ce nu mai curgea, mirosul rece, ceea ce lasă o sumă de cadavre în aer, memento-ul teribil al sângelui scurs ce gâlgâie şi, pe urmă, ia sfârşit pe neaşteptate şi ceaţa târându-se, parcă voind să ascundă crima şi iar soarele, şi, în fundalul palid al cerului, nepâsătoarea Cetate a Dogilor cu palatele ei abia văzute într-o ceaţă lipicioasă. Apoi hăitaşii şi câinii iar fugărind ce mai rămăsese nefugărit: iepuri de câmp şi cârtiţe speriate şi vulpi ce înfruntaseră riscurile de a fi sfâşâiate de însoţitorii vânătorilor şi-acum, nemaiavând ce face, se duceau spre gura puştilor şi ele trosniseră din nou, semănând o nouă moarte. Pe urmă iar tăcere, nimeni nu se adresa nimănui. Se suna încetarea focului, o trâmbiţă pe care la deschiderea vânătorii Hrisant Hrisoscelu nu o auzise şi care vestea că vor veni câinii să strângă cadavrele şi să le aducă vulpile la picioare şi atunci abia se auziră glasurile vesele ale bărbaţilor şi femeilor şi servitorii aduseseră brek-urile mai aproape şi începură să încarce iepurii şi blănurile sfâşiate şi vulpile gracile, cu ochii sticloşi, cadavre ca de ghiaţă, ţepene, sunând ca scândura când erau aruncate în larma câinilor ce se bucurau că aduc stăpânilor acele prăzi uşoare, lovire, fără viaţă, o larma generală, o fericire ciudată într-atâta moarte şi, pentru prima oară, Hrisant Hrisoscelu, şi el vânător, simţi cum urăşte levrierii iuţi şi cruzi ce scotoceau şanţurile şi ascunzătorile şi sfâşiaţi cu colţii gâtlejurile animalelor care nu muriseră încă.
- Ce-i cu tine? îl întrebase Herula Lucrezia Vimercatti. Nu ai tras nici un foc.
- De unde ştii?
- Te-am urmărit...
- Ai mai avut timp? Tragi foarte bine.
146
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
147
Pletele roşii ale perucii erau mângâiate de vântul de dimineaţă. Pe şold purta - abia acum băgă de seamă - o geantă de piele de căprioară.
Bărbatul ei, înalt şi grosolan, cu apucături milirare, de la tonul răstit până la felul marţial de a călca, îl irita. „Cum o putea această femeie să doarmă cu el?" se întrebase de când îl văzuse. Cu o seară înainte mâncaseră împreună într-un pavilion de vânătoare din grădina vilei lui, unde ajunseseră împreună cu Christo Hrisoverghi şi cu ceilalţi oaspeţi. Lui nu-i era foame deloc, abia gustase nişte lapte rece dintr-o cană de lut şi puţină brânză de capră, privind la adunarea de vânători ce se lăudau cu ce făcuseră în Piemont cu un an în urmă. Erau amici vechi, pe el nu-1 băgau în seamă, nu avea nici o curiozitate faţă de prierenul lui Attilio; acesta, ca gazdă, îl întrebase câte ceva, rupând cu poftă o halcă de carne prăjită. Ii vorbeau familiar, păstrând o distanţă ce nu putea fi dedusă din nimic, dar care exista, era de-ai lor; vorbeau în aluzii, se refereau la isprăvi comune de care el era strein şi nu voiau să-1 jignească, şi rocmai convorbirea convenţională îl scotea din sărite. Pavilionul în care avea loc întâlnirea dinaintea vânătorii era împodobit cu capete de mistreţi şi păstra aceeaşi răceală ca şi locuinţa contelui din Venezia. Puşti austriece încrucişare pe pereţii de bârne şi coarne de cerbi, ochii sticloşi ai cadavrelor de animale, rotul îngheţat şi îndepărtat. Rareori i se adresau, marchizul Ottoboni vorbea şi franceza, cu el încercă să lege o conversaţie, dar totul se slei în cele din urmă pentru că ceilalţi îl atrăseseră într-o lungă dispută despre o veche vânătoare care avusese loc lângă Pisa, nu şria când. Herula Lucrezia, i se adresa în greceşte, fapt care-1 scotea din sărite pe Attilio, deşi n-o arăta, neînţelegând ce-şi spun. Christo se plictisea şi căsca din răsputeri. în cele din urmă, contele îl interogase scurt, fără să pară că vrea să-1 menajeze: de unde venea, cu ce se ocupa şi ce avea de gând să facă în acea Venezie plină de lume streină, în vremuri atât de turburi, când întreaga Italie era răscolită de lupte fratricide, de
trădări şi de alianţe neaşteptate. Nu uitase să-i amintească faptele lui de arme şi, mai ales, ura faţă de Napoleon pe care-1 numea cel mai mare tiran al omenirii. Christo, care nu-1 slăbise, îi şoptise de careva ori să-i ţină hangul, ceea ce Hrisanr Hrisoscelu încerca să facă, dar nu reuşi pe deplin. Trecuseră anii când Spiritul absolut călare pe cal cutreierase Europa cu un Cod într-o mână şi cu sabia în cealaltă, aducând jumătăţii de omenire care-1 iubea speranţa unei libertăţi ce se dovedise iluzorie. „Ce voiau grecii dumitale de la micul caporal?" îl întrebase aproape răstit Vimercatti. „Ceea ce doriţi şi dumneavoastră, italienii: libertatea", îi răspunsese. „Şi credeţi că el, acest vânător de fuste, în afară de făcut răsboaie ştia ce-i aceea libertate? Pentru ce se bătea el, în afară de a se ilustra?" „Cine ştie? Noi avem răbdare", răspunsese gânditor Hrisant Hrisoscelu. „Poate nu te înţeleg, exclamase Attilio, vorbeşti italiana destul de bine, numai gândurile dumitale sunr confuse. Şi dacă visezi la libertatea Greciei de ce eşti aici şi nu în acele sate din Muntenegru, unde se dau lovituri turcilor?" Hrisant vrusese să nu-i răspundă, dar ruşinea de a rămâne tăcut în faţa unei întrebări atât de grave în prezenţa acelor doamne care nu plecaseră încă la culcare şi, mai ales, a Herulei, îi dădură curajul de a-1 înfrunta pe acest om agresiv. „Lupta noastră, a celor din Răsărit e mai grea decât a celor de aici. Nici italienii nu sunt liberi, dar ei nu au pierdut sensul libertăţii, cum au pierdut cei din Răsărit. Este o diferenţă." „Ce vrei să spui?" Ducele Corigliano lăsase bucata lui de friptură de căprioară sau ce va fi fost şi-1 privea curios pe acest strein. „Nu înţeleg, cum se poate pierde sensul libertăţii la unele popoare?" „Bine, ele se ticăloşesc. Orice cuceritor îşi face treburile cu o sumă socială de vânzători, de obicei cu meteci, cu nişte indivizi care preferă să uire cine sunt numai pentru a trăi bine." „Şi asta s-a petrecut cu un popor arât de mândru cum e poporul grec? El a putut să uite o istorie atât de veche numai pentru că turcii au fost mai puternici?" se mirase Luisa Ottoboni. „Poporul nu a uitat nimic, au uitat cei care ar fi ttebuit să nu
148
EUGENBARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
149
uite, şi mai ales cei bogaţi", răspunsese, cu o încrâncenare ce sunase foarte curios în acele urechi, Hrisant Hrisoscelu.
Tăcuseră cu toţii şi pe urmă contele Vimercatti îl fixase cu o privire turbure: „Soţia mea mi-a spus că eşti nobil şi că ai stat multă vreme la Constantinopole. Nu-i aşa, Christo, pentru că tu îl cunoşti de mai multă vreme?" Acela spusese că e adevărat. Contele Vimercatti nu mai desluşea înţelesul cuvintelor musafirului său. „Nu eşti cu cei bogaţi şi nobili?" „Nu toţi cei ce sunt bogaţi sunt şi nobili", răspunsese Hrisant în tăcerea posomorâtă a celor din jur. Attilio aruncase soţiei sale o privire ce voia să însemne: „Pe cine mi-ai adus?", dar trecu peste asta, stârnit de vorbele lui. „Dacă am înţeles bine, dumneata eşti venit aici pentru a strânge în jurul ideii de independenţă a ţării dumitale pe oamenii de bine. Dar să ştii că nu de la acest general francez trebuia să vină libertatea Europei. El voia să se înţeleagă în cele din urmă cu asupritorii ţării dumitale şi ai Italiei pentru că ţările mari nu se încurcă în probleme secundare. Am fost ofiţer în solda austriecilor, le cunosc politica: ei, cu ruşii, şi cu turcii vor să stăpânească răsăritul Europei, silindu-i pe francezi şi pe englezi să nu se amestece. Când se vor sătura de asta, imperiile vor veni încoace, setea de pământ nu se potoleşte niciodată. Napoleon dorea să înghită Rusia unde a terminat prost. Toţi se pândesc unul pe altul, aşteptând ca să slăbească celălalt." „Mi se pare că tocmai asta dorim noi, popoarele care visează la independenţă, spusese Hrisoscelu, aşa că orice idee care ne ajută în vreun fel ne foloseşte." „Eşti un om ciudat, oricum, Christo, se adresase vărului Herulei, ce-i cu omul acesta, şi tu eşti grec, şi tu visezi la independenţa Greciei?" Hrisoverghi, care era un cinic, protestă cu glas moale: „Visez să destupi şampania aia care aşteaptă să fie băută şi n-o mai aduci, Attilio!"
Şi când toţi se retraseră şi rămase numai cu Herula Lucrezia sub acoperişul de lemn al cabanei de vânătoare peste care plutea lumina turbure a lunii, femeia îl întrebase: „Spune-mi, e ceva adevărat în ce zici?" „Dar tu ce crezi?" îl măsurase cu ochii ei
iscodirori, abia sticlind în întuneric. „Ce importanţă are libertatea altora când tu eşti foarte bogat?" „De unde ştii că sunt bogat? „Mi-a spus Christo, care a avut şi el ideile tale, dar acum îmbătrâneşte şi nu se mai ocupă de fleacuri." Hrisant Hrisoscelu simţise că oricât i-at fi vorbit acelei femei, ea n-ar fi înţeles nimic, niciodată. Era obişnuită cu luxul şi trândăvia acelei existenţe pe care şi el o încercase până când nu-1 întâlnise pe Nicolo Depasta şi pe Riga Velestinul şi pe ceilalţi tineri frumoşi, auriţi, lirysous neanias... Ştiu ce vrei să-mi spui, îi zisese la început cu prudenţă, pe urmă, din ce în ce mai cu ură, că Europa e plină de aventurieri care vorbesc despre revoluţii, de oameni gata să ridice ghilotine şi să-şi lase capul sub cuţitul lot. Franţa a lansat moda şi ceilalţi nu fac altceva decât s-o imite. Ideea republicană moartă în fastul imperial al soldăţoiului Napoleon, parcă aşa spunea mai devreme soţul tău, dar nu e vorba numai de un teritoriu pe care-1 vrem numai pentru noi. Poţi să înţelegi? Vechiul paganism al strămoşilor noştri s-a transformat într-o feerie creştină, Cristos e o invenţie iudaică care a trecut Mediterana, ascunzându-se în catacombele Romei, ea a devotat toată puterea armelor cu umilinţa şi când a ajuns în Răsărir a născut un fruct frumos: Bizanţul, sora trufaşei Rome. „Eşti cel mai ciudat nebun pe care l-am văzut", îi zisese Herula Lucrezia. „Nu sunt vorbele mele, sunt ale unui învăţat care mi-a schimbat viaţa." Tăcuse. Locul mlăştinos, luminat de o lună spectrală, mirosea tot a ierburi descompuse. în pavilionul unde se mâncase până atunci şi se aduseseră mesele de joc bărbaţii vorbeau tare şi aruncau cărţile pe mese cu exclamaţii violente.
„îi auzi? o întrebase pe Herula Lucrezia, îşi închipuie că există. Se bat ca nişte mercenari când e cazul, bârfesc, se culcă cu femeile şi-şi închipuie că şi-au trăit viaţa dacă mai beau din când în când." „Şi ce mai este în afară de asta?" îl întrebase femeia provocator. „Ştiu şi eu? Poate moartea pe care atât o slăviţi. M-am uitat la tine ieri, la Torcello, aveai atâta dorinţă de moarte şi ea, moartea, te pândeşte, dar dacă ar veni, te-ai speria.
150
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
151
Crezi oare că eşti pregătită pentru moarte?" Râsese scurt, ca şi când ar fi muşcat-o de beregară şi ea simţise o rană pe chip. îşi acoperise obrazul cu o palmă rece ca şi când s-ar fi ferit de ceva. Şi-acum, când şi-o amintea trăgând în vulpile ce se rostogoleau ca nişte mingi la picioarele sale, cu privirea îngheţată, cu setea de a ucide în ochii sticloşi se întreba când şi pentru ce o iubise de când o văzuse? Acum, după coşmarul acelei nopţi de viscol, i-ar fi putut răspunde: o iubise pentru că simţise sub chipul ei pe Distrugător, pe cel care îţi ia viaţa. Hotărâr că el încerase să trăiască în afara existenţei din care fusese alungat. Degeaba îi vorbise despre auleţii şi chitarozii cerşetori ce rătăciseră în pământul Greciei când Magna Hellas pierise şi urmaşii acestora cerşeau la porţile cuceritorilor. Ce purea să înţeleagă femeia de lux pentru care numai străluciră viaţă pe care o ducea însemna totul? Dar atunci cuvintele lui o mişcaseră. Hrisant era altfel decât bărbaţii sastisiţi de viaţa lor nobiliară, de vânători şi de tarocchi, de baluri şi de carnavaluri, foştii soldăţoi aus-triaci trăiau numai din aminriri, câteva lupte norocoase duse undeva, în câmpiile siciliene şi pe urmă dulcea pritoceală a timpului de pe domeniile paşnice, cu servitori în jur şi cu lenea Sudului, unde Vimercatti avea întinse domenii. Sigur că acestui trai regal, dacă-i adăugai şi visul unei Italii libere, era cum nu se poate mai bine. Herula Lucrezia Vimercatti îi spusese simplu „Unei femei îi plac cauzele mari ale bărbaţilor, sunt ca nişte poveşti despre viscolele răsărirene despre care Christo mi-a vorbit, dar pe care nu le-am văzut niciodată". îi apucase mâna. în jur era numai o lumină rece de lună şi mlaştinile din jur miroseau amar şi sărat. „Cine eşti?" „Un grec care gândeşte ca Aristotel sau ca un sfânt", îi tăspunsese.
Se apropiau Sărbătorile cele mari ale Crăciunului şi pe la curtea beizadelei se vânturau oamenii de trebuinţă cu anatef-terele, tot sperând că Hrisanr o să-i primească pentru a desluşi
încâlcitele socoteli de pe la moşii, dar el se dădea bolnav, ori, poate, era bolnav şi nu ştia. Se scula târziu, cerea, dacă avea poftă un salmingodis pregătit de bucătari în misterioasele lor magupii, deasupra cărora fumurile nu mai stăteau, dar parcă nu-i era atât de foame cât ar fi vrut aceia şi înapoia tăvile, cerând ori castane fierte în zahăr, ori lisă de chitră în care punea pravurile lui, că-1 spionau pe la fereşti şi-1 vedeau dregându-şi băuturile cu eterurile aduse de la Venezia în sticluţe mici pe care le ţinea ascunse, ca un vrăjitor ce era. Trăgea tiutiun din ciubucul de Alep şi cădea în gânduri, cerând să nu fie turburat.
- Măria ta, zicea Afenduli, caii ar trebui scoşi din grajduri că se înţelenesc...
Hrisant Hrisoscelu nu-i asculta, nici pe el, nici pe secretarul livonian care îi aducea aminte, din când în când, că nu făcuse heretisirea.
- Mâine, arunca el, pufăind din tutunul de Macedonia care umplea odăile cu un fum verde şi privea afară prin ferestre la zăpada rânită dis-de-dimineaţă de slugi şi care iar se aşeza până sub cercevele.
- Ce mai e în rârg? îl întreba pe Iusufache abia sosit din turul de dimineaţă de pe la cafenion, ori de la precupeţi, mai mult ca să-şi arate ceasornicul englezesc căpătat de la Hrisant I Irisoscelu.
- Ce să fie, măria ta? răspundea sluga, la Biserica Bărăţiei i-au pus icoanei Sfintului Andrei atâtea lumânări, afară, de nu se mai poate intra înăuntru. Alde Safta Ilderoaia, de rămăsese văduvă de barbar, a fugit cu un muscal. Lumea zicea că avea trebuinţă, că nu era dusă de tot, mai putea. Gavriliţa Ganciu, tle-l ştie înălţimea ta, a lăsat borţoasă o ţigancă şi aceea s-a spân-zurat că o omora tat-său, care umbla după boer cu un cosor zicând că-i taie boaşele...
Hrisant Hrisoscelu se scărpina uşor pe sub halatul de ma-lotea, neascultându-1.
Şi pe la curte ce mai fac, ei, boerii?
152
i i ci \ BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
153
- Trag fitilele, măria ta. Care fură, care minte, toţi strâng şi se pregătesc să dea în primire că domniile sunt scurte şi banii se agonisesc din vreme. Toată lumea se pregăteşte de Săptămâna nebunilor. Au auzit că face Măria ta mare carnaval, cu măşti, cu toate drâcăriile... Mereu mă întreabă: „Mă, Iusufache, dacă alde boer Hrisant ţi-a dăruit ţie un ceasornic ca ăsta, cu briliante, trebue să fie tare bogat..."
- Şi tu ce le spui? întreba beizadeaua cu un glas tot mai stins, privind prin ferestre soarele care încălzea uşor bogata zăpadă.
De câteva zile stătuse urgia şi noaptea îngheţa şi oraştd era acoperit de un cristal, când cutreiera luna deasupra Bucurescilor făcând să sclipească bălţile şi Dâmboviţa ce se căznea pe sub sloiuri să iasă la limanurile ei.
- Ei, eu le spun multe. Că ei întreabă şi abia aşteaptă să vadă trăsura domniei tale cu care ai venit şi eu le povestesc ce oglinzi are, şi ce felinare, şi scările cum se fac ele mici, şi cum sunt caii care ne costă - să ştie măria ta, că fânul s-a scumpit cu iama asta şi de la moşii nu prea a venit anul trecut mare lucru...
- Lasă fleacurile, că n-am vreme, spune mai bine, ce mai bat ei din buze...
Iusufache odată se strâmba ca şi când ar fi înghiţit o prico-migdală tăvălită prin smânrână.
- Mai ales muierile ar da şi pielea de pe ele să facă năvală încoace. Cocoana aceea de a fost la domnia ta când ai sosit se dă de ceasul morţii să mai pătrunză încoace, dar n-o lasă albanezii. Alaltăieri au prins-o că se îmbrăcase cu niscai nădragi şi apucase să intre pe la cămări şi dacă nu era careva cu ochii în patru, te trezeai cu ea în par, că bună sculă - să mă iertaţi pentru îndrăzneală - trebuie să mai aveţi devreme ce au nebunit toate muierile din Bucuresci şi vor să rupă porţile...
Hrisant Hrisoscelu nu ţinea să asculte asemenea lucruri de la slugile lui, aşa încât schimba vorba, trecând la treburile domesticeşti; dacă aveau destule lemne pren magazii, dacă purtau grijă de păsările aduse de la Venezia pentru feţele cele mari şi
dacă le dădea de mâncare câinilor şi cailor ungureşti. Toate ar fi fost bune, numai că înaintea primei zile de Crăciun, logofetul Caliarh apăruse, vânăt-vânăt; spuindu-i un lucru de întristare: unul din canarii lui, ce trebuiau dăruiţi soţiei Princepelui, murise.
- Nu se poate! se mirase Hrisant Hrisoscelu, sărind din aşternutul de pe cate nu se mişca. Da unde-i ţineaţi:1
— Sus, în filegorie, ardeam şi seara şi dimineaţa niţel mangal ca să-i încălzim şi uite că unul s-a dus şi o să-i moară şi muicruşca, pentru că aşa sunt păsările astea, dacă piere una, gata şi ailaltă...
Se îmbrăcase cu halatul şi urcase grăbit scările de lemn care duceau într-un fel de turlişoară monahală unde vara se ţineau mesele şi se luau geamurile pentru ca să intre curenţii umezi ai bălţilor şi pădurilor din jur. Hrisant Hrisoscelu nu mai urcase aici de multă vreme, dinaintea plecării lui, şi, odată ajuns sus, văzu colivia cu stinghii de aur şi trapezele metalice, frumos sirunjuite care-1 cosrase destul, cumpărată la Venezia tocmai pentru a-i face praf pe cei de la Curte, ştiind că Doamna slăbiciunea asta o avea, să asculte canarii. Sus, geamurile nu erau îngheţate, dovadă, că nu de frig murise pasărea, ci de misterioasele boli ce le ucid pe aceste fiinţe ce nu se simt bine decât în anume locuri şi cum le streinezi, odară băgă capul sub aripă şi încremenesc. Cealaltă, muieruşca, scotea strigăte cc te asurzeau, de parcă ar fi nebunit, sărea de pe un trapez pe altul şi iar se repezea în sus ca şi când ar fi vrut să scape din închisoarea daurită. Râsturnase micul vas cu apă şi la boabele puse de slugi nici nu se uita, era mei sau altceva şi o bucăţică de zahăr, şi o coajă de naramză, dar nevestica nu voia să moară în colivia ei din care cadavrul bărbătuşului fusese scos. O furie rece îl încălzise. Ar fi pălmuit pe careva, dar se stăpâni, şi, deodată, în soarele acelei dimineţi care punea peceţile sale roşii peste zăpada încremenită, primordială, ce acoperise oraşul jos, văzu turlele depărtate şi auzi nişte clopote într-o dungă, sunând a mort. Era linişte altfel, o linişte s-o tai cu cuţitul, o linişte cum numai
154
EUGENBARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
155
într-un astfel de oraş puteai să asculţi, o linişte de început de lume şi din când în când se auzeau clopoţeii de la săniile boe-reşti care alergau spre Herăstrău, unde ar fi trebuit să se afle şi el acum, să stea sub neşte blăni de lup, cu căciula trasă pe urechi, cu o miţă deasupra genunchilor şi să privească la cucoanele ce începuseră a se îmbrăca muscăleşte, cu salopuri de samtuşi cu cuşme căzăceşti, ce le stătea cum nu se putea mai bine. îşi aducea aminte de caii bine hrăniţi, de poştele de hârtie, de Herăstrăul către care treceau echipaje cu tineri nebunatici ce dădeau foc cozilor animalelor şi de săniile ce o luau nebuneşte pe lacul acoperit numai de o pojghiţă, ca unghia. Vreo trei fete ale Zincăi Farfaroaia Golescu se înecaseră cu sanie cu tot, duse în ale morţii de beţivanii de copii ai lui Holban Hartulari, ce din neamul lui fusese mămular şi se pricopsise şi ţinea hanguri mari. Lucruri uitate şi iată, acum, privind oraşul îngheţat sub lumina palidă a unei dimineţi de decembrie, Hrisant Hrisoscelu se simţi bătrân şi fără putere.
- Să puneţi aşternuturi pe patul ăsta, zisese, că vreau să srau aicea dimineţile şi duceţi pasărea asta undeva, să n-o mai văd...
Iusufache luase colivia şi întrebase:
- Să nu merg eu mai bine şi să cumpăr de la negustori vreo altă sburăroare, să-i ţie locul celei moarte?
- Nimeni nu poate ţine locul unui morr, zisese absent beizadeaua, privind afară unde copacii erau plini de chiciură.
Morile de la Radu Vodă scrâşneau din aripile lor de lemn. Parcă ceva înghiţise toată suflarea din acel oraş în care numai sunetele dulci ale clopoţeilor de sănii mai vorbeau despre oameni.
- Să faceţi foc aici, s-aduceţi sobiţa aceea de la Viana cu care mă încălzeam pe vremuri, vreau să stau în priveală...
II lăsaseră singur şi el se aşezase într-un balansoar de lemn cam dogit, în care se legăna ca şi când ar fi visat, uitându-se ceasuri întregi afară. Urcase şi Rafira sau Sultana, cu alte slugi şi dereticaseră repede, pe apucate, căraseră cearşafuri şi blănuri,
aprinseseră mangalul şi aduseseră aici şi minaveta la care boerul, umbla din când în când, învăţând paserile să cânte.
De Crăciun nu coborâse. Zăceau cozonacii şi piftiile şi nimeni nu fusese chemar să împărtăşească sfânta masă cu beizadeaua.
- Incai, înainte îi mai plăceau muierile, dar acuş, cârteau alde Sultana sau Rafira şi celelalte, e încă tiner, că nu s-o fi sluţit pe acolo pe unde a fost şi de unde se zice că s-a întors mai bogat decât a plecat, că am auzit că are saci cu briliante şi pietre, şi le ţine ascunse, şi mare minune să nu-i treacă cuiva vreun gând să-i dea în cap cu ceva într-o noapte...
Vorbe, el nu le auzea. Stătea neclintit şi ura oraşul acela frumos sub povara zăpezii. Câteodată, când eterul şi pravurile pe care le amesteca în cahvea îl luau sub stăpânirea lor îşi închipuia că ridica perdelele şi obloanele de lemn ale caselor şi privea înlăuntru. De sus, din miradorul rotund, cu vedere în toate părţile, zărea şi cel mai îndepărtat colţ al oraşului. Turnul Meridian dădea ceasurile lui turceşti prin strigătele noului crainic ce avea o voce mai dogită care se auzea până la casa lui Hrisant Hrisoscelu. Ascultase clopotele de la Mitropolie, unde fusese slujbă mare şi văzuse convoaiele spre Uliţa Calicilor, sănii şi carose, trăsuri şi droaşte ale boerilor de rangul trei, urcând spre palat ca să dea urările Princepelui. Numai el nu se mişca şi simţea cum se bucura, cu o furie pe care nu şi-o înţelegea. „I.asă-1, să bage de seamă că nu mă duc la el, că nu-mi pasă de puterea lui şi de ce face. Să mă strângă, să mă ia cu neferii, să mă bage în beciurile lui, nu-mi pasă. Nu vreau să-i văd pe toţi spurcaţii ăştia!" îi ştia de mult pre mulţi, din Fanarul puturos, unde strângeau bani cu ruptul pentru a cumpăra tronurile şi a mitui unde trebuia. Acum erau boeri, purtau caftane îmblănite cu misada lată, tivită cu cacom, ţineau hangere bărute în pietre scumpe la brâu şi se scărpinau cu unghiile crescute sub işlic, care n-avea calpac de samur, contăş şi feregea, de ajunseseră boeri de starea întâi, dar cum arătau ei în acea mahala unsuroasă, plină de câini şi pisici moarte, cu curţile păduchioase,
156
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
157
acoperite de o viţă vânătă şi cu încăperi srrimte în care abia îşi trăgeau răsuflarea, nu mai spuneau. Hrisant Hrisoscelu încă mai ştia în nări acele mirosuri de haznale şi de uleiuri grele, încinse pe plite şi izul de sodă ieftină ce duhănea din vestmintele spălate rar, din economie. Unde erau casernele trăsniroare de la Vani Keuii din care ieşeau cavaleriile strălucitoare ale oştenilor aduşi din stepele Anadoliei, fioroşii soldaţi precedaţi de gardienii de turbane, armiferii ce deschideau drumul europa-laţilor prea învăţaţi? Totul se ştersese în memoria sa ostenită, o dulce zăceală îl învăluia, o stare de lene ce nu-i mai trecea, greaţa de a rupe hârtiile ce ţineau foglietele sosite de la Viana în care nu mai voia să cirească nemic. Mai curând desfăcea un jurnal vechi care dădea cifre despre jocurile finanţelor şi n-apuca să citească mai mult de trei rânduri că-1 şi apuca un căscat şi mai cerea un şerber şi apa rece, ţinută în doniţele puse în zăpadă sau în beciuri, deşi era iarnă afară, că apa caldă avea gust de zeama de varză şi nu-i plăcea şi iar fuma şi se mai dregea cu pravurile lui şi atunci Bucurescii se despuiau pe dinăuntru ca la teatru şi el vedea odăile în care fusese de atâtea ori, cu sofalele lor joase şi cu covoarele scumpe de rugăciune pe care alunecai şi auzea unele şoapte şi ştia sânii de demult ai femeilor ce se başoldiseră de atâta pilaf mâncat şi smochine şi le căzuseră dinţii cu care îl muşcaseră în tinereţele lor nebune, o, câte chiote în crângul de atunci al Cotrocenilor, când un puf verde împânzea trunchiurile şi ramurile, şi pădurea avea parcă buze de copil şi respira un aer rece pe care ei, nebunaticii adolescenţi, îl simţeau pe obrazele încinse. Primele jocuri cu fetele beizadelelor, cu chipurile lor de porcelan, îngheţate, cu ochi albaştri de păpuşi, cu acea mândrie învăţată cu doicile nemţeşti ori francese, venite de cine ştie unde ca să dea lecţii de bună purrare vlăstarelor princiare ale foştilor vânzători de locum de la Stambul, ajunşi aici boeri cu arbore, cu diplome cumpărate pe bani grei, ce minţeau pe naivi şi îndulceau stările incerte ale acelor oameni pe care numai copiii lor îi înnobilau. Serile nebune din
mlaştinile de la Radu Vodă, când se auzeau sărutările scurte, furate copilelor îmbrăcate în satinuri de Lipsea, albe, cu horbote sau agitând un petit mouchoir de gaze rose, bărându-şi iubiţii cu jordii de salcie abia culese de pe malul gârlei puturoase care le plăcea atât pentru că locurile aveau o taină, şi lui îi plăcea să vâneze câte o mamuzelă ce alerga prin iarbă, precum felinele de la Persida, în rochiile lor aeriene ce ardeau câteodată pren biserici luând cu focul lor, cu tot, vieţile cele neştiutoare şi tinete, cum se întâmplase de un Sfânt Paşte cu Elisafta Comnen care cine ştie ce păcate plătise, buzata fetiţă de 16 ani, ce nu mai fusese fecioară de la 13, pentru că mult mai era săltăreaţă şi cu care, cum se ascundea vreunul în vreo odaie, se trezea fără snagă. Acum umbrele oraşului invadat de zăpadă se lungeau peste uliţe pe furiş. Apăreau primele felii de înruneric, dinaintea nopţii, ştia cum începeau amurgurile de iarnă în oraşul Bucuresci: întâi griurile apăsătoare devorând zidurile şi ştergerea contururilor, vechile hanuri de lemn fiind primele absorbite în nefiinţă, cu acoperişurile lor de şiţă, putrezite şi ele, încărcate de spăimoasa lumină, ultimă, şi pe urmă copacii despuiaţi de frunziş, siluete vagi în albastrul nemilos deocamdată, nişte jonci lipite de zidul cerului, alb aproape la orizon, cu vagi explozii de lumină, repe-late într-un infinit ce avea un calm funebru. Oraşul halucina în acea amiază de iarnă şi Hrisant Hrisoscelu simţea că este sustras de un lucru pe care nu-1 desluşea, era ca şi când ar fi ieşit din viaţa reală şi ar fi intrar în altă existenţă. Nici o dorinţă, numai o lene ucigaşe, o vagă dorinţă după ceva de care nu avea nevoie. Clădirile sticloase ale Bucurescilor, dincolo de care vedea iatacurile, duhnind de lene, se pulverizau în acea lumină. Fusese ceasul siestei, mai scurt acum, iarna, al lepădării veştmintelor, când barbele decavaţilor de boeri umblau pe sub crăcii muiereşti plescăind din buze, ohtând şi vărsând toată puterea ce-o mai aveau în acele neostoite pâlnii nesătule de plăceri, şi oraşul tot, dacă l-ai fi ascultat, nu ar fi fost decât un geamăt de voluptate. Era vremea când se făceau copiii, ieşeau şi
158
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
159
câte doi, gemeni, din acele mari dorind, şi soarele declina măreţ peste case şi palate; era ceasul voluptăţilor casnice, când numai tălăniţele nu serveau, cum spunea dada lor, cea care le ţinea socotelile pren pivniţele ce se măturau acum pentru că sosea seara şi se învârteau muşterii pe afară, ora ticăloasă a incesturilor, când mintea preacurvea în cuget şi vreun tată, rămas văduv, îşi desvirgina fata, abia ivită la viaţă, cu sânii îmbobocind impudic, luată pe neaşteptate în aşternururile asudate, cu chiote şi rumegări de mistteţ, când pereţii crăpau de frică la atâta ticăloşie, dar ceea ce greşise trupul, aveau să ierte slujbele şi rugile popilor, plătite cu galbini mulţi ca să-i învelească iar în cuvenita ruşine. Numai cerul Bucurescilor era clar, imperturbabil, până la el nu se auzeau strigătele de voluptate şi nici sgomotul mic, definitiv al hymenelor rupre, cel ce împingea copilitele nevinovate în teritoriul curviei. Dacă privea prin alt geam, Hrisant Hrisoscelu vedea Cotrocenii cu copacii săi negri, acum roşi de podoabă, oraşul Hilarii părea ridicat într-un Ierusalim al soarelui, era frumos în nemernicia lui şi o căldură dulce îi intra în obraji, Hrisant îşi aducea aminte şi de şoimii de vânătoare cumpăraţi pentru Princepe şi i se făcea frică; dacă îi mureau paserile şi darurile lui se împuţinau?.. Vrusese să cheme pe cineva, dar îi fu lene să se ridice, ori să scuture clopoţelul care scotea sunete stinse. Prea multe vorbe căzute trebuiau spuse la heritisire, de aceea nu se ducea să lase stofele şi parfumele şi ce mai adusese, lăcomia de complimenturi a domnitorilor îi mâncase toată viaţa, era tăcut, ostenit, privea bogăţia ca pe un dar firesc, dar nice să-i linguşească pre aceia nu putea. Se auzeau paşi pe galeriile de lemn ale casei, careva, o slujnică, se ghilosea cu vrcu rândaş, muierea scotea icnete ascuţite, lui nu-i mai spuneau nimic aceste lucruri, din el ieşise ispita, ceva murise acolo, în Venezia şi veselia lui de demult nu se mai întorcea, dorinţa rurbată de a trăi, de a risipi; lumea nu mai valora un sfanţ, părea stoarsă de orice tentaţie, ar fi trăit zidit în acea nepăsare rozându-1 pe dedesubt, de care era conştient, dar neputând să
i se împotrivească. Era fericit că nu trebuie să se mişte, că nu-i mai era foame şi sete, că era lăsar în pace, păzir, uitat, nefericit dat şi fericit în acelaşi timp, pentru că totdeauna când pierzi ceva, un lucru te cumpără singur şi te ia într-o alră stăpânire. Nu o visa pe Herula Lucrezia Vimercatti, cum şi-o dorea câteodată, nu putea s-o viseze, dar nu dorea nici o alră femeie, deşi în oraş erau destule şi încă ce femei! Le ştia de la aluniţe până la rădăcina părului, se culcase cu cele mai frumoase, ele se umiliseră cu toatele, pe câteva le alungase fără nici o remuşcare atunci când încercau să-1 subjuge cu o apăsătoare dorinţă imperativă ce zăcea în fiecare femeie, cu insistenţa de a-i impune să iacă ceea ce doreau numai ele. Era un tânăr revoluţionar pe alunei, scopul politic îl domina, femeile erau numai nişte surse de bucurii întâmplătoare de care se putea lipsi. Fusese pregătit pentru beciurile reci de la Şapte Gulade, gata pentru chinurile infernale ale gâzilor turceşti ce nu se jucau cu cei ce li se opuneau. Ştia din auzite cum începeau necruţătoarele întrebări, dar mai întâi învăţase să iubească moartea, adică era pregătit pentru sfârşit, şi restul nu mai avea nici o importanţă. De ce mor oamenii, mai ales când sunt tineri, pentru nişte idei abstracte? se întreba acum, când, dezamăgit, trădat de către vechii lui tovarăşi, trădând şi el pe alţii numai pentru a muri într-un fel pe care-1 socotea eroic, demn. In sfârşit, aflase că limonada retorică nu o poţi bea decât la o vârstă tânătă când moartea ţi se pare mai frumoasă decât viaţa întrucât numai ea are sens, cum spunea Nicolo Depasta, arâtându-i scopul jerrfei în care el crezuse. Morţi, mereu morţi, morţii care ne iau în stăpânire imediat ce ne naştem, existând în funcţie de ei, de alăturarea aceea nevăzută, într-un cortegiu ce nu se sfârşeşte şi care e început, de undeva, din niciodată...
Trecuse şi Crăciunul; într-adevar, cănăriţa murise şi ea peste 0 zi, o svârliseră undeva în zăpada proaspătă şi colivia de aur, cu trapezele ei frumoase, legate cu fire de mătase, rămăsese goală. Moartea pustia totul, lua cu ea orice sens al existenţei;
160
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
161
odată cu distrugerea trupului nu mai exista nimic din moment ce nu mai ştiai nimic. Şi într-o dimineaţă sau într-o amiază ca asta avea să vină Trimisul, omul cu laţul, care-1 va întreba unde sunt banii Eteriei, banii aceia ce se topiseră pe neştiute în nebuniile pline de fantasii fără oprire, săvârşite de dragul femeii ce se despărţise de el cu o perfectă indiferenţă, cu răceala cu care lepezi un vestmânt vechi „Şi-acum?" întrebase în acel ultim ceas, în palatul Caragua, dospit de sudorile ultimei lor întâlniri. „Acum, nimic, spusese Herula. Trebue să înţelegi, nu mai e nimic de făcut, totul s-a sfârşit, ca o boală de care te mântui." Frumoase cuvinte, dar la ce-i foloseau lui? într-o astfel de împrejurare numai unii por să zică: „Şi-acum, nimic", pentru că, într-adevăr, pentru ei nu mai înseamnă nimic restul de zile şi de nopţi, întrucât acel lucru în care numai unii crezuseră, luase sfârşit pentru ceilalţi, înainte de a afla ei înşişi.
Bucureştii cădeau sub tencuiala acelui amutg, depărtat şi rece; o înstrăinare intra în ziduri, deodată simţeai că suferi de frig, dar de un altfel de frig decât cel de care suferă toată lumea. Cei de afară se înrorceau de la Herăstrău, se auzeau clopoţeii, hilar şi vag, el ştia asta, simţea acum foarte bine că se afla într-un oraş strein cu totul, existând între nişte oameni ce nu-1 iubeau şi care îi rămâneau definitiv indiferenţi. împotriva lor pregătea o teribilă răsbunare. Se gândise la asta de multe ori în nopţile când nu reuşea să adoarmă cu nici un chip. „O să-i ruinez, spunea cu glasul celui care vrea să pedepsească, am să-i împing la mare risipă, am să-i fac să-şi vândă sculele de prin scrinuri ca să cumpere rochii muierilor de la Viana sau de unde dracii îşi târguiesc ele trenţele bine croite, am să-i silesc să-şi vândă moşiile pentru a-şi cumpăra cai ungureşri, fiindcă ei asta vor voi să aibe: cai ungureşti, ca ai mei şi carose de Viana sau de Bratislava, şi ambiţia le va lua carnea de pe os; o să-i învăţ eu minte, odată pentru totdeauna, să mă mai invidieze, să-mi mai dorească moartea, prefăcându-se că mă iubesc şi sărutându-mă cu barbele lor puturoase. „O să vă vindeţi fiicele şi o să le faceţi
târfe pe Podul Beilicului, numai ca să dansaţi la Săptămâna nebunilor!" Şi, la gândul acesta deplin, de vindictă, o fericire pe care n-o cunoscuse niciodată îl năpădea ca o apă fierbinte, învăluitoare.
Se trezea uneori noaptea şi auzea gândacii foşnind parcă în pereţi. Casa veche, plină de găuri, nu fusese măturată de mult, slugile se leneviseră, intraseră şi ele într-o apatie pe care le-o transmitea, cu cea nemişcare. Mirosea a cerneluri uscate pe hârtie veche de căldura focurilor mari de iarnă şi mai ales a sfoiag. Păianjenii îşi ţeseau tăcuţi, ziua, pânzele lor sub tavane, în plasele aeriene câte o muscă mare, trezită din hibernare, era vânată şi devorată lung de cruzii călăi ai încăperilor. Praful îi usca beregăţile, simţea că nu mai poate să respire şi că se sufocă. „Mâine îi chem pe aceşti puturoşi şi le frec ridichea de n-or să se mai vadă, mănâncă de câte şase ori pe zi, au început să se îngraşe, le-au crescut curii ca la nevestele de popi, bârfesc şi mă vorbesc în târg. O să-i mai împuţinez, las' că-i învăţ eu minte", dar cum se scula târziu, se lua cu altele şi uita; ei se prefăceau că au treabă, tot răzuiau zăpada ce se topea lent şi scăzuse ca marea sub lună, părea numai un grunz murdar ce păta grădina despuiată şi pe ziduri până şi arvaniţii moţăiau. De fiecare dată, sorbind cahveaua bine pregătită de Rafira ori Sultana în cuhniile casei, trăgând din tutunul de Macedonia se lăsa cuprins de o lene ce-1 scotea din sărite, dar în care se complăcea fără să vrea. Ca să scape de sentimentul acesta de pierdere a conştiinţei îl chema pe Iusufache; acela făcea temenelele de cuviinţă: „Frumos eşti, Doamne, sprâncenat eşti! Vesel să fii!", ca lui Vodă, pe urmă scotea ceasornicul englezesc cu briliante, se uita lung la limbile lui şi se mira, ca şi când l-ar fi certat: „Târziu, târziu"... Nu-i spunea lui anume asta, pentru că nu îndrăznea să se întindă la caşcaval, dar era într-adevăr târziu, aproape de prânzucior; boerul nu era mâncăcios, lăsa bucatele aproape
162
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
163
neatinse, dacă gusta o smochină sau două, având pe faţă o schimă de greaţă. Masa de prânz o lua pe la cinci, un borş fierbinte şi câte o bucată de carne, mai mult viţel dacă era, de carnea de porc nu se-atingea, crescut la Stambul se deprinsese cu cele mahometeşti, aşa încât la ei în curte nu se găseau astfel de animale. Pe urmă iar cădea în visătoria lui plină de tăceri. Iusufache îi dădea raportul; cum se sărbătoriseră cele cuvenite la Naşterea Domnului, care boer lipsise, şi de ce, cum se ţineau popii, cu Mitropolitul, ce se mai spuneau despre nebunul de Teodat, pularnicul care ar fi încălărat o vacă a sfinţilor părinţi, că nu-i mai ajungeau muierile şi câte şi mai câte. Acela dădea din buze, nu ostenea; arsese cuptorul curţii domneşti de era să se facă praf palatul care şi aşa era mai mult din lemn decât din ziduri; alde Princepele trimesese, cârteau slugile boerilor, plocon Împăratului peste una sută mii de taleri; Validelei, zece mii, că era mai mic; Marelui Vizir, tot atât; Chehaiaua de la Stambul se îndopase şi ea ca un gânsac cu grăunţe de aur: 5 000; Caimacam paşa de asmenea; Reis Efendi ce trecuse pren Bucuresci ca să mai dea un svon, două, plecase cu sania plină; mai marele eunucilor, având omul său la curte, se alesese cu 800 de funduclii din cei zimţaţi. Padişahul, între altele, primise şi o scatulcă cu diamantuti de la domnitor. Nu era încă muca-rerul mare, dar nu strica să bucuri pe înălţimea sa cu niscai pietre scumpe, cevaşilea; precum Alteţei, mamei Princepelui Serenissim, ceva perle, din cele grele, cât oul de bibilică. Pentru restul curţii imperiale fuseseră trimise cu săniile peste 60 de blăni de hermelină şi 500 de şarturi de samur, o avere, nu alta. Pe alde Aslan Ceaur îl prinseseră cu şolticării, că-i luaseră ţechinii şi rialii spanioli cu pajoră, guruşii, caragroşii şi zloţii turceşti, găsiţi într-un beci, vârâţi într-un perete, alături de galbini turceşti, stambulii de opt lei unu', misiri, galbini de Stambul şi câte şi mai câte odoare. Era vorba să-i scurteze capul, ori, în cel mai fericit caz, să-1 trimită în surgun pe la mănăstiri, ori cine ştie pe unde aveau să-i zacă oasele.
- Dar Măria Sa, Princepele, nu întreabă de mine? îşi iscodise Hrisant Hrisoscelu sluga.
- N-am auzit...
- Să mă fi uitat Fericirea Sa?
- Cine mai ştie, dacă nici domnia ta n-ai dat semne, că toată lumea aşteaptă să te vadă cum mai arăţi şi mă întreabă.
- Şi tu ce le spui?
- Ce să Ie spui? Că o să te înfăţişezi la Săptămâna nebunilor, atunci vreai domnia ta să dai o mare serbare, cu fasturi şi cu arteficii, cu danturi şi cu muzici, să întorci Bucurescii pe dos...
- Bine zis, care te mai întreabă, asta sâ le adaugi: boerul nu vrea să se arate până când o să vă spargă ochii cu luxul şi briliantele aduse de la Venezia şi o să dea un bal mare, să deschidă casele lui şi să vă ţineţi, aşa să le zici, m-auzi tu?
- Da cum? Cine minte mai bine ca mine?
- Cum adică: cine minte mai bine ca tine?
Iusufache îl privise cu ochii lui pustii în care se răsfrângea tot golul sufletesc al unei slugi ce nu are altă bucurie decât să mănânce şi să bea pe la patru, când stomahttl lui rumegă ca al animalelor din curte:
- Măria ta nu ştie că oamenii au început să cârtească?
- De ce să cârtească?
- Au tot aşteptat ca acel logofet, al domniei tale, Caliarh, să le mai dea ceva din lefile lor, că se apropie Anul Nou şi au şi ei de trebuinţă...
- Şi de ce nu le-au dat?
- Penttu că n-are... Moşiile sunt înglodate în datorii, dobânzile cresc şi creditorii, zice el, au devenit neîndurători, abia îi rin albanezii cu puscile pe la porţi...
- Să vândă ceva, prisăcile, o pădure, un heleşteu, o moşie, să nu stea cu mâna în cur!
- Ar vinde, dar cine ia moşiile astea, pline de ipoteci, de
angaralii?
164
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
165
- Ia te uită, se mirase Hrisant, ai învăţat limba logofetului! De unde?
- Ei, măria ta, prea ne crezi proşti pe toţi...
Hrisant Hrisoscelu căuta ceva în mintea sa ostenită. Oare ce locuri nu mai erau iptotecate, ce păduri nu fuseseră tăiate şi ce mai putea vinde pentru a nu-I mai înghesui acei streini de pe la porţi? Se hotărâse să-1 cheme pe logofet cu anatefterele lui cu tot şi să socotească împreună, cât mai avea, ce trebuia dat, astupat, ce era nevoie, dar la gândul că acela o sâ-i vie cu chitanţe, cu poliţe, cu acturi năclăite de cerneala literelor co-lumbate, cu socotelile încurcate din care nu răzbea nici o lumină, simţea că înnebuneşte.
- Bine, încheiase cu un gest care-i spunea slugii că nu mai avea nevoie să fie supărat cu chestiuni din astea, mâine, când îmi aduci ciubucul, aminteşte-mi de ce mi-ai zis azi, că trebue să facem o socoteală. Şi să le spui la ai tăi, care stau pe sub scări şi trăiesc din belşugul meu, că or să primească tot ce e de cuviinţă, că am de unde. Odată am să încep să vând pietrile mele şi nu ştiu cine va putea să le cumpere...
- Să mă duc la ovrei, în bezestemul Sărindarului şi s-aduc pe bancherul Rosenthal?
- Nu-i nevoie de bancherul Rosenthal, am eu bancherii mei în Bucuresci, ori mă sfătuieşti tu pe mine ce să fac? şi-1 plimbase afară cu un gest.
A doua zi, bineînţeles că mutase vorba despre cele discutate cu o zi înainte, puindu-1 să-i povestească cum fusese slujba cea mare de la Sfânta Mitropolie.
- Cum să fie? S-a scular Princepele, devreme, au bătut seimenii cu foc mărunt şi au ieşit cu odobaşii şi ciorbagiii. Au cântat din instrumenturile lor turceşti din zâlzen şi boluzen, lume ca la carnaval, ţimbale, tromboane, boerii fuseseră dis-de-dimi-neaţâ la palat cu matrazurile, corul bisericilor din Bucuresci cânta de te durea inema: „Vrednic este!" şi domnia sa se uita ca şi când nu ar fi văzut pe nimenea. S-au pus covoare,
dinainte-i, sus în deal, ca să nu se sdruncine când cobora din trăsură. Băteau timpanele de te asurzeau şi davul făcea să se spargă cerul cu tunetele lui, lumea iubeşte fastul domnilor; dacă sunt bogaţi se simt şi ei puternici şi cu buzunarul plin, chit că le chiorăie maţele de foame. In dreptele lor cugete gândesc la fericirea măriei sale şi nu-1 invidiază. Sus, în deal, au venit Mitropolitul şi l-au întâmpinat cu mare prisoseală de vorbe. De trei ori iese Domnul din ghecit pe an şi se cuvine a fi ocăriţi de bine cu toţii că Princepele e Domnul lor lumesc, în afara lui 1 )umnezeu care-i aşteaptă în cer cu tot ce-i folositor sufletelor.
Hrisant Hrisoscelu nu asculta acea învâlmăşire de cuvinte a slugii sale credincioase şi compara în gând vechile ceremonii la care participase, cu ciudatele, depărtatele, pierdutele ciurde de boeri şi soldaţi, îmbrăcate în haine orientale, încărcate de blănuri şi erodii fastuoase ce abia se înclinau în aerul dulce al arhipelului, cufundat într-o dulce torpoare, cu serbările din orăşelul prăbuşit şi sărăcit, ce nu semănau cu marile, nemaipomenitele cortegii proiectate pe majestuoasa Aia Sofia de bazalt, cu acele case pe balcoanele cărora se aşterneau cele mai frumoase covoare din lume, în cinstea bazileilor morţi de mult, lăsând locul cailor arăpeşti şi giubelelor încărcate de briliante turceşti. Unde erau palidele figuri de împăraţi creştini ce se orbeau unul pe altul, ori îşi tăiau mâinile sau îşi smulgeau limbile cele păcă-roase ce cârtiseră unele împotriva altora, unde era mileniul şters, putrezit el însuşi ca un corp viu, trupul timpului luxuriant în care se topiseră atâtea visuri de mărire, gloria mai marilor sufletelor şi ai bunurilor dc nemic, pământeşti? Fala Bizanţului înmormântată în piatra stearpă a oraşului cucerit? Dincolo de Rumeli Hisari smoneau vânturi mici dinspre Asia Mică şi mirţii aruncau parfumul lor amestecat cu duhoarea Orientului, miros de cadavre abia descăpăţânate, udând cu sângele lor ţărâna setoasă în care intraseră găleţi întregi şi totul răsuna dintr-un timp dc demult, încărcat de strigăte şi vaiete, ca un urlet al descăpăţânărilor, al celor din fundul Bosphorionului, dacă gurile lor
166
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
167
smulse din trup ar mai fi putut să cânte vreodată; poate numai tigvele lor din care peşrii luaseră ulrima bucăţică moartă de carne, acele cranii golite de ochii frumoşi ce vor fi ştiut înaltul cer, verde al Islamului sau al creştinităţii, domnii cuvioşi ce vor fi sforăit prin trapeze de mănăstiri, ori în stranele frumoase din lemn de lămâi ce iradiau mirosuri nespuse la slujbe, acum numai nişte orgi ale golfului în care se sbuciumau apele, ele, acele cranii golite spuiau acum un cântec melanholic despre măreţia trecătoare a lumii. Figuri palide într-un convoi, trufia puterii dusă călare într-acele sunete ce-ţi tăiau nervii, bătaia profundă a tumbaralei şi cihodarii plini de măreţie în decorul nelumesc al celei mai minunate cetăţi de pe lume... Poarta cea mare, Bab-i-Humaium, Poarta Fericirii, Poarta Jalbelor, egrete şi cabaniţe anonime într-o lume de viitori descăpăţânări ce doreau, făceau totul pentru a ajunge din cetele ceremoniale, jos, în golful parşiv case la amurg era violaceu şi paşnic, străbătut de feluri şi caice şi, dedesubt, morţii lui foşneau putrezi în saci şi se clătinau la curenţii adâncurilor ca o vegetaţie de cadavre frumoase, drepte, ca trunchii unei păduri tinere, plutind leneş, nu cei din care se rupsese totul, cei mai proaspeţi, abia sosiţi din celulele pline de păduchi cât oul, roşi de rane, bătuţii, arşii pe la subsiori ca să mărturisească pe unde au ascuns averile, foştii domnitori, şi viziri, şi paşi, cei ce uitaseră prin garnizonuri că puterea e numai a unuia singur ce-şi trimetea imbrohorul care glumea cu tine, bea şi odată bătea din palme şi apăreau acei harapi nemiloşi şi scoreau fermanul şi vedeai moartea cu ochii, cât ai clipi. Mii de ucişi, înşiraţi într-o tribună a răposaţilor, decapitaţii sau morţii fără trup ce şi ei se trupaseră într-o tristă cohortă, dreaptă, încremenită, plină de dignitate, cu acele figuri hieratice de fantome înşiruite rânduri, rânduri, atât de multe rânduri, încât Hrisant Hrisoscelu credea că trăieşte un coşmar cu ochii deschişi. Şi parcă arunci foşgăiala gândacilor, mişunarea lor secretă prin podele şi munca titanică a păianjenilor sub acoperiş şi mirosul de prav îi mai dădeau speranţa.
speranţa că scăpase odată pentru totdeauna de oraşul în care atât aşteptase şi care-1 deţinea într-un fel, ca pe o fiinţa pe care poţi s-o retragi dintr-alt loc, şi s-o readuci în rândul acelor morţi ce aşteprau solemni, palizi, descarnaţi, în rândurile lor infinit-e, sute de morţi pe care nimeni nu-i mai lăuda şi nu-i mai însoţea cu plecăciuni şi cu vorbe roditoare, cuvinte, deşarte cuvinte, privirile scurse, pline de o târâtă, cerşetoare lipsă de demnitate, complimente soioase ca măslinele abia scoase din butiile de ( Jiios, care nu aveau însă mirosul de căcat al gurilor spurcate ce lingeau tronul cel plin de daruri lumeşti. Totul într-o ciudată cavalcadă a morţilor cu cei vii pe care-i ştia aici, aproape, urcând dealul pricăjit al Mitropoliei, prin forfota mulţimii dornice să-şi vadă grămada de gunoi, strălucitoare a favoriţilor curţii, bălegarul bogat în care mişunau muieri şi limbile cele mai spurcate altfel prin cotloane, pe unde urdinau cu vorbe greşite, nccuvioase, cu calomnii care mai de care mai încărcate de ută. Alaiuri peste alaiuri, astfel iubeau toţi domnii, neînvăţând de la ceilalţi, mereu gloata care se amuza de împiedicarea unui cal la vreun colţ de uliţă, toată fala vegheată a garnizoanelor de ieniceri din care se auzeau îndepărtate trâmbiţe, sunând câteodată, la ceasuri de seninătate; Judecata de apoi, nebunia colectivă a gloriei ce trăia pe ascuţişul săbiilor nemiloase, bucurie curmată întt-un mâine foarte apropiat, un mâine plin de groază, lipsit de bucuria tutbatelor alaiuri, bete alaiuti, încărcate de aut şi bogăţie, prag de morminte ce se deschideau de pe acum, secret, cu o mişcare nevăzută. Unde etan toate acele miliarele cu turlişoare ca ţurţurii de ghiaţă, vibrând în serile Srambultilui; unde, grădinile profumate cu mirosuri numai ale acelui oraş ce nu putea fi confundat cu nemic? Altul era sensul morţii la Venezia, unde pureai să te stingi de plăcere ascultând corurile basilicilor sau aşteptând în mirosul de nămol al canalelor pe Lucrezia Herula Vimercatti şi altul era sensul morţii lângă moscheia Fethie, lângă pragul Asitane, sub cipreşii somnolând, lângă groaza paşalelor ce aşteptau sentinţele în Bostangi Besa,
168
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
169
acele cuvinte scrise de Ambasadorul Morţii pe pământ în cancelariile lui şi citite la lumina faclelor în beciurile umede de sub palatele cele ce arătau numai faţa lor, trandafirie în răsăritul soarelui, a vieţii care era vânată diurn de Marii Venatori ai spuzi telor stele ce întâi pe soare îl ucideau, undeva în crângurile de la Azap-Capu...
- Au cântat Axionul, îşi bătea degeaba buzele Iusufache, auzit numai de el însuşi, şi pe urmă s-au sfinţit colivele ori pilaful şi ce mai era pe-acolo. A dar Domnul şi-o masă, nu afară, că era ger, ci în trapeza cea mare a Mitropoliei cu vânat şi jim-bluliţă cu urdă sărată. După protopsaltis se înghesuiau calpacele boereşti la mâncat asudând cu sârg. înălţimea, sa, scular cu tot parataxisul, era vesel - aşa ziceau aceia ce mi-au povestit — şi tare mai m-am bucurat că a uitat de măria ta, care nu a făcut încă heretisirea, că zice şi secretarul domniei tale că nu se cuvine şi că nici el nu mai stă dacă nu i se dă leafa, că n-are nice ce îmbrăca...
- Cum n-are ce îmbrăca? se mirase Hrisant Hrisoscelu, parcă trezit din somn, slavă Domnului, că la Venezia l-am ţinut numai în hainele mele că nu era să mă fac de râs, ori şi-a vândut tremele în Cochivechi? Să ia ce-i trebue de la mine de pren lăzi că n-o să moştenesc lumea asta. Ce vrea?
- O blană. L-a podidit frigul iernii cu care nu e obişnuit...
- Dă-i ce-i trebue şi mai spune-mi ce-a mai fost?
- Ce să fie? Lume multă, vătăvi de aprozi, care abia ţineau mulţimea când s-au dat pomana banilor, vătavi de păhărnicie ce au făcut scurtă la mâini, turnând în pahare, Mitropolitul a binecuvântat pe toţi cu pateriţa în mână şi boerii cu toiegele lor aurite au luat sfinţirea de sărbători. S-a mai făcut slujba mică la urmă, dar lumea era ameţită, cucăiau toţi, gata-gata să se facă de râs, dornici să se întoarcă în aşrernuturile lor, s-au îndeplinit toate schimele de smerenie, au pus fiecare în blid câte 15 lei pentru pomazania mare după ridicarea colivei, preoţii domneşti şi diaconii au zvorit cu sârg...
- Au cântat şi protopsalţii cei mari de la Mitropolie?
- Dar cum? Toţi îmbrăcaţi în trup! Strigau către Dumnezeu!
- Au zis şi tropariu, şi condacul?
- Totul, măria ta.
- Dar lăudările s-au făcut?
- Ce mai întrebare, parşivii de-i cunoaşte măria ta abia aşteptau. Răuascunşii din jurul Domnului se băteau cu barbele care să încapă mai în faţă şi să facă temenelele.
- Sfetagoriţi şi Sinaiţi au venir la sfânta slujbă?
- Asta nu mai ştiu, măria ta.
- S-a făcut engomionul, tot? -Tot.
- S-au dat confeţioane?
- Tot, au luat de la preuţi înghiţitura de credinţă, măriile lor, vin şi mâncare.
- Vutcă şi cofeturi?
- Dat, că noi, slugile, la asta ţinem, cum se taie ceva de la mesele împărăteşti înseamnă că-i de rău, că se strânge sacul la gură, şi adio bacşişuri, adio bună stare...
- Pe boerii de rangul doi i-au băgat Măria Sa în seamă?
- Erau cam roşi şi duhoşi, cu blanele cârpite, le mai căzuse pasul, cârteau buziş pe la colţuri, umpluţi cu răutăţi. Obrajii lor luaseră văpseaua plânsului ochilor lor, cum zice sfântul Irace Şirul! Iar s-aude c-o să avem Domnitor nou, careva se pregăteşte pi' la Stambul, a dat mai mult şi abia aşteaptă să se facă încoa.
- Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Ţara asta e sătulă de nepace: încai, Iusufache, să ştii de la mine că boerii şi domnii care au stat mai mult sunt sătui, şi-au mai acoperit găurile buzunatelor, dar vin alţii, tineri, nesăţioşi, gata să prăpădească totul în jur, şi cu ăştia e mai bine să n-ai de-a face. () javră bătrână înţelepţeşre, mai lasă carne pe os, învaţă de la mine... Şi-acum, du-te că am o treabă...
- Parcă ieri spuneaţi că... îi făcuse vânt cu mâna:
- Piei! Te chem eu când am nevoie de tine..
170
eugen barbu
săptămâna nebunilor
Urcase în Alegorie, abia târându-se, nu înainte de a se dichisi, de a se spăla cu apă de obraz şi de a-şi rade barba, că nu se mai suferea cu păr pe faţă, ca maimuţele, slăbise, oglinda veche arăta un chip striin şi în ochi zărea un deşert ca în privirile nebunilor, o osteneală mare, licăriri vechi, încremenite, parcă nici nu vedea cu ele, deşi dincolo de acea suprafaţă verzuie de sticlă se recunoştea, era poate închipuirea fiinţei lui. „Cât m-am schimbat! se căinase singur. Parcă am trăit un secol..."
Sus era cald, blănile moi, oraşul se vedea aşternut la picioare; cu pomii lui scheletici, cu acea depărtare rece care-1 separa de ce era în jur; un cer seninos, trufaş, stătea deasupra. Nu trecea nice o pasăre sub covorul de aer, totul era lipsit deviată, nu bătea nici vântul, zăpada se luase aproape de pe uliţe, mai erau gorgane uriaşe, strânse pe la colţuri, ori pren grădini, adevăraţi tumuli, livide morminte în acea pustiire a Bucurescilor care aducea cu şiragurile de piramide naturale despre care îi vorbise Dumitriţă Turnavitul odată, ciudatul beţiv care ameninţase beizadelele că o să scrie cândva o carte în mai multe tomuri despre ţinutul mirific al Valahiei şi al celor de deparre, de la Marea cea Mare, la stepele Tisei, ţinutul imemorial al Daciei Felix, de unde trăgea ciudatele sale semne. De la el auzise teoriile bizate că de fapt mitologia greacă se trage din poveştile acelor ciobani ce stăteau în neclintirea zării pc ciumaguri, cum îi vedea el din carose, sosind în ţară, mute personaje ce erau de fapt nişte iniţiaţi, acei analfabeţi geniali care se duceau în muntele Kogaion de unde luau împărtăşania de la un preot al lor, Zalmoxis sau aşa ceva, un munte misterios pe care se afla o coloană a cerului din argint, ridicat de pteoţi ce-i învăţaseră pe pitagoreici religia lor de mai târziu. Ciudate vorbe ale unui nebun, spuse parcă în somn, dar având în ele o taină ciudată. Curiosul lui prieten bea pren crâşme puturoase şi deborda de cuvinte, spuiind cui îl asculta că până şi crângurile de piatră ale Athenei sacre erau inspirate de acei iniţiaţi ce făceau
transhumante şi umblau după stele în nopţile geroase, bâjbâind prin Tracia lor milenară ce premersese civilizaţia elenă.
Tăcerea liturgică a amiezii Bucurescilor copleşea toată acea casă pe care o simţea pândindu-1. Desigur, Iusufache se dusese dc ieri să le spună slugilor că boerul o să aibă grijă să le dea lefile şi să treacă la socotelile lor atât de încâlcite. Până atunci se descurcaseră ei oricum, pentru câ-1 ştiau ce belaliu este şi cât dc gteu îi vine să facă adunări şi scăderi. Probabil că logofetul Caliarh îşi pregătise niscai mărunţei pentru ei, cât sâ le ajungă să nu moară de foame, câ slugii dacă-i dai, se învaţă cu multul şi nu e bine, nu se mai opreşte cu răsipa. Asta o învăţase de la ai lui, de la acei falnici strămoşi, sgârciţi şi mândri pentru că, spuneau ei, aşa se fac averile, se clădesc cu trudă, dar mai ales punând puţin lângă puţin.
Şi gândul i se întorcea iar spre beţivul delirant de Dumitriţă Turnavitul, la ideile Iui ciudate, Ia euforia cu care exalta acel trecut imemorial al acestor valahi, răspândiţi până în stepe şi în ţara tătărească de unde veneau călăreţi înfricoşetori, nesătui tic pământuri noi, cu cruzimea lor, cu minciuna batjocoritoare cu care înfruntau ce mai avea elevat acest colţ european de lume, un ultim salon în faţa iurtelor şi a corturilor asiate, ce aduceau un vânt dinspre Răsărit. O vreme nu-1 înţelesese pe l )umitriţă pentru că el avea câteodată un fel de a vorbi foarte ocolii, ca al oracolelor, proabil că o veche deprindere de conspirator îl obliga la asta, nu înţelegea de ce-1 urăşte pe Napoleon pc care mai apoi şi Hrisant Hrisoscelu îl urase din toata inema.
- Ne va trăda. E prietenul turcilor, nu iubeşte libertatea, cum susţine, el nu vrea decât gloria Franţei şi mai ales faima personală. Degeaba predicile, atâta vreme cât îngăduie acestor trei puteţi din coastele noastre sâ se tocmească pe soarta altora. Visezi ca şi mine la o patrie liberă, Hrisant, dar ea, aceasta patrie liberă, e foarte departe. Vor mai muri mulţi, poate şi noi amândoi, până vom vedea Romaica. Turcilor puţin le pasă de ceea
172
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
173
ce dorim noi, dacă ar fi să judecăm drept, nici nu s-au atins vreodată de credinţa noastră, au o cinste a lor. Ei doresc să ia tot ce se poate lua de aici, restul nu-i priveşte. In cruzimea dovedită există încă o poartă de scăpare. Alţii, prietenii tăi şi ai Eteriei, sunt necruţători şi vor veni timpuri când vei înţelege asta. Vor eliberarea grecilor şi a românilor de stib turci, dar nu numai atât. Ei doresc să ia locul celorlalţi de fapt şi o să vezi tu ce bine o să mai fie...
- Ce vrei să zici? îl întrebase pentru că pe atunci era exaltat. Ştii doar că pe stema Eteriei se află iniţiala ţarului, între alte semne.
- Ştiu, şi ce-i cu asta? Nu-i cunoşti. Ei ne vor sufletul, nu numai pădurile şi râurile, şi minele de sare, şi aurul din prun-duşuri... Cu toate astea trebue să le stăm alături.
Prietenul său îl pregătea de fapt pentru altceva, pe nesimţite, şi abia mult mai târziu înţelesese: pentru ideea de jertfă, pentru renunţarea la viaţa trecătoare, lipsită de spiritualitate şi nimeni ca un suflet tânăr nu crede mai uşor în astfel de basme frumoase decât cei ce trăiesc puţin. Sosul grosolan, pragmatic, al sfaturilor foştilor plăcintari din Fenal îl desgusta. Era atât de frumos să mori pentru o cauză nobilă, înţelegea Hrisant pentru ce-1 făcuse ucenic?
Nu era simplu, ai lor erau împrăştiaţi în toată lumea, exista o organizaţie, grade, o ceremonie de iniţiere, se coresponda cu ajutorul unor semne secrete în care până şi culorile aveau rolul lor, existau simboluri ce pureau fi citite numai de către cei iniţiaţi, statute, jurăminte, semne misterioase de recunoaştere la întâlniri, inele, ieroglife, peceţi, adică acel alfabet ocult care place atât celor ce abia ies din copilărie. Ii arătase o hârtie pe care fuseseră desenate două cercuri concentrice, unul mai larg decât altul. In câmpul din mijloc era săpată litera A şi un K, iniţialele lui Kapodistria şi a Sfintei Sofia. îi vorbise apoi despre puterea diriguitoare a Eteriei care era un Principiu şi era bine să-şi bage asta în cap", Archi, sufletul, puterea Asociaţiei. Cei
ce s-ar fi îndoit de această putere erau executaţi în umbră, fără să ştie nimeni, fiind socotiţi trădători ai cauzei. Cine sprijinea Eteria? Să nu creadă că erau lăsaţi singuri. împăratul Rusiei, Alexandru; Primaţii Moreei, cu flota lor, Conspiraţia se întindea de la Neva, Pontul Euxin, până la Venezia şi chiar în mădularele administrative ale Imperiului Otoman. Existau peste 200 000 de membri ai Eteriei, la Smirna, la Consrantinopole, la Hios, Samos, Calamata, Missolonghi, Ianina; la Iaşi şi Galaţi, în Bucuresci, Târgovişte, Craiova, Triest, Moska, Viana, l'eşta. Un anume Emmantiel Xantho fusese trimis la Peterzbuc pentru a-1 convinge pe contele Capodistria să-i ajute. Ce spunea? îi întinsese mâna, adăugând:
- De aici înainte tăcerea este legea vieţii tale. Nu vei vorbi nimănui despre cele ce ţi-am spus, altfel vei fi mort. Şi-i dăduse semnele de recunoaştere pentru cei ce l-ar fi căutat din partea Eteriei.
Şi-atunci cine minţea? Nicolo Depasta sau acel aventurier Dumitriţă Turnavitul, care era şi el din Eterie, nu i-o spusese, dar Hrisant ghicea asta după cuvintele lui, pentru că şi românii, el cu acel Constandin Dudescu, erau, limpede, nişte răsculaţi împotriva Imperiului şi dacă făceau politica de răsvrătire, de ce prietenul Perdicarului vorbea atât de urât despre împărat şi boerii lui care erau amestecaţi în conspiraţie?
*
Nu mai dormea cât trebuia, se scula noaptea pe la trei şi privea oraşul cufundat în mocirla albă a zăpezii. Timpul se încălzise pe neaşteptate, deşi trecuseră de Anul Nou, streşinile curgeau — curioasă vreme — se auzeau gârlele desghiocându-se şi în braţele morilor de la Radu Vodă scârţâia un vânt rătăcit. Peste zi, Iusufache îi adusese veştile cele mai noi: pe Filip Lenş erau gata să-1 spânzure, într-atât era de supărat Princepele pe el pentru câte făcuse după atâtea iertări; despre Mihăiţă Filipescu, ceilalţi boeri spuneau că devenise o lipitoare, un lup nesăţios
174
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
175
care, după ce rodea carnea pâna la os, vrea şi măduva, vorbe spurcate, parcă despre el, Hrisant Hrisoscelu, câte se vor mai fi zis de când se întorsese? Marelui logofet, Bălăceanu, i se punea în seamă faptul că după ce se arătase patriot se aliase cu domnitorul pentru a deveni Ban al Craiovei.
- Fleacuri, mormăia beizadeaua, au nebunit cu toţii, altceva?
- Aşa ar mai fi fost o treabă, că Chehaia bey ar fi pus niscai întrebări, ştie domnia ta cui, şi nu e bine. Se svoneşte despre o revoltă a ţăranilor, şi câte şi mai câte...
Căsca, îl lăsase în plata Domnului. Mai rău i se întâmplase înaintea Bobotezei că îi murise un câine de vânătoare.
- Dar ce-a avut? îi luase la întrebări pe logofet cu ai lui, cu Afenduli cu tot, ori i-aţi dat ceva de nu i-a priit?
- A murit de bătrâneţe, zisese şeful albanezilor. Secretarul livonian, care era şi el de faţă, se amestecase ca
să se arate util:
- Ar trebui să faceţi o vânătoare-două, să-i mai scoateţi din ţarcurile lor, se sălbăticesc, ori mor de plictiseală, mă pricep la animale, era bătrân, avea vreo 14 ani, îmi spune Afenduli.
Se împăcase cu ideea asta, dar o vânătoare nu-1 amuza atât acum.
- Las', în februarie, că atunci e mai bine, zisese şi-i trimisese la plimbare, că nu-i putea suferi. O să scot şoimii pe care tot nu i-am trimis Princepelui. Sper că nu o să mi-i omorâţi şi pe ei...
- Se poate? se mirase logofetul care privea fioros la slugile din jur.
Ii lăsase în pacea lor şi urcase în filegorie, deschizând un geam care dădea spre gârle. Dintr-acolo venea un miros greu de nămol. Se auzeau câinii din mahalaua Scorţarului şi pe uliţe nu mai umblau cu săniile, ieşiseră trăsurile, bătând noroaiele groase de pe poduri, caii aveau un aer ialnic, îi vedea de departe limbând în buestru şi îşi amintea de armăsarii lui ungureşti din grajduri; nici măcar nu mai trecuse să-i vadă, să le dea câte o bucăţică de zahăr, să se împrietenească cu ei, cumva. Trebuia
neapărat să iasa la Herăstrău. „Uite, mâine, dacă o să fie frumos, neapărat mă duc, îi mai scot, să ia aer."
Rafira sau Sultana, ori cum îi zicea, se învârtea în jurul lui cu cahveaua şi cu dulceţurile, avea sâ-i spună ceva. Pe el nu-1 interesa, dar nici s-o suporte atât în preajmă nu mai răbda.
- Ce-i cu tine? Ce tot mă ocoleşti?
— V-aş zice o vorbă...
- Zi-o.
— Cineva tare mai oftează după domnia ta şi nu poate sâ pătrundă înlăuntru că o omoară neferii cu puscile lor...
Hrisant tăcuse mânios.
— Cocoana Neranţula Mavrodin mi-a dat un pumn de galbini ca să vă fac vorbirea, ce să-i răspund?
— Să nu-i răspunzi nemic, auzi? Şi să nu mai stai de vorbă cu fitecine...
Muierea ţigană dăduse sâ fugă, un rest de demnitate însă o opri locului:
- Dar a stat cu măria ta în pat, credeam că de atâta vreme ţi s-o fi făcut şi măriei tale dor de ea, că e frumoasă, frumoasă..
- Piei!
Nu ştia de ce se înfuriase. Cu cât vremea trecea, acea rană nevăzută nu se vindeca deloc, dimpotrivă. Un amestec de ură şi neputinţă îl măcina. Trimetea după pravuri de dormit şi doftorii îi dădeau neşte fleacuri, aţipea ce aţipea, şi pe la trei noaptea se trezea asudat, pândind uşa bine cetluită în trei ză-voare. I se părea că cineva respira neauzit în cadrul acelei intrări din lemn de stejar, ghintuit cu piroane, aprindea o lumânare, pe urmă lampa şi începea să citească câteva minute aceleaşi foţii icre întârziate pentru că pe cele mai noi nu le mai desfăcea, l.e strângea şi le arunca într-un coş de papură, cerând slugilor sfl le puie pe foc. Corespondenţa, de asemenea, tot n-o desfăcea, Hă nu mai citească ameninţările creditorilor de la Viana, ori Paris, căuta numai un anume plic care nu mai sosea. Acel plic nu avea să vie niciodată, ştia bine, dar o speranţă nebună încă
176
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
177
îl însufleţea şi cât mai credea că ea îi va scrie odată, putea să mai trăiască...
In sfârşitul lui septemvrie, Lucrezia Herula Vimercatti plecase la ţară, cu soţul şi prietenii lor, fără să-i spună vreun cuvânt. Suferea. Vesrea i-o dăduse Christo pe care-1 privea ca pe un asasin. Oare era adevărat că se iubise cu el? Era frumos, avea ceva atletic în mersul elansat de ogar, plăcea femeilor. Mai bătrâne, mai tinere, adolescente ce abia se pregăteau să iasă în lume, treceau pe la el, prin odaia micuţă pe care o avea în podul unei clădiri din Plazzo dei Carmelenghi, un fel de grajd parfumat, cu mobilă puţină, numai perdele şi perne, cu un pat uriaş în care ar fi putut să doarmă trei inşi, cine ştie cum urcat în acea încăpere cu tapete roase, luminoasă şi absorbind toată ziua soarele, în care, spre seară, se auzeau chemările îndrăgostiţilor, cum se auzeau de altfel în toată Venezia. Balconul ei spânzura deasupra unui canal luminat noaptea de o faclă unsuroasă şi leneşă ce arunca mici umbre pe apele stagnate. „Aici se întâmplase?" se întreba mereu, înnebunir de gelozie, privind patul uriaş în care ar fi încăput până şi Vimercatti; amuţea când intra, sedus de o curiozitate ce nu putea fi înfrânată, tot aşteptând o confidenţă care să-1 facă să-i urască pe cei doi, şi mai mult.
In sfârşir, lunga lună trecuse şi într-o dimineaţă Christo apăruse radios:
- S-a înrors.
- Lucrezia? -Da.
- Şi cum arată?
- Belissima, i-a priit, nu vrei s-o vezi?
- Dar ea vrea să mă vadă?
- Cred că da...
- Intreab-o, şi dacă nu ai alt lucru de făcut, vino cu ea la Florian, la cafenea...
Sosise înainte de amiază, arăta ca o actriţă de la Paris care iese dimineaţa să-şi facă plimbarea. Era îmbrăcată într-o rochie rose de Noe'l, combinată cu bengalină. Un cordon lat, auriu, îi strângea busrul. Fusta lua amploare spre spate şi scotea în relief talia subţire şi corsajul luminat de o broderie de perle. La gât purta o şemizetă de guipure şi braţele înnegrite de soarele necruţător al verii erau acoperite numai până la jumătate. Venezia goală în acel ceas părea mistuită de văpăi. In lagună, vase mici cu pânze somnolau pe apele scăzute şi sub perdelele cafenelei se aflau puţini clienţi, toropiţi de soare, sorbind cu paiul limonţerii colorate.
Lucrezia venea parcă de departe, cu un mers amânar, cu o pălărie de pai, albă, umbrindu-i fruntea şi o panglică argintie îi flutura pe spate, uşor. Pantofii albi de satin abia călcau pavimentul lustruit de soare. O umbră îi întuneca faţa râzătoare.
- Ce faci? îl întrebase direct, întinzându-i braţul înmănuşat.
- Te aştept, ca totdeauna. De fiecare dată când te văd îmi placi mai mult, îmi pari mai frumoasă şi mai dulce...
Herula râsese scurt ca de a glumă pe care nu o mai auzise.
- Christo, pot să beau ceva rece?
- Cum nu? se oferise acela, gata să-i lase singuri. Tot am treabă, intru înăuntru şi trimit pe cineva.
Se plecase scurt, ceremonios, cu surâsul pe care Hrisant îl Ştia de-acum, un surâs care putea să însemne orice: şi o galanterie nemărturisită de cuvinte, şi a promisiune, şi o recunoaştere a tutei intimităţi dispărute care devenise acum o amiciţie fără reproşuri.
- Ei? exclamase ea, privindu-1 cercetător ca şi când ar fi vrut să ghicească cât suferise în absenţa sa. Nu spui nimic?
- Aştept să-mi povesteşti cum a fost.
Lucrezia Herula Vimercatti privise spre lagună şi răspunsese târziu, când un bărbat le adusese, la comanda lui Christo, oranjadele în nişte sonde prelungi, după moda englezească:
178
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
179
- Ce vrei să ştii? Viaţa noastră e făcută din nimicuri plăcute. Din stenahorii şi petreceri. Am fost la Parma, pe unde avem prieteni. Ne facem vacanţele vagabondând, ne plictisim de oameni şi de casele lor prea mari, prea înghesuite de lucruri. La ţară e frumos, mai ales în acest anotimp când Venezia se goleşte. Apropbs, ce se mai aude cu palatul pe care l-ai inchiriat? Abia aştept să văd ce gusturi ai. Probabil ca te-a costat o mulţime de bani...
Hrisant nu-i răspunsese.
- Nu bei nimic?
- Nu. Te privesc numai, povesteşte...
- Nu e atât de interesant. „Verzi raiuri pământeşti", cum zice poetul. Bărbaţii au jucat cărţi roata ziua şi toată noaptea, au băut vin de Malvasia, vinuri uşoare, ieftine ca să nu se îmbete; cei tineri mi-au făcut curte, ei se plictisesc, ca femeile...
- Cicisbeii?
- Da, e un vechi obicei veneţian - quatro cicisbei che ser-vano la signora - trebue să te înconjuti de curtezani, să nu pari sărac. Bărbatul care nu e înşelar înseamnă că nu şi-a ales o femeie frumoasă...
Obrazul ei avea ceva agresiv, totul era agresiv în ziua aceea pe chipul său, şi buzele pârguite, umflate parcă de vânr şi mai ales părul acela roşu pe care-1 spulbera vântul. Terasa dădea spre canal, un canal cu apă tulbure, grea de uleiuri cărate de cine ştie unde. Ar fi înecat-o acolo.
- Ce să-ţi mai spun? se mira Herula Lucrezia Vimercatti. Am asistat la o fiesta dei tori, gazdele ne-au dăruit la plecare câte o osella, ştii ce-i aia?
Ii întinsese o monedă de aur cu efigia unui centaur, semnul acelei case, vreun urmaş al marilor familii, vreun Gritti, vreun Dondolo, vreun Vendramin...
- E frumoasă.
- Frumoasă e vara, spusese ea, ca să adauge ceva; avea în priviri un regret secret, ca şi când vremea care rrecuse de când nu o văzuse îi furase ceva, numai de ea ştiut.
- Eşti îndrăgostită?
- Nu mi se întâmplă prea des.
- Nu mi-ai răspuns la intrebare.
- Ce importanţă are!
„Iar se joacă cu mine." Nici mâna nu i-o sărutase încă. Glumea numai, cum s-ar fi jucat cu câinii ei, cu care o văzuse de câteva ori la Giudecca, nişte feline albe, cu capul lunguieţ de iezi şi ochi subtili, trişti, ţinute în lessă, târând-o parcă în lumina trecutei primăveri.
- Trifone ne-a arătat cedrii de pe vremea lui Pietro Bembo, aduşi de la Benaco, sunt foarre bătrâni. Femeilor le-a dat numai vin de Trevisano, care-i grădina Veneciei. Numai acolo şi în regiunea Padovei creşte o asemenea viţă de vie, colinele sunt limpezi şi deschise...
Spusese un lucru foarte frumos, el n-ar fi fost în stare să-şi dea seama dacă o privelişte e mai frumoasă decât alta şi de ce.
- ... Dacă ai şti ce plăcut este când plouă; se aud cocoşii cum cântă răguşir, asta dă o impresie de depărtare. în resr flori, jocuri de apă, statui, verdeaţă. Toată Italia e un cimitir de piatră. Şi ru ce-ai mai făcut?
- Nimic sau aproape nimic.
- Şi cel ce te visează?
-- Nu a sosit încă, dacă ar fi venit poate că în seara asta ar li trebuit să ne despărţim...
Tăcuse câteva clipe încărcate, pe faţă se isca un fel de furie înăbuşită.
- Ce vrei să spui?
- Ce-ai auzit. Ar fi rrebuir să plec sau să mor...
- Aş fi vrut să nu fi auzit aceste cuvinte de la tine... Ti crima, ti sinfora! Ce păcat, ce nenorocire!
îl privea cu un reproş intens, ochii îi erau umeziţi de lacrimi. Chiar îi părea rău că el ar fi putut să plece în seara asta, ■is.i, pc neaşteptate?
180
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
181
Ii aşezase palma pe braţ, ca şi când ar fi vrut să-1 reţină, deşi lui nu-i trecuse prin minte să se ridice.
- Şi dacă nu aş fi venit azi, aici, şi celălalt ar fi sosit, plecai fără să-mi spui un cuvint, fără să mă mai vezi?
- Aşa cred, aşa e regula...
Treceau lorettele Veneziei, sub umbreluţele lor roz, aurii, albastre. Era ora când îşi căutau clientela nobilă pe la mesele rotunde de pe terasele din jur. Aveau ceva triumfător pe chip, soseau de lângă mare, cu feţele smolite şi dinţii le sclipeau în obrazele negre de soare, sub pletele în care un vânticel sosit dinspre Ponte dei Pugni îşi făcea mendrele.
De ce îi reproşa plecarea ce nu avusese loc; ea nu dispăruse fără un rămas bun, fără o vorbă, deşi Christo probabil că-i vorbise de sentimentele lui?
Herula Lucrezia ghicise la ce se gândea.
- Ar trebui să înţelegi că am nişte obligaţii faţă de soţul meu. Aceste vizite făcute prietenilor aduc relaţii noi. Attillio e interesat de multe lucruri, eu trebue să-i fac jocurile. Puţină curte unui nobil care are proprietăţi de vândut că-1 înghesuie impozitele sau carnetele, nu-i atât de uşor...
- Credeam că în afară că vânează şi strânge monede vechi, soţul tău nu face nimic...
- Nu e numai numismat, se ocupă şi de heraldică, glumise cinic femeia, surâzând.
Acum nu mai avea nimic tragic pe chip, nici măcar melan-holia de la venirea sa Ia Florian.
- înţeleg; cineva mi-a arătat odată într-o sală cu armoarii nişte simboluri grăitoare; îmi spunea că dacă văd un leopard, ori un trandafir trebue să şriu ca în curând va fi o luptă... Nu vrei să-mi povesteşti cum ţi-ai petrecut vremea?
- Dacă ţii cu orice preţ! Vrei să afli tot? Cu cine am dormit, cu cine...
- Bănuiesc că ai dormit cu soţul tău...
- Ţi-am mai povestit că sunt o hierodulă scârnavă care se culca cu cine-i place...
- Şi Attillio nu are nimic de spus?
- Prea-1 crezi viteaz (altă dată afirmase că minte de stinge apele şi să n-o creadă niciodată, adăugând că bărbatul ei e foarte gelos şi că e în stare, ca orice italian, să-şi omoare rivalii, pe urmă iar uita şi inventa poveşti cu arabi care o plăteau ca să se culce cu câte trei deodară, ca odinioară în bordelurile cairo te). Are nevoie de mine, îl ajut foarte mult să obţină credite, cumpără case şi pierde mult la tarocchi, când îl cauţi se împrumută cu dobânzi mari.
- Şi te foloseşte pe tine? -Da.
Pletele garanza îi cădeau pe marmura măsuţei. Avea o faţă pură, frumoasă, tânără. Numai privirile erau rele, în ele citeai o lăcomie ciudată, o ferocitate pe care abia mai târziu avea s-o înţeleagă. Acum părea indiferentă numai o clipă, pe urmă parcă s-ar fi plictisit.
- De ce-ţi place să spui despre tine lucruri pe care probabil nu le-ai făcut niciodată? De ce te murdăreşti mereu?
Părea să nu-1 fi auzit, privea după o putană tânără de tot, cu o faţă de copil speriat care se strecura prin mulţime ca un vânat ce nu ştie că e adulmecat de mulţimea de bărbaţi. Avea o curiozitate devoratoare totdeauna când vedea o femeie frumoasă, pe chip i se ivea atunci un amestec de furie şi de plăcere, îşi smulsese peruca de pe cap pierzându-şi dintr-o dată aerul pueril care-i plăcea atât de mult lui Hrisant. Ceva îi despărţea acum, se înstrăinaseră.
- Nu vrei să-ţi pui peruca?
- De ce? se mirase. Iubeşti pe altcineva în mine, pe o femeie cu părul roşu?
- Nu-i adevărat, aşa arătai când te-am văzut prima oară.
- Nu-mi place să mi se poruncească. Ce importanţă are dacă am părul roşu sau negru?
182
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
183
Hrisant Hrisoscelu privise spre piaţa umezită de valurile care se spărgeau în joasa rampă de piatră. Putea să-i spună că nu ştia nici el de ce o plăcea mai mult, cu peruca aceea, dar privind-o cu grămada de păr fals în poala rochiei avu impresia că cineva o decapitase. Mereu obsesia decapitării, cum o aveau toţi fanarioţii, gândul secret la condamnaţii din Neagra Edeculă pe care-i văzuse sosind acolo, întregi şi deodată, după ce li se retezau capetele, privirile din ochii celor ce încă nu muriseră se stingeau cu o frică înspăimântătoare în capul despărţit de trup, rostogolindu-se pe caldarâmul însângerat. Moartea sosea cu o întârziere scurtă, dat venea; pleoapele decapitaţilor se învineţeau, cât putea să simtă el asta, pentru că nu vedea, simţea numai că acele pleoape ale decapitaţilor se învineţeau în lumina turbure, a pieţii şi ochii parcă, se uscau dintr-o dată, uimiţi, îndureraţi, strigând cu o ultimă lumină. Trupurile se sbăteau mai mult, dar capetele se rostogoleau şi deveneau rigide, grele, le strângeau numai nişte nefericiţi în saci pătaţi de sângele altor decapitaţi, ca pe nişte bile de lemn.
Şi cu răceală îi povesti toate acestea, ca şi când ar fi fost un lucru obişnuit pe care el îl văzuse de multe ori, ceea ce nici nu era departe de adevăr.
- Vrei să mă îngrozeşti? întrebase femeia care avea pe chip numai rigiditatea celot ce află fapte incredibile, pline de cruzime.
- Sunt lucruri adevărate. Şi pe mine mă aşteaptă un tron sau un gâde.
- Ai cirit romane francese.
- Deloc. Trei din familia noasrră, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, au pierit astfel până acum.
Herula îl privise cu o curiozitate ironică. Pe femei trebue să le faci să râdă sau să le înspăimânţi, Hrisant ştia asta de la bărbaţi mai bătrâni. Numai aşa devin curioase.
- Nu vrei să mergem să ne plimbăm puţin, e prea frumos afară ca să stăm aici şi să vorbim despre descăpăţânări. Uire, îmi pun peruca la loc ca să nu-ţi aminteşti de lucruri neplăcute...
Hrisant lăsase câteva monede mărunte pe masa de marmură şi porniseră spre Erberie. Aurea Venezia îşi arăta palatele scăldate de soarele puternic. în gondole, barcagiii somnolau după ce scriseseră cu creta pe tălpile încălţărilor că nu vor să fie turburaţi, întrucât în acea zi câştigaseră banii pentru hrană. Sub perdelele colorate ale campiellelor putrezeau piersicile şi strugurii timpurii; roiuri de muşte se aruncau în văzduhul auriu, cămara Oraşului Dogilor răspândea în acel ceas al zilei un miros de fructe putrezire, de verdeţuri şi de părlăgele strivite, un parfum de livadă ce se întrecea cu izul de gunoaie plutitoare, scurgându-se la vale către cine ştie ce destinaţie. Orologiul de la San Giovanni Elemosinario răsuna muzical peste lagună.
- Nu vrei să mâncăm ceva sau te aşteaptă soţul tău acasă?
- Ar trebui, dar puţin mai târziu. Poate mergem la o trartorie să luăm o minestră şi să bem un aleatico... îti plac heringii?
- Sunt grec ca şi tine, sigur că-mi plac.
- Atunci mergem la Far, în străvechile hrube de la San Mattio.
Şi chemase un gondolier care se trezise tocmai din beatitudinea prematură de amiază.
- O plimbare mai lungă? întrebase acela. Herula Lucrezia îi spusese unde să-i ducă.
- A, şriu, zisese streinul şi-i privise surâzând. Erau tineri şi frumoşi amândoi; vremea, numai bună pentru nişte îndrăgostiţi, cum îi bănuia. Turlele de plumb şi lanternele de la San Marc, cu crucile lor aurite, sclipeau în luciul amiezei venete. îngerii cu zece aripi isbucneau în azurul cerului, sburau deasupra locului tutelar care-i adăpostise şi se roteau; aşa i se păru lui în ceasul divin ce începea; se reîntorceau în ziduri pe nesimţite, strecurându-se în cuiburi nevăzute, iute, cât durează un il,stfel de miraj. Venezia nu mai avea aerul ei secret, funebru ca In alte zile, nu mai semăna cu cimitirele părăsite, pline de cavourile Dogilor parteciaci; era deschisă, limpede, plină de o
184
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
185
glorie solară. în fleşele Molei sclipeau două facle; erau numai razele de soare ce se aprinseseră în cristalul unui candelabru.
Hrisant o privise cu o insistenţă pe care femeia o ignora. La ce se gândea? La bărbaţii cu care străbăruse în alte gondole acelaşi drum? Pe faţă îi jucau urmele apei, luminate violent, o tristeţe dulce, plină de regret se adâncea, pe obrazul obosit dintr-odată. Venezia de la amiază părea un rug galben, arzând blând în boarea lagunei.
- O să plouă spre seară, spusese gondolierul, privind spre cerul ce se întunca, undeva spre apus. Totdeauna, când bate vântul dintr-acolo înseamnă că vine ploaia, dar noi ajungem la Far şi am cortilul pentru întoarcere. Vreţi să vă aştept?
Nu-i răspunseserâ nici unul dintre ei; priveau îngânduraţi apa nepăsătoare care-i înstrăinase o clipă. Carcerele de la Piombi rămăseseră în urmă, acoperişurile lor ardeau mort. Ieşiseră puţin la larg, oraşul era în urmă, apele se sălbăticiseră, vălurite de vântul ce se înteţea. O umezeală autumnală urca de undeva, dinspre mare, dar asta nu o simţeau decât exaltaţii.
- Sinoporo, vine toamna, totdeauna o simt mai devreme, spusese Herula. întâi îngălbenesc copacii de la Procuraţiile Vechi, atunci scapă câte o frunză pe care vântul o cară peste olanele acoperişurilor şi eu o văd, nu ştiu de ce, sau poate numai îmi închipui că o văd, toată Venecia devine atunci o uriaşă ureche care aude îndepărtatele sunete vestitoare ale lui septemvrie. Ai să mai fii aici?
- Nu ştiu, răspunsese trist Hrisant, privind-o ca şi când atunci ar fi descoperit ceva pe chipul ei.
- De ce depinde?
- De sosirea omului pe care-1 aştept.
-Atunci de ce ai închiriat un palat? Asta m-a făcut să cred că o să întârzii din cauza mea...
- Poate că e chiar aşa, dar mi-e frică s-o spun..
- Şi Trimisul?
- El nu ştie cum arăt. Trebuie numai să-i dau o parolă. Poartă un inel cu un fenix încrustat pe o pecete... Atât. Numai eu ştiu semnul, el nu are cum să mă afle, de aceea îl aştept...
- Ce ciudat eşti....
Trecuseră de Dogana del Mar. Statua de aur a Fortunei care păzea Antrepozitele, stând în echilibru pe o sferă rotitoare de aur, fusese lăsată în urmă. Gondola schimbase direcţia şi în faţă aveau acum o columnă de granit care-1 purta în vârful ei pe Sfântul Teodor deasupra unei piazzete.
- Mâine toată Venecia va afla că am fost cu tine... spusese femeia ca şi când s-ar fi bucurat de un astfel de lucru.
- De unde ştii?
- Aici totul se află.
- Parcă spuneai că soţul tău e obişnuit cu asta... Herula nu-i răspunsese. Privea la vânzătorii de scoici de pe
cheu şi la clopoţelul cu şnur pe care un factor îl agita sub un balcon, ca să i se trimită coşul împletit pentru corespondenţă. Un dentist ambulant lucra în gura unui bărbat răstignit pe un scaun, smucindu-se să scape din mâinile cavadentelui ce se silea să-1 uşureze de dureri.
- Brrrr! făcuse femeia, mutându-şi privirile în altă parte. Sciroccoul aruncase o undă fierbinte pe neaşteptate, vaporii
cenuşii de deasupra mării aduceau în grabă ploaia.
-Acum ajungem, spusese pe neaşteptate gondolierul.
Osteria era aproape. Câţiva oleandri vârâţi în butoaie, nişte iederă pălită pe pietrele zidurilor; lume amestecată: gondolieri, negustoraşi, zidari, vânzători ambulanţi beau cipro sau un păhărel de garba; alţii, despuiaţi până la brâu, băteau cărţile pe nişte bănci grosolane, sorbind din ulcele în care se afla vinul săracilor, cumpărat pe nimic. O femeie urduroasă, cu un şorţ roşu dinainte, căra porţiile de peşte prăjit, legume fierte, raci, moluşte, ouă tari, murături şi bucăţi de brânză proaspătă, aşezate pe insa-l.iliere; nu lipseau sepiile tăiate în felii subţiri sau polipi plutind
186
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
187
într-o zeamă turbure, înconjurate de foi de ţelină, leuştean şi ridichi, totul fâcându-ţi o poftă turbată să guşti din fiecare fel.
îi luase în primire un bărbat între două vârste, vorbind într-unui dintre dialectele pe care nici italienii nu le înţelegeau prea bine.
- Signora, signore, pe aici, avem loc discret, retras, după mine, poftiţi...
îi condusese după un zid, şi el năpădit de iedera aceea fără vlagă şi le aşezase pe o masă primitivă, de lemn negeluit, o hârtie mare, albă pe care o avea sub braţ şi pe care o netezise cu iuţeală, vorbind în acelaşi timp şi trăgând cu ochiul dacă nu se iviseră şi alţi muşterii:
- Avem melci şi lăcuste în ulei şi lămâie, brodetto, alia ve-neziana; caparozzoli, bosega, chefal, tipar. Doriţi poate înainte o supă de orez? Cârnăciori? Dar granceola de Adriatica şi langusta sunt regine aici, nu puteţi să plecaţi fără să gustaţi. Dacă nu, avem sardele, calamaretti, moleche, sardele în saor. La început vă recomand o grappa, un digestiv, pe urmă un vin uşor: Capo Buona Speranza, un Pazaret, un Muscat de Canare, sau unul roşu: Lunel...
Obosise, vorbea atât de repede că până Ia urmă se lăsaseră în voia Iui: să aducă ce crede, numai să nu-1 mai audă vorbind. Soarele fusese înghiţit de nouri şi se făcuse frig. O lumină neverosimilă acoperea Venezia. Bubuia scurt sau prelung, niciodată la fel, proprietarul osteriei trimisese un copil care întindea o prelată pescărească deasupra viţei sălbatice care atârna peste acoperiş ca o perdea vegetală. Parcă la San Marc se trăgea cu tunul. Porta della Carta, cu leul marcian dispăruseră într-o ceaţă vânătă. Hetula Lucrezia avea o faţă aburită, numai broboane, nu-i mai era frig, o năduşală cobora pe sub nourii ame-ninţărori, vântul dispăruse undeva, pe mare.
- Mi-e frică, nu-mi plac furtunile, spuse femeia. Ia-mi umerii...
Clopotele Veneziei băteau stins, chemând corăbiile din larg, marea avea o fosforescenţă bizară, undeva se zăreau nişte brazde luminoase ca nişte coapse de delfin, în nuntă. Sarea din adâncuri lucea şi ea în mii de serpentine, numai în stânga sclipise ceva fabulos. Un incendiu scurt despica decorul sinistru în lumina cenuşie. Amiaza pierea pe neaşteptate în holocaustul norilor căraţi de vântul african. Farul apropiat, un gât de piatră ridicat pe un cheu murdar, începuse să arunce focurile sale scurte.
Hrisant îi apucă umerii simţindu-i carnea fierbinte ca după o febră; nu era în asta nici un fel de îmbrăţişare, braţul lui nu avea nimic posesiv, dar o simţea dureros de aproape de el şi cu toate astea nu voia deloc ca femeia să-şi dea seama de asta.
Vântul aruncase o jerbă de frunze de viţă, smulsă din coroana de deasupra lor: oleandrii şi butoaiele cu sempreverdi se sbăteau în aerul fierbinte.
- Mi-este foame, spusese Herula Lucrezia. Ţie, nu?
Hrisant nu-i răspunsese, mai târziu, nu ştia nici el de ce îi spusese că în urmă cu câtva timp, adică în clipa când începuse să plouă cu violenţă, dorise să moară.
îşi dăduseră întâlnire în ziua deschiderii Carnavalului. „Plec iar, spusese, lăsând să se înţeleagă că e bolnavă şi că trebuie să lîe văzută de un medic undeva, în Paris, sau în Anglia. Până atunci termini şi tu cu instalarea." Era şi mai limpede pentru el că nu se puteau vedea în oraş, în cine ştie ce odăiţă, precum cusătoresele pe care le inviţi în mansardele de pe Lato dei St|uartai. E drept că avea gusturi ciudate, de pildă de a fi venit aici, la Far, să mănânce şi să bea Lunel cu gondolierii şi parlagiii, care ştiau să nu se arate curioşi, dintr-o complicitate profesională, dar asta era altceva, părea un capriciu, nu trebuia să ia în serios tot ceea ce spunea, ori făcea. Dacă o iubea, aşa cum bănuia, trebuia să aibă răbdare, să o curteze discret, să ştie să-şi apropie pe Vimercatti, care ar fi putut să facă lucruri de neima-Lţiuat, şi pe care l-ar fi îmblânzit dacă i-ar fi cultivat viciile, jocul
188
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
189
de cărţi, ba chiar dacă ar fi mers cu el la alte femei cât ea lipsea, ca între bărbaţi, aici toate acestea se obişnuiau, să nu se mire, să nu facă mutra aceea intrigată, ofuscată pentru că bănuia că nici el nu trăise numai în munţii Kefaloniei şi că mai văzuse multe, că se culcase cu femei mai ceva decât o putana veneziana de lumea mare, care nici măcar nu făcea caz de virtutea lei. O ascultase, dar demult învăţase să nu se mai mire de nimic.
- Nu e mult până la Crăciun?
- Aşteptarea o să mă facă mai frumoasă în ochii tăi.
- Pleci singură?
- Cu o prietenă. Poate n-o să mă mai întorc... Niciodată nu se ştie...
Gondolierul îi aştepta cu cortilul deschis. încă mai picura, Venezia zăcea sub o pătură de nouri cenuşii, învăluită într-un plictis grandios. Peste câteva zile Christo avea să-i spună cu cinismul lui bine cunoscut: „Te minte, cine ştie prin ce provincie zace singură; are o amică, o destrăbălată şi aia, trăiesc totdeauna câteva luni împreună, se travestesc în femei sărace, fac prostituţie pentru câţiva taleri, asta le amuză, pe urmă povestesc prietenelor cu cine s-au întâlnit pentru că astfel de curvane sunt căutate, mai ales de oameni din lumea mare. Câteva mosche, desenate cu ristic pe obraz, o mască, schimbarea glasului şi mai ales veştminte, cumpărate din Târgul de păduchi, le schimbă de nu le mai cunoaşte nimeni. Unii le spun secretele lor pe care Attillio le foloseşte mai apoi la afacerile sale. E de fapt un amuzament. Aici dragostea e un giocco di palia. Nu cunoşti cântecul:
„Quanto son scaltre le mie cortegiane! Sanno usar can gli amanţi arte e drittura: Prodighe a quelli dan tutto il cuor l'oro E si tirano a se l'argento e l'oro..."
Obiceiul era vechi în societatea venetă, soţii nu sufereau, ba îşi găseau, după aceea, femeile mai proaspete. Câteva perle
în plus; câte un inel nu prea scump; rugăciuni mulre pentru iertarea păcatelor după spovedania la preot şi totul era ca la început, de ce se mira arât, trebuia să se obişnuiască... Cog-nitio mali, non mala...
îi apucase mattutinul, clopotul de dimineaţă, vorbind. Hrisant voise să părăsească în ziua aceea Venezia; rătăcise pe uliţele din jurul ghettoului până pe la prânz, secat, ca şi când cineva i-ar fi scos toate mătuntaiele din el. îl cuprinsese o frică pe care nu o mai încercase niciodată. In ce se vârâse, lângă ce oameni ajunsese să trăiască? Nu era neobişnuit cu ticăloşia cunoscută mult şi în multe forme, dar o rămăşiţă de idealism îl atrăsese încă spre Herula în care, ca orice îndrăgostit, văzuse pc cea care-i putea schimba viaţa şi i-o schimbase, dar în ce fel! Un gust de pierzare îl însoţea de când era adolescent, o tentaţie liiţă de neprevăzut îl conducea orbeşte pe drumurile cele mai complicate. Nici măcar nu mai putea da înapoi. Nu mai avea cum. Alfano Stradiorte intrase în banii încredinţaţi de Ererie cu o furie demenţială. Pe lângă el se ivise un fel de avocat isteţ, vorbăreţ, Ignazio Beccafumi, şi el plin de texte de legi, expli-cându-i de câteva ori pe zi în ce greutăţi intraseră cu toţii, şi mai ales ce sume trebuia să lase în palmele lacomilor cerberi ai băncilor. Sumele încredinţate casierului Eteriei erau garantate, bineînţeles de băncile din Peterzbuc şi Viana, trecuseră din mână în mână, bancheri, oameni de stat semnaseră cambiile, existau ipoteci ce întăreau livrarea celor trei milioane de taleri, în diferite monede; greceşti, turceşti, ruseşti şi austriece, pentru că la atât se ridica preţul coruperii Terzimanului de la Stambul, dar asta presupunea mare schimb de documente, treceri prin bănci, acte peste acte; el nu avea timp, de aceea se ivise Ignazio Beccafumi care servise la casele cele mai cunoscute. Auzise el de Dai Moro, de Moretto, de Fini, de Candiotte? Beccafumi lucrase cu bancherul Hagopian din Stambul, cu Spiro, cu Ivanoff, »(l aibe încredere. Nu-i va risipi un sfanţ, aşa să ştie, nu va lua decât ce i se cuvenea. Avea nişte ochi galbeni, mâinile palide,
190
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
191
de muiere îl îngrijorau pe Hrisant, dar nu mai putea da înapoi. Sumele curgeau, el numai iscălea, se prefăcea că socoteşte contul şi că nu-i scăpa nimic, dar de fapt nu înţelegea mare lucru. Ştia că va fi ruinat, dar la „Lanterna" nu mai avea rost să se ducă. Nu-i rămânea decât să devină un vânat al celor ce-1 trimiseseră aici cu banii Eteriei, fie ce-o fi. Stradiotte găsise ceea ce căuta-seră multă vreme amândoi, un pălăţel, cum îi spunea el, exact ce-i trebuia, discret, pe o uliţă scurtă în care nu intrau alte trăsuri decât cea pe care o cumpărase rot el, că de-aia era misit, pe o nimica toată: 34 000 de ducaţi, cu cai cu tot, cu matlasarea interiorului şi cu angajarea unui vizitiu, care şi el primea cu ocazia aceasta un fel de bacşiş princiar, şi-1 condusese în fostul palat Caragua al unui nobil ce se sinucisese cu vreo 80 de ani înainte, chiar în salonul pe care i-1 arătase Sttadiotte, povestind drama ca şi când ar fi fost martor. Acesta se spânzurase cu lenta unei perdele şi trupul lui fusese văzut de toţi gondolierii de pe Canal, atârnând deasupra apelor, până ce, cineva, un vecin tăiase netrebnica legătură care-i luase viaţa. Palatul nu era în cea mai bună stare, dar nici nu putea sa aibă pretenţii la aşa ceva, îi arătase pivniţele încă inundate ce aveau să fie uscate cu focuri mari după ce apa va fi absorbită cu pompele, plafoanele afumate sub care, după ce ipsozarii îşi vor face treaba, spălătorii vor scoate la iveală tablouri votive semnate de Giovani Mansuetti, auzise el de Giovanni Mansuetti? Palatul acela trecuse prin mai multe mâini ilustre, îl stăpâniseră familiile Foscari şi Soranzo; pe urmă misitul îl cărase pe scări, îi arătase cele două intrări: cea principală şi riva, care era poarta discretă penttu cei ce aveau să-i facă vizite confidenţiale (Stradiotte clipise mărunt din ochi, cu o complicitate care pe Hrisant îl deranjase, nu avea ce face), străbătuseră o grădină părăginitâ, cu plante sălbăticite ce trebuiau înlocuite cu altele proaspete, penrru asta vorbise cu un grădinar ce avea să se îngrijească de peluze şi de straturile ce vor fi plantate curând. Arcadele, dacă binevoia să vadă, erau în bună stare, scările somptuoase, atriile măreţe. Sălile de jos,
în frunte cu cea mare, portego, de la primul cat, erau bine luminate; palatul mai avea o poartă dosnică pentru domestici, uşile cu arhitrave şi stâlpi de marmură lăsau trecerea spre apartamentele largi ce trebuiau mobilate după gustul noului proprietar, dar de asta avea să poarte de grijă un decorator. Tavanele aurite abia se mai zăreau sub fumul gros ce se prelinsese pe pereţii laterali şi urcase până sus din pricina unui coş ce nu funcţionase, cum trebuia. „Opt sute de ducaţi plafonul", estimase în treacăt Alfano Stradiotte, atâta costase la vremea lor, fiecare, era o sumă, nici nu ştiţi ce pomană este că am obţinut un preţ de închiriere pc care nu-1 bănuiţi, o nimica toată pentru luxul care o să iasă dc sub aceste ruine, o să-mi spuneţi: „Bravo, Alfano! Meriţi cei I 5%..." „12%", rectificase pe loc Hrisant, învăţat de Christo •j.l nu-1 slăbească pe cel ce te fura... Pe urmă misitul îl plimbase prin grădina în formă de labirint, atâtându-i canaletto-ul acoperit, cavana pentru gondole. „Discreţie perfectă, nu o să ştie nici musca cine vă vizitează", şoptise iar cu o complicitate murdară omul său. într-o debara găsise şi un tablou uitat de vechiul proprietar pe care i-1 atribui lui Carpaccio: Nativitâ della Vergine, deşi se vedea cale de o poştă că era o amărâtă de copie H cine ştie cărui pictor de mâna a treia pe care Hrisant avea să uite unde-1 văzuse. în sfârşit, după ce făcură turul proprietarului reveniră în cabinetul care trebuia să-i servească lui Hrisant de birou, unde avea să-şi ţină actele secrete, un fost refectoriu întu-necos şi afumat, cu tavanul boltit şi dulapuri negre, solide în /iduri, ce se încuiaţi cu mari obloane metalice de fier alb. Fu «minţit cardinalul Conrarini, patriarh de Aquileia care ar fi lo-cuit şi el în acest palat şi ar fi folosit întunecata şi misterioasa încăpere în care se mai găseau pene de scris, pergamente, totul de (apt o recuzită de la Teatrul Grimani pe care abilul misit o împrumutase ca să facă efect noului locatar, să aprindă imagi-UiUi.i ageamiului ce voia să locuiască o casă princiară, numai pentru că avea bani, cine ştie din ce afaceri murdare scoşi. Acolo mul trebuia adus un lettorin, spunea Alfano, pentru codice sau
192
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
193
cărţi, şi un scabelo pentru ca decorul să fie reîntregit cum se cuvine. Toate costau, ştia el ce sume cer anticarii, pentru că numai ei puteau să găsească ceea ce lipsea sau fusese furat din palate. In ce-1 privea pe Hrisant, o resemnare blândă luase locul unei împotriviri iniţiale. Cu asemenea oameni nu se putea discuta la infinit, trebuia să te laşi jefuit cu aerul că nu le merge cu tine, deşi celălalt zâmbea în barbă pentru că pe mulţi îi trăsese pe sfoară. De fapr la socoteala finală nu avea decât să-1 trimită pe fiul Militrisei şi al contelui Goncearov, pe care-1 angajase de curând şi care i se părea un om destoinic, să se tocmească el în locul său pentru că nu mai avea nici un fel de energie.
Pe urmă Giovanni Basadonna cărase câteva săptămâni, cu încă un grup de servitori, mobila grea, pe scările ce trebuiau ferite de încălţările lor grosolane. Lucrătorii aduşi de misit, şi ei gălăgioşi, plini de pretenţii şi de fumuri, se lăudau cu palatele în care făcuseră aceeaşi muncă, şi dă-le vin roşu, şi dâ-le de mâncare: apăruse şi un bucătar, şi o femeie care trebuia să aibă grijă de lenjeria lui, să spele şi să calce, să pună în ordine vestmintele lui Hrisant pe care tot Christo îl dusese la croitorii cei mai renumiţi din Venezia să-i croiască pelerine franţuzeşti, jabouri de mătase, pantofii englezeşti urmând să fie cumpăraţi de la magazinele de lângă Rialto. Dar alergătura aceasta de dimineaţă până spre seară prin dughenele cu lucruri îl scotea din gândurile negre pe care le avusese la început, după dispariţia Herulei Lucrezia, despre care nu mai avea nici o ştire. II mai încerca câteodată pe Christo, crezând că-I va surprinde şi că acela îi va spune unde se ascunde, dar el era mut ca mormântul, jurân-du-se că habar nu are unde putea să stea atâta vreme fără să dea vreun semn.
Serile şi le petreceau prin teatre. Pe Hrisant nu-1 amuza viaţa asta, dar trebuia să se obişnuiască cu ea dacă voia să o mai vadă pe Herula Lucrezia. Aşa încât se iluziona că se distrează, răbdând să-şi frece fundul de băncile strâmre ale stalului de la Grimani, care aduceau cu cele de la biserica Santa Madona,
cumpărând, fără poftă, mere coapte şi mâncând în silă sau bând lichior de anason în pauzele dintre acte, privind la mulţimea ce descojea portocale, mestecând lacomă covrigi, castane, seminţe, alune sau bând cahvea şi certându-se cu custodele teatrului pentru preţurile prea pipărate ale locurilor. Fumul de lumânări era ameţitor, se scurgea greu pe sub plafoane; mirosul de mulţime asudată îl îngreţoşa; dar trebuia să-i facă pe voie lui Christo care se amuza spunâdu-i că îl căleşte în vederea „logodnei" cu I lerula. Mergeau şi la Operă, unde se fluiera când aria nu era cântată cu convingere de vreun tenor venit de la Palermo sau din altă parte, nedeprins cu violenţa celor din stalurile vene-ziene şi atunci pe scenă se arunca cu mucuri de lumânări, cu coji de portocale sau se fluiera, pur şi simplu. Aristocraţia plictisită din loji îşi trimetea, ca pe timpuri, porumbei sburători de Ia o loje la alta, cu mesaje scrise pe hârtie fină, legate cu lăn-ţuguri subţiri de aur, în veselia fremătătoare a parterului care fluiera ca să sperie păsările ce duceau misivele unde trebuia fără să se rurbure de zurba sălii încălzite. După care plecau cu toţii la Ridotto, unde-i aşteptau prietenii, în frunte cu Attillio Vimercarti care de la o vreme nu-1 mai slăbea pe Hrisant cu amabilităţile, invitându-1 la o bassetta. Streinul ţinea banca, pierdea atât cât credea că va potoli setea de ducaţi a soţului Herulei şi se ridica ostenit de la masa de joc. Şi aici era fum şi înghesuială, târfele nobiliare se arătau după miezul nopţii în rochiile lor, mariage sau andrienne, în stofe brodate cu aur şi argint, cu penaje, batistă de mătase albă, jabouri, unghii lungi: quasi per testi-ficar di esser bestie, mănuşi lungi, manopole, brodate şi parfumate, cu eventalii cu mânere de aur făcute la Zucchi, Bagozzi sau Finezzi, ori, şi mai scump, la Remondini di Bassano, bijuterii false sau veritabile, totul sclipind sub policandrele strălucitoare, luând ochii bărbaţilor, şi ei îmbrăcaţi în haine de catifea, efeminaţi, plini de importanţă, aferaţi, arătându-şi bu-Ionii de aur, lănţugurile, inelele şi brelocurile, ciorapii fini, englezeşti, pantofii ascuţiţi la vârf sau şosetele albe. Erau găunoşi,
194
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
195
vorbăreţi, plini de promisiuni, trişori, adevăraţi cartofori ce pierduseră şi făcuseră averi, înşelând pe alţii ori traşi pe sfoară de cei mai bine pregătiţi pentru tacita luptă de subtilizare a banilor din buzunarele celor naivi. La ziuă, Hrisant se îndrepta, rupt de oboseală, spre ospelul său, adus de un gondolier, închiriat şi el cu luna până când avea să angajeze unul, al casei. Palatul Caragua ieşea din jupuiala lui matusalemică, zidurile se luminau; lucrătorii nu aveau sporul pe care-1 bănuise el, nici vorbă de cele două luni cerute de noul chiriaş, trecuseră patru, cât zisese Basadonna, şi mai era încă mult de făcut, curţile interioare erau pline de moloz şi de resturi de lemne, grămezi de marmură împiedicau accesul spre apartamente; încăperile pustii, lipsite de mobilă, cu ferestrele deschise prin care intra un aer salin de pe canale îl alungau din nou în stradă. Era ceaţă şi umezeală, dimineaţa şi seara; toamna rodea paragina fastuoasa a oraşului, vopsitorii lustruiau grilajele, tavanele erau săpunite cu grijă; pe scări, decoratorii şi pictorii migăleau cu gfijă să scoată la suprafaţă picturile ucise de tumul timpului, apărea ici-colo câte o pată roz sau albastră, promiţând să desvă-luie vreodată întregul misterios al plafoanelor; mozaicurile vechi, parchetele nelustruite de un secol sau mai puţin se arătau cu greutate de sub jegul vremii; vechile perdele sfâşiate de praf erau trase de la geamurile pe care nişte femei ce nu le mai tăcea gura le frecau cu sârg ca să facă sticla mai luminoasă. Dar cu răbdare, vechea magneficenţă a acestei locuinţe ieşea, încet-încet, la suprafaţă deşi încărcătura ei barocă nu era pe gustul lui Hrisant căruia îi plăceau mai ales lucarnele acelui palat, încăperile intime de la parter, ascunse în ziduri, cu uşi joase de srejar. Ceruse decoratorului să pună draperii deasupra lor, să le învăluie în valtrapuri somptuoase care dădeau intimitate greoaiei clădiri. Eclerajul saloanelor îl făcuse tot el, supraveghând ca nu cumva lumina să fie brutală. Soseau şi mobilele, scrinurile, dulapurile greoaie, acvariile şi oglinzile, şi ele cărate din alte palate, puţine la număr, verzi, întunecate, fără sclipiri, cu rame grele
tic crisral argintat, ros de vreme, cu o adevărată pecingine în aur care nu făcea rău, dimpotrivă. Trimisese înapoi pe ebenist după fildeşuri mai învechite, lipsite de albeaţa vulgară pe care o avea noul, fără lustrul lui indecenr, mozaicurile trebuind să fie şi ele purtate, roase, ciobite, orice pierricică proaspăta îl enerva, îi chema pe lucrători şi-i certa şi aceia înjurau birjereşte pentru că clientul lor era prea pretenţios. Intervenea Stradiotte care le explica că e vorba de un fel de prinţ oriental care locuise la Stambul şi în Spania (asta era de la el) şi care se pricepea la asIIei de lucruri, nelăsându-se dus de nas ca fitecine. Nici cera-mişfii nu scăpaseră de gura lui Hrisant, fastidioasele gravuri aduse de decorator fuseseră refuzate în câteva rânduri ca neco-respunzatoare, lăzile arăbeşti, lanternele scodolite din magazinele prăfuite de sub podul Rialto erau înapoiate după ce fuseseră cercetate; Hrisant nu admitea copii, pentru că în materie de marfă orientală se pricepea ca nimeni altul, că doar nu degeaba bătuse bazarele din Pera ani de zile. Nici vopsitorii nu ieşiseră mai bine; el hotăra albul şi auriul cu care se decorau ramele Uşilor sau ale plafonului; alesese cu Christo vesela fină, porce-liincle, lingurile şi furculiţele de argint, el desenase modelele şi aşteptase cu tăbdare să i se aducă comanda de pahare de la Mttrano. La cumpărarea trăsurii nu lipsise; nu-i plăcuse catifeaua şi damascul decoraţiei interioare şi desenul livrelei lacheului cate trebuia să stea în spate, litierele şi cupeul erau matlasate după cererea sa cu herburi aurite, harnaşamentele celor şase cai, cumpăraţi şi ei de la un moşier rural de lângă Vietto, nimic nu fusese neglijat, de la Oratoriul cu cinci orgi care te întâmpina In holul imens de la intrare şi până la lăutele veroneze ce zăceau ilbandonate pe podelele acoperite cu covoare orientale din micile refugii neîncăpătoare în care numai câte un divan şi pernele risipite pe jos erau singurul mobilier alături de băile mici, joase, pline de săpunuri francese şi parfumuri subtile, pecetluite în sticle de cristal. Alfano Stradiotte dorise să se
196
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
197
spânzure când Hrisant refuzase sratuile mitologice de marmură ce ar fi trebuit să împodobească încăperile de jos.
„Nu e muzeu, e o casă de locuit", protestase chiriaşul şi cu asta discuţia se încheiase pentru că misirul atâta învăţase în cele câteva luni cât avusese de-a face cu grecul sau încăpăţânat, să nu-1 contrazică.
„Fără nimfe, fără driade lângă cămin! fitcea el paretic, asta e blasfemie, îmi dau demisia din serviciul dumneavoastră, o să-mi pierd clienrela când se va vedea că nu am reuşir să vă conving!" Avea un fel de plâns gâtuit în beregăţi, îşi smulgea părul din cap, dar Hrisanr rămânea impasibil la disperarea lui teatrală. Fântâni interioare, da, asta-i plăcea noului chiriaş al Palarului Caragua, dar capete antice, pe piedestaluri, Neptuni şi Delfini care să sublinieze jocurile de ape, asra cu nici un preţ, nu; marmura are ceva funerar în ea, spunea Hrisant, mai ales când e multă. Nici afrescul ivit pe plafon nu-1 fericea prea mult, noroc că nu-1 văd, spunea, doar dorm în altă parre, şi acolo nu am amoraşi şi frunze de acant şi stema familiei Pesare, nuduri grăsă-lane după moda acelui timp când se pictau personaje despuiate, greoaie, reprezenrând Banchetul Cleopatrei, ce putea fi semnat de Tiepolo sau de un imitator, cu totul, o pictură jovială de gustul cel mai jos, dar pe care nu mai putea s-o acopere cu ceva pentru că ar fi stricar stilul locuinţei. Avea de gând să trucheze totul cu o lumină secretă care să lase în umbră plafoanele care-1 scoteau din sărire.
Se certase cu grădinarul şi cu decoratorul la croirea grădinii plină de o luxurianţă ce nu-i plăcea deloc; prea multe plante, prea multe arcade, nici aici gusturile lor nu coincideau. Aleile trebuiau lăsate să fie invadate de iarbă, să nu aibă acel aer nou care-1 irita, vegetaţia nu trebuia mereu scurrară şi tunsă ca grădinile franţuzeşti, iubea sălbăticia, chiar închipuită, lăsată să se desfăşoare într-o exuberanţă naturală. Era greu să-i convingi pe aceşti italieni încăpăţânaţi, cu ei o scoteai târziu la capăt. Până la urmă se terminase cu bine, îi apucase iarna, venea Anul
Nou şi încă se mai cărau mobile vechi, se aduceau modificări în unele colţuri ce nu aveau destuă intimitate şi când, în sfârşit, după tocmeli homerice scăpă de el, plărindu-i cei 12% care deveniseră de fapt vreo 20%, cu ce-i încarcase la socoteli, Alfano Stradiotte constatase cu humorul lui involuntar:
- Totul îmi place în acest palat. Numai că-i lipseşte ceva.
- Ce anume? întrebase Hrisant, uşor nedumerit de această ultimă pretenţie a misitului.
- O femeie...
Christo era de o veselie nebună. Câştigase o sumă mate la l'anfil şi seara aceasta care mai păstra ceva din iarna funerară a Veneziei în care grădinile lâncede emanau un miros trist nu-1 făcea deloc melancolic. Era deghizat în madonier; îşi făcea din când în când vânt cu tricornul pe care-1 ţinea în stânga şi se saluta cu necunoscuţi. Undeva ţipau nişte femei, mirosea a parfum prost şi a carne friptă. Deasupra pieţii San Marc se aruncaseră primele arteficii în văzduhul negtu ce se lumina intermitent arătând înalta Campanilă roşie din turlele căreia zburau porumbei speriaţi de traiectoriile luminoase din jur.
- Cum o s-o recunoaştem? întrebase Hrisant.
- Cu inima, zisese acela cu un surâs batjocoriror. Probabil cft va purta un costum de mahalagioacă; ai băgat de seamă ce gusturi are. Când o să vezi o gnaghe, însoţită de un chiogian; să ştii că ea este cu Attillio. Pe el nu or să-1 ţină puterile şi o Sâ sc ducă repede acasă, să doarmă. A jucat toată noaptea cu mine cărţi.
Pe lângă el trecea Nebunei, îmbrăcat în alb, cu încălţări şi şireturi de culoare roşie, agitând o pălărie încărcată de pene şi aruncând în mulţime cu ouă de carton. Carnavalul începuse devreme, aproape de miezul nopţii; aerul era sărat, cu o prospeţime care venea rordeauna dinspre mare. 11 Mattaccino săruta lemeile mascate, la întâmplare, era gras, înalt, buzunarele
198
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
199
hainelor lui erau pline de confetti pe care le svârlea în dreapta şi-n stânga.
Christo îl privea pe Hrisant. Băuta lui neagră atârna într-o parte; peruca îi venea cam şui. „Nu e obişnuit cu astfel de spectacole; pare stingherit, gândise, dar se obişnuieşte el când vor începe furlanele şi manfrinele."
Undeva se spintecau vite, un miros de sânge proaspăt umplea imensa piaţă. Clopotele băteau aiurea, parcă încercând să acopere confuzia sonoră a San Marc-ului. Măcelarii şi fierarii se amestecau cu ambasadorii; putanele de pe Fondamenta pe care le recunoşteai după mişcările şoldurilor, îmbrăcate în mătăsuri fine de Lyon, se aruncau în mijlocul aristocratelor. Cenda veştmintelor lor strălucea în focurile încrucişate ale arteficiilor. în scurtele sclipiri sticleau briliantele din degete, agrafele şi cataramele de aur, firele de argint cu care îşi legaseră mijlocul, ori cerceluşii cu perle din urechi. Purtau papuci de casă, o făceau pe popolanele, dar nu le mergea, bădăranii se srrâmbau la ele şi le ciupeau de fund.
- O vezi? întrebase Christo în cele din urmă. -Nu.
Hrisant era abătut şi nu ştia de ce aşteptase atâta vreme ziua aceasta şi, iat-o, nu avea nimic deosebit, poate numai sfârşitul ei care însemna dimineaţa de a doua zi când trebuia să-i primească pe primii săi oaspeţi în palatul Caragua în care ardeau toate lumânările încă de cu seară şi servitorii aşteptau încremeniţi pe treptele măreţei scări principale. Toată febra acelei înfrigurări prelungite, certurile scurte şi violente cu decoratorul care avea alte idei decât ale lui trecuseră şi-1 lăsaseră cu o oboseală covârşitoare. Ar fi dormit, deşi numai de dormit nu-i ardea într-o astfel de noapte; băuse câteva cahvele care-1 ţineau pe picioare, dar ceva greoi îl apăsa: un fel de bănuială tenace că ea nu va sosi şi, anume, făcând-o dinadins, pentru că în ce-1 privea, totul era făcut dinadins...
- Şi dacă nu vine? întrebase pe Christo.
- Cum îţi închipui? Nu stă ea în casă pe o vreme ca asta.
- Dar dacă n-o lasă Attillio?
- Nu s-a născut acela care s-o împiedice pe Herula de la o plăcere, zisese râzând celălalt. Dacă vrei s-o recunoşti, pri-veşte-i aluniţa; va avea una pe gât: galante; ori una în colţul gurii: assassina. îi cunosc obiceiurile...
Nimfe, păstori calabrezi, Zanni în pantaloni albi, largi, tiviţi cu verde, astrologi, cabalişti se învârteau în jurul lor fără vreun scop sau având aerul că se distrează, căutând şi ei pe cineva, pe care să-1 recunoască în mulţimea pestriţă din jur. Un vânt rece făcea să scârţâie statuile de lemn ale Pieţei San Marc. Cei mai mulţi se înghesuiau în jurul unui stâlp deasupra căruia ardea o roată de flăcări şi sub care Ercole îşi încerca forţele îmbrăcat într-un tricou vărgat, ridicând haltere false, cu aerul că e distrus de greutatea lor, asudând, gemând şi, în cele din urmă, smulgând ropotele de aplauze ale curioşilor. Pe o sârmă dansa o fară slabă, palidă cu o umbrelă roşie în stânga, abia ţinându-şi echilibrul şi ajutându-se cu braţul celălalt; mulţimea o ironiza, îi striga: llopla! dar ea n-o auzea; nu voia decât să ajungă dincolo, la capătul acelei sârme ce atârna ca o burtă spre mijloc. Brighiellele alergau de colo-colo, furând pe câte un gură-cască, luându-i batista sau punga în care-şi ţinea câţiva bănuţi de aramă. Pantalone, regele Carnavalului, împărţea pungi cu nimicuri şi vorbe de duh în dreapta şi-n stânga, făcându-şi loc cu ajutorul unui lung baston cu care despărţea grupurile ce-1 împiedicau să treacă.
- Nu e! zisese de câteva ori, impacientat, Hrisant Hrisoscelu. Ai să vezi că va lipsi, o face dinadins...
- Nu vrei să mergi la astrologi să-ţi ghicească în palmă dacă vei fi fericit în noaptea asta? îl ironizase Christo cu vocea lui turbure, obosită după noaptea pierdută înaintea acestei serbări tt* începuse.
Hrisant nu-i răspunsese. II ura din inimă, ar fi vrut să-1 vadă cazând pe pietrele pieţei, svârcolindu-se în dureri. Profesorul Masgumieri, dentist, ocultist, vânzător de vopsele pentru păr
200
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
201
şi mustăţi îşi desfăcea sticluţele sale cu soluţii şi alifii, preţul lor fiind încasat de o femeie slabă, deşirată, care lua banii fără să-i numere, cu un aer absent, aruncându-i într-o basma pe care o desfăcea şi o înnoda cu dexteritate.
- Trebue să fie la marionete, hotărî Christo, haide cu mine. Mulţimea se înghesuia într-acolo, era greu să pătrunzi
printre rândurile strânse, dar, încăpăţânat, o luase înainte şi-şi făcea loc cu coatele, privind cu atenţie la fiecare persoană care ar fi putut aduce cu Herula Lucrezia. Se auzeau capetele de lemn ale păpuşilor, lovindu-se unul de altul: Pulcinella cu Arlechino, Turcul cu Soldatul se fugăreau caraghios în îaţa unei perdele albe de mătase lucitoare; băteau nişte tobe mici, copiii râdeau de se prăpădeau, ţinuţi pe umerii unor bărbaţi groşi, înalţi, ce nu mai lăsau pe alţii să mai vadă ceva din lupta înverşunată ce era urmărită cu sufletul la gură.
Herula nu era nici aici. O tombolă scârţâia din greu înainte de a fi pornită, abia urnită de un uriaş îmbrăcat în costum de pirat. Pană albă de struţ cu care se termina braţul de lemn al Roţii Norocului se oprea în faţa vreunei culori sau cifre, mulţimea de jucători urla de bucurie, ori de furie, fericitului câştigător i se dădea câte un purceluş de gips, picrat cu auriu şi cu roşu şi acela pleca bucuros că-i surâsese norocul şi că va avea un an bun înainte.
- Plec, hotărâse brusc Hrisant.
- Ce, eşti nebun? S-ar supăra. Cred că stă în vreun colţ şi ne pândeşte, are răutăţi din astea.
Manechinul Bătrânei, La Vecchia, fusese spintecat şi din mijlocul pântecului ei ţâşneau flori şi conferti, revărsându-se peste mulţimea ameţită de atâtea surprize. Un câine sărea prin mijlocul unui cerc de foc, artificiile îl orbeau, dar el continua să se întoarcă mecanic şi să sară exact prin mijloc şi curioşii îl gratulau cu oase de pui pe care le scoteau de prin buzunare.
- Uit-o! strigase Chrisro dintr-odată şi îşi făcuse loc, dând ghionti în dreapta şi-n stânga, sâ ajungă o siluetă care aducea
cu a Herulei. Hrisant simţise că se înăbuşe, abia se ţinea după prietenul său, mânat de o speranţă ce-i dădea o greaţă uşoară, era ameţit, curios, vederea i se turburase.
- Mască! Mască! striga Christo, dar femeia era un travestit care râdea acum cu gura până la urechi văzând mutrele dezamăgite ale celor doi.
- Aş fi jurat că e ea! spusese Christo, avea acelaşi mers şi aceeaşi statură... Mai căutăm, nu-mi scapă!
Deasupra pieţii sc înălţase un balon aerostatic, umflat cu aer cald. Avea o bordură de lumânări ce pâlpâiau în vântul nopţii, se legăna ca şi când ar fi fost gata-gata să se ptăbuşească, mulţimea ţipa de frică ca nu cumva pânza să ia foc, dar flăcăruile erau prea departe şi nu se auzeau decât bufnetele celor ce se stingeau pe rând. Băteau tobele, înverşunat, se auzeau aplauze, mirosea a alune prăjite şi hohotele de râs ale celor din jur îl scoteau din sărite pe Hrisant. „ 11 las şi dispar în mulţime, hotărâse, s-o caute el, să-i spună ce-o vrea, nu doresc s-o mai văd, parcă ar fi ultima femeie din lume..."
Dar nu plecase, îl urma tăcut, obsedat, pe Christo, simţea că asudă, că i se usucă limba în cerul gurii, o ură neagră, veninoasă urca în sângele Iui. „Vreodată când va fi a mea o voi umili, cum i-am făcut Chrisafiney Costandachi pe când era fecioară încă şi mă juca pe degete şi am despuiat-o şi am uns-o cu miere şi am legat-o de un salcâm de au mâncat-o muştele şi pe urmă am pus un ţigan s-o lingă pe roate părţile şi ea ţipa de plăcere şi ar fi vrut bărbat şi am lăsat-o să stea singură, încuiată la moşie, la Gliganul, într-o chilie, de se urcase pe pereţi şi mă implora s-o deflorez, să-i fac ceva, că nu mai putea, şi am dat-o potcovarilor s-o răstignească ei, să borască în ea, rând pe rând, până au crezut că moare pentru că poştă o făcuseră şi ţipa ca din gură de şarpe şi a trebuit s-o repare doctorii cei mari de la Bucuresci că n-o mai lua nimeni de nevastă, zdrenţuită cum era."
Trecuseră două ceaSuri de când rătăceau prin mulţimea ce sc ameţise de-acufn, se âuzeauc&htece.deşuchiate, perechile se
202
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
203
sărutau după ce-şi scoseseră măştile şi—şi arătau chipurile. Petrecerea se spărgea. încă nu era dimineaţă, aerul părea mai rece, dinspre mare venea o boare salină, lipindu-se de faţă, obrazele se umeziseră în lumina slabă a faclelor ce se mai scurseseră şi ardeau, abia pâlpâind. Era limpede că ea nu venise, că-1 făcuse de râs în faţa lui Christo care avea sâ povestească tuturor prietenilor lor cum îi trăsese clapa grecoaica. Musafirii probabil că aveau să vină pe la cinci de dimineaţă; nici mai devreme, nici mai târziu, adică exact când carnavalul se spărgea, trebuia să bată tunurile şi să se arunce ultimele arteficii spre cerul înru-necat al acelei ultime zile de Crăciun. Vânzătorii ambulanţi îşi strângeau tarabele sărăcăcioase; vânduseră tot ce aveau, îşi numărau banii la lumina unor lumânări, chioşcurile erau închise, se puneau obloanele, se închideau lacătele, lumea se rărea, se auzeau voci guturale de cheflii care se retrăgeau spre mahalalele Veneziei.
- Mergem? îl intrebase pe Christo.
Părea şi el întristat de întâmplarea căreia îi fusese martor.
— Nu ştiu ce-i cu ea. Nu face niciodată aşa ceva, dacă spune că vine, nimic nu o împiedică să se ţină de cuvânt... o să ne distrăm, în schimb, o sâ bem şampanie şi o să ne culcăm cu frumoasele veneziene. Am chemat un adevărat corp de eliră, o să ai de unde alege. Nu-ţi rămâne decât să te răzbuni, ea o să afle, oricum...
Prietenul său nu mai avea nici un haz. Gândul de a patrona o serbare în halul în care se afla nu-i făcea nici un fel de bucurie. Gândurile cele mai sumbre îl întunecau şi mai mult. „Lichidez totul, chiar azi, vând, plec, să nu mai aud de acest oraş şi de putorile care trăiesc în el. Curve şi mascarale, parcă nu am mai văzut fund de muiere, parcă nu sunr destule tâlăniţe în Bucurescii ăia puturoşi? Parcă nu ştiu că marfa cea mai lesnicioasă în lumea asta, tot femeile sunt..." Mai împăcat, îl luase de braţ cu tandreţe pe Christo şi-i spusese:
- Haidem, am un chef teribil să mă îmbât...
Celălalt nu-1 auzise niciodată de când îl cunoştea spunând astfel de vorbe. Gondola îi aştepta; pe lângă ei mai treceau câţiva travestiţi, ţinându-se de gât şi sărutându-se cu neruşinare. Aveau buze lipicioase de satiri, îi făceau scârbă, erau scârnavi, i-ar fi trimis în ocne, atât îi ura, poate şi pentru că arătaţi fericiţi, poate şi pentru că nu se uitau după femei...
Palatul Caragua strălucea de departe, peronul de piatră era pustiu, numai doi lachei nemişcaţi, le arătară drumul cu faclele.
- A venit cineva? întrebase Hrisant.
- încă nu, spusese unul dintre ei, Giovanni are să vă spună ceva.
Urcaseră câteva trepte şi Basadonna le ieşi înainte. Era îmbrăcat şi el într-o livrea albă, cu perucă şi pantofi de lac cu catarame argintii:
- Vă aşteaptă o doamnă!
Hrisant crezu că moare, simţise cum tot sângele i se urcă în cap.
- De mult? Unde e?
- Sus! arătase servitorul cu capul.
- Ii seamănă, ca orice face, comentase uscat Christo. Aleargă, ce mai stai?
- Şi invitaţii? făcuse prostit Hrisant:
- O să am eu grijă de ei. O să le spun că te-au răpit piraţii, că te-au închis la Piombi, pentru datorii la cărţi, găsesc ceva; Aleargă până nu se răzgândeşte...
Cânta, se afla undeva, dar nu o vedea. Un săpun uriaş de culoarea fisticului alunecase pe sub o perdea, se auzea căderea apei într-o cadă, lăsând să scape în acel atritim verzui un abur parfumat.
- Tu eşti? întrebase cu glasul puţin răguşit şi-şi arărase mâna ui unghii lungi. Vezi ce ai câşrigat la tombolă în noaptea asta? Kâdea de una singură şi se auzea cum îşi freacă trupul cu un
204
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
205
burete. Mai ai răbdare? şi iar râdea. Vorbea singură ca şi când el n-ar fi fost acolo:
- Ce-am mai căutat până am găsit săpunurile, şi parfu-murile, de unde le-ai adus, cine ţi le-a furnizat? Să-mi dai numele, îmi place totul aici. De la miezul nopţii rătăcesc prin palarul tău. Aveai dreptate; casa lui Vimercatti pare un cavou pe lângă aceste încăperi. Te credeam un sălbatic şi când colo; fumarniţele astea care lasă numai jarul, şi cărbunii, şi mirosul de mosc al pieilor de Cordova, sunt nebună după aşa ceva, îmi place la tine; ai să mă obişnuieşti prosr...
Alunecase iar un săpun uriaş, roz, plin dc spumă, Herula turna ceva dintr-un flacon în apă şi cânta greceşte „Buze dulci, buze dulci, cine le va săruta"... Hrisant se gândea să comande chiar în această dimineaţă roze de Siria, să-1 pună pe Giovanni Basadonna să răscolească toată Venezia ca să-i găsească aşa ceva, şi o pasăre septicolor, cum văzuse într-o prăvălie de sub Podul Rialto. Asta o învăţase de la bătrâna Arhita Arhipoaia care şi ea, mamă-mamă, ce mai forfecase, cu ducii ei, cu conţii ei scăpătaţi, dar plini de idei ce-şi dădeau singuri riduri de hypatoşi...
Palatul Caragua mirosea a nou, a piper, a curmale de Aravia şi a cuişoare. Era răcoare, ea se afla dincolo de perdea, goală; blânile şi macaturile de pe paturi nu ajungeau, trebuiau aprinse mangalurile din tombakul poleit care scoteau flăcări. II apucase o febră, nu ştia cu ce să înceapă mai degrabă; jos se auzeau primele voci ale invitaţilor, dar nu-i mai păsa; gondolierii se strigau, cereau loc la peron, foşneau rochiile de atlaz şi glasurile femeieşti aveau ceva aţâţat în ele. Bărbaţii grizaţi glumeau porcos între ei. îşi adusese aminte tocmai acum, nu ştia de ce, de cuvintele lui Christo, spuse cu cine ştie ce prilej, la vreun joc sau când se îndreptau spre palatul Caragua: „Femeile vene-ziene sunt mai nesăţioase de carne fragedă decar de pâine"...
Abia atunci îi văzu rochia aruncară pe podele, pelerina neagră şi pantofii, o diademă şi un inel mic pe care, chiar în dimineaţa aceea avea să-1 înlocuiască cu un altul, comandat de mult
şi care aştepta doar să fie pus în degetul acelei doamne necunoscute despre care îi vorbise bijutierului lui de pe Cheiul Scla-vonilor penrru că la Venezia trebuia să ai lacheu, croitor, cismar, bucătar, servitor, dar şi bijurier; altfel te numeai fitecine.
- Iată-mă! zisese Herula, intrând, învăluită numai într-un prosop, înaltă, călcând pe dalele de piatră, pe vârfurile picioarelor.
în Turnul Orologiului din Piaţa San Marc, Regii Magi se învârreau pe scripeţii lor de lemn, sacadat, arătându-şi rânjetul dc bucurie şi vestind dimineaţa.
- Smirna mării, Fecioară Mărie, cea amară, tu mi-ai dat mie toată această zi care începe? se mira Hrisant, vorbind greceşte, ca în copilărie...
Vasilică Ghica sta la capul lui, se trezise cu el ca şi când ar fi intrat pe coş. „Unde dracu or fi arvaniţii mei şi ce păzesc ei dc pătrunde ăsta peste mine când nici nu m-am spălat pe ochi?! Acuş, până-n prânz îi dau afară, că nu se mai poate!"
- Am luat o vutca de anghelică, zicea acela, picior peste picior la capătul patului. Era îmbrăcat înrr-o redingoră pe talie, cu pantaloni pepite şi cu ghete negre de lac, cu gumilastic. La gât îi flutura o lavaliera, jobenul şi-1 lăsase pe un scaun alăturat, ca şi bastonul cu măciulie de argint. In sprânceana ochilui stâng strălucea monoclul, cu rama de aur şi şnur, favoriţii stufoşi îi dădeau un aer bătrânicios. „M-au trimis prietenii. Domnul se allă foarre îngrijat că nu te-ai arătat şi n-ai făcut heretisirea. Ce să le spui?"
Hrisant, încă buimăcit de somn, nu ştiu la început ce să-i răspundă, mai cutând voia să afle cum pătrunsese în casa lui, cu toată paza. Smuci de lenta perdelei de lângă pat şi Iusufache (şi lăcu apariţia cu o mutră pleoştită, cu privirile numai în jos.
- Cum a intrat dumnealui?
206
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
207
- Măria ta, l-am rugat să nu facă una ca asra, n-a fost chip; stă aici, la capul dumitale de azi de dimineaţă, cică are a-ţi da veşti mari şi proaste, am crezut că e mai bine...
- Trage perdelele! spusese cu lehamite Hrisant. Câte ceasuri să fie?
Iusufache îşi scoase ceasornicul cu briliante dătuit de beizadea şi îl privise cu o atenţie mare.
- Peste unsprezece...
- Bine, lasâ-ne, adu-mi o cahvea. Pe dumnealui l-ai omenit după cum se vede...
- Da' de unde, s-a servit singur; umblă pe aici ca la dumnealui acasă. Aşa boer n-am mai văzut.
După care dispăruse, încă mormăind.
- Zi-mi ce să-i spui Măriei Sale...
- Că având un cal bolnav, n-am putut să ies... Rât de porc făcu o schimă de mirare:
- Cum adică, pentru o nenorociră de mârţoagă, nu ajungi la domnitor? Cine să creadă una ca asta? Mai bine, orice alrceva. Vorbeşti himere! E un bărbat sapient, dar nice aşa! Mai gân-deşte-te, nu mă grăbesc, mai ales că am mai multe mesaje de la feţe luminoase, ai auzit de Luţica Mişoglu? Mi-a zis că moare până nu te pune jos; rea de muscă, abia a luat în pântece şi dă cu ea de-asvârlita, dacă o vezi, te nebuneşti de cap; umblă alde Papafilu, s-o ia de nevastă, dar ce-i proastă? Acela i-a promis că-i scrie fabrica de postav pe numele ei, să fie stăpână, dar Luţica, nu şi nu, că nu se lasă să plece îngreuiată de neguţitori hrisoveliţi, că pentru tine e făcută...
Lui Hrisanr îi venea să râdă. Ia te uită! o ştia pe Luţica. Când plecase în cele striinătăţi era o copilă cu coade blonde, sărind coarda şi cercul şi-acum s-ar îndrăgi cu el! Parcă prezenţa aceluia după atâta singurătate îi făcea bine, mai afla câte ceva, că era bun de gură, mişelul, şi le ştia pe toate.
- Spune, îl îndemnă pe Vasilică Ghica cu un glas blând, ce-i cu fata asta, a căpiat la cap, ori ce?
- Umblă muscadinii, galanţii şi dandişii după ea, ca pisica după vrabie. Eleganţii îşi schimbă cămăşile de două ori pe zi de dragul ei, doar-doar i-o băga în seamă, dar ea: nu şi nu, că ţie îţi este promisă! O, de-ar fi numai ea, dar s-au ivit destule fete gentile, simple, naive care abia aşteaptă să fie chemate. Ţi s-a dus vestea. Neranţula Mavrodin 1-a ruinat pe bărbat-său, l-a trimis la Viana după o carozză ca lumea; acela şi-a vândut moşia Toporul, Sacadaţii şi cu Gâlca şi dus a fost ca din puşcă la cumpărat. Umblă boerimea cu limba scoasă după armăsari arăbeşti; s-a auzit ce haită ai în remize, numai unu şi unu, şi vor să-i dai la montă după ce inviţi lumea la Săptămâna nebunilor. Văzui că în curte nu se afla nemic, se pare că are dreptate alde Kostaki Kiriazi care cu dinţii lui galbeni cu care a mâncat numai căcat, de se umple de ruşine în târg, zicând că ai venit cu idei stravagante de pe unde ai fost şi că de fapt eşti nebun, şi-i păcăleşti pe toţi. Ai promis că aduci meşteri talieni să facă fântâni şi lucrări artiziceşti, dar nu văd nemic...
- Vin ei, făcuse Hrisant, vag, aruncând un braţ leneş în aer. ti aştept de mult, dar sunr angajaţi la conţii ungureşti din Transilvania, mă lupt să-i scot din mâinile lot...
- Atunci e bine, o să le spun la toţi ce-am aflat, că mai ales muierile s-au ţâcnit, nu mai au marşandele de mode timp nici să se odihnească noaptea. Umblă toate ca zărghitele după mala-cofuri, după rochii de taffetas, după evantaie, buchete false de Hori din pânză sau mătase charlotte şi cahioleuri, după rochii de gaze, învaţă limba franceză care mai de care, şi au jurat că anul ăsta nu mai pleacă una la apele minerale pentru că nu mai au cu ce; nice la Buziaş, nice la Mehadia. Şi-au angajat dascăli muzicoşi tare-n tambură şi la forte piano de le cântă, iar danţul le învaţă maestrul de graţii Cocoratu. Bărbaţii nu mai joacă lanskernet, nici macca, nici calul alb, nici ghiordum, i-au curăţat nesăbuitele pe toţi.
Intrase Iusufache cu două cahvele fietbinţi care dădeau aburi parfumaţi în încăperea cam rece, acum de dimineaţă.
208
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
209
- Cum mai e afară? îl întrebase Hrisant.
- O pişoarcă de vreme, dar ieşim noi în primăvară, acuş dă iarba şi punem poştalionii la caretă şi să te ţii, să se uite lumea după noi, ca la urs, că demult aşteaptă...
- Auzi, auzi, făcea şi Vasilică Ghica.
- Ei, să treacă noroaiele astea, să ies la Herăstrău, să v-arăt carozza contelui Burkhardt, nu sunt două în toată Evropa ca ea...
- Am văzut-o, minune! se lingea mosafirul pe buze. Sluga se irosise prin perdelele ce acopereau uşa. Erau din
nou singuri.
- Ionică Greceanu te roagă ca pe un frate să trimiţi odată surorilor Princepelui cele brilianturi, că lumea cârteşte, cică nici nu ar exista aşa ceva...
-Vrei să ţi le arăt? se mirase, din pat, Hrisant. Vorbesc degeaba! Ochii celuilalt se aprinseseră de o curiozirare neînfrânarâ. Dar beizadeaua nu se ridică decât în coate, dând să coboare.
- Lasă, lasă, mârâise Vasilică Ghica, bănuind că el, de mândrie, o să scoată pietrele şi o să le înşire. Ceva mai ştia de la Neranţula Mavrodin care le împodobise pe toate, nu se mai sfia, ce dacă aflase bărbat-său de unde avea inelul acela cu care se întorsese după noaptea petrecură cu Hrisant? Cel puţin aşa aveau să ştie cu cine se culcase preţiosul bărbat cum venise, nice soţul ei nu putea să dea înapoi de la o asemenea încor-norare cu fală.
- Şi-atunci, ce aştepţi? Că holerele alea tremură la gândul că ai putea să trimiţi altora ceea ce cred ele că li se cuvine, ca feţe regale ce sunt...
- S-aştepte, dacă Pricepele nu se supără că nu mi-am făcut heretisirea, ele de ce n-ar aştepta?..
- Ai dreptate, dragule, zisese Vasilică, pot să fumez, că am un tutun bun de Ianina, stai să-1 tai niţel, că-1 ţin în boccea, în ţiplă ca să rămână proaspăr...
- Fumează, Vasilică, şi mai spune..
- Ei, ar fi multe, aşa, dar de ce nu te-arăţi, că zice lumea că eşti bolnav...
- O să le spui tu cum arăt, nu-i aşa? Sunt vesel, puternic; când m-oi şubrezi dau avize medicale la gazete şi să vezi cum năvălesc doftorii să mă facă bine...
Tabacul aprins lăsa în odăi un miros bun, profumat.
- Nu ţi-am spus ce mai făcură coclitele văduve: alde Marghioia Calimah, care a băgat al cincilea răposar în răbdătorul pământ. Nu 1-a lovit ciuma mică; ea i-a făcut moarte clin zburdările cărnii. Ce crezi, ăsta, ultimul, era mai tinerel, şi ea, nu şi nu, că să-1 înscrie Ia Societatea Ecvestra, că avem şi aşa ceva de când cu moda de la Paris, să-1 vadă rudele şi ai ei, duminică la Şosea, călare. Prostul, că prosr a fost, s-a dus, a luat lecţii de echitaţie şi nu zici că a dat peste un cal cam nebun care 1-a aruncat sub el şi 1-a strivit ca pe o muscă; era, Cc i drept, şi cam slab de ţâţână, şi uite-o iar în căurare de bărbat. .. care o mai lua-o că i-au prins frica...
Avea pe chip o şiretenie abia ascunsă spunând lucrurile acelea şi-1 privea pe sub sprâncene, mai schimbând un picior peste altul ca să-i arate mai bine pantalonii din stofă pepite, Croiţi de croitorul Kokadu, care rupea inema târgului cu fantasiile lui în materie de îmbrăcăminte.
... chiar mă gândeam, aveam o curiositate juvenilă, oare tu nu ai de gând să faci prostia pe care o facem cu toţii când mai îmbătrânim de a lua o nevastă, că muşterii s-ar găsi. Neranţula a şi dat în târg că-1 lasă pe al ei şi că te ia pe tine. Atelalte, să moară, nu alta, alde Bella Cantacuzen, alde Elisafta Oiparescu, ca să nu vorbim de Catrina Ruset şi Sofnica Comnen care dau slujbe la popi să nu te-apuce vreo toană, că ele mai bine se omoară decât să afle că ţi-ai pus pirostriile de dl'iigul cine ştie cui... Barim Gundula, verişoara mea, era de iftleva ori gata-gata să sară gardul, numai să te vadă. Abia am pnlolit-o: Stai, fată, în treaba ra, că nu-1 cunoşti: când vede că i'Mc asediat, se întoarce pe partea aialaltă şi s-a zis cu tine! Dacă
210
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
211
mai rămâi mult închis, o să le scoţi pe toate din sărite. Mai ales, astea măritate au mâncărime undeva, de nu le mai ţine nici dracu' în loc...
Ftumoase lucruri mai aflase în dimineaţa asta. II mai stârnise niţel pe Vasilică Ghica:
- Ia mai spune, şi cum ziceai că-şi cumpără toţi trăsuri şi cai buni?
- Da, de la neguţătorii din bezestemul Sărindarului, care-şi rârguie de unde apucă parachesuri, fîacre, burse pe care le dau la revopsit, până la pişlerii ce sosesc la baluri în daradaicâ, sau într-un balon-brişcă, rras de două mârţoage, toţi se laudă că o vând şi pe maica-sa, dar nu se lasă până nu aduc de la Viana o carozza ca a ta... Pe care-i auzi: Mă-mbrac frumos ca un mort şi nu mă las până nu ajung şi eu să fiu invitat la Săptămâna Nebunilor, nu afli un ruginit, un destrămat, un şandaliu care să nu se şi vadă în curtea ta, să joace şi să danseze, să aibă ce povesti până la adânci bătrâneţe; le-ai făcut capul mare. Nu s-a mai cheltuit atât în Bucuresci de pe vremea lui Hangerly şi-a lui Caragea, care şi ei erau făloşi. Cică Princepele o să dea o amnistie cu acest prilej pentru a fi bucuria mai mare, cine ai ajuns, daţi-ar Dumnezeu toate sănătăţile... Păi eu m-aş cam duce, ce să spun lui boet Roset, de-i zice Baston, care şi el ar vrea să te vadă?
- Asta ce mai vrea?
- Ei, s-a încurcat cu Tarsiţa Vardala, şi am eu bănuială că i-ar trebui o sumă mai bunişoară, cu dobânzi mari, bineînţeles, dar nu cureză că i-am spus; asta nu face impresie bună la un nou venit în oraş cu atâta cinste şi bogăţie...
- $i el ce-a zis?
- Ce să zică, nu-1 interesează nemic, îl roade muierea, că şi asta vrea berlină şi cai frumoşi, şi rochii, şi sticlărie la gât şi în degete. Aşa, ar avea garanţii, mai ţine ceva moşii, vreo patrusprezece, toate frumoase şi bogare, nu ai pierde dacă l-ai sărăci
niţel să se înveţe minre că omul la bătrâneţe se scrânteşte... Nu mai ttăieşte înfrânat după o viaţă cuvioasă, preamărită.
Dacă ar fi ştiut Vasilică Ghica că în câteva luni, cu adevărat trebuia să vândă şi el ce pământuri mai avea, şi ce pomi, şi acarere pe unde vor mai fi fost, neamanetate, ba chiar puţinele pietre preţioase pe care le ascunsese bine şi nu avea de gând să Ic arate cuiva, să n-ajungă cumva ca Dudescu, ăl bătrân, la (lucia Milelor.
- Nu dau cu împrumuc, nu-i de bun gust; nu vreau să alerg pe urmă după banii mei, cât despre camătă, nu obişnuiesc să trăiesc din mizeria altora...
- Bine spus, dar nu ştii cum e omul când i se aprind călcâiele după vreun cur de muiere? O să-1 sfătuiesc să meargă la bancheri, la negustori, ăştia fac aşa ceva. Păi, m-aş cam duce, dacă mai e ceva, mai vin eu, dar mai îmblânzeşte servitorii, să mă lase, nu să săr gardurile sau să dau bacşişuri ca să te văz. îmi crapă obrazul de ruşine, dar nu puteam să nu te previn. Câteodată mă gândesc cum de nu ţi-e frică la gândul că Princepele te aşteaptă şi tu nemic. Are şi el o răbdare, va fi mai rău dacă o să te uite, dacă nu ţi-o trimite cârja; că şi cu chestia asta, ştii cum e...
Hrisant făcuse iar un gest de lehamite. Să n-aibe el grijă, chiar şi înaltele obraze trebuiau să mai intre la idei din când tli când, să nu creadă că toate li se cuvin, că pe lume mai există şi indivizi ca el ce văzuseră multe şi trecuseră prin câre şi mai tâlc, şi e bine să se gândească şi ei, la câte şi mai câte.
Vasilică Ghica mai băuse un păhărel de vutcă de anghelică ş\ se aridicase cu greutate. Se mai îngrăşase, nu mai avea aerul lui vesel de altă dată. „Probabil că ăsta voia să-mi ceară ceva, ilar a pus-o pe seama lui Roset, m-a încercat şi văzând că nu-i rtkTgc, se duce să mă facă cu ou şi cu oţet, cine ştie ce mai Inventă, că am rac, că mă duc, că abia mai mă târăsc prin încăperi, pentru că aşa e omul: nu-i dai, îţi pune în spinare toate belelele, dar o să-1 afle el, că or să mai vină şi alţii, şi Iusufache
212
EUGEN BARBU
ce păzeşte prin cafineoanele prin care umblă decât să tragă cu urechea şi să-i mai spună una, alta, care ce-a mai cârtit şi 1-a luat pe dracu' în gură.
- M-am cam dus, eu zic că ar fi bine până în Săptămâna nebunilor să-1 vezi pe Măria sa şi pe urmă să dai drumul petrecerilor cu inema largă, aşa e mai bine. Toată lumea te aşteaptă, vrea să vadă ce n-au văzut Bucurescii de când sunt ei...
— Du-te, Vasilică, şi n-avea nici o grijă. Cum se drege calul ăla care nu ştiu ce are la un picior, poate că nu l-au potcovit bine, sosesc şi eu în tâtg, să mai văd lumea...
De unde să ştie el că rămânea mereu în stenachoriile lui de sofialist...
Bucurescii stăteau sub epitropia verii. Era o arşiţă câinească. In oraş o linişte de moarte, ca la prânz; Hrisant auzea cum leorbăie un câine apa dintr-o troacă, undeva în vreo curte; cerul verzui ca răşina de Livan, fără nour. Prin perdele nu adia nici un vânticel. Aripile morilor de la Radu Vodă înţepeniseră şi trosneau de căldură.
- Ce zi o fi azi, Iusufache? întrebase.
•- Păi, miercuri, în iuliu, iar ai uitat, boerule. Cuviosul I .ampadie. Sacagiii au vândut toată apa, nu-i mai auzi, s-au tras ţi ei la umbră...
- Bine fac... Da' logofetul Caliarh pe unde o umbla el acuş? I a cancelarii au terminat cu trebile, că nu mai stă nimeni să judece. Toţi sunt plecaţi la băi să-şi dreagă stomahurile de cele boale...
Ei, aleargă să facă bani că ne sdrobesc creditorii, s-au pus pc capul nostru... Ce spui?
Mereu te miri, de parcă n-ai şti, boerule... Nu mai avea aerul spăsit de altădată. Sta pe un scaun, în fllegorie, lângă patul în care Hrisant Hrisoscelu se afla tologit, cu de obicei.
Am terminat noi toate bunurile de vândut, eleşteele, pădurile, moşiile, parcă nu-mi vine a crede...
- De ce nu-1 întrebi pe el? Umblă cu anatefterelele alea pe Iii cei rău îndemnători, pren târgul domnesc, dar aceia nu-i mai
214
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
215
dau păsuriri. Ţi-au luat totul pe nemica; dacă eşti neprevăzător şi silnic şi nu re scoli, să iei frânele în mână...
- Ce vrei a zice?
- Ce-am spus! Ca mâine, Caliarh ăsta o să se ducă pe unde-o vedea cu ochii şi o să aflăm că e bărbat cu sacadat. Ştim noi a cui parte o ţine el, pe-acolo pe unde merge? Cumpără lucruri nemişcătoare, sră la liciraţii pentru puduri de fân, a cumpărat asră iarnă şi stânjeni de lemne, vorbeşte anapoda când îl întreb despre cesferturile de făina, ovăz şi orz, dar cine le vede? Se pare că ştie a intriga şi-1 laşi să-şi joace caii cum vrea...
Hrisant se juca cu neşre mătănii de abanos, negre, de la Athos. Fumase până arunci puţin tutun, lăsase ciubucul deoparte şi trăgea pe nas din eterurile lui.
- Nici când nu se scurtaseră venirurile nu era prea darnic; l-ai lăsat să împartă el paralele pentru cămară, pentru taxe, pentru daraveli. Nu mai ieşim din linre şi din fasole, măcar domnia ta nu guşti, că ţi-e silă; nici nu ştiu cu ce te ţii, ca paserea; ciuguleşti şi dai deoparte, eu, bate-mi-se gura de păcăros ce sunt, aş zice că suferi de ceva, deşi, uite, de când te-ai întors trecură câţiva ani bunişori şi până acum nu te-ai dărâmat...
- Chiar? Câţi să fie?
- Da' cine-i mai numără? Lumea te blesteamă.
- Ei, mă blestemă!
- Da', cum? Câţi s-au ruinat de când cu Săptămâna aia a nebunilor pe care n-ai ţinut-o... Ai uitat că Bella Cantacuzen şi-a amanetladisit sculele de aur numai ca să-şi cumpere ca-rozzâ? Dar Catrina Ruser? Unde-s paftalele ei de aur? La ma-rani în depoziton, fuiii! S-au dus! Numai Pulcheriţa Mavro, ca mai deşteaptă, şi-a salvat mătăniile de diamante şi inelele, c-a avut minte... Fie că bine i-ai mai păcălit... De negustori ce să mai spun; s-au umplut de binefaceri! Trăsuri le trebuia şi cai arăpeşti? Au dat ce-au avut de pe ei, numai ca să facă faţă. Comandă haine, comandă rochii pentru ale lor; umblau ca neşte păunite muierile şi, când a fosr la o adică, a fugit şi
Princepele în cele striinătăţi, de n-apucasei nici cherofilima să Iaci! A venit alt domnitor, te aşteaptă şi el de nu ştiu când să le duci să-i săruţi dreapta, dar nu te mişti, parcă eşti zidit în casele astea ce se dărăpănează... încă Perdicarul, de a dat I )umnezeu de l-au iertat şi pe el, că mult mai bea, zicea că te muncesc Frumoasele, că prea eşti ciudat... Au tămas toţi cu trăsurile în ogrăzi, cu caii de marafet şi cu livrelele roşii ale birjarilor, nu-i cumpără nici dracu', a sărăcit lumea, cine ştie ce zile ne mai aşteaptă şi domnia ta, puţin îţi pasă, te munceşte adiata aia care nu mai soseşte...
- Las' că facem şi Săptămâna nebunilor, numai să mă mai îniremez niţel, ca, nu-ş' ce am, un lihtis, nu-mi vine să fac nimic, nu mă trage inema...
- Cine te mai crede? Prima dară ai dat sfoară că nu te simţi bine, că de-aia nici n-ai ieşit din curte şi că după Sfintele Paşti o să te-araţi cu caii contelui Burkhardr şi cu carozza. Sta lumea în priveală şi nu-şi credea ochilor. Adică să nu-şi ţină cuvânrul boer Hrisanr Hrisoscelu, beizadea ce se află? Şi uite că nu te-ai ţinut de cuvânt! Dar ei tot te-au crezut. Şi-a dat Dumnezeu de U venit şi toamna şi iar s-au pus muierile să calce rochiile şi să mă cerceteze pe mine pe unde mă vedeau: cum te simţi şi ce ai de gând, şi eu îi minţeam că acuş-acuş te aridici şi că deschizi porţile, şi-i laşi să intre şi le trimiţi darurile promise, cui promi-M\sci, şi când colo...
H risant era obosit de vorbăria servitorului, l-ar fi alungat, dur rămânea singur şi i se făcuse urâr.
- Uite, cum o trece arşiţa asta, să ştii că ieşim în petreceri.
- Cine te mai crede? S-a dus şi toamna, şi iarna acelui prim an când te-ai întors şi tragi nădejde ca spânul de barbă! tlicai, în primăvara următoare ai găsit o scuză mai ca lumea: dăduse Sfânta, lumea toată trasă în casă. Cioclii cu prăjinile pe Itt porţi, cu ochii cât polul, ce să mai fure. La noi nu a fost chip Ifl intre, că-i ţineau albanezii; pe vremea aia mai aveam arvaniţi pe ziduri...
216
EUGEN BARBU
SĂP'I'ĂMÂNA NEBUNILOR
217
- Cum adică pe vremea aia, ce, acum nu mai sunt? Iusufache îl privea ca pe un înviat din morţi.
- Boer Hrisant, glumeşti, ori nu mai ai ţinere de minte... Ai uitat că nu i-ai plătit patru ani şi că au fugit mâncând pământul, le dădea Caliarh numai mâncare de post; duminica ce mai tăia câteva oretenii, cât au mai fost şi alea prin ogradă. Umblau pren sacnacsii cu limbile scoase, vin nu mai văzuseră de cine şrie când, cât despre lefi, numai cişmele din picioare nu şi le vânduseră. Nici băcanii nu ne mai dădeau pe datorie...
Hrisant simţea că se înfurie.
- Iusufache, doar tu ai văzut ce pietre am, ţi le-am arătat. O să le scot, şi o să ne râscumpăram moşiile şi o să vină iar vremea să ne roage toţi să-i primim...
Iusufache pufnise stropşit:
- Ce pietre! M-ai trimis cu vreo câteva la bancherul Rosenthal. Acela s-a uitat cu un geam pus în ochi la ele şi mi le-a dat înapoi: „Sticlă!" a zis. M-am dus şi în Pazar, la neşre bijutieri. S-au uitat şi ăia şi au pufnit ca dracu când dă de tămâie. Pe urmă ai scos sacul cu grăunţe lucitoare, de credeam că îmi ia ochii: când colo, pietrele domniei tale se cocliseră; erau făcute din răşini, aşa mi-au spus; ba, mai m-au luat şi peste picior: „Du-te dumneata acasă şi lustruieşte-le cu un postav şi după aia mergi la Zinca Arghiroaia care ţine tâlănire şi kiramele şi culcă-te cu ele şi la urmă dă-le câte un inel din astea care se vând la kilogram la Italia, dar dispari repede până nu bagă de seamă acelea că le-ai tras chiulul, că-ţi pun fustele-n cap!" Aşa mi-au zis, să nu mai apuc ziua de mâine...
- Răutăţi lumeşti, făcuse filosofic Hrisant, mai trăgând din eterurile lui pe nări. Am, puşi deoparte, lei essindari, am diamanticale, tu ştii mai bine, dar ele trebuesc ţinute pentru zile grele. Tot o să fac Săptămâna nebunilor, nu am kief de nemic. Mai bine povesreşte-mi ce mai e pren târg.
Iusufache nu se înghesuia la bârfeală, dar îi era milă de Hrisant care parcă mai albise pe la tâmple şi arăta ca unul lăsat în nepurtare de grijă, sortit să moară de moarte bolnăvicioasă.
- Ce să fie, măria ta, în mahalaua „Bate peşte", neşte argintari s-au făcut bancheri, poartă pălărie înalră, strigă Pitulicea ţiganca după ei: Mă, nemâncaţilor, să vă dau un galbin de pomană, ori v-aţi ajuns? Şi ei, s-o ucidă cu slugile, le fugăresc, alviţarul Bacalu şi-a cumpărat, dacă ai pomenit dumneata, ariston cu 6 cântece şi o brişcă cu leagăn, zice că o să-ţi dea de pomană când n-o să mai ai de mâncare, că rot la troaca lui Moruzi o să ajungi şi eu când aud astfel de vorbe spurcate, cât e el de pricopsit îl scuip şi-i povestesc în ce benchetuiri ai stat pe-acolo pe unde ai fost şi-1 chem să vadă caii noştri care s-au sloiegit şi ei în remize, că nu i-ai scos decât prin curte şi au orbit aproape, sunt numai coaste, nu mai stau şeile pe ei, le dă slugile tic milă câte o crosnă de fân ca să nu se prăbuşească. Zău dacă mai pricep ceva. Ce oi mai aştepta dacă mai ai diamanticalele alea de nu le scoţi, că te prăpădeşti. Te-ai uitat în oglindă?
Hrisant iar se oţârâse.
- Mai tacă-ţi gura aia spurcată că nu ştiu ce-ţi fac... Nu-mi plânge tu de milă, că nu mă prăpădesc, am trecut prin multe, la te uită la el...
- Pot să fumez în faţa măriei tale?
Altă dată numai pentru întrebarea asta l-ar fi biciuit, dar acum nu mai avea nici un fel de însemnătate dacă nu-i arăta respectul pe cate-l merita, în definitiv, cu el se ajuta, ţinea la el nu ca la o slugă, ci ca la un prieten.
încuviinţase din cap şi acela îşi tăiase tutunul cu un briceag, murmurând de unul singut:
- Pe urmă şi pe secretarul ăsra al dumitale de ce-1 mai ţii, dc parcă te-at avea la mână. Nu sufli înaintea lui, parcă nu vă «ud eu cum vă sfădiţi noaptea? Uite-1, acuma doarme, nu face nemic. Citeşte foglietele alea pe care le aduce de la cafineon de l,i Allântop pe furiş, că nu ştiu ce caută în ele, şi când mai vine
218
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
219
poştaşul cu vreo leteră ţi-o citeşte că şi de citit ţi s-a făcut lehamite, de nu mai citeşti nimic.
— Ei, nu mai văd bine, asta e... Obosesc, ce rost are să-mi stric ochii? Spune mai bine ce mai face lumea?
Iusufache, mai îmbunat de tutun, se scormonea în cap, să le mai adune.
- Păi Lolea a pus neşte haidamaci de au strâns lumânările de la casele Belvederului, de pe afară, pe cele de la casa Maricăi Dăhmăroaia, de la Carabet şi Avramoglu, ba a trimis pe unii şi pe la binaua mănăstirii Mărcuţa şi i-au prins. „Ce faceţi, mă, nenorociţilor, cu lumânările oamenilor?" „Ce sâ facem? Alte lumânări pe care le vindem", au răspuns hoţii. I-au bătut, au mărrurisit pentru cine lucrau, ia-le pielea, n-ai ce le face! Negustorii au făcut petiţie să-i bage la Cremenalion, se judecă, e o daraveră întreagă, s-a păcătoşit lumea de tot... Altceva ce să-ţi mai spun eu, boerule? S-au mărit taxele de cătte Eforia podurilor, că vor să pună piarră, şi asta costă. Lumea mormăie, prea multe angarii, nu e bine nici aşa... Pena Papugiul din mahalaua Silvestrului şi-a măritat fata şi-a dat-o după un boer zabiţ, cu meriton, şi zestre, numai sipete legate în fier şi hunteri de vânătoare, că acela face ce face şi merge pe la moşii să mai tragă focuri în prepeliţe, sitari sau ce-or mai vâna ei pe-acolo, în rest e pace, lumea petrece când apucă, cu vinuri întunecate, sânge de taur...
Arşiţa parcă se mai ostoise. Iar se auzea câinele ăla care lâpăia apa dintr-o copaie drept în mijlocul Bucurescilor. Pe Hrisant îl luase un somn, picotea. Iusufache înţelese că era vremea să se retragă, îi era şi milă de boerul lui. Oare nu-şi mai dădea el seama ce i se întâmplă? Că sărăcise şi că râdea lumea de el? Ce mai vorbea de Săptămâna nebunilor, că în curând nu vor mai avea nici după ce bea apă, numai dacă nu cumva ţinea ascunse cu adevărat pietrele pe care le văzuse şi el odată, dar pe care LIrisant le căuta din când în când şi nu le găsea, pentru că uitase unde le ascunsese. „Să nu le fi. furat alde
secretând livonian, ori cine ştie ce slugă, alde Sultana ori Rafira, sau cum îi mai spunea", că Ie uitase şi el numele adevărat.
Beizadeaua aţipise şi visase scurt că se află în Pera, unde-1 urmărea Trimisul cu un laţ de mătase pe care voia să i-1 arunce de gât. Alerga şi gâfâia, strigând. Iusufache îl auzise cum urla în somn şi-1 sguduise cu milă: „ScoaT, boertde, eu sunt, ai visat urât!" Hrisanr se trezise, privise buimac în jur, îi văzuse faţa prietenoasă şi recăzuse iar într-un somn agitat. A doua oară se visă la Venezia; se afla în gondolă cu Herula Lucrezia, pe (lanalazzo, peste ei cădeau frunze de bergamot şi bătea vântul grecale, simţise un frig mare în oase, ea parcă ar fi vrut să plece şi să-1 lase, şi el se ruga să nu facă una ca asta, asudase, se smucea în aţipirea scurtă şi ilogică şi iar se ttezise şi-1 alungase, parcă atunci văzându-1 pentru prima oară în ziua aceea: „Şi tu ce cauţi aici? De ce nu mă laşi singur?" Iusufache dispăruse, făcându-şi cruce cu limba în gură; „Nu mai e sănătos, mai bine l-ar duce prietinii la doftorii cu ipolipsis, să-1 vadă". Dar cine să mai inrre aici? Pe Vasilică Ghica îl alungase beizadeaua cu bastonul pentru că acela se sptircase la lichioruri şi vutcă, îl bea câte o zi întreagă, abia îl urneau cu arnăuţii, cât mai avuseseră aşa ceva la poartă. Alde Kiriazi, barem, nu intra nici în curte, striga numai de ■dară: „Ieşi, Hrisant, să te vadă lumea, că zice că ai murit! „Asta îl ura cel mai tare pentru că îşi făcuse planurile cele mai mari cu ei şi ajunsese la salamet. Spera că la Săptămâna nebunilor o să-1 îmbuneze şi o să-1 stoarcă de ceva parale, dar el, Hrisant, uemişcându-se din curte nu avea de unde să-1 apuce şi sâ-1 întoarcă. Beizadeaua sta în faţa lor şi-i asculta, şi o ţinea, una şi bună: Numai să se tacă el bine şi o să iasă în târg, să meargă la Princepe pentru heretisire, după care, să te ţii petreceri, şi-atunci o să le arate el ce adusese de pe unde fusese! Numai că zilele, şi lunile, şi anii trecuseră şi nu se întâmplase nimic; cate se ctt-filţase intrând la cheltuieli, îl blestema şi-acum, şi-1 făcea de ocară. Unde se mai văzuse boer care să tăgăduiască ceva şi să nu se ţină de vorbă! Ii dădeau de ştire că pragul lor nu o să-1
220
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
221
mai caice, că or să-i otrăvească armăsarii, parcă bieţii cai aveau vreo vină; ba chiar puneau la cale să-i dea foc la case şi bietul Iusufache, care ţinea la el, nu mai avea somn, mai punea ce slugi mai se târau prin curte să stea de veghe, mai ales după miezul nopţii; să nu se întâmple una boacănă. Dumnezeu îi ştia cum se mai ţineau în viaţă armăsarii batonului Burkhardt, cât aveau să se mai ţină pentru că porţiile de fân se împuţinau, trebuia să-i mintă pe creditori, ba de câteva ori îşi şi amanetase ceasul lui cu brilianturi la care ţinea ca la ochii din cap, ca să-1 scoată din încurcătură. Ce ştia beizadeaua? Nu se mişca din locul său din fdegorie, cânta la minavetă spre seară, fuma pufăind, rar şi nemaislăbind din priviri cerul palid de la amurg, pe urmă cădea iar într-o melanholie nesfârşită. Mai venise pe furiş Neranţula Mavrodin să întrebe ce-i cu el. „Cred că e nebun, spunea ea, îngrijorată, prietenelor după aceea, dar şi cu o bucurie secretă, altfel ar face ceva, ar mai da ochii cu lumea, parcă a amuţit de tot, n-ai aflat din ce i se trage? Aflase Iusufache, dar nu-1 vânduse. Aceea îl ispitea: „Se zice că e la mijloc tot o femeie, de a iubit-o el pe-acolo, pe la Venezia". „Vorbe, cucoană, cine ştie ce altceva îl roade! De dorul de muiere te vindeci! Vine alta, de-o pildă, una ca domnia ta şi-1 scoate din ale lui, nu e lucru greu, trebue că e altceva la mijloc. A trăit molatec..." Livonianul cunoştea mai multe, dar era mut. Fusese cu el pe-colo, ei ştiau ce făcuseră. „Da, bani, giuvaericale mai are?" Are le-am văzut eu. Doar dumitale ştiu că ţi-a dat un inel de s-au speriat Bucurescii." „Şi-atunci de ce nu le scoate, de ce nu-şi plăteşte datoriile? Că-1 vorbeşte lumea şi nu e bine." „Ştiu eu? O fi având motive să sufere, că altfel ar petrece, ar chema prietenii. Oricum, dumneata spune-le la toti că Săptămâna nebunilor tor o să aibe loc, numai să se mai înttemeze puţin, sâ aibe toţi răbdare..."
Intt-o dimineaţă când logofetul îi cemse să scoată ce stam-bulii ori funduclii mai avea prin fundul lăzilor, ce lire italiene
sau turceşti, Hrisant răspunsese că ce mai ţinuse mărunţiş, lui îi dăduse, ba chiar şi neşte înscrisuri mâncate de dobânzi, cum aflase mai târziu tot de la omul său. „Ce facem?" întrebase Caliarh. „Pune ceva la bătaie, ce mai avem..." „Nu mai avem nemic, neşte păşuni mărginaşe, nescai eleştee care nu acoperă ipotecile şi puşca englezească pe care ai adus-o pentru Măria sa." „Şi-atunci?" 1 .ogofetul îndrăznise: „Atunci, zic să scoateţi vreun diamant din acelea despte care vorbeşte lumea..." „Ei, diamanticalele nu se vând aici, că le dai în pierdere, bijutierii nu se pricep, şi nici nu au capitaluri ca să le acopere. Numai unora care cunosc merită să le arăţi." „Totuşi o să facem ceva pentru că ni se duce vorba în târg că nu mai avem un sfanţ, au aflat până şi telalii de asta şi nu e bine." „Dtt-te pe la boerii magnaţi, pe la alde Petrachi Mavroghene, pe la Cbitiga, Fotachi, ei trebuie să aibe ceva lichid, spune-le că nu mă aflu în sănătate şi că numaidecât ce mă pun pe picioare vin şi le dau garanţia, să mă creadă pe cuvânt..." „Ei, cuvântul, când ştie lumea că ai scăpat, nu mai face nici doi bani..." „Lasă-mâ atunci", făcuse aspru Hrisant şi acela pierise prin odăile casei, pe unde şedeau domesticii, şi ei gata să spuie că s-a dus strălucirea boerului lor, că e falit şi că nu se ştie ce zile urmează...
Dintr-odată Hrisant se simţise gol, sărac, scos din acareturile lui, cum mai păţiseră şi alţii cu mare ruşine. AĂveau să-i intre în curte, să-i scoată boarfele la Cochiivechi, să-i vândă caii şi trăsura aceea care era ultimul lucru care l-ar fi înstrăinat. Unde mai pui râsul şi vorbele, unde muierile care-1 urau pentru ca li se tăiasetă rochiile de vechime în dulapuri pentru că el nu fusese în stare să le cheme la Săptămâna nebunilor! Nu mai era loc de glumă, logofetul avea dreptate, trebuia să facă ceva să nu rămână de râsul Bucurescilor! şi-atunci îşi adusese aminte că mai avea ascunse nişte paruri, nişte lănţuguri de aur, nişte emailuri cu camee, de la Venezia, unde mai pui ce adunase şi lăsase într-o ascunzătoare, într-un zid, vârâte într-o casetă: i capse cu mărgăritare, inele cu zamfire cât oul de bibilică,
222
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
223
zichire, mătcale de aur, lefţi cu izmarande şi pajori, cum le ziceau pe aici, nasturi de aur, cercei cu mărgăritare, dar câte nimicuri încă, ce s-ar fi strâns destule, la o cercetare; dar pe unde mai era locul acela de raină îşi amintea vag. Parcă şi cămările nu mai semănau: avea el timp să le ia la rând, când o să-i rrimeară pe toţi în treaba lor şi o să cerceteze perete cu perete; nu se putea să nu-şi aducă aminte...
Dar tot amâna să înceapă cercetarea, cu o frică ciudată că nu va găsi în cele din urmă nimic din lucrurile ascunse şi atunci pentru a se feri de o asemenea descoperire, lăsa să mai tteacă o zi. Ii venea parcă şi greu să se scoale din par. Până sus, în Alegorie, îl duceau de umere ori Iusufache, ori Caliarh, ori fiul natural al Milirrisei şi al contelui Goncearov. De-acolo, de sus, de unde se vedea tot oraşul, parcă mobilele greoaie de nuc din încăperea în care zăcea nu-1 mai apăsau atât. Vara dormea în mirador, nu mai cobora, mâncarea puţina şi cele de trebuinţă, tutunul şi împuţinatele eteruri şi ele ascunse în locurile cele mai neaşteptate de spaima de a nu da cineva peste ele, să i le fure, le avea la îndemână, le găsea repede, dar tocmai multele ascunzişuri ale bocalelor şi cutiilor cu pravuri îl îndepărtau de adevăratele şi preţioasele locuri de taină în care-şi depusese lucrurile cele mai scumpe care ar fi putut să-1 scoată acum din încurcă-rură. Silit de repetatele cereri ale logofetului, începuse totuşi să caute prin fundul lăzilor lui, încuiate cu lacăte. Le luase pe rând, cu o răbdare disperată în cele din urmă, dar în ele nu se aflau decât haine vechi, după moda turcească ce trecuse, mici fleacuri şi lucruri fără preţ pe care le arunca înapoi şi închidea cu grijă grelele încuietori metalice pe care uneori, când uirase în ce sipete mai umblase, le găsea deschise, şi intra în panică, stând ceasuri întregi şi încercând să afle dacă el era de vină că lacătele erau neîncuiate sau cu adevărat cei din casă ar fi putut să le violeze şi atunci devenea bănuitor, începuse să-i întrebe pe rând, pe cei rrei, ba chiar şi pe Sultana sau Rafira, sau cum o mai chema, dacă nu cumva ştia cine scotoceşte noaptea sau
când lipsea el, de era sus, în Alegorie, prin lăzile sale? Şi ei, cu toţii, se mirau cum adică îi bănuia, după ce atâţia ani îi fuseseră credincioşi şi din casă nu lipsise un ac? Cum se putea una ca asta, şi muierea plângea de umplea pământul cu lacrimi, logofetul spunea să i se facă socoteală chiar atunci că nu mai stă nici măcar un ceas, şi trebuia să-1 îmbuneze şi să-i dăruiască un cadou, ceva, un fleac, o amuletă, un ac de aur, un costum mai vechi de-al lui; cât despre Iusufache, el era cel mai nepăsător, îi arăta unde ţinea cheile lacătelor, în buzunarele hala-lului său de malotea şi râdea ca de un caraghios: „Doar nu o avea careva curajul să te fure în somn boer Hrisant!" şi el iar îşi frângea mâinile de părere de rău şi le dădea dreptate, dar asta nu-1 împiedica să-1 cerceteze şi pe secretarul livonian, spuindu-i că nu-şi mai aduce aminte dacă nu cumva se afla de faţă la întoarcerea lui la Bucuresci, când îşi pusese lucrurile în ordine şi cam pe unde ar fi putut el să ascundă o cutie de fier, bine lăcăruită în care ţinea lucrurile cele mai de preţ cu care se salvase din acel oraş al pierzaniei. Fiul Militrisei şi al contelui Goncearov dădea din umere, în semn că astfel de lucruri nu le putea şti tocmai el, pentru că stăpânul său nu-i arătase niciodată încredere, dar îl sfătuia să se gândească bine unde ar putea fi acele preţioase scule, să o ia cu binişorul şi să scotocească pentru că în casă erau, şi anume nu departe, pentru că el nu ieşise nici până la bucătării sau la remize decât în ziua venirii, ori acolo nu avea de ce să ascundă lucrurile sale cele mai preţioase. Aveau dreptate cu toţii şi începuse să-şi strângă lucrurile cu mare grijă, de la aşternuturi până la hainele pe care le împărţirea cu grijă la culcare sau le aşeza în dulapuri când rrebuia să se schimbe. Dar din această pricină i se părea că obiectele din încăpere se împuţinează. Cât zăcuse în patul lui şi se urnise mai greu, credea că e înconjurat de prea multe scaune, prea multe perne şi obiecte nefolositoare. Le scotea afară, cerând Sultanei sau Rafirei, sau cum îi mai zicea, să le ducă unde o şti, că nu are ce face iu ele, dar pe urmă îl apuca un fel de panică: odaia i se părea prea
224
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
225
goală, despuiată de podoabele ei; unde etau covoarele, parcă se răriseră, le număra în fiecare seară înainte de culcare şi dimineaţa după ce-şi bea cahveaua, singurul lucru la care nu renunţase cu nici un chip. Unde era tabloul ce-i înfăţişa pe bunicul său, Theodosis, şi pe mătuşa Calista? Cine-1 luase? Ori îl vându-seră? Nu-1 vânduserâ, el, Hrisant, le ceruse să-1 ducă undeva, în alră odaie că nu mai putea sâ sufere privirea inrerogativă a bătrânului. 11 aduseseră la loc, atârnându-1 în perete şi o săptămâna beizadeaua avusese impresia că totul e cât se poate de bine, în ordine, nu lipsea nimic, slugile erau credincioase. Numai seara, înainte de căderea întunericului, odaia parcă redevenea strâmtă şi ceva îl constrângea: dulapurile negre, masive, de lemn de nuc, cu încuietorile lor de metal, cu zăvoarele lucrate cu ciocanul de fierarii ţigani, îl asediau. Simţea că nu mai are aer şi deschidea larg ferestrele; afară cădea o besnâ abia ciuruită de puţinele lumini slabe de pe podurile Bucurescilor, numai parfum urile florilor de salcâm, dacă era primăvară, îl mai scoteau din frică sau vreun chiot de fată care se sbătea în braţele cine ştie cătui hăndrălău. Şi în ultima lumină a zilei i se părea că zidurile nedesluşite ale caselor din jur cresc şi-1 constrâng, ca şi când ar vrea să-1 sufoce. Aprindea toate lămpile şi-atunci mobila veche şi greoaie creştea, gigantic; îi venea să strige, să cheme pe cineva, dar i se făcea frică şi numai nevoia de a pune în ordine sfeşnicele, vechile Sinaxare şi cărţi greceşti, mucurile de lumânare ce trebuiau aruncate afară îl liniştea. Simetria lucrurilor din odaie, scaunele şi pernele de piele aruncate pe covoare, anularea dezor-dinei create tot de el îl împăca, stingându-i teama. în primăvara celui de-al doilea an, după ce se întorsese, ceruse lui Afenduli sâ puie jos, cu arvaniţii lui, toţi copacii din jurul ferestrelor şi aceia, nemirându-se de nimic, îi tăiase şi atunci parcă panorama oraşului văzut de mai departe îl mai liniştise, crescuseră distanţele şi nimeni nu putea să se suie în crengile bătrânei lui livezi şi să-1 spioneze sau să tragă cu puşca; locul putea fi citit ca în palmă. Dispăruseră şi sgomotele pe care le făceau marile lor co-
roane de frunze când izbucneau furtuni neaşteptate şi crengile uscate, mai ales toamna, sgâtâind geamurile şi dându-i un frison prin oase. în primele luni uitase de Trimis, aici era greu să-1 găsească, deşi cei din Eterie ştiau la urma urmelor unde se purea întoarce şi tot l-ar fi dibuit, dar până atunci mai era, probabil că-1 căutau prin oraşele iraliene; înrâi scormoniseră Venezia şi pe urmă luaseră la rând toate târgurile, bănuind că el căutase adăpost în cine ştie ce păcătoasă urbe; astea îl făcea să se încuie noaptea cu nişte drugi de fier, puşi de-a curmezişul uşilor care-i luau multă vreme, să le deschidă dimineaţa, pentru a putea să primească slugile în odaie. Ii era şi ruşine de ei, dar îi şi ameninţa când credea că-1 privesc cu un fel de veselie lipsită de orice respect. „Ce vă holbaţi aşa, am condus treburi politiceşti mari, pe capul meu cele trei imperii au pus aur mult, nu vă mai miraţi atât şi spuneţi-mi dacă se iveşte vreun necunoscut în ogradă, şi întăriţi paza, şi nu lăsaţi pe nimeni să-mi calce pragul, fie ei şi prieteni, şi asta, zi şi noapte. Care mai sare gardul, ca Vasilică Chica şi alţii, trageţi cu puscile în ei, să se înveţe minte să cadă pc capul omului ca iarna pe casă..." După care iar pica în Ierarhiile acelea prelungite, uita în ce zi se află, ba chiar în ce an, ca mai încoace, dacă se aducea vorba de Săptămâna nebunilor, promitea lui Iusufache sau lui Caliarh că nu o să se scurgă o lună şi o să deschidă porţile, şi o să iasă cu trăsura aia a lui, cum nu văzuseră Bucurescii, la Herăstrău. Dar vremea trecea, slugile nici nu mai îndrăzneau să-i mai aducă aminte de sărbătoarea promisă, aveau nevoie de bani, logofetul abia mai făcea faţă cererilor, de la Hrisant nu mai scotea decât cu greutate nişte acte vechi, şi ele nemaivalorând nemic; cum avea să se convingă imediat ce ajungea prin cancelarii, la creditotii nemiloşi ce le aruncau cât colo arătându-i alte înscrisuri mai vechi ce anulau valoarea hâirtiilor aduse de el. Şi sluga se bătea cu pumnii în i'iip şi pleca de-acolo înjurându-şi birjereşte stăpânul. Dacă-1 lua la rost pe beizadea, Hrisant se făcea că nu-1 ascultă, privea pc Icrestre din mirador, ori învârtea încet, desgustat manivela
226
F.UGF.N BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
227
minavetei care scotea din arcurile ei nişte melodii greceşti sfâşietoare. Şi-atunci beizadeaua se înduioşa şi îşi aducea aminte de patrida şi Caliarh pleca cum venise, adică fără să obţină ceva de la el. Tor cotrobăind prin poduri dăduse peste nişte dele, pline de hârţoage, care arătau că mai aveau câte ceva, nişte pământuri de care Hrisant nu-şi mai aducea aminte, ce puteau fi şi ele făcute bani. Le pusese în bătaie, le vânduse pe nimic, pentru că era presar de credirori şi mai întârziase, cu câteva luni bune, dezastrul ce se arăta înaintea lor. Beizadelei nici nu-i mai pomenise de ele, deşi acela se prefăcea că se uită cu atenţie în hârtiile pe care era obligat să Ie semneze, dar ncpricepând nimic. Vorbea mai puţin cu cei din jur, frazele i se rupeau la jumătate, pe neaşteptate. Secretarul livonian încercase de câteva ori să afle ce avea de gând srăpânul său, dar el se gândea la o veche împrejurare de la Venezia şi când îşi dădea seama unde se afla, tăcea, privind duşmănos la celalalt. Vorbele îi veneau greu pe buze, o greaţă de cuvânt îl silea să tacă ceasuri întregi. Ceva se rupea în Hrisant, se destrăma, ăsta era cuvântul, ar fi trebuit să se îngrijească, să aducă un doctor, pe Palamiriu, de pildă, dacă mai trăia, să-i dea ceva: miere, balsam, ulei de sunătoare, aloes, ori zeama de varză; dacă nu, aveau să sosească cioclii ce erau oameni bisericeşti! Dar şi aceste porniri se stingeau în el. Un om nou în casa lui l-ar fi turburar sau obosit.
Odată Iusufache îl prinsese pe Hrisanr furând mâncare din farfuriile ce le adusese Sultana ori Rafira pentru el. Se închinase în ascuns şi nu mai spusese la nimeni. Era limpede că boerul lor nu mai era în minţile sale. Adică nu mai avea el ce să mănânce, şi măcar de-ar fi mâncat! Dar nice atâta nu făcea: găseau slugile resturile pe sub paturi, ori în dulapuri; felurile, răcindu-se, sleindu-se, puţind, aducând şoarecii şi gândacii, dar nu puteau să-1 certe penttu că s-ar fi făcut foc, îi scotea cu înjurături din odăi, făcându-i pe ei de nebuni şi de apucaţi. Ciudat lucru, şi asta o observaseră şi alde Iusufache, şi secretarul livonian, şi Caliarh; firea i se schimbase cu totul într-o vreme. „Are
o troahnă", spunea fiul Militrisei, „îi trece"; devenea brusc vesel făra vreun motiv, râdea de ce-şi aducea aminte şi când observa privirile lor curioase, ţintindu-1, cădea brusc într-o posomorâte adâncă, se încuia în filegorie şi nu mai primea pe nimeni câte două sau trei zile. Atunci îl auzeau trântind zăvoarele de fier şi după o înţelegere răcită, de mai demult, îi lăsau urcioare cu apa sau vin la uşă şi tăvi cu mâncare ce rămâneau neîncepute. Pe urmă iar devenea prietenos şi îi încerca cu întrebări ciudare şi perfide: dacă ştiau ceva despre caseta aceea cu bijuterii pe care el o ascunsese pe undeva, pe aici, prin multele odăi ale casei; ilar ei nu ştiau ce să-i răspundă şi atunci Hrisant se înfuria şi îi dădea afară făcându-i de hoţi şi prefăcuţi, ameninţând că va aduce oamenii Agiei să-i cerceteze. în câteva zile de luciditate cercetase cu o atenţie încordată toate colţurile odăilor, ciocănise pereţii cu degetele, ascultând unde ar suna a gol; ba se vârâse şi în diminul plin de funingine, cercetând dacă nu cumva atârnase de vreo funie sau de vreo sârmă lădiţa aceea cu scule. Pe urmă se adâncise într-o cercetare îndelungă a memoriei: nu le dusese cumva în remiza cailor, acolo unde nimeni nu ar fi bănuit că pot fi ascunse asemenea lucruri! Nu în ieslea animalelor, dar undeva sus, sub căpriori? Nu-şi mai amintea nimic din acea primă zi a sosirii lui la Bucuresci, dacă atunci nu ascunsese acolo lada cu bijuterii, atunci numai în casă erau, în cine ştie ce ascunziş, dar unde era acela? Nu mai ţinea minte nimic, ceasurile de noapte, ninsoarea, sloata, ploaia de afară, atât îşi amintea; alergătura slugilor prin curte, otdinele scurte ale logofetului, salamalecutile slugilor ce se prefăceau a avea treabă multă, dar să se fi dus la grajduri cu cutia, parcă nu ţinea minte.
într-o noapte, prin fevruar, aşteptase până ce nu se mai auzise nici un sgomot prin curte şi pe la bucătarii şi când crezuse Că toţi adormiseră, privise afară la ninsoarea tăcută, lentă, cu fulgi mari, care aşternea un omăt gros pe pavelele curţii. Atnâuţii aţipiseră şi ei pe creştetele zidurilor, nici nu-1 auziseră când ieşise cu un felinar, pregătit din timp, în curte, şi, păşind
228
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
229
în zăpada moale şi afinată, intrase în grajdul care mirosea a animale buşumate, a fân şi a balegă. Caii mai arătau frumoşi, puternici, îl simţiseră, sforăiau ca şi când le-ar fi fosr frică şi el îi potolise dându-le zahăr, încă mai avea mintea limpede pe atunci, ştia la ce se putea aştepta, şi trăgând cu urechea afară dacă nu cumva arvaniţii se vor fi trezit, atârnase felinarul într-un cui şi cu o scară ascunsă în fân pe care o ştia de multă vreme cercetase podul în care nu se mai aflau decât pături împuţite, câteva haine vechi de rândaş şi o ladă cu cuie. Cercetase totul cu migală şi pipăise cu mâna lui fiecare locşor unde s-ar fi putut ascunde preţioasele scule. Nu dăduse de nimic, numai păianjeni şi gândaci foşgăind speriaţi, miros de prav răscolit şi tocarea măruntă a cailor ce ronţăiau fânul. După vreo doi ani, uirând de vizira nocturnă, mai încercase o dată să vadă dacă nu cumva aici ascunsese lada cu bijuterii, dar se reîntotsese disperat în casă, dându-şi seama că nu mai ţinea minte nimic, nici că mai fusese o dată în grajdul acela în care acum nu se mai aflau decât patru cai, pentru că doi dispăruseră, omorâţi de foame şi ceilalţi abia se mai ţineau pe picioare, despuiaţi de frumoasele lor şei, cu muşchii tremurând în puţina lumina a felinarului. O clipă avusese impresia că nimerise în alt grajd şi fusese descumpănit, pe urma ieşise afară şi abia mai recunoscuse casa în care se reîntotsese. Zidurile erau goale, nu le mai păzea nimeni; chioşcurile de pândă, pustii, lipseau scânduri din ele şi nu mai adăposteau pe nimeni. Bătea un vânt nemernic de noapte, vântul curgole, cum îi spuneau săracii, vestind ruina şi moartea. Parcă nici scările nu mai arătau ca înainte, bucăţi din rampele de mer-mer şi zidurile se mâncaseră pe sub ferestre, zărise şi vreo două geamuri sparte prin care viforul acelei nopţi arunca grămezi de zăpadă. „De-aia mi-e frig mie câteodară şi nu ştiu de unde vine răceala, şi ard mangalele degeaba, iar slugile astea nu-mi spun nemic, de parcă aş fi mort, ori nebun..." Cuvântul îl speria, avea în el o ameninţare neştiută; oare era cu adevărat nebun? Ştia unde se afla, frica de Trimis parcă îi mai trecuse, dar câre-
odată se scula din somn şi tresărea, părându-i-se că umbla cineva pe la fereşti şi auzind cum ruginesc cheile în uşi. De atunci cerceta în fiecare noapte încuietorile şi punea câre un dulap în dreptul uşii. Ferestrele aveau gratii de fier, dar se mai şubreziseră. II pusese pe Caliarh sâ le întătească şi le încercase el însuşi rezistenţa. Nu mai dormea chiar atât de liniştit, se sctda asudat, cu părul măciucă, i se părea că în rama uşii apăruse Trimisul, avea o faţă prelungă, de apă sau capul unui decapitat, învelit într-un ciorap de mătase. Presarea, urla, aprindea repede o lumânare şi făcea înconjurul odăii, cercetând fiecare colţ, ascultând sgomotul curenţilor reci de sub uşi care-i clătinau flăcăruia lumânării. Pe urmă, cu timpul, i se înfipsese în minte ideea că de fapt secretarul livonian era Trimisul, dar nu o mărturisea. Avea toate datele pentru asta: era tăcut, ştia tot ce făcuse, cu cine şi cât cheltuise, dar de ce-1 lăsa încă în viaţă? De ce nu-1 sugruma? Era atât de lesnicios, doar un om ca el putea să-1 dea gata numaidecât, fără să se împotrivească. Poate era mai perfid, poate aşa i se ordonase: să-1 chinuie cât mai multă vreme, să-1 facă să umble pe pereţi de frică. Dar dacă îl otrăvea? Nu se gândise niciodată la asta, şi lipsa lui de poftă de mâncare oare nu de aici se trăgea? Şi poate tot o consecinţă a acestei frici era faptul că mai târziu avea să se laude fiului Militrisei şi al contelui (îoncearov că se trage din ultimul împărat al Bizanţului şi că atunci când Imperiul de la Stambul se va prăbuşi şi creştinii vor pătrunde iar în oraşul sfânt, va deveni primul basileu, după atâta amar de vreme... Părându-i-se că vede pe faţa celuia un fel de neîncredere, încercase să-1 convingă, strigând la el şi umblând în sertarele dulapului cu acturi, în căutarea dovezilor pe care nu reuşise să le găsească niciodară pentru că după ase-menlea crize îl apuca iar o incertitudine. In ce loc se afla? Trăgea atunci pe nări din eterurile învechite, pe urmă cădea într-o muţenie de câteva zile, când nu mai primea pe nimeni, rămânând nemişcat în faţa feresttelor şi privind oraşul acela prăfuit. Secretarului livonian îi spusese odată, luându-1 martor, că era
230
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
231
de faţă când era să se distrugă Venezia şi el o salvase. Acela îl privea ca pe un nebun, neştiind ce să mai creadă. Ce fel de distrugere a Veneziei? Un incendiu, o creştere a apelor? Dar nu întreba nimic. Pe urmă iar cădea în îndoiala plină de nelinişte, întrebând dacă e seară sau e dimineaţă, dacă a mâncat ceva sau se spălase pe mâini, pentru că de frica de a fi otrăvit îşi freca de câteva ori pe zi mâinile cu săpun, cu o îndârjire cumplită. Când se mai liniştea deschidea „Oglinzile Domnitorilor", condica de ceremonii pe care i-o trimisese în dar Nikita Akominat sau Depasta, ori Zygomalas, nice asra nu mai ştia, şi citea câteva ceasuri fără să înţeleagă nimic din literele ce-i deveniseră streine; o făcea ca să-1 găsească secretarul livonian aşa şi pentru a putea să-i spună că se pregătea pentru ceremoniile viitoare ale Bizantionului, când se va aşeza el în tronul acela de aur şi va conduce lumea creştină, scăpată de mabometanţi. Atunci căpăta o privire de vizionar, se încrunta şi vocea urca până la o demenţă solemnă, şi fiul Militrisei îşi făcea iute de treabă în alte încăperi, şi el rămânea singur, deodată, simţind pe neaşteptate mirosul puturosului de oraş care-şi trimetea izurile prin ferestrele deschise: un amestec de pulbere, umeziră, de cereale vechi ce se descompuneau, rotul amintind ceva greţos ce aducea cu susanul încins de soare în coşurile simigiilor de la Curtea Arsă; ceva de pepene borşit şi scurs pe pavelaţiile unsuroase, un aer rânced în care se prăjiseră, în cazane, gogoşi şi plăcinte, ori seminţe, un fel de prav de zahăr, de rahat locum pe care se aşezau muştele în amiezele albe, goale, fără suflet ale Bucurescilor...
- Tu suferi de boala prinţilor, de melanholie, îi spusese odată Hrisant, Herulei Lucrezia Vimercatti, privind la peştii dragon din acvariul dăruit de ea, două animale vorace ce se pândeau, gata să se sfâşie şi pe care le ura din roată inima încă de când le văzuse prima oară.
- De ce crezi asta? întrebase la rândul său femeia, cu o curiozitate leneşe.
- Pentru că totul te nemulţumeşte.
Poate că avea dreptate. Să te scoli de dimineaţă, să mănânci, să leneveşti, să te duci să joci carp sau să faci listonul, iar să mănânci şi pe urmă să leneveşti din nou în aşternuturi până spre seară, când trebuia să te hotărăşti în ce casă să mergi şi cu cine să te întâlneşti; dacă eta cazul să întârzii la teatrul Grimani până la sfârşitul acelor ttagedii francese, nesărate sau să pleci la mijlocul unui act, după ce priveai complice la prietenii din alte loji care şi ei înţelegeau că e vremea să se adune undeva, sub vreun acoperiş. Dar toate aceste se repetau şi deveneau plicticoase. în loc de răspuns, îi astupase gura cu palmele: „Eşti un barbar. Tu nu înţelegi viaţa celor de aici. Va trebui să te convingi de câtă libertate m-am bucurat şi mă mai bucur!" „Atunci de ce ţi-e frică de soţul tău?" „Pentru că el nu suportă să fie înşelat." Altă dată îi spusese că „o împtmută", adică o lasă cu alţi bărbaţi numai pentru a-şi atinge scopurile. Care era adevărul şi dacă toate acestea erau adevărurile, de ce i le spunea când ştia bine că o iubeşte? „Nu pot să-ţi dau nici o explicaţie", spunea ea cu un aer absent. Era poate numai o strategie de lemeie, voia să-i lase impresia că nu-i poate aparţine în înrregime niciodată, că putea fi a oricui dacă ar fi avut vreun capriciu, fără ca el să o poată împiedica. Aparţinea mai întâi bărbatului său, individului grosier care se purta cu ea brural, care o sechesrra săptămâni întregi în casă şi când scăpa, Herula avea aerul rătăcit al celor ţinuţi multă vreme la întuneric şi jura că nu se mai întoarce la el, dar după câteva ceasuri se ridica speriară şi alerga înapoi, în mormântul de marmoră al casei lui Vimercatti, în care, de cele mai multe ori, Attillio nici nu se întorsese, penttu eâ la asemenea despărţiri el pleca la vânătoare sau se înfunda în cine ştie ce speluncă cu jocuri. Era modul său de a o pedepsi. Herula îi aminrise şi de brutalităţile lui şi, curios lucru, faptul nu-1 mirase, prea îi semăna lui Vimercatti ca să n-o creadă. Ii
232
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
233
arăta trupul plin de vânătăi, carnea ruptă în unele locuri şi tocmai umilinţa femeii pe care o iubea îl făcea să o dorească mai mult şi să caute s-o ocrotească. „De ce nu-l laşi?" o întteba contrariat de răbdarea ei. „Pentru că nu ştii ce greu se divorţează la Venezia. Nu ai auzit de biserică, de gura lumii, de răsbunările soţilor? Ar trebui să mă ascund în fundul pământului, dar el tot m-ar găsi cu sicarii lui A mai avut o nevastă pe care a ucis-o. Şi nu i-au făcut nimic; aici numai femeia e vinovată..." Pe chip se ivise o tătăcire tulbure, dar un instinct îi spunea că Herula îl minte de fiecare dată, că dincolo de aceste grozăvii se ascundeau altele, şi mai şi, o complicitate între cei doi. Unele lucruri auzite de la Christo îl făceau şi mai bănuitor, dar ea rezista oricăror capcane; răspunsurile la unele întrebări erau destul de ciudate, dar dacă insista, ea nu-i mai răspundea, cădea într-o muţenie nesfârşită şi atunci Hrisant nu mai încercase niciodată să treacă pesre rezerva din care nu reuşea s-o scoată. II lăsase să înţeleagă limpede că exista un prag pesre care nu va fi în stare să sară. Atunci părea duşmănoasă, îl ura câte o zi întreagă, şi trebuia s-o îmbuneze şi alerga la bijutieri şi iar trebuia să care gondolierii trandafiri galbeni de Isfahan, ţinuţi pe gheaţă şi aduşi pe ape câteva zile, şi roze de Siria, iute ofilite, ce trebuiau stropite de câteva ori pe zi de servitorii ce se înmulţiseră în pa-latul Caragua. Giovanni Basadonna nu mai prididea cu comenzile şi alergăturile în oraş. Trebuiau organizate partide noi; Hrisant lăsa atunci la mesele în jurul cărora se aşezau sume mari, şi lui Christo, şi lui Vimercatti şi totul se schimba; Herula devenea prietenoasă, păstra numai o tristeţe bolnăvicioasă în tot ce făcea, avea presentimente, spunea că visele n-o înşală: o să moară curând, tocmai îi ghicise o ţigancă care locuia într-o speluncă de pe Latto della Rabbia. II ruga să se poarte frumos cu ea pentru că viaţa sa era scurtă - o ştia de la prima cumine-cârură, când preotul o privise cu o milă nesfârşită şi-i spusese mamei sale că e prea gracilâ şi expusă tuturor răutăţilor lumii şi ar trebui să se îngrijească, mai ales de suflet, să n-o lase din
mâna ei şi s-o ducă cât mai des la biserică pentru a o întări cu rugăciuni. Da, avea dreptate, suferea de melanholie, boala prinţilor, cum spusese el atât de frumos, dar de ce nu-i povestea ce-i ascundea pentru că îl simţea, era un om secret, nu se înşela, nu-i aşa? Nu se înşela, dar nu putea să-i facă mărturisiri pentru că în viaţa lui erau amestecaţi foarte mulţi alţii şi i-a fi pus în primejdie. Ea nu ajungea niciodată la întrebarea de care se ferea Hrisant cel mai mult: de unde avea banii pe care-i cheltuia? Era cu adevărat un prinţ răsăritean, cum văzuse câţiva pe aici, rui-nându-se şi pe urmă punându-şi capăt vieţii penttu că risipiseră totul, nebuneşte? Herula părea când calculată, atentă la daturile pe care le primea, când dezinteresată, uitând inelele dăruire pe scundele tabernacole din jurul patului, după care îşi amintea că avusese un colier pe care un alt bărbat i-1 dăruise cu un prilej, şi-1 întreba dacă nu-1 lăsase pe aici. Asta îl mâhnea. Darurile lui aruncate pe cine ştie unde şi cele ale altora, uitate prin colţurile nesfârşitelor odăi ce se ruinau parcă secret, deşi abia fuseseră restaurate de zidarii lui Alfano Stradiotte. Şi tot farmecul iubirii lor căpăta o inconsistenţă nedorită. Nimic nu era sigttr la aceasta femeie, ea surâdea câteodată unor amintiri; un gest al său o trimetea în trecut, evocândti-i un alt barbar cu care făcuse dragoste cine ştie în ce oraş şi în ce loc. Ba mai avea şi voluptatea de a povesti prin ce case trecuse şi prin câre paturi; vorbea de locuri suspecte, murdare, pline de lume care o privea ca pe o putană şi ea se simţea astfel, o putana, dar asta îi dădea o ciudată veselie, putea el să înţeleagă aşa ceva? Nu putea, dar ti venea s-o ucidă şi chiar îl lăuda pe Vimercatti că o chinuie, dar el nu reuşea să se înfurie şi ea îl sfida: „Haide, loveşte-mă!" îl conjura şi el fugea atunci, o lăsă singură şi nu o mai găsea şi nu ştia zile întregi de unde s-o ia pentru că acasă servitorii lui nu erau primiţi de servitorii ei, care minţeau cu neruşinare, .spunând că doamna era plecată la Ascoli, la nişte rude cu soţul, vi ci se întorceau şi spuneau ceea ce auziseră şi o furie fără margini îl făcea să alerge după Christo pe care abia îl găsea şi sâ-i
234
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
235
ceară sfaturi: De unde s-o ia? „întâi trimite-i ceva, spunea el, asta mişcă totdeauna inima femeilor." Şi iar alerga pe la bijutieri să găsească un lucru nemaipomenit şi împăcările dinrre ei erau teribile; Herula uita de toate primejdiile pe care le invoca şi nu se întorcea acasă nici nopţile. „Mă va omorî, mă va omorî! spunea cu o adevărată voluptate. Şi ce bine va fi să mor pentru tine! Abia aştept, trebue să mă duci la San Michele cu gondola, sâ pui o mulţime de flori peste coşciugul meu de argint. Nu-i aşa că o să he un coşciug de argint? Şi flori, foarte multe flori, şi mai ales să nu plângi, să priveşti numai cum mă aşează în cavoul familiei mele. Trebue să te duc să vezi acest cavou", spunea cu aceeaşi tristeţe jucată. Şi-1 dusese. Era o dimineaţă de septemvrie, când Venezia îşi luase aerul ei tragic de toamnă, palatele devenind spectrale, dimineaţa, şi la amurg de o culoare pală, moartă, roşcată sau galbenă, şi apele neclintite. Gondola în care se aflau se mişca uşor pe canale şi ciprii negri în ora dinrre dimineaţă şi amiază aveau o gravitate măreaţă; locul, insula toată mirosea funerar, a tămâie şi a smirnă, un fum înecăcios de lumânări plutea peste ierburi; ziua morţilor, şi preoţii slujeau cu glas tare, capetele plecate ale rudelor celor pomeniţi asudau în soarele scurs al zilei de toamnă. Herula avea în priviri ceva fanatic, o lucire ca a doritorilor de moarte, există astfel de indivizi care poartă în priviri dorinţa morţii, cu o fericire ce nu poate fi ascunsă, un fel de forţă irezistibilă de a-şi apropia moartea. Lumea era amară în acel ceas, unsprezece, când băteau clopotele, de undeva din campanilele Veneziei, şi ele aducând aminte de moarte, de trecerea spre o altă lume. Mii de lumânări albe şi galbene ardeau pe morminte proaspete. Exista în tot acest spectacol o beatitudine căreia Hrisant nu-i scăpase şi probabil că ea, Herula, asta dorea, să-l familiarizeze cu evanescenţa existenţei. Privea mormintele roase de apele lagunei cu îndă-rărnicie şi-i arătase un mausoleu ruinar din margine, pe care vremea aproape îl înjumătăţise. „Aici voi fi îngropată, spunea, şi într-o noapte cosciugul meu de argint va fi luat de curenţi
şi îngropat în mâl". El nu avea abulia tragică a Herulei ce i se întipărea pe chip şi-i strecura în suflet o spaimă fără nume, şi atunci trebuia să înţeleagă de ce voia să smulgă vieţii tot ceea ce aceasta putea să-i dea. De aici desfrânarea agreabilă pe care în unele clipe ea o nega, contrazicându-se: „Dar tu nu înţelegi că te mint, că nu mă gândesc decât la tine, ce, eşti nebun, prost sau ce mai eşti?" Când s-o crezi? In asemenea clipe de dăruire iresponsabilă când se umilea, când cerşea să fie mângâiată sau în clipele acelea de refuz când înţepenea lângă el şi nu scotea ceasuri întregi vreun cuvânt, privind numai prin perdelele ce începeau şi ele să miroasă a vechi pentru că tot acest palat emana din el igrasie, era un loc arheologic în care părea imposibil să eviţi ceea ce evoca el însuşi: trecutele chipuri ale altor femei ce se iubiseră poate în acelaşi loc, între aceleaşi ziduri, în faţa aceluiaşi foc; din septemvrie Basadonna făcea focurile în toate încăperile pentru că Herula era friguroasă şi atunci când zilele erau călduroase totul devenea insuportabil aici, în încăperile înalte, prea încinse, ca iarna, şi ferestrele nu se deschideau niciodată, erau înţepenite şi nimeni nu reuşea să le desfacă pentru a lăsa să intte din afară aerul trist al toamnei veneziene, când cerul era de un albastru degradat, aproape albicios şi numai exploziile porumbeilor din văzduh, zborul lor înalt mai turbura tăcerile lungi, insuportabile ale acestei femei în stare să rămână muta atâta vreme. Hrisant simţea că înnebuneşte atunci şi lupta peştilor dragon din acvariul întunecat îi vorbea de sfâşierea lor nemărturisită, peştii le semănau, voiau să se distrugă reciproc şi nu reuşeau, lui îi tteceau atunci prin cap cele mai nesăbuite bănuieli şi râsbunări; cine ştie cu cine fusese cu o zi înainte şi unde, cine ştie ce vorbe îi spusese necunoscutului cu care se iubise şi acum se gândea la ziua trecută, la îmbrăţişările pe care voia să nu le uite şi gelozia îl rodea, ar fi vrut ca ea să fie bolnavă, să fie silită să stea lângă el, să o îngrijească, să aducă pe cei mai buni medici din Venezia Ia căpătâiul său, numai aşa Herula i-ar fi aparţinut cu adevărat; numai aşa nu ar mai fi putut să facă
236
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
237
aluziile despre lucruri vagi, care-1 scoteau din sărite evocând ceasuri la care probabil visa cu chipul încremenir, cu o delectare morbidă şi atunci iar evoca insula San Michele, cu mormintele ei proaspete în care ar fi vrut să se afle, în cavoul rece de marmură al familiei pe care i-1 arărase. Era monumenral, aducea cu tot ce construise Vimercatti în viaţa lui: coloane puternice, nişre plăci de marmură enorme, de parcă sub ele ar fi trebuit să fie înhumaţi uriaşi, dar se mira văzând că era pe jumătate distrus, cărat de ape şi ros de sarea mării. Şi odată plecaţi de acolo, ceva se insinua pe chipul ei, un fel de pecete funerară, un sentiment agonic pe care nimic nu-1 mai putea clinti: Herula părea o fiinţă destinată morţii, el trebuia să ştie asta în tot timpul şi sâ n-o turbure. Nici trandafirii cât nişte capete de copil cu mirosul lor dulceag nu o scoteau din răceala ce o cuprindea, parcă îngheţa, obrazul devenea translucid, toată fiinţa ei emana o depărtare fără speranţă. O ura în acele clipe şi îi treceau prin gând idei ucigaşe. Poate ar fi fost mai bine să termine, să se mântuie de neînţeleasa iubire. O absenţă morocănoasă se stabilea între ei, nimic nu-i mai unea, o înstrăinare fără posibilitatea de a fi distrusă creştea irevocabil în amândoi, trebuiau foarte multe zile după aceea pentru a ajunge la căldura, la nebunia din alte dimineţi când ea sosea pe neaşteptate, încărcată de flori şi de flacoane mici cu eteruri cu care-1 îmbia, amestecându-le într-un vin auriu pe care declara că ea însăşi îl preparase, ceva spumos ca şampania, cu un gust aducând cu Setuva sec, cu gust amărui, de rodie necoaptă; îmbă-cându-1 repede şi dându-i o senzaţie de plutire, de împăcare şi atunci îmbrăţişările lor aveau un elan ce nu purea fi măsurat, dragostea lor, ceva pustiitor, disperat, fără speranţă. Atunci i se părea că pe scări aude paşii lui Vimercatti şi că el era gata să pătrundă în încăperea plină de perne, de umbre, şi ele aurii, la amiază, în septemvrie şi că-i va ucide aşa cum erau, goi, în uriaşul par comun. Pe urmă totul scădea, o regăsire stupidă, o cădere amară lua locul pasiunii. Herula plângea fără să ştie
de ce, obrazul i se chircea, parcă îmbătrânea; remuşcări sălbatice o cuprindeau, se întreba de ce se află acolo şi-1 privea ca pe un strein şi o depărtare glacială se construia în ei, un îngheţ lua loc acelei călduri înfricoşetoare care-i unise. Se depărtau unul de celălalt, înstreinaţi, reci şi înduşmăniţi parcă pentru totdeauna. Singurătatea de după dragoste, acea distanţă ce putea sâ ucidă iubirea, îi chinuia alte câteva zile; ea fugea, lipsind câte o săptămână. La început, un fel de uşurare îl fericea pe Hrisanr; atunci bătea cluburile aristocratice, lăsa să curgă ducaţii pe mesele de joc, mai şi câştiga penttu că nu era chiar un ageamiu şi nu voia să aibe aerul unuia cate cumpătă toată societatea şi pe urmă iar era apucar de melanholia sfâşietoare pe care parcă Herula i-o transmitea. Christo îi aducea câte o actriţă tânără, proaspătă, cu ceva lilial în privire, şi îl îndemna să se culce cu ea. „Sunt discret, suntem bărbaţi. E mai bine aşa; îţi va trece, nu vezi că Herula te devoră, cui pe cui se scoate". Dar primele îndemnuri se topeau după câteva clipe. Fata surâdea prosteşte, spunea ceva necuvenit cu glasul baritonal al actriţelor ce făceau zilnic exerciţii de impostaţie şi nuanţa vocii ei îl supăra, avea în ea ceva vulgar şi o îndepărta cu o mică atenţie, un inel sau o brăţară ieftină trimisă a doua zi prin Basadonna, care se mira de atâta gentileţâ faţă de asemenea fiinţe. Şi din nou absenţa Herulei îl făcea sâ sufere; se întreba unde putea să stea ascunsă sau ce voiajuri făcea şi cu cine, îl întreba pe vărul ei dacă are idee pe unde se afla. Christo dădea din umeri: „Cine ştie? Parca spune cuiva, nici bărbatu-său nu ştie, te bănuie pe line, dar cel puţin tu eşti acum înscris pe lista lui, lumea te crede eicisbeu, nu pari periculos, deşi eşti frumos. Am avut şi eu grijă sâ le spun la toţi că te culci cu mine şi cu alţi bărbaţi, asta nu scandalizează pc nimeni aici, nu-ţi face grijă. în felul acesta totul este cum nu se poate mai bine." şi Hrisant primea totul, aşteptând-o resemnat, mereu cuprins de panică, după trecerea mai multor zile, că nu o va mai vedea niciodată. Aşa cum apăruse in viaţa lui, aşa putea să dispară, fără nici un fel de explicaţie,
238
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
239
fără păreri de rău. Herula îl certase de câteva ori: „De ce eşti atât de apucat, nu ştii că în dragoste cineva trebuie să piardă, şi nu voi fi eu aceea care va pierde, şi atunci de ce nu faci ceva ca să te aperi, să nu te aud că nu ţi-am spus-o..." Dar astea erau răutăţi, credea el, numai jocuri pentru a-1 face să creadă cât e de nesigură şi pe urmă iar plângea pe umerii lui şi-i spunea câr de bine fusese cu el şi că nu-1 va părăsi niciodată pentru că e tânăr, şi puternic, şi frumos, şi are un fel de a poseda femeile, sălbatic, cu disperare, ca unul care a mai murit odată şi ştie ce-i aia viaţă şi cum trebuie trăiră... Hrisant se întreba atunci dacă el o iubeşte mai mult pe ea sau totul era numai o închipuire, dacă nu întâlnise de fapt o mare mincinoasă, şi atunci căuta s-o scuze: avea toate motivele să fie aşa, o păcăliseră toţi, trăise greu, fusese săracă; de aceea nici nu-i trecea prin cap să se despartă de barbarul său, pentru că, aşa cum era, simţea lângă el un fel de siguranţă pe care alţii nu reuşiseră să i-o insufle. Vimercatti o tolera, câteodată o trata ca pe o soră; sigur că părea violent şi nedrept, că o punea să se prostitueze, dar era o practică veche a bărbaţilor de aici şi tocmai din această scârboasă existenţă emana siguranţa viitorului ei, cu el nu putea pierde... „Dar bine, atunci, el, Hrisant ce însemna?" Herula Lucrezia se gândea câtva timp şi spunea cu inocenţa criminalilor. „Ştiu eu, altceva, un lucru nou, necunoscut. Nu am aflat nimic despre tine, nici nu vreau să aflu..." „Nu-i adevărar, mă spionezi, vrei să şrii de unde vin şi ce am făcut, am să-ţi spun totul odată şi o să te sperii. .."Ea râdea nepăsătoare: „La ce ţi-ar folosi? Dacă ai afla ce lucruri mi s-au povestit! Nimic nu mă mai poate îngrozi pe mine..." Şi cu asta îl descuraja; îl umilea; de cele mai multe ori, nici nu părea dispusă să cunoască ceva despre el, îl privea ca pe un strein, de parcă l-ar fi întrebat: „Dar tu cine mai eşri? Parcă acum te-am văzut prima oară. Oare cu tine m-am culcat sau abia acum ne cunoaştem?" Asta îl scotea din sărite. I se părea îngrozitor să-şi dea seama ce puţin însemna penrru o fiinţă ca ea. Şi atunci de ce comedia cu ducerea la San
Michele ca să-i arate locul unde voia să fie îngropată, de ce poveştile cu gelozia lui Vimercatti? Toate acestea te puteau duce la nebunie. Uneori Herula trăgea obloanele şi aprindea numai lumânări în jurul parului. Atunci îi plăcea să se privească în oglinzi. Buzele palide îi împrumutau chipului ceva tragic, o disperare cu care se şi lăuda: „Nu-i aşa că acum sunt şi mai frumoasă şi că mă iubeşti mult de tot, că vrei să mori cu mine? Aş dori să ne înecăm, ai curaj? Mergem spre Murano, ştiu eu un loc care-mi place, râsturnăm gondola şi nu ne mai întoarcem; sunt nişte nămoluri din care nu mai scăpa nimeni, acolo merg sinucigaşii când vor să termine cu viaţa. Putem s-o tăcem şi într-o dimineaţă, devreme de tot, vrei?" Bătea din palme, se bucura ca de o fericire ce le-ar fi aparţinut numai lor. „Voia?" Sigur că voia, dar acea dimineaţă, sau seară, sau noapte, nu sosea niciodată, pentru că totdeauna după astfel de invitaţii pofta ci de viaţă parcă creştea, atunci otganiza cele mai nebuneşti pe-I receri cu Vimercatti, atunci îl chemau la Tivoli, unde Alfano Stradiotte îi cumpărase şi lui o vila de ţară şi încingeau nişte chefuri de câteva zile. Gelozia lui lua forme îngrozitoare în acele ocazii; Herula se purta ca a hetairă cu toţi, devenea provocatoare, şi ghicea că totul era făcur numai pentru el, tinerii amici ui lui Chrisro erau luaţi de braţ şi Herula dispărea cu ei în locuri «scutise, ivindu-se după o vreme cu un aer triumfător, sfidân-du-l. De câteva ori Hrisant părăsise serbările lor, jurându-se că (Hi dorea s-o mai vadă; se culcase chiar cu câteva din femeile Htîit de slobode ale societăţii lor, ba chiar şi cu o prietenă de-a 1 Icrulei, care, cu siguranţă, avea să se laude că trecuse şi prin patul ei, dar toate astea îl costasetă pentru că fusese greu s-o reîmpace; fugise de el un timp, îi trimisese vorba prin Christo en se îndrăgostise de un actor de la Grimani cu care se simţea foarte fericiră, ba şi apăruse cu el la o reuniune; un friulan frumos, cu nişte ochi arzători, cu ceva devorator pe chip, vag aristocrat, vag numismat, cu proprietăţi la Malamecco, trăind din expediente fără s-o arate, după care toate prietenele Herulei
240
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
241
alergau, şi atunci îi dorise moartea, se dusese la biserică, el, care nu era credincios, şi se rugase să se îmbolnăvească, nu acrorul, ci Herula, să ajungă pe moarte pentru a putea sâ o salveze, recâştigând-o în felul acesta, dar lucrul nu se întâmplase şi zilele treceau îngrozitor de greu, aflase de la Christo că de Vendemmia, Herula plecase cu Vimercatti şi cu acest Gentille Labra - la l'uccellagione - vânătoarea cu şoimi, la el, la ţară. Nu-1 mai ajutau nici eterurile, nici vinurile cu care încerca să se ameţească, nici jocurile de cărţi la care câştiga, spre hazul prietenilor care spuneau că atunci când câştigi la tarocchi, pierzi în dragoste. Rătăcea prin Venezia care i se părea pustie, năzărin-du-i-se că o zăreşte într-o gondolă, urmărind zadarnic pe nişre îndrăgostiţi necunoscuţi, fericit totuşi că nu fusese ea cu altcineva. Zilele treceau greu, goale, începea să-şi închipuie ce face Herula în acele ceasuri ce nu-i mai aparţineau, cum se culcă cu frumosul actor sau cu soţul său şi se jura că nu se va mai atinge de ea niciodată. Christo îl compătimea, avea totuşi o afecţiune pentru el, poate era o veche ură de refuzat sau plătea trădarea Herulei în ce-1 privea, până şi amănuntele astea îl scoteau din sărite, dar de ascultat îl asculta.
— Ar trebui să-i dai o lecţie, îi spusese acela într-o dimineaţă pe când îşi beau cahveaua lângă Teatrul Crimani (când îl revăzuse pe Barbaro Vimercatti, fratele lui Attillio, care, curios lucru, îl salutase ca pe un vechi amic, deşi nimeni nu le făcuse cunoştinţă. „De ce mă salută ăsta?" îl întrebase pe vărul Hertdei şi el îi răspunsese brutal, cum îi era obiceiul: „Iţi ia măsura la coşciug!" „Ce vrei sâ spui?" „Că în curând o să ai nevoe de el...")
— Cum adică?
— Simplu. Să te încurci cu altă femeie, s-o aduci la tine şi să o ţii câteva săptămâni. Herula va afla şi atunci intră în joc riscul: cât le cunosc, de obicei vin ca nişte mieluşele la cel trădat, de frică să nu-1 piardă, dar în ce-o priveşte pe ea, aici nu am nici un fel de siguranţă. S-ar putea să fie exact pe dos, să nu o mai vezi niciodată. Eşti în stare să rişti?
- Da, spusese imprudent şi cu o oarecare mândrie.
- Să vedem. Dacă vrei îţi fac cunoştinţă cu o femeie din buna societate, se numeşte Daria Fini, face parte dintr-o familie foarte bogată şi acum nu are pe nimeni, abia 1-a lăsat pe unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi din Venezia cu care a trăit câţiva ani, e un moment propice. Cred că asta at scoate-o din sărite pe Herula. încerci?
- Încerc...
Christo îi ajutase să se întâlnească. Era una dintre acele frumuseţi venete care făceau victime sigure ori de câte ori întâlneau un strein pentru că păreau disponibile oricând, fără a avea aerul că sunr femei uşoare. Blondă, cu un păr ca paiul, nu arăta cei 30 de ani pe care-i avea, dar nici aerul copilăros al altora pe care Hrisant nu-1 suferea, şi asta ghicise Christo când o alesese. Carnală, violentă, bine crescută, ascunzându-şi apetenţa pentru viaţă printr-o exprimare vagă, politicoasă, dar atentă, lipsită de actul suferind al celeilalte pe care Hrisant îl iubea dintr-o nevoie de a proteja, asta nu ştiuse Christo, deocamdată corespundea dorinţei lui de a o substitui pe Hetula. Era veselă, râdea din orice, bea cu plăcere vinuri uşoare, amuzându-se la cele mai nevinovate glume, era abordabilă fără a primi repede intimitatea, dar iscând o prietenie mai curând decât un fel de n subjuga, cum era în cazul celeilalte. Prea deschisă, prea accesibilă totuşi nu rezistase decât câteva săptămâni. Plimbări cu gondola, apariţii la Grimani, în loje, în grup cu alţii, dar ceilalţi înţelegând că Hrisant îi plătea Herulei, totul părea că merge bine, reacţiile soţiei lui Vimercatti nu se cunoşteau, nici un svon, nici o şoaptă, nimeni nu ştia unde dispăruse cu actorul ei; se vorbea de un voiaj în Sicilia, cu soţul şi cu amantul, şi asta mai mult îl chinuia pe Hrisant decât pe ea; jocurile de cărţi iiii—1 mai amuzeau. Daria Fini simţise că ţine loc de umbrelă amoroasă şi-1 părăsise fiîră nici o explicaţie. Christo era furios, II lâcea de naiv, de copil prosr ce nu mai avusese de-a face cu lemei adevărate. Nu cu câteva daturi scumpe se repara asta, va
242
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
243
avea de atunci o reputaţie rea şi asta costa la Venise. Cel mai mult trebuie că se amuză chiar Herula de aventura lui. Pierduse totul, jucase greşit, nu avusese tăria de a o face pe cealalră să creadă că măcar ar fi posibil ca între ei să se întâmple un lucru serios. Era pierdut, nici Christo, cât era el de experimentat în asemenea afaceri, nu ştia ce soluţii sâ-i dea. Trebuia să aştepte şi dacă va avea un mare noroc, atunci putea fi posibilă o împăcare.
Nu trecuse multă vreme, şi ocazia dc a o recâştiga se ivise mai curând decât banuiseră amândoi; Vimercatti trebuia să plătească urgenr o sumă destul de mare pe care nişte poliţe o garantau, dar nu mai avea nici un ban, pentru că. după bunu-i obicei, pierduse la tarocchi ultimele economii.
- Despte câr e vorba? înrrebase:
- 45 000 de taleri austrieci.
- Ce rrebue să fac?
- Să aştepţi.
- Cum adică?
- Bine. El nu mai are credit pe piaţă...
- Nici fratele său nu o să-i dea? Christo râsese ea de o glumă bună.
- Cine, Barbaro? El vrea să-1 vadă în sapă de lemn. II urăşte din tot sufletul, dacă vrei să ştii. Şi-au disputat o moştenire şi a câştigat Attillio, asta nu se iarră o viaţă...
- Şi-atunci?
- Atunci datornicul trebuie să vândă tot, ori să se mute din oraş, ori aşa ceva, Herula nu va răbda. L-a mai scăpat de câteva ori din asemenea situaţii, dar acum nu mai are unde alerga...
- înţeleg, preţul mi se pare însă umilitor...
- Vrei s-o mai vezi sau nu?
- Vreau.
- Atunci?
- Bine, aştept...
- Va veni la tine. Nu va trece o săptămână. Te povăţuiesc ca pe un frate. Lasă-te greu, umileşte-o. Spune-i că nu vrei să
mai auzi de ea, că te-ai săturat. Să se ducă unde-o vedea cu ochii, destul cu câte ţi-a făcut. înţelegi?
înţelegea. Aşteptase. Nu trecuse o săptămână (mai târziu avea să-şi dea seama că erau înţeleşi, dar arunci totul părea atât de firesc!) Venise. Era cernită, nu mai avea aerul agresiv de altă dată, părea că suferise îngrozitor şi însăşi prezenţa ei în palatal Caragua o umilea nemaipomenit. Asta îl pierduse: nenorocind lui de orgoliu, credea că o va umili, că ea va cerşi, că îi va promite sâ-i devină slugă, ottcapă, ceea ce, la dtept vorbind, nici nu i-ar fi plăcut.
- Ştii de ce mă aflu aici? îl întrebase cu aerul acela al ei îndepărtat.
- Nu.
- Nu ai aflat nimic de la Christo?
- Nu, jucase Hrisant comedia mai departe.
- E vorba despre Attillio...
O lăsase să povestească, credea că asta îi va lace rău, toată mărturisirea plină de decalii: că era un jucător înrăit ştia, că se allâ într-o situaţie absolut de nesuportat, afla acum tocmai pentru că era obligată să recurgă la el, care era ultimul cămia ar li îndrăznit să-i ceară un lucru arât de îngrozitor, dar nu mai avea altă ieşire, toată lumea îl ştia pe Attillio, era un rău platnic. Nici măcar nu-i cerea suma aceea cu împrumut. Trebuia să-i dea pur şi simplu fără să se mai gândească că îi va fi restituită vreodată. O înţelegea el? Pentru asta îi oferea tot ce avea: bijuterii, putea să amaneteze ce mai avea, numai să nu se desono-reze atâta timp cât mai eta soţia lui. De altfel, căsătoria lor nu mai putea să dureze, totul era pierdut, să ştie bine, dar timptd era necruţător şi venise la el în numele unei iubiri ce se pare ca sc slinsese încet în ce-1 privea şi nu-1 ruga, voia numai să ştie ce putea să facă fără să iasă umilită din urâta afacere, pentru că, ducă s-ar întâmpla aşa, ea şi-ar lua viaţa. Nu era vorba de bani, era în joc onoarea unei familii cunoscure. După ce va fi ieşit din îngrozitoarea situaţie îl va lăsa pe Attillio şi când totul va fi uitat,
244
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
245
va fi liberă pentru cine o va iubi atunci, pentru că el, iată, se dovedise, la rândul său, infidel şi se încurcase cu o femeie ca Daria Fini, toată Venecia vorbise, nu se purea ca să nu afle şi ea...
Şi, un plâns sfâşâietor îi curmase vorbele precipitate; era disperată, voia să moară, nu ar fi plecat din palatul Caragua fără promisiunea lui că va face rotul pentru a-1 salva pe nenorocitul de bărbat cu care trăise atâţia ani! Atâta dorea, după aceea putea să i se întâmple orice: el s-o dispreţuiască ca pe o femeie de stradă, să o sfideze în public, era vorba numai de salvarea onoarei unei vechi familii, repetase cu o insistenţă dureroasă.
Atunci îşi dăduse seama Hrisant cât de slab era. Primise fără să clipească să-i ofere suma, fără nici o pretenţie. In ceea ce priveşte relaţiile dintre ei, Herula nu avea nici o obligaţie. Putea să se întoarcă la actorul acela al ei şi să trăiască cu el. Dacă voia să ştie, pe Daria Fini nu o mai vedea, nu mai aveau nimic comun, poate ca vor rămâne prieteni, dar asta nu ştia nimeni dacă se va întâmpla; de obicei, în asemenea cazuri, nu mai exista întoarcere, era o chestiune care nu-1 privea decât pe el.
- Totuşi nu pot pleca aşa, spusese Herula privind încăperile din care parcă avea să dispară pentru totdeauna.
- Ce vrei să spui?
- Nu primesc decât..?
- Decât ce?
II privise cu aerul ei disperat, tece, îndepărtat. Nu înţelegea? Ce era ea, o purană de doi bani căreia îi oferi o sumă de bani şi o dai afară pe uşă? Nu, astfel nu se puteau încheia legăturile dintre ei, dar nici ce ttebuia sâ spună nu ghicea Hrisant.
- Probabil că o să rămân la tine. Banii îi voi trimite cu cineva. Se va şti de unde i-a luat Attillio şi eu în cazul acesta nu mai pot sta cu el nici măcar un ceas...
Era ceva nebunesc în ceea ce spunea. Adică se vindea cu adevărat pentru soţul ei, asra era un fel de a spune că n-o interesa atât onoarea soţului, cât onoarea ei, dar cum? Rămânea aici, numai penttu că se îndatorase la el ca să-1 salveze pe Attillio,
ce fel de om era atunci el, Hrisant, şi ce avea să spună lumea? Că o cumpărase, pur şi simplu... l-o mărturisise deschis.
- Da, chiar aşa, e mult mai logic şi mai onorabil pentru roată lumea...
- Dar divorţul despre care spuneai că e arât de greu de acordat de către biserică? Toate acestea cum vor fi evitate?
- Nu-mi pasă de nimic. Attillio se va opune la divorţ; sunt sigură, dar nu mai are nici o importanţă pentru mine. Vreau sâ stau cu tine de-acum, nu mă va mai vedea, înţelegi? Trebuie pedepsit pentru cele ce a făcut, probabil că ştii că mai m-a pus de câteva ori în situaţia asta, dat nu mai pot să-1 rabd. Ii voi da o lecţie...
Hrisant simţea că cel umilit, între ei trei, era el acum:
- Asta nu pot să primesc eu, spusese. Herula se roşise.
- Cum adică nu poţi să primeşti, dar ca să ştie toată Venecia că trăieşti cu mine ai primit? Asta nu ctezi că putea avea consecinţe? De unde vii tu? Din ce locuri unde femeile nu înseamnă nimic! înainte de toate, şi tu şi Attillio, trebue să salvaţi reputaţia mea...
„Ce se mai putea salva în asemenea împrejurări din reputaţia unei astfel de femei?" se întrebase Hrisant, uluit de întorsătura lucrurilor. Şi mai ales ce mai purea să-i spună ea în asemenea împrejurări? Un gust amar însoţea despărţirea lor ce nu mai avea nici un fel de sens, nici împăcarea, însă cum să-şi dea seama că atunci greşise, pentru că nu o rupsese cu ea; pe urmă totul fusese atât de firesc...
Trecuseră câteva săptămâni. Ea plecase la Vimercatti a doua zi, acesta îl pohise la el acasă cu mai mulţi prieteni la o cină, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ceilalţi nu aveau aerul că aflaseră ceva; dealtfel, la Venezia se ştia ce trebuia ştiut, nu ce ai (i vrut toţi să ştie. Datoria fusese onorată, viaţa lor în trei
246
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
247
decurgea ca mai înainte, cu aceleaşi reuniuni, cu lume, cu jocuri, cu spectacole la Grimani şi plecări neaşteptate la Tivoli. Numai Chrisro dispăruse ca orice codoş care ştie când să se retragă. Mai rămânea ca el şi Herula să se împace. Oraşul i se părea strein, duşmănos, se gândea la o retragere sub prerexrul unei afaceri încurcate; ar fi fost cel mai bun lucru pe care-1 putea face, dar treburile nu luară întorsătura logică pe care o doreau toţi. Golul pierderii acelei iubiri aproape de neînţeles nu putea fi atât de uşor umplut. Părea simplu: fugi şi gata. Dar unde fugea, şi de ce? Intrase într-un joc mult mai grav decar bănuise. Era foarte greu să lase totul baltă şi să se dea bătut. O insatisfacţie fără margini îl rodea. Ceva îi scăpa la aceasta femeie; ea nu-i aparţinuse cu adevărat nici măcar o clipă; era trista realitate. Se jucase cu el, era limpede, părea un copil păcălit şi mândria lui nu suporra să părăsească scena atât de uşor, trebuia să se ştie ca nu ea câştigase jocul, dar pentru asra ar fi trebuit să se întâmple un lucru neobişnuit şi el nu se întâmpla.
Reîncepuse viaţa lui trândavă, cu jocuri de cărţi; pe Trimis îl uitase, parcă nici nu ar fi existat vreodată. La „Lanterna", nu mai intrase niciodată, o ocolea instinctiv; nu aveau decât să-1 caute, era prea târziu pentru a mai putea da îndărăt. Trebuia sâ meargă până la capăt şi acel capăt era obscur, plin de primejdii. Şi din frica latentă ce se năştea în el, se iscară imprudenţele ce-1 aruncară pe un drum fără ieşire. Tot mai des simţea nevoia să ia eterurile cu care Herula îl obişnuise; nevoia de a ieşi din realitate devenise tiranică, nu voia să mai ştie de răul pe care-1 făcuse şi de care suferea şi când vrei să nu mai şrii că există ceva ce ţi-e potrivnic te prefaci că acel rău a dispârur. Hrisant nu mai avea în faţă decât un viitor incert ce trebuia să înceapă din momenrul în care va termina banii şi când va trebui sâ se întoarcă. Restul nu conta. Această nebunie de a deveni hoţ, de a trăda o idee nu era un lucru de care era vinovat. Aproape fusese împins la faptele pe cate le săvârşise, nu era o scuză, sigur că un om cinstit s-ar fi întors cu banii Eteriei înapoi
şi ar fi căutat pe un ipsilotat ca să-i predea, spunând că nu a găsit pe Trimis, dar cine ar fi fost acela? Ce mavrofor nenorocit cate at fi zis bogdaproste pentru o pomană ca asta? Cei buni, idealiştii, tineri alumnieli, tinerii luminoşi fuseseră ucişi, care scurtat de cap, care chinuit în beciuri şi gâtuit, care anincar în Bosphorion. Unde erau ei, Riga Velestinul, unde Depasta, unde Codrika, Cigala? Morţi cu toţii, putrezind în pământ, trădaţi, vânduţi. Principiul fusese trădat de cei mai puţin îndrituiţi s-o facă: de Ipsilanti, de Cantacuzen, de Caravia care furaseră o sută de mii de ducaţi înaintea bătăliei de la Drăgăşani şi dispăruseră cu ei, lăsându-i pe proştii din Batalionul sacru fără arme. Parcă Hrisant nu fusese acolo şi văzuse: în loc de ghiulele, nişte care cu pietre; în loc de firile pentru tunuri - paie, în loc de pusei — lemne; în loc de insttucţie, baluri la Târgovişte; în loc de eroism, certuri pentru muieri între Ipsilanti şi Cantacuzen. Ce folos că Riga Velestinul aruncase sămânţa şi că viitorimea avea sâ culeagă roadele! Care viitorime? Petrecăreţii de la Viana, cei ce diluaseră orrava înaintea bătăliei decisive ca să nu moară, vorbindu-le ca la nişte proşti despre viaţa viitoare în care ei ar fi trebuit să fi şi intrat la câteva ore după băutul cucutei în comun, divina senzaţie că te duci şi te baţi pentru a ajunge, oricum, în ceruri pentru că turcii nu aveau să omoare decât nişte morţi; de aici nemaipomenita lor ardoare de a ucide cât mai mulţi duşmani şi furia lui pe care nu putea s-o uite în vecii vecilor când se trezise într-un morman de cadavre, viu, după o zi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor că mai trăia! Şi nu era singurul, mai scăpaseră vreo doi, şi ei minţiţi, plini de răni, dar vii, păcăliţi de hilarul, acum, discurs de îmbărbătare al şefului lor, cel ce fugise primul din bătălie şi ei, nemaiînţelegând nimic dintr-o asemenea întâmplare se consolaseră că, totuşi îşi va găsi şi el sfârşitul, oriunde s-ar găsi, că doar sorbise primul din cupa aceea din care gustaseră cu toţii. Cum mai puteai să mai trăieşti după o asemenea crudă desiluzie, când aveai 22 de ani şi aflaseşi mai pc urmă că Ipsilanti murise la Viana, la 33 de ani, beat sau ucis
248
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
249
probabil de unul dintre supravieţuitorii masacrului de la Drăgăşani! Ceea ce nu mai putea fi reparat în ce-1 privea era faptul că nu el fusese cel ce-i dăduse lovitura de graţie trădătorului. Şi atunci toate torturile morale pe care le încercase o vreme păreau simple copilării. Revoluţia murise; nu mai credea nimeni în ea; lui i se încrediţaseră prin hazard banii şi multă vreme vrusese cu adevărat să-i predea Trimisului pentru cauză. Dar cum orice lucru murdar, murdăreşte totul în jur, era limpede, nimic nu avea să mai facă din el un idealist. O ştiuse de la plecare, dar încă cinstea lui îl oprea de la orice lucru nepermis, dacă omul Terzimanului ar fi sosit la vreme, ar fi predat banii şi s-ar fi întors în ţară, trăind din veniturile moşiilor lui. Pe când aşa...
Venezia de iarnă, numai brumă şi aburi, ceva şters, amorf, un oras strein, numai conture ghicite; palatul Caragua, un mormânt. Totul se degrada, el locuia sus, unde nu venise niciodată Herula Lucrezia, într-o încăpere simplă, cu ferestrele încărcate de perdele grele prin care lumina vagă a lui decemvrie abia pătrundea, lăsând pe podele un fel dc zăpadă spectrală. Focuri mari trosneau în căminul uriaş de piatră şi ecoul paşilor lui Basadonna care aducea eterurile sau furişarea secretarului livonian având să-1 mai întrebe din când în când de cc nu merge la petrecerile din acea iarnă. La care era mereu invitat, spre mirarea prietenilor săi ce nu ştiau ce să mai creadă.
Poate atunci se născuse urâta stenahorie pe care nu mai reuşea să şi-o alunge...
— Azi-noapte a mai murit un cal, spusese Iusufache, parcă fără părere de rău. Dacă nu mai are cine să-i îngrijească! Au fugit grăjdarii, au luat ce mai aveau de luat de la logofetul Caliarh şi, poteca! Or să moară si ceilalţi, au ajuns nişte mârţoage, trei mai avem, e mai mare păcatul de ei; stau la
întuneric, unul a orbit pe la Crăciun, nici nu ţi-am mai spus, măria ta, ca să nu te supăr...
Hrisant nu-1 asculta. Privea cerul alb, gol, de afară, sub care se urzeau halucinaţiile amiezei de iuliu a Bucurescilor, o văpaie fierbinte, un cer sticlos, înalt, fără paseri. Băltăreţul nu mai bătuse de o săptămână. Mirosea a nămol uscat. Plopii de la locurile Prinţipului Zamfir arătau ca lumânările, erau drepţi, aproape că nu mai aveau crengi, le mâncaseră vipiile verii, cădea rar câre o frunză şi până ajungea jos pe pământ, beai o cahvea, se rotea leneşă, căutând golurile de aer, parcă, şi pe urmă se răsucea înrr-o parte şi-n alta. Bine mai era să priveşti, sâ nu te gândeşti la nimic. Foţi erau plecaţi pe la moşii; alră dată, şi el, la vremea asta, sta pe la Gliganul, pe la Potroci; era june pe atunci, petrecea cu muierile tinere. Doamne ce mai făceau! Memoria îi juca feste; nu-şi mai aducea aminte în ce an se afla, la câte o ttezire bruscă din somnurile scurte şi agitate, confunda numele celor pe care-i striga să-i aducă un pahar cu apă sau o dulceaţă, cu servitorii lui de la Venezia. Semănau între ei, aveau parcă aceleaşi chipuri neidentificabile; niciodată nu-i privise prea mult şi nu-i ţinuse minte. Erau numai nume şi plecăciuni, neşte răspunsuri la cererile lui: „Dă-mi aia, dă-mi aia..." Şi ei aduceau, după care nu-i mai vedea, dispăreau, mersul le era furişat, paşii nu li se mai auzeau.
De undeva, din depărtarea albicioasă şi ştearsă a panoramei oraşului se auzea cadenţa unui cântec soldăţesc: „Raţa", parcă aşa-i spunea, o horă de trupeţi, dar totul devenea fantasmagoric. Readormea şi visa scurt că e urmărit de Attillio şi de fratele acestuia, Barbaro, care avea un vraf de hârtii în mână, cu care îl ameninţa. Străzile erau ude, parcă plouase, el aluneca şi îi era frică că va fi ajuns de cei doi „Asasinii, asasinii!" striga si gâfâia, asudase şi când se trezise văzuse iar chipul dc lemn al lui Iusufache. Acesta fuma alături, nu mai avea nici urmă de respect pentru eh aşa-i dacă slugii nu-i dai bani...
250
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
251
îl mânca barba, îi crescuse sălbatic şi nu mai umblase în ea cu foarfecă. Era cânepie, şi murdară; îşi vedea chipul într-o oglindă aburită de deasupra parului larg în care zăcea în chioşcul de priveală de arata vreme. Iusufache se ruga de el să mai coboare, că nu e sănătos ceea ce face, dar nu-I asculta; trupul i se îngreunase, îi era lene să se şi spele, deşi la lucrul ăsta încă mai ţinea, nu se putea suferi murdar; îşi schimba mereu rufele, dar îl mânca barba, era năclăită, ar fi trebuit să cheme un bărbier de la Baia Mirropoliei, să-1 radă ca pe Fleury, cel frumos ca luna, cum spusese careva. Dar ce-i trebuia? I se părea că aude un havus curgând, dar pe seceta asta nici sacagiii nu mai ieşeau la soare, numai dimineaţa de rot mai strigau cu glasurile lor ruginire:. „Apă, apă! Eau, Oooo, pe franţuzeşte, că, de, ne franţuziserăm, Eau, Oooooo! Ia apa, apa, ia cu doniţa, ia cu sacaua, două parale, două parale..."
- Ce spuneai, Iusufache?.. întrebase, prefăcându-se că nu-1 văzuse fumând de faţă cu el.
- C-a mai murit un cal, şi că mai avem trei, şi gata.
- Ce cal? Care cal? se mirase beizadeaua peste mintea căruia iar se aşternuseră uitările lui dese.
- Calul de la carozza dată în dar de contele Burckhardt, de, la Sibii.
- Ce spui? Ia te uită! Şi-ai cui erau caii ăştia?
- Ai domniei tale, ai cui să fie? Caii ăia pe care nu i-ai pus încă niciodată la trăsură să ieşi din cutte, să te vadă lumea şi să moară de necaz...
Hrisant râsese mărunr, ca şi când ar fi auzit o glumă bună.
- Ce spui, mă Iusufache? Nu am ieşit din curte? Dar la Săptămâna nebunilor ce-am făcut, mă? Nu am poroncit eu slugilor de la grajduri să-i înşeuze, să le pună harnaşamentele aduse cu bani grei de la Viana? Nu dansau oamenii pe străzi şi eu aruncam cu poli de aur în dreapta şi-n stânga? Şi cum îmi mai pupau mâinile şi mă bravoseau, ai uitat, ori ce?
Avea un râs lancaviu, ca un schelălăit de câine bătut, cineva din el nu avea încredere în ceea ce spunea, dar se ţinea rare.
- Şi femeile care-mi umpleau casa? De nu mai reuşeai, nici tu, nici secrerarul să le dai pe scări afară? Alea ce erau, mă? Dar fântânile artiziceşti pe care le-am făcut şi aruncau apa mai ceva decât cea a lui Mavrogheni? Ei, ia spune?
Iusufache îl privea ca pe un venit din lumea ailaltă: „Ia te uită, a nebunit de tot boerul nostru, săracii'! Zice că a trecut Săptămâna nebunilor, că a jucat şi a petrecut lumea, visează cu ochii deschişi, nu, că e trăsnir rău! Şi-acum îl blestemă Bella Cantacuzen şi Rosetescul ei care s-a ruinat, vânzându-şi trei moşii ca să-i cumpere ei carozza de Viana, ca a sărirului ăsta, ce să mai vorbim de rochiile şi podoabele aduse cu mare cheltuială de bărbatul Neranţulei Mavrodin? Parcă Sofnica Comnen nu luase pielea după cei trei amoraţi cu care se culca cu rândul: unul lunea, unul miercurea şi altul sâmbăta? Lumea vorbea, se afla, se ştie, se spune... Dar Lizica Ipsilanti, cu babacul ei ce nu mai avea de niciunele? Tot ce mai strânsese pe fundul lăzii, dâ-1 pe petrecerea care nici măcar n-a avut loc: cumpără aia, adu, cară, rochiile s-au tăiat toate în lăzi, că a venit mazilirea 1 )omnului, fuga lui, pe urma Sfânta a mai luat şi ea ce-a găsit în viaţă, fugi, care prin striinătăţi, care pe la moşii, cheltuială mare cu doftorii, cu înmormânrările, au făcut averi cioclii Bucurescilor! Şi dumnealui vorbeşte de Săptămâna nebunilor! Măcar Pulcheriţa Mavru a nimerit bine pe unde a ajuns; cât despre Catrina Russet, ea, cu câinii săi cu tot, s-a scufundat prin Rusia, cine ştie pe unde se mai află. Au cu toatele ce povesti, cum le-a tras boerul nostru clapa şi cum mai râdea când veneam dl cu ştiri: „Cine s-a mai curăţat, Iusufache?" şi eu îi spuneam, ţi el mai scotea de pe unde mai scotea câte o liră turcească şi fii i-o punea în palmă! Bacşiş pentru că îi aduceam la cunoştinţă i'fluiăţile pe care le făcuse! Cum soseam cu o veste proastă, cum lini umplea palma cu un stamboliu, sau cu ce se găsea."
252
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
253
Hrisant iar aţipise. Era o zi măreaţa de vară, cum îi plăcea slugii. Iarna desttd trăseseră frigul cel mare pentru că pădurarii uitaseră să mai aducă lemne boerului, banii se împuţinaseră de rot. Vânduse tot, cu o frenezie de nebun; credea că va mai trăi numai trei zile, şi-acum se strângea gura sacului. Iusufache ar fi plecat la cafineon, să mai afle veşti, ceva, că din astea se mai ţinea, dar iar ar fi trebuit să dea ochii cu curioşii ce-1 iscodeau şi-1 luau peste picior: „S-a dus Hrisoscelu, e curăţat!" ziceau aceia cu o bucurie neascunsă în priviri. „Da de unde, e niţel bolnav, dar când s-o pune pe picioare, atunci să vedeţi! o să-i cerşiţi din palma, dar el n-o să vă bage în seamă!" „Pe dracu! E plin de datorii, ruinat, a tocat tot pe unde a stat, pe acolo. Cât despre sculele de aur cu care tot vă lăudaţi, unde sunt, Iusufache, ca până acuş ar fi trebuit să le scoată! Să le arate! Nici heretisirea la Domn nu şi-a făcut-o, de ruşine. Noroc că acela a fugit şi a scăpat, că-1 blestemau surorile lui, de mincinos şi de amăgeu..." „Eu le-am văzut, spunea Iusufache cu multă convingere, dar 1-a luat o toană, până îi trece. E sgârcit; altfel vă făcea bucuria!" Nu-i convingea: „Dacă ar fi aşa, n-ar vinde, că i-a mai rămas praful de pe tobă! Noi nu ştim parcă! Vai de capul lui! Nici Săptămâna nebunilor n-a ţinut-o, cum fusese vorba. Care 1-a crezut şi-a vândut şi sufletul şi-acuş n-are nici cu ce hrăni caii arâpeşti, mă rog, altfel nu se putea, mârţoage la carozze vieneze nu s-a văzut! De cumpărat birje în Bucuresci pe sărăcia asra cine mai cumpără? Iusufache, ţine minte de la noi, strânge bani de înmormântare că nu o să ai cu ce-1 duce la groapă pe boerul tău"... Răutăţi omeneşti...
Intrase şi secretarul livonian, întrebând:
— Tot mai doarme?
— Doarme si mai deschide un ochi, pe urmă iar îl ia apa... II priveau amândoi ca pe un morr.
— A slăbit îi tremură mâinile nu ştiu cât o mai duce. Seara, cât e de cald peste zi, îi c frig şi-mi cere să-i fac focurile, nu mai are sânge în vine...
Secretarul privea cu groază spre beizadea; nu cumva se prefăcea şi auzea ror ce vorbesc ei? Dar Hrisanr susuta uşor în visele lui de amiază. Era caid, zăpucul intra în valuri prin ferestrele deschise.
- De-ar trage o ploicică până-n seară, zisese Iusufache.
- Aş, nu vezi, totul - sticla...
- Ce este? întrebase pe neaşteptate beizadeaua.
- Nimic, ce să fie? Aşteptam...
- Ce aşteptaţi?
- Logofetul e pe la Tribunale, se judecă pentru braniştea de la Pociovaliştea. Noi ce facem?
Hrisant se uita la ei ca Ia alte alea.
- Să vă băgaţi un deget undeva şi să mă lăsaţi în pace!
- Nu-i plăceau veştile proaste, nu voia să ştie de ruinarea lui; cum începeau cu socotelile - şi Iusufache, şi secretatul, şi (laliarh - îi dădea afară. „Descurcaţi-vă! De ce vă plătesc?" le striga, dar cum să re descurci?
Servitorul dispăruse. Celălalt ce mai aştepta? Se visase lângă Monastirea Cordeliarilor, din Pera, era cu Riga Velestinul şi Ijlceau calemburguri, petreceau, râdeau, şi-acuş veniseră ăştia Cil rahaturile lor, să-i turbure tihna. Ia te uită! Ca prin vis îşi aduse aminte de cele spuse de Iusufache.
- E adevărat că nu s-a ţinut Săptămâna nebunilot, că eu am uitat?
Iusufache, nu şi nu, că nu s-a ţinut... Secretarul livonian nu ştiuse ce să-i răspundă, dăduse să Ni'ape de întrebările lui, dar Hrisant nu-1 slăbise:
- Vorbeşre, de ce mă minţiţi toţi şi mă amărâţi? Nu am împărţit eu bacşişuri şi pietre? Nu le-am dat eu la toate curvanele Htttca câte un briliant? Că un sac am avut şi nu-1 mai găsesc; tiu am deschis havuzurile ce cântau prin pieţe şi pe la poduri? Nu erau străzile pline de echipaje lăcuite â la Daumont şi cai laleraţi? Aşa o sărbătoare nu s-a mai văzut în Bucuresci de pe vremea lui Hangerly... De ce taci?
256
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
257
cadă greu. Să nu ne păgubim la scrierea îngerului pentru puţintică dulceaţă a mâncării, cum zicea dumnealui velitul Antim din Iviria...
Cei doi se uitau unul la celalalt. Secretarul livonian privea arară pe fereastră la amiaza straşnică de vată ce arunca clăbuci de aburi, secând fântânile Bucurescilor.
- Mi-e dor de nişte dropioare, mai făcuse visător Hrisant şi de un vin snob... Nu se adresa nimănui, vorbea singut, amintirilor. Doar o sticlă cuvioasă şi prăfuiră bine.
- Ce zăduf, ce sete, ai dreprate, boerule, oftase Iusufache. Ce-ar fi să mai petrecem, că de mult nu am mai făcut-o. Şi-a trecut ceva vreme... Pui un prun în pământ, pune şi-o doagă-n pod, ziceau bătrânii noştri.
- Mă, dar tu te-ai înţelepţit rău de tot.
Sluga se gândea că vinul tânjise destul în poloboace, s-o fi acrir de mult, dacă nu l-or fi băut albanezii cei ce plecaseră, ori grăjdarii. Ceva mărunţiş mai avea pus deoparte, nu se lăsa el fără o para, ar fi alergat să-i facă beizadelei o plăcere, dar ştia că totul nu era decar o toană a nebunului ce nu se mai mişca din filegoria lui şi nici măcar foame de-adevărar nu simţea. Visase probabil că petrece pe undeva, pe la moşiile lui şi îşi adusese aminte de mâncarea dulce de morcov, de marule, de bob verde murat, ori de marinată de stacoji, dar ia să-i puie o masă, că-1 ştia: odată strâmba din nas ca şi când i-ai fi dar otravă. De doftori, să nu audă; de doftori şi de mâncare şi, uite că odată înviase! Ca mâine o să joace în baluri cotilionul, şubeta ori cadrilul lăncierilor! Pe dracu! Era surpat, îl ţineau pravurile şi ererurile pe care le sorbea. Numai el ştia ce păţea cu spicerii ca să-i mai vândă cele otrăvuri fine din care beizadeaua se ameţea în visele lui plăcute, ieşind din cea lume! Noroc cu doftorul Hrista, înfocat eterist şi el; acesta îi scria cu litere fără cusur reţerele pentru farmaciştii ce nu se lăsau, fiindcă, spuneau ei, îl omoară pe Hrisant Hrisoscelu cu acele droguri şi să-şi ia răspunderea cine voia, ei nu şi-o luau! şi cât mai costau toate
pravurile astea, că vânduse o jumătate de moşie pe 8 000 de lei, cheltuiala numai pe anul ce trecuse.
- La ce te gândeşti, Iusufache, de nu dai poruncile şi nu mi-o scoţi pe muierea asta de aici?
Sluga îi făcuse semn cu ochiul Rafirei ori Sultanei, sau cum îi mai zicea, adică: fietbe şi tu ceva pe foc, pune pe nişte farfurii, că el tot n-o să guste, că nu mai are stomac, e o ruină pe dinlăuntru... Şi aceea ieşise.
Erau de tot singuri, cu livonian cu tot; trebuiau să mai spună ceva şi nu ştiau ce. Despre ploaie să zică, despre soitarii din Târgul de păduchi, ori că dăduseră foc Momâii de paie care, de obicei, anunţă venirea primăverii, dar asta se petrecuse cu trei luni în urmă; acuş umblau paparudele, nişte ţigănci după care alerga cu limba scoasa Teodat, pularnicul, nebunul cu (ucalul de la Mitropolie, şi acela, ferindu-se de cuţitele potcovarilor şi argintorilor care le iubeau pre ele şi pe alţii nu-i lăsau Sfl se apropie.
Hrisant era chinuit de un gând vechi, voia să-i prindă cu soalda.
- Ori la Săptămâna nebunilor au fost şi măscăricii talieni, că eu i-am tocmit, le-am dat destule parale?
-Au fost, făcuse sigur de el secretarul livonian, care ştia mai bine să intre în joc şi mai uşor.
- Dar Geamala au jucat-o? -Au jucat-o, cum nu?
- Şi pehlivanii arapi au înghiţit săbii?
- Au înghiţit.
- Dar prezicători de la Hindea au fost?
- Fost.
- Măi să nu vă deochiaţi! Şi Sgabercea, nebunul Dudescului?
- Cum nu? Cel ce rupe gârul porumbeilor şi-i mănâncă cu pene cu tot. A fost, şi Dună - măscăriciul boerilor, şi Manea al lui Dumitrache Ghica, şi Bărbucică şi Chimiţă.
Acela, Chimiţă, tot în stofă de mobilă umblă îmbrăcat?
258
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
259
- Tot.
- Dar farmazonii? Dar broscării cu maimuţa?
- Toţi, jucau şi strigau şi măria ra i-ai umplut cu funduclii. Erau şi nemţii halterofili, cu ghiuleaua, iar popa Ciupelniţeanu umbla cu un cal viu în spate de l-au deşelat până la urmă şi l-au dus la spitalul de orfanorropi, să-1 vindece că se dăulase şi i-au pleznit boaşele.
- Da stambulioţii? Au jucat ei printre cuţite şi au scos căciuli din alte căciuli, bătându-le cu biciuşca?
- Au scos, făcea ca papagalul, secretarul livonian...
- Mincinoşilor! strigase deodată Hrisant Hrisoscelu, lăsân-du-1 pe fiul natural al Militrisei şi-al contelui Goncearov cu gura căscată. Visuri, kimere, istericale, nevricale, visaţi, de ce atâtea alucinaţii? Afară, afară!
Ieşiseră speriaţi, făcându-şi cruce, blestemându-şi ziua când se tocmiseră să-1 servească. Beizadeaua rămăsese singur. Nu era trist, nu gustase gluma, pentru că până în urmă cu câteva clipe crezuse el însuşi că Săptămâna nebunilor avusese loc; nu era posibil altfel, doar luase toate măsurile, doar cheltuise tot ce mai avea pentru a scoate lumea din casă, cu muieri îmbrăcate în rochii de terţanel, cu fulii de diamante, gherdane, inele şi brăţări, cu fionguri de panglici mov şi cârmezii, cu paftale de aur, ca pe vremea Zincăi Golească, cu şaluri beldar ca la începutul veacului, după moda veche, şi ei, berbanţii, cu mătănii de odogaciu sau chihlimbar în mână; încă pe sub giubea, cu cepehen din fir şi tarabolusul pe ureche; pe când angliştii, ri-derşii, franţuziţii bonjurişri „en habit â la franque", loghiotaţii, perceptorii de limbi streine sfidau pe cei dogiţi, învechiţi în moda altui secul ce se dusese. Vasilică Ghica îmbrăcase redingota albastră, ori visase el, de nu-şi mai aducea aminte, arăta lung şi deşirat, cu haina sugrumată pc talie şi încheiată în faţă cu nasturi de mătase, ceea ce îi împrumuta un aer de cocoş. Parcă Ionid Greceanu nu purtase, atunci sau altă dată, pantaloni de caşmir pe picior, cu supieuri, cravată de muselin, pălărie
1- tare, de castor şi pantofi cu tocuri înalte? Se dusese vremea ammaestraţilor fanarioţi! Cât timp trecuse, părinţii lor fuseseră artişti în iahnii şi baclavale şi ei ciripeau franţuzeşte şi nemţeşte, Risipeau moneda curgătoare la britisch-biliard, ori ighiordum t * ca pe nemica şi dansau passe pied-ul şi matradu-td napoletan, f " lină, să le pese; parcă el, Hrisant, ce făcuse? î Şi din nou o durere surdă îl lua în stăpânire. Nu era frica,
• nu era nici măcar melanholie că pierduse o femeie cum nu mai întâlnise; numai sentimentul acela de risipă a vieţii fără scop
f   -    când începuse totul cu violenţa tinereţii, cu atâtea speranţe şi "    scoposuri nobile, şi-acum ce se afla în urmă? Nimic, semănând lotul cu vidul acestei după-amieze înfricoşetoare de vară, cu ;        vipia, cu năduşala care-i curgea pe spinare şi cu frigurile de seară, „m intrarea în lumea lui falsă, a eterurilor din care nu mai reuşea s,1 iasă... Mereu obscuritatea lividă a zilelor goale, fie iarna, fie vară, culoarea ternă a aerului saturat de prav sau de o uscăciune "   '-   care-l îngheţa; focurile cele mari nemaiajungând răcelii din j        «lisele lui şi, mai ales lihtisul, boala orientului, acel gol fără saţiu ■   '     tri care intri şi de unde nu mai reuşeşti să ieşi, turburea stare de aşteptare, fără mişcare, fără gânduri, numai o supravieţuire dureroasă în care se rupeau nişte valuri şi se trezea mereu în trecutul pe care-1 ura, dar de care nu se putea desbăra. Venezia,
• ;*    canalele, marea mugind în zori, clopotele, umezeala, jocurile
luminoase ale apelor, o imobilitate din care nu reuşise să scape llici măcar acolo, tavanele pictate de la palatul Caragua, fuga lui î        până la Viana, urmărit de creditori, de şacalul acela de Barbaro j Vimercatti, cel ce reuşise să pună ghiara pe el, aşa cum îi pre-
vestise Christo. Trăise frumos în tinereţe, „puţină gramatică, puţin Descartes", după moda timpului şi-acum se prăbuşise îlUr-o viaţă aruncată. Mereu gândul la viaţa dublă a Herulei: pe cine iubea? Se împăcaseră, dar sărbătoarea durase puţin, reapăruseră bănuielile, reproşurile, geloziile, o punea sâ povestească ce făcuse cu Gentille Labia, cu falsul numismat, vagul ai lor, friulanul care vâna cu şoimi. La el nu se gândise? Ce făcea
260
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
261
el, Hrisant, în acel timp; nu-i spunea nimic suferinţa aceea teribilă, zilele goale, când Venezia era mai tristă decât cimitirul San Michele, când sciroccoul bătea violent şi zidurile se încălzeau, luau foc şi era singur, privind încăperile pustii, oglinzile reci şi întunecate, streine fără chipul ei, bezna verde, întunecoasă a interioarelor părăsite? Dar el unde era, şi ce făcea în acest timp? îl întrebase Herula cu acea glaciaritate în glas a tuturor desamăgiţilor ce vor să-şi ia revanşe amare, părăsiţi la rândul lor cu aceeaşi cruzime? Cum arăta rârfa de Daria Fini, era înflăcărată, ca ea? Cunoştea mângâierile pe care numai o curvâ trecută prin bordelurile cairote ştia să le acorde bărbaţilor? De ce se mai plângea? De ce nu aşteptase? De ce voise s-o facă să urle de gelozie? Degeaba lacrimile, reproşurile, acum era prea târziu! Da, îl iubise pe actorul acela, pe vagul numismat, cum îi spunea el, pe friulanul cu moşii la Malamocco, unde era foarre frumos dacă voia să ştie, iarba catifelată, strugurii brumaţi, aduşi pe tipsii de argint, argint de pe vremea Cruciaţilor, cum se lăuda. Şi ce mai scâncea acum, când totul era trecut, mort, ceva ce fusese, ce nu mai putea să se întoarcă, nu vedea că tot la el se întorsese, că se afla aici? Avea încă un soţ, nu se gândea la agresiunile lui brutale din unele dimineţi? Pe Attillio nu era gelos? „Taci!", o ruga, astupându-i gura cu palmele. „Tu mă stârneşti. Fiecare clipă de iubire e alrfel şi ne aparţine numai nouă! Nu au nici o însemnătate cei ce au fost sau or să vină. Trebue să învăţăm că iubindu-ne, murim; că iubirea, ea însăşi moare atunci". Reverberaţiile Veneziei pe zidurile ce putrezeau şi ele, se erodau ca iubirea lor cu fiecare ceas, cu fiecare zi trecută. Atât de puţin într-un atât de profund sentiment! Şi nici o milă din partea nimănui, a niciunuia, numai o devorare reciprocă, Hrisant privea la cei doi peşti dragon, cum se pândeau, probabil că nu dormeau niciodată, doreau doar să se sfâşie. Mâinile ei în obscuritate, bfăţârile sclipind mort in lumina scăzută a interioarelor palatului Caragua; afată, ciclamele, anemonele şi migdalii radiind în soarele iute de dinaintea toamnei, mozaicurile lustruite,
portocalele din vazele de argint întunecat; dincolo de ferestre, grădinile oraşului se opăreau în fierbinţeala amiezei. Ceasuri ucise în reproşuri, în srrigăte acoperite de sărutări false, ce voiau sâ ia locul altor sărutări de mai mult; un plictis ucigaş, golul înaltelor încăperi pe plafonul cărora jucau reflexele apelor clocite şi strălucitoare ale canalezzo-ului, cu unduiri galbene, vinete, violete, după decantarea luminii strecurate prin perdelele ciuruite de soare. „Ştie că eşti aici?" o întreba. „Ştie." „Şi nu ţe omoară încă?" „S-a obişnuit." Asta îl scotea din sărite. Sunt Ineţuri care se tac întt-o situaţie ca a lor, dar ea avea plăcerea de a rupe portocala cu dinţii, nu s-o cojească, o mânca precum copiii, stropind în jur zeama parfumată, asta îi amintea violenţa, cruzimea şi lipsa ei de scrupule. Bazinele de afară plesneau în soare, se auzea piatra crăpând. O iarbă sălbatică, uscată se târa sub fereşti; ceruse să nu fie cosită, nici nu ştia bine de ce.
Şi el, singur, aici, în chioşcul unde sta în priveală, în file-jţoria lui atât de săracă după fasrul palatului Caragua, ascultând cum se scurg zilele şi cum melci, libărci sau gândaci rodeau peret'i> devorându-i cu o duşmănie înmiită de foame, probabil, pentru că nu mai găseau nimic în magaziile lui, magupiile nu mai ardeau de atâtea focuri şi resturile nu mai erau cărate la gunoi cu roaba pentru că nu avea cine sâ mănânce ceea ce pregăteau bucătarii; aceştia fugiseră odată cu cizmarii şi croitorii curţii neplătiţi cu lunile, furând ce găsiseră... Claustrarea, imobilitatea timpului în care se închisese; totul ar fi trebuit să-1 ajute i& uite ceea ce nu avea să teuşească să uite vreodată. „Ce-ţi spune când te întorci?", o mai întreba. „Nimic, nu mă întreabă nimic, llici unde am fost, nici cu cine, dar ştie." „Nu a vrut să te ucidă vreodată?" „Cum să nu? De câteva ori". „Şi cum ai scăpat?" „Nu ştiu". Râdea, avea atunci râsul acela trist pe care-1 iubea eel mai mult. Ii propusese din nou să-I părăsească; ea fusese de «cord, nu mai amintise de greutăţile pe care le-ar putea avea t ll biserica, dar cotul fusese uitat. Se prefăcea că nu mai ştia de
262
liUGKN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
263
promisiunea de a-1 lăsa pe Attillio. „Sunteţi complici, îi spusese cu brutalitate. Altfel nu înţeleg nimic din ceea ce faci". „Nici eu nu înţeleg, dar nu aş putea trăi cu tine." „Ce înseamnă că nu ai putea trăi cu mine? Ce, ăsta e un fel de a trăi?" Herula se indignase pe neaşteptate. „Unde te crezi? în haremurile voastre stambuliote? în insule? De insule am fugir, vreau să trăiesc cum trăiesc, nu mai întreba nimic." O ura din toată inima, ea devenea imobilă, cădea într-un tel de catalepsie care îi îngheţa trupul de care nu se săturase. Era rece, crispată, ca un lemn, nu mai avea pe chip nici o frumuseţe; îl uimea cât de repede se putea schimba. Se lăuda dacă era sgândărita că e sătulă de dragoste pentru că, nu mai departe de o seară, se dusese cu actorul ei care revenise şi scheuna pe la uşile casei lor şi se istovise de atâta foame a bărbatului care parcă ieşise din puşcăriile Veneziei, de la Piombi, din carcere, avea o tnsaţietate pe care nu ştia de ce o provoacă tuturor bărbaţilor, îşi dădea el seama de asta? De câteva ort vrusese s-o sugrume, ştia că-1 minte sau îi plăcea mai degrabă să fie aşa, şi atunci îl apuca o furie demenţială. Se certau şi Herula se jura pe morţii ei de la San Michele că nu o să-1 mai vadă niciodată în viaţa ei, că nu vrea să mai ştie nici cum îl cheamă şi-i arunca brăţările şi inelele lui pe care ar fi vrut să le svârle în canal, dar geamurile palatului Caragua erau înţepenite, aerul intra prin nişte lucarniţe de sus, nu ajungea până acolo pentru că le-ar fi svârlir în mocirla puturoasă a canaletto-ului...
După care urma tristeţea iremediabilă a zilelor de despărţire când Hrisant nu se mai înţelegea cu nimeni. Degeaba veneau Christo şi ceilalţi la el, îmbiindu-1 la jocuri şi la serate muzicale; nu ieşea din odăi, tăcea; nici măcar lui Stradiotte nu-i mai dădea ordine; secretarul livonian îi gonea pe toţi, spuindu-le că în asemenea clipe era mai bine să nu fie văzuţi. în acele momente de singurătate îşi propunea să cheme alte femei, Christo putea să-i aducă câte voia, să se iubească cu ele câte o săptămână, sâ bea vinuri franţuzeşti să părăsească palatul care nu-i mai plăcea. Ceva sleit lua loc pasiunii pure de la început. Se
minţiseră, iubirea nu mai putea sâ renască; dar venea, deodată, o după amiază când se auzea de undeva, de jos, o uşă deschi-zându-se violent, cineva striga de acolo că a sosit, şi el nu răspundea, şi, deodată, ea apărea în încăperea cu pereţii poleiţi, cu mobila întunecată şi smulgea perdelele şi soarele de afară pătrundea în-lăuntru, invadând încăperea înaltă şi descoperind ungherele lamiliare pe care le uitase. Era îmbrăcată în rochii transparente, albe sau roz, sau viorii; alerga până în locul în care se afla cu braţele deschise, cu un avânt ce nu putea fi descris, şi o avea în braţe, toată, numai tinereţe şi disperare, şi lacrimi, şi scâncete, şi minciuni: „Nu mă crede, rot ce ţi-am spus nu e adevărat, mă ierţi, mă ierţi? Spune că da pentru că altfel plec imediat, nu ai să mă mai vezi niciodată..." Si nu o lăsa din btaţe şi ea avea pe chipul alb urmele unei boli ireversibile, chiar îşi inventa boli nâpraznice, fără nume, ce aveau s-o răpună, primele semne se şi iviseră spunea; medicii îi dădeau foarte puţin de trăit, dar ei nu-i mai păsa de nimic. Ştia el ce simţea în acele clipe? De ce nu aflase că femeile mint pentru a fi dorite mai mult, era o veche lecţie învăţată de la mamele mamelor lor, şi el, prost şi uituc ce era, credea toate basmele pe care i le spunea? Era nebun, sau ce era?
Atunci reveneau trandafirii galbeni de Isfahan, şi rozele de Siria, bijuteriile filigranate, cum numai mâna meşterilor vene-zicni ştiau să facă, batiste, mousseline, parasole, evantalii, her-meline, câini brack pentru soţul ei; colivii de aur cu canari, după moda orientală, guşi de vulpe de Mosc, mărgăritare, ceasornice englezeşti cu surprize, şaluri de Halepa, ba şi o trăsură, şi iar se auzeau vorbe mari, şi se făceau promisiuni nesăbuire şi jurăminte ce nu erau ţinute decât câteva săptămâni; reîncepeau vânătorile şi jocurile de cărţi la care Hrisant pierdea nebuneşte dintr-o vanitate de sinucigaş. Pentru el nu mai exista decât un singur sfârşit, ruina, moartea, ştreangul de mătase sau otrava...
*
Din când în când, lenea stupidă în care se complăcea era iui reruptă de câte o veste proastă pe care tot Iusufache i-o adu-
264
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
265
cea: turbaseră saxonii de vânătoare, îi apucase pe ei stenahoria; stăteau închişi, dăduse boala în ei şi se muşcaseră sălbatic, trebuise să-i împuşte pe rând; Hrisanr nu-i mai auzea amuşinân-du-se prin curte; era o linişte ce-1 scotea din sărite. Doar ce mai bătea cu puscile la amiază din Turnul Meridian, sau răzbea strigătul din dealul Mitropoliei al nebunului de Teodat, care se năştea la necuviincios ii ce nu ţineau rândul la punerea lumânărilor. In rest, oraşul părea ucis, numai un nor de praf albicios învăluia turlele; de la hanurile din jur, spre seară, un svon de lăutari se târa spre ferestre. Şi atât. Se ducea viaţa lui... Celorlalţi ce le păsa? Petreceau, se făcuse pâinea şi mierea, şi vin mult, cum zicea Iusufache, parcă cu o invidie neagră faţă de alţii; adică, pe ocolite, el, Hrisant, scăpătase, nu mai avea ce arunca la răspântii, parale, să audă boerii pârâcioşi şi mincinoşi că nu ajunsese la salamet. Slugile îl părăsiseră; nu-i mai mâncau la-cherda, scrumbiile şi sardelele, ajunseseră la seminţe de dovleac, mai mare ruşinea, se duseseră la alţii şi-1 povesteau; nu se mai putea face nimic. „Dar or să vadă ei, îi ameninţa Hrisant faţă de secretarul livonian, sâ audă şi acela, în genunchi se vor întoarce şi vor cere să-i primesc în slujbe, dar să nu mai aud de ei..." Nu-1 credea nimeni; usturatele lui cuvinte nu însemnau nimic, o ştia, mai bine decât toţi, chiar el. Şi, ca să pară că nu-i pasă de pagubele ce se înmulţeau, îi spunea lui lusufsche: „Las' să mai tteacă o zi-două şi ies în târg, să m-arăt. O să scot din banca lui Rosenthal, că am înscrisuri, bani cu ghiotura şi o să ne cumpărăm alţi cai şi alţi câini de vânătoare. Ce mai dau din clanţă bărbierii, că tu de-acolo le afli pe toate?" Iusufache atâta aştepta, măcar cu asta se mai spăla în faţă beizadelei, şi-i arăta că el rămăsese al său credincios: „Ce să mai spună? Au scos prosopul în băţ, afară, în faţa prăvăliilor şi se uită la canarii din colivii şi la buchetul de flori cu care îmbie muşteriii. Ei duc veştile proaste, le dau tutun, mă uit la ceasornicul englezesc cu care m-a cadorisit măria ta şi ei mă întreabă: „încă nu l-ai vândut, Iusufache?" „încă nu, să vă crape vouă leibârul, uite
aşa! „Da' jupân'tu ce mai zice?" „Ce să zică, zice că să-1 pupaţi undeva. Pe la dekemvre se pune pe picioare şi vă arată el, nădăjduim ceva rodire de coconi..." Cu asta-i lăsa cu gura căscată pe curioşi, Iusufache. Adecă boerul nu căzuse în starea eunu-hilor, mai putea, ocărâte isprave se ştiau despre el, din tinereţe, dar că după ce-1 făcuseră de scurs şi fără snagă, râsul Bucurescilor, să mai afle că pune jos şi că va mai avea şi niscai moştenitori, asta eta prea de tot. „Vă lăudaţi voi!" făcea careva şi Iusufache pleznea de furie. „Cum adică, ne lăudăm, îşi însuşea el pluralul acela măgulitor. Habar nu aveţi cu ce femei a trăit el pe-acolo, pe la Venezia. Am aflat totul de la secretarul livonian, pe el sâ-l puneţi să vă spuie, vi se face părul măciucă." Că aceia îl mai întrebau: de ce, la o adică, beizadeaua nu mai ţinuse Săptămâna nebunilor? se oprea să zică, sâ nu-1 supere. Intre ei, ai casei, aşa rămăsese, că petrecerea cea mare se ţinuse şi că boerul fusese generos, le împărţise tuturor darurile aduse de la Cetatea I )ogilor, dar cum să crezi într-o minciună atât de gogonată? Mai rău era că fiul natural al Militrisei şi al contelui Goncearov o luase de bună şi numai ce-1 auzeai şi pe el: „Mai ţii minte, Iusufache, ce-am mai petrecut la Săptămâna nebunilor?" „Cum?" se mira sluga, cu aerul că nu-i vine a crede cele ce auzea. „Ce te prosteşti atât, ori ai tâmpit şi tu, ca toţi băşinoşii ăştia de boeri, plini de barbe şi goi de minte, boeri de punga? Ai uitat mesele frumoase de le-au pus boer Hrisant, mistuirile de foc când a dat cu arteficii şi cu bombe de se luminase cerul ca la (ocul cel mare? Cri nu mai vor să ştie că stăpânul nostru au vrut să le treacă vremea din privit, că altceva nu mai au ce face, spun snoave, mănâncă rahat şi trag la lulele?" „Nu, că s-a sfărâmat şi ăsta", gândea Iusufache, se umple lumea de nebuni, mâine, poimâine, o să mă auzi şi pe mine povestind cu ficlenie cum ne vom fi veselit cu toată pripa la Săptămâna nebunilor!" Şi dacă era pe aşa, las-o cum ai pus-o! bea apa de putină, şi zi-i că-i şampanică... încă n-am ajuns la mezaturi, dar nici departe nu suntem, până atunci măcar să petrecem... Se vede treaba
266
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA nebunilor
267
că secretarul trăsese luna asta în piept aer de Snagov şi acela nu-i priia. Aşa se întâmplă când averile sunt râu agonisite şi lumea se nebuneşte, ori se preface, penrru că el, Iusufache nu credea că Hrisanr al lor era chiar întt-o ureche: se ferea de dânsul aşa, ca să nu-1 mai întrebe nimeni de ce-a pătimit pe acolo, pe unde a fost, altfel de ce ar lua-o rasna? După ce vorbeşti cu el, de parcă nu ar avea nemic, odată o cârmeşte cu minciunile, într-un rătăcit curs al planeţilor, pentru că, dacă voia să ştie beizadeaua, asta era, trebuia dus la descântătoare, deasupra-i veghea Saturn, cel plin de plumb, cu relele lui...
Şi, ca să-1 mai distreze, Iusufache îi povestea că în târgul păcătos al Bucurescilor se deschisese o înaltă şcoală de hăţuri lungi, adică de dresat caii, de şedeau aceia în două picioare şi jucau în cerc, ca la circ, şi toate demoazelele şi angliştii, şi riderşii se înscriseseră acolo şi făceau poze academice pe armăsari, stra-vaganţe plutarhice, cum scria în foglietele de le zicea acum gazeturi, în libelele sale, fratele lui Theodosie Zigomalas, un grec ca şi Hrisant, ce influa cu scrisul lui în opiniunea publică. Şi iar se mira beizadeaua: „Mă, Iusufache, eu nu te mai ţin pentru că nu mai am cu ce te plăti, tu ai ajuns de vorbeşti mai bine ca mine." Asta îl mulţumea pe Iusufache mai mult decât orice. „Vezi, boerul tot boer, cugeta el în sine, dacă te mai ridici la minte, nu se supără, te bagă în seamă. Are frăgezimi sufleteşti, că de-aia era bună pricopseala învăţăturii şi când ar avea el vreme, că vorbise cu secretarul livonian, s-ar apuca să citească cărţi şi organe matematiceşti sau ar tocmi un dascăl latinesc să-1 deprindă cu lucrurile subţiri ce se arătau acum în lume. Parcă alţii erau mai breji decât el, numai că ştiau pe dinafară Gno-mele lui Esop si Homer, urmaseră scholana şi uite ca-i porunceau lui, cel fără de nice o învăţătură! Pe Iusufache îl băteau de mult gândurile astea pentru că tot scodolind pten poduri ca să vadă ce să mai vândă din casă, dăduse peste „Tomul uitării" şi „Panoplia dogmatică", două cărţoaie din care-i citise livonianul din greceşte de câteva ori şi, Doamne, ce mai
învăţături erau acolo, să tot asculţi şi să te destupi la cap! Auzise el, îl întreba acela de „Politichia" lui Aristotel, dar de „Cuvintele aurite" ale lui Pithagoras? De unde să audă, că trăise prost, numai lăcuste nu mâncase, ca sfinţii părinţi în deserturi. Şi secretarul îl trimisese la un grec sofialeu, unul de avea dugheană lângă „Ochiul lui Dumnezeu", unde se vindeau pantofi cu cataramă, ştia el? Dacă ştia, o sâ-I găsească că nu prea avea clienţi, sta cu un pudel bine pieptănat în braţe, afară, că o tarabă era toată negustoria lui, şi să-i spună de cine-i trimis şi să-i dea nişte cărţi de învăţătură, şi-atunci, pe Sfântul Mihail al Sinoadelor, o sa vadă el, Iusufache ce carte o să-1 înveţe că rot nu mai aveau ce (ace cu nebunul lor de boer, ce nu mai ieşea din parigoriile sale. Se dusese sluga: acolo, altă lume, numai desmădulaţi, loghiotaţi de prindeau muşte, poeţi, cum li se spunea, cu pălării clacă şi panraloni colanţi, femei groase, dar boite, vorbind franţuzeşte, şi-n jurul lor ţapi tineri, nişte păpuşei de cafenele, cu plete lungi, îmbrăcaţi în doi coţi de postav roşu, legaţi la (ţâr cu o panglică de-i zicea lavalieră, după moda de la Paris, cu jiletci galbene ca mierea, â la republicaine, cum auzise de la secretarul livonian, scurtă până la genunchi, cu colţuni de mătase, ori în pantaloni albi, moi şi surtuce de prutielă, trăgând din ciubeice şi învârtind zariflâctiri ori suveniruri mitologice în deşte. Avusese ce-i povesti beizadelei o săptămână, pentru că de învăţătură tot nu se apucase. Grecul sofialeu îi dăduse câteva tomuri, dar Iusufache adormea pe ele, după ce citea câteva rânduri despre Alfavira sufletească. Prost se născuse, prost avea să moară, ce-i trebuia lui; aşa că să nu se mai mire boer Hrisanr că mai scapă câte un cuvânt mai altfel pe gură. Beizadeaua râdea de se prăpădea şi ivea de unde nu se ştie câte un leu de argint otoman şi i-1 dădea: „la-1, Iusufache, să ai cu ce plări cahveaua, să mai afli". Aceluia îi răsărea faţa de bucurie, lua bănuţul şi, cu cc mai avea, mergea în Târgul de păduchi, a doua zi să cumpere niscaiva mărfuri pacotile, că altceva nu-i mai dădea mâna. Veneau vremuri grele, ar fi plecat la alt boer, dar se legase
268
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
269
sufleteşte de Hrisant; ar fi fost mai mare ruşinea să-1 lase la greu precum alţii. Măcar el avea haz, îl mai distra oleacă cu novitalele sale: ba că în târg veniseră arhitectoni cu planuri măreţe de acheducturi şi fontane publice; ba că Domnul cel nou o să ardă Condica datornicilor şi-o să se şteargă toate ruşinile, paremii de-ale domneştilor adiotaţi ce promiteau şi niciodată nu se ţineau de cuvânt, dar scutelnicii şi sărăcimea ttăgea nădejde, ce altă ceva să facă? Mai venise şi un hindiu-harap care sărea peste şase bivoli deodată, ori se lega de coada unui cal şi-1 ţinea pe acela în loc, asta la bâlciul din Mahalaua Calicească, minuni ce atâta groază de limbi de om nu poate povesti, ba că Marula Korban se desfăcuse de soţul său, ori că Ionică Greceanu căzuse din nou în fapte de curvie, ori că Elisalta Balş a rămas săracă de soţul ei pe care 1-a găsit la Grădina Darea la semn cu alta şi de atâta materie de iubire s-au încăierat şi acela a plecat de-acasă; lumea trăia, îşi vedea de-ale ei...
Se plictisea repede, aţipea în timp ce sluga vorbea de ale lui fără să se mai oprească. Căsca plictisit, dar Iusufache nu înţelegea, ori îi era milă de el şi voia sâ-1 scoată din gândurile negre ce-1 păşteau de multă vreme. Totul era rupt în memoria lui, ba se visa la Turla Jalikioscului privind ceasuri întregi la jocurile apelor, la ciprii ce fumegau în amurg într-un abur; ori întindea mâna şi i se părea că atinge carnea Herulei pârguiră în lumina roşcată a lumânărilor aprinse în palatul Caragua. Alături acvariul întunecat, plin de plante putrede lăsa să se vadă pânda celor doi peşti dtagon ce se aşteptau unul pe celălalt. „Unde eşti?" întreba şi auzea glastd lui Iusufache şi asta îl scotea din minţi: „Nu ai plecat? Ce mai îndrugi acolo vrure şi nevrute. Du-te, voi a sta singur". $i sluga plecă umilă, privindu-1 ca şi când l-ar ti certat: „Ce-ţi veni? Ce ai cu mine?" Dar avea nevoie de tăcerea din jur ca să se întoarcă în acel trecut din care nu mai voia să iasă.
Venezia rece, iarna, ca o poză de dagherotip, cu ceva metalic în cerul strein şi el singur, focuri încă arzând în căminele şi ele reci, srreine, interioare austere, fără viaţă parcă, deşi acolo fusese ea şi nu se ştia dacă se va mai întoarce vreodată, pentru că totdeauna gustul pentru moarte o făcea sâ spună lucruri ce-1 înfricoşau. „Adu-ţi aminte că va veni o dimineaţă al căţei apus nu-1 vei mai vedea", îi tepeta Herula Lucrezia Vimercatti un principiu iezuit şi pe urmă îi pomenea de morţii ei de la San Michele, i are o aşteptau, morţii ce o apăsau cu memoria lor, cei ce trăiau încă în fiinţa ei atât de mistică, pe care-i visa şi-i blestema. „Sunt mereu cu mine, spunea, nu mă slăbesc nici o clipă, grei, uriaşi, mulţi. Haide să ţi-i arăt", şi-1 ruga să o însoţească în gondola care o aştepta lângă poarta lor secretă, dar el nu avea chef de cimitire, de trandafirii fanaţi de pe marmora îngălbenită de vreme în care soarele mort de la cinci după masă, iarna, lăsa un fel de spumă albicioasă numai, o aureolă. Pe Herula o chinuiau oglinzile pe care le acoperea cu perdele de câte ori intra tn înaltele odăi ale palatului. Plafoanele ce se înnegriseră repede de fumul lumânărilor şi arătau iar a vechi, a ceva trecut, ciudat !■■ lucru, nesfârşitele odăi îi dădeau o furie de a umbla prin ele, de a se ascunde, şi el o uira o vreme şi pe urmă îşi dădea seama fii ea plecase poate sau îi făcea numai răutăţi, lăsase la vedere un colier sau o batistă, sau un şal străveziu, şi o striga, şi nu o (ţflsea ceasuri întregi penrru ca ştia să folosească toate ungherele Necrete ale acelei case închiriate pe care el încă nu le descoperise. O sl riga ca şi când ar fi chemat-o în apă, perdelele grele vâtu-lau glasurile, se instaura, mai ales iarna, o besnă moale, cenu-flll-portocalie sosită din evantaliile focurilor, din recele cer de afară, ce avea în el o frică. O implora: „Să nu pleci în noaptea iM'U, nu pot să suport întunericul şi singurătatea". „Nu plec, Iubitule, spunea şi dispărea pe neaşteptate şi el o căuta, voind ttt (ţliiccască unde s-ar putea ascunde şi nu reuşea s-o găsească decât târziu, când, sub cine ştie ce scară se auzea un râs răutăcios • are puica să însemne orice; dar uneori pleca cu adevărat şi el
270
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
271
zadarnic implora pereţii reci penrru ca ea să se arate; era departe, în cine ştie ce săli de jocuri sau în casa ca un gheţar a lui Vimercatti. Atunci ar fi vrut să moară, atunci ar fi vrut să vină Trimisul, să-1 gâtuie, dar nu se arăta nimeni. Afară ploua, o ploaie subţire, sâcâitoare. Ceasurile treceau greu, se plictisea, nu-i venea nici să citească, arunca cărţile pe podele, fuma, auzea cum purrezesc fructele în vazele de argint, uitate pe podele, urme ale trecerii ei pe aici, mici flacoane cu eteriui, totul îi aducea aminte de nebunia ei când se deslănţuia, când intra în cada în care aruncase mai înainte trandafirii galbeni de Isfahan, cu ţepii cărora îşi sfâşia sânii cu o voluptate turbată, tot trupul ei fiind repede umplut cu râuleţe de sânge roşu pe care Hrisant le sorbea ca si când ar fi vrut să-i ia puţina viaţă, câtă mai era în acele clipe de uitată voluptate, când nu mai ştiau cine sunt, doi îndrăgostiţi pierduţi în acest oraş uitat pe lagună, şi Herula îi striga în urechea însângerată. „Fos mu, acum aş dori să mor! Sinfono?" „Sinfono!", spunea el. Trandafiri striviţi, căldura înăbuşitoare a încăperilor roase pe dedesubt de un cancer al varului ce ploua mărunt peste cearşafurile în care se învăluiau, răniţi amândoi, arşi, privind plafoanele aurite şi afumate, atât de îndepărtate. O căldură zăpuşitoare le ardea carnea. Hrisant simţea o ameţeală dureroasă şi ar fi vrut să deschidă ferestrele mereu închise ale palatului Caragua, pecetluite parcă pentru totdeauna în chenarele lor de plumb ca si când ar fi fost zidiţi de vii acolo. „Să fugim, spunea Herula sufocată şi ea de acele ziduri, altfel vom muri.
Memoria lui se întuneca nu mai ştia unde se află: la Bucuresci, în torpoarea lui Iuliu, când arşiţa muşca din frunzele de salcâmi ai mahalalei Scorţarului sau în planturoasa Cetate a Dogilor care în luna aceasta era deşartă pentru că toată lumea pleca în vilegiatură încă din iunie, după ziua sărbătoririi sfântului Anton din Padova...
Totul era turbure. Numai mirosurile, altele, Bucurescii nu aveau izul de vanilie şi scorţişoară, esenţele exotice ale pieţelor
asurzitoare din Cannaregio sau Dorsodure; vara mirosea a boşar şi a tei, ultimii tei ce mai lepădau florile lor în uliţe ca pe un dar întârziat al întârziatelor veri, uitate parcă în cer de sfinţi şi aruncare ca o pomană peste Bukurli... Nu mai erau campielli plini de gondolieri care, la ceasul amiezii, jucau horele sau lippa cu derbedeii desculţi, în lipsă de muşterii. Clienţii lor se aflau prin viile de la Trcviso unde srrugurii abia începeau să se coacă şi arătau ca nişte perle, de culoarea galbenă a ochilor de pisică. C lolanii cântau sub ferestre „Cerusalemme", uliţele mişunau dc berete albaneze şi vânzătorii de biscuiţi îşi strigau mărfurile. Treceau cu lăzi în cărucioare neguţătorii de bagigi şi portocale, cei mai mulţi armeni, cu chipuri smolire şi glasuri groase ce se întreceau cu mugetul clopotelor Marangorei, chemând spre ateliere pe meseriaşii băuţi de cu seară, care nu mai aveau chef dc lucru în ziua aceea. Intre ferestrele caselor joase de dincolo dc canalul de la Santa Croce atârnau rufele multicolore ale spălătoreselor cu ziua, plimbate pe frânghii mânuite dintr-un loc într-altul cu ajutorul unor rotile neunse ce scoteau strigăte ascuţite ca paserile mexicane, vândute la San Giacomo, duminica pentru a însufleţi apartamentele celor bogaţi. Treceau curvele ieftine în mulette, înjurându-se în grai friulan cu puturoşii ce dătleau să aţipească în soare pe cheurile încărcate de coşuri de peşte şi acoperire cu saci umeziţi până se îndura vreunul dintre ei să le ridice şi sâ le care în depozitele din apropiere unde gheaţa lăsa să curgă un râu plin de paie tocate, murdar şi împuţit. Pe la prânz când, cu timpul, scădea marea, sosea un fel de barcă dosădită, încărcată cu înecaţii culeşi din lagumii în noaptea ce trecuse. Trupurile ţepene erau aruncate ca buştenii pe pavimentul încălzit şi cine avea neamuri dispărute trecea să le vadă, să Iacă recunoaşterea. Din când, în când, câte o muiete scotea ţipete ascuţite şi-şi lovea cu palmele obrajii, într-o disperare teatrală, mortul era vârât într-un sac şi-1 cărau cu o roabă spre mahalalele îndepărtate. Dat la toate astea Hrisant nu privea decât când rămânea singur şi-1 măcina urâtul. Atunci smulgea
272
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
273
perdelele încărcate de prav şi se uira prin geamurile turburi la mulţimea confuză mânată de griji ce alerga spre locuri necunoscute, ori la leşinul de la amiază al hamalilor. Până se auzea Realtina, clopotul de la San Giovanni, ce marca sfârşitul zilei de muncă, zăcea în aşternuturi, ucis de oboseală. Se adunau nopţile pierdure în tripourile de la Ridorto şi ceasurile nebune petrecute cu Herula care pica pe neşreptate, grăbiră, privind în jur, ca şi când ar fi bănuit că cineva îşi petrecuse noaptea aici, în palatul Caragua şi ea caută vreo urmă, punându-1 să jure că-i este credincios, şi neîmpăcată îşi tupea şalurile de mătase cu care-şi acoperea obrazul pentru a nu fi recunoscută de careva. „Hrisant, spune că nu o mai vezi pe Daria Fini, Christo mi-a spus totul, te vizitează în lipsa mea..." Minţea. Orice ar fi făcut ticălosul de verişor al Herulei, dar să-1 vândă dacă l-ar fi văzut cu o femeie, asta nu! Ar fi fost descalificat, nu ar mai fi putut să iasă în lume, era o lege bărbătească, nescrisă pe care o res-pecrau până şi pungaşii ce dormeau noaptea pe bacul de pe Rio de Verieri... „Eşti nebună!" îi spunea, râzând şi necrezând-o. De fapr se scuza că pica neanunţată pentru că pe urmă mărturisea singură: „Mi-a fost dor de tine, voiam să dorm puţin aici..." Intr-o dimineaţă, parcă presimţind că va sosi, adusese cu un gondolier un sac de perle ordinare pe care le risipise ca pe un pierriş în atriumul acela în care ea îşi pierdea mereu săpunurile. Erau miei, mărunte, câteva mii, costaseră desrul, penrru că dacă le vindeai una câte una sau înşirate pe sfoara unui colan puteai lua un preţ bun. La început, Herula nu-şi dăduse seama că pietrişul alb de dinainte fusese înlocuit, dar pe măsură ce se apropia amiaza şi soarele pătrunsese prin îngustele ferestre, perlele începuseră să licărească, scoţând o lumină nelumească, ca şi când un foc rece s-ar fi aprins pe neaşreptate şi iradia din mozaicul atriumului. „Ce se întâmplă? îl întrebase, vine de undeva o lumină supranaturală. Sunt fantome?" Eta speriată, nu înţelegea nimic, se ridicase într-un cot şi privea spre locul acela pe care Hrisant presărase perlele înaintea venirii ei. „Ghici!?" O
luase de mână şi o adusese în faţa bazinului în care pluteau peşti manciurieni, roşii, cu cozi fastuoase. Pusese neîncrezătoare tălpile pe falsul pietriş şi simţise răceala catifelată a petlelor ce păreau ochi omeneşti pe care calcă. Si tot ce fusese până atunci, spaimă şi reţinere se Transformase într-un dans sălbatic. „Eşti nebun, eşti nebun! striga. Ai făcut toate astea pentru mine?" îl sărutase fericită ca un copil, se plecase peste măruntul pietriş preţios şi prefirase printre degete perlele care cutgeau unele peste altele scoţând un sgomot de ghiaţă sfărâmată, pe urmă şi le aruncase printre sâni şi le lăsase să curgă de-a lungul trupului, să le simtă răceala. Ochii îi străluceau ca într-o nebunie. „Nimeni nu m-a iubit aşa, spunea gâfâit, gata să-1 înăbuşe când sc arunca asupra lui. Unde ai învăţat toate astea? In puturosul vostru de Orienr? Spune! Spune!" Dar el nu mai putea să răspundă penrru că ea îl sufoca cu gura ei sălbatică. Urmase apoi o lungă, nebunească îmbrăţişare şi pe urmă dormiseră câteva ceasuri şi ea se sculase, plângând. Visase ceva teribil, nu voia să-i spună ce, probabil morţii ei o chinuiau în coşmare, era suptă, desfigurata aproape, avea o privire pierdută. „Ce-i cu tine?" „Nimic", Npusese, dar se temea de ceva venit din fantasmele ce o bân-tlliau. Ar fi vrut să plece, dar nu se îndura. „Am fost atât de fericiţi azi, spusese, încât mi-e fiică; totdeauna când eşti prea fericit trebuie să ţi se facă frică, înţelegi, fericirea se răscumpără CU multă suferinţă, tu o ştii?" O ştia, dar nu voia s-o spună. Se Îndreptase spre locul acela în care lumina perlelor se stinsese, mocnind numai ca un foc înăbuşit. Prin perdele nu mai sosea decât o muşiţă tremurătoare, mai mult cenuşie. Herula se aple-t'itse spre grămada de perle şi le cărase spre uşa care dădea spre balconul ce spânzura deasupra canaletto-ului, singurul loc prin ea re intra aerul în încăperile oculte ale palatului Caragua, arun-dSlKlu-le în apa neagră acum, lăsându-le să curgă printre sânii e\ ca şi când ar fi vrut să le mai simtă încă o dată tandra mân-fjâiere rece şi asculând cum plescăie lovind valurile, cu o bucurie ilr copil ce face şotii. „Trebuiau restituite mării", spusese la
274
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
275
sfirşit cu gravitate. „Te superi pentru ce am făcut?" „îţi aparţineau, puteai să faci ce vrei cu ele." Noaptea înăbuşită de vară sosise, în sfârşir. Gondolierii se trezeau din lunga lor somnolenţă de peste zi, era ceasul când îndrăgostiţii săraci sau uitaţi ai Veneziei ieşeau din cotloane şi voiau să simtă răcoarea lagunei. Ţânţarii rurbaţi năvăleau spre focurile aprinse pe Fonda-menra. Soseau în haite iuţi, bâzâind, însetaţi de sânge, trebuiau trase iute perdelele. Era vremea când blondele femei ale oraşului îşi încercau rochiile şi obrajii lor de piersicii erau ciupiţi de lacomele insecte ce găseau pe unde să se strecoare. Curvanele Veneziei le blestemau, îşi puneau spirt pe pielea delicată sau aprindeau plante odorifere ce lăsau un miros ascuţit de piper sau de ambră, un miros ucigător care le alunga. Adevăratele doamne sau târfele nobiliare părăsiseră oraşul si Herula îl anunţase că peste două zile pleacă cu Attillio Vimercatti pe Brenra cu il bur-chiello, împreună cu prietenii, să-şi facă villeggiatura del Sânte, „poţi să vii şi tu", spusese în treacăt, ca şi când ar fi vrut să-1 lase să înţeleagă ca ar fi mai bine să nu vină. Nu m-a invitat soţul tău, cum să fac?" „La astfel de voiajuri nu se invită, te prezinţi, pur şi simplu, dacă ştii de unde să iei barca înseamnă că cineva te-a chemat, nu o mai face pe supăratul. Iei o gondolă şi ne aştepţi la Mestre, eu am să fiu pe punte, o să-ţi fac semn cu o eşarfă roşie, asta-i tot, ai înţeles?" Se îmbrăcă repede, grăbită ca şi când i-ar fi fost frică să nu întârzie undeva. „Şi cine mai vine cu voi?" „Nu ştiu, bărbatul meu se ocupă de fleacurile astea..." In câteva minute dispăruse, o mai văzuse fluturând o mână în gondola lui care o aducea şi o lăsa din nou pe peronul casei Vimercatti. Câteva ceasuri îşi jurase sieşi că nu se va duce pentru că nu astfel se invită un om ca el la o petrecere mai lungă, cu acele fraze derizorii, cum ai lăsa dispoziţii unui servitor, dar gelozia îl lua din nou în stăpânire. în astfel de ocazii nu lipseau cicisbeii mai vechi sau mai noi ai acestei femei, avea un bun prilej de a vedea ce-i mai fac „grajdurile", cum spunea ea câteodată. O s-o înveţe el minte, o să-i umilească pe
toţi neisprăviţii ăştia săraci, care se dădeau drept conţi şi baroni deşi erau numai nişte scăpătaţi cu nume ilustre. II chemase pe Secretarul său livonian care era bun în astfel de împrejurări şi-1 pusese să-i caute cea mai frumoasă gondolă din Venezia pe care o încărcase cu covoare şi cu un corr de mărase argintie, cu luciri nemaipomenite în acel amurg al întâlnirii când în delta de la Mestre se ivise cu destulă întârziere acel burchiello, încărcar de lume, strigând şi cânrând în acelaşi timp, un fel de corabie a nebunilor, care abia îşi făcea loc spre inrrarea râului. Se «prinseseră felinarele de bord şi Hrisant zărise silueta subţire rt I Iciulei care agita într-adevăr o flamură. Cântau din ghitate din va inşi îmbrăcaţi în vestminte de sărbăroare, tocmiţi din rllup, totul avea ceva carnavalesc, cum erau toate la Venezia. Vimercatti probabil că începuse de pe acum un Panfil pentru l'fl nu se arată; pe puntea de lemn se aflau mai multe femei tlecâi bărbaţi. Beizadeaua desluşi chipul smolit al lui Gentille Uihia, flancând-o pe Herula, îmbrăcat într-un costum de pitat cine ştie de unde închiriat. Era sigur că acest tânăr nu va lipsi, (Iar părea prea rârziu pentru a mai arăta vreo proastă dispoziţie. Urcase pe o scară de frânghie la bordul corăbiei, părăsindu-şi însoţitorii din gondolă. îi întâlni pe vechii cunoscuţi de la vânătoarea de vulpi, organizată de Vimercatti: baronul Campagna, «tund, cu ochii lui iscoditori, cu o agresivitate reţinută în priviri; marchizul Mazzacoratti cu soţia lui Mafia, născută Otrante; l nisa Ottoboni, Mathilde Faggiano şi baroana Giovanelli, sora lui Vimercatti; nu lipsea tânărul Fiano, şi el în preajma Herulei, Vt>rbindu-i sâsâit, gesticulând agitat, toţi în costume pestriţe de marinari. Herula îl întâmpină cu un zâmbet care nu spunea nimic, aproape cu răceală, urmărită de femeile din jur, care ţli.m povestea lor, desigur, dar nimeni nu-şi permitea sâ arate «Sta. Gianni Faggiano, ca totdeauna asudat, sosise din pântecul corăbiei care părea foarte încăpătoare, pentru că de jos se auzeau îl rivalele jucătorilor de cărţi ce se grăbiseră să-şi omoare timpul
276
KUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
pe acest bastiment lent ce abia înainta prin noroaiele râului secat de arşiţe.
- Ce faci? îl întrebase repede Herula, după ce dăduse salutul dintre doamne şi însoţitorii lor.
- Bine, dacă pot să spun aşa...
Ii întinsese un pahar cu un vin amărui pe care-1 luase de pe rava purtată pe punte de un valet în livrea şi ciocnise cu el.
- Te bucuri că eşti cu mine?
- Sunt mulţi care se bucură că sunt cu tine aici; soţul tău, Gentille Labia şi chiar tânărul Fiano...
- O, mai sunt, nu i-ai văzut pe toţi, râsese ea cu un glas reţinut. O să ţi-i prezint...
Apăruse Chrisro care nu putea să lipsească de la această petrecere.
- Ei, te-ai acomodat? îl întrebase. Nu ai un aer prea fericit. Şuieri de ceva. Aici trebue să zâmbeşti tot timpul, altfel lumea o să creadă că eşti constipat. Hai mai bine să-ţi arar unde ai să dormi. Dar nu ţi-ai luat puşca? se miră. La Bassano va fi o vânătoare de mistreţi, dar nu-i nimic, avem câteva în plus pentru gură-cască de felul tău...
O luase înainte, coborâseră pe o scară ce scârţâia îngrozitor şi intraseră pe un coridor de lemn luminat de un felinat de vânt. Aerul era îmbâcsit de fum, undeva se auzeau puternic glasurile jucătorilor ce se tachinau când ceilalţi pierdeau vreun pot. Si deschisese uşa unei cabine înguste cu două paturi şi i-o arărase:
- O să dormi cu mine, dacă nu cumva vrei să stai pe punte. Sunt şi acolo locuri pentru cei mai puţin mofturoşi, dar nu te sfătuiesc, ţânţarii or să-ţi muşte pielea de o să-i pomeneşti. Lasă-ţi bagajele aici...
Ii luă geanta de piele în care îşi adusese schimburile şi i le aruncă într-un dulap.
- Vrei să re speli? îl întrebase, arătându-i un lighean de argint şi un vas cu apă. E cam strâmt aici, dar ne descurcăm noi. Ştii ce ai de făcut: du-te întâi şi joacă cu Vimercatti, lasă-i
ceva pe masă, doar nu eşti prima oară cu el. O să-1 facem să |       se simtă bine. Pe urmă totul o să-i placă.
De afară se auzea glasul puternic al marchizului Antonio Mazzacoratti care-1 pisa pe ducele Corigliano că pierduse un rond. Ceilalţi râdeau în gura mare, hohotind amuzaţi de multa pe care o făcea probabil cel ce pierduse.
- Cine se mai află pe punte?
- Păi, pe contele Luchesi Palii îl cunoşti?
- Parcă.
Mai a venit şi Barbaro Vimercatti, te sfătuiesc sa-1 câştigi bsându-i ceva în ghiare. Cu viaţa pe care o duci, nu se ştie când o sa ai nevoie de el... Un cămătar este întotdeauna necesar şi trebuie îmblânzit.
- Aşa îmi urezi? Să ajung la mâna lui? (Ihristo râsese mânzeşte.
E mai bine să ştii ce te aşteaptă; decât să te miri ce le-a găsit.
Mi i-ai spus pe toţi?
- Nu. L-am uitat pe părinţel.
- Ce părinţel?
- Pe Mocenigo Bezzoni. Herula are grijă ca totdeauna toate (ţeneraţiile sale de amanţi să fie de faţă: trecutul, prezentul şi viitorul...
O, avem şi viitorul cu noi? Cine ar fi? întrebase cu o ciudă grea.
.....O să-1 ghiceşti, jocurile noastre nu permit desvăluirea unor
Nccrete. Ele trebue să fie aflate... Mergi sus sau te duci să joci?
Incase până spre zori. Era ostenit de moarte, femeile dormeau de mult în cabinele lor. O dimineaţă murdară, năduşită, tneareată de nouri se ivea undeva, din stânga Brenrei. Platani, obloanele somnoroase ale vilelot ruinate de războiul cu Napoleon, ţânţari care nu-ţi dădeau pace, ciupind sălbatic, o boare umedă, fierbinte încă de la ceasul acesta matinal,
92
278
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
279
undeva spre dealurile înverzite: Treviso, Castelfranco, Monfiumi şi Padova, disranţă pe care leneşul lor vas avea s-o parcurgă în câteva zile, cu opriri şi perreceri, cu nămolurile ce făceau sâ eşueze burchiello-ul, cu trasul pe uscat şi căratul în trăsuri până la un punct unde o altă corabie îi aştepta, cu servitorii gălăgioşi ce făceau ttansbordările, prilej pentru femei de a-şi schimba rochiile, punându-şi cisme când era cazul, pentru a traversa mlaştinile şi locurile noroioase.
Hrisant fumase îndelung, singur, pe urmă coborâse şi dormise câteva ceasuri, trezit de clopotul care bătea anunţând prânzul. Sc spălase în grabă, pe Chtisto, pe care-1 găsise dormind, nu-1 mai văzu, se sculase înaintea lui. Pe punte se da un vin fri-zando, şpriţat, şampanică de Asolo. Bărbaţii se bărbieriseră, arătau proaspeţi chiar după o noapte de joc întărâtat. O ploaie caldă curăţase puntea înghesuită de cântăreţi şi marinari aflaţi în treabă, de jucători încă năuci de somn, dar cu priviri aţâţate de uşoara băutură care-i scotea din mohorala nopţii rrecure.
- Qui si bebe anche bene... spusese, în hazul celorlalţi, Gianni Faggiano, cerând încă un pahar din Suavele ce făcea o spumă albă în cristalul de Murano.
Se înrrebau cum au dormit fiecare, cât au câştigat în seara trecută. Vimercatti, deobicei cu o mutră plouată de parcă-i tot tuna şi fulgera, îi dădea ocol lui Hrisant, întrebându-1 ce-a mai făcur şi de ce nu răspundea la invitaţiile repetate pe care i le transmitea prin soţia lui? Nimeni nu schiţa măcar vreo schimă de râs la auzul acestor cuvinte. Păreau îngheţaţi, absenţi, priveau fas-tuoşii copaci în haine de vară şi Hrisant îi răspunsese că multele ocupaţii îl împiedică să vină la petrecerile lor atât de dese.
- înţeleg, înţeleg, zisese contele. Afaceri diplomaticeşti. Mi se spune că eşti un om foarte important.
Dorea să-1 măgulească, să-1 facă să se simtă bine între acei duci şi marchizi scăpătaţi pentru care seninătatea cu care pierduse cu o seară înainre 10 000 de reali Ia jocuri rămânea un mare mister.
— Uite-1 şi pe părintele Bezzoni, spusese careva. El nu bea decât limonada, râsese acela.
- Vorba proverbului: nu se scufunda vreun burchiello pe care să nu se afle un călugăr, un student şi-o curtezană conchi-sese Barbaro Vimercatti, şi el bine dispus în ziua aceasta atât dc turbure.
Valeţii serveau frutti di mare, marinarii de la lopeţi strigau în cor, opintindu-se să scoată corabia din nămoluri. Apa scădea, se pregăteau sâ facă transbordarea. Vilele Grimani, Finni şi Alcssandrini se zăreau prin stuful Brentei, locuri parcă părăsite, sub cerul vânăt. Aerul era din ce în ce mai înăbuşitor, Venezia prăfuită rămăsese undeva în urmă, nu se mai vedea de mult, sc aflau într-un ţinur muşcat de seceta verii, ierburile erau pălite, din ele sburau iute paseri, se auzeau primele împuşcături şi bufnetul fazanilor care cădeau greoi în apă. Femeile încă se dichiseau în întunecatele cabine ale corăbiei, dregându-şi la lumina lumânărilor, în faţa oglinzilor, zugrăveiile de pe obra-/,elc devastate de noaptea ce trecuse. Camerierele alergau, de colo-colo, pe coridorul întunecat, încurcându-se una pe alta, ne certau în fugă; bucătarii pregăteau la pupă mâncărurile calde, mirosea a peşte prăjit, a ulei şi a condimente. Vâslaşii cu cagule roşii pe capul incins de efort se apărau de ţânţari şi înjurau în gura mare. La drept vorbind, Hrisant nici nu înţelegea de ce fheeau nebunii ăştia plimbarea pe Brenra. Totul era incomod, tterul devenea din ce în ce mai pestilenţial, se loveau unii de alţii, era sgomot, se întindeau cortile colorate care să-i apere de soarele ascuns de nori, se întinseseră iar mesele de joc pe punte, până spre seară nu aveau cu ce să-şi omoare vremea. Probabil că vor dormi la vila Foscari, îl înştiinţase Christo care le $tia pe toate, dacă la transbordare nu vor avea dificultăţi, dar cent a de servitori ce avea să facă decât să care şi să-şi blesteme filele vieţişoarei lor? Se aşterneau covoare pe punte, chitarozii eftntau uşor să nu le supere urechile, suiţi pe un fel de estradă; la prova erau şi pânze, mai făcea şi vântul câte o treabă dacă
280
EUGENBARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
281
avea să înceapă să bată. Probabil că în ziua aceea nu adia nici măcar vreo răsuflare de aer, aşa încât catargele rămăseseră goale, arătând cerul cenuşiu.
Herula nu se ivi decât târziu într-o rochie albă, amplă, sugrumată pe mijloc cu o banta de moar care o subţia si mai mult.
- Cum ai dormit? o întrebase Hrisant.
- Cum se doarme pe un asemenea vas. Spune-mi, am auzit că te-ai ruinat aseară, mi-au spus femeile. De ce faci toate astea? Vrei să mă plăteşti?
Avea un fel direct de a intra în subiect, îl stupefia cu întrebări ca acestea.
- Când se joacă, se mai şi pierde...
- Da, dar tu pierzi mereu...
II certa? îşi bătea joc de el, nu ştia niciodată. Doar Christo era cel ce regiza toate acestea, el îi spunea ce trebue sâ facă şi nimeni nu avea aerul că e jignit.
- îţi place? îl întrebase Herula, arătându-i Brenta.
- Nu ştiu ce găsiţi voi amuzant în aceste plimbaţi...
- Schimbarea locului, chiar dacă e mai neplăcut ca la Venecia... Asta era. Tânărul Fiano le dădea târcoale.
- Te las, îi zisese, am un concurent dârz. Nu te slăbeşte din ochi.
- O, Mărio! îl strigă. Ce te guduri ca un căţeluş? De ce nu vii încoace?
îl sărutase ca pe un verişor, adică în fugă, abia aringându-i cit buzele obrazul asudat. Ce e cu tine? Roşeşti ca o servitoare...
Celălalt nu mai putea să spună nimic, vorbele usturătoare îl făcuseră să fie şi mai încurcat.
- Ei, haide, haide, apropie-te, Hrisant n-o să te urască, deşi ar avea destule motive.
Mereu vorbele în doi peri, mereu insinuările ce-1 muşcau de inimă.
— Mai bine ar fi să vă las pe amândoi să vă jigniţi cât vreţi, zisese Herula râzând de ei şi văzându-i cât erau de încurcaţi. Până la urmă vă descurcaţi voi...
Ziua trecuse greu; se încurcau unii cu alţii pe puntea îngustă, femeile chicoteau, servitorii, şi ei, abia îşi făceau loc cu gustările şi cu paharele ce iute se goleau. Christo dispăruse, ca şi părinţelu, lipseau şi Herula, şi tânărul Mărio Fiano; în schimb Hrisant nu mai scăpase până spre seară de Barbaro Vimercatti care-1 cerceta discret de unde are atâţia bani şi cum de nu-i cheltuieşte mai bine? Ipochimenul îl plictisea, avea o curiozitate agresivă, ţi se vâra în suflet, cu surâsul lui unsuros de cioclu ce te măsura. Aflase că în după amiaza aceea mai pierduse 4 000 de scuzi, spunându-i în rreacăr că dacă va termina banii pe care-i luase asupra-şi, ţinuţi de livonian cu grijă, poare să-1 împrumute contra unei semnături simple alte câteva mii? „Cu plăcere", răspunsese sec, bancherul. Secretarul nu bea, nu prea mânca şi abia aţipea din când în când, lăsând impresia că deşi se afla între prieteni se teme parcă de hoţi; e drept că locurile aveau o reputaţie rea, dar erau mulţi, aveau arme cu ei, părea greu de închipuit că cineva ar avea îndrăzneala să-i atace, oricum, suspiciunea lui părea jignitoare pentru ceilalţi, dar n-o spuneau, îl priveau, cu aerul câ-i făcttseră favoarea să-1 primească printre ei. Fiul Militrisei şi al conrelui Goncearov îndrăznise numai spre seară sâ-i atragă atenţia lui Hrisant că pierduse destul pentru câr timp trecuse de când se urcaseră pe il butchiello, dar beizadeaua dăduse din umeri ca şi când ar fi vrut a-i spune că asta nu avea nici o importanţă, să-şi vadă de ale lui, şi îl întrebase, unde dormise? Livonianul îi răspunsese că pe punte, cu toţi ceilalţi, cu bucătarii şi valeţii, unde parcă era mai plăcur decât jos în burta corăbiei cu aerul ei stricat de lumânări şi de atâta suflare omenească. „Şi ţânţarii?" Secretarul era obişnuit cu ei, nu-1 mai pişcau, •>r saturaseră de sângele lui, glumise. Se nămoliseră înainte de
282
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
283
a ajunge aproape de vila Foscari, pe mal însă, nevăzuţi, îi însoţeau câţiva ţărani cu care şi bivoli ce fură puşi să tragă cu frânghiile corabia de pe mal şi când nu se mai putu, coborâră şi bagajele le cărată servitorii. Drumul de ţară era prost, birjele ce-i aşreptau hurducăiau, dar toţi ţipau de o plăcere falsă, găsind că tocmai dificultăţile ivite făceau bucuria călătoriei, şi apoi la capătul acestei chinuitoare căi de pământ îi aşteptau gazdele lor ce se tachinau, urându-şi un partenet nou în noaptea aceea, cum era regula nescrisă a lumii lor, lucru ce-1 umplea de mirare pe Hrisant.
- De ce se ghilosesc atâta? îl întrebase pe Christo.
- Pentru că s-ar putea să dormi la noapte cu Luisa Ottoboni; care nu se mai află în prima tinereţe şi dacă nu o să-i faci faţă, o să rămâi compromis pe viaţă.
Beizadeaua nu înţelegea.
- Cum adică?
- Cum auzi. înainte de a ne culca se face rragerea la sorţi şi, cum ţi-o fi norocul...
Hrisanr îl privise năucit.
- Vrei sâ spui că s-ar putea să am parre, să zicem, de sora lui Vimercatti?
- A, asta încă mai poate fi iubită dacă nu va fi lună la noapte; ca sâ n-o vezi, mai prosr ar fi să te însoţeşti cu Mathilde Faggiano, pentru că ea nu doarme în astfel de ocazii nici măcar o clipă...
- Nu se poate!
- De ce să nu se poată, dar pe ce lume trăieşti? Chestiunea e veche, nu noi am inventat distracţia. Poate ai noroc să rămâi fără parteneră şi atunci o să-ţi găseşti o fetişcană din cele care ne gătesc şi după care se omoară marchizul Mazzacoratti.
Christo râdea de se prăpădea de încurcătura lui. Se gândea la acelaşi lucru ca şi Hrisant, adică la insul cu care va dormi Herula Lucrezia.
- Mai ai o şansă: să fiu eu norocosul, dacă nu vei fi tu. Putem să ne înţelegem, ţi-o cedez pe verişoara mea şi mă voi resemna cu ce-mi oferi, dar asta o să te coste...
- Totdeauna se întâmplă astfel de lucruri când plecaţi pe Brenta? mai întrebase, tot nedumirit, Hrisant.
- Aproape totdeauna. Să ştii că nu se clipeşte, nu se comentează. Totul e să ai norocul de a nu vârî pâinea într-un cuptor rece, cum zicea Periandru din Corint. A doua zi toată lumea se poartă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar mai sunt şi gazdele; Foscari are doua fiice superbe: pe Madona! mi-aş dori una din ele. Nici nevastă-sa nu e rea. Are cu 23 de ani mai puţin ca el; e a treia, s-a măritat abia de doi ani, fetele sunt din prima căsătorie...
Se înserase bine, se auzeau strigăte din delta mica a Brentei, silueta vilei Foscari mai purta câteva urme de soare, înainte de a se scufunda în magma întunericului, după ce o zi întreagă sc ascunsese în nouri. Tufe de iarbă leşuită de vipii se sbăteau uşor la un vânt nedecis. Mirosea a ghiol, noroiul fusese tăvălit peste zi de cete de mistreţi. O alee de carpeni ducea spre scările monumentale. Remizele erau arse, şi pe aici rrecuse războiul, încă în aer mai plutea un miros vag de fum. Sere, havuzuri fără apă, secate, jupuite, bazine în care se aruncaseră gunoaie şi bălegar de cai; nişte lebede abia mişcându-se pe un cot al Brenrei Cărând mâlul dintr-un fel de grădină în formă de labirint, colivii uriaşe în care se sbăteau leneş vulturi bătrâni, roşi de păduchi, CU privirea aceea ce nu se poate descrie, a paserilor captive, cu o pleşuveală ce le dădea aetul unor arhiepiscopi; în jur: centauri, tritoni, cam ciobiţi, bazinele nu mai aveau decât mâzgă pe funduri, totul emitea o trisreţe fitră sfârşit, dar însoţitorii lui Hrisanr IUI păreau să bage în seamă ceva, vorbeau tare, se tachinau pe chestia pierderii la joc din seara trecută sau făceau aluzii la norocul nopţii următoare. Flori sălbăticite invadau aleile neîngrijite tic multă vreme; tufe de mirt şi merişor, Un imens plictis de după-amiază risipită se instaura în sufletul lui Hrisant; ar
284
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
285
fi dormit, aerul era înăbuşitor, dar odară ajunşi în faţa unei porţi de fier descoperiră cu toţii faclele înfipte în faţada roasă de vreme şi lacheii în livrele de pe trepte, drepţi, solemni, pudraţi, ca şi când ar fi fost uitaţi acolo de o mie de ani. Nu clipeau, păreau ireali în fracurile lor verzi, roase şi aurite, cu chipuri albe de cabotini şi cu perucile, mâncare şi ele, îngălbenite, dar asta se văzuse mai târziu când Hrisant trecuse pe lângă ei şi îşi dăduse seama că erau toţi bătrâni, abia mai ţinându-se pe picioare. De sus, prin uşile deschise ale unui vechi salon, o încăpere cu plafonul acoperit de oglinzi, albaştri te de vechime şi ele, crapuloase, ca nişte solzi de crocodil, soseau sunete de flaut. Cineva îi conducea spre locurile unde aveau să doarmă; lumina, înlăuntm, nu era orbitoare, lămpile emanau raze discrete, galbene ce învă-luiau totul într-un fel de aură, şi ea veche, cum vechi era totul în vila Foscari. In spate, pe când se spălau în micile odăi ce ţineau loc de băi, utilate cu tot ce trebuia, după un drum lung şi ostenitor, auziră careva carozze ce soseau de undeva din apropiere, probabil. A doua zi aveau să le vadă; nişte trăsuri arhaice, cu herburi abia distinse pe uşile joase, landouri cu coroane ducale pictate cu aur, tapiserii roase, damascuri în care vremea lovise discret, cai ce erau înşăuaţi rar şi stăteau în ham ca pe rug, cu birjari, şi ei solemni şi stranii, în haine de catifea, prea strimte, dar toate acestea le uitai; şi pe marchizii de ţară, şi pc conţii cu genealogii inventate, când intrai în înaltele încăperi, cu pereţii matlasaţi, cu uşi uriaşe şi clanţe de aur, pe care nu se ştie cum soldaţii francezi, care domniseră în aceste iatacuri regale, le cruţaseră, cu geamuri pe care ploile de pe H ren ta şi rarele ninsori înscriseseră hieroglifele lor verzui în cristalul geamurilor.
Panoplii, fotolii, paturi cu polog, dulapuri de stejar, cufere cu chivăre de fier intarsiat, tablouri afumate, în rame grele, cu scene de vânătoare, pictate dc maeştri provinciali, covoare arse pe alocuri, urmele militare ale tuturor războaielor; în sfârşit, cămine uriaşe în care de toamna până în martie ardeau buşteni acum numai nişte guri afumate prin care intra un curent secret
ce mai răcorea încăperile şi alunga mirosul de vechiu atât de persistent. Servitorii cărau bagajele aduse de musafiri, uşile se deschideau după nişte bătăi discrete în tăbliile lor din care pica rumeguşul şi se iveau valeţii aceia care arătau de 80 de ani, cu perucile îngălbenite şi livrelele prea mult periate, aducând pe (ăvi de argint pahare cu băuturi răcoritoare. De jos, din curte, sc auzeau hămăituri de câini, se pregătea vânătoarea de a doua zi, cineva alerga de colo-colo pe pietrişul rărit al curţii; se dădeau ordine, undeva ardeau focuri mari, într-o bucătărie aflată îutr-o aripă îndepărtată a palatului. Volteggiatori locali dădeau târcoale intrărilor, servitorii abia ţinându-i dincolo de porţile de fier, mirosiseră ca nişte câini că era rost de o masă pe veresie din ceea ce ar rămâne de la banchetul ce avea să înceapă aproape ck' miezul nopţii. Se pregăteau fazani, potârnichi, claponi, raţe tic India, asta o află de la Christo, un mare mâncău, care, după ce-şi schimbase vestmintele, dăduse o raită pe la bucătării ca să ştie ce îi aştepta. De sus, din loggia orchestrei, se auzeau sunete de ghitare, cineva cântase până atunci la o spinetă, salonul sunase ca o biserică, dar acum muzica era veselă, un gong discret ti anunţa că gazdele îi aşteptau şi oaspeţii începuseră să coboare...
De pe rampa scării, salonul vilei Foscari părea invadat de verdeaţă: petdelele care le ascunsese priveliştea la sosire, fuseseră date deoparte şi salonul părea o imensă seră; arbuşti de un verde crud sau plante exotice în butoaie cu pământ se înălţau spre tavan, mesele erau ascunse după tufe artificiale, în havuzuri translucide se mişcau sub o lumină spectrală peşti argintii. In jurul vaselor de porcelan de Murano, valeţii cărau vesela şi gustările. Se ardeau tije chinezeşti aromitoare, lăsând în aer un fum exotic şi din loggia orchestrei fuseseră lansaţi porumbei cu zurgălăi la gât, un stol întreg care umplu uriaşa încăpere cu un elopoţit dulce ce dură puţin, de un mare efect.
I Irisant văzu abia când atinse ultima treaptă, mesele încâr-i ale cu salate uriaşe, grămezi verzui de lămâi, fazani cu beţişoare
286
EUGEN BARBU
SĂP'I'ÂMÂNA NEBUNILOR
287
de santal în cioc, încremeniţi de parcă ar fi fose împăiaţi, fripturile în sosuri parfumate din care bucătarii răiau cu sârg pe măsură ce oaspeţii luau loc pe îngustele şi incomodele lor scaune, privindu-se, căurând să se recunoască şi să se grupeze după simpatii. Deasupra fastuoaselor mese la care se aşezaseră imaginea răsturnată, feerică, a acestora, şteatsă fantomatică în oglinzile vechi. 1 rufe, stridii, mortadela în vase de argint, caş de Piacenza, lăptuci, morcovi, păstfăvi, sturioni, paste de Genova, sturzul de Peruggia bine ars, gâşte de Romagna, prepeliţe de Lombardia, totul se învâlmăşa în privirile uluite ale oaspeţilor. Vinurile grele şi uşoare erau cărate în butelci învelite în tafie, turnate în pahare şi gustate de gurile experte; muşcaturi, vinuri dulci, brognoli de Friuli, vinuri de Candia, seci, tari, mai uşoare, roate îl ameţeau pc Hrisant prin neomeneasca abundenţă. Mai târziu aveau să sosească şi tortele uriaşe, în caturi, îngheţatele roz sau de fistic, cu frişca sau cu bordaj de ciocolată, adevărate piramide. Era cu neputinţă să-ţi închipui că pe aici trecuse războiul. Muzica stinsă din loggia orchestrei îl făcuse melancolic. Herula se întreţinea cu Salvadore Foscari, gazda, căruia beizadeaua îi strânsese mâna la sosire, în uşa de la intrare, unde marchizul îi întâmpinse împreună cu soţia lui, o doamnă înaltă, indiferentă, între două vârste, plină de bijuterii, cu aerul acela straniu şi teatral al celor puşi în situaţia de a arăta că sunt fericiţi să primească atâta lume la masa lor; Attillio Vimercatti se aşezase între cele două fiice ale marchizului, într-adevăr frumoase, dar lipsite de aroganţa mamei, figuri palide, în rochii de vară ce le împodobeau cu discreţie. Barbaro şi Christo atacaseră piesele tari ale expediţiei, cum glumise vărul Herulei pe drum, adică pe soţia lui Mazzacoratti şi pe baroana Giovanelli. Spiritele se încălzeau greu, vecinii de moşie ai marchizului, provinciali în gesturi şi în frazele găunoase pe care le auziseră cine ştie la ce ultim banchet de prin cine ştie ce loc, se sileau să lege o amiciţie rapidă cu noii veniţi. Aceştia li se păreau cu adevărat nişte nobili, dar rămâneau posomorâţi cu tot vinul pe care-1
ingurgitau, silindu-se să se înveselească cât mai repede, ceea ce se şi întâmplă în cele din urmă, spre bucuria tuturor.
La îngheţată, când turnutelele reci, stropite cu sirop provocată strigăte de admiraţie, mai ales femeilor, bărbaţii cerură cahvele şi fumară ţigări de foi după o modă recentă. Mesele de joc luară pe nesimţite locul celor pe care se aflaseră grămezile uriaşe de cărnuri şi peşti, salate şi fructe ce sc descompuneau Icni în vasele de argint, din cauza căldurii. Prin ferestrele deschise intra un miros amărui de nămol. Câinii chelălâiau în ţarcurile în care fuseseră închişi, li se aruncau resturile de mâncare si oase; se auzeau mârâiturile înfuriate ale celor mai lacomi, t'âle un schelălâit, şi înjurăturile servitorilor. Cei ce nu jucau Paufil făceau curte femeilor; de dânţuit nu se dânţuia încă, dar, pesie două sau trei ceasuri, numai pătimaşii la taroechi mai rămăseseră în jurul meselor rotunde, aflate după perdelele de catifea, separându-i de ceilalţi.
Nu joci? îl întrebase Herula Lucrezia Vimercatti pe neaşteptate.
Se aflau pe balconul care dădea spre Brenta luminată dc o :  luna ruginită, jos, în curte, alergau încă slugile bete şi ele de-acum, - după ce băuseră resturile din carafe. Nişte păuni se strigau "; Impudic, era umezeală, broaşte şi paseri de noapte trimeteau ffîcsaje amoroase în văzduh. Chitarozii încercau corzile, câteva perechi începuseră să danseze într-un colţ al salonului. - Nu.
- De ce? Ai pierdut prea mult? -Sunt obosit.
- îţi pare rău că ai venit cu noi?
Câteodată trăim prea mulr; una e să exişti şi alta să petteci...
- (), ce vorbe înţelepte.
Nu erau singuri, câteva perechi se ascundeau în umbra bulionului.
Probabil că eşti aşteptat. Soţul meu de când vrea să te |ll|>< »aie!
288
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
289
- Astă-seară o să am noroc. O să-mi scot banii pe care i-am pierdut. Să ştii că mai şi câştig, din când în când.
- Mi-ai mai spus-o, de ce crezi că o să câştigi?
- Am o bănuială, aşa...
Herula râsese stins, cu glasul ei gutural ce-1 turbura de fiecare dată. Ochii îi străluceau, avea o privire ironică.
- Te gândeşti la loteria femeilor. Poate mă câştigi pe mine...
- Şi dacă nu te câştig?
Ezitase o secundă, pe urmă răutatea învinsese.
- Va fi cu atât mai bine, mâine de dimineaţă o să vin la tine după ce o să mă culc cu un bărbat care nu-mi place...
- Nu glumeşti?
- De ce aş glumi, totdeauna aşa mi se întâmplă. Doresc pe cineva din grupul celor ce mă însoţesc şi mereu câştig un nătărău care nu ştie ce să facă pentru a-mi place, ori e stângaci, ori e neputincios şi de cele mai multe ori mă întorc în culcuşul lui Attillio şi el râde de mine...
- Nu vrei să vorbim despre alte lucruri?
- De ce eşti atât de laş?
- Nu sunt laş, dar ţie îţi place viaţa asta?
- Nu suntem nişte sfinţi. Tu vii din răsăritul sclavelor şi nu suporţi. Aici lumea e mai deschisă...
- Şi mai imorală...
- Imoral e să nu iubeşti..:
- Tu pe cine iubeşti, Herula?
- Nu ştiu. Poate pe tine, atât cât am să te iubesc, poate pe un altul când îi va veni vremea...
- Şi te poţi culca în noaptea asta cu oricine?
- De ce nu? E numai un amuzament. Când eram o putanâ, primeam câte cinci-şase bărbaţi într-o zi. Erau şi mai mulţi câteodată, asta nu mă împiedica să mă duc la iubitul meu, seara şi să-i aparţin ca în prima noapte când ne cunoscusem.
Hrisant nu înţelegea.
- De ce te uiţi aşa la mine? îţi spun numai adevărul. Pot sa mă culc în seara asta cu cretinul ăla de Fiano, sâsâitul plin de coşuri încă pe obraz, care mă admiră de doi ani, şi ce-i cu asta? E ca şi cum ai muşca un fruct acrişor, nepârguit. Altceva e să iubeşti. Voi sunteţi plini de prejudecăţi, credeţi în viaţa viitoare, )ti nepăcar, în mântuire. Nu există mântuire pentru om...
Trebuia să recunoască că aşa era, dar nu o spuse.
I lerula se apropiase de el şi-1 sărutase cum ai săruta un bolnav.
- Dacă te vede cineva? întrebase Hrisanr.
- Pe Brenta nu se vede nimic, aşa sunt jocurile în societatea noastră, nimeni nu se supără. Crezi că Attillio nu mă înşală? Şi încă cum!
Atunci geloziile lui, ameninţările că te va omorî?
- Cuvinte, dragostea e altceva.
Totul era spus rece, sigur, dar el tot credea că femeia glumeşte.
- Ai haz...
.....O să-ţi dovedesc foarte curând că nu e aşa...
- Vrei să spui că-ţi este indiferent cu cine o să te culci în noaptea asta?
- Nu, dar nici nu o să-mi pară rău şi, pe urmă, nimeni dintre noi nu are voie să strice o lege nescrisă...
- Esre o lege nescrisă?
- Chiar aşa, asta ne face să suportăm viaţa stupidă pe care o ducem. Crezi că are vreun haz să te culci de atâţia ani cu acelaşi bătbat? Numai orgoliul vostru este de vină. Nu ştiu dacă lila înţelegi...
I Irisant ar fi vrut să plece în clipa următoare, să-i lase pe toţi şi să aştepte zorile, undeva în câmpul de lângă Brenta. Se minţea murdărit, o umilinţă mistuitoate îl încerca. Da, orgoliul lui era de vină, vechi prejudecăţi, poate, dar mai poţi iubi li lemeie după ce auzeai ce spune Herula?
Hrisant, tu chiar mă iubeşti? Atât de mult? Hrisant, tu ai ptllca să mori din cauza asta? Taci! Nu spune nimic, nu vreau să aud idioţeniile pe care Ie aud de la toţi cei ce mă adoră. înţelegi?
290
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
291
Deasupra Brentei treceau paseri negre, parcă agonizând, abia mişcându-şi aripele, erau ameţite de lumina sură a lunii sau erau bolnave? Pluteau numai, nu sburau...
Toate acele zile fuseseră otrăvite de gelozie. Hrisant încercase de câteva ori să părăsească Foscari, dar nu reuşise, cineva se ivea de fiecare dată şi urmă un joc de Panfil sau de rarocchi; pe urmă fusese vânătoarea unde Mazzacoratti se rănise uşor la o mână; nu-1 slăbea nici Christo care-i aducea ştiri despre Herula; înainte de a se face loreria femeilor, ea şi cu fata cea mare a gazdei spuseseră că sunt bolnave si se retraseseră în camerele de sus, lăsându-i pe bărbaţi să întindă cărţile până în zori.
- Dar tu de unde ştii? îl întrebase.
- Eu ştiu tot, tu nu-i vezi pe ceilalţi la mese?
- Lipsesc câţiva, constatase beizadeaua.
- Dorm, i-a toropit oboseala drumului şi vinurile grele. Nu era prea convins. Jucase totuşi turbat ca să uite, câştigase
de câteva ori la rând. Vimercatti părea irirat, se posomorâse, aştepta de la el altceva, dar Hrisant era hotărât să le arate că nu stau la masă cu un ageamiu. în zori erau curăţaţi cu toţii; nici Barbaro nu scăpase, se jurase că nu mai ia parte la nici o partidă; el era bancher; ce, voiau să-1 decaveze? Plătise caniota pe care gazdele o luau racir, împărţise bacşişuri la servitori; aceştia erau numai plecăciuni. Herula nu apăruse; aflase mai târziu că fusese la vânătoare cu cei ce nu jucaseră, însoţită de Mărio Fiano, vânaseră vulpi; mistreţii îi aşteptau la Pizani, unde hăitaşii încer-cuiseră pădurea din jurul castelului. Abia a treia zi convoiul se pusese în mişcare, cu larmă înrr-o confuzie de bagaje, servitori, uituceli ale femeilor ce rrimeteau cameristele să le scotocească odăile în care dormiseră în căutarea dresurilor şi a pieptenilor lăsaţi prin sertare. Hămaiau câinii, lacheii solemni primeau ultimele bacşişuri în palmele mereu umplute cu monezi.
Brenta era turbure, deasupra treceau raţe sălbatice; careva trăgea păgubos după ele, se auzea ecoul văilor din jur, în pomi alicele smulgeau crengi ce sunau uscat; cerul era tot vânăt, aerul înăbuşitor, o enervare creştea în fiecare; erau prea mulţi, isbuc-neau scurte cerruri, iute potolite. Se aduceau carafele de la Foscari; în cănile de lut sau în paharele subţiri de Murano curgeau spumoasele vinuri uşoare, albe, roz. Se mânca puţin, unii dormeau roropiţi de zăduful din jur; ţânţarii erau alungaţi, arzân-du-se mirodenii pe punte; pe la amiază monotonia copleşitoare îi vârâse pe toţi în pântecul întunecat al burchiello-ului şi abia la şase, spre seară, începură să iasă la aer, cu feţele umflate, mohorâţi, cerând iar de băut. Herula se ivi târziu, avea o agrafă de argint în păr, faţa îi era suptă, palidă, lumina unui felinar de vânt îi împrumuta un aer spectral. Faţada vilei cu coloane egipţiene, galbene în palida lumina a amurgului, de la Pizani, opera lui Palladio, se arăta. Foscari şi orăşelul Castelfranco rămăseseră în urmă. Călătorii văzură zidul ce încercuia pădurea. Copacii găunoşi, nişte cedri sau stejari, ori paltini vechi, sunau sec în vântul stârnit de învolburarea apei care aici era mai lată şi mai puternică. Porţile magnifice de fier erau deschise, un custode, şi el în frac, îi aştepta pe pontonul aflat ceva mai departe. Cabriolete cu doi cai, trăsuri cu şase, berline închise, în total vreo zece echipaje, îi aşteptau. Nu vedeau pe nimeni în afara acelui bărbat cu părul sur. Christo le spuse că gazda murise în urmă cu şapte ani, dar puteau să se simtă ca la ei acasă; erau servirori, aveau ce mânca, o rudă îndepărtată îngrijea de toate acestea; o s-o întâlnească puţin mai târziu; un bătrânel oacheş, cu mutră de podgorean, care îşi spusese numele: Pandolfo, afabil, plin de humor, glumind cu ei ca şi când s-ar fi cunoscut de multă vreme. Se urcaseră în trăsuri, căruţele ce urmau birjelor or să le care bagajele; nimeni nu-şi mai aducea aminte cu ce venise, de asta se ocupau servitorii. Merseseră în grup, pe jos, înconjurând uriaşul bastiment de piatră; clădirea purra şi ea urmele unor schije ce sgâriaseră coloanele de piatră.
292
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
293
In spatele curţii ardeau focuri, vânătorii de a doua zi se pregăteau să intre în corturile lor, cu câinii alăturea. Fumul de crengi abia se târa deasupra peluzelor arse de soarele zilelor trecute. Acelaşi miros de mâl, de putred, de grajduri; în jur, larma veselă, iscată din te miri ce a vizitatorilor, pe urmă instalarea în camere abia luminate de lumânări înfipte în sfeşnice de argint, un curent secret într-o clădire prea rece, mai puţin primitoare ca aceea de la Foscari; ancadramentele puternice ale plafoanelor abia văzute din paturile acoperite cu blăni, faclele de pe coridoarele nesfârşite, marmura prea multă şi bazinele din jurul ferestrelor ce luceau în lumina săracă a nopţii de vară, îl făceau pe Hrisant să se simtă strein de toată acea mulţime gălăgioasă ce-1 înconjura. Nu-i plăceau înghesuiala de lucruri şi de fiinţe, vocile răstite sau răguşite, poruncile mereu repetate şi se întreba ce căuta el între amicii Herulei, de ce nu rămăsese la Venezia? Spre miezul nopţii se auzi chemarea la masă; nu mai era ca la Foscari, li se servise o cină vânătorească, şi un vin tare, aspru ce se lasă băut, dar nimeni nu protestă, erau sătui, abia aşteptau să se culce, deşteptarea era devreme, când încă noaptea se îngâna cu ziua. Christo îl întrebase dacă merge la mistreţi, dar el refuzase; nu-i plăcea carnagiul; să se ducă ei, care or vrea.
- înţeleg, vrei să rămâi singur cu Herula, zisese râzând câineşte celălalt.
- Da de unde. Ea nu merge la vânăroare?
-Ai mai văzut femei la mistreţi? Ai humour... accentuase cuvântul ultim. Te priveşte. Ţi-am mai spus; nimeni nu întreabă nimic, nimeni nu se miră de nimic. La revedere...
Dormise mult, până pe la unsprezece. Castelul Pizani era pusriu, vânrul uşor mişca frunzele arborilor seculari ai parcului din jur. O linişte desăvârşită urma acelei foiri de coroane bătrâne. Nu se auzea nimic, nu ştia ce să facă. Christo plecase din zorii zilei, nu dormeau împreună, slavă Domnului, loc era
pentru toţi. Se întorsese în clădirea rece şi pustie. Piatra de pe jos era acoperită, ici şi colo, cu preşuri de ţară, se vede treaba ca lucrurile cele mai bune fuseseră ascunse. Nu se vedeau decât nişte mese de stejar şi scaune croite grosolan. Perdelele erau rărite de lumina soarelui, mirosea şi aici a vechi, a locuinţă părăsită. Căminele, două în dormitorul lui, nu înţelegea de ce; unul mai mic într-un perete şi altul pe un colţ, cu un trepied în faţă între două coloane, probabil locul pentru femeile casei, unde altădată vor fi stat torcătoarele, îi dădeau nu ştia ce sentiment de singurătate. Bănuia că mai se aflau şi alţii în uriaşele odăi de ţară, solemne ca nişte cavouri, cu multa lor piatră, cu bârne ce susţineau tavanele simple, albe altădată, afumate şi ele. După un ceas pierdut în faţa ferestrelor coborâse pentru a doua oară cu o greaţă abia stăpânită. Nu mâncase mult, dar băuse sălbatic pentru că vinul greu îi plăcuse şi-1 durea capul, i-ar fi trebuit ceva care să-1 dreagă, dar nu ştia cum trebuiau chemaţi servitorii, ei fuseseră destui de puţini şi cu o seară înainte. „Mă descurc până la urmă" îşi spusese şi coborâse în sufrageria, şi ea pustie, aşteptând apariţia cuiva. Acela se ivise, nu era Pandolfo, ci un fel de intendent, cu glas spărtigos care bătuse din palme, chemând servitorii, doi, îmbrăcaţi ca nişte argaţi de ţară cărora le porunci ceva, întrebându-1 în cele din urmă şi pe el, dacă nu greşiseră cerând puţină brânză şi lapte? Era exact ce dorea, spusese la rândul lui Hrisant, fumând până ce, după o lungă aşteptare, o femeie scundă şi iute îi aşternuse pe masa serijelată un şervet alb, curat pe care aşezase un coş cu pâine, o uriaşă piramidă de brânză de capră şi o cană cu lapte bătut.
- Ia te uită, se auzi glasul Herulei din spatele său, te-ai sculat atât de târziu! Cum de nu eşti la vânătoare, care e o ocupaţie bărbătească?
Râdea, Hrisant se sculase în picioare şi o invitase să se aşeze. Bărbatul acela lipsit de amabilitate se ivise iar, o întrebase scurt ce doreşte, mai mult hotărând el ce avea să-i aducă buna femeie care-1 servise şi pe el.
294
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
295
- Dar tu? De ce te-ai sculat atât de târziu? Aseară nu s-a ?' jucat şi alte lucruri nu-mi închipui să se fi întâmplat fără ca să " le aflu şi eu...
- Nu se ştie, râsese ea scurt, cu un aer prefăcut de vinovăţie. Aş mânca nişte castane coapte, am să-i spun acestui om foarte dezagreabil. Tu ce bei? A, lapte! se miră după ce şi gustase din cana rece de lut, privindu-1 sfidător cu buzele pline de urme de smântână. Chiar, de ce nu te-ai dus la vânătoarea de mistreţi? Nu eşti prea brav...
- Crezi? se mirase Hrisant.
- In locul meu nu ai gândi la Iei?
Râdea, sosise femeia cu o bucată de unt galben şi cu un fel, de pâine de ţară, neagră.
- Vrei? îl înrrebă.
- Nu doresc decât să te privesc...
Râsese. Erau singuri. f
- Ei? Cum a fost?
- Ce să fie? \
- Femeia cu care ai dormit la Foscari? \
- Nu a fost nici o femeie...
- Pe cine minţi? Christo mi-a spus tot.
- Christo e un mincinos. Despre mine a povestit ceva?
II sfida, luase iar oala de lut şi băuse din laptele adus pentru el. îşi întinsese apoi cu un cuţit cioplit grosolan, untul pe bucata de pâine pe care o tăiase ca un pădurar, sprijinind-o de pântece:
- Vrei?
Ii oferise o altă bucată pe care aşternuse untul galben, surâzând:
- Să ne închipuim că sunt soţia ta... haide, muşcă! Hrisant muşcase.
- E bine aşa?
- Cred că da.
- Nu eşti sigur... Să ne dezmierdăm cu lapte şi cu miere.
- Unde e bărbatul tău adevărat?
- La mistreţi, moare după aşa ceva. Faci bine că nu mergi cu el la vânătoare. Nu sta în bătaia puştii lui, s-ar putea să greşească o dată, deşi trage foarte bine.
- Ce vrei să spui?
- Că e în state de orice. Iar poveştile ei...
- Cum poate fi cineva gelos pe o nevastă pe care o oferă altora?
- Asta-i altceva. Un joc de societate. Ştie că te iubesc... Minţea, îl privise drept în luminile ochilor, sfidându-1.
- Mi-ar place să cred toate cuvintele tale...
Mânca cu poftă, parcă nu-1 mai auzea, era preocupată să nu scape vreo firmitură pe masa grea şi scrijelată.
- Dc fapt, de ce nu ai încredere în nimeni? îl întrebă după o lungă şi îngândurată tăcere. Numai oamenii care mint nu au încredere în ceilalţi. Ţi-a trecut frica?
- Frica de ce?
- Nu ştiu. Te iubesc câteodată când te crezi singur în mijlocul celorlalţi. Ţi-este fiică de ceva, nu ştiu de ce anume...
- Se vede?
- Se simte, eu miros frica la oameni, cum simt câinii.
- Să zicem că mi-e frică. Asta poate să schimbe ceva între noi?
- Poate. Femeile caută oameni siguri cu care să stea multă vreme.
- Şi cu mine nu ai putea sta mai multă vreme?
- Nu cred. Eşri aluncos, ascunzi ceva. Mă uit la ochii tăi.
- Ai vrea să şrii ce ascund?
- Poate, dar nu sunt sigură. Mi-ai spus câte ceva, trebuie sâ ghicesc restul, dar e foarte greu. Nu vrei să umblăm puţin? Undeva, pe aici, e foarte frumos, sunt nişte lacuri.
Soarele se arătase în sfârşit. Ardea puternic, dar umbra verde o platanilor făcea plăcută plimbarea. Rochia uşoară de vară, aproape ttansparentă o întinerea mult, îşi strânsese părul cu o ftbulă de aur cu briliante, sus, în creştet. Paloarea îi dispăruse.
296
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
297
se cunoştea că dormise mult. Dar ceva strein creştea între ei de fie care dată după un timp.
- Lumea vorbeşte despre noi şi, iată, nici măcar nu ţi-a trecut prin minre să mă săruţi, deşi suntem singuri.
- Mai avem timp...
- Crezi?
Se îndepărtase puţin ca s-o vadă cum umbla, cu paşii aceia prelungi, amânaţi, legănându-se uşor, ştiind câ-i stârneşte dori nţi după fiecare mişcare.
- Dacă re-aş lua cu mine? o întrebase pe neaşteptate.
- Unde să mă duci? Mă aşteptam să-mi spui asta. In Răsăritul vostru plin de primejdii, unde averile se topese peste noapte, unde sunt descăpăţânări oamenii care râvnesc la rronurile altora? Attillio mi-a spus că eşti un pretendent la un tron şubred. Nu am simţul avenrurii, prefer mocirla Veneciei, care este o mocirlă aurită, mult mai atrăgătoare decât necunoscutul în care mă chemi... şi pe urmă totul s-ar distruge. Crezi că pe Vimercatti nu l-am iubit? Sau pe alţii. Fugi dacă ţii la mine, cel puţin aşa o să-mi aduc aminte de aceste zile. îmi place tot ce mi se refuză. .. Sunt nestatornică, Hrisant, o fiică a mării, gata să plece unde va vedea cu ochii. Pe Attillio nu l-am părăsit pentru că el e cel la care te întorci de fiecare dată. Tu nu ai putea suporta aşa ceva, te cunosc bine.
II îmbrăţişase cu o duioşie ce-1 umilea.
- Şi să ştii că m-am culcat şi cu Mărio. S-a întâmplat la Foscari, tu nu ai să crezi. Intr-un loc. ascuns. Sub o scară. îmi plac la nebunie acesre lucruri făcute împotriva a tot ce este obişnuit.
- Mă minţi, spusese el cu o siguranţă dezarmantă. Vrei să mă faci să te urăsc, n-ai să reuşeşti...
Femeia îl privise ca pe un bolnav.
- Cât eşti de naiv! E adevărat, ţi-o jur. Aş fi fosr gata s-o fac cu oricine.
- De ce?
- Pentru că-mi place primejdia. Aş fi vrut să mă prindă Altillio şi să mă omoare. Asta gust eu, spaima de a fi prinsă.
Hrisant insistă:
- Nu cred nici un cuvânt din câte ai spus...
- Nu ai decât să nu crezi, dacă l-ai întreba pe Christo, el ţi-ar spune de câte ori mi s-au întâmplat lucruri dinrr-astea! Pe când trăiam şi cu el, Madona mia, câte i-am făcut şi lui! Trebuia să fiu moartă de mult, dacă nu m-ar fi ajutat norocul.
Era incredibil, dar Hrisant se hotărâse să nu o cteadâ. Se pre-lăcea a fi vesel, o veselie stranie care o irita pe Herula Lucrezia.
- Mai bine, spune-mi cât mai durează plimbarea asta care iii-u scos din sârire?
- O, eşti exasperat de noi! Nu-ţi plăcem, suntem prea frivoli... Măcar o mărturisim, nu avem haremuri...
- Pe acolo, de unde vin eu, nu sunt haremuri. Târfe avem, ca fiecare. Din toate rasele, cu adevărat nişte minuni, unele dintre ele...
- E bine de ştiut, când Attillio o să mă alunge, am cel puţin unde să merg, sper să mă ajuţi...
O apucase de umeri şi o smucise ca şi când at fi vrut s-o Împiedice să mai spună ceva, cu o furie reală, încărcată de o dorinţă de a o ucide parcă.
- Nu încetezi odată cu toate minciunile astea? Cine
dracii eşti?
O târfă grecească, de ce mă împodobeşti atât? Visătorule!
Alerga înaintea lui; rochia albă de vară în care soarele ardea ia o torţă făcu sâ o urmeze. Nu o ajunse, ea se pierdu sub umbra copacilor; o strigă; nu voia să se arate.
Spre prânz, Hrisant îi părăsi pe neaşteptate, fată nici o explicaţie, căutat de secretarul livonian care abia îl găsi în palatul (laragua, după o alergătură de două zile. Cu ce ajunsese aici, cum, lltl întrebă: era fericit că nu-1 uciseseră tâlharii Brentei cum crezuse toată lumea. Stăpânul său zăcea tăcut pe un pat, în jur ie simţea mirosul eterurilor; se afla între vis şi viaţă, perdelele
298
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
299
lăsate ascundeau arşiţa de afară; nu schimbaseră nici un cuvânt între ei, atunci crezuse pentru prima dată fiul Militrisei si al contelui Goncearov, că Hrisant va muri, dar lucrul nu se întâmplă.
Agonica Venezie era pustie în acea vată fără sfârşit. Panii spre seară nu se auzeau decât cânii hoinari, hălăduind pe sub ziduri, muşcându-se turbaţi de căldură. Pe canale, nici o gondolă, numai somnolenţa amiezii, turburată rar de un clopot ce parcă bătea singur, lovit de vreo pală stingheră de vânt, iute curmată de nemişcarea aerului. Parcă toţi fugiseră din oraşul acesta. Podurile de lemn aruncau o umbră subţire în apele puturoase. Un întuneric palid domnea în încăperile pustii. Marea lehamite a oraşului se simţea în tăcerea lui nefirească. Cerul de la amiază, aproape alb nu se mai umplea de paseri. Porumbeii, somnolenţi şi ei, se prăbuşeau pe acoperişurile dc olane cu bufnituri mari. Mirosul de peşte putred invadase uliţele, în camerele din palatul Caragua arseseră mirodeniile în vase de argint, până în septemvrie şi lumina de afiiră nu pătrunsese aici Herula nu dădea nici un semn; nici el nu o mai căuta. Nu o aştepta, era prima oara când simţea nevoia de a nu se mai ridica din aşternuturile fierbinţi. Nu mânca mai nimic, bea doar ceaiuri şi rrăgea pe nări pravurile cu care-1 obişnuise femeia; odăile erau pline de cutii de fildeş în care erau ascunse haşişu-rile. Luându-le, Hrisant regăsea lumina şi o feerie rece, ca şi când ar fi intrat într-un ţinut de gheaţă. Sub ziduri, rar câte o gondolă era legată de un stâlp, i se părea că ea soseşte, dat se înşela. Pe scări nu se auzeau paşii pe care i-ar fi cunoscut dintr-o mie. „Pe unde-o fi acum? şi cu cine? îmi plăteşte...", gândea înfricoşat totuşi că nu o va mai vedea. Ar fi primit-o oricum ar fi venit şi de unde, dar nu mai avea energia de a ieşi din întunecatul şi vechiul său palat. Slugile aşteptau poruncile ce nu mai erau pronuţate, secretarul livonian, la sfaturile lor ar fi trebuit să cheme un medic, dar el ştia ce-1 rodea pe Hrisant,
nu mişca un deget. „îi ttece, le spunea, cunosc boala asta." Din ziduri pândeau rele necunoscute, blesteme vechi, oraşul te lega de el, aici te întorceai dacă voiai să fugi; reveneai ca un milog, te strecurai pe sub ziduri, îl cerşeai din memorie. Degeaba promitea el lucrurile cele mai răzbunătoare. Era legat pe veci de mirosurile, de parfumul secret, de tăcerile sale, de lumea amestecată pe care o ştia dincolo de obloanele închise, numai un murmur stins pe canaluri şi câte o melodie obosită la ghitară. La San Michele marea fura încet mormintele în ceasul acela, valurile tulburi băteau în maluri; trecea un preot în sandale de lemn, cu un peşte uscat agăţat de frânghia cu care îşi legase mijlocul, îi auzea glasul cu care binecuvânta copiii, îl văzuse de câteva ori; se ivea pe la prânz pe sub obloanele lui; unii mureau a doua oară în acest oraş, cum se întâmpla cu el. Venezia fusese parcă furată de orice fiinţă vie, o linişre sepul-crală se înstăpânea pe ziduri, soarele fugea pe lagumii, pârjolind totul, prăvăliile erau închise de mult, numai seara se mai auzea clănţănitul obloanelor. Sciroccoul scotea nebunii din balamucul de lângă Arsenal şi aceştia muşcau fetele tinere de sâni sau de gât, urlând de plăcere, urmăriţi şi bătuţi de taţii acestora şi sluţiţi cu pumnii. Mai cădea câte o ploaie scurtă, caldă ce (acea şi mai rău nervilor; pe Hrisant îl durea capul, trebuia să ia iar pravurile acelea care-1 retrimeteau întt-o dulce toropeală. Abia spre seară, ce spunea el spre seară, pe Ia ceasurile apropiate de miezul de noapte se auzeau viorile din San Marc cântând în piaţa pustie la cafeneaua Florian penrru nu se ştie cine. Oraşul era gol, pustiu, părăsir de toţi. Hrisant îşi vedea chipul în oglinzi, slăbise, credea că va muri. Visa urât, Trimisul i se arăta parcă sub un chip smolit de turc sau de arab; lunile de după septemvrie erau departe; asta îi spusese Herula odată: „când nu mă vei mai vedea, aşteaptă-mă într-una din zilele de luni..." Nu primea pe nimeni înăuntru, cobora rar să guste câte ceva, mai mult fructe şi limonăzi, nu mai reuşea să citească nimic. Nici Christo nu dădea nici un semn, toţi erau plecaţi cine ştie
300
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
301
pe unde, puţin le păsa de el. Nici măcar nu putea să spere ca vreo ploaie lungă de câteva săptămâni va face ca Venezia sâ fie inundată, să acopere palarele şi bisericile, şi pieţele, să le fure şi să le ducă undeva în larg, sâ piară odată pentru totdeauna blestemata cetate! Numai nişte bufniţe din podurile Procu-raţiilor mai cobeau, asta la câte un miez de noapte. O căldură fetidă îl înăbuşea. Simţea că se sufocă, transpira, deschidea uşile spre balconul dinspre canaletto, de afară venea tot o duhoare pestilenţială de vară, şi iar ardea bastonaşe tibetane cu miros amărui de plante necunoscute. Streinele ziduri ale palatului Caragua îl copleşeau; se visa strangulat, îl vedea pe Trimis la capătul patului, se scula ameţit, plin de o sudoare fierbinre pe frunte. Şi-o amintea lângă el pe Herula în puţinele lor întâlniri de până arunci, în parul cu polog, străjuit de coloanele răsucite de stejar. Totdeauna simţise depărtarea dintre ei spre sfârşitul zilei. Totul începea violent cu o posesiune disperată, cu mugete şi lupte, ca şi când ar fi vrut să se devoreze unul pe altul, pe urmă îngheţau amândoi, ca şi când ar fi stat într-un mausoleu rece; disperaţi că se urăsc fără să ştie de ce, cu sentimentul că îşi furaseră unul celuilalt ceva; tăceau, dormeau scurt, nu se priveau, o înstrăinare desgustată îi făcea să rămână încremeniţi ceasuri întregi, apoi dorinţa venea spre ei, îi hăituia, o mândrie prostească îi silea să nu trădeze nici unul ceea ce simţeau, fiecare aşteptându-1 pe celalalt; o atingere întâmplătoare îi făcea să se aprindă din nou, cu o furie nestăvilită; cu o re-muşcare turbată şi ceea ce fusese până atunci strein, între ei, devenea un foc uriaş. Li se părea că dragostea lor a murit şi tot ce contribuise la asta trebuia să fie distrus. Şi glasurile lor rosteau mari jurăminte, iute uitate şi se certau peste un ceas numai, geloşi pe trecutul lor, pe timpul cât nu fuseseră împreună. Herula devenea iar rigidă, nu se mai mişca, trupul îi îngheţa; Hrisant nu îndrăznea s-o atingă, desgustul de dragoste îi făcea să se urască iar. Călcau blănile aruncate peste mozaicurile reci, femeia desfăcea obloanele şi un aer stătut venea de afară.
împreună cu larma de noapte a oraşului. Nu şriau câte ceasuri erau şi dacă nu cumva Attillio o căuta. Şi iar sentimentul acela de spaimă că o va pierde îl făcea să se întoarcă spre ea şi s-o îmbrăţişeze, ca şi când nu ar mai fi fosr posibil s-o vadă vreodată. C Iert urile scurte şi violente erau uitate, reproşurile deveneau cu-vinre dulci, neinventate încă de nici un îndtăgostit, un fel de l'Ugă spusă cu gura închisă, un murmur de plăcere şi implorare; o lăcută recompensă pentru tot ce ieşea urât din gura lor în momentele de furie. „Nu ţi se pare că suntem închişi într-o piramidă?" înrreba Herula, neliniştită dintr-odată, ca şi când atest lucru ar fi fost adevărat. Pe canal alergau nouri luminaţi de fulgere, furtuni magnetice loveau acoperişurile Veneziei, îm-proşeându-le cu frunze şi crengi rupte, cu cadavrele porumbeilor loviţi de trăsnete. Parcă cineva ar fi bombardat oraşul
cu bolovani.
- Noi ne iubim cu adevărat? o întreba Hrisant.
- Nu, ne minţim numai că ne iubim, spunea ea cu un glas slrcin, rece şi îndepărtat.
- Tu nu crezi în nimic...
- Tu crezi?
- Nu ştiu.
- Atunci?
Obloanele scârţiâau în furtuna violentă. Gondolierii rătăciţi strigau după ajutor, dar nu-i mai auzea nimeni. Felinarele fuseseră stinse de vânt, aveau sâ-i pescuiască alţii a doua zi din larg, cărându-le cadavrele rigide, vinete ce trebuiau înşirate în pieţele umezite şi încărcate de resturi; pe urmă soseau rudele să- i recunoască, asta era tot, ce le păsa lor de ce era afară? La vremea asia şobolanii Veneziei apucaţi şi ei de stenahorie ieşeau din ascunzişuri şi invadau magaziile de cereale din depozitele de la (lasrello; în biserici se aprindeau mii de lumânări pentru sufle-liil celor duşi pe nja*e?flăcăTuile lor luminau pereţii şi în cafenele oculte se ji^ca'Diribisso, târfele nobiliare se pregăteau să-şi
302
EUGEN BARBU
SĂPTĂMANA NEBUNIL()R
303
părăsească amanţii, întrebându-se cu ce se vor întoarce la soţii ţ lor penrru că gondolele nu se mai mişcau pe o astfel de vreme. f
- Vrei să pleci? o întteba, simţind-o neliniştită.
- Nu. Vreau sa vie Attillio să ne omoare pe amândoi. f
- Şrie unde eşti?
- Bineînţeles.
- Şi de ce nu o face odată?
- Vom afla când îl vom vedea în uşă...
- Setvitorii n-or să-1 lase să intre.
- Nu-1 cunoşti. Nul poate opri nimeni... Vrei sâ rămân?
- Da.
- Bine..
Dar se răzgândea. Gondola lui o ducea pe orice timp şi la orice ceas din noapte unde ar fi vrut. Avea un om care ar fi înfruntat orice furtună ca să-şi facă datoria.
- Plec, spunea, te simt, nu mă mai doreşti...
- Nu e adevărat... urla el, exasperat, vreau sâ mă scol mâine de dimineaţă şi să-ţi văd obrazul, să-ţi citesc gândurile...
- N-ai să poţi citi nimic, râdea Herula. Au încercat mulţi şi nu au reuşit
Goală, umblând uşor spre atriumul, dincolo dc care se aflau băile, păşea peste rozele de Siria, Ie privea cu regret cum se fanau, lepădate pe mozaicurile lucioase; îşi umplea cada cu buchetele acelea ce se opăreau sub apa fierbinte ca şi când nu ar fi vrut să le lase cuiva.
- De ce faci asta? o întrebase odată.
— Le iau cu mine, nu înţelegi? Nu mă pot întoarce acasă cu braţele pline, Attillio îmi trimire şi el trandafiri, dar sunt alţi trandafiri, pe aceste roze le ucid, nu vor mai fi nici măcar ale tale... cât voi lipsi... înţelegi?
Acum nu mai era nici ea, hălăduia cu solozzierii ei, la vânători, prin vilele lor de vară sau cine ştie pe unde, puţin îi pasă că el putea să plece şi să n-o mai vadă; dar, chiar, de ce nu avea
el curajul să încheie socotelile încurcate de la Venezia? îşi făcuse în câteva rânduri bagajele, dar lichidarea celor ce lăsa aici era mai complicată decât credea. Secretarul livonian spunea că are nevoie de cel puţin o lună ca să tetmine totul; dacă voia să se ruineze nu avea decât, dar nu era bine să apuce cine ştie încotro; răbdarea era sfetnicul cel mai bun. Răbdarea şi o laşitate nemăr-luristă care-1 ţinea legat de acest loc blestemat, spetanţa că într-o dimineaţă, amiază sau seară o s-o mai audă pe scări sau coborând pe cheu din gondolă; de aceea nici nu ieşise atâta vreme, şi atunci totul va fi ca mai înainte. Ea va râde de prostia de a şe fi certat, dar, ce, parcă se certaseră? Era o toană numai; el se jignise ca un prost şi lumea o să-i reproşeze mojicia de a-şi 11 părăsit prietenii fără un cuvânt... „îngerii cerului rămăseseră în carnea lui", cum zice poerul.
Pc urmă memoria i se turbura, timpul începea să se des-iramc; nu mai ştia dacă la sărbătoarea Vendemmia, când pe dealurile de la Asolo se culegeau viile, se împăcaseră sau dacă în încăperile de la palatul Caragua ea îl pusese să jure că vor merge împreuna la Capela Madonei Nicopeia, care se afla undeva sau în închipuitea ei, pentru a se lega pe veci. Dar ce însemna o veşnicie? Ceva zile sau săptămâni, şi pe urmă iar dispărea mm îi trimetea vorbă că-1 iubeşte pe altul şi-1 lasă sâ joace cărţi cu Vimercatti şi cu ceilalţi stricători de bani pe care oraşul ăsta li strângea din toată lumea. Acolo pierduse el o sută de mii de taleri într-o singură noapre şi Barbaro îi oferise alţi bani şi-1 pusese să iscălească nişte hârtii pe care nici nu le citise, spte spaima sectetarului livonian care îl rrăsese de o parte şi-1 sfătuise Să nu mai facă astfel de imptudenţe pentru că nu cunoştea lumea in care se vârâse; dar cine-l ascultase? „Barbaro Vimercatti, ca sa zic aşa, mi-e cumnat, spunea râzând mânzeşte, nu mă ruinează el, şi la urma urmelor nu-i mai păsa de nimic; o să mănânc seminţe de dovleac în Pera, şi am să-mi aşrept rândul la domtmie şi măcar să am la ce ma gândi", vorbe păguboase ce
304
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
305
aveau să se adeverească dacă nu o să-1 asculte pe el, fiul Militrisei
şi al contelui Goncearov ruinat şi el prin lume. |
Petrecerile se ţineau lanţ, toată societatea veselă din jurul lor j îl privea ca pe un nebun la care te uiţi cu înţelegere, şi nu o dată | abia ascunsa privire compătimitoare a marchizului Mazzacoratti sau a baronului Campagno îl făcuseră să simtă un fior ascuns în inimă, dar de dar înapoi nu mai putea da, era ca un om aruncat în mare care nu şrie să înoate şi face ce poate. Trebuia să-şi joace rolul până la capăt, altfel ceilalţi ar fi râs de el. Sfaturile secretarului livonian nu mai aveau nici un fel de răsunet.
Serile de la Asolo etau dulci, prelungi; după-amiezele treceau vesel sub un soare ca o piftie de aur, bărea un vânticel uşure, \ se aduceau coşuri cu struguri brumaţi, ţinuţi la întuneric, răcoroşi; femeile îşi schimbau mereu rochiile, aveau pălării mari de paie de orez ca să nu li se înnegrească obrajii, iar bărbaţii nu se mai ridicau de la mesele de joc. O terasă care da spre miază-noapte îi apăra de ultima vipie a verii. Christo îl sfătuia să nu mai întârzie atât cu Herula prin viile culese că s-ar putea [ să-i vadă argaţii gazdei şi, cu gura lor spurcată, să sc spună una j şi alta şi atunci Vimercatti ar fi trebuit să facă ceva, să se supere; '; altceva era să fie, ei înrre ei, care nu aveau prejudecăţi, şi altceva să te laşi bârfit de slugi; dar Hrisant nu mai vrea să ştie de nimic, îşi pierduse orice prudenţă, aproape îl sfida pe bărbatul Herniei care se ptefăcea că nu vede nimic. Contele Luchesi Palii încercase şi el odată sâ-i facă o aluzie, dar nu ţinuse seama de nimic pentru că i se părea că ipocrizia generală nu mai avea nici un rost; toată lumea ştia despre ce era vorba, nu aveau decât să-şi bată gura; el tot o va lua pe Herula Lucrezia de la bărbatul ei, şi atunci ce atâta tevatură, nu le ajungea că la jocul de cărţi, îi lăsa să câştige sume nevisate, ceea ce cu adevărat le potolea nevoia de a vorbi pe socoteala lor?
Se certaseră acolo, în vila marchizului Ottoboni sau nu mai ţinea el minte? Totul se întuneca în mintea sa. Dacă nu ar fi auzit bătaia tobei de seara şi ţucalul lui Teodat, pularnicul din
Dealul Mitropoliei, s-ar fi crezut încă la Venezia. Mirosul de nămol era altul decât cel al canalelor; asta mai distingeau nările sale dedate eterurilor. Uliţele puturoase ale Bucurescilor aveau mirosul lor inconfundabil: amesrec de gunoaie stătute, dc fumuri ca pe vremea ciumei mari; guzganii ce şi ei puţeau a hoit, mişunând prin curtea care rămăsese ca un maidan de la fuga arvaniţilor şi dărâmarea gardurilor; lacurile trimeteau şi ele un damf de peşte stricat, unde mai puneai pravul ca o plapumă la amurg, deasupra turlelor pisare şi, mai ales, muştele cât unghia ce se aruncaţi asupra omului ca şi când ar h vrut să-1 devore şi hoiturile de cai, rupte de câinii pribegi ce hăpăiau ca la marile ospeţe. Iusufache umbla cu câţuia de mirodenii prin casă, pre jos şi urca din ce în ce mai greu scările ce duceau în filegorie pentru a-i mai primeni aerul şi Hrisant îl întreba:
- Dar ce lac besriile alea de tot mănâncă?
- Nu sunt ai noştri; saxonii au turbat, rupând ostreţele, şi duşi au fost de când nu mai avem carne de viţel să le dăm...
- Cum, nu mai avem carne de viţel? se mira beizadeaua, dar logoferul ce face?
- A fugit şi el, înaintea câinilor. Nu 1-a plătit măria ta, pe un an şi jumate...
- Ce vorbeşti, Iusufache? şi de ce nu mai vindem noi ceva, o moşioară, un cot de pădure, ceva?
- Pentru că nu mai avem ce...
- Avem, de ce sâ n-avem? Să-mi aduci cărţile bătrâne ale moşiilor ca să rămână socoteala curată, luminată.
- Dat ce, aşa nu e curată, luminată?
- O fi, dat ai uitat câte ceva. Locurile domneşti de la ţiiudriliţa...
- S-au dus...
- Dar locul sterp de trei prăvălii de lângă hănişorul din Uliţa lipscanilor?
- Păpat, că domnia ta te-ai învoit să fac acturile. Să ţi le aduc? - Dar banii din bănci?
306
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
307
- Care bani? Bancherii nu se mai Iasă înşelaţi, nici măcar cu vreun credit mic...
- Şi diamanticalele mele unde sunt? Ori le-aţi furat? Iusufache îl ptivea cu milă; Hrisanr simţea nesfirşită duioşie din ochii servitorului său şi asta nu mai suferea.
- Să te duci tepede la Rosenthal şi să Ie dai pe toate, dar nu pe oricât, că sunt piette cum nu se mai găsese în Europa, să nu te înşele; ai auzit?
- Bine, bine, făcea acela cu o compătimire ce-1 scorea din sărite pe Hrisant...
- Şi să-mi pregăteşti puscile pe care le-am adus. Săptămâna viitoare merg la vânătoare.
- Puscile le-a pus în mezaturi logoferul Caliarh, cât a mai stat aici; pe nemic ni le-au luat...
- Nu se poate; mă duc Ia Princepe şi îi pârăsc; slugi mizere şi mişei şi neputernici, aşa credeţi voi că mă înşelaţi pe mine? Unde sunt hainele mele de vizită? Cele cu butoni de aur, să mă îmbrac, acuş mă duc la Măria Sa şi vă arăt eu vouă... Nu auzi, ce mai aştepţi?
Iusufache se uita la el ca la un nimeni.
- De ce nu te mişti?
- Nu vrea înălţimea ta să mă asculte? Princepele pe care-1 ştie măria ta a pierit în diastima vremii; acum au venit altul ce te-au uitat că nu te-ai dus cu cârja să faci heretisirea şi te-au scos din cele condici, abia dacă îţi mai ştie careva numele; multă lume a pietit în vremea cuviincioasă de când ai sosit aici; alde Neculai Negruzzi, alde Kostaki Kiriazi, de-i zicea măria ta Cap de lubeniţă, s-au trecut cu toţii după ocărâte isprăvi...
- Ce spui, Iusufache? se mita beizadeaua, şi eu ce-am făcut în acest resrimp?
- Ai dormit, ori te-ai gândit la ale dumitale; pe la locurile pe unde ai fost şi ai risipit, că secretarul livonian ne-a povestit tot, cum dădeai de-asvârlita cu talerii şi funducliii turceşti, de
părea i-ai fi duşmănit, şi cum te-au jupuit talienii ăia cu târfele lor de muieri...
Era parcă o poveste despre altul. Frânturi vagi, o Venezie ştearsă, uitată, de parcă ar fi fost o stampă arsă.
- Ce-a mai rocat măria ta, îl atingea el cu cuvintele, câte jocuri ca să-ţi treacă vremea din privit; ... alde dumia ta spărgea mesele şi le punea iar şi o luai de la început; de-acum, nemic în nepioasele tale mâini: dacă n-ar fi Iusufache să măture, să spele, să gătească, să cârpească, să tragă la gherghir, ca muierile, pravul s-ar alege...
- Păi muierile noastre unde sunt? Sultana ori Rafira sau cum i-o mai fi zicând; cu ţigăncile bucătărese şi cu spălătotesele dc aveau treabă câte o lună?
- Fugite, toate...
Unde să fi fugit ele, când sunt roabele mele? ■- Ei, unde? Unde au văzut cu ochii, că ne cânta cucu-n pungă! Hrisant nu înţelegea.
- Atunci m-au golit hoţii de ce am avut şi cine să fie hoţii, dacă nu voi, apropiaţii mei, tu şi cu secretarul livonian, cu lo-tynfctul Caliarh?
Servitorul îl privea blând:
- Nu vrea măria ra să mai bea o cahvea, că asta mai avem, de orice ne putem lipsi, dar de cahvea, nu... Cerşim, furăm, cahvea este. Mai ales că înălţimea ta, doar te atingi, ca paserile de mâncărurile de urzici de vară şi de pilaf, daca e iarnă...
Cum ai zis? Mâncăruri de urzici? Păi asta mănâncă mitocanii, cum o să mănânc eu urzici? Ori ai uitat cum te porunceam eu la Săptămâna nebunilor? Nu le-am dat înaltelor feţe, hulubi în papiloturi, salce de hrean cu migdale amare, sarailii >f\ baclavale; nu le-am destupat pelinul ţinut în butoiaşe de teiu? ('e lot mă minţiţi voi ca pe un prost? Ori mi-aţi prăpădit averea? C Cămările erau pline, nu luam noi la vremea asta miel fript Hl salată de fetică; fazan şi potârnichi? Dar cocos fript, ori mezel icuri făr de care orice masă e de neînchipuit?
308
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
309
- S-a dus vremea când măria ta îmi porunceai: „Ia, pune neşte mese frumoase, Iusufache", şi eu mă dădeam peste cap, cu ţigăncile bucătărese şi când totul era aşezat, să ne tihnească şi nouă, şi celor boieri plini de barbe şi goi de minte, odată ce te răsgândeai: „Nu-i mai chema, Iusufache, că n-am chef de ei". „Şi cu mâncărurile ce facem, măria ta?" „Dă-le la câini, că ei sunt mai credincioşi!" Asta spuneai, şi ce mai prăpăd de peşte! îşi blestema zilele Rafira ori Sultana, sau cum naiba le mai chema, că le-am uitat şi eu, totul a fost o sfărâmare în zadar...
Iar privirea aceea plină de milă pe care Hrisant nu o mai putea supotta. II dădea afară din Alegorie şi acela greu se mai îndemna la o astfel de invitaţie; nu-1 mai asculta nici el, dar sc va însănătoşi odată şi-odată, şi-atunci o să-i arate el lui şi altora că lihtisul îi trecuse şi se va ridica în scări şi să te ţii ce-ot sa mai vină la uşa lui cu cerşutul, într-o nesuferită ruşine, ficleni şi nesătui, dar pe toţi o să-i dea afară! Şi, mai întremar, îl chema cu un clopoţel de-1 avea Ia îndemână, cerându-i oleacă de vin, să se dreagă.
- Nu mai e! spunea sec Iusufache, parcă cu o satisfacţie ce-1 scotea pe boer din sărite.
- Cum aşa?
- Bine. Dacă vrea măria ta apă de putină de la puţul Consulului frances, două parale doniţa, şi ăştia numai eu ştiu de unde-i mai scot în fiecare zi...
Hrisant se supăra şi nu voia a-1 mai vedere câteva zile, când nice nu se mai atingea de mâncare, o uita la capul lui, rozând câte o cojiţă de pâine învechită şi privindu-se în oglinzi; nemai-recunoscându-se; din apele lor murdare răsărea un chip sfoiegit, palid, cu ochi pustii în care bânruia nimicul. Hainele erau vechi, ponosite, roase, decolorate, numai primenealao schimba des şi Iusufache se blestema că mai stă lângă beizadea; trebuia să spele din patru în patru zile rufele, îşi băşicase palmele, soda îi rosese degetele, parale nu mai avea să cheme chivuţele sau spălătoresele; el deretica, el stropea duşamelele putrezite, vara,
i când începeau să se ştirbească punând în primejdie viaţa stâ-t jt   panului care se văita în gura mare:
- Te-ai înţeles cu secretând ca să omorâţi! Scoateţi lemnele i * din podele, doar-doar o să-mi rup gâtul şi să mă moşteniţi, dar 'e       nu vă merge, ticăloşilor, aşa să ştiţi!
Iusufache îşi făcea o cruce apostolească şi scuipa în sân:
- Doamne, s-a zărghit măria ta, să nu fie cu păcat, doat ne vezi că noi am mai rămas...
- Să taci, şarpe de Eden, că te ştiu eu! o să-mi fac testamentul, ia să-1 chemi la mine, mâine, pe Vasilică Ghica să-i spun ce las, şi cui...
Iusufache râdea cu gura până la urechi:
- Ce să mai lase măria ta, pravul de pe tobă...
în Hrisant se deştepta fălosul risipitor de altădată, lâudân-du-.se şi crezând deodată cele ce spunea:
• Aşa credeţi voi! Mai am bani, în bănci, la Viana, şi la Pesta; să mă caute baronul Burckhardt, cel de mi-a dăruit carozza; la el am lăsat cele mai scumpe scule, că nu eram nebun »A le aduc încoace, să le furaţi voi. Ca să nu mai vorbesc că am dosit şi sacii aceia cu perle şi cu pietre scumpe...
- Cu care m-am făcut eu dc râs la preţăluitori, de erau neşre răşini şi sticle; şi ei râdeau cu gura până la urechi de mine, veni-naiele hiare!
Ce tot spui, Iusufache? I-ai pus să le bată cu ciocanul? Să le cerceteze? Sâ vadă dacă sunt adevărate?
- Dar, cum? Se spărgeau în măsele ca nucile, nu alta, ori le-au păcălit pe măria ta, ori ai lost vreun prost...
Cuvântul îl speria pe Hrisanr. Ia te uită cum îi vorbeşte în lilţâ sluga lui; l-ar fi omorât, dar i se făcea lehamite, nu mai avea nice puterea să se mai supere; mai bine să se prefacă a nu înţelege cele ce-i spunea şi când o putea, o să-i arate el ce merita; aşa se vorbeşte cu un boer de viţă?
Ce-ai zis? Ce-ai zis? se prefăcea a nu-1 fi auzit.
310
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
311
- Ce să zic? Că te-au păcălit pe măria-ta, că eşti tare bun la suflet şi de-aia ai ajuns într-o astfel de dărăpănare sufletească şi calicească...
- Cum adică, calicească? se indigna el. Nu mai avem noi acoperiş? Nu mai avem cu ce să ne arătăm altora împodobiţi de bunătăţi? Nu mai avem cu ce să fim foatte milostivi asupra celor scăpăraţi? Ori casa noasrră a ajuns un ţarc fără gard?
Iusufache se aşeza nepoftit pe fotelul îmbrăcat în miţe de lângă patul lui Hrisant.
- Cam aşa ceva. Uite, boetule ce mai avem, asta-i toată averea noastră... şi prefira printre degete câţiva puişori, bani mărunţi de câteva parale. S-au dus galbenii împărăteşti, s-au dus livezile, s-au dus pădurile, logofetul le-a vândut până la una, am rămas sărmani în curgătoarea lume... cum scrie la Cheia înţelesului...
Hrisant îşi aducea aminte de prietenul lui şi de ceea ce pretindea el că mai are de lăsat altora:
- Du-te acuş după Vasilică Ghica, am a-i spune ce rămâne de pe urma mea, şi cui; dacă eşti cuviincios, ceea ce bag seama că nu mai eşti, o să te alegi şi tu cu ceva...
- Nu mai vine Vasilică Ghica la domnia ta, ai uitat oarecum nu-1 primeai, cum sărea el gardurile ca să te vadă, crezând că o să se aleagă cu ceva? Acuş nu te mai scoate din rău agonisit şi căzut în multă boală, să mă ierţi c-o spun...
- Cum adică?
- Ei, s-a ajuns şi el, şi-a luat o trăsură Victoria, cu patru cai, nu se mai dă jos din ea, salută cu jobenul de parcă-i Princepele. Numa ce priveşte cu coada ochiului şi care are meriton, îi dă bună ziua, care nu, se face că plouă...
- Parcă noi nu avem carozza, şi încă ce carozza, numai oglinzi şi catifele şi şase armăsari ungureşti de mănâncă foc. Uite, numai de al dracului, duminica le punem hăţurile şi ieşim la Herăstrău, să-1 învăţăm minte...
Iusufache îl privea cu o milă nesfârşită. Se obişnuise cu uitările beizadelei, deşi nu credea în ele, mai curând bănuia că n face pe prostul.
- Care cai ungureşti? întreba.
- Cum care cai ungureşri? Armăsarii cu care am venit noi de la Sibii... ori te-ai tâmpit la cap...
- Au murit de mult, făcea amarnic Iusufache.
- Nu se poate! striga cu glasul slăbit Hrisant. Voi mă minţiţi, i-aţi vândut, ori ce le-aţi făcut?
Sluga se mira că nu ţine minte când i-a spus de multă vteme Că nu mai aveau ce le da de mâncare, că se împuţinase fânul şi că unul dintre ei orbise, stând în întunericul grajdurilor şi Că mai bine i-ar fi trimis duminica în Ceair sau la concursul de poze academice, călare, cum se făceau de la venirea noului domnitor, dar el se încăpăţânase, şi-i lăsase să piară cu zile, de neinâncare şi tânjală.
I Irisant, supărat, deodată, nemaiputând să suporte atâtea veşti proaste îl dăduse afară.
- Piei! Să nu vă mai văd pe niciunul, slugi necredincioase Cc sunteţi, şi risipitoare, şi duşmani ai mei. Marghioliţi, rău «laTuitori şi ruinători ai averii..
Afară se tteceau tomnaticii trandafiri suavi ai Bucurescilor, ducând cu ei în mormântul de aer tot ce mai agonisise vara... f Irisant se închidea în el, parcă timpul ar fi împietrit în jur, nu mai ţinea minte zilele şi lunile; nu mai ştia unde se afla, poate linele sgomote familiare sau mirosuri ciudate de mâncăruri îi mai aduceau aminte de vechi mahalale sau de Venezia. Se credea CtUeodată în palatul Caragua, ori Ia viile lui Lazu Mavrodin, cflnd deflorau ei ţigănci de patrusprezece ani şi acelea chirăiau de plăcere în aşternuturi. O tristeţe ucigaşă îl făcea să stea în nemişcare zile întregi; nu era durere ceea ce simţea, cât o ne-pflsare uriaşă ce zidea în jurul lui ceva de nepătruns. Nu primea pe nimeni, îl alunga şi pe Iusufache, ca şi când nu ar fi vrut hH iasă din acea tăcere leşioasă de vară a Bucurescilor, când
312
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
313
căldura îi dădea o torpoare dulce, un leşin din care nu ieşea, ca să nu-şi mai aducă aminte de nemic; orice loc ştiut sau lucru pe care l-ar fi folosit, l-ar fi adus la realitate şi asta nu mai suporta: să ştie că trăieşte. Dureroasa sa absenţă de la viaţă i se părea cel mai frumos lucru pe care-1 câştigase; cu asta se hrănea, cu senzaţia că alţii, prin nedreptatea pe care i-o făcuseră, îl ajutau acum să treacă de remuşcări, de căinţă. O bucurie sălbatică îl cuprindea atunci când îşi aducea aminte de cele trei milioane de taleri pe care le prăpădise în mai puţin de doi ani; chiar frica dc Trimis se prefăcea într-o ciudată voluptate; puteau să-1 caute: nu aveau să găsească decât un cadavru; omorau un mort încă o dată: el nu mai trăia, şi tot ce fusese desamăgire, senzaţia eşecului, a nepurintei de a duce ceva la cap, la care ţinuse foarte mult, ideea de refacere a patridei se transforma într-un triumf asupra celor ce-1 înşelaseră la rândul lor; începea să creadă că atunci când se lăudase faţă de Herula că îşi trădase pe cei mai buni prieteni: pe Riga Velestinul, pe Panaiot Codrika şi pe ceilalţi, spusese adevărul. Ori era adevărat? Nu mai ştia bine nimic: s-ar fi putut ca el să-i fi vândut cu adevărat şi asta numai pentru că aflase că Ipsilanti se afla cu o tălăniţă la Bucuresci în timp ce ai lui mureau la Drăgăşani, de otravă sau de glonţ şi deodată o seninătate şi o pace sufletească fără sfârşit îl luau în stăpânire; el plătise pentru morţi, toţi cei furaţi de o izbândă la care visaseră atâta erau răzbunaţi. Remuşcării îi lua locul vanitatea, iar absenţa de Ia viaţă pe care şi-o impusese ce era? se întreba alrâdată. O răscumpărare a ticăloşiei, o autopedep-sire? Perioadele de eutorie, de bucurie secretă erau urmare de o frică persuasivă, rece, sugrumătoare şi dacă vor veni, dacă acel Trimis era chiar secretarul livonian care-1 ruinase mai întâi şi-acum se desfăta privindu-1 cum decade; cum nu se mai bărbiereşte şi lasă să-i crească unghiile ca la morţi, cum nu se mai spală; el care era un tânăr frumos ce iubea femeile, jocurile şi caii, şi-acum arăta ca un cadavru îmbălsămat în aşteptarea, a
ce
Da, ei nu-1 mai puteau pedepsi; dar boala de care suferea,
ilianiţia asta, lipsa de gust pentru mâncare, pentru aer, delirurile lui după ce lua eterurile, visurile false în care trăia, ce erau? Nebunia în care se refugiase, pentru că era o nebunie să te pielitei că exişti, să suporţi insultele slugilor şi nepăsarea lor, să te Inşi tcrorizar de mereu cererile lor de bani şi să simţi că numai
0 moarre aparentă te scuteşte de a-i mai auzi, nu era chinul cel rnai rafinat, nu eta pedeapsa cea mai tea pe care o primise? Nu,
1 timişul, dacă secretarul livonian era Trimisul, nu-1 va sugruma cu laţul de mătase, îl va ucide cu răbdarea lui şi numai atunci când va fi la marginea vieţii îi va spune că astfel au hotărât ei Sfl -l pedepsească; cei pe care-i trădase şi care-1 trădaseră, la rândul lor, pe el... Ah, numai milă să nu le stârnească, asta nu voia eti nici un chip şi după lungi perioade dc somnolenţă prelungită, urmau nopţile nedormite, ascuţirea auzului, pânda Ia ideea că sorocul sosise şi că totuşi Trimisul vine cu laţul. Cu simţurile lui ascuţite desluşea totul în jur: râcâiala gândacilor în pereţi şi păianjenii ce-şi sporeau pânzele cu migăloasa lor răbdare; umblet ul şobolanilor pe sub podele, în căutarea hranei; iarba din curtea pustie ce creştea sub lună, trecerea leneşă în zori a unor pasări ce abia lopătau din aripi deasupra oraşului toropit de somn; clinchetul infinitezimal al unei raze de soare ce bătea în vreo oglindă, toată apăsarea pravului asupra încăperii vechi în care gogea, cu ochii plini de recunoştinţă spre zorii vineţi ai zilei ee venea. Dacă se lumina însemna că va mai trăi, penrru că dacă erau să-1 omoare, noaptea aveau să-1 omoare; dar de ce nu şi tntt-o lâncedă amiază dc vară când, sâ fi strigat, nu te mai auzea nimeni, ascuns aici, în încăperile dărăpănate pentru că albanezii tiu mai stăteau pe crestele zidurilor, şi ele împuţinate, iar în jur tiu mai rămăsese decât un maidan plin de buruieni, păscut de gâşte ţigăneşti ce gâgâiau pe la unsprezece ceasuri, sburătăcind prin noroaiele ce se făcuseră în jur. farna, frica lui creştea, teribilele ninsori ce cădeau peste Bucuresci mistuiau tot: case, curţi, râul îngheţat al Dâmboviţei, cu morile sale încremenite, să fi strigat nu ai fi fost auzit de nimeni; şi-atunci se ridica din
314
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
315
velinţele lui ce începuseră să pută de nespălare şi mai punea un zăvor sau un scaun greu de nuc dinaintea uşii prin care ar fi putut să pătrundă Trimisul, numai să-1 audă, că ar fi ştiut el ce face. Unde erau oare puscile englezeşti să tragă cu ele? Amanetate ori vândute de logofet, ori furate, în locul lor avea un topor cu care s-ar fi apărat, deşi ştia că nu mai are puteri şi că forţa i se sleise şi că s-ar fi prăbuşit, atât era de slăbit, fără sânge, scurs ca o lumânare şi când ajungea să gândească aceste lucruri, îl cuprindea mila de sine însuşi. Unde era frumosul Hrisant de altă dată? Unde era lorţa lui când punea un cal jos la jocurile armăsăreşti din Ceair, la sărbătoarea Domnilor? Unde zilele pline de echitaţie, unde frumoasele răpuse în pădurile albastre ale Cotrocenilor în care, pe la septemvre, suna prima frunză uscată şi cădea într-un rotocol leneş? Era angelic, puternic, inocent, mânat de un ideal, asta îl făcuse frumos, generos, delirant, ilogic şi, poate, nedrept cu alţii, dar ce putere emana din el! Şi-acum? Cine-l privea din coclitele oglinzi? Un căzut, un dogit, o vechitură! Unde erau visurile lui de altădată, unde speranţa că va domni la Vizanţ, că pe monede va fi chipul său, că se vor face sigilii cu numele său? Amară era viaţa lui, şi toate câte trecuseră! Zilele ce nu mai erau, fastidioase, pline de voluptăţi păreau numai o viaţă visată de altul; cineva îl gândise; cineva îl dorea dincolo de ele, sleit, sărăcit, plătindu-i pentru tot ce fusese înainte trufaş, plin de mândrie, şi-acum nu-i rămânea decât beatitudinea morţii, sfârşitul de care se temea cu o ciudată voluptate. Epifania morţii. Câtă căldură şi plăcere în fiecare ceas trăit în primejdie, şi ceea ce îl slăbea îi dădea şi forţă în acelaşi timp; ce era muritor în el se pregătea pentru distrugere şi asta îl umplea de mândrie. Trăise: dragostea, spaima de dragoste, împlinirea ei şi singurătatea de dincolo de dragoste când pierzi totul şi ceea ce părea câştigat, al tău, era numai o înşelătoare iluzie...
Gândirea lui logică se rupea, căuta să lege întâmplări şi cu-vinte, voia să priceapă ce i se întâmplase; nu teuşea, dând un
înţeles vieţii sale ar fi sărăcit-o; trebuia s-o lase cum fusese, un şir imprecis de fapte, fără vreo explicaţie, gelozii pe un gest al Herulei, trădarea lui inexplicabilă la urma urmelor, ispita când o văzuse alergând spre biserica Măria della Salute, laşă dorinţă de a scăpa din laţul iubiţii, ori poare chiar dorinţa de a trăi trădarea femeii; el, căruia nu multe femei i se refuzaseră, totul devenea de neînţeles... Extazul şi frica, ruga şi îndepărtarea, refuzul şi revenirea în laţul necruţătoatei hierodule, vânatul venind după vânător şi vânătorul care caută vânatul, tegula nescrisă a celor ce ştiu să joace, dat trişează şi se lasă trişaţi. Când lusese el cel adevărat, când crezuse în revoluţie sau când o trădase şi de ce pe un preţ atât de Ia îndemână? Ce era un jurământ şi ce era o sărutate? Când o iubea? Atunci când o auzea urlând în palatul Caragua de voluptate sau când îşi dorea să se îmbolnăvească pentru că îl părăsea pe neaşteptate, ducându-se cine ştie cu cine şi unde? Când era adevărat că exista: atunci când o aştepta şi ea nu venea şi pe urmă spunea cu cinism că nu-i fusese dor de el şi că se răzgândise pentru că se întâlnise cu Mărio Fiano, ultimul ei amant, gângavul băieţel, plin de acnee, cu chipul său lăptos şi priviri turburi; dar, la urma urmelor, putea s-o creadă? Nu erau desrui cei din jur? Nu era mereu prezentul Christo, mantaua ei de ploaie şi vreme rea când
0 părăseau amanţii? Cel ce ştia ce-i trebuie şi unde s-o ducă pentru a-i potoli stenahoriile? Cine iubise mai mult între ei doi?
1 )ar ea, Herula Lucrezia, chiar îl iubise şi astfel arăta o iubire? (ioana aceea printr-o Venezie plină de iluzii, unde totul era minciună; de la palatele răpănoase şi igrasioase pe dinăuntru şi arătoase, feerice pe afară care aduceau musafiri de prerutin-dini aici tocmai pentru că irealul oraş creea spaima că poţi să le culci liniştit şi că te poţi trezi pe lumea cealaltă, în fundul lagumiei; asta probabil că-i atrăgea pe toţi; ideea de a muri udată cu regala, impetuoasa, nemaivăzuta, unica Venezie... Să mori odată cu sunetele ei, cu oamenii ei, cu petrecerile nesfârşiţi' într-un delir de culori, mirosuri şi serbări, orgoliosul oraş
316
EUGENBARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
317
trăgând totul după el: fastul, desnădejdea, speranţele, vani tatea... Pândele lui pe sub podurile pline de lume, în speranţa că o va vedea într-o gondolă cu altul şi atunci ceea ce îi plăcea să creadă că este numai minciună în state să-i stârnească dragostea, e adevărat şi ar fi găsit motivul pentru a o părăsi, dat motivul exista: era soţul ei, omul lângă care dormea cel mai des; pe care nu voia să-1 lase, doar o implorase sâ fugă cu el, avea destui bani, puteau să se ascundă undeva în lume; dar ea refuza cu o leneşă negare: „Nu e nimic de făcut, am mai încercat de câteva ori cu alţi bărbaţi; de fiecare dată mă găseşte şi mi sc face frică să nu mă omoare, şi-1 urmez, şi el râde de mine, şi-mi spune că dacă nu o să poată să mă mai întoarcă la el, mă va ucide", ah, vorbele astea vulgare ca între slugi, dar atât de adevărate parcă... Stârnirea orgoliului, o gelozie adevărată, o iubire atât de cumplită încât să uite de mândria lui la care ţinea cel mai mult? Visase pedepse pe care ea nu avea să le ştie niciodată şi după urile iute stârnite, cumplite în imaginaţie veneau iertările dulci şi dorul de ea, şi iar glasul cu care o întâmpina atât de supus că femeii îi stârnea râsul...
Scrinuri aurite, plafoanele vechi, uscate de focuri, ferestrele umezite de bruma de afară, oglinzile reci, îngheţate ca nişte vitralii întunecate, în care mişunau umbre, şi bezna verde din zilele de vară, refracţie a grădinilor oculte, în trepte, din jur, gândite de Alfano Stradiotte care atâta merit avusese spunân -du-i: „Cât ar părea de curios, nicăieri nu eşti mai singur ca la Venecia unde ai nevoie de decor, de grădini, de copaci şi aici e numai apă şi ziduri, şi trebue să-ţi construieşti ceva în jur ca să te apere de singurătate". Ştia el cât de singur se simţea în timpul certurilor cu Herula? O cunoştea dinainte? Auzise cum işi pătăseşte amanţii şi voise să-1 protejeze? Putregaiul ce creştea din mozaicuri şi pereţii umeziţi, parchetul vechi care pocnea, ca şi mobila, noaptea, la o căldură mai mare, iarna în singura lor iarnă, fâsâitul cearşafurilor, morbidul odăilor înalte, gheaţa, ambra, florile de geraniu din balcoane, aruncând şi ele un miros
funerar în încăperile în care vântul mişca abia vechile perdele încărcate de prav; aşteptarea, ura că nu venea sau întârzia, pe urmă o bruscă afecţiune, ceva încărcat de recunoştinţa că se primejduia şi sosea aici, urmărită de gelozia celuilalt, care-i promitea moartea, şi chiar exaltarea ei la ideea că Vimercarti va sosi vteodată în palatul Caragua, el fiind singurul care nu călcase aici spre a-i surprinde, şi plăcerea femeii de a fi prinsă, tic a fi ucisă cu el în acelaşi timp, Herula evocându-i scurgerea sângelui lor pe piatra atriumului; şi aşteptarea morţii între rozele de Siria ce-i plăceau atât de mult, şi-atunci, spunea, vor lăsa slobode apele fierbinţi în bazinuri şi de afară nu se va mai auzi clipocind viselor, şi ei vor dispare din această lume pe drumurile de apă ale lagunei. Oratoria deşartă a scenelor de împăcare în care erau arâtea stridenţe şi lucruri neadevărate, luate ca atare, şi reproşuri, şi sttigăte, şi insulte, şi pe urmă împăcarea dureroasă; parcă mai ttăise astfel de lucruri, nu era la prima iubire, dar de ce între atâtea femei exista numai una singură care ia totul, care îţi schimbă viaţa şi felul de a gândi, pentru care eşti în stare de orice fel de umilinţă; femeia fată de care nu eziţi în nici un fel şi ţi-ai da până şi moartea fără nici un fel de regret? Apoi dezgustul de tine şi de aceea pe care o găseşti asemănătoare cu toate femeile din lume şi te miri de ce mai întârzii în dragostea oarbă care te-a scos din făgaşul vieţii obişnuite, ba chiar te cuprinde un fel de veselie că ai scăpat de un lucru plin de primejdii, că esti eliberat şi că înaintea ta stă viaţa cu toate plăcerile ei; alte femei, alte prietenii şi senzaţia că ai terminat cu habitudinea, că n-o să mai auzi aceleaşi cuvinte, şi eşti ca pasărea cerului, şi nimeni nu te mai poate opri din drumul tău... Asta durând numai câteva zile care încep să Ne lungească şi nu mai ai gust de viaţă şi cauţi ceva care să ţi—1 redea. Christo îl cărase după el în alte locuri, femeile visate să o înlocuiască pe Herula nu-i spuneau nimic şi verişorul ei îl ceri a amarnic! „Dacă mă află, trebue să plec din Venezia o astfel dc trădare nu se iartă." „De ce o faci?" îl întreba. „Pentru că
318
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
319
te văd cum arăţi şi am cunoscut şi eu sentimentul ăsta, pe ea mă răzbun". „Ai iubit-o cum o iubesc eu?" „Cine ştie? Dar eram la fel, căutam alte femei şi nu găseam, nu ştiu ce se întâmplă în asemenea împrejutări. Oricum, dacă vrei să scapi, există o singură ieşire. Altfel o să regreţi, va fi din ce în ce mai greu." Femeile acelea se sileau zadarnic să-i placă, Hrisant simţea că ceva se ofileşte în el, mai rezista câteva zile şi îl ruga pe Chrisro să facă ceva, să-i împace. Trimetea daruri pe care Herula i Ic restituia, refuzând să-1 mai vadă. Degeaba căutau bijutierii cele mai frumoase brăţări, degeaba îi arătau pandantive şi ineîe, moarte bijuterii în moarta Venezie în care el nu mai încăpea pentru că dragostea lor fusese pietdută...
Visase florile aruncate pe puturoasa Brentă, dincolo de locurile vilei Foscari, un mormânt de ginestre uscate pe care leneşa apă îl căra la vale. Herula privea la grămada fanată, frunze pălite pluteau în jur; sentimentul că tocmai călătoria aceasta distrusese dragostea lor îl persecuta şi în somn; pc urmă, pe neaşteptate îl visase pe Riga Velestinul sau pe Codrika, chipurile lor se confundau, careva dinrre ei doi vorbea despre musafirii, imnografii, poleitorii şi eburarii Vizanţului, totul se încâlcea. Prinţii Răsăritului veneau spre el în nesfârşite convoaie, cetatea curvă strălucea din jumalturile ei cloasonare, din fildeş, şi în Piaţa Taurului se dădea jertfa, Magnauta măreaţă încă îl persecuta. Herula trecuse în rochia aceea în care era îmbrăcată când o văzuse pentru prima oară, cu părul ei ca o flacără. Erau acolo şi Nicolo Depasta şi Theodosie Zygomalas, ardeau ruguri în jurul arborelui nopturn care arăta ca un citeş înflorir şi Hrisant se mira că nu arde şi acela, înconjurat de umbre, cu chipuri pălite de preoţi şi de savanţi. Era sărac-pulbere, cerşea în genunchi ca şi când picioarele i-ar fi fost retezate. Patricii, consulii şi comiţii îl priveau de sus, cu milă; erau aşezaţi în joasa rribunâ şi vântul le mişca bărbile venerabile, eunuhii palatului
mişcând abia penele roşii, vopsite, de stârc ale uriaşelor evan-Calii cu care le clătinau aerul din jur. Caii legiunilor bizantine, numai argint şi hier, jucau pe loc, plini de spumă. Carneficele sub masca secretarului livornian îl urmărea prin mulţimea ce se strângea şi se desfăcea în faţa lui; pe urmă scena se schimbase, se afla pe Giudecca, peste care parcă atunci căzuse o zăpadă ca făina deşi la Venezia ningea rar; totul era glacial, gracil, prelung, diformat, eterurile lui îi jucau feste, apa avea o crustă albăstrie sau vetde, culorile se amestecau, deveneau sumbre; băteau clopotele, era în ziua plecării, când Barbaro Vimercatti îl căutase în toate locantele ca să-i ceară ultimii bani care-i mai avea asupra-i, cu toate actele mincinoase, smulse în nopţile de joc, când pierdea nebuneşte sume neînchipuite şi acela îl punea numai să semneze în josul unot foi albe pe care mai apoi le umplea cu caligrafia lui brutală, plină de litere uriaşe. Palatele ruginite de vreme aveau o faţă cărămizie, păreau dărăpănate, un alt otaş, de data asta negru, lua loc feericei cetăţi de altădată; apele urcau spre ferestrele oarbe şi acoperişurile plumbuite, «arca lagumiei mânca piatra cenuşie şi parcă totul pierea, devenea numai o ceaţă viorie, fără adâncime, peisajul se ştergea, rămâneau numai izvoarele subterane din care ţâşneau smârcuri murdare, toate gurile de canal ale Veneziei aruncau noroaie subţiri, aluneca pe o ghiaţă, parcă fugea şi în urma lui se aflau ||i Attillio, şi Christo, şi Batbaro Vimercatti, cerându-i banii tmprumutaţi; asudase, se sufoca în somn, aerul stătut din file-fţorie îi uscase pieptul, respiraţia gâfâită se auzea până în curtea în cate Iusufache mai mătura anapoda, într-o dimineaţă senină de vară. Visul se întrerupea şi pe urmă nu mai avea logică sau se n-compunea încât puteai să crezi că te treziseşi şi că eşti iar fll mijlocul palatelor, strălucind de policandele aprinse, spre seară şi mirosul de gudron şi pepene al Veneziei îi revenea în nflri. Promontoriul, Ducalele, Procuraţiile, San Marc, lustruite, şterse de vânturi, oamenii fericiţi pe terasele cahvenelelor, lanternele gondolelor aruncând pe ape, şterse serpenrine galbene,
320
EUGEN BARBU
umezeala de seară a Veneziei, boarea, asudarea fierbinte a sci-roccoului, obloanele ce clănţăneau în vânt, gunoaiele plutind sub podul Rialto, o Venezie îngândurată şi posacă lua locul încet-încet oraşului plin de viaţă. Pisici sure, în cete, ca nişte şobolani urcând rreptele de piatră, glasuti guturale ce se strigau de departe peste amorţitele grădini de seară uscate de vântul cald, Hrisant auzea cum se sfoiegesc frunzele de parcă ar fi fosi de ceară şi se desluşea manfrina sau futlana şi femei necunoscute dansau în rochii de mătase şi decotul devenea iar lepros; curgea pe ape, macerarea zidurilor semăna cu ronţăitul şoarecilor la amiază, vara, când Hrisant îi auzea prin pivniţele umezite unde găseau de hrană cine ştie ce resturi, dar nu se afla în Venezia, ci la Toporul, în câmp, era cald, fierbinte, se stropea cu apă din sfert în sferr de ceas, geaba perdelele de trestie de la ferestre, soarele pătrundea cu forţă peste tot, năduşea zidurile, pe vremea aceea Crysafina sau o altă femeie dormea hipnotic lângă el, tresărea, era beată, se răsucea în pat, îl cuprindea pe neaşteptate şi îl încălăra iubindu-1 încă în somn, cu ochii închişi şi dând ţipete mici penttu că nu mai aveau niciunul dintre ei snagă; era numai o furie a plăcerii, se storceau cu furie, luând totul unul de la celălalt; dar acum se afla în Venezia plecării, rece sau în plină vară, zăpada aceea era tot torpoarea lâncedă a grădinilor ostoite de atâta căldură, mirosul de nămol devenea înăbuşitor; nu era Crysafina, era Herula, cea care venise pentru ultima oară la el ca să-i spună că nu era adevărat ceea ce-i spusese Christo, el nu înţelegea că o veche gelozie îl silea să mintă şi că voia să-i despartă?
Totul se petrecuse într-o dimineaţă de toamnă, ploua, o ploaie oblică lovea în obloane. Hrisant nu mai voia s-o vadă. Cu o seară înainte, Christo îl vizitase aici; avea pe faţă o ticăloasă bucurie, faţa-i lucea de căldură veche, stătută de afară, dar şi de plăcerea a ceea ce avea să-i spună.
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
321
- Ce-i cu tine? îl întrebase. Arăţi fericit ca şi când ai fi
câştigat la joc...
- Chiar aşa şi este, spusese celălalt. Am jucat cu Vimercatti aseară, în trei ceasuri i-am luat toţi banii. Vrei să-i vezi?
Hrisant nu avea astfel de curiozităţi. Christo scosese o pungă de piele şi golise pe masă talerii austrieci de atgint. Erau mulţi, sunau bine.
- Ei?
- Ce? întrebase beizadeaua.
- Nu-i recunoşti?
Hrisant nici nu privise spre masa pe care celălalr vărsase într-un gest măreţ monedele sunătoare.
- Banii nu au miros, spusese, un taler seamănă cu celălalt, tic unde aş putea eu să-i cunosc?
Christo râdea cu dinţii lui strălucitori, părea vestitorul unui
teribil adevăr.
- Numără-i!
- Ai vreo darorie la mine, nu-mi amintesc...
- Numără-i!
- Nu înţeleg!
- Sunt 40 000, asta nu-ţi spune nimic?
Nu înţelegea. Era poate nedormit, făcuse o noapte mică citind „Istoria amorurilor celor mai gingaşe ale Parisului" şi nu vedea ce dorea a-i spune verişorul Herulei. Tăcerea dinrre ei devenea stingheritoare.
Şi dacă ar fi 40 000 ce ar însemna asta? •- Cât ţi-a cerut iubita ta alaltăieri pentru mormântul lui Vimercatti de la San Michele?
Stupoarea îl amuţise. In cele din urmă reuşise să îngâne: Nu se poate!
- Ba se poate! l-am câştigat de la Attillio azi noapte! Sunt ai tai, ţi-i restuiesc!
I Irisant se ridicase şi-1 privea cu o uitătură sălbatică.
322
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
323
- Ia-i! Sunt ai tăi, nu ai mei. Sunt câştigaţi la joc, nu-mi da de pomană, şi chiar dacă ar fi ai lui Vimercatti nu pot să-i iau. Eu, în locul tău, nu aş fi spus un asemenea lucru! De ce o faci?
Christo pălise, îl privea ca pe un nebun.
- Dar nu înţelegi că-şi bate joc de tine? Că te-au ruinai amândoi; ea şi bărbatul ei, aşa tace cu toţi, eu am păţit-o printre primii şi nu mai vreau s-o păţească şi alţii...
Hrisant îi întorsese spatele şi nu voia să-1 mai ştie acolo. Celălalt îşi adunase talerii şi-i vâra în punga de piele, cu siguranţă că nici nu se gândise cu adevărat să-i înapoieze banii, ahtiat şi sărac cum era, voia numai să-i spună că e minţit de Herula. Da, banii erau ai lui, cu două zile înainte ea venise aici de dimineaţă, cernită, înrr-o rochie neagră, spunându-i că merge la San Michele şi că-1 roagă s-o însoţească; era tristă, abia vorbea, ce sc întâmplase cu ea? o întrebase. „Ce să fie, creditorii îi scoseseră în vânzare cavoul familiei Vimercatti şi trebuia să facă ceva, să depună osemintele celor morţi undeva, în vreo capelă până când avea să facă rost de 40 000 de taleri cu care să cumpere un alt cavou. „Cum, şi pentru 40 000 de taleri, laşi să ţi se ia acest loc scump inimii tale?" se mirase el cu o candoare de care cei doi sau cei trei tâlhari, probabil că râdeau şi acum. „Nu-i am", spusese Herula. Nu-mi ajunge că apele au mâncat tot locul din jur şi ea piatra a început să se scufunde şi că într-o noapte nu o să mai găsesc nimic din aceste pietre şi rămăşiţe, ca să nu mai spun că risc ca beţivanul de Attillio să mă lase să fiu înmormântată într-o groapă comună.
li pusese banii pe o măsură şi se prefăcuse că are treabă un minut sau două, cât ea at fi trebuit să-i ia. Dar la întoarcerea în înaltele odăi, banii erau rot acolo. "Ce faci? De ce întârzii? Spui că eşti aşteptată şi că monumentul acela sau ce este va fi vândut, şi ce se află înăuntru, rămăşiţele celor din familia voastră, aruncate cine ştie unde. Du-te, primeşte-i, nu-mi mulţumi..." Herula sta neclintită şi privea afară prin ferestrele
înguste ce dădeau spre canaletto-ul pustiu. „Nu pot. Nu am | t t& reuşesc să-ţi înapoiez niciodată această sumă..." „Dar cine-ţi ]       cere să mi-i înapoiezi?" şi ca să curme încurcătura în care se
* aflau, dispăruse, lasând-o singufă acolo...
| O auzise plecând târziu cu gondola care o aştepta. Nu o
I        privise. Şi-acum venea Christo şi-i arăta unde ajunseseră acei taleri. Atunci ar fi trebuit să plece, să n-o mai vadă niciodată,
* ilar o laşitate pe care n-o putea birui, îl ţinea pe loc. Cine ştie ^.       ie intrigă mai făcuse acest Christo Htisoverghi? Dacă talerii
erau, pur şi simplu, ai altuia, de unde să-i cunoască el? Dacă
suma coincidea? De întrebat pe Hetula nu putea s-o întrebe, %       chiar dacă ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte: nu vrei
să scapi pe cineva la care ţii, dându-i o sumă de bani şi după I        aceea s-o întrebi ce a făcut cu ea! Mai ales pe o femeie pe care
l) iubeşti. Putea să vorbească despre orice cu ea, dar despre mor-; ■ ■■ mântui familiei Vimercatti de la San Michele, asta, niciodată. \ -- Aşa încât tăcuse, suferind cumplit. Ar fi putut să se intereseze '    -   printr-un interpus, prin Alfano Stradiotte, sau prin secretarul
* livonian, dar asta însemna că mai aflau şi alţii despte secretul ...... tare era numai al lui şi al Herulei şi un bărbat ca el nu putea
Sâ divulge un astfel de lucru. Numai nebunul de Christo să nu itpuce să se laude sau să-1 batjocorească în cercutile lor; dar acela lltl ar fi fosr în state sâ fiică aşa ceva, cât era de ticălos, pentru ■ efl o iubea încă, cu siguranţă pe Herula şi onoarea îl oprea s-o
; bârfească, dar cine mai şria ce se mai putea întâmpla? Nu-i
pflrea râu de generoziratea lui, cheltuise mult mai mulţi bani de când se afla la Venezia, aruncase cu ei, ca şi când ar fi vrut Mi i termine mai repede, suferea numai la gândul că cineva ştia cât fusese de ridicol şi cum o crezuse pe femeia ce nu avea nimic slatil. Răbdase, se mira numai că ea nu-1 mai căuta, deşi nici el uti-i mai dăduse nici un semn; tot Christo venise spre seară, pesic vreo săptămână şi-1 întrebase neliniştit:
324
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBU NILOR
325
- Ce-i cu tine? Eşti bolnav? Herula întreabă de ce nu te mai arăţi?
Hrisant nu-i răspunsese, îl găsise srând cu lumânările neaprinsc în odăi, cu nişte struguri dinainte, din care ciugulea nepăsâror.
— Ce să-i spun? mai întrebase după un timp celălalt. Sper că nu vrei s-o laşi să înţeleagă că ai aflat de la mine ce-a făcut cu banii tăi?
Hrisant nu răspundea în nici un fel.
— Bine, atunci să pricep că nu vrei s-o mai vezi? Plecase spre uşă, dar se întorsese:
- Totuşi, o explicaţie se cuvine să-i dai, nu înţelegi? Altfel va bănui. Inventă ceva; că eşti bolnav, că te-ai îndrăgostit de alta; tăcetea ta nu o va face decât să ne urască pe amândoi. Măcar dacă ai demnitatea de a uita ceea ce ţi-am spus, du lucrul până la capăt, prefă-te că nu ştii nimic; trimete-i un dar, nişte flori, minte-o, numai să trecem peste momentul ăsta, dacă nu vrei s-o pierzi, mai ai vreme să dregi ce ai stricat...
Zăcuse câteva săptămâni în încăperile în care nu mai pătrundea decât secretarul livonian cu portocale şi băuturi reci. Toamna venise cu nesfârşite ploi, sâcâitoare, apele negre ale canaletto-ului nu-1 mai îndemnau să iasă, făcuse focurile mai devreme deşi nu era atât de frig. I se părea că Buranul sgâlţâie obloanele; măcar, de s-ar fi umilit să vină aici, să-i spună ceva, dat rezista, era mai puternică decât el. Citea câteva ceasuri, măcina plictiseala, se gândise de câteva ori să cheme pe vreuna din acele femei pe care le cunoştea şi care abia aşteptau să le dea un semn, dar i se părea că răzbunarea lui ar fi fosr prea meschină. I se năzărea, sau iar auzea ţipetele nebunilor pe calli; ei alergau după purane sau scuipau pe copiii ce-i loveaţi cu pietre; ah, ce oraş! Ce mai căuta el aici? Îşi făcuse bagajele de câteva ori, secretarul livonian îl privise cu scepticism, ştia că nu era nimic serios în toate astea; o să-i treacă...
Nu-i trecuse. Christo, marele maestru al ceremoniilor o adusese cu tot grupul lor de prieteni într-una din serile cele mai întunecate din noemvre; erau mascaţi, mergeau la un bal, aruncau cu confetti pe pavimentul dat cu ceară al saloanelor şi suflau în trompete de carton, guiţând ca la Carnaval. Costumele de mătase amestecate, veselia tâmpă a musafirilor, faptul că erau băuţi şi sgomotoşi îl indispusese la început, dar când o văzuse pe Herula Lucrezia într-un costum de matelot, toată furia lui luase chipul unei înduioşeri ciudate: era un fel de a-i scuti pe amândoi de explicaţii.
— Ce faci? Nu vii cu noi? îl întrebase, ca şi când nu I-ar fi
Văzut de o zi.
Ochii ei mari, arzători, acel trup mulat de mătasea strălucitoare, abia strâns într-o vestă neagră, aerul fericit, un fel de ameţeală în tot ce făcea, o inconştienţă dulce, totul îi produse o dorinţă arzătoate. Nu voia în acel minut decât să-i simtă mirosul cătnii, să-i ia braţul pe care i-1 întinsese, ferm, imperativ, căruia nu-i rezistase.
Şi nebunia legăturii lor continuase încă în acea iarnă, plină de certuri, de o agonică încleştare. Ştiau amândoi că ceva se pierduse, că se îndepărtau tot mai mult unul de celălalt şi atunci se iubeau cu o disperare prelungită; reproşurile curgeau, Herula îl învinuia că trăise în rot acel timp, cât nu o văzuse, cu Daria Fini care se şi lăudase că o înlocuise pe ea, pe Herula, dar se înşela târfa şi nemernica pentru că mai bine mureau amândoi decât să i-1 lase: biete cuvinte mincinoase în care nu mai credeau niciunul dintre ei. Şi nebunia iniţială revenise: îi aducea bijuteriile cele mai năstruşnice şi ea le refuza; aruncase scarabeii de aur, şi lănţugurile cu briliante pe podele şi voise să le sfărâme, pe urmă se înduioşa, le culegea de pe jos, cu o piozitate caraghioasă şi se bucura ca un copil că nu se stricaseră, reconsti-tnindu-le cu răbdare, punându-Ie la gât, biruitoare, sărutându-1 şi spuindu-i că nici un bărbat nu fusese atât de nebun ca el, I Irisant, şi atunci ceea ce mai rămăsese din înflăcărarea
326
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
327
dragostei lor, reînvia; ploile nesfârşite ale acelei toamne întârziate şi începutul de iarna îl trăiseră ca într-o beţie continuă. Herula întârzia nopţile la el şi când o întreba dacă nu-i era frică de bărbatul ei, îi răspundea că abia aştepta ca el s-o ucidă, şi că ar fi foarte bine dacă i-ar omorî pe amândoi; asta i-ar uni pe veci, ce-ar putea să-şi dorească mai mult? Totul era ca o boală din care nici moartea cea adevărată nu putea sâ-i scoată, oria: ar fi făcut...
Pe la amiază, într-o luminată zi de primăvară, Hrisant sc trezise cu Vasilică Ghica în Alegorie. Era îmbrăcat într-o jiletcă uşoară, purta joben şi pantofi de prunelâ, sosise într-o trăsură neagră, cu două sirene de argint de-a dreapta şi de-a stânga vizitiului; avea un aer compătimitor de cum intrase, îşi scututa pravul de pe încălţări şi se bătea nerăbdător cu mânuşile de bumbac pe coapse, punând bastonul alăturea.
- Bine te-am găsit, vete. Am venit să-ţi dau o vizită! îi spusese cu glasul Iui cu doagă şi atunci Hrisant îşi adusese aminte că printr-o complicată legătură de familie se cam înrudeau, cum se înrudeau cam toţi boerii în Bucuresci, dar era prima oară când o afla.
- Şezi, îl invitase Hrisant, deşi prezenţa oricărui strein în încăperea lui, din în ce mai sărăcăcioasă, îl mâhnea, dar acum nu se mai schimba nimic pentru că nu mai avea paznici, nu mai avea slugi, dacă nu-1 punea la socoteală pe ultimul său drepr credincios: pe Iusufache, dus în dimineaţa aceea după încurcatele trebi lăsate în seama lui de beizadea.
Vasilică Ghica, ras bine, dat cu parfumuri, inspecta cu un ochi sever încăperea.
- Faci copilăreşte de nu şezi, zisese Hrisant.
Celălalt nu-i răspunsese, scruta cu un ochi sagace filegoria.
- Âsta-i claustrul tău? Toată lumea vorbeşte că eşti bolnav şi că nu vrei să te îngrijeşti. Mulţi se bucură că ai scăpătat şi
că o să le laşi o suvenire pieroasă, mai ales de la pozna pe care le-ai făcut-o cu Săptămâna nebunilor, dar eu te-am iertat. Chiar am venit spre a-ţi oferi ceva bani, dacă ai avea trebuinţă...
- Eu? se mirase Hrisant. Cum să am trebuinţă de bani, sunt bogat...
- Pe dtacu, bogat! Toată lumea ştie că ai vândut ce-ai mai avut şi că te caută creditorii din cele striinătăţi, şi băncile. Pe cine minţi tu?
Hrisant se ridicase în coate şi-1 privise sfidător:
- Să nu mă ridic de aici să-ţi arăt diamanticalele pe care le-am adus, că n-a veţi voi, cu ai voştri, strămoşi şi urmaşi, nice câl sub unghie, şi o să vă speriaţi... Nu mai intriga şi tu, şi-mi lacc numele de ruşine. Sufăr, o să-mi treacă, o să merg la medici sil iau ierburi, leacuri. Mai bine, că tot ai venit, spune-mi ce mai e pe-afară? Dacă o vezi pe Doamna, dă sărutări de mâini de la mine şi spune că abia aştept s-o văd şi să-i ptezint omagiile. I )acă n-ai greaţă de băutură să-1 chem pe Iusufache şi să-ţi dea a vutca, ceva, că ştiu că foloseşti, mai ales în vizite...
- Nu, nu-i nevoie. Mă aflu în dulce, acum mănânc nuci. Am băut aseară destul şi dacă o mai ţin asrfel nu o să mai fiu harnic la femei, mă lasă câinele, nu te supăta că te refuz. Am fbsi şi eu nebun de cheltuitor, dar mi-a trecut; nu vrei mai bine 0 (e duc la spicer, să-ţi dea ceva, un balsam, un ulei de întărire, o apă de plumb, aloes, ori să-ţi puie frunze de varză acră la inemă, ori să-ţi facă vreo baie de şezut, să te umplu de binefaceri...
- Nu-i nevoi, vere, spusese Hrisant, nu te uita la mine că am slăbit şi că sunt palid, nu am mai ieşit din casă, asta e, dar mă dreg eu, nu avea grijă...
- Cum vrei, dar să ştii că s-au înmulţit vindecătorii, ştiu ticşte frizeri care ţi-ar pune lanţete, ţi-ar vâri niscai clistire undeva sau să-ţi dea droguri purgative, că nu te simţi bine, parcă cu nu văz, ci văz... S-au deschis şi neşre stabilimente evrope-neşti, cu apă rece, sămurită şi caldă pentru uşurarea omenească. I .a Baia Ţiuloaicâi ai putea face o cură de apă, avem dohtori
328
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
329
în Bucuresci cu bun ipolipsis, faci rău că nu te cauţi... Oricare dinrre ei ţi-ar precurma boala de care zici că suferi. O clismă, acolo, ţi-ar face să-ţi revină pohta de mâncare, de ce te fereşti?     % * De ce nu bei niscai pelin să-ţi facă foame? S-a inventat şi-un      î î panaceu: Morison, neşte hapuri; le înghiţi şi te învie, nu de alta, î dar iar mă întreabă muierile de tine, cât te-ai dărăpănat? Nu f mai dau navală încoace, că nu le mai îmbie nimic, şi nu te-au iertat că le-ai ruinat, pe ele şi pe ai lor cu nebunia ta, cu serbările ; acelea de nu au mai avut loc..
- Nu-i adevărat! se supărase Hrisant, vorbind cu o convingere nebună. Poate ai fost tu plecat în timpul acela; întreabă pe toţi: ce trăsuri, ce petreceri, ce fântâni attiziceşti, am dar cep
la 40 de butoaie de vin, curgea şampania ca râul Doamnei, y numai spume, şi fetele, cum mai erau ele împodobite şi cine le-a împărţit, izmarande, perle de Venezia, şi lănţuguri, şi inele cu zarimf, zăbăluţe de argint şi pinteni pentru echitaţie la Herăstrău?
Celălalt nu-1 mai contrazisese, dădea numai din cap ca şi § când ar fi ascultat pe careva întors de pe Steaua Păstorului.
— Hai mai bine să-ţi torn ce mai e pren Bucuresci. O ştii pe-a lui Cuscungachi, pe Caliţa, podoabă negrăită, că acuş s-a făcut şi ea de măritat, pe când te-ai întors, abia repeta alfabetul. Nu, şi nu, s-o ia pânzarul Carabet, s-o ducă în aşternut cu miros de busuioc şi iarbă mare, tânjea, ce mai, după ea; a tocmit trăsură, cai, cu marafet, vinul fierbea în boloboace, s-au făcut strigările; au adus lăutarii de la Puţul cu zale, când colo, cc să vezi, mirele pe la miezul de noapte a găsit uşa spartă! Scandal, bătaie, sânge a făcut-o. Au tuşinat-o, au pus-o pe mătură ca pe o curvană, cu rudele lui, că are cinci fraţi, cum ştii, a plâns; mirele cât era el de înalt şi cocoţat, de năduf au chemat pe Arghira de la Podul de pământ şi-a îmbracat-o în mireasă, a umplut-o de bani şi-au petrecut trei zile. Pe mireasă au dus-o la Spitalul nemernicilor şi se află în judecăţi cu Caraber care-i cere tatălui despăgubiţi
pentru ruşinea făcută faţă de venirile de musafiri ce le-a suportat în casa lui, ca încornorat ce era.
Pe uliţe ttecea aparul cu putina lui şi striga păgubos:
- Ia apa de băut! Eau, Oooo, apă, apă, ia apa, ia apa...
Oraşul părea deşert, soarele încropea, primele muşte bâzâiau, izbindu-se de geamuri. Pe Vasilică Ghica îl apucase d eseistul, dar parcă agonia înecară a celui ce atât îl dispreţuise odată îi făcea bine, avea să-1 povestească la cafineon, să-i facă pe ceilalţi să-i plângă de milă, ba, de-al dracului, o să le ceară să-i aducă fiecare ceva bani, ori scule că era tare scăpătat...
- Şi Princepele cel nou, ce mai face, cu ai lui boeri, s-au terminat dresul Curţii şi mai pălăvrăgesc aceia ca înainte, ai novităţi?
- Cum nu? se bucurase Vasilică Ghica, căruia îi răsărise de bucurie că i s-a făcut o asemenea îndemnare.
- Ei? Ei? tresărise bolnavul din patul lui.
- S-o luăm pe rând, să nu scăpăm ceva, le ticăi oaspetele. I'c nemernicii din jurul lui, îi ştii: Stau în Scripturi şi preacurvesc cu plăcerile de sub pântec; se aruncă asupra meselor strălucite şi spun alrora să se sfiască spre a nu se îngrăşare; cu sfat bun beau vinul şi săracilor le lasă apa de Ciuleşti; trăiesc inir-o vieţuire deşartă şi cer celorlalţi să se umilească; se scoală târziu, şi-i mână pe ai lor la tteabă din zori de ziuă; de multul banilor şi de sătui, nu mai termină cu predicile; sunt umpluţi de răutate şi invidii şi Princepele, care-i drept, vrea să le mai taie din coaie: să-i mai scurteze pe la subsori, pe unde puro-îesc; ei chiţăie şi trag libele injurioase. In faţă îl preamăresc şi pren locuri ascunse îl batgiucuresc, dar mânia e dracul întristării şi veninul şerpilor. Domnul clocoteşte între ziduri şi-1 dor im rigile, dar nu poare singur, nici să tocmească lucruri necuviincioase nu-i este îngăduit; vorbeşte în pilde şi ceilalţi se fac a nu-1 înţelege, până i-o izbăvi odată cu urechea bătută în cuie la răspândi, să-i mântuie de colibeturi. Ascultă la mine, o să-i nuzi pe nătângi că ajung la linte, şi la fasole cu apă, şi la vin împuţit, că din băutură li se trage; se adună şi se îmbată şi pe
330
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
331
urmă devin rău indcmnăcori, ori el nu mai poate, câtu-i dc blând, aşa că s-a cam pus pe capul lor şi n-are nice o vină după proasta-mi judecată... Dar nu te-am plictisit?
- Nu, nu m-ai plictisit, făgăduise Hrisant.
Vizita lui îi făcea bine, deşi încă nu aflase care era scoposul ei cu adevărat.
Vasilică Ghica privea în jur, ca şi când ar fi căutat ceva ce ar fi uitat la ultima lui înfăţişare de la care trecuse destulă vreme.
- Ai pierdut ceva? îl întrebase Hrisant.
- Nu, mă gândeam numai că tu, nu ştiu dacă te mai uiţi în oglindă, te-ai cam scurs, cad hainele de pe tine, nu mai ai mult; nu ai vrea să-ţi fac vreo înlesnire ceva, să mă îngrijesc de trupul tău schingiuit pe lumea asta...
- Vrei să zici că mă duc, că vă las?
- Toţi ne ducem, făcuse Vasilică Ghica visăror, omul e mai bine sâ se îngrijească din vreme de sufletul lui. Mă gândeam că poate ai mai pus ceva deoparte, e păcat să cadă vreun lucru scump pe mâna slugilor. Neranţula Mavrodin mi-a arătat inelul pe care i l-ai dăruit, să nu te superi, aşa-s muierile, se lăuda; mă gândeam că poate mai ai niscai bijuterii ascunse; le-am putea pune la adăpost, că e păcat, văd că totul se ruinează, slugile astea te-au stors de tot ce aveai, se milesc pe la unul şi altul în oraş de parcă ai fi Iov pe grămada lui de gunoi, mai mare ruşinea; nu e mai bine să mă laşi pe mine să mă îngrijesc de afacerile tale, mai mulr de asta am venit. Secretarul te-a lăsat după ce mai mult râvnise la cele ce mai aveai decât să te ajute, duşman îţi era, ca orice apropiat care-ţi ştie secretele; în numele prieteniei noastre, zic că ar fi mai bine să-mi încredinţezi ce mai ai, adică bani, acturi, rot ce poate să mai folosească, să te scoatem din mizeria asta, că uite cum ai ajuns...
Hrisant Hrisoscelu simţea că era vremea să-1 pălmuie. „Uite ce-şi permitea licheaua, dar cine-1 chemase pe el aici să-i socotească ce-a mai rămas din averea sa?" Lacomul şi fiara, viermii banchetau pe trupul lui încă viu, Vasilică Ghica vorbea ca
logofeţii bisericeşti la înmormântări. Mai bine cerşitor la Mănăstirea Arhimandrirul decât să se dea de viu pe mâna hulpavului ăstuia; mai bine să intre în defăimarea lumii decât să ajungă la pomana lui Vasilică Ghica...
Nu-1 mai asculta, acela vorbea, vorbea, cuvintele sburau pe lângă urechile lui astupate, îl ura de moarte, dar nu-i arunca nici o privire şi după ce Vasilică Ghica îşi bătu gura de pomană încă un ceas şi mai bine, înţelegând că e de prisos şi că numai că nu e poftit afară, musafirul se ridică, îşi luă bastonul şi jobenul de mătase, făcu un salut: „Păi de azi încolo, cred că n-o să ne mai bonjurim!" şi dispăru, lăsându-1 singur, nu înainte de a-i aminti că odată cu moartea începea uitarea cea mate şi pustiul lieexistenţei şi că nu va avea cine să-1 pomenească, dar de aceste lucruri de mult nu-i mai păsa lui Hrisant Hrisoscelu...
Secretarul livonian îl înştiinţase într-o duminică de demult, la Venezia că băncile îl amână mereu, când era vorba de scos noi sume.
.-:       - Cum adică? Nu avem acturi bine întocmite?
- Ba, da.
- Atunci?
- Vor să mai întrebe, pentru că dacă o mai ţinem aşa, vor da faliment. In mai puţin de un an şi jumătate s-au dus peste două milioane de taleri. Au secat şi ei, vor să mai întrebe, colo, Kilo. Li se pare că risipa e prea mare şi că ar mai trebui oprită...
- Nu-mi pasă de ei; să plătească dacă avem acoperire.
- Avem, dar mai sunt poliţele lui Barbaro Vimercatti. Crezi i(l el nu şi-a luat măsuri? Joci, scrii, iscăleşti, nu te uiţi, s-au adunat 350 000 de ducaţi şi peste 300 000 de taleri; nu e ban-tlier în lumea asta care să arunce pe fereastră sumele pe care \e cheltuieşti.
Dar mobilele? Tot ce am pus înăuntru; ele nu valorează nimic?
332
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
333
- E cam puţin. Zic să ne strângem, altfel vom fugi cu coada între picioare. La o nevoie cine ne mai împrumută?
- Cum, cine? Prietenii mei; doar ai văzut în ce societate mă învârt...
- Nu crede în prietenie la nevoie; e sfatul unui om mai bătrân.
Niciodată Hrisant nu se gândise câţi ani are fiul Militrisei şi al contelui Goncearov. II privise, avea un chip fără vârstă, uşor obosit, ca unul care trecuse prin multe. Modestia lui, ştiinţa de a tace, şi de a nu da sfaturi decât când era întrebat, îi plăcuseră beizadelei. Dar acum ce-1 apucase? Erau ei chiar la fundul sacului? II întrebase. Nu era chiar aşa, dar nici departe nu se aflau; trebuia să ştie din vreme că-1 aşteptau zile grele, li amintise de moşiile lui din ţară; le putea amaneta, să n-aibe nici un fel de grijă, nu era un scăpătat. Numai că sfaturile bune nu sunt ascultate, mai ales când era vorba de un tânăr ca acest stăpân al său. Şi ziua cea mai tristă sosise. Socotelile, oricât le ura el, erau limpezi: băncile nu mai aveau ce să mai livreze, poliţele lui Vimercatti trebuiau onorate; unde mai pui creditorii care aflaseră şi ei de ruina acestui strein păgubos care reuşise să toace cu atâta uşurinţă într-un răstimp atât de scurt o sumă colosală? Trebuia făcut ceva; încercase să câştige la joc şi chiar reuşise de câteva ori, dar ceilalţi, în frunte cu Vimercatti, începuseră să-1 ocolească, ba erau obosiţi, ba trebuiau să plece în provincie după nişte lucruri mereu amânate; nu le mai convenea. Altceva erau partidele în care el pierdea cu bună ştiinţă, şi altceva, acum, când Hrisant avea nevoie de bani, şi-şi încerca şansa fără cruţare. Mersese în locurile lor de pierzare din bunele zile de altădată, în tripourile de lângă Rialto, dar cu faliţii nu încerca nimeni să joace prea mult; n-aveau chef să-l vadă fără un sfanţ, doar îl cunoşteau de mult şi nu i-ar fi stat bine să înceapă a se împrumuta de la alţii; el, căruia îi merseseră toate atât de bine până atunci şi care nu se uita la bani. Pontau şi pe sume foarte mari pentru a-1 sili să iasă din joc, dar el mersese
curajos şi câştigase de câteva ori; se părea că norocul orbesc îl însoţeşte; avea memorie, îi luaseră frica; cât puteau, îl evitau; plecau de la mese de parcă ar fi fost ciumat. Cu ce câştigase se mai încropise. Ducea aceeaşi viaţă destrăbălată, aruncând cu banii, sfidându-i, îi învita la el, la ţară sau în palatul Caragua, la petreeri, dar numărul musafirilor scăzuse simţitor; veneau numai curioşii şi pierde-varâ, ca alde Christo sau Mărio Fiano; Mazzacoratti sau marchizul Orroboni, Faggiano şi Vimercatti trimeteau invitaţiile înapoi prin servitori, în ideea că erau plecaţi din Venezia; dar el ştia pe unde se ascundeau, le scria cuvinte Usturătoare prin Hrisoverghi care le înmâna leterele injurioase, dar acelora puţin le păsa. Apăruse în schimb Herula Lucrezia, care dormea la el câteva zile şi nopţi, dăruindu-i-se cu o frenezie necunoscută.
- Ce-i cu tine? o întreba.
- Nimic, se mira ea, ce să fie? A început să nu-mi mai [iese de bărbatul meu. Aş vrea să mă despart de el, e şi mai ge-
: los, câteodată cred că nu o să mai apuc dimineaţa care urmează, înţelegi?...
- Nu ai auzit nimic despre mine? o întrebase îngrijorat, cer-Cclându-i chipul pe care nu se putea citi nimic.
- Ce s-aud?
- Că nu mai am credite, că bancherii au început să mă reluze şi chiar Barbaro nu-mi mai acordă împrumuturi decât WU clobânzi pe care nimeni nu le-ar primi...
- Nu ştiu nimic, şi puţin îmi pasă de faptul că eşti sătac. Eu te iubesc şi aşa, poate mai mult chiar. Nu ai aflat că în fiecare femeie trăieşte o soră a bărbatului? Am să fac totul pentru ea sa te ajut. De câţi bani ai nevoie?
A, încă mă descurc, nu-ţi face griji. - Spune-mi orice sumă; pe Barbaro îl conving eu să nu-ţi mai ceară dobânzile nebuneşti cu care i-a ruinat pe atâţia. II cunosc: e lacom, nu ar fi trebuit sâ iei nimic de la el; e josnic, nii i pc frate-său nu 1-a cruţat...
334
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
335
Pe urmă, uita de toate aceste lucruri, părea înverşunată, asculta vântul de afară
- E Bora, bate a pagubă, şi doar nu e anotimpul lui. Ce ai să faci dacă pleci din Venecia?
Ciudate întrebări punea după atâtea sărutări.
- Nu ştiu. Am să mă întorc acolo, în Răsărirul meu, de unde vin. Am să vând ce am şi am să revin. Sunt foarte bogat.
-Atunci e foarte bine, am să te aştept, nici nu ştii ce greu are să-mi fie fără tine.
Obloanele erau sgâlţâite de curentul canaletto-ului. în pieţele pustii din apropiere se srrângeau tarabele scoase afară şi pânzele care le acopereau. Mirosea a peşte stricat; dinspre lagună se întorceau bărcile grăbite, să nu le apuce futtuna.
- Acum ar trebui să murim amândoi, spunea Herula Lucrezia. Sâ închidem obloanele şi să dăm foc acestui palat. Focul e purificator. Nu ţi-ar place?
Era frumoasă, cu chipul ei livid în umbta vagă a încăperii. Soarele orb de afară arunca numai o scursură galbenă de lumină. Se auzeau frunzele uscate prematur în obositele grădini ale Veneziei, roase de buran, ceva ce scrâşnea pe granitul unsuros peste care apele împuţite trecuseră în valuri. Era frig, ar fi rrebttit să aprindă focurile cele mari, deşi iarna cam trecuse. Un cer clocotitor rodea asfinţiturile, se făcea şi mai rece în acel oraş deschis spre mare.
— Vino! îl chema.
Era ostenit, slăbise, femeia avea ceva devorator în tot ce făcea.
- Tu nu simţi cum viaţa ni se duce, cum trece pe lângă noi? Să luăm totul de la ea.
Trupul îi era încă tânăr, musculos, alb, sânii puternici, când se ridica părea un arcaş plecat la vânătoare, umbla cu paşi mari prin odăile înalte în care încă mai stăruia amâruia căldură din alte nopţi mai fierbinţi, pentru că aici nu ştiai când e primăvară, vară sau toamnă; nici iernile nu erau statornice; blănile albe pe care se tăvăliseră până atunci încă miroseau a trupurile
lor încinse. Numai pereţii strângeau în ei ceva mohorât, sgrun-ţliros; se erodau secret, în covoare parcă ar fi tors un milion de molii, mobila grea şi neagră strălucea mat şi troznea noaptea ' când focurile, într-adevăr se reaprindeau şi o lumină mişcătoare ,se urca pe pereţii igrasiosi. Palatul Caragua avea ceva nesănătos, vechi, putred, restaurările grăbite nu reuşiseră sâ scoată din zidurile lui rumegătoare pecetea timpului ttecut. Ceva salin, muşcător care le făcea sete plutea în aerul odăilor. Nici florile ce soseau mereu cu o gondolă nu reuşeau să scoată mirosul de umezeală şi ruină, de mucegai şi iarbă de mare.
Hrisant o alungase de careva ori, amintindu-i de Vimercatti; ea se lăsa greu convinsă. 11 privea ca pe un bolnav de care trebuie să ai grijă şi asta-1 scotea din sărite. Se hotăra greu să părăsească patul uriaş in care rămânea ceasuri întfegi singur, fără sâ ceară nimic servitorilor, golit, fără nici o dorinţă, bând doar din carafele pe care mereu le schimbau servitorii, un fel de licoare verzuie de lămâie amestecată cu eterurile pe care i le aducea Herula şi care-1 scoteau iute din lene. Atunci îşi lua băile, începea să umble, îi era foame, pe urmă vântul de afară ce nu mai contenea îl făcea sâ recadă în starea de torpoare pe care nu mai reuşea s-o domine. Adormea, visa, avea coşmaruri, ceva îl rodea secret, un fel de frică de zilele care urmau: creditorii lui încă nu se arătau atât de enervaţi de faptul că el nu-şi achita dobânzile măcar; Barbaro era mai nesăţios, se prefăcea Că are treabă în vreun loc mai apropiat şi că trecuse numai să-1 vatlă pentru că auzise că nu-i mai mergea atât de bine cu sănătatea, că avea o slăbiciune ce nu-1 părăsea, ba îi mai aducea şi nişte siropuri de întărire, în semn de prietenie. „îmi ia măsura la coşciug", gândea Hrisant, vorba lui Christo. Despre datoriile lui nu pomenea nimic, avea numai privirea aceea aţâţată a creditorului care cântăresre din priviri cât poate sâ răscumpere din acele mobile, din covoare şi ce mai avea el ascuns prin sipeturi. Nu arăta nici mulţumit, nici îngrijorat, dar beizadeaua simţea i a mult nu mai putea trece şi vor începe presiunile, şi doar el
336
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
337
nu era singurul. Sporeau datoriile la bijutieri, la croitori şi cis-mari, la florari...
$i din frica ce creştea pe nesimţite, în el se născuse o ură feroce pe oraşul acela atât de trist când ea nu venea, atât de strein în zilele şi nopţile, pustii şi nesigure şi tot fastul lui arăta ca un decor sumbru în care stătea parcă zidit. Nu mai ieşea din odăi pentru ca să nu întâlnească pe cine ştie ce cunoscut care l-ar fi privit ca pe un sărman lovit de boala sătaciei sau pe vreun creditor ce i-ar fi amintit nişte termene. Noaptea avea lungi coş-mare amestecate. Uneori credea că Venezia fusese invadată dc valuri şi că la ferestrele palatului Caragua, acoperite de obloane Bora ridicase apele. Ii era frică să se trezească şi să cerceteze dacă visa sau într-adevăr de afară îl apăsa o masă uriaşă de apă. In coşmarurile acelea auzea fâsâitul marilor vase de la sărbătoarea Redentore, scârţâind şi lovind cu catargele lor acoperişul. Intr-o noapte, în somn, crezuse că deschisese uşa balconului şi privise spre piaţa San Marc. Oraşul tot era verzui, poate eterurile lui fuseseră de vină, dar piatra albă a pierii, dalele pe care apele revărsate le spălau aveau ceva translucid, alunecau; nu era nimeni în jur, numai cerul; pustiu, şi deodată, simţise fărâmarea coloanelor Ducalelor ca şi când ar fi fost surpate; păreau făcute din nisip şi dinspre lagună soseau spumele albe ale mării ce-şi întinsese valurile până aici. Bucăţi tronconice de piatră sculptată se rostogoleau spre locul unde se afla, dar totul se întâmpla într-o mare linişte, stâlpii păreau grei, el se sufoca simţind că va fi sfârâmar otiară cu locul în care se afla şi arhitravele crăpaţi, sgâriindu-i faţa, cornişe, grifoni, frize, toate păreau de cocă, temeliile de piatră şi palafiticolii de sub buzele oraşului plezneau ca nişre arteficii, baldachinele cu statui se subţiau ca şi când cineva le-ar fi supt măduva; ceaţa le rodea, făcea din ele nişte fuse luminoase. Nu era nimeni în pustiul acelei pieţi ce se lungea ca şi când din uriaşul ei rrapez nu rămăsese decar un culoar găunos, şi el întunecat ca şi cetul ce contrasta cu acea apăsare a apei, albe, pline de spumă, ce căra totul spre mare:
coronamentul faţadei, rriglife, himere, dragoni, putti, metope, baghete, lăcrimare, echine, inele, vimperguri în acolade, console, statui furate grădinilor ce se chirciseră şi arătau ca uriaşe strafide coapre sub un soare lichefiat, aflat deasupra campanilei ce se clătina şi ea ca o uriaşă lumânare roşie, elastică, gata-gata sa lovească bulbii de aramă ai basilicei şi caii pontificali ai (|uadrigei. Nu-i era frică; ceea ce simţea era numai un mare regret ce se năştea în el la privirea carasttofei ce nu mai putea fi evitată; apa căra totul şi piaţa rămânea singură ca un stadion de piatră pe care numai rămăşiţele coloanelor se mai târau într-o ultimă sforţare de a rămâne pe terra ferma; loggiile de piatră erau sdrobite de tumultul viril al valurilor, odată cu sălile hipostile sfărâmate, terciuite, cu coşciugele de lemn ale stranelor de lemn de palisandru, cine ştie când lucrate cu dâltiţa şi o veselie ciudata îl încerca. Totul se ducea de tapă, totul era cărat de valul uriaş care spărsese Ducalele, cu ferestre cu tot, cu treflele şi cu maurii de bronz ai Turnului orologiului, cu toată acea viaţă trivială, fericită a Veneziei; poate aşa era mai bine, ca apele să înghită totul şi el să scape din acest naufragiu şi atunci, şi Trimisul, şi ceilalţi puteau să piară; Vimercarri, fratele său, Barbaro, Christo şi prietenii lor care nu mai voiau să-1 vadă...
l'e urmă simţea frigul până în sânge, de parcă totul ar fi fost de ghiaţă în el, ca şi cum într-un arbore ar creşte un altul de cristal, Venezia devenea un fel de cimitit vânăt, în care mai atârnau puţinele resturi de coloane ciuruite, găunoase în care Burantil îşi cânta solemnele elegii. Campanila se înroşea la un loc sosit dc undeva, din adâncurile reci ale lagunei şi un muşchi [ţâlbui urca pe resturile ei; funii murdare sugrumau piatra scăpată din dezastrul glacial. Creşteau uriaşi palmieri pe care sepii şi melci urcau tăcut, vătuit, cu o foame neînchipuită, plante şi tufe secrete ale mării, o invazie de mâzgă, rapace, cu rădăcini furioase ce începeau şi ele să roadă temeliile crăpate ale pierii şi înghiţeati cu ferocitate campanila. Totul în lumina unui
338
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
339
cearcăn verzui-albastru în care soarele fierbea lent ca un sâmbure. Ecourile unor voci de înecaţi soseau din larg, cerând ajutot, glasurile erau ruginite, uriaşe, ecourile poate le făceau astfel; ele se repercutau în ce mai rămăsese în picioare din ferestrele ca nişte ochi morţi ale fostelor cancelarii, nişte văgăuni somnoroase, din care ieşeau caracatiţe, şi totul se transforma într-o pardoseală plină de mâzgă rece pe care Hrisant aluneca; o căuta ca în somn pe Herula şi din toate vechile palate ale oraşului nu mai tămăseseră decar careva cupe răsturnate de bronz în care clocotea un abur câlţos, şi trupuri reci, îngheţate pluteau deasupra, figurile înecaţilor aveau numai rânjere pe feţele spectrale şi caracatiţe înfometate alcătuiau ciorchini străvezii, mucilaginoşi, o piftie uriaşă ce plutea spre insula San Giorgio Maggiore. Cerul era plumburiu, nu adânc, ca o cupolă sufocantă, simţea că se înăbuşe; vedea San Michele plutind cu mormintele lui de piatră, ca o navă uriaşă şi din margini se rupeau lespezi pe care erau scrise cu litere de aur numele nobiliare ale bunelor familii. Pe urmă tot ce era sumbru şi devorator cădea într-o stoarsă lumină galbenă şi din zidurile bisericii Santa Măria della Salute ieşea Herula Lucrezia, cu icoana Vetginei Mesapondissa în braţe, alergând pe dalele pieţii. Bazine de piatră se recompuneau în apa ce stagna de data asta, şi fântânile reisbucneau cu şuvoaiele lor de apă cristalină, ciudata înseninare era acoperiră de un val mat în care din nou totul se pierdea şi se recompunea. Herula Lucrezia Vimercatti dispăruse parcă înghiţită de apele clare în care biserici şi palate erau spălate. Cearcănul de lumină de deasupra campanilei se făcea roşu şi cărămida părea a fi luat foc, pavelele aveau o catifea strălucitoare pe care Hrisanr aluneca în căutarea lui înfrigurată. Sub bolţile din care mai ciutuia varul, se zăreau scări cărate de un curent misterios, rampe de lemn, un pererc diaconic, cu sfinţii lui mâncaţi de vreme din care curgeau rumeguşul şi sfeşnicare, şi trepte erodate de sate, un mâl ce devenea un râu mociflos acoperea totul şi scena atât de limpede a San Marcului cădea
într-un râu noroios în care totul se murdărea şi devenea scheletic. Ducalele erau numai ruine albastre, mâncate de spumă şi nimic nu mai amintea strălucirea lor furata de adâncuri; scoici uriaşe clincâind la curenţii apelor; Hrisant se afla pe un fund de mare prin care vedea o altă Venezie, părăsită, fără viaţă, numai cu nişte ziduri răpănoase pe care melci băloşi urcau lacuri. Un râu mic scurgea mâlul cu o încetineală obosită, şi îiui-un ultim eforr de a se ttezi, de a depăşi acest coşmar, I Irisant mai văzuse ocnele de la Priggione, crăpate, invadate de o paragină verzuie. Sub Puntea suspinelor trecea, într-o gondolă un heruvim abia lopătând prin nămolul gros, cafeniu, mirositor, cu o gesticulaţie leneşă, ca şi când ar fi fosr ultimul martor al strălucirii oraşului profanar ce nu mai exista...
Afară bătea cineva cu fotţă în poarta dinspre canaletto. Era probabil Christo ctt o veste rea. îl lăsase să aştepte multă vreme prelăcându-se că nu-1 aude...
I se făcuse dor să audă o pasere cântând. Unde vot fi fiind canarii aceia de patru note, pe cate nu-i trimisese Princepelui, tot în coliviile lor, ori i-au mâncat pisicile de foame? Dar caii ungureşti, falnici, ce-i băteau pe cei orlofi ai fiului lui Pândele Colportoriul, zis Alexandru Mavrocordat, cel ce speriase Bucurescii cu o asemenea podoabă, lotul pierise în zarea din urmă a vremii. Iusufache se uita la el ca la un nebun când mai întreba de ei.
- Ai uitat, măria ta, că s-au stins şi lighioanele cântătoare, şi caii, care de nemâncare, care de neiubire, că pe toate le-ai lăsat de râpă.
I Irisant nu-i răspundea; se uita numai în cerul adânc al acelei veri. Se simţea slăbit, nu s-at mai fi sculat din patul lui. Bătea un vânticel dulce, dinspre morile de la Radu Vociă se auzea clănţănitul uscat al roţilor. Miros de nămol şi de gunoi;
340
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
341
undeva, în curţile sparte de amiază leşinată gâgâiau câteva gâşte. Bătea un clopot în dungă şi la Baia Mitropoliei, Teodat pularni-cul lovea cu un meleşteu ţucalele sale ce sunau dogit.
- Câte ceasuri să fie? întrebase pe sluga cea credincioasa.
- Nu mai am ceas, l-am lăsat amanet, zisese fără vreun regret Iusufache.
- Nu, că eşti nebun! Cum aşa?!
- Bine, cum se amanetează, de luna viitoare nu mai am ce-ti mai da de mâncare. Şi aşa nu prea te înduri, mai mult cu apă te ţii, dar eu, în schimb, trebue să te spăl, să te curăţ, te-ai uitat în oglindă cum arăţi?
Nu se uitase şi nici nu dorea.
- Parc-ai avea o sută de ani. O să prinzi rădăcini în parul ăsta.
- Mai bine ţine-ţi gura! Unde-i secretarul livonian? Iusufache iar făcea un cap mare, arătând o uluire nemaivăzută.
- Cum aşa? A uitat înălţimea ta că a fugit acela cu tot ce mai sfeterisise
- Nu se poate! Azi dimineaţă l-am trimis să se ducă la ovreii din Bărăţie să-mi aducă un Sbornic, cu viaţa mitropolitului Haliciu, o carte adâncă spre buna gustate a citirii! Cum de-mi torni prostii?!
Iusufache căscase a plictiseală.
- Dacă nu mă crede, măria ta sâ-l aştepte până la Crăciunul viitor. Pe unde o fi el acuşica...
- Azi aş mânca fazan, făcea Hrisant ca să schimbe vorba, cum făcea de câte ori nu se mai înţelegeau din motive pe care nu Ie pricepea.
- Terci, asra avem, şi acela că ni 1-a adus Lolea, lumânărarul care-şi face pomană cu noi.
- Cum terci? Nu-mi trebue terci... Avea un glas slab, tânguitor.
- Atunci o dulceaţă de trandafiri cu apă rece, e rot ce mai am...
- Păi nu ţi-am dat eu tot ce mai aveam, pietrele alea cu care te-ai dus Ia telali, puteam trăi din ele, zece ani buni...
I
Iusufache râdea tare ca un ghiolgan:
- S-au săturat şi telalii de pietrele măriei rale, le-am dat una cârc una gâştelor lui Guse Fotino, de-a cumpărat casele din
- Vecini. Ele, ca neşte tâmpite ce sunt, le înghit ca pe grăunţele de porumb...
- Nu se poate, eşti nebun! Te-ai dus cu ele la bijutieri, să-i întrebi?
Nu m-am făcut de râs odată cu răşinile cele măsluite? 1 Irisant ctedea că înnebuneşte: doar servitorul uitase că nu erau pietrele false cu care voise sâ ia gura târgului, ci cele vreo /.cce-cincisprezece diamante veritabile pe care le găsise din întâmplare în grămada de corespunderiţă şi fogliete vechi şi în care aruncase, fără să-şi dea seama, la sosirea în Bucuresci, geanta aceea cu acruri de la Venezia şi lucrurile cele mai preţioase Pe urmă, o ceaţă i se pusese parcă pe creier. Nu-1 mai întrebase nimic; cu alt prilej îi spusese din nou să caute pietrele, Că nu erau din cele false, dar Iusufache se sbârlise la el:
Mai lasa-mă, măria ta, cu prostiile, ce pietre bune? Sunt f- peşte sticle, parcă nu le-am văzur eu? Mai am una, am rătăcit-o pe sub pat pe la mine, o s-o caut şi o să mă duc să o arăt, dacă tot tii la asta...
I )ar nu se dusese încă. Hrisant nu mai întrebase nimic, era ... (Mtcnit ostenit, tot ar fi dormit doftorii nu-i mai dădeau eterurile pe cate le cerea pe o hârtie scrisă pentru că servitorul nu mai Itvca cu ce le plăti, erau scumpe şi mai şi râdeau de ei amândoi: Să scoarâ giuvaerurile cu care se lăuda, şi să dea odată Ifll'bâtoarea aia, de Săptămâna nebunilor, pe care ne-a tot făgâ-dllit-o şi nu s-a ţinut de cuvânt, tu nu vezi, Iusufache, că boerul t'flli era scrântit de când a venit, ba ne-a mai băgat şi la cheltuială pe toii: de l-am crezut şi cu ce ne-am ales? Unul încă şi-a pus ţl sbilţul de gât că şi-a prăpădit tot ce sttânsese ca să-şi croiască hume pentru a lui şi pentru el, să facă faţă la acea pomană de «ărbatoare neţinută...
I Irisant o lua de la cap:
342
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
343
i pli
- Şi tu chiar crezi că secretarul meu livonian m-a lăsat si
- Dar cum?
- Nu l-am omorât eu cumva?
Avea nişte ochi goi, pustii. Servitorul nu se înspăimânta, dar în mintea lui îşi căina stăpânul.
- Ei, nu, că-i bună! Păi eu l-am dus la poştalion, o fi pe la el, pe la Riga, prin străinătăţi. A plecat sărac ca un ou, cu ce avea pe el, te-a slujit câţiva ani pe degeaba, vindea ce strânsese, numai ca sâ te ajute şi, când n-a mai putut, dus a fost. Să nn te afle mort în vreo dimineaţă...
Pe chipul răutăcios al beizadelei se arăta un zâmbet plin dc şiretenie.
- Ala era poate vreun frate geamăn al său, dar să ştii de la mine că eu l-am gâtuit într-o noapte cu un laţ de mătase. Dacă vrei sa te convingi, sapă sub scara Alegoriei şi-ai să-1 găseşti acolo...
Iusufache râdea sufocat de atâta greaţă:
- Ei, cum aşa, că nu mai ai pureri, nice să te dai jos din pat! Cum să-1 fi omorât, şi când, pe acel frate geamăn pe care i l-ai dăruit? Şi pe urmă ar mai fi trebuir să mai şi sapi, şi pământul e tare, şi lopata de unde să fi avut? şi cine să ţi-l care, şi cine să te ajute?
Râdea şi el cu o răutate neascunsă, ca şi când ar fi vrut să-1 jignească, deşi i se făcea milă de nebunia ce-1 cuprinsese pe boer.
- Dacă vrei să crezi, bine, dacă nu, nu... Iusufache, că tot n-avea ce pietde, îi mai dădea sfoară:
- Şi, adică, de ce să-1 fi ucis domnia ta pe secretar?
- Ei, era o taină care ne lega, nu pot a o spune...
- Nu-ţi mai dau mâncare la prânz dacă nu-mi mărturiseşti, îl ameninţase într-una din zile, când povestea se repetase şi curiozitatea lui Iusufache nu mai avusese margini.
- Cum, adică, nu mai îmi dai de mâncare?
- De ce ţi-aş mai da? Nu m-ai plătit de nu ştiu când, mi-am amanetat şi ceasul pe care mi-1 dăruisei, atât am mai putut face
pentru măria ta, şi, dacă vrei să ştii, mă ţin din pomana vecinilor şi stau aici şi când nu o să mă mai pot mişca, o să murim amândoi de foame...
- Să murim de foame?
- De ce te miri? Nimeni nu mai vrea să ştie de noi, ne-au lăsat cu toţii...
- Şi femeile mele cate m-au iubit?
- Unele au murit, altele au plecat, ce-a mai rămas nu se mai uită într-acoace, au amanţi, au cine le sprijini bătrâneţele, pentru câ sunt bătrâne de-acum, neşte babe...
- Ce tot vorbeşti? şi Nerattţula Mavrodin?
- Şi... Câtă vreme a curs pe Dâmboviţa, habar nu ai. Pri-veşte-te în oglindă şi o să te vezi. Te-a mai ţinut prescura pe care ţi-am dat-o şi pomana celor din jur, cei mai săraci. Mai bine mi-ai spune ce era cu secrerarul, de ce l-ai ucis?
- Păi nu spuneai tu că nu l-am ucis şi că a plecat de bunăvoie?
- Ei, glumeam, se vâra Iusufache în jocul nebunului.
- Atunci îţi spun. El era Trimisul..
-Ce Tr
- Nu-ţi spun decât dacă juri după mine.
- Jur!
- Unii ca aceia să fie procleţi şi afurisiţi şi anatema de vlădica Isus Christos şi de cei 318 părinţi de la Nicheia, aşişderea şi de vlădicia mea, şi să aibe parte Ia un Ioc cu Iuda şi cu Asia şi pietrile, şi fierul să se topească iar trupurile acelora să nu se mai topească în veci, dacă vlădicia mea va spune ce a aflat acum. Iusufache îl îngânase, cuvânt cu cuvânt.
Trimisul era cel ce mă visa şi trebuia sâ ia banii şi să-1 cumpere pe Terziman... dar să nu spui la nimeni un cuvânt; jută-te şi pe oasele mamei tale care zac cine ştie unde îngropare...
- Ce Terziman, ce bani? se mira intrigată sluga la auzul unor astfel de vorbe.
344 EUGEN BARBU
- Lucruri confidenţiale, ce ştii tu? Trebuia să ajung împărat la Bizanţ. Ai auzit de Bizanţ? M-ar fi încoronat în Sfânta Sofia şi ar fi cântat coruri îngereşti, dar n-a fost să fie...
Basme de dus dintre cei vii, gândea Iusufache şi vechea lui dragoste faţă de beizadea îi spunea că nu putea să-1 lase în voia Domnului, pentru că într-adevar ar fi murit de foame fără el. II ştia de tânăr, îl cunoscuse de când se întorsese din Pera, pe unde fusese şi el, cu cinstitul său părinte şi cu toată spiţa lor boerească, din os domnesc. Dar gândul la împărăţia Bizanţului era prea mult, închipuiri făuritoare de-ale sale, născute din pravurile pe care le mai găsea prin colţuri, mucegăite, vechi, pentru că doftorii din Bscuresci nu-1 mai lăsau să le ia şi spicerii nu-i mai vindeau.
Intre timp, Hrisant adormea pe neaşreptate, aţipea preţ de un ceas, cât îşi mai făcea el treaba pe afară, pe la amurg se scula şi-1 punea să umble la minavetă. Aceasta se hodorogise, i se stricase un arc, horcăia mai mult decât cânta un marş turcesc, ori o romanţă grecească, tristă, tristă. Pe el nu-1 supăra la ureche, părea că nici nu mai asculta, ori îi cânta în cap vechiul instrument care umbla ca lumea în alţi ani ce trecuseră, pompoasele zile ale plăcerii şi tinereţii. Şi cerul avea şi el o leşie, se împurpura pe urmă; sub orizon treceau paseri ciudate de câmpie, negre, plutind leneş, cum leneş era totul în acest oraş, Bucuresci...
Memoria i se înruneca puţin câte puţin, un şir de fapte nu mai aveau nici o logică şi le povestea fără să aibă vreo legătură între ele; căuta să retrăiască acea ultimă parte a vieţii sale de la Venezia, a rupturii de Herula Lucrezia Vimercatti, căutându-i un înţeles. Fuseseră epoci în care o credea nebună, când ea îi spunea că de fapr el doreşte să scape de această dragoste ce-1 putea împovăra şi svonurile că băncile nu-1 mai creditau nu erau decât nişte şiretenii; atunci reproşurile furioase creşteau într-o avalanşă de insulte: „Ştiu bine ce vrei să faci; după ce ai trăit cu mine, după ce m-ai compromis, vrei să te întorci în Răsărirul acela despre care îmi vorbeşti ca despre Paradis, dar
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR 345
mie puţin îmi pasă; putem vinde tot ce se află în acest palat, şi sunt destule, ca să trăim un an-doi, fără atâtea petreceri şi jocuri, pentru că ele te-au pierdut; tu nu pe mine m-ai iubit; ai iubit luxul acestui oraş; ai iubit ceea ce dincolo nu ai avut: o femeie ca mine; această risipă ce te-a ruinat şi prieteniile costisitoare; iubeşti să iubeşti; şi anume să iubeşti în Venezia care este un fel de scenă pe care te-ai arătat; dar dragostea e ceva mai profund decât îţi închipui; eu o cunosc în toate felurile: iubeşti ca să iubeşti cum doreşti tu, pentru că eşti egoist; te laşi iubit; nu iubeşti, te prefaci că iubeşti; spune dacă nu am dreptate? Dar eu mă voi prostitua, şi ştiu s-o fac, pentru a sta lângă tine chiar de vei fi scos afară din palat. O să găsesc cu ce ne va rămâne o locuinţă mai ieftină şi o să trăim împreună, puţin îmi pasă de Vimercatti şi de tot ce face el; dacă e nevoie, voi vinde cavoul acela pe care mi l-ai răscumpărat şi tot ce mai am, bijuterii, daruri nebune de ale tale; mai ţii minte, mi-ai trimis două zaruri de aur, un dar cum se făcea Dogilor şi cu care o să ne descurcăm multă vreme; am toate tabacherele arabe pe care ai aruncat o grămadă de bani şi emailurile scumpe, la care putem adăuga covoarele şi mobila; din păcate, n-o să putem răscumpăra cheltuielile făcute pentru restaurări; dar dacă Alfano Stradiotte se va bate cum trebue, mai scoatem ceva şi de aici; aş vrea să nu te mai văd atât de îngândurat, mi se pare ca asta îmi dă iar gustul morţii; ştii cât mă gândesc la gondola care mă va duce şi pe mine la San Michele, străjuită de îngerii ei de gips auriţi..."
Afară vântul de toamnă mişca frunzele uscate ale grădinii palatului Caragua pe aleile umede şi ceaţa vătuia ferestrele plumbuite; focurile ardeau cu rrosnete mari, umezeala dispărea puţin câte puţin, uriaşele blănuri albe păreau roşcate în jocul flăcărilor, un parfum greu de mosc plutea în aerul veşted; ceva nu mai semăna cu nebunia de la început; cu prospeţimea iniţială a acelei dragoste atât de ciudate; o oboseală vagă îi lua în stăpânire; se iubeau cu o falsă foame; sărutările aveau parcă aceeaşi intensitate; dar osteneala era mai grea după aceea; un
346
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
347
desgust al cărnii îi făcea greoi, absenţi; tăceau mai multă vreme, ascultând obloanele sgâlţâite de vânt. Era vremea când la Ridotto se pierdeau sume mari şi vechiul jucător din el îl rodea pe Hrisant; se plictisea, ciudat, deşi dacă ar fi părăsit-o nu ar fi ştiut cum să se întoarcă mai repede înapoi. O melanholie stranie îi învăluia. Dragsostea lor se ruina, cum se ruinau odăile acestea, şi ei o simţeau. Din obscuritatea colţurilor înaltelor odăi casetoa-nele aurite trimeteau o vagă lumină sporită de focurile ce se stingeau încet. Atriumul şi băile verzui păreau nişte sere; peştii cei lacomi se pândeau dincolo de plantele care le ascundeau trupurile negre şi şerpuitoare. Nu reuşiseră nici ei să se distrugă unul pe celălalt, Hrisant le vedea numai cozile fastuoase ce se învăluiau, şi umbra rece şi feroce ce se strecura în spatele celeilalte umbre, şi ea la fel de rece şi feroce, şi priveau la nesfârşit amândoi la acest joc al morţii ca şi când ar fi pariat şi chiar pariau fiecare în gând pe câte un astfel de luptător rapace, dar niciodată ei nu oboseau, noapte şi zi se pândeau neostenit, neadormiţi, veghind momentul de slăbiciune al celuilalt; plantele se ofileau, apa se învechea, trupurile acelea niciodată nu trădau vreo obosesală. Afară vântul şi ploaia măturau fucsiile care scoteau un sgomorsec. La intrarea din spate, acolo aştepta mereu, sub un coviltir, un gondolier tăcut, ca şi când nu ar fi existat. In Torre del'Orologio orele băteau târziu, parcă niciodată exact; ar fi trebuit ca ea să plece, dar nu pleca, tocmai pentru ca Hrisanr să nu o bănuiască că se grăbeşte, şi el dorea să rămână singur, să-şi pună ordine în gânduri, dar Herula nu se mişca; rrupul îi devenea rigid, o simţea cum îl pândeşte: „Te-ai plictisit, spunea, cunosc senzaţia asta, carnea ta nu mai emană un suflu de dorinţi, nu mai asuzi când mă simţi lângă tine, şi sărutările sunt fade". Privea florile ce se fanau tăcut lângă uriaşul pat cu polog, risipite pe mozaic sau pe covoare. Aerul se usca în jurul lor când pălălaia creştea, pentru că slugile aveau o ştiinţă de a aşeza buştenii într-un fel de piramidă ce scădea uşor, lăsând sub ea numai un rumeguş pufos, auriu, ce-şi schimba culoarea, devenind
când brun ca berea, când galben ca trandafirii de Isfahan, ce-şi trimeteau ultimele mirosuri atât de depărtate şi ciudate, un miros de deşert, un miros sterp ca aerul din jur. „Soţul tău se ruinează dacă-1 mai laşi atâta vreme singur", îi spunea şi ea se ridica brusc şi voia să plece. „Mă goneşti, am ştiut că va veni şi clipa asta, spunea, sunteţi toţi la fel." O ruga să nu plece, ea începea să vorbească fără şir, parcă psalmodiind nişte versuri sau spunând fraze fără şir: „San to fosmu se agapo, den to erata mistico, tha to farnaxo na acusti se disiche Anatoli..." Alături, pantofii de mătase şi rochiile mototolite. îi plăcea să rămână goală cât suporta frigul, pe urmă se învăluia în blănurile moi, strălucitoare care-i mângâiau pielea. îşi freca sânii cu ele şi atunci celulele aţâţate se ridicau ca nişte ventuze din trup într-o voluptate nesăţioasă. „Ia-mă!" gemea şi se răsucea, ferindu-se de el, depărtându-se, şi Hrisant trebuia să se târască, s-o ajungă, şi ea îi scăpa şi iar se depărta; fugea, rostogolindu-se pe recele mozaic care-i rodea pielea, câr mai departe de el; se apropia de uriaşul cămin în faţa căruia lua un chip sălbatic, luminată de flăcările potolite, vinete, târâtoare şi se apropia aţâţat, dar ea îi scăpa, mereu frecându-şi pielea de blănurile scumpe. Afară vântul se înteţea, obloanele clănţăneau straniu ca un tropot sălbatic. Pajerele de deasupra scaunelor pontificale, luate de cine ştie unde de Stradiotte şi de mîsiţii lui, ori de secretarul livonian, aveau un luciu mat în depărtata scăpărare a focului ce mai trebuia alimentat cu bucăţi de lemne de care ei uitau totdeauna şi urmărirea, tâvălirea femeii pe recele paviment se lungea. Sticlăria şi ceramica din portego sclipeau rece. Pe pereţii acestui habitaclu ocult ramele grele de lemn aurit lăsau să se vadă puternicele trupuri veneţiene, portrete de dogărese îmbătrânite prematur în astfel de încăperi, în vestminte sumare, alături de privirea rece, indiferentă a soţilor care se uitau la ele ca la nişte streine. Sfinţi cu aureole greoaie învăluiau compoziţiile academice ca să dea un aer cuvios acestor intimităţi. Labirintul aurit al plafonului, obturat de grinzile greoaie, ici-colo, oferea
348
EUGEN BARBU
o mai mare adâncime încăperii sub care se simţeau înstrăinaţi şi mai mult; dantelele vechi ale perdelelor mâncate de praf pe la poale miroseau a pustiu, dar ei nu-şi simţeau decât trupurile aţâţate ce se urmăreau pânditor, cu o lene sau o aprindere, mereu reînnoite. Stucul închipuind frunze de viţă de vie, stilizate şi colonetele ce susţineau unele bolţi, şi ele de marmoră, măreau şi mai mult senzaţia de răceală. Ornamente obscure şi stranii se iveau din unghiuri nebănuite, când oboseau şi stăteau spate la spate, sau unul lângă celălalt căutând ceva cu privirile sub plafoanele pe care restaurările nu le scoseseră din obscuritatea lor. Pieile aurite, un goblen ostenit pe care secretarul livonian îl găsise la un preţ convenabil acoperea un perete; scene de vânătoare cu un inorog: cornul său era de fapt un phalus încărcat de dorinţă; ochiul lui rece scurma desişurile unei păduri pline de frunze, totul avea luxurianţă, numai vechimea şi rozătura cusăturii îi dădeau relief, şi nebunia ornamentală continua în nişte intarsii de pe un perete ale unei încăperi mici care conducea spre băile luminate tot timpul, acoperite, spre locul în care se aflau, de covoare palide. Chenarele de marmoră ale înaltelor uşi opreau toată profunzimea creată de jocul umbrelor şi al focului. Prea multe figuri, festoane, capete şi busturi în aceste locuinţe prea mari; în cele câteva clipe de răgaz ale prelungitei vânători, îşi amintea cu înduioşare de conacele lor de ţară, de casele încăpătoare, pline de lucruri care le micşorau, creând intimitatea, ele nu aveau aerul muzeal al palatului Caragua. Undeva, alături, curgea o fântâna; gura unui delfin lăsa o lavă argintie care umplea un bazin. Neptunul cu trident, greoi şi aproape trivial, se scălda în apa lui până la genunchi, vânând ceva ce nu se vedea pe fundul de piatră. Uneori Hrisant arunca acolo perle şi mărgăritare care luceau albastru sau argintiu, mărite de unda transparentă a apei mereu primenite. Piatra de Verona avea o brumă gălbuie de parcă de undeva din fundul micului bazin ar fi stat să răsară nişte nuferi. Vaze cu o mărun-ţită vegetaţie înconjurau bordurile; ei ajungeau aproape de uşile
7
r
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
349
uriaşe şi se rostogoleau dincolo, apropiindu-se de masa plină de argintărie. Deasupra ardea o lanternă, putea să intre cineva să aprindă focurile pentru masa de seară; era cinci sau şase după amiază, pe canal hălăduiau vânturile; se auzeau strigăte guturale dinspre Zecea, tineri nebuni se băteau cu sete pentru vreo putană; Hrisant o ajungea pe Herula, care avea o dexteritate ciudată de a-i scăpa chiar atunci când credea el că e mai aproape de a o prinde şi iar se rostogoleau pe covoare. Oboseau, dar el nu renunţa; se loveau de uşile grele şi ajungeau în vreo galerie, se reîntorceau în aceeaşi nemiloasă pândă, curmată de sărutări, de scurte supuneri când îi simţea sânii aspri sub el şi trupul gata să-1 primească, dar ea îi scăpa din nou şi el o înjura scurt cu nişte cuvinte ţigăneşti, pe care Herula nu le înţelegea; nu era greu să-şi dea seama că însemnau de fapt trivialităţi ce numai în acele momente puteau fi spuse de gurile lor muşcate şi pe urmă ea se prefăcea că a obosit şi-1 aştepta, şi-1 lăsa s-o cotrobăie pe muteşte, muşcând-o fără să scoată vreun cuvânt; mâriind ca o căţea. Oglinzi obosite, undeva, deasupra sau lângă ei, repetându-le imaginea încordată, aproape confuză a celor două trupuri ce se căutau, şi unul dintre ele scăpa de sub celălalt, ca în jocurile peştilor voraci din acvariul opac; himere, paseri sculptate în picioarele roşcate de lemn, pe care le atingeau cu spatele, şi, deodată, ea se lăsa învinsă, privindu-se hăituită într-o uriaşă Sansovino, coclită, cu ape grele, neguroase, cu un chip de sălbatică, albă, goală, cu sânii atârnând ca nişte grele ghiulele, cu părul lăsat pe ochi, de sub care dorinţa mereu stârnită îl chema ca s-o posede, stând ca animalele şi urlând când îl simţea, tot, în trupul încordat, plin de bucurie; şi gura ei rostind cuvinte porcoase, mângâieri şi nume necunoscute, de sfanţi, de iubiţi uitaţi, de îndemnuri; urlete şi implorări într-un limbaj umilitor care ar fi ruşinat-o dacă i l-ai fi amintit după aceea, şi chinul acela ce se transforma îritr-un urlet comun de plăcere, se termina cu prăbuşirea amândurora pe mozaicul rece, cu privirile îngheţate, reci, stinse; şi ea îl implora să nu reînceapă, dar
350
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
351
tocmai asta îl hotăra să o ia de la cap şi Herula urla şi-1 ruga să înceteze, făgăduindu-i orice, dar Hrisant era neînduplecat şi începea iar o luptă îngrozitoare; femeia încercând să scape dorinţei nebuneşti, aproape fără scop, stârnită tocmai de suferinţa ei voluptoasă, sătulă, dar dornică în acelaşi timp, din mai ales nemărturisira sete de a se umili, de a-i cete iertare, de a făgădui că a lui va fi, în vecii vecilor, şi el, mânios, urând-o şi spuindu-i că nu o crede şi că vrea să o sarure de el odată pentru totdeauna, şi mereu întrebarea: dacă cineva a iubit-o atât de violent cât o iubise el, cu atâta nesaţiu şi sălbăticie, şi ea jurând că nu, şi pe urmă după numai un ceas, râzând de el şi batjoco-rindu-1: „Uite unde se afla atletul care-mi cerea sâ-i spun că nu am mai avut un bărbat ca el", şi-atunci ura lui creştea, aminti ndu-şi de alte daţi, când fusese păcălit şi tot ce mai era viu în el îl făcea şi mai sălbatic şi o poseda iar cu o demenţă a simţurilor care o făcea să nu mai ştie dacă visează, dacă e gata să moară, dacă îl iubeşte sau nu; dacă ce i se întâmplă era adevărat, şi dacă nu-i va fi după aceea ruşine de ceea ce spusese şi, mai ales, de ceea ce dorise să i se întâmple şi i se întâmplase cu adevărat şi încă la ce mod. Totul vibra în privirile ei; damascuri şi piei aurite, cadrele greoaie ale tablourilor cu dogarese şi stinsele mobile, şi vagile figuri înnegrire ce privegheaţi spectacolul cărnii şi vântul făcea să tremure afară obloanele, şi parcă i se părea că trăieşte în altă viaţă şi că într-adevar îl iubeşte, dar el nu o credea niciodară şi pe urmă totul se potolea în ură şi bănuiala lor veche; tăceau ostoiţi, ascultând ploaia de afară şi el îşi amintea de Christo, de Mărio, de preoţelul acela şi de cei pomeniţi numai cu numele pe care nu avea sâ-i cunoscă niciodată, şirul nesfârşit de amanţi care o posedaseră poate în acelaşi fel şi cărora le srrigase aceleaşi cuvinre porcoase şi pe care-i rugase la fel cum îl rugase pe el, cerând puţină milă, dar asta nu însemna decât câteva ceasuri de ură şi pe urmă dulcea împăcare; era tânăr, trupul lui refăcea iute dorinţa de dragoste, cu o uluitoare capacitate de a repeta ceea ce tepetau de atâtea zile şi când, în sfârşit, ceva
tlitunecat, un fel de hău al singurătătţii se instaura între ei, şi m cu adevărat voia să plece, începeau reproşurile şi certurile, fi**"   $1 ameninţările că se vor despărţi odară-şi-odată, tocmai pentru «Şfet Cfl nu se hotărau să-i spună lui Vimercatti că viaţa lor dublă nu ţ'*  mai putea continua. Şi Hrisant rămânea în palatul pustiu, bân-j;       Ulii de vânt şi singutătatea îi făcea bine, dormea câte trei zile, i       abia mâncând câte ceva, se simţea bolnav, golit parcă de orice ~* \ dorinţă, gata să nu se mai ridice multă vreme. Secretarul livonian se îngrijora, îi spunea că prietenii îi dădeau iar târcoale, t*c se întâmplase oare, îi minţise Herula că bancherii îi împru-imiiă din nou bani, că mai sosise ceva din ţară unde el avea o «lare destul de bună, cu care ar fi putut acoperi orice datorie ». si într-adevar i se făcea dor de obscurele încăperi de la Ridotto, - eu lumea lor amestecată şi era încercat mai ales de un dor de revanşă, fiind gara să joace până îi va curăţa, până ce va recâştiga .   fol ceea ce pierduse prosteşte în anul ce trecuse numai pentru a le arăta că e bogat şi că poate risipi oricâr, pentru că avea de unde. Pe urmă începeau jocurile de trei zile şi trei nopţi, partidele uluitoare de taroechi şi vremea nu mai conta, Vimercatti .   .-    tl implora să nu-1 cureţe, pentru că de câteva ori îl lăsase afif, 1 ~j£y   ftlrfl un taler pe masă, dar tot el îl împrumuta ca să-1 umilească şi mai mult şi iar îl curăţa, şi iar îl împrumuta permiţându-i
* tn cele din urmă să-şi recâştige sumele pierdute, ceea ce îl fericea pe nenorocit.
Spre primăvară plecaseră la Malmocco, în apropiere, pe la vilele altora şi încinseseră nişte vânători cu laţul la pasere, um-I        blând prin crângurile abia înverzite, mai schimbând decorul s plin de ape şi vânt; totul mirosea a iarbă, nu a nămol; se puneau
s mese pe covoare, sub pomii abia înfloriţi, se mânca miel; alături
susuiau nişte pâtâuri reci, limpezi, proaspete, în care răceau
* vinurile de Frascati. Slugi, vânat, grădini artificiale chiar în natura atât de simplă, totul îngrădit de mari ziduri, vegheare de
f paznici, ca nu cumva cei de afară să arunce vreo privire asupra !        acestor existenţe private pline de petreceri; şi iar focuri în
352
EUGEN BARBU
săptămâna nebunilor
353
păduri, noaptea şi dispariţii de perechi, dincolo de tufişurile | abia înverzite, crude, şi ţipete de femei parcă violate în care el | căuta să distingă glasul Herulei, care pleca cu Mazzacoratti sau f cu Gianni Faggiano şi o urmărea şi o punea să jure după aceea Jj că nici măcar nu se lăsase sărutată, şi ea ezita, avea în privirile 1 concupiscente acea neruşinată nemărturisire, pofta şi satisfacţia : că nu era aşa, sau că, dacă era aşa, asta nu se întâmplase numai : pentru că nu dotise sâ-1 înşele pe Vimercatti şi nu pe el, pentru că pe el putea să-1 înşele şi trebuia să-1 înşele pentru a-1 pedepsi pentru Daria Fini sau alta, cate-i ţinuse locul într-o vreme când -; se certaseră, lucru ce nu se putea uita, şi cearta se înteţea; uitau că se mai aflau şi alţii de faţă; el pleca pe neaşteptate în alte ţ locuri, nu revenea câte o săptămână, lâudându-se că a întâlnii ". alte femei, Herula ar fi vrut să nu-1 creadă, dar îl cerceta bă- :v nuitor si făcea totul, cu ajutorul lui Christo mai ales, să-i aducă I; la cunoştinţă că nici ea nu stătuse degeaba şi că apăruse şi altcineva în viaţa ei în afara celor şriuţi pentru că viaţa lor trebuia | să le aducă mereu alte schimbări. Minciunile îi rodeau pe amân- ft doi, îi măcinau, ura creştea. Hrisant voia sa fugă pe neaştep- "| tate din Venezia, îşi făcuse bagajele de câteva ori, dar secretarul '; livonian îl înştiinţase pe vărul Herulei că de data asta totul de- p venea serios şi că s-ar putea cu adevărat să plece. împăcările nu S mai aveau atunci farmecul de altădată, erau pline de insulte şi reproşuri, îşi aruncau unul altuia cele mai triviale cuvinte, pc urmă râdeau pe neaşteptate şi îşi făceau semnul îndrăgostiţilor înainte de a se iubi din nou înfometaţi unul de celălalt, dar ceva H se stinsese, cuvintele nu mai aveau parcă sens, reproşurile eres- E teau, despărţirile se lungeau. Ea lipsise mai mult de o lună sub r pretextul că Vimercatti o căra în nişte vizite ptelungite, făculc unor oameni faţă de care era îndatorat, dar ştia că minte, ca " pentru asemenea vizite nu era nevoie de atâtea zile, şi atunci i-îşi trimetea iscoadele să afle cu cine petrecea. De câteva ori avusese surpriza de a afla că Herula Lucrezia nu părăsise Venezia şi că stătuse cu nişte prietene, încuiate în casă, dându-şi în cărţi
- ■ ca nişte ţigănci venite special pentru asta, ronţăind castane şi bând vin. Altă dată, vizitele pomenite avuseseră loc, erau de fapt Ncrbări câmpeneşti pe care Herula nu le gusta, dar trebuia să-i ,.  facă plăcere şi lui Vimercatti, aşa că nu mai avea ce să zică. Era parcă stăpânită de o chinuitoare sete a plecărilor şi a schimbărilor; asta o ştia, era grecoaică; se urca în căruţe ţărăneşti, se scalda în râurile mocirloase de pe lângă Torcello care mai păstra ceva din primitiva Venegia, cum îi spunea ea, cu un cuvânt vechi, nişte bălţi puturoase, pline de palafite şi stâlpării pentru câşti-■ ■■!'>   garea terenurilor din lagună, se amesteca cu negustorii de le-"   gume, cu suflătorii de la turnătoriile de sticlă, bea must acrit gi ieftin, le asculta poveştile cu nevestele pline de copii, furate de la habotnicii părinţi, dormea în corturi vegheată de lacheii lui Vimercatti, care pleca dis-de-dimineaţă după raţe în mica ţi noroioasa deltă, lăsând-o singură să fiarbă fructe în nişte vase uriaşe în care se făceau magiunuri. O fericeau cabrioletele deş-uhiolate, care o cărau prin cine ştie ce sate amărâte unde se întreţinea cu femeile unor cărămidari, le cerea sfaturi pentru 'j  prepararea unor plante pe care le culegea cu ele din câmpiile *   (lin jurul acelor aşezări mizere, unde încă în martie se mai adu-;3fe" nau cu roaba verzele din anul trecut, lăsate pe câmp pentru a hrăni pe cine ştie cine şi în cuptoarele cărămidarilor se mai ar-fll de.au cărbuni care înnegreau nobilele feţe ale doamnelor venite tn aventură în aceste păduchioase cătune pentru a avea ce povesti la întoarcere. Se întorceau în Venezia aduse de cupeurile pline de praf, roase de drumurile proaste, cu nişte cai de poştă, ţi ei dărăpănaţi, cu picioarele şi crupele mâncate, cu ochii surşi, (lehrăniţi la vreme şi osteniţi parcă de un secol. Herulei îi plăceau focurile făcute pe câmp, în micile insuliţe încărcate de IIuf unde orăcăiau broaştele pe care copiii le vânau şi le frigeau pc bucăţi de lemn, umezeala de noapte, ceaţa de dimineaţă, vfintul călduţ de avril, şi toate dimineţile încărcate de mirosuri nemaipomenite de plante de apă, sălbatice, ghiolurile verzui, ifierpii care mişunau printre picioarele lor goale, lără să le
354
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
355
provoace frică. Intra în micile bisericuţe săteşti, ale fecioarelor, toate muruite, cu turle de piatră şi cu icoane primitive, în cimitirele pustii, pline de iarbă, umbla desculţă şi pe urmă îi arăta tălpile crăpate şi înţepăturile de mărăcini şi palmele pline de bătături de la ramele primitive ale bărcilor grele şi nu scăpa ocazia de a-i aminti că în unele nopţi dormise cu pescari tineri care aveau coşerele lor de stuf şi nu lipseau detaliile asupra murdarelor pături pe care nu se aşeza decât un ţol murdar, dar ce noutate, să te culci cu asemenea ţărani, putea el să înţeleagă? Pe urmă totul era desminţit, Herula jurându-se că a minţit tocmai pentru a-1 necăji pentru că nu ştia unde se afla el şi cu cine, şi de ce nu venise cu ea, să o vadă cum împletea coşuri cu tărăncile şi stingea varul în picioarele goale, plină de vânătăi pe care înainte Ie dădea drept urmele unor brutalităţi bărbăteşti! Cununa cu Attillio Vimercatti perechi de tineri, asculta tarafurile primitive care însoţeau ceremoniile, vorbea licenţios în graiul lor, o amuza că aflase cum înjurau acei tineri, când nu-şi găseau nevestele fecioare şi le trimiteau la părinţi în darabane, cu caii bătuţi la sânge, intrând urlând de indignare în satele ultragiate unde se iscau bătăi cu partizanii socrilor, scandaluri ce se terminau după trei zile, uneori cu morţi, şi cel mai adesea cu răniţi sau chiar cu câte o împăcare pe bani pentru insulta suferită de fericitul mire, gata să treacă peste neplăcerea suferită dacă i se mai dădea ceva la zestre. Pe urmă, sătulă de atâta mizerie îl chema cu ea în vilele patricienilor venezieni, la Friuli şi Bresciane, să-i arate bazinele lor cu peşti exotici şi scările care aduceau cu minunile celor din Cetatea Dogilor, însetată de noutatea cunoaşterii altor oameni, de a gusta alte feluri de mâncare şi de a asculta complimentele noilor curtezani care o înconjurau de fiecare dată ca un roi nesătul sub privirile ironice ale lui Vimercatti. Acesta nu mai avea aerul fioros din ziua când îl cunoscuse, părând mai curând părintele Herulei decât soţul ei. Se pierdeau câte trei până la zece mii de scuzi pe zi Ia cărţi; Barbaro, care era realist, creştea suma dobânzilor şi Herula
auzind acestea îl înjura în gura mare, dar lui nu-i păsa, doar pierdea şi el la jocuri, atât cât socotea că era onorabil, ca să nu pară meschin faţă de ceilalţi; băncile trimiteau câte o sumă rotundă de când începuse Hrisant să pună drept gaj moşiile lui din ţara pe care secretarul livonian le descria ca pe adevărate latifundii. Hrisant câştiga, dădea bacşişuri mari, mai plătise din datorii ca să sporească încrederea celor mai bănuitori şi astfel trecu şi vara cu plăcerile şi voiajurile ei, cu anecdotele galante spuse la urechea femeilor chicotind de plăcere, cu plimbarea ocultă de seară şi, mai ales, cu petrecerile neuitate ale nopţilor când bâjbâiau în locuinţe necunoscute, în căutatea prietenelor de o noapte...
Toate acestea fuseseră când? înainte de plimbarea pe Brenta sau după aceea, în care antotimp venezian? Totul devenea confuz, visa o partidă întinsă de basseta în care câştiga porceşte; auzea râsul milog al lui Vimercatti, implorându-1 ca să mai lase ceva pe masă, dar se prefăcea că nu-1 vede, îi evita privirile, şi, dincolo, în spatele fotoliului său, ros de atâtea spinări de jucători, apăruse figura răvăşită a Herulei Lucrezia, fixându-1 cu ochi arzători.
Un cer amar, nourii pieptănau piaţa San Marc, ziua aceea nu avea s-o uite curând. Herula îi spusese în râs, privindu-1 cu o milă nesfirşită.
— Ar trebui ca înaintea plecării să-ţi inviţi prietenii ca să petrecem pentru ultima oară...
Nu mai avea nici un rost să întârzie în Venezia din moment ce totul se încheiase. Pe chipul ei de gips - nici un fel de afecţiune; totul respira desgustul şi răceala. Femeia privea la cerul fraged de afară. De la fereastră, Hrisant zărea Tetrarhii, asudaţi de boarea unei zile înăbuşitoare de toamnă ce aducea aburi dinspre mare; Sarrazinii păreau cu adevărat nişte conspiratori uitaţi în piatra Veneziei.
356
EUGEN BARBU
- Ce rost mai are? întrebase.
- Nu poţi pleca ca un hoţ din acest oraş, ar râde cu toţii şi de amintirea ta...
Avea dteptate. O privise ca într-o iluminare şi atunci încolţise ideea răzbunării, dar cum să se răzbune? Cele cinci cupole de bronz ale Basilicii Evanghelistului mocneau în aerul putred. Leul Sfanţului Marcu răsfoia cartea cea mare, cu o aripă de piatră subţiată de ceaţă. Mirosea a frunză trecută de bergamot, cum mirosea la începutul toamnei; veneau nesfârşitele ploi, atâta lucru învăţase şi el; marea avea să intre în oraş, învăluind acele calli de piatră cu parfumul ei salin. Trecea un covrigar cocârjat; din lagună suna clopotul unei corăbii rătăcite; undeva, aproape, căutând cheul.
- Andar in Candia, îi spusese Herula Lucrezia, eşti ruinat, nu vezi, nici sănătatea pe care ţi-o ştiam când ai venit aici nu o mai ai; de bani, ce să mai vorbim? Ce o să faci cu acest palat? spusese uitându-se în jur.
- O să-1 las, aşa cum este, cu toate lucrurile lui şi cu ce am trăit în el...
Crezuse că o va înduioşa, dar ea măsura totul cu o privire îngheţată.
- Barbaro se va bucura, zisese în cele din urmă; o să-ţi pună sechestru pe tot ce va găsi la nişte sume de nimic, aşa face tot-demma; ar fi mai bine să vinzi...
Nu mai avea nimic din femeia pe care o iubise atât. Simţea şi ea, dar nu făcea nimic pentru a-i schimba gândurile.
- Nu se pleacă astfel din oraşul vostru, spuneai chiar tu mai devreme. Cred că ai dreptate, o să-i chem pe toţi şi o să facem o petrecere de pomină...
Râsese ca şi când gândul acesta l-ar fi făcut fericit.
- Nici nu-ţi închipui ce bine îmi pare că vom petrece pentru ultima oară cu toţi amicii noştri; sper că ai să le spui la toţi să vină, să zicem sâmbătă, e o zi bună?
Ea îngăduise din cap, după o scurtă şovăire.
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
357
- Să nu lipsească nimeni: trebue să fac invitaţii?
- Dar cum?
- Perfect. Secretarul livonian se va ocupa de asta. Tu vei veni? înmormântările nu sunt prea vesele.
- Pe cine o să înmormântăm atunci?
- Dragostea noastră va fi dusă cu gondola la San Michele, acolo unde sunt căraţi toţi morţii... Te aştept deci sâmbătă spre miezul nopţii, după obiceiul vostru venezian. Nu-1 uita pe Attillio...
- Soţii, dacă ai băgat de seamă, nu prea se arată în lume cu soţiile la Venice; nu e de bun gust...
îşi aruncase pelerina de tabarr cu guler de jder peste umeri, acoperindu-şi rochia subţire care-i desvăluia gâtul prelung, fără colanul de perle ca nişte boabe de rouă, cu care voise de câteva ori s-o sugrume în ceasurile lor de dragoste. Se oprise în uşă:
- Atunci, pe sâmbătă noaptea... Se Iatrevo, se potho, ti alo thelis na su po, gia na pistepsis poso e sena agapo...
Cuvinte dulci, greceşti care nu mai aveau acum nici o semnificaţie.
Pe Marchizul Mazzacoratti l-ai invitat?
— Cum nu? se mira secretarul livonian, palid în acel miez de noapte trecut, când în palatul Caragua nu se afla încă nici un musafir.
— Dar pe baronul Campagno?
— Am lista; cum trimeteam invitaţia, cum tăiam un nume... I-o arătă, dar Hrisant nu voise s-o privească. Repeta numele
musafirilor ce nu se arătau încă.
— Şi pe ducele Corigliano? şi pe contele Luchesi Palii? Dar pe marchizul Ottoboni? Spune?
— Pe toţi. Cu soţiile lor. Care au... şi pe signor Mărio, şi pe signor Gianni Faggiani; şi pe baroana Giovanelli, şi pe signor Vimercatti şi pe fratele său, Barbaro; pe signora Daria Fini, şi
358
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
359
pe signor Gentile Labia, citea el lista imperturbabil; şi pe părintele Mocenigo Bezzoni...
- Cine a dus invitaţiile?
- Beccafumi.
- L-ai controlat?
- L-am însoţit; el prezenta invitaţiile; îl aşteptam în gondolă. Nici măcar Christo nu venise, pe care nu-1 invitase, dar care
sosea nechemat acolo unde se întindea o masă sau începea un joc de cărţi.
Privise încăperile pustii în care lumânările ardeau leneş. Un vânt uşor Ie mişca flacăra; uriaşele mese încărcate de mâncăruri, fructe şi băuturi îl scoteau din sărite pe Hrisant, şi asta secretarul livonian înţelegea foarte bine.
- Poate mai întârzie, după prostul obicei venezian, îngânase el, nu prea convins.
Nu-i răspunsese: s-ar fi purut întâmpla şi lucrul acesta, dar ca până şi Christo să nu se ivească până la un ceas atât de înaintat, asta nu era lucru curat. Furnizorii se întrecuseră pe ei cărând vinurile de Soranzo şi primii struguri brumaţi din acel an, strălucind şi plini de o sevă chihlimbarie. Erau aşezaţi în piramide, revărsându-şi ciorchinii aurii peste bordurile de argint ale talgerelor. Se auzea curgerea fântânilor interioare; aerul era înăbuşitor; afară, cerul jos, încărcat de ploaia ce se pregătea să asedieze oraşul arunca un zăduf ce se strecura până în saloane. Pe tăvile uriaşe langustele în uleiuri strălucitoare se sleiau de căldură, sosurile deveneau râncede, se degradau; francolinii se desfrăgezeau, trebuiau puse bucăţi de ghiaţă peste ei, dar asta le-ar fi alterat gustul, Muscatul dulce, greco şi Chiarello de Alba se încălzeau în carafele subţiri de Murano.
Hrisant îşi privise de câteva ori ceasornicul. Trecuse de unu, pe canaletto-ul de alături nu se auzeau nici un fel de lovituri de lopeţi de gondolă.
Secretarul livonian, neclintit, aştepta lângă uşa balconului, privind afară. Fulgera; de departe, pe acoperişurile veneziene băteau primele rafale de ploaie.
— Nu mai vin, spusese.
Celălalt privea nemişcat siluetele palazzourilor. Fazanii copţi şi rumeniţi se uscau, bucătarii aşteptau dincolo de uşi, abia respirând, simţind încordarea din aer. Ce nu căraseră din pieţele scotocite trei zile la rând? Melci pregătiţi într-un unt galben; sepii şi polipi; ţipari şi raci cu carapacea subţire, batog şi morun, gătit alia Vincentina; friptură de gâscă, cocoş sălbatic, pârguit bine, salăţi proaspete peste care se turnaseră mirodenii exotice, paverada, un sos picant din scorţişoară, nucşoară şi piper. Lumânările se topiseră pe jumătate; valeţii vegheau, pregătind altele, strângând cu grijă ceara în mucarniţe. Supele ce trebuiau servite în al doilea salon se sleiau pe sobele bucătarilor. Şampania şi dulciurile din al treilea salon erau vegheate de alte slugi care nici nu clipeau în spatele scaunelor pe care în noaptea aceea, după toate probabilităţile, nu avea să se mai aşeze nimeni.
Plouase mult şi violent; cerul se curăţase spre zori, o lumină turbure luase locul nopţii. Oraşul se deştepta târziu; numai spre cheu se auzeau glasuri răguşite de marinari abia treziţi, trebăluind pe punţile umede.
— Strângem? întrebase secretarul livonian.
- Nu. Puteţi să vă duceţi să vă culcaţi. Dă oamenilor să bea ceva; numai să nu se îmbere; dacă au chef de aşa ceva, să meargă în speluncile lor. Aşteaptă-mă; dacă poţi dormi puţin, pe urmă vom vedea ce o să facem.
îşi schimbase hainele şi coborâse, străbătuse piazzetta, lăsând în urmă coloanele bizantine. în faţă, la Dogana dell Mar, sfera de aur se umbrise sub cerul vânăt. Văzu silueta sumbră şi greoaie a bisericii Santa Măria della Salute. Treptele de piatră şi contraforţii îi amintiră cum alergase după Herula Lucrezia Vimercatti peste podurile Veneziei, rătăcind după ea şi
360
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
361
căutând-o. Câtă vreme trecuse de atunci? Vru întâi să apuce pe Riva degli Schiavoni; se răzgândi şi o lua spre debarcader; cheul era pustiu, doar câţiva hamali se îndreptau spre un mare barcaz sosit de undeva; puntea lui era plină de saltimbanci. în cuşti de lemn câteva maimuţe tinere şi un urangutan cu cap senil se agitau. Bărbaţii înjurau grosolan, veghind la coborârea lăzilor pline cu instrumentele lor de lucru. O matracucă groasă şi vulgară număra banii datoraţi pentru transporr. începuse dealtfel o tocmeală sgomotoasă la care Hrisant privise plictisit. Maimuţelor tinere şi agile, doi tineri, un băiat şi o fată, le ofereau banane dintr-un coş pe care urangutanul fu cât pe-aci să-1 sfarme, dând să-1 smulgă din mâna binevoitorilor. Moimele desfăceau cojile galbene şi umede cu o privire înfometată, pe urmă înghiţeau lacom fructul, lingându-şi cu poftă buzele.
- Minette! Cecca! Tette! striga muierea la ele, nu mai mâncaţi atât! Şi pe urmă se repezise spre perechea de îndrăgostiţi adresându-se, mai ales bărbatului, cu o furie produsă probabil de faptul că trebuia să plătească atâţia bani celui ce-i adusese cu barcazul:
- Bigolante! Despogia negai! De ce vrei să-mi îmbolnăveşti animalele! Ecco! Nu vezi că sunt fragile, inteligente, toată ave-tea mea, la o parte! La o parte! La o parte! Ei...
Şi iar număra banii pe care îi aştepta căpitanul barcazului cu mâna întinsă, înjurând şi el că nu se mai termină odată târgul. Dat patroana circului nu avea de gând să isprăvească număratul, mai găsea să mai spună ceva şi celorlalţi:
- Miile! Gerelemo! Agostino! Fiţi cu ochii în patru că rămânem săraci, număraţi lăzile, vedeţi să nu ne fure careva felinarele. Pânza de cort aţi strâns-o bine?
Saltimbancii se învârteau în jurul hamalilor pe care un bărbat slăbănog, îmbrăcat într-un tricou de marinar îi certa în gura mare să aibă grijă să nu strice ceva, pentru că înăuntru se aflau uneltele magice de lucru.
Ordinele femeii nu încetaseră:
- Tassini! Pasqualigo! Ce staţi, daţi o mână de ajutor acestor nepricepuţi care or să ne strice vasele şi baghetele, unde mai pui că le umblă ochii după niscai rochii să le dea curvelor lor diseară. Mă sărăciţi! Ochii-n patru, ei, tu ce stai, Flagini? Ia te uită la el!
Matracuca avea un neg pe obraz, buze groase, vinere, era îmbrăcată într-o rochie largă, murdară pe la poale, scuipa din când în când în sân, făcând cruci mari şi mirându-se ce sumă putuse să-i ceară căpitanul barcazului. Perechea de îndrăgostiţi, (ăia într-o rochie roşie, culoare ce începuse să scoată din sărite ceaţa de maimuţoi şi tânărul pletos, cu ochi senini, terminase să împartă ce aveau de împărţit din coşul lor, golit acum. Maimuţele începuseră să se strâmbe la cei doi şi să se agite din nou, cu strigăte mici şi ascuţite.
— Potoleşte-le! striga patroana circului celui ce răspundea la numele de Gerelemo. Nu vezi ce fac, neruşinatele, tocmai în ziua sfântului meu patron...
Hrisant privi cuştile în care masculii rineri din grupul maimuţelor se masturbau cu neruşinare în faţa celor doi îndrăgostiţi. Fata roşise şi se smulsese de lângă cuşti, urmată de tânărul ei, înjurând şi el cu sete. Beizadeaua isbucni într-un râs neaşteptat. Asta era! Maimuţele aveau să-1 răsbune, să plătească pentru insulta de a fi lăsat singur să aşrepte în palatul pustiu.
Saltimbancii încă ajutau la descărcatul lăzilor. Erau o ceată dc tineri slăbănogi, în tricouri de atleţi sau în bluze de mătase pe care le foloseau probabil şi în spectacole. Cărau trapezele înfăşurate în frânghii şi plasele, cumpenele arcuite cu care pluteau pe sârmă deasupra pieţelor, având pe faţă gălbejeala celor hrăniţi prost şi rar; pe obrazele smolite de gitani le crescuse barba nerasă de câteva zile, suferiseră de rău de mare, nu arătau prea fericit, vorbeau o italiană de sud.
Hrisant se apropiase de cel ce părea impresarul sau bărbatul patroanei, Getelemo şi-1 întrebase: - De unde veniţi?
362
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
363
- De la Palermo, dar tu cine eşti? îl tutuise el după obiceiul circarilor, deşi hainele streinului nu arătau a fi ale unui om de rând.
- Ce importanţă are? Vreau să vă invit la mine să daţi un spectacol...
Celălalt îl privise ca pe un nebun.
- Atât de dimineaţă? şi se întorsese spre femeia lui: Auzi ce zice signorul acesta, vrea să dăm un spectacol poate chiar acum, se mira el ca de o obrăznicie, peste un ceas sau două, după ce noi ne-am târât două zile pe mare din cauza furtunii, cu aceşti bravi atleţi şi ridicători de haltere! Ha, ha, ha...
Femeia se apropiase şi ea cu un aer compătimitor de Hrisant:
- Dacă ai băut prea mult, Messir, ar fi bine să te duci la culcare. Noi suntem artişti, cum îţi permiţi? Suntem nedormiţi, animalele sunt surmenate, abia ne mai târâm...
Hrisant lăsase să-i scape un pumn de dubloni la picioare. Banii zăngăniră sgomotos pe dalele de piatră şi deşchiolaţii de atleţi şi echilibrişti pe sârmă se aruncară să-i strângă cu o lăcomie feroce. Nu mai văzuseră asemenea bani, îi încercau între dinţi, mirându-se că nu sunt falşi, se loveau, înjurându-se care să apuce mai multe monede.
- Ei, ce spui? făcuse beizadeaua, privindu-1 cu un surâs cinic. O să mai aveţi încă pe atât dacă veniţi cu mine...
- Mammma mia! strigase Gerelemo. Margheritta, priveşte, ia banii de la hoţomanii aceia şi numără-i că-i înghit şi pe urmă trebuie să-i păzim când or să-i scoată pe cur!
Matracuca, fără o vorbă, înrinsese mâna ei grasă în care dublonii erau depuşi cu părere de rău de ceata de năimiţi. Unul încercase să tragă chiulul, dar Mama Margheritta nu-1 scăpase din ochi şi-acum îl dojenea cu un glas ameninţător:
- Miile, scoate ce-ai ascuns până nu mă supăr; şi repede, că-ţi dau o palmă de nu te mai scoli!
- Şi cu maimuţele astea ce facem, şi cu atâtea lucruri? întrebase cu un aer nefericit Gerelemo pe strein.
/ , — Cheamă hamalii, plăteşte-i că ai cu ce acum, adu mai ales
î-1S|   maimuţele. Stau foarte aproape. întrebi unde e palatul Caragua *       şi te duce oricine. Vă aştept într-un ceas...
Secretarul livonian nici nu clipise când văzuse ciudata ceată care urca scările: în frunte, femeia care răspundea la numele de Margheritta, îmbrăcată într-o rochie verde, stropită cu paiete, cu o mare diademă de pietre false aşezată peste părul negru, strâns într-un coc uriaş. Pe braţele arse de soare jucau câteva brăţări de rablă, zăngănind la fiecare mişcare. Avea şol-duri apocaliptice; părea că mişcă un munte de untură, faţa îi ■si     era lucioasă, se spălase şi părea mândră de propria-i înfăţişare. Era urmată de Gerelemo, care purta sub braţ o biciuşca de piele, îmbrăcat într-un frac lustruit de vreme, bine periat, care-1 făcea şi mai stibţtire şi mai înalt, purta joben, un ucenic mai tânăr căra dupa el un coş cu porumbei şi, într-o cutie meta-^     lică, baghetele şi sculele lui magice. Se pudrase gros, femeieşte. H*    Purta mânuşi de bumbac de care era mândru şi salută cu eleganţă, şi pe secretarul livonian, şi pe Basadonna care, şi el, îi ■*     răspunse abia înclinind capul, fără un zâmbet. Ceilalţi, parcă pentru a marca gradul lor de subalterni, veniseră în tricouri şi pantaloni subţiri de vară, decoloraţi de atâta spălat, curaţi, fiecare având un aer cuvios, de gentleman! care au mai fost invitaţi la astfel de spectacole private. Unul ducea în jurul braţelor şi al gâtului un boa enorm care şuera ameninţător. Erau patru sau cinci, târând de câre un lănţug câte o maimuţă, şi ele îmbrăcate în costume de circ, nişte veste roşii şi albastre ce le dădea un aer şoltic, pus pe rele. Erau gata să sară din când în când, dar biciuşca lui Gerelemo le potolea cât ai clipi.
Hrisant îi aşteptase între cele două uşi deschise, spunând:
— Sunt invitaţii mei! Mi s-a făcut foame! N-am mâncat nimic de ieri...
- Si cu moimele astea ce facem? îndrăznise Basadonna.
364
eugen barbu
- Ce să facem? Le aşezăm şi pe ele la masă, că doar din maimuţă ne tragem cu toţii...
- Meravigliosa! exclamase matracuca de cum intrase în palat, privind în jur şi zăngănindu-şi brăţările de tablă. O să se ducă vestea în toată lumea circului de aceasta invitaţie. Messir, scuzaţi-ne că nu am ştiut cu cine avem de a face. Am fost peste tot, în Venezuela, în China, în Africa, dar un palat pe dinăuntru, la Venecia, nu am văzut niciodată...
Scosese din sân un pumn de seminţe şi le aruncase pe mozaic, ca şi când ar fi semănat:
- Să fie cu noroc, sunt boabe de orez din delta Nilului, spusese cu mândrie, unde arunci, încolţeşte totul şi aduce noroc...
Aerul vânăt al zilei trecute lăsase loc unei dimineţi albastre, de o paliditate diafană. Dinspre canale veneau mirosurile proaspete de zarzavat ale pieţelor şi izul de peşte abia răsturnat din bărcile ce se întorceau din larg.
- Bine e să trăieşti la Venecia! exclamase Gerelemo, încă năucit de ceea ce vedea.
II urmaseră pe Hrisant care le arătă scaunele goale în care ar fi trebuit să petreacă invitaţii săi de cu seară.
- Luaţi loc!
- întâi spectacolul! spusese cu multă demnitate Mama Margheritta şi bătuse din palme spre ceata de circari din spatele ei. Din nişte lăzi apărură două borcane cu fetuşi în spirt, o bufniţă împăiată, câteva fosile şi un clavecin ocular; şarpele începuse să şuiere pe marmora din faţa căminului, unde, cu o perdea sdrenţăroasa, agăţată pe o bucată de sfoară, şefa acestui trib de vaganzi improviza o scenă. Inghiţitorul de flăcări îşi începuse numărul dând foc smoalei care scotea un fum gros, iar numitul Agostino anunţa programul:
- Messir, o să fiţi martor al celui mai mare spectacol de circ din lume: o să vedeţi Atlanţi năvălind din sferele celeste, Roboţi cuceritori; pe Angelus dubiosus, Mandarini chinezi şi pe Maimuţa lui Dumnezeu, Inocenţa întruchipată de marea noastră
săptămâna nebunilor
365
artistă, Margheritta care a făcut turnee în America, Africa şi Asia. Şi-acum Concertul angelic, interpretat la trompetă de Maestrul Pasqualigo...
Cu o îndemânare şi o iuţeală care-1 uimise pe Hrisant, ceata de atleţi şi ridicători de haltere se deghizaseră, învăluiţi în mantii stacojii, în mandarini cu măşti de carton pe feţe, luminate spectral de un felinar cu lumânare pe care Mama Margheritta sub chipul Inocentei, îl agita sub bărbiile artiştilot improvizatori. Agostino, în fracul lui prea larg, care-i ascundea cocoaşa, cu faţa dată cu pudră şi cu buzele vopsite violent declama cavernos: - Messir, o să vedeţi pe Schingiutori, în Pantomima Veneciei, pc cei ce scot inimile din pieptul îndrăgostiţilor şi le aruncă în foc. Ciumaţii, Cruciaţii, Papii şi cei arşi pe ruguri, cu plăgile lor sufleteşti, chinuiţi de demoni pentru că au suferit de viciul infernal al ingratitudinii!
Flangini, Miile şi Gerelemo se sbăteau spasmodic, învăluiţi în nişte sdtenţe care altă dată mai avuseseră în pânza lor câteva fire de aur, dat acum erau ciuruite şi scoteau la fiecare mişcare un praf vechi ce se împrăştia sub plafoane.
- Iată-i pe călăii supranaturali, anunţa, neobosit, Agostino, iar Maestrul Tassini o să vă joace pantomima lui Prometeu pe care-1 sfâşie vulturul...
El însuşi îşi pusese la repezeală nişte aripi uriaşe de carton, pe care le agita, şuerând ca şi când ar fi coborât din ceruri:
- De sus, o să auziţi îngerii muzicanţi cu goarnele lor! Făcuse un semn şi cei ce jucaseră până atunci pe Ciumaţi
şi pe Papii blasfematori, arşi pe rug, încercară să sune din trompetele lor ruginite, care scoaseră strigăte triviale. Mama Margheritta cu o falcă uriaşe de bou dădea şi ea semne de nebunie în rolul îngerului psihopomp, care culege cadavrele de pe un câmp de bătălie.
Agostino anunţa tot mai funebru pe cei cinci cabotini care
intrau în alte roluri:
366
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
367
- Şi-acum, Messir, îngerii celeşti care au cap de cal şi aripi de pasere, venind din neant.
Tassini bătea într-o tobă al cărei timpan suna desfundat, anunţând Cucerirea Imperiului roman. întâi se auzi tropotul cavaleriei vizigote marcat cu lovituri seci şi înfundate, Pasqualigo şi cu Miile duceau în spate câteva mături care simbolizau pădurea Nibelungilor, cum anunţa cocoşatul cu un aer înfricoşat. Un spectru care era jucar de Mama Margheritta, învăluită într-un cearşaf alb şi peticit, dădea târcoale fetuşilor din borcanul cu spirt şi menea ceva cu gesturi groteşti.
Funambulescul spectacol îl amuza pe Hrisant care aplauda sec la fiecare schimbare de subiecr, cu o încântare care îi încălzea tot mai mult pe circari. Maimuţele, legate cu lanţurile lor de scaune; începuseră să dea semne de nelinişte, urangutanul lua din talere struguri şi-i înghiţea cu poftă.
— Gerolemo! sttigase de câteva ori pe ajutorul ei, Mama Margheritta, nu vezi ce face Melchiore? Cârpeşte-1! Ce mai stai!
îşi ieşise din rol, dar repede reintrase în altul:
— Şi-acum o să vedeţi Gnoza sau Sfinxul sihastru, Torcătoarele, Sabatul diavolilor, pe Pensierosa şi Gardienii Raiului şi Iadului! anunţa, imperturbabil, Agostino cu vocea lui spartă de beţiv...
Uranguranul mesteca leneş ceva; trecuse la molechi şi Ia sepii şi mai ales sosul paverada îl mulţumea; pe bărbie îi curgea un fel de zeamă verde pe care o aduna şi o vâra în gură ca şi cum nu ar fi vrut să piardă ceva. Atleţilor şi ridicătorilor de haltere Ie lăsa gura apă, dar glasul nemilos al cocoşatului nu-i slăbea:
- Messir, urmează Tabloul vanităţilor, Nebunia şi Moartea, Jocul măştilor şi pe Donna ovală cu Oul ei zămislitor. In rolul principal: Mama Margheritta, care a încântat cu acest spectacol pe împăraţii chinezi...
Orchestra improvizată a cabotinilor scotea sunete ascuţite din nişte xilofoane. Gerelemo şi cu Miile, ajutaţi de Flangini şi Pasqualigo mânuiau câteva marionete ce simbolizau spiritele
ii
fele şi spiritele bune. Mama Margherirta, cu o perna sub rochia de paiete abia se mişca, simulând greutatea unei sarcini imemoriale. Oul creuzet se rostogoli după nişte gemete cumplite pc pavelele palatului Caragua; era de lemn şi se desfăcuse în două la picioarele Iui Hrisant care văzu ieşind din el un iepure viu. Ochii Bufniţei împăiate se aprinseseră, Tassini prinzând tiur-o oglindă o rază de soare şi proiectând-o în spaţiul umbros. Urmaseră tablouri vivante: Mesagerii Numărului în care trăz-ueiele scoase de o bucată de tablă lovită cu un meleşteu făcea 10 se înfioare carnea pe Basadonna, neobişnuit cu asemenea Xpct tacole, şi Defilarea rabinilor miraculoşi şi a Zugravilor de jttfernuri, iar Carnavalul Calicilor fu jucat de întreaga trupă, tu Irunte cu Mama Margheritta care arunca dintr-un Corn al abundenţei flori creponate şi sticle colorate.
— Acum se trece Apa groasă, anunţă Agostino cu vocea lui spartă, Magii nectomanţi şi Martorii malefici se duc spre Iad. Schelete umblătoare pictate pe alte cearşafuri defilau sub ochitd lui Hrisant, circarii îşi schimbară costumele şi vocea lui Agostino Vesti Pantomima: Oglinda nepreţuită a iubirii:
- Messir, veţi vedea halucinaţii colorate, coşmaruri adevărate, elementali, lemuri, larve şi spectre...
Clavecinul ocular proiecta pe un perete întunecat forme vagi şi umbre chinezeşti. Petdelele fuseseră trase de Miile şi tn întunericul prielnic de culoarea urii, cum spunea cocoşatul, se arătară demoni în livrele spectrale, copacul heraldic şi Nebunii rătăcitori...
Afară, în aerul limpede al Veneziei, ziua se mistuia încet, pat că înghiţită de timp, care e călăul zilei de ieri.
Mama Margheritta se lamenta cu vocea ei groasă, de Imitatoare:
- Ceea ce vedeţi sunt fenicşi şi basilişti, paseri cu un ochi p un singur picior, pustiul Gobi cu golul lui sunător, arhaţi btidliişti şi palate de jad, care emană un miros princiar, uitaţi-vă bine la aceşti flagelanţi, la dresorii de câini, la blasfematori, la
368 EUGEN BARBU
fakiri şi profeţii orbi, la minunatele femei care răspândesc un parfum de ţelină şi sunt îmbrăcate în rochii de rouă; o să vedeţi minunate paravane, păduri de bambus, păuni şi copaci ce vor fi devoraţi într-o secundă de fluturi Cap de mort, iată cetele de sodomiţi, histrioni, etetici şi sperjuri, ei merg spre Tărâmul întunericului lângă falsificatori de bani şi vizionarii mincinoşi, lângă proxeneţi şi curve. Auziţi cum îi devoră păsările...
Gerelemo freca un fierăsttău de un lemn şi sgomotul lui sinistru dădea impresia unei dureroase masticări. Din cuşca răpciugoasă cu care veniseră isbucniseră leneş, abia dând din aripi, câţiva porumbei somnoroşi, băttâni, plictisiţi de acesi spectacol pe care-I jucaseră de prea multe ori. Le cădeau penele şi se aşezaseră pe masa încărcată, ciugulind boabe de mazăre şi orez, murdărindu-şi obositele aripe cu sosul paverada. Mama Margheritta se sbătea sub un palanchin străvechi pe care-1 purtau cei patru atleţi şi ridicători de haltere.
- Acum trec Profesorii de imortalitate, anunţa netutbutat Agostino. Dintr-un coş fură aruncaţi nişte simulacte de lei piperniciţi, ca nişte pisici, jigăriţi, cu blănile roase şi Tassini căra în spinare un coşciug gol de carton, arătând o mare oboseală şi greutate.
- Aşa ajung cei necinstiţi, clevetitorii, striga cocoşatul, femeile care leapădă înainte de naştere, cerşetorii, efebii, hoţii de cămile, geambaşii necinstiţi, concubinele...
Mama Margheritta lovea nişte mandibule uscate legate cu o sfoară şi blestema pe bufoni, pe eunuci şi pe Regii Mumificaţi. Apăruse Omul-pardos, întruchipat de Pasqualigo, care era gol până la brâu, purtând în jurul şoldurilor numai o blană de leopard, şi ea parcă mâncară de molii. Muzica stranie, licenţioasă, insultătoare pentru urechi, îi spărgea timpanele lui Hrisant, dar nu ştia nici acum de ce-i plăcuse atât spectacolul acela atât de sinistru.
- Sufletele ticăloase sunt blestemate să spele toată vremea frunze şi să jupoaie copaci, câinele celest le roade oasele, unul
j SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR 369
î
ş       eftle unul şi Măgarul magic va fi purtat pe spinare de cei mai
Ivinovaţi, o veşnicie... Apăruseră şi oglinzile fermecate, nişte geamuri spoite cu co-(itor în care fantomele feminine ale Prinţeselor defuncte dansau ffi 4'  Iară sgomot în frunte cu Regina Ciumelor. | - Ceea ce vedeţi, anunţa cocoşatul, sunt miresele îmbălsâ-
nnue si aruncate pe tauri sălbatice ca să ducă răul cât mai depune. Acum urmează finalul, Messir, Cortegiul geniilor, care mluiv în casă lumina benefică şi norocul, astrologii curţii regale :       thine/e şi himerele lor, Menestrelii orbiţi pentru că au cântat 1       prost la mesele împăraţilor...
î   :        M uzica funebră se amesteca cu o strălucire galbenă, de ceai, pe t.are îndemânaticii artişti o produseseră cu o lanternă magica, un abur rugos plutea sub plafoane, o culoare de vară şi -   glasul grav al Mamei Margheritta declamă versurile poetului: „Florile, vai, cum se trec, vesele spre moarte..." : - Melchiore! Melchiore! Pleacă de acolo, îşi ieşise iar Mama
'   '   Margheritta din rol. Şi tu, mastega brodo, se adresase lui Gerelemo,
llf tx-laşi să strice masa? 1   £        Urangutanul, cu capul lui senil, rumega o halcă de carne, *       fJKMccând-o tar, cu atenţie. Matracuca anunţa cu glas victorios: Spectacolul Pantomima Veneciei a luat sfârşit... • Bravo! Bravo! strigase Hrisant încântat, îmbrăţişând-o pe '   femeie. Şi-acum la masă!
Ferdelele fuseseră desfăcute şi lumina senzuală a oraşului ttflv.lli prin ferestre, arătând chipurile spoite ale circarilor. Erau iMLidnţi, osteniţi, mai bătrâni. Melchiore vârâse iar laba lui păroasă îlilr-o farfurie şi înfuleca nepăsătoi spre disperarea femeii. Flangini, ce faci? ■■■■ Lasă-l în pace, zisese cu lehamite Hrisant, să stea cu noi Im masă. E bătrân?
- A prăsit multe familii de maimuţe capucine. Cai el cer-ycMin pe vremea când nu aveam circul asta. Are mai mult de M) de copii, dacă nu era el am fi fost săraci, în veci. Să-1 fi văzut
370
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
371
ce făcea când era tânăr: ştia să plângă, juca pe ologul, fura de stingea pentru noi toţi: inele, brăţări, tot ce vedea. înghiţea obiectele şi a doua zi îi dădeam ceva să verse, ori să se cace, scuzaţi, Messir, asta-i limba noastră, pe urmă vindeam totul şi puneam deoparte. L-am adus tocmai din Amazonia, are câţiva ani bunişori, abia se mai ţine, doarme cu mine, nu vă uitaţi la ce-a făcut, e foarte simţit, ştie să poarte fracul, e jongleur, umblă cu cheta prin pieţe, toata lumea îl iubeşte. Dacă vreţi să-1 cumpăraţi, vi-1 dăm pentru atâta cinste care ne-aţi făcut. Dar nu v-am întrebat, cu ce ocazie oferiţi acest banchet?
Hrisant nu-i răspunsese. Privea amuzat la atleţii şi ridicătorii de haltere, cum mâncau, cu o lăcomie nesupravegheată, lucru care o scosese din sărite pe Mama Margheritta:
- Hei, tu, Agostino, şi tu, Miile, lăsaţi labele voastre puturoase şi apucaţi furculiţele, cum v-am învăţat; sunt de argint, ce dracu, ori nu mai ştiţi să le folosiţi? şi pe urmă se întorsese spre el ca să-i scuze: Ce vreţi, Messir, se ţin cu lacherdă şi cu ce le pică, cu mâncări stricate, furate de la osterii, ori cu covrigi. Nu au mai văzut aşa ceva, le e şi frică să guste din unele feluri.
Hrisant făcuse un semn discret lui Basadonna şi celor doi valeţi ai casei, să le aşeze saltimbancilor câte ceva în farfuriile de porcelan de Murano. Oaspeţii păreau paralizaţi de priveliştea racilor şi francolinilor peste care se presăraseră bucăţi de ghiaţă; de melcii uşor fanaţi de năduşala zilei trecute, daţi prin unt; de batogul şi friptura de gâscă şi de salăţile ce se desfrăgezeau. Servitorii luaseră sosul paverada în care Melchiore îşi vârâse ghiarele şi-1 înlocuiseră cu altul. Maimuţele care stătuseră liniştite până atunci se agitau, excitate de mirosul mâncărurilor răscolite. Scoteau gemete mici, se smuceau în lanţuri râcâind pereţii.
- Daţi-le drumul, spusese Hrisant, agasat.
- Nu se poate, Messir, protestase Mama Margheritta, nu . le cunoşti, nu ştii de ce sunt în stare, or să distrugă totul.
- Nu-i nimic.
Matracuca privise spre Gerelemo cu aerul de a spune: e nebun, nu avem ce-i face...
Pasqualigo şi cu Tassini se aruncaseră asupra fripturii de cocoş şi deveniseră mai îndrăzneţi pe măsură ce goleau paharele pe care valeţii le umpleau numaidecât. Nu erau încă cher-cheliţi, dar pe chipurile lor încălzite urca o veselie tâmpă.
— De ce nu le aşezaţi şi pe ele la masă? întrebase Hrisant, privind încă o dată la maimuţele neliniştite. Deslegaţi-le!
Mama Margheritta, cu o îndoială ce nu scăpase mesenilor îi făcu un semn lui Gerelemo să le elibereze din lanţuri. Apoi dădu ordine cu strigăte scurte: Tetta, aici! Cecce, lângă mine! Minette, şi tu, Ippolito, staţi la stânga. Dă-mi biciuşca! poruncise impresarului, ştiu ce le fac dacă nu se astâmpără...
Cristoforo, un maimuţoi tânăr, urcător la trapez, care lucra cu Flangini, după spusele acestuia şi cu Pasqualigo, scotocea în grămada de melci, fără să-i pese de strigătele Mamei Margheritta, care se mira în gura mare:
— Ce v-am spus? Nu se astâmpără deloc...
Hrisant nu avea însă aerul că e supărat. Făcuse semn să se mai toarne saltimbancilor din vinul Chiarello de Alba şi, curând, râsetele se înteţiră. Tassini povestea cum i-a luat foc beregata la o reprezentaţie şi Miile cum a căzut de pe trapez de la zece metri înălţime, când era gata-gata să rămână cocoşat ca Agostino, la care Hrisant privi mai bine. Era un bărbat trecut, cu un chip tragic, aducând cu mutrele celor de la Ridotto când pierdeau. îşi ascundea bine cocoaşa sub haina lui largă şi lăbărţată care-i dădea un aer comic; avea o faţă vânată şi bea în duşmănie, schimbând vinurile cu lichiorurile aflate la îndemână, parcă pornit să se îmbete mai repede. Mama Margheritta trăgea cu ochiul la maimuţica Tetta, care începuse să caute ceva în jur. învârtise biciuşca în aer şi animalul se întorsese la locul lui, furând din mers câteva portocale pe care le descojise cu îndemânare.
— De ce nu le laşi să se joace? întrebase Hrisant:
372
eugen barbu
săptămâna nebunilor
373
- Nu le cunoşti, Messir. Praf or să-ţi facă perdelele şi toi ce mai e pe aici..
- Nu are nici o importanţă, zisese Hrisant, ostenit parca, dându-şi seama că abia îi mai suporta pe cabotinii aceia şi sco tocind în punga unde ţinea pravurile lui de peyotl, planta care îi înminuna ochii. Afară, în amiaza venetă, minerală, creştea o melanholie surdă din ziduri; era singur, spera că Herul.i Lucrezia va veni totuşi, chiat dacă trecuse şi noaptea, şi dinii neaţa. O lumină tăioasă îi descoperea cu o şi mai mare cruzime musafirii care începeau să se îmbete; aveau feţe înduioşare, matracuca începuse să povestească despre grădinile împăraţilor chinezi şi întinsese un pachet de taroţi pe masă, poruncindu-i să taie şi Hrisant se supusese, mai mult mirat decât curios.
- Nu-mi plac cărţile dumitale, zisese Mama Margheritta. Parcă suntem la o înmormântare, şi-şi rânjise dinţii strâmbi de sub buzele vinete.
- Nu eşti deparre de adevăr.
In momentul acela Melchiore înşfâcase o carafă cu vin şi o golise însetat dintr-o lungă înghiţitură.
- Maimuţele beau şi ele? întrebase.
- Ca fiecare! făcuse filosofic muierea.
- Atunci să fie adusă şampania! poruncise lui Basadonna, care asista înmătmurit la acest ospăţ despre care avea să povestească toată viaţa lui celor ce ar fi vrut sâ-l asculte.
Cabotinii aplaudară fericiţi că li se oferă o băutură atât scumpă.
Paharele sunătoare de Murano fură repede umplute de către impasibilii valeţi. Primul care goli cupa lui, fu Melchiore, sorbind cu o lăcomie neaşteptată băutură. Tetta, Cecce şi Minette făcură Ia fel, gemând mai întâi de plăcere şi mai cerşind, după care mârurară cu lungile lor cozi felurile şi Tacâmurile de pe masă. Mama Margheritta le smulse farfuriile cu care în curând începură să arunce pe mozaicul portegoului.
- Pasqualigo şi tu, Miile, ce faceţi? Legaţi-le, or să spargă tot ce or sâ găsească...
t - Asta şi vreau, o potolise Hrisant. Mai toarnă-le, o să ne
Io* Îmbătăm cu toţii azi, aşa că nu mai are nici o importanţă dacă jm' se sparge ceva sau nu... Matracuca îl privise uluiră cu ochii ei cercănaţi: Ş - Ţi-a fugit mireasa în noaptea nunţii sau ce dracu se pe-
| T irete aici?
- Cam aşa ceva, râsese Hrisant din toata inima, dat nu-ţi place? Melchiore, care avusese până atunci priviri blegi în fundul l       capului bătrânicios, se însufleţea pe măsură ce golea cupă după cupă, pe care Agostino i-o umplea cu furie. Unul dintre atleţi '    ;   îi vârî şi un trabuc aprins în gură, una din acele ţigări cu care se întorseseră din lungile lor turnee.
• - Prete soto! strigase muierea lui Gerelemo, vezi să nu mi-1 îmbeţi sau să dea foc palatului! Messir, eşti mai prost decât
*• inascaltonii ăştia dacă-i laşi să se distreze astfel. Lor ce le pasă, =■ dar dacă moare Melchiore suntem sfârşiţi. Cine o să mai buzu-s ttarcască pe cei ce nu dau bacşiş artiştilor la sfârşit, cine o să le >   luai ia femeilor inelele de pe deget şi brăţările de la mână?
Nu o asculta nimeni. Parcă înnebuniseră cu toţii, apucaţi de o fericire oarbă: dansau, strigau unii la alţii, se sărutau prosteşte, iertându-şi vechi insulte sau iscând alte scandaluri pe care , Mama Margheritta abia le putea înăbuşi, urlând la ei:
* - - Ce dracu' v-a apucat? Tu, cretinule, Agostino, pe care
te am cules din Uliţa '1 aţelor, nu te mai astâmperi? Şi tu, Miile, care cerşeai în Piaţa Lconcini, nu mai ai nici un respect?
Melchiore trăgea în piept fumul parfumat al ţigării de foi fi-l arunca în sus, încântat. Pasqualigo fu primul care începu Sâ sughiţă, pentru că prea amestecase băuturile. Tette, maimu-ţica cu un fund roşu se urcase pe o draperie şi de acolo pe un Utndelabru, care se clătina cu trupul ei cu tot, încolo şi-ncoace.
•• O să strice totul! se lamenta Mama Margheritta, dar văzând că nimeni nu o asculta, se apucă şi ea să bea din răsputeri, pahar după pahar.
374
eugen barbu
săptămâna nebunilor
375
Melchiore se prăbuşise cu capul în propria-i vărsătură, căinat de stăpâne-sa:
- O să mori, Melchiore, o să mori! Cine o să ne mai în-
us specia
sămânţeze maimuţele urlătoare, cărora li s-a d Melchiore! Melchiore!
Plângea cu capul adunat în pumni şi Gerelemo i-o tăiase scurt:
- Nu mai boci atât! Maimuţe sunt pe toate drumurile! Ce rot îl jeleşti atât? Ia te uită!
Totul devenea scabros, numai eterurile îl mai ţineau pe Hrisant într-o dulce absenţă. Totdeauna, în starea asta, devenea binevoitor şi un surâs înţelegător i se aşternea pe buze.
Cecce, Tetta şi Minctte dispăruseră undeva, în apartamentele necunoscute ale palatului. Secretarul livonian, care supraveghea masa, voise să se ducă după ele, să închidă uşile, dar Hrisant îl oprise:
- Rămâi aici!
Se auzeau ţipete mici şi ascuţite, beţive, ceva era sfâşiat, perdelele sau atlazurile de pe paturi; apăruse Ippoiito cu un covor pe cate-1 târa amuzat, rânjindu-şi dinţii galbeni. Răstur-nase un tabernacol, care se făcuse ţătndări şi vasele încă sunau lovite de mozaicuri. Basadonna se furişase spre locul dezastrului, dar Hrisant, mai lucid ca ei toţi, îi potuncise:
- Nu se mişcă nimeni, lăsaţi-le în pace!
Cristoforo, fiul lui Melchiore, un urangutan tânăr, căra o ladă mare, cetluită cu fier, un cassoni cu intarsituri arăbeşti, din care se scurgeau arară mătăsurile luate pentru Herula Lucrezia, uitate aici. Cecce apăruse cu un şirag de perle la gât şi se privise într-o înaltă oglindă. Rochii şi nimicuri se înşirau târâte de lacoma curiozitate a maimuţelor: o casetă de fildeş cu inele şi brăţări de argint fusese răsturnată pe marmura lucioasă. Minette se bătea cu Tette sub privirile Mamei Margheritta, care se trezise brusc din scurta ei beţie:
- Messir, nu poţi să faci o asemenea risipă!
Hrisant râdea fericit ca şi când ar fi auzit o glumă foarte bună.
- Nu-i nimic, lasă-le...
- Nebunule astea or să le înghită şi ce-o să păţim până o HA le luăm înapoi! De ce nu le dăruieşti, mai bine?
- Cui sa le dăruiesc? Cea care trebuia să le primească lipseşte şi va lipsi toată viaţa de-acum înainte.
Se făcuse o tăcere îngrozitoare. Atleţii şi ridicătorii de haltere se treziseră şi ei brusc din beţie. Flangini vâra în buzunarele (racului linguriţele şi furculiţele de argint, ca şi Pasqualigo, dealtfel, iute imitat de Miile şi de Agostino, cărora nu le mai pasa de nimic din moment ce gazda lor îngăduia tot ce se petrecea în jurul său.
Minette îmbrăcase o rochie a Herulei, ridicându-i poalele prea lungi pentru ea, clătinându-se beată şi privindu-se în oglin-. itile din jur. Cecce smulsese perlele de la gâtul celeilalte maimuţe şi bilele se rostogoleau pe mozaic, iute vânate cu piciorul dc trapezist şi de cel ce umbla pe sârmă. Numai Melchiore dormea dus în propria-i borâtură, cu un obraz chircit, gemând :■, din când în când, spre spaima Mamei Margheritta, cate nu uitase nici ea să fure câteva tacâmuri şi să le ascundă în decolteul ■- Cttre-i desvelea sânii uscaţi. Ippoiito şi Cristoforo se băteau pentru ş: tin cavedoni, luat de lângă căminul de alături. Gerelemo abia . ti despărţise. Cecce căra într-un colţ o cutie cu pălării pe care le încercase pe rând, spre gelozia Tettei şi Minettei. Acestea, de furie, spărgeau pernele cu ghiarele şi începuseră să arunce cu fulgii în aer, iscând o adevărată ninsoare. Saltelele, şi ele spintecate, sporeau pornirea lor nebună. Prin feresttele deschise curentul purta pene de gâscă, totul avea ceva carnavalesc, cel puţin aşa vedea Hrisant lucrurile sub imperiul pravurilor lui. Şl în acest balamuc se ivise pe neaşteptate Christo. Intrase ne-Miunţat, pentru că nimeni nu se mai afla la uşi şi privise fascinat Iii Melchiore care, trezit pe neaşteptate, se învăluise într-un Iwldachin verde de damasc şi-şi pusese pe fruntea teşită diadema de pietre false a Mamei Margheritta.
- Ce se întâmplă aici? îl întrebase pe Basadonna.
376
EUGEN BARRU
SĂP'I'ĂMÂNA NEBUNILOR
377
- Nu înţeleg nimic, mârâise servitorul
- Şi de ce nu faci ceva?
- Aşa sunt ordinele.
- A înnebunit stăpânul vostru, sau ce?
- Intrebaţi-1 pe el, spusese flegmatic acela.
Hrisant îl zărise în cele din urmă şi se ridicase din scaun:
- îmi pare bine că ai venit.
Christo căutase să citească pe chipul gazdei un semn, ceva care să-1 facă să înţeleagă ce se întâmplă, dar beizadeaua păţea treaz.
- Ce-i cu tine, totuşi? întrebase noul venit.
- Nimic, ce să fie? Am invitat pe prietenii mei la un ospai şi ei mi-au făcut cinstea de a petrece cu mine în această frumoasa dimineaţă: uite-o pe Herula Lucrezia Vimercatti, vara ta, şi o arăta pe Mama Margheritta, care se strâmba cu limba scoasă la ei; dumnealui c marchizul Mazzacoratti, făcuse un semn cu capul spre Tassini; nu lipseşte baronul Campagno şi, aici, alături, e chiar ducele Corigliano, în costum de atlet de circ. Suntem în plin bal, s-au deghizat; numai tu ai făcut-o, râsese crâncen Hrisant, privindu-i chipul ce exprima uluiala cea mai mare. lată-1 şi pe contele Luchesi Palii, adăugă, aruncând un braţ spre direcţia în care se afla Miile. Marchizul Ortoboni mi-a făcut şi el cinstea; hei, Gerelemo, ridică-te şi prezintă-te, spusese şi acela, abia ţinându-se pe picioare, îngânase ceva. Iată-) şi pe tânărul Gianni Fiano, care a căzut de pe trapez şi a rămas cu o cocoaşă, dar nu se observă; Agostino, fii bun şi strânge-i mâna prietenului meu, Christo; restul doamnelor vor sosi curând. De ce nu iei loc? Nu serveşti ceva, şi-i arătă masa pe care farfuriile sparte lăsau sosurile să se scurgă pe pavimentul murdar. Gustă puţin fazan, nişte molechi, sunt delicioşi, s-au mai trâzvit puţin, dar mai merg. Nu vrei o salată? Şi ea s-o feş-telit, dar nu ţine seama de asta. Ori vrei sa bei ceva? şampanie, Muscat ori vin de Salvazio?
Christo dădu să plece, dar celălalt îl împiedică furios apucându-1 de gulerul fracului în care rămăsese de cu seară.
pentru că era limpede că venea de la un joc şi nu avusese timp Să se schimbe:
- Ce, vrei să fugi? Doar ai trecut pe aici ca să vezi ce se întâmplă. Spune, ea te-a trimis?
- Hrisant, ai înnebunit, e limpede! Ce te-a apucat? Nu am văzut-o pe Herula de o săptămână. Am trecut pc la tine, sperând să-mi împrumuţi nişte bani, m-au curăţat astă noapte...
într-o încăpere alăturată se spărgea ceva. Cristoforo se bătea eu Melchiore care îi smulgea o cutie cu jaspuri şi cornaline ce se risipiseră pe mozaicuri, curgând spre locul unde se aflau. Din alte încăperi ale palatului se auzeau ţipete ascuţite.
Ippoiito, învăluit într-un polog de mătase, se silea să-şi dis-irugă îmbrăcămintea neobişnuită la care privea cu mirare. Cuverturi, moscheii, stofe roz de bumbac, cine ştie unde găsite, perne, ducaţi de aur falşi, găsiţi în lăzile arăbeşti zornăiau pe pietre; satimbancii se încăieraseră ca sâ-i strângă. Melchiore, ostenit şi făcându-i-se din nou foame, mânca lumânările căzute pe jos dintr-un candelabru în care se hâţâna Minette. Cristoforo desfăcuse un jeţ, cu o atenţie sporită, ca şi când l-ar fi despăduchiat. O Venera, copie după Giorgio Castelfranco fusese sfâşiată de ghiareie lui Cecce; totul lua în ochii lui Christo un aer nebunesc şi el i-a spus lui Hrisant după ce băuse pe nerăsuflate câteva cupe de şampanie.
- Ce-i eu tine? Ce-i cu fine? repeta în neştire, privindu-1.
- Nimic, bea cu noi, de ce trebue să pricepi tor ce se întâmplă în jurul tău?
- Nu vezi că o fac? Ai să-mi dai banii? Mă aşteaptă încă la joc prietenii noştri, vor râde de mine dacă nu mă mai întorc, Înseamnă că nu mai am credit în oraş.
- Am să-ţi dau, tot am să-ţi dau; voi m-aţi jefuit, tu şi Herula, nu-i aşa? Mărturiseşte! V-aţi bătut joc de mine. Spune, Christo, pentru asta am să-ţi achit toate datoriile, pentru mine lotul s-a sfârşit.
378
eugen barbu
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
379
- Ţi-am spus doar că e o scursură. Te-am prevenit. Nu eu ţi-am mărturisit că banii luaţi de Ia tine pentru mormântul familiei, de la San Michele, i-a jucat Attillio la cărţi? Dacă te interesează ceea ce ţi-a arătat, nu era nici măcar mormântul familiei Vimercatti, 1-a mai arătat şi Ta mai vândut câtorva. De câte ori bărbatu-său se află în lipsa de bani, ea duce câre un prosr ca tine la cimitir şi îi spune că o să se omoare sau că seva lăsa târâtă de apele lagunei până când se va îneca, şi voi o credeţi, cum am crezut-o şi eu.
- Şi atunci ce erau vorbele acelea frumoase: Se latrevo, se photo. Filatemu monon, o, Ypsistos gnorizi to megetos tis agapismu?
- Cuvinte, Hrisant, cuvinte, atât...
Saltimbancii plecaseră, portegoul era deşert, măturat, servitorii mai adunau încă resturile de mâncare risipite pe mozaicuri şi cioburi; găseau din când în când câte o perlă rătăcită pe lângă dalele sgâriate şi o ascundeau cu grijă, să nu fie văzuţi. Talgerele de argint fuseseră golite şi geamurile de cristal sparte erau aruncate în apa caneltto-ului; încă, în aer, mai pluteau fulgii uşori şi albi din pernele sfâşiate. Văzduhul era limpede; trecuse amiaza, cerul iar se înrunecase. Gunoiul princiar al palatului Caragua era cărat afară, resturi de paseri şi portocale putrezite, pietre false pe care alunecai dacă nu erai atent, câteva din brăţările de tablă ale Mamei Margheritra şi furculiţele de argint, scăpate din buzunarele atleţilor ce nu reuşiseră sâ le fure pentru că Basadonna le strânsese cu grijă. De un candelabru spânzura un şal venezian de culoarea ambrei, al Herulei. Măşti de la vechiul carnaval pe care Minette sau Cecce le sfâşiaseră erau cărate afară, beteala şi un polog rupt cu furie de Melchiore.
Hrisant privise jobenul de mătase al lui Gerelemo, rupt şi el, pătat de sosuri, larga haină a cocoşatului, Agostino, care se bătuse cu Pasqualigo, cercurile jongleurilor şi bagheta maistrului impresar. Saltimbancii îşi uitaseră bătrânul şarpe boa fără
dinţi care mai şuiera printre rămăşiţele acelei mese sardanapalice. Vântul rece, neaşteptat după căldura înăbuşitoare a zilei, umflase perdelele ciuruite de ghiarele maimuţelor, umflându-le şi făcându-le să măture mozaicul.
- Vine Buranul! zisese Basadonna, adunând cioburile unei carafe cu o măturică.
Hrisant nu-i răspunsese. II auzea pe secretarul livonian strângând lucrurile, în zori aveaţi să plece. Totul se sfârşise atât de brutal şi de neaşteptat. Mama Margheritta încă urla pe cheu spre circarii ei:
— Acum să vă văd, târâturilor! Coate-goale ce sunteţi, nenorociţilor! Melchiore ne ţine pe toţi în spinare, pentru el vin oamenii la spectacol, nu pentru rahaturile voastre de pantomime, şi voi l-aţi îmbătat! Dacă moare?... şi când dăduse cu ochii de Hrisant, care-i privea de pe balconul palatului Caragua, îi strigase: Iar dumneata eşti un om bun şi nefericit, nu o să te mint! Să ştii că nu am văzut nici America, nici Africa, nici China, suntem nişte pârliţi de circari, nişte ladroni, nişte împuţiţi care u u au trecut de Palermo şi Neapole, toata viaţa noastră ne-am târât prin sate răpănoase şi am dormit pe câmp, cât despre pa-
-'. latele şi grădinile despre care ţi-am povestit, ele au existat numai în mintea noastră, dar nu le-am văzut niciodată. O să minţim şi de aici înainte pentru că nu avem ce face altceva, dar dumitale voiam să-ţi spun adevărul...
Şi plecaseră târâind cu ei trupul greu al lui Melchiore, care abia se ţinea pe picioare, având un rânjet fericit care-i înfrumuseţa capul senil.
*
Se trezea năuc, cu senzaţia că nu dormise deloc. Totul se amesteca în coşmarurile lui; imaginea Trimisului care începea să aducă cu Riga Velestinul sau cu Codrika; altădată Iusufache intra mai des în Alegorie să-1 întrebe ce bune doriri ar mai avea pe la acest ceas de amiază, când Bucurescii cădeau în lehamitea
380
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
381
verii şi se auzeau trosnind salcâmii. Mirosul lor dulce şi greu, din începutul lui iiiniu, trecuse; acum se uscau primele frunze şi îngălbeneau, bătea un vântkel şi lua neşte roiuri, ducându-le spre Tabaci de unde nu mai veneau mirosurile de argâsealâ daci nu se isca Băltăreţul; frunzişoarele păreau galbeni de salbă, piti teau rotund spre bălţile Bulindroaiei şi se aşezau peste scundele acoperişuri. Unde era fericirea şi pururea pomenita ascultate a slugii, ori vorbele lui cuvioase:
- Scoal, măria ta, că azi sunt Sfinţii Sărmani, Sfinţii cei far' de arginţi, Sfinţii Doctori şi poate te faci şi domnia ta bine, îţi trece bâzdâcul, că mult te-a mai ţinut şi nu te mai lasă...
Dar nu-1 mai auzea; au murise, au se săturase şi-1 lăsase? Era o linişte de cimitir; mai treceau rar frânghierii, rândaşii şi croitorii cu vreun vizitiu beat, beţi şi ei, chiuind scurt, mai mult icnind, asta însemnând că trecuse sâmbăta ori duminica şi ei făceau blau, adică lăsau puturoasele de ateliere şi înfundau crâşmele.
Vara pleca; ştia el asta mai bine decât oricine. Cerul albastru era galeş, nourii abia se târau mai încoace. Veneau dimineţile afânate, triste de toamnă, când îţi ţiuiau urechile de atâta linişte.
- Zilele noastre muritoare sunt ca iarba, zis-a Cuviosul Pavel Tabeul, menea Iusufache, şi el cu o suferinţă în glas şi cu un lihtis adânc. Trecea vremea de tihnă şi senin, ce mai, vara se ducea cu pompă frumoasă şi alai; trebuiau să-şi caute hainele groase de postav de Afumaţi, sâ adune lemnele mai pe lângă casă, că odată din năduşala cea de pe urmă a verii, ploua şi, pe urmă, cădea frigul acela ca briciul ce îngheţa zidurile şi numai cu focurile cele mari mai încălzeai odăile bine aşternute, cu masă, cu bucate şi cu cele dulceţuri. Dar vremea asta trecuse cu mare dobândă; parcă i se părea lui, ori ăsta era adevărul adevărat: sluga aducea, de nu se ştie unde, colivă şi prescuri, ba un pilaf ce se sleia cu zilele pentru că pohta lui nu creştea, ori covrigi, uscaţi şi ei, şi, înttebat fiind pentru cine a întins Iusufache pomeni, acela răspundea că pentru morţii lor, ai amândurora, că erau destui, şi că sa nu-şi facă grijă, ca e bine
li
aşa. Pe urmă, fără să vrea, ridicindu-se şi privind spre locul unde mai erau grajdurile, şi ele dărăpănate, fârâ porţi şi fără nemic în ele, în afara trăsurii lui celei mândfe, cocia de Viana, dăruită de contele Burkhardt, în care acum ouau găinile pentru că, paznicii fugind, zidurile fuseseră lipsite de pietrele de râu, furate de vecini lacomi. Casa lui mândră rămăsese parcă în câmp, nu o mai ocrorea nemic şi nimeni, porţile fuseseră băgate pe foc cu un an în urmă, desi el nu-si crezuse sluga, pentru că nu mai aveau nici un butuc de lemn în curte, şi nici plopii săi înalţi nu se mai vedeau; în alte trei ierni de mai înainte, şi ei daţi locului ce cu mare lăcomie îşi fâcuse muncile sale.
- Au tu vrei sâ mor de moarte silnică? îl întrebase pe Iusufache.
- De ce, măria ta?
- Cum de nu mai stă nimeni să mă păzească şi unde e mândrul gard de piatră si foişoarele albanezilor?
- De când au plecat, săracii, bată-te să te bată, că mereu uiti. Ce foişoare? Ce gard? Ruine, asta mai avem şi buna nădejde că ne vom mântui pten săfăcia cea mai amară, umbtâ de
; domn ce-ai mai rămas...
Un frig i se strecurase în oase şi nu mai întrebase nimic, ca
•< nu cumva al lui om de nădejde să-i dea vreo veste proastă. Altă dată tot fină sâ vrea, văzuse o femeie bătrână aducând o farfurie eu supă fierbinte din cate ieşeau aburii si se întrebase pentru cine venea buna fiinţă, iar când Iusufache îi întisese lui acea fiertură sărmană, era cât pe ce sâ i-o arunce in faţă, de furie. Iflra ca sluga să bănuiască de ce o face, pentru că îl găsise ttântit în patul lui şi nu-i ttecea prin cap că Hrisant ştia că primeau de pomană ca nemernici ce ajunseseră. Beizadeaua nu întrebase nimic, se întorsese numai cu spatele spre peretele coşcovit de Umezelile atâtor anorimpuri şi plânsese încet, vrând să rămână singur şi să nu stârnească milă. Iusufache pricepuse şi se făcuse nevăzut cu farfuria aceea încă aburind, cu tot. Multă vreme Hrisant nu-i vorbise şi acela îl pândea cât dormea şi îi lăsa pe masă rurtiţele cu susan cumpătate pe câteva parale; ori vreo
382 EUGEN BARBU
varză călită, într-un castron ieftin, şi aceea luată tot de pomană, de la cine ştie ce biserică din Uliţa Mărgelarilor. Mai pe urmă, băgase de seamă că şi hainele putreziseră pe el, erau rupte şi cârpite, cămăşile abia mai ţineau, şi ele date la tinda bisericii Sfântul loan Nou, unde, probabil că sluga se ducea de Sâmbăta morţilor. II întrebase o dată unde-i erau mândrele lui vestminte de la Venezia şi Viana şi Iusufache spusese că i le furaseră slugile la plecate în schimbul banilor pe care îi datorau ei amândoi.
— Dar cum? se mira Hrisant, doar mă ştiu cât sunt de bogat, ia caută tu unde trebue, pren lăzi şi scoate pietrele pe care le mai am şi care fac averi şi du-te la Marchitani şi ia-ţi neşte haine mândre pentru că mie nu mai îmi trebuesc, nu am trebuinţă, dar măcar tu să fu îmbrăcat cum se cuvine, să nu râdă lumea...
— Mă duc, măria ta, spunea el cu o nesfârşită blândeţe, mâine, mă duc, dormi liniştit, şi beizadeaua închidea ochii şi se prefăcea că doarme pentru ca Iusufache să plece din filegorie şi să-1 lase singur.
Atunci se ridica cu greutate din cearşafurile rupte şi se privea într-un colţ de oglindă şi vedea acolo un bătrân cu un păr cenuşiu, albit, nespălat. Cine era cel ce se uita din spatele lui în acea oglinda, spuindu-şi că nu poate să fie chipul său pentru că el era încă frumos şi tânăr, cu ochii aceia migdalaţi şi asimetrici pe care îi iubiseră atâtea femei.
— Paracletule, îl cerceta când îl mai vedea, să mergi în Nicolaie Şelari, lângă Simigeria lui Antofie şi să-mi cumperi un fular de cel de mătase, că am răcit şi mă doare gâtul, să-mi înfăşor ciolanele, auzi tu?
— Cum nu, măria ta, răspundea sluga, care niciodată nu-1 contrazicea, mai ales când era vorba de lucruri netrebuincioase ca acelea pe care i le cerea acum: haine noi, fular de mătase, ba chiar câte o masă mai aleasă, ca pentru un om mare ce era.
— Să se fi scurtat atât veniturile? se mira, să nu mai avem neţi de niciunele? De ce nu se ducea el la zarafii subţiri, să-1
f
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR 383
caute pe Ghenea Ristea, pe care de atâtea ori îl împrumutase cu bani şi nu-i mai ceruse niciodată.
- Nu ne mai cunoaşte, măria ta, răspundea Iusufache, poate l dacă te-ar vedea, s-ar ruşina, dar de mine, puţin îi pasă. Spune I că te descurci înălţimea ta, că ai ascunse pietre şi ducaţi, şi bani i         turceşti, nu te vaită el, dacă te-ar vedea poate i-ar fi nu ştiu cum...
- Adică ce vrei să spui? se supăra beizadeaua şi—I dădea iute 1          afară din filegorie:
- Piei! Să nu te mai văz! Ce, am ajuns de râsul lumii, ia te uită!? Şi rămânea singur, şi nu se mai atingea de covrigii ori de
coliva lăsată pe masă de slugă. Bea apa şi sughiţa, nu-i era foame, numai de dorul după pravurile lui se stingea. Căuta, ce mai rămăsese pren pungi dosite sau în cutiile aduse cu el, puterea lor se trecuse, îsi dădea seama de asta şi atunci se înfuria şi-1 trimetea la spiceri, să-i cumpere, ştia el ce, dar aceia nu-i dădeau nemic lui Iusufache, căci ziceau că o să moară dacă mai trage pe nas asemenea nenorocite doftorii, şi după o vreme îşi dăduse seama că foamea năştea un fel de delir sec, alb, şi că privind pe fereastră vedea Bucurescii parcă învăluiţi de o ploaie de făină, subţiaţi, apoşi, în ceaţă. Spre Morile Vlădichii se isca atunci un fel de furtună şi totul se ştergea, iar el dădea într-un lung leşin şi se trezea când Iusufache îi turna ceva pe gât, un fel de băutură fierbinte, pe care o înghiţea greu şi asta îl mai scotea din leşinuri, dar se înfuria pentru că-i plăcea mai mult starea aceea de inconştienţă în care se credea din nou la Venezia. Totul nu mai avea contur, reapăreau din cine ştie ce colţuri ale minţii fumegoasele chenare ale ferestrelor palatului Caragua, plafoanele aurite şi chipul Herulei, care se întorsese la el şi-1 certa drăgăstos de ce plecase fără să o vadă şi de ce nu mai aşteptase măcar câteva zile, pentru că fusese plecată cu prietenii ei şi cu soţul. O Venezie lăptoasă se alcătuia încetul cu încetul, altădată parcă ar fi ars, avea o fierbinţeală ameţitoare. Unde era delirul verilor de pe canaletto-ul acela? Auzea vechile strigăte de dragoste de când erau împreună în odăile încinse şi ea
384
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
385
spunea că fac rău că nu pleacă undeva, în Nord, unde sunt păduri şi de ce stăteau ei în zăpucul acela şi-n mlaştina Veneziei, dar tot Herula Lucrezia adăuga că e mai bine acolo, pentru că erau singuri şi Attillio al ei, nesuferind năduful, fiind astmatic, nu se putea întoarce şi atunci oraşul acesta le era locul cel mai fericit. O Venezie coaptă ca un fruct prea mult pârjolit de vară, cu mirosurile ei pe care le învăţase de acum, cu acea dulce şi somnoroasă frecare a tamariscului din grădini şi amara boare de seară a bergamotului; cu lumina filtrată prin obloanele de lemn de la ceasul amiezii, când femeile dormeau bestial şi în uterele lor fecundate de amanţi se năştea viaţa, oh, unde erau „verile târzii ale morţilor", cum recita ea un vers, învăţar cine ştie unde, în bordelurile cairote sau în casele oculte, unde se iubea cu alţii, în cine ştie ce alt timp? Atunci auzea urletele nebunilor ce scăpau de sub supraveghere şi hălăduiau pe calli, beţi de libertatea dobândită, şi el le arunca dodecari şi monede austriece numai să tacă. Era ora când pietrele preţioase cloceau în icoanele scumpe de atâta căldură şi ametistele se îmbolnăveau în apele lor albe sau verzui, turburate de o infuzie necunoscută, rozându-le şi degradându-le; o febră intra în metale, în apele stătute, în sticla geamurilor şi cupolele de aramă de la San Marc păreau jumătăţi de măr puttezit. Pe canalele oraşului cutgeau gunoaiele de la amiază, ceva borşit umplea aerul de miasme, era ca înaintea ciumei turceşti, se speria Herula Lucrezia Vimercatti şi aprindea ierburi pălite, ţinute în sân totdeauna şi un fum subţire plutea prin încăperi. Femeia se ruga cu glas stins, în greceşte şi cânta cu glas îngânat: Glike-mu, Stravomeni, Dulcele meu Răstignit... şi el o pândea până ce ieşea din frică, plângea ca şi când ar fi vrut să-şi ispăşească toate păcatele pe care le făcuse şi, jos, apele moarte ale Veneziei năşteau ţânţari, roiuri uriaşe ce se strecurau pe sub uşile ce nu se închideau de tot şi se refugiau sub pologuri şi simţeau că se înăbuşe, aşteptând serile cu răcoarea lor. Atunci, din zidurile vechi, ruginire de timp, se ivea o fosforescenţă care lumina vag în jur; urla o
femeie de urât şi ei credeau că Cetatea fusese părăsită şi rămăseseră singuri. Nici un cântec, nici un oblon lovit, numai nouri de forma Bucintorelui, fugind înaintea lunii, care răsărea dinspre Mestre, abia ridicându-se din aburii de peste zi, căzuţi deasupra lagunei. Venezia părea o halucinaţie a mării. Hrisant o întreba pe Herula: „Mă iubeşti?" şi ea nu-i răspundea, devenea răutăcioasă, îl muşca încet şi repede cu dinţii ei mărunţi, ca şi când ar fi încercat un fruct care-i plăcea, şi în el creştea o dorinţă sălbatică şi o răsturna şi se luptau obosiţi ca două fiare sătule, desgustate una de cealaltă. Iradierea începutului de noapte lăsa un iz de nămol ars, de vară. Sunau leneş scoicile moarte, frecate de cheu, ca nişte zaruri; clopotele de seară, dogite, abia auzite le amintea trecerea timpului; carnea ei fierbinte îl întă-tâta iar, şi sânii aceia ascuţiţi şi aţâţaţi, şi Herula Lucrezia urla: „Lasă-mă, lasă-mă!", dar el nu o credea şi iar se luptau fără cruţare, clopotele deveneau tandre, aveau un sunet moale, în încăperile neluminate creşteau umbre ciudate ca nişte nuferi, reflexul vreunui felinar de pe canaletto, proiectat pe tavanele înalte; afară, grădinile fierte de căldura de peste zi, lepădau acele chiparoşilor şi dafinilor; nespolele se amarau în uriaşe coşuri şi trandafirii galbeni de Isfahan explodau, umplând mozaicurile cu petale moarte. înaintea lor, o noapte lungă, fără somn. Pe la miezul nopţii aerul se umezea puţin; salinitatea mării le usca buzele, sărutările reci îi făcea să se certe: „Nu mă mai iubeşti", spunea femeia şi-1 muşca, sângerându-i gura, eşti ca o tufă de mirt în deşert", pe urmă plângea pe neaşteptate şi începea să se roage cu ardoare.
Se trezeau târziu, când, în timpanele străvezii de marmură ale bisericilor, soarele ca un melc roşu se târa spre biserica Ruga Vecchia, Pisanii afumaţi se arătau glorios în zidurile Procu-raţiilor, laurul cânta parcă, scirocco-ul încă nu-şi arunca strepezitele lui mesaje; bifore aurii se implantau în Campanilă. Herula Lucrezia dormea uşor, lui i se părea că murise, nu reuşea
386
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
387
să-i vadă mişcarea inimii sau respirarea, se speria, o scutura uşor, pe urmă mai puternic, întrebând-o: „Ce-i?" „Nimic, mi se părea că ai murit..." Cerul se albea către prânz, era osificat, li se făcea sete, beau lichiorurile acelea verzui în care ea arunca pravurile sale subtile care îi dădeau un fel de euforie uşoara ca într-o înălţare. Totul înflorea, un frig uşor îi intra în sânge, oraşul îsi pierdea magneficenţa, devenea fragil în ceaţa uşoară şi, pe urmă, magica amiază se sfărâma, cum se sfărâmau şervetele acelea de zahăr fin la mesele ducale. La fântânile de lângă Santa Măria della Salute se strângeau muierile, aşteptându-şi tăcute rândul în jurul ghizdurilor de aramă. „Tu crezi, Herula, ca acest oraş există sau e numai un vis al nostru?" o întreba. Ea îl privea cu o lene plină de voluptate, şi-i arunca un trandafir cu ai cărui ţepi îşi sângerase pielea. „De ce faci asta?" o întreba. „Ca să înţeleg ce a simţit Mântuitorul pe cruce când i s-a pus coroana de spini". Erau desgustaţi unul de celalalt, de lăcomia fiecăruia, de trufia măgulită în secrer; ar fi vrut amândoi să se despartă, lui i-ar fi plăcut să dea o fuga până la Ridotto, la un joc, dar nu era chip să ieşi în fierbinţeala de afară; ea se visa undeva, lângă un lac alpin, dorind să audă o cădere de apă, dar rămânea aici, până când simţea că îl urăşte şi că dragostea lor se primejduia. Patul era fierbinte, aruncau cearşafurile de pe ei şi pe urmă se lungeau pe mozaicul şi el fierbinte, stând nemişcaţi, privind serpentinele de lumină ce se lăţeau pe plafoanele afumate, la mişcarea uşoară a valurilor de pe canaletto. Aţipeau fără să ştie unul de celălalt, nu intra nimeni nechemat în refugiul lor nupţial; Basadonna lăsa cu paşi neauziţi fructe în talere, la uşi şi carafele golite etau înlocuite cu altele. Pe la ceasurile patru, cerul era ca un vin trăzvit, de culoarea morcovului; ardeau mirodenii zadarnic, amuşinând ca fiarele oraşul ce se ascundea, dincolo de obloanele bine închise. Câteodată cerul se întuneca pe neaşteptate, soseau nouri ca nişte tauri, ploaia venea iute, cu o putere nemaivăzută. Gura lagunei, plină de nămol, bolborosea şi din depărtare se auzea cutremurul mării,
spume iradiau în depărtare, spărgând aburii salini; râuri descătuşate de miresme soseau, de undeva, din depărtare. Pe diguri se aprindeau focurile, măturând piatra cheului. Din altarele bisericilor deschise pentru cei ce se refugiau în ele de frica furtunii licăreau aurăriile vanitoase ale oraşului. Fulgera undeva şi cădeau trăznete seci cum s-ar fi spart nişte nuci. Şi golul arzător de deasupra Ducalelor revenea repede, vântul căra nourii şi cerul se limpezea, soarele luând locul acelei besne putrefacte care o scotea din sărite pe Herula Lucrezia Vimercatti. Grădinile umezite de furtună scânteiau, ea îl punea să repete: „Zi-i dupa mine: niciodată altă femeie! Jură, jură!" Avea o ghiară în gât care-i sugruma vocea, părea răguşită şi crudă, îl privea cu ochi răzbunători, cu ceva vrăjitoresc şi i se făcea frică. Afară, zidurile roase ale Veneziei tremurau în moliciunea şi fierbinţeala luminii ce revenise. Undeva, cineva ciupea o coardă de ghitară, numai o dată, ca şi când i-ar fi încercat elasticitatea şi iar bufnea o fereastră cu un sgomot sec, dinspre Scitia minor, Hrisant simţea o bănuială gravă, un frig verde ce-i îngheţa şira spinării. „Ai să dai socoteală, îi spunea cineva, era poate glasul Trimisului, acolo nu te vei mai întoarce pentru că ai să răspunzi, te aşteaptă laţul de mătase". Pe urmă crepusculul venea târâtor dinspre lagună, băuturile uşoare din carafele răcite cu bucăţi de ghiaţă; parfumele trandafirilor ce muriseră de mult pe lespezi cu o ultimă şi tragica expiere, îl scoteau din frică şi extazul întreţinut de Herula Lucrezia renăştea arzător. „Sunt ca un rug, spunea. Vrei să murim? îl întreba ea. Acum e cel mai uşor, când suntem atât de fericiţi!" „Da, vreau, răspundea, şi aştepta ceva rău, îngrozitor, un pumnal care să-i reteze beregata, dar femeia rămânea nemişcată lângă el, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji: „îmi pare bine că ai primit, dar mai putem aştepta, moartea vine ea singură, poate se numeşte Attillio sau altfel, de câteva ori am trecut pe lângă ea..." Venezia anadyomene somnola afară pe labele ei de piatră ca o rodie în violul soarelui de la amiază. „Murim, spunea Herula Lucrezia, fericită ca de o mare
388
EUGEN BARBU
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
389
descoperire, ia-mă!" Oraşul cădea în asceza serii, voci femeieşti din biserici, pline de ardoare răcneau imnuri spre cerul leşios şi viaţa se ştergea din memoria lor: măşti, dansuri, orgoliu, sete de dragoste, lentoare, somn, himere, corupţie, nimic...
Treziri pline de spaime; era în Bucuresci, o ştia după mirosul vechi, de haine putrezite şi de sărăcie, după gustul sălciu al apei băute dintr-un urcior de pământ, după imobilitatea luminii prăfoase de afară, după scârţâitul funebru al aripelor uscate ale morilor de la Radu Vodă.
- Iusufache Iusufache striga cu glas neauzit, uscat şi el, şi nimeni nu-i răspundea. De patru zile servitorul nu mai venise. Pe masa de lemn a filegoriei nu se mai vedea nimic, nici urmă de covrig sau de pâine, puţină apă clocită în urcior, atât...
Se târâse spre fereastră ca să vadă dacă nu cumva sosea măcar femeia aceea cu farfuria ei de supă fierbinte. Afară nu erau decât câteva găini clocind ouăle în carozza lui dărăpănată din care nu mai rămăseseră decât arcurile. Paznicul Turnului Meridian uitase să anunţe ora. Bucurescii cădeau în somnolenţă până spre seară. Nu se ivea nimeni. Cu o milă, nesfârşită, Hrisant privise la fanalele de bronz ale trăsurii dată de contele Bruckhardt. Geamurile de sticlă veneziană fuseseră de multă vreme furate. Uşile erau sparte şi scara, în formă de plic, ruginise. „Parcă ar fi trebuit să fac heretisirea la domnitor, îşi spusese, dar când asta?" Câtă vreme trecuse? Şi în jur nu mai era nimeni, unde fugiseră cu toţii? îi era foame, ar fi gustat o baclava înainte de moarte; pentru că moartea venise; era undeva aproape, sau se înşela el? Nu se putea să-1 fi uitat toţi, într-o dimineaţă urcase cele câteva trepte care duceau în podul miradorului. Toată noaptea auzise o rumegare surdă care venea parcă din pereţi. Era întuneric, nici un ocheţ ca să lase lumina. Aprinsese o lumânare şi văzuse uluit cum pe podelele de lemn foşneau viermii de mătase în sute de frunze de dud. Era o căldură de cloacă şi coconii albi şi aurii străluceau în palide umbre. Laţul de mătase!
Cineva îl pregătea. Nu dormise două zile şi două nopţi, pe urmă căzuse iar în halucinaţiile lui. Se visase la Bizanţ, i se arătase îngerul lui Isaia, erau ipsilotaţii care-I judecau şi pe urmă îl condamnaseră la moarte, purta o cruce, ca Răstignitul; pe urmă înviase şi bea cu Depasta şi cu Theodosie Zygomalas în crâşmele alexandrine; îi servea o femeie cu părul roşu, care semăna cu Herula Lucrezia Vimercatti. Femeia avea guta plină de muşte, pe străzi soseau împăraţi în haine grele de aur, cu coroanele pe frunte, luminaţi de o pădure de lumânări şi Hrisant auzea răsunătoarele imnuri creştine, spărgând zidurile de lângă Pera; decorul se schimba, tiare asiatice luceau în Soare, vedea pe neaşteptate Bosforionul şi cum jucau capetele descăpăţâ-naţilor ca nişte nuci pe apa trandafirie de la Ot Kapu, şi iani-cerii, gonind cu săbiile scoase şi împrăştiind mulţimile, şi pe urmă iar teribile convoaie de preoţi, cu feţe negre şi bărbi argintii în care mai picurau boabe de ceară, albă, parfumată. Asta simţea în nări: mirosul de tămâie al atleţilor lui Hristos, cum spunea Ioan Scărarul. Duceau uriaşe icoane de aur, cu un Mântuitor răzbunător, cu o privire rea; unde era veghea acemaţilor, credinţa lor, totul nu fusese decât o farsă dar cei fără somn din mănăstirea Spudeilor? Prinţii şi apostolii lui Dumnezeu trădaseră biserica care devenise mireasă; spiritul hoardei o ardea pe la poale, setea de îmbogăţire, megalomania, teatralitatea, corupţia, mormintele faraonice, turnurile strălucite, cavourile grandioase cât nişte temple, orgoliul lor neruşinat. Peste chipul Christului militar la care Romaica visase se aşternuse fardul; biserica lor devenise o curvă; fildeş şi jaspuri, ghirlande de diamant, pixide şi urne de porfir pentru aghiazmă în locul vaselor de milă din lut; ferecaturi de aur, talere, patere, juavere, jumalţ cloasonat, marmură şi ornament policrom, câtă zădărnicie! Paoni şi flori în locul spinilor; parfume în locul mirosului de sânge, pietrei şi deşertului îi luaseră loc grădinile trufaşe, carnavalurile în care se juca Răstignirea cu actori beţi; encomiaştii emfatici, argintul şi trufia, imnografii fără ruşine, poeţii liturgici ce se
390
EUGEN BARBET
îmbătau în altare; patriarşii Răsărirului alături de împăraţi dori-purtaţi în carul triumfal, cântând: „Doamne, da nobis abun-danciam, Adorna", cursele de cai, hippomachia, cei aruncaţi în rheuma, cei scurtaţi de limbă ca să nu spuie adevărul; gâtuiţii de sub arcadele Augusteonului, luptătorii suiţi pe măgari cu faţa spre coada asinilor; Origene ruinând Bizanţul cu predicile sale, toată melopeea dulceagă a Răsăritului care voia să mute Roma la Constantinopole, o mie de ani de curgere a sângelui în spatele Răstignitului, Magnaura, Hebdomul, Blacherna clădite pe sărăcia lui Hristos... Unde greşiseră învăţătorii lui ce-l împinsese să trădeze, să risipească banii Eteriei, să trăiască cu spaimă ucigaşă de Trimis, care tot nu sosise, şi căruia avea să-i scape, pentru că avea să moară, murise, murise...
1975-1981
- sfârşit -
AED1FICAB0 ET DESTRUAM
AVERTISMENT
In dorinţa autorului de a reda cât mai fidel epoca fanariotă, el îl anunţă pe cititor că a folosit fragmente din. texte vechi bisericeşti, cronici ale timpului, precum şi documente autentice, începând de la scrisori particulare şi până la acte oficiale. In această privinţă nu are nici o pretenţie de originalitate, după cum nu a dorit să facă o reconstituire istorică fidelă a vreunei domnii. Romanul acesta este o sinteză, un basm şi o operă J lirică în acelaşi timp, cine vrea s-o ia în alt fel, nu o face decât pe răspundere proprie.
PARTEA ÎNTÂIA
CIUMA
într-o sfântă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zicea Caimata, intră un fel de cerşitor, înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigând:
- Scăpaţi-mă, oameni buni!
Necunoscutul se prăbuşi în ftţa porţilor împărăteşti şi îşi ar!Uă subsiotile. O fântânea purulentă lăsa să curgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă.
— Ciuma! strigă careva şi numele blestematei goli într-o clipă lăcaşul de rugăciuni.
Vestea fugi pe uliţe şi sărbătoarea zilei a şaptea fu turburată. Oamenii se închiseră în case aşteptând ceva, cu spaimă. O tik'erc de moarte se înstăpâni deasupra Bucurescilor. Seara se ivi luna îmbrăcată în sânge şi în jur eta un senin sticlă. Pe la miezul nopţii se arătară vârcolacii cătând capul lui Iuda şi locul llli Cain. Câinii lui Dumnezeu muşcau cu sete din lumină şi oglinzile ce se ştie că sunt răuvoitoare la boleşniţă fură acoperite t'll marame albe. Se întunecaseră şi ele şi femeile spuneau mai tflrziu că le pieriseră apele, încenuşându-se şi arătând semnul Inorţii. Nevestele îşi scoaseră înspăimântate inelele cu pietre preţioase şi le ascunseră. Argintul şi talgerele fură îngropate în sipric, podoabele despuiară pe rând chipurile frumoase şi
398
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
399
îngrijorare. Tăcerea creştea nemiloasă şi noaptea asta parcă rece nu se mai sfârşea. La casele boereşti ele pe podul Mogoşoaiei se trăgeau grelele perdele şi se aprindeau lumânările de Paşii. Porţile se închideau cu lanţuri şi dacă ai fi ascultat bine se au zeau cheile ruginire mişcând în broaşrele de fier. Vârcolacii pic riseră, lumina rea a lunii pierise, acum totul scânteia ca fundul unui lac. Era o noapte înspăimântătoare, când în frumosul nopţii furnicile lucrează mai mult şi creşte sarea în mări. Oamenii simţeau cum le sporeşte sângele în vine ca să se apere de groaza ameninţării care venea de undeva din văzduh.
Încă nu făcea nimeni nimic, toţi se uitau spre palarul Princepelui de la Curtea Nouă. In toate ferestrele ardeau lumini mari, împărăteşti, ca la sărbători. Poate era numai un zvon, poate nimic nu era adevărat, poate se speriaseră popii de la biserica de-i zicea Caimata, cine mai ştia ce să creadă, dar când totul părea că se linişteşte şi lumea se pregătea să adoarmă, deasupra oraşului se auzi un zgomot îndepărtat. Despre Balta Icoanei, numită şi lacul Bulindroaiei, venea un nor ciudat, ca soda, în acea stranie lumină. Să fie liliecii de la mănăstirea Mărcuţa? Să fie gâştele Mitropoliei? Nu erau. Ceva ameninţăror se apropia cu o egală bătaie de aripi. Aerul era stătut, nu mişca nici un vânt, praful sta neclintit în uliţe. Un miros greu, rânced, acoperea acel nor încet, sticlos, ca o lână, acum albă, nu murdară.
O nuntire de fluturi, parcă neclintiţi, duşi de o secretă mişcare spre fântânile Princepelui umbri lumina lunii. întâi venită cei cu aripile ca pucioasa, galbeni şi uşori, iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii, erau fluturi amiral, fluturi-lâ-mâiţă, albiliţă, fluturii cerului şi fluturii de sidef, vestind zorii ce nu se mai arărau. Păreau frumoşi, mulţi cum erau şi plutind uşor deasupra caselor, apoi învăluirâ pomii şi coroanele lor odată se prăbuşiră într-o devorare lacomă şi rămaseră pustii şi iar înfloriră în strălucirea lor mirată când norul cel galben se ridică deasupra palatului. Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înţepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această
IBPllII
£ 5»
IRiii
Iii
frumuseţe totul se duse, la fel de încet, cu aceeaşi tainică mişcare, cum ai muta vag lumina. Dinspte jitniţa domnească se ftlizi atunci un fel de chiţăit de şoarece, unanim, mult, stins, ameninţător. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, aduşi de molimă. Erau mulţi, roşii ca amurgul, arătându-şi găvanele negre. Nunteau şi ei tăcut, gros, umplând aerul de o duhoare grea. Abia mişcau aripile, ca şi când ar fi fost înecaţi în apă. Nu se grăbeau, acoperiseră cerul cu un văl negru. Nălbarii şi fluturii cu coadă de rândunică, fluturi de zi, cine ştie cum treziţi şi porniţi în această ciudată migraţie, lăsaseră un polen galben, uşot, în văzduh. Ptin acest perete subţite şi translucid treceau ceilalţi, greoi, amorfi, greţoşi, voluptuoşi, cătând parcă un punct cardinal. Statură un ceas în aer, lipiţi sub lună, ascunzând-o, oamenii li văzură bine, buha ciumei dăduse semn fără milă oraşului.
Din cloaca de la Curtea Atsă se auzi strigătul lui Malamos Bozagiul:
— Fraţilor, a sosit!
Cerşitorii, şandaliii, orbii şi şontorogii se iviră de sub bolniţe }i priviră fluturii. Ii primiră cu strigăte de bucurie şi de sub eflrămizile prăbuşite se iviră oale de vin şi rachiu din care se bău CU sete, pe neiăsuflate.
— A sosit ciuma, fraţilor, mai spuse Malamos şi se arătă deasupra fostelor grajduri ale seimenilor. Ni i-a trimes Sfinţii Pariuri, Tănase şi Haralambie.
Era înalt, ţeapăn ca un prooroc şi le vesti tăsucindu-se în jjluga lui de călugăr, legată pe mijloc cu funia unui spânzurat:
— Al nostru o să fie oraşul!
Ridică braţul drepr şi cerşitorii îi văzură inelele făcute din ■cuie de cosciug, vindecătoarele cu care le lua durerile de cap .       lecuia de spânz.
Să trăiască împăratul nostru! strigară milogii, care din cărucioare, care de pe grămezile de gunoaie în care mişunau şobolanii 11\\ viţeii de lapte. Duhoarea pimniţelor fii răscolită de acea mişcare.
400
EUGEN BARBU
PR1NGEPKLE
401
- Aud câinele pământului! vesti Bozagiul, a trimis fluturii să aducă apă copiilot morţi!
Un fior străbătu fiinţele acelea fără frică. Pe urmă tăcu şi el şi se aşeză aşteptând să treacă norul nefast. Strigile stăteau nemişcate asupra oraşului, ca şi când l-ar fi pândit. Aerul de venise năbuşiror. In case copiii ţipau de spaimă şi muierile cărau galeţi cu apă că boleşniţa venea cu sete mate şi arşiţă. Călugărul nebun de la fântânile necontenit cântătoare ale Princepelui opn duruitoarele şi în bazine încetară artezienele. Fu si mai tăcere, ca la începutul lumii. Fluturii nu se mişcau, torceau parcă aerul cu aripele lor leneşe. Totul era bolnav în această cumplită noapte a începutului ciumii.
Şi-atunci bătu primul clopot vestit de o toacă dementă si după ea se luară altele şi oamenii scoaseră afară frigăruile de carne şi luară talăngile de la capetele vitelor şi începură să le lovească cu disperare. Copiii izbeau aerul cu ciomege şi pră jini şi se iscă un vaer de fier şi de strigăte împotriva molimii.
Fluturii cap de mort ascultară dangătele triste de la Mărcii ta şi de la biserica Stavropoleos, încrucişându-se deasupra acope rişurilor, dar nu se clintiră. Veneau zorile şi arătau şi mai ameninţător, cbiţăind ca şoarecii în aerul zăcut. La mitropolie se scoteau moaştele şi icoanele cele mari. Şapte preoţi în odăjdii slujeau cu glasuri mari în altare. Lumea căzu în genunchi prin curţi şi se rugă spre cerul în care stăteau cei mai buni vânători ai vieţii. După ce speriarâ văzduhul, podarii din capul BucLtrescioarei se aruncară asupra câinilor, să-i schilodească, nu alta. Animalele urlau gonite prin curţi să sperie ciuma. Venea moartea cu tot tacâmul său: cu coasa, cu gresia şi ciocanul. întâi te atingea la cap sau la rărunchi şi te bolnăvea, pe urmă îţi lua viaţa în cumplite chinuri. Soldaţii albanezi ai Princepelui alergau spre bariere să le închidă şi să le vegheze. Puţurile fură acoperite cu scânduri şi în porţi se scriseră cruci de smoală. Se astupau de zor găurile pe unde erau, să nu încapă molima si se arunca pelin pe drumuri. Lumea mânca usturoi şi căta oţetul
pten rafturi. Porţile fuseseră date cu catran şi în curţi se aprinseseră focurile.
Pe loggia palatului de la Curtea Nouă prima rază de soare făcu să sclipească marmura:
Sol non occidat! scria acolo cu litere săpare în piatră.
Ce pustie zi urmă!
Unde erau gătitele ploi să stingă setea neaşteptată ce se ivise în gâtlejuri? Unde etan sclipirile fântânilot artiziceşti? In şanţuri se şi ridicaseră garduri de nuiele să se oprească ce apă se mai «curgea, plină de lintiţă cum era. Oamenii agiei strângeau cu sacalele proviantul penttu trebuinţele spitaliceşti.
La ceasurile şase de dimineaţă bătută a doua oară clopotele cu disperare şi după ele toate fiarele sunară. Fluturii nice atun-cea nu se mişcară de deasupra oraşului. Urcaseră mai sus şi întunecau lumina năduşită a zilei. Arnâuţii domneşti traseră cu puscile şi-i împrâstiară şi când totul se lumină simţiră o nemiloasă căldură. Până seara şi a doua zi nu se întâmplă nimic. Boerii tţi chemaseră doftorii să-i păzească şi pe uliţe nu se ivi nici un •chipaj după ani de zile de plimbări. In grădina lui ScufFa năvăliră nebunii de la mănăstirea Mărcuţa ce nu mai puteau fi ţinuţi din pricina clopotelor ce îi asurziseră şi mai rău îi stricase la cap. ?     (Ceasurile treceau greu. Parcă toţi ar fi vrur să mai audă ceva, li ştie, că dacă moartea îşi făcuse sălaş undeva măcar dintr-acolo tt se ferească, pe când aşa? Nu avea nimeni somn, nimeni linişte, '''..limba slujbele popilor ce nu se mai odihneau, numai la marea Icoana a Maicii Domnului mai era speranţă, pentru că Isus pe tUix unul de ciumă nu vindecase. La prânz o scoaseră înrr-adevăr - |l»o duseră până la Dâmboviţa cu mare pohfală. Treizeci de copii tfllhiacaţi în alb o purtau şi în urmă veneau sute de părinţi ai hUrrii ii neînfricaţi, călcând în praful uliţei de pe podul Mogosoaiei. Icoana era împodobita cu flori grele, încinse
,1111-tmpregiur cu
o coroană. Mâini dibace ascunseseră în
tgenslA frumoasă arjtafe~a "poŞdaMor. naturii şi urzici şi bucăţi de iismroi. Soar'ele/sctibea'neinilos.în aurăria nimbului
402
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
403
Născătoarei. Muierile bătrâne se închinau şi îşi ascundeau ochii. Nu era bine să chemi boleşniţa cu astfel de podoabe ce trebuiau iute ascunse, să nu le vadă lumina. Dar cine mai ţinea seama de asta? Tot văzduhul cânta de vocile groase ale sfinţilor părinţi ce aruncau cu fum de tămâie în dreapta şi-n stânga, să schimbe aerul.
După icoană fură plimbate moaştele Sfântului Pantelimon, lăsate descoperite să vadă lumea de unde o să vie minunea şi izbăvirea. Erau câteva oase galbene, învăluite în borangic şi mc reu stropite cu aghiasmă, ca să nu miroasă, la care cu toţii priveau, făcând cele cruci mari. După ce şi aceste sfinte daruri ale bisericii fură întoarse la locul lor, Vodă trimise sacalele sale să stropească uliţele cu apă parfumată ca la marile sărbători. Era o risipă dar şi o dovadă de frică.
Până într-a patra zi nu mai muri nimeni. în casele boereşti ardeau noapte şi zi lumânări mari de ceară de Smirna şi mirodeniile şi camforul îmbălsămau aerul. Fuseseră întinse mese de care nu se atingea nimeni pentru îmbunarea morţilor, după obicei. Printre tacâmurile acoperite cu şerveţele de Olanda, ca nimic să nu lucească, aşteptau farfurii cu pastrama şi icre tescuite, erau cârnaţi de zalhana şi ghiudem cu mirodenii, nise-trul zăcea în porcelan cu ochi sticloşi, alătuti de cegă şi păstrugă. în casa marelui ban Radu Golescu lofarii de mare şi scrumbiţa împuţeau aerul de două zile, dar morţilor nu le cereai să se grăbească. Sfinţiseră premii masa şi aşteptau semn mântuitor, el cu ai lui, să nu le putrezească piersicele şi prunele ţinute în talas de anul trecut şi oferire răposaţilor de dincolo. Vel logofătul Manolachi Grâdişteanu nu se mai ridica de la icoane, dând spate îmbelşugatului prânz aşternut pe un damasc albastru ca marea unde zăceau alături: brânzeruri, poligale amare, trandafiri, păstrăvi, ţipari, luchii şi ştiuci, precum şi minunea merelor Ftirsrenapfel, mere dungate, mere Paradis, merele sunătoare de la moşia sa de la Dunga, pergamute de Isember, tămâioase şi moi, după care-i lăsa gura apă chiar în rugăciunile sale înflăcărare. Tot ce era mai bun pe lume se aruncase morţii pe mesele
Iîntinse şi ochi osteniţi vegheau la putrezirea fructelor pentru ^K «UI moartea şi morţii ei nu veneau la praznicul cel silnic şi pustiu. Piersicele galbene la început se învineţeau sau se făceau roşii | V CB bubele, anghinarele împietreau. Boer Belivacă, până să guste 1   1 (Tloitii, mai exista din cantaridele ţinute într-un sipet numai pentru f ţ Sunetul său să-1 întărească. Pepenii godini scoşi din borcane se descompuneau în căldura necruţătoare, strugurii stafidiţi păreau a pafta zi o coptură galbenă pe mesele cele strălucite. Smochinele nu mai arătau ca de început şi miroseau greu, putrezind. ■   '..; Casele se umpleau de un aer gros de la lumânări, se ardeau mă-ţ Y furile cu care se mătura ca nu cumva cine ştie de unde să aducă ele boala, în văzduh băteau fără întrerupere clopotele şi toaca de la Sfântul Dumitru Nou, cu sunetul ei anume de lemn de : cireş, umplea bogatele urechi de o chemare a credinţei ce nu t -SC mai isprăvea. Toţi ochii erau pe palat. Câtă vreme Princepele nu părăsea Bucurescii ei nu puteau să fugă pe la moşii, pentru Că atâta le-ar fi trebuit. Vodă şedea neturburat în încăperile sale .   .. fi citea din Cărţile de învăţătură într-o smerită resemnare. Seara, prin ferestrele deschise, seimenii de pază îi auzeau glasul mono-,  ?î,'-' ton slovenind cu voce tare:
- Spune-mi acum, ticăloase suflete, unde este Domnia noastră? I Jnde este muma noastră? Unde sunt feciorii şi fetele noastre? Unde sunt băile cele calde şi umplerea voii trupului nostru? Unde mnt grădinile noastre cele frumoase, cu mesele cele întinse şi cu Cărnuri cu miros bun şi frumos? Unde este vinul care totdeauna înveselea inimile noastre? Unde sunt vioarele, şi tobele şi surlele? Unde sunt caii noştri cei frumoşi şi podobiţi cu rafturi poleite şi at sale ferecate? Unde inelele noastre cele cu pietre scumpe? Unde diamantele cele împărăteşti împodobite cu mărgăritar şi cu pietre de mult preţ? Unde podoabele hainelor împărăteşti? Unde este aurul şi argintul dintr-această lume, ticăloase suflete? Că pentru lăcomia aurului şi argintului tău şi a altora care nu iubesc pe l )umnezeu, tu te-ai despărţit de faţa cea dulce a Dumnezeului tău...
404
EUGEN BARBU
PRIN CEPELE
405
Princepele sta îngenunchiat în faţa altarului de taină şi se tuga pentru sufletele cele păcătoase ale supuşilor săi şi lume.i cea nemernicească, ştiindu-1 acolo, cu ruga pe buze, dulce spera în mântuire. Numai într-aceasta la Curtea Veche, năimiţii si scurşii, blestemul lumii şi nefericiţii, pândeau în petrecere pra pădul celorlalţi. Asta aşteptau ei, ca cei vii şi bogaţi să fuga dinaintea morţii şi să iasă din vizuinele lor şi să tâlhătească. Alun se fereau de puscile albanezilor şi de grelele pedepse ce le-ar li căpătat dacă nu şi-ar fi ţinut firea pentru că Domnul nu glu mea. Stăteau în gunoaiele lor, roşi de şobolani şi de podagra, mândrindu-se cu bubele lor de care până şi ciuma avea să se sperie. Mai avea să mai treacă ce mai avea şi pe ei îi vor chema să le îngroape morţii de care nimeni nu se va mai atinge. Răbdători, cu ochii mijiţi de pohte multe, aşteptau chefuind, dânil strigăte de sfidare şi oamenii de pe uliţe şi de prin curţi ştiau ce-i aşteaptă. Focuri, cuttemure şi războaie făcuseră din vechile grădini şi palare cu scări de mermer, cloaca pierzaniei, locul târâturilor şi al certărilor cu legea. Unde se scăldau Domnitorii în băi de Ţarigrad, pardosite cu piatră de Preconezia, acum se pişau caii pribegi şi creştea bozul. Unde fuseseră iatacurile beizadelelor şi cuconilor, şi sălile hipostile prin care trecuseră minuni de fete cu părul ca grâul copt acum se uşurau Malamos Bozagiul cu ai lui, lăsând în urmă-le baligi întregi, spurcate şi împuţite. Zidurile trebuese a ştire să îmbătrânească, nu să se ruineze, zicea Vitruviu cel bătrân, dar cine mai ţinea minte aceste vorbe într-un loc unde totul se clădea pe nisip, mic şi în gtabă, fără măreţia altor lăcaşuri. Calicii îşi scormoneau plăgile cu unghii negre şi se căutau de purici acolo unde se înălţaseră cântări nemaiauzite şi spaima domnise cu tot cortegiul ei sumbru. Aici lucise aurul cel ce cursese ca un râu printre mâinile lacome, aici în băşcile seimenilor se luaseră vieţi, dar ce le spuneau acestor năimiţi ruina şi prăbuşirea? Dacă ai fi scormonit mai bine gunoiul, ai mai fi scos de sub resturi vreun capitel corintic sau delicate frunze de acant din marmură. Sub putrezi ciucuri luceau
la vreo lumină neaşteptată vrejurile de caulicoli, câte opt, câte opt. Pe toate acestea treceau cu nepăsare tălpile desculţe ale uitaţilor de Dumnezeu, cei fără noroc, cioclii acestui oraş ce sta sub semnul morţii.
Din multul istov, cum se întâmplă oriunde, femeile se deşteptară primele. întâi îşi puseră câte una, câte una, podoabele: lănţugutile şi cerceii, salbele şi inelele de matostat, sculele ascunse cu grije în sipete secrete. Nu mai puteau răbda să stea cu degetele neîmpodobite, nesulemenite şi fără să stârnească pohtă bărbaţilor. Numai briliantele cu duhul lor înflăcărat nu fură aşezate pentru că prea chemau moartea. Doamna Neacsa Pârşcoveanca, nevasta Marelui Vornic, începu a umbla prin ia-tace punându-şi rochiile cele roşii, că, spunea, speriau boala, îşi căuta sarvanele de canavăţ ghiulghiuli, cu blană de samur şi guler cu ciaprazuri, felegelele de canavăţ, tutungii cu pântece de râs, contesele de postav, cu limie de samur, pacealele şi iile cu Iese de mărgărirar, cu şireturi de fir, mătăsăriile, dula-mele de lastră şi pe toate le potrivi în faţa oglinzilor despuiate de pânzele doliului celui alb al ciumii. Iar sclipeau oglinzile veneţiene cu apele lor albastre, clare, şi aurul îi făcu cu ochiul nebunei. Îşi pusese pe rând rochiile de tcrţanel cu flori de fir, tn ghiordii, zăbunelele de sandal, în zăvase cu şapte foi, de lastră, căptuşite cu tafta leşească şi îşi mai potrivise nasturii cu Jilulţ, cu leiţi şi leftişori în chip de gripsor, şirurile de mărgări Vn re, sălbile de zloţi şi paftalele. Până şi pervazurile de argint âle oglinzilor o arătau minunată, cum era. Şi după ea se luară fi celelalte, din plictis, din neavând ce face, stolniceasa Hatetia, iSofica a hatmanului Costachi Caragea, Catrina Greceanu, Sanda Uone, ca să nu mai vorbim despre Păunită Cantacuzen care uitând de boleşniţă îşi chemase croitoresele şi le jughinea în legea ei că se apropiau Pastile şi zicea că nu mai avea ce îmbrăca.
Şi dacă femeile îndrăzniseră de ce să nu se apuce şi cinstiţii bfti'baţi de rele? încet, încet, se ivită şi feţele de masă pentru cei vii, că pe cei morţi îi saturaseră, chit că ei nu veniseră, şi unde
406
EUGEN BARBU
se aşezară peşchirele şi mărămile de mâini, şi fură poftiţi oaspeţii şi deschise ferestrele. Locul clopotelor de spaimă îl luară lăutarii, lihniţi de atâta odihnă, şi laviţele fură iar acoperite cu covoare şi pe mese luciră lingurile şi cuţitele de argint. în casele lui Ianachi Moruzi petrecută den a patra zi până-nrr-a şaprea. Erau mulţi, prieteni şi neprieteni, înfrăţiţi, gustând cu marc osteneală testemelutile făcute la mănăstirea Mărcuţa, stafidele negre, chiuţuzise, stafide roşii şi razachii, măslinele negre ui glenes, măslinele verzi şi câte altele. In timpul ospăţului musa firii aruncau sub masă bucăţi mari de carne de vită şi din cupe scurseră vinul cel dogorâtor pentru morţi. Printre picioare amu-şinau câinii de casă, mare zaveră făcând. Se intonară şi cântece eclesiastice, dar mai mult de lume ziseră ţiganii înveseliţi den frică. In uliţe se văzură şi trăsurile eleiilor şi se spunea că Voda luase o gustare uşoară cu mitropolitul, dar nimeni nu putea pune mâna în foc pentru asta. Şi când se auzea că se vor deschide şi apele cu glasul lor adormitor den fântâni, căzu vestea ca un trăsnet că în mahalaua Scaunelor muriseră trei pe neaşteptate, ascunşi, se vede, de rude.
Li se arseră hainele în piaţă şi câinii ce se atinseseră de rufe fură împuşcaţi. Iar bătură clopotele a ameninţare, un stol dc clopote cu mereu alte glasuri, apăsate, dulci, rugătoare, triste, melancolice, vesele, săltăreţe, groase în glas ca doaga, piuind parcă, subţiri şi înălţătoare, mângâind sufletele, ori speriindu-le şi mai rău pentru că vorbeau despre apropiata moarte. Pieţele se închiseră şi fiarele strălucitoare din prăvălii fură îngropate: sape, lanţuri, lampele de noapte ale lui Karoll Knape fură coborâte într-o pivniţă, giighiunurile vânzătorilor de braga ascunse pren magazii şi iar fură purtate moaştele Sfântului Pantelimon până la Dâmboviţa.
De pretutindeni se auzeau ciocanele bătând uşile în cuie şi Malamos Bozagiul strigă celor din oraş că 1-a auzit pe câinele Cerber cerând cap de om. Vocea lui răzbătu în nouă hotare, până în bariere, parcă mai departe decât clopotele izbăvirii. In
PRINCEPELE
407
Î t
t
fH
porţile unse cu catran fură înfipte capete de cal, sâ sperie ciuma. Nopţile erau şi mai albe, că era lună plină şi varul din ziduri făcea şi mai mare setea celor atinşi de fierbinţeală. Nu mai era unul, nu mai erau trei, ciuma se aşezase pe oraş cu temeinicie. Mirosul de oţet nu reuşea să acopere duhoarea cadavrelor lăsate în faţa porţilor. în fiecare fereastră ardeau lumânări. Flăcările şovăitoare aprindeau noaptea cu mii de lumini. Se iviră cioclii de la Curtea Veche cu căngi şi cu strachina de oţer la brâu, cu basmale roşii şi cu dinţii de mort la gât. Aveau pe cap glugi negre ca acei faimoşi beecamorti de la Napoli şi erau la lei de nelegiuiţi. Băteau în porţi după ce furau banii puşi pe ochii răposaţilor şi cereau ce li se cuvenea cu glas mare:
- Aruncaţi colacii de pomană şi olcuţele cu vin aşezaţi-le în praguri!
Mâini şovăitoare se arătau pe după uşi şi ei, târându-şi picioarele rupte, luau prinosul şi-1 dădeau pe gât. Se îmbătaţi repede, nemâncaţi cum erau cu lunile, şi când aveau treabă mai multă, aruncau în furgoanele lor şi vreo doi, trei vii, abia picniţi de boală. Aceia strigau de sub cadavrele ţepene ale altora, dar lor nu le păsa, păşeau măreţ pe lângă caii răpănoşi loviţi de bice CU plumbi şi cântau „Veşnica pomenire", râzându-şi de victime. I )incolo de râul Colentina şi el secat acum de arşiţă era o groapă în care stinseseră var. Acolo îi aruncau, presărând ţărână deasupra şi privind cum mai mişcă vreunul sub stratul uşor, scoţând câte o mână şi pe urmă prăbuşindu-se de vii în arsura ce clocotea încet devorându-le trupul.
Princepele îşi amintea Parentalia romană şi se înrreba când vor năvăli morţii pe uliţe urlând, nemaiîncâpând în gropile comune. Frica adusese în oraş munţi de flori, cine ştie de unde culese, zăceau mormane, mormane, pe treptele bisericilor şi în faţa porţilor. Căldura le istovea iute şi putrezeau şi ele nemai-reuşind să acopere greaua duhoare a morţilor. In pomi nimfele fluturilor lăsate în urmă cu o săptămână se deşteptau la căldura focurilor nepotolite şi cerul iar se umplu de polenul
408
EUGEN BARBU
PRINCEPEEE
409
aripelor proaspete ca de o pucioasă strălucitoare. Se auzeau de pretutindeni strigare: - Apă! Apă!
Dar nimeni n-ar fi adus vreun urcior pentru buzele însetate. Se părăseau frate pe frate şi soţ pe nevastă, toţi îşi căutau locuri singuratice, sperând să nu se ia de Ia celălalt boala. Din odăile puturoase ale puşcăriei izbucneau strigăte disperate. Paznicii nu le mai dădeau de mâncare nenorociţilor şi noaptea cei înnebuniţi se loveau cu capetele de pereţi, de parcă ar fi spart cineva nucile cu sacul. Se spunea că la hanul Toptangiilor, Malamos nu vrea să primească pe negustorii din mahalaua Scaunelor care-1 implorau să le ridice morţii. Mai marele Bozagiilor zicea că n-are vreme pentru că era în perrecere cu nişte căzâruri de kiramele adunate de prin şanţuri, bolnave, pe moarte, dar încă bune pentru asemenea fiinţe ce nu mai cunoscuseră femeia de luni de zile. Erau lucruri şi mai grozave. In porţi începuseră să apară leşuri Iară cap. Rudele retezau capă-ţânile răposaţilor cu toporul ca să sperie ciuma şi le aşezau tigvele între picioare. Pe dârele de sânge scurs se adunau roiri de muşte şi ele bântuind aetul ca apucatele. Noaptea, hoţii de la Curtea Veche le tăiau dfeapta ca s-o afume şi s-adoarmă pe cei ce aveau de gând sâ-i jefuiască. Cu braţele retezate, sau numai cu degetul mic, alergau beţi şi bezmetici pe sub gardttri, nu înainte de a vârî în gura morţilor câte un bolovan rotund pentru ca aceia, la vămile văzduhului, să nu mai apuce să spună cine făcuse ticăloşia. Aşa că dacă ai fi trecut pe la miezul nopţii, ai fi zărit în porţi nişte ciungi rânjind la lună, cu lumânări în stânga ce mai rău îi lumina şi-i făcea şi mai înspăimântători. Muierile spuneau că din lipsă de carne, la Zalhana se vindeau halci de copil şi nu mai mâncau decât ştevie. Oraşul se pustia, dar boerii nu se mişcau de dincolo de perdelele lor grele, pân-dindu-1 pe Princepe. Acesra tot între cărţile sfinte şedea, rugân-du-se. Era tare de suflet şi asta dacă mai ţinea, pe toţi avea să-i
* prăpădească. Răsunau glasuri de preoţi jelind morţii printre fumurile verzi:
'     Mergi la mama ta, pământul, moale ca lâna pentru cel drept!
Prubide-te, pământ, să nu-l apeşi! Acoperă-l cu haina ta! »     Si nu mai ploua, nici măcar puţină rouă pe pământ nu se " Ifls.i. Bolnavii mureau de sete după ce aveau deliruri sricloase « fn care visau că se scaldă în mare sau râuri clocotitoare, apoi parcă beau din apa morţilor, roşie ca jăratecul. Le ardeau pântecele şi din bube le curgea o zeamă albă, greu mirositoare, li durea capul şi usturoiul de la gât şi oţetul nu le mai foloseau " In nimic. în nebunia lor văpseau pereţii cu catran să nu mai ■ Vfldă izbitura lunii în varul cel alb care le sporea setea cumplit. I oi ul bântuit nu era scormonit de sapele milogilor, nici ziua, Hiti noaptea, pentru că plânge, spuneau ei, şi trebuia să-1 lase ţ- Kft se odihnească, aşa că pe care-i apucau înainte de asfinţit, îi aruncau în biserici, unul peste altul, până ce şi aceste lăcaşuri !>, ic umplură de cadavre şi de mirosul lor nu te mai puteai apro-&. piu, I .uă foc Sfântul Gheorghe Nou şi arse până în temelii, peste §f ţlouă zile se aprinse şi în mahalaua Tabacilor o biserică. Se mis-p. tttiilti ca rugurile îndopate cu morţi. Aerul se făcea atunci dulce |~ jfl deasupra Bucurescilor iar se iviră fluturii cap de mort, fâlfâind |ţ leneş din aripele lor negre. îi atrăgea moartea şi se aprindeau y din scântei, prefăcându-se în ceva miraculos, de aur, în fion-
* glll'i metalice incandescente. Ceilalţi chiţăiau ca şoarecii în văz-d.uh şi cădeau la rândul lor în flăcări. Lumea căta în Zodiac, tn Pravila Semnelor, dar cărţile de noroc nu spuneau când se vu potoli urgia. Fură îngropate clopotele şi, când icoanele
_-- ("Suitoare de minuni se dovediră neputincioase ca şi moaştele MAntului Pantelimon, răufăcători şi speriaţi se duseră şi le batjocoriră de groază. Puţeau şi umblătoarele de-ţi muta nările pcitim că se opriseră fântânile şi lumea murmura că nu mai mxr apă decât cea den Dâmboviţa în care zăceau cu zgaibaracele lll sus caii cioclilor, dărâmaţi de nemâneare.
410
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
411
O agonie lungă stăpânea oraşul. Se îmbolnăviseră şi câteva cucoane, cu toate doftoriile luate. Vel boer Rudâreanu o plan gea pe-a lui şi-o înmormânta într-o luni. Cămăraşul Ioanichic Costandachi se duse şi el după nevastă la o săptămână numai. Pocise lumea ciuma asta. Cei ce scăpaseră încă se apucaseră de petreceri ca să uite ameninţarea. Femeile îşi pierduseră pudoa rea şi deveniseră căţele. Bărbaţii lor nu le mai ajungeau. Erau bete toată ziua şi cântau a spaimă, înghesuiau slugile mai tinere pe sub scări şi făceau toate ticăloşiile ştiute. Lăutarii nu mai plecau din odăile lor, vinul curgea gârlă, oraşul trăia din mnlc lui de lumânări, din sângele celor cu gâtul retezat şi din ţipetele muierilor răsturnate sub bărbaţi. Atunci şi-au pierdut fecioria multe copile neîncercate şi nu le-a părut rău. Voiau să guste înainte de moarte din plăcerile neştiute ale trupului şi amarnici copii au născut după aceea, fără taţi ştiuţi într-atâta înghesuială. Umbra unui neam ticălos spurcase totul.
Si pentru că nu era semn de mântuire, nişte ţigani de lângă fântâna Boului dezgropară cu mare haraiman căluşul şi, învă-luindu-1 în pelin, îl jeliră şi-1 descântară până ce ieşiră cu el în uliţă. Avea cap de berbece şi însămânţa pământul de câte ori îl vârau în ţărână. Phallusul de lemn fu plimbat păgâneşte pe toate uliţele şi scoaseră la urmă şi neşte paparude, goale, numai cu răchire verzi în jurul pântecelor, puindu-le să joace. Oamenii le udară cu apă stătută, şi aia cine ştie unde găsită, şi le huiduiră. Spre podul Beilicului sună până seata berbecele prin ostreţelc gardului, ca să alunge molima, dar nu plouă. Şi într-aceasta lungă veghe împotriva morţii se zvoni că a murit Malamos şi că l-au îngropat la Curtea Arsă cu mare pompă, minciună sfruntată pentru că din pimniţe ochii milogilor, şandaliilor, ciun gilor şi deşuchiaţilor ardeau cu nerăbdarea de a jefui toate aceste case în care bogaţii pândeau fuga Princepelui spre Mogoşoaia, fugă ce nu se mai întâmpla.
„Moartea e o necesitate, trebue s-o privim în faţă!" scriau slovele, rugăciunile nu mai ajutau, poate mântuirea venea din
uită parte. Râul morţii, Cocyros, umflat de lacrimile răposaţilor, je revărsa în jurul Infernului. In toate feresttele Bucurescilor aideau lumânări mici, bătu apoi un vânt în miez de noapte şi mută miazma mai la Sud, dar nimeni nu o ştia. Decapitaţii, ' fără dreapta ce le slujise să mănânce şi să mângâie, priveau cu uchi orbi noaptea plină de fantasme, în care se întorceau strigile In cohorte leneşe, parcă nemişcând, spurcând aerul cu strania lor frumuseţe...
PRINCEPELE
413
PRINCEPELE
Princepele privea sera pustie, în care mai pluteau într-un zbor moale papagalii, mari cât ereţii, cu pene roşii ca fazanii, cum i-ar fi descris Giovanni dei Bardi Strozzi din Cadiz cânii îi văzuse pentru prima oară la sosirea lui Columb din America. Şi păsările păreau bolnave, aerul era de rot neclătinat, o putoare dulce de cadavru stăruia peste oraş în acel amurg înverşunai de vară. Treceau furgoane încărcate cu morţi, scârţâind din roţile neunse, crăpate de căldură. Strângătorii de hoituri cu fulare roşii la gât moţăiau pe captă, lovind alene caii. în colţuri de uliţă ardeau zdrenţele celor duşi şi fumul umplea cerul. Mirosea a oţet şi păsările cădeau de pe trapezele lor aurite după un zvâcnet moleşit. în jurul lor zburau pene galbene şi verzi şi se auzeau strigăte scurte de groază şi plăcere. Câte două, păsările se loveau cu ciocurile sticloase şi se căutau. Dincolo se strângeau lucrurile, slugile alergau. Frunzele grele ale plantelor de seră năduşiseră parcă, aerul era de nerespirat. O duhoare amăruie se amesteca în slabul curent cu camforul presărat pretutindeni. Nu se mai termina curgerea apelor din micul bazin şi şiroitul lui neînrrerupt îi făcea somn. Princepele îl aştepta pe comisul Velea, dar el se prăbuşise iar în vreo tavernă din marginea Bucurescilor şi iar ttebuia să-1 biciuie ca să-i mai stingă
pohtele neostenite. Era dus prin smârcurile cărnii de frica morţii, CUin ar fi spus Sfântul Augustin, neînduratul. Luă un breviar, tl mirosi pielea veche ca să-şi schimbe aerul, citi câteva rânduri Hi aruncă cât colo cărţulia. Nu avea chef de nimic. Un sentiment turbure îl stăpânea. Era un amestec de frică şi o presimţire rea îi da târcoale de câteva zile. Dacă în rătăcirile lui, nebunul uri tânăr se molipsea de ciumă?
Trecu o slugă doborâtă sub greutatea unui cufăr de piele de (lordova. Palatul răsună trist a gol. Toţi plecau, aveau să rămână numai seimenii de pază şi garda arnăuţilor. Un praf uşor, auriu, se ridica în curte. Plopii ce vegheau intrările stăteau nemişcaţi în bătaia nemiloasă a soatelui. Privi tavanul albastru lll serei şi geamurile asudate. De păsări avea să ducă lipsă la Mogoşoaia unde locul era mai auster, dar acolo se afla eleşteu! eu ochiul lui de apă pe care puteai să-1 contempli la amurg, erau vietăţile apelor moarre, zăcute sub o vegetaţie grea acum, bogată, trufaşe, crescută până peste marginile ei, izbucnind din «ine, din hrana adâncurilor ca un nămol verzui, plin de o miş-gflt'c misterioasă, întreg planctonul acela mişcându-se lent sub privirile necurioase ale slugilor, dar care lui atâtea îi spunea.
Părăsi sera şi ajunse în odaia de primiri. Tavanul plin de Itcle, cu boltă joasă ţinea răcoare. Lemnul rar de palisandru, eu sculpturi dibace ce închipuiau mari frunze palmate, cu intar-littiri făcute cu fierul înroşit şi pe urmă îndulcit cu uleiuri şi Vflpsele, desenând regate fantastice şi rebusuri, ornamente delirante visate de artişti nebuni, nu de zugtavii ţării, străluceau tisor în lumina de la mijlocul zilei.
- Mai repede, mai repede! poruncea cineva, bătând din palme. Treceau iar furgoanele cu morţi scârţâind înfricoşetor cu
unii Ic lor neunse şi surugiii prinseseră glas:
- Fereşte, ciuma! Fereşte, ciuma!
(Haşuri beţive de bărbaţi ce vor fi zăcut prin lazarete şi şanţuri, tlt'tl m cu mintea slăbită făceau această treabă fără frică, goi până la brâu, ameţiţi de holercă, rachiul acela puturos ce iute le lua minţile.
414
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
415
Dintr-un perete Apollon surâdea cuiva, cânrând din lira muzelor. Câteva femei în vestminte străvezii dansau pline dc o graţie obosită. Copia Parnasului lui Mantegna, executată dc o mână nu de tot stângace se prâfuise şi Mercur zâmbea numai cu un ochi ţinând de irâu Pegasul ce-1 privea cu o iubire de cal. Carnaţia roză a zeiţei Venus lua ochii tuturor musafirilor care intrau aici. Era o năzdrăvănie a messerului Ottaviano pentru că în palatele domnilor români mai degrabă găseai Cina cea de T a i n ă, izbucnită den văpsele naive, decât această opera păgână cărată în cuferele lui secrete.
Aerul se încălzise de tot, ardea în jur în sfere nevăzute, lovind obraji şi vestminte. Totul i se părea greu Princepelui, vru să lepede unele haine, dar trebuia să plece şi nu se putea arăta oricum supuşilor. Poate că nici nu era bine că părăsea Capitala la amiaz când ochi curioşi aveau să-1 vadă, dar cine mai zăbovea în oraşul pustiit de moarte? Prăvăliile erau golire de lucruri, ferestrele bătute în scânduri. La ceasul acesta, numai prin fundufi de grădini mai pândeau ochii boerilor aşteptând ca el să facă ceea ce făcea, pentru ca la rândul lor s-o şteargă pe la moşii de frica blestematei.
Slugile adunau acum nisiparniţele şi călimările din cancelarii, strângeau hârtiile cu grijă şi le rânduiau, se grăbeau cu toţii, trăgând cu coada ochiului spre curtea în care se rânduiau asternuturile de schimb pentru logofeţii cei mari. 11 vor fi găsit pe Doctorul lui în crisopeie?
— Aţi luat şi peanele? întrebă moale Princepele ca să spargă tăcerea ameninţătoare a amiezei.
- Luat, Măria Ta, spuse careva cu glas slab, abia auzir, ca şi când s-ar fi temut că dacă va vorbire mai tare, boala se va mişca întt-a-coace. Străbătu mica încăpere de alături şi deschise uşa ghintuită în piroane ce dădea spre mica chilie a messerului. Lângă opaiţele de argint în care se mai zăreau lumânările verzi de spermanţet arse pe jumătate se aflau cărţile sale de rugăciuni, magneţii şi bucăţile de gips şi de fier, din care se lăuda că va
IU
Crea într-o daurită dimineaţă piatra filosofală a proorocilor şi :.poscdaţilor. Corali şi porţelane sparte zăceau în mare neorânduială, vasele lui antice cu desene albastte stăteau ciobite pe la fliai geni, mozaicurile de Talavera sclipeau risipite pe masa vrăjitorului. Dintr-o ocniţâ Princepelui îi chema privirile desenul Arborelui Vieţii înconjurat de arhonţii Bizanţului. Sfânta Sofia părea o navă cu catatgc negte ce plutea în apele pereţilor proaspăt văruiţi.
Ieşi într-o galerie neagră şi strigă încet: Ottaviano!
Nu răspunse nimeni. Geamurile serei erau împânzite dc papagalii neliniştiţi ce presimţeau că palatul e pâtăsit. Loveau cu penele lor grele pereţii de sticlă şi scoteau strigăte guturale. Sluga de la seră le adusese apă şi seminţe, dar ei nu luau în seamă asta. ;: Se izbeau înverşunat de pereţii de sticlă şi parcă ar fi vrut să iasă k afară. Fântânile curţii curgeau în neştire, abia ostoite de frun-E fjşttl greu al arborilor ornamentali. Aerul era mai proaspăt aici ; în mica grădină interioară, parcă mirosul dulce al morţii de l fcrilrâ nu mai pătrundea. Cineva uitase să strângă rămăşiţele f fflesci de azi dimineaţă, în cupe de argint mai lucea boaba gal-L benă, străvezie, a strugurilor de anul trecut. Camforul se lupta L tu mirosul de ulei tăşinos şi cu duhoarea hoiturilor cărate spre I> Cimitirele mărginaşe. Iar striga cineva de dincolo de ziduri: fc -    ■ - Fereşte, ciuma!
Un glas păgubos, beţiv, fără soartă. Cioclii dădeau târcoale palatului. Princepele luă o ttufă şi o gustă. Avea gustul morţii, era secătuită, amată. O aruncă şi scuipă. Simţea nevoia să se gpele pe mâini cu apă rece. Sc întoarse şi întrebă dacă nu puteau ;~ R(l plece.
■ încă puţin, Măria Ta, zise câteva cu acea întârziere orien-2, ffllă de care nu scăpa nimeni prin aceste locuri.
Se aşeză şi răsfoi absent D i a r i u m u l ceremonierului Blirchardt aflat la îndemână, uitat de messer într-un colţ. Deschise la descrierea cinei castanelor dată de Cesare Borgia în
71
416
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
417
prezenţa tatălui său, papa Alexandru al Vl-lea şi a sorei sale Lucrezia, la Vatican, unde în acea seată veniseră in palatio apostolica quinquaginta meretrices honestae, cortigiane nuncupatae...
Princepele surâse trist şi cercetă Foletul.
Cătţoaia magului Ioan de Valahia era ferfeniţită. Princepele se mira numai cum de nu o luase cu ea Evanghelina Doamna, maică-sa, ce numai în aceste pageni cetea de dimineaţa până seara. Frunzări cu un ochi distrat şi ceti:
Avgust, 6 dni, lună plină.
Chieravale dzice:
Aer frumos.
Veaste de o lucrare iscusită de arme, aduce minune. Fruniol dzice:
Un princep tânăr face frumoase sărituri, într-un joc politicescu La 28 avgustu dni, la şfertu dentâi, Chietavale zicea: Vreme nestătătoare. Vulturu fulgerând a lui Zefsu zicea: Se găteşte un război de câmpu şi în altă parte ocolire de cetăţi. Iar Fruniol dzicea:
Acele tabere care gândia că vor şedea lenevoase, bine se pisează între dânsele. Şi mai jos:
Călăraşe cu veastă veaselă, a unor obraze. Duca de Baviera face cale.
Inglitera dă bani ca să tocmească neşte amestecături.
Ardere de corăbii în mare.
Craiul de Spania, dulce doarme...
O zi foarte turburată mai apoi veselă, vânt şi ceaţă...
Princepele închise Foletul şi privi afară. Trăsurile erau gata. îşi văzu chipul în apele unei oglinzi şi, înainte de a părăsi palatul, uită o clipă degetele absente pe clapele clavicordului trimis de bancherul său din Veneţia în dar.
Caii porniră uşor şi surugiii îi lăsară într-ale lor. Monarhul se trezi după o vreme şi strigă la ei spuindu-le să se ducă singuri la sosire la armaş să-şi capete porţia că dorm pre ei şi-1 mânie.
Nu se înserase când inttă pe poarta cea de cărămidă. Soarele mai arunca o poleială pe zidurile năpădite de iederă. De departe veneau zădufuri şi miros de peşte. In sălcii cineva atârnase lanterne şi serpentine. Ce sărbătoreau ei aici? Scăparea de ciumă, ori ce? Se ivi ca din pământ cămăraşul Canaano, plecat şi unsuros, numai salutări:
- Să ne trăieşti, Măria Ta. Cum ai călătorit?
- Bine. Da cu voi ce e? De ce vă bucuraţi?
- Doamna Evanghelina a poftit pe boeti astă-seară, are serbare...
- Au au uitat de moarte, de ciuma ce împuţinează ţaţa?
- Cine ştie, Măria Ta? S-au dat poruncile şi noi ne facem datoria cea sfielnică...
- Bine, du-te...
Coborî şi merse spre cuptoarele de unde mirosul pâinii proaspete răbufnea în valuri. Cinci robi, despuiaţi până la brâu, aruncau aluatul în cuptoare. Focul zumzăia. Nu spuse nemic şi le întoatse spatele, cuprins iar de frică.
Slugile despachetau, se cărau cuferele grele şi sus, în loggia de marmută albă, se ivise numai o clipă chipul uscăţiv al Evanghelinei.
„Se fereşte de mine!" gândi Princepele.
Bătu din palme şi paicii îl urcară de subsiori pe scări după cuviinţă. Făcu o baie lungă schimbând lighianele de Bosnia şi parfumul apelor, când calde, când reci. Spre seară aerul se îmbuna, dinspre heleştee nu mai veneau damfurile nămolurilor. Se arătată în schimb ţânţarii ţiuindu-i pe la urechi şi în chiupurile de fier negru fură aprinse cârpele uscate, din vreme pregătite.
- Aduceţi migdale şi alune! ceru.
Cahfeaua fu turnată în ceaşca împodobită cu briliante, dar nu o gustă încă. Luă ciubucul şi-1 cercetă pe cămăraş.
r
418
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
419
- De ce nu vine Doamna să mă vadă?
- Stă cu coconii şi cu soaţa Măriei Tale la taclale, luând dulceţuri. Amiaza mult le-au istovitu...
- Bine. Nu vreau să le ştiu...
- V-au poftit la petrecere.
- Oi vedea, când s-o mai răcori... O să fie lume multă?
- Destulă.
- Iar înghesuială şi bani aruncaţi...
Luă cleştele de spart alune şi pocni câteva. Se aprinsese şi putină iască şi se ardea zmirnâ prin colţuri, ca să se parfumeze mai bine aerul. Aici nu mai mirosea a cadavru ca la Bucuresci, apele aveau alte unde, trimereau spre încăperile de sus ale Princepelui izul lor de smârc, amărui şi parşiv. Stuful suna uşot la primul vânr al acelei zile neclinrite.
Se înserase şi lanternele erau aprinse cu grije prin curte. Soseau primele butci ridicând praful, caii arăpeşti luceau în lumina masalelor. Curtea se umplu de strigăte, de tropot de paşi şi de miros de fân. Fanarele sclipeau luminând pietrişul alb. Pe sub bolţi se cărau primele rachiuri şi, din întuneric, Domnitorul ghicea privirile pline de râvnă ale boerilor cărând a nădejde în sus, să-1 zărească, dar el îi dispreţuia, nu voia să ştie de ei. Îşi schimbase vestmintele cu altele mai răcoroase, acum priveghea, fumând, moartea apelor în întunericul ce se înstăpânea molcom. Ţânţarii fugiseră alungaţi de fum, se auziră gteerii şi, deasupra lacului, se ridică iar un murmur nedesluşit. Policandrele licăreau din încăperile de jos poleind curtea cu dâre galbene. Tot mai soseau aduşi de maţele lor nesătutate, de pofta de petrecere şi de curiozitatea lacomă. Scâfţâirâ undeva lăutele şi înţelese că trebuia să coboare.
Jos la scară, palid ca moartea, negru-vânăt, înfricoşetor, cu o veste grea pe buze, îl aştepta comisul Velea.
- Doamne! se ptăbuşi el la picioarele stăpânului.
- Grăieşte, nu fi muiere! putu să mai poruncească Princepele.
- L-au ucis!
Se făcu o tăcere în cate nu se auzea decât arderea faclei ce lumina scările cele de mermer.
- Nu e adevărat!
- Ba da!
- Unde se află?
- Ţi l-am adus, e în biserică. L-au cărat până aici doi ţie credincioşi...
- Dacă minţi, te ucid!
- Ucide-mă!
Obtazul comisului era încremenit de o mare durere. II urmă prin întunericul curţii, nemaibăgând de seamă vânzoleala din curtea cea năpădită de musafiri gălăgioşi.
Biserica se afla aproape, lângă poartă. Princepele văzu un furgon asemănător cu acela al ciumaţilor. Doi ţigani vegheau lAngă o gloabă deşelară cu lumânări aprinse în mâini. Nici nu ştiu când urcă treptele tindei şi fu înăuntru. Pe o năsălie de brad, zăcea mort messerul Ottaviano, palid, frumos, cu chipul ca al îngerilor, cu pletele tăvăşite peste latga-i frunte, cu un i. ultim zâmbet încremenit pe buzele lipsite de sânge. Princepele se prăbuşi pe lespezi şi strigă:
- Aduceţi lumânări, să ardă toată ceara din Valahia pentru sufletul acesta neprihănit! Mi-au omorât soarele! Bată clopotele!
Nu plângea, sta drepr şi asculta preotul care de multă vreme ?. ti citea mortului la cap din Cărţile cele Mari:
— Miluieşte-mă, Doamne huse Hristoase, prea. dulcele meu Dumnezeu, miluieşte-mă, că Tu eşti învierea şi viaţa! Căci acum tiw venit la amintirea morţii. întreg m-am îmbrăcat în frică şi-n cutremur şi mă înspăimânt, cum să întâmpin înfricoşata ta jude-caiâ şi nenorocitul meu suflet, cum o să treacă fără teamă cercetarea amară a vămilor...
în însemnările de taină ale Princepelui întâlnirea cu messerul Ottaviano nici nu fusese trecută. Iată ce se găsesc în acele pageni cam la timpul despre care scriem:
420
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
421
2 duminică sept. am sosit la mănăstirea De un Lemn. 4 marţi sept. 4 am sosit la mănăstirea Bistriţa. 6 joi sept. am sosit la mănăstire la Hurezi. 13 joi am purces de la mânăsrirea Hurezi, ocr. 17 luni am purces de la Târgovişte şi am sosit la Mogoşoaia.
oct. 20 sâmbătă purcezând de la Mogoşoaia am venit la Bucuresci lăudând şi mulţămind lui Dumnezeu că toată călătoria înapoi o am făcut cu sănătate, cu pace, cu bucurie i proci.
Acum când glasul profund al preorului răsuna sub bolţile afumate ale vechii biserici brâncoveneşti chemând judecata Domnului, clipa acelei întâlniri îl apăsa pe Princepe.
— Şi am văzut, Doamne, ceasul apropiindu-se şi toţi cei cunoscuţi m-au părăsit şi-mi stă înainte să merg un drum al durerii si intru în porţi prea strâmte. Şi din durerea drumului şi porţile cele strâmte e cu putinţă să fiu izbăvit după păcatele mele sau nu, să văd şi eu luminata Ta Faţă, Dumnezeul meu1! Căci ştiu că dupre păcatele mele e cu neputinţă ca eu să fiu izbăvit, ci toată nădejdea mea la tine o pun, Hristoase, Dumnezeul meu şi faţa mea am lipit-o de pământ şi alerg către milostivirea ta cea multă şi strig ţie cu glas jalnic şi cu lacrimi ale sufletului, stăpâne, împărate atotţiitor, făcătorul cerului şi al pământului şi-al mării şi-al tuturora dintre ele, milostive, iubitorule de oameni, de tine se cutremură toate puterile cerurilor, pre tine te cântă soarele, pre tine te preamăreşte luna, pre tine te laudă stelele, de tine ascultă lumina, de tine tremură adâncurile, ţie iţi slujesc izvoarele...
Ottaviano era mort şi nu-1 mai atingeau nici măcar cuvintele de slavă, nici rugăciunile. Sufletul zburase, smult din trupul păcătos.
Pe messer i-1 adusese maică-sa Evanghelina în palatul cel întunecat de ploi al acelei luni de toamnă, pe o vreme târâită.
sâcâitoare, plină de melanholie, când lucrurile dimpregiur i se păreau trisre şi fără folosinţă. Răsfoia cărţile dogmatice dăruite de banul Pteda, sosit întt-o scurtă călătorie de la ţaţă, pe care iute-1 lepădase pentru că nu suferea om în jur şi ivirea acelui tânăr cu ochi albaştri, îmbrăcat într-o rasă florentină ce aducea izbitor cu portretul lui Guidobaldo de Montefeltro, Duce de Urbino, văzut în Palatul Pitti, îl zguduise din prima clipă.
„Iată un om fatal!" îşi spuse şi vru să-şi ia ochii de la privirile lui magnetice. Tânărul scuturase din pletele lungi şi galbene şi se înclinase cu o graţie feminină, ducând mâna la piept:
- Magnifice, supusul vostm!
Vorbise în toscana veche pe care Princepele o cunoştea bine.
- Messetul Ottaviano, spusese Evanghelina, o să-1 ajute pe loan astrologul la întocmirea calendarelor.
- Sunt chiromant şi cabalist, un incantatore, expert în maleficii, adăugase acesta, vin din lume, caut, ştiu, mai vreau să aflu...
Avea un glas limpede, cristalin ca un clopoţel. Mijlocul şi-1 sugrumase cu o cutea neagră, împletită, şi în picioare purta sandale, deşi vremea nu mai era potrivită pentru aşa ceva. Messerului îi căzuse mâna palidă, neobişnuit de lungă, pe care scânteia un inel legat în argint bătut. O piatră cu lumina fanatică scânteia din mijlocul unei copci filigranate. Necunoscutul purta inelul pe arătător şi ţinea între degete un trandafir galben, ultimul trandafir din acea toamnă, parcă atunci cules din grădini.
1-1 întinsese Princepelui zâmbind. Avea mâna însângerată, probabil că-l culesese pe furiş şi se rănise. Evanghelina dispăruse, tulburată de schimbul de priviri al celor doi bărbaţi.
Princepele smulse dintr-o vază de porcelan alţi trandafiri, trei la număr, tot galbeni şi luându-1 pe cel din mâna necunoscutului îi aşeză în cruce pe masă.
- Rosenkreuzer! şopti tânărul turburat. Ştii? Monarhul duse un deget la gură.
422
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
423
- La Egipet, trandafirul era semnul buzelor pecetluite, spu sese moale şi se apropiase de el ca într-o vraje:
- Ingenia curiosa! — Vrei să-mi fii exaporit? Celălalt îi sărutase dreapta.
- Da, Magnifice!
- Nu-mi mai spune aşa, aici suntem la porţile Orientului... Vorbeau tot italiana veche şi se scormoneau cu o curiozi
rare lacomă.
Pe masă se aflau darurile banului Preda, odoare de argini şi srofe tivite cu aur.
- Ştii a citire chirilica...
- Puţin...
- Desluşeşti?
Ii întinse engolpionul monahului Pahomie, adus de la Bistriţa de către banul Preda. Pe exerga lui de smalţ verde şi albastru, necunoscutul silabisi:
Au făcut acestpanaghiar robii lui Dumnezeu monahul Pahomie şi jupanul Preda, marele ban în anul 7029.
Erau două ripsii mici, rotunde ce se deschideau cu o balama, pe o faţă cu încrusrarea în argint aurit a Adormirii Maicii Domnului şi pe cealaltă cu chipul Mântuitorului înconjurat de flori suflate cu smalţ roşu, verde şi albastru. Parrea concavă a interiorului avea pe o faţă pe Maica Domnului cu Hrisros în braţe, între patru heruvimi aripaţi, cu o rugăciune în limba slavă şi o bordură de flori. Exerga, în afara inscripţiei, mai ţinea un pătrat în care se înscria o galerie cu patru stâlpi de aur, boltită, în fundul căreia se desluşea un ospăţ de îngeri. Porţile din jurul păttatului erau ocupate de patru figuri de serafimi şi de profeţi, gravaţi în foaie de aur şi acoperiţi cu un sttat de smalţ verde.
— Lucrătura e făcută de meşteri italieni, spusese necunoscutul cu siguranţă.
- Nu la Nurenberg?
- Nu, Magnifice... nemţii nu lucrează decât ferecaturi de Evanghelii cu figuri e n b o s s e I a g e, pe plăci meralice ilirlate cu aur...
Princepele ridicase un epitrahil de mătase cu porttetul banului Barbu, îmbrăcat în port călugăresc, suflat ca de o gură de înger cu fir subţire de aur.
- îţi place? întrebase. ■- Lucrătură veneţiană.
După ce cunoşti?
- După desenurile făcute în fir plat şi fir încreţit.
- Eşti priceput. ■- Poate.
Zâmbi cu o naivitate de înger, avea gura cărnoasă şi dinţii mărunţi şi albi, o gură sănătoasă, proaspătă, de fară.
- Câţi ani ai? Douăzeci şi ttei... Şi-atâtea cunoşti?
- Poate.
- De ce spui mereu poate?
Aşa se cuvine. Nimeni nu ştie prea multe lucruri... „Va muri tânăr, e Pic de la Mirandola în carne şi oase."
- Cunoaşte domnia ta mai multe graiuri?
Latina, francesa, turca, greaca şi limba cea arabă. Am trăit (ii în Spania.
- Deci şi spaniola? -Şi!
De ce nu stai într-un loc?
- Nu mă ţin.
- Cine?
- Principii vor să fie linguşiţi, sunt şi intrigant. Vorbise serios ca despre altul.
„O să i-1 opun lui Ioan, astrologul, învârr aceleaşi stele şi minciuni. Vor fi precum cei doi Efori la luptă în bătăliile
424
EUGEN BAR13U
PRINCEPELE
425
Lacedemonienilor. Discordia acestor doi regi ai astrelor va fi pavăza puterii mele."
O, hrysous neanias, Alexios! exclamă în greceşte, frumosul meu tânăt aurit!
- Utmăreşti ceva? îl mai întrebă după aceea.
- Steaua Pelin a Apocalipsului...
Părea nebun, cu privirile lui albastre, profunde, nevinovate şi ticăloase în acelaşi timp, cu guta aceea fragedă, pofticioasă, plină de minciuni şi de invenţii.
Ptincepele îi luă mâna pe care strălucea inelul cu lumină fanatică. In intarsirură, abia zărit strălucea semnul cavalerilor Kadach.
- Rămâi? îl înttebă.
- Ce pot face?
- Ei te-au trimis?
- Nu, legea.
- Vrei să faci ceva?
- Caut urmele templului ridicat de meşterul Hiram Abi, aflat în centrul Universului.
- Nu aici e centtul Universului.
- Ştiu, dar aici vor fi banii care mă vor duce acolo.
- Acolo, unde?
- Cine ştie?
Apoi vorbiră despre nunţile chimice şi secretul Templierilor. Princepele cunoşrea unele lucmri, dar era uimit de mintea tânărului messer.
- Nu ai mai trăit vreodată? îl întrebase turburat, ieşind pe galeriile Palatului.
Afară ţâtâia sâcâitor ploaia. Bucurescii i se părură Princepelui un loc de exil, o provincie pierdută a Universului. îi luase mâna şi priviseră geamurile murdărite de urmele cenuşii. Urcaseră treptele foişorului despre Doamna si priviseră uliţele notoite. I receau sacagiii plouaţi fără să-şi li vândut apa, în ziua lor cea mai nenorocită.
- Cunoşti Otacolele? mai întrebase cu o spaimă abia ascunsă Princepele.
- Toate cele 85 de mijloace tradiţionale.
- Bibliomanţia, cristalomanţia, chiromanţia...
- Şi xilomanţia.
- Tălmăceşti visele?
- Da. Inttu repede în legătură cu eul profund şi spun despre vieţile anterioare...
- Cunoşti şi disciplinele ermetice ale Marelui Orient? -Tot.
- O să-mi fabrici şi aqua-tottana?
- Da, o să-ţi vindec copacii, Magnifice, prin magnetism. Scot fluidul din pietre. Inelul meu vede în trup, uneori vindecă, dar să nu mă crezi totdeauna, mint.
- De ce?
- Nu ştiu...
- Eşti un zeus europos, cât să-ţi dau ca să rămâi?
- 4000 de taleri pe an.
- E o avere.
- Şriu.
- Atunci?
- Nu pot altfel. Trebue să ajut la ridicarea Marelui Templu ce va fi cel mai grandios lucru de sub Marele Firmament...
- Cunoşti legile ţării? Drepturile şi îndatoririle? -Da.
- îţi poţi pierde capul...
- Am mai murit...
Pe faţa lui nu tresărea nici un muşchi, se uita undeva în galerii şi asculta ploaia de afară. Treceau slugi cu cafele şi curând fumul se ridică între ei ca un văl, când arseră ciubucele iute aprinse. Trebuia să-1 îmbrace în vestmântul oriental, să-1 facă să lepede acea rasă, sandalele şi curelele. Dar el visa arunci, ca într-un loc nou, sosind parcă de undeva din constelaţii.
- Ce mai ştii? întrebase lacom Princepele.
426
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
427
- Hrematisrica.
- Sunt bogat.
- Cine ştie...
In glas avea atunci o spaimă pe cate Princepele şi-o aminti cu groază acum când zăcea între lumânări la picioarele lui, ucisul, li întinsese palma stângă.
- Spune dacă cunoşti! Ce se vede?
Ottaviano tăcuse o vreme şi ridicase spre el ochii săi albaştri de înger.
- Pot să mărturisesc tot? -Da.
- Ai curaj?
- Am.
- O sâ mori violenr. Dulceaţa sfârşitului va fi într-un mormânt mic...
- Minţi!
- Nu-ţi place?
- Minţi! -Nu.
- Te arunc în pimniţe şi te voi schingiui...
- Te înspăimântă adevărul!
- Pleacă!
Messerul dăduse să coboare scările foişorului. Afară negura cobora peste cutţile tăcute ale Palatului.
- Rămâi! Stătuse.
- Ce să-ţi dau ca să-ţi răscumpăr prezicerile?
- Nimic.
- Şi eu ştiu a ghici. Dă-mi palma... Ottaviano i-o întinsese.
- Şi tu ai să mori iute...
- Nu mi-e frică, zisese el cu glasul cel de copil. Adevărat spui. Stau sub o planetă neagră, nu?
■; •
■ f 1
- Nebunii ale gurii. Să-mi faci Foletul pre anul ce vine că loan, astrologul meu, a ostenit.
- O să-1 fac, îţi fac dacă vrei şi un Metoposcop ca al lui lianolonno Cocle, dar să-mi dai talerii.
: -Toţi?
- Numai o parte. îmi trebue haine. Petrec bine cu lumea,
trebue să am.
Princepele îi măsurase faţa cu o privire ucigaşe.
- Ce încredere pot să am în tine?
- încrederea vine adusă de credinţă. Ai nevoe de mine. Nu stai bine între zidurile acestea bisericoase. Vreau să te Îmbogăţesc.
- Dacă aş fi avut nevoe, tot de la Stagirit aş fi ştiut-o. Aurul llleu se varsă peste lume.
- Câtă trufie, nu mai spune la nimeni.
- N-am spus. Numai tu ştii...
li luase mâna fietbinte şi messerul nu şi-o retrăsese. Din ochii lui puri cădea un cântec mut, pervers. Buzele îi erau umede ca înaintea unei nunţi de taină.
PRINCEPELE
429
MELANHOLIA
Sosirea în palatul Princepelui a ciudatului tânăr făcu să crească numărul şoaptelor. Boerii îşi spuneau în urechi cuvinte cu multe înţelesuri şi zvonuri ciudate umblau slobode prin odăile muiereşti. Se zicea că messerul Ottaviano e un grav diavolo, fugit de pe la curţile occidentale şi căutându-şi sălaş aici, în locurile mai păguboase ale Ţării Româneşti, umblând cu tertipuri şi vrăji, sucind minţile cui putea şi cui nu. Unii îi văzuseră bagajele descărcate cu grije noaptea în curţile de taină: sfere armilare, planisfere, emisfere de Magdeburg, orgi de lemn, harfe, flaute, viole şi lăute florentine, un gravicembali, abia dus spre locurile ce-i fuseseră destinate. Se vorbea despre balanţe şi saci cu plante misterioase ce umpluseră încăperile cu esenţe secrete, despre telescoape prin care ucenicul lui Belzebut privea planetele din loggia Princepelui ceasuri întregi. Messerul avea, după aceste ştiri de taină, balanţe hidrostatice, sfere de chihlimbar, busole şi magneţi, troliuri şi şurubul lui Arhimedc, vase comunicante, burelii de Leyda, pendule şi pârghii, macarale miniaturale, candelabre magice şi stele de piatră cu greu ascunse pe sub paturi, ceară specială de lumânări, alifii şi borcane, retorte cu spirt în care unii se juraseră că vrăjitorul ţinea copii vii, născuţi prematur, foetuşi ciudaţi, plutind în jurul propriului
lor ombilic, păsări cu graiuri ciudare ce vorbeau omeneşte, formule cifrate scrise în limba arabă pe cartapecora, toate tipărite tu literă măruntă, cancelaresca. Unii îl credeau ebreu, alţii toscan, se spunea că de fapt este un grec fugit la Italia sau un francez urmărir pentru inversiuni. După câteva luni se găsiră oameni mai călătoriţi care jurau că messer Ottaviano venea de la curtea Spaniei cu neştiute mesaje. Era fără îndoială un irhretikoi sau un om militar căzut în dizgraţie cu roată tineteţea lui si nu lipseau voci care să-i asigure pre ceilalţi că străinul îi Vil ruina pe boerii pământeni, pentru că se pricepea să fabrice Surul în retortele lui. Cămăraşii, slugile şi cei mituiţi să-i afle ţftinele scorneau sau spuneau adevărul, cine mai şrie, decât mimai că se ştia că nu doarme şi că aproape în fiecare vineri »e biciuia singur în chilia dată de Princepe, făcându-şi spinarea luimai sânge, spinare Ia care Domnitorul privea cu bucurie printr-o ferestruică. Toate se amestecau, unii sufereau pentru Cfl hotărârile lui Vodă cu toţii nu se mai luau decât în odaia de lamă a exaporitului, devenită locul logothesei şi vocilor bătrâne ce dădeau sfaturi bune altădată li se răspundeau cu surâ-niri si ironii, cu o batjocură abia ascunsă de privirile şi aşa turburi ale Princepelui. în puţină vreme, Evanghelina, cea care pil adevărat conducea trebile ţării, asculta ea însăşi de poveţele ft ciudatele învăţături ale stteinului. Messerul îşi câştigă repede, Bum era firesc, duşmani mulţi, alţii voiră să-1 linguşească şi el primi curtea lor fără să-şi ascundă dispreţul. Era un rexproditorii ni, o canalie sau un om divin sosit aici să scape Curtea de Sftrăcie? Cine putea să ştie? La început şi-o făcu părtaşe pe cea tnai puternică, pe mama Princepelui, lăudându-i prudenţa-prometheia, justeţea vederilor — euboulia, fineţea - to anhinon «ii arătându-şi nedumerirea că la o astfel de înălţată curte nu există nobili. Avea o gură spurcară, îşi râdea de totul şi de toate, ■jtiii pe dinafară prosopopei în latineşte, recitându-le în felul HClonlor cunoscuţi la acea vreme foarte puţin în Bucuresci. Iii ălosul se lăuda că văzuse multe carnavaluri la Urbino si în
430
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
431
Toscana, limba lui neobosită promitea cântece scrise în italiană, închinate Evanghelinei, amintindu-i de Pietto Bembo, ce fusese un Petrarca al secolului XVI şi terminând totdeauna prin a deplânge ocupaţiile potceşti ale boerilor pămânreni ce nu ştiau plăcerea vânătorii, a pescuitului şi a călăriei. Ei nu mânuiau armele şi nu făceau acele încântătoare giostri, turniruri pline de freamăt de la alte curţi. Mâncau în schimb şi puneau carne pe ei şi la o adică cine avea să apere măreţia Princepelui şi haznaua lui sleită de atâtea peşcheşuri şi dări? Unde erau oamenii de spirit şi poeţii? Unde arhitecţii, unde astronomii? femeia îl asculta uluită, nemernicul aducea foi şi hârtii ciudate, cărţi legate în piele, îi vorbea despre măsurarea timpului şi-i arăta învechite litere. Auzise despre Horologiumul lui Huygens, dc ce nu dăduse încă fiului său caftea lui Newton: Philosophiae naturalii principia matenuitica, tipărită încă din 1687? Arăta privirilor ei uimite un barometru cu argint viu, invenţia lui Toricelli şi procurat cu mare cheltuială la Veneţia, îi vorbea apoi femeii despre Paracelsus, Pitagora şi Galilei cu ale sale Discorsi, despre Aristotel şi Giordano Bruno. Era în cuvintele lui şi un amestec de divinaţie şi multă şarlatanie, dat cum să nu înşeli o biată temătoare fiinţă a lui Dumnezeu căreia niciodată nu-i trecuse prin cap să cerceteze dacă era adevărat că stelele nu stau fixe în cet ca nişte ţinte şi că în mijlocul lor Soarele veghează lumea. Evanghelinei puţin îi pasase până atunci dacă lumea întreagă va pieri sau nu sub o ploaie de pietre magnetice ce vor ciurui pământul, strivind totul. Aberaţiile constelaţiilor erau lucruri noi pentru ea, muncind între acturi de închirieri de mine în cancelariile domneşti, cu logofeţi nespălaţi pe picioare, cruzi, şireţi, lacomi, gata s-o înşele cu minciunile lor. Sigur că nu citise Tratatul despre lumină şi nu ştiuse până atunci despre Delta şi Tetagrama, despre coloanele Joachim şi Boaz, ori despre pecetea lui Solomon şi steaua numărului de aur. Fermecătorul le amesteca pe toate într-un dulce basm, o târa pe fiinţa domnească în obscure calcule asupra timpului si o asigura că va şti
l când vor sosi relele şi cortegiul năpastelor, el care cunoscuse pe ţtkvalerii Crucii, ai Arcei Regale şi pe Principii Tabernacolului, 181 Libanului şi Ierusalimului, slujitori devotaţi ai Marelui Arhi-î teci ce va reclădi lumea cu un compas de aur. Acest Ariosto al Ciuţii valahe reuşi s-o desguste de prezenţa femeilor ce nu ştiau nici să se spele, cât erau ele neveste de boer, aruncând numai piirlum peste jegul lor tradiţional şi o împinsese spre practici inisiicc ce nimeni nu le cunoştea pentru că uşile fură zăvorâte eu grije şi paznicii albanezi, muţi ca mormântul, vegheată ca nimeni să nu pătrundă acolo unde messerul începu să dom-, tiească foarte curând. Auzise ea, Evanghelina, despre Sublimul Princepe al Secretului Regal, despte misterele Graalului, despre ruinele preschimbării pietrei brure în piatră cubică, dar despre uluitorul proces al resurecţiei soarelui în frunza de salcâm? ' Ini rase într-o dimineaţă în strâmta odaie în care Doamna Evanghelina ţesea la gherghef cu fetele de curte, nişte tinere (kliioase, pline de nuri, la care messerul nice nu-şi ridică privi--" file, ca şi când le-ar fi văzut prin sticlă. Era devreme, la sfârşitul |P Verii. Din cămări venea un miros de mere atunci aduse de pe - la curţi depărtate, parfumând sălile de lemn în care izul yo-k llathanelor intra ca o otravă. Slugile spărgeau nuci şi aruncau -,  llliejii pe duşumelele spălate bine înainte, totul era tihnit, nici .. Hll presimţea în acea curăţenie şi pace furtuna ce avea sâ vină. Doamna alungase fetele în odăile lor şi-1 poftise pe un jilţ. Bătuse din palme şi-1 întrebase: - O cahfea?
■- Nu, Mărită Doamnă. Nu doresc nimic. Virtutea este hrana mea cea mai obişnuită şi vorba frumoasă pâinea cu care mă hrănesc...
■- Frumoase cuvinte, messer Ottaviano. Nu mi-ai spus -(le unde vii?
- ("ine ştie... surâsese el cu buzele acelea coapte, aruncând peste parmaclâcul frumos sculptat în piatră cea mai candidă plivire, ce nu sc asemuia decât cu dimineaţa strălucită de sep-
432
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
433
tembrie sau început de octombrie. Soarele îi juca în părul galben ca gutuia şi atunca străluciri pe zidurile albe, ca şi când ar fi luat din podoaba lui ceva şi-ar fi spoit iar încăperile. Era frumos ca un zeu, bătrâna femeie ce-şi luase în văduvie bărbaţii pe care-i vrusese şi pe urmă-i pierduse, care în călătorii depărtate, care în aprig surghiun, ba nu s-ar fi zis că nu-şi descă-pâţânase câţiva ibovnici, pierzându-i prin intrigi şi vorbe şoptite la urechi doritoare de aşa ceva, îl privea în acea dimineaţă ca o femeie, prin sânge.
- Messer Ottaviano, spune-mi măcar pe ce cale ai sosit?
- E apa care m-a adus...
- O apă curgătoare sau nestatornica mare ce te-au lepădat la ţărmul blestemat?
Messerul tăcuse gânditor.
- Nu pot a spune, zisese apoi spăsit, luând dintr-un vas de Orient un strugure chihlimbariu, plin de parfum, şi strivindu-i boabele între dinţii lui ce trebuiau muşcaţi de altă gură. Avea mâini albe, cu degete prelungi, împodobite cu un inel cu piatră fanatică ce scotea sclipiri fatale, ameţindu-te.
- Bine, dacă nu poţi. Ce ziceai că ar trebui făcut în Ţara asta Rumânească...
- Multe, zisese el vag, iar privind acel soare şi acea dimineaţă ce se lungea pe ziduri ca o femeie atunci sculată din calde aşternuturi.
- Ce? apăsase femeia cu vecbea-i autoritate ce vremea nu i-o roşesc.
- Arhitecturi, palate, legi. Puterea se cere întocmită mai întâi...
Vorbeau greceşte, pe urmă limba se amesteca, messerul când se încălzea dădea în toscana veche, ce avea eresuri, nu cuvinte.
- Am ridicat biserici, zisese Doamna, puţin mâhnită.
- Acestea sunt, mă ierte ilustrissima dona, neşte hambare de şiţă. Grecii foloseau piatra...
- Dar nu cunoşteau focul şi năvălirile. Stăm pe un istm de : nisip. Aici şi credinţa e la jumătate, ca un vin îmbătat cu apă.
Oamenii se roagă, dar Dumnezeu nu-i ascultă.
- Pentru că nu sunt înspăimântaţi. Doamnă, frica este legea guvernării.
- Stăm presre un popor blând. Destul că-1 jefuim.
- Nimeni nu ia destul de la această mizerie ce se numeşte popot. Noi suntem o aristocraţie, ilustrissima, deasupra nevoilor, deasupra a ceea ce este îndeobşte al tuturor...
Evanghelina simţise un fior care-i scutură palmele. Ce avea omul acesra de te înfricoşa? Era tânăr, ar fi trebuit să umble pe cai, să vâneze, să arate trupul său femeilor, ar fi trebuit să se ucidă cu vin şi ca bucate şi el era devorat de o ambiţie care-1 despodobea, îl făcea urâr cum era în acea clipă.
- Nouă ne este milă de cei mulţi, dar nu avem ce le face, mai adăugase moale.
- O, mila! rostise iar acest copil pur, cu obrazul cum este un altar. Ce risipă, Doamnă, ce risipă şi ce zădărnicie! Poporul V-ar da la câini. El vrea să mănânce şi să bea. Eu vorbeam despre 0 civilizaţie. Nu puteţi lăsa pe fiul vostru să treacă peste acest istm de nisip şi să nu lase urme. Atunci puterea lui ar fi Într-adevăr un luctu risipit. Dumnezeu, cine va fi el, un filosof sau o fiinţă ce petrece ignotându-ne, s-ar mânia dacă Princepele (l-ar şti ce să facă cu puterea. Ea trebue folosită chiar împotriva celor pe care-i nenorocim. Muncim imit decipi...
Evanghelina surâse vag, pe obrazul ei vechi nu se ivi nici 0 lumină.
— Vorbe, messer Ottaviano. Nu suntem la Atena sau la Roma, avem altă soartă. Vom găsi după noi, dacă ne mai întoarcem, numai pulberi...
— Trebue construit în spirit, Doamnă. Vreau să fac din fiul vostru un Princepe adevărat. Sunt destinat lui. Şi el mie. Cineva in-a trimis. Nu am venit întâmplător...
434
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
435
Avea acum privirile unui nebun tânăr, totuşi de aceea mai îngrozitor pentru că în el muncea o putere nebănuitâ. Ii luă mâna şi îngenunchie.
- Să mă aperi cu puterea ta de stăpână, pentru că tu eşti stăpâna aici. Oamenii or să mă urască pentru că le voi face mult tău. Ţi-o spun Ţie, pentru ca Tu să o ştii. Primeşti?
- Primesc! zisese Evanghelina cutremurată şi-şi lăsase palmele în părul lui parfumar, mirosind ciudat a bărbat tăvălit în spermă. Ceva vechi, uitat, zguduitor, îi urcă în sânge, crezu că în clipa aceea îl posedă, cum îi simţea pe vechii săi ibovnici căzând în viscerele ei, cu toată bărbăţia, venind ca nişte uragane, umplând-o de viaţă, fecundând-o, dându-i ceva ce numai femeile simt şi nu spun nimănui, pentru că ceea ce simt este un lucru pe care Dumnezeu numai lor le-a încredinţat şi nu-1 vor încredinţa în vecii vecilor nimănui...
Târziu, messerul se ridică. Se auzeau paşi pe coridoarele de lemn. Sosise Princepele, puţin încărunţit, mergând greu, leneş, dovedit de petrecerile de cu seara când îşi îmbătase boerii, ca să-i deslege la limbă. Vestmântul său strălucitor sclipi în para soarelui ce trecea un horar nevăzut către prânz, amiaza leneşe a Bucurescilor, ce nicăieri nu era astfeliu.
- Turbur? întrebase simţind în jur ceva tainic, ceva ce tremura şi-i umplea de groază pe toţi trei, un lucru magic.
- Nu, despre Voi era vorba, Magnifice.
- Nu-mi mai spune astfel, zisese Princepele şi se aşezase în scaunul vechi de nuc.
- Cum doriţi, dar limba nu m-ascultă, ea este sluga minţii mele ce cu veneraţie gândeşte la tine şi te iubeşte...
- Vorbeaţi?
- Vorbeam, zisese Evanghelina trăgându-se în sine. Acum' avea priviri moarte, opace, grele, turburate.
- Despre ce, dacă-mi îngăduiţi?
- Messerul visează la o civilizaţie pe acest pământ...
- E megaloman, râsese falnicul bărbat la jumătatea vieţii, cu dinţii Iui proaspeţi ca şi ai tânărului. Cunoşti vorba aceea a unui italian, messer Ottaviano? Cine zice popor, zice un animal nebun, plin de rătăcire şi zăpăceală, fără gust, fără iubire, fără statornicie... un monstru ale cărui zadarnice păreri sunt tot atât de departe de adevăr, cum este, după Ptolemeu, Spania de Italia. Statele nu se pot ţine cu conştiinţa! afirmă acela. Si-atunci?
- Atunci trebue construit împotriva lui, a acestui popor.
- Ce sâ consrruieşti? Aici puterea este numai o părere, un vis scurt sau lung... Uneori ţine câteva luni, alteori câţiva ani şi de cele mai multe ori se isprăveşte în baia sângelui de la Edikule. Suntem fanarioţi, nobleţea noastră e cu atât mai mare cu cât avem mai mulţi decapitaţi în familie. înţelegi?
- Nu înţeleg! îl contrazise tânărul cu o violenţă care le îngheţă inimile la toţi.
- Cum nu înţelegi? Doar spui că eşti discipol al divinului Aristotel. Nu zisese el că nobleţea constă în virtute şi în bogăţia strămoşilor...
- Bogăţia e în spirit, Magnifice. Aici vreau să construiesc eu pentru tine...
- Cum?
- Chiar folosind nedreptatea, sângele, ce-i un bun capital şi ce-i mai rău în lumea asta. Aici toţi fură ca să supravieţuiască. Voi nu trebue să supravieţuiţi în felul lor...
- îmi doreşri moartea?
- Ce este moartea? O speranţă, Magnifice, noi ne-am mai cunoscut, noi am mai venit unul spre celălalt, şi vom mai veni. Suntem ca fluviile ce mereu se întâlnesc şi se fecundează şi în fiecare clipă o încep de la început, curgând împreună în marea timpului...
Avea iar nebunia pe chip, soarele îi poleia părul.
- Mă crezi, Mărite?
- Cred, spusese Princepele ca în vis şi-i ocolise privirea distrugăroare.
436
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
437
- Atunci trebue să faci ce-ţi spun, deşi sunt mai tânăt. Cineva m-a trimis...
Princepele se depărta de el, ca să scape de uitătura aceea, ce-1 despuia pe dinăuntru.
- Nu e adevărat. Tu minţi. Am beciuri, te arunc la câini, aici se moare din otravă, din cuţit, din bici şi câte alte schingiuiri. Nu ştii ce pot să fac din tine...
- Suferinţa nu m-atinge. Mă biciuiesc în fiecare seară ca să nu dau cărnii obicinuinţa de a nu suferi. Mă hrănesc cu muşte, dacă e nevoie, şi cu rădăcini. Setea este deliciul meu şi foamea ceea ce îmi dă libertatea de a fi eu însumi.
- Vorbe...
- Nu sunt vorbe. Incearcă-mă.
Avea în priviri ceva teribil şi Evanghelina simţi că se va prăbuşi dacă-1 mai vede.
- Nu am timp pentru tine.
- O să ţi—1 faci.
- îmi ceri sau îmi porunceşti?
- îţi poruncesc!
- Dar nu se poate. Sunt Princepele!
- Asta este ceea ce dorim, nu ceea ce suntem...
- Şi ce suntem?
- Nimeni.
- Şi-atunci?
- Atunci, foloseşre-re de ceea ce ţi s-a dat.
- Cum?
- în orice fel.
- Chiar împotriva dreptăţii?
- De aceea sunt aici, ca să-ţi arăt câr de urâtă şi fără logică este dreptatea...
- Fug, nu te mai pot asculta. în faţa mamei mele îmi spui acest lucru? Şi ea te rabdă, după ce m-a învăţat să scuip pe mişei, pe mincinoşi şi pe intriganţi?
- Sunt singurii care construiesc ceva. Omul drept e nefolositor.
■ - Jur că nu înţeleg nimic. Eşti Diavolul.
■ - Nu sunt Diavolul. Sunt un curtean. Trăiesc ca să te
■ servesc. Şi nu atât pe tine, cât ideea de putere. Eu sunt sclavul
■ acestei idei.
■ Princepele simţea că năduşise, vestmintele i se părură P     deodată grele pre el.
I - Tot Stagititul spunea că cel mai groaznic lucru e nedrep-
l     tatea înzestrată cu arme...
- El trăia într-o lume de filosofi, nu de hoţi.
- De unde ştii?
- Ştiu totul şi ceva pe deasupra.
- Gura ta scuipă minciuna ce se vrea ban de aur...
- Ţi-am promis să te îmbogăţesc.
- Sunt bogat, şi asta şi vreau: să fiu bogat. Dacă îmi prisoseşte voi putea ttăi, voi domni, voi face. E ceea ce vrei şi tu, nu vezi că dorim acelaşi lucru?
- Ba da, dar Voi îl vreţi orbeşte, Voi nu ştiţi ce înseamnă a domni şi a avea putere. O putere care nu e dovedită faţă de sine însuşi nu este putere...
- Nu-mi plac vorbele tale.
- Puţin îmi pasă.
- Necuviinţa costă capul.
- Este un cap care merită a fi tăiat, ce spui?
Zâmbea, era un copil jucându-se cu focul, nu puteai să-1 pedepseşti decât făcându-1 să dispară, ca să nu-1 mai vezi niciodată, pentru că altfel el îţi intra în sânge.
Tăcură o vreme privind vremea sărbătorească de afară. Princepele bătu din palme.
-Adu-mi neşte mere... ceru cămăraşului numai plecăciuni şi zel, ce iute se întoarse cu câteva, cărate din livezile Coziei, în paie, cu tot mirosul lor de-acolo.
- Iei? îl întrebă.
Messerul luă şi muşcă cu dinţii lui de mânz lăsând în carnea albă a mărului o gură pofticioasă, rotundă.
438
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
439
Princepele îl aruncă pe al lui în talgerul de metal şi totul sună ca la Judecata de Apoi. Merele se rostogoliră pe podele, vasul zăngăni puternic, cu toate metalele lui cântătoare.
- Eu nu pot, spuse moale, căzut, rezemându-se de jilţul de pe care se ridicase. Credeam că sunt destul de ticălos, dar iată că s-a născut un ticălos mai mare. Ce spui, Doamnă?
Evanghelina îi privea pe amândoi cu spaimă.
- Am crezut că am făcut totul ca să-mi merit Iadul meu, dar vii tu, stirpe nenorocită, om umblat, căzătură a curţilor ce eu nu le cunosc, ros de amoruri ancilare, curva slugilor, şi-mi alungi discipulii şi familiarii, spunând cum i se va fi spus pe vremuri unui condotier sau unui princepe, nu mai ţin minte: Vă aşteaptă o pereche de fazani, împreună cu o signoră numită moartea. Veniţi deci să ne desfătăm ca bătrâneţea, spioana morţii, să nu-i spună acesteia că suntem bătrâni... Sunt obosit, messer Ottaviano, puterea de care-mi tot trăncăni m-a ostenit, nu am ce face cu ea. Sunt melanholic. Am dorit-o mult şi am avut-o. Am abuzat. Poate nu ştii ce sunt capitulaţiile faţă de Sultan, poate nu ştii că am dezrădăcinat tot ce semăna în ţara asta cu dragostea faţă de pământul ei. Nenorociţii ăştia nu mai ştiu ce sunt aceia strămoşi, i-am corupt, i-am învăţat să fure, nu au o armată a lor, am tocmit mercenari tocmai ca să-i învăţ să mă ştie de frică. Ce vrei să mai fac decât ticăloşia asta de a-i sili să-şi uite limba? îmi vorbeşti de o muncă în spirit. Află că i-am surupat şi în spirit. Din şapte cuvinte, trei sunt greceşti, şi două turceşti, ce mai rămâne? Popii cântă psalmii în limba mamei mele şi-a mea. I-am lipsit de simţul militar ca să por să-i stăpânesc. Ei mai bine beau decât să se bată şi i-am învăţat că asta e o virtute. A contempla, nu a face! Cunoşti un pact mai frumos cu diavolul decât acesta? Nătângii trag pe gât holercă şi cred că au dobândit mântuitea. Acest neam l-am visat pră^ buşit în beţii şi în neputinţă şi-1 voi avea, pentru că-mi fac datoria faţă de-al meu, ce duşman îi este. Vii tu, un copil, şi vrei să mă înveţi ce mai am de făcut? Ce mai am de făcut? Şcoala
e grecească de asemenea, mănăstirile ale compatrioţilor mei se află şi laolaltă averile lor fac a şasea parte din ţară. Ţara, sau ceea ce numim noi ţară, este coruptă până în măduva oaselor. Nu se dobândeşte nici bună ziua fără un bacşiş. înţelegi? Ştii ce-i acela bacşiş? Nice cu tunurile, nice cu puscile nu poţi face mai mult rău. Atunci când un neam ajunge să fie convins că nu se mai poate face nimic cu el este pierdut şi eu I-am ruinat. Crezi că acest cor de linguşitori care mă înconjură, care-mi beau vinul şi-mi mestecă fazanii de pe masă sunt prietenii mei? Tot ce-a fost cinstit în ţara asta zace în beciuri, putrezeşte sau a murit demult. Mie nu-mi trebue împotrivire, pentru că împotrivirea este mama cugetării şi cugetarea scuteşte de sânge mâna ce doreşte să verse sângele. Uite, ţin între degetele mele un şirag de mătănii, mă sfiesc şi mă rog, popii au asurzit cu rugăciunile lor poporul care crede că jaful ce-1 fac e urgia venită de la Dumnezeu, pentru că aici, pe pământ, trebue ispăşit, nu în altă parte. Gura mea fată minciuni fără de sfială, cu o mână mângâi şi cu alta retez capete. Cupiditatea mea a cerut să am geniu fiscal. Când ai să înveţi hârţoagele mele ai să pricepi ce mare lucrare am făcut. Mi-am adus toate neamurile din Fanar şi le-am zis consilieri. Ei au învăţat pe cârcotaşii ăştia mici de aici ce-i acela un cârcotaş mai mare. îi fur şi-i pun să-mi ureze de sănătate. Mitropolitul mă binecuvânta şi mă numeşte în faţa mulţimii cel mai mare prieren al acestui norod, eu îl jupoi şi el se roagă pentru sănătatea mea. Să ştii că cel mai uşor lucru pe lumea asta este să fii nedrept. Mă credeai adineaori când mă spăşisem şi spuneai că sunt numai un ucenic al tău? Le-am tăiat pădurile, le-am golit minele de sare, de aur şi de tot ce are mai bun pământul acesta. Corăbii neobosire umblă pe mare spre Stambul, ziua şi noaptea, şi setea stăpânilor mei creşte văzând cum se poate lua totul în cântece de mulţumire. Am încurajat mita, am prefăcur vinul, doresc să-i tâmpesc, am vraci ai pimniţelor care amestecă dresurile cu apa şi zic că au cules roate viile. Dar vinul merge în altă parte şi-mi aduce mie aur şi bogăţie. Vrei
440
EUGEN BARBU
să ridic biserici de marmură aici unde nu ţine nimic? E bun şi lemnul că arde repede. Arhimandriţii îmi aduc butoaie cu miere verde, cea mai rară miere din lume şi mi-o oferă pentru un scaun care este al jafului. Şi nu orice jaf, e jaf de suflet, pentru că văzând norodul ce corupt e clerul său, nu mai crede în nimic şi eu de asta am nevoie. Vreau să-1 dezarmez şi l-am dezarmat. Sfinţii, chiar dacă ar mai învia pe acest pământ, ar fi ucişi cu pietre. Nimeni nu mai are nevoie aici de cinste. Ea ar fi ca holera, ca ciuma, ca ducă-se pe pustii. Am corupt şi banii, i-am făcut de nemica, lucrez cu parale turceşti şi greceşti, îi învăţ pe hoţi să strângă lire şi nu creiţari, să ascundă dacă mai au ce ascunde, tot ceea ce eu le voi fura odată şi-odată. Orice tiranie se sprijină pe o aristocraţie şi eu mi-am făcut-o. N-o vezi în jur? Au căleşti de Viana, au cai, au moşii, au mine, au tot. Fetele lor se cumpără la masa de joc ca târfele, averile când cresc prea mult, vine gâdele şi scurtează ceea ce trebuie scurtat. Cum spunea Battista Mantovano? La noi sunt de vânzare templele, preoţii, altarele, cele sfinte, coroanele, torţele, tămâia, cend este de vânzare şi Dumnezeu însuşi! Le-am dorit să mă viseze şi în somn, ce mai vor? Frica le este nevasta de fiecare noapte. Când se scoală dimineaţa, se miră că nu i-au târât cine ştie unde şi-mi mulţumesc că le-am mai dat un soare cu graţie. Pe care nu am putut să-1 cumpăr, l-am dat morţii. Am grije să trimit prin oamenii mei zvonuri, îi turbur, îi înfricoşez, îi ştiu, le cunosc toate faptele, toţi fraţii, ibovnicele şi mamele. Oamenii mei îi pândesc şi când se duc, să mă ierţi, afară! în timp ce par cu frica lui Dumnezeu, îi defăimez, le trimit ibovnici nevestelor ca să-i am la mână, le cer când nici nu se aşteaptă şi dacă mârâie le înfăţişez teribilele lor fapte de care, de cele mai multe ori, nice nu sunt vinovaţi. Femeile lor lucrează cu gura lor spartă pentru mine, de la ele ştiu cum stă rânza în fiecare. Şi asta nu-i puţin/. Au învăţat cu vremea una să spună şi alta să facă. De trei ori era să-mi pierd capul şi-am scăpat. Chehaiaua mea de la Stambul ce înghite baniţe întregi cu bani m-a prevenit de fiecare dată.
Am duşmani mulţi, dar fierul îi aşteaptă pe toţi. înapoi în mahalaua Fanarului nu vreau să mă mai întorc. Ca să învăţ limba turcă, mama mea şi-a vândut tot. Supuşenie şi elocinţă până iei puterea, zicea ea, şi bine zicea. Să ştii să aştepţi şi după aceea să loveşti! Pe tâlharul care fură pentru mine îl fericesc, pe tâlharul care fură pentru altul îl nenorocesc. Boerii mei puturoşi, aceşti kabadaz mă cred sfios şi temător, le dau în fiecare zi iluzia că mi-e frică de ei şi, când pot, îi umilesc în faţa celorlalţi. îmi ştiu de frică. Am şi câţiva grămătici, dar ăştia sunt plicticoşi şi compilatori. Când mă supără câte unul îl pun să latre cum face câinele şi el latră. Nu cunosc speţă mai laşă şi mai gata să lingă unde a scuipat. Cică trăesc din trândăvie ca să poată gândi. Pentru ei, eu gândesc. Şi-asta ajunge! Mai are puterea despre care-mi vorbeai vreun văl, ca să-1 sfâşii...
- Nu, Magnifice!
- Sărută dreapta atunci!
Şi i-o întinse. Acela căzu greu la picioarele lui şi-1 diviniza cu o privire atât de supusă, încât Evanghelina simţi nevoia să iasă afară din odăi.
*
Către sfârşitul anului, Princepele îl chemase la el pe Ioan de Valahia să-i citească Foletul. Astrologul, trecut acum de 60 de ani, îşi privea Domnitorul cu o umilinţă veche, lăsând să-i scape pe lângă lungu-i trup mâinile sale bătătorite cu care primăvara ţinea coarnele plugului.
- Au te-am întristat cu ceva? îl întrebase.
- Nu, Măria Ta.
- Nu-mi plac răspunsurile cu gura pungă. Mie să-mi spui...
- Au intrat în casa voastră Necuratul...
Princepele râsese bătându-şi pulpanele hainei scumpe cu degetele grele de inele.
- Vorbeşti de messerul Ottaviano? -De el...
7
442 EUGEN BARBU PRINCEPELE 443
- E un învăţat, citeşte ca tine zodiile. Are în traistă La Tartana degl'Influssi. Citeşte frâncăneşte şi latineşte, ştie greaca de parcă ar bea apa, dacă-i arăţi litere chirilice, râde şi se joacă cu ele, e numai spirit.
- Ştiu, Mărite...
- Mi-a adus un Trattato Astrologico, imprimat la Veneţia.
- Ştiu, Mărite, mi-a arătat şi mie CalendarulAstrofilului de la Târnava. A vrut pre mine întâi să mă cumpere. Să nu-1 asculţi. Minte.
- Toţi minţim, viaţa e o zăbavă în dulcele adevăr ce ne place, nu în cel ce nu ne place. Şi ce mai are, că mie nu mi s-a înfăţişat cu totul?
- Din traista lui, cum bine ai spus Măria Ta, a scos şi un Prognostic perpetuu, un Sismologhion. Cred că a cumpărar, nu se ştie de la cine, şi Calendarul Tâmaviensis. Cunoaşte zilele faste şi nefaste după Tycho Brahe, dar nu spune la nimeni. Cred că e mai învăţat ca mine. Nu totdeauna Dumnezeu însoţeşte vârsta cu cea mai mare ştiinţă. Eu mă duc şi mai doresc a afla, el e plin ca un pom greu de rod. Aproape nice n-ai crede că are vârsta pe care o mărturiseşte. Ori unde nu doarme, ori unde are un ochi metafizic, nu ştiu. Mi-a spus dacă n-aş dori să întocmim împreună un Minologhion, cu mişcarea stelelor, a vânturilor şi a soarelui, a lunei, unde să ştim totul înainte despre focuri iscate, despre eclipse...
- Şi ce-i rău în asta? Uniţi-vă şi spuneţi-mi când o să am belşug şi când o să-mi sece haznaua binelui...
- El lucrează cu Diavolul. Culoarea lui e Negrul. Nu ne potrivim...
- Fleacuri, învăţate Ioane. Studiază cele patru trigonuri şi fă la jumătate cu el. Lăsaţi mai bine certurile şi spune-mi ce zice Pallade Astrologa că va fi la anul?
- Ţara Rumânească se arată a sta sub Vărsătoriul de Apă. Priatenii Măriei Tale ştiu cum le umblă lucrul. Vor fi vorbe de obşre preste tot anul...
Scosese cărticica lui scrisă cu cerneală neagră şi cu chinovar, întocmită de un caligraf sârguincios şi citea prognosticurile generale.
- Să ia Măria Ta sama la vremea ce vine la scosul unei măsele şi la treaba oilor în care pagubă văd.
Pe urmă trecuse vorba despre patru vremi ale anului şi citise la întâmplare câteva preziceri:
- Gran Venator de Lago Scuro dzice: Ce intrându turbarea în câini, se vor muşca între ei şi nici nu vor avea vreme a se repezi cât să poată pune împotriva vrăjmaşilor lor. Lucrurile obşteşti vor urma cu obicinuita lor fierbinţeală...
Princepele îl oprea când şi când.
- înţelept eşti, învăţate Ioane. Am să cuget la cele ce-aud. Mai zi-i.
- La vorbele de părţi, Fruniol dzice pe Ghenarie: în gabi-neturi vine mistuită o materie prea tare, nu însă fără scârbă a unui stomah gingaş. Cerul seninos...
- Aha, ce tâlcovenie! făcu Princepele. Adicătelea cine ar avea acel stomah gingaş?
- Gândească Măria Ta şi-i voi da răspuns când va fi de trebuinţă.
- Bine, învăţate. Mai citeşte...
- Citesc, Măria Ta. Pallade Astrologa dzice: Veaste bună de la celprinţep apăsat...
- Ăsta ar fi vărul meu care stă zălog la Stambul pentru mine.
- Cum doreşte Măria Voastră... Gran Pescator de Cumahio în fevruarie la şfertu de pre urmă dzice: Dăjdiile şi cererile, cui se cade, plăteşte!
- Dar, cum, învăţate Ioane? Trebue! Mai zi-i!
- în Ţara Moschicească mari cuvinte ca să stea pre odihnă s-arată. în Ţarigrad armonie vârtoasă...
- Tare mă bucuri...
- La lună noauă în 14 al lui fevruarie o curvană vestită rămâne înşălată şi ciumată de un al ei mai vechi credincios...
444
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
445
- Ha, ha, ha, râse Princepele cu poftă. Bună...
- O cetate de lângă mare, spre Miază zi va avea ceva- mişcare. Umezeală şi vreme stricătoare trupurilor omeneşti, se mai veade şi la şfertu dentâi dzice Fruniol ca un comandant să se păzeascii de oamenii lui de casă şi cel om mare stea cugrije în mâncări şi-n băuturi pentru că-i vine urzită otravă...
-Ei?
- Cine ştie, înălţimea Ta, pe care paşte paşii nenorocirii... Princepele răcu o vreme îngândurat şi pe urmă îi făcu i.n
semn cu mâna-i obosiră astrologului:
- Mai zi-i!
- Cran Venator de Lago Scuro dzice: O, cum nebuneşte dc melanholie, cel om mare şi cu adevărat nu ştie ce mai pohteşte dc la astă lume. Împotriva norocului nu foloseşte desnădăjduirca. Un rebel va plăti cu capul lui blestemăţia. Frumoase zile!
- Destul, învăţate! Pentru azi e destul... Era turburat şi nu voia să i-o arate.
- Du-te deci şi împacă-te cu streinul...
Ioan de Valahia închisese Foletul legat în piele de capră şi-1 privea drept pe Domnitor.
- Niciodată, Măria Ta. Pentru virtutea mea răspund în faţa stelelor ce pe toţi ne luminează cu graţia lor blândă. Messerul e Diavolul ce au a turburare apele...
- Exageraţiuni, Ioane. O să vină vremea să v-aduc la masă pre amândoi. Sărută-mi dreapta si ieşi...
Bătrânul se înclină cât era de lung şi-i sărută mâna asudată, încinsă de vechi uleiuri şi apoi se duse.
Pe urmă veni seara dc toamnă târzie. Afară cădeau ultimele frunze ale nucilor, şuerând. Se făcuseră focurile şi lemnele trosneau. Pe ziduri urca gheara neagră a nopţii. Oraşul se pustiise. Se aştepta prima ninsoare. După un ceas ori două Princepele se plictisi şi bătu din palme.
Se ivi cămăraşul Canaano.
- Să mi-1 aduci pe mascalţon...
- Se roagă, ori se pedepseşte... E gol şi se biciuie.
- Atunci mă duc eu la el!
Princepele se ridicase sprinten şi străbătuse coridoarele pustii de lemn. Afară în curte urlau paonii ca nişte câini. Chilia CC i-o dăduse messerului era tocmai la capătul celălalt al palatului. Prin faţa uşii maică-si, cât era de puternic şi de bătrân, trecu în vârful picioarelor ca să nu fie auzit.
Pe urmă vântul scutură clopoţii cerdacului si limbile lor bătură metalele din ce în cc mai repede. Venea ninsoarea. Dinspre nemiloasa câmpie ce înconjura Bucurescii sosea haraima-llul iernii şi mult îi plăcea să se ştie la adăpost.
Ajunsese lângă un zid de lemn în cate o slugă a lui practicase un ochi secret. Se apropie şi-şi lipi obrazul de acel loc. In odăiţa messerului atdea numai o lumânare. Pe pereţi se zăreau (.'hărţi marine şi sferele de piele ce închipuiau amărâtul nostru dc pământ se mişcau uşor.
- Tu eşti? întrebă messerul de dincolo, simţindu-1. Princepele nu-i răspunse. Nu sufla, stătea numai lipit cu
obrazul de zidul de lemn.
— Tu eşti? mai întrebă o dată, fără să se întoarcă.
Iar nu-i răspunse. Celălalt se prefăcu a crede că nu-1 ştie şi ridică de pe podele biciul cu care îşi făcea exorcismele. Era gol până la jumătatea trupului şi pe spatele său se zăreau urmele rele ale altor lovituri. Avea o came ca de ceară, frumoasă, cu timbre şi dungi. Când se lovea lumina lumânării se lungea şi pâlpâia. Fotul se înnegura. Se auzea şueratul biciului lovind Herul, sfărâmându-1 ca pe un pahar. Princepele simţea o bucurie secretă deşi ivirea sângelui pe acea carne îl silea să ducă mâna la ochi. Messerul se biciuia din ce în ce mai înverşunat. începu să gâfâie şi pe urmă iar întrebă:
- Tu eşti?
Iar nu-i răspunse.
- Atunci lasă-mă să mă pedepsesc!
446
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
447
Şi iar şuerâ şi se auziră gâfâielile schingiuitului. Spatele era acum numai pârâuri de sânge. Tânărul nu scotea nici un gea măt. Princepele nu mai rabdă şi pătrunse peste el:
- Opreşte-te, nebuniile!
Messerul Ottaviano se ridică în picioare. Avea ochii plini de lacrimi şi pe piept i se scurgea o sudoare profumată. Mirosea a râu, a piatră, a nimic.
— Ai venit, te aşteptam... Ingenunchie şi-i luă dreapta.
— Izbăveşte-mă!
- Te izbăvesc...
— Am scris în seara asta un sonet pentru tine.
- Spune-1!
îşi ţineau mâinile una într-alta şi se priveau. Cu gura lui dulce de fată, messerul recită fără să clipească:
Veggio nel tuo bel viso, Signor mio, Quel cbe narrar malpuossi in questa vita.
L 'anima, della carne ancor vestita.
Con esso e gihpiu volte ascesa a Dio.
E sc 7. vulgo ynalvagio, isciocco e rio Di quel cbe sente altrui segna e addita. Non e l'intensa voglia men gradita. L 'amor, la fede e l'onesto desio.
A quelpietoso fonte, onde siam tutti, S 'assembra ogni belta, cbe qua si vede, Piu c'altra cosa...
- Zdreanţă omenească! Mincinos păgubos, răcni Princepele. Asta-i sonetul către Tomasso Cavalieri al lui Michelangiolo, spurcăciune! Pe cine vreai să minţi!
Ii întoarse spatele şi ieşi furios, bătând fără să se mai ascundă duşumelele palatului.
tu
3
- O să-1 dau la câini! blestema pe coridoare.
A doua zi se auzi prin slugi că messerul îşi face bagajele şi Că poruncise să i se strângă instfumentele care erau aruncate Unul peste altul într-o sanie. Toată noaptea aceea ninsese cu fulgi mari, pământul se acoperise cu o blană strălucitoare. Era 0 tăcere înspăimântătoare şi boerii se feriră să-1 caute pe Princepe Ştiindu-i meteahna de a se răzbuna în altă parte când nu mergeau cum trebue lucrurile.
Pe la prânz, când calabalâcul era aproape gata, un slujitor, mort de frică, abia îndrăzni să spună că messerul Ottaviano mai Întreabă dacă are de auzit vreun cuvânt.
- Nice unul, ducă-se!
într-un sfert de ceas sunară zurgălăii şi sania se topi în acel văzduh plin de fulgi de zăpadă. Trecu apoi o zi. în piaţă fu spânzurat un hoţ de drumul mare şi la doi le tăie gâdele dreapta, Iflsându-i îngenunchiaţi în sânge pe treptele unei biserici. Amarnic strigau ciorile a hoit. Spânzuratul proaspăt sta ţeapăn, păzit de seimeni cu suliţe. Spre seara celei de a doua zi îi ciuguliră Un ochi şi pe obrazul mort se ivi un râu negru. Princepele privea Hprc acea siluetă ce domina piaţa şi se gândea la nemic. Băteau dopotele spre slujbele de seară. Se rugară cu Doamna Evanghelina ţi cu nevasra ce începu să bănuiască lucruri necurate. Ii aduseră copiii, două fete şi pe coconul Haricleiei, Hrisanti, cu obtazul alb, fără vlagă, cu o lene a privirii ce a boală ttăgea.
- Vrea Măria 'Ta ceaiuri, vrea ceva întăritor?
- Nimic nu vreau, Doamnă, zisese fără s-o privească, fetele se uitau la el şi Princepele era rrist, trist de moarte.
Mai ales seara când lumina se încenuşa devreme simţea nevoia Să-1 audă pe cel plecat, sâ-1 ştie mai ales, stând acolo, în chilia lui în care abia se mişcau acele sfere armilare la curenţi. Îşi porunci să-1 uite, ceru vin fiert şi vru să se veselească, chemă fetele care jucară în odaia Doamnei. Erau frumoase, cu obraze curate, îşi aminti de tinereţea lui, de nopţile din pustiul Anadoliei când asculta glasul hienelor. Tot trecutul năvăli în el, cu mirosul
448
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
449
cailor în manej la Trapezunt, cu sticlirea verde a mării, cu Bosforionul cel dulce abia sticlind în amurguri. îşi aduse aminte de acele legiuni tăcute de soldaţi arşi de soare între care trăise, de bivuacuri uitate la lumina focului, de strigătele de sentinele, şi în nări iar îi veniră cumplitele mirosuri ale latrinelor solda ţeşti. Acolo luase năravul bărbaţilor trăiţi între soldaţi, cai si arme. Pe urmă îmbrăţişările muiereşti meşteşugite şi prelungi îl dezvăţaseră de patima lui. Evanghelina îl căsătorise repede cu uscara lui de femeie, Haricleia, cu averea ei mai ales şi nu mai alesese. Fugea uneori pe la moşii îndepărrare şi aducea scâr nave hierodule să-1 scoată din nămolurile plictisului. Treceau chipuri de fete, mai sclipeau acei ochi blestemaţi ce-1 râvneau, auzea acele gemete mici sub el, şi ştia carnea aceea ce se încingea şi înflorea ca lotusul. Sâni de fecioare neîncercare ce aveau în năduşeala lor scârba de a-1 primi şi o dorinţă ce venea ea singură de undeva, vorbe de ocară şi muşcături, scrâşnerul dinţilor şi ţipătul muieresc dintâi, dar peste toate se aşeza acel zgomol repetat de carne flagelată, numai acea carne luminată de para lumânării pe care el nu o atinsese, a păcătosului ce cine ştie pe unde hălăduia.
A treia zi nu mai rabdă şi-1 chemă pe căpitanul seimenilor poruncindu-i să i-1 aducă pe messer din pământ, din iarbă verde, de unde o şti. îl căutarâ, scodoliră Bucurescii ca pe un buzunar. Nu era. 'Primiseră potere pe la hanuri de poştă, în cele din urma îl găsiră la Giurgiu, aşteptând lângă Dunărea îngheţată să se urce pe o corabie care să-1 ducă la Viana.
Tremura de frică. Credea că au venit să-1 omoare. 11 aduseră în blănuri, legat, cu ochii numai spaimă şi i-1 aruncară în faţă.
— îndurare, Magnifice! spusese messerul cu fruntea lipită de pământ.
- Cum o să-mi fie milă de duşmanul meu?
- Atunci omoară-mă cu mâna ta divină!
li întinse un pumnal ascuns în hainele sale. Princepele nu-1 luă.
— Ridică-te, zisese, şi să nu mă mai mâhneşti...
m
- Am spus doar că mint. i   - Ştiu.
- Grazie!
îl lăsă să-şi vină în fire şi după aceea îl chemă la el, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat între ei.
- Ascultă, messer Ottaviano. Ioan de Valahia nu mi-a putut spune nimic despre tezele cenzurate ale lui Pic de la Mirandola. Poate le cunoşti. Este un luctu care mă tiranizează de la o vreme. Cărţile mele nu-mi dau deslegare...
- Cum nu, Mărite.
- Vrei să-mi spui că le-ai citit undeva?
- Asemenea lucruri ard frumos în flăcări. Le ştiu, le-am «lizit. Parcă el sau altcineva spunea: filosofia caută adevâtul, teologia îl găseşte şi religia îl posedă...
- Frumos cuvânt.
- Machiavel spunea despre Pic că era un om aproape divin. A suferit ca şi mine. Nerecunoştinţa este răsplata principilor.
*    - Nu cârti, că am beciuri grozave în care te aşteaptă şobolanii mei înfometaţi, ori n-ai învăţat a-mi şti de frică? [     - Ce vrea sufletul Vostru?
- Vrea să se mântuie de îndoială.
- E greu să speri că vom scăpa de acest chin.
; - Deci e adevărat că Christos nu a coborât în mod real în Infern de pe crucea lui? Ci numai virtual?
Messerul privise dulcea aşezare a zăpezii de afară.
- Maestrul nostru susţinea că nici o imagine legată de crucificare nu trebuie adorată, nici chiar în sensul în care vrea
; Thomas d'Aquino. Tot el crede că nu e posibil ca Dumnezeu »fl-şi asume orice natură. El e numai o natură dotată cu raţiune. Dar de ce te frămânţi atât?
- Simt că mi se apropie moartea şi vreau să ştiu...
- Toţi suntem în apropierea morţii. Ea este poarta prin care trecem în fiecare zi.
450
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
451
- Şi-atunci să-i cred pe preuţi când rup pâinea care e trupul veşnic? Hoc est corpus meumi
- Consacrarea trebue luată ca o simplă recitare, asta zicea Pic. E mai impropriu, spunea el, să afirmi că Dumnezeu e o inteligenţă decât să spui despre sufletul raţional că e un înger...
- Atât voiam să ştiu...
- Şi eşti mai liniştit?
- Poate. Să ne rugăm...
- Eu nu cred.
- II negi pe Dumnezeu?
- Nu, îl primesc, e cu totul altceva.
- Ioan de Valahia mi-a spus că eşti Diavolul...
- Bătrânul acela înecat în tămâie? -El.
- Nu ştie ce spune. Raţiunii i se zice Belzebuth când distruge culcuşurile calde ale gândirii. Sunt blestemat să ştiu şi să afirm. Nu am ce-i face.
Iar avea privirea aceea nebună care-1 înfricoşa pe Princepe.
- N-ar fi mai bine să bem ceva?
- Nu beau.
- Iar minţi! Te-au găsit într-un han cu borâtură pe piept.
- Aşa e. Dar nu mai eram eu acela care vărsa.
- Mi-ar place să te ocupi puţin de petrecerile mele. Poate facem un bal cu travestiri. Vreau să mă bucur puţin. Palatul este o ocnă neagră. Aş pleca din el şi mâine.
- Din tine ttebuie să pleci, Princepe. Eşti prizonier ca Ugolin şi n-o ştii.
- Mă sfâşie câinii melanholiei. Tu auzi cum urlă tăcerea acestei ierni? Suntem la capătul pământului. Parcă în Sciţia sau în ultima Thule, simţi?
Ascultară amândoi. Afară creştea zăpada, strat peste strat.
- Am văzut mortul. Nu mai are ochi, zise moale după aceea messerul.
- El ţi-a ţinut locul. Puteam să-1 graţie/., dar n-am făcut-o. 'ie ţi-au scos ochii ciorile. V£F;' - Ştiu. M-a durut, am mai murit o dată... SE   Vorbeau ca doi nebuni şi pe afară pândea Doamna cu tetele 9^de mână, pe care le înfăţoşa Princepelui, ca să le mai vadă, ca
IKlfl-şi mai aducă aminte din ce dragoste ieşiseră. Venise iar un amurg târâtor care scurmă cu ghiara lui nca-,   . |(ră pereţii şi sufletul Princepelui.
'   ^      — Ar trebui făcute niscai invenţiuni, ceva, nişte pasquinaw, ■   djT din boerii ăştia sunt greoi la minte, în ei carnea gândeşte, f  W     - Bine vorbeşti. ;   f      - De ce nu-i zgudui puţin? u   a      — Poţi să zgudui pământul ăsta fără suflet? îtlSt     - Cum, nu? Dacă l-ai pune pe unul să-şi denunţe fiul pentru rele închipuite faţă de tine...
- Le dau idei.
- Frica de rău nu împiedică răul. Gândeşte-te ce frumos ■Mf fi să-i torturezi pentru ceea ce nu au făcut, să-i pui să se ||Sirască. Ce dovadă a forţei! Strică-i pe prieteni cu cei mai buni
prieteni ai lor, asta este o operă.
ÎS    Princepele iar se temu. Messerul avea gura umedă şi din |:Ochii lui albaştti de înger picura o rouă înduioşată. _JJ.    - O mamă care-şi ucide fiica minţind despre ea că a insultat De Doamna. A face răul şi a pedepsi c o nemica pe lângă a nu "Şj, fiice răul şi a pedepsi. Ce spui?
- îmi dai frică.
$ - încearcă. Jocul ăsta o să-ţi alunge melanholia de care Vorbeai. Nu-mi plac sufletele care se usucă tânjind la ceva ce / Ic este la îndemână. Mor să aud crescând aurul tău. Trebue să facă un zgomot de vierme... Mulţimea se îngraşă din nedreptate, din sângele altora. Gândeşte-te că supuşilor tăi le-ar trece plictiseala. Aici nu au la ce să se gândească. Haide, fă-o pentru mine...
- Să mai vedem...
452 EUGEN BARBU . .
:
- Nu e vreme.
- Unde mă împingi? § i* de nime^r                 * ?' * ^ ^ <* ™          ^ f
Fără să ştie vreunul dinrree,, afară începuse să mngă eu sânge.
lOAN VALAHUL
O remuşcare surdă rodea sufletul Princepelui şi, pentru a mai Stinge vorbele ce se ţeseau în jurul său şi-al messerului Ottaviano, (I chemă la el întt-o dimineaţă pe Ioan Valahul spunându-i a se n pregăti pentru o călătorie la Bistriţa că tot era vară şi pe câmp puteai să auzi cum se coace bobul grâului. Învăţatul avea să lase ceasloavele şi l-ar însoţi să mai privească neasemuitele lucruri
*Sk ftscunse sub acele bolţi de piatră. Lăsau cuttea cu intrigile ci
* mărunte, îl lăsau pe acest nebun de talian ce avea să spumege de furie auzind că e părăsit şi s-ar fi potolit şi furia femeilor ce nu mai tăceau. Plecarea neaşteptată a Princepelui îi amintea prima
■-. Întâlnire cu loan. 11 căraserâ cu carata pe un câmp, Evanghelina ţi slugile, undeva nu departe de Curtea Domnească, într-un ţinut lălbatic cu pământ fabulos, veghiat de sălcii. Era frig, spre
-- primăvară, cerul tot, o zdreanţă cenuşie. Păsări de baltă se ridicau de undeva din fundul acelui pământ ostil care vara trebue să fi fost plin de ţânţari, iar acum numai bolovani tari, suri. Opriseră la capul unui ogot. înaintea lor, aplecat peste un plug de lemn, NC căznea a însufleţi acest deşert tare un bărbat cu părul alb, îmbrăcat numai într-o cămaşă lungă, murdară pe la poale. Venise «pre Princepe desculţ, cu tălpoaiele lui de ţăran, mari şi pline de nămol, ţinând în palmele bătătorite viermi culeşi de pe jos.
454
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
455
— loan îmi zice, spusese simplu, plecându-şi uşor capul, iscodindu-1 cu privirea lui grea ca metalele. Sluga Măriei Tale.
„Nu e un învăţat, e Cincinatus! gândise Princepele, ce sa fac cu acest ţăran? Unde am nimerit? Şi ce curte e aceasta unde vor mânca toţi cu mine, smulgând bucatele din faţă-le..."
Celălalt tăcea. Vântul serii îi spulbera viţele părului pe hunii-.
— Mi s-a spus că ştii a înmulţi vorbele...
— Învăţ dintt-un întuneric de cuvinte neînţelese, vorbise ca în Psaltiri.
— Şi-aici în câmp ce citeşti?
— Vorbele mute ale pământului. Şi de la un vierme culegi ceva... La Rusalii vom da ofranda primului rod. Ţinutul nu e prielnic, trebue ploaie mai târziu, nu multă, că locurile ţin umezeala. Vântul întăreşte ţărâna. Ne mai ajută şi paserile, ele fac restul...
— Vii? îl întrebase Princepele.
— Să duc brazda până la capăt. Mâine o să-mi trimit muierea să termine...
Şi pornise fără grabă spre plugul lui tras de un bou, din care ieşeau aburi în acel frig al serii de început de primăvară.
— Ciudat om, îi zisese maicâ-si, Evanghelina.
— Să nu-1 superi.
— N-o să-1 supăr, el să nu mă supere...
Avea în glas ceva ameninţător, femeia îi ştia mâniile repezi şi necugetate, dar loan era bătrân, văzuse multe, o să aibe înţe-lepţia de a nu-1 necăji.
De Rusalii se aflau iar în faţa acelui câmp înverzit. învăţatul smulsese câteva fire de grâu. Tăiau şi musteau.
— în altă parte de ogor se îngroapă cenuşa rugurilor din noaptea Sfântului loan, oase de paseri sau ale vitelor răiate. La Atena, pe altarul lui Zeus Polion se aruncau ia vremea asta primele roade. Se jertfea un bou care jefuise grâul şi mâncase spiritul gtânelor. Prostii, Doamne, haidem să-ţi arăt cealaltă faţă a vieţii, aceea care începe cu moartea...
f
- Unde mă duci?
- E o mănăstire pe aici pe aproape, vreau s-o vezi. Nu te împotrivi! Ţara e un cimitir întreg. Moartea o a cerşut pe viaţă. s'I'rebue să ştii ca să înţelegi. 'Toate urile se sting în braţele morţii!
Avea o voce uşoară, căutătoare. Princepele nu mai spuse nimic. Se urcară în carată şi caii asudară în lumina verii pe un drum plin de praf, nu departe. Se arătase pe urmă mănăstirea Snagovului, părăsiră între bălţi şi papură. Locul părea pustiu ţii rece, bătea un vânt dinspre miezul apelor ce scutura faţa lacului. Roatele se scufundau uşor, caii încetiniseră, căutau locuri sigure. Prin hăţişuri se zbăteau paseri negre, repede mistuin-du-se în amiaza de vară.
- Ce loc trist! zisese Princepele.
- Aice iarba gândeşte şi pentru noi...
Se înfăţişară morminte zdrobite şi cruci putrezite, pietre albe, uitate, acoperite cu litere şterse.
- Citeşte Măria Ta? întrebase loan.
- Da.
Coborâseră în acel loc şi în acea linişte fiorul morţii îl cuprinse pe Princepe. Oare unde era rece, oare unde bătea vântul? r     Tăiat a fost jupan lldrea de către Mircea Voevod, în satul Onceşti. A fost fiul lui Dragomir Postelnicul şi-al jupani (ei sale, Marga. In anul 7082... scria pe pietre.
Tăiata fost jupan Radu Stolnicul de către Alexandru Voevod fi a fost el fiul lui Dragomir postelnicul şi muma lui, monahia Efrosina. In anul 7078... ,       Tăiat a fost jupan Barbu de către Alexandru Voevod, în oraşul •■: Bucuresci şi a fost el fitil lui Dragomir postelnicul şi muma lui, monahia Efrosina. In anul 7078...
Tăiat a fost jupan Crăcea de către Alexandru Voevod în oraşul Uucuresci şi el a fost fiul lui Dragomir, postelnicul şi muma lui, monahia Efrosina. In anul 7078...
— Aveau treabă voevozii! zisese Princepele, fără să lase a se înţelege ce fel de treabă aveau. Oate erau boerii necredincioşi?
456
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
4S7
— Necredinţa vine din slăbiciune, Măria Ta. Să intrăm...
Biserica şi paraclisul erau aproape, cu zidurile roşii, mâncate de vreme. Pe şindrila neagră ploile îşi lăsaseră urmele lor necruţătoare. Princepele privise turlele şi ferestrele înguste prin care vântul şuera vesel. Locul părea aproape pârăsir deşi câte o mână omenească smulsese buruienele. In amvonul afumat moţăiau câţiva călugări pe care Ioan iute îi alungă să nu-i mai audă şoptindu-şi cine venise să vadă sfânta biserică. O răcoare umedă făcea să picure de sus din transept bucăţi uşoare de tencuială, albe, ca nişte fluturi. Lumina soarelui străpungea acest întuneric parfumat în falii transparente, arătând chipuri uitate de sfinţi. Stâlpii rotunzi ai chorei înverziseră de muşchi şi pe treptele ciobite ale altarului Princepele zări guşteri cu guşile umflate. Mirosea a ceară bună, căzută în râuri galbene, risipite la picioarele lor. Nu slujea nimeni, era numai un loc de repaus.
- Aice cel puţin smintita minte omenească nu s-a fudulit ca la Curtea Domnească, unde au ridicat Neagoe o curvană, nu o besearică, într-atât e de ismenită, cu turlele ei ce parcă s-au răsucit la vânt şi cer îndurare Domnului. O au văzut-o Măria Ta?
-Nu.
- Au ridicat-o meşteri nebuni despre care vorbeşte poporul. Unul cică a fost uitat sus pe şiţă şi a încercat să zboare. In ziduri vorbeşte lumea că şi-a îngropat nevasta de vie şi ea strigă de-acolo, noaptea când o strânge cărămida...
- Teribile scorniri, nu?
- Cine ştie...
Princepele privea smalţurile cărţilor sfinte îngropate în co-perţi de lemn şi podobite. Argintul cu care erau învelite sclipea uşor în neagra lumină. Era vrăjit de arabescurile încâlcite, de foile şi frunzele săpate în metale cu o răbdare uriaşe. Nimburi codire şi vestminte ţepene închipuite de meşterii bizantini ai secolului al XlII-lea i se arătau ca minuni mici. Serafimii şi proorocii pluteau într-un văzduh greu, mâini pioase atinseseră aceste reci învelitoii şi glasuri de demult cerşiseră Domnului
falântuitea. O ceaţă albasttă de fum învăluia altarul, cu uşile lui de chiparos, din care mai răzbătea un miros dulce de lemn {icump. Fumul şi vremea nu şterseseră urma migmei encaustke
din crestăturile lemnului, cum avea sâ scrie mai târziu un
înţelept că la tot.
- Mi-ar trebui zestrea Snagovului, zisese Princepele hotărât.
- Nu poţi să te jefueşti, Mărite, pre rine... Era un grai nou, necunoscut, auzit aici, spus de un plugar
desculţ ce scormonea pământul cu un plug dc lemn. Acolo de ■ Unde venea, din marea Iui aşteptate, ţesută în nopţile reci ale deşertului Anadoliei, aceste cuvinte l-ar fi costat capul pe Ioan Valahul, dar acela nu clipea în întunericul străpuns de raze de soare ce-i dădeau chipului livid un Ici de stranie hotărâre.
- Tu, Doamne, trebue să sporeşti aceste miluiri către Dumnezeu. Nu să iai. Viaţa e de tot trecătoare. învaţă de la acele morminte unde eu te-am dus mai întâi...
Princepele cunoştea ţinutul pustiu al ţârii din vorbe neştiutoare. Un loc sălbatic cu mine de sare şi aur, undeva prin munţi înalţi unde numai vulturii urcau şi aice găsea minunile de cărţi slavoneşti şi greceşti, scrise cu kinovar şi cerneală neagră. Fugise cineva din civilizaţii către încoace şi-1 învăţase pe omul înalr, CU părul alb şi o gură grea, cărnoasă, să spună ceea ce ştia (şi cine ştia de unde ştia) şi când lăsase vitele în ogorul desţelenit ca să slovenească, în cate chilie şi la ce şcoală?
- Sunt multe asemenea mănăstiri în ţară?
- Multe, câtă credinţă, Mărite. Păşeşte în altar... Pe o masă stăteau chivoturi de argint şi căţui, candele, patere, cruci cu filigrană, potire şi vase.
- Pre aceste cine le păzeşte?
- Nimeni.
- Mi s-a spus că aice se fură calul de sub om...
- Poate...
- Vorbeşti scurt, învăţate...
458
eugen barbu
princepele
459
1) dojenea, dar era uimit. Atunci văzuse şi scaunele dom neşti de-a dreapta şi de-a stânga altarului. Erau lucrate de mâini dibace ce visaseră în lemn cu dăltiţe nebune, un fel de marame subţiri ce cântau, nu alta. Văzu şi catapeteasma ca un fum împletit şi nu ştiu cum să-şi mângâie palmele delicate cu aceste bolnave flori totsionate, arzând în ele însele şi mai zări tot acolo, la văzul lumii, patrahiruri naive de pânză aurită şi epitafuri cu îngeri, perdele şi ţesături de vis, apoi ridică de pe un perete icoanele sticlind blând şi cercetă chipul lui Isus cuprins de văpsele albastre şi din trupul lui divin răsărea o viţă ca o frânghie ce-l unea cu viaţa şi cu mormântul şi când zări mai de aproape că ciula ciudată a sfântului Iacob Persianul, rămase ca trăsnii.
- Aşa ceva n-am văzut nici la Muntele Athos, zisese, unde stăpâneşte şcoala lui Panselinos.
- E un popor dăruit, Doamne. Ceea ce vede visează şi după ce visează, scrie cu pensula.
- Şi cine au ctitorit-o?
- Au fost mulţi. Se vorbeşte despre Vlad Vodă Ţepeş cel ce avea obiceiuri proaste, dar au fost şi Basarabii şi Radu Negru, cine-i mai ştie, poate şi Vladislav Voevod, dar paraclisele şi altarele au ars şi s-au ridicat altele, numai locul e acelaşi. Veniturile mănăstirii s-au sporit de la vama gârlii Snagovului. Din zece peşti se lua unul pentru danie. Au mai curs bani şi făină...
Ieşiseră afară să mai cuprindă cu privirea căderea soarelui peste apele mustite.
- Frumos loc şi plin de visare, la început nu mi-au plăcut... zisese Princepele.
- Până te deprinzi, Doamne... Dar nu totdeauna pacea a însoţit aceste meleaguri...
- Vreai a-mi spune poveşti înfricoşate. Cum i-au muncit Domnii voştri pământeni pre boeri şi cum prevestirile nu fură amăgite?
- Chiar aşa. Tu trebuie a afla totul şi a te ferire...
- Atunci grăeşte...
— în trapeza Snagovului l-au gâtuit pe postelnicul
Cantacuzino...
— Am auzit ceva. L?ra un cărturar. Ce i-au pricinuit?
— Vorbe nemerniceşri i-au adus moartea, l.a ceasul cinei, Să fi fost anul depărtat una mie şase sute şaizecişidoi, l-au ge-nuncheat gâzii si viaţa îi muri sugrumată. Atunci au pierit un mare stâlp al acestui neam şi dacă Măria Ta voeşte a învăţare ceva este a se feti de vorbe mai mult ca de sabie. Pământul ţi-este strein şi nu li-ascund că neamul nu vă iubeşte. 1.1 este plecat cu capul său în ţărână, dar mintea lui visează la alti domnitori, ai săi, ce-i ştiu obiceiurile şi nu-1 suduie şi nu-1 jefuiesc...
Princepele simţea că se mânie, dar tăcu. Ziua era prea frumoasă ca s-o strice cu vreo mâhnire.
— învăţate Ioane, nu am apucat încă a lua. Dar ştiu cum se face...
— Să fii cu milă, Doamne, şi să respecţi ce-i al fiecăruia. Dă-le cât să nu moară...
— Ce nevoe au ei să nu moară?
— Dar cc-i crezi niscai vite? Aici un tipograf au tipărit cărţi, nu-s nice o sută de ani de arunci. Nu-i mult, dat cât ne crezi de nevolnici sunt oameni între noi care s-au dăruit învăţăturii. Acel postelnic citea latineşte şi elineşte, eu i-am adunat cărţile risipite şi lot mai cercetez pre unde le-au dus vânturile şi negrija. Cărase de la Stambul, din biblioteca împăraţilor bizantini câte ceva el şi familia, urmaşii, şi ce nu a strâns moartea în urma lor au adunat Inimoase manuscrise, dacă vrea Măria Ta am să ţi le arăt. După ştirea mea nu-i lipseau cărţile fundamentale, începând de la Călătoriile lui Pausanias şi până la De vitis ac gestis summorum fxmtificurn liber unus ripărită la Colonia în 1 551. Medicul Iacob Pylarino îi trimisese stolnicului Constantin Cantacuzino Cronica Universală a lui Johannes Nauclerus. In rafturile de la Mărgineni se afla tratatul Del mappamondo istorico al lui Antonio Foresti şi Adagiile lui Erasmus din Rotterdam...
460
EUGEN BARBU
Princepele rupsese o nuia de salcie şi-şi biciuia vestmintele bogate.
- Atunci ce căutaţi voi la plug? Să are proştii, besna pământului, cârtiţele astea ce nu ştiu a se spălare şi-mi împut curtea de miros...
Peste turlele Snagovului ce se răsturnaseră în amurgul apelor dimprejur rreceau piţiguşi gureşi. Ele încărcau aerul cu frig şi ceva srrein se aşezase între cei doi.
- Măria Ta pământească îţi dă voie, Doamne, să vorbeşti cum vorbeşti, dar sfieşte-te în faţa acestor morminte ce stau nepăsătoare în soare şi-ţi rânjesc. Am slujit şi altor domni fanarioţi, ei m-au chemat şi s-au sfătuit cu mine. M-au privit de sus şi când nu m-au mai răbdat, au vrut să mă dea morţii. Iţi doresc domnie lungă şi înţeleaptă, de aceea te-am adus în faţa acestor martori pe care trufia i-a zdrobit şi i-a întors în ţărână. învaţă ceva, ori rrimite-mă la plugul meu să nu-ţi mai cert zilele tale strălucite. Poate ai nevoie de linguşitori, cum au toţi puternicii zilei, dar nu de linguşitori trebue sâ se bucure Stăpânii pământului, ci de cei ce-i ceartă şi le arată cât de greu atârnă păcatul lor ce nu seamănă cu al tuturor... Când mai vrei a învăţare câte ceva să mă chemi, acum ştiu cât te-ai mâniat şi tămân aici să mă rog şi pentru zilele tale...
Princepele se depărtase fără un cuvânt.
Nu-1 chemase o lună, două, lăsa timpul să treacă şi aştepta să audă că Ioan Valahul se spăşise. Maică-sa, Evanghelina, îl întreba neliniştită:
- Ce ţi-au făcut bătrânul acela?
- Nemic.
- Atunci?
- Nu pot a-1 vedea în faţa ochilor. E mândru.
- Si nu-ţi plac oamenii mândri?
- între cei cu care am trăit nu cunosc un asemenea cuvânt, aici l-am învăţat...
- Retorică, fiule. Ai avut şcoli bune.
PRINCEPELE
461
- Şi ce ştie el la urma urmelor ca să-mi fie nelipsit?
- De ce nu-1 asculţi? Zidurile acestui palat te strâng, dar noi nu stăm penttu a muri. Am venit să strângem. Ar trebui să-1 întrebi cum s-o faci...
- E ultimul sfat pe care mi l-ar da. îşi iubeşte poporul. E legat de robi, de tot ce mişcă în jurul nostru...
- Atunci gâtuie-1!
- E prea târziu. Am apucat să-1 las să grăiască.
- Şi ce dacă?
- Tu nu ştii ce spune...
- Afurisite votbe!
Tăcusetă amândoi, era o zi de început de toamnă cu cerul posomorât. Nevasta îl supărase cu naşterile ei repetate. Tot fii morţi făcea.
- Eu zic să-1 chemi, zisese în cele din urmă Evanghelina. Lumea vorbeşte că nu vă înţelegeţi. Trebuie să-i lăsăm să priceapă că sunrem uniţi. Altfel cine ştie ce ticălos o să pornească intrigile spre Stambul.
.:       - Bine, cum spui tu!
îi sărutase fruntea bătrână şi rece ca un lemn şi bătuse
din palme.
- Să mi-l aduceţi pe Ioan, poroncise.
Şi i-1 aduseră. Era slăbit, ţinut numai în posturi, avea privirea vagă a celor ce nu au văzut multă vreme oameni.
- Ce-ai mai făcut? îl cercetase cu atenţie.
- M-am închinat pentru tine, Doamne, şi te-am iertat...
- Ce cuvinte îndtăzneţe aveţi voi pe aici!
- E ceea ce ne-a mai rămas. Nu te speria. Poruncă...
- Nu voiam nimic de la tine, numai când or să înceapă ploile astea să mai vii să-mi mai vorbeşti. Pereţii sunt tăcuţi, femeile spun multe şi nu ştii nimic după aceea. Am auzit că eşti astrolog, citeşti în stele.
- Ne închipuim şi câteodată faptele se mai potrivesc!
- Să-mi faci Foletul...
462
EUGEN BARBU
- Ţi-1 fac, Mărite, dă-mi numai palma stângă şi lasă-mă sâ mă uit în ochii tăi ce-s drepţi până acum cu mine...
II privise vrăjitoreşte şi-i lepădase mâna după ce o scormonise cu o privire aprinsă. După trei săptămâni îi citise primele prognosticuri:
- Fruniol dzice la 14 dni, lună plină:
Otrava sade pe arc, de se va slobozi, groaznici loviri vom auzi. Aer călduros, dar nestătătoriu. Scrutinia stelelor dzice:
Moartea taie o ţara de boală, dară cine ştie nu va să ştie... Cheravale dzice:
Cine a hiclenit pre mai marele său, tare îl doare capul... -Ai măsluit Foletul, ca să mă spatii! îl întrerupsese Princepele.
- Nu-i adevărat. Uite ce dzice Contra Tartana: Trebile lumeşti iară pleacă la rău...
- Minţi!
- Nu mint, Doamne.
- Atunci spune despre trecut ca să te ştiu.
- Spun. Vrei vorbe de vară, adică ce ţi s-au întâmplat? -Da.
- Tartana Seica dzice: Câmpurile nu ard în firească căldură, ci se aprind de meşterşugit foc ce acel Domn negândit l-au adus. Câte gâlcevi şi câte sgomotepentru neşte lucruri care bine au mersu. Ce iaste? Ce iaste? Tot aşa mergu: cu plânsuri se sfârşesc veseliile...
Princepele stătuse îngândurar câtăva vreme.
- Mai cireşte!
Tartana Infimilor dzice la toamna cea bună, adecă mai încolo: Vremea frumoasă pentru vânătoare. Se vorbeşte de a se hotărî o logodnă, dară vine turburată.
Scrutinia srelelor dzice:
Mari sgomote spre Miază-Noapte.
Moartea în multe locuri face ca o ,
- Destul. Ai vorbit cu dracul.
PRINCEPELE
463
- Nu-s nici măcar magician. Seamăn cu sibilele care l-au profeţit pe Isus. Magi se spunea şi filosofilor care erau lăudaţi ipi divinizaţi. 1-a îngăduit şi Sctiptuta...
- Cum de m-ai cunoscut?
- Stai sub semnul lui Saturn, furor me/ancholicus, care e o planetă rece, malignă. Ai mintea, nu sufletul, care-i al lui Jupiter. Fereste-te de nepăsarea ta...
- Invăţatule, deşi nu-mi plac prevestirile tale, aş vrea să ne împrietenim. Cui aparţii?
- Spiţei curgătoare a lui Ioan Românul.
- Şi unde-ai învăţat?
- La Patavia, de-i spune mai de curând Padova.
- Pari ottăvit de ştiinţă, deşi lucrul pe câmp şi palmele tale bătătorite nu mă fac să te cred.
- Dar de unde! şi umerii lui de plugar se scuturară de râs. . vSunt un fel de diacon. Am urmat o şcoală de cantori. In tinereţe
aveam glas bun, mi se spunea că sunt Redemptus cel ce avea glasul dulce ca nectarul şi mierea...
- Ştii antienele şi vetsetele alleluiatice?
- Sau ce-a mai rămas din ele în urechile mele bătrâne.
- Pari un stejar. Ai cărat la altate plăcuţele de fildeş pe care Stau scrise clavicularele săptămânale?
-Da.
- Mai se ştia pe vtemea ta, la Patavia, Liturghia mozarabilor'?. -Aceea se cânta la Toledo, Mărite, tocmai în secolul al Vll-lea.
Au decăzut glasurile şi s-au uitat vetsetele, dar ceva tot mai rămâne din tot ce este lumesc.
- Mi-ar place să te aud cântând.
- Aio bisericile sunt sărace, glasuri bune se mai află. Ei îl cântă pe Dumnezeu cum ar fi de-al lor. Nu au respecrul celorlalţi, de la Italia. Ruga lor nu este sfâşietoare, e familiară. Credinţa seamănă cu oţetul îndoit cu apă. E un fel de complicitate, dar asta-i face mai fericiţi.
464
EUGEN BARBU
Princepele îşi descheiase gulerul de sobol, în odaia plină de fum se aprinseseră de multă vreme focurile şi se încălzea. Afani ploaia toca vremea nepăsătot.
- Cred că am să sufăr de sărăcia lor.
- Credinţa şi glasul nu li se pot lua. Când bate vântul parei aud kinoorul ebreilor ce cântau în deşert. Asta le-a dat Dumnezeu, vânt şi sătăcie...
- Nu era harfa cu 24 de coarde din care strunea Regele David?
- Chiar aşa, Doamne.
- Eşti ciudat, Ioane. Nu mă mâhni.
- încerc.
- Sileşte-te!
- Câte nu dorim şi nimeni nu poate să ne împiedice sa greşim...
- Ce vezi înaintea mea?
- Domnie lungă, primejdioasă, o să te coste, va trebui sa faci fântâni din palmele tale.
- Ce înţelegi prin cuvintele astea?
- Prognosticurile mele te văd ca pe un jefuitor.
- Urâtă vorbă!
loan Valahul se uita afară prin ferestte. Uliţele Bucureştilor erau pustii şi pomii se desfrunzeau la apăsarea ploii. Cădeau frunze ca nişte eşarfe negre, rău prevestitoare.
- Ziua de azi e călăul zilei de ieri, după cum ziua de mâine e călăul zilei de azi, fă ceva, Doamne, spre a-ţi salva sufletul. E ceea ce i-am rugat pe toţi cei ce i-am slujit.
- Au fost mulţi?
- Destui.
- Domnia în Ţara Românească mi s-a spus că seamănă cu părerile. Abia te obişnuieşti cu ea şi vine capugiul.
- Fă-1 să întârzie.
- Cum?
- Cine ştie! Legea voastră nu-i curată. Tot ce distruge ţine în sine distrugerea. Au căzut capete, am văzut sânge şi mult au
PRINCEPELE
465
sunat autul pren aceste odăi. Dispreţ şi milă, iată ce-a mai rămas de pe urma a tot ce-a fosr...
— Nu mă întrista, Ioane. Cine-şi plăteşte slugile gi să fie supărat?
- Iţi sunt dator, ttebue să vorbesc aşa. Tu îmi laşi viaţa şi vrei adevărul, dar acest adevăt îţi face frică. încearcă să nu te mai gândeşti. Eşti la mijlocul domniei, poate scapi, poare eşti şiret, poate fugi la vreme.
f fr      - îmi dai sfaturi?
i f -Nu.
-Atunci de ce nu m-ajuţi? j- şţc — Steaua ta rătăceşte singură undeva. Citesc pe fruntea ta feţfc un gând rău pentru mine. El stă însă departe, dar vremea îl împinge spre faptă. Să te las, Doamne, vorbele mele mai mult îţi alungă somnul... t jj Afară, in curtea palatului domnesc urlau saxonii de vână-™ "j toare, atunci aduşi de un trimis, ce nu se obişnuiseră cu zgarda, CU biciul şi cu bucăţile de carne crudă streină, ce li se aruncau de dincolo de gratiile ce-i ţineau închişi. Princepele îl lăsă pe loan să se ducă şi privi mai multă vreme prăbuşirea buştenilor în focul ce-i mistuia ca un cancer.
PRINCEPELE
467
EVANGHELINA
Peste Bucuresci cădeau de trei zile amarnice ploi, însorite de tunete grozave. Grădinile lui joase şi pline de frunziş fuseseră pieptănate de un vânt neostoit ce sosea cu o mare putete dinspre câmpiile arse până atunci de soaiele verii. Era întuneric încă de pe la prânz, nouri apăsaţi srând deasupra tudelor de biserici şi ameninţând curţile pustii. Palatul părea părăsit, arnâ-uţii de gardă se ascunseseră în chioşcuri şi priveau Ia acea vânzoleală neagră de văzduh. Dincolo de perdelele ferestrelor doamnei Evanghelina ardeau lumânări. Şuviţe şovăitoare de lumină tremurau Ia curentul coridoarelor de lemn. Un praf înnăbuşicor astupa aerul ce nu mai umbla. Era năduf şi frig în acelaşi timp, bubuiturile neaşteptate speriau caii din remize şi ei nechezau pe neaşteptate. Grăjdarii suduiau de zor şi-şi făceau treabă în preajma lor, nu cumva să se întâmple vreo pagubă, pentru că numai atât ar mai fi trebuit.
Era o vreme prielnică messerului, ce nu putea ierta Princepelui că plecase cu Ioan Valahul, după cum iute aflase de Ia oamenii lui, ce repede şi-i tocmise să spioneze după putinţă. Aşa că, ptefăcându-se a fi foarte ocupat cu treburi întunecate, nu ieşise două zile din chilia de sub scări. Ştia că Evanghelina e singură şi că muierile din jur o vor plictisi cu şoaptele lor şi
i si
eu nesfârşitele trebi căzniceşti. Dar nu se ivea, pândea numai nemişcat în faţa cărţilor sale legate în piele de capră, grele, unse parcă cu untdelemn de măsline, pline de peceţi, figuri şi semne Cabalistice. Ortaviano trăgea cu urechea, nădăjduind că femeia va veni singură şi nu-I va chema. Nu intrase niciodată aici, cuvioasă cum era şi speriară de cele ce i se spuneau Ia ureche despre el. Dar tare ar fi vrut s-o atragă în cursă, să-i arate ciudatele lui unelte. Numai de nu s-ar întoarce Princepele cu sluga lui credincioasă, să-i dea peste cap urzelile, dar atâta noroc tot lir fi trebuit să aibe.
Ploile nesfârşite ale zilei întunecate o scoteau din sărite pe mama Princepelui. Era obişnuită cu căldura începutului acesta de lună, când se pregătea să plece din Bucuresci şi începeau trebui ile mărunte, ca uscatea aşternuturilor la soare, aerisirea lor fi golirea lăzilor şi strângerea celor de trebuinţă pentru o mai mare lipsă, că mergea la Hurezi, pe la cule, să se odihnească, istovită după vremea intrigilor, a nesfârşitelor vorbe în şoapte pc după perdele. în odaia ei, retrasă în cel mai îndepărrat colţ ni palatului, intrau pe rând, după o întocmită rânduială, curieri de la Stambul, negustori ce se prefăceau numai a vinde, dar care Cumpărau vorbe cu bani grei, oameni ce puteau fi găsiţi prin preajma încăperilor Imperiale, în odăile de taină ale exapori-ţilor. Negoţul acesta de ştiri îi plăcea Evanghelinei, era puterea ei, si fiul său pricepea ce mare lucru era să afli dinainte ce venea. Anul acela se zvonea că Sultanul cel bătrân era pe ducă şi puterea lui s-ar fi fărâmat în câteva săptămâni, se pregăteau alţi dregători să urmeze celor vechi, şi ea trimisese de pe acum darurile de cuviinţă şi mai ales acele cuvinte de credinţă ce ţineau în ele promisiuni grele. Trebuia a şti să te mişti în această magmă de pohte şi sete de înavuţire, pentru că mai ales vremea de pace o turbura mai mult pe Evanghelina decât războaiele, ce-i drept mai pline de primejdii, dar oricum prevestitoare la timp a răului nevăzut. Ori, în astfel de zile neclare, numai credinţa şi mila lui Dumnezeu te mai puteau apăra de cine ştie ce intrigă şi de cine ştie ce bani, mai mulţi, daţi undeva la vreme, ce aduceau
468
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
469
sângeroase dobânzi. Acum, palatul era pustiu, fiul ei dus la Bistriţa cu cine ştie ce treburi încurcate.
Pe Ottaviano îl aştepta şi ea, dar el parcă murise, nu se ivea, nu-i auzea glasul dulce de adolescent obraznic, nu-i auzea poruncile rostite în italiană şi apoi foşnetul de vestminte parcă târâte după el. „Ce-o fi făcând?" O scormonea o mare curiozitate şi punea femeile de încredere să cerceteze pe la uşi. „Nu se aude nimic", spuneau acestea. „Poate se roagă"... „Cine, diavolul? Diavolul nu se roagă!" Una mai îndrăzneaţă auzise că făcuse focuri mari în vatra lui, deşi zăpuşeala verii şi-a furtunii mira pe toată lumea. „O fi bolnav". Cercetaseră. Da de unde! Umblă în oalele lui de metale, ieşea fumul ca iarna pe horn. Cine ştie ce drăcării se ascundeau. „îmi dă foc palatului", gândise Evanghelina şi mai curioasă şi mai gata să-i trimită vorbă să-1 cheme. Ultima oară vorbiseră aproape un ceas în iaracul ei plin de tetrapoade. Messerul cercetase cu curiozitate icoanele pe sticlă, pictate cu mână rafinată şi naivă, spunând admirativ:
- Vreun pictor de la Firenze ce se află în exil pe aicea?
- Da de unde, ţăranii! Sunt cumpărate în târg la Mălăeşti. Uite ce oale fac... şi-i întinsese un minunat urcior cu ape negre şi roşii, cu unde verzui ca smalţul de Vizanţ.
- Nu-mi vine a crede.
- Ba da, proştii aceştia le fac şi le dau pe nimica. N-au ce mânca. Mai degrabă stau cu picioarele în lut şi meşteresc cu degete dibace Ia aceste oale.
Messerul cercetase îndelung icoanele şi voise a şti tehnica învestirii pe sticlă a acelor imagini.
- Nu cunosc, e o taină a lor. Le ard cu flăcările văpselelor, cine ştie, sau le întocmesc pe dos...
- Şi acesta cine ar fi? întrebase plin de curiozitate messerul, contemplând un car al Sfânrului Ilie, cu roţi butucănoase, tras de patru cai cu priviri de copil. Poare Apollo? j
- Da de unde! zâmbise femeia. Au un sfânt al ploilor, cel ce trăzneşte cu un bici de foc...
- Minune! spusese bărbatul, privind spiţele naive ce străluceau în puţina lumină a odăii. Şi caii parcă-s îngerii lui Botticelli...
Pe urmă Evanghelina îi văzuse cartea de sub braţ, roasă pe la margeni, grea ca plumbul.
- Ce citeai?
- Multe, Doamnă, fie ca umbra Strălucirii Tale să nu se micşoreze niciodată...
Formula persiană îi plăcuse înaltei femei.
- Nu-mi spui şi mie câte ceva? Odinioată aveam timp să citesc dar acum, nu. Mă sugrumă grijile şi necazurile şi mi-au slăbit şi vederile.
- Dacă aveţi răbdare şi nu o să vă supăr, să vă citesc câteva pagini...
- Nu poţi a mi le povesti? Nu mai am răbdare...
- Cum nu...
Dibaciul tânăr era pregătit pentru toate lucrurile, aşa că îşi ceru permisiunea să se aşeze pe un scaun din preajma Evanghelinei şi cu cuvinte meşteşugite încercase să-i ţină atenţia trează. îi vorbi despre însuşirile domnitorilor de la adevăratele curţi ptinciare şi deplânse absenţa prin aceste locuri a unei no-bilimi adevărate, capabile să dea strălucire Palatului ei.
- Iar îmi spui lucrurile astea. De unde s-o scoatem, messer Ottaviano? se mirase bătrâna. Nu vezi ce boeri am? Non creder sopra il tetto. Şi ce-ar trebui să fie această nobilime, dacă-mi dai voie? Sau mai bine spus, cum ar trebui să fie?
Messerul deschisese cartea lui Baldesat Castiglione şi-i citise cu o evlavie jucată:
- Nobilul trebuie să fie di generosa famiglia...
- Ha, ha, ha, râsese bătrâna. Cine, boer Belivacă? Boer Hrisanti? Boer Tranulis? Ăştia au jupuit boi în târguri şi s-au cununat cu muieri zdrahoane. Nice pulpa de gâscă nu ştiu a duce la gură...
- Să aibă una bella forma di volto e dipersona, citise mai departe, neturburat messerul...
470
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
471
- Straşnic! Una bella forma di volto e dipersona... Cine? Căzăturile lor de neveste care se însoţesc cu ţiganii prin umblătoare?
Râdea de se cutremurau bolţile şi sânii ei mari cădeau ca nişte saci plini sub vestmintele bogate. Era înaltă, căloasă, cât un cazac, se ţinea dreaptă şi dispreţul ţâşnea din ea ca din şa-druanele de lângă Giizel-capu.
- ... să fie virili, nu efeminaţi, să caute să arate le pici lascive e disoneste femine del mondo...
Evanghelinei i se speriase somnul ce o cuprinsese la începutul acelei convorbiri. Râdea de se prăpădea spre dezolarea messerului.
- Şi mai ce?
- Să ştie danţul cel mai ales. Să lupte de pe cal şi de pe jos, să arunce cu lancea şi cu suliţa, să înoate şi să zvârle cu bile...
Ajunsă aici Evanghelina se lovise cu palmele peste poale ca o femeie de rând, într-atâta nu se mai putea stăpâni:
- Cine? Şandaliii noştri de boeri care abia îşi târâie bucile pe sălile palatului meu? Ăştia, îndopaţi ca gânsacii, ce nu ştiu măcar a-şi plimba hainele, darămite să spună vorbe alese? Unde te crezi, messer Ottaviano? La Florenţa? La Mantova? Toţi boerii mei au fost negustori de plăcinte la Stambul şi au creştetul capului tocit de greutatea tăvilor pe care le cărau. Boerii mei sunt neşte scursori, nu altă ceva...
- Uită sublima doamnă că şi trândava nobleţe napolitană sub care pute locul a făcut afaceri şi iat-o astăzi. Dante, în Convivio, atribue nobleţea superiorităţii morale şi intelectuale...
Femeia îl oprise cu gestul său autoritar, atât de cunoscut, repe-zindu-şi palmele grele de grăjdar spre chipul celui din faţa sa:
- Nu cred într-o astfel de nobleţe, parcă am mai vorbit noi. Ea nu are rădăcini aici. Tu eşti un copil, dragul meu. Visezi palate acolo unde monumentul sare în ochi ca un lucru necurat. Vrei giostri şi turniruri într-un loc unde nu există decât două ocupaţii de bază: intriga şi numărarea paralelor. Vrei intermezzi şi moresche într-un loc unde se mănâncă în fiecare zi panem
doloris. Pe pământul acesta se trăeşte mai bine din slujbele de înmormântare decât din binecuvântările nunţilor. Mai bine citeşte altceva...
- Să ne întoarcem la ce spune magnificul Giuliano despre femei...
- O, messer Ottaviano, mi se pare că vrei să mă linguşeşti...
- Da de unde, înălţată Doamnă...
închisese cartea lui grea şi o aşezase pe un tetrapod sub lumânările aprinse. Vorbea acum cu ochii lăsaţi, ferindu-şi privirile de căutătura ei bărbătească ce-1 făcea să se bâlbâie, şi nu numai pre el.
- Donna dipalazzo trebue să fie de neam bun, ca Voi, cinstită, fără mândrie, fără să cunoască invidia, să fie în stare să vorbească plăcut despre oricine şi despre orice, să nu fie liberă în purtări, nici la vorbe, nici prea austeră, nici afectată. Trebue să fie frumoasă, prudentă, să nu lase prilej de nici o bănuială. Ei, acestei femei, nu i se potriveşte virilitatea, cât la dolcezza feminile, frăgezimea, delicateţea. Ea pictează şi face muzică, conversează, e discretă şi modestă, ea discută, nu vorbeşte...
Evanghelina rupsese iar vorba curgătoare a messerului cu un mare hohot de râs, aproape grosolan.
- Toate acestea erau bune pe vremea Beatricei d'Este, dar aici? Ce naiv eşti, Ottaviano! Zece ani n-am scos hangerul de la şold şi-am trăit călare, dormind ca seimenii în şa. Aveam otravă în sân şi dacă vrei a şti m-am culcat şi cu rândaşii de la Techie, numai ca să iau puterea pentru fiul meu. Visam să-1 văd Domn în Kara-Valahia şi penttu asta m-am umilit cum nice nu-ţi închipui. M-au batjocorit toţi, de la miralemul ce păzea cele şase tuiuri ale înaltului Sultan, până la portarul hazinelei împărăteşti. Toţi m-au spurcat cu pohtele lor, cine a vrut şi cine n-a vrut, dar nu simţeam nimic, pentru că puternic este numai acela care are un singur gând: să-şi vadă terminate trebile lui, pentru care s-a născut. Am vrut să ajung aici şi am ajuns! Danţ, conversaţie, auzi? O femeie ca mine discută, nu vorbeşte! Nu, aici,
472
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
473
eu nu am discutat niciodată, eu am poruncit, să ştii! Vorba mea a fost cel mai adesea biciul!
Şi cum nu etau să se aştepte şi să se pândească unul pre celălalt astfel de oameni cum erau Evanghelina şi messerul Ottaviano?
A treia zi, când ploile cele mari ce se abătusetă asupra Bucurescilor deveniră şi mai apăsate şi peste otaş cădeau fulgere grele, albastre, despicând copaci şi arzând case, el îi auzi paşii grei pe coridoare. Venea ca dintt-un mormânt.
Messerul apucă repede harfa de lemn şi-i smuci coardele uscate. Bolţile palatului răsunară de o muzică nemaiauzită, rară, delicată, cum ar fi cântat din instrumentele lor celeste heruvimii, în chilia lui Ottaviano duduiau focurile ca la Crăciun, era o căldură leşinătoare ce încălzise pereţii din jur.
„Ardem!" gândea speriată femeia în vreme ce se apropia. „Vrăjitorul fabrică aur!" Lăcomia amestecată cu spaima îi grăbea paşii. „E omul care mi-ar trebui!" hotărî în acea clipă. Vechea spaimă ce o simţise faţă de el crescuse. îşi aminti ziua aceea când îi vârâse mâna în păr şi simţise că e al ei, cu totul, cu tinereţea, cu naivitatea nesfârşită a privirii şi cu ce avea diavolesc în el.
Ajunsese în faţa uşii. Se auzeau focurile şi coardele vechi ale harfei, ciupite cu ştiinţă. O dulce vibrare îmblânzea auzul ei bătrân. Messerul o simţise de mult pândindu-1 de dincolo de lemnul prins în cuie de fier. Cânta acum în latineşte.
Evanghelina bătu. îi era frică.
- Cine e? se prefăcu el cu o voce depărtată şi rece, ca în transă. -Eu...
- Şi ce cauţi?
Femeia nu ştiu ce să-i răspundă. Lucrurile se răsturnaseră. El putea spune că nu vrea s-o primească şi ea acest lucru nu-1 putea răbda.
- Stau singură în palat şi mi-e frică de ploaie...
- Iară eu am treabă. Vino mai târziu. îmi stingi focurile şi atunci totul e pierdut...
- Vreau să intru...
Intrase fără să mai aştepte nici o încuviinţare. închisese iute uşa, ca nici un fir de aer să nu turbure focurile Iui vrăjitoreşti. Messerul nici n-o privise. Avea ochii aţintiţi spre cuptorul lui în care piereau buşteni, aruncând falii de lumină pe pereţii înnegriţi. Un fluture mare, vanessa levana, cine ştie cum rătăcit şi înviat de căldură, zbura în cercurile rubinii căutând o ieşire. Ferestruica mică a chiliei arăta numai un întuneric nefiresc ce stăpânea afară. în curţile din dos ale palatului se rupeau copacii la vânt. Tună şi odaia neagră, mirosind a rânced, se văzu dintr-o dată parcă uriaşă în acea beznă despuiată şi neaşteptată. Cranii şi amulete, inele, sfere armilare, scaune joase şi creuzete vegheau în jurul cuptorului spagiric care mesteca nepăsător lemnele. O oală grea cu plumb fierbea sub nişte pirostrii. Messerul era parcă hipnotizat de flăcările uriaşe ale focului. Acum nu mai cânta din gură. Ciupea coardele vechi şi rostea ca într-o incantaţie patru nume ale diavolului: Barron! Satan! Belial! Belzebuth!
Femeia vru să fugă sau să-şi facă cruce, dar mâna lui o prinse şi o ţinu pe loc.
- Nu trebue să ieşi!
îi poruncea.
Evanghelina privi în jur la lucrurile răspândite pe podele şi pe micile rafturi: lemn de gaiac, de unde adus? uscat ca smochina, maimuţe mici împăiate, cercei uriaşi de fier, cu pietre albastre de sticlă ieftină sau cine ştie, tabletele de magnanimitate găsite la otice alhimist, dar ăştia muriseră de mult prin Evropa, ce căuta atunci înviatul aici? băşici de peşte, uscate, uleioase, galbene, vechi, pline cu un lichid ce semăna a sânge şi trebuia să fie sânge şi anume sânge de om, salsiphis de Spania, apă virginală şi extract de mirt, moştenit de la marchizul de Sade, cum îi mărturisi mai târziu, uluind-o cu totul, pentru că dacă nu era nebun, era vrăjitor, numărul 9, copiat şi împărţit, adică răsturnat, tăiat ca o vită, numărul sacru al vechilor temple izraelite, iarba morsus diaboli, tocată într-un borcan, despre care ştia de la alţi vraci că ajută la jocul de cătţi, reptile necunoscute
ascunzând sufletul nobil al Marelui Proscris, broaşte moarte ţinute într-un spirt putred, pisici şi cocoşi cu priviri fixe, trăind parcă halucinant, nemişcate, cadavre, simulacre, calote de plumb, bucăţi de postav roşu, cuţite, bucăţi de sticle infotme, efigii de oameni ucişi poate sau pe cale de a fi ucişi şi planşe scrise cu numele Necunoscutului: Alif, Lafeil, Zazahit, Mei, Meltat, Lenata, Leutace, schiţe în cărbune a unor fiinţe ce aveau cap de crocodil sau de lup, bărbaţi cu ţeasta întoarsă spre spate şi cu mâini în locul picioarelor, mere renete, ciudat conservate, roşii în mod nefiresc, ca şi când în miezul lor ar fi ars un foc lăuntric, talismane de iarbă hermafrodită; vervena, citriodora, relicve şi cuminecături negre, un fel de pâine mucegăită, cărţi într-o dezordine satanică, legate cu şnururi, deschise şi alte planşe cu casele lunii şi ale soarelui, cu stelele dominatoare şi semnele planeţilor în încifrata lor taină.
- Şezi, îi spuse messerul.
Terminase invocaţia şi ciupea distrat coardele harfei. Femeia privea fascinată în jur.
- Saturn în forme familiare, zise vrăjitorul.
Era lung, gracil, parcă în furii, cu patru obrazuri, unul în faţă, altul în spate, acolo unde ar fi trebuit să-i fie ceafa, amândouă cu un cioc de fier, celelalte obraze stând unul la genunchiul drept, altul la genunchiul stâng, măşti întunecate, nestrălucitoare, în jur, ca pe o carte de joc, ipostazele lui: porcul, un rege bărbos, un dragon, o bufniţă.
Messerul ridică de pe podelele murdare o altă planşe, grea, uleioasă. Lăsase harfa şi-acum se auzeau focurile cele mari ale cuptorului.
- Jupiter! zise. E sangvinic, se agită oribil în furtuni, e certăreţ, deşi are vorba mângâietoare şi grăeşte dulce. Privirea lui e de culoarea fierului iar mişcarea sa e fulgerul şi tunetul... Auzi-l!
Afară coborau cerurile peste Bucuresci şi totul era apăsat de o iute înteţită furtună.
- Ipostazele lui sunt un rege cu suliţă, un adolescent cu cunună, un taur, un cerb, un paon, un tufiş. îmbrăcămintea e azurie cum e cerul la avril...
Avea vorba ca mierea, era primejdios, era destrăbălat, cerşea, voia, putea.
Apoi îl arătă pe Marte al Zodiacului, lung, diform, roşcat, cu coarne de cerb şi unghii de grifon.
- Muge ca taurul, spuse rece, este elanul focului. Ipostazele lui sunt calul, cerbul, un rege ce fugăreşte un lup.
- Destul! îngână femeia.
- Ţi-e frică?
O tutuia, dar ea nu băgă de seamă.
- Nu, dar nu mai vreau a ştire...
- Să-i spui fiului tău ce-ai văzut când pleci de-aici. Pe urmă ridică o altă planşe.
- Spiritele Soarelui. Culoarea lor e sângele amestecat cu aurul. Semnul lor: dacă-1 rosteşti te acoperă sudoarea... Un rege călare pe un leu. O regină cu un sceptru, o pasăre, o roată...
Toate aveau un farmec diavolesc căruia nu-i putea rezista, se uita plină de o sete ciudată, de o curiozitate bolnavă.
- înfăţişerile lui Venus, mai zise messerul şi ridică iar o planşe. Culoarea este verde, albă. Ipostazele: un rege călare pe o cămilă, o fată goală, iată-i semnul virginal, un triunghi din care se poate bea apă.
Zâmbi, avea gura roasă de viciu. Continuă după aceea indiferent:
- Mai sunt şi alte ipostaze: o capră, un porumbel, o floare, iarba... iarba pe care călcăm. îţi dai seama, Doamnă, călcăm pe femei tinere...
„E nebun, curat nebun...", gândea Evanghelina, dar spaima o ţinea pe loc. Spaima şi acel molcom fâsâit al focului.
- Mercur care e umed, rece, frumos, elocvent, afabil, un soldat înarmat.
476
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
477
Soldatul părea transparent, armele stăteau în el, crescute ca ramul dintr-un pom. înainta pe un nor de argint.
- Dacă-1 invoci, te apucă spaima! adăugă messerul. Şi duse un deget la gură ca să sporească această mărturie.
Ipostazele lui erau un rege călărind un urs, un adolescent fără sex, un câine, un sfinx...
- Luna...
Planşa era rece, tenebroasă. înfăţişa un corp mare, larg, flegmatic. Dinlăuntrul Iui ieşea un personaj chel cu dinţi de mistreţ.
- Seamănă cu o ploaie pe mare, spuse messerul, dar Evanghelina nu înţelegea nimic. Ipostazele ei: regele săgetător călare pe o căprioară, un copil, o vacă, o oaie, o scolopendră...
- Destul! repetă înfricoşată femeia.
Messerul ieşise parcă din transă. Se ridică şi-i turnă un lichid incolor într-un pahar mic de lut. -Bea! Bău.
- Are numai culoarea aquei toffana, dar e un rachiu... Sângele îi roşi obrajii.
„Acest om trebue ori îndepărtat, ori ucis. El o să-1 vrăjească pe fiul meu, o să-1 mintă, pentru că tot ce este aici e minciună. Dar ce e diavolesc în om, totdeauna reuşeşte să facă răul. Şi răul trebue îndepărtat de la el. Cine să-1 ucidă? Dacă avea darul divinaţiei? Dacă ştia să-şi ghicească singur sfârşitul?"
- Ai să-i spui fiului tău, pe care acum îl temi? întrebă el cu o privire turbure.
„M-a citit!" gândi.
- Ce să-i spun?
- Că sunt mai puternic decât astrologul lui, loan.
- Cine ştie!
Asta îl înfurie pe messer, dar se stăpâni. Luă harfa iar şi îi ciupi coardele, absent, dus în alte locuri.
- Ce faci? Nu trebue să plec? întrebă femeia.
- De ce să pleci?
S s
- Nu te încurc?
- Da de unde! îmblânzesc focul. El tot n-o să-mi dea ce-mi trebue...
- Poate eu, impură cum sunt, am stricat totul...
- Rămâi! zise Ottaviano, privind flăcările. Deocamdată, încerc mica lucrare: vreau să fac argint. N-o să reuşesc acum, dar poate altă dată. Tu nici nu-mi ajuţi, nici nu-mi Iaci rău.
- De ce cânţi?
- Focul are nevoe de armonie, el este o fiinţă vie. Vorbeşte, nu auzi? Uite, am aici desenat ceea ce încearcă să desăvârşească creuzetul meu care arde de trei zile...
- Vrei să spui că nu ai dormit, că ai păzit focul?
- Nu se vede?
Nu arăta ostenit, dar obrazul lui era de ceară, o ceară galbenă, transparentă. „Ah, dacă n-aş fi bătrână, dusă, pierdută, putredă pe dinăunttu, cu moartea-n mine, ce i-aş face acestui tânăr!" îşi aminti de cei pe care-i otrăvise ca să nu se mai laude, la fel de ti neţi şi neruşinaţi, crezând că totul Ii se cuvine, cu splendida lor inconştienţă, cu acea insolenţă ce trebuia pedepsită! Cum beau din paharul de argint şi pe urmă o priveau miraţi şi în apele ochilor lor creştea spaima ca un val, mai întâi o uimire, apoi o revoltă, pe urmă un protest şi în cele din urmă ura care o făcea să mai aibe un spasm lung, sugrumat de plăcere, simţind cum din ea răbufneşte o foame nemiloasă şi o durere că nu poate să îl mai ştie viu încă înaintea-i pe cel dat pierzării. Fuseseră câţiva căraţi pe năsălii de slugi, acoperiţi cu crengi de cais înflorit, cu inelele ei în degete, vegheate de devotaţi ca să moară în pământ odată cu trupul şi cu dragostea, cu taina lor împreună, acum numai nişte schelete în care trăiseră viermii o vreme, muşcând din carnea aceea ce asudase, ce ţipase, ce lăsase din ea o virginală vitalitate.
Messerul îi arăta Conjuncţia metalelor din triada elementară: sulful, mercurul şi sarea, un rege şi cu o regină împreunaţi indecent, în poziţii tradiţionale, ceva neruşinat, dar pur pentru
478
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
479
că vorbea despre sublimarea metalelor şi ea reprezentată printr-o pasăre sburând.
- Mercurul, zis Nebunul, zis Şarpele, zis Marea lanternă. Pelerinul, Spada, Hermina şi Cerbul la un loc... cel ce devine prin putrefacţie Corbul, Sicriul, Craniul şi Culoarea neagră a pământului...
Hârria căzu grea la picioarele lor.
„Trebue dat pe mâna unor conjuraţi, trebue să găsesc nişte sceleraţi, nişte sicari, să-1 dau morţii, e prea puternic pentru că are farmec..." Şi o atracţie veche, repetată, urcă în sângele ei. Ar fi vrut să-1 atingă, dar un sentiment uitat din copilărie, ruşinea, o opri pe neaşteptate.
- Iată cele patru simboluri fundamentale: Pecetea lui Solomon, şarpele Uroboros, Caduceul lui Hermes şi Oul filosofic... Le ştiai?
De unde să le ştie? Ea numărase roată viaţa, furase cu ştiinţă de la alţii, nu avea vreme de semnele hermerice.
Planşele iar se ridicau de pe podele culese de mâna lui subţire şi fragilă, uşoară ca un pahar.
- Pecetea lui Solomon e steaua cu şapte colţuri, simbolizând cele 7 metale din care numai două sunt nobile... aurul şi argintul... Şarpele Uroboros este semnul unităţii cosmice, el exprimă eternitatea penttu că nu are nici început, nici sfârşit. Pricepi ceva?
Iar o tutuia ca pe o femeie de rând, dar Evanghelina nu spunea nimic.
- De ce vrei să aflu toate astea?
- Ca să Ie povesteşti fiului tău ce trebue să mă asculte...
- De ce trebue să te asculte?
- Pentru că sunt trimis.
- Cine te-a trimis? mai întrebă Evanghelina aproape fără voinţă.
- Cine ştie...
Pe urmă iar ridică o planşe de pe podele. Focul îi făcea somn femeii.
- Semnul lui Hermes, el voeşte a împăca principiile contrare: umidul cu uscatul, caldul cu recele, sulful cu mercurul. Umblă prin lume ca androgin. înţelegi?
- Nu este nevoie să înţeleg. îmi faci frică. Messerul râse.
- Doar mă joc cu tine, vreau să te ameţesc cu vorbe. Nu Ştiu nimic. Eşti proastă ca o ţărancă din Piemont. Te superi?
Nu se supăra. O vrăjeau ochii Iui şi lumina fanatică a inelului din degetul arătător. Ii arătă iar:
- Oul filosofic care închide toate lucrurile. El adună toate clementele vitale. Aici stau animale şi oameni în ceea ce prietenii mei numeau compostul...
- Cine sunt prietenii tăi? Messerul lăsă gtelele hârtii şi se miră:
- Cum, nu ştiai? Lucifer, Baal, Moloch, Heliogabal, cel ce s-a căsătorit la Carthagina cu Soarele. Ţi-am spus doar că am mai trăit şi tu nu mă crezi. Mă numesc Gilles de Rais, Ferdinand de Cordova, Jean Mărie Filelfe, Georgias de Leontioum, Jerome Balbi şi Jaques Bonnaventura, Hepburne de Scoţia...
Evanghelina se ridică pe neaşteptate şi cu un ultim zvâcnet de voinţă ajunse lângă uşa grea de stejar.
- Fug, blestematule!
- Fugi, dar spune-i!
- Pe rug ai să mori, ca Savonarola...
- N-o să fie timp! Mă vor ucide si mă vor ruşina, o ştiu de mult, dar lui spune-i că sunt puternic. Să vină singur când s-o întoarce la mine, altfel, o să-1 aduc cu harfa aceasta... Sunetele ei chiamă cele 26 de lumini ale lunii şi voi nu ştiţi. Nu vă împotriviţi, nici tu, nici el. Nu aveţi nici o putete...
- Eşti diavolul!
Messerul n-o asculta. Borborosea acum pe latineşte:
- Hostiles linguas, inimicaque vinximus ora!
480
EUGEN BARBU
în iatllt    , T,CU greU " d6SChidă U?a ?1 abla Când
at d cu v I P1 c ână" aPrU1Se ^ f~ **** F latul cu valul e, de apă. Se închină iute si căzu în fata icoanele,
caSă;a^T'DumnezeuI n— -—
Nu-i răspunse nimeni. Numai afară r,,n, i        r ,UJUtU araia tuna ca într-im
deşerr, depărtat şi trist...
LA BISTRIŢA
Drumul fusese greu, către munţi şleaurile erau cărate de apă, furtuna trecuse pe aici mai devreme, lovind potecile şi risi-;   -    pindu-le. Caii, şase câţi erau cu toţii, schimbaţi mereu la popa-f        suri, urcau greu. Pământul argilos într-un loc, roşu ca sângele, îngropa butucul roţilor şi trebuia pus lanţul. Sta deasupra şi un cer mohorât. Ploile izbucneau când şi când ca să umple măt-i t|    cile râurilor repezi ce se năpusteau în bulboane, ducând grohotişul „  v    şi umplând văile, cu pomi rupţi şi ei, împinşi la vale de furtună.
— Amarnică vreme! oftase loan, privind la chipul posomorât al Princepelui.
v Celălalt nu răspunsese, privise numai afară, la lăturaşii ce
puneau umerii la arcurile carârei domneşti s-o scoată din cele noroaie. Ţiganii năduşiseră, erau numai apă, strigau şi pocneau din bice, dar animalele, cu toată amarnica porunceală, abia dovedeau. Suduielile şi zgomorul îl iritau pe Princepe. Nu spunea nimic, îşi strângea mai bine blana de sârt în jurul gâtului şi se mai uita la chipul proaspăt, neostenit de drum, al celuilalt. Pe la prânz, bătrânul scosese o legătură, ascunsă cine ştie unde sub lada pe care şedea şi o desfăcuse. Se iviseră o bucată de brânză, albă şi mustoasă, cu sâmburi negri în ea şi o ceapă mare cât pumnul pe care astrologul o privise câteva clipe cu sfinţenie, cum te-ai uita la o candelă sau la cine ştie ce lucru bisericesc.
482
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
483
- Mancă Măria Ta cu mine? îmi face cinstea?
Hrana proaspătă, atât de neaşteptată, scoasă dintr-un înveliş curat de pânză, după obiceiul ţărănesc, îi făcea poftă Princepelui, dar învăţase a se stăpânire. Nici nu clipi, spunând ceva ce semăna cu un „mulţumesc", greu de înţeles.
După ce-şi făcu o cruce mare, gospodărească, Ioan sparse cu pumnul ceapa de apă care odată iuţi aerul caratei.
- Să caut şi oleacă de pâine, mai zise astrologul şi iar dibui pe undeva pe sub el, în lada scurtă de lemn.
Scoase o lipie galbenă, ca de ceară, moale şi gustoasă, pe care o rupse în două, întinzându-i înaltului om pattea lui.
- Ia, Doamne, să primească sufletul şi să se bucure inema... La vremea asta ar fi trebuit să guste niscai lofari sau păs-
trugă, gândi Princepele, din cele adunate în coşul de trebuinţă, la coada trăsurii celei mari, dar nu ceru nimic, voi să-şi închipuie cum îi va fi vreodată, dacă, Doamne fereşte, o să apuce greaua potecă a amarului, pe care încă tot s-ar mai afla câte un prietin.
Brânza avea un gust neasemuit, era proaspătă, de parcă atunci ar fi îngheţat laptele şi-ar fi născut-o. Şi ceapa se înmuia în gingii, cu un iz de măr rar, curat.
- Mă bucur, Măria Ta, că-ţi place, spuse celălalt, mestecând cuviincios ca să nu facă zgomot.
Princepele îl privi mai bine. Avea o faţă ca pergamentul, bine întinsă de vânturile de dimineaţă. Nu arăta vârsta ce va fi avut-o şi pe obrazul luat bine în brici se iveau vinişoare roşii.
- Nu ai neşte vin sau să opresc carata, să cer slugilor? întrebă Princepele.
- Dacă simţeşte Măria Ta nevoia, da. Cât pentru mine, nu e trebuinţă. Şi-apoi înţeleptul spune: nice o picătură de vin înaintea amurgitului soarelui. Dacă şezi la masă nu este lege să judeci, nice să dăruieşti, iar dacă te ia beutura pre dinainte, nice să dăruieşti, nice să urgiseşti. Şi ce-i mai bun decât mintea de seară a omului, când lucrurile se aşează şi altfel vede cu ochiul minţii?
Princepele tăcu. Limbajul acesta care amesteca cuvintele proorocilor cu sfaturile unui învăţat Domnitor îi plăcea, dar nu o spuse.
- Şi astfeliu trăeşti domnia ta în fiecare zi? întrebă în cele din urmă.
- Numai când nu postesc, răspunse celălalt repede, fără să se gândească la altceva.
— Amarnică credinţă!
— Nu e credinţă, Doamne, este datoria către sărăcia noastră. Omul tare mai doreşte să ia totul de la albină şi de la pământ şi de la viile ce cu mâna sa le pune. Dar ce-i asta? Unii s-au hrănit numai cu văzduh şi-au fost mai fericiţi...
Princepele gusta încă din coltucul de pâine, bine prăjit într-un cuptor de ţară.
- Nice bucătarii mei ce mult îi plătesc nu fac o pâine mai bună...
— Mâna muierii mele e sfântă, râse uşurel Ioan, privindu-1 şi el abia atunci pe Princepe.
îşi trase mai bine lunga-i cămeşe albă, de in, spălată cu o zi înainte, peste care purta un mundir cu altiţe negre, să-i ţină de frig. Avea picioarele goale, dar nu simţea răcoarea munţilor ce se iviseră aproape, neguroşi, cu păduri nestrăbătute parcă de picior omenesc, aruncând o respiraţie neagră într-a-coace. Tălpile erau ocrotite nu de opinci, cum se încălţau cei de pe aici, ci de un fel de sandale cu tălpoaie de lemn, greoaie, legate cu ţinte şi piele scorojită. „Duc cu mine un sfânt în carată, dar sfinţii te judecă nu după purtările tale, ci după ale lor!". Şi asta nu-i plăcea: să i    împotrivească cineva, fie chiar în gând.
Surugiii scoseseră trăsura la drum bun şi chiuiau. Alături seimenii de gardă galopau nepăsători. Acum poteca era tare, plină de pietre. Din copitele cailor ieşeau scântei.
- Când crezi că ajungem? mai întrebă Princepele, în timp ce celălalt îşi scutura firimiturile din poale, după care iar făcu o cruce mare.
484
EUGEN BARBU
- Acuş, acuş... Dar nu ţi-e foame, Măria Ta? că stomahul nostru e cât al greerilor, pe când înălţimea Voasttă e obişnuită cu alte bunătăţi...
- Nu mai mi-e foame, Ioane, deşi aerul e tare. O să ne ospătăm deseară dacă o să-mi îngădui să te chem la masa mea...
- Cum nu? Dorinţa Măriei Tale este poruncă pentru mine. Şi fără slugi ce fel de Domn te vei afla?
Avea o gură parfumată, cuvintele alunecau ca uleiul.
Princepele tăcu şi privi văile sălbatice de-a dreapta şi de-a stânga. Drumul iar se strica, era strâmt şi plin de pericolon, dar se bizuia pe robii ţigani care făceau gură şi îndemnau caii ca pe hipodrom la Bizanţ, în vremuri strălucite:
- Haide, hii, haide, băieţi! Haide, că vă dau o baniţă de orz deseară, să vă umpleţi, să vă ţină, că v-o fi! Aşa, căluţilor, aşa, na, tu, stânguleţule, na, tu, lăturaşule! Nu mă supăra că mă dau jos la tine şi-ţi scot maţele!
Vorbeau cu animalele într-un fel familiar pe care Princepele nu-1 înţelegea în ruptul capului. Ce aveau oamenii ăştia comun cu tot ce-i înconjura, fie că era frunză, fie că era vită, de prăsit sau de muncă? rosteau o limbă la fel ca a necuvântătoarelor, ce numai priveau şi înţelegeau, primind şi bătaia şi sudalma.
De sus cădeau bucăţi de stâncă. Bura era rece. Brazii bătrâni opreau puţina lumină.
- De ce s-au întemeiat domnitorii voştti în locuri atât de îndepărtate, Ioane?
Bătrânul îşi netezi cămaşa de in şi îşi privi genunchii uriaşi ce ieşeau din cutele ei.
- Şi pasărea caută un adăpost sigur. Domnii noştri nu au stat numai în lumină. Unii au domnit tot călare, pe la graniţe, n-au ştiut ce e hodina. Hodina lor era să ridice biserici în cinstea morţii ce trecuse şi în întâmpinarea celei ce venea peste un repede timp...
- Bine, înţeleptule...
PRINCEPELE 485
Princepele îşi mângâia cu palmele diba cusută cu aur şi privea turlele mănăstirii ce se ivisetă înainte-le.
— Sălbatic loc! Cine au ctitorit-o?
— Banul Barbu Basaraba. întâi au stat besearica întt-o peşteră, ascunsă privirilor celor rele. Aice au lăcuit Banul Basaraba până la moarte într-o dulce schivnicie, după numele său monahicesc, Pahomie, ce au adus moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, întreg, cu tot trupul, ce până şi astăzi stă în mănăstirea Bistriţei în cosciug de argint... Mai târziu, Mihnea Vodă o au prigonit-o pre ea ca pe o muiere.
— De ce? înttebă Ptincepele.
— Cine ştie! Nazuti domneşti.
Trecură pe o punte de lemn şi caii mai întâi se opintiră cu frică, privind adâncurile de dedesubt. De sus se căscau asupră-le guri negre de stâncă. Un muşchi vechi de când lumea sticlea magic, ca un geam. La nechezatul armăsarilor o ceată neagtă de lilieci întunecă ceea ce nu mai era întunecatul cer. Pe râpe curgea beteala unot râuri sălbatice, căzând cu zgomote mari.
— Mai sunt aice epitrahilele vechi de care mi-au vorbit slugile?
— Sunt, Doamne. O să le vezi, călugării abia aşteaptă a le arătare. Sunt şi covoare veneţiene, epitafuri de la ţarul Moscovei, Godunof, policandele şi medalioane...
— Aud că aveţi şi minee şi ceasloave ce pe mine tare mă stârnesc a le vedea.
— Cum nu? Aice au stat învăţaţi ce s-ar bucura a şti că Ii se preţăluie munca. Sunt şi pravili canonice, e şi un exemplar al Mineilor elineşti de la 1680, al lui Brâncoveanu, sunt psaltiri, vieţi de sfinţi şi cărţile dogmatice ale părinţilor noştri bisericeşti.
Sosiseră. Curtea plină de bolovani răsună de opritul scurt al cailor în faţa intrărilor călugăreşti, putrede de ploi sub şiţa veche. Prin pavelaţia albă ieşise o iarbă deasă şi groasă, verde, verde, ce vătuia paşii. Princepele fu întâmpinat de stareţ, un bătrân cu barba colilie, cu ochi ca alga şi mâini tremurătoate. Ţinea între degete mătănii de la Athos şi-1 binecuvânta pe
486
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
487
Domnitor după obiceiul locului, apoi îi sărută dreapta. In spate, un pâlc negru de ieromonahi aşteptau cu capetele plecate.
I se dădu pâine şi sare din care gustă fără silă şi îl poltiră în cămările de oaspeţi unde aştepta o masă întinsă. Un călugăr îi aşternu un prosop dc amici şi îi turnă apă dintr-un vas de aramă. Mirosea a frunză de nuc, proaspăt ruptă, de undeva sosea seara de vară, plină de ploaie şi umezeală. Pe laviţe atârnau grele velinţe şi miţe de oaie cu firul lung şi drept. Princepele îşi spălă obrazul şi mâinile şi se aşeză greoi. Ioan aştepta lângă uşă cu ieromonahii.
- Vrea Măria Ta să se odihnească, că noi ne ducem.
Se aprindeau opaiţe şi lumânările de ceară scumpă se încălziră parcă de frumoasa strălucire.
- Sezi, Ioane. Plăcut loc...
Bătrânul stătu. Se aduseră mai întâi păsttăvi, apoi gâscă în aspic, rece, şi un ghiveci mănăstiresc ca un pietriş. Peştii se rupeau singuri în mână, aveau oase delicate, albe, minerale. Princepele mancă cu poftă. Stareţul sta în picioare şi se uita. Domnul îi făcu un semn cu mâna.
Se aşeză şi acela.
- Sâ ierte Măria Ta sărăcia noastră, zise.
- Mai vin, zâmbi Princepele spre bucuria celor din jur. Aud că ţineţi comori ce-ar mângâia privirile mele.
- Mâine după slujba de dimineaţă, de-at da Domnul Dumnezeu şi un sfântuleţ de soare, să vă arătăm vistieria şi odoarele...
- Bine, Sfinte Părinte, abia aştept...
- Sunt făcute de mâini tinoase, ce au putrezitu, dar de aceea-s şi mai frumoase...
- Mi-au vorbit pe drum învăţatul Ioan...
- El ne iubeşte, Măria Ta, în toată silnicia şi netraiul nostru...
Vinul gros, negru, tras din bardace de plop, se zidea pe dinăuntru. Marele om simţea că e cuprins de bunăvoinţă. Terminase cu gustatul păstrăvilor, apucase să încerce ghiveciul cu
un gust parşiv de leuştean şi de tarhon, cu amestecuri ciudate de piper şi ananas, după moda grecească, ţelină şi cartofi şi o mazăre dulce, ţinută în oţet mai multă vreme. Ioan mai că nu gustase, îl bucura plăcerea Princepelui, precum şi pe stareţ.
- Şi care-i numele tău? îl întrebă în cele din urmă Domnitorul, că am uitat a te întrebare.
- Nicodim, Strălucirea Voastră.
Sta în picioare cu un urcior din care mai turnă gâlgâitorul vin ce povestea nu alta, cu sângele lui gros, ivit din linuri necunoscute.
- Are Sfinţia Ta vreo durere, ceva?
- Ar fi multe de spus, dar nu vreau să fac tulburare mesii...
- Bine, îngădui Princepele căruia nu-i plăcea să asculte pârele şi le lăsa pe seama oamenilor lui de credinţă, uşurat dintr-o dată, părându-i-se şi mai bună gâscă în aspic pe care cu degetele o ridica, sfâşiind-o în dinţii puternici.
Un călugăr nevăzut până atunci citea îngânat din Psaltiri, pe slavoneşte. Avea o barbă galbină, bine pieptănată, era frumos, părea tânăr, îi plângeai de milă că stă în această singurătate.
- Ce citeşte? îl întrebă pe stareţ.
- îşi face slujba...
- Frumoasă carte, ceru Princepele cu o mână flască, arătând în lumina lumânărilor şi a scumpelor opaiţe de argint inele sale cu piatră grea.
Călugărul i-o întinse. Era îmbrăcată în scoarţe grele de lemn, acoperite cu piele neagră. Domnitorul o răsfoi distrat, privind minunarele, rarele buchi chirilice. începutul psalmilor ardea în culoarea roşie a cinabrultii.
Branco Mladenovici a tălmâcit-o şi Ioan Azov, teologul, au rescris-o, la Borăci în 1346, zise stateţul Nicodim, făcând o înaltă cruce.
— E un lucru frumos, mai zise Princepele şi citi uşor un gând.
- Ştie Măria Ta a desluşire?
488
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
489
- Dar cum? se miră el. Şi recită cu glasul său cu care poruncea şi dulci mângâieri lăsa supuşilor, când îi lăsa să înţeleagă că vrea şi el ce voiau ei: „începând David a împăraţi după Saul, şi-a ales din toate seminţiile lui Israel câte 70 de bărbaţi, iar din seminţia lui Levi patru care au început cântările; au fost aceştia Assaf leman şi Iethan, şi Idithum şi fiecare aveau cu dânsul alţi 72 care răspundeau... "
Stareţul Nicodim rămăsese cu gura căscată, loan, astrologul, zâmbea uşure la mirarea celuilalt. Princepele se ridicase în picioare şi se primbla în jurul mesei, uitând de cele lumeşti. Ii plăcea mai ales cântarea secretă a cuvintelor scrise în limba greoaie, dar plină de măduvă.
... „Acestepatru căpetenii, cântători luminaţi ai lui Domnezeu, stând cântau lui Domnezeu; uniddin ei în cymbalâ bătea şi ceilalţi în psaltru, iar alţi in lăută şi alţi în prelude, şi alţi în trumbiţă de corn şi între toţi sta David ţiindpsaltrul care e un organ mai frumos decât lăuta şi fiecare dintre sine, de spiritul său mişcat, cânta lui Domnezeu, iar cândSfăntu Spiritu se jucau asupra unuia, precum s-a zis asupra lui Assaf ceilalţi stau tâcându, în urmă cântându răspundeau lui Domnezeu, zicând aleluia... "
Nicodim căută parcă orb o cană de lut şi-şi turnă fără cuviinţă din vinul cel gros pe care iute îl dădu preste cap să-şi facă curaj.
Princepele întinse psaltirea călugărului celui tânăr ce iute îngenunchie şi o primi.
- Ia-o şi fă-ţi treaba ta...
Acela se îndepăttă şi stătu lângă icoanele şi lumânările sale din colţul odăii musafirilor. Afară începuse iar să plouă, mărunt, rece, umezind locurile şi cerând să se facă focurile cele mari, ceea ce ei, ieromonahii, rânduiserâ. Lemnele pârâiau vesele şi un miros de fum de brad umplea ca o tămâie sfinţită împregiurimile cele atât de bine primitoare.
Princepele mai gustă o bucată de gâscă, umplându-şi mâinile de grăsime şi înfulecând cu pohtă. îşi şterse apoi barba cu
prosopul curat, plin de miros de busuioacă şi îi întrebă pe loan şi pe Nicodim:
- Cunosc domniile voastre şi din ce cântau profeţii?
- Cum nu? spuse loan. Profeţii cântau şi dintr-un urcior ce se numea nebel, ce i s-a zis mai pre urmă luth, adecă lăută. Aveau instrumenturi de vânt ugabul, ce va fi fost naiul, nehilul sau fluta, din trestie au din corn, ce frumoase sunete scoate, mai ales într-un loc deşert, hasosera ce era o trâmbiţă de metal, înscrisă şi pe arcul lui Titus, scopharul ce era o trâmbiţă încovoiată ptecum cuttenii Măriei Tale, ketenul şi iobelul...
Princepele bătu uşot din palme, acum udate de o apă aflată alături într-un vas. Se prefăcuse a nu asculta otrava ce picutase bătrânul când rostise numele unui anume instrument.
- Mai erau tambura sau tophtul, adusă de la arabi, mesithai-mul, sistele şi triunghiurile siriace din care loveau măsurile...
Stareţul Nicodim mai bău o cană, cu gura uimită şi făcu şi o altă cruce:
- Fericit Princepe ce are asemenea slugi de-1 slujesc până în ruptul capetelor lor. Un suflet şi-un sfat...
Afară se întunecase bine, o oboseală uşoată îl cuprinsese pe monarh şi nu ar fi vrut a-i supăta. Se ridică iar şi mulţumi pentru bucate, tare lăudându-1 pe stareţ, ce ştia atât de bine a-şi
primi oaspeţii.
- Vezi a nu-1 tutbura cu grijile rale, mâine de dimineaţă, îi şopti loan, nu-i place să asculte şi mai ascunde ce ai de pteţ, că e în stare să ia cu el la Bucureşti ceea ce îi toloseşre.
Princepele nu desluşea şoapta bătrânului, dar tot întrebă:
- Ce-i, mărite Ioane, ce-1 dăscăleşti la cap, acum la ivirea stelelor ce noi aice nu le vedem, că plouă?
- îl desleg de vise rele, Măria Ta...
- Bine faci, zise el şi ceru să fie dus în încăperile de noapte.
A doua zi se arătă un soare curat ce lumina văile şi luă aburii de pe munţi. Sălbaticul loc se despuia în faţa privirilor uluite
490
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
491
ale Princepelui şi însoţirilor săi. Srrigase devreme cocoşul de munte, undeva pe creste, pietrele curţii Bistriţei străluceau de curăţenie, caii ţesâlaţi şi periaţi păreau de steclă. Varul alb al chiliilor orbea. Prin şiţe străbătea un abur albastru.
- Minunată zi! zisese Princepele după ce-şi spălase obrazul şi-I uscase cu pânza ţinută în busuioacă veche.
Pe mese se iviseră iar hartane subţirele, proaspete, să facă foame şi un rachiu galbin, ca untdelemnul.
- Nu iai, Ioane? întrebase monarhul, mişcându-şi mătăniile sunătoare de la Athos, ce păreau oase vii.
Se îmbrăcase în catifea verde şi erodiul de stâtc, lung şi pufos strălucea prin cerdacurile mănăstirii într-o veselă primblare ce voia a-i alunga negurile încă neostoite ale somnului. Caftanul era dus de slugi pe mâini cerşetoare, când va fi nevoe a învelire iluştrii umeri.
- Mergem? întrebase vesel Princepele.
- Mergem, primise stareţul îngrijorat de cele ce auzise de cu seată din gura astrologului.
Apucară pe o potecă de iarbă măruntă şi urcară puţin spre peştera mică ce se afla deasupra paraclisului. Mirosea a mure strivite şi a podbal, ceea ce însemna că undeva curgea o apă pe care iute o şi auziră şi o văzură. Părea un văl de mireasă, argintată, cum sta în bătaia soarelui de dimineaţă. Se auziră lanţuri căzând şi lacăte ruginite desfăcându-se. O uşă grea de stejar masiv, bătută în piroane, luate în câte patru cu ciocanul de meşteri ţigani, se dădu deoparte. Se ivi o minunată încăpere, luminată de cine ştie unde, prin horn parcă sau printr-un acoperiş ce ar fi trebuit sâ lase să strice vremea ceea ce ei ascundeau, dar nu era aşa. Pereţii albi, parcă daţi cu var numai cu o zi înainte, lăsau să se vadă minunate ţesături veneţiene, arme de preţ lucrate, argintării şi giuvaeruri, mătăsârii şi speterii orientale, filigrane de argint şi aur, pasmanterii şi obiecte de marmură şi mozaic, sticlării colorate şi oglinzi coclite numai puţin pe mar-geni, verzi cum e coada paonilor, urmuzuri fabricate la Mureno,
cărţi cu ornamentaţii xilogtafice, cădelniţe aşezate pe octogoane de argint, căţui cu două picioare, scaune cu mânere ornate în fier, iconiţe smălţuite, tăvi gravate cu acul, smalţuri champleves, chivoturi ca la mănăstirea Snagovului, dacă nu mai frumoase, paseri de metal despre care Ioan îi spuse Princepelui că fuseseră furate de la biserica Curtea de Argeş, despre care şi-acum mai credea că nu e un lăcaş al Domnului, ci o izmenire în piatră.
Monarhul pipai cu o curiozitate lacomă vechile covoare de catifea cu minunate desene, în care intrase uzura timpului, rozând şi destrămând, înfăţişând uriaşi pomi, cu flori de fir neted şi fir încreţit, cu bordură de atlaz roşu, pe care erau cusute litere slavone încinse. Mai erau acolo şi odăjdii bellica, cu desene ţesute in mătăsărie de canabesum, gros, cu urzeala de cânepă şi cu bătătura de mătase.
Sanctuarul bisericesc părea plin de minuni. Inima Iui Ioan tremura de frică. Princepele se opri în faţa manuscriptului de la Hilindar, cu un text neciteţ, aşezat pe o veche hârtie de bumbac, cbarta bombacind, pipăi cu degete pricepute ferecărurile evanghelice şi studie împletiturile gracioase ale inscripţiilor paleografiei slavone. Tetraevangbeliile îl fascinau cu luxul lor îmbielşugat.
— Iţi place, învăţate Ioane? întreba din când în când Prea Slăvitul ca să-şi ascundă plăcerea plină de invidie.
— îmi place, Doamne, au lucrat smeriţii părinţi, spre cinstea neamului nostru şi-a lui neuitate...
Privirea Princepelui se întunecă o clipă, pentru că ghicea sensul ascuns din vorbele bătrânului şi iar ghicea că ceva strein, rece, duşmănos i se împotriveşte. Carminul, verdele, literele unciale, frontispiciile şi figurile eliptice ale textelor, simetrica împestriţare de culori vii, palmetele şi aplustrele, acantele şi jocurile de pensulă, răţelele transparente de aur, iniţialele de civit, paserile fantastice, plantele desfoliate îi produceau o plăcere dureroasă. Luxtd acestei caligrafii îi vorbea de un rafi-
PRINCEPELE
493
492
EUGEN BARBU
nament pe care nu-1 bănuise şi pe care voia să-1 tăgăduiască, dar puteai s-o faci?
- Cum s-au numit aceste mâini? întrebă Princepele şi-1 privi pe astrolog ca şi când atunci l-ar fi văzut penttu prima oară, cu o depărtare parcă a cuprinderii văzului.
- Erau din şcoala de la Vizanţ, de după 1100, înlumina-torii, rubricatorii, miniaturiştii şi pictorii se numeau Panteleon, Simeon, Minas, Mieros şi Nestor... Numele alor noştri sunt obişnuite, Marin, Petru, Tudor, Pârvu, Mutu... Unii urmaşi mai trăesc, dacă vrea Măria Ta îi aduc să scrie cu degetele lor boante...
- Sunt bizari, au un stil hieratic ce ţine de Orient, adecă ceva ce ne scapă nouă celor ce nu-i ştim. Dau dinrr-o lume moartă un lucru viu, sunt naivi şi graţioşi, aspri şi schematici, dar fac minuni, ornamentele lor par ale unor copii, dar ale unor copii ce au trecut mai întâi prin Rai. Săpătura e maleabilă, uite acest sidef galbin, încrustat, şi ridică un semn de carte uşor ca o peana, ce delicateţe! Numai la India se umblă atât de firesc cu dăltiţa.
Lacom pipăia acum răţelele de argint aurit şi zalele unei ferecaturi evanghelice, scobită în zarfuri şi cu Iănţuguri de sârmă. Parcă era orb, niceodatâ învăţatul loan nu văzuse o plăcere atât de mare pe chipul vreunui om. Stareţul Nicodim aduse de prin lăzi, încântat de fericirea Princepelui, ceasloavele învelite în catifea şi câteva inele vechi de argint scoase din vechile cosciuge ale repauzaţilor întru Domnul la această mănăstire, pe urmă îi arătă argintăriile Bistriţei, potirele lui Jupan Barbu, cupele şi tavele încinse cu cununi de flori, lucrate de meşteri suabi.
Princepele îl opri:
- Ajunge, sfinţite om. Du-mă afară! Plăcerea mă va face să fur şi asta nu s-au pomenit nicăieri în lume...
Vraciul răsuflă uşurat. De la astfel de domni te poţi aştepta la orice. In pridvorul bisericii şi în curte se adunase lume. Vedeau de aici, de sus, o grămadă în cămăşi rupte, ţărani de bună
seamă şi robi ţigani ai mănăstirii care priveau la coborâşul lor de pe stânci.
- Ce-i cu acea mulţime? întrebă înaltul oaspe.
- Cine ştie, Mărite Doamne, spuse neliniştit stareţul, loan ghici mai devreme cu o clipă ce se întâmplase. Pe cap
ţăranii purtau rogojini ce iute le aprinseră când Princepele se apropie. El nu cunoştea acest semn sălbatic de solicitare şi se sperie:
- Dau foc mănăstirii!
- Nu, au venit cu jalobe...
Se făcu un moment uriaş de tăcere, când le auziră respiraţiile grele de jos. Princepele coborî şi-i privi. Era o mulţime fără faţă, indistinctă.
- Ce vor? întrebă Domnitorul, nevoind să-i privească, cum stăteau desculţi în noroi, cu obraze găunoase şi ochi sălbăticiţi de foame.
- Dreptate, Măria Ta.
- Am oameni pentru asta, de ce este nevoe să-i văz?
- Nu mai pot răbda. Trebue să-i asculţi.
Princepele se opri lângă sfântul paraclis, ferindu-se secret de atingetea vreunuia mai apropiat. Nu-i vedea, ştia numai că are înaintea-i o mulţime ce se numea popor, adică oamenii pe care el îi cârmuia de mai mulţi ani, dar asta i se părea ceva cu totul abstract, un lucru acum înţeles, adică o grămădire de oameni ce murmurau şi şedeau cu rogojini aprinse pe cap, lăsând să-şi ardă părul şi abia pe urmă zvârlind în iarbă bucăţile uscate de papură făcute cenuşă.
- Ia-le hârtiile! îi şopti loan.
- Nu pot, zise Princepele încet, ia-le tu, nu vreau să le ating. Astrologul strânse câteva jalbe cu o grabă care îi potoli pe
cei din faţa lor. Stareţul era înfricoşat de mânia ce avea să urmeze a înaltei persoane şi căuta cu privirile pe schivnicii săi ce nu vegheaserâ ca să-1 ferească de o astfel de încurcătură.
- Citeşte! porunci monarhul.
494
EUGEN BARBU
loan desfăcu hârtia acoperită cu litere mari, întinse de umezeală:
— Prea înălţate Doamne.
Jăluim Înălţimii Tale pentru mare păgubire şi supărare ce pricinuieşte mânăsrirea Bistriţa satelor noastre din jur, că din vremi în vremi, cu obrăznicie şi puteri cuprinzând fânaţurile noastre de mai la vale, ce avem, atât păscutul vitelot cât şi făcutul fânului ce fac piste a lor trebuinţă a călugărilor, ei ţin negustorie şi noi am rămas din aceste price cu puţine vite ce nu avem unde a le păşuna, dar şi de fâneţe este lipsă şi de-a pururea noi trebue să silim a cumpăra fân...
— Aşa este? întrebă Princepele mâniat pe srareţ.
— Să vedeţi, Doamne, noi aice ne-am străduit...
— Citeşte mai departe, porunci Domnul.
— Deosebit acei călugări, nice cele 12 dzile ale boerescului nu vor a mai crede că le lucrăm preste an şi le întind şi le măsoară altfeliu ce noi nu mai putem răbda. Aşa că ei dacă ţin turme de vite şi fac mutările mănăstirii unde le este voia, noi încotro s-o apucăm? Pentru ane cu smerenie vă rugăm să aflăm milă şi ajutoriu de la înălţimea Voastră, să fie luminată poroncă să nu se mai facă strâmtorări şi să nu fim lipsiţi cu totid de ceea ce ne iaste de trebuinţă.
Să trăiască Măria Sa şi să facă dreptate...
— Mai citesc? întrebă loan.
— Citeşte, învăţate, doar de la Aristotel am învăţat cu toţii că binele este dreptatea în politichie. Suntem aduşi aici în faţa unor fapte necugetate ale acestor călugări ce rrebue să înţeleagă că noi n-avem vreme să ascultăm ce neînlcsniti lac...
Astrologul citi până pe la prânz şi Princepele ce avea şcoala răbdării ascultă, cu ochi atenţi, dând din cap şi mustrând mut pe cei vinovaţi ce nu i se aflau în faţă, lăsând însă a se înţelege că el de acum ştie şi va lua toate măsurile de trebuinţă.
Ţăranii se mirau de răbdarea lui şi îl rugară în cele din urmă să-şi vadă de ale sale şi să nu se mai supere, că dacă acum El a aflat, toate vor merge cum ttebue şi vor veni oamenii Măriei
PRINCEPELE
495
Sale să tacă dreptatea cerută. Dat înaltul oaspe nice nu se mişcă de pe piatra paraclisului, stând în soare şi ascultând urgisirile. Numai la urmă chemă seimenii şi, spre a da pildă, adună pe <: Călugări şi le scoase rasele, înfăţişând mulţimii trupurile grase şi păcătoase ale celor ce se îmbuibau din sudoarea săracilor, loan încercă să-1 certe vorbindu-i greceşte ca să nu fie înţeles:
- De ce iaci asta?
— Pentru că trebue. Tirania este o monarhie în folosul monarhului, oligarhia în folosul bogaţilor, iar demagogia ţine de cald săracilor. Acum fac demagogie, pureai s-o ştii de mult. Aceşti ţărani proşti şi murdari voiau să sfâşie pe cineva şi dacă eu aş fi luat parte acestor nenorociţi de călugări, ei m-ar fi sfâşiat pe mine, ceea ce e prea mult...
Princepele privea spinările albe, pline de osânză pe care cădeau bicele surugiilor ţigani ce scuipau în pălmile lor mari şi băteau bine. Ieromonahii plângeau şi se rugau să nu fie umiliţi, dar domnitorul părea neîmblânzit. I se făcuse foame, dar nu avea vreme pentru mese. La urmă îi ceru şi stareţului Nicodim ce atât de frumos îi primise să-şi scoată rasa cea neagră şi să-şi primească porţia.
- Nu pot, Doamne, mai bine ucide-mă. Dacă mă bat ţiganii, mâine trebue să plec de aici!
— De ce i-ai lăsat să vie să-mi turbure mic tihna acestei strălucite zile?
Un albanez îi şi smulsese vestmintele. Nicodim avea un trup slăbănog, plin de oase, care mai mult îţi făcea milă. Ţăranii nu spuneau nici un cuvânt, credeau că li se dă dreptate şi aşteptau această dreptate cu o linişte încrezătoare. Şi lui Nicodim i se cuvenea pedeapsa, cât era de om sfânt şi neprihănit. încă stareţul se mai ruga de Princepe:
— Măria Ta, ştii ce scrie în cărţile neamului: Nu voi lăsa piei-rea omului meu bun! Nimenea pe omul drept să nu-1 bântuiască!
- Oare eşti om drept? întrebă neclintit Princepele, de sus, de pe piatra pe care şedea şi lumea aceea amestecată îl auzi si-1 adoră.
496
EUGEN BARBU
Ţăranii îngenunchiară şi-i mulţumiră de-acolo, rugându-se pentru sănătatea lui.
- Tu, slăvite, ne-ai făcut dreptate!
Ioan simţea că îl urăşte, nu pentru că ar fi vrut ca stareţul să nu fie pedepsit, dar pentru că ştia că Princepele nu crede în urgia dară călugărilor şi nici în dreptatea oamenilor ce-1 slăveau.
Când Nicodim fu cărat de un ţigan milos să fie spălat de sângele ce-i biruise spinarea şi sâ se trezească din durerile ce-1 prăbuşiseră, astrologul îl întrebă:
- Crede Măria Ta că a făcut bine ce-a făcut?
- Cine ştie, învăţate Ioane?
Stăteau în arhondaric, mulţimea se risipise, mai târziu aveau să audă de aice lăutari, ceea ce însemna că ţăranii petreceau de bucurie.
- Atunci?
- Nu facem totdeauna ceea ce vrem şi ceea ce trebue, dar sunt lucruri ce ne împacă cu nedreptatea. Eu însumi sunt un jefuitor, am ocne, am peştele ţării, am vămi, iau vinul şi strugurele, am inventat darea calului, am sarea şi păcura. Ce datorează Domnul supuşilor săi? Hrană şi milă! Defensio et favor... pentru asta le iau lemnul, le iau pădurile, iazurile, caii şi orzul. Rânduiala găleţii mi-a permis să cer în loc de grâne bani. Să alerge ei, nu să alerg eu. Stupăritul şi goştina nu din capul meu au ieşit, fumăritul da, zeciuiala la porci e veche, albinăritul şi dijma pe brânză erau rânduite parcă de pe vremea lui Cantemir în Moldova, camăna pe ceara de albine nu am scos-o eu din mintea mea întunecată, catastiful de cisle a fost născocirea altuia, ruptoarele şi birul breslelor le-am moştenit de asemenea, sataralele şi mâncaturile alţii le-au scris în datoriile poporului faţă de mine. Ce, trebue să-ţi amintesc că un călător scria despre înaintaşul meu, Brâncoveanu, că jupuia oaia fără ca ea să zbiere? Nartul s-a născut la una mie şapte sute şasezeci şi şase, nu eu am sigilat pentru prima oară cepurile şi nu eu am luat întâi pomul cel mai roditor din zece, rânduiala cailor şi a fânului aici
PRINCEPELE
497
le-am învăţat. Eram copil când ştiam dreptul care spunea că există un dominium eminens, numai al meu, al Domnului, şi pentru asta m-am pregătit o viaţă, să iau, nu să dau socoteală! Haiafeturile şi gloabele sunt născociri ale slugilor mele credincioase. Eu am un singur scopos, să domnesc. Restul e deşettă-ciune. Ce-mi pasă mie că nu există dreptate? Mă silesc să cred c-o fac uneori. Astăzi am vrut să fug, să nu văd această mulţime vulgară, dar ar fi fost o prostie. în timp ce tu citeai jalobele, eu mă gândeam la minunile vistieriei Bistriţei, numai aceia meritau să trăiască, aceia care au înflorit minunile ceasloavelor legate cu filigrane, dar pre ei cine i-au născut, mulţimea asta oarbă care dă din gloata ei câte un astfel de meşter ce înfrumuseţează viaţa noastră? Puteam să-i împrăştii cu seimenii, să-i bat pre ei, nu pe aceşti călugări slinoşi, dar mie supusul îmi este indiferenr, el este o ţifră, nu altceva. O posibilitate. Nu am făcut războaie, dar s-ar putea să le fac. Pământul e nesigur, atunci aş avea nevoie de aceste ţifre ce se roagă, cred în Dumnezeu şi petrec, au vite şi nevoie ca vitele lor să pască, după cum au nevoie să creadă că azi li s-a făcut dreptate. Crezi că după ce vom pleca noi, stareţul nu o să Ie ia păşunile înapoi şi nu o să-i alunge de la uşa mănăstirii? Dar ce-mi pasă mie de toate fleacurile astea? Stau pe un mare catastif al duterilor, dar voinţa mea doreşte un singur lucru: să scap. Tu mi-ai vorbit de ţară şi de dreptate. Nu cunosc aceste noţiuni pe care până şi filosofii cei mai umanişti le-au renegat. Capul meu pe care îl vânează capu-giul e mai preţios decât dreptatea nemernicilor. Statele nu se pot ţine cu conştiinţa, spunea un italian. Să mergem spre Bucuresci, că mi-au trecur şi foamea şi setea şi uite iar se întunecă în aceste locuri şi vine ploaia...
După care plecară lăsând goală mănăstirea cu oamenii ei batjocoriţi, ce aşa cum erau, cu spinările rupte, îi duseră până la porţi binecuvântându-i cu spaimă.
PRINCEPELE
499
INIŢIERI
Chiar cu aceste îndepărtate călătorii pe la moşii şi mănăstiri, Princepelui viaţa i se părea monotonă, fără plăceri neaşteptate, cum îşi dorea din tinereţe. Intr-o dimineaţă văzuse mâinile nevestei sale, Haricleia, şi înţelesese ca îmbătrânise. Erau lungi, uscate, nu mai aveau delicateţe, nu mai erau albe, gracile, ca lujerul de crin. Faţa întinsă a femeii, mereu unsă cu dresuri de dimineaţă, nu o trădase încă, dar sub ochi i se aşezaseră pungi uşoare de grăsime, vinete pe la margini, privirea ei nu mai părea ageră ca altă dată, ascuţită, parcă răind văzduhul. Dormeau în iatacuri separate, rar întârzia în odăile ei, în faţa icoanelor, stingând târziu şi cu silnicie lumânările. Haricleia avea sânii lăsaţi, mari, lipsiţi de puterea cărnii, tăcea îndârjit sub el, ca şi când ar fi profanat-o. Nu fusese niciodată ceea ce îşi doreşre orice bărbat, o destrăbălată. O ţineau credinţele, buna creştete şi spaima de păcat. Avea destui ani, umbla călare, sta în strană cât ţineau slujbele cele lungi, socotea, semăna lui taică-său pe care Princepele nu-1 mai vedea de multă vreme penttu că se certaseră. Nici aşa Princepele nu îndura să aibă în apropiere rude. Şi pe-ai lui îi alunga. Pe copii nu-i suferea şi când îşi vedea lingavele fere, că Haricleia două îi făcuse, şi un cocon strein ce ţesea şi el la gherghef, cu ele împreună, îl apuca o disperare fără mar-
t  geni. Nu-i dorise, dar legea creştinească îl obliga să aibe moşte-nitori. Mai grea era datoria lui de a-şi înmulţi familia, să lase j  stirpei sale putinţa de a curge în spiţa următoare. Or Hrisanti, f  că în el îi sta nădejdea, ce nu era şi-al lui, nu arăta a fi ceea ce %   doreau şi maicâ-sa şi Evanghelina. Băiatul crescuse mare, um-î   flat, cealău, gângav, prost, îngânând cuvintele. Era lacom, pândea pe la parastase, la bisericile domneşti şi mânca coliva cu amândouă mâinile, primea de pomană de la oricine şi lăsa prilej de batjocură, ceea ce mândrei Evanghelina nu-i venea bine, cum nu-i venea bine Haricleiei ce-i prigonea aspru pe cei ce se lăsau ptadă lăcomiei coconului domnesc. De aici o veşnică ceartă, că de iubire nu mai putea fi vorba de multă vreme, că prea se amestecaseră toate laolaltă, şi cele urâte şi cele bune şi Princepele nu suferea să aibe în casă apropiaţi. Unde mai pui că la curte mai apăruse şi un fel de cumnat, unul dogit şi umflat, neamul lor parcă, deşi venea de prin Ardeal, adus de vânturi şi de întâmplări, pre nume Hetcu, fără meserie, cu ceva carte dăscălească, cu o privire în jos, tot agăruind ţărâna, ascuns şi pizmos, un fel de bute fără fund ce seară de seară se umplea '   cu bere şi cerea carne proaspără, că nu-1 lăsau stomacele fără număr ce le ascundea în pântece. Acesta vorbea puţin în faţă, dar ducea vorbele, pizma lui faţă de Princepe nu avea nice un motiv, creştea ca un aluat în fiecare zi. Ar fi vrut să aibe os domnesc, dar asta nu se capătă, nu-1 ţinea nici mintea găunoasă, eta de tot neîndemânatic, cu gângăveala lui şi cu lipsa de ascuţime a creierului îl trăgeau toţi pe sfoară şi-1 aruncau de colo, colo. O ţinea pe sora Haricleiei, mai tineră, zăludă, neînfrânată, ce înşirase bărbaţi ca mărgicele pe sfoară şi terminase prin a sta, cât avea a stare, lângă prostălăul ăsta, chinuit de foamea lui nestinsă şi de setea de bere. Familia nu era numeroasă la urma urmelor, ai lui muriseră demult, avea rude depărtate, dar nu le chema la curte, prefera să stea cu streinii, ce nu se ghiloseau şi nu-şi dădeau aere de apropiaţi, cărora putea să le poruncească, ori să-i alunge fără multă gândire, când îl plictiseau. Or, neamurile nevestei nu-1 încercau cine ştie ce, îl supăra numai foa-
500
EUGEN BARBU
mea lor ascunsă de avere şi un fel păgubos de a folosi banii. Parcă nu le-ar mai fi ajuns, deşi aveau destul. Ori locul nesigur, ori zvonurile că puterea pe aici e iute trecătoare îi făceau apucători, nu se ştie, oricum ei simţeau dispreţul ascuns al Princepelui ce chiar atunci când stătea cu ei la masă nu prea îi îndemnase la intimităţi, ori dragoste, dat în care familie e dragoste, că fiecare vine cu ai lui şi nu se înţeleg unii cu alţii, sângele nefiind apă, să semene. Mai dureros pentru monarh era faptul că odată cu această ceattă şi-o îndepărrase pe Haricleia care ţinea partea familiei, cum era şi firesc, ori senrimenrul ăsta de singurătate nu putea fi suportat de Princepe. Părea greu să mai schimbe ceva, legile erau fixe şi imutabile, celelalte femei care o urmaseră în pat, la ocazii, nu aveau distincţia şi delicateţea aspră a Haricleiei, pentru că, fără să mărturisească, ceea ce îi mai plăcea Princepelui la ea era tocmai firea sa bărbătească ce amarnic avea să i-o dovedească cu vremea. El ar mai fi îngăduit unele lucruri, dacă nu ar fi aflat că ticălosul de cumnat umbla cu vorbe şi că pizma lui îmbrăcase forme nemernice. La sfat cu socru-sâu lăsaseră svoniiri în Bucuresci şi asta nu putea să le ierte Princepele, nice socrului, nice acestui târâie brâu ce trebuia pedepsit la vteme, ori cu tăierea limbii, ori cu aruncarea în vreo umblătoare noaptea, să-i mai astupe gura cea spurcată în refectoriul comun al domesticităţii, în il tinello, cum îi spuneau talienii. La dtept vorbind, Princepele ar fi înţeles câte ceva din ura nejustificată şi prostească a cumnatului, penttu că acesta favoruri cetşea în limba lui mută, dar şi favorurile nu se dau oricui şi ele mai întâi se merită. La urma urmelor ca monarh făcuse destule şi oricui, îi plăceau oamenii isteţi, cu mintea ageră, ori acela era departe de aşa ceva. Venise într-o dimineaţă în odăile lui, tot cu ochii în pământ, cu o devoţiune de tot slugarnică, mai mult decât cerea buna cuviinţă, ceea ce Princepele nu suporra. îi dăduse cahfea şi voise a-1 asculta. Ce voia? Să ocupe un loc la cancelarii, adecă acolo unde se întocmeau acturile cele mai osebite. Pentru asta se cerea instrucţiune şi chiar o caligrafie mai ca lumea, oamenii domneşti având şcoli bune, de la Italia,
PRINCEPELE
501
de la Francia, ori de la Alemania. îl întrebase dacă ştie latineşte? •1  Ştia. Dar turca? Dar elina? Nu. Avea nişte şcoli de tot obscure, vorbea şi prost, dacă-1 ascultai câteva minute trebuia să deschizi ferestrele. ÎI pusese să scrie. Ţinea peana ca pe un topor, '-■  literele ieşeau strâmbe şi când se uită Princepele mai bine îi văzu şi greşelile cele grămăticeşti ce el nu le îngăduia, fiind om dc litere cât se ocupa cu cele politiceşti. îl sfătuise cu blândeţe să mai înveţe, ori să mai aştepte, să meargă la Academia grecească de la Sfântul Sava, să mai cetească şi pe urmă să mai vie, să vadă dacă se poate face ceva. Asta o ştia şi Hetcu, dar el sperase la protecţia domnească, doar erau din familie şi timp n-avea, că nu se ştie nici cât o să-1 ţină norocul, pre el, Princepele, şi dacă nu apuca acum câte ceva, atunci când? Asta gândise, dar nu spusese nimic. Plecase tot cu capul în jos, tot spăsit, tot cuviincios. Pe utmă înalta-i ureche auzise vorbele date prin târg. Nu erau mai spurcate ca altele, dar nice mai bune. Princepelui puţin îi păsa de ceea ce se vorbea despre el, dar dacă streinilor le era îngăduit să facă orice, unuia care mâncase la masa lui nu i se cuvenea. O chemase pe sora Haricleiei şi o aşezase în faţă.
- Aud că nevolnicul de bărbat ce ţi l-ai găsit în târgul spart vorbeşte pe la colţuri. Aş zice să-1 laşi...
Capra, că o capră era acea muiere, îl privise aiurit, cu neşte priviri bete.
- Adică cum? L-am luat cu preut. Nu pot a-1 părăsi. Unde mai pui că am copil cu el. Sunt în trei luni.
Princepele se ridicase de la masă şi spusese neted:
- Dacă până mâine seară aud că nu ai mers să faci cele de trebuinţă, în casa mea să nu mai calci. Şi de e nevoie de desle-gări bisericeşti, să fie convocate dicasteriile şi să-ţi dea mitropolitul uşurinţi...
- Nu pot, Doamne, zisese aceea cu mate convingere, dar el n-o crezuse şi iată că de-atunci ea nu mai calcă în palat.
După mai muh^dtrni'Haricleia începu a cârtire. Că ea stă deparre de famdie m că o mănâncă singurătatea şi că aşa nu se
502
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
503
mai poate, că ar trebui să se gândească bine la ce face şi la toate nedreptăţile ce le săvârşeşte cu ai ei, ce oameni de bună credinţă sunt. La început Princepele nu luă în seamă vorbele femeii, era şi prea ocupat de trebile cele de fiecare zi, nici nu voia să se supere, aşa că tăcu. Dar gura muierii nu are hodină şi, după ce mai stătu, Haricleia iar veni cu usturate cuvinte. „Domnia Ta face mare păcat cu ai mei. Ei plâng şi suferă şi penrru asta sufăr şi eu..." „Şi de ce mi-o spui mie?" întrebase Princepele. „De ce nu le-o spui lor, ce mi-au înşelat credinţa?"
Se aflau într-o Gitâtă, undeva lângă Hurezi, că era vară. Frâurile le ţinea ea, Haricleia, cu firea-i cea bărbată, el, Princepele, meditând la drum, stând într-o tăcere obişnuită, cum ai sta într-un zid.
- Ce-ai zis? se întoarse femeia cu faţa toată plină de ură. Adecă tot îi mai urgiseşti?
Şi biciuise caii sălbatic. Erau doi armăsari focoşi de Arabia, care o luară nebuneşte la drum, aruncând scântei în urmă.
Apucată cum o ştia, Haricleia îi lovea să-i rupă în două. Drumul se îngustă - în faţă o punte de lemn în care armăsarii aveau a-şi rupe glesnele, dar ei nu-i păsa. Princepele nu era fricos, dar nebunia nu-i plăcea, or asemenea fapte îi arătau că nu se înşelase când o bănuia şi pe această fiinţă, gata să se prăbuşească în căderi fatale. Ştia că nici tatăl nu era ferit de accese neaşteptate de cruzime, că-şi bătuse fetele cu biciul în tinereţi şi-şi prigonise nevasta.
Trăsura apucase nebuneşte pe îngustul şleau ce ducea la o moarte sigură şi Princepele vru să ia hăţurile, dar Haricleia îl aruncă pe spate cu un ghiont de surugiu.
- Vreau să ne facem praf! uriaşe în acea goană dementă. Princepelui îi veni să râdă, deşi tot stomahul i se întoarse
pe dos de furie. Dacă era să moară, să-şi fi ales singur sfârşitul, nu să piară prosteşte lângă o scoasă din minţi. Aşa că o plezni peste faţă cu marele lui inel ce-i sfâşie obrazul de sus până jos.
Trecuseră punrea. Calul din stânga zăcea în sânge cu glesna secerată. Princepele coborî încet din carată şi privi locurile cele depărtate în care vara punea o frumuseţe sălbatică. Mirosea a fân proaspăt cosit, totul părea perfect armonic. Era bogat, puternic, ar fi putut să aibe orice, să ceară, să ia, numai că nebuna de lângă el îi arătase într-o clipă cât de singur se află, chiar dacă aveau copii împreună, chiar dacă erau laolaltă ceea ce numeau unii o familie. Porni încet pe jos şi ajunse târziu, singur, în vechiul cerdac al Hurezilor. Se auzea roata olarilor învârtind lutul cu vrednicie. Ţinutul era plin de pace, sfâşiat numai de strigăte mici de paseri. Nu mancă, dormi singur nu înainte de a cădea la icoane şi a spune Dumnezeului în care nu credea bezmetic, precum alţii: - Doamne, cât sunt de singur! Şi dacă tu mâine mă iei la tine, va fi odihna şi bucuria mea, pentru că viaţa nu mi-a dat nimic decât putere şi avere, dar la ce folosesc ele dacă nimeni nu te vtea şi nimeni nu suferă la suferinţa ta?...
Avea de atunci un sentiment ciudat al zădărniciei, ceva se surpase în el, cum ai prăbuşi clădiri de nisip. îşi spunea că nu pierduse nimic, dar pierduse totul. Pentru că ceea ce avea să urmeze era nefolositor, şi bucuria şi durerea ce nu o mai simţea şi din care tot se mai înălţa câte ceva...
Toate acestea se petreceau înaintea venirii messerului. Ottaviano, fără să ştie, găsise nu numai o corte morte, cum spunea cui voia să-1 asculte, ci şi un Princepe mort pe care încă nu-1 ghicise penttu că educaţia lui aleasă îl oprea să arate ceea ce numai el trebuia să ştie. O îndepărtare rece faţă de oameni putea să pară cuiva numai neglijenţă, dar în realitate sentimentul faţă de ceilalţi eta ceva mai puţin decât dispreţul -sprezzatura - acesta era cuvântul îndulcit de limba lui Pettarca. Şi doar învăţase de mic, nu i-ar fi trebuit încă această aspră lecţie, că prima mişcare a unui monarh faţă de oameni trebue să fie neîncrederea - mimneso-apistein - cum spuneau grecii. Numai că messerului nu-i trebui mult ca să ghicească nenorocul ce se cuibărise ca o sămânţă în inema Princepelui.
504
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
505
De la ferestrele chiliei lui îl privea cum umblă prin curţile pustii la ora când ar fi trebuit să spună vorbe plăcute nevestei sau să-şi mângâie copiii, chiar nevoia aceasta de a umbla în locuri depărtate, de a vedea conacurile şi mănăstirile, trădau singurătatea Princepelui. Nu-1 ajutau nici vânătorile, nici goana pe câmp după iepuri şi nici prăbuşirea misrreţilor. Ii plăceau schimbările, ploile urmate de zile frumoase, furtunile de iarnă când în sănii fugea înaintea viscolului celui mare căutându-şi parcă moartea. Şi o căuta într-adevăr. Pleca singur să înfrunte fiarele şi de câteva ori căzuse în capcane. Se salvase singur cu hangerul său ce bine tăia şi pentru că-i plăcea bărbăţia şi pentru că nu înţelegea să piardă o luptă. De aceea se scula la miezul nopţii şi cerceta turnurile de pază, de aceea pedepsea pe seimeni pentru lipsa lor de disciplină, de aceea bătea grăjdarii cu biciul, când nu aveau grije de animalele lor ce le erau date în priveghere. Interior, Princepele urmărea ceva perfect, imobil, desăvârşit, dar nu găsise calea spre această perfecţiune. Nu-i plăceau legile, nu-i plăceau lucrurile, nu-i plăceau oamenii. Făcea favoruri fără sâ se gândească la consecinţele lor, după cum era nedrept şi când nu trebuia. Intre primele vorbe pe care i le spusese Ottaviano la venirea lui la curte fusese şi aceea mai veche atribuiră unui Medici: „Cruzimea trebuie folosită o singură dată!" Dar atunci această cruzime trebuia să fie exemplară, să înspăimânte, să bage groaza în cei ce-1 încongiurau. Or el, Princepele, ce făcea? Speria nişte slugi nemernice şi credea că este puternic. Să pui să fie bătuţi ţiganii sau să trimiţi un boer în surghiun asta putea să o facă oricine. El mai curând părea dus de puterea maică-si care veghea ca la toate sărbătorile să-i stea în dreapta şi să-i şoptească mereu ceva. Asra îl supăra pe monarh, dar se potolea, pentru că, mai presus de toate, calitatea sa cea mai înaltă era aceea de a şti să se stăpânească. „In locul lui, gândise messerul, cu ea aş tetmina întâi. Lipsită de bun simţ, cum e orice bătrân, uită că el hotărăşte totul..." Vrusese sâ i-o spună, dar situaţia lui de curtean nu-i permitea să meargă atât de de-
parte. Auzise de la unii boeri că aceştia cugetau la fel. Unul dintre ei îi dăduse să citească Cronica lui Azarie şi anume cartea în care scria că pe vremea minorităţii lui Bogdan, fiul Lăpuşneanului, Doamna Roxandra era pravitelniţă. Or el, Princepele, se afla la jumătatea vieţii şi încă nu se hotărâse să tacă o mare şi strigătoare nedreptate, care e de fapt forţa şi măsura oricărei domnii. Vorbele se duc, aflase şi Princepele. îl chemase şi-1 întrebase:
— Cine au spus că pe mine mă poartă încă de mână Evanghelina?
Putea să-1 piardă pe acela, dar Ottaviano nu voi. Nice să nu rostească un nume nu se cuvenea pentru că monarhul era neiertător. Aşa că se folosi spre a-1 înfunda pe omul de care se temea cel mai mult.
— Mi se pare că Ioan a spus-o la o mânie, dar nu face, Magnifice, vreun păcat. E bătrân şi gura lui nu mai ştie a se ţine. Vorbele nu ating niciodată obrazele cele subţiri.
Princepele tăcuse, privind spătăriile şi stâlpii cei împodobiţi ai palatului. Pe urmă întrebase de vremea de a doua zi.
— O să plouă, zisese messerul. Am ştire de la oasele mele cele ţinute prin temniţe...
— Atât de tânăr şi ai cunoscut puşcăriile?
— Ţi-am spus doar că am stat în temniţele florenrine unde păduchii erau mari cât fluturii...
Princepele îl scrurase mânios:
— Iar minţi, sceleratule! Asta ai citit-o în sonetele lui Machiavelli, ceva mai nou nu ştii?
Dar parcă ruşinea lui avea vreo margine? Cuvântul acesta nu-1 învăţase messerul nicăieri.
La întoarcerea de la Bistriţa, Princepele fu întâmpinat în bariere de boeri, adunaţi cu mic cu mare sub un portal de triumf ridicat peste noapte de slugi harnice.
506
EUGEN BARBU
- Bine a venit Măria Sa, să-i tihnească! spuneau cu toţii, înghesuindu-se care mai de care mai în faţă. Nu lipsea de la ceremonie vel banul Radu Golescu, înalt, flocos ca un mistreţ, lăsând în urmă un praf gros pentru că-şi târa greul caftan împodobit cu lastră, bătând cu toiagul lui de argint în faţă ca şi când ar fi fost orb; era de faţă dumnealui vel logofătul Manolachi Creţulescu, slăbănog, iute la mers, strecurându-se prin grămada de demnitari ce voiau a strânge mai degrabă augusta mână a Princepelui nemaiţinând seama de ceremonial şi de datină; dumnealui Manolachi Grădişteanu, vel logofăt, cu un obraz puhav, dumnealui vel vornicul Ştefan Pârşcoveanu, mic, iute, plin de sudoare şi praf, de parcă ar fi venit dintr-o mină de sare; dumnealui Costache Ghica, cel cu vorba ca aluna: dacă o spăr-geai găseai înrr-însa un sâmbure; vel hatmanul Costache Caragea, unsuros cât se poate, târându-şi papucii şi făcându-şi loc cu bastonul argintat în cap cu care-şi mai lovea nevasta la vreo cea petrecere, când aceasta se întrecea cu gluma şi bea prea mult; dumnealui vel postelnicul Ianachi Moruzi, om de taină al Princepelui, mereu aşezat în rândul al doilea şi prefăcându-se că e modest şi nu vrea să intre în sufletul monarhului, cum stă bine oticărui exaporit; vel logofătul streinelor pricini, dumnealui Petrache Ritorides, înalt, cu chipul ărs de soare şi cu părul albit sub calpacul de postav roşu, călăreţ şi bun mânuitor al rachetei la ilgiuoco di palia, căruia mulţi nu-i vedeau un viitor strălucit pentru că era mai sprinten decât Princepele la ceremonii; vel spărarul Dumitraşco Topliceanu, negru ca un staroste de căldărari, om al înfricoşarelor taine, ce făcuse totul ca să obţină de la fiecare Domnitor cedola scgreta, fără să reuşească vreodată; nu lipseau vel vornicul obştirilor, dumnealui loan Ştirbey; vel paharnicul Scarlat Greceanu, unduios ca o salcie, cu barba pieptănată de cu dimineaţă şi dată cu ulei ca să mai scoată petele de tutun ce amarnic îl urâţeau; vel vistiernicul Constandin Dudescu în gugiuman de samur, cum numai Domnul purta, parcă târându-se sprijinit în toiagul ce avea în capăt
PRINCEPELE
507
armele şi însemnele familiei sale; vel stolnicul Nenciulescu ce-şi cumpărase unele favoruri vârând la cine trebuia în aşternut câte o mâhnită nepoţică; vel comisul Alexandru Văcărescu, drept şi ţeapăn, ţinându-se departe de cei ce sărutau cu mare zel mâna domnitorului, lângă Mitropolitul Neofit, bătrân şi dogit, ce abia îl mai ţineau de umere episcopii şi arhiereii, că se sculase de dimineaţă şi arşiţa aşteptării rău îi mai făcuse.
— Multă grije ne-ai mai pricinuit, Doamne, spusese el, cu buze vinete când apucase să-şi facă loc lângă Princepe. Credeam că te-am supărat cu ceva şi că în bunătatea ta fără margini ast-feliu ne pedepseşti, lăsându-ne fără soarele nostru lumesc.
Avea vorba plină de miere, a feţelor bisericeşti, ce se pricepeau ca nimeni alţii să mişte sufletele cele mai împietrite. Mitropolitul privea cu răutate la loan, nemişcat din locul său şi care în suflet se scârbea de acest spectacol omenesc al linguşitii. Mai venită spre înalta carată vel medelnicerul Slătineanu; vel clucerul Dumitrachi Asan, şchiopălâul, târându-şi un picior, cu gura numai smalţ, arătând o mare bucurie că i se înfăţişase cu multă podoabă Princepele; vel serdarul Oteteleşeanu, înfo-indu-şi caftanul larg şi fără guler din stofă de Ţarigrad; vel slu-gerul Grigore Băleanu; vel căminarul Mihai Mano şi ceilalţi mai fără nume ce nu îndrăzneau a se înghesuire mai în faţă de frica vreunei nefavori, boeri de-al doilea rang, ce era bine să nu se arate oricum şi oriunde, dar să fie ştiuţi, că cine ştie, norocul e mare şi lumea duce o viaţă grea. în spate străluceau echipajele, cu ţiganii robi pe capră, rrăsuri de Beci, înăuntru cu catifea roşie şi pe afară cu verigi de aur sau de smalţ verde. In spate, în locul unde se puneau poverile şi masalele pentru noapte, vegheau ostaşi albanezi, după rang. Caii arăbeşti, câte patru şi câte şase, luceau frumos în soarele amiezii şi roţile proaspăt văpsite la spiţe arătau lucru ţeapăn, englezesc. Poleite cum erau, goale, aşteptând bucile cele bine hrănite ale înalţilor demnitari, cupelele păreau nişte saloane, aşa luceau postăvăriile şi mătăsurile, bine cusute în feluri şi feluri. Arnăuţii pregăteau de-acum ciubucele
508
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
509
pentru ca ceremonia era pe sfârşite şi înaltele feţe ar fi avut pohtă să tragă un fum, două, până la poatta palatului, unde, dacă Princepele o să fie bine dispus, avea să întindă o masă în semn că a înţeles recunoştinţa primirii ce i se făcuse. Garda monarhului se strânse în rânduri bine aliniate şi dădu semnal pristavilor sâ facă loc strălucitului cortegiu prin mulţimea de gură cască ce nu putea lipsi de la asemenea ocazii. Nu se trăsese cu puscile şi cu flintele ca la serbările cele mari şi, până la palat, sfetnicii cei mai apropiaţi îi spuseseră la ureche domnitorului noutăţile zilei. Ioan coborâse şi luase alră butcă, făcând loc prea plecaţilor, nevoind să fie de faţă la aceste mărunte îndeletniciri. Era încredinţat că Princepele o să uite primblarea şi o sâ intre iute în vârtejul zvonurilor şi-al jocului politicescu. Bucurescii, sub focul lunii lui Cuptor, i se părură monarhului un oraş urât şi strâmt. Uliţele păreau pustii, puţina lume strânsă de oamenii stăpânirii, în frunte cu aga Matei Bălăceanu, aclama sfârşit, cu priviri necurioase, alaiul. Ploile stătuseră şi sub poduri se adunau murdalâcul şi noroiul gros. Vântul ce bătea anapoda spulbera cenuşa focurilor de pază, rămasă în piaţă. Salcâmul înflorise a doua oară şi dinspre câmpiile den margeni venea un miros de cereale şi guzgani. Magaziile se dărăpănau şi trebuiau scânduri noi, alţi bani, gândi Princepele şi se uita la cei ce-1 înconjurau, oameni de nimic, gata să-1 vândă la primul prilej, mirosind cu toţii a pătrunjel, că băuseră de cu noaptea şi nu voiau să-i simtă El.
Lăsaseră în urmă fântâna Boului şi apucaseră pe podul Mogoşoaiei. Trecu o nuntă în tădvane împodobite, pline de cucoane ce salutau cu mâna. în faţă, două slugi ţineau un berbece viu, legat cu o funtâ roşie ce mai mult îl sugruma decât îl slobozea să bea aerul încins. Blana grea de lână atârna în floace bogate pe umerii purtătorului şi din când în când scotea câte un behăit neauzit. Celălalt ducea şi el la subţiori doi miei vii, urmaţi fiind de câteva femei ce arătau ploconul naşului: o cuşcă cu curcani vii, frumos podobiţi în pene şi înfoindu-şi
mărgelele roşii. Intr-o căruţă, o lume beată călărea o balercă cu vin negru, din care curgea un şip, iute lins de doi ţigănuşi. Cântau nişte viori parcă a pusriu în această trisră petrecere.
„Urât oraş!" gândi Princepele. „I-ar trebui statui şi un munte, o apă repede şi lată, în care să se vadă la amurg grădinile şi casele mai răsărite." Avea de multă vreme un gând pe care nu îndrăznise să-1 spună şi altora: să puie la toate batietele păzitori şi, cum ar intra careva în Bucuresci, să lase la vămi câte un pietroi. In zece sau în douăzeci de ani, ar fi avut muntele care-i lipsea şi cu neşte tobi ţigani l-ar umple cu pământ, ar aduce apoi copaci şi-ar schimba aerul bâhlit de vară. Pentru asta însă i-ar mai fi trebuit două domnii, or aşa ceva el ştia bine că nu se poate, cât ar unge mâinile lacome de la Stambul. Zâmbi trist şi mai ascultă vorbele curtenilor ce nu mai isprăveau...
Ajunseseră. Porţile cele mari ale palatului erau deschise, garda dădea onorul, el nu privi. Cuttea cea mate păţea pustie şi zări numai mişcarea papagalilor regali pe trapezele din sera fără geamuri. Cocoşatul lui, care-i înveselea unele zile şi seri, sări să oprească armăsarii. Nu ajungea la hamuri şi surugiii despuiaţi până la brâu, cu mari brâuri roşii în care ţineau pistoale, râdeau de el, strigându-i măscări.
Din spate se auzi duruitul celorlalte echipaje ce iute încon-giurau curtea. Caii bine htăniţi scoteau scântei din dalele de piatră şi se opriseră, întf-un zgomot ce dărâma zidurile.
Princepele coborî susţinut de cei doi paici ce se iviseră ca din pământ să-1 ţină de subţiori. Erodiul de stârc strălucea în minunea acelei amiezi de vară. Era ostenit. Răsuflă uşor şi-şi îndreptă statura potrivindu-şi hangerul plin de briliante de la brâu. Giubeaua albă, schimbată încă de la intrarea în Bucuresci, umplea curtea de o umbră nemaipomenită. Se auzi un murmur de admiraţie şi boerii îşi plecară capetele, simulând cu mâna la buze sărutul de umilinţă.
— Doamne, te văd, te-aud, te caut, spuneau cu buze abia mişcate într-o adoraţie fără seamăn.
510
eugen barbu
princepele
511
In liniştea care urmă Princepele desluşi apele fântânilor sale artiziceşti în căderea pe marmurile ce scoteau cântece şi murmure dulci. Bătu din palme şi poronci ca într-un ceas, după ce se va spăla de praful drumului, boerii să fie poftiţi în spătăria mare, la o gustare.
In curte, zvonul fu prins repede de urechile atente şi mulţimea curtenilor se auzi în lovirea repetată a pavelelor cu toie-gele de argint umplând locul de sclipăt.
Şi până a venire Princepele, dumnealor se apucară la lafuri, după ce străbătând coridoarele susţinute de pilaştri roşi devreme, pătrunseră în vechiul palat, glumind cu cămăraşii ce-i întâmpinau şi aşteptând vutca. Slugile aduseră repede căzănelele cu apă de spălat şi împinseră ligheanele. Turnau şi glasurile se încrucişau într-o veselă conversaţie. însemna că Princepele era bine dispus şi puteau spera şi ei la unele înlesniri ce demult aşteptau un asemenea prilej pentru a fi spuse. Spătăria joasă, cu bolţi pictate în stele şi cu bârne afumate, ţinea răcoare. Dumnealui Radu Golescu şi dumnealui Manolachi Creţulescu aveau încurcate treburi de lămurit aşa încât întoarseră celorlalţi spatele şi-i lăsară să guste ei mai întâi vutca. în mijlocul spătăriei fusese aşternută o masă lungă, legată în feronerie de Braşov şi pe faţa-i grea de nuc se întinseră brocardurile cele scumpe. Ştergare lungi atârnau deasupra lăsând numai ciucuri auriţi pe margeni. Farfuriile şi tacâmurile erau aşezate în linişte de oamenii de trebuinţă.
înaltele feţe se mai descheiaţi pe la anterie, prinzându-le numai în copci, ca să răsufle, dând mânecile la spate. Mitropo-lirul încă nu spusese Tatăl nostru şi nu binecuvântase masa pentru că aştepta ivirea Princepelui. Acesta se arătă exact la un ceas, cum fusese vorba, împrospătat, cu barba luată uşor cu foarfecă, parfumat şi vesel. Se aşeză în capul mesei, îl pofti alături pe Mitropolitul Neofit care atâta aştepta şi acesta închină după ce spuse matea rugăciune în greceşte în cinstea monarhului. Boerii ocupaseră locurile după rang, geloşi să nu le ia alţii partea de masă ce li se cuvenea, pândindu-se cu priviri
ucigaşe şi visând să ajungă cât mai aproape de Cel Iubit. Intră şi muzica palatului care sună din trâmbiţe şi bătu tobele uşor, mai mult ca să mângâie auzul ostenit al celot de faţă. Cântau ceva moale, un fel de marş turcesc. Afară se însera, se făcu şi mai răcoare şi gurile se deslegară.
Domnul se ridică şi închină în cinstea celor mai apropiaţi, spunându-le numele. Locul muzicii milităreşti îl luaseră ţiganii ce veniseră cu cobzele, gata să înveselească mesenii. în curând se auziră ţambalele şi se aprinseră lumânările.
Se aduse păstrugă de Dunăre ţinută în ghiaţă, pui cu stafide - Capama şi pe urmă felurile se încurcară după obiceiul pământului. Nu era o masă mare, ca la praznicele domneşti, era numai o gustare, terminară cu servirea plăcintei ce avea ca totdeauna bileţele întf-însa pe care erau scrise diferite cuvinte ce stârneau hazul când erau citite cu glas tare: beţiv, înfumurat, făţarnic, râvnitor la domnie şi altele. Râsetâ cu toţii de încurcătura vel pitarului Teodor Emandi, un om cu frica lui Dumnezeu, căruia îi căzuse această din urmă belea pe cap, aceea de a fi bănuit de sorţi că doreşte scaunul domnitorului. Slab, cu ochii scurşi, fără două degete la stânga, se ridicase în picioare şi rostise cuvântul infamant. Princepele îl fixase cu o privire rea tocmai din capătul celălalt al mesei şi glumise cu o falsă supătare:
- Tu stârpitură, vreai să-mi iai tuiul?
- Eu, Măria Ta, zise acela după datină.
- Ian să mi-1 scurtaţi puţin, rostise Vodă şi ceilalţi în beţia ce începuse să pună stăpânire pe ei izbucniseră într-un hohot gros.
- Să-1 iertăm, Măria Ta, propuse tot în glumă vtori logofătul Barbu Merişanu, nu vedeţi că abia e coprins de vestminte şi-1 doboară greaua răspundere?
Boerii cei mari se prăvăliră pe masă de râs, dar Princepele părea horârât să-1 dea pe mâna seimenilor.
- Smereşte-te, îl sfătui tot în glumă de alătuti vel cămăraşul Ştefan Văcărescu.
512
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
513
- Mă smeresc, zise vel pirarul Teodor Emandi şi căzu, mic cum era, din scaunul lui, târându-se până la capătul mesei în genunchi ca să sărute papucul domnitorului în văzul ţiganilor ce nu mai cântau acum.
Veliţii boeri bătură din palme cu bucurie şi nefericitul fu cărat de prieteni la locul său, vtori postelnicul Matei Huzum şi treti logofătul Cristea Voinescu ajutându-1 să-şi şteargă lacrimile ce cu adevărat izbucniseră pe faţa-i speriată.
După aceea se traseră în cămările apropiate, la cahfea şi la dulceaţă unde, acolo, se întocmeau lucrurile cele mai de raină. Slugile cărau vinurile abia începute şi aduseră lichiorurile de ananas să le spele cerul gurii. Se traseră ciubucele mai aproape şi începu a se face politichia. Numai că de la o vreme ochiul monarhului căuta ceva ce nu ştiau ce. Vorbele se stingheriră şi veliţii boeri aşteptau cu frică ce avea să urmeze.
- Pe Ioan, unde l-aţi uitat? zisese, dar gândul lui la celălalt era, ştiură numaidecât.
- El nu se înghesuie, Măria Ta, la astfel de petreceri. Se hrăneşte cu văzduh, rosti careva, să umple tăcetea.
- Dar messerul unde umblă de nu l-au văzut ochii mei osteniţi de drum?
Urmă o răcere stingheritoare care-1 asurzi pe Princepe.
- De ce nu răspundeţi?
- V-au părăsit, îngână aga Matei Bălăceanu cu spaimă.
- M-au părăsit? Dar cine i-a îngăduit lui una ca asta, că doar aicea este un stăpân...
lat tăcură cu toţii.
- Şi, mă rog, de ce m-au lăsat? întrebă cu un haz amar monarhul.
- Pentru că aţi plecat la Bistriţa cu astrologul Măriei Voastre şi pre el l-aţi uitat...
- Să fie adus şi bătut cu bicele, hotărî Princepele iute scos din sărite. Unde este?
- L-au tocmit dumnealui baron Meitani pentru vrăjitoreşti trebuinţe. Stă la el în grădini şi o face pe magul Balthazar.
- Cum au îndrăznit? întrebă uluit monarhul.
Vel vistiernicul Constandin Dudescu se plecă la urechea Princepelui şi şopti ceva. „11 sfătuieşte să se astâmpere, gândiră toţi ceilalţi de faţă în acelaşi timp, pentru că cu bancherii şi cu oamenii cu bani nu e bine sâ te ai rău"...
Princepele bău din cupă un rest de vin şi se răzgândi. Spuse Bălăceanului peste umăr:
- Ştii ce? Mai bine lasă-1 în seama mea, că-1 învăţ eu minte! Câine slujnicar am să-1 fac! Ce, şi-a luat nasul la purtare, ori nu ştie în ce colţ de lume ttăieşte?
Masa se sfârşise, cahfeaua era rece, vorbele îngheţaseră; pe buzele tuturor sra o bucurie sleită, taman acum la urmă când mai sperau şi ei să le fie auzite durerile. Plecară deci, fără să mai stăruiască, pretinzând fiecare că destul l-au ostenit pe Măria Sa şi că ar fi mai bine să-1 lase să se hodinească...
Palatul sc pustii într-un ceas. Princepele ştia că n-o să doarmă bine. La capătul cotidoatelor de lemn îl aştepta Evanghelina. Era îmbrăcată de noapte, îşi pusese numai deasupta trupului înalt şi puternic un şal auriu în care bătea vântul pren ferestre.
- Nu dormi? o întrebă.
- încă nu. Ce ai? Nu arăţi bine. De ce nu te culci?
- Nu mi-e somn.
- 11 cauţi pe messer?
- De unde ştii?
- Ghicesc...
- Ştii unde este?
- L-a luat baronul Meitani la el.
- De ce l-a chemat?
- Ii face bani. Princepele o privea uluit.
- Da, e un vrăjitor. Cât ai lipsit a aprins focurile cele mari — şi acum sunt pereţii calzi.
514
EUGEN BARBU
- Ai fost la el?
Evanghelina dădu din umeri.
- Nu se cuvenea...
- Mulre nu se cuvin.
- Eşti femeie şi mama mea.
- Doar nu am 20 de ani, sunt bătrână. Ce-ţi trece prin gând?
- Nu-mi trece nimic, dar nu se cuvenea. De unde ştii ca face bani?
Asta îl rodea mai mult decât orice pe Princepe.
- Mi-a arătat cuptoarele lui. Toarnă plumb şi scoate taleri. Avea o oală de guruşi şi zloţi turceşti.
- Rubiale avea?
-Avea şi rubiale de funduc şi rubiale de stamboliu, tot ce vreai şi nu vreai.
- Da ruble?
- Şi ruble...
- E vrăjitor sau numai şarlaran?
- Cine ştie! Se lăuda că el e mai tare şi te certa că l-ai uitat aici şi ai plecat cu astrologul loan.
- 11 învăţ eu minte! -De...
- Crezi că baronul Meitani îl plăteşte mai bine?
- O să te despăgubească şi o să te lase cu buza umflată. Cine nu are un asemenea om şi-1 cumpără...
- Crezi că bancherii tin fiecare câte un astfel de pungaş la uşa lor?
- Chiar dacă nu ţin, le-ar trebui...
- Şi baronului nu-i e frică de puterea mea domnească? Pe chip i se ivise ceva rău, ascuns, pe care maică-sa îl cunoştea demult.
- Oamenii cu bani au mai mare purere ca domnii. Ca mâine o să ne rugăm de el să ne împrumute pentru trebile mucarerului. Cu sărăcia asta din ţară nice odată nu ştii când ai vreo nevoe.
PRINCEPELE
515
— Bine vorbeşti, culcă-tc, o să mă gândesc până mâine...
- Dormi, nesomnul scurtează viaţa...
— Şi-aşa viaţa noastră e scurtă.
Princepele răbdase o săptămână. Trimisese apoi vorbă că-1 vrea înapoi pe exaporit, dar slugile baronului Meitani răspun-seseră politicos că nice nu poate fi vorba de aşa ceva întrucât messerul era strein şi avea legile lui care-i îngăduiau să stea în slujba cui vtea.
- Da, dar nu când e dator vândut mie! răcnise Princepele, uitând că încă nu-i dăduse suma promisă, cei 4.000 de taleri.
Vorbele se încrucişau, vremea trecea. Nu mai putea să-1 lase de capul lui. Aşa că se urcase în carată şi poruncise să fie dus în margenile Bucurescilor.
Nu era devreme. Aripile morilor de la Radu Vodă scârţâiau jalnic în căldura verii. Copacii se pârliseră de focul lui iulie şi el nu mai ştia ce aşteaptă şi nu se trage pe undeva pe la cule. încurcatele trebi ce nu-i mai dădeau pace îl legau parcă de puturosul de oraş. Lăsară biserica Zlătari de lângă Dâmboviţa şi apucară pe mahalaua Tabacilor, unde aprig mai duhnea a lume înghesuită. Mirosea a piei argăsite şi Princepele care nu ieşea prea des putu să-şi vadă oraşul, în toată înfăţoşarea Iui nemernicească. în curţi băteau băţoasele ţiganii fierari şi fumul de copită încinsă cu fierul roşu făcea aerul de nerespirat. La cârciumi petreceau ţărani cu cojoace şi căciuli pe cap, chiar în căldura aceasta ce smulgea pielea de pe om. Morile mari pe piloni putreziţi, daţi cu catran de multă vreme, scârţâiau amarnic şi copiii goi puşcă se scăldau în apa puţină, plină de cai morţi. Hurdubăile mari, mirosind a făină zăcută, se clătinau la vântul uşor, parcă goale şi părăsite. Pe malul celălalt stăteau negustorii şi hangiii. In stâlpii scutţi atârnau brâie de mătase, urlama de ţară de lână albă cu usuc. Se vindeau ghermesituri, cârpeturi, fesuri şi palamururi. Negustorii de parfumuri urlau cât îi ţinea gura, arătând borcanele lor de colonie de Francia.
516
EUGEN BARBU
Covoare aprinse în desene subtile, orientale, stăteau în soare, înveselind tristele locuri. In urloaiele secate curgea o apă murdară din care beau măgăruşii sacalelor. Limonţeriile erau deşerte şi în geamuri juca musca mare cât unghia. Un miros dulce dc şerbet, de rahat dat prin zahăr şi de simigerie umplea aerul. Totul era leşios, pe cer se tâtau nouri albi, cât neşte butii. Doi turci aşezaţi pe vine se scărpinaţi în nas. Făgădăurilc secate pu ţeau în bezestemuri, gunoaiele îţi mutau nările. Pe tarabele joase zăceau pepenii despicaţi, primii pepeni ai acelui an, cu miezul roşu, sau boşari. Pe frigâruile de aramă ardeau scuri groase ce lăsau un fum trăsnitor, unde în curţi se înjunghiau berbeci scoţând strigăte sugrumate. Trăsura ajunsese în uliţa Şelarilor, dădură la spate uliţa Zarafilor şi ajunseră în mahalaua Scaunelor pe care o vesrea mai întâi un miros năprasnic de carne veche. Pe butucii plini de sânge închegat Princepele zări bucăţi de carne sfârtecată cu toporul. Muştele bâzâiau amarnic, lovin-du-se de sticla caratei.
Mai încolo ieşisetă curvele podărese arârându-şi cele de trebuinţă în porţi şi îndemnând pe privitori cu gesturi deocheate sâ intre în curţile acoperite cu viţă.
- Mână mai repede! porunci Princepele, ca să nu mai vadă ce vedea.
După un timp lăsară mahalalele în urmă şi ajunseră la un loc mai ferice, plin de grădini şi parcuri. înaltul oaspe nu cunoştea curtea baronului Meitani pentru că nu vizita pe nimeni, dar acum fie ce-o fi, s-o cuveni, nu s-o cuveni, o să năvălească peste el şi o să-i răpească podoaba.
- Ştiţi unde mă duceţi? strigă la surugii.
- Da, Măria Ta, zise arnăutul de pază din spate, nice o grijă. Acuş ajungem...
Se ivi o uliţă pavată cu dale de piatră şi cu copaci bătrâni care aruncau umbre mari asupra porţilor înalte de fier. O spaimă pe care nu o cunoscuse niciodată îl cuprinse pe Princepe. Nu ştia ce o născuse, dar simţi că asudă. îi venea să sară din carată,
PRINCEPELE
517
m ori să srrige la surugii să oprească. Uliţa se înfundase pe neaş-ft teptate, în jut nu mai era nici o locuinţă, parcă s-ar fi aflat P într-un loc pustiu, deşi era sigur că abia trecuseră pe lângă mai 9 mulre case cu câteva caturi, bine ascunse dincolo de frunzişul H des al copacilor.
ţ      — Unde suntem? întrebă turburat şi parcă nu-şi mai au-zea vocea.
•*•      Ceilalţi nu-i răspunseră şi trăsura plecă în galop uşor, mai ] departe de locul unde-1 lăsaseră, in faţa unei fântâni părăgenite, din care nu mai curgea nici un fir de apă. Gardul înalt de piatră ascundea vederii lunga curte întunecată care începea. între î- pietre crescuseră asfodelele, pălite şi ele de secetă şi iarba era necălcată de multă vreme. Sc auzeau păsări sfâşiind un frunziş bătrân, undeva în fundul plin de ecouri a! misterioasei grădini, v       înainta ca şi când ar fi călcat pc un covor ce-i înăbuşă paşii.
în faţă văzu o poartă grea, înverzită, cuprinsă de muşchiul ieşit .   la acest loc umbrit. în locul clanţelor, Princepele zări un inel "t de fier rotund, neîncheiat, cu un rubin roşu, încastrat în ciocul metalic. Când îl atinse simţi ceva rece şi solzos în palmă, se cutremură şi lovi cu el într-o placă ruginită care sună ca un clopot stârnind ecouri depărtate. Parcă cineva ar fi atins în acelaşi timp mai multe gonguri. Balamalele seârţâitâ şi Princepele îşi făcu loc. Umbrele copacilor ascundeau deocamdată totul, tufişuri de iasomie şi o grea verdeaţă lucioasă închideau perspectiva. Frica încă nu-1 părăsise. Nu rugase pe nimeni să-1 urmeze. Voia să fie singur. Nu se întoarse, merse numai prudent prin iarba sălbatică din care ţâşniră guşteri. Locul se deschidea pe măsură ce înainta. Cuttea părea la început un imens cimitir fără stele şi fără cruci, loc deşert, acoperit de strigăte ciudate. Pe urmă se ivi din acea neclaritate un fel de arc de piatră înnegrită, năpădită şi ea de muşchi, o porta magica, cum văzuse în Italia, demult, cu semne zodiacale şi inscripţii nelămurite săpate în trupii ei odată falnici, ce se vor fi scufundat în pământul umed şi lunecător. Se opri lângă un leu de marmură ce rostogolea un
518
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
519
glob, fără o labă, cu chipul parcă schimonosit ce trăda o durere veche. Alături, în stânga porţii, abia izbutind să scape de întunericul verde al plantelor ce-o năpădeau, o broască ţesroasă de malahit purta pe spate un stâlp ros trai. In mijlocul porţii era semnul Tetragramei, sub el un ochi şi cifra 5. Un pentagon, un triunghi şi un cerc abia se mai zăreau în rana pietrei bătrâne. Stătu câteva clipe şi ascultă. Nu se auzea nimeni. Trecu dincolo de arcul de piatră. Dedesubt începeau peluze mai îngrijite şi alei de pietriş alb. Poteca coborî uşor. La capetele drumurilor crucişare erau cipri funerari, tăiaţi de curând cu o foarlecă. Se înroarse şi citi pe spatele porţii skinul, semnul lui Christ în ebraica veche. Poarta lustruită pe partea aceasta de parcă ar fi bătut-o soarele era albă ca laptele şi, ciudat, pe faţa de piatră nu urcase nici un pic de verdeaţă. O luă spre stânga şi în faţă zări statuia Sfântului Christofor, cel cu chip de câine. Parcă rânjea şi ţinea ca Salomeea un cap omenesc pe o tavă. Lângă el încerca să se elibereze din îmbrăţişarea rece şi nemiloasă a unei marmuri mai proaspete pasărea Calandrion, cu aripile desfăcute ameninţător. In locul ochilor scoşi, din găvane curgea nisipul, ca şi când ar fi plâns. Princepele se opri uluit pe loc. Mai văzuse o minunăţie dintt-astea în sudul Italiei, în grădina vilei Palombara. Se auzea iar clopotul acela depărrat. Ii fu frică. Dacă îl urma cineva? Dacă fusese arras într-o cursă? Nu venea nimeni. Aerul era moleşitot, fierbinte, zăcut sub coroanele copacilor bărrâni, ce ţineau numai întuneric, nu şi răcoare. înainta şovăind. Pe o peluză zăcea în soarele strecurat cine ştie cum în acest infern un leoncorn lângă o femeie goală. Umbra lor se întinsese lungă spre un loc mai nevăzut ce cobora. La dreapta şi la stânga, drumul era străjuit de Gorgone cu şerpi răzvrătiţi în păr. Pe un pat de fildeş ros de vreme, galben ca ceara veche se odihnea Nemrod-regele vânător cu arcul abandonat la picioare. Era frumos, cu un zâmbet ambiguu, cu chipul tragic. Puţin mai departe, în mijlocul unui cenotaf de pământ zări o fântână. Doi şerpi cu aripi voiau parcă să cuprindă ghizdurile
roase ce scârţâiau la vânt. Princepele se aplecă peste cupa de piatră şi văzu jos, nu departe, o apă vetde, moartă, ce-i reflecta chipul spectral.
Iar bătură acele gonguri şi când se uită înapoi văzu spatele alb al porţii magice. Soarele îi lumina mijlocul şi se ivi o nevăzută până atunci pecete de atârnă, ieşită parcă din reverberaţia luminii neaşteptate. Cadranul diurn arăta cu o săgeată oţele şapte. Se însera.
Porni spre cele câteva trepte, zece la număr, care-1 duceau acum spre o altă peluză. Când ajunse sus văzu casa baronului Meitani, singură, dreaptă, păttată, în mijlocul unui loc deschis.
Pe peretele dinspre soaie eta scris cuvântul Agla. La un colţ stăteau semnele apelor pluviale, S-ul sigilar, precum şi un triunghi. Nu se auzi nimeni, numai gongul acela ce răsuna acum dinspre poartă.
Şovăi o clipă, pe urmă înainră iar. Urcă scările, alte zece, şi se ttezi în faţa unei uşi în care era implantat un cap de cal de argint. Intre ochii animalului sra o palmă deschisă ţinând o cheie mică şi grea, lucind mort în strania lumină a acestui loc. Descuie fără să şovăie. Şi auzi iar sunetul clopotului, plutind uşor peste încăperea tăcută ce se deschidea goală, dinain-tea-i. Nici un covor pe jos, numai o piatră răcoroasă, calcar poros, lustruit cât trebuia ca să nu aluneci. Drept în faţă drumul era curmat de o altă uşă, deasupra căreia să înşirau semnele zodiacale consacrate. Acest mare salon nu făcea impresia nici că e locuit, nici că e nelocuit. Praful nu se strânsese pe jos şi nici în ferestrele fiirâ perdele, doar aerul mirosea ca în cavouri. Princepele privi vasele de aramă în formă de scoică în care putrezeau smochine, lăsând un iz acrişor în jur. Pe pereţii drepţi erau pictaţi sfineşi şi abraxaxuri cu cap de cocoş, de leu şi de şarpe. O piatră neagră, imensă, pătrată veghea în mijloc pe un soclu. - E cineva aici? întrebă tare Princepele, iar înfricoşat. Nu-i răspunse nimeni. Deschise şi a doua uşe care dădea spre altă încăpete mai strâmtă, de formă hexagonală, parcă mai
520
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
521
înaltă decât prima, poate şi din pricina proporţiilor schimbate. In locul ferestrelor, vitralii roşii ca focul, albastre, verzi, aurii, opreau lumina. Deasupra lor Princepele citi în persieneşte: Dumnezeu a spus măslin care nu se află, nici la răsărit, nici la apus. El este între genunchi şi huriei Toate adevărurile sunt Kaf şi Sin.
Un sentiment ciudat îl luă în stăpânire. Crezu câteva clipe că visează. O asemenea casă nu se putea locui, surugiii greşiseră şi-1 duseseră cine ştie unde. Dar cunoşteau oamenii lui de la agie ce se ascunde sub acest acoperiş? De undeva simţi un curent care arunca în încăperi miros de fân proaspăt cosit. Pe o uşe deschisă intră un ţap cu un cap omenesc ce semăna cu al câmătaşului Canaano, ce-i aducea dimineaţa pâinea cea proaspătă şi laptele. Animalul mesteca o iarbă plină de zeamă ce i se scurgea pe botul roz, lăsând pete pe dalele de piattă pe care păşea. Se întoarse, părându-i-se că cineva îl privea. Nu era nimeni. Deasupra uşii prin care pătrunsese sta încastrat un verset ebraic:
Otrava e-n fruct, în floare, în sărut...
Mai mult fugi înainte, pe unde intrase ţapul care rumega nepăsător. Pătrunse într-o altă încăpere străjuită de patru candelabre, fiecare întt-un colţ, fără lumină, cu lumânări stinse demult, pline dedesubt de o ceară încreţită, macerată, mirosind a pustiu. Pe pereţi erau pictaţi arbori si paseri exotice, mamifere, monştri hibrizi şi arborele filosofic despicat în două: arborele nopţii şi arborele diurn, unul cu fructe de argint, altul cu fructe de aur. Sub el, un text siriac indescifrabil. Un câine uriaş, viu, nemişcar îl fixa fără curiozitate. Princepele se opri. Animalul avea o privire magnetică. Nu latră, nu făcu nici o mişcare, părea că suferă de o tristeţe fără leac, capul îi cădea pe labele uriaşe şi moţăia, îi fu frică să treacă mai departe, dar saxonul căzu într-un somn de plumb pe neaşteptate şi oaspetele făcu un pas mare peste el. înapoi nu putea da. Ceva îl mâna spre ultimele odăi ale acesrei case. Nu putea nici să strige ca să nu
trezească animalul, dar nici nu se opri. Intră într-o altă încăpere pentaculară, plină de picturi ciudate cate umpleau peteţii într-o aglomerare dementă: peşti zburând peste lebede, tauri care alergau spre un ou uriaş, pasărea sublimării odihnindu-se pe caduceul lui Hermes, Androginul lângă Acefal, spate la spate priveau bestiile aeriene ale unui Paradis pictat de o mână genială cate făcea ca aceste panterbe, animale şi fiinţe mitologice să se înfrăţească într-o ţesătură de culori indescriptibilă. Predomina verdele luxuriant al ierbii de primăvară şi un albastru sticlos. Ici, colo izbucnea focul unui carmin din ochii leului mercurial, într-o confuzie extraordinară. Bestiile terestre mâncau pelicanul şi un cocoş asimetric, prea gros şi prea sălbatic, având în el ceva de rinocer, devora celălalt simbol al focului: salamandra! Foc pe foc se istoveau, ce taine, ce mesaje neştiute izbucneau din aceşti peteţi!
Dincolo de uşa grea de stejar prin care ttecuse se auzi rostogolirea leneşului câine în somn. Căsca precum un om, parcă rupându-şi fălcile. Afară era soare, printf-o singură, unică, fereastră, lungă şi îngustă pătrundea o fâşie de lumină albă. Paoni si lebede înaintau spre tavanul rotund, şarpele tricefal se pregătea să înghită un dragon. Pe colonetele împodobite cu frunze de acant fuseseră pictate maimuţe cu cozi interminabile, având în vârf trandafiri roşii ca sângele. Un androgin aripat ţinea în mână o oglindă circulară, sferică ce arăta deşartă încăpere. Pe un perete atârnau chei şi gravuri de aramă. Pe una scria în ebraică: împreună cu pământul, cu soarele şi cu sarea, taci! De fire nevăzute, sus, acolo unde bătea un curent nevăzut, atârnau cristale transparente şi pietre colorate care la cel mai uşor vânt scoteau sunete muzicale, abia auzite. Din pereţi se ivi desenul unor statui colosale: Lenea, Furia, Orgoliul, şi Invidia, sub chipul specttal al unor femei, când frumoase, când înspăimântătoare. Curentul smuci o uşă dintr-un perete lateral. Princepele crezu că cineva pătrundea furios dintt-acolo. Inima îi băni mai tare, dar parcă nu-i mai era frică. De undeva trebuia
522
EUGKN BARBU
să se ivească messerul, era felul lui de a se purta. Stătu câteva clipe, dar nu se întâmplă nimic. Pătrunse într-o altă odaie, cu pereţii acoperiţi de embleme şi planşe anatomice. în mijlocul acestei încăperi cu cinci pereţi pe o coloană de marmură spânzurau spade masonice, şorţuri şi filacterii de plumb. Un deget uriaş acoperea jumătate din stâlpul de piatră care avea în desenul lui conturul unor buze. Era înspăimântător. Echere şi mistrii de argint atârnau de tavan. într-un cerc Princepele desluşi secreta şi vechea deviză: Non serviam! Pecetea lui Solomon veghea dintr-un colţ şi câtâva vreme monarhului îi fu frică că nu va mai găsi ieşirea. 11 înşelau uriaşele desene copiate după Tratatul de disecţie al lui Charles Estiennes şi după cărţile de Anatomie ale lui Valverde, înfăţişând cruciaţi în supliciu, muşchi care atârnau ca nişte fâşii de mătase zdrenţuite sau ca petale monstruoase, carnasiere, cum au unele plante. Totul îţi făcea groază, dar o fascinaţie nebănuită îl ţinu pe Princepe încă multă vreme în faţa emblemelor lui Paracelsus.
Trebuia să vadă cu orice preţ totul şi abia reuşi să se urnească înaintând cătte ultima uşă. O împinse cu greutate şi se împiedică de un glob de plumb, înfipt într-un ax uitat cinat lângă intrare. Acesta se învârti greoi cârăva vreme atrăgându-i privirea fascinată. Păttunsese într-o mare încăpere cu pereţii acoperiţi de cărţi şi manuscrise învelite în piele sângerie, în cotoarele cărora se puteau citi titlurile în elineşre şi ebraică. Tavanul jos era şi el plin de picturi monsttuoase. Tauri uriaşi cu virilităţi exacerbate năvăleau spre preoţi ai lui Raal, goi, epi-laţi, unşi de parcă ar fi ieşit dintr-o baie de ulei, Astarteea indecisă, trădându-şi cele două sexe, măsura silvanii şi nimfele din jur. Saturn îşi devora copiii cu o expresie de lăcomie maximă.
In încăpere era foarre cald. Undeva în fund, un uriaş cuptor spagiric adăpostea un foc potolit. Princepele zări mai întâi harfa de lemn a messerului, aruncată lângă un pat jos, acoperit cu o blană de urs.
PRINCEPELE
523
Un baldachin de mătase îl acoperea. Dincolo de pânza subţire atârnau două picioare lungi, într-o abandonare ce trăda o mare oboseală. Princepele se apropie. Messerul dormea. Respira uşor ca un copil. Monarhul îi contempla chipul frumos şi părul auriu căzut pe frunte. O uşoară năduşeală îi inunda obrazul. Rostea cuvinte neînţelese în somn. In jurul parului, pe jos, erau risipite pene de scris şi călimări, jumătate golite, cenusarc scurse, lupe, cuţite si o balanţă mică. Mai încolo, pe rafturi, stăteau risipite talismane asttologice, talismane matematice şi talismane sacrilege. Flori de granat, culese de mult, macerate de timp, umpleau încăperea de un miros de putrefacţie vegetală insuportabil. Pe jos, căzuseră zaruri, cristale de sare, pietre albe şi negre tăiate cu un fierăstrău subtil, perie, corali, scoici şi colane de scarabei mici, albaştri. Ridicând privirile Princepele tresări. Deasupra atârnau fructe de ceară cu chipuri omeneşti, ciudat de vii. Iar simţi nevoia sâ fugă, dar se stăpâni. II încânta mulţimea obiectelor din jur peste care calcă cu grijă: cilindri chinezeşti de metal, bastoane cu clopoţei şi diadema thorah, arce metalice,pietra dipauone cu incrustaţii, amulete cu cei 28 de ochi divini, un japs reprezenrând sexul zeiţei Isis, lemne ciudate, rupte la colţuri, agate şi porfir, amulete hinduse kavac, cum văzuse la Roma, plante presate culese de la India în noaptea Amabasya, talismanele celor 72 de stele malefice şi cele ale stelelor benefice în număr de 36, sigili uri din lemn de piersic, discuri circulare de jad, semnul demnităţii hieratice imperiale, canalul influenţelor celeste ţungAm jad galben, un ydKgphailic, tablete de jad roşu, ce simbolizau focul divin, evantalii malefice, trigrame, bucăţi de corn, ierburi solstiţiale, meteoriţi şi piette: piarra Alectorius, Kelovita, piatra Rajana, Draconita, Gamahezuri, alaun şi ambră, toate cum le învăţase cândva după Tratatul lui Zosima.
Nu le atinse. înconjură odaia în vârful picioarelor ca să nu-1 trezească pe messer şi citi cotoarele aurite. Se aflau aici: romanul Hypmnerotomachia, atribuit lui Francesco Colona, Emblemata
524
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
525
Amorurn a lui Vaieninus din Anvers, copii după Libri fulgu-rales, Theatrum Chyrnicum, Crysopea. lui Johannes Konradus Barchausen şi ale altor lucrări al căror titlu nu-1 mai citi pentru că auzi în spate o uşoară mişcare.
Messerul se trezise. Râdea uşor cu dinţii lui ca boabele de porumb de lapte. Avea iar expresia unui copil necorupt.
- Tu eşti? îl întrebă. Ce făceai? Cum ai ajuns aici?
- Dar tu, şarlatane?
Voia să fie mânios, să pară autoritar, dar Ottaviano nici nu se mişca de pe locul lui. Îşi aşezase palmele sub cap şi-1 măsura pe Princepe de jos până sus.
Era foarte cald. Monarhul se îndreptă spre îngusta fereastră ca s-o deschidă.
- Nu! îl opri messerul.
- Mă-năbuş! zise celalalt şi îşi descheie la gât vestmântul somptuos.
Se simţea mirosul înăbuşitor al plumbului topit.
- Lucrezi pentru baronul Meitani? -Da.
- De ce?
- El mă plăteşte. Tu doar promiţi... Ottaviano râse iar, arătându-şi dinţii.
Se auzi clopotul acela îndepărtat şi trist ca de dincolo de lume.
- De ce mă cauţi? întrebă messerul.
- Vreau să ştiu, am văzut totul şi am înţeles... Ottaviano se ridică în picioare şi-i luă mâna într-a lui.
- Vrei să mă slujeşti?
- Da, spuse încet Princepele. Nu ne-atide nimeni?
- Nimeni.
- Atunci?
- Vei avea răbdare? -Da.
- Consacrarea se face prin virtuţile tale. Te legi să nu vorbeşti cu nimeni? Te voi pregăti timp de patruzeci de zile. Vrei?
- Vreau.
- In acest timp trebuie să rămâi cast, pregâtindu-te pentru invocaţie. Vom aprinde două lumânări ce nu trebuie să se stingă în tot acest timp. O să mănânci pe o pânză curată, o să te ung cu ulei pe ochi, pe tălpile picioarelor şi pe genunchi. îţi voi face semnul Tetragramei pe frunte, îţi voi da un inel, o să dormi sub cap cu textele sacre, în somn vei primi oracolele când luna va fi în a 9-a casă, a naivităţii. M-auzi?
- Te-aud...
- Repetă după mine invocaţia ca s-o ţii minte...
— Repet...
— Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul, Acela care este, era şi care trebuia să vină...
— Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul, Acela care este, era şi care trebuia să vină.
- Atotputernicul...
— Atotputernicul...
— Eu sunt Primul şi Cel mai Nou, Cel Viu, Eu sunt mort şi iată că sunt viu... pentru secole şi secole...
— ... şi iată că sunt viu... pentru secole si secole...
- Am cheile morţii şi ale Infernului...
- ... am cheile morţii şi ale Infernului...
— Spune acum zece nume ale lui Dumnezeu...
- Spun zece nume ale lui Dumnezeu...
— El, Elohem, Elohe, Zebaoth, Elion, Esecrchie. Adonai., fah, Tetragramaton, Saday...
Messerul tăcu. Părea istovit, ca şi Princepele.
- Numele lui corespunde celor zece Saferoţi ai Cabalei şt aduc binele dinspre Dumnezeu. Platon le socotea mai sacre chiar decât templele... Totul e scris... mai adăugă messerul, arătându-i cărţile din jur.
— Claviculele lui Solomon, copiate din auzite de învăţaţi. Cabala, se află aici, îşi arătă tâmpla, ca şi Zohand, ca şi Sepher Yetsirah. Dacă avem timp o să-ţi citesc manuscrisele şi
526
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
527
Comentariile despre Geneză ale lui Johanan Alemani şi opera favorită a lui Pic de la Mirandola: Heptaplus, cel care a trăit după cum ştii într-o stare de graţie... Vrei?
- Vreau!
- Am în sacii mei opera lui postumă, Comentariul, copiată de mâini harnice, şi Tractata contra gli astrologi care e un fals, compus de frică, pentru că niciodată cei puternici nu permit celor ce ştiu să spună!
Obosise, luă harfa de lemn şi îi smuci uşor coardele, privind cuptorul.
- Focul a ostenit, spuse. Cântă şi tu...
- Ce să cânt?
- Ce ştii?
- Nu ştiu nimic...
- Ba da, psalmi sau Cântarea Cântărilor, versul îmblânzeşte focul, şi dă materiei căldura care-i trebue, nici mai mare, nici mai mică...
- Nu păcătuiesc împotriva legii mele?
- Nu păcâtuieşti!
- Nici împotriva focului?
- Nici. El esre o împreunare de materii. Conjuncţia... Mercurul se uneşte cu sulful, ca să nască copilul filosofici, aurul. Lui o să-i placă cuvintele sublime ale înţeleptului...
- Bine, voi spune...
- Spune...
Princepele repetă în greceşte:
- Sărută-mă cu sărutările gurii tale, căci sărutările sunt mai bune ca vinul... Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat pe numele tău, de aceea te iubesc fecioarele... Răpeşte-mâ, ia-mă cu tine, bai să fugim! Regele m-a dus în cămările sale, veseli-ne-vom şi ne vom bucura de tine...
Era istovit, un sentiment de ruşine îl dobora. Mereu credea că visează, că băuse prea mult şi că se întâmplă cu el lucrurile neobişnuite.
Messerul aruncă un pumn de praf în foc şi flăcările se înteţiră. Ardeau diavoleşte, umplând pereţii de lumină. Ridică după aceea nişte hârţoage de pe podele.
— Iată manuscrisele Iui Trismosin, Splendor solis şi primul tratat alhimic Aurora consurgens, uite traratul Della transmuta-zione dei metalli, iată manuscrisul latin Turbapbilosophorum, cu patruzeci de embleme care descriu copulaţia Regelui cu Regina...
I le vâra în ochi, strângându-le în pumnul său mic şi Princepele văzu uluit că erau doar nişte foi aproape goale, nescrise sau începute numai cu litete neciteţe.
— Aici am manuscrisul Ripley scrowle în care sunt descrise cercurile zodiacale, l-am furat la Londra, acum 200 de ani...
Părea nebun, dar convins, vorbea despre el ca despre altul, mort şi înviat, şi Princepele se îngrozi şi mai mult când îl auzi continuând:
— Am şi textele lui Senor Zadith, Apocalipsul chimic, cu Măduva Alchimică, Dorinţa dorită, descrierea mormântului lui Semiramis deschis înţelepţilor şi Salamandra strălucitoare...
Se opri şi scotoci pe sub pat cu o mână de orb.
— Aveam şi cartea imprimată pe scoarţă de copac dată Iui Nicolae Flamei care avea cheia marelui secret sculptat pe uşa biseticii Saint Jacques de la Boucherie...
Respira greu, părea că se înăbuşe, era ca într-o transă, căuta aerul puţin al odăii şi aşa prea înghesuite şi pline de fum.
— Am să te învăţ cum să vindeci ciuma neagră şi o să fii cel mai mare domnitor. Ţi-am promis că te voi iniţia în hrema-ristică şi o sâ mă ţin de cuvânt. Ştiu să iac bani, am elixirul vieţii care e pregătit după reţetele Culegerii secretelor excelente... Sunt Bombast von Hohenheim, am studiat secretele tartarilor, umblând la Egipet şi la Bizanţ. Am îngrijit pe Erasmus si am profesat himrgia. Am lăsat în altă viaţă o operă capitală numită Cele 7 cărţi ale Arhidoxului magic, zi-mi în intimitate Paracelsus, că nu mă supăr...
528
EUGEN BARBU
Pe buze îi înflorise o spumă subţire şi tremura din tot trupul. Ar fi trebuit să-i lase cineva sânge, dar Princepele nu îndrăzni să se mişte. Sta şi-1 privea. Cuvintele cădeau încă din gura lui ca un torent.
- Lui Alfons de Castilia i-am dat atâta aur că nu mai ştia ce să facă cu el. Mă numea Marele său Magister şi mi-a oferit o fiică să mă culc cu ea...
Era nebun fără doar şi poate, dar nebunia asta îl fascina pe Princepe. Dacă l-ar fi întrerupt, îl omora.
- Am sub căpătâi Dicţionarul Infernal; Alicul Albert şi Marele Albert sunt aici, iată-le, le-am udat la un naufragiu şi literele numai eu mai ştiu a le citi. Sunt un om preţios. Crede în mine şi ascultă-mă!
Se opri, îşi şterse buzele şi faţa cu o batistă de mătase pe care apoi o strânse în pumnul lui mic şi asudat.
- Mă crezi?
- Te cred.
- Dă-mi mâna...
l-o luă, îi întoarse palma cu faţa în sus. Nu o privi.
- Mi-e frică, zise încet.
- De ce?
- Să-ţi spun adevărul... îl fixă drepr în ochi.
- Mai m-am numit Vittorino da Feltre, Fidelfo şi Mărio F?quicola. Am trăit la Mantova şi la Ferrara, unde am mai trăit? Uite că am uitat... Magnifice, rămâi cu mine în noaptea asta, am încă atâtea să-ţi spun...
Se ridicase pe lângă faţa lui şi-1 ardea cu privirile. Avea o mână fără oase, moale, flască, lipsită de greutate. „Dacă e mort?" gândi Princepele.
Vru să se smulgă, dar el îl reţinu cu o forţă nebănuirâ în palma aceea mică şi asudată.
- Rămâi! îi potunci. Şi Princepele rămase.
SABATUL
La cristovul viilor din acel an, Aiubitul şi înţeleptul Princepe dădu o mare serbare la Mogoşoaia. Se făcuseră pregătiri, umblau vorbe că se vor vedea lucruri nevăzute, boerii scodoliseră până în fundul buzunarelor ca să potolească neasemuita pohtă de a străluci a soţiilor ce abia aşteptau asemenea ptilejuri ca s-arate care cum putea mai bine. Se povestea că va fi un carnaval păgân, ca la Italia, după indicaţiile messerului, ce el închipuise toată aceasta nemaipomenită petrecere. Fuseseră tocmiţi oameni, umblau ştafete, totul fiind departe dc Bucureşti, multe lucruri rămăseseră tăinuite, pentru că aceia ce făceau cele de trebuinţa se juraseră să-şi ţină gura cusută şi fugeau să stea la farmute întru care tare îi mai ispiteau curioşii.
Oricum, banii curseseră gârlă, croitoresele năduşiseră alergând după materialele aduse din vreme de la Beci şi din Francia, pe căile ştiute. Dacă te-ai fi pus la mintea boeroaicelor ai fi făcut avere în acel timp, pentru că minţile li se aprinseseră şi nu-şi mai stăvileau pornirile diavoleşti ale luxului. Nu şedeau deci mâinile cusătoreselor, slugile îşi găsiseră beleaua, se duseseră lenea şi trândâveala, lumea părea apucată de streche. Se potcoveau caii, grăjdarii sucâleau la trăsuri, băteau stâlpii şi măciucile poleite, rădvanele cele mai păguboase cu cămări ferecate,
530
EUGENBARBU
cociile de Viana, toate arătau ca miresele cu trei zile înainte de ziua dăruită petrecerii. Valtrapurile verzi şi albastre fuseseră pieptănate cu grije, perinele de frânghie, acoperite cu catifea, dată cu peria, roabele cu cate se ajutau robii ţigani să încalece caii înaintaşi vopsite şi ele luceau de-ţi luau văzul. Seimenii în haine de postav roşu împodobeau cu crengi de brad podul Mogoşoaiei. Numai la venirea Vezirului, a Paşilor şi a generalilor se mai găteau astfel căile lumeşti, se pregăteau şi elciii, curioşi de moarte a ştire ce pregătise strălucitul Princepe ce voia a arăta lumii cât se bucură de încrederea Mantei Porţi şi cum înţelege a răsplătire această înaltă dragoste.
Cu o noapte înainte careva văzuse turma de vire ce trebuia să fie sacrificată la acel înalt ospăţ şi spunea cui voia să auză că ea asurzise pământul de atâta ramat ce numai la zilele Zalha-nalelor se mai auzeau.
Când, în sfârşit, sosi daurita zi de septembrie, cu un soare molcom ce mai mult mângâia decât încălzea, lumea răsuflă uşurată. Până pe la prânz cerul se mai posomori de câteva ori spre spaima cucoanelor ce se rugau în gând bunului Dumnezeu să nu le lipsească de timp frumos tocmai la o asemenea petrecere, dar de pe la patru cerul se zidi într-un albastru ca marea, de tot seninos. Se pregătea a răsări o lună cât o căldare şi venise şi o părere de vânt ce aducea miroasne frumoase de pe câmpuri. Echipajele se puseseră în mişcare, lucind din spiţele roţilor şi se auzeau strigăte întărâtate. Masalagiii îşi pregăteau faclele, deşi până la întunecatul serii mai aveau. Caii arăpeşti străluceau cu rafturile, seile şi scările lor de argint. Coconii cei mai tineri călăreau alături, pe lângă carate, să s-arare viteji şi frumoşi. In balcoane se aşteruuseră covoare ca la zilele mari şi felinarele se aprindeau fără folos încă dinaintea apusului soarelui. Prin uşile şi ferestrele deschise sclipeau oglinzile de Veneţia cu pervazurile lor masive de aur. Cei rămaşi acasă făceau semne cu mâna celor plecaţi, multe lacrimi mai curseseră şi în această zi dc pomină că palatul de la Mogoşoaia nu-i încăpea pe foţi şi ighemoni-
PRINCEPIXE
531
conul era strict. De sus, priveliştea acestui convoi nesfârşit de trăsuri se arăta măreaţă. Luceau calpacele cu blăni scumpe şi lungile haine de la Orient, numai mătăsării şi atlaze în culorile nebune ale paonilor, savanele de canavăţ ghiulghiuli, gulerele şi samururile ca fumul cel sfânt, ceaprazele şi fenegelele de canavăţ turungii, pântecele de cacom şi râs, contesele de postav, limiile de samur, serhatlâcurile de canavăţ cu paceale de samur, asta în ce priveşte gtelele haine ale bărbaţilor, că dacă te-ai fi uitat la rochiile femeieşti şi la blăniie şi bijuteriile lor ai fi orbir. Sunau lesele de mărgăritar în trapul cailor de ai fi zis ca ieşiseră arhanghelii din a doua viziune a lui Ezechiel, cu zalele lor uşoare de metal ceresc, mătăsăriile făceau valuri albastre şi verzi în acel amurg, dulamele cu lastră grea cădeau pe şoldurile pline, nasturii de arginr păreau stele divine bătute între sânii bogaţi sau buricele îngerilor savaoţi. Scânteiau pietrele grele, scumpe cât o moşie ori o mină de sare, năucitoare, fanatice, cu o grea şi mohorâtă strălucite, ori de pucioasă, ori de foc mocnit, toate strângând în ele păcate grele ce aveau a fi ispăşite în vreo zi sau în vreo viaţă. Sarasirul greu, cu limii de samur ori de sobol sau canavăţul cu flori de fir brodau desene podobite pe acele trupuri bine hrănite şi leneşe, sfidând mulţimea ce sta şi se uita cu gura căscată la cine-i conduce, sucnelele de tabin, de hatai, şi de belacoasă, cu sponci de aur făceau o risipă haină în acei ochi flămânzi de frumuseţe. Curile de mărgăritar, rochiile de tet-ţancl, ghiordiiie, zâbunelele de sandal de Veneţia, în zăvase de şapte foi, de lastră, căptuşite cu tafta leşească suceau minţile fetelor tinere cc sc şi gândeau în acea scafă cu ce baş beşliu de negustor să se culce ca să dobândească şi ele o asemenea strălucită podoabă, ce le-ar înlesni drumul spre parurile şi mai nesătule ale lumii mari. Mijloacele subţirele ori mai pline de grăsime erau încinse cu brâne cu căpătâie de fit, în degete sticleau inele mari, grele ca lanţurile Iadului, iaf în urechi mişcau uşor cercei cu picioare de paing, lucrate la Vizanţ demult. Lanţuri de aur, cu nasturi de jilalţ, lefţişori subtili, în chip de
532
EUGEN BARBU
gripsori, sâlbile de zloţi roşcaţi, brăţările împletite parcă trăgeau cu ochiul singure de la gâturile, urechile şi braţele femeilor. Diamanturile, rubinele, smaragdele cât oul de porumbiel se răsteau unele la altele într-o ceartă mută, secretă, plină de pizmă. Ancuţa Grâdişteanu, legată cu un turban de tulpan cu zăbranic se uita la Haretia stolniceasa, şi o măsura cu cât mai îmbă trânise în anul de când n-o mai văzuse. Neacşa Pârşcoveanu. nevasta Marelui Vornic, ascunsă după un marabu, trăgea cu ochiul la Sofica, fiica hatmanului Costache Caragea, plină de ful ii de diamant ca o vitrină de bijuterii de la Beci, Catrina Creceanu, soaţa marelui paharnic, se uita sfâşiată la greul trup, frumos podobit al Sandei Done ce-i surâdea din carată, rrecând repede înainte, ca să tragă cu ochiul şi ea până la Mogoşoaia, ce anume purrau celelalte femei, să mai dreagă ce se mai putea drege, pentru că adevărata petrecere a acestor muieri era aceea de a arătare cât au, nu de altă ceva. Catrina Moruzi, verişoara marelui postelnic lanachi Moruzi, venea mai la urmă, nepăsă-toare la cele ce vedea. Erau toate, ce mai: şi Elena Balasaki şi Măria Văcărescu şi Smaranda Grădişteanu şi nemaipomenita Păunită Cantacuzen, ce sta tolănită pe pernele trăsurii ca o fiară la pândă, toate cu ai lor, prietini, soţi şi verişori, care mai de care mai bine dispuşi, gata să petreacă.
Mai la urma cortegiului nu lipseau nici boerii de mâna a doua, mazilii şi rudele lor, şi ei făloşi sperând că, la o astfel de zi, Princepele o să uite cele necazuri şi o să-i mai ierte. La urmă de tot, în trăsuri închiriate, soseau, chemaţi de voia domnească, grămăticii şi dascălii de la Academia elinească, scribii şi poeţii cu plete lungi, spălaţi numai cu acel prilej, cu bărbile potrivite din brice ştirbe, ţinute la locuri ascunse, pleava aceea inteligentă, plină de vorbe şi băşini, lingavi, urduroşi, nemâncaţi, mustind de grele snoave, cu ochii în patru, ca să aibe ce rumega o lună şi să umple cafenelele cu glume deşuchiate. Nu lipsea smeritul Macarie Cuful, cu faţa lui smeadă de delator, onctuos, respectuos din frică, cu o vorbă cântătoare, cel ce se târâse la
PRINCEPELE
533
picioarele tuturor tronurilor şi era ţinut ca un lăutar la cele perreceri unde cu meşteşugite vorbe scuipa pe cine trebue, ori lăuda la comandă, cu sârg, fără alegere, scoţând iubitele cuvinte ca din butoiul Danaidelor, însoţit ca de obicei de prietinul său bun Antonie Spadone, cu care lucrase pentru agie de când se ştiau, pârând cu vorbe ticluite pe cine voiai şi nu voiai, nelipsit de la nici un maslu, de la nici o înmormântare. Intr-o altă droşea, mai de trei parale, veneau cei patru cavaleri ai Apocalipsei, cum îşi spuneau ei înşişi: Neftiotache Buhuş, gros, greu, şişcar urduros, puţind a căcat când năduşea, beutor cu butea, meşter în cuvinte, om cuprins de minte, cu nedespărţitul lui amic, unul prizărit, fără glas, bâlbâit, repezit şi plin dc idei mici, Gheorghe Crisogon, autor de articole pentru fogliete si dramaturg, cum pretindea când i se jucau neroziile pe scena de la Ceşmeaua Roşie. Garda lor era formată din doi zdrahoni beţi de dimineaţa până seara; unul abia mai mestecând vorbele în gură: Agafet Cuşcxmgachi, cu un ochi rărăcit prin mijlocul obrazului şi altul vârât taman sub păr, ţinut de mâna de Lazăr Scriba de Trapezunda, vestitul făcător de răvaşe de plăcinte ce se vindeau în Târgul de afară cu două parale, în care scriau ziceri de râs, usturătoare.
Chiuiau cu toţii, urmaţi de o ceată de zurbagii mai mici, fără nume, în fruntea cărora se afla lacub Giacomi, bărbat frumos, de 35 de ani, cunoscut pentru curajul de a fi trăit cu cea mai urâtă femeie din Bucuresci: una zăludă, troală, cu un cap de cal, de i se spunea Dante, nu pentru că ar fi avut talentul acestuia, ci pentru că bocârnă, lată ca un cal de gloabă, vorbind în eresuri la beţie — părea mai mult un bărbat decât o femeie. Erau beţi de pe acum, cu oale de vin întte picioare, golite pe jumătate, să ajungă cu damf între feţele bogate, să poată spune de cum intrau în turmă cuvinte de spirit care tăceau să râdă pe curteni, de unde la o nevoie nevoită mai ieşea câte o înlesnire, la chiriile gazdelor nemiloase, la vreo aprobare de lemne, mai o invitaţie la mesele de sâmbăta, nu strica să ai şi nişte
534
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
535
bufoni la câte o târnosire. Inculţi, invidioşi, nespălaţi, se arătau arţăgoşi şi plini de ifose lumii privitoare.
Princepele, cu Mitropolitul Neofit, ptivea toată acea bu-lucire de trăsuri şi zâmbea cu plăcere la saluturile boerilor veliţi. De-a stânga sta maică-sa Evanghelina şi Haricleia soaţa, cu cei trei coconi. Monarhul prezida gustarea ce se aşezase în saloa-nele de jos ale palatului şi pe urmă avea să-i poftească pe toţi pe balconul ce da cu iaţa spre lac, să stea în privelişte.
Deocamdată lumea se înghesuia spre saloanele de gios, încărcate de oglinzi. Se aprindeau lumânările, pentru că afară ziua murea pe zidurile roşcate cu o ultimă strălucire de blândă toamnă de ţară. Paonii Princepelui, la atâta vânzoleală şi lume multă, strigau înspăimântaţi de moarte şi se urcau pe ziduri, surpând iedera. Erau nervoşi, isterici, aveau parcă glasuri omeneşti. Dar frica lor nu turbura acea mulţime gata să guste vutca şi nisetrul ce sta în piramide pe tăvi de Danţca. Talerele grele, ţinute de slugi voinice, cărau pahare de cristal şi cupe. Pe masa luminată de sfeşnice de argint se aşezaseră melci colarobi şi raci, din cornuri poleite curgeau şipuri de vin trandafiriu, la cerere. Jilţurile şi scaonele frumos sculptate fuseseră ocupate de femei ce-şi arătau ferice dinţii. Domnitorul, după ce intrase, dăduse împreună cu Mitropolitul binecuvântarea mesei. La dreapta, un cor de dascăli şoptea cântece eclesiastice. In colţuri, pe mese ajutătoare stăteau grămezi de carne de curcan, pastrama, câr-naţi, halci de batal, atunci fripte pe neşte gtătare aflate în bucătăriile cele mari. Se mânca la întâmplare, cucoanele se şi înfipseseră la cele dulciuri, la smochine şi prezantină, bărbaţii luptau cu chefliii şi cleanii proaspeţi, rostind sentenţe despre cumpătare într-o mare batjocură. Dumnealui Scarlat Greceanu iute se făcuse, pentru că o ţinea de la prânz în bucuria aşteptării acelei petreceri de seară şi se ierta cu Andronache Gane, un văr cu care stătuse certat mai mulţi ani. Dumnealui Radu Golescu
se apropiase de Princepe ce mai mult gusta decât mânca, cu-prins de o nelinişte ce nu scăpa nimănui. Votbea repede, la ^   ureche, voia să-1 amuze, povestea ultimele snoave şi nu-1 scăpa ,   din ochi pe potrivnicul lui neîndurat la graţia domnitorului, vel logofătul Manolachi Gfădişteanu, ce-i umplea cealaltă ure-' *   che cu ale lui si mai şi...
f Intt-un colţ, mai la nevedere, căutând cu mâini lacome prin-
tre cele tingiri şi tave, ceata celor patru cavaleri ai Apocalipsei lua cu dragoste din grămezile de icre de chefal, scuipând sâmburii de măsline şi turnând bine în foalele neostoite. Lazar Scriba de Trapezunda încerca nişte lofari, proaspeţi ca dimineaţa şi întorsese spatele celorlalţi trei care simţeau mai puţină foame cât o sete ce nu putea fi stăvilită. Neftiotache Buhuş, ţinându-şi cel de al doilea pântece cu amândouă mâinile din când în când, cerea cu glas milos paharnicului să-i toarne de două ori, să nu se mai încurce că avea o cupă îngustă, mai mult fasoanele de ea şi intarsiturile. Cătase ceva potrivit în jur, dar ia de unde nu-i! Acum sughiţa şi umbla cu privirea în ochiul cel rătăcit al lui Agafet Cuşcungachi şi el ţapăn de greaua încercare prin care trecea, dar gata s-o dovedească, pentru că aşa avea obiceiul: se destrezea bând într-una. Glumeau amândoi, amintindu-şi de un An Nou când umblaseră pe la toate scările cu o varză în mână, cerşind bani, că-i terminaseră ca sâ ţină încă un chef scăzut, pe la marginile păcătosului de Bucuresci. Acela, Agafet, cu mutra lui buimacă, numai bună de plâns de milă, spunea celot ce le deschideau că i-a muţit un frate de oftică şi n-are cu ce să-1 înmormânteze, minciună ce se prindea la doi din trei. Acum, că era de unde şi nimenea nu se ocupa de ei, băgau într-inşii cu sârg, cu o singură spaimă, să nu borască pren saloanele Princepelui, că arât le-ar mai fi trebuit! Şi aşa aveau un nume prost, or, să faci una ca asta la o masă de zile mari, însemna să te cureţi de-a binelea, cât erai de crezut crema inrelighenţiei.
S-aduseră poligalele, anghinarele, guadalupii şi strugurii, începerea carnavalului se apropia. Afară căzuse noaptea şi luna.
536
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
537
cât o pecete mare împărătească, poleia toată Mogoşoaia ce răsuna de strigăte de broaşte şi de bocănituri înfundate, acolo între stuf şi tresrie, unde messerul cu oamenii lui pregăteau surprizele. O slugă de taină şoptise Princepelui că poate să poftească lumea în loggie, în privelişte. Monarhul bătu din palme şi suita îl urmă foşnind din grelele vestminte. Lângă scaune şi sofale aşteptau ciubucele şi ibricele, alte talgere gemeau sub ciorchini grei de struguri brumaţi.
- Va fi ceva de basm! şoşoteau gurile muieresti.
Intr-acestea, Păunită Cantacuzen dispăru pe neştiute după o învoială cu cei ce puneau la cale ticluitele trebi. Mai târziu, însuşi Princepele avea să plece, fără ca lumea a băgare de seamă.
Lacul părea mort sub lumina rece a lunii. Se răcorise şi femeile strângeau mai bine blănurile în jurul delicarelor gâturi. Pe deasupra umerelor se şopteau vorbe viclene în spatele soţilor ce şi ei tot după carne streină se uitau, plictisiţi şi burduşiţi de vorbele nevestelor. In acel mohorât întuneric, numai perlele, lefţii şi mărgeanul sticleau sub privirea regală a diamantelor. Princepele se ridică în picioare şi făcu un semn cu erodiul său fastuos de stârc, plecându-se numai puţin şi mişcând capul de la stânga la dreapta. Culahul persian din păr de capră îl înălţa şi mai mult. Boerii şi nevestele se ridicară odată cu el în picioare, înclinând capul cu mare devoţiune spre locul monarhului, al mamei sale, Evanghelina, şi-al soaţei cu coconii, ce mulţumiră tăcut.
- Ce istorie mai e şi asta? întrebă cuprinsă de presimţiri Evanghelina.
- () să-ţi placă, şopii la rândul său Princepele.
— Să nu strici darinele. Stăm pe un scaun creştinesc. Lângă o coloană privea tăcut, în cămeşa lui albă, ţeapănă,
de in, loan astrologul. Nu scosese seara întreagă o vorbă.
— Numai lui n-o să-i placă, zise iar Princepele. El este Cato Cenzorul, dar am să-1 vâr în temniţă, dacă nu-şi ţine limba!
- Ba, păcatul ăsta să nu-1 faci! îl povăţui maică-sa. Din spate se auzeau grohăiturile celor parru arhangheli ai
Apocalipsei care şuşoteau cu boer Hristea Belivacă şi cu paharnicii, să le mai toarne în cupe că dacă era petrecere, măcar să se sature şi ei de vinurile cele mai bune. , „        - Ţi-am spus să nu-i mai chemi! şopti şi Haricleia, soaţa. I      Ce pildă dai fiilor tăi cu aceşti beţivi?
- Şi filosofii se îmbată, Doamnă, vezi-ţi de trebile domniei tale. fiecare curte se podobeşte cu oameni de spirit...
- Oamenii de spirit nu lac ca porcii, mi-au pătat feţele de '   7   masă cu necreşterea lor. Nu ştiu să mănânce, nu i-ai văzut?
- Eereşte-te, Doamnă, să nu te-auză sau să afle că-i dispre-ţueşti. O să-ţi crească urzici în urechi, după aceea...
Undeva deasupra lacului izbucnise focul de artificii. Stele roşii şi galbene cădeau peste faţa apei. Făceau bolţi lungi şi păsările ascunse în copaci se speriară, fU fiind ameninţător pe deasupra, apoi pieriră.
hi fund se aprinseră facle. Pădurea Mogoşoaia ce se afla dincolo de lac, nu departe, luă parcă foc. Se auziră, mai întâi -*    strigăte nedesluşite, ceva ce semăna cu boncăluitul cerbilor în rut, apoi lovituri repetate în trunchii copacilor, ritmat, magic. Aerul se înfierbântă pe neaşteptate, tot acel loc, apăsat de calda seară de toamnă, năduşa, devenea insuportabil. Aerul era greu de fumul faclelor, parcă respiraţia clocită a apelor venea în-tr-acoace, dar nu făcea scârbă, nu era neplăcută, dimpotrivă, parfume amestecate încercau să risipească aerul cel stricat. Cerul luminat de lună era ca un vin vechi, subţiat cu ulei de morun. Orăcăită pe neaşteptate broaştele, minţite de acele sgomote lubrice, apăsate, repetate, adânci, sosite din fundul mlaştinilor. La lumina faclelor se iviră mai întâi cei vânaţi: cerbii şi căprioarele, în piei proaspete, luate după animalele sacrificate încă în acea dimineaţă. Mirosea a sânge de departe, carnea aveau s-o gusre cu toţii la urmă după ce tot acest carnaval trebuia să degenereze într-o nesfârşită petrecere. Grămăticul Enache şopti vel slugerului Grigore Băleanu:
538
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
539
- începe ca la păgâni...
- Astea se numesc la Italia moresche, nătărăule. Lumea sc mai distrează şi mai învaţă... îi răspunse celălalt peste umeri. Staţi în grajduri în loc să călătoriţi şi vă mai numiţi luminători ai poporului...
Dumnealui Dumitrache Aslan, vel clucer, îl rrase de mânecă:
- Iartă-1 şi dumneata acuş şi aţin-te că o să avem ce vedea... Soitarii din Mogoşoaia îmbrăcaţi în piei de căprioară căzuta
în patru labe şi se făcură că le este frică. De aici nu li se vedea chipul, aveau pe cap măşti de carton şi urlau înăbuşit, se adunau grămadă şi se risipeau la lumina faclelor. Din pădure sc auzeau alte răcnete teribile, anunţând sosirea vânătorilor, şi ei îmbrăcaţi în piei de animale, cu urme de sânge pe trupurile goale. Ţineau în mână suliţi şi împungeau văzduhul acela nedesluşit în lumina incertă a torţelor. Dădeau târcoale urlând vânatului şi dansau sălbatec ca la căluşari. In stolniceasa Măria intră un frig privind acele trupuri, pline de muşchi, unse cu untdelemn, acoperite prin locurile ruşinoase cu labe şi copite de animale. Hăcuirea se făcu în sunete ciudate de corn ce sunau din ce în ce mai aproape. Alţi oameni cu tărgi strânseră atâta moarte şi o cârară spre frunzişele cele mai ascunse. Boerii bătură din palme şi mai cerură vin.
— Ei, întrebă vtori logofătul Barbu Merişanu pe nevastă-sa, cum ţi s-a părut?
Aceea, femeie la locul ei, şopti de după evantaliu, să nu fie auzită de vreo ureche spurcată:
— Stai să vedem ce mai vine...
Nu trebuiră să aştepte mult. După o scurtă tăcere, din tufişurile de papură aflate mai în faţă, izbucni un zgomot îngrozitor de talgere lovite. Aerul iar se încinse de parcă ar fi luat foc. Dinspre pădurea Mogoşoaiei se desluşea un galop ce cutremura pământul. Iar se băteau trunchii copacilor ca la vânarul iepurilor şi un strigăt de surpriză acoperi hărmălaia. O turmă de măgari speriaţi se aruncă în apă, cătând să-şi găsească scăpare de acel
zgomor ce nu se putea suporta. Erau întărâraţi, îşi pierduseră blândeţea, ori încăpăţânarea, ar fi rupt ceva, moartea apropiată îi făcea sălbatici, răgeau înspăimântătot şi negăsind scăpare iar se aruncau spre apă. Se iviră zece sau doisprezece haidamaci cu ciomege şi începură să-i lovească sălbatic. Erau goi până la brâu, pe piept aveau tatuaje înfăţişând soarele, deasupra chicilor sălbatice ţineau pene albe ce se mişcau agitat pe fundalul nopţii. - Ce fac, îi omoară! strigară câteva femei. Se auzeau loviturile seci în capetele animalelor şi strigătele expietoare. Se înecară cei mai mulţi umplând apa de sânge. Aveau ţestele zdtobite şi încetcau să scape de nămolul şi planctonul ce li se agăţa de copite.
Catrina Balş leşină în braţele vărului său, care abia aştepta s-o caute în sân, s-o deschidă pe la lănţuguri şi să-i mai vadă sfârcurile cele după care umbla besmetic de două luni. Şireata, beată şi de spaimă şi de o cutremutare secretă, ce-i dase mare uşurare unde-i este omului mai bine, se lăsa purtată spre scările din dos unde, acela, Iordache, avea s-o întindă pe iatbă şi s-o sărute pe gura deschisă ca un boboc de trandafir.
- Asta-i târgul cel mare al Sabatului! strigă, de lângă coloana de care se rezemase, loasi astrologul. Cosimo întâiul cel puţin stropea catârii cu parfum şi nu-i ucidea!
Lângă el se afla dumnealui Costache Ghica, om învăţat, subţire ce ştia şi el multe. Se dădu mai aproape şi-i şopri:
- Taci, mărite Ioane, vorba e prea de tot primejdioasă, o să te coste.
- Cultul lui Apollon despre care pomeneşte Pindar, la curtea Valahiei! Ptea-i de tot! Nu mai lipseşte decât să ne punem peane în cur! Ţara arde şi baba se piaptănă!
- Taci, pentru Dumnezeu! zise şi mai înspăimântat celălalt.
- De ce nu scoate ţiganii lui la secetă, să-i puie să facă pe paparudele, dacă-i place atât mascalţoneria? Măcar după aia ar ploua!
540
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
541
Ca intermezzi, trecu o plută luminată de felinare din bostan în cate ardeau lumânări. Pe ea dansau fetele baronului Biiller, cunoscute în Bucureşti pentru plăcerea de a se arăta desbrâcalc pe unde apucau. Aveau trupuri bine alcătuite, cu şolduri ce făceau să dea strechea în bărbaţi. Un Pan, ce-şi acoperea dina-intea-i cu frunze, cânta din flaut. Ele, mai mult desvelindu-se decât acoperindu-se cu sălcii, căutau să nu cadă în apă, in lumina scursă ce nu le îngăduia să ştie unde se termina pluta şi unde începea lintiţa.
- Dacă nu s-o arăta şi Păunită Cantacu/.en, să nu-mi mai spui pe nume, şopti stolniceasa Haretia, Neacşci Pârşcoveanu, care se afla lângă ea, făcându-şi vânt cu evantaliul, fără să-şi ascundă furia. Şt aia n-o să se joace, o să se arate cum a făcu t-o mă-sa. în pielea goală, Doamne fereşte, că bine am nvai ajuns...
După care ceru un pahar cu apă slugilor ce aşteptau la spate. Acum, pe apele argintii ale Mogoşoaiei, treceau feluci şi caicuri, ca la Vosfor, încărcate cu nuferi, trandafiri de toamnă, albi şi roşii, ceea ce iscă aplauze slugoase voind să arate afecţiunea pentru înalta Poartă. Pe o altă plută, patru ţigani, unşi cu ulei, ca nişte corni, purtau vase în care se aflau virilităţile căpriorilor ucişi de dimineaţă şi fudulii de berbec.
- Da astea ce-s? se mirau coconitele mai tinere, prefăcân-du-se că nu înţeleg.
Bărbaţii râdeau în barbă şi şi dădeau ghionti. Răspundeau în doi peri, ca să pară cuviincioşi:
- Ceva ce ne-ar trebui şi nouă!
Boeroaicele bătrâne îşi făceau cruce si scuipau în sân:
- Sfârşitul lumii!
Pe pluta ce avea în capete rnascaroni de ipsos proaspăt, turnat de mâini dibace, fu tăiat un cocoş viu şi putură să vadă cu toţii, cum un băiat de zalhanale, dibaci şi crud îi scoate inima dintr-o lovitură şi muşcă din ea, scuipându-i sângele încă viu.
- Au! făcură femeile, ascunzându-şi ochii, ncmaiputând să suporte...
fit
t sgij
'£' 41
— Plec! zise loan lui Costache Chica. Aici se va ţine o messă neagră.
— Stai! îl rugă celălalt, Princepele o s-audă şi-o să se supere.
— Să respecte mai întâi legea şi pe urmă să se supete!
Şi întt-adevât plecă, turburând petrecerea celorlalţi. Se auzeau trâmbiţele cele mari şi dinspre moara de hârtie a Mogoşoaiei se ivi în ceaţa albastră a faclelor arse o plută mate, abia înaintând. Se băteau ţimbale şi alămuri, aerul era sfâşiat de corni care mugeau ca vitele şi în faţă văzură un uriaş ţap viu care avea legate cu sfori nevăzute două coarne şi la spare. Intre cele din faţă spânzura o perucă de femeie cu un păr negru şi lung. Pe frunte i se lipise o lumânare care ardea cu o flacără mică, şovăitoare.
— Asta-i dracu! se înfiorau cucoanele şi iar mai leşină una. Ioana Mavrocordar, ce n-avea nici ea inemă mare.
Dracul însă şedea alături pe plută. Spoit cum era cu funingine, doar puţini îl recunoscură: era lordachi Ruset, ginerele marelui negustor Alexie Balaban, cine ştie cum ajuns între prietenii messerului. Gol tot, frumos şi înalt, îşi atârnase doi saci pe piept ca să pară că are mamele de muiere. Peste părul lui creţ de plâcintar spânzurau plete de rafie, înnegrite, o bonetă şuie îi cădea pe un ochi. în faţă, la vedere, legăna un mare phallus de lemn, roşu, solzos, plin de serpentine de hârtie. Partea feme-iască făcu iar: Au! si îşi ascunseră cu toatele feţele în evantalii, lordachi Ruset sta răstignit pe un tron aurit, înconjurat de un cor de suplicaţi: dascălii de la biserica Darabani, cine ştie cum strânşi şi aduşi la această păgânească petrecere ce sperie şi pe Mitropolit care iute se trase în cămările de taină, să nu mai vadă comedia. Şi pentru că cei din loggia palatului băuseră destul si nu-i mai speria nimic, bătură din palme, cu o fericire beţivă, când dracul se ridică în picioare şi-şi arătă spatele acoperit de o mască râzătoare pe care pedepsiţii o sărutară pe rând cu mare dragoste. Băteau tambure, se auzeau viole şi chiţăit de şoareci parcă, clopoţei nebuni se agitară pe apă şi sparseră toată acea linişte a nopţii. Suplicaţii se apropiau de lordachi Ruset cu
542
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
543
spatele, nu mai îndrăzneau să-1 privească şi tobele asurziră delicatele urechi.
- Asta, da, îmi place! făcu dumnealui Dumitraşco Topliceanu, mai vedem şi noi ceva, un carnaval ca la Urbino, că prea ne plictiseam. Ce spui, iubite Mihai?
Mihai Mano dădu din umere. Nu înţelegea astfel de buric, el trăise între mavrofori şi avea alre obicee.
Patru femei, între care nu lipsea Sanda Done, cu ţâţele afară dintr-un vestmânt de tot transparent ce-i arăta trupul care omorâse câţiva bărbaţi şi avea să mai omoare, aruncau cu fructe din mari coşuri, piersice şi mere roşii, în apă. Bacantele aveau pe piept ciorchini de struguri şi-acolo unde-ar fi trebuit să ascundă vatra lor de foc si pierzare, atârnau lanterne mici ca neşte rubine. Bărbaţii începură sâ grohăie ca porcii lângă muieri, mai bând cu sete şi neruşinare, închipuindu-se fiecare cu burţile, cu puturoşenia lor lângă acele cupeţe ce nu se ruşinau nici de apă, nici dc cer, nici de cei ce le priveau cu atâta pohtă.
Costache Ghica îl asculta pe grămăticul Enache, care fugise mai într-acoace. Acesta îi spunea ceva la ureche.
- Ăştia au jurat pe Scriiturile negre ale Prinţului Tenebrelor! Mâine va trebui să aducă Mitropolitul crucea cea de aur şi s-o înece în apă ca să alunge pe Satan...
- E numai o joacă...
Dinspre moara de hârtie a Mogoşoaiei se mai ivise o plută, mai mică, şi ea plină de nuferi şi de trandafiri roşii. In mijloc era ridicat un fel de templu: Sicca Venerici, pentru cine ştia, cu coloane de carton de care spânzurau simulacre fascinum şi fascina. Pe un tron, acoperit cu o piele de ţap, se arătase la apropiere divinul trup al Păuniţei Cantacuzen, fără mască, numai cu o coroană de aur. Ţinea braţele desfăcute şi pe umeri doi broscoi, acoperiţi cu catifea neagră, ca dona Martibal Sarrena.
- Necata, marea vrăjitoare a Scripturilor diavolului! spuse Costache Ghica.
Patru histrioni, şi ei podobiţi cu papută, tupseră broaştele în bucăţi şi le aruncară măruntaiele în lacul luminat de facle.
- Pilipî Filip! strigau, cu glas ţigănesc.
-Ah, ce i-aş face! Ah, ce i-aş fiice! juruiau bărbaţii cumplit în sinea lor şi mai priveau şi se mai holbau la acei sâni divini ai Păuniţei Cantacuzen care numai îi scutura pre ei.
Muierile se închinau şi trăgeau cu ochiul spre scaunul Princepelui ce era gol. Haricleia, ţeapănă, privea neturburată pluta. Evanghelina plecase demult, dupăind cu paşii ei grei pe galerii. Coconii domneşti râdeau şi nu înţelegeau nimic. Numai din rândul boerilor de rangul al doilea se auzea sughiţul lubric al lui Neftiotache Btihiiş, turbar la vederea acelei minunare femei.
- Mă duc şi-i fac! spunea cu vocea astupată de prieteni. Agafet Cuşcungachi îi umpluse gura cu pumnul lui mare,
să n-audă cinstitele feţe asemenea făgăduieli, dar scribălăul tot muşca si scrâşnea:
- Mă duc şi-i fac!
- Taci, nebune! îl rugau ceilalţi şi-1 traseră afară cu greu-'■  tate, că atârna cât o turmă mare de porci.
Pluta cu Păunită Cantacuzen se dusese uşor pe apă. Ii mai vedeau numai spatele tegal pe care unii se căţăraseră ca pc o scară şi gemeau acum în gând la amintirea caznelor celor nebuneşti.
- Ce iapă! făcea, în mintea-i, Hristea Belivacă, turnând în el lichioruri. O dată sâ mă lase numai! Două moşii îi dau si-un diamant, că degeaba am trăit dacă nu i-am pisat ţâţele...
Dinspre insulă se aruncară iar cu arrifiţii. Cerul sc lumină şi putură citi pe calmele ape orologiul florilor, târât pe dedesubt de notători ascunşi: boboci de trandafir ce simbolizau neliniştea, rezeda cate purta consolarea, violete albe de seră, arătând speranţa, rozmarinul cu fidelitate şi o cunună de camomillia ce voia să spună că cineva era cuprins de melancolie. Nu se daseră pe ape mac şi tbymulcA să nu se cheme duhurile fatale, închipuirea unui cadran arăta orele dragostei interzise: 7, din nenufari; 12 din ficoida glacială; 1 de noapte-garoafa prolifera;
544
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
545
5 de dimineaţă-frumoasa nopţii; 6 în zori-geraniul trist; 9 când soarele a pornit cu carul lui de toc; nictantul de Malabar...
Ca timpul, aceste flori veneau din infinitul nopţii şi se duceau în infinit. Femeile care înţelegeau mesajele secrete bătută din palme ca la o minune. Cel ce le trimisese putea fi mulţumit...
Se auziră iar trâmbiţe şi se făcu pe urmă tăcere. Ultima plută se ivi ca din adâncul lacului, luminată pe neaşteptate de facle. Spre balconul brâncovenesc, înaintau acum, drepţi, fosforescenţi, goi, cu trupuri statuare zeii Scth şi Hotus. O muzică bolnavă de flaut însoţea lenta plutire. Tăcură cu toţii, uluiţi de ceea ce vedeau. Alături, unul lângă celălalt, messerul, cu chipul său de copil, cu părul ca paiul copt ţinea mâna Princepelui. Erau frumoşi, fabuloşi, ca doi arhangheli, era sfârşitul lumii. Costache Ghica porni la fugă pe scările cele întortochiate. Acum stia...
Târziu, aproape de miezul nopţii locul suna de muzici şi de ţipete. Petrecerea se răspândise pretutindeni, în tufişurile de iasomie, pe aleile prăbuşite sub paşii repeziţi ai vânătorilor, în felucile pline de nuferi smulşi de lângă mal de cei întreprinzători. Ardeau focuri mocnite ici şi colo, pădurea Mogoşoaiei avea să ia foc în zori şi n-o mai stinsese nimeni timp de o săptămână, dar acum era plină de trupuri. Soaţele îşi căutau besmetice bărbaţii ce se încurcaseră cu muierile şăttarilor de la Mogoşoaia ce gătiseră toată ziua pentru cinstitele feţe, şi-acum, bete, se lăsau târâte prin tufe, cercetate de măreţele bărbi boe-reşti prin locurile cele mai ascunse. Acei oameni parcă râmau, porci erau, dar ce le păsa? Pe insulă, unde o căraserâ cu pluta, Păunită Cantacuzen striga zadarnic în braţele a şapte căldărari ce o răstigniseră pe iarbă şi se deşertaţi în ea pe rând. îi sgâriase, îi lovise cu picioarele în pântece, le muşcase obrazele murdare, nu mai avea ce le face, acum striga de plăcere, că o luaseră de la început şi nu se mai istoveau.
fc-
Ivi
Catrina Balş îl pălmuia de zor pe văru-sâu care o desvir-ginase după multe împotriviri şi se ruga de el să-i aducă altă rochie de unde a ştire, pentru că aceea pe care o mai avea pe ea era făcută ferfeniţă şi o s-o râdă lumea.
Sanda Done, ce nice ea nu ierta, plecase cu doi bucătari pe cate amarnic îi mai batjocori până îi lăsă sâ facă ce voiau cu ea, pe rând, fără mare zarvă şi cuvinte, că nu vorbe proaste îi
trebuiau, ci altceva.
Departe de toată această învălmăşeală, Princepele sta istovit, pe o plută lângă umerii dulci, de fată, ai messerului. Mirosea a gârlă, a nămol, a peşte. Un fluture rătăcit în acel început de toamnă şi în acele nebune lumini ale nopţii ce se sfârşea bătu cu aripi uleioase deasupra lor. Princepele îl înveli pe Ottaviano cu toga de postav alb în mijlocul căreia scânteia un mare scarabeu din diamante.
- Am trecut Styxul? întrebase messerul.
Celălalt nu-i răspunse. Privea cerul cu o mână abando-« uată în apă.
— Sămânţa ta e rece şi sterilă ca a diavolului! mai adăugă Ottaviano şi surâse trist cu buzele lui de copil necorupt.
Se lumina. Fusese o noapte mică...
PARTEA A DOUA
TREBURI DOMESTICEŞTI
In acel octombrie, de după noaprea Sabatului, când arsese pădurea Mogoşoaiei şi în târg se spuneau vorbele cele mai necurate despre Domnitor, messerul fusese pândit pe podul Caliţei întf-o noapte de trei sceleraţi ce voiseră a-1 înjunghia. Ottaviano scăpase cu o fugă ruşinoasă, dar Princepele, aflând, se mâniase. Aga Matei Bălăceanu nu dăduse de utma necunoscuţilor şi nu lipsise mult să-şi piardă slujba.
- Ce târg e ăsta de nu poate omul ieşi să se primble fără ca cineva să nu încerce să-i uşureze punga? îl întrebase mânios pe slujbaşul său, ce dăduse din umeri, spunând că de mult ceruse înmulţirea gărzilor, dar că nimic nu se făcuse pentru aceasta.
Numai că monarhul se înşela crezând că cei trei năimiţi voiseră banii messerului şi nu viaţa lui. De unde să ştie Prea Luminatul că zurliul, nebunul, se apucase a umbla prin târg după muieri srreine, că sttica rânduiri de case şi ieşiseră bărbaţii să-1 termine. Fiumos cum era, putred până la măduvă, Ottaviano numai ce se uita la vreo fată sau femeie şi acelea umblau ca bete pe utmele lui. Bea nopţile până târziu pten tavernele de la margeni, cu lăutarii, şi petrecea şi spunea vorbe urâte. încetul cu încetul totul se afla, dar cine să îndrăznească să-1 pârască
550
EUGEN BARBU
Princepelui, ce se ştia că e omul de raină, ce-l arc în mâna, femeia şi exaporitul său...
într-acel octombrie galbin, plin de rod, monarhul îl luase cu el pe la moşii, uitând necazurile şi pricina acelui atac. Uni blau pren ţară. Pe câmpuri şi pe drumuri, spre schele şi pe la magazii, plezneau carele de saci. Se aduceau grâul verii, dijma oilor, zeciuiala de peşte şi la pomăt, turme întregi de porci uni picau aerul de strigăte, vitele bătineau spre staulele domneşti. Se încheiaseră socotelile vămilor, umblau slugile cu catastifele sub braţ, parcă apucate. Ici şi colo răsunau bicele pedepsitoare şi se auzeau vaietele muierilor cu mulţi copii ce nu putusem să plătească cât era de trebuinţă. La crame se trăgea vinul in linuri şi tot văzduhul mirosea a tâmâioasă, era un belşug în toate ce prevesrea şi a doua domnie, tot atât de bogată şi plină de fapte puternice. Dinspre ocne soseau căruţele cu sare, mânate la Brăila pe vase, era vremea cea mai plăcură domnitorului, când simţea toată puterea pământească şi dumnezeiască asupra supuşilor săi. Călăreţi de taină duceau plocoanele unde trebuiau, belşugul acela se revărsa şi spre afară. Sataralele şi mâncaturile, luate uneori cu sila se făceau bani grei la menzil schimbaţi prin misiţi şi zarafi. La carvasaraua domnească nu dormea nimeni, ziua şi noaptea. Nemernicii erau sucăliţi de oameni ai agiei, nu scăpa nice pasărea din cer fără să plătească ceea ce era de trebuinţa. Datornicii erau bătuţi la falangă şi mai scoteau, hoţii atşi cu fierul roşu, Bucureştii miroseau a carne prăjită, a pepeni şi a fum. Soseau şi banii luaţi pe vânzarea slujbelor, mânuiţi de mâini dibace şi strecuraţi în buzunarul marelui vistiernic Dudescu, ce ştia a arăra Princepelui recunoştinţa sa, la o sumă bună. Mergea moara dracului fără oprire întt-o mare şi neoprită vreare. Gelapii treceau barierele cu vitele lor, umplând uliţele de mugete şi baligă, erau nişte nopţi coapte ca o bubă, pline de miroasme şi taină, răsunau împuşcături din întuneric, se auzeau svonuri, lumea pettecea nebună, se făceau
PRINCEPELE
551
Ml
unţi şi făurarii erau căraţi cu roaba pe la bordeiele lor, după tile şi nopţi de istov.
- Cine spune că poporul meu nu petrece? întreba Princepele, Auzind toate acestea.
Messerul râdea mânzeşte şi asculta trapul cailor care-i duceau din loc în loc. Se făcuse parcă mai frumos, avea un chip livid, scurs de vicii şi ochii aceia albaştri parcă se mai întunecaseră.
După vreo trei săptămâni se opriseră amândoi la Mogoşoaia, privind munca unor oameni ce strânseseră cenuşa pădurii arse tn noaptea de pomină şi plantau o livadă de pietsici delicaţi «duşi de cine ştie unde.
- Ce fac? întrebase messerul.
- Acoperă ceea ce a disrrus focul purificator.
Stăteau amândoi în loggia de piattă şi priveau nemişcarea lacului plin de un stuf pălit. Soarele unei dimineţi de sfârşit de toamnă mângâia vag locurile. Mirosea a vrană, a strugute strivit. Bucătarii coceau pâinea cea de toate zilele, se zăreau focurile şi trupurile lor despuiate în faţa cuptoarelor. Se ivise de undeva, dumnealui bi vel vornicul Ştefan Pârşcoveanu, mic, iute, slugos ca totdeauna, plin de anatefterele în care erau trecute gloabele şi haiafeturile domneşti.
- Ce-i? întrebase Princepele.
- Are Măria Ta vreame?
- Mai încolo, iubite bi vel votnice.
Era urmat de trei ispravnici, toţi cu peceţile şi călimările în brâu, gata să dea socoteala de cele lucrate preste an. într-o clipă pieirâ şi-i lăsară singuri.
Un ceas sau două nu spuseră nimic, privind numai la acei robi ce sttângeau cenuşa fostei păduri, grămăjoare, grămăjoare şi săpau cu grije alături, aşezând puieţii în gropile proaspete.
- Va fi întru amintirea unirii noastre, zisese moale monarhul, fără să-1 privească pe celălalt.
- Când vor da primele fructe vom mai fi împreună? întrebase şiret messerul.
552
EUGENBARBU
PRINCEPELE
553
- Dar cum? se mirase celălalt.
- Cunosc capriciile Domnilor şi ceea ce face purerea din ci. Se stârni un vânt iute ridicând praful de cenuşe şi aducând
miros de ars. In curte scârţâiau care doborâte de greutate, se auzea un bufnet de saci spre magazii şi glasuri amestecate.
- îmi place toamna, spusese Princepele. E un anotimp vital, al puterii şi al bogăţiei.
- Dar eşti oare bogat? întrebase Ottaviano.
- Cât poate fi cineva bogat prin aceste locuri...
- Domnitor asupra unor bordeie! zisese messerul batjocoritor. Ţi-ar trebui o ţară sau o cetate, nu un stobor de sate păgubite.
- Să taci, că-ţi retez limba cea afurisită!
Si se certaseră într-un minur. Dar iute le trecu.
- Ce-ai vrea să fac? întrebă în cele din urmă Princepele sim-ţindu-se singur dintr-o dată.
- Ţi-am mai spus. Trebue să-ţi dovedeşti ţie însuţi puterea...
- Vorbeşti prostii...
- Nu vorbesc prostii. Dacă ai fi citit măcar cărţile acestor locuri ai fi aflat.
- Ce vreai a spune?
- Ce-a rostit gura mea... Ii arărase o cărticică.
-Asta
ce mat e?
- Hronicul lui Chesarie Daponte. Să-ţi citesc? N-au trecut o sută de ani de la întâmplările ce vei afla...
Deschise şi desluşi din greceşte cu vocea lui proaspătă: „Se
turceşte lenache Capi-Cbehaia şi se face chiugiuc tefterdar... Pe acest Ienache când s-a înfuriat împăratul pentru răsvrătirea lui a poroncit să-lpreumble împreună cu alţi capi-chebai ai lui în piaţă cu Gbel-Mumia şi după aceia să-i scurteze de cap. Atunci Vizirazemi, fiind prietin cu lenacbe i-a dzis că dacă s-ar turci ar putea să mijlocească pentru el să-i scape viaţa sa, dar pentru alţii nu poate... "
- Destul! poruncise Princepele, ce să înţeleg?
- Umblu, aflu, vteau să-ţi spun. Nu ai de ales. Ori îi scurtezi, ori vei pieri. Zice lumea că alţi boeri râvnitori vor să-ţi urmeze în scaon, că au bani mai mulţi...
- Nu-i adevărat. Aş şti...
- Dormi, Magnifice, iartă-mă că ţi-o spun... Faţa Princepelui se înnegrise.
- Nu-i adevărat!
- Şi dacă o s-o afli mai încolo?
- De la cine?
- Ştiu eu? Nu cobesc...
- N-o să am milă!
- Să nu fie prea târziu!
Aceea fusese prima întunecare a acelei strălucite zile de belşug.
- Ttebue să vii tu ca să-mi spui toate astea?
- Am fost trimis!
Monarhul l-ar fi biciuit, dar se stăpâni. Iar delira sau cine ştie? Rupse mătăniile în pumn şi-1 chemă pe vel vornicul Pârşcoveanu cu o bătaie de palme.
- Atunci eu mă duc, spusese Ottaviano.
- Da de unde! Stai să priveşti la treburile cele domesticeşti. Şi în timp ce ei îmi vor spune ce-au mai strâns şi-or socoti, tu să-mi mângâi urechile cu ştiinţa ta. Pentru asta te plătesc...
Messerul rămăsese.
Se arătară iar ispravnicii, cu condicele lor. Dumnealui bi vel vornicul Pârşcoveanu trase câlimăriie şi o masă pregătită şi începu a citire sumele scoase la vămi, la prisăci şi la iezere. Erau numai cifre moarte, Princepele asculta cu o ureche distrată. Se înşirau textele anaforalelor domneşti pentru ocrotirea pădurilor, ale prădalicelor - sâ fie să nu fie - şi pentru care sumă, acturilc de danii domneşti pentru besearici şi mănăstiri, precum şi averile lor crescute, spre ştiinţa sa ce trebuia să coprindâ tocul.
Slugile aduseseră talgere pline cu mere sunăroare şi alune. Cupe cu vin aşteptau alături. Nu gusta nimeni până la încheierea socotelilor, dar trebuiau să fie...
554
EUGEN BARBU
Ispravnicii asudaseră citind:
- La mănăstirea De un lemn au crescut satele de Ia 13 Ia 17, au trei mori, nu una ca mai an, un munte şi cinci vii. Cu bani buni au cumpărat şi o branişte pentru vânat din care se cuvine să dea Domniei Tale 300 de iepuri şi 200 de pielicele de vulpe, au oi şi miere, ceară şi porci den care se cuvine mai mult la anul pentru haznaua noastră.
- Strânge-i atunci bi vel vornice, ce mai aştepţi?
- O să-i strâng, Măria Ta, dar cum?
Princepele lăsase mâna lui flască într-un talger şi luase un măr. Ottaviano muşcase şi el dintr-unul, rotund, mare şi roşu ca o inemă.
Aerul se umplu de parfum.
- La curaturile de fum sunt strânse peste 470 de care, avem 810 burduşele de brânză, o mie şi patru sute de burduşele de caşcaval şi 230 burdufe de vin...
- Negustorii au dat postavele de trebuinţă?
- Au dat, Măria Ta.
- Bine, mai departe...
- Cele 83 de sate domneşti au lăsat preste patru mii de găleţi de grâu, ceea ce face...
- Ai zis ceva? îl întrebase Princepele pe messer care tăcea.
- Nu, mă gândeam numai la filosof: Nu numai că toate lucrurile sunt întru Dumnezeu, dar toate lucrurile care există, cu atât mai mult cu cât sunt întru Dumnezeu şi purced de la el, cu atât nu sunt decât o singură faptă...
- Frumos grăeşte, bi vel vornice...
Ispravnicii, fiinţe nemerniceşti de la cancelarii, trăite numai între ţifre, fără să aibe habar de Platon, încurcaseră catastifele.
— Ce v-aţi uluit aşa? îi certase Princepele cu moliciune, mândru că rine lângă el o fiinţă ca a messerului, ce ştia să-i îndulcească această caznă a socotelilor...
PRINCEPELE
555
Cu greutate trecură la adunarea plăţilor meşterilor cojocari ai curţii, croitori şi porcovari. Erau sume de nemic, dar trebuiau adunate, rânduite, să nu iasă pagubă, că fiecare suflet avea preţ.
- Au scumpir fierul, au scumpit potcoavele sau ce fac ei acolo? întrebase mai încolo monarhul.
- Nu, Mărite Doamne, dau au fost şi pagube...
- Bine...
Şi măcelarii costau destul, hotătî să-i mai împuţineze. Pe urmă află că torcătorii de lână străducsc cu laudă şi le mai lăsă ceva în talet. Olarii aduceau şi ei binişor la târguri, se făcuse economie la văpsele şi la lut, când ajunseră la treaba sladniţelor de bere, o uşoară mânie îl cuprinse pe domnitor.
- Aud că nemţii aceia cer cât nu li se cuvine. Ce să înţeleg din necugetarea lor?
- Alţii nu-s...
- Să găsiţi, ori ce treabă aveţi?
Tăcuseră cu toţii. Princepele aruncase jumătatea de măr pe care o avea în mână şi luase un pumn de alune. Nu ştia de fapt cât păgubea, dar îi plăcea să arate că află totul. Messerul surâse.
- Să faceţi o condică de răfuială cu ei şi să-i luaţi din urmă! Hotărî în cele din urmă.
Apoi trecură la veniturile schelelot trecătoare, socotiră para cu para cât i se cuvenea lui, Prea Măritului, penttu atderea fiecărui cuptor de pâine şi fu mulţumit de cele aflate. Mămularii îi înşelau şi el o ştia bine, dar trebuiau puşi spionii agiei, să-i afle şi să-i dovedească pentru a-i scutura şi mai bine şi a lua tot ce era al lui. Sigilarea cepurilor se făcea pe ochi şi pe sprinceană, el, bi vel Vornicul Pârşcoveanu, ce avea de zis?
- Eu socotesc, Măria Ta, dar mai scapă!
- Să nu scape...
- N-o să mai scape... promise cu gura pungă, mirar în sine de această nouă lăcomie, care lui, slugă credincioasă, nu-i mai lăsa nimic.
556
EUGEN BARBU
Trecură apoi la venitul morilor, al poenilor şi prisăcilor. Sumele erau frumoase, îl mulţămeau, spre liniştea ispravnicilor. Până aceia socotiră ceea ce câştigaseră de la birul zalbanalelor, Princepele glumi cu messerul:
- Ce spui, iubite Ottaviano, de trebile acestea obişnuite, vulgare?
- Când a fost zămislit omul, era înger de fapt, faptele l-au prăbuşit la trup şi la spirit...
- De ce?
- Pentru că Dumnezeu l-a învelit în carne.
- Şi de ce-ar fi făcut-o?
- Pentru că a dorit să afle. Vreau să ştiu binele şi răul, spunea el, dar această sete de a cunoaşte nu era decât foamea unei bestii...
- Mă mâhneşti...
- Tu de ce socoteşti câţi porci ţi se cuvin şi câte vite?
- Ca să trăiesc!
- Nu, ca să ai puterea.
- Iar ne certăm?
Messerul nu-i răspunse. El nu putea răbda să stea mai mult de un ceas lângă aceşti oameni cu condici. Ar fi vrut să plece, dar trebuia sâ-1 amuze pe Princepe. De la sosirea sa mutul acela cocoşat, mic la stat şi caraghios ofta pren unghere. într-un fel se simţea un bufon şi voia să se răzbune.
Socoteala nanului era încurcată, slugile domneşti se bâlbâiau, îi apucase o frică, dar Princepele era pornit, avea chef sâ discute.
- Domnii, ca zeii, sunt viziuni ale atributelor eterne sau nume divine, care atunci când sunt ridicate la rangul de zeităţi, devin distrugătoare pentru omenire. Ce-ar trebui să facă?
- Ar trebui ca ele să fie slugile, nu stăpânii oamenilor, spune careva, dar asta este o gândire de om slab.
- Poare că nu ai dreptate. Dacă ei ar aduce sacrificii Omului ar dobândi mântuirea...
PRINCEPELE
557
- De care mântuite ai tu, Magnifice, nevoie? Să lăsăm vorbele. Fă ce-ţi spun. Arată-le că eşti puternic şi dovedeşte-o!
- Nu-mi ajunge câtă putere am?
- Ţi se pare că ai putere. Ţi-am spus, dacă va veni unul cu o sută de mii de taleri mai mult, puterea ta se va şterge...
Bi vel vornicul Pârşcoveanu trecuse la darea orzului şi-a ovăzului, care-i mai luă un ceas monarhului. Veniră socotelile pentru turmele transhumate şi chivernisirea pentru sulgiul oastei. Aici se ducea mult, nu putea să se grăbească. Ottaviano mânca liniştit al doilea măf, arătându-şi dinţii. Săpătorii um-pluserâ livada cu piersicii cei acoperiţi la rădăcină cu cenuşa vechei păduri. Aerul se împânzise de ramurile lor tinere ca neşte coarde, roşcate şi viorii în acel amurg ce se lăsa peste locuri. In apele zăcute ale Mogoşoaiei începuse a sări peştele viu, ca nişte pumnale. Era frumos, odihnitor, vechi de când lumea. Trudnicele fiinţe îşi strângeau uneltele şi se sfiau ştiindu-1 pe domnitor în cerdacul de piatră. Abia păşeau să nu li se audă paşii desculţi. Pietrişul răsuna sub cozile paonilor ce începură a se striga. Messerul ar fi vrut să fugă undeva, departe de slujnicarii ăştia asudaţi, mirosind greu, dar unde să pleci când spiritul înaltului om trebuia mângâiat?
Birul breslelor mai luă câtva timp Princepelui. Monarhul vru să ştie dacă i s-au trimis şoimii de vânătoate, de mult pro-mişi şi când află că îi aduseseră ceru ca nu peste mult timp sâ fie încercaţi.
- Sunt paseri mândre, spuse. îmi plac, au cruzimea mea. Messerul iar râse fără să se stăpânească.
- Te lauzi, Magnifice!
Bi vel vornicul Pârşcoveanu îngheţase cu catastiful lui ce!
mare în poale.
- O să ţi-o dovedesc...
Era prima făgăduialâ pe care i-o făcea şi cuvântul domnesc
trebuia să fie lege.
Ispravnicii socoteau acum scurelnicul mănăstiresc.
558
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
559
- Sfinţii părinţi cer să lase mai puţine ocale de ceară, mierea vor a o împuţina, dar putem noi, Doamne?
- Să-1 strângă pe Dumnezeu cu rugăciunile lor şi acela să le dea mai mult, noi nu avem milă!
Princepele era mai bine dispus, avea chef să-1 facă să petreacă pe messer, ce nu mai asculta cu urechea lui profană, bucurându-se că legile creştineşti sunt batjocorite.
Până socotiră şi catastiful de cisle, monarhul mai zise:
- Nu spunea Produs: mintea însăşi de n-ar fi avut ochi, ar cere ochi, pentru ca să poată pricepe lucruri din afara ei şi ar face legi ea însăşi?... La ce-mi trebuesc toate acestea? Vreau să ştiu, atât, dar îmi foloseşte? Messer Ottaviano, vorbeşte-mi despre lucruri eterne. Ce zice înţelepciunea cărţilor rale?
Se ridicase şi îi ridicase şi pe ispravnici în picioare, făcân-du-le semn că terminase cu ei. Aceia se mistuiră în seara de roamnă pe scări. Se aprinseseră focuri de frunze uscate şi văzduhul fu împânzit de fumuri mirositoare. Princepele luă un măr din talger şi-1 privi:
- Stăm pe o îngrămădire de pământ. Fapta noastră e rotundă ca acest măr? Du-mă prin grădină. Ţine-mi braţul şi spune-mi cuvinte frumoase...
Ottaviano îl luă de braţ şi coborâră. Lumina amurgului era ca mierea.
- Intr-o descriere a globului arhetip se spune că voinţa eternă a lui Dumnezeu privindu-se pe sine şi nevăzând nimic decât pe sine şi-a pus sieşi capăt; şi astfel începutul încheindu-se cu sfârşitul, au format un cerc numit globul...
- N-au spus-o şi Paracelsus şi Agrippa?
- Iniţial ideea se găseşte în Suso. El zicea că ochiul esenţial al lui Dumnezeu, privind în sine însuşi şi nevăzând nimic decât pe sine însuşi, se constitui în începutul şi sfârşitul său, pătrun-zându-se şi contopindu-se. Acest lucru a format Globul Eternităţii care nu e nimic altceva decât dilatarea Ochiului Eternităţii din Centrul Circumferinţei.
si condici, cot la cot cu cei ce-1 slujeau...
PRINCEPELE
561
PRAZNIC DOMNESC
Intr-o seară din primăvara următoare, Princepele chemase pe comisul Velea şi-i ceruse să-i pună caii la trăsură, c-ar fi avut aşa pohtă să se primble puţin prin Bucureşti, să mai lase cele saloane şi cămări şi să vadă singur cum îşi dorm supuşii somnul. Oraşul zăcea sub grădinile lui grele de frunziş, se răcorise vremea şi dinspre marginile sale veneau arome necunoscute. Pe masalagii îi lăsase, carata era păzită doar de doi arnăuţi şi de surugii înarmaţi. Era târziu, când toţi dormeau şi praful se aşternuse în scocurile lui, doar gârlele gârâiau moale pe sub podurile de lemn, cernind timpul într-o tăcută, neştiută măcinare.
- Să mergeţi domol, spusese monarhul, trăgându-şi mai bine hainele pre el, înfundându-şi faţa aspră în gulerul de samur. Remizele, grajdurile şi curţile păreau pustii. Trecuse şi ceasul slujbelor de seară, ţiganii robi se mistuiseră sub acoperişuri. In preajma bisericii despre Doamna, mai ardeau opaiţe moi, cu o lumină jucăuşe şi se auzea un glas pustiu, de femeie. Casa domnească, pe stâlpi scunzi de piatră, răsuciţi, părea că e părăsită. Pe acoperişurile ridicate din şapte şi din nouă, şindrila strălucea în pişcătura lunii. Prin deschizătura uşii paraclisului, se târau lumini şovăitoare de lumânări.
- Cine au uitat să stingă? întrebase mânios Domnul îngrijorat, au nu sunt de ajuns câte focuri au isprăvir Bucureştii?
- Se priveghează un mort, Măria Ta, zisese comisul Velea, ce sta la spatele înaltei sale persoane, veghind împregiurimile.
- Bine, să fie cu fereală şi grijă, că nu-mi trebuesc scrumuri în curtea mea.
Din fugă, Princepele se mai uitase o dată la meremetul caselor domneşti zăcând într-un întuneric ce ascundea arhitectura sa vagă şi neterminată. Palatul era întunecos şi prosr luminat, păţea mai curând un loc pe cale de desăvârşire cu bani mulţi şi cu muncă a ţiganilor de dârvală, cu adusul meşterilor greci de la Stambul, cu punere de alţi pălimari şi mermer. Mai lipseau şi alte fântâni necontenit curgătoare, la care Vodă visa de multă vreme, pentru că înfrumuseţată zidire mereu fusese părăsită sau arsă sau umplută de sângele Domnilor ce aici locuisetă cu ai lor, copii şi neveste, iute şi pe tând părăsind măreţul loc.
- Ar mai trebui făcută o scară cum a fost cea aridicată de arhitectul Spiridon Macri de la Italia, zisese Princepele peste umăr comisului Velea...
- Altă cheltuială, Măria Ta. Fără zece pungi cu galbini, dacă nu mai mult, nu se mişcă nice un meşter zidar, că de meşterul ăsta ce să mai vorbim...
- Trebuieşte, Veleo! Cu cât utci mai multe trepte până la Divan, cu atât creşte respectul, că noi aice, pe ghiaţă trăim...
- Ştim, Doamne, înţelepţie să fie că vine şi restul...
- Am nevoe de bani şi oamenii mei sunt slabi, ei sub haine ţin o inemă, uitând că sluga Domnitorului trebuie să nu simţească!
- Drept agrăeşte Luminăţia Ta...
- Baş beşliu Ahmet trece mâine în taină pe la Curtea noastră şi nu de sănătate ne întreabă. El are treburi politiceşti la Iaşi ce şi pe noi ne privesc...
- Se întunecă mintea mea, Doamne...
- Să nu se întunece, comise, am să-i scutur pe boeri în Divan si dacă s-o simţi nevoia am să-i si scurtez...
562
EUGEN BARBU
Princepele spunea toate astea tocmai pentru că ştia că ciul cea gură a slujitorului său le-o va mărturisi celorlalţi mâine dis-de-dimineaţă la luatul cahfelei, făcându-i să le piară pohta de a mai întârzia cu întăritul huzmetului, ceea ce l-ar fi scutit pir el de a mai spune vorbe grele şi când era de trebuinţă şi când nu...
Trăsura lăsase casele coconilor în urmă, trecuse de chioşcul dc piatră învăluit în iederă pălită şi apucase spre turnul de la nemţi. Jos, dincolo de fiarele îndoite ale cremenalionului şi ale puşcăriei zapciilor se auzeau murmurele seimenilor ce atunci schimbau gărzile. Surugiii apucaseră spre poarta dinspre Podul Calicilor, pe unde nu era lume multă la ceasul acesta târziu. In geamurile logofeţilor şi ale hâtmăniei nu ardea nici o lumină. Pe galeriile dc lemn nu se mai auzeau paşii slugilor si în foişoarele de la intrau băteau pasul arnăuţii, privind în curtea luminată de lună. Porţile fuseseră date de perete şi înainte se zăriră uliţele Bucurescilor.
Princepele îi spusese din vreme comisului Velea pe unde s-apuce: să ocolească drumurile cu chioşcuri de stăteau în pri-veală, să o ia spre gura Păscăriei, spre prăvăliile Vladului, către bisearica Sfântul Ioan din podul Beilicului şi pe urmăîndărăpr spre Bărăţie, către hanul lui Piper, de-acolo s-o apuce pe uliţa ce mergea de la consulul nemţesc până la Ghiiulolo, pe uliţa marchitanilor, până la hanul lui Filaret, trecând două poduri de lemn peste Gârliţa, până la casa lui lanachi Moruzi, unde avea o întâlnire de taină. Drumul era ocolit taman pentru a înşela pe careva de ar fi vrut să ştie încotro mergea Princepele şi ce treburi încurcate descurcă el după miezul nopţii acesteia.
Zidtttile albe, date cu var proaspăt, ale caselor ascunse dincolo de grădini, luceau stins în lumina palidă a nopţii. Cişmelele Bucurescilor, cu şirurile lor de urloaie, erau oprite sau stricate. Suittlgiul nu fusese de mult plătit cu cei 60 de taleri ai lui şi-şi luase câmpii, lăsând oraşul fără podoabele sale cele mai de preţ. Din optsprezece cişmele mai clipea una: cea de la baia mitropoliei de care se îngrijea un călugăr nebun ce aiurea învăţase sâ umble cu tulumbele de la prundul Dâmboviţei.
i : U
PRINCEPELE
563
«Sacagiii aduceau apă taman de la cişmeaua lui Filaret, penrru Wlfiă aceea scursă pe olane de la Ciuleşti cu mate cheltuială pentru XI adăpa obştea cu apă curată, limpede, mai ales la vreme zlo-3 toasâ când poşirca ce se scurgea înrre malurile de pământ eta || turbure şi avea necurăţenii. Trecuseră de casa lui Hagi Moscu, ,|r trăsura apucase pe o uliţă veche şi plină de praf. Lătraţi câinii ■- şi din salcâmi cădea un miros greu. Şi pe aici se ascundeau sub 4? şindrile odăi bogate de dreapta şi de stânga, cu tinzi în cruce jL şi cu sala mare, de colo până colo, împodobite cu laviţe, cu m talere de cositor, garafe şi pocale. Sub aceste coperişe complotau p boerii lui visând la alt domn, aici se încheiau pacturi secrete H şi legăminte călcate la primejdie. Sub fiecare polog domneau dorinţe şi ambiţii nemăsurate, stinse numai de nemoarrea somnului plin de vise umplute cu groază şi plăcute făgăduieli. Pe divanele lor moi pe care se fuma, se sta la taifas, şi se drâgos-teau tinerii şi mai bătrânii, se aduna lumea aceea, lui streină, plină de duşmănii şi enterese. Beciurile şi podurile ascundeau taine ce oamenii Iui de la agie abia ie miroseau, mai mult bănu-indu-le decât ştiindu-le. Pe cărămizile puse în muchi se frecau papucii de safian şi se târâit paşi tainici de vânzători. Fumul IŢ albastru al ciubucelor şi aroma cahfelei nu părăseau acoperiri  şurile şi ravanelc spoire sau înfrumuseţate cu picturi stângace. ,s:   Casele aveau scosuri în toate părţile şi sacnasiu. Ferestrele j   priveau spre trei părţi ale lumii, semn al fricii şi al prevederii, pentru că într-un asrfel de oraş şi într-un astfel de loc, trebuia întâi să-ţi pregăteşti fuga pe neştiute. Casele se şi locuiau, dar erau mai mult un loc între două plecări unde mai găseai femei şi dulceţuri, vorbe şi făgăduieli nemaipomenite. Câteodată, duşi din odăi, stăpânii acestor curţi şi ziduri nu se mai întorceau. O istorie sângeroasă şi nesigură îi învăţase pe toţi cu trădarea ;    şi cu ascunderea gândurilor. Din ocniţe şi pe după stucaturi vorbele scăpate din gurile slobode, lângă locurile ferire, soseau în urechi curioase ce în alte încăperi ascultau. Vorba costa în acest oraş al deliciilor, numit de mai vechii oameni când Hilarii,
564
KUGEN BARBU
când Bakurii, când Bukurlii, când Hilariopolis, vestind in aceste versete plăcetea, râsul şi nepăsarea, dar cel mai ades o moarte neaşreptarâ. Streşinile scoase în afară cu jumate stan jen, ascundeau ferestrele prin care ochi curioşi pândeau uliţa fără să fie văzuţi. Dincolo de zidurile cetluite se ridicau ziduri bolovănite, înalte şi groase, păzite de foişoare în care vegheau ziua şi noaptea paznicii. Câte două rânduri de uşi de stejar, încastrate cu piroane, opreau drumul grăbit al nepoftiţilor. în ferestre înflorea fierul împletit de către meşterii ţigani, dibaci în încovoierea si supunerea lui după rrebuinţi. Chei mari, as cunse, deschideau târziu. De sub portalurile de la intrare răzbea un miros dc oţet ce te punea jos venind din cămările pentru pazarghidean, anume alcătuit pentru timpul ciumii. Din pridvoare, pe galeriile de lemn paşi tainici se retrăgeau la vreme spre paraclisurile aflate în coasta caselor. Sub tavanele de stejar se puneau la cale hicleniile cele mai alese şi neştiute. Pe covoarele nepreţăluite de Agem şi de Uşak, pe rogojinile fine de India, călcau strimfii boerilor vânzători. Macaturile şi perdelele groase de mătase de Alep şi Damasc ascundeau slugi cu băgare de seamă la cele ce se spuneau şi putea să mai scape stăpânul casei, ce iute erau trecute pe hârtie şi apoi citite de ochii Princepelui ce cu mizeria asta omenească a pârei se hrănea pentru că altfel nu putea să stăpânească. Sub policandrele aurire, între valurile de lumină ale marilor oglinzi de Veneţia dansau femeile cele mai frumoase ale acestui colţ blestemat de pământ, fiice sau neveste de voevozi maziliţi, decăzuţi din rangurile lor boereşti, dar tot mai sperând la minuni ce nu se mai îndeplineau. Sub tavanele împodobire cu girandole şi pe scaunele legate în piele de Cordova, rezemându-se de tafturile cu cărţi rare, ceasloave învăluite în capră şi sub candele roşii se auzeau în şoaptă cele mai îndrăzneţe cuvinte rostite de gurile pohticioase ale jupâni-ţelor ce nu numai că spuneau ce au de gând să săvârşească după cele ce vor vorbi, dar şi arătau cât se putea pieile lor macerate de parfumuri grele. O turbure, o grea neruşinare stăpânea casele
PRINCEPELE
565
T
şi încăperile. Divanurile erau pline de trupuri răsturnate şi i odăile se aprindeau de priviri pohticioase. Sâni albi cum era marmura de Carara suspinau prefăcut sub vălurile de mătase Străvezie, în mâinile lungi sunau şiragurile de mătănii a pocăinţă, dar ochii codaţi şi vâp.siţi promiteau flăcările iadului. Pietrele uscate luate între degete grăbite şi mişcătoare aveau un grai al lor. Peste nepăsarea celorlalţi sau sub ochii soţilor bătrâni, nevestele puneau la cale întâlniri tainice în locuri depărtate. De stlb evantalii izbucneau lumini din diamantini, mărgăritarele si aurul vorbeau despre plăcere şi lene, despre îmbrăţişări scurte şi înfricoşetoare, de ruptul urechilor cu dinţii lacomi ai jupâ-niţelor ţinute în dârdora măritişului şi înşelate că le venea ceasul ce mereu se amâna. Bărbaţii făceau politichia lor încurcată mereu umplând cu tutun ciubucurile de iasmin şi aruncând fumul în aerul odăilor. Princepele ştia aceste saloane, de aici şi de la Stambul, de pe vremea cât râvnise la tronul ce cu greutate şi primejdie îl dobândise şi, tocmai de aceea, casele. îi erau acum ca nişte duşmani ce ricluiau şi puneau la cale nevisate mârşăvii. Sub acoperişurile lor curgeau vinuri nemţeşti şi franţuzeşti, vinuri spaniole sticlind în pahare ca oţelul de Toledo, vutca şi rachiul. Minţile se aprindeau, dorinţele de asemenea şi un val de ură creştea din invidie şi speranţă, ducând până sub porţile palatului iui un preş nevăzut de nenorociri viitoare. Vorbele messerului lucraseră. Trebuia să vegheze, să se pună bine cu streinul şi să ştie mai ales totul: ce gândeau aceşti oameni nevăzuţi ce una spuneau zioa în Divan şi alta unelteau acasă, cu prietenii şi neprietenii.
Trăsura opri pe neaşteptate. Ajunsese în faţa casei boerului lanachi Moruzi, după o înţelegere de mai demult. Porţile erau date de perete şi surugiii potoliră caii. Princepele coborî. Slugile cu capetele plecate îi arătară drumul. De pe o scară, gazda surprinsă că nu-şi controlase bine ceasornicul englezesc cobora năduşind.
566
EUGEN BARBU
- Fii bine venit, Măria Ta.
Pătrunseră amândoi într-o odaie de sub treptele de lemn de cireş şi lanachi Moruzi închise bine ferestrele. Era un bărbat cam de 60 de ani, înalt, dugos, cu o barbă albă strălucitoare. Capul ras lăsa să se vadă perii aspri ce făceau mândria unui om ca el.
- Ne-aude careva?
- Nici pasărea din cer, Măria Ta.
- Atunci e bine. Iată de ce am venit. îmi eşti om de trebuinţă. Mâine trece prin Bucuresci Strălucirea Sa baş-beşliul Ahmet. Are treburi la Iaşi...
- Ştiu ce fel de treburi. întunecate tteburi...
- Soarta domnilor nu-i la îndemâna prostimii şi trebue să ştim să primim ce ni se cuvine...
Princepele îşi scosese cuca şi o aşezase lângă el pe un scaun împodobit cu pietre de matostat ce aruncau raze ca nişte ochi. O lumânare aţâţa pietrele şi le făcea să agrăiască în limbajul lor mut.
- Şi mai bine este, Măria Ta, a şrire să ne ferim...
- Oamenii mei i-am trimes la Giurgiu să-1 întâmpine pe Ahmet. Soseşte în taină, mâine pe seară. Nu vrea să se ştie că a fost pe aici. II ţii în beilic la tine până a doua zi, când îl aduci la palat sub pază bună, că am a-i cere ceva. Vreau să-1 înduplec şi să-mi spună cum mai e vântul pe la Poartă, şi ce gânduri are Strălucirea Sa, Sultanul, în ce ne priveşte...
- O să te coste, Măria Ta...
- Totdeauna m-a costat. Viaţa nu-i de pomană, cine nu ştie asta, iute şi-o pierde...
- Păi, nu? înţelept eşti, înălţimea Ta, deie-ţi Dumnezeu sănătate...
- Aşa că îndoapă-1, lasâ-1 să mănânce şi să bea, aibi grije şi de niscai copii depravaţi, dinrr-aceia, ţinuţi de greci, care mult îl desfată când are trebuinţă...
- Ştiu ce am de făcut, înălţate Doamne...
- Vrei bani pentru vreun dar, cumva...
- Bani am, Măria Ta...
- Ştiu, dar e bine să-i sporeşti şi nu vreau să te păgubesc...
PRINCEPELE
567
- Mi-i scot eu, n-aibe înălţimea Ta grijă...
- Soseşte cu imbrohorul şi cu un capugiu. Ca să nu le vină vreun gând rău până la trimiterea haraciului, dă-le câte şase cai, cu tacâmuri, din cei împărăteşti de-i ţii parcă cu flăcări în grajdurile domniei tale...
- Şi cele de trebuinţă. Am înţeles, Măria Ta. Să n-aibi nici o teamă. Vor fi mulţămiţi. Bani am să le scap în largile lor buzunare şi o să-i mai trag şi de limbă, să văd ce ascund în capetele cele neruşinate...
- Bine faci, acuş mă duc că nu vreau să ştie nimeni că am fost la tine.
- Mormântul gtăeşte, Doamne?
- Ţi-aş fi spus la Divan cum este treaba şi socotinţa, dar acolo era prea multă lume şi nu-mi place. Unde mai pui că e şi o noapte blestemată de n-am să pot dormi.
îşi strânsese giubeaua albă, trăsese hangerul cu briliante mai pe şold şi se ridicase fără să ducă Ia buze măcar ce era pe masă. Gugiumanul de samur fâlîâi între ei a pornire.
- Ai tăi ce mai fac? Sănătoşi? mai întrebă monarhul ca să nu plece fără o vorbuliţă ca lumea.
- Mulţumesc lui Dumnezeu, bine...
- Şi prietenii dumitale ce mai şoptesc?
- Vorbe, Măria Ta. Ar trebui să-i mai strângi niţel, să nu creadă că e numai pace pe lume...
- Nu avea grije, mă duc...
Şi ieşise. Afară parcă eta şi mai răcoare. Venea vara cea capricioasă, cu ploi şi călduri, mereu neaşteptată. Se urcă în trăsură şi făcu semn surugiilor. lanachi Moruzi îi mai sărută mâna o dată până a nu porni caii...
- Nici o grijă, Măria Ta. O să fac cum ne-a fost înţelegerea.
- Nici la ai tăi să nu spui, că muierile ştii cum sunt.
- Pe nevastă-mea am trimis-o cu copiii de mai dimineaţă la Potlogi. Nu mi-am oprit decât slugile de trebuinţă, cele mai de credinţă ce până acuş nu m-au vândut...
568
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
569
- Bine ai făcut. Noapte bună...
Trăsura dispăruse într-un nor de praf şi porţile se încinseseră în urmâ-i. Princepele căzu iar în gândurile lui. A doua zi avea treabă cu un sculptor, Schmutzer, pe care-1 tocmise pentru sălile cele noi ale palatului şi se gândea dacă actul încheiat pentru 3 000 de taleri nu era prea piperat. Acela se învoia sa facă 46 de figuri barileu, deasupra ferestrelor de sus a noii spătării, 29 de figuri rotunde deasupra ferestrelor de jos, în altorelief şi 5 figuri rotunde la fereastra de la balcon a iatacului Doamnei, văpsite toate cu văpsea de ulei. Mai erau de ridicai împodobirile interiorului, muncă nu glumă, aşa că, la drept vorbind, nu strica banii degeaba. Sănătos să fie şi să stăpânească tot ce i se cuvenea. Aşa ar mai fi trebuit tocmit şi un grup de statui, nişte balcoane si portaluri, dar vistieria trebuia acum să facă faţă cerinţelor sporite ale stăpânului de la Stambul ce-şi trimisese emisarul negru încoace, ca să-i arate ce-1 aştepta şi pe el dacă n-ar fi îndeplinit dorinţele Padişahului...
O nelinişte turbure îi stăpânea sufletul. Se afla în ceasul de cumpănă spre cea de a doua domnie. Princepele reintră prin poarta cealaltă, poarta de jos, cum fusese învoiala comisului Velea cu seimenii, ca să nu ştie dreapta ce face stânga.
Curţile păreaţi de tot părăsire. Monarhul urcă scările din dos spre iatacul său, cătând să nu facă zgomot. în prag îl întâmpină Doamna ce somn n-avea, simţind şi ea că ceva nu-i cum trebue.
- Nu dormi? o întrebă, sărutându-i obrazul rece şi mâna vânătă.
- Cum pot dormi, când Măria Ta te frămânţi?
- Nu-i mare lucru. Am avut o treabă. Mâine trece spre laşi baş-beşliul Ahmet. Trebue să-1 ţin o zi şi să vorbesc cu el, făgă-duindu-i ce-i cere sufletul...
- Bine faci, înţelept eşti, Doamne, ajută-te cel de sus...
- Acuş ar trebui să dormim puţin, nu?
- Eu mă mai rog, cu îngăduinţa Măriei Tale...
- Cum vrei...
Era târziu, deasupra Bucureştilor umbla o lună rătăcită, mică şi covrigată ca un cosor de aur...
In urmă cu o săptămână un logofăt de taină îi adusese Princepelui o scrisoare de la baş-beşliul Ahmet cate suna îngrijorător: „Ca unul care am simţit totdeauna turnările bunăvoinţei Măriei Tale faţă de mine şi temându-mă ca treburile înrre cele două Curţi, a Măritului meu stăpân. Sultanul, şi a Măriei Tale, să nu se mântuic prin vreo ruptură în împrejurările de faţă, văzând primejdia la care trebue să fiu supus prin aceasta, eu îndeosebi, dacă ar afla Măritul Sultan că ani de gând a-ţi da de veste despre primejdiile ce te pândesc, îmi iau îndrăzneala să te rog a mă primi fără ştiinţa cuiva la trecerea mea spre Iaşi pentru a vorbi dimpreună despre cele mai neprevăzute trebuind ale Măritului meu stăpân, ce te privesc şi pe Măria Ta.
Şi iscălise. Niciodată nu văzuse Princepele o slovă turcească mai neagră şi mai ameninţătoare. De atunci somnul nu-1 mai cuprinsese. Avea scurte coşmaruri în orele când oboseala îl învingea. Se trezea năduşit tot, căutând cu ochii în jur, mulţumind lui Dumnezeu că-şi vede Doamna şi coconii mişcându-se prin galeriile Palatului. Se credea o clipă în turnul de la Edikule şi auzea în urechi vâjâirul săbiei ce-ar fi trebuit să-i reteze capul în întunericul micei încăperi a gâdelui. Ştia cunoscutul zgomot al valurilor bătând în zidul de piatră şi simţea vechiul şi cunoscutul miros al oraşului albastru din dimineţile de vară când totul scânteia, de la turnurile subţiri şi ascuţite ale Aiei-Sofia şi până la lespezile aşezate una peste alta în largile, încăpătoarele şi liniştitele cimitire turceşti din faţa Cornului de aur sau dincolo de Rumeli hisari. Amintiri îndepărtate de care nu putea scăpa cu nici un chip îl striveau sub povara lor îmbelşugată. Se revedea în chilia copiilor, în faţa învăţăceilor greci care-1 puneau să buchisească până ameţea în patru limbi vechile manuscrise ale lui Petrus Patrikios, supranumit Magisterul, rămase din
570
EUGEN BARBU
lucrarea sa plină de adnotări din De cerimoniis a lui Constantin Potphirogenetul. Cum trecuse acea vreme a lipsei de griji, dc scurte ceasuri de joacă în curţile întunecate, străbătute de boeri bărboşi şi grăbiţi care îi făceau salutul cu mâna la gură şi la poale ca unui vlăstar domnesc ce era. îşi amintea vechile bănci lustruite de vreme pe care citea în genunchi dintr-un obicei prosi al tatălui însemnările lui Philotheus, prorospătarul lui Leon cel Înţelept. Erau acolo reguli închistate, stabilite de cletorolo-ghioanele vechi. Sfânta slovă a lui Constantin al şaptelea, el însuşi nepotul unui sfânt, Theophanes ce trăise atât de puţin, cum trăiesc roţi sfinţii, îl fermeca. Călătorise cu fiul lui Leon al Vl-lea în campaniile sale militare, duse în ţinuturi arzătoare şi îndepărrate, străbătuse deserturi fără apă şi câmpii mănoase, cercetând cărţile sale bisericeşti şi asupra stării timpului, uneori noaptea căuta pe cărările cerului acele drumuri ale stelelor ucise încă înainte de a înceta să mai trimită pământului lumina lor. învăţase formulele cabalistice ale vechilor profeţi arabi şi se vedea încă de pe atunci reînviind fastul şi fala Bizanţului în acest nenorocit de mic Principat al Ţării Româneşti unde tatăl său domnise atât de puţin, dărâmat de intrigile neprietenilor şi de argintii mai mulţi ai altora. O lungă pregătire cu dascăli făcuse din el un bărbat plin de voinţă, împins de apriga dorinţă de răzbunare a mamei sale ce trăia numai pentru puterea lui, trebuind să plătească moartea tatălui, ce fără strălucire intrase în pământ. Când ajunsese în Fanar, în vechiul cartier grecesc, în anticamera viitoarei sale biruinţe, strunit de acea teribilă Evanghelina ce într-o mână ţinea ceasloavele şi în cealaltă lirele veneţiene ale corupţiei, femeie slabă, osoasă, cu un chip bărbătesc, ce nu descăleca decât ca să mănânce sau sâ intre peste slujbaşii Sultanului, cu privirea supusă, cu o vorbă de duh, ori cu un dar la spate, tânăr, Princepele fusese învăţat ce trebuia să facă acela care merge cu firman de mucarer şi cu blană la un Domn, în ziua Alaiului, pentru care zece ani bătuţi îi trebuiseră. Dacă l-ai fi trezit noaptea pe neaşteptate, ţi-ar fi recitat din
I
PRINCEPELE
571
textele vechilor dascăli, aciuiaţi la curtea tatălui, unde cătau a şti slovenia şi a supravieţui din cuvinte, soartă a tuturor cărturarilor, dispreţuiţi de cei bogaţi şi socotiţi smintiţi la minte. Alerga la Sfântul Gheorghe la ieşirea cailor în ceair în urma tuturor şi spunea pe dinafară, pentru urechile lui numai în care bătea vântul de primăvară: „Iei în mâinile tale firmanul cu punga de diba, tu fiind călare pe calul tău, pe care-1 ţine sluga ta, ce merge pre jos. Când ajungi lângă Domn şi vezi că este vremea ca înălţimea Sa să pornească întru întâmpinarea firmanului, descaleci şi vii spre inălţimea Sa, întinzând către ea ambele mâini, cu blana şi firmanul. Domnul ia îndată firmanul şi, sărutându-1, îl pune deasupta, cu blana pe care o ţii cu mâinile tale, şi îndată îţi aduc un cal domnesc cu patru ciohodari care ţin calul tău şi îndată porneşti şi treci înaintea Domnului..." Şi, ca într-un vis, vremea se bulucise spre viitor şi el ajunsese acolo unde vrusese mai ales Evanghelina, maică-sa, lângâ porţile Sărai ului unde se unea Marea de Marmara cu fără seamănul loc al Cornului de Aur, pe colina Bosphorion peste care pluteau în amurguri păduri de cipri, nemişcaţi în bătaia uşorului vânt ce învelea marea cea verde cu un abur. Ani întregi urmărise din uliţele noroioase ca un nimeni alaiurile Slăvitului împărat, pătrunzând în palat prin cele şapte porţi, prin Demir-capasî, prin Top-capasî, prin Balichane-capasî, pe la Souc-ceţme-capasî, prin Orluc-capasî şi prin poarta cea mare Bab-i-hiimaiun, dar venise şi ziua când putuse să străbară dincolo de Poarta fericirii, după lunga aşteptare în faţa porţii jalbelor. Nu mai era de tot tânăr când i se aşezase pe frunte cuca de argint, cu egretele şi cabaniţa cu marginile tivite cu blană de samut, în sunetele asurzitoare ale muzicii turceşti ce cânta afară, în curte. La 23 de ani îl văzuse pentru prima oară pe măritul Sultan la hipodrom, privind caii arăbeşti aduşi de la Basra, ori de la Erzerum, Mossul sau Bagdad, din vechile garnizoane ale ienicetilot, şi nu împlinise 40 de ani când îi sărutase darnica mână, dar cum să uiţi o viaţă plină de umilinţe, nesfârşitele oftaturi ale mamei ce nu
572
EUGEN BARBU
mai ştia unde şi cui să scrie, cui şi ce să mai dea pentru ca sa ajungă la acel ceas de slavă când bogăţia lumii trebuia să i se aşeze în faţă şi el s-o ia şi să se bucure, aşa cum credea, de om ce era şi nu ştia grijile cele mari ale domniei, ce începeau odată cu plecarea din oraşul plin de moschei, de lume pestriţă, de aur şi de femei, numit de cronicari Pragul-Asitane, cuvânt cu cheie, ce multe spunea, capitala lumii de demult şi de totdeauna.
Totul se amesteca în aceste ceasuri de spaime, capuchehaia lui lăsată la conacul său aflat lângă moscheia Fethie, îi scria ca în oraşul măririi sale şi al pierzaniei sale se ivise un protivnic ce cu bani împrumutaţi ori dobândiţi cu cine ştie ce mijloace iscodea prin consulii streini, râvnind la tronul ţării. Princepele sporise de două ori rikiabia de la 400 de pungi la 650, de la 7 000 de ocale de ceară la 10 000. Trimisese şi cele 600 de cântare de seu pentru arsenalul Porţii şi cele 500 de ocale de piei argăsite, târguise şi încredinţase omului său de credinţă cele 800 de bucăţi de canavăţ pentru hainele robilor de la catarge şi plătea, după înţelegere, 100 pungi de galbeni Marelui Vizir, ca să nu mai votbim despre pieile de jder şi de samur, despre blănile de pacâ, başca ce mai luau celelalte regeale: chehaiaua, defterdarul cu ai săi. Bairamlâcul îl costase de fiecare dată până la 60 000 de piaştri numai din trimiteri la Poarta Împărătească, în afară de cei 250 000 de piaştri daţi celor ce ar ft putut să hotărască, în vreun fel, viitoarea lui alegere. Cumpărase pe toţi cei cc se lăsau cumpăraţi, de la miralem-aga până la portarul cuptorului împărătesc. Cu toate astea un voivoda-bei, cum îl asigurase şi messerul, se aciuase ca gândacul în gunoi pe lângă slugile slăvitului Sultan şi-i lua lui somnul şi liniştea. Cine va fi fost şi cu ce bani umbla acela, asta trebuia să afle şi câr mai curând. Capuchehaia nu ştia că i l-ar fi vândut, pentru că netrebnicul era vădit că are prin preajma lui un susţinâtot şi cine să fie altcineva decât vreun fiecine de boer ce şedea cu el la masă de Sfintele Paşti şi de Sfântul Crăciun, visând la ruina lui, la scurtarea capului său.
PRINCEPELE
573
îşi cercetase catastifele şi însemnările de taină şi căuta pe unde stătea buba. Oare nu uitase pe careva de la bacşiş? Semne nu erau. Numai în anul acela tăcuse daruri până şi ienicerilor sosiţi cu Paşii în trecere spre Iaşi, nu-i uitase nici pe seimenii din setviciul său, spitalelor le aruncase o nemica toată de 2 000 de piaştti, pe când muhafâzilor le lăsase din hazna peste 60 000! I )oamna cheltnise de yaşmac 38 000 de piaştri, bisericii îi dăduse numai 20 000, mâncarea nu atinsese 40 000, palatul la reparat nu-1 sărăcise, atunci cui şi cât ar mai fi ttebuit să dea, ca sa astupe gura aceluia, ce lacom îl împingea din tron la pierzare.
„Ah, pământul ăsta naşte trădarea ca muşiţa", îşi răcnise singur umblând nebun prin palat. „Pe care am să-1 prind, întâi o să-1 schingiui şi o să spună cu gura lui cum m-a furat şi a dorit silnicia mea!"
Cercetase şi înscrisurile de taină. Era pus negru pe alb: ca la al doilea mucarer mic, prin logofeţi, să sporească ceea ce era pecetluit de vechi învoieli şi adăugaserâ numai din partea Doamnei plocoanele împăratului: 10 000 de taleri, Validelei 5 000, lui câzlar-agasî 5 000, Marelui Vizir 5 000, chehaielei vizirului 1 000, lui Caimacam-paşa 1 000, chehaielei acestuia 500, lui Reis-Efcndi 500, ţeşrifatgâului 800, mai-marelui eunucilor 500. Asra în afara cutiei de briliante trimise Padişahului cu prilejul mucarerului mare, alteţei sale prinţului: un lustru de diamantini, alteţei sale mama prinţului împărătesc un ceasornic cu briliante...
O întrebase în nopţile lui de nesomn pe Doamnă:
- Pe cine am uitat noi, mărită soaţă?
— Pre nimeni, Doamne. Ai cercetat doar listele ce le ţin ca să nu fie încurcătură. Până şi pe odobaşi i-am miluit. Bairactarul îşi ia ce-i al lui fără să clipească, prin omul nostru. Avem daţi bani până şi şefului meterhanelei. Saccabaşâul care însoţeşte pe slăvitul sultan în drumurile sale îşi are porţia. Mirahorul înălţimii Sale, de asemeni, eu nu ştiu pre cine puteam uita. Sunt mulţi, bată-i Dumnezeul lor, Alah, ce lacomi i-a întocmit...
574
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
575
Cu tot zbuciumul, până la venirea baş-beşliului, nu putură să dovedească nimic, după cum nici după aceea. Cum se înţelesese cu boend său de credinţă, lanachi Moruzi, Ahmet sosi în taină abia a doua zi spre miezul nopţii. II conduceau prin palat cei de trebuinţă. Garda lui rămăsese în curte, ascunsă în trăsurile ce însoţise tainicul drum. Baş-beşliul era un bărbai înalt cât doi, cu faţa uscată de vânturi, îmbrăcat în haine strălucitoare. Pe cap purta un megveze uriaş şi caftanul împodobii cu copee de briliante şi vulpi negre strălucea în lumina slaba a cămarei de taină în care Princepele îl primise sărutându-i cu umilinţă mâna împodobită, încă de la uşă. Mantila lui roşie i se păru monarhului o tristă arragere a atenţiei.
— Atotlăudatul şi Marele Dumnezeu să dea viaţă îndelungată prea puternicului, prea graţiosului şi prea dreptului împărat şi să înmulţească zilele lui! zisese Princepele.
- Selam aleecum ve rahmetullah! răspunsese oaspetele, clătinând cu demnitate erodiul stufos ce mişcă aerul stătut.
- Allah omurler vere padişah efendimize! întări iar Princepele, cu o grijă neagră pe faţă. Ce vânt te poartă, Strălucirea Ta, în nemernica noastră ţărână?
- Treburi la Iaşi, Măria Ta. Sănătos?
- După cum vede lumina ochilor tăi, înălţime...
In mica odaie fuseseră aduse din vreme cahfeaua, ciubucul şi dulceţurile. Baş-beşliul îşi roti ochii lui sălbatici în jur şi gustă magunul.
— Bun! mârâi soldâţeşte. Bine a făcut Măria Ta că nu a chemat aici feţe streine. Putem votbi în linişte.
Dregătorul se aşezase pe pernele de mătase, după ce lepă-dase caftanul şi încerca licoarea fierbinte păstrară într-un vas fîligranar. Princepele se aşeză alături şi începu să scoată din lar-gele buzunăti ale halatului de casă inelele pregătite din vteme, care mai de care mai scump. Schimbul de vorbe dintre ei se iuţi:
— Să cadă capul vreunui vrăjmaş?
— Dacă mi-1 aflu...
- Luarea vreunei averi fără încuviinţarea Sultanului?
- O să vie şi acea vreme...
- Arenda altor ocne de sare?
IA1 patrulea inel trecu jumătatea degetului mic al dreptei. Lucirea scuftă a safirului lumină întunecatul chip.
- Păsuirea vreunei datorii?
- Cine îndrăzneşte să facă datotii către înalta Poattă fără să fie pedepsit de urgia lui Dumnezeu?
Cel mai frumos inel, ultimul, împodobea acum lacoma mână a turcului.
- Spune!
- Ce scorniri se ascund după rândurile primite de la
Strălucirea Ta?
- Ai un protivnic la Stambul...
- Numele lui şi trimit 39 de cai cu tacâmul lor de aur...
- Nu-1 ştiu, poate îl află Luminăţia Ta.
- Nu cred nimic din ce-aud...
Sof-feregeaua baş-beşliului se strânse sub braţe. Culoarea Stacojie lumina pereţii, umplându-i parcă de sânge.
- Mâine trimit cu slugile în urma Strălucirii Tale a zagare, 40 de blăni de hermină şi 300 şarturi de samur...
- Gura mea e mută, am treburi diplomaticeşti aici, nu am venit a-ţi vinde pe duşmanii Măriei Tale care şi ei mă plătesc... să ştii...
Se lăsă o tăcere de moarte. Princepele întrebă după aceea neted.
- Dacă ei plătesc, cât? Eu pot plăti şi mai mult...
- Nu poci a-ţi spune. Află-1 singur şi fâ-i ce trebue. Turcul e cinstit. Dă o masă, îmbată-ţi slujitorii, uiră-te la ei şi spune-le că unul l-a pârât la careva. Or sâ se arate cu degetul...
- Sunt mai mulţi deci?
-Toţi! Numai unul arc bani mai numeroşi...
- Spune-mi-l!
Baş-beşliul se ridică. Penele de stâte fâlfâită iar în aerul camerei de taină.
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
577
- E anul când domnia lnălţimei Tale ia sfârşit. Trebue făcute alte învoiţi. Dacă te vei dovedi strângător şi o să poţi să încredinţezi Sultanului o sumă mai mare, întrucât multe greutăţi apasă asupra slăvitei împărăţii, s-ar putea să uităm de ceilalţi...
- Cât?
- Haznaua s-a ridicat la 36 000 de pungi.
- N-are ţara atât...
Ahmet surâse cu guta lui de lipitoare.
- Fântâna asta ascunde multe izvoare, Măria Ia. Dacă o seca unul, sapi mai adânc si găseşti alte zece...
Şi-atunci plecase, rugându-se scurt lui Allali să-i păzească zilele.
- Lacom ca o fiară, a dublat preţul! izbucnise intrând în iatacul Haricleiei ce se ruga sub icoane. Nu stiu de unde să mai scot atâţia bani. Ţara e gata de răscoala. O să fim măturaţi într-o noapte, noi şi-ai noştri. Or să dea loc palatului şi vom ajunge săraci lipiţi pământului...
Doamna tăcea privind pâlpâirea candelei pline cu untdelemn de Hios.
- Voi, muierile, nu ştiţi decât a vă ruga! mai zise el izbind cu piciorul într-un sfeşnic. Dumnezeu nu-ţi dă singur, trebue sâ-i pui şi lui mâna in gât! Slugile mele s-au îngrăşat de atâta bine şi se bucură văzându-mă că nu dorm. Nemernicul stie pe cel ce vrea să-mi ia tronul dar nu agrăeste. Dar nu plec de-aici, aşa să ştie! Chit că iau şapte piei de pe nenorociţii ăştia! Şi când mi-oi face suma, diurnul Vianei şi-al libertăţii!
- Lăcomia nu face casă bună cu fericirea, Doamne!
- Vorbeşti să n-adormi, iartă-mi vorbele nesăbuite...
- Smereşte-te şi stăpâneşte cu blândeţe...
Princepele n-o mai auzi. Noaptea aia, cum le spuse mai târziu boerilor, nu dormise, îi urase...
In toată această nelinişte, ciudată era numai nepăsarea messerului. Acesta părea preocupat de ale lui, pretindea că nu mai
are mult şi o să poată fabrica mult doritul aur la care atât râvnea şi Princepele, necrezând totuşi că o să-1 vadă vreodată. Nemai-putând suferi nesiguranţa, îl chemase la el şi-1 luase pe departe.
- Cum mai merge cuptorul spagiric, Ottaviano?...
- încerc, Magnifice. Toamna este timpul cel mai bun pentru Nebunul Marei Lucrări. Atunci spiritele sunt favorabile şi ceea ce e malefic în stele se pierde...
- Dar în cărţi ce mai scrie? Nu-mi mai citeşti din Daponte, că mult mă mai învăţai...
Messerul zâmbise cu gura lui răutăcioasă într-un fel cu totul nesuferit.
- Nici Neculai Chiparisa nu-i de dispreţuit, în locul Tău aş dotmi cu cărţile lor sub cap...
- Ce vreai a spune?
- Ce ştie Strălucirea Ta mai bine decât mine...
Se aflau în iatacul Domnului, pe coridoare se auzeau paşii furişaţi ai Haricleiei ce pândeau făptuta messerului.
- Ai aflat? întrebă dintr-o dată Princepele turburat, fără să se mai ascundă.
- Ştiam.
- Mereu te lauzi! ai o gură spurcată. Făgâduieşti şi nu te ţii de cuvânt. Te-am lăsat la lucrările rale şi nu cred nimic din ce-mi tot promiţi...
- Vrei să plec?
înttebarea era ameninţătoare. Ottaviano îl ptivi drept în ochi cu acea neruşinare şi îndrăzneală a iubiţilor ascunşi.
- Cum poţi vorbi astfel?
- Nu înţelegi că vot să mă omoare?
- Cine să te omoare?
- Toţi cei ce te înconjură. Ei înţeleg mai bine decât 1 ine ceea ce vreau eu...
- Si ce vrei tu?
- Să fii puternic...
578
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
579
Tăcuse privind afară prin scrâmta fereasrră care dădea spre odăile de gardă. Jos, seimenii, în lumina şi căldura începutului de vară, se mişcau de colo-colo, nepăsători.
- Şi nu sunt puternic?
- De câte ori să ţi-o spun că numai spaima dă măsura puterii?
- La ce şcoală a Diavolului ai învăţat?
- Lucrurile acestea nu se învaţă, se (ac! Lasă-mă numai puţin şi am să ţi-i aflu...
- Ştii deci că sunt mai mulţi?
- Ar trebui să faci ca nobilul Ferrante care-şi ţinea duşmanii îmbălsămaţi în hainele lor cele mai scumpe. Ar fi o privelişte...
Afară bătea vântul a secetă, pereţii scoreau parcă gemere. Princepelui i se făcuse urât.
- Uneltesc, îi ştiu. Am oameni. Cel care ar trebui să te păzească şi să afle e surd şi orb. Ei roţi, când mă văd, fug dinaintea mea. Cunosc că stelele mele îi pârăsc.
- Nu cred nimic.
- N-ai decât!
îi întoarse spatele şi vru să iasă.
- Stai, unde te duci?
- Unde mă cheamă treburile mele...
- Şi ce spun stelele tale?
- Ca dacă nu le-o iei înainte, te vor doborî... Ştii ce afirma Machiavelli: virtutea e acţiune. Nu există virtute contemplativă. .. Nimic nu e mai păgubitor decât calea de mijloc, le vie del mezzo...
- Şi ce-ar trebui să fac?
- Pe oameni ori îi faci buni, ori îi distrugi!
- Şi mai ce te-a învăţat talianul tău?
- Fă ofense mari, căci numai astfel te scutesc de răzbunare! Cine ajută pe altul să fie puternic merge sigur spre ruină. Ca să stăpâneşti, trebue ori să iei, ori să ocupi. Au bani ascunşi, află-i, stoarce tot de la ei, deposedează-i! Lasă-i săraci, se vor milogi,
ii
;fa-i să nu creadă în nimeni, să se pârască frate pe frate, soră pe {soră, să-ţi scuipe numele şi să jure că taţii lor sunt nemernici...
- I-am învăţat demult cu asta!
- Şi-atunci de ce nu le este frică?
- Poate că sunt prea obişnuiţi cu trădarea. In scaunul meu, de aproape o sută de ani, au văzut o mulţime de domni trecători. Asta e bucuria lor...
- Să-ţi amintesc greşelile fundamentale ale lui Cesare Borgia?
- Nu-i nevoie...
- Şi-atunci?
- Să lăsăm să domnească legea...
- Votbe de om bătrân, iartă-mă!
Princepele se ridicase mânios de pe sofaua pe care şedea.
- Ah, câine! am să te dau gâdelui, am să te bicitiiesc! Nu
mă ştii de frică...
- Te apăr şi tu-mi vorbeşti de lege! Dar legea eşri tu! Tot Machiavelli spunea că oamenii şi fierul găsesc pâinea, dar pâinea şi banii nu găsesc oamenii şi fierul! Mi-i laşi mie?
Monarhul se tot învârtea prin odăile joase, mişcându-şi greu vestmintele de dimineaţă. In cele din urmă se opri:
- Fie!
- Numai să m-ajuţi să ştiu când s-au născut ei şi părinţii lor...
- Doar nu vrei să mă împingi să fac ceea ce a tăcut odată Tiberiu cu demnitarii săi! Vrei să le întocmeşti horoscoapele? Să-i îmbraci în mantale împodobite cu potârnichi?
- De ce nu ? Nu e istoria maestra faptelor noastre şi în special ale principilor? Să te mai învăţ?
Monarhul avu o lungă ezitare. Ştia ce înseamnă să spună şi de data asta da. Dar nu putu să se împotrivească ochilor acelora albaştri, plini de taină.
- La noapte să vii să privim cerul. O să înveţi multe. Am
un ochean...
- Nu cred în stele...
- Te voi convinge...
580
EUGEN BARBU
- Bine.
Obrazul îi amorţise parcă, messerul îl fixa cum l-ar fi legai cu un laţ nevăzut. La căderea serii se îmbrăcă şi se parfumă, îşi concedie slugile şi porni pe coridoare sub privirile soţiei sale, Haricleia, care încercă să-1 oprească:
- Unde pleci? întrebase femeia.
- De când trebue să-ţi dau ţie socoteală, Doamnă?
- Lumea vorbeşte despre lucruri necurate...
- Cum poţi s-asculţi?
- Ai două fete mari şi băiatul a intrat în maneje să înveţe echitaţia...
- Du-te!
Haricleia intră plină de spaimă în odăile ei.
Era o noapte de început de vară, senină, înaltă, cu cerul tot o baltă de stele. Uşa chiliei messerului era deschisă. Pe pereţi fuseseră întinse planşe cu semnele zodiacale, scoase de cine ştie unde din sacii lui ce erau plini cu fel de fel de lucruri.
- Iată turnul meu Zigurath, glumi Ottaviano. E strâmt, dar încăpător. Magnificul meu stăpân îl face să strălucească...
- Vorbe, Ottaviano, tare mai pălăvrăgeşti... Pot să m-aşez? Am obosit peste zi...
- Stai!
Scoase câteva pergamente vechi şi le desfăşură cu mână sigură:
- Iată aici desenele făcute după cele 22 de tăbliţe ale Marilor Arcane. Cunoşti?
- Puţin.
- Ştii Marea Lege a Cifrei fatidice şi-a Numărului? -Nu.
-Ai să-mi fii discipul,
cum mi-ai jurat?
Princepele îngădui. După aceea messerul îi vorbi multă vreme, arătând când planşele, când cerul văzut prin fereastra îngustă a chiliei, despre stelele regale, despre asrrul Aldebaran cu privirea lui roşie care prevesteşte sfârşituri tragice, stând sub semnul Gemenilor; despre steaua Regulus, aflată sub semnul
PRINCEPELE
581
JLeului şi când ajunse să pună mâna pe locul unde sta în desene |Antares, scoase un strigăt de spaimă:
- De ea să te fereşti, aduce moartea prin mână de om şi supliciu!
- Ce viei să spui?
- Nimic, Magnifice. E numai ceea ce ştiu... Pe urmă îi arătă Pleiadele şi Hyadele din Gemeni, îi vorbi
despre planeta Praesepe, cea ce aduce orbirea, îi arătă pe Sirius, însoţit de străluciri militare şi vorbi despre steaua lui, Alfa Orionis, Betelgeuza care vestea nemurirea unora. \      între atâtea cuvinte, îl întrebă când se născuseră el şi mai-că-sa, Evanghelina, vru să ştie orele de noapte sau de zi ale ivirii pe pământ ca să calculeze în gând mersul astrelor favorabile sau nefaste în casele lunii. Pe o hârtie făcea semne, trăgea linii ce se încrucişau şi vorbea parca într-o limbă numai a lui. îi arătă steaua PoIIux din Rac, ce-1 urmărea pe el, pe messer, semnul că un asasin sau mai mulţi se şi iviseră şi-i doreau moartea... Beta Perseii sau Algol din "faur patrona această mână sau aceste mâini ce aveau să sfârşească vreodată cu el, dar nu-i era teamă.
Părea transfigurar, cuvintele veneau repede, umbla prin acel cer ca printr-o grădină familiară, era frumos, era fanatic, era Magul acelei nopţi de vară. îi vorbi apoi despre steaua sinucigaşilor, Alphard din consrelaţia Leului, soră a altei stele nefaste: Ras Alhage, despte steaua Scheat a înecaţilor şi-i arătă Nebuloasele Spirale, Nebuloasa Andromedei, a lui Orion, cea a câinilor dc vânătoare, aproape de Ursa Mare, Nebuloasa Lyrei ca un inel străveziu şi cea în formă de limbă de clopot numită Dumb-bell, îi vorbi apoi ca în somn despre vântul de miazâ-zi-răsărit care are corp de câine, coadă de scorpion şi două braţe cu aripi...
Gura lui dulce de copil umplea noaptea de numele cântă-toare ale stelelor cortigiane: Mardouk, Ishrar, Ninib, Nergal şi Nebo.
Ridică degetul mâinii drepte şi-i indică sus pe boltă luceafărul de seară: Ananith care era războinic şi crud...
582
EUGEN BARBU
- Destul, vorbele tale mă ameţesc!
Princepele avu un moment de îndoială dureroasă. Simţea cum intra şi mai mult sub puterea acestui vrăjitor tânăr.
- De ce nu vrei să ştii? E mai slab cel ce fuge de adevăr. Uite cărţile mele, si scotocise sub pat, arătând hârţoagele: am copii după Tetrabiblonul şi Centilogul, ai auzit de Ptolemeu Alexandrinul? II cunosc pe Albumazar şi pe filosoful Leonţiu•..
- La ce-mi folosesc mie toate astea?
- Ca să afli mai devreme nenorocirea şi să te aperi...
- Pământul nu apără pe nimeni. Dumnezeul lui e gâdele şi dreptatea sa: corupţia!
- Amarnice vorbe!
- Dă-mi nişte migdale, ai sau chem slugile?
- Nu, e o noapte prea înaltă ca să mai văd pe altcineva... în priviri avea iară acel viciu care-1 întinerea pe Princepe.
Renunţă la migdale...
Ceea ce urmă se trase de fapt de la un joc de pharaon. Mai târziu cu o săptămână, într-o noapte fierbinte de iunie, messerul părăsi pe neaşteptate curtea Princepelui într-una din acele plecări inconştiente ce aveau să-1 supere atâta pe monarh. Era însoţit de medelnicerul Sotir, cu care se împrietenise la toartă, şi el cu obiceiuri dubioase, demult deprinse. Ottaviano voia să mai schimbe locul, să găsească ceva, un joc de cărţi, cum aflase că se bat pe la hanuri. Prietenul ştia ceva. Ia Norocul Cailor, un lei de crâşmă cu tălăniţe, unde se arăta din când în când şi o curvă de 12 ani, una Puica, ce se zicea că are învăţătură mare, de scoală din morţi şi pe răpuşi şi pe ucişi cu farmecele ei despre care se dusese vestea în Bucureşti.
- Mergem, hotărâse messerul.
- Dar te cunoaşte lumea...
- N-o să mai mă cunoască!
- Cum?
PRINCEPELE
583
— O să vezi...
Şi într-adevăr, pe la zece într-acea noapre, medelnicerul Sotir se dăduse jos dinti-o trăsură însoţit de o frumoasă femeie tânără, cu ochi albaştri, îmbrăcată într-o rochie uşoară de buhur, peste care aşezase un şal roşu cu ulamale. In urechi îi spânzurau cercei cu floare de diamanturi şi cu două smaragde. In degetele lungi şi subţiri ţinea inele cu safire ce luau ochii curioşilor. Gâtul lung şi subţire era frumos împodobit cu o leasă de mărgăritar ce făcea privirile acelea vicioase şi mai pierdute.
- Cine-i? Ciue-i? întrebau muşteriii locului de pierzanie, ' lăsând cărţile şi privind ca nişte cotoi la necunoscută.
- Cine ştie ce grecoaică adusă de lefegiul ăsta puturos să ne strice nouă norocul astă seară!
- Ba eu o cunosc, zisese unul, parcă comisul Zosim Başotă, '; aflat şi el la o masă. E Caliopi, vara banului Caragea... N-am
mai văzu t-o de opt ani...
- Să fii dumneata sănătos, îi răspunsese în derâdere dum-e nealui Lascăr Scanavi, aceea de mult a murit. Avea morbo gallico . şi după ce 1-a dat unei jumătăţi din Bucureşti a murit la Filarct * urcându-se pe pereţi...
Neturburaţi de această zarvă, cei doi se aşezaseră la o masă de joc şi începuseră să arunce cărţile. Pe la miezul nopţii uşa . se deschisese şi intrase un bărbat înalt, frumos ca o cadra, cu î o mustaţă subţire pe buzele veştede de băutor.
- Cine-i? întrebase Ottaviano.
- Ginerele vel vistiernicului Dudescu, o căzătură...
- Dar ce face?
- îşi ruinează socrul. A băur cinci moşii şi le joacă pe celelalte la pharaon...
- Cum se numeşte?
- Căpitanul Sârbu, păzeşte puşcăriile. A fosr hoţ de codru şi si-a vândut fraţii de cruce. Lumea l-ar scuipa dacă nu l-ar teme...
584
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
585
Noul venit se aşezase, ceruse hangiţei o cană de vin şi se uit; împrejur. Prezenţa unei femei necunoscute îi ascuţi privirik şi curând nu-1 mai slăbi pe messer.
- Ar trebui să mergem, zise medelnicerul Sotir, gelos, cuprins de o amărăciune fără nume.
- Mai stai...
De masa căpitanului Sârbu se apropiase acum un alt bărbat, cu un cap lustruit, cu degetele pline de inele grele, îmbrăcat cu mare grijă, după moda timpului, ce-i arăta mijlocul ca al unei viespi.
- Asta cine mai e?
- Seakis, un cartofor. De trei ori l-a ruinat pe Sârbu, dar el nu se lasă... Acum iar o să-l uşureze de bani...
Căpitanul uitase de messer, prezenţa acelui jucător faimos îl făcu să-i părăsească pe cei din jur. -Joci, arhonda? întrebă.
- Cum nu? Dar ce-ai mai vândut de te ţin paralele? —Alexeenii cu cincisprezece mii şi Ostrovenii cu oprsprezece...
- Măi să fie! zise celălalt. Ce l-o fi apucat iar pe boer Dudescu? Se adunau şi alţi curioşi.
- Cam cât vrea să piardă domnia ta astă-noapte?
- Seakis, jucăm totul sau nemic. Să bată slugile uşile în cuie. Nu ieşim de aici până unul din noi va fi sărac lipit pământului...
- Pe dumneata nu te plâng. Mai are socrul ce vinde. £ mai rău de mine...
Căpitanul tăie cărţile cu mână sigură. Messerul le lăsă pe ale lui pe masă şi se ridică.
- Să nu mi te-aşezi în dreapta, psihi-mu, zise căpitanul Sârbu, simţind prezenţa streină în spate. O să-mi porţi nenoroc...
- Bine, făcu Ottaviano, mişcând femeieşte un evantai iu de fildeş ca şi când i-ar fi fost cald.
Jucătorii şi cei din jur simţiră un fior privind la strania femeie căreia nu-i dădeai 20 de ani, cu un păr negru ca smoala şi cu acele priviri dulci, albastre.
Cumpărătorul necunoscut al Alexeenilor şi Ostrovenilor îl plătise pe norocosul ginere în ţechini de Veneţia, monede bune de aur ce răsunară ca clopoţii diavolului pe masa verde. Hangiţa adusese alune şi Sârbu trosni câteva în fălcile lui puternice. Mai ceru după aceea un lichior şi îl bău cu sete. La messer nu mai privi, îl robise jocul. Mintea începea să-i lucreze şi pe faţă-i se citi o cruzime fără margini. „O să-1 omoare pe grec dacă pierde!" gândi Ottaviano.
După ţechinii veneţieni la care Seakis răspundea cu riali spanioli cu pajură, fu rândul giiriişilor. De trei ori câştigă Sârbu, de trei ori Seakis. Miza se înnodă de două ori şi veni rândul caragroşilor şi zloţilor turceşti.
— Pestriţă avere a avut muşteriul dumitale, zisese batjoco-riror grecul. Nici n-a schimbat banii la zaraf...
— Banul nu are haină, merge cât face, răspunsese cu scârbă căpitanul cu ochii în cărţi.
Pe posravul verde se iviră galbinii împărăteşti de zece lei unul, semn că partida se întărâta. Nici medelnicerul Sotir nu mai juca. Lăsase şi el cărţile şi veghea lângă messer. Pe la miezul nopţii, când asupra oraşului se abătură răcnerele dogite ale cocoşilor, ce de spaimă parcă strigau, se arătară din pungi şi galbinii olandezi şi stambuliii de opt lei unul. Miza înghiţise până atunci misiri numeroşi ce se adunau grămăjoară, grămăjoară,
în stânga grecului.
— Mai joacă arhonda? întreba neostenit Seakis fără să privească banii galbini şi sunători.
— Cum nu? Doar ţi-am spus: până nu prăpădesc tot ori te văd că te spânzuri, nu mă ridic...
— Păcat de zestrea boerului Dudescu, zisese grecul. Drept e că bine le mai stă banilor şi-u punga mea, dar nu ştiu cum, mult trebue să fii muncit pentru ei...
Căpitanul, ca să mai afle haz în acea pagubă ce nu se mai isprăvea, tăspunsese:
— A năduşit furând!
586
EUGKN BARBU
PRINCEPELE
587
- Bună vorba, numai să fie şi-adevărată, că-i uşor să-i toci averea dar de ce să-1 şi vorbeşti de rău?
Căpitanul Sârbii pusese o carte bună pe masă. Seakis îl lăsa să câştige. Jumătate din ce-i luase timp patru sau cinci ceasuri se întorcea spte el.
Fericit, mai ceru alune şi lichior. Nu ştia că acest câştig făcea parte din ruinarea lui.
- Sfânta Născătoare de Dumnezeu o vrea şi cu mine noaptea asta, ori, de nu, o să-i iau icoana de la Mitropolie şi o să mă cac pe ea!
- Nu spune vorbe grele, arhonda!
Hangiţa, galbenă de nesomn, dar fără gând să plece de la această partidă ce mult o aşteptase, adusese repede cele cerute. Căpitanul avea în apele privirilor un mâl parcă de lături şi de icre stătute de peşte; când câştiga, ca acuş, dinlâuntrul acelor ochi verzi se ivea o lumină rece ce limpezea totul. Seakis mai se lăsă o dată să piardă. Grămezile de riali şi piaştri fură cărate de palmele lacome ale căpitanului peste faţa de postav.
Spre groaza celor din jur, grecul puse pe masă două sute de galbini funducii de Stambul. Aurul lor gălbui străluci moale în palida lumină.
- Primesc! zisese Sârbu cu curajul nebun al pierzătorilor.
Cărţile foşniră în palme, făcură ocolul mesei şi toată lumea aştepta cu sufletul la gură.
Trei grămăjoare de monede sunătoare luară calea întoarsă, apoi alte trei. Sârbu era curăţar. Mai scotoci şi pungile lui ascunse în nădragi. Până la ziuă nu rămăsese decât cu 500 de lei vechi. îi jucă şi pe aceia în trei porţii. Una de o sută şi două de câte două sute. Mai câştigă de trei ori, pe urmă iar se lacomi şi când afară se iviră zorile rămăsese lefter. Privi nebun de spaimă la grămezile de bani din faţa lui şi, fără un cuvânt, se ridică.
Sculă lăutarii hanului ce în acea noapte nu cântaseră, penrru că nu avuseseră pentru cine, dat nici nu plecaseră:
- Aideţi, mă, cu mine, că vă dau ceva dacâ-m i ziceţi până acasă!
La messer şi la ceilalţi nu mai privi.
Ţiganii atât aşteptau. îşi potriviră sculele şi începură pe trei glasuri:
Of. of] of.
Nu mai poci de ostenit Tot umblând după iubit !t Şi nimic n-am folosit...
I Ofofof...
£ — Hai după el! zisese Ottaviano. H I, târziu!
m — Ce dacă!
f - îţi place?
m Medelnicerul Sotir se supărase.
* — N-am chef de beţivi. Plec.
k — Du-te! zisese blând messerul şi se luase după căpitan.
Ut
4*. Afară se lumina, era un aer proaspăt, bun ca o mângâiere. ■?    Bucurescii se arătau cu milele Mitropoliei. De departe scârţâiau
♦ neunse roţile morilor de la Radu Vodă.
*j Astfel sosi căpitanul în curtea Dudescului ce mai avea ţ Amarurile aprinse pe la colţuri. Casa, mută. Socrul era sculat 'fj?     de mult, o ştia bine, dar la slujbe nu pleca atât de devreme.
Sârbu aruncă ţiganilor un lănţug de aur şi câteva scule între care « două brelocuri de Viana, ca să nu pară zgârcit chiar când se întorcea de la o partidă pierdută, ştiind bine că toată săptămâna oraşul o sâ vorbească cum l-a ras grecul Seakis, fără milă, barjo-corindu-1 şi luându-i tot ce mai avea după necugetata vindere a moşiilor.
în capul scărilor, aşa cum se aştepta, îl întâmpină boer Dudescu în halatul lui de noapte, tivit cu blană roşcată de vulpe.
- Bună dimineaţa, tată socrule, spuse cu o uşoară bunăvoinţă ginerele, fără să ştie că e ascultat de urechi streine. Nu am venit prea devreme, ca să nu-ţi turbur somnul...
588
EUGEN BARBU
- Vreai să urci la mine sus?
- Cum nu?
Messerul se lipi de peretele casei. De sus, prin ferestrele deschise, se auzea totul.
- De unde vii? întrebase boer Dudescu.
- De la un joc, tată socrule. M-au lefterit iar!
- Ştiam... Aş vrea să pleci din casa mea. S-o laşi pe fii-mea...
- Ce-s nebun? se mirase vesel căpitanul. Uiţi că are avere! Asta-mi trebue mie, nu fata dumitale! După cum ştie toată lumea, ea şi-a închinat viaţa Mântuitorului şi face rugăciuni de dimineaţă până seara, la mănăstirea Măxineni, neprihănita...
- Nu râde de ce am mai bun pe lumea asta.
- Nu râd, tată socrule, zic numai...
- Dacă te-aş despăgubi, ai pleca? Oamenii mei ar face restul. Ar desface acturile, tot. Vorbesc cu cineva şi te duci când vreai în străinătăţi...
- Nu poci, ce-s prost? Aici e căldurică, aici stă viitorul meu. Cine are nevoie de un cartofor ca mine? Nu spuneai domnia ta că nici un găinaţ de raţă nu face viaţa mea? Păi dacă-i aşa, de ce să strici o sumă bunicică cu mine? fiu aştept. Dumneata o să mori. Nu azi, nu mâine. Să-ţi dea Dumnezeu zile multe, să le poci duce, da tot o să ne laşi înaintea mea, şi-atunci îmi rămâne şi mic ceva. De jucat cărticica nu mai joc, uite m-am jurat că dacă pierd astă noapte nu mai pun mâna...
- Piei din calea mea! îi strigase bătrânul cu ultimile puteri.
- Nu înainte de a-ţi cere ceva bani de buzunar, că trăesc singur, nevastă nu mai am şi curvele costă!
- Ieşi, să nu te văd! Mai bine pui doi ţigani să-ţi aţină calea şi să te omoare decât să-ţi dau bani să cheltuieşti eu muieri podărese!
- Voia dumitale, boer Dudescu. Eu tot am drum pe la grajduri, pe la Curte. Oi găsi un prilej să se audă câte ceva din ce ştiu...
Boer Dudescu mai strigase cu o ultimă putere a glasului:
PRINCEPELE
589
- Du-te! Spune cui vreai ce vreai! Mai bine îmi pun capul . Jub tocător decât să-ţi mai dau un galbin! Eu averea n-am fu-• rat-o, am fâcut-o cu sânge şi de aruncat pe fereastră, n-o arunc! ti O să merg la mitropolit şi de vrei ori nu vrei tot o să te despart •de fii-mea!
r     Asta fusese. După trei zile messerul îl aruncase pe căpiran înaintea Princepelui în odaia de taină. Sârbu îngenunchiase plin de extaz:
- Sluga Măriei Tale până la moarte! zisese cu o voce devo-. tată până peste marginile obişnuitei credinţe.
ţ      - Ce ai a-mi spune, căpitane? Odată te-am scăpat de la moarte dându-ţi viaţa ce nu o meritai...
- Ştiu că înălţimea Voastră crede că sunt bun numai la treburile cele nemerniceşti, dar sufletul meu e curat ca aghiasma...
- Limba ta mai mult ascunde decât spune ceva... N-am auzit încă în aceste locuri despre o credinţă oarbă şi de o dragoste fără de sfârşit.
- Dacă mi-ai încredinţa paza vieţii Măriei Tale mi-aş îngădui să spun ce ştiu...
- înţeleg, vrei o slujbă mai bună.
- Nu numai asta.
- S-aud.
- Strălucirea Ta are un protivnic la Stambul...
- Ştii ce-ai spus?
- Ştiu!
- Vorbeşte şi te fac omul meu pe viaţă!
Princepele era ca o fiară, se învârtea în jurul lui cu ptivitile crunte, gata să-1 sfârtece, dacă ar fi îndrăznit cumva să-1 mintă.
- Nu mi-e lesne!
- Acuş că ai scăpat vorba pe gură, ori cu voie, ori fără voie,
tot o să mi-1 spui!
- II spun, cu o făgăduialâ. Nu-i lua viaţa, Măria Ta, e o
fiinţă apropiată.
„Ce scârbă de om!", gândea Princepele.
590
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
591
- Fie. Făgăduiesc!
- Vărul boerului Dudescu tocmeşte tronul Măriei Tale cu banii socrului meu...
- Ai dovada? întrebă monarhul simţindu-şi fruntea plina de apă.
-Uite-o, Mătia Ta...
Ii întinse o scrisoare, nu de tot îngălbenită de vreme, ceea ce însemna că nu trecuseră multe luni de când fusese primita.
- Citeşte! porunci Princepele aşezându-se pe o sola. Messerul se topise parcă în perdelele încăperii. Sârbu ascul
tase cu urechea stângă dacă nu e cineva pe-afară, pe coridoarele de lemn, şi începuse încet: Părinteşte şi frăţeşte,
Slavă lui Dumnezeu ce, necuprins de minte de om, judecă şi rânduieşte chibzuind toate cele de trebuinţă, miluindu-mâ şi pe mine cu speranţa dobândirii domniei unde am hale de vistiernic, pc slăvind meu văr, Constandin Dudescu. Carele este dar pentru noi fiindcă doreşte ca noi să îmbrăţoşăm trebile ţării şi a Domniei cu toată virtutea şi iubirea de cinste, fiind de laudă- că au privit ochiul cel milostiv asupra Dudeştilor..'.
- Să mai citesc? întrebă.
- Citeşte!
In Mitropolie nu voi putea sta pentru că este calabalâcul altora, dar vei face gătire rânduind ca fiul meu, Nicolae, să-mi aşeze casele în care sade vlădica de Târgovişte unde sunt şi casele dumi-sale aproape. Cu care se împlineşte trebuinţa păr ce se vor ridica ostile împărăteşti când grijinclu-se Curtea, mă voi muta şi eu acolo... Mai are ttebuinţă Măria Ta să audă?
- Citeşte!
Să pui numaidecât să-mi facă şliculde samur, după rânduiala domnească, numai de larg, după şlicul cel vechi carc-l ştii. Să mi-l trimiţi înainte la Giurgiu prin Gheorghe de la Ostroveni, ce-i1 am acolo la copii. Să porneşti pe Neculai, fiul meu, cu menzilul înainte, şi să-mi puie şi să-mi tocmească carata de drum şi să o
\
pornească cu om înadins al casei ca s-o aducă la Giurgiu unde să Stea la sameşul Tuduri până va veni şi celălalt calabalâc, trimis Intru venirea mea. Să se trimită trei care pentru venirea mea, por-nindu-lc de la starostia Bucurescilor. De acolo, fiul meu Gheorghe, ■ ca. logofăt de-al doilea să-şi iee doi-trei dieci de Divan şi să vie cu I carata şi celelalte calabalâcuri la Lichireşti unde să aştepte până ce voi veni eu... Tot mai vrea Înălţimea Ta? - Da cum? Citeşte!
IAm auzit că chir Andrei Pavlu au luat în banii ce avea ai lui \iihai Voevodu Şutul tacâmul de edecuri, tot, căruia îndată să-i 'cm si, de va fi. cu adevărat că le are, atâta tacâmurile de cai, cât st alte lucruri căzute Domniei, de isnoavă să-i scrii să le trimită şi cu mulţumită i-oi plăti, înştiinţându-mă cu cât se va putea mai în grabă de este sau ba. Dar îndată cu un lipcan să-mi scrii, că ne-fiind acolo, să se facă de aicea neapărat. Să-mi opinteşti 200 000 de taleri prin călăraşi cu împrumutare, cu orice chip se va putea. Am fus şi pe vornicul Teodor Cuţulea dimpreună cu dumneata, ca Să nu facă vorbă, şi dar, cu. urnire politicoasă stai singur săvâr-fitor, îndemnând pre toţi la cele de trebuinţă va cere, ca dimpreună Să se facă toate, fără însă a le lăsare de azi pe mâine... Destul, înălţimea Ta? - Citeşte!
Să socoteşti pe cine să orânduim. capuchehaie la farigrad, chemând pe ai Lupeştilor, să le zici de venirea aici, la Tarigrad, ca să puie la cale pentru al casei loc şi acareturi şi venituri, pentru ca ştie turceşte şi a mai fost la. farigrad inştiinţându-mă şi de Streini şi de mişcările ale împrejuratelor megieşii. Şi-acum o ultimă dorinţă: şlicul de samur să fie din cei mai buni samuri şi bine făcut, cu pielicele înnoite pe dinlăuntru ca să poată lupta la. sudori, după căldurile ce sunt.
Io, Radu Dudescu, voevoda...
- Destul! Mi-ai împuţit tifechile cu vorbele spurcate scrise de acest vânzător!
592
EUGEN BARBU
- Măria Ta, nu am făcur decât să ajut pre stăpânul meu...
- Dă-mi scrisoarea!
O luă şi o ascunse. Ştia că celălalt îşi aşteaptă răsplata, l-o dădu fără multă gândire:
- După Crăciun, iai slujbă sub aga Bălăceanu ce are nevoie de oameni ca tine. Du-te!
Sârbu îngenunchiase şi-i sărutase dreapta, lăsându-1 în odaia de taină a logofeţiei, să-şi macine de faţă cu messerul ura şi duşmănia ce-o căpătase de la auzirea acelei scrisori ce-1 făcuse pre el om şi pe socru-său în neagră şi amară pedeapsă-1 împinsese.
Princepele venea de undeva dintr-o depărtată insulă grecească, de la Păros, dintr-o lume a basmelor mării ce gândeşte şi ea ca o fiinţă vie în dogorile şi răcelile soarelui.
In acele zile întunecate monarhul se judecă pe sine şi-şi cân-rări viaţa ca pe a altuia. Să ai duşmani era firesc într-o asemenea ţară şi în astfel de împrejurări. în acest loc strein lui, totul se putea întâmpla pentru că legea era numai o amintire, şi o făcea cine voia şi pentru cine voia. Unde se aflau oşteni seimeni şi mai ales galbini daţi unde trebuia, totul era îngăduit, amarnică istorie moştenise şi amarnică isrorie avea să urmeze...
Singur, în odăile sale, el privea spre viaţa-i. Când trecuseră atâtea zile, cu întrebările şi faptele lor? Când îi sunase lui ceasul cel bun? Unde era vechiul oraş al Fecioarei, cu moscheile lui, cu marea cea verde de sub portaluri, cu ciprii nemişcaţi în bătaia soarelui de dimineaţă? Dar străzile înguste acoperite cu viţă-de-vie parfumată, peste care plutea un straniu miros de gunoi şi cadavre intrate în putrefacţie, din vechea mahala a Fanarului, cu greci credincioşi rugându-se de dimineaţa până seara ca să le reuşească afacerile, cu femeile acelea, nevestele lor, cu chipuri de piatră, ce şi ele se rugau pentru cei de pe mare, pentru cei ce sperau cum spera el şi maică-sa. Câte lacrimi şi câte ceasuri dezamăgite, câte drumuri făcute în taină pe la
PRINCEPELE
593
fiecare dregător al Porţii, ce scrisori şi daruri date în taină, ca să poată auzi în daurita zi, minunata zi a investirii, cuvintele miraculoase ale Serenissimului: Mugibinge amel oluna. Atunci, în clipa aceea supremă, toate umilinţele se şterseseră cum te-ai spăla cu apă pe faţă dimineaţa. Uitase şi aşteptările chinuitoare de lângă zidul Hâs Farunului, în strimta curte plină de miros de pâine în care văzuse atâtea cortegii si auzise bocănitul toiagului miralemului pe piettele tocite. Totul se topea într-o minune veselă. Treceau hageghianii de la Divan in costumele lor somptuoase. în soarele roşcat se clătina uşor erodiui primenind aerul. Balâcgilul din pene de srârc alb îl urmărise toată viaţa lui de copil ce se obişnuise cu aşteptarea promisei domnii, după otrăvirea înceată a tatălui ce-şi pierduse tronul prin intrigi aici ţesute, aşa cum altul acum ţesea altele sub aceleaşi ziduri atât de cunoscute. Unde erau acele seri petrecute pe malul Bosforului în scârţâitul caicelor clătinate de apele neliniştite, acel aer otrăvit de miros de peşte, tavernele joase, pline de oameni cu feţe fătă expresie, căzuţi parcă într-o toropeală ce nu mai lua sfârşit. Sfintele zile ale lipsei de grije, când nu trebuia decât să recite textele lui Epifanius al Ciprului, cel ce scrisese despre aşezarea patriarhilor şi mitropoliţilor la ospetele imperiale. „Ca să domneşti, trebue să ştii!" spunea maică-sa, cu vocea aceea ce te îngheţa, privindu-1 rece ca pe un strein, câteodată fără milă, dacă nu putea a-i răspunde la cerinţe. „Domnilor nu ie este dată o viaţă uşoară. Ei se trec ca florile si câteodată, dacă nu de foarte multe ori, pleci de aici cu alai şi te întorci cu mazilul la spate. Sus (şi-i arăta turnurile de piatră dc la F?dikule) re aţteaptă un gâde şi un butuc. Dacă ai noroc re aşează un m ilostiv într-un sac şi te îneacă..." Poveşti, triste poveşti, pe care oraşul plin de cimitire, vorbind despre moarte alb şi mut despre trecerea puterii ce iute e dusă pe apa nemăsurată a vieţii, le spunea viu, arătându-le cui voia să ştie...
Dar cum începuse povestea lor, numai de ei ştiută, de maică-sa, Evanghelina, şi de acel trist si îndurerat bărbat care
594
EUGEN BARBU
avea pe buze un zâmbet înţelept, lipsit de putere? în ochii lui murise odată viaţa si ce-1 ţinuse până la adevărata isprăvire fusese o nădejde oarbă ce niciodată nu se mai dovedise. Ţinea încă minte slovenirea cu glas încet sub icoane a maică-si ce scrisese între altora şi mai marelui peste grajduri în preajma învestiturii. Cum sunau şi-acum cuvintele ce prevesteau binele şi viitorul: „Onoratului imbrohor al grajdurilor împărăteşti... Cu ajutorul lui Dumnezeu, mâine Voevodul din Valahia va veni la Divanul împărătesc, Majestatea sa a ordonat să pregătiţi noaptea la patru ceasuri turceşti, Ia casa sus-numitului Voevod, din grajdurile împărăteşti, un cal cu tacâm şi acoperit cu cioltar pentru urcarea Voevodului şi 39 de cai cu şea, acoperiţi cu covor pentru suita sa..." Pe urmă sosise dulcea chemare la curtea Marelui Vizir, primirea la chehaiaua Marelui Vizir şi toate acele grele şi încurcate ceremonii ce se ridicau până la numărul optsprezece, vegheate de ochiul rece şi ştiutor al Evanghelinei. Era tânăr încă, răbdarea nu-1 măcinase ca pe părintele său, putea să mai guste plăcerea mirării prostimii de pe caldarâm, care privea cu slăvită adorare la alaiul ce-1 însoţea până în faţa porţii Giizel pe unde, de htpt, şi umilitor amănunt, intrau în afara domnilor, mobilele si cerealele Sultanului prea mărit. O, mirosul acela de grâu vechi, risipit prin vechile curţi vegheate de pliviri lacome şi curioase, pitite dincolo de ferestrele străjuite cu drugi de fier! fotul era încărcat de taine, pe undeva prin aerul plin de vorbe se hotărau vieţi omeneşti, o mână neluată la timp şi dusă la frunte, o plecare mai puţin lipsită de semeţie, câte nefericiri stârnea! Ii ştia pe toţi cei din spatele său înşiruiţi călare în cortegiul alaiului. Pe teşrifati efendi, un bărbat înalt şi mâncat de gută, lacom la bani şi la primirea făgăduielilor că odată ajuns în scaun îi va trimite anual câte zece buseian-i-hassa, cei mai frumoşi copii pe care-i putea găsi pentru a-i potoli neostenitele-i pohte. In spatele acestuia călărea domol chiatibul ceauşilor însoţit de emirul ceauşilor şi de 20 de ceauşi, şi ei falnici în vestminte sttălucitoare, arse de soarele
PRINCEPELE
595
acelei primăveri ce încropea devreme sub zidurile Stambulului. Se citise rugăciunea, bătea un vânt dinspre Marmaraua cea întunecată într-un asemenea anotimp şi se ascultaseră glasurile preoţilor, căzând sub lumina acelei zile, în sunetul cădelniţelor. Urmase gustarea luată pe cai, după un vechi obicei şi pornirea spre curţile cele mari. Amedenul se desfăşura după un vechi ritual şi el însuşi privea cu mirare Ia cei din jur, priveghear de ochii necrurârori ai curioşilor. La toate astea râvnea protivnicul, un lacom şi un vechi boer, pe care Princepele nu-1 bănuise că prea i se păruse fără dorinţi de putere. Când îşi privea vechiul caftan de învestire îl apuca o ură cumplită pe el şi să-1 fi avut dinainte pe vărul Dudescului, nu i-ar fi trebuit mult ca să-1 isprăvească. Dar pentru asta se afla cineva la Stambul, ce grije va avea sâ-i toatne otravă în vreun pocal, la vreo petrecere, când îi era lui lumea mai dragă...
Totul se învălmăşea între furie şi amintitea nesfâtşitelor zile. Ceva se ştergea în mintea lui împovărată de gânduri. Calul i se împiedicase înainrea porţii Saraiului şi bogatul vestmânt veneţian se agăţase de o tufă, gata să-1 smulgă de pe cal, ce nefast semn at fi fost, dar cineva îl sfâşiase cu o iute tăietură de sabie. Aşa, cu caftanul ciuntit, intrase în marea curte. Brocardul auriu strălucea în soare pe fondul de postav alb şi sobolii jughiniţi aruncau nepământeasca lor frumuseţe vestmântului împuţinat. Trimişii streini priveau uluiţi fala valahului ce pleca să ia tronul Ţării Româneşti si se întrebau ce ţinut de minune era acesta? în faţa Divanului Vizirilor coborâse şi fusese întâmpinat de Marele Vizir în persoană, şi el îmbrăcat în srraşnic vestmânt de ienicer agasî şi de un coltuc-vezir. Marele Vizir îi încredinţase buzduganul cu nestemate, greu, strălucind în lumina crudă a zilei de primăvară, şi pe urmă intraseră în cort, unde se luase prima masă, în timp ce Istambul deftetdarî tăcea plata ienicerilor, ceea ce semn de mare preţuire era...
Pe urmă, cărre prânz, se auzise în curte un galop de cal. Se sculaseră cu toţii şi priviseră la armăsarul trimis de sultanul
596
EUGEN BARBU
însuşi, un cal arăbesc ce trebuia bine călărit, cu tacâmul lui dc aur, umplând zidurile de sclipiri nemaivăzute. Unde erau acele strigăte de mirare ale celor din jur, unde era avântul lui de-atunei, când se urcase în şa, după ce primise caftanul trimis de Sere nissimul? II aduseseră 300 de ceauşi cu turbane uriaşe, roşii, urmaţi de 30 de paici în haine de ceremonie. Alţii veneau cu cuca de argint, purtând în stânga mici halebarde. Robele de pos tav roşu şi cabaniţele împodobite cu blănite de jder dădeau o strălucire nemaivăzută acestei sărbători a puterii ce-1 îmbătase ca un vin de Hios. Terzimanul vorbea cu toată lumea dând din gură ca să-şi Iacă meseria. Scăpa vorbe către Marele Dragoman, către capudan-paşa, ce aştepta alături, şi el călare; către cazas-cheri şi imbrohor, neuitându-1 nice pe delterdar, ce puterea lumii era cu banii lui.
In Divan îl aşteptau alte feţe înalte: Marele Vizir, caimacamul, ce bine fusese uns de către maică-sa cu diamantini şi sca-tulce scumpe, reis-efendi, cel cu treburile din afară ale Imperiului, chehaia-bei şi alţii ce abia aşteptau să înceapă a doua masă a acelei zile şi să desfăşure sub privirile lacome pilaful taamului. Gustarea, ce numai gustare nu era, putea merge până la 50 de feluri şi aici era încercarea burţilor. Cât îl priveşre pe el, abia lua din ce se afla pe mesele fără tacâmuri, în picioare, ca toţi ceilalţi. II ţineau legăturile caftanului cu mâneci lungi, despicate la umeri, nu mai puţin scump decât acela în care venise, dar cum era darul Sultanului nu se cuvenea să nu-şi arate încântarea.
Cei din jur vorbeau în şoapte, se mai puneau la cale cine stie ce alte înlocuiri de domni, în alte părţi ale lumii, şi în jur mirosul mâncărurilor piperate şi parfumate se amesteca cu acela al pieilor şi al iuftului. încă nu văzuse cabaniţa Serenissimului ce-i luase mai târziu ochii cu copcile ei de briliante şi blăniţa de vulpe neagră, se uita numai la mantia Marelui Vizir, roşie ca sângele, la aceea a caimacamului, verde cum era câmpul primăvara şi la îmbrăcămintea stacojie a lui ienicer-agasî ce semăna mult cu îmbrăcămintea hanilor de Crimea.
PRINCEPELE
597
f \
i ■* j l
înainte de plecare, muhzir-aga, ce sta lângă Marele Vizir, îi aşezase cuca cu pene de struţ pe cap şi luase comanda ienicerilor. Curtea se răcorise, soarele căzuse undeva dincolo de zidurile dinainte ale Stambulului. Era amiaza lui fierbinte, dar aici nu rămăsese decât lumina, o lumină ca miezul de pară, dulce şi istovitoare. Se auzeau câinii ţinuţi în alte curţi, saxonii de vânătoare ai împăratului, lătrând fără pricină si zagargâbaşî-ul fugise să-i astâmpere.
Cortegiul trecuse încet, la pas, pe poarta dinlăuntru, numită lccapii, pe unde numai marii demnitari puteau să treacă, lăsase în urmă haznaua, chioşcul Bagdad şi locul numit Haz-Odaua, unde locuiau cei 40 de curteni ai Serenissimului. Se ivise o curte străjuită de cipri nemişcaţi, cu pietriş uşor şi mărunt pe jos. Ferestre mari lăsau privelişte spte malul dc apus al Bosforului. Vântul mai mult adia decât aducea vreun miros. Numai boarea mării urca pe neştiute şi răcorea obrazele înnegrite şi acoperite cu bărbi.
• Pe margini se zgâiau slugile împărăteşti: cei o sută douăzeci h dehazineli ce vegheau la tezaurul împăratului, chilarlâii ce lă-! saseră tingirile mesei sultanului şi priveau orbiţi de lumina
■ namiezii, seferlâii uitând de hainele Serenissimului ce iute tre-
■ buiau schimbate după investire. Mai erau de faţă cameralii, : ţinătorii de şa, armiferul, gardianul de turbane, ţinătorii de ibric
şi şeful bărbierilor, toţi cu gura căscată.
Patru capugibaşi îl luaseră la coborârea de pe cal şi-1 purtaseră spre capul scărilor de marmură, unde aşrepta Marele Vizir. Uşile cele mari de aur se deschiseseră şi din umbra plină de parfumuri a sălii celei mari a Divanului izbucnise o lumină verde ce-1 ameţise. Capugibaşii îl duseseră de subţiori, ca pe un bolnav, până în faţa tronului, ce arunca din podoabele sale încrucişate lumini. Ceauş baş-aga bătea cu deinecul în podeaua de marmură urmat de Marele Vizir. Era clipa cea mare, clipa aşteptată în vechile chilii în care învăţase tot ce trebuia să facă acum din cărţile epirotului Andreas Darmarios, prea înţeleptul
598
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
599
europalat, cel ce încurcase lucrurile în Pseudo-Codinosul său, în care amestecau învăţăturile din Metafizica lui Herennios, cu părţi din operele lui Philo - Alexandru de Aphrodisios, cu cele ale lui Proklos, Dameskios şi Giorgios Pachymeres...
Totul fusese uitat într-o clipă de rătăcire. Undeva, în fundul Divanului împodobit cu perdele de Damasc galben, pe un pod îmbrăcat în catifea de aceeaşi culoare, între lungile şnururi dc mătase, terminate cu ciucuri imenşi, se afla tronul pe care sta un bărbat uscăţiv, cu păr alb, iscat de sub turbanul uriaş, împodobit cu pietre albastre, ce străluceau stins. Alai-Koşcu ramă sese dincolo de porţi, ca şi cei 28 de boeri însoţitori. II urmau numai patru, cei mai de credinţă, şi-acum îşi amintea bine, între ei era şi boer Dudescu. Parcă-! vedea cum îşi potriveşte pe furiş cu un gest abia văzut caftanul nou primit în antica mera - arz-odasî — de la capugilar chehaiasî, marele portar...
Oare această ceremonie, cu învăluirile ei de invidie, să-i fi sucit minţile, dar el nu dorea tronul, ci văru-sătt şi atunci ce se ascundea aici? In Divanul cel mare al Serenissimului ei cinci erau atunci, o ştia bine. Boer Dudescu îi sta în stânga şi tuşea uşor, cu obrazul pălit, trăgând cu privirile în jur. împăratul părea că nu-i vede, avea o privire ştearsă şi îndepărtată. In dreapta lui cubbe-vezir, Marele Vizir îşi sugea buzele şi privea crunt şi ameninţător la adunătura de ghiauti pe care-i dispreţuia. Cei doi cazascheri păreau osteniţi de lungimea acestei petreceri. Le-ar fi trebuit câte o narghilea şi cahfele. Cei doi capugi-başi îl lăsaseră cu picioarele pe podeaua rece de marmură. Era linişte ca dincolo de lume. De undeva din grădinile pline de cipri se auzea numai zgomotul surd al mării. Princepele se înclinase de trei ori la intrare şi se oprise în mijlocul sălii. Padişahul vorbise după o răcere lungă. Marele Vizir îi adusese până la urechi doritele-i cuvinte ce le tălmăcea de alături terzimanul, un grec creştin ce ştia toate limbile pământului, făcându-se a uita că Princepele cunoştea şi el limba turcă.
- Auzind înălţimea Mea de credinţa şi nestrămutata loia-, litate a lui, îi dau din graţie, ca răsplată, principatul Valahiei. ţ Dorinţa lui este de a nu lipsi nici pe viitor de la credinţa şi în-f deletnicirile lui. El are să apere ţările de sub domnia sa şi să
păzească bine a nu face nimic împotriva şi peste dorinţa mea...
Răspunsese cu voce fermă, ceea ce de o mie de ori îl pusese să repete maică-sa, Evanghelina, în odăile întunecate ale aşteptărilor lui din mahalaua Fanarului.
- Pun zălog pe viaţa şi pe capul meu că voi sluji din toate puterile mele pe prea dreptul şi gtaţiosul meu împărat, atâta vreme cât el nu-şi va întoarce privirea graţiei sale de la nimicnicia servului său.
După care, nepotrivit aşteptărilor, nu căzuse în genunchi ci ascultase cu obrazul încremenit sfaturile date de Marele Vizir, care, în cuvinte consacrate, îi amintise că era îndatorat de atunci înainte la slujbele împărăteşti, să trimeată zabereaua şi să fie de credinţă. Serenissimul părea împietrit în hainele stropire cu aur. La vreo mişcare a capului turbanul lui scânteia în bătaia pietrelor scumpe la care râvnea ca săracul de o viaţă şi cum avea şi ce iute să Ie dobândească şi să le stăpânească, pentru că de aceea atât se canonise. Marele Vizir îi făcuse apoi semn să se apropie. Padişahul îi împinsese un steag cu vultur pe el, pictat de o mână meşteră. Armele ţării aveau chipul Sfântului Gheorghe. Marele Vizir îi înrinsese şi el yiiriic-bairacul - steagul de paradă pentru mers - şi când totul se isprăvise, mai privise o dată cei patru stâlpi de aur ai tronului, se înclinase şi se rugase în gând ca aceasră marţe să-i fie cu noroc. Ieşise cu suflerul plin de voinţa libertăţii. Până nu încăleca iar calul dăruit de Strălucirea Sa, era încă rob, aşa încât se grăbise, fără s-o arate însă. Salutase pe toţi vizirii şi-şi ţinuse bine sabia încovoiată a ienicerilor, bătută. Pe aici se vorbea mult despte felul cum te porţi şi nu voia să se facă de râs. Nu ostenise, şi-acum mai ştia ce bine se simţise în curtea umbrită de cipri, înfruntând privirile curioase ale celor ce o umpleau. Sub tălpile subţiri ale papucilor simţise
600
EUGENBARBU
răceala marmurei şi aceasta nu avea s-o uite niciodată. Mirosul funerar de mirt, zgomotul îndepărtat al mării neostenite de jos, de sub ziduri, şi răceala treptelor. Trecuse apoi pe sub Orta-Capu, Poarta Păcii, cea de mijloc, pe care Sultanul intra călare când se întorcea de la vânătorile sale. Bab-iis-Selam strălucea verde în lumina prânzului.
Alaiul de plecare îl aşteptase dincolo de porţi. Princepele, la sfatul maică-si, tocmise un corp de cavalerie albaneză, care era urmat de boerii ce-1 însoţiseră, după ranguri. Înainte, cei patru, între care boer Dudescu, ce numai miere era în acea zi minunată, şi alţi trei pe care ar fi trebuit să-i încerce ca pe fier, dacă mai aveau credinţă în el au nu. bandicrele Sfântului Gheorghe şi ale Sfântului Mihail se desfăşurau în vânt. Stema Principatelor şi a Sfintei fecioare păreau că ia foc. Copiii lui, două fete şi un băiat, şi ei călare, ţinându-se bine în şa, îl urmau mândri. Decretul de numire era adunat într-un cilindru de argint şi părea un buzdugan mai mic. Doisprezece cai băteau pasul în urmă-le. Erau învăluiri în cioltac bogat şi duşi de zăbală de grăjdari ce şi ei aveau scuturi cizelate de aur.
Cortegiul se îndreptase către conacul Princepelui de lângă moscheia Fethie. Slujitorii lui aruncau bani de aur mulţimii şi după o şiretenie ce tot de la Evanghelina, maică-sa, o învăţase, caii din urmă îşi pierdură cuiele de la potcoave, prost bătute din potriveală chiar dimineaţa aceea, ca să arate celor ce le-ar fi găsit că argintul se găseşte pe toate drumurile în Ţara Românească. In cerdacul conacului, în hainele prea strimte, atunci, Princepele îl aşteptase pe Miralem-aga, Vexiliferul împăratului, ce sosea către curtea bine rânduită şi curăţată cu alaiul său. Se auzea de departe tambulhaneaua asurzind trecătorii şi cerşitorii ce împiedicau drumul. Oraşul era parcă pustiu şi se adunase aici să vadă nemaipomenita investire. Se apropia amurgul, ni-mărui nu-i era foame.
Boerii râdeau cu dinţii lor de cai, frecându-şi bărbile năduşite.
PRINCEPELE
601
Marea jos, în Bosfor, fierbea încă de pe acum ca într-o oală curată de alabastru. Dinspre Marmara soseau zvonuri de pescăruşi, strigând gutural deasupra Aiei-Sofia. Sangiacul, stindardul cel mare, răsărea deasupra convoiului, ca un mare vultur cu aripile pictate. Aerul era aprins, plin de uleiuri, undeva ardeau grătare peste care se aştcrnea carnea de berbec. Pot acest cartier de greci şi turci, de lume amestecată prânzea dc-a-n picioarele ca să nu piardă marele si veselul ceremonial. Alaiul turcesc strălucea de podoabe. In frunte era, iirmându-1 pe Miralem-aga, asgî-başiul, ceauşi din incinta Saraiului, muteferechianii, călăreţii din incinta palatului, seizii, descendenţii Profetului, me-saichii moscheilor împărăteşti, mevalii, marii învăţaţi ce solemn păşeau pe jos, ceasneghiranul, ce gusta mâncările, călâuz-ceauşii rinând tuiurile împărăteşti, imamul, duhovnicul sultanului, doftorul său, reis-atibba-efendi, judecătorul armatei, ordii-cadâsî, mai marele moscheii Sfânta Sofia, tevchî-i-paţâ, ţeic-iil-Islam, pontiful musulmanilor, căpitanii cetelor ienicereşti, solac-başii, intendentul orzului, arpâ-eminî, intendentul grajdurilor, ahor chetiidasî, bostangi-paşa, intendentul palatului, şi alţii: subaşi, axasbaşi, icioglani, ciorbagii şi odobaşi, slujbaşi mai mărunţi ce precedau muzica condusă de mehter-baş.
O ceată numeroasă de copii umplea uliţa de praf, strângân-du-se în jurul muzicanţilor. Turcii cu tutbane uriaşe cântau din zâlzen şi boruzen. Ţimbaleleşi tromboanele iritau aerul, totul era o nebunie colorată, un amestec de glasuri şi strigăte.
In antecamera conacului Princepele îl primise pe Miralem-aga, sărutase stindardul cu gura şi cu fruntea şi i-1 întinsese. Oboseala acelei zile începuse a se face simţită. Luase sangiacul şi-1 săturase la fel, după cate-l predase spătarului său, un boer tânăr, ce-ascultase atent cuvintele lui de mulţumire:
- Atotlăudatul si Marele Dumnezeu sa dea viaţă îndelungată prea puternicului, prea graţiosului şi prea dreptului împărat si să Înmulţeascatfde1e lut! .i
602
EUGEN BARBU
Curtea se umpluse de urale şi Princepele predase lui mira-lem-aga un caftan nou şi-i slobozise darurile de la Ţara Românească, ţinute cu grije până atunci: postavuri, rubiele, matrazuri, lăzi încrustate cu mătâsică de Beci în ele, cu ghiftuite pânze cusute de către cine ştie ce mână meşteră, dincolo de Dunăre, în nopţi lungi de veghe. Toate fuseseră desfăşurate sub ochii miraţi ai celor privitori, pe urmă se aduseseră panerele cu struguri ţinuţi până primăvara, pe care mai era neştearsă bruma toamnei trecute, precum şi peştii ţinuţi în ghiaţă şi în coşuri de nuiele, cu ochi albi, holbaţi, într-o încremenire de sticlă. Multe priviri picuraseră de pohtă şi multe buze fuseseră linse în strălucita amiază. Pe urmă îngrămădirea de blăni se istovise, dispărând în praful înroarcerii. Toate vorbele de mulţumire fuseseră rostite, dar Princepele mai avea treabă.
însoţit de boerii săi, în aclamaţiile ceauşilor, se îndreptase spre biserica Patriarhiei. Se înserase şi soarele murea undeva dincolo de pietrele cimitirelor din spatele lui Rumeli-hisari. îl întâmpinase însuşi patriarhul, în spatele căruia privea toată nobilimea greacă din Fanar, cu ochi invidioşi, roşi de ură: prietenii şi neprietenii, cu rudele lor, cu şoaptele lor, cu îndemânarea lor ce ştia sâ zâmbească şi să te cumpere. In curtea frumoasei biserici cu stâlpi răsuciţi de piatră şi cu sfinţi albaştri în tencuială ce făceau umbră în pridvorul de cărămidă, Princepele descă-lecase, ascunzându-şi osteneala. Trecuse peste o piatră, pusă anume înaintea lui şi ascultase vocile ceauşilor ce intonau în cinstea Domnului Dumnezeu. Vocile înalte spuneau cuvinte uzitale: — Dumnezeule mare, ţine întru mulţi ani pe Padişahul nostru şi pe Voevodul nostru şi le dă lor viaţă îndelungată şi fericită.
Intrase în biserică numai cu patriarhul care-1 aşezase la icoane. Princepele se rugase fierbinte şi primise mirul pe frunte, ascultând şoaptele rugii cântate ale marelui bărbat ce slujea cu ochii pieiţi spre altar. Pe urmă ieşiseră amândoi afară şi preotul îi arătase tronul ce-1 aştepta, un scaun sculptat, de chiparos,
PRINCEPELE
603
frumos mirositot, mai purtând în el lumina lumânărilor ce se aprinseseră la slujbă şi parfumul de tămâie mereu aruncată în aerul bisericii. Cântăreţii spuneau greceşte imnul dedicat Fecioarei Măria şi crucile boereşti băteau pulpanele hainelor bogate. Patriarhul rostise rar, cu vocea lui mare, către cele patru vânturi:
— Şi iar ne rugăm pentru prea induratul, prea strălucitul şi binefăcătorul nostru Domn, pentru ca bunul Dumnezeu să-i dea putere, învingere, tărie, sănătate şi îndelungată viaţă, şi pentru ca Domnul Dumnezeul nostru sâ-i ajute, să-1 păzească şi să-i pună sub picioatele lui pe toţi vrăjmaşii şi protivnicii...
Pe urmă cântăreţii intonaseră imnul polychronionul:
- Dă, Doamne, Prea înduratului, dă binevoitorului nostiu Domn, Domn a toată Ţara Românească, viaţă îndelungată. Ţine-1, Doamne, la mulţi ani.
în portic, Princepele mai sărutase o dată mâna Patriarhului, ce era privegheat de patru mitropoliţi în haine aurite cu cruci de aur în mâini şi pornise înapoi spre conac, în cântecul Vrednic este'.
Noaptea ce urmase nu dormise. Evanghelina, maică-sa, nu închisese nici ea un ochi măcar. Până la plecarea din Stambul mai ttecuseră zile. Făcuseră vizita de rămas bun la Marele Vizir, prilej de noi făgâduinţi şi daruri către lacomul demnitat, pe urmă, când vremea socotinţii sosise, îmbrăcase caftanul de drum şi, însoţit de silihdat-aga, de mirahor-aga, capugilar chehaiasi şi ciohodar-aga, ce-i erau cei mai de vază însoţitori, iar urnise convoiul boerilor în mare alai, sub privirile curioase ale mulţimii. Putetea lui abia atunci începea şi putea s-o simtă mai bine. Doi paici, în costume de aur şi arginr, cu mari turbane albe, îl duseseră până la porţile oraşului. îi părea rău că lasă vechile mahalale, moscheile şi marea aceea verde, plină de răcoare şi-o spumă albă ca o dantelă ce mereu era aruncată sub malurile de piatră ale colinei Bosphorion. Tuiurile străluceau în soarele altei zile, Ia fel de frumoase şi de neuitat, la fel de strălucitoare şi binecuvântate. Caii Princepelui erau acoperiţi
604
EUGEN BARBU
cu covoare aduse de boeri din ţară. Păturile cusute cu fir de aur străluceau în uşorul praf al marginilor Stambulului. Înainte stafia un deşert roşu, pustiu, fără copaci.
Coborâse ajutat de doi yedeccii. în spate rămăsese urma albastră a oraşului încastrată în cerul pălit. Bătea un vânticel călduţ de stepe. Se auzeau buciume din rândurile alor lui, amestecate cu ţimbalele violente ale meterhanalei ce-1 saluta pentru ultima dată. Se înclinase către însoţitori, sărutase pământul sfânt dc unde luase puterea şi privise spre răsărit. înaintea lui sc aşternuse atunci drumul cel mai lung şi cel mai dorit. Auzise ca în vis alcâşul, strigătele de bucurie ale boerilor, după cum se vedea acum vânzători şi încâlecase spunând cu voce limpede: — Allah omnrler verepadiştih eţendimise. In urma lui mai bătuse o vreme davul, se mai auziseră timpanele şi teasurile, oboaiele şi ţimbalele. Da, totul numai închipuire fusese, un basm de Orient, spus de alte voci, pentru alte urechi. Sub el colcăiau, după cum vedea acum, trădarea, cumpărarea dreprelor-cugete şi triumful altuia...
Aşa începuse strălucitul menzil. Până la Ortachioi îl însoţiseră cumbaragiii, pe urmă spahiii îi părăsiseră şi drumul obositor se sfârşise în câteva zile în faţa Dunării. Pe malurile ei de pământ aşteptau rădvanele cu daruri şi mulţimea boerilor gara să îngenunche şi să-i ţină isonul credinţelor ce iute se lăsau înşelate Ia alte semne ale puterii. Intrarea în saivan începea cu sărutul mâinilor si al poalelor, cu tăvălirea spurcaţilor prin praful drumului neînceput. Cc glasuri mieroase aveau atunci şi cum se mai perpeleau şi nu voiau sâ-i iasă din voie! In Diva-nurile iute ţinute în drum se arătau binevoitori cu nevolnicii, ar fi dat şi hainele şi pielea de pe ei numai sâ nu-1 turbure. Unde era el, boer Dudescu, în aceste zile prea fericite? Se pierduse în alai, îl şria undeva lângă el, în stânga, mereu cu o vorbă bună, cu un sfat. Nu cu linguşiri...
Şi-acum? Ce să-i facă el nevolnicului? La cazne să-i pună, iute ar fi murit că nu-1 ţineau doagele de bătrân ce era, ceea ce
PRINCEPELE
605
înţelegea şi Princepele. De aceea nu pentru el luptase bătrânul, ci pentru vărul său si pentru nestatornica şi nesătula lui familie. Să-1 omoare, gândise în acele nopţi de mare frământare, era prea puţin. Dacă s-ar fi întors ai săi prin jocurile domniei ar fi făcut din el aproape un sfânt. Pe când aşa, o altă gândire încolţi în mintea monarhului. Trebuia să-i ruşineze pre toţi, pre bătrân, pre ai lui şi pre urmaşi, să-i ştie istoria schimbătoare despre cc vânzători era vorba şi despre ce pedeapsă meritaseră...
Despre sosirea în tară a Princepelui mai târziu cu peana lui cronicarul scria cu mare prisoseală, după cum urmează:
Domnul, dupre ce luă domnia la Ţarigrad, îndarâ avându gata pre unul din oamenii săi şi cu călăraşii carii se întâmplă acolo, în menzil veniseră la Ţara Rumânească cu zaptuferman şi cu cărţile Domnului la caimacami pre care Domnul îi orân-duise. Deci boerii caimacami, deosebitu de alte trebi şi purtări de griji ce aveau din poronca Domnului, gătitu-att rădvane, carete şi cară pentru agârlic, trimeţându-le la Ţarigrad, cu toate cele trebuincioase. Şi pân a nu sosi Domnul la Giurgiu, fieşte-care din boerii ţării, in afara caimacamilor, s-au silitu sâ iasă întru întâmpinarea Domnului, aşteptându-1 la vadul Dunării, de astă parte, unde şi saivantu iaste întinsu pre malu Dunării. Şi când ieşi Domnul din ghecitu. stătută boerii la rânduiala lor, de-i făcură alai şi mergându Domnul la saivantu, mergeau toţi boerii pc rânduiala, de-i sărutară mâna şi poala. Şi lângă Domnul stătea un boeriu care iera mai cunoscuţii Domnului, pre nume Dudescu şi arăta pre fieştecare boeriu cine iaste şi ce boe-rie au avutu; şi de-acolea, îndată se ridică Domnul şi merse la gazda ce era rânduită şi gătită, pettecându-l şi boerii.
După ce intră Domnul în casă, mergu şi boerii toţi înlăun-tru şi le zise Domnul să şază, dându-le cahfea. Pe urmă, eşindu boerii de la Domnu, mergu pre la gazdiie lor. A doao zi mergu boerii de se închină Domnului şi după cahfe se făcu şi divan
606
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
607
de giudecăţi norodului, apoi a făcut masă boiarilor ce în frunte cu Dudescu stăteau împregiurul lui.
Până la Bucuresci, la toate conacele a fâcur Domnul divan, dându-le Domnul tutulor o mângâiere ca aceea că vor avea toii o dreptate. Pre cei mai aleşi boieri i-a luat Domnul în carata sa, într-o zi unul, într-altă zi altul, întrebându-i de starea terii şi cu ce chip să pot chivernisi şi potu ridica trebuinţele.
Sosind Domnul la Popeşti, unde de Bucuresci iaste cale de doauo ceasuri, acolo s-au întinsu saivantul Domnului; şi Domnul, după ce se schimbă de straie şi se griji după rânduiala Dom niei, fiindcă acolea îl întâmpină şi alaiul cel gătitu din partea spătarului, agăi şi alte rufeturi, unii din boeri întâmpinară pre Domnul şi de-acolea sosi Domnul cu tot alaiul.
Dupre obiceiul cel vechi, caimacamii au aşteptat pre Dom nul în meidanul ce este mai gios de fântâna lui Radu Vodă şi acolea fiindu saivantul întinsu, descăleca Domnul şi merseră caimacamii de se adunară cu Domnul împreună şi cu ceilalţi boeri, ce nu putuseră merge la Giurgiu şi după ce şezu toată boerimea la rânduiala sa, la fieştecare se dădu cahfea.
Iar a doao zi se făcu gătite de tot alaiul, aşteptând pre Domn toată boerimea la poarta mănăstirii Văcăreşti, cu tot alaiul şi şiragul său. Domnul puse deasupra podoabelor sale şi haina împărătească, ce se chiamă cabaniţă şi îşi aşeză cuca pre cap şi din a stânga Domnului, alăturea, mergea schemni-agasî, ce era rân-duitu de la împărăţie pentru aşezarea Domnului în scaon. Din a dreapta şi din a stânga, pintre paicii Domnului, mergu şi alţi oameni împărăteşti aproape de Domnu, fieştecare la rânduiala sa. Cum şi tori boerii cei mari şi cei mici mergu înaintea Domnului, înşiraţi pre rânduiala lor şi după izvodu ce se făcu cu pecetea Domnului.
Şi viindu Domnul încetu, încetu, intră în oraşul Bucuresci pre la Podul Şerban Vodă iar schemni-agasî merse şi descăleca dreptu Ia currea domnească şi intrând în spătătie, aşteptă pre Domnul.
Insă până a veni Domnul la sfânta besearică din curte, mitropolitul terii, episcopii, cu alţi arhierei şi cu toţi igumenii mănăstirilor Bucutescilor mai înainte se aflară în besearică, fiind mitropolitul îmbrăcam în toate vestmintele arhiereşri şi cu mitra pe cap, iar episcopii în mantii şi cu cârjele a mână. Domnul descălecându la scara besearicii, mai înainte se află mitropolitul cu episcopii, cu ceilalţi arhierei şi cu igumenii la uşa besearicii, preotul cu sfânta Evanghelie, diaconii îmbrăcaţi cu stihare, cu cădelniţe a mână şi citeţii cu lumini aprinse în doauă sfeşnice; şi dupre ce să sui Domnul pre o treaptă sau doauă, se scoborî şi mitropolitul cu o treaptă şi luând din mâna preotului în mâna sa sfânta Evanghelie, o dădu Domnului de o sărută şi cel ce iera protopsaltis îndată începu a cântare axionul. Şi agiungând Domnul în mijlocul besearicii, îşi luă cuca din cap şi se închină către icoana Mântuitorului Isus Hristos, şi o ■ sărută, asemenea şi către icoana Precistei şi a proschinitarului. Şi apoi stând în mijloc, între cele doauă sfâsnice den a dreapta îl luă episcopul de Râmnic şi den a stânga episcopul de Buzău . şi-1 duseră spre uşa cea împărătească în sfântul oltariu şi ţinându-1 : de-o mână unul şi de-o mână altul, încungiurarâ sfântul prestol, cântând Isaiia dănţuieşte. Şi stându mitropolirul în dvera cea mare şi episcopii aducând pre Domnul şi îngenunchiindu-1 înaintea sfântului prestol, Domnul încă plecându-şi capul şi mitropolitul puindu-i o motorul asupra creştetului Domnului, ceti molifta cea orânduită de încoronare, puindu asupra capului Domnului şi ipogonation, ce se cheamă nebederniţă. După săvârşirea moliftei, îl şi mirui şi sărutând Domnul mâna mitropolitului, mitropolitul încă săruta creştetul Domnului.
Şi vrându ca să iasă Domnul din oltariu, stând afar, den partea den dreapta, ceauşii cei împărăteşti, episcopul de Râmnic, şi den partea den a stânga episcopul de Buzău, îl luară pre Domnul de subsiori şi-1 duseră de-1 suiră în domneasca strană. Şi stându mitropolitul în mijlocul uşii împărăteşti, blagoslovi pre Domnul şi diaconul îndată începu; EXerpov rjitag b (feoc;
608
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
609
şi pomeneşte pre mitropolitul, pre Domnul şi pre tot eres tinescu noroci şi face mitropolitul otpustul, cântăreţii Tov &£0~TTOTTpj şi rioXT)XpOVtOV.
Şi coborându-se Domnul din strana sa, metse de se închina în mijlocul besearicii şi eşindu aiară din besearică şi încăle-cându, îşi puse iară cuca în cap şi cu tot alaiul descăleca la scara cea mare, mergând în divanul cel mic, unde erau gătite de vătavul de aprozi doao scaone, a Domnului din stânga şi a lui schemni-agasî din dreapta şi beizatlelilc Domnului, cu mitropolitul, cu episcopii şi cu alţi arhierei stăteau toţi în picioare şi se închinau Domnului.
Şi Domnul stătu în picioare în dreapta domnescului scaon şi din sânul său scoase hatişeriful cel împărătesc şi desfăcându-l si sărutându-1 şi puindu-1 la fruntea sa, îl dădu în mâna lui di-van-efendi şi divan-efendi, asemenea sărutându-1, începu a-l cetire în veliglas. După sfârşitul hatişerifului, îndată se făcu slobozirea din toate tunurile după obicei şi începu meterhaneaua cea împărătească. După ceia Domnul stătu în scaonul său. Apoi divan-efendi încă îmbrăcă pe schemni-agasî cu blană de samur din partea Domnului şi după ce-1 îmbrăcă stătu şi el în scaon. Şi apoi vel vistiernicul Dudescu ceti tâlcutala hatişerifului împărătesc ce fu scos pre limba terii şi vel postelnicul îmbrăcă pe divan-efendi şi pe vel-vistiernicul Dudescu cu blănile cele de rânduiala şi vel-vistiernicul îmbrăcă pre toţi oamenii cei împărăteşti, cum şi pre oamenii lui schemni-agasî, pe unii cu blanc, pe alţii cu caftane, pre alţii cu capoturi şi pre alţii cu binişuri dc postav, pre fieştecare după cinstea sa.
Dupre aceasta, beizatlelilc mergu, apoi mitropolitul, apoi arhiereii, episcopii şi toţi boerii de sărutară mâna Domnului, însă boerii şi haina cea împărătească. Deci, ridicându-se Domnul şi cu schemni-agasî din scaonile lor, mergu la spătărie şi beură catifea şi apoi îmbrăcă Domnul pe caimacami cu caftane, mul-ţumindu-le de slujbă.
Dupre ce se aşeză în domnie, a treia zi după vechiul obicei, domnul dădu şi boeriile celor ce li s-au cuvenit. Rânduirea cinstitelor boerii după cum au urmat obiceiului precum mai gios însămnează: Vel ban: dumnealui Radu Golescu; Vel logofăt de Ţara de sus, dumnealui Manolache Creţulescu; Vel logofăt de Ţara de jos, dumnealui Manolachi Grădişteanu; Vel vornic de Ţara de sus, dumnealui Ştefan Pârşcoveanu; Vel vornic de Ţara de jos, dumnealui Costache Ghica; Vel hatman, dumnealui Costache Caragea; Vel postelnic, dumnealui Ianachi Moruzi; Vel logofăr al streinelor pricini, dumnealui Petrache Ritorides; Vel spârar, dumnealui Dumitraşco Topliceanu; Vel vornic al oştirilor, dumnealui loan Ştirbey; Vel paharnic, dumnealui Scarlat Greceanu; Vel vistiernic, dumnealui Constandin Dudescu; Vel stolnic, dumnealui Constandin Nenciulescu; Vel comis, dumnealui Alexandru Văcărescu; Vel medelnicer, dumnealui Radu Slătineanu; Vel clucer, dumnealui Dumitrachi Asan; Vel serdar, dumnealui Constandin Oteteleşeanu; Vel sluger, dumnealui
Grigore Băleanu; Vel căminar, dumneaf
......_________ .ui Mihai Mano; Vel
portar, dumnealui Marco; Vel pitar, dumnealui Teodor Emandi; Vel şetrar, dumnealui Manolachi Elorescu; Vel armaş, pre dumnealui Lucachi; Vtori logofăt, pre dumnealui Barbu Merişanu; Vel agă, pre dumnealui Matei Bălăceanu; Vel cămăraş, pre dumnealui Ştefan Văcărescu; Vtori postelnic, pre dumnealui Matei Huzum; treti logofăt, pre dumnealui Cîtstea Voinescu; Vtori spătar, pre dumnealui Dimittie Perdicari; Vtori paharnic, pre dumnealui Atanasie Hristopulo; Vtori vistiernic, pre dumnealui Iancu Scanavi; Vtori stolnic, pre dumnealui Constandin Varlam; Vtori comis, pre dumnealui Nicolae Velea; Vtori medelnicer, pre dumnealui Alexandru Greceanu; Vtori clucer, pre dumnealui Radu Băbeanu; Vtori pitar, pre dumnealui Constandin Bălăceanu...
Ceea ce nu scria cronicarul şi uitase Domnul era măruntul fapt că din lunga listă a boetilot, până şi la rangul al treilea, lipseau numele celor doi boeri din familia Dudescu: Radu şi
610
EUGEN BARBU
Neculai, fapt ce mult l-au mâniat pre acesta din urmă şi l-au făcut să ia plin de scârbă drumul Stambulului şi să uneltească în fereală, după cum se dovedise.
înaintea Crăciunului din anul acela, ce-i veni Domnului, nu că să meargă cu boerii la vânătoare, că dragi îi mai erean şi-ar fi mâncat epure, ori pasăre şi ce s-ar mai fi ivit înaintea puscilor cu prilejul praznicului domnesc. Ţinuseră cu toţii posturile şi s-ar fi cuvenit să mai facă o mişcare prin pădure, la Boereasa, unde sra fagul ca lumânările, unu-ntr-altul de nu sc vedea nimic înaintea ochilor. Zis şi făcut. Princepele au trimis chemarea, dumnealor au venit cu săniile şi lungul convoi a ieşil din Bucuresci în frunte cu steagurile vânătoreşti, ţinute înaintea unui căpitan. în două ceasuri oraşul se mistuise în urmă şi se arătă de departe codrul neclintit în zamful iernii. Era devreme, zăpada scrâşnea sub tălpicile unse ale săniilor şi de sub blănile de mistreţ ieşeau scurte trâmbe de aburi; Dumnealui marele logofăt Manolachi Grădişreanu sta cu marele vornic Costache Ghica în spatele Princepelui şi-i turuiau în urechi.
- Bună vreme, spunea primul, dacă o vrea Dumnezeu o să se rădice grâul până-n vară şi-o să facă spic cât vrabia.
- Numai credinţă să fie, zisese Vodă, ce cu un ochi tâdea, cu altul pre toţi îi măsura cu răutate.
- Ce vorbă mai iaste şi asta, Doamne? întrebase celălalt boer ce odată se îngrijorase.
-De...
Din spare se auzeau strigătele câinilor, neliniştiri de apropierea vânatului.
- Gonaci aţi tocmit? schimbase Princepele vorba.
- Tocmir. întâi la mistreţ tragem şi pe urmă la epure...
Caii încetiniră. Pădurea se apropia. Văzură tâmpla ei albastră, pustie. Codrul avea o putere mută în rânduirea lui solemnă. Sta nemişcat în nemişcatea zilei de iarnă. în câmp, la spate,
PRINCEPELE
611
1
loarele roşu şi învolburat se ridica greoi să lumineze cărările lui Oarbe. Săniile se strânseră după tipic la o margine de drum şi Căpitanul de vânători suflă în cornul de capră. O clipă liniştea ţiu fu ruptă de nimic. Dc dincolo de zidul de fagi răsună apoi şan răspuns parcă din vis, biruind depărtările. Boerii coborâră, ;|lbia mişcându-se în blănile tocite. Erau groşi, cu obrazul roşu, CU calpacele clătinându-se ca la biserică. Băteau din picioarele înfăşurate în obiele de blană de vulpe şi vârâte în cizme falnice, Ca şi când frigul i-ar fi şi pătruns.
— Nevolnici şi îmbăşinaţi! mârâi Princepele în barbă.
— Ai spus ceva, Măria Ta?
- Nimic n-am spus, logofete Manolachi. Totul e pregătit? -Totul...
Domnul trăgea cu ochiul spre pâlcul celor din spate. Intre i ci văzu statura înaltă a boertdui Dudescu. Vel-vistiernicul se apropie slugos, bâtându-şi braţele că-1 luase frigul.
— Tremuri? îl întrebă Princepele pe neaşteptate.
- Mi-e frig, înălţimea Ta.
- E o zi numa bună pentru vânat, nu-i aşa? Să-mi stai în dreapta, să am mărunţiş pentru gonaci când s-or ivi.
! Vel-vistiernicul nu bănuia nimic se vede tteaba, mai ales ' că vorbele Măritului îl întăriră.
Câinii fuseseră trimişi să ocolească pădurea cu o sanie şi nu lătrau încă. Boerii ştiau că mai au de aşteptat şi-ar fi băut ceva, dar nu se cuvenea s-o facă înaintea lui Vodă. Acesta îşi luase locul la o margine şi ceilalţi îl priviră. Pe chipul lui se citea pentru cine avea ochi să vază o ascunsă şi rea îngrijorare.
„Cine l-o fi supărat?" se întrebă marele spătar Dumitraşco Topliceanu, asculrând tăcerea pădurii.
Marele postelnic lanachi Moruzi băgase şi el de seamă că Princepelui nu-i sunt boii acasă. începură a şoptire până nu se auzi zvonul vânatului ce era căutat în întunecata pădure de către gonacii aflaţi depatte.
612
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
613
- Asta-i vânătoare cu tâlc, zise întâiul, scuturându-şi umerii ca să se mai încălzească pentru că înţepenise.
- Crezi?
- Când l-ai mai văzut pe Măria Sa să se coboare din casele lui şi să ia drumul Boeresei? Dacă avea chef de vânat, oamenii săi atâta aşteptau, să-i aşeze căprioara sub pridvor, nu-i asta, ascultă la mine...
- Atunci ce să cred?
- O să vedem, nici eu nu-mi dau seama...
Pădurea sta neclintită în faţa lor. Din spate se iscase un vâni tăios. Caii, cu nutreţul între picioare, mâncau în linişte. Fuseseră acoperiţi cu ţoale şi de sub ele ieşea un abur frumos mirositor de animal încins...
- Şi praznicul ăsta! mai zise careva. E drept că de patru ori pre an ne cheamă în micul divan şi ne ospătează, dar acum parcă are alte pohte...
- Să nu fi fost turcul de vină, răspunsese spătarul Topliceanu.
- Ce turc, care turc? întrebă chiorul, mirat că nu ştie nimic, deşi oamenii lui ar fi trebuit să cunoască unele lucruri.
- Cum, n-ai aflat că a trecut prin Bucuresci baş-beşliul Ahmet?
- Ba parcă ştiam ceva, făcu celălalt ca să nu aibe aerul că nimic nu trece pe la utechile sale.
- Ei, de-aici pot sâ iasă greutăţi, că înălţimea Sa c supărat, se vede bine...
- Doamne fereşte-ne!
Postelnicul lanachi Moruzi se închină cu nădejde.
Din depărtare se auzeau loviturile gonacilor. Pădurea suna surd şi îndepărtat ca o toacă. Nu se desluşea nici un zgomot pentru că numai la iepure se striga. Boerii se aşezaseră în linie cu puscile pregătite. Oamenii de ajutor se ţineau aproape cu alte arme de schimb, gata încărcate. în stânga Domnului sta marele logofăt, la dreapta vel-vistiernicul Dudescu, mai încolo marele vornic şi ceilalţi, între care hatmanul Costache Caragea, sosit cu treabă la Bucuresci şi luat în petrecerea vânătorii pe
neaşteptate, marele ban Radu Golescu şi Scarlar Greceanu prin pregiur. Ceilalţi se pierdeau în ceaţa dimineţii, numai nişte grămezi de carne învelite în blâni, stropşind priveliştea măreaţă a Boeresei. Gonacii veneau din trei părţi, cum încongiuraseră pădurea şi ciocăniturile cu bucăţile lor de lemn în trunchiuri se desluşeau mai bine.
Princepele se aşezase pe o buturugă şi aştepta nemişcat. Ii vedeau obtazul albastru şi ochiul ager, barba sclipind în reflexele zăpezii şi bogata blană de samur atârnându-i pe umeri. Când se auziră chelălăiturile samsonilor de vânătoare se ridică în picioare. Ceilalţi ţintiră luminişurile lemnoase din faţă. Toaca gonacilor bătu mai aproape. De prin lăstărişuri săreau animale necunoscute, zbucnindu-le sub priviri, dar nimeni nu Ie băga în seamă. Aşteptau pe marele ramator sălbaric şi primul foc cuvenit Domnitorului. Nu mai tuşiră, nu mai şoptiră, stăteau cu ochii ţintă la zăpada prăfuită de jos, plină acum de urme răşchirate. Câinii luaseră urma mistreţului, lătrau tare şi din : întunecimea pădurii se auzi o fugă greoaie, ca şi când cineva ar fi tâtât un sac plin de zăpadă. Gonacii se opriseră departe de bătaia puscilor şi aşteptau. Din faţă se auzi un dupăit greoi : şi deodată frunze vechi şi un noian fură spulberate. Samsonii muşcau din urmă şi lătrau cu disperare ca şi când i-ar fi înjunghiat cineva. Mistreţul se ivi în stânga, în dreptul marelui logofăt Manolachi Creţulescu, dar acesta nu trase pentru că nu se cuvenea. Era o fiară uriaşă, neagră, ţepoasă. în fuga lui zvân-turată părea un cimitir scos din liniştea lui de morţii ce s-ar fi răsculat din pacea pământului. Spre boerii cei mari venea un pogon de pământ negru, un bolovan înfricoşetor ce avea doi ochi sălbăticiţi şi un colţ alb şi scurt pe o parte şi altul pe cealaltă. Prin inimile tuturor trecu un rece fior de groază. Ar fi. tras cu toţii, dar prima împuşcătură era a Domnului. Şi acesta aştepta. Ramatorul se opinti odată ca şi când at fi vrut să sară asupra Princepelui şi pe urmă se răzgândi. Nefrica bărbatului îl învinse, şi o luă la dreapta, aşa cum ştiuse şi voia Măria Sa.
6U
EUGEN BARBU
Zăpada fu măturată ca de o furtună nâpraznică. Pământ şi frunze, brazde negre şi crengi scurte şi ascuţite săriră în obra zele boereşti.
— Trage, Măria Ta, că ne scapă! zise careva cu groază.
Şi Princepele trase. O dată şi pe urmă încă o dată la repe zeală, luând cea de-a doua puşcă, aflată la îndemână. Primul foc sbură calpacul boerului Dudescu şi bărbatul căzu pe spate, aproape leşinat de spaimă. Al doilea lovi în ureche mistreţul şi-1 prăbuşi fără suflare la pământ. Aşa ceva nu se mai văzuse nici chiar la o vânătoare domnească. Marele vornic Costache Chica nu ştiu ce să facă mai curând: să se bucure de strălucita iscusinţă a Princepelui, ori să-1 ridice pe vel-vistiernicul Dudescu din spate, unde zăcea înfiorat?
- Să ne trăiască soarele nostru lumesc! strigă careva în triumful vânătorii.
- Slavă Măriei Sale şi dibăciei cu care 1-a răpus pe ramator! Princepele se apropie de boer Dudescu, ca şi când nu şi-ar
fi dat seama ce se întâmplase şi-i întinse mâna:
- Iartă focul meu nevrednic ce te-au speriat atât! Dar mi-ai stat în cătare şi n-am avut cum face!
Vel-vistiernicul îl privea cu îndoită groază. Oare să-I fi ghicit? Să-1 fi vândut atât de repede ticălosul de ginere? Să ştie Luminăţia Sa totul şi să fi încercat să-1 facă de râs?
- Nu-i nemica, Strălucirea Ta. Eu îs vinovat. Trebuia să mă feresc.
Gonacii se apropiaseră şi împrăştiau câinii ce chelălăiau beţi de sângele animalului ucis.
Princepele scoase un jungher scurt de la brâu şi tăie urechea mistreţului, ascunzând-o în largile buzunare ale vestmântului de iarnă.
- Să ne trăeşti, Măria Ta! spuse repede dumnealui Radu Golescu. Cu împodobită înţelepciune ne conduci pre noi şi ne arăţi iscusinţa până şi la aceste nemerniceşti îndeletniciri ale vânătorii...
PRINCEPELE
615
- Să ne trăeşti!
- Să ne înfloreşti!
- Să te ţie sănătatea şi mintea! strigară în cor curtenii cu fală. Mistreţul era cărat cu caii pe şleau! drumului. în urmă-i rămânea o dâră lungă de sânge închegat, negru şi învârstat. Ochiul său rece, îngheţat de moarte, privea nedumerit ceata boerilor strânşi pâlc în jurul luminoasei persoane.
- în sânii! porunci căpitanul de vânători. Şi voi, gonacilor, treceţi să sărutaţi dreapta!
Oamenii se iviră cu căciulile de miel în mână, spăsiţi, abia ridicând privirile cătte Domnitor.
Vodă îi făcu semn boerului Dudescu:
- Apropie-re, vel-vistiernice, ori te-au spăimântat focurile mele?
Princepele îl privi crunt şi-i văzu obrazul căzut de frică. Celălalt nu mai găsea pungile. în cele din urmă dovedi. Măria Sa aruncă un pumn de galbeni gonacilor şi căpitanul de vânători îi goni spre alte locuri îndepărrate, să scoată iepurele la câmp...
Boerii nu mai vorbeau decât despre cele ce văzuseră cu ochii lor.
- Ce iscusinţă! făceau ferindu-se unul de altul.
- Are ochi ager şi nu scapă nimic.
- I-au trebuit Măriei Sale două focuri, dar ramatorul nu i-a scăpat. Este?
- Este!
-Acuş şi boer Dudescu parcă înţepenise în dreapta lui. La asemenea prilejuri, te dai la o parte, nu-1 încurci. Ce spui, vel-paharnice Greceanu?
Acesta, un bărbat adunat, îndesat, numai păr şi negi pe faţă, cu un bot de sobol de parcă mereu scormonea, nu voia să spună adevărul ce toţi îl simţisetă.
- Eu nu-mi aduc aminte să fi avut Măria Sa nevoie de doauă focuri cândva pentru a pune jos fiara. Că-1 ştiu de demult...
- Atunci?
616
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
617
- Numai neîndemânarea boerului Dudescu să fie de vina:'
- Cine ştie?
Şoaptele se înmulţeau, vorba umbla din ureche în ureche. Mai pe la spate, pin săniile boerilor de rangul doi se spunea pe şleau că nu e lucru curat.
- Nu i-a răsărit soarele dinainte boerului Dudescu, azi-tli mineaţă, zicea fără sfială dumnealui Matei Huzum, al doilea postelnic.
- De, i-o fi lui şi-alor lui că pre toţi Domnitorii i-an încurcat cu tămâierile şi linguşirea! adăugase şi dumnealui Cârstea Voinescu, al treilea logofăt.
- Stt! Nu vă mai stă limba-n gură şi-o să audă Măria Na. Aşa să fie, dar voi nu trebue s-o gândiţi... îi sfătui cu vorba-1 domoală dumnealui Alexandru Văcărescu, mai bătrân, încărunţit în tele, ce multe văzuse şi avea o gură ce rar o deschidea.
Şi până spre seară alergară pe câmp după iepuri, mai împu-şcând, mai lâsându-i să scape din nebăgare de seamă. Fusese o zi plină, obositoare. Când se însera şi ajunseră în curtea conacului boerului Dudescu, pentru că tot pre el îl pedepsise să le dea o masă şi să-i adăpostească o noapte, erau sleiţi de atâta mers prin arătura plină de zăpadă. Căpitanul de vânători sosise de mult cu prada şi o înşiruise sub cula albă, rânduită după cuviinţă. Mistreţul, cu steagul de ceremonie înfipt în burtă, la mijloc şi giur împregiur două sute treizeci şi cinci de iepuri cu boturile însângerate şi urechile ţepene. Urgie făcuse vânătoarea domnească, dar toţi se priveau mândri, lepădându-şi puscile într-o sanie. Câinii umpluseră larga curte şi se gudurau printre picioarele norocoşilor. Li se pregătea şi lor o cină îmbelşugata de către slugile aduse anume. Oaspeţii urcară scările îngheţate şi ajunseră în marea sală unde se aşternuse o masă scurtă de post ca să nu-şi turbure stomahurile cinstiţii boeri înaintea marelui praznic domnesc ce cu osârdie se pregătea la Bucuresci.
Hulpavii oaspeţi at fi mâncat tot că erau aduşi de pe drum, din sloatâ, şi nu se mai uitau, dar îi ţinea cuviinţa. în
: străchinile colorate de ţară, cu margini picrate de mâini meştere t şi pe talerele reci de argint stăteau grămezi de caşcaval, şi brânză {• de burduf, între jimbuliţe şi urdă sărată. Mai la mijloc, în alte i talere întunecate, zăcea fasolea bătută, fără costiţă de purcel sâ ; nu se strice datina şi munţii de gogoşari roşii ca focul, arzând cu oţetul în ei. Intre garafele aromitoare, că vinul nu era oprit, stătea varza scoasă din butoaie abia cu un ceas înainte, rece şi plină de inimi. După rachiul pus la fiert cu scorţişoară şi supa de linte se încercară gogonelele pritocite la vreme, cu gustul lor parşiv de zeamă în care zăcuseră buruieni în butoaie anume pregătite. Se înfulecau mâncăruri de praz fără carne şi măsline cu sos, mai cu mâna, mai cu tacâmurile de arginr, vânătoreşte, mai mult de-a-n-picioarele, fiecare spuind ce avea de spus, când la ureche, când în gura mare.
Princepele părea mulţămit de vânătoare. îşi întindea din i când în când picioarele spre flăcările căminului îngust aflat mai : la o parte. Afară coborâse seara, câinii se stâmpăraseră, nu se 1 mai auzeau. Vinul cânta în buţile de lemn. I - Bine te-ai înstăpânit, vel-vistierntce Dudescu, zisese ace-l   luia ce tot nu-şi mai venise în fire după încrâncenata întâmplare.
- Cu voia Domnului milostiv...
- Şi te-a costat mult un asemenea conac?
- E moştenite, Măria Ta...
- Bună moştenire. Mai ai câteva parcă prin ţară...
- Am, cu voia Măriei Tale...
- Eşti bogat, vel-vistiernice...
- Dacă îngăduie Strălucirea Ta...
- îngădui, de ce să nu îngădui? Cu cât Domnul ţine mai mulţi supuşi bogaţi cu atât îi merg şi lui treburile mai uşor...
- Mare vorbă a spus Măria Ta...
- Dar parcă aveai o fată, ce mai face, că n-o mai întâlnesc prin iatacul doamnei mele, unde ades petrecea...
Boer Dudescu simţea cum îi îngheaţă spinarea de un frig neştiut.
618
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
619
- E dusă, Măria Ta. A apucat-o credinţa...
- Ce spui? Frumoasă îndeletnicire şi nobilă. Ferele boeriloi mei mai curând stau la danturi şi la petreceri decât să şiic cuvântul Domnului sub vreun acoperiş de mănăstire... Ori o fi avut vreun necaz?
Boer Dudescu luă o măslină, o ameţi în sosul gros cu lămâii ca să-şi facă vreme la răspuns şi spuse în cele din urmă:
- N-a avut noroc, Măria Ta...
- Cum adică? Frumoasă era, bogată era, ce ginere i-ai găsii?
- O, un terchea-berchea. II ştie înălţimea Ta, căpitanul Sârbu...
- Da ce-i aşa ruginit de-1 vorbeşti de rău?
- Un jucător de cărţi, un beţiv şi-un libov. Vânzător de frate de codru, dar trebuincios se pare treburilor stăpânirii.
- Ia mai spune, că-mi place povestea lui... Ziceai că e vânzător? Domnitorul părea că visează, se uita la amurgul de-afară ce
umplea curtea culei vel-vistiernicului cu un ultim şi tandru foc roşu de soare, ce parcă din pământ lumina, nu de deasupra lui.
- De, Măria Ta. Nu a ştiut ce înseamnă virtutea credinţei...
- Mulţi nu ştiu ce-i virtutea credinţei, vel-vistiernice Dudescu, şi pedeapsa-i ajunge odată şi-odată, nu crezi?
Se uită în el, nu altă ceva. Şi boer Dudescu crezu că o să-1 lase inema.
- De, fiecare după cele ce face...
- Nu-i aşa?
In cea sală nimeni nu mai mesteca, căutând a ghicire ce tâlc aveau vorbele Princepelui. Acesta îşi clăti gura cu un pahar de vin şi trase aproape şerbetul şi cabfeaua, aduse de tăcutele slugi ale gazdei. Se fumă după aceea, se glumi şi, când oboseala îi ajunse pe fiecare, trecură la culcare în odăile numeroase, potrivite pentru o asemenea ocazie.
Noaptea aceea toţi dormiră în afara vel-vistiernicului care dădu ocol casei, gânditor, cu barba în piept, cu mâinile la spate, nemaisimţind frigul nopţii şi ameninţarea soartei sale ce rea se
: arăta, cu toate semnele din acea zi trecută, ce se scursese undeva în timpul tuturor dindărăpt...
*
Praznicul domnesc începuse mai târziu decât era obiceiul, pentru că convoiul de sănii, deşi plecase devreme de la cula vel-vistiernicului Dudescu, ajunsese abia pe la zece în Bucuresci, încărcat şi plin de veselie. Un ceas, Princepele se spălase şi se schimbase cu mare grabă, parcă mânat de o mare plăcere. Boerii plecaseră drept la Mitropolie ca să-1 aştepte, întremaţi de frigul de-afară al unei zile pline de bunăvoinţă. Ajunul Naşterii Domnului nostru Hristos se arăta cu mare pohfală.
în besearică mare şi mândră, rece şi plină de icoane şi lumânări, stăteau în privealâ Mitropolitul şi episcopii lui şi arhiereii la rânduiala lor, în stranele afumate. Boerii se înghesuiau la rânduiala lor, cu haine neobosite pre ei, privindu-se şi zâmbindu-şi cu bunăvoinţă, cum se cuvenea la o astfel de zi. Mai la spate, către intrarea în besearică, se afla şi grupul boerilor maziliţi cu priviri mai stinse, unele pline de nădejdie că din jocul sorţii vor dobândi vreo iertare din partea Princepelui şi vor lua iarăşi havaetul şi bucuria de coadă.
Vel-vistiernicul Dudescu, despre care se şi dusese vorba în lume că era să-1 piardă Măria Sa, sta în strana dreaptă, lângă Mitropolit, cu obrazul ca varul, fără surâs, cum erau sfinţii cei curaţi din pereţi. In apropierea srranei goale încă a Domnitorului şedeau marele logofăt, dumnealui Manolachi Creţulescu, cu obrazul ca para pergamută înainte de cules şi cu o privire luminată ce trăda înţelepţia-i cunoscută şi înalta-i cultură trasă din cele cărţi cetite şi răscetite, şi dumnealui Ştefan Văcărescu, marele cămăraş, un bărbat puţin adus de spate de la o veche suferinţă a măduvei putrede de umezeală, că locuise prin surghiunuri în odăi neîncălzite. Şopteau în taină de-ale lor. Din dreapta stranei Princepelui se mai aflau: dumnealui Dumitrachi Asan, marele clucer, cu un chip întunecat de grec şi ochi
620
EUGEN BARBU
aprinşi, jucându-se cu zalele unui lănţug ce mereu îl frământa în degete, făcându-1 să sclipească în strălucirea vechilor lumânări de ceară, vtori logofătul Barbu Merişanu, lung şi slab, ce parcă numai miercurea punea pre limbă, al doilea vistiernic, dumnealui lancu Scanavi, cel ce avea un cap pleşuv de începea parcă de la bărbie şi se rermina în spinarea ascunsă de blănile lui jucătoare şi tretilogofătul Voinescu, din a stânga boerilor celor mari, aflaţi mai la o parte să-1 întâmpine pre Domnitor.
Princepele, dupre ce se spălase, ieşise din casa domnească şi venise în spătărie şczând în domnescul scaon. Vtori spătarul îl încinsese cu sabia cea împărătească peste umăr şi îi dăduse buzduganul în mâna dreaptă pre care el îl ţinu uşor pe umărul drept. Marele spătar, dumnealui Dumittaşco Topliceanu, îi aşezase cuca pe cap şi Domnul se sculase cu tot parataxisul său, trimeţând zapciii înainte la besearică cu semnele lor.
Alaiul străbătu mulţimea curioasă care împânzise dealul plin de zăpadă, cu strigăte şi lovituri scurte. Cerşitorii şi gură cască se holbau cu ochii plini de pohtă la strălucitul convoi. Marele postelnic Ianachi Moruzi nu se uita la nimeni, ţinân-du-se bine în sania lui ce începea alaiul. Al doilea şi al treilea postelnic îi păzeau spatele. Drumul era deschis de marele agă Marei Bălăceanu, de armaşii şi uşierii Princepelui, toţi bărbaţi bine clădiţi, potriviţi să stea în şa, nu răsturnaţi în blănurile puse în sănii. Vătafii de aprozi şi vătafii de păhărnicie îşi făceau şi ei loc cu gura înaintea tuturora. Nu lipseau vătaful de stolnicei, başi-bulucbaşul de seimeni, bulucbaşii, iuzbaşii şi bairactarii, cu armele în mâini, după rânduiala, toti o mulţime pestriţă, amestecată, gureşe şi plină de duhul iernii de afară. Aprozii şi icioglanii fuseseră lăsaţi în divanul cel mic. Arnăuţii făcuseră pârtie, sfărâmând zăpada, urmaţi de paici, satârbaşi şi ciohodart. Pe amândouă părţile se înşirau acum, cu cât te apropiai de Mitropolie, fustaşii cu dardile în mână. Toţi se aplecau îna-intea-i şi când ajunse sus, îl întâmpinară Mitropolitul, cu episcopul şi cu arhiereii lui, toţi în faţa uşilor împărăteşti.
3
PRINCEPELE
621
înăuntru era fum şi aer stricat. Lumânările pâlpâiau. Vestmintele foşneau şi sttăluceau, de afară intra un curent rece, iute încălzit de atâtea răsuflări. Mitropolitul cu pateriţa în mână şi episcopii cu cârjele lor, boerii cu toegele aurite, cu toţi făcură o uşoară închinăciune. Princepele se închină spre icoana Mântuitorului şi către icoana Precistei, bătând rar semnul. Se înclină la rândul său către uşile frumos sculptate ale altarului şi către boeri, făcând o shimă de smerenie către Mitropolit, ce nu-1 pierdea din priviri. Apoi sui către strana cea goală, urmat de ceilalţi. Neavând Domnul fraţi şi beizadele de faţă, nefiind nice Doamna la slujbă, totul se linişti repede. Dinapoia stranei sale stătea acuşi al doilea spătar, ţinând în mâna stângă şlicul de sobol şi o năframă de-i zicea cecmea.
începuse cetirea sfintei liturghii şi în sfântul lăcaş nu se auzeau decât tusete mărunte de bărbaţi dogiţi de bătrâneţe au de frigul acelei ierni aflate la început. La văhodul cel mic, când ieşi preotul şi diaconul cu Evanghelia, mitropolitul o sărută primul, punându-şi cu sfială buzele pe peceţile-i de aur, pe urmă Princepele făcu la fel, lăsând să i se vadă ametistele de la degetele încărcate cu inele. Când se agiunse la Heruvico, vel-postelnicul Ianachi Moruzi, şi vel-cămâraşul Ştefan Văcărescu se apropiară de strana Măriei Sale, reluând spunerea rugăciunei celei mari către Tatăl nostru cel din ceruri şi rămânând lângă scaonul prea Măritului până la isprâvirea liturghiei.
Vremea ttecea pe neştiute in murmurul slujbei celei mari şi în curiozitatea celor de faţă. înăuntru căldura creştea şi Princepele simţi că asudă. îl privi de câteva ori pe vel-vistiernicul Dudescu şi pre ceilalţi boeri, cu o uitătură plină de şiretenie ce nimeni nu ştia ce înseamnă. Marele logofăt Grădişteanu bătea crucile cu nădejde şi se uita la coroanele de aur ale sfinţilor. Undeva cădea tencuiala de atâta răsuflet fierbinte şi un miros de igrasie, de perete fărâmat şi plin de văpsele îi făcea să sufere nările cele fine, deprinse cu mai bune mirosuri. La pri-casnă, Mitropolitul se sculă şi sărută icoanele, pre rând, se
622
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
623
întoarse, blagoslovi pre Domnul, pre boeri şi celălalt norod, aşezându-se iar în strana sa. După care Măria Sa coborî pâna în mijlocul besearicii şi se închină la icoana proschinitarului, unde un arhiereu îl mirui înaintea praznicului ce-i aştepta pre toţi. Intorcându-se spre strana sa, înălţimea Sa mai făcu o shima de smerenie către toţi şi aşteptă ca vel-vistiernicul Dudescu, gras, năduşit şi grăbit să dea în blid 10 lei, de pomazania mare.
Săvârşindu-se atunci liturghia, Princepele merse să ia anafura den mâna mitropolitului, şi se aşeză iar în strană. Est timp, marele cupar se duse la curte şi adtise însoţit de un păhărnicel cupa din care gustă mai întâi Mitropolitul, după ce o blagoslovise. După care o aduse spre Domnul şi, stând înaintea stranei Princepelui, o întinse mai întâi vtori paharnicului să ia credinţă din ea şi apoi o întinse Măriei Sale, care sărută cupa şi gustă din pâine.
După miruirea tuturor boerilor şi după ridicarea colivei, Domnul coborî din strană, se mai închină o dată cu o shimâ de smerenie către toţi şi ieşi din besearică, ducându-se la spătărie. Drumul până la Divanul cel mic Măria Sa îl făcu pre jos sub ploaia de binecuvântări a mulţimii, fericită că-i poate vedea smerita faţă într-o astfel de însemnată zi. Vremea se mai încălzise şi soarele îşi punea peceţile lui de iarnă peste coperişutile oraşului de scaon. De-o parte a văzduhului iar se pregătea o ninsoare sură, penrru că cerul avea o povară grea de nori aducători de zăpadă.
în currea Palatului, sub ferestrele Doamnei, îl aştepta rânduirea vânatului de ieri, pus cu fală în bună rânduiala, ca să mai vadă şi slugile de aici că Măria Sa nu plecase degeaba la Boereasa. Domnul urcase în spătărie şi nu se uitase împregiur. Avea un mers sigur şi pe chipu-i de obicei de nepătruns se iţea tot mai arătat un surâs de neînţeles, poate potrivit la zioa de sărbătoare, dar pentru ochii bănuitori aducător de lucruri neaşteptate. Până la sosirea în Divan a Mitropolitului, a arhiereilor şi a episcopilor, ceilalţi zvoreau cu sârg unul în urechea celuilalt.
ST
m
Când toată lumea sosi, al doilea postelnic îi pohti la cahfea .după rânduiala. Pe duşamele se auziră ca totdeauna la asemenea iile loviturile de toiege şi până se aşezară cu toţii mai trecu o Vreme. Praznicul cel mare începu cu o slujbă după cuviinţă, în divanul cel mic fuseseră primiţi mai întâi preoţii domneşti şi diaconii ce şedeau gata îmbrăcaţi în epitrafiie şi feloane, ducând în mâini icoane şi făclii aprinse, ca şi sfeşnice de argint, în uşa spătăriei începu protopsaltul şi al doilea cântăreţ cântă tropariul şi condacul praznicului. Mitropolitul, Domnul, episcopii şi arhiereii, cu boeri cu tot se ridicară în picioare şi preotul ce slujise Evanghelia îi întinse icoana Mitropolitului care, sărutând-o, o dădu Domnului. Măria Sa făcu şi el o sărutare şi, de afară, de îndată se auzită slobozindu-se tunurile şi meter-haneaua. Boerii pupară şi ei pre rând icoana şi Domnul se aşeză în scaon. Diaconul curţii începuse în est timp a cetire oraţiile sărbătorii. Vorbele greceşti şi lăudările despre bunătatea fără margeni dovediră de Domnitor faţă de supuşii săi îl plictisiră repede pe Princepe, dar se prefăcu că ascultă, ca să nu-i supere pe răuascunşii din jurul lui.
După săvârşirea şi a acestui lung ceremonial ce se termină cu o urare în versuri ce fu spusă de o gură dtdee:
lată vine cel dorit, lată-l, vine umilit. Către ai săi ucenici, Cel mai mare preste mici...
Mişcaţi buzele spre bine, S-arătăm de învăţătură Vom începe câte doi Versuind cântări din gură...
vel-vistiernicul Dudescu dădu pteoţilot celor despre Doamna câte un galbin şi diaconului ce spusese oraţiile de asemenea un galbin, după care intrară cu icoanele arhimandriţii cu egumenii
624
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
625
mănăstirilor închinare la Sfântul Mormânt, urmaţi de Sinaiţi, Sferagoreţi şi alţii, îmbrăcaţi cu toţii în epitrafile şi feloanc. Unul dintre egumeni, pe numele său Eufrasie, mai pricopsii la învăţătură, făcu engomion către Domnul, după care vel-vis tiernicul Dudescu îi dădu şi lui ce i se cuvenea. Fu apoi rândul preuţilor de rând, şi ei cu icoane şi ei cu vorbe dulci ca muştele la miere, pre buzele dosădite, şi ei cu mâna întinsă la luarea zio ţilor de cuviinţă, iute scăpaţi din palmă de către boer Dudescu.
Când ieşiră preuţii cu totul, vel-cămăraşul îi pohti la vutca pe înalţii boeri ce atâta aşteptau. Se aduseră şi cofeţioane şi vel-cuparul întinse Domnului o tipsie de argint pe care se aflau doauâ pahare. Cuparul luă o înghiţitură de ctedinţă apoi Măria Sa gustă vutca, puind în gură şi cofeturi. Copiii de casă duseră pahare cu vutcă Mitropolitului şi boerilor cu rândul. După ce trecu vremea cofeturilor, vel-cafegiul, un bărbat buzat, aşternu înaintea Domnitorului peşchirul cel rânduit şi scurse bâututa cea neagră în ceşti. Aerul fu îmbălsămat cu parfume. Când băutul cahfelii se isprăvi, se sculă mai întâi Mitropolitul şi făcu plecare spre Măria Sa, urmat de arhierei şi de boeri. Praznicul cel mare, ţărămonia de zioa Naşterii Domnului, abia a doua zi trebuia să înceapă despre prânzişor.
Era o zi încremenită de iarnă. Soarele dus abia arunca o palidă lumină deasupra Bucurescilor, mistuiţi de zăpadă. Cântau undeva prin curţi cocoşi blegiţi de frig ca şi când ar fi spus lumii că viaţa se isprăvise. Din hornuri ieşeau fumuri albe, iute căzând peste acoperişuri, risipite şi pustii. Crăciunul începuse cu slujbe la biserici. Clopotele bătuseră devreme, rugăciunile erau acum făcute şi începuse petrecerea. Princepele privea de sus, de la fereastra iatacului său, ţurţurii lungi ce spânzurau de marginile chioşcului de vară. Stâlpii minunaţi ai locului de pri-veală, zugrăviţi iscusit pe dinăuntru, abia se zăreau în aburul frigului. Câteva vrăbii gureşe scormoneau baligele uitate de
l -
f i
SŞlugi în faţa grajdurilor. Literele chirilice ale pisaniei încastrate Tin zidul de la intrarea în biserica domnească luceau ca date cu t apă. Locul de juruinţe era pustiu. Spre porţi începuse mişcarea Oaspeţilor aduşi cu săniile, toţi veliţii boeri, sosiţi cu nevestele ori fiicele, care muieri se grăbeau spte sălile despre Doamna.
Vodă îşi îmbrăcase giubeaua albă, îşi pusese la brâu hangerul împodobit cu briliante şi se mai privise o dată în mica oglindă veneţiană din perete, înainte de a-şi aşterne pe umeri gugiumanul de samur. Se gândea cu o bucurie secretă la cele ce le pregătise boerilor săi, mai ales unuia, după o lungă şi plină de îndoieli gândire.
Pe sub casa domnească, aşezată pe stâlpi de piatră, cu trei cafasuri şi pe lângă odăile seimenilor se strecurau slugile, oprind caii cu strigăte mari, ajutându-i pe graşii şi osteniţii săi slujitori să coboate în zăpada curţii. In faţa băii ridicate din marmură de Preconezia, grăjdarii întorceau săniile şi pe dalele lustruite copitele cailor alunecau, gata-gata să se prăbuşească. : înainte de a trece spre spătăria mare, cea cu tavanul împodobit cu stele pictate de o mână meşteră, se opri lângă uşa vistieriei si bătu din palme. Se ivi tretilogofătul cu un cap uimit, gata să facă o plecăciune.
— Ai pregătit ce este de trebuinţă? întrebă Domnul.
— Cum a spus Măria Ta s-a făcut.
— Bine atunci. Când oi face semn, să fii pe aproape. Tretilogofătul dispăru prin perdele ca şi când l-ar fi
înghiţit pământul. Princepele trecu prin spătăria mică, se aplecă să nu lovească bolţile susţinute de coloane scunde şi răsucite si inttă în odaia de ospeţe. Printr-o uşă se vedea sala Divanului, împodobită cu tuiurile şi srindardurile domneşti. Locul era încă pustiu, de undeva, de dincolo de lungile coridoare de lemn, se auzeau glasuri amestecate şi oamenii săi se iviră.
Din curte se slobozi un tun în semn că ospăţul putea începe. Măria Sa se aşeză în capul mesei şi vel-postelnicul lanachi Moruzi şi cu vel-spătarul Dumittaşco Topliceanu, cu sabia şi
626
EUGEN BARBU
cu topuzul în mâna dreaptă, se aşezară în spatele său. Vel-pa-harnicul Scarlat Greceanu, îmbrăcat în caftan preste care aşezase şapte coţi de tafta naramzie, legaţi pe umăr, făcu semn cupa-rului să pună vutca şi vinul. Slugi numeroase aduseră în grabă ligheanele de Bosnia, pline ochi cu apă pentru spălarea mâinilor. Dumnealui marele serdar Constandin Oteteleşeanu glumi cu vecinul său din dreapta ce se potrivi a fi Barbu Merişanu, al doilea logofăt, ce stătea mai în spate rezemat de banca acoperită cu lăicere verzi:
- Spală-te, logofete, ca Pilat din Pont că o să vezi ce căftă-nire o să facă azi Măria Sa...
- Crede domnia ta că aşa o să fie?
- Eu nu cred, eu ştiu...
Marele serdar râse uşurel cu ochii mijiţi, ştergându-şi cu dosul palmei barba argintie, în semn de mulţămită. In spate şi alături boerii se salutau pe tăcute, ori murmurând încet câte ceva. Bărbaţii, părăsiţi de nevestele ce erau mai grijulii cu protocolul, trăgeau cu ochiul unul la altul, să nu greşească cu ceva. îşi scoaseră mai întâi anteriile, ridicându-le cu o copcă la guler. Mitropolitul îşi căuta cârja cu capăt de fildeş ca să poată binecuvânta masa. Ceilalţi îşi pipăirâ şi ei toiegele, aşezându-le aproape.
Dumnealui vel-stolnicul Costandin Nenciulescu răcea semn către cei ce aduceau bucatele pre masă de la cuhnii. Un blid mare se puse înaintea Domnului şi vel-stolnicul luă credinţă, aşezând blidul pe masă. Mitropolitul înmuie o bucată de jim-buliţă aurie în mâncare, după care se închină făcând urarea: - In onoarea şi slava lui Dumnezeu, care prin mila sa am ajuns sănăroşi la această sfântă zi şi să ne rugăm să ajungem şi la anul, aceeaşi zi cu sănătate şi pace.
Dupre care afară se sloboziră puscile în foc mărunt. Ceilalţi făcură la fel urându-şi sănătate unul altuia, cu voci spăsite, dar fără credinţă şi dragoste. Erau ca o turmă îmblânzită aflată laolaltă. Se urau din ochi şi se loveau pe unde apucau, dar aici,
PRINCEPELE
627
"înaintea Domnitorului, trebuiau să-şi zâmbească şi să-şi spună vorbele cele mai iscusite şi mai adormitoare de griji.
Slugile cărau ligheanele cu apă zăcută în care-şi spălaseră mâinile şi îmbălsămară curând aerul cu mirodenii. Vodă luă : de la dumnealui Radu Slătineanu, marele medelnicer, lingura cea mare de argint, punându-şi cu grijă puţină supă şi bucăţi de carne fiartă în blid, după care boerii făcură la fel, trăgând t -  lacom cu ochiul la mezelile aduse de către oamenii vel-cluce-i     rului de la cămări. De la un colţ de masă, dumnealui Hristea Belivacă, cel mai lacom mesean, simţea cum i se topesc cerurile -# gurii de pohtă, adulmecând cu nări hulpave mirosul cârnaţilor
* de zalhana, al salamului şi al pastramei de Ţarigrad.
* Pe tipsii de argint sosiră şi ghiudemurile de ţară, făcute din carne de capră cu mirodenii şi sardele şi scrumbiile reci şi încremenite, grămezile de icre de chefal, de icre negre, năruite de privirile ce întâi le înghiţeau cu sticlirile lor, înainte de a le ajunge în stomahuri. Feluri după feluri se primblară prin faţa cinstitelor feţe, icte de morun îndulcit, icre de ştiucă şi câte altele.
Mitropolitul gustă cu cinste, ca şi când ar fi ciugulit aerul. Nu mânca, slujea şi-acolo pentru a dovedire că nu hrana cea lumească ne ţine pre acest pământ, ci aceea sufletească. Dar tâlcovenia acestei purtări nu era băgată în seamă. Oameni erau cu toţii, şi marii dregători şi Domnul şi se cuvenea ca măcar la o astfel de sfântă zi să se poarre şi puţin porceşte. Aşa încât mâinile împodobite cu inele groase şi scumpe nu mai dovedeau cu alesul. Blidurile din care se scurgeau în burţile lor felurile se înălţau pre mese cătte tavan. Protopsaltul şi cu al doilea cântăreţ domnesc şi cu alti peveti terminaseră cu obicinuitele cântări de slăvire a lui Dumnezeu. Se făcuse şi al doilea toast. Domnul ridicase paharul său în cinstea Padişahului şi puscile iar se sloboziră afară. Slugile aduceau acum felurile cele de mijloc, schimbând vinurile uşoare de Rin cu altele mai îndesate de Aipurh şi Spania. Şi unde se duceau raţele şi gâştele şi varza şi bucatele cele înfăşurate printre dinţii lacomi ai vajnicilor bărbaţi
628
eugen barbu
ce uitând de ei în atâta foame deslănţuită că erau laolaltă şt privindu-se fără să vrea mai rău se întărâtau şi îşi ştergeaţi mâi nile grase de cele antirie şi-şi mai flocăiau bărbile prin blănile scurte şi preţioase, pătând cu eiegetele calpacele împodobite cu miel de Buhara, lăsate alături, pentru că nu păstraseră peste ţes teie rase cu grijă decât tichiile mici şi roşii.
Al treilea toast îl ţinu mitropolitul întru sănătatea Dom nului şi a Doamnei, făcându-se iar şanlâc, în timp ce cântăreţii intonau rioXuXpovxov. Dumnealor boerii se ridicară în pi cioare cu contăşile pe umăr, iute potrivite, după ce cuparul le dregea câte un coboc de vin ce Princepelui îl închinară, sării tându-i dupre aceea mâna măritului şi luminatului. Când tu rândul vel-vistiernicului Dudescu, Domnul îl privi cu o atenţie ce nu scăpă nimănui, o atenţie primejdioasă, ironică, plină dc ascunse gânduri, atenţie ghicită în surâsul greu, lăsat pre buzele mai marelui.
- In cinstea domniei tale, vel-vistiernice, şi întru mulţi ani să ne mai vedem...
Alb ca hârtia, boer Dudescu ridică paharul de argint ce tremura în mâna-i îmbătrânită.
- Soarele nostru lumesc, să ne trăieşti! spuse cu o voce şovăitoare şi vru să se retragă.
- Da' parcă nu ţi-ar fi atât de bine, vel-vistiernice... mai întrebă Princepele, îngrijorat cu ipocrizie.
- Ba cum nu, Măria Ta, dar e cald înlăuntru şi nu-mi ţin eu bine inema.
- Aha! făcu Vodă, parcă sughiţând, şi-l lăsă să se ducă la locul său.
Masa boerilor mai ţinu cam la un ceas, după care urmară boerii de rangul al doilea şi pe urmă cei mai mici, până şi protopsaltul cu cântăreţii, şi ei bucuroşi să soarbă un pahar faţă de luminăţia sa şi să capete un galbin bacşiş pentru cântări.
La masă se aduceau acum talvalele de Rusciuc şi de Ţarigrad şi vinurile cele dărâmăroare de Tokai, şerbetele, dulceţurile,
princepele
629
kahfelele şi ciubucele. Domnitorul închinase un pahar pentru {Mitropolit, pentru arhiereii săi, pentru boeri şi pentru tot norodul terii sale.
f    Est timp, în odăile despre Doamna, soaţa Princepelui lua masa cu jupânesele. Ce zvoreală era acolo să nu mai povestim, că unde-s trei muieri şi-o gâscă se numeşte că avem târg, darii mite atâtea feţe luminate şi neveste prea cinstite. Nu lipsea doamna Ancuţa, soţia marelui logofăt Grădişteanu, legată la 8 cap cu turban de tulpan, cu zăbranic ca fetele tinere, deşi era K cam dusă după patruzeci de ani; se înfiinţase la cea petrecere M şi stolniceasa Haretia, o femeie înaltă, făcută parcă din merii mer şi piatră de ocnă, gureşă, veselă, umplând încăperile de ■.* râsul ei ce părea tuturor prăbuşirea Dâmboviţei la stăvilarele W cele potrivite; de asemenea se înfăţoşase Doamnei şi Neacşa ■| Pârşcoveanu, nevasta marelui vornic de Ţara de sus, şi ea as-f cunsă după un marabu meşteşugit cărat de la Beci dc negustorii a& lipscani, ţinându-şi coadele între flinte, bine legate ca neşte ft hăţuri de cai. Mai la o parte, dar tot la dreapta Doamnei, se * afla ochioasa de Sofica, fiica hatmanului Costache Caragea, pur--   tând un urmuz împănat cu stele şi fulii de diamant, cu sâni dogoritori ca sobele cele de tuci. Nu lipsea Catrina Greceanu, soaţa marelui paharnic, mai şteatsă şi mai fără fire, necum Sanda Done, prietenă la toarrâ cu toatele cele de faţă pentru că ea le potrivea întâlnirile de taină, cum era codoaşe, îmbrăcată într-o rochie de mătăsărie galbenă, lucioasă, ce mai mult desvelea decât ascundea lungilc-i coapse de iapă împărătească ce între picioarele ei istovise pre mulţi de se rugaseră să fie lăsaţi la rreaba lor. Gurile rele ziceau cu osârdie că acolo în vatra ei de flăcări muriseră trei bărbaţi, unul de ţeapăn, altul pentru că bea de dimineaţa până seara aftion şi la culcare pelin cu urciorul să se ţie vesel, ca să nu mai vorbim de-al treilea, care fusese înghiţit de către vrăjitoare în vârtejul plăcerii şi fusese scos de-acolo cu doftotii cei mari domneşti.
630
EUGEN BARBU
Dar parcă numai Sanda Done era astfeliu? Ce să mai spu nem atunci de Catrina Moruzi, verişoara marelui postelnic Ianachi Moruzi, cea de făcea baie iarna, cum era acum, goala în Herăstrău, puindu-i pe ţiganii robi s-o frece pe ţâţe cu za padă, ca să şi le ţie tari la muşcătură, darmite Safta Creţulescu, soru-sa, şi ea o poamă de speriase cancelariile evropeneşti pre unde umblase şi încurcase treburile diplomaticeşti, că nice acum nu se lăsa. Ruxandra Florescu, în rochie de marţelin, numai inele şi dinţi, ţinea masa dinspre stânga, privind la celelalte cu o scârbă neascunsă. Despre ea se spunea că nu are ibovnici, în schimb s-ar ţine cu câinii, ce cu ei umbla pe la moşii. Ar mai fi trebuit pomenită şi baroneasa Biiller, o căzătură bătrână ce se dragostea cu băieşiţe, că bărbat nu mai apucase de douăzeci de ani în pat, şi ea în paplină fără cute, cu mâneci cu bufnituri şi ciupeag scurt după moda Imperiului de unde venea.
Cele mai tinere, ce acuş se puneau bine cu Doamna şi intrau în graţiile ei, cum erau postelniceasa Elena Balasaki, al cărei tată murise de mult şi rămăsese numai cu maică-sa; Măria Văcărescu, cu capul gol, cu flori pre ea, într-o rochie garnisită pe poale cu fionguri de panglice; Ioana Mavrocordat, despre care se spunea că era plină de bube prin locuri ascunse încă de la 26 de ani, Smaranda Grădişteanu şi altele se ţineau mai la o parte.
Doamna închinase întâi pentru Princepe, apoi se ridicase logofeteasa cea mare, Ancuţa Grădişteanu, supunând paharul pentru Doamna şi dupre aceea Doamna iar închinase pentru toate giupânesele, dupre care cu toatele, ghilosindu-se una pre alta că se bine învârtoşiseră, îi sărutaseră mâna, făcând urările cele de cuviinţă. Se aduseseră alunele şi cofeturile şi strafidele cele bune şi băuturile dulci. Cocoanele mai trecute îşi aşezau pe frunte fesul cel alb, legat cu testemel şi bibiluri, ăle tinere îşi arătau sculele căpătate încă de pe acum, după cine ştie ce întâlniri de taină cu bărbaţi bogaţi. Paftalele şi dragonii pre-ţiosi scânteiau sub luminile de ceară galbină. Păunită Cantacuzen, de era rudă cu marele comis Alexandru Văcărescu, îşi râdea în
m
I
PRINCEPELE
631
barbă de câteva cocoane cărora le pusese gios bărbaţii, care pre la o nuntă în cămări reci de taină, care pe la cule, în fân, vara, care în odăi pline de fum, sus, în casele închiriate de un negustor grec cu mare fereală pentru câteva ceasuri dulci. Inelul cel mare cu matostat în mijloc îl avea de la îndârjitul Manolachi Creţulescu, ce şi-acum, către apusul vârstei, mai săvârşea şi încă cum, muşcând şi amuşinând, cu mare pohtă şi iscusinţă; şirul de mărgăritare cu diamanturi, ce făcea cât o moşie, îl primise de la dumnealui Costache Caragea pentru o înghesuiră noapte lungă şi nesfârşită numai ca să-i miroase acel boer rochiile că nu mai avea snagă şi se bucura numai la atât. Ghiarele de leu ce-i ţineau şalul ghiuvez împregiurul umerilor albi şi tari le dobândise după ce năduşise în aşternutul marelui paharnic Scarlat Greceanu, ce cu fîie-sa îşi ademenea ibovnicele, chemându-le să-i înveţe podoaba limba franţuzească. Păunită Cantacuzen îi stia pre toţi cum grohăie deasupra-i, îi văzuse în hainele lor groase urcând scările la odăile despre Domnul; care nu-i trecuse prin braţe, care nu-i scâncise în urechi, mozolindu-i-le: Cori-mu! Coriţaki-mu! Şi în ea cu mare pohtă se deşertaseră rămâind muţi şi fără vlagă până ce, cu alese mângâieti, iar îi dregea şi-i făcea s-o ia de la capăt, jocul cel făfă început şi sfârşit, din care cu toţii ne-am născut.
Slugile Doamnei puneau acuş pe joasele mese castane fierte în zahat, lisă de chitră, praline şi acadele, cofeturi cu tăvaşe franţuzeşti în care se povesteau pe ocolite unele fapte ale celor de faţă. Femeile râdeau şi îşi dădeau ghionturi, trântite pe sofale, dezvelindu-şi trupurile istovite sau proaspete. Sosi şi rândul caramelelor cu plesnitori de iar le făcură să râdă şi să petreacă.
In spătăria mare se aduseseră ciubucele şi se fuma în draci. Muştucurile de chihlimbar erau muşcate cu pohtă şi mâinile leneşe ale mesenilor se lăsau în vasele proaspete, culegând fructe zaharisire sau luând cu linguriţele de argint dulceaţa de petale de trandafir. Se vorbea deodată, se spuneau măscări, femeile de alături, den odăile despre Doamna, erau lăudate pentru virtuţile
632
EUGEN BARBU
lor drăgăstoase şi care mai de care zicea că nu s-a făcut de râs la grelele lor încercări ce ades aveau loc fără de ştiinţa soţiilor.
întru această veselire şi bună tihnă, ce se auzi către amurgul acelei seri de iarnă ce murea în curţile domneşti pe ziduri cu o ultimă, istovită lumină?
- Cinstiţi boeri şi înălţate Mitropolit, zisese deodată parca trezit din petrecere Princepele, ce aţi spune de a ţinere un Divan?
Se făcu o linişte de biserică.
- Divan? în zioa sfântului Crăciun? întrebă careva.
- De ce nu?
- Nu-i păcat, Luminăţia Ta? întrebă Mitropolitul. Marţea, joia, sâmbăta şi de sărbători nu se ţine divan...
Princepele zâmbea rău în barbă, privindu-i pre toţi eu ochi focoşi.
- Am o toană, prea sfinţite şi veliţi boeri, urmaţi-mă, jăluito-rul de astăzi nu mai poate răbda, nu-1 mai ţin picioarele...
Jumătate curioşi, jumătate înveseliţi, şi nefiind vorba să i se poată împotrivi, boerii îl urmară în sala Divanului celui mare pre Domn. El bătu din palme şi chemă pe vătaful de aprozi. Praznicul domnesc se terminase printr-o curioasă petrecere şi nu se cuvenea să lipseşti de la aşa ceva. Se aşezară fără a mai întreba ceva. Mitropolitul (a locul său în dreapta Princepelui, vel-aga la scaunul de trebuinţă, vel-armaşul asemenea, armaşii după rânduiala. Boerii laolaltă, mai glumind, mai îngheţân-du-le spinarea că ştiau de ce-i în stare. Cine ştie ce mai născocise mintea-i bogată?
Mai întâi Vodă bătu din palme şi se ivi comisul Velea ce făcu un semn în spate. In sala Divanului celui mare apăru un grăjdar ce târa de dârlogi un cal pârăgenit, ce-1 ştiau cu toţii: armăsarul bătrân pe care se suise în ziua învestirii Domnitorul la Stambul, şarg, greoi, plin de bube acum, bâşinos şi tremurând den altă dată falnicele-i picioare.
- Da asta ce mai e? întrebă dumnealui Manolachi Creţulescu pe marele vornic Costache Chica.
PRINCEPELE
633
M
XL
ai
I
- O toană beţivă, să nu m-audă careva să mă pârască, răspunse acela.
Calul bleg, aproape orb, că domnitorul îl luase de bătrân la învestire, să nu-i facă vreun pocinog, sâ-1 arunce râsului la curtea Sultanului, privea în podeaua lustruită a marei încăperi împodobite cu tuiurile de domnie şi cu steaguri pictate.
Princepele mai bătu o dată din palme şi se ivi ttetilogofătul.
— Tălmăceşte hrisoavele! îi porunci Domnul.
Acela desfăcu hârriile şi începu a cirire. Pe măsură ce se înfierbânta, boerii auziră cu groază că Princepele hotărâse să-şi învestească armăsarul de paradă ca vel-vistiernic, întrucât se dovedise că vechiul dregător, boemi Dudescu, dupre cum o dovedea scrisoarea ce fu repede citită urechilor îngrozite, ticluia şi râvnea, prin vărul său, la măritu-i tron. în clipa aceea, în jurul mârşavului vânzător, se făcu iute un gol plin de murmure.
— N u se poate, Măria ' Fa!...
— Nuc adevărat...
— Scorniri, luminate!
— Ba-i adevărul adevărat! tună Domnitorul din locul său. Să spuie cu glasul său boem! Dudescu.
Acesta căzu în genunchi şi se târî spre Princepe.
— îndurare, Doamne, îndurare! Este adevărul adevărat. Am scornit totul ca să te mânii şi să mă nefericesc pre mine şi pre ai mei. Hotărăşre ce trebue să fac! Dă mă morţii, dar ai milă de-ai mei. Lasă-mă să fiu ucis ca vel-vistiernic şi nu-mi ruşina neamul cu o asemenea hotărâre, ce mă va umple de noroi pe mine şi ai mei şi necurăţat mă va lăsa în vecii vecilor...
Domnul izbucni într-un râs sălbatic, pe care boerii rar îl auziseră:
- Tu visezi la pieirca mea şi eu vreai să am milă? Aş fi putut să-ţi iau de mult viata, dar ce-mi trebue mie o moatte nemernică? Mie ruşinarea ta îmi trebue. Să fie de paradigmă pentru
i-~t-, Ac* fnt* c, npnrrn m r(* \rt\v vpni   DurpM-l. :irmasi! In
634
EUGEN BARBU
surghiun la mănăstire la Măxineni unde e fie-ta să mori, uitai de scârba şi de dispreţul nostru!
Cutremurătoare pildă! Boerii simţiră că se sfârşesc pe picioare. Le trecuse beţia şi damful. Aveau capetele reci şi privirile îngheţate. Pe boer Dudescu îl cărară afară plângând, tăvălin-du-se şi cerşind îndurarea pe care Princepele nu o mai auzi.
- Şi cine mai are vreun gând ascuns faţă de mine şi de puterea mea pieritoare să ia aminte! Cât despre noul vostru dregător, ce asemenea vă este în rang şi drept, să treceţi acuş şi să-1 cinstiţi cum se cuvine...
- Nu se poate, Doamne, spuse marele logofăt Manolachi Grădişteanu. O astfel de jignire nu poate îndura bătrâneţea mea cea ţie credincioasă.
- Ba o să se poată! hotărî cu glas îngheţat Princepele, ridi-cându-se în picioare şi strângându-şi în jurul trupului vestmântul cel lucitor.
După o clipă de grea tăcere, boerii se urniră şi trecură pe rând prin faţa domnescului animal, ce, prăbuşit, orb şi chinuit de îndelungata-i viaţă, se balegă nepăsător înainte-le, strop-şindu-i în hazul mut al Domnitorului, ce gusta din locul său această strălucită şi nemaipomenită umilire...
Ajunşi acasă, goi de ruşine, veliţii boeri îşi aduseră aminte că de la praznic lipsise messerul. Ca orice exaporit, la asemenea ocazii, el plecase în altă parte...
PETRECERILE TINERETULUI
Până la primenirea celei de-a doua domnii, care cerea o sporire de bani şi daruri şi mai nemăsurate, Princepele fu ca turbat. Nu ieşise de multă vteme din palat, nu-1 vedea nimeni, rumega răzbunări cumplite. Nice maică-sa, nice soaţa, Haricleia, nu-i mai intrau în voie. Sta numai cu messerul şi Dumnezeu şrie ce puneau la cale. între boeri vântul bănuielii şi-al fricii de moarte iute se răspândi. Unii ziceau că se bolnăvise de rac şi câ-1 gâtuie ceva pe dinăuntru, alţii că ar face galbini calpi cu Ottaviano, să aibe cu ce astupa gurile cele nesătule ale Padi-şahului. Slugile, cât erau de cumpărate cu bani buni de veliţii dregători, nu puteau spune multe lucruri. Mai umbla şi zvonul că dăduse în doaga credinţei, ceea ce nu mai mira pe nimeni când aflară că pusese pe popi să slujească ziua şi noaptea şi să se roage pentru sufletul său, ţinând bisericile deschise ca neşte prăvălii. Unii cică îl văzuseră îmbrăcat în prăvăliaş făcându-şi crucile în strane, ca să ştie dacă acei slujitori ai Domnului citeau cu sârg literele Evangheliilor. Cine mai ştia care-i adevărul şi care nu? Oricum, faptele sale nu se opriră aici. După petrecerea de la Mogoşoaia şi după nemaipomenita ispravă din Divan, când îl batjocorise pe boer Dudescu, ce acum era nebun în balamuc, la Mârcuţa, plimbând o gâscă legată cu funtă în văzul
636
EUGEN BARBU
lumii şi spuind câ în ea zace Mântuitorul, astrologul Ioan, cum iar ziceau gurile rele, se retrăsese la Bistriţa, pentru a se ruga şi nu-1 mai vedea nimeni. Princepele îl chemase la el, dar acela se lăcea că e bolnav şi că mai are puţin şi trece hotarul vieţii, dorind numai a fi lăsat în pace pentru a-şi mântui cugetul. Faptele bătrânului râu îl mai mâniau pe monarh, dar îl mai lăsă, cât îl smonea messerul ce zicea cu glas scăzut câ se ştie de când lumea că aceia ce nu sunt cu noi sunt împotriva noastră, cum scrie şi în Evanghelia după Matei, şi că ar fi cuviincios ca el, cât era de învăţat şi de în vârstă, să spuie mai bine ce nu-i place din faptele măreţe ale Princepelui.
- II urăşti, Ottaviano, mârâia acesta, judecându-1 în felul său, numai cu privirea.
- De ce l-aş urî, Magnifice, nu mi-a făcut nimic...
- Oare? Fără el ai fi singur...
- Nu are decât să facă Strălucirea Ta ceea ce crede de cuviinţă. Eu sunt un strein aici, el este al pământului...
- Tocmai de aceea trebue să ţin seama...
- Chiar când credinţa lui oarbă umblă împotriva Ta?
- Chiar, aşa e mai înţelept. Putem să luăm ţării ăsteia totul în afara sufletului. Noi ne ducem, ei, aceştia, rămân. Nu cunoşti istoria locului pe care stăm. Pre mulţi i-au hăcuit, pre mulţi i-au smuls din locul de baştină, pre mulţi i-au mâncat mările şi surghiunul, dar se nasc mereu alţii. Cu asta nu putem lupta...
- Om vedea... Fă-ţi dreptatea Ta, arară-le cine eşti şi ce vrei! Şi Princepele o arăta. Umbla într-adevăr pren bariere în
haine de neguţător şi sta în priveală cum se vindea cu balanţa. Când credea că nu e cinstită socoteala, odată îl lua de barbă pe înşelător şi chema armaşii ascunşi şi seimenii, scurtând câte un braţ sau câte o ureche. Asta tare mai plăcea poporului, care, prost, credea că el împarte dreptatea.
- Ce spui? îl întreba pe messer. Iţi place?
- S-ar cuveni să re ridici de la norod şi să scuturi si pe iubiţii tăi dregători. Tare ar mai râde mâtreaţa asta ce se numeşte mulţime şi tare te-ar mai adora...
PRINCEPELE
6.37
- O s-o fac şi pe a-asra, cu atât mai mult cu cât am nevoie de bani. Mucarerul s-a întreit, trebue să scot din pământ, din iarbă verde, un milion şi jumătate. Haznaua e aproape goală, mi-ar trebui ceva averi...
- Şi ce mai aştepţi?
- Ce spun horoscoapele tale? Care mai râvneşte la tronul meu? Care mai unelteşte?
- Mulţi.
- Să-i mai împuţinăm!
Aşa se făcu că într-o bună dimineaţă blănarul Valsamache Aslan se trezi cu Princepele în prăvălie. Negustorul ţinea casă mare mai la margenile Bucurescilor, iar în lipscănie, numai o baracă mai mare care duhnea a piei şi a naft, a unsori şi a iuft. Monarhul picase dimineaţa, după obicei, îmbrăcat în haine orăşeneşti, fără să bată la ochi, adus de o butcă oatecare. Era însoţit de câţiva slujitori şi părea binevoitor.
- Doreşte Domnia Ta vreo blană ca lumea, ceva de preţ, arhonda? întrebase negustorul fără să bănuiască pe cine are în faţă.
- Mi-ar trebui să văz întâi şi pe urmă să aleg...
Lui Valsamache Aslan nu-i plăceau figurile întunecate ale însoţitorilor, dar obrazul necunoscutului si inelele de care monarhul ni! se despărţea îi vorbeau de bine.
Ajutoarele înşirară pe masă lucruri nemaivăzute, aduse de la Beci, vulpi albastre, contese de râs, şarturi cum e apa dimineţii, blăni fără nume de la Moscali, cumpărate prin târgurile moldoveneşti şi trecute prin vămi şi pe sub nasul taxildarilor fără să fie preţuite la adevărata valoare.
- Ei? întrebase negustorul. Cocoana e bătrână sau tineră? întrebase cu atenţie, gata să dea un sfat.
— Mai ai? Le-aş cumpăra pe toate...
O asemenea vorbă nu auzise de mult negustorul. Numai nebunul de boer Radu Ralet, când fusese în puteri şi-1 ţineau
638
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
639
buzunările, mai cumpărase o sanie întreagă de blănuri pentru Sofica Comneni pe care amarnic o mai iubise.
— Ce să zic, mai aş avea, dar costă...
— Bani au şi ţiganii mei, spusese în batjocură Princepele, vreai să ţi-i arăt?
— Vai, cum se poate?
Valsamache Aslan îşi târâse bucile cele grele spre magaziile din fund chemând şi ajutoarele ce le mai avea prin atelierele de argăsit, să sară la vreo nevoie, că cine ştie ce se mai putea întâmpla. Aceia veniră şi starâ pitiţi pe la praguri, privind cu curiozitate la zdrahonii Princepelui ce nu clipeau, obicinuiţi cu asemenea fapte de la o vreme.
— Ai adus? întrebase moale necunoscutul, mângâindu-şi absent barba bine pieptănată.
— Adus, arhonda. E tot ce am. Dacă mai trebue, mai comand la Viana. Am acolo un alt depozit. Dar de unde vine Măria Ta, de eu nu te cunosc?
— De colo, arătase Princepele peste medean curtea Palatului. Valsamache Aslan odată înlemnise.
— Nu vrea Domnia Ta să mă facă să cred că spurcata mea privire îl are în faţă chiar pe Măria Sa, Princepele...
— Ba chiar aşa...
— Ce cinste, lăudată fie ziua de asrâzi...
— Nu te grăbi, râsese monarhul câineşte. Ia strângeţi lucrurile astea să nu le mai văz, poroncise celor din spate. Luaţi-le cu voi, că eu am o socoteală cu dumnealui...
Ceva nu arăta cum trebue. Princepele prea era liniştit si glasul acela prea rece.
— Are Măria Sa vreo trebuinţă, vrea să-mi vadă casa? Să aduc un lichior ceva, o cahfea, să mă ierte că nu l-am cunoscut de la început, dar faţa Domnilor e ca a soarelui, nu poate fi privită că orbeşti...
— Lasă vorbele şi ia-ţi catastifele de socoteli cu tine să facem o primblate. Aerul de aici e de tot stătut. Nu vreai?
- Ba cum nu?
Era la începutul primăverii. Afară încă mai ciuruiau aco-perişele, se topeau zăpezile. Uliţele pline de un noroi vâscos. Lumea se uita ca la panaramă, că simţise ceva. Se arătaseră şi alţi slujitori domneşti stând în fereală.
- Unde-1 duc? întreba prostimea.
- Cine ştie?
- Da ce-au făcut?
- O fi furat...
- E un Dumnezeu al dreptăţii, care le vede pe toate, că nici aşa nu se mai putea...
Vorbele se amestecau, garda împrăştia pe curioşi, Valsamache Aslan tremurând varga, îl urmase pe Princepe, nu departe, că oraşul tot avea patru uliţe mari şi late, nu te rătăceai. Când ajunseseră lângă turnul Colţii, monarhul îl poftise:
- Urcă!
Negustorul şi mai spâimântat întrebase numai din priviri ce căutau ei acolo?
- Sus, e aerul mai bun, zisese celălalt şi-1 împinsese pe treptele putrede de lemn.
Mirosea a şoareci şi a igrasie, pereţii se coşcoveau, pe la colţuri putea a pişat, pe unde se scăpau nevolnicii noaptea. „Nu e pază, nu e cinste! murmura în gând Domnitorul, o să le-arâr eu lor!" Valsamache Aslan gâfaia, că avea inima slabă... Era îmbrăcat subţire, cum îl luaseră din prăvălie, tremura varga de Irig că înrr-adevăr, sus, aerul se iuţise, finea Ia subsoată ana-tefterele, vreo patru la număr, legate cu şnur pecetluit şi scrise cu cerneală de socotitorii cei vrednici pe care-i avea.
Pe acoperiş, acolo unde era o podea pentru paznicii de noapre şi tulumbagiii ce vegheau la stinsul focurilor ce amarnic încercau Bucureştii, mai rămăsese puţină zăpadă. însoţitorii rămăseseră jos, sub copac, pe scări. Erau numai ei doi: blănarul Valsamache Aslan şi Princepele.
640
EUGEN BARBU
- Vreai să-mi citeşti ce scrie în catastifele domniei talei' zisese măritul om cu glas blând.
- Ce anume vrea să ştie Strălucirea Ta?
- Cam cât ai scos anul acesta şi poate anul trecut, dar ro tund, fără ţifre multe că n-avem vreame...
- Asta era? Şi de ce n-a spus Măria Ta de jos, ce mai era nevoie sâ urcăm până aice?
- O să vezi tu mai încolo şi nu mai întreba atât! Ceteşte... Blănarul cetise o sumă frumuşică. Neguţătoria aducea
bani buni.
-Asta-i tot?
- Da cum, Măria Ta?
- Mai pune...
- Ce să mai pun?
- Mai pune cât mai ai ascuns de ochii taxildarilor mei câ am să-i bag în puşcării că nu ştiu a număra...
- Asta e socoteala cinstită, Măria Ta. -Bine...
Bănise din palme şi de sub scări se ivise un ipistat, slab ca o scovercă, apăsat de griji şi necazuri, cu ochi lăcrămoşi, numai plecăciuni.
- Scrie! poruncise Măria Sa.
- Scriu...
- Pren aceasta aduc la cunoştinţă tuturor că las iubitului nostru Domnitor toată averea mea, locuri şi acareturi, grăitoate şi negrăitoare, pusă în bănci şi în depozite, ori unde s-ar găsi ele, pentru a îndrepta tot ce lăcomia mea nelegiuită a furat cu bună ştiinţă...
- Cu bună ştiinţă, făcu acela, mai muind peana în cerneala ce se afla în brâu într-o călimară de argint...
Valsamache Aslan, atunci înţelegând că e deposedat şi făcut sărac, încercă să se roage:
PRINCEPELE
641
- Măria Ta, ai milă, am copii, urmaşi, cinci, ce le las? Unde Să mă duc fără un sfanţ, cine-mi dă de pomană, gândeşte-te şi Măria Ta...
- Da mie cine-mi dă, nemernicule, că toţi mă furaţi, toţi doriţi sâ vină gâdele şi să-mi umple capul cu câlţi. Tu crezi că Imbrohorul şi Capugi-Başa stau şi mă întreabă de unde iau eu şi ce fac cu banii? Nu, ei atâta ştiu: să ceară! Fac la fel! Să nu pietdem timpul că vremea e scurtă... Iscăleşte!
- Nu poci, Măria Ta...
- Cum? întrebase mirat foarte Princepele, nu poci a da ascultare unei dulci porunci cum este aceasta pe care o lasă Domnitorul tău?
Şi bătuse iar din palme, cum ar li cerut o cahfea. Se iviseră patru oameni, cu fălci căzute, ca neşte dulăi, tăcuţi cum sunt tăcuţi numai călăii.
- Ian arătaţi-i ce-i jos, zisese moale Princepele.
Şi slujbaşii îl ridicară puţin de sub coate, aplecându-1 pe blănar peste marginile cele de piatră.
- Iţi place priveliştea? întrebase iar Princepele, plimbân-du-se în jur, cu mâinile la spate ce acuş îi îngheţaseră la vântul de sus.
- Indurare, Măria Ta!
- Ce îndurare, când tu nu ai milă de haznaua mea sleită? Cum să am îndurare faţă de tine când tu nu m-ajuţi? lan arun-caţi-1 jos că m-aşteaptă cu masa...
Până pe caldarâm nu era departe, dar nice zdravăn nu scăpai. Pe uliţe se strânsese mulţimea ce râdea în hohote la aceste fapte.
- Iscălesc! făcuse Valsamache Aslan, cuprins de sudorile morţii. II lăsaseră. Era galbin, ca turta cea de ceară, se închina şi căzu în genunchi, sărutând mâna dreaptă a Domnitorului, care acum râdea cu dinţii lui cei albi şi puternici.
642
EUGEN BARBU
— Vezi? îl certă. Spune şi la alţii, să fie ele înţeles şi să aducă singuri ceea ce le prisoseşte. Acum pleacă, vreau să mai beau puţin din acest aer de iarnă ce e ca o doftorie...
Blănarul se prăvălise pe scări bucuros c-a scăpat cu viaţă, în hazul mulţimii ce tare mai iubeşte când unii sărăcesc şi se bucură ca Ia marile petreceri...
Aşa se duse vestea în Bucuresci şi în ţară că Princepele îi despoaie pe cei avuţi şi că face o dreptate cum nu s-a mai văzul. Iubirea poporului crescu pentru el şi messerul nu înceta să-i şoptească în urechile pofticioase de laude nemăsurate:
— Ei, ce-ţi spuneam? Tu înţelegi acum?
— Înţelesesem de mult, dar voiam să nu fac ceea ce fac. E uşor a asupri, e mai greu a fi drept...
— Şi nu eşti drept?
— Poate, Ottaviano, dar pentru ce toate astea?
— Ai în faţă cea de-a doua domnie ce trebue să fie şi mai glorioasă şi mai plină de fapte măreţe...
— Istoria este o întâmplare cu târfe...
— Să fim târfele acestei întâmplări.
In luna april, la Dunăre sosise baş beşliul Ahmer, trimis de Padişah. Venirea acestuia nu era neaşteptată, dimpotrivă, dar grija fu cu atât mai mare cu cât niciodată la împlinirea anilor de mucarer nu se ştia ce avea să urmeze. Capuchehaia Princepelui de la Stambul îi trimisese vorbă că treburile erau destui de încurcate pe acolo, că vărul Dudescului nu stătuse nici el cu mâinile în sân, dar bine ar fi fost să vină aici şi să împartă cu dărnicie în dreapta şi-n stânga, după obicei. Aşa ca se sui în cel echipaj strălucit şi sosi în întâmpinarea înaltului oaspe pe care-l primi în marginile capitalei. Oamenii lui scoseseră lumea în stradă şi îndemnători şi guralivi strigau cât puteau cuvinte de bun sosit şi urări de bine pentru înaltul Stăpân de la Stambul, ce avea să bage de seamă Turcul şi să spună unde trebuia că în Bucuresci Inalrul Padişah ţinea om de încredere.
PRINCEPELE
643
. 4
Ajunşi la Palat, după salutul gărzii, intrară amândoi în odăile de primire şi baş beşliul Ahmet întinse monarhului fer-manul de a porni fără zăbavă spre locul unde mergeai să nu te mai întorci. O sttângere de inimă dureroasă şi apăsată simţi Princepele la cetitul acelor cuvinte turceşti, dar pe faţa lui nu se clătină nice un muşchi.
— Voi fi acolo unde datoria mea de supus al Porţii mă cheamă, zisese şi sărutase dreapta celui ce aştepta darurile ce i se cuveneau la fiecare sosire.
Ca de obicei inelele mai noi ale Princepelui trecură pe rând în degetele groase ale celuilalt, care cu multă încântare mai întâi le cântărea în palmă şi pe urmă le încerca preţul din priviri.
— Sunt veşti bune au rele?
— Cine mai ştie sufletul mărirului Padişah, are şi el greutăţi. Toţi cer, pregăreşte daruri multe, atâta poci a-ţi spune.
— Am gătit nişte blăniţe de Beci, una şi-una...
— Şi ghiuluri, cât mai multe ghiuluti, asta aşteaptă şi Marele Vizir ce-o să te-ntâmpine cu mare pohfală...
— Atunci e de bine...
— Cine ştie! făcea mereu îndoit celălalt, Ahmet, cu faţa lui oacheşe plină de şiretenie.
— Atunci crezi că s-ar putea să nu mă mai întorc?
— Puşche pe limbă, dar n-ar sttica să mai duci şi niscai copilaşi. Pare se mai bucură Strălucirea Sa de tinereţea lor, cunoşti...
— Cunosc, am trimes totdeauna şi-o să mai trimet...
— Bine faci...
Ahmet plecase la casele lui, şi-1 aştepta. Oraşul era plin de zvonuri, boerii clevereau, sperând să scape de el, nu toţi, numai mazilii şi cei nemulţumiţi, dat deocamdată nu se ştia nimic, lucrurile erau de tot amestecate.
Princepele se sfătuise cu maică-sa trei ceasuri bune la ea
în iatac.
644
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
645
- Goleşte casa! zisese Evanghelina, o să pui tot la loc câiul te vei întoarce. Ia şi de la mine ce am - şi răsturnase scatulc.i cu odoare de preţ. Cere-i şi Haricleiei ce are...
- E zgârcită, numai se vaită, nu o să dea nimic...
- Ba să dea, că lângă tine le-a făcut pe toate...
- Are o fire ascunsă, seamănă lui taică-său, strânge şi sade pe ce-a strâns...
- Fii tară milă, e vorba de viaţa ta.
- Nu pot s-o jătui!
- Ce-i aia nu poţi s-o jătui? Dacă eu mama ta pot sa sărăcesc, să sărăcească şi ea!
- Strânge pentru nenorocitul acela de coli var de fii-său, Hrisanti, pe care vrea să-1 vadă în tron ca pe mine, când n-oi mai fi...
- Frumos îi stă, dar să se împartă...
A doua zi plecase urmat de suita lui pompoasă, cu oşteni, boerime, slugi şi curteni. Nu lipseau meterhaneaua şi pehlivanii, ca să arate şi celor din ţară şi celor de la Stambul că nu venea ca să rămână acolo, ci ca să se întoarcă.
- Familia s-o iau cu mine? îl mai întrebase pe Ahmet în dimineaţa plecării, ştiind că den răspunsul său multe se puteau înţelege.
- Nu e nevoie, dacă înaltul Padişah va avea nevoie de ea o s-o găsească.
Era un semn bun. Aruncă în bariere cu bani de arginr ca să arate cât de magnanim era. Lumea mulţămea şi aduna paralele cu pulbere cu tot.
- Săraci mai sunt!
- Nu atât cât vede înălţimea Ta...
In urma carelor cu daruri, pline toate vârf cu blănuri, pesre. grâu şi taleri în lăzi bine păzite ca să nu mai vorbim de ce avea sub el, în scaonul birjei sale ce scârţâia din arcuri moi, veneau 200 de copii, plânşi de mamele lor, strânşi din vreme de arnăuţi şi duşi cum se spunea să întărească oastea ienicerilor a
•Sultanului şi nu pentru alte murdare trebi, cum ştiau cei mai ţin uiţi. Strigătele băieţilor erau acoperite de sunetele stridente «ale sâlzenului şi boluzenului care aprig mai tunau, ca să dea un aer de sărbătoare acestei plecări. Era cald, praf, lume, şi o nesi-fguranţă uşoară plutea în sufletul Princepelui. Din loggia Palatului, messerul clătinase o mână abia văzută în acea dimineaţă. Stătuseră toată noaptea împreună şi monarhul chinuit de ■ » griji nu aţipise deloc. ţi       - Ce spun astrele tale, Ottaviano? îl întrebase. *m      ~ ^Unt scmne ravorabile. Arcturus şi Centaurul vin asupra j m ta. Te vei întoarce şi mai puternic. Fă cum este bine, corupe r Şf tot ce se poate corupe, împacă-te cu duşmanul tău de la Stambul. , K Uite, ia inelele astea ale mele şi poartă-le în degetele mâinii stângi.
Unul dintre ele avea forma unui şarpe solzos şi, în loc de j       ochi, un rubin. Celalalt era un sigiliu din lemn de piersic prins m-   într-un cerculeţ de aramă.
După aceea îl aşezase în faţa oglinzii veneţiene a iatacului | '%  său. Ultima noapte nu o petrecuse cu Haricleia, cum s-ar fi j 1|  cuvenit, ci cu vrăjitorul şi asta avea să se afle în târg, dar acum ■*f-   toate lucrurile astea nu mai aveau nici o însemnătate.
- Aşteaptă aici, spusese Ottaviano şi dispăruse în chilia lui. ■t..        Femeile, toate, ale acestui palat stăpânit de griji, pândeau
pe după uşi. dar nu îndrăzneau să se arate. Messerul se întorsese cu un candelabru cu şapte lumânări aprinse. Din pânzele adânci, albastre-verzui, ale înaltei oglinzi scumpe se ivi chipul palid al Princepelui. De afată nu se auzea nimic, era o linişte nefirească şi aerul stătuse în loc, nu bătea vântul, nu bătea nimic.
— In cele şapte lumânări, ard sufletele celor şapte îngeri planetari. Priveşte şi crede în viitorul tău!
Luase un vas cu apă de pe scrinuri şi jos, la picioarele de cristal ale înaltei oglinzi, aşezase un lighean de aramă, ce sclipea mărunt în puţina lumină.
Statură aşa o vreme neclintiţi. Messerul sttigă după aceea
cu glas tunător:
646
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
647
- Michael! Gabriel! Samael! Raphael! Sachiel! Anacl1 Cassiel! Ocrotiţi-l!
Părea el însuşi un demon în cocleala acelor cristale, cu chipul verde, lustruit parcă, de ceară. Pe urmă turnă cu grijă apă pesie oglindă. Imaginea lor spectrală se turbură odată cu lumina gal benă şi neclintită a lumânărilor.
- Să nu te mişti! îi porunci Ottaviano şi adună ceea ce se strânsese în vasul de Bosnia.
- Bea!
Princepele bău. Oglinda se uscase, strălucea şi mai mult şi i arăta pe amândoi în picioare, în vestminte tle noapte. In spate, cele şapte braţe ale candelabrului ardeau neîntrerupt. Afară veneau zorile. Trebuia să plece.
Acum, în soarele frumos al zilei de aprilie, parcă spaima îi mat trecuse. Mai stăteau zece zile de călătorie înainte, s-ar fi liniştit oricum, ducea în spate o avere care ar fi mulţumit pe oricine. Câtă vreme Padişahul mai trăia şi nu erau semne de schimbare a domniei, nu avea nici el să se teamă, aşa că, odată ajunşi la locul de trebuinţă, Princepele dădu vesre capuche-haielei că a sosit şi acesta se şi ivi însoţit de prietenii săi de pe aici: muftiul Kislar-Saltan şi Ali-Silictar Aga, oameni de nădejde, ce iute îl liniştiră asupra viitorului. Trebuia numai să potolească gura acelui Dudescu şi să-1 cheme să stea de vorbă, să-i fâgăduiască că o să-i dea un rang, ceva, dacă vrea să se întoarcă în ţară şi să-l lase în pace. Discuţiile durară câteva zile şi fură înverşunate. Dudescu acesta era un bărbat hainos când venea vorba de avere şi ceruse ceea ce luase de la nebunul ce sta cu gâscă lui la Mărcuţa, plus pe deasupra şi de ce-1 jupuise pre el şi pe-ai lui în lipsă. Principele promise tot, mai dădu şi ceva pe deasupra, numai să ştie că are un duşman mai puţin, aici în oraşul Padişahului, ce şi aşa protivnicii se înmulţeau. Băură în cele din urmă vutca şi cahfeaua împăcării şi se
f despărţiră. A doua zi fu primir la Marele Vizir care numărase I:copiii primiţi în dar, luându-şi partea ce i se cuvenea şi arătând f 0 mare bunăvoinţă. După sfatul Dudescului, ce acum îi era mai .' mult de ajutor ca un prieten cu sfaturile, monarhul îi ceru Marelui Vizir să-i îmbrace caftanul de învestire şi să meargă astfeliu împreună cu boerii săi la înaltul Padişah, pentru a fi asigurat că i se dădea iar tronul. Rugămintea fusese însoţită de alte nepreţuite daruri, odoarele Evanghelinei, care, la fiecare mttcarer sau vizită de acest fel, scotea din cine ştie ce sipete
lucruri de preţ.
Când preţioasa haină fusese aşezată pe umerii săi, Princepele mulţumise încă o dată în gând lui Dumnezeu că are o astfel de mamă, ce de toate se îngrija. Sărutase cu adâncă supunere mâna generoasă ce-i mai acorda încă ani de bogăţie şi huzur şi cu lacrimi bine stăpânite în ochi, pornise cătte porţile cele cunoscute ale palatului.
Oraşul era plin de lumea pestriţă pe care o văzuse de atâtea ori. Colina Bosphorion strălucea în lumina primăverii. Boerii şi slujnicarii vorbeau tare, cu veselie, văzând că mărirea şi puterea sa lumească nu încetaseră. Exista ceva mai frumos decât o astfel de zi, când viaţa parcă începe de la început şi te simţi tânăr, puternic şi atoatevăzător?
- Ce să spun Măritului Padişah? înttebase privind strălucitele vestminte ale celuilalt.
- Convinge-I, cum de altfel el este convins după darurile pe care i le-ai trimes, că inamicii Tăi mint când spun că dovedeşti nesupunere faţă de Poartă...
- Ştie doar Strălucirea Ta câtă credinţă am pentru înalta-i
persoană!
- Ştiu, făcea celălalt, privind bazarele den uliţi, dar bunăvoinţa măriţilor cu vorbe dulci se ţine...
Cine l-ar fi văzut lângă Marele Vizir n-ar mai fi recunoscut, în umila fiinţă ce o arăta, pe crudul, hotărâtul şi nestăvilitul
648
EUGEN BARBU
domnitor al Ţării Româneşti ce atât învăţase: să se arate mii unde se cuvenea şi rău numai când era de trebuinţă. — Bine, aşa am să fac...
Şi odată ajuns în sala tronului găsi acele cuvinte pornite din inimă în stare să-1 convingă pe Padişah de neclintita speranţa că acesta îl va lăsa mai departe în scaonul acela pe care atât îl iubea. Înaltul personaj mai îmbărrânise, avea pe faţă paloarea morţii, parcă nici n-ar ft ascultat, când îi auzi glasul, ca al unei paseri, Princepele tresări uşor. Padişahul, sprijinit de paici, îi aşeză lui şi boerilor săi, după ceremonial, caftanul. Era o clipă supremă. Nimic nu-l bucurase mai mult după aceea, nici sur-giucul de pe cap, semnul demnităţii şi al învestirii, nici armăsarul de rasă, nervos, asudat, pe care-1 călări până la casa Mitropolitului, nici întoarcerea ce fu ca un vis plin de veselie si vorbe, de complimentări şi supuneri. In şase zile, nu în zece, se află la barierele Bucureştilor, drept, înalt, puternic, sănătos, plin de o pohtă de viaţă pe care ceilalţi aveau s-o simtă şi încă cum...
Vara şi toamna care urmaseră, toţi cei de la curtea Princepelui o ţinuseră într-o petrecere. Duşmanii Măriei Sale căzuseră prăbuşiţi la pământ cerându-şi iertare, scornind vini ce nu le aveau şi umilindu-se foarte. Soseau în cete la palat şi aduceau daruri, lăsau scurte cereri de îngăduinţă de a li se permite să se retragă pe la moşiile lor, ca să arate că roate uneltirile ce le erau puse în spate fuseseră numai vorbe urâte, dar pricepând că prezenţa lor nu făcea plăcere Strălucitului înţelegeau să ducă de aici încolo o viaţă retrasă, ca să nu supere pre nimeni. Ori dacă înalta Sa persoană ar găsi de cuviinţă să arunce o vorbă de îngăduinţă, ei cu mare bucurie i-ar sta alături la vreo nevoie, care cu ce putea, cu moşiile lor, cu banii lor, cu soaţele şi copiii lor, gata să-1 slujească până la moarte.
PRINCEPELE
649
- Ce spui, Ottaviano? îl întreba Princepele pe messer gustând din smochinele proaspete şi mutându-şi mătăniile dintr-o mână în alta.
- Ce să spun, a-i ierta ar fi un semn de slăbiciune. Fă-i să bănuiască de dimineaţa până seara că nu se vor mai scula în patu-le. Atunci vor fi şi mai smeriţi şi nu vor mai pune la cale...
- Oare o împăcare n-ar fi mai nimerită?
- Nu se pot împăca cei ce râvnesc acelaşi lucru, lasă-i prăbuşiţi în frica lor...
- Bine...
Aşa se mai deşerrarâ Bucureştii, ce iute se umplură în câteva luni de alţi favoriţi, care mai de care mai plini de vorbe bune pentru Princepe, rostind pe unde apucau devotamentul lor până în lumea de apoi, ce Acela nu credea, dar îi plăcea să audă...
Ca să-1 necăjească, Princepele îl mai întreba din când în când pe messer:
- Şi datotia ta, Ottaviano, când ai s-o plăteşti?
- Despre ce fel de datorie e vorba?
- Mi-ai făgăduit bani mulţi, făcuţi în cuptoarele tale...
- Şi nu ştie Magnificul meu Domnitor că Marea Lucrare cere astre pline de bunăvoinţă ce încă nu s-au ivit? De atâta vreme alţii au făcut-o, eu de ce n-aş reuşi? Dar trebue vreme...
Dulcele lui mincinos ce spunea vorbele astea cu graiul cel mai nevinovat! O durere fără seamăn, plină de voluptate, îl încerca pe Princepe. Dragostea lui pentru Ottaviano era ca dragostea pentru un copii, ca pentru o fată la vârsta adolescenţei şi precum o turbare, cum avea să-i dovedească viaţa peste puţin timp, când întâmplări teribile aveau să-1 zguduie, să-1 facă să plângă şi să-şi rupă barba.
Astea toate se pettecură în iarna când vremea cea rea pustiise oraşul de reşedinţă şi pe messer îl apucă un fel de streche. Voia lăutari şi rârfe, cântece şi destrăbălări, că nu mai purea răbda Palatul, cu orele lui de masă, cu rugăciunele cele ipocrite, cu pânda geloasă a Haricleiei ce l-ar fi ucis cu mâna ei
650
EUGEN BARBU
simţindu-1 că-i luase locul în patul domnesc, cu ameninţarea rece din privirile Evanghelinei ce cetise în fiinţa lui pierzania fiului şi-1 evita cât îl ştia de frică. Mai erau şi acei copii mari cu care se înrâlnea, fetele Princepelui şi băiatul hulpav, mereu nesătul, cu buzele pline de mâncare, ziua şi noaptea, şi ei duşmănoşi, gata parcă să-i toarne otravă în paharul cu apă. Toate astea la un loc la care se mai adăugau linguşirile boerilor ce-1 ştiau omul monarhului şi-1 căutau şi-i îndesau buzunarele cu aur şi cu pietre preţioase, numai pentru un cuvânt bun, cum spuneau, îl umpleau de plictis şi de lehamite. Soseau sărbătorile şi Ottaviano ticluia ceva nemaivăzut. Prin oamenii lui dăduse sfoară între boeri şi negustori că avea nevoie de ei, fierarii curţii lucrau pe ascuns, messerul ştia că cu cât va fi surpriza mai mare cu atât Princepele îl va iubi mai mult şi va şterge cu bunăvoinţa lui toate cele rele. Umbla în taină cu medelnicerul Sotir, complicele lui, plăteau, cereau, jefuiau, toate în numele Domnitorului ce avea o dorinţă frumoasă pe care ei, cei ce atât se lăudau că-1 iubesc, trebuiau s-o dovedească cu orice preţ. Celor ce se omorau pentru a face capriciul Magnificului, messerul le ceruse jurământ că nu vor vorbi cu soaţele lor, că dacă s-ar auzi înainte ceea ce atât de gingaş ei puneau la cale mare mâhnire s-ar ivi pe obrazul curat al Princepelui. Aşa încât nimeni nu scotea o vorbă, deşi curiozitatea monarhului creştea simţind că se pregătea pentru el ceva ce o să-i aducă o mare bucurie, cum avusese grijă Ottaviano să-i sufle în delicatele urechi, pe ocolite, fără să trădeze ceva din gândurile numai în el ţinute.
Numai că în aceste uneltiri sufletul lui corupt o luă razna într-o bezmetică săptămână plină de viscole, ce adunase zăpada peste Bucuresci, înfundând uliţele şi amuţind totul ca într-o mare noapte albă, peste care numai ciorile înfometate mai dădeau semne de viaţă.
De la jocul acela de pharaon privit în hanul La Norocul Cailor, messerul nu mai petrecuse ca lumea, asa încât şi fiindcă Princepele îl ştia dus la trebile lui ce pre El îl priveau, scăpat
PRINCEPELE
651
deci de ochiul gelos al Magnificului, dar nu de spionii Agiei şi ai Haricleiei ce nice ea nu era dusă la besearică, îl chemă în taină pe medelnicer în chilia-i şi-i spuse într-o dimineaţă:
- Ai treburi?
- Am, numai dacă m-ar slobozi Măria Sa aş putea să te ascult.
- Asta lasă pe mine. li trimet vorbă că umblăm împreună pentru ale sale...
- Bine...
- Să mă duci la hanul acela şi să chemi lăutarii, cu prietenii tăi, boerii cei tineri, despre care mi-ai vorbit, ce şi ei au trăit în tinereţele lor pe lângă grajdurile de la Has-ahor şi ştiu cum se alungă urâtul pe o astfel de vreme...
Medelnicerul Sotir se cutremurase la cuvintele auzite.
- Numai să nu se afle...
- Cui i s-a urât cu binele să vorbească... ameninţase messerul cu zâmbetul lui de copil.
Aşa se făcu că timp de câteva zile nu-i mai văzu nimeni la curte. Era şi vremea aceea câinoasă, urletele viscolului nu se mai opreau, părea că Dumnezeu bate cu harapnicele sale cele mari Ţara Românească. Deasupra pustiului de omăt abia se mişcau fumurile slabe ale ogeacurilor. La vreun vânt mai mare, din palatul tăcut şi pustiu, trezit numai de fâlfâitul leneş al aripelor papagalilor ce-şi scărmănau penele prin sere, Princepele auzea zvon de muzici, uşoare, abia desluşite în acea nâpraznică vreme.
— Cine petrece şi unde? se întrebă el, chinuit de o nelinişte, pe care nu avea cui s-o împărtăşească.
Slujnicarii şi oamenii apropiaţi se prefăceau că nu aud ca să nu cumva să se întâmple vreo nenorocire, aflând el pe unde
se găsea messerul.
— E vântul, Măria Ta, spunea câte unul, surd.
— Ba eu aud lăutari...
— Pe lăutari i-au mâncat lupii, de unde să-i mai scoţi? Stau pe vatră. Nu mai face nimeni nunţi, că nici popii nu mai pot
652
EUGEN BARBU
deschide bisericile. Aici e ca pe lumea aialaltă, nu avem nice o putere...
Spre seară, Domnitorul desluşi voci omeneşti deşănţate. Ceru să i se spună ce se petrecea în acel oraş mort fără ştirea lui şi trădători, duşmani ai lui Ottaviano, aduseră vestea; exapo-ritul său se înfundase cu prieteni în hanul La Norocul Cailor şi se zvântau jucând jocuri neruşinate.
- Adică cum? întrebase monarhul pe aga Matei Bălăceanu, ce atâta aşteptase, ca să arate că era numai ochi şi urechi pentru Măria Sa.
- Mai întâi să afle Strălucirea Sa cine e de faţă, nu-i aşa?
- Spune...
- Păi medelnicerul Sotir cu ai lui: lorgu Hartulari, cu beizadea lancu Chica, cu dumnealui lordachi Ruset, ce-i matca tuturor relelor, cu boer Durac, cu Grigoras Jora şi cu ai vornicului Hrisoverghi, cei ce bat, să ierte Măria la, geainparalele turceşti cu dosul. Au cărat ţigani din mahalaua Scaunelor, cu ale lor, le fac floricele, nu mănâncă decât de post că au venit cele 40 de zile ale Naşterii, când numai peşte poate să guste gura creştinului...
- Şi nu m-ai putea duce domnia ta acolo?
Aga Matei Bălăceanu îşi trecuse degetele prin mustaţa bălană.
- Nice nu îndrăznesc să turbur privirea Măriei Tale cu o astfel de spurcată petrecere...
- Ba, de ce? Tare-mi plac cântecele, duc o viaţă de schivnic.
In privirile turburi ale Princepelui se ivise o cocleală ce aducea după ea hotărârile cele mai grele şi neaşteptate. Atâta avusese şi el vreme să observe în anii de slujbă.
- Bine, cum vrea Măria Ta, o să pregătesc o sanie şi cu câţiva seimeni o să încercăm să pătrundem până acolo, în mar-geni, unde s-au ascunsu...
Spre seară, când întunericul pusese deasupra Bucureştilor sigiliul său întunecat, fără zgomot, abia biruind nămeţii, micul cortegiu ajunse într-un loc apropiat de han. Ardeau două fanale
PRINCEPELE
653
galbine aruncând pe acel munte de zăpadă străluciri ostenite. Ferestrele erau bătute în obloane, totul aducea cu un mormânt pierdut într-o sălbăticie albă şi deşartă. Să nu fi fost vântul rece ce mai zbicea nămeţii, acoperindu-i de o crustă strălucitoare, şi chiotele dinlăuntru, ai fi zis că lumea toată murise în acel început de noapte. Scârţâiau lăute şi voci bărbăteşti se schimonoseau într-o beţie ostenită. Fapta lui nu era demnă de un Princepe, maică-sa F.vanghelina l-ar fi certat să fi ştiut, dar aicea îl aducea carnea lui geloasă cate ardea acum şi turba.
Seimenii din gardă pătrunseseră pe o uşiţă din dos, spuind slugilor care serveau să tacă dacă ţin la viata-le. li urcară pe monarh într-o galerie dc sus de unde se vedeau toate, din ascunsul întunericului. F.ra rece şi para focurilor celor mari din sobele de dedesubt nu ajungea până aici. Vântul şuera pe la augustele urechi, dar nu-1 mai auzea, era numai ochi.
In mijlocul hanului, cum i se păruse la început, jucau muieri sulemenite, cu obrazul dat cu chinoroz, vâpsite de nu le mai cunoşteai, îmbrăcate în rochii tutungii de culori ţipătoare, pline de sticle şi mărgele, de galbeni ţigăneşti ce iute zornâiau la lovitul unei dairale. Făurarii stăteau deoparte, abia luminaţi de lumânări, îi trezea pe rând hangiţa cu câte o căldare de apă rece luată din zăpada topită pe plitele încinse, şi aceia iute îşi veneau în fire şi apucau ţambalul şi cobzele să ţină isonul. Pe masă juca o frumoasă muiere cu ochi albaştri, cu cozi lungi, negre; frumoasă ele stătea soarele în loc, în care numaidecât Princepele ghici pe cel mai drag al său om. Nu se despuiase, avea un sân de muiere, sub o rochie ca vişina putredă, şi coapsele sale cele dumnezeieşti se mişcau într-o înfierbântare grozavă. La gât îi jucau lefţii lui falşi scoşi din sacii fără fund cu care sosise în palat. Gura i se umezise şi părea într-adevăr o muiere tânără, plină de pohte sălbatice. Mai erau alături, la picioarele mesei, şi alte astfeliu de decăzute fiinţe în care monarhul îşi recunoscu boerii şi beizadelele, tot în rochii, bătând din palmele lor păroase, arătându-şi disgraţios picioarele
654
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
655
muschiuloase la vreo fandare. Pe messer îl bătea acum cu un bici ce mai mult mângâia medelnicerul Sotir, cu ochii plini de patimă, chiuind ca animalele în rut, cu o sălbăticie necunoscută pe chip, urmărind mişcările iuţi ale celui de pe masă. Aşa ceva nu se putea răbda multă vreme. Tinerii sicofanţi îţi turnau vin pe creştet şi-1 beau ca pisicile, de pe ceilalţi, acolo unde ar fi trebuit să fie sacrul sân al fecioarelor travestite, dădeau de pielea plină de cicatrice a mavroforilor. Grigoraş Jora umbla în patru labe grohăind, beat mort, şi după el se ţinea şi mai beat şi mai nebun fiul cel mare al vornicului Hrisoverghi, Radu, un zdra-hon întărâtat ce nu îmbrăcase rochia celorlalţi şi făcea pe mascurul, lovind curii celui din faţă-i...
Ţiganii se întorseseră cu spatele să nu vadă grozăvia ce numai se auzi, când Grigoraş, cu faţa lui de chitră şi ochii per-deluiţi de vâpsele, gemu pătruns de furia urmăritorului său care-i sfâşiase vestmintele uşoare.
- Aoh! făcură cu toţii bătând din palme şi privind ruperea sfincterelor neofitului, adus pentru prima oară de către medel-nicer în cercul destrăbălărilor.
- Roagă-i-te! îi cereau lui Grigoraş Jora. Roagă-i-te!
- Nuuu! gemea Hrisoverghi. Nu-1 iert, că tat-său ne-a furat moşia Ciumpavele acu 14 ani şi eu îi plătesc...
Grigoraş Jora se prăbuşise cu faţa-n lacrimi şi nu voia să scoată un cuvinţel, pentru că asta l-ar fi umplut de dezonoare. Venise aici pentru toate umilirile, toţi aveau să-i facă ce-i făcea tânărul Hrisoverghi şi el avea sâ le facă la toţi ce trebuiau să-i facă lui.
- Mamă! Mamă! striga un ţigan. Eu nu mai poci, ies afară. II scoaseră în pumni şi cântară mai departe, bătând dairalele
şi sunând din spatele de lemn ale cobzelor care acum se ţineau după icnetele celui de deasupra ce îndemna câineşte.
Podelele scârţâiau groaznic ca şi când casa eta gata să se prăbuşească, însoţitorii Princepelui dispăruseră cuprinşi de ruşine şi de o sălbatică pohtă. El se ţinea cu dinţii strânşi, privind
1 -.
ţ it
t 3t
numai la messer, ce juca în acest timp pe masă sub focul privirilor medelnicerului. Când, în cele din urmă, Radu Hrisoverghi strigă ca dintr-o peşteră a cărnii şi se prăbuşi înainte, începu un dans nebun. Iordachi Ruset, împodobit cu cercei, începu să se despoaie şi el în faţa lui Iorgu Hartulari. Acela, întărâtat de ce văzuse, îi rupse urechea stângă, smulgându-i un opal plin de sânge, cu care juca în faţă-le, ca şi când ar fi avut între buze un boboc de trandafir. Celălalt nu scoase nice el vreun strigăt, luă numai rachiul de pe masă şi-şi rurnă pesre locul rănit. Pe uşă se ivise beizadea lancu Ghica cu alţi doi Hrisoverghi, şi ei în rochii cu paftale, căzniţi de frică şi de atâta băutură. Ţineau în braţe crizanteme albe, reci şi umede aduse din serele de la Ceşmeaua Roşie ale florarului loniţă Scuffa ce se pricopsise în câţiva ani urmând toana boerilor.
Aruncară florile, care odată umplură odaia de o răceală neaşteptată. Erau ca omătul de afară, aveau în ele frigul şi un strigăr imaculat de nevinovăţie, semănau parşivului de pe masă care acum, ai fi jurat, era ca o fecioară, se ruşinase. Buzele sărutate de Princepe se albiseră şi privea în jos ca şi când ar fi văzut pentru prima dată bătbaţi în jur. Pe Grigoraş Jora îl târâ-seră afară, să-1 spele cu zăpadă proaspătă, cântându-i un imn de mulţumire. Era frânt de şale, avea bale la gură şi o privire rătăcită, dar cine se mai uita la el? Acuşi toţi îl ţineau pe messer care îşi mişca şoldurile ca o tălăniţă, despuindu-se moale, cu gesturi pudice, leneşe. Ottaviano scâncea precum copilul în somn. Ceilalţi se târau la picioarele mesei şi-1 rugau să se culce în acel maldăr de flori proaspete pe care se topea o zăpadă subţire, adusă de afară ce acum se făcea o apă scursă în podele. Iar bătură dairalele ţigăneşti şi el ivi o pulpă de fată. Ottaviano aruncă sandalele în tavan şi stinse o lampă, îşi smulse după aceea vestmintele ce-i ascundeau spatele frumos, plin de muşchi delicaţi.
Princepele se srăpâni cu greu muşcându-şi unghiile. Trebuia să rabde până la capăt sau să-1 termine. O tristeţe ucigaşe îl cuprinsese.
656
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
657
— Cât te-am iubit! şopti încet în barbă şi pe urmă încremeni.
Ottaviano era gol, alb, mişcânclu-şi şoldurile lent, parcă ar fi adormit şi tot ce făcea era numai somn şi moarte. Mede! nicerul Sotir îl lovea cu biciul şi pe spinarea divină de adoles cenr se iveau urme roşii, iute mistuite în albeaţa pielii. Acelea erau sărutările ispititorului. „La curtea lui Justinian pre el, pe Ottaviano, l-ar fi schingiuit şi i-ar fi 'zdrobit boaşele şi pe urma l-ar fi ucis", gândi Princepele şi simţi că nu mai poate răbda. Ar fi curmat tot acest joc nebunesc dacă nu ar fi auzit scâr bavele cuvinte ale lui lancu Chica ce umbla în genunchi pe urma messerului:
- Dă-mi mie poarta pe care intră Princepele tău! spunea gemând, lasă-mă şi pe mine acolo unde el se slobozeşte în fiecare seară!
Pe neaşteptate, Ottaviano se întoarse şi smulse o torţă din perete, apropiindu-i-o de faţă:
- Să taci! El e femeia mea!
Un trăznet n-ar fi făcut mai mult decât această laudă nesăbuită. Monarhul se ridică iute în întunericul galeriei şi nu mai văzu când ceilalţi se aruncară asupra messerului şi-1 răstigniră pe florile albe ce muriră strivite în acel ceas de iarnă.
Afară, aga Bălăceanu aştepta nemişcat în zăpadă. Nu scoase nimeni un cuvânt la întoarcere. Bucureştii se prăbuşiseră sub magma încremenită a omătului, voind parcă să ascundă grozăviile acelea nespuse.
- Ştii ce ai de făcut? îl întrebă Princepele, înainte de a intra în palat, pe umilul său slujitor.
- Da.
Bătrân, cătrănit, ostenit, aga Matei Bălăceanu mai ascultă după aceea zvonurile ascuţite şi depărtate ale viorilor prin spargerea vântului.
- Vine o urgie mare, mai spuse unuia de lângă el. Nu aţi văzut şt nu ştiţi unde aţi fost. Un cuvinţel şi sunteţi morţi, se ştie, nu?
Nu-i răspunse nimeni, oamenii agiei sugrumaseră mulţi, aveau sufletele murdare pană unde nu se mai putea spune. Ceea ce se întâmplase în noaptea asta era numai izvorul binefacerilor viitoare la care se puteau aştepta pentru munca lor, nu tocmai cinstită...
Ceremoniile de iatnă ale celui dintâi an al domniei a doua a Princepelui fură strălucite şi fără seamăn. De la Ajunul Crăciunului şi până după Bobotează serbările se însoţiră de rugi pline de fast spuse de către preuţii domneşti în biserica despre Doamna, unde arseseră lumânări fără număr ca neşte nestemate. Tretilogofătul Cârstea Voinescu deşelase patru cai umblând de colo, colo ca să vestească ceasurile şi mişcarea slujbelor. Noroc că iarna se îndulcise şi un soare vesel topise nămeţii, scoţând uliţele de la adencul fără sfârşit. Fustaşii alergau când la Mitropolit, când la episcopi, când la boerii cei mari şi la boerii de rangul al doilea, ca să arate locul prelaţilor şi al celorlalţi, precum şi felul în care aveau să-1 urmeze pre Domn în alaiu. De ziua Naşterii Domnului, Princepele fusese întâmpinat de către Mitropolit care ţinea în mână pateriţa arhierească şi de către episcopii săi de dreapta şi de stânga, în cârjele lor argintate. Domnul se oprise în mijlocul paraclisului, făcuse închinări spre icoanele tâmplei, apoi înclinaţi către Mitropolit şi boeri, după care luase Ioc în strana domnească, înconjurat de Evanghelina, de către soaţa Haricleia şi coconi, fetele, cu Htisanti, mestecând şi acum pe furiş covrigi reci, furaţi de pe la cămări. Mitropolitul, monarhul şi familia sa sărutaseră după aceea Evangheliile înainte de prima cetire. Princepele privise pe furiş la Marele postelnic Ianachi Moruzi dacă se afla sănătos cu ai săi în stranele lor, precum şi la toţi devotaţii: vel-votnicul Ştefan Pârşcoveanu, dumnealui vel-banul Radu Golescu, dumnealui Manolachi Creţulescu şi ceilalţi mai fără nume ori fără rang. Se citea Heruvico şi răsunau glasurile dascălilor tineri de la Sfântul Sava:
658
EUGEN BARBU
- Carii pre Heruvimi, eu taină închipuim... Şi în dulceaţa acelor voci isbucnea sunetul limpede al că delniţelor şi aerul se parfuma de mirosul tămâiei. Foşneau vestminte, se auzeau rugi cu glas încet şi sclipeau necuviincioase inele în lumina verzuie a paraclisului domnesc. La pricasnă se cântase: Unul sfânt, unul Domn... şi Mitropolitul, după ce.se închină la icoane, blagoslovi pe Domn, pe familia lui, pc boeri şi pe tot norodul de bărbaţi şi femei ce aşteptau afară, în zăpadă, cu capetele descoperite. Se trecu cu icoana proschinitarului şi Princepele fu miruit. După aceea se reaşezară în strană şi careva, în locul marelui vistiernic Dudescu, dus în balamuc să ispăşească nemernicele-i lapte, puse zece lei în blid din partea Domnului, pentru pomazania mare. Se aduse Cupa cu anafotă pe care Mitropolitul o blagoslovi, apoi fură miruiţi şi boerii îşi luară anafora. Urmase masă mare la spătărie, dar cu asta rugile nu se terminară. în prima zi de Crăciun o luaseră de la cap. De dimineaţa Princepele, cu altă îmbrăcăminte şi podoabă, cu ca-baniţa împărătească, ieşise din spătărie, aşteprat de boeri şi după ce făcută solemnitatea caftanului plecată la biserica cea marc, cu alai, la Sfântul Neculai Domnesc. Urmă utrenia, unii boeri de rangul al doilea mai căscaţi, ca după chef, cu spaimă privind în jur să nu-i pârască careva, ducând mâna la gurile năclăite de băutură şi mâncare bielşugară. La vremea polieleului când se cântară psalmii: Că în veac e mila lui, Aliluia, se împărţiseră lumânările. în locul marelui vistiernic, cel ce le puse în mână făcliile fu lordachi Moruzi, omul de încredere al monarhului. LI îi dădu una Mitropolitului şi una Domnului şi Doamnei şi Evanghelinei ce veghea cu ochii ei ca oţelul ia respectarea datinei creştineşti de la care un singur om lipsea: messerul, ca păgân ce era, spre marea sa linişte şi a Haricleiei. Luau cu toţii lumânări împletite şi cetluite la capete cu figuri şi colori şi, în acea scurgere mută şi pravoslavnică a femeilor şi bărbaţilor ce Princepele îi stăpânea, el îşi vedea puterea. Chipuri frumoase, ori roase de boli nemârturisite, figuri încremenite într-o frică
PRINCEPELE
659
»de a nu greşi cu ceva şi a aminti monarhului vechi bănuieli, \ domniţe cu părul galbin ori negru, fere şi beizadele, cu toţii în Cele mai bune vestminte, curate, dichisite şi parfumate. Se miş-Icau ca în vis, prin lumina şovăitoare a lumânărilor, de parcă I din zidurile ce înfăţişau cu o mână meştetă Groaznica Judecată | s-ar fi desprins toţi acei morţi de demult ce fuseseră pictaţi în ' recele perete de stânga. Logofeţii de vistierie şi diecii de vistietie împărţiseră făclii căruiaşi după cinstea sa, arhiereilor, egumenilor, mazililor, rufeturilor şi norodului din curte.
După oficierea liturghiei se trecu iar în spătărie şi se petrecu, dar nimic nu putu să întreacă în acel an vestit slujba dc Bobotează care avea sâ se încheie cu nemaipomenite întâmplări. La ajun toţi egumenii mănăstireşti veniră la Bucuresci. Greci şi români se întrecură în acea zi să arate marca lor credinţă Princepelui. Soseau în sănii pline care cu blâni de vulpi, cate cu blăni de jderi, cu peşre ţinut în sare şi ghiaţă, cu brânză de oi, cu putinee de smântână şi cu mere iernatice, cu miere şi stofe scumpe. Treti logofătul Cârstea Voinescu abia mai prididea cu primirea acestor ofrande şi cu trecerea lor în registre. Se spunea în târg că nici nu mai puteai călca pe gios în palat de atâtea daruri. Se făcu o sfeştanie mare, dis-de-dimineaţă, după care monarhul se retrase în spătărie cu Mitropolirul şi veliţii boeri. Sosiră apoi preuţii domneşti cu protopsaltul, cu icoanele, cântând condacul şi troparul obicinuit. Mitropolitul îl stropise pe Princepe cu agbiazmă, răsunase In Iordan, hole-zându-te Tu, Doamne si monarhul sărutase crucea cea mate a Mitropoliei, după cate o sărutară şi ceilalţi. Se auzi afară slobozirea a trei tunuri, şi cântă meterhaneaua. Apoi se făcută Oraţiile, ascultate cu mare atenţie de slujitorii domneşti, mai ales de Evanghelina, care vedea în fiul său un adevătat basileus akoimetos trăind la o curte săracă.
A doua zi după utrenie, sfeştanie şi împărţirea lumânărilor zugrăvite, pentru că nu era vremea rea, numai noaptea ce trecuse bântuise un get amarnic ce acum mai scăzuse, porniră
660
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
661
de la biserica despre Doamna la Iordan care nu era altul decâi prăpădita de Dâmboviţa, undeva la un cot, sub morile de l.i Radu Vodă ce îngheţaseră în acel frig şi scârţâiau amarnic. Ce ml ca stecla, lumea podobitâ, toţi în sănii. Bărbile veliţilor boeri se umpluseră de promoroacă şi păreau suflate cu argint. Se ivise între alţii, tăcut, bănuitor, nebăgat în seamă de nimeni, messe rul Ottaviano. înainte mergeau după obicei doi curteni, cu icoanele împărăteşti şi cu lumânările cele mari împărţite la polieleu îmbrăcate în mătase, arzând în grija lor veghetoare. IV un mic platou de gheaţă, la margenea cea mai de sus a silnicului râu, cu apă puţină vara, dar acum crescută cât să te îneci dacă n-ai fi ştiut a umbla pren ea, fusese ridicat saivantul, un con în care aşteptau scaone pentru Domn, familia lui şi arhiereii cu boerii cei mari. O masă mare, plină de piftii şi ele îngheţate se aşternuse întru cinstirea pofticioaselor guri. Currenii puseră la cap lumânările arzânde şi nu se mai clintiră. Domnul se aşeză în faţa mesei, având la stânga şiragul bisericesc şi la dreapta pe marii boeri, dintre care, dacă ai fi băgat de seamă, lipseau vreo câţiva şi anume dintre cei mai tineri şi şugubăţi, ce la alţi ani ţinuseră veselia petrecerii.
La vedere erau puse icoanele făcăroare de minuni ale Pre-cistei de la mănăstirea Bărbătescu. Se făcu şi aice o slujbă în veliglas chiar de către Mirropolit, cădind de nouă ori pre Domn şi pre Doamna, cu mama sa, precum se făcu numai de trei ori pentru beizadele. Se cântară troparele de două ori, întâi sărută Mitropolitul crucea cea mare, apoi Domnul şi se slobozi din nevăzute tunuri un foc mărunt după care cântă meterhaneaua. Urmă dupre aceea o scurtă defilare a cailor de la grajdurile domneşti, încălecări de căre fiii marilor persoane ale curţii. Vel-comisul Velea încheia acest convoi, călare pe tablabasa, calul dăruit de către Padişah la suirea pe tron, împodobit cu hainele vechiului vel-vistiernic Dudescu a batjocură, tot bătrân, tot răpciugos. Boerii, la trecerea acestuia duseră mâinile la gură şi simulară sărutul datorat demnitarului, pentru că ochiul
Princepelui iute îi scrută pe furiş să vadă care nu arată cuvenita cinste noului său demnitar, ce lărra den stomah de se auzea până în cortul saivantului. Neclintit, fără să se tvirbure de aceste nesacre zgomote, înaltul Mitropolit îl stropi şi pre el cu aghiazmă, cum o făcuse cu ceilalţi focoşi armăsari de Arabia.
După care urmă scufundarea crucii. Vremea ce fusese până atunci mai mult neguroasă şi neclară da să se lumineze. Pe râul îngheţat plutea o ceaţă ce încerca a se ridica. Din stânga gropului de boeri se ivi un pâlc de călăreţi, frumoşi ca arhanghelii, toti încălăraţi pe cai albi, cu funre la pălării, chiuind vesel. Mitropolitul urmat de Princepe şi de ceata numeroasă a boerilor coborâră malul îngheţat cu grijc să n-alunece, sprijiniţi de paici. Nu era departe şi abia atunci desluşiră Dâmboviţa îngheţată şi auziră mai bine roţile morilor de apă de la Radu Vodă. Ceaţa se ridica anevoie. Vrea să iasă soarele, ca un bulgăre roşu, de sânge, rostogolindu-se deasupra. In mijloc, acolo unde avea înalt Prea Sfinţia Sa să arunce crucea în Iordan, se zăreau ca în vis neşte mogâldeţe.
- Ce poate să fie? întrebă bătrânul Hrisoverghi, tunzându-şi
barba plină de promoroacă.
- Niscai măgari morţi de asră toamnă de i-au adus apele si-au îngheţat azi noapte, când tare au mai geruit Domnul Dumnezeu...
Fu aruncară crucea şi călăreţii se năpustiră pe crusta de ghiaţă alunecând şi ţinându-se bine în şa. Doi cai îşi frânseră glesna şi fură puşcaţi pe loc de seimeni, ca să nu turbure ceremonia. Unul dintre tinerii curteni o aduse şi îngenunchie. Mitropolitul îl stropi cu aghiazmă pe fericit şi luă strălucirul simbol de aur şi-1 dădu după o scurtă sărutare Princepelui.
Atunci se ridică ceaţa şi aurul crucifixului sclipi pe faţa Domnitorului. Boerii făcură cruci mari şi se bucurară arătând că au înţeles că Dumnezeu îi făcuse un semn de mare milă de la locul său. Trebuiau să se întoarcă la biserică, să mai asculte ultima liturghie şi erau bucuroşi foarte. Urmau o slujbă încă
662
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
663
şi kerodosia pentru norod, apoi mesele cele mari. Numai ca sc auzi un strigăt. Nice sâ se fi arătat lupii ce mai năvăleau la vremea asta în Bucuresci şi nu ar fi fost o mai mare uimire şi groaza...
Cum se luaseră ceţurile şi soarele cel rotund şi roşu înec puse a lumina, în faţa ochilor li se arătă un spăimântător cor tegiu de oameni îngheţaţi pentru că fuseseră udaţi cu apă toaia noaptea şi împlântaţi parcă în Dâmboviţa. Ţineau cu toţii în dreapta câte o lumânare mare, zugrăviră, legată cu funte, pe cate cineva în ceaţa de până atunci le aptinsese dinadins.
- Doamne, iartă-i! Sunt niscai răufăcători, prinşi şi pedep siţi să ispăşească.
îngheţaţii, goi până la brâu, erau înveliţi de o pojghiţă sub ţire ca o cămaşe de borangic, ce le arăta trupurile tinere şi fru mos făcute, unele cu semne şi tăieturi de sabie pe sub ţâţe. Rânjeau cu dinţii dezveliţi, se vedea cât suferiseră în acel ger amarnic ce le adusese sfârşitul. Numai luminile şovăitoare ale marilor lumânări din dreapta-le era singurul lucru viu în acea spăimân-tătoare privelişte.
Bătrânul Hrisoverghi care stătea în dreapta Princepelui căzu pe neaşteptate în genunchi:
- Cu ce ţi-am greşit, Doamne? bolborosea. E Radu, fiul meu cel mare...
Femeile începură să plângă pe neaşteptate şi se apropiarâ cu toţii de râu, împinşi de o curiozitate nestăvilită, sub privirile monarhului care rânjea.
Messerul care de mult tăcea în spatele lui păli, recunos-cându-i şi pe ceilalţi: lorgu Hartulari purta pe chip o spaimă fără nume, parcă s-ar fi luptat tot timpul cu o ghiară de fier ce-1 va fi sfâşiat, Iancu Ghica părea fericit ca după o beţie, avea un râs tâmp pe buze, poate cântase ca să scape de cumplita tăietura a gerului de noapte, în timp ce Iordachi Ruset se încovo-iase ca un cocoşat ce caută să-şi vadă buricul. Boer Durac, aprig chefuitor în acest Bucuresci al plăcerilor, sta cu gura pungă, crunt şi privind holbat soarele strein de sus.
— Doamne, Doamne, iartă-ne pre noi, în această luminoasă şi mare zi! se rugau cu glas mare femeile.
Pe messer îl trecuseră toate căldurile, asudase, era pentru prima oară când simţea ce-i aceea frica. Grigoraş Jora cu chipul lui de paranimf, ţinând în dreapta cea mai lungă şi frumoasă lumânare, se uita încremenit la Radu Hrisoverghi ca şi când ar fi vrut să-i sară în cârcă. înţeleseră cu toţii de ce fuseseră pedepsiţi fluşturaticii tineri, aşa că nu mai înrrebară nimic, urcân-du-se repede în sănii, sâ nu lipsească de la începutul slujbei, pentru că Mitropolitul nerăbdând grozăviile văzute o luase înainte ca bântuit, cărând sub icoane o izbăvire ce nu mai venea pre acest pământ.
Princepele se apropie de messer. Nu-1 primise de trei săptămâni, deşi acesta se rugase pe la toate uşile. Slugile îi spuneau că are treburi mari, politiceşti, cu eleiii picaţi la curte, că trebuia să iscălească tractate şi că se apropia războiul. Pe chipul lui, Ottaviano văzu o bucurie fără margeni. Numai soarele putea să-i joace un renghi în acea zi Princepelui, dar nu-i jucase.
- Ce spui? îl întrebă ca şi când s-ar fi despărţit de-un ceas.
- Lipseşte medelnicerul Sotir, răspunse cu răutate messerul. El unde esre?
— O să se ivească curând ca să încheie frumos această serbare a Domnului... şi ca şi când şi-ar fi adus abia atunci aminte, mai întrebă: Oare nu azi era ziua sortită unei mari bucurii pe care mie atât mi-ai pregătit-o?
— Cum nu? Oamenii mei te aşteaptă în curtea palatului. Păcat că s-au mai împuţinat...
— Nu-i nimic, numai tu să nu fugi!
Ottaviano nu păli, nu strânse buzele, nu făcu nimic. Şria că, dacă celălalt voia sâ-l omoare, nimic şi nimeni nu-1 mai putea scăpa.
- N-o să fug, promise.
664
EUGEN BARBU
Liturghia Bobotezei se desfăşură într-o încordare surdă. Câteva femei leşinară din cauza fumului şi a aerului stricai din besearică.
Când ieşiră în pridvorul paraclisului, după cum pregătise messerul roate cele de trebuinţă, pe poarta cea mare, deschisă larg de seimeni, se ivi un cortegiu orbitor. Opt cerbi, prinşi în capcane la pădurea Coziei, cu coarnele numai diamante ce luceau fanatic în lumina soarelui, orbiră ochii uluiţi ai celor de faţă.
Se auzi un ah! scos de toate gurile în acelaşi timp şi femeile simţiră că uită grozăvia privită cu un ceas în urmă lângă morile de la Radu Vodă. Animalele care nu mai aveau nimic sălbatic, pentru că îngrijitorii palatului domnesc şi ai grajdurilor princiare le tociseră podoaba capilară cu pila, păşeau resemnate în ceas egal târând după ele o sanie acoperită cu mari piei de mistreţ. Un spic alb scumpea podoaba vânatului. Părea că peste blănile jivinelor ninsese chiar atunci. Când băgară de seamă, iar îi orbi ceva. Nu erau pietrele preţioase din coarnele cerbilor, erau tălpicile imperialei sănii bătute în argint. Luceau şi ele nemaipomenit în jocul zăpezii.
Princepele se optise şi privea acest dar pe care numai lui Dumnezeu poţi să i-1 faci.
— Tu re-ai îngrijit de toate astea? îl întrebă pe messer.
— Eu, Magnifice, întru strălucirea ta veşnică.
O clipă monarhul voi să-1 ierte şi şovăi o clipă înainte să se urce. Pe urmă îşi aduse aminte de cuvintele lui batjocoritoate înainte de a se prăvăli în grămada de crizanteme. Se încruntă şi se sprijini de umărul lui tânăr.
— Vii cu mine? Vreau şi eu să-ţi fac un dar...
— Viu, spuse celălalt crezând că merge la moarre. Mitropolitul şi boerii bătură cu cârjele în pământul îngheţat al curţii, stârnind zăpada ca pe un roi de albine de ghiaţă.
— Drum bun, Strălucirea Ta!
— Perrecere bună!
li
î
ii
PRiNCEPEl.E
665
Ochii Haricleiei ardeau de ură din acea mulţime şi Ottaviano simţi că-şi joacă viaţa. Numai Evanghelina sta dreaptă în cuşma ei de samur. Ce înţelegeau boerii ăştia bătrâni din tot jocul diavolesc al messerului când nici ea nu-i dădea de cap? O clipă, văzând nemaipomenita lui sanie, se crezu în curtea palatului Magnaur, la Bizanţ, cum se visa totdeauna în închipuirile
sale nebuneşti.
Un rob ţigan luase hăţurile, şi ele bătute în pietre preţioase, ce sticleau nebun în amiaza însorită de iarnă.
- La Plumbuita, spuse Princepele, doresc să mă mai rog o dată pentru sufletul cuiva.
Doi seimeni vrură să se urce la spate, dar monarhul le făcu
semn să stea la locul lor.
- Lăsaţi-ne singuri!
Sania ieşi pe porţile mari ale palatului şi pluti lin în uliţele pline de lume. Se auziră strigăte şi binecuvântări. Mulţimea aceea, care îl blestema pe Princepe că e jefuită şi lăsată fără ne-mic, cădea acum în genunchi ca la o minune şi-1 adora.
- Ce spui? îl întrebă încet messerul, de alături, privind mândru acel jalnic spectacol.
- N-ai spus tu să fim târfele acestei istorii pe care o trăim? Şedeau în genunchi negustori şi slujbaşi, femei cu copii de
mână ieşiţi în petrecerea soarelui binecuvântat, preuţi şi ostaşi, bătrâne şi zvăpăiaţi de tineri duşi să petreacă spre şosea în sănii. Se opreau cu toţii şi îngenunchiau, făceau cruci mari şi rămâneau cu gura căscată la minunea echipajului.
- Pe om trebue să-1 înjoseşti cu neputinţa lui, altă scăpare nu este pentru principi! Ţărâna e locul lor lângă tronul tău, Magnifice! Unde mă duci?
- La mirele tău...
Vorbele erau ameninţătoare, mai putea scăpa cu fuga, pentru că lipseau seimenii de pază, dar o asemenea ruşine nu-şi putea îngădui un om ca el, ucenic al diavolului. Aşa că tăcu.
666
EUGEN BARBU
Lăsaseră în urmă uliţele cele mari ale Bucurescilor şi trecură şi de mahalale. După o jumătate de ceas de goană potolită printre casele prăpădite den margine, se iviră turnurile cenuşii ale Plumbuitei. La barieră fură întâmpinaţi de aga Matei Bălăceanu, călare, şi de garda lui. Zăpada înăbuşea trapul mărunt al cerbilor şi drumul care urmă se făcu în linişte.
- E totul rânduit? întrebase Princepele.
- Cum au fost poroncile.
- Bine, zise monarhul, după care înveli picioarele fragili ale lui Ottaviano cu groasa blană de mistreţ de alături.
- Nu ţi-e frig? îl întrebă.
- Nu, Magnifice. Mă pregătesc să mor.
- Dar cine vrea asta? Tu trebue numai să suferi, ceea ce c mai mult.
- Acum îmi placi, eşti aşa cum te-am dorit! Zise celălalt cu gura plină de o durere mare.
Spre seară în aceeaşi zi, după slujba ultimă a zilei mar,, în curtea plină de oşteni, fiecare cu lumânări aprinse în mâini, medelmcerul Sot.r, om tânăr, de 25 de ani, în floarea cea aleasă a nnereţn, fu rupt de patru armăsari. Din el rămase numai o zăpada murdară, stropită de sânge şi ceva ce aducea cu restu-nle unui trup.
1
GLI UOMINI SI DEBBONO O VEZZEGGIARE O SPEGNERE
Sufletul domnitorilor se veseleşte în toată vremea în mâinile lui Dumnezeu, spunea Ioan Valahul mai auzind despre isprăvile iubitului său stăpân. In anul acela însă în palatul de la Bucuresci nu intrase nici o clipă bucuria de a trăi. O ostilitate rece însoţea toate actele vieţii Princepelui. Ura făcuse din el o mască fără pudoare. Se întorsese lângă copii şi lângă Haricleia, ajuta lui Hrisanti la echitaţie în manej, fetelor le citea din Nomocanon, cu o voce cavernoasă, streină. Evanghelina nu venea să-1 vadă pentru câ nu suferea cu Doamna, de multă vreme. Zilele treceau greu, orele şi mai nelesne. Câteodată femeile îl surprindeau pe monarh trăgând cu utechea spre coridoarele de lemn dinspre care nu se auzea nimic decât un mers furişat. Era messerul care veghea cuptoarele reci despre care spunea că au născut numai avortoni pentru că au avut, şi el şi Princepele, zile nefaste deasupra. Câte o gură de Târgovişte ducea zvon în târg că talianul se afla în disgraţie şi că geaba trimetea Princepelui embleme înfăţişând fluturi ce mergeau spre o flacără, ceea ce în limbajul iniţiaţilor însemna: Eu am ales dragostea care mă ucide!—Eu o ştiu prea bine! îi răspunsese, se zicea, în scris, înaltul bărbat, dar asta nu însemna mare lucru. Careva îl văzuse pe
668
EUGEN BARBU
Ottaviano prin geamul chiliei, umblând într-un cerc de cărbune, cu fîlacteriile pe frunte şi cu o calotă de plumb, gata sa primească razele triste ale lui Saturn, îmbrăcat într-un vestmânt roşu, arzând în cuptorul spagiric nu metale coapte, ci mere. Urechi atente învăţaseră pe dinafară şi invocaţiile lui blestemate.
- Nu pe tine te ard, Asmodeu, spunea messerul spiritelor lui negre, tu aprinde numai inima acelui om, cum arde acest măr!
Stelele dominatoare ale cerului nu-1 ajutau însă şi-atunci el îl chema iar pe Dumnezeul său:
- El, Elohem, Elohe, Zebaoth, Elion, Escerchie, Adonai, Jah, Tetragramaton, Saday, m-auzi? Dumnezeule, îţi strig numele după numele Saferoţilor, Tu ajută-mă, dă-mi-1 pe acest om înapoi!
Se ducea la oglindă şi-şi făcea semn cu un cui pe frunte. Cei ce-1 pândeau puşi de Haricleia o luau la fugă.
- E diavolul! spuneau.
Unul îl auzise când se jurase că va pune ruină pe ruină, ceea ce însemna că-1 părăsise pe Dumnezeu.
Messerul aruncase pe foc nuiele de alun peste care presârase tămâie şi iar invocase spiritele:
- Ramură, eu te ard, spunea cu ochii săi albaştri plini de lacrimi. E inima, e corpul meu, e sângele, înţelegerea, mişcarea şi spiritul Lui: Fă, îţi poruncesc, ca el să nu poată să stea liniştit până în măduva oaselor sale, să nu stea pe loc, să nu vorbească, să nu urce pe cal, să nu bea şi să nu mănânce înainte de a veni să îndeplinească dorinţa mea!
Dar se părea că nimic nu-1 ajută. Primirea cifrei 1252, a Ben Serafimului, scris pe o hârtie, îl lăsase rece pe Princepe. Nici cifra 49 haghielnu-1 ajutase pe messer. Spre vară, ca din întâmplare, un rob ţigan îi adusese un mac, cules de mâna Princepelui de pe câmp, ceea ce îl vestea că temniţa îl aşteaptă.
FT'a sfârşitul, putea să-şi caute o urmă în lume. Se spunea că îmbătrânise şi câ nu mai era frumos, unit îl văzuseră albit şi fără dinţi. Ceea ce ştiau însă cu toţii era că nu ieşea cu zilele
PRINCEPELE
669
§|   din chilia lui, că gogea pe patul aspru, rostind rugăciuni. Nu B   mânca şi slugile aduceau talerele pline înapoi. O suferinţă cum-mt   plită îl încerca şi pe Princepe. Umbla mult cu comisul Velea, W.   cumpăra şi vindea caii de care iute se plictisea. Acest taedium ■    vitae nu-i mai trecea. Prostul de Hrisanti îşi rupsese un picior m   la echitaţie şi monarhul îl privea cu milă: „Iată pentru cine se *    pregăreşte un tron! Nu-i bun nici de grăjdar! Nu are forţă, nici -i    talent - c lipsit de ceea ce se numeşte virtu, nenorocitul!" Se %■    certase de câteva ori cu Haricleia din cauza lui, dar toate astea Jil    nu-1 supărau atât cât suferinţa celuilalt claustrat şi bând numai 9    apă. îl pândea noaptea prin gaura practicată în peretele de lemn al chiliei. Era slab, fără vlagă, arăta rău. Ottaviano îl simţea şi se trezea din somnul cel mai adânc, întrebând cu glas sfârşi:    sit, rugător: '[ -Tu eşti?
^ Nu-i răspundea. Fugea iute, cu paşi neauziţi şi se închidea
§în iatacul lui şi nu mai adormea până dimineaţa. Erau nişte nopţi pustii, fierbinţi, primăvara fusese o adevărată boală, tă--Jţ cerea îl rodea mai râu decât orice alt necaz. Nu avea cu cine să schimbe o vorbă, îl chemase la el pe astrolog, dat acela tăcea încrunrar în Bistriţa şi nu voia să-1 vadă.
- Am să-1 dau pe mâna gâdelui! De ce mi se împotriveşte atât?
Pe urmă se îmbolnăvise pe neaşteptate. O durere surdă în parrea dreaptă a pântecului sc ivise de un timp. li ttecea şi pe urmă iar începea. Era ca un gândac care-şi face treaba în
zidul cărnii.
- Am să mor, gândise.
Chemase doftorii, aceştia nu ştiau nimic. 11 ciocăneau, îl ascultau, dădeau din umere:
- O toană, Măria Ta, eşti ca bradul! Ia umblă, ia apleacă-te. Te doare? Nu? Vezi că eşti sănătos?
670
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
671
Dar nu era sănătos. Când termină cu toţi vracii, veniseră vreo doi şi de la Viana, se hotărî să-1 cheme pe messer la el. II pedepsise destul.
Ottaviano se ivi, tot tânăr, tot frumos, cu ochii strălucind de o veselie fără seamăn.
- M-ai chemat?
- Mă sfârşesc...
- Blestemele mele.
- Tu m-ai îmbolnăvit?
- Eu.
- De ce?
- Din ură.
- Desleagă-mâ!
- Făgăduieşte că nu mai m-alungi...
- Făgăduiesc.
Ii luase mâna şi stătuseră aşa în lumina unei dimineţi reci de toamnă.
- Vei muri după mine, îi spusese şi pe faţa lui frumoasă nu pluti nici o umbră de regret. Dar mă vei urma repede.
li aduse după aceea câteva bucăţi de pâine mucegăită, veche în care erau scrise, de la plămadă, cuvintele Sator şi Rotaş.
- Mestecă-le bine şi o să te întremezi...
După trei zile erau împreună la o vânătoare. Pădurea Rotunda părea un templu de frunză roşie, în care numai aerul mai punea o culoare străvezie. Subţire, în părul lui ca mătasea, călărind alături de Princepe, părea că uitase tot ce i se întâmplase. Era Antinous, dar din răutate, monarhul îl strigă altfel când o luă înainte cu calul său abraş:
- Zu foii na! Era să-ţi trimit un sclav nomenclator să te-ajute să trăeşti liniştit.
11 simţi mânios. Mai bine l-ar fi pălmuit. Ottaviano întoarse calul cu o smucitură repede şi-i stătu în faţă:
- Vorbele tale nu-mi fac nici un rău. Androginul este arhetipul primordial. Zămislesc lăuntric, sunt femeia şi bărbatul tău.
Adam trăia cu Eva în el şi-1 întovărăşea o Idee. La prima cădere, a Somnului, a rămas ceea ce e fiecare: Un ins! Reciteşte Banchetul şi nu crede că m-ai insultat...
Fugise departe, galopând. Princepele îl urmă mâhnit. Era răcoare, cădeau frunzele, aerul răsuna ca un metal. Caii asudaseră, miroseau frumos. Curtenii rămăseseră în urmă, ştiau că Princepele nu-i suferă când se află numai cu messerul.
Ottaviano îl aştepta lângă izvor. Apa bolborosea. O pasăre tăia cerul adânc de deasupra, fără nor.
— Aş putea să te ucid! spuse messerul rece, fără mânie, dar la ce-mi foloseşte? Ascultă-mă! Mâine voi veni la rine, am pierdut destulă vreme, am o idee...
— Bine, vino, şi-acum, haidem înapoi, mi-este frică de tine, eşti nebun. Cine ştie ce-ţi mai trece prin cap...
In dimineaţa următoare erau în încăperea de taină a Prin-cepelui. Se făcuse primul foc, lemnele scoteau sunete vesele, miroseau a răşină. Ottaviano nu turna şi nu bea cahfea. Lua tar câte o smochină uscată, o răsucea între degete şi privea pe geam afară în piaţa deşartă.
— Nu-mi place oraşul ăsta, rostise pe neaşteptate.
— Mi-ai mai spus-o! Nu am de unde să scot altul.
— Ba da. O să-1 clădeşti tu, de la început, va purta numele tău în vecii vecilor.
— Costă.
Messerul luase un fier lung şi aşeza lemnele din cămin pe cele două pisici negre, lucrate de meşterii ţigani de Mogoşoaia.
— Nu pe tine o să te coste, pe ei... Ideea mi-a venit cetind nişte cronici. Pe vremea rivalităţii dintre Florenţa şi Pisa, gon-falonierul Soderini voi să abată Arnul şi să-1 facă să se verse într-un lac de lângă Livorno, în aşa fel încât Pisa să rămână fără apă şi să nu mai aibe ieşire la mare. Era o operă hidraulică costisitoare în care poporul vedea o ghirihizzo, dar lucrarea a fost începută şi numai întâmplarea a făcut să nu fie desăvârşită...
672
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
673
- Dacă înţeleg bine, tu ai fi divinul Lionardo care ar vrea să abată puturoasa asta de apă: Bucurescioara şi să-mi facă ieşire la mare. Ha, ha, ai haz, Ottaviano...
- Nu glumesc deloc, ar fi o operă măreaţă! Giangalezzo a construit diguri uriaşe abătând apele Mincio la Mantua şi Brenta la Padua. lot el visa la secarea lagunelor veneţiene. Iată despre ce este vorba. încă din timpul domniei lui Ipsilanti ce-a stal în tronu-ţi, Magnifice, un anume Franz Joseph Sulzer a vrut să unească Dâmboviţa cu o apă mai mare.
- Dar pe aici sunt locuri stetpe şi mlăştinoase, cu ce să lucrezi? N-am lucrători, n-am oameni pricepuţi, dacă aduc de aiurea, mă vor costa cât capul.
- Am să ţi-i aduc eu.
- De unde?
- Golim ocnele şi temniţele...
- N-ajunge. Trebue mulţi. Nu se fură atât în ţara asta.
- Ii vom avea!
Princepele îl privi. Messerul avea iar chipul diavolului.
- Ce-ţi trece prin minte?
- E vorba de acel lucru despre care ţi-am mai vorbit, despre curajul de a exercita puterea chiar împotriva legii! Vom clădi oraşe după oraşe. O să mă uit în stele şi o să ţi le desenez. Ninive a fost ridicat după scriitura aştrilor şi râurile sunt oglindite în cer. Tigrul se află în Steaua Anunât, iar Eufrarul în steaua Rândunicii, oraşul Sippar în Constelaţia Cancerului şi Nippurul în Carul Mare, al tău va fi în Saturn...
- Un oraş trist, un oraş al morţii, doar tu mi-ai prezis... Ei, Ottaviano, Ottaviano, visez mereu un câine care mă adulmecă...
- Lasă vorbele, îngăduieşte numai!
Nu făgădui atunci, se gândi numai că puterea era trecătoare si ambiţiile nebunului de messer atât de mari! De unde să ştie câte nume de domnitori văzuse el bătute cu ciocanul ca să fie şterse de pe pridvoarele de biserică? Ca orice visâror, Ottaviano trăia în viitor, dar înţeleptul învaţă de la trecut. Crezu că-i o
1
ti
! ÎS
toană care o să-i treacă, dar pe la mijlocul anului se trezi cu loan
Valahul la uşă.
Nu se întâlniseră de multă vreme. Bătrânul era slab şi plin de obidă. Venise pe sloată mare tocmai din munţii lui. Se ţinea într-un toiag şi avea în priviri o mânie ce cu greu putea fi stăpânită.
- Ce-i, Ioane? Când te-am chemat eu mi-ai dat spatele, dar eu nu te-am pedepsit încă.
- Mai are vreame Măria Ta.
- Ce vânt te-aduce?
- Necazuri şi vorbe grele. Umblă svonul că vreai să pedepseşti ţara...
- E şi-aşa desrul de pedepsită, de ce-aş mai pedepsi-o?
- Asta mă întrebam şi eu. Pot să şed?
La îngăduinţa lui augustă, îşi lăsase alături zăbunul de oaie care putea a umezeala şi căciula dintr-un miel. Era tot în cămaşa aceea, şi de iarnă şi de vară, lungă şi aspră, prin care i se vedeau genunchii ciolănoaselor sale picioare.
- Vorbeşte!
- E adevărat că vreai să ridici oraşe noi pren pustie şi că pentru asta strângi vinovaţi şi nevinovaţi şi-i pui să sape ca la Judecata de Apoi?
- A, e numai o vorbă...
- Atunci de ce adună zapciii pe datornici şi-i iau de lângă ai lor? De ce ridică agia noaptea bărbaţii din aşternut şi-i duce unde nu se ştie? Nici pe preuţi nu-i mai respectă, ce mai are ţara asta om cu cap se numeşte duşmanul tău. Doamne, nu faci bine ce faci! Stai în fruntea unui popor răbdător ce ştie numai a se ruga şi a se supune, dar şi el câteodată se mânie şi-atunci e vai şi-amar! Poate nu-1 ştii cum trebue, asculră pe unul mai bătrân. Nu face din judeţe o temniţă, nu bate şi nu umili. De ce ţi-au trebuit fapte nesăbuite, că te vorbeşte lumea! Ţi-ai batjocorir boerii şi-ai adus un cal în Divan, ai făcut din besearici neşte tatabe unde numele tău se vinde, aud că ai umblat iarna
674
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
675
trecută într-o sanie cu cerbi, sfidând sărăcia neamului. Faci pc împăratul roman, dar cui îi trebue asta? Stăpâneşte, dar nu asupri, ai milă de cei mai mici, ei se uită la tine ca la Phaeton, de ce le întristezi inimile?
Cuvintele lui Ioan nu-i plăceau. Se mânia repede şi nu dorea să fie judecat.
- Ioane, de ce nu-ţi vezi de rugăciunile tale?
- Neamul ăsta are şi el o minte şi mintea lui suntem noi. cărturarii. Mai ascultă-ne, şi nu te mai lua după slugi besmetice ce vor să facă aice ce n-au reuşit în alte părţi, doar noi nu suntem gunoiul Evtopei! Aşa să ştii! Lasă-1 pe Dolcibene care proclamă lipsa de parrie ca o adevărată fericire, precum un filosof cinic de demult.
- Du-te!
- Mă duc, să nu mă mai chemi! Şi-aşa am venit greu! Plecase bătând din tălpoaiele lui de lemn, legate cu grele
curele rupte. Părea un stâlp al mâniei celei mari, dumnezeeşti. După el intrase Evanghelina.
- Ce-i, Doamnă? întrebase turburat încă.
- L-am auzit pe bătrân şi-am intrat ca să te întreb dacă toate-s adevărate...
- Scorniri!
- Cum sunt scorniri când nu e om să nu tremure de frica Ta? Pe-ai lui Andronache Gane, de re-ati slujit cu credinţă şi te-au ajutat cu bani când ai avut nevoie, i-au luat pe toti, spunând cei de la agie că îţi ţin numele în deşert...
- Nu ştiu nemic!
- Ba să ştii! Pe marele vornic Ştefan Văcărescu, de este mazil, l-au cetluit fără haine şi-1 pun să scormone cu fierul pământul cu pungaşii şi cu soitarii din temniţa datornicilor. Pe vel-stolnicul Neniul l-au ucis paznicii când a cerut să i se spună cu ce e vinovat faţă de stăpânirea ta. Umblă droaşcele agăi Marei Bălăceanu toată noaptea fără odihnă şi ia pe care
\ apucă. Acum îi omoară frigul, la vară o să-i omoare setea. Lu-\ mea te ştia cu frica lui Dumnezeu, ce poci să-mi spui?
- Du-te, mamă! Lasă-mă...
— Ori ai nebunit, ori streinul ăsta ţi-este duşman. Nu-1 mai asculta.
Evanghelina ieşise trântind uşile ca să se audă în tot palatul, lăsându-1 şi mai turburat.
Princepele îl chemase pe messer. Ottaviano se ivise repede, ca şi când atâta aştepta. Oamenii lui de taină îi spuseseră cu ce drum se arătase Ioan Valahul, tocmai de la Bistriţa.
- la vin, Dinocrate, ce-aud?
- Lenea are gură mare, Magnifice, nu asculta.
- Cum să n-ascult, dacă-mi iei de lângă mine oameni cu care m-am ajutat...
- Ei gândesc să te dărâme acus...
- Stau nevinovaţi în mlaştini şi timpul nu e prielnic. Se spune că mor şi întreabă cu ce-au gteşit...
;       - Nu i-am strâns încă pe toţi cei ce cârtesc, mai e vreme, l  lasă-i şi uită-te la aceste planşe, sunt făcute după Vitruviu. Vom alege locurile de construcţie după ce vom spinteca pântectd păsărilor, privindu-le ficatul. Cum vrei să fie ridicat templul ce o să adăpostească mausoleul tău, în picnostil, în sistil sau diastil? li arătă pe rând desenele şi vorbi fără odihnă. - Sus, sub friză, o să aşezăm eolipiile şi între aceste coloane bine proporţionate, statui. In toate oraşele noi, in cella vor fi ridicate statui şi phiale...
îi pomeni apoi despre proectele acelei lucrări hidraulice, cu cheiuri de marmură şi ape bogate pe care aveau să umble corăbiile. Desenul subţire le şi arăta reflectându-se în vadul Dâmboviţei cu valuri sporite. Erau acolo pe planşe şi fântânile la care visa de la începutul domniei, nu numai acelea ridicate, din puţinii bani ai alror domnitori, ci fântânile lui despre care îi vorbise messerului în unele nopţi, construite în terase, lăsând să cadă mari valuri de apă pe marmura lucitoare, tunând dimineaţa la
676
EUGEN BARBU
PR1NGEPELE
677
răsărituri şi şoptind noaprea. Erau şi orologiile lacunare şi iu.il tele clădiri de piatră, înconjurate de grădini, uliţe drepte, suli care aveau să curgă râuri curăţitoare, spălând Bucurescii de nu rosurile sale grele, erau grădinile pe care orice domnitor visea/.l să le lase urmaşilor. Numai mausoleul acela rece îl îngrozea... Jur împrejur, messerul imaginase imense orgi de vânt, care la cea mai mică adiere l-ar fi plâns pe el, Princepele, statul încremenit în raclă, alături de toţi ai lui. Văzu şi un obelisi drept, plantat ca un copac în mijlocul unei pieţe deşerte.
- Şi-aici?
- Aici? în vârf ar ttebui o orgă colosală din burdufuri de piele de elefant, cum visa Raban Maur, arhiepiscopul de Maienia în lucrarea lui De Univcno.
- O, Ottaviano, te gândeşti mereu la moarte...
- Ea este învăţătoarea noastră... Opera vieţii se numeşte moarte.
- Nu am cultul cadavrului. Numai asiaticii privesc mereu morţii. în Ţara Românească omul dispare fără sgomot, se duce într-o grădină, ai văzut ce frumos este pictat lucrul acesta pe tâmpla bisericilor?
- Celui mort îi este indiferent dacă stă în pământ, într-o grădină sau într-un mausoleu. Acolo nu vei sta tu, ci puterea Ta. înţelegi? Ei nu trebue s-o uite şi, chiar dacă acum îi pui să scurme pământul cu nemica sau să moară, urmaşii te vor răsplăti. In piramide nu dorm faraonii, ci forţa lor. In nisipul de lângă ele stau oasele nemernicilor, cine-i mai pomeneşte? Et tibi magna satis...
- Deşertăciune, Ottaviano, deşertăciune, toate sunt numai deşertăciune. Am ostenit, fă cum ştii, faptele tale mă vor bucura dacă sunt demne de laudă. Mie ceilalţi îmi sunt streini şi suferinţa lor şi nedreptatea lor nu mă mişcă. Dat tu crezi că noi îl facem mai bun pe om?
- Dacă nu-1 faci mai bun, atunci distruge-1, Magnifice! E legea neîndurată a naturii!
Afară bătea un vânt rece de iarnă care aburea geamurile. - Auzi, Faonius, acum se întăreşte lemnul în ttunchii copacilor, vom avea pe ce sprijini ideile noastre...
Pe chipul messerului strălucea o exaltare fără margini. Sm-|ur auzea sunetul hypate hypaton al tetracordului divin...
\     întru aceste fapte cronicarul scria în paginile sale: |     Neputându-se odihni numai această ticăloasă de ţară într o i fărâmă de linişte s-au aflat ca de la venirea acelui striin s-au în-f stăpânit nedreptatea şi frica. Nice un domn nu au dus legea până j la cap, ei numai ce s-au lăudat că nu vor dormi re până ce ru-J mânii nu vor avea pe masă ce era de trebuinţă, pentru ei şi-ai lor, { pentru bună starea lor şi o viaţă bielşugată, dar cine-i credea? I     - Nu-mi trebue nemic alt, spunea fiecare în de sine, decât: |, o fărâmă de viaţă fără de groază. Or pren delungarea vreamii | rumânii învăţaseră că numai cu cuvântul nu se fericeşte ţara, { măcar numai să nu fii de-a pururea cu ghiaţă în inemă, să trăeşti, I nu ca animalul, hăituit, şi să te mai bucuri de sfânta lumină a ■ soarelui ce nepăsător străluceşre deasupra noastră a tuturor. Or, striinul acela, scoţându-1 de sub puterile Divanului pe prea Măritul Princepe, ce-au făcut? Mai întâi i-au speriat pre cei mai curagioşi şi, dacă nu i-au îndoit, pren iscusite cuvinte au împlut urechile stăpânului de mozavirii. Şi pre care voia să-1 surpe, îl surpa. De sfatul urechilor lui numa ce asculta, pre nimeni nu mai întreba. — Ce-au fecut Cutare? - Au cârtit împotriva puterii şi înţelepţiei tale, au dzis că ţara o căzneşti şi o jăfui întru împlinirea mucarerului. — Au ei nu-şi cunosc datoriile, cât sunt de boeri, au ei nu ştiu ce mi se cuvine? Şi, cum iute se mânia, îi băga în temniţe şi-n butuci, îi schingiuia să mai spuie şi după ce ţinea sfat subţire, numai cu câţiva, cu Aga Matei Bălăceanu, cu exaporitul său şi cu slugile strângătoare, numai ce aduna pre ceilalţi boiari şi le zicea cu o voce smerită: Făcân-du-se lucruri necuvioase împotrivă-mi si nevoind Domnia Mea
678
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
679
să vă mai turbur cu cele necazuri, am crezut de cuviinţă să i pedepsesc pe Cutare şi pe Cutare după cât au păcătuit.
Dar ce au spus, înălţate Doamne? mai întreba câte unul, ori lipsit de frică, ori din nevinovăţie. Princepele se mânia foarte în sinea lui, dar n-o arăta şi acela era pierdut, numai că El îi răspundea în marea mila sa că s-au legat nevolnicii pentru cusururi la haraci, ceea ce mate zulum au creat scumpilor vecini şi protectori de la Stambul, ce întru sănătatea şi viaţa îndelun gată a Padişahului lor se roagă. El, Princepele, împreună cu tei mai apropiaţi, cum ar fi credinciosul său messer, Ottaviano, ee este mâna sa dreaptă, neclintită întru slujirea dreptăţii şi-a adc vărului. Ori se îndoia cineva de acest lucru? Să spună. - Numi! se temeau aceia, ducându-şi mâna la gurile pătimaşe ce nu pu teau rosti alt cuvânt. Ce, erau nebuni ori duşi de pe lume sa se lase şi ei desrădăcinaţi de pe faţa pământului după ce auzeau în jur? Nu trecea noapte să nu se ştie că un prietin, ori vreun apropiat fusese scos den aşternuturi şi dus pre sub cumpăt. Asta n-ar fi fost nemic, pentru că oricare era pregătit pentru mazilire şi pentru îndepărtarea de la curte. Scurtarea capetelor era dulcea răsplată a Domnilor, dar pentru ei până atunci fuseseră numai necazuri mici. Ori ce se auzea nu se auzea bine. Aga Bălăceanu rupea oamenii şi-i căznea, avea porunci să scoată adevărul din neadevăr şi oameni ficleni, spuitori Ia agie şi vadnici sc iviseră pretutindeni, în cancelarii, în odăile de taină, în spătării, unde aşteptau ospeţe luminate şi chiar în aşternut, pentru că dacă dai drum minciunii, ea are picioare lungi si neaşteptate. Din trei, doi pârâu, şi dacă ar fi pârât ce trebue, încă mai metgea, dar care nu se silea să înfunde cât mai bine, putea să-1 afle pre cel ce-1 bănuia că face la fel? Minţeau şi soaţele şi ibovnicele. Messerul avea nevoie de un număr întru acele munci ale sale ce le scornise, despre care mai gios o să povestim şi cum o sâ plinească numărul decât numai ce silindu-1 pre fiecare să spuie ceea ce visa noaptea? încă şi multă răutate au făcut pământului acesta, pentru că dacă ar fi fost vorba numai de snaga boerimii,
încă mergea, întrucât ea era coruptă şi mincinoasă şi-şi merita împuţinatea, dar zurba coborî şi mai jos. In mădulatii comitetelor şi între creştini se ivi o mare zarvă şi îndoială. Se spuseră unii pre alţii, părinţi pre copii, bâeţj pre mame, fiice pre surori şi amarnic mai peelepsi Domnul acest popor, drept, cinstit, cu frica lui Cel de Sus, dar iute spăimântat. Să fi fost pus la oprealâ încă ar fi fost bine, dat mai curând te rugai să fii ertat de moartea ce eta să mori, când auzeau pren ce treceau alţii. Multă sumă de suflete nevinovate pieită în munci nemaiauzite miji mai pentru că pre ascuns, cu mare silnicie, ori cu râvnă, unii II trimeteau răvaşe la agie, în care arătau că prietinii lor, cu care W şedeau seara la masă, făcuseră vorbe urâte la adresa înălţatului ||  Princepe, să-1 ţină Dumnezeu, şi nu se puteau răbda asemenea "ţj   nelegiuiri. Or, şi cei pârâţi scriau de spaimă cam aceleaşi lucruri în pârile lor, şi nu rar, frate de cruce se întâlnea cu frate de cruce pren temniţe şi se urau foarte, mai departe, înţelegând cât de «r   ticălos fusese fiecare. Pre care nu-i certau cu tăierea capului, ori asta numa cu boerii cei mari se petrecea, îi silnicea şi se făcuse M  scârbă mare în toată teara. Putini tâmâseserâ în lege si aceia l   pren noroc. Messerul, om cu ştiinţă de carte şi învăţat în poli-t    tichie, adunase intelighenţia strânsă în ciute la Academia grecească şi îi lămurise că Princepele luminat dăduse o cărare luminoasă ţârii şi s-ar fi cuvenit a cinstire în odele lor şi-n aprinse, cuvinte înfăptuirile pentru care se pregătea întreaga suflare, acolo unde viitorul ei avea să răsară ca un astru de foc, înaintea lumii întregi arătând că şi un popor ce se credea că e de nemic va fi în stare să se înfăţoşeze cu mare fală la judecata cea mare a naţiilor. Trăim un timp bărbat, zicea acela, messerul Ottaviano, gata să-şi pună gura în comparare cu Ercu). Mulţimea înţelepţilor adunaţi aice trebue numai să cânte cazna şi avântul fără de moarte a celor truditori care împreună cu ţăranii cei îndărătnici ce, dacă nu vor sâ priceapă, vor fi siliţi, vor aridica gloria Princepelui şi a întregii populaţii la culmi nebânuite. Adunătura de slugi de cuvânt şi făcători de versuri carcinice şi omerocentrice.
680
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
681
de epigrame eroelegiace, bătu den palme cu mare bucurie, ara tând că atâta aştepta de când lumea, că pentru asta fusese zămis liţi din pântecele născător al mamelor lor. - Salutăm şi sărutăm întru Cristos pe prea iubitul şi învăţatul sfătuitor al Princepelui, iubitul nostru messer Ottaviano, dzice tare cu acel prilej Macaric Cuful, mai marele peste ceata de lătrăi, ce mai slujiseră la ţoale curţile şi staseră la toare mesele, făcuţi parcă numai pentru asa ceva. Să ne curăţim deci de nedreptate, adăugă, să făgăduim şi să luăm hotărâre în faţa cinstitului lemn, ce e crucea, ca sa sprijinim toate aceste înţelepte măsuri. Că dacă, încheie el, cu o pildă de o spunea mereu la orice prilej şi masă, fie că se po trivea, fie că nu, plouă în aprilie doauosprezece dzile şi în mai una şi termină, valorează puiul de cerboaică cu tot!, mai pe scurt, că dacă se gândise Princepele la începutul anului la aşa o istorie, avea să fie bielşug, întrucât acela, messerul, le şi înfăţoşase planşele sale, arătându-le palatele de mermer ce se vor arăta în apele Dâmboviţei pătrunse de izvorul nesecătuit al altor râuri, umplând, cum spunea el cu o gură dulce, Capitala de rod al apelor, crescându şi fiindu oglinda nemaipomenitelor edificii. Fu mare afanisire şi diriguitorul afacerilor Princepelui aşternu masă mare şi le-o aşeză dinainte ca să mai laude aceia cu vorbe duioase măreaţa construcţie ce i se puneau capetele taman în acele ceasuri sfinte şi binecuvântate de Dumnezeu. Mai dzicea messerul că Princepelui tare i-ar mai fi venit bine în urechi şi unele cântece adresare înţelepciunei sale şi că dacă, nu că-i învaţă ei, l-ar numi fiecare corifeu al ştiinţelor, ceea ce şi era întrucât nu dormise pren biblioteci, la Italia şi la Stambul, pe unde tătăcise, tare s-ar mai bucura. Ar mai fi aşa un cuvenr ce tare l-ar mai încălzi: Părinte al luminii şi-al naţiunii, grăitor întru fericirea poporului. Macarie Cuful, mai marele Academiei greceşti, ce de mult aştepta un astfel de prilej, mărturisi cu ochii în lacrimi că demult gândeşte astfeliu şi că soarele lui lumesc, cum o ştie toată lumea şi poate s-o dovedească, Princepele său este, şi o va dovedi printr-o muncă neostenită. Se băură multe
4
pahare, deşi acela, exaporitul, nu se îndemna, ci numai îi asculta şi veniră fiecare, pre rând, ca să arate ce are în suflet. Dumnealui Antonie Spadone, înalt şi pletos, numa curi şi veselie la astfel de întruniri, se strecura ca un şarpe pe lângă demnitarii ce-l însoţeau pe messer şi zise cu vocea lui tunătoare, ce putea fi şi moale şi unduioasă când voia: De azi s-a umplut de bucurie gura noastră, să ni-l ţie Dumnezeu pe Princepe că este unic! Nice I.azâr Scriba de Trapezunda, dascăl fălos, scriitor secret de denunţuri, puţindu-i guta mincinoasă ca o lagumie, nu se lăsă mai pregios şi lăudă foarte mintea puternică a Domnitorului: Noi atâta aşteptăm, să înfăţoşăm în săracele noastre cu-vente, ce nu aveau până azi nice un acoperământ, marile sale gânduri ce nu s-au născutu întâmplător, cum nu întâmplător stă Dumnezeu sus, pe tronul ceresc. Marcu Cipriu, grămătic ce avea un spate de parcă tot l-ar fi bătut cineva cu picioarele zioa şi noaptea acolo, de l-ar fi gonit din urmă cu huiduieli şi înghionteli, nu se lăsă nici el şi uitându-se ca un gudel ţinut la uşă în ochii messerului ce-1 şria omul de taină al Princepelui, adaogă că va studia cu grijă tot ce foglietele vor scoate la iveală, ca nu cumva vreo greşeală ori vreo căznită laudă să se arate luminoaselor priviri ale Magnificului Domnitor. Erau toţi târâţi la picioarele exaporitului.vinul băut şi bucatele alese le ridicaseră mintea pe culmi nemaivăzute. Gheotghi Crisogon împreună cu Neftiotache-Buhuş ziseră că lor le si îmbla mintea ca o mlaştină însănătoşită de apele primenitoare ce fusesetă cuvintele iubitului messer, că au aripe şi că abia aşteaptă să cadă pe o scândură de masă să se uite în sus şi să cânte precum pasărea fericită, Alcion, în cinstea, sănătatea, dulceaţa şi iubirea înălţatului Princepe. Era o dragoste suprapământească cc se ivea în acel ceas minunat, se ridicau vorbe superbe, cu trene nemaivăzute de laude, ca şi când într-adevăr muza poeticească s-ar fi aşezat cu totul în acele încăperi ale Academiei ce acum erau luminate de mari feştile că sosise noaptea şi ei tot mai petreceau. Trandafil Lambru, de scrisese în viaţa lui şi o Christoithie,
682
EUGEN BARBU
se ridică pe neaşteptate împins de vederea altor bucate ce soseau pe tăvi falnice şi mărturisi că a auzit în chiar acel momenr trompetele sfinte ale prea fericitului Patmianu ce trăise la Athos in mare sfiiciune, ispiratorul său care-i dictase această odă ce ruga a fi iute scrisă pre ceva şi înaintată Domnitorului până la culcare: Oda cea dentâi, glas doi, irmos: Valid cel învăluit al mărci... Adunări de înţelepţi şi de ritori eminenţi cu dreptul încît numiţi pre divinul erou, precum şi victoria poporului pios pre marele înţelept şi pre Princepele Daciei, pe care l-a încoronat puterea cea tare a dreptei stăpânului. Acum într-adevăr s-a arătal locuitorilor ortodoxi ai Daciei timpul vârtoşiei, pierind descurajarea cea rea, toţi se bucură cu plăcere nemărginită, căci roşa cea dorită a înţelepţilor stăpâneşte preste Vlahi.
împărate al împăraţilor, Fiule al lui Dumnezeu şi Cuvinte, dă învingerii strălucitului, păzeşte-l pururea în favoare mai presus de cei ce l-ar supăra, cel ce este fericirea săracilor şi persecutorul nelegiuiţilor, că a venit să ne mântuiască de necazuri...
Macarie Cuful simţind că începe o adevărată olimpiadă a versului cel linguşitor se aridică de la loc şi stăpânindu-şi lacrimile ce iute îi curgeau de-a lungul obrazului, cu orice prilej, se avântă orbeşte în lupta poeticească.
Oda trei, glas doi, irmos: Câţi ne-am izbăvit din cursek vechi... Cu ochii lui, ca azulul, şireţi şi plini de o plângăcioasă solicitudine, zise cu patimă:
Câţi suntem adoratori ai fiinţei ce-i în trei lumini, a 'Tatălui, a Fiului şi-a puterii Mângâitorului, să ne veselim şi să plesnim cu manele, melodii împletind acestui Princepe, căci este puterea scăpătaţilor lipsiţi.
Zare luminoasă s-a aretat nenorociţilor, mântuitor al săracilor, scăpare celor în pericole, compătimitor şi protector celor scăpătaţi, deci tot închinătorul pios să slăvească puterea cea tare a lui Dumnezeu, stăpânul. Cântare armonioasă den inimă- să facem stăpânului cerurilor, celui ce ne-a dat glorie, acoperământ norocit şi priitor săracilor...
PRINCEPELE
683
Cei din jur bătură din palme cu bucurie foarte mare, să-i audă şi messerul, cât mai ales, Macatie Cuful ce mai marele era preste ei şi dacă l-ar fi zărit pe vreunul că nu se arată fericit de compunerea lui era primejdie să-1 scoară din Academie, ori să-1 roadă la pungă, dând din umere, când s-auzea că mai sosiră bani de la Mitropolie, întru susţinerea acelui lăcaş de cultură ce trebuia să cânte de acuş înainte ca o orgă prea fericită întru
slava Princepelui.
Făptura lumii părea spoită în arginturi şi aur. Ţara toată o luminoasă alcătuire şi messerul se pregătea a spune de cum se va întâlni cu luminosu-i stăpân că exista unanimitate şi că găsise în acel loc distins numai flacără a inspiraţiei, ceea ce va ridica un maldăr de cuvinte ce se va auzi şi preste hotare în urechile măreţului Padişah, ce atâta voia: să fie linişte în Ţara Românească, fiecare să-si dea ce-i al lui întru odihna şi liniştea lui ce nu trebuiau sdruncinate de tulburări. Numai că odată isprăvită această străluciră întrunire a intelighenţiei, caznele nu se opriră şi silnicia se făcu şi mai mare.
Agia îi strânsese demult pe mitarnici şi pre râlhari, pre leneşi şi pre cei ce nu voiau să ştie de lume, şi ei căsneau acuş într-un loc plin de soare şi fără apă, ca să sape noua matcă a Dâmboviţei, dar cum ţăranii cârteau şi se împotriveau fură arse sate cu foc şi Princepele trimise răvaşe: Nu voi să mă mânii împotriva celor ce s-au sculat asupra domniei mele şi a ţării cu rea ficlenie, ajun-su-mi-au legea, şi judecata să piară, după lucrurile şi vina ce şi-au luat până acus plata, ca neşte oameni răi şi călcători de jurământ, ce nu vreau să-i înmulţesc...
Dar cum între aceştia nu se ridicau pâre, înrrucât poporul e curat şi nu spune minciuni, începură vameşii fără de lege să-i stăpânească în silnicie şi să le ia rot din ogradă, sâ-i pună la munci nedrepte şi aceia se răsvrăriră şi dacă nu fură prinşi, aşa cum doreau oamenii stăpânirii, se pribegiră şi goliră satele. Aşa se făcu fără greutate că seimenii şi zapciii de plasă au strâns ţara şi abărură năpăşti nespuse asupra nevoiaşilor ce se duseră în do-
684
EUGEN BARBU
rul lumii, săraci, istoviţi, bolnavi si mâncaţi de griji. Şi cum nu se mai putea alrfeliu decât cu strâmbul, cine sâ-i scoată din foamete pe nenorociţi care vrură să-şi cate ei singuri jurători sprijinitori, dar unde să-i găseşti decât în codru, încotro apucară cei mulţi. Den Bistriţa, auzind mereu cele nedreptăţi şi încălcări de legi ale messerului, ce în numele Princepelui chinuia oamenii, loan Valahul scrise cu mâna lui: Amar celui ce se socoteşte el însuşi îndeosebi, iar pre alt pre nimeni nu întreabă de sfat, că acela nu este de nice o treabă şi se pierde el însuşi şi se va chema nebun pentru semeţie... Ori i-au ascuns cele scrise de astrolog, ori nu au vrut să răspundă, oamenii agiei îşi vedeau de treaba lor nebunească. Se ivise iar birul de lună şi galbinul de fum demulr uitate şi ţăranii mâncau unghii de cal mort ca să se ţină, întru zadarul lor. Oameni răi şi ucigaşi îi vânau care nu s-ascundea unde trebue şi-i ducea bătându-i cu bice spre acel loc de pierzanie despre care peana noastră abia cuteză să scrie, cu scârbă, că în vecii vecilor de ruşine va rămâne acea faptă pe care nimeni nu o făptuise în pofida neamului nost ce multe au văzut şi suferit, călcat când de varvarii lăcomoşi, când de neamuri striine şi ele fără milă, numai că aceia obiceiurile nu le srricase şi în afară de ce arseseră şi luaseră cu ei, nu pociseră sufletul, pentru că acuş, până şi clerul mintea, pus de mintea stricată a messerului a spune că bine face acel ce se supune puterii domneşti ce pentru toţi gândeşte şi întru fericirea lui viitoare făptueşte. Aşa că erau pline judecătoriile de martori ce se aflau mincinoşi sau ce cu strâmbul fuseseră giuraţi, întrucât isteţ, cum era, exaporitul nu ar fi vrut să-1 primejduiască pe Princepe şi să se audă la curtea Padişahului ori prin striinătăţi că legea e ocolită şi nerespectată. Înveliţi în obraze dureroase, orăşeni, mai săraci ori mai cu stare, birnici, ori slujbaşi milogi, erau târâţi în faţa judecăţilor şi după ce fuseseră schingiuiţi în locuri de taină, mărturiseau vini nemaipomenite: că luau numele Domnului în deşert şi că noaptea în loc să doarmă creştineşte urzeau împotrivă-i, ceea ce mate turburare stârnea
PRINCEPELE
685
şi grijă. Tirăneştile poronci nu se opreau aici că locul acela ce împuţina pre mulţi cerea mereu alte făpturi sdravene. Şi când terminară cu ele îi luară şi pre bolnavi şi-i târâră şi-i pedepsiră cum ştiau ei mai bine. Tot omul căznea în acele zile să se ferească să nu cate şi să găsească vreo moarte ocărâtă, dar năpasta cădea ca din cer şi nu ierta pre nimenea. Veneau veşti amare că ţara era băjenită şi fugită toată, mai dădu Dumnezeu şi o secetă cumplită ce stingea vieţile şi oamenii mai că nu se mân-cară unii pre alţii. Dând mare strâmtoare celor potrivnici şi groaznice înfricoşeri, messerul lucra ca dracul cu ai lui. Vrăjmaşii adevărului ziceau că acei nevinovaţi erau ridicători de zarve şi că trebuiau să ispăşească unde-i duceau ei noapte şi zi, fără hodină. In câteva luni aceia strânseră cât aveau nevoie, cu care, boi şi salahori, puşi să taie lemne şi să le care, să ridice grinzi, laţi şi poduri, să aridice încăperi, cum or fi pentru cei ce aveau să păzească o asemenea oştire de lucrători strânşi cu sila, ce mai întâi trebuiau vegheaţi să nu fugă, ori să scapere revoltă. Arnâ-uţii fuseseră într-armaţi bine şi nu se arătau cu milă, chiar cu cei pe care boala iute îi ajungea şi-i punea la pământ.
Intr-un loc ars de soare vara şi fără apă, bătut de vânt iarna şi stăpânit de mari viscole, în neşte mlaştini care-ţi scurtau viaţa, căzni ţara toată, cu sfinţii ei în frunte ce nu ziseseră, unii, ca aceia, cei mai mulţi, cu muncitori ai pământului celui românesc ce se uitau la el ca la obrazul Iui Dumnezeu, dar acel pământ nu era al ţârii parcă, ci Iadul, locul de ispaşâ al nenorocitei de adunături în zdrenţe, bătută şi umilită cu bicele, puşcată cu puscile când nu mai tăcea şi-şi striga dreptatea. Ce gânduri şi ce suferinţă se adunau aice, în locul cumplit unde mureau câte o sută pe zi, căraţi pe năsălii şi aruncaţi mai încolo, fără groapă, de se împuţise locul curând şi începu a mirosi a hoit? Piereau şi oştenii în lefi mai împuţinându-se apa şi cele de mâncare, darmite cei strânşi de la locurile lor. Fu un chin fără nume, că totul era protivnic, pământul nu se lăsa, ori luneca, cum era în mlaştinile ce pândeau viaţa omului ca jivinele, ori erau tari
686 EUGEN BARBU
ca stânca şi aruncau numai scântei. Rumânii nu aveau scule, se lucra cu roabe şi unelte sărace, nu s-atăta spor şi ţânţarii şi lipsa de apă era necruţătoare. Oamenii se făcuseră nesimţitori, nu se mai uirau la cel de alături ce se prăbuşea, pentru câ sosea seara şi se făcea adunarea muncii şi era vai şi amar de cel ce nu săpase locul cum trebue. Noaptea se auzeau bătăi şi făceau apeluri neaşteptate, care încercaseră să fugă fuseseră hăcuiţi pe câmpuri ori aduşi cu laţul de gât şi batgiucuriţi ca să fie de paradigmă în faţa tutulor.
Când nu mai puteau, toţi strigau în cor spre paznici cu glas tare şi cât mai puteau:
- Apă! Apă!
Se încreţea carnea pe seimeni auzindu-i şi, neavând de unde, le strigau:
- Beţi-vă pisatul!
Paznicii bănuiau că într-o zi, aşa cum stăteau cei mai tăi, în lanţuri, ori la obadă, vor rupe totul, sălbăticiţi, şi-i vor copleşi, dar aceia cădeau sfârşiţi şi-atunci începeau biciuirile şi cu toţi cântau în cor, cu ce glasuri mai puteau întru mântuirea lor, ce se stingeau aice, în locul fără cruce, fără Dumnezeu, numai fiindcă Princepele ori nebunise, ori nu stia la ce pedeapsă stăteau cu toţii, lâsându-şi copiii lărâ mai nimenea.
Ori cum să afle El ceva când deschidea dimineaţa foglietele proaspete şi citea cu nesaţ cuvintele meşteşugite ale grămăticilor şi lăudătorilor.
Văzând Dacia cea mizeră şi mult suferitoare, îngrijitorul tuturor înţelepţilor şi stăpânul şi-au amintit iarăşi de făptura cea aleasă pentru care te-a şi dat pre tine şi ca o victorie tare şi puterea poporului celui pios.
(ia să duci la păşunea cea curată şi de viaţă dătătoare păzin-du-i eu potrivite regiile ortodoxe, ai venit acum, stăpâne luminând cu blândeţe pre toţi cei ce se află sub protecţia ta cu frumuseţea şi luminarea spiritului... cum scria fazăr Scriba de Trapezunda pren cafenele şi lăudându-se cu graţia Domnitorului ce se
PRINCEPELE 687
gândea să-1 facă pre el mai marele Academiei în locul lui Macarie Cuful, ce se dogise şi spunea şi vorbe aiure când îl lua gura pre dinainte.
Oti credeţi că acela şedea degeaba? El ar fi scris de trei ori pe zi ode, dacă ar fi avut unde să le înfăţoşeze numai că să fie ţinut unde era ţinut, că de-acolo el şi-ai lui mâncau.
Aşa că a doua zi puteai citi în acelaşi loc unde erau puse planşele messerului cu clădirile cele noi ce trebuiau aridicate şi cu splendoarea râului sporit al Dâmboviţei:
Oda, cinci, irmos: Spălaţi pren curăţirea spiritului. Pre duşmanii cei întunecaţi şi pre lupii cei stricători alungă-i cât mai departe de reaua judecată, iar pre turma ta îndreapt-o în cale nouă, şi la slava cea plăcută a dreptei judecăţi, ca în curând întărindu-te, să mântuieşti pre servii tăi.
Precum spre fala israeliţilor a venit de demult marele Moisi, mântuitor divin, aşa acum, împăratul a toate cel neînceput te-a trimis pre tine, putere tare, mult pătimaşei ţări ce era în întâmplări mult alunecoase.
Iată s-a arătat harul împăratului a toate către locuitorii Valahiei salvator, s-a ivit de la cel nepângărit, şi veselia a strălucit cu multă putere. Deci oricine cu râvnă să se apropie ca de un Părinte...
Frumoase mai erau cuvintele ce astupau şi îngropaţi atâta suferinţă, nevăzută, şi cum mai cântau muzicile meteriianelei la sărbătorile cele mari ale aniversării Domniei şi cum se mai bucurau slujnicarii şi cum mai băteau balghemezurile şi se arătau boeri scăpaţi de utgie cu aparataxis. Se făceau dunamnale după dunamnale şi nimeni nu mai voia a ştire de cei băgaţi mai întâi în obezi şi chinuiţi. Care scăpa se ruga la Domnul Dumnezeu să-i mai dea şi ziua de mâine că de rest, cu atâta pată şi ură, nu se mai ştia.
în acel timp, messerul mai scornise ceva ca să-1 ridice şi mai mult în ochii ţării pe strălucitul său stăpân. Numai ce se auzi că la acel loc unde lucrau atâtea mii în chin si moarte s-ar aduce cu greutate şi mari năcazuri păduri de pren alte locuri unde
688
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
689
prisoseau ca să ocrotească împregiurimile şi să le împle de uni bră că prea era plin de arşiţe. Vorbele iar crescură trecute prin flacăra grămăticilor şi scribilor ticăloşiţi ce se apucară cu sâiy,
să vestească lumii, în rânduri meşteşugite, luminata veste. In ultima lui Odă, a patrusprezecea, Antonie Spadone sena
cu hărnicie:
Profetul cel de trei zile din pântecele leului. Din noaptea întristărilor ne-arn mântuit, înălţănd cântări s,i lăudăm pre Domnul că părinte este cel ce ni s-a dat spre guvernare, roza cea frumos înfrunzită a celor cu minte pioasă, dând bar si iertare de greşale. Cel mai distins în casele Împăraţilor, sigur tu numai cunoşti escelenţa Domniilor. Pentru aceea ai fost preferai înaintea tuturor Principilor, atât a celor tineri, cât şi a celor bătrâni. Căci eşti erou ca un gigant strălucitor.
De la natură eşti cel mai nobil dintre părinţi, prin fapte eminente te distingi ca Soarele, eşti mult slăvit prin purtările-ţi pioase, vărsător de ploi te-ai făcut supuşilor, care varsă râuri îmbelşugate de minte prin aceea ca pădurile tale vor rodi în pământ şi vor aduce nourii cei bogaţi ce vor uda pământul ţării şi seceta şi paguba vorfiigi de la noi...
Se zicea că după ce tipărise această odă, Macarie Cuful voise a-şi tăiare vinele şi a muri întrucât o asemenea frumuseţe clătinase mult pe Princepe şi se audzise că lăcrăma de câte ori messerul inrra la el şi i-o citea.
Ce-i adevărat e că Strălucirea Sa i-au chemat la ei, împreună cu alţii, cu cei ingineri tocmiţi cu ştiinţa lor de către exaporit întru ridicarea acelor lucrări hidraulice de mare importanţă şi le dăduse ordine şi medalii după obiceiul vremii. Fu mare acas-rasie între grămătici întrucât, tot la sfatul messerului, nu pătrunseseră cu toţi câţi erau la Academie în palat, fiindcă zicea acela, era bine ca toţi să străduiască şi să găsească cele mai bielşugate vorbe întru ridicarea faimei Princepelui lor, ori dacă cu toţii ar fi căpătat onorul, unde ai fi agiuns? Aşa încât se svo-nea că dacă nu erai alcaliu, adică om cu trecere pe lângă ipistaţii
Ide la cancelariile domneşti, geaba străduiai acasă pe hârtie că işi odele se înmulţiseră şi nu mai era vreme să le citeşti, or, dacă |cineva le-ar fi arătat după trebuinţă iubiţilor ochi regali, altfel Iar fi stat lucrurile. Umbla vorba până în birpazar că dacă ai fi . găsit prochimen, adecă un subiect cum trebue, să-1 mângîi pe la ureche pe Prea înălţatul, bine ţi-ar mai fi mets şi cine zicea Doamne ia-mâ! Aşa că se puseră, care erau scăpaţi şi dormeau în patul lor să scrie ode, care mai de care, cu har, ori făr de, cum puteau, cum auziseră, cum credea fiecare că e mai bine. , Se umpluse cancelaria domnească de scrisori şi scriituri şi lu nevoie de un anunţ ca să se mai oprească acest val de adoraţie ce nu mai putea fi istovit. Membrii Academiei greceşti plecară către locul marei lucrări şi se întoarseră pe rând cu veştile cele mai bucuroase. Imnuri slăvind munca se iviră iar în duium, cei ce aveau deprindere cu condeiul se întreceau cu cei hărăziţi cu penelul. Stampe mari erau atârnate pren tot locul in care era desenat mai ales viitorul Bucuresci, capitala ţării, plin de canale ca Veneţia, într-un biişug de ape şi edificii, de fântâni care mai j de care mai mândre.
Intr-aceste sărbători ale cuvântului şi ale creaţiei se mărise darea de varză şi darea de mazăre, dar nimeni nu scotea un cuvânt, parcă fericiţi să sprijine nemaipomenitele înfăptuiri cu ce puteau ori nu puteau. Birnicii alergau cu limba scoasă că li se făcuse socoteală la încasări şi nu puteau cădea sub ea cu nice un chip. Care n-aducea cât trebuia ar fi picat în cursele celor ce trebuiau găţbiţi şi cine-şi vinde lui viaţa altora? Aşa că apăsarea era şi mai tare şi mai neînduratâ. Temniţele gemeau, judecăţile nu se opreau nice ziua, nice noaptea, judecătorii făcuseră scurtă la limbă osândind nevinovaţi, fără ca inema lor să se împle de vreo nelinişte.
întru acestea se ivi ca o stea strălucitoare o altă mare idee: să se ridice o întrecere între cei ce ştiau a turna bronzul au să mânuie dalta în mermer, şi cine s-ar fi simţit în stare, să dibu-iască în metale sau în piatră chipul nemuritor al Domnitorului
690
EUGEN BARBU
PRINCEPE! F.
691
ce avea să fie cel mai mare ctitor al acestor locuri. Şi iar începură imnurile si odele şi care mai de care vru să dea ideile cele mai bune. Se cântară locurile cele mai prielnice, se făcură desene, cum ar arăta această minunată gândire în piatră ori în bronz. Mai că nu se bătură până să se înţeleagă cum să arate Princepele: călare, ori pe jos, pornind către Stambul către Măritul Padişah pe care-1 urma în calea-i glorioasă şi fără de moarte. Cei mai mulţi ţineau să-1 vadă pe Strălucirea Sa încălărat în largu-i vestmânt, ţinând de dârlogi un armăsar arăpesc, nu gloaba aceia băttână şi băşinoasă care sta la loc de cinste în orice Divan, laolaltă cu boerii si se balega nepâsătoare, ci un falnic animal ca al lui Alexandru cel Mare, ce ttebuia mai întâi dăruit. Erau treburi încurcate pentru că nu se stia dacă Măria Sa ar fi avui timp pentru aşa ceva, prins în trebile domneşti ce nu-1 scuteau şi nu-i lăsau odihnă odihnită. Ar fi trebuit careva să-i semene şi pus călare, ca să se inspire artistul cu dalta, dar cine îndrăznea să creadă câ există o asemenea fiinţă cate sâ semene, auziţi, oameni buni, cu înalta Faţă, cu Strălucirea Sa? Asudară, vorbiră, umblată, trebile se încurcau şi mai rău, noroc că Princepele însuşi ce iute aflând nebuniile acestei adoraţii spuse într-o dimineaţă messerului că era rătăcit de-a binelea, pentru câ încă se credea în Italia lui unde domnitorii puteau să-şi ridice statin în viaţă fiind, dar nu aici, unde o asemenea faptă aflând-o Padişahul, tare s-ar mai fi mâniat.
Astfeliu de fapte se pot petrece numai atunci când, cum spunea Ureche, Domnul însuşi este judeţ, însuşi pârăste, însuşi împle legea.
In anul bolnăvirii si stingerii Marelui Padisab, care muiiM prin februarie lăsând o mare jale in multe suflete si mai ales in al Princepelui, se svoni că lucrările hidraulice vor înceta pentru că mult istoviseră vistieria. După durerea prelungită de la curte unde sfetnici si boeri îşi arătară cu multă suferinţă tristeţea de care se lăsaseră coprinsi, trebile începură a se aşezare. Isprăviseră şi grămăticii de la Academia grecească cu lungile lor elegii Iu
nebre în care deplângeau universul că a pierdut steaua Orientului şi că lumea a rămas mai săracă de la dispariţia bătrânului tiran ce băgase groaza în raialele sale, scurgându-le de snagă şi putete, jefuindtt-le cu multă ştiinţă, jaf însoţit de osanalele * cele mai neruşinate, în forme paroxistice ce mereu trebuiau ; reînnoite. Acum, Acela şedea în mormântul său din piatră şi noul Sultan se pregătea sâ primească primele semne de credinţă.
Deci Princepele răsfoia într-o dimineaţă Foletul: :       Frttniol dzicea la luna a doua:
Aeru este blându.
Toată, plină de lacrimi o văz, o curte, ternându-se să moară '  unul den mai marii săi. Chieravale dzicea:
Intr-o curte se sfătuescu a se lepăda de cuventul dat.
Noroadele despre răsărit sunt turburate şi cu puterea gâudescu împingerea înapoi silei ce le face.
La o vorbă de iarnă, Vulturul fulgerător al lui Zevsu dzicea:
Vor fi mai mulţi soli în lume decât olăcari, mai multe vorbe decât hotărâri trebilor, mai multe împărăcheri între puternici decât dragoste.
Frumoasă lovire se va auzi...
Acel mare care gândiri să soarbă toată lumea într-un ou proaspăt, vezi-l acum cum au rămas!
Auz că se naşte o prăpădenie unde nu se tţândia.
II chemase pe messer si-i arătase paginile acoperite cu litere mici, greceşti.
— 'Poate sunt scrise aici si tu vreai să-1 omor pe bătrân...
— Nu eu vreau moartea lui, el şi-o face, zisese Ottaviano cu zâmbetul acela ce putea fi si o ameninţare si o dorinţă în acelaşi timp. De ce n-au venit când l-au chemat Domnul său? Unele se crede? Orice Princepe l-ar fi legat cu o piatra ele gât şi l-ar fi
692
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
693
Pi zi rea-.
dat pe o apă. Nu răul trebuie pedepsit ci începurul răului... şi pe urmă întrebase cu candoarea lui de copil: Şi ce mai scrie acolo:'
Princepele ciri la întâmplare răsfoind paginile şi apror indu-se mai bine de fereasrră pentru că afară ploua şi era o întunecată, fără lumină, plină de lapoviţă, dintr-uu martie
- Scrutinia stelelor dzice:
O, câte nebunii născu de un cap ce spune: aşa i>oi!
Moartea tae o ţară, dară cine va să ştie...
Cine au hiclenit pe mai marele său, tare îl doare capul.
Messerul împinsese în foc un buştean.
- Citeşte, Magnifice, că-mi place...
Iar îl batjocorea pe loan Valahul, prefâcându-se că ştie ce scria acolo înainte de a fi auzit.
- Contra Tartana, dzice la şfertu dentâi: Trebile lumeşti iar pleacă la rău.
- Totdeauna ceva pleacă la rău în lume, nu-i nimic nou în asta, Mărite...
Princepele găsise ceva ce-i părea a semăna cu viaţa lor.
- Uite, Cercătorul de stele dzice: O corună care are lipsă de bani, munceşte în ce fel va scoate banii din punga supuşilor...
S-aud în Taur şi-n Peşte multe turburaţi.
O să ştiţi lucruri negândite: veţi auzi cum găinile au zgâriat pe cocoşi, gârlele nu vor mai fi gârle, căci in loc de apă va curge sânge într-însele. Midte ziduri fărâmate, cetăţile ca şi stelele vor cădea la pământ, căci nu se aude nimic alt fără cât războiul.
— Mincinosul, bine le mai potriveşte, face din stele grăitorul lui, iar Foletul îi este slugă care te ameninţă şi-ţi dă sfaturile pe care el le doreşte...
— II urăşti, Ottaviano! Spune-mi mai bine ce fac banii tăi pe care de mult îi aştept? Nu cu ei trebuia să ridicăm palatele şi edificiile despre care atâta mi-ai vorbit?
Messerul îl privi deschis.
— Ştii ce zice Paracelsus, Magnifice: alhimistul nu urmăreşte să facă nici aur nici arginr; rostul lui e să ajungă la esenţele supreme, îndreprându-le spre rău.
— Ah, farfalone, bufon am la curte, de ce-mi mai trebuiai? Ti-am zis doar că aici numai minciuna clădeşte. Stăm pe nisip si eu am putut să visez.
Tăcuseră împreună ascultând focul şi vremea rea de afară, care spoia geamurile cu frig şi viscol.
— Philolaus, rosti mai târziu messerul, spunea că realităţile sunt fie limitate, fie nelimitate, fie limitante şi nelimitante, numai nelimitate nu pot fi, întrucât adevărul e că realităţile nasc nu numai din ceea ce limitează, nici numai din ceea ce este nelimitat. Ordinea lumii, fără doar şi poate, şi-a lucrurilor aflate în ea au fost create ca o armonie, începând cu ceea ce limitează din ceea ce este nelimitat...
— Şi ţie îţi ajung aceste cuvinte după ce m-ai minţit?
— Agrippa ne învaţă, continuă Ottaviano, cu acelaşi glas moale, fără căldură, că aerul concenttează în sine toate influ-xiunile cereşti şi, ca o oglindă divină, reflectă toate lucrurile făcute de natută şi artă, precum toate limbile şi vorbirile. Şi toate acestea pătrunzând în om fără ca el să ştie, îi apar sub formă de visuri. Eu am visat pentru tine şi am vrut, pricepi?
— Vorbeşre-mi, Ortaviano, mângâie-mi urechile în acest ceas greu cu fleacurile tale...
— Fleacuri? Originea acestor gânduri există în noţiunea ebraică Ruach, care e spirit sau răsuflare...
Apucase un fier încovoiat şi răsucea buştenii arşi pe jumătate.
— Dacă am vrea să cunoaştem natura lăuntrică a omului după natura lui exterioară, dacă am vrea să înţelegem cerul său lăuntric după înfăţişarea sa exterioară şi să cunoaştem natura lăuntrică a copacilor, ierbii, rădăcinilor, pietrelor după înfăţişarea lor exterioară, trebue să o facem în temeiul Cabalei. Ea poate să ne dea taina cărţilor sigilate şi numai în ea vei găsi temelia adevărară şi vei putea citi înlăuntrul oamenilor. Roagă-te
694
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
695
şi ţi se va da, bate şi ţi se va deschide! Vei căpăta mai mtili.i înţelepciune decât Solomon, dar toate astea ţi se vor da numai dacă mai presus de toate cauţi împărăţia Domnului.
- Baţi câmpii, Ottaviano. Când mă trimiţi să mă rog, când negi totul. Cui serveşti tu?
Celălalt nu-i răspunse multă vreme. Privea cerul întunecai de afară şi se gândea la ceva.
- Ceea ce vreau să înfăptuiesc pentru tine este un gând caic a mai existat. Vezi, Magnifice, unii spun că dacă cunoştinţele sunt separate, inconştientul nu este. Ar exista deci un incon ştient al întregii omeniri şi poate al tuturor inteligenţelor cos moşului. Unele făpturi, ca mine, ar avea acces în acest inconştienu ceea ce ar explica dorinţele mele. Ce mă supără este că nu ştiu încă dacă fiecare individ are un inconştient. Ce să cred despre dorinţa boerilor tăi de a înălţa edificiile Mele şi mai ales a celoi care sapă temelia lor, acum, în acest frig, în această sloată, murind? Creerul nu e decât robul care readuce din trecut ceea ce a existat ca dorinţă şi realizare. Totul se înscrie undeva în cer, ceea ce eu doresc acum, au dorit-o cei ce au ridicat civilizaţia asiatică, la gândul patriarhilor ce mâncau ierburi, toate produse ale şcolilor esoterice. Sfinxul Egiptului nu e decât o copie a unuia de la Babilon, vechi de opt mii de ani...
- Mă faci să râd, Ottaviano, vrei sâ ridici la Dunăre o civilizaţie cu ispravnici şi zapcii, ha, ha, ha...
- Eu nu vreau, eu încerc numai. Pitagora spunea că din cer au coborât mesageri divini care ne-au învăţat să construim. In tradiţia hindustană se vorbeşte despre o memorie colectivă a omenirii, akasică, ea este rădăcina tuturor faptelor nefăptuice, ea dă impulsurile viitorului. Cabala primea în întregime viziunea Ierarhiei Celeste a lui Dionysos în care fiecare făptură era un inel al unui lanţ ce se întindea de la cer la pământ...
- Nu aci se sfârşeşte lanţul tău divin, Ottaviano. Vorbeşti frumos, cuvintele tale au aripi...
I     - Tot Paracelsus afirma într-un silogism că Imaginaţia e ţ puterea creatoare şi că Fantezia nu este imaginaţie, ci hotarul § nebuniei. Cel ce s-a născut cu imaginaţie descoperă forţele la-I tente ale Naturii. Imaginaţia există în spiritul perfect, pe când I fantezia numai în trupul fără spirit perfect. Imaginaţia precede | totul şi-atunci o imaginaţie hotărâtă poate realiza orice... |      Si după aceea se avântă într-o demonstraţie despre Omul " primordial care putea influenţa stelele, făurindu-şi o soartă proprie, după cum mai spuse Princepelui care dădea sceptic din ■ umeri, preocupat mai mult cum era atunci de intrigile ce se ţeseau la Stambul în jurul noului Padisah ce aveau să-1 atingă şi pe el, dacă nu ar fi fost cu băgare eie seamă, câ nu pe calea masculină a puterii şi înţelepciunii se putea ajunge mai curând la Dumnezeu, ci pe cea feminină a iubirii...
- Tu vorbeşti despre calea iubirii, care să te ducă la Dumnezeu? Dat ce fel ele Dumnezeu e acela care îţi îngăduie ca în numele meu să chinui de trei ani oamenii la lucrările tale ce nu se mai isprăvesc şi mi-au stors banii si m-au lăsat sărac...
- O, au şi trecut trei ani? se miră messerul. Când?
- Cine ştie! Aş vrea să mă duci şi să-mi arăţi...
- Cum vrei, dar vremea a fost prea scurtă...
- Mi-ai umplut ţara de cimitire şi cât vrei să mai aştept? Cu banii cheltuiţi puteam să ridic o sută de mănăstiri mari şi cuvioase... Acum că s-au schimbat obrazele la Poartă, nu-mi mai pot îngădui să risipesc. Padişahul cel nou va fi lacom, ca otice om sosit proaspăt în Domnie, o să ridice mucarerul şi nu vreau să ajung în Şapte Gulade. Cum zice psaltul? Zelul casei
tale m-au mâncat!
Tăcuse supărat, dar Ottaviano îl rugă să mai aştepte până la vară când se mai îndreptau drumurile. — Bine, primi el, dar sâ ştii că voi sâ văz... Aşa se făcu că într-o strălucită zi de iulie, într-un ales alai, Princepele însorit de boerii cei mari şi de către soli, plecară să vadă lucrarea. îndărăptul convoiului sttălucitot erau duiumuri
696
EUGEN BARBU
multe, meterhaneaua şi căruţele cu mâncare şi anatefterele de socoteli ale zapciilor în care se aflau trecute lefile inginerilor si ale celor în pază să nu fie ipopsie. Trăsura domnească dată cu lazur scânteia în soare şi caii nechezau, sticlind din curele. Magopia gătea în fumuri grozave feluri pentru însoţitori, elciii mâncând, câte unii, feluri turceşti. Strâlucirele persoane în haine de vară petreceau la popasuri şi la urmă îi căniseră şi pe grămătici, toţi cu înfăţoşeri grozave ca să cânte pe loc, faţă cu toată lumea, minunea ce aveau să vază.
Pe chipul messerului nu se putea citi nimic, nici el nu venise până aici vreodată. Ştia numai din fogliete ce se lucrează şi de la oamenii lui ce-i trimiteau în fiecare săptămână socoteli despre cantităţile de pământ săpate. Până la ridicarea edificiilor mai era, dar măcar s-ar fi văzut acele păduri cânrate atât de frumos de peana inspirată a lui Antonie Spadone şi lăcaşul viitor al frumoaselor ape ce aveau să prospâteze amuţită şi săraca Dâmboviţa.
Drumul ţinu două zile cu mare veselie. Scribii se mai îmbătară după obicei, între care mai ales Neftiotache Buhuş, cât îl ţinură din scurt să nu-1 afle Princepele. Gălăgioasa ceată ajunse cam pe la prânzişor într-o îndrăcită vinere, plină de soare, cu cerul fără nor. Se opriră deasupra mlaştinilor, pe un deal de unde se vedea un râu în zare.
- Acolo-i? întrebă Princepele coborând şi crezând că au şi dat drumul apelor...
- Nu, Magnifice.
- Da' unde?
Spre poalele dealului se întindea un deşert sărat, alb, fără altceva decât neşte mărâcinişuri. în stânga erau mlaştinile, si ele secate acuş, la seceta mare a verii. Un furnicar omenesc, cu roabe, stâlpi şi sape, căznea sub cerul nemilos, într-o mişcare ameţită. Se auzeau bice pocnind şi mari strigăte de durere stinse în zăduful zilei ce se afla în amiaz.
PRINCEPELE
697
Cei de jos încă nu zăriseră strălucitul convoi oprit pe buza dealului cu sparele la soare. Minunatele păduri cânrate de iscusitul condei al lui Antonie Spadone nu era decât un pâlc opărit de sălcii ce mai trăiau ca prin minune în acea sare revărsată şi în acel loc în care nu se vedea urmă de iarbă. Totul era uscat, fără viaţă, pustiu.
- Apă! Apă! strigată în cor cei de jos, zărind pâlcul de curioşi de sus, cu vestmintele lor bogate, arătate la soare.
Seimenii vrură să-i împrăştie şi se auziră iar bicele lovind
spinările goale.
- îndurare, Doamne, îndurare! urlară ei, de departe şi pe
urmă iar: Apă! Apă! Apă!
- Ce spun? întrebă Princepele pe messer.
- Strigă Hnlila, halilnlMărire lui Dumnezeu şi Ţie, Magnifice!
- Şi lucrarea ta unde au ascuns-o inginerii, şarlatane, că nu văz decât un şanţ ca urma unei găini?
- Aceea e, Doamne! zise mai marele lucrătorilor care urcase în goană până aice, gâfâind şi tremurând tot de frică.
- Nu vreai a-mi spune că mă tâlhăriţi, ori că am orbit?
- Aceia e, Doamne!
De undeva din cerul de tot seninos se auzi un tunet îndepărtat.
- O să plouă! spuse careva în tăcerea ce se aşternu în mijlocul solilor ce priveau nemerniceasca lucrare, fără speranţă că va fi dusă vreodată la capăt.
- Să mergem! hotărî repede Princepele, fără să-1 mai privească pe messer.
La trei zile după strălucita vizită un călăreţ aduse fericita veste că lacrimile şi suspinurile chinuiţilor creştini ce ispăşiseră penrru trei vieţi în ţinutul cel fără speranţă încetaseră.
PRINCEPELE
699
t ,-} ?
INTRIGI
Acum, că scârbile şi întristarea trecutului se duseseră, toamna aceea şi iarna ce-au urmat, Princepele au avut odihnă în salonul său, toate darurile norocului fiind asupra sa. Nu lipsiseră nici necazurile, la Sfeti Dumitru ridicase Dumnezeu o furtună, cu vânt mare şi ploaie şi se fărâmase schitul Bala muci, cu podoabele lui cu tot şi se cuvenea, din ce avea din ce n-avea, să aridice un altul, mai gingaş întru cinstirea Celui de Sus. Pe messet, de-i zicea glumind Minte mare, îl iertase după o săptămână, pentru că acesta îşi deschisese vorbele către dânsul şi cu cuvinte frumoase, căzute, mărturisise că era înşelător şi că şi pre el îl înşelaseră alţii asupra zădărniciei lucrării hidraulice. Ninsese mult până la jumătatea lui martie şi când împrimăvărase, noul Padişah dăduse edosis că o sâ sosească de la Stambul, cu frumos alai, beş beşliul Suleiman, un tânăr frumos ce se zicea câ ştia a petrece numai cu tineri turci la conace. Deci cheltuială mare dânşii cheltuind, cu oastea în halai, boerii şi Princepele îl întâmpinară după cuviinţă, cu daruri multe şi mare şanlîc. După atâta pristăvire şi urât parcă s-ar fi cuvenit şi puţină petrecere pentru poporul cel nebun, care cu mari srrigâte, uitând câ tata fusese spartă şi risipită, se aduna înaintea alaiului mahometesc să strige după obiceiul cel vechi: mnoga leta ori selam malichim.
Princepele îşi strânsese curtea măruntă, se sfătuise, chemase la el pe zarafii marani şi le ceruse noi sume de bani cu dobânzile cuvenite, ce aceia nu prea se mai îndemnau, cât arăta el că se ţine în scaonul său bine. Fiind vreame bună de primăvară, comisul Velea au scos la timpul cuvenit un cal frumos înşălat, cu toate podoabele gătindu-1. Monarhul se urcase în şa, îşi privise curtea măturată tare de aţiganii domneşti, salutase pre Doamna şi pre maică-sa şi mersese sâ facă saivantul înaintea Bucurescilor unde, cu demnitarii săi şi cu carele pline de daruri, aveau să-1 întâmpine pe trimisul Marelui Padişah.
Gătirea mare de oaste, muzica metethanelei şi biişugul cu care îi ieşisetă înaintea-i tare-i mai plăcură turcului, dar n-o arătă. Princepele coborî, îi sărută scara de argint, după obicei, după care rrecură boerii cei mari, înghesuindu-se să-i pupe papucul şi îl petrecurâ până în marginea oraşului, împreună cu Mitropolitul şi cu mulţimea de părinţi călugări şi popi, cu toată boerimea şi gloatele curţii, în cântări dumnezeeşti şi cu mare cinste. In faţa bisericii Caimata se jertfiră sub tuiuri doi berbeci pentru un semn de biruinţă şi gustară şi oaspetele şi Strălucirea Sa din vinul bun adus în plosci pe drumul numit al Burilor în cinstea acelei neuitate zile. Ajunşi în cerdacul de piatră, baş beşliul Suleiman, frumos şi tânăr, înalr şi oacheş, numai rubinuri şi mătăsării, scoase de la locul potrivit caftanul şi fermanul de înnoirea domniei. Princepele sărută mai întâi hatişeriful, îl ridică în dreptul capului umilit şi îl puse la sân, după care îmbrăcă blana frumoasă. Alaiul pornise mai departe spre palatul domnesc în sunetele mari ale muzicilor rurceşti şi-ale clopotelor care prinseseră glas şi loveau într-o dungă cu mare bucurie.
Ajunşi la Divanul cel mic, după ce se aşezaseră pe joasele sofale, dumnealui Manolachi Grădişteanu ceti mai întâi pe turceşte, apoi făcu tâlcuirea pe românie a hatişerifului, după care mai întâi beizadelele şi pe urmă boerii sărutară mâna şi poalele vestmântului Princepelui care-i privea cu o dulce întris-
700
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
701
tare. Pe uşi năvăliră pehlivanii, cu facle si cuţite ce le aruncau în văzduh şi le vâra li în gâtlejuri spre marele haz al bas beşliului căruia foarte îi plăceau aceste îndemânări. Afară dădură de trei ori câre patru tunuri în cinstea oaspetelui ce nu mai pomenise o asttel de primire. înainte de a trece la discutarea noului mu-carer, comisul Velea împinse înuntru şase coteici de vânătoare, căţele pitice cu ochi linguşitori ce iute i se aşezară la picioare trimisului, udându-i papucii de atât zel. Boerii de-al doilea ce cerşau şi ei din priviri un mansup, ori aşteptându-se odată cu noua orânduire şi cu schimbarea obrazeior de la Poartă la vreo megalopsihie, mâncau salmingodis şi râdeau slugarnic la vorbele lui Suleiman. Se schimbară sineturile, după obicinuinţă şi se aduseră sugiucul, pastrama şi sarailiile, după care topiră mâncarea nemaipomenită numită rahat de urs, ce iute îţi făcea gura să strige ele plăcere. Se îngrămădeau şi elciii, urându-i înaltului oaspete ca orice luase de pe masă să-i fie de halal, în frumoase cuvinte, după care urmară engomioanele către înalta Poartă, rostite mai întâi de Princepe, cu voce mare şi plină de avânt. Mai întâi se spuse cu gură bogată şi în alese arătări triste că stingetea înaltului Padişah căzuse ca un trăznet asupra ţării şi-a Domnitorului ce cât suferise la amara veste! Sublima Figură a Orientului nu se încongiurase de războaie decât numai când trebuiseră şi cu mare înţelepţie durase o înaltă prietenie cu Princepele, care prietenie avea să ţină în vecii vecilor şi trebuia susţinută cu toate mijloacele politiceşti, pentru a nu răci dragostea faţă de Sublima Poartă ce sprijinul definitiv şi până la sfârşitul lumii era faţă de Ţara Românească or, prin ivirea noului Padişah, ce era un Soare de-adevărar, el, ca Domnitot, a uita şi a nu şti prosomiile, soroacele şi cu atât mai vârtos semnele anuale ale soroacelor, adică mucarerurile, însemna a nu fi pipăit cerinţele acelei prietenii eterne ce pe asta se întemeia: pe o ascultare fără îndoială a marelui prietin de peste mare, de unde veneau tot binele şi fericirea lui, a Princepelui şi a supuşilor săi. Oricine deci ar spune din buze spurcate şi în necurată limbă altfeliu
trebuia pus în obezi, ori dus de pe lume. In veci deci să trăiască prietenia fără dc moarte dintre cele două popoare şi să nu aibă nimeni alţii vreo nădejde de rău.
După care Princepele se aşeză cu ială spre marea admirare a celor de faţă ce vedeau în el un orator ce surprinsese urechile lor cu alese vorbe. Careva bătu din palme şi se ivi dumnealui Manolachi Grădişteanu ce la asemenea ocazii citea o epistolă, de mulţi cunoscută cu diferite ocazii. Tuşinat, cu glas uns cu miere, acela se făcu în faţă şi rosti:
Prea strălucită, prea puternică, prea mare stăpână, autocrată, împărătească a toată Otomania. Această epistolă amicală şi de mare preţuire trimisă în acelaşi timp prea fericitului, prea Marelui Domn, Cezar, egal în glorie cu împăratul Rusiei, iar cu puterea si stăpânirea, egal cu Darie şi cu Alexandru, remuneratorul împăraţilor, dătătorul de hegemonii, stăpânitorul lumii, împăratul împăraţilor Perşilor, foarte demn, ca Solomon, foarte fericit de asemenea, învingător al inimici lor, tăria cerului în locul hegemonilor, având ca stindard soarele, dătător de coroane principatelor Indiei, autocrator al Ircaniei ce stătea sub protecţia renumitului Dom?/, Şah al Şahilor, a toată lumea Nadir Becan, a cărui domnie Domnul s-o păzească în etern în care timp a binevoit să-şi exprime dorinţa pentru ridicarea la tron a Majestăţii Sale Serenissimă, noului Padişah. Pentru ca Dumnezeu să păzească stăpânirea măreţiei şi a Majestăţii Sale, înaltul Padişah, prin ordinul înalt al Princepelui nostru, ce astăzi gustă cu plăcere din noua sa investire la picioarele scumpului tron al veneratului Padişah, îţi înmânez această epistolă, asupra căreia va binevoi Mafestatea Sa Imperială să pună mâna ei. Prea înalta autocratoare cu escepţio-nală mulţumire a primit felicitarea Majestăţii Sale împăratului rusesc pentru înălţarea la tron a iubitului nostru Princepe. Acest semn de iubire este plăcut prea marei autocrate pentru că de curând, aflând de bunele relaţii dorite, Majestatea Sa Imperială din partea ei cu adevărat doresfelă'"aibă motive reciproce ca să poftească Maiestăţii Safe Şabidui wzultate cu totul bune şi fericite
702
l-X1 GEN BARBU
PRINCEPELE
703
şi în fapt să arate pace şi reiaţi uni perfecte către măreţia Sa, Şahul, şi să întărească neturburat buna înţelegere şi să confirme pacea perpetuă care există între aceste două curţi şi care se va întări foarte mult. Pentru care excelenţa sa, măritul bas beşliu Suleiman ca om foarte temeinic poate să înştiinţeze pe Majestatea Sa Şahul de o mare credinţă pentru care Princepele nostru cere mila sa autocratică.
Epistola fusese sărutată şi predată înaltului oaspete care cu mate grije o adăpostise. După cate se ivi Macarie Cuful, adus special la aceste ceremonii că avea grai plăcut, şi el cu un Triumf ce se modifica după împregituări.
Către Prea Puternicul împărat Serenissim, înalt Padişahul, acest discurs lăudător...
Grămăticul se cruntase, ascuţise privirile şi ridicase glasul său cel mai mare:
— Dacă toate fiinţele se bucură pentru că se vede soarele la Orient şi mai ales pentru că se ascunde nu mult timp, ci numai o singură noapte, se bucură zic pentru că iarba pe-acolo pe unde este păturită se ridică şi păsările ciripesc ieşind în întâmpinarea lui, fiarele ies din locuinţele lor şi se veselesc înaintea lui. Câtă bucurie trebue să avem noi, oamenii, care de mult lipsindu-ne împărăţia, sacra si luminata persoană a prea marii tale împărăţii, astăzi a răsărit la noi, ca soarele cel mai luminos şi mai cu seamă în as fel de timpuri prea fericite şi-ntr-o astfel de noapte lucind şi trimis dc Dumnezeu împotriva celor duşmani. Prea Dăruite de Dumnezeu împărat şi Padişah, natura şi norocul cu o prea mare combinaţiune între damele şi-au format un corp foarte dăruit de Dumnezeu, prea civilizat şi combinat. Luna ţi-a hărăzit în minte un creier miraculos. T.rmis înţelepciunea consfătuiloare, Afrodita, faţa veselă, ochii vioi, care trimit prin scântei mila şi bunătatea, soarele particularitatea Ta, ca să naşti Mari Principi şi împăraţi şi să-i luminezi pe toţi supuşii tăi prin ordine; Mane te-a înfrumuseţat cu victorii, vigurozitate şi putere şi (i-a dat trofee foarte măreţe, foc şi-a dat propria sa bunătate la care noi îndrăznim dar n-a veni curajul să ne arătăm la un aşa mare autocrator. C.ron ţi-a
hărăzit maniere ca să câştigi multe împărăţii. Natura câtă abondenţă cuprinde în sânul ei, câtă frumuseţe, câtă măreţie a revărsat în tine! Norocul te-a împodobit cu toată norocirea bună şi cu toate virtuţile ce le are. Prin urmare, tu ca unul excepţional, miracul al soartei, al naturii, al planetelor şi-al lui Dumnezeu, te-ai pogorât în această viaţă pământească plin de virtuţi, de glorie şi de laude, care fiind întărit cu toate acestea, nici coasa morţii, nici un obstacol nu va putea să împiedice minunatele tale îndeletniciri, care să treacă din generaţii în generaţii, de la popor la popor şi de la state la state, de ce să mai lungim vorba şi să mai aprindem lumina înaintea soarelui? Pentru ce este nevoie ca cu cuvinte întunecate ca ale noastre să ascundem cu nori gloria ta cea prea curată şi mare?
O, tu, împărate, o, tu, Serenissime, o, Tu, înalt Padişah!
Pentru ca să te pogori pe pământ, ai luat de la Dumnezeu sufletul, de la Serafimi, amoarea, de la Heruvimi, ştiinţa, de la Puteri, puterea, de la Domni, domnia, de la începători, începă-toria, de la Tronuri, împărăţia, de la Stăpâni, stăpânirea, de la Arhangheli, guvernământul, de la îngeri, conducerea, de la Planeţii stelari, înclinarea cea bună, de la Cron, înţelepciunea, de la foe, temperamentul, de la Marte, bogăţia, de la Soare, impozanta, de la Afrodita, frumuseţea, de la Ermis, elocvenţa, de la lună, prudenţa, de la Aer, veselia, de la Apă, străvederea, şi din Pământ tăria. O, prea perfectă operă a lui Dumnezeu! O, prea perfect dar, trimis de Dumnezeu, dar al secolului prezent, dar însă nemuritor si nesfârşit în toate secolele. Tesaure împărat, Înalt Padişahule! Ai ieşit din tesauntl bunătăţilor si a darurilor Sfântului Spirit, Petre, piatra cea mai solidă a ortodoxilor. Petre, piatra cea mai de preţ a lumii, coroana polului arctic şi antarctic al Răsăritului şi al Apusului, noul şi prea curatul At/aute, columna cea neclintită a sferei Sfintei laie împărăţii, pentru pronia ta cea necomparată! O, perfecţiune fără pată pentru care limba aceea care nu vorbeşte este imperfectă...
704
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
705
Ajuns aici, Macarie Cuful respirase adânc şi iar îşi luase avânr ca să termine cu glas mare:
O, mare politichie, O, mare Stambul, mare împărătească şi prea fericită, acum în faţa ta să înceteze tot Universul de a se mândri cu înfrumuseţări proprii. Să înceteze Spania de a se lăuda cu minele sale! Să înceteze a se mândri Dalmaţia cu aurul ce-l are! Să înceteze Britania de a se îngâmfa cu argintul ei! Să înceteze insulele fericite să se desfete cu paserile lor! Să înceteze Babilonia de a se mândri cu arborii ei cei prea frumoşi! Să înceteze Fenieia dc a se îngâmfa cu porfirele ei! Să înceteze Macedonia de a se lăuda cu minele sale astringente, Sparta cu alabastrul ei, Asiria cu mătasea ei, ludeea cu balsamul ei, Cilicia cu şofranul ei, Frigia cu chiparosul ei, Atena cu ceara şi mierea ei, Idumeia cu feniciile, Etiopia cu aromatele, Marea Genoveză cu mărgeanul ei, Paful cu florile, Arabia cu parfumurile, Numidia cu marmora, Oceanul cu mărgăritarele, Persia cu nardul, Galia cu merele, Portugalia cu papagalii, Brundizul cu oglinzile, Sava cu livantul, Cercera cu untul de lemn, Zachintul cu strafidelc. Creta cu fructele, Morea cu prinocochii, Cefalonia cu moshata!
Să tacă prin urmare toate si să mărească numai păzitul de Dumnezeu Stambul, fiindcă el este înfrumuseţat cu toate graţiile şi prerogativele celui mai mare împărat, înalt Padişahul si mai ales în timpul prezent în care bătrânii sunt mulţumiţi să moară ne având ce să dorească altceva mai mult, iar tinerii doresc să trăiască pentru că acuş s-au deschis poarta cetăţii lor celei mai fericite şi mai glorioase! Şi celelalte!
După care, fericiţi, veseli, se lăsară la farmute, făcând un frumos ospăţ ce se termină abia seara.
*
Asra fusese, dar oare ce trece mai curând pe lume? Facerea de bine! Pe la jumătatea verii, capuchehaia Princepelui de la Stambul ipac îi dase ştire că spre înalta Poartă, vrăjmaşi ai adevărului şi ridicători de zarvă, spre pacostea şi surparea lui ne-
voiau, zicând nespuse răutăţi şi înmulţind arzurile. Se stârnise gâlceava şi ttebuia să facă ceva. Să cadă la icoane, la picioarele sfinţilor, să se dea lor slugă şi să se roage, ori dacă s-ar fi potrivit Princepele faptelor celor ce-1 surpau, să-i lipsească de viaţă ca să nu mai fie nestatornici în cuvinte şi fapte.
Cercetase, îl chemase pe Aga Bălăceanu şi-1 înfricoşase: Să mi-i afli, ori te termin! N-am nevoie de zoală şi turburare!
Acela umblase, băgase spioni unde se putea, îi ascultase pe toţi şi venise cu veşti:
- Măria Ta, toate relele se trag mai întâi de la grămătici şi de la scribii ce-i ţine Mitropolia cu bani la învăţătură. Ei au gură mare şi nu şi-o ţin...
- Să le mai dea ceva, hotărâse, mai ales ăsrora mai proaspeţi de nu au. Ce-i nemulţumeşte?
- De când au băgat în Academia grecească şi neamuri proaste s-a schimbat treaba. Au venit şi săraci, n-au unde dormi, stau pren grajduri şi cârciumi, când e frig afară, împlu cafenelele, şi-atunci ce să facă? Uite-i cum cârtesc...
- Mai scoate ceva din vistierie şi potoleşte-i!
Umblase aga Matei Bălăceanu pte ascuns şi mai împinsese bani, chiar Princepele arăta o mare bunăvoinţă spre acei nesătui şi beţivi, ce iute schimbau vorbele când nu le ajungea de băut. Unul, Dascalache Chimenitul, ce o făcea pe Xenophanes, umblând neîngrijit, cu barbă şi cu mustăţi în care cutteerau păin-gănii, citea un poem prin bezesremuri, inrirulat: Despre natură. Ce-i auziseră urechile Princepelui? Acela scria negru pe alb şi recita cui voia să audă că dacă boii, caii şi leii ar avea mâini şi ar putea să sculpteze statui, ori să picteze tablouri, ei i-ar înfăţişa pe zei ca pe boi, cai şi lei, ceea ce era de tot străveziu! Altul şi mai spurcat, Sevastos Zatcosie, spunea cui îl asculta că s-a dus pe copcă Princepele că s-au aflat la Stambul că e, cum zisese mai demult altcineva, pe dinafară măr înflorit iar pin nuntru lac împuţit. Al treilea, Costanda Mesiodax, un nimeni, ce cădea în genunchi în faţa lui aga Bălăceanu de câte ori îl prindea la
706
EUGEN BARBU
strâmtoare şi-1 punea să jure că n-o să mai întristeze cerneala cu răutăţile lui, ori nu înţelegea că are covăseala ciracului pe inemă, cerea în batgiocură la Academie un Phrontisterion ca pe vremea lui Platou, ori loc de gândire n-avea el unde să gândească? Ce se ascundea adică sub acea minte? Ce voia a zice?
- Găina râcâind îşi scoate ochii! îl ameninţa aga Matei Bălâceanu şi iar îi dădea drumul, ca să nu ţină cuprindere zvo irurile că inteiighenţia ţării nu are loc de întors în marile ei elanuri. Fu chemat Macarie Cuful, mai marele preste ei, şi întrebat ce are de gând şi cum să-i potolească?
- Nu ştiu! făcu acela, i-au apucat dracii. Umblă goi prin grădina lui Scufia şi zic că sunt gymnosophişti. Ori lumea nu-i rabdă, s-au speriat şi ei râd de toţi...
- O să-i punem la opreală!
- Nice aşa n-ar fi bine, gândise Macarie Cuiul. S-aude!
- Ce dacă? Princepele are nevoie de linişte...
- O să le vorbesc.
- Vorbeşte-le!
Le vorbise dar nu mai puteai să te înţelegi cu ei. Umblau tănănău pren cârciumi, se îmbătau, despuiau pe bogasieri, aduşi la agie urcau picioarele pe masă şi râdeau batgiucureşte. Ii mai bătuseră pe câte unii. Fu chemat şi un mai vechi credincios al Princepelui ce stase la Academie mai multă vreme în fruntea lor.
- Ce spui? îl întrebase aga Matei Bălăceanu.
Autorul faimoaselor versuri de le învăţau şi-acum şcolarii în bănci: Dachie! Dacbie! Fiii tăi se bucură de mine ca de un păr neîngrădit, cine trece ia şi rupe şi al cunoscutei Obşteşti Bucurii, ce se recita la aniversări şi serbări, zisese că cel mai bun lucru ce trebuia pornit era să-i înfometeze puţin, să le mai astâmpere elanul, că prea sburdălniceau.
Ceea ce nu făcură, fapt care înrinse boala. Marcu Cipriu, om care le dădea gândirea, se puse în fruntea lor şi mai pe ascuns, mai pe faţă îi adună şi le zise ce aveau de pornit. Trebuiau pamflete şi cuvinte dărâmătoare că şi aşa poporul şi meseriaşii
f
r <£
ii
I
PRINCEPELE
707
I
erau nemulţumiţi, rrebuia adică numai niţel gaz pesre foc. Ceea ce aceia şi făcură. Cel mai vârtos se avântă în această treabă Neftiotache Buhuş, scriitor prosaic, autor al unei subţirele cărţi, cu greu tipărite, intitulate: Schimbarea omului vechili şi naşterea celui nou, sau cărţi de strigări întristătoare ale îngerilor cereşti. Acesta în beţiile lui şi în lenea ce-1 coprindea repede era gustător de cuvinte jicnite şi de invenţiuni ticăloase. Aşa că, după obiceiul său ce nu-1 mai termină, se apucă să scrie lucruri necu-vioase. O lua cu descrierea locurilor pe unde mâncase peşte pe la toate Stoboturile şi după ce descrise apele şi luna şi ce creştea pe câmp într-o dulce gâlceava îl certase pe Princepe, spuindu-i, auziţi, neauzite, că judecă pe unde-i este curul!
Azi aşa, mâine aşa, se întinseră şi ceilalţi la caşcaval. Antonie Spadone, ce cântase pădurile cele aduse de oamenii domniei în pustie, autor şi al unui Studiu sinoptic al lui Aristotel despre virtuţi şi viţii în limba apia, afierosită prea înălţatului, prea piosului şi prea măritului Princepe, scrise şi el un epitimviu pe dos, plin de murdalâc şi cuvinte otrăvite. Lazăr Scriba de Trapezunda, traducătorul din limba latină a celor Patru extreme ale omului, alcătui o expunere de drept în care se arăta că Măria Sa era uzurpator şi că de la venirea la putere alungase din cetatea Bucurescilor pe cei vechi şi pe merituoşi, precum Sejanus.
Ocările se adunau; cât voia Princepele să nu le bage în seamă, ele îi urâţeau auzul. Inttebat, messer Ottaviano dăduse din umeri cu nepăsare:
- Nu asculta, Magnifice! Fac ca raţele!
- Tu nu-i cunoşti. Mult rău au prăbuşit asupra celor dinaintea mea.
- De ce nu le tai limba atunci?
- Se află la Stambul şi înalt Padişahul abia aşteaptă sâ cheme pe altul care dă mai mult şi să-1 aşeze în scaon. Pacea este plapoma cea mai dulce pre acest pământ.
Messerul se mai gândise şi zisese în cele din urmă:
708
EUGEN BARBU
PRINCEPELE.
709
- Lasă pe mine, o să te chem când o să fie de trebuinţă. I nevoie numai de o pildă; care-i cel mai lung la unghii?
Princepele se mirase.
- Ce vrei să taci?
- Spune-mi numele lui...
- Neftiotache Buhuş, unul care bea şi nu se opreşte decâi când doarme...
- Bine...
Aşa se făcu că într-o dimineaţă pe când scriitorul prosaic stătea la reveneală cu prietenul lui cel mai bun, Agafet Cuşcungachi, cel cu varza murată, sus la Ceşmeaua Roşie unde se împărţeau cahfele şi lichioruri, se ivi o nemaipomenită femeie cu plete negre şi ochi dulci ce li se aşeză alături privind afară la ţârâiala ploii. Acela, Neftiotache, căzut după muieri, de şi-ar fi vândut-o şi pe maică-sa pentru o sărutare, dugos cum era, împuţit, dar meşteşugar la vorbe, se aruncă spre masa ei. II fascinau inelele de pe degere şi mai ales acei ochi albaştri mai văzuţi undeva, în urechi femeia avea cercei grei de rubine ce-i luau ochii lacomului potlogar. „Ah, cu asta dacă mă culc, nu-mi mai trebue! Vine de la Levant, are hârtie de muscă în priviri nu altceva!" şi începu cu ale lui, că povestea bine. întâi zise pe greceşte câte ceva despre balta Brăilii, îi povesti cum prindea peştele şi-1 punea la proţap, chemă ţigăncile din piaţă şi umplu salonul cu flori, Agafet Cuşcungachi, cu ochiul cel rătăcit sub frunrea îngustă, sta ca mort de admirare. Femeia îl asculta pe prietenul său, râdea şi se veselea. Bea lichiorurile cerute şi Neftiotache Buhuş începuse a se umfla de mândrie. „A mea-i! Bucăţi o fac până diseară! Şi-i fur şi cerceii şi-i beau!" Se îndatorase după obicei la hangiu şi avea de plătit prisoase şi dobânzi. Pe la 5, femeia, Caliopi, aşa spunea c-o cheamă, se ridică şi-i întinse mâna subţire.
- Pe diseară, când se întunecă bine, lângă bezestemul din uliţa Marchitanilor, unde-i o uliţă cu un felinar. Te-aştept că pleacă al meu la jocul de cărţi şi-o să fim singuri...
La un asemenea noroc nu se aştepta Neftiotache, deasupta ; capului răsărise un planet fericit ce-1 umplea de noroc. Mai bău |GC mai bău cu Agafet Cuşcungachi până acela, mai ros de batitută, se prăbuşi pe masă şi, când se însera bine, porni spre Casa lui sărăcăcioasă cu o trăsură să se schimbe cu ce avea mai bun în odăiţa ce o ţinea într-un pod.
Pe la zece, aşa când se ascunsese şi luna după nişre nouri plini de ploaie, o luase spre piaţa Marchitanilor. Era zăpuşitor, fierbinte, sta să cadă o furtună, vreme numai bună pentru ce plănuise. Cânta şi fluera de unul singur spre bucuria ţiganului de pe capră care-1 ştia ce larg era la buzunar când îi cădea ceva la aşternut.
Se dădu jos, îşi cumpără o crizantemă albă şi şi-o puse in piept, mult, lat în hainele pline de pete ce nu se vedeau în întuneric, că se scăpa pe el, de lacom ce era, pe la prânzuri şi pe la ospeţe. Se parfumase să-i mai scadă duhoarea ce scotea din car-nea-i preamultă şi nespălată.
O zări pe Caliopi şi inima îi bătu tare, simţi că asudă, de multă vreme nu avusese o astfel de bucurie. Ea nu spuse nimic, se mişca numai uşurel înainte-i şi-l ducea pe uliţa întunecată, numai cu un felinar. Dinspre cloacele şi umblătoarele neguţă-toreşti ce se strângeau aice, rrăznea un miros greu, necurăţat de lipsa de vânt. Podul de lemn scârţâia sinistru, într-acoace lumea se împuţinase de tot. Era un loc de primejdie, dar cine se mai gândea la aşa ceva? Să nu fi fost mirosul acela greu, ar
fi fost o încântare.
- Mai e? întrebă în cele din urmă, cu puţină grijă că se întuneca rău de tot şi el tot pe sub zidurile pustii.
- Acuş ajungem!
Se auzeau apele curgătoare ale fiigădăurilor care cărau la vale grelele fecale strânse ani de zile pe canalele colectoare de lemn ce nu se curăţau bine. Femeia se opri înaintea intrării spolia rumului ridicat de un negustor bogat în urmă cu trei ani.
- Aici! zise.
710
EUGEN BARBU
- Aici? se miră el şi până să apuce sâ mai adauge ceva se simţi înşfăcat de patru masalagii cât uşile cele mari de la Mitropolie cate-1 târâră pe sus, deasupra canalelor către marea hazna deschisă, unde cădea un şuvoi plin de duhoare în gălăgie mare. Acolo îl aruncară ca pe nemic în magma puturoasă care colcăia şi scotea aburi verzi. Neftiotache Buhuş, om de la Dunăre, trecut prin multe, simţi câ moare. încercă să înnoate în acea mizerie omenească, dar braţele îi erau grele şi ostenite.
- Ajutor, oameni buni! strigă către masalagiii ce fuseseră mistuiţi de întunericul locului.
Nu-i răspunse nimeni.
Cu puterea mofţii se apropie înnotând greoi de treptele de piatră ce dădeau spre o ieşire, acolo unde totul se mai subţia la căderea împuţirelor ape. De sus se auzeau glasuri şi nădejdea îi crescu.
- Scap eu de-aici şi-o omor unde-oi găsi-o pe curva şi parşiva!
Când crezu că Dumnezeu îi aşezase mila sa deasupra capului, îl zări la capetele scărilor pe Princepele însuşi, în hainele lui verzi, tivite cu baibafit ce luceau ca o mie de stele în lumina faclelor masalagiilor. Lângă el stătea messerul fără pletele cele negre şi fără podoabe.
- Iertare, Strălucirea Ta! zise cu glas înduioşat şi înfricoşat Neftiotache Buhuş, mai înghiţind mizeria în care sta.
- Câcat ai mâncat pe seama mea, mai mănâncă! zise Princepele şi cu papucul lui scump de safian îl împinse de tot în cloacă, unde teribilul pamfletar muri până în zori într-o lungă şi grea agonie.
Deci auzindu-se toate acestea în Bucuresci, cuvintele de ocară încetară ca şi când n-ar fi fost niceodată.
CREPUSCULUL
înaintea ciumei celei mari Princepele simţise că ceva se schimbase în jcirul lui. Nu-şi dădea bine seama despre ce era vorba, dar parcă zgomotele curţii mai amuţiseră, parcă din vorba oamenilor lipsea acel respect în fotmele lui paroxistice, mişcările erau mai încete, glasurile mai stinse. Totul conspira în jur, Evanghelina îl ocolea, nu o văzuse de mult, nu-şi pierduse din semeţia ei de altă dată dar la serbări se prefăcea bolnavă, ca şi Haricleia care tot îi vorbea despre sănătatea şubredă a odorului său Hrisanti.
Cele două fete mai mult pe la Viana stăteau, după rochii şi după luxuri, trimise de maică-sa, cu carata ori pre Dunăre, ce nu sc ştia ce gânduri avea cu ele. Crescuseră, cea mai mare avea 19 ani, era neagră, ochioasă, voluntară, îi semăna Evanghelinei, pe ce punea mâna nu mai lăsa, se svonea că se amestecă şi în treburile mai ascunse ale politichiei, dar Princepele nu o simţise, pentru că ar fi judecat-o cu siguranţă. Nectaria iubea bijuteriile, când intra în odăile femeilor, şi asta se întâmpla destul de rar, o găsea în faţa oglinzilor de Veneţia, încercând blănuri, ori coliere aduse de zarafi cu preţuri neînchipuite. Era linguşitoare, lăsa totul şi-1 îmbrăţişa, îi mângâia obrazul ros de griji şi-i mai cerea bani pentru ale ei. Cealaltă, cea mică, Pulheria, era mai
712
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
713
tăcută, cu o privire dârză, mereu încărcată de gânduri ce-1 certau. Lui îi semăna, nu ar fi iertat pe nimeni, dar nice nu cerea nimic. Poate că Princepele o iubea mai mult ca pe cealaltă, dar nu-i venea s-o arate şi între ei mereu se aşeza o răceală ce-i îndepărta unul de altul. „Ar fi putut să înveţe de la maică-sa că trebuie să te apropii de oameni, nu să fugi de ei, şi pentru asta se cere bunăvoinţă..." Oare ştiau ele, pentru că erau mari de-acum, ce se întâmpla în jur, auziseră cuvintele spurcate ce nu-1 mai ocoleau nici măcar pe el? Un princepe nu trebuia să ţină seama de fleacuri, dar oricum erau fiicele lui, de celălalt, de Hrisanti, prostălăul, nu avea nici un fel de stingherire. Nu era al lui, era al Haricleiei din prima căsătorie făcut cu un pretendent ce murise în Calată, ispăşind datorii şi necredinţa către Poarră în aşteptarea unei domnii ce nu mai venise niciodată. Când se certau, băiatul, dacă se mai putea numai astfel pentru că avea 25 de ani şi se purta ca un copil, slăbănog, veşnic flămând, refuzat de toţi, privit ca un bufon, arătând precum o stârpitură, cu oase moi şi mici, într-un cuvânt un om neterminar, şapte luni, cum îi spuneau slugile în şoaptă, Hrisanti îi striga în gura mare:
- Uzurpatorule! Tu l-ai omorât pe tata şi vrei să-ţi dau ascultare?
Atunci, de undeva, ca prin ziduri se ivea Haricleia cu un bici şi-1 pleznea peste faţă silindu-1 să cadă în genunchi:
- Să taci, să taci, auzi! Cazi-i la picioare şi sărută-i mâna că el ne ţine pe toţi! E Domnul şi Stăpânul tău, m-auzi?
Cai obrazul plin de urmele biciuştii, cu o ură grea în priviri, Hrisanti făcea ce i se cerea cu un zel de nestăpânit. De maică-sa îi era o frică de moarte. Princepele îi auzea uneori, noaptea, plângând în iatacuri împreună, femeia promiţându-i că prin răbdarea si norocul timpului o să-1 vadă vreodată în acel tron pe care el şedea acum, cu fală. „Nemernicul, dacă numără până la cinci, adoarme şi mai vrea să domnească!" dădea Princepele din umere si-şi vedea de-ale lui, fără sâ-i mai pese de şoaptele şi intrigile ce se teşeau dincolo de zidurile asupra cărora stăpânea.
Ce se petrecea acum însă nu mai semăna cu obicinuitele lor îndeletniciri. întâi îşi dădu seama că odăile domneşti păreau mai goale, ceva lipsea sau fusese înlocuit. Ptivise mai bine şi nu mai văzu talgerele de argint în care toamna se descompuneau la călduţa bolnavă a palatului petele Isember aduse de la Hurezi, taman în octombrie. Pe mesele joase erau aruncate tacâmurile de rangul al doilea, din cosiror, pline de paoni şi rodii, date în dar de un călugăr la o zi onomastică, dar valorând mai puţin. Perdelele grele cu ciucuti de aur şi tivituri scumpe, din atlaze de Damasc, pieriseră şi fuseseră înlocuite cu altele tot gal-bine, dintr-un material mai ieftin, iute învechite de soaţele repede al Bucurescilor. Nice covoarele nu mai erau aceleaşi. Unul câte unul, scumpele korasamuri erau puse undeva în pâsttu şi în locul lor stăteau aruncate pe jos carpete ce puteau fi găsite în lipscănie. Grelele ţesături de Agem şi Uşak fuseseră cărate undeva, în locul tebrizelor şi buharalelor, podelele erau acoperite cu cârpe, nu altceva, iar macaturile de Alep, înlocuite cu pânze uşoare, ţărăneşti. Să nu fi avut un ochi dedat la pteţă-luiti n-ai fi băgat de seamă. Numai cearşafurile moi şi albe nu se schimbaseră. Prin colţuri lăzile grele învelite în piele de Cordova se răriseră şi palatul părea sărăcit, nu mai avea strălucirea lui de altădată. Dacă te uitai bine, la serbările obicinuite nice nu mai venea atâta lume. Slugile nu i se mai uitau în ochi, masa o lua singur, ori cu messerul şi de-aceea nu băgase de seamă acesre înstriinări. Evanghelina ce atât se certase cu Haricleia stăteau de dimineaţa până seară numai împreună. Ce-aveau a-şi spune nimeni nu putea agrăi.
Când îi veni veste de la baş beşliul Suleiman că mucarerul pe anul ce urma ttebuia mărit, întrucât noul Padişah voia să ridice fortaliţii pe malul Dunării şi că se pregătea de mari fapte, înţelese că de aici înainte trebile domniei nu aveau să mai meargă aşa cum trebuia. Ştia maică-sa ceva, aflase Haricleia că zilele lui sunt numărare? Dar atunci de ce nu veneau la el să-i spună pentru câ şedeau sub acelaşi acoperiş şi orice surgun le
714
EUGEN BARBU
privea şi pe ele, şi sărăcia Ini nu era şi sărăcia lor? Ori erau nebune, ori ce? 11 chemase pe dumnealui Ianachi Moruzi, şi I întrebase ce crede despre toate câte se arătau?
- Măria Ta, ţara e stoarsă, lumea abia mai rabdă. Nu mai avem de unde scoate, l-am smintit pre mulţi, lucrarea hidrau licâ ne-au luat şi ce mai aveam pe fundul haznalei, a trebuit sa plătim inginerii şi pe străini, munca n-a costat, dar uite că s-au dus banii...
- Şi zarafii ce zic?
- Pot să vorbesc?
- Vorbeşre...
- Ei cred că Măria Ta a scăpătat şi nu mai vor să dea ce le cerem.
-Am să-i închid! Unde se cred?
- Nu ar fi bine. S-ar auzi şi mai rău ar fi.
Un sentiment de singurătate începu a-1 cuprinde pe Princepe. Nu-1 află nici pe messer; acela, de ia prăbuşirea planurilor sale de a împlini lucrările hidraulice, nu mai stătea la curte. Se spunea că fusese văzut iar cu tălăniţe la kera Duduca, ori cu lăutari în mahalaua Scaunelor. Princepele strigase furios la aga Matei Bălăceanu:
- Să mi-1 strângi de pe drumuri şi să mi-1 închizi în temniţă! Că-l plătesc...
- Nu a primit cei 4 000 de taleri pe anul acesta, o spune în gura mare, cui vrea şi cui nu vrea să-1 asculte. Risipeşte şi ce a mai strâns şi zice că pleacă la Italia, că a găsit alt Princepe ce ştie a-i răsplăti pe cei ce-1 servesc...
- Ticălosul! După ce m-au făcut de râs şi mi-au prăpădit Vistieria? De-aici n-o să se ducă viu, aşa să afle...
- Cum vrea Măria Ta, dar să nu se întâmple cum s-a mai întâmplat...
- Şi tu mă cerţi? răcnise. Au v-aţi pierdut minţile? Au nu mă mai ştiţi de frică? De când vorbiţi astfel cu mine? Ieşi şi să nu te mai văz până nu mi-1 aduceţi legat...
PRINCEPELE
715
Messerul său Ottaviano petrecea se pare cu nenorocitele lui de cortesaneputtane, pline de viţii, culese prin şanţurile acestei capitale neruşinate de către tineri decăzuţi. Ah, acest derbedeu ce colindase Evropa şi vorbea cu veneraţie despre femeile cântate de poeţi, dar se încurca cu ţigănci şi cânta cu lăutarii de gât! Uşor îi venea lui să llecărească despre Tullia d'Argona, de Imperia căreia i se acordau favoruri divine, de Beatrice de Ferrara şi de Vittoria Colona sau Faustina Mancina când se încurca cu câte o Tincă puturoasă şi murdară şi strica ighemonico-nul curţii...
Monştri infelice, golan pierdut în praful Balcanilor, scursura grecilor şi-a florentinilor sâtăciţi, şarlatan şi ignobil, căzătură inspirată, curva Domnilor, oala în care ei îşi vărsau snaga. O sâ-l boşorogesc! hotărî cumplit târfa şi nevasta bărbaţilor sculăreţi.
Seara intrase în iatacul Evanghelinei. încăperea era parcă mai goală, fuseseră strânse lucruri, arăta ca o biserică nezugrăvită.
- Tu pleci undeva? o întrebase eu vocea lui fără căldură ce niceodată în afara copilăriei sale nu se auzise altfel.
- Mă pregătesc pentru încercările lumii.
- Ce fel de încercări, Doamnă, de eu nu le cunosc cât sunt încă în tronul ţării şi pre tine şi ai mei îi ocrotesc?
Femeia se ridicase, dreaptă, osoasă, în rochia sa neagră ce nu o mai schimbase de la moartea soţului.
- Smereşte-te, fiule! Cazi la icoane şi roagă-te, o să ispăşeşti...
- Nu mă certa! zisese încet Princepele cu o dulceaţă uitată în glas. Doar tu m-ai învăţat să cred în avere, în cai şi-n arme!
- Dar nu în fandasii nebuneşti...
Tăcură, pe coridoarele de lemn pândea cineva. Simţiră amândoi. Pira Haricleia care nu mai avea somn, nu mai avea linişte.
- Am crezut în el, spuse Princepele pe neaşteptate. Doar
tu mi l-ai adus.
Ingenunchie lângă scaunul ei pe care bătrâna femeie se aşezase cu trupu-i ce troznise în linişrea încăperii.
- Am crezut că este o putere, şi el nu-i decât un şarlatan
716
EUGEN BARBU
- Stiu.
- Şi-atunci? Ţi-ai lăsat nevasta şi copiii. Dat ei sunt averea ta, cum averea ta este scaunul Ţării Româneşti pentru care eu te-am pregătit. Averile nu se lasă, ele se pierd, dară mai întâi le dobândeşti. Fu ai atuncat cu piciorul totul. Dacă nu ţi-a mai ajuns muierea, şi eu asta o înţeleg, că ai crescut greu şi cu nefireşti obiceiuri, trebuia să te ascunzi. Domnii stau în puterea luminii, ei sunt ca soarele pentru naţiuni, ori tu te-ai întunecat, cu târfa ta bărbătească. Omoară-l! Numai sângele mai poate şterge această ruşine ce ne-ai adus-o nouă, tuturor...
- Numai sfinţii şi geniile stau pe cal! Sunt om şi-1 iubesc. Tu poci să înţelegi aşa ceva, mamă?
Evanghelina se gândise puţin. Un gând amar ca pelinul îi stătea sub limbă.
- Când l-ai citit pe Aristofan erai mic şi nu aveai puterea. El credea că trebue să ne confundăm viaţa noastră cu a celui iubit, dar cât eşti Princepe, deasupra patului tău trebuie să fie scrise cu litere de foc cuvintele altuia: trovarsi dove si vince...
- Cum să stau lângă învingător, eu ar trebui să fiu învingătorul, dar cu ce să mai birui? Padişahul mi-a trimis vorbă că a sporit mucarerul, nu mai am bani, ţara e sleită, haznaua vistieriei, goală...
- Pentru că l-ai batgiucurit pe vel-vistiernicul Dudescu...
- Care fura, Doamnă, şi uneltea...
- Pentru uneltiri trebuia să-1 pedepseşti, dar nu pentru că fura. Toţi fură, ori nu ştii? Şi ce-ai făcut? Ai băgat un cal răpciugos în Divan şi ţi-ai râs de boeri. FJ nu te iartă. Nu-ţi vor da nemic. Sunt bogaţi, dar plâng toata ziua şi se vaită. Ca să-i sileşti nu mai poţi. De-acum trimit altuia bani la Stambul, ca să-ţi ia locul, nu vezi că eşti pierdut?
- Tu o spui? întrebă moale Princepele.
- Eu, pentru că o ştiu. Ei se pregătesc, ca fiecare, pentru viitor. Nu înţelegi? Tu ai fost şi nimic şi nimeni nu te mai poate întoarce la ceea ce ai fi putut să fii...
PRINCEPELE
717
Se priviră ca doi sttăini, femeia ridicându-se iar dreaptă din scaunul ei, nemiloasă, rece, lără urma vreunui sentiment pe chip.
- Nu e adevărat!
-- Ba este adevărat. Te-au părăsit cu toţii. Poporul nu re-a iubit niciodată şi ăştia, restul, te-au iubit de fiică. Acum nu mai
ai nici un sprijin,.,
- Nu pe oamenii ţării ne-am sprijinit noi, Doamnă. Pe bani ne-am sprijinit. Noi suntem fanarioţi, cum vrei să ne iubească ei pre noi? Vorbeşti prostii. Ai îmbătrânit... Noi avem boala purpurei.
Evanghelina nu clipi. Un licăr slab de ură sclipi în ochii ei îngheţaţi.
- Uiţi că banii pe care te sprijineai nu mai sunt?
- Am să fac alţii...
- Poate mai crezi în poveştile messerului ce şi pe mine m-au minţit. Cuptoarele lui nu scot decât fum...
- Mai sunt averile noastre, ale familiei... Evanghelina se prăbuşi râzând pe scaunul ei plin de perne roşii.
- De ce râzi? întrebă Princepele simţind cum îi înghiaţă spinarea. Nu vrei să-mi spui că o să mă laşi într-o zi pe mâna gâdelui, pentru că baş beşliul Suleiman nu e Ahmet, pe el încă nu l-am corupt cu darurile mele, el nu glumeşte...
Femeia îşi făcu o cruce mare şi scuipă în sân ca o ţătancă.
- Fereşte, Doamne, casa noastră de nenorociri!
- Atunci?
- Mai rămâne fuga...
- Surghiunul? Eu să fug? Unde, Doamnă? Nu, nu fuga mai rămâne. Mai rămân averile noastre, a ta şi a Haricleiei...
Evanghelina înţepeni.
- în lucrul acest să nu crezi niceodată, căci nu este drepr să fiu trădătoare a averii mele şi să rătăcesc căutându-mi pâinea şi să cerşesc la uşi streine, cum alţii au stătut la ale mele. De aceea socotesc că nu pot să îndepărtez nimic de la ale mele, de
718
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
719
la stăpânirea mea, nici cea mai mică parte din ce s-ar putea împărţi, înţelegi?
După trei zile, cât stătu turburat în iatacul lui, nevoind sa vadă pe nimeni şi lăsând trebile ţării în paragenă, Princepele se afla în odaia Haricleiei. li sărutase mâna, cum nu o făcuse de mult. O privise. Tare mai îmbătrânise. Nu fusese frumoasă niceodată, dar oricum se culcaseră împreună, făcuseră copii, ţinuse ori nu la greul vieţii lui, el o răsplătise cu mărirea şi cu darurile scaunului Domnesc. Măcar pre ea s-o ştie alături, pentru că altfel nu se mai putea răbda viaţa aceasta.
- Unde sunt copiii noştri, Haricleie? o întrebase blând cum nu-i era vorba.
- La trebile lor.
- Nu mai stau pe acasă...
Privise cu ochii încărcaţi de bănuială lucrurile din jur. Şi de aici lipseau covoarele scumpe si perdelurile cele alese, ce se puseseră la venirea lor în palat.
- Te pregăteşti şi domnia ta să te duci undeva? Vreai a face călătorii...
- Cine ştie? răspunse Haricleia.
- Ce vorbe-s astea? Ori aţi nebunit cu toatele? Nu mai aveţi respect pentru mine, ori să v-aduc aminte?
- Nu este nevoie...
- Vorbeşte-mi mai bine despre sburdalnicu! tău băiat. Pe unde se mai află?
Haricleia îşi netezise rochia uşoară de atlaz, tivită cu blană subţire. Pe urmă îşi luase lănţugul de aur de la gât şi-1 vârâse în gură cu o candoare veche, după un obicei uitat, ce de mult îl ştia Princepele şi pentru care tare-i fusese dragă într-o vreme.
- Tu râzi de el, Doamne. Nu l-ai iubit niciodată şi numai el este nădejdea mea...
- Slabă nădejde, făcuse amar Princepele fără s-o privească. Şi fetele?
- Sunt duse la Viana, după treburi...
- Ce treburi dacă-mi este îngăduit?
- Au crescut, sunt mari, îşi fac instrucţiunea, nu pot să le las proaste, să moară în obscuritate pe la curţile deşerte, cum sunt acestea unde eu am fost silită să stau...
- Ooo! iattă-mă că mă mir ca bogasierii la târg. De aceea ai început să strângi lucrurile de prin palat.
- Ai băgat de seamă? se miră Haricleia. Credeam că ochii tăi petrec numai pe chipul lui Ottaviano...
Cuvintele ei erau muşcătoare, dar fuseseră rostite cu o indicibilă dulceaţă, ca să nu-1 supere.
- Ce vrei să înţeleg eu din pregătirile tale?
- Că eşti singur...
Princepele stătu puţin înainte de a spune ce avea de gând să spună.
- Şi cine crede că sunt singur? Tu? Copiii tăi?
- Unii sunt şi-ai tăi!
- Cum vteai! Principii sunt singuri numai când hotărăsc ei!
- Cuvinte, Măria Ta.
Nu-i mai vorbea ca o soţie, păreau despărţiţi de o mare.
- Doresc să-ţi spun că ne leagă ori sărăcia, ori restul...
- Poate, zise Haricleia gânditoare. O şuviţă de pâr îi scăpă pe fruntea asudară. Princepele îi văzu iar mâna subţire, o mână uscată, rece, fără sânge, o mână de femeie bătrână. Niciodată nu avusese senzaţia că e bătrân şi el, de asemenea, dar acum o simţea cu o duteroasă apăsare a sufletului.
- Pot să înţeleg că tu te-ai unit cu Evanghelina? Că îmi doriţi moartea?
- Moartea? Doamne fereşte! făcu Haricleia şi repetă gestul celeilalte, închinându-se pios şi cu spaimă.
- Atunci?
- Să nu speri de la mine, de la banii si de la averea mea.
- Dar ea este de asemenea şi-a mea!
- Asta să n-o mai crezi! Ştii doar că la căsătorie nu am făcut transcrierile dotale, iar ce mi s-a cuvenit, am strâns şi-am pus
720
EUGEN BARBU
deoparte pentru Hrisanti. Nu începe un timp ferice penttu mine şi pentru copii, dar voi şti să mă duc unde trebue, sâ dau unde trebue şi el va dobândi tronul. Nu azi, nu mâine, în câţiva ani...
Ceea ce afla era îngrozitor, dar şi mai dureros era să auda aceste cuvinte din gura Haricleii.
Mai mult nu se putea răbda. Părăsi fără un cuvânt odaia şi străbătu coridoarele de lemn. în dreptul uşii chiliei messerului, se opri şi ascultă o clipă. Nu se auzea nici un zgomot. Deschise. Odaia mirosea a pustiu. într-un colţ erau strânşi sacii lui şi lucrurile. Nu rămăseseră decât oalele de tuci, pline de lacrimi de plumb pe margini. Cărţile fuseseră adunate, pe sferele sale armilare şi pe compase, pe planşele marei lucrări hidraulice se aşezase un praf gros. Luă o piatră transparentă şi o privi în lumina puţină a ferestrei. îşi aminti de ziua când intrase pentru prima oară aici, de glasul lui ipocrit, strigând prin pereţii subţiri şi tnttebându-1:
-Tu
estt?
Resturi de lucruri, magneţii şi toate nimicurile acelea în care nu mai credea stăteau fără viaţă în încăperea şi ea fără viaţă. „Şi el se pregăteşte să plece, o să mă lase. se duce.
Intr-o dulce noapte a amândurora, Ottaviano recitase, pe podelele aspre, acoperite cu blănuri de mistteţ, invocaţia în faţa focului spagiric:
„Nu sunt nici curvâ, nici virtuoasă, ci toate acestea laolaltă. Eu nu am murit prin foame, nici prin fier, nici prin otravă, ci din toate acestea laolaltă.
Eu nu mă odihnesc nici în cer, nici pe pământ, nici în apă, ci peste tot'. Lucius, Agatho, Priscius care nu sunt nici soţul meu, nici iubitul meu, nici sclavul meu, fiară supărare, fără bucurie, fiară planşete, m-au crescut, ştiind şi neştiindpentru cine au ridicat această piatră care nu este nici piramidă, nici mormânt, ci amândouă laolaltă'. Aici stă un mormânt care nu acoperă un cadavru şi e un cadavru care nu e închis într-un mormânt'. Cadavrul şi mormântul nu. fac decât mia!"
PRINCEPELE
721
— Şarlatane...
Văzu harfa lui de lemn, cu coarde groase, îşi aminti de sunetele ei ce ar fi trebuit să corespundă celot 26 de lumini ale lunii şi pe Androgin plutind în văzduh cu o oglindă circulată în mâini, pe Saturn cu plete de fum, acei cerbi şi maimuţe cu cozi terminate cu trandafiri roşii, îşi aminti vizita la casa baronului Meitani pe care nu-1 zărise niciodată şi de la cate împrumutase sume mari prin misiţi. Totul eta un vis, un delif. îşi aminti de bachanalia de la Mogoşoaia, de noaptea aceea vetde, plină de fumuri de răşini şi de exclamaţii, de rătăcirea pe lacul ce mirosea a nămol. Întinerise şi crezuse ca un nebun în poveştile vrăjitorului. Uitase duhoarea picioarelor Comisului Velea, uitase răsuflarea de borhot pe care o scoteau grămăticii lui când îşi rosteau oraţiile şi laudele cele mai neruşinate în care nu credeau. Trăise oare acea dimineaţă îngheţată când se plimbase cu o sanie trasă de cerbi?
Plecă lăsând uşa deschisă. în seră strigau gutural papagalii sărind de pe trapezele lor de aur. Se simţea un miros înăbuşitor de vechi, de praf nemăturat. Se moleşiseră slugile? Nu mai ascultau? O să-i înveţe el minte. Ce credeau, că a murir? Că nu mai are nice o purere? In noaprea ceea făcu sfat subţire, cu dumnealui Manolachi Grădişteanu, cu lanachi Moruzi şi cu cei de trebuinţă, oameni mai apropiaţi. Trebuiau strânşi zapciii şi să le spuie ceva că îşi jucau capul dacă până la Sfintele Paşti nu ar fi strâns sumele de care avea el trebuinţă. Şi când mai rostiseră unii vorbe răsuflate: înţelepciune, milă, îndurare, Princepele se fileu surd! Nu cunoştea asemenea cuvinte!
Pe urmă îl găsi pe aga Matei Bălâceanu şi-1 întrebă:
- L-ai găsit?
- Nu.
- Să fi plecat fără să-şi ia lucrurile?
- Da de unde! Se ascunde cine stie la ce curvâ podăreasâ,
că astea-i plac!
- Dacă nu-l afli, o să-1 caut singur... Si se ţinu de cuvânt şi încă cum.
722
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
723
Cum zicea cronicarul: „Monarhii mari, groaznice şi puternice s-au pierdut şi în cenuşa lor s-au îngropat", dar dacă acesta era adevărul dreptăţii omeneşti macat să-şi facă singur dreptatea sa, gândea cu întunecată şi înfricoşată minte Princepele, judecându-i pre cei apropiaţi. Chemase logofeţii de taină şi aflase unde-şi puneau prea mărita soţie averile ce le strângea pentru fiul ei spre a sta cândva în mult râvnitul său scaon. Za rafii nevoiau de multă vreme la prefacerea banilor şi la aşezare:! lor în sipete ascunse, precum slugi prea harnice căniseră într-ascuns lucruri de preţ la Fundenii-Doamnei date în grija unui ieromonah, mut ca o lebădă, niţel şui şi scăzut de minte ce numai pentru mâncare rrăia şi somn, dar om de credinţă era al înaltei sale femei. Aşa încât, pe ascuns, însoţit de câţiva oameni ai agâi Matei Bălăceanu, în acea frumoasă şi primejdioasă primăvară, Princepele sosi în locul ştiut ce avea în jur un dulce cimitir, cu cruci mici, prăbuşite. Bătea toaca cum bate numai în locuri de tot şi de toate părăsite. Preuţii nu slujeau, umblau la câmp că era timpul să pregătească pământul pentru marea nuntire a rodului ce venea. Pe mut îl luară pe neaşteptate si acela îi dusese în spatele altarului, acolo unde stăteau frumu-seţatele morminte, în gropniţă. In locul camerei celor răposaţi, oameni de încredere săpaseră un loc ascuns. Cătarâ cheile la înfricoşară slugă a Doamnei şi le găsiră. Tezaurul sta într-o frumoasă amestecătură sub două semne lapidare încrustate în piatră. Deasupra, printr-o lungă fereastră, cu muluri gotice, străbătea lumina frumoasă de afară, soarele cădea ca o spadă pe icoanele ruseşti scrise în culori topite şi pe potirele brâncoveneşti, bătute în argint. Anaforniţe de Sibiu, Dalmaţia şi Veneţia lăsau să scape din suprafeţele lor lucioase o lumină sălbatecă. Tulipele per-sieneşti aveau grele timbre în metalul greu ce răsuna la ciocnire cu un dangăt stins. Corbul Ţării Româneşti, cu aripele desfăcute, încerca să sboare din argintării, casetele cu paseri armeneşti, cu lei şi monştri asiatici, vasele persieneşti cu frunzişuri
bogate şi complicate bucurau privirile lacome ale Princepelui, iubitor de frumoase alcătuiri. Stăteau aici, ascunse în gropniţa de piatră, pitite în scrinele de fildeş îngălbenit, pandelocuri de perle şi vase cu vulturi Cantacuzineşti asupra cărora vegheau heruvimi, liturghiere, cu ferecaturi preţioase de aur, cu scuturi şi semne heraldice, brăţări ţesute, aere şi epitrahiluri vechi, roase, perdele de icoane şi perdele de altar, strânse, chivotul Fundenilor într-o nebună împletire de linii şi frânghii argintate, lucrate cu o daltă subţire, divină, căţui si candele, cruci cu filigrane şi smalţ, patere turceşti, cu cercuri şi împleriri fine, întortochiate, cruci ferecate, umivalniţe grele, nasturi strunjiţi şi baghete în formă de popiei, numai aur, cu toatele, lucind mort. Nu zicea Eclisiarhul: „Ochii înţeleptului în capul lui, iară nebunul intru întuneric umblă..." Orb fusese, şi ea, Doamna, îl sărăcise şi tăinuise totul.
Făcu un semn şi aceia începură să golească camera mormintelor cu mare grijă şi grabă.
- Ce punem în loc? întrebase careva când mormântul de piattă fusese pustiit.
- O balegă! răspunsese acru Princepele şi ieşise afară păşind absent printre mormintele acoperite de lespezi crăpare prin care izbucnea într-o puternică grabă iarba acelei primăveri. Mai avea el facultatea aceea pe care talienii o numeau: lieta speusieratezz/P. Mai putea el să recite ca magnificul Lorenzo:
- Chi vuol esser lieto sia di domuri non c â certezza...
Şi gândul îl duse iar la messer. Pe unde va fi umblând el acum? Şi cum l-o mai batjocuri, lăudându-se cu cine ştie ce vorbe murdare, lotul nu era decât moarte şi răcere. Acel cimitir mic, plin de cruci prăbuşite i-o spunea. îşi aminti de toţi cei spânzuraţi, de cei sparţi cu sabia în Edikule, de spurcatele hăcuiţi ale atâtor înaintaşi, şi parcă nu-i mai fu frică. Părăsit de dragostea celor mai apropiaţi, simţind moartea lucrând în carnea lui, avea o bucurie sălbatică la gândul că acea femeie mult apropiată lui va veni aice când va crede că el e părăsit de noroc
724
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
72Ş
şi va pleca şi mai săracă într-un pustiu surgun, fără milă şi p<> mană. Pe cealaltă, pe Evanghelina, n-o putea sărăci. I-ar fi fosi uşor să afle unde-şi ţinea şi ea strânsul şi averile, dar în acel trup al ei se născuse, ea îl crescuse, şi-1 pregătise pentru trista şi trecâ-toarea putere. Ea, maică-sa, Evanghelina, avea dreptul să nu sărăcească, să moară undeva în Fanar visând câ vreodată va mai fi basilisă şi că mâini slugoase îi vor întinde mere împodobite cu perle.
Caratele erau gata, pe călugăr îl legaseră şi-1 cărau la temniţe ca să n-apuce a da de ştire Doamnei. Când se va trezi ea va fi prea târziu, dar mai putea fugi din faţa celei fatalităţi ce se strângea undeva în văzduh, încet, amănunţit, fără ca cineva să poată împiedica venirea nenorocirii? Cu fleacurile astea aurite, cu vasele şi micile comori muereşti, puteai să mai lungeşti un an sau doi o viaţă modestă, cum duc toţi fugarii şi sărăciţii, dar o domnie nu mai putea înnădi. Ţara era stoarsă, cererea nemiloasă, venea sfârşitul şi nu mai rămânea decât fuga, sau funia subţire de mătase în jurul gâtului. Trebuia să aleagă şi el alesese când, ajungând la Mogoşoaia spre seară în aceiaşi zi, văzu la amurg minunaţii piersici sădiţi după arderea pădurii aceleia vechi, ce acum înfloreau nebun sub cerul pierit, al acelei zile de april. Pomii aveau o floare roză, bogată, păreau nişte paoni plecaţi prin grădinile lui să mediteze. Se iviseră fluturi osteniţi de lunga şi moleşitoarea zi şi puind după câteva zile omizi. Răul se încâibărase iute în trunchii preţioşilor copaci.
— Ce facem? întrebau grădinarii, pregătind surcele sâ afume sub ei ca sâ ucidă răutăţile, dar monarhul ostenise.
Le spuse numai că Dumnezeu voia ca acea frumuseţe să piară definitiv, şi după aceea deşi se mai putea face câte ceva, ascultă două zile munca tăcută şi foşnitoare a larvelor care topeau livada domnească. Stătea în loggia de piatră, bătrân, bolnav de lingoare, în soarele fierbinte şi se uita undeva în mintea lui rătăcita. Curtea era tăcută toată, se zidise într-o răbdare fără glas şi nu mai umbla nimeni. Slugile şi cămăraşii puneau şi
I
strângeau masa, umblând pe vârfuri, ca şi când ar fi fost de aer. Nu scoteau nice un cuvânt, nu întrebau, se topeau parcă pren ziduri. Văzduhul era greu, stătut, plin de o duhoare dulce, din lac emanau grelele nămoluri, şi Princepele îşi privea grădinile uscându-se în seceta neaşteptată. Tânjea, slăbise, aga Matei Bălâceanu, întrebat Ia prânz şi seara unde era messerul, dădea
i găsiseră.
K neputincios din umere. Nu-1 mai g ff       La sfârşitul zilei a treia, când din minunata podoabă a livezii i   nu mai rămăseseră decât nişte schelete de lemn, ttscate şi gâr-ţ   bove, Princepele se ridică de la locul său. Acolo dormise, acolo băuse numai apă, ascultând foşnirea infinită a omizilor, ca o % litanie surdă a ceea ce credea el că este ispăşirea grelelor păcate, "î  Deasupra minunarei grădini izbucni atunci un roi imens de ?   fluturi galbeni, sărui, unsuroşi, lovind aerul încins cu grele aripe. Se duseră peste lacul puturos la zăduful zilelor şi nu-i mai văzu nimeni.
'■" Aleile se pustiiseră, leii de piarră se coceau în soarele puternic şi pe zidurile roşcate de cărămidă se usca acum iedera. Princepele umbla singur, vorbind parcă cu umbra celui dispă-
.1 rur. Când îl însoţise oare pe sub nucii bătrâni ce duceau la vechiul drum de care, când se opriseră lângă lacul năpădit de podoaba stufului galben într-un minunat octombrie când el îi vorbise despre valentinieni, despre Amonius şi Marcion, despre eroarea ortodoxiei creştine care considera omul drepr înger decăzut, un spirit pur, încarcerat într-o temniţă de carne în urma dezastrului originar? Turburat îl întrebase luându-i subţirea mână, albă şi uşoară, parcă fără oase ca a morţilor şi-1 întrebase:
- Să-mi spui, Ottaviano, atunci de ce să-1 mai fi creat Dumnezeu pe om, dacă avea atâtea mulţimi de îngeri?
El zâmbise copilăreşte, cu acel obraz pervers, şi spusese serios şi încruntat ca şi când întrebarea l-ar fi mâniat:
- îngerii au decăzut din condiţia lor din cauza dorinţei de a fi suficienţi, Dumnezeu elaborează în Om ceva nou, nemaivăzut...
726
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
727
Acesta era Omul, acel lucru nemaivăzut? O târfă bărh.i tească şi muierească laolalră, un lăudăros, un şarlaran, un îngci decăzut el însuşi, pripăşit la curtea sa dintr-o întâmplare ce nu i fusese răsplătită. Când greşea, când se căia? Cum spunea toi acea gură spurcată, plină de minciuni: Materia şi narura în sine nu au păcătuit, cine a păcătuit e spirirul...
în această lume de esenţe contrare, circumscrisă într-un spaţiu aproximativ, mişcătoare şi neliniştită, proporţia fapteloi omeneşti nu mai avea nici o importanţă. Averi, gânduri, do rinţă de putere, ce lucrări zadarnice, ce fală găunoasă şi păgubi toare! A bate din palme şi a avea ce vreai, a gândi rău despre un semen si a-1 ucide, a voi să arăţi că există ceva mai tău decât moartea: lipsa de libertate a individului...
Dar cine eta liber în această închisoare a cărnii? Nu spuneau vechii heretici că respectul pentru Dumnezeu ar fi trebuit să fie atât de mare încât în unele împrejurări era necesar să-ţi fie teamă să rosteşti chiar adevărul despre El...
Dar unde şi care era acel adevăr? Poate nu tuturor oamenilor le era dat acest adevăr de a nu fi mulţumiţi nici de viaţă, nici de moarte, nici de ideea de Dumnezeu. A trăi în acest desgust, în această nepăsare, indiferenr în faţa puterii şi a trecătoarelor podoabe, a înţelege cât este de zadarnic să te naşti, indiferent că eşti sărac sau puternic? A intra în miezul aparenţei, numită viaţă, ce este numai o suită gândită încă de mult de alţii, cuprinzând gesturi învăţate încă din pântecele mamei, şi acea memorie unanimă a tuturor în care exisră dorinţa de a supravieţui întâi şi pe urmă de a distruge pe ceilalţi. Poate vechea aspiraţie de a şti, ce este mai puţin decât a afla, merita preţul vieţii. Ce suntem? Nişte numere? Spirit? Materie? Omul e măsura Universului sau cuvântul acesta înseamnă numai o vorbă aleasă a filosofilor?
Unde era Lull al lui? Şarlatanul sau Profetul, trecut prin dulceţurile cuvintelor lui Cornelius Agrippa von Nettesheim? Unde umbla acest Marsilio Ficino ce se da în vânt după ţigănci
şi se lăsa răstignit pe flori de către mavrofori? El îl otrăvise cu cuvintele sale, cu acea prezenţă vizionară în care intrau închipuiri despre Omul arhetip, despre Adam Kadmon, primordialul, cel ce-1 precedase pe Adam Protoplastis. In loc să-1 lase să socotească cu pământeasca lui mamă, Evanghelina, carele cu miere adunate în curtea Mogoşoaiei, la strângerea dajdiei messerul îi vorbise despre corespondenţele omului ceresc cu omul pământesc. Mistere profunde şi gânduri secrete îl însufleţeau, dar niciodată nu reuşise să pătrundă în mintea şi sufletul acelui copil nebun pe carc-1 ura şi pe care trebuia să-1 ucidă el însuşi pentru că acela, Ottaviano, călcase pactul lor, înţelegerea eternă dintre ucenic şi Diavolul însuşi. Iar dacă Satan calcă juruinţele sale malefice, el trebue ucis...
Şi când îl găsiră în sfârşit, Princepele se bucură cu o veselie neagră şi rece.
Asta se întâmplă în timpul ciumei.
- Vrea Măria Sa să-1 vadă? înrrebase aga Matei Bălăceanu, uşurat că a scăpat de povara unei astfel de mari griji.
-Da.
Se împotrivise seimenilor, avea o rană la cap ce-1 făcea şi mai frumos. Buzele palide, fără sânge păreau doi trandafiri gal-bini, gata să se ofilească. Vestmintele erau murdare de noroiul uliţelor bătute în destrăbălată lui petrecere.
- Unde l-aţi găsit? întrebase Princepele pe Aga Bălăceanu.
- Stătea cu beizadelele cele tinere ce ti-au scăpat, Mătite, la ultima mânie şi nu se mai potolesc...
- Avea plete femeieşti?
- Cum ştie Măria Ta.
- Să-1 aduceţi în temniţă la noapte, sub spătărie unde au stat destui osândiţi. Voi veni şi eu să-1 întreb...
- Bine, Strălucirea Ta. Vom face lumină...
La miezul nopţii se întâlniră. Messerul era însângerat. Turnaseră apă pe el şi-1 chinuiserâ să spună cu ce treburi nemer-niceşti venise la această cinstită cutte şi-1 păcălise pe Magnificul
728
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
729
Princepe. Nu scoseseră nimic de la el. Surâdea numai cu gura lui palidă. Ca un faunusficarius sta în lumina faclelor, răstignit, lăsând din piele un mitos pervers de femeie. Când auzi de sus paşii uşoti ai Princepelui, messerul fu scuturat de un fior. Acesta era îmbrăcat într-un vestmânt uşor, de noapte. Ţinea numai la şold teberul ce se legăna uşor. îşi dăduse cu apă pe obraz şi pe piept strălucea scarabeul de aur dăruit de Ottaviano.
- Unde mi-ai fost, Cezat? întrebă cu ironie Princepele pri-vindu-1 drepr în ochii săi cei albaştri.
- Am studiat cărţile lui Elephantis, Menelac... îi răspunsese obraznic celălalt.
- Vei sfârşi rău, şi doar te-am rugat să nu mă mai mânii...
- Cu toţii muţim, cum ţi-am mai ptezis, mă vei urma repede... Princepele tăcu. în colţutile temniţei celei teci aşteptau
patru ţigani. Unul ţinea între picioare un coş de nuiele în care se sbăteau peşti vii. Monarhul smulse pânza de sac umezită care-i acoperea. îl alese pe cel mai mare. Avea solzi argintii şi i se smucea în pumn.
- Ce vrei să-mi faci? întrebă îngheţat Ottaviano.
- O să mori ca Denis, tiranul Siracuzei. Deslegaţi-l! Ţiganii desfăcută nodurile frânghiei care-i ţinea braţele.
- Roagă-te, dacă nu eşti păgân, Dumnezeului tău! Messerul nu-i răspunse.
- Atunci o să-1 scot pe diavolul din tine!
- Nu vei putea, rosti celălalt încet.
- Doar tu m-ai învăţat! şi după aceea Princepele porunci cu glas din ce în ce mai mare. Eu te abjur pe tine, omnis imun-dissime spiritus, pe orice trimis al lui Satan, în numele lui Isus care te-a învins în lăcaşul său! Viermii te aşteaptă pe tine şi pe-ai tăi! Ieşi deci, Nelegiuitule, ieşi, Sceleratule, ieşi cu toate minciunile tale, căci Dumnezeu a vrut să Iacă un templu în trupul omului! Deşertul e locul tău! Lăcaşul tău este cel al unui şarpe!
Umil
eşte-te şi prosternează-te!
Messerul tăcu. Nu mai zâmbea. Privirile i se stinseră. Părea că ceva din fiinţa lui îl părăsise. Era strein, îndepărtat, altul... Ţiganii îl prăvăliră la pământ.
- Ingenunchiaţi-l!
- Smulgeţi-i vestmintele!
Princepele ţinea încă în mână peştele cel viu ce se sbătea cu putere.
- El va fi ultimul tău iubit! îi spusese şi în clipa următoare messerul îl simţi în viscere. Se sbătea înăbuşit, încercând să scape din capcana de carne. Ottaviano începu să utle simţindu-şi sfincterele sfâşiate.
Înainte de a muri, mai şopti, abia auzit, în toscana veche:
- Metraton Sarpanin, ridică-mă viu la cer ca pe Henoh şi Elie!
RĂTĂCIRILE PRINCEPELUI
lntr-a doua zi a priveghiului, Princepele tot mai starea prăbuşit în faţa altarului, cu genunchii într-un râu de ceară. Fuseseră aduse lumânările mari de Ia Mitropolie, ce iute se topiseră şi pe urmă alţi stâlpi podobiţi, arzând într-una de sufletul messerului. Preutii se schimbau unul cu altul şi cântecele dascălilor nu mai încetau în stranele micului paraclis. O durere fără sfârşit cuprinsese întristata adunare a boerilor ce se prefăceau cu mare sârg a deplânge nestrălucita moarte a exaporitului. Sus, în palat, femeile, amândouă, Evanghelina şi Haricleia, se încuiaserâ în cămări şi nu primeau decât mâncări şi apă. Curtea toată era cernită şi stătea zidită în frică.
Eu sunt, Doamne, în faţa Ta, ca o vie pustie şi un smochin fără rod, eu sunt, Doamne, sălaşul şi făptura Ta, Stăpâne, şi nu am limbă curată spre a ruga bunătatea 7â şi nu pot să mă uit şi să văd înaltul cerului, se ruga monarhul ridicând privirile turburi spre tavanul afumat şi poleit al micii biserici. Pe urmă întorcea acei ochi rătăciţi spre boerii din strane ce stăteau şi ei prăbuşiţi în spatele-i, să vadă care nu se roagă cu el şi care nu suferă în acel ceas greu. Nu ridica nimeni capul, stăteau cu barbele în piept, prăbuşiţi într-o mută şi fără de sfârşit rugă pentru sufletul celui dus.
PRINCEPELE
731
„E nebun, o să ne omoare", gândea dumnealui Ianachi Moruzi şi mai făcea o cruce mare, fără a îndrăzni să-1 privească pe Princepe. Fumul verde al lumânărilor îl înnăbuşa, ar fi vrut să iasă afară, dar nu se putea.
Dumnealui Manolachi Grădişteanu care aflase totul de la oamenii de credinţă îl certa în gând pe prefăcut: „I-au băgat un peşte viu în cur şi-acum voieşte să-1 credem că 1-a iubit şi nu ştie cine i-a hărăzit acest sfârşit! Doamne, fereşte-ne de această milă şi de această spăsire, El ne poate ucide pte toţi şi ne poate pedepsi punându-ne să-1 lăudăm pentru faptele sale. Auzi-1 cum spune rugăciunile cu glas tare..."
— Să nu porneşti asupra mea urgia Ta, Doamne, după păcatele mele — se ruga Princepele, cu mâinile împreunate în faţa inimii, privind Imnul Acatist din stânga oltariului cu coroanele de aur ale Magilor grăbind spre ieslea cea sfântă.
- Ci, auzi-mă, Doamne, pe mine, uşuraticul şi păcătosul şi neînţeleptul şi netrebnic rob al Tău, în ceasul acesta precum ai ascultat pe Ezechia în ceasul morţii, aşa ascultă-mă pe mine, nevrednicul rob al Tău, că afară de Tine altă scăpare nu am decât numai bunătatea Tal
- Cuiva regală! îşi spunea în gând dumnealui Ştefan Pârşcoveanu, au făcut din Palatul cel mai înalt leagănul des-frânărilor şi au împuţit viaţa noastfâ cu nealese necugetări! Şi vrea să-1 credem! Pre noi şi pre tot poporul ne-au pedepsit şi ne-au batgiucurit şi doreşte iertarea noastră, dar mânia lui Dumnezeu o să-1 ajungă!
— Aceasta spunând, rostea iar spăsit Princepele, ceasul s-a apropiat şi-am strigat cu glas jalnic şi am zis: Iată, acum a sosit ceasul morţii şi strigaţi pe prea dulcii mei fii şi pe mie iubiţii dregători şi slujitori. Veniţi deci şi staţi în faţa mea şi eu am să vă zic vouă: Veniţi încoace, copiii mei şi iubiţii mei şi lumină a ochilor mei şi dulce comoară a celor dinlăuntru ale mele, astăzi vă despărţiţi, copiii mei şi dregătorii mei, şi vă îndepărtaţi de inima
732
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
733
mea, precum stropul sare din valul mării! Şi astăzi vor veni asupra voastră valurile mării..
— Numai pe mamă şi pe soţie nu şi-au ucis-o! Necum copiii, gândea dumnealui Costache Chica, cu ochii în pământ să nu i zărească privirea, că pre noi ne-a împuţinat şi-a băgat groaza în noi şi nu pâinea cea dulce am mâncat-o, ci lacrimi am băni de frica lui şi-a celui mort ce stă într-o biserică creştineasca, pângărind-o! Dă-i, Doamne, după laptele lui cele nemernicesti şi pedepseşte-1 după inema lui spurcată, adu-i gâdele în curte şi fă să ajungă acolo unde-au pierit şi mai drept credincioşi...
Vestmintele Princepelui erau ude ele lacrimi şi o durere fără sfârşit sfâşia chipul acela îmbătrânit deodată, cum nu-1 văzu seră. Năclăir de ceară sub genunchi, monarhul sta nemişcat în durerea lui mare şi asculta divinele glasuri ale dascălilor de la Sfântul Sava ce spuneau în greceşte:
— Milueşte-ne, Doamne, milueşte-ne, că am greşit şi vicleşug în faţa Ta am făcut şi nu avem unde fugi decât în Tine! De aceea cădem Ţie ca să ne milueştipre noi, că eşti mult milostiv şi îndurător şi cine ar alerga la Tine nu-lgoneşti! Şi noi, păcătoşii, alergând ne rugăm ţie; milueşte-ne pre noi şi dărueşte-ne loc veşnic de odihnă...
„Ei nu mă cred, gândea Princepele şi eu ştiu asta. Sunt bucuroşi că am avut tăria de a-1 ucide pe Ottaviano şi se ptefac că ştiu durerea mea cea mare. Mincinoşi şi tâlhari ce vor sta la fel în faţa trupului meu fără viaţă şi cât aş dori ca eu să-i îngrop pre ei şi nu ei pre mine, pentru că înainte nu mai este nimic decât moartea cu dulcea-i isbăvire şi odihnă..."
Eăcuse un semn către dumnealui aga Matei Bălăceanu ce tot dădea din umere la întrebările sale de două zile! - Unde stătea loan astrologul de nu-1 găseau, că avea nevoie de el? Călăreţi cu schimbul se duseseră în Bistriţa dar nu-1 găsiseră. -Cum, nu se roagă şi nu bea apă goală? se mirase el tot îngenun-chiat, în mare şoaptă. - Nu, Mărite, au plecat în munte, s-au tras la un loc de taină. L-au cătat oamenii mei, la chilia lui, dar nu e! Au spus ieromonahii că s-au ascuns în vreo peşteră de
unde te blestemă! - Să-1 căutaţi şi să mi-1 aduceţi, că am nevoie
de el! Mort sau viu!
Dar nu-1 găsiseră încă, pierise ca apa unui râu ce nu este aceeaşi la fiecare ceas. „Ce voi face eu acuş? gândea, că nu am deslegare şi nice nu ştiu unde să-1 înmormântez pe păgânul acesta frumos! Mi-ar trebui curaj şi nu mai am! Muierile de bărbaţi îngenunchiati vor spune că le-am spurcar mormintele ţării, dacă îi voi pune o cruce creştinească la cap lui Ottaviano şi, după ce l-am ruşinat, îl voi trece în rândul sfinţilor. Des-leagă-mă, Doamne, de povară..."
Dar deslegarea veni într-un mod neaşteptat când într-a treia noapte a priveghiului, Princepele adormind pe piatra paraclisului visă că Ottaviano se ridicase din coşciug şi plecase singur prin tâmpla oltariului ca arhanghelul Mihail. Era spre zorii primei zile de Paşti şi mintea i se întunecă văzând biserica pustie. Se ridică, îşi frecă ochii şi strigă cu glas înfricoşat:
- Unde sunteţi?
Altarul - pustiu, lumânările cele mari - stinse, bătea numai un vânt cald de dimineaţă, stranele - goale... Se uită spre locul unde ştia sicriul şi nu-1 văzu.
- L-au furat! urlă şi ieşi afară.
Aga Matei Bălăceanu stătea prăbuşit în ţărână cu seimenii lui.
- lartă-ne, Mărire Doamne, am adormit cu toţii şi nu ştim nemic. Omoară-ne, ia-ne viaţa, suntem vinovaţi...
Era o dimineaţă strălucită, băteau clopotele parcă vesele, parcă râzând de marea lui durere. Mai trebuia să curgă sânge, dar şi aşa era prea mult. Nu ştiu ce să facă, şovăi, voi să se întoarcă în biserică şi se întoarse, crezu că a visat urâr, totul era de neînchipuit, dar adevărat.
- Tremur pentru vieţile voastre! strigă răguşit nemernicelor slugi ce stăteau cu fruntea în pământul curţii.
- larră-ne, Doamne, o să-1 căutăm...
II cămară trei săptămâni şi nu-1 mai găsiră niciodată. Era ca o minune, sau curajul făcuse din această taină un lucru care-i
734
EUGEN BARBU
privea pe toţi şi de frică nu spuneau nimic. Nebun, Princepele plânsese închis în cămările sale, alungând pre toţi de la el. Se apropiase numai maică-sa, Evanghelina, ce tot dârză se ţinea în firea ei de piatră.
- Nu mai jeli, aşa a fost scrisul!
- Ce vreai a spune, Doamnă? Iar trupul său nice paserile, nice pământul nu l-au putut mânca, el numai ce se va fi pârjolii întru răutatea tuturora şi nu va avea odihnă până nu am sa I găsesc... O să-i pun pe toţi sub sabie şi voi afla...
- Destul cu răul, el a fost Diavolul şi sufletul i se odihneşie unde-i stă locul. In cântări dumnezeeşti l-ai petrecut pe lumea cealaltă, acum odihneşte-te, întrucât Măritul Padişah au aflai ce lucruri besmeticeşti se petrec la această curte şi au începui a se gândire să te înlocuiască dacă n-ai s-o păţi mai rău...
-Ar fi o desmierdare să mă trimită acolo unde-au pierii atâţia. Soarele meu s-a stins...
- Vorbeşti vorbe proaste în mijlocul vremurilor acestea.
- Doamne, judecă-i în matca locului! mai spuse Princepele şi se întoarse spre Evanghelina: Iar de te aflu câ tu eşti aceea ce i-ai împrăştiat rămăşiţele cele îndurerate de moarte, te voi da câinilor mei şi te voi ţine înfometată într-un schit până ce vei ispăşi...
Femeia ştia că nu minte şi fugi înfricoşată din faţa-i. Şi, ca om, cugetător ce era, Princepele au dat de ştire să-1 caute iar pe răposat despre care se spunea că l-au furat tineri juraţi şi l-au hăcuit dându-l la porci ca spurcară hrană pentru a acoperi nesfârşita ruşine. Pe urmă, când luminatele sale poronci nu găsiră răspuns, monarhul a căzut la grea melanholie si în acea vară ce urmă chemă la dânsul pre diaconul Anghel Vopsitorul şi pre Gheorghe Crâsnaru din Piţicu, cu zugravii lor de subţire, cu calfe şi ucenici şi le potonci să ridice în grabă o biserică în cinsrea messerului, pe care Dumnezeu îl luase la dânsul. Le dădu bani şi lucrători şi tot ce aveau nevoie şi tare îi mai grăbi să apuce hramul în anul următor, când avea să vină cu toţi boerii divăniţi la Scroviştea pe Iac să se închine cu toţii ca la o minune.
PRINCEPELE
735
Aceia lucrară ziua şi noaptea, cu meşteri pietrari, cu zugravi şi salahori, grăbiră şi-1 chemară şi pre maistorul Mogoş din Ceauru de era vestit în astfel de puneri şi alcătuiri şi când crezură că îndepliniseră minunata dorinţă trimiseră vorbă că totul era gata.
Cine să bănuiască ce nebunie mai plănuise acea minte bolnavă a Princepelui ce nu-şi mai vedea de alt luctu decât de a găsire ceva ce trebuia să-i cutremure pre toţi şi sâ-i zăbuneascâ de cap. Ea ziua potrivită dară, înaintea joiei celei mari, cu butci şi slujitori porniră spre locul numit Scrovişrea, pe drumul plin de praf, umplând lumea de svon şi de larmă. Nu lipsea nimeni, de la boerii mazili până la cei mai înalţi dregători, de la ispravnicii de curte la grămătici, pregătiţi, după rang şi fire, a cinsti acel lăcaş hătăzit să-1 pomenească în veci pe messer. Erau în postul cel mare cu toţii, flămânziţi, reculeşi, apăsaţi de o spaimă fără nume, parcă presimţind înfricoşatele lucruri ce mai aveau a vedere. Ajunşi lângă lacul acela negru şi neclintit, înconjurat de branişti şi de lunci, priviră în amurgul zilei întunecata zidire ■   ce nu semăna bisericilor obicinuite. In scurgerea soarelui sclipeau mort turlele de aramă ce răsturnate în ape păreau clopote grele. Apăsau toate trcle exonartcxul pictat în văpsele negre şi roşii, după poronca Magnificului, ce voia a-i face pre credincioşi întâi a se înfiora şi pe urmă a crede. Deasupra celui mai înalt loc, a pantocratorului, ardea o cruce de aur ce părea scăpată din ceruri. Clopotniţa era de lemn si în faţa ei se opriră în frunte cu Mitropolitul.
Înainte ele începerea slujbelor celor mari ce aveau a ţine trei zile, făcură saivant şi întinseră corturile în acel loc luminat. Fură aprinse lumânări şi începură cântece nesfârşite ele slujbă. Intre dulcile versete cântate de dascăli se auzeau nechezaturi de cai şi zbor de paseri. Pe lacul întunecat băteau peşti mari, aruncând u-se spre lumina lunii ce dau rea acea adunare de oameni, resemnată, curioasă, abia aşteptând să pătrundă înlâuntrul straniilor ziduri ce miroseau încă a zugrăveală proaspătă şi a var.
736
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
737
Prin arcosoliile joase isbueneau la câte o lumină săbiile arhan ghelilor pictaţi. In umivalniţele de trebuinţă începuse a curge apa şi totul era frumos şi tainic, înfricoşat şi măreţ. Pe la mu lurile ferestrelor scăpărau lumânări, veliţii boeri vorbeau în şoaptă şi aşteptau deslegările, pentru că faptele domnilor ori laudă ori ocară le aduc şi le răsună la lume, cum spune cronicarul cu dulcea-i gură. într-acea noapte nu dormi nimeni şi când străluciră dimineaţă se ivi înaintea uimiţilor ochi, ei, cu toţii, crezură că visează. Sumbră, neagră ca o corabie a diavolului, aducând mai mult cu o arcă păttată, biserica se arătă îna-inte-le cu grelele sale turle şi cu tot ce ascundea şi avea să arate. Treptele de mermer cădeau cu toatele în apele Scroviştei şi la oglindire se înmulţeau. Păreau uşoare şi străvezii ca o scară dc îngeri. Cum lumina soarele, gloria purpurei! gloria purpurei! strigau razele sale, erau două biserici, nu una, care mai de care încărcată de grele văpsele ce vesteau teribile înfăţoşeri ale Râului şi Binelui. Până să se desmeticească cu toţii, Mitropolitul începu slujba afară, nu înlâunttu, cum s-ar fi cuvenir, pentru că într-însul, în acel lăcaş, nu intrară decât a treia zi, la slujba învierii. In icosul de trebuinţă era spus să se citească cele ce auzeau acum cu toţii:
- Apropiindu-ne toţi cu frică la Masa cea de taină, să luăm pâinea cu suflete curate, petrecând împreună cu Stăpâmd, ca să vedem cum spală picioarele ucenicilor şt să facem precum am văzut, plecându-ne unul altuia şi. spălând picioarele unul altuia.
Şi-atunci se petrecu primul fapt neobicinuit la care aveau să stea faţă veliţii boeri. Mitropolitul făcu un semn şi se începu citirea Evangheliei de la Ioan. Atunci Princepele, din vreme pregătit, lăsă teberul şi scoase cabaniţa, rămânând descoperit, după care lepădă marii săi samuri şi mantaua de ceremonie, rămânând numai într-o fotă de mătase din cele bune. Aruncase papucii şi era desculţ, umil, prăbuşit de credinţă. Fu adus vasul de argint cu apă şi el luă umivalniţa cu mâinile cele puternice fără inele şi podoabe în această zi şi o aşeză la picioarele boerilor
sâi care-1 priveau uluiţi. Dascălii cântau din Catavasier tryv (pdp ecv U-fjxptav — Că zgăul tău scaon l-au făcut şi pântecele tău... după care se închină la icoanele purtate de trei copii căraţi şi ei la sfânta slujbă ce cu fală îl priveau pe umilitul domnitor îngenunchiat alături. Pe urmă Princepele se ridică şi cără iar niptira de argint, aşezând-o întâi în faţa dumisale Manolachi Grădişteanu tugându-1 să se descalţe. Acela, uluit, rămase cu talpele în iarbă, ce pe rând, ca la joia pocăinţei, monarhul i le spălă. Urmă dumnealui Mihai Mano şi dumnealui lanachi Moruzi, într-o amestecătură fără rang, cum se potriveau la acea aşezare neaşteptată, unsprezece la rând, între care şi Dumitraşco Topliceanu şi dumnealui Radu Golescu precum mulţi alţii. Pe ultimul, cel ce închipuia pe luda, îl traseră dintr-o trăsură ce stătuse tot dtumul cu perdelele acoperite: era boer Dudescu, nebunul, cu gâscă lui subţioară ce amarnic mai făcea gălăgie. Şi lui, celui trimis la Mărcuţa, îi spălă Princepele picioarele cu mare sârguinţă în văzul tutulot, după care i le şterse cu un prosop, ducându-1 blând şi neturburat cum era, la locul său, în trăsură şi dăruindu-i o maramă de sârmă şi un tulpan de zece coţi, ca să se ierte cu el.
După ce monarhul făcu crucile cele de trebuinţă şi sfinţi apa, Mitropolitul citi cele 12 Evanghelii, urmat de arhierei, episcopi şi egumeni. După terminarea utreniei se traseră cu toţii la corturi şi se mai odihniră. In Vinerea mare plouă puţin şi iar se însenină şi slujbele începură de la capăt, fură sărutate epitafurile şi se trecu la vecernie cu mare sfială şi rugă. La şase ceasuri în noaptea spre sâmbătă, se începu slujba înmormântării Domnului nostru Isus Hristos, se împărţiră făclii şi lumânări şi se cântă canonul dintâi: Pre cel ce au acoperit cu valul mării. Domnul îşi pusese iară cabaniţa şi ocoliră cu toţii biserica trăgând cu ochitd la opera meşterilor ce stăteau îngenunchiaţi în iarbă, cu sculele lor. După cântarea svetilniei Xdpxi TTUOJCTdcg wq Bvrţxog - cu trupul adormind ca un muritor împărate şi
738
EUGEN BARBU
Doamne... se făcură emisurile şi pupară crucile cu toţii, după care Mitropolitul dădu sărutarea duhovnicească Princepelui.
- Christos în mijlocul nostru! zise înalta faţă bisericeasca şi monarhul îi răspunse:
- Este şi va fi!
După care se îndreptară morţi de ispită şi curiozitate spre biserică, nemaicitind Pisania, asurziţi de sunetul clopotelor bă tute de o mână harnică.
- Minune! vrură a spune gurile grăbite ale grămăticilor în frunte cu Macarie Cuful şi cu Antonie Spadone, dar se cutremurară. Boeri de rangul întâi şi de-al doilea, boeri mazili şi mulţime de bărbaţi se buluciră spre ieşire cu o vedere în ("ricoşată, dar acolo, în pragul de piatră, îi aştepta El, Princepele, care, necruţător, îi împingea înăuntru să mai privească, să nu se mai mire atât şi să se închine. Cu gtoază, cu uimire, se întoarseră şi se uitară la opera păgână poroncită în taină. Pe peretele diaconic, acolo unde ar fi trebuit să stea chipul Princepelui şi al Doamnei sale, erau numai vestmintele lor. Pentru că în locul acelor feţe atât de cunoscute îl văzură zugrăvit într-acel loc pe messer! PLra pictată şi Evanghelina, numai vestmintele ei şi scaonul ei, dat în acel scaon stătea tot messerul! Şi din ce priviră simţiră că nebunesc cu toţii, asemenea cuvinte sugrumate scoteau de uimire şi frică. Marele Vânător al Vieţii ce alerga deasupra norilor tiviţi cu argint era Ottaviano şi Leviatanul ce înghiţea pe păcătoşi din apele Styxului avea chipul messerului, după cum la Groaznica Judecată pe tronul de aur stătea Ottaviano, cu dulcele său chip zâmbind, şi în Iad, acolo unde erau pictaţi o mie de draci, cu toţii aveau înfăţişarea messerului şi el îi chinuia pe păcătoşi ce tot chipul său aveau. Sfinţii militari, Nichita şi Procopie, semănau ca două picături de apă cu vrăjitorul, caii lor aveau faţa messerului şi Magii în vestminte curate tot pre el îl înfăţişau. Fiul risipitor cel desfrânat umbla cu faţa dulce a messerului, şi în scena ce înlăţişa Moartea Dreptului tot meserul se arăta. La Judecata de Apoi în ceata
PRINCEPELE
739
drepţilor şi-a păcătoşilor, streinul acela sosea într-o mie de înfă-ţoşeri care mai de care mai umile şi mai sfidătoate. Cei răstigniţi pe cruce tot chipul lui Ottaviano aveau şi pe absida altarului el zâmbea înrr-o sută de feţe. Adam ce săpa cu un hârleţ pământul era messerul şi Eva care torcea avea ochii săi dulci şi copilul lor era Ottaviano. în Acatistul Sfântului Gheorghe, balaurul avea chipul messerului şi stan tul Gheorghe semăna cu Ottaviano când se primbla cu Princepele prin grădinile Mogoşoaiei. Cei de pe ruguri şi spânzuraţii cu capul în jos cu toţii aveau chipul său şi Sfânta Paraschiva şi proorocul David erau tot Ottaviano. Înfricoşata A4oarte, cu coasa ei ce secera pe alţii, avea faţa lui dulce. Calul Ducipal cu corn în frunte lovind zgripţurii avea râsul lui Ottaviano şi numai trup de cal. Şi în pridvorul bolniţei şi pe uşile diaconeşti ale tâmplei, în colţul Bunei Vestiri şi pe Porţile împărăteşti numai şi numai messerul era pictat. în Cavalcada împăratului Constantin ce asedia Ţarigradul tot messerul era, copiii ce-1 urmau în tunici de mătase sau în mantii verzi şi roşii pre el îl acopereau. Fecioara Măria Luminătoarea el era sub fuste femeieşti şi avea un râs pervers şi Măria Magdalena tot Ottaviano era şi-şi arăta poalele barcagiilor ce-o treceau Iordanul. Sfinţii Arhip şi Timotei stăteau sub curmali şi în nisip într-o sanie trasă de cerbi cu stele şi fulii de diamanturi. Saturarea celor 5 000 de oameni cu doi peşti şi cinci pâini pre el îl înfăţişa de cinci mii de ori şi până şi peştii îi semănau. Pe stâlpul sfântului oltar sfânta Filofteia avea chipul messerului şi în Cortul mărturisirii el, Ottaviano, se mărturisea lui Ottaviano. în grădina Ghetsimani, femeia adulteră avea chipul messerului şi Isus, ascultând-o, era tot el. Sodomul şi Gomorul pre el îl arătau în cele mai mari flăcări ale cetăţilor privite de cei alungaţi. Heruvimii şi Sfântul Filip lui îi semănau, fluturii ce bântuiau grădinile Ţării Sfinte cu messerul aduceau, şi călăii mucenicilor care scuipau draci pe gură tot fata lui o aveau, numai într-o arcadă oarbă abia luminată de
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
741
palida lucire a lumânărilor se putea zări chipul nedesluşit al lui Pilat din Pont ce ţinea în mâna dreaptă un peşte...
Şi dacă toţi, boeri veliţi şi dregători, au scăpat cu mintea zdravănă de la această încercare, a fost numai pentru că an voit-o Domnul Dumnezeu ce avea peste câţiva ani să umple apele de la Scroviştea şi să care spurcata biserică spre fundurile lacului negru, ce spuneau oamenii că la Sfintele Paşti din nămoluri se mai auzeau parcă strigăte de ispaşă, ca şi când chinuiţii acestui pământ şi ai cerului ar fi tras o grea casnă în vatra de loc a pământului...
In vara care urmă, Princepele stătu mai mult la Mogoşoaia. 1 inea rar Divanul şi boerii petreceau pe la moşii în aşteptarea unei schimbări ce părea de neînlâturat. De la Bucuresci soseau veşti rare. Dumnealui Ianachi Moruzi şi dumnealui Manolachi Grădişteanu conduceau trebile cele de trebuinţă. Monarhul afla numai unele lucruri şi le încuviinţa. Părea părăsit de voinţă, făcea plimbări lungi prin grădinile opărite de seceta de primăvară şi pusese ţiganii să-i culeagă amarant şi mandragoră, aruncând flori în lacul năpădit de vegetaţia-i zăcută. O melanholie grea îl stăpânea. Femeile îl priveau prin ferestrele odăilor lui şi Hrisanti fu pedepsit de câteva ori că-i ieşise înainte.
Primele semne de nebunie apărură în toamnă când începură ploile cele mari ale acestor locuri şi monarhul se închise în palatul său, nemaivoind să vadă pe nimeni. Se întorsese într-o noapte, dus de masalagii călări, şi privise ca un strein capitala lui, plină de svonuri şi de petreceri. Simţea o mare osteneală a trupului şi tot ar fi dormit. Când i se aduse vestea de la Stambul prin oameni de credinţă că Capuchehaia era îngrijorat de ce se auzea în jurul urechilor înaltului Padişah, nu făcu nici un gest de apărare şi nu spuse nici un cuvânt. Se părea că ascultă o poveste de mult uitată ce-1 privea pe altul. Pe urmă, într-o
fit:
vineri, se trezi pe neaşteptate din această lene şi se îndreptă spre vechea chilie a messerului.
Era pustie de parcă nimeni n-ar fi locuit acolo. Lipseau şi sacii lui cu cărţi, lipseau şi pietrele, podelele erau curate, mirosea a busuioc şi-a aghiazmă. Cineva slujise locul şi stropise pereţii cu apă sfinţită. Oalele cu plumb nu se mai zăreau nicăieri. Rătăci pe coridoarele de lemn şi vru să întrebe pe cineva ce se întâmplase, dar slugile nu se arătau, se ascundeau de spaimă şi el se întoarse în iatacul plin de covoare grele ce-i înăbuşeau paşii. Femeile îl urmaseră pe nesimţite, le auzea prin pereţii subţiri, se rugau amândouă, fetele lui sosiseră şi ele de la Viana, îi sărutaseră mâna şi pe urmă se retrăseseră în odăile lor, ca şi când n-ar fi fost. Un sentiment nesfârşit de singurătate îl copleşea.
Peste Bucuresci se abătură vânturi mari şi ploile nu mai conteneau. Şi-ar fi rupt hainele de pe el şi-ar fi umblat aiurea. Noaptea se trezea asudat, ca şi când cineva îi punea o ghiară în gât. Sărea din aşternuturi şi asculta. Se auzea un mers furişat, ori era numai vântul. Întreba plin de speranţă: - Tu eşti?
Nu-i răspundea nimeni. îşi amintea agonia lui Ottaviano, strigătele lui de durere şi acea ultimă răsuflare înaintea expierii când îi aruncase o ultimă privire din ochii săi albaştri. Cam din vremea aceea începu să umple pereţii odăilor sale cu desene. Cerea cărbuni şi mâna lui tremurătoare închipuia triunghiuri, furci şi pe şarpele Uroboros, aşa cum îl văzuse în planşele vrăjitorului. Căută harfa de lemn a messerului şi nu o găsi. Se mânie, îşi pedepsi slugile, dar după aceea căzu într-o adâncă tristeţe ce-i rodea sufletul. începuse a umbla desculţ prin coridoare şi a lepăda vestmintele scumpe. Sta numai într-un halat albastru de noapte, cum fusese îmbrăcat când îl ucisese pe messer, cu scarabeul acela de plumb de pe care căzuse poleiala. Şarlatanul îl minţise şi când îi făcuse un dar, aurul lui nu era decât un metal căznit. I se părea că recunoaşte în stâlpii Spătăriei celei mari pe Ottaviano şi vorbea cu el când era singut. Femeile
742
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
743
îl auzeau noaptea furişându-se într-acolo. Umbla ca în vis si mângâia piarra lor rece, spunând câ stă în faţa coloanelor Joacbim şi Boaz din templul Iui Solomon.
- Tu nu te poţi scufunda! spunea în faţa uneia.
- Tu n-ai să iei foc! zicea în faţa alteia.
I se părea că sfeşnicele aprinse pe care le ţinea în mâna luminează stâlpii cabalistici ai înţelepciunii, ai puterii şi fru museţii şi-i desmierda ca pe nişte fiinţe vii. într-o lună umpluse pereţii de desene ce înfăţişau arborele sefirotic cu rădăcinile în Cheter, întors adică cu rădăcinile în sus şi cu trunchiul în jos, aducând cu un palmier. în locul ramurilor Princepele scrisese numele geniilor planetare: Serafim, Cherubim, Tharsis, Ariei, ale îngerilor planetari şi-ale spiritelor dominatoare: Rafael, Michael, Gabriel, Uriel, Menelasp, Amadich, Emachiel, si Damalech. în locul stelelor albastre ce împodobeau altă dată tavanul Spătăriei îi puse pe văpsitorul Anghel şi pe Gheorghe Crâsnaru din Piţicu să-i umple acel gol cu elohimi şi cherubimi plutind în nori de foc. Aceia o luară creştineşte şi alcătuiră neşte îngeri cu brâie şi cu iatagane turceşti, cu turbane pe cap, călări pe mârţoage, ce Princepelui nu-i plăcură. Se suise el însuşi atunci pe schele şi apucase văpselele şi începuse a picta, lăsân-du-i cu gura căscată. îngerii aveau capete de berbece şi caii păreau adevăraţi balauri, erau costelivi, ori aveau trupuri alungite fără sfârşit. Călcau pe ochi si pe frunze alături de vaci grele de lapte, cu ugere pline, ce hrăneau copii cu priviri piezişe. Palme întinse cerşeau cuiva o milă ce nu mai venea, mâini deschise ameninţau cerbi şi porumbei, un scarabeu imens ocupase mijlocul acelui tavan şi braţele lui voiau parcă să-i smulgă pe cei de jos şi să-i fure. Totul era înspăimântător, fără seamăn. Broaşte ţestoase şi vulturi loveau ouă uriaşe din care ieşeau şerpi, şacali şi lincşi, crocodili şi şoareci rodeau planeţii închipuiţi în balanţe. Ibişii, ulii, viperele şi scorpionii alergau spre unghiurile cele mai întunecate. Pictorii de subţire se închinau şi o luau la fugă, nemai-voind să lucreze la acea operă diavolească. în cele două
colţuri dinspre spătăria mică, Princepele aruncase cu şi mai mare îndârjire văpselele. Odată cu înaintarea muncii lui se iveau piramida lui Etemenaki şi cea a lui Borsippa, cu cele 7 platforme ale Planeţilor; Saturn în culoare neagră, Jupitet în culoarea naramzei, Marte în roşu aprins, Soarele în auriu, Venus galben ca lămâia. Mercur in azul, Luna în argintiu. Sub zigu-tatul lui Borsippa Princepele scrisese numele ei planetar: E-Enr-Imin-An-Qj...
Plin de văpsele, încântat, cu o privire rătăcită, coborâse de pe schele şi-i chemase pe pictori. Aceia nu mai veniră.
Zmintirile nu se opriră aici. Umbla cu o zdreanţă în mână spunându-i Iui lanachi Moruzi câ acea cârpă este gajul diavolului ce avea să-i dea gândul cel bun de-a putea fabrica aurul trebuincios la înnoirea mucarerului mare. Boerul se prefăcea a-1 crede, pentru a nu afla lumea că Princepele nu mai avea min-tea limpede. înrr-o zi monarhul îl rugă în mare taină să-i aducă de unde o şti oalele spagirice ale messerului şi-acela uită, spre mânia Princepelui ce era gata să-1 dea pc mâna agâi Bălăceanu. Pe urmă umblă o săptămână cu un hrean în mână, spuind că-i peşte şi aruncându-1 mereu în apă să nu moară, după care îşi făcu o păpuşe pe care o striga fără să obosească: - Alifl Lafeil! Zazahit! Mei! Meltat!
Auzind de acestea, Evanghelina chemă doftorii cei mari ai curţii, dar Princepele le râse în faţă şi-i alungă cu biciul. Comisul Velea îi adusese un ţap pe care-1 legase cu lanţ de argint şi umbla cu el pe coridoare. Ca să-1 mai scoată dintr-ale lui, chemară pehlivani în palat, aceia înghiţiră flăcări şi umblarâ pe o frânghie şi ce-i veni Princepelui: nu, că sâ alerge şi el după ei. Abia îl opriră şi spuseră, ca să nu se audă altceva, că băuse mai mult şi de-aceia avea astfel de chefuri.
La ziua sa ce era în începutul iernii, unul dintre elciii acreditaţi pe lângă curte îi aduse în dar un câine uriaş, afgan la care monarhul privi o zi întreagă fără să scoată un cuvânt. A treia
744
EUGEN BARBU
zi, singuri fiind lângă focul căminului ce ardea buşteni mari de fag, îl întrebă în şoaptă: — Tu eşti?
Câinele adormi pe neaşteptate, căzând într-un somn de plumb. Princepele îl veghe până dimineaţă şi când animalul ce părea ipohondru deschise un ochi ca de lup îşi spuse că-1 mai văzuse undeva. Dar unde? Târziu îşi aminti, în casa Meitani.
Chemă surugiii şi într-o dimineaţă de decembrie, învăluit în blănuri, porni cu sania spre marginile Bucureştilor. O luară spre Herăstrău, trecură de grădina lui Ioniţâ Scuffa, grea de povara unui omăt bogat, rătăciră uliţele şi Princepele îşi biciui furios slugile. După o jumătate de zi de rătăcire, monarhului i se păru că recunoaşte acea intrare grea de fier şi inelul de aramă al porţii. Ii lăsă şi părrunse înăuntru. In soarele puţin ce se ivise abia, zăpada îl orbi. Fără vegetaţie, grădina părea săracă, pustie. Zări porta magica, cu ochiul ei zodiacal şi iar bătură acele gonguri ce izbucneau parcă din pământ, aruncând un val de sunete peste copacii goi. Coborî treptele. Pasărea Calandrion era mistuită cu aripe cu tot de gheţuri. Fântânele încremeniseră şi în pereţii înaltei clădiri pustii citi un alt cuvânt: Scheva. Luă cheia ca altă dată din palma de argint de la intrare şi deschise. îşi auzea paşii pe lespezile de piatră şi îi era cald ca şi când acolo ar fi ars mari focuri. Nu se miră de nimic. înainta şi privi risipa de pietre şi magneţi, de lingamuri de granit şi ciorchinii de lapis-lazuli aruncaţi în coşuri de nuiele. Turcoaze şi ambră stăteau la vedete, parcă odăile nu mai semănau sau intrase el pe altă uşă. Talismanele de argint atârnau în dezordine, alături de mistriile masonice şi de rheraphimele de lut ars. Văzu pe un tavan litera H şi cifrele magice: 7, 49, 1 57 şi 1252. în vasele de piatră stăteau ca altădată smochine proaspete, parcă atunci culese din nevăzute grădini.
Umbla ca orb printre păpuşi de ceară şi amulete de plumb, calcă pe ceva vâscos şi străbătu o seră plină de granat şi geraniu, flori triste, pline de melanholie. Aerul era înnăbuşitor, se sufoca,
PRINCEPELE
745
r
i I f ■
i*
•» r        acelor nesfâr-
site odăi, până a unse in faţa tuPlf re'°fi ,inte arsese metalele. Eta cald, aerul părea fierbmte.
Ise păru că aude paşi omeneşti. - Tu eşti? întrebă.
PRINCEPELE
747
SFÂRŞITUL PRINCEPELUI
Despre petrecerea morţii Princepelui, cronicarul scrise mai târziu: Deci prea milostivul Dumnezeu auzind strigarea săracilor şi necazurile lor văzându, şi a văduvilor plângere şi tânguire, n-au mai putut suferi pe nesăţiosul şi nemilostivul domn, care a zis în inema lui că nu este Dumnezeu să răsplătească. Dat-a deci gând împăratului să-i curme viaţa şi îndată a chemat acesta pe vezirul şi i-a poroncit cu străşnicie să se scrie ferman şi să trimită capigiu împărătesc să meargă să taie pe Vodă să-i aducă capul la împăfăţie, pentru prea multă răutate şi sărăcie ce au făcut raialelor împărăteşti din Valahia. Şi degrabă vezirul a poroncit unui capigiu iscusit şi maestru a tăia pe cei mari cu cumpătare, şi i-a zis vezirul, iată fermanul Împăratului, cu putere mare şi cu straşnică poroncă, ia-l şi mergi la Valahia de taie capul beiului de acolo şi-1 adu spre a-1 vedea prea puternicul nostru împărat, că este nevrednic a fi beiu, şi de nu vei plini poronca, capul ţi-l voi tăia. Capigiul luând fermanul, s-a închinat vczirului şi gătindu-se a plecat luându cu el un harap groaznic la chip şi mare, cu îndrăzneală la ucidere, buzat la gură, şi viindu pe drum pre la hanurile beilicuri nu spunea nimănui unde merge şi ce treabă are, ci cu cumpătare din conac în conac mergea cu grăbire, pentru că domnii terii au oameni turci hangii
de le dă plată bani mulţi, de ispitesc pe cei ce trec de la împărăţie la Bucuresci şi dacă dovedesc că merg la Vodă cu poroncă ori de bine ori de rău, cu mare grăbire merg înainte şi spun lui Vodă ca să se păzească şi ia bacşişuri mari de bani.
Deci sosind capigiul la Bucutesci, a mers la hanul beilicului ca de obicei şi şezând la han trei zile a spus că merge la Dii Căpitan Paşa, şi la Ostrov, cu poronci împărăteşti, şi lui Vodă iar asemenea i-a spus cel ce-a fost trimis de a cercetat pentru venirea capigiului.
Deci capigiul, gătindu-se cu ai săi, a încălecat şi a mers de a intrat în curtea domnească şi a descălecat la scară şi intrând în casă la logofeţie a zis să facă arătare beiului, că are a vorbi cu mărirea sa din gură cuvânt de taină de la dtagomanul Măriei Sale de la Stambul şi este călâtoriu şi nu poate zăbovi şi ducând pe capigiu la vel-postelnicul lanachi Moruzi şi spuind şi lui, a mers postelnicul la Vodă şi i-a spus.
Vodă a zis:
- Lasă-1 să vie. Postelnicul a zis:
- Ba să-i spunem că eşti Mătia Ta zaif, că are cu el un arap groaznic.
Vodă a zis:
- Aşa au obiceiul capigiii de ia cu ei câte un om groaznic pentru mândrie, ci să vie sâ vedem ce-mi va spune de la dragoman.
Postelnicul lanachi Moruzi a mai ispitit pe capigiu şi a zis că Măria Sa este cam zaif, ci la întoatcerea sa va veni iar la Bucuresci şi va afla vreame de a vorbi cu Măria Sa.
Capigiul a zis:
- Eu având fermanul către Căpitan Paşa pentru turbttrarea Pasvandului şi pentru alte trebi împărăteşti şi voi să merg şi la Ostrov la haian, şi de-acolo nu întorc pe aici, căci pe aici am venit într-adins să-i spui cele ce mi-a spus dragomanul Măriei Sale ci voi să vorbesc cu Măria Sa cinci-şase cuvinte, şi să plec
748
EUGEN BARBU
că nu poci zăbovi. Postelnicul Ianachi Motuzi mergând iar la Voda şi mai spuindu-i zisele capigitdui, i-a zis acela: - Să vie să-mi spuie!
Deci postelnicul Ianachi Moruzi i-a zis capigiulur
- Te pofteşte Măria S;
Şi mergând capigiul cu arapul au intrat în iatac la Vodă şi i-a părut bine că a apucat înăuntru, şi făcându-i capigiul obicinuita închinăciune cu mâna după obiceiul turcesc, asemenea şi Vodă către capigiu, 1-a poftit să sadă în pat pe saltea lângă Vodă; iar arapul a şezut pe laviţă sau pe scaon; dat-a capigiului cahfea şi cebuc, iar arapul n-a primit şi începând a vorbi unul cu altul, întrebând Vodă pe capigiu de cele ce sunt la împărăţie, capigiul i-a spus cele ce-a ştiut, şi înfiorându-se Vodă de vederea harapului, Vodă a făcut semn postelnicului să mai cheme ciohodari în casă, grăindu-i trăncăneşte şi ieşind postelnicul afară, harapul a sărit repede în spinarea lui Vodă, puindu-i laţul în gât, capigiul a slobozit amândouă pistoalele în pântecele lui Vodă; harapul îl sugruma cu laţul trăgându-1 cu amândouă mâinile gios din pat, şi fiind Vodă cu virtute de se svârcolea, capigiul a înfipt hangerul în pântece de i-a vărsat sângele. Harapul şedea pre el şi-i frângea grumazii, iar cebuciul şi peşchergiul au început a ţipa şi când s-au slobozit pistoalele au sărit ciohodarii şi a sosit postelnicul Ianachi Moruzi cu ei, dar capigiul a strigai: - Dur, bre ferman!
Şi au stătut toţi şi n-au îndrăznit să facă nemic, dacă au auzit: ferman.
Harapul a tăiat capul lui Vodă încă izbindu-se Vodă viu şi tăvălindu-se în sânge, şi puindu-i ştreangul în picioare i-a tras rrupul pe scări gios în curte şi desbrăcându-1 a luat banii, ceasornicul şi inelele harapul şi trupul i-a lăsat în mijlocul curţii, gol. Iar doamna cu fetele ei şi cu băiatul ţipau si săreau pe fereşti afară de frică, că se temea să nu o taie şi pre ea cu copiii şi cu mama Princepelui, EVanghelina. Deci strângându-se cei ce s-au aflat în curte şi boerii li s-au cetit fermanul şi auzind toţi s-au
PRINCEPELE
749
înfricoşat. Iar boerii cei mai divăniţi dacă au auzit au ieşit pe afară, pe la moşii, temându-se nu cumva va avea capigiul osebit ferman să taie şi pe vreunul din ei. Aşa săvârşindu-se omorârea, măcar că postelnicul Ianachi Moruzi 1-a sfătuit pe Princepe să nu lase pe capigiu, că are harap groaznic şt pe semuire se va tâmpla cevaşi, dar Vodă s-a înduplecat, cu mintea socotind că-i va spune cevaşi pentru el ce se face la Stambul, Dumnezeu slobozind să cadă în ispită.
Şi lăsând acolo trupul după poroncă a zis harapul:
- Iată câinele cel ce a mâncat raiaua împăratului!
Şi zăcând până a doua zi, nimenea nu îndrăznea să zică sau
să întrebe ceva.
Harapul a jupuit capul Princepelui şi spălând pielea de sâuge 1-a umplut cu bumbac. Capigiul a poroncit să vie Doamna cu copiii ei şi cu mama Princepelui în casă-le că nu are poroncă să le facă vreun rău şi să nu aibe nice o frică. Postelnicul Ianachi Moruzi au mers de le-au chemat şi le-au adusu la iatacul lor. Atuncea harapul a puşti capul Princepelui pe o tavă de Danţca şi I-a dus la doamna de 1-a aşezat pe o masă să se uite la el zieându-i:
- Iată capul bărbatului tău!
Aceasta a făcut ca mai mare jale să dea doamnei şi copiilor săi şi să dea bani ca să-1 ridice. Doamna, cu maică-sa Princepelui, Evanghelina, şi cu băiatul şi fetele ei se jăluiau cu ţipet mare. Deci a chemat capigiul pe vel-postelnicul şi pe vel-cămâraşul, zicând să nu se teamă că nu le va face nice un rău şi aceia abia au venit cu mare frică, temându-se să nu-i taie şi i-a întrebat unde sunt teşcherelele cele pecetluite ce le-a făcut ca să le dea la raiale după vitele ce-au avutu, vrând să le ia birul de la dânşii pe acelea. Iar cămăraşul şi postelnicul au arătat frică şi, scoţându-le din cămară, ziseră că au fost trei sipeturi de pecetluiri şi a zis capigiul de le-au dus în mijlocul curţii unde era trupul lui Vodă, poroncind să le puie toate pe trupul Princepelui grămadă şi să le aprinză cu foc şi să arză cu trupul lui şi a poroncit să strige telari pe uliţă, să strângă norodul să vază. Deci văzând aşa postelnicul Ianachi
750
EUGEN BARBU
Moruzi şi cămăraşul au căzut la picioarele capigiului cu rugăciunea să nu se facă una ca asta, ci să se milostiveascâ să lase trupul lui Vodă să-1 îngroape creştineşte şi pecetluirile să le arză deosebit, drept care să le dea o sută de pungi de aur.
Numai cât s-au tocmit ei atât, câinii saxoni ai Princepelui, ţinuţi nemâncaţi într-aceste griji şi mirosindu-le a hoit, au rupt legăturile şi au năvălit în curte de l-au sfâşiat pe Vodă ce stătea aruncat sub scări. Şi întt-atât erau de lacomi că s-auzea până la morile de la Radu-Vodă cum îl rupeau şi-1 sfâşiaţi, între care al său credincios afgan se silea a-1 sfâşia mai bine, rupându-i ciolanele şi bătându-se cu saxonii ceilalţi.
Şi trezindu-se ei tâtziu au ars pecetluirile în mijlocul curţii astupând urmele de sânge şi alungând câinii cei lacomi, după care capigiul au luat capul Princepelui din casa doamnei şi-a mamei sale. Şi îndată a poroncit capigiul boerilor ca după fer-man împărătesc să scrie la toţi ispravnicii judeţelor să tămâie în aşteptare că Ie vine un Princepe nou şi să se pregătească a-1 primire cu fală şi cinste, după care au luat capul lui Vodă, ca să-1 ducă împăratului să facă cercetare de a dovedi prin mărturii că acela esre cu adevărat capul Princepelui.
Iară în noaptea plecării capigiului şi-a harapului său, cele două femei şi copiii Princepelui s-au mistuit la drum de nu s-au mai văzut şi a fămas palatul gol cu curtea lui şi cu slugile. Şi aflând şandaliii şi milogii de la Curtea Arsă că au mâncat câinii pre domn şi s-au dus puterea lui şi-alor săi au năvălit în palat şi-au luat tuiurile şi în frunte cu Malamos Bozagiul au jefuit ce-au mai găsit pren încăperi, după care au venit în uliţă, cu mari strigăte. Iară Malamos au fost utcat pe un măgar cu capul la coada lui şi i-au pus cioclii şi ctaii de Curtea Veche cabaniţa Domnului şi cuca şi teberul la şold şi l-au petrecut pe podul Mogoşoaiei cu cântece şi strigăte, bătândti-1 cu ciomegele şi cu tuiurile, dând larmă:
— Trăiască Malamos, împăratul bozagiilor! Să trăiască Domnul nostru! spre râsul întregului Bucuresci.
EPILOG
Deci boerii divâniţi si-au gătit rădvanele şi caratele pentru agarlâcul noului Princepe, trimeţându-le înainte cu cele ttebu-incioase întru întâmpinarea Domnului. Şi până a nu sosi el la Giurgiu, fieştecare dintre ei, în afara caimacamilor, s-a silit să iasă întru întâmpinarea sa, aşteptându-I la vadul Dunării, de astă parre, unde şi saivantul fu întins pe malul apei.
Era o daurită zi cu soare şi în aerul leneş zburau paseri, vâslind spre locurile lor. Smeriţii curteni altfel se rânduiseră că schimbarea domnilor face bucuria nebunilor. Acuş mai la faţă se ghiloseau cei mai de rangul al doilea şi proscrişii, întorşi de prin surghiunuri şi privind cu mânie la cei ce până atunci mân-caseră şi băuseră la masa răposatului. Spre aceştia se făceau cu mare zarvă şi glume boerii de rangul al doilea, ca să le intre în graţii, spurcând amintirea celuilalt, cel ros de câini şi decapitat, căruia amarnice păcate, făcure şi nefăcute, îi aruncau în spinare. Dumnealui Radu Bâbeanti, ce stătuse ascuns în firea sa, iute se mai înfipse în sufletul lui boer Andronache Gane, cel ce după Dudeşti trebuia să ia locurile cele mari la masa noului sosit. Stăteau barbă în barbă şi nu se ştie ce-şi spuneau. Mai încolo, într-alt pâlc, vtori şi stolnicul Constandin Varlam uneltea cu marele vornic Ştefan Văcărescu, om puternic şi plin de fapte,
752
EUGEN BARBU
fugit si el până în zilele acestea de slavă şi întots să-şi ia ce i se cuvenea. Mai la urmă, foştii demnitari, în frunte cu vel-banul Radu Golescu şi Petrache Ritorides, spăsiţi, însetaţi să-şi arate-care cum ar fi putut devotamentul şi iubirea spre noul domnitor, îşi frecau mâinile cu grije şi pe faţă aveau o cenuşe ce le-vindea grija din suflete. Geaba voiau să se lase priviţi în vestmintele proaspete ca să nu se zică cumva câ au şi decăzut, dintre cei de faţă, nimeni nu le arunca nice o privire. Din cete zburau râsete neruşinate şi voci ce ameninţau şi urechile viitorilor proscrişi roşeau de ruşine, dar vorba înapoi nu o întorceau. Lipsea din aceasră îmbulzeală lanachi Moruzi, vel-postelnic şi om de taină al fostului Princepe, fugit peste munţi cu ai lui.
Larma se curmă pe neaşteptate când noul domnitor se ivi din ghecit şi boerii statură ce statură la rânduiala lor şi-i făcură dttpre aceea alai. Mergând deci înălţimea Sa la saivant, mer-seră şi ei de-i sărutară mâna şi poala cu priviri umilite. Lângă Princepe stătea numitul Dudescu, nu cel din balamuc de la Mărcuţa, ci vărul său, arătându-i Domnului pe fiecare boer cine este şi ce au avut, încondeindu-i după faptele şi norocul lor. Când veni rândul vel-spărarului Dumitraşco Topliceanu, acesta se împiedică şi căzu alături, nefiind ajutaţii de nimeni să se scoale. Boerii mazili râseră de el cu necruţare şi-şi deteră coate, spre uimirea Princepelui care odată se încruntă că nu-i plăcea.
— Ce au aceştia? întrebă pe cel din dreapta sa. Au nu ştiu că nu se râde la întocmirea domniei? Sau se bucură de căderea înaintaşului meu, ce amarnică soartă au avut?
Se făcu o linişte şi un frig în spinări care opări toată acea bucurie a începutului. Pe urmă, Strălucirea Sa merse la gazda ce era rânduită şi gătită, petrecându-1 şi boerii veliţi, mai spăsiţi şi cuviincioşi.
După ce intră Domnul în casă, merseră şi boerii înlăuntru şi le zise acesta să şadă, dându-le cahfea şi mai privindu-i pe fiecare cu mare atenţie, pentru ca să-i ştie mai bine şi să ghicească în sufletele lor. Şi aceia se dovediră sfioşi şi nu mai scoteau privirile
PRINCEPELE
753
lor diii ochii noului domnitor, arătându-i o dragoste nelumească. Cu vorbe meşreşugite, noii favoriţi se şi lipiră de scaunul luminatului şi vorbiră dulci cuvinte, spuind cu haz vrute şi nevrute, după care, la un semn, îl părăsiră şi merseră la gazdele lor.
A doua zi iară merseră boerii de se închinară Domnului şi după cahfea se făcu şi divan de judecăţi norodului, apoi Princepele făcu masă boerilor ce în frunte cu Dudescu stăteau împregiurul său.
Până la Bucuresci, la toate conacele. Domnul au făcut divan, dându-le tuturor în marea sa milă o mângâiere, ca aceea că vor avea cu toţii o dreptate. Pre cei mai aleşi boeri i-au luat domnul în carata sa într-o zi pe unul, întt-altăzi pre altul, între-bându-i de starea ţării şi cu ce chip se pot chivernisi şi se pot ridica ttebuinţele. Şi era şi o vreme milostivă, cu aer bun, mei rece, nici cald, numai bună de umblat şi pomii aveau cu toţii o povară puternică de frunziş şi înfloriseră că era primăvară, în coroanele lor bâzâiau albinele în roiuri prevestind bielşugul noii domnii şi tare se mai bucura acela că rosturile lui începeau sub asemenea semne.
Sosind Princepele la Popeşti, de unde de Bucuresci era cale de două ceasuri, acolo s-au întins saivantu! său şi, după ce se schimbă de straie, Domnul se griji după rânduiala domniei, fiindcă acolo îl întâmpina şi alaiul cel gătit din partea spătarului, aga Matei Bălăceanu şi alte rufeturi, ce mai rămăseseră în slujbe încă. După obiceiul cel vechi caimacamii l-au aşezat pe înălţimea Sa în maidanul ce era mai jos de fântâna lui Radu Vodă şi acolea întinzându-se saivantul, descăleca Domnul şi merseră caimacamii de se adunară cu domnul împreună şi cu ceilalţi boeri ce nu putuseră să meargă la Giurgiu şi după ce şezu toată boerimea la rânduiala sa, la fieştecare le dădu alesul cahfea şi aceia o băură ascultând şoaptele fântânii ce arunca apa pe lespezi a bună stare.
Iar a doua zi se făcu găti re, aşteptând toată boerimea la poarta mănăstirii Văcăreşti, cu tot alaiul şi şiragul său, Dom-
754
EUGEN BARBU
PRINCEPELE
755
nul îşi puse deasupra podoabelor sale şi haina împărătească ce se cheamă cabaniţă şi îşi aşeză cuca pre cap şi din a stânga Domnului, alăturea mergea schemni-agasî, ce era rânduit de la Poarră penrru aşezarea Domnului în scaon. Din a dreapta şi din a stânga, printre paicii Domnului mergeau şi alţi oameni împărăteşti în văzul prostimii care tare mai căscă gura la asemenea petreceri. Cum toţi boerii cei mari şi cei mici mergeau înaintea Domnului, înşiraţi la rânduiala lor şi după izvodul ce se făcu cu pecerea Domnului.
Şi, viind încet, Domnul intră în oraşul Bucuresci, pre podul Şerban Vodă, iar schemni-agasî merse şi descăleca drepr la currea domnească şi intrând în spătărie aşteptă pre Domnul. Est timp, din cloaca de la Curtea Arsă se auzi strigătul lui Malamos Bozagiui:
- Fraţilor, vine ciuma!
Cerşetorii, şandaliii, orbii şi şontorogii ieşiră afară de sub bolniţe şi se uitară, care vedeau, la cerul necuprins, ars în soarele lui avril. Azulu! era pustiu, nu se zărea striga, nu erau frumoşii flururi de sidef care aduceau moartea, era numai albastrul acela adânc şi paşnic al primăverii. Oasele lor dorite de căldură trosneau de plăcere şi se întinseră mai bine în ţărână. Malamos nu voia să iasă din beciurile lui, că-l mai dureau minţile şi-acum la atâtea zile după petrecerea cu măgarul şi tuiurile domneşti, când năimiţii şi scurşii îl încoronaseră pe uliţele Bucureştilor şi mare batjocură făcuseră în vin.
- Aud câinele pământului, vesti el din tainiţe cu o voce dogită. Vine ciuma...
lat se uitară neisprăviţii spre uliţe şi-atunci bâgară seama la falnicul alai ce se mişca uşor şi gros, bogat şi plin de glasuri spre biserica domnească. Începu a bate toaca şi din fântânile artiziceşti ţâşniră apele cu coame argintoase şi reci. Caii convoiului înaintau în pas rar, cu toate podoabele aurite pe ei, făcând aerul să tremure.
- Vine, fraţilor! srriga într-una Malamos şi şandaliii îi văzură din adâncurile pimniţelor inelele făcute din cuie de
cosciug, aruncând spre tavanele spurcate şi afumate blesteme, împăratul bozagiilor se sculase în picioare şi ţeapăn ca un prooroc privea la o gură de cer prin acoperişele sparte ale beciurilor.
- Vine! urla el din răsputeri, profetic, sttângându-şi mai bine în jurul mijlocului frânghia luată de la un spânzurat. Printre picioarele goale începură să mişune şobolanii graşi ai Curţii Vechi, dar el nu-i băga în seamă.
Şi, până a sosi Domnul la sfânta biserică din curte, Mitropolitul ţării, cu episcopii si cu alti arhierei şi cu toţi egumenii mănăstirilor Bucureştilor mai înainte se aflară în biserică, fiind Mitropolitul îmbrăcat în toate vestmintele arhiereşti şi cu mitra pe cap, iar episcopii în mantii şi cu cârjele lor în mână.
Domnul descălecând la scara bisericii, mai înainte se afla Mitropolitul cu episcopii şi cu ceilalţi arhierei şi cu egumenii la uşa bisericii, preorul cu sfânta F'vanghelie, diaconii îmbtăcaţi cu stihare, cu cădelniţe în mână şi citeţii cu lumini aprinse în două sfeşnice. Şi, după ce se sui Domnul pe o treaptă, se coborî Mitropolitul cu o treaptă şi, luând din mâna preotului în mâna sa sfânta Evanghelie, o dădu Domnului de o sărută şi cel ce era protopsaltis îndată începu a cânta axionul. Şi ajungând Domnul în mijlocul bisericii îsi luă cuca din cap şi se închină cârre icoana Mântuitorului lsus Hristos şi o sărută, asemenea şi către icoana Pietistei şi a proschinitarului. Şi apoi stând în mijloc, între cele două sfeşnice, de a dreapta, îl luă episcopul de Râmnic şi din a stânga episcopul de Buzău şi-1 duseră spre uşa cea împărătească în sfântul altar şi ţînându-1 de-o mână unul şi de-o mână altul, înconjurară sfântul prestol, cântând Isaiia darUnieşte. Şi stând Mitropolitul în dvera cea mare şi episcopul aducând pc Domnul şi îngenunchindu-1 înaintea sfântului prestol, Domnul încă plecându-şi capul şi Mitropolitul punându-i omoforul asupra creştetului Domnului, ceti molifta cea orânduită de încoronare, puind asupra capului Domnului şi ijxjgonarion, ce se cheamă nebederniţă. După săvârşirea moliftei îl şi mirui şi
756
eugen barbu
i'rincepfxe
757
sărutând Domnul mâna Mitropolitului, Mitropolirul încă sa rută creştetul Domnului.
Şi vrând să iasă Domnul din altar, stând afară, din partea den dreapta, ceauşii cei împărăteşti, episcopul de Râmnic şi den partea a stânga episcopul de Buzău îl luară pre Domnul de subsiori şi-1 duseră de-1 suiră în domneasca strană. Şi stânei Mitropolitul în mijlocul uşii împărăteşti blagoslovi pre Doni nul şi diaconul îndată începu EXXerftov rjJJLaţ b Qeoq şi po meni pre Mitropolitul, pre Domnul şi pre tot creştinescul norod şi făcu Mitropolitul otpustul şi cântăreţii. Tov oecnroTrrv şi rioXuxpovtov.
Şi coborându-se Domnul din strana Sa merse de se închina în mijlocul bisericii şi ieşind afară din biserică şi încălecând îşi puse iar cuca în cap şi cu tot alaiul descăleca la scara cea mare. mergând în divanul cel mic unde erau gătite de vătaful de aprozi două scaone, a Domnului den a stânga şi a lui schemni-agasî den a dreapta şi Domnul cu Mitropolitul, cu episcopii şi cu alţi arhirei stăteau toţi în picioare şi se închinau Domnului.
Şi Domnul stătu în picioare în dreptul domnescului scaon şi din sânul său scoase hatişeriful cel împărătesc şi, desfăcându-1 şi sârutându-1 şi punându-1 la fruntea sa, îl dădu în mâna lui divan-efendi şi divan-efendi, asemenea sărutându-1, începu a-1 ceti în veli-glas. După sfârşitul hatişerifului, îndată se făcu slobozirea din toate tunurile după obicei şi începu metethaneaua cea împărătească. După aceea Domnul stătu în scaonul său. Apoi divan-efendi încă îmbrăcă pe schemni-agasî cu blană de samuri din partea Domnului şi după ce-1 îmbrăcă stătu şi el în scaon. Şi apoi boer Dudescu ceti tâlcuiala hatişerifului împărătesc ce fu scos pre limba ţării şi vel-postelnicul îmbrăcă pe divan-efendi şi pe vel-boer Dudescu cu blănile cele de rânduiala şi acesta îmbrăcă la rândul său pre toţi oamenii cei împărăteşti, cum şi pre oamenii lui schemni-agasî, pe unii cu blane, pe alţii cu caftane, pre alţii cu capoturi şi pre alţii cu binişuri de postav, pre fieştecare după cinstea sa.
Dupre acestea Mitropolitul, apoi arhiereii, episcopii şi toţi boerii sărutară mâna Domnului, însă boerii şi haina cea împă-râreascâ. Deci ridicându-se Domnul şi cu schemni-agasî din scaonele lor, merseră la spătărie şi beură cahfea şi apoi îmbrăcă Domnul pre caimacami cu caftane mulţumindu-le de slujbă.
Ca la toate asemenea împrejurări se arătară şi grămăticii pentru oraţii, încărcaţi de bale şi supunere, foşnind din hâr-j. ţ   tiile lor cele vechi pren buzunâri. In faţă sta Macarie Cuful, spăsit, cu ochii scurşi, clipind cu o dulceaţă nemăsurată. II urma • .»    Antonie Spadone, numai curi, pletos, unsuros, adulmecând ' ■ '■    onorurile viitoare, şi el cu alese cuvinte sub limbă. Lazăr Scriba t™it   Je Trapezunda, înalt, fălos, cu privirea departe, adulmecând '" *"*   râurile ce le cânta mereu, spuind cui îl asculta că el nu se lea-■ -l   pădă de Petru, dar că stă drept la fiecare domnie ca să-şi ser-'        vească ţara, îşi făcea Ioc printre Iacob Giacumi şi Gheorghi ;   Crisogon. Mai la spate, beat ca de obicei, Agafet Cuşchiungachi mesteca afion să nu-1 miroase noul Princepe şi să bată la ochi. Trandafil Lambru recită deci oda cea dintâi, glas doi, irmos: Valul cel învăluit al mării...
Adunări dc înţelepţi şi de ritori eminenţi cu dreptul încununaţi pre divinul erau, precum şi victoria poporului pios, pre marele înţelept şi pre Princepele Daciei, pe care l-a încoronat puterea cea tare a dreptei Stăpânului. Acum într-adevăr s-a arătat locuitorilor ortodoxi şi Daciei timpul virtuţii, pierind descurajarea cea rea. toţi se bucură cu plăcere nemărginită, căci raza cea dorită a înţelepţilor stăpâneşte peste vlahi.
împărate al împăraţilor, Fiu al lui Dumnezeu şi Cuvinte, dă învingere Strălucitului nostru Domn, păzeşte-lpururea în favoare, mai presus de cei ce l-ar supăra, cel ce este fericirea săracilor şi persecutorul nelegiuiţilor, că a venit să ne mântuiască de necazuri...
Macarie Cuful, simţind că începe o adevărată Olimpiadă a versului cel linguşitor, se aridică din locu-i şi srăpânindu-şi lacrimele ce iute îi curgeau de-a lungul obrazului cu orice prilej se avânrâ orbeşte în lupta cea poeticească:
758
EUGEN BARBU
Oda trei, irmos; glas doi. Câţi ne-am izbăvit den cursele cele vechi. Câţi suntem adoratori ai fiinţei cei în trei lumini: a Tatălui, a Fiului şi-a puterii Mângâietorului, să ne veselim şi să plesnim cu palmele, melodii împletind acestui Princepe, căci el este puterea scăpătaţilor lipsiţi. Zare luminoasă s-a arătat nenorociţilor, mântuitor ăl săracilor, scăparea celor... i proci.
Şi până spre seară, când se terminară strălucitele serbări, se svoni că pe la bariera Delea Veche inrrase în Bucuresci şi un messer de la Orienr.
1962-1969
SFÂRŞIT
PRELUDIU
SPECTACOL DE GALĂ Motto:
Ajungă-i zilei răutatea ei.
Vechiul testament
Era o vreme împuţită, cum e în Bucureşti în fiecare primăvară, adică zăduf, adică sta să plouă, în sfârşit ceva borşit, ceva juma-juma, nici cald, nici rece, unde mai pui praful, unde mai pui aerul îmbâcsit de motorină, unde femeile care te scot din sărite cu rochiile lor croire după moda de acum doi ani, pentru că mereu se ivea câte un decret, ceva, o decizie, cât să fie mai sus de genunchi jupa, câţi la sută au voie să poarte barbă şi de ce model, o aiureală; că nu mai aveau ministerele ce să facă decât să stea cu centimetrul la brâu şi să măsoare... La asta se pricepeau şi la televiziune; cum aruncau ochii pe la orele 21 şi vedeau una mai cu boi, puneau mâna pe telefon şi-1 luau pe preşedintele Ti-Vî-ului (şi. Doamne, câţi am avut!): „Ce-i cu ştoalfa aia, tovarăşii'? Dumneata ce păzeşti pe-acolo? Ce, suntem la bordel, şi-arată copanele ca la măcelărie? Ia să nu mă faci să-i spui eu cui ştii dumneata, că te cureţi..." Şi micuţele cântăreţe fără voie, allumeusele intrate în conştiinţa publică prin patul lui Sile Dinicu, se curăţau, mititelele, că nu le lăsau ministresele...
Şi cum spuneam: mâine, poimâine o să vie careva să ne spună şi cum să stăm pe closet, dar asta încă ar fi bine, pentru că igiena sratului pe scaun la umblătoare e cel puţin o prescripţie medicală! Deci, noi, la patru ace, în costume negre de ciocli, cu era-
762
EUGEN BARBU
1ANUS
763
vate argintii, cămăşi albe şi butoni de aur sau, cel mult, luaţi de la Romana sau cu modele din alea scite şi cu măşti, făcute de tipele de la Fondul Plastic, întitirizaţi adică, în ţinută de seară, urcam scările de marmură ale Sălii de concerte.
Mă uiram în jur: numai stofe unguteşti, pentru că asrea se găseau deocamdată, care mai apuca se îmbrăca cu metraj de la Export, refuzat, bineînţeles, şi zicea bogdaproste, arătam, cât de cât, decent. Ne înghesuiam ca o turmă spre scările bine lustruite, nu fără o oarecare ordine, nu fără o repliere secretă, după grade. Aici, dacă nu etai atent la chestia asta, puteai s-o feşte-leşti; Doamne fereşte s-o iei înaintea altuia, care avea după ighe-monicon drepturi mai mari, că el nu ţi-o ierta! îţi zâmbea, zicea: Nu face nimic, dar când apuca, te ardea în soartă de nu te mai vedeai, aşa că se recomanda să ţii marginea, adică să te grăbeşti ca păstrăvul în susul apei, cu opintiri, cu salturi, dar discret, nu cu aerul că te grăbeşti, pentru că locurile erau stabilite precis pe invitaţie, se cuvenea numai să ai un aer puţin disttat, penttu că nici să faci o mutră de înmormântare nu era bine; nu, oricum, cel mai potrivit lucru era acea grabă cuviincioasă, care nu ar fi trebuit să deranjeze pe nimeni, necesar fiind numai să conţină în ea şi o atenţie bine strunită, un interes major, adică să sugerezi că veniseşi aici, nu absent, nici de tot curios, ci cu un sentiment grav de îngrijorare neexagerată, dar oricum, îngrijorare...
încă mă tamponam cu batista pe frunte ca să nu arăt asudat, sau că mă grăbeam, sau că întârziasem cumva; nu, pur şi simplu aveam un gest reflex, salutam în dreapta şi-n stânga cu un zâmbet mijlociu, cum ar fi scris Breban, deci nu rânjet, nu gură la urechi, să poată crede cineva că am venit să asist la belirea bătrânilor şi că mă bucur de asta. Nu, în nici un caz nu eram atât de tâmpit ca să trădez un astfel de sentiment de bucurie, căci, la drept votbind, la ora asta nici nu exista vreun motiv de veselie. Pe urmă, unde mai pui strategia: zâmbind în general, salutând larg pe toată lumea, nu riscam să uit pe careva, pentru că în societatea noastră multilateral dezvoltată, la toate trebuia să fii
atent: să dai onorul la superior, să nu-i calci pe dinainte şi să ai grijă să nu pari, celor ce ar putea să creadă una ca asta, că eşti un tip închipuit, şi mai ales să neglijezi să arăţi o politeţe plină de rigori. Or, dacă nu aveai carneţele, re rădeai: când s-a născut tovarăşii'; când s-a născut mămica lui tovatăşu'; când s-a născut soţia de la tovatăşu'; când, copilaşu' tovărăşelului, dar sora lui cea mare? Şi aşa mai departe... Dar asta costa: flori, telegrame, complimente, înghiţeai şi dădeai pe guriţă: Ce bine arătaţi, dar doamna, minune!, a întinerit, lingeai casmaua. Lui îi spuneai scurt: Să trăiţi! Ei: Sărut-mânuşiţele, ca pe vremea burgheziei împuţite; pentru că, vedeţi dumneavoastră, nu se mai purta la vremea noastră şapca şi salopeta, trecusem la rochii de seară, la cocteiluri, la recepţii, cutare, cutare, trebuia să ieşim şi noi în lume mai în faţă, chit că eram o biată ţară subdezvoltată...
Aşadar, dam din cap în dreapta şi-n stânga, evitasem Bufetul, plin-ochi de Pepsi şi cafele, de icre şi fripturi reci, de struguri şi mandarine, toate la preţ redus, nu ca pe timpuri, când erau gratuite, dar, oricum, trufandale, pentru că pe piaţă, în afară de ridichi de lună şi roşii, nu găseai mai nimic, de, se dezvoltase comerţul şi luasem o medalie pentru cel mai dezvoltat Export. Fetele de la tejghelele tivite cu fier eloxat, în costume de spital, Albe ca zăpada, scrobite, cu pantofi cu tocul înalt, frumoase cele mai multe, atente, cu o memorie a privirii ce te îngheţa, fâcându-ne, absente în aparenţă numai, inventarul şi veghind ca să nu dea cafeaua în foc, că ştiam eu de unde erau, îşi făceau şi ele serviciul pe post de chelneriţe... Cei sculaţi de cu noaptea prin hotelurile puse la dispoziţie provincialilor, cam cu capul mare penrru că largile geamantane cărate cu vagon-lits ascundeau cel mai ades Turţ şi slănină, Băbeasca şi alte bunătăţi cumpărate de la Casele speciale nerămânând neconsumate, dragii de ei, aceşti amici vajnici, în mijlocul cărora pluteam pe largile scări de marmură de Ruşchiţa, aveau nişte mutre de înecaţi şi stomacurile lor cereau răcoritoare şi cafea, şi ei nu se cruţau, sorbeau lacom ceşti după
764
KIJGEN BARBU
IANUS
765
ceşti în speranţa că se vor trezi, în sfârşit, de-a binelea, până Ja începerea spectacolului de gală, atât de bine pregătit, repetat cu o zi înainte, plin de surprize îngrozitoare, cum aflasem noi din zvon public, pentru că în Bucureşti, şi în general în România, nici n-apuci să tragi una că s-aude la Satu-Mare...
Acum sentimentele noastre, ale celor invitaţi, nu mai aveau nimic din frica de altădată, nu mai eram covârşiţi de spaima bestială de pe vremea lui I. V., a Mustăciosului, a căzăturii, când eram convocaţi la astfel de ceremonii şi fiecare se simţea ca pe front, pentru că nu ştiai de unde cade bomba, şi când cad bombe, legea războiului, o ştim cu toţii, o schijă te putea lovi şi pe tine, şi nu era vorba numai de tine, schija, ipotetica şi infima armă, putea mai ales să-ţi atingă un protector, un sus-pus care şedea din când în când cu palma lui binecuvântată deasupra capului tău; or, ca să-ţi pietzi în vremurile astea un protector era egal cu a te sinucide... Dar să nu mă îndepărtez de ideea de la început; aveam deci cu toţii un sentiment ciudat de relaxare, de curiozitate bine cenzurată, o curiozitate malignă, în forme benigne însă, chipul nostru nu mai trăda frica, cum spuneam, dar nici satisfacţia. Totul vorbea despre asta, murmurul general de pe scări nu avea gravitatea de altădată, surda spaimă neexprimată, nu acel ecou funebru al unor nopţi uitate, chemate pe atunci poetic ca într-un roman poliţist de Chandler, „Nopţile din iunie", adică nopţile demascărilor, ale aruncării la gunoi a vrăjmaşilor, a fraţilor de suferinţă numai pentru că aşa o cerea Organizaţia, nopţi ale Sfântului Bartolomeu, care pregătiseră aruncatea sub un tramvai a poetului Labiş, ori procesul compozitofului Andricu, adus cu poliţia în sala Facultăţii de drept, ce ironie, ca să mărturisească că a spionat şi că a fraternizat cu angloamericanii, nopţi Gire au făcut ca poetul Voiculescu să fie vârât într-un sac şi bătut până la inconştientă cu vergile, ca pe vremea Inchiziţiei, după care bineînţeles că toţi trei au devenit clasici şi slăviţi cum se cuvine... Dar acum rotul era îmblânzit, aproape duios, toată lumea putea să scuipe pe bătrâni,
dar nu chiar în faţă; ci îşi făcuseră spăşiri autocritica şi ttecuseră în pensie, în pensii mari, rămăseseră în vilele lor şi meditau la vremurile glorioase când puteau să vâre pe cine voiau la puşcărie numai cu un cuvânt. Ce vremuri, ce vremuri minunate, când Chişinevschi îi chema la şase de dimineaţă pe toţi redactorii-şefi privindu-i ca Frankenstein când făcuse iar ochi, sculat din mormânt, şi strigându-le: - Căcaţilor! Derbedeilor! Vă bag la Canal, acolo o să vă lăsaţi oasele... Şi ei, căcaţii, cu adevărat nişte căcaţi, se uitau la el şi voiau să ghicească cu o secundă mai devreme unde se greşise. Era chemat un secretar şi acela sosea cu presa zilei plină de sublinieri roşii de cerneală ca sângele:
- Uite ce scrie aici...
Apărea o lozincă zguduitoare: „jos comuniştii!" Sau: „Jos guvernul!" Şi căcaţii se topeau pe ei de frică: dacă corectura a greşit în noaptea aceea şi un mizerabil de tipograf a inversat rândurile şi dandanaua ieşise la suprafaţă?
Pe urmă, acela, loşka, cum îi spuneau intimii, izbucnea într-un râs de dement şi-i întreba:
- V-aţi speriat?
Şi le arăta câ luase din 16 rânduri exact cuvintele cate-i trebuiau, unul de la cap, altul de la mijloc, altul de la coadă, şi gata lozinca reacţionară! Aşa trebuiau ei, căcaţii, să fie de vigilenţi, aşa trebuiau ei să citească foaia pe care le-o încredinţase loşka, s-o treiere, s-o vadă şi pe dedesubt, ca şi când ar fi fost scrisă cu cerneală simpatică...
Ce vremuri, ce vremuri, visau bătrânii care urcau agale scările Sălii de concerte, pe atunci era disciplină, nu sufla nimeni în front, toată lumea cu ochii la Şef, nu tu anecdote, nu tu o votbă în doi peri, cât era românul de-al dracului! Acuma atmosfera era câldicică, cum ar fi în aprilie după o ploaie bună. Ştiam că trebuia să ni se comunice ceva important, dar asta nu ne mai îngrijora, nu se făcea decât o repetiţie post festum, evident că era vorba doar de o reparaţie, de o reabilitate şi încă de ceva, de o înfierare publică a cuiva, a câtorva persoane care aveau să
766
EUGEN BARBU
IANUS
767
II.
is-ic
fie aduse în faţa noastră, nu în lanţuri cum fusese adus compozitorul acela în aula unde studenţii învăţau Dreptul civil, nu, ele, aceste câteva persoane, aveau să se prezinte în costume, nu de ocnaş, ci în civil, şi să povestească creştineşte cum au făcut, ca la spovedanie, ca să fie de paradigmă pentru toţi, de-acum şi-n vecii vecilor.
Deci, cu acest sentiment nostalgic de relaxare, urcam treptele gălbui ca lâmâia sau albe sau nu mai ştiu cum erau ale Sălii de concerte, amintindu-ne de vechi seri de jazz cu Armstrong, de spectacolele lui Royal Shakespeare Company în care briaseră Paul Scofield, Julie Chrisric şi alţii... O să vă întrebaţi, ci, bine, cum de se putuseră întâmpla toate acestea? Uite că minunea se produsese: se lărgise gaura! Care gaură? o să faceţi ca proşti' Gaura!... Fiecare societate are o gaură pe care ies idei, anini.1-t'aţi şi alte chestii, când şi cum se poate, ce să vă mai explî funcţiunea găurii în societatea noastră? Oricum, trebuie pre cizar că e foarte bine să fii atent la gaură; dacă toate vânt favorabil la pupă, te prefaci că-ţi plac lucrurile subţiri, şi Sartre pe deasupra, că nu-ţi iei ochii de pe gazetele franţuzeşti şi eşti voiajat, că ai rude bine siruate la New-York şi în alte capitale europene, fără exagerări însă, pentru că dacă gaura se strâmtează e nevoie să uiţi de toate astea şi să o dai pe Materialism şi Empiriocriticism. Fără asta eşti pierdut, mort, distrus. Aşadar, dacă sunt turişti în oraş, dacă se dau filme americane pe piaţă, iar la televiziune se ţin mai puţine conferinţe înseamnă că gaura e largă; cum încep băieţii cu sfaturile agricole şi cu articole lungi la ziare, traduci instantaneu; s-a-ngustat gaura! Atunci vine vremea amintirilor din război, a fraternităţii cu toate popoarele, a îmbrăţişării cu naţionalităţile conlocuitoare şi a pupării pe gură între bărbaţi, ca în romanele ruseşti, a lacrimilor de frăţietate, ceva plin de peltea şi de generozitate, până la viitoarea lărgire a găurii, când pot să reapară cinismul, whisky-ul şi libertatea avorturilor, altă viată!
Aşadar, urcam scările imperiale ale Sălii de concerte, năpădite de aromele de Galbenă de Odobesti, dc cafea proaspătă, a-ntâia, nu din aceea stoarsă de cofeină şi vândută în magazinele armeneşti la acelaşi preţ, fără nici o tărie, mai mult o iluzie de cafea, înghesuindu-mă între atâtea costume abia călcate, mirosind încă a stofă prăjită pe la genunchi în graba mare, a urină veche iţită în prohaburi, a colonie ieftină de bărbierit, spirtul acela vomitat în sticle prost sigilate şi aruncat în obraz ca să dispară de fapt izul iute al trupurilor în care alcoolul făcea ravagii nocturne. In sfârşit, ajunsesem la intrarea propriu-zisă a Sălii de concerte, în cofetul ăla cu brizbrizuri de ipsos şi catilea albastră, marină, cu neon şi balustrade şi cu patru colivii aurite ca nişte cuiburi de rândunică, absorbite parcă de plafonul care aducea cu pântecele balenei lui lona, sală cate adăpostea, după cum se ştia, manifestări culturale şi adunări obşteşti importante, cântându-se adică Beethoven sau macabrul cântec al filmului Love Stoty, cântecul cancerului, de către vreo guristă adusă din cine ştie ce colţ de lume, care punea microfonul la gură şi lăcrima în el cu ce mai avea în bojoci, şi noi dădeam din palme şi ni se părea că am intrat în rândul lumii, dar ea, ştoalfa occidentală sau adusă cu ttenul de Bratislava, nu mai avea demult box-office, era ruinată, aici se mai cârpea cu câte un vagon de salam de Sibiu ca să nu-i ia valută, idee economică dc mate prestigiu, ca să aibă nevestele mandarinilor şi copilaşii lor, mai ales, ce cheltui la Paris sau la Londra, zvonuri răutăcioase, de fapt vorbe aruncare în vânt la Katanga sau în alte locuri, unde totul se batjocoreşte şi nu se bagă în seamă efortul general de redresare în toate sectoarele ţării şi ideea, în mare parte consimţită, de egalitate şi echitate socială. Ce-i drept, la cele peste o sută şi ceva de Mercedesuri, Volgi şi Pobede din faţă nu mă uitasem, sau mai bine zis mă făcusem că nu le văd. Erau maşini solide, frumoase, joase, cu suspensie şi cu perdele clasa întâia, să nu-i zguduie pe adjuncţii de la Banca Agricolă sau de la Cultură sau de la Industria uşoată, că pe urmă gândeau mai greu,
768
EUGEN BARBU
IANUS
769
ii-lec,
se indispuneau, nu mai aveau ideile geniale cu care ne-au p copsit atâta vreme. Soseau, silenţioase ca nişre peşti de apă duk~, cu botul lor de nichel, aducând cu mopşii. Din ele coborau oameni importanţi, bine bărbieriţi, cu aerul acela solemn şi înţepenit al cuierelor de casă mare, cu o morgă sangvinică, devenită clasică de-acum. Erau şi mai tineri şi mai bătrâni, la fel de gravi, cu acelaşi mers tipic de demnitari, mersul irepetabil al reuşitei sociale, care parcă imprimă aerului din jur o distracţie instantanee; generali, preoţi cu mitre aurite şi brâuri roşii, punctuali şi cu o indiferenţă cinematografică pe chip, de fapt gata să asculte cu o curiozitate lacomă cele spuse cu o zi înainte în cerc intim şi acum se dădeau la lei, adică se vindeau vulgului, nouă, vârfuleţelor administrative, cum zicea Mihai Pooopescu, nişte adevăruri ce trebuiau răspândire tacit în mase. Veniseră şi corespondenţii străini, erau şi ei, numai aparate şi fiţe, încărcaţi ca nişte dromadere cu bliţuri şi magnetofoane, gâfâind pe trepte, alergând spre locul unde se aflau telexurile, făcând recunoaşteţi sumare în clădirea care arăta ca o bomboană fon-dantă, gata să comunice uluitoare veşti; în jur, totul bâzâia: telefoane, casetofoane, circuite interne, circuite externe, ţi-era mai mare dragul, să tot fii ziarist! La intrare mă salutasem cu băieţii, care mă ştiau ca pe un cal bfeaz: nu măturaseră ei podelele cu mine, jos, la subsol, nu-mi rupseseră ei coastele tandru cu picioarele, îujurându-mă de mamă şi de alte rude apropiate, nu-mi scoseseră ei dinţii şi nu-mi puseseră la coaie nişte elemente electrice de ţi-era milă să le mânuieşti, aduse cu mari sacrificii din cine ştie ce locuri distinse ale lumii, unde nu se mai bătea cu parul, cu ghioaga, cu palma... Le-am făcut cu mâna, eram amici, complici, ştiam unii despre alţii totul, cum arătam în pielea goală, câte cicatrice aveam pe spinare şi aşa mai departe... Ei greşiseră puţin, executând ordinele, eu eram reabilitat, în rândul lumii, mi se ceruseră scuze, primisem casă şi salariu, ba chiar paşaport, eram un om liber, ce conta trecutul, marile erori atribuite Mustăciosului de la care împrumutasem
totul: vânzarea de trate, denunţul necesar şi dormitul liniştit după ce-ţi vârai nevasta sau sora la pârnaie! Norocul meu fusese in ziua aceea câ era cald şi că nu mai stătusem ia coadă la garderobă, evitasem şi treaba cu băutul unui Pepsi Cola, straşnica băutură imperialistă din care unii se pricopsiseră combătând-o, băutură cu care tot tineretul de aiurea se droga şi tăcea războaie în Coreea şi pe alte meridiane, cum scria bardul naţional A. Toma, cu fiu-său la un ioc. Noroc câ o reabilitaseră noi, găsind-o gustoasă şi comandând o fabrica, de-ai dracului, la Constanţa, o repusesem în valoare, pentru că aşa se întâmplă cu toate adevărurile: au două feţe fiecare, numai să ai târla să le susţii pe amândouă, la vremea lor, si fără riscuri prea mari; sau, si mai bine, cum spunea un nebun pe şleau: „Domnuie, totul cu voie de la poliţie! Altfel mierlim!1' Cum vă povesteam, nu băusem Pepsi Cola, aşa că mă încadrasem într-un program minimal de securitate personală si înaintam în mijlocul acelei mulţimi, nu triste, nu îngrijorate, dar nici de tot vesele. Ce-i drept, nu mai erau timpurile când nu puteai sâ tragi un part că se şi interpreta ia sânge. Acum era altfel pentru noi, cei ce tăcusem Universitatea, ne înjuram amicalmente cu foştii noştri paznici, ne trăgeam de nasturi, de chietoare, ne spuneam bancuri politice sau curate pornografii Ei. cei care ar ii putut în timpurile glorioase ale lui I. V. sâ ne care la Facultate când voiau, se mai spăiaserâ, nu mai purcau griul aceia mortal si pantofi deschişi, tip; ştiau câteva limbi străine, era o plăcere sâ ai de-a face cu ei; nu mai ascultau ca ciobanii prin cârciumi, lăsaţi pe soaţe şi bând rom de cinci iei, un rom şi o cafea mică, pentru câ atât li se aloca de client; nu, acum aveau aparate perfecţionate, mici, discrete, bijuterii; nu alta, nici nu simţeai când îţi luau pulsul. Te ascultau ca doctorii buni, de ia distanţă, cu ajutorul unor ochelari sau cu pile minuscule; îti creau adică sentimentul dos-toevskian ai nesiguranţei totale; dacă acasă te puteai aştepta ca ouăle din tigaie să fie în fond nişte microfoane japoneze de ultimul tip şi deci să-ţi iei măsurile de rigoare şi sâ discuţi cu
770
EUGEN BARBU
IANUS
771
nevasta sau cu amicii despre ikebana, pe stradă, dacă erai uituc, puteai să-ţi dai drumul la gură, şi ei, aceşti băieţi, să te asculte ca pe un tadio cu tranzistori; dar ăsta e progresul, înaintăm în toate domeniile, oricum, nu despre tehnica ascultării era vorba, era mai degrabă vorba că ei, băieţii, nu se mai puteau întinde la caşcaval, nu mai puteau adică să ti se bage în suflet, oricând şi oriunde, li se tăiase macaroana, asta era, şi li se tăiase pentru că noi de-aia fusesem aduşi aici, pentru a afla cu toţii că macaroana băieţilor fusese tăiată odată penttu totdeauna. De fapt, marele defect al acestor ripi era că ei credeau că toată lumea, neavând ce face, conspiră, dar noi nu conspiram, şi nu aveam de gând să conspirăm, pentru că nu aveam de ce. Ne săturasem numai de ciocuri, de frăţietate, de îmbrăţişări, de integrări şi cooperări; voiam adică să trăim pe barba noastră, rău, prost, mizerabil, dar să nu mai cânte cocoşul altora pe gardul nostru, ori asra trebuia susţinut; destul cu studiul în colectiv, cu darea în vânt după marii noşrri amici, care numai de asta se ţineau: să ne înveţe cum să băgăm aţa în ac, cum să te cidci cu femeia ta fără să jigneşti morala şi mai ales cum să-1 iubeşti pe cel care după ce te fute, te mai şi pune să-i cânţi la mandolină...
Acum aşteptam spectacolul de gală. Reuşisem să-mi găsesc locul, privind scena imensă şi goală, ca pustiul Arizona, pe care se afla numai o masă lungă pentru prezidiu, în faţa căreia fuseseră aşezate, ca de obicei, flori albe în ghivece de Stat, toate abia aduse din sere, sugerând puritatea celor ce aveam să auzim. Niscai radioficatori ciupeau microfoanele cu unghia ca să asculte ecoul sălii, iar dincolo de perdeaua rece a aerului condiţionat se desluşea vag o rumoare stinsă, emoţionată, supravegheată şi ea. Locurile se completaseră rapid, nu exista scaun gol, nu se întâmpla ca la alte banale şedinţe în care se citeau cifre de plan şi soseau mandarinii provinciali cu rapoartele lor stereo-tipe, scrise de către secretari mediocri, fără strălucire, cu acea obedienţă şi rutină din care nu ieşeam, texte fără surprize, fără ecou, simple pomelnice de cifre festive, fictive; nu, acum era
vorba despre sânge şi conştiinţă, despre ceva gingaş şi dureros. De fapt, mulţimea aceea din jur era cuprinsă de o febră secretă, de o nerăbdare abia stăpânită. Mulţi se făceau că citesc ziarele de dimineaţă, le răsfoiau absent sau căutau numai ştirile sportive, ori anunţurile de la Vânzâri-cumpărări, în care căutau chilipiruri, adică mobilă stil la preţ derizoriu, tablouri vândute la strâmtoare, semnate de maeştri cunoscuţi sau, pur şi simplu, câte o garsonieră în cartiere retrase, penttu vteo amică. Mi-am adulmecat vecinii cu coada ochiului; cunoscuţii îmi făceau semne cu mâna, le răspundeam, pe urmă am dat să intru în vorbă cu cel din faţă, un guler alb, imacular, un doctor reputat, cate avusese moşii şi-acum conducea un deparrament, după ce linsese funduri sus-puse şi peste zece ani eta Preşedinte al Academiei, cunoscut pentru faptul că-şi lansase peste graniţă cel puţin un pluton de amici ce uitaseră să se întoarcă în ţară, dat asta nu conta pentru că ştia să ofere ediţii rare unde trebuia, să sărute mâna cucoanelor într-o societate unde gestul părea o mare extravaganţă, să se insinueze la telefon devreme de tot, să întrebe candid, dând astfel consultaţii, cum stăteau femeile cele mai ilustre cu scaunul zilnic, şi ce culoare avea şi ce mân-caseră, şi ce ar trebui să mănânce, şi cât să stea culcate pe partea ficatului, şi pe urmă iar, alte telefoane, la onomastice, cu imense buchete de flori de la Codlea şi cu acea literarură jalnică şi slugoasă a cărţilor de vizită care face atâta bine şi aduce atâtea dobânzi manifestate prin aprobări de călătorii în Franţa, decoraţii şi instalări în prezidii, chestiuni de-ale noastre, curente, ca să zic aşa... Ştia să zâmbească, era fermecător, spunea cele mai nostime anecdote, le scria pe hârtiuţe confidenţiale ca să nu le uite poanta, le spunea cu şarm, întreţinea, într-un cuvânt, buna dispoziţie prin anticamere a secretarelor şi secretarilor care, .şi ei, primeau cravate şi pixuri, cartuşe de Kentş'i ceasornice elveţiene sub formă de breloc, aduse cu sacul de pe unde pleca, pentru a i se uşura audienţe intempestive în care-şi distrugea duşmanii între două glume. îşi vârâse adversarii în
772 EUt'iEN BARBU
puşcării, le trimisese comisii necruţătoare în anchete ce constatau cu o regularitate îngrijorătoate mari neglijenţe în serviciu. Părea drastic, cinstit, un om dintr-o bucată, funcţiona pe post de asanator, dar asta nu-1 împiedica să ia mită cu ajutotul unei surori de catitate care-i era si amantă şi mijlocitor, într-o locuinţă particulară unde se strângeau tablouri de Petraşcu, bijuterii sau mettaje, câte zece mii de lei, în pachete vârâte în plicuti ce aveau aerul că sosesc de la cine ştie ce ministere cu indicaţii secrete, totul făcut cu o precizie demnă de invidiat. Ceafa şi obrazul lui, ras până la sânge, răspândeau un parfum discret de After Shave, hainele gri din stofă englezească etau impecabil croire la un croitor renumit şi favorizau silueta unui bărbat trecut de 60 de ani, pe care nu-i arâra. Privindu-1, mă gândeam că secretul suptavieţuirii prin revoluţii a atâtor lichele rămase în isrorie era elementat: mult umor, să ştii să tragi cu o puşcă duminica dimineaţa pe un câmp, la iepuri, dar nu să omori fazanul şefului; cu o votbă pipărată, cu un compliment bine găsit, nu adresat direct, ci lateral, cum se trage din mers, splina mandarinilor se drena pe loc, cui nu-i făcea plăcere să-i spui că arată ca un domn de 30 de ani, ba dacă avansai că vânaseşi cu regele Carol al II-lea care trăgea mai prost ca interlocutorul tău, era şi mai bine. Trebuia să ştii să aştepţi, să sugi burta, să nu te lauzi cu fapte personale, nu, dacă stăteai bine şi te gândeai, tu, cel în cauză, erai un imbecil, ideile geniale le avea însoţitorul tău, nişte idei irefutabile, ce spun eu itefutabile?, geniale, domnule, fie că era vorba despre comercializarea pe scară naţională a castraveţilor muraţi, fie că ar fi trebuit avansat ceva şi în materie de industtie casnică, de pildă, cum să pui toarta la ţucalele produse pe bandă: pe stânga sau pe dreapta? Zicea mandarinul că e mai bine pe stânga, trebuia să exclami, exact, este cel mai potrivit lucru, uite, de pildă mie, unul, nu mi-ar fi trecut una ca asta prin cap! Dacă nu uitai nici zilele de naştere ale verişorilor, nepoţilor şi bunicilor celui pe care-1 însoţeai, erai om, dar nu aşa, după calendarul oficial; nu, domnule, trebuia
IANUS 773
(să fii atent şi la calendarul ortodox, să nu scapi cumva vreun sfânt creştin, păi ce, era joacă? Dacă exista o mătuşă Eudoxia în fami-% lie şi nu aflaseşi din vreme că exista o zi a Sfântului Eudoxiu erai pierdut, dar câţi astfel de sfinţi obscuri nu existau şi câte mătuşi ce trăiau prin atenanse, ţinute precum câinii fără rasă ! prin periferiile curţilor în care intrai după ce te anunţai cu inter-fonul de la poartă, numai că vedeţi şi ele, aceste mătuşi obscure J contau, se iveau la praznice, la parastase, la ceremoniile dese / şi oculte din familii şi o telegramă trimisă la timp conta enorm, pentru câ ele, bunele femei, puteau să întrebe tam-nisam pe draibării din familiile mari: „Dar simpaticul ăla de doctor cate m-a îngrijit anul trecut de trânji, ce mai face? Ce om atent, ce domn, se vede că a fost bine educat, nu ca tineretul nostru din zilele de azi, care nu mai ştie ce este aceea maniera"... şi aşa mai departe. Unul dintte aceşti oameni ce reuşiseră în viaţă, un bine cunoscut poet de ciute, făcuse carieră plimbând pe un bulevatd principal copilul unui cunoscut înalt funcţionar, dar ştiţi, fără jenă: la prânz şi seara, ca o veritabila bonă, era şi el lângă doctorul în cauză, se împrietenisetă spontan pentru că serveau la aceleaşi case, mi-aduc aminte cum debutase în viaţă, purra bască precum zidarii, afişa un fel de uniformă de proletar în curs de recalificare, vorbea tare şi mânca mult, cerea două fripturi de la început dacă-1 invitai la masă, pentru că, mărturisea cu candoare, a ttăit ptost la tară între ai lui, numai cu mămăligă şi apă, cu cartofi reci şi carne de oaie, şi alea doar de Crăciun si de Paşti. Muncise pentru cariera lui ani de zile, dela-ţiona cu plăcere, practica toate astea ca pe un sport benign, sub surâsul său exista o ticăloşie bine pusa în pagină, cel interesat se şi amuza, era şi adus la curent cu noutăţile zilei, cate cu cine trăia, ce mai scăpase la şpriţ şi aşa mai departe. Cum ziceam, acesta plimbase doi ani copilul tutui mandarin, făcea ca raţa, ca pelicanul, ca un mops turbat, băieţelul din cărucior zbiera câ vrea lapte, el, gata cu suzeta, gata cu trulu-lu, cu măcăitul, cu păpuşa, cu oliţa, îl ştergea la cur pe prinţul moştenitor cu
i
774
EUGEN BARBU
IANUS
775
hârtie igienică chinezească pregătită din timp, mirosea caca si avea aerul că e încântat, copilaşul divin mâncase flori, aşa de frumos parfum emitea. Şi uite aşa, timpul trecuse, copilul intrase pe mâna bonelor şi el căpătase o vilă cu 9 camere, cu bazin în curte şi chiar un scăunel bine retribuit. Dar mai bine să rezumăm: deci, înveselirea partenerului, cederea focului la mistreţ, a pupa mânuşiţa, a face pe prostul, a dedata că eşti cel mai tâmpit subaltern, deşi ai câteodată şi iniţiative pe care le oferi cu generozitate celor pe care-i serveşti, fără nici un fel de pretenţie, retrăgându-te în cel mai cumplit anonimat, scriind discursuri cu cât mai multe citate din clasici pentru cine trebuie şi după aceea recenzii în revistele timpului, declarând, sub proprie semnătură, că gândirea economică românească a făcut cu ocazia aceasta un salt calitativ important, iată condiţiile reuşitei sociale în vremurile noastre de avânt şi muncă voluntară. Priveam rândul de cefe bine aliniate din faţa mea: numai personalităţi, domnule! Iată-1 pe isteţul planificator care ne-a dus de râpă cu aparatura lui eleerronică importată din America, pentru că aparatele de peste ocean funcţionau ireproşabil, numai economia, nu; iată-1 pe ministrul acela care vorbea prin intermediari cu cei aflaţi în holul ministerului său şi-şi nota într-un calendar audienţele, încurcând atât de rău treburile pe acolo, încât în şase luni căpătase o însărcinare si mai înaltă, pentru că la noi aşa este: eşti retrogradat în sus! Mai la stânga se afla un amabil interlocutor care mă saluta cu deferentă de câte ori mă vedea, el purta semnătura unei idei geniale, cum sunt toate ideile în societatea noastră, şt anume: desecarea lacurilor şi înfiinţarea unor ogoare noi pe funduri. Adică de ce să nu punem noi porumb acolo unde carnea creştea de la Dumnezeu cu milioanele de tone? De ce să nu semănăm porumb în mlaştini?... La ce e bun porumbul? La hrănirea porcilor! Deci vom avea carne căcălău! Foarte bine, dar şi aşa aveam carne şi încă peşte viu! Asta nu conta! Conta că noi făceam un lucru care avea să revoluţioneze economia naţională, vom înmulţi cantitatea de
porumb, semănând milioane de hectare cu păpuşoi, ca în cunoscuta anecdotă: - Ai auzit? - Ce? - Facem cărămizi din căcar! -Şi cu cărămizile ce facem? - Le exportăm la bulgari, de unde luăm parfum de trandafiri - Şi cu parfumul ce facem? - îl ex-: portăm la ruşi - Şi ruşii ce ne dau? - Ne dau câcat pentru cărămizi. Că mai fuseseră câte unii care amendaseră aceste năstruşnicii, nu conra! Ce-i ăla echilibru ecologic, ce-i aia climat, ce-i aia utilitatea unor mărci în care revărsările Dunării să aibă loc, nu să inunde judeţele din jur, cum avea să se întâmple peste câţiva ani, nu conta decât ideea nouă de a seca lacurile şi de a pune porumb pe fundul bălţilor, a rămâne fără peşte pentru a putea hrăni porcii şi aşa mai departe. Aceeaşi minte măreaţă emisese ideea de a se intra cu tractoarele în Deltă la defrişarea stufului, pentru a procura hârtia necesară poeţilor şi scriitorilor, contribuind astfel la revoluţia culturală cu umilele sale puteri, dar alungând păsările şi producând pagube de miliarde... Minunaţii bărbaţi stăteau mâteţi în fotolii şi eu îi priveam cu un fel de curiozitate bolnavă, erau cei ce cumpărau cu frenezie maşini-unelte de sute de mii de dolari şi le aduceau în ţară şi le lăsau în curţile uzinelor pentru că întâi trebuiau să existe maşinile şi pe urmă se făceau halele ce trebuiau să le adăpostească! Gândire mare, domnule! Alergau de colo, colo, băteau continentele, se întorceau încântaţi, cumpărau Albertine pentru tipărit, adevărate minuni ale tehnicii, dar se scumpeau la tărâţe şi nu mai aduceau şi instructori care să arate nenorociţilor de tipogtafi cum să le pună în funcţiune, şi ei, aceşti umili muncitori obişnuiţi cu vechile rable ale lui Stelian Popescu sau Pamfil Şeicaru, înşfăcaţi ciocanele şi le porneau ca la stână şi uite că mergeau, nu cum trebuie, dar se mişcau, scoteau gemete, se defectau repede şi înţelepţii bărbaţi iar se suiau în trenuri şi în avioane şi fugeau să mai achiziţioneze câte ceva, pentru că de la drumurile astea se mai alegeau şi ei cu o ma-şinuţă acolo, un depozit de mărci pe la cine ştie ce bancă elveţiană, mută ca mormântul, pentru zile, Doamne fereşte, negre,
776 EUGEN BARBU IANUS
câ niciodată nu ştii ce-aduce ceasul! Ele, aceste cefe asudate, piine de negi, de circumvoiuţiun; ele grăsime, ca valurile mâni, eie gândeau pentru noi şt ia trei luni se scumpea brânza! Lucru fatal, dacă ne gândim, într-o revoluţie economică, fapt caracteristic într-o societare în plina dezvoltare.
Dar gândurile mele fură curmate de apariţia prezidiului si spectacolul de gaia începu, lent, ceremonios, in sunetul discret ai aparatelor de filmat, in şoaptele şi ţâşturiie celor ce nu voiau sa piardă nici un cuvânt din cele ce se auzeau. Deocamdată, cineva citea un raport. De fapt, era votba despre nişte reabilitări post vioriem. Lista celor dispăruţi nu era lungă, era în schimb tragica. Morţii purtaseră nume ilustre, îi ştiam pe toţi. copiii îi învăţau acum Ia şcoală, cu biografii şi operă, deveniseră busturi prin aule. Pe uni: dintre ei îi apucasem încă vii, fotografiile lor uriaşe dominaseră pieţele publice si chipuriie surâzătoare fuseseră purtate pe pancarte de-a lungul bulevardelor la sărbătorile mari aie naţiunii, între ucigaşii iot, si ei în fotografii şi pancarte, surâzători, şi ei plini de încredere în viată şi în viitorul strălucit care ne aştepta pe toţi. Plutisem şi eu în mulţimea aceea care umbla in pas egal spre o uriaşă piaţă dominară de statuia iui I. V., opera sculptorului Dumitru Demu, care arăta cu dreapta cirumui omenirii spre bunăstare, statuie ce fusese tăiată cu fierăstrăul electric într-o noapte şi carată ia gunoi, dar discret, nu cum făcuseră ungurii, care sunt mai apucaţi, cu trotil, cu contrarevoluţie şi puşcoace! Nu, ia noi, ca totdeauna, se lucrase cu mănuşi, cu discreţia şi bunul simţ cc ne caracterizează: sâ nu pută, domnule, să nu jenăm pe marii noştri aliaţi. Aşadar, ii văzusem vii ia trinune, salutând mulţimea ce plutea ca un val legănător printre suteie de drapele de mătase care foşneau ca un ian de porumb Ia primul vânt ai toamnei, si cum mai cântau muzicile, fanfarele, şi cum se striga în cor, cu adoraţie, şi cum mai dansau echipele de dansuri naţionale şi trupele sindicate ce făceau cazaciokul pe vine, din mers, şi pe urmă veneau gimnaştii şi unde pui dumneata
piramidele şi fetele alea frumoase numai în maiouri, sculăreţe şi bine alcătuite, trecând prin cercuri şi flututând flamuri în însoritele zile ale parăziior! Totdeauna, în astfel de zile, mâ simţeam ca intr-un Bizanţ fictiv, printre prapuri şi cântece greceşti grave, si mă pierdeam cu un fel de voluptate în beţia acelor mase ce repetaseră frumosul ior entuziasm cu instructori, zile întregi, in acelaşi ioc, pentru ca nu cumva, măi tovarăşe, sâ se supere cine ştiam noi, câ unui a ieşit mai in fată sau că vreo dactilografă bătrână, ca-rânită si ostenită de câte dispoziţii bătuse ia maşină, a dormit pe ea tocmai in faţa tribunei principale. Megafoaneie uriaşe emiteau fioros marşuri de victorie şi beţia comună îmi iăsa un gust amar. De trei ori pe an ieşeam ia defilare şi eu socoteam, minte de cretin, cam cât costau aceste plăceri coiective si îmi spuneam câ mai bine, cu bani: ăştia, am fi cumpărat ceva care să ţină. si iar se scumpea brânza şi economia naţionala prospera în salturi spectaculoase, după cum se putea citi in ziarele timpului ce anunţau îndeplinirea cincinaieior!
Lectura lungului raport, plin de chichiţe juridice şi de evocări respectuoase, fără aprecieri grave ia adresa celor ce greşiseră, pentru că adevărul mai fusese îndulcit oleacă; de ia o zi la aita, se spunea că se exagerase într-adevăr, se ascultase adică orbeşte de directive nesăbuite, şi ele iscate din spiritul de imitaţie atât de fatal într-o situaţie limită, dintr-un export condamnabil de revoluţie. Parcă ce, nu ştiam cu toţii câ la francezi fusese la fel? Era nevoie ele câteva capete ce trebuiau să cadă? Era! Atunci? Genialul conducător parcă nu-si trimisese în fata plutonului de execuţie pe cei mai devotaţi amici si aceştia muriseră strigându-i numele cu adoraţie, câ-i trimisese? Ce era mai prost în chestia asta era faptul că nu te puteai obişnui decât destul de greu cu succesiunea de adevăruri: când greşise revoluţia şi când avusese ea dreptate? Era aproape insuportabil să accepţi pe rând ceea ce ai detestat, dat asta era piesa: cei mai buni căzuseră sub gloanţe şi strigaseră: Trăiască Corifeul,
778
EUGEN BARBU
trăiască părintele popoarelor şi, într-un astfel de climat, erorile se luaseră ca pojarul! Eroarea victimei rămâne peste vremuri în credinţa tâmpită afair-play-ului călăului, parcă e un făcut! Oameni puşi la zid şi necrezându-şi ochilor şi urechilor că tocmai lor li se putea întâmpla una ca asta şi tot sperând că rotul nu este decât o farsă pentru încercarea puterii morale şi că gloanţele veritabile nu puteau să fie decât nişte cartuşe cu lemn în capăt şi că după jucărea farsei aveau să sosească demnităţile, răsplata, decoraţiile. De fapt, dascălul omenirii curăţase totul în jur din motive binecuvântate: mai întâi că nu încăpeau mai multe săbii într-o teacă şi pe urmă că se visa un despot absolut, dorind să reabiliteze ideea de putere care se cam scofâlcise; movile de morţi, pentru că moartea face lux, cadavrul în genere trebuie să fie de calitate, să reprezinte ceva, altfel semnificaţia finalului nu mai avea adâncime, pentru că în tehnica rimei intra neapărat şi absurditatea: cu cât cad victime mai nevinovate, cu atât crimele sunt mai perfecte şi călirea fierului este mai plină de sens. Oricărei doctrine îi sunt necesare cadavrele, sfinţii, mausoleele, reabilitările, altfel ce s-ar mai face poeţii, muzicienii şi sculptorii? Pe cine ar mai lăuda ei, pe cine ar mai cânta, ce statui am mai avea noi în pieţele publice? Acuma raportorul arunca totul mai ales pe muierea aia cu părul retezat â la Mary Pickford, fanatica care ne asurzea la radio cu gura ei ca un spărgăror de nuci, clătinând din pletele scurre şi băgând la bască sute de mii de nevinovaţi, ridicându-i din aşternuturi, strămu-tându-i şi ducându-i în Bărăgan, ori la drăguţul de Canal. Ca una ce împărţise patul şi ideile cu Mustăciosul, trebuia să-i repete şi gesturile majore, totul fusese necesar pentru a trezi conştiinţa noastră ce aţipise în mijlocul marasmului burghez, moştenit. Din clipa apariţiei sale pe scena politică, totul deveni posibil: lucrări faraonice, crearea unui corp obligatoriu de delatori (pentru că şi asta-i o castă necesară oricărei societăţi, cum e apa de băut), inventarea proceselor pe bandă, cu martori de profesie, ori voluntari, cuprinşi de o dragoste incomensurabilă
779
1ANUS
faţă de adevăr şi justiţie, şi aşa mai departe... Ea ne adusese consilierii care ne învăţau cum să ne tundem munţii de păduri cu ajutorul societăţilor mixte şi cum să tragem din pămânr rot petrolul dându-1 de pomană, cum să plătim de zece ori datoriile de război, ea inventase ultimele lagăre în care deţinuţii fuseseră distruşi sistematic cu mămăligă cu ciment şi alte distracţii frumoase, cum ar fi ruperea boaşelor de către câini dresaţi, cu aruncarea de la etaj, chestiile alea pe care le vedeam la cinema şi spuneam că sunt numai ficţiune, dar, în sfârşit, totul se încheiase, începusem să ne obişnuim cu croitoria de lux a morţii, cum spunea careva, şi începuseră scuzele şi reabilitările. întâi îl căraseră din mausoleu pe Corifeu, nu cu tam-tam, peste noapte, statuile gloriosului generalissim dispăruseră din sud-estul european, bronzul topit, soclurile de marmură aruncate în anonimatul pavajelor, şi în locul siluetelor lui agresive rămăsese un gol nostalgic, numai că spiritul său, cum aveam să constatăm mai târziu, nu murise deloc, el sta cuibărit în sufletele bătrânilor şi se ivea în câte vreo şedinţă, în vreo cuvântare rostită
cu spume la gură.
Cu toată discreţia ţinută la scoaterea cadavrului îmbălsămat din vitrina lui asiată, care făcuse multă rumoare în lume, noi nu trebuia să ne amestecăm, sunau dispoziţiile, fiecare cu morţii lui! In chestia asta treaba e delicată, lucrurile nu se fac otova, trebuie să ţii seama de împrejurări, de situaţii, de cutare, de cutare, ehei, câte neplăceri poţi avea dacă scoţi prea devreme un cadavru în oraş! El, acest cadavru, trebuie fezandat, pus în valoare la vreme şi mai ales cu un câştig, cât de cât, pentru că nimeni nu moare degeaba şi la întâmplare. Din fiecare picătură de sânge se poate scoate câte ceva, asta măcar trebuia învăţat din toată tevatura cu războaie, cu lagăre, cu persecuţii rasiale; să dobândeşti un avantaj moral dintr-un hoit! Pentru că altfel de consideraţie capeţi atunci când arunci în balanţă un număr mai mare de cadavre decât alţii. Poţi să deschizi gura până la urechi, poţi să te baţi cu pumnii în piept ca evreii cu
780
EUGEN BARBU
IANUS
781
Auschwiţz-uriSe lor şi in cele din urmă poţi, la rândul tău, sâ faci să curgă sângele alrora în valuri, în numele morţilor tăi, al martirilor tăi, al schilozilor tăi: La toate astea nu-ţi dă dreptul decât cantitatea de răposaţi pe care ai depus-o in seiful mondial al sângelui, care transformă acest capital în teritorii, în mine de uraniu exploatate pe gratis, în anexări de teritorii şi dictaturi şi chiar în export de specialişti, în jafuri cu acte în regulă. Nouă, dacă te gândeai bine, ni se trăsese de la localitatea aia climaterica, Yalta, de la escrocii ăia mari. care. cu armatele lor. cu soldaţii lor şi cu puşiamalele lor de generali, plus capitalul, plus reaua credinţă, plus tradiţia lor de a jâcmâni tarile mici, împărţiseră lumea în două, ca pe o vită. Eu pe cei patru mari. cum li se zicea în gazere, i-aş fi dezgropat si Ie-aş fi făcut ceva pe cap, i-as fi aruncat Ia porci, să-i mănânce, dacă va mai n rămas ceva din hoiturile lor împuţite. Aia cu trabucul lui. cu mutra lui de băutor de whisky, pictorul, cei ce oromitea numai lacrimi si sânge concetăţenilor lui, ticălosul gras ca un buldog, hrănit numai cu carne proaspătă, ei si paraliticul cu mutră de ghicitoare in cărţi, cei ce sta în cărucior si mai lăsa sâ-i scape printre dinţi vorbeie alea frumoase despre libertatea lumii şi despre principiile diriguitoare ale Naţiunilor Unite şi alte iordane de adormit copiii, pentru că pe Mustăcios îl iert, el era, orice ai vrea să spui, o persoană, el profita, ei bătea cu pumnul în masă si vidanjorii ăia cu ştaif, cu Magna Charta Libertatum şi cu Constituţia Americii in spate, acceptau orice, pentru că le era frică de călăul tandru care-şi ucisese şi fiul. dându-i-i pe tavă lui Hitler. Pungaşilor, după ce mierliseră în paturile lor, ii se tăcuseră funeralii naţionale, se trăsese adică cu tun ui de 21 de ori, după care ii înfundaseră în mausolee ca pe nişte conserve de rang mare ce erau, iar noi beleam p...! Morţi, răniţi, lagăre, tifos, amputări, denunţuri, spioni şi Curţi marţiale, totul sub puipana impotenţilor ăstora! Stăteam la cozi, vedeam filme tâmpite si trebuia sâ-i şi aplaudăm! Ei luaseră cele mai cretine măsuri militare şi cei din jur ie şi decretaseră ca geniale. Corifeul
le ştia pe toate, dădea sfaturi pentru gospodine si ne învăţa ortografia, se fotografia cu copii în braţe si-şî otrăvea colaboratorii. Ii făcuseră, până sâ crape, biografii date cu Sidol, fuând-o din copilărie şi până la Căderea Berlinului, era atât de mare că îl visam şi noaptea: frumos, rumeor, înţelept ca Socrate, înalt, mai ales înalt, dominând ruinele Războiului al doilea mondial şi sufletele noastre care tremurau de frică. După încheierea păcii îi pusese cu botui pe labe pe foşni aliaţi; nu mişca unul, de ia Arhangheisk până ia Londra, coţi făcuseră in pantaloni, cu toata ambiţia lor. Degeaba se răţoiau miniştrii, oederastii aia plini de discursuri şi de amante masculine. Dacă i-ar fi trăsnit bătrânului prin cap pe arunci, le lua Europa de sub nas, numai să se fi înfoiat ei niţel ia ei, asa, să se fi sborşit în mustăţi şi gata cu băncile ior, cu casele lor de toleranţă, cu bisericile lor, cu curvele ior cu tot! America? Pe America o durea undeva de soarta Europei: Nu decretase unui, de mult, câ spiritul european murise şi că asistam ia declinul Occidentului? Şi, ce, nu era aşa? L-au iăsat întâi pe sifîliticui de Hitler să-şi facă de cap cu măcelarii iui, cu saluturile lor ca ia casa de nebuni: HeiUşl cu palma data peste umăr. Trăgeai un pârt, strigai: Heill Te duceai cu dama undeva, la un loc mai discret: Heil! Puneai un număr: HeiiiŞi până la urmă ce-au făcut? I-a vârât nebunul pe franţuzi în mare, ia Dunkerque, i-a isprăvit pe raliaţii ior de generali, cu lima ior Magmot cu tot, cu trădători cu tot, cu Lava! si cu Mos Bodrânsă de Petain, care era sâ moară si el la zid, unde-1 mai pui pe nenorocitul de Mussolini, calamitatea aia de dictator, că dacă e vorba sâ fii dictator, fă-o, domnule, ca lumea, nu te opri la mijloc, strigă, omoară, bagâ-n pământ, să te ţină minte lumea ca pe Genghis-Han! Uite, în privinţa asta, pe Mustăcios îl admir, a lăsat ceva in urma lui, văduve cu toptanul, ambuscaţi, buni de balamuc, nu s-a jucat, a lichidat în dreapta şi-n stânga, începând cu cei mai devotaţi, ca să nu aibă vorbe... Pe când ăsta? Macaronarul ce-a făcut? Ştiţi cum a murit... Cu crăcii în sus, lângă Clara Petacci, mai mare râsul!
782
EUGEN BARBU
1ANUS
783
Cel puţin Paranoicul de la Berlin a avut morgă, a băut otravă ca o coafeză sau s-a împuşcat şi pe urmă ciracii l-au ars cu benzină, ca să nu mai găsească aliaţii ceva să pună la Muzeu, în afara unei danturi false! Nu, Adolf nu s-a încurcar, nu a fost operetistic, un ratat precum copia lui italiană. Nici vorbă, nici cu ăilalţi nu mi-era ruşine. Coarde mari, democrate, vorbeau despre măreţia omului si şi-au vândut până şi oasele morţilor din timpul Prinţului război mondial pentru ca să fiică zahăr din ele, ce parcă nu ştiţi! Poţi cei căzuţi în câmpia Flandrei, vorba cântecului, sau ce mai rămăsese din ei, nişte femure vândute la kilogram şi băgate în fabricile de sfeclă, ăştia da, oameni, şi-ar fi vândut şi propriile cadavre, numai bani să iasă! Dar să n-o iau razna: înrâi l-au scos, deci, pe Mustăcios din mausoleu, i-au dărâmat statuile şi au început să-1 toarne opiniei publice. C-a făcut, c-a dres, că trăia cu copile de 13 ani, că avea trei sosii, de nu ştiai care-i Corifeul şi care dublura, că i-a mierlit pe alde Kirov, pe alde Lenin chiar, listă lungă, ţi se făcea părul măciucă, şi încă s-au oprit la timp, pentru că altfel cine ştie ce mai ieşea la iveală. Pe urmă, uite că şi-ai noştri au dat-o pe bune, au început să ridice fustiţa: ascultam acum un raport cuminte, gospodă-resc: cât ni se furase în petrol şi uraniu, cum scriau ei în acte aiurea şi cum se făceau ei că plătesc, marii noşrri aliaţi, şi cum plătisem noi de 50 de ori mai mult, ca să ne învăţăm minte, şi cum achitam şi cum strigam „Trăiască poporul frăţesc!", cu drapele şi cu articole de fond, cu cântece de-alea frumoase pe vine şi cu dansatori în şalvari, cu cizme, şi câte şi mai câte! Păi unde să fi fost oamenii ăia puternici care să zică: Nul Aşteptaseră şi ei să se lărgească gaura, şi gaura se lărgise! O clipă şi pe-acolo ţâşnise ăl bătrân, care fusese radiat la o conferinţă, subtil, ştiinţific, fără mare tămbălău, lucru curat, un canceraş, şi gata, totul se sfârşise frumos, cu colegii şi garda de onoare la cap, pentru că orice curaj pe lumea asta se plăteşte, parcă cine nu ştie? întâi trăseseră în el cu gloanţe, voiau să-i plătească pentru eroarea lor de a nu fi mizat pe Anica, fata aia bătrână
de 50 de ani, cu părul retezat, care nu ştiuse să fie mai fină, mai pliabilă, şi părintele omenirii îl alesese pe ăl bătrân, care ştia să spună glume deocheate, să bea şi era şi de-al locului.
Dar acum venise Reformatorul, îl vedeam, se afla în prezidiu, el ne transmitea la toţi acel curaj nebun de a sta drepţi, în picioare, şi de a spune Nul, când nimeni nu mai îndrăznise să spună Nul Tot coşmarul nosttu vechi, cu conducte care aruncau petrolul nostru de 15 ani incontinuu, undeva, într-un neant geografic, cu munţii raşi, goliţi de uraniu, cu furtul de climă şi cu furtul de teritorii, cu luatul cu japca, cu marşuri ale prieteniei indestructibile, totul se sfâtşise. Reformatorul era acolo, răspândind un aer rece printre veteranii care nu avuseseră curajul să zică la timp: Nul sau nu putuseră să spună: Nul; albi toţi, palizi, ascultând, ca şi când n-ar fi cunoscut-o, incredibila poveste a jupuirii, uriaşa istorie a furtului secolului. O tăcere grea, plină de atenţie, luase locul acelui zumzet de început. Nu mai respira nimeni. Lojile ca nişte cuiburi de rândunică, de sus, de sub uriaşul pântec de beton al Sălii de concerte, se goliseră, corespondenţii străini fuseseră poftiţi discret afară, ceea ce urmase era o chestiune care ne privea numai pe noi, ei aveau să afle sau să deducă ce s-a întâmplat aici după comunicatul final care, de obicei, ca orice comunicat final, era desrul de ezoreric. Raportul principal avea peste 6 000 de pagini, cuprinzând observaţiile comisiilor de verificare, dar nouă nu ni se citea decât un rezumat, un digest, ceva scurt, precis, dar nu mai puţin înspăimântător. Şi-atunci îmi adusei aminte de imnurile pioniereşti în care marii bărbaţi învinuiţi acum de atâtea lucruri mârşave erau cântaţi în versuri de către poeţii timpului, ca alde Măria Bănuş şi Deşliu, de mascarada cu drapelele şi cu panouri purtate în spate şi de uralele, sincere sau nu, ale mulţimii fanatizate, de discursurile auzite de atâtea ori, de cuvintele late, de profesiunile de credinţă la care asistasem şi, la urma urmelor, biata mea bună-credinţă, pentru că şi eu mă bătusem în pieţele publice cu fasciştii, cu scursurile alea jegoase de dreapta care urlau în numele Regelui, al Naţiunii
784
EUGENBARBU
şi al Credinţei în Dumnezeu, Atoateţiitorul, în timp ce omorau şi re puneau la zid si îţi dădeau la cap; asa cum mă bătusem şi cu pleava cealaltă, zisă intelectuală, care umbla cu alte cuvinte lustruite în gură: Democraţie, Dreptate, Pământ ţăranilor! Să iaci ceva pe toate! Un pederast care purta ciorapi de mătase şi fugea la Bădăcin când era mai groasă, trecuse, ani de-a rândul, drept cei mai mare om politic român! Câcaci Un moş cu ţăcălie albă, fiul statuii din Piaţa Universităţii, alta fantoşă căzută, ai doilea lider democrat, mare om de stat, ca să nu mai vorbim de-ai treiiea ţucâiar, un socialist pe puncte, unul bun numai pentru Congrese, iată ce produsese războiul! Acum toată lupta politică mi se părea o mascaradă fără egal. Se trăsese cu gloanţe, mai muriseră, raţionai, la noi se murea raţional, nu ca în alte părţi unde sângele curge gârlă; nu, noi avem tehnica de-a mierii cât mai puţini pentru a putea spune că suntem în rândul lumii, clar când e, la o adică, poporul se duce acasă, termină la vreme, nu lasă multe cadavre pe caldarâm. Pe urmă vine altă echipă şi aşa mai departe. Putem în felul acesta să încropim o istorie, cu personalităţi, cu biografii, cu relatări .senzaţionale din detenţiune, cu vorbe mari şi roate chestiile alea frumoase din care trăiesc învăţătorii si direcrorii de case de cultură. Intr-un cuvânt, toate astea intrau sigur în capitolul erorile revoluţiei, asa că se lăsa cu pensii, se plăteau anii de detenţiune gratuită, se acordau dispense, se socoteau ca perioade de muncă toate zilele de caft şi de tăiat sare, totul se repara, era într-adevăr o minune! Generali batjocoriţi si scuipaţi numai pentru că-si iubiseră ţara şi ascultaseră de ordinele superiorilor, târâţi prin beciuri şi puşi să lingă cizmele foştilor soldaţi de ordonanţă, nişte ţigani borâti, primeau acum sume fantastice pentru ce înduraseră şi eu nu ştiam sigur dacă banii pureau să acopere toată acea ruşine, toată acea umilinţă si degradare morală ce nu se mai putea şterge cu nimic. Pensii strălucite şi vile, amante tinere si maşini de lux, conferinţe şi aplauze cuvioase ca pentru nişte reabilitaţi, tocuri de onoare în loji la spectacole, căcălâu de decoraţii şi parăzi, drapele şi cununi de laur după ce ai tras din greu la scoaterea
IANUS
785
hârdăului şi-ai desfundat tunurile puşcăriilor, în timp ce nevestele îşi vindeau totul din casă şi erau transformate în prostituate de lux! Asta pentru cei ce scăpaseră, pentru că cei mai mulţi mierliseră şi văduvele benchetuiau cu peştii lor tineri şi cu fiii lor, trimişi în compensaţie la studii la Oxford şi Cambridge şi se pişau pe ţară şi pe viitorul ei, pentru că de fapt asta visaseră: să ajungă undeva în străinătate, să pape tot, să ia LSD şi să o facă pe bippy, că aşa se purta... Poate că între urmaşii ăstora sau între supravieţuitori mai existau şi oameni cinstiţi, dar borhotul era prea mare ca să mai poţi crede în ceva, în cuvinte lustruite şi în regrere eterne. Acum se citeau detaliile, cum îl achitaseră pe unul dintte întemeietori, o porcărie, la trei ani după moartea Tâtucăi, incredibil, şi noi care eram gata să aruncăm roate zoaiele pe el, dar vinovarul era altul, era Bătrânul moldovean, cel cu surâsul dulce şi cu o sănătate echilibrată a chipului, Batiuşca al nostru drag care tăiase conductele şi le spusese Pa şi Pusi la amici şi lumea îl adorase penttu că avusese, în sfârşit, curaj când îi venise bine şi-i dusese pe ţârcovnici cu preşul şi îi făcuse să plece de aici cu tancurile lor, cu sfaturile lor mai rele decât tancurile, cu şiretenia şi brutalitatea lor, cu imbecilitatea lor, cu acea obscuritate fatală pe care o împrăştiau pe unde treceau. îl vegheasem şi eu pe bătrân la capul catafalcului şi dusesem împreună cu alţii o coroană la Mausoleu, pentru că întâi ne făcusem Mausoleu şi grădiniţe de copii, asta era specialitatea noastră: copii cu buchete de flori la aniversări şi un Pantheon de marmură cu flacără veşnică.
Raportul arăta precis cum se strânseseră probele împotriva unuia dintre întemeietori, cum unii, slabi de înger, fuseseră trimişi să înveţe unde trebuia tehnica înscenării de procese perfecte, fată fisuri în depoziţii şi aşa mai departe: Hârtii, mărturii mincinoase, o ură sistematică, diabolică, pentru că nu oricine poare să bage în pământ pe un nevinovat, şi încă cu acte în regulă, cu respectarea legalităţii la care noi ţinem cel mai mult, ca la ochii din cap, cum se spunea de atâtea ori în ocazii festive.
786
EUGEN BARBU
IANUS
787
Martorii tocmiţi apărură şi ei mai târziu în sală şi povestiră spăşiţi cum li se puseseră în gură acuzaţiile irefutabile, cum stătea Bătrânul la. telefon şi aştepta măttutiile complete ale celuilalt, ale rivalului potenţial, care i-ar fi luat tronul, cum îl ameninţa el pe şeful anchetator, ofiţet de carieră si ditamai ministru, incapabil să scoată untul dintr-un acuzat încăpăţânat ce nu voia să tecunoască faptul de nimic că trădase ideea, idealul. Raportul înainta ca un buldozer într-un strat de guano, dacă aş fi avut la mine o sticlă de rachiu de 80 de grade aş fi tras o duşcă. pentru că există adevăruri insuportabile. Aceeaşi sală, acelaşi cofet albastru de catifea şi cuiburile de rândunică de sub plafonul ca o burtă de balenă, sub care răsunau replicile actorilor lui Royal Shakespeare Company:
„Azi iarna vrajbei noastre-n mândră vară Schimbată este de-al tău soare, York, Iar norii de deasupra casei noastre In sânu-adănc al mării-s îngropaţi. Azi lauri încunună-a noastre frunţi, Iar armele sfărâmate-s, azi, trofee. Azi strigătul de teamă-i chiot vesel Şi marşul morţii azi e pas de dans... "
Gulerul impecabil, alb ca adevărul, puţin asudat, se întoarse spre mine. O faţă răvăşită, excitată de cele ce auzea. Gura Iui de colportor corupt, gura şefului de departament cate scria pe rapoartele ce-i solicitau un loc în spital: „nu", moşierul ce --c descurcase lingând fundurile, trecând prin Revoluţie cu acela1-' dispreţ pentru cei umili, pe post de mare specialist, îmi şopti
- 11 vezi pe ăla?
îmi arătă o ceafă grasă, în trei trepte, ca racheta Saturn, in costum închis, cu spete mari de taur comunal în călduri.
- II văd, rostii fascinat.
- Kl i-a făcut felul. A intrat în celulă, l-a ocolit ce l-a ocolii pe Pătrăşcanu si, pentru că nu avea curaj, victima i-a striga'
i
exasperată: „Termină odată, domnule, că te bag în pizda mă-tii! Fă-ţi datoria şi nu mă mai scoate din sărite!" Drept care, onorabilul nu i-a putut zbuta creierii decar după două săptămâni de pândă reciprocă, victima nedormind nici o clipă şi supra-veghindu-şi călăul necruţător până când oboseala l-a doborât, în sfârşit.
Povestea cu o beatitudine ciudată penttu utechile mele toate acestea, pentru că el asistase şi ieri la această mascaradă a mărturisirii, dar, vezi Doamne, asta li se întâmpla LOR, adică nouă, el era din afara chestiunii, deşi avea grad mare în administraţie; pe el, murdăria auzită de două ori nu-1 atingea. Totul spus cu aceleaşi cuvinte negre, un greu şi murdar totent de vorbe, cum sunt unele dintre ele şi în care încape toată ordura umană, aceleaşi cuvinte înălţătoare cu care se fac poezii şi se alcătuiesc proclamaţii care rămân în adevărata istorie, cuvinte cu care se adorm copiii, seara, cuvinte de iubire, şoptite sub lună sau pe câmpul de luptă, bete de avânt şi de dragoste, cuvinte ce te fac nebun de durere sau care te împing la moarte într-o beţie fără ştire, cuvinte îngrozitoate conţinând adevărurile cele mai crunte, cuvinte ce ies din propriul lor jeg la suprafaţa conştiinţei, cuvinte de regret sau ale mărturisirii, cuvinte ca nişte câini jigăriţi, dând din coadă; cuvinte puţind, asudând de oroare. Ele se suprapuneau cu altele care veneau din memoria mea uitucă, ciudat de fidelă în aceste clipe, cuvinte de mai de mult, ieşite din guta unui actor îmbrăcat în costum elisabethan:
„ tristeţea strică somnul si odihna Din noapte face zi si din zi, noapte. N-au alte glorii, prinţii, decât faima Deşertăciunii; cinste în afară Acoperind tortura dinăuntru. Adesea doar închipuirea-i preţul Atâtor chinuri ce cuprind o lume Iar titlurile, de un nume simplu Doar zarva faimei le deosebeşte... "
788
EUGEN BARBU
IANUS
789
— De unde ştii? l-am întrebat pe cel din faţa mea, deşi cunoşteam răspunsul.
— Ieri a spus tot, acum face numai rezumatul. Toţi pereţii celulei erau plini de sânge, creierii victimei zburaseră pe zid. II vezi ce prosper e, cum arată?
Uciderea lui Clarance se suprapunea pe scena vie la care asistam, pe aceeaşi scenă a Sălii de concerte, fără, insuportabilele acum, flori albe, se mişcau ucigaşii ducelui şoptind:
„— II vom ucide-n timp ce doarme?
— Nu, căci va spune c-am fost laşi, când se va trezi...
— Când se va trezi? Ei, prostule, nu se va trezi decât în ziua Judecăţii de apoi.
— Tocmai, şi va spune că l-am omorât în somn... " Raportul povestea cu amănunte totul, stabilea detalii pline
de semnificaţii, voia să spună că executanţii nu aveau nici o pricină ca să-1 ucidă pe bărbatul acela al cărui portret îl purtasem cu toţii în pieţele publice, fost ministru, itonie, al justiţiei... „- Şi conştiinţa unde ţi-e? întrebau actorii din memoria mea.
— In punga ducelui de Gloster...
— Straşnic, când şi-o deschide punga să ne plătească, zboară şi conştiinţa... "
Trebuia să aflu mai mulre, să-mi astâmpăr foamea de adevăr, care mă persecuta ca un junghi. 11 interogai pe cel din faţa mea:
— Să nu-mi spui că mai este în funcţie, văd că poartă o uniformă...
— Cum să nu? E colonel, leafă mare, păzeşte o arhivă, a binemeritat. Nu a făcut decât să execute ordinele...
De altfel, ni se atrăsese atenţia, de la primele rânduri citite ale raportului, să nu avem pretenţii: vinovaţii nu mai puteau fi pedepsiţi pentru că intraseră în termenul de prescriere de 20 de ani şi nu mai erau pasibili de nici un fel de condamnare. Ei, toţi ucigaşii, se aflau printre noi şi ascultau ca şi noi romanul faptelor lor. Memoria mea se încărca de monologul rostit de Paul Scofield:
„Aţifost aleşi din turmă să ucideţi Nevinovatul? Care mi-este crima? Şi care e temeiul ce-o vădeşte? Ce juriu farde milă-a dat verdictul In ţaţa unui jude nc-mpăcat? Cine-a rostit sentinţa morţii mele. Mai înainte dc-a fi judecat?"
Facerea încremenită a Sălii de concerte îmi umplea urechile şi inima de un haos tulbure. Auzeam Imnul bucuriei dintr-rf Noua, acele voci suprafireşti, îmi repetam în gând fraze întregi, ştiute pe dinafară. „Unde există un Cezar trebuie să fie şi. un Brutus". Greşise şi divinul Napoleon, care umbla cu tunul în faţă şi cu Codul civil în spate ca să elibereze spiritul european de titanic, dat nu ducea şi el în posteritate un cadavru în spate, un mort frumos şi tânăr? Ce să mai înşiruim aici toate istoriile ştiute, târfele astea pline de erori, de cuvântări şi de sânge, cărţile de căpătâi, pe care elevii erau siliţi să le înveţe pe dinafară. De mici îi învăţasem să delaţioneze, să-şi pârască părinţii, fraţii, colegii şi iubitele, şi asta în numele înaltului principiu al apărării celei mai înaintate morale din lume!
Am privit faţa Reformatorului, o faţă albă, îngheţată, plină de frig. El îi silise să vină aici şi să povestească toate fărădelegile, fără nici o reticenţă, pentru că adevărul devenise insuportabil şi trebuia mărturisit cu orice preţ. Peste câţiva ani acest om, tânăr pe atunci, albise, acum era numai obosit şi încă voia sâ învingă mizeria din sufletele unor colaboratori care aşteptau ca nişte heruvimi negri în spatele său ca sâ-1 doboare, pentru că Mustăciosul murise demult, dar spiritul lui supravieţuia în minţile lor. întâi, Corifeul fusese reabilitat, acolo, de către mareşalii plini de cizme şi avioane supersonice, care-şi vedeau ameninţate privilegiile de a ucide fără nici o responsabilitate, acei politicieni de cabinet, visându-se măreţi şi intransigenţi ca marii şefi de guverne din alte vremuri, dar nereuşind decât să
790
EUGEN BARBU
IANUS
791
scoată tragelapi pe gura lor condusă de minţi bicisnice. De departe sunaseră primele avertismente:
- Hei, atenţie, de ce distrugeţi voi reputaţia marelui om de stat care a condus omenirea pe un drum plin de glorie? Unde vreţi voi s-ajungeţi? E drepr, l-am scos noi din mormânt şi l-am ars, dat el a fost mare, el a câştigat Războiul al doilea mondial cu geniul său, chit că acest geniu a fost plătit cu 33 de milioane de morţi, numai partea erorii sale, că de celelalte milioane de morţi răspundeau alţii. Destul cu reconsiderările, cu distrugerea prestigiului Corifeului! Şi iată, aici în sală, erau destui care se visau în locul mareşalisimului! Cum ar mai fi comandat ei execuţiile în continuare, cum s-ar mai fi îmbătat încă la fumegarea pumnalului abia ieşit din trupurile victimelot! Peste un timp, Reformatorul însuşi trebuise să repare eroarea săvârşită asupra unui nenorocit de poet din Constanţa, el ca Şef de Stat trebuise să dea ordine, să frece ridichea unui subaltern zelos care, cu complicitatea unui funcţionar de la Cenzură, întocmiseră un Proces care semăna leit cu cele de pe timpul Corifeului. Nu, spiritul negru al acestuia nu putuse fi înmormântat odată cu trupului, el trăia liber printre noi, încă cerea sânge şi hoituri, se ascundea încă în dosare secrete care erau îngropate şi aşteptau să fie puse pe mesele tribunalelor sumare...
Acum, pe podium se înşirau martorii mincinoşi, da, pe unii îi aduseseră ca să mai coloreze jalnicul spectacol. Erau cărunţi, împovăraţi de ani, cu începuturi de calviţie deasupra frunţilor de gorile, ridaţi, vorbind ca să fie auziţi cât mai puţin, cu toate că microfoanele nu iertau nici un cuvânt din spovedaniile lor murdare. Regretau cu toţii tragicele întâmplări, dar invocau ordinele primite şi puterea mortului din Mausoleul din Parcul Libertăţii, la capătul căruia ardea o flacără veşnică. Ei, martorii şi executanţii crimelor, nu făcuseră decât să se supună şi zăcuseră în aceasră minciună de peste 20 de ani. Acum vorbeau tandru despre cei ucişi, ca despre nişte prieteni, desigur, faptele erau adevărate, dar ireparabile. Unul dintre ei, fostul ministru
de interne din acea vreme, deţinea un post mic, era director de tipografie sau cam aşa ceva, mai avea Mercedes la scară ca orice mandarin, pentru că serviciile sunt servicii şi erorile erori, vila din Jianu încărcată cu mobilă dată cu inventar, cu grădini oculte şi piscină. Ca şi ceilalţi care-1 urmară, nu mărturiseau vreo remuşcare, vreun gând că ar vrea să se sinucidă, nici măcar nu intenţionau să se retragă din posturile mai umile pe care le deţineau. Micuţul personaj, ghebos, cocoşat de atâtea răspunderi câte îi reveneau, omul sub ordinele căruia sutele de mii de nevinovaţi ispăşiseră la Canal vini imaginare, vorbea lent, aţos, gospodăreşte, despre toate infernalele lui fapte. Părea modest, rău îmbrăcat, nu ştia ce să facă cu mâinile, bâiguia, îşi cerea scuze pentru imensele prostii pe care le făcuse şi, uluitor, nimeni nu-1 huidui, cum ar fi fost firesc, nimeni nu-1 interpelă, ascultam cu toţii ca la o povestire banală, poliţistă, oarecare. Se gârbovea pe măsură ce relatarea lui teribilă înainta şi avea ceva umil ce cerea mila publică, mai târziu aveam să-1 revăd reabilitat, în costum negru, pe la aeroporturi la primirile oficiale, cu un aer, iar agresiv, de demnitar regăsit, cu acel obraz mâncat de vărsat, pe care se reîntipărise ura, drept, ţeapăn, inflexibil, aşteptându-şi ziua, dar atunci, în spectacolul de gală, în ziua călduroasă, plină de o tragică tăcere, la retragerea de pe imensa scenă a Sălii de concerte obţinuse, ca un actor rarat ce era, aplauze. Sigur, fusese numai un reflex de şedinţa, parcă tot auzind mereu rapoarte eşti deprins să subliniezi meritul celui ce a spus ceea ce avea de spus, cu aprobări mecanice, iute curmate de un şuşotit unanim, venit din ultimele rânduri, de sus, ale sălii, aplauze oarecum fireşti, dar atât de nepotrivite, ca un fluierat în biserică, şi nimeni nu înţelesese că, de fapt, tocmai aceste bătăi din palme nejustificate subliniau în mod tragic eroarea permanentă în care ne aflam! Slab, umil ca un câine care a primit multe picioare în tuhăs, sinistrul personaj părăsi scena fluturând din pantalonii lui largi şi groşi ca ai unui vânzător de ardei graşi.
792
EUGEN BARBU
IANUS
793
Pe urmă a fost invitat pe scenă al doilea executor al ordinelor, urmaşul bicisnicului ce se aşezase uşurat într-un fotoliu din faţă. Era un fel de ţigan cu ochii roşii, înalt şi agresiv, cu hainele bine călcate, cu un guler imaculat şi o superbă cravată. Avea un mers sigur de călău profesionist, respira un curaj de fricos care o face pe-al dracului, pusese labele lui păroase pe micul pupitru de lemn şi în timpul scurtului discurs lovea cu latul palmei muchiile tribunei improvizate şi explica patetic că nu a gteşit, el nu făcuse altceva decât să asculte orbeşte, era militar de carieră, avea datorii morale, jurase, să nu i se pună în cârcă nimic, se răstise spre larga masă a prezidiului...
Şi arunci se întâmplase minunea. în faţa unei asemenea insolenţe, cineva îl întrebase, ridicându-se în picioare, dacă regretă ceva?
Un moment de tăcere, o tăcere grea ca un bolovan uriaş, care ne strivise timpanele. Pe urmă veni răspunsul:
- Nimic. Regret numai că ofiţerii mei au lucrat atât de prost, încât au putut să-mi lase impresia că victimele au dreptate. Nu este nimic adevărat din toate aceste învinuiri. Numai ei au lucrat prost, şi atât...
Adică nu schingiuiseră destul, adică nu smulseseră şi alte mărturii false... Acest cinism grandios te băga în răcori, cu astfel de oameni în rândurile tale ajungeai departe, putea să tremure toată lumea de frica ta, că prea era căcăcioasă, şi nu cunoştea astfel de fanatism total. Era. într-adevăr, un spectacol de gală, ceva în stare să te facă sâ borăşri pe lumea asta, să dai foc la toate bibliotecile şi să nu te apuci de aici înainte cât vei trăi decât de violuri; cel puţin popii, cu religia lor, nu promit decât lumea viitoare, dar ăştia, băieţii care credeau atât de profund într-o singură idee şi te luau cu fericirea personală derivată din fericirea tuturor, pe care ei, vezi bine, ţi-o asigurau în felul lor dezvoltat de a fi, ei, aceşti băieţi de zahăr care-ţi trimeteau călăul cu pistolul pe la spate ca să-ţi zboare creierii, ei erau nişte martiri, nişte victime ale unei erori pe care nu o mai înţelegeau...
Pe chipul Reformatorului se aştetnuse o poleială de staniol. Strângea fălcile ca să nu spună ceva, să nu rostească o condamnare definitivă a ticălosului care peste câteva zile avea să se aşeze liniştit la cozi, să cumpere cartofi ca orice civil, să se salute cu amicii şi să continue să fie liniştit, cu conştiinţa curată, ca şi când meseria lui nu ceruse un liber arbitru, o sonerie gata să te avertizeze când eşti îndemnat să săvârşeşti o crimă pe care o accepţi sau nu, pe care o săvârşeşti sau nu, fără a arunca vina pe alţii...
Scena era goală. De data asta nu mai aplaudă nimeni. Sus, la tribună, mai urcară câţiva, dar nu mai aveau aplombul aceluia, micile lor povestioare erau lipsite de măreţie. Un alt întemeietor fusese lichidat cu o rangă în cap, procedeu de abaror, cam măcelăresc. Pur şi simplu, îl doborâseră ca pe o vită pentru singura vină că avea o vechime mai mare acolo unde Bătrânul nu suporta înaintaşi! Măcar dulcele moldovean nu avea năravuri ca Racoski, care înainte de a-şi ucide adversarii li se pişa în gură. Nu, ce-i drept, era eleganr: punea pe unul cu ranga şi gata! Pe mama celui de la Oradea o lichidase şi mai spectaculos, pentru că nu avea astâmpăr şi scria mereu memorii peste memorii, cerând reabilitarea fiului, o vârâseră într-un sac şi o aruncaseră, după ce o sugrumaseră, în Someş. Pur şi simplu:
„Un sângeros tiran, un ucigaş
Născut în sânge, investit prin sânge,
El s-a-nălţat de alţii sprijinit
Şi i-a ucis pe cei ce i-au dat sprijin... " sunau acele voci, pe aceeaşi scenă, într-o seară, când, sus, sub plafon, se stinseseră lampadarele grele şi se născuse lumina mirifică a teatrului.
Puţin după ora trei, ieşirăm cu toţii tăcuţi, în holurile de marmură ale Sălii de concerte, păşind îngânduraţi pe scări. Pe frontispiciul ei aş fi putut citi cuvintele înscrise altădată pe Roata Puterii: Regrabc, Regus, Regnavi: Sum, sine regas... Ciudat, pe chipurile zguduite de o oroare mută, putui citi şi o ciudată satisfacţie ce nu putea fi numită. Doborâtă era numai fiica
794
EUGEN BARBU
Bătrânului, aflată şi ea în mulţimea care cobora ca din Infern scările galbene de Ruşchiţa. Era îmbrăcată roată în negru, ca o văduvă sau ca o fiică iubitoare care cerea să fie iertată memoria tatălui, sprijinită de braţul soţului, încă aflată sub povara celor spuse de marrori.
In jurul acestei persoane de care tremurase ani de zile întreaga ţară se făcuse un vid monstruos, ca o groapă, şi mi se părea că peste oraşul nostru, intrat în descompunerea verii, pluteau cadavrele acelea şi ele, aceste cadavre, împuţeau aerul cu un miros pestilenţial, dar nu era mirosul pestilenţial al cadavrelor, cât era înspăimântătorul miros al crimelor. Şi auzeam loviturile de ciocan ale sculptotilor tocmiţi să ridice statuia ucigaşului. Un oraş din provincie îi purta numele şi nu mai înţelegeam nimic: cum puteau să coexiste asemenea fapte laolaltă: omoruri fără nici un sens sau cu un sens îngrozitor, împotriva raţiunii - cu posteritatea năclăită de sânge nevinovat şi de elogii exprimate prin socluri şi numiri faste de aşezăminte omeneşti?
Lungile maşini negre, silenţioase ca dricurile de lux, îşi cărau iluştrii posesori, rapid, după o tehnică bine strunită, ingurgitând, de pe peroanele joase, personajele dramei la care asistasem. Treceau pe lângă mine rapid, în cuştile lor de cristal, incasabile, chipuri preocupate sau numai mâhnite, obrazuri încălzite de căldura de arară, de vipiile amiezei bucureştene care feştelise totul în jur. Simţeam nevoia să umblu mult pe jos, prin locuri necunoscute, să mă spăl bine, să-mi frec trupul cu o perie aspră, să las să cadă peste mine tone de apă curată şi rece, care să mă Iacă să tremur de frig. Nu eram înspăimântat, nu-mi era nici măcar greaţă. Mergeam mecanic printre vehicule, răspundeam scurt la saluturile unor necunoscuţi pentru mine, nişte oameni care aveau în această amiază feţe de neidentificat, ca şi cum ţestele lor ar fi fost acopetite cu ciotapi fini de mătase, ca în filmele cu gangsteri ale anilor '36. Mă miram că mai aud glasul copiilor, jucându-se în scuaruri, şi că mai existau băieţi şi fete, trecând pe lângă mine, ţinându-se de mână. Frumoşi
IANUS
795
mul, cu un gest de generahssrm.
PARTEA ÎNTÂI
„LA UMBRA FETELOR ÎN FLOARE"
La trei zile după Spectacolul de gală, aflasem că rămăşiţele pământeşti ale lui Păttăşcanu fuseseră aduse discret, noaptea, în Mausoleu şi că între victimă şi călău ardea de-acum numai o flacără veşnică. Nu-i despărţea, pe el şi pe ucigaş, decât eroarea, crima executată cu sânge rece. Moartea împăcase pe făptaş cu victima sa. Copiii aduceau coroane proaspete de flori la zile mari, grupuri reculese de femei şi bărbaţi treceau în revistă., în mica rotondă, locul de repausare şi priveau plăcile de marmură, cu numele eroilor revoluţiei. Se regăsiseră, ca într-un mut colocviu, şi muierea aceea tunsă â la Mary Pickford şi vânătorul care alerga regimentele pe munţi ca să-1 păzească şi murise penibil într-o puşcărie, şi el trimis la bască de ăl bătrân, ca să nu-1 mai încutce, după un proces la fel de bine pus în scenă. Măcar Ana o mierlise de cancer, mâncându-şi unghiile de furie că fusese trasă în piept şi că bietul Corifeu se lăsase înşelat atât de uşor de umorul moldoveanului, ce şi el sfârşise putrezind de viu. Tvktă istorie a ducilor, o, voi morminte şi zădărnicii, o, glorie şi urlete în pieţele publice; o, deşertăciune a deşertăciunilor...
Afară era linişte, un parc uriaş arunca spre cerul impasibil rumoarea lui de zgomote de frunziş, tainic mişcat la vânt ca un plâns tăcut şi etern. Peste oraşul nostru ploua, năvăleau ninsori
798
EUGEN BARBU
şi erupea după aceea primăvara. Numai acolo, sub cupola uriaşă a monumentului funerar, ceva rămânea de neîmpăcat...
In seara când am citit reportajul depunerii rămăşiţelor celui ucis mişeleşte numai pentru că îşi iubise ţara şi nu voise să stea în patru labe, discursurile sobre şi, la urma urmelor, neavenite, am deschis distrat o carte pe care o aveam la capătul patului, sub veioză. Am recitit o frază tipărită într-o pagină oarecare: „... Motorul psihologic al omului este frica, metili", notase Hobbes. Mi se pare că asta e fraza cu care ar trebui să încep relatarea mea, o poveste banală despre viaţa unui om din secolul nostru, al XX-lea, al atomului, al transplantului, al celor mai mari descoperiri ştiinţifice, al zborului în lună...
Întâi am zbârcit-o cu armata. Patria cerea mereu carne de tun şi cum să nu-i dai carne de tun când aveai tineri de 20 de ani care făcuseră premilirăria, aiureala aia cu băşti şi cu centi-roane şi cu la stânga şi la dreapta-mprejur!, să-i bagi în aia mâ-sii pe militarii ăştia şi pe Majestatea Sa, fiul unui tată escroc care o întinsese cu Lupeasca lui cu tot într-un tren, pe la Timişoara, după o urmărire de sanchi, cu mitraliere la graniţă, stând de zexe, pe burtă pe podeaua vagonului blindat, de parcă legionarii ăia care-i pândeau voiau să-i omoare de-adevăratelea, pe dracu, că doar Căpitanul lor stătuse ascuns în budoarul damei şi o mai şi făcea după aia pe antisemitul în piaţa publică, în sfârşit, acum îşi păpau banii prin Portugalia şi-I lăsaseră pe ăla micii, pe Mihai, pe Papălapte, regişorul nostru bosumflat, buzat şi caraghios, pe care-1 luase Mareşalul cu hai sictiri şi-1 pusese la colţul lui, după care începuse un război drăgălaş cu ruşii. Şi să te ţii exerciţii antiaeriene, şi unde începuseră şi nişte bombardamente de băgaserâ americanii groaza în noi. Ne duceau în timpul liber la Malmaison să tragem cu puşca şi să ne obişnuiască cu măştile de gaze, arătam ca nişte cai de manej cu drăciile alea pe faţă, deşi eram convinşi că nimeni nu va folosi gazele în război, că nu erau proşti să se cureţe cu toţii, dar cretinii ăia de majuri îi dădeau zor cu reoria şi ne umpleau capul
IANUS
799
de gânduri. Se duseseră dracului Vignola şi Palladio, nu mai desenam cvartale de locuinţe şi pieţe publice, fântâni arteziene, atrii cu patru coloane şi capiteluri, cornişe şi portice, frize şi aiurelile alea din ordinul doric şi corintic, astragalii şi fusul coloanelor zăceau pe plânseşi noi săpam adăposturi individuale şi măşti de pământ, învăţam demontarea mitralierei Maxim şi a puştii Manlicher, lupta la baionetă şi alte rahaturi pe care nu dădeam doi bani. Războiul se face totdeauna altfel decât îşi închipuie militarii şi râdeam la gândul ce festă le jucaseră nemţii aliaţilor: mai cu ameninţările, mai cu Miinchenul, mai cu linia Maginot care căzuse ca o plăcintă, mai cu Dunquerque-ul din care pederaştii de francezi se aleseseră cu o spaimă pe viaţă şi englezii cu o baie de nămol, iatâ-ne în faţa unei poveşti cu întruniri de jobene mai întâi, cu ocuparea Austriei, a Cehoslovaciei şi mai încoace a Poloniei, şi jobenele dă-i cu protestele, dă-i cu notele scrise, doar-doar or scăpa de război, dar armele, odată făcute să latre, latră până te saturi şi uite-aşa tremurase Albionul vreo doi ani că dă istericul ăla cu nemţii lui peste Canal, dar acela ce se gândise el: ia s-o iau eu mai bine spre Răsărit, că e mai pe uscat, credeau că muscalii or să-i primească cu piroşti. Acuş şi Mustăciosul a avut noroc, pentru că atât cât se credea el de genial rot nu prevăzuse că alde Hitler o să-i intre în ogradă, şi-i intrase. Bătuse la ei ce bătuse, urmat de Mareşal, care profitase de chestiune ca să ne amestece şi pe noi în bulionul european, şi iată-ne beligeranţi! Deocamdată, cum spuneam, făceam instrucţie, ne lăsasem studiile. De altfel, ce ştiam noi despre război? Un capitol din Pe frontul de Vest, nimic nou al dezertorului Erich Măria Remarque, din care rezulta că bătaia aia cu gloanţe şi cu gaze din '917 fusese un fel ele operetă şi ne închipuiam că aşa o să fie şi a doua ediţie a războiului mondial, deşi la Gara de Nord, când mă înfundam duminica prin bodegi cu câte o târfă, vedeam cum sunt descărcate trenurile pline de răniţi şi cum îi urcă în ambulanţe şi umpleau spitalele cu ei. Toată ţara
800
EUGEN BARBU
[ANUS
801
era înţesată de eroi şi la radio vorbeau unii de făceau spume la gură, dând exemple de cum se moare frumos în căutarea Transilvaniei dincolo de Nistru, te cred şi eu, din faţa microfonului se vedea altfel războiul şi spuneau, domnule, una şi alta, şi Mareşalul iar se înfoia la ăla micu, la Mihai, şi la mă-sa, şi-1 bătea la spate, şi-i punea pe amândoi pe coji de nucă, să vadă ţara care e mai mare, şi unde se ducea Regina Mamă şi vizita spitalele şi căra pachete şi împărţea surâsuri ca pe nişte cărţi poştale şi le punea mâna pe frunte la mutilaţi ca curva aia de mă-sa a lui Carol al Jl-lea, Mama răniţilor, care răniţi arătau cu toţii ca nişte mumii albe în pansamente şi mureau pe capete şi noi ne vedeam viitorul cu ochii. în ziare nu se publicau cifre ca să nu fim demoralizaţi şi dădusem dracului cartea şi ordinele arhitecturii, că eu acolo la dugheana de piatră a lui Mincu mă înscrisesem, şi în loc de planurile pieţei lui Marcelus, ro-ceam compoziţia iperitei şi iar la stânga şi la dreapta şi ne-au băgat în nişte cazărmi puturoase care miroseau a creolină şi borhot si a fasole lepădată. Ne cădeau moletierele, sergenţii majuri aveau boală pe noi pentru că eram teteristi şi ne alergau ca pe hoţii de cai şi ne ţineau consemnaţi şi iubirele noastre se regulau cu alţii în lipsa noastră şi noi înjuram şi ne uitam pe ferestrele carcerelor; pe urmă ne-au dat drumul, chipurile eram instruiţi, buni de război, pe mă-sa, nu ştiam cum se ţine ţeava, care-i trăgaciul şi care patul armei, şi pe unii îi mai strângeau cu ordine şi plecau plângând la gară, cu mamă, cu tată şi de-aeolo pe front de unde dezertau, să fie ei ai dracului, slăbind purerea patriei mume şi abia aşteptam să dea cu bombe şi în noi, ca în bulgari, să se rermine cu bulibăşeala asta, dar nimeni nu credea că aliaţii vor face una ca asta, că doar stătusem
cot
la cot cu ei în războiul celălalt şi nu se făcea, că noi pe francezi îi iubeam, ca şi pe anglo-americani, le văzusem filmele cu cow-boy, cu John Wayne şi cu Zorro şi cu toate damele lor dezbrăcate, ca alde Marlene Dietrich în îngerul albastru şi cu
silfida aia de Sonja Henie, pe gheaţă, şi nu se făcea din cauza asta să dea în noi, numai că la 4 aprilie o scrântiserăm râu c-au trimis flota aeriană, numai fortăreţe zburătoare, ce-i drepr arătoase ca nişte cocote de lux, şi unde sforăiau ele pe sus şi noi priveam şi nu ne venea să ne credem urechilor, era o plăcere să priveşti, care plăcere la ei să fie, şi ne-au făcut pilaf şi ne-am pus şi noi de i-am înjurat gospodăreşte şi i-am băgat în toate cele, cât erau ei de aliaţi cu noi în primul război mondial, când am văzut că-i groasă! Atunci ne-am dat seama, aşa e mintea românului de pe urmă, că erau cu toţii nişte escroci, şi nemţii şi americanii, că ăştia, boşii, ne dăduseră nişte avioane să cari morcovii cu ele. De fapt, totul ni se trăgea de la tata lui ăla micu, el ne păpase bugetul şi armamentul şi făcuse o afacere cu Skoda şi pe urmă ne lăsase în curul gol, ca să nu mai vorbesc despre cazematele pe care le ridicase, inexpugnabile zicea Serviciul de propagandă şi când colo, numai bune să te caci în ele, că şi la ciment furaseră generalii noştri şi furnizorii, asta neînsemnând că vreau să spun că şi-a făcut careva vreo cazemată în ciute, dar din cimentul acela se iviseră blocuri şi bloculeţe numai bune de închiriat, că tâzboaiele vin şi trec, era o folie. • • Şi dac-au văzut ei aşa că se îngroaşă gluma şi că la Stalingrad i-au dat ruşii pe nemţi peste cap şi i-au adunat cu sutele de mii, iar ne-au băgat în cazărmi şi ne-au pus la muştruluială. O calamitate, nu alta, porcăria de instrucţie şi eu urlam că sunt arhitect in spe şi pe ei îi durea în cot de asta şi iar mă băgau la carceră şi mă puneau să nimeresc ţinta, cui folosea treaba asta nu am s-o aflu niciodată, pentru că dacă voiau cu adevărat să ne instruiască trebuia să ne dea tunuri antiaeriene şi să ne înveţe să ţintim în fortăreţele alea zburătoare şi nu să ţină Antonescu cel mic discursuri pe la facultăţi şi să încerce să ne asigure că o să câştigăm războiul. O să câştigăm una mare din trei, asta o să câştigăm, spuneam eu şi Edy mă trăgea dc mânecă: raci că în jur sunt numai turnători şi te trezeşti la bască! De oftică ne duceam jos, la Gambrinus, să ne îmbătăm. Şi unde ne întâi-
802
EUGEN BARBU
IANUS
803
neam cu colegii de la Medicină care scoteau nişte scule luate de la cadavre, nişte falusuri întărite cu injecţii, pe care le dădeau fetelor să le privească, să aibe şi ele o amintire frumoasă, să le-pună sub pernă ori să şi le bage unde trebuie când lipseam noi, eram spurcaţi la gură, poate şi pentru că eram niţel disperaţi, ce spun eu, niţel; eram speriaţi rău că murim tocmai la sparrul târgului şi chiar mă gândeam câ dacă mă ia, îmi vâr un picior sub tramvai şi rămân şchiop şi cu asta scap dracului de toate, infirm, dar nu mort, dar nu ţinea, că-mi spunea Edy, te duce la curtea marţială şi te pune la zid şi-ţi trage una de nu te mai scoli, ca să te saturi să lipseşti patria de două braţe şi de două picioare pe front. Dar poate că nu ştiţi cine e Edy... Edy era evreul meu; să ne înţelegem, eu nu-i sufăr pe jidani, pe spurcaţi adică, dar evreii îmi plac. Pe timpul frizerilor ălora de legionari, când îi luase la lopată, mă împrietenisem cu el din întâmplare. Prăpădit, cu ochelari, bicisnic, dând la nămeţi, mă uit la el, aşa de peste gard, nu ştiu ce nu-mi plăcea. Adică de ce să-i scoată, domnule, la muncă forţată? Ce, ei nu erau oameni? De ce să-i agate, domnule, în câflige la Abator? Pe ce chestie? că aveau şi ei guleraţii lor, înţeleg, că mai furaseră, care nu fură? Parcă ai noşrri sunt mai breji? Am ieşit cu o supă de chimion şi i-am întins-o. „Ce foci?" m-a întrebat uluit. „Ce să fac? Ia! E caldă..." Se uita speriat la mine, de parcă i-as fi întins otravă. „Dacă te vede?" „Cine să mă vadă?" „Instructorul!" „O, aveţi şi instructor? 11 bag în pizda mă-sii". A început să râdă şi pe urmă a halit supa de chimion şi mi-a spus: „Mulţumesc" şi s-a uitat iar la mine ca la o altă aia. Pe urmă, când i-a curăţat Mareşalul pe cămăşati, l-am întâlnit la Arhitectură, bătea şi el droabele pe-acolo. Nu-i ardea să înveţe, ca nici nu prea-i lăsa pe alde ei. Vindea câte ceva, ne vedeam des în mansarda lui de unde noaptea aruncam cutii goale de conserve pe acoperişurile din jur, spre spaima celor de jos, care credeau că sunt bombe. Ne îmbătăm frumos şi ne spuneam poveşti cu fete pe care nu le avusesem, dar cu care ne lăudam, descriindu-le ca pe nişte
Mesaline. Acuş, nici atât de sfinţi nu etam, că mai pica câte ceva, pe vremuri din astea morala mai slăbeşte, prejudecăţile dispar şi ajungeam dimineaţa la insttucţie galben ca turta de ceară şi iar făceam la stânga şi la dreapta şi iar demontam mitraliera Maxim şi în jurul nostru mureau pe capete şi iar ne bombardau ăia şi iar auzeau discursurile cele mai patetice cu putinţă şi ni se cerea o doză în plus de patriotism şi să fim cu ochii în patru la spioni şi la sabotori, toată literatura aia de război, făcută la Statul Major de către căpitani în rettagere. Şi pe urmă, ttonc, într-o noapte de august, ăla micul, Mihăită, îi făcuse figura Mareşalului, îl chemase la palat şi-1 înhăţase ca pe un găinaţ scăpat din fundul unei găini, cu toţi miniştrii lui, cu Antonescu ăl mic care ducea tratative secrete, şi cu asta mascarada se terminase. Ne bucurasem cu toţii, ieşisem pe străzi şi dansasem şi veniseră eliberarorii, cu nişte bărboşi în frunte, cu drapele roşii şi portrete străine. Asta nu-mi plăcea mie, că ne adusese nişte chipuri noi, pe care nu le ştiam, dar nu se făcea, oricum, şi lumea sta şi se uita cu gura căscară la toată defilarea, ruşii erau simpatici, stăteau pe tancuri, bine că nu trăgeau în noi, seara mai înhâţa câte unul câte un ceas, ce vrei, lipsuri mari în războiul ăsta, şi nu se supăra nimeni, dar iar au pus militarii mâna pe noi. Războiul nu se terminase, o luaserăm în pattea cealaltă, spre Apus, că aveam o treabă cu nemţii şi dă-i iar Sa stânga şi la dreapta şi demontează mitraliere Maxim şi învaţă despre iperită şi nimeni nu mai credea în nimic, pentru că debarcaseră şi spurcaţii ăia de anglo-americani pe continent şi pe Mussolini îl tetminaseră cu armata lui cu tot, mai aveau pe unul în colimator şi-1 voiau viu şi ce, ăsta, Hitler, era vreun prost să cadă în laba lor, nu, şi-a pregătit o moarte de nibelung, cu otravă, cu chestii, şi sctiau prăpădiţii de reporteri de nu mai puteau, si în timpul verii ăleia, a lui '45, m-am îndrăgostit măr de Odilia, chiar aşa o chema, o lesbiană de 23 de ani, subţire, cu mutră prerafaelită, dar curvâ până in măduvă, dar nu aveam s-o aflu decât mai târziu, de la cunoscători. Aşa se arde omul.
804
EUGEN BARBU
1ANUS
805
mai cade şi în câte o capcană din astea, cu părul lung şi negru ca antracitul şi cu ochii duşi în fundul capului şi cu fiţe de intelectuală, că asta m-a băgat în boale, de fapt ea m-a agăţat la Şosea, unde luam schiţe după Arcul de Triumf, şi nu zici că mi s-a aşezat în spate şi a făcut: „Hâm!" Şi când m-am întors am văzut un şold interminabil într-o rochie verde de vară, sub care nu se afla decât un furou scurt, că totul era transparent de intrai în mormânt, nu alta; şi ea, iar: „Hâm!" Era o zi, cum zice pederastul ăla genial pe care-1 iubesc ca pe ochii din cap, Proust, o zi ca o mumie imemorială, somptuoasă, milenară, îmbălsămată în rochie de aur. Până la prânz căzusem ca o cazemată rău făcută, am luat-o de mână şi am aşezat-o pe o bancă lângă mine şi i-am desenat din memorie Louvre şi Domul din Milano şi Arcul lui Titus, cu toate chestiile alea romane de pe el, pe care nu le văzusem niciodată decât în cărţi. Şi unde am băgat texte de la mine că aş fi călătorit prin Franţa şi Italia vreo doi ani înainte de război cu tatăl meu, bogătaş ce ar fi murit de cancer, şi că mă întorsesem la o mătuşă ce mă crescuse în frica lui Dumnezeu şi câte şi mai câte, că aveam boala de a minţi, ştiind de la unul mai bătrân ca mine că asta le place cel mai mult: să le minţi, să le faci să viseze... Mi-a mărturisit că citise Jurnalul Măriei Bashirtsheff şi că trecuse la Amiel şi dă-i cu una, cu alta, aveai de schimbat o idee cu cineva, am dus-o într-o cârciumă de periferie, că era mai ieftin, şi-am îndopat-o cu covrigi şi cu rachiu verde şi bea frumos, avea ochii Anei Karenina, moartea mea, surâdea cuiva din ceruri şi spunea din cinci în cinci minute că are vârsta morţii, 33 de ani, ca Kierkegaard, iordane, că nu-i arăta, era mai tânără şi dă-i cu conceptul de spaimă şi eu mă tăvăleam după ea, am dus-o până acasă, şedea pe undeva prin Domenii, cartiet de hohâ, cu case bine făcute şi cu grădini, şi-am dat s-o sărut şi ea s-a întristat şi mi-a întins o mână rece, glasată, prelungă şi m-a certat cu o privire care m-a făcut să roşesc: adică ea discută cu mine şi eu sar s-o pup! Şi cum am ajuns acasă, m-am spălat cu apă rece
şi am pus mâna pe onanist să-1 recitesc. Peste două zile eram în plină dispută cu Odilia. Aruncam eu ceva în balanţă, ea îmi riposta ca la ping pong cu cele 70.000 de braţe de apă în care se abate conştiinţa şi cu suveranitatea pioasă a omului în univers. Mă înălţăm la ceruri, eram decavat, o iubeam tâmpeşte şi-i cumpăram covrigi şi rachiu verde şi ea ţinea ţoiul ca o Magdalenă. Mă căra prin expoziţii şi mi-a dăruit un album: Jeronimus Bosch, spunând că e îndrăgostită de el ca de un amant metafizic. Puteai să-i rezişti? O pelotam discret pe la coate că nu sulerea mai mult şi când eram mai nefericit treceam la conceptul de ironie, cu referiri la Socrate şi la aşchia de carne pe care şi-o smulsese labarul în legătura cu Regina Olsen. Şi de-atunci i-am spus Odiliei Regina Olsen, şi ei i-a plăcut şi m-a lăsat în sfârşit s-o sărut. Avea un năsuc în vânt şi un pâr lung care-i cădea pe fese şi era destulă vară şi îi căutam sânii şi ea nu mă lăsa decât să-i umblu în gură cu limba mea infectată de muşcături, că ştia să rupă din om şi era un zbucium şi un fel de rateu şi de amor făcut pe la garduri şi iar tăcea şi se uita la mine, absent, rece, glacială statuie, şi eu mai trânteam câte una, doat s-o înmuia, tot a „onanistului", s-o zăpăcesc: „Omul este incognito-ul lui Dumnezeu" şi ea juisa secrer şi eu mai profitam puţin ca să-i caut fundul gurii şi avea nişte buze proaspete şi un aer visător şi iar mă căra în muzee, pe la Zambaccian, că se întorsese armeanul în Bucureşti cu toate tablourile lui scăpate de bombardament, şi Odilia îmi preznta, prin saloane, crema Bucureştilor, toţi foştii, toţi decavării care la vremea aia tot mai ţineau nasul sus că nu-i descălrase, nu le luase încă averile. In jurul amicei mele se învârteau mai mult nişte femei înalte şi frumoase, reci şi manierate, care mă fixau cu o gelozie pe care am înţeles-o abia mai târziu. Eram înalt, blond, cu un păr scutt, făceam tenis pe vremea aia pentru că scăpasem de militârie şi de război şi mă sculam dimineaţa şi o însoţeam pe Odilia la court, la Tenis Club, pe malul lacurilor, şi ea mă striga: „Mâşkin!", cred că-i plăcea numele ăsta, cum îmi place mie să-i spun Regina
806
EUGEN BARBU
IANUS
807
Ohen. Bărbaţii îi clădeau târcoale, prietenii mei îmi făceau o curte nebună ca sâ le-o prezint, dar ce eram nebun s-o fac? O iubeam pe sufocate şi rot la faza sărutului şi a conceptului de spaimă rămăsesem, tot la discuţii şi la mâna care zbura prin întuneric către mine şi luam în palmă un sloi de ghiaţă şi când o priveam ea avea un zâmbet care aducea cu infinitul şi-mi venea să mă spânzur. Pe urmă, în luna următoare, trecurăm la Gide şi la Legiunea tebană şi ea bătea şaua ca sâ pricep, şi eu nu pricepeam deloc. 40 de zile mi-a mâncat vremea curistul ăsta, cu ale lui, că fata le ştia pe dinafară şi pune-te iar pe citit, şi unde mai zici că o bănuiam căsătoriră şi că nu-mi spune, câ trăieşte cu vreun bancher şi mai ştiu eu cu cine, începusem să fac crize de gelozie şi ea mă ironiza şi-mi astupa gura furioasă cu părul şi când i-am ridicat puţin rochia, odară, ca din întâmplare, am crezut că moare în braţele mele. Săvârşisem ceva ireparabil, s-a sculat dreaptă ca o mătură şi s-a cărat şi m-a lăsat cu buzele umflate şi nu-mi mai răspundea la telefon cu săptămânile şi când mi-a răspuns am crezut că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, dar ea iar m-a târât prin muzee şi eu îi dădeam zor că am o garsonieră liberă şi că nu mai înţeleg nimic, dacă îi plăcea să umble cu mine de ce nu se şi culca cu subsemnatul? Surâdea diafan, prerafaelit, şi eu trebuia să mă culc cu altele şi să mă descarc ca un cotoi şi pe urmă am schimbat placa, o căram la tenis, o zdrobeam alergând-o, trimiţându-i mingi lungi în duşmănie, o fugăream din colţ în colţ, o leşinam, dar nu se lăsa. Până m-a găsit un vechi amic al meu cu ea la court. Am dat să i-o ptezint, el „Ne cunoaştem..." „Hait, ăsta a trăit cu ea!" îmi venea sâ-i rup racheta în cap, nu alta. Am dus-o până acasă şi grămadă la telefon: „Spune-mi ce-i cu Odilia?" „Care Odilie?" „Fata de ieri, de la Tenis Club" „A, nu e Odilia, o cheamă Aneta, dar aşa-şi zice, e studentă la Drept şi trăieşte cu femei, ce dracu, nici atâta lucru nu ştii?" Asta era! „O s-o violez, să-i arăt eu ce-i pe lumea asta!" „Degeaba, a zis celălalt, au încercat si alţii", adică şi el, mama lui de răpănos! Am căzut la
pat de supărare şi ea m-a găsit abia după opt zile şi mi-a cerut explicaţii şi eu ce era sâ-i spun? Am făcut-o pe mutul, dar nu era tâmpită şi şi-a scos totul de pe ea şi avea un trup, o nebunie, şi m-a muşcat şi m-a făcut harcea-parcea, că voia să-mi arate ce fel de amantă poate să fie, pe dracu, înlăuntrul ei era ca înrr-un puţ de piatră şi degeaba răcnea şi simula, că nu ţinea, ştiam lecţia. A plecat şi n-a mai venit, o fi căutat pe altul, mai târziu aveam s-o văd cu bărbatul ei la Roma, plecase din ţară, luase un lei de bogătaş milanez, ceva cu mătase, avea şi doi copii, naiba ştie cum i-a făcut, treabă încurcată, dar şi acum când aud de Kierkegaard, mă apucă stenahoria.
Asta fusese în vara şi toamna şi iarna care urmaseră, că pe urmă parcă totul se întunecase iar. Se zvonea că ne ia dracu şi începuse bătălia partidelor politice şi se mâncau ca nişte câini şi se luau de beregăţi ca în timpurile bune şi iar începuseră discursurile şi m-am dat deoparte. Prea mi-erau cunoscute notele, prea ştiam melodia. Ceva plutea în aer. Venea revoluţia şi eu mă pregăteam s-o întâmpin şi citeam ziare şi mă înarmam citind, dar ce se perrecea în stradă semăna prea puţin cu ceea ce găseam eu în cărţi. O anumită irealirate exisra în pagini, nu ştiu cum să vă spun. Terminasem Arhitectuta, lucram la nişte proiecte. In jurul meu se zvoneau cele mai năstruşnice lucruri, dar n-aveam timp de fleacuri. Venise şi inflaţia, toată lumea vindea sau cumpăra ceva, în Grecia izbucnise războiul civil, de unde să ştie nenorociţii că, la Yalta, Roosevelt cu ceilalţi mari ne vânduseră?
Pe urmă a fugit şi Mihăiţă cu mă-sa, şi-a luat un tren cu lucruri şi şandramaua se dusese dracului, aveam guvern democrat, se dăduse pământ la ţărani şi să te ţii manifestaţii şi lupte pe la prefecturi, prin provincie, lăsate cu morţi şi răniţi. Eu lucram în draci la proiectul noului Teatru Naţional, care avea să fie ridicat abia în 68 şi inaugurat în 53, dar, mă rog, pe vremea aia se pusese piatra fundamentală, se ţinuseră discursurile de rigoare şi cu asta tăcere si moartea muştelor! Poate nu erau
808
EUGEN BARBU
[ANUS
80')
bani, poate imperialiştii ne ameninţau, naiba ştie ce era, nouă ne scăpa şi pe urmă unde mai pui că s-a supărat Corifeul pe Tito şi 1-a făcut cu ou şi cu oţet şi citeam şi nu-mi venea să-mi cred ochilor; de unde era omul lui, de-1 ţinuse pe lângă casă, acum nu-1 mai scotea din călău şi duşman al poporului! Mare minune, adică ăsta, Tito se bătuse prin munţi cu nemţii, le făcuse câte şi mai câte şi-acum devenise un fel de neicanime. Ceva nu era în regulă... Unde mai pui că ai noştri, strânşi de boaşe de către marele nostru aliat, începuseră să ridice fortificaţii la graniţă şi să care lumea în Bărăgan, ca nu cumva din simpatie pentru vecini să treacă graniţa şi să mai facă cine ştie ce pocinog. Trenuri după trenuri, cărând ce bruma se putea lua la iuţeală şi trânteşte-i în mijlocul câmpului, cu copil, cu căţel, cu purcel şi fă ce ştii, şi zi-i bogdaproste că ai scăpat cu viaţă! Parcă nu semăna cu ceea ce citeam eu în cărţile alea adormitoare scrise prin bibliotecile din Geneva. Adică unde era umanismul, unde era libertatea promisă şi cu care sosise spre Europa marea armată eliberatoare a popoarelor? Unde mai pui că începuseră şi responsabilii de stradă să te cerceteze mai direct, mai pe la spate: al cui ai fost? Ce-a fost mămica, ce-a fost tăticu, cum ai trăit, câte case ai avut, cine te-a ţinut şi care s-a cărat în străinătate? Acum o să-i cureţe pe buttă verzi, îmi spuneam, bine le face, mama lor de burjui, că ăştia îmi mâncaseră mie premiul la şcoală penttu că le puteam, pentru că eram fiu de muncitor, numai că mai pica şi câte turul nevinovat, ba ce zic eu, unul? Destui! Cădeau la înghesuială şi nu mai auzeai de ei. Ii băteau bine şi pe urmă cercetau. Se întorceau care într-o ureche, care dând în doaga bisericii. Puşcăriile se umpluseră, şi care da pe afară ca ciorba îl trimetea la Canal. Acuş nu-i un secret, canal ne trebuia nouă? Nu, ne trebuia numai un loc de exterminare. Fanţi Anica ce se gândise? Cum să scape ea de tot ce-i românesc pe pământul ăsta care odată şi-odată tot trebuia încorporat în pântecul balenei lui Ionel sub forma unei republici unionale, aşa că dâ-i cu limba rusă cântând; care nu-şi
ţinea gura, la bască cu el. Strângea poliţia pe cine voiai şi pe cine nu voiai, ce nu le plăcea la autorităţi era că lumea toată se pusese pe anecdote cu Zăroni şi consipira, ori, poporul ăsta al nostru o fi el râu de limbă, dar nu-i place să se bage în chestii din astea în care te frigi pe mâini, el stă cuminte în banca lui: bea şi mănâncă, se duce duminica la biserică, se închină, mai face câte o cumetrie, dar nu revoluţii, că n-are timp şi chef de aşa ceva. Treaba mirosea oricum, pe Mareşal îl daseră cu crăcii în sus, la zid, dar cel puţin ăsta le-a atătat cum se moare, i-a hipnotizat pe soldaţi, ăia plângeau, abia l-au terminat, pe urmă începură şi alte procese. Sj>uneau ăia prin tribunale nişte bazaconii de ţi se făcea părul măciucă: cum nişte nenorociţi ce abia îşi mai ţineau izmenele pe ei erau spioni anglo-americani sau îl ajutau pe călăul Tito şi câte şi mai câte. Mustăciosului i se făcuse iar a bea sânge şi întâi o luase la el cu răritul; care ce făcuse pe front, care dezertase, care căzuse cu avionul, care nu murise în faţa nemţilor termina în faţa plutonului de execuţie. Mai scria careva vreun pamflet, sau scrisese prin '38, gata, la cimitir, că era nevoie de curăţenie, de linişte, începuse pacea şi reconstrucţia! Umpluse pământul de statui: de laTbilisi până Ia Berlin, măreţul om arăta cu braţul lui despicător de zări drumul omenirii. Filme şi romane, studii care mai de care mai docte arătau geniul său militar, pe la răscruci apăruseră pancarte uriaşe, pictate cu grijă de graficieni, în care nemuritoarea fiinţă răspundea la interviuri cu un Nu sau cu Da ce deveneau penttu eternitate memorabile. El le ştia pe toate, domnule, de la gramatică până la ştersul la cur! Nu care cumva să nu faci cum ne învăţa el, că iute te pâra responsabilul de imobil. Pe urmă, unde mai pui să ai îndrăzneala să nu te ridici la meci ori la cinema în sală când câte un cretin striga el întâi şi se uita la ceilalţi dacă nu fac la fel „Stalin! Sta-lin! Sta-lin!" şi dă-i cu iconiţele peste tot: la coafor, la depozitul de lemne, la minister, la WC-urile publice: poza, să nu lipsească poza, că el ne-a eliberat, el ne-a băgat minţile în cap, fără el omenirea se duce! Uite aşa ne-au
810
EUGEN BARBU
IANUS
811
scos sufletul până în '53, când Corifeul ne-a lăsat şi am răsuflat şi noi uşuraţi, deşi plângeau muierile sindicaliste la comandă ca nişte bocitoare profesioniste şi umblasem toţi cu doliu la mânecă de parcă ne murise mama. Adevărul adevărat era că părintele omenirii o ştersese dintre noi la timp, altfel cine ştie ce am fi făcut...
Pe urmă, dacă priveai în jur, nici ai noşrri nu erau mai breji, Mandarinii nu sc mai dădeau jos din limuzine, luaseră vilele burghezilor şi trăiau ca beii, îşi măreau curţile, nu le mai ajungeau piscinele şi vilele la mare. Păi unde era, domnule, modestia, aia despre care vorbeau cărţile noastre de căpătâi, unde egalitatea promisă, unde bunul-simţ proletar? Adică scoală tu, ca să m-aşez eu! Cum venea chestia asta? In vremuri de-astea e bine să spui bancuri pornografice sau să te îndrăgosteşti. Aşa că m-am apucat să ascult muzică la Ateneu şi iar am căzut după una frumoasă. Era mai cinstit aşa, lucram la un Institut, proiectam case de cultură regionale şi uzine, treabă până peste cap, ne ţineau ce-i drept în şedinţe, ne spălau creierul de dimineaţă până seara cu lămuririle lor interminabile şi noi aveam atât de lucru, dar apăruse un tip nou în societatea noastră: agitatorul, şi el trebuia să-şi justifice existenţa! Aşa că n-am mai rezistat şi m-am întors la femei, pentru că după perioada tulbure a adolescenţei, după onania reglementară a puştilor care descoperă poluţia şi persecuţia vizuală a sânilor fetelor lângă care trăiesc, te campezi în reritoriul damelor de 30 de ani, neglijate de soţi, dispuse să se ocupe de educaţia puştilor cărora abia le dă mustaţa. Nu era cazul meu la acea dată, pentru că eu trecusem de faza asta şi aveam în spate un lung palmares şi în faţă unul şi mai lung. Fete virgine care voiau să se mărite şi se lăsau deflorate numai cu gura, dezamăgite de ofiţeri de rezervă care muţiseră pe front sau deveniseră infirmi şi lor, fetelor în floate, nu le mai plăceau, babete încărcate de inele şi bijuterii obţinute cu o grea stăruinţă, leşinând de plăcerea de a aparţine unor neajutoraţi ca noi, adolescenţii care dibuiau în materie, şi ele,
săracele, ne treceau Styxul viciului, ne încurajau sâ facem tot ceea ce era pentru noi numai fructul lecturilor interzise, dar câte nu erau, mi-ar trebui multă hârtie pentru ca să înşir numele acestor cohorte eterogene. Pe vremea despre care vă vorbesc, nu era încă Lena pe care o iubisem de la depanare, că de asta nu scăpasem niciodată, trebuia să mă îndrăgostesc, să-mi pierd capul, sâ nu mai ştiu ce-i cu mine, chit că existau şi parride uşoare, femei disponibile, gata să se sacrifice pentru educaţia unuia care promitea şi mai atâta ca un tenisman englez, blond, cu o privire dură, scormonitoare, cu un zâmbet sceptic în colţul gurii, călcând ca o gorilă la Telefon Club, unde mă dusese careva, fără altă recomandare decât prezenţa mea sportivă şi o tinereţe agresivă, silueta înaltă de nemâncat, de student întârziat, marfă de război. Deci pe vremea aia nu era Lena încă, era Sonia care mă făcea să am ameţeli după ce se tăvălea o noapte întreagă în patul meu, având o carne tristă, macerată de sex, oferindu-şi toate deschizăturile trupului, nouă la număr, după cum stabiliseră vechii indieni şi chiar Anton Pann: pură cu toate acestea, mirosind a nimic sau cel mult a săpun ieftin, pentru că nu se găsea altul pe piaţă. Ţinea o tarabă, nu ştiu bine ce vindea, ne îmbătăm în cârciumi periferice şi pe urmă uitam să mai adormim, mă lăsa epuizat în patul încins şi asudat şi pleca la treburile ei. De fapt, îmi răzbunam nopţile păguboase de altădată, din timpul războiului, când însoţeam fete speriate pe sub garduri, până la porţi necunoscute, dincolo de care dispăreau rapid după ce mă sărutau în gtabă. Erau pe atunci nişte nopţi romantice cu toată frecangeala reglementară a unui timp ciudat, de primejdii şi speranţe. Deasupra oraşului explodau paraşute verzui, ştiam că moartea ne căuta sub forma unor mici avioane de aluminiu ca nişte jucării, bâzâind solemn şi continuu şi aruncând încărcătura lor fatală asupra cartierelor. Aveam scurte învoiri şi voiam să profit şi mai cădeam cu câte una în vreun şanţ ce mirosea a muşeţel şi a iarbă pălită, era spre vara lui '44 şi îi binecuvântam pe aviatorii aceia necunoscuţi
812
EUGEN BARBU
1ANUS
813
care treceau deasupra oraşului nostru cu aparatele lor, pentru că fetele se speriau de tot şi eu profitam. Dulcile fiinţe dezvirginare în closete de către verişorii lor sau de unchi libt-dinoşi, care le umpleau decolreul rochiilor cu bani ca să tacă, păreau gara să treacă în viaţa viitoare măcar satisfăcute de stân-gacea noastră insistenţă.
Aşadar, fusese mai întâi Sonia, care dispăruse într-o vară, pe neştiute, fără nici o explicaţie. Poate că o luase cu el un amant bogat, poate emigrase undeva în Occident, pentru că aici nu mai avea loc de întors, cine mai ştie? De la ea ţineam minte numai nişte partide nesfârşite nocturne, terminate prin OK tehnic de ambele pătţi şi o râie ţigănească luată de la nu ştiu cine şi transmisă mie cu toate onorurile, ce vreţi, aşa erau vremurile, săpun puţin, chestii din astea cu igiena, cu pizda mă-sii. Pe urmă, după dispariţia ei, căzuse o veche redută, o fata iubită la 14 ani care trăise până la 21 cu un ofiţer si căreia eu îi aruncam iarna crizanteme albe pe zăpadă când se întorcea de la el de acasă, ca să-i arăt că puţin îmi păsa şi că o iubeam sincer. Venise gata instruită în patul meu, plângea şi avea remuşcări pentru că nu mă înţelesese la vreme, dar rocmai asta o pierduse, penrru că nu-mi plăceau miorlăitele. Pe urmă istoria mea sentimentală înregistrase o sportivă, o contabilă şefă cu program, care nu voia să rămână gravidă, o femeie din lumea bună, cunoscută la un concurs atletic pe stadionul ANEF, focoasă, impertinentă, luxoasă, suferind de strabism şi de o mâncărime undeva, pe care eu şi cu alţii, mulţi, nu reuşeam s-o potolim.
Pe Lena o întâlnisem la Telefon Club, pe ţărmul lacului Floreasca, într-o amiază de vară. Avea ceva androgin, nu tu sâni, nu tu şolduri ca lumea, dar cu ceva straniu, ca acele fiinţe de mai rârziu din tablourile lui Sabin Bălaşa, sosind parcă din nişte ţări pline de ceaţă şi de răceală. Avea ceva nordic, zguduitor de trist, mi se părea că nu bea decât ceai. Sta până seara târziu si juca tenis cu nişte băieţi înalţi şi ai dracului, plini de zgură roşie pe genunchi, în şorturi şi tricouri albe, cumpărate la Londra,
băieţi de familie, snobi şi înfumuraţi, plini de bani, băieţi de fabricanţi sau de industriaşi ce se pregăteau să emigreze pe neaşteptate, ori să intre în puşcărie. Stam pe malul lacului şi mă uitam la yole, la câte o naiadă beată, plonjând în valurile mici. Îmi plăceau sălciile pălite de amorţeala lui august. Venea toamna, nu prea aveam rost, câştigam puţin, mai mult ardeam mangalul. Seara se întindeau mese de campanie, se juca pocker sau rummy bridge sau altceva, soseau grangurii, taţii odraslelor bogate, în costume de alpaca atgintie, cărunţi şi mirosind bine a parfum bărbătesc, a trabuc şi a ţigări scumpe, paznicii clubului mă luaseră la ochi, nu eram de-ai lor, altă marfă, trebuia să le dau câte un bacşiş ca să mă treacă cu vederea, în sfârşir, mă descurcam cum puteam. Apăruse şi un fel de ciumă neagră, Beatrice, lungă, slabă, jigărită, fumând ca o reclamă vie de ţigarete. Asta nu a ezitat şi m-a luat cu caiacul pe o insulă din apropiere, aşteptând întunericul ca să-mi explice nu ştiu ce. Ea mi-a prezentat-o pe Lena, după care muream. Avea o piele (Lena, nu Beatrice) măslinie şi mai ales o iradiere tristă a ochilor, mi se părea că suferă de o boală necunoscută, nu de cancer, pe atunci cancerul nu făcea atâtea ravagii, ci de altceva, poate de o lungă insomnie. Mi se părea că doarme, sau încearcă să doarmă, pe un catafalc plin de tuberoze, venea parcă din Villiers de l'Isle Adam, mă aşteptam s-o visez noaptea şi să mă culc cu o fantomă. Era prietenoasă, dar proastă ca o bucătărie tip, folosea adică cuvinte standard, speţa să se mărite cu cineva de la acest club de oameni bogaţi, să plece undeva, în Anglia sau în America. Peste ani, am găsit-o bătând la maşină într-o redacţie. Era grasă, tâmpită, pierduse acel vag aer norvegian, de fiord, pe care eu îl adorasem Ia vremea lui. Dar atunci, în vara aia romantică, îmi plăcea să dau roată lacurilor, cu ea de mână, pe lângă pescarii care aţipeau peste undiţe aşteptând un peşte, până la Bordei şi de acolo până la Şosea, unde vara mai avea ceva dintr-o frumoasă expiere. Ne ţineam de mână, locuia în apropiere. Intr-o seară de septembrie, când era încă destul de cald,
814
EUGEN BARBU
a sosit la mine numai într-un pardesiu pesre furoul roz, cu danteluţe la poale şi a rămas până în zori, iubindu-ne frenetic şi pe urmă a dispărut şi ea într-un neant nedesluşit. Am căutat-o la Telefon Club, zi de zi, nu mai era, o înghiţise parcă pământul. Am dat din umeri şi mi-am văzut de treabă, aveam timp destul, într-un cerc de arhitecţi l-am cunoscut pe Mihai Pooopescu, omul acela vesel, cu râsul lui melancolic care-mi făcea frică, pentru că prea venea din fundul unei nefericiri fără margini. Ilegalist, scăpat din puşcărie abia cu câţiva ani în urmă, prieten cu miniştri, demnitari şi mandarini, refuzând orice post mare dintr-o apatie pe care foarte târziu mi-am explicat-o. M-am împrietenit cu el mortal, pentru că eram din aceeaşi familie spirituală, ca să zic aşa, mergeam împreună la rugby, asta era boala lui, să stea între cocoane, cum spunea, bâlbâ-indu-se puţin. Cred că-i plăceau mult femeile, deşi nu era insistent, avea o politeţe de vieux monsieur desi trăise în cartiere mărginaşe, ştia să pună o cataplasmă, domnu arhitect, cum zicea, repetând literele, defect ivit din nişte bătăi luate la poliţie, li putea şi lui ca şi mie cultul desfăşurat în jurul Corifeului. „Bă, ăsta e nebun, crâcnea pe limba lui, sâ nu m-audă nimeni că intru de unde abia am scăpat, dar m-am săturat, domnu' Com-ponist, cu ura şi la gară.1"Ştiu o mie de anecdote, le spunea cu glasul lui inimitabil, punându-le în valoare, mise-en-pages, ttâ-gând des dintr-o ţigară şi mai bând din paharul cu vin negru, care odată îl înnoura. Ceva pogora în el, un duh întunecat şi nemilos. Cu el am făcut primele expoziţii fără a semna anga-jamenre, pentru că încă nu aveam dreptul, erau şi aici reguli, am intrat în lumea aceea de graficieni, actoti şi scriitori care mai de care mai aiuriţi, mai snobi şi mai agresivi. La tenis, la rugby, la fotbal eram nedespărţiţi. Mai făceam şi lucruri neper-mise, că de aici mi se trăsese în cele din urmă; în grup, când începeau uralele pentru Musrăcios, pentru că nu exista spectacol public în care Corifeu) să nu fie aclamat, ne apucam să ne înnodăm la şireturi şi săltăm numai derierul în formă de
IANUS
815
salut. Era un râs general în tribună până ne-a luat unul deoparte, un agent cumsecade, şi ne-a spus: „Mă uit la voi, sunteţi tineri, de ce faceţi prostii? Dacă vă vede unul mai al dracului? Ori n-aţi auzit de Canal, de puşcăria Aiud şi de alte chestii?"...
Am plecat în ziua aia cu toţii, nu înfricoşaţi, cât umiliţi, penttu că într-adevăr de atunci încolo nu mai puteam să mai facem pe nebunii, şi asta pentru câ omul acela avusese bun simţ şi ne prevenise că o să dăm de dracul. De unde era să ştim câ între noi se afla încă de pe atunci un turnător care abia aştepta ocazia să se afirme? La Telefon Club reapăruse Iapa roşie, o veche amică din adolescenţă, una plină de pistrui, corpolentă, îmbrăcată totdeauna în rochii roşii, mereu rochii roşii, altfel croite, o femeie plină de cuviinţă, după care, cu ani în urmă, amicul meu Tudor se dădea în vânt pentru că-i plăcea cum mirosea, un miros puternic de animal în călduri. Pentru ea umblase în mâini pe stradă, era felul său beţiv de a-i face curte, voia s-o exaspereze pentru câ ducea o viaţă onorabilă şi Tudor asta urmărea, s-o scoată din sărite, având o ură secretă împotriva ei pentru că dorea în mod serios să se căsătorească cu un om onorabil, nu cu un decavat ca el, care bea încă de pe arunci de dimineaţă până seara. O cunoscuse la Biblioteca Municipală, de pe Batistei, printre oglinzi, cărţi şi fete şleampete care cărau sub subsuori romane de Cezar Pettescu sau Bromfield, elevi chiulangii şi bătrâni ce fugeau de acasă ca sâ scape de glasul babetelor. Ea fusese un amor intelectual al amândurora, al meu şi al lui Tudor, pentru că părea inaccesibilă în virtutea sa li-vrescă. Noi ne visam pe vremea aceea peşrii unor dame cu bani şi cu soţi bine situaţi, de pe urma cărora am fi putut profira. Ne şi vedeam secretarii unor mari demnitari, eu fete de 17 ani ca în romanele lui Gib Mihăescu, după care am fi fost în stare să ne omoram. Eram prăpădiţi după aceste Dorine Albe care iubeau deputaţi cinici, ne imaginam cum am fi căutat pentru aceste prezumtive iubite inaccesibile cărţi rare, incunabule şi toată tărâţa aceea culturala care zace sub praf prin magaziile
816
EUGEN BARBU
IANUS
817
:sco-le
marilor biblioteci şi de care habar nu are nimeni, gata să des^, perim vreun sonet inedit" al lui Shakespeare, unul scăpat d^ atenţia oricăror cercetători şi găsit numai de noi, pe care l-am fi dedicat inaccesibilelor persoane înainte de a-1 trimite Institutului de la Stratford-on-Avon, dar acei demnitari cu feţe inaccesibile, mândre şi incongruente nu se iveau. Noi colindam hanuri mărginaşe şi beam rachiu verde, zis adio mamă, pentru că era ieftin şi otrăvitor, şi ne uitam la sânii enormi ai acelei femei roşcate care ne recita când se ameţea puţin Balada cânepei în englezeşte, fără cusur pentru urechile noastre, făcând să crească temperatura amorului intelectual pe care-1 deslănţuise numai cu aceste mici deslănţuiri lirice. O iubeam, horărât, îi spuneam în particular Iapa roşie, făcând aluzii la Esenin, crezându-ne subtili, daţi dracului, daţi în paşte, cum spunea veneratul Mateiu, după care eram căzuţi în cap...
Era vremea Jurnalelor, a fişelor mediocre pe care le credeam texte de căpătâi, colegii mai mari ca noi ne sfidau cu aerele lor de proaspeţi universitari, cei ce nu reuşiseră la Medicină, îmbrăcaţi în uniforme de sublocotenenţi, stârnindu-ne o invidie acră pentru că erau plini de bani şi succese, povesteau despre poştele executate în mansarde luare cu chirie mică în oraşe de provincie, despre deboşa regimentară, unde la porţile cazărmilor aşteptau fetele la coadă ca să-şi ofere graţiile. Si noi, mereu lângă Iapa roşie, ţinându-i trena, orbi, chiori după ea, apărându-i minunatu-i hymen pe care-1 păstra pentru înaltul demnitar pe care-1 văzusem după aceea: tip trapu de statistician, ori de econo-misr, greoi, bădăran, cu maşină la scară, viitor mandarin care-i şi făcuse doi copii în primii doi ani de căsătorie, cu care minunata noastră prietenă ieşea duminica pe bulevardele principale ale oraşului, ca să vadă toată lumea că reuşise în viaţă. Eram, deci, ca doi cerbi în rut şi ea nu se mai hotăra între mine şi Tudor.
Mâneam pe vremea aia seminţe şi covrigi lângă regalele şi halbele plărite de careva mai împiciorogat şi treaba mergea, băieţii mai scoteau din servietele lor lipicioase ca nişte marsupii
de balenă, cu care soseau direct de la Morgă, oase de cadavre pe care le dădeau fetelor să le lingă cu limba până le lustruiau bine. Pe celelalte, pe nebunele astea care se pretau Ia orice joc, le pipăiam, pe sub mese, pe fese şi pe pulpe, gata de erecţie, spunându-le cele mai urâte cuvinte, dar ei nu-i adresam nici o insultă, nu ne apropiam de monumentala lâptărie plină de pistrui ce izbucnea ca nişte obeliscuri din intermediabilele sale rochii roşii. Aşa, fete de tractir găseam noi, nu era o problemă. Le recruta din Gara de Nord un amic comun, un detracat de 35 de ani, fără vreo slujbă, şchiop şi mefistofelic, care purta cravată şi cămăşi albe într-un timp când asta era un lux. Cădeau musculiţe de provincie care nu aveau unde să doarmă ori curve fără saftea în căutare de plasamcnr, nu alegeam. Gâşte pur şi simplu de 22 de ani, fără serviciu, neveste de negustori de la Călăraşi venite după afaceri, surori de comis-voiajori care duceau rufe de schimb în hoteluri de mâna a treia pe Griviţa pentru fraţii lor, eleve fugite de acasă pentru a nu fi violate de părinţi beţivi, la sfatul mamelor lor care le trimeteau la veri-şoare bine intenţionate, şi aşa mai departe. Sacrificiul avea loc într-un cabinet de dentist al lui Pilii, fiul unui medic care murise în război, într-o casă înaltă, dezolantă, fără lucruri aproape, mirosind a rânced şi a pustiu. Recrutorul sosea matematic la un sfert de oră de la sosirea trenurilor de provincie, cu prada în gheare. Se dădea drept inginer scutit de iront, le căra cu taxiul plătit cu bani din colecta comună, ocolea străzile aglomerate ca să nu fie ochit ca proxenet de poliţie şi intra biruitor în apartamentele colegului, în timp ce noi ne ascundeam într-o cameră alăturată unde se bea rachiu de pere în aşteptarea rândului. Dincolo de un glasvand prin care se auzea rotul, în întuneric, într-o tăcere deplină, trăgeam cu urechea la repertoriul, mereu acelaşi, al canaliei, care spunea că de când şi-a văzut victima şi-a amintit de o frumoasă verişoară pe care a iubit-o ca un nebun, cu care nu a putut să se căsătorească pentru că părinţii lor s-au împotrivit şi care în cele din urmă s-a sinucis.
818
EUGEN BARBU
IANUS
819
Cretinele îl ascultau fermecate, mai pune la socoteală şi rachiul de pere care avea şi el rolul său, misterul locuinţei reci, cu acel scaun rotitor de piele şi mica canapea de piele pe care aveau să sfârşească în cele din urmă de voie ori fără de voie, penttu că dacă amicul nostru se întindea la caşcaval şi ele nu răspundeau cu nici un chip, urmau palme şi ameninţări că vor fi date pe mâna poliţiei pentru că este de neconceput sa intri într-o casa necunoscută cu un bărbat numai pentru a juca table, dacă ele, aceste nefericite femei, nu aveau un interes amoros, atunci ce căutau, bani? Voiau să fute ceva? Păi dacă era aşa, mai exista poliţie, comisariat etc, etc... Asta era tehnica dură, penttu că recrutorul mai avea şi alte sisteme. îşi punea pe ochi o pereche de ochelari negri şi scotea un baston cu care bătea caldarâmul ca şi când ar fi fost otb. Totdeauna recunoştea din depărtare victima şi ea îi cădea în plasă fără nici o excepţie. Cine nu avea milă de un nenorocit lipsit de vedere, şi şchiop pe deasupra, care declara că sta aproape de tot şi o roagă să-1 ducă până în poarră pentru că rătăcise direcţia. Ajunşi în faţa porţii urma rugămintea: du-mă până sus, sunt nouă trepte şi o să-mi frâng gâtul până acolo, şi într-adevăr existau nouă ttepte până în vechiul cabinet. Restul era o simplă formalitate. Sigur câ au existat şi reclamaţii, dar Pilu îl cunoştea pe comisarul din cartier şi totul se aranja ca între bărbaţi. Mai fuseseră câteva nebune care voiseră să sară pe fereasrră, dar noroc că înălţimea acelui mezanin nu era prea mare şi cădeau şi într-o grădină plină de iarbă, în care şi să fi vrut să mori nu reuşeai. Unde mai pui că nu te mai auzea nimeni, pentru că tottd dădea în vechea stradă Doctor Lister, plină de ziduri groase şi înalte, de castani bătrâni şi de vechi clădiri care nu aveau nici o fereastră spre acele locuri oculte. Regula jocului era mai aspră decât credeau fetele ademenite. Recrutorul dispărea după ce se bucura de graţiile mosafî-relor noastre sub un pretext oarecare. Cum aceste abominabile fapte aveau loc seara, nici nu era greu ca deruta iniţială să fie posibilă. Totdeauna comutatoarele acelei odăi de dentist erau
stricate, singura lumină vagă era aceea a unui felinar îndepărtat. Se făcea un schimb de haine şi apărea al doilea personaj. Urmau câteva clipe de stupoare, şi pe urmă ţipere sau împăcări resemnate, invitaţii: „Fii delicat!" sau „Tu cine mă-ta mai eşti, măgarule?" ori palme şi proteste şi pe utmâ gâfâituri repetate. Treaba se repeta de câteva ori, recunosc că nu eram nişte tipi tocmai cumsecade, am fi meritat puţină puşcărie, dar la 17 ani totul pare permis.
Odată, în refectoriul nosrru, cum îl numeam, apăruse o necunoscută grasă, muschiuloasă, cu buze mari, vinete, ceva între o atletă de circ şi o maseuză, care imediat ce înţelesese despre ce era vorba râsese cu gura până la urechi întrebând câţi suntem şi cerând ceva de mâncare şi anume salam, pentru câ se omora după salam, şi ne invitase pe toţi să reluăm totul de la cap după ce trecuserăm cu toţii printre picioarele ei, pentru că avea timp. Fuseserăm cinci sau şase, regăsindu-ne peste patru zile în cabinetul unui doctor de boli venerice şi urcând pe rând pe masa rece de muşama, unde ni se făcuseră spălaturi cu fiiper-manganat. Eram cu asta mai puţin sfioşi? Nu o iubeam noi sincer pe iapa noastră roşie, care odată cu trecerea vremii sc făcea parcă şi mai apetisantă? Formele ei se rontunjeau văzând cu ochii şi deşteptăciunea îi creştea progresiv cu zilele care se scurgeau. Terminase în vremea aia cu Proust şi ajunsese la Freud şi la Jung, unde mai piu că începuse să umble şi decoltată, ară-tându-si sânii plini de pistrui şi uneori câte o pulpă care aducea cu aceea a Rachelicăi Nahmansohn, la care tânjeam în secret şi eu şi Tudor, chit că amorul nostru era livresc şi imposibil. Intr-o seară, prietenul meu, surescitat, o atacase, după propria-i mărturisire, profitând că eu lipseam, „l-am băgat limba-n gută!" se lăudase şi îmi arătase ceva inflamat şi sifilitic. Nu credeam, nu-mi plăcea să cred, eram individios ca dracu şi jurai s-o atac şi eu, cum oi scăpa de sub supravegherea lui geloasă. îi studiam în secret, nu arătau nimic care sâ-i fi unit în mod confidenţial, mai curând limba aia a lui, inflamată, fusese prinsă într-o uşa
820
EUGKN BARBU
IANUS
821
decât de dinţii ei superbi, laţi, albi, perfecţi. Când am prins-o la înghesuială, a dat din colţ în colţ: Ce faci? Ce faci? mă întreba ofuscata şi măgulită. Credeam că eşti numai un partener spiritual! - Mersi, eu partener spiritual şi lui Tudor i-ai muşcat limba, am protestat... S-a jurat că nu-i adevărat şi-a început să plângă. Am fugit pe străzi după ea şi pe urmă ne-am aşezat pe o bancă într-un parc şi mi-a spus că de fapt pe mine mă iubea pentru că eram serios, nu un saltimbanc ca Tudor, care o făcea de râs în faţa amicilor. Ne-am despărţit romanţios ca în romanele cele mai proaste cu putinţă, doar cu o strângere de mână şi cu vaga promisiune că vom ţine secrerul. Voia adică să se asigure că nu-i voi spune nimic lui Tudor şi că nu-i voi reproşa raptul că s-a lăudat cu lucruri neadevărate, l-am promis, dar bineînţeles că aerul meu de cocoş i-a trezit bănuielile acestuia şi am aflat, nu mult după aceea, că se dusese după ea, acasă, de unde dracu i-o fi aflat adresa, pentru că de obicei eram concediaţi de la urcarea în tramvai sau autobuz şi că spărsese totul din casă în dorinţa lui nefrânară de a o poseda. Rezultatul: Iapa roşie se mutase, acoperită de ruşine, dată afară de gazda care o credea o studentă onorabilă.
Acum o revăzusem la Telefon Club, pe neaşteptate, cu soţul şi cei doi copii, femeie cu totul respectabilă, care abia schiţă un gest la salutul meu, ca şi cum asta ar fi fost în stare să mă oprească să o acostez. Poate chiar frica ei de a mă prezenta soţului mă fiîcuse al dracului. Am salutat-o, deci, până în pământ, respectuos, ea s-a făcut că nu mă vede, o dată, de două ori, până m-am dus lângă ea şi am întrebat-o dacă întt-adevăr nu i-ar trebui nişte ochelari cu dioptrii mai multe, pentru că, de când o ştiam, purta nişte ochelari şi era chioară cu adevârar. A roşir ca o plită încinsă, în veşnica ei rochie roşie, care o avantaja, pentru că avea părul roşu şi el, acest păr lung şi strălucitor, se armoniza cu restul. „A tu erai? - a întrebat - el e soţul meu..." a făcut, jenată, revenindu-şi. „Unde-i Tudor?" „Ne crezi fraţi siamezi?" am întrebat. A râs, a povestit personajului de lângă
ea ceva în legătură cu noi, dar la un mod imposibil de suportat, avea un fel de superioritate care mă deranja, ceva de parvenit, un fel de înfumurare pe care o poartă cu ei totdeauna parveniţii. Întreba la modul derizoriu: „Aţi făcut şi voi ceva? Aţi terminat vreo facultate? Eraţi cam boemi..." Mă măsura să vadă dacă sunt bine îmbrăcat şi eu am vtut în primul minut să-i spun că dorm ca un cloşard undeva la Azilul de noapte, în curte, dar nu am făcut-o. Voiam s-o mai las sase desfăşoare, să vedem până unde întinde coarda. L-a pus întâi pe băr-batu-său să-mi comande ceva de băut, cu aerul că-mi face o pomană. „Ce bei?" m-a întrebat condescendent, ca şi când ar fi vrut să-mi pună un pansament pe ochi. „Nu beau nimic", m-am zbârlit eu, gata să-i înfig ghiarelc în ochi. „Lasă bancurile, ştiu că n-ai bani. Să-ţi dea un whisky?" - „Nu, mulţumesc". A dat din umeri ca şi când ar fi spus: „Lasă-1, e nebun" şi a privit în felul acela nesuferit pe care-1 ştiam atât de bine, de multă vreme, la bărbatul ei care ne măsura curios, mirân-du-se că soţia lui avea un amic atât de reuşit şi de încăpăţânat. „Şi dacă înţeleg bine, cam tragi mâţa de coadă?" a mai înrrebar cu condescendenţa ei nesuferită. „Ba, deloc. Sunt arhitect, am comenzi". „Ce spui?", se amuza. Nu mă credea, se vedea bine. ,.Şi Tudor?" „El e antrenor, a terminat Dreptul..." Ii sosise o oranjadă şi sorbea cu paiul privind pajiştea Telefon Clubului, plină de şezlonguri şi pipiţe, de tenismani şi foşti miniştri. „Şi cu ce ocazie pe aici?" mă întrebă, urmărindu-mi privirea dis-rrată. „Am amici". „Ce spui?" se miră, iar nesuferit, şi în mine creştea o ură care avea să facă urât dacă nu o ţineam în şah. „Parcă erai comunist, cel puţin aşa îmi spuneai mie...", apoi soţului, batjocoritor: „Sergiu, vino să-ţi arăt un vechi ilegalist..." „Nu am fost deloc ilegalist, i-am spus răstit, etam pur şi simplu un om de stânga, un simpatizant..." „Ştiu, nu are importanţa". Bărbatul acela care arăta ca un contabil şef mă măsură încă o dată peste paharul de oranjadă şi pe urmă se întoarse ca să mai tragă cu ochiul la pipiţele de pe pajiştea gri
EUGEN BARBU
de iarbă, pesre care cădea seara. „Şi voi, ce căutaţi aici între aceste rămăşiţe burgheze?" am întrebar agresiv la rândul meu. „Cum, ce căutam?, doar sindicatul nostru o să preia în curând clubul acesta şi am venit în recunoaştere." „Care sindicat?" „Al învăţământului, soţul meu e decan la Academia Comercială, vechi membru de partid..." Râsul meu o făcu să întrerupă lungul şir de titluri pe care se pregătea să mi-1 furnizeze. „Ce e de râs?", se miră ea. „Nimic." „Sper câ te-ai înscris în partid?" mă întrebă îngrijorară. „Da de unde? Cine primeşte un tip ca mine în partid?" Părea sincer nedumerită. „Dacă vrei, îţi dau eu referinţe" „Nu, merci, nu e nevoie..." „Vrei să spui că nu mai eşti comunist?" „O, asta da, cum să nu fiu comunist, dar fără de partid, există şi din aceştia". Voiam sâ spun că eram un comunist care nu se prea înghesuia la masa comună, la care multă lume râvnea la ora aceea. Totdeauna am fost un om ciudat, sublinie ea, gânditoate. Pe urmă o schimbă brusc. „Ce mai citeşti?" „Dar tu? Tot Proust?" Iapa noastră roşie păru câ se fereşte de urechile soţului care tocmai ne acorda din nou o scurtă atenţie. „Cum îţi închipui aşa ceva?, protestă cu uit glas destul de puternic şi înţelesei că voia să afle decanul Facultăţii Comerciale câ perioada aceea decadentă se terminase; fac cursuri de marxism." „Interesant, spusei, interesant." „Ce găseşti interesant?" se alarmă. „A, nu e ceva important". îmi aduceam aminte de vechile noastre convorbiri. Nu aş fi putut bănui vreodată că această femeie putea să fie interesată de politică, asta nu mă deranja pentru că nu aveam prejudecăţi, dar bănuiam, nu ştiu de ce, că e stăpânită de un oportunism casnic. Părea, adică, un fel de mimetism ca sâ placă soţului, voia să-i arate individului că între ei exista şi un fel de înţelegere spirituală de acelaşi ordin, vederi comune care puteau sâ ducă la un menaj îndelungat şi fericit. Socotii că putea să fie şi un idealism sincer, născut din erorile ei mai vechi, dar nu mă puteam înşela, relieful ei interior nu avea nimic comun cu marxismul, nu era croită pentru aşa ceva, dar la urma urmelor era o chestiune care
IANUS
823
o privea. Voi să mă angajeze într-o discuţie cu temă, dar tentai abil şi-i vorbii despre lumea care se învârtea în jurul nostru. „Lumea care se duce", preciza ea cu o patimă pe care o remarcai imediat, „Da, e adevărat, dar o lume care trebuie văzută şi înţeleasă". „Nu, e o lume care trebuie distrusă". Puteam sâ admit şi asta, pentru că existase o vreme în viaţa mea în care visasem această clipă, când ricăloşii care-i sărăciseră pe ai mei şi-i sileau să trăiască în mizerie trebuiau daţi peste cap, înlocuiţi, şi eu nu-i iubeam, cum nu aveam să-i iubesc niciodată, dar la ea, această iapă roşie a tinereţii noastre, se născuse un fanatism împrumutat, era acelaşi limbaj pe care-1 auzisem la vechii colegi care mă îndemnau să intru şi sâ tac ceea ce făceau ei: să ţin discursuri şi sâ umblu cu lămurirea altora, lucru care era perfect plauzibil şi necesar înrr-o revoluţie. Ghinionul meu era că mă reţinea năvala lichelelor care erau acceptate fără nici o rezervă, pentru ca să se întărească numărul. Ştiam că politica nu este o meserie delicată, nu veneam din fundul unei peşteri, dar eu, personal, nu pentru acest fel de a trăi refuzasem pe alţii. Poate eram un anarhist nedescoperit, un tip imoral şi egoist, da, admit şi asta, cu toate că mă puteam lăuda cu câteva lucruri din care aş fi putut face carieră. O bătaie cu legionarii din liceu, câteva săptămâni în spital, nişte discuţii violente cu profesorii fascişti pe care-i combăteam cu micile mele cuvinte muşcătoare, de scriitor ratat, o împorrivire de a mă servi de o armă ucigaşă când guvernul Rădescu voia să scalde muncitorimea în sânge şi să înceapă un război civil, şi aşa mai departe. Mă prelucra de multă vreme un fost coleg de bancă, cu o mutră de Robespierre, un tip cinstit în fond, care avea să rămână cinstit şi neputincios până la urmă şi să fie înghiţit de către marii şacali care trecuseră peste meritele lui, peste faptele lui şi-1 comandau şi-I siliseră în cele din urmă să devină un tel de robot funcţionăresc, care ştia numai să ridice mâna în şedinţe deschise şi să aprobe rot ce se cerce. Mă certa cu glasul lui de fetiţă, cu acea privire de revoluţionar plin de grijă pentru viitorul meu, îndemnându-mâ
824
EUGEN BARBU
1ANUS
825
la o adeziune care de fapt, mai târziu, a şi venit, dar atunci era imposibilă, pentru că trăiam cu toţii opereta cultului, a sculării în picioare la orice manifestaţie publică şi a adorării fără rezerve a Corifeului. Ii spuneam, lui, acestui coleg, că nu într-un singur om pot să cred, cât ar fi el de genial şi cu mareşalii lui în spate, câte ar fi inventat în materie de marxism şi-i aminteam figura alrora care nu-şi ridicaseră statui încă în viaţă fiind şi nu dăduseră sfaturi în materie de gramatică şi nu le ştiau pe toate numai pentru că erau conducători de state, ca să nu mai vorbim despre lagărele din Siberia, despre împuşcaţii în celule şi despre suprimările misterioase ale amicilor săi cei mai buni... Discuţiile noasrre aveau un gust neplăcut, mi se ţinea piept şi eram acuzat că nu înţeleg nimic. Robespierre mă acuza că m-am schimbat (asta era, Ia toţi, fraza tip), în timp ce eu o ţineam ca gaia maţul că ei se schimbaseră, aceşti bărbaţi care poate aveau merite faţă de revoluţia mondială, dar păcate şi mai mari, pentru că, dacă o mai ţineau aşa, aveau să compromită cu totul ideea de comunism, pentru că acesta nu concepe corifei şi tipi geniali care le iau ei pe toate şi contrabasul, nu ştiu dacă mă înţelegea el pe mine? Robespierre se supăra, un timp, şi revenea după câteva luni, neobosit, spunându-mi câtă nevoie era de mine în aparatul politic şi cât o făceam eu pe nebunul, când de fapt el mă cunoştea bine şi ar fi dat nişte referinţe nemaipomenite. Ii replicam că drumul meu e mai lung şi mai complicat şi că era bine să mă lase în pace... Şi-acum, aceleaşi fraze la Iapa Roşie care mie îmi vorbea astfel, care miroseam de la distanţă ce hram poartă fiecare... Era cam mult, mă stăpâneam cât puteam, dar şi răbdarea avea o margine. Aşa că am pretextat ceva ca să nu ajung la cuvinte nepoliticoase şi m-am ridicat: „îmi pare bine că te-am reîntâlnit, poate ne mai vedem cu vreo ocazie". Glasul meu nu spunea nici un lucru bun, nu promitea nimic. „Bine," a spus şi mi-a întins o mână ostenită. „Păcat de tine". Era ca o lespede de mormânt aruncată din avion pe o groapă abia acoperită. Am fugit repede ca să plâng pe ruinele
ei şi m-am îmbătat bine în seara aceea cu Mihai Pooopescu, po-vestindu-i tărăşenia. „Mie să nu-mi vinzi din astea, Componist, că am trupul ca Sfântul Sebastian, numai răni. Tu nu-i şti pe toţi, sau cel puţin pe aceia pe care-i ştiu eu. O, să-i vezi cum s-au umflat, cum se uită la mine ca la o victimă abia scăpată din catastrofa de la Vintileanca. Trebuie numai să ai puţin haz, şi atât... Condiţia umană, cum zicea Malraux..." „Mersi de aşa condiţie umană!"
Peste câteva luni avea să mi se întâmple ceea ce eu am numit, de atunci încolo, accidentul...
IANUS
827
TREPTELE MĂRII
Dacă aş fi fost compozitor aş fi scris Marea în trei timpi, ceva â la Debussy, cu iordane de Valery în cap de pagină, ceva de genul: acest acoperiş liniştit pe care se plimbă porumbeii şi aşa mai departe, cum le plăcea snobilor cu care îmi petreceam serile pe terasa Cazinoului, în schimbul de floretă al frazelor, unul mai al dracului decât celălalt, dându-i bătaie cu vântul ce trece şi aduce istoria lumii de la capătul portului plin de vase ca un raft de bucătărie, înghesuite adică, vârâte unul într-altul, fluturând din pavilioanele panameze de împrumut, cu armatori borţoşi pe dig, seara cu ochii după pijmandeze, cu buzunare pline şi cu maşini de închiriat, gata sâ se îmbarce rapid, să circule, să foşnească, să străbată mările şi oceanele, să mai facă niscai gologani, să-i piardă la ruletă sau dracu ştie pe unde, deslănţuiţi, âştia, nu ca noi, dosădiţi de nopţi pierdute, de dans şi alte alea, marea în al doilea timp sau în al treilea, la amiază sau la amurg, plină de nostalgie că-ţi venea să-ţi iei câmpii, sâ fugi pe motocicletele prăbuşite ale băieţilor care o făceau pc Hell's angels sau pe skinheads, deşi erau numai nişte ingineri rataţi, încărcaţi de şedinţe şi de birocraţie, strângând unsprezece luni parale ca să se dea în stambă în iulie sau în august la mare cu piţipoancele lor, cu alhtmeusele lor sau, cum le mai spunea pe la Paris, cu bucolicele lor, fete gata să doarmă în hanuri după ce-1 citiseră
pe Kerouak şi o făceau pe indienele cu temperament deşi erau jjf   nişte boarfe fără vlagă, cu rochiţe cârpite, ieşite şi ele din foile i    maşinilor de scris, cumpărându-şi sandale aurite pe banii de la orele suplimentare, trăgând besmetic seara pe laleză şi înebi-t   puindu-şi că sunt la Miami şi nu la 2 Mai, o comună pârlită I i    de la graniţa cu Bulgaria, ce voiai să le faci, suflete...
Ne distram în felul nostru începând de pe la unsprezece dimineaţa, când ne sculam cu capul mare, cu privirile ca un tăvălug cercetând unde se găsea un borş de potroace (ceva care să şteargă amintirea cumplitelor nopţi de dinainte) sau un iaurt cumsecade, capabil să sterilizeze papilele paralizate de atâta alcool. Ne feream de soare, ne priveam cu ură, ca duşmanii, căutam umbra salcâmilor şi cerşeam buferierilor sifoanele scurse, rămase între picioarele de metal ale meselot, puse una peste alta. Careva dădea la boboci în spate, cu mâna la gât ca înecaţii, pe la prânz ieşeau zvonuri câ naiba ştie cine se prăbuşise într-un cazan cu spirt sanitar şi că nu mai dădea semne de viaţă. Pe deasupra, mai trebuia să şi lucrăm la Expoziţia aia nenorocită şi nouă ne atdea să facem baie, să ne aruncăm în valuri şi sâ stăm cu faţa în sus la cerul alb, necruţător. Pe la trei, eram din nou oameni, ne târâm spre şoproanele acoperite cu viţă verde de vie şi sorbeam ciorbe pescăreşti, făcute în vase înnegrite şi ciobite de atâta întrebuinţare, câte două porţii mari de cap de om, cu mămăligă şi ardei, pe urmă cădeam iar într-un somn mortal lângă iubitele noastre, şi ele arătând ca nişte cadavre într-un acvariu cu apă murdară. Spre seară era altă viaţă, se răcorea, începeau să pufnească prin curţi moroarele. Băieţii în haine de piele, proaspăt bărbieriţi, arătau ca James Dean înainte de a mierli, aveau ochii scurşi şi plini de o beznă metafizică, f n spate, pe şa, erau roate fetele, old ladies ca în îngerii infernului sau Easy Rider cu Jane Fonda. Aveau buzele muşcate, vinete ca nişte castraveţi uitaţi în borcane, rimelul le adâncea găvanele ochilor, arătau fatal, le-ai fi tâpit pe loc şi le-ai fi dus undeva. Marea ardea stins în mierea ei verde, alături, printre
828
EUGEN BARBU
acoperişurile de paie abia o zăream, părea flască, ca o femeie de 45 de ani, care o mai face pe curva, înaintea noastră aşteptau şoselele şi salcâmii galbeni, păliţi de toamna pretimpurie, sosită cu bilet de autobuz de la Constanţa. Plumitivii se uitau la noi cu groază, sosisem în acest paradis pe neaşteptate şi le stricasem liniştea lor plină de intrigi, de snoave literare şi ochiade cu voie de la poliţie. Luasem în primire sarul şi-i pusesem în inferioritate pentru că nevestele pescarilor se uitau mai degrabă la aceşti idoli blonzi cu BMW-uri zgomotoase ca nişte catedrale americane, decât la cuminţii soţi în şorturi demodate, urmân-du-şi nevestele în călduri, sosite cu amanţi cu tot, ca să arate ce pot măcar pentru un sezon. Seara, la ora asta era momenrul nostru, plecarea semăna cu căderea îngerilor în Apocalips, satu se umplea de fum, de miros de benzină arsă, de strigăte şi de înjurături. Fetele îşi uitaseră, ori rujul, ori poşetele mici şi strălucitoare, cumpărate cu bani grei de la madam Agnes, unele mai orbecăiau şi acum după cerceii marini de coraliu sau de scoici vopsite, arătau ca adevărate miss în costume pescăreşti, cu dan-garezii lor de bumbac, cusuţi de mâinile meştere ale croirore-selor ce nu mai aveau linişte din mai până nu le expediau la mare, cu saci întregi plini de tricouri şi ciorapi roşii şi cu centuri de piele bătute în ţinte, pentru că în mamas nu te-ar fi primir vreo văduvă de şef de trib fără aceste accesorii obligatorii nici în ruptul capului, unde mai pui pantofii de seară, dacă toată lumea hotăra că în cutare zi terasa va fi invadată de civilizaţie şi atunci să te ţii, se călcau rochiile, se spălau fetele pe cap, curgeau colonia şi parfumurile ca şampania Ia curtea ţarilor, tot satul mirosea a mătase arsă, a fier încins, a prize defecte, a motorină şi dracu mai ştia a ce, pentru că era sfârşitul lumii, Flores, care nu gungurea din vârful buzelor şi se bosumfla era lăsată acasă să stea cu lipovencele la taifas, să afle cu cine se mai regulaseră celelalte anul trecut, când veniseră cu alţii. Plumitivii profitau şi le ciupeau puţină curte, cum zicea Mihai Pooopescu, se înfoiau, ofereau băuturi la bufetul beţivului ăla de Taras, care
1ANUS
829
întâi se îmbăta el şi pe urmă avea grijă şi de noi. Erau darnici, mai ales când nevestele le erau răpite de câte un înger pe neaşteptate şi duse în plăceri la Tomis, unde umblau câinii cu covrigi în coadă. Treceau grănicerii în căutare de spioni, să fiu al dracului dacă au prins vreunul în zece ani de când veneam aici, ba, să nu mint, l-au arestat pe un oarecare, care era atât de beat că n-a ştiut o săptămână cum îl cheamă şi din ce oraş venea. După ce l-au dezalcoolizat bine, au aflat şi tteaba asta, era un gălăţean care vindea ouă, o şmecherie întreagă: responsabil la o cloşcărie de-asta de stat, plasa găini unuia, complice cu el, şi acela lua oul la trei sute de păsări care erau vândute a doua zi în piaţă şi se numea că aveam de-a face cu o escrocherie legală şt nici judecătorii nu au avut ce-i face, nu fura, profita de târtiţa găinilor şi împărţea cu ăsta, treceau, cum spuneam, grănicerii cu priviri iscoditoare, în fiecare lună iulie, august şi septembrie, exact jumate, cât ţinea sezonul, că pe urmă se sfârşea balul şi, băieţii se-ntorceau la tăiat cartofi şi la instrucţie şi la patrulare pe faleză, privind spre marea dinspre care ar fi trebuit, în mod teoretic, să vină vase imperialiste de război, pline vârf cu bombe atomice şi cu infanterie marină; pe dracul, nu-i ardea nimănui de război, nici măcar generalilor americani care mâncau o drăgălaşă de bătaie pe unde apucau. Deci, sergenţii majori se chiorau de fapt la oafelc noastre cate mai de care mai ochioase, şi se făceau că le cercetează cam ce au în burtă şi pe unde ţineau aparatele de fotografiat, prin locuri intime şi, după ce se cinsreau cu profesorul acela nebun de astronomie, care căzuse de pe o motocicleta, luat şi el de valul turbat şi de un cap de piele, zăcând după aceea în spitalul din Constanţa două luni, cu oasele făcute ferfeniţă, cântau împreună cu el: jederrnann, arară-te! trăgând după aceea strigăte tiroleze sau urlând: Ahoel ca poetul Gege Takabosa. Din tot accidentul acela Profesorul rămăsese cu o ţicneala simpatică, cu plăcerea de a purta o bluză mare şi largă, căzută peste nădragii de pânză şi o pereche de bretele roşii. Pe scurt arăta ca
830
EUGEN BARBU
IANUS
831
un ye-ye de acum 15—20 ani. Pantofi cu vârfuri metalice nu avusese cine să-i facă, dar jeans-ul său arăta destul de credibil. Era mândru de nevastă-sa şi de badges-xA purtat peste craniul zdrobit odară. 1-1 adusese cineva şi arăta ca Manteufel pe frontul de Vest înainte de debarcare, intrase nebunia în toţi, ce mai! Prin grădini, dacă nu plecam în raid, în comandouri, devastând pepenăriile şi viile, aducând struguri cu foaia de cort sau distrugând gardurile urmăriţi de miliţie, răsunau tranzistoarele. foţi băieţii erau dotaţi cu maşinării infernale, pe unde medii şi lungi, pe unde scurte ca să prindem fstanbulul, cate avea muzica pop, trufanda la noi încă pe vremea aia, toţi ca nişte mandarini chinezi, plini de ceasornice muzicale, cum aveam să văd în Curtea Imperială din Pekin, mai târziu. Elârâiau, toate, ca nişte râsniţe, la concurenţă cu magnetofoanele portative aduse cu mari sacrificii din deplasări. Şi dă-i cu Doris Day, care s-a mai feştelit între timp, adică a vândut un milion de discuri mai puţin şi i-a scăzut box-office-u\, cu Myfrieiid, myfrioid, cu Matt Monro şi cu Dean Martin, care zicea de inimă albastră Return Home. Lovitura de graţie ne-a dat-o însă într-o vară crăcănatul ăla dc fiu al lui Filip Mesiodax, cretinul cu aer de vedetă internaţională care a devenit şi compozitor până la urmă, rămânând la Londra, unde s-a căsătorit cu o fabrică de textile, adică, luând o lady deşchiolată cu 20 de ani mai bătrână ca el; şi unde s-a instalat cu un patefon Columbia, adus de taică-său de la Philadelphia, şi ne-a ţinut un cuts de istoria jazz-ului, cu discuţi cumpărate de la Consignaţia lor dc-acolo şi le-a explicat fetelor care au rămas cu gura căscată cum se aruncă în America cu avioane de hârtie pe scenă când cânta, să spunem, Orchestra Royal Garden Blues, şi omoară-ne cu clasicii în viaţă ai saxofonului şi-ai tobei şi-ai mă-sii pe ghiaţă: cu be-bop-\A şi cu Cozy Cole care folosea un fel de talger ca să bage fanatismul în decibeli, cum am citit eu mai încolo într-o carre, că ne trăgea în piept puştiul, le ciugulea şi nu dădea bibliografia. Bucolicele uitau de prietenii lor şi veneau sâ asculte discuri hârâite şi să
se pună la punct cu ce era nou în lume, ctt jazztd primitiv, cu fazzul cald şi axjazzul rece, o întreagă universitate făcută prin vii după aceea, pe pământul nisipos, crăcănatul era dat în paşte, zicea ceva despre rag time şi mişcarea cool, dar asta nu-1 împiedica să se lase căutat în buzunare la întuneric, pentru că puştoaicele asta aşteptau, să facă descoperiri geografice în muzica desuetă, mişcarea 51, de tipul Come back sweetpapa, imprimat în '26, pe vremea bunicii, şi făcând bârşi scrâşnind şi pe urmă auzind Gcorgia Grind şi Big fat ma and skinny pa, o folie, ce mai... Cădeai în melancolie, nu alta. Disperatul deTonny cu Alain Bombard al lui, cu traversarea oceanului cu pluta Kon Tikise putea duce să se culce, nu-1 mai asculta nimeni, le luase crăcănam] pe toate. Erau numai urechi maşinistele, bucolicele şi citadinele, se dădeau în vânt după cuvinte magice cu teoria smulgerii trombonului din stilul tailgate şi cu inventarea trom-bonulid expresiv, cu vibrato terminal şi cu beaux restes. 1 onny mai vrăjea câte o intelectuală, pe unde mai apuca, vreo oche-laristă mioapă, plină de cărţi şi nemâncarâ. îi cita din Eabre, umbla la fenomenul tbanatozei, la culorile de avertizare aposema-tice şi homocromia lui Cuenot, când căsca dama de plictiseală, cât era de pregătită, o cotea rapid spre moartea lui Lucien Bianchi, pe pista de la Le Maus, descriindu-1 pe acesta cum a pizdit-o într-un Alfa Romeo 1 în flăcări, la numai 35 de ani, idolul tuturor damelor din lume. Ochelarista lăcrima şi se lăsa pelotată în memoria celebrului rutier, visând toată noaptea care urma autodroame şi strigăte şi benzină care curgea în valuri, încă fetele noastre nu purtau părul lung şi nu-1 dădeau cu frunză de nuc, ca să capete lustrul acela de chihlimbar, nu aveau aerul capiu al beatnicelor de mai târziu, sau dtacu mai ştie, le încurc eu că erau prea multe la un loc, puteai să faci confuzii, ştiu sigur că le era drag de viaţă că dacă apucau la terasă, orchestra se pregătea să-şi dea sufletul, pentru câ băieţii o îndopaţi cu chateaubriandm sânge şi desert şi pe urmă îi puneau pe tipi la muncă. Ţiganii se lipeau, că le plăceau fetele, şi ai noştri se
832
EUGEN BARBU
IANUS
833
mai îmbătau, puteau să spere la ceva, nici nimfomanele nu ziceau nu, că ăşria aveau bani în sezon, făceau frăţeşte cu responsabilii şi mai ieşea de plătit chiria la gazdă şi alte chestii. In timpul ăsta marea îşi vedea de-ale ei, căra vapoare, le vâra în port, ca pe nişte batiste în buzunarul de sus al hainei, veneau zorile, ne urcam în câte o droaşcă şi tunde-o spre casă, cântând, cu băieţii în faţă şi cu fetele în spate, urlând din claxoane şi sculând Constanţa întreagă de parcă ar fi sosit primii oameni din spaţiu. Eram falnici, eram răi, eram trişti, ce mai! A doua zi, care mai avea suflet în el se ducea la Taras şi se dregea cu bere ori cu votcă spălată în apă, câte o căldare bea, făcând socoteala câte zile mai erau şi venea iar un an gri, plin de şedinţe, de intrigi, de retrogradări, de cuminţenie impusă, pentru că băieţii nu erau răi, îşi mai ieşeau numai din pepeni, o făceau pe grozavii şi pe urmă dracii îi luau, care pe la şantierele pline de noroi până în gât, care prin munţi şi zăpezi, care prin deserturi geologice, dormind în corturi. Tonny, cel puţin, făcuse toată ţara, lucra de se sperea, cine-1 vedea aici ar fi crezur că e Belzebuth în persoană, dar cine-1 şria cum termina controalele lui cu cuptoarele de oţel, cum nu dormea nopţile cu lunile, ca să strângă un ban, ca să fie cineva măcar 24 de zile pe an.
Trecusem prin toate ca prinrr-o probă de foc, murisem de câteva ori lângă ţărmul mării privind-o cum arăta: botâtă toată, plină de şerveţele albe, lepădându-le la ţărm, schimbându-se în draci, paretic, ca un cântec tâmpit. Unde citisem asta sau o auzisem: trece secunda ascendentă pe cuvântul, ziuă, orbind ca un trandafir în beznă... ?
Totul se prăbuşise în neantul acelor veri fără întoarcere. Time immemorial...
Fusese Dina, fuseseră fetele acelea cu nume dulci de caramele, cu sânii lor borşiţi, ori obraznici, moi sau tari ca perele sălbarice, fuseseră nopţile cu muzică decadentă, cum ziceau cretinii, când aveam un cros marţial (şi asta am ciupit-o de undeva), cu tribunalele galante ale Helgăi, adevărate cours damour
în care domnii de 40 de ani refulaţi spuneau măscări cu poftă şi mărturiseau păcate imaginare, ca să nu fie luaţi de fraieri, cu hidroavioane beţive ce ieşeau din hangare la Mangalia de Ziua Marinei şi cu puneburi de culoarea puroiului, vorba lui Saint John Perse, o nostalgie căcăcioasă ne mina, ne făcea mai puţini, ne devora în melancolii nesfârşite. Sufeream, în felul nostru, de răul secolului, dar cu decenţă, fără patetism, ne făceam gimnastica noastră intelectuală şi pe urmă evadam într-o lume interzisă, fără lege, mai murea câte unul. Tonny se înecase, cât zicea el că o să-1 imite pe Alain Bombard, pentru că nu ştia să înoate, cretinul, şi nu o spusese nimănui şi nimeni nu-1 crezuse când ceruse ajutor şi se dusese sub ochii noştri cărat de valuri uriaşe, într-o zi cu vânt mare, cu zgomote de moară. ÎI înmor-mântasem întt-un cimitir plin de lut şi de cruci mici şi nu plânsesem de-ai dracului. Părinţii îl reclamau, voiau să facă pompă, dar noi ne-am înţeles să le spunem că-I cărase putoarea asta de mare şi că nu-1 mai găsisem. Avea o parcelă pe care puneam flori cu toţii de câte ori soseam la 2 Mai. Băteau clopotele bisericii netetminate din sat, cu popa acela beţiv cate vindea taci şi creveţi roşii ca nişte viermi şi se îmbăta şi dormea la văduvele cu care trăise în tinereţe. Eram măreţi, eram disperaţi, cu grupurile noastre Boyler rooms girls, anul acesta se cânta în draci O, lady Mary, pe atunci ne lua maul Connie Francis, cu vocea ei de mijlocie neconsolată. Nu mai sunt nici băieţii de altădată. S-a schimbat macazul; alde puştii ăştia, fiii mandarinilor, nu mai vin cu motocicletele, cum veneam noi, au limuzine mari, negre, de protocol, silenţioase ca nişte maşini de călcat, poartă haine carrick la pantaloni deschişi, ca nişte en-glezoi şi votbesc păsăreşte. L-am auzit pe unul spunând după ce aruncase un volum din Biblioteca pentru toţi pe plajă: „Le vede gagiul ăsta de Proust!" Mi-a plăcut, ce vrei, lumea evoluează, ei joacă periniţa cu chiloţi şi le cântă seara prin aceleaşi grădini în care am îmbătrânit noi My melancholy baby, au auzit şi ei de Ella Fitzgetald, dar se poartă alte cadâne şi alt stil, stilul
834
EUGEN BARBU
IANUS
835
murdar, dirty, noi am rămas nişte ţânci, cât ne credeam de-ai dracului, dacă ai asculta ce ţinea pe vremea noastră ai roşi...
Băieţii au făcut burţi, allumeusele s-au măritat cu oameni bine, au făcut copii şi guşă, le mai zăresc pe câte unele tot la Cazino, dând din fund pe la miezul nopţii, nu mai au nici un haz, mai bine ar împleti ciorapi şi ne-ar scuti de fleacuri. Toate la vremea lor... Ilfaut mourir en symetrie, cum ciripea doamna de Sevigne...
Pe mine mă ţine din scurt Cheshire cat, cu zâmbetul ei mai rău decât o barieră de cale ferată automată, nu spune nimic, se uită numai încotro îmi îndrept prepelicarii şi comentează peste un sfert de oră: - Ai văzut-o pe tipa aia drăguţă care a trecut adineaori? - Eu, tămâie: care tipă? - Aia certată cu Sfatul popular! Asta vrea să însemne că nu are dimensiunile legale, adică coapsa sus, să nu dărâme trotuarul cu partea ruşinoasă. - Ei, ce-i cu ea? - Anul trecut a fugit cu unul de la Ti-Vi, râde, Ti-Vi, auzi? -Aud, şi? - Şi-acum era cu altul, sparge casele ca pe nuci. Multe înainte... pe urmă îmi atrage atenţia că nu am salutat pe nu ştiu cine şi îmi citează un nume: - Ai auzit de doctorul Trautwein. - Trautwein? Nu-1 cunosc? Care se tratează la el? -Nu, prostule, ăsta e inventatorul trautoniumului, ai uitat? Eu, feţe grele... Hindemith... - Aha, iar am încurcat borcanele... Mai face puţină gimnastică pentru întreţinerea supleţei şi a musculaturii degetelor, eu dau să mai fur ceva cu coada ochiului. - Nu te mai tuta atât, că te duc (a munte să stai cu Gică. Gică e căţelul nostru. Mersi. Iată au şi trecut zece ani de când a făcut ordine în viaţa mea. Tot trecutul nostru e plin de muzică, de aluzii şi sărutări, de zăpada de la Predeal şi de ski, de nostalgii şi exerciţii. Dinspre anii 60 bate vântul stârnit de mişcarea pletelor de hyacint ale Săgetătorului, Sfântul Sebastian... Debussy, dimineţi cu game heptatonice, când au trecut zilele, când am văzut-o pentru prima oară cu ochii ei de hun, beată de muzică, mulţumind publicului de pe estrada Mozarteumului, fără să mă gândesc atunci că o să fie soţia mea, era demult,
j| parcă, hahar nu aveam de divinul acordaj pianistic bine tem-■ perat, de figuraţia cromatică, de cantus firmi şi de celelalte... U      Fusese o iarnă feerică de demult, pe urmă marea în al doilea § timp, la amurg, cu bezna ei sărată, putredă, cu acelaşi nisip şi fi[ aproape aceeaşi lume, puţin mai îmbătrânită, o, cum se treceau ţ femeile noastre în loji, roase de lumina rampei, de lunile care zburau în urma noastră, de anotimpurile puerile ce lepădau frunze până în noiembrie, frunze patetice, roşii ca o hemoragie uriaşă pe străzi... Când îi cântasem lui Cheshire cat Imnul Sfân-|   tului Ioan, învăţat pe şest, pentru ca s-o fac praf. |       Unde era oraşul lui Mozart, cu bisericile sale, cu celebra lui orgă mecanică, taurul din Salzburg, unde făcusem cunoştinţă, -   oraş năpădit de baby-sitter, de flower-power, de drogaţi şi de cale Zantedeschia în vitrinele scumpelor florării, arătând ca geamurile Paradisului? Părea un salt în conştiinţă să treci de la Jimmie Rogers la Honneger, de la Bang-Bangla. Simfonia psalmilor, dar ;    eram eu acelaşi sau trecuse peste mine un cat de foc, un tanc, i'-   dăduse cineva cu napalm peste conştiinţa mea, îmi murisem |    moartea, cum zice labagiul ăla de Kierkegaard? Unde erau fetele de altădată, care o adorau pe Joan Baez, unde bătrânele doamne, în floare, care stăteau cu curul pe şeile de cauciuc ale motocicletelor rablagite şi o făceau pe disperatele şi pe urmă spălau vasele unsprezece luni pe an şi trânteau copii funcţionarilor cu 1803 lei lunar în mână, mestecând din trecutul lor erotic la mare ca dintr-un interminabil chewing-gum? Timpul, împuţitul ăsta de timp, trecuse ca un tăvălug, ca bombardierele B 21 în Coreea, şi lăsaseră covorul lor de bombe zburătoare peste sufletul nostru, eram toţi numai răni şi gropi sentimentale... La mine în casă sunau muzicile de manej ale lui Haydn de dimineaţă până seara şi eu ascultam uluit Tânguirea lui Agar când îmi ardea de Dizzy Gillespie. în locul lui Johnny Dodds se piţigăia câte o soprană de coloratură şi încă mai ciupeam din pagini secrete chestii în stare s-o amuz pe Cheshire a mea. Chiar săptămâna trecută găsisem ceva extra: Gymnopediile lui Erik
836
EUGEN BARBU
IANUS
837
Satie şi Gnosienele, despre care se spunea că aduceau cu cânte cele nebunilor de la Charaton...
Viaţa fusese, era, sau trebuia să devină. Ce înţelegeam en din ea? Unde era trecutul meu? Unde amicii mei? Unii morţi, alţii prin spitale, alţii intraţi în rândul mandarinilor, sfidân-du-mă cu succesul lor, pentru că eu nu înţelegeam să pertracrez? Adică cum, bătrâne domn? Nu pertractez, dar care nu pertrac-tase? Să fim serioşi! Să fim serioşi.
Cum zicea bărbierul ăla?
Maisje suiş jnventeur d'un telephone de verre de Bobeme
et de tabac anglais
en relation directe avec la peur...
Mâine, poimâine o să vină Doctorul să-mi opereze şi mie ocluzia, ca tuturor nevestelor de aristocraţi din Cluj, câte mai rămăseseră, pentru că de asta sufăr, mi se scurtează intestinul, tot înghiţind atâta rahat şi dându-1 afară...
In rest, totul e vesel, e frumos, e sublim şi la vară o să mergem iar la mare, să ne mai amintim cum fugeau băieţii pe motociclete, ca îngerii iadului...
Cu o seară înainte, Mihai Pooopescu mă scosese în lume, cum îi plăcea să spună. Ne dusesem Ia Ambasador, nu în restaurant, pentru că eu nu pot suferi restaurantele mari, mai ales dacă au muzică, pentru că se aşază câte o cucoană de-alea cu microfonul pe urechile mele şi-mi face praf timpanele, mi le zdrenţuie ca să-mi arate ce voce are şi ce englezească lamentabilă dizează, aşa încât, şi pentru că era de dimineaţă, vreme de dregere, de spus la ureche, de suspinat după vteo veche fetiţă pe care o iubisem amândoi, pe rând, el mai mult teoretic pentru că asta-i plăcea, să le facă om, să le mărite adică, şi cu mine nu reuşea să le încurce, vreme deci de confidenţe, era unsprezece dimineaţa, o vreme coclită, înainte de a pleca Ia mare, cerul jos,
aerul înăbuşitor ca într-un abatot, tot oraşul gemea sufocat, te mirai cum mai merg tramvaiele prin asfaltul acela negru şi topit, cum mai supravieţuiesc concetăţenii noştri în afara teraselor, a locurilor ăstora cu ferestre mari, deschise, zbârnâind din ventilatoare nevăzute. înăuntru eta ceva mai răcoare, plantele carnivore, exotice, palmare, de lângă geamuri, dădeau să iasă afară prin feresrre, să agate femei, nu alta, cu braţele lor vegetale, aveau ceva impudic, neruşinat, cerşeau o ploaie care nu mai venea, eu eram puţintel dus pentru că mă gândeam la o curvă mică de 12 ani care creştea în preajma mea, fără să ştie, ca o heliadă, şi vânătotul din mine o presimţea, aştepta cu arcul întins să mai crească, era proaspătă, fragilă, nevinovată, dar nu tocmai nevinovată, cu o pecete a păcatului pe buzele ce abia se coceau, în pârg, cu sânii ei ce se sileau să izbucnească prin bluzele de vară şi, ea, neruşinata, simţea inconştient că o pândesc deşi nu-i dădeam nici bună ziua, nici nu mă uitam la ea, nu făceam decât s-o scrutez, s-o adulmec, planificându-mi-o pentru mai târziu, când aveau s-o mozolească puştii ei de la şcoală, seara, punând-o numai în stare de excitaţie, pentru că ea spre călifari ca mine, către stricaţi ca mine tindea, bănuind că eu ştiu ceva mai mult decât să-i umblu pe sub rochiţele de stambă, eu i-aş fi vorbit altfel, aş fi ameţit-o cu cuvinte nemaipomenite, povestindu-i călătorii pe care poate nu le făcusem, dar asta le plăcea la toate: minte-mă şi spune-mi vorbe dragi. Aşa gândeam în timp ce Mihai Pooopescu îmi evoca pe o distinsă intelectuală - azi medic cardiolog - ce tăiase lemne cu fierăstrăul într-o haltă de provincie şi pe urmă tocise şi ajunsese la Bucureşti mare cocoană, cum spunea el rotunjind o-u) ăla interminabil, şi pe urmă se măritase mai întâi cu un ilustru inginer electronist care murise de cancer şi pe urmă se iubise cu un geolog tânăr şi frumos despre care nu puteai crede că a auzit de vâtsta faliilor dacă-1 vedeai cât e de monden şi cum îşi taie hainele exact în dreptul curului, ca să aibe aer de Paris, să semene adică cu acei dandy pe care eu nu aveam să-i sufăr de la
838
EUGEN BARBU
IANUS
839
naştere până la presupusa mea moarte, dar în timp ce el vorbea, eu înaintam cu ajutorul alcoolului în dulcile mele evocări în legătură cu fiinţa aceea mică şi mă gândeam cât de secrete suni femeile, cât de precoce, şi cum simt ele încă de la ivirea pe lume pentru ce sunt făcute şi cum dotesc să se comporte încă de copile ca nişte adulte. Mă gândeam la monstruozităţi, citisem undeva că una dintre ele făcuse un copil încă de la cinci ani şi îmi evocam actul sexual terminat-axat de aproape de venirea pe lume, cu consecinţe precise ce puteau da naştere unei alte fetiţe, care ar fi devenit un fel de soră a mamei, şi în chestia asta exista ceva sacru, misterios, pueril, plin de patimă turbată şi nu ştiam cine fusese bărbatul, pentru că trebuie să fi fost un bărbat care se culcase cu o fetiţă, nu un mucios, nu un puşti cu spermă ca laptele, ci ceva sănătos, plin de sămânţă, de putete, de dragoste infinită pentru femeia aceea ce se născuse într-un copil şi ce delicat trebuie să fi fost monstrul acesta, ce vorbe trebuie să-i fi spus şi cum să fi procedat el ca să facă, dintr-o nubilă pură, o fiinţă în stare să procreeze! Uluitor mi se părea să mă gândesc la toate astea fără ruşine, ba chiar cu o invidie neagră. Urlând ca fiarele, omul a descoperit cântecul, parcă aşa spunea mediocrul ăla de Taine, dar aşa trebuie să fi fost, urlând, sau cântând mai degtabă, acel bărbat trebuie să fi făcut dintr-un copil o mamă. Era un act sfânt ca la începutul lumii, când, pierzân-du-se un univers, viaţa se pregătea să înlocuiască ceea ce murise şi era nevoie de acea dezvirginare, de acel coit, de acea violare a unei fetiţe pentru a mai supravieţui ceva din noi, dragostea mai ales, poezia de a iubi o fetiţă ca o trestie, fără sâni, de a iubi o deschizătură a trupului mic, gingaş şi plin de sămânţă totuşi, în stare să producă în acel creuzet de carne o altă viaţă. Dragostea asta seamănă cu dragostea peştilor mei daţi de Cheshire cat, care după ce mâncau daphne uscată, de mulţumire, se sărutau şi zburau în acvariul nostru şi făceau jocuri şi nu era dragoste, ceea ce li se întâmpla era numai atingere, în felul sublim şi trist de a face dragoste al peştilor, sau mă gândeam la plantele
care-şi trimit seminţele în eter, şi ele, acele seminţe, se duc exact acolo unde trebuie, mă gândeam la albine şi la fecundarea fiorilor, cu asta semăna actul nebun de a face dragoste cu o fetiţă de cinci ani care născuse după nouă luni şi nu se mai mirase nimeni, pentru că ne pregăteam să ne luăm adio de la planeta noastră, pornind cu rachetele spre lună, călcând în deserturi în care aveam să semănăm geniul nostru, să ducem crimele noastre şi mizeria noastră omenească.
Nu ne turtisem încă, eu şi Mihai priveam la lămpile metalice găurite cu bonnaşina, care lăsau pe mese o lumină săracă, semănând cu nişte prezervative prea întrebuinţate, bune de aruncat, zdrenţuite. Mihai avea hieros logos, când apuca să bea puţin, purta conversaţie, cum spunea, de-aia îl iubeam penttu că îmi îndepărta tristeţea, ştia să iadă atât de deschis şi atât de melancolic, încât uitam de orice. Amicul meu ajunsese cu povestirea la un punct picant, fata care tăiase lemne într-o haltă din Moldova, după ce-şi îngropase primul bărbat şi se avea în amor cu geologul, îi pricinuise acestuia un mare necaz, lă-sându-se prinsă în braţele unui metis la care avusese boală. „îi găsise, ca să zic aşa, în intimitate", subliniase amicul meu, şi mie cuvântul îmi plăcuse turbat. Fondu! încheiase el, ca să treacă la o poveste şi mai ciudată şi mai plină de farmec. — Mă, Componist, aşa îmi zicea el când mă iubea, ştii ce-am
citit eu zilele astea?
Şi urmă o poveste fantastică cu nişte găini crescute la centrul experimental de la Universitatea din Adelaide, care găini, relata el cu o încântată surpriză, au un nărav, se ciocănesc în cap una pe alta şi totdeauna se petrece o dramă cu ultima care nu are pe cine ciocăni şi moare de tristeţe şi eu parcă ghiceam unde bate el, dar mă făceam că nu, avea Mihai şi chestii din astea, gusta parabola, gusta să zică cu perdea adevărurile supărătoare. Pe urmă, după obiceiul său, sări la o altă chestiune, şi mai arzătoate, deşi eu ardeam de nerăbdare să ştiu ce voi face mâine când trebuia să mă prezint într-o vilă de pe malul mării,
840
EUGEN BARBU
IANUS
841
în oraşul Constanţa, ca să iau în primire expoziţia ce-mi fusese atribuită. Asta s-a petrecut acum zece ani sau anul trecut, nu mai ştiu, nu are nici o importanţă, îmi băusem minţile, şi timpul, ce e timpul? el seamănă cu alt timp, care alt timp poate să fie şi un timp viitor, noi putem trăi nu numai în trecut, putem trăi foarte bine şi în viitor fără să ne dăm seama, aşa că din moment ce Shakespeare şi-a permis să scrie că în Boemia exista o mare, îmi permit şi eu să le încurc, luaţi-le ca atare, deci mă întrebam ce aveam de făcut a doua zi în Constanţa când el povestea despre trista pierdere a catolicilor care au avut o mare neplăcere în ultima vreme. „Auzi, bă, făcuse el, sorbind din paharul cu vin negru, Merlot sângele Domnului, Papa a înnebunit, după ce a ras-o din rândul sfinţilor pe Sfânta Filumena pentru nu ştiu ce matrapazlâc cu care a prins-o retroactiv, acum l-a şters din calendar şi pe Sfântul Cristofor. N-ar fi nimic, bă, Componist, dacă ăsta ar fi un sfânt banal, dar sfântul Cristofor e sfântul automobiliştilor şi e grav, s-a şucărit toată lumea, doar atâţia umblă pe şosele şi cum dracu să umbli pe şoselele atât de aglomerate şi pline de primejdii fără să ai un sfânt al tău? Pe Sfântul Gheorghe nu l-a scos, că s-ar fi supărat prea multă lume, dar pe Sfânrul Cristofor l-a ras pentru că nu era persoană importantă, ca să vezi că şi la sfinţi există o ierarhie, e nevoie să ai pile, sau pe scurt: defectulită!
Şi-atunci, prin asociaţie, mă gândii la femeia aceea cu piere care-mi sărutase palmele prin birturi, dar nu se culcase cu mine, pe care o descrisese un plumitiv într-o nuvelă, la tipa aia care se ducea la raliuri şi strica căsniciile şi mă vânase şi pe mine, spunându-mi vorbe dulci, dar eu fumasem genul generos, arzător, autoritar abia după ce te bagă în cofă, şi o lăsasem lângă bărbatul ei tâmpit şi absent, cu raliurile lui, cu escapadele lui de motor, cu toată porcăria aia amestecată cu amanţi, cu gini-tori, cu indivizi care profitau, penrru că femeia avea mereu o fierbinţeală, era fatală pentru bărbaţii mai necopţi, mai netrecuţi prin furiile unor asemenea fiinţe pentru care gentlemenii
căsătoriţi erau o pradă sigură, pentru că veneau gata pregătiţi să piară, să cadă în mrejele neiertătoare ale acestei femei care trăia din plictisul generat de nefericita de instituţie numită căsătorie, cu nevastă, cu miros de scutece pişate şi cu alte intimităţi, gata să ucidă bruma de dragoste ce mai rămâne după ani de zile de trăit laolaltă. Dăduse o angoasă în mine, ceva a întâia, groasă de doi metri, ceva ce mă poluase pe dinăuntru, mai rău ca un petrolier răsturnat cu crăcii în sus în Marea Nordului, şi n-aveam alţi detergenţi decât vinul ăsta de 19 lei jumate, făcut cu tanini, cu vopsea şi chinoroz, care peste o noapte avea să-mi dea o durere groaznică de cap, ca să nu mai vorbesc despre vomă, de poziţia ridicolă în care mă va pune în trenul supraaglomerat de Constanţa, plin de lume, de copii, de taţi, de mame, de valize, de cârnaţi fripţi la vagon-restaurant, de bere dezafectată, trezită, fără gheaţă.
- Şi ce zici, Mihai, că trebuie să fac eu acolo?, mai întrebasem între două pauze.
-Te duci la nevasta lui Tizu şi-i spui că eşti cine eşti, trimis de mine penttu expoziţie şi să-ţi dea adăpost şi de-ale gurii. Vezi, nu mă faci de râs, câ e o cocoană bine.
- Am înţeles.
Era acum zece ani sau ieri sau alaltăieri, cine mai ştie, poate confund dar n-are importanţă, poate pe atunci el era mai marele peste o Expoziţie care a ars şi juca noapte de noapte bridge, arhitect eşuat ce ocupase locuri importante dar nu se putuse obişnui cu un anumit climat conformist şi se mulţumise să privească la ascensiunea altora, la ridicarea altora în scări. Nu putea să se scoale devreme şi să spună să trăiţi, avea idei, îi contrazicea pe colegi şi aceştia nu înghiţeau să fie contrazişi, aşa e viaţa, nu suportăm pe cei ce ne-au văzut în pijama şi cu cate am împărţit francul, avem nevoie de zbor, de linguşeală, de pupincurism! Acum sau atunci lucra la Odaia de Comerţ, cum îi spunea el serviciului de relaţii cu străinătatea în materie de mărfuri. I se dăduse un birou de doi pe doi, cu secretară Ia
842
EUGEN BARBU
IANUS
843
telefon, şi ardea gazul între 9 şi 13 pe bulevard, visând să vină o vreme când să iasă la pensie sau să se scoale la 11, ca mine. Când apuca, fugea până vis-â-vis, la Katanga, nu să bea, pentru că nu era un beţiv, cât să mai pritocească un gând, cum spunea. Avea o sută de prieteni, promitea mult, făcea mai puţin, dar trebuia să-1 iei aşa cum era, un om trist, un om îngrijorat, un nonconformist care refuzase toate onorurile pentru a-şi mai păstta un rest de libertate interioară, om de pahar, glumeţ, iubindu-şi fanatic o soră şi memoria tatălui său cu cate nu fusesem prieten, dimpotrivă, dar asta nu ne despătţise nici o clipă pentru că nu puteam să confundăm amiciţia noastră cu mofturile unui bătrân. Katharsisul [ui Mihai, şi asta era uluitor să spui despre el: că ar avea katharsis, se năştea în faţa unei cafele, a unui suc de roşii sau a unui pepsi în ediţie românească, între colecţiile lui orale de strâmbătăţi omeneşti pe cate le povestea ca nimeni altul. A, exista şi o poveste a lui, numai a lui, pe care poate n-am s-o spun pentru că e prea indiscretă, dar care de fapt mi se părea cea mai frumoasă şi făcea din el un personaj măreţ. Dar nu ştia sau nu voia să ştie de asta. El trăia ca într-o drojdie şi se ameţea cu zaţul vieţii şi chiar suferinţa sa era aerul lui de peşte aflat într-o mlaştină din care nu voia să iasă. Faţa sa râzătoare era acel hohot inegalabil cu care umplea cârciumile, dar noaptea poate plângea neştiut, nu de frică, pentru că nu-i fusese frică niciodată, ca şi mie, de viaţă, ci de milă faţă de umanitatea din jur. Lui Mihai, deci, nu trebuia să-i ceri decât vorbe, şi atât, era prea leneş pentru a mai face ceva, el era ultimul crai de Curte Veche venit din tata Mateiu cu fumul, cu disperarea, cu restul. Nu era Pirgu, era Paşadia, era sublim, crepuscular, îl iubeam de mă râmpeam, asta era, de ce n-aş recunoaşte?
Trecusem la a treia sticlă de Merlot, afară bura, dar tot cald era, cu toată respiraţia plantelor exotice de lângă fereastră, cu toate venrilatoatele de modă veche. Ambasadorul avea. ceva de gară, de sală de aşteptare, pereţii erau tapisaţi cu piatră galbenă,
I
lucioasă, cu o ceramică sanitară, aducând şi cu o sală de operaţie, de fapt ne avertiza, ne obişnuia cu ceea ce avea să urmeze...
Mihai Pooopescu trecuse la o poveste fantastică cu Balzac şi Hanska, parcă, cu o bisericuţă din Rusia unde cloşca asta bătrână şi grasă văzuse o dulce femeie de care se îndrăgostise, ce parfum în toată afacerea, şi cum ştia el să le spună, avea conversaţie, ce mai... Pe urmă trecuse la Victor Brauner şi la problema destinului. Pietonii, în România, cum ştie orice prost, pictase numai oameni cu un singur ochi în genul Picasso, venise războiul, plecase în Franţa, scăpase de gazare, de lagăre, în 45 bea un vin întt-un bistrou, unde intrase un beţiv cate-i scosese un ochi cu o sticlă de Perrier aruncată la întâmplare...
Fumul din locantă se trăgea spre plantele palmate, carnivore, care agăţau femei cu braţele lor vegetale de pe trotuaml încins şi topit, eta o vreme să verşi pe viaţă, să nu mai ştii de tine, să dispati în confuzia alcoolului. Tăcerile scăpărau, cum zice poetul. Ceva creştea în noi ca un mormânt...
Nu, nu eram trist, eram numai îngăduitor cu toată lumea, în locantă inttase ceva atomic, o blondă percutantă, cu sânii cât două buldozere, purtându-i agresiv asupra noastră, gata să ne sufoce. Cu sfârcurile lor de locomotivă Pacific, voiau patcă să spargă vitrinele pline de salate ttecute, opărite între gheaţă şi căldura de afară. Se aşezase drept în faţa mea etalând monumentale pulpe cât nişte cedri, atât etau de falnice picioarele-i superbe, nu mai mâneam nimic, nici nu prea mănânc când beau, picoteam numai aparent ca să-i studiez anatomia răsco-liroare. Ai fi zis că nu mă vede, că nu e acolo, dar nici eu nu eram făcut cu degetul, unde îi dădeam replica lui Mihai, care mă certă cu un semn: „Componist, te ţii de rele de azi dimineaţă, dar acum ai luat-o razna. Fineeeesse! scanda el, silindu-mă să iau altă direcţie a privirii. Timpul trecea nepăsător şi iar mă gândeam la aceste fiinţe secrete, femeile, la ceea ce produc ele: poeme, procese, cuvinte frumoase şi invective, satisfacţii de trei minute şi rătăciri pe străzi, când divine, când cu suflerul de
844
EUGEN BARBU
hingher, catedrale ale urii, splendide, superbe sau banale (ca o stradă goală de provincie, duminică la ora două după masă), când nu te mai interesează, când le-ai consumat, nu astfel şi înainte, când le doreşti, când îţi dau dureri de cap, când te amână, când te inspiră, când te rumegă, când fac din tine un rug arzând nesfârşit. Totul atât de relativ şi atât de ttist, şi iar se ivi din memorie femeia cu plete, atât de devotată, atât de gata să-ţi sărute palmele, să-ţi spună cât de inteligent eşti, cât de singur şi neînţeles, lăsându-te să pricepi că ai o singură şansă: că ai întâlnit-o pe ea, şi-acum, după ce-1 terminase pe inginerul acela trimis în exil în provincie, numai pentru că fusese gata să strice o căsătorie, trecuse la altul, probabil că iar săruta mâinile şi iar se uita îndrăgostită la cine ştie cine prin paharul de rom, într-o grădină mărginaşă de oraş, cu viţă de vie căzută pe mese şi lăutar bucureştean cu ochii scurşi, câ totul se lega, totul avea un început şi un sfârşit.
- Mai spune ceva, Mihai, îi zisesem şi mă gândeam cu groază că mâine la aceeaşi oră o să zac în nisip sau o să intru direct în expoziţia în care trebuia să lucrez după a doua mea absenţă. De fapt, beam ca să uit de unde veneam.... Lungi coridoare, umede, gri, lungi şiruri de uşi, lungi interogatorii, lungi convorbiri, chipurile amicale, cu tratare cu ţigări şi pe urmă violente palme pe obraz, prima detenţie se confunda cu a doua, cu lunga plimbare de vineri până marţi de dimineaţă, când mă prăbuşisem pe podele şi fusesem udat cu găleţi de apă rece şi iar pălmuit, şi totul mi se părea atât de absurd pentru că mă credeam în alt loc şi în alt timp şi când voiam să memorez ce mi se întâmplă, totul se ştergea şi pelicula se întuneca uşor, ca şi cum ai trece peste ea cu un burete înmuiat într-un lichid vâscos, puturos; apoi cuvinte, guri, dinţi şi iar cuvinte omeneşti, voci dulci care numai la o oră de la răcnetele ce se topiseră în urechile mele spuneau lucruri drăgăstoase sau îşi strigau copiii, cu care eu acum trăiam laolaltă, poate vreunul dintre ei era aici sub prezervativele de metal ale Ambasadorului, braserie, nu
IANUS
845
resraurant, cu vreo fetiţă din acestea şi iar reveneau acele lungi coridoare, pline de durere, de strigăte, de foame, de disperare. Muriseră mulţi, atunci, ieri, acum, alaltăieri, cine mai ştia, şi afara era vară şi eu mergeam la mare şi revedeam sala aceea plină de neon şi auzeam vorbele fostului ministtu de interne care povestea atât de calm, atât de bine gândit ce se întâmplase în urmă cu ani, cum pe mama unuia o aruncaseră în Someş pentru că nu mai termina cu cererile de graţiere şi cu memoriile şi de fapt fiul ei murise atins cu o rangă în cap într-o celulă şi cel care făcuse asta era tot aici, cu ceafa roşie, grasă, asudând, în haine gri, bine călcate, se afla şi acela care în loc de o rangă de fier folosise un pistol bine uns şi mă întrebam de ce-i iertase Reformatorul? Coridoare, lungi coridoare şi împuşcături rare în memorie, vătuite ca aplauzele unor oameni aflaţi la un spectacol monden sub apă. Imaginea Reformatorului, cu capul lui de sportiv, tuns scurt, cu ochii aceia bănuitori, cu replica scurtă, tăioasă, omul care tăcuse 30 sau 40 de ani, tăcuse din adolescenţă ca să înveţe, să aştepte, pândise şi când reuşise le arătase foştilor prieteni cât greşiseră, pe câţi băgaseră în pământ, numai penttu câ nu aveau curaj, numai pentru că la ei centrul motor al inteligenţei era frica, un etus... Tovarăşul Tăcere, ce vorbă nebună, ce bine i se potriveau aceste cuvinte, tovarăşul Tăcere, omul care îi silise sâ vină să spună, să mărturisească totul, în faţa tuturor, penrru ca să nu mai fie nimic de acoperit, pentru ca acea împăcare de dincolo de moarte în pantheonul de marmură, în care călău şi victimă dotmeau laolaltă, despărţiţi numai de Eroare, zeiţă nevăzută, paliativ, justificare şi orice în afară de Dreptate, Justiţie şi aşa mai departe, prejudecăţi şi ele la urma urmelor. Poate vinul era de vină, năvala lui neagră şi ameţitoare în sânge, acel ciclon tăcut şi persuasiv, care îmi în-muia glasul şi sufletul, era de vină, dar nu puteam sâ plâng, nu-mi era milă de mine, îmi spuneam că merit ceea ce mi s-a întâmplat pentru ca să mă dezbar de acea pojghiţă creştină, de
846
EUGEN BARBU
1ANUS
847
acel sentimentalism venit de pe cruce: iartă pe aproapele tău!, dar aproapele tău te ierta pe crucea ta, în mormântul tău? - Ai spus ceva, Mihai?
De fapt vorbeam amândoi despre altceva, fiecare ne ascultam numai pe noi, ieşisem din noi. Blonda fanatică cu picioarele ei ca cedrii Libanului, strunjite, frumoase, înalte ca o înaltă melodie, se ameţise puţin, începea să devină neruşinată, se apleca peste masă arătând tot decolteul cu ce conţinea, o carne agresivă care trebuia râmată o noapte întreagă pentru ca să ajungi undeva în intimitatea fiinţei ei. Era o Junonă, avea ceva de cal, poate şi căldura asta o făcea să exale în jut tot felul de pofte care săreau spre ea, nu mai treceau mesele, săreau, o agresivitate masculină fără sfârşit în jur, o simţeam, până şi chelnerii erau gata-gata să răstoarne platoutile cu sosuri şi fripturi din cauza ei...
- Pe cai! zisese Mihai Pooopescu, simţind că dacă mai beam o sticlă de Merlot voi deveni iresponsabil şi se lăsa cu scandal, pentru că individul care o însoţea pe mititică, vorba vine, arăta ca un boxer de categorie grea şi nu avea chef să se dea în stambă.
Afară aerul era clocit, impur, plin de gaze, de benzină arsă, de miros de asfalt încins, ardea şi lua pielea. Trebuia să mai plouă până a doua zi, îmi era urât să mă duc acasă, nu şedeam departe, dar eram singur şi ar fi trebuit să fac o vizită cuiva, uneia dintre fetele acelea care mă primiseră de câteva ori la ele şi nu aveau pretenţii de la mine. Dar la care? Plecaseră cu siguranţă pe litoral sau la munte, nu răbdau să fie văzute în Bucureşti în luna iulie sau august, dacă puteau o lungeau până la jumătatea lui septembrie, numai să nu se ştie că nu au prieteni care să le ducă la mare, care să cheltuiască cu ele prin baruri. Mai bine se închideau în pivniţă şi-şi dădeau cu iod pe piele ca să pară bronzate, decât să le vezi bând limonada la chioşcuri în plin Bucureşti, tocmai acum...
- Domnu' arhitect, ne-am înţeles, mă întorc la serviciu, uiţi că sunt vârfuleţ administrativ?
- Nu uit, Mihai...
- Şi nu mă face să te trag de urechi. Sosesc utgent la 15, în control...
Era omul care, neţinând seama de dosarele pe care le aveam în spate, mă angajase, îmi dăduse adică pâine să mănânc. Mă uitam după el, flutura o mână deasupra capului, în hainele lui subţiri de vară. Mai sunt oameni buni ca în Ionescu-Morel, dracu s-o ia de viaţă...
Amiaza de vară ardea torid în zidurile albe, le devora ca un cancer al varului, bătea ce-i drept şi o briză binefăcătoare, de sus de pe strada pietruită cu bolovani de râu se vedea înghesuiala portului şi furnicarea oamenilor strânşi lângă dana de cereale. Marea, bestială în devorarea acelei călduri apăsătoare care-i stătea pe creştet, lovea moale digul de beton. Câteva coşuti de vapor fumegau leneş lângă pontoane. Scârţâiau nişte geamanduri în larg, pe punţi se rostogoleau butoaie, scrâşneau macarale şi se auzeau sirenele de avertizate. Hamalii cărau baloturi legate cu panglici argintii de metal uşor, lucind în lumina necruţătoate. Sub ei, apa purta scânduri rupte şi gunoaie, zbă-tându-se lent într-o parte şi-n alta. Coborâi strada plină de coji de pepene şi de seminţe privind absent vitrinele moarte, ca şi când at fi fost golite de răufăcători. Mai erau încă trăsuri în oraşul acesta, prin gara veche şi înghesuită trecusem în multe tânduri de la o staţie a Canalului la alta, închis cu alţii în haine vărgate, gata să ne bem pisatul de sete, bătând cu pumnii în pereţii vagoanelor, ştiind că asta nu le convenea paznicilor; să se ştie că dincolo de obloanele ghintuite cu drugi de fier se aflau oameni şi nu animale...
Oraşul avea acum perdele de mărgele la frizerii, un fel de cilindru tărcat de sticlă care se învârtea chemând muşteriii copleşiţi de căldură, răstigniţi în scaunele de piele, cu bărbile pline de o zăpadă de săpun mirositor, cu brice sclipind în soare, cu
848
EUGEN BARBU
IANUS
849
colivii cântătoare în care păsări exotice sau pur şi simplu sticleti naţionali cântau de-şi rupeau micii lor plămâni ca să facă atmosferă municipiului, lumini ca eclaturile reflectorului de la capul Midia, tăind campusul deţinuţilor, şi acele rafale sfâşiind bezna cu gloanţe trasoare, ca să intimideze pe cei dintre gardurile de sârmă ghimpată... Briza nu mai ajungea până la mine, treceam pe sub perdelele de pânză ciuruită, căutând umbra, privind absent la femeile ce se întorceau de la plajă, singura plăcere în amintire ce mă ţinuse depatte de disperare când stăteam acolo unde se făceau apeluri noaptea pe neaşteptate şi păşteam iarba de lângă closete ca să bag ceva vitamină în mine ca o vită, fără ruşine, doar cu dorinţa expresă de a supravieţui, de a nu pâri pentru o ciorbă în plus, cum făcuse omul acela cu ochi murdari care profesa la Consrrucţii acum, pozând în dandy, într-un tip plin de sine, gata să creadă că pe el detenţiunea nu-1 atinsese, tegulându-şi în revanşă toate studentele pe rând, ştiind că pentru câte suferise n-o să-i spună nimeni, nimic. La o staţie de benzină se umpleau rezervoarele unor Moskviciuri, se stârnise pe neaşteptate un vânt fierbinte, plin de praf, seminţele golite se ridicau în aer ca o ninsoare de vară inedită. Femei vulgare, de port, glumeau cu marinarii în permisie pe terasele berăriilor. Trebuia să mănânc ceva, picam prost, la o oră când, dacă soseam, trebuia să fiu invitat la masă şi cum sunt coconos, vorba lui Mihai, nu puteam să primesc aşa ceva de la cineva pe care nu-1 cunoşteam, de altfel din descriere rezulta că era o adevărată colonie de desenatori şi graficieni, cu nevestele lor, buni camarazi, să-i pui pe pâine, cum zicea prietenul meu, dar firma e firmă, aşa încât căutai ceva ce ştiam mai demult. Trecu un autobuz vechi, dărăpănat, cu o caroserie cântătoare ca orga de la Biserica Neagră, ce-i drept nu avea acurateţa acesteia, dar scotea zgomote solemne, oricum. Mă oprii în faţa unei florării, în vitrină se fanau florile. Negustorii de mărunţişuri îşi strângeau tarabele, sticlele colorate şi colanele albe de scoici înveseleau amiaza de vară marină. Peste
acoperişurile de olane roşii zburau stoluri de pescăruşi, ca şi când cineva ar fi aruncat în aer cu grenade albe. Explodau deasupra mării, cădeau pe suprafeţele azurii şi pline de spume şi se ridicau triumfător în aer după vânătoare. Jos, vedeam o plajă stâncoasă şi o geamie cu turlă ascuţită ca un creion, pe acolo se afla adresa dată de Mihai, dar mai era vreme. Prin uşile deschise se auzea zgomotul unor puluri de lemn mutate cu bătaie pe o suprafaţă lucioasă şi apoi căderea unor zaruri. Firmele decolorate de sticlă, cu vopseaua mâncată de roaderea soarelui, erau de neidentificat, toate semănau între ele, produse la aceeaşi cooperativă, fond cenuşiu, litere negre, puteai să te dai cu capul de pereţi şi tot nu nimereai dacă ai fi căutat un magazin special. Coloane de aterine în balcoane de lemn, o prăvălie alimentară mirosind greu a ulei scurs pe o duşumea împuţită, când eşti în libertate bagi mai greu de seamă aceste semne ale locului în care te afli, dar mai târziu, din a doua memorie, şi de altfel asta e zestrea celor deţinuţi, mirosurile, culorile te ţin în viaţă, îţi ajută să înoţi în marea de tăcere, în singurătatea puşcăriei... Pe un trotuar, un băieţel arunca în sus şi în jos un fel de maşină de călcat în care ardeau sau încercau să se aprindă nişte cărbuni ce luceau ca rubinele. Găsisem în marea anonimă de firme ceea ce căutam: La Ciali, birt economic, resturile civilizaţiei burgheze cu firme particulare, cu patroni, cu ucenici de croitorie ca acela care învârtea acum maşina lui de călcat... Muşte, roiuri de muşte de pe timpul ciumei lui Tucidide, un morman de hamsii, mirosuri pestilenţiale de carne împuţită ce nu stătea în răciroare cu gheaţă naturală sau în frigidere, descompunându-se în amiaza portului, plină de flacără. Şi, pe fundal, mirosul ardent al mării, sărat, curăţând putoarea. Mi-am amintit atunci, o ştiu bine, de prima călătorie de după prima detenţiune, la Alexandria, de duhoarea cărnii de măgar, de şanţurile imunde de lângă port şi de copiii, aceiaşi, ca pretutindeni în lume, ţipând, jucându-se nepăsători Ia mizeria din jur, la politică, la porcăria numită viaţă. Un tătar sau
850
EUGEN BARBU
un turc, ras pe cap ca Yul Brynner, dădu la o parte perdeaua de mărgele şi lacom de un client ca un vânător de capete mă vârî înăuntru, aducându-mă până în faţa unei mese acoperite cu muşama gri, cum totul eta gri în acest oraş al mării.
— Bună ziua...
Pereţii erau scorojiţi, mirosea indecis a toate, a peşte fript, a ciorbă, îmi adusei aminte de Lawrence Duvell şi de straniul lui Quartet.
— Cu ce servim la dumneavoastră?
Vorbea prost româneşte, dat asta nu-1 deranja deloc. Doi pescari cam soioşi, îmbrăcaţi în cămăşi cu mânecile răsucite, mâncau la o masă, cu o foame de masor, hăpăind lung şi agitând lingurile metalice, coclite. Din uşa bucătăriei mă privea o hapsână de muiere de 120 de kilograme, cu un şorţ dinainte, cu mâini de matroz. De dincolo de ea îmi ttăznea nătile un dulce iz de chebap, să nu fi fost dinţii de aur ai lui Ciali care sclipeau ameninţător, aş fi căzut pe jos de poftă.
— Mi-aţi putea da un kadân budu, coapsă de femeie, precizai ca să vadă că ştiam despre ce era vorba, m-a trimis un prieten la dumneata şi mi-a spus să nu plec din Constanţa până nu mănânc un kadân budu...
— Cum să nu? făcu patronul încântat că avea în faţa lui un tip bine, dacă doriţi putem face şi un kadân gobegi, asta buric de femeie estem...
— La urmă, zisei, pentru că e un fel de halva, nu-i aşa?
— Chiar aşa, la dumneavoastră cunoaştem, bun bărbat. Bătu din palme, femeia cea grasă se scurse pe cimemul unsuros pe lângă cei doi pescari care tot mai leorbăiau la ciorba lor de peşte sau la cine ştie ce altceva.
Crochetele sosiră în câteva minute ca şi când numai asta aşteptase Ciali să-mi dea. Plăcerea lui era să mi le înfăţişeze în persoană pe o tavă încinsă de alpaca, cu care probabil că-i servea numai pe inspectorii săi financiari. Mâncarea era excelentă, puţin prea grea şi grasă pentru un stomac care trecuse prin
IANUS
851
atâtea. Ce curios, mâneai fără să mă gândesc la nimic, abia afară, după ce plătisem şi primisem complimentele patronului şi ale nevestei sale, plus invitaţia de a mai trece prin micul sanctuar murdar al plăcerilor gastronomice, îmi adusei aminte când auzisem şi de la cine invitaţia de a trece pe la Ciali şi de a cere un buric de femeie. Eram într-o baracă, demult, nu demult, în urmă cu 5 ani numai, cu un fost medic sau aşa ceva, închis pentru încercarea de a se fi îmbarcat pe un vas fără paşaport, adus la lucrare după ce ispăşise un regim aspru de izolare şi căruia nu-i plăcea să muncească şi plătea cu mâncatea sau cu ţigările lui pe alţii ca să-i facă norma, pentru că avea mâini slabe, cu palme de domnişoară şi pământul acolo era ca marmura, scapără sub lancea de fier şi dacă ai fi rupt o lopată te aştepta carcera şi lipsa de apă, şi el tot dând ţigări altora şi mâncând aproape nimic numai ca să nu muncească, înnebunise, penttu că era nebunie ceea ce făcuse. Trecuse la Cernavodă în gară la un popas al trenului pentru alimentare dintr-un vagon în altul şi se ascunsese în nişte mlaştini şi paznicii aduseseră câinii şi îi siliseră pe ceilalţi condamnaţi să-1 caute, pentru că altfel le tăiau porţia de mâncare şi le urcau norma la săpat şi-i lăsau fără apă şi le lungeau şi detenţia şi le tăiau şi pachetele şi toţi se repeziseră pe urma evadatului şi după cinci ore de căutat îl găsiseră cu maţele afară într-o mlaştină. îşi tăiase stomacul cu o ciosvârtâ de cuţit pentru că nu mai putea să rabde să fie din nou închis şi să audă iar apelurile de noapte şi să suporte palmele şi injuriile şi să se ştie că nu e în stare să sape metrii aceia cubi pe care-i avea de săpat. Om liber îşi spunea, om care trăise pe mări, pe punţile de clasa întâia a vaselor de voiaj în care călătoreau alţii, cu ospeţe şi chefuri, cu misiuni diplomatice şi porturi fermecătoare, cu femei negre, cu mulatre, ca în romanele lui Somerset Maugham, şi eu nu-1 crezusem nici un minut pe omul acela, cate poate nici nu ieşise din pottul Constanţa, pentru că cine ştie ce scabie vindecase prin vreun dispensar la Midia sau la Capul Caliacra şi credea că văzuse Java şi
852
EUGEN BARBU
IANUS
853
Havana şi Sumatra şi Capetown, pe dracu... îmi venea să vărs amintindu-mi de maţele Iui risipite, adunate într-un ziar de către alt deţinut şi introduse în stomacul spart, cu un făraş, şi cum mai lătrau câinii aceia şi cum se mai zbuciumau şi voiau să muşte pentru că în jur le mirosea a om de la Canal, care era numai un infractor ce trebuia adus în colţi, făcut zob, pentru răsplata Ior care întrecea un kilogram de carne crudă pe zi; mai mult decât paznicilor li se dădea bestiilor de mâncare, pentru ca nimeni să nu scape din capcana acelei fanatice cu părul tuns ca al Passionariei.
Strada gemea de aglomeraţie, oraşul acesta mă făcuse să sufăr şi altădată, mă făcea să sufăr şi acum, ar fi trebuit să cer să fac o expoziţie oriunde numai aici nu, dar puteai să te mai tocmeşti când cineva vrea să te tragă din fundul în care ai fost aruncat, vrea adică să-ţi arunce un colac de salvare după o mare tragedie, după o mare nedreptate pe care ai suferit-o? Femei, marinari şi copii se înghesuiau pe trotuare, se auzeau glasuri nepăsătoare, fără identitate, aşa cum sunt glasurile în amiază, când nimeni nu mai ascultă pe nimeni şi totul pare un halou stins de cuvinte fără formă, fără culoare. Un turc trecea pe lângă mine ca în basmele orientale, sunând dintr-un gugiin împodobit cu monede de aur ce cântau. Negustorul de limonada alunga ceata de puşti vagabonzi care-1 hârjoneau cerându-i pe gratis un pahar din lichidul gălbui, fără zahăr, din care îşi ttăgea zilele. O piaţă plină de geamuti roşcate sclipea în lumina unui amurg neaşteptat, pentru că era abia patru, dar soarele zăcea măcelărit ca un cap de sfânt Ioan Botezătorul pe tipsia verde a mării, totul arăta ca un acvariu în strania lumină. Sirene, hu-ruiala macaralelor uriaşe, miros de oţetari încinşi. Poşta cea mare înconjurară de pescăruşi graşi cât nişte gâşte, cercuri în care fetiţe săreau înrr-un picior, un stol de canna indica, roşii şi ele, de o culoare muşcătoare. Strada Roza Luxemburg, pe care apucasem, arăta ca un tub de canalizare, avea trepte scurte de piatră, parca aş fi coborât într-un purgatoriu, la capătul cătuia
mă aştepta o coroană de alge, de midii mişcătoare... Era mai răcoare, undeva, în fund, ghiceam hăul albastru sau negru al mării, cu valurile ei simetrice ca nişte volane de rochie, şi spre mine venea o canonadă repetată, tunând de sus, prăbuşind ceva, iar orga ei răsturna amiaza spre mine, mă strivea între copertina vagă a cerului şi piatra albă. Ca de pe o câmpie imensă de apă, sosea triumfător briza, ocolea copacii opăriţi şi balcoanele pline de costume de baie multicolore, din ziduri cădea o mătreaţă de var cu un zgomot aproape imperceptibil, totul era erodat, totul dispărea în timp în această amiază... In faţă, o casă rusească, cu cerdacuri ciudate, îşi arăta încăperile întunecoase din care desluşeam focurile roşii ale unor ţigări, ar mai fi trebuit să aud cântecul samovarelor pântecoase. Un golf întunecat mi se arătă în sclipătul de seară al amiezii. Apa avea ceva neliniştitor. O ceaţă iscată de frigul neaşteptat se ridică din larg şi acoperi tot orizontul.
- Va fi furtună, am gândit în minutul acela, nu mai e mult şi voi fi la adăpost, în colonia arhitecţilor şi graficienilor... Ajunsesem, de fapt, în faţa unei vile cu obloane verzi, acoperind geamurile. Era totuşi o oră cretină, patru şi jumătate, lumea dormea, vrui să mă mai învârt, dar era prea târziu, uraganul sosea dinspre Amzacea cu paşi mari, rostogolea nişte nori colosali ca pe nişte cvadrige. Străbătui o curte scurtă, dând spre o intrare dosnică. Trepre, două câte două, din piatra helicoi-dală, tocite şi alunecoase, între care abia se iscaseră asfodelele, pe zilurile albe se tâtşeau la vântul violent teci de clematite, clătinând flori galbene ca nişte crenvurşti. Sunai, se auziră, într-un târziu, când şi începuse să plouă cu picături mari, nişte paşi pe o scară de lemn şi un glas de femeie tânără care întreba:
- Cine e?
îmi spusei numele şi auzii un răspuns incredibil:
- A, componistul lui Mihai...
îmi venea să râd, mă credeau reparator de piane sau Beethoven în persoană, dracu să-i ia, aveau umorul lor,
854
EUGEN BARBU
fusesem deci semnalat cu o telegramă, pentru că pe vremea aceea scrisorile făceau o săptămână până la Constanţa.
In cadrul uşii stătea un fel de fată de 18 ani (mai târziu aveam să aflu că avea 26), îmbrăcată în dangarezi bleumarin şi într-o bluză marinărească, dungată, de căpitan de vapor. Ochii plini de întuneric, de mioapă, mă izbiră, semănau cu ai unei mai vechi prietene, care şi ea se ascundea să arate că în particular poartă ochelari. Avea un păr tuns scurt, tifosi, sâni agresivi, părea înaltă în sandalele fără toc, îşi strângea centura de piele plină de ţinte de aluminiu, ceea ce sugera că o deranjasem pentru că dormise, deşi nu o arăta, şi se îmbrăcase încă pe scări, venind ca să-mi deschidă...
- Mă scuzaţi, nu am nici o vină, m-a trimis Mihai Pooopescu...
- Ştiam, poftim...
O răcoare profundă, câştigată cu ajutorul acelor obloane groase de lemn, închise ermetic, mă întâmpină. Dibuiam şi simţii cum mă apucă de mână.
- Te duc eu până te obişnuieşti cu obscuritatea asta...
Intrasem într-un salon lăcuit, ca de vapor, în care se mănâncă sau se joacă cărţi pe mări, ca să treacă timpul; jos de tot, sub tavan, lucea o lampă roşcată de alamă, mai mult ghicii pentru că în întuneric învăţasem să mă orientez repede. Evitai o masă, ţinut de mâna ei caldă. Cred că de aici mi s-a tras, de la acest prim contact, de Ia complicitatea întunericului, atât de neaşteptată şi plină de taină. Mirosea a vopsea, a lemn impregnat de ulei, a pereţi lăcuiţi. Era o construcţie de inginer naval care voia să se simtă acasă, la el în vilă, ca pe vasul pe care lucra. începusem să văd, dar nu renunţam la mâna fetei cu părul retezat, cu mersul acela atât de feminin.
- Comutatorul e dincolo, veni explicaţia, pentru că trebuia să vină. Naiba ştie de ce l-au pus tocmai acolo când au ridicat casa...
- Poate aveau o altă uşă, spre mare, spusei...
IANUS
855
- Eşti un om deştept, zisese ea ştrengăreşte, cu o camaraderie imediată.
înlăuntrul acestei sufragerii sau birou de studii era destulă viaţă, o ştiui. Ceva neliniştit mişuna în jurul meu şi nu-mi dădeam seama de unde venea senzaţia asta. Un miros marin, altul decât al mării, oprit de obloanele gtele cate interziceau lumina. Răbufni un tunet şi ceva sclipi prin crăpătura obloanelor, pe mare trăzni, se auziră valurile uriaşe, iute stârnite de vânt, bătând întt-un dig apropiat, pierdusem orice noţiune de orientare, în mod ciudat, şi, deşi ştiam că mă aflu într-o casă, crezui câteva secunde că mă zbat pe puntea unui vas. îmi pierdusem pe neaşteptate echilibrul, mă cuprinsese o senzaţie ciudată de slăbiciune avută numai de două ori în celulă şi numai din cauza nemâncării, şi doar astăzi, adică în acea zi despre care vorbesc, mă săturasem, mâncasem suficient... Brusc se făcu lumină, un bec chior se aprinse deasupra. Mă aflam sub un tavan de bârne adunate, lăcuite, aşa cum bănuisem. Din perete, în clipa în care becul se aprinsese, izbucniră alte lumini mici, aruncând razele lor palide sub nişte acvarii. Erau patru sau cinci, neînsufleţite încă, dar în care, în câteva secunde, începu să mişte ceva, mai mulţi peşti cu ochi bulbucaţi, bănuitori, scalari dungaţi, Sumatranus portocalii, peşti telescopici cu ochii bazedovieni, Hifo, cu cozile lor de evantaliu, şi alte specii care-mi scăpau, pentru că nu eram un cunoscător.
- Bună seara, spuse după aceea, ca şi când atunci am fi intrat amândoi în casă şi era într-adevăr seară. Mă cheamă Dina, sunt soţia lui Tizu...
Mă măsură o secundă infinită, măpreţălui, cum ar fi spus Mihai Pooopescu, fără să arate asta, pe urmă întrebă firesc:
- Vrei să faci un duş?
- Aş vrea.
îmi arătase o scară interioară, lăcuită şi ea. O luase înainte. Se mişca uşor, nu făcea vteun efort ca să-mi arate anatomia
856
EUGEN BARBU
IANUS
857
ascunsă de tricoul acela, de dangarezi şi în general de tot harnaşamentul.
- Cloul e în stânga scării, baia aici. Prosoape ai, sau să-ţi aduc eu?
Aveam cu mine un sac de antrenament vechi, răpciugos, la care ea privi cu interes.
- Rugby? întrebă.
- Nu, pe vremuri am jucat fotbal, în ultimii ani am fost destul de ocupat ca să mai practic vreun sport.
Se uita la muşchii mei istoviţi de cărat roabe la capul Midia, roabe pline de piatră ca în Colina, nu ştiu dacă vă mai amintiţi de fdmul acela bestial.
- Eşti prieten cu Mihai? -Da.
- De mult?
- Nu mai ştiu.
Voia să spună că eu n-arătam de vârsta lui Mihai şi la urma urmelor nici nu eram atât de bătrân. îşi aranja centura de piele galbenă, bătută în ţinte.
- Şi jos, ce-i cu muzeul acela oceanografie? întrebai într-o doară.
- A, e al proprietarului vilei, o să-1 cunoşti, vine seara să joace bridge...
M-am ars, mă gândii, ăştia or să mă aşeze la masă când n-or să fie destui şi eu jucam prost şi nici nu-mi plăcea.
- E un tip foarte interesant, adăugase. Cât stai?
- Ştiu eu? Mihai m-a angajat. De el depind...
- înţeleg. Totuşi, ai un prosop? -Am.
Nu-i răspunsesem încă la întrebare.
- Şi costum de baie şi celelalte? mai întrebă. Se uita la pantalonii mei de oraş, la costumul acela atât de nepotrivit pentru un sezon la mare.
1 ft
- Nu vrei să mergem mâine să cumpărăm nişte pantaloni de doc?
Râdea puţin batjocoritor.
- Nu prea eşti dotat. Dacă îţi vor fi mari ţi-i potrivesc eu, nu-mi plac manşetele largi la bărbaţi. Să ştii că mă pricep, avem jos şi o maşină de cusut, e o plăcere...
- Crezi că o sâ am nevoie de alţi pantaloni? o întrebai la rândul meu cam nedumerit.
- Dar cum? fu ea şi mai mirată. E cald, trebuie să alergi, să sui pe scări la expoziţie, nici nu te-am întrebat: ce eşti, arhitect sau grafician?
- Mi se pare că organizam expoziţii în altă viaţă!
- In altă viaţă? se miră. Doar nu vii de pe lumea cealaltă...
- Poate...
- Eşti enigmatic...
Râse frumos, înduioşat, mă mai măsură o dată.
- Nu arăţi prea bine, constată. Vii de pe vreun şantier unde s-a servit numai orez fiert, nu-i aşa?
- Cam aşa ceva...
- Totuşi du-te şi fă un duş, şi mai vorbim...
- Bine, mulţumesc...
- Şi dacă nu curge apa când tragi de lanţ, nu te speria, aşa e la Constanţa: canalizarea nu e prea bună, adăugă firesc, ca şi când am fi vorbit despre altceva.
Afară se auzea zgomotul teribil al furtunii de pe mare.
Dina coborâse, o auzeam pe scări. Mirosul de lac, de lemn vechi, de mediu marin cu plante şi nisip ros de putreziciune, mişcarea secretă a vieţii din acvarii îmi dăduseră de la început un fel de complicitate cu ceilalţi ocupanţi ai casei, despre care nici nu întrebasem. Erau ori la plajă, ori la expoziţie. Casa părea goală, părăsită. Auzeam ecourile unor chiuvete ce lăsau sâ se scurgă apa şi pe utmă totul fu acoperit de uraganul de afară, care zgâlţâia obloanele de lemn. Mă dezbrăcai la iuţeală, eram plin de praf, şi-mi veni să râd când îmi văzui pantalonii mototoliţi şi cămaşa cu mâneci lungi. Aveam un pulover pentru seara
858
EUGEN BARBU
şi-atât. Nu eram dotat: Mal prepare pour la vie, cum zicea Mihai. Trebuia, într-adevăt, să-mi cumpăr un tricou şi o pereche de pantaloni de doc. Banii îmi erau cam număraţi, ce-mi dăduse Mihai ca avans, trebuia să mă mişc prudent. Apa era rece, sălcie, plăcută. Deschisei ferestruica care dădea spre mare. în faţa geamului, un zid negru de apă se rostogolea ameninţător spre ţărm. Furtuna de nisip şi de ziare vechi de pe plajă plutea deasupra largului, totul era învălmăşit, cvadrigele văzute mai devreme, nori şi vânt, arătau sălbatic, păreau că vor strivi oraşul. Minaretele subţiri şi albe din anotimpul oriental zgâriau această confuzie neagră, străzile se pustiiseră, se auzeau sirene disperate chemând din adâncurile depărtărilor. Orice furtună are ceva plăcut pentru cel de pe ţărm, pentru că el realizează într-o secundă sentimentul de securitate, binefacerile unor ziduri care te adăpostesc. „Cam frumoasă" gândii pe neaşteptate şi mă înjurai pe mine însumi. Oamenii îţi dau adăpost şi tu te şi gândeşti la blestemătii. Pe pereţii care însoţeau scara spre apartamentele de sus (patru uşi, două pe dreapta, două pe stânga) erau hărţi marine, imense, pline de bizare meridiane verzi şi roşii. îmi amintisem impresia stranie de rigiditate a acvariilor în clipa când se aprinseseră micile beculeţe, în spaţiile spongioase ale fundurilor acoperite cu nisip cenuşiu, care mărea senzaţia de mediu îngheţat, de transparenţă rece, în care pândiseră parcă multă vreme acei peşti necunoscuţi, cu ochii lor glaciali, egali, plini de mister. Un regn care ne scrutează, o lume care aşteaptă catastrofa existenţei noastre pentru ca s-o ocupe. Peştii stătu-setă o secundă nemişcaţi în lumină, erau sticloşi, rigizi, dând impresia unui mediu mort care dintr-odată înviase, zvâcnise şi se reînscrisese pe orbita vieţii. Ciudată spaimă, notată inconştient undeva. Era ca senzaţia de înecare avută odată, când căzusem de oboseală cu roabă cu tot de pe o îngustă punte ce se rupsese şi totul se prăbuşise cu mine în valuri şi nu atât apăsarea apei cât senzaţia de incongruenţă, de lipsă de putere era să mă omoare. Aici, nu ceea ce era straniu mă înfricoşa, cât gândul că ttebuia să stau laolaltă cu atâţia oameni şi eu eram
IANUS
859
sătul de locuitul împreună cu alţii, de înghesuiala de pe priciuri şi înnebuneam la gândul că mă voi izbi la baie, la clou, cum spusese puştoaica asta, de atâta lume, că îi voi găsi în chiloţi, în pielea goală, că vom spune cu toţi pardon şi ne scuzaţi şi permiteţi şi eu aveam nevoie de o mare singurătate, să mă adun, să încerc să mă reconstitui, să fac ceva şi pentru mine cel pulverizat, aruncat la câini.
- Hei, gata? stfiga cineva. Sau te-ai înecat?
Era Dina. Deschisei uşa şi spusei că sosesc imediat. Se afla la mijlocul scării şi-mi privea pieptul gol din care mai rămăsese ceva din frumuseţea eforturilor sportive de altădată. Pielea mea albă cred că-i jignea privirile.
- Vreau să-ţi arăt unde o să dotmi. Ai pijama? Ştii, nu te mira, bărbaţii sunt tare căscaţi, pleacă la drum fără să se gândească la nimic.
- Cred că da, zisei, şi-mi acoperii bustul cu prosopul meu
din atică de 14 lei...
Nu-i plăcea nici prosopul, ştiui după felul cum se uita la el. Am dat de dracu! Ăştia sunt snobi, şi când dorm trebuie să fie îmbrăcaţi într-un fel special. Arhitecţii aveau boală la haine ultimul tip, la cămăşi tivite nu oricum, la manşete făcute special, şi câte şi mai câte. Să vezi ce-ai să pătimeşti, spusei în gândul meu, cu al cincilea glas, al spăşirii. îmi aşezai cămaşa iute, o vârâi în pantaloni, nu eram sfios şi asta îi plăcea, nu mă ruşinam ca fetiţele în faţa unei necunoscute, aşa că o însoţii în odaia îngustă de lângă scară, a cărei uşă o deschise. Un pat de o persoană, un tablou cretin, copie după Ştiubei, fabricatorul de marine care nu aveau plumoul, greutatea şi uleiul vene-ţienelor lui Petraşcu, o masă, două scaune, un dulap de haine, pe jos linoleum, o fereastră dând şi ea spre dig. Aici obloanele nu erau lăsate şi se vedea afară, unde vârtejul continuă şi era întuneric aproape şi tuna şi fulgera şi hârtiile luate de pe străzile Constanţei erau purtate ca nişte obiecte grele ce mereu îşi schimbau formele, ca mobilurile lui Calder.
— Vai de cei de pe mare, spuse femeia cu un glas batjocoritor.
860
EUGEN BARBU
IANUS
861
O şi clasificasem. Ştiam ce este, ce vrea, ce speră, cel puţin aşa îmi închipuiam atunci...
- Ai mâncat? mai întrebă. -Da.
- Vrei să bei ceva? -Nu.
- Doreşti să te odihneşti puţin?
- Nu sunt obosit. Unde sunt ceilalţi? Aş vrea să ştiu ce am de făcut?
- O, nu te grăbi. E destulă vreme. Stăm până în octombrie aici, sau, mai bine-zis, nu aici, de aici plecăm să organizăm o expoziţie lângă 2 Mai, ştii unde e 2 Mai?
Atunci nu ştiam...
- Nu, zisei.
- O localitate la graniţă, acolo se merge pe bază de autorizaţie, seara la 7 se închide localul, ca să spun aşa, şi se vâră lumea în casă, se ară plaja cu caii ca să nu fugim cu vreo ambarcaţiune în Turcia şi nani, nani până la 9 dimineaţa când putem să facem plajă. O să-ţi placă. Vine numai lume bună. Scriitori, artişti, cucoane, apropo, eşti căsătorit?
-Nu...
Se apropiase de mine şi mă privea cu ochii ei de mioapă.
- Stai să-ţi ridic mânecile la cămaşă, parcă eşti un civil...
- Ce-i acela un civil? întrebai...
- A, nu ai de unde să ştii, civil este orice individ care nu face parte din tribul nostru...
- Ce trib? mă mirai.
- Am un trib de băieţi, o să-i vezi. Vin cu motocicletele sâmbăta. Sunt ingineri, fug de la serviciu mai devreme şi seara sosesc aici ca să-mi prezinte omagiile, au motociclete foarte bune, fac patru ore până la Constanţa. Pleacă duminica la miezul nopţii şi luni o iau de la capăt...
- Şi nu mor de oboseală?, pentru că îmi închipui că nu închid un ochi când vin aici...
- încă nu am înregistrat nici un mort în lista mea civilă! Râsese iar.
- Cobori? terminase cu răsucitul mânecilor, fusese foarte aproape de mine, îi simţisem parfumul de om tânăr, ceva ce mirosea a mare, a alge, a păcură scursă în nisip, tot amestecul olfactiv pe care trupurile noastre îl împrumută de la soare, de la buruienile sălbatice de pe plajele pustii.
O luase înainte şi-mi arăta acvariile:
- Molinesia lyra... gurami... Peşti negri cu coada în formă de liră, mişcând scurt în lumina roşie a încăperii, peşti albi, musculoşi, cu puncte negre...
- Uite aici e o Rhizostoma pulmo, un fel de meduză, nu o ciupercă de gelatină cum ar părea unui neavenit, asta înseamnă că în bazin e apă sărată, de mare. Ce spui?
Semăna cu o conopidă plină de pori, acoperită de un fel de pălărie albicioasă, cu margini albăstrui.
- Are opt braţe şi găurile pe care le vezi sunt de fapt guri. Iată şi o colonie de briozoare, nişte actinii, Alga cladosphora... numele curgeau unele după altele, cu rezonanţele lor ciudate. Se vedea bine că-i face plăcere să le înşire, să arate că le ştie pe dinafară.
- Iată şi racul Diogenes, locuind într-un fel de butoi. De fapt este cochilia unui melc numit nassa. Mi se pare foarte pretenţios, dacă vrei să vezi cum arată trebuie să-i schimbi apa, asta îl asfixiază...
Acvariile aruncau pe linoleumul încăperii reflexe verzui. Sub pereţii de sticlă, umbrele peştilor se mişcau uşor, cu propulsii moi, afară runa încă şi fulgere nevăzute iscau scăpărările de pe scară, iritând egala, moarta lumină a încăperii. Totul era alterat de tăcerea aproape misterioasă a răgazurilor din munca uraganului intermitent.
Intr-o vitrină se zbăteau nişte peşti turtiţi.
- îl vezi pe ăsta? Se numeşte Solea nasuta sau limba de mare. Are ochi asimetrici, pe o singură faţă. îi place foarte mult
862
EUGEN BARBU
IANUS
863
nisipul, e un fel de porc acvatic. Iată aici şi un Pkuronectasflesus, animal foarte curios. Ştii de ce? (Nu ştiam). Cât e pui, are ochii neegali. Când lungimea corpului ajunge la circa un centimetru, se rurteşte, începe să înoate numai pe o parte a trupului şi ochiul de pe spate migrează în faţă. Dar de balaurul ăsta în miniatură ce spui?
îmi arătă un peşte cu un cap ca al cailor de mare. Corpul lui părea îmbrăcat în zale şi ţepii spinării îl făceau fioros. La o scară mai mare ar fi fost îngrozitor prin expresia rigidă a capului şi mai ales prin creşterea proporţiilor cozii cuirasate.
- Hippocampus sau căluşelul de mate. Iată şi un scom-ber-scomber sau scrumbia albastră. Cu asta proprietarul are necazuri şi m-a pus să veghez. Cum se încălzeşte apa, trebuie să i-o schimb... Ziceai că ai mâncat, penttu că altfel ţi-aş aduce eu ceva...
- Nu e nevoie...
- Bine, deci uscat, acest peşte devine ţâr... Se întoarse spre mine surâzând ca un copie
- Despre Clupeca delicatula şi despre Surdinapilchardus îţi vorbesc mâine. Dă-mi un ban!
Cerşea în felul puştilor, întinzând o mână şi având pe faţă o expresie rugătoare. Mă căutai în fundul buzunarelor şi găsii o monedă.
- Ai face carieră la un muzeu, zisei...
- Crezi?
Se întoarse cu spatele şi urcă încet scările.
- Nu vrei să intrăm la mine şi să trecem pe terasă, de unde putem privi furtuna?
- Cum să nu? Nu am altceva măi bun de făcut. Deschise o uşă şi intrarăm într-o odaie evident feminină,
deşi locuia acolo cu soţul ei, asta o văzui după hainele puse pe spătarele scaunelot. Totul era plin de danteluţe, de rochii de-a valma, de bluze răsturnate pe un pat, de geamantane deschise lăsând să se vadă moliciunea unor furouri de mătase sau
§; tigiditatea de sticlă a ciorapilor de nylon, aruncaţi la întâmplate, ||   un fel de caiet de socoteli, centuri, altele decât cea care-i su-
§gruma mijlocul, tot bătute în ţinte, tot de piele, fantezi, sandale cu o curea transversală, cu mai multe curele mici, altele tot cu ,§,   ţinte, pantofi cu tocul cui, iar rochii şi geamantane mai mici, jfe   saci de voiaj.
I        - La ce te uiţi? întrebă. A, lucrurile mele, nu sunt prea f   ordonată... îţi plac bluzele?
- Da, spusei ca să zic ceva.
- Dumneata nu cumperi de la madam Haş pentru cucoane?
- Nu ştiu cine e madam Haş. Mă privea curios.
- Pe ce lume trăieşti? Spui că eşti neînsurat. Nu faci cadouri prietenelor dumitale? Numai la ea se găsesc lucruri bune. Când o să ai nevoie, să-mi spui, să te duc. Găseşti ce vrei şi ce nu vrei: parfumuri, stofe englezeşti, pantofi italieneşti, tablouri, apropo, luna asta a vândut un Ciucutencu, o minune. Te pricepi la tablouri? Dar ce te mai întteb dacă te pricepi, dacă eşti organizator de expoziţii... Componist... Tematician, cum zice Mihai... Ieşim afară?
Deschise o altă uşă, care dădea spre o terasă spălată de ploaia ce cădea necruţător. O masă de trestie împletită, şase scaune puse cu picioarele în sus.
- Arena, zise.
- Ce arenă?
- Aici se joacă bridge, ori nu joci bridge?
- Habar nu am, minţii.
- Atunci de ce te-a adus Mihai? Era dezamăgită cu totul.
- Te pomeneşti că nici nu ştii să înoţi?
- Cam aşa ceva...
Lăsă să treacă o secundă de stupoare.
- Ei, nu, că Mihai e nebun. O să am treabă cu dumneata. Să te îmbrac, să te învăţ să înoţi. Dansezi? făcu bănuitor.
864
EUGEN BARBU
- Da de unde!
- Iţi baţi joc de mine...
Nu putea concepe că ditamai zdrahonul ca mine nu ştie nici să danseze.
- Parcă sunt blestemată, trebuie să aştept numai sâmbăta ca să dansez? Cadavrele astea joacă bridge şi nu dansează, Mihai până îl porneşti este o nenorocire, bărbatul meu nu se ridică, şi dacă se ridică mă calcă pe picioare. Ascultă, se alarmă brusc, bei?
- Destul, dar numai când e cazul...
- Bănuiam...
Am râs şi eu, părea sincer îngrijorară.
- Pariez că nu ţi-ai luat nici instrumentele de bărbierit! Era ceva cu totul neaşteptat.
- Vrei să ţi le arăt? -Da...
Ieşii şi mă dusei să-mi aduc săculeţul cu micile mele fleacuri. Ştiam de ce mă trimisese după ele, voia să-şi mai dea cu un pieptene prin păr sau să se rujeze puţin, deşi părea că nu se rujează. Când mă întorsei, privea furtuna de-afară.
- O să plouă cu peşti, ca în Biblie, zise, şi mă uitai la părul ei. Şi-1 pieptănase cât lipsisem, cu ruj nu-şi dădea, într-adevăr. Se ivise şi ceva nou: la încheietură avea acum o brăţară armenească de argint vechi. Mâinile lungi erau înnegrite de soare, abandonate în faţa mării. Ii arătai tabla mea de aparat de bărbierit cu care ttecusem prin atâtea şi snopul tocit al pămăturului.
- Phi! făcuse ea dispreţuitor. Mâine îţi cumpăr unul nou din păr de cămilă. Dă banii încoace. 28 de lei şi 50. I-am luat şi lui Tonny unul acum o săptămână... Cadouri nu fac Ia bărbaţi, că nu merită...
Scosei banii pe care nu-i mai numărai. Ea făcu lucrul acesta, deranjată de vântul care venea dinspre mare. Se auzeau firmele de tablă ale oraşului, câte mai erau, zbârnâind, vibrând ca o uriaşă orgă de meral. Un nor de praf roşu, de nisip de la o carieră, se ducea spre far, era un fel de sac ce înghiţea puţina
IANUS
865
lumină. Atunci văzui micul port, Tomis, cu digul lui ştirb, lângă care fuseseră strânse ca nişte gâşte câteva cutere, cu catargele clănţănind şi ele în furtună. Pe terasa joasă a Salvamarului se zbăteau câţiva marinari ca să lege cu odgoanele colacii de salvare decorativi, grei, umpluţi cu câlţi, cu ceva care să-i facă rezistenţi la asemenea asalturi eoliene. Două geamanduri erau zvârlite spre ţărmul care se dezagrega, marea rodea nisipul, îl căra spre larg şi iar îl arunca, sinuoasa siluetă a plajei se modifica mereu la jocurile apei. In întunericul brusc lăsat, zvâcneau serpentine albe de spumă ca şi când cineva ar fi aruncat în valuri benzi de bruiat radarul, era o joacă teribilă acolo, sus, mai ales sus, unde încă tuna şi izbucneau lumini. Geamandurile izbiră pereţii cabanei clădirii aceleia de iurtă, cu balconaşe, şi se auziră zgomotele făcute parcă de două ghiulele. Câteva pânze de cort erau târâte pe nisip cu viteză, se ridicară în aer, uriaşe zmee, se prăbuşiră şi iar se înălţară, pălmuind apa cu faţa lor grea, umezită, pe urmă dispărură în haloul valurilor ca nişte batiste. Strigăte de sirene din larg şi eu lângă femeia aceea necunoscută, care nu mai spunea nimic, privea numai fără spaimă largul şi fulgerele şi dezastrul de pe mare.
— Dacă dă Dumnezeu, spuse cinic, eşuează vreun vapor grecesc şi mâine avem portocale şi ulei de Hios...
Râsese scurt cu dinţii ei de mânz. Uriaşul bal acvatic se domolea, trecusem de clipa lui parosistică, serpentine de platină se adunau sub digul de piatră din stânga, marinarii de la Salvamar pescuiseră o faţă de masă tărcată, venită de cine ştie unde şi care nu apucase să se ude. Farul, târziu, dar mai bine decât niciodată, începuse să arunce braţe agitate de lumină pe mare. Horbote, evantaie de spumă, meduze aruncate în turme, cu discurile lor mate, lipicioase, de materie moale, erau pescuite de pe nisipul umed, negre, de copiii care se iviseră de sub garduri, din încăperile clădirilor din jur, semănând cu nişte cazărmi. Marea era cenuşie, încerca să-şi recapete culoarea adevărată, dar trebuia să treacă multă vreme până atunci. Malurile de lut
866
EUGEN BARBU
de la Trei papuci abia. se zăreau, numai spre scările vechii plaje se zăreau striaţiile proaspăt săpate. Dacă ar fi încetat o clipă zgomotul surd al hulei, ai fi auzit cum se prăbuşeşte lutul. Perdelele de creton care acopereau ferestrele din camera Dinei se zbuciumau încă la vânt, făcând un zgomot de mitralieră.
- Stăm? mă întrebase femeia, răsturnând un scaun uşor de nuiele cu faţa în sus.
- Stăm. Când vin ceilalţi?
- Diseară.
Era aproape şase.
- Nu ai o întâlnite, ceva, ai venit singur? mă interogase.
- încă nu.
- Oh, ce încrezut eşti! Avem fete frumoase în trib, spuse, soţii lor nu sunt geloşi, pentru că le umblă ochii după altele. De fapt, la mare nu se vine cu nevasta. E vremea vacanţei. Dar noi, care am apucat să fim neveste, nu mai avem ce face... Diseară nu or să-ţi placă toate. Vor fi ostenite, au lucrat din greu astăzi. Eu nu m-am dus, pentru că m-am simţit rău. Fetele au, ca şi mine, diaree...
Râse iar, scurt.
- Nu te superi că-ţi spun toate astea, dar apa e imposibilă în Constanţa, şi Borsec nu le dă în gând să aducă. A trebuit să gătesc, facem de serviciu câte una în fiecare zi. Acolo, la expoziţie, bărbaţii noştti mănâncă ce-apucă, un sandviş, ceva, seara au o foame de lup, de fapt nu mă amuză nimic din toate astea. Le fac salate şi câte o ciorbă lungă, mai deschid o conservă, mai plicticos este să speli vasele, dar aici toată lumea spală vasele, şi bărbaţii, aşa încât să nu strâmbi din nas, există un regulament nescris.
- N-am să strâmb din nas... Se auzi soneria.
- A venit proprietarul să vadă dacă nu cumva furtuna i-a luat pe sus casa asta. Mă duc să-i deschid...
- Pot să merg eu să-i deschid.
1ANUS
867
- Nu te cunoaşte, poate să aibă un atac de inimă.
- Arăt atât de suspect?
- Poate...
Coborâse, era jos, vorbea cu un bărbat de vreo 50 de ani, îmbrăcat într-un costum cam uzat, care-şi inspecta peluzele cu flori zdrenţuite. Mormăia ceva, Dina îl lăsase singur, el cobora printr-o portiţă spre mica plajă din faţă, plină acum de tinichele, de resturi de ziare şi de bucăţi de lemn gudronat, smulse de cine ştie unde. Aerul se purificase, era sărat, acid, tăia.
începea să se însereze. Soarele melancolic fugea spre port şi era târât de nişte garline care legau parâmele bătrânului dig. Pe strada pietruită cu bolovani de râu trecea un mic cărucior tras de un măgar alb şi placid, ud şi înţelept. Pe faleza ce înfipsese un pinten de piatră în mare se adunau cetele de copii, culegând scoici.
- E frumos aici, spusesem...
Dina se întoarse iar, sta pe scaunul ei de nuiele şi îmi arăta un profil tânăr, pur, şi ochii aceia miopi.
- De când n-ai mai fost la mare? mă întrebă pe neaşteptate.
- A, nu mai ştiu... Am fost câţiva ani la rând, dar asta e un fel de a vorbi că am fost la mare...
Nu înţelegea. îmi aduceam aminte de izolarea zilelor de carceră în cuştile de lemn, de mirosul de găinaţ al celor ce-şi instalaseră căsuţe cu porumbei în preajma lagărului, tocmai pentru a ne mări parcă inconştient dorul de zbor, de evadare. Gardienii sentimentali se ocupau în timpul liber cu creşterea acestora, iar când erau de serviciu trăgeau pe nas mirosul latrinelor comune, unde eram duşi la ore fixe, înşiraţi pe două rânduri, asistându-i pe cei din faţa noastră, pentru că aceste lăcaşuri ale desfătării burţii nu aveau uşi, ca nu cumva careva să evadeze prin cine ştie ce canal secret. Marea se afla la un kilometru, şi acolo unde stăteam noi era numai nisip, şi soare, şi disperare, şi lipsea apa, şi când bătea vântul se auzea câte o muzică călătorind în libertate dinspre oraş, dar care era oraşul acela sau satul
868
EUGEN BARBU
1ANUS
869
acela nu aveam de unde să ştim, pentru că nu aflam niciodată unde locuiam, în ce loc geografic erau instalate cabanele de lemn. Poate Agigea cu sanatoriul lui, cu petuniile care aruncau un val curăţitor spre locul blestemat, marea şi orele de scos tunul, cărarea hârdăului cu fecale, asudând, gata-gata să te prăbuşeşti la pământ până la locul acela, nu prea departe. Simţeai pasul sentinelelor din spate, până la cisterna în care era scurs tunul, şi dacă aveai noroc te suiau pe o captă şi o mârţoagă te căra undeva mai departe, trei sau patru sure de metri, şi aruncai conţinutul cisternei într-un fel de ghiol puturos dinspre care bătea vânrul la schimbările de atmosferă şi te ucideau miazmele şi te nenoroceau.
Dacă mergeam în fiecare an la mare? Da, trei ani la rând săpasem în stânca dură ca oţelul, cărasem cu roabele, făcusem cale ferată, construisem barăci, răspunsesem la apeluri, intrasem în carcerele acelea strâmte în care vrusesem să mă spânzur, dar există locuri în univers în care nici măcar un cui nu găseşti şi o bucată de sfoară rezistentă, cate să te ţină atât cât să te sugrumi. Cărasem marmite cu un fel de ciulama de mălai amestecat cu apă şi cu ciment. Văzusem cum se înecase unul din lăcomie într-un cazan de cuş-cuş în care se zvârlise ca să ia o înghiţitură de mâncare mai mult şi cineva îl răsturnase în melasa fierbinte cu faţa, apoi cu braţele şi cu restul şi muţise strigând în clisa aceea fierbinte şi noi mâncasem nepăsători din amestecul acela de piele omenească, îi mâncasem ochii topiţi şi pielea de pe degete şi de pe mâini. Furasem bani ca să pot să-mi cumpăr o rogojină, să am ce pune pe prici noaptea şi să fumez, şi rogojina asta minunată te mai şi învelea când era frig, şi era frig mereu, pentru că slăbisem şi era gata să mă duc de câteva ori, cum se duseseră atâţia lângă mine, fără să strige, fără să spună vreo vorbă şi careva îmi ciordise la rândul lui acea rogojină mirifică şi mi-o vânduse a doua oară pe ţigări nefumate, pe pachete înjumătăţite, pe izmene călduroase şi pe ciorapi străpunşi cu igliţa pentru ca să nu conţină cine ştie ce mesaj
secret. Dacă mergeam în fiecare an la mare? Cum să nu? Anul trecut, sau, nu, în 50 sau în 52, cine mai ştie, muncisem o zi întreagă sub soarele care ne lua pielea de pe creştetul tuns şi eram zdrobiţi, şi la prânz, când să ni se împartă cana aceea săracă de apă sălcie, unul înnebunise şi strigase ceva şi fusese iute înăbuşit de către ceilalţi condamnaţi cu pumnii, cu lovituri în stomac, dar comandantul auzise şi se bucurase şi dăduse ordin ca toată apa, tot butoiul puturos în care ne făceam uneori şi nevoile, să fie răsturnat, şi asistasem îngroziţi roţi, aproape o mie de oameni, cum nisipul înghite lacom apa, lichidul acela care ne mai ţinea în viaţă, şi vrusesem să rupem rândurile şi să-1 ucidem pe loc, să-1 linşăm, dar soldaţii care ghiciseră Ia ce ne gândeam arunci, în minurul acela, şi scoseseră armele şi erau gata să tragă, avea ochii roşii de ură, dar nu pe noi ne urau, pe cei din spate îi urau... Şi, mai târziu, într-o sală de tribunal, asistasem la procesul acestui comandant de lagăr şi îi auzisem lamentările şi-i văzusem nevasta şi cei patru copii mucioşi şi auzisem sentinţa de condamnare la moarte pentru crime împotriva umanităţii şi nu mai mi-era milă de nimeni şi de nimic, nici de copiii aceia mucioşi şi de mama lor plânsă şi disperată... Era prea târziu pentru mine, a doua zi îl împuşcaseră, probabil la Jilava, îmbătându-1 întâi şi pe urmă zburându-i creierii cu un glonţ de pistol, de aproape, umanitar, să nu simtă, dar ce simţisem noi, atunci, cine putea să mai spună, cine putea să mai vindece ura noastră, disperarea noastră, ura aceea care ne marcase pe toată viaţa şi pe care o trăiam inutil, pentru că în realitate eram morţi de mult...
Dacă mergeam în fiecare an la mare? Sigur că mergeam... Ni se plătise. Mie cel puţin mi se plătise regeşte până la a doua detenţie. Călătorisem pe mări, locuisem în hoteluri de clasa întâia, mă culcasem cu femei frumoase, văzusem muzee, dar fantoma mea era aceea care călătorea în sleeping-car, nu eu, cel tânăr, cel ucis de o mie de ori. - La ce te gândeşti?
870
EUGEN BARBU
- O, fleacuri, spusei. Ce-a spus proprietarul despre furtuna asta?
- O să vină peste noi şi o să-ţi facă, uite aşa, capul... îmi arătă cu gesturile ei atât de plastice cum o să-mi umple
capul de gânduri.
- Vorbeşte ca o muiere... Dacă nu aş fi puţin bolnavă, aş ieşi cu dumneata la plimbare, să-ţi arăt colţurile necunoscute ale acestui oraş...
- De unde le cunoşti atât de bine?
- Taică-meu a lucrat pe aici, ne aducea în fiecare vacanţă şcolară. Cunoşti catacombele, vechile catacombe ale Constanţei?
-Nu.
- Vrei să ţi le arăt?
- Păi o să avem vreme? Doar aici e treabă de făcut... Dina izbucnise iar în râs.
- Dar, nu înţelegi, omule, că stăm până în octombrie, că e vreme destulă?
- înţeleg.
începeam să înţeleg. Expoziţia era un pretext. Ei, toţi cei de aici, se aflau de fapt într-un fel de vacanţă. Mihai se gândise la tot. Dacă ţi-ai fi pus mintea să munceşti, puteam pleca la Bucureşti după o lună. Asta era...
Proprietarul urcase pe terasă, gâfâind uşor, avea ceva de negustor de cafea, părea un om plin de haz, arătându-şi mereu un dinte de aur rău pus, care-i dădea un aer canin.
- Bună seara, spusese.
- Nene, făcuse Dina, ţi-ai inspectat peştii?
- Inspectat.
- Au răspuns toţi la apel?
Răspunseseră. Se vedea cât de colo că bărbatului acesta, care se plictisea câteva luni bune pe an, îi făcea plăcere să stea între femeile tinere ale arhitecţilor şi graficienilor.
- Domnul? întrebă, înainte ca să-i fiu prezentat.
- întăriri de la Bucureşti.
IANUS
871
îmi spusei numele, el mă măsură în treacăt.
- O cafea? îi propusese Dina.
- Bineînţeles, dar băieţii?
- Acuş vin. Cred că furtuna asta le-a stricat lucrul la exterioare, dacă nu s-o fi întâmplat ceva şi mai rău.
Se auzea apa fierbând pe un reşou. Femeia avea o mare îndemânare, parcă nici nu părăsise terasa, stătea cu noi şi în acelaşi timp adunase de undeva trei ceşti, pusese o faţă de masă pe suprafaţa rotundă de trestie împletită, căutase şi găsise un ibric, golise o cutie din tablă de jumătate din conţinutul ei de cafea râşnită mai demult şi-acum ne privea aproape amuzată cum ne respingem racir, cum simţim o gelozie reciprocă şi cum încercam să ne acomodăm, vorbesc despre mine şi noul sosit, proprietarul, care avea şi un nume ciudat: Ceamburu, parcă, dacă reţinusem bine. De undeva de dincolo de Constanţa, care mirosea în general a petrol, sosea un vânt plin de pelin şi chi-men, câmpiile arse de dincolo de Trei Papuci expirau în amurgul ciudat. Falnicul bărbat din faţa mea avea repertoriu, şi-i dăduse drumul după obiceiul celor care fac oratorie din profesie, începuse să vorbească despre furtuna de mai înainte şi ajunsese la mareele de toamnă. Nu vorbea rău, era puţin sâsâit, ca şi când fiecare cuvânt s-ar fi împiedicat în dintele acela de aur care sărea înaintea buzelor sale pofticioase, cu care şi începuse să soarbă cafeaua fierbinte. Nu-1 ascultam, trăgeam numai cu urechea, aprobându-1 când şi când ca să am aerul că sunt atent, pentru că Dina avea treabă dincolo, se extrăgea, din când în când, şi mie îmi revenea rolul de interlocutor, şi-atunci începeam să clipesc des ca şi când curiozitatea de a-1 urmări mă solicita extrem şi el credea că eu puteam să leg toate acele cuvinte ale lui în memorie. Dar care ar fi putut, la urma urmelor, să lege ceva? Euripe, adică curente rapide, cum scanda gros, ca la şcoală, ca să bag în cap, Marea Mediterană, pe urmă un citat din lucrarea Sistemul Lumii de Pierre Duhem, dacă auzisem de Pierre Duhem? Evident că nu auzisem, dar dădusem din cap,
872
EUGEN BARBU
IANUS
873
aspirând mirosul profund al mării şi ascultând valurile care tot mai munceau sub digul de piatră şi privind cuterele care se risipiseră în micul port Tomis, într-adevăr ca nişte gâşte rătăcite şi spulberate de un vânt prea mare. Legea mareelor era cunoscută până şi de sfântul Ambrozie, zicea domnul Ceamburu, şi eu îi repetam numele în gând pentru că suna bine, avea un fel de tunet interior, ador numele care se pot scanda ca un vers, rot în materia asta, apăsa el, putea fi citat naturalistul Pliniu... Pe mare apăruseră şi portocalele Dinei din ipoteticul vas grecesc eşuat, se iviseră într-adevăr nişte lăzi disttuse de furtună, şi pe apele negre, mai negre decât noaptea care venea, se vedeau nişte mingi mici, portocalii, aş fi vrut să i le arăt, dar trebuia să dau din cap, să mă prefac că ascult ceea ce mi se spunea. Ţărmul îşi aprindea luminile, un colan nesfârşit electric de globuri, de undeva venea o melodie melancolică, ciudată, pe care o cunoşteam, se vede treaba că Dina pusese un pik-up în ptiză şi pe disc se răsucea o spirală muzicală, languroasă, şi se auzea vocea lui Yves Montând, persuasivă, insinuantă, plină de o voluptate amară: „Et la mer efface sur le sabie. Ies pas des amants desunis... " Cântecul cădea şi se ridica, bătea un vântuleţ, nu rece, cât amărui, şi eu ştiam să dau vântului un gust, să-1 cataloghez... Domnul Ceamburu îi dădea zor cu Macrobe, cu lupta dintre curenţii care brăzdează oceanele, cu Poincare care vorbea despre intervenţia lunii, în materie de maree, chiar aşa spunea, în materie de maree, şi pe urmă trecu la Caruso, care spărgea un pahar de cristal cântând continuu, cu o notă mai sus, nu ştiu ce melodie... Discul se schimbase, pe faţa cealaltă, nu se mai auzea glasul grav, bărbătesc, plin de sămânţă şi melancolie, adio cnfeuilles morts şi cu altele, acum se desluşeau ritmurile unui rock sau aşa ceva, cine mai ştie, confund mereu timpul şi locul. Proprietarul peştilor, al acvariilor şi al vilei acesteia, în care nimerisem din întâmplare, îşi continua discursul său. Terminase cafeaua, acum Dina îi aşezase în faţă o farfurioară plină cu nişte pişcoturi, el îmi făcea semne să iau şi eu, dar eu mă uitam la
marea moale ce-şi astâmpătase hergheliile de spumă şi părea o basma flască, abia mişcată într-o gară de provincie. Trecusem, la mareele de apă vie, pe urmă la mareele de apă moartă, ale contrariilor, adică de respingerea celor două attacţii: ale soarelui şi ale lunii, pe urmă fui bombardat cu Kepler, cu Ismael Bouillaud care, şi aici gura voluptoasă a domnului Ceamburu se rotunji, sorbi aerul plin de iz de pelin şi chimen, şi expectora totul într-o avalanşă: care a inventat Astronomia filolaică, am auzit eu de astronomia filolaică? Evident că nu auzisem, dar dădeam din cap. Prin uşa care se deschidea spre terasă trecea din când în când Dina, cu tonsura ei tifosi, cu ochii parcă miraţi mereu. Ea auzise probabil de o mie de ori micul repertoriu al proprietarului, aşa că pe domnul Ceamburu nu-1 mai interesa dacă e prezentă sau nu la discuţie, eu eram victima, pe mine mă devora, aplecându-se peste farfurioara cu pişcoturi în care nu mai rămăseseră decât nişte firimituri, ce nu se mai zăreau în incertitudinea orei ce înainta. Când ajunse la Newton, vru să mă dea gata: ştiam eu că mărul acestuia era, e drept, atras de către Pământ, dar că şi mărul, de asemenea, atrăgea Pământul?
Ar fi trebuit să aplaud, dat din stradă se auzeau glasuri amestecate de bărbaţi. Soseau băieţii, viitorii mei colegi, eram salvat. într-o adevărată cascadă ştiinţifică mai apucai să aflu că masa lunii atrage masa fluidă a apelor de pe Pământ, că un oarecare Lucien Rudeaux a scris, şi citatul îmi fu dictat ca şi când ar fi trebuit să-1 vâr în cap în faţa unui pistol gata să tragă: „din combinarea declinărilor lunii şi ale soarelui rezultă importanţa telativă a mareei..." Se auzeau apeluri amicale în încăperea de jos, cineva căuta comutatorul pus atât de aiurea şi înjura, Dina urla cât putea: „Huuuo! Parcă sunteţi batbari, mai potoliţi-vă, prosoapele le găsiţi pe rampa scării!" Nu ştiam câţi sunt, dar erau destui. „întâi fetele, întâi fetele!", striga o voce alto, afumată de ţigări Mărăşeşti, evident o voce de femeie, se produse o busculadă, domnul Ceamburu continua imperturbabil lecţia învăţată pe dinafară: soarele, dacă vreau eu să ştiu,
874
EUGEN BARBU
IANUS
875
era o stea pitică, deşi are un cortegiu de 9 planete principale, şi dă-i cu orbita lui Pluton şi cu orbita lui Uranus, care nu făcea, auziţi, decât un unghi de zero grade şi 46'! cu planul elipticii, şi eu ardeam de nerăbdare să văd ce recoltă de piţipoance îmi rezervase mie Mihai, trimiţându-mă în acest cuib de vipere tinere. Se auzea duşul suprasolicitat, noroc că apa lui sosea cu avânt acum, pe seară, nu era ca dimineaţa, când, din cauza nevoilor menajere, în ţevile vilelor din Constanţa presiunea e mică. Iar strigăte, iar fete ciupite de fund, care urlau în gura mare: „Să nu fi obraznic, impotentule!" şi râsete şi salutări trimise lui Ceamburu, care era strigat pe nume şi alintat: Salve, nea Gogule! Venim! Nea Gogu nu mă iertase: „Cum îţi spuneam, domnule..." Ii repetasem numele de familie pe care el îl memorase încântat şi continuase cu afeliu, cu periheliu, cu apogeul, perigeulşl revoluţia siderală, de-mi făcuse capul calendar. Când ajunsesem la revoluţia sinodică, apăru Tizu. Ştiam că el este din descrierile lui Mihai Pooopescu: înalt, atletic, bronzat, leneş, cu o figură ironică de tenisman, umeri largi şi un piept bine dezvoltat, în costum alb. O ţinea patern pe Dina pe după umeri. Ea îmbrăcase peste bustul provocator un pulover. Schimbase şi pantalonii, nu mai erau dangarezii, erau nişte pantaloni de buret, foarte strânşi pe corpul frumos. Părea că e fiica Tizului, râdea, privindu-I, şi-i aşeză cravata strâmbată puţin în repezeala de a se echipa. îi strânsei noului sosit mâna, amical, mă ştia şi el din relatările telefonice sau telegrafice ale amicului nostru comun. „Eu sunt prinţul consort al şefului tribului", spuse, arătând spre Dina, ca să ştiu de la început ce grad avea în mulţimea aceasta zgomotoasă. Vorbea cu moliciunea pe care i-o trăda şi faţa, părea bine crescut, lipsit de energie, cu acea întârziere în a spune şi a face pe care o au oamenii foarte plictisiţi sau foarte activi, dar care nu vor s-o arate. Domnul Ceamburu nu renunţase la lecţia Iui şi, scăpându-mă într-o clipă divină, trecu direct la noul venit: „Spuneam domnului. .. îmi uitase numele, i-1 repetai, că viitorul în materie de
maree este hidrodinamica. Când am studiat producerea mas-caretului, ştiţi ce-i acela un mascaret?" Nu ştiam, evident. „Un mascaret este un val înalt care urcă împotriva cursului unui fluviu, şi repetam studenţilor mei (abia acum înţelesei că era profesor universitar sau aşa ceva) că..." Cu răbdarea unui om dispus să ia locul altuia pe rug, Tizu simula aceeaşi atenţie pe care eu o jucasem până atunci. Dina trecuse în spate şi îşi aşezase o mână pe umărul meu şi îmi şoptise: „Componist, te-a nenorocit!" Aşa era, dar nu recunoscui, şi simţeam că intrasem într-o capcană, că bezna asta moale a mării, sărată, perversă, plină de glasuri de femei care se îmbrăcau pentru seară după ce făcuseră duş şi pe care le aşteptau prepelicarii mei lacomi, să le vadă, să le cântărească, mă târăşte în ceva primejdios. Se auzeau zgomotele târşite ale valurilor mici de noapte şi în locul pelinului şi-al chimenului venea un iz de ghiol, violent, cărat prin cer de vântul nocturn. Dina sta încă în spatele meu, mă pândea, se juca cu mine, ştiam ce vrea, voia să mă înscrie în ceata ei de adoratori pe care aveam s-o văd, acum, peste câteva minute, sau mai târziu, când vor sosi motocicliştii. Tizu nu o privea, era absent, sau obişnuit cu apropierile ei instantanee, dar eu tăceam alertat ca o rachetă în cosmos, când oxigenul se scurge afară şi obloanele de supraveghere a stelelor s-au înceţoşat. .. Ceamburu tuna iar către soţul Dinei pe latineşte: „Spuneam studenţilor mei: Aurum igne probatur... pentru că, domnule arhitect sau inginer, ce sunteţi, noi învăţăm aici limbile homerice: elina, latina şi, daţi-mi voie, rusa... universitarii la universităţii"Aproape srriga şi înţelesei de ce, se adusese un fel de rachiu de casă din care aprigul proprietar al vilei sorbise, fără să bag de seamă, jumătate.
- Te lăudai că bei... spuse femeia din spatele meu şi simţii un parfum care nu mă ameţea, mă revolta!
Alături se aprinsese un fel de fanar vârât într-o colivie de rafie şi lumina scursă pe faţa ei înnegrită de soare, colanul de scoici de la gât şi brăţările armeneşti sugerau un vitraliu
876
EUGEN BARBU
[ANUS
877
bizantin, sau eu voiam să înfrumuseţez această seară. întâi izbucni în mine ceva ce se împotrivea începutului de noapte.
- Facem o partidă de bridge? năvăli cineva pe uşă şi apăru un alt bărbat, mai scund, cu muşchi agresivi, îmbrăcat tot în alb, cu un pulover cu dungă neagră în jurul încheieturilor manilor, cu aerul parşiv al lui Osvaldo Valenti, o faţă roşcovană, nu îndestul de neagră chiar în acea lumină scursă prin rafia felinarului. Purra pantaloni de piele, era aproape o uniformă. „Mâine o întind", hotărâi brusc, revoltat, ăştia mă vor privi ca pe un servitor. Dar, nu: erau amicali. „Bună, Componist, dumneata eşti, nu-i aşa? întrebase. Teddy mă cheamă" (probabil Toader de la mămica lui), dar nu mai avea nici o importanţă acum, trecu pe lângă mine şi se aşeză la masă. Se aduse repede un fel de veioză. „Joci?" mă întrebă careva, apăruse un al treilea personaj, tot bronzat, ceva mai mic şi mai neliniştit, spuse un nume pe care nu-1 reţinui, erau toţi în formă, mă bătuseră pe umăr, cu proprietarul şi cu Dina şi cu ce mai venea erau destui, totul se amestecă şi eu trecui în penumbră, mă uitară, deşi mă îndemnau mereu să golesc paharele umplute cu rachiul acela de casă ce era mereu împrospătat de Dina. Celelalte fete încă nu se iviseră, mai aveau de reparat ceea ce credeau ele că trebuie reparat. Când, în sfârşit, apărură împreună: încă două, mai târziu aveau să fie trei, proprietarul, satisfăcut de câştigul neaşteptat al nu ştiu cărei faze a pasionantei partide, strigă tare, acoperind vântul dinspre larg: „Spuneam totdeauna studenţilor mei: Plenus venter non studet libenter!", pe urmă sughiţă şi mai spuse ceva şi eu simţii iar mâna cu brăţări zornăitoare: „Nu te simţi bine cu noi?" „Ba da", zisei repede şi mă hotărâi să încep să beau şi începui să beau şi totul se transformă într-o magmă moale, uşoară, într-o noapte plină de farmec, în care fetele şi ceilalţi băieţi erau adevăraţi îngeri binefăcători şi totul devenea sânge şi vis şi irepetabilitate şi eu trăiam sferturi de ceas în orgiile efemere ale uitării, cum spunea Pater, şi urma o incertitudine bizară: băieţii aceştia, Holly sau Teddy, şi fetele, parcă Iară sâni
ca nişte fiinţe de un sex incert, pluteau în jurul meu ca într-un dans. Una era Helga, sora unui inginer ce avea să sosească abia sâmbătă pe seară cu îngerii iadului, cum îşi spuneau, şi alta era Corina, care părea soţia celui ce făcuse să înceapă partida de bridge, şi beau, şi erau camarade, şi voiau să mă încurajeze să mă simt bine între ei, şi nu erau două fete cum credeam, mai sosise una, tot în alb, toate erau îmbrăcate în alb, în cinstea mea, îmi spusetă, şi erau drăguţe, atente, şi umblau la pik-up şi mă chemau să dansez şi eu nu voiam, eu fixam încăpăţânat digul cu colanul lui de mărgăritare astrale şi voiam să sosească din bezna putredă un vapor fantomă, un aeroeiefant din acelea ce s-au inventat abia peste 10 ani, un Boeing 727sau mai puţin, un Jumbo Jet, cum a fost botezat, şi să mă ducă undeva într-un cimitir fără cruci, numai cu gropi acoperite cu nisip peste care păşteau acum probabil caprele, pentru că urmele lui fuseseră distruse sau numai munca vântului le făcuse să dispară şi văduve credincioase căraseră de-acolo coşciuge încă neputrezite sau cadavre pe jumătate descompuse şi le duseseră în cimitirele familiale de lângă case, aşa cum ai ţine să ai morţii pe lângă foc ca pe pisici sau pe câini, să mai plângi din când în când în cinstea lor, prefâcându-te că nu i-ai uitat. Şi pe discurile puse cu grijă, cu migală, de fetele acelea care credeau că asta însemnă a trăi: să tragi de dimineaţă până la cinci, să faci o baie în mare şi pe urmă să joci bridge şi să dansezi cu băieţii ăştia şi ei în alb, care-şi schimbau soţiile într-o poligamie abia stăpânită de relaţii sociale, de prejudecăţi, de prietenie sau cine ştie ce încă, şi a doua zi s-o iei de la cap şi să crezi că a mai trecut o zi, o săptămână, că ţi-ai făcut datoria sau cine mai ştia ce era în capul lor, oh, îmi venea să plâng odată cu Memphis Slim, nu ştiu dacă el cânta pe atunci sau altcineva, un boogie-woogie, un fel de furtună în pian, un galop de cai tătărăşti, care era foarte posibil într-o astfel de noapte, aici, pe o terasă din Constanţa, la marginea Asiei, scrutând stelele înfăşurate în ceaţă, albe, şuierând spre larg şi în vântul ăsta sexual care făcea ca prepelicarii
878
eugen barbu
IANUS
879
mei să umble aiurea şi să caute, de fapt ce? Le măsurăm fără să ştiu: Helga era o aschimodie lăţoasă, emanând o tristeţe de ghetou polonez, avea ceva spelb, insignifiant chiar când stătea pe colac la clou, vorba Dinei, părul ei incett cădea în viţe sălbatice, nu avea 22 de ani, era ruptă de sexul său, dar cu ceva senzual în privirile acaparatoare, sânii abia se ghiceau sub bluza bine întinsă, trebuia urgent introdusă pe aripă într-un cinspre-zece trimis în Franţa la Turneul celor cinci mari ai rugbyului. Dansa lipită bine de Tizu, cate lăsase masa de joc, şi Dina, pentru că era astfel fentată, îi luase şi ea bărbatul sau prietenul Ia dans şi îşi lipise obrazul negru de gura acestuia, de obrazul parcă epilat, atât cât puteam să i-1 văd în lumina puţină lăsată de tafia veiozei. II uram pe tipul ăsta fără motiv, deodată mă simţeam frustat de ceva ce nu-mi aparţinuse niciodată şi veni cealaltă, Corina, şi îşi aşeză şi ea mâna pe umărul meu şi zornăia şi ea o brăţară din scoici pe lângă urechile mele şi mă întrebă: — Nu dansezi? - Ba, da, zisei, acum îmi era indiferent dacă ştiam sau nu să dansez ca ei de bine, alcoolul mă scosese din claustrarea mea, din capcana mea care începuse cu foetusul ce etam la naştere şi nu se terminase nici măcar odată cu celula de scânduri în care stătusem o săptămână cu genunchii la gură, sufo-cându-mă, pentru că totdeauna stăm într-o gogoaşă metafizică, într-un cocon de mătase, într-un ovul plin de nimic... „Eşti timid?" mă întrebă ea ca pe un copil care scăpase în recreaţia mate. „Da de unde," spusesem, şi o strânsesem mai tare la piept ca să-i simt sânii, penttu că prin sâni, cum spune parşivul ăla de Proust, femeile ies, agresiv, în lume, simt; sânii, antenele colectoare prin care senzaţiile, mizeria şi minciuna vin spre ele, le avertizează, le fac şirete, misterioase, grele de o taină pe care nici o Madonă nu ne-a ttădat-o... Era lungă, cu copane de iapă, avea ceva posesiv, mă absorbise în bazinul ei concav, mă sugea cu pântecele musculos, a, deci aşa şedeau lucrurile! Proprietarul se îmbătase şi plecase acasă pe nesimţite, nici nu ştiu când se retrăsese. Acum cânta Ella Fitzgerald sau altă negresă,
cu un glas care dădea din cur, marea trimitea efluviile ei bete spre tetasa asta cate eta ultimul promontoriu al lumii. Timpul se mistifica: în alte locuri erau zorile sau amiaza, ploi tropicale topeau savana sau un val de iarbă mare, la asta mă gândeam mereu ACOLO ca să uit de arşiţă, furtuni, sau în Himalaia urcam cu coarda, pe stânci sure şi bătea un viscol rece care-mi îngheţa urechile şi feţele şi careva cădea, râuri mari se poluau, erau înghiţite de matee de petrol, nu, ăsta ttebuie să fie un gând de mai târziu, dar nu avea nici o impottanţă; cineva, între a doua şi prima detenţie, vorbind cu mine de la Paris, era nebunul de Edy, mă întrebase pe neaşteptate într-o seară: Cum e vremea la voi? Aş veni acolo, acum! Cu asta tăiase distanţele dintre noi, ceea ce ne separa. Ningea în Paris şi noi văzusem asta la televizor cu o jumătate de ceas înainte şi era încântat că ştiam neobişnuitul fapt fizic în acel anotimp în Paris, când de obicei plouă, pentru că atât cât plouă în Patis nimeni nu ştie în afară de mine, care crede că mai mult plouă în Londra. Eram beat, dar, şi Helga mă muşca uşor de ureche. Nu ştiam încă dacă era şi ca măritată, dacă era sora şefului îngerilor iadului care trebuia să sosească sâmbătă pe motocicletă BMW cu ceata lui. îmi mozolea utechea deşi abia mă văzuse şi gâfâia uşor şi eu trebuia să mă prefac că nu înţeleg, sau că-mi place sau că iau asta numai ca pe o joacă începută sub lumina complice a veiozei ce scăpa o pală galbenă printr-o colivie de tafie. Se auzeau sirenele de ceaţă chemând sufletele din larg şi mă aflam poate pe puntea unui vapor cu care fusesem mai demult până în Venezuela şi nu mă bucurasem atunci, pentru că totul venise prea pe neaşteptate, prea semăna a scuze şi a pardon, şi mai uitaţi şi dumneavoastră, penttu că vedeţi cum ştim noi să reparăm ceea ce am făcut... Nu găseam un cuvânt, îl găsii, în sfârşit, un păhărel din rachiul ăla de ienupăr mi-1 adusese din memoria mea avariată: etam un cicisbeu, un cicisbeu al acestor fete de familie venite să petreacă. Nimic nu putea să existe în realitate decât bridge-ul şi rachiul de ienupăr, proprietarul care recitase
880
EUGEN BARBU
IANUS
881
latineşte şi votbise despre stele şi maree. La Bucureşti, aceste doamne, aceşti androgini în costume albe n-ot să mă mai cunoască, atât eram: un cicisbeu pentru ele, cineva care trebuia să le ducă gentile de plajă sau sacii de pânză în care ţineau costumele de baie, şi rochiile de stambă colotate, şi dangarezii, şi sandalele cu curele încrucişate şi ţinte de metal...
Jos, lângă dig, Constanţa mi se păru, în noaptea fără identitate, un oraş fictiv...
Mă trezisem într-o tăcere rotală, cu o durere masivă de cap, căutai să înghit un antinevralgic, mi-era sete, nici nu mâncasem nimic seara, eram găurit ca malul plin de cuiburi de lăstuni de lângă un sat apropiat, pe unde căutam odată ouă ca să le mănânc cu coajă cu tot, indiferent de gust, numai pentru a-mi potoli imensul gol al stomacului...
Nu mişca nimeni în toată casa. Nu-mi mai aminteam nimic. Obloanele ttase lăsau să cadă suliţi verzi pe linoleumul de jos, parcă eram pe o masă de operaţie. Mă ridicai, era primejdios, recăzui. Cineva bătu la uşă, ca şi când m-ar fi pândit.
Era Dina, aducea pe o tavă de plastic exact ce-mi trebuia: un piramidon, o dulceaţă şi un pahar aburit de apă minerală.
- Bună, Componist!
Ne tutuiam de-acum. Cine ştie ce nebunii făcusem aseară, nu-mi mai aminteam nimic. Mă privi. Eram dezbrăcat pe jumătate. Mă acoperii cu cearşaful. Ea se aşeză pe marginea patului şi mă cercetă ca pe o stelă funerară din muzeul de la Mangalia.
- Te doare capul?
- Ihî! făcui, strâmbându-mă plin de greaţă. Ceilalţi cum se simt? întrebai eu ca un supravieţuitor după cutremurul de la Messina.
- I-am îmbarcat pe şlep şi i-am ttimis la treabă. Abia s-au ridicat din scutece...
îmi plăcea limbajul ei crud, familiar.
- Mergem la plajă? mă înttebă iar.
- Păi eu sunt scutit de lucru?
- Până nu vine Mihai, nu ai ce face acolo. O să-mi ţii de urât...
- Asta-i bună! Mihai vine abia peste câteva zile.
- Nu are nici o importanţă. Nicevo... Du-te la duş, lasă apa să curgă, dacă mai curge la ora asta, freacâ-te bine în creştet sau vtei să-ţi aduc nişte oţet, ia calmantul ăsta, fii în formă de cavaler servant că acuşi se duce soarele. E unsprezece şi jumătate...
- La ce oră ne-am culcat?
- Pe la patru. Dăduseră zorile... Ai dansat tureeşte şi nu e rău deloc... Mă gândeam cât de ridicol trebuie să fi fost.
- N-am spus niscai prostii?
- Cum să nu? Dar cine le băga în seamă? Suntem obişnuiţi cu condiţia porcească a bărbaţilor.
- Vrei să mă scuzi? N-o să mai beau de-aici încolo.
- Ba să bei, altfel nu ai nici un haz... Ai trecut printr-un necaz mare. O să-ţi fac o cafea ca să-ţi ghicesc în ceaşcă sau, mai bine, dă palma stângă încoace.
I-o întinsei.
- Ai o mână foarte incertă...
- Eşti ghicitoare?
- Nu, toate femeile ştiu să citească în cafea şi în palmă, sau se fac că ştiu, ca mine.
îmi zvârli palma deoparte:
- Haide, bea toate astea, înghite, fă un duş, mă duc să-ţi torn cafeaua.
Dispătuse, zornăind din brăţările de argint. Două purta în dimineaţa aceea: una subţire, cu pietre albastre de lapis-lazuli, şi alta cu intarsii negre, întortochiate, probabil litere armeneşti. Băui, înghiţii, statui cinci secunde întins, trăsei bine aer în piept, deschisei ferestrele, pe urmă obloanele. Afară marea era de un albastru nefiresc, ca cerneala Pelikan, cum e numai lângă Corfu, şi ziua avea o albeaţă duşmănoasă, cerul se curăţase de
882
EUGEN BARBU
IANUS
883
orice nor, nu era cald, bătea briza, marea arunca inele de logodnă argintii spre ţărm. Pescăruşii strigau sălbatic deasupra, vânând în plonjoane violente peştele ascuns în fierberea sălbatică a apei. Oraşul cu casele lui, cu geamiile lui, cu cabinele mici ale plajei Trei papuci era exuberant şi vibra în soare. II citasem fără să vreau, după obiceiul meu prost, pe Nat Owinger, cine o mai fi fost şi ăsta, probabil un arhitect plin de sine. Numărai până la cincizeci, durerea de cap nu trecu. Veni Dina cu cafeaua, mă privi drept în ochi:
- Ce fată îţi place? Helga? Corina sau Nina?
- Să-ţi spun drept, toate!
- Şi eu?
- Dumneata... dumneata...
- Imbracă-te! îmi porunci şi-mi arătă un colan de scoici: Iţi plac? Să-mi faci un cadou că te scot la plajă, ador cadourile.
- Bine, acceptai.
- în cât timp eşti gata?
- Ştiu eu, trei minute e mult?
- Sunt foarte punctuală...
- N-aş crede...
- Limbajul lui Mihai. E ceva contagios, se ia ca scabia, toţi bărbaţii mei vorbesc ca Mihai Pooopescu...
- Cum toţi bărbaţii dumitale?
- Da, toţi bărbaţii care intră în trib sunt bărbaţii mei, eu ştiu tot ce fac: de cine se îndrăgostesc, dacă au nevoie de ceva, dacă trebuie să plece la Bucureşti mie trebuie să-mi ceară voie, altfel, fuii!, şuieră, papucii. Ai înţeles? Sărută mâna!
I-o sărutai râzând.
Peste cinci minute eram într-o staţie de autobuz. Oraşul era aglomerat, plin de lume, de tipi tuciurii, de exemplare amestecate, de femei şi copii, de şoferi şi negustori de seminţe, de marinari în permisie, de sezonişri în costume dungate, de prostituate deghizate, pentru că oficial meseria aceasta nu se mai putea practica, de elevi în vacanţă şi servitoare plecate Ia
piaţă, dar uitate de Dumnezeu în faţa spectacolului nemaipomenit. Oraşul avea ceva eteroclit, amestecat, casă lângă casă nesemănând una cu alta: şi doar îl văzusem de atâtea ori, dar astăzi îl examinam ca pe un bolnav. Femeia mergea lângă mine aproape abandonată în soarele torid, era frumoasă aşa cum ţi se dezvăluie numai câteodată femeile, când opera naturii, adică a soarelui, a acurateţei zilelor şi restul concurau cu ceea ce exista în ea, ascuns şi perfid, o fericire tainică pe care cu o puneam în seama mea, de fapt, încrezut cum eram, bănuiam că special mă lăsase sâ dorm ca să poată merge cu mine la plajă, aban-donându-i pe ceilalţi, şi undeva, mai târziu, ceva adevărat se dovedi a exista în presupunerile mele. Ea dorise să ştie cine eram, ce făceam şi mai ales ce ascundea chipul meu impenetrabil. O intrigasem pentru că, împotriva obiceiului tuturor bărbaţilor, nu mă dezvăluisem de la început, nu mă lăudasem cu ce fac sau cu ce făcusem, sau mai ales cu ce aveam de gând să fac. Autobuzul întârzie o jumătatede oră reglementară. Nu era timpul de plajă când nu puteai să răsufli, era destul de târziu, acum călătoreau gospodinele în goană după primii pepeni galbeni sau verzi, cu vrejul întors ca să se coacă mai repede şi să coste mai scump, lângă staţie gemea o piaţă plină de muieri în rochii vulgare, cu buline şi dungi cam asemănătoare, prin-tte struguri şi ciorchini verzui ca paleta să fie complelă, să dea acel spectru al locurilor de desfacere de pretutindeni; grămezi de roşii, în piramide, şi ardei verzi, şi castraveţi ca nişte torpile scoase dintr-un arsenal secret al pământului. Femeile se tocmeau cu negustori malefici, care voiau să vândă peste preţurile de stat, şi amestecul de mirosuri, de alune prăjite pe o tablă încinsă de un puşti negricios, şi siluetele vitelor înjunghiate din hale, arătând jumătăţi roşii, pline de sânge şi grăsime, atârnând pe cuie mari de metal în arşiţa amiezei ce sosea, strigând de pe mare, dădeau laolaltă ceva fabulos, totul mi se părea frumos pentru că lângă mine se afla fata asta cu tonsură tifosi către care, secret, fiinţa mea şi începuse să migreze. Sosi autobuzul, un fel
884
EUGEN BARBU
IANUS
885
de barcă albastră pe pneuri, din care se prolifera o suită de cucoane grase, ca siluetele de pe frontoanele tetmplelor din India. Aveau parcă solzi, arătau ca nişte dragoni şi şerpi, se târau pe asfalt, aerul putrezea de mirosuri şi, când pornirăm, Dina se rezemă puţin de pieptul meu ca să nu o ia vântul acela ce ne tăia gâturile cu tăişul lui. Tăceam, priveam numai oraşul balnear care nu avea nimic dintr-un vastpolypier, nu era Baalbek-ul plin de taină, dar era locul unde eu începeam ceva, locul unde mă primejduiam...
Mă trezii într-o staţie de la marginea oraşului.
— Coborâm, spuse Dina, şi sări pe trotuar. Străbăturăm o stradă plină de praf şi de salcâmi opăriţi şi
merserăm printre garduri joase, dincolo de care pândeau ochi femeieşti. Eram lângă un cap de mare aglomerat de scoici, privind înaltele siluete ale posturilor grănicereşti instalate pe nişte picioroange metalice. Vântul dinspre larg ridica hârtii, şi gunoaiele miroseau în amiază. Lagunele mării, negre, pline de goluri în acea imensitate verde sau albastră, erau cutreierate de pescari anonimi, care rrăgeau plase după micile lor ambarcaţiuni, îmi plăcea pustiul acela, pentru că nu sufeream imensul imbroglio al unei plaje obişnuite în sezon. Valurile iscau din adâncuri carene smolite şi iscoluri pescăreşti, totul se clătina pe un fond de calcar alb, orbitor, care îmi ucidea ochii.
— Trebuie să-ţi iau şi nişte ochelari, hotărî Dina pentru mine, privindu-mă cum mă chinuiam, la întoarcere, să nu uităm. Nu întrebi încotro mergem?
— Parcă e Tataia...
— Chiar aşa...
Marea venea spre noi, pe câmpul plin de pipirig cântător se alergau şoareci de nisip, vineţi, supli, bine hrăniţi. Un soldat se uita cu binoclul la noi de sus, ne cerceta ca pe nişte animale ciudate ivite pe fundul unui acvariu. In larg, vântul făcea spirale enorme, evantalii insidioase. Aerul era sărat, bun, mă trezisem
definitiv, părul în dezordine mi se încreţise la soare. Eram sigur că mă va pune să mă tund în felul bărbaţilor ei...
- Poimâine vin şobolanii, zise, ca şi când fiinţele acelea mişcătoare din jurul nostru i-ar fi adus aminte de ceva.
- Ce şobolani?
- Băieţii mei...
- Dacă înţeleg bine, ai bărbaţi şi băieţi...
- Da, primii au drepturi, ceilalţi sunt numai aspiranţi...
- Şi pe mine de ce m-ai aşezat fără stagiu între cei dintâi...
- Vârsta...
- Mă găseşti bătrân?
- Cine a spus asta? Ei au între 18 şi 44 de ani, sunt juniori, înţelegi?
înţelegeam. Coboram nişte trepte de pământ spre plaja plină de scoici. Erau peste patru sute, se prăbuşeau sub paşi, roase, lusttuite, şi se ţineau în nişte bucăţi de lemn, păreau drumul spre un Purgatoriu primitiv. Din mare, înainta spre noi un promontoriu de nisip de o albeaţă orbitoare. Marea arunca câlţi de Manila, era harnică, nehotărâtă, lucra...
- îţi place?
- îmi place pentru că nu e lume multă...
- Voiai să fii numai cu mine, singur?
- Nu am spus asta...
- Atunci?
Ajunsesem. Câteva dune, vântul care bătea puternic, sus, cuştile de metal ale grănicerilor, repetate pe orizontul pur ca nişte coteţe de porumbei pe catalige metalice. Scoicile scoteau un zgomot de fier frecat. Aetul sărat îmi jupuia obrazul nebărbierit.
- Ştii să faci un cort? -Nu.
- Nimic nu ştii să faci!
- E nevoie?
- Nu. Putem sta pe pânza asta, dar o să-ţi ia pielea. Şi cu cămaşa ta, ce facem? Mai bine treceam întâi pe la magazin...
886
EUGEN BARBU
IANUS
887
- Nu-i nimic. O arunc dacă nu mai e bună la nimic, întinse o pânză dungată, tare, de in, pe nisipul aspru. Adusei doi bolovani şi o fixai.
- întoarce-te cu spatele să-mi pun costumul...
Mă uitai spre mare şi îmi scosei pantalonii de oraş, atât dc nepotriviţi aici. îmi trebuia un şort, eram ridicol. Pe dedesubt aveam slipul meu destul de demodat în anul acesta când totul se scurtase, când se ajunsese la bikini şi la toate chestiile astea care la noi păreau enormităţi.
- Gata...
O privii de jos în sus. Era neagră toată, suplă, tânără, cu o carne puternică, vibrând în tăişul brizei.
- Ne încălzim puţin şi după aceea intrăm în mare. Chiar nu ştii să înoţi?
- Puţin, mă descurc...
- O să te abandonez atunci şi o să mă duc în larg.
- Să nu speri de la mine vreun ajutor, dacă te ia vreun val mai mare...
- Nici o grijă...
îşi scosese brăţările şi atunci înţelesei de ce în momentul în care o femeie îşi leapădă podoabele e mai goală şi mai pură.
Jos, cu faţa la cerul străbătut de pescăruşi, goi şi ei, şi suri, şi albi, şi negri, ca nişte mici obiecte zburătoare, vântul se simţea mai puţin. îşi aşezase capul pe sacul în care îşi strânsese totul într-o ordine ce mă cutremura. îi vedeam numai subraţul, locul acela atât de intim, şi muşchii pieptului. Spre golful strălucitor trecea un gabier sau un trauler, nu vedeam bine de aici. Ascultam numai sunetul egal al mării, soneria ei continuă. Stam în faţa unui podiş de apă. Tăcurăm mult, ascultând numai ţipătul păsărilor care dădeau preţ liniştii.
- Nu spui nimic? zise într-un târziu. Nu-i răspunsei.
- Cine eşti de fapt? Ce faci?
|       Se ridicase într-un cot. Asta şi dorisem: s-o intrig, pentru că de fapt ghicisem încă din seara trecută că, între celelalte, ea I   îmi plăcuse cel mai mult.
- Un om în vacanţă, cu voia dumitale, i-am zis, pentru că |:  mă îndemni la chiul... Mihai nu ţi-a spus nimic?
- Ce să-mi spună? 5        - De unde vin?
- Nu... De unde vii?
Tăcui iar. Nisipul sclipitor fugea pe deasupra noastră, cărat de vânt. Insecte mici îşi făceau munca lor titanică pe lângă dreptunghiul de pânză de in, cărau ceva, imensele furnici, neostenite. Ca noi, acolo, în locul pustiu, plin de soare şi de sete. Despre asta nu puteam să vorbesc niciodată şi nimănui...
- De obicei, ce-ţi spun băieţii şi şobolanii dumitale când mergi cu ei la plajă?
- Ştiu eu? Vorbesc despre motociclete, despre şefii lor de la şantiere, despre femeile cu care se culcă, fleacuri....
- Şi nu vă plictisiţi?
- Nu, pentru că sunt amuzanţi. E unul Tonny, o să-1 cunoşti, aduce mereu discuri şi ne face teoria jazzului, ne învaţă pe toţi ce mai e nou în lume, în materie de dans, are prieteni care-i procură reviste sttăine şi ne ţine adevărate cursuri,..
- Trebuie să fie tare nostim...
- Râzi de mine...
Se culcă la loc şi mă ridicai într-un cot ca să o privesc mai bine.
- Te-am supărat? Nu-mi răspunse.
- Şi ieri seară trebuie să fi spus o mulţime de prostii, nu-i aşa? Când mă îmbăt devin imprudent..
- A, nu! Erai foarte hazliu. Băteai câmpii. Mi se pare că ai recitat şi un fel de poem. Mi-a plăcut ceva. Ziceai că trupul nostru este mormântul zeilor...
- Nu e a mea. Fur şi o fac pe deşreptul când mă pilesc. Am citit probabil undeva, cultiv lucrurile frumoase, sunt calofil. Cu
888
EUGEN BARBU
IANUS
889
asta câştigi mult, mai ales când spui noutăţi, toată lumea vine cu o lecţie învăţată de acasă, ca domnul Ceamburu, aseară. La drept vorbind, el nu supără pe nimeni...
Mă ridicasem iar în picioare şi ea făcuse la fel şi priveam marea în arşiţă. In larg se agitau delfini jucăuşi, în salturi rotitoare.
- Divinii delfini! spusei nu ştiu de ce, puţin înduioşat, ei l-au salvat pe poetul Arion şi I-au dus la ţătm...
- lat inventezi! L-au dus pe unul de pe coasta Braziliei, am citit în ziar...
- Nu inventez, e în Mitologie...
- O să te controlez...
- N-ai decât...
îşi scosese din sacul de plajă nişte piepteni albi, un şirag de mătănii pe care mi le întinse şi două oglinzi în care se privi.
- Nu arăt ca o ciumă?
- Aştepţi un compliment de la mine?
- Eşti răutăcios! Dacă vrei să te iert, dă-mi un sărut cult pe frunte. Asta-i dintt-un film.
Ezitam. Dar o făcui. Era ceva rece, impersonal, dar ea nu protestă. Un truc comun, folosit de mai multe ori. Uite aşa te cată spre cortul ei, bătrâne marinar! Naussicccaaa Ia Tataia, întte scoici şi mătănii portocalii, oglinjoare cu reclamă Gladys pe spate şi piepteni de os.
Privii în sus, la scările de lut pe care coborâsem, nu venea nimeni, dar o clipă îmi închipuii că ar fi putut să vină soţul ei, tocmai în clipa când buzele mele sărate îi atingeau fruntea. In malul ciuruit se aruncau pescăruşi lacomi, ducând puilor ceva adunat din mare. Deasupra portului, departe, plutea o pleavă aurie de soare şi sirenele de larg anunţau primejdii ipotetice.
- Nu intri în mare?
Mă ridicai. Soarele era în spate. Acolo unde nisipul se termina şi spuma albă venea lacomă spre noi, ne văzurăm umbra. Singuri în faţa mării care tuna puternic. Avea vreo semnificaţie
că umbra ei ţinea în dreapta pumnul meu tremurător? Cine ştie? Zilele următoare aveau s-o spună, deocamdată o privii fără nici un fel de dorinţă, eram puri şi singuri în faţa acelui abis mişcător.
Totul într-o dimineaţă cu soare torid de iunie a unui an pietdut în căderea neostenită a timpului. Ceva vertiginos venea dinspre mare, o primejdie reală, apăsătoare, dar închisei ochii şi îmi închipuii că pot să îndrăznesc să rămân acolo.
După aceea Dina plonja şi eu o urmai între spinările fugitive de apă sătată, care mă biciuiau şi mă aruncau când spre fundul plin de nisip, când spre cerul gol.
Spre seară părăsirăm un autobuz deşert care ne adusese spre periferiile Constanţei. Era ora când nimeni nu umbla cu maşinile astea deşelate, pline de explozii în vopseaua carcaselor, toate albastre-marin ca să dea culoare oraşului, dar nu asta crea atmosfera, atmosfera se compunea din uliţele pline de praf şi casele joase, acoperite cu olane roşii, şi prezenţa secretă a portului mai ales, invazia mării spre străzile ce se susţineau, ca prin minune, deasupta, şi nimeni nu se gândea la primejdia reală ca, pe neaşteptate, valurile acelea, stăpânite de mecanica suspectă a naturii, să năvălească spre restaurantele şi berăriile pline de o mulţime pestriţă. Da, mai ales prezenţa secretă a mării, asta făcea farmecul oraşului, şi zornăitul de perdele cu bile şi rafie, şi ţipetele păsărilor din coliviile frizeriilor, şi aura metropolei înfipte în spuma verde a apei. Dina mergea înaintea mea, puţin absentă, ducând în trup oboseala înotului îndelung din ziua ce se isprăvea. Nu voise să-mi facă demonstraţii, înotase pur şi simplu mult, penrru că-i plăcea să stăpânească apa şi să înfrunte primejdia ei. Când se întorsese, târziu, eu nu ştiam dincotro venise, apăruse pe neaşteptate şi o căutam încă îngrijorat în latg cu privirile. Marea o cărase departe şi ea sosise din spatele meu şi mă întrebase:
890
EUGEN BARBU
IANUS
891
- Ce faci? Te plictiseşti?
- Nu, negasem, şi mă bucurasem că o ştiam iar alături, pentru că mă simţeam responsabil de îndelungata şi periculoasa ei absenţă.
- Nu eşti imprudentă? o întrebasem iar, şi ea mi-o retezase scurt:
- Ştii ce te rog, am un bărbat, nu-mi mai trebuie altul. Să nu mai vorbim despre asta...
- Bine, face fiecare ce vrea...
- Ei, să n-o luăm nici aşa...
- Adică?
- Adică mie trebuie să-mi ceri voie, ai înţeles? -Am înţeles...
Pe cataractele mării se mai zărea spuma zilei pierdute în larg, cerul ostenise, se căznea să prindă o culoare în amurg. Acum era seară, ea îmi poruncise familiar:
- Intoarce-te să-mi scot costumul, şi câteva secunde sau minute ştiusem că stătuse goală în spatele meu, cu sânii aceia agtesivi aruncaţi spre mare şi cu coapsele dezvelite la vântul ce sosea ascuţit din larg. Fâşâiseră veşmintele strânse în sac şi zornăiseră brăţările şi se crease între noi o intimitate stranie. Tricoul subţire de pânză sau de bumbac, dracu să-1 ia, îi făcea frig după aceea, cât urcarăm treptele de pământ, cele patru sute de trepte, mă rugă s-o iau de umeri până se încălzeşte şi eu îi privisem capul de băiat speriat, parcă scăpat din lagăr, pentru că şuviţele negre ale părului tuns scurt de tot, deşi purrase cască,
i se umeziseră şi se lipiseră de creştetul rotund. Tremura uşor, îi simţeam umerii osteniţi sub palma mea aspră şi ea mă întrebase repede:
- Unde ai tras aşa din greu? Ai o mână de pescar, de robotnic...
Nu-i răspunsesem, trupul tot avea un miros de algă, de ierburi de mare, şi sus, pe faleză, unde vântul nu mai şuiera ca în faţa mării şi rămăsese numai o respiraţie inegală, plină de iz de buruiană, limba câinelui sau mai ştiu eu cum le spunea
la plantele astea cu măciulii albastre, spectrale, zăngănind in praful ce cutreiera deşertul unui maidan fără capăt, sus, pe faleza, spun, îmi venise să o sărut şi, dacă aş fi sărutat-o, sunt sigur că nu s-ar fi împotrivit.
Mergeam absenţi unul lângă celălalt, pentru că ceva se pierduse. Există un minut în fiecare viaţă când trebuie să îndrăzneşti şi atunci eu nu îndrăznisem, deşi o ştiusem un timp scurt sau lung, nu-mi mai dădeam bine seama, goală în spatele meu, aşa cum dormea probabil câteodată lângă bărbatul ei sau când făcea dragoste...
Ajunsesem în faţa Expoziţiei şi nici nu bănuiam că acolo trebuia să lucrăm. Erau câteva siluete nedesluşite arhitectonic, un fel de turnuri de piatră, cu uşi mari, şi ea intră prin câteva din ele şi o urmai. Pavilioanele încă dezafectate miroseau a clei, a hârtie de calc, pe jos zăceau în dezordine rame uşoare de placaj, pe mese se zăreau fotografii mărite şi litere tăiate cu foarfecă, geamuri abia lustruite de mâini harnice, ce aveau să protejeze exponatele, şi totul părea o harababură fără sfârşit. Nu era nimeni, banda plecase mai devreme decât de obicei.
- Ii pedepsesc, hotărî Dina pe neaşteptate, doar le-am spus că vin să-i iau...
- Poate că bărbaţii dumitale s-au dus să facă o baie cât mai
e soare, spusei ca să-i scuz.
- Nu le-am permis...
- Te grozăveşti...
Mă măsură cu ochii aceia de miop, negri, grei.
- Plecăm...
Părăsirăm pavilioanele. Era curent şi hârtiile se ridicau de pe jos şi se urcau spre acoperişurile sferice, circulare, pline de miros de smoală şi de pelikanol. în faţă, pe maidanul cutreierat de câini vagabonzi, se zăreau cortul zdrenţuit al unui circ şi în jur câteva barăci de tragere la ţintă.
892
EUGEN BARBU
IANUS
893
- Ai bani la tine? mâ întrebă cu o familiaritate la care acum aveam dreptul amândoi. Vreau să te ruinez! Sunt o vicioasă. Ttag la ţinte în tinichele ori de câte ori trec pe aici...
Ne apropiarăm de un fel de pupitru primitiv, în faţa căruia beţivi paşnici ocheau ca şi când at fi ţintit Hiroşima şi pe urmă aruncau cu nişte mingi de câlţi, gtele ca nişte bolovani, într-un şirag de cutii metalice. Premiile erau sinistre: statuete de ghips înfăţişând mirese în rochii roşii sau încăierări cu ursul, vânători ochind o păsărică aflată întt-un copac care aducea mai curând cu o corabie.
- Doi Iei, doi lei tragerea! ţipa o muiere grasă, plină de viplă în gura mare şi lăbărţată.
Scosei banii pentru cinci trageri şi-i întinsei. Bilele de piele fură aşezate în rând şi Dina începu tirul. Un Petromax modifica fatal unghiurile de ochire cu dâra Iui galbenă, veche şmecherie pe care partenera mea nu avea de unde s-o ştie. Lăsai ca lucrurile să se desfăşoare în voie şi îmi văzui de treabă. Piramidele mele erau prost aşezate, dătâmai ce dărâmai, alături unul câştigase o mireasă de ghips şi se şi umflase ca un campion mondial suit pe podium la Olimpiadă. Noi repetarăm porţia de ghiulele, cilindrii metalici cădeau cu zgomot, un puşti le aduna din spatele redutei de lemn şi-şi ferea capul să nu-1 izbească vreo minge din acelea trimise cu furie spre fundalul moale de pânză de sac. De undeva sosea un miros de carne friptă. Mi se făcuse foame, pe aici erau obiceiuri proaste, se mânca bine numai o dată pe zi, şi anume seara...
- Nu vrei să mergem undeva, să încerc să te hrănesc? propusei. Când am venit am mâncat ceva grozav Ia unul Ciali, buric de femeie, ai mâncat vreodată aşa ceva?
- Nu, îmi mărturisi ea, grozav de curioasă la auzul acestui fel de mâncare cu totul nou.
Lăsă ultima minge de piele şi mă apucă de mână.
- Mergem. Ai plătit? -Da.
Ne târâm prin mulţimea de necunoscuţi. Femei sttăine se uitau după noi. Mirosea a pepene parcă.
— Dar n-o să întârziem? N-o să-ţi spună ceva soţul tău?
- E obişnuit cu vagabondările mele. Sunt o fiinţă imprevizibilă. O să vezi...
Nu eram curios, în sfârşit... Uliţa pietruită cu bolovani de râu şi, în general, acea şovăială a serii deasupra oraşului venind dinspre mare, cu o lumină decantată, lustruită, ceva între catifeaua neagră de mai târziu şi ce avea semeţ, până atunci, ziua... lat sunau în jur perdelele de bile ca nişte mingi de ping-pong şi rafiile acelea, şi din felinarele aprinse prin curţi se strecura o lumină vineţie, ceva care aducea cu viperele şi crabii. Miros de hamsii, şi scrumbii, şi scaune pe trotuare, şi ceva pestilenţial în amurgul şovăitor, şi gunoaie menajere plutind deasupra acoperişurilor în forma subtilă a fumurilor, şi vii şi bostănării, depărtate, de dincolo de oraş, trimiţând mesageri secreţi în aerul mort, ostenit, al sfârşitului de zi, şi zgomote de parâme, şi sirenele portului, şi acele şuierături de pe mare, şi valuri care se izbeau şi se rostogoleau şi loveau ceva de beton umezit care foşnea şi cădea, şi iar se ridica, şi amintirea treptelor de pământ, şi marea cu vântul ei aspru, şi umărul Dinei care tremura, nu de frig, cât de oboseală, şi marea, mereu marea, văzută în libertate de data asta, cu o femeie alături, când căpăta alte valenţe, cum ar fi spus Mihai Pooopescu, cât se poate potrivi o astfel de expresie mării. Ferestre înguste, ochi pânditori de turcoaice eşuate aici prin generaţiile celor ce le născuseră, şi ele lepădate într-un port mai mult grecesc decât turcesc, şi pontonul plin de absenţă al zilei, cu câmpii de var în jur în lumina lunii ce va veni, adică plin de un pustiu pe care rătăceau umbre de cai ai unor năvălitori de demulr, ce lăsaseră numai mormintele, acele piramide modeste de pământ, tumuli sau gorgane în care dormeau regii mongoli, topiţi şi ei în drum spre Occident, cu femei şi cai laolaltă, cu bijuterii naive şi brăţări de argint ruginit, ucişi de erodarea timpului, a mofţii, şi a neantului numit pământ, şi viaţă, şi dracu mai ştie cum...
894
EUGEN BARBU
IANUS
895
- La te te gândeşti?
Mă suspecta că sunt absent, că nu sunt lângă ea, pe strada plină de bolovani de râu, de portice secrete, de curţi înguste ca nişte culoare ale vântului şi mării, şi, cine ştie, mă gândeam dacă noaptea marea nu ne invada fără să ne înece şi în zori se retrăgea discret, şi noi eram de mult înecaţi şi ucişi şi ni se părea că nu părăsisem această viaţă şi aceste pieţe, şi turnurile minaretelor, şi salcâmii care şi ei mureau peste noapte în furtuni misterioase, şi erau răpiţi şi duşi spre larg, şi din nou restituiţi unei vieţi aparente. Bubuiau încă în urechi zgomotele piramidelor de cutii de conserve de tablă, dărâmate, şi în nări năvălea mirosul acela de limba câinelui, şi vedeam iar pintenul digului de piatră intrat în pieptul matern al mării... Ţipete de cormorani, de unde cormorani, ăştia rătăceau spre deltă şi pe aici erau poate musafiri pierduţi sub un cer străin. Auzeam zgomotul unui ceas de apă, parcă lângă vechea Agora, sub Parthenon la Atena, confundam timpul şi spaţiul şi, dacă nu ar fi fost autobuzele astea caraghioase cu vopseaua explodată, ca şi când în fiecare staţie ar fi fost întâmpinate de o canonadă, m-aş fi crezut în altă parte.
- Ei, unde este Ciali ăla, că am ostenit?
Capul tuns tifosi, cu privirea mirată de copil scăpat din lagăr, mă fixa interogativ.
- Ajungem imediat, spusei, deşi nu eram sigur. Simţul meu de orientare nu putea să dea greş. Prin guşile
de piatră ale uliţelor ce se prăvăleau spre mare se vedeau lagunele ei violete, şi iar sunau inutil sirenele de ceaţă.
Ajunsesem, dădui la o parte bilele perdelelor de os ale inttării şi sunetul lor muzical crescu şi se stinse până apăru tătarul sau turcul, sau ce naiba să-1 ia era şi mă recunoscu, şi spuse Dinei:
- Bună seara, cu o politeţe într-adevăr orientală, adică înclinând puţin capul lui ras pe o parte şi pe alta şi pe urmă ne arătă o masă într-un colţ sub o colivie cu bare de alamă în care se zbuciuma o pasăre fastuoasă, numai aici găsită, lângă mare, ceva care aducea cu un papagal, dar cred câ nu era papagal, cu pene
de o culoare ameţitoare, în nuanţe strigând de voluptate şi cu un ochi rece ca lumina inelului lui Solomon, scăpată din degetul vreunui mag. Nu era nimeni înăuntru şi el ştia ce doream.
- Kadân budu? întrebase, tot unsuros, tot politicos.
- Nu, kadân gbbegi... precizai şi mă simţii ca lordul acela care a deschis primul mormânt al faraonilor...
- A, asta estem şi mai bun, se bucură birtaşul şi dispăru, şi pasărea aceea din colivia aurită iar ne fixă cu ochiul ei glacial, scrutător...
Dina terminase să-şi inspecteze fizionomia în mica oglinjoară din sacul plin de surprize pe care-I purta cu ea.
- Ei? spuse lent, amânat. Ai văzut locul de muncă. Iţi place? Dacă vrei, de mâine te poţi duce să lucrezi ceva, dar până vine Mihai cu tema de la Minister nici noi nu ştim prea bine ce avem de făcut...
- înţeleg. Nu mă grăbesc...
- Atuncit mergem şi mâine la plajă?
- Da, dacă vrei...
- Nu ţi-am cumpărat lucrurile promise, spuse cu o grijă extremă. Mâine, înainte de a lua autobuzul, facem piaţa, hotărî...
Mă mai inventarie o dată ca pe un cal în târg...
Până sosiră crochetele acelea gustoase vorbirăm despre lucruri fără semnificaţie, era momenrul cretin când doi oameni ce abia se cunosc au laşitatea de a încerca să se îndepărteze unul de celălalt... Afară, noaptea pusese stăpânire pe oraş, îl trăgea în robia ei tutelară, îl ameţea cu bezne parfumate, cu clipeala luminilor şovăitoare de pe mare. Puteam să fim furaţi cu toţii şi duşi într-un exil al largului până în zori, când cineva ne restituia realitatea. Puteam eu să-i spun atunci acelei femei ce simţeam? De altfel, ce simţeam? Ea dorea foarte mult ca eu sâ am un sentiment de familiaritate imediată în ce-o privea, îmi acordase prietenia cam prea repede şi tocmai asta refuzam tuturor femeilor, eu doream s-o înfrunt, s-o fac duşmana mea, pentru ca să mă socotească altceva decât un purtător de sacoşe. Atunci
896
EUGEN BARBU
IANUS
897
nu aveam încă imaginea a ceea ce însemna ea pentru mine, mai târziu avea să mi-o spună Helga, smulgându-şi în faţa mării scoicile înfipte în carnea în care eu intrasem, odată cu toată vâltoarea mării vorace din jur, pentru că în toate acele lumi, vreo trei, eu fusesem înconjurat de mare, care era nelimitată şi se insinuase teribil în existenţa noastră.
- Ştiu că ai fost la Canal, îmi spuse ea pe neaşteptate. Mihai ne-a povestit tot, nu trebuie să eviţi să votbeşti despre asta sau să crezi că nenorocirea ce ţi s-a întâmplat te face să însemni mai puţin decât ceilalţi. înţelegi?
înţelegeam, dar ce puteam să spun decât că nu voiam să mă privească toţi ca pe un martir.
- Fac parte din categoria celor ce au inrrat în sfera erorilor posibile, nu e nici un merit în asta. Mulţi au murit fără să ştie de ce, eu am avut noroc pentru că am avut o existenţă mai asptă înainte şi asta mi-a dat mai multe resurse fizice... De fapt, de ce te interesează tot ce mi s-a întâmplat?
- Nu ştiu exact. Mi se pare numai că e mai interesant decât ce s-a petrecut cu ceilalţi____
- O, foamea asta de senzaţional! Nu te deosebeşti cu nimic de alţii, toţi vor să le povestesc. Sunt fructul unei erori, asta e, şi restul nu merită nimic...
Veniseră crochetele, mărgelele de la intrare sunau iar, in-ttase cineva, nu mă intetesa, mă interesa mai mult pasărea aceea care aducea cu chipul intransigent, mai ales cu ochiul intransigent al unuia dintre anchetatorii mei.
- De fapt, de ce s-au întâmplat toate astea?
Credea că eu ştiu. De unde să ştiu? La a doua anchetă şi la al doilea interogaroriu lucrurile se schimbaseră. Murise gloriosul conducător de oşti, se putea presupune că murise nedreptatea, dar nu era aşa. Peste câţiva ani se tedeschisesetă dosare prăfuite, şi iar fură închişi alţii, şi alţii, şi noua Sfântă Vehmă îşi făcea lucrul ei sinistru.
- Hei, Componist, nu mi-ai răspuns...
- Nu ştiu ce să-ţi răspund. în lumea asta nu ajunge numai nevinovăţia, trebuie să ştii, dacă n-o ştii, bagă-ţi în cap ce-ţi spun. Mişcările sociale au nevoie ca de aer de victime, de procese, nu se poate altfel. Ceva înlocuieşte altceva, şi cum ar face-o fără împotrivire, nu este firesc...
- Nu înţeleg nimic...
- Mai bine mănâncă...
Gustă. Avea un fel adorabil de a lua cu mâna din farfurie, de a se scălâmbăi, ca şi când ar fi vrut să semene cu un copil obraznic.
- Ai auzit de fi-ancjudecători? Nu auzise.
- Dar de Cavaleria rătăcitoare?
- Nici...
- Mai bine. Pretutindeni, în timp, cineva vrea să facă ordine, să pună la punct conştiinţa omenească, să existe ceva ce ucide altceva. Puritate, dreptate, Dumnezeu, cruce sau alt semn; totul are o etichetă şi o morală. Eram foarte amestecaţi acolo...
- Acolo, unde?
- Pe aici, pe aptoape, pretutindeni, asta prima oară, când m-au închis pentru prima oară, pe urmă totul se civilizase, nu mai semăna cu ce fusese. Le trebuiau numai nişte vinovaţi posibili, înţelegi? Este nevoie totdeauna de un vinovat. Pe unul, de pildă, pe un actor frumos, îl luaseră pentru că îşi vânduse nevasta pe o maşină, unuia care o luase cu el în Occident. Când se aflase, bineînţeles că lumea se amuzase indignată, dar autori-ratea nu se amestecase, asta era o treabă particulară, în lege nu se statuase aşa ceva. Pe urmă, când trebuiseră victime, el inttase automat în categoria celor ce trebuiau să facă numărul, adică intrase în remiza socială. El, actorul cretin, şi beţiv, şi frumos, greşise odată şi atunci fusese cules din cârciumi şi adus în puşcării. Era uluit că nu păţise nimic când săvârşise păcatul, dacă ceea ce făcuse era un păcat, şi memoria autorităţii îl jignea. Pe mine mă interoga a doua oară un băiat cu carte, nu se mai purta
898
EUGEN BARBU
plimbarea în picioare în celula golită de orice obiect de vineri seara până marţi, când mă prăbuşisem pe podele, nu, acum era vorba de altceva. Ţigări americane, cu filtru, din import, staţi jos, vă rog să nu vă neliniştiţi, în general un langaj civilizat. Nu dorim altceva decât să stabilim adevărul, numai adevărul... Şi care era acel adevăr? Noi ştim că sunteţi victima unei imense calomnii, vă cunoaştem trecutul, dar, ce să-i facem, aţi intrat într-o categorie care trebuie să împlinească o cifră, ori era cinic, ori era nebun. Mai curând nebun. Ştiam cum începuse. Ştiam totul în amănunte şi el, cel din faţa mea, marele Inchizitor, cate nu avea nimic diabolic în el, dimpotrivă, era simpatic, glumea, vorbea şi două limbi străine, citând din autorii favoriţi în germană şi engleză, îşi dădea seama că ceea ce face este împotriva oricărei logici, dar rocmai amănuntul acesta îi făcea plăcere. De la inventarea personajului complex din mintea de cartofor a lui Fiodor, era la modă să fii iresponsabil, să accepţi orice numai pentru că toată lumea socotea pe om ca pe ceva imprevizibil. Anchetatorii nu mai aveau acea inocenţă spirituală dezarmantă, acea virginitate a păcatului care te punea pe gânduri, nu mai erau sfintele palme şi genunchii în boaşe care te prăvăleau pe duşumea şi pe urmă se venea cu cana de apă şi cu duşul scoţian şi te ridicau şi iar te loveau, dar cel puţin nu aveai senzaţia asta de şoarece intrat la gaură; nu, acum se vorbea şoptit, politicos. Un amic cu care băusem prin cârciumi whisky îmi spusese odată ceva cutremurător:
- Ceea ce ţi s-a întâmplat nu este nou şi neaşceptat, e o consecinţă a vorbei lui Ignacio de Loyola: dacă cineva nu crede în mod sincer că trebuie să spună negru atunci când ştie că totul e alb, nu e un bun iezuit...
Citatul era destul de aproximativ, dar eu îi înţelesesem sensul profund.
- Vor adică să facă din mine un informator? îl întrebasem. Dumneata uiţi că eu am mai făcut o detenţiune, şi încă ce detenţiune?
IANUS
899
- Da, ştiu, şi ce folos? N-aţi învăţat nimic, domnule. A servi înseamnă lipsa oricărei mândrii.
Asta era egal cu pierderea demnităţii şi, dacă i-o spusesem, el începuse să râdă.
- Să lăsăm fleacurile! Cine mai are mândrie într-o lume aservită, plină de robi, în care numai puterea are justificarea existenţei. ••
Şi îmi pomenise despre scrisorile de ameninţare bătute în porţi cu cuie şi de pumnale înfipte în piepturi brave fără nici o justificare. Nu era ceva nou. Crima se practica de la începutul lumii, vorbind de crima celor ce îi ucid pe cei ce se împotrivesc. Carol cel Mare doar nu-1 întrebase pe Dumnezeu când înte-meiase tribunalele morţii şi dăduse libertate arbitrariului creştin în numele apărării credinţei. Ori nu ştiam? Şi-apoi, vorbea frumos, era instruit, ştia pe dinafară istoria călăilor, le cunoştea numele. După 700 de ani nu venise şi regele Robert ca să augmenteze regulamentele terorii? Ce cot voiam eu? Autoritatea, orice nume ar fi purtat, trebuia să se apere şi noi nu aveam decât două perspective: să ne însuşim punctul de vedere al anchetatorului sau pe cel al victimei. Voisem eu să stau numai în tabăra celor persecutaţi? Nu aveam decât! Dacă mi-ar plăcea să scap de orice necaz, nu trebuia să fac decât să accept! Ce să accept? Nimic, un fleac. Să spun numai o dată, în public, că ceea ce se făcea era bine, indiferent dacă avea vreo raţiune sau nu. Simplificam, bineînţeles, dar asta era realitatea. Omul din faţa mea se ducea după aceste convorbiri afară, şi cuvântul ăsta avea acolo o semnificaţie totală, plină de implicaţii. Dacă reuşeam ca şi prima dată să fac abstracţie de acest lucru, eram salvat, şi m-am salvat încă o dată. Poate eram norocos, poate aveam o stea favorabilă undeva, în cerul confuz. Rezistasem, nu acceptasem, şi doar era un lucru de nimic, care mă costase alţi doi ani de privaţiuni. Dina mă privise curios. - De ce fac asta?
900
EUGEN BARBU
IANUS
901
- Pentru că felul nostru de a trăi cere victime. In orice clipă, cineva, ceva cere victime. Este faţa cealaltă a vieţii, răscumpărarea...
Nu mai mânca, nici nu mâncase, se prefăcuse doar.
- Şi de ce numai unora li se întâmplă asta?
- Pentru că numai unora li se poate întâmpla asta...
- De ce?
- E o regulă a jocului.
Eram obscur, cum era noaptea coruptă de afară, în care marea încerca, aşa cum încerca în fiecare clipă, să răpească oraşul acela plin de lumini şi de mistere.
- Ce este o victimă?
- O victimă este o justificare a ceva ce trebuie să se întâmple. Asta ajută progresului, se pare...
Brăţările ei armeneşti, cu sunete secrete, sunară uşor pe braţul înnegrit de soare. Capul tuns tifosi se clătină uşor într-o parte şi în alta.
- Vreau să plecăm, vreau să beau ceva astă seară... Plătii şi ieşirăm în haloul nopţii marine, pline de miresme,
de sunete şi întrebări. Pe un zid al unei grădini se frecau crengi de smochini. Mătâniile ei de la gât luceau stins în lumina săracă, călca dezolată pe pietrele de râu care-i răneau tălpile sandalelor pline de curele. Am ajuns la vilă şi am străbătut marele salon înrunecat, din pereţii căruia izbucnea lumea aceea acvatică, misterioasă, cu mişcaţi lente, adormite, şi am urcat scara. Pe terasă nu era nimeni. Băieţii plecaseră la Cazinou şi lăsaseră un mic bilet, chemându-ne acolo pentru că, pe neaşteptate, sosise patronul, Mihai Pooopescu, care dădea o mare recepţie...
- Mergem? întrebai. Nu te îmbraci?
Ea căzu pe un scaun de nuiele şi privi bezna moale în care fierbea marea.
- Nu, vreau să beau ceva numai cu tine astă seară. Nu am chef să dansez deloc.
- Se vor supăra...
- N-au decât. Ei nu au dobândit încă drepturi. Au numai datorii.
Suna frumos, ca rândurile dintr-un cod. în ochi îmi rămăseseră faţadele bazarurilor de pe stradă, cu paleta lor atât de pestriţă, geamurile minerale ale bătrânelor iaurgerii cu maiaua lor rotundă de lapte îngheţat, pierdute sub roiuri de muşte ce le asaltau, oprite de perdele de tifon şi de maţele galbene de lipici, moartea muştelor, trecuserăm în drumul nostru de dimineaţă pe lângă noi negustori de beltea înfiptă pe ţepi de salcâm verde, şi ea cerşise să-i cumpăr, şi mâncase, scoţând limba, şi se unsese pe mâini, şi îmi scosese batista din buzunar şi se ştersese fără remuşcări pe palme, şi mi-o înapoiase, lipicioasă ca muscamorul, şi se strâmbase la mine şi constatai, acum, că aveam amândoi un trecut...
Marea gemea ca o scroafă la picioarele terasei. Eram singuri, ea adusese sticla de rachiu de ienupăr şi turnase. Fuma tăcut şi bea ca un muncitor după o zi pe schele, apăsat, cu gesturi late, cu ceva trudit în ceea ce făcea, voia să se drogheze şi se lipsise de disrracţia de la cazinou numai pentru a se solidariza cu mine. Asta semăna a milă, dar puţin îmi păsa. De undeva, din mare, se ridicau ierburi putrezite şi pluteau pe suprafaţa mişcătoare, luminată de lună, şi eu nu le vedeam, numai le intuiam, şi stele şovăitoare se clătinau în aerul îmbătat, era din ce în ce mai luminoasă noaptea, alături ea pusese pick-up-ul, şi sunete stranii se smulgeau dintr-un saxofon, căpătau identitate şi năvăleau spre noi, împreună cu muzica şi mica hulă a largului, cu corăbiile nevăzute venite dinspre aiurea, fără să ştim de ele. Pânze foşneau şi cheiul era plin de cutere pe care le ghiceam în slaba lumină ca pe gâştele sălbatice ale lui Niels Holgerson, sosite pe un banc şi aşteptând şi ele cine ştie ce rahat de bunăvoinţă de la viaţă...
- Cum e? întrebai târ»«""""""^-^
Nu-i mai vedeam |fţi în1 întuneric, ;e'ra îndepărtată, ştearsă...
902
EUGEN BARBU
IANUS
903
-Am avut pe cineva care a fost acolo, spuse târziu... Poate un vechi iubit, poate o rudă nu are nici o importanţă. Nu l-am mai văzut. Nu s-a întors...
- înţeleg.
- El nu mi-ar fi vorbit niciodată despre asta, aşa cum mi-ai vorbit tu. Pentru că nu ar fi înţeles. A murit, probabil, nepri-cepând nimic şi asta e cumplit, dar, în general, pricepe careva ceva din ce i se întâmplă?
- Curios, dar existau categorii de oameni care înţelegeau, sau mai bine zis înţeleseseră, ce li se întâmpla: ţăranii şi catolicii!
- Ei bine, cum?
Se apropie de mine cu scaunul şi îmi întinse paharul.
- Bea, te rog. Aseară mi-am dat seama că ai nevoie de alcool ca să poţi vorbi.
Poate avea dreptate. Trebuia să-i explic.
- Ţăranii văd în ispăşire ceva ce-i trebuie lui Dumnezeu şi, poate, naţiunii. Sunt o clasă care crede despre ea că e sortită să plătescă.
- Şi ceilalţi?
- Ceilalţi cred că din cabotinismul credinţei lor primesc suferinţa aşa cum este ea, dar o îndură cu demnitate, ceea ce e foarte mult acolo.
Miros de gudron dinspre Salvamarul acela şi ţipete de păsări rătăcite pe mare, deşi noaptea pe mare nu zboară nici o pasăre, sau poate mi se părea, poate înfrumuseţam conştient această noapte ce începuse.
- Şi catolicii ce făceau?
- Se rugau. Ingenunchiau şi plângeau precum corurile de israeliţi din Racine!
Făcu o mutră uluită şi se dezvinovăţi în mod neaşteptat:
- N-am citit nimic, joc bridge, sunt o femeie uşoară, dansez, îmi fac unghiile, mă duc la coafor, am un amant...
- O, ai şi un amant, cum scrie la carte...
I - De ce nu? Nu ţi-a spus Helga în timp ce dansai cu ea , f: aseară, într-o apropiere care mie mi se părea foarte suspectă? t. $       - Nu, nu mi-a spus nimic.
j j"       - Păcat, ai fi fost prevenit şi astăzi m-ai fi abandonat, nu I   ţi-ai fi pierdut timpul cu mine pe plajă, ai fi căutat o femeie, 1   pentru că după două zile o să chiţăi... Deci, ce făceau catolicii? ţ        — Se rugau, împotriva regulamentelor, erau bătuţi şi o luau de la cap, munceau şi pentru alţii, cei slabi, cei bolnavi...
- Şi ţăranii?
- Ţăranii îndurau. Erau aşa-numiţii chiaburi. Ştiau să care pământul, economic, a urni o roabă plină de piatră nu e un lucru uşor. Muşchii lor deveneau adevărate pârghii, nu osteneau atât de repede. Ştiau să şi mănânce mai prost. M-au uluit cu rezistenţa lor şi mai ales cu ştiinţa atavică de a munci. Asta ţine de un ritual milenar, nepreţuit. A şti să sapi, să cari pietre, să le urci inutil pe creste, să le aruci înapoi şi să nu întrebi de ce se întâmplă aşa ceva. Mi se pare miraculos...
Ierburi sărate muriseră, şi noaptea asta şi planctonul mării îşi trimiteau spre noi mirosul expierii sacrale. Venea dinspre larg o lună verde, plină de un venin fără margini, ne devora chipurile, şi eu o vedeam mai bine prin decantarea alcoolului, era frumoasă, măsurându-mă cu o nelinişte ce începuse să-mi aparţină.
- Bea, te rog cu să bei, îmi spunea, iată şi eu sunt ameţită de tot.
- De ce?
- Nu ştiu, simt că trebuie...
La Salvamar ardea un foc de nuiele sub treptele terasei ca un cerdac. Se bea şi-acolo în cinstea nopţii, şi dinspre casa aia de iurtă se auzeau chiote vagi, şi când se făcea brusc linişte mi se părea că disting zvâcnetul peştilor în acvariile domnului Ceamburu. Eram atât de beat la un moment dat, încât memoria mea reveni de undeva din câmpiile viscolite de uitare şi-i recitai din porcul ăla dulce care căuta timpul pierdut: ştii tu că
904
EUGEN BARBU
IANUS
905
dinspre mare vin dorinţe vagi ca parfumurile? Aşa cam Styraxul este dorinţa Protyraiei, şofranul dorinţa eterată, aromatele dorinţa Herei, smirna parfumul norilor, mana dorinţei Nikeei, iar tămâia parfumul mării.
- Ce-i asta? Scrii?
- Recit.
- Eşti şi actor?
- Unul ratat.
- Şi de ce-mi spui toate cuvintele pe care le cunoşti?
- Ştiu eu de ce? Poate pentru că mi-ai dat prea mult să beau. Tăcuse, privind spre terasa de jos pe care se zbuciumau
tăcute flori în noapte. Jertfele orgiophanţilor pe care le evocai mai apoi nu-i vorbiră decât despre beţia mea care creştea, care nu era agresivă, ci tandră, pentru că atunci descoperii că puteam să mă îndrăgosresc...
Pe urmă totul se ttansformă într-o nebună, iresponsabilă viaţă. Mihai intrase ca un Vercingetorix în Expoziţia ce rrebuia să se deschidă în toamnă sau, mai bine-zis, aproape de toamnă, străbătuse grăbit cele cinci sau şase pavilioane, hotărâse din mets tematica: era ceva cu dezvoltarea agriculturii în regiunea Constanţa, cu porumb, cu grâu, cu tractoare, cu azotaţi, cu îngrăşăminte, toată literatura reportajelor festive ce trebuia ilustrată cu talent în diapozitive, în cifre, în fotocopii, în litere lipite cu pelikanol, cum se şi începuse. Scosese un dosar şi-1 dăduse lui Tizu, care-1 urma speriat puţin de vivacitatea cu care sosise amicul nostru de la Bucureşti, având o dispoziţie eroic insuflată în birourile organizatorilor. Mie îmi revenea ceva foarte uşor de făcut: să supraveghez ca nu cumva decoratorii s-o ia razna, să nu cădem în căăăcat, cum spunea el, că ne faaacem de râs, măi, Componist, pentru că exista o tentaţie să se rupă gura la fraieri şi el ţinea la firmă. înţelesesem, şi pe urmă plecarăm cu toţii la plajă să facem o baie bună. El mai avea treabă în
Capitală, dar tot apucă să stea două zile în care ne striga de dimineaţă: „Pe cai!"Şi ne suiam pe cai. La Eforie luaserăm un birjar şi beţi crunt ne suisetâm pe captă şi cu un drapel, sculasem mica localitate în strigăte de indieni. Băusem la buvetă până în zori, când marea arăta ca un ţâr vechi, era adică mov. Eram eroici, ne apucase un fel de dorinţă de a rupe salcâmii, de a ridica tot nisipul de pe plajă în aer. Helga mă ataca violent pe sub masă pentru că nu ştiu de ce-i căzusem cu tronc, dar regina ostrogoţilor mă fixa cu atenţie, eram sub lupă, nu mişcăm şi simţii că în aer se naşte iar, se reeditează războiul celor două roze. Nu ştiu de ce dracu nu le plăcea Holly sau Teddy ăla care semăna cu Osvaldo Valenti, poate capul lui blond nu le spunea mare lucru, în mine ghiceau o violenţă reţinută, asta mi-a mărturisit-o una dintre ele mai târziu: Corina sau Helga, nu ştiu care dintre ele. Dansasem, eu mai puţin, mai mult ceilalţi, şi îi acompaniam, bătând din palme, Mihai bea sistematic lângă mine, îmi povestea ultimele cancanuri din lumea plumitivilor care începuseră să sosească plini de autorizaţii, dar trăgeau spre 2Mai, unde aveam să ajungem şi noi dacă dădea Dumnezeu şi nu ne stricam spatiile! Frenezia fetelot era contagioasă, îşi puseseră rochiile lor largi de seară, după moda de acum 150 de ani copiată din Istoria costumului, adică fuste largi: panier. Helga, care sosea dimineaţa la plajă în nişte tonnelets de bumbac cu buline, seara schimba nădragii scurţi cu nişte pantaloni de stofă bună cu sous pied, strânşi pe fese şi nu s-ar spune că fesele ei, care semănau cu nişte trabuce Cigarillos, nu erau apetisante. Trupul rece, drept, aproape fără sâni, în general aerul ei asexuat turba pe vilegiaturişti, care vedeau în grupul nosttu nu atât o ceată de snobi, cât elementul şoc al acelui an. Femei fanate, care dădeau în primire, se retrăgeau adică din viaţa publică precum nişte epave în derivă, aflate cu siguranţă în ultimul lor sezon la mare, pentru că la anul nu mai aveau ce să arate, se uitau cu invidie la acele trupuri, la acele rochii şi costume pe care le criticau cu o furie oarbă, căutându-le defecte de
906
EUGEN BARBU
IANUS
907
croială, dacă nu aveau ce să zică despre sânii atomici ai Corinei sau despre şoldurile ei de iapă marocană. Chiar dansul stârnea furia muierilor de lume, de aşa-zisă lume bună: neveste de doctori aflate cu soţii care se pricopsiseră din raclaje, avocaţi cu ţoapele lor de secretare cumpărate cu cornuri între două procese şi pe urmă căzându-le pe cap necruţătoare, pline de pretenţii, fără stil, savanţi miopi cu nişte fetiţe deşelate care le făceau tăieturi din ziare, privitoare la activitatea lor, trecând de la foarfecă direct la cunilincţie în pacurile lor stil, cumpărate de la vechea burghezie, sărăcită, gata să vândă tot ce mai avea prin sufragerii, poduri şi magazii, la preţ rezonabil. Eram zgomotoşi, eram daţi în paşte, făceam pe nebunii, voiam să le provocăm groaza, oroarea şi mai ales invidia, care este însoţitoarea de toată ziua a omului, locuind în ventriculul stâng al unui organism despre care se pretinde că şi iubeşte între altele. Dina aşteptase ceva, şi acel ceva nu se întâmplase, şi eu nu ştiam încă ce era, şi pe urmă am aflat, îl aşteptase pe fratele Helgăi, pe Maur, cum aveam să aflu că-i zice, un bărbat frumos ca Ramon Navarro, prea dulce după gustul meu, înalt, atlet, motociclist, şeful acelui grup de Hell's Angels, cu care aveam să mai am de a face, şi încă cum...
Nebun şi încrezut, furat de băutură: ce crezusem cu, că sosisem acolo în raiul femeilor şi le cucerisem pe toate şi mai ales pe cea care-mi plăcea cel mai mult, bănuiam că dacă intrasem într-un magazin ca Macy's din New York în ediţie con-stănţeană, adică ceva mai mic şi mai înăbuşit, plin de ţărani care lăsaseră oile la bariera oraşului şi îşi târguiau ttanzistoare japoneze făcute la Electronica, şi cumpărasem, la râsul ei secret, bluze şi pantaloni de doc pe care apoi mi-i strâmtase ca un croitor de mare talent, cu asta rezolvasem problema sentimentală ivită la bordul navei, aflate în croazieră pe Marea Neagră, mai bine zis în vila Ceamburu? Nu, nu se rezolvase nimic, deodată fui abandonat, uitat pe acea terasă, nu mai însemnam nimic, eram la fel de absent din atenţia ei ca şi peştii proprietarurui, acele stupori opace, cum le spunea negrăitoarelor careva. Puteam
să pulsez în jur, să mă agit, să ascult cum coboară pe scări, noaptea, trecând pe lângă uşa mea, sperând că va bate în ea vreodată, pentru că îi recunoşteam paşii uşori, mici, precipitaţi, şi duşul acela dimineaţa, jetul care spăla trupul plin de oboseala somnului, patetic după orele de amorţire şi dragoste, poate în aşteptarea altui bărbat care nu eram eu, şi puteam să mă învelesc iar cu cearşafuri ude de umezeala mării care pătrundea prin obloane cu o secretă persistenţă, fiindcă nu se întâmpla cu adevărat nimic. începusem să lucrez după plecarea lui Mihai şi noi înaintam în iulie şi nimic nu era nou la babord. Ore de năduşeala în saloanele circulare ale expoziţiei, cu supravegherea ridicării panourilor, cu geamurile sparte de curent, cu nervii muierilor astea tinere care munceau serios, erau persecutate de banii pe care voiau să-i câştige fără a le fi dăruiţi de soţii lor, de amanţii lor, dracu să-i mai ştie, că nu înţelegeam nimic. Nevenirea aceluia, a Maurului, negru, frumos, înalt, diabolic, dar la modul ieftin, şi nu ştiu de ce asemenea bărbaţi au succes tocmai la femeile atrăgătoare care ar trebui să fie dezgustate de asemănarea dintre ceea ce e frumos masculin şi ceea ce e frumos femeieşte, la modul lor glandular de a exprima această frumuseţe, absenţa bărbatului pe care firea mea bănuitoare îl presimţea şi-1 ura încă înainte de a-1 cunoaşte îmi crease greutăţi, cum se spune. Dina se făcea a nu mă cunoaşte, nu auzise de mine, mormăia ceva, în cele din urmă surâse trist într-o dimineaţă şi-mi spuse că în ziua aceea nu avea chef de lucru şi dacă nu aş vrea s-o însoţesc iar la plajă. Asta în faţa soţului ei, care nu făcu decât un gest resemnat:
- Dacă mai e ceva de adăugat la panoul ăsta, o să mă ocup eu de el. O bănuială teribilă îmi încolţi în minte; era limpede că eu îi făceam acestui om un serviciu dacă plecam cu ea. Şi-am plecat pentru că simţeam nevoia unei explicaţii, de ce dracu mai era nevoie de o explicaţie când totul era atât de clar, de primejdios! Şi iar autobuzul acela cu explozii de vopsea în bordul plin de benzină şi de elice care zbârnâiau în căldura zilelor
908
EUGEN BARBU
IANUS
909
din ce în ce mai aprinse, şi înghesuiala, şi în piaţa plina de pepeni nu era numai mireasma lor, era şi marea care ocolea, care dădea târcoale ca o fiară oraşului, şi noi alergam pe o şosea înaltă ca şi când am fi vrut să scăpăm de împresurarea ei, şi iar posturile de grăniceri pe picioroangele de metal veghind largul de pe care nu sosea nici un bastiment inamic, erau numai manevre scurte de defilare, trebuia să aibă loc şi o defilare mai târziu; pe urmă, păsările şi treptele acelea, patru sute sau mai multe, de pământ lustruit. în aceeaşi zi se montă şi o furtună scurtă, sub ochii noştri, din mare săriră valuri ca nişte iezi albi la început şi pe urmă hula se aruncă spre faleza de lut şi păsările ţipată pe neaşteptate cuprinse de panică şi nisipul zbură pe lângă obrazurile noastre arse de soarele violent.
- Nu ai să intri în mare pe o astfel de vreme, zisei...
- De când hotărăşti ce să fac?
Ah, această psihologie a superiorităţii, aceşti şobolani care o ascultau orbeşte şi eu nu-i mai cunoşteam odată, ca să văd ce fel de târâie brâu vor fi fiind. Nu mai spusei nimic, îmi văzui de treabă, între timp învăţasem să fac şi un fel de cort pentru că mai fusesem la plajă, nu cu Dina, cu Helga, care îmi arătase, familiar, camaradereşte, micile şmecherii, cu frânghiuţe şi inele metalice, cu o parâmă de salcâm cumpărată de la magazinul cu obiecte turistice.
Dina mă privea mirată.
- Progresezi... Corina? Helga? făcu inventarul.
- Helga.
- Şcoală nemţească, bună. Râse cu puţină duşmănie, de fapt atunci îi eram indiferent, amantul ei stătea la Bucuteşti cu altele, probabil că avea să care pe careva încoace, vreo fată pe care o s-o ascundă în vreun sat din apropiere sau cine ştie unde...
- Intoarce-te cu spatele să-mi pun costumul... Ritualul, acel fâsâit de veşminte... în definitiv, de ce nu se
ducea dracului mai încolo, de ce trebuia să-i aud nylonul fre-cându-se de sâni şi să ghicesc pe şolduri o rochie care cade ca
o coajă de copac? Rochii apretate, bluze albe, portocalii, nu mai ştiu cum erau, a trecut vremea, mă doare să spun toate astea, să mi le amintesc, dar făceau parte din rotul acela compus din fleacuri şi din şuierături ale mării, ca şi când o hienă s-ar fi înecat în larg. Plaja Trei papuci era pustie. Rar sosea vreo bătrână, în fuste murdare, să spele vreun coş de rufe, făcute gră-mală, ca şi când ar fi aruncat pe nisip lături vechi.
- Gata, poţi să te întorci.
Era neagră, dreaptă, dură, cu un zâmbet chinuit pe chip. Privea spre mare şi pe urmă întrebă direct:
- Aici aţi fost?
- Nu, la Mamaia...
Voia să ştie dacă rămăsesem singuri. Era geloasă pe ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dar ce-o privea la urma urmelor?
- Ce ţi s-a întâmplat în ultima vreme? întrebai, ca să ocup această absenţă care creştea între noi.
- Nimic, dar absolut nimic...
Bănuia că aflasem, că ştiam câte ceva despre Maur. Helga mi-o mărturisise direct:
- Nu ştiu ce găseşte Dina la frate-meu, este un cretin. In afară de piesele de motocicletă şi ceea ce face pe şantier nu cunoaşte nimic, dar ştiu eu ce face pe şantier?
Ea nu se scuzase, nu trecuse în spatele meu când îşi aruncase fustele şi bluzele. Nu... Helga spusese direct:
- Dacă vrei, poţi sâ te uiţi, am sâni frumoşi...
Erau frumoşi într-adevăr, nu aveau forma unor bombe, ca ai altor femei, păreau două portocale negre, arse bine de soarele copt al verii. Stătuse în faţa mea şi îmi făcuse elogiul nudismului.
- Totdeauna mă scald goală, nu-mi plac costumele... Nu fusesem la Mamaia, ci tot aici, sub treptele de lut stătusem, şi Dina care o ştia bine, mi-o spuse:
- De ce mă minţi? Helga face nudism, la Mamaia nu se duce nici s-o omori. Te-ai culcat cu ea?...
-Nu...
910
EUGEN BARBU
IANUS
911
Lucrurile nu stăteau chiar aşa, dar nu recunosc niciodată astfel de fapte.
- Ce a găsit atunci Dina la Maur? o intrebasem pe Helga.
- Ştiu eu? E frumos, atât! Poate să fie un bun amant.
- Şi soţul ei ce spune. Ştie?
- Ştie, dar nu are ce face. Dina îl ameninţă că-1 lasă şi el nu poate renunţa la ea. E o chestie foarte complicată. De altfel, dacă vrei să ştii, după părerea mea, totul e o porcărie... Chestia asta cu culcatul femeilor cu bărbaţii. Uite, eu am mai mulţi pfieteni şi nu-mi pasă de gelozia lor. îţi spun drept că în soarele ăsta, aşa cum stau goală lângă tine şi cum te doresc de aseară de la dans sau şi de mai înainte, când ţi-am mozolit urechea stângă, m-aş culca cu tine...
Nu se întâmplase atunci, nu fusese atunci, sfiala... Femeia cu rufele nu se uita la noi, puţin îi păsa de trupul ei gol, de sexul acela auriu expus la soare. Ea spăla, avea copii, trudea, noi ne distram, eram sezon/şti, buni pentru că le închiriam odăile lor de lut, de la periferiile Constanţei, cu preţ de speculă. Totdeauna viaţa trebuia privită din alt unghi de vedere decât al tău.
- Ce spui de propunerea mea? râsese Helga, arătându-şi dinţii sălbatici. Ori te deflorez?
Amoralitatea din jur a mării mă scutea de orice replică, dar nu spusei nimic. Ea înţelese că jucase cam tare.
- Te pomeneşti că o iubeşti şi tu pe Dina... Atât de devreme? E clar. Cum apare un bărbat în vila noastră muierea asta îl acaparează. Ce moravuri, dar şi ce slăbiciune! Spune-mi, chiar nu-ţi plac? Admit că nu am sex-appeal ca ea, dar, oricum, o lady nu se refuză...
- Nu aici, şi nu când vrei tu...
O tutuiam fără ezitare, de altfel cu asta mă obişnuisem.
- Bine, primi, să vorbim despte altceva. Corina îţi place? -Hm...
- E cam toantă...
- O bârfeşti?
- Nu, discutăm fair-play. Tot frate-miu mi-a spus. Stă ca
o saltea sub om...
Pudibonzii s-ar fi speriat de limbajul ăsta, dar pe mine nu
mă mai mira nimic.
- Spune-mi, toţi vă culcaţi cu toţi în tribul ăsta? Helga râsese, ca şi când ar fi auzit cel mai interesant lucru
din dimineaţa aceea.
- O, nu. Numai cu cine ne place. Mie, de pildă, nu-mi place Holly, şi nici Teddy, şi nici Tonny, pe care o să-i cunoşti. Au ceva de cocă, de cozonac dat pe afară. Să nu crezi că altora nu le place. Corina să dă în vânt după Teddy, dar acesta doreşte de trei ani să se culce cu Dina, s-o vindece de frate-meu, şi nu reuşeşte, poate faci tu ceva în privinţa asta. Soţul ei ţi-ar fi recunoscător. Ştiu, nu protesta, ai venit aici ca să munceşti onest şi nu poţi etc, etc. Află că n-o să se supere nimeni pe tine dacă o să le strici casa. Abia aşteaptă fiecare s-o ia razna când celălalt întoarce capul. E atât de plicticos să te culci de atâtea ori cu acelaşi om! Sărută-mă, ori nici asta nu poţi să faci?
O sărutasem. Muşca al dracului, îmi smulsese limba din loc, avea nişte dinţi ascuţiţi ca fierăstraiele.
- Nu-i rău, hotărî ea.
- Ce nu-i rău?
- Chestia asta. îmbrătişează-mă, să te simt tot, peste mine. Ador trupul bărbătesc. în altă lume ştiu ce am făcut. Parcă în India erau jertfite femeile unor falusuri ce închipuiau zei...
Nu era o nimfomană, abia mai tâiziu aveam s-o aflu. Muncea de căpia luni de zile, fără să aibă pe nimeni, dezgustată de bărbaţi, pe urmă umbla capie după ei, cerşea, dorea, o spunea fără ruşine.
Acum, Dina mă cerceta cu o atenţie meticuloasă, voia să ştie exact ce se întâmplase, cum şi mai ales unde?
- Mărturiseşte, aici?
- Nu a fost nimic.
- Nu mă minţii, o cunosc, nu te-a iertat...
912
EUGEN BARBU
- Şi la urma urmelor ce importanţă are?
- Are, pentru că nu-ţi dau voie. Dacă este aşa, trebuie să te muţi la un hotel, undeva, în oraş.
- Dacă vrei, mâine îmi car bagajele.
- N-ai decar.
Mă ura, privind spre mare ca la un duşman. Amfiteatrul de lut al plăjii se liniştise, furtuna trecuse, fusese scurtă şi lăsase numai valurile. Ea intră în mare, eu nu-i spusei nimic, putea să se înece, o privea. Curenţii o cărau spre larg şi pe urmă o aruncau înapoi, voia să moară parcă, era geloasă pe Maur, care stătea în Bucureşti cu altele. în ce nimerisem, şi de ce nu mă puteam extrage din toate astea? Marea mirosea a potasă ca în romanul lui Chihaia; ziua, prea luminoasă, inegală, plină de o fervoare tâmpită. Se întoarse după 20 de minute, istovită, se prăbuşi sub cortul smuls de ultimul vânt. Dinspre satele păguboase din jurul Constanţei răzbea un iz de ceamur uscat prea mult în soare.
- Puteai să te îneci, zisei ca să nu tac.
- Nu se întâmpla nimic.
- Urăşti pe toată lumea astăzi...
Nu răspunse. îşi aduna mătăniile şi brăţârile, se pieptăna, privindu-se în oglindă, suferea că nu stă cu cine ar fi vrut aici, departe de pavilioanele pline de miros de clei, de litere tăiate pe care le lua vântul şi mereu le aduna cineva de pe jos. Avea sadgaiety, cum se zicea despre jazz, şi eu încercam să pescuiesc în această apă turbure a conşriinţei ei. îi propusei să mergem la Ciali, sau să rătăcim prin vechiul port, îi vorbii despre secretele catacombe ale Constanţei pe care nu le văzusem; nu o mai interesau. Se ridică, se îmbrăcă, după ce-mi porunci să întorc capul şi plecarăm prin maidanul acela plin de cioburi de sticlă, de resturi de marmură şi şobolani alergând bezmetici către găurile lor. Nişte muşte coapte, lipicioase, ne jucară în jurul capului.
- Nu vrei să bei ceva? o întrebai sus, pe faleză. Se zărea bufetul Farul, cu scaunele lui metalice, aşezat în drum. Nu vrea
IANUS
913
nimic, voia să doarmă, să-şi uite, să-şi doarmă disperarea. O lăsai în pace, absent, rece, îngheţat, de fapt mort de gelos. A fost o zi sinistră. M-am întors la expoziţie, m-am certat cu unul dintre băieţi, cu Teddy, mi se pare, i-am spus lucruri neplăcute şi el la fel, noroc cu Tizu, pentru că alrfel ne-am fi bătut de-a binelea. Corina mi-a aruncat un pachet de ţigări, dar nu fumam, mi-au lipit o hârtie ca un maţ sau ca o serpentină de bluză şi când am văzut asta m-am înfuriat şi mai rău, şi ei, cu toţii, au înţeles câ eram făcut praf şi anume din cauza cui, şi se ghiloseau şi-şi dădeau coate, şi eram hotătât să mă sui în acceleratul de opt seara şi să naufragiez într-o grădină de vară din Bucureşti. Nu ştiu cum m-am salvat, ba ştiu, m-a salvat Helga, care era mama înţelepciunii şi m-a urmat fără un cuvânt la plecare, lăsându-şi bicicleta cu care venise lângă zidul unui pavilion şi pe urmă când mai m-am potolit mi-a arătat oraşul caverne de piatră suprapuse, geamuri strălucitoare şi uşi date de perete, terase târându-se în întuneric, spre mare.
- Ei? E greu?
- Nu e greu deloc.
- V-aţi certat?
- Da, recunoscui.
- Nu-i nimic, e prima oară, o să mai urmeze. E infernală, în locul tău aş face-o geloasă...
Dracul nu m-ar fi sfătuit mai bine.
- Cum?
- Mergem amândoi la Eforie, la buvetă, bem ceva, dansăm, deşi nu prea te pricepi, şi pe urmă ne culcăm într-o odaie închiriată în gara încă de Ia sosirea noastră pe pământ virgin,..
- Bună idee.
Ne-am dus la casa de bilete de unde am luat ce trebuia şi după un ceas stăteam într-un compartiment gol, pentru că seara nu sosea nimeni la mare, toţi călătoreau noaptea ca să câştige o dimineaţă de plajă, morţi, dărâmaţi de oboseală. întt-o jumătate de oră eram pc centru, ne-am dus la o gazdă, era devreme,
914
EUGEN BARBU
IANUS
915
unii mai dormeau încă prin vilele ascunse de salcâmi, pe urmă am făcut bulevardul, am defdat strânşi în rând cu femeile caic se măsurau în ce rochii au venit aici şi cu cine mai trăiesc în sezonul acela, am recunoscut câţiva plumitivi pe care-i uram de-a binelea pentru aerul lor sătul. Ca şi domnul Croke, gâu deam de mult că ei zac în mocirla succesului, dar asta n-o ştia nimeni. Era tipul acela gtizonat, cu faţa fină, universitarul ca ruia în campusul lui Pitagota i s-ar fi înălţat un mormânt, dai aici, la noi, încă preda istoria betonului. II însoţea o fetiţă nea grâ, planturoasă, cu curul căzut, având ceva puturos în mers şi în tot ce făcea, provocându-mi somn de câte ori o vedeam. O ştiam mai de mult, nu era cine ştie ce de ea, dar lui îi făcea fişe, sta în biblioteci, îi era utilă şi asta conta la o carieră întâr ziată, fără realizări majore. Se ţineau de braţ, Cantuniari era fudul ca un curcan şi mai se uita şi pe alături la femeile cu care se culcase în alţi ani, sau la cele cu care avea de gând să se culce în sezoanele viitoare. Ochii săi murdari, frumuseţea aceea de albinos, cămaşa ireproşabilă nu mi-1 aduceau deloc aminte pe deţinutul de lângă mine care fusese cât pe ce să fie linşat de ceilalţi cu o scoabă de ancorat bilele schelăriilor pentru că era ceea ce anchetatorul meu îmi spusese odată ca să-mi evoce istoria denunţurilor: unul dintre missi dominici, un anchetator trimis între deţinuţi ca să le afle secretele, nu un turnător ordinar; nu, un tip care după aceea stătuse şase ani la Londra, într-o misiune diplomatică, pentru că se ocupase de intelectuali în detenţiune. Mica Motopie de pe malul mării îşi arunca primele lumini cătte seară, voind să arate bine, ca o damă fanată care tot mai încearcă să profite de amurguri. Mă grăbeam, dar tot nu puteam să evit chipuri cunoscute. Mă întâlnii şi cu arhitectul acela care duhnea de departe a rom şi paciuli, însoţit de un fel de pederast, şovăitor la mers, aducând al dracului eu Filip Mesiodax, dar o canalie ceva mai tânără, mai jigărită, încă nerealizată, cel ce făcea sluj prin anticamera lui Cantuniari, şeful lui de catedră la beton, cu ceva elegiac pe chip, şi mi-adusei
aminte de o votbă a Iui Leconte de Lisle şi i-o spusei Helgăi şi ea râse şi-mi spuse că asta nu era nimic, să-1 fi văzut pe un prieten de-al ei...
Ajunsesem, terasa nu era plină, vântul arunca feţele de masă spre mare, mi-am rememorat clipa când plecasem cu Mihai şi cu drapelul acela prin târgul scandalizat în zori şi mă pregăteam să mă îmbăt iar rău de tot. Şi o şi făcui, ajutat de femeia asta plină de bunăvoinţă care se şi pregătea să nu mai lase nimic din mine. Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat trei zile. Am locuit într-un fel de salon cu tablouri sinistre din care mai lipseau numai ridichile ducesei de Guermantes, nu ştiu cât am dormit, dar mă dureau oasele, parcă aş fi înnoptat pe o bancă şi Helga nu se mai astâmpăra, m-a pavoazat cu guri sănătoase, fără dinţi lipsă, pe tot trupul, nu mai puteam să fac plajă timp de 10 zile cel puţin şi nici nu m-am mai dus după aceea la plajă, prefăcându-mă tare ocupat cu expoziţia şi am puttat în tot timpul ăsta numai cămăşi cu mâneci lungi, în delirul homeric de veselie al fetelot din trib, pentru că nebuna avea obiceiul de a nu lăsa nici un milimetru de piele neinventariat cu gura ei vorace. Dacă m-ar fi dezbrăcat cineva, aş fi arătat ca ciorapii care se poartă de câtva timp, plini de sărutări pe mătase, erotici, cu aluzii ca o carte pornografică, pe care nici o doamnă serioasă nu ar îndrăzni să-i îmbrace în afara budoarelor.
Noroc că toată starea de incertitudine a fost curmată de apariţia îngerilor iadului, care ttebuie povestită de un om serios. Aşadar, eram cu toţii în pavilioane, gata să ne strângem boarfele pentru că vremea trecuse şi ne aflam în apropierea rermenului de predare şi trebuia s-o tulim de la vila cu pricina, să emigrăm mai spre Sud. Câmpul plin cu tiribombe, cu Moşi, cu căluşei şi bărci de tir, era liniştit ca o biserică de ţară după slujbă, doar clănţănit de foarfece şi fâsâit de hârtie, spionaj din priviri de la mesele vecine şi acea tăcută apăsare a unei dimineţi de sâmbătă, când era cazul să încheiem treaba mat devreme şi să plecăm la Trei papuci să ne lăsăm năduşeala de sub cămăşile
916
EUGEN BARBU
IANUS
917
umezite de osteneală şi atunci urechile mele desluşiră ceva cate aducea cu trecerea unor zei pe deasupra unor acoperişuri de tablă sau cu erupţia celebră din Kamciatka, care a aruncat tone de lavă peste un oraş şi a provocat atâta electricitate în aer, încâi soneriile tuturor telefoanelor sunau demente, singure, făcând apelul morţii. Nu erau claxoanele ce anunţau ocuparea unor oraşe din Texas, erau motoate ambreiate, sugrumate apoi şi pornite iar ca în Kerouak şi nişte fete necunoscute cate făceau pe indienele. Mi-adusei aminte de chapitrele constituite prin legământ şi de paznicii sigiliilor şi de trezorierii care ţineau banii furaţi de prin baruri, unde dracu citisem asta, dar chiar aşa era, veneau barbarii pe motociclete puternice BMW, cu căşti ca nişte buloane uriaşe de plumb, lucind mort în soarele puternic de vară, claxonând, urlând, făcând ca toate alea la periferia unui oraş paşnic, băşinos, fără nimic de preerie, cu gardurile lui turtite, cu mediocritatea lui fără egal, cu cârciumi posace în care de-abia se auzeau comenzi şi cântece şoptite, în care de fapt nu putea intra vreun astfel de individ cu un porumbel viu în mână căruia să-i smulgă cu dinţii capul şi să se lase murdărit de sângele proaspăt, numai aşa de-al dracului, ca să arate cine este, urmat de old ladies-urile ce se zăreau prin praful maidanului, pentru că ne lipisem pe geamuri ca să-i vedem mai bine. Pi-piţele aveau părul lung încă de pe arunci, // inventaseră, deşi se purta Rita Pavone, cu capul ei cât o nucă şi cu strigătele acelea de parcă cineva ar fi tăiat-o cu fierăstrăul, deci vedeam încă atunci o corcitură din ceea ce mai târziu avea să se numească hippies cu beatnici sau ceva şi mai rău: skinheads, capete rase de piele, descendenţii englezi ai ye-ye-ilor care au speriat mai apoi Europa, avortând în aule la Nanterre, ţinând discursuri umanitare. Nu purtau coliere şi benzi în jurul capului, bariolees, nu erau desculţe, nu se-nveleau cu cuverturi pe spinare; ei, băieţii, nu aveau bărbi, erau raşi bine de dimineaţă şi nici nu ţineau medalioane pe pieptul acoperit de haine de piele, nu erau încălţaţi în pantofi cu vârfuri metalice, nici măcar nu
ajunseseră să poarze jeans prea lungi, îndoiţi pe glezne. Ţineau în spate, în raniţe sau în poala femeilor lor magnetofoane cehoslovace, rar câte unul mai bun, cum aveam să-mi dau seama ; mai pe seară, când umpluseră terasa cu prezenţa lor zgomotoasă, febrilă. Comandoid motorizat ocupase maidanul plin de tiri-: bombe şi claxona în draci, cerându-ne la rampă. Fetele ieşiră * primele, se îmbrăţişară, soţii se uitau prieteneşte la amanţii de două zile, fu o fraternitate de câteva clipe, pe urmă totul se 3'v pierdu în praf şi ambreiajul repetat. II căutai pe Maur. Era iJ*   acolo, în tricou roşu ca sângele, cu o cască teribilă pe ochii acoperiţi de ochelari mari de sticlă neagră, cu o faţă trasă, nu adusa^ cea deloc cu Helga, era făcut probabil cu alt tată, purta cizme &><f|; fine pe piciorul lung de sportiv şi avea un trup subţire, bine 1 ■::   întreţinut. Dina lipea în draci la o masă litere pe un panou. Nici taft   nu ieşi să-1 vadă, era supărată foc. El sta pe şeaua aceea înaltă, .-■   cu o roşcată decolorată, cu pletele încărcate de pulbere de Bărăgan. Se făcură prezenrările, ne sosiseră înrăriri ca să ter--L.4-    minăm mai devreme, Mihai mai trimisese un stol, cum spunea J3jj££,  unul, Tonny, cel ce avea să se înece mai târziu sub ochii noştri, *3fB   m c''Pa aceea, felibru, lacom de aplauze ca un tenor italian în turneu. Vorbea cu toată lumea, gesticula, arăta ceva, mai sorbea '*    dintr-o sticlă de rom, aducea al dracului cu nebunul de Edy. Era debil, îl bătea vântul, dat ştia o mulţime de lucruri, povestea ca un magnetofon scăpat de sub control, cine cu cine se mai încurcase în Bucureşti înainte de a doua jumătate a sezonului. Una, Cora, aflai, avea un Polichinelle dans le tiroid Baba cu care afirma că trăieşte de două săptămâni îl taxase de play-boy şi asta îi plăcea, că nu mai era numit peşte şi râdea singur de ce spunea. Tânărul mă cuceri de la început, avea un debit teribil, aia să-şi folosească maxilarele, nu glumă. Ne prefăcurăm cu toţii că suntem bucuroşi de a ne fi întâlnit, ei trebuiau să umble încă după case, stăteau câte doi într-o odaie ca să facă economii, unii rămâneau în concediu 15 zile, alţii se întorceau la şmotru duminică noaptea, la Bucureşti, să nu Ie ducem grija, căraseră băutură
918
EUGEN BARBU
1ANUS
919
din belşug, aveam să ne vedem pe seară pe terasa Cazinoului, unde-i cunoşteau toţi chelnerii, care ne şi rezervaseră încă de pe acum o masă ca lumea, să nu ne înghesuim cu mârlanii, cu plumitivii care-şi dădeau aere, ca şi când ei ar fi fost aristocraţia îngăduită a acestei societăţi.
Plecară în acelaşi tourbillon de praf, în răgetele motocicletelor şi în claxoanele ce intenţionau în secret să dărâme zidu rile oraşului cotropit. Ăştia trebuie că se bat cu scaunele când se îmbată bine, violează femei şi săvârşesc lucruri şi mai rele.
- Da de unde, îmi spusese mai târziu Helga, sunt paşnici, o fac numai pe nebunii, tipi nerealizaţi, boxeri avortaţi din burta mamelor lor.
Aveam să-i văd a doua zi pe plajă la Mamaia borând tăcui ca acele foci materne văzute într-un film superb mai târziu, murind sau încercând să moară cu capul în nisip în nenorocul soarelui care le încingea frunţile greu încercate de alcoolul de sâmbătă seară, în care-şi înecau ceea ce-şi refuzaseră o săptămână întreagă, certându-se cu subalternii şi cu şefii neîndurători. Erau simpatici, dansaseră până la demenţă, chiar după ce se închisese Cazinoul, chiar după ce fuseseră primite toate bacşişurile posibile şi lăutarii îşi luaseră cu ei micile sicrie de lemn în care ţineau viorile şi plecaseră beţi morţi, târându-se pe sub digul de piatră. Puseseră atunci magnetofoanele lor cehoslovace în priză şi unde se răstise Binng Crosby spre Marea Neagră şi Peggy Lee şi câte şi mai câte, se cânta bătrâneşte Four Walls şi altele şi Teslele cădeau unul câte unul la reformă şi se aduceau altele, portative, şi se dansase până la leşin în faţa mării pustii, pe care nişte vapoare luau în serios ziua care venea de-acum, sâmbătă spre duminică, sosind cu mărfuri şi cu pasageri în dezolantul port, fără case de curve, fără flippere şi alte distracţii. I-am iubit de la început pe toţi pentru că erau inconştienţi şi disperaţi, mai puţin pe Maur, care mi-o şi răpise pe Dina şi dansa cu ea făcând-o pe absentul, dar de fapt sorbind-o în el cu o tehnică nemaipomenită a muşchilor, a trupului, cum
*jTr numai Helga mai ştia să te ia şi să te vâre în ea, ca şi cum tot ar fi fost o uriaşă ventuză de care nu mai puteai să te salvezi. . '        Cel mai mult m-am împrietenit cu Tonny, inginer şi el nu ţ ^ ştiu la ce înşiruire de litere, desemnând o organizaţie de produs
IţS furtunuri pentru motopompe sau aşa ceva, eram şi eu destul Mf de ameţit ca să mai mi-amintesc ceva. Avea o mutră de lăbar, *f de onanist, deşi cred că femeile se culcau cu el tocmai pentru \ /f-  că era vesel şi spunea prosrii şi ele adoră genul ăsta de bărbaţi fără implicaţii cu care poţi face dragoste pentru că nu fac copii, dar pe care nu-i iubeşti. Avea proiecte mari, voia să plece de la Mamaia sau de aiurea cu o plută de genul Kon-Tiki, şi-mi vorbea despre necunoscutul pe atunci pentru mine Alain .   Bombard, şi gândul mă ducea la altul, la Alain Fournier, şi credeam că în marea lui ignoranţă literară îi confundă. Nu era aşa, era tot un fel de navigator, încă neafirmat, în care el credea, şi dă-i cu o mulţime de chestii în care eu nu mă pricepeam deloc cu supernovele şi cu quasarii, ştiam eu ce erau aceia quasari? Nu şriam, erau nişte stele foarte luminoase, strălucind şi după moarte, pierdute în cosmos, luminând calea navigatorilor, du-cându-i pe lumea ailaltă pentru că te orientau rău... Mă uitam ■y   la el şi mă minunam: cretinii ăştia de pe şeile lor de motociclete, 'J    care se culcau cu fetele prin şanţuri pline cu buruieni, se mai uitau noaptea la cet şi mai deschideau manualele de astronomie, evocându-mi piramidele albe, de calcar, pe care Herodot mai apucase să le vadă în deşert, nedesfoliare de marmură, cojite de lăcomia omenească. Şi o zi întreagă, uitând de momeria plajei pline de lume pestriţă, între două borâturi, pentru că îi era rău al dracului şi îşi revenea greu, mă omorâse cu îngerii profetului Zephania, care ţintea să alunge pe cei ce adorau cetele de îngeri suiţi pe acoperişurile lumii, şi cu Erebul lui Orfeu, care era de fapt valea umbrei morţii sau purgatoriul din Dan te. Şi dă-i cu Dan te şi cele patru stele zărite sau nu de Amerigo Vespucci cătând şi el Ctucea Sudului, şi despre inspiraţia marelui florentin sau, pur şi simplu, magia lui care, la o
920
EUGEN BARBU
IANUS
921
cercetare mai atentă, era de fapt de găsit în izvoare arabe. Stelele îi erau familiare. îmi vorbi despre Albategnius şi despre Sfera lui Sacrobosco, despre care nu auzisem pentru că nu reuşeam să citesc chiar tot, aşa cum aş fi vrut. Nu făcea nimic, glumea el, nu putem să ne lăudăm ca bătrânii noştti că într-o viaţă vom dobândi înţelepciunea. Ei aveau şi mai puţin de citit, când nu discutau în grădinile lui Akademos. în timpul ăsta, prepelicarii mei o căutau pe Dina pe plaja înghesuită, plină de trupuri si de costume, de fete şi de mingi tărcate, de înotători refulaţi şi alte jivine. Nu era, nu era nici Maurul. Fugiseră la Năvodari, cum avea să-mi şoptească la uteche, morfolindu-mi-o, Helga.
Şi-atunci marea asta puturoasă, de culoarea puroiului, cum erau punchurile din sondele poetului, mă otrăvi şi mai rău, o găsii dezgustătoare cu toată panorama ei pluricoloră, cu acele strigăte şi apropieri secrete, cu idilele ei de fix 15 zile, cu bonuri la masă şi dormitor comun, şi excursii în Bulgaria, şi ţinut de mână pe faleză, seara, şi ilustrate trimise la neveste sau la amici pe care vrei să-i faci invidioşi e tutti quanti...
- Bei ceva? îi propusei ca mareşalul acela care pierduse nu ştiu ce bătălie frumos. Ar trebui să te dregi.
De fapt, eu ttebuia să mă dreg.
- Cum să nu? Acum sunt iar în formă şi, după ce îmi arătă un latron de-al unui poet la modă cate ţinea curte de ortaci în grădina petsonală şi-i căra şi la mare pe banii Fondului literar, îmi propuse să mă ducă cu motocicleta înapoi în otaş, dar nu voiam să mă sinucid încă. Preferam cinstitul autobuz. Ştiam eu o cârciumă mică pe aici? Numai de el descoperită? Nu ştiam. Să mă ducă el, dacă refuzam drumul în cavalcadă pe şoseaua plină de târfe ofilite, cu plete de angeli ca în pictura renascentistă. O căra pe una, mi-o puse în braţe, mă duse Ia un debarcader, o întrebai pe fata asta cine era, ce spera de la viaţă şi ce căuta pe mare în duminica aceea? Ea râse tâmpit şi-mi spuse că eram un cretin, ceea ce acceptai fără rezerve. Pe o mică insuliţă, unde furăm debarcaţi sub un şopron de stuf, mai erau
disperaţi ca noi, disperaţi şi bere caldă, preferai ceva tare care Să mă ucidă chiar dacă era căldura asta fără scrupule.
- Cum te cheamă? o întrebai ca să am conversaţie, pentru :, Că nu prea excelam la capitolul acesta.
- Laura...
- Ptii!
Eta laborantă, avea sâni frumoşi şi o gură ordinară, fără să se rujeze, râdea frumos, arătând dinţi întregi.
- Vă iubiţi? o întrebai, arătându-l pe Tonny.
- Da de unde, n-am avut când, ne-am cunoscut cu o seară înainte la bar, abia ne-am aclimatizat unul cu altul azi de dimineaţă, într-un pat al dracului de îngust.
Asta o spunea el şi ea nu dezminţea nimic, dimpotrivă, era încântată. Generaţia pierdută a lui James Dean se înghesuia în jurul mesei noastre cărată cu vaporaşe, care mai de care numite mai caraghios: Liliana, Flora, Marea Neagră, Mamaia şi aşa mai departe. Chelnerii aduseră ce trebuie cât putură şi ei de repede şi, mai cu vântul venit dinspre ghiol, mai cu un tranzistor de alături care arunca valuri de muzică, făcând ca trenul în timp ce încerca să retransmită preludiul la Longobarzii lui Verdi, ne construirăm o psihologie acceptabilă. Pe urmă, fata blondă nu mai mi se păru atât de neroadă, poate nici nu eta, avea gura aia imposibilă, ştia anecdote şi Ie şi spunea la rând ca şi când din casetele creierilor săi nu ar fi ieşit decât poante. - Da p-aia cu Roosevelt o ştiţi?
O băgăm în mă-sa cu anecdotele ei. Căutam să reconstitui dacă pe plajă se arătase Tizu de dimineaţă. îmi amintii că el avea de lucru încă la Expoziţie, o făcuse dinadins ca să nu se întâlnească cu ceilalţi. Cu o seară înainte dansase cu altele, le făcuse curte, înghiţea destul de gteu prezenţa Maurului, cu care se spunea că se şi bătuse, dovadă că deşi Dina dansa cu celălalt, la masă nu stăteau unul lângă altul; ăilalţi, bine crescuţi, se prefăceau a nu observa nimic şi nu am auzit nici un fel de comentariu pe chestia asta. Last but not least, mi-am zis. Am venit la
922
EUGEN BARBU
■4
IANUS
923
urmă, dar nu voi fi cel de pe urmă... Şi jurai, ce nu-mi jurai în gând, să răzbun toate trădările trecute şi viitoare ale femei lor, să le părăsesc, să le bat, să le scot dinţii din gură, ba şi ceva mai rău: să le umilesc în felul meu barbar, ah, cum ştiam numai eu şi toţi bărbaţii din lume...
- Cum e plaja la Năvodari? îl întrebai pe neaşteptate pe Tonny.
- Vrei să mergem acum?
- A, nu, Doamne fereşte; dar întrebam, numai aşa...
- Lungă, pustie, plină de gunoaie, are dune în care poţi sa zaci în pielea goală până seara, nu trec decât păsările pe dea supra... Era perfect, îi şi vedeam pe Dina şi pe Maur făcând dragoste. Mă gândeam că eram un cretin că nu o chemasem pe Helga cu noi să bea ceva şi pe urmă să plec şi eu cu ceva într-acolo, cu o maşină din astea care se fâţâiau încolo şi-ncoace-şi să stăm şi să ne uităm la mare şi ea să mă exploreze adânc, ca pe un continent sălbatic, să-mi facă inventarul. La dracu, era trist, mai cerui ceva de băut, rom Jamaica, ca tipografii ieşiţi din plumb şi din otrava maşinilor de cules. Trecu pe lângă noi una nemaipomenită; Tonny şuieră, nu chiar ca un golan, dar destul de tare ca să-1 facă pe însoţitor să întoarcă capul indignat. Unde nu dădea Dumnezeu şi un caft ca lumea, o bătaie ca în 7păcate, să ne rupem hainele puţine de pe noi, să ne scoatem ochii, să ne cadă dinţii din faţă, să înţeleagă nefericita asta cât suferisem eu pentru dimineaţa care trecea uşor prin timp.
încet, încet, băutura mă duse cu ea departe de camerele sudice ale cărţii lui Iov, evocate de Tonny, şi de plutele lui imaginare cu care voia sâ străbată mările. La urma urmelor, o s-o iau pe fanată asta care arăta în soare ca un castravete epilat şi o să mă culc cu ea, şi proaspătul amic n-o să se supere... Asta era cel mai bun leac împotriva geloziei, să fug undeva cu copila, cu laboranta care nu mai spunea nimic, se droga tacit cu rom jamaica, ca şi mine, ca să uite şi ea cine ştie ce prietenie fără perspectivă, pe care nici voiajul, nici elocvenţa lui Tonny nu
reuşeau s-o risipească. Cerul era alb, în amiază treceau mici ambarcaţiuni cu pânze, pline de strigăte de fete, nimic nu era pur în această oră, în această torenţială revărsare de simţuri, colectivă. Eram cu toţii nebuni de-a binelea, căutând ceva lipsit de speranţă, nişte oameni explodaţi...
Plecarea rockerilor a fost mai puţin glorioasă decât sosirea. S-au strecurat aproape pe uliţele pustii ale oraşului, chiar motoarele nu mai aveau agresivitatea de la venire, parcă îngerii le puseseră o surdină ciudată şi rerragerea era dezafectată, ca la plecarea Moşilor din câmpurile copilăriei. înaintea lor nu mai erau două zile iresponsabile, marea, demenţa alcoolică, fetele care nu ţineau seama de nimic. Soseau dimineţile cu negură, cu condică, cu autobuze suprasaturate de călători, şefii priviţi ca la orice început de săptămână, inspecţiile şi, la utma urmelor, munca propriu-zisă care, oricât ar fi cântată de poeţii cu idei, nu este cel mai plăcut lucru din lume. In ce mă priveşte, nu aveam gânduri prea mari pentru viitor, o zi întregă mă duruse capul pentru că mă sculasem devreme, cu gândul întins de a termina ce aveam de terminat şi de a lua primul rren către Bucureşti. După socoreala mea, mai mult de o săptămână nu mai aveam de lucru, după aceea, expoziţia pictorilor de la 2 Mai îi privea pe ei, aveam să-i restitui lui Mihai ce aveam de restituit şi mi-aş fi văzut de treabă. In definitiv, mai găseam eu ceva de făcut, chiar dacă foştii prieteni ar fi încercat să mă ocolească, cât erau de laşi, şi at fi pretextat că nu găsesc pentru mine ceva ce mi se potrivea.
Expoziţia arăta ca după o explozie atomică. Fetele erau dărâmate, pieptănate prost, galbene, tăiau în silă litere din material lucios şi le cădeau pensulele în pelikanol, dinspre maidanul cu tiribombe nu se auzea nimic, soseau numai trâmbe de praf fierbinte care o luau razna prin sălile circulare. Lipsea Dina, Helga arăta ca un trandafir, nu ştiam de ce, mă studia pe sub
924
EUGEN BARBU
genele grele, blonde, nici Tizu nu venise la Expoziţie, vreo trei boboci de trandafir din câmpia Munteniei aduşi cu motoci cletele şi rămaşi în localitate îşi căutau un pretext de a fi pontaţi că au lucrat, cu ochii pe ferestre, gata să evadeze de sub esconâ şi să se prăvălească în mare. Erau înalte ca nişte baschetbaliste, cu braţe lungi şi puternice, tunse ca huliganii anilor 69, pline de ele, frumoase, cu danturi proaspete, mestecau gumă târguita în port şi întrebau în gura mare pe Corina:
— Dragă, cum stăm cu moravurile pe aici?
- La muncă, stătutelor! strigase ea şi-şi văzuse de rreburi cu un surâs care spunea multe. De-acum totul se liniştea, intra în rutină. Diseară avea să vină domnul Ceamburu, cum făcea din două în două zile, să-şi inspecteze acvariile şi să trăncănească despre morunii huso huso, despre sturioni şi prolificitatea ior proverbială. Auzisem eu despre morunul dauric sau caluga, huso dauricus din bazinul Amurului, care ajungea la greutăţi de peste 1 000 kilograme? Şi mă trăgea după aia spre fluviul Mississippi, şi dă-i cu rachiu de ienupăr şi cu Polyodon spadula. Săptămâna trecută abia trecusem la holocefali şi la peştii osoşi, mai aveam până să terminăm cursul şi începusem să-1 urăsc pentru că nu era imprevizibil ca alţi oameni, avea un repertoriu şi-1 bănuiam chiar pe bietul Tonny că face la fel cu stelele sale şi cu chestiile alea de navigaţie pe oceane, mica noastră traistă cu poveşti cu care voiam să rupem gura la ţărani.
- Cum a fost? mă întrebase o voce insinuantă din spate, cu ceva lipicios ca hârtia de muşte din vitrinele iaurgeriilor Constanţei. Era Helga, mirosind a săpun bun, nu arunca pe ea colonie sau parfum s-o tai, femeie bine crescută.
- Cum să fie? capsate totală. Tonny abia m-a adus acasă, am fost pe insulă, la un fel de zahana cu fleici şi peşti prăjiţi...
- Şi aia mică?
- O să avorteze probabil luna următoare, dar nu din pricina mea...
IANUS
925
Era limbajul crunt al beţivilor de luni, sastisiţi de încercările nocturne ale alcoolului şi mai ales de cele din orele următoare răsăritului de soare, când ce are el agresiv o ia razna prin trup şi distruge şi se apucă să facă urât.
- Nu vrei ceva de cap? Sunt dotată, ştiu ce vă trebuie la toţi lunea de dimineaţă.
- Nu, mulţumesc, nu fi maternă, am avut o mamă pe care am urât-o, mi-ajunge....
- N-o face pe nebunul, ia bulinul ăsta, e nemţesc. Bayer, ori pe vremea ta nu se luau aspirine Bayer?
Adusese şi o sticlă cu apă minerală, rece, ţinută la frigider. Era bunăstarea şi bunăîngrijirea în persoană, de altfel de la început o bănuisem că practică un fel de iubire penttu semeni care te putea scoate din sărite.
- N-a venit, spuse neglijentt şi eu ştiui la ce face aluzie. Acum dă socoteală pentru faptele sale soţului legitim...
- Dacă n-o omoară, tot nu e nimic...
- A, nu se poartă la noi aşa ceva, ori vii de pe maidane? Cuvântul răneşte mai rău decât orice!
Avea un talent nemaipomenit, ca şi celelalte fete de aici, de a-şi bate joc de toate, de a se face că o doare în cot de otice, dar, în momentul în care-i dispărea un ruj sau poşeta pe care o uita pe mesele din jur, răcnea ca arsă cu fierul roşu.
îmi vedeam de treabă, ocolii toate parcelele sugrumate de panouri, ridicate nu după gustul meu. In general, Expoziţia era prea încărcată, pentru că existau oameni care voiau să arate chiar tot ce făcuseră sau aveau de gând să facă, neglijând regula vitrinei: a arăta lucruri puţine, dar semnificative. Pe la 12 o ştet-sesem, mâncasem iaurt şi băusem limonada, ceea ce avea să se lase cu un dezastru, pe urmă mă înrorsesem, uram marea, nu voiam să aud de ea, fetele şi băieţii plecaseră, bătea vântul în această serie de săli circulare în care numai un om de serviciu mai mătura. Am stat până seara, mi-era urât să mă întorc la vilă să dau ochii cu Dina sau măcar s-o aud la duş. îmi trăsni prin
926
EUGEN BARBU
minte ideea unei dezertări, dar îmi fu ruşine de Mihai, in .11 fi făcut albie de porci şi nu de gura lui mi-era, cât de ceea ce ar fi putut crede ceilalţi despre mine. Seara s-a mers la Cazinou, a fost o masă funebră, regina osttogoţilor lipsea; eram ca la 1111 requiem, nu altceva. întârziam intenţionat, beam în duşmănie ca să ajung distrus acasă, să adorm în câteva minute, ceea ie se şi întâmplă. Dimineaţa mă trezii cu Helga lângă mine, dor mise bine, arăta proaspătă şi o întrebai uluit:
- Da cu tine ce mai e pe aici?
- Uiţi că m-ai răpit Ia trei noaptea din aşternut şi mi ai făcut declaraţii?
-Eu?
- Tu. Ai vrut să ridici vila cu susul în jos dacă nu aş (i acceptat să te urmez. Arătai ca un taur comunal; noroc că ţi-a 111 astupat gura şi-am acceptat să te-adorm ca pe un prunc. Ai putea ca măcar acum, când toţi au plecat la lucru, să-ţi ară li calităţile care te-au consacrat ca mascul...
O trimisei la duş şi mă privii din nou în oglinda coclită a lui Ceamburu, arătam ca un dezgropat, privirile mele nu mai aveau nimic omenesc. Trebuia să-mi schimb felul de viaţă, nu mai aveam încotro.
- Spune-mi, cum s-a distrat fratele tău? întrebai când le meia se întoarse, învelită într-un prosop care nu ascundea prea multe lucruri.
- Cine ştie! Abia am apucat să ne dăm bună ziua şi să-mi lase nişte bani. E foarte ocupat.
- O să vină şi sâmbătă?
- In fiecare sâmbătă...
Râse brutal, cu o satisfacţie pentru care ar fi meritat palme. Se îmbrăcase, era grăbită, nu părea jignită că am cărat-o după mine în noaptea trecută.
- Te rog să mă ierţi, nu m-am controlat.
- Lasă fleacurile...
- Crezi că m-au auzit ceilalţi?
IANUS
927
- Şi dacă te-ar fi auzit? Ori vrei să nu-ţi strici reputaţia? Nu era chip să vorbeşti cu ea, o sărutai uşor pe frunte, un
sărut cult, cum ar fi spus şi Dina.
- Mergem?
- Unde?
- La Trei papuci. Vreau să fac o baie bună.
Ducă-se dracului cu Expoziţia lor, cu porumbul lor cu tot şi cu toată familia gramineelor crescută pe pământul sactu al Dobrogei noastre milenare...
- îmi promiţi că ai să fii drăguţ cu mine? mă întrebă.
- Depinde ce înţelegi prin asta. Nu-mi plac spectacolele în ; aer liber...
Pornirăm la drum, ar fi trebuit să am şi eu o motocicletă, i să scăpăm de autobuze. Un megafon uriaş dădea sfaturi literare i prin gura unui distins universitat, care se ocupa şi de soarta 1 tinerilor poeţi. Noroc cu autobuzul care se urni şi ne scăpă de I vocea lui. Mă obseda o melodie cântată de Doris Day, sâm-\ bată seara. Nu era cel mai bun lucru auzit vreodată, dar nu ştiu | de ce-mi plăcea. „Am devenit sentimental ca o fetiţă de pen-i sion!" mă certai în gând şi privii cu recunoştinţă la profilul clasic { al Helgăi. Nu semăna deloc cu Maurul. Ce curios lucru, era sora lui, ne înrudeam într-un fel, eram cumnaţi în acesr joc dobitocesc al instinctelor. îmi adusei aminte de predicile din celulă ale unui preot care ne invita la elevaţia spirituală. Cu orez fiert şi pâine mucegăită, elevatio mentis era un rahat. Ori ai vocaţia de a mânca pe un stâlp muşte, ori te faci peşte ca Tonny, care ttebuia să aibă grijă să nu spună bancuri proaste babelor cu care trăia şi să strângă cunoştinţe şi bani pentru pluta lui cu care va eşua în mările Sudului, ca să cadă pradă, probabil, unor frumoase femei cu colane de corali la gât...
Ceva nu mergea, mi-era mai greu să suporr viaţa decât în împrejurări şi mai dure. Coborârăm şi privii stâlpii posturilor de grăniceri. Marea venea spre noi, era numai o apă stătută. O zi ca asta fără valuri întâlneam rar, era bună şi pentru baia
928
EUGEN BARBU
unor copii. Soarele ardea nemilos, dar nouă nu mai avea cc ne face, ne lăsasem două rânduri de piele.
De sus, de pe faleza de pământ, o zării pc Dina. Sta singura pe pânza ei de in tărcat cu dungi verzi. în mare mi se păru că I văd pe puştiul sosit cu comandoul de motociclişti, unul Cosi iu sau aşa ceva. Şobolanii îmi luaseră locul şi mă apucă un chel sa nătos de scărmănat, pe care abia aşteptam să-1 duc până la capai.
- Văduva neconsolată te aşteaptă, spuse Helga, ştiind i a Dina îi stricase o dimineaţă tandră, cu mângâieri nevinovate şi cuvinte iresponsabile.
- O urăşti?
- De ce s-o urăsc? Suntem prietene de şapte ani.
- De atâta timp durează porcăria asta cu fratele tău?
- Nu e o porcărie. Se poare întimplă oricărei femei ca sa nu-i placă bărbatul şi sâ-I iubească pe altul...
- De ce nu se căsătoresc?
Ea se opri în loc şi vântură sacul, şi nădragii aceia de bumbac sau din ce dracu erau făcuţi tremurară în briza care urca până sus, pe faleză.
- Ia nu mai motaliza pe alţii! E mai cinstit aşa...
Parcă mi-ar fi dat o palmă, dar nu eu vorbisem, mânia mea vorbise. Jos, Dina nici nu ridică ochii spre mine.
- Bună, zise cu ironie. Cum aţi dormit azi noapte?
- E nesuferit, mă denunţă Helga, bucutoasă că cealaltă ştia totul.
Nu le mai ascultai. Viaţa nu avea chiar nici un sens, venisem aici ca să uit o perioadă din existenţa mea, o perioadă absurdă, şt intrasem în ceva şt mat absurd, ar fi rrebuit să râd de mine însumi, dar nu puteam. Helga se dezbrăcase de tot. îşi arăta soarelui coapsele superbe.
- O să-1 sperii pe copilul ăsta, îi atrase Dina arenţia, arătân-du-1 pe Costin, nu e obişnuit să stea lângă femei goale____
- Să se obişnuiască. E băiat bine crescut, de la mama lui, nu e rudă cu Brătienii?
1ANUS
929
- Şi dacă e rudă cu Brătienii trebuie să te vadă pe tine aşa cum te-a născut mămiţica?
Helga consimţi să-şi aşeze un fel de zdreanţă peste sex pentru eă din mare sosea tânărul acela cu părul ca paiul copt, sfios ca 0 domnişoară, pe care ghicii că prietena mea nu avea să-I ierte alt îi vor mai sta oscioarele pe aici. Marea mirosea a pepene galben, era leşinată şi stătută. Mă ridicai, salutând pe noul nostru partener, care luă locul meu pe pânza Dinei. Intrai în mare şi după un sfert de ceas auzii un glas care mă striga de alături:
- Hei, Componist, mă mai iubeşti?
Surâsei fără să pot spune ceva şi înotai mai departe, rudimentar, cum înotam de obicei. Veni lângă mine. Avea priviri hipnotice, poare din cauza srrălucirii soarelui, poate din cauza sării.
- Cc-i cu rine?
- Nimic, mă apăram eu şi dădeam să arăt ca Johnny Weissmtiller în Tarzan...
- Nu vrei să mă duci la prânz la Ciali, să-mi dai un
kadân bndu?
- Dacă ţii cu orice preţ...
- Nu-mi plac replicile auzite la cinema...
Se depărta. în cerul de deasupra se montau clădiri pufoase şi norii veneau cu turlele lor dinspre Turcia, aveau ceva neagresiv, doar soarele le schimba culoarea şi un lucru care-i rodea pe dinăuntru. Unii se făcură negri şi aduseră ceva vânt, care mai răcori puţin totul. Mă întorsei lângă puştiul care trăgea cu ochiul la şoldurile dezgolite ale Helgăi, prefăcându-se că nu-1 inreresează. Vorbeau franţuzeşte despre ultima descoperire literară a snobilor noştri: Camus. Costin, sau cum naiba îl chema, graseia uşor, ca şi cum şi-ar fi impus asta ca să fie mai interesant, îmi cedă locul şi se duse în mare după Dina.
— Ei? întrebasem? Când îi faci felul?
930
EUGEN BARBU
IANUS
931
- E crud, dar e bine crescut, spuse ea într-un fel indifereni, care-mi vorbea destul despre ceea ce avea de gând. Şi tu? V-aii împăcat în larg ca doi mateloţi care se regăsesc după un naufragiu?
- Ce crezi?
- Ce cred?
Helga aruncase pânza care mai acoperea ce mai putea fi acoperit pe ea. Nu credea nimic. Era tristă. îi venea să plângă.
- Nu am succes la bărbaţi, până şi pe puştiul ăsta 1-a făcui praf Dina, toţi se îndrăgostesc de ea şi noaptea vin la mine să le pun comptese pe capetele înfierbântate.
Nu plângea, o mânie rece o stăpânea.
- De fapt ar trebui s-o rup cu cercul ei, dar mi-este gteu să mă împrietenesc cu altcineva, mie unul ca Tizu mi-ar fi trebuit...
- Şi de ce nu faceţi schimb? Mă măsură ca pe un idiot.
- Tu chiar nu înţelegi nimic din toate astea?
- Ce să înţeleg?
- Chiar ne crezi nişte curve?
Cuvântul suna foarte btutal în gura ei, dar cu nu negai.
îmi întoarse spatele şi putui să-i văd fesele perfecte, înnegrite bine, cate nu aveau nimic senzual în ele.
Tot ceea ce făceau femeile astea era preţul plictiselii, al unei imense plictiseli. Pentru ce fuseseră ele pregătite? Pentru călătorii, pentru Sorbona poate sau pentru Cambridge, şi în locul acestora ce avuseseră? Prelegeri despre producţia-marfă, care nu le interesa nici cât negru sub unghie. Ah, bietele fete de familie, crescute cu guvernante, cu grădinari, cu lachei, cu maşini, proiectate deodată în mici camere igrasioase, în mansarde, vara, pline de căldură, cu baie comună, unde era, cu coridoare cu vecini indiscreţi, cu mers de dimineaţă la servicii umilitoare, sau cu duminici în Talcioc, unde o mătuşă vindea o broşa foarte scumpă cu camee, preţ fix 2 000 lei, nici un leu mai puţin că s-ar răsuci în groapă răposatul. Răposatul bătuse ţăranii la moşie, îi spoliase, petrecuse la Moulin Rouge şi ţinuse discursuri
pattiotice în Parlament. Dracu mai ştie unde era adevărul. Nu-mi inspirau milă, dar le tratam ca pe nişte fiinţe recuperabile. La drept votbind, fusese o vteme când aş fi construit dtumuri în munţi cu ele, dar asta chiar ajungea? încet, încet, reveneau în societatea noasttă: prin căsătorii, prin copii, prin < $   nepoţi, învăţau la rândul lor, din ce brumă mai aveau, pe 1 H   trântorii ăia mici câte două sau trei limbi străine, îi trimiteau, lp   mai ales pe fete, la şcolile de balet şi să vezi şi să nu crezi: rămă-ii    şiţele falnice ale burgheziei zdrobite de lupta de clasă absolveau I    printre primii şcolile pe la Leningrad sau dracu ştie unde şi î    porneau în turnee peste graniţă după verificări şi paraverificări J    şi se întorceau de trei sau de patru ori, şi, deodată, ocheau un ;.    nătâng de funcţionar superior pe Ia cine ştie ce societate f    americană sau vest-germană şi, iată-le, reintrau în viaţa pe care o părăsiseră mamele sau bunicele lor, în timp ce avalanşa de discursuri afirma la infinit lupta de clasă şi alţii strângeau tablouri şi le ascundeau prin poduri, aşteptând o restauraţie sângeroasă.
Pe plajă apăruse un plonjor, cu cască şi suliţă, un fel de triton de metal ieftin, cu papuci care-i făceau labe de gâscă, într-un bikini plin de pete albastre şi verzi, păros, fălos, negru, musculos, privind spre trupul gol al Helgăi. Aceasta nu se sinchisi şi el trecu mai depatte, o văzu pe Dina cu Costin şi se aruncă în subteranele lichide ale mării ca să-i sperie, să le rupă gleznele poate cu ciomagul acela metalic. Dracu ne lua, era limpede, începusem să ne occidentalizăm: vânători acvatici, pe când ski nautic şi corăbii cu motor care să ne tragă în larg? Era invidia neagră şi veche care vorbea în mine, sau o celulă vigilentă la modul paşoptist?
- îmi aduci nişte scoici? mă rugă Helga pe neaşteptate.
- Ce te-a găsit?
- Sunt tristă...
- Ei, cum aşa?
- Mi se întâmplă chiar şi mie...
- Curios.
932
EUGEN BARBU
IANUS
933
Adunai un pumn de cochilii cenuşii, negre şi albe. Sunau plăcut în pumnul închis. Iar veneau dinspre larg mirosurile stranii ale mării. Pepeni galbeni spintecaţi şi ceva sărat, dulcele amestec de aer fetid şi resturi de fumuri strânse noaptea de vânt şi cărate până aici din capriciu.
îi întinsei scoicile şi ea se uită la ele atent, ca şi când atunci ar fi văzut pentru prima oară aşa ceva.
- De ce nu fugi la Bucureşti? mă întrebă pe neaşteptate.
- De ce să fug?
- Nu vezi că eşti pierdut?
- Ce se numeşte a fi pierdut?
- Te-a chemat să rămâi azi cu ea la prânz?
- Da, de unde şrii?
- O cunosc mai de mult ca tine. Face totdeauna aşa.
- Cum adică totdeauna? Vrei să spui că în afară de fratele tău...
- Asta nu pot să ştiu. Are arâţia priereni, e o tactică, încât nu poţi afla niciodată cu care e numai prietenă şi cu care nu... De aceea nici nu se însoară fiarele meu cu ea...
înţelegeam.
- îl iubeşte?
- Nu cred. E numai orgolioasă.
Sosea din mare, urmată de Costin, care făcea paşi mari şi-şi ridicase umerii ca atleţii care au avut un start bun. îi urma şi plonjorul care se şi prezentă, scoţându-şi masca de plexiglas, aruncând suliţa metalică alături. Avea un nume imposibil de reţinut şi spunea prostii în serie. Nu-i ascultai, regretam că venisem, deşi îmi fusese dor de mare, de soarele ăsta. Timpul trecea în mod imbecil.
Pe neaşteptate, Dina începu să se îmbrace, rugându-ne să întoarcem spatele cât îşi trăgea dangarezii, ceea ce mă enervă la culme, pentru că bănuisem că intimitatea asta numai mie mi se cuvenea, şi pe urmă, când fu gata, inclusiv aşezarea
<§-   brăţărilor de argint pe braţul stâng, ca şi când totul ar fi fost
firesc, îi spuse puştiului: ;|        - Costine, rămâi cu Helga şi, vezi, nu-i face curte prea mult...
Nenorocita îl moştenise şi pe plonjorul care mă invidia fără I   nici o ruşine, dând să mai spună ceva după ce sărutase mâna, t   care zornăia, cu brăţările Dinei. Urcarăm treptele în amiaza I    albă, fără identitate. O privii pe furiş. Plânsese zilele astea, avea cearcăne. Străbăturăm cartierele sărace din marginea Constanţei în tăcere. Mă târâm, îmi era frică, mi-era lehamite. îi povestii că intenţionam să plec imediat ce aş fi terminat lucrul meu la expoziţie. Nu spunea nimic, nu protesta, i se părea normal, şi asta mă scotea din sărite. Nu întrebă nici măcar de ce nu mergeam la 2 Mai pentru cealaltă expoziţie, a pictorilor?
Străzile erau pline de coji de seminţe, mirosea a porumb fiert şi-mi dădui seama că sezonul se termina, intram în august sau intrasem de-acum, şi vremea nici nu ştiu când ttecuse întte partidele lor de bridge şi dansul bezmetic pe terasa Cazinoului şi venirea rockerilor, care mă dăduse peste cap, şi ea, această venire avea să se repete săptămânal, între discursurile dintre două pahare de rachiu cu ienupăr ale lui Ceamburu şi prietenia blândă a Tizului care se obişnuise cu figura mea catastrofică, arătând ravagiile suferite în avalanşa sentimentală în care intrasem fără voie şi din care încercam să scap eroic.
Ajunsesem la Ciali, privii pasărea lui nemişcată din colivie şi nu mai spuserăm nimic. Turcul ştia ce ne trebuie şi suportai greu tăcerea interogativă a femeii.
- Nu vrei explicaţii? mă întrebă.
- De ce explicaţii? Ce trebuie să-mi explici mie?
Râse uşor şi în ochii ei se citi puţină compătimire. Ii privii capul tuns de copil. Se juca cu mâtăniile scoase din geanta de voiaj şi le uită pe masă. Mâncarea nu mai sosea.
- Mi le dai? -Ia-le...
934
EUGEN BARBU
IANUS
935
Le luai. Erau uşoare, parfumate, nu aveau nimic sacru. Erau un pretext. Citisem de dimineaţă în trecere ziarele şi aflasem că la Roma, în noaptea ttecută, nişte tineri neidentificaţi decapitaseră statuile din parcul Borghese. Era o nebunie colectivă, sau o nemulţumire ce nu mai putea fi stăpânită? Cu ce rimau toate astea? Maşini cărora îi se dăduse foc, lipsa de îngrijire a fetelor care dormeau pe sub poduri şi se lăsau făcute poştă, care ucideau pentru a face rost de bani ca să-şi cumpere LSD? O lume drogată, amotală, în jur, aceste femei care nu ştiau ce doresc, dornice să se piardă peste câmpii galbene de grâu copt pe şei de motociclete, sau să gonească cu 160 la oră pe strajîbahnuri, curioase să afle gustul morţii mai devreme, nemulţumiţi cu toţii de civilizaţie sau de absenţa oricărui ideal? Şi noi, care aveam un ideal, moral şi social şi mai ştiu eu cum, de ce eram nemulţumiţi? De ce ne era frică?
- Dă-mi voie să-ţi ridic mânecile... I le întinsei pe rând, amândouă braţele, unul după altul. Făcea asta foarte serios, ca şi când ar fi suferit dacă le-aş fi purtat altfel. Pantalonii strâmtaţi de ea îi plăceau, ar fi trebuit să mă gândesc să fac ceva şi cu părul ăsta prea lung, să-I mai scurtez, şi îl şi scurtasem la prima ocazie. Orice s-ar fi întâmplat cu mine, ăsta eram, nu se putea modifica nimic în psihologia mea, chiar dacă aş fi luat înfăţişarea Maurului. Mereu mă întorceam aici, mereu vedeam statura aceluia şi pe urmă ideea că stătuseră între dune, singuri, atâtea zile, iar eu şi celălalt, soţul, ştiam de asta şi ei nu-i pasase...
Sosiseră crochetele, nu mai aveam nici un chef de mâncate. Aici, la Ciali, nu se putea bea nimic. Pe unde ot fi quasarii şi supernovele lui Tonny, care pulsau în cosmos şi eu nu le vedeam la ora asta din cauza soarelui, totul plutea, îşi căuta alt orizont. Când eram dincolo nu puteam să văd cerul, cerul nos-rru era un tavan jos de pe care plonjau ploşniţele şi le vânam, dar se lăsau greu prinse şi nu ne mai gândeam decât la somnul nostru furat, la apelurile venite pe neaşteptate şi la ura pe care
o poate stârni absenţa cerului pe care-1 ştiai şi nu aveai cum să-1 zăreşti şi nu vedeai decât ploşniţele astea ce ttebuiau vânate. Mânca, îi era foame, era clar că se certase cu bărbatul ei. Nu o mai privii, aş fi cerut ceva de băut, dar iar îmi adusei aminte că Ciali nu avea decât lapte bătut. Trecură greu câteva clipe, ni se aduse apă minerală trecută, afară era o căldură fără limite, abia putui să mă ridic, să achit şi să mai privesc la pasărea din colivie, şi ea moţăind definitiv pe trapezul de lemn. Uram birtul ăsta puturos şi mă şi visai undeva, afară.
- Ce facem? mă întrebă, ea însăşi golită de orice iniţiativă. -Aş bea ceva...
- Acum? Te sinucizi. E prea cald...
- Te rog...
- Bine, dar nu-mi reproşezi nimic...
- Ce să-ţi reproşez, eu sunt un intrus între voi, ar trebui să-ţi mulţumesc că m-aţi primit, că stai de vorbă cu mine...
- O, Alioşa Karamazov...
Găsirăm un fel de grădină părăginită la un colţ de stradă, plină de căruţaşi care beau în picioare şi plecau. Nu puteam să sufăr berea, era prea nemţească pentru mine, n-avea nimic spiritual în ea, s-o ia dracul. La o masă de lemn ciuntit ne prăvălirăm în umbra binefăcătoare a unei viţe ce începea prematur să îngălbenească. De undeva sosea un mic vânt rătăcit pe uliţele prăfoase. Era într-adevăr un ceas când ar fi trebuit să dormim bestial până se răcorea. Treceau maşini grele pe o stradă alăturată, motoarele pâcăneau, o să mă blesteme, mă gândi. îl invocai în gând pe Sfântul loan Chrisostomul, al elocinţei, să-mi dea graiul înapoi, dar asta nu reuşiră s-o facă decât cinzecurile de rom Jamaica, chiar se înttecu pe sine acest tom, pentru că devenisem agresiv şi mă trezii cerându-i socoteală pentru prezenta Maurului. Nu spunea încă nimic, bea şi ea Fernet, dar nu avea nimic disperat, nu se uita la mine ca la o bâzdâganie. Ce mă găsise? Ce dracu aveam? Mi se suise la cap căldura asta?
937
936
EUGEN BARBU
1ANUS
Abia spre seară ceea ce ne despărţea fu ucis de osteneala alcoolului.
Se ridicase pe neaşteptate şi-mi spusese:
- Haide...
Era o seară tumefiată, totul părea murdar şi neterminat, oraşul arăta ca o latrină de cazarmă, necurăţată de mult. Oamenii abia umblau, ucişi de soaţele de peste zi. Nici eu nu arătam prea bine, cred. Ajunsesem pe cheiul porrului Tomis, naiba ştie când şi cum, marea mă dezmetici puţin. Arunca spre mine un val rece de aer, o boare putredă şi lumini smulse de undeva din largul ameninţătot.
- Plângi? o întrebai.
Umerii i se scuturau spasmodic. Nu-mi răspunse multă vreme.
- Dă-mi batista ta.
Avea obiceiul să împrumute obiectele altora, creând astfel un fel de intimitate inevitabilă. îşi şterse ochii şi păstră bucata de pânză. Era bine crescută, voia s-o spele şi să mi-o înapoieze, pentru că ăsta ar fi fost semn de despărţire şi ea nu voia să se despartă de mine, îmi spunea toate astea cu un glas de copil.
- De ce nu vrei să te desparţi de mine?
- Nu ştiu...
- Dar mâine, oricum, sau poate în noaptea asta, dacă nu am să fiu atât de laş, am să plec la Bucureşti...
- Nuuuuu...
Răcnise aproape, cu o disperare care ar fi clintit şi sufletul acelui groaznic personaj dintt-un film color german: Inimă rece.
- M-am rătăcit printre voi şi eu nu vă înţeleg, la drept vorbind. Ce dracu vreţi unii de la alţii?
Mă privea cu acea miopie care făcea sâ-i strălucească ochii. Mi se făcuse milă de ea.
- Spune ce s-a întâmplat?
- M-a cerut de nevastă. Este pentru a treia oară. Plânse iar scurt, descărcându-se.
- Şi tu ce i-ai spus?
- Că nu-mi las bărbatul...
Avea un glas de femeie burgheză pentru care noţiunea asta cretină, bărbatul meu, însemna foarte mult, deşi făcea ceea ce făcea. Era greu s-o înţelegi.
- în definitiv, îl iubeşti?
- Nu ştiu...
- Atunci?
- Vreau să termin povestea asta şi nu pot.
Mă aşezasem pe digul de piatră, încă încălzit de soarele zilei care trecuse. O chemai lângă mine, luându-i braţul. Stătu fără
să mă vadă.
- Şi el ce-a făcut? El era Maurul.
- A plecat cu roşcata aia si au dotmit la Năvodari.
- Şi tu?
- M-am încuiat două zile în casă.
- înţeleg.
Fusese furioasă, geloasă, îl aşteptase. Maurul'juca tare, juca înfiorător. Dar toc nu înţelegeam de ce vrea s-o ia de nevastă, îmi răspunse ea, fără să ştie ce gândeam atunci.
- Dacă ne căsătorim, celălalt n-o să suporte... Celălalt eta soţul ei. Ce limbaj...
- Şi-atunci?
-Atâta răspundere nu pot să-mi asum. Ii spuse numele mic, cel cu care se chemau în intimitate, un nume de o banalitate înfiorătoare, şi îmi povesti cum are grija de ea, cum o cunoscuse încă în liceu fiind şi cum o aştepta la Regina Măria în faţă şi ce elegant era pe atunci şi cum o invidiau celelalte fete pentru câ un om serios îi făcea curte şi cum merseseră la biserică, la SfântulElefterie, şi se cununaseră cu popă şi ce lume fusese şi pe urmă fericirea scurtă se năruise ca într-un roman prost de la începutul secolului.
- Şi individul acesta când s-a ivit? întrebasem cu o ură nedisimulată?
938
EUGEN BARBU
IANUS
939
- A, la un fel de ceai cu bridge şi dansase cu ea şi totul se dăduse peste cap, se dusese la el acasă şi o cunoscuse pe Helga şi ea acceptase să facă pe intermediarul între ei, dar lucrurile nu se pot ascunde multă vreme. Casa în care şedea Maurul se găsea în centru, undeva prin spatele unei biserici armeneşti, şi lumea aflase, şi aflase şi soţul ei, şi fusese o dramă, şi ea vrusese să-şi strângă bagajele şi să fugă, dar bărbatul o rugase să se mai gândească, şi se mai gândea şi în clipa de fată, cunoşteam vechea laşitate reciprocă, un tacâm de groază, toată lumea era în pagubă şi comedia continua.
- Şi acum?
- Acum? El n-o să mai vină sâmbătă, cum trebuia. Pleca cu oafa aia roşcată la mănăstiri şi ea ce se făcea singură,
disperată, pentru că numai aşa mai suporta viaţa asta cretină, cu tăiatul literelor şi cu sălile de expoziţie şi cu mizeria aia de pelikanol şi fete care se uită la ea ca la o prostituată...
înţelesei că mă aflam pe postul infirmierului, puturos rol!
Vântul de noapte iscat pe neaşteptate strângea hârtiile şi cojile de seminţe din micul port dezafectat, fără corăbii şi fără marinari. Dinspre casa ca o iurtă a lipovenilor se auzeau înfiorătoarele coruri ruseşti. Cântau Occi cironia cu nişte glasuri dureroase de episcopi şi simţeai că peste un ceas îşi vor da foc cu o durere pe care nimeni nu avea cum s-o priceapă. Mă şi gândeam, cum o să-mi fac bagajele şi o să mă târăsc până în gara sufocată de sezonişti şi ce frumoasă vară urâtă o să-mi petrec eu în grădinile Bucureştiului şi cum o să cobor scările asudate de dimineaţă încă de la opt, când soarele Bărăganului avea să mă alunge la ştranduri şi cine ştie încă unde...
- Ce gândeşti despre mine?
- Nimic. Nu e nimic neobişnuit în ceea ce îmi spui... îmi luă mâna şi se uită cu ochii ei miopi la mine.
- De fapt, de ce fugi? o întrebai. Nu stia.
- Ai avut odată un mare eşec sentimental, nu-i aşa, şi ai rămas cu un complex... îţi place curtea bărbaţilot, te culci cu toţi?
Râse scurt.
- Nu chiar cu toţi, mai rămâne şi ceva pe de lături. Zâmbi amar.
-Aşadar, drapelul în berna, sâmbătă, frumosul Maur nu va mai veni. Sunt tare neconsolat, ce pot să fac pentru tine, Dina?
Tăcu indignată că nu înţelegeam nimic din ce-mi povestise. Era gteu atunci să mai înţeleg ceva.
Ne târârăm spre vilă ca la o înmormântare, casa lui Ceamburu era plină de lume şi veselie. într-un minut se afla în mijlocul şobolanilor de serviciu şi glumea cu acei puşti care cărau platouri cu gustări şi rachiu de ienupăr. Nu lipsea nici proprietarul. Tizu nu o întrebă unde fusese. Eu îi dădeam destule garanţii. Ştia să se estompeze, avea un fel de a o săruta părinteşte pe frunte, fără nimic posesiv în el, fără nimic agresiv, ca şi când ar fi aşezat pansamente, înţelegeam cuvântul ăla imposibil sărut detaşat, îmi venea să râd şi să plâng în acelaşi timp. Se dansa, existau discuri noi şi magnetofoanele aşteptau în rezervă. Ceamburu exulta în limbajul său piscicol, aflai că trebuia să ne mutăm pentru că expoziţia era pe terminate şi vila nu mai putea să fie ţinută. Coincidea cu plecarea mea, la ţanc sosise toată chestiunea, participam deci la cheful de adio, începea o altă viaţă. Mâine de dimineaţă trebuia să ne cărăm hârţoagele şi hainele la hotelul Metropol, vechiul Metropol al Constanţei, care arăta ca o magazie de cereale. Helga se lipise de mine insinuantă.
- Ei, şansele tale cresc precum cotele apelor Dunării, nu-i aşa? Frate-meu a curăţat-o.
- Ştii tot.
Nu se putea ascunde nimic în lumea asta besmetică şi indiscretă.
- Te previn că te-am turnat şi pe tine. Cu tot ce faci, cu mutra asta capie. Ştii să te baţi? Mi-a spus că o să te calce cu motocicleta dacă mai vine şi află că te ţii de capul Dinei.
940
EUGEN BARBU
1ANUS
941
- Nu are decar.
Dădusem din umeri şi-mi promisesem o doză mortală dc rachiu, nu era nici măcar greu să te îmbeţi. Privii marea zăcând în bezna neagră a nopţii. îmi plăcuse vila asta cu mirosul ei de vopsea, cu viaţa secretă din pereţi a acvariilor, cu pânda misterioasă a peştilor care tot aveau să ne invadeze odată şi-odaia.
Acum totul se termina. Se auzeau paharele lovite de stânei,
aruncate peste bordul terasei de lipovenii de alături, care tot
mai cânrau în cor liturghiile lor.
„Direct Ia gară" hotărâi, „fără sentimente, pentru că nu poţi
să-ţi permiţi aşa ceva, ar fi prea mult pentru tine..."
- Nu dansezi? mă invită Dina.
- Nu, sunt şi aşa destul de ridicol...
- Sper că vrei să asculţi ceva la ureche, e prea multă lume de faţă.
Ii luai umerii şi ne învârtirăm încer în sunetele unei mala-gbenii prelucrate de Mantovani, care avea ceva tragic şi peisagistic în notele luate cu melancolie la chitare sau ce dracu erau instrumentele acelea electrice care făcuseră din muzică un fel de rugăciune.
- Nu ai să pleci, nu-i aşa?
- De ce întrebi?
- Pentru că am nevoie de tine...
Rasei crâncen, ca şi când aş fi auzit că mi-a murit prietenul ce) mai bun.
- Cum adică ai nevoie de mine? Ce cuvânt e ăsta? Tu suspini după altul şi ai nevoie de mine!
- Nu mă iubeşti puţin?
- Şi dacă te-aş iubi puţin la ce mi-ar folosi?
- Bine, Componist, pleacă...
Ameninţa ca un copil supărat, care vrea să-ţi arate câ o să-şi sfărâme jucăria pe care i-ai dat-o...
Cunoşteam jocul ăsta periculos al femeilor. Era un fel de milă la început, cum au toate femeile fata de bărbaţii care le
P16
iubesc, milă în care intra puţin orgoliu satisfăcut. Nu conta că mai erau alţii: soţul, un amant, nu era neplăcut să mai existe cineva gata să-şi piardă capul. Cine ştie ce reperroriu are şi el, ce cuvinte care se ţin minte şi sporesc zestrea afectată a femeilor care la 35 de ani sunt părăsite şi adună ca nişte cămile în cocoaşe apa asta vie pe care mai târziu o drămuiesc şi supravieţuiesc din ea. Da, panglicuţe, scrisori, cadouri în cutii, pentru că viaţa lor sentimentală este atât de scurtă! Pe urmă, bărbatul o ia razna şi se duce tot după cele frumoase şi tinere şi ele trăiesc din grămezile astea de funduliţe şi cercei, şi cadouri, şi dau în cărţi, şi beau cafele peste cafele, şi-şi iau amanţi tineri, focoşi, pe care-i plătesc în felul lor, şi celălalt, partenerul cu care s-au obligat reciproc sâ trăiască până în vecii vecilor, se uită mereu pe fereastră, ca în anecdota aceea teribilă când nevasta spune: „Plouă groaznic afară, dragul meu", şi el, cu nasul în ziar, exclamă într-o supremă plictiseală: „Dă-i în pizda mâ-sii!" Pe cine îi dă în aia mă-sii nu se ştie, dat îi dă, şi asta exprimă toată lehamitea universală a bărbatului...
Nu o iubeam deloc în seara asta. Cu femeile, copii ai durerii, să nu aveţi explicaţii sentimentale, câ totul se duce dracului.
- Plec, totuşi, e mai bine...
Ca în filmele cu Mireille Balin în decorul Algeriei franceze din 1936, cu Marea Mediteranâ în spate şi cu orchestre în haine de alpaca, iar ea, languroasă ca o stridie în călduri, şi el dur şi halucinant.
Mă părăsise şi-1 cultiva acum pe Costin acela, şi iată apăruse şi plonjorul subacvatic, îi mai lipsea tridentul şi masca de apă. Era frumos, bronzat, cu o cămaşă impecabilă, ce bine ştiau ăştia să se îmbrace, arăra grozav, eram invidios şi mă gândeam că dacă o las singură pe fata asta nebună, o sâ se culce cu ei, numai ca să se răzbune pe Maur, nu pe mine, şi mica laşitate începu să mă roadă, şi ceva murdar din mine începu să spere că se va alege cu o ciosvârră de sentiment, cu un răhăţel de surâs, ceva. Trebuia numai s-o fac pe intransigentul, dar să nu fiu, ah, dacă
942
EUGEN BARBU
IANUS
ar fi venit Mihai în seara asta, puteam să pretextez că el in .1 obligat să stau la post, să metg dincolo, la 2Mai, unde aveam să începem altă viaţă.
Helga, bosumflată, avea un obraz ca şi când ar fi primii palme, ttecuse puţin timp de când o ţinusem în btaţe pe Diiu şi mai băusem ceva şi mai auzisem o poveste cu sturioni eniis.i de Ceamburu.
- Ce-i cu tine?
- Mi-a spus că dacă mai dormim împreună în noaptea asm e jale, face scandal...
- Bună, e geloasă...
îmi veni să râd şi înţelesei că trebuia cu adevărat să plec dacă voiam să obţin ceva de la ea, pentru că spre disperarea mea pri cepui că totul nu se va termina cu bine, îmi plăcea definitiv.
- Ştii ce, o sfătuii pe Helga, te rog eu să vii la mine, cum dăm stingerea, şi dacă poţi să faci şi o scenă de istetie va fi cu atât mai bine...
- Porcule, o iubeşti, spuse, şi-mi dădu o palmă uşoată, ca să nu audă nimeni.
De pe terasa lipovenilor cădeau merele coapte dintr-o livadă, beţivii noştri vecini bând lung după cerdacul de lemn până ameţeau, şi pe urmă se rostogoleau în peisaj pe nisipul plajei. Buf! Atât, şi adormeau adânc în acelaşi minut.
A doua zi mă trezii târziu în hotelul Metropol. Când ne mu tasem nu ştiu. Mă îmbătasem rău de tot. Era o lumină violent albă, odaia în care mă aflam era aproape goală, pereţii dezolanţi. Se auzea un pisoar care şuruia indecent pe un coridor şi paşi pe scări, şi în general hotelul avea ceva sinistru, voci si înjurături jos, la portar. îmi privii sacul meu cu obiecte puţine, patul era nedesfăcut, o pătură jegoasă îmi ţinuse trupul gol deasupra, urme grele se întipăriseră în părul de cămilă răpciugoasă. Un lavabou, un lighean albastru, o cană mare plină cu o apă zăcută şi muşte care mă bâzâiau. O durere sinistră de cap şi golul acela din stomac, când visezi un iaurt ca pe un
pansament, şi pe urmă iar glasuri, o muiere afurisită care nu mai termina cu sfaturile. Peste drum, într-un imobil jumătate în umbtă, doi copii chinuiau o pisică. Nu erau obloane, erau numai geamurile de-al doilea cu hârtie neagră prinsă în pioneze. Mă frecai pe frunte, mă spălai pe dinţi şi îmi turnai apă pe mine până la brâu peste pantalonii de doc, mă pieptănai, arătam ca Gara de Nord la 4 aprilie.
Undeva în acest etaj pustiu, al tteilea, mai exista cineva, pre-simţeam. Eram numai eu cu Dina. Stătea în pat, avea temperatură, se îmbolnăvise. îi dădui bună dimineaţa, deşi trebuie să fi fost două după masă. Arăta şi ea rău.
- Ce-i cu tine? Nu pleci?
- Nu mai plec!
- De ce?
- Ai nevoie de ceva?
- Nu, mi-au lăsat tot pe masă.
îmi atătă nişte medicamente, pastile şi o sticluţă cu ceva incolot.
- Ce ai?
- Naiba ştie? Colită sau aşa ceva. Din cauza apei, uit meteu să nu mai beau şi iată ce păţesc. Am tempetatută. Pune mâna.
Ardea. Era goală sub o pijama subţire, oh, în starea aceea periculoasă a femeilor care, dacă doresc ceva când e prea mult soare afară, îl şi obţin! Ce bun ar fi fost un tren acum, un tren de ora două, cu bere la ghiaţă în vagon restaurant, cu lume multă care rrăncăneşte despre fotbal şi alte fleacuri.
- Stai lângă mine. Mă aşezasem docil.
- Mă utăşti?
- Cum n-am urât pe nimeni, spusei cu una din acele replici pe care le regreţi o viaţă întreagă.
- Eşti laş, credeam că ai să pleci de-adevărat...
Mă tidicai brusc, dar fu mai iute, mă prinse de braţ. Mă prăbuşii peste ea. Pe urmă spuse:
V4
EUGEN BARBU
IANUS
945
- Ce faci?
Şi o ţinui strâns sub gura mea.
- Ce faci?
Uşile erau dace de perete, putea să intre oricine, era soaie, un soare vandal care albea rotul în jur până la disperare. Se au zeau glasuri de muieri întărârate, putea veni portarul sau cbi.n cei de la Expoziţie. Nu-mi păsa de nimic. Trebuia numai nimi cit acest orgoliu al ei, acest triumf secret, trebuia umilita şi numai -posesia putea să-mi dea toate, laolaltă, dar era îngrozi 101 să te culci cu o femeie care era bolnavă, deşi tot soaţele acela marin dogorea din ea... Se auzi o uşă trântită de curent.
Nu era nimeni.
Tremura şi mă privea ca pe un nebun.
- Ce faci? scânci cu ce avea copilăros în ea şi eu ghicii exaci sensul acelui scâncet. Era groaza că îl înşela pe celălalt, nu |>c soţ... Ah, pudori creştine şi toate cuvintele greţoase ale manualului de bună purtare. Dar nici animale nu eram. Stăm lângă fereasrra deschisă şi vedeam copiii de vis-â-vis cum chi nuiau pisica pe care o ttăgeau de coadă. Umbra amiezei urca pe zidul casei vecine, era ca un val cenuşiu. Sttada zgomotoasă şi tarabele multicolore de la capul ei, totul se amesteca ameţitor.
Rămăsei până seara pe un scaun. Nu am mâncat în ziua aceea nimic, am vegheat-o numai, a adormit şi eu am privit-o cu o duioşie tâmpită şi pe la şase, când se mai răcorise, apăru Tizu cu alte medicamente, cu un pepene galben, privindu-ma bănuitor. Ea delira, asudase de câteva ori, îi pusesem pe frunte un prosop cu apă rece, cât putea fi de rece după ce curgea bine chiuveta în acest hotel de clasa a treia.
- Nu se simte bine, spusei, deşi cel ce nu se simţea bine eu eram, acum totul se schimbase, relaţiile dintre noi trei nu mai erau aceleaşi, mi se făcu brusc greaţă, dispărui, îi lăsai singurii şi pe urmă plecai la gară fără nici o explicaţie. Trenul de noapre mă duse într-un Bucureşti pustiit de căldură. Atelierul meu arăta groaznic, praf şi cărţi, tuşuri chinezeşti, planşeta plină de
I
linii, un covor, ros, asta era tot. Telefonul târâi pc la prânz, dor-misem bestial. Era Mihai, care începu să mă înjure pentru că dezertasem şi el avea nevoie de mine şi să nu-i fac una ca asta. Fineessse! Nu mai avea nici el nici un haz.
- Nu pot să mă mai întorc acolo, spusei cu deznădejde.
- De ce? Pauză mare. Pe urmă tot el:
- Cocoana? De, mă, Componist. Ţin-te bine, îţi mai telefonez eu.
Vorbea despre ea ca despre o calamitate ce nu putea fi evitată. Era limpede că Dina nu avea o reputaţie prea bună, dar ce-mi păsa mie de asta, pentru că o iubeam şi restul erau vorbe, invidie, cretine cuvinte spuse de gura lumii. Prima zi trecu greu, ca şi a doua. Mă dusei cu nişte priereni, mă culcai cu o necunoscută care mi se păru de o vulgaritate înspăimântătoare, râdea tare, deşi părea nu de tot ordinară, dar beţia la femei e un lucru îngrozitor. O părăsii repede şi pe urmă iar căutai ceva, dar nu se găsea decât borfet, ce mai rămăsese în Bucureşti în plin sezon, deşi trecuse de jumătatea lui august şi de la mare se întorceau cocorii bronzaţi, plini de avânt şi voie bună. Colindai grădinile, amicii mă găseau nesuferir, mă spovedii şi lui Mihai care mă ascultă cu ochii lui trişti de basset şi-mi dădu sfaturi părinteşti: asta îmi mai trebuia! Dar dacă cumva mă simţeam în stare să mă sui în tren, îi găsesc la 2 Mai, lucrând pe brânci, el în altă parte nu avea unde să-mi dea de lucru. înţelegeam eu? înţelegeam, dar eram trist...
Pe la începutul lui septembrie, când tot Bucureştiul avea un aer melancolic, cu trandafirii lui galbeni ce lepădau liric petale pe aici şi cu tramvaiele, galbene şi ele, şi dezolante, şi pline pe la prânz, cu cerul acela spălăcit, decolorar ca o cămaşă pe puncte, simţeam că plesnesc. O întâlnisem pe Corina, frumoasă de pica, bronzată ca aluna coaptă, cu un păr dat cu şam-poane franţuzeşti, mă invita secret să fac ceva, dar eram scurs
946
EUGEN BARBU
IANUS
947
ca o zdreanţă, pe lângă noi treceau fete necunoscute, pur tându-şi sub nylon migdala crudă a sexului, cum zice arât deliu mos Saint John Perse. Nu le priveam decât dintr-o inventariere sumară, rece, nu-mi mai spuneau nimic.
- Ce fac băieţii la mare?
- Bine, lucrează...
Ştia unde bat şi-mi arătă un bloc:
- Nu utci până sus să-ţi dau ceva de băut, nu arăţi bine!
- Nu, mulţumesc...
Avea coapse frumoase, era plină în limita permisă, cu ceva de spumă de mare, râdea cu toţi dinţii şi părul ei mă înnebunea, era lustruit, lins parcă de limba unei pisici. Toată o provocare şi ar fi vrut să-mi facă un mare rău, dar eu rezisram.
- O mai iubeşti pe Dina? mă întrebă dezamăgită de refuzul meu, care o jignea într-un fel.
- Ce fel de vorbă mai e şi asta?
- Ei, Iasă, parcă de ce ai plecat de la mate?
Nu negai, nu spusei nimic. îmi întinse o mână parfumată şi mă privi drept în ochi.
- Când o să fii mai bine dispus, dă-mi un telefon, îl ştii?
- Da, minţii.
Dispătu în umbra unui hol de bloc. Rămăsesem singur pe trotuar, eram un cretin într-adevăr. O săptămână mai rezistai, făcând toate prostiile posibile. M-am plimbat cu fete nubile cărora le recitam din Rilke, le ţineam de mână şi voiam să le sărut cast, dar toate aveau gust de lapte, ceva le lipsea, utam totul, amintirea acelei veri şi amintirea mării, vila lui Ceamburu şi hotelul plin de soare, cu copiii de vis-â-vis şi sărutul sălbatic, şi nedumerirea Dinei că am făcur asta, jumătatea de indignare că am trecut peste pragul unei convenţii, dar cine fixase această convenţie?
Nopţile se lungiseră, aveau o langoare dulce, mirosea a fân cules cine ştie pe unde, poate pe la mănăstirile din jur, pe la Cernica, pe la Pasărea. închideam grădinile şi cârciumile şi mă prindeau zorile tot gol şi nebeat şi fără prieteni.
Da, ştiu bine, trebuia să capitulez, nu mai era nici o scăpare. Trebuia să mă urc în tren, să las gtădinile cuprinse de teamă, şi casele de pe care cădea varul, şi automobilele ce poluau aerul cu mica lor răsuflare. Şi plecai la mare, trist, fără speranţă, bănuind că, dacă nu o voi face, voi muri de un plictis mai rău decât orice plictis...
Am sosit în Constanţa pe seară, oraşul părea curar şi aerisit, dispăruse mulţimea aceea agresivă a turiştilot, totul căzuse în melancolia sfârşitului de sezon. Pe terase chelnerii moţăiau de-a-n picioarele, nu mai era năvală la bere şi strigătele apocaliptice:
- Nu mă uita, nea Vasile, bagă şi 12 mici cu bateria respectivă! fotul era potolit ca după un mare incendiu, Ovidiu tot mai gândea cu pumnul în barbă în piaţa aia croită anapoda şi am cobotât să inspectez vila lui Ceamburu. Obloanele erau parcă bătute în cuie. Mi se părea că trecuseră zece ani de când lo-cuisem acolo şi nu era nici o lună. Vrusei să sun la uşă, să stau de vorbă cu proprietarul şi să-i cer voie să privesc marea de pe terasă. Oare ce mai făceau lipovenii aceia? Mai cântau ei Occi ciornia? Peste toate trecuse un taifun şi urmele aventurii mele la mare parcă fuseseră îngropate.
Mă tăzgândii şi pornii spre staţia de taximetre. Ttebuia să ajung la 2 Mai chiar în noaptea aceea. Coborâi strada Roza Luxemburg încet, ca într-un pelerinaj, privii balcoanele fără podele prin care cădeau beţivii noaptea, la lumina lunii, când uitau că nu au înlocuit scândurile şi ieşeau să ttagă pe nări aerul marin, cercetai fiecare fereasttă în acel amurg trist. Oraşul nu mai avea agresivitatea din vară, murea încet, la ota şapte făfă un sfert, se scufunda în cuminţenia lui provincială. Zilele se scurtau, ce mă voi face eu acolo, în satul acela păduchios pe care nici nu-1 văzusem până atunci?
948
EUGEN BARBU
IANUS
949
Abia peste o bună bucată de vreme găsii un şofer dispus \,i meargă până la graniţă, cum zicea el, pe care-1 atinsei bine de la început cu o sumă rotundă ca să nu mai aibă îndoieli metafizice, îmi spuse că era nevoie de o autorizaţie specială, aldel mă opreau grănicerii la podul de pontoane...
Aveam. Mihai, pentru eventualilatea că mă răzgândesc, îmi vârâse într-un buzunar un fel de act cu ştampile, şi cu ce ne buia. Intr-un ceas eram în faţa unui estuar nevăzut, păzii dc sentinele. Ardeau numai două felinare roşii de semnal, treceau submarine spre un port, nu ştiam atunci ce se întâmpla exai i, se auzeau fluiere şi se făceau semnale luminoase. Grănicerul îmi cercetă îndelung actele, privi fotografia buletinului, dispăru un sfert de ceas într-un fel de canton, probabil că vorbea cu cineva la telefon.
- Nu v-aţi ales o oră bună, spunea şoferul...
- înţeleg, dar n-am venit să mă distrez aici...
In sfârşit, ceva se urnea, podul de pontoane care fusese re făcut după trecerea acelor vase nevăzute apăru înaintea far rilor maşinii. Mă însoţea un subofiţer suspicios, care mă duc. până în sat ca să fiu recunoscut de cei de la Expoziţia locală Ii oferii ţigări, el luă una, fuma îngândurat, vorbi cu mine m; mult ca să-mi asculte accentul şi când ajunseserăm în faţa unei clădiri mai mari, luminară de o lampă chioară, coborârăm..
- Aici e Expoziţia, numai pe domnii arhitecţi să-i găsim... Domnii arhitecţi erau în faţa cârciumii lui Taras, pe care
aveam s-o cunosc mai bine în zilele următoare, vârâţi într-un fel de tranşee de pământ, acoperită cu viţă de vie. Un felinar chior arunca urme violete pe trotuarul improvizat. De undeva de aproape mugea marea de septembrie, încă nu îngrozitoare, încă nu tenebroasă, dar cu ceva străin de bucuria verii în ea. Dinspre nişte vii pe cate nu le zăream veneau mirosuri dulci de strugure ce era copt şi trebuia cules. Foşneau salcâmii bătuţi de vântul dinspre mare. Ceva mătăhălos se ivise din şanţul acela de pământ şi se apropie de mine.
"U
icea i. ai
- Dumnealui este? întrebă subofiţerul.
- Dumnealui, zise Mihai Pooopescu, graseind şi îmbrăţi-. ţându-mă. Ce faci, Componist?
-Am venit...
- Bine ai făcut.
îl luarăm pe subofiţer şi coborârăm în tranşeea de pământ. De aproape, lucrurile erau mai vesele ceva. Nu lipsea Dina, care stătea în capul mesei lungi, Tizu, mohorât şi surprins că mă reîntorsesem, plus juniorii aceia, acum negri ca smoala, în cămăşi impecabile, albe, strălucind în noapte. Lipsea Helga. Singura femeie de la această petrecere era Dina.
- Bună, făcu ca, sunându-şi brăţările.
Mă aşezai, căutând să n-o privesc multă vreme. Pe subofiţer şi pe şofer îi pierdurăm după un ceas, se îmbătaseră repede cu vodcă, Dumnezeu ştia cum vor ajunge unul la podul de pontoane şi altul la Constanţa.
Mihai discuta ceva cu un tătar ras în cap, care bea cot la cot cu muşteriii fără să lase impresia că se va matoli.
- Unde-1 culci pe dumnealui? întreba din cinci în cinci minute amicul meu, trăgând din ţigara ieftină pe care o pufăia cu voluptate.
-Are babuşka loc pentru un regiment...
- Biine, sâ n-avem vorbe, că dumneatui e obraz gingaş...
- Se poate, coane Mihai? Se poate?
Şi dă-i cu un pahar pe gât, pe care şi-1 umplu la loc, ca să aibă ce bea şi în spatele barului său. Taverna din care venea era un fel de magazie pescărească, duhnind de mahorcă şi trimiţând spre noi cântece stinse, lipoveneşti. Nu se mai cânta în cor ca la Constanţa, intrau numai pescari tineri, îl văzui în seara aceea şi pe popa cel răspopit, un bătrân falnic, cu barbă albă, care trecu printre mese şi oferi la fiecare raci de mare şi un fel de râme roz, crevete, pe care nu ştiui să le identific atunci, care se mâncau ca nişte seminţe, strivindu-le între dinţi. Mai erau civili, cum zicea Dina, câteva femei bronzate, frumoase,
950
EUGEN BARBU
IANUS
951
in.ii
K .1,
i Im
uitate pe acest ţătm, cu soţii sau prietenii lor, ba strigând îmi u dulce libertate, de la o masă spte altă masă, ba împrumu tându-şi cutii de conserve şi sosuri englezeşti aduse de \a.Athcm'f Palate Am Bucureşti. Sfârâia un grătar, totul părea frust şi oculi. în câteva minute fusei pus la curent cu lucrările. Trebuia \,1 rămânem aici până la jumătatea lui octombrie, să încheiem treburile, şi după aceea, Maica Domnului, vorba lui Mihai. Vom mai vedea. Am să locuiesc cu ei în aceeaşi curte, inii <> odaie a babuşkăi, personaj pe care aveam să-1 văd puţin târziu, o lipoveancă slabă ca o scândură, curioasă şi energi care mă duse, între două pahare, peste drum de cârcium; Taras ca să-mi predea locuinţa, ea ţinând un felinar şi lumi nându-mi drumul, cu trecând printre nişte oleandri uriaşi şi ascultând zgomotul salcâmilot care erau scuturaţi de vântul dinspre mare. Un miros de migdală amară şi de frunză de viia de vie mă invada. Locul îmi plăcu numaidecât, nu ştiu de ce.
Intrai într-un fel de cuşetă de vagon de dormit, adică înti i > încăpere îngustă, lungă de trei metri şi lată de doi, cu o singura fereastră şi o uşă care dădea spre un cerdac. în lumina becul atunci aprins văzui mari ciorchini de struguri spânzurând d _. supra capului babei, care mă măsura din cap până în picioar Un pat, o masă şi un scaun, un lighean şi un reşou. Ca la e mănăstire, pereţii sclipeau abia spoiţi cu un albastru mineral, plini de icoane lipoveneşti şi de calendare de pe vremea ţarilor, pătate de muşte şi recondiţionate mereu ca să mai arate chi purile de patriarhi de pe la 1889. Podele lustruite cu ceara, vopsite în roşu, un ţol frumos în culori stinse şi atât. Cerui sa mi se pună hârtie albastră la feteastră. Femeia dădu din cap că a înţeles, primi bacşişul meu care o anunţa că ne vom înţelege şi mai bine şi îmi aduse o imensă carafă cu apă ca s-o am peste noapte, deşi se îndoia că voi mai avea nevoie de aşa ceva, oricum era bună a doua zi, dimineaţa...
Ascultai chiotele de la cârciuma de peste drum şi fâsâitul salcâmilor din curte. Petrecăreţii abia începeau să se trezească
ui
lea
la viaţă. Era şi devreme, abia opt şi jumătate, mai aveam de grâpat şi semănat. Mă schimbai repede, îmi privii obrazul ras abia pe la prânz, mergea. Luai un pulover alb, învăţasem lecţia, pantalonii aceia dichisiţi de Dina, mă privii în oglinda coclită (t unui şifonier pe care abia atunci îl identificai, aşezat pe un colţ al îngustei odăi. Nu arătam nici mototolit, nici ca Clark Gabie, frumos.
Pe Ia miezul nopţii aflasem tot letopiseţul localităţii. Aici trăgeau cei aflaţi în divorţ, doctorii care plecau la mare cu câte o soră de caritate mai frumoasă şi nu voiau să fie recunoscuţi de fitecine, le dădeau drept logodnice sau verişoare celor curioşi, dar nimeni nu era curios în 2 Mai, pentru că toţi aveau ceva de ascuns şi nu era bine să se vorbească. „Insula pinguinilor", zicea Mihai din ce în ce mai vesel, trăgând din ultimele Mărăşeşti. Taras se încinsese bine şi îi căra ca pe nişte saci pe lipovenii care întrecuseră măsura. Ii arunca în şanţul din faţa grădinii şi de acolo cei azvârliţi afară din paradis erau culeşi de nevestele care-i aşteptau în întunericul de peste drum, mâhnite, îngrijorate, scotocindu-i prin buzunare ca să mai sttângă ceva bani, dacă mai era cazul. Ei se lăsau târâţi acasă ca nişte bagaje, câte unul se mai încăpăţâna să se întoarcă, dar era împiedicat cu blândeţe, în grădina lui Taras, necunoscuţii se retrăgeau şi ei fără să salute, din discreţie, având aerul că se află la Miami, nu la graniţa Bulgariei. Aveau un mers şovăitor, făceau semne cu palmele la gură amicilor care abia se vedeau sub frunzişul etericei grădini.
închisesem multe birturi, îmi era dat să-1 închid şi pe acesta. La patru dimineaţa abia ne târârăm peste drum. Se anunţa o zi limpede, tristă, de septembrie, dar noi o ghiceam numai după lumina tulbure ce sosea de undeva, deocamdată vag, abia desluşind silueta lungului sat, aflat pe marginea mări.
Se băuse în cinstea sosirii mele şi, de ce să n-o recunosc, se cam întrecuse măsura. Cei tineri, mai puţin rezistenţi, dăduseră în primire mai devreme, dormeau ca pruncii de vreo
952
EUGEN BARBU
m
IANUS
953
două ceasuri. Erau bine crescuţi şi, când simţiseră că puteau să se facă de râs, se strecuraseră fără să ne dăm seama spic locurile de campare, lăsând magnetofoanele lor cehoslovace să cânte uşor pe scaunele de fier, parcă uitate acolo fără scop. Nu schimbasem cu Dina decât câteva fraze. Nu părea curioasă să afle de ce mă întorsesem. Toţi cei de la masă, câţi mai rămase seră, ştiau de ce venisem la 2Mai. Ciudat, Tizu nu se arăta osiil, era mai mult mâhnit de un lucru pe care eu îl ghiceam demnii. De fapt, mă simţeam îngrozitor de prost în faţa acestui om, dai o neruşinare, îmbinată cu o disperare nereţihută, mă mânase într-aici, nu aş fi putut trăi în Bucureştiul acelui an cu nici un chip, trebuia sâ mă întorc, să-mi beau până la capăt paharul. Şi Dina ştia asta, mă privea lung, în tăcere, îi simţeam privirea grea pe obraz, avea în ochi tot triumful pe care-1 simte dresorul când tigrul i se târăşte la picioare. Zâmbea vag unui gând numai de ea ştiut, zornăia din brăţările metalice şi se prefăcea că-1 ascultă atent pe Mihai, care povestea câte case se desfăcuseră în vara aceea în Bucureşti şi cine cu cine se încurcase, că ştia el cât e de defectulitâ cu doamnele bucureştene, care n-au stare, bă, Componist, nu au stare! Se punea la cale o mare partidă de bridge penttu sâmbătă, când trebuiau să sosească de la Bucureşti întăriri puternice: Teddy şi ceilalţi, Helga şi Tonny. Corina şi toată trupa, plus ceva şobolani noi, abia intraţi în serviciul Reginei ostrogoţilor, pentru că, nu ştiam eu, dar nici ei, în exil, la malul mării, nu dormiseră, şi aveam să văd ce frumoasă expoziţie făcuseră, dar o mai lungeau, că era mai bine la mare decât în împuţitul acela de Bucureşti, unde mai pui, îngâna Mihai Pooopescu, că vremea trece, leafa merge, noi muncim cu spor, vorba cântecului...
La unsptezece eram în mare. Plaja părea sălbatică, neîngrijită, treceau grăniceri din sfert în sfert de oră, mereu privin-du-ne ca pe nişte naufragiaţi în spaţiu, căzuţi cu paraşutele aici la 2 Mai. Tizu mă dusese la Şcoala aia care arăta ca o gară şi-mi arătase exponatele, dispuse pe panouri în vreo şase încăperi. Era
1
vorba mai mult de un orgoliu local, cineva voia să creeze impresia că aici este o Florenţa a artiştilor dobrogeni şi se studia posibilitatea ca această primă manifestare sâ devină permanentă, deşi nevoile şcolarilor erau mai presante, şi clasele, după părerea mea, trebuiau golite încă la 1 octombrie, când începeau cursurile. în sfârşit, îi privea, noi fuseserăm plătiţi, totul era gata, rarii vizitatori erau surprinşi, spunea Tizu, de tablourile naive pictate de nişte pescari, dar tocmai curiozitatea făcea preţioasă această colecţie necunoscută şi ciudată. Ne întoarserăm pe plajă şi o găsii pe Dina înconjurată de tinerii văzuţi cu o seară înainte. Pe doi îi cunoşteam: unul era Costin, al doilea, vânătorul subacvatic, cu un nume care aducea a Brâncoveanu sau aşa ceva, şi el arhitect, şi el aflat în şuşă, în trupa lui Mihai, dar pe al treilea chiar că nu aveam de unde să-1 iau. Erau toţi frumoşi, bine crescuţi, cavaleri servanţi la modul cum concepea Dina acest titlu. Eu nu eram decât un outsider, totdeauna un outsider, aşteptând să câştig vreodată, la un cap, locul întâi...
- Ce faci? mă întrebă mai târziu, când ceilalţi se duseră în mare.
Era o dimineaţă când trebuia să te sfârşeşti de tânjeala verii; nu frig, nu soare violent, ceva ce-ţi vorbea despre moartea anotimpului cel mai frumos. Un dig alb, de piatră, un far mic ca într-un film de amatori, fără grănicerii care treceau cu aere războinice pe buza umedă a ţărmului mâncat de valuri şi marea violetă, lentă, parcă nemişcată. Ceilalţi strigau din apă în frunte cu Mihai, care sărea şi o făcea pe Delfinul Flipper.
- Prost, îi răspunsei eu, privind mătăniile cu care se juca.
- Deci te-ai întots? Deci te-ai predat? Mă privi drept în ochi.
- Spune-i cum vrei... Dar sâ nu mă laşi să înţeleg că-ţi produc milă, pentru că asta nu suport. îmi vine foarte greu să stau aici cu Tizu şi cu Mihai şi cu adolescenţii ăştia...
- Ei, nu-i mai minimaliza atât, au şi ei destui ani, nu sunt nişte mucoşi. Şi, apoi, sunt atât de dtăguţi, nu crezi?
954
EUGEN BARBU
- Foarte drăguţi, acceptai. Te-aş ruga să mă ajuţi...
- O, şi ce aş putea să fac penttu tine?
- Ştiu eu, să nu mă bagi în seamă, să te faci că nu exist..,
- Vorbeşti serios?
- Foarte serios.
- Atunci ce mai cauţi aici?
- Vrei o declaraţie de dragoste? în ce stil?
Scormoni nisipul şi-1 lăsă să-i curgă printre degete. Apoi găsi o scoică frumoasă, roză, ca o unghie de înger, cu ceva lus truir şi cosmic în ea.
- Uite, ţi-o dau ţie. Dar mi-o plăteşti. Scoate un bănuţ... Venisem în slip, nu aveam nimic la mine.
- Bine, diseară la masă mi-1 dai, dar să nu uiţi, că nu-mi plac bărbaţii care rămân datori.
Mă măsură ca pe un rac mort, eşuat în nisipul acela aspru, bătut de vântul mării. Dunele arătau lunar, aveau trepte şi se auzeau trist mărăcinii loviţi de briză.
- Nu înotăm?
- Ştii că nu-mi place.
- Eu totuşi o să mă duc după ei...
- Crezi că ne-au lăsat singuri, intenţionat?
- Poate, spuse ea, şi-şi aşeză casca de cauciuc pe cap. O privii cum alerga spre mare, leneş, parcă încălzindu-se pentru înot. Neagră toată, subţire, cu părul scurt ascuns de cască. Plonja într-un val nebun, plin de spumă, şi îmi făcu după aceea semne din mare, sălta deasupra valurilor, se arunca cu faţa sub tăvălugul de spumă şi iar se ivea deasupra, strigând ceva, de bucurie.
Mă furişai în grădina babuşkăi şi furai struguri. Erau galbeni şi parfumaţi, cu un gust dulce amărui. Afuzali, parcă aşa le spunea, sau mă înşel eu. Cărai câţiva ciorchini uriaşi într-o sacoşă şi întinsei ofranda pe pânza ei tărcată, de in.
în spatele acelor grădini pline de parfum se auzeau glasuri de femei, strigându-se prin viile pitice din apropiere. începuse culesul, copiii alergau şi ei cu coşurile pline spre locul de
IANUS
955
depozit, undeva se aprinseseră cazanele pentru ţuica de casă. Fumuri galbene se ridicau deasupra mării, dar vântul le spulbera şi cerul rămânea tot înalt, de un azur desăvârşit. Treceau ; nişte traulere cu un mers de melc, abia târându-şi pântecele de metal spre Constanţa, dincolo de farul cretos, abia distins în albeaţa amiezei ce se înstăpânea.
Până la venirea şobolanilor de sâmbătă, Mihai ne organiză o masă pescărească la cherhanaua din sat, unde am sorbit cea mai otibilă ciorbă de peşte din viaţa mea, ceva ce nu avea nici un gust şi pentru care unii şi-ar fi dat şi haina de pe ei, pe urmă am mers la Vama Veehe şi-am tras un chef cu grănicerii, dormind pe ţărmul mării în corturi, pe un frig de ne-am săturat de campat în mijlocul naturii, ascultând toată noaptea mugetele sălbatice ale mării într-un golf circular, eu pândind până în zori clipa când un val mai mare va curăţa semicercul de nisip şi ne va îneca pe toţi, fapt care nu avu loc din motive binecuvântate. Ochii îmi erau cârpiţi de nesomn, cerui la cinci dimi-:   neaţa rachiu unui soldat pentru că simţeam că mor de frig, şi j   când o luarăm spre casă, abia pe la prânz, cu un jeep, binecu-I   vântai micul nostru sat, plin de flori şi de o ploaie galbenă de |   frunze de salcâm, care cădeau într-o migrare lentă peste acoperişuri. Taras ne făcu mizerie penttu că-1 trădasem, ne băgă ;   apă în vodcă şi ne încarcă nota de plată. Vilegiaturiştii se răriseră în câteva zile, văzând cu ochii. Un curent rece, care pătrunsese adâncul mării, îi goni şi pe ultimii supravieţuitori. Noroc cu Helga şi cu Teddy şi cu Tonny, care împrospătară atmosfera moartă de aici cu veşti zguduitoare de la Bucureşti, unde eta o căldură să-ţi baţi copiii, şi lumea se ducea la ştrand ca vara, că nu se mai pomenise un asemenea septembrie, plin de zăduf, mai murise careva din cunoştinţele lot, îl ştiam eu pe Cutare? Nu-1 ştiam, ne lăsase, era ceva de spaimă, căldura îi omora pe cardiaci, care nu stătea la umbră, dădea în primire. Se încinse şi faimoasa partidă de bridge pe masa primitivă a babuşkăi, care ne aducea guvizi şi ni-1 arăta mereu pe popa acela de 80 de ani
956
EUGEN BARBU
IANUS
957
cu care trăise în concubinaj mai bine de 25 de ani, cu ştirea soţului, pe care nu-1 mai ajuta câinele şi n-avea ce le face. Râdeau, complice amândoi, doi bătrâni care se mai ţineau bine, cu feţe bătute de vânt, arătând mai puţini ani decât aveau în realitate, senini, cu acea împăcare în privire a celor ce nu au cerut mai nimic vieţii. Pentru mine, zilele astea etau atroce. Nu rămâneam singur cu Dina decât puţin şi ea profita sau mi se părea mie. Ii propuneam să fugim la Constanţa sub un pretexi oarecare, dar declara că ideea mea l-ar mâhni pe Tizu şi era mai bine să ne vedem de treburi. îmi strângea mâna pe furiş, ba chiar, dacă era adevărat, ne sărutam în drum spre bucătăria ba buşkăi, sub pretext că aduceam mâncarea pentru toată lumea, profitând de întunericul curţii neluminate. Totul eta o joaca primejdioasă şi Mihai mă privea cu o înrristare evidentă, sini ţind tot ce se petrecea cu noi. Timpul nu vindecase nimic, dimpotrivă. Helga mă luase în primire încă de la sosire:
- Să ştii că te spun lui frati-meu...
- Nu ai decât.
- O să te calce în picioare, ţi-o repet. Nu-1 cunoşti. A aflat, şi nu de Ia mine, că te-ai întors aici...
- Puţin îmi pasă, să poftească...
O ură fără margini încolţea în ochii ei. Nu pentru că mă iubea, pentru că nici ea nu mă iubea, era numai succesul Dinei care o înfuria. încercase totul în cele câteva zile cât stătuse printte noi: voise să intre peste mine, noaptea, dar eu mă încu-iasem bine, nu mai eram cel de la vila lui Ceamburu, mi se părea că ttebuia să ispăşesc totul, să sper, să pândesc o întâmplare mare ca să mă ajute, dar vremea trecu şi nu se întâmplă nimic. Devenisem mahmur, prezenţa celorlalţi mă irita, dar ne suportam cum puteam, ne salva cârciuma lui Taras şi marea, dimineaţa, acel aer de sfârşit de sezon pe care-1 mai avea septembrie. Zilele se scurtaseră, priveam vapoarele turceşti sau greceşti care luau drumul spre larg, vremea se asprise, abia pe la prânz mai puteam să ne mai perpelim puţin la soare, bătea un vânt rece,
rareori se mai putea intra în mare. Apa devenise un cavou imens, albasrru, deasupra căruia numai pescăruşii mai zburau lent, plonjând cu furie în valuri.
J(|       Către sfârşitul acelui septembrie de pomină, ne aflam la I: Constanţa, în vila lui Ceamburu. Expoziţia de la 2 Mai fusese ,.V'  strânsă în grabă şi transportată la Constanţa, cum eta şi raţional să se întâmple, Ministerul învăţământului revendicase spaţiul LL^   destinat şcolarilor şi singura soluţie era să ne apucăm din nou jaqL de treabă şi să montăm totul în vechea noastră Expoziţie din fasf  câmpul unde se ţineau Moşii şi se instalau din aprilie circurile j^-i   de la Bucureşti sau de la Budapesta. Câte zile ne trebuiau? Nu mai mult de zece, dar o lungirăm puţin, pentru că vremea era h^»     încă frumoasă şi ne plăcea oraşul pustiu şi trândăveala. Iată-ne, BŞ£   aşadar, lăsându-1 pe Taras cu beţivii lui pe care-i căra seara afară , *      din taverna plină de fum şi-i lepăda în şanţul din faţa cârciumii »     ca Pe nişte saci de cartofi. Babuşka ne condusese până la jeepul r4ţf   cu care ne cărarăm bagajele şi mai privirăm cu toţii salcâmii I   despuiaţi acum de frunzele lor galbene şi marea pustie, pe care numai pe la amiază mai puteau fi zărite draglinele greoaie. Fusese frumos, viile erau culese de-acum, doi lipoveni căzuseră "        într-un cazan cu spirt medicinal şi se înecaseră, beţi morţi, îi înmormântaseră cu popă şi cu mari bocete chiar în ziua plecării noastre. Nu aveam să ştim că peste trei zile, la Trei papuci,
...... Tonny avea să fie luat şi el de un val şi înecat şi că vom jeli la
' - fel. Deocamdată, plecarea din 2 Mai nu avea nimic tragic în i ca, ne-am salutat cu grănicerii, podul acela făcut din pontoane
s-a deschis şi s-a închis pentru ultima oară în faţa noasttă, am .L trecut peste punţile şubtede care pârâiau de credeam că o să
, ne trezim la fund, şi am intrat triumfărori în Mangalia, gonind
| după aceea pe lângă marea pustie, privind cu melancolie la de-
zolarea localităţilor uitate de toată lumea, la staţiile de benzină
958
EUGEN BARBU
IANUS
959
în faţa cărora moţăiaupompiştii cu căştile lor galbene, fără nit i un haz acum.
Voisem să ne ducem la hotel Metropol, dar lui Tizu îi veni ideea să cerem iar azil domnului Ceamburu. In definitiv, mai erau câteva zile de stat, hotelul acela era prea de tot zgomotos, aşa că încercarăm. Profesorul ne primi ca pe nişte vechi prieteni, cu exclamaţii şi îmbrăţişări. Se putea să nu facă el atâta luciu pentru noi? Odăile puteau să fie cam reci noaptea, în ansi anotimp întârziat, dar dacă era cazul putea să aprindă şi focul. Ce bine fusese astă vară cu noi, acum se plictisea cu baba lui, cum spunea, arătându-şi nevasta care sosise şi ea de pe la rubedenii, ia să scoată el rachiul acela de casă şi să bem...
Ne instalarăm în vechile odăi, privii peştii care abia se miş cau în acvariile lor, nu ştiu ce sentiment de nesiguranţă mă în cerca. Voiam cu toţii să reedităm ceva ce se petrecuse de-acum, reîncălzeam o ciorbă stătută, nu ştiu de ce. Ne prefăceam ea suntem veseli, glumele noastre păreau nesărate. Cei trei tineri cavaleri servanţi păreau cam plictisiţi de rolul lor prelungit si nu mai aveau reflexe parcă, erau stângaci, mahmuri, să nu fi exis tat Mihai cu poveştile lui mereu noi, mă duceam dracului, fu geam la Bucureşti şi-i lăsam ţuţ pe toţi cu expoziţia lor cu tot...
Sezonul se sfârşise cu adevărat demult, trăiam din nişte amintiri. Mie, sosirea în oraş îmi lăsa o libertate mai marc, puteam pretexta că mă duc cu Dina după cumpărături sau la un film la care Tizu nu avea chef să meargă sau la un meci de fotbal, pentru că începuse campionatul şi ea era amatoate de spectacole violente. Oricum, nu mai exista suspiciunea aceea de la 2 Mai, care devenise insuportabilă de la un moment dat.
Sosi sâmbăta, dinaintea ultimei săptămâni la mare. Helga şi Teddy se iviră cu un tren de prânz, aducând ultimele ştiri din Capirală. Sora Maurului era palidă, avea nu ştiu ce nelinişte, vădită în tot ce făcea. Ar fi vrut parcă să-mi spună ceva şi nu îndrăznea. Bău jumătate din sticla de rachiu a lui Ceamburu şi când se îmbată puţin mă trase deoparte.
- Mâine vine Grieg...
- Şi dacă?
- Ar fi bine dacă nu te-ar mai găsi aici. ,   - De ce?
- S-a hotărât s-o ia pe Dina cu price preţ.
- Şi Tizu ce-o să zică?
- Este o chestiune veche între ei doi...
- Cunosc, eu sunt al treilea, intrusul... Nu voi pleca.
O vedeam printt-o oglindă pe Dina, care ghicea ce-mi spusese Helga. Pălise. Brăţările ei de argint vechi, cu încrustaturi armeneşti, sunară a alarmă. Tizu o privi peste cărţile de joc pe care Ie avea în mână. Ceamburu jubila, câştiga la partida de pocker începută cu un ceas mai devreme. Mihai fuma şi aruncă 1 un valet pe masa de joc, cu uh aer absent sau numai prefăcân-du-se absent.
- Ce faceţi, fraţilor, o punem de mămăligă, ori n-aveţi chef de joc?
Teddy era şi el caciolit rău de tot. Ne aflam la trei zile după s înmormântarea lui Tonny, nu ne era moale deloc, făceam ce făceam şi aduceam vorba despre modul stupid în care sfârşise. I,       Mai târziu puţin, când reuşii să rămân singur cu Dina pe £ terasă, o întrebai:
- Ai aflat? -Da. -Şi?
- Ce să-ţi răspund?
- Vine tot cu roşcata aia, ; aduce un cauciuc de rezervă?
Mă privi cu o ură intensă şi nu-mi răspunse.
. lui, pe şaua din spate, cum ar
înveni iadului nu sosiră la prânz, cum bănuiam eu şt cetlalţt care în afară de Tizu, erau preveniţi de ceea ce avea să urmeze. Veniră când întunericul căzuse de-a binelea şi eu credeam ca
960
EUGEN BARBU
IANUS
961
ceva îi împiedicase să ajungă până aici, speram că se râzgân diseră, la drept vorbind, nici nu înţelegeam de ce Maurul nu mai răbda încă 7 zile, pentru că atât mai aveam de stat aici, st, acolo, în Bucureşti, era puternic, nu mai putea întâmpina îmi un fel de obstacol în faţă, ar fi putut face ce vrea, dar multe lucruri sunt inexplicabile în lume. Stam, deci, cu toţii pe terasa vilei lui Ceamburu şi ascultam corurile ruseşti ale lipovenilor care se îmbătaseră, ca în orice sâmbătă seară, şi se pregăteau s,i se arunce pe plajă de pe cerdacul casei în formă de iurtă. I'.i.i o noapte fără lună, puţin înnourată, fără vânt. Marea păiv.i moale ca o batistă, abia foşnea, rar. Portul Tomis părea un am li teatru plin de enigme; parcă în restul oraşului toţi oamenii muriseră pe neaşteptate, asfixiaţi de un suflu nevăzut. Atu in i, de undeva, din creierii mei, izbucni un sunet ciudat, uniform, ca bătaia de aripi a unor gâze de metal ce ar fi invadat cerul nocturn. Zgomotul creştea, apropiindu-se, avea ceva rău în el, păcăneau ţevi de eşapament cu tobele scoase şi ştiui că erau /■/'. îşi aleseseră această oră de început de noapte tocmai pentru a fi mai fioroşi, reflectoarele BMW-urilor luminau de-acum strada Roza Luxemburg. Din balcoanele acelor case ocrotite de un întuneric putred, probabil că acum cădeau beţivii care uitaseră câ nu mai există podele dincolo de uşile ce dădeau spre mare. Oraşul vuia de claxoane, se părea câ marţienii au năvălit în aceasta paşnică aşezare omenească. Nu erau mai mult de cinsprezece, ca de obicei, dar ştiau să facă zgomot. Uliţele de piatră repet cutau, ca nişte goarne, zgomotele eşapamentelor. Un fum verde de gaze se ridica în lumina de apocalips a reflectoarelor. Mica piaţă din faţa casei Ceamburu se luminase ca o scenă. Proprie tarul se trezi primul, Mihai vru să ţină echilibrul acestei frici, ivite pe neaşteptate, nu mişca de la masa de joc pe care nu o părăsise de două zile. Tizu nu avea aerul că înţelege ceva. Bea numai pahar după pahar, cu o repeziciune care voia să mă convingă şi mai mult că ţinea să fie calm, dar nu reuşea decât cu
ajutorul alcoolului. Dina încremenise în fotoliul ei de rafie privind marea întunecată care tăcuse de tot.
Circul mişcătot de motociclete grele făcu un tur al pieţei, ftmbreind înfiorător. Căştile plumbuite luceau sinistru în lumina becurilor sărace, ochelarii de plexiglas, fumurii şi stranii, (clipeau în bătaia reflectoarelor. Trei minute nu se auziră decât motoarele. Pe urmă se făcu tăcere. în faţa vilei se formase un semicerc. Numai ghidoanele şi reflectoarele aprinse mai vorbeau despre prezenţa ameninţătoare a rockerilor. Helga tremura lângă mine.
— Ce ţi-am spus? şoptea din când în când, şi-i simţeam sânii mici sub puloverul de lână. Acum o să înceapă o scenă ca în poveşti. S-au mai bătut odată...
- Tizu nu se va bate, pentru că e beat mort, îi spusei printre dinţi.
- Da, dar ambiţia lui nu s-a îmbătat, e mai trează decât oricând...
Tăcerea continua, ameninţătoare, şi tocmai de aceea simţeam că-mi plesnesc nervii.
De jos se auzi în sfârşit vocea Maurului.
— Tizule! Tizule! Ieşi pe balcon, vreau să-ţi spun ceva... Nu se auzi nimic. II vedeam pe Maur în haina lui neagră
de piele. îşi aruncase ochelarii peste cască. Avea cizme lucioase, negre, lungi până peste genunchi, părea într-adevăr un demon al nopţii, un demon mecanizat, fâcând corp comun cu monstruoasa sa maşină.
Se aprinseră din nou reflectoarele şi îngerii începută să claxoneze dement. în balcoanele caselor din jur se şi adunase o lume necunoscură, care privea totul ca la teatru. Umbre agirate, femei şi bărbaţi, copii ce nu apucaseră să se culce pentru că era cam devreme. Ciudat, nu se ivea poliţia.
Se făcu iar o tăcere lugubră şi se auzi pentru a doua oară vocea Maurului:
962 EUGEN BARBU
- Tizule, am venit s-o iau pe Dina. Aruncă-i lucrurile şi trimite-o jos, m-auzi?
Jocul de pocker continua mecanic. Ceamburu, şi Teldy, şi Mihai aruncau cărţile pe masă, rigizi, cu gesturi automate.
- Simt că într-o zi o să-1 omor pe individul ăsta, scrâşni atunci Tizu.
Mă aflam în uşa care da spre terasă. Vedeam şi odaia lui Ceamburu, cu oglinzile ei, şi masa de joc, cu cei patru oameni luminaţi de o lampă cu abajur, dar şi piaţa din faţa vilei, măturată de reflectoarele motocicletelor.
- Tizule, pentru ultima oară îţi cer să-i arunci lucrurile si s-o laşi să coboare...
Atunci bărbatul acela ridică privirile şi o căută pe Dina. Ea sta nemişcată cu faţa spre mare, numai umerii îi rresăltau puţin. Plângea probabil. Avea pe umeri o broboadă albă, pe care nevasta lui Ceamburu i-o aşezase în jurul gâtului, în timp ce se petreceau toate aceste lucruri.
Tizu se ridică, aruncând cărţile, şi vru să treacă peste pragul uşii, în care mă găsi pe mine.
- Rămâi, îi spusei, cu o decizie care-1 surprinse.
- Dar tu cine mai eşti, ca să-mi dai mie ordine?
Mă lovi pe neaşteptate cu destulă forţă, în plex, dar rezistai.
- Rămâi, îi tepetai.
- De ce te bagi?
- Rămâi! îi spusei penttu a tteia oară, abia te mai ţii pe picioare.
- Ce vrei să spui? răcni el şi mai mă lovi o dată, de data asta în ficat.
- Dacă nu te astâmperi te culc cu doi pumni, rămâi, ai auzit sau nu?
Nu mai apucă să mă mai lovească încă o dată. îl trimesei la podea cât era de lung. Helga vru să mă împiedice să cobor scările, dar era prea târziu. Din câţiva paşi mă aflam în mica piaţă, în lumina reflectoarelor nemiloase, care mă orbeau. Auzii
f
. I 1ANUS 963
• ■ ambreiajul motocicletelot şi-1 văzui pe Maur aruncându-şi 1; haina de piele şi coborând de pe BMW-ul lui.
1       — Vasăzică asta era, spuse el, şi veni spre mine. Se auzeau
! * infernal din nou claxoanele motocicletelor şi motoarele şi eşapa-
, *■ mentele care umpleau aerul cu un gaz înăbuşitor. Rămăsese în
' ţ tricoul lui, roşu, mulat pe corp, arăta ca un atlet superb, cu
• f muşchii de rugbist, cu faţa aceea impenetrabilă, cu pârul câr-i J| lionţat şi cu un zâmbet trufaş pe buzele uscate de furie. 11 ve-
* deam bine ca sub o lupă, cum îi vedeam pe toţi cei din jur, ascunşi totuşi de umbra nopţii şi de violenţa luminii motocicletelor care mă orbeau. Se făcu brusc o tăcere ciudată în jur, ne auzeam paşii, înaintând unul către celălalt.
Urmă după aceea o singură secundă de şovăire. Ura din ochii noştri vidase aerul acelei mici pieţe, l-aş fi ucis atunci, cu siguranţă, dat se întâmplă lucrul cel mai neaşteptat cu putinţă. Cineva mă strigă din spate şi realizai într-o scurrâ secvenţă că pierdusem totul. - Nu, fără bătaie!
Era Dina, în dangarezi, cu o haină de piele, tot neagră ca a Maurului, în micile ei cizmuliţe, lucind în lumină crudă a reflectoarelor. Avea în mână o mică valijoară, un sac de mână polonez cu un vultur bicefal, negru şi el, purrând pecerea unui magazin. Totul se înregistra în mintea mea cu o viteză uluitoare.
li simţii mâna pe umăr, strângându-mi omoplatul, cu prietenie, cum ai duce la gară pe un amic pe care o să-1 vezi foarte rârziu sau niciodată. O mai privii lung, ochii aceia negri, de miop, erau goi, dincolo de lucirea lor moartă nu exista nimic pentru mine.
Ea aştepta acest moment, îl premeditase, nu ar fi avut altfel timp să se îmbrace atât de repede în costum de croazieră, să-şi ia micul bagaj. Totul era infernal de adevărat. Maurul îmi întorsese spatele şi se suise pe motocicleta lui cate sforăia măreţ, de-acum.
- Gata, Dina? mai întrebă posesiv, ca un actor de seriale.
964
EUGEN BARBU
-Vin...
Mă mai privi o dată cu o scurtă recunoştinţă, care era mai rea decât orice lucru, şi fără să-mi întindă mâna se sui în spatele Maurului cu un gest familiar. Văzui cum îi aşază braţele pe umeri, auzii pornirea comună a motocicletelor şi motoarele rulând îngrozitor spre centrul oraşului. In mica piaţă se făcu un întuneric de neînchipuit. Doar sub lămpi se mai ridica un fum de gaze de eşapament, verzui ca luciolele sau sufletele morţilor. Dina alesese...
INTERMEZZO
In vremea din urmă călătoream foarte mult. Sosea la mine câte un domn din aceia politicoşi, poate că îl uitasem, poate ne întâlnisem în subsolurile cenuşii sau prin reribilele ascensoare care coborau cu scrâşnete, în cutia lor roracică plină de cabluri şi de răcoare, spre birourile fără ferestre, pline numai de lumina reflectoarelor. Acum, băieţii se schimbaseră, purtau cămăşi albe şi costume bine călcate, sunau, aşteptau, nu se impacientau, dacă aş fi fost femeie, mi-ar fi adus şi flori, salutau de parcă îi crescuseră mămicile lor la Oxford sau la Cambridge, aveau smile, surâdeau din toate organele lor şi din toate cele, se înclinau uşor şi aşezau un plic pe masă:
— V-am adus paşaportul!
— Bine, lasâ-1 acolo...
Căutau să intre în vorbă, câte unuia chiar îi dădeam câte un whisky, nu mai semănau, unii se pricepeau chiar la arhitectură, povesteau detaşat, în treacăt, despre funcţionalitatea oraşelor şi despre perspectivă, despre policentfism şi cartierele satelit, despre necropolele antice şi necropolele moderne, cloacele descoperite, şi aşa mai departe, eta o plăcere să ştii că nu dormiseră nopţile, că-i chinuise careva să le dea o faţă mai lustruită şi poate toate aceste lucruri asimilate mai cu voie, mai fără voie, îi umanizaseră. In sfârşit, lăsau paşaporrul acela cu
966
EUGEN BARBU
[ANUS
967
coperţi tari ca un caiet din copilărie, plin de ştampile, şi alaun i biletele de avion sau de tren şi un teanc de bani, dolari sau lire sterline, proaspeţi, mirosind frumos ca liliacul, sau lire rurceşii, sau drahme şi mă trezeam în aeroporturi, printre reflectoarele ameţitoare, în haloul nopţilor de vară, în zbârnâitul infernal al reactoarelor, privind absent feţele standard ale stewardeselor, cu privirea lor impersonală, cu gurile zâmbitoare, la centimetru, cu mereu guma de mestecat şi instrucţiuni în caz de aterizaie forţată şi alte chestii, tot prologul călătoriilor, nu lipsite de risi. Cum zicea Camus: frica epreţul călătoriei, şi aşa mai deparie. şi pe urmă răsfoiam reviste în culori de caramele, pline de dame cu rochii nemaipomenite, şi poşete, şi pantofi, şi blănuri, eu bătrâne clădiri stil, în planul doi, cu peluze, si cu toată aparatura civilizaţiei ăsteia. Mai erau şi câini, şi preţuri, alături, scrise neglijent, pentru oamenii cu bani, graşi, suficienţi, cu părul go-minat, cu Rollsurile lor, cu Chevroktele şi cu Fardurile Mustang, cu femeile lor în cârd, cu fiicele, rudele şi nepoţii şi toate, bucătării ca nişte farmacii, şi aspiratoare, şi mobilă de toate gusturile, treceau orele, veneau escalele, aerogările frumoase, reci, impersonale, şi lumea înghesuită pe scări rulante ca într-un revizuit Purgatoriu în care nu lipseşte aerul condiţionat, rono-matele si curvele de lux, târând după ele peşti tineri şi neosteniţi, ori vreun babac, plin de trabuce şi geamantane, de cecuri şi gâfâituri. Dar vorba Lucyei Tantamount, mie nu-mi plăceau, ni Ies lapettes, ni Iesgousses. Pe la Roma sau pe la Viena se urca şi câte un marchiz Saint Loup en Rray, blond, sclipitor, cu mutră de jucător efeminat, dar într-o ediţie ceva mai recentă, adică cu neglijenţă de ultimă oră, citind Times-ul la rubrica bursei, absent, privindu-ne pe toţi, nu numai pe mine, pentru că şi eu sunt scârbos când trebuie, ca pe nişte rahaţi cu care e obligat să coexiste două ceasuri, până cobora el ca să viziteze niscai prieteni sau vreo amantă care-1 aştepta cu tot cortegiul de rude, pe terasele pentru public unde lumea se uită la avioane ca la un turf de animale mecanice. Prin toată această civilizaţie
astenică, uscată şi fără personalitate, mă strecuram cu osteneală, cu un ochi indiferent, aproape invidios. Nu urasem pe nimeni pentru că reuşise, nu cunoşream acest sentiment, dar când am organizat la Lausanne o expoziţie, am simţit acut sentimentul scârbos de inferioritate dintotdeauna. In Elveţia, şi mai ales în sărucul ăsta cu lacul Leman şi cu câteva relicve şi cu amintirea doamnei de Stael, nu mă simţeam ca în Grecia, obligat de atmosfera istorică la reflecţii, mereu bombardat de memoria mea sau de comentariile lui Filip Mesiodax care, cum auzea că am primir paşaportul, se şi înfiinţa ca să-i dau o masă şi să-mi arunce toate rămăşiţele lecturilor proaspete: că Moore zisese că Parthenonul decăzuse de la starea de operă arhitecturală la aceea de sculptută, şi asta numai din cauza distrugerilor suferire, care au permis să fie ciuruit de lumină. Şi dă-i cu aforistica, şi cu invenţiuni pe teme cunoscute, şi cu icte, şi cu discurile pe care şi le alegea: Vivaldi, Bach (nu se putea să lipsească) şi Corelli, şi iar cu vorbe, şi cu icte, şi cu whisky Johnny Walker, îmi golise un raft şi nu mai termina. Dar la Lausanne, deşi începutul fusese prost mi s-a întâmplat un lucru interesant, o să vă povestesc, cum mi-o veni la gură, că am multe de spus şi nu pot să le zic oricum, trebuie niţică punere în scenă. Deci, m-am suit într-un tren şi am străbătut jumătate de Europă, era o primăvară cam cufurită, cu ploi multe şi frig, şi eu priveam Tirolul de la fereastra vagonului de-a întâia, călătoream cu un fel de comisar al expoziţiei, cu care mă îmbătasem de câteva ori şi cu care jucasem şi rugby cândva, când eram mai tineri. El părea absorbit de cifre şi de calcule, eu nu aveam decar să distribui tablourile pe pereţi într-o oarecare ordine, şi pentru mine asta era un fleac. Nu se lega nimic între noi, eu veneam de unde veneam, el lucrase în alt sector, se căsărorise bine, cu fara unui ştab, îmi arăta o prietenie spartă ca un puzzle, mă făceam că nu bag de seamă, mă atrăgea mai mult peisajul, dar şi ăla era o mizerie, natură coafată, sate trase cu linia, noroc de vechile turle ca nişte cepe verzi, plutind în ceaţa de dimineaţă.
968
EUGEN BARBU
Era ca la un naufragiu, totul dispărea şi apărea, soseau spre noi văi şi felii de munţi şi se mai vedea şi niţică zăpadă, cum ai da cu bidineaua ca să iasă ceva, nu-mi plac, domnilor, ce să fac cu astfel de alcătuiri în care omul a dres şi şi-a băgat nasul că nu mai recunoşti nimic din natură, şi cădeau sub geamurile expresului şi nişte halte frumoase, dichisite şi ele ca nişte prostituate din faţa hotelului George V, cu firme şi neon şi hamali lustruiţi, propagandă, nu mai aveau nimic omenesc, totul mergea pe roate, trenuri electrice, rot dezmăţul bandelor rulante care cărau pe şoselele lor, ca de material plastic, averi şi lucruri de conttabandă, nimicuri şi cărţi, fleacuri şi parfumuri, răsunau clopote şi lovituri repezi de macaze electrice, trenul iar se urnea şi ne plimbam prin ţara asra ca printt-un decor. Când am coborât la Lausanne, am fost fericit, pentru că orăşelul mai purta ceva provincial în el, nu avea ifosele Bernei sau ale Genevei, stătea în banca lui, cum spunea prietenul meu Mihai Pooopescu, cel mai dulce bâlbâit din câţi am cunoscut. Aşadar, ne-am dat bagajele pe mâinile tregherilor, nu aveam aerul cel mai fericit din lume, simţeam că se naşte ceva duşmănos în jurul meu şi asta numai din cauza fostului amic rugbyst care nici el nu se simţea bine, că nu are la cine să strige, să o facă pe şeful, că asta îi mănâncă pe toţi.
A doua zi au fost descărcate materialele, veniseră oameni speciali pentru asta, tâmplari, tapiţeri şi alţii, care mai de care, eu m-am dus pe la 12 la locul expoziţiei, nici nu era greu să-1 găsesc, dar flanasem puţin în jurul Lemanului, care avea ceva osril în dimineaţa rece, era şi el greţos ca un şef, ca un ştăbuleţ, o făcea pe nebunul, cu valorile geometrice egale, cu vaporaşele şi cheiurile pustii, dar era linişte măcar, treceau vagoane electrice, silenţioase ca nişte omizi, automobilele nu aveau agresivitatea din alte locuri, umblau în cârduri, cu capotele lor strălucitoare, cu damele de burghezi, cu acea bună-cuviinţă la care râvnesc eu de multă vreme în România şi nu o mai zăresc, oamenii adică se îngăduiau tacit, îşi făceau loc unul altuia în
Hjf
IANUS
969
acest marasm al civilizaţiei în setea de afirmare a automobilului, care are din ce în ce un profil şi mai agresiv, care-şi cere adică drepturile pe şosele şi îl şi ia, cu un spor de cai putere, cu nebunia şi moartea celor de la volan, dar aici totul era cuviincios, repet, lipsit de agtesivitate. Zăream şi ambarcaţiuni cu pânze şi cu pedale, scârţâiau nişte scânduri pe punţile laterale, Elveţia este o ţară a senectuţii, cel mai mult o locuiesc bătrânii, cel puţin aşa credeam eu până când am intrat în mecanismul ei interior, şi o să vedeţi cum... Râdeam la amintirea unei vorbe a lui Dali: Dumnezeu a făcut o singură capodoperă: Marea Mediterană, restul lumii l-a rasolit! Golanul ăsta de Dali, împuţitul ăsta de geniu, cu ceasurile lui moi, cu Biblia aia ilustrată ca de un parlagiu, cu furturile lui şi cu scotocirea în mintea lui Chirico, dar asta-i privea pe ei doi, nu pe mine, pe mine mă privea să ajung la un timp convenabil la Expoziţie şi să vâr nasul dacă exponatele sau bucăţi din ele sosiseră la vreme. M-a întâmpinat mutra acră a fostului amic şi, într-un minut, am uitat partidele de bridge şi serile de alcoolism şi câte altele. în el ieşise tenorul metafizic la rampă, voia să-mi arate că e şeful meu. Mi-a tras o papară, nu dură, nu cu vorbe grele, dar aşa ca să simt câte ceva, mi-a spus că el se sculase de la ora 9 şi că aşreptase până acum să sosească porcăriile astea de tablouri şi grafica din care nu pricepea nimic şi că se cuvenea să fi fost şi eu acolo, că aşa şi pe dincolo. N-am scos un cuvânt, păţisem prea multe ca să mă mai enervez, dar afară începuse să plouă şi pe urmă a plouat o săptămână, dacă nu tot timpul, şi eu trebuia sâ stau cu el încă două săptămâni şi să mă scol de la ora opt şi să-1 suport până la şase după masă, cu aerele lui de comisar al unei expoziţii internaţionale şi cu cine ştie ce mai vorbe luate din ziarele timpului, era prea mult. Prima săptămână a mers cum a mers pentru că era de lucru, mai mutam un tablou, mai băteam un cui cu tâmplarii, trecea vremea, de fapt era o treabă de două zile, restul ne puteam duce la plimbare, să facem liston ca la Veneţia, pe
970
EUGEN BARBU
IANUS
971
ploaie, pe malul lacului Leman, dar funcţionarul ăsra nu price pea nimic, el ştia că trebuie să stai opt ore închis în expoziţie pentru că de-aia te trimisese statul, să-ţi respecţi orarul aici sau aiurea. In sfârşit, s-a inaugurat porcăria asta cu ştiuleţi de po rumb, cu cifre cam umflate, dar asta nu era rreaba mea, era a altora, cu poze şi cu câte altele, şi mă plictiseam de moarte, prea ploua, prea era pustiu, prea nu venea nimeni pentru că nu aşa trebuia făcută propaganda, ci altfel, mai deştept, nu cu vinderea pepenilor la grădinari şi cu învăţatul lui tactu cum să facă copiii, pentru că pe ăştia nu-i mai interesau lucrurile rustice, porumbul, ştiuleţii şi tractoarele, ei fumaseră chestii din astea, nu aşa se făcea propagandă, repet, erau nişte curi pe la Minister pe care-i ardea în buzunar să vină până aici şi să se mai scălâm-băiască prin trenuri şi avioane şi să mai toace ceva valută şi s-aducă ciorapi la secretare şi la amantele de prin mansarde şi mahalale, şi li se rupea lor de eficacitatea propagandei şi de tot ce trebuia sâ schimbăm noi în viziunea lumii despre ţara noastră, îmi venea să mă sinucid, şi când mă hotărâi sâ-i spun fostului amic că mâine iau avionul de la Geneva şi că plec acasă, penttu că îmi făcusem treaba, si ploaia lor de aici nu mă mai interesează şi nici mutrele astea şi câinii lor, şi lacul Leman şi toate vitrinele, pentru că eu mă întorceam cu cărţile acasă, nu cu dessous-uri de damă, într-una din acele dimineţi ploioase de vară pierdută, când toate bazinele cerului se deşertaseră asupra micului orăşel, cu cisternele lui nemiloase, iată câ aud o voce care întreabă de undeva din spatele meu: - Monsieur...
Şi-mi rosti numele cu o uşoară deformare.
înaintea mea stătea o superbă femeie blondă de 30 de ani, într-un sveter verde şi cu o scurtă de piele de căprioară, udată de la portieta maşinii M.G., englezească ultimul tip, cu care sosise frânând scurt până la uşile de cristal, batante, ale sălii de Expoziţie. Am privit-o fără curiozirate, am un reflex în privinţa asta. Fuselajul era aerian, avea ceva<« întâia în mersul elansat.
ţŞţ I-am strâns mâna şi convorbirea s-a legat repede. Era pre-
■»    şedinţa unei Societăţi de organizat timpul liber, făcea facultatea ML   ae turism şi altele, n-am reţinut din primul minut. Ca repre-mf   zentantâ a sectorului Sud-Est-European, îmi cerea voie să vizi-s     teze expoziţia şi să mă invite până la Geneva cu maşina ei, unde lf    aveam să-J cunosc pe preşedintele lor, un oarecare domn Gustav Uf    51 nu mai ştiu cum, cu plăcere, dar eu nu eram decât decora-jŞ     torul, mai aveam un şef de acela ea nu întrebă, ea cu mine avea ce avea, aşa era protocolul, intram nu în sectorul organizatoric, ci în cel artistic, ei cu oameni ca mine se ocupau, de ceilalţi aveau grijă alţii, domnul care mi-era şef avea să primească şi »:      el o invitaţie şi aşa mai departe. M-am dus îngheţat la fostul |5      meu amic şi i-am spus despre ce era vorba, el mi-a permis rapid să plec şi să lipsesc cât vreau, nu avea nimic împotrivă, unde mai pui, regreta incidentul dintre noi doi pe care spera că l-am uitat, dar era nervos, ploua atât şi drumul fusese obositor şi câte şi mai câte. Nu am acceptat nimic, că şi eu, când vreau să-i fac unuia mizerie, apoi sâ te ţii, nu-1 mai scapă nimic şi nimeni. Am plecat. Tot ploua, maşina ei sport era atât de neconfortabilă cât puteai s-o suporţi, avea fotolii de piele şi retrovizoare, radio şi centură pentru viteze mari, femeia chiar îmi recomandă să mi-o pun pentru că era mai sigur, deşi ea nu făcea viteză.
- Mă numesc Noelle şi mai rosri un nume, n-are rost să-1 reproduc. Spune-mi aşa, fără multe reticenţe, vom avea relaţii camaradereşti, eu vreau să vă conving să intraţi în asociaţia noastră, care are o secţie internaţională.
Nu avea cum să ştie ce birocraţie, ce aprobări trebuiau pentru o afacere ca asta, dar o lăsai sâ spere, pentru că nu pierdeam nimic. O priveam pe furiş, era bine alcătuită, înaltă, rochia scurtă îi arăta picioarele bine făcute la care nu privii, cu toată ispita, pentru că o astfel de indiscreţie, care la noi face plăcere, aici era o insultă. îmi povesti pe scurt o mie de lucruri, semnalându-mi ceea ce era inreresant pe drum, ruinele unui castel, ridicat de italieni, şi care luase foc, muntele nu ştiu cum.
972
IANUS
973
EUGEN BARBU
nume periferice, de râuri, de poduri şi statui, ceva cu Calvin, mai lipsea Wilhelm Tell cu porcăria lui de fiu şi cu mărul, şi cu arcul, ah, detest explicaţiile şablon, şi Baedekerele, şi toată mitologia scremută, scoasă din necesităţi de turism şi de luare de bani fără să se prindă fraierii. Intre toate, şi câteva informaţii de ordin personal, avea o soră care lucra într-un magazin, aici nu era nici o ruşine, era fiica unui mic fabricant care le pusese să muncească, pentru că relaţiile în Occident, vorbesc de Ia părinţi la copii, nu au leşinătura aceea sentimentală ca la noi: dă-i copilului, fă-i copilului; nu, aici te aruncă în viaţă ca în apă şi înoată dacă ştii, când mor bărrânii se schimbă treaba, vine un avocat, stabileşte cine şi ce moşteneşte, dar până atunci, la muncă, de dimineaţă până seara. Avea un aer fericit, părea sigură pe ea, o invidiam în secret, era tânără, frumoasă, preşedintă a unei secţii internaţionale, a unei societăţi de turism, locuia în Elveţia numai câteva luni pe an, restul timpului o puteai găsi ori în Spania, ori în Italia, ori în Grecia. îmi povesti că va veni în anul viitor în Iugoslavia şi că se va arunca de la Belgrad cu micuţa ei maşină spre graniţa României, li promisei că o s-o aştept la Timişoara, numai să dea un telelon, şi-i întinsei o carte de vizită, că acum se purra şi la noi aşa ceva. Conducea cu absenţă, fuma, ploaia arunca în parbriz jeturi vinete de apă, Elveţia dispăruse înrr-un ocean, o căutam poate pe fundul lacului Leman, sosirăm la Geneva spre seară, mă predă şefului ei, un bărbat de 45 de ani, gras, vesel, cu ceva nemţesc-elveţiano-austriac şi nu mai ştiu ce pe faţă, băutor de bere, evident, care timp de două ore avea să-mi arate el oraşul până ce ea se întorcea. II găsisem într-un birou capitonat, cu ttei telefoane, pline de becuri care se aprindeau şi se stingeau ca în filme, cu secretare, care mereu vârau capul pe uşile capitonate, şi cu dosare în dulapuri cu capace glisante, numai aluminiu şi sticlă, faţă festivă a lumii noastre ipocrite şi pline de lustru. Covoarele sringeau totul, lumină şi zgomote, trebuia să plecăm, ne fixarăm întâlnirea comună şi el mă plimbă pe sttăzi
( -I *
cu o maşină, nu indecent de luxoasă, nu parvenită, nu de serviciu, ceva care făcea numai aluzie la buna stare a societăţii pe care o conducea, dar nu vorbea ostentativ despre ea. Nu se cuvenea să fie altfel. Totdeauna nu te utci pe pacheboturile prea luxoase ale vieţii, acolo se urcă numai aventurierii ei şi cei cu bani până la neruşinare, nu, re urci în vehicule de mâna a doua, cu ceva încă uman în ele, cu ceva ce mai aspiră la bunăstarea în formă ultimă. Restauranre, cartiere de directori de bănci, cu mari cortine de verdeaţă în faţă pentru a ocrori faţadele caselor de invidie şi de indiscreţie, cu locuri secrete de parcaj şi porţi automate care se deschideau la porunci telecomandate din limuzine. Pavaj şi bulevarde, semeţe etaje şi ceva hieratic şi cinematografic, cum au toate oraşele europene, sau către ceea ce tind să dea impersonalitate şi obrăznicie în acelaşi timp trecătorului, ceva semeţ şi umil, vorbind deopotrivă despre bogăţie şt rugă, retractilitatea celor ce au de ascuns bogăţia lor furată celorlalţi. Poduri şi autostrăzi, şi, mai ales, vitrine ca nişte dinţi rânjiţi spre lume, cu bijuteriile lor, cu manechinele lor cu care ai fugi în lume, cu tăcute şi solicitatoare chemări, cu promisiuni şi firme luminoase, beţia aceea, orgia aceea comună, tristă, coabitarea aglomerată în vacarmul locurilor de făcut şi de risipit banii. Am stat şi într-o mică pensiune unde mâncase şi dormise Churchill, am luat cafeaua care costa aici de zece ori mai mult ca în altă parte, şi totul era curat, lustruit în jur, şi totul vorbea despre o bunăstare inextricabilă, şi simţii iar sentimentul acela ruşinos, numit invidie. îmi aminteam de hanurile noastre, de restaurantele neprimitoare de stat, de insolenţa chelnerilor şi de murdăria balcanică pe care e drept că ani la rând autorităţile au încercat s-o corecreze, şi-mi spuneam că puteam să le fac una mare, să rămân pe aici, ca alţii, pentru că aveam să le plătesc multe, dar ceva iremediabil sentimental mă lucra precum un anticorp. Domnului Gustav îi căzui cu tronc pentru că îi vorbii despre mine în treacăt şi, când află că am fost demi de melee ca şi el, îl lăsai lat.
974
EUGEN BARBU
IANUS
975
- Se joacă şi în România rugby?
- Cum să nu...
- Ia te uită! şi mai ceru cafele şi se uită la mine ca la un papuaş şi mie îmi venea să-1 înjur, deşi era simpatic şi plin de bunăvoinţă. Cu ceea ce îl terminai însă fu altceva. El organiza un concurs internaţional la Florenţa cu tema cum să ne petrecem timpul liber mai plăcut. Venea lume multă, avea capul plin de idei, abia aştepta acest congres şi concurs şi când îi spusei că s-ar putea ca în cadtul acestor expoziţii şi colocvii să nu strice şi un concurs de bridge, îl văzui că era gata să cadă lovit de apoplexie.
- Pentru ideea asta sunteţi invitatul meu acolo. Durează două săptămâni, aveţi aici cecul pentru întreţinere şi bilete de avion...
Şi dădu să iscălească ceva, într-un carnet, dar îl oprii.
- Nu, domnule Gustav, şi-i spusei şi al doilea nume, pentru că aveam obiceiul rar de a reţine numele celor ce-mi erau prezentaţi şi cu asta îl făcui K.O. Programul meu e foarte încărcat, nu e nevoie de cecul dumneavoastră. Voi fi la Bombay atunci...
- Dar nici nu v-am spus data...
- A, de aici plec pentru doi ani acolo, minţii cu sânge rece, am treburi importante....
- Păcat, făcu el şi închise carnetul de cecuri şi îşi şterse fruntea cu o batistă imensă, albă.
- Se joacă bridge şi în România!... se miră iar.
- Aveţi în faţă un profesor, un şef de clan, dacă veniţi la Bucureşti vă rog să vă antrenaţi bine înainte, şi-i întinsei şi lui o carte de vizită, cu telefon, adresă şi toate celea, O ascunse ca pe un trofeu în portvizitul de piele neagră. Şriam de ce c fericit, avea ce povesti burtoşilor lui diseară, la cină sau în vreun bar; auziţi comedie, în România, asta e undeva pe lângă Viena, nu? întrebase, se joacă bridge, au cluburi de bridge, dar este sfârşitul lumii, Flores...
Sosise punctuală ca un ceasornic de Schaffhausen sau unde s-or face pe aici ceasornicele cele mai bune, Noelle. Cu scurta ei de piele de căprioară, nu obosită, proaspătă, cu un obraz alb, umezit puţin de bura interminabilă de afară.
— Gata cursul?
- Gata, vă conduc.
Vorbea o franceză nu gargarisită, cum e cea din Paris, pe care n-o pot suferi pentru că e teatrală, limbă de rostit pe scenă, nu pe stradă, dar ce poţi să faci cu poporul ăla care de atâtea secole se scălâmbăie şi crede că-i stă bine? I-am strâns mâna domnului Gustav, şi el era fericit, şi mi-a făcut o mie de promisiuni că o să-mi scrie şi că o să mă vizkeze.
L-ai făcut praf, spuse Noelle pe drum. Niciodată nu l-am văzut atât de exaltat.
— Pe dracu, rostii eu în gând, sunteţi voi amabili, v-au crescut mamele voastre bine şi iar îi văzui picioarele acelea lungi în ciorapi sticloşi şi mâinile abandonate pe volan. Nu avea decât un inel simplu pe unul din degete. Nu întrebai nimic, trăncăneam cum am obiceiul. O vârâi fără să-şi dea seama pe terenul meu secret, cel al picturii, şi vorbii un ceas, dacă nu mai puţin, despre Spencer, auzise de Spencer, de Stanley Spencer, descoperit fără să vreau în 'late Gallery. Auzise. Ii plăcea şi ei ca şi mie straniul Christ Carrying Cross cu femeile lui scoase jumătate pe ferestte ca nişte îngeri, cu calvarul batjocorit şi pe urmă vorbirăm despre The LastSuppcr, strania cină de taină a picioarelor apostolilor, şi despre Resurrection, cu morţii aceia ieşind familiar din cavouri şi morminte ca din nişte adăposturi antiaeriene, ruda engleză a lui Bruegel şi Bosch. Şi timpul trecu pe neaşteptate şi eram din nou în Lausanne, satul ăsta mare de piatră.
- Ce faci duminică? mă înttebă.
Ce era să fac decât să mă plictisesc ca orice om printre străini?
- Nimic.
- Te-ar supăra dacă ai fi invitatul meu? Am un apartament în N... nu-i departe de Geneva, vin şi te iau pc la 6 după masă,
976
EUGEN BARBU
facem o oră cu maşina. Am şi o cabană, sus, în munţi, pentru schi, să vedem cum o să fie vremea până atunci... Dacă vrei să schiezi şi e vremea bună, pot să vin mai devreme...
- Nu schiez, am spus...
- Bine, atunci, la 6 te iau şi cinăm împreună.
Şi plecă, înaltă, în scurta de piele de căprioară şi în rochia ei care-i arăta splendidele picioare. Era vineri, vremea a trecui ceva mai greu. Tot ploua. A sosit şi ziua aceea ca un motan jigărit după săptămâna brânzei. Era o zi nenorocită, plină de spumă, de aburi, de năduf, de frig, de plictis, de jeg moral. Lemanul părea o copaie plină de rufe murdare, nu se mai avânta nimeni pe lac cu bărcuţele cu pânze, stăteau toate la mal, legate ca nişte cai la conovâţ. Lutonul se transformase într-o agonie sub umbrele, bătrâni, parcă paralitici, abia se mişcau în ceaţă şi în bura aceea şi vitrinele aveau ceva mort, deşi se aprinseseră luminile, şi mai arătau rochii scumpe, şi ceasuri, şi bijuterii, şi magnetofoane, şi aparate cu tranzistori, şi televizoare portative, îţi venea să te arunci cu o piatră de gât în apă. Maşina M. G. sosi, lustruită, plină de sclipiri, cu parbrizul aburit şi el şi coborî Noelle, înaltă, într-un pantalon mulat şi cu o bluză băieţească pe gât, albă, mănuşi fără vârfuri, de piele, şi o altă scurtă din altă piele de căprioară, de altă culoare, cu pantofi cu catarame de argint, imaginea prosperităţii civilizaţiei hel-vete şi a Occidentului. îi sărutai mâna şi urcai lângă ea, era frumoasă, tânără şi fericită, sau mă înşelam eu, şi-mi ciripi repede că pleacă peste două zile la Madrid şi de acolo la Barcelona şi cu iar simţii o invidie rea ca o plagă, ceva vâscos şi murdar, ceva ce aducea cu palmele şi bătăile nedrepte pe care le încasasem la vremea mea, când mă plimbasem într-o odaie, singur, de vineri până marţi, gândindu-mă la o mie, la un milion de lucruri...
Şi ca să n-o plictisesc îi povestii câte ceva despre oraşele tentaculare, închipuite mistic întâi în poemele căcăcioase ale lui Verhaeren, care habar nu avea el ce expresie descoperise, şi
IANUS
977
wâ
mă avântai într-o critică distrugătoare. Nu-mi plăcea Corbusier, cu toate feliile lui de beton şi cu terasele suspendate, şi făcui şi Brasilia praf, alt moft care nu avea nici un rost în inima ţării sale, şi-i luai la rând pe toţi arhitecţii la modă, pe Niemeyer şi pe alţii, mai ştiu eu care, şi când eram mai înfuriat, ea mă întrebă de ce nu-mi plăceau toate astea, ce aş fi vrut eu, să ne întoarcem în caverne, să locuim în temple sau în cazărmi, să reinventăm întunecoasele saloane Renaissance sau să aruncăm cât var mai avem pe lumea asta în stucaturi baroce şi în amoraşi şi cariatide şi bazine şi fleacuri? Nu, nu voiam asta, dar noul stil mi se părea prea fragii, prea inconsistent, fară ceva care să-mi vorbească despre durabilitate. Şi-i făcui teoria mea că în arhitectură nu e ca în muzică, unde arbitrarul poate să construiască şi lucruri în stilul păianjenilor schizofrenici care au ridicat pânze pline de lacune după ce au fost injectaţi cu urină de nebun. Arhitectura avea nevoie de certitudine, de ceva grav, de ceva întemeim şi noi umblăm cu fiţe, cu brelocuri şi cu aberaţii. Cel puţin, conchideam, Elveţia, prin natura sa, este scutită de astfel de lucruri. Aici nu se pot bate câmpii, cum ar voi careva. Ţara e echilibrată, are un prestigiu, o soliditate morală pe care în altă
parte nu o poţi găsi.
Noelle surâsese trist, era pentru prima oară când vedeam
aşa ceva pe chipul ei.
- Te înşeli, domnule, nu ne cunoşti. Raportat la numărul de locuitori, Elveţia stă chiar mai prost decât Suedia în ce priveşte numărul de sinucigaşi...
- Nu cred...
- De ce nu? Ai auzit de foen?
- Desigur.
- Când bate foenul dinspre Anzi, vezi podul ăla, şi-mi arătă undeva, în dreapta, un pod aruncat peste un braţ sau un golf al Lemanului, are 60 de metri înălţime, mulţi se aruncă de acolo... Jos, sub el, se află sediul unei societăţi de prim ajutor care nu face decar să identifice morţii. Funcţionarii ei stau şi
978
EUGEN BARBU
IANUS
979
aşteaptă să le pice de sus viitoarele cadavre, nu fac altceva decât le pescuiesc rapid şi le identifică, ducându-le la rude savi la poliţie, dacă nu lasă acte, în schimbul unor bani. Se poate pros pera şi din asemenea lucruri...
- Şi de ce nu se urcă reprezentanţii societăţii pe pod ca săi împiedice?
- O, asta ar fi împorriva Constituţiei cantonale.
Şutase iar, fără aerul fericit de la începutul cunoştinţei noastre.
- Şi mai vreau să-ţi spun ceva... Avem şi destui introvertiţi. Societatea noastră pare foarte echilibrată, pe picioarele ei, dai să-ţi povestesc o întâmplare: mă duceam de ani de zile la un dentist, un bărbat distins, de 40 de ani, care se îngrijea de dantura mea din când în când. Intr-o zi, după un trarament, m-a rugat să beau o cafea cu el, era ostenit şi se săturase de meseria lui. M-a poftit într-un salon alăturat, stătea bine, era bogat, se vedea încă de la intrarea în cabinetul său în ce loc te găseai. A lipsit câteva minute şi a apărut o minunată femeie coaptă care a dat să mă sărute pe gură...
Ne apropiam de Geneva. Orăşelul N. era ceva mai încoace, pe o şosea laterală. Scăpasem de maşini, de viteză, de semnalizări, de toată acea goană în turmă, de duminică. Locurile păreau paşnice, frumoase până la refuz, totul arăta o prosperitate ajunsă la paroxism. Ferme şi vile, ziduri şi mici pensiuni, ceva de invidiat, eram mort de ură.
— O să vină şi sora mea, cu logodnicul ei la masă, sper că nu te deranjează. Rămân puţin şi pleacă. Se vor căsători pesre două săptămâni. Acum umblă după un aparrament, sunt osteniţi de atâta târguiala şi fleacuri.
Urcam o şosea în pante line printre vile oculte, cu mari grădini în faţă, reşedinţe de bancheri, muzicieni celebri şi arrişti şi mai celebri, plini de bani, de servitori şi maşini. Tăcere şi ploaie, ostenisem parcă, încercam să desluşesc ceva dincolo de perdelele dese şi de flăcările candelabrelor scumpe, dincolo de peroanele sub care se opreau limuzinele negre şi tăcute, întâm-
■ »
pinate de lachei care deschideau respectuos uşile grele de metal şi aşteptau să coboare vreun borţos sau vreo damă de 65 de ani s căzută sub briliante şi propria-i importanţă. Se prăbuşeau obloane şi pe sub ziduri pluteau alte echipaje, totul era ca într-o cere-: monie secretă, se ignorau, nu-şi aruncau nici măcar o privire, r se sfidau numai cu mărcile lor de automobile, cu zidurile lor, care mai de care mai înalte şi mai secrete, cu casele lor în care bănuiam argintării şi lume beată, votbind toate limbile, păziţi de câini, de poliţie, de agenţi secreţi şi de spaima celorlalţi de a nu putea nici măcar gândi că ar reuşi vreodată să pătrundă în aceste rezidenţe, în aceste refugii ce adăposteau mari orgolii şi sume imense de bani şi oameni poare invidiaţi, capabili sau nu, escroci sau nu, meriruoşi sau nu, cu talent şi cu noroc, cu tot ce trebuie şi nu trebuie unui om, cu lipsa de spiritualitate a averilor care nu fac decât să te arunce în dorinţe, în setea de a spori ceea ce ai şi în frica de a nu pierde, nu bunăstarea, nu bogăţiile, ci rangul, locul tău cel mic în societate, treapta ta, de care te agăţi privind cu dulce dorinţă în sus şi cu oroare în jos şi cu repulsie la cei de alături, care şi ei încearcă să se suie, dacă nu odată cu tine, în acelaşi timp, cel puţin când ai ostenit tu puţin şi nu ai băgat de seamă şi el a mai câştigat ceva, o sumă cât de mică, cu care să apară în contul băncilor sau în tipul de maşină pe care o schimbă, ah, oribila noastră civilizaţie, care a aruncat la gunoi primatul inteligenţei şi a făcut şi din filozofii ei nişte bancheri cu cecuri, cu Mercedesuri şi cu ifose. Pe aici ar mai trebui să-şi mai ducă odată Isus ctucea, ca în Stanley Spencer, să le zguduie rânzele şi pleoştitele conştiinţe, închiriate, bune de aruncat la gunoi...
Ajunsesem. Vila cu un etaj, cel de sus al surorii Iui Noelle, cum aflasem mai devreme, şi parterul ei, cu un micpatio de piatră, bine pus în valoare de arhitect, cu vederea spre Evian, care clipea cu luminile lui de vis-â-vis, peste Iacul Leman în negură, ca un bastiment. Se întunecase mai devteme, cădea o ploaie compactă, rece şi duşmănoasă ca un vărsat negru. Inte-
980
EUGEN BARBU
1ANUS
981
riorul era plăcut, farmaceutic, precis, ceasornicăresc, jum.u.tie sufragerie, jumătate bucătărie, cu toate instalaţiile acelea de ga'/ şi de infraroşii, cu frigiderele înalte şi încăpătoare, cu rafturile albe pe care pluteau parcă vase de aramă, bine lustruite, într o ordine supărătoare, cu un bar care lăsa să se vadă un şir de sticle ca nişte popice transparente: Malaga, whisky, Campari şi vin de Porto, rachiuri ruseşti şi poloneze, totul într-o rânduiala exasperantă.
- Bea ceva până termin eu, îmi spuse Noelle, şi-şi aşeză un şorţuleţ în faţă şi trebălui cât avusei eu timp să sorb de doua ori whisky cu sifon şi cu cuburi de gheaţă, privind spre le manul misterios şi luminile Evianului, care se zbătea în ceaţa, cu neonul şi cu vitrinele lui nevăzute. Exact la ora fixată se auzi în cutte un motor şi apăru o superbă femeie de 20 de ani, varianta mai tânără a Iui Noelle, înaltă cât ea, cu acelaşi meis elansat, cu ceva mai puţin inteligent în priviri, dar o fiinţă care încânta şi era încântată de sine. O urma un bărbat scurt, cu tendinţe de îngrăşare, peste 35 de ani, îmbrăcat cu un sacou pufos, atent ca un şacal flămând, cu un şal la gât, îngrijorat ele umezeala de afară. Ghicii că e cântăreţ la operă de la început, după cum se mişca. Venea probabil de undeva din Iralia, fusese fiu de frzer sau de om sărac, avea ascunsă în gâtlej una din acele voci cate uimea lumea şi-i ctea deliruri colective şi veneau şi casele de discuri, şi dă-i contracte, şi bani, şi apărea şi câte o fetiţă din astea cate încă vindea nu ştiu ce, în vreun magazin elveţian dintr-un târg cu 6 000 de locuitori, şi se îndrăgostea de tenor sau ce era, şi el trebuia s-o scoată din magazin şi să-i arate operele de pe mapamond şi lumea până la viitoarea escală sentimentală, când avea s-o abandoneze cine ştie în ce oraş, cu copii şi pensie alimentară şi alte cadouri la zilele de naştere şi o să-i mai facă vizite, şi o să se poarte civilizat până Ia adânci bătrâneţi, dacă cumva nu era catolic, pentru că arunci sc nenorocea pe viaţă.
Asta era. Ne-am strâns mâinile, am mâncat ceva, Noelle nu ştia să prepare o cină ca la noi, mâncarea părea impersonală, ceva fără sare şi piper, cum ai mânca flori de salcâm sau altceva, ' de pildă, sepii. Tenorul sau ce dracu era mai gusta un fel şi se * mai ducea la baie şi mai făcea un tril: Ridi pagliăccio. II auzeam ; gargarisind notele ca pe scenă şi iar apărea surâzător şi se scuza, spunând că îi este frică de umezeala aceea şi de ceata nesuferită şi sora lui Noelle ne povestise cum bătuseră străzile din Geneva în căutarea unui apartament convenabil. Simţeam cum are o invidie secretă pe aceasta, care era mai deşteaptă, preşedinta unei secţii internaţionale a Societăţii pentru cheltuirea folositoare a timpxdui liber, călătorind mult şi nestând ca ea într-un magazin, dar acum totul se terminase, venise tenorul, negricios, scurt şi focos, cu ochii lui întunecaţi şi cu vocişoara aia care ne îngheţa inima, şi dă-i cu vocalizele, şi cu gargara, şi cu încă un fel de mâncare şi gazda mea era indispusă din ce în ce mai mult pentru câ ea, probabil, simţea ura celeilalte femei, chit că-i era soră, şi aşa mai departe. Plecară în cele din urmă, tenorul vârât de tot în marele lui fular de mătase, cu pălăria cu boruri mari trasă pe frunte, salutându-ne ca Mascatul, şi sora lui Noelle, triumfătoate, păşind spre o maşină de lux, neagră. Un zbârnâit, un plonjon în abisul străzilor în pantă şi se făcu linişte.
Beam vin şi priveam spre Evian, care arăta acum ca un colier coclit, bolnav.
Noelle terminase rapid cu strânsul vaselor, cu aruncarea lor în recipientele ce le spălau şi uscau automat. Nu se auzea nici un zgomot, totul era ca într-o uzină a viitorului, omul nu avea decât să programeze maşinile acelea cu ce trebuia făcur. Beam vinul dulce amărui şi ne uitam peste lacul Leman, dispărut în întuneric. Eram singuri şi de undeva din memorie voiam să scot fraze, nici banale, nici patetice.
- Mă ierţi, o întrebai, ai fost măritată?
— Nu, dar am încercat de două ori... -Si?
982
EUGEN BARBU
IANUS
983
rcoaie inii->iul
Noelle tăcu, privind recile lumini ale lustrelor. Mobila gre.l de stejar a sufrageriei aducea cu o sală de mese medievală, asin căutase să sugereze cel însărcinat cu interioarele. Gravuri gi nemţeşti, cu decoruri de Heidelberg şi de Freiburg şi cu rioare de crame din Evul Mediu, împodobeau pereţii. T< era prea sanitar aici, mă simţeam ca într-o aerogara sau înir o sală de operaţie. Ea ghici şi îmi arată un mic salonaş care dădea spre o seră, plantele aveau ceva disperat, năvăleau cu ţoalele către un loc de unde probabil că venea ziua mai multă lumina. Aveau frunzele chinuite ca nişte desene suptarealiste, ceva inhibar şi torturar.
- Nu mi-ai răspuns...
- Primul logodnic era un inginer. După câteva luni, 101 discutând amândoi, şi-a dat seama că face un complex dc inferioritate. El nu putea vorbi decât despre maşinile pe caic le exporta, era cam puţin şi pentru mine...
- Şi al doilea? Noelle surâse trist.
- Al doilea era funcţionar de bancă. Voia să stau acasă şi să ştie că are o servitoare de lux care îi pune şi-i strânge masa; urmau şi nişte copii, dolofani, trei sau patru, la cifra asia se oprise... Mi-a spus, în cele din urmă, când a înţeles că nu vreau să renunţ la serviciul meu, că am un program prea independeni pentru el.
- Şi? întrebai sorbind o ultimă înghiţitură de Porto.
- Probabil că voi rămâne fată bătrână.
Asta o spunea cu o nepăsare vecină cu ironia cea mai feroce, femeia asta frumoasă, înaltă, fericită parcă, cu vilă lângă Iacul Leman, cu faţa ei arsă de soarele de azi de dimineaţă, peniru că în munţi fusese soare cu câteva ore mai devreme şi schiase după ce-şi dusese câinii şi-i închisese acolo, pentru că nu şl ia dacă îmi plac sau nu, totul fusese deci numai un pretext ca sa facă puţin spott până avea să vină să mă ia pe mine cu maşina.
- Poate n-ai să mă crezi, dar sunt în situaţia de a nu putea să iau pe cine vreau. Pentru categoria aceasta, am prea puţină avere. Iar cei ce m-ar vrea ei pe mine nu au destul ca să-mi asigure Ceea ce sper de la viaţă şi, la urma urmelor, cred că şi merit.
Şi sentimentul acela oribil, târâtor, murdar, spurcat, numit invidie, fugi din mine şi nu-1 mai simţii multă vreme. Era ora când ar fi trebuit să mă tetrag. Poate că at fi ttebuit să fac ceva ca să-i ies înainte acestei femei, era greu de presupus că-i plăcusem, după cum era improbabil să nu se fi simţit bine cu mine, dar, în convenţia moravurilor lor, mai ştiam eu ce era nevoie să fac? Deocamdată trebuia să nu mă arăt patetic, detest asta, lacrima pe pâine, vorbele desuete şi valorile lor căzute în stare de dizgraţie. Mă ridicai.
- Domnişoară Noelle, este vremea să plec.
- Te conduc cu maşina.
- Imposibil. Sunt de făcut încă o sută de kilometri şi cu cei de la întoarcere, două sute. Iau trenul, e un fleac pentru mine...
- Ţin mult să te conduc.
- Şi eu ţin la fel de mult să plec cu trenul...
- Măcar până la gară, consimţi ea...
Era nouă seara, urma pentru ea, probabil, ceva la televizor, muzică de Haendel la radio, un pick-up poate, şi în rest? Gara se afla la rrei minute de vilă, coborârăm prin ulucile de piatră ale micului orăşel. O replică a Capriului, mai puţin dezmăţul Mediteranei. Ploua încă. Trenurile rreceau ca tramvaiele. Peste 5 minute venea unul. O privii. Era frumoasă, înaltă, superbă, nu rrăda nici cea mai mică tristeţe pe chip. Scoase atunci o monedă şi întorcându-mi sparele se apropie de un automat. Mă aşteptam să cadă o caramea, ceva, ca în copilărie, sau un pahar de Pepsi-Cola, dar sus se aprinse un ecran mic şi se auziră acordurile Adagioului lui Albinoni, ceva ce tremura ca cilii plantelor subacvatice, un fel de rămas bun de la viaţă, şi pe sticla galbenă, o pereche de balerini se învârtiră ca într-o expiere, cu o îngheţare a braţelor şi a picioarelor care-mi vorbea despre
984
EUGEN BARBU
opera vieţii care se numeşte moartea, cum spusese demult, de
mult de tot, un filozof.
Şi pe urmă ecranul se stinse şi trenul opri, cu uşile lui ce pocneau şi cu lumea tăcută care urca scările cuviincios şi t u geamantanele de piele suite rapid în vagoane şi cu curentul gării şi al pornirii locomotivei electrice, şi eu i-am sărutat mâna lui Noelle şi am privit-o în ochii în care nu citeam nimic, şi n-am mai văzut-o de atunci niciodată...
CHESHIRE CAT
în Paris mă simţeam totdeauna prost. Mai ales iarna, când ploua şi cerul avea ceva zdrobitor, cu baloanele lui negre, venite dinspre ocean, cu acele nesfârşite averse care nu reuşeau să-mi liniştească nervii. Geaba cafenelele cu decavaţii lor, cu acele prostituate arheologice, care îmi aminteau de anii '29, de Malec şi de Clara Bow, mă enervau şi pederaştii de la Flore, uşor machiaţi sub ochi, cu obrazul nefiresc de faianţă roz, şi cu aerul lor decăzut, subtil, cu gesturile secrete pe care le învăţasem cât eram de ageamiu în materie, cu batistele perfect albe, de un alb senzual, bine potrivite în neglijenţa lor, care lăsa marginile să curgă peste buzunarele de sus ale hainelor uşor şifonate, mă săturasem şi de bătăile lor scurte şi violente, terminate cu câte un omor repede mascat de ceilalţi din jur, care acopereau ca adevăratele gorile răfuielile începute cu palme şi terminate cu înfîgerea unui ac lung de oţel în carotidă sau în inimă. Frumos era în Paris să intri în case oculte de miliardari sau de aristocraţi şi să priveşti tapetele din alt veac, de mătase uşor degradată, abia erodate de vreme, dar cu ceva mort, încremenit în ele, mobila aceea aurită, eterică şi fictivă parcă, pe care nu îndrăzneai s-o foloseşti, dacă era vorba de scaune, decât cu prudenţă, o, lungile saloane cu oglinzile lor veneţiene, mâncate de o carie violetă, străvezie, care făcea din fiecare un fel de tablou
986 KUGKN BARBU
îndepărtat şi rece, reflectând candelabrele ce aveau o lumină şi mai stinsă, şi mai moartă, aşa încât credeai că deasupra acelor odăi ard nuferi de cristal, înveninaţi de reflexul bătrânelor oglinzi. Trecutele marchize şi contese, care de fapt îşi câştigau banii lot închitiind apartamente în cartierele de lux la miliardari americani, aveau şi ele ceva vechi, de la rochiile purtate şi care se tăiau secret la o aşezare mai bruscă pe pernele nenumărate ce se înşiruiau, până la feţele macerate de pomezi scumpe, adevărate măşti ciuruite de-a lungul pereţilor. Grase-iau supărător, dar eu nu le ascultam, îmi luam porţia de whisky, trei doze mari, rapid, şi totul devenea fără relief, mă simţeam în altă parte, cu tot zumzetul acela de voci cate evoca vremea domnului Proust, dar pe mine mă durea în cot de domnul Proust al lor; ele, aceste dame vetuste, cu rochii îmbibate de parfumuri de la 1900 încoace, straturi, straturi, cu şanţurile vechilor colane de perle în cutele de catifea, ca utmele carelor romane din piatra Histriei, mă plictiseau de moarte cu ifosele lor şi atunci ascultam ploaia Parisului de afară, monoronă, ucigaşă, ce mergea atât de bine cu alcoolul în care pluteau bucăţele de gheaţă. Ele, aceste femei din alte decenii, ştiau că aparţineau recuzitei domnului Swann, dar de ce mai era nevoie să facă caz de asta? Soseau valeţi în fracuri verzi, ca la Academie, cu acele desene aurii la manşete şi cu mănuşi de aţă albă, curate, impecabile, cu tăvile de argint masiv pe care se găsea mai nimic, o mâncare sofisticată, anşoa care putea a peşte de Brăila uitat la soare, cu mici bucăţele de salam care aduceau cu salamul de Sibiu, cu nişte măsline stârcite şi cu alte pahare, mereu alte pahare colorate ca nişte popice de bowling, pline de pepsi sau de citronade colorate fistic, îmbietoare, ca să bei mai puţin whisky, pentru că acesta era mai scump, şi dragele mele contese aveau buzunare rezonabile şi venituri fixe şi viaţa în Paris era scumpă. Acolo am cunoscut o mulţime de lume în iarna de dinainte de a merge să deschid expoziţia de la Salzburg, unde am cunoscut-o pe Cheshire cat, spioni, industtiaşi, lume din
f
1ANUS 987
pettol, cum spuneau acei bărbaţi sugerând milioanele din bancă, poeţi rataţi, dar la modul în care se ratează în Paris, adică nişte domni eleganţi, plini de discutsuri şi teorii, cele mai noi, nu legate de structuralism pe care abia îl descoperiseră, cât de ceva şi mai tâmpit, trecut prin teoriile idiotului ăla de Mc. Luhan şi nu mai ştiu ce bărbier, dar asta îmi dădea mie un aet patticular care plăcea foarte mult femeilot. Cele mai tinere mă chemau în apartamentele retrase ale gazdelor, aici rotul era permis, îmi vorbeau de partuze şi eu nu înghiţeam sistemul ăsta, să stau în patru labe cu asistenţă de faţă. Să nu facă, domnule, spectacol... Ele, fetele astea tinere cu boturi de carne arât de aţâţătoare, voiau o senzaţie la sfert de oră, ori nu eram maşină, să ne înţelegem, pentru Dumnezeu. Mă credeau ceva între ţigan şi sârb, confundau capitala ţării cu o alta, îmi vorbeau despre Lupeasca, Madame Aslan şi Tiriac, că Năstase încă nu avea atâta vogă, ca să mă amuz le invitam în ţară unde, ' potrivit spuselor mele, mai existau haiduci şi ele juisau secret
la ideea unui viol în Delta Danubiului, cu ţapi bărboşi şi ne-} spălaţi, cu băut până la idioţire în lotci şi cu toate chestiile alea
I de hahaleră pe care le povesteam de le lăsa gura apă. Le spu-
1 neam că lucrasem la un canal homeric în preajma mării, unde
§ muriseră peste o sută de mii de oameni, şi fetele turbau, îmi
I umpleau paharele cu whisky şi se încolăceau la picioarele mele,
I dar când mă simţeam mai bine cădeam în ultima mea fază, cea
I a muţeniei, credeau că am să mor, deveneam palid, dar n-aveam
■■■ nici pe dracu, mă uitam numai la saloanele pline de scaune
luate de la Sotheby, la Londra, desenate de Godwin, sau la lam-; padarele de porţelan japonez, cu motive aplicate de Dresser.
| Afară ploaia făcea ravagii, auzeam tranzistoarele lăsate să mor-
| măie în surdină transmiţând ştiri: uragane în Pacific, cădea câte
I un avion în Honolulu; 123 de morţi în Vietnam - bombar-
I damente; un tunel se prăbuşise în Alpii italieni, aici eta bine,
§ ardeau focuri cu gaz metan în imensele cenotafe de marmură
de pe vremea lui Napoleon 1-ul, cu nervuri roz, şi locul acela
988
EUGEN BARBU
simulat, pentru că totul era simulat, mă distra ca şi desenele covoarelor care aduceau cu cele orientale, dar nu erau veritabile, erau făcute cu maşina, şi ochiul meu pineal suferea la vederea lor, le simţeam cât sunt de ţepene, nu aveau lâna oilor hrănite cu iarba amară a Anatoliei, dar numai eu ştiam asta, şi câini le explicam babelot de ce covoarele lor nu au acea moliciune perversă a celor veritabile, ele îşi blestemau furnizorii şi promiteau concedieri rapide, precum şi evacuarea unor podoabe care, în loc să înnobileze marile lor încăperi, le desfigurau în ochii unui cunoscător cum eram eu. îmi plăcea să le stric plă cerea de a se crede bogaţi cu adevărat; când mă apropiam de câte un tablou luminat de câte un bec bine mascat în scafe, tremurau de frică să nu le spun că sunt falsificate, dar eram generos, tteceam peste asta, dacă ele, marchizele fără acte în regulă, voiau să aibă un Corot veritabil, să aibă, nici să le stric plăcerea de tot nu se putea. Şi-atunci ţâţâiam din buze şi ele erau gata să leşine de plăcere. Numaidecât soseau în jurul meu acele fiinţe filiforme copiate după Giacometti parcă, îmbrăcate în velur, în moar roz, în mărase bleu electrique, cu chipul angelic şi o carne transparentă, cu ochi delicaţi şi suavi, care nu promiteau nimic bun, cu acea abia netrădată cruzime, lesbiene bine crescute ce se strângeau pe furiş de mână pe sub pernele moi şi fistichii pe care zăceau bete de la o oră în sus, când se auzeau gemete din toate colţurile odăilor căzute într-o somnolenţă volup-tuoasă şi când babele îşi chemau cu telefonul peştii cei tineri de la localurile unde dansau. Era trecut ele miezul nopţii, Parisul gemea sub ploaia lui interminabilă şi eu rătăceam prin cartierele rezidenţiale, păzite de gatdieni şi de negri. Mă strecuram afară din toată acea solzoasă şi murdară lume, şi căutam clo-şarzii, depuşi de alcool deasupra gurilor calde de canal. Ei fumegau în noapte ca nişte altare ale uitării omeneşti, erau tineri sau bătrâni, nebărbieriţi şi cu pardesie cârpite, acoperiţi cu nylon ca să nu ia apă la galoşi, nepăsători sub cerul liber, pentru că în Paris rar este frig, e numai ciuruiala aia nesfârşită a ploii şi
IANUS
989
cerul care te ucide cu baloanele lui captive de nori sosiţi de peste ocean. Veneau zorile în parcuri şi zidurile de frunze negre, poluate, roase de un fum cumplit, foşneau ca în secvenţele filmului Blow-up, mi se părea că aş putea să mor în acel smog de dimineaţă, cu pantofii mustind de apă. Din umbră ieşeau imense clădiri cenuşii, cu ferestre acoperite de obloane decolorate, frumoase erau numai tarabele în noapte, cu verdeaţă proaspătă şi mirosurile exotice de banane, mandarine, curmale şi ananas. Perdele tărcate deasupra becurilor şi noctambuli aruncaţi în taxiuri de portari obedienţi, femei pierdute pe lângă halele cele vechi şi, vai, câte un dangăt singur venind dinspre Notre Dame, un glas de plumb sau de bronz, uşi electrice de fier ce se închideau în urma imenselor limuzine cu faruri de ceaţă. Făceam şi un drum prin ghetoul evreiesc, mut, intetzis, cu mirosul lui de pască, de maia, de ceva uscat, şi porneam mai departe spre hotelul meu de mâna a doua, a cărui adresă nu o dădeam nimănui, pentru că în Paris eşti mort dacă spui cuiva că locuieşti într-un hotel prost. Nu te mai invită nimeni la masă, nu treci un prag, nu eşti onorabil dacă nu tragi la George Vşi chiar dacă nu locuieşti acolo, dacă e să oferi o masă trebuie s-o faci neapărat la o butică de mâna întâi, una din acele taverne pline de vedete de cinema, de producători şi de femei de lux, pentru care cea mai mică atenţie începe de la un vizon şi se termină cu un Cadillac...
Cum spuneam, nu mă simţeam bine în Paris pentru că ploua mult, iarna. Aici, la Salzburg, era altceva, aer stenic, rece, multă zăpadă, mi se părea că trăiesc într-un oraş ireal mai ales noaptea, când în jur plana ceva misterios şi plin de graţie. Tră-sesem la hotel Bristol, lângă grădina Mirabelle, încărcată de glicine de gheaţă în preajma unui cimitir decent, aliniat nemţeşte, cu ceva atât de singular că ţi se făcea dor să mori numai ca să stai acolo între atâta lume bună. Catedrala, ca un bivol negru de piatră, arunca prin turlele ei baroce, răsucite, negre, tunete de clopote, la orice oră, în peisajul perfect hibernal, cu ceva stra-
990
EUGEN RARBU
IANUS
991
niu în el, neclintit. Sosisem noaptea la Salzburg şi lucrul m,t marcase, o uşoară zăpadă, afânată, proaspătă, albă, diafană, cum a încetat să mai fie zăpada în lume, acoperea totul, aerul era pur şi dulce, mi-aminteam de nopţile de altădată ale copilăriei şi luminile hotelului acela atât de strălucitoare din cauzea cristalelor albăstrui mă emoţionau, nu şriu de ce; mă simţeam bogat, liber, căldura holului hotelului Bristol mă învăluise ca un alcool subtil, fotoliile pluşate, roşii, uşor tocite de atâtea trupuri su portate, zgomotul familiar de chei pe care le iei de la portar si urarea noapte bună pentru că... Cerusem prin lelefon ceva dc băut, deschisesem ferestrele, odaia de la erajul al treilea mirosea a aşternut proaspăt, a lemn bun şi vechi, călit de atâtea valuri de căldură de calorifer, şi venise un băiat cu cuburile de gheaţa şi whisky-ul nelipsit la asemenea ore. Am luat ziarele, le-am răsfoit distrat, am băut puţin, pe urmă m-am culcat. Dimi neaţa, oraşul a debutat cu un soare pestilenţial, cu o orgie de alb, de lume multă, era prin ianuarie, la sfârşit, sau în februarie, parcă, nu mai ţin minte, ningea sau zăpada în fulgi liliachii era cărată de un vânt uşor peste apa verzuie a unui râu. Pe poduri maşini nebune de turism cărau în viteză schiori rineri spre lifturile metalice cate-i duceau sus la cabane. Cheile de aur ale breslelor clincăiau în aerul senin, în dulcea dimineaţă de ianuarie sau de februarie. Un duş rece, ca de obieci. şi coborâi în holul pestriţ, aglomerat, care totdeauna îmi dădea sentimentul acela neplăcut al constrângerii, mă retrasei într-un mic salonaş vernil cu pereţii încărcaţi de caricaturi şi cerui cafea, brioşe şi portocale, îmi plăceau iarna portocalele, citii ziarele de dimineaţă, era un concert la orele 20, cânta o româncă cu un nume oarecare, rrecui pesre asta, cel puţin atunci, descojeam distrat portocalele şi mă uitam la programul meciurilor de hochei, mai curând aşa ceva îmi trebuia. Eram eu muzical, dar cu patru sute de oameni în sală nu prea îmi plăcea. Nu ştiu dacă aţi observat ce fac tipii la concerte, iese tenorul metafizic la rampă şi dau din cap, bat măsura cu degetele pe spătatele fotoliilor, nu, dom-
4
nule, mai bine la radio, mai bine într-un fotoliu, cu geamul deschis, cu ziarele uitate pe picioarele întinse sub păturile uşoare, privind grădina Mirabelle. La 11 trebuia să trec să fac inspecţia localului în care îmi organizam expoziţia, asta ar fi durat circa o oră, nu mai mult, pentru că am ochiul câmpului, pe urmă o recunoaştere, poate o plimbare cu sania, şi masa, odihna de după-amiază, aveam trei poliţiste bune cu coperţile ca o coajă de mandarină, o nouă colecţie, citii în ziare şi adresele galeriilor de pictură, moartea mea. Dubuffet ăsta nu-mi plăcea, desena cu rigla, era colorist, dar atât, nişte nemţi, ori de ăştia nu se lipea picrura de vreo 300 de ani; un american trişor, mă rog, trebuia să-mi vâr nasul, mai exista o expoziţie de bijuterii, casa Mozart... îmi luai uşorul palton din stofă cromby care atârna cât o pungă de mere şi flanai uşor prin uliţele festive în orice anotimp ale oraşului. Lucruri frumoase şi scumpe, o risipă, un desfrâu vizual, aveai la ce să priveşti. Am intrat la adresa dată de cei de la Bucureşti, era o clădire masivă, renovată de curând, prea încărcată după gustul meu, la care trebuia să fac adaptări serioase şi asta numai cu pliante şi cu artificii în panouri. Patru încăperi, le sortai, îmi consultai tematica notată în carnetul meu de lucru, mergea, zăbovii mai puţin de o oră, însoţitorul vru să mă invite la masă, eram doar clientul lor, dar refuzai, spusei că o voi face cu plăcere cu altă ocazie, acum eram curios să văd oraşul, el acceptă, fixarăm ziua când trebuiau să vină lucrătorii noştri să pună toate exponatele, erau necesare şase sau şapte zile de lucru intens, dar echipa mea era antrenată, nu voi întârzia, îl asigurai, numai dacă nu cumva birocraţii ăia ai noştri nu vor face ca data trecută, când la Montreal mă siliseră să cheltuiesc o avere pe telefoane pentru că nu mai trimiteau odată ce aveau de trimis, ba dădeau vina pe vamă, ba pe cei care beneficiau de reclama expoziţiei, care nu asiguraseră sumele la vreme şi aşa mai departe. Intrai într-un cinematograf ca să văd un James Bond. Prost, ce-i dtept, dat asta era marfa, pe urmă mă întorsei la hotel, nu fără un ocol prin
992
EUGEN BARBU
IANUS
993
„'iu1.
"SCSC
ii
curtea turnirurilor, plină de statui decapitate care scoteau un efect colosal pentru că gâturile acelea de piatră aveau manşoane de zăpadă şi statuile căpătaseră ceva fantomatic. Băteau clopu tele bisericii Sfintei Trinităţi şi pe un podium de lemn, îmi u piaţă octogonală, se repeta Jedennann, actorii recitau în haina, cu fulare la gât, şi strigătele se auzeau până departe, izbindu-sc de vitrinele magazinelor încărcate de inele şi ceasornice elveţie
Pe la cinci după-amiază, când ultima rază de soare şters,, acoperişul catedralei şi sfinţii plini de licheni verzi intrară !,, confuzia tencuielii încercuite de seara care venea devoratoaie, pătrunsei la Kaffeehaus Tomaselli, plină de femei frumoase, spi ritualizate de muzica oraşului parcă. Negre, blonde, roşcate, nu mai blănuri, cu acei ochi fanatici, demoniaci, în care exploila succesul social al celor ce reuşesc. Clinchetul uşor de ceşti chine zeşti, cu porţelanul ca nişte timpane muzicale, suna plăcut fumul verde de ţigări americane. Se vorbeau toate limbile x mântuiţii, de la italiana agresivă şi prost crescută până la fra,, ceza snobilor care mormăiau, graseind şi gesticulând, la german:, ca o toceată de Bach şi la engleza lătrată a unor domni în haine tradiţionale în carouri, atât de nepotrivite în morga acestei cafenele, în cate se intra în negru la orice oră. Bătrâne fotolii de pluş greu, mese bisericeşti parcă, pline de un lustru supărător, scaune gtele, chelnerii dansând în jurul clienţilor, cu o repezeală graţioasă, şi picoliţe cu şorţuleţe apretate, cu acel aer vag al fetelor de la ţară care vor să se mărite bine după ce fac un stagiu la oraş şi câştigă bani pentru dotă ca în Maupassant. Cetiri ceva, răsfoii absenr ziarele proaspete de prânz şi rămăsei iu privirea pe uşa de cristal cu aripi batante, muzicală şi ea, aruncând falii de aer cald spre locul unde mă aflam. Intrase o femeie de 28 de ani, înaltă, cu un aer absent, urmată de un bărbat de peste 50, albit, grizonat la modul cinematografic, într-un palton cu guler de biber, cum purtau boierii noştri după primul război mondial. „Să fiu al dracului dacă ăştia nu sunt români" mă jurai în gând, mai ales după studierea rapidă a tipului. Purta pantofi,
in
pa an
1 ceea ce era neobişnuit la ai noştri iarna, avea un guler impe-f cabil, alb, o cravară ca burta morunului cu ceva afanisit pe ţchipul, nu vulgar, nu comun, părea mai degrabă un academi-Jcian sau un inginer, dar pe mine mă fascina femeia într-o blană I imensă de lup canadian, cu un chip mongol, cu pomeţi şi cu : acel aer îndepărtat, nu rece, cât absent, privind peste toată lumea din jut fără să recunoască ceva. în urechi sunau două mici nicovale, doi cercei meralici, după moda acelui an, de argint. Păr auriu ca berea, nenatural, dar de o mare strălucire, un mers de dansatoare, nu pronunţat legănat. „Unguroaică" îmi spusei. Lăsară paltoanele la garderobă, ea cu o degajare care mă făcu invidios, aproape aruncând blana, şi el, însoţitorul, prinzând-o cu uşurinţă exact atunci când credeam că o va culege de pe jos, dar nu, pentru că şi el o aruncă pe masa garderobierei şi într-o secundă lăsă şi paltonul său cu mesadâ, dar totul făcut cu atâta degajare câ gestul părea studiat, repetat, jucat de o mie de ori. Femeia de la garderobă îi întinse un jeton de plastic şi el îl strecură în buzunarul hainei negre cu o şi mai mare uitare şi neglijenţă. Se aşezară în dreapta mea, la singura masă liberă din uriaşul salon al cafenelei Tomaselli. Statuară, femeia se privi fără insistenţă în oglinda de deasupra mesei, îşi potrivi rochia neagră şi bine cusută pe ttupul imperial, bine făcut, potrivindu-şi uşor cu degetele răsfirate buclele blonde. Râse scurt spre însoţitorul care-i luase degetele şi i le încălzea. Aşteptam să aud un cuvânt. Şi el fu rostit:
- Ţi-au îngheţat mâinile, nu-i aşa?
- Nu, negă ea şi căută ceva în poşeta de şttasuri. Scoase de acolo tot o oglindă, mică, piină de amprente, şi
se studie atent, pe urmă o abandonă.
- La cât trebuie să fim la Mozarteum?
- La 19,30 cel mai târziu...
- E vreme, spuse femeia.
„E pianista anunţată în ziarele de azi", stabilii eu, româncă, tipul trebuie să fie soţul sau amantul... Căutai să-i găsesc un
994
EUGEN BARBU
IANUS
995
defect bărbatului. Părea perfect stăpân pe sine, ştia să-şi poarte hainele şi avea un fel de a se stăpâni, o reţinere care trăda un om de gust. Nu vorbea tate, nu sublinia nimic, comandă un bol cu ceva fierbinte, un fel de rom încălzit, un luciu cu toiul misterios pentru mine, pe urmă, ca într-un ritual, adăugă nişie ingrediente în vasul de cristal. Mă prefăceam că citesc ziarul, dar femeia ghici că-i urmăresc. Crezând că sunt singurii care ştiau româneşte din toată acea clientelă eteroclită spuse:
— E un tip alături care ne studiază...
— Ei, şi? făcu bărbatul fără a-mi acorda nici măcar o privire, pe urmă începură să discute despre concertul din seara aceea, ca nu era mulţumită de orchestră, care cântase prea rare şi o acoperise la repetiţia de dimineaţă, el negase acest luciu şi îmi dădui seama că era de fapt dirijorul şi-mi amintii şi numele iui scris în gazeta aceea cate anunţa concertul. Băură pe urmă pun chul, apoi îmi dădui seama că, de fapt, îi ascultam. Făcui iute o socoteală a cunoştinţelor mele muzicale: clavicembali, ancic simplă şi dublă, Pierrot lunaire de Schonberg şi Jocul de cărţi al lui Stravinski audiate la Paris, sonorităţi impasibile, reci, extatice, asta citisem într-o cronică muzicală, frullato, cu tremolo dental, registrul supra acut, şriam pe dracu, totul se confunda în creierii mei, sonoritatea descărnată a picoleipe fundalul unei orchestraţii aeriene şi transparente, totul ciugulit dintr-o carte despre Ravel.
Un apel chelnerului, achirai repede nora şi mă ridicai de la masă. Dacă aş mai fi întârziat aş fi săvârşit o gravă indiscreţie, îmi ridicasem paltonul de la garderobă şi îl îmbrăcasem din drum, mânat parcă de frică, spre uşa batantă care arunca valuri de căldură spre salonul aglomerat. O mai privii în fugă pe femeia de la masă. Râdea cu toţi dinţii ei albi ca o cartuşieră cu gloanţe de sidef. Trăda în aceeaşi clipă şi siguranţă, şi şiretenie bine disimulată, în toată acea veselie de o secundă, în privirile ei intuii mai mult decât ştiui o bănuială tristă şi o ironie nestăpânită, îmi veni în minte, nu ştiu de ce, numele acelei pisici
şirete a lui Lewis Carroll care atunci când surâdea începea să şdispară. O numii, din acel prim minut când o văzusem, Cbeshire cat...
. Afară, seara pândea cu toate luminile vitrinelor, aerul era Idulce, avea ceva amar în el, un gust de migdală parcă. Sfinţii de la biserica Trinităţii, înverziţi de timp şi de lumina perversă g reflectoarelor, ieşeau din imperiul nopţii şi cădeau asupra oraşului. Uşoara zăpadă scârţâia sub paşi. Trebuia să mă schimb, Să-mi pun haine de seară, să merg să cumpăr un bilet de intrare de la o agenţie din centru, dacă aveam să mai găsesc, să ajung la timp la Mozarteum, s-o revăd...
Ajunsesem din nou în straniul parc cu statui decapitate de lângă Mirabelle. Copacii erau încărcaţi de zăpadă, crengile clincăiau la bătaia clopotelor catedralei. Mai aveam un ceas şi jumătate până la începerea concertului. Chipul femeii îmi reveni în memorie. „Uşor, uşor", îmi spusei, nu cumva asrea-s sechelele ultimului anotimp de la mare, nu cumva duduie prin capul tău sunetul triumfal al motocicletei acelui tip frumos în tricou roşu care ţi-a furat regina şi a dus-o în imperiul lui necunoscut şi după care te-ai îmbătat o săptămână la rând ca să uiţi, ca să nu te otrăveşti singur de amintiiea acelei mări fără nici o atracţie penttu tine? Nu cumva viei să-i plăteşti în eternitate acelei femei, tunsă tifosi, plecată cu cavalerul ei motorizat cine ştie unde? Nu eta o gelozie ce voia să se veise în estuarul viitoarei agresiuni pe care mintea ta o şi pune la cale.
Noaptea din jur avea ceva eteric şi dulce. Trebuia să mă grăbesc, să mă rad, să ajung înainte de începerea concertului, s-o ascult şi să văd ce-i putea pielea, să mă interesez de bărbatul acela cărunt, cu mutră de actor înainte de pensie, care făcea probabil gimnastică dimineaţa ca să nu-i crească pântecele, sau nu mânca deloc pâine. „Soţul? Amantul?" în ce hotel din acest oraş şedeau? Puteam să-i urmăresc când ieşeau de la Mozarteum, dar aşa ceva îmi repugna.
996
EUGEN BARBU
IANUS
997
Urcai rapid cu liftul, în odăi era nefiresc de cald, trebuia să mai fac un duş, maşina de bărbierit mergea bine, cămaşa alba nu arăta avarii mari ţinută prin geamantane; mă privii. Aveam avantajul de a fi mai tânăr decât domnul acela, unde mai pin bine cunoscuta tehnică de a le ameţi pe raţele astea care abia aşteaptă să fie măgulite şi pe urmă, dacă le mai laşi şi impresia că sunt singurele femei frumoase de pe pământ, totul pare un fleac. Trebuia numai inventată o poveste, ceva tare, cu nişir lucrări fabuloase, să zicem varianta cu vizitarea în Chile a mu >i oraşe părăsite, care-mi adusese multe dobânzi, sau descriena Chinei, care rămâne un miraj pentru toată lumea.
Terminasem, ca să zic aşa, mica echipare, timp mai era, luai ziarele lăsate pe măsuţa din hol. Dacă mergea la Mozarteum, trebuia să cânte Mozart, dar ce anume din Mozart? Căinai coloana cu pricina din foaia locală, plină de reclame de sutiene şi bijuterii. Era vorba de un Concert de Mozart. Mă trezii în liftul hotelului cu încă trei persoane. Fluieram a pagubă în gând. Era limpede, trebuia să mă înarmez rapid cu un Lexicon muzical, să citesc câte ceva, măcar să am aerul că sunt de acolo. Cu nimic nu faci praf mai mult decât cu sugestia că te afli în chesriune, mai ales în faţa unui profesionist. Sigur că până la urmă avea să mă prindă, nu se putea altfel, dar totul e să le dai la timp şi pe urmă, când se trezeşte victima, e târziu. Mica na celă scoborâtoare avea ceva de gondolă, pereţii erau tapetaţi cu catifea albastră matlasată şi nişte oglinzi mici, împodobite cu îngeraşi de nuc sculptat, reflectau cele patfu personaje, palide, diforme, între care mă număram. Aveam cu toţii acel inimitabil aer stupid al clienţilor marilor hoteluri, ţepeni în hainele de gală, gata sâ se prefacă în statui când îi priveai... „La dracu, mai bine mergeam la hochei, acolo te îmbraci în hanorack sau pui un pulover pe gât şi un fular şi huidui şi stropşeşti şi lumea nu te bagă în seamă. Ies scântei pe gheaţa mată, auzi loviturile croselor canadiene care aduc cu zgomotele tăierii unor păduri seculare şi cu asta totul e bine, dacă mai bei şi ceva tare, iarna ţi se
pare suportabilă, poate mai găseşti şi câte o fiinţă cu aer îngeresc care vine şi te întreabă la ce horei locuieşti şi anume la ce etaj rşi la ce cameră... „Porcule, mă certai, ai vârî în patul tău o ; prostituată?"
|    Nu ştiam unde este Mozarteumul, dar pentru ce existau : taxiurile? Mă urcai într-unui şi privii strada aglomerată. Ince-puse să ningă pe neaşteptate şi tot acel aer dulce al Salzburgului \ se încarcă de un joc subtil de fulgi, abia purtaţi în uşorul vânt : de noapte. Şoferul mă depusese în faţa sălii de concerte, plătisem şi priveam acum femeile încărcate de blănuri şi bijuterii care se înghesuiau spre intrarea sobră. Uitasem de bilet, dar era imposibil să nu fie case de bilete şi aici. Cercetai, cu nasul meu bun găsii repede ghişeul şi persoana care îmi vându ceea ce îmi : trebuia. Intrai după ce lăsai fularul, mănuşile şi paltonul unei bătrâne morocănoase. Sala avea ceva vetust şi intim în acelaşi timp, părea încârcară de lume, dar nu eta, nu se vânduserâ chiar toate biletele, dar mai rămânea timp. Podiumul era luminat de becurile unei rampe ca de teatru. Orchestra îşi ocupase locurile, se auzea numai acea cacofonie iniţială a oricărui concert, când se încearcă instfumentele şi se ascultă corzile. O privire circulară spre balcoane şi îmi amintii de teatrele noastre, în lojile cărora rugineau de un sfert de secol, de când le ştiam eu, aceleaşi personaje care se estompau odată cu trecerea vremii, îmbătrânind vizibil în benoare, fostele fete Ia care râvnisem şi care deveniseră cu timpul mame, sau soţiile mandarinilor, ajunse bunice şi ele, ori tinerii falnici care cheliseră sau aveau obrazul din ce în ce mai veştejit, galben de hepatite din care abia mai supravieţuiserâ, toată fauna plumitivilor orgolioşi, a inginerilor cu prime anuale pe care nu aveau pe ce să le cheltuiască şi a savanţilor cu locuinţe la Şosea, o lume ce scădea, murea, putrezea văzând cu ochii şi pe care eu de fapt o uram. Publicul de aici avea aceeaşi gravitate pusă-n scenă, aceeaşi înţepenire solemnă care la o mie de chipuri aduce cu o frescă de piatră. Lojile erau vechi, sala, nici mare, nici spaţioasă, părea un fel
998
EUGEN BARBU
1ANUS
999
de studio cu tradiţie cu stucatura ei veche, cu tavanul aurii si candelabrele arzând cu toate lămpile de Murano, care, îneci, încet îşi pierdură lumina în rumoarea surdă a publicului. I .o jile şi balcoanele se scufundară într-o negură gri, apoi nu se mai văzură...
Apăru bărbatul grizonat, în frac, salutând cu distincţie sal.i şi primind aplauzele îngheţate ale publicului ce nu avansa ui mic. Ridică bagheta după o clipă scuttă de ascultare a 01 chestrei. Cei peste 30 de instrumentişti mi se părură tot atâţi.i atleţi aflaţi în block-starturi, pe un stadion luminat cu lămpi fosforescente.
Se auziră după o secundă primele măsuri ale Sonatei în la minor cu variaţiuni de Mozart, cântată vreodată şi de Artliui Rubinstein. Undeva, în dreapta podiumului, în faţa unui pian masiv ca un pachebot, sta Cheshire cat, în rochie lungă, neagra, de concert, cu privirea aţintită asupta claviaturii, aşteptându si intrarea...
Aveam s-o revăd abia peste un an şi jumătate, la deschiderea unei expoziţii de grafică, organizată de mine în Bucureşti, fia spre sfârşitul primăverii, în înghesuiala aceea de lume snoaba care se află în treabă la orice vernisaj, cunoştinţe, rude, prie teni, cririci de arră, scriitori şi muzicieni, mai mult dispuşi sa fie ei înşişi văzuţi decât să spună ceva bun expozanţilor, când din mulţimea de capete răsări figura ei îndepărtată ca a Anei Karenina, cu triştii ochi de culoarea leuşteanului, nici acum nu ştiu bine cum erau, după atâţia ani, cu părul auriu, auburn, de culoarea berii blonde, cu aerul acela jumătate ironic al femei lor curtate, aparent prietenoase, în secret suspicioase, temătoare, gata să se retragă în cochilia lor fără ezitări când agresiunea asupra-le ar fi evidentă. Era însoţită de acelaşi personaj, ne schimbat şi el, ba chiar cu un aer de navigator întors de pe Mediterană, adică cu o faţă uşor înnegrită de un soare marin
de pe alte meridiane, când ceilalţi oameni arată feţe de iaurt sau de hârtie, abia mai suportând iarna care trecuse şi nu trecuse. Părul uşor grizonat îi dădea, ca şi prima oară când îl văzusem, o distincţie naturală, dar nu din cauza acelei discrete îmbătrâniri pe care nu o ascundea, ci pentru că, pur şi simplu, părea bine crescut şi educat şi nu făcea gesturi în plus, nu vorbea ptea tare în mulţimea dornică să fie ascultată. Se aruncau replici de teatru, mici răutăţi la adresa celor absenţi sau împotriva celor ce expuneau, râsete ca nişte nechezaturi veneau dintr-un colţ al sălii de expoziţie. Cunoşteam glasul, era al unei prea inteligente femei, fiica unui savant, crescută prea mult în străinătate cu bone rele, dar realmente simpatică şi vie. Nu ştiu dacă insistenţa privirii mele chemă ochii aceia mongolici spre mine, eram ca un şarpe boa la pândă, cu tot ce aveam hipnotic în mine aruncai un val de unde magnetice spre ea. Prepelicarii mei nu mă vândură. Simţii că mă recunoaşte, deci mă ţinuse minte, dar nu trăda cu nimic surpriza, dimpotrivă, ceva amorf şi fără interes începu să locuiască în ochii săi. Vorbea absent cu mai mulţi bărbaţi care se înghesuiau în jur. Acum îmi jucam cartea cea mare, ttebuia să invent o cunoştinţă comună. Numai nebuna de Suzanne, cea care râdea ca un cal, nechezând, mă putea salva, cunoştea pe toată lumea, lua interviuri la televiziune, era imposibil să n-o ştie. Mă apropiai de ea, o despărţii de un actor cam băut care-i făcea curre si-i spusei scurt:
- Vreau să mă prezinţi acelei doamne...
- Ştii cine e?
- Ştiu...
Mă măsură lung:
- Pe timpuri aveai gusturi mai proaste...
- Lasă gura şi împinge-mă în faţă, ca şi când habar nu ai avea de tot ce mi-ai spus.
- Să ştii că e serioasă.
- Mă rog.
- Să nu mă faci de râs...
1000
eugen barbu
- Se poate. Finnneeeesssse! cum zice Mihai Pooopescu...
- Apropo, nu l-ai mai văzut pe măgar? Are o datorie de onoare la mine, mi-a promis că-mi aduce un manual de bridge...
- Ţi-aduc eu unul chiar astăzi dacă reuşeşti să-1 scoţi din joc pe protector, şi-1 arătai pe cunoscutul dirijor care se afla cu altă lume în jurul lui Cheshire cat.
- O să fie greu, e cam gelos, nu te pune cu el...
Şi dispăru în mulţime, făcând mai întâi un tur de orizoni, tatonând adică momentul în care trebuia să mă ia de mână, făra să pară ceva ostentativ şi să mă arate ca pe o minune a secolu lui nostru plin de iluzii şi de căi ferate. Or, dacă apucam sa deschid gura, totul decurgea de la sine, nu se mai putea sia înaintea mea...
Trecură cam patru minute, toţi aveau poftă de vorbă, în special femeile, care-şi făceau complimente nesincere una alteia, fără credinţă, după un obicei milenar. Urmă o scurtă recapi tulare: o căutasem în toate hotelurile din Salzburg, dar se vede treaba că avuseseră tren sau avion chiar în noaptea concertului, şi în cele două săptămâni cât stătusem acolo nu o găsisem. Cu greurate, şi mai mult din întâmplare, aflasem chiar în ziua plecării că locuise într-un hotel apropiat de grădina Mirabelle, dar totul se sfârşise şi aşteptasem un nou prilej de a o cunoaşte. Un an de zile pândisem programul de concerte de la Ateneu. Nici o singură dată nu-i apăruse numele. Trebuie că stă mult în străinătate, îmi făcusem socoteala, asta zic şi eu viaţă... Aveam cunoştinţe în lumea muzicală, dar mi-era frică să nu fiu bănuit de prea mult interes în jurul acestei persoane. După o jumătate de an, tot o femeie, fără să ştie cui votbea, adusese vorba despre ea. Avea o repuraţie bună, era în divorţ cu al doilea soţ şi se bănuia că se bucură de protecţia acestui individ atletic şi uşor îmbărrânir, care era directorul Filarmonicii. Nu manifestai nici uit fel de surpriză, mă prefăcui că ştiam totul şi că persoana nu mă interesa. Deci, al doilea soţ, un divorţ în perspectivă, un amant probabil, situaţie previzibilă, vânat uşor.
S T
IANUS
1001
Lupte locale, scurte, şi gata, Victorie, Victorie, caîntt-un final vânătoresc. Sttzanne sosise lângă mine, îmi luase braţul şi mă ducea spre un cerc zgomotos de femei şi bărbaţi care o acopereau pe Cheshire cat...
— Aşadar, dumneata eşti spionul din Salzburg, cum te numisem cu Mac, spuse femeia, arătând supetba cartuşieră de sidef a dinţilor şi întinzându-mi mâna. Te-am văzut şi în sală, nu aveai aerul unui poliţist, dar nici al unui meloman...
Râse scurt şi se întoarse spre bărbatul acela cu trei nume, cum anunţau ziarele şi afişele concertelor lui, sau, pe scurt, Mac, cum îi spusese ea. „A debutat tare", îmi spusei, şi ceva scrâşni în mine. „Memorie bună, dar şi semn de atenţie". Replica, dacă ar fi fost să vie, trebuia să vie acum, dar tăcui. Suzanne îmi luă cotul şi mă vârî mai în sufletul ei:
- Ţi-am spus câ muşcă rău.
Asta nu-mi spusese, dar nu avea nici o importanţă. Repliere rapidă şi atac prin surprindere. Mă incomoda teribilul ei amic, care mă devoala ca pe un clişeu furat din seiful unei puteri străine.
- Doamnă, îmi pare bine că vă cunosc. Am ţinut foarte mult să vă ascult acolo, la Salzburg, poate şi pentru că nu aveam un program mai bun în seara aceea... Numai hochei...
- Nu eşti deloc amabil... mârâi omul cu trei apelative.
- Am multe defecte, dar ca amator pot sâ spun că nu a fost un concert rău. Mi-a plăcut cel mai mult bisuldumneavoastră, mă adresai de data asta femeii, cu aetul meu fabulos distrat. Ce era? Tartina cu unt szu aşa ceva?
Mă privi atent şi pe urmă râse.
- Eşti răutăcios. Era chiar Tartina cu unt...
- Da, ceva abia şters cu degetele pe pian, cum ai curăţa o masă plină de firimituri cu un buchet de liliac alb; lucrul ăsta l-am văzut într-o cârciumă, ceva delicat si trist în acelaşi timp...
- Şi restul? întrebă deodată interesat dirijorul, pe care-1 uram încă de pe acum. i
1002
EUGEN BARBU
1ANUS
1003
- Ştiri ce spunea cretinul ăla de Grillparzer despre Euryante a lui Weber?
Nu-i lăsai să nege ca să nu-i umilesc, aşa că adăugai, conform micii mele stratageme, pregătită de un an de zile: O astfel de muzică merită să fie interzisă de poliţie...
Cheshire cat îmi aruncă una din acele priviri care nu mă înşelau niciodată. Surpriza fusese realizată, dar nu mai trebuia să întind coarda, pentru că riscam să-mi rup gâtul.
- Suzanne, cine c individul ăsta care mă insultă de 10 minute? Amica mea necheză iar, după obiceiul ei de care nu se putea dezbăra.
- Un idiot scump, cu care am trăit vreo doi ani, nu-i aşa?
- Nu-mi mai aduc aminte, dar dacă tu spui asta, e în regulă.
- Şi dacă-i idiot, de ce votbeşte despre muzică?
- Probabil pentru că nu se pricepe deloc la muzică. Are curajul ignorantului.
Trebuia să mă retrag onorabil, să mă prefac ostenit sau preocupat. Veniseră cei de la Serviciul Expoziţiilor, vreo doi sau trei indivizi care ţineau mereu aceleaşi discursuri trase parcă la şapirograf. O invitai pe Cheshire cat mai în faţă ca să primească şi ea din porţia asta pe care eu o digeram de ani de zile. Vorbea un tip gras şi fălos, îmbrăcat cam devreme în haine gri de mohair, prea încrezător în primăvara pretimpurie, asudat tot de plăcerea de a fi filmat, pentru că apărură imediat operatorii care tăceau semne mute şi energice celor ce ţineau reflectoarele pe margine. E\ era unul dintre cei ce mă vârâseră în puşcărie şi care de câte ori mă vedea de la ieşirea mea de-acolo nu ştia ce cuvinte de miere să-mi spună. Mi se pare că fusese militar şi că trăise cu directoarea unui muzeu, făcându-i acesteia servicii intime, cum se spune în limbaj decent. Avea o obrăz-nicie ceva mai căzută, în glas totuşi păstrând încă agresivitatea tipilor de acelaşi calibru. Cariera lui continua cu o uşoară degringoladă, dar se vedea bine că o luase în jos, nu se mai purta genul ăsta, dar croitorul ce să facă? Trebuia să accepte încă
sacoul de anul trecut, intrar la apă. O priveam cu o satisfacţie bestială pe Cheshire cat. Nu arăta vreun plictis, avea numai un aer aiurit, cunoşteam tipul: femeia care nu ştie unde-şi pune lucrurile niciodată, care-şi uită acasă poşetele şi scapă într-un canal cheile de la maşină înainte de a le folosi. Era frumoasă în soarele ferestrelor imense, abia ocrotite de perdele, părul ei de culoarea berii strălucea în mulţimea de capete informe şi eu mă rugam în mod criminal ca omul acela de lângă ea să plece cu un avion în India, dacă se putea peste o oră, şi noi amândoi să-1 ducem până la aeroport şi să-i facem semne prieteneşti cu mâna...
Oratorul nu terminase, abia înrorsese două foi, citea rar, cu prudenţă, numele unor înaintaşi celebri în pictură care nu-i erau familiare şi se silea să nu scoată vreo notă falsă. Aveam un surâs de zile mari, ştiam să aplaud cu acea ironie pricepută numai de câţiva, cărora, de altfel, le uşuram complicitatea...
Atmosfera se încălzise. Priveam pantofii gri deschis ai individului, cu care nu ar fi trebuit să iasă pe stradă într-atât erau de nepotriviţi, mai rău ca o pereche de papuci, la acest costum bine croit, de stofă cumpărată în timpul deplasărilor în străinătate. El nu ghicea nimic din electrocutarea mortală la care era supus de atâtea priviri de femei mai ales, pentru că ele nu te iartă când greşeşti. Te fac de râs în târg, te povestesc ca pe Nastratin. Mai aruncai o coadă de ochi spre Cheshire cat. Era acolo, suporta, dar se gândea la altceva, era limpede. „O să i te fur dobitocului ăsta", îi jurai în gând, şi mă pregăteam să spun nişte vorbe urâte despre el, despre modul cum dirija în special, găsite, dacă-mi aduc bine aminte, într-o carte a Marguerittei Long despre Cortot. Eram pregătit pentru extemporal, ce mai, numai împrejurările să mă ajute...
Cretinul terminase, luase aplauzele, se înclina ca un toreador spre public.
Mă apropiai de urechea ei fină, în care soarele pusese un
bănuţ roz.
1004
EUGEN BARBU
IANUS
1005
- Cum v-a plăcut dinozaurul?
- Numai nu rage...
... într-adevăr, acela improviza ceva, excitat de succes, şi îl mai ascultarăm câteva minute behăind. îi ştiam bine biografia, îşi aşeza dactilografele pe birou şi secretare nu angaja decât pc termene scurte, ca să poată să le schimbe. Avea un pat de piele în cabinet, pretextând că trebuie să întocmească noaptea tex ic oficiale, când alţii, nu ca el, dorm pe ruptelea în timp ce dânsul, dacă apucă două sau trei ceasuri de odihnă, îşi tampona final fruntea plină de sudoare cu o batistă ireproşabilă şi privea mulţimea căreia i se permise, în sfârşit, să intre în Expoziţie...
Nu atunci fusese, în duminica aceea de dimineaţă, ci mai târziu, înaintea verii, lntr-o dimineaţă, pe un bulevard plin de gaze de automobil. Nacelele de verdeaţă ale castanilor sau teilor de pe strada largă, debordând de firme şi de anunţuri urbane, păreau că migrează spre soarele incandescent. începea să fie nesuferit în Bucureşti, sosea vremea să o luăm spre mare, să mai arătăm localnicilor cum stăm cu porumbul în Dobrogea, sa vină lumea ca la urs să citească cifrele şi să vadă siluete de vaci, decupate în hârtie lucioasă şi lipite una sub alta: graficul adică, domnule... atâtea taurine, atâtea ovine, atâtea păsări, ce dulce era viaţa acolo, în imensa sală de expoziţie, printre panouri, cu fetele în dangarezi... Unde mai era Dina? Nu mai ştiam nimic despre ea şi despre Maur. Mihai Pooopescu îmi spunea că evadase de sub escorta soţului şi trăiau la sora acestuia din utmă într-un amor nebun. Bridge, dans, totul se lichidase pentru mine, definitiv, nu aveam înainte decât un naufragiu total. Nu-mi mai plăceau femeile, numai ele ştiu ce au păţit cu mine. Mai pica câte ceva în pânza păianjenului şi, vai ce repede îmi trecea, şi cum le mai puneam pe goană sub diferite pretexte. De fapt, îmi era spaimă de marea care trebuia să urmeze, nu,
mai bine undeva la mănăstiri, să nu-mi mai aduc aminte de acea întâmplare trecută, de stupidul ei final melodramatic...
Era, deci, într-o dimineaţă dinaintea verii, la sfârşit de mai, treceau automobile şi lumea avea osteneala dinaintea vacanţei, cate nu seamănă cvi nimic altceva, era o buluceală în jur că nu se mai vedea om cu om. In faţă la Grădiniţa borau, cât era de devreme, poeţii aprinşi de căldură după băutura de noapte. Pe doi îi luase miliţia şi-i împingea discret în taxiuri ca să-i ducă la circă, erau agresivi şi gesticulau, răcneau, dar lovituri secrete, bine aplicate, le tăiau glasurile răzvrătite. O baie bună, un proces verbal şi, gata, o luau de la cap, de ei nu se lega nimeni. Erau nevinovaţi, erau stupizi, făceau parte din peisaj, ştia
o lume întreagă.
Când să intru Ia Leonida, pe cine văd înaintea mea coborând dintr-o maşină lungă, neagră, ca un dric american din „Incorupribilii?" Pe Cheshire cat, într-o rochie uşoară, galbenă, care o făcea şi mai înaltă. înainta drept spre mine, neprivind pe nimeni. La volan îl zărisem pe omul cu trei nume care demarase scurt spre Piaţa Romană, nu puteam să ratez lovitura.
- Sărut mâna...
Mă privi ca atunci când mă văzuse prima oară, fără curiozitate, uşor speriată de surpriză, ca orice om preocupat care nu vede strada, abia dacă distinge câte un individ.
- Ce faci, domnule?
- Flanez, aşa se spune, nu? Dumneata?
Era o jumătate de pas, dacă întrebuinţa a doua plural eram curăţat, dar lucrul nu se pettecu pentru că avea, cum trebuia să constat mai tâtziu, un fel familiar de a se purta cu lumea, politeţea excesivă nici nu stă în altceva decât în amiciţia instantanee faţă de cine merită, la modul american şi atât...
- Pot să te însoţesc?
Nu-mi tăspunsese la prima înrrebare.
- Cu plăcere, merg la magazinul Muzica după nişte discuri. Se gândi la ceva şi ezită, pe urmă spuse:
1006
EUGEN BARBU
- De fapr, ce faci?
- Nimic, sau aproape nimic...
- Si la Salzburg ce făceai?
- Organizam o expoziţie...
- Şi asta rentează?
- Depinde...
- Depinde de ce?
- De cei care te trimit. Dacă te trimit des, rentează; daca nu te trimit des, nu rentează...
- Eşti cinic...
- Eu? Ei sunt cinici...
Mă privi cu coada ochiului. „Acum îmi dă nota", să vedem dacă trec...
Şi în ce consră organizarea asta de care vorbeşti?
- Alegi o sală, Iaci un deviz, gândeşti tematica, să placă clientului, şi împărţi ce ai la dispoziţie, cum e mai bine, pe urmă te cerţi cu furnizorii, dacă scapi cu bine din chestia asta, aştepţi comisia, ce zic comisia, că sunt mai multe. Aici începe diplomaţia, nu ştii să faci diplomaţie, te-ai curăţat, ţi se respinge expoziţia şi o iei de la cap şi mi-ţi mai dă alta, şi dacă nu-ţi mai dă alta, te apuci de o meserie mai frumoasă...
- Cât văd, dumitale îţi merge bine...
- Depinde, e un fel de a spune. Odată mi s-a imputat o Expoziţie, s-a făcut o expertiză, mi s-a încheiat un proces verbal si am făcut câţiva ani de puşcărie...
Se opri puţin din mers:
- Vrei să spui că ai făcut şi puşcărie?
- De ce nu? Ce e atât de dezonorant? Râse din toată inima.
- Nu zău, ai umor...
Ce spunea înţeleptul? Fă pe femeie să râdă şi a ta e...
- Crezi?
- După hazul pe care-1 faci pe seama dumitale, ce pot să cred? Măcar erai vinovat?
IANUS
1007
- Da de unde...
- Şi-atunci?. .
- Atunci trebuia să plătească cineva oalele sparte.
- Şi-ai acceptat totul aşa, fără să te baţi?
- Nu era o vreme să te baţi. M-au găsit vinovat şi gata... Prietenii mei au avut grijă să scape de mine cât se poate de uşor şi au reuşit...
- Şi ai stat mult la puşcărie?
- Destul, dar nu vrei să vorbim despre ceva mai amuzant? Ajunsesem în fata magazinului Muzica. Era închis. La 12
închideau.
- Vai, totdeauna întârzii, făcu cu regrer. Dumitale ţi se întâmplă?
- Depinde, dacă-mi propun, reuşesc câteodată... Ce facem? Să încercăm la alt magazin?
- Nu, ceea ce caut nu se găseşte decât aici. E vorba despre nişte discuri englezeşti, comandă specială...
- La cât deschid din nou?
- La cinci.
- Ai o altă treabă?
Mă privi lung şi eziră o singură secundă. -Nu.
- Pot să te invit pe o terasă?
O altă secundă scurtă, de gândire, un curent nevăzut prin priviri. -Da...
Vrusei să mai întreb ceva în legătură cu omul care o părăsise în faţă la Leonida, dat nu era cazul. Mă prefăcui că privesc de-a lungul Căii Victoriei în căutarea unei maşini.
- Nu, sunt sătulă de maşină, nu vrei să mergem pe jos?
- Cum să nu? Dar nu e prea departe pentru dumneata? O privii. Avea pantofi cu tocul jos.
- Merge, adăugai...
1008
EUGEN BARBU
IANUS
1009
- Ce simţ de observaţie ai! Ştii că după ce te-am întâlnii la Salzburg m-am gândit că eşti spion...
- De ce? Am un aer suspect?
- Nu, nu cred, dimpotrivă, dar asta mi se pare că e condiţia spionului, sâ arate onorabil...
- Nu e rău ca definiţie, dar cu adevărat nu sunt spion. Am o meserie, mă descurc, şi nici n-ar ţine ei în meseria lor un individ ca mine.
- Cum poţi să mai glumeşti pe seama unei nefericiri pe care ai trăit-o?
- Simplu, este singura şansă ca să supravieţuieşti. Strada era deşartă la ora aceea a prânzului, treceau rare
maşini, lăsând dâre în asfaltul încins, totul mirosea a benzina arsă, mă simţeam fericit fără să şriu de ce. Mersese destul de uşor până acum, dar instinctul meu de vânător îmi spunea ca voi avea de furcă. Dropia mea auburn zbura frumos în soare...
- Ce fel de om eşti?
- Toate femeile întreabă chestia asta, a devenit aproape o tradiţie. Ce fel de text pteferi?
O măsurai cu o imensă obrăznicie, care era a timidului.
- Spune-mi textul dumitale, oricare ar fi el, eu am să opresc din el ce îmi convine...
Era prudentă...
- Uşor blazat, fără preocupări mari, un sybarit, dar nu la modul deochear, ceva cărţi, ceva femei, ceva muzică, ceva pictură, nu, nu mă privi aşa, nu a mea, nu ştiu să pictez, dacă mă gândesc bine sunt un pictor ratat, asta e..., puţin alcool, mai ales seara cânt! nu mai suport tenebrele. Ce ar mai fi de adăugat? îmi plac hainele puţin purtate, nu sufăr duminicile şi sâmbetele seara când mă închid cu cheia în casă pentru că nu mai am încredere în semnele de circulaţie şi în doctrinele filozofice...
Râdea fără să aud eu, râdea cu ochii.
- Ştii cum te-am numit chiar din seara când te-am văzut pentru prima oară la cafeneaua Tomaselli?
-Nu...
- Cheshire cat...
- Asta nu-i o poveste cu o pisică?...
- Exact...
- De ce?
- Ai nu ştiu ce, şiret şi tandru. Ai suferit mult, nu-i aşa? Bărbaţii se îndrăgostesc de dumneata, dar nu te iubesc...
Se gândi puţin.
- Nu, nu cred că-i aşa. Nu ar avea de ce să nu mă iubească. Dacă mă cunosc bine, vor să stea mult lângă mine şi eu nu suport asta. Am avut până acum doi bărbaţi... Primul a murit de leucemie după doi ani de la căsătorie. Era un englez foarte drăguţ, am ţinut mult la el, al doilea, un arhitect, cam afemeiat. .. Sunt în divorţ cu el de câteva luni...
Nu înttebai nimic. Mă prefăceam că sunt atent la automobilele care treceau pe lângă noi.
- Nu ai obosit? o întrebai, ca să spun ceva...
- încă nu, o să-ţi zic dacă va fi cazul... Dumneata?
Mă întreba dacă am o soţie sau dacă sunt liber. Trebuia să invent ceva ca s-o sperii rău de tot. Era amuzamentul meu, făcea parte din tactica infanteriei marine.
- O, sunt un monsttu...
- Adevărat?
Se mira într-un mod care mă ruşa, credea repede tot ce i se spunea, dar tocmai de aceea trebuia să invent ceva cât mai fioros.
- Am trei copii din două căsătorii. Nu prea trimit bani pentru întreţinere şi fostele neveste m-au dat în judecată. Am procese multe, vai de capul meu...
Era stupefiată.
- Dar nu pari un om neajurorat, fără bani... Era delicioasă în mirarea ei fără margini.
- Da, dar nu-mi place să le dau bani numai pentru câ le-am făcut copii. N-ai spus că sunt cinic? O femeie inreligentă ca
J 010
EUGEN BARBU
1ANUS
1011
dumneata a descoperit imediat ce zace în mine, iată de ce mu nu mă ascund...
Se opri şi spuse decis:
- Nu cred nici un cuvânt. Nu eşti cinic, eşti mincinos. 1 V ce o faci?
Rasei trist.
- îmi place să mint... E un vechi obicei de puşcăriaş. Iu închisoare, asta m-a salvat. Le spuneam poveşti despre ţările văzute în călătoriile mele şi ei mă credeau, şi-mi dădeau ţigările lot, ele m-au ţinut... Dacă nu aş fi fumat eram mort...
Claxona un idiot penttu că trecusem pe roşu, el avea drep tate; dar cine mat ţinea seama de asta când îmi adusesem aminte de lucruri atât de dureroase...
- Şi-acum minţi?
- Nu, de data asta nu...
Se vedea de departe Statuia Aviatorilor, cum se vedea Arcul de Triumf într-un roman al lui Remarque, începea să devină un simbol adică, cu aripile ei scurte şi verzi de bronz, cu acele chipuri şi trupuri înălţate sau îndurerate de cădere. Bulevardul spre care ne îndreptam urca, din faţă soseau limuzine negre in viteză, prin geamurile de cristal zăream chipuri cunoscute. Re marcau cu ochi lacomi silueta femeii, mersul ei sub pomii aceia care aici nu mai aveau oboseala bulevardelor din centru...
- Este o zi frumoasă... spuse ca deodată.
- Neobişnuită, adăugai, şi lansai unul din acele surâsuri ne suferite care făceau să cadă treizeci de cazemate odată, dacă nu întreaga linie Maginot.
- De ce neobişnuită şi nu frumoasă?
- Pentru că în fiecare zi faci probabil aceleaşi exerciţii dc digitaţie acasă sau în sala de repetiţie, pentru că vezi aceleaşi mutre de care te-ai săturat şi deodată dai de un apucat care le bate la cap cu poveştile lui tâmpite, dar asta te amuză, te scoale din habitudine... Vrei să-ţi cânt ceva?
Se uita la mine ca la un nebun.
1 ,»
- Ce ai de gând? Ori ai băut ceva de dimineaţă?
- Nu, nu beau niciodată înainte de asfinţitul soarelui... ori nu-i cunoşti pe clasici?
- Ce clasici?
- Clasicii oenologici, cei care se îmbată numai noaptea...
- Eşti beţiv? mă întrebă perfect îngtijorată.
- Ba bine că nu! Rup, ştii ce-i aia? Mă culc beat ca un porc şi mă scol greu dimineaţa...
Mă măsură iar cu privirile ei şirete care-mi cereau de dara
asta o dezminţire.
- Nu ai mutră de beţiv...
- Nu arăt, dar să ştii că am băgat mulţi bani sub masă...
- Nu e vulgar ce spui?
- La ce pension ai făcut liceul?
Se irită. Nu se aştepta să adopt tonul ăsta golănesc, dar tehnica cuceritorului era ruperea frontului psihologic al inamicului.
- De mai puţin de un ceas mă întreb ce fel de om eşti... Şi iată îmi vine din ce în ce mai greu să aflu...
- E atât de interesant?
- Ştiu eu? Oricum, am ghicit la Salzbutg că eşti român...
- După ce?
- Ai ascultat, ce-i drept, numai o secundă, ce vorbeam cu Mac...
- E adevărat, dar după aceea m-am ridicat precipitat ca să nu mai trag cu urechea...
- Străinii nu fac aşa ceva.
- Vrei să spui că nu sunt indiscreţi? Nu-i cunoşti...
- Nu, nu e vorba de indiscreţie...
- Atunci de bună creştere!
Iată, ne şi certasem, după un atât de scurt comerciu de idei, cum ar fi spus Mihai Pooopescu.
- Nu vreau să te insult. Zău că mi-a părut bine că ai plecat
atât de repede...
- Dar asta avea, atunci, vreo importanţă pentru dumneata?
1012
EUGEN BARBU
IANUS
1013
Nu-mi răspunse şi o imensă bucurie mă cuprinse.
- Chiar nu vrei să-ţi cânt ceva? Nu mai e nimeni pe aii i
- Dacă doreşti... Părea resemnată.
- Imnul Sfântului Ioan. E ceva din secolul XI, un fel de improvizaţie penttu învăţarea notelor, li-1 dedic, e foarte lin mos. Ştii latineşte? O latină ceva mai ciudată...
- Putină greacă, puţină latină...
- Atunci ascultă:
Ut queant laxis Re sonare fibris Mira gestorum Famuli tuorum Solve poluti Labii reatum Sancte Ioannes...
Se uita la mine cu o plăcere plină de surpriză.
- De unde ştii toate astea?
-Am citit nişte lexicoane muzicale de când te-am văzut la Salzburg, voiam să te fac praf...
- Eşti nebun...
— Zău că nu sunt... Sau vrei să-ţi scriu scrisori idioate ia Wagner?
- Ce scrisori?
-Ascultă aici, am o memorie prodigioasă: „Această dragoste, deşi mortă, îmi va umple viaţa până la sfârşit cu amintiri vesele şi cu senzaţii binefăcătoare... "
— E un text de Wagner?
— Autentic, citeşte-1 pe Louis Barthou şi ai să te convingi... Mai asculţi? Te rog...
Se strâmba şi eu eram gata să-i cad în genunchi.
m
— Nu te supăra pe mine, dar zău că merită: iată ceva trimis Mathildei Wesendonck: „Desmierdările tale de dragoste sunt cununa vieţii mele... "
— Nu, destul, mă întrerupse rugător...
— Te rog, o implorai... şi continuai fără milă: „Iată-mă mândru şi fericit! Nu, nu te căi, nu avea remuşcări! Ochii tăi? Gura ta? Mâinile? Inima? Sunt eu? Eşti tu? O, delicii ale sufletului! O, dulce, sublimă, ardentă, magnifică, fericită!... "
Mă opri. Mă credea cu adevărat nebun.
— Mă convingi foarte repede că eşti rău. Nu se recită scrisori intime, chiar dacă sunt publicate de oameni mari, care s-au vrut scriitori...
Ajunsesem lângă lacuri, un soare ca o mămăligă galbenă ardea peste apa estivală. Un minut greu trecu. Voiam numai s-o amuz, dar nu gusta totul. Trecusem pesre ştachetă ca un avion, nu ca un atlet... Paşii mici, domnul meu, paşii mici. Acum se potriveau poveştile lui Marquez, fabulosul ăla cu generalii lui, cu femeile străvechi ce se legănau în imense balansoare, în cartiere moarte, aflate în fictivele ţinuturi ale Americii de Sud. Eram un maestru, dar îmi trebuia cu adevărat un gât de alcool. Dacă nu mă lăsa aici, la treptele de piatră ale restaurantului, eram salvat. Şi nu mă lăsă...
Terasa era aproape goală, câţiva decavaţi se mai sileau într-un colţ să reziste după-amiezii care avea ceva imperial în soarele fără frâu ce inunda pavimentul.
Bătea un vânt uşor dinspre lac, yolele se aplecau nărăvaş pe o parte, trupuri negre de soare îmbrăcate în maiouri de culoarea laptelui punctau ca în Dufy acel câmp acvatic al sporturilor.
Bogdaproste, încă nu se ivise înghesuiala din iulie sau august, puteai să găseşti un loc mai retras lângă boschetele de trandafiri de abia înmugurire. Se auzeau sălciile de jos parcă rumegând în uşorul vânt şi briza, vedeţi, briza asta nu putea să lipsească dintr-o astfel de amiază când te baţi cu Minotaurul unui trecut plin de surprize şi necunoscute...
1014
EUGEN BARBU
IANUS
1015
-Aici? întrebai.
- Dacă vrei...
Nu se angaja, îşi alese un scaun cu faţa spre lacul dc 1111 albastru închis, cum era totdeauna fierăstrăul înaintea lumini călduroase.
- Ce bei?
Era o întrebare fundamentală pentru că nu-mi plac femeile care nu beau. Sunt ipoctite...
- Campari...
- Un Campari şi un whisky...
Băiatul se şi înfiinţase, se cunoştea că nu aveau pie.i mulţi clienţi...
- Vii des aici? mă întrebă şi îşi cercetă chipul în im, .1 oglindă plină de amprente, pe care o lustrui delicat cu bai isi.i ca pe o lupă de lunetă...
- Nu prea. îmi plac mai curând cârciumile sordide...
- De ce?
- Ştiu eu? Poate pentru că am trăit multă vreme sordid... Pe urmă, nu pot să sufăr snobii...
- Ce înţelegi printr-un snob? Mă gândii un minut.
-Ştiu şi eu, e greu de spus... Unii au gust, dar prea 11111I1. alţii se prefac că au, dar toţi vorbesc cu aceeaşi fervoare despic ceea ce cunosc foarte puţin...
- Asta e greu de stabilit. După socotelile dumitale, eu cunosc foarte mulţi snobi. Dar sunt cu toţii drăguţi...
Era un cuvânt care mă irita. Drăguţ. îmi reprimai 01 k e resentiment, încercai să zâmbesc. Era momentul când nu ai fi trebuit o ţigancă cu un coş cu flori, şi ele, aceste personaje, existau pe undeva prin preajmă şi ne pândeau, dar probabil 1.1 aşteptau ca să bem ceva. Nu greşeau. Privii cu coada ochilm în jur, nu văzui nimic, o pereche de puşti care se sărutau pe furiş la marginea cealaltă a terasei. Beau oranjadă şi se săruiau, erau frumoşi ca toată această amiază.
Sosise chelnerul solemn, cu o tavă cu pahare şi cuburi de gheaţă, şi cu un platou foarte ispititor.
Când totul fu aşternut pe masa curată şi ne privirăm, ceva ostil se ghici în privirea mea. Ea mă măsură o singură secundă, lung.
- Eşti un om ciudat...
- De ce sunt ciudat? Nu-mi răspunse.
Acum, dacă ar fi venit ţiganca să fac eu gestul acela regal care le termina pe toate femeile, dar nu se ivi nimeni, perechea de tineri încă se mozolea la capătul celălalt al terasei şi soarele cobora lent spre crenelurile turnului de la mănăstirea maramureşeană făcută în stil cazac şi în cate se tipăreau cărţi încă de pe vremea când eu voiam să ajung la Marea Neagră printr-un canal săpat în stepa dobrogeană.
Ah, dacă nu era ţiganca în clipa asta, măcar să mă fi putut ridica la cer de două palme ca părintele Nicanor Reyna, când vruseseră să-1 execute, sau ca strania Regină a albinelor, Re-medios, pe care Tatăl Ceresc o luase la el cu cearşafuri cu tot, spre stupefacţia vecinilor. Dacă aş bea primul pahar de whisky, cu siguranţa că incertitudinea mea în faţa acestei femei ar dispărea, îmi ziceam. Ceea ce şi făcui. Arăta nemaipomenit în magnifica amiază bucureşteană de vară, cu părul acela în care soarele arunca căldări de aur şi vântul făcea fiţe, şi ea mereu şi-1 aranja şi surâdea ca şi când ar fi vrur să se scuze: nu era frumos să se pieptene în faţa mea, dar i se părea că nu mai arată aşa cum dotea, dar de ce dorea asta?
- Mă întrebai mai devreme dacă am trăit sordid. Da, dar era foarte interesant. Probabil că deteşti pe oamenii care au trăit asa. E drept că sărăcia lasă obiceiuri urâte... Drept să-ţi spun, mai fur din când în când, nu sunt cleptoman, o fac din sport, îmi place primejdia. Ştiu să tai un geam cu un cui şi deschid o usă cu un chibrit...
1016
EUGEN BARBU
IANUS
1017
Făcuse o figură disperată... Mă credea pe jumătate. Tir buia să continui, acum era cât pe-aci s-o fac praf. Campari ui îi lumina chipul frumos şi ochii aceia de hun.
- Odată, continuai, am făcut o spargere de unul singur l.i un magazin de pe Calea Griviţei. Ştii unde e Calea Griviieir
- Da, relativ, undeva pe la Gara de Nord...
- Exact...
- Totul mergea perfect, era târziu, noaptea, poate pe Li două, şi când să plec din magazinul universal Sora, îl ştii, .1 purtat mai multe nume, cele o sută sau o mie de maşini de cusut electrice au început sa meargă, le pusese careva în priză şi ţăcăneau cu toatele, ca o ploaie, mi se părea că o să mă înei în uriaşul magazin plin de manechine de fete cu părul roşu, am luat-o la fugă şi când am ajuns la Podul Grant, ştii unde e Podul Grant, tot mai credeam câ văd manechinele de la maga zinul Sora alergând după mine...
Râdea cu toată cartuşiera ei de dinţi impecabili...
- Eşti teribil, de unde scoţi toate astea? Tuturor femeilor le spui astfel de poveşti?
- Numai celor care-mi plac...
- Şi eu îţi plac?
- Să mă mai gândesc, depinde de câte poveşti am să-ţi mai spun...
- Ştii multe?
- O mulţime, le fur de la alţii, le adaptez, le fac să străin ceaşcă. Zău, există mulţi autori care povestesc rău lucruri exua ordinare, nu crezi? Atunci, vrei nu vrei, trebuie să perfecţionezi aceste poveşti pentru binele tuturor...
Avea o bănuială.
- Scrii cumva?
- M-a ferit Dumnezeu, scriitorii sunt nişte idioţi... Nu pol să-i sufăr, când îi văd o iau pe partea cealaltă a străzii.
- De ce?
mm
- Ştiu şi eu, nu se trăieşte cum ai vrea să scrii că se trăieşte. E cu totul altceva, nu ştiu dacă mă înţelegi?
- Cred că da...
Făcusem un semn discret chelnerului care mai adusese un whisky şi un Campari. Nu gusta mai nimic, nici eu, nu era o oră când puteai să mănânci. îmi trebuia ţiganca, dar ea întârzia. Trebuia să mai invent ceva. Cheshire cat scosese o subţire tabacheră, luă o ţigară, şi o ajutai să şi-o aprindă. Un fum verde se aşternu între noi, apoi vânrul mă ajută să-i revăd sclipirea şireată a ochilor. Se amuza privindu-mă.
- Nu ai treabă acum sau mai târziu cu domnul acela? atacai fără scrupule.
- Care domn?
- Ionescu Mihai Brăila sau Popescu Victor Stoeneşti, spusei cu un hiatus al minţii, intenţionat...
Râdea din nou, privindu-mă atent...
- E vorba de Mac, nu-i aşa?
- Parcă aşa-i ziceai şi data trecută când ne-am văzut, dar de ce nu ţi-ai luat un câine, un dog era foarte indicat pentru numele ăsta...
- De fapt, ştii cum îl cheamă, dar le prefaci că ai amnezii... Nu, nu trebuie să-1 văd acum şi nici mai târziu...
- Pot să cred că sunteţi camarazi, că vă consultaţi numai asupra unor chestiuni foarte importante, cum ar fi dacă orchestra te acoperă prea mult pe dumneata, când ar trebui, ca din amiciţie măcar, dacă nu din altceva, să te ilustreze...
- Vezi că ai tras cu urechea în cafeneaua Tomaselli?
- Şi ce, nu merita?
- Ştiu şi eu?
Din nou unda aceea tristă care îi invada privirea.
- Locuiţi împreună?
- Nu... Are o soţie, foarte bolnavă de ani de zile. Eu am rămas singură, ţi-am spus că sunt în divorţ cu cel de-al doilea soţ al meu.
1018
EUGEN BARBU
1ANUS
1019
- Ce viaţă veselă, cântai pe nas, cu o oarecare duşmănie pe care nici măcar nu mai încercam s-o ascund.
- Nu vrei să-mi mai spui o poveste trăsnită ca aceea de adineaori? Cu cele o sută de maşini de cusut Singer care au pornit dintr-o dată puse la priză de piticul Mirnmo, ştii cine a fost piticul Mimmo?
-Vag...
Ştiam, o lăsai să-mi spuie, trebuia să-i dau o şansă, Fred, dă-mi o şansă, cum făceau gangsterii aceia de la Ti Vi, cu pistoalele pe masă şi cu frica în oase.
Şi atunci, pentru că ziua se scurta şi sosea, vorba poetului, ora când trenurile cădeau de pe pod, îi inventai ceva şi mai şi, când furaseră nişte hoţi, din aceeaşi Griviţă, podul Grant şi-1 vânduseră bucată cu bucată la kilogram pe Calea Negustorilor şi cum Omul defier, cel cu magazinul de cuie de la Podul Basarab, se rugase de ei să-i aducă şi Podul Carol I de la Cernavodă pentru că avea mare nevoie de fier şi acolo s-ar fi găsit cu catul... Râdea de se prăpădea, şi ţiganca nu mai venea, fir-ar mama ei a dracului să fie... Pe urmă îi povesrii cum s-au îmbătat nişte ceferişti la piaţa Matache Măcelarul şi cum, nemaiavând bani şi nici vreo cârciumă deschisă, spărseseră vitrina de la Panorama Universului din faţa gării, unde erau nişte bocale cu copii avortaţi în spirt verde, şi cum băuseră zeama aceea la miezul nopţii şi avuseseră halucinaţii timp de trei luni de zile, ttecând la jaf deschis, fapt care-i determinase să intre în magazinul de pe strada Doctor Felix, colţ cu Liceul Marele Voievod, adresa era aiurea, dar nu avea importanţă, de unde furaseră patru mii de colivii cu papagali cărora le dăduseră drumul şi rot cartierul se umpluse de pene pentru că, neobişnuiţi să zboare din cauza captivităţii, îşi pierduseră coada şi ninsese trei zile peste casele din spatele Gării şi au avut gunoierii ce să cate în tomberoanele lor până nu mai şriau cum îi cheamă. Pe urmă le-a fugit mintea cu sorcova şi au fost duşi cu toţii la Măicuţa, unde vorbeau chine-zeşte penrru că nebunia papagalilor asta era, vorbeau chinezeşte...
- Mai rabzi? o întrebai. Mă privi tristă deodată.
- De ce mă întrebi?
- Pentru că bănuiesc că Mac Popescu Feldioara sau Ilie Ionescu Constanţa sau cum îi mai zice directorului dumitale de la Filarmonică nu-ţi vorbeşte decât despre flautul contre alto, despre French hornul bine întrebuinţat sau despre oboiul bariton în do...
- O, ce demonstraţie...
- Nu sunt numai escroc sentimental. Sunt îndrăgostit de dumneata încă de acolo, de la Salzburg, şi am să fac totul ca să termini cu actorul ăsta ratat de film...
- Ce siguranţă, ce siguranţă...
- Nu e vorba de siguranţă, ci de cu totul altceva...
- Ai să-mi spui că m-ai visat încă de acum zece ani şi că acum, văzându-mă, ţi-ai dat seama că nu se poate fără mine... Pe când o cerere în căsătorie?
Era jale, tiecusem iar cu avionul peste ştachetă, mă grăbeam, obiceiul meu. Dar iute schimbai macazul.
- Nu mă lua în serios. Mai bine să-ţi povestesc ceva care mi s-a întâmplat mie în America de Sud (pe dracu, nu fusesem niciodată acolo până atunci). Eram undeva în Columbia sau în Argentina, nu mai ţin bine minte. Cineva m-a dus cu un autocar până într-un sat nu ştiu cum îi zicea, ceva pietros, fără aer, la mare înălţime, un ţinut fictiv, cum există numai în romanele lui Kafka sau în Deşertul tătarilor, dacă ai citit cartea asta...
Nu citise Deşertul tătarilor, despre Kaflca ştia câte ceva, nu se scuza pentiu că nu avea obiceiul să se scuze, dat mă ruga să-i dau drumul la invenţiunile mele.
- Acolo am cunoscut o lume ciudată, te rog să mă crezi că era ceva demn de văzut: oameni care trăiau 140 de ani, străzi întregi pline de bătrâni ce parcă ar fi fosr scoşi conservaţi din morminte şi puşi în nişte balansoare de lemn (Marquez să trăiască, pe care ea nu-1 citise), am cunoscut şi pe unul Mauricio
1020
EUGEN BARBU
IANUS
1021
Babilonia, care atunci când sosea la o întâlnire era precedat dc un roi imens de fluturi galbeni, mi se pare că era vrăjitor, ca avea un fel de baston de mag din care lăsa să-i.scape hoardele lui de fluturi care infestau toată natura aceea sălbatică...
Pe urmă îi descrisei Carnavalul, amestecând pe Marqucz cu autori de prin alte părţi, ceva din Carpentier sau Borges şi din alţii, cu descrierea unor străzi întregi pline de case de piatra în care prin ferestre puteau să fie văzute oglinzi verzi, arheo logice, cuprinse de păienjeniş, şi în care zburau păsări ciudate-, roşii, cu ciocuri mari, şi care croncăneau ca ciorile, cu mereu ruguri pe care erau arse cadavre proaspete, care în mod ciudat nu miroseau a hoit pentru că din jur, deşi ne aflam într-un loc ocult, aflat la mare înălţime, creşteau flori ciudate şi ele, begonii cât pepenii, orhidee vorace şi asttomelii care te ameţeau, fetigi şi origen şi dacă intrai înlăuntrul acelor curţi pureai să auzi scâr-ţâitul unanim al balansoarelor de lemn şi să vezi o mie de figuri de mumie, cenuşii şi fără vârstă, înţepenite într-o nemişcare care te cutremura şi în paturile arhiepiscopale mai dormeau femei la fel de lunare, cu pielea violetă şi totul exulta un aer vicios pe care nu-1 puteai suporta. Se spunea că în regiunea aceea cad cel mai ades avioanele, deşi nu se găseau niciodată resturi sau trupuri, localnicii vorbind despre un monstru venit de pe alte planete care înghiţea în văzduh BOAOU-rile sau, pe mare, vapoarele transatlantice, şi uite aşa o ţinui cu Triunghiul Bermudelor până la amurgul acelei zile, fără să mă opresc.
Prin faţa ochilor de culoarea şteviei îmi trecui convoaiele mele cu trăsuri de viceregi şi cu prapori de aur veritabil, făcuţi din dubloni topiţi în cuptoare spagirice la lumina lunii, când în tufişurile din acele locuri cântau turpialele şi canarii se însoţeau într-o ceremonie nocturnă fără sfârşit şi ţipete amoroase care aminteau raiul primordial...
- Destul, destul, spuse în cele din urmă Cheshire cat... A venit seara.
i4f.
lut
Pe lac, yolele se cărau ca nişte văduve greceşti spre hangarele din jur. Locurile îmi erau cunoscute. Vechiul Telefon Club, picnicurile de sâmbăta, pe iarbă, şi apoi sărutările sunând ca nişte bani mici căzuţi pe o tejghea...
- La ce te gândeşti acum?
- Nu ştiu bine...
- Vreau să mai beau un Campari, o să mă crezi o beţivă, dar m-am simţit foarte bine cu dumneata...
- E adevărat?
- Eşti un om trist ca şi mine, care-şi bate joc de viaţă şi mai
al
Ies de ce i se întâmplă, nu-i aşa?
- Poate...
- De ce eşti îngrijorat?
- Nu sunt îngrijorar, sunt melancolic, este cu totul altceva...
- Ce-i aceea melancolie?
- Un sentiment regesc descoperit de Platon.
- Şi din ce se naşte melancolia?
- Din conttadicţia dintre iluzie şi realitate. Dar eu tot mai vorbesc şi iată ceea ce îmi trebuia...
Sosise ţiganca. Avea un coş întteg de trandafiri galbeni. Moartea mea! Erau peste trei sute de fire în coşul acela. Le luai pe toate şi plătii şi coşul...
- Eşti grandoman? Cum o să le duc?
- O să chem o trăsură. încă, pe aici, se mai găseşte o trăsură în Bucureşti. Ţineam foarte mult să sărbătoresc ziua asta...
- O zi neobişnuită, nu spuneai aşa mai devreme?
- Nu-mi amintesc niciodată ce spun, nu colecţionez propriile mele vorbe. Vrei să mergem?
- încă nu, spuse.
- De ce? o întrebai, nu e politicos că cu vreau să plec primul, nu am nici o treabă, dar nu aş vtea să-ţi complici viaţa... Totdeauna am găsit pe cineva lângă femeile pe care le-am iubit, nu-i nici de data asta altfel...
- Şi dacă nu e nimeni?
1022
EUGEN BARBU
IANUS
1023
- O, cunosc textul ăsta...
- Nu mă dezvinovăţesc, dar bărbatul acela nu mă mai inie-resează de mult, suntem amici, m-a ajutat-foarte mult...
- Recunoştinţă, plus devotament, ce loialitate.
- Nu te înţeleg.
- Nici cu pe dumneata. Ar fi ttebuit să nu vorbim despre asta... Privi coşul cu flori, proaspete încă în acel amurg de vara,
stropite de ţigancă înainte de a le abandona lângă masă. () uram încă de pe acum, dar ăsra era un semn grav, eram trisi, cu adevărat voiam s-o duc acasă la mine, dar totul mi se păţea imposibil.
- Aici stai?
Două oglinzi uriaşe, veneţiene, un imens living room, puţină mobilă, covoare turceşri pe jos, cărţi răvăşire pe podele, acum şi florile acelea ce începeau să se ofilească, calorifere cu măşti de fier forjat, perdele îmbibate de praf şi masa de proiecte, cu sticlele sale de tuş, cu teurile de lemn şi cu mirosul de hârtie de calc. Deschisei geamurile ca să intre aerul nopţii de vară. Sub ferestre treceau vag maşini întârziate cu un foşnet de cauciucuri şi undeva suspina un frunziş greu de copac, pe care nu-1 auzisem niciodată până arunci, deşi locuiam aici de doi ani de zile.
- Fosta casă a unui bancher, sus sunt două băi, scară dc marmură cum ai văzut, un bazin, totul e făcut după un gust care mie nu-mi place. Amestec de stiluri, e ceva arab, ceva florentin, iar balconul ăla ca o colivie, care dă spre hol, este lucrul care mă scoate cel mai rău din sărite, aşa că nu am nici o vină...
Cheshire cat privea totul în jur, îi plăceau cel mai mult înaltele oglinzi feerice care răsfrângeau lampa grea de bronz de deasupra, cu cele 16 becuri lumânare, cu o bilă metalică...
îşi potrivi uşor părul de culoarea berii şi se îndreptă spre barul acoperit cu piele de Cordoba din colţ.
- Ai gheaţă? întrebă.
I -L
f*SE
t "
- Cred că da...
Mă dusei până în bucătătie şi căutai, în Saratovul mic, bucăţile de gheaţă. Se mai găsea ceva. Ea descoperi paharele, privea numai h ghiordezul ros din colţ, cu întunecatele lui modele, arse de timp şi de paşi.
— Petraşcu? întrebă privind o culă albă, îngropată în zăpadă.
— Sper că nu-i o imitaţie.
- Casa e cam goală, dar aşa se întâmplă cu oamenii singuri.
- Călătoresc mult, nu am timp să-mi pun la punct locuinţa...
- De ce atât de puţine cărţi?
Rasei scurt şi luai paharul de whisky preparat de ea.
- Pentru că le-am mai uitat pe unde am stat, este a treia mea locuinţă, cea mai reuşită. Pe celelalte le-am părăsit cam în goană şi la întoarcere nu am mai găsit nimic, ce-i dtept mi s-au prezentat listele de obiecte pierdute şi scuzele de rigoare, dar nu e nimic, o s-o iau de la capăt...
- Şi ce-a mai rămas sunt lucrurile bancherului?
Nu erau, dar geniul mincinos din mine nu mă slăbise încă.
— Pe el 1-a împuşcat, în '45, nevastă-sa, care era de fapt o spioană, sus, în baia de la etaj; urme de sânge nu am mai găsit, evident, penttu că înainte aici fusese o instituţie, mi-au dat casa ca să uit şi eu cât voi putea eroarea juridică căreia am căzut pradă...
— Nu inventezi iar?
Nu inventam, era realitatea, dar cine mai ştie, cel puţin aşa spuneau funcţionarii aceia care mi-o predaseră la cheie cu destul regret în ochi, pentru că era arătoasă.
— Casă cu noroc, cum spunea unul dintte ei, să nu te muţi niciodată din ea, zicea altul, dar, mersi, dacă o termin ca ăla, sus, în baie?
Cheshire cat râsese, privind imensul dulap florentin, ceea ce numeam eu marchiza, şi care-i plăcu foarte mult.
— Nu avea un gust rău bancherul dumitale...
1024
EUGEN BARBU
IANUS
1025
Rasei, de fapt găsisem numai gândaci, un parchet neraş chetat şi multe găuri în calcio vecchio, ce-i drept făcut de meş teri italieni...
- Şi noaptea nu-ţi este frică, nu auzi fantoma bancherului, sus în baie?
- Nu cred în fantome...
- Eu cred, să ştii...
Era fermceătoare ca un copil, chiar se îngrijorase. O priveam, era magnifică în rochia galbenă de vară care îi punea în valoare coapsele înalte şi ce avea statuar. De fapt, cred că cel mai mult îmi plăcuse la ea mersul de dansatoare, de cum o va zusem intrând în cafeneaua din Salzburg...
- Spune-mi, e o chestiune care mă persecută de când te-am cunoscut: ai luat vreodată lecţii de dans clasic?
- Da, da.
- Am ghicit.
Mă bucuram ca un copil.
- Nu e greu de presupus. E o artă complementară pin nului. Am vrut să dansez la Operă, dar plămânii mei slabi nu mi-au îngăduit.
- O, dans, pian, tetă, franceza şi germana la cinci ani, înotul şi limbile străine se învaţă devreme, nu-i aşa...
Ura mea de clasă ieşea la suprafaţă cu vigoare, dar mă stăpânii. Nu ştiu ce îmi spunea că ea nu era ca fetele de la Telefon Club pe care le dezvirginam pe iarbă, cu o sete şi o ură ce nu le scăpa...
- Este adevărat, dar să ştii că sunt o mic-burgheză oare care, o să te dezamăgesc. Am avut guvernantă la cinci ani şi trăsură proprie undeva în provincie, penttu că tatăl meu con ducea o mină, pe urmă am scăpătat şi am dus-o greu. Am venii la Bucureşti, din toată mobila aceea frumoasă, care aparţinea întreprinderii, am luat numai pianul, care era al nostru, asta-i tot. Locuiesc undeva, într-o margine de Bucureşti, cartierul e destul de burghez... Cu asta te-am liniştit?
- Nu am prejudecăţi, chiar mi-ar fi plăcut să cunosc o doamnă din lumea mare, şi dacă vrei să ştii am şi cunoscut destule, nu sunt interesante, evident, nu toate...
- Ce infatuare!
Râse iar în felul său trist de a se amuza, cu o îngânare a glasului ce nu-mi scăpă.
- Nu-ţi este foame? o întrebai şi dădui să pornesc spre frigiderul meu în care de obicei nu se găsea nimic.
- Nu, mulţumesc, spuse. Niciodată nu mănânc seara...
- Dar o să te îmbeţi...
- Merită, eşti cel mai mare mincinos pe care l-am cunoscut vreodată, nu vtei să mai îmi spui o poveste din acelea cu oraşele dumitale fictive pe care atât le iubeşti, tocmai pentru că nu există?
Şi mă ptivise lung, cu ochii ei îngrijoraţi...
V
IANUS
1027
BOLILE SPLENDORII
Erau duminici când ne doream, şi eu şi Cheshire cat, o sin gurătate sălbatică şi inaccesibila, cum spune undeva D'Annunzio. Destul cu exerciţiile de gimnastică de dimineaţă, destul cu mc reu repetatele digitaţii la pian, care umpleau casa dc un lei dc ploaie sonoră, monotonă până la urmă. Game, exasperări si bătăi furioase pe o clapă, ceva ce nu sosea din monstruosul pian ce mi se părea noaptea un imens cenotaf, în care zăcea liniştea mea atât de râvnită. Un vid interior uriaş mă stăpânea, parca din fantezia mea ar fi dispărut orice îndrăzneală, uitasem toc „Scamilli impares", tavanele suspendate şi acele ornice de iarna, zise anaforice, ale lui Vitruviu; Palladio cu Cele patru cărţi ale sale de arhitectură zăcea în raftul de sus, îmi eta şi silă să mai privesc într-acolo - pentru că acolo era tinereţea mea sfârşita, presată între coperţi. Ridicasem nişte closete din beton, nişte colivii în serie şi geam givrat, potrivindu-se ca nuca în perele cu imensa piaţă către care dădeau coteţele mele albastre, pe cafeniei nu le semnasem. Directorul acela, chel, cu capul ras, omul de bine, materialistul dialectic, nu ţinuse seama de nimic. El voia „măi tovarăşe, ca omul să aibă unde locui întâi şi pe urma o să facem şi artă, nu-i aşa?". După care mă bătuse familiar pc umăr, ca să-mi arate că nu-mi poartă pică pentru că îl înfrun tasem. „Ei, ce spui?" Ce să spun? Spuneam că de fapt noi ar
trebui să facem în socialism şi ceva pentru veacuri, el, socialismul, să fie o Renaştere, nu o improvizaţie. Casele pe care le construiam erau utile, e adevărat, şi se ridicau repede, dar cine construieşte repede o face pentru faţadă, potemkiniadele astea aveau să se tăzbune peste cel mult două decenii. Faţadele se ruinau de pe acum, arătau cojite, restul făcea vântul şi praful sosir din Bărăgan, neglijenţa administratorilor de bloc şi nepăsarea noastfă balcanică. Dar eu locuiam nu numai într-o casă, locuiam într-un interior de oraş şi mă durea să văd etajele aglomerate şi inestetice puse în spatele Palatului, cu care nu se legau. El, Directorul acela, era încântat, se congestionase la inaugurarea cotecioarelor, ţinuse un discurs cutremurător în care cuvintele sforăiau mai abitir ca armăsarii, fotografii îşi făceau meseria cu flashurile lor, că era şi o zi întunecoasă şi nu cumva să fi scăpat ziarele de mutta încruntată eroic a înaltului personaj cu care trebuia să fim fericiţi a doua zi în ediţiile de dimineaţă ale ziarelor. Vorbeam studenţilor despre piedestalele de ordin compozit şi despre proporţiile doricului şi eram silit să-i trimit după aceea într-un forum pestriţ şi lăbărţat, fără proporţii, una le arătam proiectând planşele lui Vignola pe un ecran imens şi alta vedeau ei în târgul ăsta puturos, împodobit cu siluete de ghips şi din care ftisesetă scoase, oroare, busturile unor cariatide, pentru că unui primar pudic nu-i plăcuseră sânii de piatră ai femeilor! Căzuse peste mine o lene spornică, o lene dezgustătoare la urma urmelor. Nu mai mergea nici cu alcoolul, mereu aceeaşi greaţă de dimineaţă, reluarea zilelor cu silă, zăcetea în pat până spre prânz. Era vremea evadărilor, nu mă mai amuzau nici poveştile cu câini de la cabana aceea din munţi, prea ploua mult verile, oamenii de ştiinţă anunţau că pământul se răceşte. Ca orice saturnian, mă şi vedeam pe un iceberg plutind în derivă prin lumea asta plină de spaime, de fumuri şi orori. Veşti proaste la radio, cădeau avioane ca muştele, o statistică a morţii se înghesuia zilnic în coloanele de ştiri ale gazetelor. O frică insidioasă, rece, se strecura undeva în labirintul nos-
1028
EUGEN BARBU
IANUS
1029
mic
ni,
se,
lele
scsc
tru de spaime ce se numeşte suflet. Peste tot plutea o agresii ciudată. Văzusem tineri umblând cu lanţuri legate de mâi nişte lanţuri groase, ciudate, şi-i întrebasem la ce le folosc.,, bănuiam că e o modă, o podoabă de siccari sau de gladiatori reeditată undeva în America şi preluată de contestatarii noştri dar nu, erau de fapt arme de apătare, cuţite şi lanţuri legate dt încheietura mâinii drepte, cu care izbeau în încăierările ce sx stârneau pe neaşreptare prin grădini de vară sau prin sordid bodegi de margine. Văzusem odată o astfel de încăierare, fus», ceva inimaginabil pentru mine, pentru că violenţa pe care surprinsesem mă îngrozise. Unuia îi crăpaseră faţa cu un astlcl de lanţ şi deodată un ochi îi plesnise ca un fruct copt, aspectul acelei fere desfigurate ce arăta parcă pudrat cu brumă, o bruma cenuşie, culoarea morţilor, mă urmărea, şi de atunci evitam să mai ies neînsoţit sau să mă înghesui în cinematografe. Strada, cu înfiorătoatea ei rumoare, cu ramătul sacadat al tranzisroa relor purtate ca nişte copii pe braţul stâng al tinerilor noştri hippy, la fel de pletoşi, la fel de jegosi, la fel de agresivi ca roti nemulţumiţii lumii, mi se părea că mă murdăreşte. Rătăceam fără scop în mulţimea ce umbla drogată de alcool încă de dimineaţă, lume fugită din uzinele infernale sau din şcolile în care erau tâmpiţi sistematic, cu discursuri, puştii şi adolescenţii. Ah, secolul nostru, al Dezvoltării! Cât se vorbea pe toate lungimile de undă, într-o infectă şi nemaicurmată pledoarie pentru fericirea viitoare pe care nimeni nu o va întâlni nicăieri decar în fundul unui mormânt bine zidit, în care să nu mai pătrundă atâta demagogie neruşinată şi minciună poleită. Televiziune, filme color, reclame uriaşe, vorbe căzute în totem asupra fiecă rui acoperiş şi dincolo de asta ce era decât nimicul cel mai de pe urmă, nimicul-nimic, jalnicul nimic, cancerul şi spaima de bomba atomică, cei atinşi la patru ani de norul ciupercii ce se plimba deasupra noastră sistematic, venind dinspre Siberia san dinspre Pacific. Ştiri laconice, veşti de pretutindeni, marmelada melancoliei noastre, se inventase şi o bombă curată, oraşele şi
*7t
Mim:
■ ilip
civilizaţia erau salvate, va dispărea din ele numai ceva neînsemnat: oamenii! Fiţi liniştiţi, copii ai durerii: nu o să doară! Cineva ameninţa că o să facă din toate apele lumii ceva solid, un fel de ciulama încremenită, şi atunci o să abdicăm cu toţii, aetul era infestat, râurile muriseră, rămăseseră numai nişte mocirle putrede de peşti descompuşi, utechile noastre erau bombardate cu promisiuni triviale: încă puţin şi o să fie bine! Nu disperaţi, nu vedeţi că înaintea voasttă se află Dezvoltatea cu toate efectele ei suprafireşti? Inmulţiţi-vă, nu vă iertaţi femeile, lăceţi-le copii, case se construiesc în ritm de jazz: ziua şi etajul, piaţa, deşi se scumpeşte, e veselă, avem carne, avem unt, cât om mai avea, numai război să nu fie, dar războaie erau în fiecare zi, venea câte un ramolit de secretar la Naţiunile Unite şi împăca părţile, se bea şampanie şi totul reintra în normal. Ce-mi plăcea mie la războaiele astea locale era că morţii păreau puţini, se murea în porţii reduse, asta nu mai supăra pe nimeni, cu ce mai tocau avioanele şi trenurile, că şi ele înnebuniseră, cădeau, se ciocneau, se aduna, opera morţii se îndeplinea bucată cu bucată. Da, dar nu mai puteau vorbi gălăgioşii ăia de reporteri despre hecatombe, despre milioane de morţi, nu, acum se omora economic, cu suta de mii, pe urmă venea şmecherul ăla de Kissinger, care 1-a băgat pe Nixon în căcat, şi, ca Messia, făcea pace. Ce mai contau atentatele, ostatecii luaţi şi căsăpiţi, ce mai contau bombele de plastic, ce mai contau maşinile arun-cate în aer? Trăiam în secolul conspiraţiilor, al Teroriştilor, luna si lovirura de stat, guverne rase, trimise la plimbare, dacă nu cumva se petrecea ceva şi mai rău şi se umpleau cimitirele, închisorile şi stadioanele. Era o folie, să tot trăieşti! Şi-n haosul acesta mondial, apăruseră şi insomniile lui Cheshire cat. Neatent ca orice bărbat, nu-mi dădusem seama că femeia asta fusese clădită pe o ereditate, nu şubredă, pentru că făcea echi-taţie la stadionul Armatei şi conducea bine caii aceia uriaşi, cât pe o fire neliniştită, imposibil de adunat undeva. Totul fusese ascuns bine câţiva ani, mici treziri bruşte în timpul nopţii: „Big,
1030
EUGEN BARBU
IANUS
1031
am visat ceva urât: nişte broaşte ţestoase uriaşe care se înmul ţeau ameninţător, ocupând spaţiul din jur, şi pe urmă senzaţia de arierare în somn, când îţi dai seama că înnebuneşti şi nu şiii ce să faci, că spui cuvinte nearticulate şi nu te poţi împotrivi răului care te inundă ca o apă fără sfârşit." A doua zi, o prietena, Angela, o liniştea: nu-i nimic, broaştele înseamnă ploaie sau demisia cuiva important, poate directorul tău de la Filarmonica, sau cine ştie ce draibăr care-ţi propune să te lase să pleci în turnee în străinătate, dacă te culci cu el. Pe urmă, câinii caic-o sfâşiaţi pe neaşteptate, năvălind din grădini cuprinse de roi poare, infestate de căldură şi de o pace resignată ce o încânta Ia începutul coşmarurilor ei. Cunoşteam şi eu senzaţia asta? Da, o cunoşteam, trăisem odată o astfel de perioadă a unei anxietăţi totale, când dormeam numai câteva minute, timp în care visam uriaş, vise ce mi se păreau lungi şi nesfârşite şi care puteau fi controlate după ceas. Limbile metalice arătau numai câteva sute de secunde şi atât, dar trecusem prin grădini bolnave, încărcate de plante otrăvitoare ce se transformau în şerpi, ceva luxuriant şi înspăimântător în acelaşi timp, ceva ce te atrăgea irezistibil şi nu puteai să i te sustragi, cum sunt prinse muştele pe dezgustătoarele hârtii încărcate de clei şi au o lungă agonie, dorind să iasă din mlaştina în care au fost fixate. Lacuri fosforescente, încărcate de ierburi uriaşe, unde gâfâie toată natura saturată de ţânţari şi de capcane vegetale, în care te prăbuşeşti şi te trezeşti aproape mort de frică; pe urmă tăcerea asurzitoate a unui deşert familiar, loc în care ai trăit, căpătând deodată o lipsă de identitate, un spaţiu ocult, straniu, fără aer, fără oameni, în care au dispărut toate sutsele de apă, şi ceva rece în creier, ca un fierăstrău ce-ţi roade carapacea de oase sub păr, acel strigăt sonor, metalic, al unei minţi ostenite de veghe, ceva încărcat de electricitate şi de îngrozitoarele poveri ale inimii. Atunci aprindeam lumina şi mergeam la patefonul electric şi puneam Sărbătoarea Hebei a lui Rameau care-i plăcea atât de mult lui Cheshire, şi ea sărea deodată din pat şi aproape smulgea braţul metalic de
pe disc, era sătulă de muzică, de sforâială clasică, cum îi spunea atunci, şi începea să umble pe mica terasă ca să-i revină somnul, o dulce oboseală, dar asta a mers un timp, pe urmă rrucul se uzase. Ar fi trebuit să abordăm insomniile noastre aşa cum erau, ca o suferinţă attoce, dar Cheshire făcea din asta o prefăcătorie. O găseam dimineaţa la pian cântând mereu Chopin, căutând ceva mai învăluit, tragicul acoperit de ceva mătăsos, pedala fină, abia atinsă cu vârful degetelor, muzica aceea cate votbea atât despre tuberculoză şi despre dracu mai ştie ce. Dar începusem eu însumi să am coşmaruri din cauza persecuţiei ideii că ea nu doarme, mă trezeam şi o pândeam, avea câteodată un somn continuu, stătea ca moartă, credeam că nici nu-i mai bate inima, pe faţă nu i se ghicea nimic, avea chipul înecaţilot, o ducea Lethe undeva şi când readormeam îmi visam câinii de la munte, hăituiţi şi furaţi de un fel de ciclop care-i băga într-un sac. Unul dintre ei avea un trup de sitar şi în loc de păr, pene verzi şi un cap dc ştiucă, altă dată mi se arătau Urechile de spionat ale lui Athanasius Kircher, uriaşi pereţi în care intrau toate şoaptele, adevărate panouri acustice, disimulate în microfoane ultrasen-sibile ce amplificau în visele mele până şi fâsâitul unei hârtii pe asftilt, atât de tare că simţeam că-mi plesneau timpanele, dar nu erau atât zgomotele, cât senzaţia aceea de incertitudine uriaşă, de existenţă într-un loc nesigur. Intr-o iarnă, mă visam în palatul Rancho Grande al dictatorului Gomez din Venezuela, în clădirea lui cu odăi circulare, triunghiulare, păttate sau ovale, înguste cât un şervet, dar înalte de 6 metri, pe care le descria undeva Wendt, carcere şi odăi princiare în acelaşi timp, cu pereţii lor constrinctoii, care mă asasinau lent, penttu că simţeam cum pereţii aceia mă strângeau ca o menghină, cum mă zdrobeau cu aerul lor ce se îngusta material, apăsător şi încărcat de o ură acerbă. înainte de a-1 reciti pe Gauthier, visasem ochii de copil implantaţi în chipul unui cadavru, pupilele acelea bleu-turcoaz, pupilele nictalope ale bufniţelor din Avatar, cadavrele ca o lavă nocturnă, baldachinele lui fantastice pe care
1032
EUGEN BARBU
IANUS
1033
aveam să le văd aievea la hotelul Beaux-Arts în Paris, unde-1 eu noscusem pe straniul marchiz de Cartel, cel ce-şi decapirase băttâna amantă americană şi fusese descoperit de poliţie în apartamentul lor din Rue Foch, în cartierul cel mai scump .il Parisului, maculând-o cu propriul sânge înainte de a o ucide şi după aceea aşezându-i capul retezat într-un vas de Delfi si contemplând-o la lumina lumânărilor la care-i citise nopţile eseul „despre omor considerat ca una dintre artele frumoase", a lui Quincey, cu ochii aceia de un albastru polar ca ai lui Onufrius. Alteori, aveam deliruri arhitectonice, mi se părea ea magaziile mele de beton s-au prăbuşit deodată, simţeam cum se cutremură patul sub mine şi că cele 18 etaje ale coliviilor cad peste mine, venea cineva şi îmi bătea în uşă, să mă încarcereze pentru că eram responsabil de ceea ce furaseră meşterii de pe şantiere, cimentul înjumătăţit, armarea insuficientă, deoarece fierul se vindea bine pe sub mână şi când mă trezeam asudai, sufocat, mi se părea că am scăpat de o mare catastrofă şi trebuia să beau ceva ca să-mi vin în fire. Se încurcau în aceste coşmaruri decoruri vechi de expoziţie, planşele lui Piranesi, torturile mito logice pe care le desenam la şcoala de arhitectură în orele plicii coase, pagodele imaginate într-o Japonie ce se construia sub acoperişul Iui Mincu, între fete care miroseau a săpun de război, rânced, şi mâncare pe cartele, jigărite, amoroase, carnale, nesătule, ca nişte câini costelivi, fugărite prin ganguri de borfaşi şi pe urmă înghesuite de noi, studenţii acelot vtemuri, în cine ştie ce mansarde igrasioase, încălzile cu vechi manuale tipările pe hârtie de lux, care scoteau un sunet magnific de mătase scru-mită, o, ce vremuri... Şi Cheshire cat mă interoga dacă şi eu am coşmaruri şi eu îi ascundeam, bravam că am un somn de om ucis, că niciodată nu mă ttezesc înainte de cele 10 ore reglementate care mă refac şi-mi dau idei, dar de fapt începusem să ne pândim în toată această agonie de început, ea devenise nervoasă, ştiam ce o roade: dispăruse dirijorul, managerul, omul care plătea reclama, cel ce avea o mie de relaţii, şi care doar o
prevenise: ai să vezi tu, când nu o să mă mai ai pe mine, o să fii nimeni, dar ea nu-I ascultase şi se ţinuse după fundul meu de boem, de arhitect tatat, care ştia numai să organizeze expo-. /.iţii, luând ochii la ţărani. Mi-o spusese odată destul de brutal. § Ascultam la radio Psyche a lui Cesar Franck şi ea nu era atentă decât la clipa când trebuia să-mi dea lovitura aceea pe care o pregătea de mult. Concertul se încheiase, şi deodată: „Tu nu faci nimic, celălalt ştia că are o datorie faţă de mine..." O, asta era... Asta era. Era prin mai, mi se pare, prin fereastra deschisă se zăreau luminile unei nopţi murdare de praf şi uscăciune, bătea un vânt rău, lovind obloanele ridicate şi făcând un zgomot sinistru pe neaşteptate. Trebuia să le las în jos şi le-am trântit cu furie ca răspuns.
„Adică ce vrei să spui?" am întrebat-o mânios. „Vreau să spun că de când m-am despărţit de el, presa mă neglijează." „Vrei să zici că presa era cumpărată de individ?" Lovisem greu, dar trebuia să lovesc, o simţeam. „Cum adică cumpărată, ce crezi că nu am talent, că m-am culcat în dreapta şi-n stânga cu criticii muzicali ca să fiu lăudată?" „Nu, nu asta, dar îi cunosc pe oamenii aceştia, nu fac nimic gratuit." Tăcuse, încărcată de ură. Umpluse un pahar cu alcool şi-1 băuse cu sete, voia să-mi spună totul, odată pentru totdeauna. „Adevărul este că nu am aflat dacă-i plătea, dar ştia să iasă cu ei la Athenee, să le aducă mici daruri din turnee, maşini de bărbierit electrice, parfumuri pentru amantele lor de doi poli, avea mai ales o curtenie studiată, era un om bine crescut, un boier, ei ştiau asta şi se simţeau măguliţi, pentru ca să-i facă plăcere, scriau despre mine ori de câte ori aveau ocazia..." Nu mă simţeam cu nimic vinovat, aşa că-i spusesem direct: „Şi ai vrea ca eu să stau cu ei prin restaurante şi să-i cumpăr ca să te laude pe tine, dar astea nu mai sunt laude, ai nevoie de aşa ceva?" „Nu e vorba de laude, e vorba de reclamă. Omul modern e grăbit, trebuie violentat, trebuie să fie bătut la cap, trebuie să i se repete de o mie de ori că cineva are talent, şi asta nu se numeşte laudă, e un fel de a
1034
EUGEN BARBU
1ANUS
1035
iubi pe cineva..." Da, înţelegeam, el, omul acela amabil, i u pârul încărunţit, politicos şi bine crescut, era'exact ce-i trebuia, avea repuraţie, avea bună creştere, ştia să-i trimită flori, claia nu în fiecare zi, cel puţin cu orice prilej, inventat sau nu. Fia mica lui escrocherie, dar femeile de asta au nevoie, şi pe urma eu de abia acum înţelegeam cât sc iubea ea pe sine, nu atât poate pe sine, cât meseria în care trebuia dat din coate, ca peste tot. Ar fi trebuit să punem punct, să ne oprim aici, dar mii.i noastră laşitate a făcut caverne. Ne-am împăcat peste câteva zile, nu avea o fire rea, nu era un om care sâ ţină la supărare, dai pielea elefantului fusese tăiată într-un loc şi durerea se uâ.şu a încet şi sigur, trebuia să înţelegem, şi eu şi ea, că ne aflam pe două insule diferite, că un hotar de apă ne separa şi că locurile noastre aulice de fapt ne despărţeau, nu ne uneau. îmi spunea că mă înţelege, înţelegea până şi ratarea mea, pentru că era evi dent că mă ratam refuzând să construiesc colivii de beton şi nu fântâni; hambare colorate pentru găini ce ouau pe bandă în ioi de Arcuri de triumf, dar, vai, ar fi trebuit făcut ceva pentru ca ea trecea drept o mare pianisră şi lumea uita asta, numele ei dispărea treptat din coloanele criticii muzicale şi se iveau demoazelele cu Conservatorul făcut pe sponci sau cu piloaie în spate, ceva cu Mercedesuri şi telefoane unde trebuie, şi eu ce înţelegeam să fac? Ku înţelegeam să stau nemişcat ceasuri întregi cu ochii fixaţi în tavan şi să privesc cum moare lumina spre seară prin obloane si să ascult cuprins de anxietate venirea nopţii ce atâta rău îmi făcea. Trebuia să evadez din peniten ciarul secolului meu, cum spunea Huysmans, dar cum? Mai era şi omul acela care mă urmărea: avea acum altă tehnică, ma lăuda, voia să mă facă complicele lui. îmi dădea de lucru, dai ştia că ori refuzam, ori făceam totul fără suflet şi asta se simţea. Mă pusese să decorez un parc şi eu îi prezentasem desenele: nu erau cine ştie ce, dar intrasem în zodia economiilor, se scumpise benzina şi hârtia în lume şi noi, care suferim de toate crizele şi maladiile universale, bineînţeles că sufeream şi de maladia
lipsei de benzină şi maladia lipsei de hârtie şi de cine ştie ce dracu mai sufeream. El privise hârtiile şi ţâţâise admirativ: excelent, excelent lucrat. O să le supun comisiei. Comisia ţâţâise şi ea şi totul metsese mai sus. Mai sus, începeau observaţiile. Venea ăla cu coliviile şi nu-i plăcea, voia ceva tustic, ce erau aiurelile astea? Mobiluri? Nu auzise! Calder, n-am auzit de Pasternack! Asta însemna că proiectantul avea sticleţi în cap, de ce nu punea el nişte ciobani şi ciobănite de carton pe deal, aşa ca şi când ar fi vii, cu nişte buciume şi catrinţe pictate ftu-mos, să ne simţim, măi tovatăşe, ca la ţară, că de-aia dă Statul bani, să se vadă arta naţională! Dacă nu era bun cartonul, că cineva făcuse observaţia că în parcuri mai şi plouă, atunci să le facem din placaj traforat, că acela nu intră la apă şi aşa mai departe, şi el, măgarul, sprijinitorul meu, găsea că şeful comisiei avea perfectă dreptate când dorea ciobănite şi buciumaşi pe dealul din Parcul de agrement. Fântâni, da, ar fi fost frumoase pentru că „Tovarăşii" se dusese şi el la Roma şi aruncase un ban în Fontana di Trevi, să nu-1 credem noi de la Rusăneşti, dar fântânile alea costau bani şi, vedeţi dumneavoastră, acum facem şi noi ce putem, totul de lemn, de paiantă de luat fata, pentru cât o da Dumnezeu, numai să fie lumea mulţumită, să aibă unde să se plimbe duminica, să se distreze, că atâta meritau şi ei, oamenii muncii! Bineînţeles că făcusem praf toate planşele şi că fusesem invitat să mai deschid o expoziţie pe undeva prin Canada sau în Tunis, era modul cel mai uşor de a scăpa de mine, aduceam şi valută, mai lăudau şi străinii ţara, era cu mult mai bine să mă plimb. Au fost lunile de coşmar când am ilustrat cărţi a rebuurs si, nu ştiu de ce, poate că starea în care mă aflam se potrivea foarte bine cu aleile acelea negre, pavate cu brichete de cărbune, şi bazinele în care stagna o groasă cerneală, şi ea neagră, cu chiparoşii sumbri, cu pinii ca nişte păuni de culoarea antracitului, şi cu mesele de disecţie din morgile în care se serveau dineuri macabre pe feţe de masă negre, încărcate cu coşuleţe violete, luminate cu lumânări verzi
1036
EUGEN BARBU
IANUS
1037
înfipte în grele candelabre, cu toţi invitaţii în smokinguri negre, cu orchesttele camuflate în perdele negre, cântând cântece funebre, şi unde se serveau în farfurii, şi ele negre, vânaturi cu sos de culoarea miambaltiltii, totul în maladive vegetaţii necunoscute, şi unde se serveau vinuri de culoarea cojii de ceapă, puţin arsă, totul în palate de abanos, arse de incendii ce durau o sută de ani. Bineînţeles că obosisem să plec şi de când descoperisem că peste tot călătoreşti cu propriul tău cadavru, refuzam sistematic expoziţiile, declarându-mă grav bolnav. Şi atunci se făcea linişte, telefoanele nu mai sunau, casa trosnea de atâta tăcete, nu mai auzeam nici sâcâitoatele autobuze şi strigătele de pe trotuare şi muzicile tranzistoatelor care atât mă inchietau altădată. Mă gândeam la ovreiul cu capra şi-mi spuneam că e bine să ţi se mai arate din când în când pisica pentru a realiza cât eşti de liber la tine acasă, dacă ştii să te extragi de la muncile ce nu-ţi convin. Era poate mai frumos să-mi amintesc de călătoriile mai vechi, de oboseala lor melancolică, de ploile Parisului şi de acea incredibilă piaţă Navonna, în care locuisem câteva luni, de decorul ci ireal, de prinţii lui Cheshire catşi de palatul Lancelloţilor, cu liftul lui ca o berlină, parcă ireal, cu bustutile strămoşilor lui Carlo, a împăraţilor Massimi, lepădaţi pe pavajul unei curţi în care ţârâia de două mii de ani o mică fântânică, şi de nopţile când mi se părea că la Quirinale au început să cadă statuile şi prin grădina Borghese cutteierau sub lună Papii, împăraţii şi concubinele princiare, conduse de Paoline, curva regală...
Primul nostru voiaj lusese feeric. „Vino să-ţi arăt prinţii mei din Paris şi millieulax tipii lui suspecţi, o să te amuze". După Predealul acela cu odăile ca nişte nacele încărcate de portocale şi cu schiori pe strada principală şi portari care mereu te somează să le aduci buletinele de identitate eă-i haleşte politia, această instituţie nemiloasă în orice loc din lume, ne-am suit
într-un avion şi ne-am instalat într-un hotel din preajma Sorbonei, nici prea scump, nici prea ieftin. „Altă dată, spunea Cheshire, când aveam concert în Paris, nici nu era de conceput să fi stat în alt loc decât la George V". Ştiam, omul acela, era prima oară când auzeam că îl regretă. Mie nu-mi imputa nimic, dar observa că alrădată locuia în hoteluri scumpe, iar acum, ca să zic aşa, scăpătase. Nu am spus nimic, mă prefăceam numai că privesc ploaia interminabilă a Parisului, mereu ploaia aceea cenuşie, încărcată de puibete de cărbune. Răsfoiam ziarele căutând locul unde eta anunţat concettul ei, publicitatea nu eta nici foarte discrelă, dar nu anunţa un Karajan, trebuia s-o ştie şi ea. Ii semnalam locul în chenar, citea lacom numele său sub al dirijorului, nici el cine ştie cine, dar asta era situaţia... La aeroport avusese primul şoc. Cei de la Ambasadă se aruncaseră literalmente către un tenisman la modă, care coborâse cu aerul celor ce colindă lumea fără răgaz, încărcat de rachete şi de saci, pe care-i purta un lei de chibiţ, lung şi negricios. Ziariştii năvăliseră, grămadă, spre dulcele copil al maidanelor, cu o biografie tipică de băiat de mingi, de om sărac care reuşeşte prin muncă multă şi, mai ales, pentru că fusese ajutat. Ajutat de cine? De talentul lui singur, dar ăsta era preţul. Nu spuneai lecţia pe dinafară, rămâneai dumneata să joci la Reşiţa, la Timişoara, nu pe Coasta de Azur. Cheshire văzuse roşu. Nu că s-ar fi aşteptat la ceva mai bun, dat măcar funcţionarul acela cultural ar fi ttebuit s-o întâmpine. Ei, bine, a aşteptat cinci minute să se termine larma făcută de coborârea asului rachetei şi pe urmă, când lumea s-a risipit şi nu a venit nimeni spre noi, a început să înjure, nu vulgar, pentru că ea nu era vulgară nici o clipă, dar cu o ciudă care mă făcu să râd cu poftă. „Asta-i piesa, am zis, este epoca spottivilot, arriştii ttebuie să stea în banca lor, să nu deschidă guriţa că se ard". Şi am chemat un taxi. Eram familiar acesrui oras şi i-am propus să mergem la Gerson, unde ştiam o proprietăreasă surdă şi un bătrânel ciudat, care te pândea să nu dai telefoane tată să plăteşti, într-un hotel curat de
1038
EUGEN BARBU
1ANUS
1039
50 de franci pe zi, cel puţin Ia data aceea, pentru că pe urina scumpiseră cu toţii preţul, nu te mai puteai apropia. Cheshnr a primit, nu fără o oarecare reţinere. Bani am fi avut şi peni i u un hotel foarte bun, dar cu încă nu realizam ce înseamnă asia penrru un pianist ce trebuia să-şi facă un renume. După mii ilc formalităţi de înscriere în registru, mai simple chiar decâi l.i „Carmen", în Predeal, ea a coborât să-şi înştiinţeze prietenii i a sosise în Paris. Ii părea rău că nu o făcuse încă de la Bucureşti, dar eu, care pătimisem multe, o rugasem să amâne treaba asi.i pentru câ riscam să fim opriţi, pur şi simplu, ori amânaţi de către vigilenţii funcţionari de la Vămile Pustiei, care atât ci.ui de grijulii cu concetăţenii lor, că-i scăpau peste graniţă ex.u i pe cei care fugeau cu adevărat din ţară pentru totdeauna, puie cându-i şi făcându-le mizerii unora ca noi, cărora nu Ie trecuse niciodată prin cap s-o şteargă. In sfârşit... După cinci minute bune, în care eu despacherai micul sac de voiaj cu care umblam, din oroarea de a căra lucruri multe cu mine, reapăru şi mi anunţă un program grandios. întâi, erau repetiţii pentru con certul anunţat, o reuniune cu presa la Club din Rue Wagram. pe urmă o serată oferită de Ambasada şi câte şi mai câte, după care, o vizită la amicii săi care se şi oferiseră sâ ne ducă, unul în Bretania, altul - în Sud, cum am fi dorit. Se zăreau Ia ori/om programe dure cu cabarete, striptease şi alre delicii ale Lutctiei anilor acestora, dar nici eu, nici Cheshire nu eram amatori ele aşa ceva, poate un lucru mai neobişnuit, şi acel lucru neobişnuit se ivise, cum aveam să constatăm mai apoi. Primele trei zile au decurs monoron pentru mine, Cheshire alerga cu o maşină de colo până colo, Ia radio, la televiziune, prin redacţiile revisteloi unde era chemată să spună câte ceva despre viaţa muzicala de la noi. O lăsasem singură şi asta avea să-mi reproşeze mai târziu, deşi ea se simţea ca un peşte în apă printre forografi lacomi ele senzaţii şi ziarişti afurisiţi, care te măsoară de la felul în care ie îmbraci şi până la ceea ce comanzi la dejun. Era o retragăe discretă, nu-mi convenea să apar pe post de prinţ consorr şi asta
precizasem de la început, venisem aici ca să mă odihnesc, era primăvară, martie, ploua, si mie îmi plăcea hotelul liniştit deşi, din când în când, dubele poliţiei sunau ameninţător: sticleţii luaseră spaima lui Cohn Bendit, care paradise economia Franţei numai după trei discursuri, chiar aici în inima Sorbonei. încă pe sacrele ziduri mai puteam citi lozincile contestatarilor care I cereau să se termine odarâ cu societatea de consum, cu armata ţ şi cu biserica, sâ vină adică haosul, anarhia şi pletoşii, sâ pună ei laba lor murdară pe toate şi să facă ordinea dezordinei. Mă sculam târziu, dimineaţa, poate şi penttu că ploua mult, pe Cheshire o simţeam mişcând alături de la 7 de dimineaţă, făcea duşuri lungi, îşi alegea toaleta din ziua respectivă din multele geamantane pe cate le cărase până aici, başca cu ce avea să se mai întoarcă. După duşul şi gimnastica de dimineaţă, mă privea cu un oarecare dispreţ şi chiar cu invidie câ mai dorm, în loc s-o imir; urma machiajul, lung şi atent la oglindă, şi mereu schimbarea rochiilor ce o nemulţumeau, pentru că erau din anul trecut, şi aici găsise altceva, cum ai să găseşti altceva oricând în Paris. Şi trânteli de strasuri şi de ineluşe şi de pantofi care nu se potriveau şi ceasul era nemilos şi maşina, care o purta de colo colo, aştepta, şi ăştia nu erau ca şoferii noştri. Nu co-borai, plecau şi chip de mai găseşte iute un taxi în ploile interminabile, unde mai pui că nepunctualitatea se plătea, o păţise de câteva ori, se necăjise dar eu nu puteam face nimic, mă rostogoleam în moalele pat şi ascultam şiroitul apei calde în ţevi şi mica clipoceală a caloriferului şi în faţă stăruiau, înalte şi albe şi afumate, zidurile bătrânei Sorbone, când auzeam închizân-du-se cu un clanc uşa, răsuflăm uşurat, puteam să mai dorm un ceas, deşi începea vacarmul femeilor de serviciu care trânteau aspiratoarele de prag şi găleţile cu apă şi urcau cu aşter-nuturile noi în lifturile preistorice ale acestui Paris, pe care nu-l cunoaşte multă lume, pentru că nu a călătorit. Pe la 11 o luam agale spre micile librării din jur şi răsfoiam volumele nou apărute, era o plăcere: rafturi întregi de cărţi proaspete, ambalate
1040
EUGEN BARBU
IANUS
1041
ca nişte bomboane, în culori vii, în ţiplă lucitoare. Pierdeam un ceas, două, pe urmă o apucam în sus pe Sena, bătut tic scurtele rafale ale ploii ce nu se mai oprea. Când izbucnea soarele, meschin şi el ca francezii, era o plăcere să hălăduieşti pe podurile sonore sub care treceau nave de agrement. Regăseam Parisul pe care-1 pierdusem, în care venisem prea târziu, unde aş fi putut să construiesc vreodată, dar nu aveam s-o mai fac şi o ciudă neînţeleasă mă însoţea ori de câte ori trăiam aici, deşi îmi plăceau micile drugstoniri, atunci apărute după moda americană, şi lumea amestecată, belalie, care umbla hai-hui. Parisul, oraşul celor cu timp mult şi care nu vor să facă altceva decât să se plimbe, deşi în turlele de lângă Champs Elysees ştiam ca gravii bancheri socoteau cifrele lor şi imaginau afaceri, la fel dc necruţători ca în romanele balzaciare. Odată, într-o călduroasa zi de vară, auzisem prin geamurile deschise ale unui building tropăiala uşoară a maşinilor electronice de calculat, atât de familiară secolului nostru, şi afară era frumos şi cald şi toate acele geamuri grele în rame de fier ale trustului Simca, sau aşa ceva, erau încuiate ca nişte morminte faraonice şi aerul sosea de undeva din eter cu ajutorul coliviilor metalice din care se năştea aer condiţionat, pentru că după ce terminasem cu apele, ne ocupam şi de aer, stricându-1 şi pe el cu benzină arsă, cu zgomote, cu fum şi alte chestii dtăgălaşe despre care vorbeşte tâm-pitul ăla de Mc Luhan. La prânz, mă întâlneam cu Cheshire, deja ostenită de aceste conferinţe de presă, de interviuri şi de declaraţii la ORTF şi la Express, moartă de foame şi gata să cadă într-un somn mai lung de după masă, după ce rătăcise prin o mie de locuri.
Concertul de la Pleyelavusese loc, nu cu cine stie ce succes Sala, pe jumătate plină de un public snob, m-a enervat de la început şi n-am ştiut cum să mă strecor mai repede afară, aşteptând-o pe Cheshire care primea felicitările tuturor amicilor
1
din Paris, şi nu erau puţini, sau măcar aşa mi s-a părut mie atunci: totul încărcat de complimente şi de cuvinte ce se pot auzi în asemenea ocazii, dar când am ajuns la Saint Germain şi am intrat la Flore ca să sărbătorim micul eveniment, am simţit-o cum se dezumflă. Cred că atunci a înţeles şi mai bine lipsa acelui manager care ştia să stimuleze presa şi mai ales pe criticii muzicali, care, ce-i drept, nu lipsiseră, dar nu se ştie cum aveau să reacţioneze. Au fost câteva ceasuri chinuitoare, am glumit cu cei de faţă, am încercat toate diversiunile, dar pe chipul ei se instalase ceva tragic şi între noi se instaura tacit, dar sigur, o depărtare ce nu mai putea fi recuperată. A, dacă atunci aş fi avut curajul să iau primul avion şi s-o las singură în Parisul acesta ostil, pe care-1 mai putea recupera, poate viaţa noastră s-ar fi schimbat, dar o iubeam şi sufeream sincer că nu pot să fac pentru ea ceea ce altul făcuse atât de bine şi timp de atâţia ani. Seara ne-a găsit singuri în micul hotel Gerson, în odăiţa aceea aproape studenţească, cu tapet de hârtie, care avea pe uşă o etichetă pe care scria „Alice în Ţara minimilor", nu ştiu de ce, după gustul provincial al proprietarilor spanioli, încărcată de buchete de flori, dar purtând toată tristeţea unei zile oarecare din Paris, când pe trotuarele pline de cărţi din jurul Sorbonei treceau negri şi hippi îmbrăcaţi ca de carnaval, indiferenţi şi zgomotoşi, şi atunci am ştiut că nu puteam evita ceea ce ea voia să-mi spună cu orice preţ. Nu aveam chef să ies nicăieri, dar a insistat: „Vreau să mergem undeva unde e lume veselă, tu eşti mut şi înnegurat de parcă nu eu aş fi suferit acest eşec, pentru că eşec a fost, aşa să ştii. Dau concerte de mai bine de 10 ani şi niciodată nu am avut o sală atât de goală..." Am tăcut, privind multă vreme bustul lui Montesquieu, căruia băieţii lui Cohn Bendit îi făcuseră bărbiţă şi mustăţi cu creionul chimic, şi o lumină crudă şi lăptoasă de neon îi arăta chipul schilodit. „Ce ai de taci? Nu vrei să mergi? Te simţi bătrân?" Nu era deloc amuzant ce-mi spunea. „Unde vrei să ieşim?" „La Maxim, la Olympia, oriunde, vreau să mă distrez puţin". „Bine, îmi pun
1042
EUGEN BARBU
IANUS
1043
trendul şi plecăm, eşti gata?" Voiam să-mi iau un aer vesel, dai nu reuşeam deloc. Până şi-a găsit rochia cea mai potrivii.i, blestemând croitoresele din Bucureşti şi lipsa lor de talent, am pierdut o bună bucată de vreme. Citeam un Sade pe care-1 cum parasem în dimineaţa aceea de la un anticar, Lesprosperites du vice. ,Ajută-mă", îmi spusese exasperată de nefuncţionarea unei mici încuietori a rochiei, care o scotea din sărite. Am ajutat-o, nu eram îndemânatic şi a ţinut să o sublinieze. Când, în sfârşii, am ieşit afară, s-a simţit destul de rău şi am fost nevoiţi să ne întoarcem, abia urcând cele patru etaje pentru că liftul era dc fect. Avea un obraz palid şi a simţit nevoia să vomite, de nervi, cu siguranţă. A adormit târziu şi când, în sfârşit, am simţii o că respiră mai liniştit am stins şi eu micuţa veioză care veghea la capul ei. Târziu, de dimineaţă, am găsit-o citind gazetele. Nu apăruse nici o cronică, maldărul de pagini răsfoite îmi spunea că nu era nici în ziua aceea în toanele cele mai bune: „Ei?", am întrebat. „Nimic", zisese, „semn prost, dacă ar fi fost un succes ar fi scris chiar în această noapte şi am fi putut citi câte ceva la ora asta". „Ciudat, atât cât mă pricep, cred că ieri ai (ost într-o formă foarre bună". Râsese mânzeşte: „Eşti tu drăguţ, dar cred că am cântat prost". „Nu e adevărat", am protestat. „Haide mai bine să bem ceva cald". Am coborât la drugstorele din apropiere. La un cinema se juca Moartea lui Troţki cu Richard Burton şi m-am oferit să fac puţină coadă, după ce mâncăm ceva, ca să-1 vedem. „Nu am chef de aşa ceva", mia spus, „o să mă duc să vizitez magazinele". Pe urmă, în rimp ce mâneam ceva, înghesuindu-ne pe micuţa banchetă a localului, mi-a zis pe neaşteptate: „Ştii că dacă ăştia scriu prost, cei de la Londra vor afla şi mă vor plăti prost şi nu e atât de bani, cât de reputaţie. Un pianist este ca un jucător de fotbal: e onorai după forma pe care o deţine, ori nu ştiai?" „Nu ştiam", am spus cu o oarecare vinovăţie. Dar de ce ai nevoie de atâţia bani?" „Nu e vorba de bani, e vorba de box office". „A, da, înţeleg, am spus, asta-i altceva, dar nu ai de ce să te îngrijorezi". Nu voia
r
pe
Să mănânce, cu roate îndemnurile mele, lăsase minunata salată care-i plăcea atât fără s-o guste. Privea afară prin ferestrele atunci spălate, strălucind într-un soare incredibil pentru Parisul întunecat de obicei şi plin de funingine, „l-am chemat pe toţi amicii mei, să le spun să facă ceva, să vorbească cu patronii ziarelor, sau măcar cu redactotii de serviciu să nu cumva să apuce careva să dea"... Era frământată de soarra concediului ei şi pe mine chestiunea mă amuza într-un fel, penttu că cu nu o cunoscusem în asemenea ipostaze, şi mai ales nu vedeam în ea un fel de afacerisr care e îngrijorat de box office-ulsău şi alte chestiuni din astea, atât de neaşteptate pentru mine. Se uita mereu la ceas, începea să se enerveze că unul, Relu, întârzia şi atunci mi-a trecut prin cap că aveam şi eu pe ai mei din Paris, pe nebunul de Edy, totdeauna plin de idei, şi pe îmburghezitul Mirel, care făcuse cele mai ordinare servicii până reuşise să se introducă în cercurile înalte ale Parisului, deşi acum căra încă mobilă din depozite mătginaşe pentru socru-său, care-1 trata nu ca pe un ginere, ci ca pe un fel de lucrător, dar, mă rog, aşa se parvine... „Ştii ce, am zis, am şi eu câteva cunoştinţe, să nu-ţi faci mari iluzii, dar ceva se poate întreprinde..." „A, cunoştinţele tale...", a făcut dezamăgită, probabil tot nişte boemi", nu zisese „rataţi", adică ce fel de amici puteam avea eu în Paris decât nişte declasaţi, dacă ea, care deţinea de mult un cap de pod în acest oraş, nu reuşise mare lucru, cum aveam să mă descurc eu, aiuritul, arhitectul fără comenzi, de care nu auzise nimeni pe aici... De sărit ţandăta îmi sare uşor, dar ia să număr eu până la zece, cum spune Sfatul medicului la radio, şi mai bătea şi un clopot la Notre Dame ca în romanele lui Dunias sau Victor Hugo, băga-i-aş şi pe ăştia unde ştiu eu, că romanele lor sunt pline de clopote şi de chestii din astea. Am dat nişte telefoane între timp unde ştiam eu, nesperând mare lucru, apoi am tăcut mâlc şi numai sosirea providenţială a acelui Relu ne-a salvar arunci de la o ceartă în public. Era asudat, roşu la faţă, înjurând şoferii din Paris care nu-şi mai fac meseria, scuzân-
1044
EUGEN BARBU
1ANUS
1045
du-se cum putea şi cerând din mers şi achitând o gustare şi apărând lângă noi cu tava în braţe, pe care se afla o bucată dc unt, două cornuri, un suc de roşii şi ceva.ce aducea a stridie sau aşa ceva. „Ei?" întrebase Cheshire, lacomă de ştiri. „Se face", spusese Relu, dar nu cu acea siguranţă pe care eu o speram, „s-au mai scârboşit şi ăştia, au mărit preţul. E şi-o înghesuiala de orchestre în Paris de nu mai ai loc de pianişti, de dirijori şi de solişti şi fiecare e pilotat de un serviciu de publicitate, peniru că nu mai merge altfel..." M-am scuzat şi i-am lăsat singuri pentru că prea era frumos afară şi mie nu-mi ardea de discuţii şi chestiuni din astea cu relaţii şi servicii de publicitate. Aş li vrut să merg sâ văd mai bine cele cinci Van Gogh care ma omorau de câte ori le priveam sau, pur şi simplu, să umblu pe Sena, să privesc oraşul ăsta fudul, bogat şi plin de el, ceea ce-am şi făcut. Cartierul era plin de negri, de elevi cu pachete de-cărţi legate cu o bretea de cauciuc, moda lor snoabă detesta ser vietele funcţionăreşti, cu alura lor de hippy scandinavi plecaţi cu sacii jegosi în căutarea unui loc sub poduri. Mergeau în gru puri, figuri drogate în galbenul acelui soare rar, de dimineaţă, al Parisului ce nu părea deloc vesel, sau mie cel puţin nu mi se părea astfel în acea zi şi la acea oră... Am ajuns în jurul grădinii Luxemburg, am întrebat dacă-1 iertaseră librarii pe Josepli de Maistre, în sfârşit, s-a găsit unul care era în deficit cu încasările şi mi-a făcut semn cu ochiul că se află, numai să stau niţel, să se golească puţin magazinul ca nu cumva să ştie careva câ el vinde o astfel de carte, ei, mama lor, cu libertatea de opinie şi cu toate chestiile alea cu care se laudă peste tot, uite-i, cu libertatea spiritului, că eu, dacă vreau să cumpăr „Ies soirees de Saint Petersbourg" trebuie să înot printr-o grămadă imundă de cărţi de Sartre - ăsta se purta de un sfert de secol în Paris! Mi l-a adus, am plătit, afară era atât de frumos încât m-am hotărâi să amân vizita la „Jeu de Paume" şi să mai umblu. Am luat-o pe lângă liceul Henri IV, am ajuns la Pantheon, strecurându-mă printre grupurile de nemţi taciturni cu hărţi în mână şi cu
blonde copile între nişte tipi emasculaţi, băuţi încă de la ora asta şi nepricepând în ce oraş se află. începuse şi un vânt teribil, care ridica deasupra Parisului un nor de praf. Ar fi trebuit să-1 caul pe Edy la palatul UNESCO, unde lucra, dacă nu cumva îl dăduseră afară, pentru că era prea boem şi nu m-am hotărât să mai mă sui într-un taxi, preferând mersul leneş al unui om nelegat de nici o obligaţie. Pe Rive gauche, în vitrinele ebe-niştilor, străluceau mat, mort, ca nişte racle faimoase, piese din secolul XIV, frumoase, scumpe, inaccesibile. Dincolo de birourile încărcate cu hârtii, domni încliftaţi, cu aere de conţi, se tocmeau cu doamnele atunci coborâte din Porcbe-\in\e lor, sforăind încâ în faţa trotuarelor. Treceau pe lângă mine tineri, cu acea lipsă de identitate a sexelor ce începea să mă scoată din sărite, grupuri şi cupluri îmbrăţişate de parcă şi-ar fi pierdut braţele unul în celălalt, căutându-se, plete lângă plete, stârnind ideea că toate fetele din acest oraş se iubeau violent în văzul lumii. Nu tu sâni, nu tu acel aer de domnişoară, nu ceva candid, ceva identic, fără accent, fără căldură, lănţuguri şi kitsch-uri, flori de hârtie şi bretele şi genunchi cârpiţi şi jeanşi rupţi şi petece de piele, fiicele rock-ului se jerpeliseră cu bună ştiinţă, ca să arate că nu le pasă de casele fudule din cel de-al 16-lea arondisment, unde zăcea putredă şi roasă de cancer toată bogata burghezie şi nobilime a Parisului, cea pe care Revoluţia o cărase la ghilotină cu roaba şi o decapitase cu sete. Mi se făcuse dor de brutalitatea rugbystă a anilor '45, când bărbaţii tineri erau tunşi boxeur, cu părul ca peria, şi se râdeau la sânge şi purtau cravate şi cămăşi scrobite şi haine negre şi păreau cu toţii nişte studenţi la Harvard, ăşria de-acum păreau numai cloşarzi, abia sculaţi din gunoaiele de la Hale, cu drojdia în cap, nu aveau demnitatea acelora, nu mai erau muşchii, nu mai era agresivitatea de atunci, nu sugerau ginul, damele care crăpau în braţele lor de matadori, nu aminteau imperiile şi războaiele coloniale, arătau ca nişte prăpădiţi, semănau unii cu alţii, ăştia apărau Occidenlul, ăştia voiau să zică nu tancurilor paraşutate pe stră-
1046
EUGEN BARBU
IANUS
1047
zile Budapestei şi ale Pragăi într-o demonstraţie teribilă? Nu mai există acel aer dur, exploziv, nu mai erau nici uniformele kaki şi bazooka, chiar cântecele lor atât de violente deveniseră un fel de psalmi asemănători, votbind despre flori şi pacea universală şi toate minciunile strecurate în presa coruptă, con mi unor sume imense. Stingerea, copii ai durerii, că vine bau-bau şi o să vă ocupe în 24 de ore şi voi o să zdrăngăniţi la ghitare electrice şi Holliday o să vă scape ca funia pe spânzurat şi voi o să gemeţi şi o să vă striviţi la coadă la Olympia ca să aveţi un loc mai în faţă şi nici Sylvie Vartan şi nici căcăciosul ei de bărbat nu o să mai poată face nimic pentru Franţa, că dincolo se cânia de o jumătate de secol marşuri militare şi se moare de foame şi există o scadenţă şi ea soseşte, se apropie şi voi vă ţineţi de şale şi purtaţi lănţuguri la glezne şi vă futeţi în cur şi zaporo jenii fac instrucţie în stepe şi se înarmează, şi voi credeţi ca băşinoşii de miniştri, cumpăraţi în culisele Genevei cu toptanul, or să vă salveze de război şi de sclavie... Pe ziduri invadase un chip care nu mă reţinuse de la început, un student maoist, ucis la Uzinele Renault, din care se făcuse imediat o icoană contes tătară şi textele erau aceleaşi pe care le cunoşteam: imunde, ameninţătoare şi încărcate de ură de clasă, revendicative. A, în ce lume trăiam! Am cumpărat un ziar, altă poză, alte semne tipografice, grase, care marcau sfârşitul, în Italia, lângă Milano, a industriaşului Feltrinelli, cel ce edirase Doctor Jivago, şi era miliardar şi făcuse parte dintr-un comando care-1 executase pe ucigaşul lui Guevara, pederastul care se pozase în vitrine, ca semn de protest, în cover-girl şi se eshiba la magazinele sexy din toate oraşele acestui Apus încărcat de contradicţii... Am citit înfrigurat reportajul: îl găbjisetă cu un fir de înaltă tensiune în timp ce încerca un act de sabotaj. Un chenar reproducea o frază spusă unui amic înainte de a muri şi care mi se păruse zguduitoare în ziua aceea luminoasă şi plină de vânt din Paris: „Simi că-mi trece un glonte prin şira spinării", frază demnă de amicul meu Joseph de Maistre, cu care hălăduiam pe Sena, sub braţ.
M-am oprit puţin la buchinişti şi am găsit Istoria infamiei, a lui Borges, pe care o căutam de mult, obsedat de „adâncul iluzoriu al oglinzilor". Ajunsesem la UNESCO, unde domnea aceeaşi brambureală, adică du-te-vino-ul în care se amestecau malgaşi şi norvegieni, fete letone cu sud-americani de care trebuia să-ţi fereşti buzunarele cât erau ei de studenţi sau diplomaţi sau, pur şi simplu, terorişti în căutare de clienţi în Alger sau la Ierusalim, tipi suspecţi, înfulecând din sandvişuri ieftine şi bând bere, în ascensoare, din cutii, pipăind cu ochii neruşinaţi sânii englezoaicelor ce chicoteau excitate de aceste agresiuni, juisând secret şi gata să se ofere la primul apel. Am oprit la etajul 7, am străbătut lungul culoar circular, am căutat pe Edy la camera 54, dar el nu era, ti ţinea locul o fată spelbă, cate mi-a ptecizat că îl voi găsi ori sus, la etajul 11, la restaurant, ori revine către orele 13, când puteam să-1 caut din nou. Am urcat la restaurant. Totul lucea, nichel, tăvi şi bocale, farfurii şi pahare de plastic, într-un amestec de neînchipuit. Delegaţii străine forfecau timpul în discuţii interminabile ca în urmă cu opt sau şase sau patru ani, când mai trecusem pe aici, nimic schimbat, inconştienţa veche sub formă de dialog. O scurtă inspecţie ocu-lară mi-a dezvăluit trista realitate că Edy nu se afla în incintă. Am stat pe un scaun, am cetut ceva, un Pepsi sau o oranjadă, nu mai are importanţă ce, mi s-a adus, am deschis cartea inspectorului de păsări comestibile, am citit câteva pagini cam făcute, am mai tăiat o frunză la câini preţ de o oră şi, nevă-zându-1, am plecat. Obosisem şi, la ideea de a mă întoarce pe jos, avusesem chiar o mică repulsie, dar aşa se întâmplă în câte o zi. Dădusem telefon lui Mirel, nici pe el nu l-am găsit. Probabil că umbla prin cine ştie ce case pariziene în căutarea unui necessaire stil, ca să-i facă plăcere socrului său, care rrebuia să vadă în el un tânăr capabil. Am luat-o înapoi pe jos, râvnind la patul comod din camera hotelului Gerson, pe a cărei uşă scria „Alice în ţara minunilor", visând la tapetul, imitaţie de mătase, lavabil, cu flori albastre şi roz. Am regăsit după un ceas iumătate
1048
EUGEN BARBU
IANUS
1049
t
i
de marş proprietăreasa surdă şi pe soţul ei bănuitor, cu mutra de hangiu din romanele fantastice englezeşti, m-am oprit du pa ce am ridicat cheia să mai privesc hamsterii închişi în colivia lor, ca păsările, tremurând de frig, pentru că în hotel nu mai ardeau caloriferele de mult şi se chirceau printre talaşi roza tul banane, micii şoricei roz şi tandri, cel mai frumos lucru diu hotelul Gerson, Am urcat tăcut scările şi am dat peste Cheshire. citind nervoasă un ziar de prânz. Am înţeles, o înjurau. Nu spunea nimic, privea numai cerul de deasupra Sorbonei, plin de nouri lăţoşi ca nişte câini de rasă. „Ce e?" „Nimic", a zis cu o voce pierdută, iar eu am ridicat ziarul căzut pe mocheta de o culoare incertă. „A, înţeleg", spusei după ce am citit cele vre 60 de rânduri de prin pagina 32. Pe urmă i-am propus să mei gem undeva să mâncăm, dar nu-i era foame. „Şi Relu ce mai spunea?" „Nu mai spunea nimic, el îşi vede de ale lui". Ii povestii că-mi căutasem amicii şi nu-i găsisem, mărturisind şi scopul. „Nu vor face nimic, e prea târziu", spunea cu o încăpăţânare acerbă şi mâine trebuie să încep repetiţiile pentru Alberl Hali „O să-i găsesc pe Edy şi pe Mirel şi-ţi garantez că or să te ajute"... O tăcere lungă acoperi promisiunea mea, m-am culcat furios. Şi seara am cinat cu familia unui alt amic al lui Cheshire, care ne-a invitat la un restaurant danez de pe Champs Elysees, ca să mâncăm homari, mie asta-mi mai trebuia, dar cel puţin prietenii lui Cheshire povestiseră cum ajunseseră lefteri în Paris, el, fost director de ziar, ea fiica unui bancher, obişnuită cu traiul bun, proprietară a unei uliţi la laşi şi trăind cinci ani prin mansarde, deşi avea pe părintele său aici, dar acela voia să le lase o moştenire mare ce nu putea fi folosită decât după moartea Iui, de aceea ei amândoi căraseră pachete pentru societăţi de caritate şi, încet-încet, treburile începuseră să meargă şi-acum erau bogaţi, aveau un apartament în Paris, un chalel pe Loara şi un Mercedes la scară, şi el făcuse chiar o faptă mare la anunţarea inundaţiilor din România, anume: strânseseră zece milioane de franci pentru sinistraţi, numai după o simplă idee:
rugase pe Picasso şi pe Miro să deseneze două timbre pentru un tiraj filatelic restrâns şi aceştia o făcuseră şi suma fusese donată statului nostru, pe urmă vorbisem despre tierceul unde el juca cu pasiune şi pierdea regulat, pentru că se făceau escrocherii şi caii erau trucaţi şi oamenii pierdeau pe capete, dar asta nu mai avea importanţă pentru că aveau de unde să piardă. Ascultau absent privind-o pe Cheshire, care nici ea nu era în apele ei. Amabilii oameni înţeleseră curând că ceva nu era în regulă şi din aproape în aproape aflară ce dificultăţi aveam noi în Paris, fură făcute promisiuni foarte limpezi, deoarece omul cunoştea în materie de ziarişti o mulţime de lume şi totul se însufleţi şi Cheshire îşi reveni, şi după două pahare de vodcă cu suc de portocale se schimbă, îmi transmise şi mie o veselie agreabilă, pentru că altfel eram de neabordat. Seara se sfârşi, deci, cu bine şi putui să cobor ceva mai sigur de mine în acest holocaust pututos a treia zi de dimineaţă, după ce-1 sunasem pe Edy, care răspunsese în sfârşit la telefon cu o voce care nu anunţa nimic bun. „Ce e, mă cu tine?" „Las' că vorbim". Era scorpia de nevastă-sa lângă el, femeiuşcă aceea frumoasă, rece ca un cuţit de ghilotină, care nu-i lăsa în buzunar decât banii de benzină sau de metrou când mergea cu trenul electric şi nu cu mica lui rablionetă, încărcată de mucuri de ţigări şi de sticle golite, pentru că Edy boala asta o avea: bea şi când conducea şi-mi era frică câ-1 găsesc dracului odată cu poză la rubrica de accidente de după sâmbetele şi duminicile de week-end. Mi-a trântit telefonul după ce am stabilit locul întâlnirii noastre, undeva, în piaţa Saint Supplicc. Am luat-o lipa-lipa printre coşurile cu flori debordante, explozive, indecente ca nişte sexe, împodobind asfaltul ce lucea în soarele acelei zile, în care Parisul nu mai semăna cu sine însuşi. L-am găsit la o masă, într-un subsol luminat cu nişte becuri ce imitau lumina naturală, filtrată prin nişte vitralii. Bea ceva verde, un absint sau dracu' ştie mai ce, avea o mutră de drogat, nu mai semăna cu boemul lăsat de mine aici, în urmă cu un an sau doi, veselul boem eliberat,
1050
EUGEN BARBU
1ANUS
1051
gata să cucerească Parisul, şi cum ne mai îmbătasem noi în ziua aceea! în faţa lui Edy se aflau atunci Promisiunea, Viata, Speranţa, Parisul cu toate minciunile lui, cu toate cavalcadele de fericiri la care visase de atâta vreme. Fusese cumpărat şi i se acceptase să plece, zgârci-zgârcitul lui tată înţelesese că trebuie să se scarpine în buzunar şi să-I scoată de acolo, unde nu mai putea respira, sau, cel puţin, aşa scria el în misivele prea dese, trimise părintelui său. Pe atunci avea un paşaporr în buzunar şi mereu îl scotea şi ni-1 arăta şi-1 săruta, eta preţul libertăţii lui şi nouă, mie şi ferei aceleia cu părul lung ca smoala şi cu nişte ochi de Salomee, în care abia intrasem ca prin nişte porţi ale făgăduinţei, ne era frică să nu-1 arunce, nebun cum era, pesie acoperişurile de tablă pe cate soarele mai aşternea lumina lui ultimă. Şi-acum mă privea ca un om aflat în cuşcă. „Ce-i eu tine?" am înttebat înainre de a mă aşeza. „Ce bei?" fusese ras punsul lui. Avea o voce plângăcioasă, părea slors de orice enei gie. „Te-au dat afară?" l-am întrebat. „Nu", a spus repede şi a cerut pentru mine un whisky, repetând comanda pentru el, absintul verde ca acel adio mamă de pe vremuri. ,Atunci?" „Noelle mi-a adus o muiere în casă şi mi-a spus să mă car. E lesbiană". Ei, asta era bună... „Şi tu ce faci?" „Plec la Abidjan, pe Coasta de Fildeş, undeva lângă Nairobi, ca şef al unei secţii de peda gogie". înţelegeam: se ducea dracului Parisul, cu Flore şi cu /.<s deux magots şi cu partuzele din Bois de Boulogne şi cu damele lui pe care le înghesuia în Peugeotulcăzut, puţind a tutun alge rian, bun pentru cei din Legiunea străină. Chelnerul ne adusese ce cerusem. El băuse cu sete şi cel de-al doilea pahar, la modul său teatral, disperat, pe care-1 cunoşteam atât de bine. „Am rost şi la psihiatru să-1 întteb ce am". „Şi?" „Mi-a zis că e vorba dc un complex de vinovăţie şi că o călătorie, o rupere de mediul înconjurător m-ar reface". „Atunci e foarre bine". „Dar o iu besc, nu înţelegi?" „Pe cine?" „Pe Noelle". A ştiam asta, dar o lesbiană e o lesbiană. „Vrei să-mi spui cum a fost?" Asta îl mai descărca. „De rapt, eu i-am adus-o în casă, era frumuşică, mii
4,
culcasem cu ea de câteva ori prin casele unor amici şi pentru ca să simplific, i-o prezentasem, pentru că atâta timp cât lipsea, plecată la şcoală, mai foloseam şi propriul domiciliu..." „Şi?" „Şi Noelle, ca să se răzbune probabil, sau poate pentru că şi târfa asta mică era lesbiană, dar eu habar n-aveam, a pus ochii pe ca. Şi-acum ttebuie să plec eu, nu pot să mă mai sufere nici una dintre ele. Mă urăsc, Ie încurc, înţelegi?" Plângea. Avea cu Noelle doi copii şi iată ce se întâmplase. Cum niciodată nu puteam să spun vorbe de prisos, găsii că e mai simplu să repet şi eu whisky-ul. Asta mă făcea mai lucid. Mă gândeam că, de fapt, nu era numai atracţia celor două femei una faţă de cealaltă, cât realitatea că el era cam dezechilibrat şi bea prea mult şi-i făgăduise că va scrie, în sfârşit, romanul acela de mult promis şi niciodată încheiat, care l-ar fi lansat şi l-ar fi îmbogăţit pentru că numai 2 000 de franci ai lui şi cu cei vreo 1 500 ai ei nu ajungeau în acest oraş hrăpăreţ. Era, pe deasupra, şi leneş, nu se descurca cum o făcea Mirel, acela nu avea boemia lui. II mai ascultai puţin, se lamenta folosind o limbă din care absentau unele cuvinte, nu-mi plăcea deloc că arăta atât de bolnav, nu mai era teatru, era tragedie de-acum. Ca să schimb vorba, l-am mai întrebat câte ceva despte amicii noştri comuni, nici vorbă să-i propun s-o ajute pe Cheshire; lui numai de asta nu-i ardea. „Ce să facă?" Toţi se duc la fund. „Condotierul Pierre, frumosul nostru Pierre, care credeam că va rupe inima tâtgului, s-a ras". „Ei, cum aşa?" „Baba 1-a părăsit sau el a părăsit-o pe ea şi l-au dat afară". Tăceam, uluit, asta era vestea cea mai surprinzătoare dintte toate. Cum se putea ca tipul care jucase pe degete miniştri, care Ie intra în cabinete, la 11 dimineaţa şi le cerea o Volga, cum era pe atunci, sau o călătorie în China, devenit mic şef de secţie la o editură din Frankfurt, să ajungă, cum aveam să aflu, într-o clinică de psihiatrie, distrus, ros de alcool, cu un început de ciroză, sau erau numai zvonuri, cine putea să ştie ce fac ăştia aici? „Mai adaugă la asta că şi-a bătut joc şi de societatea în care trăise, câ-1 introduseseră în vilele lor în care nu
1052
EUGEN BARBU
1ANUS
1053
intra oricine şi se apucase să-i spurce, şi cum nu i-a mers la noi, nu i-a mers nici cu ăştia, că şi ei plătesc, dar numai ca să le lingi lăbuţele, să-i perii, să-i faci frumoşi, ce crezi tu?" „Şi e ras?" „Ras, tuns şi frezat. L-au înmormântat de viu: slujbă - nu, publici tate - nu; acum scrie romane poliţiste sub pseudonime si reclame pentru deodorante, sloganuri publicitare, înţelegi?"Ani trecut la frumoasa Aurora. „A, curva asta a nimerit-o mai bine". Se însufleţea, bârfa îi făcea bine, poate şi lichidul acela verde pe care-1 sorbea cu înghiţituri mari, ca şi când s-ar fi înecat. „( ic face?" „Ce nu face?" Şi pe urmă mi-a povestit că găsise pe un italian, ceva, un operator sau băgător de seamă, care o lansase într-un film. „Un film?" m-am mirat eu. „Da, Genunchiul Cliirci. îi zice." Citisem, culmea, într-o revistă, câte ceva despre acest film: „Chestia aia cu o fată care-şi contemplă genunchiul Ia ne sfârşit numai pentru că i l-a privit un băiat?" „Exact". „Subiectul e frumos, am recunoscut, dar ea era o vacă, fără temperament, dacă excludem cei doi sâni care arătau bine, dar care serviseră destul, nu ştiu ce se mai putea vedea la ea. Poate aerul acela capiu de oaie." „Exact, să ştii că asta era! Aerul capiu care plăcea regizorului. Nu găseşti că trebuie să fii o tâmpită ca sâ te tot uiţi la propriul genunchi o oră şi jumătate, pentru că acest obiect frumos a fost privit de un labagiu?" Pe urmă aflai că nu era cine ştie ce, un film de circuit închis, cum se făceau atâtea în Paris, despre care presa snoabă scrisese pe deşălate. „Culmea e, mai adăugă Edy, că acum e plecată în America, unde a dc venit producătoare". „Nu mă înnebuni!" „Da. Au împruinti tat-o câţiva şi face filme, deschide o casă". Era mirobolant. In local intrase o damă trasă de un afgan şi de un buldog, o urma un fel de fost mareşal de palat la Elysee, cănit, cu o mustaţa feroce, cu nişte ochi de prestidigitator, care luară loc la masa alăturată. Edy, după prostul său obicei, începu să o fixeze pe femeie şi tragedia pentru care era gata să ajungă la droguri si la luminai mi se păru a lua sfârşit. Dar asta nu dură mult penii ti că mareşalul palatului o mută pe parteneră cu spatele la dia
m
bolicul privitor şi amicul meu reveni la atrocităţile din Paris; o ştiam eu pe cealaltă curvă de rangul întâi, pe fiica lui Mavroporos, care fugise cu un fel de dansator? Mi-o aminteam. „E şi ea aici de câţiva ani, nu mulţi, vreo doi". „Şi ce face? Mai bea ţuica cu litra?" „întâi a făcut troruarul, ce să facă? Pe urmă a găsit un om paşnic, o să ne vedem diseară la mine, sper că vii, nu-mi faci figura". Perspectiva mă îngrozea: să dau ochii cu Noelle, care va bănui că el mi s-a plâns, plus persoana, care va da onorurile alături de gazdă, se complica viaţa în Paris, dar nu puteam să-1 refuz. Apărură şi două ţigănci împodobite cu blănuri false de vulpe albastră, vorbind o franceză surprinzâroare pentru urechile unuia care venea de unde veneam eu. Atacară perechea de la masa vecină şi începură cititul în palmă. Edy găsise o oglindă prin care-şi făcea semne cu vampira, însoţitoarea mareşalului palatului. I-am spus pe şest să se astâmpere că se Iasă cu scandal şi nu aveam deloc chef de aşa ceva. „Da de unde!" se miră Edy, eşti speriat de bombe, aici nu se iau de beregăţi oamenii din cauza damelor, moncher, te crezi la Bucureşti, tipul e măgulit că i-am acroşat gagica sau nevasta sau ce pizda mă-sii i-o fi...'' Am făcut semn chelnerului, am plătit, dacă mai bea un absint ne făceam de baftă. Piaţa care înconjura catedrala Saint Supplice era plină de turişti şi de curve care băteau caporalul pe sub perdelele tărcate. Trecu pe lângă noi o babă cu o pisică în lesă, Edy începu s-o fluiere cu două degete între buze, ca golanii, lumea se alarmă, baba începuse să înjure şi să ameninţe cu un baston, îl luai uşor de braţ, dar el urla că-i face ceva lui Pompidou, ce-i drept în româneşte, ca să nu înţeleagă prea multă lume, voind a-mi demonstra mie că aici era libertate şi că puteai sâ-1 insulţi pe şeful statului fără să păţeşti nimic. „Iu chestia asta cu şefii de stat, îi spusei, e foarte uşor să-i insulţi şi să nu păţeşti nimic, dar ce te faci dacă vrei să scapi de ei, că nu se lasă, au armată, au puşcării, au spioni, te ascultă, te pipăie, trebuie să te arăţi fidel, să te prefaci că-i adori, că altfel îţi taie ciorba şi-ţi bagă şi pe cine nu vrei în apartament."
1054
EUGEN BARBU
IANUS
1055
Asta îl trezi. Ca să nu-i stric ziua, îl întreb şi ce mai face amicul nostru Mirel. „Ce să facă. Tremură de frica socrului. A cerut de la mine împrumut 300 de franci ca să-şi ia un ceas elveţian şi nici acum nu mi i-a înapoiat. Aşteaptă să facă un ciubuc, dar să nu-1 afle ai lui. Şi când te gândeşti că eu l-am vârât în familia aia şi-acum abia dacă mă mai cunoaşte. Daci era mai deştept, mă gândeam să-i recomand pe.o verişoară a lui Rockefeller, care stă în Paris." (De fapt, versiunea lui Mirel, pe care o cunoşteam mai demult, era că Edy, din invidie, nu I recomandase urmaşei marii familii.) „E bună şi fata asta pe care a luat-o". „Te cred şi eu, să te duci la el să vezi unde stă, în Neuilly, interfon la poarră, celulă fotoelectrică, trebuie să te anunţi cu trei zile înainte; ştaif mare, ce mai..." „Mă, ai dracu lui, i-am spus, voi vă invidiaţi între voi, ce aţi înnebunit?" Edy făcea semn unui taxi. „Mă car, m-am cam îmbătat, te aştepi diseară, o să borăsc bine ca să pot să-mi primesc musafirii, şi pe urmă mai vedem ce mai facem. Unde te las?" Mă lăsă lângă Sotbona, nu departe de hotelul Gerson. Micul hol încărcat de mirosul acelor hamsteri ce se tăvăleau pe talaşul proaspăt si bătrâna care spiona printr-o oglindă înclinată dibaci sosirile si venirile clienţilor săi, cheia pe care o pescuii din mers de pe palierul de lemn şi un fel de plantă exotică ce umbrea un perete acoperit cu hârtie ce imita mătasea şi scările înguste si întunecoase unde puteai fi asasinat fără ca criminalul să lase vreo urmă şi pe urmă uşile acelea cu inscripţii: „ Visul unei napii de vară "sau „Alice în Ţara minuniilor" şi „Albă ca zăpada şi cei 7pitici" totul îmi devenise familiar... Deschisei uşa. Cheshire nu se întorsese, umbla în Parisul căpruşit de interese, de eonii şi pederaşti, de negustori şi de mitomani ce visau afaceri fabuloase şi erau urmăriţi de toate poliţiile din lume şi de datorii şi de creditori, de poliţe şi de mandate de arestare şi deodată un sentiment mai vechi îmi reveni. Era un fel de curiozitate monstruoasă, de gelozie postumă sau nu mai ştiu cum să-i spun. îmi amintii fulgerător de alt moment, de la începutul
ît
Jlil
cunoştinţei noastre. La trei săptămâni după ce se culcase cu mine eu am plecat la Geneva pentru un timp, era vorba tot despre o expoziţie, ceva sumar şi neconvingător, cum facem noi totdeauna, cu bani puţini şi cu mult tam-tam la ministerul respectiv ca să mai ia nişte prime draibării şi rudele, şi nepoţeii, şi să mai umble şi ei niţel, să mă inspecteze pe mine, şi să-mi dea sfaturi, de parcă de când îi expulzaseră mamele lor din locul de origine, ei asta făceau: expoziţii; se pricepeau la toate, băga-i-aş unde trebuie, şi cum mai strâmbau din nas şi cum mai miorlăiau... Mă plictiseam, umblam de colo-colo prin oraşul încărcat de ploi şi de umezeală, pierdeam vremea prin cafenele şi fumam în draci, intram în câte un cinematograf mai ieftin, unde se dădeau filme porno sau, pur şi simplu, filme vechi, unele de 30-40 de ani, care nu mai aveau nici un haz, dar îmi omorau vremea şi asta îmi convenea şi, într-o după masă din acestea dospite, murdare, încărcate de nervi, pentru că ceea ce îmi făceau însărcinaţii cu executarea expoziţiei nu-mi plăcea deloc, am intrat într-un cinematograf din acestea, nici nu ştiu cum îi spunea, aveau firme discrete, Luxorsâu cine mai ştie cum, şi am plătit, cumpărasem nişte ilustrate să scriu amicilor câre un rând şi chiar şi lui Cheshire, nu ştiu din ce sentimentalism, eu care nu cunoşteam asemenea slăbiciuni, dimpotrivă, îmi plăcea să joc tare, sufocant, să o fac să creadă că o uitasem, cât eram noi de proaspăt amorezaţi şi filmul nu începuse, şi m-am aşezat într-un fololiu mirosind a material plastic şi am privit la cei vreo 60 de inşi pe care ploaia Genevei îi aruncase în sala cochetă, mestecând gumă sau desfăcând caramelele de hârtia lor cerată, fete cu părul lung ca nişte căţei de rasă şi tineri mjeanşi peticiţi şi fluierând ca pe Griviţa, pentru că operatorul mai aştepta câţiva clienţi, să vină de afară şi să se adăpostească în sala primitoare cate aducea cu un budoar, şi în Ioc de film se începuse cu un jurnal mai vechi care prezenta viaţa cantonului, făcând un panoramic al împrejurimilor şi pe urmă al clădirilor mai vechi, totul tehnicolor, pudrat şi cu acel iz de
1056
EUGEN BARBU
IANUS
1057
carte poştală ce mă scotea din sărite, şi apoi aparatul de filmai ne introdusese într-o sală de concerte, eu nu aveam de unde s-o cunosc şi iată-1 pe dirijorul meu şi al lui Cheshire, cu baghela lui, cu figura aceea transpirată, imitând pe George Enescu când cânra la vioară, cu părul uşor încărunţit pe la tâmple şi, mai ales, cu studiul acela al manşetei care ieşea din.smoking, man seta apretată, scoţând marginea exact atât cât trebuia şi cu uşoara neglijenţă a papionului care alunecase din cauza efor tului şi chiar cutele acelei haine lungi şi rotunjite pe la poale şi pe urmă un prim plan al asculrătorilor din rândul întâi, câteva doamne încărcate de bijuterii ca nişte foci ieşind din spuma mării, şi domni gravi, pomădaţi, şi ei solemni, extaziaţi, şi când mă aşteptam, pentru că mă aşteptam la asta, chipul lui Cheshire, dar nu femeia cate dormea lângă mine câteva ore după ce făceam dragoste, ci altcineva, o altă persoană, stranie şi depărtata, rece şi calculată, ascultând replicile orchestrei şi tapând pianul cu energie, ca un inginer electronist care apasă pe butoan. maşinilor exact când trebuie şi privind apoi drepr în ochii di. jorului, şi eu simţeam cum aparatul acela încărcat cu pelicu... îmi dezvăluia o intimitate, un secter, comuniunea dintre aceşti doi oameni pe care-i urâi în aceeaşi secundă, pentru că înţelc geam că ceva ti unea deasupra voinţei lor, erau parteneri, doi complici legaţi de muzică şi se înţelegeau într-un fel în care cu nu aveam niciodată să mă înţeleg cu Cheshire, şi mi-am amin tit de asta exact în clipa când în hotelul Gerson nu era nimeni sau cei care se aflau în acest hotel dormeau şi eu eram singur şi auzisem strigătul de deznădejde al lui Edy, sfidând catedrala Saint Supplice şi tot oraşul, şi femeia mea nu se mai întorcea, umbla prin Parisul secret, al ei numai, în căutarea unot oameni care trebuiau să-i consolideze reputaţia, ce ştiam eu ce relaiii mai avea ea pe aici şi pentru câteva rânduri scrise în gazetele lor de prânz sau de seară ar fi făcut desigur orice, gândul mi se părea monstruos, nu puteam să o încarc cu aşa ceva, dai gelozia mea fu alimentată de amintirea acelui sentiment mai
iele ri
ÎL 1
vechi din Geneva plină de ploaie când, pentru trei secunde, surprinsesem că înrre dirijor şi fiinţa la care ţineam atât exista ceva ceea ce eu nu voi reuşi niciodată sâ înving, intimitatea muzicii care-i ameţea, nu puteau uita acel extaz dat de pian, de legănarea hipnotică a bărbatului care stăpânea cei 30 sau 40 de orchestrând şi pe ea, gesturile lui, moi şi totuşi autoritare, frângerea trunchiului şi privirea de gheaţă cu care poruncea celor din rândul al treilea, cu viorile, sau pianistei, când sâ atace o măsură, când reluau cu toţii fraza adânc dramatică, acel val de muzică toropind auditoriu] şi ttansportându-1 cu forţa într-un teritoriu unic, iar pentru cei din afara sălii de concert, inabordabil, inaccesibil, străin şi rece, îndepărtat şi de neajuns. Ieşisem afară, în burniţa Genevei, furios, umblasem mulr pe jos privind vitrinele şi simţind o gelozie nimicitoare şi-mi reamintisem convorbirile noastre de la hotelul „Catmen", care începeau de obicei în joacă, cu întrebările mele: „Şi ce mai face ilustrul văduv?" Ea se mira, distrată, privind îngusta stradă din faţa noastră pe care se plimbau perechi de turişti sau cumpărători de la magazinele din jur. Se enerva, şi ştia că voiam s-o enervez, pentru că de când o cunoscusem îmi era imposibil să-mi stăpânesc gelozia pe acest tip cu care trăise. „Ce vrei să spui?" se aprindea, şi în ochii aceia de culoarea levănţicăi scapără o mânie ce nu mai putea fi controlară. „Nimic nu vreau să spun, vroiam numai să ştiu dacă-ţi mai telefonează". Pe vremea aceea locuiam separat în Bucureşti, încă nu ne hotărâsem să ne căsătorim, trăiam un fel de idilă de puşri cu mers prin cârciumi periferice şi asta ne amuza, îi cumpăram flori de la ţigănci, câre o căldare de margarete, era vară şi aruncam gheaţa din şiştarele oferite de chelneri şi puneam gitana să mai care de Ia vecine şi alte buchete de flori, că-mi plăcea să văd un câmp întreg de margarete în jur, să ne îmbătăm până spre seară, când un taxi ne căra la mine, în atelierul acela încă nemobilat, şi ne trezeam abia a doua zi, sleiţi şi privindu-ne cum arătam de scurşi în oglinzile mele verzui şi macerate, moştenite de la
1058
EUGEN BARBU
1ANUS
1059
bancherul ceh care fusese ucis cu un foc de pistol în baia dc sus de către propria-i nevastă, care era spioană, povestea tulbure spusă mereu, uitând că o ştia, că i-o povestisem de nenumărate ori. Acum realizam că toate aceste nopţi istovitoare care începu seră sportiv, cu un fel de religiozitate, cu o teribilă poftă a mea de a afla cam ce poate să dea această femeie în intimitate, se prefăcuse într-o dispută cu cel de dinaintea mea, cu amantul bătrân, cu tipul acela pe care l-aş fi omorât eu o mare plăcere, dacă aş fi putut. Şi ea simţise toate astea şi la început nu spusese nimic, se lăsa posedată cu furie, cu toate şiretlicurile unuia caic ştia ce trebuie făcur pentru ca să stăpâneşti definitiv o femeie, dar mie nu-mi ieşea din cap că nu voi reuşi niciodată s-o lai să-1 uite pe acel bărbat care, trebuie să recunosc, avea farmei, ştia să umble, să gesticuleze, avea o stăpânire de sine câştigată după mulţi ani de frecuşuri cu lumea, strecurându-se printre mafioţii muzicii, trebuind să le ceară ceva fără ca aceştia sa observe, sau să le ofere ceva ce le făcea plăcere. Şi sentimentul că nu-mi aparţine în întregime crescuse mai ales din acea după-amiază de la Geneva. Jurnalul de actualităţi trebuie să li fost vechi de câţiva ani, deci concertul avusese loc aici, în oraşul plin de umezeală şi plictis, pe vremea când eu încă nu apăru sem în viaţa ei şi ea nu avea de unde să mă ştie, poate era un jurnal de pe vremea când o văzusem la Mirabelle, în Salzburg. Dar atunci când o întrebam cu o chinuitoare insistenţă despre el, din mânie îmi spunea: „Da, îmi mai telefonează, şi dacă vrei să ştii îmi mai trimite chiat şi flori". „Vrea să ştie ce faci? Cum te simţi cu mine? Şi ce-i spui?" Aş fi vrut să mi se răspundă cu o grosolănie, voiam să-mi spună ceva îngrozitor, care să-mi provoace o furie oarbă şi să plec şi să o las şi să terminăm ceea ce de fapt abia începusem, dar ea surâdea: „Eşti un prost, nu înţelegi că după asta totul se ttansformă într-o prietenie?" Nu, nu mai exista nimic, voia să mă asigure, decât amiciţia care este conserva dragostei, mumia ei, adică ceva mort iremediabil. Da, dar pelicula aceea? Cele trei secunde ale privirii ei în ochii lui.
J
.3
1
gesturile autoritate, porunca tacită: „Acum atacă?" şi pianul care parcă devenise o catedrală în care se repercutau toate acele măsuri torenţiale ale unui concert pe care nici măcar nu-1 identificasem. .. Pe urmă scenele repetându-se, se amuza şi întreba cu ironia aceea ce mi se părea câteodată tandră: „Suferi de gelozii retroactive? Ce-ar fi să te întreb şi eu despre femeile cu care ai trăit şi pe care le-ai iubit? Crezi că nu ştiu cine eşti? Oraşul e mic. Amica mea de la Filarmonică mi te-a descris". Reuşise ceea ce îşi propusese: să mă măgulească; să gâdile tenorul metafizic, asta mă făcea mai imprudent, uitam, iertam, voiam să oţet celuilalt o şansă egală: ce tot fac eu caz de ceea ce fusese între ea şi dirijor? Acum totul se schimbase, ne întâlnisem, ne devorasem câteva nopţi la rând, ne plimbasem ca îndrăgostiţii, eram cu adevărat îndrăgostit şi mai ales triumfător, câştigasem o bătălie cu un adversar de temut, oricum, cu un tip prestigios, care ar fi putut să fie invulnerabil, adică s-o silească pe Cheshire a mea, dacă eu nu eram atât de tare, să se reînroarcă la el, la situaţia dinainte, la supunerea aceea pe care, cu brutalitate, pelicula Jurnalului de actualităţi mi-o dezvăluise. Şi pe urmă îmi mai aminteam că ea mersese şi mai departe, ca şi când ar fi vrur să mă imunizeze împotriva geloziei tâmpite care se întorcea în trecutul nostru şi care ar fi putut să ne facă mult rău la amândoi: „Să ştii că nu sunt o sfânrâ, dar asta nu înseamnă că m-am culcat cu oricine. Am făcut-o de câteva oti de nevoie, din interes, asta se întâmplă cu orice femeie, în orice timp şi în orice societate". Aş fi vrut s-o opresc atunci, pe loc, să-i aşez palma peste buze, dar nu am avut curaj, curiozitatea era mai mare: „Nu trebuie s-o iei în tragic". Şi pe urmă povestise simplu că la angajarea la Filarmonică trebuia ca cineva să-i dea aprobarea. Era un evreu pe care-1 cunoşteam bine, mi-a spus numele lui, nu ştiu de ce, ca să se descarce, ca să pară şi mai sinceră decât era nevoie. Un tip libidinos, ceva oribil care-mi făcea greaţă numai la evocarea numelui. „Şi ai putut să faci asta?" „Da, de ce nu?", m-a întrebat. Tatăl ei fusese dat afară de peste tot,
1060
EUGEN BARBU
1ANUS
1061
dosarul ei nu era în regulă şi nu mai putea aştepta, avea de ales între a muri de foame şi a face acel lucru desrul de neplăcut. Nu era singura. în vremea noastră măreaţă, a Dezvoltării, omul rămăsese acelaşi, era cupid, lua mită şi se culca cu femeile care i plăceau dacă avea un scaun bun sub cur! Şi nu era numai asta, dacă voiam să ştiu; mai de mult, în anii tinereţii, o violaseră nişte ţigani. Trei inşi fioroşi, care o pândeau de ani de zile şi pe care ea îi sfida pentru că avea bicicletă, şi erau nişte neno rociţi şi mureau după ea şi o pândiseră într-o seară pe un mai dan şi unul o ţinuse de gură şi ceilalţi doi o răstigniseră şi o batjocoriseră pe rând, lucruri ce acum i se păreau grozăvii, dai pe care nu le putuse evita. Cu asta mă vindecasem de geloziile mele postume, mai aveam chef să aflu ce mai face dirijorul acela cu trei nume pe care eu le uitam sistematic şi le schimonoseam în fel şi chip? Mai voiam să ştiu că ea era silită să repete cu el, aproape zilnic, şi că şi acela era gelos şi gelozia lui se disimulase acum într-un fel de nemulţumire profesională, îi descoperea deodată defecte pe care altădată nu le observase. Era prea oho sită? Dar ce făcea, de ce nu avea grijă de condiţia sa fizică pe care orice pianist, ca orice sportiv, trebuia s-o respecte? „II omor", îmi spuneam în gând, „imbecilul, o terorizează pentru că nu se mai culcă cu el, dar asta nu e onest, nu e etic. Pe dracu, etic, uite ce etică mai avem şi noi şi nu mai putem de etică. Şi credeam că o să fac ceva fără logică, să mă duc într-o di mi neaţă în sala aceea de repetiţii şi să-1 pândesc şi pe când o corecta-o pe nedrept, să mă reped spre el şi să-1 iau de piept, dar iute aceste planuri războinice dispăreau şi-am căutat să-mi fac de lucru, să uit totul. Pe urmă îmi venise în minte şi povestea cealaltă, cu omul cu care Cheshire alerga în parc la 7 di mineaţa sau la 5, dacă era vară, povestea cu ceaiurile intime diu vila lui, unde se ducea o prietenă a ei, păzită de caralii, de acele politicoase partide de amor pe care ce rost avea să mi le po vestească? Eu puteam s-o bănuiesc, puteam sâ pun pe cineva să scormonească în trecutul ei, dar ea ar fi trebuit să nege, sa
mintă că nu a fost ea, dar exista un cinism, o răzbunare poare pentru rrecutul meu pe care ea îl ştia atât de bine, de la cine dracu? Şi o suspiciune se năştea între noi, o gelozie feroce pe trecut, un lucru îngrozitor în fond, dar pe care ea îl alimenta în mod curios, vrând parcă să distrugă dragostea noastră, care nici nu ştiam dacă era dragoste. Odată îmi spusese: „Ştiu că mă cauţi pentru ca să uiţi." „Ce să uit?" „Trecutul tău recent. Eşti ieşit dintr-o mare pasiune, ca dintr-o boală, şi vrei să te vindeci". Poate era adevărat, poate nu. „Ce mai fac motocicliştii Dinei?" mă întrebase ironic, cu acel surâs care tăia adânc ca un pumnal malaiez. „Nu ştiu, dar cine ţi-a povestit despre Dina şi motocicliştii ei?" „Dacă te interesează, l-am cunoscut şi eu pe frumosul bărbat care a venit şi ţi-a luat-o de sub nas, la mare". Şi cu asta încheiase. Ce voia să spună prin l-am cunoscut?, dar nu-mi convenise să întteb mai mult şi asta mă chinuia înfricoşător. Erau o turmă de snobi, de băieţi arâtoşi, de bonviveuri, de oameni de nimic care se cunoşteau, care îşi pasau între ei amantele cu un fel de carte de vizită: Ia-o şi tu, dragă, nu e cine ştie ce, dat merită să încetei. Parcă nu aşa mi se întâmplase şi mie de câteva ori, ştiam că merg într-o aventură ca într-o parridă de pocher, mi se cunoşteau performanţele, trebuia numai să nu mă fac de râs, restul: farmec, inteligenţă şi toate celelalte erau amănunte secundare. Te aruncai în apă şi înotai până la mal, pe urmă, într-o dimineaţă, dădeai telefon şi răspundea cineva câ aceea pe care o căutai plecase la mare cu altul şi o întâlneai, şi tu erai cu alta, plecai intenţionat cu alta ca să-i arăţi că te doare în cor şi vă salutaţi pe plajă şi vă vedeaţi în restaurante şi surâdeaţi complice şi dacă, din întâmplare, te întâlneai cu vechiul partenet în autobuz, înttebai: „Ei, cum merge?" „O.K.", ţi se răspundea, desi ştiai că cuplurile se desfâcuseră de mult şi se refăcuseră în alte case şi în alte partide, totul la nesfârşit, fără regrete, fără nici măcar schimburi de vorbe inurile. Nu asta dorisem de la femei, să facă din amor un sport, ceva cum te-ai spăla pe dinţi, igienic, profitabil pentru
1062
EUGEN BARBU
1ANUS
1063
ambele părţi, şi deodată gelozii din acestea din cinematograf-periferice din Geneva, uirate, ne apăreau cu toată penibila suiia de scene şi de reproşuri. Lipseau numai insultele şi trebuia sâ-nii amintesc încă de pe atunci de vorbelee pe care le spusese Jusfinc iubitului său, sau iubiţilor săi: „Noi ne folosim unii de alţii ea de nişte topoare, ca să-i doborăm pe cei. pe care-i iubim cu adeva rat". Dar oare asta era, sau poate numai nevoia de apărare a tuturor iubiţilor şi amanţilor de a conserva sentimentele celui lalt cât mai mult cu ajutorul spaimei: cultivând adică un sen timent de insecuritate care să-1 roadă pe partener, iscând în el nelinişti şi gelozii pe trecut şi pe prezent, ba chiar pe ceea ce se putea întâmpla de pe o zi pe alta, născând răul din practicarea dragostei, care e legată cu o mie de fire de fiinţa noastră atât de prost construită (avem nervi, avem mândrii şi, mai ales, sun tem egoişti, un egoism feroce, ce ne macină clipă de clipă, orgoliul imens de a poseda numai noi totul, de a nu lăsa nimănui nimic, decât tuine, nesănătate, sărăcie, nici un sentiment, totul pustiit ca după cutremure şi războaie, după noi deşertul, neantul) şi atunci de ce să nu le înţelegem pe femei, care se apăra şi ele cum pot, chiar născocind violuri, chiar inventând grozăvii, dar oare era adevărat că inventau, sau chiar se complăceau în nenorocirile lor şi ar fi fost şi mai nefericite dacă nu li s-ar fi întâmplat. Povesteau parcă, nu cu atâta remuşcare, câtă am fi vrur noi să aibă vocile lor, nici cu atâta dorinţă de purificare. Revenea bănuiala. Ce, parcă mie nu mi se întâmplaseră astfel de lucruri? Nu posedasem eu, cu amici de-ai mei în comun, câte o femeie care la începur se arătase îngrozită şi pe urmă sc dedase la roate acele umilinţe cu o voluptate stranie, care născuse gelozia tot în sufletul nostru? în ceea ce mă privea, plecasem dezgustat de la două sau trei încercări din acestea de a terfeli reputaţia, şi nu atât reputaţia cât conştiinţa unor femei pe care, chiar dacă le dispreţuiam, le socoteam totuşi nişte fiinţe gingaşe, ce meritau să fie iubite, fie şi numai pentru că-mi plă-
cuseră mie, o zi sau o săptămână, şi atunci de ce nevoia asta de a vedea ceva fragil obligat unor supuneri groreşri?
Şi roate aceste gânduri complicate fură curmate de un urlet, inuman aproape. Era al unei femei care striga de undeva din curtea plină ele umbră a hotelului Gerson. „Ce s-a întâmplat?" se întrebau chiriaşii din celelalte odăi din jur. Pe urmă totul a fost oribil. Am vrut să nu ştiu nimic. Îmi eta de-ajuns strigătul lui Edy din piaţa Saint Supplicc de astăzi, nu mai voiam alt strigăt şi altă disperare, dar nu se putea, de jos se auzea un murmur stins, glasuri de femei şi de bărbaţi şi sc simţea o rumoare amenmţătoate şi au început să urle şi sirenele poliţiei şi nu am mai privit faţa cenuşie de piatră a Sorbonei şi m-am dus în baie şi, prin gemuleţul care dădea spre curtea interioară, am văzut pe pavajul de piatră trupul unui tânăr palid, cu capul zdrobit. „S-a aruncat de la etajul 7", spunea cineva şi lumea îl privea parcă cu un respect pe care-1 datorăm morţii şi morţilor şi nu aşezaseră nici măcar un cearşaf peste el, să-1 acopere. Am închis gemuleţul şi am privit iar faţada de piatră gri a Sorbonei. Era o zi uscată, cu vânt şi soare, şi m-am gândit că mi-ar fi venit foarte greu să mor într-o astfel de zi şi pe o asemenea vreme. Am deschis micul tranzistor şi am ascultat glasul sexual al unei speakeriţe care anunţa fără emoţie că la Belfast insurgenţi, înconjuraţi de poliţie, au aruncat în aer clădirea în care se în-chiseseră împreună cu ostatecii pe care-i luaseră, penrru a obţine eliberarea unui japonez care nu ştiu ce făcuse, ba ştiam, omorâse vreo 47 de persoane nevinovate pe un aeroport! Pe urmă, ştirile se terminaseră, urmase Vivaldi şi un blues, trebuia să ies pe o terasă afară, să beau nişre bere, Cheshire avea să vină mai târziu, i-am lăsat un bilet, cu adresa lui Edy, dacă o uitase cumva, şi i-am spus că în jur de ora 21 voi fi acolo, pe urmă am plecat în oraş. Zidurile erau invadate dc afişe care anunţau spectacolul „O, Calcutta!", corpuri goale, spectacol pe care aveam sâ-1 văd peste câteva zile şi în care cea mai frumoasă scenă rămânea aceea a filmării sărutului a doi melci. M-am târât până la Coupole,
1064
EUGEN BARBU
IANUS
1065
unde speram să găsesc o mutră cunoscută, dar localul era plin de pederaşti şi de lesbiene, care se pelotau în văzul lumii fâr.i nici o jenă, fum şi miros de bere şi de ceva prăjit cu unt. Un beţiv era evacuat cu brutalitate, penttu că făcea scandal şi asia nu se putea supotta, semăna cu eternul boem al Bucureştiului, poetul Gege Takabosa, nebunul oraşului nostru. Ediţia lui frâu ceză avea aceeaşi barbă neîngrijită în care fuseseră uitate firi mituri şi resturi de sosuri nespălate cu săptămânile, ascunzând în plus furunculele roşii de sifilis. Gesticula ca şi celălalt, amc ninţa, lovea, era buhâir, fără putere, se lăsa târât într-un bule vard mai mult din nevoia de teatru decât de altceva. Am privii în jur, canapelele semănau cu cele din picturile lui Renoir, ace iaşi oameni cu aere dezabuzare care beau prea mult şi petrec ceasuri întregi în locuri nesănătoase, ca aceste cafenele încărcaie de nicotină şi aburi de alcool, acelaşi aer de nimic pe care-1 au morţii, cum zicea Borges. Mi-aminteam de accesul de nebunie altui Edy, de cadavrul din curtea hotelului Gerson şi totul mi se păru amar în acest oraş. Nicăieri nu mai aveam vreun sentiment de siguranţă sau de mulţumire, câteodată, în mod ciudat, regretam unele zile petrecute în puşcărie, atunci când teroarea rrecuse, când eram toţi ca nişte elevi de şcoală militară sau nişte pensionari, cu ore fixe de sculare, cu program administrativ inutil şi cu vorbăria molcomă în care toţi foştii spuneau ce le trecea prin cap, când se învăţau limbi srreine şi unii se mirau că nu mă interesează nimic. „Ştii germana?" „Nu", răspundeam. „Dar engleza?" „Nu". „De ce nu vrei să înveţi?" „Nu mă interesează". Ei erau prea optimişti, credeau că dincolo de termenul de eliberare îi aştepta o viaţă luată de la început. Câţiva aveau 60 de ani, dacă nu şi mai mulţi, dar se legau de viaţă, sperau că timpul petrecut între zidurile puşcăriei îi va conserva şi că existenţa lor se va prelungi. Mulţi muriseră fără să mai vadă grădina Cişmigiu sau casa din care fuseseră ridicaţi, dar asra nu mai avea importanţă. Mai pe urmă mă înrâlneam pe străzi cu unii şi ne salutam ca veteranii sau ca cei ce făcuseră campanii
mm
în război sau serviseră în Legiunea Străină. Acolo mă uraseră pentru că nu-i ascultam. Era o chestiune şi de orgoliu şi de mândrie, dracu mai ştie ce era. Voiau să fie consideraţi cineva, dar erau numai nişte numere, atât. Mâncau fecalele la comanda ţiganilor care-i chinuiau şi le lingeau cizmele pe care aceştia scuipau, tocmai pentru a le distruge ultima rămăşiţă de mândrie, şi când eram între noi, redeveneau profesori universitari sau foşti miniştri şi pretindeau să-i asculţi. Nu eram nici eu mai breaz, dar cel puţin nu făceam caz de mine, de persoana mea, eram numai un număr, asta le repetam dimineaţa şi seara, „să vă intre bine în cap, aici sunteţi numai nişte numere, atât". „De fapt, de ce nu vrei să înveţi nimic?" mă întrebase unul dintre ei, un filolog care ne turna la paznici şi ne făcea rapoarte confidenţiale numai pentru a căpăta un blid de ciorbă în plus, scuzându-se atunci când era gata-gata să fie omorât de cei ce-1 aflaseră că trăda că o făcuse pentru a se conserva, pentru că el avea o misiune pe lume: şi trebuia să supravieţuiască. „Ştii ce, domnule profesor, nu vreau să mai ştiu nimic pentru că am aflat tot. De fapt, cel mai mult îmi doresc să mor, dar această favoare nu mi se face. Nu am mijloace ca să-mi iau viaţa, pentru că la asta visez tot timpul. Aşa că nu mă interesează absolut nimic. Când voi ieşi de aici voi fi gol şi pustiit, şi nimeni şi nimic nu va fi în stare să mă scoată din starea asta. Voi fi probabil un robot. Atât. Sunt vidat, înţelegeţi? Am visat să ridic catedrale, ca Gaudi, ceva tetibil, în genul Sagradei Familia, un monument tunător, înspăimântător, cu turle în care să se sălbăticească păsările, şi ce voi reuşi să fac dacă mai scap de aici? Probabil că nişte uzine de fosfaţi sau cartiere de locuit, colivii de beton în serie. Pentru asta crezi dumneata că m-am pregătit atâţia ani şi am sperat atât? Mulţumesc..." Profesorul acela ieşise din puşcărie, mai trăise ani buni şi i se oferiseră onoruri ca şi mie, ca să uite, călătorise în străinătate, îşi redobândise gloria, dacă era întrebat ce-a păţit, spunea ceva evaziv, vorbea despre eroarea care este posibilă în orice revoluţie, cu alte cuvinte
1066
EUGEN BARBU
1ANUS
1067
îşi recăpătase onorabililatea pe care el o credea cea mai in.nr virtute a omului şi pentru asta cred că murise fericit. Nu eu un tip exemplar, nici nu voise asta; intra în calcul să vândă pe alti deţinuţi, să reintre după aceea la catedra lui şi să se scuze faţă de amicii care auziseră că purtarea nu îi fusese ireproşabila: „Trebuia să fac orice, cum vă imaginaţi altfel?" Nimeni nu şi imagina nimic, altfel, nu se putea imagina nimic, altfel...
*
Parisul de noapte al miliardarilor, Avenue Vosges, apoi lin/\ de Boulogne, apoi Chardon Lagache, din al 16-lea arondisnn ni, casă ţeapănă, unde locuieşte Edy, cu un ascensor, vorba lui Mirel, în care în momentul când intri spui partenerului duni neavostră şi la ieşire te tutuieşti cu el, prilej pentru mine dc a cugeta la dezmăţul burghez care face din prezenţa acestei avan scene a bunei stări sociale un avertisment. Sigur că în cazul anii cului meu nu era vorba despre un lift închiriat numai peniiu nevoile sale, cum se întâmplă în America cu miliardarii, dai cartierul acela silenţios, încărcat de umezeală, de o taină lugubi.i parcă, cu acele sonerii ce răspundeau în depărtate aparramenie şi în faţa cărora aşteptai minute în şir, făcea parte din viaţa Parisului. Ce ştiam noi, sciţii, veniţi din câmpiile dunărene, aici se şedea pe miliarde, pe bani buni, americani, nemţeşti, belgieni, aici erau afacerile, aici se trăgeau sforile, aici puteai să întâlneşti o lume interesantă...
Deocamdată atmosfera era încărcată, Noelle arăta ca o petardă neexplodată, îmi strânse mâna, privindu-mă în ochi şi căutând să ghicească dacă ştiam ceva. Avea pe faţă ceva rau, murdar, nu ştiu, poate mi se părea, poate făceam din scena de dimineaţă din piaţa Saint Supplice un roman, dar aveam ini presia că pe obrazul ei citesc viciul, eu, care eram un vicios dc ţi-era mai mare dragul, de fapt mă şi gândeam cam cum arata partenera sa şi doream chiar să mi le închipui şuşotind şi ini brăţişându-se în misteriosul dormitor pe care amicul meu il
părăsise. Erau acolo şi copiii, îi auzeam, scâncete şi lovituri şi pe cineva care voia să-i potolească deşi trecuse de mult ora : somnului. Luasem o mască impenetrabilă. Dialogul fusese scurr şi convenţional: „Ce mai faci? Nu ne-am mai văzut de un an". ■ „Da de unde, de doi", am protestat, şi pe urmă o sărutasem pe obraz ca să-i arăt amiciţia mea încă de la început, să mă desolidarizez adică de Edy în ce-i priveşte, şi în privirile mele se citea fraza: „Nici o grijă, te înţeleg, fă cum îţi este mai bine". Mă şi trezisem cu un pahar de whisky în mână şi salutam în dreapta si-n stânga. Se auzea vorbăria gazdei, a lui Edy, care ţipa în stilul sau cunoscut, înjurând româneşte din două în două vorbe, ca ' să se descarce. Veiozele fuseseră aşezate pe podele, era un clarobscur care voia să fardeze ruptura celor doi. Prin vagile lumini ale aparatelor care cântau în acelaşi timp, un radio şi un televizor, zării pe urmaşa lui Mavroporos, puţin mai fanată, cu ceva obscen în priviri, cum o apucasem la Bucureşti. îmi întinse mâna cu o complicitate pe care eu nu o acoperii, tentasem unul către altul într-o seară când se îmbâtase la mine, spărgând pahare în dinţi la modul rusesc, acum avea un aer bolnav, mi-era teamă că era arinsă de o maladie, dar îi auzeam vocea agresivă si, bineînţeles, vorbea despre voiajul de a doua zi. „Trebuie să plec la Roma, se văita, închipuie-ţi, şi am avion devreme, ce nenorocire!" Era grizată, rochia foarte decoltată îi arăta formele acum mai căzute, se apropia biruitor de 40, dar în picioarele cabrare mai păstra „cevaul" sportiv de altădată. Ah, câtă lume trecuse pe acolo, forfeca fără milă cred că şi acum, Mirel îmi şoptise, soţul era foarte ocupat şi fata pleca când la Londra, când la Miinchen, când la Roma, unde avea amici cu cate îşi toca plictiseala în baruri, nefăcând nimic, suferind de o nevroză atroce, dar rot iradiind, ca o armâsăroaică, ceea ce numesc sociologii amorului aerul sexy. Dintr-un colţ mă placă, sărind peste veioze, Edy, ca un rugbist veritabil, şi după ce mă înhaţă mă prezentă unei borâtuti grase, aflate între două femei tuciurii. „Să-ţi prezint un ministru malgaş, zise gazda foarre mândru,
1068
EUGEN BARBU
1ANUS
1069
domnul Raminasotra, cu doamna şi cu secretara domniei sale." Tipul nu era încâ beat ca să ia palme, dar era ceva şi mai ran, grizat, gata să spună chestii spirituale, adică, şi asta într-o fraii ceză impecabilă de colegiu — că fusese în România şi că a vizitai Braşovul şi că-i plăcea ţuica. Pe urmă, pe dată ce introducerea amabilă fu terminată, îmi spuse că de fapt ne cam înrudim, întrucât avem destui ţigani şi că umblăm ca şi ei, desculţi, şi eu simţii că-i dau o labă să mă mai stăpânesc, dar salooon, cum zicea Mihai Pooopescu, mă abţinui şi continuai să zâmbesc deşi l-aş fi tocat niţel cu pumnii, pe urmă mai făcu o aluzie la oiili nele pe care le primim noi de la nişte amici şi cu asta socotii că e vremea să i-1 las unui american, cu o mutră de garagist, redactor la o revistă suspectă, destinată răsăritului europen, care grohâia beat mort ceva despre imposibilitatea Americii dc a pierde al treilea război mondial. Mirel mă smulse uşor de lângă el, abia sosise, mă cercetă scurt despre ce era nou la Bucureşt i şi îmi strecură nişte reviste pornografice, germane, ceva ce se cumpără din vestitul cartier hamburghez Sanct Pauli, pe urmă am trecut la conversaţia lui favorită: ce-i mai făcea bestia neagră, Paul lonescu, şchiopul acela infernal care-1 persecutase şi care, mai susţinea şi astăzi, îl făcuse să emigreze, omul care-i lua odaia cu împrumut pentru deboşele sale şi pe urmă îl umilea în şedinţe, făcându-1 ca pe o albie de porci. „Ştii, îmi spuse, acum doi ani am auzit prin cineva că sosise la Strasbourg. Mi-am făcut socoteala: 700 de kilometri pentru a-i da două palme, era cam mult." La care-i răspunsei: „Culmea ar fi fost să te întrebe după aceea: Dar dumneavoastră cine sunteţi?" La care interlo ctitorul meu rămase interzis: „Mai bine m-ar fi omorât decât să mă întrebe aşa ceva". Pe urmă mă părăsi şi trecu la urmaşa lui Mavroporos pe care începu s-o peloteze sub privirile cumintelui soţ, care îi arăta lui Edy avantajele de a se duce pentru cinci ani la Abidjan şi a se întoarce aici ca şef de secţie la UNESCO. Din fumul gros de ţigară se auzea grohăitul americanului şi su ghiţurile ministrului malgaş, care rodea alune şi golea pahar
f
după pahar. De undeva, dintr-un unghi întunecat al odăii, doi ochi devoratori mă iscodeau. Ii simţisem de mult: era partenerul lui Noelle, ghicii instinctiv. îşi căuta de lucru cu pick-up-ul din colţul unde stătea şi întreţinea o conversaţie falsă cu altă femeie ce nu-mi fusese prezentată. Noelle se tolănise pe un fotoliu şi o săruta din când în când cu un aer absent în care se ghicea, sau poate mi se părea mie, violenţa dorinţei imediate. Edy se trezi de câteva ori şi se îmbată la loc, voia să pară cu orice preţ vesel şi eu ştiam ce se ascunde în el, îl înghesuii într-un colţ şi-i spusei: „Trebuie să pleci cât mai curând, înţelegi, te vei elibeta". „Da, spunea el, ştiu, dar mai sunt formalităţi, chestii, o să-ţi spun eu, oricum, într-o săptămână sunt la Abidjan". „Ai grijă ce faci, finalurile sunt cele mai rele. Ele te îndeamnă sâ ratezi totul, mai lasă dracului băutura, ia mai bine somnifere dacă nu vrei să te gândeşti la chestiunile astea." Noelle apăruse lângă noi. „Ce faceţi aici?" întrebă. „Vorbeam cu Edy despre o veche amică comună pe care am împărţit-o când locuia la Bucureşti". „O, la astea se pricepe", remarcă ea ironic. „Nu dansezi?" mă chestiona ca să mă îndepărteze de el, vreau să-ţi pre-zinr pe o prietenă de-a mea, elevă la şcoala la care predau, poţi să-i faci puţină curte". Nu mă omoram după dans, dar trebuia să accept, aşa că făcui câteva mişcări şi mă trezii în faţa unei fetişcane de 17 ani cu nişte ochi intenşi, negri, duhnind de ceva feminin, pervers şi rece, bine făcută, agresivă, având pe chip totuşi semnul unei ciudate tristeţi pe care încerca să şi-o mascheze. Avea o mână uşoară, transparentă parcă, de om nehrănit, şi părul lung şi strălucitor îi dădea un aer de ondină. Până să mai fac evaluările necesare dansând, reapăruse Mirel care îmi întinse un trabuc şi o abandonai pe mititică: „Tu nu fumezi din astea?" „Nu, mersi", zisesem. Voia să-1 imite pe Pierte, dar avea un aer sărac, nu se lega privirea lui încă umilă de om care cară mobilă cu statura agresivă a canaliei, cu acel cinism atât de sfredelitor al Condotierului care-i făcea pe miniştri sâ se cace pe ei când le dădea mâna. Puţin luat de ape, începuse să mi se
1070
EUGEN BARBU
IANUS
1071
laude: „Am bani, sunt bogat, când o să ai şi tu o să fumc/i havane". Mă făcea să râd: „Mă, tu te-ai tâmpit? Dai replici din Balzac? Şi eu sunt bogat, chiar dacă nu domiciliez în Paris. ('c, crezi că pentru a fuma havane e nevoie să te deplasezi pân.t aici?" Edy, care asistase la acest scurt dialog, începuse să strige în gura mare: „Las' că vin comuniştii şi-aici, tăticul" „Ra o sa vină Giscard", profeţise Mirel, sumbru, dar-oricum atins câ anin faţă perspectiva de a mai lua-o o dată de la cap cu lipirea afişelor, cu maturatul sediilor şi cu toate chestiile alea drăgălaşe ale noastre. Lângă mine, americanul picotea lângă urmaşa lui Mavroporos, picat cu labele lui păroase peste ca, voind pana să-i scoată sânii afară din rochia decolrată. Edy, surprinzân du-mă, îmi spusese: „Se cunoaşte că trăieşti în mahalaua aia a Europei". „Uite ce e, eu te bag de unde ai ieşit, şi pe tine şi pc Mirel, cu aerele voastre de parveniţi. Dacă vrei sâ ştii, fac ceva pe Parisul vostru!" „Invidia! uriaşe Mirel de la locul lui, urla invidia în tine!" „Nu e nici o invidie, fac ceva pe Parisul vostru, dacă vrei să ştii, cu boarfele voastre, cu partuzele voastre, cu curioşii voştri şi cu cultura de bordel, sunteţi morţi, mă, voi nu simţiţi? Aţi fugit de unde aţi fugit ca să vă mai prelungiţi ideea de viaţă, pentru că ceea ce vi se întâmplă vouă, numai viaţă nu este!" Ce dracu mă apucase de le ţineam discursuri? Probabil whisky-ul! Ei se uitau la mine şi-şi dădeau coate, desigur că eram ridicol. „Europa asta a voastră e moartă, v-a spus-o Spengler şi Berdiaeff, o să vă ia dracii, cu banii voştri, cu palatele voastre, cu bugetele voastre, cu economia voastră înfloritoare. Mai bine aţi face din şcoli cazărmi şi aţi învăţa sâ trageţi cu puşca, cadavrelor..." Lângă mine, cei doi continuau jocul lor de societate. In colţul cu pick-up, Noelle o înghesuise pe prietena ei, se certau nu ştiu pentru ce, cred că îi dăduse şi o palmă, pentru că cu tot întunericul obrazul fetei iradia de violenţă, încă puţin şi se taie cu briciul, gândisem. Se auzi soneria. „A venit nevastă-ta", zisese Edy şi se aruncase spre intrare, într-adevăr, era Cheshire, îmbrăcată într-un costum de catifea,
-i
un deux pieces bleu marin, cu lănţişor deasupra buzunarului de la pantalon dar, oroare, cu un tricou marinăresc de 7 franci, cumpărat de dimineaţă de la Tati sau de la cine ştie ce butic -i de mâna a doua. „Unde ţi-e bluza ta specială de dantelă pe care ai pregătit-o?" i-am şoptit la ureche. „Lasă-mă, că era nici să nu vin. Am căutat-o de am înnebunit. Iar mi-au jucat o farsă spiriduşii: doar ştii că am adus-o de la Bucureşti, o aveam în geamantan, caut-o, draci! Ce n-am făcut? M-am învârtit prin odaie, i-am implorat, am pus două chibrituri cruciş. Nimic. Să nu mi-o fi furat spanioloaica aia care face curat", zisese şi mai îngrijorară. Edy o şi aruncase în braţele americanului care o sărută franc pe obraji şi-i oferi paharul lui cu whisky. Totul era ratat, deci. Ştia că o va întâlni aici pe urmaşa lui Mavroporos, pentru ea făcuse cinci probe la croitoreasă, la Bucureşti, ca să-i arate că nu a rămas de căruţă cu moda şi acum, iată, totul bulit, bluza de 7 franci în loc de dantela aceea minune, adusă cu mari sacrificii de Ia Roma...
Peste un sfert de ceas, Edy izbucni în criza lui etilică. — învăţaţi sâ închideţi uşa casei, nenorociţilor! „Ce s-a întâmplat?" întrebase alertat americanul. Mirel îi explicase: „Ne dă un avertisment. Cică să închidem uşa casei ca intră frigul peste noi". Şi deodată lui Edy îi dăduseră lacrimile şi-i spuse tâmpitului ăla cu mina unui garagist: „Am fost în '68 în America şi am intrat în magazinele voastre şi în marile blocuri, era de Crăciun şi peste tot cântau nişte muzicuţe, nu stiu ce erau, nişte carilloane, ceva îngetesc, şi ningea şi vitrinele erau pline ca pe vremuri la noi. Şi era belşug, şi oamenii intrau şi ieşeau cu pachete imense şi păreau fericiţi şi, nu ştiu de ce, din invidie sau din amintirile mele mai vechi am simţit că asist la pettecerile unei alte lumi, care a uitat de nefericirea celeilalte, dar nu simţeam atunci ură pentru America voastră îmbelşugată, cât milă. îmi spuneam: uite, ei sunt fericiţi şi habar nu au! Şi lasă uşa deschisă să intte frigul în casa lor şi ar trebui să facă ceva ca să nu le intre frigul în casă şi nu fac. Mer-
1072
EUGEN BARBU
geţi spre prăpastie şi nu vă daţi seama. Arma la picior! cuno.şi i porunca asta?" „Cunosc", zisese americanul. „Foarte bine, Harry, atma la picior!" şi mai bău până la fund un pahar.
Pe urmă, ceea ce mai ştiu e că începusem să-i fac curte utmaşei lui Mavroporos, spre stupefacţia lui Cheshire, care abia mai făcea faţă asaltului americanului şi mă ruga să mergeţii acasă penttu că avusese o zi a dracului de grea şi mâine începeau repetiţiile pentru Albert Hali, cu o orchestră de aici... Pe urma, Mirel ne-a cărat până la hotel Gerson cu Austinul său stereo fonic, punându-ne muzică de Boiledieu, ceva de colind, gta ţios şi vechi ca un vin bun. Era fericir că poate să ne arate bunăstarea lui şi bănuia că la Bucureşti vom povesti ce bine a ajuns. Dar ce, eram nebuni? îi spusesem glumind, cum o să povestim că-ţi merge bine, vrei să ne îmbolnăvim cu toţii de ficat, o să te descriu, futu-ţi mama ta, în culorile cele mai sumbre: cum cari tu mobilele lui socru-tâu, cum îţi dă nevasta 2 franci pe zi pentru metrou ca şi lui Edy şi cum lansaţi voi cecuri făta acoperire la resrauranrele mari când vin românii şi pe urmă vă daţi de ceasul morţii de unde să scoareţi bani ca să puteţi ieşi cu faţa curată." Puţin supărat, ne lăsase în faţa hotelului Gerson, dar nici mie şi nici lui Cheshire nu ne era somn. Era abia trei noaptea, străzile Parisului hâuleau de strigătele studenţilor urlând sub ochii gaborilor care aşteptau lângă maşinile lor negre, cu priviri ucigaşe, arse de anul '68. „Cum a fost?" o întrebai. „M-am întâlnit cu câţiva ziarişti, se pare că lucrurile se mai în dreaptă. Cred că aici Relu a avut un oarecare rol." „îmi pare bine". Eram din nou prieteni, dar ceva rămăsese pe fundul vasului: o drojdie care pe măsură ce timpul avea să treacă, va roade carcasa. In sfârşit. „Mai vrei să bei ceva?" o întrebasem. „Putem intra aici, pe undeva." „Nu, vreau numai să mă plimb". Avea o privire tragică. „La ce te gândeşti?" „Mă gândesc că Nelly Fontana a avut dreptate. Cum vezi o fustă, gata." „Eşti încă supărată că nu ţi-ai găsit bluza şi o dai pe mine". „Nu, erai ca un taur în jurul acelei ştoalfe"... Şroalfa era urmaşa lui
1ANUS
1073
Mavroporos. „Ştii ce, dragă, pe vremuri arăta bine, şi mărturisesc că am şi întreprins ceva, dar nu am avut şansa. Acum era de vină numai whisky-ul care se urcă repede la cap şi-mi dă idei îndrăzneţe. Nu te-ai plictisit de Parisul ăsta?" „încă nu, nu pot pleca mai devreme de 5 zile, Bobby e ocupat şi nu putem anticipa". „Perfect", atunci mai aşteptăm.
A doua zi, pe la ota 23, ne aflam cu Relu şi cu suita sa în cel mai straniu loc din câte văzusem până atunci în viaţa mea, undeva la capătul unei străzi întunecoase, sub turlele negre ale bisericii Saint Roch. Ne rrezisem în faţa unei garderobiere care ne aduna lucrurile inurile: umbrelele fără de care nu poţi ieşi în Paris, balonzaidele şi fularele uşoare de mătase. Pe urmă pă-trunsesem într-un hol din care se deschidea o perspectivă halucinantă spre un turn care putea fi al unui zigurat babilonian sau ceva ce amintea turnurile singulare în oraşele dezolate ale lui Chiricco, cu pieţele lor prin care trec fete fugărind un cerc, spirale şi balcoane oculte şi, mai ales, acel aer straniu al locurilor interzise. „Beaux-Arts e localul pederaştilor din toată lumea", zisese Relu, încântat că ne poate oferi o astfel de distracţie. ,Aici îl găseşti pe Visconti şi pe marii călifari ai curului". Tapet mov, de mătase, şi mici lampioane care mai mult ascundeau decât arătau, totul avea aerul unui decor semnat de Dali. Chelneri tăcuţi, îmbrăcaţi în livrele mov şi în papuci de sarin de aceeaşi culoare, purtau grele tăvi pe care sttăluceau bocale sofisticate, special desenate de cei mai mari artişti ai acestui oraş al luxurii. „Ei, ce spui?", zisese Cheshire, bucurându-se ca un copil. „Ce să spun, stai să mă lămuresc mai bine despre ce e vorba". Ne întâmpină un domn solemn, cu o chelie lustruită, arâtându-ne drumul. Totul părea bine împărţit: în stânga un salon care sugera lectura, aducând cu o bibliotecă, tar în faţa cărţilor îmbrăcate în piele de viţel, o masă pe care se afla o sticlă de şampanie. O doamnă în negru era asaltată de un tânăr blond ca
1074
EUGEN BARBU
1ANUS
1075
Jean Marais în tinereţe. Lampadarele aruncau o lumina bolnăvicioasă, galbenă, pe mochetă. „Domnii vor să facă un tur?" ne propusese cel ce ne conducea. „O, nu e nevoie", protes tasem eu, dar Relu făcu semn şi ni se arătă liftul a cărui uşă sc deschise fără zgomot, cu un fâsâit. înăuntru, un băiat frumos ca îngerii lui Botticelli, îmbrăcat în costum de satin roşu, ne invitase să urcăm până la etaj într-un fel de landou, în mijlocul căruia era întinsă un fel de plasă de mătase, peste care cădea un greu baldachin, vişiniu şi el. Am refuzat, totul mirosea a mosc, a parfumuri srranii şi lumina perversă avea ceva atât dc îngrozitor de vicios că ţi se făcea frică. „Atunci, doamna si domnii vot să mănânce, nu-i aşa?" Relu, vesel, îşi frecase mâi nile. „Chiar aşa". Lăsarăm boy-\ cu fesele bine puse în valoare de pantalonii mulaţi pe trupuri şi ne îndreptarăm spre o grădina interioară, plină de mici bazine şi de colivii, aşezate pe mocheia şi ea vişinie. Băteau leneş paletele unui ventilator tropical dc deasupra, alungând căldura şi fumul. Pe micile măsuţe, veioze aprinse, îmbrăcate în aceeaşi mătase vişinie, aruncau o lumina spectrală pe scumpele pânze de Olanda ce străluceau de curăţenie. „Cât costă o masă aici, Relule?" întrebasem. „N-are nici o importanţă". Un decorator pervers aruncase piei de viţel sub înaltele colivii de metal strălucitor. Un papagal uriaş, de cu loarea focului, ce-mi amintea de Mexic, striga din când în când ceva gutural. Pe pereţi, tablouri cu păsări fabuloase şi-ntr-unul din bazine un cormoran nemişcat, care îşi ţinea penele negre lipite de trupul vânjos. Ne aşezasem la o masă, totul sta în penumbră. „Uite-1 şi pe marchizul de Cartel", spusese Relu. Cheshire era încântată. „Mai uşor cu marchizii", ricanasem eu, „geme Parisul de ei." „O să ţi-1 prezint, făcuse prietenul nostru, este un tip foarte interesant". Şi luase lista de mâncare pe care i-o întindea cel ce ne adusese până aici. Când mă familiarizasem mai bine cu lumina de acvariu, văzusem un bărbat de 35 dc ani, cu o faţă palidă şi nişte ochi atât de albaştri, încât luminau parcă tot acel salon grădină, cu nişte mâini palide, lungi si
ti
expresive. Avea o gură amară, care-i dădea un aer morbid. Păr gominar, ca la artiştii din anii '29, strălucind în lumina lampadarelor, şi un inel uriaş pe unul din degete, aruncând lame verzi când cineva trecea cu câte o lumânare spre una din mesele din apropiere. „Lângă el e «dama»", mai zisese Relu. „Ce damă?" „Cea care păleşte." „Vrei să spui că domnul este peşte?" „Bineînţeles. Are un palmares cunoscut, a ruinat până acum cel puţin o duzină de bogătaşe. Vreo trei s-au sinucis, una e în balamuc, alta cerşeşte şi acum o poţi vedea în faţa halelor. Asta e americancă, o să ţi-o prezinte." „Ate obiceiuri rele", scrânşni de lângă mine Cheshire. Lumina sepulcrală îmi dezvălui o femeie de 70 de ani, încărcată de bijuterii, ceva ce aducea cu o mască, reclamă pentru produsele cosmetice, cu mari pungi de grăsime sub ochi, ravagii pe obrazul căzut cu toate operaţiile estetice făcute şi mai ales dinţii aceia falşi de cal, în stil american, aducând cu boabele de porumb, cu care râdea ostentativ ori de câte ori însoţirorul ei spunea ceva. îşi zornăia brăţările şi îl privea cu ochi de îndrăgostită pe tânărul său partener. Acesta purta un smoking impecabil. „Cred că scrie şi el, spusese Relu, dar nu vrea să recunoască, povesteşte lucruri foarte interesante. ÎI mai las niţel şi-1 chem Ia masă la noi, îmi e îndatorat, odată l-am împrumutat cu o sumă fantastică la un joc de cărţi, şi, lucru rar în Paris, mi-a restituit toţi banii, spunându-mi că i-am purtat noroc." Am privir feţele de masă, şi ele mov, şi lumânările roşii de ceară bună, grecească, care lăsau urme uşoare în jur, dezvăluind când şi când chipuri necunoscute. Se vorbea încet, chelnerii se apropiau pe neştiute de mesele încărcate de acum cu mâncăruri exotice. Prietenul nostru ne întrebă ce luăm şi până Ia urmă renunţă sâ ne mai convingă: sâ cerem o cină chinezească, cu carne de câine şi cu supă de şarpe, la anunţarea cărora Cheshire etern că o să leşine. Sus, în turnul care lâsa prin spiralele scării să se vadă oculte intrări în dormitoare speciale, perdelele fluturau discret. „Se lucrează la odaie", zisese Relu golăneşte şi pe urmă privise spre masa marchizului Cartel, care
1076
EUGEN BARBU
IANUS
1077
nu avea altceva mai bun ele făcut decât s-o sărute pe gură pr babă, cu o poftă animalică atât de violentă, încât crezui ia bătrânei o să-i sară capacul de la ceasul cu briliante pe care-1 avea pe mână. Papagalul de Peru plutea peste mese şi lăsa să-i cadă în farfurii uşoarele pene. Aerul avea ceva luş, părea stricai, mă miram că încă rezist acestei presiuni ezoterice venind din pereţi. într-un intrând mascat de o uşă neagră de mahon lus truit, evocând şi ea o colivie, lângă o masă de biliard, o negresa care aducea cu Cassius Clay era agresată de un maltez atleiii fără ca cineva să se sinchisească. Bilele de fildeş alb şi negru răsunau la fiecare mişcare a bărbatului care avea scurte zvâc niri, ca şi când ar fi juisar. Sosiseră şi două japoneze în costume tradiţionale, mergând cu paşi mici peste blănile de viţel care le împiedicau mersul în sandale. Sub o oglindă ovală, încadra iii de o ramă aurie, se aşezase un organist şi auzirăm curând Bacii în ritm de jazz, dar cu ceva tragic în ceea ce emitea instrumentul acela îmbrăcat în piele de leopard, luminat de două imense' lumânări roşii. „Ce-i azi?" întrebă Relu. „Luni", zisese Cheshire. „Ah, astăzi nu sunt bărboşii, au aici un quartet care cânta Haydn, o minune: pian, vioară, violoncel şi gravicembali. Dacă vreţi să ştiţi, am lucrat la Beaux-Arts la începuturile mele în Paris, spusese. Se câştigă numai din bacşiş până la o mie de franci noi pe zi. Vin granguri mari, le trebuie tineri, mai ales italieni, ăştia fac de toate, o, dacă v-aş povesti." Cheshire murea de curiozitate. „Dar n-avem destul timp. Deocamdată aş dori să-1 chem pe marchizul Cârcel cu baba lui, el cel puţin are conversaţie, eu sunt mai greoi. Nu ştiu ce am astă seară." Ii privisem numai chipul acela de stafidă smochinită, păstrând o ciudată spirirualitate în strălucirea privirii curate, cum au profeţii sau marii iniţiaţi.
Până să vină însă la masa noasrră marchizul, Relu ne mai relatase câteva din poveştile lui... De fapt, el, ca liber cugetător, ar putea trăi numai din invenţii, să fiu sigur de asta. Când sosise în Paris, înainte de a face băute couture, jucase roluri de figurant,
, alături de Michel Simon în Auvergne, într-un castel de unde ţîjf se întorsese cu câteva statuete de sfinţi foarte vechi pe care-i rii; oferise muzeului naţional. îşi vânduse invenţiile Băncii de idei Wm din Paris: un automobil electric, care fusese cumpărat pe bani itt buni, dar nu se construise nici până acum, pentru că altfel toţi
It  negustorii de petrol din lume s-ar fi ruinat, şi în timp ce ne 'ÎI adusese un sos ciudat, iute, si o salată din andive, si nu mai stiu . '    ce plantă toz, el, încă sotbind dintr-un pahar de brandy, îi ur-» r   mărea pe ceilalţi. Pe urmă îl fixase pe marchizul de Cârcel ca şi când ar fi vrut să-1 atragă la masa lui cu privirile acelea magnetice, din care se desprindea atâta forţă. îşi adusese aminte de I,   alte opt invenţii depuse la Banca de idei... , . Cheshire asculta minciunile lui Relu, dar pe mine mă
ş   interesa mai mult partida de fascinaţie pe care o exercita asupra marchizului Cartel. Dacă aş fi vrut să reconstitui totul, cred că îi bănuiam pe amândoi de mai vechi relaţii, poate fuseseră împreună în vreo puşcărie, poate exista între ei o complicitate iscată din vreo mare escrocherie, dacă-i priveam bine, aveau vin «       aer comun, ceva atât de vicios şi de pervers că ar fi trebuit să mi se facă frică şi să părăsesc localul atât de ciudat, cu bocalele f **     lui sofisticate, cu lumea ce mişuna în jur, atât de suspectă şi de '—-    vinovată. Marchizul se prefăcea a fi preocupat de baba lui, o t "     fixa într-un fel cum nu mai văzusem că se poate privi o femeie. Avea pe chip, penttu că-i vedeam pe amândoi din locul în care mă aflam, o iluminare lăuntrică de parcă ar fi descoperit, dincolo de pungile ei de grăsime de sub ochi, cine ştie ce tentaţie misterioasă sau o transparenţă de demult a obrazului femeii, ce va fi fost foarte frumoasă în tinereţe, pentru că, deşi avea o falcă de cal, prelungă şi osoasă, chipul păstra o îndepărtare rece, nu ştiu de unde venea senzaţia asta, de la privirea tulbure sau de la felul cum îşi plimba din când în când mâna pe propriu-i obraz, sau acea sclipire obosită a ochilor bătrâni în care mai strălucea nu ştiu ce venin. îl ura, îl dispreţuia în acelaşi timp pe tânărul ei partenet, dar voia parcă să ia ceva din el, poate
1078
EUGEN BARBU
IANUS
1079
energia pe care o bănuia în trupul musculos de sportiv, ros dc vicii. „Nu-ţi place?" o întrebasem pe Cheshire, arărându-i-1 pe marchiz. Ea îl privise în treacăt, mai atentă la cele spuse de Relu, care povestea aventura lui recentă cu o cântăreaţă care era angajată la Mayolsă danseze goală, dar care nu'se alegea cu nimic pentru că teatrul era plin de onanişti, care în timpul progra mului se masturbau sub ziarele aşezate peste prohab. Şi asta, cot la cot, fără nici o jenă. „Nu cred", zisese în cele din urma. „E prea frumos, aduce cu Alain Delon, are ochi vicioşi, bolnavi, trebuie să fi omorâr vreun Marcovici în vreun bazin". Făcea aluzie la o recentă crimă cercetată şi abandonată de poliţie. Era vorba despre misterul dispariţiei unui frumos cascador. Şi pc urmă îşi văzuse de treabă. Soseau mâncărurile misterioase, co mandate: sosuri negre, ca la ospeţele lui Huysmans, vinuri dc culoarea chihlimbarului, somnolenţe greoaie, în cupe groase, şi ele mov, cum totul era mov în acesr local atât de încărcar de viciu. Papagalul avea un zbor vâscos, leneş, şi el pervers, şi penele roşii care cădeau în bazinele mici peste cormoranul som noros nu-1 turburau. Rămânea nemişcat, privind numai cu un ochi absent acele ospeţe şi lumânările roşii fumegătoare, ce răspândeau un miros dulce de ceară grecească şi de ceva necunoscut. Poate că undeva, sus, în micile dormitoare, se ardea smirnă sau se fuma haşiş şi noi nu ştiam. Orga cânta acum ceva intens funebru, însoţitoarea marchizului de Cârcel se isterizase, scotea gemete guturale, dar nimeni nu o băga în seamă, privirea ei devenise intens arzătoare şi, în mod ciudat, lupta cu puterea ei de seducţie, privind inrens spre barbarul tânăr care căuta sâ-i ignore privirile. Mirosea a pâine rusească sau mi se părea mie, persecutat de vechi lecturi, şi aşteptam să se aducă ciorbele negre de broască ţestoasă, simţind nevoia să beau zdravăn, sa intru în această atmosferă în care ceilalţi erau familiari. „Se droghează amândoi", spuse pe neaşteptate Relu. „Pe urmă înnebunesc, i-am văzut de câteva ori, fac urât de tot..." Mă uitasem mult timp la acest nou Des Esseintes. Bărbatul era înconjurai
_   de pahare mari în care clocotea vinul negru de Porto, avea un chip verzui şi începusem să-1 desenez cu frenezie şi el băgase
■c| de seamă şi poza, nu mai semăna cu nimic din ceea ce fusese l înainte, devenise un personaj nou, se năştea din alcool şi din ■_{§ haşiş, sau ce dracu lua, şi acest personaj creştea dezgustător în '* J  faţa mea, lua chipul Nenumitului, ochii deveniseră intens al-' ffi baştri, dacă nu verzi, aveau ceva din fundul Mării Egee, ardeau ?    *-   ca spirtul, cu o flacără moale, transparentă, şi îl simţii pe Relu că înnebuneşte de ciudă că celălalt nu-1 bagă în seamă şi că se scufundă tot mai mult în obrazul mort al bătrânei, în care parcă r   vedea o fată de 16 ani. Se întâmpla ceva ce nu înţelegeam, s.   primejdios şi de o intensitate drăcească, imposibil de închipuit. f-#£  „Ce-i cu tine?" mă întrebase Cheshire, simţind deodată că în j       jur se petrecea ceva de care ea era foarte îndepărtată, dacă nu |   f   exclusă, trădară. „Nimic, uitâ-te numai la omul acela şi ai să i   |   înţelegi". Toată grădina-salon, încărcată de plante exotice care |   exalau un miros iute şi insinuant, emitea o tensiune nemai-î   văzută şi simţeam, ca pe front, o primejdie iminentă. „Ce ai?", îl întrebai pe Relu. Acesta avea acum nişte ochi de reptilă trezită #     de o lumină violentă, necunoscută. Se dezmetici puţin şi în-h    cercă să recapituleze. „Depinde: unii amestecă puţin codenal, cu maxiton sau cu ottedrină, dacă nu cu tablete de ampheta-j .      minice. în limbajul hippy, chestiile astea se numesc: tripshoot, \ *     acid, super; e de fapt vorba de LSD, marijuana, kif, morfină, canabis, haşiş, chauvre indian, cocaină, eter sau medicamente antiparkinsoniene. Cei mai săraci folosesc ojă de unghii sau sirop de tuse, pur şi simplu. Te interesează să faci o partidă sau un voiaj, cum i se spune?" „Nu, mulţumesc, dar mărturisesc | .      că tipul mă fascinează, are ceva neobişnuit. încă puţin şi nervii I        mei or să cedeze. în jurul nostru se petrece ceva şi nu-mi dau '        seama ce". „Nu te grăbi", spuse Relu, o să vină curând la masa ;        noastră, le place într-o anumită fază a drogării să vorbească j mult, să se exhibe". Cheshire părea îngrozită. „Nu vrei să ple-
i căm? mă întrebase alarmată. Ii cunosc, nu ştiu dacă tu-i ştii,
1080
EUGEN BARBU
IANUS
1081
scot cuţitele sau bricegele sau pistoalele. Se ucid între ei, devin geloşi, suspicioşi, e mai bine să plecăm." „Da, de unde? acum mi se pare că acest hotel este foarte interesant", spusei şi gustai dintr-un sos gros şi încărcat de plante şi bucăţi iuţi de carne, ciudate la gust, dar cu totul remarcabile sub latura culinara.
Peste un minut, marchizul de Cârcel se afla la masa noastră. „Pe domnul îl cunosc", spuse cu un glas fără modulaţii ca a! unui robot, „pe dumneata - nu, dar mi-ar face plăcere să-mi fiţi prezentat, am observat că m-aţi desenat adineauri. Dacă mi-aţi permite, aş invita-o şi pe însoţitoarea mea. Sunt un pros tituat, trăiesc cu femei bătrâne, dar asta nu trebuie să vă deran jeze, dacă vă uitaţi bine în jur, aici toată lumea face ceva ilicit. Cele două japoneze pe care le-aţi văzut sosind puţin după dumneavoastră, sunt, de fapt, doi spanioli travestiţi, au un preţ foarte ridicat..." Şi fără să mai aştepte vreo încuviinţare se ridica şi o aduse pe americana lui la masa noastră. „Gloria, aşa se numeşte, îţi prezint un vechi cunoscut de-al meu şi pe un amic de-al său, al cărui nume îmi scapă deocamdată". Pe Cheshire o fixă derizoriu, ca şi când nu l-ar fi interesat. Bătrâna nu se clătina pe picioare, avea o faţă ca a unei păpuşi mecanice, înţepenită, oribilă, încărcată de mult fard, era de o fascinanta urâţenie şi făcuse totul pentru a o spori. Ii strânsese mâna lui Cheshire şi-şi zornăia brăţările foarte scumpe de pe mână, pe urmă simţisem în palma mea o piele uscată de schelet şi ne aşezarăm, în sfârşit, şi noi, bărbaţii. Marchizul ne spuse la toţi: „Relu (îl cânta pe u) a fost cu mine în Legiunea străină prin '47". Adusese cu el de la masă un volum legat în piele de viţel, pe care citi cu o privire iute numele autorului: Quincey. Aha... Marchizul examina acum mica mea schiţă. Nu părea mulţumit. „Sunteţi pictor?" „Nu, arhitect." „înţeleg. Nu prea semăn." „Pentru că aţi început să pozaţi în momentul când v-aţi dat seama că vreau să vă fac portretul." „Este perfect adevărat. Pozez, este un vechi defect al meu. Aş fi vrut să fiu actor, dar n-am nici un pic de talent. Şi doamna? o arătă pe Cheshire, dânsa
mm
precis că este actriţă." „Nu, domnule, răspunse Cheshire, numai o biată pianistă în trecere prin Paris." „Atunci pot să fac ceva pentru dv.? Am relaţii întinse aici." „Nu, mulţumesc, am susţinut în urmă cu câteva zile un concert fără prea mare succes, relaţiile dumneavoastră, pentru care vă mulţumesc, nu ar putea să m-ajute mai mult decât tăul pe care mi l-am lăcut eu. Presa m-a primit destul de rece. Acum nu mai ajută la nimic." „O, ptesa, doamnă, presa se cumpără, e cel mai uşor lucru!" „Se cumpără, dacă ai cu ce". Marchizul o privi descumpănit. Auzea un lucru nou. „Vreţi să spuneţi că aţi venit în Paris cu ideea că numai cu talentul îl veţi cuceri? Ce eroare! Ce spui, darlyng?" Baboiul făcu ochii mari, ca şi când ar fi auzit ceva nemaipomenit. Doamna degnie să spună cu o voce de cavou: „Şi eu am fost în tinereţe un fel de cântăreaţă de operă, asta m-a şi ajutat să ajung nevastă de miliardar şi mai apoi văduvă şi mai apoi..." privise spre marchiz, dar acesta surâdea serafic, având pe chip ceva copilăresc, ce opri glasul teribilei femei. „Să ştiţi de la mine că sunt numai două feluri de a parveni în această meserie: ori să vă culcaţi cu toată lumea, să mă scuze domnul, care, poate e soţul dumneavoastră ori plătind sume bune; cale de mijloc nu există." Relu crezu că o să mă supăr, dar trecusem prin multe, nu reacţionai, dimpotrivă, râsesem cu o poftă exacerbată, pentru a arăta că înţelegeam foarte bine chestiunea. Ochiul meu pineal îmi spunea, însă, că în timpul acestor schimburi de cuvinte se întâmpla ceva ce nu puteam noi să pricepem. Nu era consecinţa insistenţei cu care ultimul îl privise, aducându-1 pe marchiz la masă, cât altceva, ei retrăiau un lucru de demult, ei se extrăgeau puţin câte puţin de lângă noi şi îşi evocau un lucru tăinuit. Era limpede că stătuseră împreună, în vreo celulă mulţi ani de zile, aveau un aer familiar de soţi, de amanţi, de iniţiaţi. Atunci, pentru a Ie provoca uimire, îl întrebai pe marchiz: „Spuneţi-mi, nu aţi stat împreună undeva, în vreun lagăr sau în vreo celulă, nu aţi trecut printr-o mare primejdie sau nu vă leagă o taină nemaipomenită?" „Nu cumva ne bănuiţi că am
1082
EUGEN BARBU
1ANUS
1083
jefuit noi trenul poştal din Anglia, că suntem autorii furtului secolului?" răspunsese cu o voce goală marchizul de Cârcel, privind bocalul cu vin negru din faţă. Lumina lumânărilor de ceară otrăvise adâncul ochilor săi arât de frumoşi, se întâmpla ceva care semăna cu ivirea unui nor îndepărtat pe mare, când culorile apelor nu se întunecă, dar se încarcă cu ceva misterios din adâncuri, ca şi când umbra norilor s-ar ivi întâi din nisip şi norul nu ar fi decât reflexul acelui lucru material care tulbura cerul. Relu vru să spună ceva, se răzgândi, pe urmă bolborosi un amănunt în legătură cu o detenţiune la închisoarea Sanie. în timpul nemţilor... Nu eta potrivit să insist, aşa că schimbai vorba. Gloria Sullivan, cum se recomandase amanta mardii zului Cartel, căuta acum în poşeta de piele neagră, zornăind ti şi brăţările scumpe. Se enervase, o nemulţumea ceva. Pretexta ea uitase pudriera sus, în odaia lor, închiriată în acest straniu hotel, şi-1 rugă să se ducă să i-o aducă. Tânărul se ridică fără nici un fel de neplăcere, surâzând atât de frumos că aproape o enerva pe femeie. „II vedeţi ce docil este?" ne întrebă după plecarea lui. „Asta mă scoate din sărite cel mai mult la el, supunerea". In trei minute elasticul marchiz reapăru cu obiectul dorit şi i I întinsese, sărutându-i mâna. „Vino", spuse femeia şi el sc apropie în felul căţeilor care ştiu că trebuie să fie mângâiaţi. (> muşcă posesiv pe gură, cu acea dorinţă lubrică pe care o isca sărutul dat unui cadavru. Erau siniştri, dar doamna Sullivan nu păru deloc mulţumită de ceea ce i se oferise. II privi cu o ură nedisimulată. Probabil că, inconştient, era supărată ca la masa la care şedea se mai afla o femeie, şi încă tânără şi (tu moaşă, şi iniţiativa de a veni lângă noi îi aparţinuse lui şi nu ei, neînţelegând că ceea ce-1 atrăsese fusese vechiul său eoni pars, Relu, cu care marchizul de Cartel trăise probabil în închisoarea Sânte, cum încercam eu să reconstitui toată povestea. Tânărul nostru comesean se aşezase, când doamna Sullivan constată că nu i se adusese ceea ce ceruse, pudriera era asema nătoare cu cea pe care o dorise, dar nu conţinea şi nuanţa de
pudră care-i trebuia: „Marcel, eşti dtăguţ, spusese insinuant şi poruncitor în acelaşi timp, cred că doream altceva." Şi ne explică: „Am pudrierele mele, fiecare pentru o oră, acum îmi trebuie altceva..." Marchizul se prefăcea a nu o auzi şi eu înţelesei că femeia va izbucni. „N-ai auzit?" întrebă doamna Sullivan. Nici un răspuns. în faţa orgii îmbrăcate în piele de leopard apăruse o negresă monumentală, care cânta cu o voce încărcată de nu ştiu ce insinuaţi:
„tu es jolie,
tu es jeune,
tu es dans le vent,
tu as entre 15 et 20 ans..."
„Marcel, te-am rugat ceva" mai zisese o dată femeia, pe un ton care ar fi mişcat şi un regiment. „Nu mai urc, mamm s, spuse cu vocea unui copil nesupus. Nu mai vreau, hotărăşte-te ce pudră vrei, du-te singură şi ia-ţi-o!" Pe chipul bătrânei femei se iscă o ură îngrozitoare, ceva ce fusese parcă născut într-o ii lagună de orduri. „Cum spui? înrrebă, nu te duci? Dar eşti plătit pentru asta, porcule! Mă coşti cât o cocotă de lux şi nu te duci •  să-mi aduci ce-ţi cer?" Marchizul păli, crezui că o va ucide cu un bocal din acela din cristal negru şi greu, dar el nu clipi, părea surd, mut, ochii îi ardeau acum cu flacăra aceea nefirească de spirt. „Peşte ordinar ce eşti, mizerabil copil de maidan care o faci pe aristocratul, unde te trezeşti? Marş sus!" încremenisem cu toţii. Femeia nu ridicase glasul şi asta mi se păruse cel mai înspăimântător lucru, vorbea pe un ton familiar, zâmbind ca şi când i-ar fi adresat cuvintele cele mai drăguţe ce se pot auzi din gura unei femei care ceartă pe cineva cu dulceaţă, dar insultele care urmară erau atât de grosolane, încât urechile noastre se înfiorară: „droon, Ioan, shark, dead, beat rest room, asta eşti!" şi cu un ultim rest de energie se ridică de la masă, pornind demn spre liftul care clipea în fundul grădinii salon. „Ce v-am spus? Sunt un prostituat. Doamnă, vă rog să scuzaţi accesul de
1084
EUGEN BARBU
IANUS
1085
isterie al prietenei mele." Pe chipul lui Cheshire nu se citea nimic, era prea bine crescută ca să trădeze vreo neplăcere. Ri dicase o cupă şi înclinase capul, privindu-1 cu ochi iscoditori: „Trăiţi primejdios" spusese numai. „Vi se pare, se poate trai primejdios, dar agreabil. Ceea ce fac este a meserie ca oricare alta. Se va întoarce, o să vedeţi, atunci o să-mi sărute mâinile şi o să se zvârcolească pe podele, dar nu am s-o ridic, va trebui să-i plătesc pentru scena asta, e o isterică bătrână, dar, ere deţi-mă, se mai poate scoate ceva de la ea". Zâmbea mulţumii de un lucru pe care eu îl ghicii. El câştigase partida. „Te mai droghezi? îl întrebă pe Relu, ţii minte la Sânte: puţin var ros de pe pereţi, amestecat cu spirt medicinal şi cu planta aceea algeriană, cum dracu se numea? Şi ce stare îţi dădea, nu am mai găsit nimic mai bun după aceea." „Să presupun că şi d-ta o faci?" îl întrebasem pe marchiz. „De ce nu? Este foarte intere sant. Trăirile corosive ale opiumului", şi pusese mâna pe cartea lui Quincey, care se afla între noi. „Scrie tot aici, sau nu l-ai citit pe Quincey?" II citisem. „Atunci, ştii câte ceva despre bolile splendorii din visele drogaţilor, care încep cu deliruri arhitectonice, ca în faimoasele schiţe ale lui Piranesi, iată-ne în meseria dumitale". Deschise cartea şi citi câteva rânduri: „să vezi o mare pavată parcă cu feţe omeneşti îndreptate spre cer, mânioase, deznădăjduite, zeci de mii de feţe, ca generaţiile... " Pe urmă închisese cartea şi continuase explicaţia. „Intoxicatul simte torturi mitologice, se sufocă, este expatriat într-un peisaj asiat, se refugiază în pagode, e închis în camere secrete, mii de ani, zăcând în sicrie de piatră, ori simţind sărutările canceroase ale unor crocodili..." Marchizul de Cârcel privea spre uşa liftului, după socotelile lui doamna Sullivan ar fi trebuit să se întoarcă, surâzătoare, împăcată că şi-a găsir în sfârşit pudra ce-i ttebuia pentru acest miez de noapte în Parisul pederaştilor. „Las-o, spusese Relu, într-o zi ror o să-şi găsească pe altul mai tânăr ca tine sau mai atent şi o să vii la papa". Marchizul de Cârcel privea numai spre uşa liftului pe cate baboiul nu se mai vedea. „Mi-e teamă
să nu ia barbiturice. A mai încercat de vreo câteva ori, urc puţin să văd ce face." Se ridicase şi fugise spre uşa liftului. Negresa nu terminase programul, era statuară, gesticula latg şi vocea ei umedă umplea grădina-salon de un mare şi repetat strigăt gutural, atât de sexual încât simţeai că nu i-ai fi putut rezista dacă ar mai fi continuat. „Ce-i cu ăsta?" îl întrebai pe Relu. Se gândise numai o secundă dacă era cazul să spună totul. „Are multe pe conştiinţă. L-au arestat pentru că a participat la acţiunile OAS-ului, e uns cu toate alifiile. A luptat ca mercenar în Congo, a fost rănit de câteva ori, nu e lipsit chiar de un anumit curaj, dar simte că îmbătrâneşte şi face acum ca peştele. Am stat cu el doi ani la Sânte, am fost foarte buni amici. Cred că eu l-am pervertit, era aproape un copil, până şi nemţii puseseră ochii pe el, dar nu din parriotism a preferat puşcăria în compania unui bătrân codoş care ştia ce înseamnă să stai zile lungi într-o celulă lângă un îngeraş ca ăsta. Nu mai bea nimeni nimic, aici?" Cheshire devenea din ce în ce mai curioasă. Aproape că simţeam cum creşte în ea o atenţie lubrică. Orice urmă de jenă dispăruse, era excitată la maxium de ce va urma, aproape că ar fi dorit să audă că doamna Sullivan luase 40 de pastile sus în odaia ei de la Beaux-Arts, pentru lumea noastră lipsită de evenimente. Fusese adus un platou pe care se topea cu lentoare, în căldura lumânărilor, o uriaşă îngheţată de culoarea miambalului, în care Cheshire, mare amatoare de dulciuri, îşi şi înfipsese furculiţa de arginr pentru a transporta o felie, pe o mică farfurie verde. „M-am înşelat, spusese în clipa aceea Relu, iată şi Quartetul de bărboşi. Vor cânta cu siguranţă Haydn, ca în grădinile publice din provincie, asta place cel mai mult aici. Snobii mor să se simtă ca în parcurile de la Melun... Păsărelele mecanice mai lipsesc, să scoată triluri." Bărboşii în smokinguri de culoarea lămâii luaseră poza de pornire în faţa oglinzii. Începură să cânte ceva trist, un lamento de cameră, executat cu o mare fineţe. Japonezele (adică acei spanioli deghizaţi) erau asaltate de doi englezi vâtstnici care nu lăsau nici
1086
EUGEN BARBU
IANUS
1087
o îndoială asupra predilecţiilor lor. Râdeau ca după bere, erau pântecoşi şi roşcovani, tunşi într-un fel special, păreau îmbra caţi de acelaşi croitor fără fantezie, dar dacă-i priveai bine înţe legeai că nu erau rude, pentru că aveau ceva în acelaşi timp comun, dar şi neasemănător. „Am sosit" se auzi glasul mardii zului de Cartel. In spate, doamna Sullivan, într-o rochie neagră, încărcată de perle, cu obrazul dres cu pudra acelei ore de după miezul nopţii, la fel de înspăimântătoare în urâţenia ei exem piară, cu chipul încă încărcat de sângele ridicat de palmele bărbatului care o lovise sănătos de câteva ori, clătinându-i solida dantută falsă, surâdea. „Ne-am împăcar, e foarte drăguţ." Şi iar urmase un sărut dezgustător în sinceritatea lui, ca de la un tip plătitor, un sărut-dovadă, care nu putea să lase nici o îndo ială că e un sărut comandat, executat cu o mare virtuozitate, mai ales pentru cei ce puteau sau aveau curajul să privească această scenă grotescă, la care, de fapt, nu privea nimeni, pentru că la fiecare masă din acea grădină-salon se întâmpla câte ceva şi asta o ştiam după râsetele aţâţate ale bărbaţilor travestiţi care se sileau să fie cât mai feminini şi nu scoteau decât nişte isterice guiţaturi din gâtlejurile arse de alcool. Şi atunci simţii eu înaintea marchizului de Cârcel că nervii lui cedaseră, că drumul său până sus ca s-o aducă pe babă din nou lângă el îl costase mai mult decât săruturile acestea care făceau parte din meseria lui: fusese umilit, o bătuse, dar în felul acesta îi ceruse şi iertare, o trăsese după el, dar cu ce preţ? Ii văzui mâna care tremura pe bocalul de cristal negru, şi setea fanatică cu care bău de câteva ori la rând mă înspăimântă. Ingrozilor era că, odată cu înaintarea lui în beţie, farmecul pe care-1 exercita asupra lui Cheshire creştea, ochii i se întunecaseră, aveau ceva criminal în ei, nu ştiu cum să explic, clocoteau secret; aşa va fi trebuit să arate un înger exterminator, îmi spuneam, şi nu-mi venea greu sâ înţeleg că, femeie fiind, l-aş fi putut iubi şi eu cu toată murdăria lui interioară, pentru că iradia o otravă mistuitoare în jur. Simţeam cât o urăşte marchizul pe doamna Sullivan, dar su-
§3ţ
râdea la modul bestial al fiarelor care-şi hipnotizează victimele. Se îmbătase şi recita din Quincey: „simt în jurul meu o constelaţie strălucitoare de omoruri, spunea cu un glas înăbuşit, încărcat de patimă. Sunt îndrăgostit de imensa suprafaţă a beregatei tale, Gloria, şi m-am hotărât să fiu muşteriul ei. Am să te omor în chip splendid, îmi vei permite, nu-i aşa? Am un vechi brici, îl duc cu mine oriunde merg, îl ascut pe o bucată de piele şi, când va fi foarte ascuţit, o să-ţi retez beregata. Nu-i aşa c-o să-ţi placă, darling" „Da, iubitule, spunea baba ca o capră în călduri, taie-mi beregata, iubitule, te rog să-mi tai betegata, chiar în noaptea asta, te rog mult, iubitule, scursură de canal, jav... kid brother", grohăia, era aţâţată de ideea de a fi omorâtă, îşi întinsese deodată gâtul, smulgându-şi colierul ca să-i arate vinele bătrâne în care pulsa sângele învechit, aici, aici, făcea, şi-i dăduseră lacrimile de o dorinţă teribilă. Căuta un obiect ascuţit şi nu-1 găsea, şi atunci, cu o forţă pe care n-o bănuiam, sparse un bocal şi, cu jumătatea însângerată care-i rămăsese în palmă, îi arăta gâtul: „Acum, acum, te rog, vreau să mor astă seară, te rog mult, Marcel, te rog", urla şi se zvârcolea pe un scaun, şi noi, cu toţii, înmărmurisem, dar nimeni nu se uita spre masa noastră. Numai ochiul tivit cu galben al cormoranului care stătea încremenit în bazinul lui ne fixa. Papagalul de Peru aţipise pe un trapez argintiu, suspendat sub un lampadar, şi Quartetul bărboşilor îşi încheia victorios sonata melancolică pragheză. Ochii doamnei Sullivan erau în mod uluitor încărcaţi de extaz şi de o mare fericire, pe care nu am mai citit-o niciodată în ochii cuiva.
Slujba de duminică de la Vatican, la radio, glasuri grave de preoţi şi acel ecou al marii bazilici Sfântul Petru, cadenţa lanţului cădelniţei clătinate din mers, tuşea credincioşilor, nimic amuzat. Citeam cu un ochi distrat ziarele Parisului, căutând cronica muzicală. Mutam cu un deget indicatorul aparatului
1088
EUGEN BARBU
portativ, se auzeau apelurile poliţiei către şoferii de pe autostradă, orga pascală, vocea Papii în latineşte şi sfaturile căi ie cei pregătiţi pentru tainul morţii din acea duminică din Parisul peste care ploua nesfârşit, cu acea pelerină de picături parca pulverizată cu un irigator. Cruci de flori, lumânări, mulţi bătrâni, şi mai multe femei, descărcându-şi sufletul în faţa nevăzutului preot, aflat dincolo de o carceră de lemn, plină de întuneric, frigul care soseşte de afară pe sub uşile mereu deschise şi cerşetorii care joacă drama sărăciei la modul patetic italian, o ştiam, în această duminică la Roma era probabil soare şi ciungii şi şandaliii, urmaşii romanilor, făceau ca raţa, pentru o sută dc lire. Ce va alege generaţia care ne urmează: Crucea sau Maşina? Simt de undeva că vine iar Inchiziţia, cu tăcerea ei, cu Tribu nalele ei Ecleziastice, cu Spaima ei, cu Delatorii ei, cu pedepse barbare pentru necredincioşi, să nu vă miraţi dacă or să reapară crucificaţii pentru mântuire, mai bine de o mie de ani dc desfrâu, de scăpare de sub control, dar unde ne trezim?! în ce lume? Iar orga pascală şi glasul acela insiduos al poliţistului de la postul mobil de pe autostrada numărul 114: „Nu fiţi nerăbdători! Nu fiţi nerăbdători!" O voce patetică, ca la Comedia franceză sau la ce se prinde din teatrul radiofonic. Se dăduseră şi primele cifre de morţi: 48, până la ora asta, şi era abia 11,23... „Scrie ceva?", mormăise, cu glasul ei susurat din patul lat dc două petsoane al hotelului Gersor, Cheshire. „încă nu am găsii nimic", spun, dar ai puţină răbdare, pentru că n-am răsfoii toate ziarele." „Bine, eu mai dorm", zisese şi se întorsese pe partea cealaltă; pe urmă: „Şi afară cum e?" „Plouă, ca de obicei..." Tăcere. Se auzea clinchetul caloriferului, care era deschis numai pentru o oră, sub supravegherea patroanei. De altfel, după calendarul lor din Paris, nici nu mai era iarnă. O privisem pe furiş. Era frumoasă, cu profilul său nobil, cel mai mult plăcân-du-mi nasul ei, nu ştiu de ce. Odată mă îndrăgostisem de privirile alteia, aveau ceva ostenit, tragic, femeia despre care vorbesc parcă sosea totdeauna din interiorul ei, care era o mină, un puţ
IANUS
1089
nesfârşit, trăia agonic, ostenea repede, era insomniacă, îmi spusese. „Şi în rest, ce faci?" „Citesc." „Dat nu se poate citi la nesfârşit." „Asta, iarna, dacă e vară ies şi mă plimb." „Şi cum sunt nopţile?" „Nu-mi dau seama, le urăsc pentru că toţi se odihnesc şi eu umblu pe străzi." „Şi nu ţi-este frică?" „De ce să-mi fie frică?" Cu Cheshire era altceva. Nu dormea nici ea prea bine, lua barbiturice, le fărâmiţa homeopatic, dar asta nu folosea prea mult, îi făcea mai bine gimnastica, gălăgia din casă, exerciţiile la pian şi bara pe care se căţăra. O tachinam de multe ori: „Eu nu mi-am luat o nevastă, ci o gimnastă", şi asta pentru că mereu mă invita să mă agăţ şi eu ca o bufniţă de barele lus-ttuite din atelier, pe care le implantase în ziduri, cum se mutase la mine. De altfel, totul se schimbase în casa aceea cu puţine lucruri: un pat florentin cu stâlpi rostrali, o oglindă puţin coclită lângă imensele oglinzi ale pereţilor atelierului şi cam atât, ba nu, câteva scaune de piele, bătute în ţinte şi un fel de dulap, şi el flotentin, o imitaţie cam grosolană, făcută de un tâmplar tâmpit, în care aruncam lucrurile la întâmplare. Pe urmă, tot atelierul fusese invadat pur şi simplu de rochiile ei, pe umeraşe, erau ca o volbură, se umpleau de praf sau de funinginea caloriferului - iarna, dar ei nu-i păsa, începea să se dezbrace din micul vestibul, aruncând mantoul sau blana pe braţele unui fotoliu roman care veghea nişte vase persane de aramă, luate pe nimic de la un armean care emigrase în grabă prin '57, pe urmă pantofii aruncaţi din mers şi aterizând care pe unde apuca, precum nişte avioane, de unde drama la alte plecări la repetiţii: „Big, nu ai văzut tu cumva perechea pantofilor mei gri, cei cu perla falsă?" „Nu, n-am văzut." „Iar spiriduşii!" spunea şi se vata sub paturi, pe sub dulap, scotea de acolo ace de păr şi caiete cu schiţe de ale mele, un pottret în cărbune pe care-1 încercasem pe vremea Dinei, când umblam mai mult beat de furie că o ştiam cu motociclistul şi încercam să mă conving că o să mă apuc de ceva serios şi că o să mă fac pictor în cele din urmă, pe urmă se auzea un strigăt: uite, am găsit furoul ăsta! De patru
1090 EUGEN BARBU
luni îl caut. Unde crezi că era? „In baie, glumeam eu, sau in crematoriu, unde-mi arunci tu cămăşile când mă întorc eu târziu." „Tu nu mai glumi. Era în sacul lucrurilor de iarna. Ce-o fi căutat acolo?" Se uluia şi o priveam cum clipea din ocini de culoarea leuşteanului. „Mă duc la biserică să dau ceva preo tului să mă dezlege de spiriduşi, de javrele astea mici." Eu u sfătuiam să fie prudentă, să vorbească frumos cu ei, că ştia de ce erau în stare. „Parcă ţie nu ţi-au făcut-o. Nu ţi-au ascuns ceasul timp de trei săprâmâni de era să dăm afară femeia de serviciu, şi aia de orice putea fi bănuită numai de furt nu, ca era pocăită şi lăsa ultimul leu găsit pe parcher la vedere şi dădea socoteală până la ultimul sfanţ."... Da, erau întâmplări ciudate, lui Cheshire i se furau cărţile de ghicit, tarotii, în care citea cum o mănâncă o solistă de la Filarmonică: una grasă, neagra si buzată, şi cu uscătura cealaltă, care cânta la harfă, cea care fusese' directoare la un reatru muzical şi acum se reprofilase, cântând în orchestra mare. Mai era şi o lipia cu ochii de peşte mort, ţipesa, cum îi plăcea lui Cheshire să-i spună, cu un dispreţ fără seamăn, concurenta ei la lieduri, pe care numai omul cu trei nume, dirijorul, nu o programa în marile concerte de la Atheneu, târfa care se culcase până şi cu portarul Filarmonicii, cel care-i aranja aplauzele la sfârşitul concertelor, dar ce organizare, cu bisuri, cu rechemări, fapt care o mânca pe Cheshire mai rău decât o boală. II bănuia până şi pe protectorul ei că-i trecuse prin pat: „Asta nu a iertat pe nimeni", zicea cu o convingere definitivă, dar eu nu etam atent sau i se părea că nu sunt atent şi atunci se supăra pe mine că nu particip la durerile sale atât de dese şi nedrepte. Atelierul meu devenise un fel de magazin de la Taika Me, de pe timpuri. Soseau mereu geamantane cu alte rochii, încărcate de ciorapi, de scurte, de fuste, de bluze, de dessous-uri. „Mai dă din ele, s-au demodat," îndrăzneam. Era zgârcită, se despărţea greu de lucruri, deşi altădată oferea rochii foarte elegante amicelor, după ce le purtase numai o singură dată sau deloc. Era capricioasă, se lăsa flatată de o zgripţu-
ije IANUS 1091
î   roaică grasă şi perfidă pe care o numisem Bombette, nu ştiu nflf de ce, care se aciuise în casa noastră de mai multe luni de zile, W/m făcându-se utilă, o pieptăna pe Cheshire, îi aducea reviste de Jr>8 modă, ar fi vrut să-i fie confidentă, dar ea era prea mândră jpflt pentru a se confia cuiva, dar nu rezista când o auzea pe intrusă ţ -M spunând că cineva, ieşind de la concertul în care cântase „nebu-ţ. S   neste, tu, Chopin", spusese că de la Lipatti nu mai avusesem î m   un asemenea pianist, care să cânte cu atâta acurateţa. O credea i i   si pe urmă îşi auzea vorbe în oraş. Bestia mai şi inventa: că cutare o mănâncă în fund, că cutare a zis cutare, o orrâvea cu :  |   ştiinţă şi pe urmă îi amintea că pensia nu-i ajunge şi că are o l «'   fetită canceroasă de 11 ani, si ea îi trimetea o rochie sau scotea W   bani din poşetă şi o ruga să meargă Ia o policlinică unde avea '  *    relaţii, să-i cumpere cele mai noi medicamente şi aceea, bestia i 7-    neagră, venea înapoi şi spunea că îi mai trebuie bani şi-i mai dădea şi abia mai târziu aflase că biata copilă canceroasă de 11 i **    ani era bine mersi şi că nu avea nici pe dracu şi că dama infernală nu trecuse pe la policlinica respectivă, şi ieşiseră la supra-"*    faţă şi intrigile şi vorba dusă de colo-colo, pentru că asta făcea î        infernala Bombette, cutreiera casele şi bârfea pe cei abia părăsiţi j,    şi când aflase o dăduse afară, pe uşă, cu picioare în cur şi pe urmă auzisem că datora sume uriaşe şi la alţii pe care-i escrocase y    în acelaşi gen melodramatic... De altfel, aveam amândoi un talent nemaipomenit de a atrage escrocii, ni se potriveau, nu ştiu de ce, poate pentru că eram prea creduli, poate pentru că •a     nu eram apăraţi şi nu ne obişnuisem să-i depistăm de la început. Era şi greu să-i vânezi, ei re vânau pe tine, intrau pe neaşteptate cu ajutorul unui antic comun în anturaj şi pentru că nu ţineam seama de convenienţe îi acceptam în jurul nostru. Aveau ceva simpatic în felul de a fi, pentru nişte oameni taciturni ca noi, care abia schimbam ttei vorbe într-o zi, gălăgia cu care umpleau serile era binefăcătoare. Bârfeau subţire, plasau abil complimente, aveau debit vetbal, unii chiar dovedeau cunoştinţe bune în materie de muzică, erau erudiţi, lansau atacuri la adresa bros-
1092
EUGEN BARBU
coaicei sau a lipiei, ştiind rivalitatea dintre Cheshire şi acelea, şi trăsneam de râs când unul dintre ei o imita cum se mişcă în scenă când se aşeza la harfă de parcă era la Moşi, pe sârmă, şi cum se piţigăie şi scoate nişte sunete de sifon fâsâit. Cei care mă flancau pe mine se ofereau să-mi facă mici servicii şi Ic dădeam de lucru pentru a-i putea ajuta, giram cu numele meu proiectele pe care le făceau, pe unele le corectam şi cum semnau primele contracte, înnebuneau. Aveam teoria mea că românul rezistă cel mai prost la succes, pentru că i se urcă la cap. Nu trecea mult şi-mi auzeam vorbe: „Ştia careva că proiectul boului ui de la Cap Midia nu era făcut de mine şi că, el, Cutate, îl gândise în lungi nopţi de meditaţie şi eu i-1 furasem pentru că respectivul, pe vremea aceea, nu putea să joace decât rol de negru şi eu încasasem banii şi numai acela ştia cum se des curcase până când reuşise să se afirme, şi câte şi mai câte infamii. La început suferisem cumplit, aş fi fost în stare să-i omor pe derbedeii ăştia care-mi stătuseră la masă şi mă iritaseră cu lin guşala lor, pentru că orice suportam, în afara vorbelor repetate despre talentul meu. Mi se mai puneau în spate şi alte grozăvii: că odată spusesem că sunt mai mare decât Michelangelo şi că-1 detestam pe Corbusier pentru că era îngust la minte şi câte şi mai câte, calomniile curgeau în valuri, dar timpul rosese placa aceea sensibilă a suflerului meu şi acum mă durea în fund dc tot ce se zvonea despre mine, nici nu-i ascultam pe delatorii mai proaspeţi care se insinuau, gata să-mi facă portrerul după aceea în jurnalele lor secrete sau în bârfa de cafenea, unde sc spuneau lucruri abominabile despre mine şi Cheshire. Torul sc forma pe un fond de ură, iscată din invidie. Prea multe comenzi, prea multe solicitări. Soseau grijulii, care mă sfătuiau cu vocea psalmistului: „Mai Iasă, dragă, şi tu, lucrul, mai du-te şi te plimbă." Slavă Domnului, că mă plimbam destul! Sau se mirau ipocrit: „Dar când naiba ai timp să desenezi atât, să citeşti atât?" Sau: „Mersi, ţie îţi vin reviste străine şi ai de unde să te documentezi, pe când noi?" Reviste se aflau cu sutele în Biblio-
IANUS
1093
teca Institutului de Arhitectură sau la Proiect Club, dar cine se ducea să le citească? Nu aveau timp, unii beau de dimineaţă până seara şi trăncăneau, cădeau pe podele, traşi de chelneri la miezul nopţii afară din restaurante, pe urmă soseau cu capul mare şi picoteau pe planşele lor, mulţi terminaseră cu meseria, concediaţi, daţi afară pentru incapacitatea de a rezista viciului, de fapt erau leneşi, cârpănoşi, preferau să facă datorii în contul lucrărilor pe care nu le terminau mai niciodată şi pe urmă discutau pe un ton acru în şedinţe că există unii care înăbuşă talentele adevărate şi lucrează în serie şi nu le mai ajunge şi tac avere şi ei sunt sacrificaţii, oameni pentru care nu se găseşte nici măcar o Casă de cultută în Bucureştii Noi să fie proiectată şi executată. Dincolo, la Filarmonică, cuvintele erau şi mai grele: Sigur, dânsei, dânsa fiind Cheshire, îi convine, toată ziua bună-ziua în sttăinătate, dă concerte, ate relaţii, şi noi murim aici, anonimi şi neştiuţi, în sala de concert, pentru că nimeni nu era dispus să piardă bani numai pentru ochi frumoşi şi aşa mai departe. Dar toate astea o marcau pe Cheshire. Simţeam cum îi dispare seninătatea pe care o avea când o cunoscusem. Odată cu sosirea ei în atelierul meu, dispăruse acel gol al amiezelor, plictisul meu repetat, lipsa de poftă de muncă. Totdeauna când fusesem îndtăgostit muncisem pe rupte, cu o sălbatică trenezie, mai ales pentru a dovedi celui de lângă mine ce sunt în stare să fac. Nu ţinea mult, pentru că veneau băgătorii de seamă care contemplau planşele cu câte un surâs admirativ, scos printre buze, anunţând, de fapt, demolarea proiectelor respective. întâi se spuneau cuvinte frumoase, de admiraţie. „Maestre, începea câte un cap pătrat din Minister, deşi ştia că cuvântul mă oripila, ceea ce văd eu este ceva superb, ce spun eu, uluiror..." Lăsa o pauză şi urma fatidicul „dar"... Darul era că se simţea nevoia unei economii, că trebuia să mă gândesc la spaţiu, că noi nu ne puteam permite să risipim acolo unde cerinţele erau înainte de toate practice, nevoi spitituale, da asta se înţelegea, dar de ce ne trebuie nouă atâtea holuri şi de ce atâtea intrări şi ieşiri?
■
1094
HUGl-N BARBU
Cc puteam să-i spun cretinului? Că se putea întâmpla şi câte un incendiu, cum se întâmplaseră câteva prin America. Franţa şi prin Anglia, şi că muriseră sute de oameni, tocmai penttu că nu fuseseră destule ieşiri, pentru că localurile publice trebuie sâ ţină seama de asta şi un teattu este un loc unde omul se mai şi plimbă între două sau trei acte, şi mai discută, şi atunci nu ttebuie să ne înghesuim şi să ne călcăm în picioare. Şi repetam vechea mea idee că noi nu construiam ca să dărâmăm peste 10-20 de ani, pentru că asta ar fî costat mai mult, ci ar fi trebuit să construim pentru mii de ani, tocmai pentru a imprima epoca noastră în conştiinţa utmaşilor, tocmai pentru a arăta câ trăisem eliberaţi spiritual... Bineînţeles că soseau financiarii care tăiau pe urmă unele cifre, sau le înjumătăţeau şi le aduceau la sfeft, şi eu părăseam proiectele mele şi, ele, aşa abandonate, pentru că aveam o mare reputaţie, erau cârpite, refăcute, meschinizate şi eu trebuia să accept să le semnez, penttu că altfel s-ar fi auzit că de fapt sabotez, că nu iubesc autotităţile şi aşa mai departe, toată ciulamaua aia de vorbe din şedinţe de care eram sătul până în gât, cum eram sătul până în gât de genul ăla de oameni cu pantofi gri si costume deschise care mă flancaţi, nu destul de discret, oriunde mă duceam, de parcă aş fi deţinut secretul bombei atomice... Dat, cu toate astea, mă obişnuisem, nu mai duceam viaţa dezordonată din alte timpuri.
„La ce te gândeşti?" întrebase Cheshire din patul dublu al hotelului Gerson. O minţisem: „Mă gândeam la straniul domn de Cartel de aseară, ce spui?" „Era interesant, avea ceva morbid, totdeauna mi-au plăcut tipii de genul ăsta." „Să înţeleg câ te-ai culca cu un asemenea individ vreodată?" „Nu, răspunse imediat. Nu ştiu dacă m-aş culca sau nu, am ezitări, ţi-am spus că nu am fost o sfântă şi în general în chestia asta cu culcatul sunt ca un bătbat. Poate că acest marchiz m-a dezgustat pentru că accepta să joace rolul acela de îndrăgostit numai pentru a putea locui în hoteluri bune şi a putea să lenevească, fără să facă nimic, să-şi exercite meseria lui, cum afirma atât de simplu spu-
1ANUS
1095
nând: «Doamnă, sunt un prostituat)', ca şi când ar fi zis: ..Doamnă, sunt un mare pictor sau un medic reputat», lăudân-du-se cu asta, înţelegi?" „Înţeleg." „Dar, în acelaşi timp, mă şi atrăgea, ţi-o spun drept, pentru că îl cred în stare să o omoare". Râsesem cu roată veselia pe care puteam s-o am într-o dimineaţă ploioasă din Paris. „Literatură. Citeşte Quincey şi crede că va executa o crimă ca pe o lucrare de artă, el uita că cei mai maţi mincinoşi sunt scriitorii. Dacă ai şti ce banal trăiesc, şi cu cât trăiesc mai banal, cu atât inventează grozăvii mai mari, ttăiesc din spaima pe care şi-o fac cu mâna lor, dar asta le dă torţă, ei încep să creadă cu timpul chiat că ar putea să şi execute omorurile pe care numai le imaginează..." Cheshire nu avea mania contradicţiei, asta îmi şi plăcea la ea. Dar de data asta spusese: „In ce-1 priveşte pe marchiz, îl cred în stare de orice." „Atunci de ce nu încerci sâ ţi-1 apropii, poate îţi retează ţie mai degrabă beregata decât babei..." Mă privise ca pe un prost şi spusese definitiv: „Dar ru nu înţelegi că mirosul meseriei lui ii place cel mai mult, că o urăşte sincer pe doamna Sullivan şi că o va omorî, tocmai penttu că-i înlesneşte să trăiască abominabil? El nu ar putea trăi Iară murdăria meseriei sale. Există oameni care mănâncă numai lături pentru că le place să se degradeze. Doar l-ai auzit pe Relu că există aici, în Paris, o femeie de lume, foatte bogată, care lasă castelele ei din provincie şi vine în Paris ca s-o facă pe servitoarea? E o plăcere să primeşti palme, nu ai auzit de masochişti?" „Dar marchizul de Cartel nu e un masochist, să fim serioşi, nu-i place să muncească. Atât." „De unde ştii?" „Bănuiesc." Se ridicase într-un cot şi mă contempla. „Nu, el seamănă cu un tip care m-a curtat pe mine. Era un fel de scriitor. Fusese dat afară din facultate pentru că era băiat de popă şi în el se născuse o ură fără seamăn împotriva tuturor, mi-o spusese deschis. Câtva timp lucrase pe maşini de piaţă. Dacă nu-i dădeai câţiva lei peste ce taxa aparatul te lovea cu manivela în cap, o mărturisea singur. Citea Dostoevski şi voia sâ trăiască precum personajele lui. Se încurcase cu nişte femei
1096
EUGEN BARBU
IANUS
1097
cu ai
oribile, nişte căzături bătrâne, le cerea bani după ce se culca ,., ele şi tocmai jena lor de a vedea în el un peşte îi plăcea ma mult. Simţea cât se degrada, dar asta îi făcea bine, de fapt simţea o nevoie de umilinţă, care-i dădea în acelaşi timp senzaţia că e puternic, putând să fie mizerabil. Mie nu-mi plăcea pentru că avea o frunte îngustă, deşi exercita asupra femeilor o atracţie ciudată. Avea un trup de gorilă şi era agresiv şi nu pierdea vremea cu vorbe. In viaţă făcea foarte puţină literatură. A intrai în case de miniştri, le-a făcut praf nevestele, pe căzăturile acelea lără dinţi şi fără sex, cred că a scos fulgii din ele. In trei ani îşi consrruise o carieră fenomenală. II bănuiesc că trăise şi cu un înalt personaj, cu care cred că se culca nu ştiu pe ce post, de fetiţă sau de bărbat, deşi respira, ca şi celălalt, un aer agresiv, dar în chestia asta nu pot să bag mâna în foc. Speriase lumea, îşi constituise un corp de kileri, teroriza oraşul. Numai că acum vreo cinci ani a făcut o greşeală fatală. A fugit cu o femeie în Germania federală şi a bătut cu pumnul în masă, spunându-şi numele şi închipuindu-şi în orgoliul lui că se auzise şi acolo de el. Bineînţeles că nu-1 ştia nimeni şi că l-au luat peste picior. Belicos cum era, a înjurat în dreapta şi-n stânga. S-a dus la un frate al lui, fugit mai dinainte la Hamburg, şi acela i-a spus că-1 poate ajuta dacă se oferă să-i conducă maşinile de probă pe carele avea la un garaj. De unde, o întoarcere penibilă înapoi cu dama pe care o prostituase pe acolo şi care, fără clientelă, s-a întors şi ea după 6 luni şi s-a spânzurat, sub spectrul datoriilor care crescuseră în lipsă. Dar crezi că s-a astâmpărat, crezi că e liniştit? Nu, când ne întoarcem o să ţi-1 atât, bântuie restaurantele şi locurile unde vin cei din mijlocul cărora a fugit, ameninţă, promite, are^/aw şi aşteaptă nu ştiu ce, trăind iar cu femei bătrâne, cu ştoalfe, şi complăcându-se în teribila meserie de peşte al ruinelor femeieşti. Cred că s-a întors mai mult pentru a-şi regăsi mizeria lui morală, pe care orice biruinţă în cariera adevărată i-ar fi interzis-o. Adevărata lui vocaţie este, ca şi în cazul marchizului Cartel, murdăria, jegul, mirosul pestilen-
i
ţial..." Lungul său discurs se terminase, am deschis ferestrele. Pe acoperişul Sorbonei curgea ploaia interminabilă a Parisului, dar lumea nu se sinchisea. Vorba cuiva: „Que font Ies Parisiens quant-il pleut? IÎs laissent pleuvoir". Cel de la posrul de radio al poliţiei se ruga patetic de călătorii de pe autosttăzi: „Nu fiţi grăbiţi! Nu fiţi grăbiţi!" Numărul morţilor din duminica aceea crescuse la 86. Până seara mai aveam de numărat...
Ultima seară din Parisul acelui an o petrecusem în casa din Neuilly a lui Mirel. Scorpia de soţie şi socrul aveau afaceri în Federală şi-i lăsaseră bătrânului pirat apartamentele pe mână şi de ce să nu ne ia el ochii, să ne arate cum se deschide poarta la comanda electronică şi cum avea un dormitor numai pentru maică-sa, care locuise câteva luni aici şi nu pe strada aceea de lângă Gara de Nord, răpănoasa şi vai de ea, şi dă-i drumul la toate „minunile" din casă, la radio, la televizor, pune aparatul de proiecţie şi arată-ne filme pornografice, care mai de care mai scabroase, şi pe urmă dă-i cu whisky şi cu bârfa. ,A plecat Edy?" Plecase. Nu-1 mai văzusem din seara aia, scrisese cuiva? încă nu, că era leneş şi trebuia şi el să se acomodeze, asta cerea timp şi era un tip dificil, noi înţelegeam totul. „Acum târfa de ne-vastă-sa o să fie fericită." „Şi copiii?", întrebase Cheshire. „Copiii se descurcă ei", conchisese filozofic Mirel, o să fac şi eu unul, ca să nu mai am vorbe cu familia şi să nu mă trezesc în stradă. Ăştia sunt butghezi, nu glumă, zisese cu mate convingere, şi întt-adevăr după un an de zile aflasem că se ţinuse de cuvânt. Mai era în vizită la el un tip tas în cap, taciturn, vag scriitot, tip inteligent de flateut şi bun vorbitot, povestindu-ne o teribilă aventură în Argentina, unde fusese secretarul lui Peron, care-1 invitase pe cheltuiala lui să locuiască în castelul prezidenţial şi să-i scrie biografia, lucru ce-1 încântase pe domnul Pârvulescu şi, rrai nineaca, timp de mai bine de trei ani. „Puteam să aflu ce voiam. Generalul, care trăieşte acum în exil în Spania, nu
1098
EUGEN BARBU
IANUS
1099
avea nici un secret faţă de mine. îmi încredinţa actele lui |ic care le semna şi unele erau confidenţiale, vă rog să mă ereticii, dar cum nu mă interesau, mi-am văzut de treabă. Avea mania de a se lăsa privit, nu ştiu de ce toţi oamenii de stat cred neapa rat că fac şi istorie în timp ce au puterea, ca şi când aceasta relaţie ar fi obligatorie, deşi, cum s-a văzut de atâtea ori, cele mai multe legislaţii sunt adevărate colecţii de prostii." Avea nu haz al lui, iar când se ameţise puţin mărturisise că sfârşitul aces tei aventuri fusese lamentabil. Un grup de militari adversi asal taseră într-o dimineaţă palatul prezidenţial şi pe el îl găsiseră în apartamentul pus la dispoziţie. Năvăliseră cu pistoalele iu mâini, agresivi, gata să-1 ucidă. Pe general îl urcaseră într-un avion militar şi-I expediaseră peste ocean. „Cu dumneavoastia ce este aici?" îl întrebaseră politicos, dar o politeţe cu pistolul în mână nu face doi bani şi nu are deloc aerul unei sărbători. „Scriam biografia preşedintelui." „Aha, făcuseră aceia, speram că o să ne-o arăţi şi nouă." „Cu plăcere, spusesem, numai ea mai am nevoie de câteva săptămâni pentru a o pune la punct." In oraş uruiau tancurile pe bulevarde şi se auzeau focuri de mi tralieră, nu era o atmosferă propice pentru o conversaţie fru moaşă. M-au lăsat sub pază să-mi termin biografia preşedintelui. „Şi chiar aţi avut starea de spirit de a mai putea s-o terminaţi?" întrebase Cheshire. „Ba bine că nu, doamnă. O ţeava de revolver îţi dă foarte multe idei şi eu am avut una, şi foarre bună, am înlocuit tot ce era laudativ la adresa Preşedintelui cu cele mai abjecte cuvinte. De unde tipul era părintele Argentinei, acum devenise călăul ei, tot ceea ce ziarele citaseră ca foarte pozitiv era criticat cu o pană măiastră, pe care aş mai vrea s-o posed şi-acum. Nu am scris niciodată atât de bine şi de precis, nu a existat un pamflet mai reuşit la adresa fostului dictator decât al meu. La plecare, am fost îmbrăţişat şi condus la aeroport ca un erou naţional." Nu avea darul că glumise şi eu cred că nu glumise. Vorba lui: „Cu o ţeava de revolver la tâmplă ai cele mai cinstite şi drepte idei"... Priveam buildingttrile proaspete
t -•
de pe Sena care-şi aprinseseră luminile şi simţeam prin geamurile închise ermetic boarea pădurii Boulogne. Tipul ras în cap, trapu, cu mişcări greoaie de urs, trecuse la lucruri mai vesele. Povestea viaţa lui de mercenar în trupele lui Chombe şi Mobutu de mai încoace, cum dăduse foc satelor din Congo, judecăţile sumare, marşurile sălbatice într-o ţară care nu ştia ce să facă încă cu libertatea ei, dezbinată de lupte interne, de interese străine ce se încrucişau pe trupul sfârtecat de un teribil război civil. Dar din tot ce spunea reieşea că ducea şi acum dorul acelor incursiuni cu comanda-ut'de lui, a aventurilor ciudate din junglă. Povestise cum îl legaseră odată într-o mlaştină şi-1 lăsaseră să fie devorat de crocodili, nu ştiu cât inventa, cât citise din alţii, dar lucrurile erau teribile. Părea un om pe care nu dai doi bani dacă-1 vezi întt-o mulţime, atât arăta de comun. „Şi-acum ce faceţi?" mai întrebase Cheshire, şi ea suspectându-1 că tot ceea ce auzise nu era adevărat sau ni se reproduseseră fragmente din amintirile lui Papillon. „Acum mă scol în fiecare dimineaţă la 7 şi iau metroul ca să ajung la o editură, unde scriu până la cinci după masă referate. Am patru copii, trebuie să-i întreţin şi ceva mai bun nu am găsit. Trec adesea cu nostalgie pe lângă birourile care recrutează mercenari pentru Laos sau pentru Birmania şi mă gândesc de multe ori că aş mai încerca o dată, deşi ştiu că de data asta ar fi ultima mea încercare de a participa la un război. Nu mai am agilitatea, simţul acela special al luptătorului care se descurcă în orice situaţie, chiar în întuneric, pentru că nimic nu este mai fascinant decâtgueriht oarbă, când nu ştii ce te aşteaptă de la o clipă la alta. Şi pe urmă, cum să uiţi triumful de după fiecare bătălie, când ştii câ ai scăpat şi că poţi să faci un chef monstru cu camarazii şi cu femeile şi că poţi arunca banii filră nici o grijă, pentru că ai destui. Poate nu ştiţi ce spunea faimosul nostru comandant, un neamţ, fost în SS, maiorul Miiller: «Copii, Stalin l-a întrebat odată pe Beria: Beria, în ce loc se află conştiinţa omului? — In cap, zisese acesta. — Atunci trageţi în cap», hotărâse el, asta era şi deviza
1100
EUGEN BARBU
IANUS
1101
lui Miiller". Omul începuse să-mi facă frică. Mirel, ca să dreagă impresia sinistră de aventură, mă interogase în stilul său sictirişi: „Ei, ai văzur Parisul? Adevăratul Paris?" „Parcă mai exisră adcvă râtul Paris! Merde! Ştii că eşti bine! Cel mult, în cărţi, dar asia nu mai aduce deloc cu Parisul pe care-1 ştiam noi, stai într-un oraş de bussinesmani, nişte infecţi de negustori care, dacă ai putea, ţi-ar vinde şi pielea de pe tine. Dar, cu adevărat, unde e Parisul, Mirel?" „Stă încuiat în casă" răspunsese el rapid. „Tuturor le e frică, mai ales bogaţilor. Burghezii, care altădaia se omorau după stilul snob, acum vor să fie crezuţi săraci, înţelegi? Şi-au cumpărat maşini populare, mici, limuzinele dis par în garaje secrete şi sunt scoase numai noaptea. Toţi se îm bracă cât mai prost, pentru a nu atrage atenţia celorlalţi, l-au speriat nihiliştii din '68. Economia Franţei a fost zdruncinata atunci şi nimeni nu o va mai reface, nu-i vorbă că şi De Gaullc a compromis dolarul de două ori, într-o veche ură pentru cei ce l-au umilit în timpul războiului. Franţa, dacă vrei să şti, esie bogată, dar se ascunde de invidia generală." Şi pe urmă ne in vitase să ne uşchim, pentru că el a două zi se scula devreme şi trebuia să care mobila lui socru-său, ceea ce noi şi făcurăm, plimbându-ne până dincolo de miezul nopţii prin Cartierul la tin. Străzile erau invadate ca totdeauna în Paris de o mulţime fără somn, se auzeau robe şi cântece. Sub turnurile negre ale bisericii Saint Severin, se zbătea mulţimea de gură-cască a turis tilor care îşi închipuiau că petrec. Pe toate panourile nu se vedeau decât două pistoale şi-o damă goală. „Sfârşitul, şi ei nu-şi dau seama", spunea omul ras în cap. „Sfârşitul care a începui în 1789". La un radio portativ se anunţa cu o voce voit gravă că preşedintele Zairului şi un ministru al Tanzaniei fuseseră asa sinaţi cu focuri de armă, după care postul Paris transmisese muzică lejeră. Şi cu asta sejurul amuzant din Paris luase sfârşit. A doua zi, Relu ne-a dus la Orly. Nu arăra că ar fi dormit prea bine. Ne-am îmbrăţişat şi l-am lăsat dincolo de uşile automate ale aeroportului, mic omuleţ care ne făcea semne cu mâna.
Ploua, pista era cenuşie ca o limbă de mort, avionul păţea un rechin de argint eşuat după un potop, aici, pe bulevardul avioanelor de la Orly. Am mai fluturat mâinile, numai aşa pentru că ne închipuiam că dincolo de sticla uşilor cineva se gândea
H;. la noi şi făcea la fel semnul despărţirii. •       Motoarele au început să fornăie şi, după un sfert de ceas, eram în nori, străbătând ploaia nesuferită a acestei părţi de lume. Canalul a fost traversat în mai puţin de o oră. Stewar-,       desele ne-au oferit ceva de băut, avionul e agreabil, cu con-t'-'~    diţia să nu fie ultimul, pe urmă se arătă Londra, şi ea învăluită întt-o plapumă cenuşie, cu tutlele umezite şi cu lungile peluze jijţ    verzi, de o culoare atât de pură că simţeai cu adevărat o bucurie copilărească.
î ; Bobby, cu secretara lui care arăta ca un cal normand, ne
aştepta dincolo de barierele de metal ale încăperii pentru bagaje, formalităţi lejere, mereu acelaşi gând de binecuvântare pentru piloţi, când ai iar sub picioare dragul pământ, când simţi aerul condiţionat al marilor săli de aşteptare şi auzi larma veselă, anunţând călătorii viitoare, plecări iminente şi despăfţiri dureroase şi vocea crainicelor, atât de încurajatoare, aproape senzuală, invitându-te să ai încredere în ceea ce va urma, în smulgerea aceea de pe pistă şi plutirea la 10 000 de metri înălţime, cu viteză sonicâ, spre distanţe enorme, pe care le străbaţi atât de repede şi comod.
„Hello, Bobby", spusese Cheshire în engleza ei foarte curată, poate puţin şcolărească, şi eu am privit spre rusul cel roşcovan care ne aştepta. Ne văzusem la Bucureşti în urmă cu doi ani. Sosea totdeauna ca un Moş Crăciun în preajma sărbătorilor, avea prieteni mulţi, dădea o masă la Athenee pentru toţi, petreceam o seară, pe urmă el o lua prin roate casele cu colindul, aducând whisky şi ţigări bune, cafea braziliană şi câte un parfum Chanel pentru femei. îmi plăcuse de la începur aerul lui
1102
EUGEN BARBU
IANUS
1103
de boem bătrân. Trecuse de 60 de ani, dar nu se cunoştea, călătorea de la New York la Tokio, unde avea birouri, se afla când la Roma, când la Londra, dacă nu avea treabă la Hong-Kong. „Ce faci tu, Bobby?" îl întrebasem direct, în maniera care le era atât de familiară, lor mai ales. „Vând muzică", spusese sini piu. Lua o melodie in nuce, scrisă pe două bucăţele de hârtie, o asculta întâi, dacă îi convenea tema, iscălea un cec, pe urma se ducea acasă la el, era un mare orchestrator, ba îi ştiam şi câteva compoziţii de care nu făcea mare caz, foarte frumoase, melodioase, cu ceva rusesc, nostalgic, în ele. Pe urmă vindea muzica unor case de filme, imprima discuri, era mereu însoţii ele un funcţionar tânăr, de obicei blond, spătos, cu aspect de rugbyst, îi plăceau mesele prelungite, ceea ce cei din Londra nu înţelegeau cu nici un chip şi el spunea că de aceea vine des în Răsărit, pentru a mai simţi libertatea aceea pe care aici o mai găsea, de a pierde timpul cu prietenii, în libaţii şi povestiri. Nu se îmbăta niciodată, deşi trăgea zdravăn la măsea, votcă sau vin negru, era acelaşi de la un ospăţ la celălalt al meselor ce se întindeau. Ii asculta pe ceilalţi şi vorbea destul de rar. Cu figura lui de buldog simpatic, puteai să-ţi închipui orice despre el. Ne aruncase în Rolls Royce-ul lui demodat ca un hotel bun, de culoarea cremei de castane, cu fotolii de piele veritabilă ca nişte strane de la Westminster, ne întrebase unde vrem să locuim şi noi dăduserăm din umeri ca nişte provinciali ai Europei cc eram. Secretara vorbea atât de repede, încât lui Cheshire îi fusese' destul de dificil să o înţeleagă şi când îşi dăduse seama de asta, Pat, aşa o chema, se scuză: „lin sorry", şi pe urmă hotărâse ea pentru toţi: „La Londonderry e foarte şic, central, lângă Hyde Park." „Foarte bine", spusesem noi şi maşina alerga pe autostrada care ducea spre Londra. Ştergătoarele abia se auzeau, numai o muzică discretă de radio ascuns undeva, în bordul de lemn scump, şi ceaţa aceea umedă a unei zile de primăvară rece, pe la ora 17, când încep să cadă negurile, şi sentimentul că ai prieteni te încălzeşte că-ţi vine să plângi de bucurie. Eclaturi
u
t V
de lumină violentă în parbriz. II priveam pe amicul nostru, conducea cu atenţie, asta îl distrage de la afacerile Iui, gândeam; lipsea băieţelul blond, care de obicei îl acompania; femeia de lângă noi era peste poate de volubilă, ne recomanda unde să mergem, cu aerul că ne consultă. Cheshire îl întrebase pe Bobby dacă lucrurile sunt aranjate aici. El surâsese. Va vedea. Ea îi spuse dezamăgita că la Paris lucrurile nu merseseră cum spetase şi că presa fusese rece. „De asta mă voi ocupa eu, spusese cu siguranţă, îmi datorează foarte mulţi multe lucruri, pe urmă mai este şi reclama, cu asta-i corup, le plătesc mii de lire sterline pe lună, vor şti ce au de făcut." „Şi sala?" mai întrebase Cheshire. „Publicul îl cunoşti cum e. Rece, dar dacă îl cttcereşri poţi să-1 înnebuneşti, să îl ai în mână. Nu dau doi bani pe urechea lor muzicală, aici au toţi scamatorii succes, numai artiştii adevăraţi - nu. Dar asta! zău că nu merită să te preocupe." Era fericită, deodată iradiase, o simţeam, ttăia pentru reuşită mai mult ca pentru orice, şi asta mă enervase fără nici un motiv. Secretara mă interogase discret: cu ce mă ocup? Şi de când? Cât câştigam, asta nu întrebase, nu era de bun gust în societatea lor, dar din moment ce etam amicii lui Bobbv trebuia să fie ceva de capul nostru. Intrasem în oraş, vitrinele aruncau fâşii violete pe asfalt. Era ora când doamnele băuseră ceaiul, când se îmbră-cau în toaletele pentru vizitele de la ota 19, oră când soţiile adultere se sttecoară în grabă cu taxiurile, în micile apartamente clandestine din carnete mărginaşe, pretextând că sunt la prietene, gata să se întâlnească cu soţii lor la cină, undeva, în oraş, veseli, amici, fiecare sosind din altă parre, întregind quartettil amoros care menţine fericirea conjugală. Dar, vai, Londra după Paris avea ceva iremediabil provincial. Domni în negru, sobri şi gravi urcând în autobuzele cu etaj, funcţionarii de bancă atunci ieşind din sumbrele lor birouri, unde calculaseră dobânzile băncilor, sau midinetele cu băşti, scăpate de teroarea clientelei feminine, micile vânzătoare de creioane cu pastă sau chiloţi de damă, ciorapi şi lenjerie, ce supravegheaseră până
1104
EUGEN BARBU
IANUS
1105
atunci rafturile auto service-urilor cu un ochi ateul, vânzătoarele de discuri din magazinele muzicale, lungi ca nişte tramvaie, cu compartimentele lor cu căşti, cu acea clientelă so lemnă, moţăitoare, de tineri srudioşi, de fete cu ochelari ce trădează mari dioptrii, ascultând atent înregistfările lui Haifes sau ale lui Menuhin, ca într-o rugă, micii lustruitori de ghete de lângă Piccadilly Circus, plecând spre casele lor sordide, cu hă nuţii mărunţi umplându-le buzunarele, şi minunea luminilor rotitoare ale unui paşnic oraş fără zvârcoliri, dacă e să exceptăm Soho-u\, unde totul tună şi fulgeră din reclame uriaşe, întru veselie dementă, mai mult a turiştilor decât a acestor tipi plecaţi spte cine ştie unde. Vitrine cu lumini hohotitoare, ca nişte stri găte elecrrice, şi acel halou de ceaţă şi străfulgerări de flashuri şi de stilete de neon, care străbăteau bezna lăptoasă a începu tului de noapte şi motoarele care torceau vătuit în umezeala Londrei, tăcute siluete ale unor turnuri de televiziune şi nici un copac în acest asfalt al teatrelor şi magazinelor uriaşe, al cine matografelor care anunţau filme sexy şi crime îngrozitoare, imaginate în studiouri cu vopsea roşie şi monştri de genul King-Kong, ce fusese reinventat, restaurantele cu perdelele trase, intime, neatătând nimic afară, spre deosebire de ale noasrre, care eta leazâ mâncăruri şi sticle tocmai pentru a te atrage într-un Ioc în care nu există nici o intimitate, ci o petrecere gregară, cu strigăte şi chiote de beţivi, ce iute se aprind şi ameninţă, dimpotrivă, totul discret, cu firme abia luminate, mici cluburi unde fiecare cunoaşte pe fiecate şi se vorbeşte atât de încet, încât este imposibil să deranjezi pe cineva şi nu se aud decât clinchetele cristalurilor abia ciocnite şi nu vezi decât fumul verde de ţigări, plutind destrămat spre gurile de aerisire care primenesc aerul fără zgomot. Bobby ne propusese să mergem undeva să mâncăm, după ce vom fi făcut un duş şi ne vom fi odihnit un ceas şi jumătate, cât mai e până la ora dinner-uhii, care pe urmă fusese luar la Elefantul Alb, club RotschUd, vechi de 150 de ani, undeva foarte aproape de hotel. Ne va conduce Pat, secretara,
l
V
hotărâse, care între timp va mai trece şi pe la biroul lui, aflat undeva în apropiere, dincolo de boschetele din Hyde Park, pe care le vedem de sus, din camera de la etajul trei, unde aveam să locuim întt-un apartament foarte frumos, cu televizot şi radio, cu două încăperi, îmbrăcate în mătase albastră; Bobby oprise în faţa unei uşi batante şi începuse a împărţi cenţii mărunţi hamalului care cărase geamantanele, boy-ului care ne dusese cu liftul şi, în sfârşit, fetei care ne arătase încăperile, după care dispăruse fără gesturi patetice, sărutând mâna lui Cheshire si mie făcându-mi un mic semn de amiciţie. Peste o jumătate de oră, în timp ce Cheshire se războia cu apa fierbinte a duşului, auzisem o bătaie discretă în uşă şi intrase camerista, urmată de un puşti cu un coş cu frezia, umplând apartamentul de un miros suav...
Elefantul Alb, club Rotschild, privat, vechi de 150 de ani, mi se păruse familiar, bătrânicios, poate şi din cauza oamenilor din jur, a chelnerilor căniţi, cu acel aer de vieux temps, cu ptea corectele lor haine, în contrast cu cele ale oaspeţilor ce renunţaseră se pare la morga britanică, despre care atâtea s-au scris. Bobby ne întâmpinase cu aerul său dintotdeauna, amuzat ca si când ar fi auzit o glumă bună de foarte curând, uşor grizat, cu un obtaz roşu ca al oamenilor ce trăiesc în aer liber multă vreme. O condusese pe Cheshire până în dteptul unui fotoliu unde aştepta soţia lui, o femeie încă tânără, şi ea cu un aer din Cehov parcă, rusoaică de bună seamă, votbind o engleză alte-rată, uşor intrigată de siguranţa cu care necunoscuta venită din locuri atât de îndepărtate îi strânsese mâna şi o abordase în stilul său irezistibil: „Good evening, how are you?", ca şi când ar fi cunoscut-o de cel puţin câţiva ani şi acum se revedeau. „So, so", răspunsese Julie Melin, surâzând încânrător şi poftind-o lângă ea. Era de faţă tot Statul Major al lui Bobby, Pat, secretara, tăcând prudent, fără iniţiativă, gata să fie utilă dacă era nevoie.
1106
EUGEN BARBU
IANUS
1107
Craig, asistentul său, tânărul atletic cate ne adusese aici, cu o maşină a patronului, şi el aşteptând să fac saluturile de rigoare, după care-mi propuse să vorbim franţuzeşte, deşi nu ştia decâi douăzeci de cuvinte, şi dând-o repede în engleza lui precipitată, nu lentă, înduioşată, ca a lui Bobby. Eu, ca totdeauna în astfel de ocazii, mă prefăceam a consulta lunga listă pe cate mi-o întinsese un chelner ţeapăn ce aducea cu lord Eden, tânăr, ftîra rasa acestuia din urmă, şi apoi, după ce adusese ceva de băut, cred că un amestec de vodcă cu gin sau aşa ceva, studiai împrejurimile în timp ce de lângă mine se auzea glasul soţiei lui Bobby, care-i explica lui Cheshire că Londra nu e New Yorkul, ci Bostonul, şi odată stabilită această chestiune, apucai să privesc fără ruşine adunătura aristocrată din jur: babe cu ochelari decoraţi cu diamante, lângă tinere ladies, decoltate, agresive, surâzând soţilor lor, membri ai Parlamentului, în costume reiate şi cu chelii pretimpurii, ce le dădeau un aet grav şi important. Vorbeau fără eticheta la care mă aşteptam, ridicând glasul pe neaşteptate, semn al părăsirii bunei creşteri despre care arat citisem. Craig reuşise o vreme să-mi facă puţină conversaţie, spunându-mi că de fapt e cel mai împuţit club din Londra, pentru că chelnerii sunr italieni, oberii - austrieci sau elveţieni, iat bucătarii - francezi, de unde un talmeş-balmeş fără sfârşit. Mă invită să iau ceva: peşte cu salată, andive şi melci, stridii şi broaşte, vin negru, o supă fără identitate şi aşa mai departe, nu, nu eram năucit, nu puteam să aleg, ştiam bucătăria asta în care era permis absolut totul, pentru că cu cât mâncărurile sunt mai puţin gustoase, cu atât snobii se panează şi le laudă fără nici o măsură. In sfârşit, m-am stabilit la un fel de friptură în genul frigăruilor noastre şi mi-am întots privirile către asistenta din jur. Intrase Sarah Milles, vedeta cea mai en vogue la ora aceea în Anglia, înconjurată de trei tineti zgomotoşi ce ţineau sa atragă atenţia celor de faţă, căţărându-se pe scaunele înalte ale barului şi cerând whisky. Am măsurat-o curios, să ştiu şi eu cum arată o fată de 19 ani care ia 300 000 de lire sterline pentru
{ & un film: ceva insignifiant, îmbrăcată într-o rochie mov, cum ?l se îmbrăca regina Măria pe vremuri, cu o banta din aceeaşi 3ţ culoare în jurul frunţii ca să stăpânească nişte bucle decolorate, _ ■ cenuşii mai mult decât blonde, pistrui, un nas obraznic şi cam T   atât. Cei treiplay boy se dădeau de ceasul morţii s-o amuze, dar * -A vedeta nu se simţea deloc la largul ei, părea după o noapte ;   nedormiră, îşi potrivea nervos brăţările şi îl interoga pe un al <   patrulea bărbat, despre care Craig ne înştiinţa că era un cunoscut patron de casă de discuri: Franklin Dee, rrecut de 50 de ţ ani, cu o gură dezabuzară şi ochi subţiri, mongolici, îmbrăcat, ciudat pentru ora aceea, într-un costum de culoare deschisă, a   plictisit, fără chef de viaţă, cum arată beţivii în zori, mahmuri '   şi porniţi. întrebările vedetei îl agasau, făcea semne disperate către Bobby, că soseşte, dar femeia din faţa lui nu-1 scăpa de sub titul cuvintelor. „Probabil că e vorba de un contract", pronos-,"    tica Julie, informând-o pe Cheshire despre agresivitatea bine cunoscută a acestei fere ce nu ierta pe nimeni în numele succesului său. Minişttii felurilor de mâncare defilau solemn pe lângă noi, ( *   purtând triumfător tăvile de argint pe care fumegau feluri
I!   misterioase, învăluite în plante aromare sau arse încă de flăcări ;   albastre. Mă gândeam la ei; erau cei mai interesaţi ca noi ceilalţi să existăm; strângeau în fiecare zi bani, făcând averi, pentru a ■        avea cu ce să plătească titlul de lorzi al copiilor lor. Bobby spunea cu glas tare că în Londra se mai aflau în ace! moment Charlie Chaplin, comoara lui Tutankamon şi chiar regina Olandei, Wilhelmina. „Mulţumesc, am avut onoarea, zisese Cheshire cu 1 l     umorul ei sec. Venind încoace, ea şi regina Elisabeth aiuriseră toată circulaţia, umblând în droaşca imperială, destul de demodată după gustul ei. Şi pe urmă ca să faci o jumătate de i        oră de la Knights Bridge până la Westminster Abbcy din cauza asta, nu merită."
Atmosfera se mai încălzise şi Cheshire, înconjurată de veselia stârniră de observaţia sa ce amuzase asistenţa, îşi amintise că-i adusese la Elefantul Alb un dar lui Julie şi căută atent în larga-i
1108
EUGEN BARBU
poşetă de voiaj. Ar fi trebuit să fie fotografiată când luase mul i .1 unui copil căruia i se furase oliţa de noapte, constatând că, a.ş.i cum i se întâmpla în toate momentele esenţiale, uitase darul pentru soţia lui Bobby la hotel şi se scuza stupefiată de propria i neglijenţă. Dar trecu peste asta şi povesti cum în urmă cu un ceas, coborând în holul hotelului, întrebase pe omul de la re cepţie unde putea găsi articole pentru bătbaţi: „Iwant buy fir men"şi acela izbucnise într-un râs homeric, lucru care se în tâmplă şi cu cei de la masa noastră, penttu că Bobby îi explic .1 zâmbind, în felul lui bine crescut, că de fapt ceruse să i se dea pariu bărbaţi şi tot bând noi între felurile pe care nu le coman dasem, dar care soseau la îndemnul secret al acestuia, m-.im extras şi am privit neruşinat la femeile parcă pârguite noaptea la lună, cum ar fi zis Giono; nu mai erau puştoaicele lungi şi blonde din urmă cu patru ani, când trecusem pe aici şi le ut mărisem prin berării sau pe trotuare, călcând ca nişte ogari. Anglia aristocrată era mai aşezată puţin şi petrecea cuviincios, furculiţele păreau nişte baghete de dirijor, atât de uşor erau duse la gură, spre nişte figuri, şi ele imateriale şi şterse cum au chipu rile gangsterii, cate jefuiesc băncile ziua nămiaza mate; lele terciuite parcă într-o catastrofă; bătrâne soţii de lorzi, cu colierele lor agresive, sticlind în lumina oglinzilor de deasupra bani lui, şi apoi fumul acela verde ce învăluia totul într-o ceaţă ţese târa deasupra farfuriilor, corectând gesturile lente ale chel nerilor şi ştergând vocile ca la magnetofon, şi pe urmă totul sc aprinse în capul meu. Auzeam cu o acuitate îngrozitoare vocile umede din subsolurile în care zăcusem, totul se suprapunea şi eu nu mai înţelegeam de ce mă aflu aici şi nu în altă parte, co borând scările umede şi străbătând obscure coridoare şi auzind bocancii soldaţilor însoţitori sau cizmele subofiţerilor ce ma urmau şi apoi zgomotul sec al unei uşi metalice ce se închidea, şi venea statul în picioare, ore întregi, bănuind că cineva, prin zidul cenuşiu, te studia cu un ochi sagace. Era imposibil să nu ştiu câ dincolo de el aştepta cineva ca eu să obosesc, să simt ne
IANUS
1109
voia dă a mă tezema de peretele aspru şi să aud o voce din tavan, pornită ca o avalanşă dintr-un microfon: „Deţinut, nu te rezema" şi iar aşteptare şi nu naşterea unei nelinişti care oricum venea odată cu oboseala, ci pânda reciprocă, pentru că şi eu îl pândeam pe anchetator, şi el trebuia să obosească, deşi la două, la două ceasuri, sosea altcineva şi punea aceleaşi întrebări şi nu era atât faptul că voiau să afle ceva ce poate nici nu-i interesa, cât îmi încercau rezistenţa, pentru că ei ştiau că nu făcusem nimic, cum nimic nu făcuseră nici ceilalţi, ţăranul care folosise un ziar pentru nevoi ce nu pot fi numite şi ghinionul lui fusese că nu se uitase pe dos, unde era chipul Mustăciosului, şi-1 bătuseră atât pentru asta că nu mai reuşea să vorbească, sau, celălalt, micul funcţionar de la o arhivă de raion care, sâcâit de atâtea ştiri după lungile lui ore de serviciu, îndrăznise să închidă cu brutalitate difuzorul tocmai în timpul unui discurs al Anei Pauker, şi vecinul care râvnea de mult la o extindere a spaţiului locativ îl denunţase şi obţinuse ceea ce râvnise atât de mult, şi pe acesta îl găsiseră cu beregata tăiată de un blacheu ruginit, cine ştie cum obţinut, inverosimilă moarte, operă a unei teribile voinţe. Şi câţi mai fuseseră, tânărul şocat de atâtea bătăi, care spunea câ voia să arunce Arcul de Triumf în aer cu dinamită... Cohorte de chipuri nerase, pământii, scormonind pământul cu nişte unelte primitive şi implorând pe turnătorii care măsurau cavourile săpate într-o lungă zi de vară în stepa dobrogeană, în stâncă, să li se dea un calificativ de trecere, pentru că altfel li se arunca mâncarea în nisip şi porţia de apă şi de acolo nu mai scoteai nimic. Unde era boxerul negricios ce nu mai putuse răbda şi îşi zdrobise capul de pereţi cu o furie cutremurătoare şi-1 găsiseră prăbuşit sub zidul pe care rămăseseră cheaguri de sânge imense şi oase stâlcite, un cadavru din care numai trupul solid mai fusese întreg, faţa obişnuită cu upercuturi şi swinguri arătând la ora descoperirii ca o piftie fără identitate, tamponată parcă de o locomotivă. Şi înmormântarea lui întt-o dimineaţă în zoti, când „cerul era de o cruzime fără margini", un cer lim-
1110
EUGEN BARBU
1ANUS
1111
perje, neîndurat, necruţător, văzut dintr-un mic patrulater de închisoare, sub privirile paznicilor căţăraţi pe un zid crenelai, şi mereu în auz frecătura închizătoarelor de automat, mereu aducătoare-aminte de moartea care te pândea la fiecare gest neobişnuit... Şi setea, lunga sete din vagoanele plumbuite, când cei mai slabi îşi băuseră propriul pisar şi vărsaseră şi se zvârco liseră rrei zile, cu mâinile adunate pe pântece...
Craig povestea că un amic de-al lui îl dusese alaltăieri în Soho cu un taxi. „Am nimerit la nişte falsificatori de bani, zicea amuzat. Prierenul nu avea lire să-i plătească taximetristului si l-a rugat pe şofer să-1 urmeze într-o curte. Am intrat cu toţii: eu, cel ce ne conducea şi prietenul într-un fel de magazie. Cei dinlăuntfu nici nu s-au sinchisit, puneau lirele falsificate la uscat, ca rufele. Omul care mă invitase a luat o hârtie şi l-a rugai pe şofer să aştepte până se usucă. Acesta nu s-a mirat de nimic, a dat restul, mulţumind pentru că i se lăsase ceva în plus şi pic case." Pe urmă, văzând că mă amuz ascultându-i poveştile, mi-a mai spus că odată, în Franţa, pe când făcea contrabandă cu ceasuri elveţiene, ce i-a venit unuia cu care călătorea? Să facă un mic tur în jurul Parisului. „Eram cam băuţi şi într-o jumă tate de oră provocaserăm un accident: ciocniserăm o altă ma şină. A venit poliţia; eram încărcat ca o albină cu ceasuri pe sub haine, le purtam la mine, nu le lăsam în hotel de frica indiscreţiei femeii de serviciu. Treaba a durat destul, dat s-a terminai cu bine, pe poliţişti nu-i interesa decât procesul verbal". Cei din jur râdeau de se prăpădeau, se ivise la masa noastră Franklin Dee, proprierarul casei de discuri, abia scăpat de tirul Sarahei Milles, păr alb, grizonat, aerul lui Sinatra, după afacerea cu gangsterii de la cazinoul din Las Vegas, ceva de cântăreţ ratai cu siguranţă, care şi înşfăcase o sondă cu gin amestecat cu vodca rusească şi o băuse cu sete. „Hello, Frank, care-i situaţia?" îl cerceta atent Craig. „Proastă, dragul meu; fata vrea un contract la o sumă ce m-ar ruina şi, pe deasupra, nici nu are voce", după care mi se adresase în franceză, ca să nu rămân în afara con
Î
versaţiei: „Au înnebunir cu toţii, actorii ăştia de cinema, au boală acum să imprime discuri şi încă să le şi vândă, dar de asta ne ocupăm noi şi vă rog să mă credeţi că nu e deloc uşor"... Pe urmă trecură la alte subiecte. Directorul casei de discuri era înfomerat, ceru ceva de mâncare importantului personaj care veghea ca toată lumea să fie cât mai repede şi mai bine servită. Pat, ceva mai înveselită de băutură, îmi şoptea că ne aflăm „într-o veritabilă casă Rotschild" şi mă ruga să observ boaseria roşie, din lemn de cireş, a barului de alături, ceea ce eu mă pre-făcui că fac cu destulă atenţie. Pe lângă noi treceau chelnerii italieni, cărând tipsii armeneşti cu indescifrabile desene, deasupra cărora fumegau ibrice de aramă sau sticle de şampanie cu glazuri de gheaţă şi lungi pahare cu picior, în care fuseseră aruncate patetice flori exotice sau frunze roz. Fumul crease o cortină între noi toţi, crinii din covoarele roase abia se mai vedeau, dincolo de uşile înalte cu geamuri de cristal se ghicea o terasă. Doi ficuşi uriaşi se plecau încet la mişcarea violentă a maître d'hotel-ului care dirija mica armată ce aducea căpşuni îngheţate în stive de frişca uriaşe, ridichi sofisticate, supe negre şi fără gust, cum bănuiam, fripturi necunoscute, palide şi devi-talizate, sosuri de culoarea morcovului, totul un holocaust al pântecului, înnobilat de zâmbetele profesionale ale chelnerilor, de trandafirii de un roşu atât de îndoliat, cum scrie Katherine Mansfield, încât păreau să se fi reîntors pe tulpina lor după ce muriseră... „Dar de ce le trebuise asta?, mă întrebam eu, şi sâ mă ia dracul dacă eram beat, de ce trebuise asta?" „Pentru ca să ne facă frică, să ne facă friiiiiiică", striga un glas în urechile mele asurzite. „De cine trebuia să ne fie frică?" întreba iar demonul acela necunoscut. „Şi de ce să ne fie frică? Pentru că noi pentru asta ne bătusem, ca să nu ne mai fie frică". Ciocnirea cupelor fine şi femeile acelea străine erau încântătoare, ar fi trebuit să mă facă sâ mă simt fericit, dar ceea ce mi se întâmpla era numai plata pentru lunile acelea înspăimântătoare. „Plata, domnule, nu înţelegi?" „Trebuie să uiţi!" „Dar asta nu se uită,
1112
EUGEN BARBU
IANUS
1113
asta nu se va putea uita niciodată." Noi, comuniştii, pentru altceva ne bătuserăm, şi, iată, veniseră nişte străini de neam şi ne luaseră locul şi voiau să ne facă frică şi nu ştiu dacă mie mai putea să-mi mai fie frică de altceva decât de propriile amintiri, de ceea ce era imposibil de a mai fi şters din memoria mea, pentru că nu mai puteam să privesc un zid fără a nu mă gândi la chipul strivit al boxerului, pe care-1 văzusem înainte întt-o gală de box, la lumina reflectoatelor, câştigând un titlu european, şi pe urmă cine ştie unde se îmbătase şi cine ştie ce zisese şi ttebuise să-1 ducem la groapă în lumina aceea înspăimântătoare a zilei: un chip ca o piftie, fără identitate, fără ochi, fără gură, ce forţă trebuia să fi fost în omul acesta ca să se ucidă într-un mod atât de înspăimântător şi cât îşi dorise sfârşitul şi ce-i provocase o astfel de teribilă dorinţă de moarte!
Franklin Dee povestea ceva amuzant: „In urmă cu câţiva ani, mă aflam în Brazilia, trebuia să stau cel puţin doi ani, şi directorul meu mă adusese în mijlocul societăţii englezeşti de-acolo. Era o societate încremenită, rămasă în urmă cu un secol, nişte englezi uitaţi în Brazilia din veacul al XlX-lea, semănând cu cei din romanele lut Maugham. Aveau femeile lot, câinii lor, pederaştii lot, lesbienele lor, mă rog, tot tacâmul, plus bunele maniere de acum un veac. Femeile, când m-au văzut -eram mai tânăr, nu vă uitaţi la părul meu alb - s-au însufleţit, credeau că sosise între ele, în sfârşit, un bărbat care-şi va face datoria, pentru că soţii lor uitaseră să şi-o facă". Bobby râsese cu îngăduinţă şi ne explicase că auzea povestea asta cel puţin a treizecea oară. „E numărul lui", conchisese, şi făcuse semne discrete chelnerului cel mai apropiat.
Când am părăsit Elefantul Alb, afară, spre Bloomsbury, treceau cu mare zgomot de sirene pompierii. „Ce s-a întâmplat?" făcu Julie. „Cred că e un foc undeva", spusese şi Craig, absent. „Merg bine incendiile şi pe aici, îmi şopti Cheshire, rentează!" Pe urmă ne târârăm prin Soho puţin, privind vitrinele încărcate de poze porno, reclama skin-flexurilor. Am mai poposit un
. * ceas la Les Ambassadeurs ca să luăm câte un Hennessy şi o cafea şi, pe când cerul devenise verde ca frunza ceaiului de Ceylon, deasupra Londrei, ne-am oprit în faţa hotelului Londonderry,
I. care apăruse în ceaţa de dimineaţă ca o navă, a bunei speranţe, [■ învăluită în propriul somn, în moţăiala portarilor galonaţi şi .   în fâsâitul uşor al lifturilor cate urcau goale spre etajele oculte, j.-s5t- aruncate deasupra Hyde-Park-ului, privind prin ferestrele lor, oarbe la această oră, infinitul...
„Marea poartă a Kievului" din „Tablouri dintr-o expoziţie" de Musorgski, mi-o revelase pe Cheshire. Sala elegantă de la Albert Hali era pustie, mă ascunsesem într-un fel de firidă prin care abia se strecura lumina unui palid bec şi privisem indiferent un timp marea orchestră condusă de un suedez cărunr, înalt, gesticulând ptea evlavios patcă penttu muzica aceea solemnă, şi pe urmă am auzit-o lovind clapele pianului într-un final ce abia putea fi presimţit. Repetau pentru a treia oară, undeva într-o galerie din stânga, silueta lui Bobby şi-a lui Craig ca „nişte îngeri reci luminoşi" într-un vittaliu, sosiseră mai târziu, nu făcuseră nici un fel de zgomot, nici nu îndrăzneau să se aşeze şi pianul acela era tapat cu o forţă pe care nu i-o cunoşteam, alămurile zornăiau umplând aerul de o muzică fesrivă, exotică, vedeam hoarde multicolote intrând pe sub arcuri de triumf, trecusem de partea încărcată de melancolie, acum totul lua sfârşit într-o jubilaţie stranie. Se făcuse un moment de linişte, o singură secundă, dirijorul îmbrăcat într-un pulovet de culoarea frunzei arse se întorsese spre locul unde Cheshire sta încă nemişcată sub farmecul propriei interpretaţi. Şi-atunci o parte a orchestrei se ridică la semnul suedezului şi aplaudă cu arcuşurile pe spinarea viorilor, era ca un ropot de ploaie şi, în mod neaşteptat, Bobby izbucni într-un strigăt care aducea cu acela al unui cow-boy ce-şi cheamă caii din preerie, fu urmat de şi mai nebunul Craig, care fluieră în semn de simpatie, şi
1114
EUGEN BARBU
IANUS
1115
pe urmă nu mai ştiui ce se întâmplase. O luaseră pe sus, i> duseseră la cabină, ei, şi suedezul, şi violoniştii, şi pe mine ma uitaseră în colţul acela al sălii şi după mai bine de o jumătate de oră îşi aduseseră aminte că mai existam pe lume. Stam în acelaşi loc, cu genunchii la gură. Sala se golise. O femeie de serviciu se strecura printre şirurile de fotolii cu un aspirator de praf, făcându-şi cu conştiinciozitate munca.
Mă descoperiră în semiîntunericul sălii, Cheshire, urmata de suedez şi de Bobby, cu Craig, vorbind tare şi gesticulând. Aveam de gând să mergem undeva pe Oxford Street să mân căm la repezeală cu toţii, căci trebuia să se reîntoarcă la repetiţii-. Mă salutară derizoriu, şi eu simţii din nou senzaţia aceea de gol în stomac pe care mi-o lăsase totdeauna o astfel de atitudine în ce mă privea. „Prinţ consort, asta eşti, să-ţi intre bine în cap", dar le zâmbii şi-i lăsai s-o laude pe Cheshire, despre care Bobby spunea că l-a întrecut pe Horowitz, interpret de neegalat al acelei bucăţi a lui Alusorgski. Pe urmă, ne urcarăm în Rolls-u\ lui dc culoarea cafelei cu lapte, cam înghesuiţi, dar acceptându-ne, şi Bobby, deşi conducea, nu renunţa să-i arate femeii de lângă el afişele roşii care umpleau zidurile Londrei cu numele ei, alături de cele ce anunţau premiera lui Godspell, In sfârşit, strecu-rându-ne printre autobuze, pline de sudoarea subţire a unei ploi de primăvară, ajunserăm într-un local vienez, plin de căni, dc farfurii şi talgere, de fete în costume tiroleze şi de domni cam ameţiţi care beau bere şi se agitau la mesele înghesuite dibaci unele într-altele. într-un fel de loggie luminată cu lămpi mascate discret ne aştepta Franklin, care se ridicase şi ne oferise locurile, făcând semne discrete chelnerilor ce încălzeau la o flacără paharele în care urma să fie turnat coniacul. Atmosfera era însufleţită, Cheshire vorbea mult, nu mai avea deloc aerul acela din partea finală a „ Tablourilor", când o văzusem pentru prima oară transfigurată, cu nişte ochi arzători pe care nu-i mai putea ascunde nici măcar lumina săracă a scenei. „Ce spui, cum am cântat?", mă întrebase în fugă, înainte de a se sui în limu-
4
zina lui Bobby. Mormăisem ceva, dar ea nu băgase de seamă indispoziţia mea, îi asculta pe ceilalţi şi aceştia nu mai conteneau cu laudele, sărutându-i mâinile şi anticipând un succes monstru şi asta-i plăcea nespus de mult, dispărusem pentru ea definitiv, eram un pasager oarecare în acel mare automobil de lux, aş fi luat un avion ca să plec mai repede la Bucureşti, dar mi se părea că totul ar fi fost prea teatral, buna-cuviinţă cerea să mă bucur tăcut, disetet, de acest succes al ei. începui să beau metodic, cum făceam în astfel de situaţii, coniacul prăjit, cum îi spusesem imediat în gând, avea un gust patşiv, dat dacă aş fi reperat doza asta fierbinte, mă tufleam, aşa că la al doilea rând trecui pe cinstitul whisky, din care nu murise încă nimeni. Un bărbat ridicol, gras şi puhav, îmbrăcat în pantaloni scurţi, tirolezi, voia să facă atmosferă şi scotea triluri alpestre ca să acopere glasurile amestecate din jur. Nu-1 asculta decât o doamnă beată criţă ce mima buna dispoziţie, dirijându-1 cu un braţ flasc. Miros de carne friptă, de scotch, nu mă amuzam deloc, noroc că se ivi la masa noastră un tânăr roşcovan, cu mutră scandinavă, care se recomandă David şi nu mai reţinui cum, cu un glas gutural de East End, vulgar şi nepozat, băiat înfipt, care o şi măsură pe Cheshire cu ochii lui de pickpoket, scormonind în ei ca într-un puţ adânc. Craig îi făcea conştiincios biografia în franceza Iui aproximativă, ajutat de Franklin Dee din când în când. „E directorul staţiei-pirar Odiseea, spunea. Postul său e pe cale de a fi depistat, deocamdată şi-a încetat emisiunile cate nu mai au loc decât sâmbăta, emiţând numai muzică pop şi reclame." „Dar cum e plătit?" întrebasem curios. „Simplu, prin bănci, are un cifru şi cei ce aud că li se face reclamă, ştiind câtă lume ascultă aceste posturi ilegale, depun suma cerută la sfâr-şirul lunii prin corespondenţă, conform unei legi nescrise." „Şi Poliţia?" „O, face şi ea ce poate. Auzi, David, domnul întreabă cum scapi de copoi?" Mi se tradusese întrebarea şi răspunsul venise prompt: „Deocamdată postul e mobil, ca studiou am câteva garaje în diferite cartiere, mutăm postul de colo-colo cu
1116
EUGEN BARBU
1ANUS
1117
ii
a ui
va ce
maşinile, emisiunile sunt scurte." Intr-o zi tot o să-1 prindă, dar până atunci va avea destui bani pentru ca să se apuce de ceva mai serios, zisese Craig. „Am mulţi amici în millieu şi chiar in poliţie, mă mai asigurase respectivul, când aceştia simt că mi-au dat de urmă careva mă anunţă şi postul tace câteva săptămâni. Nu e prea uşor, în schimb e amuzant." Ceruse supă de linie, macaroane cu sos de roşii â la raviogii şi o îngheţată, părea un tip paşnic, poate numai mutra lui de golan din Soho era cam nepotrivită pentru morga lui Bobby şi a lui Franklin, dar ei nu se sinchiseau. In local mai pătrunseseră nişte zidari, cu tren in guri murdare de var, cu plete hippy şi cu un aer bestial, ca acel; al omorâtorilor nevestei lui Polansky. Bobby îi amintise 1 Cheshire, apoi, că a doua zi avea conferinţa de presă, nu cum să întâtzie sau, Doamne fereşte să lipsească, pentru că tot ,_. făcuse el până atunci se ducea de râpă. Se uită întt-un carne, plin de date şi nume, citi numele cronicarilor muzicali de la cele mai mari ziare din Anglia şi bifa pe cine invitase, subliniind pe cei pe care-i mai avea de invitat. Craig prelua lista, trebuia s-o dea lui Par, care făcea totul, era vorba de mici scrisori însoţite de cadouri, de amabilităţi şi chiar de ameninţări discrete faţă de cei pe care amicul lui Cheshire îi finanţa. Pe urmă ni se aminti la amândoi că după conferinţa de presă rrebuia sa mergem la proprietatea lui de la Richmond, de asta avea să aiba grijă tot Craig cu Pat, cina se stabilise să înceapă la ora tradiţională, adică Ia 19, dar cu drumul, cu o scurtă plimbare de acomodare, rrebuia plecat, cum stabili el pentru Craig, în jur de 16, s-a înţeles? Se înţelesese. Ne ridicasem, nu de toi ameţiţi, penttu că oamenii aceştia nu ştiau să petreacă, pentru ei mesele însemnau exact ceea ce erau: un timp destinat să te hrăneşti, să iaci o pauză între nişte întrevederi şi pe urmă să te întorci la afaceri cât se poate de limpede la cap.
Londra era înecată într-o ploaie de culoatea pucioasei, o ceaţă uşoată învăluia tutlele catedralei Sfântul Paul, pe lângă care trecurăm. Eu aveam să mă odihnesc la hotel până termina
l
r ■
Cheshire repetiţia de seară, suedezul părea mai proaspăt decât oricând, directorul staţiei de radio-pirat ne promise o vizită la sediu, la unul dintre sediile misterioase ale acestei întreprinderi şi ne despărţirăm, luând-o care încotro. întâi voii să mă învârt puţin prin centrul Londtei, să mă mişc niţel printre mormintele de piatră pe care călcau nepios turiştii la Westminster Abbey, dar eram sătul de poeţi şi de oameni politici, de celebrităţi şi de date, preferam muzica de la radio şi priveliştea Hyde Park-ului, de sus, de la fereastra camerei mele. Mereu morminte şi reclama asta a morţii, dobânda pentru viaţă, uscarea feţei celeilalte de cerneală, sugativa pe care citim invers că după plăcere vine suferinţa şi după viaţă - moartea. Stupide gânduri londoneze, într-o după-amiază când nu băusem destul, care se risipi într-adevăr când ajunserăm spre înserate la Richmond, pe strada numiră A regelui, în faţa unei clădiri vechi de un secol, cum ne asigură Craig. ,A plătit o mulţime de bani, dat aşa obişnuim aici, trebuie să investim în ceva ce poate fi uşor vândut şi la un preţ poate şi mai bun." Parcase întt-o mică curticică, în faţa unui castel în cate murise prima Elisabetâ a Angliei. Ploua prea tare pentru a face plimbarea propusă în jurul casei lui Bobby. Peluzele de gazon pe care se jucau copiii, placându-se ca la rugby, nepăsători la firele de apă ce le şiroiau pe haine, erau umede. Mirosea crud a frunză puttezită şi de sus, din plapuma de nori cenuşii, foarte lăsaţi peste acoperişuri, se auzeau bang-im\e prelungite ale reactoarelor. „Cum pureţi să staţi lângă un aerodrom?" întrebai pe Julie, care ne întâmpinase. „A, acum e bine, locuiam şi mai aproape, într-o casă mult mai frumoasă şi mai confortabilă, dar nu am mai rezistat. Aici nu e atât de rău, nu avem decât traseul pentru Europa, cel puţin am scăpat de o jumătate dintre curse. Asta e mult". Făcuserăm turul proprietăţii: casa lui Bobby, ridicată pe trei niveluri, era îmbrăcată în lemn bun, ceva între cottage şi o vilă tradiţională, în mochetă galbenă, cu un cămin de piatră jos, în faţa căruia se aflau pick-up-uii şi fire electrice ce atârnau neglijent, difuzoare stereo-
1118
EUGEN BARBU
IANUS
1119
fonice bine mascate şi discuri, benzi de magnetofon, casele mici, reproduceri de tablouri celebre, ceea ce dădea un aer deo dată ieftin acestei case, un aparat de proiecţie de film, un mic ecran ce se putea strânge, dale de piatră albă strălucind de atâla frecat cu ceară, un fel de fotolii rurale, comode, şi o canapea mică, pe urmă etajere pentru discuri şi iar benzi de magnetofon, o discotecă complicată, cu etichete pentru interpreţi şi nume de orchestre, la primul etaj două dormitoare tapetate cu hârtie roz cardinal, false cămine încălzite cu electricitate, de unde Ohl Court House arăta primitor. Sus de tot se afla mansarda pentru oaspeţi, unde aveam să dormim cu toţii în noaptea aceea, Craig, şi un compozitor din Milano, Reverbery, cu care ne strânseserăm mâinile, mici odăiţe cochete sub acoperişul repede, peste care cădea ploaia ce se mai potolise. Ne teîntorsesem în mica sufragerie luminată cu lumânări, nu era încă ora de masă, aşa că Bobby ne împrumută câte o umbrelă şi ieşirăm printr-o terasă într-o mică grădină, plină de iarbă şi de clemarite înca neivite, dar pe care proprietarul le lăudă cât putu. Tamisa era în apropiere, deschisesem o mică portiţă şi trecusem un pod vechi peste braţul îngust al râului ce mirosea a catran, privind un alt castel, al lui Edward al III-lea, ridicat în jurul lui 1570. Bobby îmi spuse câ Richmondul era oraşul de week-end al actorilor şi oamenilor cu bani de lângă Londra. Furăm înconjuraţi de câini prelungi, roşii, de vânătoare, cu păr lins, ca îu filmele tradiţionale englezeşti, prietenoşi şi jucăuşi, lătrându-ne amabil, după care ne întoarserăm la cină: somon, friptură cu morcovi, vin negru, fructe şi cafele, apoi ne instalarăm la televizor ca să vedem fotbal - asta în ce priveşte partea bărbătească - femeile bârfind încă într-un salonaş până când se rrecti în odaia cu discuri a lui Bobby, care întinse o bandă ca să-i ascultăm muzica pentru un film aflat în producţie: ceva trist, bine orchestrat, aducând cu muzica din Doctor Jivago. Coniacul era foarte bun, după aceea şi femeile găsiră un subiect comun: fantomele. Julie povestea că al doilea motiv pentru care
•i II
părăsiseră vechea casă, aflată cam la 30 de kilometri de Richmond, era faptul că era „bântuită". Cheshire, care parcă tocmai acest lucru îl aştepta, saliva cu plăcere. „Spune-mi, le-ai văzur?", o întrebase cu o curiozitate lacomă pe Julie. „Cred că nu pot să spun asta, dar oarecare consideraţii pot face. în general, fantomele sunt de gen feminin, zisese, le plac pălăriile." „Ce spui?" se miră atât de mişcată Cheshire, încât ceilalţi izbucniră în râs. Julie vorbea foarte serios, cred că nu glumea deloc, de altfel nici Bobby n-o contrazisese, nici nu avea aerul că vrea s-o dezmintă, o făcea din plictis sau din bună creştere, nu-mi dădeam bine seama. „Da, conrinuase Iulie, într-o zi mi-a dispărut o pălărie la care ţineam foarte mult şi pe care o închise-sem bine într-un gemantan. Am căutat-o de-am înnebunit şi nu a fost chip s-o descopăr. Ahia după doi ani, am dat de ea, exact în acelaşi geamantan, care tot încuiat era." „Ce spui?" făcuse triumfătot Cheshire. „Big, povesteşte tu chestia cu cămaşa ta din China, o cămaşă tropicală, o frumuseţe, cumpărată la Shanghai, ceva în dungi portocalii, la care ţineai foarte mult, la fel, am căutat-o o vară întreagă, era în geamantanul cu lucrurile de vară, n-a fost chip s-o găsim, era să dăm afară femeia de serviciu, am crezut că am pierdttt-o mergând la vila de la munte, după ce căldura se sfârşise şi venise iarna, viscolul, am găsit-o în geamantanul cu lucrurile de vară. Ce spui, domnu' Big?" mă interogase final, cu un ton triumfător. Nu mai aveam nimic ele spus, numai că eu nu credeam în fantomele feminine şi spiriduşii lui Cheshire, dar din moment ce rudele lor englezeşti făceau cam aceleaşi lucruri, trebuia să mă resemnez şi să-i dau dreptate. Dar asta nu-i ajungea lui Cheshire, o victorie locală, la mine, trebuia să-i recomande lui Julie şi o reţetă: „în general spiriduşii mei nu rezistă dacă aşez două beţişoare în cruciş." Julie ştia şi ea metoda, dar declară câ nu totdeauna reuşeşte să-şi recapete lucrurile în felul acesta. Pe urmă discuţia se prelungi, noi ne cam îmbătaserăm, dar Craig ne asigură că şi la Turnul Londrei se întâmplă lucruri ciudate. Noaptea, paz-
1120
EUGEN BARBU
nu ni
nicii care nu ajung la balamuc şi ies la pensie, mărturisesc p ziare, în memoriile pe care le publică contra unor sume bu cele, că au auzit şi chiar au văzut reginele descăpăţânate trecând prin coridoare. „Brrrr!", făcuse Cheshire, nesimţind nici un lei de oboseală, deşi eu îi amintisem că ziua concertului se apropia şi nopţile acestea încărcate de poveşti senzaţionale n-or să-i faci prea mult bine. Se schimbaseră trei rânduri de lumânări, Bobby ne pusese o altă bandă cu muzica Iui mai veche, ceva între mc lodia din Love Story şi Un bărbat şi o femeie. Nu eram muzician, dar îmi plăcea să strecor intrigi şi le amintii că în ce priveşte melodia cancerului, ea era ciupiră din Schubert, dar asta nu avea nici o importanţă. în sfârşit, după încă un ceas, ne strecu rarăm fiecare în mica lui încăpere de la mansardă, ascultând urletul din cer al reactoarelor, care se ridicau de pe Heathrow şi străpungeau cerul cu un geamăt apocaliptic.
Citisem undeva că eroina unui roman era ucisă de un ne nufăr, care creştea la infinit în ea... Aşa mi se părea în acea dimineaţă însorită Cheshire, credeam că va muri de orgoliu. Ziare, reviste, o spumă de hârtie o acoperea, cerea mereu oran jadă stewardeselor care îi aduceau pahare cu picior, surâzând cu acel veşnic surâs profesional în care intră şi puţină milă şi o politicoasă înclinare a capului „ce vreţi să vă facem, doamnă, aici dumneavoastră sunteţi cea servită, când terminăm cursa vom cere şi noi altora să ne aducă pahare cu oranjadă." „Citeşte, citeşte", spunea aproape isteric Cheshire, triând nervos ziarele şi revistele ilustrate. „Iţi place? I-am terminat, le-am arătat eu flegmaticilor ăstora ce înseamnă o pianistă..." „Citeşte, citeşte..." Şi eu: „Da, draga mea, e foarte bine, e foafte bine." Mă privea puţin intrigată, cam de sus, cu ochii ei de culoarea leuşteanului, în care mocnea, ca o mare sub care stă un vulcan, orgoliul cel mai nemăsurat. „Citeşte, citeşte!", suna repetat sfatul ei plin de încântare de sine. Alături de noi, o babă speriată.
1ANUS
1121
care călătorea pentru prima oară cu avionul, o întreba din trei în trei secunde pe Cheshire când ajungem la Roma? „Peste două ceasuri", îi răspundea ea de fiecare dată, cu răbdare. Pe urmă, fetele acelea de 18 ani, înalte, în taioare verzui, cu pălăriuţe pe o sprânceană şi pantofi cu tocuri care le făceau şi mai înalte, ne aduseră ceva de mâncat, baba începu să molfăie, nu ştiam cine era, dar o uram din tot sufletul, nu-mi plac oamenii care leorbăie supa sau care aspiră mâncarea ca ventilatoarele, semn că puţin le pasă de ceilalţi, deşi acelora le vine să vomire auzind stomacurile lor ghiorţăind şi trăind fizic satisfacţia de a funcţiona, cu poftă, cu o sănătate ce trebuie pedepsită şi, Doamne fereşte, nu trăisem între lorzi, dimpotrivă, dar pe nici un sărac nu l-am auzit vârând supa în el ca într-un canal, numai că fiinţa infernală de lângă noi scăpa totul pe rochia lui Cheshire, care, culmea răbdării, nu spunea nimic, o privea îngereşte şi nu mânca deloc, într-atât ziatele acelea pline de fotografiile ei, de comentariile plătite, probabil, Ia linie, de Bobby, o scoseseră de pe şine. Când s-a trezit şi cu furculiţa acelei neveste de docher, sau ce pizda mă-sii era baba aia, pe fusta ei, am crezut că o ia la palme, dar ea i-a surâs blând şi şi-a şters pata de muştar cu şerveţelul de hârtie, zâmbindu-i înţelegător, o, asta m-a enervar cel mai mult, cu mine eta cu mult mai necruţătoare, dar ea socotea probabil că răbdarea în faţa babei era o răsplată pentru triumful său londonez de la Albert Hali Sub noi, Mâneca, vânătă, încărcată de spumă, avionul torcea blând, era o plăcere să călătoreşti într-o astfel de zi după atâta ploaie şi umezeală. „Citeşte, citeşte!", mă îndemna imperativ Cheshire. „Am citit, draga mea", spuneam de fiecare dată, mă bucur mult". „Mă bucur mult, mă îngânase deodată, parcă ţi-ar părea râu că am avut atâta succes..." Trecea un fel de sportiv mătăhălos pe lângă fotoliul nostru, nevestei de docher sau ce mă-sa era i se luau farfuriile de plastic din faţă, rochia neagră, largă, puţind a urină încă, cu tot amestecul de parfumuri din acel compartiment zburător, era plină de firimituri, în viaţa mea nu am
1122
EUGEN BARBU
IANUS
1123
văzut un animal mai respingătot decât acea bătrână care rumiy,.i încă, tâmpită de frică, privind marea de sub avion şi neînlele gând ce se petrece cu ea. „Nu pricep ce-mi spui...", am zis suni. „Ştii bine ce vreau să spun", se auzi răspunsul răspicat de lângă mine. Succesul o făcuse şi mai frumoasă, cu pletele ei aurii sub curentul micilor instalaţii de aer, părea că va decola de pe locul acel glisant şi se va ridica în văzduh, părăsindu-mă definitiv. „Ţi-aş fi foarte recunoscător dacă mi-ai spune ce înţelegi ptiu fraza asta «ştiu eu ce trebuie sâ pricep»"... Trecusem Mâmr.i. ne aflam probabil deasupra Spaniei sau a Franţei, nu ştiam bine ce itinerar avea avionul ce ne ducea la Roma, la „prinţii mei", cum spunea Cheshire, cu aerul că are un grajd în care, pe lângă alte minuni: escroci din millieu, şefi de staţii-pirat, poseda st câţiva prinţişori, veritabili, să nu crezi altceva, dar dacă soco team bine, se găsea chiar un senator american, gata-gata dc câteva oti să devină preşedinte al Americii, şi atunci ce dt.u u ne-am mai fi făcut?... O tăcere grea se aşternuse întte noi, abia aşteptam sâ aterizăm, să fac ceva, să sparg un obiect. „ l'e-ani înttebat ceva, insistai, ar trebui să-mi dai o explicaţie..." Nu nu răspundea, acum zâmbea ironic, cuiva aflat dincolo de nouţii de sub noi. „Te tog foarte mult, poate ar trebui să ne explicam odată şi-odată... „Ei, bine, dacă vtei tu..." „Vreau..." „Dc t c nu ai fost la concert?" De data asta îmi era greu să-i răspund. „Aş vrea să mă înţelegi bine..." Vorbele veneau greu. „Am fosi la repetiţia aceea, mi-a ajuns. Succesul are în el ceva narcotic să ştii că l-am avut şi eu, cunosc bucuria pe care o simţi, dai asta nu e suficient, trebuie să te gândeşti tot timpul şi la cclălali. chiar dacă acest sentiment te copleşeşte. Nu cer pomană, nu ii cer nimic, dar când mai pleci undeva, nu mă mai lua cu tine, nu că nu aş putea să suport succesul tău, pentru că-1 suport, ceea ce nu mai pot înghiţi este neglijenţa ta, am devenit un obiect. Mă arăţi celorlalţi cu aerul că spui: «Am de toate, în înaltele şi un soţ», asta nu se poate răbda. Ei nu mă cunosc, ma cred ceva între un impresar şi un hamal cate cară bagajele tale
prin gări şi aeroporturi. Dacă pricepi, totul e OK. Dacă nu, n-ai decât să mă interoghezi din două în două minute dacă am citit ce scrie presa engleză despre tine. Am citit cât înţeleg eu, e foarte bine, te sfătuiesc, pentru că nu ai acest obicei, să decupezi toate atticolele şi să le arăţi imbecililor noştri care, dacă nu vii cu patalama de la Paris sau de la mama dracului, nu te bagă în seamă, l-ai făcut ptaf, foarte bine, dar nu mi-o mai spune mie, adu-ţi în casă cele zece amice cu care joci bridge şi beţi cafea şi povesteşte-le până te vei sătura ce a făcut publicul englez atât de reticent după ce ai terminat să cânţi. încă o dată, mă bucur din toată inima că ai avut succes, dar nu mă mai lua ■ niciodată cu tine. Cumpătă-ţi un fox-terrier, ceva, un câine bun, şi trage-1 de zgardă, atâta îţi cer, şi cu asta, dacă socoteşti că e timpul să încheiem, să spunem că ne-am zis unul altuia ceea ce aveam de spus..." Avionul torcea blând, era un „Caravelle" minunat, care mergea ca tras de o aţă, o riglă: nici o zgudui-ttiră, nici o cădere în gol, poate că şi ziua asta minunată era de vină, adormise şi nevasta docherului, sforăia uşor, nu brutal, cum m-aş fi aşteptat, parcă era un ceainic pus la foc mijlociu, totul redevenea minunat. Cheshire nu spunea nimic, făcea ceva şt mai rău, plângea tăcut, îi zăream numai lacrimile de-a lungul obrazului frumos, plin de lumina succesului de până atunci. Ziarele acelea, care o acopereau cu totul, devenisetă nişte hârtii murdare, de care nu mai avea nevoie...
Şi eu mă visam acolo, sus, în Poiana, cu căţelul Gică Doi, care era să fie sfâşiar de lupi într-o iarnă cumplită, peste doi ani de la acest episod, între merii înfloriţi prin iunie, nişte meri încărcaţi cu îngeri, cum spunea ofticoasa aia de Katherine Mansfield. Si să stau singur şi sâ încui poarta de fief şi să privesc numai la munţii încă ninşi în măreaţa lor singurătate, de dimineaţă si până seara, să privesc iarba aproape neagră de atâtea ploi, să fac focul mărunt la gaze şi să schiţez ceva leneş pe planşele mele,
1124
EUGEN BARBU
IANUS
1125
să-mi aduc aminte de tot ce mi se întâmplase, dat, penuu Dumnezeu, să fiu singur, pentru că mă plictisisem de toai.l curtea aceea, de avocaţi, papagali, curve, saltimbanci şi alte di hanii care veneau cu micile lor minciuni, cu zvonurile lor, cu bancurile lor, cu tot rahatul ştirilor culese din lada de gunoi a Bucureştilor. Cum spuneam, fuseseră câteva femei, câţiva amici, ca Felix Mesiodax, care mânca pe vremea aceea des la noi, deşi arăta ca o scovergă, până aflasem abominabila ches tie cu cenuşa luată de la Crematoriu, era un tip inteligent, vesel, invitat peste tot pentru că îşi bătea joc de orice şi asta făcea bine rânzei noastre în care se aflau pietre mari cât oul de bibilică, penttu că nu aveam ziare şi dacă ele existau minţeau, îi dădeau zor cu cifre fardate, cu ştiri alese cu grijă, cu laude nemaipo menite, cu primiri triumfale de regi, preşedinţi, cu Watergatc de mai târziu şi cu Nixon, care dăduse chix şi el ca ulrimul bor faş, dar câte nu erau în această varză numită ziar, ce de minciuni, ce de sfaturi asezonate, ştiri şi fotografii venite prin satelii, contra 30 000 de dolari transmisia, tocmai de la curul pămân tului, prin cablu, prin radar, prin laser şi alte invenţii de-ale lor, numai să aflăm mai devreme cu o clipă că în Kenia se băteau mercenarii şi că în Congo îl beliseră pe Chombe, după ce Chombe îl belise şi el pe Lumumba, era ca la Stan şi Bran: scehestrări de persoane; răscumpărări care costau milioane, mai apoi drăguţa chestie cu tăiatul utechilor, şi noi înghiţeam toi, nu mai puteam fără narcoticul de ştiri falsificate, puse bine în pagină, şi în timpul ăsta, votba romancierului, crescuse impo zitul pe varză şi se scumpeau ciorapii, şi la mine se răsteau mi nisteriabilii aceia care se prefăceau că de când îi fătaserâ maicele lor stătuseră în faţa planşetelor şi cunoşteau tot: adică, de ce voiam eu blocuri cu 18 etaje, ce, ne aflam la capitalişti, în America? „De ce nu 18 etaje?" întrebam eu. „Penttu că lifturile costă scump şi nu le puteam fabrica în ţară." „De ce nu cumpărăm o fabrică de lifturi?" „Tovarăşii', dumneata eşti cam slobod la gută şi asta o să te coste..." Mă costase, mersi! Ii între-
Im
bam cu violenţa mea înnăscută: „Dumneavoastră ştiţi ce-i aceea economie politică?" „Ba bine că nu", ziceau ei, care se alfabetizaseră peste noapte în propriile birouri, cu profesori terorizaţi ce dădeau diplome cu care te puteai şterge undeva. „Ei, bine, dacă ştiţi economie politică, eu vă fac o socoteală simplă: de ce mutaţi oraşul în afară, la mama dracului, de ridicaţi blocuri cu patru niveluri, pentru că nu aveţi lifturi şi socotiţi că omul poate să urce patru etaje fără să moară, dar uitaţi că lifturile costă mai puţin ca terenul agricol pe care-1 mâncăm, că tot lăţindu-ne şi mergând spre Ploieşti şi spre Urziceni şi spre naiba ştie unde, lungim liniile de tramvai, firele electrice, telefonice, canalizarea şi celelalte belele ale unui oraş şi, colac peste pupăză, mai furăm şi din timpul lucrătorului care va fi obligat să străbată acest municipiu ce se lungeşte, în ore întregi, şi noi ştiţi ce mijloace de transport avem, şi omul va rrăi jumătate din viaţa lui în tramvaie şi în autobuze, în loc să stea să se distreze, cum scrieţi în toate ziarele şi revistele... Că, măi frate, noi pentru fericirea omului muncim, că aşa am învăţat..." Secăturile se uitau la mine cu ochii aceia fără spirit, cu agresivitatea urangutanului care ştie că te mănâncă: „Adică cum, dumneata put la îndoială hotărârile de partid?" „Ce are chestia asta cu hotărârile de partid?, întrebam eu. Ce, partidul ne învaţă pe noi să fim tâmpiţi, să aruncăm banii, să pierdem terenuri agricole şi să mâncăm timpul oamenilor?". Atunci intervenea câte unul mai împăciuitorist, o, ador acest cuvânt, inventat în secolul XX, şi spunea: „N-ai dreptate, tovarăşe, las' că facem metrou şi-atunci lumea o să zboare până la locul de muncă". Optimismul ăsta mă scotea pe mine din sărite, mă făcea să rag, să mor... „Da, ştiu, l-am văzut desenat acum 30 de ani în «Scânteia», ce frumos arăta şi cum mai cântau poeţii staţiile lui pe care nu le-am văzut nici până azi... Ca şi canalul acela cate făcea din Bucureşti un port la mare, dar câre poveşti din astea n-am citit noi în ziare... Unde mai pui că la şanţul ăla de l-au astupat vânturile şi nisipurile am pus şi eu umărul niţel, câteva cazmale
I 126
EUGEN BARBU
acolo, plus o sută de mii de morţi, hrăniţi cu mămăligă in ciment şi împuşcaţi sau bătuţi măr numai că avea Anica nevoie s-o facă pe dictatorul... s-arate că ea e împăfăteasa Karerina..." „Cine e tovarăşii?" întreba câte unul contrariat de atâta agiv sivitate. îmi venea să râd. Auzeam cuvântul „reabilitat". „Aha", făcea acela care tare m-ar fi rrimis iar la locul meu sau mi ai fi tras una între coaste. „Si de ce nu-i mai tace gura?" Nii-mi tăcea penrru că mă săturasem de atâţia proşti, de tâmpenia Un fără margini. Dar ei asta nu aveau cum s-o priceapă în veni vecilor. Aşa câ era mai bine acolo, lângă câini, lângă munţii nepăsători, să-mi fac bilanţul şi să-mi ling rănile. Curtea me.i cu avocaţi, cu histrioni, îmi era de ajuns. Se plantaseră, mai nou, câteva personaje, unele mă amuzau, am avut mai mulie femei de serviciu. Una, creştină după Evanghelie, rea, grasa, invidioasă, pe care nici pildele şi nici predicile duminicale no îmblânziseră: cinstită, curată, gătind teribil, dar mereu arâiân du-mi o ură feroce, mereu sptinându-ne, mie şi lui Cheshire. că nu ne mai ajung banii, şi că ce-am face noi cu atâţia si de ce muncim atâta? Asta era problema ei întru Christos: de ic nu stăm noi cu mâinile încrucişare, cu burta la soare? Aveam un apartament la Bucureşti, casa aia de la munte, ce ne in.u trebuia? In concepţia ei, ar fi trebuit să ieşim la pensiei Dup.i ce-i făcusem rost de casă, ne părăsise fără nici un scrupul, ştiind câ femei bune nu se mai găsesc în zilele noastre şi despărţirea fusese brutală, imedialâ şi tranşantă: îşi făcuse treburile tu noi, nu o mai interesam, plecase. Venise după aceea cea de a doua femeie, eu o alesesem, credeam că e bulgăroaică, si chiar am optat în favoarea ei, fără s-o văd, preferând-o unei nemţoaiie Era o minune! Spăla, gătea, servea, răspundea la telefon, era o secretară perfectă; avusese un serviciu la un minister, o între basem cum de părăsise acel loc şi îmi răspunsese câ nişte intrigi infernale o îndepărtaseră şi că prefera o muncă mai umilitoaic. dat sâ fie lăsată în pace. Părea o cucoană, avea doi fii, ocupând servicii onorabile, ce puteai să crezi despre o asrfel de doamna
ianus
1127
care se comporta demn şi părea exemplară. E drept că, încă din primele două zile, începusem să observ că-mi lipseau bani din buzunar, dar asta nu mă neliniştise: niciodată nu număram sumele pe care le aveam, credeam că Cheshire ia când nu are cât trebuie şi uită că a luat, am întrebat-o odată din pură curiozitate şi eram gata s-o bănuiesc mai curând pe ea decât pe distinsa noastră femeie, care avea nişte maniere uluitoare şi care răspundea atât de frumos la telefon. E drept că perfecţiunea asta, fără fisuri, îmi dăduse de bănuit de la început, dar a trebuit sâ treacă o jumătate de an ca să mă lămuresc, când mi-am deschis un senat în care ţineam nişte însemnări personale şi o sumă bunicica. Nu luase tot: luase numai caietele-jurnal cu care credea că mă va şantaja şi jumătate dintr-o sumă mare. A venit poliţia, a tergiversat cât a putut, dar nici eu nu eram dispus să trec peste o astfel de chestie. Nu aveau decât să ştie ce gândesc, îi privea: în vremea noastră nu mai eşti singur nici când te pişi, pe mine mă lăsa rece că sc ştie cu cine mă culc, unde mă culc şi cum mă culc, mi-am pierdut frăgezimea impresiilor, m-am obişnuit. Mereu aparate de ascultare, mereu rapoarte secrete, ce-am spus la masă, cu cine m-am văzut, cu cine flirtez si alte chestii, mă doare în cor de spionajul lor, dar să pui o damă din Poliţie să-ţi fure nişte hârtii, luându-ţi şi nişte bani necuveniţi, deşi era bine plătită de ei, unde totul se ştia, asta era prea de tot! Pe urmă mă şi sfidau: adică, cine eram eu de mi se umbla în maţe, cu atâta indiscreţie, cu atâta perfidie, după ce mi se citeau articolele din Constituţie la radio şi mi se garanta prin ONU că am drepturi, auziţi, ale omului: sâ fiu percheziţionat, să mi se citească ce scriu în caietele mele cele mai intime, numai pentru că cineva voia să ştie ce-i în capul meu? Nu ajungeau turnătorii din jur? Băieţii de la minister, care mă provocau la fiecare trei minute, care înjurau în guta mare la bere şi făceau rapoarte a doua zi, atribuindu-mi mie ce gândeau ei în intimitatea lor, răstălmăcirile lor neruşinate? Nu-mi ajungea asistentul acela frumos, înalt, îmbrăcat după ultimul jurnal, care
1128
EUGEN BARBU
IANUS
1129
făcea ce făcea şi mai lua o bursă în străinătate, pe unde şedea câte 9 luni, şi când se întorcea, venea la mine, se uita la planşele abia schiţate şi se mira: „Cum de poţi dumneata să lucrezi pentru ăştia". „Ăştia" erau tocmai cei care-1 plăteau ca să culeagă de la mine cine ştie ce înjurătură. „Nu lucrez pentru ăştia. Ăştia sunt şi buni şi răi, cum sunt peste tot oamenii. Lucrez pentru ţara asta. Mi se pare că e mai important să te gândeşti că avem o vatră comună, pe care trebuie s-o facem mai frumoasă..." „Vorbe", spunea cu aerul lui solemn de asistent la arhitectură, potrivindu-şi cu fineţe cravata abia cumpărată între două avioane, venind de la Frankfurt an Main. „Dumneavoastră, era ce-i drept foarte politicos, mai credeţi în statele mici? Ar rrebui să ne ducem dracului cu toţii, să ne înghită ruşii sau americanii, să învăţăm cu toţii una din aceste limbi şi să terminăm cu toată mizeria noastră balcanică..." II priveam, cred că era convins de ceea ce spunea, acolo unde raporta el nu scria asta, dar cu mine părea sincer: numai soluţia asta era cea mai bună! Arăta profund nemulţumit, dat mereu călătorea, mereu venea peste mine să-mi ia pulsul. Protectorul lui, un fel de ţigan atdelenesc, gras, băutor, plin de snoave, care se rrezise la comandă şi care stătea numai în legaţii şi la recepţii peste hotate, mă asalta şi el cu aceleaşi proteste violente: îi băga pe cutare şi pe cutărică în aia mă-sii, că de-aia nu mergea ţara, că nişte lichele conduc treburile publice. Ce puteam eu să le spun acestor mizerabili? Ei făceau rapoarte şi eu trebuia să protestez, deşi nici mie nu-mi plăceau toate lucrurile. Mă zgândăreau, voiau să mă destupe ca pe o sticlă răsuflată, să-mi ia cepul, cum se spune... Multă vteme i-am privit ca pe nişte curiozităţi, luam masa cu ei, îi lăsam să votbească, deşi ştiam că vor pune totul în seama mea, toate ideile lor. Mai era un fel de sanitar şi un fel de trepăduş, şi el venit din fundul unei comune, toţi ăştia sosiţi de la ţară aveau agresivitatea celor ce vor să ardă etapele, făcuseră carieră, dar parcă universitarul acela cu obraz de copil, cu zâmbet dulce, care ne vorbea nouă la Institutul Mincu despre construcţiile
* Renaşterii, cu vocea lui cantabilă şi frumoasă de tenor de £fe mitropolie, el de unde venea? Erau prea mulţi, mă sufocau. jt; Acum îmi trimiseseră şi servitoarele, voiau să vadă ce am şi în V coşul cu gunoi, ei bine, nu aveam nimic. Voiau ca doamna aceea
cu nume de roman, cu fii în M.A.I., care-mi propusese să-mi aducă nişte documente de la un ministru unde servise, docu-jp mente cu care l-aş fi putut compromite, să mă bage în rahat. '.'   Acum îmi cădea fisa, ei ştiau totul, voiau să mă împingă şi la
* şantaj, voiau să mă cureţe. Ei bine, nu mă interesau rufele murdare ale ministrului, cate şi aşa se cutâţase în cele din urmă... Dar erau mulţi, prea mulţi. Venea unul ţigănos, agitat ca un
•$■> titirez, de dimineaţă, se prefăcea că e interesat de proiectele 9 mele, dacă mă chema cineva la telefon, gata, ca un borfaş exer-"j- sat, mi se uita în hârtiile de pe birou, voia să ştie ce citesc, ce j, e în rânza mea, era fiere, ce să fie! Mă gâtuiau, mă scoteau din sărite. Pe urmă, iar am angajat o fiinţă din acelea bisericoase:
* a venit ceva rotund şi mic, o dulceaţă, cânta şi ea psalmi, nu mă ura, cinstită foc, nimic de zis, casa noastră s-a mai liniştit, dar fericirea nu e veşnică, vorba cuiva; iată-ne şi cu femeia asta că chiuleşte, că ba e bolnav soţul, ba nu metgea tramvaiul, si trăgea chiulul, nu mai aveam ce face, clanul nostru străbătea valutiie unei existenţe mereu ameninţate din afară de personaje noi care apăreau, se făceau utile şi murdăreau totul, rând pe rând, cu interesele lor, cu meschinăria lor, cu urzelile lor, de care noi mereu aflam târziu, şi cine trebuia să rabde toate astea, noi! Şi răbdam, pentru că prea luasem mult rahat în gură, trebuia să supravieţuim, înţelegea Cheshire? De fapt, asta voiam să-i spun: că nu eram perfecţi nici unul dintre noi, dar trebuia să rămânem la spate şi să tragem în cei ce ne asaltau, şi ea venea cu orgoliul, cu beţia succesului, cu acele articole care puteau să fie scrise şi cu bună-credinţă, dar mai întâi erau bine plătite şi eu nu mai puteam suporta, şi o nevoie de singurătate mă domina. Multă vteme după acel voiaj trăisem, eu şi Ceshire, ca nişte înstrăinaţi, nu mai regăsisem nota de sus, nu mai cântam
1130
EUGEN BARBU
IANUS
1131
pe aceeaşi voce şi ceva murea, se isprăvea între noi, şi se năştea sentimentul acela pe care-1 cântă filozofii: amiciţia, dar cu caic îndrăgostiţii nu au ce face...
Şi soseau alţii: unul câte unul, când simţeau că-i mirosiscm şi că nu-i mai sufeream dispăreau cu aceeaşi discreţie cu caic apăruseră. Se apucau de alte lucruri, erau trimişi în alte casc, să le ia pulsul, dar în casă se ivea mereu altcineva şi cu nia săturasem şi mi se făcuse urât. Apăreau din neant sub forme civilizate: unii o făceau pe diplomaţii străini, vorbeau perlei i franceza sau engleza, mă însoţeau în avioanele de lux, făcând <> pe turiştii, manifestau o morgă ce ar fi tras în piept pe oricine, în afara unuia care-i văzuse de aproape şi care avea un mini.', de copoi după ce „trăsese" atâta. Mă invitau la dejunuri pla tite gras nu ştiu de cine, o făceau pe fabricanţii, pe oamenii F.B.l.-ului, la New York primisem o ofertă senzaţională: nu voiam eu şi cu Cheshire si. rămânem acolo? Pentru ea se oferea un contract gras: ceva între 1 50 000-300 000 de dolari peni m o serie de concerte, eu, dacă aş fi vrut, puteam să clădesc nu cartier la San Francisco. In doi ani aş fi fost un om bogat, cu yaht, cu apartament în capitala Statelor Unite şi unul sau doua pe coastă... Cel ce mă ispitea era un om bătrân, căsătorit cu o englezoaică, pe care mi-o prezentase, îmi servise şi o poveste frumoasă şi chiar adevărată: fugise cu prima soţie cu un avion peste Marea Neagră, el cu nişte prieteni aterizaseră forţat în Turcia şi ca vechi membru al Amicilor Marii Britanii ceruse să fie trimis la Londra. Cu ani în urmă il primiseră acolo si fusese apoi internat într-un lagăr şase luni, cercetat serios şi găsit nevinovat; odată eliberat, i s-a dat un loc de hamal şi mai pe urmă împachetase cu sfoară şi hârtie colete. Asta doi ani; pe urmă o luase de la capăt, o făcuse pe studentul bătrân la Paris, pentru o bursă mizerabilă, cine ştie cum obţinută, şi după aia venise cu soţia profesoară, la Washington, căsătorit a doua oară, pentru că prima nevastă, cea cu care fugise din România, se sinucisese... Totul era ca un film prost povestit, dar veridic.
L-am dus într-o berărie de negri, undeva în Harlem şi i-am plătit eu berea, I-am îmbătat bine şi i-am spus, arătându-i strada apăsată de buildinguri: „Vezi dumneate aceste superbe clădiri?" „Da." „Dacă aş dori să rămân aici, în cinci ani aş poseda o jumătate din strada asta". „Cred, spunea el, sunteţi un om capabil, de-aia vi se face oferra asta". „S-ar putea, am spus şi eu, dar de ce mi se oferă aceste sume mirobolante?" Omul mi-a cerut permisiunea să bea mai departe, zicând că o să-mi răspundă mai încolo. După o jumătate dc oră era groggy: „Te-am minţit, spunea, e adevărat că dumneata ai fi fost plătit bine, nu atât cu cât am spus eu, e vorba de o afacere politică, aş fi luat un pret bun pentru tranzacţia asta, dar nu te sfătuiesc, sunt nişte fiare, nişte fiare, domnule. Nu-i cunoşti..." Plângea, avea 65 de ani, părul alb şi mi-a spus că, de fapt, de multă vreme îl ţinea englezoaica lui, profesoara aceea de franceză aici, în America, cu lecţiile ei particulare. Ceea ce făcea cu mine i se întâmpla de trei, patru ori pe an, câşrigând 400 de dolari pentru 21 de zile şi pe urmă, adio. F.ra vremea în care, pe spezele Departamentului de Stat, sta în hotelurile cele mai scumpe, mâncând cele mai bune mâncăruri pentru că deconta tot ce comanda, nu plătea nimic, dar numai de trei sau patru ori pe an, şi după aceea, mâţa de coadă, mizeria cea mai mare... L-am dus la hotel si a doua zi m-am făcut că am uitat ce-mi spusese. M-a chestionat discret dacă-mi mai aduceam aminte despre ce vorbisem cu o seară înainte, dar negasem vehement; de mult nu mă mai îmbătasem atât de tate. Kra fericit, m-a dus până la aeroport, m-a urcat în avion, mi-a făcut un cadou, un fleac, dar asta mă tuşase. Peste şase luni aveam să aflu de la altcineva că era un vechi agent care o făcea pe recrutoriil în America...
Ah, şi rufele astea în cate, dacă umbli prea mult, devin şi mai murdare! Ceva trebuia să se întâmple într-o zi, cineva trebuia să şteargă cu buretele mizeria! Dar, să trecem... Odată, chiar era sa mi se întâmple ceva şi mai dihai. Un telefon, ploua, era în februarie, într-o duminică. Stăteam cu Cheshire, trăn-
1132
EUGEN BARBU
IANUS
1133
căneam, era exact în epoca aceea când ruinele se ridicau între noi pe nevăzute şi un plictis regal se înstăpânea. Ţârrrr! „Cine e?" „Eu, un vechi amic..." „Da," zic. „Ce faci?" „Citesc". „Nn ai vrea sâ vezi pe cineva?" „Pe cine?" îmi spuse numele. O doamna bine cunoscuta. O ştiam de mult. Făcea filme, fusesem şi eu angajat în treaba asta. Aveam reputaţia de a fi unul dintre cei mai înzestraţi arhirecţi. Am fost convocat cu mare pompa undeva, într-un birou, unde de obicei nu ajungeai prea repede. Fusesem lăsat să aştept un ceas şi jumătate într-o anticameră. Mi se dăduseră cafele, pepsiuri, pe vremea când această bău tură era considerată ceva pervers şi corupător, citisem ziare, nu înţelegeam de fapt nimic din ce mi se întâmpla. „Tovarăşul" era ocupat, mă ruga din sfert în sfert de ceas să nu mă supăr, să mai aştept. Aşteptam, ce dracu era să fac? Reviste străine pe mese, secretare amabile, mereu soneria care le chema înlăuntru, după care ieşeau cu un cap pătrat, alergând pentru a executa un ordin, şi tăcerea înfiorătoare a clădirii, cenuşie roată, cu ziduri vopsite în culoarea cazărmilor, uniformă, în care te picr-deai dacă nu ai mai fi trecut pe aici, dar eu trecusem; nu mai avea aerul fioros de pe vremea lui foşca şi-a lui Teohari, circulasem de la subsolul umed, cu lifturile acelea meralice ce reduceau la interogatorii, acum ele nu mai aveau mortala lor tăcere, scoteau zgomote dulci de clopoţel când opreau la etajele superioare, pentru că se inventaseră (perverşii de francezi) sonerii dulci ce cântau Mozart în câteva măsuri. Interioarele fuseseră căptuşite cu oglinzi şi lemn bun, miroseau ca landourilc de epocă din filmele cu Gerard Philippe, aveau covoare pe jos, erau spaţioase, nu luau, ca altă dată, câte 12 deţinuţi cu ele, abia călătorea câte o persoană bine îmbrăcată, rasă la sânge, cu haine englezeşti, mirosind a spray, a pudră de bună calitate. Şi cum urcau ele, lifturile astea, de iute şi ce silenţioase erau, şi cum te întâmpinau secretarele cu un surâs numărul cinci şi nici nu clipeai bine din ochi şi soseau cafelele şi paharele cu oranjadă sau pepsi, se schimbase jupanul; flori pe mese, cristaluri, dispă-
ruse şi fotografia generalissimului; nu tu mustăţi fioroase de başbuzuc, nu tu lozinci scrise cu litere aurite sau roşii ca să-ţi intre bine în cap ce spunea I. V., nu tu - nimic! Linişte, pace, cutare, cutate... în sfârşit, după un ceas şi jumătate, soneria: sunt poftit înlăuntru; ideologul nostru drag şi scump începea să încărunţească de atâtea griji, avea părul uşor ondulat, un surâs dulce de om cumsecade, ovrei moldovean, nici nu ştiam de ce ttemurau cei ce veneau aici şi se treceau pe ei după ce-1 cunoscuseră, el dădea linia, cum să cântăm pe generalissim de 1 Mai, cum să defilăm, cum să fie drapelele, câte şi cum să fâlfâie în aerul de primăvară, câte portrete să ducem noi, muritorii de rând, pe spinare, să le arătăm celor din tribune, şi aşa mai departe. El se ocupa de Operele cu o mare ale lui LV. Ele ieşeau, inundau librăriile, ocupau vitrinele, erau cumpărate cu anasâna, prin reţineri din salariu la 1 şi 15 ale lunii, cu cărţuliile astea cu coperţi roşii ca focul defilau muncitorii de 7 noiembrie şi de 1 Mai, cu ele se agitau băieţii ăia cuminţi deasupra capetelor, fâlfâindu-le şi arâtându-le; adică suntem dobă de catte, l-am citit din doască în doască pe genialul EV. Să ne trăiască! El controla ce trebuie să înveţe lumea la şcoala primară şi la şcolile serale, el făcea pe scenarişti să dârdâie când le citea paginile lor încărcate de lozinci, pe scriitori îi trata ca pe nişte că-cănari ce erau, că prea făceau pe ei, prea o dădeau pe luat şi pe plătit. Nu se croia un bust în România să nu-1 aprobe el, nu puteai cumpăra un tablou cu subiect uzinal pentru fabrici fără aprobarea lui, el condusese lucrările pentru ridicarea statuii din bronz a nemuritorului din Piaţă şi, probabil, tot el supraveghease mai târziu, trei nopţi la rând, tăierea monumentului cu fierăstrăul electric şi aruncarea mizeriei la gunoi, de parcă nici nu fusese vreodată acolo, o, dar câte lucruri nu se legau de prezenţa lui în acel birou imens pe care eu îl străbăteam, cu o prea mare dezinvoltură, ştiind că-i plac boierii, cum era Pierre, cunoscutul romancier cu care se tutuia, penttu că era sătul de proletari şi-1 ptefera pe acesta, care o făcea pe fiul de contesă
1134
EUGEN BARBU
IANUS
1135
maghiară, şi ar fi vrut să meargă cu imitaţia faţă de „tovarăşii' pe care-i ştiam cu toţii până într-acolo încât să aibă la tisa Iui şi un Alexis Tolstoi, că de Maxim Corki puteau Bucureştii! Aşa dar, fusei poftit la o masă alăturată, după ce personajul se pre făcu încă a mai rezolva nişte acte utgente în care umbla cu un creion mare şi gros, cu vârful, şi el roşu, scriind câte ceva pe margini, dând, cum s-ar spune în limbajul de atunci, „preţioase indicaţii". Când, în sfârşit, după ce mai răspunse moale, cu glas egal, la trei telefoane importante pe fir tlitect, ridică ochii pri vindu-mă, găsind în faţă un obraz deloc slugos, cum era obiş nuit, ci mai curând nişte priviri ironice ce nu aşteptau altceva decât truisme. „Ştiţi de ce v-am chemat?" Ştiam vag. „Mi separe că e vorba de un film." „Exact. Aţi vrea să colaboraţi?" „Cu mare plăcere". „Atunci să discutăm..." Alte cafele, atmosfera era oricum destinsă până a nu ajunge la amănunte. Era vorba despre un film monumental. Cuvântul suna ameninţător în gura lui. Adică se vor da bani mulţi, dar trebuia să iasă ceva extra. Ştiam scenariul? îl ştiam, mi-1 dăduseră să-1 citesc... Era vorba de ilegalitate, de cineva care iese din puşcărie şi devine un constructor al socialismului. „Ştiţi şi cine joacă în rolul principal?" Aflasem. Era Tovarăşa. Numele nu i se rosrea niciodată. Atât: Tovarăşa. Scenografi, croitori, coafori, regizori, alergau cu pălăriuţele, cu rochiţele, cu alifiile, să aibă grijă de Tovarăşa. Tovarăşa pleca la 11 la Viena, se coafa, la ora 15 era acasă, mânca, bine mersi, se odihnea, seara recepţii, cutare, cutare. Acum i se sculase, pardon de expresie, sâ facă film şi făcea: Buuuuun! Până aici era bine. Cum vedeam eu chestiunea? Chestiunea era simplă: trebuia să fac decorul şi atât, la asta mă pricepeam, asta făceam... „Bine, bine, zicea înaltul personaj, noi te cunoaştem, eşti unul dintre cei mai dotaţi oameni din meseria asta, am vrea de la dumneata ceva pe măsura talentului pe care-1 ai." „Vă mulţumesc, spuneam eu, dar aici nu e vorba de a ridica palare, e vorba de nişte decoruri care să exprime epoca, ori noi cunoaşrem epoca. Doar şi eu..." „Ştim, de aceea
vă aflaţi aici, de aceea voim să vă folosim..." Despre celelalte chestii nici un cuvânt, se făcea că plouă, dar nu asta mă interesa pe mine, pe mine mă interesa altceva... „Ştiţi, dădeam eu să atrag atenţia, decorul în care se perrece filmul e cam sordid: mahalale, puşcărie, fabrici. Nu ştiu ce pot face. Dacă aş fi în locul regizorului, aş lucra în direct, un zid afumat de fabrică e mai autentic decât unul construit în studiou... unde mai pui că ar costa şi mai mult!". înaltul personaj înţelegea, dar eu trebuia să pricep că filmul se făcea penttu o dată festivă, era dedicat unei persoane şi mai înalte. In acest film... „Ştiu", ziceam eu, „joacă Tovarăşa"„Exact". „Păi?" Nu pricepeam, în afara scenariului mai era vorba de altceva? întrebasem. „Desigur, scenaristul va fi pus să scrie ceva de după..." Aha, de după, când tovarăşul şi fiica sa... înţelegeam. Era simplu, în ce mă privea, ca meseriaş, eu făceam ce mi se cerea, nu mă interesa adevărul istoric, dacă scenaristul scria şi altceva, cu mare plăcere. Voiau să clădesc Veneţia la Buftea, o clădeam, făceam canale, gondole, tot tacâmul, că doar nu eram de la ţară, dar părerea mea sinceră era că un film simplu despre ilegalitate, aşa cum fusese ea, era cel mai potrivit lucru, aici ttebuia sâ-i convingem pe cei din stat că se suferise, că muriseră mulţi prin puşcării, că era totul clădit pe o mare durere umană... înaltul personaj mă privise cu o blândeţe nespusă. Înţelegea nobilele mele gânduri şi era de acord cu ele, dar şi prea multă suferinţă în filmele noastre nu e a bună, trebuia si ceva luminos, nu în sensul de happy end, cum se obişnuia la Hollywood, dar măcar o rază dulce, în sensul că o locuinţă mai ca lumea după aia, luată de la burghezie, mergea. Pricepeam? Pricepusem, am dat mâna, m-a condus, culmea, până la uşă. Pe urmă, începuse mascarada: schiţe peste schiţe, alte desene pentru că nu conveneau destul, rochiile pe care croitorii le tăiau ziua şi noaptea nu se potriveau cit decorul meu cam depăşit, cam demodat, cam din '36—'39 şi doar acum, în altă parte, se făceau lucruri ditai...
1136
EUGEN BARBU
1ANUS
1137
„La ce te gândeşti?", mă întrebase Cheshire pe neaşteptate. Jos, era Roma învârtindu-se sub avionul nostru. Baba englezească se trezise, dădea semne de nervozitate. Aparatul se aşternu liniştit pe pista de aterizare, se învârti uşor pe loc, uşa metalică se deschise, furăm poftiţi să coborâm. Aerul era dulce, primăvăratic. „Nu face mutra asta", zicea Cheshire. Uite-1 pe Carlo. Carlo se afla sus pe terasa aeroportului şi ne făcea semne cu mâna. Intrarăm pe culoarele întottochiate ce ne duceau spre vamă, el prezentă o legitimaţie şi fu lăsat să ne întâmpine. Si luetă înaltă, pălărie albă, blazer cu insigna de diplomat, avea ceva sportiv, un surâs deschis, semăna teribil cu Ferdinand în tinereţe, poate din pricina mustăţii roşcovane, tunsă scurt. Ne îmbrăţişa pe tând: „Ei, cum aţi călătorit?" „Molto bene", spusese Cheshire şi fu chemat un hamal care încarcă bagajele noastre, profesional, cu o aplicaţie vădită. Trecurăm de carabinieri, vameşii îl salutară pe Carlo, îl cunoşteau. Mi-1 aminteam din iarna când venise să vâneze, sosit tocmai din Scandinavia ca să se întâlnească cu amica lui ce sosea din India, unde făcuse un reportaj. Inginer, cavaler al Ordinului de Malta, consilier pe lângă Quirinale, aristocrat, asta se vedea de la discreţia cu care se îmbrăca până la vorba învăluită sau gesturile moi, o gesticulaţie cum puţini oameni ştiu să o aibă. Ne suisem în maşina lui, un Opel Record nu prea spaţios: „Nu se mai poartă maşini mari", spunea el derizoriu, cu aerul că ne face o confidenţă. „Vine vremea lui Topolino, ştiţi Topolino, cel din timpul războiului?" Ştiam. „Consumă puţin, nu bare la ochi, aici avem o mişcare de stânga destul de puternică. Ţăranii nu mai plătesc arendele, pe noi nu ne scuteşte nimeni de impozite. Trebuie să vând ce am la ţară pentru că nu mai rentează, oricum pământurile sunt expropriate, noi am intrar în socialism fără să băgăm de seamă. Săracii cultivă pământurile, iau recoltele şi noi plătim... Noroc că am proprietăţi în oraş şi ceva în băncile elveţiene. Cum vezi lucrurile?" Şoseaua netedă, pustie, ne ducea printre dealuri cu pini negri, aerul era dulce şi ziua de tot fru-
moaşă. „Ştiu cu ce să-ţi spun, Carlo?". El surâdea încântător prin parbrizul deasupra căruia spânzura o oglindă, maşina decapotabilă, în goană, răsfira părul lui Cheshire. „Cum a mers la Paris şi la Londra?", întrebase prinţul. „Bine, bine", răspunsese Cheshire cu ceva mai multă modestie, fără vreo exaltare, dar ea, exaltarea, trebuia să vină, mai era vreme. „Am citit ziarele. Se pare că la Londra a fost ceva mai bine". „Da, a fost ceva mai bine". Carlo simţise că ceva nu era în regulă între noi, dar nu întrebase nimic. Ajunsesem în piaţa Navonna, maşina fusese patcată undeva, alături. Nici chiar cei ce locuiesc aici nu mai au voie să lase maşinile în această piaţă celebră a Romei. Fântânile lui Bernini şuşoteau discret, se auzeau clacurile aparatelor de fotografiat ale turiştilor, fiecare zi avea ceva fesriv, imperial, unic. Apăru un portat, ne luă geamantanele, Carlo nu se sfii să care şi el unul. Şi asta îmi plăcu, fără ifose princiare... Un coridor prelung, casa avea trei sau patru etaje, nu aveam timp să număr. Trecurăm pe sub nişte bolţi de piatră către un lift exterior, aflat în curtea interioară din spate. Sub un zid, câteva busturi de piatră, aşezate pe asfaltul curţii, ca nişte obiecte derizorii: „împăraţii Massimi, rudele mele mai vechi, făcuse ironic Carlo, stau acolo de 2 000 de ani, noroc că la Roma nu plouă prea mult..." De sus, de undeva din fundul unui puţ de piatră, deasupta căruia se zărea albastrul cer al Romei, cobora un fel de gondolă de lemn scump, roşcat, ascensorul, care aducea cu primele exemplare de pe timpul lui Franz losef. „O să călătorim într-un violoncel", spusei privind vechiul şi frumosul lemn care blinda oglinda liftului. Cheshire şi începuse să-şi aranjeze buclele blonde, ţinând să-i placă lui Carlo, parcă numai lui Carlo? Cu un an în urmă, venise la noi un alt os de prinţ din familia Borghese, inginer şi el Ia Milano, mai scăpătat, mai boem decât Carlo Lancelotti, cate avea cel puţin un aer sportiv. Şi eu, înghesuit între geamantanele de piele, cârpite parca eu etichetele colectate de pe aeroporturile din lume pe unde mă purta viaţa, mă întrebam absurd, în clipa aceea: ce
1138
EUGEN BARBU
1ANUS
1139
liai, un
au, rlu
ştiu cu despre această femeie de care începeam să mă se,. iubind-o încă, dar era evident că ne îndepărtaserăm, că eu en.. silit să n-o mai iau aşa cum era, trebuia să încep să fac invesi gaţii în memoria mea atât de labilă: s-o reconstitui, pentru c; perioada oarbă, când nu mă interesa nimic în afară de a o vedea de a mă culca cu ea, indiferent de ce se întâmplase înainte di asta, trecuse iremediabil, trecuse... Fapte care nu mă interes; pentru că, într-adevăr, nu mă interesa nimic în afara acelor crări gigantice pe care le plănuiam şi care nu mai mi se corn; dau: apucam de desenam, făceam calculele, devizul, le prezentam însoţite de lungi memorii şi „tovarăşii" le „studiau", cu lunile, cu anii, uneori chiar aveau aerul că vor să le aprobe şi mai ce reau scurtări şi economii „n-avem fondurile care ne-ar trebui", se scuzau. „A trecut epoca grandomaniei, acum e nevoie să ridi căm locuinţe multe şi clădiri utilitare". înţelegeam: de la statuile inutile şi imense, gorilele acelea de piatră care împodobeau faţadele inuril, urâţindu-le, se rrecea Ia ghipsuri şi la lipsa lilui rilor şi la etaje puţine şi la uitarea WC-urilor pe planşete şi la economisirea de elemenţi de calorifer, că aşa eram noi: nu pu team să ne oprim undeva la mijloc, unde ar fi fost normal...
Vechea clădire era răcoroasă, prea răcoroasă penrru acest anotimp, din pricina bătrânelor ziduri, şi cât am stat acolo aveam să simţim răceala lor, dar deocamdată etam într-o plăcută explorare. Uşile grele, flancate de două bănci de piatra, o urnă, şi ea amintind vechimea busturilor de jos, şi cam atât. Carlo suna exasperat, sperând că Delfina, amica lui, o să des chidă; în cele din urmă se hotărî să-şi caute cheile. „Nu e acas.t, e iar plecată după vreun reportaj cu beatnicii ei..." Intrarăm într-un apartament încărcat de reviste „Play boy" şi „El/e". aruncate pe mese, pe parchetul fără covoare aproape, cu îercs trele deschise spre piaţa Navonna, plină de copii, de popi şi dc turişti. Doar fântânile foşnitoare de jos mai linişteau, când puteau fi auzite, atmosfera febrilă de început de aprilie, când lumea simţea nevoia să se plimbe, să ia aer, să stea pe terasele
cafenelelor. „O să locuiţi în camera Delfinei, are sus un studio, ne spusese Carlo, când vine o să vă explice ea mai bine. Eu am acum o conferinţă cu ministrul de externe la Quirinale, trebuie i să fiu acolo într-o jumătate de oră". Era cazul să se schimbe, : până îşi va găsi maşina, până va străbate pieţele aglomerate, cu \ siguranţă că va întârzia. „Ne vedem la prânz", mai spuse şi pe ! urmă, zâmbind, o, zâmberul incomparabil al lui Carlo, peste 1 care trecuseră 2 000 de ani de exerciţii, dispăru dincolo de uşa masivă, apoi se întoarse, ne lăsă cheile, spunându-ne că el mai are unele sus, locuia cu un etaj deasupra, şi se făcu linişte. Tăcerea pieţei Navonna de dinainte de amiază, când afară era ; soare şi aici răcoare, o răcoare de început de primăvară Ia Roma, Roma şi ea spânzutând pe dealuri, cu perdelele ei de mătase, cu abia ghicitul zvon al Tibrului, de jos, zărit din fuga automobilului, susurând leneş pe sub podurile de piatră răsunătoare, pline de statui. „Iţi place?" mă întrebase Cheshire ca un proprietar, şi undeva ghicii că avea asupra mea un fel de ascendent. Şi pe urmă veni informaţia care era destinată să mă facă praf: „Aici se închiriază apartamentele cu un milion de lei fereastra. E cel mai scump loc din Roma". înţelegeam, dar ce era să fac, în ce mă priveşte, preferam micile hoteluri de categoria a III-a, cum era cel al doamnei Trombetta, care costa o mie de lire pe seară, horei aflat în piaţa Pantheonului, plină de pisici, unde trăgeam de câte ori treceam prin acest oraş. Buna mea creştere cerea însă să arăt o încântare pe care nu o găsii în fundul fiinţei mele. Cercetai odaia studenţească de alături a Delfinei, era cochetă, mică, înghesuită, mulr mai intimă decât uriaşa încăpere în care ne lăsase Carlo. Tapet de mătase, tăiat ici şi colo, dat veritabil, un pat cu bile de metal, foarte nepotrivit pentru mobila întunecată, dură, de lemn masiv, de dincolo, adică un fel de mansardă studenţească. Lipseau busturile de pe holurile întunecate şi acele armoarii taciturne, aici era viaţă, clasoare, un mic birou, o toaletă cu oglindă şi dosare, hârtii şi dezordine şi piepteni şi mici bijuterii de tablă sau gablonzuti, adică acea
1J40
EUGEN BARBU
1ANUS
1141
strălucită umilinţă a vechilor case. La drept vorbind, marca sufragerie în care încă mă învârteam, cu scara ei interioara .şi cu un foarte nepotrivit televizor şi cu un pick-up la care sc cântau cântece gteceşti melancolice, cum aveam să aflu mai târziu, în amintirea unui logodnic bogat din Elada, ratat de către Delfina, şi care călătorea pe yahtul său, sau numai scria că o face, nu mă dărâmase deloc, dacă n-ar fi fost câteva vase romane vechi, cârpite cu o grijă arheologică, nu aş fi avut sen zaţia că locuiesc într-un loc atât de invidiat, care mie mi sc părea, la o primă impresie, mai mulr incomod, neavând supei stiţia de a colecţiona senzaţii rare. Aşadar, am reintrat în mica odaie, care avea o fereastră ce dădea spre o curte interioară pe care nu o vedeam din cauza unui zid din faţă, şi el srechi si ruinat, şi care nu făcea altceva decât să repercuteze nişte voi i de undeva de jos, unde se afla, cum aveam sâ pricep foarre re pede, un mic restaurant, de unde se auzeau comenzi răstite si zgomote de tacâmuri. Deci un imens dulap în perete, din acelaşi lemn sever, greu, de nuc, în care se aflau, într-o dezordine pe care o recunoşteam, peste o sută de rochii şi pardesie şi taioare şi perechi de pantofi despărţite şi amestecate şi câie şi mai câte. încolo, fotografii de actori cu autografe, cu scris incult, cum au mai toţi actorii, acele megalomane semnături ce voiau să rămână neşterse în istoria cinematografului şi a teatrului mondial, chipuri de foşti garagişti ajunşi peste noapte vedete cu un box oftice colosal, numai pentru că jucaseră roluri de boxeri sau de gangsteri, fără nici o spiritualitate pe chip, numai cu o brutalitate agresivă, ce se purta de la apariţia lui Gabin şi a lui Boggy. „Eu fac un duş", zisese Cheshire, şi mie nu-mi rămâneau decât revistele de modă ce se zăreau în jur. Le-am răsfoit fără poftă, dar curios, înjurând mărunt în gând, penttu că, Ia o adică, faimoasele modele ce ni se propuneau, şi nu atât nouă, celor ce ne pricepeam la femei, cât elevilor la-bagii din toate colţurile acestei planete, nici măcar nu arătau cum trebuie: picioare scurte, cururi joase, sâni fleşcăiţi sau um-
flaţi cu parafină, cel mai mult se salvau cu gurile lor de ciochiste care promiteau mult, aide Jean Birkin, care numai nu scotea limba ia noi, sau alde B.B., şi ea cu o caterincă, parcă în căutarea unui sex venit de dincolo de hârtia lucioasă. Eram sătul până în gât de atâta prefăcătorie şi masca durerii; în pat, cocotele astea, care năşteau liceenilor poluţii de-i găseai prin closete, nu făceau doi bani. De alături, se auzeau şuvoaiele de apă curgând pe trupul lui Cheshire, scotea mici ţipete, peste câteva minute avea să-mi ceară prosoapele din geamantanele nedesfăcute. Mă ridicai, le descuiai, scosei de-acolo halatul ei de mătase şi ce mai trebuia, mica trusă plină de farduri, de pensule şi restul, le strecurai prin uşa deschisă şi mă învârtii în jurul pick-up-ului, pusei un disc, totul hârâia, făcea un fel de zgomot de fond, aveam oroare să stric instrumentele muzicale ale altora. II închisei şi privii pe fereastra cu obloane verzi, spre piaţa Navonna. Era ora 13 şi jumărate; prânzul. Pe terasele ce dădeau spre Neptunii lui Bernini, răstigniţi printre fâşii de apă argintie, se înghesuia lumea aceea snoabă şi plină de bani, ce-şi putea permite sâ plătească aici o masă cu sume exorbitante. Automobilele neavând voie să parcheze, îi vedeam sosind obezi, grăbiţi sau, pilişi simplu, dacă erau mai tineri, zgomotoşi, însoţiţi de femeile lor, îmbrăcate hippy, cu pantaloni din piele, bine mulaţi pe tenderul scos ostentativ, încărcaţi de brăţări pe la glezne şi la încheieturile mâinilor, semănând între ei de nu puteai şti care sunt bărbaţii şi care femeile, cu acea înfiorătoare lipsă de decenţă de a se săruta ostentativ, lung, lubric, în plin soare, cău-tându-se în fundul ochilor de parcă nu se văzuseră de un veac, mic act erotic jucat pentru privirile indiscrete ale mulţimii, goana după aplauze, sau după invidia celor din jur. In cărticica „Nurnber or/e"se aflau actriţe de cinema, pictori şi scenografi de la Cinecitta, pederaşti veniţi din Sicilia, unde jefuiseră bănci şi voiau să se lanseze în Roma mirifică, roţi cu haine de scai şi cu acel aer decavat de droguri, scoşi parcă de sub ghilotină, cu suficienţa batjocoritoare a celor cu bani, sau numai cu credite până la
1142
EUGEN BARBU
IANUS
1143
primul contract sau la prima intrare într-un gang mafiot, lumea ce aştepta senină, imbecilizată, să fie ocupată peste o zi, peste o lună sau peste un an, într-o agresivă docilitate. „Number otic". sămânţa de scandal a revistelor, eroinele şi eroii reportajelor care apăreau de sub rotative în fiecare dimineaţă: „Droga o assassinio? Thalita-Paal Getty III (încă nu-i tăiaseră urechea şi nu plătise bunicu-său miliardul) poza cu pletişoarele lui lungi de pastor anglican sau de trubadur, fericit, cu nişte ochelari de medic în vacanţă lângă curva polineziană, care luase barbituriee şi nu se mai sculase şi se dusese dracului cu toate fotografiile şi băiatul chemase pe alta şi pe altele şi iar băuseră şi iar se dragaseră; erau cu toţi în micuţa carte de scandal a Delfinei, pe cate o primisem la Bucureşti şi acum făceam reconstituirea. Nu lipsea nimeni. Federico Pantanella şi Veruska, Isabellina Rossellini, Paolo Vassallo şi Bino Cicogna, principele Rado şi Rupolli, Elsa Martinelli în minitunică mexicană, adică cu tuhăsw'gol la recepţii, unde a-ţi arăta fesele era de cel mai bun gust, Roma bene, Odile Rubirosa, cu pulpele ei groase de jocheu şi părul blond, Franco Rapetti, subţire ca un bărbier de casa mare, rău, colţos, cu o mutră de agresor, Măria Teresa Lorray, metisa care apăruse goală în „Hair", Giuliano Carabei, cu lănţu gul lui, ca al lui Hollyday; Adriano Potini, 30 de ani, diplomat german, implicat în procese cu droguri, Calimero, un lei de peşte de podul Grant, Marisa Mell, cu Pierluigi Fori, în epoca amorului lor, care amor ştiam noi câţi bani face şi câie luni durează; Bruno Ruggeri, zis Profesorul; Marina Danie Della Rovere, dacă numele ăsta vă spune ceva, Beppe Ercole. alt play-boy de clasă, Helmuth Berger, „amica" lui Luchino Visconti, „Ludwigul" său drag care se poza gol în revistele de scandal, făcând-o pe Marlene Dietrich din „îngerul albastru", Gianfranco Piacentini, şi el un „clasic" al by-nyght-urilor, Gigi Rizzi, Brirt Eldund, Philippe Leroy, junele prim cu părul alb, Susy Andersen, Nadia Cassini, Maga Konopka, naturalista, Lily Moon, minorul Rudolfo Ragusa, Pucci Albanese, titan al dro
gurilor, şi altă lume bună... „Ce naiba faci tu acolo de taci?", mă întrebase pe neaşteptate Cheshire, ieşind din baie. „Răsfoiesc o revistă". „Şi ce vezi acolo?" „Cred că sunt un străin în această lume, pe care nu o înţeleg, o invidiez şi o urăsc în acelaşi timp". Avea pe chip ceva dezmăţat. Ştiam ce însemna asta, dat sosi Delfina, de la un party şi se ducea la un altul, după aceea stabilise o întâlnire la miezul nopţii pe Via Venetto, dacă nu aveam ce face, ne invita la ora 1 la Oglione, nu ştiam ce-i asta, dar ora mi se păruse deplasată. „Vezi-ţi de treabă, o sfătuisem, fă-ţi programul, nu te gândi la noi, suntem veniţi în vacanţă". „Cum adică? se mirase ea. Adică Cheshire nu dă nici un concert la Roma?" Nu dă. Putea ea să aranjeze ceva? Nu era nevoie. Aveam desrui bani şi voia să se odihnească, pentru că la Bucureşti o aşteptau contracte groaznice. „Atunci o excursie la Bagnaia". Ştiam noi ce-i aceea Bagnaia?, un castel foarte frumos, cumpărat de un prieten de-al ei. „O să vedem", amânasem. Delfina se dezbrăca din mers, eu m-am făcut că am treabă şi am coborât. Le-am lăsat să-şi povestească de-ale lor, femeile. Portarul casei Lancelotti mă privea curios, nu era încă dumirit de unde apărusem şi în ce relaţii mă aflam cu princepele său, oricum, mă saluta, pentru că reţinuse că sosisem cu maşina lui. Soare, porumbei, popi, şcolari şi clopote, fotografii la minut şi cântece de tonomat, aparate cu tranzistori ce făceau să tresalte umerii turiştilor care le purtau pe spinare ca pe nişte mici colivii lăsate pe şold, din care ieşeau triluri, bossanova-urile orchestrelor de jazz, voci de cântăreţi de operă şi discursuri, că nimerisem şi în plină campanie electorală şi toată Roma era încărcată de manifeste, de afişe pline de promisiuni, de megafoane care urlau la răspântii, glasuri dogite, răguşite sau furioase, anunţând fericiri viitoare cui vrea să asculte şi, mamă, ce mai răcneau ma-caronarii! Am privit puţin vitrinele. Noi, totdeauna, parcă veneam de pe lumea ailaltă, deşi trecusem prin Paris şi Londra uitasem cum arată un vas ca lumea, o cravată, o mobilă, totul lucea: îţi lua ochii, avea pe vino încoace, nu tu ţucalele albas-
1144
EUGEN BARBU
IANUS
1145
tre sau violete de la Electrocasnica, nu tu televizoarele aşezate ca nişte cucii cu macaroane în faţă, nu tu lipsa de gust a vitrinierilor noştri, care mie îmi făcea greaţă. Era o plăcere sa te uiţi. La o adică, cine dracu îi învăţa pe popii noştri că trebuie să ne îmbrăcăm la fel, să ne punem cipici şi să ne tundem în cap? Asta era esenţa? Asta însemna lipsa de exploatare? Păi să le spun eu, că iar îmi amintisem de „Tovarăşu", care mă dusese în casa acelei femei ce voia să facă film, şi încă ce film, monu-mentail Monumental, futu-i curu mă-sii: scări din marmură, doi zdrahoni la poarta cu interfon. Mi-am spus numele, cartierul era pe malul lacului, se duseseră dracului şi ţânţarii, îi stârpiseră cu substanţe otrăvitoare, sălcii şi nuferi, gard dc doi metri, piticuţi cu electrică pentru noaptea, să nu-ţi rupi gâtul prin iarbă, tufe de liliac şi piatră cubică şi totul rostuit. Câteva trepte, chaiselonguri pestriţe şi agenţi în civil, care făcând pc grădinarii, care şrergând de praf mobila florentină; pe pereţi: Petraşcu şi Luchian şi Pallady, aleşi cu gust, căraţi din muzeele naţionale, covoare veritabile de Ispahan şi iar marmura aceea de un alb insultătot, prinţul meu Lancelotti locuia ca un cerşetor dacă voia să ştie, şi cămin cu gaze, şi uşi grele abia mişcân-du-se în rosturile lor, uşi de mănăstire, negre, reci, impersonale, şi servitori tăcuţi, care aduc pe rotile un serviciu de Sevres, albastru palid ca cerul acestei Rome din april, şi vase şi tot ce vrei şi aştepţi, că „Tovarăşa" nu s-a sculat, sau numai se piaptănă şi i-a învăţat careva câ rrebuie sâ-1 faci pe oaspete sâ înveţe sâ aştepte ca să-şi dea seama la cine a venit şi să intre groaza în el şi să se înveţe minte, că nu-i la oricine acasă, ce credeam noi, că burghezia aia pe care voiam s-o dărâmăm e mai a dracului? In sfârşit, apăruse ceva gras, negru, cu un păr strălucitor, scund şi vulgar, cu buze groase şi cu ceva agresiv şi insultător în tot ce făcea, asta mi-am dat seama până a nu apuca să spună ceva. „Dumneata eşti?" Eu eram, mi-am spus numele, îi plăcuse, sunt sigur, siluera mea încă sportivă, puţin îngroşată de vârstă, dar nu dezagreabilă, pentru că mai jucam tenis şi ştiam
să mă mişc. Se afla Ia al treilea barbar, pe unul, doctor, îl omorâse în puşcărie, penrru că nu ştiu ce-i făcuse, o lăsase sau se culcase cu alta şi i se înscenase aceluia un proces sau, pur şi simplu, era un peşte ordinar şi-şi merita soarta şi-1 mierlise, îl îngro-paseră fără pompă mare, familia primise o sumă bună şi fusese trimisă peste graniţă. Primul şi al treilea nu mai contau, erau nişte oameni obişnuiţi, dar ştiam că „Tovarăşa" se servea dacă era apucată de streche, ţinea pe lângă ea o fostă învăţătoare care aranja totul, avea diferite apartamente în Bucureşti sau la Snagov sau la Cheia sau la mama dracului şi când o mânca pe „Tovarăşa", cel ales era chemat cu un telefon şi dus cu un Mercedes şi începea o petrecere de nu se mai vedea om cu om şi, când toată lumea era chiaună, masculul era strecurat în apartamentul noii regine, şi Doamne fereşte să nu corespunzi sau să nu-ţi ţii gura, aşa că, la drept vorbind, îmi cam tremura fundul de ce puteam să păţesc. Am fost sobru, inamical, am prezentat schiţele de decor. Ea le privea absent. „Nu bei ceva?" m-a întrebat. „Niciodată dimineaţa, doamnă". „înţeleg". Pe urmă un surâs. „Arhitect?" „Da, arhitect", am zis. „Cunosc povestea dumitale. Au făcut ceva ca să repare eroarea aia?" „Au făcut, mai fac, sunt foatte atenţi cu mine". „Şi?" „Şi nimic. Asta nu se poate repara în nici un fel". Cred că fraza asta m-a salvat pentru un timp, dat venise ziua cu ploaie şi amicul meu, care întâmplător era vărul ei, un văr cam lăsat deoparte, neglijat, nebăgat în seamă, mă chemase să vin la ei la Snagov, la vilă. Se plictisea. „Cine se plictisea?" întrebasem. „Tovatăşa". Era lume multă acolo, se auzeau zgomotele chiolhanului, parcă eram ispitit, mă cuprinsese şi pe mine splcen-u\, dar ceva, un instinct de demult, mă făcu să refuz. „Nu pot, am musafiri, nu pot să-i las, scu-ză-mă, cu alt prilej, cu plăcere, dar acum nu pot". S-au auzit nişte glasuri, amicul meu explica. Pe urmă a spus un „bine", care nu prevestea nimic bun. Timp de un an şi jumătate nu am mai primit nici o comandă, filmul s-a făcut fără mine, a fost scurtat la timp, ea dispăruse din rol, nu mai rămăsese decât
1146
EUGEN BARBU
în câteva imagini. S-a dat la un cinematograf periferic, regizorul a căzut în dizgraţie şi în locul turneului european făcur cu un avion special, cum i se promisese de multă vreme, s-a apucai de scurt metraje. Explicaţia: murise tatăl „Tovarăşei" şi într-o săptămână nu o mai cunoştea nimeni, toţi amicii ei se împrăş-tiaseră. învăţătoarea aceea, care tăia şi spânzura în Ministerul Culturii, fusese mutată la Ciorogârla, unde se află şi acum şi predă la nişte mucoşi limba română. Am mai văzut-o de câteva ori în autobuz, arăta ca o ţărancă, cât o priveşte pe „Tovarăşa", ea în şase luni se făcuse de 120 de kilograme, căzuse într-un fel de populism ciudat, bea ţuică cu vecinii casei din provincie şi tăia gâşte, boteza şi cununa la ţară, altfel avea încă pensie mare, îşi vindea din când în când câte o bijuterie foarte scumpă, sau un tablou, cerea să plece peste graniţă ca fiica lui I.V., dar mereu era amânată sub diferite pretexte şi ea tot mai aştepta ceva, nu ştiu ce...
I
PARTEA A DOUA
SEZONUL PLOILOR
După Londra, erau orele 19. Pluteam într-un ocean limpede de aer, jos se vedeau pădurile roşcate ale Canadei şi gheţarii migraţi dinspre pol ca o flotă de gheaţă scăpată în derivă, o flotă moartă, rece, impersonală, străbătând un mare plictis al naturii. Pasagerii avionului Transavia moţăiau după atâta whisky băut, nu se mai auzeau nici vocile sparte ale docherilor de la Dover, plecaţi la Campionatul mondial de fotbal, nici glasurile unui grup de români care urcaseră privind cu ochii neruşinaţi la fusrele scurte ale olandezelor blonde, nesărate şi asexuate, care acum stfângeau resturile nesfârşitei libaţii iscate de frica traversării oceanului. Adormise şi însoţitorul meu. Doctorul avea acum o faţă destinsă, visa probabil că se află la ţară şi că scrie ceva pe dovlecii lui pe care-şi purta corespondenţa cu iubita de 16 ani, până ce aceştia se coceau şi se răsuceau trădând iubirea lor de o vară. Avionul plonja lung spre Gander, simţeam cum îmi crapă timpanele de presiune, mestecam o bomboană, dar degeaba. Stewardesele îşi vedeau netulbutate de treaba lor, adunau cu răbdare teancuri, teancuri de farfurii de carton în care se mai aflau resturi de crevete în sos remou-lade sau cartofi prăjiţi după care se omorau irlandezii, friptura tece abandonată sau paharele de plastic în care mai clincăiau resturile de bere sau de gin. în aerul aproape friguros, iscat de
1148
EUGEN BARBU
1ANUS
1149
micile ventilatoare, tot se mai simţea un iz de băutură amestecată, ceva greţos; în stânga mea, frumoasa domnişoară, urcaia cu noi în avionul Regina Irene, la aeroportul Stansted, lângă inimaginabilul său însoţitor bătrân şi caraghios, cu inimaginabila ei fustă de o inimaginabilă scurtime, lăsând să i se vadă pulpele de o inimaginabilă fmmuseţe, dormea. Mai mult de 150 de bărbaţi o curtaseră fără un cuvânt, pretextând că au treabă la cabina pilotului în cursul Traversării, numai pentru a o privi, pentru a rumega după aceea gânduri scabroase despre ea, numai ca să nu-şi amintească de primejdia în care se aflau. Acum se potoliseră, monstrul lor sexual plecase într-un scuti concediu, imaginara amantă a tuturor respira uşor, cu pudoan patcă, era frumoasă întru totul, o muză abandonată în avionul Regina Irene, blondă, serafică, cu picioare lungi dezgolite până la coapse, interminabilele picioare ce erau gata să ne arunce într-o catastrofă, într-atât gtohăiseră pe limba lor argotică despte ea acei docheri plecaţi sâ susţină echipa Angliei în Mexico...
Pădurile şi lacurile îngheţate ale Canadei veneau spte noi cu violenţă. II sculai pe doctor. - Hei, coborâm, aterizăm...
El zâmbi dulce, îşi strânse genunchii la gură şi aţipii pe loc mai departe. Frica îi făcea somn, plecarea, desprinderea de pământ şi aterizarea îl scoteau din sărite. Şi doat călătorise destul, dar de frica asta nu era chip să te vindece nimeni. Fetele olandeze se pregăteau acum să ne dea pepsi sau whisky, dar nu mai avură timp pentru că englezii amuţiţi, simţind pista sub roţile avionului, aplaudară ca la teatru, fericiţi că se găseau din nou pe pământ. Ne aflam undeva pe un câmp aproape îngheţat, în plin soare, privind clădirile aerogării care odată văzută mi se păru higienică şi anostă, civilizată şi plină de kakapiţuri, cum spunea Angela, o amică, adică poşete, blănuri, bijuterii, pantofi şi câte altele. Luxul, acest lucru interzis celor mai mulţi din trei oameni, îşi desfăşura trena lui sclipitoare încă de la intrarea pe continent. Până la Guadalajara trebuia să traversăm America,
dar asra mărea plăcerea călătoriei. Cât despre expoziţia mea, ea avea să se facă rapid, ca de obicei. Doctorul, devenit deodată alt om, umbla ca apucat de draci pe toate culoarele, cumpărase cartoline pentru cei de acasă şi scria grăbit salutări la şefi, la rude şi la fraţii de la Rotunda. Cu ochii lui inteligenţi făcea comparaţie între preţurile de aici şi de aiurea, se mira, dădea din umeri, ţinea un lung monolog interior, curmat numai de anunţul placid al unei spicheriţe care vestea în patru limbi plecarea iminentă a Reginei Irene...
Scările rulante ne extraseră pe toţi, cu englezi şi itlandezi cu tot, din pântecele aerogării, părea că ne aflăm înrr-un Infern automatizat, ce ne arunca la suprafaţă ca pe o lavă păcătoasă. Apoi, minunatul Boeing, atât de ctiticat pe vremuri, când avioanele de acest tip cădeau ca muştele, se ridică uşor în aer şi englezii se apucară să ceară whishy, de spaimă, spre disperarea stewardeselor care vedeau cu ochii cum le scade rezerva de băutură. Aerul condiţionat şuiera egal pe lângă urechile noastre, eram iar o mare familie care se ruga în gând să nu ne strivim de minunând pământ, acum când abia scăpasem de minunatul ocean în care doar praful de rechin ne-ar mai fi ajutat şi acele cârpuliţe de culoarea mandarinei, ce ne-ar fi semnalat ca naufragiaţi în imensa întindere de apă. Inimaginabila fată, cu inimaginabila fustiţă, de o imaginabilă scurtime se întreţinea cu maimuţa geloasă de 78 de ani, doua luni şi patru zile, cel puţin atât îi dădeam eu, urmat ca un cocoş care simte în jur că armăsarii de la Dover erau gara s-o violeze pe însoţi toarea sa dacă această călătorie, şi aşa destul de lungă, va mai dura. Docrorul începuse s-o înjure mărunt, nemaiputând să suporte acele picioare inimaginabile, lăsate la vedere. Maimuţoiul în criză capilară, care era plătit să distreze grupul de susţinători ai Angliei la Campionatul mondial de fotbal, curra două cucoane grase, de o vârstă compromiţătoare, care râdeau în hohote. Ii vedeam ochii de câine bătut şi dinţii galbeni de nicotină. Animatorul avea o mutră păguboasă de viitor milionar câştigător la Loto.
1150
EUGEN BARBU
IANUS
1151
îşi făcea teribila meserie stând în picioare de mai bine de opi ore, neostenit, agita braţele, strigând, făcând pe Chaplin, sau fraţii Marx şi Hitlef. Irlandezii şi englezii şi care mă-sa mai erau în burta Reginei Irene se prăpădeau de râs, bărându-se cu pal mele peste genunchi, rupând coifurile lor de hârtie făcute în culorile Marii Britanii, în bere, şi o luau de la cap. Şeful lor, un bătrân cu mutră de cal câştigător la derby, cu jobenul negru şi lucios îndesar pe frunte, se ridicase în picioare şi dirija cu ba gheta şi iar auzirăm Rule Britannia şi alte marşuri de stadion, eram cu toţii un balamuc aerian, o trupă lubrică de saltimbanci care ţâţâiau din rund de frică, dar de cântat cântam, pentru ca ne apucaserăm şi noi, eu cu doctorul, să răcnim, pentru că altlcl am fi asurzit. Panaşe, insigne, bere, unt şi pepsi, whisky şi st ri găte, numai fetele olandeze atât de asexuate strângeau tot ce mai scăpa întreg de pe măsuţele mişcătoare. După parru ceasuri de zbor, ne strecurasem printr-un peisaj lunar, roşcat, cu munţi deşerţi, teşiţi, striviţi parcă de paşii de fier ai zeilor care pe aici hălâduiseră, zeii azreci cu nume inrerminabile şi imposibil de pronunţat, zei cu capete ele şetpi, stranii, înspăimântători şi răi. Aerul era fierbinte ca un ceai, degeaba şuierau ventilatoarele de deasupra capetelor noastre, nu aduceau decât ardenta vara mexicană, strecurată parcă prin ţevile unei orgi.
Pământul venea din nou spre noi, răsunătot, violent, sub forma unei lungi şosele de beton, pe cate roţile Reginei Irene săltau vesel şi biruitor...
Duminică într-un sfârşit de mai...
Afară era un soare violent, care spărgea lumina parcă în petardele iscate de perdelele glisante de lemn. Un perete de sârmă subţire oprea insectele care bâzâiau afară, în infernala căldură. Era unsprezece dimineaţa. Doctorul sforăia lângă mine în imensul par spaniol de nuc negru, sub o cruce pe care ar fi purut fi răsrignir un om adevărat. Mă sculase de dimineaţă la
cinci o pasăre textilistă, insistentă ca o muiere, care tăia cu fierăstrăul ei minuscul tăcerea primei mele nopţi mexicane, o noapte grea, încărcată de esenţe stranii, o noapte violentă şi ameninţătoate în seninătatea sa de vară, o noapte când spiritele morţilor, cum spuneau cei de pe aici, umblă în libertate pe pajiştile de iarbă în căutarea celor rătăciţi sub lună. Pereţii albi ai casei senorei Carolina de Gomez Arzapalo din Avenida Chapalita 1221 repercutau lumina scăpată prin perdelele glisante de lemn. Dinspre grădinile oculte ale cartierului Colonias veneau miasmele dulci ale sisalului, iar de undeva, de aproape, se auzea susurul lin al unei fânrâni interioare. Un manghiet cu frunze lăcuite bătea uşor în obloane. Era o zi binecuvântată de Dumnezeu, când eram tânăr, sănătos şi călătoream, o zi pe care oricine putea să şi-o dorească. Un miros de ardei striviţi pătrundea până la noi şi din bucătăria gazdei se auzea pregătirea tor-tillei. Pe pereţi, în afara crucii imense, distinsei, în această primă recunoaştere, fotografia proprietarului şi o caretas, o mască de carnaval, un dulap de haine baroc, cu îngeri şi cu scarabei şi semne magice, o ladă câr un catafalc, plină de mânere de argint, un mic birou cu o mie de cheiţe, lucind toate ca nişte licurici în această beznă îndulcită şi iar dulapuri masive în stilul rural colonial, pe care se aflau vase în care străluceau gladiole, orhidee, dalii mov, trandafiri pătaţi, garoafe portocalii de India, acoperind bordurile de aramă muşcată. Peste tot glorietas, mici statuete sacre, negre şi enigmarice, calendare aztece de malahit, cutii lăcuite de Uruapan în care, probabil, sefîora Carolina de Gomez Arzapalo îşi ţinea micile nimicuri.
Trebuia să-1 trezesc pe doctor. îl scuturai. Sforăise infernal toată noaptea, dar nu aveam ce-i face, acum o să-1 chinuiesc, gândeam, cu un marş nemaipomenit prin cartierele oraşului în care trebuia să facem recunoaşterea obligatorie. Hămăiau undeva câini, cu alte glasuri decât la noi, mai sugrumate, guturale, aducând cu strigătele unor criminali aflaţi pe galeră. Trăsei storurile de lemn şi o lumină orbitoare invada odaia. Doctorul
1152
EUGEN BARBU
mormăi ceva, se sperie, se uită cu ochii Iui rotunzi, inteligenţi, în jur şi realizează unde se afla.
Pe peluza de afară servitoarele casei, în picioarele goale, tun deau cu maşina gazonul, cu o răbdare îngerească. Erau două indiene tinere, clădite bine, în rochii de un verde violent, care lăsau să li se vadă pulpele înnegrite de soarele tropical. Pe masa se aflau ziarele din ziua aceea, pline de ştiri tipărite cu litere groase. Uraganul distrusese nu ştiu câte sute de sate de pe coasia oceanului, avea un nume de fată ca de obicei, nu mai ţin minic care, Flora, Celia, îmi aminteam coborârea noastră de cu o scara înainte, în lumina când verde, când porrocalie a acelui ţinui, o lumină de început de lume. Ceea ce ţinusem minte era încor darea pasagerilor, acea tăcere înfiorătoare din Regina Irene, câiul nici măcar glasul animatorului acela cu muttă păguboasă nu se mai auzise pentru că frica pusese iar stăpânire pe noi, o tăcere mare, fără istorie. Pe urmă totul trecuse, intrasem în aerogara înăbuşiroare, simţind dintr-o dată cum asudăm din cap pana în picioare, în hainele noastre parcă prea strânse pe corp. Va meşii uitaseră să vină şi am stat la coadă printre geamantanele devenite adevărate pietre de moară şi când, în sfârşit, aceştia apăruseră ca într-o operetă de Lopez, în pas dansant, trei indivizi, scurţi, graşi şi tuciurii, agresivi, cu mustăţi solemne şi pis coţi la ureche, cu pistoale la şold şi în bluze cafenii, negrăbindu-se-, lenţi, suspicioşi, confruntându-ne pe fiecare cu fotografiile, sco tocind meticulos geamantanele spre stupefacţia docherilor irlandezi sau englezi sau ce mâ-sa erau şi oprind curiile cu conserve, rapt care provoacă o atât de mare gălăgie la ai noştri încâi crezui că voi asista la primul război româno-mexican din istoria lumii. Unde mai pui şoferii şi cei de la asociaţiile de turism, care îi luau în primire pe fiecare după ce consultau infinite lisic cu adrese, cu nume, cu cifre, mereu confruntându-le şi certân du-se între ei atât de des şi atât de tare încât birocraţia noastră mi se păru de aici banală, insignifiantă, copilărească. Erau ser viabili, labili, onctuoşi, complicaţi, bezmetici şi se încurcau unul
IANUS
1153
i r
pe altul. Noroc de priveliştea inimaginabilei copile, cu inimaginabila ei fustiţă de o scurtime inimaginabilă, care-şi oferea pulpele privirii agresive ale vameşilor, ce se agitau în jurul ei ca nişte cocoşi.
Când scăpaserăm în sfârşit de toate interminabilele formalităţi, ne trezirăm într-o beznă care clocea, adâncă şi groasă, plină de un catran tropical. Ne aflam pe o şosea care trebuia să ne ducă la Guadalajara, la 30 de kilometri de aici. Undeva, în noapte, foşneau manghierii şi mirosea a supă dulce de mais. Pe margini, la micile cantinas, nişte cârciumioare sordide, grupuri de ţărani beau tequila şi ronţăiau turtă de porumb la lumina lămpilor cu gaz. Maşina alerga cu 150 la oră spre luminile Guadalajarei şi simţeam în nări un nisip mărunt şi, deasupra, imensa apăsare a aerului tropical, care cădea în lespezi fierbinţi peste noi. Scăpaserăm de huraedn şi de rechini, de ameninţarea înălţimii şi iatâ-ne în casa senorei Carolina de Gomez Arzapalo, pe care doctorul îşi aşternuse un ochi pătimaş, chit că avea peste 40 de ani.
- Cum e? îl înttebai.
- Ce mai scrie prin ziare? mă întrebă încă răstignit între pernele imensului pat de mitropolit în care dormisem ca nişte bestii.
- Ce sâ fie? Cutremure, uragane, războaie şi avioane căzute... Asta o inventasem ca să-1 înspăimânt.
- Ce vorbeşti? se mirase el, cu o figură prelungă ca un galoş. Unde?
- în Columbia, inventai. Altul în Caraibe...
- Pe unde o să ne întoarcem noi...
- Triunghiul morţii, insistai eu, ca să-i fac o dimineaţă plăcută.
- Exact. Au căzut vreo zece, acolo, în ultimii ani.
- Ce spui? mă mirai eu ipocrit. Ţii o statistică?
- Ţiu pe dracu, hai să mâncăm ceva, că mi-e o foame... Peste un minut era sub duş şi cânta, uitase de catastrofele
mondiale ale zilei. Băteau clopotele pentru slujbă, un zgomot profund, un dangăt adânc de aramă care inunda văzduhul fier-
1154
EUGKN BARBU
binte. Afară, pe gazon, servitoarele desculţe tot mai tăiau iarba meticulos, cu maşina de tuns. Totul semăna cu o masa dc biliard, numai florile exotice se răsteau la privirile noastre i n neruşinata lor frumuseţe. Nu bătea nici un pic de vânt. Pinii mexicani de la poartă stăteau neclintiţi. Mi se făcuse foame, il aşteptam pe doctor să-i iau locul sub duş, îmi căutai hainele şi constatai cu stupoare că fuseseră introduse în imensul dulap în care, dacă reuşeai să-1 deschizi, intrai ca într-o catedrală. ( ii greutate umblai pe la mânere şi îmi văzui cămăşile şi cravatele, hainele şi balonseidul pe umeraşe puse unele lângă altele i u pedanterie.
- Unde eşti? întrebă doctorul, nemaivăzându-mă.
-Aici, în biserica Sfânra Tereza, sau cum i-o zice dulapului ăsta, în care ar încăpea şi cineva călare...
Era drapat într-un prosop fistic, avea gesturi napoleoniene. Se uita în oglindă şi îşi controla barba. In fiecare dimineaţa constata că nu ţine să nu se radă, aşa că umblă la lucrurile lui şi în curând se auzi ronţăitul egal al maşinii de bărbierit. Năvăli în baie şi din rozeta duşului ţâşni ceva care aducea cu apa rece. Imense săpunuri roz împodobeau marginile căzii, pe un spa lier de meral atârnau mai mult de zece prosoape. Totul era uriaş în casa asta, baia arăta ca o sală de gimnastică, salonul de pri mire cu toată înghesuiala de măsuţe, de vitrine şi de colivii de papagali care cârâiau în limba lor obraznică nu reuşea să lase impresia de inrimitate. Fotolii, mese de citit, rafturi pentru ziare vechi, covoare roase uşor, în culori tandre şi violente în acelaşi timp, cum sunt covoarele de Slătioara, dominate de violetul care ucide orice culoare dacă nu e pus lângă un verde dur. Peste tot imaginea Verginei de Guadelupe, în colţuri, în care ardeau plante mirositoare şi candele cu o lumină roşie, şovăitoare. „Locuim într-o biserică", hotărâi eu şi pentru doctor, şi cu asta ieşii de sub duş. Mirosea a fasole prăjită cu ceva gtas, tortilla cu ardei şi cu sosul acela misterios pe care-1 simţeam cum irită nările.
1ANUS
1155
Prin casă se auzeau glasurile servitoarelor care erau chemate de senora Carolina de Gomez Arzapalo. Ii auzeam călcătura grea pe dalele de piatră, papagalii, făceau un zgomot de piaţă, zburau pene galbene şi verzi printre gratiile de aramă, semn că ■ se ciorovăiau. Cineva pe care nu-1 cunoşteam le dădea boabe de mei. Se prezentă când mă văzu: era Guillermo, primul fiu al gazdei, arhitect de meserie; pe Alfonso, al doilea fiu al senorei Carolina, aveam să-1 cunosc mai târziu, cum preciza el. Doctorul se arătă în uşă într-o nemaipomenită cămaşă milaneză, lucitoare ca un marsupiu. Vorbea mai bine ca mine spaniola, avea un iei de a aborda oamenii de-a dreptul stupefiat. Reuşea în cinci minute să afle tot de la interlocutorul lui: când s-a născut, ce meserie are, dacă e căsătorit sau nu, ce idei politice serveşte şi aşa mai departe. Ii abandonai şi mă bărbierii la rândul meu, pentru că barba nerasă e jegul bărbatului, îmi pusei şi eu o cămaşă tropicală, galbenă, şi auzirăm glasul de soprană întârziată al senorei Carolina, care ne invita la masă. In cinstea noastră fusese pus un patefon antic, imens şi el, cu o pâlnie imperială, pe care era pictată istoria Mexicului în manieta Diego Rivera. Ni se cântară psalmi dumnezeieşti în acompaniament de ghitară, pentru că ne aflam încă la ora slujbei, şi în sfârşit apăru prima tortilla, care arăta ca o mică pituşcă de cocă în care fuseseră ascunse jumări de porc prăjite şi un sos iute, chile, roşu ca o crimă şi pe care-1 simţi imediat în stomac sub forma unei tăieturi brutale de cuţit. Apărură şi câinii indieni pe care îi mai auzisem, înalţi, cu picioate tubulare, cu mutre de j'z'rşi ochi inteligenţi. Afară tăsunarâ explozii. „Na că am nimerit şi o revoluţie mexicană, cum scrie la carte", îmi zisei şi mă uitai la doctor care îşi disimula curiozitatea, legându-şi la gât, cu o grijă prelungită, şervetul de un alb imaculat...
- Ce e senora, afară?
- Nebunii de tineri care manifestă pentru echipa noastră, ce deschide la 12 Campionatul mondial. A început Fiesta...
1156
EUGEN BARBU
Era statuară, imensă şi ea ca şi casa pe care o locuia, imuni cată în negru, cu un piept de zeiţă, cu un păr negru, lucios, aspru şi foarte întins ca nişte coarde de vioară, cu imenşi cercei de aur în urechi şi cu o revărsare de perle deasupra bustului, vorbind tare şi râzând cu nişte dinţi nemaivăzuţi, albi, mari şi egali, terminându-1 pe doctor cu graţiile ei auguste, fapt care I sili să ia brava hotătâre de a repeta porţia de sos picant care sc afla într-o carafă pântecoasă de cristal. Nu arătă nici un fel dc durere interioară, dimpotrivă, ipocrit cum îl ştiam, lăudă tortilla şi o rumegă cu o infinită plăcere. II invidiam sincer şi cerui apa cu gheaţă, care fu adusă îndată de una dintre servitoatele des culte. Papagalii se potoliseră, somnolau pe trapezele lor aurite. Sub ogivele găurite cârâia o nemaipomenită femelă, de un al bastru albicios ca al zorilor, către care privirile unui croncan pestriţat erau aruncate din când în când cu o violenţă ce nu scăpa nimănui. Din stradă se auzeau claxoanele maşinilor, manifestând pentru ţara gazdă: „Me-hi-co! Me-hi-co!" Era un ramat mecanic de ţi-era mai mare dragul, nu alta.
- Nu vreţi să ne bem cafeaua în grădină?
- Cum nu?, se oferi doctorul, care o privea în ochi pc senora Carolina de Gomez Arzapalo ca pe Piramida Lunii.
Eu aş fi vrut să ieşim afară, sâ umblăm, mă mânca o curiozitate fără margini, dar îl urmai. Ne strecurarăm printr-un atrium unde foşnea ca o crescătorie de viermi de mătase fântâna interioară, cântând din cupele de albastru în care se răsturna subtil apa, în trepte, şi ajunserăm pe o pajişte de iarbă arsă, crescută mult, netunsă, cu firul aspru şi mare. Mese de joc metalice, şezlonguri şi mici scăunele sub doi palmieri. De sus, de sub coroană, spânzurau nişte ouă vegetale, roşii. Era umbra, nu şriu cum, apoi îmi dădui seama că uriaşe ziduri înconjurau această grădină interzisa, care putea ţine şi loc de salon. Pe margini ardeau în soare nişte flori patetice de culoarea cărămizii, canna indica sau altceva, nu-mi dădeam seama.
1ANUS
1157
începu conversaţia, lucrul cel mai nesuferit pentru mine, ceva [ despre istoria familiei acestei femei planturoase: văduva unui : avocat cu renume care murise într-un accident, avea un amic, ; politician, care ne va înlesni, când dorim, intrarea la guvernatorul f Guadalajarei. Ne crezuse englezi la început, dar auzindu-ne vorbind s-a mirat de unele cuvinte ce aduceau cu spaniola. Părea dezamăgită că tocmai ei îi fuseseră repartizaţi nişte necunoscuţi în lume. Doctorul îi lăcu istoria României în douăzeci de cuvinte. (.) ameţea cu şuvoiul lui de fraze, la sfârşitul acestei frumoase convorbiri îi propuse să o invite la noi în ţară, în sfârşit o făcu să râdă povestindu-i ce fac ţăranii noştri de Crăciun, era un perfect ambasador. Primirăm la rândul nostru nişte sfaturi. Nu era bine să acostăm femei, pentru că aici întâi se trage şi pe urmă se înrreabă, expresie care mă umplu de o mare fericire interioară. Dacă doream să cunoaştem lumea, ea ne stătea cu mare plăcere la dispoziţie, avea două maşini, ne putea căra de colo, colo, dar bănuia că venisem la Campionatul mondial de fotbal.
- Nu, senora, protestă grav doctorul, noi organizăm o expoziţie aici, la dv...
- Interesant, constată ea, şi îşi mai potrivi cerceii aceia grei, de aur, şi făcu rânduiala în şiragul de perle, nesfârşit şi el.
Venise între timp şi Guillermo, cu logodnica lui, un fel de mâţă neagră, lungă şi prefăcută, o femeie de 23 de ani, nu mai mult, mai consumată decât ar fi trebuit la vârsta ei, cu sandale şi costum hippie, adică bluginşi decoloraţi şi peticiţi, un fel de colan cu boabe de porumb şi peşti metalici auriţi, aiureli din acelea care au înnebunit lumea. Părea mioapă, şi din trei în trei minute îl săruta pe arhitect de parcă ar fi venit sfârşitul lumii. Doctorul se lingea pe buze, îl ştiam ce năravuri are. Dinspre bucătării venea un miros ciudat de mămăligă şi în aerul fierbinte zburau păsări lătrătoare. Pe terasele din jur hămăiau câini imenşi, albi, răi şi neosteniţi, adulmecând oaspeţi nedoriţi. Povestea cu noi fu reluată de la capăt de gazdă, care recită noilor veniţi cât de simpatici eram şi de unde naiba veneam, de la
1158
EUGEN BARBU
IANUS
1159
coada pământului. Erau interesaţi, doctorul le aduse o slicl.i de ţuică pe care ei o gustară cu precauţiune, dar le plăcu şi înic lesei că plimbarea noastră va avea loc abia spre seară, peniiu că se încinse o vorbărie de nu se mai termina. Fu adus sub streaşină terasei un televizor, pentru că se făcuse ora deschiderii Campionatului mondial de fotbal. Un tadio portativ trans mitea încă muzică părimaşă. O voce dulce îi da cu „Momiiio mio, enamorado, Corason şi cu Un poquito mas, espcra ancore.. până când pe ecranul de sticlă apărură porumbeii lansaţi în cin stea evenimentului din acea duminică şi vorbi preşedintele Diaz, care avea o mutră tristă de politician în retragere, şi dup.i aceea luă cuvântul şi baba aia turcească de sir Stanley Rous, un tip dc albinos, gras şi flasc, care jucase arbitrii pe degete l.i Londra în 66 şi îi făcuse pe englezii săi campioni mondiali. Iu ce mă priveşte, nu sufeream fotbalul, să n-aud de el, dar ei, eu toţii, ceilalţi, nu-şi mai dezlipiră privirile de pe ecranul de sticla Senora Carolina de Gomez Arzapalo dădea o înaltă apre ciere ţuicii aduse de doctor, gustând pahar după pahar şi clipind din ce in ce mai lasciv spre amicul meu, care începuse trata tive secrete cu această vajnică persoană, sub privirile uimite ale viitoarei nore, care nici ea nu se lăsa şi-şi săruta prietenul din trei în trei minute. Era amiază, cald, torente de aer fierbinle cutreierau mica grădină.
- Mâine începe sezonul ploilor, spuse careva. Astăzi nu ,u fi fost bine să le strice Fiesta...
Sezonul ploilor, ce titlu frumos pentru o nuvelă. De undeva simţeam venind spre noi o magmă parfumată de aer neclătinat. Amiaza mexicană părea o imensă mumie imemorabilă, cum zice Proust...
Şi, ca totdeauna când ceva începea să mă neliniştească, ma apucai să beau...
Mexicul scosese un punct în primul său meci, şi pe bu levardcle Guadalajarei maşini galbene Impala Lux, Impala Ford,
Impala Mustang, acoperite pe capote de fete şi băieţi în haine albe, scandau din claxoane demenţial. Mici petarde explodau sub palmieri, se aruncau confettişi serpentine, totul era o nebunie în jur, ca la Vinerea Morţilor. Se dansa bamba sau ţarana, nu ştiu, răsunau tobe şt trâmbiţe, ghitarele mariachisilor care arătau mai degrabă ca nişte ciocli umpleau aerul de o veselie paranoică. Se aruncau ghirlande de flori peste maşini şi fluierele din lemn de trandafiri din care ieşeau sunete ascuţite mă asurziseră.
— Hai pe o stradă mai liniştită, îi spusesem doctorului, că asna ne lasă fără auz...
Lui îi plăceau roate astea, se uita ca un ţăran la bâlci, la frumoasele fete, înalte şi negre, cu pârul lor lung, imperial, atâi-nând până la fese, o, ce-ar fi făcut el aici, dar parcă numai el... Zeul ploii, Cbac, nu arunca deocamdată vreo trombă pe mulţimea asta beată de fotbal, ah ce-aş mai fi râs, ce mi-ar fi plăcut sâ-i văd uzi până la piele, făcuţi zob de un huraedn din acelea cu nume de curvă.
11 smulsei din beţia asta şi-1 târâi spre un cartier rezidenţial, înconjurat de numeroase grădini spre care Mustangurile nu trăgeau. Un miros iute, pestilenţial în intensitatea sa, domina acest sfârşit de zi, sfărâmând parcă aerul, câini şi copii, fântâni pline de spumă aurie, cu căderi de ape care scoteau sunete dulci pe piatra macerată de fierbinţeală şi acei manghieri nemişcaţi şi zidurile înalte şi ocotesulargintiu în lumina fierbinte, şi ea neclintită de nici un vânt uşor. Singura răcoare era aceea emanată de pulverizarea apei sub scutul unei Minerve de bronz, cam scurtă de picioare, cu toga feştelită într-o baltă. O reclamă uriaşă pentru fabrica Impala scotea scurte bufetiri, rotindu-şi literele grosolane în amurg. Guyapa, verde şi ţepoasă, păta discret decorul care-mi plăcea la nebunie pentru că avea moartea în el. O presimţire sumbră, cum aveam la liceu când nu ştiam lecţia de latină, îmi stăpânea nu ştiu de ce sufletul. Era un Ioc unde trebuia să mi se întâmple ceva tău, dar nu-mi
1160
EUGEN BARBU
IANUS
1161
dădeam seama ce anume, câinele meu sufletesc urla la lună şi eu mă miram pentru că totul era feeric în jur, o sărbătoare nesfârşită. Se aprindeau luminile în hotelurile de lux şi în vilele particulare, felinare de fler forjat aruncau o primă lumină artificială spre piscinele în care se mai zbătea o apă verde de smah lichid, reflectând trist zidurile frumoase, dar singure, pentru că stăpânii lor erau plecaţi în acest sezon la Ciudad de Mexico după afaceri. Parfume dulci şi greţoase de fructe căzute pe iarba şi macerate de soare şi uitate izbeau nările noastre neobişnuite cu această uriaşă proliferare a naturii rropicale. Fete în bikini cu lungi picioare arse de soare stăteau ca ciorchinii pe gardurile înalte şi salutau trecătorii cu mici strigăte. Erau frumoase, pure, aveau ceva ce mă înduioşa secret pentru că mă simţeam srrăin şi sosit prea târziu pe aici. Doctorul le făcea şi el semne şi se amuza trimiţând bezele.
Ca să-i mai scad din entuziasm îi reperai o vorbă spusă mai devreme de senora Carolina de Gomez Arzapalo: „Drumul spre aceste fiinţe trece întâi pe la biserică, pe sub sfânta Măria de Guadalupe, doctore!".
Drept răspuns el mormăi ceva în legătură cu imposibilul meu pesimism, care era pe deasupra şi infinit. îmi promise că va găsi o ieşire spre libertatea mării şi continuaram recunoaşterea noastră.
Sosi noaptea infectă pe care atât o urăsc, dar nu era atât noapte, cât un fel de prelungire a amurgului, cu ceva scurs şi gras în lumina ce sc rermina, o lumină verde, plină de fluid, cu ceva inflamabil în ea.
Treceam pe un trotuar uriaş şi de undeva venea o maşină lungă, decapotată, o uriaşă limuzină, numai nichel şi cristal, silenţioasă, abia simţind-o. Ea volan se afla o femeie care purta nişte imenşi ochelari negri. Avea craniul ras până lângă rădăcina nasului, şi o lungă cicatrice, ca şi când atunci ar fi scăpat de la o trepanaţie. Nu ştiu ce mă făcu să caut să o văd mai bine, dar lumina spectrală a amurgului, orbirea produsă de farurile
care ne goneau de pe trotuar pentru că ne aflam chiar în faţa garajului casei proprietarei imensei limuzine, totul crea o confuzie oculară care nu-mi permise să o privesc mai bine.
Un craniu ras, cicatricea şi ochelarii imenşi, fumurii. Ce-mi amintea mie?
- Ce spui de dama asta? zise doctorul, parcă e sosită dintr-un film cu Boris Karloff...
- Ai să râzi, docrore, dar mie mi se pare că o cunosc. Nu-mi dau seama de unde s-o iau, dar are ceva familiar, niciodată nu am uitat fiinţele care mi-au plăcut...
- Te ştiam om de gust...
- Nu-ţi dai seama câ nu arăta aşa? A suferit probabil un accident de maşină, cum de nu realizezi?
- Uite ce e, dragul meu, mie îmi plac femeile zdravene, cât se poate de zdravene...
- Ca senora Carolina de Gomez Arzapalo, nu?
- De ce nu?
- Ai complexul Oedip?
- Nu, dar nu înţelegi că tocmai aceste femei care dau în primire sunt cele mai reuşite sub o anumită latură? Ele îşi iau adio de la viaţă şi-şi iau adio într-un fel care te termină, eu le cunosc bine, am avut de-a face cu multe...
Eram tulburat. Tare aş fi vrut să întreb pe cineva cum se numea persoana din maşină. Dar strada era pustie acum, numai câinii alergau bezmetici pe terasele caselor, ca într-o lume întoarsă pe dos. Acoperişurile fierbinţi încă de soarele zilei abia duse îi scoteau din minţi, le da o turbare fărâ egal. Dinspre cartierul Jalisco veneau Impalele Lux cu ciorchini de suporteri care urlau în cor: „Me-hi-co! Me-hi-co!" Se trăgeau în continuare petarde şi artificii multicolore cădeau sfârâind în bazinele fântânilor. Una dintre aceste jucării aprinse un plop alamos şi acesta se mistui într-o secundă, arzând ca o rorţă, făcând o lumină uriaşă şi umplându-i pe nebunii de pe capote de o veselie ce strivea rotul în jur.
1162
EUGEN BARBU
IANUS
1163
în momentul în care deschideam poarta casei senorei Carolina de Gomez Arzapalo ştiui cine era femeia de la volanul maşinii...
Expoziţia mea itinerantă, pe care trebuia s-o montez rapid şi să atrag atenţia celor veniţi la Campionatul mondial de fotbal, era în mare primejdie de a nu mai fi deschisă. Contractele sc semnaseră de mult, sala mă aştepta, dar fără senora Carolina de Gomez Arzapalo nu aş mai fi reuşit să-i fac vernisajul. So sisem târziu, lucrătorii mexicani erau înceţi, lumea absorbiri de Pele şi de echipa Braziliei, cine dracu mai intra într-o expo ziţie să vadă ce fac ai noştri? Gazda m-a dus a doua zi la indus triaşul ei, care era prietenul guvernatorului. Locuia în cartierul Estrellas, locul acela plin de grădini şi parcuri nesfârşite, într-o casă colonială plină de verande şi terase, dotată cu aet condi ţionat, într-un fel de rezervaţie aparent neîngrijită, decorata, oroare, cu cactuşi nenaturali, nu am înţeles nici până astăzi de ce. Senora Carolina de Gomez Arzapalo mă ghidă pe aleile ba tute de soarele nemilos de la ora prânzului, înotarăm printre piscinele mici şi complicate în formă de farfurii sau de scoici, cu apa lor verde, pură şi, în sfârşit, văzurăm peronul vast de marmură roşcată, al vilei. Prin ferestrele singurului etaj se au zeau o muzică dulce de ghitară şi strigăte răguşite: ,Ay! Ayl". probabil un disc. Undeva rumega un animal mare, un cal cu siguranţă, intrarăm într-un hol răcoros, aproape dibuind, pen tru că obloanele de lemn erau abia mijite şi lăsau să se strecoare înlăuntru o lumină săracă. Senor Juan Diaz Sonora se ivi parca tostogolindu-sc pe o scară interioară, exclamând, sărind aproape spre noi. Era mic, gras, plin de sudoare, urât ca zeul vânătorii, Tarez, parcă atunci ar fi sosit de la o Corrida. Era îmbrăcat într-o jachetă de piele de ied şi în jurul gâtului purta un fular roşu de Vera Crtiz. O îmbrăţişa lung pe senora Carolina de Gomez Arzapalo, exclamară amândoi minute lungi, privindu-sc şi gratulându-se, el abia mai văzându-se de sub pieptul monumental al femeii, pe urmă mă descoperi şi pe mine şi ma adoptă, tot exclamând, având aerul că anticipează cele ce aveam
să-i cer. Gesticula mult, într-o secundă trase obloanele şi se făcu lumină, o lumină dureroasă de dimineaţă, cu soare tropical, sporită de pereţii şi ei prea albi. Din întuneric se ivi aceeaşi mobilă grea şi neagră spaniolă. Printr-o perdea roşcată, despicată la mijloc, zării un mic cabinet plin de scaune îmbrăcate în piele, pictată cu aur. Pe consolele de marmură roşcată tronau grele candelabre şi acelaşi miros de sisal îmi invada nările. Undeva ardeau secret nişte plante, fumul uşor trecea fluid prin odăi. In al doilea minut, senor Juan Diaz Sonora îmi şi dărui o mică iguană de aur, pe care mi-o fixă la cravată cu o încântare care-mi luă glasul. In al rreilea minut fumam o havană de un gust indicibil, pe care mi-o şi aprinsese cu delicareţe în secunda aceea. Mă aşeză aproape cu forţa într-un fotoliu de răchită şi mă ascultă, nu cu multă atenţie. Pricepuse. Trebuia vorbit cu guvernatorul pentru ca lucrările de deschidere a expoziţiei sâ nu mai întâtzie, se şi aruncase asupra unui telefon îmbrăcat în catifea verde şi încrustat cu briliante şi vorbea cu cineva, nu răstit, dar cu vocea celor învăţaţi să fie ascultaţi, nu să asculte. Ordinele fiind date, amânunrcle nu-1 interesau, trebuia să mă duc cu cartea lui de vizită pe care mi-o şi strecură înrre degete la adresa scrisă pe ea si ife-atunci să na mai am nici o grijă, penttu că mă aflam sub înaltul patronaj al guvernatorului care era prietenul său cel mai bun. Ne invită pe mine şi pc doctor, despre care aflase de la gazda noastră, la un rodeo care avea loc la Charro, ştiam ce-i acela un rodea?Ştiam. Dar in Caile Grande
fusesem, sau în celebrul M ercador d'm Guadalajara? încă nu? Dar ce păzisem? Urmă o furtună verbală adresată senorei Carolina de Gomez Arzapalo, la care ea îi replică graţios că mă aflam abia de-o zi în oraşul lor, fapt care nu potoli reproşurile acestui bărbat focos. Senor Juan Diaz Sonora mai hotărî că trebuie să fim duşi la Cbapalo, auzisem de C/japa/o?Nu auzisem. Ei bine, trebuia să aflu că era cea mai scumpă localitate din Mexic, hoteluri goale, numai cu câţiva clienţi în ele, un lac straniu pe care se putea face canotaj. Dar expoziţia mea itinerantă
1164
EUGEN BARBU
1ANUS
1165
cine o păzeşte?, îndrăznii. Avea şi pentru asta o soluţie: o sa pună un om de-al lui la uşă şi-o să fie în ordine. De câte ori veneam parcă în Mexic? O dată, şi-atunci? îmi mai vârî între buze o havană parfumată, mi-o aprinse, îmi potrivi iguana înfiptă în cravată, mă măsură, îi plăceam, o servitoare indiană intră, puse un vas uriaş de aramă plin cu crini galbeni pe consola de deasupra căminului împodobit cu fier forjat şi ieşi tăcută. După alt minut apăru un bărbat cu o masă pe roate, plinii de fructe şi de oranjade în care pluteau bucăţi de ghiaţă. Afară soarele dispăru dintr-odată şi începu un fel de taifun care cutremură casa o jumăratc de oră. Se auzeau căzând fructele din pomi pe peluzele de iarbă şi o ploaie bezmetică invada salonul. Intra pieziş prin ferestrele deschise, vântul zgâlţâia obloanele, totul părea o nebunie bruscă a naturii.
- Ce spuneam, ieri, zise cu glasul ei de soprană senora Carolina de Gomez Arzapalo, a începur sezonul ploilor...
Vorbele aveau ceva religios în ele. Femeia privi lung, ca şi când atunci ar fi văzut pentru prima oară covorul cu motive heraldice de Cuenca care se aşternea la picioarele ei, şi pe urmă despică un ananas cu un cuţit de obsidian. Folosea instrumentul cu o atenţie mare, ca şi când ar fi săvârşit un adevărat ceremonial. Senor Juan Diaz Sonora continua să vorbească despre o viitoare fiesta brava, când voi vedea eu ce înseamnă cu adevărat o corrida de zile mari: o Gran Novillada. Îmi turnă el însuşi un pahar de pulque dintr-o cană borţoasă de cristal, care se aburise din cauza gheţei. Băutura de agave avea ceva amărui în ea, era foarte plăcută. Ploaia continua cu o violenţă înspăimântătoare, se auzea un burlan suprasolicitat aruncând şuvoaiele lichide pe nişte dale de piatră. Discursul interogativ al bărbatului continua, şi el, torenţial. O să văd la Charro adevăratul passo de la morte făcut de calleadero, băieţii aceia minunaţi care de fapt sunt nişte văcari, dar ce talent au, cum ştiu ei să îngenuncheze calul cu lasoul? In Europa, cu siguranţă că nu exista aşa ceva. Nu exista cu adevărat. Dacă va avea timp
IM
i
o să meigem cu maşina lui la Los Camachos, unde sunt munţi şi e răcoare. Dar la Plazza del Tapatia fusesem? La luptele de cocoşi? Nu fusesem, dar spera că aveam de gând să văd o gală, cu adevărat o sărbătoare a privirii. Beam în afară de oranjadele astea şi o tequilla?\Jn rachiu alb pe care mi-1 arătă. Făcui un gest de oroare şi el râse. Bine făceam, nici senor Juan Diaz Sonora nu bea ziua, cum obişnuiau englezii ăştia care invadaseră oraşul. Senora Carolina de Gomez Arzapalo îmi făcu un semn discret că era vremea să ne retragem, ceea ce şi făcurăm după ce-i mulţumii călduros, abia scăpând din îmbrăţişarea lui violentă.
Nu-mi dădusem seama când stătuse ploaia. Grădina vilei era dominată de o tăcere înfiorătoare. Văzui frunzele rupte şi ctengi încărcate de fructe doborâte de scurtul taifun care trecuse peste noi. Servitorii lui senor Juan Diaz Sonora le strângeau cu grebla şi două fete mexicane, îmbrăcate în rochii violete, îi ajutau. Le privii, aveau guri de peşti şi o curiozitate neascunsă în ochi. Păreau îmbătrânite de soarele excesiv. La poartă, senora Carolina de Gomez Arzapalo mai răcu un semn bărbatului care rămăsese pe peronul casei şi gesticula spre noi cu afecţiune nesfârşită.
Acum simţii un vânt rece iscat şi el pe neaşteptate, cum se petreceau aici toate. Nopalii din curtea lui senor Juan Diaz Sonora scoteau un sunet patetic de frunze mişcate. Maşina senorei Carolina porni violent spre centrul oraşului. Lumina se curăţase, avea în ea ceva atât de clat, încât peisajul oraşului încărcat de oleandri părea mărit cu o lupă. Străbăturăm ofavellas care duhnea de un miros de ardei pisar şi de ulei de porumb, pe urmă lâsarăm în urmă hotelul Gran şi o catedrală în stilul gotic spaniol, grea şi sumbră, ce domina o piaţă. Aveam întâlnite cu doctorul în strada Morella, unde el perfecta nişte contracte pentru Ministerul Sănătăţii, pe mine senora Carolina de Gomez Arzapalo, dacă avea bunăvoinţă, trebuia să mă lase acolo de unde aveam să mergem împreună la sala expoziţiei itinerante din faţa hotelului Fenix. începea o zi încărcată, dar cartea de vizită a prietenului guvernatorului îmi dădea mari speranţe...
EUGEN BARBU
IANUS
1167
Pe urmă ce-a mai fost? O nebunie, o continuă fiesta. H\ poziţia s-a deschis, nu intra nici dracul, toţi erau morţi după fotbal, nu mai părăseau televizoarele şi se duceau la Jalisco doua ceasuri, după care iar televizor şi iar comentarii şi iar Pele si Beckenbauer, îi băgăm în mă-sa cu tâmpenia lor de fotbal, nouă ne cântau mariachişii plătiţi de senor Juan Diaz Sonora, care nu ne-a mai slăbit de atunci. Oraşul era el însuşi un balamuc, cu fete urcate pe capote şi manifestând pentru echipa Braziliei, pentru că teamul\or naţional pierduse trenul. Dra pele galben verzui erau agitate în pieţele publice, când nu ploua, pentru că ploua în fiecare zi un ceas sau două, la fel de violent ca în prima zi, pe urmă iar se înstăpânea cerul acela albastru dureros până seara, când cădeau nişte nopţi grele, drapate în catran tropical, cu stele cât nişte scrumiere atârnând deasupra oraşului. Noi mergeam la un han, undeva în margine, şi beam cervezn, bere dulceagă, şi ne uitam la o maimuţă, legată de un stâlp lângă pompa de benzină a motelului Malibu. Era un uran gutan cinic, îmbrăcat într-o vestă roşie. Dimineaţa mergeam la Mercador, cea mai senzaţională piaţă din lume, plină de cele mai imprevizibile lucruri, gemând de hoţi de buzunare şi de poliţai, care se urmăreau unii pe alţii ca în filmele alea tâmpite pe cate le ştiam noi. Banane, roşii, mere, nuci de cocos, fleacuri aurite, şaluri de India, sombrero de dimensiuni uriaşe, pălării de paie, restautante populare, unul lângă celălalr în nişte corn partimente de rogojini sau sticlă, duhnind de somon prăjit si de ulei de porumb, centuri de cow-boy, sei pentru cai, pisroale, pinteni şi apoi nesfârşite frizerii mirosind a colonie ieftină, parcă explodând din bocalele roşii şi verzi, galbene, portocalii şi iar tortillas, cu mirosul lor de ardei pisat şi coca întinsă pe sârme de nylon ca nişte piei puse la argăsit şi cântecele patetice ale mariachisilor, numai pişcoţi şi mustăţi şi voci â la Tino Rossi. trâmbiţe sunând ttagic sub cerul tropical, şi tobe din piele de capră, ghitare plângătoare, sarapane abia mişcate în uşorul vânt al dimineţii şi gtămezi de legume multicolore printre alte bocale
] ■
cu atole, chia şi zazola, rachiurile acelea misterioase şi figurinele de hârtie creponată, pinatas şi Crişti de paie, dovleci scobiţi, scoici, languste şi stridii şi ciorbă de caracudă servită din imense borcane, cutii lăcuite de Utuapan, portofele din piele de cai-man, sumane de aba, taiismane şi statuete de jad, idolas de lemn afumat, flori de carnaval, totul într-un strigăt unanim al criado-reşilor şi al vocijeradoreştilor care te trăgeau de mânecă şi până nu păşeai în micile lor magazine nu te iertau. Doctorul amuţea instantaneu tie câte ori pătrundeam în acest loc nebun, plin de mirosuri de carne arsă cu cărbuni de lemn şi de strigătele păsărilor aflate în colivii atitite: colibri, ztipilote, pasărea calandria, totul într-un dezmăţ churrigueresc inimitabil.
Am ajuns şi la guvernator, duşi de senor Juan Diaz Sonora, penttu că el nu se lăsa cu una cu două, voia să ne facă prieteni pe viaţă ai Mexicului. Ne-am suit pe treptele vechi ale palatului, printre puştile şi zvasticile revoluţiei mexicane, care ieşeau violent din pereţi de sub penelul unui pictor ardent, ne-a primit un om înalt şi slab, albit cum nu albesc de obicei oamenii de pe aici, foarte politicos şi îndatoritor. A fost cea mai sinistră reuniune, pentru că verva prietenului nostru dispăruse, luân-du-i locul o morocănoasă linguşeală. Docrorul a ţinut trena cât a putut, bând whisky pe săturate. Eu mă dregeam cu oranjadele acelea colorate fistic, pentru că mă prăpădea clima nu alta. Am fost invitaţi după aceea de prietenul Guvernatorului la Acapulco cu o maşină şi ne-am şi dus, nu ne-am mai fi dus, pentru că un oraş care să miroasă atât de trăsnitot a rahat nu am întâlnit in lumea întteagâ: un bulevard cu patru buildinguri, un fel de cartier de lux plin de verdeaţă numai el, o plajă plină de şuti şi de aventurieri de mâna a doua şi atât. In rest, mirosul insuportabil în căldura acelei luni de vară, marea ca o cloacă, stătută, numai o ciorbă urâtă, plină de murdării, ne-am prefăcut că am căzut pe spate de atâta frumuseţe, noroc că a venit noaptea şi seiîor Juan Diaz Sonora ne-a dus să vedem faimoasa quebrada de la hotelul Mirador, chestia aia cu săritul de la înălţime în
1168
EUGEN BARBU
1ANUS
1169
apa mării printre stânci, cum văzusem în nişte filme, pe urm;i înghesuiala de la barul hotelului printre englezi şi brazilieni beli, femei ca abanosul, mai mult goale decât îmbrăcate, şi cristaluri şi fotolii mexicane, având picioare terminate cu monştri azteci agresivi. In saloanele înalte bântuia o capie lumină violetă. Şi era o forfotă, mamă, mamă, toată lumea se afla în treabă, chel neri tăcuţi şi preocupaţi, ducând tăvi de argint masiv cu sticle de oranjadă şi pahare înalte, clincăind de gheaţă, şi rochii decu pare în spate până la noadă, vetzi, roşii ca focul, violete, toaia ţigănia aia de lume mare, mai bine-zis de lume cu bani, care făcea pe bine crescută, şi strigăte uşoare, şi semne, şi lumânări arzând potolit în colţuri, şi fumuri de havană, mă terminase omul guvernatorului, nu avea somn, parcă ar fi fost abia scos din puşcărie, voia să se distreze cu orice chip şi mai ales să ne distreze, să ne facă să ne simţim bine la ei, aici, dar nouă numai de asta nu ne ardea, visam un loc liniştit, o pernă, puţin aer condiţionat dacă nu o boare venind dinspre o pădure adevărată, dar de unde să scoţi pădurea asta aici, la curul pământului, unde totul era stătut şi aerul viciat. Ieşise soarele, iar începea o zi infernală, cu căldură insuportabilă şi în capul nostru clocoteau alcoolurile nopţilor din urmă. Neînduratul însoţitor ne sui în Impala Lux şi o porni cu 200 de kilometri la oră. Credeam ca acolo vom muri, pe autostrada mexicană 32.
- Vireza mă trezeşte, susţinea senor Juan Diaz Sonora şi îmi vâra printre buze o havană care ar fi sculat şi un mort din groapă după primele fumuri. Doctorul mă lăsase pe mine în faţă, pe locul mortului, pentru că pe el nu-1 intetesa peisajul, cum nu mă interesa nici pe mine, dar în spate scăpa de guta prietenului guvernatorului şi ar fi tras un pui de somn, ceea ce-şi făcu în minutele următoare, când noi pornirăm spre Piramide pe o şosea plină de staţii de benzină, de bariere la care se percepeau taxe, din 20 în 20 de kilometri, printre sate refugiate în jungle de palmieri şi pe urmă coline roşcate, fără vege-raţie, numai imense lanuri de cactuşi păliţi peste care cădeau
nori de praf albicios, cele mai mizere sate din lume din câte văzusem, cu case acoperite cu paie şi fântâni complicate, care scoteau cu dificultate apa din pământ cu ajutorul unor măgăruşi învârrind nişte roţi uriaşe. Pe la jumătatea drumului, senor Juan Diaz Sonora era gata-gata să lovească un bivol care apăruse pe neaşteptate în botul maşinii şi pe care cu un ultim teflex abia îl mai evitarăm.
- Per Dios! făcu omul de lângă mine şi pe urmă începu să £ cânte, trezindu-1 pe doctor care făcuse un somn bunicel de pa-i p tttt ceasuri. Pe urmă căzu iar o ploaie violentă, îngreunându-ne f 4 dtumul. Izbucnise, ca de obicei, pe neaşteptate, adusă de un ^ ^   nor uriaş şi parbrizul se făcu gri, negru, şrergăroarele de cauciuc
abia mai pridideau să-1 cuteţe, înaintam prudent, setîor Juan * Jf Diaz Sonora se speriase, trezit tlintr-o dată şi nu mai fugărea ii», Impala lui cu inconştienţă. Ciudad de Mexico apăru dintre \ t munţii severi, încărcaţi de întunecime, şi un frig pătrunzăror t ~>    îl trezi definitiv pe doctor.
I '* - Unde suntem? întrebă el, dezmorţindu-şi mădularele.
- La Găeşti, zisei, şi el începu să înjure mărunt...
- Mai mergem la Piramide?
Senor Juan Diaz Sonora era lovit de oboseală. Ar mai fi trebuit să conducă 300 de kilometri. Hotărârăm câ un alt prilej ar fi fost mult mai nimerit, aşa câ năvălifăm în holul horelului Măria Isabel, unele cel ce ne adusese până aici spunea că ar fi fost de găsit un straşnic whishy englezesc de calitatea întâia.
j Cam asta ar fi fost, dar nu totul, pentru că elanul priete-
\    nului guvernatorului nu scăzuse nici măcar cu un grad în tot Q    acest timp. lată de ce, într-una din acele seri de iunie ale anului ,;     Campionatului mondial din Mexic ne aflam cu toţii, prin toţi înţelegând şi pe senora Carolina de Gomez Arzapalo, care completase teamulnostru vesel, în Piaţa Tapatia, sub acoperişul unui cort în care băteau sălbatic rafalele ploii tropicale. Era zece
1170
EUGEN BARBU
IANUS
1171
seara, ora când începeau galele de lupte de cocoşi, şi o lume ciudată se înghesuia în faţa caselor de bilete: bookmakeri, pariori, mici vânzători de haşiş şi lumea aceea amestecată pe care o poţi descoperi în jurul hipodromurilor şi al ringurilor de box, indivizi vicioşi cu mutre tâmpite ori pline de o intcli genţă şireată, peticuloasă. Aveau cu toţii buzunarele încărcate de bani, nu veneau de plăcerea luptei, ci aduşi de mirosul dolarilor ce puteau fi înmulţiţi prin noroc sau o pură inspiraţie.
Ocuparăm o lojă în locul cel mai bun din faţa micii arene în care trebuia să vedem cea mai interesantă gală din sezonul ploilor. Sus, sub cupolă, ardeau becuri mici, roşii şi verzi, si dintr-o galerie laterală se auzeau mariachişii nelipsiţi cântând dulce Paloma, acoperind zuruitul banilor pe tabla unui bar din apropiere, mirosea a melasă şi a ulei, cineva înregistra cotele pariurilor pe nişte tăbliţe de ardezie, se beau veşnicele oranjade şi vinuri dulci care străluceau în rafturile îmbietoare, femei grase ţineau trena nervoasă unor văcari cu mutre prefăcute, îndu minicaţi în haine coloniale, albe, cu imense pălării de pai pe frunte, rrăgând din trabuce. Nu lipseau englezii din avion, pe câţiva îi recunoscui, erau docherii noştri agresivi de pe Regii/ii Irene, cu aerul lor turistic de mare vacanţă, aruncând cu pesoşii obţinuţi pe lire, ttăgând whisky cu acelaşi elan ce nu se stinsese încă după atâtea zile de fugăreală prin autocare şi maşini care-i duceau la Jalisco sau în punctele turistice din apropiere, nu atâta morţi după monumente, cât după starea asta de euforie ce nu mai înceta, aţâţată cu alcooluti mexicane, ori cu astfel de gale. Orchestra terminase Paloma si o dase pe Morenito rnio, ena-morado Corazon şi pe Un poquito mas, espera ancore, care erau la modă în acest sezon, sau pe: Ay! luna mi corason te blama. Doctorul o mânca din ochi pe senora Carolina de Gomez Arzapalo, dar ea nu-i răspundea decât cu mici trimiteri din coada ochiului, ameninţătoare, care s-ar fi tradus prin „Ce esti nebun? Nu vezi că sunt cu prietenul guvernatorului?" Dar amicul meu nu se descuraja şi arăta ca un veritabil îndrăgostii.
Când îl întrebasem în urmă cu două zile cum merg relaţiile, cl îmi mărturisise că odată, ducându-1 cu automobilul ei la locul tratativelor unde el trebuia să angajeze ceva cu autorităţile locale, senora Carolina de Gomez Arzapalo i-ar fi spus: Io tegusto mucho şi că-1 sărutase tapid ca o fetişcană. La care eu, ca să-1 mai distrez niţel, îl cărasem încet, încet pe bulevardul pe care se afla hotelul Fenix şi îi arătasem un imens magazin cu firma Funerales, care avea în vitrină cele mai senzaţionale sicrie din câte văzusem vreodată, vopsite în culori dulci, cu un lac indian: roşii ca fraga, portocalii, fistic, cafenii, negre, dar nu orice negru, un negru atât de violent că ţi-ar fi fost frică să intri câr erai de mort în aşa ceva, chiar dacă asta nu mai avea nici o importanţă din punctul de vedere al cadavrului. Mânerele de argint şi marginile metalice erau de-a dreptul impresionante, totul lucea, arăta ca la o mare serbare, care de fapt era serbarea morţii.
- Ei, ce spui de sicriul acela roz? Te aranjează? Să te îngropăm aici, sau să-ţi ducem rămăşiţele pământeşti în ţară?
El clipise înspăimântat şi mă cărase grăbit în altă parte:
- Lasă dracului bancurile şi du-mă undeva să bem o oranjadă, că mi-este sete de nu mai pot!
Am luat câte o Fanta, de un dulce violent, dat rece până la refuzul papilelor, şi ne-am văzut de treabă. Acum îl priveam iar cum dă ochii peste cap fără să se lase văzut de prietenul guvernatorului, care se dusese să-şi întocmească fişa de pariuri. Senor Juan Diaz Sonora ne întrebase şi pe noi dacă nu pariam, dar eu nu gustam aşa ceva, venisem din pură plăcere sportivă să văd o luptă de cocoşi şi atât.
Tribunele circulare din jurul micii arene se umpluseră, se auzea numai o rumoare aţâţată şi orchestra se retrase discret în fosa ei, în care domnea acum întunericul. Se aprinse o tabelă electrică pe care apărută culorile combatanţilor: giro şi rocho, şi se făcu cântărirea primei perechi. Antrenorii lor îi aţâţau pe cocoşi cu mâna, făcându-i să sară belicos cu ciocurile lor puternice, cu care loveau aerul, violent. Pe tabelul electric apăru
1172
EUGEN BARBU
1ANUS
1173
greutatea şi numele primilor combatanţi, care fură fluieraţi in semn de admiraţie şi gălăgia se înteţi când ii se puseră lamele la piciorul stâng, legate cu o bandă de plastic. Mica arena ele nisip fu stropită cu grijă şi tăvălugită, după ce fusese greblata. Văcarii aceia agresivi în haine albe, cu trabuce imense între buze, se agitau intens, fluturând hârriile de o mie de pesos dea supra capetelor. Apăreau din galeria mărginaşă, de sus, a uriaşului cort acoperit cu tablă, agenţii de pariuri, care scriau rapid ultimele cifre în micile lor chitanţiere. Arbitrul fluieră scurt si începu prima partidă a galei. Cei doi manageri urmăreau in patru labe lupta cocoşilor. Purta fiecare câte o cocardă cu culo rile combatanţilor.
Din a treia lojă, laterală, cineva mă fixa cu o insistenţă pc care o simţii fără să privesc într-acolo. Era şi foarte întuneric, ardea un singut reflectot luminând arena luptătorilor, aşa ca nu întotsei capul, fascinat mai mult de lupta celor două păsări care căutau, după multe antrenamente, gâtul adversarului. Ceea ce vedeam era într-adevăr un spectacol de gală. Combatanţii se urau sălbatic şi se aruncau unul asupra altuia, lăsând în nisip pene slâşiate şi dând semne de osteneală. Din când în când lupta era oprită şi cei doi manageri îi spălau pe combatanţi cu sifon ori le lingeau rănile cu limba, cu o tandreţe ce nu poare fi descrisă. Spuneau ceva într-o limbă guturală cocoşilor, îi încurajau şi îi aruncau iar în luptă. Pe cămăşile lor, impecabil albe, de la începutul galei se vedeau petele de sânge proaspăt şi asta aţâţa şi mai mult arena care se împărţise în două, scandând numele celor doi cocoşi care se înălţau în aer şi loveau cu lama, căutând locul cel mai vulnerabil.
Prima luptă dură 40 de minute, a doua şi a treia aveau sa ţină abia câteva minute. In aceste prime patruzeci de minute simţii de câteva oti o privite magnetică pe obrazul meu. Ma obişnuisem cu semi-întunericul arenei şi cât timp unul dintre manageri masă muşchii unuia din cocoşi, aruncându-l din nou în arena de nisip cu un strigăt puternic, întorsei capul spre loja
din stânga. Desluşii chipul acelei stranii femei cu cicatricea, rasă în cap şi purtând ochelari fumurii. O palidă lumină se strecura pe obrazul ei, o urmă verde de la un bec cu neon arzând în galeria de sus în care, în pauzele luptei, nenorocitele de cântăreţe ce-i însoţeau pe mariachişi o făceau pe Măria Felix în Adio, Mexico!
Ea era, Dina, nu mai exista nici o îndoială. Ii cunoşteam faţa, dacă cu imaginaţia aş fi aşezat peste acest cap a la Yul Btinner o tonsură tifosi, ea era... Dacă aveam să reuşesc, puteam face ultima verificare: cicatricea de la încheietura mâinii stângi pe care eu o provocasem prin apăsarea cu o ţigară aprinsă pe pielea care sfârâise, un minut în care nu strigase şi mă privise cu ură în ochi ca pe un duşman.
Câţi ani trecuseră de când o văzusem pentru ultima oară? Poate zece sau mai puţini. Mihai Poooopescu îmi spusese că se despărţise şi de Maur după doi ani, după ce se certaseră groaznic şi că plecase cu un străin, nici el nu ştia unde. Asta prin 62, dacă nu mai devreme cu un an...
- îţi place? mă întreabă doctorul, care lăsase pe senora Carolina de Gomez Arzapalo prietenului guvernatorului, care gusta fiecare fază a luptei.
- Cam crud pentru mine...
- La ce te uiţi? mă înttebâ el, văzând direcţia privirii mele.
- Mă interesează reacţia spectatorilor.
Se făcuse pauză, se aprinseseră luminile şi orchestra iar cânta cu disperare sus, în galerie. Pariorii alergau pe treptele mediane ca să mai facă ultimele jocuri. Cei din loji chemau prin semne pe agenţii cu chitanţiere şi primeau banii câştigaţi.
Capul învinsului, retezat de către arbitru cu un cuţit încovoiat, fu arătat publicului, din care mai mult de jumătate îl huidui, pentru că pierduse. Mă uitai spre loja luminată acum, nu mai era nimeni. Urcai scările spre bufetul din spate şi o cău-tai pe femeie cu privirile. In înghesuiala de acolo nu era. Se simţea în jur un miros puternic de ardei şi de tortillas proaspete, mexicane robuste treceau în rochii înflorate pe lângă
1174
EUGEN BARBU
IANUS
1175
mine. Se auzeau apelurile sonore ale organizatorilor, care chemau lumea la spectacol. Rămăsei ultimul şi când se stinseră luminile abia îi desluşii umbra. Cobora condusă de cineva care- i arăta treptele cu o mică lanternă... Nu voia să fie văzută... () însoţeau trei tineri mexicani, o adevărată gardă, îmbrăcaţi în costume uşoare, coborând lejer prin întuneric ca nişte familiari ai acestui loc.
A doua partidă a galei fu scurtă şi înfiorătoare. Cei doi eoni batanţi nu erau leneşi ca primii, ei se izbiră dintr-odată, săriră unul la altul în aet, se lipiră o scurtă secundă şi sângerară in acelaşi timp. Managerii, alţii, tot cu cămăşi albe, scrobite, îi luară şi-i stropiră cu sifon ca sâ-i învioreze, apoi iar le linseră rănile proaspete din care gâlgâia sângele. Urmă o nouă cioc nire, la fel de scurtă şi de violentă, o atingere cu lama perfidă, sus, lângă gât şi amândoi cocoşii căzură în nisip. Crezui un moment că nu se va mai ridica nici unul, dar erau în picioare şi se ocoleau, pe urmă iar săriră şi se tăiară, aruncând pene multicolore în jur. Publicul urla de plăcere şi huiduielile admirative mă făcură să uit zgomotul tot mai intens al ploii.
Privii spre loja Dinei. Nu se mai uita spre mine, ghicind că o văzusem. Ce puteam să fac? Trebuia să o urmăresc când se va ridica din locul său, probabil înainte de a se aprinde toate luminile arenei, şi să o urmez. Dar cei trei bărbaţi? Văzând şi făcând. II strânsei de cot uşor pe vecinul meu.
- Doctore, am o treabă, dacă nu ne mai vedem la ieşire, ne întâlnim în Chapalita, la senora Carolina.
- Ce dracu te-a găsit?
- îţi povestesc eu...
Mă ridicai de pe locul meu şi urcai treptele spre galeria de sus a bookmakerilor, de unde aveam o perspectivă mai bună asupra lojei pe care o urmăream. Luminile nu se aprinseră decât peste un ceas. Megafoanele urlau anunţând cifrele pentru pariori, mirosea a bere vărsată şi lumea se înghesui spte barul către care mă îndreptasem în prima pauză. Cei trei însoţitori
:» ai Dinei se ridicară şi-i făcură loc, conducând-o spre o altă ieşire , ji   laterală, ascunsă de o perdea aurită. îi urmai pe galeria de sus 4,   şi mă aflai în faţa unei uşi închise, păzită de un pottar care părea * 4v decis să nu mă lase să intru. O hârtie bine pusă în palmă şi eram
II dincolo, întt-o mică sală de joc improvizată, cu fotolii şi rulete. ; în fiind: un bar, o lumină portocalie discretă şi un tonomat cate cânta aceleaşi melopei din ghitarele mariachişilor.
O zării şi ea simţi că intrasem. Nu mişcă deloc, se prefăcu *   a se uita atent la discul rotitor şi la bila de fildeş. Cei trei ghiciră ~k   că ceva nu e în regulă, cu instinctul lor de poliţişti. Mă măsu-*=    rară în treacăt, eu mă îndreptai spre bar şi cerui un whisky. „Se lasă cu bătaie, dar nu am ce face". Muream de curiozitate să -g,:   ştiu ce-i cu ea. După cinci sau şase minute, o simţii în spate, ri;   Vorbea spaniola cu un uşor accent francez, dar era glasul ei, cu acele neuitate inflexiuni ale vocii, uşor alinrate cu care mă %    primise în casa domnului Ceamburu. întorsei brusc capul şi o fixai, în timp ce beam lacom din paharul cu whisky. Schiţai un salut discret, dar ea se prefăcu că nu mă vede, trecu prin mine, cum se spune.
Mă întorsei ca şi când nu descoperisem pe omul căutat şi «■ mai cerui un pahar. Gorilele mă şi flancaseră. Nu mă înşelam. 1     Ah, dacă i-aş fi putut zări încheietura mâinii stângi, acolo unde
era cicatricea aceea ce nu avea să se vindece niciodată! | Trebuia să aşrept. Femeia ceru un campari şi îl sorbi leneş
cu un pai, privind lumea din jur, în afara mea. Nu îmbătrânise deloc, avea acelaşi obraz uşor smolit şi gura sălbatică, cu dinţii foarte albi. Pe braţ îi aluneca o brăţară foarte frumoasă şi foarte scumpă, împrumutând ceva din lumina portocalie a becurilor. Nu mai erau micile ei brăţări armeneşti de la Constanţa. Se îmbrăcase în pantaloni evazaţi şi atunci băgai de seamă că mijlocul îi era sugrumat de o centură din piele de caiman, neagră şi împodobită cu ţinte de atgint, nu mai exista nici o îndoială, ea era. O bluză de mătase lucioasă îi acoperea bustul nelovit de vreme şi în jurul gâtului purta, ca în urmă cu zece ani, un
I 176
EUGEN BARBU
IANUS
1 177
fular uşor de voal verde. Nu se adresa celor ce o însoţeau, er.i evident că nici unul dintre aceşti indivizi era soţul sau aman tul sau cel care o adusese până aici.
Terminase paharul cu campari şi se pregărea să coboare iu arenă. Pe acoperiş tot mai bătea, în rafale, ploaia nebună, tropicală.
- Bună seata, spusei fără a trăda vreo emoţie. Ce faci aici?
Ii priveam ochii ascunşi de ceaţa neagră a ochelarilor care i acopereau.
îmi spuse în spaniola că nu mă cunoaşte şi că ar fi bine să-mi văd de rreabă, pentru că în Mexic nu se obişnuieşte s.i se acosteze femeile. Şi atunci făcui nebunia cea mare. îi apucai instinctiv braţul stâng şi i-1 răsucii uşor, arârându-i cicatricea făcură de mine în birrul acela mărginaş din Constanţa sau .'. Mai, nu mai ţineam minte unde.
Mă trezii în ploaie. Eram ud până la piele, aruncat lângă un gard, nu departe de arena din piaţa Tapatia. Din buza de sus mi se scurgea un firicel de sânge. Simţeam cum toate oasele fuseseră dezmembrate, îmi amintii torul. Mă bătuseră rapid şi sec cei trei însoţitori ai Dinei, într-un scurt minut în care văzu sem stele verzi, pe urmă probabil că mă abandonaseră aici, pe maidanul de lângă arena luptelor de cocoşi. încercai să mă ridic dar era greu, ameţeam, mi-ar fi trebuit un alcool tare, penttu că ploaia nemiloasă însoţise tot acest leşin al meu, a cărui durata încă nu o ştiam. Din cortul alăturat nu se mai auzeau decât vocile bookmakerilor care calculau cu bile sunătoare sumele încasate, adunând şi scăzând cu voce tare. încercai încă o data să mă ridic şi abia reuşii să ajung pe jumătate în picioare. 1 )c undeva din faţă, două faruri violente mă ţintuiră de gard. O maşină lungă pe care mai mult o ghicii decât o recunoscui, sc apropia de mine.
— Vor să mă sttivească, gândii, dar ea venea prea încet şi când auzii şi deschiderea portierei înţelesei că cineva mă invita
să urc. Eram orbit şi ud ca un câine, îmi era indiferent dacă mor în clipa aceea sau nu, aşa că mă aruncai înlăuntru pe joasa canapea de piele. Apoi se rrânti la loc portiera şi înţelesei că mă
aflam lângă Dina.
- Ce-a fost toată comedia asta? întrebai, abia simţindu-mi
buzele lovite de pumnii celor trei gorile.
- O să-ţi explic, spuse ea leneş.
îmi întinse o batistă şi spuse cu un ton aproape fără inflexiuni de afectivitate sau milă:
- Şterge-te, nu arăţi prea bine...
Maşina demară scurt prin noaptea plină ele ploaie. Părăsisem cartierele mărginaşe ale Guadalajarei şi ne îndreptam spre o autostradă. Se vedeau de departe semnalele luminoase ale acestot minunate drumuri, care te conduceau singure prin bezna putfedă de umezeală. însoţitoarea mea apăsase pe un buton şi mă invadase o căldură şi ceva dulce, un vântuleţ sfârâia pe la urechile mele. îmi vârî o ţigară între dinţi, cu o mână conduse câţiva kilometri şi cu cealaltă încercă să-mi aprindă ţigarea. Nu spusei nimic multă vreme. Mă privii în oglinda retrovizoare. Aveam o vânătaie mate deasupra ochiului drepr şi urme negre pe obraz. Buzele erau strivite bine, dar asta trecea. Dina căută în masca din stânga volanului şi scoase de acolo o sticlă de tequilla pe care o deşurubai repede şi o golii pe jumătate.
- Tot atâta bei?
- Ceva mai mult, cred...
- Şi rezişti?
- Fătă asta nu se poate. Dar unde mergem?
- Ti-e frică că te-am răpit?
- Nu, dar sunt curios...
- într-un loc fermecător, o să vezi, o să-ţi placă...
- Bine, încuviinţai, fără să mai întreb altceva, şi dădui peste cap restul rămas în micuţa sticlă de tequilla. Rachiul îmi atdea măruntaiele, dar cred că nu am băut ceva mai bun în toată viaţa mea.
1178
EUGEN BARBU
IANUS
1179
- Aş fi vrut să te duc la mine acasă, dar acolo erau băieţii ăia care mă păzesc şi i-ar fi spus soţului meu...
- Ai şi un soţ?
- Dar cum? se miră ea în modul acela copilăresc pe caic i-1 ştiam atât de bine.
O privii insisrent şi o simţii cum se enervează. Avea iar în sine nebunia aceea încărcată de electricitate care o făcea sa izbucnească cu intensitate pe neaşteptate şi să se certe.
- Nu te mai uita aşa la mine... întorsei capul. înţelegeam.
- O să le spui celor de la Bucureşti cum arăt?
- Nu înţeleg, mă prefăcui.
- Adică o să le povesteşti că sunt o biată nenorocită rasa în cap şi lipsită de orice înfăţişare omenească?
Nu spusese frumuseţe, asta ar fi fost prea dureros.
- Nu arăţi ca o nenorocită, întâi şi-ntâi, şi-al doilea de ce crezi că altceva mai bun decât să le povestesc că m-am întâi nit cu tine, nu am...
Automobilul aluneca pe autosttada bătută încă de ploaie. Dina deschise radioul de la bord ce transmitea aceleaşi cântece languroase de care începuse să mi se aplece. Privii ceasul de la mână. Nu mai mergea. Arăta 12 fără 24 de minute, probabil momentul când mi se aplicase corecţia. Privii ceasul de la bord. Era două şi cinci.
- Şi la drept vorbind, ce a fosr chestia asta cu băieţii care m-au bătut şi cu culegerea mea din stradă şi cu ducerea în turneu...
- La Cuautla...
- Asta ce mai e?
- O mică localitate, cu un bun hotel englezesc, care se numeşte acum Vasco... Nu ai auzit de el pentru că nu aveai de unde. E un loc al meu de refugiu...
- Mă rog... Dar trebuia să mă întrebi şi pe mine daca primesc...
Râse cu dinţii ei sălbatici şi asta o făcu dintr-o dată frumoasă ca altădată. Să nu fi fost oribila cicatrice care-i brăzda fruntea şi mai ales craniul acela ras, ar fi semănat perfect cu fata în dangarezi de la Constanţa.
- Vrei să te las aici, pe şosea?
- Să mă mai gândesc...
- Eşti mott de curiozitate să ştii ce-i cu mine, o simt...
- Atunci de ce nu ai oprit maşina chiar în seara aceea, când te-am văzut prima dată...
- Chiar, m-ai recunoscut de atunci?
Se bucura copilăreşte şi bătea volanul cu amândouă mâinile. Şoseaua era pustie şi dreaptă, aşa că nu mă temui. Rafalele ploii tropicale loveau sălbatic în patbriz, noroc cu semnele prietenoase de pe autostradă, cu acele minunate săgeţi şi linii fosforescente şi trâmbiţe de foc ale staţiilor de benzină şi cu reclamele de neon şi cu minunatele becuri care luminau şoseaua ca pe o rampă de teatru.
- De ce nu te-aş fi recunoscut? Penttu mine ai rămas aceeaşi, cu marea, cu brăţările tale de argint, sunând, cu mătăniile pe care le aruncai şi le prindeai în palme, cu răutatea privirilor şi cu acel dans de pe tetasa lui Ceamburu...
Tăcea, absentă la condus, uşor întristată, cu un obraz copilăresc, deşi acum ttebuie că avea 35 de ani, dacă nu mai mult...
- Ai mai fost pe acolo?
- Niciodată. Urăsc locul acela...
- Nici la 2 Mai?
- Rar. E aceeaşi lume pe care nu pot s-o sufăr, nu ştiu dacă mă înţelegi, dar nu am altă plajă. La Mamaia e plin de snobi şi de străini, ştii doar că nu sufăr înghesuiala...
- Te-ai însurat? -O, da...
- O cunosc?
- E posibil.
- Ce face?
1180
EUGEN BARBU
IANUS
1181
- Pianistă...
Ii spusei numele cel vechi.
- Era drăguţă pe vremea când o ştiam eu...
- Mai este încă...
- Şi vă simţiţi bine?
- Cred că da... Schimbă vorba.
- Mai ştii ceva despre soţul meu?
- Da, vag... S-a reînsurat. Era un om pe care l-ai nedreptăţit. Te iubea mult...
- Ştiu, ştiu, dar nu suntem vinovaţi de ceea ce ni se întâmpla... Despre Maur nici un cuvânt, deşi simţeam că singurul om
căruia îi datoram faptul că mă aflam aici, în limuzina ei, era chiar el, pentru câ tare ar fi vrur să ştie ce mai făcea, dar răutatea de a-1 ignora nu puteam sâ nu mi-o permit...
*
In zori, palidele lumini ale satelor se rerrăgeau în spre munţii violeţi, lunari, pe care viteza maşinii îi apropia sau îi îndepărta. Răsări soarele pe neaşteptate şi o căldură deocamdată dulce intră prin fereastra laterală a Impalei. Dina conducea îndârjit, fără o urmă de somn pe faţă. Băuse de două ori dintr-un termos plat cafea fierbinte. Mirosul ei umplea mica noastră nacelă motorizată cu aburii plăcuţi ai băuturii. îmi întinse şi mie, dar eu preferam tequilla din cea de-a doua sticluţă.
- N-ai obosit? o întrebasem de câteva ori. -Nu..
- Unde dracu mă duci?
- La capătul pământului...
Veneau spre noi sate albe, zăvorâte ca nişte morminte, cum spunea unul atât de frumos, înconjurate de manghieri şi de ocotes, argintii ca nişte rufe îngheţate în claritatea acestei dimineţi. Nici un râu, traversam un deşert care se anunţa necruţător. Deasupra gardurilor alcătuite din bolovani vulcanici.
■4
spânzurau, ca să sperie duhurile, tigve de totuma, rozarii funerare atârnau în porţile dărăpănate, ici şi colo Canioane deşarte, galbene, pline de stânci strălucind mineral în lumina dureroasă a soarelui tropical, şi deasupra un cer de pucioasă.
- De fapt, de ce mergem la Cuautla?
- Pentru că astăzi de dimineaţă este Fiesta morţilor la biserica San Jose, după care începe târgul de papagali. Ai timp?
- Dacă găsesc un telefon la hotei.
- Bineînţeles că o să găseşti...
- Cei din Chapalita nu ştiu ce-i cu mine. Vor înştiinţa poliţia, dacă nu dau un semn...
Ea nu-mi răspunse, dar asta nu însemna că ţinea la secretul călătoriei.
- Cât o sâ rămânem aici? întrebai, am o expoziţie itinerantă pe care trebuie s-o car la Ciudad peste câteva zile...
- Nu mai mult de 48 de ore, soţul meu mă aşteaptă la Toluca...
- Asta ce mai este?
- O localitate unde avem o hacienda...
- Şi gorilele alea nu-i vot spune că ai întârziar?
- El şrie cât îmi place gtâdina de la hotel Vasco, şi dacă o să se neliniştească o să mă caute cu telefonul...
Decorul mişcător năvălea prin parbriz în necruţătoarea dc-acum căldură a soarelui. Geamurile Impalei fură coborâte şi un vânt fierbinte ne aprinse obrajii. Pe uliţele satelor ea încetinea ca să cruţe haitele de câini râpănoşi, nemâncaţi parcă cu lunile, şi cocoşii care scormoneau urmele de bălegar de taur lipite de asfalt.
Pe la opt ajunserăm în Cuautla, care nu arăta mai altfel decât celelalte sate întâlnite până acum. Văzui de departe cele trei turle ale bisericii San Jose, albe şi sttanii, vibrând în felul fetei morgana în dimineaţa albă a zilei câteva case, o pompă de benzină, curţi pline de copii murdari care făceau semne cu mâna şi pietre de zdrobit cânepa de sisal, care arunca spre noi
1182
EUGEN RARBU
IANUS
1183
miasme umede. Eram crunt dezamăgit, dar nu spusei nimic. Limuzina se tata spte capătul satului. Desluşii un fel de crâng de manghieri şi de plopi alamos care mai îndulceau arşiţa. Orăşelul Cuautla se demola singur, un sentiment de ruinare domnea în lenea trecătorilor care plecaseră după apă Ia fântânile aflate undeva în nişte uliţe pline de pietre, care urcau spre crângul de agave şi cactuşi ce se vedea de pe şosea. Un oraş mori, ce căutam noi într-un oraş mort? mă întrebam. Ce gusturi si la femeia asta! Trecurăm prin cartierul cumplit al prostituatelor care şi ieşiseră pe micile lor scăunele în porţi, arătându-şi sânii prin despicătuta rochiilor colorate violent şi sunându-şi brăţă-rile de scoici. Totul era pietrificat aici, un fum verde iscat parcă de incendierea copacilor îndepărtaţi de dincolo de oraş plutea lin deasupra acoperişurilor.
Zării în sfârşit firma hotelului Vasco, intrarea era banală, un salon din lemn de trandafir, numai cele câteva fotolii de piele pictată îi dădeau de la început ceva seniorial, pe urmă înălţimea salonului cu plafonul de bârne negre, abia luate cu toporul, împrumuta nu ştiu ce grandoare rustică clădirii colo niale care putea fi şi o fortăreaţă şi un vechi loc de reculegere. Se auzea şuşoteala cârtitoate a artezienelor interioare căzând pe nişte dale de piatră, purificând aerul de praf şi de căldură.
Dina vorbi cu portarul şi acesta îi întinse două chei imense lucrate cu migală, şi ea îmi făcu semn:
- Hai, ce mai aştepţi?
Undeva într-un salon alăturat se auzeau urletele partideloi de la Campionatul mondial de aseară, în reluare, acea imensa furtună a tribunelor de beton care repercutează corurile disperate ale suporterilor şi defularea comună a golului. Nici aici nu scăpăm de mizeria fotbalului, care a înlocuit filozofia în veacul nostru. înjurai în gând şi o urmai pe femeie. Nu aveam nici un bagaj, cei de la Recepţie nu întrebară nimic văzându-mă cum arătam ca vai de lume, un boy tuciuriu căra două geamăn-tane, gâfâind în urma noastră.
- Sper să mă laşi întâi să fac un duş, să mă îmbraci cu ceva, arăt ca dracu...
- Ai bani la tine?
- Am, dacă gorilele tale nu mi i-au luat, spusei...
- Sunt oameni onorabili, zise ea serios.
- După felul cum atacă trei la unu, sunt cu adevărat onorabili...
- Lasă fleacurile, hotărî după bunu-i obicei pe care nu şi-1 pierduse, o să-i dau puştiului ăsta ceva şi el o să se ducă în Târgul de purici, care-i la doi paşi, şi-o să-ţi cumpere o pereche de pantaloni şi o cămaşă tropicală, vrei şi un sombrero? Ţi-ar sta bine, ars de soare şi cu buzele rupte în pumni... Mai ţii minte cum te-am îmbrăcat la Constanţa când ai venit la vila lui Ceamburu? Arâtai ca un provincial. De ce dracu mi-oi fi plăcut atunci?
Ttaversarăm un patio negru, între zidurile căruia pluteau într-un zbor leneş uriaşi fluturi, unsuroşi, cu ochi devoratori şi a căror specie nu reuşeam s-o identific. Tufe de trandafiri parcă pietrificaţi de aerul plin de praf, un pavilion care abia se mai ţinea în aripile lui de lemn de chiparos mirosind frumos în căldura începutului de zi şi iar curţi interioare, interzise, de ziduri în ruină, albe şi macerate, pe care le străbăteam fără curiozitate, înaintând undeva într-un rărâm abstras curiozităţii publice. Ne strecuram prin mici porţi, deasupra cărora caneluri nebune, invadate de un fel de parazit al pietrei, zimţau cerul de deasupra. Acolo unde soarele nu mai reuşea să ajungă, o umblă profundă se înstăpânea şi mirrul mexican dădea o melancolie regală locului, cu miasma Iui amărui sinistră răspândită în aer. Bazine aproape măcinate de schimbul de temperatură al fiecărei zile, cu o apă stătută, reflectau trist zidurile pe care se urcau tfandafiri fanaţi, florile galbene, opulente şi sexuale de heliacant, magnolii delirante invadau zidurile, le torturau, le supuneau şi peste tot moartea şi înflorirea vegetală se băteau într-un miros amestecat de ceva vivace şi de etfva ce putrezea.
1184
F.UGEN BARBU
IANUS
1185
- Ce dracu a fost aici? întrebai.
- O mănăstire. Prin secolul al XVl-lea...
- Şi pe urmă?
- Pe urmă a venir un englez şi a renovat totul, fără să modi fice prea multe lucruri.
Ghicisem de la început că ne aflam într-o fostă mănăstire, penttu că văzusem feresrrele obstrucţionate cu fier forjat si chiliile din curţile interioare, albe, mici, lucind din acoperişurile lor de ceramică, şi ea neagră, şi ea în ruinare. Un val de mimoze-nebune învăluia o mică capelă din care se auzeau voci şi elin care năvălea un fum parfumat. Curţile aveau o imensă dezo lare, nu erau neglijate, pentru că servitorii stropeau încă de pc acum peluzele de iarbă tunse bine, totul emana o melancolic studiată. Unele scări fuseseră dinadins lăsate să se prăbuşească pentru a sublinia vechimea locului, era imposibil să mă înşel, dar asta nu mă supăta deloc. Ici, colo în vreo verandă vedeam englezi graşi, femei şi bărbaţi cu nasuri sifilitice, înroşite dc alcool, şi babe imemoriale, clătinându-se în balansoare de lemn. Din manghieri cădeau fructe roşcate plesnind pe iarbă arsă, răspândind un miros dulce, leşios. Chelneri răcuţi aduceau pe tăvi grele de argint oranjade în culori fantastice: de la octul cel mai patetic până la ceva verde ca frunza proaspătă de palmier. O lene cu ananas plutea în jur, o uitare, o fericire tristă...
- Ara ajuns, spuse Dina.
Boy-ulabia mai târa cele două geamantane. Intrarăm într-un pavilion bizar cu mobilă Chippenclale, plin de mese de joc şi de scaune care arătau ghearele cu bilă ale picioarelor ce aduceau cu nişte copite. Banchete setties apărau marginile acestui hol fără sfârşit, pavat cu piatră lucioasă, deasupra căreia fusese aşternut cu o neglijenţă savanră un covor portughez cu corăbii.
Două uşi gtele de nuc, sculptate, duceau spre două ca mere alăturate.
- Vtei să alegi? mă întrebă Dina. -Nu...
- îţi recomand pe cea din stânga, n-ai să auzi papagalii...
- Bine, zisei şi intrai, nu înainte de a-i spune: în cât timp •       crezi că pot să te văd?
bfc, - Slujba este la unsprezece. Dacă te odihneşti puţin e foarte HEr bine. Am dat boy-\x\vii banii pentru hainele tale şi o să ne
socotim la urmă.
Râdea într-un fel care voia să mă umilească, dar eu mă pre-făcui că nu bag de seamă.
- Bine, adăugai, sper să nu mă ruinezi cu capriciile tale... Intrai într-un fel de chinovie cu ogive şi colonete, dominată
de un pat arhiepiscopal care-mi amintea de casa senorei Carolina de Gomez Arzapalo. O cruce la fel de mare ocupa peretele din fată. în rest, amestecul acela de mobilă în stil spaniol, dulapuri masive şi mese grele, delicate scaune Hepplewhite şi Sheraton, de origine englezească, pline de flori delicate, într-un colţ câteva măsuţe mici de servit, şi o pendulă de pe vremea lui Robert Adam care se şi grăbi, bătând gongul, să-mi anunţe că vremea trece şi eu nu dădusem nici un semn doctorului şi el putea să creadă orice. Găsii, pe noptieră telefonul, rugai pe cei de la Recepţie să-mi facă numărul 154853 din Chapalita 1221, unde locuiam încă cu o zi înainte la Guadalajara. Răspunse chiar senora Carolina de Gomez Arzapalo, care nu părea deloc neliniştită sau nici nu observase absenţa mea de acasă. O rugai să mi-1 dea pe doctor, dar acesta, spunea gazda noastră, încă dormea, o rugai să-1 trezească şi el sosi, fără a avea în voce vreo curiozitate.
- Unde dracu eşti, domnule? Ai dispărut de nu te mai ştie nimeni.
- Ai auzit de Cuautla? -Nu.
- E un orăşel pe undeva prin jurul Guadalajarei, nu-mi dau bine seama. O să lipsesc câteva zile, ai grijă de Expoziţia aia a mea. Dacă e nevoie de mine, sună-mă la Hotel Vasco, ai reţinut?
îl auzeam bine şi el la fel.
- Hotel Vasco? Bine.
1186
EUGEN BARBU
IANUS
1187
Nu se mira de nimic, era ori foarte discret, ori îl sculasem prea de dimineaţă.
Trântise telefonul, dispus, probabil, să mai tragă un pui de somn.
- Acum, la duş, dar cu ce dracu să mă bărbieresc?
Comandai jos, la Recepţie, să trimită un bărbier la mine în cameră. Aveau aşa ceva? Cum să nu! Atunci să vie după ce fac o baie de un sfert de oră... Era în regulă. Lăsai uşa deschisa, dacă venea boy-ul cu hainele nu avea decât să le aşeze pe scaune sau pe patul acela mănăstiresc în care mă şi grăbeam să m.i arune după ce voi fi făcut baia fierbinte la care visam. Dalele unse cu o ceară specială mă făceau să alunec. Micile carpete de sisal răspândeau aceeaşi miasmă uşoară, plăcută, în odăi. Ma dezbrăcai şi intrai într-un fel de hală grandomană, aici băile erau mai mari chiar decât încăperile de locuit, probabil iscau-din megalomania spaniolă. O cupă de malahit te îmbia să le arunci ca într-un adevărat bazin. Făcui socoteala că voi rămâne fără nici un ban la plecare, dar nu mai puteam da înapoi. P soape colorate dulce spânzurau pe braţele de metal eloxat vitrină arăta un adevărat laborator de săruri cu care pute; faci din apa care izbucni curând pe robinete o adevărată feerie a curăţeniei. Aruncai la întâmplare un lichid verzui care avea, odată amestecat cu apa, un iz de pin, mă privii o clipă într-o uriaşă oglindă coclită de lichenii anilor trecuţi şi descoperii o figură, nu trisră, dar nici prea fericită, stâlcită ici şi colo de pumnii agresorilor de aseară.
Printr-un geam acoperit cu o fină pânză metalică pusă ca să împiedice intrarea insectelor văzui o curte mică în care susura o fântână arteziană moleşită şi ea parcă de dimineaţă înflăcărai,i de afară. Pe o peluză arsă, de iarbă, cădeau fructele tuna din nopalii melancolici care străjuiau marginile dezolatului loc.
Şi nu ştiu de ce mă încercă iar sentimentul acela de luni dc dimineaţă când nu ştiam lecţiile la latină, pentru că hotelul Vasco, cu grădinile lui interzise, era ireal de frumos...
ro şi o ti sa
Târgulhoţilor'din faţa bisericii San Jose, unde se ţinea slujba pentru Fiesta morţilor, se anunţa plin de ţipere şi de bătăi de tobe, de multicolorele perdele tărcate care mai acopereau cum puteau grămezile de fructe papaya, bananele şi ananasul, buchete utiaşe de othidee abia culese din grădinile de neimaginat într-un loc atât de arzător, mereu stropite cu apă de femei grase şi tuciurii, care strigau cât le ţinea gura. Mercadoul debuta cu mici magazine de figurine aztece ca şi acelea de la Guadalajara, aglomerate, pline de derbedei serafici, le zice Pierre Mac Orlan, care ne măsurau curioşi. Totul lucea: oglinzi, colivii, stambe, vase de aramă şi frigărui pentru carnea de taur. Explodau petarde undeva şi clopotele bisericii San Jose chemau lumea la slujbă. Un vaier de o nemaipomenită tristeţe mă copleşi şi-mi aprinse minţile. Micile uliţe de piattă, pe marginile cărora izbucneau aceste magazine încărcate de o bogăţie ieftină, îmi aminteau de oraşele pe care viceregii lui Marquez le sttăbăteau în trăsurile lor arheologice. Arcade asudate de tuberoze şi be-gonii, ferestre cu obloanele căscate vomitând femei ce strigau fără oprire la cei de jos, trimişi la cumpărături, un şuvoi de apă murdară care-mi inunda pantofii, acele lanţuri de hârtie creponată ce lega o casă de alta, pline de beculeţe roşii şi albastre, coşurile cu raci vii şi somoni, copiii ca tăciunii din rebozzo-\i\ mamelor, fermecaţi de pestriţul peisaj, măştile de carnaval, schimonosite şi pictate în nuanţe nebune, sunetele ascuţite ale instrumentului marimba'şi cântecele guturale ale mariachişilor ce cântau cu însufleţire corrido, un fel de melopee ce descria asasinate celebre, totul se împotrivea vestirii morţii din dangătul insistent, torenţial, al clopotelor de la San Jose.
Dina mă opri, amintindu-şi de ceva vechi care ne lega.
- Iar nu ţi-ai răsucit mânecile cămăşii, Componist!
Era glasul acela de pe malul mării şi eu nu-i mai văzui nici oribila cicatrice cate se termina la marginea frunţii, nici capul ras pe care nu şi-1 putea acoperi.
1188
EUGEN BARBU
[ANUS
1189
Foarte preocupată, ca atunci când îmi atrăsese atenţia asu pra prealungilor mâneci ale cămăşii, le răsuci Ia fel, pe rând, cu o gravă încruntare a frunţii.
-Acum e bine...
Rasei puţin şi ea mă privi pieziş.
- Nu crezi că ar trebui să ne grăbim? A început La Fiesta de los mortos...
Pe treptele bisericii San Jose se înghesuiau cerşetorii strigând în gura mare. Aruncau cu sombrero-urile lor pe trepte, se târau după ele şi se rugau cu voci răguşire de femeile care scăpau bănuţi în palmele lor lacome. Copii plini de bube şi de răni făceau acelaşi lucru cu o îndemânare şi perseverenţă ce mă îngrozi.
Deasupra intrării zării câţiva angelitos dolofani, ţinând vălul de piatră al Fecioarei. Biserica gemea de lume. Se auzea glasul unui preot care rostea slujba, dar murmurul cerşetorilor înghe-suindu-se spre masa pomenilor îl acoperea. Deasupra altarului spânzurau ornamente de hârtie şi între stâlpii bisericii San Jose se clătinau uşor măştile făcute din cocă şi spoite cu vopsele dulci, care arătau ca nişte dovleci uriaşi surâzători, lumânările aprinse dădeau un aer şi mai infernal acestui lăcaş supraaglomerat. Cerşetorii şi copiii erau frânaţi ca să nu dărâme masa plină cu pan de huestos, pâinea săracilor, care abia fusese scoasă din cuptoare în dimineaţa aceea. Vinuri de mure, rachiuri de piersici, coluche, din pere dulci şi zemoase, străluceau în bocale mari, în pâlpâirea lumânărilor. Pulque în burdufuri de piele de vacă atrăgea cel mai mult gloata neliniştită care se bătea pentru un loc mai în faţă, darurile celor bogaţi se înşiruiau de-a lungul reţelei de metal a altarului, dar nu mai trebuia mult ca totul să se prăbuşească şi să fie srrivit de această dorinţă nestăvilită a mulţimii de săraci, avidă să ia pomenile cât mai repede şi să dispară.
Tună o orgă de undeva de sus, dintr-o galerie de piatră, şi mulţimea încremeni. Preotul binecuvânta icoana de aut care
;   o înfăţişa pe Virgen de Guadalupe, împodobită cu şiraguri imense *  de mârgăritate, de perle şi lanţuri de aur, toate sttălucind fan-\ .p;  tastic în lumina ciudată de lumânări şi raze de soare care se strecurau prin vitraliile verzi ale bisericii San Jose. Mulţimea |w   de femei şi copii se înghesui să sărute icoana pe care preotul •\   o purta ca pe un stindard prin mulţimea ce se clătina de-a valma. ţŞk   Dina se aruncă spre ceata dementă şi se înghesui în mod sur-7 ■     prinzător ca să ajungă să sărute mâna de aur de care spânzurau > #    lungile coliere de briliante, cum nu mai văzusem niciodată. Era ttansfiguratâ, nu o mai recunoşteam, avea beţia religioasă a fanaticilor, ar fi trecut peste copiii care-i stăteau în cale şi-o împiedicau să atingă cu buzele mâna făcătoate de minuni, cum şopteau cerşetorii din jurul meu. Preotul abia mai putea înainta. Atunci *     se auzi o voce măteată de bărbat care striga din fundul bisericii:
- Faceţi loc lui El General! Faceţi loc!
Din mulţimea care se silea să croiască o potecă personajului, se ivi un cap ciudat, cu o bărbiţă rară, cu ochii tragici ai celor ce suferă de strabism, îmbrăcat într-o veche uniformă militară, plină de eghileţi şi de decoraţii. Bărbatul putea să aibă 90 de ani, dacă nu mai mult, şi se sprijinea pe două cârje uriaşe, cât & nişte catarge, pentru că avea peste doi metri. Picioarele amorţite de mult abia se mai târau pe dalele de piatră şi cei din jur strigau încă:
— Faceţi loc lui El General! Faceţi loc!
: i înaintarea continuă un timp, până când un val dinspre in-
trarea cu două uşi îl împinse pe bătrân într-o parte şi-1 sili să cadă peste cei aşezaţi în băncile mai din faţă. El se ridică cu . greutate şi începu să blesteme probabil în indiană, pentru că cuvintele cădeau repede şi se stingeau ca o grindină. Preotul ceru ceva celor din faţa lui şi deodată mulţimea se dădu la o parte, strivindu-se.
I - Vino! spuse preotul.
| Urmară câteva minute de tăcere cumplită.
1190
EUGEN BARBU
IANUS
1191
El General nu se mişcă de la locul lui. Avea lacrimi mau pe faţă şi nu spunea nimic, privea numai cu un dispreţ imens mulţimea aceea care-1 împiedicase să ajungă la icoana făcătoaic de minuni.
- El General va muri în noaptea asta! spunea o femeie, pri vind cu groază la faţa împietrită a bătrânului.
Şi în secunda următoare mulţimea reconstitui zidul dintre infirm şi pteotul ultragiat, care ducea acum icoana spre altar.
- Ieşim? spuse Dina.
- Da, îmi ajunge.
- Mergem la Târgul de papagali?
- Dacă vrei.
O priveam uimit. O întrebai, ajungând pe treptele de pian a încinsă de soare:
- Ce minune aşrepţi?
- Nu ştiu, zise, dar minţea şi o privii insolenr.
- Nu te mai uita aşa la mine. Sunt urâtă, nu-i aşa? Nu-i răspunsei. De undeva se stârnise vântul. Trebuia
să vină ca ele obicei, pe neaşteptate, ploaia de dimineaţă. Ce rul avea albe bordeluri, cum zice Dylan Thomas, şi o amcn'm ţare ciudată creştea în jurul meu şi nu-mi dădeam seama de unde venea.
Când ajunseserăm în ulicioara târgului de papagali încă mai era senin. In cuşti nemaipomenite, înalte, cu gratii de aur san de bronz,cu trapeze colorate şi sfori miraculoase, cu ogive gâu rite sau nu, cu mici castronase pentru apă şi enclave pentru strecurarea meiului sau a ovăzului, se mişcau într-o cârâială iu fernală cei mai minunaţi papagali pe care i-am văzut yreodala, papagalii Cacatocs, Jaco, Ara, Chrysotis, papagali Lori, femele cu aripi albe sau albasrre şi bărbâruşi tineri de un verde ca al pepenelui, cu pântece galbene, cu pene roşii garanza, perocheti nemaipomeniţi, săltând pe trapeze, scoţând strigăte omeneşti aproape, rostind cuvinte pe care nu le înţelegeam.
- Vreau să-ţi fac un dar, spuse Dina pe neaşteptate...
it-
V
O privii cu o uimire care o făcu să râdă.
- Doar nu vrei să-mi cumperi papagali...
- De ce nu?
- Dar cum o să car cu mine o colivie?
- Bine, aşa cum se cară un dar făcut de o femeie care te-a părăsit.
- Ai rămas rot la ideile tale trăsnite. Află că dacă-mi cumperi două bestii din astea, mâine o să le mâncăm la prânz, prăjite...
Nu mă mai asculta. Plătise vânzătorului nu ştiu câţi pesos şi mă trezii cu o colivie de un metru în mână, împodobită cu o turlă tunisiană, bătută cu pietre false, în care strigau două ciudate păsări: o mică femeiuşcă cu pene nefiresc de albastre, de un albastru decolotat, aproape alb, şi un papagal de Amazonia foarre înciudat, care rodea subţirile gralii ale coliviei. Mi se părea că sunt ridicol, dar mă obişnuii. Dina făcea un haz nebun de mutra mea uluită. Străbăturăm întreg acel târg în care se vindeau coioţi şi jaguari, pume şi maimuţe, veveriţe leneşe şi tapiri, crotali, paseri flamingo, egrete şi aligatori, toţi în cuştile lor, domoliţi numai de somniferele care li se turnau în apa băută. Mirosul de tortilla şi de friptură de miel barbacao îmi făcea o foame nespusă. Era vremea să ne aşezăm undeva la o masă şi să mâncăm sănătos, după toate cele petrecute cu o noapte înainte. Cât dotmisem, boy-ul îmi adusese în cameră ceva, o salară de fructe, gustasem, dar oboseala îmi tăia pofta de mâncare, acum în schimb aş fi înghiţit şi un aligator.
- Mergem la hotel? întrebai.
- Mergem, zise ea leneş, am obosit, căldura asta nu-mi prieşte, dar trebuia să ajung aici, astăzi, la biserica San jose...
- Din cauza Virgenei de Guadalupe?
- Cred că da...
Simţeam că mă urăşte. Se răzbună privind colivia pe care o purtam stângaci în stânga şi care mă împiedica la mers. Mi se părea că sunt ridicol şi asta nu sufăr, dar nimeni nu mă băga în seamă, era firesc ca la Fiesta morţilor să treci prin târg şi să cumperi un papagal şi o papagaliţă. „Las că vedeţi voi,
1192
EUGEN BARBU
1ANUS
1193
otrepelor, îmi spuneam în gând, la prima scăpare din vedete vă uit undeva şi o să se găsească nişte suflete miloase care să aibă grijă de voi, că n-o să traversaţi oceanul..."
- La ce te gândeşti? mă întrebă Dina.
- La absurditatea celor ce mi se întâmplă. Vin aici ca să deschid o expoziţie itinerantă pe care nu a vizitat-o şi nu o va vizita nimeni, dau de tine, car nişte papagali, asist la masactul ăla din biserică şi mă gândesc că dacă cei din ţară ar şrii ce fac, m-ar rechema imediat...
- O, simţul datoriei, mai presus de orice: simţul datoriei... Ajunsesem. Imensul vestibul cu mobila lui tristă de piele
şi mahon sau nuc, ce naiba mai era, părea deşert. Străbătutăm întunecatul patio, ea înainte, încă râzând de încurcătuta mea cu colivia, şi eu mâhnit că îmi pierdusem arata vreme într-un mod absurd...
- Aşadar? spuse Dina interogativ.
Constatai că ne aflam pentru prima oară în situaţia de a vorbi despre noi înşine, penttu că până atunci totul fusese o goană cu maşina, o odihnă agitată, nebunia sărbătorii morţilor de la biserica San Jose şi aşteptarea huracanului care se anunţase pe la ora douăsprezece şi un vânt neaşteptat îl spărsese, lucru care nu însemna că am scăpat de el.
- Aşadar, repetai eu absent privind sticlele colorate şi boca-lele în care se aflau citronade de ananas şi de lămâi, whisky şi rachiuri mexicane ale căror nume îmi scăpau. Mă sâcâiau papagalii hotelului Vasco, cei mai fantastici papagali pe care-i văzusem vteodată, bătrâni, decăzuţi, cu aripi colorate ciudat, năpârliţi nu ştiu de ce în acest anotimp, moţăind pe bătrânele trapeze, roase de ploi şi de soare, refuzând să iasă prin uşile imenselor colivii maure aşezate direct pe iarbă, înalte de doi metri şi jumătate, cu ogive de aramă bătută, pline de feronerii, de lănţuguri şi de încuietori, de capace şi vase ornamentate
pentru apă şi hrană, închisori princiare pentru nişte păsări atât de iubite aici. Acum câfâiau gros, se certau între ei, nu mai aveau energia să-şi dispure vreo femeiuşcă care va fi avut şi ca 70 de ani, se aflau la ora siestei şi moţăiau, deşi visau urât şi deschideau câte un ochi placid, mirat, pentru că presimţeau undeva huracanul care ne dădea târcoale.
Curtea, a câta, era înconjurată de acelaşi zid erodat de furtuni şi ploi şi arşiţă, dar totul părea năpădit de un văl de flori de tulipan, crescute sălbatic într-o frenezie vegetală de neînfrânt. Mirosea dulce, aerul tot era numai un parfum răcoros, deşi deasupra arborilor ardea soarele nemilos.
- Vrei probabil să ştii cum am ajuns aici, zise Dina, sorbind oranjada de portocale.
- Nu-ţi cer explicaţii, dar o oarecare curiozitate am...
- A fost simplu. După ce am fugit cu omul acela şi mi-am lăsat soţul pentru totdeauna (surâse cu o ironie nedisimulată), găsindu-mi curajul despre care vorbeai tu atât de dispreţuitor, am stat cu el doi ani...
- Ştiam câte ceva de la Mihai...
- Ce mai face?
- Prea bine nu ştiu, dar sunt sigur că ajută în continuare lumea. Şi-a păstrat profesiunea de om cumsecade...
- Şi cum îţi spuneam, am trăit doi ani cu Maurul. Nu era un soţ, cum era celălalt, era numai un amant, aşa încât totul s-a încheiat lamentabil...
- Adică?
- Adică am luat-o la fugă. Mi-am găsit un fel de post la Ministerul Comerţului Exterior, tot Mihai să trăiască, şi am lucrat acolo cam o jumătate de an, când s-a ivit într-o delegaţie omul care mă aşteaptă la Toluca. Să-ţi spun că-1 iubesc, ai râde de mine. E un fel de văcar, cumpără şi vinde, are bani, i-au plăcut ochii mei, a scos şi-a plătit totul până la o centimă, m-a cărat cu el ca pe un geamantan şi eu nici măcar nu ştiam unde
1194
EUGEN BARBU
o să ajung. Am probabil instinctul aventurii, semăn mânui, care până a paralizat umbla foarte mult, când apuca...
Papagalii simţiseră că ceva se pregărea în cerul senin de clei supra straniei grădini Vasco şi cârâiau incontinuu şi în cele din urmă unul dintre ei se hotărî să-şi ofere un fruct de papiiyii şi zbură jalnic până în vârful unui copac, atât de trist şi de neaju torat, încât îţi făcea milă...
- Nu-ţi place curtea asta, hotelul în general?
- Ba da, cred că ai ştiut să alegi. Aici se vine ca să mori, .un văzut toarte mulţi englezi bătrâni...
- Cred că se vine ca să se fugă de moarte, pentru că liniştea de la Vasco le prelungeşte viaţa...
- E un hotel în care se trăieşte ca în alt veac. Eu cel putui mă simt ca acum 200 de ani, să nu fie autocarele şi mirosul dc benzină, impresia ar fi totală.
Mă privi lung şi spuse leneş, sorbind din oranjadă.
- Nu ai greşit. Aici sosesc cu trăsurile proprietarii de iau churi, vânzătorii de vite şi piele, proprietarii de fabrici de încil tăminte. Stau câte o lună şi dispar dintr-odatâ, sătui de linişte şi de frica de a nu pierde bani...
- Şi tu ce cauţi între ei?
Tăcu, privind zborul lamentabil al altui papagal de Amazon ia, care căuta şi el un fruct de manghier. Pe peluza de iarba arsa cădeau pene roşii-negre de nuanţe indescriptibile, atâta violent.i a culorii aveau în ele.
- Sunt o femeie leneşă. Ceea ce făceam la Constanţa era mai mult o izmeneală. Voiam să-1 ajut pe bărbatul meu şi-at.it, dar nu-mi plăcea să muncesc. Am găsit exact ceea ce căutam Pot să călătoresc, am bani...
- Şi mori de plictis, nu-i aşa?
- Poate, dar ce importanţă are asta?
- Un amant?
Mă iscodi prin ochelarii fumurii cu o ură neascunsă.
- Crezi că după accidentul ăsta se va mai uita cineva la mine.-'
IANUS
1195
— De ce nu? O operaţie estetică şi totul va fi ca înainte... La banii pe care susţii că-i ai, restul e un fleac...
Tăcu câteva secunde, gândindu-se la ceva.
— Din păcate există o dovadă că am fost slută, urâtă, nenorocită...
Nu înţelegeam.
— Ce fel de dovadă? •- Nu pricepi?
Tăcu, luă o banană şi o descoji cu acel plictis al fiinţelor neantizate de propriul lor gol interior.
— Voiam foarte mult să nu mă fi văzut, am făcut totul pentru asta, dat am avut ghinion.
— Îmi pare rău că am insistat...
— Se pare că nu putem să scăpăm de ceea de trebuie să ni se întâmple, spuse gânditor.
Papagalii reveniseră în coliviile lor şi se certau cu ceilalţi papagali, şi ei împrizonieraţi în alte imense colivii aşezate sub chiparoşii funerari ai grădinii Vasco. Un grădinar indian răia impasibil iarba cu maşina, fără să ne privească. Din pământ se isca un mitos ciudat, amărui, la tunderea gazonului.
— Şi tu? Eşti fericir?
— S-ar părea, oricum, încerc...
— Toţi încercăm, puţini reuşim, dar să nu fim trişti. Spune-mi, chiar mă iubeai, atunci, la mare?
ine sa
- Chiar te iubeam, nici nu era prea greu pentru m te iubesc...
- Ştii ce lucru frumos mi-ai spus într-o zi?
- Nu-mi mai amintesc. In general o fac pe nebunul când îmi place o femeie, vreau s-o scot din fire...
Tăcu, privind cerul acela nefiresc de albastru, abia zărit prin frunzişul palmierilor din grădina Vasco.
- Eram în mica cârciumioară Farul, dacă o mai ţii minte, pe im trotuar, afară, şi tu beai înverşunat ceva tare deşi era foarte cald şi eu îmi ziceam în gând că nu voi iubi niciodată
1196
EUGEN BARBU
IANUS
1197
un bărbat care bea atât şi-atunci mi-ai luat mâna şi mi-ai ars meticulos încheietura cu o ţigară aprinsă, după care mi-ai spus: este ora când trebuie să te uiţi la femeile pe care le iubeşti atâi de intens, încât să simţi că orbeşti...
- E frumos, dar cam literar găsesc...
- Atunci credeai în vorbele tale...
- Poate că eram foarte îndrăgostit de tine...
Venise boy-u\ care ne servise masa să ne întrebe dacă nu mai doream ceva, o cafea braziliană sau o îngheţată cu fistic...
- Nu, nu mai dorim nimic, spuse leneş Dina.
- îmi permiteţi să vă comunic atunci că senor Gonzalcs Vilarhermosa, ăsta era srăpânul hotelului, vă atrage atenţia ca în mai puţin de un sfert de oră huracanul va fi deasupra grădinii noastre şi vă invită pe terasa acoperită...
- Nu-i nimic, zise iar Dina, îmi place mai mult aici, o sâ fugim când o să fie tocmai potrivit, în hotel...
Papagalii începură să strige neliniştiţi, se agăţau de trapeze, se dădeau peste cap, parcă înviaseră, nu se jucau, căutau ceva care să Ie dea sentimentul siguranţei şi nu găseau.
- Simt furtuna, zise Dina, grădinarul o să le acopere coliviile cu perdelele lor colorate fără de care nu pot dormi. In fiecare seară face asta şi înaintea furtunii...
- Dar ţipă îngrozitor, nu crezi că ar trebui să mergem totuşi pe terasa acoperită despre care vorbea băiarul de adineaori?
- Dacă ţii neapărat, dar nu mi-e frică.
- Nici mie, însă mi-ajunge un duş...
- Hainele cu care ai fost îmbrăcat sunt curăţate şi călcate, le vei găsi în dulap...
- Atunci rămânem...
Mai bău din oranjadă şi pe urmă mă fixă îndelung. Eu simţeam, cum zicea Solomon, că muream amândoi de golul din inimile noastre. Ciorbă reîncălzită, asta era. Ce puteam să ne mai spunem după atâţia ani? Da, o iubisem, eram gata să mor în zilele acelea când mă lăsase pentru motociclistul ei frumos,
mi se părea că sunt ultimul cerşetor din lume, o otreapă ce nu putea găsi la nici o femeie dragostea. Dar toate trecuseră şi noi căutam să reparăm ceea ce nu mai putea fi niciodată reparat.
- Şi nu ţi-este dor de ai tăi, de sora care a rămas acolo, de ceilalţi?
- Ceilalţi s-au mai împuţinat. Le mai trimit câte o veste şi-atât...
- Şi nu-ţi este urât singură în lume, între văcarii ăştia?
- De ce? Sunt nişte văcari bogaţi, au cevor, fac ce vor şi mie sentimentul ăsta de siguranţă îmi rrebuia, şi l-am găsit aici...
- Cam departe.
- Tu poate eşti un sentimental, dar eu nu am nici un fel de regret. Ce, aia era viaţă? Să lipeşti hârtie colorată pe nişte panouri, să tragi mâţa de coadă pe urmă şase luni în aşteptarea
altot expoziţii...
- Şi dacă într-o zi văcarul acesta, despre care vorbeşti cu atâta siguranţă, se plictiseşte şi va trebui din nou să munceşti?
Râse mirată de naivitatea mea enormă.
- în Mexic nimeni nu divorţează...
- Vrei să spui că ai mers la biserică şi ţi-ai pus coroniţă şi toate chestiile alea caraghioase care se fac cu acest prilej...
- La catolici e mai sobru...
- Pe dracu, parcă nu i-am văzut amândoi de dimineaţă la
biserica San Jose...
Se auzi un tunet îndepărtat şi lumina scăzu sub chiparoşii de dincolo de zidurile ce înconjurau grădina hotelului Vasco. De undeva venea un miros turbat de banane fripte. Valuri de begonii fură azvârlite ca nişte rochii imense spre noi şi câteva flori aterizară pe masă, smulse, rupte de huracanul care sosea năvalnic...
— Nu vrei să ne adăpostim? o întrebai.
- Mai stai, îmi place furtuna... Pe urmă îşi aduse aminte de ceva.
1198
EUGEN BARBU
1ANUS
1199
- Ţii minte când ai venit la vila Iui Ceamburu şi a începui tot aşa o nebunie ca asta, care aducea de pe mare lăzi sparte cu portocale de pe nu ştiu ce epavă grecească?
Nu mai ţineam nimic minre, totul se ştersese din memoria mea ca şi când cineva ar fi şters tabla cea neagră a primelor litere ale alfabetului din şcoala primară.
Tunetele se repetară, erau fioroase, se auzeau imense căderi de apă undeva aproape şi ploaia veni ca în fiecare zi aici, pc neaşteptate, masivă, îngrozitoare, strivind totul sub ea. Grădi narul alerga de la colivie la colivie şi arunca peste spiţele de metal glugi colorate cate acopereau complicatele închisori de aramă în stil maur. Se urca rapid pe o scară, ajungea până în vârful ogivelor şi cu o îndemânare de maimuţă zvârlea ca pe o paraşură acele învelitori protectoare. Curând nu se mai auzi decât un cârâir ostenit. Dina tot mai stătea la masă, aşteptând ploaia care se apropie într-o secundă şi ne făcu zob, topindu-ne hainele. Deschisese gura şi privea cerul acum negru de tot şi aproape. Tuna, şi lumini de un roşu feroce despicau acea întunecime. Se auzeau copaci sfâşiaţi, căzând, rupându-se, erau greii palmieri. Un foc scurt se iscă într-o curte învecinată cu grădina hotelului Vasco. Dina râdea şi bea apa care cădea în valuri de sus, abia oprită de desişul maghierilor. Un fel de răşină care atunci arsese răspândea în jur un miros pătrunzător. Iarba bolborosea de valurile care o invadaseră. Straturile freatice refuzau această abundenţa lichidă. îmi aruncai încălţămintea cumpărată de boy-u\ necunoscut în Mercadorul San Jose, încă uimit cum de-mi ghicise numărul deşi, trebuia să recunosc, pantofii erau puţin cam largi.
- Ţi-e frică? mă întreba Dina, halucinată de violenţa hura-canului, care acum devasta întreaga grădină a hotelului Vasco. Se auzeau trosnete grele şi surpări de ziduri. Bazinele se um-pluseră de apă şi dădeau pe afară. Streşinile cedaseră şi, prin burlanele suprasaturate, apa bolborosea un torent zgomotos.
- Ah, într-o zi totul va fi înghiţit de un foc mate şi de un val de ape şi noi o sâ ne înecăm şi o să murim cântând...
Din copaci cădeau păsări micuţe, turpiales, canari şi un fel de piţigoi albaştri, prinşi de furtună în zbor şi aruncaţi la pământ pe iarba cea grasă a grădinii hotelului Vasco. Orbiseră şi aveau ghearele zgârcite de groază. Erau câteva sute, nici nu-mi puteam închipui că huracanul putea să care atâtea păsări pe aripa lui nimicitoare. Trăsni iar, undeva aproape, şi mica peluză de iarbă cu colivii obturate deveni o scenă a groazei. La o svită de metri, un chiparos lung si subţire se prăbuşi în flăcări, părea că luase cu el şi ceva din întunericul de deasupra, pentru că tot pe neaşteptate se anunţa sfârşitul ploii tropicale. O lumină verde venea spre noi, arătându-ne relieful curţii şi dezastrul. Mii de flori zdrobite, un fel de melasă multicoloră care era cărată
de apa prea multă...
Dina râdea, alergând spre peronul acoperit sub care bâtrâ-î' nele englezoaice se adăpostiseră. Ne priveau ca pe nişte nebuni P    scăpaţi dintr-o casă de sănătate...
I Trecurăm pe lângă ele fără să le băgăm în seamă şi ajun-
W    serâm în pavilionul nostru. Dina tot mai râdea. | - Du-te si fă un duş, schimbâ-ţi hainele, te aştept la mine
if.     în cincisprezece minute...
Ceva se întâmplase în uriaşa odaie plină de mobilă grea. Pe ;      o masă zării colivia sofisticată, cu micile ei trapeze. Papagaliţa striga îngrozitor privind prin ferestrele lăsate deschise, prin care T       mai răbufneau ultimele fulgere ale furtunii şi stropşea ploaia, udând pavelele de piatră, umezite de tot acum...
La început nu luai seama la colivie. Se vor fi speriat, era atât zgomot în jur... îmi zisei şi intrai în baie. Eram ud leoarcă, cămaşa mea tropicală ferfeniţă, pantalonii trebuiau ţinuţi trei zile la soare, dar ce importanţă mai aveau toate astea acum?
1200
EUGEN BARBU
IANUS
1201
Rămăsei gol, ascultând retragerea ploii, ea dispăruse de pe peluze şi lumina creştea, era lumina de după-amiază atât de clară şi de violentă, curăţată de mizeria huracanului. Păsări spc riate, abia rănite, mai cădeau de sus pe acoperişul de ţiglă nea gră, erau nişte păsări mari şi grele care sfărâmau olanele şi le făceau ţăndări. Dar tot zgomotul de ploaie care se îndepărta, de acoperişuri lovite parcă cu pietre şi de apăsare a duşului pe craniu era dominat de ţipetele papagaliţei cumpărate de Dina, care avea ceva sfâşietor şi infinit îngrozit. Lăsai să curgă apa si înfăşurat numai într-un lung şi moale prosop reintrai în odaie. Atunci am văzut cel mai neaşteptat spectacol ce-mi fusese dat să văd vreodată. Pasărea striga continuu şi se rerrăgea cu spatele spre marginile coliviei ca şi când ceva, o imensă fantomă, cum va fi fost fantoma tatălui lui Hamlet care se anunţa printr-o strivitoare trecere a unor roţi imense peste Elsinor, i s-ar fi arătat. Micii ochi i se dilatasetă de groază şi asta nu era o groaza de câteva minute, era sfârşitul unei groaze ce nu putea fi măsurată. Cădea cu capul pe o parte ca şi când ar fi fost fulgerată, îşi ascundea privirile de ceea ce numai ea putea să vadă, dar mai ales acea retragere de-a-ndăratelea era înspăimântătoare şi strigătele, repetatele strigăte ce nu mai conteneau exprimau o teri bilă frică. Nu şriui ce să fac mai întâi. Mă aruncai spre fereastră şi o închisei, tunetele îndepărtate de afară abia se mai auzeau ca şi ultimele rare izbucniri ale ploii. Dar papagaliţa nu se linişti, îmi venea să arunc colivia afară şi să înjur birjăreşte un sfen de oră. Doar eu nu-mi dorisem aşa ceva, ce dracu îmi trebuise mie perechea asta?
Atunci realizai că pe trapez nu mai era decât o pasăre. Privii mai atent şi văzui cadavrul frumos, fastuos, feeric al bărbătu-şului care căzuse pe o parte şi zăcea încremenit pe fundul metalic al coliviei. Avea ghearele încrâncenate şi în ochii deschişi larg, cum îi avea acum papagaliţa, o groază fără margini. Aşa trebuie că au privirile de dinaintea morţii cei asasinaţi. Totul devenea insuportabil, ţipetele păsării rămase încă în viaţă mă
te*-
turbau. Aruncai prosopul, mă îmbrăcai la repezeală cu hainele cu care venisem de la Guadalajara, într-adevăr călcate şi cutăţate ca la orice hotel de mâna întâia, şi bătui în uşa Dinei care răspunse în spaniolă, îngăduindu-mi să intru, bănuind că este cineva din personalul hotelului.
Intrai într-o cameră mai intimă parcă, mai adunară, mobilată tot în stilul acela amestecat, dar în care dominau dulapurile rustice englezeşti de stil Jacobinean, pline de balamale din bronz cizelat, cu scaune sculptate şi aurite, cu acel aer exotic pe care-1 avea toată mobila de aici. Peste patul arhiepiscopal nelipsit, cu cei patte stâlpi răsuciţi de care atârna un greu polog, erau aruncate grele ţesături spaniole cu franjuri lungi şi vechi. Pe pavimentul rece acum văzui un minunat mudejarm desene de o fineţe ce nu putea fi închipuită, şters, prăzuliu, moale.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Dina, privindu-mă prin oglinda unei toalete greoaie şi scunde.
- A murit unul dintre papagali şi celălalt ţipă îngrozit...
- Semn rău, eşti un om nenorocos... Acoperă colivia cu ceva, cu o haină sau ştiu eu, cu un covor, poate dacă nu mai vede lumina se va potoli. A trecut împăratul papagalilor prin cer şi i-a răpir viaţa...
Fugii repede dincolo, la mine, şi adunai toate prosoapele din baie, aruncându-le peste colivie, având grijă să las un centimetru gol prin care să intre aerul, dar ţipetele nu încetară, erau ceva mai scăzute, ca un vaiet...
- Va muri de melancolie până în zori, gândii. Trebuia să scot din colivie cadavrul soţului, ceea ce şi făcui cu o imensă repulsie...
Amiaza care urmase fusese o lungă agonie între doi oameni ce începuseră a se urî intens fără să ştie de ce. De vină eta probabil şi ziua aceea încărcată de atâtea întâmplări, futtuna din aer care mai lăsase în uima ei o tiena oriavitâ, faptul că nu mai aveam ce să ne mai spunem st îneci cam să relegitimăm un
1202
EUGEN BARBU
IANUS
1203
sentiment ucis de mult, de depărtare şi timp, acea undă greşita pe care ne aflam unul faţă de celălalt. Ca totdeauna în situaţiile acestea, băutura mai salvă câte ceva. Cei de la hotelul Vasco avură în faţa lor un adevărat campion. Oboseala zilei trecute, noaptea nedotmită, nebunia colectivă din biserica San Jose îmi dăduseră o sete uriaşă. Boy-ul sosea din jumătate în jumătate de oră cu gheaţă proaspătă şi cu câte încă un bocal de whisky, ce-i drept nu serveau decât porţii reduse, de o mişelnică saţietate.
— O să te îmbeţi, îmi spunea din când în când Dina, pri-vindu-mă cu o silă pe care nu mai putea s-o ascundă.
— Nu te îngrijora, rezist, am un antrenamenr zdravăn... Vorbeam de lucruri care nu ne interesau nici pe unul, nici
pe celălalt, cunoştinţe comune, arhitecţi sau cântăreţi de operă care fugiseră şi căurau fericirea pe cine ştie unde, ea avea o adevărată satisfacţie să-mi spună că, de pildă, cutare nu reuşise deloc, deşi debutul în noua viaţă fusese strălucit.
„Mai are niţel şi o să se apuce de cerşit, altceva nu-i mai rămâne de făcut", spunea cu o bucurie ce nu putea să şi-o ascundă.
Altul căzuse într-o beţie nefrânată, ttăia cu femei bătrâne şi-şi abandonase soţia şi copilul, ei, toţi cei ce părăsisetă ţara, erau o familie rătăcitoare în lume, dar nu se iubeau, nu se ajutau, se evitau, nu aveau nevoie de complicaţii inutile, cu cât ţineau distanţa unul faţă de celălalt era cu atât mai bine. Aveau nevoie de relaţii cu oameni bogaţi, nu cu orice tcrchea-berchea de indivizi fără căpătâi. Pe urmă trecuse tranşant la situaţia mea: nu cumva îmi trecea prin cap să rămân pe aici sau în altă parte. Ea nu ar fi putut să mă ajute cu nimic, pentru că era legată de văcarul acela cu bani, şi, la drept vorbind, să nu-mi închipui eu că aici fugeau câinii cu covrigii în coadă, se trăia greu, ori erai foarte bogat şi-atunci merită să optezi pentru formula lor de viaţă, ori, dacă erai, nu sărac, dar măcar având o situaţie mijlocie, şi tot ar fi fost mai bine să-ţi tragi una în cap...
Pe mine mă amuza toată această jalnică pledoarie, o asigurai că nu o acostasem pentru că aveam nevoie de ea sau de relaţiile
ei, nu-mi trecuse niciodată prin cap să rămân undeva în străinătate, pentru că aveam de fapt o situaţie solidă în ţară, eram căsătorit de câţiva ani, totul, dacă nu mergea pe roate, mergea destul de bine... Crezuse numai că vechea nedreptate pe care o suferisem mă iritase şi că aveam în vedere vreo revanşă...
- Ce fel de revanşă? întrebasem. Poţi să urăşti indivizii care te-au nedreptăţit, dar nu te superi pe ţară, pe toată viaţa dusă, greu sau uşor, pe amicii lăsaţi şi pe cei pe care-i iubeşti.
Tot ce spunea era o prostie. Iată de ce şi băusem atât de mult. Nu mă distra nici patefonul pe care ea îl pusese, un fel de maşină de schimbat plăci, cu aceleaşi cântece patetice urlate de mariachişi. încercase să arate că e bine dispusă şi făcuse câţiva paşi de]araba în jurul fotoliului în care stăteam, nu aş fi spus că era dizgraţioasă, pentru că nu eta, dansa foarte bine, mi-o aminteam pe terasa Cazinoului din Constanţa, cu silueta ei de băieţoi, cu tonsura ei tifosi, cu acea posesiune a partenerului pe care-1 absorbea parcă în timpul dansului, dar acum era o femeie obosită, fără nici un sentiment, care căuta să-mi evoce propria-i imagine ştearsă de mult din creierul meu.
Nu mai era nimic de făcut, călăii melancolici ne sfâşiaseră inimile şi ni le dăduseră la câini. îmi venea să mă ridic din fotoliu şi să fug, pur şi simplu ca un dezertor, să las pe masă toţi banii pe care-i aveam asupra mea şi să ajung mai repede în Chapalita, în patul senorei Carolina de Gomez Arzapal, să aud acea tăcere infinită a casei sale şi micile fântâni interioare. Amurgea, grădina hotelului Vasco părea acum un cimitir tăcut şi închis. Chiparoşii negri nu se mai clinteau în ultima lumină a zilei. Dacă tteceam şi de această oră fără să mă prăbuşesc, totul s-ar fi întunecat şi din oglinzile grele ar fi izbucnit aura galbenă a lumânărilor aprinse. Dar Dina lăsă să treacă multă vreme până să facă lumină în mormântul nostru comun plin de ceasornice ce băteau muzical sfertul de oră. Atunci îmi dădui seama de ce-i plăcea ei această odaie, pe care nu mi-ar fi cedat-o pentru nimic în lume. Era încărcată cu pendule vechi, bizare, pline de
1204
EUGEN BARBU
IANUS
1205
turle şi păsări, îmbrăcate în piele pictată sau în adevărate forţa reţe de metal aurit. Gongurile mici şi secrete scoteau sunete neînchipuite, dând un sentiment de abandonare a timpului. Fiecare ceasornic anunţa o altă oră şi totul era calculat ca să auzi, din când în când, o bătaie nu lugubră, cât melancolică, era apelul zilei ce se pierdea în infinit, mereu repetat cu alte sonuri, grave, subţiri, vibrând ca aripile de insectă, subtile, otrăvite, o adevărată orgie de metale lovite de ciocănele oculte, o suită de apeluri ale morţii ce pândea în cerul verzui acum, apoi întunecai şi plin de stele furioase care aruncau parcă o spumă incandescentă în jur. Răsărise luna, o lună imensă, oribilă, care nelinişi i papagalii de Amazonia ce începură să cârâie în coliviile lor. IV urmă se făcu linişte.
Auzisem multă vreme gheaţa cum se ropea din pricina zădufului care intra prin ferestrele deschise. Mă ducea o apă tulbure, plină de regrete, toată nefericirea mea trecură şi viitoare se adunase în creier, sentimentul de evadare mă stăpânea şi mi se făcuse frică. Şriam că trebuia să mi se întâmple un lucru te ribil, dar nu înţelegeam ce anume mi se pregătea. Timpul trecea greu, într-o tăcere desăvârşită. Ce căutam eu aici? Şi ce speram? Ce aveam să ne mai spunem noi, doi străini ce trăiau ireductibila despărţire, moartea unei iubiri în care cel puţin eu crezusem foarte mult şi care se dovedise în cele din urmă o nefericită dramoletă plină de exotism tâmpit, cu drumul la hotelul Vasco şi cu grădina asta plină de papagali scoşi la pensie. Repulsia mea creştea şi îmi venea să mă ridic şi să-i spun roi ce simţeam, dar nu ştiu ce laşitate pe care o luăm drept bună creştere mă reţinea în fotoliul care mirosea a vechi. Mă înnebunea şi băraia sinistră a orologiilor spaniole, aduse cine ştie când în hotelul Vasco, mirosul de origan sttecurar de afara, pentru că aerul se purifica. Zăduful de peste zi era cărar de un vânt secret spre pustiul din jur, dinspre munţii aceia lunari pe care-i văzusem la venire cobora o răcoare, nu tece, nu parfumată, stenică, ceva amestecat cu secreta macerare a frunzelor
de pin care străluceau în lumina lunii ca milioane de ace de '!   cusut, şi când tăceau acele gonguri nenorocire puteam să aud g,  cum se devoră insectele în iarba grădinii Vasco. Era o infinită i   luptă, un război îngrozitor, plin de răutale şi duritate. Se auzea |;   un ronţăit unanim, cei când toate acele fiinţe, în roiuri sau în f*   triburi, se aruncau unele asupra altora, cu o sete teribilă de S°   marerie, era o autodevorare sporită şi de lumina feroce a lunii. Păsările textiliste ronţăiau şi ele aerul saturat de crimă, se strigau sinistru, acompaniate de cârâitul neliniştit al papagalilor de Amazonia, pe care huracanul de la prânz îi turbase.
Toară grădina hotelului Vasco mi se părea o uriaşă anticameră a morţii, peste care fâlfâiau aripile funebre ale zeului Ah Puch.
Nu ştiu când mă îmbătai şi simţii nevoia să mă ridic. Totdeauna exista o secundă când trebuia să mă ridic pentru a mai ajunge în parul meu. Nu-mi plăcea să fiu văzut clătinându-mă pe picioare sau cu acea presimţire a vomei în obraz. Conturile erau încheiate, ttebuia să mai apuc ceva, un autobuz de noapte, să fac autostop, dar sâ scap de această închisoare frumoasă şi *t   melancolică a grădinii hotelului Vasco.
— Pot să mă retrag? întrebasem pe neaşteptate. Trebuie să fii tare obosită, ai condus toată noaptea trecută, pe urmă a fost o zi tâmpită, cu ploaia şi trăsnetele alea. E mai bine să te las...
Tăcea încă, privindu-mă intens. îşi scoase ochelarii fumurii şi-i văzui frumoşii ochi de mioapă care mă măsurau intens. Nu spunea nimic şi asta era cel mai îngrozitor lucru. în odaia dominată de uriaşul pat arhiepiscopal nu ardea decât o lumânare de ceară roşie, cu o flacără egală, penrru că în jur nu se iscase nici un curent. Ii vedeam capul tuns şi oribila cicatrice ce-i despica fruntea în două. Pentru mine asta nu însemna nimic. Era tot ea. Eu nu o vedeam decât pe fata în dangarezi care mă urmărise în memorie ani de zile, dar mă uiram la ea ca Ia o fotografie veche, fără afecţiune, fără curiozitate, şi ea pricepu totul.
1206
EUGEN BARBU
IANUS
1207
ocun cu huracanul de la prânz. Totul se desluşea cu încetul în jur, patul, cearşaful moale, pologul împotriva insectelor canar fi reuşit să treacă de deasa plasă dintre cercevele, covoarele mici de sisal, colivia dăruită de Dina, în care zărisem la înroar cerea în odaie cadavrul papagaliţei care murise, şi, în sfârşit, uşa ce ducea spre baia cât o motgă.
Nici un zgomot, numai gura mea arsă de whisky şi noap tea pură din jur, şi apoi sentimentul teribil de frică, iscat din nu ştiu ce misterioasă cavernă a sufletului...
Recapitulai. Trebuia să nu fi venit aici, trebuia să fi fugit ca un laş chiar acum câteva ceasuri, fără nici o explicaţie. In felul ăsta se petrecuse ceva îngrozitor, ea avea să creadă toata viaţa că nu am vrut să rămân acolo numai pentru că arăta cu ut arăta, un monstru tuns şi desfigutat de cicatricea aceea oribila. Dar nu era adevărat, pentru Dumnezeu, adevărată era numai neputinţa mea de a o mai iubi vreodată...
Vrusei să mă ridic, dar ceva mă reţinu, undeva în spatele meu se deschidea o uşă. Cele două camere ale apartamentului comunicau între ele, dar eu nu aveam de unde să ştiu. Simt ii numai aetul care se mişca, apoi auzii paşii uşori ai Dinei, nu putea fi altcineva. Mă obişnuisem cu semi-întunericnl.
mobilele din jur căpătau relief. îi zării silueta aptopiindu-se de pat. Privi prin polog puţin, parcă fără curiozitate, la mine, eu respiram regulat ca şi când aş fi dormit dus. Se îndepărtă şi nu mai înţelesei ce are de gând, asta câteva secunde. Se îndreptase spre un scaun şi mă căuta în buzunare, cu atenţie, cu meticulozitate, fără grabă. Găsi în cele din urmă ceea ce dorea: paşaportul, adică singurul lucru care ar fi putut vorbi despre identitatea mea.
Asudasem. O curiozitate nestăvilită mă stăpânea. Nu-mi mai era frică, dar ceva imens neplăcut îmi otrăvea sângele. Statui nemişcat. Era îmbrăcată în constumul acela din piele de ied, ca la venire, probabil că se pregătea să plece cu automobilul ei, vârî paşaportul într-o poşetă pe care o lăsă pe scaunul din apropierea patului meu şi merse spre greoiul secretai™ din colţul camerei, plin de sertare şi sertăraşe. Cu o infinită ptecauţie deschise fără zgomot unul, fără să lase să se lovească mânerele metalice, şi când se întoatse spre locul unde mă aflam văzui că are în mână un machete care străluci violent în prima rază de soare strecurată printre obloanele de lemn ce nu se închideau etanş.
Avionul cobora spre aeroportul Nassau din insulele Bahamas. Aerul era fierbinte şi uscat, avionul cu care ne întorceam în Europa nu mai era încărcat de nebunia de la venire, pentru că dispăruseră docherii irlandezi.
- Doctore, tot îţi mai e frică? îl întrebai...
- Puţin. Numai la coborâre şi la decolare. Deasupra oceanului, nu.
Ochii lui inteligenţi sclipeau plăcut în dimineaţa limpede. Ne aflam între cer şi apă. Sub undele verzui pluteau bănuitele ziduri scufundate ale Atlantidei, pline de licheni şi de o iederă acvatică nesfârşită.
- Cum te-ai distrat atunci? îl întrebai, am lipsit câteva zile bune...
- Bine, du-te, spuse cu un glas stins. Nu te conduc, nime reşti şi singur, nu-i aşa?
- Noapte bună, spusei, şi ăsta era sfârşitul, fără de explica ţie, sfârşitul.
Nu închise în urma mea, nu auzii nimic, nici o mişcare, -, M parcă aş fi lăsat în fotoliul acela un cadavru. K.
Peste câteva ore, să fi fost patru de dimineaţă sau mai puţin, când prin jaluzelele odăii se strecura abia o mică lumină de dinaintea zorilor, ceva mă trezi. Nu ştiu ce, poate tăcetea prea mare, poate strigătele unei păsări ce căzuse pe olanele hotelului Vasco, o ultimă pasăre cărată de aripa morţii sosită prin aceste
1208
EUGEN BARBU
IANUS
1209
Ne aflam la două săptămâni de la plecarea mea la Cuautla, ne revăzuserăm la Guadalajara, ne luasem la revedere de la gazda noastră, senora Carolina de Gomez Arzapalo, de la cei doi fii ai săi şi de la logodnica celui mai mare, băusem bine pentru ultima oară cu nemaipomenitul prieten al guvernatorului, senor Juan Diaz Sonora, care ne dăruise la plecare câte un cea sornic de aur la fiecare, totul fusese feeric, ţinusem şi la Ciudaţi expoziţia noastră irinerantă în care nu intraseră decât câţiva bătrâni şi un grup de maici care aveau câteva ceasuri libere între două avioane, cum aflase Doctorul, care avea talentul de a se vârî în vorbă fără mari eforturi, pe urmă ne strânsesem tără-boanţele şi ne suisem în acest avion de cursă lungă nu prea plin de pasageri, pentru că de mult luase sfârşit Campionatul mondial de fotbal şi pe toţi cei ce participaseră la această sărbătoare a mingii îi căraseră demult avioanele spre Europa.
Doctorul nu-mi răspunsese încă. Privea prin ferestruică pista care se apropia de roţile avionului şi se făcea tot mai palid. în momentul în care simţi pământul frecându-se de anvelopele uriaşului reactor, răsună uşurat.
— Ce spuneai?
— Te întrebam cum te-ai distrat cât am lipsit eu...
— A, bine, am fost la o corrida cu senora Carolina ţi cu senor Juan Diaz Sonora, ei s-au amuzat al dracului, dar era o tâmpenie, te rog sâ mă crezi, au ucis vreo cinci tauri, dacă nu şase, dar spectacolul nu semăna cu cel din Spania, tu ai văzut o corridă în Spania?
— Văzut, doctore... Cuandoyo me mueva, recitai, enterradrne con mi guiţară bajo la arena...
— Nu avea măreţia de acolo, cruzimea, primejdia unei veritabile corrida, era o măcelărire cretină, taurii precis că erau drogaţi, aveau un aer de primadonă la debut. Ii împungea unul gras şi neîndemânatic, mai mult le făcea rău decât să-i omoare. Unde mai pui că în pauză toreadorul a şi cântat...
— Cum sâ cânte?
- Bine, ca lăutarii la local. A lăsat sabia şi-a luat ghitara, a pus un picior într-o cizmă plină de sânge pe un scăunel şi
*»     trage-i cu Paloma şi cu Unpoquito mas... Era jalnic, trist, mai J    bine că nu ai venit...
Uşile avionului se deschideau. Un aer fierbinte, în şuvoaie, 'U ne înmuie cămăşile şi hainele. Coborârăm precipirat spre mica I    aerogara în care se simţea aerul condiţionat.
- Ce bei? întrebai.
- Oranjadă, ce dracu să beau! Abia aştept să ajung la Londra, să simt răcoarea aia bună şi dacă mai dă Dumnezeu şi o ploicică, voi fi fericit...
_s Râdea de untd singur, făcu semn unei negrese să aducă
două oranjade şi clipi din ochii lui mici.
- După cum bagi bine de seamă, eu rămân peste tot un ţăran. De câte ori vin din străinătate fug repede la mine, la Rotunda. Nu ştiu ce dtacu am. Mai beau cu ţăranii, îi mai ascult, mă simt bine...
îmi privi braţul legat cu o eşarfă neagră.
- Cum mai merge?
- A ttecut. Mame îmi scot drăcia asta şi n-o sa ştie nimeni ce-am păţit...
- De fapt ce ai păţit?
Nu-i spusesem nimic doctorului până acum, îi dădusem vagi ştiri despre un accident petrecut pe autostrada de la Cuautla -        la Ciudad de Mexico şi atât. Se ciocniseră două autocare şi un geam spart îmi tăiase puţin braţul drept.
- Tot mai ţii la versiunea cu şoferii care nu s-au înţeles asupra priorităţii de dreapta?
- Nu e nici o versiune...
- Uiţi că sunt doctor? Tăietura de pe braţul rău provine de la un cuţit foarte bine ascuţit. Şi dacă vrei să ai secrete faţă de mine, nu ai decât. Nu mă interesează...
Sosiseră oranjadele, bucăţile de gheaţă clincăiau plăcut, aerul era oarecum respirabil.
1210
EUGEN BARBU
IANUS
1211
- Trebuie să plăteşti tot tu, spusei, ţi-am explicat că m-ai jefuit în drum spre spital şi nu mai am nici un pesos.
-Am înţeles, nu-ţi cer nimic. O să mă despăgubeşti vreodată..
Plăti, eram chemaţi la avion. Se făcuse plinul cu benzin şi aviatorii se grăbeau să decoleze. Privirăm rrăsurile din faţ. aerogării, poliţiştii, neavând vize de tranzit, nu ne permisesem să ieşim dincolo de o uşă de sticlă. Nici nu era vreme penti aşa ceva.
Peste o jumătate de oră eram în aer. Mă hotărâi să-i spun totul. Reactorul rorcea liniştit, ne aşteptau câteva ora bune de zbor. Trecuse şi emoţia decolării, amicul meu se pregătea să aţipească...
- Doctore, mai ţii minte frumoasele sicrie de la magazinul acela cu firma Funerales?
- Dâ-le dracului, acum te apuci să votbeşti ca o cobe despre sicrie?
- Erau frumoase, pline de drugi şi de mânere de arginr, dar culorile, doctore? Roz, mov, albastre, roşii, verzi ca pruna necoaptă, minune.
- Şi ce, ţi-ar fi plăcut să stai într-un sicriu din ăsta?
- Ceva mai mult, am avut chiar ocazia să fiu transportai cu aşa ceva până în ţară...
Doctorul mă privi. Nu era nici încredere, nici curiozitate în ochii lui, mai curând îi păream un nebun bun de legat.
- Ce vrei să spui?
îi povestii pe scurt totul.
- Nu se poate, nu se poate, mă întrerupea din când în când. Dacă vrei să ştii, m-am interesat, nu există nici o localitate Cuautla şi nici un hotel Vasco...
Minţea sau nu ştiau cei întrebaţi nimic despre straniul târg şi de hotelul şi grădina hotelului Vasco, asta nu mai avea nici o importanţă.
- Şi chiar dacă ar fi fost aşa, nu-mi vine să cted că Dina putea să facă una ca asta...
O cunoscuse şi el cândva. Ştia că plecase din ţară, dar tot ce-i spuneam eu prea semăna cu o poveste de Simenon.
- Vrei să spui că monstrul ăla tuns în cap, cu ochelari fumurii, era Dina?
- Chiar aşa.
- Imposibil...
- Crezi ce vrei!
- Şi că a venit noaptea peste tine şi-a vrut să te omoare cu un machete de tăiat ttestie de zahăr?
- Nu înainte de a încerca să-mi fure actele, pentru ca să nu mă identifice nimeni...
- Dar vorbiseşi cu mine la telefon şi convorbirile se înregistrează la recepţia oricărui hotel... .
Mă gândii puţin.
- Era o familiară a acelui hotel. Cu o sumă mare de bani s-ar fi putut ca nimeni să nu mai fi ştiut că eu locuisem o zi şi o noapte în hotelul Vasco...
- Toate lucrurile par până la un punct plauzibile, dar de
ce să te fi omorât?
- Din otgoJiu. O văzusem cum arată şi puteam să povestesc şi altora care o ştiau fericită, bogată şi sănătoasă. Asta nu putea să suporte, pricepi?
Doctorul arăta prin toată înfăţişarea lui că nu înţelege
absolut nimic.
Aeroportul Stansted clipocea sub noi în ceaţă, cu reflectoarele Iui ca nişte crizanteme de iarnă, mă plictisea ceea ce avea să urmeze: iar ştampile şi iar controale şi iar prezenţa vameşilor plini de o curiozitate politicoasă, apoi elevatoarele aducând din neantul nacelelor aeriene geamantane şi pachete şi serviete de mână şi toate drăciile alea cu care călătorim din superstiţie, lăcomie şi curiozitate, daruri şi cadouri primite, albume cu foro-grafii şi prospecte cu viitoarele voiajuri, o, eram obosit, visam
1212
EUGEN BARBU
IANUS
1213
să stau undeva sub munţii mei plini de zăpadă chiar vara, cu vârfurile lor înnămolite de nouri, să aud noaptea strigătele ntip ţiale ale păunilor în acest anotimp, să simt primul miros de (an de anul acesta, să aud cosaşii dimineaţa pe rouă/păşind în jurul casei, şi să întind uşor mâna ca să n-o trezesc şi să găsesc capul lui Cheshire Cat, să-i aud respiraţia uşoară şi pe urmă primul mormăit de dimineaţă, când se trezea şi era pusă pe scandal, pentru că trezirile ei din somn debutau cu strigăte de nemulţumire, cu consideraţii despre noctambulii care nu mai lasă şi pc alţii să trăiască, şi care şi mai câte... Şi pe urmă se auzea lătratul câinilor înfometaţi, cerşindu-şi masa de dimineaţă şi începea o nouă zi...
Peste un ceas ne aflam într-un mic hotel cu nume din poveşti: Hănselşi Gretl, fără nimic de turtă dulce, fără nimic din piticii fraţilor Grimm, numai un hotel ieftin, curat, plin de bere şi de chei şi de negri şi de mochetă roşie... Şi peste un alt ceas, mă aflam cu doctorul în drum spre Soho, după ce străbătusem câteva străzi laterale pe lângă adormitul palat regal în jurul căruia gărzile, deşi ora era înaintată, mai flirtau cu dom nişoare în minijupe atât de interesante, atât de interesante... Picadilly Circus vuia de departe ca un cazan de aburi. Noaptea clocotea de fumuri de ţigară, de lămpi arzând bezmetic şi de reclamele roşii de Coca-Cola.. Poliţia strângea drogaţii căzuţi sub obeliscul pieţei, echipe de pederaşti făceau protecţia celor ce' scăpaseră şi-i aruncau pe naufragiaţi în taxiuri, într-o viguroasă şi tristă solidaritate. Echipele de fete şi băieţi, adepţi febrili ai lui Krişna, tunşi în cap, numai cu o codiţă lăsată pe ceafă, băteau din tobe şi cântau în monom într-o sanscrită aproximativ;'!, despicând mulţimea ca un tren viu. Totttl era învăluit în fumul mirositor de hot-dogs, prăjindtt-se pe grătarele încinse şi peste toate cădeau fulgerele reclamelor filmelor sexy, stingându-se şi aprinzându-se necontenit.
Nu mai aveam virginitatea de altă dată. Micile trăitorii italiene, cu spaghetti şi celelalte, cu macaroane fumegânde, pline
de actori rataţi şi de fete lejere, cu bune intenţii, locantele subterane cu lumini roşii şi poze cinice, invitându-te să vezi un adevărat striptease, mă lăsau rece. In mine murise un cavaler în armură înmormântat cu cal cu tot. Doctorul se uita cu aceeaşi încântare nestricată de nimic la grămezile de reviste pornografice, plitte de nuduri, de steluţe de cinema, de fete care voiau cu orice chip să evadeze din East-Endşi să facă avere, să-şi cumpere blănuri şi maşini dc ultimul tip şi să se lase fotografiate de cătrepaparazzi la braţul miliardarilor aflaţi incognito la Londra. Mă înghesuiam printre lorzi deghizaţi şi aparent absenţi la freamătul străzii, îmbrăcaţi ca uvrierii sâmbăta seara, însoţiţi de lady pocite, pline de pudră şi imiraţii de bijuterii, ca nu cumva să fie jefuite la înghesuiala. Erau abia picaţi din cartierele lor silenţioase, rezidenţiale, din Bloomsbury-u\ tăcut şi tainic, abando-nându-şi, în străzi laterale, şoferii şi Cadillacurile lor botoase, cu caroseria joasă, plină de morgă britanică şi de cristale şi de compartimente, ca să nu se creeze cumva sentimentul de intimitate cu cel ce conducea vehiculul, penttu că unor astfel de oameni respirarea laolaltă a aerului cu propriul şofer le părea o erezie fără nici un sens. Păreau gravi, liniştiţi, arătau o lipsă de curiozirate prefăcută, mergeau absenţi lângă femeile lor bătrâne, observând torul cu spaimă şi chiar cu un sentiment de ttagere la fit. Vederea nimfetelor de 16 ani care nechezau pe lângă urechile lor, sârutântl câte un puşti imberb şi plin de piere, o presimţeam, le crea un sentiment armăsăresc de bărbăţie refulată, obstinată sub obiceiuti fixe, cu ore intransigente şi prietenii cultivate pe viaţă. Ii ştiam în saloanele lor, nu snobi ca altădată, dar cu aceeaşi rece prejudecată de a părea mereu spălaţi şi impecabili, deşi ardeau să fugă din ţarcul lor princiar şi plin de bani şi să se amestece în buhsuri cu şcolăriţele astea ale viciului, care încă pe vremea reginei Vicroria ar fi fost băgate la puşcărie dacă ar fi fumat în public. Erau toate frumoase, tinere, purtându-şi lungile picioare fără pudoare, dezvelite până sub coapse, cu părul lung de culoatea mierii fluturând pe umeri
1214
EUGEN BARBU
IANUS
1215
şi care în lumina neonului devenea un fantastic incendiu vegetal, adevărate torţe galbene, luminând noaptea şi făcând-o să scânteieze. Aveau ceva felin şi agresiv, chipuri de fetiţe şi trupuri de femei, abia scăpate din paturile nesătule ale amanţilor, treceau pe lângă noi cu o lascivitate netrivială, dar aţâţătoare, păreau sportive şi neprefăcute, comunicau disponibilitatea de a se oferi fără multă tocmeală, numai din plăcere, nu din viciu.
Apăruse şi un grup de hippy, fluierând, şi mica piaţă deveni stridentă. Pe ăştia îi detestam sincer, lipsa lor de higiena reala sau aparentă mă scotea din fire, aşa-zisa lor dorinţă de pace nu era decât o lene, un refuz de a munci, cu mutrele lor trândăvişi pline de jeg mă făceau să caut mereu o gură de canal şi sa scot de acolo o tulumbă cu cate să-i stropesc. Şi pe urmă hainele lor de cerşetori, peticele acelea false şi aerul de purtat, nu de vestmânt îngrijit şi lustruit de vreme, cât de ostentativă mur darie, mă făceau să răcnesc, îi evitam, o luam pe alte străzi nu mai să nu-i văd, puţeau de departe a bere şi a marijuana, aveau un aer de efebi decăzuţi, gata să spargă vitrinele şi să fure, să-ii scuipe în buzunar sau să te asasineze, produsul sinistru al unei generaţii disperate şi needucate...
Era ota când bătrânii lorzi şi femeile lor trebuiau să se retragă, să reintre în grajdurile lor de aur, să încuie bine uşile şi să asculte cu spaimă noaptea care se înstăpânea, să bea lichide în care să arunce somnifere şi să se trezească şi să se uite mereu afară dacă nu cumva s-a aprins vreun foc mare care să le ardă şi palatele lor, încuiare cu şapte lacăte, păzite de o poliţie bru raia, bine plătită, de legi şi de ziare pline de sfaturi morale, de discursuri ţinure în parlament de lideri bine pregătiţi din puni i de vedere poliric, promiţând de multe secole egalitatea, drep tatea şi fericirea tuturor, care trebuia să sosească într-o zi pe acest pământ...
Puteau ei, aceşti tineri, aşa-zişi protestatati, să urle ţoala noaptea, să fugă în sunetele tobelor tibetane, să fumeze haşiş şi să bea bere, să vadă femeile dezbrăcându-se şi să se iubcasi a
It
\ -
:î
în comun în parcurile publice, nu aveau decât, exista o deplină libertate apărată cu duba şi cu plotonul de setgenţi, puteau să se intoxice cu LSD şi să fie cătaţi la motgă, disetet, la modul britanic, zâmbind toată lumea ca la bal utile de curte... A cumpăra tăcerea acestor tineri care nu ştiau de fapt ce tevendică, a face pace cu ei, a închide ochii, a-i lăsa să fie distruşi de propria lor nesăbuire, iată cum se guvernează înţelept, iată de ce schimbarea gărzii mai era posibilă. Un imens cimitir al elefanţilor îi aştepta pe cei ce nu reuşeau, pentru că ceilalţi, ei bine, ceilalţi se retrăgeau în Bloomsbury după câte o căsătorie fericită, trăgeau obloanele, puneau în funcţiune soneriile de alarmă şi-şi controlau paznicii. Seifurile secrete din perete le asigurau liniştea până la vârsta când, ca şi aceşti bătrâni de astăzi, se deghizau şi coborau în stradă să vadă viitorul. Urmaşii celor ce câştigaseră cel de-al doilea război mondial, şi-1 şi pierduseră încă de pe acum pe cel de-al treilea, puteau să doarmă liniştiţi...
— Noapte bună, ladies andgentlemen, ajungă-i zilei răutatea ei, cum spune Ecleziastul...
IANUS
1217
JULIUS
De fapt, sosise vremea când trebuia să ştiu, aşa cum spusese de multă vreme cineva, că dacă te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită şi el în tine...
Acest adevăr mă lucra de mult, mă schimbase, eram altcineva şi nu voiam să recunosc. Trăisem o viaţă falsificată şi o ştiusem, până la o vreme o refuzasem, pe urmă mă plictisisem de etica mea, mai mult livrescă. Poate căîngropasem la 21 de ani un Gisors în mine şi el mai tresărea din mormântul său abstract la fiecare război izbucnit cine ştie unde, gata să pună mâna pe arme şi să părăsească lânceda existenţă ce- mi alesesem. Multă vreme stătusem retras, lăsând impresia câ lucrez la ceva nemaipomenit, cel puţin aşa ştiau prietenii, sau numai sc prefăceau că cred, în sfârşit...
Când au aflat mai târziu că nu ieşise nimic s-au prefăcut că mă compătimesc şi m-au chemat cu ei, Ia chefurile lor nesfârşite, începute seara şi terminate în zori şi reluate pe la prânz, mereu cu alte băuturi şi alte femei, mereu cu alte vorbe scoase din dicţionare şi cărţi, auzite şi deformate de gurile lor beţive. Nu aveau minţi leneşe, nu erau răi poate, dar erau rataţi şi asia nu puteam eu să sufăr. Profesau un fel de genialitate, credeau că fără teatrul pe care-1 jucau faţă de ceilalţi nimeni nu i-ar lî crezut capabili ele ceva. Cel mai rare dintre ei, unul murdar.
rău, fără caracrer, ce făcuse şi din înmormântarea tatălui său ceva carnavalesc, dezgustător, începuse prin a umbla la 20 de ani în mâini când îşi vedea iubita, un fel de rumegătoare lubrică de bibliotecă, ceva ce aducea cu Raşelica Nachmanson, dar parcă mai plină de lapte şi de ştiri filozofice de ultimă oră, una dintre primele admiratoare ale lui Sartre (capra asta râioasă a cuvintelor pe care le-a infestat de scabie şi mătreaţă), o muiere capie, deşelată, de 30 de ani, curvă perversă de garduri şi grădini publice, pe care o iubeam pentru că ne târa în Ateneu şi ne suia în lojile răpănoase pe vremea aceea şi ne silea să ascultăm Bela Bartok, prefăcându-se că e căzută în cap după el şi trezindu-ne curiozitatea cu citate livteşti despre Povestea celor trei portocale, al cărei titlu s-ar fi tras de la un basm popular francez de genul Jean al Ursului. Şi vă daţi seama că nu-i rezistam nici după mulţi ani, când, mai bătrână, măritată cu un înalt funcţionar, cu ceva copii, ttei sau patru, toţi vorbind când nemţeşte, când franţuzeşte, târându-şi soţul cretin şi suficient ca pe un cal de circ în Rotonda Ateneului, ţinându-1 de un frâu metafizic, îl îndopa cu vorbe despre Cartridge music de John Cage, arun-cându-1 adică într-un fotoliu şi uitându-se ca uliul la el, când, nefericit de cifrele la care se gândea, era silit să asculte zgomotele noului glas, ceva ce aducea cu frecarea unor sârme de telegraf, îngheţate, iarna, cu mugetele neruşinate ale stomacurilor încercate, ceva abrupt, amuzical, cu claxoane de motocicletă la mijloc evocând pe îngerii răzbunării din Colorado ai anilor 54, îmbrăcaţi în haine negre de piele şi ocupând liniştite oraşe burgheze americane, terorizând fete şi tăindu-le fesele cu lame şi brice bine ascuţite. Era în muzica aceea pe care individul nu o putea pricepe în nici un chip toată disperarea şi dezabu-zarea secolului nostru, cu automobilele lui, cu avioanele supersonice, cu spaima de bomba H şi de cancer, toată anxietatea nopţilor de care cu toţii fugeam, refugiindtt-ne în cârciumi şi bând până la nesimţire. Duminica ne aflam totdeauna acolo, la Ateneu, mai tari, unii muriseră, unii stăteau prin spitale, bol-
1218
EUGEN BARBU
IANUS
1219
navi de ciroză, în anticamera neantului, uitaţi cu cinism de ceilalţi, tot în lojile roase de catifea roşie, sub vechea panorama istorică restaurată, încercând să ne prefacem că ştim ce conţine acel fâsâit de pungă ruptă, expurgarea masivă de aer condi ţionat, scoasă de tuburile electronice, duduitul înfundat al u> belor, lovite dement, sirenele Salvărilor alergând prin aerul infestai al metropolelor, buimace şi fără speranţă. Instrumentişti în fracuri impecabile, sosiţi abia ieri dimineaţa, cu avioane BOAC, de la Londta sau Miinchen, căutau cu nişte piuliţe metalice să ne lase fără timpane sau aruncau pe o tablă încinsă la căldură bu căţi de sticlă, acelea se frecau şi scoteau sunete obscene ca într-un coit metalic de roboţi, era o nebunie, lumea de la parter nu căsca, stătea solemnă, cu gâturile lemnoase, asudate, cu fetele crispate spre spatele dirijorului, şi el venit cu avionul BOAC', companie internaţională; un tip, blond, şters, cu o faţă de parca cineva ar fi folosit-o la împachetat ori de câte ori ar fi avut nevoie, transpus, escroc, zâmbind dintr-o parte când îi convenea lumina reflecrorului... Eram cu toţii acolo, într-o dulce promiscuitate, ca aceea din saloanele baroanei D'Ange, salutân-du-ne în pauză, examinându-ne pe furiş hainele ca să ştim cât mai câştigăm, pe unde şi cu ajutorul căror relaţii, stabilind prin nevestele noastre cui să mai trimitem, de anul nou, ultimele cărţi de vizită cu urări ipocrite şi cuvinte fără valoare. Unii decădeau, era evident, îmbrăcaseră costumele de anul trecut sau de acum trei ani, asta se vedea după croială, după gulerul cămăşilor, după pantalonii de tip vechi, strâmtaţi, ce-i drept, dar cu o uşoară pară care trăda eliminarea manşetei. Sutâdeam, ne spuneam vorbe în treacăt şi evitam bufetele pline de sandvişuri, pentru că noi, cei câţiva, ştiam că a mesteca în Rotondă între Via Cruciş a lui Liszt şi uvertura la Parsifal era o blasfemie...
La un inventar mai atent începeam să am vertije, unii dintre vechii amici erau însoţiţi de fete de 16 ani, cu talii subţiri, abia fardate, odraslele lor, nenorociţii, pe care le scoteau pe piaţa, ca Ia turf, şi le arătau în rochii proaspete, cumpărate din pachet.
cu sacrificii supraomeneşti, parfumate, cu cercei moşteniţi de la mamele răposate sau de la mătuşi ce dădeau bijuterii cu împrumut. Era o lume de văzut. Pijmandezele de altădată pe Care unii dintre noi le luaseră de neveste, constrânşi de şantaje intime sau de interese, născuseră, aveau copii, se îngrăşaseră acum, deşi făceau eforturi vădite de a mai arăta farmece de mult ştiute în comun. Nu trăisem noi întt-o dulce frăţietate ptin mansatde, prin case vagon sau în carnete cedate cu ora, în dulci amanterii scurre, delicioase? Cu câte dintre ele nu mă culcasem şi eram obligat încă să le mai salut, să ie iau mâinile scorojite şi să le duc la buze şi să le spun că arată bine, deşi erau ca vai de ele, nemâncate, muncite, cu palmele crăpate dc săpun prost, Doamne, şi ce piele avuseseră, şi ce frumoşi sâni, şi alăptaseră, se sculaseră la 5 de dimineaţă ca să le hrănească pe curvele astea proaspere, alumeuse, demivirgine, profitând de fiziologia lor în criză, înnebunindu-ne cu o prospeţime în care mai recunoşteam virtuţi apreciate la vreme...
Ieşeau la ora treisprezece şi jumătate în strada luminată de soare, urmate de logodnici, de tineri pletoşi, înalţi, cu mutte de baschetbalişti, cu buze vinete de tutun, umezite şi crăpate, stângaci, lălâi, fără conversaţie, şi noi, pişicherii duşi la toate bisericile, ne ataşam ca din întâmplare de ele şi, trăgeam cu ochii în decolteele bine tăiate, spunând vorbe de ocară şi lăsându-le cu gura căscată. Care era mai prudent dintre vechii amici le arunca în taxiurile scârţâitoare din faţa Areneului ca să le salveze de farmecul nostru de amurg, dar erau pierdute, pentru că le pândeam seara, între cinci şi şapte, şi le dibăceam, le luam numerele de telefon şi ele veneau supuse, curioase, disperate, şi se culcau cu noi, şi noi trăiam atunci o mare durere şi o mare bucurie. Nu le vorbeam despre mamele lor cu care trăisem, dar ceva ne aducea aminte de vechile ceasuri ale anilor trecuţi. Erau toate, duminică de duminică, în staluri şi loji, cu gâturile lor subţiri sau păşind ca berzele în Rotondă; înalte, spottive, numai picioare, superbe, inedite, făcându-ne foame de prospătufă,
1220
EUGEN BARBU
IANUS
1221
luându-ne minţile, pentru că începeam poate să îmbătrânim şi ceva striga disperat în noi...
Atunci, într-una din duminici, nu ştiu când să fi fost, înec puse să se încălzească, abia mai suportam cămaşa apretată şi gulerul înţepenit, stam cu mai mulţi într-o lojă. Corul striga disperar şi bine acordat: E/ie, lama, sabactani, era înălţător, era superb, vocile aveau o durere dulce, univocă şi cineva ne-a în trebat pe neaşteptate:
- O cunoşti?
Aveam o privire dreaptă. Alerga singură înainrea mea, ca un câine de vânătoare, găsea pasărea în hăţişul fotoliilor şi o scotea la iveală, o arăta, o pteţăluia, o despuia.
— Nu, am spus, rece, fără să mişc un muşchi al feţei. Dar era Julius, neschimbată, deşi trecuseră câţiva ani pesre
chipul ei şi oricât se căznea să aibă aere de doamnă, nu reuşea, pentru că semăna cu Oderte de Crecy, sau îmi închipuiam cu câ seamănă, pentru că avea ochi trişti, implantaţi într-o faţa veselă, copilărească. La început îmi venise în minte să răspund exact ca în Proust: „îmi aduc aminte că m-am culcat cu ea în ziua în care a demisionat Mac-Mahon..." Fleacuri livreşti. F. drept că ziua aceea, a mea şi a lui Julius, ziua aceea, fusese plina de întâmplări ciudate, totdeauna aşa se întâmplă, pornesii într-un loc şi vrei să faci ceva şi pe urmă totul se schimbă în logica orelor şi faptelot...
— Unde te uiţi? mă întrebă soţia mea, uşor, cu glasul ei ironic, deşi ştia unde mă uitasem. Mă trădasem, întârziind o secundă mai mult. Sub cupolă vocile radiaţi. Misa solemnis se încheia triumfal şi trist.
- Ce este? m-am prefăcut că nu aud şi i-am luat mâna uşoară. Ne înţelegeam sau începusem sâ ne înţelegem, ea încerca
să devină camaradă, poate că uneori noaptea, când întârziam, plângea singură şi mă ura cu intensitate, dat, cel puţin de la o vreme, îşi reprima orice pornire.
— Nimic. Parcă o cunosc şi eu, nu făcea cinematograf, pe vremea când ru desenai decoruri şi voiai să te apuci de regie?
- Poate, am spus, ridicându-mă ca să aplaud o dată cu ceilalţi, întorcând spatele către acel loc din primul rând, unde Julius, având acum 26 sau 27 de ani, strălucea lângă bărbatul ci, atletic, sigur de sine, gata să primească adulaţia însoţitorilor, persoană importantă cu care mă întâlneam din când în când, salutându-ne vag.
De fapt, Julius avea un nume literar, luat parcă din Hortensia Papadat-Bengescu, complicat, făcut din trei apelative, ca să te obsedeze. Mă gândeam dacă acum mai avea aerul ei comun, obişnuit, nu strălucirea aceea din timpul când ne iubisem, pe care nu putea să i-o mai ştie altcineva, sau poate mă înşelam eu şi-mi plăcea să cred că numai cu mine fusese fericită. Coboram scările cu toţii, pachet, mai puţin cei morţi şi bolnavi, în frunte cu rumegătoarea roşie, cu copiii ei ciripind nemţeşte şi franţuzeşte, deodată, cu soţul ei, salvat de canonul unei alte duminici dimineaţa de concert. Discipola lui Sartre făcea gesturi mari, explica ceva prietenilor noştri comuni, era nemulţumită, în streche, ca totdeauna. Nu mai aveam ochi penttu nimeni, nici pipiţele, nici verişorii lor nu mă mai interesau, mă aflam într-o turmă comună ce ne căra Ia vale spre marmora Rotondei, cum ai sta într-o cascadă compactă de trupuri, prizonier, disperat. Aş fi băut ceva tare, dar Cheshire nu trebuia să vadă că mă întristase ceva şi-atunci am început să votbesc cuiva în dreapta. Mi se pare câ aminteam despre stupida moarte a automobilistului Bianchi pe autodfomul Le Maus, în cursa de 24 de ore. Nenorocind abia scăpase dinrr-un accident pe ruta Londra-Sidney şi numai la 35 de ani îşi încheiase cariera într-un srâlp. Interlocutorul meu îmi cita alte nume ilustre, Moss, mi se pare, şi eu nu eram deloc arent, nu puteam să-1 urmăresc, mormâiam numai câte ceva...
Afară, trotuarele păreau spălate, soseau maşinile negre, numai cristale şi canapele, piele şi miros de benzină. O zării de
1222
EUGEN BARBU
IANUS
1223
departe, prepelicarii mei o şi descoperiseră în mulţimea informă şi multicoloră. Soţul îi deschidea uşa care pocni după aceea ca un capac de sicriu de clasa întâi şi o înghiţi. Mi se pare că asta dorise totdeauna. O mare carieră. Pe urmă rămase numai un fum albastru de motorină amestecară cu benzină Premium şi noi eram pe un bulevard care abia înfrunzea, încet, căznit.
Fratele lui Radu Mesiodax, Filip, snob ca şi răposatul care murise într-un closet de Sleeping-Car sosind de la Milano, unde se dusese ca să-1 asculte pe Mărio del Monaco, numai pentru a putea povesti la Capsa, rămăşiţelor zdrobite ale burgheziei noastre, cine mai vine la Scala si în ce se îmbracă, amu şina prânzul oferit de nevastă-mea, şi-l câştiga adică, turuind în limba lui complexă, plină de paradoxuri. Ea nu-1 asculta decar cu o ureche, o simţeam, pentru că mă pândea încă...
— Vaier)' spunea odată, scumpă doamnă, că un om trăieşte familiar cu o cantitate de contrarii, stabilite în penumbra gândirii sale şi care inrră pe rând în scenă; aşa se întâmplă că mie, de pildă...
Nu-1 mai ascultai. Oraşul avea un halou albastru de fum de benzină şi simţeam poluarea aerului, încă timid, întrebân-du-mă ce va fi spre vară, când vânturile dinspre Bărăgan se vor opri şi totul va stagna şi va încerca să ne asfixieze... Aş fi preferat să merg cu Cheshire undeva la Snagov, e acolo un fel de cabană, prăbuşită în lacul puturos, plin de sluf, şi să ascun orâ-căilul de broaşte, în timp ce chelnerii ar fi aşezat platourile de argint în faţă-ne şi noi ne-am fi ales ce să mâncăm. Aşa, fratele lui Radu Mesiodax, o să intre iar în casă şi o să-mi cântărească cu privirea tablourile, o să-1 înjure pe Perraşcu la care ţin orbeşte şi o să mai spună ceva în legătură cu Picasso (expoziţia de la Belgrad de acum doi ani), nu Picasso de la Paris, unde, în totalitate, îl dezamăgise. Ah, această vorbărie, aceste aluzii, aceste citate mereu reluate, ca să ne dăm unul altuia iluzia că ne preocupă numai lucruri neobişnuite! Un tânăr critic îmi trimisese cu o săpăămână în urmă cartea lui, şi-acolo găsisem lucrul cu
*    care voiam să încep ceea ce aveam de gând, dacă voi reuşi să scriu vreodată: un citat din Unamuno, care în prefaţa la Nu-i    velele sale exemplare, reluase o idee a lui O.W. Holmes, care 4     spusese că atunci când John şi Thomas stau de vorbă, de fapt • -||    stau de vorbă şase personaje: John cel real; John, idealul lui •*     John; John, idealul lui Thomas şi cele trei ipostaze similare ale -     lui Thomas. Tânărul critic ne trimisese pe toţi şi la Pirandello ,        care în Unul, nici unul şi o sută de mii, făcuse din trei personaje, opt: Dida, aşa cum era pentru ea; Dida, cum era pentru mine; Dida, cum era pentru Quantorzo; Quantorzo, cum era pentru el însuşi; Quantorzo, cum era pentru Dida; Quantorzo, cum era pentru mine; Genge cel iubit de soţia sa Dida; scumpul Vitangelo al lui Quantorzo...
Ce carusel! Cum voi fi eu pentru iubita mea soţie, cum voi fi eu pentru mine, cum va fi fratele lui Radu Mesiodax pentru mine, dar pentru el însuşi, şi aşa mai departe...
Ce va fi fost Julius pentru nune, cum voi arăta eu faţă de fata cu nume ca în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, care era ideea noastră comună despre proiectarea propriei noastre persoane... puteai să înnebuneşti, gândindu-te la infinit în felul acesta...
De unde venise, şi cine era Julius nu ştiusem multă vreme. O văzusem întâmplător pe un platou de filmare, în lumea noasttă amestecată şi poate că nu aş fi observat-o, dacă nu mi-ar fi atras cineva atenţia în mod special:
- Ce spui de puştoaică?
Nu se fâţâia în mulţimea de figuranţi, printe stâlpii de butaforie şi draperii, în reconstituitea de operetă a Romei antice, pur şi simplu se plictisea, înconjutată de cascadori (termenul era nou la vremea aceea, abia îl importasem) şi actori de mâna a doua, toţi grimaţi, beţi, încurcându-se în vastele peplumuri de stambă ieftină, rostind replici imaginare ca să-şi facă vocea. Era un vacarm şi o dezordine care îmi dădea dureri de cap, eu mai lipeam ce se mai putea lipi, cârpeam cu o
1224
EUGEN BARBU
IANUS
1225
bidinea decorul hârşit, aveam groază de ochiul necruţător al aparatului de filmat şi de strigătul regizorului, şi el plin de importanţă, pozând şi făcând-o pe Antonioni.
Am privit-o în treacăt. Avea un trup încordat, călcând bine, fără ostentaţie, cu acel aer contradictoriu care totdeauna m-a indus în eroare după aceea. Putea juca pe regina din Saba, dar şi pe o cameristă din Goldoni.
— E ultima senzaţie, spunea omul de lângă mine, o să fie filmată goală într-o baie...
Bărbaţii din jur se şi pregăteau s-o vadă astfel, o adulmecau, îi dădeau târcoale; ce mă intriga, era absenţa ei totală din această promiscuitate comună. Obscenitatea nu o atingea ori era atât de obişnuită cu ea încât nimic nu o putea clinti. Pentru mine, însă, în ziua aceea, ea nu avea nimic special. Nu aş fi remarcat-o în alte împrejurări.
- Nu vii s-o vezi? Acum se turnează... mă întrebă binevoitontl. Nu i-am răspuns. Mi se părea şi cam indecent să stau
laolaltă cu atâţia oameni şi să privesc la o biată figurantă care încerca să se afirme cu mijloace atât de la îndemână când eşti mai bine construită decât altele.
Ştiu numai că m-a intrigar tăcerea de pe platou, timp de mai mult de un sfert de ceas, cât s-au tras dublele. Era ceva neobişnuit, la vremea aceea, să filmezi o femeie goală, dar nimeni nu a scos un cuvânt nelalocul lui, nici tegizorul nu a abu-zar de timp şi de metrii de film pe care-i avea la dispoziţie. Eu mi-am văzut de luctu şi am lipit cu clei ce mai rămăsese, fără să mă mai interesez de cele ce se petreceau în apropiere. Mi se pare că am mai văzut-o, seara, la plecare, în treacăt. Era îmbrăcata, nu modest, dar nici osrentativ, nu mai avea aerul provocator pe care i-1 împrumuta machiajul, probabil, şi nici acea rristeţe nesupravegheată a ochilor, ruşinaţi numai ei de cele suportate.
Ajunsesem acasă, era răcoare, masa pusă, femeia noasrra aşeza nişte pahare, fratele lui Radu Mesiodax îi spunea lui
Cheshire ceva ce citisem de mult şi nu mai ştiam de unde să-1 „J:.   scot acum, ceva în legătură cu eleganţa cate devine la un mo-r"   ment dat un fel de repertoriu prin proiectarea unui gust comun "W în cercul prietenilor. Ea putea să-1 asculte multă vreme, o scotea din preocupările sale muzicale şi eu ştiani cât se fereşte să-i vâte pe alţii pe terenul său unde era puternică şi informată. Bine crescută, modestă, se amuza numai de unele inexactităţi ale convorbitorilor când săreau peste cal.
- Nu bei? mă întrebase pe neaşteptate. Eşti preocupar de ceva? Zâmbea nesuferit. Când voia să aibă humor, şi încă pe spinarea mea, reuşea al dracului.
* — A, nu-i nimic, cred că a fost prea cald, cred că am puţină
$ţ     temperatură, era şi lume multă...
- Foarte multă şi cunoscută...
Cu acelaşi zâmbet îi trecuse paharul de whisky lui Filip Mesiodax care sorbise repede şi se aruncase în alt citat:
- Doamnă, acum când mă gândesc la aceşti muzicieni pe care dumneata îi cunoşti dinlăuntru, ca sâ spun aşa, nu igno-
H rându-i cu adoraţie, cum facem noi, îmi spun că adevăratele ■      ruine ale Europei sunt marii ei oameni...
- Durrell!, îl tachinai brutal, pentru că totdeauna voia să-şi -       treacă unele cuvinte fericite în seama sa...
- Dacă vrei...
F.ra nepăsător sau o făcea pe nepăsătorul, fura fără ruşine, ţinea un fel de cronică plastică la un ziar de după masă, era plin de năzbâtii, nu ar fi trebuit să ai nebunia de a-i împrumuta vreodată bani că nu-i mai vedeai, trişa pe faţă, ăsta era farmecul lui. II chemau toţi la mese, de la Patriarh până la miniştri, pentru că vorbea numai el şi ceilalţi puteau să rumege ce ascultau şi să mai bage la cap. Ttăise în Paris ani de zile, cum spunea, ţinuse rucalul la amici iluştri şi trăia din reputaţia de a fi lost intimul unui om foarte onest cate murise devreme. Se lăuda că o să-i scrie biografia, numai de el cunoscută, dat fragmentele citite prin ziare erau absurd de inexacte. Tipul descris nu
1226
EUGEN BARBU
IANUS
1227
semăna cu nimic cu modestia acelui mort ilustru; mai degrabă îi atribuia anecdote modelului său numai pentru a îngroşa capitolele şi a face cartea mai stufoasă. Se spunea, de altfel, că manuscrisul îi fusese înapoiat de câteva ori şi asta îi prilejuisc luarea unui aer de martir care-1 prindea. Era frumuşel, cu ceva de lichea subţire, adică cu o fineţe de Paris, să zicem, ce nu ţinea deloc pentru că prea era fabricată, dar aici unde o vorbă de spirit părea ceva rar, pentru că noi practicăm anecdota, care e o ruda săracă a humorului adevărat, aici spun, totul îl avantaja.
Terminase whisky-ul şi lăsase sonda, se uita fix la Podul din Foledo al lui Petraşcu şi îl înjura ca de fiecare dată când mă vizita, deşi dacă l-aş fi lăsat în casă singur l-ar fi furat şi l-ar fi dus la Consignaţia. Nu vă miraţi. Cine-1 cunoşrea ştia că aducea în apartamentele amantelor alte amante, că închiria sau vindea cărţi ce nu se găseau, luate cu intervenţii din fondul secrel al Bibliotecii de Stat, şi că teroriza pictoriţele tinere ca să se culce cu ele. îşi crescuse fiul unic în aceeaşi religie a dispreţului pentru toţi ceilalţi şi cu acela chiar avusesem o înfruntare scurtă şi brutală pentru că dacă părintelui îi suportam să mă escrocheze, de la progenitură aveam pretenţia la un respect cât de mic. Filip mă rugase de câteva ori să-1 iert şi voia să mi-1 vâre pe gât, să-1 suport adică şi pe tăntălăul lui lung şi prost ca o oaie, care credea că dacă ştie limba germană prin corespondenţă, i se poate permite orice, dar asta nu i-am mai îngăduit.
— Dragă Filip, îi spuneam, destul că te rabd, ce-mi mai trebuie ceea ce a degenerat din tine şi încă în forme arât de monstruoase?
Nu se supăra, făcea parte din categoria acelor oameni de curte şi de cocină care au învăţat să înghită totul fără să clipească, ştiind că lor cuvintele nu le pot face nici un rău atâta vreme cât ei înşişi inventează altele şi mai rele despre ceilalţi.
- Nu bei? mă întrebase Cheshire.
Priveam fără sere sonda aburită din faţa mea, plină de whisky. -O, ba da...
Odată Julius vârâse un pai într-un astfel de pahar şi se îmbătase bând rachiul de porumb ca pe o limonada. Când fusese asta?
Asta fusese în faza când îşi luase aerul fatal al unei domnişoare decăzute, blazate, când renunţase la ceea ce avea copilăros şi începuse să fumeze cu aroganţă. Atunci nu mai semăna cu Julius, îşi făcea ochii cu rimei şi ţinea foarte mult să aibă o mască consumată de femeie. Pentru ochiul meu expert era prea mult ca să poată fi crezută. O certasem în dimineaţa aceea şi ea se îmbătase ostentativ bând repede cu paiul tot whisky-ul din pahar. Era o beţie de puşti care a scăpat caii. Până şi asta îi stătea bine. Am condus-o cu o maşină.
- N-or să te bată părinţii? am întrebat-o.
- Nu, îmi permit orice. Am început să viu dimineaţa acasă şi ei nu-mi spun nimic...
- Ce vorbeşri?
Clipea şiret, ptivindu-mă dintr-o parte. Era mult, după primele noastre plimbări. A doua oară o întâlnisem pe stradă, ezitând s-o salut. Purta o fundă imensă, albă în păr şi o rochie de şcolăriţă. Femeile care treceau pe lângă ea întorceau capul scandalizate. Înclinasem uşor capul şi dădusem să mă îndepărtez. Fia se oprise fără ezitare în faţa mea.
- Ce mai faci? Fot mai lucrezi la decoruri?
- Cred că am terminat, nu sunt sigur. Răspunsul îi plăcuse.
- Mă însoţeşti puţin? -Da...
- Nu pari prea încântat.
- De ce nu? Vrei numai să-mi spui cum re cheamă? Asta era o întrebare rrăznitoare pentru ea.
- Cum, nu ştii nici cum mă cheamă? Am un nume în cinematografie. Nici măcar nu l-ai aflat?
- închipuie-ţi...
- Zi-mi Julius...
1228
EUGEN BARBU
IANUS
1229
- Julius, ce nume e ăsta?
Mergea puţin înaintea mea, voia să pară serioasă, dar curiozitatea trecătorilor o făcea să râdă.
- De ce se uită ăştia aşa la mine?
- Scoate funda aia de şcolăriţă din păr şi n-or să se mai uite... O smulse aproape, bosumflându-se.
- Ţi-e ruşine să mergi cu mine?
Apucasem spre Abator, acolo pe unde Dâmboviţa iese din oraş, cu mersul ei leneş. Apa era tulbure, murdară, plină dc petrol. Mirosea a gaz ca un depozit. Iarba pălită părea opărită. Case joase de lut se aruncau spre noi şi uliţe nepavate se înfundau spre un maidan. Treceau tramvaie zgomoroase în ritm militar, urlând, scrâşnind. Nu ne auzeam vorbele. De mult nu mai umblasem atâta pe jos lângă o fată. Spunea, nu mai ştiu ce spunea, ba da, îmi cerşea aproape o păpuşă. Se tutuia cu mine de la început.
- Oricine mă cunoaşte îmi aduce o păpuşă, dar nu vreau orice fel de păpuşă. Una frumoasă. Călătoreşti? Mergi în srrăinâtate?
- Da, câteodată mi se mai întâmplă.
- Atunci îmi promiţi că o să-mi cumperi o păpuşă?
- Dacă o să-mi aduc aminte...
- Bate palma...
îmi întinse o mână cu degete lungi, neverosimile. Atunci i-am privit ochii aceia trişti, plantaţi într-o faţă de copil nepăsător. Era ciudat, dar mi-era frică s-o privesc mult, aveam senzaţia ghicitorului care vede înrr-o palmă sfârşituri tragice.
- Regreţi câ mi-ai promis păpuşa?
- Nu. Nu avea nici o grijă, nu am sâ uit...
- Ce bine-mi pare!
Ştiam cum se prefac femeile, dar ea nu avea nimic prefăcur. Se bucura spontan, bătea din palme şi juca pe un picior. Trecătorii se răriseră, dar tot se uitau curios la noi.
- Şi în cinematogtafte ce cauţi?
I - M-a adus cineva care spunea că am sâni frumoşi. I-ai
<>    văzut atunci?
- Nu, nu i-am văzut... Nu am avut cutiozitatea... J         - Vrei să ţi-i arăt?
- Eşti nebună? îţi arăţi sânii pe stradă?
- De ce nu? Cui nu-i place să nu se uite...
5 Era şi imposibil s-o facă, ar fi trebuit să-şi scoată rochia şi
<§     de asta nu era în stare. I * —Am glumit, spuse trist. Toată lumea mă crede o curvă,
; -      aşa se spune, nu? Dumneata ce crezi despre mine?
- Nu cred nimic. Dar puţin nebună trebuie să fii...
- Poate... se gândi ea un minut cu o preocupare serioasă ■pe faţă, aşa, cu aerul că trebuie să descopere ceva definitiv.
Peste o lună eram la Roma. Cheshire mă trimisese la Francesco Borghese, prietenul ei fermecător, care se ocupa de concertele pe care le dădea acolo. Era un bărbat între două vârste, cu un j început de calviţie, automobilist, pierde-vară pe Via Veneto,
| ■ în spaţiile de timp în care nu lucra pentru cine ştie ce bancă ! din Milano sau pentru Societatea lui de Asigurări de imobile.
- Am ceva nostim pentru rine, îmi spusese el încă de jdimineaţă.
iV -Ce?
| - Un parastas...
- Chiar crezi că merită?
; - Vino, te rog, o să-mi vezi familia sau ce-a mai rămas din ea...
' Curiozitatea m-a mânat spre biserica Santa Măria Maggiore.
Era o dimineaţă plină de soare, pe pajiştea parcului ce purta numele ilustru al familiei lui stăteau îndrăgostiţi îmbrăţişaţi, în biserică era răcoare şi lumină de lumânări. Douăzeci de
i persoane, sau mai puţine, ascultau slujba solemnă. II priveam.
Amicul era amuzat de ceva, aştepta să se termine vorbăria şi când preoţii se rerraseră şi se făcu o tăcere pioasă, mă luă de braţ şi coborârăm câteva scări laterale într-un relicvarium. îmi arătă o gaură în zid.
1230
EUGEN BARBU
IANUS
1231
- Acolo e locul meu, spuse surâzând uşor. Eu le-am cerut-o acum o lună când au deshumat-o pe prinţesa Matilde. Recunoaşte că sunt situat bine. Doi papi la dreapra, un principe şi...
Nu înţelegeam prea clar.
Francesco îmi arătă o criptă alăturară, acoperită cu o placă veche de marmură.
- Citeşte.
Era locul sicriului Paolinei Borghese.
- Ce spui? Sper într-o Resurecţie! Ce-o să mai petrec... Era o persoană încântătoare, uşuratică, cum ni se potriveşte nouă bărbaţilor, plină de humor. îi plăceau petrecerile şi păpuşile...
Am ieşit amândoi afară, unde era soare şi lume multă în haine şi rochii negre. A rrebuit să sărut o duzină de mâini şi să fac conversaţie şi când am scăpat, tot cu prorecţia lui, l-am întrebat dacă nu ştie, apropo de păpuşi, un magazin de unde aş purea cumpăra una.
- Ştiu ceva, stai, sunt cam zăpăcit, numai un moment să-mi aduc aminte, dat astăzi cred că e închis. Nu ştiu ce zi de sfânt mai este! Ah, viaţa asta romană, habar nu ai ce greutăţi comportă. .. Mâine însă, cu siguranţă, o să te duc unde trebuie. Ai puţină răbdare, da?
Pesre trei zile abia am putut expedia un pachet frumos ambalat pe adresa studioului, convins fiind că fata cu nume din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu nu o va primi niciodată. Cel puţin mă ţinusem de cuvânt. Pe urmă după ce am ascultat cu Francesco formaţia Camerata, dirijată de Celibidache, ani plecat pentru două săptămâni în Spania. De toate astea uitasem, aveam treburi multe, viaţa mi se aglomerase iar, trebuia să termin nişte comenzi amânate. Aş fi întârziat în Toledo penttu că prea îmi plăcea dezolarea oraşului, arşiţa lui şi taina, dar m-am îmbarcat rapid într-un avion şi m-am trezit înrr-un vârtej de obligaţii. Intr-o dimineaţă a sunat telefonul.
- O persoană! mi-a zis Cheshire, fără să sublinieze ceva, surâzând subţire. Ştiam că trebuie să fie o femeie, dar de obicei
erau cei de la Televiziune sau de la reatrele din provincie care cereau să le termin comenzile şi totdeauna astfel de telefoane mă indispuneau.
- Eu sunt, rosti o voce pe care nu ştiam de unde s-o iau şi dădui din umeri, gata să înjur. Pe urmă se auzi în telefon şi restul.
- îţi mulţumesc pentru păpuşă. E foarte frumoasă.
- Bine, bine...
Mă întrebam de unde aflase numărul.
- Cum de m-ai găsit? o întrebai ca să-i arăt într-un fel indispoziţia.
- Nu e atât de greu. De la Studio.
- Adevărat, e foarte simplu.
- Acum te las, ştiu că nu-ţi place să votbeşti la telefon, la revedere. Când o să vrei să mă vezi caută-mă, sunt în carte...
Nici nu-i cunoşteam bine numele de familie, dar nu întrebai nimic.
- Cine a fost? întrebase Cheshire.
- Cei de la Piteşti, îmi cer un decor în rrei săptămâni. Sunt nebuni.
- Cu adevărar nebuni, şi spunând asta trecu la pianul ei. Nu ştiu de ce am simţit atunci nevoia să o sătut.
- Ai temuşcăti? mă întrebă peste umăr.
- Ce fel de remuşcări?
- Nu o face pe prostul că nu-ţi stă bine.
Şi tapă uşor pianul cu aerul ei visător pe care atât îl iubeam. Eram căsătoriţi de zece ani şi mă simţisem totdeauna fericit cu ea, dar existau şi astfel de perioade în care luam un aer absent, când munceam disperat ca să uit ceva şi acel lucru ce trebuia să fie uitat nu se lăsa deloc uitat şi mă chinuia.
- Ce cânţi?
- Terasa audientelor in lumina lunii...
- Debussy?
- Ooo, începi să faci progrese...
/
1232
EUGEN BARBU
IANUS
1233
- Nu e nici atât de greu de recunoscut. Titlul nu-1 ştiam, dar muzica lui are ceva şovăitor, laic, prefăcut, colorat, subtil, voluptuos şi plin de regret. Este o muzică selenară...
- Ce de adjective!
Era din cauza telefonului. O bătui uşor pe umăr şi ieşii. Afară, cald, sfârşitul lui septembrie. Nu aveam deloc chef de lucru, dar nu puteam lipsi. O săptămână am stat în atelier şi am schiţat cu cărbunele decoruri. Nu-mi plăcea ce trebuia sâ fac. Se repeta o piesă idioată a unei autoare refulate multă vreme, care ţinea cu orice chip sâ se lanseze. Pentru asta se aruncase asupra opiniei publice cu toate mijloacele, presa, o oarecare presă, bătea de pe acum tobele cele mai mari. Doamna, patruzeci de ani, rău ascunşi, plină de vorbe muşcătoare, mă chinuia zi şi noapte, îmi dădea sfaturi, se amesteca în toate, îi nenorocise pe actori cu repetiţiile şi ideile ei, regizorul vrusese de câteva ori să dezerteze. In ultima săptămână, în ce priveşte decorul avusese o idee de ultimă oră...
- Domnule, nazalizase grav, scandând cuvintele, ştii ce-s acelea flippere?
- Oarecum...
- Decorul dumitale trebuie să producă imagini şoc, ca la jocurile mecanice cu acelaşi nume, pricepi?
Aş fi vârât-o undeva, de pe unde ieşise în lumea asta prea strâmtă pentru ea, dar îmi înghiţii răspunsul...
- Poate nişte mobiluri, gen Calder, ai văzut Calder, de unde să vezi, că vă ţin aici ca pe troglodiţi, în ţară, dar măcar nişte teviste, să-ţi aduc eu mâine...
Pe asta voise s-o ia de nevastă un mare muzician care fugise la Paris cu prilejul unui turneu şi ea îl refuzase pe vremea aceea, socotindu-1 neinteresant. Ce mentalitate avea, ce gâscă prerenţioasă şi unde mai pui câ nu-mi plăcea nici piesa ei care era, toată, un colaj de titluri furate de prin filme sau de prin ziare, de genul: Nu suntem singuri/La care partenerul răspundea: Fiecare moare singur... Mai mult sau mai puţin, ori: Viata
ecao reclamă pentru Pepsi: consumaţi băutura noastră garantată
icare dă avânt şi energie... — Deci nişte mobiluri, doamnă, gen Calder... 'i'        - Exact, domnule, ai reţinut, la revedere, mai gândeşte-te £ ,    până mâine...
i " O nenorocesc! îmi spuneam. O nenorocesc! O să mă pome-
.        nească toată viaţa...
- Ce-i cu tine aici? mă întteba cineva, din spate, i             - Dar cu tine?
| . Era Julius, în pantaloni jegosi, cu o şepcuţă pe frunte, plină
j "     de praf, gâfâind după atâta alergătură.
- Repet de azi dimineaţă...
- N-o să-mi spui că joci în tâmpenia asta?
- De ce nu? Vreau să mă afirm...
}. După câte ştiu, nu se dezbracă nimeni, nici măcar în partea
a doua. Piesa are patru personaje sau mai puţine...
- Sunt o trecătoare, ăsta-i Costumul. Cum îmi vine? O măsurai în treacăt.
~r - Convenabil. Sper că nu mai umbli cu funde albe în cap...
, _ De ce râzi de mine? îmi stătea foarte bine, dacă vrei să
ştii. Păpuşa ta are un nume sau s-o botez eu?
- Spune-i Paolina...
- Paolina?
- Da, dacă vrei îţi dau şi numele de familie. Paolina Borghese. Julius se încruntă.
[ — Asta n-a fost un fel de împărăteasă, sau aşa ceva? Stau
ptost cu istotia. Eram tare la limba rusă...
I Trebuie să recunosc că avea ceva fermecător în această in-
genuitate, îşi scosese şepcuţa şi îşi ştergea fruntea încinsă cu o
\        batistă mare..
; — Nu ne cărăm de aici? Tu mai ai treabă sau ce naiba mai faci?
- Tare aş şterge-o...
1234
EUGEN BARBU
IANUS
1235
în cinci minute ne aflam întt-o grădină de vară, cu frunziş galben peste umbrar. Nu era mai nimeni. Puteau şi chelnerii să fie poliricoşi, deşi prezenţa noastră împreună îi mira puţin.
- Ce bei?
- Citronadă...
- Unde te crezi aici, Ia Athenee Palace?
- Atunci, altceva, lapte sau sifon...
- Nu bei?
- Nu, nu-mi place...
- O ţigare?
- Nici...
Nu înghiţeam femeile care nu beau, măcar de formă. Totdeauna asta le dă un handicap. De la o vreme, pari beai chiar dacă nu ai băut prea mult. Şi unde mai pui că ttebuie să fac şi o anumită conversaţie şi eu nu excelez în aşa ceva. îi povestii câte ceva despre Francesco şi chestiunea cu Resurecţia în care spera. Mă asculta atent, dar nu gusta humorul prinţului meu. O amuză mai mult faptul că ţăranii de la moşia lui din Toscana îi scriau folosind versuri de Dante, în genul: Plouă că un cântec pe la noi, du. sunteţi sănătos? Să ne mai scrieţi şi să vă gândiţi la noi...
Râdea, avea dinţii mărunţi şi bea sifon, spionată de chelnerii neocupaţi care ne priveau fără ruşine. Era după masă, nu vru să mănânce nimic, mă rugă sâ-i vorbesc despre mormântul Ceciliei Metella pe care-1 văzuse pe o ilustrată.
- Nu ai ieşit nicăieri din ţară?
- încă nu, dar am să mă mărit cu un diplomat şi o să văd toată lumea...
- Chiar, de ce nu te măriţi?
- Pentru o actriţă nu e avantajos...
O spunea cu gravitate ca şi când ar fi fost vorba despre un lucru foarte serios.
- Cred că ai dreptate. Dar ce faci cu felonia regizorilor care vor probabil să te culci cu ei...
ii
- M-am obişnuit, la început m-am indignat, dar cu vremea nu mai bagi în seamă...
Nici evocarea catacombelor, nici mormintele Toledo-ultii nu-i spuneau mare lucru. Pornirăm pe stradă şi-mi dădui seama că îmi era indiferentă sau cel puţin aşa credeam eu atunci. O însoţii până acasă, era obosită, la despărţire am avut senzaţia că simte o eliberare plecând de lângă mine. Eram întristat fără să ştiu de ce. Nu i-am telefonar multă vreme, nici ea nu m-a chemat. Am vâzut-o în piesa aia tâmpită a cucoanei, umblând capie printre mobilurile mele de staniol care o încântaseră pe autoare, dar care erau ca nuca în perete pe un fundal de fier eloxat. Julius nu rostea nici un cuvânt, părea insignifiantă, trecând prin scenă, un gamin, cu o ţigară între buze şi cu şepcuţa aceea pe o ureche. Uitarea a târât-o după aceea într-o magmă necruţătoare. Mă întorsesem din nou în viaţa noastră obişnuită, cu chefurile reluate şi reîncepute, cu femeile necunoscute care se insinuau între noi, de toate tipurile şi calibrele, lejere la gură, înjurând bărbăteşte, arătându-şi pulpele şi jartierele cu ostentaţie, lăsându-se jumulite de către damnaţii noştri de colegi, care practicau tipul crepuscular, murdari, cu bărbi şi plete, lacomi, neînfrânaţi, perverşi şi mincinoşi ca nişte motani, alunecoşi, laşi, slabi, fără caracter, toată fauna epuizată a poeţilor si pictorilor de doi bani, înghesuită tipologic între Nerone şi Jarry, dând foc feţelor de mese, urlând sub bolţile cârciumilor si lovindu-se reciproc, scuipând pe femeile de lângă ei, umblân-du-le în poşete şi cheltuindu-le ultimul mărunţiş păsttat pentru ruj şi rimei, ei, toţi aceşti decăzuţi ce trăiau cu babe, declarând că nu sunt iubiţi, deşi aveau copii cu femei frumoase. Şi era ciudat că existau epoci când mă simţeam bine în această suficienţă lucifericâ, alături de căzături masculine care-şi bârfiseră amantele şi pe urmă le luaseră de neveste, cot la cot cu pederaştii agresivi sau melancolici, zbătândti-mă să ies din lumina nebuloasă a celor ce vedeau totul, politică, viaţă socială, filozofie, războaie, numai prin sau în funcţie de durerile lor de dinţi,
1236
EUGEN BARBU
1ANUS
1237
prin senzaţiile dare de maţele lor puturoase ori prin purulenţe secrete ce erau escamotate după cuvinte sublime. Vina noastră, a celor ce ne mai puteam salva, era aceea că eram sănătoşi şi că uram ceaţa şi incertitudinea.
Totul se încheia cu o borâtură generală pe garduri necunoscute, cu coituri în mansarde, frenetice, beţive, pe pipăite, cu partenere necunoscute şi când simţeam că nu mai pot să rabd, că mă voi prăbuşi definitiv în neantul ăsta gri ce-i înghiţise pe atâţia strigam ca Marinetti:
- Copii, să regresăm spre Grecia!
Şi dispăream din mijlocul târlelor de ora 7 seara, sosind spăşit, încuindu-mă o săptămână în atelierul meu şi cerând numai ceaiuri, aduse târâş parcă de femeia noastră. In casă răsuna numai pianul, trist, ca un reproş, şi mi se părea că sunt persecutat şi nedreptăţit, că mi se fură ceva. Imperialismul meu de mascul credea că eram împiedicat să posed tot ce mi s-ar fi cuvenit, că asupra mea se exercita o presiune secretă şi în timp ce locuiam aici, fără să-mi ceară nimeni, lângă Cheshire, care-şi ducea viaţa ei riguroasă de exerciţii zilnice, de pregătire a concertelor, eu eram frustrar de ceva unic, frumos, nemaipomenit, şi mă apuca un dor de ceva pur, voiam să ies definitiv din acel plictis al vieţii noastre repetate la infinit, cu oameni şi gesturi rutiniere, unde totul era colectiv, asemănător, de la tăietura hainelor la intonaţii, de la puţinele idei, şi ele ale altora, la cele mereu etalate. O isteric inhibată mă ţinea între pereţi, urând lumea, viitorul şi tot ce se putea urî fără motiv. La toate mă gândeam în acea duminică când Filip Mesiodax venise la noi la masă şi tot mai votbea în timp ce eu mă gândeam la Julius. Nefericitul băuse şi al doilea whisky şi se pregătea să se aşeze la festin şi atunci spunea, pentru a patra sau a cincea oară, o anecdotă ciupită de la Leon Daudet care-1 bârfise superior la vremea lui pe bătrânul academician Paul Hervieu, trecând faptele în seama mortului, a ilustrului său fiare, şi el academician şi diplomat:
- Scumpă doamnă, Radu, fratele meu, Dumnezeu să-1 ierte, acumula decoraţiile, mesele la palat şi dicursurile la înmormântări, în 1917, nenorocitul a ţinut un discurs răsunător la Asociaţia Studenţilot în Drept, anunţând Pacea Universală...
Nu clipea, cerşea surâsul meu şi-al soţiei, dar nici n-am mişcat, eram mut, ctăiam în reconstitui tea mea secretă şi Cheshire înţelegea cât mă dutuse acea duminică dimineaţă şi acea prezentă neaşteptată a lui Julius...
Intrase Katy cu ptimul iei, cu aerul său biruitor, ca şi când ar fi adus capul Sfântului Ioan Botezătorul pe tavă. O privii şi-mi amintii că se zărghise şi ea. La noi în casă se petreceau lucruri demne de luat în seamă. De zece ani de când se ocupa de gospodărie mereu bosumflată; îi tuna şi fulgera, era teroarea musafirilor care căpătau deodată un complex de inferioritate când îi măsura cu o privire de călău: o privire care îi cântărea ca la piaţă, de unde vin, dacă ştiu să-şi aşeze şervetul pe genunchi, dacă sotb ciorba cu zgomot şi dacă ţin coatele cum se cuvine. Era o femeie de la ţară, abia ştia să socotească, dar în privinţa sratului la masă, nu ierta. Pe Filip Mesiodax, eram sigur, deşi nu discutam cu ea niciodată despre musafirii noştri, îl introdusese în categoria boemilor cu ceva spumă, el şi ştia să spună sărut-mâna, ca şi când at fi stat în faţa unei cucoane veritabile, dar sunr şi mai sigur, gândea: Prea mănâncă şi vorbeşte mult ca să fie serios! Nu că a-i lăsa în farfurie ceva ar fi măgulit-o. E>oamne fereşte, ăsta era cel mai rău lucru cu ea, dar nici aşa! Şi când gândea astfel, se referea desigur la cantitatea de timp, penttu că mesele luate cu fratele lui Radu durau câteva ceasuri şi se terminau totdeauna cu multe cafele, care nu erau specialitatea ei. în sfârşit. Ce mă intriga de la o vreme la femeia noastră era altceva. Vara aceea îi murise bărbatul, de ceva ce semăna cu un cancer la ficat. Câteva luni suferinţa de a-1 pierde îi împrumutase un aer de matroană, importanţa durerii ei crescuse la proporţii metafizice. Eram angajaţi cu toţi ai casei în această agonie incertă. Dimineaţa înainte de ceai ni se relatau
1238
EUGEN BARBU
IANUS
1239
ultimele vorbe ale soţului care stătuse în spitale, mereu altele, mereu schimbând paturile şi doctorii care căutau şi făceau diferite analize. Era o odisee exprimată în nemaipomenite fraze. Se ivise un conflict şi în familie. Ea nu voia sâ-i moară soţul în patul conjugal, nu penttu că el ar fi avur ceva care s-o dezguste, dar, bănuiesc că, femeie curată, păstra despre moarte o idee de impuritate, de ceva ce mânjeşte, aşa încât îşi luase în cap tot cortegiul rudelor care cereau în cor să fie adus sub acoperişul familial. Pe urmă, în alte dimineţi, ni se relatau cu aer ultim cuvintele soţului de bun rămas. „Eu mă duc, Kary! spu sese bunul bărbat, şi mi-este o frică!" Proprietatea morţii asupra soţului ei începuse, şi ea a relata cu o simplitate zguduitoare. Plângea cu decenţă, numai un şuvoi de lacrimi, iute reprimai, se aşeza lângă noi, pe marginea patului, fapt care mă oripila, şi devenea familiară deodată şi ne lua mâna ca la nişte fraţi şi se jelea ca la mahala: „Mă laaasă, mă laaaasă!" După un mintii se ridica, era ca şi când un regizor, sau numai noi eram defor maţi, i-ar fi poruncit să iasă din scenă şi întreba rece, cu ti ureche de negustor: „Astăzi vă fac ciorbiţă? Sau o mai lăsăm naibii că iar ne îngrăşăm..." Era înduioşătoare, mă cutremura. A doua zi o lua de la cap şi ne relara zguduitor cum muribun dul a poftit să i se dea tocăniţă de purcel şi cum la jumătatea farfuriei o lăsase şi o privise pierdut. Iar un jet de lacrimi şi pe urmă: „Azi nu am găsit mai nimic la piaţă, o să vă fac ce găsesc, şi cu asta basta, să nu v-aud că vă plângeţi!" Cum era să ne plan gem, proceda cu noi milităreşte, noi nu aveam nici o idee, ca le avea pe toate...
In duminica aceea, am băgat bine de seamă că aerul Iul Katy se schimbase definitiv. Se uita parcă de sus la noi, ca la nişte veritabili seivitori. Cam ştiam eu despre ce e vorba... Bar batul ei murise într-adevăr într-una din zile, ea sosise la ora obişnuită în casă la noi, toată în negru, o Aspasie bucovineanca, cu un obraz dur, intrată de-acum total în rolul de văduvă. Nu mai plânsese. Spusese numai scurt: „A plecat bărbatul meu!"
Asta eta cu adevărat zguduitor şi pe urmă ca să nu o vedem că jeleşte fugise în bucătărie. Am trimis-o acasă, s-a întors aproape fericită, nu mai înţelegeam nimic. S-a aşezat pe marginea patului într-o dimineaţă şi ne-a spus o poveste plină de humor negru, dar nu-şi dădea seama. „A avut o înmormântare frumoasă", zicea. Participaseră 40 de persoane, rude şi prieteni ai răposatului. Adusese şi un fotograf care-1 fotografiase pe soţ pe catafalc, bineînţeles cu grămada de coroane, aduse de cei de la serviciul său şi de cei apropiaţi. Vorbea despre toate astea ca atunci când era lăudată şi explica cum i-a reuşit o mâncare bună. Din nefericire, întristata adunare o luase razna după înhumare, la masa obişnuită. Foştii colegi se îmbătasetă şi cântaseră în cor cu neruşinare. Un singur lucru o consolase în atâta porcărie.
- Era frumos şi mort şi încă avea 140 de kilograme...
O spunea cu o admiraţie sinceră şi iar urmase un jet de lacrimi, ceva ca la comandă, cum s-ar porni o fântână arteziană pe neaşteptate. Urmaseră amănunrele, hoţii de preoţi se tocmiseră cu ea în altarul bisericii pentru slujbele suplimentare de trecere dincolo, rudelor le luase 14 batiste şi baticuri de caşmir şi tot se arătaseră nemulţumite, cbeltuise destul cu masa. Ce mai voiau? O soră de-a răposatului îl visase cerând apă şi-i ceruse 300 de lei ca să-i care nouă găleţi de la râu, tocmai la ea, prin Oltenia, să-i stingă setea ce o are pe lumea cealaltă.
- Şi i-ai dat? am întrebat-o indignat.
- Cum era să-i dau, am scos-o pe uşă afară...
- Bine i-ai făcut...
Pe urmă toate evenimentele acestea tfecuseră, ba să nu mint, mai urmase şi pomana de 40 de zile, altă reuniune, alţi bani, altă confruntate cu familia mortului, dar era extrasă dintre ei, de luni de zile, încă înainte de a-i muri soţul, aderase Ia o sectă, cea a penticostalilor, sau aşa ceva. Avea. fraţi şi surori, nu mai era singură, ne vorbea cu o siguranţă ciudată, se simţea înconjurată încă după două luni de la iniţiere, protejată de un fel de guvern celest. Ne privea de atunci ca pe nişte rude sărace, care
1240
EUGEN BARBU
IANUS
1241
vor ajunge în cel mai bun caz în Iad. „Eu am un loc de pe acum, lângă Domnul", era ceva ce mă cutremura, avea aerul că ştie şi fotoliul în care o să stea acolo, sus, şi noi habar nu aveam despre asta. O soră dormise cu ea în zilele cele mai grele, din Franţa îi scrisese un frate o carte poştală şi nu pot să vă spun cu ce mândrie cirise rândurile scrise în româneşte la maşina de scris, pe urmă primise şi o Biblie, după multe încercări; încet, încet Katy a noastră începuse să se uite la noi de sus şi asta nu ar fi fost nimic, dar se uita de sus la toată lumea. Cum o făcea în duminica aceea cu Filip Mesiodax, căruia nu-i mai mergeau bine găluştile în stomac şi nu mai găsea cuvintele lui lipicioase cu cate s-o învingă...
Iar îi spunea ceva Iui Cheshire, trăgând cu ochiul însă spre femeia noastră pe care începuse să n-o mai înţeleagă cu nici un chip, pentru că-şi pierduse aerul ei umil, inferior şi asta el nu putea suporta.
între felul întâi şi al doilea reluase o veche idee a lui pe care o auzisem şi luna trecută la banchetul preafericitului patriarh, căruia i se făcuse o operaţie care reuşise şi ţinuse să sărbătoreasca cu intimii această însănătoşire:
- Doamnă, vă spun, şi asta nu e numai părerea mea, că o operă cu adevărat mare are ceva brutal şi trivial în ea, fiind cu alte cuvinte accesibilă. Asta, ce spun eu, l-ar oripila pe Debussy care scria în Domnul Croche al său că nimeni nu a auzit vreodată fluierându-se muzică de Bach, dar această glorie bucală, ricana el, nu i-ar fi lipsit lui Wagner. Şi după ce înghiţise o ultima îmbucătură citase exact, cuvânt cu cuvânt, textul: pe bulevard, la ora când ies prizonierii de lux ai caselor de arest muzical, ti se întâmplă să auzi fluierându-se cu voioşie Cântecul primăverii sau fraza iniţială din Maeştrii cântăreţi...
Avea o memorie prodigioasă şi rrecuse de-acum Ia friptura, ţinând furculiţa cu distincţie sub privirea necruţătoare a lui Katy.
- Tu ce crezi? mă întrebase Cheshire.
- îl ascult, draga mea, memoria lui îl nenoroceşte, De ani de zile încerc să-mi dau seama dacă are vreo idee proprie...
în vara următoare făcusem câteva expoziţii, ttmblasem mult cu maşina, eu şi amicii, în turmă, ca nişte disperaţi, luasem cu asalt şoselele, nu eram beţi, eram ceva mai rău, exaltaţi, străbăteam satele în goană, abia evitând bicicliştii şi copiii, ridicând nori de praf în urmă şi oprindu-ne abia la asfinţit cine ştie lângă ce râu silnic, murdar, plin de reziduuri, cu aerul că descopeream vestul sălbatic, înfoindu-ne ca nişte şerifi, cu damele lor în chiloţi sau în sutiene decoltate, în pantaloni răpciugoşi, alergân-du-le ca pe nişte nimfe blenoragice, fără a le pretinde să fie altceva decât partenere de cort noaptea, interzicându-le să sufere, să ofteze, să spună vorbe mari, să citeze din clasici ori să cârpească ciorapii care şi aşa nu se rupeau pentru că de mulţi ani se inventaseră cei supraelastici. Erau bune, o zi sau două, umplând staţiile de benzină cu parfumul lor obţinut pentru o oră de dragoste cu înalţi funcţionari de stat prin cine ştie ce odăi ale amicelor ocupate, strigând, stricând totul, umblând la manete, gata să dea foc depozitelor de carburant pentru câ aruncau cu ţigările Chesterfield, fumate pe jumătate, exact în locurile cele mai expuse, adică acolo unde se scurgea benzina din gurile ghintuite prost ale autocamioanelor Carpaţi şi iar plecam şi iar răcneam pe geamurile lăsate şi le schimbam între noi, pentru că şofând voiam să ascultăm ceva, niscai fleacuri mai acătării, dar ele spuneau cam aceleaşi lucruri, despre ciorapi, despre lastexuri şi rochii dc la Madame Agnes, unde toate se îmbrăcau, era chiar chinuitor sâ le vezi că desuurile aveau acelaşi stil şi că erau târguite din aceeaşi sursă, semănând pe dedesubt ca nişte roboţi, de la centuri, la micii lor chiloţi care zburau prin aer ca fluturii şi, Doamne, cum ne mai văităm câ începea o nouă zi, cu soare mult, era vară, era cald şi totul ardea şi venea câte o pădure care ne înghiţea şi pe urmă iar ajungeam la staţiile
1242
EUGEN BARBU
IANUS
1243
de benzină şi foştii ciobani, cu şepci acum şi cu geantă, se uitau la însoţitoarele noastre şi le-ar fi pus jos, şi trebuia să stăm pe aproape dacă nu voiam cu adevărat ca ele să-i tragă de mână şi să-i bage în vreun tufiş pentru că erau sătule de vorbele noastre găunoase, de frazele noastre stereotipe, de mirosul nostru de cremă de ras, Palmolive, de zbârnâitul de dimineaţă al maşinilor electrice, acolo unde le puteam folosi, ori de sunetul metalic al bărbilor rase cu lamă Gilette, de colonia noastră, de spirtul nostru sanitar, miros srenic, comun, ceva care te-ar fi băgar în draci cât ai fi avut nervii buni şi conservaţi, srrăbătusem jumate de ţară, umplusem de hârtii şi cutii de conserve şase şosele naţionale, era ceva de spaimă. Pe unde treceam lăsam o amintire zguduitoare, cu magnetofoanele noastre, cu tranzistoarele care urlau la maximum pentru că pipiţelor iar li se făcuse să dea din cur, asta începea de cum făceau ochi. Nu ştiau să spele o farfurie, nu ştiau să facă un fel de mâncare, tot noi, nenorociţii, le dădeam să mănânce ca la copiii luetici, erau bune de băgat la casele de reduşi mintali, le înjuram, le dădeam picioare în spate şi dacă mai şi borau pe geamurile maşinilot noastre le ameninţam că le abandonăm la matginea drumurilor şi că le vom lăsa să se înapoieze cu ttenuri de marfă locale, asta le făcea să înghită tot ce le mai rămânea în gât şi să redevină demne, doamne, lady, cu ştaif, să nu mai rostească înjurături şi măscări, să-şi pună seara rochiile lor scumpe de gală şi să defileze prin ogrăzile pline de găinaţ şi de porci, pe tocurile lor cui, ca nişte stafii pe lună. Erau frumoase poate, dar comune, deşucheate şi umplându-te de nostalgie. Atunci mă gândeam intens la Cheshire, plecată în turneu, şi-mi venea să fluier o dară şi să le opăresc cu apă fiarră, să le rrimir în bordelurile lor neînregistrate, târfele dracului! Dar ele iar dansau şi erau blonde, roşcate, necunoscute mai ales, nu le consumasem pe toate, o streche mă topea pe dinăuntru. Mă trezeam noaptea în vreun pat rare, înalt, plin de pureci şi de mâţe ciobăneşti şi mă uitam la parteneta mea.
|
1
- Oare tu cine eşti?
Aveau umeri albi, erau lungi, abia încăpeau în aşternuturile şi tronurile ca nişte coşciuge pentru copii. Erau cu ochii cârpiţi, fără rimei, se uitau la mine ca nişte nebune.
- Eu sunt Henriette...
- Ia te uită, Henriette, uitasem, am băut mult aseară. Dar cum le cheamă de-adevăratele, pseudonimul ăsta profesional nu-mi place...
- Lasă-mă să dorm, porcule, spunea dulce şi-mi întorcea fesele proaspere, pline de chemări.
Eram nebuni, eram tineri, eu nu mai eram tânăr, eu voiam să fiu astfel, dar ceva abia pâlpâia în mine. Abisul se uita în conştiinţa mea şi eu visam la ceva îndepărtat, fără chip şi nume şi ştiam că mă voi întoarce mai devteme din această deboşă şi o voi căuta pe Julius, dar mai amânam pentru că mi-era frică de sentimentul nenorocit de a depinde de un chef al sufletului...
Şi venea şoseaua nr. 34 şi nr. 52 şi noi alergam bezmetici cu maşinile noastre sforăitoare, în turmă, ca rockerii Maurului, de altădată şi speriam o lume întreagă şi urlam şi ne-am fi sinucis de o disperare căreia îi ziceam entuziasm, uneori ne băteam între noi, pumni scăpaţi la întâmplare ca să mai lăsăm ceva sânge şi energie. Cădeau amurguri fantastice pe lângă mare, apa venea spre noi, am fi plonjat în ea de pe faleze dacă am mai fi găsit-o în cale, dat ea se tetrăgea la timp şi ne arunca în drum, ca în poveşri, bufete expres, pline de cârnaţi şi sticle multicolore cu rachiuri falsificate, cu chelneri bacşicari, opăriţi, morţi de plictiseală şi graşi de trândăvie, sau terase pline de femei şi bărbaţi, toată lumea parcă nu făcea altceva decât să se lase asurzită de orchestre zgomotoase, câte opt haidamaci cu ghitare şi saxo-foane, bâţâind în faţa microfoanelor, ca muştele ameţite de otravă, şi udând, toată lumea urla, cine dracu mai muncea în acele luni de vară? dar dacă ne uitam bine, pe coşurile fabricilor ieşeau fumuri şi treceau ţărani cu căruţe pline de grâu în snopuri, altă viaţă, ce ştiam noi, fetele tecitau ca la şcoala
1244
EUGEN BARBU
IANUS
1245
primară „Rodica", bătându-şi joc de nenorocitul bard de la Mirceşti. Era o chestie să le dezveţi, să le baţi în fălci şi să le pui în genunchi pe coji de nucă. Altă generaţie! Spuneau că sunt uteciste, dar dacă te uitai la ele cum se mişcă, cum îşi scuturau ţâţele, îţi dădeai seama că nici nu trecuseră pe acolo, aveau scutiri medicale, citeau Paris-Match, atât, auziseră vag de Marx, când intrau pe canalul vreunei discuţii întâmplătoare şi ajungeau şi la Hegel le treceau sudorile, pentru că altfel aveau pretenţii! Se urcau în maşini, ne arătau picioarele lor lungi, de berze, şi cu asta se termina totul. Erau decorative, deşuchiate, fără prejudecăţi, nu făceau copii, ori dacă făceau îi scuipau prin latrine de ţară, ori în cabinete de medici clandestini. Nu cereau bani decât pentru rochii şi mici bijuterii, nici măcar nu costau scump, le plăcea numai să-şi piardă zilele şi nopţile, vorbeau despre cancer ca despre prăjiturile pe care mamele lor ar fi trebuit să le înveţe să le facă încă de când le-ar fi dat la şcoala de menaj... Se spălau la fântâni comunale, dimineaţa, goale puşcă, în cutţi pline de muieri şi bărbaţi care se uitau la ele ca la alte alea, nu aveau nici o ruşine, se frecau cu prosoape colorate, aduse de voiajori comerciali de la Viena, pe sânii lor albi muşcaţi, plini de răni roşii ori vinete, cu sfârcuri ameninţătoare, cu spatele lot de iepe superbe, cu floarea de mătase a sexului; a, ce sexuri aveau, nişte crini, nişte boboci, erau proaspete, nu ne mai săturam de ele, nici ele de noi, eram cu toţii nişte nemâncaţi, ne devoram şi ştiam că urmează pustiul, vagul, acele dimineţi pline de ploaie de la Katanga, când priveam prin perdelele de plastic la cele ce dădeau în primire şi la cele ce soseau abia, cu micile lor pardesie ieftine pe care peste o săptămână aveau să le schimbe pentru câ mereu se găsea cale un babac care le făcea cucoane, golindu-şi geamantanele. Vânau străini, visau America şi ajungeau în Bucureşrii Noi sau în cartierul Pajura, făceau copii în serie, trei unul după altul, se lăţeau după cinci ani, nici nu mai semănau de departe cu superbele fete care călătoriseră cu noi pe câmpuri, cu care umplusem râurile de spermă, nu mai erau ele
cele ce urlau cu ferestrele deschise făcând pe femeile bătrâne să se închine, să aprindă candelele şi să alunge copiii pe la rude...
Vremea trecea, marea ostenea şi ea, dimineaţa abia mai arunca valtifi leşinate pe ţărmuri. Le umpleam de scoici, le călcam în picioare, pe stomacurile lor de profesoare de educaţie fizică, învăţate cu gimnastica şi pe pielea neagră sau arămie rămâneau urmele verii, ele să mai povestească peste câteva săptămâni nebuniile noastre, nopţile cu o lună nenorocită ca un vărsat de vânt, puturoasă, scoţând mirosuri de nămoluri din ghioluri şi trezind ţânţarii care ne chinuiau, sugându-ne sângele.
Când semnalul a fost dat şi trebuia să ne întoarcem, căzu-serâm cu toţii într-o muţenie greu prevestitoare de rele şi de anarhie împuţită pe care nu o putea vindeca decât un butoi de whisky. Ar fi fost vremea să mai facem câte ceva, să ne întoarcem lângă nevestele noastre, să ne spăşim, sâ le trimitem la dracu pe corvetele astea. Ele îşi strângeau bombănind rochiile mototolite în geamantanele ieftine de carton şi aruncau tot în portbagaj, se îmbrăcau în nădragii lustruiţi şi aveau un aer de dupfl Verdun sau Stalingrad, păreau rămăşiţele unei armate zdrobite, amazoanele călcate în picioare de satiri sau de centauri, dar nu aşa, făcute poştă săptămâni la rând de herghelii neostenite, aveau buzele zdrobite, nu mai ştiau bine cum ne cheamă, nici noi nu prea ştiam, identificarea trebuia să aibă loc mai târziu, erau şterse, comune, lipsite de orice farmec, nişte zdrenţe, le treceam automat la rezervă şi ne promiteam nouă înşine să nu le mai salutăm pentru că nu ne-ar fi făcut nici o onoate cu obfazele astea palide şi căzute. Ele priveau trist prin ferestrele murdare ale automobilelor şi nu înţelegeau nimic. Anotimpul pisicilor ttecuse. Pornisem când grâul avea ceva vital în el, era o putere, avea ceva masculin, semeţ, dispreţuitor, acum câmpurile erau stotcoşite şi soarele părea mai curând o roată amatoare, cum spunea Goethe. Ne târâm, nu mai aveam nimic semeţ din mersul nostru de la pornire, maşinile purtau un leşin în bătaia lor, dacă ne-ai fi privit, eram ca o tutmă de elefanţi,
1246
EUGEN BARBU
IANUS
1247
căutându-şi cimitirul fără nume, ducându-se să moară în linişte Eram scurşi, mersul fetelor şi sânii lor glorioşi nu ne mai spuneau nimic, păreau nişte epave, nu mai vorbeam, amuţisem, fumam numai ca să ne mai ţinem în viaţă, şi şofatul era un chin, ne târâm ca termitele pe şoseaua 52, mi se pare, peste pontoane, peste podeţe de lemn şi la radio tot mai cânta Nai King Cole — Aqui se habla en amor, cancerul lui cânta, vocea aceea atinsă de moarte, care vestise de mult lumii că se va termina cu el, cânta sfâşietor şi nouă ne venea să plângem ca Sarah care s-a uirat înapoi şi s-a făcut stană de piattă. Degeaba, nu mai eram acelaşi de altădată. Fugit ireparabile tempus.
Venea seara, Bucureştiul târându-se alături plin de lumini şi lume, cu ultimii săi trandafiri, opăriţi de vipiile lui augusr, cu ceva funerar şi disperat în acest început de septembrie. Erau în raţa noastră alte Semiramide, grădinile cu ţigani minerali care cânrau până deveneau transparenţi în timp ce noi ne îmbătăm treptat, şterşi, fără feţe, şi iară aveam să srăm lângă alte curvuliţe, marfă de toamnă, prospătura ivită din cine ştie ce mahalale sau blocuri cu zece etaje, fete de funcţionari, ori de poştaşi, gata să ni se dea numai pe o promisiune că o să ajungă la Buftea, numai să treacă de poatta studiourilor unde ştiau ele ce să faca numai ca să atragă atenţia... Da, da, veneau ploile şi era vremea barurilor îngropate sub hoteluri, ca nişte pivniţe de alchimişti. La Vatican, unde ne beam coniacul la mesele grele de stejar, se vor fi şi aprins lămpile în stil corvetă şi vor fi venit plutoane noi de gâsculiţe, de pe la Gara de Nord, cu poşetele lor de doi poli şi cu mini-jupe, să tot plouă pe la unsptezece dimineaţa că nu ne mai păsa, avea să fie fum să-1 tai cuţitul, or să apară damnaţii plini de jeg şi de păr, bătând cu pumnul în masă şi cerând 25 de lei să bea, că erau însetaţi, dormiseră prost, borâ-seră, erau puşi pe fapte mari...
Bucureştiul mirosea a fum, a mititei, era asudat ca o muiere grasă, parcă nu se spălase pe picioare, noroc cu cartierele astea rezidenţiale, cochete ca nişte prostituate clasa a Il-a, cu grădinile
k
1
•■I
H
; % ■ k
SlHlr
lor tunse englezeşte, cu niscai fântâni de nu le ştiam noi şi mai ales cu dricurile alea negre în faţă, la porţi, aşteptând ştabi şi corifei ai economiei, să-i ducă în şedinţe. Era o frumuseţe, o moarte, puteai să te împuşti într-o astfel de seară. Bineînţeles că am descărcat marfa într-o boată mai la margine şi ne-am pus pe pilit, zăcătură, damele voiau must, cică le făcea bine, dar peste un ceas numai le-a apucat cufureala, şi nouă puţin ne păsa, ducă-se la dracu cu gusturile lor, noi ceream rachiu, drojdie, verde, Adio mamă, şi ni-1 luaseră şi pe ăsta cei de la Serviciul Sanitar, cică am fi orbit dacă mai beam, prostii. Am fi înghiţit numai spirt, gâturile noastre erau ca sacâzul, dat cu şmirghel, eram însetaţi, dogiţi, terminaţi, isprăviţi din punctul de vedere al rezistenţei fizice, puteam să ne ducem direcr la cimitir Ia Sfânta Vineri, fără nici o pretenţie, numai buni să ni se cânte Aleluia şi să fim jeliţi de văduvele noastre şi de curvele asrea care beau musrul ca pe limonada şi o luau spre locuri dosnice, ţinându-se de pânrece...
Ceva se sfârşise în vara aceea, mă juram să las băutura pe veci, să mă scol ca în armată la cinci şi jumătate şi să fac gimnastică suedeză sau Yoga, ca Cheshire, să ating 65 de kilograme şi să fiu subţire ca o fată mare, ce şanse aş fi avut atunci la fetele de 17 ani, cu părul meu puţin cătunt la tâmple, cu vârsta asta care le dădea securitate de Ia început pentru că le promitea voiajuri, roluri în filme şi ce dracu le mai promitea! Ne-am îmbătat deci de adio şi am ajuns în zori acasă, descoperind că Cheshire revenise din turneul ei din străinătate. Am închis maşina în garaj şi am intrat spăşit pe vârfuri, m-am culcar în atelier ca un cotoi sosit de pe acoperişuri fierbinţi, cum ar fi spus cucoana aia, autoare de piese în două părţi. Am dormit trei zile, am cărat acasă o piaţă de flori, coşuri enorme, şi curii de bomboane şi ce n-am cărat, am adus daruri şi eram ca un sfânt, aş fi mâncat flăcări, Katy se uita la mine ca la dracu, mă certa cu privirile ei de martiră care avea locul asigurat în guvernul celest al Dumnezeului penticostalilor.
1248
EUGEN BARBU
1ANUS
1249
Când furtuna a început să dea senine de istov şi Cheshire ■ a acceptat să mâncăm la aceeaşi masă, adică nu la ore diferite sub pretextul repetiţiilor la Filarmonică, am înţeles că o pace înarmată se insraurase, era anotimpul sub care trăim mai totdeauna, florile, imensele buchete de trandafiri de toamnă, patetici, insolenţi, mai şterseseră câte ceva din ruşinea cu care îmi întinasem existenţa şi pe urmă parfumul acela al lor mă făcea | să plâng, eram gata să cad în genunchi, să mă arăt plin de umilinţă, dar ea nu-mi cerea aşa ceva, sta numai la pian, preocupată, nu-i ieşeau gamele, meteu relua ceva, şi eu stam pe o banchiză îngheţată, atât de departe de ea, şi aşteptam un prilej să-mi trimit săniile cu câini şi blănuri şi daruri, să facem un foc într-un iglou rece, ce-i drept, dar pe care l-aş fi încălzit oricum... .
Cheshire nu spunea însă nimic, mai mult decât un surâs nu ş lăsa să existe între noi, numai atât, etam laş, aş fi pertractat, dar j cine mă băga în seamă? i.
Şi dă-i cu Chopin, marna lui de cioclu al pianului, că nu mai terminase nici după moarte cu lamentările sale pe note...
- Nu-ţi rămâne decât să-mi cânţi marele marş funebru! am izbucnit, ceea ce ea şi făcu o dată sau de două ori.
Adăugaţi la asta că otaşul între timp se depilase parcă, era şi el o căzătură, fără frunze, cu grădinile lui putrede în care mai ardeau gutui de mahala ca nişte candele. Se aşezase şi o ceaţă, ştiţi mizeria aia de ceaţă bucureşteană, ca o menstruaţie sublimată, un sânge necoagulat, şi totul se vedea ca la bordel, uşor falsificat, funambulesc, le apucau dracii, te-ai fi înfundat în grădini cu iederă şi multe sifoane şi sticle despuiate pe dinăuntru, din care fusese suptă ultima picătură. Umblasem bezmetic, trebuia să termin ceea ce începusem încă în primăvară, dar nu mai aveam nici un pic de energie. Cheshire mă târa pe la concerte şi ascultam Variaţiunile simfonice ale lui Cesar Frânele, cu o mutră capie, astea-mi mai trebuiau, ploile mobile pelotând suprafaţa unor lacuri, apa căzând pe apă, înaintări ritmice spre largul mării, totul terminat într-un marş, pe urmă mă ducea la
discofilii ei, o grămadă de împuţiţi cu ştaif care frecau plăcile cu bucăţi de postav speciale şi aşezau acul pick-up-ului ca pe moaştele Sfântului Antonie şi unde începeau două piane să bată ca toaca Mitropoliei. Astea erau Mobilurile domnului Pousseur şi dă-i cu Webern şi cu şovăielile muzicii seriale şi oftatuti şi teoria unui gângav care improviza pentru urechile mele cam facil, tăceam, le beam ce aveau pe masă şi iar tăceam, ei, ca adventiştii, luau numai apă la gheaţă şi icre şi mai scoteau un disc: Differences de Luciano Berio, zicea un cretin din ăla şi cădea în transă, îmi venea să casc, să fug pe stradă, elementele aleatotice îmi cădeau greu la stomac, aş fi vărsat, deşi recunoşteam că aveau şi băieţii ăştia dreptate, mi se făcuse lehamite şi de melodii, dat nici ca ei nu se putea. Mă gândeam să fac rost de un sifon pe jumătate umplut, de o bucată de şmirghel, de un geam şi să te ţii ce-aş fi scos la un magnetofon. Freacă bine toate astea, fă să fâsâie sifonul pe jumătate golit şi zi-i Creaţia Lumii sau ceva şi mai obscur, să-i laşi cu gura căscată pe ţărani, dar aveam eu timp de aşa ceva? Pe mine mă leşina o torpoare, mă ucideau nopţile astea bucureştene şi evadam, mă făceam că mi-e tău sau câ ies la WC şi-o luam razna prin târg, în căutarea prietenilor. Pe la două noaptea oraşul agoniza, ieşeau din pivniţe beţivii huiduiţi de responsabili şi de chelneri, erau bătuţi măt sau nu mai vedeau Nordul, nu mai ştiau de ei, abia evitau tramvaiele şi troleibuzele, care trebuia să-i ducă direct la Morgă. Erau cu toţii, înşiraţi în plutoane, agresivi, plini de paie în bărbile tocate de murdărie, zăceau pe rigole, îi ploua şi nu-i lua nimeni cu o birje sau cu un taxi, pentru că erau dezgustători şi urlau tare. Amicul meu, cel cu mersul în mâini, striga ca indienii şi cerea un pol, ar mai fi băut, dar nu mai avea ce. Ştiam unde stă, undeva pe strada Paris, într-o fosră baie dezafectată, dormind când mai nimerea acasă într-o cadă spartă, plină de rufe jegoase, de perne storcoşite, cu un sifon la cap din care îşi turna pe gât resturile rămase ori se spăla pe faţă. Erau la limită, aşteptam de cinci ani să le ţiu discursul la Bellu, dar ei nu se
1250
eugen barbu
1ANUS
1251
lăsau, aveau stomacuri de struţ, ăsta încă se culca cu o babă di la Observatorul Astronomic, care băga în el de cum îl vedea încă un kil de spirt, peste ce avea în motor, şi deodată animalul din el tresărea ca la o vânătoare. Rupea patul cu ştoalfa fâia dinţi, îi plăceau cadavrele, ce vreţi, o ţinea până dimineaţa sub el şi aceea plângea, se ruga, era ruptă în două, s-o fi văzut a doua zi ai fi zis că o dezgropaseră abia de un ceas, dar cu ceva fericii pe chip, ca o fată care abia a început să simtă gustul amorului, şi iar cumpăra un kil de spirt şi-1 aştepta pe poetul meu din naufragiile lui nocturne, însetat, pus pe fapte mari. Erau ton lângă canale, plângeau pe umerii altor beţivi care se înduioşau de ei, dar eu îi lăsam indiferent, acolo, pe trotuar, ca pe nişte vase lovite la babord, ce să mai fac cu ei? Le ştiam poveştile bâlbâite, etau rataţi iremediabili, spuneau în gura mare, mai mult ca să se convingă pe ei înşişi că au versuri geniale în buzunare şi le scoteau, nişte hârtii jegoase şi ele, ude de transpiraţie, puţind a hoit, şi le citeau sughiţând şi nu mai înţelegeai nim'u, te ţineau de nasturi şi nu-ţi mai dădeau drumul câte trei ceasuri, pe urmă te scotoceau prin buzunare de ultimii bani, ah, ce ban diţi, ce înjurături urmau dacă nu dibuiau nimic, te făceau agent de poliţie şi strigau în guta mare că ei, generaţia pierdută, de-aia nu mai au vlagă, pentru că noi, cei mai zdraveni puţin la minte, îi împiedicasem să se afirme. Nu puteau suferi să ai o cămaşa albă, nemurdâriră, un pantalon călcat sau o haină mai ca lumea le făcea roşu înaintea ochilor, erau disperaţi cu calcul, în fundul sufletului lor ameninţau şi invidia lor neagră devenea halucinantă. Scuipau pe tine şi-ţi declarau că ei stau într-o altă galaxie, că adevăraţii rataţi noi eram, cei ce n-aveam nevralgii şi ne citi cam în cearşafuri curate. Nu mai citiseră de un sfert de secol nimic, făceau ceva pe clasicism, pe toate, ştiau din auzite câte cevat ciupit prin cafenele, şi dacă ai fi avut fantezia de a angaja o discuţie serioasă cu ei, te-ai fi ats, pentru că, după trei fraze, se ridicau în picioare şi clamau că o epocă a fost îngropată si sâ se termine cu parada asta de cunoştiinţe, şi cu snobismul.
IR
t i f *\
\ 1
şi cu putoarea de cultură! Un revolver le mai lipsea! Aşa că, ştiindu-le repertoriul penibil, îi lăsam să-i care serviciul Municipal cu tomberoanele, ori cu maşina de urgenţă a poliţiei, sâ-i dezbete, să-i tundă, să-i facă să nu mai pută, să-i bage la dezal-coolizare şi pe urmă, refăcuţi, proaspeţi, sâ reintre în viaţa pe care o părăsiseră. Mi-era dor, într-un cuvânt, de ceva pur, de ceva stenic, de mici prostii, mă săturam să ascult în fiecare dimineaţă aceeaşi tristă melopee a lui Ravel care-mi plăcea până la disperare: Pavanc pour une infante defuncte, cu hârşâit de ac vechi, cu dilatări ale şanţurilor la căldura apartamentului, dar din bătrâna placă sosea un marş funerar, bine gradat, pe sunetul meu şi parcă mă duceau la groapă, cu flori multe, etam inundat, acoperit de crini puturoşi şi de trandafiri galbeni, slăbiciunea mea, şi în starea asta, vă daţi searna, i-am telefonat într-o dimineaţă lui Julius, mi-era dor de ea, de mintea ei de gâsculiţă, de miorlăiala aia pisicească, de ochii, şi ei trişti şi adânci ca un cavou, în care luceau o patimă şi o sete de putere abia ascunse. Mititica asta avea pe dtacu în ea, apucase să-mi spună nişte poveşti cu o bunică răpită din Turcia şi adusă de un bunic bogat, închisă întt-o casă mare, cu multe odăi şi servitori, prin provincie, şi de stingerea ei treptată după o lungă agonie, înlăuntrul zidurilor, fusese o floare de orient, poate. Oricum, povestea avea ceva romantic, fragil, o fragilitate moştenită ca şi privirea de prizonier, de fată ţinută cu cheia în uşă. Pe platouri toţi masculii aceia o trăgeau în piept, mai ales primăvara, erau ca nişte armăsari, tot oraşul ăsta simţea că le trece ceva deosebit pe sub nas şi îi promiteau roluri pe care nu le căpăra niciodată, plimbări, şi unii mai aveau şi bunul simţ de a trimite flori şi pachete cu bomboane de la Capsa sau Nestor, ca s-o facă pe domnii cu educaţie, şi după aia îi cereau direct, ca la marginea târgului, să se culce cu ea. Ştiam ce streche dăduse în oraşul ăsta de la ridicarea puştoaicei şi chiar mă gândeam să intru în competiţie, aşa pe margine, fără nici un interes, jucân-du-mi cartea mea care era alta decât a lor, eu aveam răbdare,
1252
EUGEN BARBU
IANUS
1253
eu ştiam să pândesc, să rabd, să înghit, ea trebuia să se prăbuşească odată, ar fi trebuit mai întâi unul care s-o răpună violent, de la început, să îi ia minţile, dar el nu se ivea. Mai vorbisem de câteva ori, ne plimbam pe cheiul Dâmboviţei, spre Abator, prin pulberea cartietelor, prin ceaţa aia, şi era frumos, era inutil, mă întristam pentru că nu ştiam ce să-i spun în clipele acelea, aveam o votbă bâlbâită şi atunci mă salva ea, povestindu-mi cum se joacă cu păpuşile, şi eu gândeam: o face pe nebuna, i-or fi plăcând şi păpuşile, dar a intrat în rol de copilă şi m-a găsii pe mine, o căzătură, fără familie de mic, care-mi plăcea să asculi fleacuri din astea, dar mă uitam la ochii aceia de păpuşă, doi ochi trişti ca o înmormântare.
- Ce dracu ai făcut până acum?
- Liceul...
- Şi pe urmă?
- Pe urmă nimic, sunt leneşă.
- Dacă vrei să ajungi actriţă, de ce nu urmezi Institutul?
- Ttebuie să mă scol devreme şi-mi place să dorm mult... Minţea de îngheţau apele, dar de unde să ştiu, mai târziu
am aflat că ieşise prima la cursurile de actorie, dar o făcea pe nebuna, se amuza cu mine. Câteodată apuca să povestească probele ei, cum veneau la ea regizorii şi se făceau că au să-i comunice lucruri importante.
- Vrei să vii mâine pe platou mai devreme? Ştia ea despre ce-i vorba, ce-i aceea o probă.
- Tot aşa, ca rândul trecut?
- Cum, ca rândul trecut?
Uitaseră că o mai dezbrăcaseră o dată şi-o filmaseră goală.
- Adică cu sânii ceva mai în evidenţă...
îmi plăcea cuvântul ăsta: ceva mai în evidenţă. Şi urmau propunerile sau deplasările (pentru cei mai optimişti), pe la mama dracului, cu cai şi decoruri şi cu case de ţară pline de purici şi fără apă şi cu dimineţi cu sculări de la 5 şi ea răbda toate astea dintr-o ciudată perversitate. Noaptea se îmbătaţi ca
chiorii şi săreau gardurile, lătraţi de câini şi huiduiţi de ţâtani, puşi pe fugă cu furcile, şi dimineaţa se prefăceau că nu ştiau nimic din ceea ce se întâmplase, erau bărbieriţi proaspăt, gentlemanii, futu-le mama lor de curvari şi de dosădiţi!, cum înjura ea birjăreşte, măcar asta învăţase de la ei, să înjure. Râdea cu o dulce tristeţe şi eu mă apucam să-i spun poveşti din armată, ceva ca să mai umplu golul acela care se aşeza între noi.
- In 45, când eram la teriroriu, în armată...
- 45? 45? făcea ea visătoare, mi se pare că pe vremea aia nu eram, srăteam undeva între Sirius şi Alpha... Există nişte stele cu numele astea sau mi se pare mie?
Simţeam o tristeţe de moarte, gândind la timpul care ne despărţea şi mă apucam să-i spun o poveste chinezească pe care abia o mai ţineam minte; ceva din Diabgul dintre Spiritul Norilor şi Ceaţa primitivă, un fragment din încântătorul Vis al unui fluture: într-o noapte am visat că eram un fluture, un uşor lepidopter zburând fericit de soarta sa. Şi eu uitasem că eram Ciung-ţe. Pe urmă m-am trezit şi m-am regăsit ca Ciung-ţe. Insă nu mai ştiam dacă sunt Ciung-ţe cel ce-şi imaginase să fi fost un fluture sau eram fluturele care visase că e Ciung-ţe... îţi place?
— Bravo! bătea din palme, repede, repede şi se bucura. Să mai îmi spui poveşti, poveştile îmi plac. Poate îmi iei o carte de Andersen sau ştii chestia aia cu gâştele şi cu Selma Lagerloff, ori asta e autoarea?
Se uita tâmp la mine, avea ceva irezistibil, din dreapta noastră trăgea curentul Dâmboviţei ăsteia nenorocite, care putea a gaz, a petrol, a gunoaie, a naiba mai ştie ce, şi noi umblam până la zdrobirea picioarelor, unul lângă celălalt, şi ea îmi spunea iar ceva cu platourile de filmare şi cu un actor frumos care îi vizitase pe părinţi doi ani la rând, sperând că o dată şi-odată...
— Şi de ce-mi spui toate astea? o întrebam.
— Nu ştiu.
1254
EUGEN BARBU
IANUS
1255
— Să nu-mi propui să-ţi fiu prieten sau confidenr că te iau la bătaie, am o palmă grea, mai scuteşte-mâ cu reportaje din astea lubrice. Ştiu, eşti rniss Univers, toată lumea vrea să... In gândul meu spuneam ceva şi mai dihai decât cele ce auzea ea, şi treceam mai departe peste poveşti cu verişoareşi cu ceaiuri. O iubeau nişte tineri precoci de 15 ani şi domni în vârstă, oameni cu situaţie, copii şi bani la CEC, era adorabil s-o auzi cum îi forfeca: şi râd de ei, făcea, ce caraghioşi sunt bărbaţii. Tu de ce nu-mi faci curte?
- Pentru că eşti o gâsculiţă, proastă ca o zi de vineri... Şi-mi venea s-o iau la goană, să mă duc la mama dracului
şi s-o termin cu toate, cu plăcerea ei de a dansa, cu micuţii ăia de 1 5 ani care spuneau glume stupide la urechile ei.
- Ce facem cu fetele astea bătrâne de 18 ani, le facem curte sau le dăm afară! Asta într-o odaie de bloc, la nu ştiu ce etaj unde se mâncau prăjituri scufundate în votcă şi se dansa după aceea cha-cha sau cum se mai numeau dansurile lor de ultimă oră.
Ne opream prin cârciumi sordide, ascunzându-ne, stând cu spatele Ia uşi, să nu intre careva şi să ne recunoască, să răspândească zvonul că am ajuns Ia minore.
— Ţi-e frică să nu audă soţia ta? spunea.
- Nu, dar nu i-ar face plăcere...
— Înţeleg, spunea cu melancolie, când o să mă mărit, după câtăva vreme, probabil că şi soţul meu o să umble după altele, ca tine...
Pe vremea aceea bea rot sifon, nu-şi luase aerul deşuchiat de mai târziu şi nu spunea grozăviile pe care aveam să le aud într-o seară de vară, când, răzbunătoare, îmi povestise îngrozitoarele atacuri ale unui partener care nu se purtase ca un părinte cu ea. . .
Eram departe încă de tempestă, simţeam nevoia s-o ocrotesc sau să fug, să n-o mai văd. Nu ştiam exact ce simt, aveam desigur furiile mele, aş fi vrut să o sărut, dar stam rigid, fumam
ţigară după ţigară şi inventam povesti pe care le citisem pe vremea filmului Casablanca.
- Ai văzut filmul ăsta? o întrebasem.
- Pe atunci abia învăţam să citesc...
O, simţeam că sunt bătrân şi mă uitam la ea cu ceva înduioşat de canalie la marginea disperării. Ce căutam lângă copilul ăsta? De ce nu o lăsam bandelot ei de tineri furioşi, de ce nu o lăsam copiilor de 15 ani care o adorau şi-i tăiau rochiile cu foarfecele la ceaiurile lor şi când o prindeau că se joacă cu păpuşi îi spuneau ironic:
- Julius, ce-ţi trebuie ţie păpuşi să te joci cu ele, ţie îţi trebuie un nene...
Şi chiar se ocupase de treaba asta, nenorociţii ăia mici învăţaseră franceza de la 6 ani şi scriseseră cuiva în Franţa, Trimiţând şi o fotografie a verişoarei lor, plus adresa. Şi Julius primise o scrisoare de la un domn serios care o cerea de nevastă şi promitea să vină în România să depună omagiile. Toate acestea pentru nişte nenorocire de păpuşi...
Era vremea să dispar, s-o las, şi mă evaporam, trimiteam flori o săptămână la rând, o sufocam şi nu dădeam un telefon şi ea mă căuta şi Cheshire nu mai era pisica Cheshire, devenise un tigru care scorea ghearele, periculos, surâsul său se transformase în rânjet şi se pregărea un banchet stropit cu sânge. Nu veneam la telefon, declaram că să mă mai lase ăia de la Fondul plastic cu comenzile lor, că eram sătul până în gât.
- Dar nu e Fondul, e o damă, o mititică, zicea ea cam impertinentă. Să te ţii ce-o să-i mai tlau la fund când o s-o mai văd...
Pentru că stăteam ascuns, mă făcea laş dacă mă prindea din întâmplare pe recepţie şi se stropşea, şi-mi dădea ultimatumuri, să vin că are chestiuni importante să-mi spună:
- Ştiu, te-a mai cerur careva în căsătorie, ori e iar vorba despre un film cu femei goale...
Dincolo se făcea o tăcere plină de stupoare...
1256
EUGEN BARBU
IANUS
1257
Se auzeau bâzâitul Societăţii de Telefoane şi alte zgomote suspecte, pocănituri şi chestiuni, în sfârşit.
- Atunci nu vrei să vii?
- Nu am vreme...
- Nu o să mă mai găseşti, sau nu o să mai fiu singură...
- Şi ce-mi pasă, lasâ-mă în pace, ce eşti nebună? Ţi-aş putea fi tată!
Nu trântea telefonul, aştepta să spun şi ceva drăguţ. Şi nu spuneam, mă plictiseam şi aşezam receprorul în furcă şi războiul ăsta începuse să se învechească. Trecuseră doi ani de când o văzusem pentru prima oară pe platou.
Pe urmă am plecat în Birmania să fac acolo o expoziţie şi nu am putut să beau o lună şi jumătate nimic decât suc de portocale din cauza căldurii şi a unei intoleranţe pe care nu o înţelegeam.
- S-a zis cu mine, gândeam, sunt isprăvit.
Dar nu eram isprăvit. îmi plăcuse toată atmosfera aia cu ceva desuet în ea, cu o regresiune în secole pe care o înregis-tram mecanic, cu temple şi gonguri, cu femei care cochetau numai din nuanţele privirilor. Dracii mă luaseră în privinţa asta, pentru că nu ştiam cum sâ atac, pe urmă am aflat, dar asta e altă chestiune, nu fără în discuţia noastră. Am căpiat după nevasta unui ambasador britanic într-un avion care mersese patru ore fără escală pe o căldură inumană, plin de admiraţie pentru mutra de 24 de ani, superbă, inconştientă, însoţită de un amant frumos ca în filme, dar ceva, ultimul răcnet, nu tipul lipicios de doi bani, cu frizură de bărbier, nu, un mascul în lege, cu un lanţ de aur la gât care se urcase la Hong Kong şi era bronzat, arăta ca o icoană şi o făcuse praf pe soţia ambasadorului numai privind-o cum te-ai uita la un şoricel şi clipindu-mi mie cu ochiul, complice, adică ceva de genul: „Domnule, e a mea, n-am ce să-ţi fac, dar dacă lady are vreme şi pentru dumneata nu e nici o supărare!". Şi pe urmă a venit de sub noi un aeroport, plin de lume şi de lumini, şi l-am văzut pe soţ, doi metri, slab, costum reiat cu morga lui englezească, cu capul abia
înclinat şi cu sărutul mâinii şi ea l-a îmbrăţişat, şi celălalt, licheaua internaţională, se topise parcă, nici nu l-am mai văzut coborând, parcă o luase razna de la 2 000 de metri prin aer, direct, fără să ceară voie la nimeni, literalmente se topise, şi soţul se uita bănuitor la mine, nu ştiu de ce, nu am simţit în viaţa mea o ură mai imediată şi mai precisă, mă fixa ca un nebun şi eu îl sfidam, dându-i impresia că petrecusem cu soţia lui cel puţin o lună la Bangkok sau dracu ştie unde; oricum, un conflict diplomatic era pe cale de a izbucni şi parcă-1 doream, pe urmă rotul s-a şters în munca aceea disperată, am căzut pe brânci şi când am terminat şi eram iar într-un avion care mă ducea acasă, am răsuflar fericit, gata să sărut pe toată lumea, eram cineva, aveam să primesc bani şi felicitări şi pe urmă iar puteam să o iau razna, să-mi fac inspecţiile de dimineaţă la Graniţă sau să cad în vreo boată cu mandatar, să-1 pui să-mi servească o tochitură şi să iau pe după gât vreo piţipoancă, atunci culeasă de pe drumuri, şi acasă să ascult infinite game cu aerul că pricep ceva şi că-mi place şi totid era echilibrat, cum se spune, ieşeam cu Cheshire la spectacole şi ne salutam cu lumea şi lumea credea că totul este OK şi poate era OK pentru că ea era deşteaptă sau a fost o vreme. O făceam şi eu de oaie, ce-i drept, dar cine o pusese? Ii spusese ei o dansatoare, una cu nume ca de cinema: să nu ia un curvar ca mine care n-a iertat pe nimeni în Bucureşti, başca ce mai cădea pe alături, prin deplasări, pe la Londra, Paris, ori Roma... Şi totul se amesteca iar între muzică şi discurile snobilor: Desertul lui Edgar Varese, cu dopurile lui scoase parcă de la o mie de sticle de şampanie, cu scrâşnete şi avioane cu reacţie care plonjează pe piste de beton, cu strigăte de hienă cotoită până la viscere, cu timpane frecate până la refuz, cum ai viola o fecioară de piattă, şi după aceea Mozart: Tartina cu unt, ceva delicios, baroc, strălucitot, ca un râu tânăr căzând pe stânci, aruncând scântei argintii dimineaţa, vara, copilul genial care murise emanând muzică, persecutând un pian negru ca o cutie de contrabas, pe care-1 văzusem în casa lui din Salzburg,
1258
EUGEN BARBU
IANUS
1259
şi recitam cu toţii după aceea fragmente din scrisorile către tai că-său şi scuipam pe conţii şi pe marchizele zgârcite şi nepunc tuale, cu copiii cărora, ăsta, copilul genial, făcea lecţii şi se omora, o, era ceva ce merita să fie citit şi recitit şi spus cu greaţă în public. Mă întrebam cât mai rabd eu viaţa asta, mecanică pe undeva, şi complicitatea generală a tuturor, mizeria asta strălucitoare, dar fără libertate, cu şampanie şi recepţii, cu minciuna convenţională a hainelor si gesturilor deja învăţate. Ameţiţi, nebuni, iar schimbam femeile. Dase o primăvară nebună, plina de jalea florilor excitate parcă de un mare coit natural pe care-1 exercirau în virtutea calendarului şi umplându-ne capul de un miros veneric, făcându-ne să o luăm razna pe străzi şi să ne dăm cu capul de pereţi. Apărea atunci din neantul lui mai sau începutul lui iunie câte o girl-scout din astea de pe la Matache Măcelarii şi ni se făcea părul măciucă. Eram cu toţii numai sămânţă, porneam nebuni după fesele ei şi o urmăream, o hărţu-iam, o dezlogodeam, şi o luam cu noi, o depravam cât ai zice peşte, pentru că ea se pare că tocmai asta aştepta de la noi, o învăţam să amestece băuturile şi să fumeze, să se urce pe mese la ziuă şi să se culce cu patru la rând, înrrebând candid:
- Cine urmează?
- Mă-ta! Lasă-ne că ne-ai deşelat. Ce eşti tu. studentă?
— Pe dracu, nu fac nimic...
— A, rrotuarul? Şi asra e o meserie! La muncă... şi-o luam de la cap.
Şi de undeva sosea un chip cu ochii trişti şi cu o şepcuţă şi nu spunea nimic. Intram in melancolic şi în categoria secretului, cum zicea Kierkegaard, şi iar trimiteam zece zile la rând cel mai frumos liliac, liliac alb, nupţial, să rupă gura, să o omoarc pe Julius, pentru că asta mă scutea de cuvinte, de declaraţii ca pe ecran lat, nu trebuia să mai zic nimic. M-am repezit în vara următoare până la Liverpool şi am găsit acolo nişte păpuşi, în genul lor râmpir, englezesc, sobru, soldaţi şi fete cercetaş, dar era ceva, nu era o păpuşă de Nurnberg, până acolo nu ajunsesem,
dar aveam să ajung ca să devalizez toate magazinele de muzicuţe şi de tobe şi de clavecine pentru copii care cântau ca în vis... Avioanele masive cărau geamantane pline de devize, de cămăşi nylon şi bretele pentru dame, şi undeva deşertau din pântecele lor câte o mică păpuşică, luată în primire de vameşi şt cercetată lubric pe sub fustiţe ca să nu aibă înlăuntru niscai cocaină sau cine şrie ce drog şi pe urmă pachetul şi ţipla erau reconsiderate, totul căpăta prospeţimea iniţială şi posta suna undeva sus, la un bloc, si Julius tresărea pentru că-i plăceau surprizele şi pachetele nedesfăcute şi când găsea păpuşile acelea, cânta şi se juca cu ele prin casă, le spăla şi le coafa, le pieptăna, ori le jumulea, după dispoziţie, şi părinţii ei, încă oameni tineri, mureau după ea şi nu ştiau ce sâ-i mai facă. Mă pândeau şi pe mine, voiau să stau de vorbă cu el, dar eu evitam problema, pentru că avea un tată de vârsta mea şi maică-sa era ceva mai tânără ca mine, ce blestem, ce nebunie! Odată parcă, dacă nu am uitat, m-au prins la o partidă de televizor şi a trebuit să rabd, să tac conversaţie, era ceva să te prăpădeşti de râs, eram ca în familie şi dracu să-i ia că erau cumsecade şi, nu ştiu de ce, ştiau totul despre mine, şi admiteau că exageram ocupându-mă de fiica lor, dar nu au întrebat nimic, nu au făcut nici macat o aluzie, băteau câmpii, băteam câmpii cu toţii, eram robii sărăciei ăleia mici care se îmbrăca dincolo în rochiţa ei de păpuşă ca să iasă cu mine pe străzi dosnice deşi eu m-as fi arătat cu ea în lume, dat s-ar fi auzit şi pisica Cheshire nu numai că nu ar fi dispărut, dar s-ar fi arătat cu toţi colţii şi ghearele. Şi iar umblam besmetici prin oraş, pe lângă Abator, unde credeam noi că nu ne vede nimeni, vorbă să fie!, dar parcă au mai învăţat oamenii să tacă, unii ne-au iertat, s-au făcut că nu ne cunosc, put şi simplu, poate că mă şi compătimeau, „să vezi ce-1 întoarce puştoaica asta!". Şi eu de asta fugeam, de ridicolul situaţiei şi Julius îmi spunea triumfător că merge la mare cu o bandă, şi o să se distreze de minune, şi eu unde mă duc? Mă duceam
1260
EUGEN BARBU
IANUS
1261
la 2 Mai, multă vreme fusesem acolo, în fiecare vară, cât nu eram decât 15—20 de inşi, pe urmă năvăliseră snobii, actorii, regizorii de filme şi doctorii care scoteau banii din raclaje clandestine, umpluseră totul cu suficienţa lor, cu maşinile lor, îi băgăm în mă-sa, m-am cărat şi nu ne-au mai văzut. Se uitau indiscreţi în farfuria mea şi nu puteam să suport asta, eu la mare voiam linişte şi o lampă cu gaz, voiam să stau să trândăvesc, nu să-i fac conversaţie unuia de la Comerţul exterior, care avea o nevastă ce-mi pusese gând rău şi se declara gata să se apuce de pictură şi de grafică şi de ce nu mai ştiu eu. I-am lăsat cu ciorba lor de peşte dezgustătoare, făcută de nişte lipoveni murdari de mi-am dat afară maţele. Mi-am făcut un chalet, o chestie mică la munte, cu vacă şi falangă, şi m-am dus definitiv din raza lumânării lor, nu-i mai suportam cu fiţele, cu dracii lor, cu domnul acela cu păf grizonat de la o gazetă săptămânală care turnase în puşcărie pe toţi şi acum scria articole de fond şi dedata că mă admită, merci! Făceam ceva pe admiraţia lui, pe tot. Şi pe toată societatea lor care scria la poliţie zilnic pe hârrie şi proştii ăia, în loc să facă ceva mai bun, citeau cu cine m-am culcat eu săptămâna trecută, parcă asta era important! Unde mai pui şi alte lucruri inventate şi duşmănoase, dar mie mi se rupea, ei ştiau bine asta, nu mă deranjaseră niciodată, ba, să nu mint, chiar dovediseră multă solicitudine, pentru că odată, lipsind mai mult, Cheshire, dintr-o răutate pe care am priceput-o mai târziu, anunţase că am dispărut de acasă. Şi ce tămbâlătt fusese, mă căutaserâ cu agenţii prin toate boatele şi cercetaseră şi pe la toate amicele şi le sculaseră din aşternuturi, unde stăteau, bineînţeles, cu alţii, şi dă-i şi întreabă-le, le pierise la toţi odorul şi ajunseseră şi la aia mică şi o cercetaseră brutal pentru că din întâmplare în seara când nu mă mai văzuseră făcusem câţiva paşi împreună şi cine ştie ce dracu crezuseră ei că complotase copila asta, mă înghiţise, mă vârâse într-un canal. Mă rog, s-a auzit în tot Bucureştiul, au avut ce să foarfece, că abia
aşteptau s-o lăţească mai bine. Câte nu mai inventaseră şi cum mai degustau cadavtul; dar cel puţin eu le făceam pe faţă, nu mă sfiam, nu eram ca ei şi de-aia nu voiam să-i văz, nu voiam să le vorbesc. Eram sătul de societate, vă rog să mă credeţi, uite, numai când mă gândesc la galoşul ăla, unul, profesor universitar. Ceva să te iei cu mâinile de cap, de câte ori ne vedeam, îmi plasa un cuvânt rar, avea boala asta, aduna cuvintele ca pe nişte mărci Cap de Bour. Spunea de pildă despre un tip izolat că e autist şi pe mine mă durea în fund de chestia asta şi dă-i cu teoria şi iar mai plasa o vorbuliţă de trebuia s-o cauţi trei luni în dicţionare, ăştia erau! Din patru, trei te turnau, spunând câ urăşti regimul şi că de fapt l-ai servit pe Rege, patru guvernări liberale şi aşa mai departe. Ce nu spuneau, eram prevenit, când intram în saloane, cât nu aduceau cocinele noastre cu salonul francez, de pildă, unde se spuneau numai cuvinte de spirit, pentru că alrfel te curăţau şi te dădeau afară cu servitorii, îmi venea să-mi aşez batista la nas şi să declar că put cu toţii, dar nu o făceam. Erau grămadă acolo, lumea noastră mică, provincială, plină de bârfe cum e oul plin de gălbenuş şi nu se beau trei păhărele că şi începeau vorbele. Cine cu cine se mai culcase, care câştigase un Trabant la Loteria de Stat şi aşa mai departe. Unul mă luase confidenţial de umeri, şi eu nu sufeream asta, dar a rrebuit sâ înghit, şi-mi povestise, voalat, că ştie că iubesc o fată şi câ e o târfă şi o prefăcură, că o avusese el într-o grădină publică astă vară, şi aşa mai departe. Tipul merita un scuipat mare în gură, în orice alternativă, dar i-am făcut ceva şi mai rău, i-am spus: Ştiu, domnule, şi eu m-am culcat cu ea, dar mai de mulr, acum suntem prieteni, îi dau sfaturi să nu-i mai lase pe derbedei ca dumneata să-i sărute mâna câ i-o murdăresc...
Şi nu fusese singurul, în trei ani, uite şi trecuseră, de când o cunoşteam, nu ştiu câţi afirmaseră că o sărutaseră şi că o duceau seara acasă, beată moartă. Ce mizerie de tipi îndrăgostiţi de sine, ce mitocani decavaţi. li lăsam să se laude şi o gelozie
1262
EUGEN BARRU
1ANUS
1263
neagră mă măcina. Aveam oare dreptul la ceva din fiinţa asta de aer? Nu-mi plăcea că are o asemenea reputaţie şi că nu făcea nimic ca s-o dezmintă sau tocmai din cauza asta avea această reputaţie, pentru că era obiectul acelor pofte nebune, înghesuite. Omul, ce mândru sună acest cuvânt, proclamase unul deştept nevoie mare, probabil că locuise într-o iesle, ori era profund necinstit. Despre om nu se pot spune decât orori, lanus era zeul meu, pe el voiam să-1 sculptez vreodată, cu o faţă spre trecur şi cu alta spre viitor, în versiunea cea mai limpede, dar de fapt sugerând ceea ce spusese atât de fericit Leon Chestov: ceva cu cea de-a doua dimensiune a gândirii. Trebuia făcut ceva ca să fie trădată natura blestemată ascunsă a omului. Dincolo de feţele astea zâmbitoare, late şi fără valoare, nu erau decât negte comploturi, denunţuri şi calomnie, ce tot ne bărbierim noi atât cu noua societate, cu draci şi cu Iaci, poate s-a muncit mai mult, dar s-a minţit şi mai mult, asta trebuia spus, „Reformatorul" aştepta, el trebuia să scoată tâlharii afară din templu, nu vedeţi cât ne-am obişnuit să minţim, să călcăm în picioare toate adevărurile? Lângă mine se piguleau ca două ciori amorezate doi soţi care se denunţaseră reciproc şi comisarul însărcinat cu ancheta le citise la amândoi denunţurile pentru care trebuiau să ia cinci ani pe puţin şi de atunci etau ca doi puişori, se iubeau nevoie mare, îi priveam cum trec pe lângă mine. Un demagog lat şi puturos, ttecea printre noi plin de vorbe, o lichea bătrână încărcată de decoraţii şi de onoruri, omul care voiajase numai în latrine, îl cirez pe unul deştept, şi era dat exemplu generaţiilor tinere cu munca lui, cu marile lui merite. Dacă era s-o luăm numai în meseria noastră, umpluse oraşul de clădiri făcute tâmpit, fără gust, pe unde apucase, lăudându-i pe adjuncţii care au lăţit Bucureştiul numai ca să le ia comenzile. Era prietenul cel mai bun al lui Eilip Mesiodax, el, fiarele lui Radu, îi scria textele rapoartelor, până şi toasturile de la banchetele oficiale. Licheaua bătrână care luase bani cu amândouă mâinile de la miniştri burghezi şi de la primari, autorul de şantaje,
I -.6
cel care era gata sâ se căsătorească cu o fată de moşier numai ca sâ parvină şi pe urmă o denunţase în tâtg că trăieşte cu câinii ca fata lui Brătianu, şi aşa mai departe, rrăia liniştit în mijlocul societăţii noastre. Te apuca o silă universală, îţi cădea o drojdie în rânză şi-ţi venea să-ţi iei câmpii, să tragi apa după ei. Cu ăştia să mă încorporez eu, cu ăştia sâ beau la banchete? Mulţumesc! mai bine fug la femeile mele care nu vot decât sutiene de la Viena şi lastexuri, credeţi-mă cum vreţi, uşuratic, pierde vară, dar nu mi-am turnat prietenii, nu am denunţat pe nimeni ca să-i iau odaia dată cu ordin de repartiţie, nu am vrut nici un scaun, mi-e lehamite, dacă asta credem noi că am dorit, câ au vrut-o cei împuşcaţi, cei torturaţi, păi să ne ducem la dracu, e prea puţin, prea mult sânge a curs de pomană, că de-aia umblu eu capiu noaptea pe sttăzi şi, când nu muncesc ca să uit totul, beau penttu ca să nu-mi aduc aminte, pentru că mi-e scârbă că stau într-o mare scârnă, mă-nţelegeri, într-un căcat puturos şi trebuia sâ mai spun pe deasupra că-mi şi miroase a trandafiri ca Sabbatai Zevi, care declara că din corpul lui emană uneori parfumuri suave, şi asta cei mai tineri o învăţau de la părinţi şi pe urmă mai existau şi organizaţiile obşteşti care mai întâi îi siliseră pe copii să spună tot ce fac părinţii acasă şi veniseră responsabilii de stradă şi căutaseră în lăzile cu rufe şi noi fusesem tâmpiţi, noi voiam să trăim numai puţin mai omeneşte. Dar undeva, se iscase în capul unuia de prin pastele mă-sii de unde era, unul care şi-a făcut o mie de statui din timpul vieţii şi se pricepea şi la gramatică, şi la strategie, şi-a băgat în pământ o jumate din populaţia ţării sale, şi era slăvit în cot, şi nu mai deschideai un ziar fără să-i vezi privirea de lup şi mustaţa şi-ţi arăta cu braţul: să ne ţină în puşcării şi lagăre... Din cauza lui ăsta am ajuns cu toţii nişte turnători şi el vorbea despre libertate, dar lărgea cimitirele şi totul a devenit o lege obişnuită şi-acum nişte oameni de bună ctedinţă se luptau să desfunde closetele sufletelor pe care le avem! Ce sâ le mai desfunzi că puţeau şi mirosul nu trecea nici 200 de ani! Să mă mai
1264
EUGEN BARBU
slăbească moraliştii, domnilor, cu vorbele, că era să mă curăţ de trei ori, şi alţii au şi păţit-o, au mierlir prin puşcării şi cei mai fericiţi nu mai au dinţi în gură şi acum veneau nişte băieţi tineri şi doreau să ne purifice pe dinlăuntru. Să le ajute Dumnezeu, dar materialul e putred tot, e plin de jeg, mă uitam şi la cei care soseau după mine. Sunt setoşi de maşini, de dame, de posturi, vorbesc de dimineaţă până seara şi admit că totul e în regulă şi nimeni nu vrea să rostească adevărul că ne mai trebuie şi anume că e necesar să începem cu începutul, să ne dăm la teformă sufletele astea terfelite şi să intrăm în bisericile spirirului, că se duce dracului totul, dar cine te ascultă? Mandarinii noştri, ţepeni, importanţi, stau în maşinile lor, îşi cară bucile de la o şedinţă la alta şi cred că ajută cu ceva la progresul omenirii, dar nu ajută cu nimic, vorbesc numai, atât, şi noi ne-am obişnuit, şi-i ascultăm, şi n-avem ce le face, dacă le place lor aşa, lasă-i şi vezi-ţi de treaba dumitale, haide mai bine să ne scufundăm în muzică. Cheshire îmi adusese de la Stockholm Simfonia sacră de Giovanni Gabrieli, suflători în cadenţă, ceva recules, sfios, plin de graţie angelică, ascultam cutremurat. Ne trebuiesc catedrale, înalte catedrale, pline de muzică de orgă, ceva ca să te îngenuncheze, să te termine, să-ţi fie frică, asta ne trebuie!
Mureau pe capere în Vietnam, cum muriseră înainte în Coreea sau în Grecia sau mai ştie naiba pe ce insule, se băteau pentru impetii, pentru puţin pământ, pentru că îşi puneau popoarele să se înmulţească la infinit şi pe urmă dă-i cu dragostea lor pentru pace şi mai trimiteau niscai tancuri ca să te elibereze şi aşa o ţineau de un sfert de veac în toată lumea. Mai spânzurau criminali de război, dar aruncau firile în Biafra şi mai ştie careva pe unde, predicau cu Biblia în stânga şi cu napalmul în dreapta, ce spun unii că omul e sublim, că a ajuns la stele, ori pe lună; omul nu a ajuns nicăieri, este încă un urangutan înarmat cu bomba H cu care taie şi spânzură, făcându-i pe ceilalţi să râvnească la arme secrete care nu mai lasă nimic nici în cer, nici pe pământ, iată de ce, domnilor, mă declar individualist,
IANUS
1265
nu mai ţin nici cu penticostalii lui Katy, nici cu nimeni, facă cine ce vrea, doresc un ţarc personal, vreau un câine, vreau o carte, vreau o femeie, vreau un copil care să se uite la mine şi să mă întrebe ce mai aştept dc nu mă cat de pe lumea asta!
In iarna de dinaintea ultimului meu an cu Julius, am întâlnit-o pe stradă. Era schimbată, cu o faţă răvăşită, consumată, nu îmbătrânise, nu, era tot ea, dar o mare plictiseală o devora. Căutase până ostenise şi acum brava, o simţeam, dar am crezut-o când mi-a spus, simplu:
- Ce mai faci? îmi dai ceva de băut?
- Ei, ne-am emancipat? Slavă Domnului...
Am dus-o undeva, avea ochii grei de o tristeţe tropicală, ardea din toate cuptoarele interioare.
- Ia-mi ţigări... I-am luat.
- Ce-ţi mai fac păpuşile?
- Nu mă mai joc cu ele. Nu mai e cazul.
- Ce vrei să mă faci să cred?
- Ceea ce crezi acum...
- Deci s-a terminat copilăria?
- Cred că da, era o prostie...
Am tăcut puţin, am băut o gură de whisky şi am aprins o ţigară.
- Cine a fost?
- Ce importanţă are? Nu am mai rezistat. Era prea mult, prea murdar, prea se repeta...
Minune, bea ca un jocheu, fuma, avea ochii aceia de prizonieră care mă fascinau. Nu se schimbase nimic în afara unui dezechilibru interior evident.
- Nu-ţi pare rău? mă întrebă.
- De ce să-mi pară rău?
- Că nu m-ai căutat?
- Nu, nu cred...
1266
EUGEN BARBU
IANUS
1267
O sărutasem de câteva ori, pe taluzurile Dâmboviţei, nici nu ştia cum să deschidă gura sau se prefăcea, mai ştii cu fetele astea, avea o repulsie organică poate.
- Nu-mi place să mă sătut pe stradă! zisese şi eu ştiam de unde i se trăgea, o brutalizaseră măgarii de atacatori şi ea încercase să înţeleagă ceva din foamea asta a bărbaţilor. Altă data, rigidă, încordată, mă respinsese şi asta nu puteam suporta, mâ umilea, de-aia ne şi vedeam atât de tat.
Nu se ameţea, rezista, nu mai era copilul-acela de demult. Plecase cu câţiva prin împrejurimi, în străinătate.
- Unii se laudă că ai trăit cu ei, spuneam eu, ca să terminăm o dată cu prostiile.
- S-ar fi putut ca unii dintre ei să se fi culcat cu mine. Nu mai e atât de greu. Tu nu vrei s-o faci?
- Poate, odată când o să am chef, dar acum vreau să te duc acasă... Ridică-te, că-ţi dau două palme...
Şi-am smuls-o din barul acela periferic cu chelneri intrigaţi şi ţigănci care aduseseră nişte flori din cimitire. Ceva o amuza şi eu nu înţelegeam, chiar că-mi venea să-i dau două palme, dar nu i le-am dat...
- Mâine, împlinesc 22 de ani... M-am gândit puţin.
- Au trecut patru ani de când te cunosc... -Da.
- Ce multă vreme, am îmbătrânit...
A doua zi am umblat nebun prin Bucureşti să găsesc 22 de baloane. Le-am umflat pe toate, nici nu încăpeau întt-o maşină, le-am tfimis cu cineva, eu nu voiam s-o mai văd. Dacă s-ar li inventat un liliac negru, o ramură mare de liliac negru, i l-as fi rrimis.
- Ce-a făcut cu baloanele? am întrebat.
- A umplut odaia cu ele şi pe urmă s-a tăvălit pe jos şi a început să se joace cu ele şi eu am plecat repede...
'Time immemorial...
Patru ani. Oraşul era plin de bule de gaz, de maşini, aerul Wi se constipase, era poluat cu toată iarna asta, ardeau lampadare verzi şi violete, totul era trist, fără gust, fără sare, treceau pij-mandezele în blănuri proaste, lucind mort, fără stea, era ora î|j când trebuia să mă îmbăt ori mă aştepta balamucul. Am luat-o pe Dâmboviţa şi m-am uitat la bucăţile de gheaţă pe care le căra la vale ca pe nişte cai morţi. Futu-i mama lui de oraş, cu Morgile lui, cu spitalele lui, cu putotile lui, cu staţiile lui de tramvai şi cu ce dracu mai are, şcoli şi biserici şi fabrici şi aşa mai departe, înjuram mărunt, birjăreşte, cum înjurase ea odată aşa de frumos.
Nu, nu era nimic trivial în ce spunea, numai ipocriţii se fac că nu gustă savoarea unei înjurături late, bestiale, cinstite... Treceau cucoanele cu ptepelicari în vitrinele de lux ale maşinilor. Soţiile mandarinilor care nu făceau cozi la praz sau la vin, onorabile toate, să le săruţi mâna şi să le ceri un paşaport de la soţii lor care cunosc pe nu ştiu cine, care, la rândul lui, cunoş-^;    tea pe nu mai ştiu care... Iarna are ceva dezgustător în Bucureşti, ™     zăpada se face ca un zaţ cafeniu, e numai o vomitură, degeaba f     curăţă maşinile alea cu grătar, se ivesc gropile, crapă pavajul, canalele curg, duc la vale numai un fel de lături puturoase... Cum spunea Swann care rânduia cathleyele Odettei de Grecy penrru a-şi anunţa dorinţa de a se culca cu ea: a face cathleye...
Cum or arăta florile astea cu nume exotic? Auzi, imbecilul de mine! Dar ce credeam eu, că o să mă aştepte până la adânci bătrâneţe, dar cine eram eu? Intre toţi fătălăii ăia cu plete şi bătbi, cascadorii şi atleţii lor de platouri, se va fi găsit un şmecher, ceva, un vrăjitor care s-o ducă în vreo mansardă sau la un unchi şi s-o dezvirgineze şi să-i dea şi două labe dacă nu voia şi la cine ştie câte lucruri nu o va fi supus! O golanii, că-i ştiam ce le poate pielea şi pe urmă vor fi ieşit în târg şi lătraseră ei, asta mă scotea din minţi. Ceva nu era în regulă, ceva îmi scăpa şi o gelozie nebună pe toată lumea mă cuprinse. O, m-am
1268 EUGEN BARBU
răzbunat, să nu credeţi că nu m-am răzbunat, am scos şuieratul de zile mari, am aruncat tomahawcul şi au sosit piţipoancelc şi alumeusele, toate, în păr, le-am îmbătat, am făcut o selecţie prealabilă, le-am cărat cu taxiurile, am umblat vraişte, ca un nebun. O lună şi mai bine, nu se mai înţelegea nimeni cu mine, s-a plătit totul cu vârf şi îndesat, dar, dimineaţa, ce cocleala, ce greaţă metafizică! îmi venea să mă arunc de la etaj.
— Tu care eşti?
— Irene...
— Cum te cheamă, în mă-ta, de-adevăratelea, nu mai face pe nebuna...
Se întorcea cu spatele la mine şi adormea ca o vacă, ori cerea o ţigară:
— Nu eşti în apele tale.
— Ce importanţă are?
— Cum ce importanţă are? Omul trebuie să fie liniştit în toate privinţele, eu am făcut ce-am putut...
Râdeam de mă tăvăleam pe jos, tare erau tâmpite, dar scumpe, domnule, te scoteau din bocanci, din habitudine, uitai de toate... La mine acasă se cânta Concertulpentm unde Martenot şi orchestră de Jolivet, la magnetofon, cu toată lumea pusă la spitz, ciugulind din icre şi simulând o mare plăcere. îmi venea să-i iau la goană cu picioare în cur pe toţi, să-i huidui, dar prea aveam aerul unui jaguar întors de la o mare vânăroare, cădeam în muţenie, mă uitam la ei şi-i dispreţuiam mortal şi secret din toate viscerele mele. De unde soseau, cine aia mă-sii le dădea de mâncare? Ce făceau ăştia când erau normali?
Vara următoare am lucrat iarăşi trei luni la Constanţa la o expoziţie. Oraşul nu-mi mai spunea nimic. A fost ceva îngrozitor, nu-mi vedeam capul de treabă, abia aveam vreme să cobor o jumătate de oră pe plajă să mă răcoresc şi pe urmă iar la planşetă şi la lipit şi la tăiatul literelor şi la şters şi Ia înjurat pe tâmpiţii care nu mă ascultau. Umblam în sandale, obosit, stors, prin centrul oraşului şi nu vedeam mulţimea aceea avidă dc
IANUS 1269
senzaţii estivale, grosul ăla de muieri şi copii şi funcţionari în vacanţă, prăbuşindu-se pe mesele de restaurant, capii de soare şi de ciorbă groasă mâncată cum ai vârî în tine pioneze, la coadă, cu bacşişuri la chelneri şi cu proteste. Oraşul care-mi plăcea atât era mutdar, pestriţ, se sufoca de năvala asta, gemea cu toate troleibuzele şi autobuzele lui, cu maşinile sport ale fiilor de mandarini, sosiţi în aiureală, plin de fete deşuchiate şi de băieţi cu plete şi bani. Nu mai aveai loc de nimeni, mă gândeam la coteţul meu de la munte, părăsit şi singur, la tălăngi şi la vaci, la căţelul Gică Churchill, care ştia să râdă cu toţi dinţii lui de pechinez, şi eu suportam toată presiunea acestei mulţimi dezlănţuite, rară nimic sfânt, distrugându-se, autodistrugându-se cu iluzia că se distrează, că se destind, proşti mai erau! Mirosea a clei, a hârtie veche şi nu ştiam când trec zilele. Pe la începutul lui septembrie cineva m-a strigat pe stradă:
- Hei, nu mai ştii să dai bună ziua la oameni?
Era Julius în dangarezi albaştri, cu sânii ei superbi ascunşi de un tricou marinăresc, cu şepcuţa pe-o parte.
- Ce-i cu tine aici?
- Gata, o întind la Bucureşti, s-a sfâtşit vacanţa, încep alt film...
- Te cred şi eu. Câţi regizori ai cunoscut vara asta?
- Destui...
- Şi tot la chestia aia au rămas, cu proba, cu vălul care să permită să se vadă sfârcurile...
- Mi se pare că tot la asta au rămas.
- Când pleci?
- Mâine. Nu mai am bani.
- Şi ai vrea să mai stai? Să-ţi dau eu ceva...
- Nu, mulţumesc. De altfel, sunt cu părinţii. Ei nu m-ar lăsa singură.
- Cum se împacă viaţa ta cu autoritatea lor?
- Ei m-au împins spre viaţa asta. Doctorii i-au spus lui taicâ-meu că mă curăţ dacă nu fac ceva...
- Şi faci?
1270
EUGEN BARBU
IANUS
1271
Râdeam albastru.
- Cred că da. Dansez, viu în zori acasă, am o orchestră dc băieţi care mă adoră. Sosim pe la cinci şi ei îmi cântă Bye lady, ştii cântecul ăsta?
- Nu ptea...
- E foarte frumos... Când intru în Cazinou mă salută cu Alaltăieri, nici pe ăsta nu-1 ştii?
- închipuie-ţi...
- Trebuie să vii într-o seară la Cazinou să ţi-i prezint...
- Ziceai că pleci.
- Poate mai întârzii, dacă-i conving pe ai mei... Mergeam amândoi prin soarele moale şi marea de dincolo
de dig cu ceva leşinat în ea, ca la orice sfârşit de vacanţă, era o ciorbă de birt, nu avea semeţia din octombrie, sumbra ei frumuseţe, când e singură. Mi se părea plină de hârtii, de mărgele şi de chiloţi de damă lepădaţi. Urâtă zi! Bătea puţin vânt şi am luat-o spre periferii.
- Ai timp? o întrebai.
- Pentru tine, da...
- Ce-i cu haidamacii ăia?
- Care haidamaci?
- Orchestra asta care te aduce acasă dimineaţa...
- A, gagiii... (unde şi de Ia cine mai auzisem eu expunerea asta?) Nimic. Sunt foarte ascultători. Când obosesc, le fac numai un semn: Sil
Pocnise din degete ştrengăreşte şi surâsese cu o privire ca o coroană de mort important.
- Atunci o iau de la cap şi cântă pentru că altfel îi zvânt, le dau cu apă fiartă...
- Te iubesc cu toţii?
- Nu mi-a scăpat unul. Altfel să ştii că sunt oameni serioşi. Matematicieni, electronişti, unii, studenţi cu medii mari...
- Numai intelectuali, remarcai.
- Da, aşa să ştii...
- Bravo, Julius...
- Şi tu?
- Cu treburi. Trăiască realizările Municipalităţii din Constanţa, ..    am mai venit şi eu la mare că nu mai venisem de multă vreme...
Ţ- îşi adusese aminte de ceva şi ţinea degetul la frunte.
- îţi mulţumesc pentru baloane, m-ai făcut praf... Le-am spart pe rând cu o ţigară aprinsă. Pocneau ca dopurile de şampanie!
Ajunsesem la nişte tarabe de tras la ţintă, într-un fel de obor, plin de balegă şi de pocnituri, pe unde hălăduisem cu Dina.
- Vrei să tragem cu mingile? -Da...
Am cumpărat trei rânduri de proiectile şi am început să ochim în ţucalele alea de tablă. Aiurea; ea era saşie, eu stângaci, ne-am făcut de râs, am trecut la puştile cu aer comprimat. Nici o brânză! De ce e nevoie să repeţi ceea ce se face numai o dată în viaţă?
- Vreau să câştig ţapul ăla de ghips! mi-a zis.
Fă-i plăcerea nebunei! M-am înţeles din ochi cu tarabagiul, i-am lăsat 25 de lei pe un colţ de lemn şi el a umblat la şmecheriile lui şi ţinta a făcut: poc! A zis că a câştigat domnişoara şi i-a dat ţapul de ghips, cu coarne aurite, ca dracu arăta, dar îi plăcea, îl ţinea mândră în mâini.
- Tu unde stai?
- în pavilionul Expoziţiei, i-am spus, ca să fiu mai uşor de exploatat.
- Pe plajă nu te-am văzut.
- Păi aia e plajă? Mă duc pe la prânz la Tataia, o jumătate de oră.
- Vrei să ne întâlnim mâine?
- Nu, Julius, nu am vreme, nici nu ştiu dacă mai pot să scap, şi aşa suntem în întârziere.
- Deci nu vrei să mă vezi?
- Ce rost are?
1272
EUGEN BARBU
1ANUS
1273
A plecat fără un cuvânt de lângă mine, a trântit ceva mai departe ţapul de ghips şi l-a făcut praf, călcându-1 în picioare cu sandalele, prinsă de o ură înfiorătoare. Am lăsat-o în pace, am plecat agale printre barăcile cu ţinte de rir, abia mai suportând pocniturile repetate ale puştilor cu aer comprimat. Văzduhul era încărcat de electricitate, marea arăta jalnic, era stătută, fără vânt şi culoare, ce mai făceau pescăruşii ţipând lacom, cu foamea lor care-i arunca spre resturile restaurantelor de pe faleză ca pe nişte bulgări de pământ. Cădeau ca pietroaiele, ciuguleau ceva şi ţipau. I-am înjurat şi pe ei de le-au mers'fulgii şi-a doua zi pe seară am intrat în Cazinou, pe la spartul târgului, trecuse de ora 1. Mai erau ceva beţivi, i-am salutat ca să nu spună câ sunt neam prost, am cerut un whisky şi am privit terasa. Era răcoare, se înnora, pleca sau venea un vapot ca o ladă de gunoi căreia i-ai mai pus şi un bec în spate. Pe o estradă cântau cinci pletoşi, altfel spălaţi, cu gulere impecabile. I-am cântărit bine, nu erau frumoşi, dar tocmai asta mă îngrijora, pe vreo doi îi bănuiam cel mai rău şi i-am urât din prima clipă, aveau priviri bovine, dar asta le dădea un aer inspirat. Cântau Return Home, rahatul ăla care-1 zice pe gură Dean Martin, pe urmă au tfat-o pe Ceau Madona şi altele, nu cântau rău, cât puteam eu să-mi dau seama. Julius dansa cu cineva, un fel de neamţ spân care asudase şi, de beat ce era sau de ostenit, alunecase şi căzuse caraghios şi lumea râsese de el, dar pe ea faptul nu o tulburase, se prefăcea sau chiar nu vedea în ce situaţie ridicolă era. Părea în transă, într-adevăr nu o văzusem niciodată dansând. Avea o rochie albasrră, scurtă, care-i arăta pulpele frumoase şi linia sânilor. Nu vedea până la masa mea, dar eu zăream chipul acela straniu, cu cei doi ochi trişti, înfundaţi într-un obraz vesel. Mi-am amintit atunci de povestea cu bunica ei care murise tânjind după Orient în casa aceea cu multe odăi şi servitori, şi în ea rămăsese ceva din privirile de prizonieră ale celei moarte la 35 de ani, nu mai puteam să rabd, trebuia să mă ridic şi când vrui s-o fac ea mă zări, sau mă zărise mai devreme, şi-mi ieşi
pe neaşteptate în faţă, cât am plătit eu, nu mi-am dat seama că mă pândea prin singurul loc pe unde puteam părăsi localul. Mai că nu-mi pusese piedică.
- Unde-o ştergi?
Am bâlbâit ceva ininteligibil şi până să mă dezmeticesc mi-a şi aliniat garda de onoare, haidamacii cu ghitare electrice, frumoşi, tâmpiţi, cu gulere impecabile. Aveau nume de căţei, convenţionale, cretine: Roxy, Anatol, Dede sau aşa ceva, ba nu, eta şi unul Petre, nu am ţinut seama. Julius a pocnit din degete, cum o făcuse pe stradă, şi rostise şmechereşte:
- Şi!
Mă trezii că dansez, dar o lăsam să se învârră în jurul meu, făceam faţă cu greu, mi se părea câ m-am dat iremediabil în stambă. Se uita lumea la mine ca la urs şi beţiva asta mică iar se întorcea spre haidamaci şi pocnea din degete:
- Şi!
Şi ei, asudaţi, storşi, morţi, cântau în cor: Jai entendu la met, în acompaniamentul ghitarelor, pe urmă au mai zis şi Rio Antigo şi au încheiat glorios şi desuet cu Bye lady. Ea i-a salutat cu palma deasupra capului şi m-a luat de braţ. Se căraseră toţi, vântul răsucea feţele de mese şi chelnerii picoteau.
- De ce nu i-ai luat cu tine până acasă? Erau mai amuzanţi...
- Tu ştii cât poţi să fi de ptost?
Mă sărutase în felul copiilor, cu aceeaşi reţinere şi spaimă subcutanată în toată fiinţa ei.
- Nu mai pleci la Bucureşti?
- Vrei să scapi de mine?
- Nu, dar spuneai că nu mai ai bani...
- S-a mai găsit ceva...
Era târziu, dinspre mare se ridica vântul de noapte. Valurile urcau spre faleză cu un zgomot uriaş. Se ivise şi luna cu ceva spurcat în ea. Ajunsesem pe o stradă îngustă de lângă geamie.
- Noapte bună, i-am zis.
-Nu dormi cu mine în noaptea asta? m-a întrebar.
1274
EUGEN BARBU
IANUS
1275
- Eşti nebună, ce vor spune ai tăi?
- Au plecat azi la prânz şi eu am ales anume această zi şi te-am chemat la mine, eram sigură că o să vii la Cazinou, suni o vrăjitoare...
Râdea cu dinţii aceia mărunţi ca nişte mărgăritare şi am urcat nişte scări într-o vilă necunoscută, pustie, şi marea a urlat toată noaptea ca o fiară.
A doua zi de dimineaţă ne-am trezit devreme. Prin obloa nele lăsate nu sttâbătea nici o rază de soare. Se auzea numai un zgomot surd de mulţime întărâtată. Am deschis ferestrele. Se auzeau sunetele de clopot ale maşinilor pompierilor.
- Un incendiu, am spus eu.
Jos alergau în trombă spre marginea oraşului.
- Arde expoziţia, i-am spus. Văzusem înălţimea flăcărilor şi numai unde exista atât placaj şi hârtie putea să ardă cu atâia sete. Dogoarea se simţea parcă până aici. Numai la bombat dament mai era astfel. M-am îmbrăcat repede şi am târât-o după mine. Umbla în dangarezi şi cu o sanda în mână, încercând să o pună şi pe a doua. Era frumoasă şi proaspără, ochii ei aveau o sttălucite specială. De sus cădea o ploaie de funin gine neagră. Aerul încins ne încălzea obrajii.
- Ţi-am salvat viaţa, mi-a spus. Gândeşte-te că dormeai în Expoziţie în noaptea asta...
- Poate! am făcut, mâhnit.
Ardea totul fără speranţă, cine şrie ce dobitoc uitase vreo ţigară aprinsă şi paznicii ăştia, mereu beţi, plătiţi degeaba, aveau să înfunde puşcăria şi să te ţii anchetă! M-am dus acolo, am stat până spre seară, ea mă aşrepta ca un câine, nemâncai.i, întrebând numai:
- O să ai greutăţi?
- Nu, dar vor o declaraţie şi de la mine, le-am dat-o. Mai bine că am lipsit... Mergem?
Totul se terminase. Nu rămăsese decât o gtămadă de resturi negre calcinate. Pagubele se ridicau la câteva milioane de lei. „St;-.   Păcat de muncă, de vara pierdută, de tot...
Ne-am oprit la o cârciumă mărginaşă. Se însera patetic, i.     cum e la mare în septembrie.
- Ce bei?
- Ce vrei tu, dragule...
Am privit-o lung, i-am luat mâinile uşoare şi am întrebat-o:
- De ce ai minţit şi te-ai lăudat atât? Eu voi rămâne totdeauna primul tău bărbat.
- Nu ştiu...
Cădea o noapte violetă şi oraşul mirosea a ars, era ca după Sodoma şi Gomora, aerul era fierbinte, încins, m-am cherchelit rău, cu patimă. I-am spus:
- Acum mi-ar trebui un local din Paris pe care-1 ştiu eu dintr-o carte: o crâşmă unde cântă nişte ruşi albi, cu bărbi, care plâng şi-şi smulg părul din cap, ei, cu balalaicile lor, mi-ar trebui în seara asta. Şehetezada...
""** Scârţâia unul cu o vioară, romanţe leşinate, dat ce puteam
,i      să zic? L-am lăsat să-şi facă meseria şi am tăcut multă vreme, neînţelegând nimic.
Pe urmă, am mai stat o săptămână împreună la mare şi am fi srat şi mai mult dacă nu se întâmpla ceva neplăcut. Ghita-riştii ei ne-au pândit şi m-au bătut măr, erau cinci vlăjgani şi le-am dat şi eu ce le-am dat, dar m-au făcut grogy, eram tumefiat de atâţia pumni, noroc că am o constituţie bună. Pe Julius au vrut s-o violeze, a avut noroc că s-au ivit câţiva necunoscuţi, întâmplător. Ce mai scandal a fost, Doamne, Doamne! Le spăr-sesem ghitarele în cap, pentru că nu se despărţeau de ele, praf le făcusem, dar şi mutra mea, cred că arătam ca un criminal după o operaţie estetică. Am luat un tren după aceea, care mergea încet, fără chef ca şi noi, n-aveam bagaje, eu cel puţin. Ea a lăsat ceva pe-acolo pe la gazde, n-o mai interesa nimic. Vara trecuse, prin geamul trenului gol intrau mirosurile Bărăganului.
1276
EUGEN BARBU
La halte căscau cu plictis ceferişti cu felinare, gâgâiau gâşte prii ogrăzi depărtate. Am adus-o până acasă, se lumina de ziuă. Era tristă şi nu ştiam de ce. M-a rugat să n-o caut la telefon câteva zile.
- De ce?
- O să înţelegi mai târziu...
Am respectat totul şi când am făcut numărul mi-a răspuns o voce de bărbat.
- Julius nu mai locuieşte cu noi, s-a măritat şi v-aş ruga, domnule, să nu mai telefonaţi la acest număr...
Afară cădeau frunze din copaci ca în cele mai proaste filme tehnicolote făcute de The 20tb Century Fox.
Pe urmă a venit duminica aceea cu concertul şi iată-mă la un ceas după plecarea lui Filip Mesiodax, cu Cheshire, studiind partitura viitorului ei concert. îşi alesese ceva foarre nostim din punctul său de vedere, care s-o servească. O să se apuce de exerciţii şi eu am să-mi văd câtăva vreme de tteabă şi, din când în când, o s-o iau iar la goană după gâştele din Winchester, să mai jumulesc câteva, să uit maşina aia neagră, cu vitrine de cristal, ca un dric clasa I, maşină de mandarin, ce mai discuţie, frumoasă, nimic de zis, făcută pentru oameni fericiţi.
Cât priveşte pe pisica Cheshire, ea eta liniştită de multă vreme, nu mai are nimic din tigrul şi leopardul rânjitor care scosese cândva ghearele la mine. E toată numai un surâs...
UN FOTOGRAF
Sosisem la Roma foarte obosit şi nu mai aveam chef de nimeni, chiar plimbarea făcută imediat în piaţa Navonna nu-mi mai spunea nimic, aceiaşi hippy lăţoşi, cu nelipsitele lot ghitare, şi câini afgani tunşi după ultima modă, şi etuvele alea masculine care beau la Riffi pe terasă cafele privindu-se complice de la distanţă, cu semnele lor masonice, ştiute numai de ei, nimic nu mă intriga, mă reîntorsesem întt-un mormânt fastuos de piatră, într-un cimitir lugubru de monumente. începuseră terorismul, împuşcatul în genunchi şi răpirile, apăruseră soldaţii îmbrăcaţi ca nişte cosmonauţi, cu proteze de plexiglas şi căşti monstruoase de scafandri, plus scuturile împotriva bolovanilor, a cocreilurilor Molotov şi a altor invenţii anarhiste. Ziare de dimineaţă, de la aeroport, înfăţişau pe un fost mare turfist, vârât, mort, într-un sac, scos dintr-un lac. Nu plătiseră rudele, sau nu plătiseră destul, sau acela murise de un infarct, şi răpitorii voiseră să scape de cadavrul care-1 încurca, în sfârşit, o poveste tenebroasă, dar atât de obişnuită aici. Ploua în draci, noi sub cortelele romane, împrumutate de Delphina, care ne lăsase să ne desţelenim după orele de zbor; căutam o pivniţă cu vin alb, foarte bun, şi cu tenori care îşi mai încercau glasul din când în când. La prânz, Carlo ne dusese în fostul manej al Lancelloţilor, acum un bar, unde, cu ani în urmă, văzusem o femeie tânără,
1278
EUGEN BARBU
IANUS
1279
frumoasă şi enigmatică, plutind printre mese şi ţinând de un lanţ de aur un splendid jaguar sau o panteră neagră care rânjea doar ocolind ca un ttepăduş scaunele pluşate. Nu mai era barul de altădată, cu lumini puţine acum fostele grajduri arărau ca un cabinet dentar: piele albă, lucioasă, nişte sculpturi moderne, foarte aproximative, ceva nigerian sau kenian, fabricate pe undeva prin apropiere de cine ştie ce echipă de lăţoşi dintr-ăştia care în loc să muncească vindeau lânţişoare de sârmă, copiate după cele de la Katmandu, de unde veneau şi plecau ca să aducă droguri sau brăţări de oţel, şi ele cu motive orientale, sau statuete oribile, fără nimic artistic în ele, neautentice, dizgraţioase. Concertul lui Cheshire trebuia să aibă loc peste două zile, ea avea foarte puţin timp pentru repetiţii şi era cam nervoasă, eu aveam să plec la Como, cu prietenii comuni, penttu că nu se făcea să-mi pierd vremea la Roma, mai erau rochiile ce trebuiau cumpărate, cizmele italieneşti şi câteva mici bijuterii sau materiale, pantofi şi poşete, ce ştiam eu de câte lucruri are nevoie o pianistă ca ea, cu tenume inrernaţional? Totul părea simplu, eram ostenit, tetminasem decorarea unei reşedinţe din Primăverii, scâpasem cu bine de observaţiile celor ce ttebuiau să le accepte sau să le respingă, puteam să stau aici câteva săptămâni bune şapte, sau opt, cât îmi propusesem, acum căutam numai micuţa boată cu vin alb şi cu tenori, şi ea nu se mai ivea, parcă tratto-riile nu-mi mai plăceau, pieţele nu mai aveau veselia de altădată şi preţurile - ce să mai vorbim? Trecusem de piaţa Giordano Bruno şi intrasem pe una din uliţele ce miroseau a igrasie, a pipi de pisică şi a coajă de banane, mirosul Romei, cum mirosul de pepene galben era al Veneţiei, mirosul de pepene galben şi de gudron. Roma zăcea sub un nor borţos, negru, ca un uger de vacă, trebuia să ajungem pe la opt, undeva în Trastevere, pe o stradă al cărui nume nu-1 reţinusem, dar avea grijă Cheshire de asta, ca totdeauna; ea cu telefoanele, ea cu convorbirile, ea cu tăcerea posacă, cu ziarele pline de ştiri negre: cutremure în nordul Italiei, cum fusese unul mare şi la noi, la Friuli, parcă.
amintindu-mi că lăsasem Bucureştiul gol aproape, pentru că toată lumea aştepta să se scufunde o dată cu falia de la Căldăruşani, cum spuneau deştepţii, căpoşii, cei ce auziseră ei că o echipă de japonezi afirmase că până în o sută de zile de la primul cutremur Bucureştii vor fi înghiţiţi de o uriaşă despicare de pământ şi atunci toţi cereau concedii şi fugeau pe la stâni sau în munţi cu câini Saint Bernard, bând zăpadă topită şi mâncând mămăligă şi trăgând mâţa de coadă pentru că, oricum, pe vârfuri erau mai în siguranţă, aşa credeau ei; alţii descoperiseră virtuţile traiului pastoral: să stai întf-un ciomag şi să priveşti şase luni o oaie, dar să nu faci nimic altceva, şi eu tâdeam de ei şi le spuneam că nu plec nicăieri şi că nu o să dorm pe afară, prin parcuri publice, cum făceau ăştia nopţile, ci în culcuşul meu de patru persoane, cu un tablou deasupra capului, care, oricum, avea să-mi cadă în cap într-o zi, când s-o mai mişca iar pământul, dar uite că obligaţiile lui Cheshire mă aduseseră aici, deşi termenul fatal trecuse de mult şi replica nu mai venise sau nu o mai simţisem noi, aşa că eram dezlegat de orice reproş; de altfel, amicii mei începuseră să se întoarcă cu trenurile şi cu maşinile înapoi, unul câte unul. Nu mai aveau bani, concediile fără plată nu mai rentau şi sosea iarna şi trebuiau să-şi repare casele, şi uite aşa, toată lumea, în secret, credea că viaţa trebuia luată de la cap. Mersi, zicea careva, probabil, acum, lui îi convine, se duce la Roma unde nu s-a mai cutremurat de mult pământul, da, ziceam eu, dat o să stau şi la Veneţia, şi-acolo e aproape nordul şi dacă, Doamne fereşte...
Am intrat în barul cunoscut din Palazzo Lancelotti, era plin de băieţi tineri şi mi-aduceam aminte cum pe vremuri văzusem silueta îmbrăcată în negru, în tricoul de balerină şi pantaloni evazaţi, cu cizme dedesupt şi de jaguarul sau de pantera neagră care rânjea numai şi de lesa de aur şi de capul animalului care răspândea o teroare tăcută la mese. Se dusese dracului şi misterul vechilor grajduri unde se aşezaseră oglinzi şi pereţii fuseseră capitonaţi cu catifea verde. Pielea sau plasticul
1280
EUGEN BARBU
IANUS
1281
cu scaunele oribile, albe de dentist, cu peşti de lemn, mon-struoşi şi plante carnivore care se întindeau spre ferestrele ce dădeau spre piaţa Navonna luaseră locul minunatului mobilier vechi, totul era acum trist şi simplist, numai piaţa era frumoasă, spălată de totentele de ploaie ca o punte de vapor. Fântânile lui Bernini aruncau, sfidând ploaia, vălurile lor argintii. Sub o masă, peste un sfert de ceas, zărisem câinele afgan al perechii care se plimbase, ca şi noi, sub umbrele, prin jurul obeliscurilor. Erau doi suedezi, cu siguranţă, blonzi amândoi, văzuţi din spate nu ştiai care era fata şi care băiatul; tăceau, mişcau din când în când coatele pe masă şi fumau ţigări în care exista puţin haşiş, tăcetea prelungită îi trăda. Câinele afgan avea şalvari parcă, părul fusese lăsat să crească mai mult pe pulpe, nu făcea nimic, nu se mişca, avea o somnolenţă malefică, o indiferenţă ucigaşă la larma din jur, nu-1 tulbura nimic. Se potrivea mai bine cu terasa de la Rifji, acoperirâ cu perdele, decât cu boata pe a cărei uşă intrase şi ghicitorul din piaţa Navonna, probabil că diluviul îi alungase clienţii obişnuiţi: negustoresele care vindeau pepene roşu cu felia sau bătrânii cu castane coapte, ori precupeţele din piazetta Giordano Bruno. Avea un cap nebun, purta o pelerină violetă pe care şi-o înfăşurase în jurul umerilor şi gâtului ca şi când i-ar fi fost frig şi pe cap o tichie de carnaval din ţiplă colorată, cu ciucure în vârf. Buzunarele lui erau pline de cărţi de joc şi de zaruri, îl ştiam din voiajul celălalt, ghicea în palmă sau se uita într-un glob umplut cu apă în care-ţi vedea viitorul. Cu zarurile îţi recomanda ce numere sâ joci la lotto sau la cursele de cai. Acum era ud ca naiba şi se uita în jur cu ochii lui fanatici, căutându-şi un client. 11 acostase o prostituată famelică, una din acele dame păguboase cate şedeau pe vremea asta în faţa unei căldări cu mangal aprins, la marginea Romei, în aşteptarea automobiliştilor, sătulă probabil de meseria ei şi de vremea de afară. Vinul nu era rău, o ascultam cu bunăvoinţă pe Cheshire, care îmi spunea cât îi este de frică de dirijorul acela neamţ cu care trebuia să cânte Rahmaninov.
„Ăştia sunt pedanţi, te pun să cânţi de parcă ai fi acompaniat de o fanfară, nu de o orchestră simfonică". Eu dădeam din cap, ca şi când mi-aş fi dat seama de micul amănunt ce te putea scoate din sărite. în astfel de zile nu era bine sâ o contrazici. Ceruse scoici şi un steak; eu mă uitam iritat la paste, după care nu mă omoram, dar asta era numai un pretext pentru a putea să-mi ascund mai bine viciul, setea după vinul uşor, de culoarea chihlimbarului. „Şi dacă mergi la Como, te rog să nu aud câ te-ai încurcat cu englezoaicele alea, prietenele Delphinei, că mă faci de râs." „Ce englezoaice, dragă, despre ce englezoaice vorbeşti?" „Las' că ştii tu, eşti doar specialist. Când ai fost la Londra în '66, şi mi-ai venit numai cu un soldăţel păpuşă din garda palatului Buckingham, drept cadou, ai uitat?" In sfârşit, cum spuneam, nu era cazul s-o contrazic, acum, înaintea concertului. Cheshire terminase cu scoicile, avea o dexteritate uluitoare de a le desface carapacea şi a le introduce în gură cu o eleganţă ce mă uimea. Părea a-şi fi adus aminte de ceva: „Mi se pare că nu ţi-am spus, vin nişte artişti: Jay jollys, modelul acela care o concurează pe Twiggy, Dorothy Tutin, actriţă şi ea, o să mai fie şi Kenneth Tynan, actorul de cinema, Rory Mc Ewen, artist botanist, mi se pare că şi pictorul Brian Sanders, oare nu l-ai cunoscut data ttecută?" „Nu, nu-mi amintesc." „Ei, poate ai să-i vezi pe toţi astă seară la un vernisaj, o să vină şi Michael Tracey şi Gordon Ashe şi Jim Halley, fanii mei din Roma". „Despre ce vernisaj e vorba?", întrebasem cu aceeaşi absenţă de care nu mai scăpăm din cauza oboselii. „Cum, nu ţi-am spus încă? E vorba de celebrul fotograf David Hamilton." Aveam probabil mutra unui idiot, pentru câ Cheshire mă puse la punct cât se poate de repede: „Şi nu mai bea atâta vin că la cocteil o să dai de whisky şi te ştiu eu ce-ţi poate pielea." „Poate voi fi mai agreabil." „E şi cazul. Oamenii nu suferă îngâmfaţi ca tine." „Dar nu sunt deloc îngâmfat, sunt un om preocupat, atât." La care vrui să mai adaug că nici nu ştiu prea bine englezeşte şi câ britanicii ăştia ar face bine să mai înveţe şi ei câte o limbă
1282
EUGEN BARBU
IANUS
1283
străină, franceza, să zicem, dar îmi înghiţii cuvintele pentru că Cheshire ar fi început cu teoriile: „Engleza nu-ţi place, germana nici atât, yoga ai făcut doar două şedinţe şi te-ai lăsat; gimnas tică - să n-auzi, nu ştiu unde o să ajungem în felul ăsta. Ai începui să te îngraşi şi mie nu-mi plac bărbaţii graşi, aşa să ştii.
Ce s-o mai lungesc, până pe la şapte şi jumătate nu reuşisem să ne certăm, dar când mai rămăsese o jumătate de oră pâna la ora vernisajului, eu începusem să trag de timp; în sticla aceea de alchimist mai exista o jumătate de vin chihlimbariu şi nu înţelegeam să nu-1 beau. „Mergem, hotărâse ea imperativ. Doar nu vrei să mă duci până în Trastevere pe jos, plouă cu găleata." „Nu mai plouă." „Să ne convingem." Chemasem un piccolo care dăduse buletinul: ploua încă! „N-o să găsim taxi", zicea Cheshire cu aerul că nu mai suportă o altă replică. „Găsim noi, ce, te crezi în Drumul Taberei?" In sfârşit, pe la opt fată un sfert ne aflam într-un Fiat galben care ne ducea prin uliţele spălate de ploaie ale Romei în Trastevere. Trecuserăm podul San Angele şi privisem melancolic apa puturoasă de dedesubi: în leneşul Tibru felinarele cu neon se răsfrângeau în apă ca nişte aureole de sfinţi. Un echipaj cu cai trecea pe lângă noi într-un galop surd. Strada pe care o căutam era prost luminată, nu înţelegeam ce fel de expoziţie e asta, într-un cartier atât de deochiat, dar mă lămurii tepede, când, după ce plătisem şoferului, pă-trunsesem prin nişte uşi de cristal într-un coridor foarte elegani şi de acolo într-un salon luminat a giorno, în care găsirăm pe puţinii sosiţi la vreme: Delphina, prinţul Lancelotti şi câţiva necunoscuţi. Prietenii noştti ni-i recomandară două femei: Doris Connors, o lady cu un cap de nevăstuicâ, sec ca o nucă, cu o gură vorace de peşte de ptadă, plină de briliante, într-o rochie neagră, lungă, cu pantofi argintii şi un cotdon simplu în jurul şalelor, atletică, vorbind tare, cu autoritatea femeilor singure şi pline de bani, Mecena fotogiafului, bănuii eu, şi cealaltă, Dorothy Tutin, actriţa, cum îmi şopti la ureche Cheshire puţin mai târziu, pentru că nu-i reţinusem numele, şi ea între
I  45 şi 55 de ani, ascunzându-şi bine vârsta, dar nu pentru un m ochi deprins ca al meu, îmbrăcată într-un taior întunecat, de e culoarea peştelui afumat, cu reflexe argintii, bine croit, trădând Jp un gust bun, înclinat spte simplitate, cu nişte ochi scotmonitori l m   şi ei. După prezentări, mă desprinsei, pretextând că mă inte-1 III   resează foarte mult expoziţia, cu gândul de a găsi masa pe cate fll'   se aflau sticlele cu whisky şi gheaţa, dar îmi dădui seama că or-*   ganizatorii erau strategi mai buni ca mine şi aşezasetă gustările i /'   şi paharele pe o masă aflată pe o terasă luminată discret cu ve-„    ioze. întotdeauna la astfel de vernisaje, cel mai interesant lucru 1?   erau oamenii care se adunau aici ca să discute, să se vadă, să-şi '-H*   aranjeze întâlniri de afaceri sau, pur şi simplu, ca mine, să facă
■ H curte femeilor. Englezoaicele lui Cheshire, mă lămurisem, nu-mi m spunea nimic gura lor; mulţumesc, nu aveam gustul pentru *"    cadavru a! peştilor italieni şi nu mă interesa să le plasez ceva,
" "f    mă aflam, pur şi simplu, întt-o vacanţă pe care înţelegeam s-o f -f    folosesc cât mai bine. Dar se întâmplase un lucru încă de când intrasem aici, ochiul meu pineal simţea că ceva nu eta în regulă; > "4^    şi anume, fotogtafiile acestui domn: David Hamilton. Nu le H    privisem direct cât stătusem de vorbă cu prinţul Lancelotti, cu ■     Delphina şi cu doamnele acelea, ele, fotografiile, bine aşezate
■ pe pereţi, mă attăseseră cu nu ştiu ce chemare misterioasă. Nu f desluşisem decât nişte peisaje marine, Ia o primă privire, o plajă '      şi o cabană din lemn, albasttu pe un fundal albastru şi el, al
unei mări meditetaneene probabil, undeva pe aici, la Osria, dar nu la Ostia, că Ostia e prea plină de oameni şi de gherete; nu,
, . era un golf, cine ştie unde ascuns. Interesant era că mă obseda femeia care sta cu spatele la obiectiv şi privea cabana din lemn
•~> şi marea fără valuri. Avea capul descoperit, un păr roşcat şi o mână înfiptă în nisipul plajei şi, în picioare, pantofi de tenis. Fusta era albă şi în faţă numai cerul albastru sau marea, nu-mi dădeam seama, şi bluza cu care era îmbrăcată era şi ea albas-
■ tră, mai se vedeau câteva umbre pe nisip, urme de paşi sau de corpuri şi cabana, albastră şi ea, cu o uşă închisă, dar pacea pe
1284
EUGEN BARBU
1ANUS
1285
care o respira fotografia mă intriga. Era o pândă parcă. Trebuia să iasă cineva din acea cabană sau femeia aştepta pe cineva, ceva să vină de pe mare. O femeie care pândea şi pe urmă, în stânga şi în dreapta, nişte sere cu plante destrămate, opărite parcă, văzute cu o lentilă ostenită, cu o pleoapă de muribundă, o seră înăbuşită, cu aer stagnat, ficuşi sau rododendroni, un scaun de paie, un buchet de flori artificiale, roşii, uitat pe fotoliu atât de nepotrivir într-o seră plină de lame lucioase, cerate, dc plante exotice; perne, un pulover alb, murdar sau crem, şi un bust de femeie, un sac de voiaj dezafectat; un colţ domestic în care cineva visase până când fotograful surprinsese acel aer mort al refugiului dintr-o casă şi afară se ghicea o amiază terifiantă, marină, probabil totul fusese surprins într-o vilă, undeva pe malul Adriaticii, şi pe urmă alre interioare, dominate de aceeaşi vegetaţie ce se descompunea iremediabil, în aerul neschimbat; din nou fotolii goale, din care abia se ridicaseră nişte personaje, perdele portocalii şi palmieri de odaie şi fotografii vechi, cu rame aurite şi fructe exotice, ananaşi şi portocale, şi paravane japoneze, pictate, cu femei enigmatice ţinând evantalii de fildeş în mâini; interioare într-o lumină de amiază marină, violenră, şi aceeaşi femeie pândind în uşile întredeschise; şi mobila roşcată, abia mângâiată de un soare filtrat prin perdele. Pe urmă o vilă de la Saint Tropez, asta scria pe o mică bucată de carton, o vilă cu un singur etaj, sub ploaie; o imagine văzută parcă printr-un parbriz ud şi o grădină tropicală cu copaci funerari în exultarea lor vegetală, pentru că prea vorbeau de o devorare, nişte copaci solzoşi şi ei, plini de frunze căzute într-o leneşă abandonare la amiază, scăpând printre coroanele lor enorme, o lumină grea, galbenă, sparră, un fel de sori stranii ce se sileau să descopere misterul unei grădini sudice, poate siciliene, poate braziliene; pe urmă, aceeaşi femeie, văzută din faţă, cu ceva trist în ochii îndepărtaţi, coborând pe o scară, cu aceeaşi lene volup-loasă, în rochie de gazel de culoarea năramzei, sau gândind în penumbra unei odăi cuprinse de înserare sau afară, pe plajă;
o plajă mornă, fără soare, într-o zi cu vânt, cu o pălărie demodată, stil '26, cu calotă, o pălărie de cambuzier pe care o ţinea cu mâna ca să nu i-o smulgă vreun tourbillon şi având acelaşi chip tânjitor şi trist, într-o rochie plină de srriaţii, pe o plajă când încep uraganele şi pe nisip rămân numai urme de gheare de pescăruşi; şi pe urmă, nişte porttete de fete nubile, între unsprezece şi paisprezece ani, cu chipuri răutăcioase: Connie, Margareth, Uschi sau Esther, pure şi perverse în acelaşi timp, cu ochii trişti, miraţi sau trădând o aviditate periculoasă, ochii Primăverii lui Boticelli, tot atât de florale, dar avertizând că sunt nvmphetele lui Nabukov, lolitele lui, desi aveau coroniţe de flori pe frunte şi o aşteptare amăgită în priviri. Fuseseră surprinse înainte de a descoperi oglinzile pentru că, deodată aceşti copii îngânduraţi deveneau mici femei ce-şi contemplau cu uimite propria imagine în geamuri aburoase şi iată pe Connie sau pe Esther sau pe Margareth sau pe Uschi, cu sânii abia îmbobociţi, în tul roz, cu coroniţă de trandafiri pe frunre, arătând un pântec copilăros, în neştiute jocuri perverse, într-o umbră molatică trandafirie când se credeau singure sau ştiau că nu sunt singure şi de asra nu le mai păsa, îmbrăţişarea avea pornirea androginului, existentă în fiecare individ, dublul izbucnind într-o orbecăire tandră; o lumină complice le permitea să îndrăznească şi tot aburul acelor încăperi, zăvorâte într-o lumină tamisată, parcă scăpară de sub pânza de păianjen, şi nimic nu mai era impur, păcatul aparţinea unor zeiţe ale mării, asta era şi enigma; o altă fotografie dădea dezlegarea aşteptării personajului în albastru. Uşa se deschisese, cabana o aştepta pe femeia care stătuse cu spatele la lentila fotografului şi, singură în faţa oglinzii, îşi sărutase propria-i imagine cu o tandreţe pură; lanusul primordial, având o lată de femeie şi una de bărbat, totul se împlinea prin acest simplu gest de autoadorare. Perdelele, briza mărit, băuturi în cupe de cristal, foşnetul sugerat al vântului de afară, iniţiere, complicitate, dragoste, pază, spaimă, trădare, vârstă, încercare, dragoste, păcat, lacăt, buze închise, vise, aşteptare... Lămpi roz,
1286
EUGEN BARBU
IANUS
1287
de Murano sau de Siena cu lumina turbure, cu reflexe vechi pe tapete franţuzeşti de mătase, fetele în floare ale domnului Proust. „Vă place?" se auzi un glas de bărbat în spatele meu, vorbind franceza cu accent englezesc. Un chip între Belmondo şi Sinatra tânăr, cămaşă desfăcută la gât, cu un fular de mătase, înnodat neglijent, un sacou, pantalon din stofă bună, pantofi de dansator, cu vârf ascuţit (iar se purtau pantofii cu botul ascuţit), mirosind a aftershave. „Mă numesc David Hamilton. Delphina mi-a vorbit despre tine. Sunt curios să ştiu cum găseşti fotografiile?" Un aer banal; tipul de vechi colonial; ceaiuri chinezeşti la cinci, masa la şapte, India, ofiţer de carieră sau băiat de bani gata, ce nu se putea imagina? Firav, parcă mâncat de friguri galbene, numai ochii aveau o lumină specială, ai unui om care pândeşte mereu ceva, sau exageram eu, făceam literatură, ca să nu fiu crezut prost. Ii spusesem toate astea ca un poliţai, întocmindu-i fişa. „în mare, da, acceptase, ce perspicacitate!" „Şi ce caută un ofiţer de carieră britanic în mizeria asta şi de unde viziunea şi, mai ales, dezabuzarea? L-ai citit pe Proust, domnule?" „Nu", zisese şi asta mă stupefiase. „Atunci?" „Atunci, ce?" Era agresiv, sigur pe el, probabil că succesul i se urcase la cap, dar aveam să constat mai pe urmă că nu era aşa. „Bem ceva?" „Cu plăcere", zisesem şi ieşisem pe terasă. Undeva, siluetele unot case cu etaj înconjurau o grădină cu palmieri. Se auzeau vase ciocnite, mirosea a mâncare. Lumea se înghesuia spre gustările luminate de veioze galbene. „Citeşte Swann şi o să mai stăm de vorbă. Imaginea dumitale i se potriveşte foarte bine. Ce-ai mai folografiat până acum?" „Am fost corespondentul special al lui Life. Congo, Cambodgia, Vietnam..." II priveam uluit. „Şi acolo tot nişte grădini ai fotografiat?" „A, nu! Numai cadavre, în junglă, sare incendiate, morţi devoraţi de furnici, tancuri strivind copii sub şenile..." „Nu se poate!" „De ce, nu? Asta e răscumpărarea. Un preţ pentru cruzime." „Şi-atunci ce sunt imaginile?" Se gândise puţin şi spusese leneş o frază ce semăna cu un vers: „Sunt vrăji, proverbe, ca fulgerele şi fragii,
am aflat asta de la un prieten, tot fotograf, căruia o schijă i-a retezat capul lângă Brazzaville. Nu vrei, totuşi, să bem un whisky?"
„Nu se află tovărăşie, oricât ar fi ea de plăcută, de care să nu fii nevoit să te desparţi," spunea regele Dagobert câinilor săi, azvârlindu-i pe fereastră, şi eu mă gândeam la cuvintele lui privind ploaia măruntă de afară care-mi toca nervii de toate zilele. Mă aflam în vila Carlota, a Josefinei, deasupra lacului Como, înrr-o încăpere rece, plină de marmură albă şi galbenă, care răspândea, numai privind-o, un frig glaciar. Ardeau două radiatoare pe undeva prin colţuri, dar ce folos, frigul se instaurase definitiv în oasele mele. „Nu o să ţină, spunea Delphina, e o vreme blândă." Poate, afară, printre camelii şi azalee fanate, dar aici umezeala şi un vânt subţire te făceau să te simţi ca într-un cavou. Degeaba decorul teatral cu pereţi albaştri şi perdele lungi şi statui de Canova, vai, atât de academice, scările somptuoase, şi ele reci, goale, numai piatra nudă, şi balustradele lustruite, şi lacheii aceia tăcuţi, cu mănuşi albe, care-ţi aduceau pe tăvi de argint, şi ele respirând frigul, grele, masive, pline cu pahare încărcate de gheaţă, mereu obsesia frigului, şi jocurile electrice din căminuri, cu butucii de butaforie care nu-mi făceau nici o impresie. îi spusesem prietenei mele: „Delphina, am văzut în parcul din faţa Isolei un hotel din lemn, pe cuvântul meu că doresc să mă mut acolo, imediat, nu e nimeni, îmi place aerul său fin de saison, acolo aş vrea să locuiesc, dacă îngheţ, cel puţin am ce să bag pe foc, scaune, paturi vechi, cu baldachin, mesele grosolane, totul..." „Eşti nebun, zisese ea, doar te-am adus aici să vezi cum se face un film." „Ce film? Puţin îmi pasă de filmul lui Hamilton al tău, o să fac ciocuri de papagal pe şira spinării stând în grădina asta umedă. Nu mai pot eu de jasminul pe care-1 pândeşte fotograful tău, şi de soarele la apus pe care-1 vânează de după perdele. El e britanic, vine de pe o insulă, dar eu sunt solar, vreau să merg la Alexandria,
1288
EUGEN BARBU
IANUS
1289
în Africa, undeva, să mă tăvălesc la soare, să urlu de sete, aici putrezesc." Ea râdea de se tăvălea. „Bea puţin whisky, imediat îţi vei schimba umorile. E foarte interesant." Mie îmi plăcea totuşi mai mult parcul acela cu hotelul lui din lemn, Perugia sau nu ştiu cum i se spunea, jocurile din alt veac, un fel de biliard, cu mesele jupuite şi cu lămpile cu cozoroc de alamă, sub care becurile erau mascate de nişte perdeluţe şi de lumina obosită şi, privind pe lacul plin de ceaţă, o ceaţă mereu târâtoare, te simţeai undeva într-un ţinut obscur, fără identitate. Pe aleile cu pietriş alb, nu trecea absolut nimeni, poate din când în când câte un domn sub o umbrelă neagră, cu monoclul înfipt într-un ochi, un englez şi el, nici nu şriţi câţi englezi am văzui la sfârşitul acelei toamne aici, la Como, toţi în pardesie demodare, bine călcate, cu feţe albe de dezgropaţi, reci şi ei, demni, tăcuţi, salutând cu gesturi studiate pe câte cineva, neadresân-du-şi nici un cuvânt, ca şi cum nu s-ar fi cunoscut, deşi se cunoşteau cu toţii, dar ignorându-se pentru că erau în voiaj şi mâncau fiecare la mesele lor, tăcuţi, fără să spună vreun cuvânt femeilor cu care gustau din salăţile picturale sau din aspicurile colorate, cu aceeaşi morgă, fără clipitul ochilor, înrr-o regală absenţă, deschizând ziarele dimineaţa, la breakfast, abia mişcând linguriţele în ceştile de porţelan vechi, fine, ca nişte timpane, şi citind cu o atenţie sporită cursul lirei şi ce mai era prin lume, câte un ceas sau două, şi sorbind ritual din ceaiul trezit şi gesticulând mut, să îi se schimbe ceştile, şi boys soseau, tăcuţi şi ei, pe vârfuri, ca nişte balerini, turnând alte licori verzui sau de culoatea răşinii, sub perdelele ce miroseau a sfoiegeală sau praf; dar asta se pare că le plăcea cel mai mult, dezafectarea care domnea în hotelul Perugia, sau cum îi zicea, fezandarea decorului, acele interioare pline de plante ţepoase, având un aer bătrânicios, parcă smulse din alt veac şi plantate aici. „Au vrut să dărâme hotelul acum zece sau cincisprezece ani; nu au renunţat încă, au dat bani grei proprietarilor, îmi şoptise Delphina, dar aceştia s-au încăpăţânat, au clienţii lor, există
abonaţi, înscrişi cu ani înainte, deşi hotelul nu e plin niciodată, dar asta e intenţionat aşa; cei cate închiriază au apartamente întregi, nu vor să fie deranjaţi, reţin câte un etaj întreg, şi-i uită Dumnezeu până la prima zăpadă, dar ea, această primă zăpadă, cade abia pe la sfârşitul lui decembrie sau nu mai cade deloc; atunci îşi trimit bagajele şi pleacă în alta patte. „La început, nu înţelesesem ce le place atât aici, în hotelul scârţâitor ca un vapor scos la pensie, cu scări ce jucau şi aveau tangaj, cu încăperile înalte, cu tavane afumate şi mobilă din secolul XVIII, şi ea deşchiolacă, reparată discret, dar nesigură pentru trupurile lor bătrâne, eu stând în mormântul viu, de marmură, de la Vila Cariata, înţelesesem că nici grădinile fantastice din jur, ce înfloreau parcă mereu sau mi se părea mie că or să înflorească, nu or să-mi vindece tânjeala după aerul balear dulce, trist al parcului cu alei albe de pietriş pe care rreceau domnii englezi, monoclaţi, sub umbrele, salutându-se rece; că marea sufragerie unde luau masa câteva familii nu putea fi înlocuită cu nimic, tocmai pentru că avea un aer vetust. în urmă cu două zile, când încă nu simţisem în oase frigul de la vila Cariata, mâncasem cu David Hamilton aici şi el pândea ceva, nu ştiu ce, deşi n-o arăta. „Nu fi se pare că locuim într-o carte poştală?" mă înttebase, şi eu încă nu pricepusem ce vrea să spună. „O carte poştală, pusă într-o boite a lettres acum un veac?" Surâdea cu buzele lui subţiri, el însuşi mi se păruse atunci un om bătrân şi poate că şi era bătrân, deşi aerul sportiv, mereu proaspăt, cu obrazul mirosind a aftersbave, gesturile violente cu care se ridica brusc ca să privească undeva, într-o altă încăpere, dezminţeau acest lucru. „Amurgul unei societăţi, amurgul patricienilor, cum scria de curând într-o carte doamna Tuchman, i-ai citit cartea?" „A, nu, dar poate am s-o caut." „Ar trebui s-o citeşti, e foarte interesantă." îşi scosese o pipă de porţelan sau de lut, pe care o îndopa cu tutun pregătit cu cumarină ce radia după aceea un miros secret, bun; parfumul bărbătesc cel mai frumos. „Societatea lofdului Cecil, ai auzit de lordul Cecil? E vorba de
1290
EUGEN BARBU
societatea bunicului meu, pe care l-am apucat încă în Camera Lorzilor, a, ce tip! Camera Comunelor, lord Salisbury, duelurile oratorice pe care le-am prins şi eu ca spectator în tribuna pentru public, mai încoace. Dar nu te plictisesc?" „Deloc", protestasem. De fapt, voiam să-1 întreb ce caută la Como, şi el îmi spusese mai încolo, fără ca eu să par indiscret. „Turnez un film, Sybaris, după un scenariu propriu." „Pornografie?" întrebasem, aşteptându-mă să fie scandalizat. „într-un fel, da", zisese el fără dezgust; nu dezvinovăţindu-se, dar sugerându-mi că nu are ce face altceva. „E mai degrabă vorba de un film în genul Emanuelle, l-ai văzut?" „Da, nu m-a omorât! Era destul de trivial pe alocuri, deşi recunosc că avea o îndrăzneală candidă, o sinceritate poetică." „Cam aşa ceva aş vrea să fac. Un film cu fete care se descoperă pe sine, un film cu femei care se iubesc între ele, dezgustate de brutalitatea bărbaţilor, grăbiţi, beţivi şi preocupaţi de afaceri. Fotografierea unei delicateţe care moare în veacul nostru", dar atunci, în dimineaţa aceea, la ceai, nu despre filmul lui vorbisem. Băutura fierbinte care emana un parfum subtil de Ceylon, un ceai ca smaragdul pur, nu-1 făcea mai vorbăreţ. „Am fost unul dintre primii englezi care au avut aparat de fotografiat. Nu era unul de pe vremea lui Cameron sau Brady, care fotografiaseră scene din războiul de secesiune, primul meu aparat era un Kodak, inventat de George Eastman, care avea deviza: Apăsaţi pe buton şi noi facem restul." Tăcusem câteva secunde. Avea ochi spălăciţi şi vocea nu-i obosise încă, o voce moale, ştearsă. Cel mai frumos la el erau mâinile prelungi, osoase, nervoase. ,Am fotografiat mai întâi cai de curse la hipodrom, pe urmă peisaje; pe vremea aia fotografia era mai mult o pictură, văzusem instantaneele stradale ale lui Stieglitz, imagini hibernale în New York şi o ambiţie nebună mă cuprinsese; cred că de aceea am plecat în India: ca să fotografiez Gangele şi templele, bonzii şi mutrele tâmpe ale cerşetorilor din Benares. A fost o catastrofă. Lumina necruţătoare, orientală, m-a distrus. Am rupt totul, filme întregi, aveam trei sau patru aparate
r
IANUS
1291
L
perfecţionate, nu ne mai aflam în preistoria fotografiei, dar atmosfera pe care o realizaseră pionierii cu aparatele lor primitive nu mai putea fi reeditată, nu ştiu de ce. Totul era simplist, fără adâncime, nu ştiam să cadrez bine, tot ceea ce simţeam se topea pe neştiute; eram furios, îmi venea să mă spânzur. Am încercat să fotografiez jungla pe care abia după trei decenii am surprins-o cum trebuie. Ieşeau nişte peisaje confuze, năclăite, fără profuziunea acelei mări de vegetaţie, fără mister. Pe urmă, am urmărit grădinile, mi-au luat câţiva ani buni; labirinturi, şarade, dar totul trebuia văzut de sus, de undeva din cer. Pe vremea aia nu înţelegeam că arta fotografică este o artă independentă; eram servil picturii şi tocmai asta făcea fotografiile neautentice. Tot bunicul meu, care mă urmărea, mi-a spus un lucru esenţial: „Trebuie să explorezi un mediu familiar. Altceva este un interior, o natură moartă, şi altceva, un exterior în lumina crudă, un câmp deschis, un vas de pasageri cu zbaturi, pe Mississippi. Altceva, o fotografie eseu, rafinată cum e portretul celebru al Gloriei Swanson al lui Streichen. Am înţeles repede lecţia şi m-am instalat cu aparatele greoaie din acea vreme în biblioteca Camerei Comunelor, unde, doamne cu pălării, cu borul mare, îmbrăcate în rochii cu trenă, luau ceaiul cu membrii Parlamentului şi cu miniştrii pe terasa care dădea spre Tamisa. Au fost primele mele succese. în timp ce povestea, mă urmărea cu o atenţie secretă. îi plăcea de fapt să se povestească. Voia să mă facă să înţeleg ceea ce fotografiază, dar asta nu trebuia explicat. „Am mers pe urmă la Operă, unde nu mai cânta Melba, ea nemaiexistând decât în amintirea be-noarelor. Rămăseseră, în schimb, lojile cu femei extraordinare, încărcare cu briliante; vocile angelice erau alte voci, poate mai bune, numai publicul nu se schimbase de la o generaţie la alta, m fond, acelaşi: publicul snob, care vrea să se vadă, să comenteze, să se salute, să-şi arate buna stare socială, bijuteriile, surâsurile perfide şi să aibă ce vorbi o săptămână. Câteva sute de capete de femei şi bărbaţi, câteva sute de rochii şi costume fă-
1292
EUGEN BARBU
IANUS
1293
cute la cei mai scumpi croitori, câteva sute de echipaje, altădată, ttăsutile, trase de cai bine hrăniţi şi bine împerecheaţi; mai încoace, automobilele Rolk Royce, atât de demodate, marca bunei srări britanice. Poate asta m-a şi dezgustat şi m-a alungat în Vietnam, şi în Congo, si în Bitmania, în Cambodgia, mai încoace, căutând adevărul în revoluţii. Eram sătul de lumea asta, de bărbile parfumate ale lorzilor, de ţigările lor de foi, de amantele lor pe care le înghesuiau prin apartamente private, de societatea care nu dorea deloc să gândească. Când a apărut o generaţie dură, tânără, în jurul anilor '20, am crezut că ea va dărâma pe toţi torry, pe bossi finanţelor, că vom scăpa de funcţionarii cu gambeta din spatele ghişeelor care te privesc cu dispreţ, când ai uitat să numeri bine. Arthur Balfour fusese o speranţă încă pe vremea bunicului meu, el era cel ce se opunea reacţionarului lord Salisbury, care declara cinic că „nu-i plac poeţii", ori penttu mine atâta primitivism era suficient ca să mă facă un răzvrătit. II uram încă şi pe bunicul meu, care începuse să mi se pară demodat, şi-1 visam dezmoştenit de avere, silit să cerşească. Fotografiam pe vremea aceea periferiile Londrei, străzile mizere, stereotipe, cu peroane afumate, fără flori. O, unde erau florile de altădată din faimoasele squaruri ale Londrei, despre care şi pe atunci se mai spuneau poveşti? Uram sincer colectivitatea celor două sute de familii care guvernau Anglia de generaţii, în care nu puteai pătrunde nici măcar ca invirat, întâmplător, fără să fi cumpărar o moşie la ţară şi să fi locuit acolo o vreme, să fi avut un echipaj cu care să fi venit la Londra din când în când, pretextând că treburile nu te lasă să te afli mereu la teatru, ori la Operă. A, să te vadă lumea la cursele de cai, la regate, să vânezi vulpea în frac roşu, să joci cricket..." Lumea doamnei Tuchman!
Mă privea, voind să cirească pe chipul meu vreo urmă,de plictis, dar eram fascinat. Chipul lui secat de impresii, acel aer atemporal, dezgustul ce-1 degaja de câte ori era singur sau studia lumina cu filtrele lui în grădina plină de flori tropicale de la
vila Carlota dispăruseră. îl bănuiam de puţin cabotinism, dar mi-a fost dat să mă înşel, aveam să-1 cunosc în următoarele zile foarte bine şi trebuia să recunosc că era un rip autentic, unul dintre puţinii tipi autentici din acest veac al cinematografiei şi televiziunii, când, până şi copiii din leagăn sunt învăţaţi să mimeze, să pară interesanţi, să spună cele mai banale fraze ca pe o scenă.
Fuma tăcut, mereu reaprinzându-şi pipa de lut sau de porţelan cu care-şi reprima gesturile pe care nu dorea să le facă. „Degeaba discursurile disperate ale celor lucizi, care prevesteau pierderea imperiului şi sărăcia noastră de azi, puterea de mâna a doua, care a devenit Anglia, lucru pe care acum am început să-1 regret, crede-mă. Totdeauna tinerii uită că vor fi bătrâni şi doresc revoluţii. La bătrâneţe devin moralişti şi cer stabilitate, aceiaşi indivizi care ar fi tras cu revolverul şi ar fi făcut atentate. Nu mai înţeleg nimic, te rog să mă crezi. Am văzut totul, şi când ştiam că templele cambodgiene vor fi bombardate şi jefuite, o revoltă îngrozitoare mă încerca, pe mine, cel care, la 20 de ani, visam să le văd sfărâmate pe toate, până la cartierele de piatră, inundate, din Jawa, unde apa rodea minunatele coloane sculptate de mâini divine şi care păreau nişte faguri de piatră... Să mergi la Angkor sau să fotografiezi poarta Iui Xerxes, în amurg, la Persepolis, şi pe urmă să vorbeşti despte distrugerea civilizaţiei umane care, şi aşa, e mai mult decât pe jumătate distrusă.
Obosise. Privea ploaia de afară şi parcul ruginit în acel noiembrie de pe lacul Como şi ceaţa fumurie care ascundea meandrele peisajului atât de frumos vara. „Totdeauna vin la sfârşitul sezonului aici, nu-mi plac mulţimile. Până nu se strică timpul, Como e plin de turişti, dar imediat după începutul lui noiembrie, totul se pustieşte, se strâng mesele de pe terase, barcagiii care te duc la Locanda dell Jsola se răresc, preţurile la hoteluri scad sub jumătate, nu mai vine nimeni în afară de nebuni ca mine. A, uite-o şi pe Jay Jollys, o cunoşti?" „Nu, nu mi-a prezentat-o nimeni." „Am s-o fac eu", spusese David Hamilton,
1294
EUGEN BARBU
IANUS
1295
ridicându-se o dată cu mine din fotoliul său de răchită. Către noi venea o doamnă de 30 de ani, îmbrăcată în tweed sumbru, de toamnă, ceva de culoarea nucii necoapte, o femeie cu ochi trişti, înaltă de 1,80, cu un mers de balerină. Era modelul despre care îmi vorbise Cheshire şi într-o secundă înţelesei de ce-i era ei teamă. O pălărie cu bor, priviri ironice, şterse, din ochii căprui, strălucitori chiar, în lumina indirectă a marii sufragerii cu mobilă demodată. Avea un trup prelung, bine mulai în stofa moale de lână, uşoară, un trup mai degrabă de atici decât de prezentatoare de rochii, aduse de la Cardin sau de la alte case de mode. David Hamilton îi spuse numele meu, îi sărutai mâna aeriană, rece şi ca, ca toate lucrurile de aici, poate şi pentru că era frig încă de dimineaţă şi vremea nu promitea nici o schimbare. în aceeaşi secundă, îi trăsese un fotoliu în faţa noastră făcându-i loc şi ea se aşezase cu o lene pozată, privindu-mă în treacăt cu instinctul pe care-1 are orice femeie care vede în orice bărbat pe care nu-1 cunoaşte un vânător. „De unde vii?" o întrebase David. „Am fost cu Gordon Ashe la catedrală, mă plictiseam. Aţi văzut-o? Are nişte vitralii foarte frumoase, deşi, după mine, e cam mare şi cam pustie." „E şi John aici? întrebase David Hamilton, ştiam că vânează lei în Africa la vremea asta." „S-a săturat de safary, de când era să-i smulgă o bestie din aia un braţ." „Şi ce face?" „Acum vânează femei. Mi-este teamă că o să treacă la fetiţele tale. Cum simte sânge proaspăt în jur muşcă, ai grijă! Fetele astea, cel puţin aşa am auzit, sunt foarte periculoase. Au avut mame care s-au prostituat prea puţin în tinereţele lor şi vor să dea lovitura. Un miliardar ori un artist cu renume, care are succes adică, este exact ceea ce le trebuie." „Ai început să-1 bârfeşti, ce s-a întâmplat, Jay, doar v-aţi iubit, ori nu mai sunteţi împreună?" Femeia râsese arătând nişte dinţi superbi, bine aliniaţi. „Ce-ţi trece prin cap? Am trecut la tineri: mgbyşu, play hoys care fac filme porno, se găseşte marfă destulă, te rog să mă crezi", pe urmă, privindu-mă de data aceasta bine: „Pe dumneavoastră nu vă cunosc,
Pil
I - -
Bl
din ce clan faceţi parte? Să nu vă speriaţi de limbajul nostru." „A, nu, nu vă faceţi griji, protestasem. Am venit cu Delphina." Mă mai privise o dată. „Credeam că jucaţi în filmul lui David. „David - i se adresase - chiar, de ce nu-1 pui să joace în filmul tău?" Fotograful se uitase la mine ca şi când atunci m-ar fi văzut pentru prima oară. „Acum patru zile nici nu ştiam cine este, l-am întâlnit la Roma, la vernisaj. Nu m-am gândit încă. Pe urmă, nici nu e actor profesionist." „Doar nu eşti nebun să plăteşti artişti profesionişti ca să te ruinezi? Noi - de data asta mi se adresa - prietenii lui David, am venit aici ca să-1 ajutăm, facem figuraţie, executăm ce ni se cere, nu avem nici o pretenţie. Ne plăteşte doar avionul. Ce spui, domnule, primeşti?" Şi până să apuc să răspund, se adresase chelnerului care o interoga, încă de când se aşezase în fotoliu, cu privirile ce doreşte. „Un schwepes, pe urmă se scuzase către noi: ştiţi, silueta, cântarul zilnic, am contract, orice gram în plus se sancţionează." Acum o vedeam mai bine. Era femeia care-i pozase pe plajă, avea o frumuseţe stranie pe care o descopeream, puţin câte puţin. Cel mai frumos lucru la ea era o tristeţe difuză pe care o răspândea fără să spună nimic. Părea leneşă şi preocupată, nu nemulţumită, nu dornică de ceva; nu, o femeie care aşteaptă un lucru necunoscut, de demult, poate dorit într-o altă viaţă, totul vorbea despre asta, foamea cu care se uita la fiecare lucru nou; de pildă, la tacâmurile de argint din secolul XVIII şi ele aşezate pe faţa de masă impecabil albă, de olandă, sau la paharele de cristal în care un băieţel cam efeminat turna cu stângăcie sintonicul care mirosea amărui şi făcea bule uşoare, perdelele prin care venea sura lumină, filtrată, de afară, trecută prin coroanele arborilor dezgoliţi şi, deodată, realizai că în fotografiile acelea pe care le văzusem la Roma, era goală, într-una din ele numai o recunoscui din instinct după trupul prelung pe care-1 ascundea rochia demodată; acolo, chipul nu se vedea, numai bărbia leneşă, şi ea, şi buzele de o senzualitate absentă, o fotografie erotică, de un erotism rafinat; era îmbrăţişată cu una din
1296
EUGEN BARBU
IANUS
1297
acele fetiţe boticelliene, care mişunau în parcul vilei Carlota, dar pe care încă nu le întâlnisem, le vedeam numai dimineaţa pe sub sicomorii zdrenţuiţi, în grup, umblând ca nişte copii de grădiniţă, ţinându-se de mână; fetele purtau şosete ca la 14 ani, trei sferturi, nişte şosete albe care le împrumutau un aer şcolăresc, nu aveau atunci nimic din secreta pornire ero- j tică spre femeia de treizeci de ani, atât de serioasă în rochia ei de tweed, şi mi se păru că în faţa mea se dezveleşte un secret bine ţinut şi că descopăr o fascinantă taină, şi tot frigul, şi umezeala din glaciala vilă Carlota, cu decorul ei teatral, alb şi galben, cu focuri simulate în căminele uriaşe dinaintea cărora ] se va fi încălzir şi Napoleon, sosit din campanii, în faţa Josefinei, ' fu uitat. Mai târziu ne reîntoarserăm la hotelul Perugia, la covoarele pline de praf sau numai roase, mesele din alt veac, grele, acoperite cu macaturi, şi ele obosite de atât spălat şi recondiţionat, sau poate tocmai asta plăcea clienţilor săi, cu lumina obturata în scafe de mătase, lăsând numai umbre roşcate pe j parchetul vechi, ars, din lemn mirositor de lămâi, cu chelnerii care mergeau ca nişte automate silenţioase prin spaţiile verzui, decupare parcă cu foarfecă, izbucnind din parcul de afară, scli-pătul cuţitelor masive din argint sau al tăvilor cu cocteiluri, în culori pastelate, ro«-ro»««/şeikerului de la barul ascuns, undeva, după o perdea vişinie cu ciucuri, totul amortizat ca într-un j acvariu; mişcarea obstinată din jur, tuşea seacă a bătrânilor ce se cenzurau ca să nu fie auziţi, acele gesturi moi, abia regăsite, • uitate, batistele fine, puse peste buze, sau şerveţele apretate, şi ; ceremonialul mâncatului în grup, iată ce avea particular ho- ! telul cu odăi de lemn, burduşit cu tencuieli mai recente ce nu reuşiseră să acopere un anumit halou sonor al vechilor viori de Cremona; chiar asta îmi plăcuse să gândesc, un hotel ca un acvariu sau ca fundul unui violoncel. Mai lipsea o pavană, cântată la clavecin, sau sunetele unei sonate de Debussy. Ceva tandru şi demodat plutea în jur, prin fereastră, priveam plimbarea tăcută a domnilor cu umbrelele deschise sub ploaia mă-
runtă care nu mai contenea şi paşii lor osteniţi, dat totul părea gândit de un Dumnezeu, bătrân şi el, care nu ar fi suportat aler-garea unui atlet pe aleile de pietriş alb, şi nici păcănitul bărcilor cu motor pe care le văzusem, amarate lângă pontoanele putrede ale garajelor subterane, dând spre lacul Como. Acum zgomotele păţeau etufate de ziua sumbră de afară şi de ceaţă; era o vreme când ttebuia să te îmbeţi ca să suporţi toată pătăsirea din jur, mai ales în preajma acestei femei care erat probabil, amanta sau prietena lui David Hamilton, deşi ei vorbiseră mai devteme de un altul, de acel John Cordon Ashe, pe care încă nu-1 cunoscusem. Mirosea a cafea proaspăt râşnită şi treceau chelneri cu mandarine sau portocale ce nişte mingi pictate de Van Gogh, atâta violenţă aveau în culorile lot, chiar în slaba lumină confidenţială a imensei sufragerii, în care totul devenea ocult, şters, foşnitor. Nu ştiu când am început să beau, poate câtă vreme David Hamilton şi cu Jay Jollys începuseră să-şi spună în englezeşte nişte lucruri, nu confidenţiale, dar pline de aluzii la ceva pe care nu aveam cum să-1 ştiu; mă uitaseră, se ţineau de mână, ca vechi amanţi, deveniţi prieteni sau poate ca unii care se mai întâlnesc din când în când penttu a reîncerca să reînnoade ceva pierdut iremediabil; oricum, erau tandri unul cu celălalt, bărbatul îi spunea ceva despre fetiţele lui, cel puţin asta înţelegeam, ceva shocking, pentru că Jay râdea cu privirea ei tristă care aştepta un luctu ce nu mai venea şi nu avea să mai vină niciodată, şi eu mă gândeam la aceşti oameni pe care-i întâlnisem întâm-plătot, cu care mă împrietenisem, după, obiceiul lor de a prelua prietenii prietenilot, instantaneu, dar pe care nu aveam să-i înţeleg niciodată, cât aş fi dorit, pentru că soseau de undeva, dintr-un loc geografic cu totul inabordabil, cu totul misterios, cu nişte înaintaşi şi obiceiuri pe care nu le puteam înţelege. Ei ştiau ceva ce eu nu aveam să ştiu niciodată, erau pentru mine nişte invadatori de pe altă planetă, cum arătau cei văzuţi la televiziune, aveau un limbaj al lor, ezoteric, puteam să înţeleg foarte bine engleza lor, dar ceva rămânea definitiv obscur
1298
EUGEN BARBU
1ANUS
1299
pentru mine şi asta mă făcu prudent şi-mi spusei că n-o să rezisi mult pe aici.
„Ce-i cu dumneata? mă întrebase femeia, dându-şi seama că mă uitaseră, nu mi-ai răspuns, vrei să-1 ajuţi pe David la filmările lui? Ţi-a povestit subiectul?" „Nu. N-am avut încă timp să discutăm despre asta." „Mă mir, el cum prinde pe careva îi vorbeşte despre filmul său. David, ce mai aştepţi?" Vorbea franceza foarte bine şi asta mă scutea pe mine să mă mai simt prosr. „A, e un fleac. Filmul meu nu are nici un fel de subiect. Cine a văzut expoziţia de la Roma a văzut totul. Am pornit de la poemele lui Pierre Louys, e mai mult fotografierea unui sentiment reticent. Ştii ceva, Joy, domnul m-a întrebai dacă nu l-am citit pe Proust şi adevărul e că eu nu l-am citit încă. Afirma că forografiile mele se pottivesc foarte bine cu lumea lui..." „Nu e vorba despre nişre pederaşti, despre baronul de Charlus, sau aşa ceva?... " „Exact", spusei, şi Jay se bucură foarte mult că posedă o asemenea memorie. „Da, cred că are dreptate, spusese gânditoare după aceea; e o idee, deşi am auzit că se face acum un film după cartea lui, interminabilă. Cum îi spune, domnule?" „In căutarea timpului pierdut". „Exact!..." David Hamilton suspinase privind chelnerii caic ne aduceau în şir indian ceva de mâncare. „Frumos titlu, chiar aşa se numeşte?" „Chiar aşa..." „De mâine caut cartea, sper că au câteva exemplare pe aici." „Ţi-ai găsit, dăduse din umeri femeia, cere-o la Londra sau la Paris, citeşte-o mai bine în franceză, la traducere toate cărţile pierd muzica cuvintelor, pentru că exisră o muzică a cuvintelor... " O privii cu un intetes sporit, clar ea nu băgă de seamă sau se prefăcu numai că nu bagă de seamă, începuse să vorbească despre filmul Exorcistul, seria a doua, cu Richard Burton, pe care nu-1 putea suferi, deşi recunoştea că e un mare actor. „De unde cruzimea, groaza asta care domină lumea acum?" întrebase Jay, mâncând liniştită şi privind parcul imens al hotelului Perugia. „Ei, o certase David, ce ţi-a venit să-ţi pui întrebări definitive când mâncăm ho-
L   mari? Dar dumneata nu iei nimic?" mă întrebase, văzând că I   nu comandasem încă. „Nu, mulţumesc, mai târziu ceva. S    Deocamdată beau whisky, şi în asemenea împrejurări nu-mi j|   place să mănânc." „Beţia pură, liniştitoare, religioasă, plecarea pe apele Gangelui, alcoolul, ştiu, am cunoscut şi eu o astfel de stare. Delphina mi-a spus că eşti un fel de arhitect, parcă. Dar ea unde e?" „Nu ştiu". „Nu staţi împreună?", se miră el. Pe urmă îşi lovi fruntea cu palma: „A, am uitat că e prierena prinţului acela, dracu să ne ia, câte avem pe cap şi e o confuzie în jur! Zilnic aud de cupluri care se desfac şi se refac în altă parte, dar ei sunt împreună de vreo şapte ani; o pereche redutabilă, trainică, conservatoare..." Pe urmă, ca să dreagă totul, îi povestise lui Jay că ne aflam tocmai la punctul delicat al evocării peifectei aristocraţii britanice pe care eu nu aveam de unde s-o cunosc." „Ştiu, ştiu, îl întrerupsese Jay Jollys, mai mi-ai povestit chestiile astea pe vremea când flirtam, David, adu-ţi aminte". Şi-i luase palma în palmele ei. Ai început să uiţi, îmbătrâneşti. Mi-a spus-o şi Dorothv, care te găsea mai tânăr anul trecut." „Parcă ea are 17 ani!" se mirase muşcător David. „Cu atât mai mult, oamenilor în vârstă nu e bine să le votbeşti de vremuri atât de îndepărtate, asta le aduce aminte de anii pe care-i poartă pe chip. Nu e de bun gust. Erau mai interesante poveştile din Cambodgia, cu decapitaţii aceia, cu masacrele tale care au îngrozit într-o iarnă toată Londra. I-ai spus domnului cum tăiau ăia cu sabia căpăţânile adolescenţilor de 16 ani. numai pentru că îi prinseseră, deşi erau în realitate prizonieri de război?" „Mi se pare că ţi-am povestit, domnule, mai bine să cerem ceva, totdeauna mi se face foame dimineaţa şj ploaia asta care mă sâcâie. Pe voi nu vă deprimă?"
Pe lacul Como se strângea ceaţa, era ca o cortină întunecată ce se târa deasupra. Pâcănea srins un motor de barcă. Rarii clienţi mergeau pe Isola să mănânce peşte prăjit şi sâ beapunch fierbinte. „Spune-mi, cât timp ai pentru mine, Jay?" o întrebase brusc pe femeie, nu ştiu dacă am să pot să termin filmul
1300
EUGEN BARBU
IANUS
1301
din cauza ceţei. Am nevoie de puţin soare". „Două săptămâni, cred, nu mai mult. După cate trebuie să fiu la Paris. începe sezonul de iarnă şi trebuie să fac probele." „Nu te înţeleg. Ai bani destui, de ce nu te laşi de meseria asta? Până acum puteai să găseşti un batonet cu avete şi să stai undeva la ţară, să creşti cai de curse, ori să joci la bursă." Jay sorbise din paharul cu sintonie, plin pe jumătate. „Nu se lasă o afacere care merge. Am timp destul pentru bursă şi pentru caii de curse. Sunt încă tânără, ori găseşti că am îmbătrânit?" „Da de unde! Arăţi admirabil." „Atunci, de ce vrei să mă mărit?" Râdea iar cu ochii aceia trişti în care nu se citea niciodată, probabil, vreo curiozitate. „Un perfect manechin", gândisem, insensibil, o femeie pentru care plăcerea este probabil contul din bancă, numerarul pe care-1 reprezintă o cifră cât mai rotundă. De unde naiba venea şi de ce era atât de tristă, totuşi? Poate că ar fi trebuit să mai privesc fotografiile acelea încă o dată ca să înţeleg totul, dar mai era vreme? David Hamilton îmi spusese că are să-mi arate câteva albume cu fotogtafii tipărite la Londta. „Eu am fotografiat stări, nu obiecte sau oameni, îmi spusese în seara cocteilului de la Roma pe terasa aceea care dădea spre nişte curţi mirositoare. „Totul poate fi fotografiat, cu condiţia ca să semnifice ceva, mă înţelegi? Un tip a rupt gura New Yorkului sur-prinzându-1 de opt ori pe tatăl său care îmbătrânea. Un altul a avut şansa să aibă aparatul la el pe când se afla în California în faţa unei bariere lăsate. A scos o fotografie alb negru care nu ar fi făcut doi bani dacă în acel amurg n-ar fi prins pe peliculă urmele de nitrat de argint lăsate de un avion cate fixa trasee pentru reactoare. Un semafor, un cer pustiu, sttâbâtut de urme caligrafice, şine ferate, în înserare, strălucind mocnit, totul ca nişte mesaje primite din cosmos; nişte mesaje ce trebuiau imediat întegistrate pentru că vântul, sau un uragan, sau nimic, numai lipsa de neatenţie a fotografului, le-ar fi făcut să fie denaturate sau pierdute. Alţii au fotografiat şoselele cu şapte benzi, autostrăzile în goana vehiculelot care parcă se freacă unul de
celălalt, ca nişte peşti în lumina nemiloasă de lângă San Diego; aeroporturi în noapte, cu luminile lor, trasoare, aţâţând celor ce sosesc din cer pământul primitor şi sfârşitul sentimentului de catastrofă pe care-1 au toţi cei veniţi de peste ocean, plutind opt ore deasupra apei, a rechinilor şi răcelii valurilor în care ar putea să cadă într-o secundă. Dar jocurile mecanice, acele manete de la Las Vegas, din cazinourile de la Dupes sau de la Hilton, culorile, feţele livide, pline de lăcomie ale bătrânelor care fac scurtă la mână, trăgând de ele. Trebuie să vezi de aproape aceste mâini, livide şi ele, ţinând cătţile dejoc sau trufia unei fetiţe de treisprezece ani care devine conştientă că e femeie în momentul în care îşi dezveleşte sânii şi se lasă fotografiată penttu prima oară, descoperindu-şi propriul trup gol... Să fotogtafiezi circuri de provincie, cu pitici, cu uriaşi, cu ttavestiţi, paraplegici, vrăjitori, dresori şi scamatori, cu lei somnolând sau fete la trapez, gata să cadă, fără plasă, în talaşul arenei, numai pentru nişte biete aplauze, dar nu pe ei trebuie să-i fotografiezi, ci starea de veghe, de primejdie, de care sunt conştienţi şi în care există minutul când eu îi fotografiez..." Jay se plictisea, abia îşi ascundea cu diseteţie un căscat. Fotograful simţise asta şi pretextă că mai are ceva de făcut, să dea nişte dispoziţii celor ce aşezau luminile în vila Carlota, ba chiar simula că dacă nu se duce repede acolo ei vor incendia clădirea, făcând vreun scurt circuit, pentru că o mai păţise şi altădată. „Ah, italienii ăştia!" exclamase teatral, cu braţele ridicate deasupra capului; nu poţi să ai încredere deloc în ei, cântă şi nu se ţin de tteabă". Dispăruse cu mersul său grăbit, alunecător, printre perdelele care acopereau intrarea. „Nu fi se pare că a băgat de seamă că nu-1 mai ascultam?", mă întrebase femeia scoţând o ţigară lungă pe care i-o aprinsei repede cu Ronsonul pe care-1 ţineam Ia îndemână, deşi nu eram fumător. Simţeam nevoia să-1 apăr. „Nu e un băiat rău", zisesem la întâmplare. „Dar nici nu-1 cunoşti, mârâise ea. A fost bărbatul meu. îl cunosc mai bine decât dumneata." Pe urmă, aruncând ogţir'â de fum verde-spre plafonul înnegrit
1302
EUGEN BARBU
1ANUS
1303
al acelui salon în care se instaura şi mai mult întunericul: „E foarte egoist." „Ca orice mare artist", spusei fără intenţia de a o întărâta. „Poate că el are dreprate, nu eu. Dorothy e la fel. Trece peste cadavre pentru arta ei. Scene şi atât! Dacă nu are un producător se culcă cu primul om cu bani pe care-1 întâlneşte în cale şi pune piesa pe care o doreşte. Nu o poate opri nimeni". Nu ştiam ce să mai spun, mă prelăcui că sunr nemulţumit de whisky-ul pe care-1 aveam în faţă. „Cred că aţi rămas prieteni", adăugai, privind aleile ce abia se mai vedeau prin perdele. „E un fel de a spune. De câte ori mă cheamă nu pot să-1 refuz, deşi asta îmi produce pagube. Chestia cu concediul meu e o invenţie. Pierd o mulţime de bani, dar el susţine că nu poate să fotografieze pe altcineva. Ceea ce ai văzut la Roma sunt probele pentru filmul pe care vrea să-1 facă. A început la mare, vara trecută, pe urmă s-a plictisit şi-acum, deodată, iar l-a apucat. Mi-a dat o telegramă şi iată-mă, ca să-1 ajut. Hoarda asta de tipi care se află în treabă, fetiţele pe care le vezi, totul costă, dar el nu ştie niciodată de unde-i vin banii şi câţi mai are. Cât am stat cu el îi administram eu câştigurile. E foarre generos, acum nu-1 mai întreb nimic. E o doamnă care se ocupă de asta. Ai cunoscut-o?" „Mi se pate ca da. Nu se numeşte Connors?" „Exact." Surâsese discret, reprimându-şi ironia pe care i-o citii în ochii plini de absenţă. „Să nu-1 băntiieşti de nimic rău. Pot să ţi-o spun, dar ea e îndrăgostită de el până peste cap. Totul durează de vreo zece ani, încă dinaintea căsătoriei noastre. Nu face nimic ca el să-şi dea seama de sentimentele ce i le poartă, dar toată lumea ştie că e nebună după el. Joacă tenis toată ziua ca să slăbească, nu mănâncă mai nimic, se îmbracă la cei mai vesriţi cuturieri, dar pentru el femeile au fost totdeauna numai nişte obiecte de care n-a ţinut seama..." „Nu mai vrei ceva?" o întrebai. „Nu, mulţumesc." „De fapt, de ce vii aici?" „Poate bănuieşti că doresc să devin vedetă de cinema, de câteva ori mi s-a propus, să ştii că n-arăt râu pe film, dar nu pot să sufăr preţul. Producătorii ăştia cu bani sunt nişte
indivizi tare libidinoşi, cred că în tantieme intră şi culcatul cu ei. Pe unul l-am pălmuit chiar, pentru că era cu totul neobrăzat, avea aerul că-i datorez ceva... Mâine o să fie frumos, ascultă la mine, mă pricep la asta. Simt după mirosul care intră prin fereastra deschisă de colo. Am trăit multă vreme lângă o pădure. Dar dumneata nu-mi spui nimic: ce faci, de unde vii? Eşti francez?" „Nu, român." „Aha, mi se pare că ştiu ceva. Ai o soţie care dă concerte şi care e acum la Roma. Mi se pare că am văzut şi afişele... Rămâneţi mult aici?" „Nu ştiu, depinde de angajamentele ei. Am venit ca să mă odihnesc puţin, pe urmă mă întorc, am multă treabă de făcut." „Ce spui? Eşti comunist? Cum e comunismul, poţi să-mi spui în două cuvinte un lucru nou despre problema asta?" „Un conservatorism britanic de stil nou." Râsese, dar era evident că n-o interesa problema în nici un fel. II aştepta probabil pe John Cordon Ashe acela, sau pe altcineva, şi cu mine voia să-şi treacă timpul cât mai agreabil. Curiozitatea ei era cu totul formală: „Şi dumneata cât rămâi aici?" o întrebai. Mă fixă o singură secundă, bănuind că o tatonam în alte scopuri. „Mi se pare că m-ai auzit mai devreme, când i-am răspuns lui David. Două săptămâni. Atât pot să stau pentru el. E şi-aşa destul..." Ne aflam într-un punct mort, când ar fi trebuit să se audă o explozie sau să cadă o farfurie pe podeaua veche a salonului. Cu un ultim reflex reînnodai convorbirea. „Am înţeles din cele ce mi-ai spus că te pasionează totuşi să-i pozezi fostului dumitale soţ. E vorba numai de un narcisism?" Femeia îşi scosese pudriera de aur, subţire, filigranată şi se privea în micuţa oglindă. Tocmai se aprindeau lămpile pentru că se întunecase prea tare. „Ar trebui să-mi schimb rujul," spusese, studiindu-se îndelung, ca şi când nu aş fi existat la masă. Pe urmă, cu o voce leneşă, tărăgănată îmi spusese: „Nu, nu e vorba numai de narcisism, probabil că el există, ca la orice femeie, dar, sincer vorbind, vreau să-I ajut pe David. Un film presupune o cheltuială foarte mare şi un eşec i-ar afecta cariera de fotograf, dacă asta nu ţi se pare ceva ieftin." „Nu, nu mi se
1304
EUGEN BARBU
IANUS
1305
pare deloc ceva ieftin. Din auzite, s-ar părea că e foarte bine cotat la ora asta. Cred că ai dreptate, trebuie ajutat." Păţea nemulţumită de ceva, căuta cu degetul urmele unei spirale pe care o săpase cu unghia arătătorului pe faţa de masă. „E un tip exttaordinar de talentat, dar lucrează numai când are chef. Face lucruri foarte bune dacă e îndrăgostit. Când mă iubea pe mine era ca o maşină infernală, nici nu ştii câţi bani a câştigat atunci şi asta numai în câţiva ani. Pe urmă totul s-a tacit şi el era plictisit. Suferă de o ciudată lenevie. Trec săptămâni înttegi fără să se mişte, deşi cei din jur se adună şi-1 aşteaptă, şi pe el toate astea îl costă, dat e incapabil să lucreze dacă nu e legat sentimental de ceva. Astă-vară, cred că a lucrat foarte bine la mare pentru că avea încă un puseu pentru mine. Mă părăsise acum vreo trei ani penttu o prietenă şi lucrurile nu au mers sau au mers foarte prost şi mi-a scris după aceea. Nu-mi cerea iertate, nici macat nu-mi dădea o explicaţie pentru ceea ce făcuse. Nici eu nu i-am cerut vreo explicaţie. Am divorţat fără dificultăţi, nu ptea aveam ce împărţi, eu îmi câştigam singută existenţa, copii n-aveam, aşa că a fost destul de simplu." „Cum? Vrei să spui că ai venit fără nici un fel de condiţie când te-a chemat?" „Da, de ce te miri?" „II mai iubeşti?" Râsese sincer amuzată, dar nu ieşise din starea ei gânditoare, încărcată de o tristeţe difuză. „Nu, cum o să-1 mai iubesc? Dar simt nevoia să-1 ajut. Am dus-o multă vreme Ia începutul carierei noastre destul de prost. Locuiam în odăi ieftine, cu chirie, mâneam la restaurante proaste, credeam că aşa va fi toată viaţa noasttă şi probabil că asta ne-a legat într-un fel deosebit. Fără el nu aş fi făcut nimic. Mă fotogtafia pentru revistele de modă şi deodată cei din redacţiile acelea şi-au dat seama că fotografiile de reclamă înseamnă şi altceva decât sex-appeal. El m-a învăţat ce înseamnă privirea în fotografie. Ai băgat de seamă ce proaste sunt actriţele de cinema care nu au privire?" Nu mă gândisem la aşa ceva, dar îi promisei că o să bag de seamă de aici înainte dacă, de pildă, Katherine Hepburn are privire sau nu, sau Marylin
Monroe, chiar în filmele acelea vechi, ale lor. „Ce mă încurcă, reluase ea fără să mai aştepte să-i răspund, e faptul că-mi dau seama că de data asta nu va reuşi. O simt. Nu iubeşte. Experienţa aceea 1-a terminat." „Era o femeie frumoasă?" „Nu ştiu, poate mai intetesantă ca mine sau numai o femeie nouă, asta li se întâmplă des bărbaţilor. Nu aleg decât noutatea şi pe utmă regretă, dat nu se mai poate face nimic." „De ce crezi că nu are să reuşească?" „Ai stat de vorbă cu el? Ţi-a povestit ce fel de film vtea să facă?" „Nu, abia ne-am cunoscut." „Atunci ascultă la mine despre ce e vorba. Mi-a spus limpede că vrea să fotografieze societatea în care trăim şi care se dezintegteazâ. Pricepi ceva?" „Cred că da." „Vorbeşte într-un limbaj pe care nu-1 înţeleg: ideograme, mesajul care trebuie să se folosească chiar de distrugerea artei pentru a purifica ce trebuie purificat. Nu înţeleg mare lucru, dar mă supun cerinţelor. Din cele ce mi-a povestit, am crezut la început că e vorba de un film pornografic şi chiar cred că până la un punct el va face un film pornografic -ai văzut doar acele fotograme, cum le spune el - dar a negat că e votba de aşa ceva. Mi-a vorbit foarte mult despre puritatea actelot erotice pe care vrea să Ie filmeze. Să-ţi spun drept nu mă sfiesc de faptele mele, nu sunt o libertină, dar nici o pudi-bondă. In definitiv, aceste lucruri pe care vrea să le sugereze celor ce vor vedea filmul le făceau grecii fără să se jeneze. Dragoste între femei, acele săruturi caste pe care ttebuie să le dau unei fete de patrusprezece ani, care e o mică prostituată de fapt, adusă de mână de propria-i mamă şi, vai, câte sunt, el le-a ales cu grijă. Una dintre ele a şi născut în iarna asta, mi se pate că ai văzut-o într-o fotografie. Nu ştiu dacă copilul e al lui David, dar nimeni nu s-a plâns sau el a ştiut atât de bine să stingă scandalul, încât o tevăd în grupul micilor fete; pare la fel de nevinovată, are acelaşi aer sincer, mirat, şi este, pe deasupra, şi fotogenică. Mie, îţi spun drept, mi-a venit mai greu să intru în pielea personajului care aproape nu spune nimic. Povestea e simplă, dar nu te plictisesc?" „O, deloc..." Strivise ţigara
1306
EUGEN BARBU
1ANUS
1307
într-o scrumieră şi privise cu ochii ei trişti spre uşa mascată de perdele pe care intra cineva, probabil nu John Gordon Ashe, pe care-1 aştepta, ci altul. „E vorba de o femeie neglijată de soţul ei, de o căsătorie ratată. El pleacă, cum a plecat David la altă femeie, şi eu, soţia, rămân într-o casă cu una dintre aceste fetiţe care mă sileşte, puţin câte puţin, s-o iubesc, e probabil foarte perversă şi asta am simţit-o de câteva ori, chiar în timpul probelor de astă-varâ, în ea zace o lesbiană dotată, nu mai e nevoie să fie învăţată de nimeni nimic. Are o plăcere să te muşte de ureche cu dinţişorii aceia sălbatici şi mângâierile ei sunt atât de rafinate! Cred că bărbaţii pierd foarte mult că nu cunosc astfel de femei." Ar fi fost nedelicat să-i spun că nu eram chiar atât de străin de chestiunile astea, dar ar fi părut o lăudăroşenie, aşa că preferai să beau puţin whisky, mimând mai departe o curiozitate pe care ea ar fi trebuit să mi-o alimenteze. De undeva sc auzeau nişte clopote, sunând surd, morr, în aerul rărit de ceaţa de afară. „Cloporele de la Vila d'Este..." „Şi aici există o vilă d'Este?" „Nu ştiai? se miră. E splendidă, fântâni, terase, poteci bine măturare, ca în filmul Anul trecut la Marienbad. Să nu-mi spui că nu l-ai văzut." „Cum nu? Şi vila asta se poate vizita?" „Depinde, dar cu protecţia mea o să reuşeşti. Ne-am împrietenit cu actualii stăpâni, ei îl iubesc foatte mult pe David. In ce mă priveşte, aici am pozat de multe ori pentru casele demoda. " „Trebuie să fie amuzant ceea ce faci dumneata." „Da de unde! E destul de plicticos. Probe, fotografii, expuneri de modele, ochii aceia curioşi ai femeilor care văd Jn noi nişte fete oarecare şi-atât, deşi câştig mult mai bine decât unele dintre cumpărătoare; dar m-am obişnuit să fac ceva. Nu aş putea să renunţ la asta. Călătoresc foarte mult. Ultima dată am fost în Spania, acum două luni, vara, în Baleare, e frumos totuşi si vremea trece. A, dar iată-1 pe John..."
Spre masa noastră înainta un tânăr atletic de 23 de ani, tipul de play-boy din tevistele cunoscute, cu acea suficienţă pe chip caracteristică unor astfel de indivizi. Mers de ogar, obra-
11
ar
zul întunecat, un fel de hocheist, cu o privire brutală, focoasă, fără flegma britanică pe care o anunţa numele, mai mult ceva meridional, pentru că englezii pe care-i cunoscusem până atunci aveau ceva suav în ei, nu agresivitatea acestuia, simţul posesiunii, care se manifestase faţă de mine fără pudoare, mai mult ca un avertisment: „Fii atent, domnule, locul e ocupat!" O sărutase pe lay pe gură, scurt, învineţindu-i buzele, lăsând-o cu o spaimă pe chip, era un fel de a o pedepsi, pentru că nu se aşteptase să facă acest lucru faţă de un străin: gesrul îşi avea justificarea până şi în faţa lui David, fostul ei soţ, dar faţă de mine devenea ceva impudic. Se aşezase după ce îi fusesem prezentat şi-i întinsesem mâna, spunându-mi numele pe care nu se ostenise să-1 reţină. întorsese un scaun cu spătarul spre masă şi atunci îmi dădui seama că venea de undeva de la tenis, abia făcuse un duş, şi fire de apă încă i se vedeau pe frunte; mirosea plăcut a after shave. Era îmbrăcat înrr-un costum alb, de lână fină, cu o monogramă neagră ce acoperea o cămaşă impecabilă deschisă la gât. Rachetele le lăsase undeva, afară sau la garderobă, privise în spate la chelnerul care pândea între perdele şi-i făcuse un semn discret. Era de-al casei, acela ştia ce să-i aducă, nu fusese nevoie de nici un cuvânt. „Ei, bine, o întrebase în englezeşte pe Jay, cum te-ai distrat?" Nu puteam să vorbesc prea bine această limbă, dar de înţeles, înţelegeam ce-şi spuneau, era vremea să mă ridic, dar femeia era prea bine crescută ca sâ permită să fac aşa ceva. „Vorbeşte franceza, John, domnul se simte mai Ia largul său aşa..." „A, făcuse el, măsu-rându-mă ca pe un adversar pe care-1 vezi pentru prima oară la un melee şi-i iei măsuţă. Cu atât mai bine, fac un exerciţiu util, noi trăim atât de mult între englezi încât uităm şi ceea ce am învăţat." Avea un fel derizoriu de a vorbi, părea inteligent, dar încrezut, şi asta îl silea să fie din când în când prost crescut. Oricum, trebuia să-1 iau aşa cum era. Ii povestise femeii ceva în legătură cu doamna Connors, care în seara aceea dădea un fel de petrecere la care roată lumea eta invitată şi de la care nu
1308
EUGEN BARBU
IANUS
1309
puteau lipsi ei doi şi David. „Dar el unde e?" se miră John Gordon Ashe, dintr-odată, realizând că de fapt ne găsise singuri la masă. „A plecat la electricienii lui să-i controleze." „Şi dumneata, eşti actor în fdmul ăsta pe care-I pregăteşte David?" „Da de unde? Arăt eu ca un actor de cinema? Mai curând dumneata arăţi ca un actor de cinema." John râsese stingherit. Era calea cea mai scurtă de a-1 dezamorsa. „Cum, ctezi că se vede pe mine asta?" E prost, hotătâi în gând, şi, cu candoate: „De departe, ascultă-mă pe mine. La Hollywood ai face bani mulţi..." „Auzi, Jay?", o înttebase fericit şi femeia mă privise cu o ironie pe care trebuia s-o iau aşa cum se cuvine. „Nici John nu e actor, domnule. Nimeni dintre cei care fac acest fdm nu e un profesionist; este o idee a lui David care-1 va duce la faliment. EI crede că un fdm înseamnă numai fotografie, asta e o mare eroare, i-am spus-o de mult, dar nu m-ascultă." „Cum adică, crezi că o să piardă banii?", se mirase tânărul play-boy cu o candoare care mă înduioşa. Făceau ce făceau şi tot Ia subiectul acesta reveneau: Ia bani! „Nu cred, sunt sigură.
I se adusese un aperitiv, combinat cu lămâie şi cu bucăţi de gheaţă şi nu mai ştiu ce, pentru că vorbi cu chelnerul în italiană pe şoptite, probabil că era vorba de un fel de combinaţie specială care nu mă interesa. „Ce mai face Frankie?, o întrebase în englezeşte, din reflex, pe Jay, tot cu drogurile?" „Vorbeşte să te înţeleagă şi domnul", îi spusese iar femeia. „Nu e nevoie, protestai, ar trebui de fapt să plec, am şi eu unele lucruri de făcut, ttebuie să-i dau soţiei mele un telefon la Roma..." „Sunteţi căsătorit?" se bucură ipochimenul, fericit oarecum că asta mă va împiedica, oricât, să-i fac curte lui Jay. „Da, de vreo cincisprezece ani." „Nu păreţi atât de bătrân", mi-o plasă rece. „Mulţumesc, la vârsta dumitale nici eu nu băgăm de seamă astfel de lucruri..." răspunsei. Jay simţise că alunecăm pe un teren periculos, noroc că se ivise David. ,A, iată-te!" exclamase de la uşă, aproape alergând să-i strângă mâna. Plusa, de fapr o veche gelozie mai stăruia în gesturile lui care erau exagerate
t ^
tocmai penttu a-i masca iritarea. ,Aud că umbli prin catedrale, ce te-a găsit?" „Da, de unde! Asta a fost de dimineaţă. Vin de la tenis. Am jucat cu doamna Connots cate tot mai crede că mă bate de-adevăratelea." „Să nu-mi spui că mai joacă şi acum?" „Ba da. Bineînţeles, dublu. Aleargă italianul acela, Teracini, de-i sar ochii din cap. Ea stă numai la fileu şi se mită ce repede trec mingiile pe lângă ea. Cum merge filmul tău, când începem treaba?" David Hamillon ceru şi el ceva de băut şi o privi pe Jay: „Dacă nu ar fi fost ceaţa asta, puteam să facem ceva şi azi, dar e groaznic. Nu am lumina care-mi trebuie." „Nu înţeleg, se miră John, doar e vorba de interioare, ai reflectoare, de ce mai ai nevoie şi de lumina solară?" „Asta nu înţelegeţi voi, cei ce habar nu aveţi de fotogtafie, că tocmai lumina de afară îmi lipseşte. îmi trebuie o penumbră pe care reflectoatele o scot totdeauna artificial. în vecii vecilot, în studio, nu va putea fi filmat un amutg cum îmi trebuie mie, dacă prin perdele nu vine reflexul amorţit de dincolo de geamuri..." John dădu din umeri eu aerul că nu pricepea şi că de fapt nici nu-1 interesau astfel de lucruri. Fotograful îşi ştergea fruntea cu batista lui fină de olandă şi privea prin ferestrele pe care se desena acum întunericul trist de dinaintea nopţii, acea numai presimţită lumină a nopţii pe care o ştiu numai poeţii şi o simt numai oamenii melancolici. Era ora migrenei, a alcoolului, când ogarii disperării veneau de undeva din tenebre ca să-mi sfâşie sufletul şi David Hamilton intui că eu îl înţelegeam şi-i uită pe cei doi şi se întoarse spre mine, începând să vorbească cu o torenţială ploaie de vorbe pe care o mai auzisem: „Ca să înţeleg asta a trebuit să văd turlele de la Chartres, care erau de culoarea morcovului sau a ţelinei la începutul amurgului, să stau undeva lângă Toledo şase zile, ca să înţeleg că Spania este bântuită de altfel de lumină decât alte locuri. Acolo, ea, lumina pe care o pândesc oriunde, pentru că de ea depind pelicula şi starea mea de pândă, izbucneşte parcă din pământ, e o iradiere lutoasă, ai fost Ia Toledo, domnule?" „Am fost." „Şi ţi-ai dat seama de
1310
EUGEN BARBU
IANUS
E311
ceea ce spun eu acum? Parcă eşti arhitect, nu?" „Chiar aşa." „Atunci poţi să mă înţelegi mai bine: altfel se construieşte într-un deşert şi altfel într-o lume de piatră, altfel în jungla şi altfel spre mare. Materialele întrebuinţate sunt altele, ele dau relieful, adâncimea, înălţimea, ele sugerează distanţele şi mint ca Acropole de la distanţă, sugerând perfecţiunea printr-o misti-ftcaţie. Lumina, vibraţia pietrei, vitraliul, astea nu sunt invenţii omeneşti, au ceva divin în ele, grecii spuneau: un thympanon de marmură, asta voiau să sugereze elitrele cate acopereau golurile. Ei nu consttuiau greoi, templele păreau, de pe mare, uşoare corăbii de piattă, frizele puteau să fie nişte vele. Reverberaţia apei trebuia să adauge ceva în plus privirii, era o dublă conversiune a artei; o complicitate între cel ce ridica coloana şi cel ce-o privea, fără asta nu mai avea rost nimic. Am fotografiat Parthenonul de peste o sută de ori, am pierdut luni de zile ca să găsesc un sfert de ceas, când totul se mistuia în lumina eleată din jur, când aceşti faguri de piatră păreau nişte cuiburi de rânduitele, privite de departe; uşoare, goale ca nişte cavouti ale timpului, plutind în văzduh. Trebuie să vezi o dată Veneţia în sfumătura toamnei, prin octomorie, dar nu în orice octombrie, întt-un octombrie languros, când broderia colonetelor de piatră face din palatele oraşului un păienjeniş şi poti să crezi că primul vânt dinspre lagună va spulbeta totul... Altceva e un zigurar care stă în nisip ca o cămilă, îngenuncheat şi ferm, înconjurat de uragane ce aduc valuri roşcate de pulbere şi arunci totul devine un rug fumegos şi te pierzi în acel loc fără spaţiu ce se roteşte cu tine..." „Literatură, mârâise de la locul său John, care îşi golise paharul şi mai făcuse semn chelnerului. Ce ai nevoie să mai spui toate astea când le fotografiezi atât de frumos?" Jay îl privea cu ochii trişti şi nu ştiu de ce crezui că, dincolo de cinismul ei de până atunci, în inima ei mai exista o mare tandreţe pentru omul acela parcă ros de friguri, pirpiriu, deşi nu avea aparenţa unui om macerat de boli. Nu-i răspunsese tânărului, cum aveam eu să-1 numesc, mereu, de aici încolo.
vorbea numai pentru el, buzele i se uscaseră şi sorbea des din sonda de whisky pe care o avea în faţă. „Semnele enigmatice ale timpului, jaloanele pentru cei ce rătăcesc în cosmos. Turnurile şi bisericile îngropare în nisip, cotropite de pustiuri şi de nepăsare, căzute sub valuri de praf sau de nisip, mereu uitate ca nişte cimitire în goana vântului ce aduce uitarea; cu ceţuri melancolice, disperate, deasupra, stătuind câte un veac parcă. Ai văzut un cer silnic, german, cum îţi spun eu, cerul de deasupra landei, undeva, lângă Marea Nordului?... nu ştiu cine îi împrumută griul acela care te umple de disperare. Nimic decât un cerc in jur şi orizontul vag, nici păsările nu îndrăznesc să vină într-acolo, poţi să mori de singurătate, să strigi, să urli, nu te aude nimeni şi, atunci, un turn e un avertisment dat morţii! Ai văzut grădina Giiell din Barcelona sau grădina Bomarzo? Prima este stranie, plină de enigme ca şi cealaltă, care are în plus ceva mai mult mister, e invadată de o vegetaţie umedă care îngroapă totul, forme de piatră şi poduri şi monştri şi peşreri şi îţi bagă în oase o spaimă de moarte. Te-a apucat vreodată seara sub zidurile neterminate ale catedralei lui Gaudi, Sagrada Familia, când ai impresia că din cuiburile acelea de bufniţe din care se aud strigăte nocturne se vor prăbuşi câinii şi maimuţele de piatră ale acestui dement, ca să te sfâşie, şi că lipsa acoperişului te leagă de cer? Aşa ar trebui să fie toate templele: să nu aibă acoperişuri, acoperişul lor sâ fie oceanul astral, asta dacă aş putea să fotografiez! Am încercat, dar nu am reuşit, te rog să mă crezi. Lumea nu ar veni sâ privească expoziţiile mele pe care le-ar găsi turistice, deşi absenţa omului dă gravitate oricărui peisaj şi te îndeamnă la meditaţie, nu crezi?"
Jay Jollys îi aşezase palmele peste mâinile cu care strângea sonda de whisky: „Linişteşte-te! Lite, aşa era când l-am cunoscut, ne spuse nouă, febril, ars de ceva care mâ fâcea să uir orice. E un mare poet de fapt, dar cu un aparat de fotografiat nu poţi să povesteşti tot ce ai vrea..." „Crezi?, se miră David Hamilton, atunci înseamnă că nu mă cunoşti sau că n-ai înţeles nimic din
1312
EUGEN BARBU
ce-am făcut şi doar tu ai stat câtăva vteme lângă mine. Ce ciudat!" Se înnegurase, ceva îl rodea, trebuia să povestească ce avea de povestit cuiva şi ptezenţa celor doi, a lui Jay şi a lui John, îl încurca, simţea că numai eu puteam să-1 ascult şi chiar să pricep câte ceva din cele ce spunea. Pe urmă spuse încet, şoptit, ca şi când ar fi vorbit numai pentru el: „Grădinile somnolente ale Cambodgiei, cu susurul lor, cu fântânile lot, cu gongurile de noapte şi zorii verzi peste acele flori carnivore, devoratoare, care muşcau parcă noaptea ce se pierdea undeva în depărtate, şi pe urmă se iveau templele roşcate, atât de încălcate, pline de monştti, de şetpi şi de zei, cu miile lor de braţe, repetate, sugerând o roată solară care, toate, cerşeau cuiva mântuirea, şi iar gongurile, mereu alte sunete, şi mirosul de santal, cel mai subtil mitos pe care-1 ştiu şi umbrele templelor care erau înghiţite de violenţa junglei, voi nu puteţi să ştiţi cum poate să înghită o masă de copaci totul din jut în soarele exploziv, cum te poate orbi, şi mlaştinile, cu respiraţia lor putridă, cu capcanele de nămol mişcător, şi şerpii, şi şuieratul unanim, şi strigătele maimuţelor care îşi spun mereu ceva într-un grai al lor, lianele care vin spre tine, furându-te dacă nu bagi de seamă, lumina veide a junglei, pentru asta a meritat să trăiesc atât, ca să înţeleg că degeaba tânjim după alte planete, pentru că nicăieri nu o să găsim basmul pământului nostru. Pe urmă, într-o seară, am văzut toată această minune fumegând, incendiată, jungla ardea; oraşele ardeau, templele lor minunate erau bombardate şi turnurile atât de frumoase zburau în aer şi ştiam că nimeni nu va mai putea să le refacă. In porţi: capetele unot tineri înfipte în pari. E îngrozitot... Asta am văzut în Congo, sate pustiite, arse, şi capete de oameni în pari, tancuri ce călcau copiii care nu ştiau că ttebuie să fugă din calea lor. Rămâneau numai nişte pete mari de sânge, nişte piei strivite şi atunci mă înttebam cum pot să convieţuiască toate acestea la un loc?" „Mergem?" îi retezase Jay Jollys cheful de a povesti, brutal, fără să-1 menajeze. „Unde să mergem? La vila Carlota totul e tece, degeaba
IANUS
1313
ard caloriferele electrice, e frig! Mai bine am dormi aici. Nebuna de doamnă Connors zicea că să ne mutăm mai bine Ia ea, dar nu am chef să-i distrug mobilierul." „De ce nu?, se mirase Jay, te rog să mă crezi că merită. Va rămâne cu o amintire de neşters din pattea noastră." Râdea aproape fără motiv. Puteam eu să cted că e geloasă pe o femeie ttecută şi nu frumoasă după ce David o părăsise? Dracu să-i ia de nebuni... Aş mai fi băut, dar nu voiam să le las impresia că sunt un decavat. „Nu mergi şi tu, David, la petrecerea de astă seară la doamna Connors?" îl întrebase John. „De ce aş merge? Să văd nişte zărghiţi ca voi care dansaţi ca sălbaticii şi vă îmbătaţi ca porcii? Nu, mulţumesc. Deşi (se gândise puţin) nebunii sunt interesant de fotografiat, aflaţi de la mine. Am stat odată într-un balamuc, era cât pe aci să fiu linşat. Abia am scăpat cu filmele şi cu aparatul, dacă nu era un infirmier înarmat nu aş fi ieşit viu de-acolo, sunt foarte violenţi unii dintre ei. Jay, îţi aduci aminte, ce succes a avut expoziţia aceea de la Los Angeles cu nebunii?" „Parcă îmi aduc aminte de ceva, spusese fără interes femeia. Nu a fost atunci când mi-ai cumpătat colierul de la Tiffani, care a costat o groază de dolari, încasaţi numai pe fotografiile pe care le-au reprodus nu ştiu câte ziare şi reviste după aceea? Da, atunci a fost, o adevărată lovitută! Ar trebui să te mai gândeşti la aşa ceva, nu poţi să te repeţi." David Hamilton îşi pierduse îndrăzneala de a povesti. Aşa se întâmplă când o femeie nu te mai iubeşte şi artistul simte asta, şi deodată dezarmează; el dezarmase, mă luase de braţ şi făcuse semn chelnerului ca să-i pună totul la socoteală şi, fără să se mai uite în urmă, deşi ceilalţi doi veneau după noi, ieşi afară în ceaţa ce învăluise cu totul lacul Como.
La petrecerea doamnei Connors nu mă dusesem, deşi Jay insistase. Pretextai că aveam o înţelegetc cu Cheshire care aşteaptă la o oră precisă telefonul meu şi-atunci mă lăsaseră în
1314
EUGEN BARBU
IANUS
1315
pace. Vila Carlota părea un uriaş frigider, degeaba ardeau toate becurile şi radiatoarele electrice, căldura nu se încropea încă. Unde mai pui că mă simţeam locuind într-un Muzeu, între atâtea busturi şi statui de Canova; mai văzusem la Bucureşti o astfel de casă a unui sculptor, invadată de cioturi de la Heracleea şi de nasuri pângărite de barbari sau de creştini, cele mai multe copii de pe vremea studenţiei, torsuri şi braţe ciuntite, un fel de sală a ororilor, ceva între Grevin şi M-me Tussot, în marmură şi ghips. Cum să mai faci dragoste, cum să mai simţi ceva când pietrele te invadau, se aflau pe podele, pe sub ferestre, pe sobe, lângă dulapurile sufrageriei, iradiind o răceală de cimitir ori de capelă? La hotel Perugia probabil câ era foarte plăcut acum, îmi spuneam, acolo totul era mătăsos, tandru; perdele şi mobilă grea, învăluită în praf, şi bătrânii care tăceau cuvios în fotoliile de piele roasă imperceptibil şi acei chelneri care se topeau în vagul decor, absenţi numai în aparenţă; gata să te servească la cel mai mic gest, dar respectând distanţa reglementară, tăcerea lor în grup, a celor ce beau ceaiuri sau cafea în porţelanuri englezeşti şi a celor ce serveau în smockinguri, şi ele prăfuite. Şi tot mă întrebam ce dracu caură David Hamilton în vila Carlota atât de muzeală când, după mine, locul cel mai bun pentru ceea ce îşi propusese nu era decât hotelul dezafectat, dar asta aveam s-o aflu mai târziu, deocamdată nu eram deloc dumirit ce se întâmpla. A doua zi, asa cum prevăzuse Jay Jollys, vremea se îndreptase, soarele, cu o mască de carnaval, parcă alungase ceaţa ce se mai târa puţin deasupra lacului, venea prin ferestre un aer călduţ de toamnă patetică, cu miros amărui de frunză intrată în descompunere şi toată lumea parcă înviase. Apăruseră nişte doamne care făceau probe, vedeam totul prin ferestrele deschise, aici nimeni nu se ascundea, era ca într-o tabără de nudişti, nubilele fete se lăsau măsurate şi le priveam sânii abia iviţi, abia conturaţi, nişte femei pe cale să se nască, încă nişte copile pe care numai sfidarea zâmbetelor aruncate în marile oglinzi veneţiene din jur le făceau mature pentru că erau conştiente
de ceea ce ascund încă trupurile lor necoapte la care nimeni nu privea cu vreo curiozitate, pentru că puţinii bărbaţi care se ocupau de lumini ori erau pederaşti, şi nuditatea lor nu le spunea nimic, ori le văzuseră de atâtea ori încât nu îi mai interesau. Se tăiau cu foarfecele bucăţi din mătase transparentă, se înfigeau ace pe mancehine, se auzeau strigătele lui David Hamilton, căruia nu-i plăcea nimic din ceea ce croitoresele lui îi arătau şi înţelegeam că dorea să le îmbrace în costume greceşti, drapate simplu; totul trebuia să ia aerul clasic al Iliadei sau al Odiseei, nimic senzual la suprafaţă. Scenografii înjurau, erau doi italieni care cărau mereu vase cu flori exotice şi le aşezau în toate unghiurile posibile. David alerga de colo-colo, înjurând în cel mai autentic argou londonez. îi muncea ca pe hoţii de cai. De sus, de la etaj, unde mă instalasem, mă prefăceam că privesc apa argintie a lacului Como Ia amiază, dar, de fapt, vedeam totul. Ceea ce bănuiam se întâmpla, cadrul era prea rece, prea funerar pentru ce dorea el să creeze, marmura sau înălţimea pereţilor, a plafoanelor, acele statui nenorocite, academice, îl distanţau de ceea ce dorise şi încă nu înţelegea sau nu înţelegeam eu ce dorea într-adevăr. Muta de colo-colo piesele, căuta unghiurile, privea şi măsura, prin instrumentele lui optice, căldura care se încropea afară şi lumina violentă de la amiază îi schimba mereu ideile, soarele mai mult îl încurca decât îl ajuta; nu-mi permiteam să spun nimic; asemenea artişti au susceptibilităţile lor. Lasă-I dracului să se enerveze, prea era închipuit! Prea striga la ceilalţi, se credea buricul pământului şi lumea-1 obosea; îmi dădeam seama de asta, fetele acelea trebuiau să stea în grup şi să pozeze, sâ nu mişte, să arate o lene orientală câteodată, să se mişte ca somnambulii, era greu de priceput unde avea să ajungă în cele din urmă fotograful. Şi peste toate astea, pe aleile vilei Carlota, se ivea din când în când, trecând maiestuos, Doris Connors, cu capul ei de nevăstuică, sec ca o nucă veche, într-o rochie de pe vremea războiului cu burii, cu o pălărie mare de pai de orez pusă să-i ascundă ruina feţei macerate de prea mulţii
1316
EUGEN BARBU
IANUS
1317
ani pe care-i-petrecuse. Slăbise, zvonurile nu erau false, ţinea un regim aspru, juca tenis, într-o săptămână făcuse o talie de viespe, se farda violent, asta se simţea din cauza luminii soarelui care îndepărtase toate ceţurile de pe lacul Como. Nu lipsea umbreluţa roz, de domnişoară din anii 1890, rochia de gaz şi cordonul care sublinia scurtimea taliei. Umbla singură, ca şi când ar fi vrut să-şi alunge plictisul. Ea era gazda, cea care plătea chiria pentru vilă, finanţatoarea viitorului film, dar era discretă, nu era curioasă, nu întreba pe nimeni nimic, trecea numai cu un câine mic 1-a subsoată, un pudel sau un câine indian din aceia miniaturali, Chihuahua sau cum naiba le mai spune, cu nişte ochi imenşi, negri, melancolici, cu o piele lucioasă, ce străluceau ca bijuteriile, un câine tandtu pe care-1 poţi uita printre perne când adormi lângă el, tăcut, liniştit, fără să latre vreodată, pe care-1 puteai confunda cu un obiect decorativ în cadrul prea festiv al vilei Carlota. Doamna Connors trecea, atâta făcea; din când în când, urca aleile ce duceau în pante uşoare spre vegetaţia de sus a grădinii care cădea în valuri, cu toate azalrele sale violente şi frunzişul luxuriant ce acoperea misterioasa grădină şi nu revenea decât peste câteva ore. Mi se pare că sus exista un leagăn uriaş în care citea o carre franţuzească, asta timp de câteva zile, nu ştiu dacă o văzusem eu însumi sau numai auzisem, dar se arăta la o mare distanţă de timp ca să fie privită de David Hamilton, exact în clipa şi după atâtea ore câte trebuiau, când acesta ieşea pe balconul marelui salon unde-şi instalase locul de filmare ca să fumeze o ţigară, dar el nu o vedea sau se fiîcea că nu o vede şi ea trecea absenră, indiferentă parcă, totuşi pândindu-i privirea, rremurând probabil interior la gândul că el ar putea fi atât de absorbit de munca pe care o făcea încât să nu bage de seamă ca ea mai exista şi încă în felul acesta, făcându-i curtea disetetă ce se face unei femei care se îndrăgostise şi încă atât de intens, cum aveam să aflu mai rârziu. Citisem unele cărţi, ştiam că adesea handicapaţii cad în astfel de romantisme ce aduc cu acelea de la treisprezece ani sau de la
'fWl
şaisprezece, amoruri care nu mai au nimic senzual în ele, pentru că o greaţă de tine însuţi, de propria-ţi decrepitudine ce te opreşte, să mai faci ceva care ar aduce cu un îndemn către apropierea fizică, totul transformându-se înrr-un sentiment disetet cate se mulţumeşte cu priviri strecurate ca la prima dragoste, cu plimbări simple, când numai o atingere de mână te face fericit, fie că ea e întâmplătoate. Era dragostea senilă, plină de primejdii, care putea împinge pe un om la moarte, la sentimentul propriei decăderi, al inutilităţii, când te mulţumeşti cu atât de puţin şi nu capeţi aproape nimic. Toată lumea observase, dar eram cu toţii bine crescuţi şi nu vorbeam sau nu făceam aluzii la ceea ce ştiam. Singurul care era dispus să discute treaba asta împuţită fusese John Gordon Ashe, care, la ceai, dimineaţa, era cât pe aci de câteva ori să ne pună pe toţi într-o situaţie fără ieşire, adică să deschidă o convorbire pe care, de fapt, toţi o doreau, acele bârfeli pe care totuşi buna creştere generală le oprea. Fiarele din noi erau gata s-o sfâşie pe biata femeie, dar Jay îl oprise la vreme. „Ce spuneţi, arătase el spre geamurile sufrageriei de la hotel Perugia, cine trage?" Nu privise nimeni într-acolo, dar toţi ştiam despre ce este vorba, mai puţin David, care era cu totul absorbit de cele ce făcea sau trebuia să facă în ziua aceea. Sosise şi Dorothy Tutin, într-o scurtă călătorie spre Milano, eu o aşteptam pe Cheshire; picase şi pictorul de costume, Brian Sanders, un tip imposibil, astmatic şi plin de ţâfne, care nu vorbea decât despre calitatea inferioară a materialelor pe care le cumpărase nu se ştie cine, croitoreasa şefă a filmului, deşi venea de la cea mai bună casă de mode din Paris sau Roma, dracul să-i ia cu aerele lor definitive, de parcă ar fi lucrat la bomba atomică, nu la un nenorocit de film ce era sortit să iasă prost; cel puţin eu asta pronosticăm după timpul pierdut, după nehotărârea lui David şi tot ceea ce se făcea sub ochii mei. De fapt, cel mai uman lucru în roată această harababură era idila imposibilă a doamnei Connors cu fotograful, idilă pe care acesta din urmă o ignora sau se prefăcea că o ignoră. Jay era o nebună;
1318
EUGEN BARBU
IANUS
1319
îmi şoptise într-o seară: „Ce spui?" „Nu spun nimic", vorbisem şi eu sibilinic. Era permis să discuţi despre dragostea doamnei Connors în intimitate, dar nu cu al treilea de faţă. „Şi câinele acela care parcă vorbeşte, şi el are priviri de îndrăgostit." îmi ardeau obrajii de ruşine ca şi lui Jay, dar nu ne puteam reţine. Natura omului este îngrozitoare, trăim bucurându-ne numai de defectele altora. „în definitiv, şi dumeata ai fi la fel de ridicolă dacă l-ai mai iubi pe David, o ştii bine, doar ai fost îndrăgostită de el." „E adevărat, acceptase ea, dar vine o vârstă când trebuie să mergi la mănăstire. E preferabil decât să te faci de râs." Probabil că o ciudată gelozie o făcea să nu admită o dragoste atât de absurdă. Pe urmă, ce erau relaţiile astea înspăimântătoare, când simţi că îţi vine să mori de singurătate şi de fapt asta doreşti dacă eşti un tip ca mine, toate astea i Ie spusei în treacăt lui Jay ca să nu bănuiască altceva. „Scrii?" mă intero-gase. „Dar de unde? Proiectez case, vile, scări şi pieţe publice." Tăcuse gânditoare. Ceruse ceva de băut, ea care nu bea aproape niciodată. Cele câteva zile când ne văzusem doar întâmplător ne apropiaseră. Ea spera să-1 facă gelos pe David Hamilton, dar nu ştia că un tip ca el, când are treabă, nu mai observă nimic; dar nu numai el era în joc, era şi bruta de John Gordon Ashe, care mereu o căuta între două partide (era un mare jucător de bridge şi aici, în apropiere funcţiona încă, pentru nişte jucători ca el, un cazinou discret unde puteai pierde cât vrei la baccarra sau la alte jocuri) şi mereu se jura că nu e de vină, că are prieteni care-l trag la mesele lor, dar ea dădea din umeri: „Doar suntem logodiţi, părea a-i spune, vezi-ţi de treabă, am cu cine să-mi pierd timpul." Şi „hocheistul" îmi purta pică, până la urmă trebuia sâ mă bat cu el, îmi spuneam, dar mergeam mai departe şi când avea să se întoarcă Cheshire, să te ţii. Nici nu voiam să mă gândesc la ceea ce o să se întâmple, că nici cu ea nu mi-era ruşine. „Nu mi-ai răspuns", o luasem din scurt. „De ce vrei să înţelegi?" „Nu ştiu. Probabil pentru câ aceste lucruri nu mi s-au mai întâmplat." „Asta ar fi o explicaţie." Jay tăcuse, privind
profundul decor ce se topea în amurg. Surâsese trist, cu ochii ei grei, nopturni, cum îmi plăcea să spun cu un arhaism la care ţineam. „Crezi că nu mi-am dat seama că nu ai nici măcar o curiozitate pentru mine? Voi, cei ce veniţi din Est, ne priviţi ca pe nişte morţi, am mai simţit asta în câteva rânduri. Odată, era un rus foarte frumos, un balerin care se silea să-şi dea importanţă, nu era Nureev, nu te teme, dar sincer ar fi vrut să-i acord puţină atenţie, probabil era în căutarea unui angajamenr pe aici pe care l-a şi obţinut în cele din urmă. Mă privea cu nişte ochi muzeali, poţi pricepe ce spun?" „Da, într-un fel." „Eram un exponat al lumii capitaliste pentru el, ei bine, asta nici măcar nu m-a jignit." „Şi crezi că eu te privesc astfel?" „A, nu. E cu totul altceva. Simt că ai avut de-a face cu multe femei. Ştii să le ptiveşti. Privirea e un lucru pe care nu-I au mulţi oameni." „E teoria lui David, l-am auzit spunând-o." „Nu, el nu afirma asta, eu vreau să explic ceva cu totul feminin. Ştii de ce mi-am dat seama că ai avut de-a face cu multe femei?" „Nu." Tăcuse iar. Bea Florio, parcă asta ceruse, băutura dulceag amăruie care înlocuia atunci sintonicul cu care mă obişnuise. „Există o privire a bărbaţilor care ştiu ce înseamnă o femeie, o privire specială, plină de curiozitate, nu de dorinţă, dar o curiozitate adânc senzuală, fără lubricitate. Ea, această privire, are o adâncime specială. Pe chipul dumitale nu se citeşte nimic, pari că te uiţi la mine exact ca la un exponat, cum o făcea celălalt, dar există o diferenţă. Focarul privirii..." „Ce vrei să spui?" „Ar fi prea mult pentru astăzi, mai bine să-ţi vorbesc despre David..." „Cum vrei, dar m-ai făcur curios." „Cred, dar e mai bine să tac..." Se întuneca, hotelul Perugia ieşea fumegos din amurg şi intra în noapte ca un bastiment pierdut în marea nocturnă, cu toate luminile lui roşcate. Acum înţelesei care era farmecul lui, acea obturare a luminii care devenea roşcată, nu era neonul din alte locuri, nu lumina galbenă a vechilor lămpi italiene, era un fel de jar roşcat, obosit, lumina de noapte numai bună pentru bătrânii aceştia, o lumină care nu te jena la ochi, ce ocrotea
1320
EUGEN BARBU
IANUS
1321
privirea şi crea în jur ceva miraculos, o intimitate ce nu exista în alte locuri, o lumină în care uriaşele volume din lemn de nuc ale mobilei deveneau nişte refectorii, altare sau strane ale unor catedrale, şi tot ce exista; tradiţie, vechime, în aceste locuri era evocat secret, intra în decor. „Aşadar, reluase Jay, întinzându-mi un pahar cu votcă de pe tava chelnerului, asta cetusem, farmecul lui David stă în ceea ce face şi spune câteodată. E tăcut ca un cimitir londonez. Dar asta m-a atras la el cel mai mult, nu sare în faţă. Nu deschide decât rar gura, dar atunci spune nişte lucruri ce te îngrozesc penrru că nu le ştiai." „Mă mir, mârâii eu, cel puţin de când am venit aici n-am aflat prea multe de la el." Minţeam şi ea intui acest lucru. „Eşti un om pe care nu-1 va mai vedea poate niciodată. E ca şi când te-ai adresa unui perete, iartă-mă..." „Mă rog, ai voie să spui ce vrei..." Băuse iar, cu o lipsă de apetenţă ce-i semăna foarte bine. „Toate lucrurile le faci aşa?" ,Adică cum? întrebase ea provocatot, ce, adică?" „De pildă, dragoste?" „Nu e prea indiscret?" „Nu, deloc". „E o provocare?" Trebuia să-i dau lovitura de moarte, ei bine, nu reuşisem. Se înfuriase, dar se stăpânise: „Nu sunt o băutoare, pur şi simplu, duc un regim sever. Gimnastică, bară, sintonie, biciclelă de cameră, măsurarea greutăţii în fiecare dimineaţă, masaj, plimbări pe jos, chiar jogging, în parcuri, mă mir că nu m-ai văzut. La cinci dimineaţa alerg pe alei, fără câinele doamnei Connors". „Te cred." „Asta nu înseamnă însă că sunt o femeie lipsită de senzual itale, asta ai vrut să spui, nu?" „Bănuiam, de fapt, vreau altceva de la dumneata." „Ştiu, să ţi—1 descriu pe David." „Nu, nu asta, m-ai înţeles greşit, vreau să pricep ce fel de film va face şi cum, pentru că ceea ce văd mă pune pe gânduri." ,Adică?" ,Adică nu are nici o şansă să facă un film bun." „De ce?" „Pentru că totul e o harababură, pe urmă cred că nici decorul nu e bine ales. Am privit fotografiile lui, era altceva. „Tocmai asta nu înţelegi!" „Ce anume nu înţeleg?" „De ce a venit aici, la început nici eu nu pricepeam." „Poate doreşte să ajungă la altceva, dar dacă vrea să realizeze atmosfera de la Ostia
sau unde dracu aţi făcut pozele acelea, în Creta sau în altă patte, ce caută aici?" Surâsese misterios şi îşi aşternuse palma peste mâna mea: „Să nu mai vorbim despre asta, să te las să descoperi ceea ce nici eu nu ştiam..." „Nu, te rog, spune-mi dacă e adevărat sau numai vă prefaceţi că filmaţi. Vă bănuiesc de mari vicii, dar nu va condamn. Titlul filmului pe care şi 1-a propus David îmi spune totul, dar asta nu e suficient. Sybaris, foarte bine, dar cum să turnezi Sybaris într-o Morgă?" „Hai să tăcem, te rog să mă crezi, o să afli totul, dar ar fi o greşeală din partea mea să nu te las să descoperi singur ceea ce e atât de evident." „Nu e evident deloc." „Nu vrei mai bine să ascultăm liniştea? Ce frumos spuneai adineauri, o tăcere din care a dispărut tot ce era balnear, unde dracu ai citit asta?"
A doua zi sosise Cheshire, cu ziare, geamantane, spiriduşi, zgomot, uitucenii şi curiozitate; era ostenită, dar fericită, avusese succes, îmi arătase presa, grămezi de hârtii de jurnal mirosind a plumb tipografic, şi pe urmă, mereu ridicându-se şi căutând postul de radio Roma şi o emisiune de la Milano pe care nu le mai găsea şi care ar fi trebuit să vorbească despre ea şi eu nu eram atent şi nu voiam să o ajut pentru că era în baie sau rele-fona, mereu ţârâia telefonul; se auzeau voci depărtate; telefona Delphina care plecase după ce mă predase bandei de aici şi mereu cârâiau alre glasuri de la ziare, cronicari; mi se servi şi supa de ceapă: dirijorul acela cu trei nume de care nu mai scăpăm în vecii vecilor era şi el la Roma, fusese mai bine-zis; făcuse ce făcuse, luase un avion de la Paris şi asistase la concertul ei şi se sfătuiseră, el rămânea managerul ei pe viaţă, o scotea la plimbări lungi şi, ce o fac eu pe nebunul, ciorbele nu se mai reîncălzeau, erau prieteni şi el o pilota în lumea asta gangste-rească, a impresarilor şi a celor care cereau sume imense pentru fiecare elogiu şi cu trebuia să înţeleg totul, iar apoi, deodată, devenea suspicioasă: „Şi ce-i cu mutra asta de cotoi bătrân, că
1322
EUGEN BARBU
IANUS
1323
am auzit ce-ai făcut pe aici. Tot timpul ai stat cu Jay Jollys căreia nu-i mai ajung bărbaţii, şi să nu mă sileşti pe mine, cât sunt eu de bine crescută, să-i fac o scenă să mă pomenească! Ce dracu a găsit-o şi pe Delphina să te planteze aici între les-bienele astea, că le-am văzut, toate nişte curvuliţe care abia aşteaptă să sară în patul tău dacă nu au şi făcut-o deja..." „Ai terminat?" o întrebam; dar ea mai avea încă multe de spus şi tot mă prefăceam că-i caut emisiunea muzicală în care tot nu se pomenea de ea încă şi aranjamentele o exasperau şi îi acuza pe italieni că nu au cuvânt şi iar se repezea pe ziare şi-mi arăta titlurile cu litere de o şchioapă. Le citisem eu? sau uitasem alfabetul, ori nu ştiam limba italiană, deşi mă lăudam că făcusem latina în liceu, şi câte şi mai câte! Trebuia să plece la Milano, şi eu nu arătam nici o încântare că în loc să-şi facă serviciul de presă obligatotiu venise aici ca să mă vadă? Ce fel de tip eram, insensibil, că aşa e când a trecut vremea şi te-ai obişnuit cu cineva, şi pe urmă iar devenea drăguţă şi mă implora să-i spun eu unde uitase ea fardul acela de la Paris sau unde aşezase rochia de la Delphina pe care trebuia tocmai în seara aceea s-o îmbrace şi nu ştia dacă o pusese pe vreun umeraş sau se afla în cine ştie ce geamantan pe care trebuia să-1 deschidă, că erau mai mult de zece şi eu nu băgasem nimic de seamă? Se ducea mereu la oglindă, aprindea toate luminile şi-mi spunea: „Dacă aş fi deşteaptă te-aş lua cu mine, dar îmi porţi ghinion, totdeauna mă inhib când eşti în sală, mai bine stai cu damele tale că eşti afemeiat, şi se enerva, şi greşea nuanţa de ruj care-i trebuia şi se lupta cu tentaţia de a mă smulge de aici. Pe utmă, nu-i plăceau pantofii, mereu se văita că o sttâng sau că nu se potriveau cu rochia pe care o îmbrăca, unde mai pui bolile de care suferea: junghiul intercostal (pe podiumul sălii de concerte trăgea), măseaua de minte pe care, de la Bucureşti, trebuia s-o scoată, dar câte şi mai câte, insomnia pentru că se gândea că cei de la Milano erau mai scorţoşi; parcă nu fluieraseră pe un pianist acum o lună, era prevenită şi dacă nu se va înţelege cu dirijorul,
i§    cu neamţul ei rigid care e corect, dar numai atât; nu are geniul j§;   prietenului ei cu trei nume, dirijorul acela, care era oaia neagră ||    a întregii mele vieţi; în sfârşit, după trei zile, ca uraganul Flora, ||    plecă aşa cum venise, într-o volbură de geamanrane cărate pe |    scări, în strigăte şi înjurături româneşti micilor boys care cărau i    poverile şi cereau fără ruşine bacşişuri, urmată de cameristele »■     de la hotel Perugia, pentru că ne mutasem acolo, nu mai răb-dasem nopţile reci de la vila Carlota şi fără explicaţii ne instalasem în bunul, vechiul, dulcele aşezământ care atât îmi plăcea şi mă simţeam ca la mine acasă şi Jay spunea că doamna Connors l     n-o să-mi ierte niciodată evadarea, „asta care o jignea, pentru f     că eram de fapt invitaţii ei şi ce însemna plecarea asta? Mă rog, numai greutăţi, dar puţin îmi păsa mie de ele acum...
Şi se făcuse linişte, iar liniştea aceea balneară pe care, din două în două zile, o mai turbura telefonul de la Milano: „Alo, Big, fii cuminte; eşti singur în carieră, nu ai vreo nymphetă la picioarele tale, că o ciufulesc, să-ţi spun ce-am făcut ieri, cum merg repetiţiile..." şi dă-i cu amănuntele, nu se înţelegea cu vioriştii care se vârau prea tare peste ea şi atunci trântise capacul pianului şi strigase la neamţ, spunându-i că ar putea să-i stăpânească mai ca lumea şi că lentoul acela pe care-1 ştiam eu foarte bine ieşise leşinat. O deranjau nenorociţii ăia, mascalţonii care vroiau să se ilustreze ei, şi nu învăţaseră că erau numai acompaniatori, şi, pe urmă, iar interogaţii: „Ce-ai mâncat, că ai fălci, las că am văzut eu, cum lipsesc îţi faci de cap", şi mă juram că nu mă atinsesem de pâine şi că numai un fel de mâncare mi se servea la prânz. „Şi Jay, întreba, tot îţi mai face curte?" „Ba bine că nu! Ce vrei să facem? Ne distrăm şi noi cum putem pe aici!" De fapt, Jay era ocupată aproape toată ziua. David o punea să stea între fetele alea şi măsura distanţele şi privea prin obturatoarele lui de lumină reflectoarele şi le muta: „Mai la dreapta, mai sus, mai la stânga şi broscării nu pricepeau ce vrea ăsta atât. Fetele şuşoteau, se leneviseră, erau de fapt plictisite, stăteau ore întregi în rochiile lor transparente şi tremurau de
1324
EUGEN BARBU
IANUS
1325
frig; David nu le permitea să-şi pună pulovere şi Dorothy Tutin bârfea la mesele de prânz: „O să le bage în spital nebunul tău, îi spuneam lui Jay, la 18 ani or să-şi scoată ovarele, film le trebuie? Pe vremea mea era altfel..." Râdea în hohote şi mânca bine, ei nu-i mai păsa de cântar, de gimnastică, nu făcuse niciodată aşa ceva. Când ieşea pe scenă lua aplauze numai când se învârtea odată în faţa fosei, o, ce public! Ce, ca fâţâiţii ăştia din zilele noastre, cărora trebuia să le faci curte, să-i încălzeşti până totul se sleia, mersi, ăsta nu mai e public, să-1 fi văzut noi pe lord Harington care dimineaţa vorbea în Parlament despre bugetul Indiei şi seara se aşeza în loja lui şi aplauda până-i amorţeau palmele şi cum ştia el să trimită flori, nişte coşuri uriaşe cu orhidee, ude încă, parcă culese pe rouă, noaptea şi se oprea aici, sugerând că dincolo de discursurile Iui din Parlament ştia să vorbească şi femeilor, şi încă cum... „Era un tip."
Nu mă plictiseam, cum ar fi bănuit Cheshire, David Hamilton le aşeza mereu în alte locuri pe fetiţele acelea căutând ceva; ele erau exasperate, începuseră să se certe, eta gata-gata să asistăm la o bătaie între Esther şi boticelliana Margareth, cea care născuse iarna ttecută şi avea nişte ptiviri ca ale Iui Landru. Ea era lesbiana şefă, cred că le stricase pe toate fetiţele din jur, erau ca nişte mieluşele, o ascultau, nu-i ieşeau din cuvânt, dar ieşirile necontrolate, strigătele acelea isterice pe care le scoteau nu erau numai rezultatul enervării continue, erau şi altceva, etau gelozii reprimate, cred că şi-ar fi turnat ottavă în mâncare una alteia dacă s-ar fi putut; le simţeam cum se pândesc, păreau nişte pisici în călduri şi mă întrebam ce naiba le face atât de senzuale, pentru că în jur totul era rece, deşi afară era o toamnă dulce, prelungă, languroasă; poate reflectoarele cu căldura lot insuportabilă când se aprindeau, poate trecerea de la cald la rece când se mutau aparatele de filmat şi se aştepta, poate schimbările bruşte de temperaturi erau de vină sau, pur şi simplu, sentimentul că se munceşte inutil pentru că nu se trăsese nici un metru de film, încă se schimbau rochiile, croiala lor nu-i
plăcea lui David Hamilton şi trimisese la plimbare câteva maistre până acum şi veniseră altele, dar nici ele nu reuşeau să facă ceea ce le cerea el. Singura persoană în toate minţile din acest trib nebun era numai doamna Connors. O puteam vedea, invariabil la orele 11, trecând prin faţa lui David care fuma pe balconul însorit fără s-o vadă, cu căţelul acela minuscul, cu ochi bazedovici, uimiţi şi umezi, speriat, dar şi îndrăgostit de stăpâna lui care-l purta la subsuoară, sub umbrela roz, ca şi când ar fi vrut să le arate un trofeu. Mergea dreaptă, suplă, arătându-şi mijlocul strâns într-o centură din piele, părea un personaj din tablourile lui Corot sau Degas, în explozia de soare a acelei toamne de la Como. Nu-1 privea pe David; el, nici atât; nu se salutau, dar toţi înţelegeau ce se întâmplă şi surâdeau mascân-du-şi zâmbetul, pe urmă totul se amesteca, începeau comenzile; iar filtre, iar lumina, iar o perdea de altă culoare, iar mutarea plantelot care nu dădeau reverberaţia verzuie pe care şi-o dorea şi eu nu mai înţelegeam nimic. De ce schimbase locul de filmare; de ce voia să obţină efectele pe care marea le creează singură, reflectând cerul într-un loc rece, lipsit de langoarea pe care o degajă sarea de sub apă şi topitea acelui aer înăbuşitor, atât de fierbinte de pe o plajă?
Pe urmă, mai observai că ceva se schimba imperceptibil cu cât zilele treceau. Jay îi amintea fotografului că zilele ei erau numărate şi că nu va întârzia nici un ceas şi tensiunea generală sporea. David Hamilton părea impasibil, căuta ceva şi nu mai găsea odată. Nu mai era vorba de aranjarea decorului, de rochii, de unghiuri de filmare, scenariul era scris în mintea lui, altceva îi lipsea şi într-o dimineaţă, strecurându-mă în locul acela, în salonul uriaş care era mascat de un decor artificial alcătuit din perdele şi din plante de seră, simţii mirosul de LSD, uşor amărui, şi înţelesei. îşi droga actorii. Până şi ochii lui Jay aveau ceva impudic, tânjitor, o sexualitate pe care altădată nu o observasem; fetiţele acelea păreau somnoroase, făceau gesturi lascive fără să-şi dea seama de oroarea în care intrau. Erau leneşe, se
1326
EUGEN BARBU
1ANUS
1327
mângâiau unele pe altele, dansau în grupuri, asta nu avea nici o legătură cu filmul, nu erau nici măcar repetiţii, păreau lăsate în voie, ca să intre într-o stare specială. Fumau ţigări subţiri pe ascuns, ferindu-se unele de altele, deşi tocmai asta cred eu că urmărea fotograful. In jur, un miros de fosfor, de santal, atunci băgai de seamă că în vasele de aramă de la colţurile salonului începuseră să fie arse plante necunoscute, un fel de beţigaşe care erau aduse din Cambodgia sau chiar din China, împrumutând decorului nenatural ceva planturos, ameţitor, un aer dulceag care mă enerva. Era limpede că pierdusem mult mutându-mă la hotelul Pemgia. Noaptea, în vila Carlota se petreceau lucruri pe care ar fi trebuit sâ le aflu. „Ce se întâmplă aici?", o întrebai pe Jay, într-o zi, pe când beam un ceai de pe la 1900: Homiman s, cum scria pe pachetele verzui care arătau ca tutunul. „Nimic, ce să se întâmple?", se mirase ea cu ipocrizie. Dar ţi-ai propus să descoperi, nu eşti perspicace?" „Cred că înţeleg ceva." „Ce anume?" „Droguri..." „Da, şi mai departe?" „Mai departe, nu ştiu, dar bănuiesc: toate fetiţele astea au un aer căpiat, nu e numai drogul." „Dar ce mai este?" „Nu ştiu. Nu vrei să-mi spui?"„Nu..." Era aproape înfuriată pe mine. Adică ce o scotocesc eu în creier ca la poliţie, dacă nu-mi convenea, ce căutam eu aici? Şi cine eram, la urma urmelor? în după-amiaza aceleiaşi zile, începui să inspectez vila Carlota. în toate odăile domnea o vraişte fără sfârşit; dessous-uri aruncate pe fotolii, dulapuri deschise, ciorapi neîmperechiaţi, mici funde şi pantofi de dans din mătase roşii, în poante; oglinzi, foarte multe oglinzi, pe care le ştiam aduse de undeva şi paturi răvăşite, nestrânse niciodată, turburătoare în dezordinea lor. Fetele nu dormeau, era limpede, aveau cearcăne, arătau îmbătrânite. Nici Jay nu mai părea atât de sigură pe ea, avea un aer îngrozitor. Se certase de câteva ori cu John Cordon Ashe; acela fugise cu maşina făcând un accident, îl aduseseră cu o altă limuzină, rănit, avea obrazul albastru, se izbise de un parapet undeva pe serpentinele care urcau spre Como, nimeni nu întreba, nimeni nu observa că fusese ră-
nit; probabil, parbrizul sau o izbitură la o oprire bruscă. Şchiopăta puţin. Dacă aş fi locuit aici poate că aş fi auzit certurile lui Jay, dar aşa nu puteam să întreb pe nimeni, fetiţele deveniseră şi ele mai nervoase, aveau acum aerul unor femei cu adevărat, puse pe ceartă; două dintre ele fuseseră prinse tăind cu foarfecele rochiile celorlalte şi David Hamilton era cât pe aci să le trimită acasă, dacă n-ar fi fost imperativul timpului care trecea, o făcea cu siguranţă, aşa că se mulţumise să le dea câteva palme zdravene cate le umflaseră obrajii şi le făcuse să plângă şi să ameninţe că-1 vor da în judecată; ştiau totul despre asigurări, contracte, despăgubiri, vorbeau de avocaţi, despre presa căreia voiau să i se adreseze; totul luase un aer dramatic, în vila Carlota...
„Asta şi urmăresc", îmi spusese direct David Hamilton. N-ai înţeles? Nu înţelesesem. Beam amândoi pe terasa circulară a holelului Perugia. Pe lac se avântaseră câteva bărci cu motor care spărgeau liniştea la care ţineam atât de mult. Apăruse şi o yolă care arăta ca o pasăre căzută de undeva, de pe munţi, în mijlocul suprafeţei de apă vânătă. „Mâine încep să filmez"; fuma, bea, deschis deodată la mărturisiri, el care tăcuse până atunci, devenind impenetrabil pentru mine. „Tot nu înţelegi?" „Mărturisesc că nu." „Jay nu ţi-a spus nimic? Ea mă cunoaşte mai bine." ,Nu". Pe aleile parcului trecea doamna Connors, cu mersul ei de domnişoară de pe vremea lordului Cecil, cu pudelul la subsuoară sub umbrela roz. David Hamilton nu o vedea sau se prefăcea că nu o vede. „Le-am adus exact în starea de care am nevoie. Ele au acum un sentiment de vinovăţie." Tăceam. „Nu e limpede?" „Nu prea." „Mergi la reatru?" „Cum să nu." ,Atunci?" „Atunci nu ştiu unde vrei să ajungi!?" „Ei bine, acest sentiment de vinovăţie trebuie să treacă pe peliculă, să se simtă numai, să nu fie jucat. Moartea actorului este trăirea unui sentiment. Dacă nu le-aş fi ţinut în tensiunea de aici, dacă nu le-aş fi drogat ca sâ le împing în viciul pe care nu-1 vor mărturisi niciodată, toată pelicula ar fi fost ratată. Ele se culcă una cu alta, vorbesc de fetiţele astea, noaptea, crezând câ eu şi ceilalţi nu
1328
EUGEN BARBU
IANUS
1329
ştim nimic şi că în faţa aparatelor vor juca numai viciul. E o diferenţă. Nu mai au jena pe care ar fi avut-o dacă le împingeam spte lucrul ăsta. Totul s-ar strica în faţa atâtor oameni şi într-atâta lumină. Ar fi imposibil să filmez viciul fără ca să ţi-1 implantez mai întâi. S-au detaşat, nu le mai e ruşine, dar sentimentul vinovăţiei există, eu asta vreau să filmez. Totul e o convenţie. Lumea care merge la teatru sau la cinema ştie că aceste scene au fost filmate, nu trăite. Subconştientul funcţionează de ambele părţi. Spectatorul nu le crede, cei ce sunt implicaţi ştiu că nu vor fi crezuţi şi asta am vrut să distrug. Suntem chit, dar fotografia, filmul, va trăda ceea ce ele ascund şi ceea ce spectatorul din fotoliile cinematografului doreşte să afle. E vorba de o intimitate pe care nu o lăsăm să scape nici celor cu care facem dragoste, dar-mi-te unei echipe de filmare şi unor milioane de indiscreţi care dau bani ca să afle ceva interzis. Surâdea fericit, poate era şi alcoolul de vină, dar totul se limpezea ca sub o lumină pe cate o aşezi brusc în întuneric pe un obiect nevăzut. „Toate sunt nimfomane, ştiu de ce au venit aici şi ce le cer, dar la modul primitiv, ele voiau să imite pe cutare vedetă de cinema pe care o văzuseră în alte filme, dar nu de asta aveam eu nevoie. Trebuie să le nimicesc întâi dorinţa de a semăna cu cineva. Dacă erau proaspete, ar fi fost stângace, imbecile, nici măcar nu ştiau ce se întâmplă cu ele; împingându-le într-o viaţă subversivă, secretă, creându-le sentimentul de vină, le-am transformat în ceea ce doream eu, în nişte monştri care se ascund, dar care doresc să facă ceea ce ar fi trebuit numai să joace! Nu le-a mai rămas decât dorinţa de a stârni dorinţa la ceilalţi, dar asta dispare la lumina reflectoarelor când sub atâtea priviri şi în urletele mele cum să stea golaşe una în braţele celeilalte, cum să se sărute fără poftă, dar tandru, în subconştientul lor vor dori să joace acest amor interzis, dat îl vor trăi fără să ştie, penttu că deja sunt complice şi vor repeta păcatul pe care l-au şi săvârşit fără martori. Am făcut totul ca să le obişnuiesc cu mirosurile de plante exotice, le-am pus oglinzi, le-am
ordonat să nu închidă noaptea uşile şi ele le-au închis, dar asta nu le-a împiedicat să ajungă la prietenele lor sub diferite pretexte; le-am pândit, ştiu cine cu cine s-a culcat, în felul lor fjft,1   naiv, să nu te tevolţi, sunt toate predispuse la viciu, eu nu am făcut decât să le descătuşez; poate că asta va fi vina mea, dar ele tot aveau să descopete viciul, dacă nu eram eu venea altcineva, pe mine nu mă interesează ce o să li se întâmple de aici încolo; mă interesează să fac filmul ăsta cum l-am dorit, pentru asta sunt gata să plătesc oricât..." Era totuşi ceva care-mi scăpa, îl întrebai: „Spune-mi, totuşi, David, de ce ai schimbat cadrul? Le-ai fotografiat întâi la mare, ţi-am văzut expoziţia şi am ghicit unde vei ajunge, dar nu înţeleg de ce re-ai lipsit de senzualitatea mării să spunem? Acolo aveai totul: mirosul apei, sărurile, plantele descompuse, nisipul spulbetat de vânt, cerul care are altă culoate la mare decât aici; cum de ţi-ai permis să renunţi la toate astea?" David Hamilton sorbise încet din sonda lui cu whisky. „Cred că trebuie să-ţi mai adaug ceva: tocmai de răceala asta aveam nevoie. Mi se pare ca i-ai spus odată lui Jay că vila Carlota e o Morgă; perfect adevărat, de asta aveam nevoie, de răceala programatică a cadrului. Aceste fetiţe trebuie să fie stingherite de tot, maşinişti, de lumini, să le fie frig; nimic senzual în jur, chiar şi plantele - n-ai băgat de seamă? - seamănă cu cele artificiale, pe film vor avea mai multă torpoare în ele decât în realitate; de asta voi avea eu grijă cu filtrele mele. Ele trebuie să fie conştiente în timp ce sunt filmate că cot ce li se întâmplă va fi văzut şi atunci vor juca în fiinţa lor numai ce au secret; înţelegi, va fi ca un reflex, atât! Asta dotesc să surprind pe peliculă..."
Tăcusem o vreme. Doamna Doris Connors se întorcea din plimbarea ei, ţinând căţelul acela mic, cu ochi umezi, devoratori, ca pe un pachet pe care ştia să-1 poarte, adică fără să aibă un aer stânjenit. în asta intra toată educaţia ei de aproape un secol: să ştii să porţi ceva cu aertd că nu te stinghereşte. David Hamilton se întoarse spre mine şi-mi făcu o mărturisire stu-
1330
EUGEN BARBU
IANUS
1331
pefiantă: „Pentru asta era nevoie chiar de dragostea întârziată a femeii pe care o vezi. Ea mă curtează de mulţi ani, fără să spună nimic, fără să-mi arunce o privire. Aveam nevoie dc adoraţia ei şi trebuia să transmit acest sentiment prin fotografie şi am încurajat în felul meu subversiv dragostea lui Doris pentru mine, fără să-i spun nimic, ignorând-o, dar lăsând-o să înţeleagă că ştiu totul." „Şi Jay, la ea te-ai gândit? V-aţi iubit, ba am impresia că încă te iubeşte, de ce o arunci într-o astfel de conspiraţie. îmi vine să cred că o urăşti mai degrabă..."
David Hamilton îmi ceruse voie să nu-mi răspundă la această întrebare. „Bine, acceptai, dar unde dracu ai învăţat toate astea?" El era fericit că nu-1 silesc să meargă mai departe cu mătturisirile care puteau să devină indiscreţii. „Undeva, în Asia, nu ştiu, poate în Cambodgia aceea care mă obsedează. Nicăieri nu există atâta senzualitate. Ai fost pe acolo?" „încă nu, sper să ajung..." „Dar în China?" „Da." „E bine atunci, ai să mă înţelegi. Ai văzut cum beau ei ceaiul? E o conversaţie mută, totul depinde de oră, de culoarea băuturii, alte lucruri se spun de dimineaţă; altele seara, sau la ora cinci după masă. în general, asiaticii au un fel de a scrie şi vorbi ideogramatic, nu sunt noutăţi pentru dumneata. Totul e misterios, în surâsul lor, în gesturi, în frânturile de propoziţiuni care sunt nişte şarade, nişte aluzii. Femeile lor ştiu să flirteze numai din priviri. Aşezarea ceştii de porţelan pe o masă e un gest de tandreţe, o promisiune; la noi totul trebuie spus, acolo nu se vorbeşte. Această muţenie trebuie desluşită şi, te rog să mă crezi, ele, acele femei, nu sunt cu nimic mai prost pregătite pentru dragoste ca ale noastre, europenele, atât de zgomotoase şi de impudice. De acolo am învăţat sensul unei pagode, al chioşcului de ceai, sensul florilor care se aştern pe o masă, şi ele pline de aluzii. Gongurile pagodelor pot să-ţi reamintească o poveste din alt ev. Sunt regresiuni în timp. Noi, europenii, suntem grăbiţi, brutali, nefericiţi la urma urmelor. M-ai întrebat când te-am cunoscut dacă-1 citisem pe Proust. Bineînţeles că-1 citisem, dar
] 4
m-am prefăcut că nu; întrebarea era prea elementară, te-am pedepsit. Acestor fete le-am pus la patefon, pe vremea când pregăteam expoziţia de fotografii, Debussy. La început nu înţelegeau nimic. Unele adormeau în timp ce eu studiam lumina cu filtrele mele; pe urmă măsurile din După-amiaza unui faun care au ceva senzual, la fel de periculos ca aromele ce se degajă din beţişoarele de santal pe care le ard de câteva zile în locul de filmare, le-a plăcut; ele se înrudesc cu culorile perdelelor pe care le folosesc drept fundal, cu orhideele. Toate detaliile lucrează secret asupra lor. Peste câţiva ani nu vor mai simţi nimic, vor fi pur şi simplu nişte femei numai, de aceea fac filme numai cu fete tinere. Recunosc că tot ce li se întâmplă poate să le ducă pe unele la viciu, dar prefer să Ie viciez la modul superior, nu să le las pe mâna cine ştie cărui play-boy, ca nătângul ăla de John Gordon Ashe, care nu e decât o maşină de muşchi. Şi, pentru că tot m-ai întrebat, acum pot să-ţi răspund: Pe Jay o pedepsesc în felul meu. Ea va pleca de aici bolnavă, peste o lună, pariem, se va întoarce la mine şi îmi va ierta toate ingratitudinile. Are nevoie de acest rafinament, de ceea ce numai eu pot s-o fac să simtă. John i se va părea un bărbat vulgar, oarecare, în ce-o priveşre, asta e tot ce-am urmărit..."
Peste un an, exact, aveam să văd filmul. Mă aflam cu Cheshire în California, la Los Angeles. Concertele ei luaseră sfârşit, eram într-o scurtă vacanţă. Locuiam la Hotel Beverley Wilshire, ca invitaţi ai prietenului nostru Fred. Un afiş mic, roşu ne anunţa premiera filmului Sybaris de David Hamilton, la un cinematograf din Bel Air, într-o sală climatizată, pompoasă, unul din acele locuri unde se întâlnea lumea bună pentru a trânti sau a lansa pe cineva. Ziarele erau pline de avancronici; citisem în fugă câteva, erau mişcătoare, nu-1 vedeam bine pe David, dar poate tocmai răutatea cronicarilor acelora, acri şi nedrepţi, avea să lanseze filmul. In asta speram. Seara, la ElPadrino,
1332
EUGEN BARBU
IANUS
1333
localul intim în care cânta la pian un negru în frac roşu, tremuram la gândul că îl voi întâlni pe David şi, într-adevăr, el sosi puţin peste miezul nopţii. Era uşor grizat; pe figura de bolnav de friguri nu se putea citi nimic; numai o gheaţă albă, ceva care-i stingea furia reprimată. Surâdea sfidând pe cei de la mesele din jur, care zumzăiau de cum intrase. Filmul afusese o cădere, aşa cum bănuisem. Sala se golise pe jumătate încă după primele trei acte. Lumea vorbea tare, protestând, şi fotoliile pluşate tot reuşeau să scoată câte un zgomot, trântite cu futie de doamnele arheologice, încărcate cu bijuterii scoase din seifuri, special pentru o asemenea împrejurare. Ceilalţi sâsâiau, protestând că sunt tulburaţi, dar de fapt sporind atmosfera de protest surd; era limpede că nimeni şi nimic nu mai putea salva filmul. Când se aprinseseră luminile câţiva aplaudaseră cu un entuziasm atât de facil încât tăcuseră imediat, jenaţi. Eram foarte puţini în uriaşa sală care nici la începutul filmului nu se umpluse decât pe jumătate; cealaltă jumătate a invitaţilor fiind absorbită de alte ceremonii ce aveau loc în alte locuri, la patty-uri, reuniuni la Santa Monica sau la Miami Beach, în vilele din Bel Air, pe aici, prin împrejurimi, unde puteai să întâlneşti cel puţin câteva vedete de film, mai recente sau în retragere. Sigur că nu mai erau petrecerile de altădată, cu douăzeci de ani în urmă, când se turna şampanie în bazine şi careva, Zsa-Zsa Gabor sau Marylin Monroe, se despuiau şi se aruncau în cupele din beton ca să fie văzute goale, cu trupurile lor dumnezeieşti care îi cutremurau până şi pe bătrânii financiari ai Hollywoodului, dopaţi, mânaţi de boli secrete, luând mereu pilule şi afişând o veselie ostentativă, cu obrajii lor roz, neverosimili, cu părul coliliu şi fracurile impecabile, croire la Paris, vorbind tare şi surâzând ca în tinereţe; cu cinismul lor care voia să arate că în asta consta reuşita, în călcarea peste cadavre, şi aşa mai departe. Deci ne retrăsesem discret, strecurându-ne repede pe uşile batante, speriaţi la gândul că David Hamilton putea să ne iasă în cale şi că ar fi trebuit să-i spunem ceva ce
nu se putea spune, dar el nu apăruse nici pe scenă, cum se obişnuia la astfel de premiere, cum nu apăruseră nici nymphetele care stătuseră într-o lojă, adunate ca întt-un cuib de rândunică, cu aerul lor cuvios de eleve exemplare, după ce pe ecran făcuseră ceea ce făcuseră; deşi, la drept vorbind, filmul nu pentru că era scandalos căzuse, ci pentru cu totul alte motive. Şi-atunci, dându-şi ele seama că totul se ratase şi că nu mai avea nici un rost să mai aştepte, se retrăseseră strategic, urmate de onorabilele doamne care erau mamele lor, împopoţonate şi ele în blănuri, cu bijuterii demodate şi palide faţă de risipa celor din fotoliile capitonate. Acum, David Hamilton intrase. Era îmbrăcat în smoking, se clătina imperceptibil; era limpede pentru mine că mai trecuse prin câteva localuri înainte de a poposi aici, la El Padrino, unde cânta negrul în frac roşu, ceva frenetic, sacadat. Se strecurase printre mese, ne zărise de la uşă şi voia să arate că pe ceilalţi nu-i vedea; noi eram nişte amici de departe, nişte străini, la urma urmelor, cu ceilalţi avea să se vadă de aici înainte în fiecare zi şi pe chipul lor avea să citească satisfacţia că el nu reuşise. Prea-i mergeau toate bine: prea câştiga mult, prea scriau toate ziarele despre el şi apărea în scurtele jurnale de actualităţi mai mult decât Moshe Dayan sau Idi Amin. „Asta se plăteşte. Tăticu'?" ar fi zis Mihai Pooopescu. Şi îi plăteau într-adevăr. Se prefăceau că se uită bine la steak-urile din farfurii, ca şi când atunci at fi mâncat pentru prima oară aşa ceva, sau se înghesuiau lângă obrazul femeilor tinere cu care şedeau la mese, spunându-le lucruri confidenţiale; şi el simţea ostilitatea încărcată de bucurie a celor din jur şi noi eram colacul lui de salvare. Cheshire, care ştia să se poarte în orice împrejurare, făcu ceea ce trebuia făcut, sări de la masă şi-1 îmbrăţişa ostentativ, sărutându-1 pe amândoi obrajii, ca şi cum asta ar fi însemnat o felicitare pe care el o merita şi ceilalţi erau nişte imbecili şi nu-şi dăduseră seama la ce asistasetă, David Hamilton eta livid, avea în ochi o febră neagră, ştiam că va trebui să-I duc acasă, la hotel, mi se pare că locuia la Hilton,
1334
EUGEN BARBU
IANUS
1335
în alt cartier, dar Cheshire nu se îmbăta niciodată, aşa că avea cine să ne care dacă ne făceam praf. Se aşezase, aruncând în jur o privire rotitoare ca şi când ar fi vrut să-i ţină minte pe cei din jur, conspiraţia asta tăcută, bucuroasă, ce părea ocupată cu totul de alte lucruri. Pe urmă, după primul whisky, Cheshire întrebă dintr-odată: „Dar unde-i Jay? De ce n-a venit cu tine?" David tăcuse o singură secundă lungă cât un anotimp şi răspunsese sec: „Nu putea să vină, e internată într-un sanatoriu. Se pare că are cancer" şi îşi aruncase ochii în meniul cu litere aurite, ca şi când ar fi vrur să comande ceva să mânânce, deşi era limpede pentru mine că el nu se va atinge de nimic în seara asta. Trebuia să spunem ceva, o tâmpenie, să spargem vesela, în sfârşit, trebuia creat un incident, ceva; eu aş fi fost gata să pălmuiesc un chelner numai pentru a trece de această secundă blestemată, dar chelnerii de la Beverly Wilshire erau prea bine instruiţi pentru a-mi oferi un asrfel de pretext. Noroc cu Cheshire, care ştia să iasă din astfel de situaţii, cu precizie, ca un mercenar încolţit într-o junglă. „Aţi auzit, prinţul Charles a sosit azi la prânz, locuieşte în aripa nouă a hotelului. L-am văzut acum trei ore, pe când mă plimbam prin curte. A fost întâmpinat de un grup de mexicani, golondrinos, parcă aşa le spune, care i-au cântat călare pe cai din ghitare." Minţea. Dormise toată amiaza pentru că voia să arate nemaipomenit seara, la premiera filmului lui David, dar eu îl încredinţai pe fotograf că aşa era, susţinând că-1 văzusem şi eu. „Are o mutră de papă-lapte, spusesem, şi pe urmă vrui să glumesc, jignindu-1 fără să vreau pe David: Familia voasrră regală produce numai tipi antipatici. Pe botoasa Margareth şi pe băiatul ăsta care are urechi clăpăuge şi seamănă cu fostul nostru rege. Nu ştiu de ce, dar monarhii s-au devalorizat singuri; ar trebui făcut ceva, să-i încrucişaţi cu rase mai tinere, au un aer vetust cu toţii." David Hamilton înţelegea ce voiam eu să fac şi surâsese trist, nu băgase în seamă ce-i spusesem, beam cu sete whisky fără a avea aerul că-1 supărasem. Lumea începuse să se retragă, voiau să evite a-i spune ceva lui
David. Câţiva salutară la plecare, mimând surpriza şi scuzân-du-se mut că e târziu şi, las' c-or să mai vorbească ei altădată! Fotograful le tăspundea cu o scuturare din umeri: „Nu face • r|§   nimic, înţeleg." Chelnerii puneau alte feţe de masă pentru a %    doua zi şi flori proaspete ce subliniau şi mai tare singurătatea acelui salon în care viu era numai pianistul negru care tapa *     frumos clapele, cu discreţie, creând o atmosferă ce-mi plăcuse încă din prima seară când mâncasem aici pentru prima oară. „Voi pricepeţi ceva?", întrebase deodată David Hamilton. Ne făcuserăm că nu înţelegem. „Despre ce e vorba?" întrebase Cheshire. „Despre prietenii noştri comuni. Dacă ai un insucces, te ocolesc de parcă eşti ciumat, dar un insucces e numai un ...     insucces; lor li se pare că e o molimă care se ia..." Râsese stingherit, voind să schimbe vorba, dar Cheshire, care gafa cu seninătate, puse sare pe rană, începând să povestească în stilul său inimitabil, deşi îi aplicai câteva lovituti de picior pe sub masă: „Asta nu-i nimic, zisese, surâzând, ca şi când i-ar fi dat o veste plăcută, de pildă că a câştigat un milion de lire sterline. Să vezi ce-am păţit eu acum câţiva ani, la Neapole: m-au fluierat, pur şi simplu şi a trebuit să cânt mai departe. Mi se pare că era f      Chopin şi ăştia nu înghit pe nimeni, le trebuie barcarole sau tenori de operă; de pian să nu audă. Dirijorul era cât pe-aci s-o ia la fugă, abia l-am ţinut în fosă, fixându-1 cu o privire hipnotică. Dacă ar fi plecat ne-ar fi huiduit, aşa, văzând că rezistăm la toate injoncţiunile lor, ne-au socotit curajoşi şi la urmă ne-au ovaţionat. Nu trebuie să te iei după reacţia snobilor, care vor numai filme fantastice, cu războiul atomic de genul Star War şi chestia aia cu aleea damnaţilor, sau cum-naiba îi mai zice, cu gângănii, cu tâmpenii de-ale lor... " O dresese şi o luai din zbor. „E vorba de un film special, David, tu ştii mai bine ca noi ce ai vrut să spui; nu ai ales bine locul lansării; ăsta era un film pentru Paris. Şi ăia sunt snobi, dar au un altfel de snobism. Ce înţeleg negustorii ăştia din imaginea ta? Asta e: trebuia să faci premiera asta în alt loc. Şi chiar ar trebui să-i pedepseşti,
1336
EUGEN BARBU
IANUS
1337
lansând filmul la Cannes, asta e o operă de festival, crede-mă..." Nu mă asculta, era limpede; o tristeţe uriaşă îl amuţise. Acum totul se cauterizase, şocul trecuse. Sala goală, lumea care fugea de la ElPadrino pentru a nu fi silită să spună ceva despre film, avancronicile acelea care poate pregătiseră atmosfera îngheţată şi-i ţinuseră pe unii acasă, dar câte nu intră într-un astfel de eveniment!
Negrul în frac roşu cânta încă; mai erau câteva mese ocupate, nişte suedezi nezgomotoşi; pe uşă se ivi şi Sophia Loren, cu soţul ei, prilej pentru Cheshire să schimbe vorba: „II cunosc pe Ponţi, nu vreţi să vi-1 prezint?" Nu spuse nici unul dintre noi nimic; ştiam că lucrul era imposibil, că nu-i puteam deranja pe cei doi, dar Cheshire găsise un prilej de a divaga: „Au venit aici pentru un conrracr, se pare că Sophia s-a plictisit de Paris şi că Hollywoodul o interesează mai mult decât cei de pe vechiul continent." Era ca şi când ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. De Hollywood trebuia ea să vorbească acum, când omul pierduse bani cu acest film pe care restul cronicarilor îl vor înjura mâine de dimineaţă în ziarele lor groase de o sută de pagini pe care le citeau cu toţii şi asta era egal cu moartea lui David ca cineast. Dar el îşi revenea frumos ca un atlet de cursă lungă care trecea de prima criză la turnantă. „Cred că înţeleg de ce nu le-a plăcut", spusese, aşteptând ca noi să-1 invităm să vorbească, ceea ce şi făcurăm, cu o laşitate graţioasă şi plină de zâmbete. „De ce?" întrebase Cheshire, studiind-o secret pe Sophia Loren care era slabă ca o scândură, ţinând probabil un regim sever. „Am vrut să spun prea multe deodată. Ar fi trebuit să-mi angajez un scenarist. Asta e. Totul mi se pare şi mie acum îngrămădit, dezlânat, povestea propriu-zisă e înecată în amănunte. Există în filmul meu detalii cât încă în alte patru filme, dacă aş fi ştiut să dozez, at fi fost cât se poate de simplu!" Mai târziu, noaptea, mă trezisem privind bulevardul Sunset, în lumina roz a toamnei californiene, luminat încă de lămpile cu neon şi de valul de electricitate al vitrinelor luxoase. Nu mă
îmbătasem, şi nici David Hamilton nu se îmbătase până la urmă, cum bănuisem. Insuccesul îi dădea o luciditate feroce. Plecasem de la El Padrino pe la trei dimineaţă. Conducea Cheshire, el îşi uitase maşina închiriată pe undeva, în faţa sălii stadionului „Century Fox", parcă aşa-i spunea, şi făcusem câţiva ~     paşi pe jos, în jurul hotelului. Zorile erau verzui, foşneau palmieri, undeva, prin apropiere, şi dinspre Pacific venea un miros de mare. Piscinele erau primenite de cu seară, apa devenea de un albastru neverosimil, nu avea nici o cută, totul eta pustiu, peluze tunse cu maşina, aliniate sălbatic, cu iarba lemnoasă, grasă, cu firul puternic şi cu courturile din jur, înconjurate cu sârmă, cu zgura lor roşie sau cu covoare de plastic verde, care aduceau a iarbă, dar nu erau iarbă, deşi imitaţia era atât de bine făcută încât ai fi jurat că aveai de-a face cu ceva natural; trucuri de-ale lor. Cheshire fuma în maşină şi se gândea la ale ei, ştia că David are nevoie să stea puţin cu mine, pentru că nu-i era somn şi nu ar mai fi găsit la ora aceea ce să bea, poate numai la portar vreo sticlă de whisky, dar ştiind-o pe ea acolo, nu-mi propuse nimic. Voia numai să se plimbe, să simtă aerul rece de dimineaţă şi să vadă prima lumină portocalie a soarelui cali-fornian, acea dimineaţă glorioasă care ar fi trebuit să fie a consacrării sale şi nu era. începea de fapt cea mai neagră zi din viaţa lui şi eu voiam să fac ceva ca să-1 scot din starea asta de disperare latentă şi nu ştiam cum. „Cred că-ţi dai seama că m-am curăţat", spusese în cele din urmă. De acum încolo voi rămâne un simplu fotograf. Am plusat, am vrut să mă întrec cu hoţomanii ăştia. Şi ei asta nu mi-au trecut-o cu vederea. De ce să le iau eu milioanele lor, cu fetiţele mele lesbiene, cu fleacul acela de poveste a Milyttisei care se îndrăgosteşte de Bilitis, când scot parale cu Frankenstein, şi cu fiul lui Frankenstein, şi cu rechinul acela care le vâră frica în oase pentru că asta le trebuie, ultimul lor lux este frica, asta nu o aveau! Cartagina înainte de a fi rasă de pe suprafaţa pământului, Eldorado, Capua modernă, Sybarisul care trebuie dărâmat, cred că au înţeles mesajul
1338
EUGEN BARBU
IANUS
1339
secret al filmului meu. Asta nu le-a convenit. Le-am arătat Bronxulşl Boweriul, toată plaga aceea murdară a drogaţilor pe care nu doresc s-o vadă, nu vor s-o ştie, cartiere ale nenorociţilor într-un oraş feeric, dar acum îmi dau seama, asta nu avea nici o legătură cu ceea ce imaginasem eu. Se vor prevala de amănunt; parcă văd figurile puritane de la Boston, citadela Americii, parcă-i aud, interogându-mă, noroc că nu mai suntem pe vremea lui Mc Carthy: ,Asta-i America, domnule David Hamilton? Curvuliţele dumitale pe care le filmezi pe strada 52, ce, Londra nu are Soho, Hamburgul nu are un Sanct Pauli; Parisul nu are pădurile şi vilele lui în care se fac partuze? Ce ai dumneata comun cu America reactoarelor, a celor mai bune şosele, a industriei celei mai înaintate din lume?... De ce ne arăţi dumneata numai drogaţii şi nu pe savanţii de la Cap Canaveral care au dus omul pe lună; de ce nu ne arăţi ceea ce are frumos această Americă pe care dumneata o sfidezi?" Se ambala, vocea lui creştea, eram singuri şi se auziră voleurile de la apartamentul vreunui insomniac de la Hilton care voia să vadă pe cel care striga jos, pe aleile din jurul hotelului, la ora aceea. îi luasem braţul, căutând să-1 potolesc, dar era imposibil. „Civilizaţia maşinilor de joc, a bowlingurilor, a rugbyului american, a zgârie-norilor, asta e; nimic spiritual, un milion de maşini, rulând pe şoselele cu şase sau opt benzi, frumoase, măreţe în forţa pe care o degajă, şarja de energie umană pe care o are un Boeing sau un Jumbo Jet, decolând într-o mare dc flăcări, linia simplă a unui Caravelle care pluteşte ca o riglă undeva, în ceruri. Şi nu e vorba numai de America, pentru că nu am nimic cu America, eu i-am filmat pe toţi drogaţii din Paris şi din Madras sau Katmandu, pe cei din Roma, care se roagă înainte de a păcătui şi care au buzunarele pline de cruciuliţe, prezervative şi seringi; pe peştii din Hamburg şi pe cei din Hong-Kong, de fapt asta voiam să spun, că lumea întreagă este un bordel. Ţi-aduci aminte de secvenţa pagodelor la care ţin atât de mult; ţi-au rămas în urechi talgerele atemporale, gongurile care „evocă recluziunea?"
Mi le aminteam pe toate, dar filmul fusese lung, fără şira spinării, nu avea ligamente, totul era aburos, nu dezvolta decât o deznădejde lânoasă, confuză. Radiografia unei plictiseli universale, fără sfârşit, splendidă demonstraţie a unei priviri ireconciliabile adresate celorlalţi. Ochiul său neiertător scormonise totul, dar nu exista nimic articulat, oamenii voiau un story, aşa îi obişnuise cinematograful, şi el aruncase totul pe pânză fără a face ordine, înainte de a da aparatului de proiectat filmul lui confuz. Revăzusem grădinile vilei Carlota, vai ce frumos filmate! Noi plecaserăm de mult, când el încă le mai filma, de sus, dintr-un elicopter, cu însemnele labirintice pe care numai cei ce le vedeau de acolo puteau să le înţeleagă, şi tonurile lor sumbre în toamnă spuneau mai mult decât exuberanţa verii: David Hamilton comunica cu cineva pe care-1 ştia numai el; engra-mele vegetale aveau fiecare o semnificaţie, dar asta o ştiam eu şi cu el şi încă vreo câţiva care ne ocupasem de treaba asta. Iată, apăruse şi holelul Perugia, cu balconul lui circular, care, filmat de David, avea ceva tătăresc, arăta ca o iurtă de lemn într-un parc stilizat; pe aici se ivise şi doamna Connors, când naiba o spionase cu aparatele lui, fotografiindu-i zâmbetul incert, ascuns de uriaşele pălării de pai de orez şi de umbreluţa roz? Luată în parte, fiecare fotogramă spunea o poveste; era taina bătrânei surprinse în timpul turului ei erotic, ca al găinuşei de munte care doreşte să-şi stârnească în zori cocoşul care nu mai apare pentru că simte vânătorul; dar penrru mine care şriam tot ce ascundea pelicula asta semnificaţiile erau altele. Fetiţele aveau gesturi cunoscute, ghicite numai de noi, cei ce ştiam ce se întâmplase acolo şi filmul nu reuşise să transmită nimic din dramele din timpul filmărilor, şi câte vor mai fi fost, pentru că eu nu ştiam decât o mică parte. Iată, există o scenă de gelozie, între Margareth, cea care purta copilul lui David în burtă, botticel-liana gravidă, cu ochi de femeie matură, care, străpunsă cu o igliţă de împletit pulovere de adversara ei, Eunice, sau cum îi spunea, că erau multe şi aveau nume ciudate. Totul era jucat după
1340
EUGEN BARBU
IANUS
1341
ce fusese trăit, exact aşa cum îmi spusese David, la vreme, dar, din păcate, gestul nu mai avea violenţa iniţială ce spintecase pântecul de cincisprezece ani al lui Margareth în care se ivea încă un fruct al fotografului şi ea, acea Eunice, sau cum naiba îi mai spunea, asta voise să omoare: fructul lui David care nu răsărea în pântecele ei, ci în al alteia şi scandalul fusese înăbuşit, încă noi ne mai aflam acolo când izbucnise cearta şi el le bătuse şi Jay, la rândul ei, geloasă pe amândouă, şi urându-le din toată inima, se obligase să le îngrijească pe rând, una trebuind să fie operară si alta vârâră într-un cearşaf din cauza crizei de nervi pe care o făcuse; totul stins între nişte pereţi din care izbucniseră acele strigăte isterice de ferite ce înţelegeau că se petrece ceva grav cu ele, dar nu aveau forţa de a se opune şi, la urma urmelor, viciul pe care-1 trăiau sau numai îl jucau le plăcea şi nu mai ştiau cum să iasă din el, numai că filmul nu avea nici un ecou din toate acestea; scena, detaşată de drama propriu-zisă, rămăsese numai enunţată: făcuseră acelaşi lucru, dar sângele ce se ivise pe pântecele lui Margareth era numai vopsea pictată pe pântece de un ajutor de băgătot de seamă, care voia să dea tragediei un aer veridic. Tragedia nu mai avea nimic veridic, nu putea să mai aibă. Le văzusem pe amândouă în loja de la Century Fox, ca un cuib de rândunică, unde aşteptau aplauzele şi consacrarea şi din care fugiseră pentru că nimeni nu le aplaudase şi ele erau sortite uitării; nimeni nu le va mai invita să facă film vreodată pentru că soarta lor se jucase. Căderea acelui film avea să le marcheze toată cariera la care visau. Lolitelot fără noroc nu le rămânea decât să se mărite cu bătrânii libidinoşi care le curtau de mult, de pe vremea când filmau aceste scene, sau să facă trotuarul, pentru a exista, şi lui David toată responsabilitatea ratării filmului îi crea o stare extraordinară de furie, şi ştia şi el ca şi noi că împotriva a ceea ce avea să urmeze pentru toţi ceilalţi nimeni nu putea face nimic şi că acele fetiţe vor ajunge, cele mai multe dintre ele, într-adevăr nişte prostituate sau că, dacă se vor căsători, soţii lor mai tineri
aveau să le reproşeze toată viaţa viciile trăite şi filmate. Dovezile existau, puteau fi găsite peste timp în magaziile caselor de filme sau recopiate pentru colecţiile porno, particulare. Stigmatul de a fi pozat pentru filmul lui David avea să le urmărească probabil şi dincolo de moarte; se vor certa cu părinţii, cu surorile, cu fraţii lor care le vor reproşa că le-au compromis numele, târându-1 în noroi; o întreagă literatură, cu aluzii citite în romane de serie, cu ipocrizia care nu avea să mai înceteze şi aşa mai departe - penttu că dacă filmul ar fi avut succes, toată lumea lc-ar fi felicitat şi invidiat. Dar, deocamdată, ne aflam în faţa unei piscine a Hiltonului, la patru dimineaţa, şi zorile se iveau de departe dinspre ocean; Pacificul mirosea a gudron şi Cheshire aţipise la volan în maşina roşie, împrumutată de Fted, un Mercedes de două locuri în care-1 vârâsem ca într-o conservă şi pe David Hamilton până aici. Nu ne era somn şi '..       eu căutam să spun ceva inteligent pentru a-1 consola pe prietenul meu şi nu găseam cuvintele, mi-ar mai fi trebuit nişte whisky, dar cum să scoli portarul la ora asta, fără ca el să le spună a doua zi prietenilor lui că dăduse peste nişte beţivi ca noi, cărora, în zori, le ardea gâtlejul, şi-1 treziseră din somn? „Ştii ce, David, îi spusesem, în locul tău nu aş fi atât de amărât, dacă ar fi numai fotogramele acelea de neuitat, cu serele de la Carlota, f        cu geamurile lor asudare, dacă ar fi numai palmierii de odaie ' atât de somnoroşi, dacă ar rămâne din filmul tău numai auto-
sărutul acelei fete care se iubeşte într-o oglindă, cu atâta remuş-care în privire, dacă ar fi numai New-York-ul de sticlă ce arară I într-un amurg pe care nu ştiu de unde l-ai scos ca un oraş de
pe altă planetă şi ar fi suficient, crede-mă, ajunge! Nu fi mâhnit. De asemenea, pavilionul din parcul hotelului Perugia unde aştepta doamna Connors, aleile pe care se plimba cu pudelul ei şi ar ajunge. Eşti un poet, asta esti, şi pe poeţi îi înţeleg foarte puţini oameni, trebuie să te consolezi. Apropo de asta: ce mai ! face doamna Connors, ea de ce n-a venir la premiera ta, doar
era cea care te-a susţinut?" David Hamilton îmi luase braţul
1342
EUGEN BARBU
IANUS
1343
şi spusese încet, ca şi când mi-ar fi încredinţat un secret: „A murit astă iarnă la Chamonix. Inchipuie-ţi, o avalanşă a acoperit vila în care locuia cu nişte prieteni..."
Mă duc rar la cinematograf, am aproape un dezgust faţă de filme, sunt prea schematice, prea artificiale, nu mai sufăr nici un fel de peliculă, credeţi-mă. Şi din ce trece vremea, cred că singurul film frumos care s-a turnat vreodată în lume, în afara acelui straniu Anul trecut la Marienbad, este cel al lui David Halmilton. L-am revăzut de câteva ori: o dată la Veneţia, acolo mi-a plăcut cel mai mult, nu ştiu de ce. Poate că numai unele locuri sunt legate de capodopere. Luaţi monumentele Romei şi mutaţi-le aiurea şi o să vedeţi efectul. Luaţi canalele Cetăţii Dogilor şi încercaţi, cum au făcut-o unii, să transpuneţi atmosfera Lagunei în alt punct geografic şi o să aveţi surprize.
Am revăzut Sybaris, deci, la Veneţia şi de atunci filmul lui mă obsedează; sigur că nu e un film în sensul comun al acestei noţiuni, e mai mult o tortură vizuală, o obsesie a unui mare fotograf care nu a ţinut seama de nici o lege dramaturgică pentru că nu avea nevoie de asta, dar mi se pare că pot să vă povestesc tot ce-am simţit în legătură cu imaginile din acest film: o mare singurătate a omului; lungi coridoare de hoteluri luxoase din care au dispărut pasagerii; lămpile de Siena de la Hotel Perugia care ard şi acum în creierii mei, cu lumina lor roză; un grup de tineri care dansau în faţa unei vitrine în care funcţiona un televizor pe al cărui ecran de sticlă dansau alţi tineri dintr-o sală, de undeva, din cine ştie ce loc şi dansul celor din stradă părea o prelungire a dansului celor de pe ecranul televizorului, cu ceva maimuţăresc, stupid în el, dar firesc, la urma urmelor; grădinile de la vila D'Este sub povara zăpezii, acolo unde aşa ceva era un lucru rar, şi o revăzusem pe femeia aceea cu ochii trişti, pe Jay, care îmi plăcuse fără să-mi dau seama cât stătusem împreună la vila Carlota, cu fruntea ei acoperită de o pălărie
de pânză, privind marea, filmată din spate, într-o abandonare sterilă, pândind uşa unei cabane de lemn pe care trebuia să iasă o altă femeie, şi care acum zăcea într-un sanatoriu în aşteptarea j 4    morţii, bolnavă de cancer; şi sufrageria de la hotel Perugia, cu i        chelnerii ei, în fracuri negre, aducând ceremonios tăvile gre-i  I    oaie de argint, surâsul lor profesional pe care David li—1 furase :        de după perdelele prăfuite cu aparatul său nemilos, şi obloanele i ,'    bătute de vânt, într-un marasm tropical, palmieri smulşi şi zvâcnetul unui avion care se ridică de pe pistă, urlând îngrozitor cu toate reactoarele aprinse, lumini ale sălilor de jocuri de la Las Vegas ca nişte gări părăsite şi mantele mânuite de bătrâne H*     încărcate de bijuterii, trădând pe chipurile avide dorinţa de a ; f      câştiga, şi bătrânii de nouăzeci de ani, uitaţi într-o rezervaţie de lângă un oraş german, ca într-un cimitir ocult al elefanţilor şi asta în contrast cu o sală de tineri care se smuceau în sunetele disperate ale unor saxofoane, totul lucid şi urlând. Şi bow-lingurile părăsite, încremenite, cu ultimele bile de fildeş rosto-golindu-se pe un jgheab. Fotograme, fotograme, fotograme, scăpate din ochiul obosit al lui David, care le pândise cine ştie câte ceasuri. „Simpla declaraţie a lentilei, cum spunea el, pro-I ;       cesul meu verbal asupra a ceea ce există în lume şi trebuie mărturisit." Prostituate într-un cartier sordid, atârnând în vitrină | şi făcând amor cu profesionişti, totul cert, sigur, fără nici un
" fel de truc, la vedere; totul urmat de supravegherea unui munte,
în iarnă, cu metamorfozele infinitezimale ale unei păduri care se degradează, toamna, secundă cu secundă, totul marcat de un ocult ceasornic, care spărgea timpanele cu bătăile lui ca în Simfonia Destinului; focalizări blânde, imitarea picturii, fără a cădea în pictură; declaraţii de cea mai mare claritate asupra vieţii: gări de metrouri şi vagoane ce fac să-ţi treacă prin faţă chipuri diverse, ostenite, depărtate, reci, indiferenre, comportament al oamenilor în grup, stând în parcuri, porturi din care | navele pleacă cu acea spaimă de larg care există în zâmbetele
f de despărţire ale celor ce stau pe punţi; peste tot o frică de ceva
1344
EUGEN BARBU
IANUS
1345
ce nu poate fi prevăzut, în cer şi pe pământ. Ideogramele lui David Hamilton care transmiteau ceva lumii, dar nu în felul ctetin al romancierilor; el dădea numai avertismente şi trebuia să stai în micuţa, sordida sală de cinema din Veneţia, cu încă şase inşi, ca să înţelegi sensul vitrinelor în care erau expuse halci de carne sângerândă, sugerând, de fapt, măcelărirea din Etiopia, pe care o vesteau ziarele de dimineaţă; cineva cerea mereu sânge, catastrofe filmate cine ştie când, răscumpărate după o secvenţă de pagodele din Birmania, obsesive, acoperind Sybarisul lui David Hamilton; şi, pe urmă, iar cascade pure, imense fluvii pline de buşteni, totul răcoros şi magic, şi deodată, jungla bestială în care se pândeau fiarele şi se sfârtecau; muşte care devorau cadavrele, şi hienele sosind şi ele, şi pe urmă staţii de benzină atât de stenice în lumina neonului cate le lumina ca pe nişte săli de operaţii; şosele în viteza maşinilor; câte opt bolizi, pe opt benzi, pattu şi patru, parcă înfruntându-se, văzuţi de pe crestele unor locuri mai ridicate, mici gândaci de metal în care existau fiinţe omeneşti inconştiente la pericolul vitezei; a vedea înlâuntrul lucrurilor, pândind obiectele ce dispar, în timp ce noi întoarcem capul, cum spunea un romancier. Pulsul uriaş al lumii, fabrici monstruoase, ucigându-ne cu fumurile lor uriaşe care umpleau cerul de zgură, şi fluvii moarte, pline de peşti explodaţi, duşi de apele poluate; fotografia civilizaţiei noastre pline de zgomote, de accidente; mugetul muncii de pretutindeni, îngrozitoatea muzică mecanică a roţilor uriaşe care se învârtesc mişcate de ape sau de energia cărbunelui, şi iar imaginea doamnei Connors, rătăcind abulic cu pudelul ei la subsuoară prin parcul hotelului Perugia. Vai, era atâta disperare în plimbarea aceasta, care era o răscumpărare, o cerere mută către tinereţea ce se dusese, şi eu abia acum înţelegeam toate mesajele ascunse în textura de imagini pe celuloid; gestul secret al lui Jay, filmată din ptim-plan, absenţa privirii în timp ce o mână bâjbâia ca să găsească pântecul însămânţat de fostul ei bărbat, al lui Margareth, pe care-1 săruta cu sfinţenie, sărutând de fapt
viaţa sau dragostea bărbatului pe care-1 iubise şi care creştea secret în pântecul acelei fetiţe perverse cu chip de femeie şi nu în al ei; o pajişte netulburată decât de lumină, năvălită de grupul nymphetelor, alergând desculţe printr-o ploaie teribilă; pergole, punchuri fierbinţi, policandte ce ascund feţele oamenilor care vorbesc în şoaptă şi mistetioasa Isola, către care aleargă bărci cu motor... Dimineţile vinete din vila Carlota, cu recea ei marmură, şi stupidele, academicele busturi ale lui Canova, cu câte un David teatral, cu praştia lui; lacul pisat de ploaia mătuntă şi domni englezi, în procesiune, sub umbrele, cu acelaşi pas măsurat, făcând liston; asta o ştia oricine, plimbarea de la ora unsprezece dimineaţa, înainte de lunch; dimineţi afânate şi havuzuri ce aruncă jeturi de apă sub ploaie şi asta creează nu ştiu ce disperare; nu era diluviul din alte secvenţe care avea ceva torenţial şi bestial, luând casele de undeva din Uganda sau Kenia şi puteai să vezi oameni înecându-se în timp ce fotograful fixa pe peliculă ttagedia, cu răceala cu care un doctot face autopsia unui cadavru; a fotografia viaţa; câteva filtre de bază, substanţe revelatoare şi hârtii fotografice; în rest, nici un fel de sentiment; fotografia, arta obiectelor găsite, fără trucurile camerei obscure, pură observaţie crudă, în lumina soarelui, sau pândind explozia unui flash ca să dezvălui ceva intetzis, ceva secret, ca în Blow up... Identificări spirituale cu lumea, echivalenţe, etau vorbele lui, poetizarea meseriei, justificarea lui David Hamilton, acum mi le aminteam pe toate; chipuri omeneşti; străzi, case, semne de circulaţie, detalii arhitectonice; pietre tombale, descifrarea pădurilor, alge; ferigi, junglă, betoane, din nou staţii de benzină, iar benzi de automobil şi maşini de curse alergând infernal şi arzând, şi delfini dansând într-o mare calmă, naturi moarte şi exterioare crude, câmpuri deschise, hipnoza televiziunii cu imaginile ei jucătoare, corupte; bătrâni murind încet în contrast cu tinere fete în şotturi ce loveau mingi albe în faţa unei plase; un salt mottal de circ şi ttenuri intrând în cadru, nebuneşte, peste poduri suspendate la ttei sute de metri înăl-
1346
EUGEN BARBU
IANUS
1347
ţime; pasaje; deserturi; păsări zburând singure, singure; vitrinele Parisului cu insolenţa lui; cu manechinele acelea subţiri atât de excitante, cu care se culcaseră oamenii vii, într-un film, pentru că arătau aproape real; pe urmă, temele democratice ale lui Winningham, cu bande de motociclişti sau de muncitori agricoli; meciuri de baschet-ball între uriaşi; Astrodomul din Huston văzut de sus, de la ultima tribună, părând o gară, un aerodrom şi un port în acelaşi timp; cimitire de maşini cu apocaliptica suprapunere de cadavre metalice; întregul mesaj pe care-1 transmitea lumea inertă unui fotograf de geniu cum era David Hamilton. Filmul lui mi se descifra fulgerător în minte, revăzându-1 în sala obscură din Veneţia; ochiul nu putuse să selecteze totul de la început. Peroane ude, limuzine silenţioase, cadavre în smokinguri la recepţiile de la George V, prostituatele de lux în Deimler Benz-ux'i sau în Ferrari agăţând clienţi pe străzile lăturalnice; pederaştii de la hotelul Beaux Arts, cu landourile lor trase de lebede negre ca în Villiers de L'Isle Adam, miejii dulci de lumină roşie din lampadarele hotelului Ausonia; David Hamilton era un vechi poet al hotelurilor de rang mare; câinii afgani din piaţa Navonna, tunşi de parcă ar fi purtat şalvari, şi vrăjitorul cu pelerina violetă care anunţa sfârşitul lumii, fetele de la vila Carlota, cuprinse de migrenă, surprinse în pauzele de filmare, fotografiate cu camere mascate, furându-şi bijuteriile sărace şi ascunzându-le sub bideuri în odăile lor; bărbaţi vâscoşi care le pândeau de dincolo de reflectoare; chipurile celor ce filmau, filmaţi la rândul lor în ottă-vita atmosferă din Morga de piatră a Josefinei, asudând dintr-odată de atâta viciu; oglinzile crapuloase, pline de solzi, ale unei case veneţiene în care locuia doamna Lebreton, prietena lui David, şi în care urca, an de an, apa lagunei, cuprinzând deja parterul şi o sufragerie în care mobila era putrezită pe jumătate şi îngropată, cu covoare cu tot, într-un fel de mâzgă prăfoasă; şoapte, palme care se caută, palme reci, lipsite de sevă; un joc cu portocale zvârlite de colo-colo pe o faţă de masă, impecabil
de albă şi apretată; ejaculări secrete în timpul filmărilor, surprinse de ochiul necruţător al operatorului; acea tresărire reprimată, mascată de zâmbete dubioase; geloziile tulburi de sub zâmbetele nubile, neviovate ale nymphetelor, ochii ciclopici ai reflectoarelor degajând o căldură excitantă; şi, deodată, o rachetă izbucnind în cosmos; şi ca o ejaculare prin brutalitatea vitezei, a distanţelor parcurse, sfărâmând cerul; nichelul barelor de automobil, acvarii cu peşti monstruoşi care se mişcă hipnotic într-o apă stătută, şi ploaia sâcâitoare ca un lait-motiv din toamna de la vila Carlota şi umbrele gentlemenilor din grădina hotelului Perugia şi nişte hippy care dansează frenetic pe un promontoriu, căzând de epuizare în apă, perechi-perechi, fosfor, argint; sex tânăr în prim plan către care privesc ochii unui bărbat; foşnetul secret al plantelor într-o seră, mereu aceeaşi, cu geamuri sufocate de căldură, aburoase; simploane pe pasarele, despicând noaptea unui ţinut; câinii schizofrenici, o pereche care câştigă un concurs de frumuseţe şi se sărută, şi stăpâna lor cade într-o isterie homerică, filmată naturalist, cu spume la gură şi zvârcoliri pe podele, pe urmă iar pacea pagodelor obsesive ale lui David Hamilton; sunetele gangurilor atât de liniştitoare, şi o licitaţie la Sotheby's; orhidee vorace, bijuteriile doamnelor la Opera din Viena în fundalul celor şapte rânduri de loji, toate strălucind, şi sfidând ca o constelaţie nemaipomenită, o coadă la carne, undeva, într-o ţară subdezvoltată, şi muşte pe puţina hrană la care râvnesc toţi cei ce aşteaptă, şi vocile groase ale unor oratori care promit revoluţii şi reforme, totul o cacofonie de vorbe în nu ştiu câte limbi; plăci cu muzica din Bonnie ond Clayde, tangouri retro; fetele lui David în grădina de la Carlota; goale, pe alei, şi doamna Connors cu pudelul ei la subsuoară, plimbându-se absent pe aleile hotelului Perugia ca un mesager al timpului; faleze din piatră, cretoase în lumina crudă, sudică a Siciliei; şi şomeri, mafioţi şi cuţite care se înfig în spatele cuiva; vitralii, turnurile mov şi roz ale catedralelor, plutind senin în atâta minciună; mlaştini fumegătoare, tauri
1348
EUGEN BARBU
la o corrida şi urletele mulţimii când toreadorul face o veronicâ; oraşe părăsite, în Mexic sau în Spania, cu sălile de aşteptare ale gărilor mici, bătute în scânduri, şi vite moarte lângă tauri secate şi copiii deshidrataţi şi decapitaţi din Congo şi Cambodgia; şirurile bonzilor şi gongurile în spaţii vacante, undeva în univers; ferocităţi sublimate, trofeele funebre ale amurgului, în spatele unui zigurat; temele lui favorite: decoruri elaborate de natura însăşi, paravane, frumuseţea convulsivă a crimei, cum ar fi spus Breton; efebi, tonuri veninoase, efecte magice, travestirii din piaţa Navonna; îngeri ambivalenţi, androgini perverşi, fardaţi, noaptea, la Riffi, pe terase; forme eteromorfe; manierism expresionist într-o vitrină încărcată de siluete nefragile, o maimuţă care calcă pe acoperişuri, într-o noapte romană, când de pe vila Botghese se prăbuşesc statuile, ca într-un coşmar; coloane sparte şi o melancolie uranică, totul semănând cu tablourile lui Chirico; spaimă, ură, iată ce simţeam de fiecare dată când îmi aminteam de noaptea petrecută la etajul al cincilea al hotelului Beverly Wilshire din Los Angeles, puţin după ce mă despărţisem de David Hamilton, şi care urmase căderii filmului său Sybaris, repetându-i frumoasele cuvinte care nici măcar nu erau ale lui: fotografiile sunt vrăji, proverbe; ca fulgerele şi ca fragii...
EPILOG
Numărul meu se încheiase...
Ne retrăsesem la ţară, în coliba noastră aflată lângă un cimitir. Duceam o viaţă liniştită, totul se aplatizase în relaţiile mele cu Cheshire. Aici nu aveam loc de întors, localitate mică, ziarele veneau cu întârziere, se mai oprea lumina din pricină de economii, gazul era o raritate, dat ne descurcam. Priveam scurtele programe de la TV şi ne aminteam de alte vremuri. Evenimentele erau rare, treceau trenurile electrice, se mai revărsa râul acela de sodă din vale, se mai îmbăra câte un salariat de la Fabrica de hârtie, duminicile mai auzeam chiotele nuntaşilor de pe dealurile din jur. Drumurile se stricaseră şi nu Ie mai repara nimeni, dar pe noi nu ne deranja pentru că nu mai ieşeam din curte. Cteşteam găini şi vara priveam, prin iunie, cum coseau iarba nişte vecini. îmi muriseră vreo patru câini, care otrăviţi, care fugind de atâta pustiu sau după vreo căţea uitând să se mai întoarcă, iar pe vreo doi cred că eu i-am trimis la plimbare.
îmi priveam schiţele, neterminate unele dintre ele, stând pe planşete. Hârtia de calc era îngălbenită, tuşul pălise, era cafeniu, abia mai distingeam utmele pieţelor monumentale visate pe care nu le mai croisem niciodată. Teatrele închipuite şi parcurile cu statui nu se născuseră decât în imaginaţia mea. Stăteam
1350
EUGEN BARBU
IANUS
1351
pe nişte ruine morale, dat nu-mi mai păsa. Cheshire se retrăsese şi ea din viaţa zbuciumată concertistică. Renunţase până şi Ia exerciţiile ei de pian pentru că în cabana noastră de vacanţă, devenită locuinţă permanentă, nu exista nici un pian. Ar fi fost şi foarte greu să cărăm un asemenea instrument care nici nu s-ar fi încadrat în mobilierul ţărănesc de aici, cu scaune şi mese de brad negeluit, aşa că ea se mulţumea cu nişte discuri pe carele imprimase cândva, şi ele deteriorate de atâta întrebuinţare, relicve ale meseriei sale care nu-i dăduse tot ce visase.
Etam oare amândoi nişte rataţi? Cine ştie, văzusem lumea, călătorisem, viaţa ne dăduse mult, din plin, dar nu ceea ce sperasem noi. Eram obosiţi, dezgustaţi de noi înşine, dar nu putusem trăi decât aşa cum trăisem. Cineva ne condiţiona şi noi nu puteam să ieşim din această condiţie.
Vorbeam puţin, mâneam puţin, umblam puţin. Tăcerea se înstăpânea cu zilele în cămăruţele acelea rurale pline de icoane pe sriclă şi vase olteneşti, de pământ. Noaptea era sinistru, mai ales iarna, se auzeau viscolele hălăduind pe valea noastră, aruncând tornade de zăpadă în ferestre şi urlând. Trenuri pierdute în viscol mai dădeau semnale feroviare pe la bariere. Când ne sculam dimineaţa, ni se părea că naufragiasem la Polul Nord pe un spărgător de gheaţă. Numai muntele din faţă, rece, semeţ, cu vârful lui în care era înfiptă o cruce, părea de neclintit. Se îmbrăca întt-o mantie albă şi ne sfida parcă de la începutul lumii. Pe el nu-1 atingea nimic. Hermina aceea glacială dura până în aprilie sau mai, când primăverile erau mai reci, pe urmă începeau inundaţiile din vale, râul silnic vara, devenea furios, căra buşteni şi urmele murdare ale unei fabrici de salam. Se duseseră dracului, şi Vignola şi Palladio, capitelurile şi porticele, cornişele, atriile şi fântânile arteziene visate cândva, parcă trăisem viaţa altcuiva, nu pe a mea. Unde erau aiurelile alea închipuite, frizele şi astragalii, ordinele arhitecturii, planurile pieţii lui Marcelus. Totul tămas numai în visele mele.
iii
O priveam pe Cheshire care refuza să îmbătrânească. Unde era Chopinul ei de care fusese atât de mândră, cel de la Miinchen, cum se lăuda cu orice prilej dacă aveam musafiri: „Ca acolo nu am cântat niciodată", spunea cu un glas tragic şi invitaţii noştri luau o mutfă pioasă, ca şi când ar fi fost de faţă şi ştiau că un attist numai câteodată are geniu.
Altfel ne distram frumos, câte o plimbare până în vale, câte o mică ascensiune, câte un coniac amestecat cu apă de către cârciumarul de la restaurantul murdar din apropiere, dar mai ales cu înmormântările duminicale atât de caraghioase, cu muzică de fanfară, dacă era vorba despre vreun om cu răspundere în administraţia locală sau cu bocetele mahalageşti ale muierilor din localitate ce-şi smulgeau părul din cap ca să arate localnicilor cât etau ele, văduvele, de disperate după răposat. Convoaiele mortuare treceau peste un pod într-o cadenţă leneşă, nu mai era moda dricurilor, decedaţii erau căraţi pe platforma unor camioane, coşciugul fiind ridicat pe stative de lemn, înconjurat de coroane de hârtie, urmate de un gtup de trei-zeci-patruzeci de persoane indiferente, mai puţin rudele care urmau mecanic convoiul.
Priveam ca la cinematograf de pe terasă, dacă era vară, sau prin geamul ca un ecran lat al cabanei şi ne gândeam că şi noi aşteptam un mort care nu mai sosea, cadavrul iluziilor noastte care să fie dus la gtoapă cu pompă, cu fast, adică după ighe-moniconul unor funeralii ca lumea, nu oricum... Numai că mortul acela întârzia.
JURNAL
1942
Lungi plimbări cu M. Ne scriem numele pe zăpadă şi ne alergăm ca doi copii. Râde trist. Simt că nu mă iubeşte, este numai o obişnuinţă pe care o suportă. Seara o aştept în frig, vreme îndelungată. întârzie intenţionat, dar nu pot să mă supăr. într-o duminică o întâmpin pe prispa de piatră a bisericii din apropiere şi-i întind un buchet de crizanteme albe, umezite de ninsoarea proaspătă. Le ia, le priveşte şi pleacă. La colţul străzii o aşteaptă C. Mă fac că nu-i văd.
Profesorul de fizică, Ţăranu, cum îi spunem noi, ne oferă ore întregi de umor. Explică descompunerea acizilor ca un par-lagiu. Când stinge lumina, ca să sporească farmecul experienţelor, ne înghiontim şi râdem în gura mare spre disperarea lui.
*
Citesc In preajma revoluţiei. Mă întreb dacă aş putea fi vreodată un revoluţionar. Mă îndoiesc, pentru că îmi cunosc lenea.
*
Am rupt caietele de acum doi ani şi le-am băgat pe foc. Tinereţea face din ultimele banalităţi evenimente. Reţin numai această frază: „Vreau să fiu primul român care să ia Premiul Nobel pentru literatură". Acum mă întreb de ce tocmai Premiul Nobel?
1356
EUGEN BARBU
JURNAL
1357
Jurnalul trebuie folosit ca exerciţiu de observaţie. Doi oameni m-au făcut să urăsc ştiinţele exacte: B., se pare un ardelean, destul de tânăr, de o îngâmfare care strivea şi care preda geometria în spaţiu ca un profesor universitar. Totdeauna l-am privit speriaţi. Mândria lui ne înspăimânta şi, oricât am fi ştiut, aveam aerul că suntem nişte nepregătiţi. Al doilea om care m-a îndepărtat de matematici: bătrânul Thierin, un profesor inteligent care ştia să predea, dar a cărui ironie muşcătoare nu încu raja pe nimeni. Avea o zgârcenie în explicaţii, o reţinere ce nu-I angaja la nimic. Gesturile sale de senior constrâns să se coboare Ia o îndeletnicire socotită pesemne vulgară trădau oroarea în faţa cretei de care se servea, scârba confruntării zilnice cu o clasă de elevi ce nu meritau decât dispreţul. Rictusul permanent dc pe buzele-i subţiri te înspăimânta şi ostenea orice bunăvoinţa. Nu ştiu de ce m-a urât si nu stiu de ce l-am iubit totuşi...
Evreii sunt chemaţi la datorie. Castenmayer un coleg neamţ, a căpătat de la o vreme un aer agresiv. Urmăreşte cu pasiune ziarele în care sunt descrise luptele din Rusia. Nu are prea mulţi prieteni.
T. fratele lui M. s-a întors de la spital. în locul unui picior are o proteză. A venit de pe front abia de două sau trei luni. îl ştiu de când a plecat. Era un tânăr sănătos, cu corp de atlet. Acum, un invalid oarecare ce se foloseşte de baston.
Moscova n-a căzut. Se apropie primăvara şi trupele germane şi române sunt lângă Sevastopol. Englezii au încercat o debarcare în Norvegia.
La liceu jucăm Conu Leonida. Pictez decoruri pe nişte planşe de desen. Am scris o scenetă după Satira a IX-a de Horaţiu, pe care profesorul D. a apreciat-o. N-am talent de actor.
încep să şterg rânduri din Jurnal. Rectificări. Tonul acestor note e mult mai ferm.
Mai multe fete. Devin mai îndrăzneţ. Pe M. o văd tot mai rar. îmi impun aceasta. Sunt stingherit de hainele mele ponosite care nu-mi dau nici un credit.
Deportări de evrei şi comunişti în Franţa. La noi, văd câteodată pe străzi oameni cu banderole galbene pe mână măturând străzile. Unde naiba am învăţat eu câte ceva despre egaliatea şi înfrăţirea oamenilor?
G., prietenul meu cel mai bun, pleacă la internat. îl conduc ttist. Am pierdut serile calde din casa lui, bradul de Crăciun (dacă n-o să vie în vacanţă) şi, în general, lumina calmă a acelor odăi în care m-am simţit totdeauna bine.
Colegii mei fumează prin closete, au început să nu mai înveţe cum trebuie, adică ce vorbesc eu de ei, parcă sunt mai breaz? Unii strâng notiţe, încă de pe acum, pentru bacalaureat. Sunt leneş şi ostenit. Mai este vteme până atunci.
Atena a fost bombardată de aviaţia engleză.
1358
EUGEN BARBU
Tata, tot mai slăbit şi abrutizat de munca sălbatică pe care o exercită. Un tovarăş de lucru îi spune în prezenta mea: „Hei, Barbule, tu te chinui ca să-ţi faci două case, dar or să vie bol şevicn şi-o să ţi le ia şi-or să-mi dea şi mie una". „De, ca bolşevicii n-au să se sprijine pe toţi beţivii!" îi răspunde el cu ură, dar şi cu o oarecare spaimă.
Germanii au început să ridice Zidul Atlanticului. în Rusia lupte lângă Hatkov. Asta miroase a retragere. La şcoală, cursuri de gaze.
JURNAL
1359
decât merge, se grăbeşte. La despărţire îşi aduce aminte, după ce plecase de lângă mine, că nu mi-a întins mâna.
— La revedere...
— La revedere...
Nu fixăm nici o dată când să ne mai vedem. Mă întorc ca de la un mort. Atâtea seri, atâtea zile şi nu-mi rămăsese nimic. Seara mă întâlnesc cu L. Mă lasă să înţeleg că mă iubeşte, dar nu mai simt nimic. Metg indiferent lângă ea, cum mergea M. dimineaţa lângă mine. O mint cu cinism. O simt fericită şi asta îmi face bine.
M. îmi scrie că trebuie să mă schimb, să-mi abandonez prietenii umili pe care-i am şi să fiu mai îngrijit. Aceleaşi reproşuri penttu timiditatea mea. Caut să mă conving că o mai iubesc, dar s-au adunat atâtea amărăciuni în inima mea, am văzut-o de atâtea ori cu C, încât parcă totul s-a stins. Mă mint scriindu-i pagini numeroase. Fac literatură...
Plimbări cu L., o fată care nu mi-a plăcut niciodată. N-am nici măcar bani de tramvai s-o conduc acasă. Aceasta mă umi-
leşte profund.
Atentat împotriva lui Hitler.
Aprilie. M. se mută. Ne privim pentru ultima oară. Eu în poartă, ea Ia fereastră. Văd hamalii ridicând mobilele. Iese puţin pe stradă. O rog să meargă pe jos până la noua locuinţă. Acceptă cu greutate. E rece, străină. Merge distrată lângă mine şi-mi spune: „Eşti prea trist". Nu spun nimic. Mai mult aleargă
Lene ucigaşă. Merg la Biblioteca Municipală, în loc să învăţ. Mă atrag mai mult romanele decât astronomia şi latina.
M. revine. Facem o plimbare lungă. îmi spune: „Nu ştiu cum eşti, răspândeşti în jur numai tristeţe". Apoi, după o vreme: „C. mi-a spus că se va sinucide. E urmărit de poliţie pentru că a participat la tebeliunea legionară." Ultima frază: „Mă mărit". E niţel înspăimântată, niţel fericită.
Azi de dimineaţă m-am privit în oglindă. Cu mutra asta de tuberculos şi în hainele peticite pe care le port de vreo trei ani, cum să se uite cineva la mine? Dan, colegul meu de bancă, îmi povesteşte ultima sa aventură amoroasă. Simt o uşoară invidie. Este un băiat încăpăţânat, întreprinzător, care are succes la fete pentru că nu le respectă. Şi-a însuşit cu uşurinţă o filozofie la îndemână. Parcă eu nu l-am citit pe Nietzsche. (La femei du-te cu biciul!) Dar cum o să te duci cu biciul?
1360
EUGEN BARBU
M. se plimbă cu C. Am văzut-o ieri din întâmplare. Păreau foarte veseli amândoi. Azi, pe seară, am trecut pe la noua locuinţă. Stă pe o stradă umbrită de castani bătrâni, albi în acest anotimp. Mă latră nişte câini şi aud glasul fratelui ei: „Cine e?" Trec mai departe.
Englezii bombardează Parisul. în Franţa s-a declarat pentru asta „doliu naţional".
In China, ciumă. Japonezii au ocupat Singapore în cincizeci şi două de ore, potrivit ziarelor. Acum se dau lupte în Java, vechi ţinuturi de vis ale copilăriei...
Profesorul D. mă lasă corijent la latină. îl urăsc pentru că, în cele din urmă, îi preferase pe „tocilari". Şi primăvara asta care mă năuceste!
Nici un prieten. G. s-a întors de la internat sttăin, rece. A rămas şi foarte naiv. Dan, meschin, preocupat numai de bucuriile lui. S. e prea departe. Şi aş avea atâtea de spus cuiva...
*
între Cartea de la San Michele şi răutăţile mamei. Şi criza asta a adolescenţei care mă face irascibil şi rău...
Mă hotărăsc să mă duc la M. împrumut o haină şi nişte ochelari de soare. O găsesc în curte. Mă priveşte cu plăcere. N-am nici o emoţie. Nici ea nu arată prea multă bunăvoinţă. Suntem străini, şi plimbarea prin mulţime, pe care o facem după vreun ceas, ni se pare inutilă.
JURNAL
1361
Tatăl lui S. s-a spânzurat pentru că a fost acuzat de furt.
G. se logodeşte cu o fată bogată. Aş vrea să fiu la ora aceasta învăţător într-un sat, să intru înrr-o clasă proaspăt văruită, cu tablouri didactice pe pereţi, plină de elevi cu obrajii rumeni şi, poate, să iubesc o fată blondă...
Manole, un prieten din copilărie, se întoarce de pe front. Este acum un bărbat în puterea cuvântului. îmi aduc aminte că a făcut puşcărie nu ştiu pentru ce, şi acum îmi spune că a fosr decorat cu „Virtutea militară". Nu mai înţeleg nimic.
Se reduce raţia de pâine. Şi aşa avea mălai..
O întâlnesc pe St. E mai înaltă şi cu trăsăturile mai accentuate. Cum îmi mai bate inima! Schimbăm câteva vorbe şi aş vrea să-i spun că n-am uitat nimic, dar suntem străini, şi ea pleacă repede. Ziua de vară mi se pare rece şi tristă. îmi aduc aminte de o după-amiază de primăvară când eram aproape copii, şi parcă mi-e ruşine de înduioşările astea tardive.
Lecturi prelungite la bibliotecă. Colegii mei au plecat la mare sau la munte. Tata sttânge bani. Facem economii. Am văzut o singură dară marea, când aveam 11 ani. Fusesem trimis într-o colonie a C.F.R.-ului. Nici nu mai ţin minte ceva, poate un mal înalt de pământ şi un zid albastru de apă pe care-1 vedeam tot timpul.
1362
EUGEN BARBU
JURNAL
1363
Prima femeie. O decepţie. Sunt trist şi-mi ard încă buzele. Mi-a plăcut decenţa ei şi, mai ales, delicateţea cu care m-a tratat. Şi-a dat seama că mi se întâmpla ceva nou, miraculos. Mai sunt treisprezece zile până la corijentă.
M. e la sora ei, în provincie. Doresc s-o revăd şi zilele trec greu.
Goethe mi se pare îngrozitor când spune: „Cel mai bun mijloc de a contribui la fericirea universală e ca fiecare să înceapă prin a şi-o face pe a lui proprie".
*
Evreii din Franţa au fost excluşi de la Conservator (Ziarele). Le şi ardea să cânte!
*
Sunt în clasa a VIH-a. Am trecut corijenta. M. mă caută. Vorbesc cu C, care-mi mărturiseşte că M. i-a scris nişte scrisori. E dezamăgit oarecum de cochetăria ei.
Tata s-a îmbolnăvit. Munca aceea fără nici o limită l-a biruit. Din cauza efortului (e tâmplar), ficatul s-a deplasat şi trebuie să i se facă nişte sondaje. Ieri l-au dus la spital. înaintea plecării îmi vorbeşte, puţin cam solemn. E un fel de testament oral, pe care-1 ascult fără mare interes.
A. s-a căsătorit. Am fost la nuntă fără să petrec.
. j. Plimbări cu P., o fată peltică. E toamnă, ai nevoie de ochii •\i  unei fete. Merg la spital la tata şi nu sunt în stare să-i spun un
cuvânt de mângâiere. Parcă era un străin. Nici el nu avea nevoie
de cuvinte.
Bilanţ: 170.000 de români au murit până acum pe frontul de răsărit. Asta-i cifra oficială...
Tata se simte mai bine. Se va întoarce acasă.
La Teatrul Naţional, în faţa unei săli goale, se joacă Caragiale. Actorii par şi ei plictisiţi.
început de an şcolar. Am pierdut bucuria cumpărăturilor de rechizite. Un caiet imaculat nu mai mi se pare un roman nescris. Nici hârtia albastră de învelit nu mai poartă etichete. Ba, unii dintre noi îşi învelesc Limba română cu hârtie de ziar pe care se mai văd hărţile luptelor de la Kerci. Neavând bani, nu-mi cumpăr toate manualele. Scriu destul de repede şi voi lua notiţe.
„Câţu", profesorul de franceză, ţine o lecţie de deschidere cu subiectul: „Lenea şi hoţia, calităţile esenţiale ale românului". E un belfer acrit, dornic de succese uşoare. „Galeria" aplaudă la scenă deschisă lipsa de patriotism a profesorului ros de scepticism.
1364
EUGEN BARBU
JURNAL
1365
Victorii germane şi italiene în Africa. Japonezii atacă în China. Când vom auzi câte ceva despre victoriile aliaţilor? Oamenii sunt deprimaţi. Nimeni în România nu-i iubeşte pe nemţi.
*
Ivanhoe mă face să visez. Ultime lecturi romantice.
Profesorul D. mă urăşte făţiş. Nu e mulţumit că i-am scăpai la corijentă. Totodeauna am inspirat oti ură, ori dragoste. Un sentiment de mijloc nu mi-a fost îngăduit. Mă ceartă pentru lenea mea şi mă jigneşre spunându-mi că am început să mă cred scriitor.
Toţi colegii mei sunt îndrăgostiţi. E aproape o molimă. Se pare că numai premianţii sunt scutiţi de asemenea blesteme.
Un coleg, cam ciocoi, mă respinge brutal, amintindu-mi originea mea umilă. îi solicitasem nişte cărţi. Nu e prima dată când simt că societatea are două măsuri pentru indivizi.
Un al doilea, B., tot băiat de familie, care se pregăteşte, spune el, pentru o carieră diplomatică, nu încetează să mă dispreţuiască. Sentimentul e reciproc. Foarte inteligent, foarte fin, dar de o lipsă de caracter care aproape mă consolează.
„Drumul învingătorului este înainte, chiar dacă ar călca peste cadavre" scrie undeva un romancier. Iată o frază de care am să ţin seama.
Citat dintr-o lecţie a profesorului de fizică: „Zilele trecute s-a sărbătorit la Paris centenarul de 400 de ani al lui Lavoisier". Bună.
*
Explicaţie violentă cu tata, care e la fel de intolerant ca înainte de boală. îi spun tot ce gândesc despre el şi despre sistemul său de educaţie. începe să înţeleagă că sunt destul de mare pentru ca să nu mai pot accepta orice.
Profesorul de română. Predică, ne povesteşte amintirile lui de pe frontul de răsărit. între alte relatări, câte ceva despre dispreţul cu care ne tratează nemţii. Când sunt atacaţi de ruşi, se urcă în camioane şi fug, lăsăndu-i pe-ai noştri singuri, descoperiţi. Uneori îi despresoară pentru că sunt trimişi înapoi de poliţia frontului!
Inspecţie la ota de franceză. Câţu, care explica în româneşte, ttage cu ochiul într-un caiet aşezat pe catedră şi vorbeşte numai... franţuzeşte. Inspectorul e satisfăcut, noi de asemeni, pentru că l-am surprins într-o astfel de poziţie...
Au trecut atâtea zile de la începerea războiului... Acum, bătălia Stalingradului. Englezii şi americanii bombardează repetat oraşele Europei. înfiorătoare veşti cu morţi şi răniţi. Oamenii petrec însă nepăsători pe aici.
Suntem trimişi în echipe pe la casele oamenilor cu „Aju-rorul de iarnă". Ne primesc toţi cu bunăvoinţă. Războiul nu merge prea bine.
1366
EUGEN BARBU
JURNAL
1367
Sancţionarea persoanelor care au atitudini indecente. Toată vara care a trecut s-a făcut caz de „malagambiştii" care au lansat moda hainelor lungi şi largi şi a pantalonilor strâmţi şi scurţi. Dirijorul de muzică de dans, Sergiu Malagamba, a fost internat în lagăr.
S., al cărui tată se spânzurase cu câteva luni în urmă, l-a imitat. A fost găsit în acelaşi loc. Nu se cunosc cauzele acestui gest. Era un băiat foarte echilibrat, şi sinuciderea lui mă zguduie.
în Minciunile convenţionale ale civilizaţiei moderne, de Max Nordau, găsesc acest pasaj care mă incendiază:
„Aristocratul are asupra gloatei obscure a poporului avantajul notorietăţii pe care o găseşte încă din leagăn, pe când copilul din popor trebuie totdeauna să-şi întrebuinţeze anii cei mai buni pentru a dobândi acea notorietate cu preţul unor dureroase pierderi de forţe şi al unei alterări a caracterului său. în cursul firesc al lucrurilor, situaţia când poate să lucreze spre binele comun este pentru plebeu sfârşitul, iar pentru aristocrat începutul carierei sale: acesta păstrează pentru serviciul naţiunii toată energia pe care celălalt o cheltuieşte în străduinţa sa anevoioasă de a ajunge.
Nu mă duc la înmormânrarea lui S. din oroarea de a nu-vedea mort. Mă cuprinde o frică ce nu-mi dă pace.
In cursul unei şezători şcolare, profesorul D. mă întrerupe, spunându-mi că ceea ce citeam era „nepatriotic". La 1 decembrie, când se face o parodie de comemorare a unirii Ardealului cu România, un coleg scoate un strigăt întrerupând pe
director, care vorbea. D. vine direct la mine (eu eram singurul „nepatriot" din liceu) şi mă pofteşte afară, fără măcar să cerceteze cine e vinovatul. Noroc că vinovatul recunoaşte cele făcute. D. nici măcar nu-mi cere scuze, plecând înfuriat de lângă mine.
Ninge, la bibliotecă-i cald. Iar nu m-am dus la ora întâi şi cred că am să stau aici până seara când m-or da afară...
Tata încă bolnav. Mă priveşte mut când mă vede scriind. Altădată îmi rupea cu furie caietele când mă prindea. Acum are o îngăduinţă de neînţeles. Câteodată îmi spune cu furie reţinută că „am gărgăuni în cap şi că am să ajung unde-a ajuns Eminescu dacă mai mâzgălesc hârtie".
Ce ştie el...
Crăciun. în vecini, doliu. A mai murit cineva prin Rusia. Ceilalţi petrec. La noi atmosfera neschimbată din totdeauna. Eveniment: am făcut cozonaci anul acesta. Tata tot mai are de plătit datorii. îl aud seara socotind cu voce tare. N-o să închidă ochii până nu se va şti „ca lacrima", cum îi place să spună. Mama, mai practică, se gândeşte că după sărbători iar n-o să mâncăm decât o dată pe săptămână carne pentru ca să scurtăm într-un fel termenele. Urâtă-i sărăcia, ce tot o laudă moraliştii!
1943
M. îmi spune că s-a logodit cu un inginer care acum e pe front. „La primăvară facem nunta", adăugă. într-o zi de iarnă ne plimbăm pentru ultima oară. Mă roagă să n-o mai caut.
1368
EUGEN BARBU
JURNAL
1369
In Dama de pică găsesc acest cuvânt al lui Puşkin, care-mi place: „Laşitatea e lucrul pe care tinerii îl iartă cel mai greu căci de obicei, ei văd în curaj meritul suprem şi scuza tuturor viciilor"
M. vine pe la mine şi-mi spune că C. s-a spânzurat după ce băuse un kg de alcool. C. era legionar, şi în ultimul timp se simţea urmărit. Ne plimbăm pe străzile pe care altădată pierdeam ceasuri întregi.
Se fac „fişe de evacuare". Duminica mă chinuie nişte ofiţeri de rezervă cu premilitătia. Exerciţiile acestea cu puşti de lemn sunt tidicole. Şi tata care vrea să intru într-o şcoală de ofiţeri!
*
îi trimit lui M. această baladă a lui Dante: „Fiindcă te vezi atât de tânără şi frumoasă, încât deştepţi în mine iubire, ai adunat în inimă trufie şi asprime, mândră te-ai făcut cu mine şi aspră, de vreme ce încerci să mă ucizi, vai mie! Cred că faci astfel pentru a te încredinţa dacă tăria iubirii spre moarte duce, dar, fiindcă mă găseşti robit mai mult decât alţii, nu ai nici o îndurare pentru durerea mea, de-ai putea tu să-i simţi tăria!"
Tata e din nou în spital. Mă roagă „să-1 las să moară liniştit", înscriindu-mâ la exaenul de admitere care se dă la şcoala de ofiţeri jandarmi. Nu ştiu cine i-a băgat ideea asta în cap. îmi spune că voi putea, paralel, să urmez şi cursurile Facultăţii de Drept şi voi scăpa şi de front (cursurile şcolii durează trei ani).
Bacalaureatul I-am luat cu o medie convenabilă. N-am fost niciodată un elev prea strălucit. Am reuşit totuşi să mă clasific al 13-lea, spre stupefacţia „tocilarilor".
Doctorul îi spune mamei că tata va muri. Trec şi examenul de la Şcoala militată. Am nouăsptezece ani, şi nu-mi place deloc milităria. N-am ce face. Dacă nu mă duc „voluntar", voi fi luat, oricum, în primăvara viitoare, şi după şase luni de instrucţie voi merge pe front. Nici Dreptul nu-mi place.
Tata are crize groaznice de stomac. Boala revine. Am terminat clasa a VUI-a. Mă pregătesc de bacalauteat.
O primăvară cu V., o fată puţin vulgară, care mă face totuşi s-o uit pe M. Nopţi de dragoste şi un mare regret.
O dată cu lichidarea examenelor, capăt o libertate deplină ce mă fericeşte. Plec cu un coleg la Medgidia, la tatăl său. N-am mai văzut Dobrogea de când aveam 11 ani. Odată trecut podul de la Cernavodă, decorul se schimbă. Simt acest cenuşiu al Asiei prelungite până aici. Dacă n-ar fi nişte marinari care mănâncă cu poftă caise şi cuiburile de mitraliere aşezate pe pod, m-aş crede foarte departe de România. Numai calcar şi stuful verde, apoi salcâmi, salcâmi.
1370
EUGEN BARBU
JURNAL
1371
Medgidia este un oraş alb şi plin de praf. O stradă de piatră, „bulevardul", pe care seara lumea se fâţâie de colo-colo, cu o cofetărie, o giamie, o şcoală întunecoasă, cu clase ca nişte chilii şi care miros toate a urină, mulţi turci, tăcuţi, cu feţe oacheşe, care beau secărică, nu cafea cum ar fi fost tradiţional. Mergem la un bal în „palatul" Primăriei. Orchestra e formată din trei soldaţi tuciurii care cântă toată noaptea numai trei cântece: „Dunărea albastră", „Sânge vienez" şi „Ochii tăi nu-s camuflaţi". Lumea nu bagă de seamă. Nu lipseşte o bucutie abia exprimată în zâmbete ostenite parcă. Oamenii de aici au o melancolie involuntară. N-am auzit pe unul să râdă cu hohote. Primăreasa comandă mereu: „Vals, vals!" Pretorul, un tip subţirel, e dornic să joace o „sârbă". Un locotenent aruncă cu insistenţă confeti peste perechile de dansatori şi se ambalează la o „licitaţie", fiind silit de femeile din „Comitet" să plătească 1100 de lei pentru o pernă pe care n-ar fi luat-o nimeni şi pe care o priveşte trist după aceea, nedumerit.
Iată o „mostră" de „program cultural" la Medgidia: „Programul şezătorii date de Căminul Cultural N. Roman în ziua de 1 august 1943 în curtea Seminarului Musulman:
Imnul Naţional
Conferinţă
Spre soare, ţara mea! recirare Frunză verde Iin-pelin, joc Marşul lui Iancu Ţiganul la pepeni, recitare Sârba ofiţerească, joc Ion, recitare
Oşteanul şi drapelul, recitare Tropca, joc
Soldatul necunoscut, recitare Alunelul, joc
Mama, recitare Pe-al nostru steag, cor
PARTEA A Il-a
Bombonel şi Bombonica, dialog jucat de elevele Voinescu Victoria şi Elena Papadopol
Moştenirea de la tata-mare, piesă de teatru în 2 acte Urmează distribuţia"
Un raid al aviaţiei americane pe Valea Prahovei. Multe avioane doborâte. M. îmi povesteşte cum era să fie rănită la Câmpina de schijele unei bombe.
Mă pregătesc să plec la Şcoala militară. Tata este încă la spital. E fericit că „am viitotul asigurat". Mă stăpânesc sâ nu râd. Care viitor?
31 august. Ultima seară. Am aşteptat-o zadarnic pe M. care n-a venit. Sunt trist. Mă culc târziu. Plouă, prea devreme pentru toamna asta.
1 septembrie. Şcoala de ofiţeri de jandarmi. Totul se face prea repede şi lucrurile se spun prea tare. Mi s-a dat o salopetă, nişte bocanci, pe care intenţionat îi iau „mai mari", urmând sfaturile prietenilor „ca să nu mă strângă în marşuri sau la instrucţie", o caschetă şi o centură groasă de piele. Hainele miros a lucru nou şi a magazie cazonă. O baie comună, într-o sală de la subsol. Mama îmi strânge hainele, le face pachet şi pleacă. Rămân singur într-o curte care nu are decât perspectiva
1372
EUGEN BARBU
JURNAL
1373
cerului, între ziduri reci de beton. în stânga, o moară cu pereţii roşii, prăfuiţi de făină, înaltă şi ea, silindu-se parcă să mai fure puţin cer. Spre Şoseaua Ştefan cel Mare, poarta, o deschizătură îngustă, păzită de o santinelă, prin care se văd oameni plim-bându-se şi autobuze alergând. Nu cunosc pe nimeni. Vin alţi „boboci", sunt la fel de stingheriţi. Cei din anul II şi III, îmbrăcaţi la fel, dar mai „ajustaţi", se vede bine, se mişcă precis prin careul curţii, executând ordine pe care nu le ştim. Trec ofiţeri, se strigă „atenţiune", suntem siliţi să ne ridicăm în picioare, o fac cu destulă aprehensiune, impresionat neplăcut dc exagerarea acestui respect ce te obligă la o gimnastică permanentă. Nu e ultima surpriză a acestei zile. Urmează repartizarea la dormitoare, masa, pe care o luăm într-o sală luminoasă în care cântă radioul. Se face, bineînţeles, o rugăciune înainte de a ne aşeza şi una, după. Dacă intră vreun ofiţer, se strigă „atenţiune" şi mesenii trebuie să ridice capul din farfurie şi să privească în „ochii superiorului". Acesta mulţumeşte spunând: „continuaţi". După dejun, somn „obligator" de la ora 14 Ia 16. încerc să citesc, dar sunt prea trist pentru ca să mai înţeleg ceva. Afară e o lumină vânătă de toamnă care te face să te gândeşti la plimbările de altădată. Urmează vizita medicală. Primesc observaţii pentru neglijenţa cu care mi-am aranjat dulapul. Seara, plimbare prin curte. Mă obsedează de dimineaţă o întrebare: „Ce făceam ieri pe vremea asta?" După cină utmează „repararea efectelor". Neavând ce repara trebuie să simulăm, pentru ca să nu fim găsiţi de „superiori" stând. Urmează spălatul pe „grupe". Şeful de dormitor, un elev din anul III, ne promite „să urce milităria în pod cu noi". în acest scop, spălatul dinţilor se face la comandă: „Elev, când zic eu unu, tragi o dată cu periuţa, când zic doi, tragi periuţa înapoi! la să vedem: un-doi! un-doi!" Şi, pentru că refuz să urmăresc ritmul militărosului şef, zâmbind prea ironic, mi se cere numele şi mi se atrage arenţia că „s-a zis cu civilia"! Continui să surâd nesuferit. Ultimul act: „inspecţia". Se controlează cu ceremonie „efectele", se măsoară
înălţimea la care au fost împăturite şi se recomandă o aşezare „cât mai simetrică", pentru ca „să nu se supere domnul locote-
■p    nent, care este foarte scrupulos." La 21,30 „stingerea", bine-
pll' făcătoare. Nu doarme nimeni până către 23,30. Şeful de dormitor, din exces de zel, potoleşte orice tendinţă de vorbă. Chiar colegii lui de an respectă „consemnul tăcerii", numai la gândul că
f *       nouă, „bobocilor", trebuie să ne intre, încă din prima zi, în cap
f        că „s-a zis cu civilia".
!*>!■ „Deşteptare" brutală la 5,30 cu un fluier strident care-ţi
biciuie nervii. Nu mai ai nici o ezitare. Sari ca ars din pat şi priveşti în jur. Spălarea, trei minute, „în ordine", tot cu numărătoare. Facerea paturilor cere dexteritate, penttu că cearşaful
|_ ttebuie să fie astfel întins încât „dacă arunci o monedă pe suprafaţa lui, aceasta trebuie să sară până în tavan" (lucru pe care mi-1 imaginez cu greutate, ceea ce îmi aduce alt potop de observaţii). Cafeaua, o zeamă neagră, inconsistentă, o bucată de »■< pâine, şi după aceea trecerea în „Diviziuni", unde ni se citeşte, li timp de două ore, „Regulamentul intetior al S.O.J.-ului". Se perindă o serie de oratori militari, care, mai cu haz, mai fără, prezintă ceea ce ni se cere. Unul dintre ei, despre care auzisem
j pe şoptite de Ia cei mai vechi că este poet, întreabă pe cineva
care priveşte afară, pe fereastră: „Ai cirit pe Verlaine?" Numele acesta sună, oricum, curios în sala plină de hărţi. Pe geamuri se cerne o ploaie deasă, cenuşie. Zidurile roşii ale Morii Co-
j merciale se şterg în pânzele incerte şi alunecătoare. Cum zăresc
numai vârfurile plopilor care împrejmuie curtea şcolii şi cerul fără nici o adâncime, mi se pare că sunt într-un submarin care pluteşte neştiut într-o mare necunoscută. Pe banca din faţa mea
i un ziar îndoit. Citesc un titlu la întâmplare: „La Algesiras au
înflorit chiparoşii". Noaptea, mă trezisem pe la 4 şi simţisem
( frigul odăii cu ciment pe jos. Mă învelisem nepăsător, cu pătura
; aspră, şi adormisem repede din nou. Aş voi să adorm şi acum.
1374
EUGEN BARBU
JURNAL
1375
Cuvintele vorbitorilor se înşiră egal. Nu ascultă nimeni. îmi evoc ultima vacanţă, plimbările pe care le făcusem cu un caic pe lacurile din jurul Capitalei, şi ochii mă dor încă de lumina stinsă a amurgurilor acelea. îmi vine să plâng şi mă stăpânesc.
După toată această ceremonie, altă distribuire de haine, mai groase şi mai aspre, „de insrtrucţie", „ca să Ie tăvălească elevul". Scriu pe geamantanul gol rândurile acestea. în răstimpuri scurte, grăbit şi grijuliu să nu uit nimic.
„Legământul", o parodie cu Dumnezeu, credinţă faţă de drapel etc... Tot mai plouă, şi prin pânza plopilor văd vagoanele negre din curtea Morii Comerciale care sunt încărcate de către nişte lucrători plini de făină, albi, prea albi. Seara făcutul ghetelor cu un vax lichid ce se întinde şi rămâne pe degete ca un tus.
Prima zi de instrucţie. Regăsesc oraşul cu zgomotele Iui, cu oameni indiferenţi, trecând fără să ne privească. Sunt copleşit de observaţiile ofiţerilor. Asta-mi produce o reacţie ciudată de îndărătnicie fizică. Corpul meu refuză să se supună comenzilor. Totul mi se pare absurd şi peste măsură de obositor. Câmpul de instrucţie se află în cartierul Floreasca între nişte parcele pline de buruieni. Sunt la numai câteva sute de metri de locul plimbărilor de astă-vară şi asta mă irită. Pe străzile asfaltate, trec olteni care strigă: „ia pepenii!" In balcoanele vilelor rare ies femei ce întind aşternuturi, şi totul e atât de familiar, de apropiat, că-ţi vine s-o rupi la fugă, să intri într-o curte şi să ceri voie să te întinzi pe un pat. Soarele dogoreşte deasupra capetelor, centura de piele îmi strânge prea rău mijlocul, salopeta nu mai mi se pare destul de largă şi bocancii mă bat. Instruc-totul e nemilos. Comandă invariabil: „La stân-ga!" „La dreap-ta!" Trebuie să mă răsucesc ca un automat şi n-o fac decât cu o
li
încetineală exasperantă. „Tu eşti ăla care nu te speli pe dinţi când număr eu!" îşi aminteşte. Miroase a pământ umezit de ploaie şi-mi aduc aminte de maidanul pe care mă uita Dumnezeu, cu faţa la cer. La masă, mănânc mult, cu poftă. Câţiva mă privesc curios. Am uitat că sunt între fii de ofiţeri! Pe chipul lor nu se citeşte nici o suferinţă. Au intrat de mici în şcolile militare, sunt obişnuiţi cu efortul şi mecanismul acestei vieţi. Vor fi, ca şi părinţii lor, excelenţi jandarmi! Unul mi-a şi spus: „Nici nu ştii ce frumos e la teritoriul Mai o găină, mai... " Iată că legenda „găinarilor" nu e chiar legendă.
Teribile inoculări cazone. Mâna se umflă, temperatura creşte, o apatie tulbure mă stăpâneşte. Pentru ca să mă simt bine între zidurile cazărmii, trebuie să nu mai gândesc deloc la viaţa de „dincolo".
Duminică. Dimineaţa, o sfeştanie la care a vorbit stereotip un preot, despre „misiunea noastră de viitori ofiţeri, fii ai Patriei". După masă vine mama să mă vadă. îmi aduce reviste şi ziare. Le citesc curios. încerc să-i scriu lui M., dar renunţ, în curte, colegii mei primesc rudele, stau de vorbă, fumează.
Seara, în dormitor, elevii din ceilalţi ani, care au fost în „învoire", îşi povestesc impresiile. Aceleaşi fraze despre diferite femei, mai puţin sau mai mult amabile cu nişte oameni care „nu ies în oraş" decât o dată pe săptămână.
Printre picături, citesc ce-mi cade în mână: Huxley, Dostoievski, D'Annunzio, Maupassant, Turgheniev, Cehov, Zola, Anatole France, Jack London, Pirandello.
Sunt un vechi „mâncător de teatru" Nu mă împac cu Shakespeare. îmi place mai mult Ibsen, pentru că nu mă pot
1376
eugen barbu
dezobişnui de ideea că scena e o tribună de Ja care trebuie sa spui mulţimii adevărul. Literatura are prea multă poezie când i-ar trebui mai multă sinceritate.
Inspecţie neaşteptată la geamantane. Şeful de grupă citeşte atent „Jurnalul", ceea ce mi se pare revoltător. Protestez zadar nic, elevul Caramangiu, student în anul III la Drept, e foarte curios. După ce termină, mă întreabă ce m-a determinat sâ intru întt-o şcoală de ofiţeri. Nu-i răspund şi el îşi ia sarcina „să mă facă om", adică să mă convingă de binefacerile vieţii soldăţeşti. Discursul său mă Iasă rece, şi asta îl dezolează.
încă un indolent: Luca. E un băiat înalt care se mişcă în felul păpuşilor automate. Gesturile sale au ceva rupt, şi în tot ce face se vede o nervozitate nestăpânită. Ca şi mine, nu corespunde exigenţelor superiorilor noştri. Nu lipsesc zâmbetele ironice ale celorlalţi. Uneori acest om e comic, dar cine se pricepe puţin la oameni râde câineşre. Mi-a mărturisit că e fiul unui colonel care-1 trimisese, înainte de a intra în această şcoală, la „trupă". Vechi spaime, adăugate unui regim sălbatic, au făcut din el un automat. Presupuneam câ a avut o copilărie teribilă, că fusese ades bătut. El confirmă. Luca devine obiectul tuturor glumelor colegilor, pentru că totdeauna răutatea persecută pe cei mai puţin pregătiţi s-o suporte. îmi spune că vrea să se facă actor.
Câteva studente la Filozofie vin să completeze nişte teste. Devenim toţi de o politeţe excesivă. în curtea şcolii, cad primele frunze din plopi.
JURNAL
1377
A doua duminică în cazarmă. Citesc nepăsător în dormitor. Undeva curge apa dintr-un robinet: pic, pic, pic... E frig. Pe sub uşi, străbate un curent ascuţit care-mi îngheaţă picioarele.
Un marş de noapte la mănăstirea Plumbuita. La cârciumi, în Obor, încă mai cântau lăutarii. Tot oraşul miroase a mititei şi a fripturi. Undeva, în Rusia, se dau mari bătălii. Nu se gândeşte nimeni la ele.
„învoire" după trei săptămâni de cazarmă. Ni se dau „haine de oraş" foarte bine croite, pentru că ambiţia croitorilor companiei era aceea ca „elevul jandarm" să nu arate ca orice gâlmă de „infanterist". Socotind drept, erau hainele cele mai bune pe care le purtasem până atunci. Mă încurcă „eghileţii", nişte şnururi de mătase albă ca macaroanele, care joacă pe piept la orice mişcare.
Orele de libertate sunt scurte. O plimbare, un film, apoi somnul fără grija deşteptării devreme. Pe stradă trebuie să salut tot timpul. Mai bine era civil.
Dimineaţa, plimbare în jurul unui scuar cu M. Ne spunem lucruri banale. După-amiază privesc gutuile din grădină care lucesc stins în lumina puţină a soarelui.
La 9 „apelul". Se cere o punctualitate riguroasă. O întârziere de un minut te costă libertatea pe nu ştiu câte săptămâni. Nu lipseşte nimeni. Se trece apoi la dormitor. „Programul administrativ" e mai blând şi mai „de voie". Toţi sunt trişti.
în urma unui denunţ, se află că trei elevi din anul II au fost grosolani cu o domnişoară. Căpitanul D., comandantul şcolii, face anchetă. Se cere vinovaţilor să iasă singuri în faţa rândurilor şi să mărturisească. Nu iese nimeni. Se procedează logic.
EUGEN BARBU
JURNAL
1379
Rămân nouăsprezece bănuiţi care sunt ameninţaţi toţi cu con semnul pe timp de două luni. Cinci secunde de gândire. Nu iese nimeni din rânduri. în cele din ulmă, unul dintre cei nouăsprezece spune răspicat numele celor trei. Sunt consternat dc două ori. De lipsa de cavalerism a celor trei şi de delaţiunea celui care le-a rostit numele.
Este ciudat. Ni se vorbeşte mereu despre „etica ofiţerului", despre cavalerism, dar se încurajează servilismul faţă de cei mari şi neîndurarea faţă de cei mici. Sunt pedepsit tot mai des şi asia e deprimant. Mi se dau „plantoane", adică mi se fură ore nenu mărate de somn, sunt „consemnat" şi, în loc să mă schimb, mă îndârjesc şi mai tate. Tristele influenţe ale disciplinei prusace se simt întte zidurile acestei cazărmi. Se încurajează denunţul şi bestialitatea. Pedepsele sunt inumane, absurde. (Penttu un exerciţiu greşit eşti trimis de zece ori în pas alergător până la un loc foarte depărtat, abia tâfându-ţi echipamentul.) Plăcerea comandantului companiei, cea mai mare, este aceea de a vedea un „pas de gâscă, electrizant". (Se bate bine cu tălpile şi se aduce vârful bocancului la înălţimea centurii.)
Puţin câte puţin se sapă prăpăstii. Pentru că elevii de anul II şi III au dreptul să dea pedepse, se fac abuzuri şi unii dintre noi protestează. Mi se dictează, de pildă, să „aliniez" nişte bocanci într-un spălător. Răspund că bocancii stau foarte bine şi nealiniaţi. Pentru această îndrăzneală dorm mai puţin. Şi pentru că mi se pare că sunt nedreptăţit, când îmi vine rândul să păzesc somnul celorlalţi nu mă îmbrac în ţinuta de serviciu, ci rămân în cămaşă de noapte, citind „stând jos", cum tapotta locotenentul de serviciu a doua zi comandantului. Pe la 2 aud paşi furişaţi pe scări. Ştiu că voi fi controlat, dar simulez nepăsarea. Ofiţerul mă priveşte, nici nu-şi imaginează că sunt „planton".
I Mă întreabă unde poate fi găsit acesta. „Păi eu sunt!", spun cu f |p jumătate de gută. „Dumneata?" se mită el uluit de cinismul | meu. „Şi ce făceai?" „Citeam..." „Ia te uită! Cum te cheamă?" ţ W Ii spun. îmi ia cartea. Era Catherine soldat de Adrienne Thomas. I. Surâde. La Raport se glumeşte îndelung despre mine. Mai tre-£ buie să stau nişte duminici în cazarmă.
Elevul Dumitrescu din anul III, pentru că a avut îndrăzneala să-şi aducă la stagiu o prietenă, a fost eliminat din şcoală şi trimis la „trupă" cu gradul de sergent. Despărţirea se face pe câmpul de instrucţie. E o ceremonie barbară care mă jigneşte. Viitorul „coleg" este insultat în faţa inferiorilor şi trimis acasă peste câmp. La întoarcere se recomandă companiei „să cânte".
Ore de noapte. Privesc de la geam şoseaua Ştefan cel Mare. Pe la 3 încep să treacă ţărani cu căruţele pline spre piaţă. Au între roţi felinare unsuroase şi câte un câine care se mişcă în acelaşi ritm cu trapul cailor. Aud sforăitutile celor care dorm. Mi-a pierit şi cheful de citit. Mă plimb încolo şi-ncoace pe cimentul rece, ascultându-mi paşii.
Elevul Dumitrescu s-a întors. A avut „pile". Comandantul companiei n-are ce face, se pare că e foarte greu să lupţi împotriva intervenţiilor
Conflicte între colegii mei. Mulţi invocă drepturi în numele situaţiei lor „în promoţie". în armată contează cel mai „vechi", cel cate e situat înaintea ta la clasificatea anuală.
1380
EUGEN BARBU
JURNAL
1381
încep examenele la facultate. Profit şi trec pe acasă. Tala a venit de la spital. Este foarte slăbit şi palid. Pare mulţumii că mă vede „la locul meu". Aş vrea să simt puţină milă penttu el, dar nu mai pot gândi la nimic. Luna ciuruită luminează şinele de tramvai la întoarcere. Mâine e duminică şi vom sta în cazarmă.
Pe paginile unui caiet de matematică se fac calendare. Fiecare zi, o pătrăţică. Seara se înnegreşte spaţiul străbătut. Puţin câte puţin, căsuţele albe care ne mai despart până la vacanţa de Crăciun se împuţinează.
Manevre la Pipera. Războiul din Rusia merge destul de prost. Despre asta nu se vorbeşte. Ziarele nu se citesc decât întâmplător.
Un coleg denunţă pe câţiva elevi din anul II că au fugit noaptea la o nuntă, pe furiş. Anchetă, pedepse. Aud de „carceră" şi închisoare. Nu-mi place denunţul.
Plopii nu mai ascund cerul. Frunzele lor au căzut şi n-au rămas decât un fel de mături alburii în care se încordează vântul. Ni se explică Tactica infanteriei şi nu sunt puţini aceia care privesc lungile lanţuri de ciori care traversează orizontul. Dacă n-ar fi zidul acesra roşu, prăfuit, cu ceasul lui nemişcat, care-ţi dă senzaţia că timpul s-a oprit în loc...
Exerciţii de luptă în pădurea de la Pipera. îmi place jocul şi râd de teoriile naive care se fac despre război. Sunt sigur că pe front faci ce te taie capul.
Câmpurile sunt pline de brumă. Cât vezi cu ochii, cer în spate, oraşul alb şi el în lumina soarelui îngheţat. Avioanele aterizează aproape. Locotenentul Ionescu „culcă" plutonul de câte ori vede o femeie pe stradă. Se ascultă încântat şi zâmbeşte mefistofelic.
Trageri la Pantelimon, la poligon. E prima dată când am în mână o puşcă adevărată. Nu e chiar atât de uşor să bagi nouă gloanţe într-un panou de un metru părrat de la o sută de paşi. Am luat masa la câmp, din gamele. Seara, după o zi ostenitoare, marş până la cazarmă. Pe drum, penrru că „compania n-a vrut să cânte", s-a mers până la câmpul de instrucţie unde s-au mai exersat vreo două ore diferite marşuri. Am dormit în schimb cinci ore.
Se deschid cursurile Facultăţii de Drept. Vorbeşte Mihai Antonescu. E destul de tânăr, cam teatral. Recunoaşte că situaţia de pe frontul de răsărit este foarte grea. Germanii au pierdut o bătălie mare, la Stalingrad, şi mareşalul Paulus luptă încă să scape din încercuire. Au căzut o mulţime de prizonieri. Războiul a luat o întorsârură la care nu se aşteptau cei optimişti. Bombardarea Angliei a încetat de mult. în schimb, aviaţia engleză şi americană bombardează insistent oraşele germane. Raidurile au devenit zilnice. Mulţi de aici sunt îngrijoraţi. Se tem pentru cariera lor viitoare.
Decembrie. Moare tata. Cineva mă cheamă în cancelaria scolii. Eram tocmai la cursul de drept roman. Un ofiţer îmi
1382
EUGEN BARBU
JURNAL
1383
spune că mă pot duce acasă pentru că am o învoite de trei zile. II găsesc pe tata întins pe o masă. Lângă el, plânge mama. Cred că nu l-am iubit niciodată prea mult. Privindu-1, mă gândeam că mâinile acelea adunate pe piept nu m-au mângâiat niciodată, că gura lui strânsă şi acum într-un zâmbet rău, nu mi-a spus niciodată un cuvânt de dragoste.
înmormântarea cu solemnitate. Se face o slujbă în casă, apoi coşciugul este purtat până la dric. La colţul străzii, caii se opresc pentru ca răposatul „să-şi ia rămas bun de la case". Privesc placa de marmură pe care tata a aşezat-o pe zidul cel mai expus (după o modă a timpului) şi pe care scrie: Nicolae Barbu, proprietar. Mă trec lacrimile. Mi-1 aduc aminte cum se uita la dreptunghiul acela de piatră de câte ori se întorcea de la muncă, sau cum se plimba duminica pe trotuarul de vis-ă-vis cu mâinile la spate ca un stăpân cate îngraşă vita, numai privind-o. Cea mai mare plăcere pe care putea să i-o facă cineva era aceea de a-i spune: „Frumoasă casă ai mai făcut, nene Barbuie!" Uneori îmi povestea cum a venit desculţ de la ţară, fugind de sărăcie, şi cum a învăţat tâmplăria, cum a luat-o pe mama în căsătorie, cerându-i dotă locul acesta şi casele bătrâneşti ale socrilor. E o istorie crâncenă, drumul unei voinţe nestrămutate. L-au doborât boala şi neodihna şi, mai ales, ambiţia de a avea patru pereţi pe care să poată aşterne o placă de marmură în care să-i fie săpat numele.
Dricul pleacă mai departe. Mă stăpânesc, spre indignarea muierilor care şoptesc în spate: „Ce inimă de câine o avea, măi-culiţă, de nu-i dă o lacrimă, că i-a fost tată". Fericite popoarele care-şi înmormântau morţii noaptea, pe furiş, ca să nu tulbure liniştea celorlalţi. Există o ipocrizie creştină care m-a scos totdeauna din sărite. La cimitir, mai am o strângere de inimă când aud bulgării de pământ lovind coşciugul.
Mă întorc la şcoală deprimat. Locotenentul Brâncoveanu îmi spune brutal că „arăt ca o babă cu doliul pe care-1 port la rever". N-aveam de unde să ştiu că uniforma militară nu îngăduie semnul cate nici mie nu-mi place, pentru că aminteşte tuturor că trebuie să fie mai îngăduitori cu tine. Mă jigneşte însă grosolănia cu care mi se dă un consemn pentru „lipsa de atitudine ostăşească".
*
Paralel citesc Gorki şi Cehov. îmi place mai mult primul, poate şi unde cunosc mai bine lumea pe care o descrie marele vagabond.
Crăciun cu M. Sunt în concediu. E preocupată să găsească un bărbat. Se pare că logodna proiectată mai demult a căzut. Puţin vermut, o plimbare, urmele parfumului ei care mai pluteşte încă în odăi şi atât.
Revelion la mine, singur. Scriu într-un caiet nu ştiu ce. N-am nici măcar un pahar de vin pe masă. Afară se împuşcă anul care-a trecut. Nu ştiu de ce, dar cred că războiul se va termina.
1944
Cu T. într-o societate de adolescenţi care mă dezgustă. Se bea şi se dansează într-o cămăruţă murdară. Părinţii privesc cu îngăduinţă excesele copiilor. T. e bolnav, ceea ce nu-1 împiedică să asalteze câteva tinete. Luca îmi povesteşte că a încercat de câteva ori să se sinucidă. De multe ori m-am gândit să scriu
1384
EUGEN BARBU
JURNAL
1385
un roman despre generaţia mea. Toţi tinerii acestor zile seamănă: sunt superficiali şi dezorientaţi, nu ştiu ce vor, mă uluieşte apoi această posibilitate de a se preface. E drept că citim de câţiva ani numai comunicate de război şi poveşti despre lupte terminate cu sute de mii de morţi. Unii dintre noi şi-au făcut educaţia mai mult prin adăposturile antiaeriene. Nu poţi să mai visezi nici măcar la dragoste. Ea se consumă la întâmplare, cu oricine. Relaţiile dintre băieţi şi fete au devenit, anii aceştia, mai directe, poate mai cinstite, dar brutale şi lipsite de poezie. Un cinism de cele mai multe ori nejustificat înlocuieşte orice idei. Nimic sfânt şi o goană febrilă după plăceri (cât mai multe şi mai intense). Dansul şi alcoolul înlocuiesc cerinţe mai elevate. Studiul s-a făcut superficial, profesorii sunt îngăduitori (mulţi vin de pe front şi sunt încă obsedaţi de cele ce-au văzut). O oboseală teribilă stăpâneşte minţile. Nimeni nu se gândeşte cu seriozitate la ceva. Formulele sunt salvatoare. Cu cât ştii mai multe, cu atât se crede că ştii mai mult. E o fericire că nu ni se cere să fim profunzi. Trăiască această nelinişte care salvează lenea noastră! Ce fericire să poţi dispreţui totul, fără să fii obligat să iubeşti ceva.
întoarcere la cazarmă. Zile lungi de meditaţie. Instrucţie nu se mai face decât de două ori pe săptămână.
într-o seară, disciplina e ruptă. Toată „Diviziunea" urlă înnebunită de plictiseală, o melodie fără noimă. Privesc împrejur. Râd toţi şi cântă ca după o beţie. îmi amintesc o scenă din Blecher. Ofiţerul de serviciu intră uluit. Amuţim. înduioşat de feţele înspăimântătoare pe care poate văzuse umbra nebuniei, pleacă fără să ia vreo măsură. Ne urcăm pe bănci şi dansăm în felul canibalilor din filmele americane. E o nebunie colectivă care i-a cuprins şi pe cei mai ponderaţi.
1 ; Nici măcar să scriu nu mai pot. „Jurnalul" meu s-a între-
rupt din ianuarie până în martie. Ar trebui sâ se întâmple ceva, , jjr    starea aceasta nu mai poate dura.
"Slşf:
:" *
| Un coleg de-al meu a primit, printr-o întâmplare, o scri-
soare de la un elev dintr-o şcoală militară din Germania. Mărturiseşte că e singur şi că n-are cu cine ţine o corespondenţă care l-ar mângâia. E un Ionescu oarecare, nimerit nu se ştie cum în cazărmile prusace, ca să deprindă disciplina ofiţerilor lui Hitler şi care s-a plictisit, se vede treaba, de a învăţa cele ce învaţă.
*
Mai este aici un locotenent P. care, între două citate din istoria „marelui Ghinghis-Han", dăruieşte generos consemne. Nu ştiu de ce l-am crezut totdeauna unul dintre cei care foloseau nişte cărţi intitulate: „1001 de întrebări şi răspunsuri", în care puteai citi pe o pagina: „Ştiţi în ce an a murit Hanibal?" şi găseai răspunsul pe pagina cealaltă.
Ni se cere să scriem o teză despre „războiul sfânt."
între două citate dintr-un discurs al lui Mihai Antonescu de la deschiderea Facultăţii de Drept, în care recunoscuse că ruşii nu sunt tocmai atât de „necivilizaţi" şi „barbari", îmi expun punctul de vedere asupra acestei chestiuni.
Peste trei zile se aduc tezele. Se împart. Ultima teză e a mea. Căpitanul Pagubă mă roagă s-o citesc.
Când termin, mă interoghează:
- Dumneata eşti bolşevic? Ştii că asemenea rânduri re pot duce la Curtea Marţială?
Sunt sfătuit să-mi revizuiesc părerile şi mi se cere teza.
încă mă gândesc: sunt oare bolşevic? Oare ce este aceea a fi bolşevic? Sunt hrănit, într-adevăr cu cărţi „periculoase", am
1386
EUGEN BARBU
JURNAL
1387
văzut sub ochii mei istotia unei mahalale de ceferişti, dar de aici până a fi considerat „bolşevic" mi se pare un drum foarte lung.
Am sctis numai adevărul în acele patru pagini obişnuite de caiet. Am fost crescuţi cu cântece patriotice, ni s-a cetut să iubim „dinastia", „neamul", „patria" şi alte gogoriţe. Şi cine ne învăţa să iubim aceste lucturi? Nişte politicieni faliţi care se demascau reciproc la fiecare schimbare de guvern. Până acum nu m-a interesat prea mult politica. Ziarele le deschideam penttu a afla noutăţi literare, dar viaţa din jurul meu m-a obligat câteodată să deschid ochii. Oare n-am văzut destulă mizerie şi minciună în jurul meu?
Dacă aceasta e o gândite de om cinstit, atunci sunt „bolşevic".
Percheziţie discretă în geamantan. Mi se iau Minciunile convenţionale ale civilizaţiei. Mă fac a nu băga de seamă. Peste trei zile, cartea reapare.
29 martie. Ruşii au atins Prutul. E votba să ne evacuăm la Braşov. Nu mai poate fi vorba despre vacanţa de Paşti. Anul III a terminat cursurile. Asist Ia serbarea de „101 zile". E o lipsă de entuziasm evidentă.
In Gara de Nord au început să sosească primii refugiaţi din Moldova. La Bucureşti, cântă încă lăutarii şi se petrece.
*
De serviciu la bucătărie. Pot vedea cum se gătesc macaroanele care sunt aruncate la fiert cu gândacii lor cu tot. Nu mai mă impresionează absolut nimic.
2 aprilie. Ninge, curios pentru luna asta.
3 aprilie. Tragere la Pantelimon. E foarte frig. Ofiţerii sunt nervoşi. Dau pedepse la întâmplate. Poate nu mai plecăm. Dupâ-amiază o demonstraţie la Malmaison despre eficacitatea gazelor. Prilej de reflecţii pesimiste despre un viitor război chimic.
*
4 aprilie. Soare, prea mult soare pentru zidurile de aici. Aştept vacanţa. Mai sunt doar nouă zile până atunci.
Orele 13,45. Alarmă aeriană. Ora 14, bombardament. Zgomot asurzitot. Dimineaţa avusese loc un exerciţiu de apărare antiaeriană, şi când au sunat din nou sitenele nu s-a mai înspăimântat nimeni crezând că se repetă manevra... Primele explozii alarmează pe comandanţi. Se aud apoi distinct loviturile înfundate ale bombelor. Vedem în sfârşit avioanele americane, albe, mici pe cerul curat.
In adăpostul nostru rudimentar de pământ, luminat de felinare chioare, citesc Poemele lui Poe. La 15,30 se sună încetarea alarmei. Un fum gros acoperă soarele. Arde spre Gara de Nord, spre Mogoşoaia şi dincolo de Cotroceni. Cred că vom pleca mai cutând decât ne aşteptam. Oraşul se trezeşte. Autocamioanele claxonează insistent. Văd prin poarra de beron un rănit cărat pe o targa.
La ora 16, punctual cum este, locotenentul P. îşi continuă cutsul de armament. Nu-1 ascultă nimeni. El ştie şi totuşi continuă să vorbească.
Ora 20. Lună plină. Oraşul e acoperit de fum. în fund, spre apus, se zăresc focuri trandafirii. Primele veşti: cartierul Gării de Nord e aproape distrus. Sunt o mulţime de victime. Stăm sub alarmă. Se doarme în echipament de tăzboi. Plantoanele au fost îndoite.
1388
EUGEN BARBU
5 aprilie. Două alarme. N-a fost bombardament. Multă panică împrejur. N-avem apă. Se bea un lichid alburiu de conductă, infect. Raţia de pâine s-a redus la jumătate. A ars manutanţa. Mareşalul face la radio o declaraţie patetică. Vorbele sunt de prisos. Radio Londra anunţă căderea Hotinului. Ruşii sunt la 3 km de Iaşi. Odessa va fi asediată curând.
6 aprilie. Soare, frumos. în curte, se joacă volei. Lângă mine, bucătarul plânge. I-au murit cei doi copii la bombardament. Miroase puţin a ţuică. Se împachetează febril. Probabil mâine plecăm. Nu ştiu nimic despre mama. Sunt obosit.
Ora 17 , vine mama la mine. Pe strada pe care locuim, au căzut câteva bombe. Casa noastră a scăpat neatinsă. O rog să-mi aducă haine şi cărţi mai ales, să am ce să citesc pe drum. Ii trimit prin ea o scrisoare lui M. Cred că n-o să găsească pe nimeni. Mi-e teamă.
Oraşul începe să se golească. Refugiaţii, în camioane, părăsesc Bucureştiul din 10 în 10 minute. Mă urc pe acoperişul şcolii şi privesc cu un telemetru spre Gara de Nord. Se disting ruine fumegânde. Un fum gros acoperă încă străzile. Ne facem geamantanele. Am o mulţime de manuscrise la care ţin şi care mă împiedică.
7 aprilie. Vine mama. N-a fost la M. Nu plecăm nici azi. Plutonul 2 e sub alarmă. Ceasurile trec repede. Culmea e că cei de aci nu încetează să ne supună unui orar normal. Pentru a se întări disciplina, care a scăzut din pricina evenimentelor, se strigă mai tare ordinele.
JURNAL
1389
Veşti: de la dispensarul de lângă noi, unde era un adăpost, s-au scos două zile cadavrele. Un frizer, pe care-1 cunoşteam şi care abia scăpase de măsura absurdă a Mareşalului de a fi evacuat în Transnistria, a fost ucis împreună cu nevastă-sa într-o pivniţă pe care a căzut o bombă. Pe casa altei cunoştinţe a căzut o altă bombă, norocul lor a fost că erau plecaţi. Tramvaiele nu mai merg. Morţii sunt înhumaţi de-a valma, fără multă ceremonie. Prin poarta şcolii se văd camioanele cu refugiaţi gonind spre barierele oraşului.
S-a hotărât definitiv ziua plecării: duminică. Vom face un marş de zece zile până la Drăgăşani. Mama mi-a adus cărţi şi scrisorile lui M., din care rup câteva care mi se par ridicole. Mă agăţ de hârtiile acestea pentru că ele îmi amintesc de singurele mele ceasuri de bucurie.
8 aprilie. Ni se acordă o învoire de patru ore. De ea beneficiază numai bucureştenii. Plec direct la M. Casa în care locuia e întreagă. în locul geamurilor sunt bătute scânduri. încerc clanţa. Poarta se deschide cu un şuierat. Nu mai locuieşte nimeni în aceste odăi. Plec trist. Mă învârtesc împrejurul Gării de Nord. La colţurile străzilor au apărut vechile sacale cu apă ale Bucureştiului. Străzi întregi sunt de nerecunoscut. In locul caselor se pot vedea gropi imense înconjurate de cărămizi şi moloz. Pe vechea linie de tramvai stau vagoane fărâmate sau deraiate. Peroanele Gării de Nord au scheletele de fier contorsionate. Pe piatra lor cenuşie, o pulbere subţire de sticlă fărâmiţată. De-a lungul bulevardului, pe care mă plimbam cu M., pomi smulşi din rădăcină. Casele rămase în picioare sunt jupuite de tencuială. Ici, colo, în faţa porţilor, se află cosciuge albe din lemn nevopsit, pe care un camion tras de o gloabă le cară pe rând. Femei îmbrăcate în negru se apleacă peste rămăşiţele strânse între scândurile albe. Miroase puţin a carne intrată în putrefacţie, un miros care-ţi irită nările. Intru pe strada pe care
1390
EUGEN BARBU
JURNAL
1391
locuiesc. Firele stâlpilor de telegraf sunt rupte şi stau răvăşite pe trotuare. Se zăresc cadavre acoperite cu cearşafuri sau câte un ţol sărac. Se aude plânsul unor femei necunoscute. Intru în curte. Nu s-a întâmplat nimic. Mă întâmpină câinele. Cetul e acoperit de nori. Pomii au flori pe ramurile tinere. în casă, vechiul miros de gutui, cărţile, muzica de la radio care emite încă melodii de dans. Tot ce te leagă, tot ceea ce am să las şi poate n-am să mai găsesc. Plec grăbit spre şcoală. în buzunar, am numai 200 de lei, dar sunt obişnuit fără bani.
9 aprilie. Marşul a început la ora 8 dimineaţa. „Compania cântă". Duc în spinare o raniţă de 30 de kg. De ce voi fi cărat atâtea căiţi, nu ştiu. După 1 km sunt zdrobit. Ne oprim lângă Arcul de Triumf. Sunt la doi paşi de casă. Nu simt nimic. Pe lângă noi aleargă autocamioanele. La Mogoşoaia ni se iau raniţele cu căruţele. Zburdăm. E Duminica Floriilor. Popas lângă un stâlp indicator: Bucureşti - 5 km. Ne vom mai întoarce? Ne ard tălpile. Suntem osteniţi. La 6 seara, intrăm în comuna Gulia. E capătul primei etape. Satul plin de refugiaţi. Suntem cartiruiţi într-o şcoală primară. întindem pe duşumelele murdare paie, şi deasupra, drept cearşaf, foile de cort. Se face noapte. Se pun plantoane. Dormim.
10 aprilie. La miezul nopţii, se dă „deşteptarea". Cine se simte obosit este invitat să se urce în nişte maşini care ne stau la dispoziţie. Se produce o zarvă de nedescris. Se înghesuie toţi. Pe întuneric se schimbă bocancii şi moletierele. După o oră se face linişre. Nici nu m-am mişcat. Dorm mai departe lângă L. Dimineaţa se pleacă mai departe, bineînţeles, cântând. Drumul devine ostenitor, din pricina peisajului. Prea multă câmpie. Pe ogoaie, ţăranii care seamănă cu gesturi încete. Copiii păzesc turme de oi jigărite. Marşul se face „de voie". Se permite să se
ife.
vorbească. Toţi mi se par cam tragici în sensul teatral. Se rostesc votbe mari, se evocă iubitele. Nici măcar nu suntem soldaţi. La prânz, popas la Lunguieţ. Se serveşte masa la postul de jandarmi. Orez şi marmeladă. Toţi sunt bine dispuşi, după câteva ciocane de rachiu. Căpătăm o oarecare libertate. Marşul se face fără formaţie şi penttu a se preveni un atac aetian. în loc de marşuri, se cântă romanţe la modă. Psihologiceşte, măsura e bună. Din urmă suntem ajunşi de nişte autocamioane care ne scutesc de patru zile de marş. Trecem de Topoloveni şi Florica. Plouă. Colegii mei fumează trişti sub foile de cort. La 6, ajungem la Piteşti. Suntem cantonaţi la o altă şcoală militară, unde întâlnesc câţiva cunoscuţi. O baie care ne reconfortează, un dormitot cald cu paturi primitoare. Nici nu mănânc.
*
După o zi la Piteşti, odihniţi, plecăm. O demonstraţie a măiestriei noastre militare, gustată de comandanţii şcoalei gazdă. Măfşâluim până seara. Luca îmi vorbeşte pe drum despre iubita lui din copilărie, pe cate a întâlnit-o Ia Piteşti. Popas la Lunca Corbului. Scriu pe marginea unui şanţ aceste rânduri. Plouă mărunt şi cerneala se întinde pe paginile de caiet. Intrăm într-o şcoală şi, pe întunetic, prietenul meu ne recită versuri. E un succes monsttu. Toată lumea aplaudă şi bate din picioare. El se întoarce lângă mine, surescitat şi mi se pare că plânge.
Slatina. Oraş cu fete, praf şi pensionari. Dormim în internatul unei şcoli de menaj. O mizerie de nedescris. Aici de-abia acum înfloresc caişii. Câţiva elevi se îmbată. Seara, se aud clopotele bisericilor care cheamă lumea la denii.
Marş de-a lungul Oltului. Popas la Deleni. Mâncarea insuficientă. Căutăm să cumpătăm de prin sat câte ceva. Acasă, pe
1392
EUGEN BARBU
JURNAL
1393
prispe, nu au rămas decât femeile şi copiii de doi-trei ani. N-au ce vinde sau nu vor. Unele se înduioşează. Au feciori pe front şi bărbaţi care au murit în Rusia. Plecăm mai departe. Seara, trecem Oltul spre Drăgăşani. Plouă mărunt. Se face întuneric şi am vrea ca drumul să se termine mai repede. Ajungem enervaţi. Mâncăm întt-o baracă imensă, luminată prost. Ni se arată dormitoarele. Câte 60 la un loc. Paturi înalte de lemn, în care mişună ploşniţele. Dormim fără nici un gând.
Dimineaţa atmosfera e irespirabilă. Se deschid ferestrele şi uşile. Mă doare tot trupul. Se face statistica ploşniţelor. Dormitoarele sunt aşezate, din fericire, în mijlocul unui parc plin de verdeaţă. După zidurile cenuşii de la Bucureşti, este o plăcere să simţi împrejur primăvara asta sălbatică! Mâine e Pastele. Se fac liste pentru permisii. La prânz, alarmă aeriană. Trec două valuri de avioane americane. Unul din bombardiere, avariat, cade lângă podul de peste Olt, explodând. Se văd piloţii care s-au salvat cu paraşutele. Sunt prinşi şapte inşi şi aduşi în cazarma noastră. Un coleg serveşte de interpret. Sunt cam înspăimântaţi şi se roagă să nu fie predaţi nemţilor.
Sunt trataţi foarte bine. Există ordine stricte în această privinţă. Majoritatea aviatorilor capturaţi sunt trimişi pe Valea Prahovei unde locuiesc în vile speciale.
Prezenţa aviatorilor americani, tineri ca şi noi, foarte veseli după prima spaimă, suscită discuţii îndelungi. Nu lipsesc unii care sunt de părere că moartea ar fi o pedeapsă meritată pentru aceşti indivizi care primesc premii pentru reuşita bombardamentelor pe care le execută, în funcţie de fotografiile pe care le prezintă.
în noaptea de înviere suntem duşi la biserica din Drăgăşani. Mi se pare bizar ca atâtea arme să păzească această ceremonie creştină. Un preot hilar vorbeşte despre Mântuitor. Râd.
Ceremonie sobră în baraca în care se mănâncă. Ni se dau ouă roşii. Colonelul, comandant al şcolii, se scuză că nu poate să ne ofere mai mult. Se cântă „Christos a înviat" şi „Mulţi ani trăiască" (pentru comandant). Ofiţerii ciocnesc cu fiecare în parte. Ceasuri de bunăvoinţă.
Capitala a fost din nou bombardată. Alarmele continuă. Vedem zilnic avioanele americane care se întorc din misiune. Au un duduit sinistru în mers. Prima învoire în oraş. într-un sfert de ceas am văzut tot ceea ce se putea vedea. Fetele sunt urâte, şi în cârciumi se serveşte cel mai prost vin pe care l-am băut vreodată, asta în ciuda renumelui oraşului. Centrul oraşului este un pătrat de grădină cu cinci bănci, în jurul căruia oamenii se învârtesc la infinit, întâlnindu-se faţă-n faţă de nenumărate ori. Când simţi că ameţeşti, schimbi sensul plimbării. Se fac primele legături sentimentale.
Seara la „apel", „compania" se clatină în mod îngrijorător. Un elev din anul III nu reuşeşte să spună Tatăl nostru până la capăt. Renunţă după mai multe încercări infructuoase. Noaptea, alarmă.
Pentru că s-au îmbătat, cinci elevi din anul III, care peste zece zile aveau să fie ofiţeri, au fost scoşi în faţa companiei de elevi şi a trupei şi puşi să îngenuncheze în faţa frizerului companiei care i-a tuns numărul zero. Spectacolul medieval m-a indignat într-atât, încât, fără bunăvoinţa unui locotenent, aş fi avut aceeaşi soartă. Mă scârbeşte lipsa de demnitate a viito-
1394
EUGEN BARBU
JURNAL
1395
rilor ofiţeri care nu au protestat deloc şi care s-au supus, docili, umilinţei acesteia insuportabile.
Dimineaţa, un elev romantic, care ştie să cânte din vioară, ne deşteaptă cu Balada lui Ciprian Porumbescu. E mai plăcut decât cu fluierul. Toată lumea îl priveşte recunoscător.
*
La cinematograful din oraş, instalat impropriu într-o fostă sală de gimnastică a gimnaziului, rulează un film german, prost, pe care-1 vizionez până la sfârşit din lipsă de ceva mai bun. Public de provincie. Se mănâncă seminţe şi se aplaudă în felul copiilor. Nu lipsesc ţărani care nu-şi scot căciulile din cap, deşi e o căldură înnăbuşitoare. Filmul se rupe din cinci în cinci minute, dar nu se impacientează nimeni. Accidentul, se vede bine, e curent.
Pedeapsa sălbatică a tunderii celor nedisciplinaţi se extinde. Pentru cea mai mică abatere de la disciplină, eşti trimis la frizerie. S-a renunţat la expunerea victimelot. Cad şi eu, bineînţeles. Motivul: în ora de „gaze", în loc să urmăresc savanta expunere a căpitanului Topor, citesc pe sub bancă Destimd omenirii. Sunt mutat mai în faţă. îmi trece prin gând să scriu o carte documentară despre viaţa celor de sub arme. Titlul provizoriu: Cazărmi.
*
O clasificare a artelor în Schopenhauer: Arhitectura se află pe treapta cea mai joasă pentru că arată totul. Urmează pictura şi sculptura, apoi poezia şi, în cele din urmă, muzica.
Nu ştiu de ce cred că în această clasificare s-a făcut o nedreptate poeziei, despre care Cocteau spunea că e supremul lux al oamenilor.
Nu ştiu ce-i aceia „fascism". Sau poate am văzut lucruri despre care îmi este silă să-mi amintesc: oamenii ucişi şi agăţaţi în cârlige, numai pentru că erau evrei. într-o iarnă, prin 1941, dacă-mi aduc bine aminte, sttada noastră era măturată de inşi îmbrăcaţi destul de bine, care fuseseră obligaţi să-şi agate de mâneca paltoanelor o banderolă pe care era imprimată o stea în şase colţuri. Femeile din cartier ieşeau la porţi şi le întindeau farfurii cu ciorbe sărace, aşa cum se mănâncă în mahalaua noastră în cele mai multe zile. A fost un lucru ce m-a durut multă vreme. Poporul român erau acele muieri care întindeau blidele lot sătace victimelor unei forţe oarbe, pornite. De atunci n-am mai putut suferi pe fanatici. Am fost crescut în spiritul culturii franceze şi m-am hrănit cu pâinea întunecoaselot romane ruseşti în care bate totdeauna aripa unui înalt ideal de -•t a salva omenirea de relele ei cele mai absurde. Nu pot suferi împărţirea oamenilor în categorii şi, cu atât mai mult, nu pot admite nedreptatea.
Şi-mi amintesc între zidurile acestei cazărmi despre cuvântul „fascism". Eu îi spun „oroarea prusacă", şi cuvintele acestea două îmi evocă bestialitatea bombardării Varşoviei şi a Belgradului, acele execuţii repetate de patrioţi din Franţa, curentele represiuni din Rusia. Am urât războiul, deşi credeam uneori în necesităţile lui. Admiţându-1 dintt-un patriotism insuflat în şcoală, nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama de absurditatea lui. Pacifiştii nu sunt nişte schilozi sufleteşte, cum ar spune nietzscheenii noştri.
„Fascismul" se simte şi aici în jurul meu.
Parcă-1 văd pe M., ofiţerul cu eghileţi albi ca şireturile sandalelor Sfântului Petre şi cu ochi serafici de băiat cuminte.
1396
EUGEN BARBU
JURNAL
1397
Minunat om! A fost cel care m-a învăţat, încă de la 20 de ani, o mulţime de lucruri. îngerul acesta, care purta corset sub haina verzuie, ştia să fie discret ca un perete. Călca în vârful cizmelor şi asculta la uşi. Nu se putea să nu-1 înţelegi. El ne păzea sufletele de ispite, şi când pedepsea, o făcea din necesităţi pe care numai puţini le înţelegeau.
Era ceea ce se numeşte un ofiţer de carieră. Umblase prin şcoli multe, ţinea în perete diplome numeroase şi absolvise nu ştiu câte facultăţi. Se ajuta cu o memorie prodigioasă şi nu s-ar fi putut spune că nu iubea şi sabia cu care ieşea duminica la plimbare. Ar fi o nedreptate strigătoare la cer să-I confunzi cu un Moş Teacă oarecare. Dimpotrivă. Puteai să mai câştigi câte ceva ascultându-1. El pregătea generaţii viitoare de zbiri jan-darmereşti. Câtă subtilitate se putea citi pe chipu-i de fecioară care roşea de câte ori era silit să spună un cuvânt cu glas mai tare! As al rapoartelor confidenţiale, putea fi numit cu dreptate un chirurg al intrigilor militare. Vedeţi, şi în cariera armelor se pătrunde tot pe uşi dosnice. Si pentru asta se cere subţirime, nas fin, devotament faţă de superiori şi, mai ales, o asprime neconvertibila faţă de cei în subordine. Cred că n-a tăiat în viaţa lui o găină, dar ar fi fost în stare să ucidă o mie de oameni fără să stea mult pe gânduri. Aparţinea acelei categorii de indivizi despre care se spune că nu se încurcă în amănunte. Preda, mi se pare, un curs de tactică militară şi unul de economie politică. Ştiuse să se ţină departe de fronturi, nu pentru că n-ar fi admis „războiul sfânt", ci pentru că nu-i plăceau zgomotele. îi era mult mai uşor să dirijeze infanteriile imaginare cu o cridă pc tabla neagră decât să se furişeze printre explozii. E de neuitat când îl asculţi, povestind bătălii celebre. Obrazul său, sa miezul pepenelui copt, se lustruieşte de o sudoare subţire, şi în ochii albaştri de copil cuminte se aprinde tot focul artileriilor. La terminarea orelor, pleacă extenuat, ştergându-şi faţa cu o imaculat;! batistă de olandă, petrecut de aplauzele celor care-1 ascultă.
Şi cum îi mai bat pintenii când sosesc generalii în inspecţie! Ai zice că sunt clopoţeii Raiului. Nu-1 mai recunoşti. Respectul pentru cei mai mari îl transfigurează. Conduce companiile cu un talent care te umileşte. Manechinele omeneşti se învârtesc ca pe sfoară, valsează în ritmul gimnasticii cazone, şi locotenentul meu capătă proporţii legendare. Ca un dirijor care stăpâneşte bine orchestra, ofiţeraşul palid uluieşte pe severii colonei îmbătrâniţi între puşti.
îl voi ţine minte toată viaţa, vorbind în faţa rândurilor aliniate. Citează, cu glasul său ofilit, pe motalişti şi se înfioară privind cerul. Văzându-1 aşa, cu ochii aceia blânzi, predicând nemişcat virtuţile ofiţereşti, n-ai crede că e acelaşi om care ascultă serile pe la uşi ca servitorii. Mărturisesc că nu l-am înţeles. Se poate să fie un militar superior, dar eu cred că e mai degrabă ceea ce se numeşte, cu mândrie azi, un „fascist".
Rareori, după părerea mea, un şef de promoţie al acestei şcoli de ofiţeri reprezintă un caracter. Lupta pentru această glorie e prea nemiloasă ca să mai permită cuiva luxul cavalerismului. Numele unui şef de promoţie se scrie pe o piatră cu litere de aur, ofiţerul respectiv primeşte o sabie cu mânerul de fildeş care simbolizează credinţă, sinceritate şi dreptate. Aceste mari virtuţi nu sunt niciodată confirmate de petsoana celui care capătă un atât de strălucitot semn de întâietate. Cel ce s-a umilit atât va cere fără îndoială tuturor să se umilească, cel ce-a linguşit va pretinde la rându-i să fie linguşit. Imitarea disciplinei prusace este dezgustătoare. Şi nu mă îndoiesc că aceste „democraţii putrede" şi aceste armate de „barbari ruşi" au dat peste cap faimoasele cohorte hitleriste.
Scriu lui M. scrisori lungi, inutile.
1398
EUGEN BARBU
JURNAL
1399
Un cuvânt al lui Wilde care-mi place: „Dincolo de veselie se poate ascunde orice, şi vulgaritate şi ipocrizie şi indiferenţa şi minciună, pe când dincolo de suferinţă nu e decât suferinţă".
Anul III ne va părăsi peste ttei zile. Li s-au adus uniformele de sublocotenenţi şi nu lipsesc priviri invidioase. Au devenit generoşi aceşti domni care umblă ca tenotii de operetă în cizmele „şanti". Trec peste prevederile regulamentare, numai de salut nu ne iartă.
Bombardamentele continuă. Vedem valurile bombardierelor americane şi citim îngroziţi comunicatele de a doua zi. laşul n-a căzut încă.
Generaţia noastfă nu se poate lăuda decât cu viţiile sale.
Ni se aduc geamantanele. îmi face plăcere gândul că-1 ştiu plin de cărţi. Orele ttec astfel mai repede.
*
Intre altele, e bombardat şi Severinul (a treia oară). Bucureştiul, a patra oară. Nici o veste de acasă. îi scriu lui T. Cred că nu vom mai rezista mult.
Regimul, aici, e mai acceptabil. Ni s-au acordat „ore de sport" pe care le folosesc. Au dispărut zidurile acelea îngro-zitoate şi, mai ales, Moara Comercială cu feresttele ei înguste
de fier şi praful acela alb care plutea în permanenţă deasupra curţii.
Orele de sport au fost suprimate din pricina unor rahitici cate s-au văitat că n-au timp să înveţe pentru examenele de la Facultatea de Drept. în loc să respirăm aerul crângului din împrejurimi, trebuie să stăm închişi în nişte odăi întunecoase. „Eminenţii" sunt fericiţi. Ca şi când i-ar fi văzut cineva la stadion! Există o invidie care te cutremură şi care ar ttebui pedepsită.
Comunicatul din 27 aprilie anunţă bombardarea oraşelor Bucureşti şi Ploieşti. Nu vin deloc scrisori.
*
Ploi sâcâitoare. Drăgăşanii sunt îngropaţi în noroi. Citesc Zarathustra. La 20 de ani strigătul acestuia: „Dumnezeu a murit!" te înfioară. Nu-mi place lipsa de milă. Numai un german putea să spună că religia creştină e o religie a sclavilor.
îmi scrie mama. Nu i s-a întâmplat nimic. în plic, câteva tânduri de la M. E refugiată lângă Câmpina.
*
Alarme. Privim, din gropi, bombardierele albe care trec spre Bucureşti. Seara, după dispoziţia comandanţilor, o orchestră improvizată ne cântă cu stăruinţă. Uneori noaptea se dă alarma. Cei mai mulţi nu se mai scoală din paturi. Sunt nişte nopţi de mai cu lună plină. Avioanele se disting clar pe cerul albastru.
1400
EUGEN BARBU
JURNAL
1401
Râmnicul-Vâlcea este bombardat şi auzim din adăpostul nostru zgomotul exploziilor Comunicatul mai anunţă bombardarea Făgăraşului şi a Sibiului.
Carantină din pricina unor cazuri de tifos exantematic. Americanii au bombardat Piteştii, Tg. Jiu şi Făgăraş.
S-au lansat bombe la 7 km de cazarmă. Obiectiv: podul de peste Olt. N-a fost atins.
De trei nopţi alarmele au loc la aceeaşi oră: 11,30. La urma urmelor sunt plictisitori.
Dintr-o scrisoare de la Bucureşti a unui coleg: „Din cartierul nostru n-a mai rămas decât casa noastră. Noaptea urlă câinii. Mă culc târziu, cu teamă. S-au pus santinele la fiecare colţ de stradă. în fiecare noapte sunt împuşcaţi câte doi-trei hoţi. Sunt singur pe strada pustie."
*
Locke, despre istorie: „Istoria universală nu ne povesteşte aproape nimic altceva decât războaie şi ucideri, iar gloria şi onoarea ce li se atribuie cuceritorilor, care de cele mai multe ori nu sunt altceva decât călăii cei mai mari ai omenirii, aduc şi mai multă rătăcire tineretului, pentru că el, prin consecinţă, ţine măcelărirea oamenilor drept chemarea cea mai glorioasă şi virtutea cea mai onorabilă la omenirii. Astfel, pas cu pas, se sădeşte în noi o cruzime nenaturală, şi ceea ce e într-adevăr scârba omenirii nouă ne devine, prin deprindere, un lucru familiar şi recomandabil, fiindcă ni se arată a fi onoare."
7 mai. Bucureştiul e bombardat cu bombe incendiare. Ca rezultate, e cel mai cumplit atac pe care l-a suferit Capitala.
î.S?.' în marşurile pe care le facem, am ocazia să văd mizeria îngrozitoare a satelor olteneşti. E ceva african în această sărăcie evidentă. Ţăranii sunt slabi, înnegriţi de foame. întrebaţi cu ce se hrănesc, dau răspunsuri uimitoare: cu ciorbă de corcoduşe şi cu mămăligă. „Aveţi găini!" obiectează cineva. „Alea le vindem". „Şi cu banii ce faceţi?" „îi strângem". Sunt needucaţi, majoritatea, analfabeţi. Cei care strâng bani mai mulţi îşi cumpără pământ. Fac o mulţime de copii care se bat la moartea părinţilor pentru a moşteni locurile cele mai bune. Unele loturi se împart în atâtea bucăţi încât, practic, sunt inutilizabile pentru agricultură.
Vinul se vinde chiar în şcoală. Un plutonier a adus un butoi în magazie şi, în orele de meditaţie, cei cu bani se strecoară până la locul ştiut şi îşi umplu gamelele. Către ora 9 seara, buna dispoziţie cea mai deplină stăpâneşte spiritele.
„Prinţul", cum îl numim pe locotenentul Brâncoveanu, care pretinde că face parte din familia domnitorului cu acelaşi nume, se comportă uneori ca un om de nimic. Are un dispreţ total pentru inteligenţă, o ură nejustificată faţă de cei pe care-i surprinde citind. L-am urât de când I-am văzut, tot atât cât mă dispreţuia.
*
întâlnire pe stradă cu căpitanul Topor. Eram însoţit de o doamnă. Regulamentul ojiaar-ewailkare prevede un lucru care-mi place: dacă eşti înseţiţ.«le p femeie şi te întâlneşte un superior,
1402
EUGEN BARBU
JURNAL
1403
de hatârul sexului frumos, ţi se previne salutul. De unde era să ştiu, nefericitul de mine, ca aceste lucruri sunt numai pentru cei ce iau drept bun orice text!
în locul salutului gtaţios, căpitanul mă cheamă deoparte şi mă întreabă marţial dacă nu sunt cumva miop. îmi cere să-mi spun numele şi, pentru că nu o fac regulamentar, mă ameninţă, sub privirile însoţitoarei mele îngrozite. Mi se dau trei zile de carceră şi două luni de consemn.
„Carcera" nu e un lucru plăcut. Eşti încuiat într-o baracă de scânduri, în care nu poţi sta decât în picioare. Orice tentativă de comoditate este zădărnicită de îngustimea spaţiului. După câteva ote, simţi sub genunchi înţepături dureroase. De dormit nici nu poate fi vorba. Dorm în timpul orelor de curs. După trei zile, arăt rău, dar ttece. Fusesem inspectat cu regularitate de locotenentul M. şi de „prinţ" care mă anchetează discret. Mi se cere puţină remuşcare, dar sunt turc.
Locotenentul poet, cu care discutam acum câteva zile despre Wilde, îşi tăvăleşte plutonul 7 km pentru că e enervat. Stau şi mă gândesc că există mistreţi care înghit diamante fără să-şi dea seama. Rămân cu toate acestea tot mistreţi.
Se ivesc conflicte cu cei din anul meu. Uneori, lipsa mea de modestie îi irită pe unii şi-mi spun dispreţuitori că nu pot să pretind nimic întrucât „nici măcar poziţia de drepţi nu ştiu s-o iau tegulamentar". Pentru că-i tâd în nas lui Balosin, un concurent la titlul de şef de promoţie, sunt sculat în picioare şi obligat să mănânc astfel. Refuzând, sunt scos la raportul companiei şi mi se spune „bolşevic".
Starea de spirit e destul de proastă. Nu toţi aşteaptă cu plăcere terminarea acestui război absurd. Ziarele nu mai vin de mult timp. Dezorientare generală.
Ceremonia de plecare a anului III. Vorbeşte un preot cate, în entuziasmul său patriotic, afirmă la un moment dat că „însuşi Dumnezeu e un jandatm". Râsetele genetale nu pot fi stăpânite, cu toate privirile severe ale locotenenţilor. Vorbeşte şi comandantul şcolii. Aceleaşi fraze mari care te scot din sărite prin lipsa lor de conţinut: Patrie, drapel, România Mare, generaţie, drepturi sfinte, toată recuzita oratoriei militare, care nu mai convinge pe nimeni. Câteodată îmi pare bine că se termină cu această lume!
Elevul S., din anul II, îmi mătturiseşte că are remuşcări pentru că din pricina lui un camarad de an a fost băgat la carceră.
*
Convorbire cu D., un coleg tăcut, preocupat de lecturi, ca şi mine. Ii citesc o nuvelă, în cate căutam să înfăţişez greva din 1933 a ceferiştilor (un cumnat al mamei era închis în Atelierele C.F R. în zilele acelea, şi eu fusesem de câteva ori cu soţia lui să-i ducem mâncare. Văzusem pe greviştii căţăraţi pe acoperişul Atelierelor şi străbătusem cordoanele de jandarmi care înconjurau străzile. Am auzit după aceea împuşcăturile şi aflasem de la tata ce se întâmplase acolo. Aveam 9 ani, şi unui copil aceste evenimente sângeroase i se întipăresc mai bine în minte. Mă imptesionase mai ales povestea ucenicului cate murise trăgând sirena, pe care o auzisem urlând îngrozitor până ce eroul acela fusese ucis. Numele nu i-1 mai ştiu.)
D. îmi spune: „Comunismul e măreţ pentru că luptă pentru o lume mai dreaptă". Din cauza aceasta mă consider comunist.
1404
EUGEN BARBU
JURNAL
1405
Sunt fericit că un om atât de inteligent, ca acest coleg taciturn, gândeşte la fel ca mine.
Compania e consemnată în cazarmă penttu că „elevii au fost zăriţi în oraş cu femei care nu-i reprezintă".
Profesorul A.D. predă în diviziunile întunecoase dreptul roman. Ne priveşte cu o oarecare ironie. Un elev care i-a răspuns bine, întrebat cum îl cheamă, începe prezentarea cu „să trăiţi", ceea ce îl face pe eminentul universitar să roşească.
Suntem duşi cu cârdul la teatrul din localitate, unde o echipă attistică în turneu joacă „Doi sergenţi". Decotutile au motive patriotice şi actorii sunt cam băuţi. Doamnele din otaş mănâncă seminţe în pauze şi chiar după pauze, spre indignarea câtorva care ascultau textul melodramei cu sfinţenie. La întoarcere, compania cântă Uniţi într-o credinţă.
Balzac îmi face burghezia şi mai odioasă. Eugenie Grandet, cu personajele acelea întunecate şi abjecte, cu visul delicat al Eugeniei, face să crească în mine ideea că burghezia e toată, fără condiţii, dezgustătoare. Nu-mi pot uita viaţa, acele umiliţi repetate ani de-a rândul, dispreţul celor cu bani, al băieţilor de familie care-şi râdeau de hainele mele ponosite, de timiditatea născută de opresiuni: „Originea mea joasă" de care făceam uneori caz, tocmai când era vorba de cei bine născuţi, mă obligă la ură. Nu ştiu nimic despre comunism, dar bănuiesc că e preferabil acestei vieţi meschine făcută pentru oameni mici.
Bombardamentele conrinuă. Se aşteaptă debarcarea americanilor pe Continent.
6 iunie. Anglo-americanii au debarcat în zorii zilei lângă Le Havre. Au participat 14.000 de avioane şi planoate, 6.000 de vase si 10 divizii de infanterie marină. Luptele sunt în curs.
Ne pregătim de manevre. laşul a fost bombardat.
Mama vine să mă vadă. Casa noastră a scăpat neatinsă până acum. îmi povesteşte lucruri îngrozitoare: oameni care trec prin ziduri din pricina suflului bombelor, capete care se găsesc dimineaţa prin curţi şi alte grozăvii. E neschimbată.
Englezii au ocupat Bayeux, Caen şi alte câteva porturi mici. Lupte la Iaşi.
*
încep manevrele. Dormim la Sureşti cu V. în cimitirul din comună, unde descoperim nişte sfinţi admirabil pictaţi pe crucile morţilor, de o stilizare aproape modernistă. V. copiază câţiva.
Ne jucăm de-a războiul. Se pleacă din bivuac pentru facerea „atacului din mişcare". Seara s-au studiat hărţile la lumina felinarelor şi plantoanele au fost ameţite de bunul vin al regiunii. Manevra mi se pare încântătoare. Suntem lăsaţi de capul nostru şi asta ne place. „Exerciţiul" a fost câştigat de partida lui Mihail care nu este nici măcar şef de dormitor. „Eminenţii" sunt uluiţi
1406
EUGEN BARBU
JURNAL
1407
de aptitudinile acestui băiat mic de statură, cu o figură surâzătoare, care întreţine de mult veselia celorlalţi. E felicitat de „Moltke" (căpitanul D.), care nu e mai puţin surprins. N-am înţeles mare lucru din tactica „bătăliei". Noroc că nu mi se cere părerea.
Regret drumul de neuitat prin viile de la Mitrofani.
„Atacul de pe baza de plecare", ca la cinematograf, voieşte să evoce bătăliile adevărate. Nişte pachete cu exploziv sugerează focul artileriei. Se trag gloanţe trasoare şi avem ca temă cucerirea unui deal. Asaltul e lung şi obositor. Rachetele roşii şi verzi, decorul zorilor cenuşii, puţinul mister al pădurilor necunoscute, zgomotele exploziilor repetate de ecou mi-au plăcut. Apoi marş, către Zăvideni, cu raniţe. E îngrozitor. Cald, ne ard tălpile.
„Invazia" a reuşit. Toate porturile Normandiei sunt în mâinile anglo-americanilor. Trupele aliate înaintează spre Tilly.
Suntem duşi într-o duminică la slujba religioasă în comuna în care suntem cantonaţi. Multe femei care se roagă. Observăm gestul preotului care, după fiecare miruire, întinde palma. Sunt scârbit. D. de asemeni. Nici nu ne mai închinăm când ieşim. Biserica lui Dumnezeu e o tarabă oarecare.
Colonelul pedepseşte cu bătaia pe doi soldaţi care au făcut nu ştiu ce greşeli. Compania este adunată în careu, şi cele două victime îşi lasă pantalonii jos. Un al treilea soldat, „călăul", Ie dă câte „25" la spate cu centura de piele.
i:
Se aminteşte că sunt trei ani de când a început războiul împotriva Rusiei. Nemţii sunt încolţiţi în Normandia. Atacurile asupra Londrei au fost reluate după câţiva ani cu faimoasa rachetă „V 1". Cea mai lungă alarmă în Anglia este aceea din ziua de 17 iunie şi durează 30 de ore. Proiectilele produc pagube imense.
în Italia, trupele aliate înaintează dincolo de Roma, în Perugia. A căzut şi insula Elba. In Franţa au debarcat până acum peste 30 de divizii. Lupte se dau la St. L6.
*
Ziarele din Bucureşti anunţă redeschiderea teatrelor de revistă.
Manevra s-a terminat. Plecăm la Drăgăşani, unde vom fi repartizaţi la stagiu.
Balzac însuşi atacă creştinismul numindu-1 o „religie a avarilor". Mi se pare că nu are dreptate.
Duminică. Merg la gară după ce colind oraşul. Un tren cu răniţi germani se opreşte în dreptul peronului. Ferestrele se deschid, şi capete blonde de bărbaţi privesc florile agăţate de stâlpii de lemn. Din casa şefului de gară se aude radioul. O melodie ostenită, de prânz, care-ţi aminteşte neapărat tihna de acasă. Răniţii au priviri triste, şi când trenul se pune în mişcare intru în restaurantul gării şi cer un triple-sec mare. La întoarcere, la Primărie, aud la megafon un marş de un patriotism obscen.
1408
EUGEN BARBU
JURNAL
1409
Bombardamentele au fost reluate. Se zvoneşte că se duc tratative secrete cu forţele aliate.
Sunt repartizat pentru stagiu la Şuteşti, la 5 km de Drăgăşani
La nişte refugiaţi care au cărat cu ei pianul. Au două fete. Una din ele cântă la pian şi mi se pare curios să ascult pe Beethoven cântat de o fată de popă într-o comună nenorocită din Oltenia.
Aviaţia americană execută un bombardament foarte apropiat. Exploziile se aud foarte distinct.
este atât de adâncă şi nu s-au luat încă măsuri ca să fie curmată. Unde sunt acei gazetari „patrioţi" care nu mai termină cu osanalele, să vadă această realitate care mă doare şi ca om şi ca român.
Renan mă dezgustă când încurajează „pacea sufletească" „Nu utî nimic, nu iubi nimic, iată toată înţelepciunea!" Cum să nu urăşti urâciunea?
Cercetez cu şeful de post un avort care a dus la moarte pe un noti-născut. Aceeaşi mizerie primitivă care îngrozeşte şi indignează. Moaşa e „scuturată" după sisteme puţin ortodoxe, în cele din utmă, scoate un fus plin de sânge închegat. E „instrumentul ei, chirurgical". Şeful o bate şi nu protestez.
Primii infractori la post. Un bătrân de vreo 60 de ani, hoţ de miei, care este ţinut nemâncat de jandarmi, ceea ce mă scoate din sărite, şi un adolescent frumos de 17 ani, antipatic, ironic, tip de viitor criminal. Şeful mă sfătuieşte să nu mă înduioşez, că „n-am văzut câte a văzut el".
Arbitrăm la post câteva cazuri. Acesta e contactul cu „terenul". O nevastă vine certându-se cu cumnatul ei, care „i-a mânjit gardul cu păcură ca să afle frati-său, când s-o întoarce de pe front într-o permisie, că s-a întins cu toţi".
O mamă o aduce pe fiică-sa de mână, vânătă de lovituri, stâlcită în bătăi de „gineri-su".
Cu mici variante „cazurile" se repetă. Ţăranii sunt alcoolici, violenţi. Privesc copiii cu mutre de cretini, imbecili din naştere, sifilitici, murdari şi neîngrijiţi şi îmi spun că „Dulcea Românie" e guvernată de nişte criminali, din moment ce această mizerie
îmi fac un prieten: moş Neamţu. De 60 de ani bea ţuică încă de la 5 dimineaţa, de cum se scoală. Muşcă din când în când dintr-o azimă proaspătă. Muierea roboteşte prin curte. Taie cu regrer un cocoş la porunca lui şi scoate o cană cu vin „pentru dom' şef.
La prima vedere, viaţa românului pare foarte îmbelşugată, în realitate, oamenii de aici mai mult beau decât mănâncă şi au cu toţii o sănătate precară. Sunt zgârciţi şi se poartă mai bine cu oaspeţii decât cu ai lor.
Convorbire cu învăţătoarea satului. Trăieşte foarte retras şi nu are decât o dorinţă: să citească Nyusu despre care a auzit că „e o carte foarte frumoasă". îmi evocă laşul de care îi e dor, sâmbetele seara când „asculta orchestra Toma Suru", care cânta Jattendrai.
Mi-e puţin milă de ea.
1410 EUGEN BARBU j JURNAL 1411
Serile „facem muzică" la părintele Nica. Programul se încheie cu Marsilieza.
Anchetă în urma unor bătăi între ţărani. Vin vreo cinci cu capetele sparte. Crima n-a fost departe. Obiectul certei e blestematul de pământ.
Ruşii au ajuns la Lemberg şi la Donauburg. Un comunicai anunţă că Hitler a scăpat ca prin minune de un atentat. E al doilea. Invocă şi el „providenţa". Generalii care au conspira, sunt spânzuraţi. între ei, von Beck.
Plecăm în concediu. T. îmi scrie o scrisoare pe care o încheie frumos: „Nu ce scriem e poezie, poezia e în noi!" Suntem conştienţi amândoi că întreţinem o „corespondenţă istorică".
Alt teatru. Lume pusă pe petrecere. Străzile sunt măturate şi pe la porţi s-au aşezat în ordine cărămizile rămase de la casele dărâmate. Prin ferestrele deschise se aude multă muzică. Trec pe la M. Casa stă tot neagră cu ferestrele ţintuite cu scânduri.
Colind cartierul. Numai ruine. Liceul Aurel Vlaicu, unde am învăţat, nu mai este decât o grămadă de cărămizi. Sunt înduioşat. O fată, care nu face mofturi, cu care mă plimb până seara. Sub o salcie, o sărut şi începe să plângă spunându-mi că a iubit un bărbat care a murit pe front. Tac. Mergem mai departe pe lângă lacurile Parcului naţional. Aici războiul n-a lăsat urme şi parcă mi-e necaz. „Jianu", cartierul oamenilor bogaţi, îşi aprinde luminile. Se trag cu prudenţă obloanele de lemn, străine şi reci. O lună regală aruncă lumina peste oraş.
Acasă, miroase a flori veştede. Prin fereastră se văd gutuile galbene din curte, luminate de lămpile electrice. La radio, Brahms.
August, Bucureşti. O călătorie îngrozitoare. Trenurile nu mai au geamuri. A plouat tot timpul, dar nimic nu mă poate împiedica să fiu vesel. Garnitura opreşte la Chitila. De acolo cu o căruţă până acasă printre gropile ultimelor bombe care au distrus cartierul Bucureştii-Noi. Pe străzi, cresc în voie buruieni mari printre pietre. N-au ttecut decât câteva luni şi oraşul nu mai seamănă cu cel dinainte.
Seara ies în centru. Tramvaiele au început să umble. Nu lipsesc femeile elegante ale Bucureştiului. Merg la un reatru. La întoarcere, o bătrână mă întreabă speriată dacă luni s-a dat cumva „prealarma". îmi vine să râd şi simt cum iubesc oraşul acesta pe care-1 credeam pierdut pentru totdeauna.
Alarmă. N-am nici o emoţie. Nu se întâmplă nimic. Fata de ieri n-a mai venit. Mă plimb cu caicul pe Floteasca şi privesc locurile unde m-au chinuit cu 11 luni în urmă „superiorii".
Alarme, noaptea. Tirul antiaerian e foarte susţinut. Nu s-au lansat bombe. Ruşii sunt la porţile Varşoviei. Au atins graniţele Estoniei şi ale Letoniei.
Englezii au debarcat şi la Cannes, Nisa şi Marsilia. Mai sunr 40 de km până la Paris.
H. Taine relarează că „Lacedemonienii au condamnat, după spusele lui Theophrast, la amendă pe regele lor pentru că se căsătorise cu o femeie mică, socotind că ea va naşte regişori nu regi".
1412
EUGEN BARBU
JURNAL
1413
Plec la Câmpina după M. Mă întorc imediat. Oraşul fu-       .. . megă încă după un bombardament. Nici urmă de M. La în-       î ;. toarcere, un incident cu un căpitan care se credea îndreptăţii să ocupe singur un compartiment.
Se simte sfârşitul. în presă apar atacuri abia mascate la adresa regimului.
Comunicatul din 23 august anunţă căderea laşului. Ruşii merg spre Galaţi. Constanţa şi Sulina au fost bombardate de trei ori, consecutiv.
Orele 22,30. Se citeşte la radio Proclamaţia către ţară prin care regele anunţă poporului român câ România a încheiar armistiţiu cu Naţiunile Unite. Armata română va continua lupta penttu eliberarea Ardealului.
Războiul cu Rusia a luat sfârşit. Se aud chiuituri în vecini. Această lume simplă din mahalaua mea e fericită că a scăpat de un război pe care nu l-a dorit. La radio, cântece populare. Nu mai doarme nimeni. în oraş s-au aprins toate luminile. în Piaţa Palatului, o horă imensă. Sunt fericit. Vom începe o viaţă nouă. Postul de radio Donau, care are emisiuni în limba română, continuă să dea situaţia aeriană pentru România.
Stare confuză. Pe deasupra Bucureştiului trec avioane. Nu se mai dă alarmă. După două ore lupte deasupra Bucureştiului cu aviaţia foştilor aliaţi. Postul de radio Donau ameninţă cu bombardarea Capitalei. în emisiunea de dimineaţă a postului de radio, crainicul s-a adresat ascultătorilor cu „dragi rovarăşi".
Apar ziare noi. Altele dispar. Prin oraş mai trec încă soldaţi germani, înarmaţi. Se anunţă eliberarea Parisului, tot în ziua de 23 august.
Ziarul Universul, şi-a schimbat directorul. Ion Lugoşanu, ginerele lui Stelian Popescu, scrie într-un articol de fond că a tăcut patru ani. în felul acesta, se voieşte salvarea corăbiei. Curentul, alt „mare ziar românesc", apare fără numele lui Pamfil Şeicaru pe manşetă. Se zvoneşte că cei doi directori au fugit în străinătate.
Ziua, nămiaza mare, avioane germane atacă furios Bucureştiul. Sunt trei sau patru Stukasuri care lansează bombe în picaj, dar lipsa oricăror aparate româneşti de vânătoare face ca piloţii germani să lucreze nestingheriţi. E bombardat palatul regal, cartierul Cotroceni, aeroportul Pipeta şi alte locuri nesttategice. Teatrul Naţional e pus la pământ de bombele nemţeşti. Nu lipsesc morţii şi răniţii. Bombardamentul continuă până în dimineaţa zilei de 25 august. Zgomotul „picajului" e îngrozitor.
*
25 august. Bombardamentul german continuă. Explozii foarte aproape. Postul de radio Bucureşti a fost scos din circulaţie. Emite numai postul România care anunţă apropierea ruşilor de Bucureşti. Guvernul român declară război Germaniei. Radio Donau emite un mesaj al lui Horia Sima, care, în fruntea unui grup de generali, a format, în Germania, „un guvern naţional". Un grup de avioane americane, venit de la Foggia, atacă o coloană germană cantonată în pădurea Băneasa ce se pregătea să asedieze Bucureştiul.
In Paris a intrat generalul de Gaulle în fruntea forţelor
Rezistenţei.
Intrarea trupelor ruseşti în Bucureşti. înaintarea coloanelor de civili, eliberaţi din închisori, purtând portretele lui Lenin şi Stalin. Instituţiile arborează steaguri roşii. Primele tancuri vin
1414
EUGEN BARBU
JURNAL
1415
dinspre Arcul de Triumf. Soldaţi blonzi, osteniţi şi veseli, privesc spre trecători. Se fac fotografii. Se împart manifeste. Ies ediţii speciale. Au apărut, ca din pământ, gazete noi şi, mai ales, o seamă de „democraţi". Lumea se agită, vorbeşte tare. E încă o atmosferă confuză. Mâine plec la Drăgăşani. Concediul a luat sfârşit.
1 septembtie. Un an de când sunt în această şcoală. Privesc „bobocii". Intre ei, T. care pare puţin stingherit de viaţa pe care o începe. L-a adus şi pe el mizeria şi lipsa hainelor. In drum spre sala de mese se cânta tot răsuflatul marş Am Aida. sau Uniţi într-o credinţă, deşi s-au schimbat atâtea lucruri în jurul nostru. Sunt privit cu suspiciune şi chiar cu spaimă. Toţi ar vrea să mă audă spunând ceva, să fac ceva. Doar au venit „bolşevicii" mei!
Ziarele vin rar de la Bucureşti. Situaţia e încă tulbure. Suntem înaintaţi la gradul de sergent, după o ceremonie sobră. Au dispărut aerele marţiale ale despoţilor de pe aici. Se pare că bunele maniere cazone au fost uitate cu desăvârşire. T. atrage atenua tuturor cu aerul său trăsnit.
Atmosferă încordată. în şcoala noastră există oameni pe care nu-i sperie ideea unui conflict armat. Santinelele sunt dublate şi colonelul P., un fricos, face supoziţii strategice. Bineînţeles că nu există nici un pericol.
Noaptea patrulăm viile. Ne întoarcem cu foile de cort pline de ciorchini brumaţi. Unde mai pui luna de toată frumuseţea. S-a dus dracului sfânta disciplină!
îmi pică în mână cartea unui „comunist" comic: V. Corbasca. " *■    Se numeşte „Principiile umanitarismului practic". Iată câteva WR'   -.principii": munca să fie solicitată, se ptopovăduieşte înfiinţarea unui lagăr al „comunismului liber", unde ar trebui strânşi toţi t       şomerii lumii. Culmea mi se pare că autorul recomandă înfi-*■    inţarea zilei de muncă de 12 ore! Expropriaţilor li s-ar fi cuvenit şi... despăgubiri! Se recomandă, de asemeni, o eugenie strictă în cate naşterile ar fi limitate.
Popescu, viitorul şef de promoţie, din prudenţă, s-a „îmbolnăvit" şi aşteaptă la infirmerie ca situaţia să se limpezească.
Alarmă falsă. Două patrule trag una asupra alreia. Se cheamă pichetele de intervenţie. „Superiorii" sunt galbeni ca ceara. Aceşti milităroşi sunt ridicoli în cele din urmă.
Vom fi mutaţi din nou la Bucureşti. Anul I depune jură-mântul. Popa cel veşnic din Drăgăşani, care seamănă mai mult a podgorean, vorbeşte iar o jumătate de oră spre fericirea celor care nu-I ştiau.
Suntem consemnaţi de trei săptămâni. Fetele din Drăgăşani îşi caută prietenii la „vorbitor".
Discuţii violente la infirmerie, unde m-am internat ca să scap de instrucţie. Mulţi dintre colegii mei regretă disciplina prusacă şi, mai ales, înfrângerea nemţilor. Propaganda hitleristă a lucrat adânc aici. Sunt speriaţi de succesele ruseşti.
1416
EUGEN BARBU
JURNAL
1417
„Bătrânul", bunul meu L., s-a abrutizat. „Superiorii" au reuşit să facă din el o maşină. E mult mai docil decât la început şi-mi vine să-1 bat. Mănâncă, doarme şi execută.
Au sosit vagoanele cu care trebuie să plecăm la Bucureşti, împachetăm şi parcă nu mă bucur cât ar trebui. Plouă de o săptămână.
Un subofiţer cântă la clarinet. Dormitoarele sunt goale ca nişte săli de aşteptare. Ard aceleaşi becuri chioare şi mai strivim câlteva ploşniţe. S-a terminat. Mâine noapte, vom dormi la Bucureşti. Compania a făcut un marş de adio prin Drăgăşani, spre melancolia fetelor care se uitau de după perdele. Când vor mai avea Drăgăşanii în garnizoană o şcoală de ofiţeri? Este o zi istorică pentru acest orăşel şi nu-şi dă nimeni seama...
Muzica garnizoanei ne însoţeşte până la gară. La bariera oraşului, lăsăm în urmă un dric şi ne suim în trenul care ne aşteaptă pe o linie moartă. Urmează trei zile de călătorie incomodă, în gara Piteşti, un ofiţer rus ne priveşte uniforma plină de zorzoane si spune ironic, mai pe ruseşte, mai pe româneşte, încât înţelegem toţi: „în locul acestor clopoţei, mai bine v-aţi fi cumpărat tancuri!" Pleacă, după ce ne informează că destinaţia lui „e un loc mai aproape de Germania".
Reinstalarea durează o zi. Aceeaşi diviziune, aceeaşi bancă. Lângă mine, tot R. Parcă ieri am plecat de aici. Bombardierele
acelea faimoase n-au dărâmat măcar Moara Comercială, să nu-i mai vedem zidul roşu care astupă cerul.
Prima zi de instrucţie pe aceleaşi parcele de care credeam că am scăpat. Fetele de la cofetăria „Peristeri" tot mai ies să ne vadă când aud „compania cântând". Nu s-a schimbat nimic. R. e scos la raport şi i se dau două nopţi de carceră pentru că a „răspuns unui superior".
Cei care, cu un an în urmă, se plângeau de severitatea celor mai „vechi" au ttecut la abuzuri.
Balosin scoate la raport pe un camarad de an pentru că nu i-a cerut voie să iasă de la masă. Un altul, A., un îngeraş cu ochelari, care îşi dă sufletul de câte ori rosteşte un cuvânt, uzează de acelaşi drept, simţindu-se lezat în demnitatea lui de „şef de grupă".
Creşte tot mai mult o rivalitate tacită între anul II, „promoţia democrată", cum ne place să credem, şi anul III, „promoţia feudală", care a moştenit tradiţia germană a şcolii. Incidentele sunt numeroase, şi de rivalitatea aceasta profită anul I, care e scutit de persecuţiile pe care altădată, situaţia lui de „cel mai mic" i-ar fi oferit-o.
Suntem câţiva care luptăm din toate puterile împotriva căprărismului, spre regrerul „eminenţilor" care ar voi reinstau-rată vechea mentalitate. Din fericire, suntem mai numeroşi. „Cei mai vechi" aruncă fulgere asupra noasttă şi, izbindu-se de o solidaritate de fier, lucrează prin locotenentul M., comandantul lor. Nu există abatere cât de mică pe care zbirii s-o treacă cu vederea. Acestei lupte nu se alătură, spre onoarea lor, cei câţiva, mai luminaţi, ce aparţin, fără voia lor, acestei promoţii.
1418
EUGEN BARBU
JURNAL
1419
„Bobocii" asistă uluiţi la această crâncenă dispută care ia aspectul unei lupte de principii. Bineînţeles că sunt de partea noastră.
Şi libertatea se oferă tot în porţii. Aceeaşi spaimă că nu ţi se va da voie să pleci în cele din urmă, care te urmăreşte până dincolo de poarta de beton, teribila sabie a disciplinei, care atârnă deasupra capului, şi o scârbă de viaţa abjectă în care nu se schimbă nimic. Câteva fete la care mă gândesc, pe care le văd foarre rar şi cu care mă plimb, ca să am ce-mi aminti, între zidurile reci şi străine, dar nimic în afară de o căldură trecătoare, o sărăcie a inimii ce nu poate fi uitată. Atât de tânăr şi atât de singur! Numai ambiţii şi poftă de răfuială, numai visuri şi o totală lipsă de bucurii. Mi se face frică de ceea ce voi deveni.
Manifestaţie comunistă la ANEF. Privesc curios mulţimea. Oamenii merg în coloane, scandând lozinci şi poartă în mâini pancarte pe care se vede de departe strigătul vechi al sărăcimii: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!"
într-o seară, am o idee năstruşnică: le propun camarazilor de an să cerem plecarea pe front. Vreau să văd cum vor reacţiona aceşti viitori ofiţeri. Le argumentez că acest tribut de sânge ne va permite şi nouă intrarea în lumea cea nouă care se plămădeşte în aceste zile şi care altfel ne va refuza. îmi făcusem iluzii. Nu se găseşte unul care să vrea să meargă. Argumentele cele mai bizare îmi rrec pe la ureche. O atât de unanimă laşitate e greu de găsit. Deşi n-avem răni lăsate de acest război, suntem oamenii cu cele mai mari infirmităţi. Dar n-o ştim toţi.
Nu mi-a plăcut prea mult Le grand Meauines a lui Alain Fournier. Este un mister, o poezie şi mai ales o inutilitate nobilă, dar lipseşte ceva acelor pagini, greu de numit.
Citirea ziarelor aici a devenit subversivă. De două săptămâni socialiştii şi comuniştii s-au retras din guvern. în unele comune, comuniştii şi-au numit singuri primarii. Nu lipseşte o polemică acerbă între ziarele de partid.
Au fost eliberate marile oraşe ardelene: Cluj şi Oradea. Manifestaţii. Germanii rezistă la Aachen. Ruşii sunt la porţile Prusiei.
Suntem consemnaţi în permanenţă pentru a fi ţinuţi cât mai departe de disputele politice. Armata trebuie să rămână neutră, se spune. Ce naivi sunt aceşti domni!
Comuniştii şi socialiştii fac zilnic manifestaţii. Muncitorii defilează pe străzi strigând „Jos guvernul!" Şcoala noastră e în alarmă. Ni se împart puşti şi gloanţe. Privim, prin poarta de beton, rândurile negre ale muncitorilor care trec spre Piaţa Palatului. Mă uit la cartuşele reci şi mă gândesc că nu voi putea trage niciodată în cei de pe sttadă. îi cunosc mai bine decât pe ceata asta de fricoşi care bâţâie dezorientată de avalanşa evenimentelor şi care nu are nici o iniţiativă. Să tragă ei, dacă le dă mâna. Acolo, în stradă, e o forţă pe care n-au de unde s-o ştie! O vor simţi foarte curând, însă. Colonelul P. e roşu şi agitat, îşi frământă în palmele dolofane mănuşile de piele. Trec câteva ceasuri încordate.
O săptămână cu arma la picior. Se ridică definitiv camuflajul.
1420
EUGEN BARBU
înspăimântător de frumoasă povestea lui Wilde despre Prinţul fericit. Ciudat, n-am găsit-o în nici o carte de şcoală.
Negri în Şcoala de ofiţeri: plutonierul adjutant-şef, şeful promoţiei a XIII-a, pe numele său Popescu Mihai, trebuie să fie busbman. L-am surprins privindu-se într-o oglindă, mân-gâindu-şi zorzoanele pe care le avea pe piept. Să le enumerăm: purta un rând de eghileţi albi, obligatorii, apoi o furajeră violetă, care voia să însemne că e şeful promoţiei, una roşie care arăta că d-sa trage cel mai bine cu puşca şi încă una bleu care-i răsplătea zelul la studii. Dacă adăugăm şi cei trei nasturi de alamă în formă de stea, agăţaţi de o betliţă şi a căror semnificaţie mi-a scăpat, tablou) e complet.
„Şeful" ieşea „în oraş". Noroc că nu l-au decorat încă. Ar fi arătat ca o armurărie!
Dinu, cel mic şi cretin care umblă duminica pe bulevarde, ţeapăn ca o maimuţă, colectează saluturile „trupei". Are o privire de mascul căruia nu-i scapă nici o femeie. în şcoală, i s-a încredinţat o mare misiune: să vegheze ca să nu existe o puşcă Manlicher ruginită pe ţeava. Răspunde cu capul în faţa locotenentului M. de acest lucru, care nu e şi el orişicine, ci ditamai vătaful ştiinţelor economice şi juridice, dacă nu chiar un adevărat Uranus al ţevilor de carabină.
Elevilor de anul III li s-au împărţit săbiile. Se apropie termenul când vor fi promovaţi sublocotenenţi. în epoca tancului şi a avionulm, colonelul le măguleşte vanitatea de primitivi distnbuindu-le ciomegele de aluminiu (1 kg jumătate, una) pe
JURNAL
1421
care cei mai mulţi le poartă ca pe nişte prăjini în care se încurcă şi cu care rup ciorapii doamnelor în tramvaie.
Al şaselea plutonier în promoţia anului III, Enescu Şt., este cercetat pentru un furt săvârşit la postul de jandarmi unde şi-a făcut stagiul. Suntem totuşi obligaţi a-i da mai departe salutul regulamentar.
*
Conflict violent cu anul III. Plutonierul loanid, poetul companiei, în virtutea drepturilor legale, a chemat anul II „la el" şi 1-a tăvălit o jumătate de oră prin noroiul curţii. L. s-a azvârlit literalmente cu capul în clopotul de alarmă care e de bronz şi care cântăreşte vreo 30 de kg. A căzut lat la pământ şi a fost dus la infirmerie de nişte soldaţi care priveau uluiţi „demonstraţia domnilor elevi". Nu ştiu ce mă opreşte să încep reportajele pe cate le-am numit provizoriu Cazărmi şi să le trimit ziarului Scânteia.
Urmează percheziţii arbitrare, confiscări de cărţi şi rapoarte confidenţiale. Suntem numiţi, în faţă, „bolşevici" sau „anarhişti". Bineînţeles, mi se face onoarea să fiu considerat şeful „rebelilor".
O., fost coleg de liceu, fiu de moşier, a scos un volum de versuri pe cheltuială proprie, în care cântă „mizeria celor obidiţi". E puţin ridicol socialismul lui. S-a înscris în pattidul so-cial-democrat şi ambiţionează să ajungă... consilier de presă. Cartea are, bineînţeles, o copertă roşie şi e tipărită pe hârtie „japan-extra".
Dragostea e o chestiune de mândrie. Femeile ne plac în măsura în care plac şi altora.
1422
EUGEN BARBU
JURNAL
1423
Un cuvânt al lui Tennyson îmi inspiră un roman realist. Poetul englez spunea: „Nu cunosc artă pentru artă, ci artă pentru om". Aş fi vrut să prezint un tip internaţional care să fi trecut prin toate evenimentele cărora eu le fusesem martor. Sunt mişcat mai ales de suferinţele la care au fost supuşi anii aceştia evreii. Ziarele sunt pline de poveşti îngrozitoare despre lagărele de exterminare germane.
Vizita unui general rus. Se face curăţenie şi se voieşte a lăsa impresia că, peste noapte, această şcoală de jandarmi s-a democratizat. Nu lipsesc discursurile şi cânrecele.
*
Locotenentul M. iese furios din Diviziune când îl încolţim cu întrebări dificile privitoare la procedura penală. Şi-a pierdut capul şi roşeşte. Urlă că se va răzbuna şi invocă titlurile sale academice.
Seara, regăsindu-şi prestigiul, trece în inspecţie şi măsoară „dimensiunile reglementare" ale efectelor: 27 pe 25 cm. Are o riglă cu care doboară de pe dulapuri pe cele ce nu corespund măsurătorii. Cu câteva zile în urmă ne vorbise, timp de o oră, în chestiunea „aşezării pionezelor când se vor pune etichetele Ia dulapuri". Stabilise anume că partea stângă a cartoanelor e cea mai nimerită din punct de vedere estetic. Nu-I dezaprobase nimeni. Şi se mai miră unii că am ajuns unde-am ajuns!
Represiunile continuă în şcoala noastră. Alte căprarii. „Trupa", emancipată de microbii comunismului de afară, e tratată mai omeneşte, cu prudenţă. Noi nu ştim să protestăm.
Ne pregătim de examene la Facultate. Citesc în locul dreptului roman Dorian Gray, care-mi place pentru stilul paradoxal.
Câţiva „tocilari" cad la examen, deşi învaţă de vreo opt luni. Iau două examene fără mare bătaie de cap. Mai am trei.
nală.
Doamna Bovary, o capodoperă puţin senzaţio:
Vacanţa de Crăciun. După mari discuţii, avem 10 zile libere. Seara, ne ungem feţele cu cremă de ghete şi la despărţire ne strângem mâinile înduioşaţi. Văd firme de neon. Din 1939 nu se mai aprinsese nici una. Ninge ca la cinematograf cu fulgi mari, adevăraţi.
Ziarele semnalează 10.000 de cazuri de tifos. Cozi imense la gaz şi la zahăr. Au apărut speculanţii. Invalizii de război vând ţigări la preţuri enorme, pe la colţurile străzilor. E tot ceea ce poate face „patria recunoscătoare" penttu ei.
Starea de alarmă se menţine. Manifestaţiile se repetă. Un nou prim-ministru: generalul Rădescu.
1945
Conflictul cu anul III e încununat de „cazul" meu. Sunt ameninţat cu darea în judecată şi trimiterea la Curtea Marţială
1424
EUGEN BARBU
JURNAL
1425
pentru că nu „respect ordinele" şi „pe superiori". Argumente/ că nu pot respecta nişte „superiori care fură şi care fac falsuri". Sunt împiedicat să ies la raportul colonelului P., comandantul şcolii, la care reuşesc totuşi să ajung singur, călcând ordinea ierarhică. Mi se permite să plec la spital să mă operez de apendicită.
Generalul Rădescu face declaraţii războinice. Muncitorii continuă să manifesteze. Pe masa colonelului P. eta la plecarea mea o hartă cu planurile apărării Capitalei. Miroase a război civil. Pe acoperişul şcolii s-au instalat mitraliere.
Ofensivă germană în Ardeni. Budapesta e luată casă cu casă de trupele româneşti şi ruseşti. La Vatşovia, răscoala prematură a generalului Bor e înecată în sânge. în cele din urmă, ruşii cuceresc capirala Poloniei.
La spital. Lume multă. Răniţi care plâng noaptea în somn şi, mai ales, o tăcere tristă, tristă.
Nu lipseşte puţin teatru când sunt cu femeile. Invoc stări pe care nu le am şi mă amuz secret. Unele îmi spun că sunt crud. Au dreptate.
„Ador teatrul. E mai real decât viaţa", spunea Wilde. Şi n-au lipsit clipe când mi s-a părut că văd în viaţă ceea ce ştiam de la teatru.
Un reviriment german în Apus. Generalul Runstedt a atacat în Ardeni şi nu lipsea mult ca această ofensivă să se termine rău pentru aliaţi. Situaţia s-a ameliorat, totuşi.
Confuzie de nedescris. Revistele literare publică poeme negre despre muncitori şi mizerie, care, se vede bine, sunt scrise în unele cazuri de mântuială, de către indivizi care au trăit mai mult prin cafenele. încă ezit să mă înscriu în Partidul Comunist. Politica este ceva ce mă sperie. Logodnica lui I. îmi pro-mire să mă recomande cuiva care mi-ar înlesni intrarea într-o „celulă" numai a artiştilor. M-ar interesa, dar sunt încă speriat de perspectiva disciplinei.
După şase zile de la operaţie merg destul de prost. Un căpitan a murit în patul de lângă mine. Avea mâna amputată şi nu putea face nimic.
Ruşii au ajuns la 50 km de Konigsberg. în ultimele 5 zile au înaintat 200 de km. Americanii au capotat în Belgia.
Plec în concediu medical. Primul film rusesc: Curcubeul. Puţin naiv pentru gusturile noastre, dar pătimaş. îmi place.
Huxley mă violentează. Eram dispus să cred, şi mi se pare că mai cred şi astăzi, că munca este o nobleţe. El spune: „Munca e tot atât de respingătoare ca şi alcoolul şi duce exact la acelaşi rezultat: îţi alungă gândurile şi te face să te gândeşti la tine însuţi. Munca e un soporific şi nimic altceva. E o ruşine că
1426
EUGEN BARBU
JURNAL
1427
oamenii nu sunt capabili să trăiască fără soporifice şi sâ duca o viaţă sobră, e o adevărată ruşine că nu sunt capabili să vadă lumea şi pe ei înşişi, aşa cum sunt în realitate. Simt nevoia sa se intoxice cu munca. Evanghelia muncii nu e altceva decât o evanghelie a tâmpeniei şi a fraudei".
*
Teatrele de revistă sunt pline. La Shakespeare nu se duce ni meni. După atâta primejdie şi groază, parcă-i înţeleg pe oameni.
*.
Generalul Rădescu se opune reformei agrare preconizata de comunişti. Tonul premierului e milităros şi nu prevesteşte nimic bun.
Generaţia noastră are gustul macabrului. într-un restaurant, în faţa unor halbe cu bere, opt sau nouă bătbaţi şi câteva femei tinere. Cei mai mulţi studenţi. Se ivesc încă doi cunoscuţi: studenţi la medicină. Sunt îmbrăcaţi în halate albe pe sub paltoane. Unul scoate din servietă două testicule pe care le scufundă într-o halbă de bere. II privesc paralizat. E un băiat de douăzeci şi doi de ani, negricios, cu mustaţă, care se amuză secret de spaima fetelor de la masă. Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, soarbe liniştit din halba pe care o are în faţă. Face din când în când o mină de om satisfăcut. Organele omeneşti sunt furate de la o disecţie pe un cadavru, şi scârba celor din jur îl fericeşte pe îndrăzneţ. După ce se consumă mai multă bere se trece la un „concurs de scârbă". Ferele, ameţite puţin, privesc la băieţii care beau din halbele în care se aruncă mucuri de ţigări, resturi de mâncare şi în care se scuipă din când în când. Cine nu bea plăteşte toată consumaţia.
Plec dezgustat, ameţit de atâta cinism. în definitiv ce să ceri acestor tineri care au trăit cei mai frumoşi ani ai lor prin tranşee y   şi gropi?
Mă indignează o biografie a lui D'Annunzio. E de o indis-;       creţie şi de o vulgaritate care merită palme. întrucât intetesează * *    pe un public care nu este setos de cancanuri câte amante a avut ilustrul poet şi câte cămăşi în şifonier? Cele aproape 700 de pagini ale cărţii sunt scrise negustoreşte, în felul americanilor, însuşi eroul este ridicol în exaltările sale şi, din anumite mărturii, nu se demonstrează a fi fost un caracter. A cucerir un oraş, "r        Fiume, ceea ce e meritoriu din punct de vedere cerăţenesc şi I "-    i s-au oferit câteva tronuri. Un mare cheltuitor, iubit de femei, cinic, vulgar, prea vesel pentru a nu termina viaţa cu melancolii. Mi se pare că nu înseamnă nimic faptul că a fost iubit de Sarah bernhard, Eleonora Duse şi Ida Rubinstein. Preferam să-i şriu numai poet. „Omul", relevat de indiscretul biograf, e lamentabil. Nici versurile lui nu-mi plac prea mult. Sunt prea italieneşti, cam luxoase şi cam parfumate...
', & *
\ 'i- Camil Petrescu a redeschis teatrul său experimental în sala
Universul. Predă interesant o artă a teatrului unui public snob şi nedisciplinat.
T. vine deptimat Ia mine. E deziluzionat de militărie. A avut o criză violentă fiindcă a fost oprit să plece „în oraş" pentru că la inspecţia făcută în ultimul moment şi-a încurcat eghileţii.
| Se silise, nedisciplinat cum este, să nu facă nici o greşeală ca
să obţină această învoire cu orice preţ, pentru a întâlni o femeie pe care abia o cunoscuse, şi acest incident nedorit îi spulberase
f        speranţa de a o vedea, A tras, de la etajul al V-lea al Şcolii, cu
1428
EUGEN BARBU
JURNAL
1429
puşca, alarmând pe roată lumea. Bineînţeles a primit alte pe i depse suplimentare. II privesc. Are ochii trişti, e puţin ameţii de alcool şi surâde din când în când. Râu îi mai stă unui poci , în haină militară! îmi aduc aminte că şi lui, deşi nu-i place de '| loc militătia, i-a convenit această situaţie stupidă numai pentru a căpăta un costum de haine. Cei mai mulţi dintte băieţii din mahalaua noastră merg la şcolile militare pentru că părinţii suni scutiţi în felul acesta de costul hainelor. Nemernic preţ pe care l-am primir şi eu!
îmi aduc aminte că la bacalaureat aveam două petice respectabile în coate. Priveam umilit la ceilalţi candidaţi, raşi proaspăt, cate miroseau a apă de colonie. In ziua aceea mi-am adus aminte de toate feliile cu magiun prost pe care le mâncasem toată viaţa, de mirosul de şuncă de Praga insultător pentru nările mele de copil sărac, care îmi mai stăruie şi acum în memoria olfacrivâ, cu care se umplea clasa de liceu de la Aurel Vlaicu când fiii inginerilor desfăceau în recreaţii gustătile lor aduse de acasă. Şcolarii se împărţeau în două categorii. Erau fiii „intelectualilor" şi fiii „muncitorilor", adunaţi, dintf-un capriciu al soartei, sub acoperişul aceleiaşi clase. Cred că de pe atunci i-am urât pe bogaţi. Pentru dispreţul lor pe care-1 simţeam în fiecare zi, penttu pofta mea nesatisfăcută cu atâtea prilejuri sau pentru premiul pe care l-am pierdut în clasa a IlI-a primară, când un coleg al meu a primit medalia de aur pe care o meriram, fiindcă mama lui, soţia inginerului Medveski, îi adusese profesoarei un buchet de crini, în chiar ziua când se făceau mediile.
Sunt încă în concediu medical. Tare nu m-aş mai întoarce între zidurile sinistre ale S.O.J.-ului! R. vine pe la mine şi-mi spune că doi colegi, ca să scape de teroarea jandarmereascâ, s-au inrernar la Spitalul Central, simulând nebunia.
M. la mine pe neaşteptate. Ii dau Codin care-mi place foarte mult ca semn de bucurie că o văd. Pleacă. Şi nu simt nimic, nimic...
20 februarie. Am 21 de ani. O plimbare prin Parcul Carol cu C, o fată prostuţă şi frumoasă, pură ca lebedele care trec pe lângă noi pe apa îngheţată. Sus, în fundul grădinii negre, locul palid care pâlpâie pe mormântul eroului necunoscut. Nici un om. Rămân doar urmele paşilor noştri în zăpada veche, murdară, şi-mi vine să plâng.
Literatura noastră e în plină prefacere. S-a descoperit o nouă categorie de oameni, despre care nu se ştia nimic până la această dată: muncitorii. Scriitorii mici şi mari, tineri şi bătrâni, scriu pe capete despre acest nou Adam, lucrătorul. Scriitorii salonarzi s-au demonetizat. Au dispărut din fericire melancolia şi Tragismul celor care nici măcar nu erau trişti. Cărţile nu mai apar învelite în ţiplă şi nu mai sunt ambalate cu funduliţe roz. Câţiva romancieri renumiţi au fost atacaţi de un tânăr imprudent, oportunist până la refuz, care aparţinuse unui cuib legionar de la Buzău. 11 zăresc şi eu pe la şezătorile literare. E ceva mic şi stupid, blond şi fudul, suficient şi incoruptibil, un Robespierre în devenire care învaţă lumea alfabetul revoluţionar. Intr-un ziar indpendent el impută zarzării şi Olguţele unui scriitor facil şi nu mai lipseşte decât un Cicero care să-1 ţintuiască la stâlpul infamiei pe odiosul oportunist care iese în oraş cu un fular roşu şi care se vrea a fi un Maiakovski al revoluţiei româneşti, ui-tându-şi ttecutul. Cine crede că e suficient a scrie cuvântul muncitor cu majusculă pentru a fi comunist, se înşală.
Vitrinele s-au umplut cu o literatură neagră. In locul Destrămării avem Pelagră, în locul Decepţiei avem Cărbunii. Odetele au fost înlocuite de Lenuţe şi versuri protestatare, confecţionate
1430
I l 1,1 \ BARBU
JURNAL
1431
la cafenea acum două ceasuri, poartă date false: 1942, 1945 etc. Ele vor a spune că sunt pietrele de granit care sparg geamurile fragile ale artei butgheze. Cuvintele mari, ritmurile frânte, fu-turisre, nu pot ascunde lipsa evidentă de conţinut. Din fericire mai sunt şi oameni cinstiţi. Ei scriu mai naiv. Poate nici nu le trecea prin cap să scrie până acum. Mărturiile lor stângace, teribile prin adevăr, sunt preferabile acestor imnuri prefabricate de profesionişti. Sunt unii oare au ars cărţi în piaţă şi care vor să treacă şi comunismului această practică batbară, fascistă. Noroc că aceşti domni nu sunt încurajaţi.
Un romancier care se vrea plebeu îşi povesteşte lunile de detenţiune pozând în martit ale regimului antonescian, deşi toată lumea ştie că şi-a scos ziarul personal cu banii lui Mihai Antonescu. Apropos de ziare, e o fericire să le deschizi! In ele găseşti totul, de la horoscop până Ia reţete de ghiveci. Se practică invectiva cu o plăcete demnă de o cauză mai bună.
Preţul volumelor de literatură a devenit exorbitant, teatrul ttece printr-o criză stupidă de repertoriu. Se joacă dramatizări după romanele americane. Un succes imens are romanul lui Knight: Mai presus de orice, care circulă în versiune franţuzească în România încă din anul 1943. In trei luni, cartea face trei ediţii. Se vorbeşte de o altă carte interesantă: Ultimul adversar a lui Hillary un scriitor tânăr, aviator, care a murit într-un raid deasupra Europei.
Ultima zi a concediului. Mâine trebuie să fiu iar între zidurile reci ale cazărmii. Plimbare cu C. în Parcul Carol. Aceleaşi lebede, aceeaşi solirudine măreaţă. Ne jucăm cu zăpadă. Fata are ochi frumoşi şi mari. O rog să stea cu ei în soare. Priveşte lumina până îi dau lacrimile. Urcăm treptele de piatră pe lângă statuile uriaşe care păzesc izvorul. De sus se văd peluzele îngheţate şi lacul negru. E puţin frig, şi zăpada străluceşte orbitor. Apele îngheţate strălucesc abia în lumina amiezii de iarnă.
Ne întoarcem. Orele au trecut foarte repede, mâine pe vremea asta voi asculta probabil neinteresantul curs de armament al locotenentului P. şi mă voi gândi Ia fata care fuge speriată înaintea mea penttu că a întâtziat şi e aşteptată acasă.
Uta! Dintr-o eroare administrativă, aflu că pot să mai stau în concediu 8 zile. Plec de la cazarmă direct la cinema. Străzile sunt pline de noroi. Zăpada s-a topit şi simt în aer primăvara timpurie. Intru cu T. întf-o bodegă plină. Se bea bere şi se strigă în gura mare. De unde au oamenii atâţia bani? în subsolul plin de fum, în care chelnerii pândesc un bacşiş şi prostituatele îşi caută un client, coboară o femeie care voieşte a părea proastă, dar care, plasându-ţi o icoană, îţi plasează şi o idee politică. Sunt o mulţime de fanatici care se înjosesc astfel penttu a câştiga partizani pentru un partid politic în descompunere. După reprezentanta ortodoxismului naţional, urmează „vânzărorul de nuci", care are pe mânecă semnul de invalid şi care nu se sfieşte să ceară oricât în numele rănilor sale, apoi un turc care vinde ţigarete fine de chihlimbar şi care zâmbeşte atât de insistent, încât nu se poate să nu-i priveşti marfa, expusă înrr-o mână parfumată. Se sileşte evident să pară cât mai oriental şi paltonul scurt îl face şi mai bizar în mijlocul acestei lumi amestecate care strigă şi cântă. La plecare, o înclinare de invidiat, graţioasă şi politicoasă. Tot mă mai întreb cât valora marele său inel de aur cu un rubin enorm. Urmează pictorul beţiv şi genial care are un cap cât o baniţă, cunoscut de toată lumea. O mutră de luetic animată de doi ochi vii. E la fel de politicos ca turcul ce l-a precedat, deşi solicită cu un dispreţ rău ascuns: „Un portret, in condiţii artistice excepţionale". Alt invalid care o spune, deşi haina albastră şi tricolorul de pe mânecă nu-ţi lasă nici o îndoială. Oferă plicuri pe care nu le cumpără nimeni. Toţi, un fel de perceptori ai unor impozite pe fericirea de a fi acolo, de a
1432
EUGEN BARBU
JURNAL
1433
bea şi de a fi sănătos. Nu mă indignez cât mă simt de umilit de toată bunăstarea mea. De ce să fim tragici'
O actriţă foarte frumoasă recomandă celorlalţi acrori să se identifice cu suferinţele, nevoile şi aspiraţiile poporului, devenind lumina acestor mase chemate să reînnoiască lumea. Fotografia ce însoţeşte declaraţiile e făcută la Color Studio şi e foarte reuşită. Muncitorii care vor fi citit din întâmplare revista pot vedea splendidele bijuterii ale actriţei, puse în valoare de un fotograf priceput.
Parcă n-ar srrica mai multă decenţă...
Februarie. Oraşul este înecat în afişe. Frontul Naţional Democrat, cum se numeşte coaliţia partidelot de stânga, forţează încă puterea. Parcă a nins cu hârtie. La toate colţurile, trecătorul este asaltat cu fiţuicile vechilor partide istorice în care se promite marea cu sarea. Oraşul plin de drapele mă nedumereşte. Intru într-un cinematograf Se joacă Kutuzof. Spectatorii aplaudă mai mult pe Napoleon. Cineva atrage binevoitor atenţia mulţimii că actorul aplaudat joacă rolul împărarului francez. Atunci aplauzele continuă tot timpul filmului. Şi pentru Kutuzof şi penttu corsican.
La Naţional, Electra lui O'Neill. Spectacolul durează 5 ore şi publicul vine cu mâncare în pachete. între două strigăte ale unei actriţe poţi auzi fâsâitul insuportabil al hârtiei în care sunt împachetate sanvişurile.
24 februarie. Coloane nesfârşite de manifestanţi trec spre centrul oraşului. Mulţimea poartă mari pancarte cu lozinci
revoluţionare. Situaţia este foarre încordată, şi demonstraţia comunistă de azi trebuie să dea un învingător între coaliţia partidelor istorice şi frontul paftidelor de stânga. Privesc mulţimea de muncitori care strigă îndârjir „Jos guvernul". Dinspre Prefectură se aud focuri de mitralieră. Coloanele continuă să înainteze. Gardul care ascunde clădirea Ministerului de Interne e înţesat de căşti verzi de război. Mulţimea se strânge în Piaţa Palatului. Pe soclul statuii lui Carol I se urcă un orator care spune ceva mulţimii. Prin gardul de lemn se ivesc ţevile mirra-lierelor. Se aud primele focuri. Mulţimea se împrăştie. Conducătorii demonstraţiei rămân. Altă salvă. Mă lipesc de un zid şi privesc. Absolut nici o provocare din partea manifestanţilor. Se trage în plin. Văd câţiva oameni căzând şi sunt indignat de prostia acestui general suficienr, care se vrea energic. Seara, belicosul şef de guvern face declaraţii la radio prezentând situaţia fals. El afirmă, de pildă, că muncirorii au tras focuri de armă către Palat şi către Minisrerul de Interne. Generalul Rădescu a greşit şi cred că acest început de război nu aduce nimic bun.
Ruşii la 20 km de Breslau. Un reporter sovietic relatează că la Budapesta rezistenţa a fost atât de îndârjită încât s-a ajuns să se facă până şi din piane baricade. A căzur şi Dresda. Von Kulge s-a sinucis din pricina insucceselor.
Teatrul Naţional şi-a găsir, în sfârşit, un sediu: sala de festivităţi a liceului Sf. Sava. Localul seamănă cu un ateneu popular. Opera Română e tot la Regina Matia. Aida se cântă pe o scenă cât o curie de chibriruri, pe care nu încap nici măcar decorurile. Sala n-are acustică, publicul stă la spectacole în paltoane pentru că lipseşte combustibilul.
1434
EUGEN BARBU
JURNAL
1435
Alături de comunicatul Marelui Stat-Major, care relatează situaţia luptelor din munţii Tatra, ziarul Informaţia zilei publica şi acest anunţ: „Atenţiune. Jazzul swing Costică Bârsanavă invită la selectul BAL ARGENTINIAN în saloanele Roxi din strada Lipscani. La microfon, domnişoarele Felicia Kirkorian, Gica Cristescu şi domnii Nellu Marac şi George Ivanciu. Organizatorii: d-nii Petrică Berescu şi Sandu Zimschi." Acelaşi ziar publică numărul morţilor luptei care avusese loc cu o zi înainte de-a lungul râului Moder. Ce impietăţi!
Lupta politică ia forme tot mai violente. Redactorul-şef al ziarului Scânteia abia scapă dintr-un atentat.
Elevii, aşa cum semnalează Tudor Arghezi, sunt obligaţi să prezinte Ia întoarcerea din vacanţă... certificate de împărtăşanie.
In Franţa au început procesele celor care au colaborat cu nemţii. între ei, Montherlant, Bonnard, Chardonne, Alphonse de Chateaubriand, Cocteau, Paul Morand, Fabre Luce, Joseph Barthelemy, Matirice Chevalier.
Focurile războiului au început să fie văzute de la Berlin. Un comunicat al Marelui Cartier al Fiihrerului avertizează pe cei care „vor muri fără onoare" că primejduiesc viirorul familiilor lor. Epidemia sinuciderilor se încearcă a fi oprită astfel.
Keyserling despre germani:
„Cred că nu există un viitor pentru Germania, dar că va fi un viitor mare pentru germani ca indivizi. Nu este important să formezi o naţiune. Nu contează decât omenirea."
Totdeauna m-am gândit la femei ca la ceva ce trebuie ocrotit. Este o greşeală: ele preferă să le priveşti întâi ca pe ceva ce trebuie luat. Cele mai multe mă acuză de naivitate şi au dtep-tate pentru că gândurile mele au elitre şi asta mă împiedică să fiu violent.
Simulez brutalitatea. O brutalitate care nu e firea mea. Rezultatele sunt excelente. Bietele femei! Se vor stăpânite, şi când le vorbeşti despre lucruri ideale râd şi-ţi spun că eşti tânăr.
Public de premieră. în stal, monocluri numeroase, doamne cu cape. Sus, funcţionari scăpaţi mai devreme de la serviciu, câţiva plutonieri şi mtdţi lucrători. Altădată locurile acestea erau ocupate de srudenţi. Aceştia pot fi găsiţi prin berării acum. îmi plac mai mulr ucenicii murdari de unsoare care aleargă la galerie cu biletul între dinţi, cu ochii scăpârând de fericire, dezorientaţi şi puţin înspăimântaţi, dar înfometaţi de teatru.
1 martie. Şandramaua s-a desfiinţat. Când să mă întorc la şcoală, T. a venit la mine şi mi-a spus fericit câ aseară la ora 11 s-a dat alarmă şi comandantul a citit ordinul de lichidare. Elevii anului I au fost trimişi acasă. Cei din anul II şi III, la stagiu. Deci n-am scăpat. Parcă e totuşi mai bine! Ofiţerii deprimaţi împreună cu toţi „eminenţii" care erau puşi pe carieră. Suntem transferaţi la posturile de jandarmi cu gradele respective „în termen". Sunt fericit!
1436
EUGEN BARBU
JURNAL
1437
Guvernul Rădescu a căzut, bineînţeles! Manifestaţia de la 24 februarie a fost actul lui de deces. Aceşti generali care cred că politica se face cu puştile! E uluitor cum politicienii noştri burghezi nu au înţeles că a trecut epoca în care se putea trage în muncitoti fără nici o consecinţă! Se pare că generalul Rădescu s-a refugiat la Legaţia americană.
Mă duc la şcoală. E o debandadă care aminteşte zilele evacuării. Sunt repartizat la Legiunea Caracal cu R. şi cu Mihail. Camarazii mei sunt consemnaţi. „Bobocii" au predat uniformele şi zburdă prin curte, „civili".
Femeile sunt organizate. Una îmi spune: „Ştii, tu eşti pentru mai târziu. Acum am flirtul meu şi nu se face. Dar să nu fii îngrijorat." Uitase să adauge: „O să-ţi vină şi ţie rândul!" Intr-un fel acea femeie era cinstită, poate nu voia să trăiască cu doi bărbaţi deodată.
Lui T. i-a trecut bucuria de a fi scăpat de armată. Nu are haine civile. Şcoala 1-a transformat puţin, mi se pare mai ordonat ca înainte.
6 martie. Guvern de stânga condus de Petru Groza. Se anunţă reforma agrară şi alte reforme. Partidele istorice încep o opoziţie sălbatică.
Bl
Caut să plec la unitate, dar transporturile sunt atât de dezorganizate încât mai întârzii. R. şi Mihail au plecat. Sunt puţin îngrijorat, mă vor da dezertor, dar tare nu-mi place meseria asta de militar!
Circulă o mulţime de „genii", prin toate cârciumile Bucureştiului. T. îmi prezintă pe un anume Benon de Gheorghe (?), pictor, care declară că s-a născut la Belfort şi cate, într-o franceză suspectă, voieşte a ne convinge pe mine şi pe V. că e un tip distins. La plecare, tapează delicat.
La o „adunare a umoriştilor". Primesc invitaţia şi mă duc amuzat de calitatea pe care nu mi-o ştiam (e drept că am colaborat în liceu la câteva reviste de umor). A fost de fapt o chestiune cu totul neserioasă. Oameni în vârstă, elevi de liceu şi nişte neisprăviţi. Găsesc repede un pretext şi plec. „Umoriştii" continuă gravele lor discuţii profesionale.
O declaraţie a lui G. Călinescu:
„Decât să mănânc şuncă într-o ţară fără statui, prefer să mănânc măsline pe Acropole".
„Clişeele" literaturii române: „intelectualul ratat, beţiv şi genial", „intelectualul dezrădăcinat", „ţăranul acaparator de pământ" şi „arivistul".
Un tânăr sctie la gazetă că suntem o generaţie de entuziaşti. O fi dumnealui.
1438
EUGEN BARBU
JURNAL
1439
T. mă contrariază în permanenţă. E un amestec de vulga ritate şi sfinţenie, de geniu şi de josnicie. De o mândrie nejustificată şi de o umilinţă neîngăduită. Prea ieftin, adânc prin instinct, măreţ şi mic în acelaşi timp, ptea poseur ca să aiba credit, de o spontaneitate care te uluieşte, măreţ şi rău, un sâmbure de om mare pândir de cele mai teribile primejdii. Dacă se va domina îi va fi îngăduit totul, altfel va ucide în sine minereul preţios pe care-1 ghicesc în el.
Trec pe la Facultatea de Drept. Mă simt străin deşi dorisem mult viaţa aceasta! Studenţii care joacă ping-pong şi femeile vopsire care-şi arată savant picioarele nu mă pot convinge că aparţin vieţii universitare. Mai am un examen şi trec în anul II. Mulţi dintre „eminenţi" n-au reuşit această performanţă, deşi au „tocit" cât au putut. Am o bucurie rea.
Popovici, unul din poeţii „Abatorului", cum îi spun câteodată şcolii, a fost premiat de Editura Fundaţiilor pentru o carte de versuri. Tânărul laureat a fost felicitat de comandantul şcolii, care, ca orice militar, e susceptibil la menţiuni, mai ales dacă e vorba de „băieţii" lui, pe care „i-a crescut ca un al doilea tată". Surprinzător e faptul că premiatul este mai mult un poet amator...
Tot n-am plecat la unitate deşi au trecut 14 zile. R. îmi scrie că o duce prosr la Caracal. Asta mă face şi mai uituc în ceea ce priveşte obligaţiile mele militare.
Totdeauna m-au dezgustat oamenii optimişti. I. îmi spune câ va face carieră. Dacă mă gândesc bine, cu inteligenţa pe care o are şi cu lipsa sa de scrupule, luctul nu e imposibil. îmi vorbeşte de această „epocă a tuturor posibilităţilor". Nu lipsesc incursiunile istorice. „Ttebuie sâ ştii sâ pescuieşti în această apă tulbure", continuă, puţin teatral, cu aerul că el o şi face. Dacă mă gândesc bine, Rastignac era mai bătfân când vorbea astfel.
*
îmi place teatrul pentru că e ramura artei în care poţi fi tendenţios cu mai multă libertate. Sunt la a doua piesă, dar nu-mi place nici aceasta. Plătesc încă tribut autorilor consumaţi.
R. vine de la Caracal. îmi spune că maiorul, comandantul Legiunii, se interesează de situaţia mea. I s-a spus că sunt încă în spital. Cum mă voi descurca? Pereatmundus, e atât de bine acasă!
+
I. şi-a început asaltul social făcând o căsătorie cu fiica unei femei cu influenţă. îmi ţine lungi discursuri despre lipsa lui de scrupule. Nu mă interesează. Are o faţă plângăcioasă şi nişte ochi totdeauna umezi care se pare că impresionează pe femei. Asta să mai fi avut şi puţină frumuseţe prăpădea lumea! Vorbeşte, vorbeşte, ca Ion Gură de Aur!
Se publică legea pentru împroprietărirea ţăranilor. 2.000.000 de hectare dare celor lipsiţi de pământ. Protestele unor indivizi care vor încă să trăiască din rente mi se par criminale.
Dintr-un ziar:
„Noua coaliţie politică de centru cate ar urma să ţie piept Uniunii socialisto-comuniste în Italia, este recent alcătuita
1440
EUGEN BARBU
Uniune Democratică. De remarcat faptul că cei patru condu cători polirici ai formaţiilor care alcătuiesc această Uniune re prezintă de fapt o coaliţie a bătrânilor. Ei sunt foştii premieri: Vittorio Orlando (85 de ani), Francesco Nitti (77 de ani), Ivanoe Bonomi (72 ani) şi faimosul fdozof Benedetto Crocc (80 de ani).
La Bucureşti se joacă: Nevastă-mea vrăjitoarea, Alteţa Sa iubeşte, Viki, Trenul fantomă, Dama cu camAii, Sălbatica, Casa cu două fete, Târgul dragostei, Al optelea păcat etc.
Am ajuns, în sfârşit, la Caracal.
Un „centru", ca la Drăgăşani, de data aceasta rorund, numit, nu se ştie de ce, Cadrilater, statuia lui Haralamb Lecca şi bustul unui filantrop care a donat oraşului un parc de toată frumuseţea. Cofetării cu fete ca în provincie, adică îmbrăcare cam fără gust, plimbându-se şi vorbind tare. După cinci minute de mers spre periferii, dacă pleci din centrul oraşului, dai de câmp şi de praf. Un bulevard lung de la gară la prima librărie, şi cam atât.
Am fost repartizat într-un birou murdar şi întunecos unde mi s-au dat nişte „situaţii" pe care trebuie să le ţin la zi. Maiorul mi-a făcut puţin scandal pentru întârzierea nejustificată. După o săptămână voi urla probabil de plictiseală.
Sunt silit să ascult glumele proaste ale majurilor, care, prin vechimea şi gradul lor, au ascendent asupra mea. Bat la maşina de scris a Legiunii o altă piesă de teatru, a treia, care tot nu-mi place. Comandantul este stupefiat găsindu-mă cu textul piesei pe birou, neglijând cu totul „situaţiile sale".
JURNAL
1441
Citesc procesele verbale aduse de la posturile de jandarmi. Homer a fost un copil. Romane întregi pe două pagini acoperite cu cerneală violetă. Stilul şi caligrafia şefilor de post mă fac fericit, am descoperit o comoară literară.
Maiorul se plictiseşte şi din zece în zece minute vine în biroul meu. Când e indispus, îmi aduce aminte că nu am adus justificarea absenţei (un act de la spital), când e bine dispus, mă întreabă cu amabilitate dacă mi-am găsit casă. Se duce apoi la grajdurile Legiunii, stfigă în gura mare la soldaţi şi, mirat de atenţia cu care citesc rapoartele şefilor de post, îmi spune cu prietenie: „Aici ai să înveţi meseria de jandarm, ehei".
Dacă ar şti el de ce le citesc!
Nu pot să mai scriu şi să mai citesc nimic. Atmosfera oraşului mă face leneş. In Caracal a năvălit primăvara. Miroase a frunză tânără, şi când mă gândesc să intru în ocna întunecoasă a biroului îmi vine să fug. Maiorul îl găseşte şi pe R. scriind ca şi mine în orele de serviciu. Este exasperat de prezenţa atâtor zmângălitori de hârtie. Dacă ar şti că şi Mihail scrie, s-ar lua cu mâinile de cap...
Multă vreme mă bănuiam romancier şi când colo sunt persecutat dramatic. îmi trece prin cap să scriu o piesă de teatru cu un singur personaj.
Un erou mexican, Pancho Villa, spunea: „Libertatea nu se cucereşte numai cu dragostea. E nevoie şi de ură." E ceea ce nu iert „moderaţilor".
1442
EUGEN BARBU
JURNAL
1443
Sâmbăta, cinematograf. Filmul, bineînţeles, mut. O sală cât un vagon, publicul, leit cel din Drăgăşani. Noaptea se aud câinii din România chemându-se şi nişte becuri chioare luminează „cadrilaterul" pe care nu se plimbă decât gardienii. La 9, toată lumea doarme... într-o zi am văzut în dosul unei perdele o bătrână stând şi privind la trecători (dacă trecea unul la o jumătate de oră). Nu spunea nimic desigur, pentru că nu mai era nimeni în camera în care şedea. Avea o faţă veche, lucioasă, şi apele ochilor nu mai reflectau nici un sentiment.
M-am întrebat dacă nu era însuşi timpul acelui oraş?
Mă mut într-o cameră mobilată. O fereastră luminată dimineaţa ca la teatru de reflectorul soarelui care aruncă un fascicol auriu pe peretele din faţă. Prin geamul înalt văd capetele celor care trec într-o lungă defilare de condamnaţi la moarte. Mi se pare uneori că a trecut măreţul Danton.
E numai un negustor de cai, probabil.
Şi e o linişte de fund de ocean. Cocoşii oraşului parcă au surdină. Strigătul lor metalic şi optimist în alte părţi mi se pare aici decenr şi sfios. Trec care spre comune vecine. Boii lasă în urmă nişte baligi bogate, cafenii, care colorează peisajul.
De la 2 Ia 4, somn. Degeaba chem spiritul meu la ordine, îi e somn şi lui. La 5, reaşez hârtiile „în ordine". La 5 şi un sfert, trece maiorul în prima inspecţie. Am o figură tragică şi nu ştiu de ce se simte vinovat de acest lucru.
„Nirvana" e la Caracal. Cine o caută în altă parte pierde vremea. Peste oraş apasă nişte nori bolovănoşi şi nu plouă. Aud cum creşte iedera pe ziduri.
La Teatrul Naţional din localitate se joacă... o farsă de Locusteanu. Programul e completat cu... glume originale şi dansuri naţionale. A organizat „Uniunea femeilor" şi n-au lipsit drapelele naţionale la intrare.
încerc să-i scriu lui M. şi nu pot.
Şi această inundaţie verde a primăverii! în parcul oraşului vin fete de şaptesprezece ani, şi sălciile bătrâne care înconjoară lacul au nişte crengi diafane, diafane...
Cineva caută să apere într-un articol de ziar burghezia, arătând că ea „nu a stat numai cu mâinile în sân". Este foarte adevărat că a existat şi o burghezie progresistă, generoasă şi umană, dar unde e avere, există undeva sărăcie, printr-o lege a echilibrului. Filantropia Rotschildzilor ascunde undeva exploatarea nemiloasă a altor oameni. Nu se acumulează decât în dauna altora. Bunurile sunt aceleaşi şi, în lume, dreptatea este o chestiune numai de distribuţie. Să nu mi se spună că averile se fac fără sânge.
Von Papen a fost prins de paraşutiştii aliaţi. Se apropie ultima zi a războiului. Luptele se dau tot mai aproape de Berlin. A început cursa celui dintâi care va intra în capitala Reichului.
1444
EUGEN BARBU
JURNAL
1445
A murit Roosevelt. Noul preşedinte se numeşte Truman. Această sexualitate a primăverii, indecentă şi tulburătoare... Plouă. Nişte ploi cuminţi ca oraşul ăsta. Ploi galbene, ploi sure.
Ce interesant acest spirit al englezilor. Mai presus de orice, cartea cea mai bună a acestui război, pe care serviciul de pro pagandă a întrebuinţat-o foarte larg, are ca erou un deferişi: Clive, protagonist la Dunkerque, care dezertează în cele din urmă, plictisit de război. In nici o ţară din lume acest lucru nu ar fi putut să se spună; poate de aceea Anglia n-a pierdut nici un război.
Ziarele din Bucureşri aduc o veste care mă umple de invidie. T. împreună cu mai mulţi necunoscuţi vor deschide în curând un Teatru al tinerilor Şi eu mor în porţii zilnice în urbea asta necanalizată.
Am douăzeci şi unu de ani şi n-am făcut încă nimic. Napoleon, mi se pate, era general la vârsta asta şi cucerise Egiptul!
*
Vom pleca şi din Caracal. Suntem transferaţi la posturile de jandarmi cu gradul de plutonieri. E emoţionantă această grijă a comandanţilor penttu viitorul nostru. Parcă-mi pare rău că plecăm. Proiectasem cu Mihail ţinerea unui simposion literar
cu concursul celor câţiva intelectuali din oraş. Era sceptic în privinţa lor, dar evenimentul acesta m-ar mai fi dezmorţit. Plecarea face ca totul să cadă la pământ.
Cam piea multă amanterie în teatrul francez. E evident uneori că ceea ce trece drept spirit nu e decât vulgaritate. Nu mai poţi ieşi din intriga triunghiului... Mereu amantul, soţul şi soţia. E o decadenţă şi în îngăduirea la infinit a veşnicelor drame soldate la final cu focuri de revolver.
„Nu te poţi scalda de două oti în apa unui fluviu, chiar dacă e acelaşi" (Heraclit).
Un ziar anunţă că cenzura americană a interzis transpunerea pe ecran a ttagediei lui O'Neill: Din jale s-a întrupat Electra, pentru că aceasta conţine prea multe incesturi.
Piatta-Olt.
R. a plecat înaintea mea la Dioşti, o altă comună din jurul Caracalului. Scriu rândurile acestea într-un post de jandarmi din satul Piatra-Olt. Am făcut deja un drum până la gară pentru că aici e numai prat şi nişte case vopsite cu un albastru vulgar. Nodul feroviar are o judecătorie şi vreo cinci prăvălii. Nu se poate numi în nici un caz oraş. Cel puţin voi avea ziare. Trec trenuri pline cu soldaţi negri, obosiţi, posomorâţi. Şefii mei, nişte plutonieri amabili, m-au tratat cu vin servit în sticle de limonada. La noapte voi dormi în post până voi găsi o cameră, Miroase a motorină cazonă, şi patul pe care mă aşez e tare, în paiele saltelei care aduce cu un balon mişună ploşniţele. A plouat şi e ioane frig. Cred că voi fugi.
1446
EUGEN BARBU
JURNAL
1447
Şeful de post mi-a găsit o cameră pe care nu mă sfătuieşte s-o iau pentru că a fost locuită înaintea mea de un notar tuberculos. Prefer să dorm mai departe cu şoarecii în post.
*
Cel puţin voi putea să citesc. E linişte. Plutonierii mă îmbie cu actele lor. Vor să mă înveţe meseria de jandarm, „la terito riu". Le mulţumesc şi nu mă amestesc.
A treia zi de când am acelaşi menu, la prânz şi seara: un castravete (din masa trupei) şi o bucată de pâine.
Noaptea s-a prăbuşit patul cu mine. Pe întuneric, înjurând, am încercat să-1 aşez la loc fără să reuşesc. în cele din urmă am renunţat. Am aşezat salteaua pe duşumea şi am adormit mai departe.
Primele „cazuri". Sunt numit de fapt „comandant". Vechiul şef trebuie să-mi predea postul cu proces-verbal. E bătrân şi e stingherit. Autoritatea Iui va scădea simţitor. De nu ştiu câţi ani împarte dreptatea în satul acesta şi peste noapte un adolescent de douăzeci şi unu de ani vine şi-i cere cheile. El va rămâne un fel de adjunct. îi spun, şi asta îl face fericit, că eu nu voi da curs dispoziţiilor comandantului şi nu voi lua postul în primire pentru că vreau să scap de meseria asta şi o voi face cât se poate de curând. Bătrânul se uită uluit la mine. Nu se încheie nici un proces-verbal.
O babă vine să mi se plângă că o bate fi-său. „Şade, maică, cu litra pe masă şi mă întreabă: numai 5 ouă a ouat găina? Eu tăceam şi unde mi s-a ridicat şi m-a pisat cu pumnii. Şi dă-i, dă-i.
E vânătă toată şi plânge. Şeful o dă uşurel pe uşă afară şi-i spune: „Lasă că vin eu la el..." Baba pleacă fericită.
încep să înţeleg de ce beau oamenii.
Nişte vânturi mari care zgâlţâie postul. Pavilionul de lemn, care are în capătul său de sus o tablă vopsită tricolor, scârţâie trist. Pe şoseaua dreaptă, care se vede prin geamul murdar, se ridică nori uriaşi de praf. Şeful de post se scobeşte în ureche cu un chibrit, stă puţin, se mai gândeşte. Un ceas vechi, care nici nu ştiu dacă arată orele exact, bate ora zece. Timpul s-a oprit de mult în loc pentru mine. Pendula aceea mă amăgeşte. Poate vântul va rupe totuşi pavilionul, să nu mai scârţâie...
*
Soldatul îmi aduce castravetele vânăt şi bălos şi pâinea. Când muşc din castravete, sar seminţe mari, albe. Muşc şi din pâine. Stomacul mi se strânge crâncen. Foamea e potolită până diseară. A cincea zi...
N-am unde să mănânc. Trimit un soldat în sat după alimente. Vine după o oră cu o pâine mare, neagră. N-a găsit nimic, îmi restituie banii. Ţăranii nu vând nimic.
Patrulare. Pe o foaie albă am făcut itinerarul după harta din perete. La şapte dimineaţa plec cu un subaltern care e bucuros că mai scapă de cerneală şi hârţoage. 6 km împotriva vântului.
1448
EUGEN BARBU
JURNAL
1449
înjurăm amândoi. La Brâncoveni, un sat mai răsărit, apoi la Ojogi, prin mizeria altor cătune olteneşti. Aceleaşi case de pământ galben, dărăpănare, acoperite cu stuf, aceleaşi femei învineţite de muncă, cu privirile ca nişte cuţite. Curg zdrenţele de pe ele. Copiii aleargă pe şoseaua îngheţată, numai în nişte cămăşi scurte care abia le acoperă pulpele. Cine n-a văzut aceste cătune din România Mare, să nu pretindă că o cunoaşte. Mi-amintesc de Stanley fără să vreau. Şi vitele sunt ogărâte ca şi oamenii. Au nişte coaste arcuite care se văd bine prin pielea întinsă. Rumegă câte un pai lung şi galben şi rag deznădăjduite.
La Mărgineni, sergentul major mă „iniţiază". Un „şef, „la teritoriu", trebuie să patruleze cârciumile întâi „pentru informaţii". Intrăm. într-o fostă casă de pământ, câţiva oameni şi doi lăutari. Facem repede cunoştinţă. „Doctorul", un beţiv cu ochi apoşi şi cu un nas roşu ca lanterna lui Diogene (dacă ea va fi arătat astfel), cu un baston în mână, fost sau actual veterinar al satului, Filip, proprietarul casei în care ne aflăm, care ne spune că el a „închiriat pe băutură", şi-1 „execută" pe chiriaş care trebuie să-i dea de băut la orice oră din zi şi din noapte „conform contractului". Lăutarii se apropie de masa noastră. Cârciumarul a adus o măsură plină cu un vin roşu pe care dau să-1 plătesc spre uimirea lui şi-a subalternului meu. Acesta din urmă îmi dă picioare pe sub masă: „Se poate?" Acordeonistul e proaspăt amnistiat. Fusese condamnat pe viaţă pentru un omor şi este fericit că a scăpat. Când se mai „ciupeşte" îmi cântă „ca la Bucureşti" că „mă vede el ce fel de om sunr". Alţi ţigani vin şi vor să vândă nişte poze cu Isus care are o inimă cât tot pieptul, plină de flăcări. Ţăranii scot repede banii şi-şi iau „icoană". Colorlalţi, lăurarii le cântă numai „contra ouă". Un cântec, un ou.
Sergentul meu major face şi el o raită după ouă. „Cota" îmi spune şi face cu ochiul. La plecarea din comună, avea o traistă plină. Trecem pe la el pe acasă, locuieşte într-o comună apropiată, şi nevasta ne întinde o masă mai ca lumea. Mi-e foame
şi binecuvântez patrulările jandarmereşti. Dormim în singura lui odaie. Eu, el, o fetiţă, nevasta care tuşeşte toată noaptea, înainte de a ne culca, omul de lângă mine îmi spune că n-are destui bani s-o ducă pe nevastă-sa la un „doctor de piept".
Dimineaţa plecăm mai departe. Trecem pe la Tomeni, un sat de ţigani. Mizeria e înfiotătoare. într-o odaie de 2 m pe 2, stau împreună şapte inşi. LJn bătrân de şaptezeci de ani, cu nepotul lui de vreo douăzeci de ani, bolnav de tuberculoză, o fată paralizată, o pereche mai tânără şi vreo trei copii între zece şi treisprezece ani. Dau să intru înăuntru. Nu se poate. Un aer ucigaş mă ameţeşte. Plec. Trebuie să beau neapărat ţuică. Alte case, alţi tuberculoşi. Unul are un fel de bordei şi o palmă de pământ în faţa lui pe care abia poate să se învârtească un purcel, legat cu un lanţ gros. Pe ţăran îl cheamă Ion Pâlcău şi nu a căpătat încă pământ. Are cinci copii. între ei, unul de paisprezece ani, arătând ca unul de şapte, slab, rahitic, cu nişte ochi funambuleşti care ard. Nu spune nimic. Priveşte uluit în jur. Pe Ion Pâlcău nu-1 doare mizeria lui cât faptul că nu i s-a dat pământ. îl asigur că o să i se dea pentru că erorile primarului vor fi îndreptate.
în „Instrucţiuni" avem dispoziţii să raportăm starea şcolilor. Caut şcoala din Tomeni. E formată dintr-o simgură cameră, tot de 2 pe 2, fără geamuri. Privesc de afară printre scândurile bătute în cercevele de multă vreme. Două bănci putrezite încălecate una peste alta, o masă cu două picioare care are totuşi un echilibru al ei şi o hartă a României pe care păianjenii şi-au ridicat scările lor inefabile. întreb. Şcoala din Tomeni nu mai funcţionează, de vreo cinci ani. învăţătorul vine toamna, încarcă lemnele destinate încălzirii, trece pe la oameni să-şi ia „dam" şi pleacă. „Darul" e un fel de impozit în natură pe care-1 primeşte, pentru că, spre bucuria celor de aici, „le lasă copiii să ducă vitele pe câmp". Ce ştiu eu? îmi spune unul. „Păi un copil e ca o vită, dom' şef!" Iţi faci treaba cu el. II trimiţi cu „ghita" la păscut, îi dai o bucată de mămăligă şi gata. De la trei
1450
EUGEN BARBU
JURNAL
1451
ani orice vietate omenească preţuieşte cât o vită. „Şcoala?" se miră altul, „ce-i trebuie şcoală? Că n-am să-1 fac inginer. Aici s-a născut, aici o să moară. Trebuie să înveţe să are cu plugul, să mâne caii. Asta-i şcoala lui." Văd şi plugurile prin curţi. Suni nişte bucăţi de lemn, ca pe vremea sciţilor. Cei mai mulţi n-au boi, ar fi prea costisitor, ară în schimb cu caii, nişte gloabe buboase şi slabe care adulmecă aerul de foame.
Mă interesează chestiunea învăţătorului. întreb: Şi câr îi daţi? „Apoi, după copii!" spune unul. „Mai un purceluş, mai o sută, două de ouă. Un curcan, ceva... ce se găseşte. Da' şi el e cinstit, dom' şef. Alor mei le-a dat la toţi fitanţă că a trecui patru primate..."
întreb unde poate fi găsit acest binefăcător. „La Greci, are şi acolo o şcoală...''''
Dau fuga la Greci cu sergentul după mine. El se miră. Dc ce m-oi fi amestecând eu în „ale altora". îmi propune să bem mai bine ceva.
învăţătorul e la cârciumă. E abia 11 de dimineaţă. Ar trebui să fie la şcoală. Mi-1 arată ţăranul care ne-a adus cu căruţa. Se prezintă bine. Gras, îmbrăcat cu o scurtă îmblănită, cu căciulă şi cu un obraz roşu de nun mare. E tânăr. Ar putea foarte bine sâ spargă sare într-o ocnă. Are o mustaţă de pişicher şi zâmbeşte dulce printre aburii ţuicii fierte. Stă cu cineva la masă şi vorbeşte tare. „Bună ziua", spun, „dumneata eşti învăţătorul?" „Da, face imperturbabil, luaţi un pahar cu noi." „Nu, mulţumesc, am venit să inspectez localul şcolii, poftim ordinele pc care le-am primit." „Dar, nu-i nici o grabă." „Hai de acum!" îi zic mâniat.
Se ridică nedumerit. Mă duce până la şcoală. Greci este o comună mai răsărită. Are o şcoală mare, cu ferestre largi. Clasele sunt încuiate.
— Aveţi vacanţă? întreb. -Nu.
- Atunci, e epidemie?
Aburii ţuicii s-au risipit.
- în definitiv ce voiţi? face ultragiat, eu nu am decât inspectorii pe care-i ştiu de frică, şi cu ăia stau bine, aşa să şui dumneata.
Intrăm. Duşumelele sunt murdare. E frig. Praful gros.
- De când n-au mai venit copiii aici?
- Ce să le fac? izbucneşte. Nu vor să înveţe. Oamenii nu-i trimit. Nu pot să-i aduc cu forţa.
I-aş da o palmă pe obrazul care plesneşte de sănătate şi pe urmă l-aş spânzura drept în faţa cârciumii. E grăbit. I se răceşte ţuica. Redevine cinic: ...        - Asta e. ^ - Am să fac raport, spun.
:r Râde. -Fă.
Se uită la mine, mă vede atât de tânăr şi-i trece îngrijorarea. Pe drum tot se mai agaţă:
- Da, nu zău, nu iei o ţuică cu noi? Plec repede.
Altă comună. Văd o mulţime de oameni strânşi în faţa unei t curţi. Intru. Se taie o scroafă de vreo 150 de kg. Nişte femei plâng prin curte. Cineva îmi spune că acolo stau două femei, într-o cameră locuiau ele, în cealaltă scroafa care s-a îmbolnăvit şi care trebuie sacrificată spre disperarea muierilor. ,Atâta avere aveam, spune una, voiam sâ ne pricopsim.
Noaptea suntem găzduiţi de un ţăran şi sergentul meu îmi face „trampa" cu o fetişcană, „că ştie el, sunt tânăr, şi de..."
Fata nu poate veni pentru că trebuie să mulgă oile şi n-o mai aştept. Pe masă, o gazetă. O deschid. Ruşii au intrat în Berlin. Luptele au loc chiar pe străzile oraşului. Ne întoarcem s dimineaţa. Trecem pe la mănăstirea Brâncoveni, acum azil de nebuni, pe care-1 păzesc doi călugări. Trec pe la administratorul moşiei prinţului Brâncoveanu, care se ceartă cu ţăranii care i-au luat nişte maşini şi cărora le promite nu ştiu ce, „când s-or schimba lucrurile". Mă priveşte dispreţuitor, când îi spun că
1452
EUGEN BARBU
JURNAL
1453
ar putea să fie mai puţin indignat de iniţiativele ţăranilor care sunt mai săraci decât prinţul Iui şi care au mai multă dreptate.
Sergentul-major vine în galop cu un coş plin cu ouă. (Are ordin de la şeful de sector să strângă ouă pentru generalii de la SOJ că se apropie Pastele, „şi dacă noi, jandarmii de la teritoriu, n-om face pentru dom' maior, comandantul Legiunii, care are şi el ordin de sus, apoi cine?...")
O lună inutilă. Stau afară pe prispa postului. Nici nu fumez măcar. Soldaţii mă pun la curent cu „afacerile" şefului de posl. „Dom' elev, ştiţi ce face? Vin la el muierile şi le dă adeverinţe că sunt bolnave ca să poată da telegramă pe front, la unităţi, unde sunt bărbaţii lor. Mai scapă câte unul în concediu, şi-1 umple de găini."
Surâd. Bravul ostaş îmi aduce castravetele murat, vânăt şi moale din care muşc cu lăcomie.
„Vardianul" satului bate un fel de talangă şi strigă la răspântii „că cine nu-şi munceşte pământul, o să i-1 ia Statul". Câinii latră ca şi când ar voi să întărască autoritatea crainicului.
T., o fată care venise la post să rezolve un conflict cu o prietenă căreia îi împrumutase o rochie şi pe care aceasta i-o restituise ruptă, se oferă să-mi găsească o cameră de dormit. Şeful de post, cu care am fost amabil, se face că a uitat că n-am unde dormi.
Soldatul, care se duce în fiecare zi după mâncare şi nu găseşte, îmi dă un sfat: „Faceţi în aşa fel încât să vă simtă ca şef! Să vedeţi pe urmă..."
::        Tot el îmi sugerează aplicarea unei legi din Regulamentele noastre. Iau puşca în spinare şi încep de la un cap al satului să-i s|   scriu pe cei care ţin câinii dezlegaţi. După trei ore am umplut |   un carnet cu procese-verbale. Mâine, dacă înaintez hârtiile, vor t    fi chemaţi la Judecătorie şi amendaţi. Spre seară, cei mai speriaţi vin să mă roage să nu-i amendez. Soldatul meu ştie ce să le spună, în aşa fel, încât în ziua următoare, meniul meu a suferit radicale îmbunătăţiri.
\ " Vine ordin de la Legiune să sttângem 3.000 de ouă şi 500 kg
de btânză. Şeful de post adună ptemilitatii şi le ţine un discurs „simţit" despre nevoile Patriei. Până seara se adunaseră mai mult de jumătate din cantităţile reclamate.
ţ Duc ouăle şi btânza la Caracal, maiorul gustă şi zâmbeşte
{        fericit. Pe poarta Legiunii sosesc alte cătuţe de la alte posturi, tot cu ouă şi cu brânză.
l Walt Whitman spunea că pământul îi ajunge, şi că nu-i
i trebuie stelele cerului. N-a stat niciodată la Piatra-Olt.
I
t Lungi patrulări. Toată Oltenia e murdară şi plină de sifilis.
I
j Se sărbătoreşte 1 Mai. Votbesc câţiva. După solemnitate
§ se ia masa la iarbă verde. Cântă un taraf plătit de primărie.
*
1454
EUGEN BARBU
JURNAL
1455
începe o intrigă cu fete care se plictisesc în satul acesta anost. Una e bucureşteancă, are şaisprezece ani şi codiţe blonde. Seara mă plimb cu ea pe marginea unui iaz în care cade cinematografic imaginea cerului. O mint că am fost la Roma şi-i evoc fântânile pe care le-am auzit numai într-o suită a lui Respighi, dacă nu mă înşel. Ea ascultă uluită şi roşeşte când îi apuc braţul. Parcă mi-e milă mai mult de mine...
Am găsit o odaie. Este tot ceea ce visam. O., o refugiată din Bucovina care locuia în curtea proprietăresei, m-a dus la aceasta. E o bătrână simpatică şi curată care nu pretinde nimic. E mulţumită că „are un militar în casă". Stau la etaj în două camere luminoase, măturate, mobilate cu mobilă modernă. Noaptea mă lăfăi pe un pat cu somieră, lat şi moale, şi-mi vine să cânr. S-a dus dracului patul de campanie, tare ca asfaltul şi perna care: mă făcea să mă scol cu gâtul ţeapăn. Mi-am aranjat şi masa, la o cantină de pe moşia fostului ministru Ion Marinescu. încep să mă cred fericit.
J. îmi aduce liliac. îl aşez într-o vază subţire de sticlă. Odaia are o oglindă mare care luminează şi mai mult spaţiul acesta alb. E linişte şi aştept să aud paşii fetei urcând.
Fata cu codiţe mă caută şi încep să mă plictisească aceste plimbări cu prea multă lună. E o primăvară care mă indignează.
într-un cătun, după o patrulare. Tragem la casa unui român. E curat, şi pe uşă îşi face apariţia o fată uluitor de frumoasă. Are o gură plină şi râde cu toţi clintii sănătoşi. Pleacă repede.
Sergentul meu face o reflecţie sceptică şi porcoasă: „...se ca iepile, dom' ilev, d-a-n-picerile..."
Anchetă într-o comună pârlită. Se cercetează un furt. Sunt aduşi bănuiţii: doi copii de şaisprezece ani. Pluronierul îi bate de-i sminteşte, dar nu obţine nimic. îl opresc indignat şi îi separ. Cu un truc simplu îi fac să recunoască totul. „Auzi, mă, ce-a spus ălălalt, că numai tu ai luat curcanii şi că ai banii la tine!" Copilul ezită puţin, apoi izbucneşte: „Nu, să-mi saie ochii, dom' Şef, el i-a furat. Mai are trei în patul acasă pe care nu i-a vândut încă." Când spun şi celuilalt ce-i spusesem primului, se trădează definitiv. Bătrânul Şef se uită uluit şi admirativ la mine: „Ia te uită, cum făcurăţi?"
Şi-i duce pachet pe micii infractori pe care-i închide noaptea în post. Nu ştiu de ce m-a indignat totdeauna furtul. II socotesc pe aceeaşi treaptă cu crima.
Trebuie pedepsit cu asprime, mai ales când e vorba de tineri.
Nopţile acestea de primăvară mă ostenesc. Lună sexuală, îmi vine să arunc ramura asta de liliac care îmi evocă sânii tineri ai fetei care-a adus-o...
Ajunul Paştelui. Mă sui, pur şi simplu, întt-o maşină care merge la Bucureşti şi las postul şi pe subalterni uimiţi. In-tâmplă-se orice!
R. se uită la mine ca la un nebun. „O s-o păţeşti". Ce dacă? Nu mai puteam. T. e la spitalul Colţea. îşi face operaţie de apendicită. Bucureştiul e tot un fluviu de lumină. Cum dracu să nu dezertezi?
1456 EUGEN BARBU
I. face cumpărături. Umblă toată ziua de braţul logodnicei, actriţa R. Sunt sceptic.
M. m-a căutat. A plecat din nou la Câmpina.
Paşte trist. Tot singur. Ba nu. Mama, în lipsa mea, penttu că avem o casă cu mai multe odăi, a închiriat-o unei fete de la Timişoara. Mă uit la ea de-o oră. N-am chef de nimic. Ea citeşte mai departe, netulburată.
8 mai 1945. Războiul s-a terminat!
Aş vrea să fiu vesel, dar nu simt nimic. Mi-e sufletul gol. R. pleacă la stagiu, eu rămân mai departe la Bucureşti.
Se sărbătoreşte Ziua Victoriei.
Reims. Mareşalul Jodl a semnat capitularea Germaniei. Ostilităţile au încetat astă noapte la ora 0,1.
Au loc defilări. Mulţimea cântă şi joacă în pieţele publice. Seara, auzim sunetul sirenelor pentru ultima oară. Oamenii fac glume pe seama lor în gura mare. Se vorbeşte despre pace, restaurantele sunr pline, se bea mult. La Cercul Militar, artificii. In Piaţa Palatului se joacă Hora Unirii.
*
După o zi. De data aceasta, oamenii, în sfârşit dumeriţi, sunt mai entuziasmaţi. La difuzoare se cântă sârbe interminabile. Pe străzile din centrul oraşului se încing hore. Oamenii se simt datori să fie veseli. Cercul Militar este luminat ăgiorno. Sc face o retragere cu torţe. Ziua, Parcul Naţional a fost năpădit de familii venite cu mâncare la iarbă verde. Mă întorc noaptea pe
j JURNAL 1457
1
Griviţa. Ruinele, luminate de o lună târzie, arată ca la teatru, ileale. Mi-aduc aminte de femeia care mă întrebase, prin au-;    gust, anul trecut dacă s-a dat prealarma.
î
i r        Vizită la spital la T. îmi citeşte câteva sonete care-mi plac
{      loarte mult. Dacă s-ar lua în serios...
I
într-un parc, pentru că nu mă scol să salut un maior care
trecuse pe lângă mine, sunt chemat şi mi se face o întreagă
teorie. Tipul e ridicol în indignarea lui şi aş vrea să-i spun că
I       dacă n-a înţeles încă nimic din ceea ce se petrece sub ochii
»       noştri, e mai mare păcatul. Pleacă furios. Sunt umilit, totuşi...
I f-
L_ . întoarcere neplăcută. Lipsa mea a fost descoperită. Maiorul i' u a raportat mai departe. Subofiţerii sunt speriaţi de consecinţe, f      eu rămân nepăsător.
J. are două surori care vin din când în când şi dorm în ■     camera de alături. Că dorm, vorba vine.
î * t
Nişte flori de salcâm, o fată şi totul cam prea ca la cinema-\       tograf, căruia, se pare, îi datorăm puţina poezie pe care o întrebuinţăm în viaţă. Există gesturi pe care le-am învăţat de pe ecran.
Maiorul anunţă o inspecţie. Pentru ca să ştie şeful de post să mai cheme premilitarii şi să le amintească datoria lor patriotică de a aduna ouă...
1458
EUGEN BARBU
JURNAL
1459
O fată cu ochelari, tot blondă, pe care văzând-o o bănui.... premiantă. Şi câtă senzualitate... Sunt înspăimântat de-a binelea
ani
a.
între alte fericiri, o scabie care mă irită. Mi se pare că toi postul e contaminat şi n-am băgat de seamă. Tratamentul e în grozitor. Am impresia că miros de la distanţă a gaz.
Inspecţie într-o comună în care s-a cuibărit tifosul. Majurii, sub diferite pretexte, se eschivează. Iau în cele din urmă pe unul şi-1 duc la faţa locului. E o tragedie de nedescris. Oamenii suni căraţi pe nişte crengi puternice de salcâmi. în nişre năsălii albe dorm morţii. în infernul acesta, o soră, ciupită de vărsar, care face injecţii peste injecţii. Surâde şi e obosită, şi mi se pare o sfântă.
Ce tulburătoare e tinereţea şi ce imprudentă, ce generoasă şi neschimbată! Milioane de tineri au făcut ceea ce facem şi noi şi nimic nu e nou, nu e altfel. Cu A., sub un cet de primăvară târzie, singuri pe un câmp. Popas erotic sub nişte stuf care nu ne apără deloc de soarele nemilos. Şi ceva de reţinut. O con versaţie cu stiloul pe piciorul ei dezgolit pe care scriu versuri cu peniţa care lasă urme albastte. Râde şi mă chinuie şi mi se pare pe rând măreaţă în tineteţea ei, vulgară, curajoasă şi laşă. Când mă gândesc bine, n-a fost nimic urât în această chemare a sângelui şi gura-mi vânătă şi muşcată mă face mândru.
Şi când re chinuie această bucurie a tinereţii, toate cărţile te revoltă. Sunt ca nişte mătuşi care te terorizează. La dracu, cu spiritul! Mi s-a urât să tot devin un om mare!
O superstiţie locală, a „vântului rău", îmi inspiră o nuvelă pe care o încep şi care se cheamă Tifos. Ţăranii sunt foarte interesanţi şi e păcat că eu nu sunt mai sociabil, să mi-i apropii.
J. pleacă la balul de la Gară cu nişte ofiţeri şi sunt puţin necăjit. Aş vrea ca toate femeile să-mi aparţină numai mie.
Maiorul convoacă la Legiune pe toţi şefii de post şi ne pune în vedere că trebuie să prindem o bandă de ţigani care a săvârşit o serie de omoruri în comuna Ociogi. Sunt şapte victime, ucise cu o armă a cărei ţeava a fost retezată. Cei ucişi au corpurile sfârtecate ca după împuşcarea cu gloanţe dum-dum. Obiectul atacului a fost jaful. Femeilor li s-au furat salbele de aut de Ia gât, iar bărbaţilor banii. Ni se dau semnalmentele şi ni se permite să-i aducem pe asasini chiar morţi. Plecăm seara. începem pândele pe malul Oltului între lanurile de secară. în zori trecem Oltul cu un bac primitiv. Ţiganii urmăriţi ne simt şi pun şaua pe cai, la repezeală. Au ceva de Piei Roşii, dar noi sunrem mai iuţi. Câteva focuri de puşcă în aer îi opresc. Ţigăncile fac un cerc viu, şi după fustele lor tremură bărbaţii. îi somăm. Majurii dau să-i scoată pe eroi de sub ttenţele multicolore şi se întâmplă un lucru comic, demn de reprodus. Ţigăncile care aveau sugaci în braţe îi aruncă în capul jandarmilor ca pe nişte proiectile. Aceştia se feresc şi, în vaierele celor zvârliţi şi în urletele şi mai mari ale muierilor, abia prididim să-i ridicăm pe bărbaţi. Ţigăncile îşi strâng copiii din ţărână. Şatra e cărată înapoi peste Olt. O femeie îmi ghiceşte norocul sub un coviltir. Are nasul tăiat şi-mi spune că „al ei" a pocit-o, prinzând-o cu altul. Miroase a izmă şi stă să plouă. Ţiganii au îneput să cânte. Majutii murmură pe margini, înjutând din când în când. Câinii nomazilor ne urmează tăcuţi şi nemâncaţi în captivitate.
în cuttea Legiunii sunt cel puţin o sută de ţigani. Maiorul are iniţiative. Pe drum, o ţigancă de pe trotuar face semn cuiva
1460
EUGEN BARBU
JURNAL
1461
din convoiul prinşilor. Are loc un dialog mut cu privirile pc care noi nu-1 înţelegem.
i.
ucru ele .1 rial,
Reconstituirea. După cercetări minuţioase, s-a desemnai un număr de doisprezece ţigani care vor ispăşi crimele. Prin nu ştiu ce logică şi dovezi se pare că s-a găsit puşca cu ţeava retezai; Vinovaţii sunt strânşi în mijlocul curţii. Se petrece un uluitor. Un ţigan rânăr fuge cu salbele furate, printre fust< ţigăncilor, sare pe un cal deşăuat, trece gardul curţii şi disp; în galop. La tribunal, după o oră, banda avea angajat un avoc; plătit cu o salbă furată. Cei unsprezece sunt duşi la locul crime lor sub o pază severă. Din două în două ore, plutonierul Radu, un majur scund şi aprig, face „apelul". Are doi câini lupi care-1 însoţesc în pivniţa în care stau criminalii. Un jandarm ţine felinarul şi majurul strigă nişte nume fictive. Nu răspunde nimeni. Atunci se înfurie. Asmute dulăii în beregăţile ţiganilor şi îi bate până îi umple de sânge. La două noaptea mă cheamă să la „al patrulea apel". Ţiganii plâng, dar plutonierul e cupr de furii. Unul din ei îi spune: „Dacă ies de aici, nu îmi ma scapi!" Asta îl face neînduplecat. Ii sfâşie cu câinii şi mai multe nu. Mi-e silă, dar nu ştiu de ce-i dau dreptate majurultii.
Dimineaţa mi se încredinţează comanda escortei. Banda arată pitoresc. Tâlharii sunt legaţi cu frânghii de mâini, unul lângă altul. Pe drum cântă nepăsători. Fiecare imită câte un instrument, şi cerul e foarte frumos. Trebuie să-i duc la Dioşti Iui R. care-i va preda mai departe. Pe drum nu lipseşte o încercare de evadare pe care o liniştim cu un foc de carabină tras în aer. Radu mai face un „apel". După asta îi pune pe ţigani sâ cânte. Aceştia se execută cu înflăcărare.
Ajungem la Dioşti spre seară. Sat model, făcur de Carol al Il-lea. Arată ca un post avansat în deşert. Are lumină electrică, e canalizat, un Cămin Cultural, o biserică nouă, totul aliniat, pietruit, cutat pe afară. Inttu cu R., după ce i-am predai
asisi ins i
banda, într-una din gospodării. O murdărie de nedescris. Afară arde un bec arătos.
Sunt sculat noaptea ca să dresez un proces-verbal. într-o curte a fost găsit un copil de sex masculin, aruncat peste gard. Mama, miloasă, cere autorităţilor asigurarea viitorului „fiului" său. O femeie se declară gata să-1 înfieze. Facem actele necesare şi mă duc să dorm mai departe.
Nişte nopţi cumplite cu lună destrăbălată. O fată care mi s-ar da, dar e înspăimântată că peste câteva zile va trebui să se căsătorească. Există o trivialitate a fecioriei.
Am căutat totdeauna spiritul la femei, dar ele nu au decât o meschinărie practică ce-mi displace şi care mă face să nu mai iubesc pe niciuna.
Există un conflict permanenr între ceea ce este în mine artist, deci exigent, şi ceea ce reprezintă „omul" care sunt. Artistul detestă aceste slăbiciuni, aceste mici laşităţi care însoţesc fiecare viaţă. Ceea ce e etic nu e compatibil cu ceea ce e omenesc.
Şi, apoi, pretenţia mea absurdă de a cere tuturor să se comporte în felul meu...
Mihail, la care mă duc la Caracal, îmi prezintă un poet din localitate: Stoenescu-Odaia. E splendid ca tip caragialesc. Ne recită în parcul oraşului Scrisoarea a 17-a. Crede că e neînţeles si nu vrea să dea concursul revistei „Hatalamb Lecca" pentru
1462
EUGEN BARBU
JURNAL
1463
că dacă ar face-o „ar ridica nivelul ei într-atât încât l-ar chema la Bucureşri, şi el nu vrea".
Totul e spus cu atâta seriozitate încât îl felicit în cele din urmă pentru spiritu-i netulburat.
Suntem chemaţi la Bucureşti să dăm restanţele la Facultatea de Drept. Mai am Romanul. Nu voi citi nimic.
La SOJ. Suntem interogaţi dacă vrem să mai rămânem în armată sau nu. îmi scriu fericit demisia. R. face acelaşi lucru, după multe ezitări. Luca şi I. sunt singurii care au aceeaşi dorinţă sălbatică de a scăpa de aici. Predau hârtia unui căpitan care face ultimele demersuri ca să ne convingă să rămânem în armată. De ce dracu ne-a mai chemat atunci?
Plecarea mea e un fel de nebunie. N-am haine, nu voi avea bani, dar totul merită să fie jertfit pentru libertate.
*
încep să învăţ. E chinuitor. Prea cald. O femeie îmi fură orele. Trebuie să fiu plin de dragoste, trebuie să-i arăt măcar puţină iubire. Nu mă pot preface şi femeile au un instinct al lor care nu le înşală. îmi face imputări şi asta mă scoate din sărite. Trebuie să fie chinuitor să ai o nevastă.
O realitate americană pe oare o ignoram. Upton Sinclair scrie într-un roman că „în ţara tuturor posibilităţilor, servitorii au la rândul lor servitori".
M. vine la mine. îmi arată scrisorile brutale pe care i le scrisesem de la Caracal. îmi face imputări, deşi îi place în secret
autoritatea cu care o tratez. încă oscilează între mine şi o altă legătură sentimentală. Pleacă lăsând în urmă un parfum bun. Sunt trist. Nu mai simt nimic pencru ea, cu toate încercările mele de a mă convinge de contrariul.
Ciudat, azi mi s-a părut iremediabil provincială. îmi mai apăr încă visul acela al copilăriei când iubeam în ea imaginea unei fete în sweatet verde...
*
A apărut o specie ciudată de predicatori care opresc mulţimea la uşa bisericilor şi vorbesc despre Dumnezeu într-un fel politic. Sunt indignat pentru că prostia nu mai trebuie alimentată cu misticism.
T. are un prieten de 60 de ani. E un fost căpitan de vas, acum pensionat, care povesteşte celor care vor să-1 asculte despre cele văzute în călătoriile sale. Aseară recita Cidulşi-mi vorbea cu regret despre Edmond Rosrand. E totuşi puţin cabotin.
Cu M. la teatru. Este enervată pentru că m-a văzut ieşind de la mine cu o altă femeie. La întoarcere, o lungă explicaţie sentimentală. Ne despărţim străini, osteniţi unul de celălalt, în fond ea este o femeie care voieşte să se mărite.
Mă întorc la stagiu. Examenele s-au terminat.
1464
EUGEN BARBU
JURNAL
1465
Bal trist în comuna Piatra-Olt. Fetiţa cu codiţe cere în zori lăutarilor să cânte Balada lui Ciprian Porumbescu. Surprinzător, vioristul o cântă foarte bine. Această fiinţă filială, blondă, este fiica unui director de închisoare. Ciudate lucruri... ¥
*
Nu ies trei zile din casă. De la ideea de a scrie o pagină dc teatru pentru o tevistă umoristică a ieşit piesa: „Omul care vorbise cu Dumnezeu" (Sfântul). Este inspirată de povestea lui Petrache Lupu transpusă însă la planul intelectual. Etoul trăieşte într-un oraş de provincie (oraşul e Caracalul, deşi ţara pare mai curând Franţa) şi într-o zi este solicitat de notabilităţile oraşului să afirme că a vorbit cu Dumnezeu. De aici o mulţime de consecinţe.
Sunt extenuat.
Toţi colegii mei pleacă în concediu. Eu trebuie să rămân la stagiu până mi se va lămuri situaţia. Presimt că voi scăpa odată de cariera asta care nu mi-a plăcut niciodată.
Rezultatul alegerilor din Anglia. Churchill a fost doborât. Anglia are un guvern de srânga. Conservarorii au fost învinşi de către laburişti.
*
Mi se comunică faptul că demisia mi-a fost aprobară şi câ de la 1 septembrie sunt liber. Adaug imediat gradului meu o bandă toşie, subţire, care voieşte sâ spuie majurilor câ de acum înainte sunt doar un plutonier cu termen redus.
Fata cu codiţe a împlinit şaptesprezece ani. Ne plimbăm la heleşteiele din apropiere, pe lună, şi-mi spune o vorbă care mi-a plăcut: „Viaţa e frumoasă. Dacă nu e, mi-o voi face eu frumoasă pe-a mea." O, acest optimism care pare sfânt în gura unei copile.
*
Ultimele seti la Piatra. Plimbări repetate cu fata cu codiţe. Şi luna asta de cate nu mai scapi, care a început să mă enerveze la urma urmei. Copila blondă îmi cere ca toate aceste plimbări şi intimităţi „să-mi tămâie sfinte". Surâd puţin şi jut solemn, apoi o sărut pe obraz şi parcă sunt purificat. Asta nu mă împiedică să dorm în noaptea care urmează cu una din fetele care locuiesc jos, să mă spăl de atâta sfinţenie. Unde este adevărul? In acesta vulgaritate cinstită, neprefăcută, sau în puritatea care va fi curând coruptă...
îmi duc geamantanul rupt, pe umeri, la gară. E ultima dată când parcurg drumul plin de praf şi mi se pare că în odaia albă, pe care-am uitat-o încuiată, plină de ttandafiri, am lăsar puţin din mine. Sunt mai obosit şi mai bătrân...
Câmpul vânăt, luminat de lună, câinii care latră, fata cu codiţe care m-a condus puţin, rugându-mă să n-o caut la Bucureşti, apoi gata plină de fum. Aş vrea să fiu vesel, dar nici vinul acrişor pe care-1 beau la restaurantul gării nu mă încălzeşte.
Ultimele formalităţi la Legiune. Maiorul îmi face puţină mizerie, apoi mă priveşte înduioşat. La plecare, e aproape patern. Nu mi-am luat nici măcar livretul militar. Aş mai fi întârziat. Trec pe la Mihail. Caracalul aşteaptă toamna. Pe garduri păleşte iedera. Văd casa în care locuisem, geamul acela prin care soarele trecea dimineaţa, deşteptându-mă, îmi aduc aminte de
1466
EUGEN BARBU
JURNAL
1467
lunga procesiune a decapitaţilor. Bătrâna care priveşte mereu afară e tot la geam, nemişcată. Cadrilaterul, pustiu. Cetăţenii oraşului ies să se plimbe abia pe la şapte seara. Mai cumpăr o revistă şi mă sui într-o trăsură hodorogită care mă duce până la gară. Galopul calului slăbănog pare un marş de adio. Nu ştiu de ce aş plânge...
La Bucureşti. Predau hainele militare. Am o bucurie abia ascunsă. Camarazii mei stau tot în careu, în faţa diviziunilor. Şcoala s-a reînfiinţat. îi văd pe toţi în vechile salopete, executând ca marionetele ordinele locotenenţilor Ce satisfacţie! între ei R., care s-a răzgândit. N-o să mai sctie niciodată dacă a rămas aici.
Vechile mele haine civile sunt urâte şi scurte, dar îmi plac. îmi dau o libertate pe care o uitasem.
Când ajung din nou acasă, mă aşez la biroul cel vechi, deschid caietele şi nu fac nimic. Privesc numai gutuile galbene din curte şi sunt liniştit, liniştit...
*
Goethe spunea despre Bach că are o muzică pietrificară, ceea ce înrr-adevăr îţi inspiră acest arhitect al sunetelor când îl asculţi.
Ziarele fac lungi presupuneri despre soarta lui Hitler. între ruinele Reichstagului nu s-a găsit nici o urmă a trupului său. Unii bănuiesc că a fugit, alţii că şi-a dinamitat propriul adăpost din care a condus lupta până la ultima cărămidă a Berlinului.
T. mi se pare câteodată ca „un pom roditor care nu dă decât flori", cum spunea Balzac.
*
Din jurnalul [ui Mihail Sebastian, publicat în Lumea. „Miercuri 17 decembrie 1941
Treceţi la catolicism! Treceţi cât mai repede la catolicism! Papa vă apără. El singur vă mai poate scăpa!
De câteva zile aud mereu aceeaşi parolă. Azi dimineaţă C, astă seară A. şi Al. m-au întrebat cu mare seriozitate ce mai aştept.
Nu-mi trebuie argumente ca să le tăspund şi nici nu caut. Chiar dacă lucrul nu ar fi aşa de grotesc, chiar dacă n-ar fi aşa de stupid şi zadarnic, încă nu mi-ar trebui argumente.
Undeva într-o insulă cu soare şi umbră, în plină pace, în plină securitate, în plină fericire, mi-ar fi, la urma urmelor, indiferent dacă sunt sau nu evreu.
Dar aici, acum, nu pot fi altceva şi cred că nici nu vreau." Documentul aminteşte de aceeaşi problemă de conştiinţă pe care o avusese şi Bergson care se convinsese că dacă ar fi să aleagă între religii i-ar place cel mai mult catolicismul şi care, văzând persecuţiile la care erau supuşi evreii, a rămas la vechea lui religie, din solidaritate.
Un ziatist îi reproşează (inutil, acum) Iui Mircea Eliade, şeful generaţiei sale de „trăirişti", că, după ce a recomandat altora să trăiască „pericolosamente", s-a aranjat comod în Portugalia, unde-1 savura pe Camoens, în timp ce alţii mureau în Rusia.
Tudor Arghezi a primit Premiul Naţional.
1468
EUGEN BARBU
JURNAL
1469
M., disponibilă, încearcă vag să-mi sugereze căsătoria. Mă gândisem şi eu într-o vreme la această perspectivă, dar tocmai faptul că ea îmi aduce aminte mă face îndărătnic.
M. joacă rolul de ingenuă şi şriu că vrea să mă mintă. Îmi place totuşi, pentu că are o înfăţişare pură. E greu, chiar pre-făcându-te, să roşeşti în felul în care roşeşte ea.
Poate am citit undeva asta, dar vreau să fac din viaţa mea o capodoperă.
Plimbări, teatre cu M. Voim amândoi să trecem pesre anii aceştia care ne-au înstrăinat şi încerc un sentiment tragic, dân-du-mi seama că doresc ca ea să fie altceva decât este acum
Soţia lui I. îmi fuce mărturisiri. Sunt gata să se despartă, după cum prevăzusem. Pronosticurile confirmate te fac fericit chiar dacă sunt tragice.
Reiau vechile exerciţii sporrive. Parcă sunt înviat din morţi. Seara trec pe la Inspectoratul Jandarmeriei, ca un asasin pe la locul crimei. Văd ferestrele luminate şi umbrele foştilor mei camarazi.
Nişte bani, picaţi pe neaşteptate, îmi dau posibilitatea să-mi comand primul meu costum de haine (până azi m-am îmbrăcat cu haine „de gata" pentru că erau mai ieftine).
D. mi se pare un om care nu şi-a meritat niciodată bucuriile.
Mă cert cu mama. Ne separăm. Nu vrea să înţeleagă cât spirit de independenţă am. După trei zile îmi aşază crizanreme albe pe masă.
încet, încet, toată această înclinare spre vis a adolescenţei se pierde şi sunt trist. Simt tot mai mult nevoia să scriu despre ceea ce e urâr şi murdar în viaţă, ca o pedeapsă pentru tot ce a fost urât şi murdar în viaţa mea. Mi se pare că cei care au suferit au o datorie de onoare să nu lase lumea să uite că totul e frumos şi curat şi bun şi înălţător Această disperare, acele ceasuri triste, toată durerea strânsă ani de-a rândul, comprimată, trebuie restituită celor care n-au cunoscur-o, să înţeleagă, să redevină oameni...
Când începi să nu te mai bucuri nici de lumina soarelui, de fibrele fragile ale florilor, de fiorul muzicii înseamnă că ai pierdut totul şi că ai dreptul, împottiva oricăror considerente, să dobândeşti totul.
începe un proces care va dura mult, tragic, înspăimântător, plin de renunţări şi de măreţie, totuşi, scufundarea în propria-mi fiinţă. Să-ţi dai seama câ n-ai sâ mai ai niciodată prieteni, că nu te vei iubi decât pe tine şi că la capătul drumului nu este nici o fericire omenească, e teribil pentru vârsta aceasta! (Exagerare melodramatică pe care o transcriu numai pentru a-rni fixa geografia spirituală de atunci. N.a.)
1470
EUGEN BARBU
JURNAL
1471
M. luptă să mă recâştige. Câteva femei care vin pe la mine o fac să creadă că nu va fi tocmai uşor. Am o bucurie răutăcioasă, aducându-mi aminte de plictiseala ei de altădată, de concedierile brutale care mă făceau s-o urăsc şi s-o iubesc şi mai mult.
Asistăm la o adevărată năvală a provincialilor spre Bucureşti. Consecinţele economice sunt serioase. Asta o resimţim mai ales în ceea ce priveşte aprovizionarea.
T. îmi spune că a fost Ia un bal la care a văzut numai pungi seminale, două câte două, dansând. Imaginea mi se pare colosală prin vulgaritatea şi realitatea ei. El e potnit sexualiceşte, un fel de primitiv scăpat în lume.
Mereu obsesia şcolii de care am scăpat. Ce fac camarazii mei la ora asta? Cine e planton schimbul II? Aud încă ţiuitul subţire al Morii Comerciale şi mai văd încă praful de făină plutind ca o ceaţă deasupra curţii. încă mă visez acolo, încă ştiu peretele de lemn al carcerii pe care umblau gândaci roşii şi aud strigătele comandanţilor.
Ce convalescenţă grea...
Srupide aceste cărţi scrise frumos care nu vor să spună nimic altceva decât că autorul lor are stil. Cei mai mulţi francezi uită să spună ceva, spunând frumos...
îmi urăsc personajele, eroii (nu pe toţi), cu o ură aproape fizică. Asta se vede din abundenţa caricaturii când prezint tipi care mă dezgustă. E aproape o prejudecată, şi-mi dau seama că fac un lucru dăunător. Dar nici stătea de obiectivitate perfectă a sctiitorului faţă de lumea pe care o interpretează nu-mi convine. La urma urmei, vreau să spun ceva, vreau să fac din aceste fantoşe ceea ce vreau, ca însuşi Dumnezeu.
Am citit câteva cărţi despre India şi în toate am găsit descrisă mizeria în care sunt lăsaţi locuitorii acestei ţări de către englezi. încurajarea războaielor religioase dintre hinduşi şi musulmani, bolile care macină acest popor de o cultură veche, totul, mi-i face odioşi pe ocupanţi. Ce de avertismente: în toate acele pagini se aminteşte comunismul care poate incendia odată sufletele torturate de o mistică pe care nimeni n-o pricepe. Ghandi mi se pare că face mult rău naţiunii sale. „Nonrezistenţa" e ceva cu totul prea naiv. A crede că realizarea spirituală a unui popor va aduce după ea libertatea e o gogomănie. Poate şi soarele e de vină puţin...
Mi se pare uluiror cum a încerar Japonia războiul acesta. Despre cele două bombe atomice, aruncate la Hiroşima şi Nagasaki, ziarele au scris destul. Numărul enorm de victime, surpriza, faptul că aliaţii Japoniei pierduseră războiul, nu mi se par suficiente cauze ca acest popor fanatic să înceteze lupta. Intervenţia Rusiei, poate. Dar ce 1-a împiedicat pe împăratul Japoniei să-şi facă hara-kiri, conform tradiţiei, şi să vină ca ultimul regişor la palatul generalului american Mac-Arthur, promiţând democratizarea tării sale?
1472
EUGEN BARBU
JURNAL
1473
Ziarele anunţă că tablourile furate de Goering de la Louvre au fost readuse la Paris. Şi când te gândeşti că Marele Stat Major german recomanda soldaţilor care stăpâneau OraşuLluminâ să cedeze locul femeilor în metrou...
De unde vine această lipsă de scrupule a sratelor civilizate care şi-au permis anii aceştia să facă „războaie totale", să fure teritorii care nu le aparţineau, în numele unor principii bizare, care au trimis aviaţia lor să extermine populaţia civilă a inamicului? In numele cărui lucru s-a permis exterminarea a milioane de oameni cu mijloace „ştiinţifice", chipurile? Ce-a făcut biserica în anii aceştia? Unde sunt martirii şi sfinţii fiecărei naţiuni? De ce n-a coborât Sfântul Papă din Vatican să oprească tancurile? Războiul ar trebui în mod inevitabil să disctediteze orice fel de biserică şi religie.
*
Huxley: „Doamne, cum urăsc câteodată oamenii. Nu pentru răuratea lor; pot să le-o întorc rot atât de bine, cum mi-o arată ei. Ci pentru puterea lor de a tăcea nepăsători, pentru capacitatea lor de a se face surzi."
Un fenomen social actual: un zidar câştigă mai mult decât un profesor universitar.
Asist la careva spectacole de telepatie şi magie. Ceea ce se petrece e uluitor Un evreu îşi vede mama moartă şi plânge în somn, neamintindu-şi după aceea nimic. Un altul stă de vorbă cu un prieten aflat la Palermo. O femeie vorbeşte cu soţul, prizonier în Rusia. Tor ceea ce spun în faţa spectatorilor e aşa de autentic, de spontan, că dacă ar fi o escrocherie, toţi cei supuşi
J
magiei ar trebui să fie cel puţin actori la Teatrul Naţional, şi sunt atât de mulţi că totul mi se pare imposibil.
Procese în Franţa. Mareşalul Petain şi Laval. Condamnaţi amândoi la moarte. Bătrânul a fost iertat şi i s-a comutat pedeapsa în detenţiune pe viaţă. Laval a cerut să fie lăsat să moară cu o cravată tricoloră. Cabotinul...
*
Se semnalează în Indonezia o mişcare de eliberare naţio-! nală. Garnizoanele franceze de margine dau lupte cu o armată ; populară.
i
!
8 noiembrie. Manifestaţie a partidelor istorice de ziua | regelui. Mulţimea cântă Trăiască Regele. Din balcoanele unor ] blocuri, nişte cucoane coafate bine se agită şi „dirijează". E ceva j ridicol. Gesturile lor lăbărţate şi falsul entuziasm pe cate-1
afişează atât de ostentativ mă scot din sărite, j Imnul e repetat de câteva ori. Apar camioane cu comunişti
care sparg rândurile. Au loc incidente. Un autocamiom este i răsturnat şi i se dă foc. Nu lipsesc gloanţele. Incidentele continuă
toată ziua. Se fac arestări. Totul este tulbure, aproape de neînţeles.
Un citat al Iui Gide în Regula artei. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă." (Ioan, 12-24.)
Mi se pare că Renan are dreptate: morala nu face progrese.
1474
EUGEN BARBU
JURNAL
1475
Se vorbeşte tot mai des despre bomba atomică. Experienţele de la Bikini, precum şi anunţarea descoperirii unor raze cosmice i sunt primele focuri din războiul nervilor început între Apus şi Răsărit.
*
Marele nostru scriittor X. este ca mămăliga românească: satură repede, dar nu ţine de foame.
*
Când Gide crede că ipocrizia este o condiţie a artei, gândeşte despre o attă falsă. îmi place mai mult adevărul, chiar spus cu grosolănie.
*
O frază memorabilă în Manifestul comunist: „Căsătoria burgheză este comunitatea femeilor măritate".
*
Dau examen la Facultatea de Litere şi Filozofie. Subiectul tezei de admitere: „Solidaritatea şi limita datoriei faţă de natură şi de oameni". T. dă şi el examen. Stă lângă mine şi, după o oră de gândire, umple vreo zece pagini din care nu lipsesc versurile. In vreo rrei ore, umplu patruzeci de pagini cu imprecaţii la adresa celor care conduc destinele statelor de atâţia ani, fără înţelepciune. Teza e evident comunistă.
*
O mulţime de grupuri litetare formate mai ales de tineri. Mi se cere adeziunea şi ezit. Se proiectează reviste şi-mi vine să râd. Parcă n-aş cunoaşte ce-i acela „publicul"? Omul de pe stradă trebuie momit, minţit şi mai e pe deasupra şi pretenţios în lipsa lui de gust. îi trebuie „mititei literari", şi când îi aud
pe ceilalţi vorbind în numele unor mari principii, îmi vine să plec acasă.
*
T. mă introduce în grupul literar „Bucureşti". Duminică dimineaţa au loc în redacţia ziarului „X" reuniuni literare, patronate de M.D., care a pus coloanele ziarului său la dispoziţia tuturor tinerilor care vor să scrie. Au loc discuţii neinteresante, şi când cineva pomeneşte de organizarea unei „Rezistenţe", după pilda celei franceze, începe să nu-mi mai placă. Ultimele rămăşiţe legionare s-au strecurat aici şi pun paie peste un foc care nu prea arde. Când mai văd printre poeţi şi câţiva militari, dau să plec. Curiozitatea mă reţine.
După teiminarea reuniunii, se merge la o ţuică unde aflu că grupul are 116 poeţi şi scriitofi. Nu e nimic serios...
Manet despre secretul artei: „Foarte simplu: dacă merge, merge. Dacă nu merge, trebuie luat totul de la început. Restul sunt vorbe goale."
Dezgustat de miorlăiala ortodoxă, mă duc la catedrala Sf. Iosif să ascult orga. E ceva care te uimeşte, cate te înge-nunche în acotdurile violente, profunde. Această muzică face din Dumnezeu o fiinţă formidabilă şi împrumută indivizilor forţă. Biserica noastră de la Sfânta Măria e totdeauna plină de oameni. Sus, cântă un cot minor. Din când în când, preotul citeşte din Evanghelii, apoi ţine un mic discurs, îndemnând la virtute. Oamenii stau în picioare şi ostenesc repede. Nu pot fi atent cu nici un chip. Uşile se închid şi se deschid tot timpul. Oamenii se salută din strane peste harul care pluteşte indubitabil deasupra fumului de lumânări. După slujbă, preotul Petrescu, o ştie toată lumea, vinde acasă vin, din viile proprii.
1476
EUGEN BARBU
JURNAL
1477
Aceiaşi credincioşi sunt şi clienţii săi. Popa vinde mai ieftin şi băutura alină sufletele.
Aci sunt bănci şi o simplitate care nu poate să nu te impresioneze. Cel care oficiază e îmbrăcat cam ca la operă, dar gesturile sale impun alături de limba latină. Credincioşii stau confortabil, nu se vorbeşte şi nu se salută nimeni.
Un jurnal de actualităţi prezintă imagini din lagărele japoneze de prizonieri. Cadavre vii care abia pot vorbi, locuinţe care amintesc de cocinile porcilor, totul te face să te gândeşti la ce putea ajunge omenirea dacă Japonia şi Germania ar fi stăpânit lumea.
De multe ori mă visez ca un revoluţionar incoruptibil care va arde şi distruge tot ce e putred în jurul său. Doarme în mine un om de acţiune pe care numai literatura l-a născut şi-1 va ucide.
*
Există o ipocrizie a moravurilor care se numeşte uneori politeţe şi care-ţi dă dreptul să deteşti amabil pe toţi cei care re înconjoară. Mi-ar place să pot spune tuturor imbecililor ceea ce cred despre ei fără riscul de a trece drept prost-crescut.
*
Nu ştiu o mulţime de lucruri, n-am citit o serie întreagă de cărţi, n-am văzut nici o ţară străină şi nu ştiu dacă voi avea timp să cunosc tot ceea ce ar rrebui să aflu, dacă voi parcurge toate cărţile care mă interesează şi dacă am să colind acele colţuri de lume la care sufletul meu visează, dar prin aceasra nu mă simt mai sărac. Ştiu mai mult decât ştiu o mulţime de oameni care au citit toate cărţile, care ştiu totul şi au văzut totul. Sunt un infern şi asta ajunge uneori.
Câteodată, se pare că pronosticul lui Mirabeau despre Robespierre: „O să ajungă departe, pentru că crede în tot ce spune", mi se poate aplica foarte bine şi mie.
1946
Suntem în 1946. De zece ani nu există zi să nu citim în ziare un comunicat militar. în Europa, războiul s-a sfârşit. De câteva luni însă alte focuri au fost aprinse departe de noi, în Asia. în China, războiul dintre trupele lui Cian Kai-şek şi comunişti a luat amploare. Roşii stăpânesc un teritoriu însemnat şi se pare că au reprezentat şi reprezintă cea mai însemnată forţă a ţării. Regimul vechi e corupt şi zilnic se produc dezertări. Armate întregi trec de partea comuniştilor cu generali cu tot. Regimul feudal pe care guvernul actual al Chinei voieşte să-1 menţină încă e anacronic. Un suflu nou străbate lumea. Comunismul mi se pare acum ceea ce era creştinismul la începuturile lui. în Indonezia, Indochina şi Palestina au început luptele de eliberare. Matea întrecere între capitalism şi comunism s-a declanşat încă de anul trecut. Comunismul roade şi învinge acolo unde corpul social este bolnav de sărăcie. Cine crede că-1 va strivi cu tunurile se înşală.
Revelionul cu T. la o perrecere studenţească care a avut loc în fostul palat al Reginei, de la şosea. Am plecat pe la 3, plictisit. E sfâşietor şi stupid felul de a se distra al oamenilor moderni. Puţin vin care te face volubil şi pe urmă orice îndrăzneală devine firească. Târziu, simt gustul amar al timpului pierdut. Toate aceste lumini îşi pierd strălucirea... T. se pălmuieşte cu o studentă cu care a dansat şi pe care se pare că a insultat-o cu felul lui agresiv de a fi.
1478
EUGEN BARBU
JURNAL
1479
Primesc o telegramă de felicitare de la M. care e tot în provincie.
Cu T. prin diferite cercuri literare. Multă ostentaţie şi preţiozitate. Toată lumea ştie totul. Detest tipii orali. Când este vorba să spun un adevăr, mai bine-I scriu. Sunt poeţi care visează să emigreze, ţara li se pare strâmtă pentru elanurile lor, săracii! Frecventarea acestor cercuri mă descurajează. N-am publicat încă nici un rând, deşi eram hotărât să fac mult zgomot. O rezervă, pe care nu mi-o înţeleg, mă opreşte. E curios cum pot să-mi înfrânez această poftă de publicitate a tinereţii...
Iată ceva care-mi dă cutaj: „Cel mai de temut dintre oameni e acela care nu are decât o singură idee". (Sieburg despre Robespierre)
Duminică, în redacţia ziarului „X". Aceiaşi tineti patronaţi de figuta insipidă a lui V. P., o tinichea de ziarist care este „ţuţărul" directorului.. Se citesc poezii cu alge, satgase, Insula Focului, ceruri vinete etc, adică cu tot ce este loc comun în aspiraţiile acestei generaţii care se visează pe alte meridiane. Am impresia că toţi cei de aici n-au ieşic din lecturile romanului poliţist. Exotismul fals, pe care-1 promovează întreaga noastră poezie de după război, mă nemulţumeşte pentru că se simte „tiparul".
între şacalii lirici, o panteră cu picioare lungi şi versuri proaste pe care „piratul" cu cap de mort, directorul ziarului, care veghează dintr-un fotoliu, o adulmecă şi o vrea. Domnişoara C. bravează criticile violente ale unui fel de ţăran care
agită braţele cu frenezie şi invocă privirea pierdută a altui vătaf redacţional. Totul se termină cu o invitaţie din partea unui reprezentant al Partidului Naţional Ţărănesc, ca tot grupul să treacă în redacţia ziarului Dreptatea.
Se refuză discret, şi poetesele sunt luate la bere de poeţi mai pricopsiţi. Convorbirile aprinse continuă pe scări şi în subsolul berăriei Gambrinus. T. e prins de o femeiuşcă sclipitoare, cu figura slavă, care emite aforisme precum o găină care ouă. Halba şi spiritul! Mi se pare ieftină. Prietenul meu devine subit galant şi ea îmi face cu ochiul.
La a cincea halbă, poeţii şi-au pierdut harul. Plec repede. Nu-i de mine.
„Jurnalul intim se scrie totdeauna pentru public, orice s-ar zice, fiindcă altfel autorul l-ar arde. El e un gen cu anumite convenţii precise ca şi romanul, nuvela, teatrul." (G. Călinescu)
A murit criticul E. Lovinescu. Toată presa, sau aproape toată, elogiază spiritul... occidental al dispătutului. Se iveşte şi o societate a... prietenilor lui E. Lovinescu.
Apare o revistă revolver care, în patru numere senzaţionale, voieşte să dărâme temelia teatrului românesc. Sunt atacaţi mai mulţi actori ai Teatrului Naţional şi un regizor. Nu ştiu cât va ţine acest zel, dar bănuiesc că sub atacul furibund e o mare cerere de bani şi un şantaj prelungit. (Am avut dreptate, după încă vreo câteva numere, revista „s-a îmblânzit". Era cazul clasic al incoruptibililor din presa burgheză românească.)
1480
EUGEN BARBU
JURNAL
1481
M. revine în Bucureşti. Caut să mă conving că îmi mai place, dar are ceva iremediabil provincial care mă descurajează...
*
Citesc înfrigurat o istorie a Revoluţiei Franceze. Unde mai găseşti asemenea exemplare splendide ca Robespierre şi, mai ales, ca acel uriaş Saint-Just care a făcut dintr-o adunătură de zdrenţăroşi o armată invincibilă, numai cu geniul său. Atâta cruzime şi inflexibilitate te îngrozesc, dar te şi învaţă că o revoluţie nu se face cu sentimente. Reţin acest principiu al lui Saint-Just: „Acei care fac revoluţii în lume, acei care vor să facă binele, nu trebuie să doarmă decât în mormânt".
Dacă te gândeşti bine, revoluţiile nu contează decât prin ceea ce au înlocuit.
Numai Beethoven şi Sibelius m-au făcut să simt cât te poate durea muzica uneori, fiziceşte.
M. pleacă din nou.
Totdeauna m-au dezamăgit aşa-zisele cărţi mari ale omenim Poate lumea se înşală şi aceste aureole nu sunt decât rezultatul unei sugestii colective răspândite în lume de nişte funcţionari ai scrisului.
Modestia a fost creată pentru proşti, aşa cum păpădia pentru porci.
exista
Din când în când trec pe la Facultatea de Drept al cărei student mai sunt încă. Intru la câte un curs şi plec dezgustat. Nişte asistenţi importanţi ţin lungi prelegeri seci care uluiesc pe domnişoarele neprevenite şi pe studenţii din provincie. Două ore se repetă lucruri inutile, la sfârşit se obişnuieşte a se aplauda, şi cei mai mulţi bucureşteni, în loc să asculte, se plimbă pe coridoarele elegante ale Facultăţii admirând femeile care stau pe nişte bănci joase, cu hârtii în mână, discutând. Se pare că aici s-a adunat toată scursura Universităţilor şi a bulevardelor. Intenţionez în mod serios să abandonez aceste „studii" care nu-mi spun nimic. Să devină „universitari" aceşti tineri care circulă pe coridoare şi aceste femei care vor pătrunde mai uşor în viaţă datorită farmecelor lor sporite şi de o brumă de cultură, care numai astfel nu se poate numi.
Comunismul meu de până acum era un comunism romantic. Credeam că el înseamnă numai internaţionalism şi pacifism. Uitasem lupta de clasă pe cate cărţile de azi mi-o amintesc.
E îngrozitor ceea ce scrie amiralul Byrd, povestindu-şi cele şase luni pe care le-a petrecut în punctul cel mai de sud al globului, pe o temperatură de -84 grade. Se vede bine că exploratorul nu e un scriitor şi tocmai de aceea reflecţiile sale sunt mai impresionante. Cugetând naiv, el poate învăţa o mulţime de lucruri pe cei care teotetizează aventura. Amar, simplu, acest om mi se pare învins de fapt de propria-i experienţă.
Un festival de poezie e un lucru rar. La Tearrul Nostru a avut loc o asemenea încercare. Lume puţină. Spre sfârşit, dacă rămân şase inşi în sală. Poeţii, în haine negre, citesc la
1482
EUGEN BARBU
JURNAL
1483
nesfârşit aceleaşi lucruri despre păduri, continente şi arhipelaguri, lucru care plictiseşte şi pe necunoscători.
Mai interesante sunt cursurile de la Litere ale criticului G. Călinescu. Sala mică e supraaglomerată. Jumătate, studenţi care ascultă stupefiaţi ptelegerile sale despre „universul poeziei", nişte largi consideraţii, uluitor de intetesante, neînţelegând de ce trebuie să se discute despre „sexul îngerilor" sau despre „apropierea climei de cultură". Ceilalţi, profesori şi intelectuali, stând în primele bănci, avizi să-1 asculte pe critic. în 55 de minute, el epuizează problema de sinteză a culturii, şi bietele fete mioape, care au nimerit din întâmplare în această aulă, pleacă acasă nedumerite, cu caietele goale. Cum poţi să iei „notiţe" după asemenea lecţii?
Soţia lui I., actriţa R., îmi cere concursul pentru ca să creăm o echipă de teatru, formată din amatori, la Facultatea de Litere, încercăm, şi am sentimentul zădărniciei. Nişte fetişcane inculte care se visează la Teatrul de Revistă, nişte lungani invidioşi şi un tip de ziarist intrigant, G. Renunţ repede, deşi mi-ar fi plăcut.
Viaţa politică e foarte agitată. Până şi în tramvaie au loc discuţii foarte aprinse, mai ales pe chestiunea regelui pe care partidele istorice l-au făcut un fel de port-drapel. Comuniştii sunt foarte activi şi agitaţia asta sutprinde, pentru că nu suntem obişnuiţi cu astfel de manifestări. Până acum, politica o făceau nişte domni obezi, prin cafenele.
Antoine de Saint Exupery spune despre curaj „Am înţeles, ceea ce m-a uimit totdeauna, de ce Platon (sau Aristotel)
; plasează curajul pe ultima treaptă a virtuţilor. Curajul nu e făcut î       din virtuţi prea frumoase, puţină furie, puţină vanitate, multă
încăpăţânare şi plăcere sportivă. Niciodată nu voi admira un
om care nu e decât curajos."
Punct de vedere de om îmbătrânit, comod. E adevărat că
în cutaj e multă inconştienţă, dar are în el ceva sublim. Fără
el nu există progres.
Fac o concesie mamei. Mergem împreună la nişte vechi cunoscuţi şi luăm masa cu nişte orbi. Rafina, femeia care are în locul ochilor două pieliţe albe îngrozitoare, cântă „Cruce albă de mesteacăn". Mama plânge şi abia mă stăpânesc să nu fac la fel.
*
Chutchill a ţinut la Fulton, în America, un discurs în care denunţă Sovietele ca „agresor". (Vezi războaiele de eliberare naţională din Asia.) Presa comunistă răspunde viguros. încep să circule zvonuri insistente despre un război ruso-american, iminent, după unii.
Cu T. şi cu Y., o fată pistruiată, roşie, foarte inteligentă. Amicul meu o iubeşte, evident, dar e atât de neîngrijit, atât de obositot în expansiuni false! Plimbări lungi. Sunt tăcut. în cele din urmă, explicaţie violentă cu Y., care-mi reproşează îngâmfarea. Ce, tu ctezi că te iubesc? Primesc o scrisoare ironică, spirituală, îi răspund la fel şi cu asta ostilităţile încetează. Continuăm să ne privim mai departe cu indiferenţă.
Martie. Sâmbătă. întt-o staţie de tramvai recunosc o prietenă. O însoţesc pe sttăzile încă umede după o ploaie scurtă de primăvară. Puţin alcool şi apoi, trist, plec spre casă. Fata m-a
1484
EUGEN BARBU
JURNAL
1485
sărutat în fugă şi-a plecat. Nu ştiu de ce nu mă mai bucur atât de dragoste. S-a făcut seară. Merg pe jos şi trec prin faţa unei frizerii care are geamurile aburite. Prin ferestrele opace, văd umbrele calfelor şi deodată îmi amintesc că am mai zărit de multe ori acest geam luminat astfel, cu aceleaşi umbre. E sâmbătă seara. In mahalaua în care stau de 20 de ani, bărbaţii se duc să-şi scurteze părul sau să-şi radă bărbile aspre. Poate şi din pricina băuturii fierbinţi care-mi aleargă sub tâmple, poate de cauza acelui geam pe care l-am recunoscut, se naşte ideea unei nuvele: „Sâmbătă seara", în care să povestesc întâmplările pe care le ştiu, cu ceferişti săraci şi veseli, care, după ce ies de la frizer se duc la cârciumă, cu femei care-şi spală la ora aceasta copiii în albii şi îşi ung părul cu gaz, ca să fie curate când se întorc bărbaţii duhnind a rachiu.
Ajuns acasă, scriu înfrigurat vreo 20 de pagini într-un stil nou, pe care nu-1 exersasem niciodată. Lumea lângă care trăisem ani de zile şi pe care nici nu-mi trecuse prin cap s-o înfăţişez izbucneşte pe neaşteptate în paginile acestea fierbinţi. Ce-ar fi să scriu despre Groapa mea în care am visat, despre hoţii aceia fioroşi cu care am împărţit uneori felia de cantalup sub malurile fabricii de textile din Cuţarida veche?
M. la mine. Stăm culcaţi, ascultând radioul. Firesc, îi mângâi umerii goi. Nu mai simt nimic şi mi-ai fi trebuit măcar teama de altădată care mă fericea. îmi spune un lucru care mă cutremură. Ştii ce înseamnă să fii femeie, să ai douăzeci de ani şi să porţi acelaşi palton de opt ani? O privesc şi-mi dau seama că e la fel de nefericită ca şi mine. Dar nu vreau să-mi fie milă de ea. Eu vreau s-o mai iubesc.
Deprofundis e cartea unui om obosit care nu mai poate să-şi înţeleagă suferinţa din pricina urii. Consideraţiile lui Wilde
sunt pe alocuri de o banalitate care te înfioară, mai ales dacă-ţi aminteşti de faptul că a fost un om de spirit.
L., care plecase din şcoala de ofiţeri ca să se facă actor, nu reuşeşte la examenul de admitere la Teatrul Naţional.
Lucrurile sunt mai aproape.
La serbarea promoţiei mele. Sunt invitat la şcoală ca să văd bucuria celor care mai au 101 zile până la promovare. Aceeaşi sală luminată de becuri puternice, cu oglinzi, în care cu rrei ani în urmă asistasem la un bal. Sunt mai bătrân şi privesc la vechii mei camarazi. Drumurile noastre s-au despărţit. R. vine lângă mine, şi V., şi ceilalţi. Nu pot să le spun nimic. Se joacă o eternă revistă în care este permis ca superiorii să fie satirizaţi şi veselia din jurul meu mi se pare facilă. In această lumină, în acest zgomot, am întâlnit-o pe A., o fată mică şi fragilă, care-mi place imediat. Are o faţă mongolică, însufleţită de doi ochi ciudaţi, vii, care mă neliniştesc. îşi scutură din când în când lungul păr aspru şi mă priveşte cu o curiozitate intensă. O mai văzusem de câteva ori când mă întâlnisem cu fratele ei, dar o ignoram şi, mai târziu, în seara aceasta, ea mi-a spus că i-a plăcut că n-am băgat-o în seamă. Mă auzise vorbind cu însufleţire. Avusese bunul-simţ să treacă neobservată, şi acum îmi face false imputări că n-am recunoscut-o. Ştiam de la V. că urmează în mod secret (tatăl ei se opunea) un cuts de coregrafie. Paralel, studiază Dreptul şi ne amuzăm s-o facem pe juriştii. Tot acest zgomot şi oamenii din jur îmi devin străini. Bem din acelaşi pahar şi fumăm, şi seara asta care m-ar fi indispus altfel, devine frumoasă. Ieşim în holul de piatră şi ne aşezăm pe covorul roşu de la intrare care acoperă scările, spre uluirea unor ofiţeri superiori care coboară pe lângă noi, privindu-ne cu îngăduinţă.
1486
EUGEN BARBU
JURNAL
1487
A. se loveşte de o treaptă şi exclamă spontan: Acum cuvintele or să iasă turtite!
Râde cu ochii aceia trişti care au un foc care mocneşte în ei, un foc negru, nedesluşit.
Lucrurile sunt mai aproape.
Intrăm cu un grup la plecarea de la bal într-o cârciumă şi bem rom. Sunt de o veselie bizară pe care ceilalţi n-o mai suspectează din pricina alcoolului. Când ieşim, e dimineaţă. Pe Şoseaua Ştefan cel Mare trece prin faţa noastră un jandarm care duce de la spate un dezertor cu mâinile legate la spate. Memento! Deodată sunt trist, sfâşiat şi îndrăgostit. Pe drum stabilim să scriem amândoi despre un lucru absurd. L., care doarme la mine, mă priveşte la patru dimineaţa cum scriu, înfrigurat la masă.
Trebuia să plec cu T. pe Valea Jiului într-o excursie studenţească. Am renunţat, şi cred că cel mai vinovat de tot ce se întâmplă e năstruşnicul ăsta de om prost din mine care a redevenit sentimental după atâţia ani.
O caut pe A. de câteva zile. Trec pe lângă casa în care locuieşte şi, la un moment dat, am impresia că o zăresc într-un balcon. Inima îmi bate mai tare şi parcă mi-e ruşine de această slăbiciune uitată. Ar fi trebuit să-i telefonez, dar, nu ştiu de ce, am oroare de instrumentul de ebonită.
în cele din urmă îndrăznesc. îi recunosc râsul acela care mă îngrozeşte puţin. Spun o mulţime de prostii. Şi râde, o, cum mai râde...
Foaia de temperatură scade. Un telefon, o întâlnire la care A. nu vine şi o mare nedumerire. Ce-i cu mine?
Alt telefon şi iar cascada aceea de râs care mă nelinişteşte.
Iancovescu, în Henric al IV-lea. Publicul începe să plece după actul I. Totuşi ce piesă şi ce actor! Pirandello, e un farseur genial câteodată.
Mama a murit în dimineaţa aceasta. O săptămână crezusem că este vorba numai de o răceală uşoară. In prima zi de Paşti am chemat un doctor care m-a sfătuit s-o duc repede la spital. Caut o maşină şi mă opresc la acelaşi spital unde murise tata. Sora de serviciu o ţine în camera de gardă. Un consult grăbit. Nu mai e nimic de făcut. Câteva ore dramatice. Pe străzi, copiii fură liliac. Aprilie. Şi un aer veneric, tulburător. Mă intorc la spital. Caut camera unde sunr depuşi morţii. Deasupra huruie nişte ţevi de calorifer. Un afiş: „Păstraţi liniştea!". Mă gândesc la A. Plec. Casa mare, pustie, mă înfricoşează. De-acum voi fi cu desăvârşire singur. Ascult zgomotele vântului. Nu mi-a picat măcar o lacrimă. în familia noastră, dragostea a fost un lux. De ce tocmai acum îmi amintesc vorbele fetei cu părul negru: „Poate vreodată am să am nevoie de tine.
Compătimirea vecinelor mă scoate din sărite. Bunica mea e la fel de rece. Se comportă ca la o ceremonie la care nu trebuie să greşeşti nici un gest. Vorbeşte tare şi e de o luciditate care ar ttebui invidiată. Vine L. pe la mine şi devin îndrăzneţ. Mă respinge cu bun-simţ, amintindu-mi doliul. îmi vine să râd.
1488
EUGEN BARBU
JURNAL
1489
înmormântarea este o ceremonie înfiorătoare. Preotul se târguieşte cu mine în altar pentru banii care i se cuvin pentru slujbă, femeile bârfesc în spatele meu şi le aud bine. „Sărută-i mâna!", strigă, aproape, una. Aş plesni-o cu palma. Privesc chipul galben al mamei. I-am cumpărat multe flori pentru că i-au plăcut, şi trupul nici nu i se mai vede între buchetele care vor să ascundă cu frumuseţea lor putrefacţia. Vreau să ies mai repede afară, la soare. Mă înnăbuş şi aş plânge de mila tuturor oamenilor, dar nu vreau să dau satisfacţie acestor muieri care abia aşteaptă să mă vadă lăcrămând. In jur, câteva prietene de ale mele, toate în doliu. In formula condoleanţelor, strecoară fiecare şi câte o aluzie la căsătorie. Nu lipseşte M., mai retrasă, mai cu bun-simţ, dar care, între două saluturi, îmi aminteşte de „viitor". L. se tânguieşte, de asemenea, ca şi F. care nu spune nimic, dar a cărei rochie de doliu, ostentativă, m-a scos din sărite. Acasă T. şi M. cu sora ei. Amicul meu bea că „se găseşte", devine vesel şi începe să spună anecdote şi eu sunt trist şi singur şi nimeni nu înţelege asta. Când pleacă toţi, aprind toate becurile din casă. Vreau lumină multă şi, dacă aş putea, aş spăla toţi pereţii cu apă şi săpun. Am împărţit atâtea bacşişuri, am aruncar bani cerşetorilor, groparilor şi dascălilor încât monedele care-mi sună în buzunar mă sâcâie. Pe masă stau buchete mari de liliac mov, care miros atât de mult că nu pot să dorm. Deschid ferestrele. Ce voi face? Privesc lucrurile din jur, pereţii cu tapet decolorat, şi-mi spun că odăile astea o aşteaptă pe A. Lenea mea ttebuie salvată si nu stiu cum voi face asta.
A. îmi dăruie un colan de sidef. Era o împletitură ciudată de inele subţiri colorate viu, amestecate uluitor, care-mi plăcuse foarte mult. Port mereu în mână acesr lanţ cald cu care mă joc distrat. El îmi aminteşte de fata sălbatică cu păr negru, electric. O caut şi, când o găsesc, facem o plimbare scurtă. îi
mărturisesc emoţionat că îmi place, dar îmi răspunde indiferent. Plec amărât.
Cu T. pe stradă. O văd de departe pe M. cu un tânăr care o ţine de umeri. îl rog să ttecem pe celălalt trotuat. Nu vreau să impietez aceste intimităţi.
*
Simt în jurul meu colţii oamenilor. Sunt vânat şi asta mă face prudent. Ce le-am făcut?
Plimbarea cu A. spre marginile oraşului. La ceea ce îi spun eu, îmi răspunde net că există încă cineva „care are nevoie de ea". îmi cere rrei săptămâni de gândire, când o cer de soţie. Intrăm într-o cârciumă cu pământ pe jos şi cu ţigani care cânră de inimă albastră. Bem ţuică şi, încet-încet, dispar rezervele. Plecăm. Ne oprim pe malul lacului Herăstrău şi când o chem spre mine, vine firesc şi mă sărută. E sălbatică şi o clipă sunt înfiorat de brutalitatea cu care îmi muşcă gura. Rămâne să ne revedem abia peste trei săptămâni.
„E absurd, dar îmi place mie". (Sf. Toma d'Aquino.)
Telefonul mă scoate din sărite. Faptul că nu-1 văd pe interlocutor mă face nervos şi-mi răpeşte ideile. La capătul celălalt e un tată intransigent, şi eu caut o fiică încântătoare. El mă descoase supărător de mult pentru un om civilizat, şi asta îmi taie orice poftă de a o mai chema.
1490
KUGKN BARBU
JURNAL
1491
Plimbări din când în când cu M. Mă gândesc la A. şi mă grăbesc să mă despart de ea.
Nina Leeds a lui O'Neill (Straniul Interludiu) epuizează problema femeii. Cazul ei este atât de complex şi de dramatic, încât toată antipatia pe care o aveam pentru autotul american a dispărut după lectura acestor 9 acte, uneori cam „literare", dar nu mai puţin interesante. Sunt curios cura au primit anumiţi critici acest petsonaj „imoral", după o concepţie comună, pentru că Nina Leeds are nici mai mult, nici mai puţin decât 3 sau 4 amanţi pe care-i fericeşte pe rând. Cazul ei este un caz curent în lumea modernă şi rezolvarea dramatică a autorului american este destul de curajoasă.
Particip la şedinţele Tineretului Progresist. Citcumsctipţia de Cartier în care activez adăposteşte în general nişte boemi de pe străzile alăturate care vin la sediul pus la dispoziţie numai penttu că nu au unde să-şi piardă nişte ore pe care nu au cum să le înttebuinţeze altfel. Tocmai această lume „ultimă" îmi place. Ce plicticoşi sunt intelectualii pe lângă golanii netunşi şi vulgari! Instructorii au de furcă cu ei. într-o fostă cârciumă, fac, alături de ei, apostolat.
Golanilor li se ţin discursuri interminabile şi asta mi se pate o metodă foarte greşită. îşi dau coate şi ies pe rând afară din sediu. Scopul e nobil. Se urmăreşte o reeducare indirectă, strângerea de pe maidane a acestot indivizi cate nu ştiu nimic altceva decât să fure şi să joace barbut. Lucrul este destul de dificil. Trebuie puţină şiretenie, şi unii dintre instructorii trimişi aici nu-şi dau seama de adevărul acesta. Pornim de la ideea creării unei echipe de fotbal. într-o săptămână sediul a devenit neîncăpător. De dragul sportului, unii dintre ei primesc să măture fosta prăvălie, să citească şi nişte broşuri. Seara, la lumina unei
lămpi, facem planuri. Trebuiesc bani. îi vor strânge, mă asigură ei. Bănuiesc că unii vor recurge chiar la metode mai puţin ortodoxe, dar când te entuziasmezi uiţi amănuntele. Se stabileşte o disciplina pe care nici n-o bănuiam. Se trece la crearea unui teren de fotbal prin muncă volunrară. Vreo doi o chiulesc, dar sunt readuşi cu energie de ceilalţi în rânduri.
S., o maghiară neagră, şovină, la care mă duce L. Casa e plină de bărbaţi. între altele, tânăra îmi spune că vrea să facă film. După câteva ceasuri declamă cu L. şi dovedeşte destulă sensibilitate. Se priveşte meteu în oglindă, şi tinerii dimprejur n-o slăbesc deloc. Ce caut eu aici? Aş vrea să plec. Ea mă interpelează cu siguranţa fetei de optsprezece ani care are prea mult succes. îmi place această obrăznicie care-i stă bine: Sunt frumoasă? mă întreabă. Tac şi pare intrigată. Ceilalţi au început să plece. îmi spune să mai tămân. Am reuşit s-o fac curioasă. L. dă semne de enervare. Rămânem numai noi trei. Afară ziua de primăvară se sfârşeşte pe zidurile albe care se văd prin ferestrele în faţa cărora stăm. Nu ştiu de ce, repet anumite ingratitudini ale lui T. Vreau s-o uluiesc pe fata asta care are atâţia prieteni. Devin brutal, aprins. Ea mă priveşte uluită. N-a auzit încă despre lumea teribilă pe care eu i-o evoc puţin mai înflorat. E obişnuită cu case mari, cu ceaiuri la care se bea şampanie, după cum spune. Toată furia mea creşte. Ne retragem într-o cameră minusculă cu pian şi multe tablouri. Vorbesc numai cu. A uitat ţigara aprinsă în scrumieră. Când termin, îi spune lui L.: „Să-1 mai aduci!"
Plec repede, fără ceremonii. Am minţit puţin şi asta mi-a făcut multă bucurie. O veche invidie de om sărac se iveşte, şi ista îmi împrumutase o euforie care mă îmbătase.
1492
EUGEN BARBU
JURNAL
1493
Paralel, nopţi prelungite cu o femeie pasionată care profită cu lăcomie de foamea sexuală a tinereţii mele.
*
Un jurnal la cinematograf care înfăţişează spectatorilor serbările de la Vatican. Un Papă inutil, purtat într-o litieră strălucitoare, mulţime, aclamaţii, multă grandoare şi explicaţia, care mă face furios, a speakerului: „Prinţii bisericii..." etc. Coroanele de aur, costumele fastuoase, pline de cruci de diamante, îmi amintesc de sărăcia Nazarineanului şi totul mi se pare o infamie. Această mascaradă mă face să cred că ideea desfiinţării radicale a clasei preoţeşti nu este numai un gând de tineteţe. E mult prea multă neruşinare în aceasră opulenţă, în acest carnaval catolic care voieşte să convingă şi nu reuşeşte decât să dezguste. îmi place orga catolică, dar aceşti cardinali cu mitre argintate şi veşminte pline de perle mă fac să urlu!
*
O întâlnesc întâmplător pe A. la Universitate. E o dimineaţă fierbinte de mai. Mergem pe stradă la înrâmplare, stingheriţi amândoi. Nu i-am mai telefonat de mult din pricina glasului de la celălalt capăt al firului, care o păzeşte şi mă indispune. O privesc şi simr că spaima scurrâ a unor zile de mai de mult a ttecut. N-o s-o mai caut. Poate va veni singură. Ce sărac sunt şi trist!
*
Drum la Vaslui. Oraş mic, mizer, care deprimă. întoarcere rapidă. Aici, la Bucureşti, până şi sărăcia are lustru.
Nu-mi plac reputaţiile, mă obligă.
Cred că la starea de înapoiere a ţărănimii noastre, socializarea pământului e o măsură binevenită. Am văzut cu ochii mei unde duce regimul parcelării prin moşteniri. S-a ajuns în unele locuri la forme care fac agricultura un fel de sport nerodnic. Dacă adăugăm şi pasiunile care se dezlănţuie în lumea rurală din pricina acestui blestemat de pământ, tabloul mizeriei ţărăneşti este complet. Dezvăţându-i de pofta de acaparare, înnăscută, care cu trecerea timpului devine tiranică, comunismul va face din ţăranii noştri oameni mai luminaţi, rezultatele muncii în comun vor duce la mai multă prosperitate.
Nu i-ar strica, şi-o spun fără glumă, „Capitalului", această Biblie a omului nou, mai multă poezie. Din fericire, se pare că cifrele statistice pe care le conţine vor face mai mult bine celor săraci decât ceea ce a reuşit să facă vechea „carte a Domnului".
*
Papini (Un om sfârşit) mi se pare uneori grosolan, fals, fără pudoare, de o mândrie şi de un dispreţ pentru om care îngrozeşte. Confesiunea lui abilă, exagerată, stilizată, e, la urma urmei, o mare neruşinare. Aceste invective, aceste tifle de mascalţon, dramatice în cele din urmă, pentru că sunt ale unui om care gândeşte, mi se par totuşi nedemne de o inteligenţă. Asemenea cărţi pregăresc criminali. Omul trebuie iubit, omul trebuie ridicat, a-l lăsa în condiţia lui precară, mizeră şi mizerabilă, hulit şi părăsit, e o trădare. A dispreţui, cel mai lesne lucru de pe lume. Scrisă la 1912, cartea Un om sfârşit a pregătit o generaţie de urangutani intelectuli care au ars cărţi în pieţele publice şi au alungat oamenii din casele lor. Urăsc tot ce înjoseşte omul. Mi se pare că acel „viverepericolosamente" al lui Mussolini este un princpiu nietzschean, filtrat de Papini.
1494
EUGEN BARBU
JURNAL
1495
O lume de brute puternice, splendide în sănătatea lor, ar fi mai săracă spiritualiceşte decât această lume schiloadă, creştină, plină de milă.
Dumnezeu să ferească lumea de oamenii singuri!
*
La Bucureşti se joacă la două teatre Dama cu camelii. Matchul artistic aduce spectatorii în ambele săli. Merg şi eu din nevoia de a vedea teatru. E ceva înfiorător de plat şi mă mir că Mizilul, celebrul oraş al lui Caragiale, nu e gelos pe Capitala ţării.
Ce chiturgie subtilă, ce farmec, ce înşelări măreţe, ce taină la acest Proust, pe care-1 gust nesăţios...
Prime antrenamente cu derbedeii mei. Le place disciplina şi mai ales să strigi la ei. Se supun tuturot rigorilor.
*
Nu-mi place ordinea, deşi sunt ordonat. Categoriile mă indispun.
V., pictorul de la SOJ, îmi spune că a intrat în conflict cu familia lui pentru că se simte foarte atras de mişcarea comunistă. Ne amintim de lungile noastre discuţii din duminicile de consemn.
Un puncr de vedere inedit despre Revoluţia Franceză: ea a fost numai o întâmplate, opera gratuită a câtorva derbedei
geniali; Bastilia, un fel de pension unde se petrecea cu femei şi se mânca prăjituri. Autorul acestor aberaţii, un boiernaş care făcea literatură din spleen, altfel om subţire.
*
N-a dispărut societatea preţioasă care „face fraze" la „Atheneu." Se mai văd încă târfe de lux cu căţei de zgardă, impietând spectacolul dureros al străzii. Mi-ar fi plăcut o revoluţie mai fără mănuşi.
N-o mai caut nici pe A. Farmecul e risipit.
Procesul mareşalului Antonescu. Se recunoaşte vinovat de tot ce este acuzat. Ceilalţi se bâlbâie penibil.
*
Lectura Problemelor leninismului de Stalin îmi provoacă o „confesiune politică". Ar fi de amintit lungi consideraţii despre originea mea socială, dar pudoarea mă împiedică să le transcriu. Apoi concluzii rousseauiste despre „pământul care ajunge tuturor oamenilor". Mă preocupă găsirea unei soluţii care să poată feri mulţimile de aventura în care le aruncă numai câţiva. Şi întrebarea: pentru cine optez, pentru formula liberaismului occidental sau pentru dictatura proletariatului?
Lumea burtă-verzilor m-a dezgustat totdeauna şi nu pot să cred că libertatea câtorva e un preţ prea mare pentru distrugerea capiralismului în care exisră, paralel, miliardari şi muritori de foame. Prin revoluţie, prin orice mijloc, acesr chip de viaţă, adânc nedrept, trebuie distrus. Deja democraţia putredă burgheză a primit în anii războiului lovituri serioase. Sunt pentru fotmule definitive, extreme în chestiunile sociale. Nu pot suferi ideea inegalităţii între oameni şi aci urmează fraze dure
1496
eugen barbu
JURNAL
1497
despre germani care mi se pare că n-au dat, în afară de ştiinţa şi muzică, decât nişte catedrale „ca nişte ocne" şi un poet care a trăit prea bine ca să înţeleagă tot ce se petrecea în jurul său (Goethe), (nedreptate evidentă. N. a.).
încă am viziunea naivă a unui comunist de tip utopic, lată o idee: lumea toată să aibă o singură capitală, să nu mai existe graniţe etc.
*
Duminică la Sburătorul, cu T. Este sărbătorită doamna Hortensia-Papadat Bengescu pentru Premiul Naţional primit. Lume mulră, elegantă. Mă retrag într-un colţ lângă grupul poeţilor modernişti strunit pe şoptite de C.T. Plec uşor decepţionat.
A treia vizită la S. Am impresia că vrea să se joace puţin cu mine. Nu fac nimic care să mă compromită.
*
Nu sunt singurul care crede că unii europeni s-au comportat în numele „misiunii lor civilizatoare" ca nişte escroci de rând. Primitivii au primit sifdis, alcool şi tutun în schimbul diamantelor. Manualele de istorie au acoperit aceste crime cu un giulgiu de cuvinte frumoase.
*
Scenă de cinematograf cu S. După ce-mi spune că duminică pleacă la Budapesta pentru ca să filmeze se aşază pe fotoliul pe care stau şi-mi joacă o scenă de dragoste. Sunt neîncrezător. Se depărtează şi spune: Sunt o actriţă bună? Da, recunosc şi simt o vagă părere de rău. Mă întreabă deodată: Dacă nu mă iubeşti, de ce vii la mine? Surâd. Fug de cărţi şi ea mă odihneşte puţin. E jignită şt fumează, trecându-mi ţigara cu cochetărie. Vii şi mâine? Nu. îmi aduc aminte de cuvintele unei femei: „în
viaţă e ca la bal. E mai bine să pleci când încă nu începi să regreţi. Când e foarte frumos."
Nu vreau s-o mai văd multă vreme.
$#
O vorbă genială a lui Confucius pe care îmi place s-o spun prierenelor mele şi care-mi creează ascendente prin prestigiul filozofului: „O femeie obişnuită are minte cât un cocoş; o femeie cate nu seamănă celorlalte are minte cât doi cocoşi..."
+
Exista înainte o unitate a generaţiilor pe care eu n-o recunosc nicăieri. Tinerii generaţiei mele sunt slabi, dezaxaţi, aiuriţi de precipitarea evenimentelor, prea multe, prea violente.
Aş vrea să fac ceva pentru oameni!
A patrusprezecea promoţie a Şcolii de ofiţeri de jandarmi a terminat studiile. întâlnesc un fost camarad şi acesra mă priveşte cam de sus cu gradele lui strălucitoare de pe umăr. Surâd.
*
Zece zile la Constanţa. Sunt cam bolnav şi marea mă exasperează. Snobi, atmosferă mondenă, plec repede înapoi.
Sunt incapabil să schimb locutile. Am o teamă de incon-fort, de om bătrân. Visul depărtat de a emigra, ca orice tânăr, mi se pare mai absurd.
O prietenă evreică îmi provoacă un roman: Samuelm care voiam să descriu ceea ce i se întâmplase ei şi altora la
1498
EUGEN BARBU
JURNAL
1499
Vapniarka. Lupta îndelungată cu foamea şi cu tifosul găseşte un ecou imediat în sufletul meu. Scriu vreo 270 de pagini în 10 zile şi în cele din urmă abandonez. Nu se poate scrie despre ceea ce n-ai trăit. Recunosc pe alocuri, în pagini, un melodra-matism supărător.
*
Apare Jurnalul doctorului Ulieru, un document unic în literatura noastră. De apreciat umorul britanic, ochiul crâncen şi stilul lapidar.
*
T. se întoarce după o lungă gestaţie la Alexandfia, un oraş nenorocit în câmpia românească. E cernit, supărat de o boală lumească. îmi citeşte nişte versuri frumoase, pline de o suferinţă pe care n-o mărturiseşte.
încep să văd tevoluţia în jurul meu. Primele legi dure pentru „domnii" care credeau că vor mai putea trăi din rente...
*
îmi întâlnesc câţiva colegi de liceu. Unul face contrabandă cu ţigări. E foarte gras, are motocicletă şi a şi căpătat o „filozofie" de om care-şi poate permite să risipească sume imense zilnic. B. „vine de la un bridge". E foarte melancolic. „Asta-i viaţă?" îmi vorbeşte despre amantele sale în treacăt, intere-sându-se „cu ce mă distrez?" îi răspund că nu prea mă distrez şi el mă priveşte tot de sus. Totdeauna şi-a râs de preocupările mele literare. Când mergeam la el acasă să împrumut cărţi din biblioteca Iui taică-său, îmi spunea cu o silă neascunsă: „Cultura e o prejudecată. Noi trebuie să învăţăm să facem bani."
*
Mă indignează spiritul ieftin care pluteşte în cea mai mare parte a literaturii noastre. Cam multe Olguţe, caişi şi amante, imporrate direct din romanele franţuzeşti. Cei mai mulţi dintre scriitorii noştri nu au văzut în jurul lor decât cucoane care suferă de spleen, tratându-şi plictiseala cu aventuri sexuale. Nu-mi plac nici cei care, simţind că tabloul societăţii noastre nu este complet, strecoară marfă de contrabandă în literatură.
M. îndrăgostită sau, ştiu eu, poate numai în faza în care începe să se reobişnuiască cu mine. Şi inima mea care nu mai tresare, stinsă, neagră...
Citesc la Sburătorul „Aia mică" din Groapa. După atâtea nuvele „psihologice", iată ceva care îi nedumereşte pe venerabilii din fotolii.
M., generoasă. O după-amiază plină de îndrăzneli, cu foc în sobă şi cu un vânt mare pe acoperiş, ceea ce dă orelor un aer de catastrofă. Nu lipseşte puţin calcul în tot ceea ce face. E curios lucru cum iubitelor noastre nu le iertăm nimic, ca şi când dragostea ar fi mai curând un război. Dar n-avea oare Chamfort dreptate: „Trebuie să alegi din două: ori să iubeşti femeile, ori să le cunoşti: cale de mijloc nu există".
Mă întâlnesc în tramvai cu L, un fost coleg de liceu pentru cate aveam mare stimă. îl bănuiesc de mult că scrie. Vorbim, şi între altele îmi spune că, după el, în cultură n-au rămas decât două curente: iudaismul şi restul. Recunosc pe Nae lonescu sub frazele acelea şi îmi pare rău că la atâta inteligenţă nu există şi
1500
EUGEN BARBU
JURNAL
1501
puţină obiectivitate. încă din clasa a IÎI-a de liceu era legionar şi mi se pare că bolile din tinereţe lasă urme adânci.
La galeriile Kretzulescu cu H., care mi-I face antipatic pe O'Neill, în care recunosc un mare dramaturg. Amicul meu, el însuşi un poet, este atât de preţios încât contestă orice autorului Straniului Interludiu. Când nu vor mai fi tinerii teribili?
Gide: „Romanul este relaţia dintre ceea ce văd ca realitate şi cum aş voi eu această realitate".
Duminică la Sburătorul. Citesc versuri nesfârşite nişte femei. C, ironic, ocoleşte cu subtilitate adevărul. Politeţea asta de clan mă scoate din sărite.
O fată de cincisprezece ani care urmează pianul şi pe cart o mângâi sfios. Plouă mărunt. Pe Şosea sunt frunze putrede dc castan. Acest suflet care vrea să se trezească!
Lecturi disperate. Cărţile au până la urmă un gust tragic Cu M. la Câmpina, la sora ei. Nu lipsesc anumite calcul Trec senin peste toate aluziile matrimoniale penttu ca să mă simt bine. După două zile înapoi la Bucureşti. M. doarme la mine. O aştept încă pentru că-mi place jocul prelungit. Nu ma am nici o emoţie. Sunt sigur că-mi va aparţine în cele din urmă.
S-ar putea scrie un roman al acestei familii la care amabilitatea este drămuită cu fineţe întf-un scop îndepărtat, care este urmărit cu tenacitate. La urma urmelor, fetele se mărită greu în zilele noastre...
Ehrenburg scrie undeva.: „Este uşor să educi zece mii de aleşi pe socoteala celorlalţi, să opui unei pături instruite multe milioane de ignoranţi. Noi am vrut altceva: lumină pentru toţi."
Sunt lucruri pe care nu le poţi scrie nici întt-un Jurnal. Caietele despre M. le voi arde într-o zi. Nu convine nimănui să se lase văzut atât de aproape.
Paralel, corespondenţă cu fata de cincisprezece ani. Este plicticos în cele din urmă să reduci experienţa amoroasă la visări romantice, aşa că faţă de mine sunt scuzat.
Oricât mi se pare de monstruos, merg la S. Acceptă să ieşim la un cinema, ceea ce mă bucură. (O, vanităţile inevitabile de bărbat care vrea să fie văzut pe stradă lângă o femeie frumoasă şi elegantă!) într-o cofetărie îmi spune că e logodită cu un actor ungur care e plecat în Germania. Are, în tot ce face şi tot ce spune, ceva de om care n-a cunoscut decât fericirea şi mă în-tristez deodată. îmi aduc aminte de G. şi parcă aş vrea s-o previn că o aşteaptă nenorociri pe care nici nu le bănuieşte. Se joacă, mă întreabă de ce nu-i spun că e frumoasă şi eu nu ştiu ce să-i răspund. Plec trist. Ea este un lucru ce nu mi se cuvine. Am aceeaşi senzaţie pe care o aveam în copilărie când vedeam hainele pe care le primea de Crăciun G. de la tatăl lui, haine ce-mi plăceau foarte mult şi pe care aş fi vrut să le îmbrac...
Gide despre roman: „Romanul trebuie să fie despuiat de toate elementele care nu-i aparţin în mod specific. Tot astfel
1502
EUGEN BARBU
JURNAL
1503
cum altădată fotografia a eliberat pictura de grija anumitor exactităţi, fonograful, mâine, va curaţi de bună seamă romanul de acele dialoguri reproduse cu exactitate şi din care adesea realismul îşi face o glorie. Evenimentele exterioare, accidentele, traumatismele aparţin cinematografului; se cuvine ca romanul să i le lase. Chiar şi descrierea personagiilor nu mi se pare că ar face parte propriu-zis din roman. Hotărât lucru, nu cred că romanul pur (şi în artă, ca peste tot, numai puritatea interesează) să trebuiască să se ocupe de aceste descrieri. Tot aşa cum nici drama n-o face. Şi să nu mi se spună că dramaturgul nu-şi descrie personagiile pentru că spectatorul e chemat să le vadă vii pe scenă; căci de câte ori la teatfti n-am fost stingheriţi de actor şi n-am suferit văzând cât de puţin seamănă el cu acela pe care, fără dânsul, ni-1 reprezentam atât de bine. Romancierul, de obicei, nu are suficientă încredere în imaginaţia cititorului." Şi, mai apoi, despre dramă:
„Greşeala cea mare a dramaturgilor noştri moderni este câ nu dispreţuiesc îndeajuns publicul. Nu trebuie să căutăm a-1 câştiga, ci a-1 birui."
Din nou la S. Expediază toată ceata de bărbaţi care o înconjură în permanenţă. îmi propune să fim fraţi de cruce (ce idee!) şi ia o lamă de pe pian ca să facă operaţia. Mi se pare că se joacă şi o potolesc blând. E uluită că nu-i cer nimic şi-mi spune că prezenţa mea o linişteşte şi o face sâ gândească.
Mi se plânge că părinţii nu-1 vor pe Micky, logodnicul ei. In cele din urmă, exasperată că sunt placid, îmi întinde gura: Sărută-mă! Dar nu voiam asta. Ce stupid să dobândeşti ceea ce nu-ţi este necesar! Ce caut eu în casa acestei fete? E actorul din mine care se satisface jucând rolul unui om cu bani. îmi trebuie personajul meu numai. Mă întreabă cu ce mă ocup? Dau răspunsuri vagi, ceea ce o face şi mai curioasă. Se uită la mine nedumerită. Eu vorbesc cu totul altceva decât gândesc
i-S
şi mă amuz secret. Nu-şi dă seama de nimic. Mi-am exagerat vârsta tocmai pentru ca să am mai mult credit. E uluită şi inventez nişte lucruri! Odată i-am sugerat că sunt spion şi nu lipsea admiraţia din privirile ei...
M. atinge vulgaritatea şi sublimul. Notaţiile sunt contradictorii. Nu rrec nici trei zile şi mi se pare alta. Ce demon scâr-nav şi ce înger se ascunde sub acest chip?
Isadora Duncan: Viaţa mea în artă.
M-am întrebat întotdeauna de ce fuge spirirul de unele genii? De data asta prejudecata mea este învinsă. O femeie inteligentă care s-a iubit pe sine şi arta ei înainte de toate şi care, după ce cunoaşte gloria, tot ce poate oferi viaţa unui om, scrie: „Nu există fericire. Sunt numai cifre fericite."
Mi se pare că a trăit o tragedie mai mare decât orice suferinţă, decât orice mutilare, mai imensă decât sărăcia şi dezgustul, întrecând zădărnicia aceea de a-1 râvni pe Dumnezeu şi de a nu-1 ajunge niciodată. Ce este dincolo de bani, de sărbătoriri?
M-a întristat biata femeie care a avut până şi geniu. Dacă nu i-au ajuns nici Gordon Craig, nici D'Annunzio, nici Stanisilavski şi nici măcar divinul Serghei Esenin, ce va fi vrut?
Sunt dezolat. Nu mai mi se întâmplă nimic. Pentru că această călătorie interioară pe care o fac în fiecare zi nu mă mai satisface. Am nevoie de accidente şi ele nu se ivesc. Cu puţină imaginaţie mi le-aş crea, dar n-am imaginaţie.
Ce am iubit eu în M.? Neliniştea, aşteptarea mea copilărească, amintirea fetei de şaisprezece ani în sweater verde
1504
EUGEN BARBU
JURNAL
1505
care-mi spunea ironică: Nu ştii să săruţi! Unde sunt toate acestea? Am iubit o fată şi găsesc o nevastă care vrea să-mi smulgă promisiuni în patul în care mi se dă. E urâtă şi nu-şi dă seama.
Mihail la Bucureşti. Facem beţii spirituale.
Cum mă învaţă viaţa să mint, să mă prefac şi cât m-aş fi detestat acum câţiva ani! Viciul prefăcăroriei îl deprindem de la femei...
T. se întoarce după al doilea exil de la Alexandria. Tor cabotin, tot leneş. Nu se schimbă nimic în omul acesta. E ceva rău în adânc...
F. progresează. A devenit plauzibil în minciunile pe care le spune.
Eveniment. A apărut o lege a drepturilor de autor. Este pentru prima oară când munca literară e apărată, ca oricare altă muncă, de rapaciratea editorilor care s-au pricopsit totdeauna pe seama scriitorilor. Acum să-i văd pe cei care, dacă le spuneai că scrii poezii, te priveau cu milă, fluturându-şi degetele la tâmplă în semn că ai sticleţi...
M. mă cheamă de Crăciun la Câmpina. Mă voi duce, deşi rotul miroase de la o poştă a aranjament. Nu de altceva, dar vreau să văd până unde se poate merge.
Câmpina. Linişte, cald. Decor cu brazi şi munţi: puţină zăpadă. Fac pe Moş Crăciun şi sunt bucuros. îmi aduc aminte de copilărie, dar nu mă mai înduioşez. Uitarea este un tonic. După trei zile, înapoi. Bucureştiul mi se pare murdar, trist.
Sărbătorirea a 50 de ani de activitate literară a lui Tudor Arghezi. Surprinzător, lume multă. Sala Ateneului e plină. Maestrul votbeşte cu mult umor, dar nu spune acele vorbe mari pe care le aşteaptă publicul, care rămâne de altfel rece. Aş fi vrut totuşi să aud o profesiune de credinţă. Poetul e uşor sceptic, pare mai curând un pariarh ostenit.
încă ţin corespondenţă cu fata de cincisprezece ani. Scrie frumos şi-mi place să-i dau sfaturi. Există o parte a sufletului meu care va rămâne totdeauna nealterată de mizerie. Nici măcar n-am sărutat-o şi sunt fericit numai s-o privesc şi s-o aud. Este tinereţea, numai ea însăşi, pe care o iubesc fără nici un gând.
1947
îmi trebuia Cehov. Aveam nevoie de el. Când îl descopăr, sunt fericit. In paginile acestea găsesc o mulţime de lucruri pe care aş fi vrut să le spun şi eu, oameni pe care-i ştiu şi cărora aş fi vrut să le dau viaţă. Cunosc oraşul nenorocit în care trăiesc cele trei surori: Olga, Maşa şi Irina. Le cunosc şi pe ele. Poate le chema altfel, dar esenţial mi se pare că le ştiu şi că le regăsesc.
1506
EUGEN BARBU
JURNAL
1507
Convorbiri cu C. despre viitorul acestei ţâri în care a început revoluţia. Ca şi mine, el este indignat de cei care, timp de I douăzeci de ani, au amăgit lumea cu fraze frumoase despre \ „România pitorească". Ţăranii noştrii, aşa cum îi ştiu şi eu, nu sunt cei ai lui Grigorescu. Sunt plini de sifdis şi de tuberculoză, j degeneraţi, analfabeţi, desculţi, singurii ţărani din Europa care { mai sunt desculţi. Eu i-am văzut astfel în acea Oltenie infernală şi este destul să-mi reamintesc scenele de la Ojoci ca să-mi dau seama ce sarcină măreaţă revine partidului comunist.
Cine a citit romanul lui Upton Sinclair Abatoarele din Chicago nu poate să nu urască clica nesăţioasă a borţoşilor care aduc paradisul pe pământ în dauna a milioane de oameni.
*
M. îmi reproşează luciditatea. M-ar vrea pierit şi voluptuos. N-am ce-i face, trebuie să gândesc tot timpul şi, apoi, nu e caraghios să nu mai exişti chiar câteva secunde?
Dickens (Pickwick) subtil, pe o linie care-mi place, adică lovind şi pansând, lăsând otravă la locul atins.
La Teatrul Naţional se joacă Unchiul Vania. Fotoliile sunt goale. Publicul nostru este încă otrăvit de dramele pariziene, cu focuri de revolver în actul trei, şi nu gustă această tristeţe a plictiselii, pe scumpul meu Cehov care râde atât de adânc de oameni. Pe scenă mor indivizi ucişi de ceva mai rău decât nebunia. Numai cine a trăit măcar o lună în provincie poate să-şi dea seama de ce este măreaţă această dtamă monotonă, în care oamenii vorbesc încet şi nu fac gesturi. De unde setea mea nemăsurată de tristeţe, flagelarea cu toate necazurile ce
nu-mi aparţin? Nu cred că poate să exite o operă mare care să înfăţişeze oameni fericiţi. Fericirea nu are nimic dumnezeiesc. Dumnezeu e trist, Dumnezeu suferă.
Teatrul poate fi şi dialog numai, o îndemânare fără obiect în care intriga să cadă pe planul al doilea. A face artă din cuvinte e ca şi când ai ridica, din chibrite, catedrale. Asta se bagă bine de seamă la Wilde.
Mă închid în casă. Nu vreau să văd pe nimeni. Scriu. In pagini revine mahalaua pe care mi-o aduc aminte, pe care, dacă aş vedea-o acum, n-aş mai putea s-o înţeleg bine. Şi, curios, nu e ceea ce credeam eu, o lume neagră, ci una vie, pitorească. Gust viciul stilului. Asta e primejdios. Mă mulţumeşte o imagine, un cuvânt găsit care cade bine. Poate că trebuie să trec şi prin faza asta...
Al doilea an de secetă. Ţările vecine ne trimit ajutoare.
Peste şapte zile se va semna Tratatul de pace. Delegaţii noştri au dificultăţi la Paris. Puterile apusene nu vor să recunoască guvernul comunist.
Situaţia internaţională se conturează. Au trecut aproape doi ani de la terminarea războiului şi încă nu s-a ajuns la nici un acord. în Asia, ofensiva comunismului e în plină desfăşurare. Ostilităţile începute mai de mult sunt în plină desfăşurare. într-o emisiune a postului de radio Londra un comentator al situaţiei politice prevede un război între America şi U R.S.S. în anul 1952.
1508
EUGEN BARBU
JURNAL
1509
După o istorie a Americii, trec la germani. Frederic al IFlea şi Germanii lui Ludwig. Toată istoria Grmaniei este privită ca o luptă întte Stat şi spirit, între înţelepciune şi credinţă. Istoria lui Carol Quintul îmi provoacă imprecaţii antimonaihice. Şi ceva care-mi merge la inimă, pentru că îmi confirmă unele păreri: „între om şi Dumnezeu este tot atât de puţină nevoie de un mijlocitor ca între doi iubiţi". (Luther)
Explicaţie (a câtea?) cu M. Mereu aluzii. Reperate, mă scol din sărite. Când va înţelege că nu-mi trebuie o nevastă?
*
Discuţie cu un doctor. E destul de tânăr. îmi vorbeşre cu cinism despre meseria sa, despre clienţii pe care-i are şi pe care-i înşală cu antinevralgice. Discuţia degenerează la un momenr dat. Ii spun că sunt mirat că medicii nu au inventat încă un preventiv. Ce ne-am face? se miră el naiv. Adevărat. Uitasem. Ce s-ar face această pătutâ de paraziţi cu cabinete şi neveste grase care câştigă la un ttatament cât câştigă un om cinstii într-un an? - Medicina este un apostolat, îi argumentez. - Ce-i aia apostolat? Aş vrea să te văd în locul meu. Şi, cinic, îmi explică cum face injecţii cu apă, cum inventează maladii şi cum încasează bani. E încântat, se pare, de cele ce spune. îl cuprinde un fel de delir. Exagerează. Voieşte să-mi arate că el nu se uită la „fleacuri". Când termină îi spun că pe oameni ca el i-aş spânzura. Râde, crezând că glumesc.
*
E înjositor să te simţi depăşit de natură, să nu poţi să re stăpâneşti, să fii trist fără motiv să priveşti cerul şi să aştepţi să
se întâmple ceva care se petrece dincolo de tine, în afara ta, fată \ ,    voia ta. Reflecţii de primăvară.
Gide: „Arta naşte din constrângere, trăieşte din lipsă şi moare de libertate".
Câteodată ştiu de ce nu voi fi mare: pentru că n-am făcut nici un luctu inutil, gratuit, de dtagul lui însuşi...
*
întâlnire cu A. încă mă emoţionează. Era însoţită de o prietenă şi mi se pare că îmi vorbeşte cu destulă răceală. Schimbăm amabilităţi şi ne despărţim.
Experienţe. Alte femei, şi dincolo de actul fizic nimic. Ce fericire să poţi vedea în fiecare femeie pe cea pe care n-ai vrea-o niciodată. Asta te apără.
La Paris s-a semnat Tratatul de pace.
Se propune înfiinţarea Oficiilor industriale. Primul pas spre naţionalizare.
„Numai progresul e totdeauna egal cu el însuşi. Omul de spirit, inegal prin structura lui, trebuie să tacă atunci când nu se simte la propria lui înălţime." (La Bruyere) De ţinut minte.
1510
EUGEN BARBU
JURNAL
1511
T. citeşte versurile la Sburătorul. Este un mare succes. Câţiva entuziasmaţi. N-au lipsit rezerve invidioase. El se mişcă nervos sub lumina becurilor electrice şi ascultă. „Caracuda" e praf...
Recitesc câteva scrisori. Tare mai eram mediocru...
Y. devoră cărţi la Biblioteca Municipală unde o găsesc. Suferă de o boală de ochi, dar viciul cititului nu o lasă în pace. O ptivesc din când în când pesre mesele lustruite. Afară e o primăvară abundentă care răzbate prin perdelele albe şi lungi. Ce-o fi căutând aici? De ce nu se plimbă? De ce nu caută un bărbat?
Prima sută de pagini a Gropii conţine foarte multe locuri comune şi mai ales pasagii „făcute". Sunt nemulţumit. Trebuie revenit de mai multe ori. îmi trebuiesc vreo doi ani ca să pot să termin.
Câţiva fruntaşi ai partidului naţional-ţărănesc sunt surprinşi în clipa în care voiau să fugă peste graniţă.
*
Ofensivă a comuniştilor chinezi în Manciuria.
Pe C. îl îngrozeşte spiritul meu gregar. Urăşte tot ce are masa mai brutal. Mulţimile îl înspăimântă. începând de la teama lui ridicolă de microbi, pe care o manifestă de nenumărate ori, şi terminând cu teoriile sale, totul este repulsie pentru
noutate. Conservator, comunismul meu îl îngrozeşte. Cum îşi apără liniştea şi cu ce argumente! Dar mi-e milă mai mult de oamenii flămânzi pe care i-am cunoscut decât de noi doi care începem să pierdem câte ceva din comodităţile noastre de intelectuali, pe care revoluţia îi înghesuie câteodată.
Iubesc în femei ceea ce moare, ceea ce sc stinge. O femeie de 35 de ani care are în ochi ceva ce mocneşte, ceva care înseamnă rămas bun de la tinereţe, îmi place nespus. Simbolul în metale a acestui sentiment este arama, care nu are nici strălucirea aurului, nici tristeţea fierului. In ea arde stins un foc stăruitor. Şi, în acelaşi timp, înmugurirea lui G., o fină de cincisprezece ani... pe care o ştiu de când se juca cu cercul. I-au dat sânii, şi în ochii ei albaştri descopăr câteodată ceva stăruitor, îndrăzneţ. A început să prelungească vorbele şi râde altfel. Aceste lucruri mi-ar trebui. In unele este regretul, în celelalte promisiunea.
Dickens (Marile speranţe), mai greu de acceptat ca altădată. Cam minoră toată proza lui umanitară.
în tot fondul meu generos, pete de meschinărie care mă îngrozesc. Aş voi să fiu mai necalculat. Să dau fără judecată, să arunc. Şi asta numai din pricina lipsurilor care m-au făcut prudent. Am impresia că dând, investesc undeva un capital care-mi va aduce procente.
Scriu versuri fără a mă convinge pe mine că voi fi vreodată poet.
1512
EUGEN BARBU
JURNAL
1513
Prea multă ordine. Mă urăsc pentru că pot să găsesc şi pe întuneric lucrurile exact în acelaşi loc unde le las. T. se revoltă că-i stric „dezordinea". E mai ordonat, dar n-o recunoaşte. în toată îngrămădirea de cărţi şi caiete, se descurcă mai uşor decât mine care aproape mi-am catalogat lucrurile.
„Acest trecut, viitor, moartea", cum spunea Valery la care mă gândesc câteodată cu spaima de a nu fi făcut încă nimic memorabil.
Romanul meu este aproape abandonat. După circa 200 de pagini forţa a scăzut. încep şabloanele. Arunc scârbit stiloul.
„Patria mea nu-mi iartă că uneori sufăr şi eu durerile lumii." (Aderca)
Reiau romanul cu o furie pe care nu mi-o cunosc. Trebuia să mă duc la Y. şi pentru că nu voiam, ca să-mi justific această lene, m-am apucat să scriu. După două pagini, simt febrilitatea veche care mă ţintuieşte patru ore la masă. Când termin sunt ostenit si fericit.
Seringa lui Arghezi la Studio. Merg la a opta reprezenraţie. Sala plină. Nu lipsesc studenţii de la Medicină care asistă ostentativ, în halatele lor albe de studiu. Spectacolul aminteşte pe Shaw. O parte a publicului aplaudă cu convingere. Studenţii fluieră puţin, fără convingere, din datorie.
Naţionaliştii şi democraţii din Indonezia luptă împotriva ttupelor olandeze care încearcă să menţină sistemul colonial.
Nişte perdele care se lasă foarte încet şi care nu ascund de loc caldul cuib al leneşei femei de treizeci şi cinci de ani, albă, într-o lungă cămaşă de mătase. Ce invitaţie subtilă şi ce timid sunt!
O, fata spottivă care are un mers elastic şi care-mi trece pe la poartă, mă cheamă. O privesc şi râde. De ce naiba nu mai pot să mă bucur?
*
O idee care te face stăpânul ei te-a nenorocit cât ai fi de mare. Faţă de ei trebuie păsttatâ o indepenţă stăruitoare. Am văzut o mulţime de oameni care au devenit victimele propriei lor încăpăţânări. Domnul A. C. Cuza, care nu era un intelectual de aruncat, mă indignează prin reaua-credinţă pe care o dovedeşte în cartea sa „Naţionalismul în artă". începând de la titlul absurd şi până la studiul despte Heine, pe care-1 contestă numai pentru că este „jidan", totul mi se pare ceva urât şi înjositor pentru un om care gândeşte.
*
în Franţa şi Italia, comuniştii au fost excluşi din guvern. Samavolnicii...
M. egală cu ea însăşi, nu mă mai plictiseşte. A învăţat să plece când trebuie.
1514
EUGEN BARBU
JURNAL
1515
Groapa la vreo trei sute de pagini. Este încă un material dezlânat axat pe o idee. Trebuie legat totul. Oamenii sunt încă schematici, inconsistenţi. Limbajul, prea pitoresc câteodată, mă fură. Mai am de aruncat şi unele părţi umoristice. La douăzeci şi trei de ani n-am pretenţia că voi scrie un roman foarte bun, dar ceea ce există azi e o mare promisiune, un foetus bun.
Poate T. e mult mai înzestrat decât mine, poate geniul lui îmi scapă pentru că nu sunt destul de pregătit pentru poezie, dar un om de geniu nu are spiritul lui ieftin, uşurinţa cu care tratează orice problemă, sunt sigur. La el e numai o mare strălucire, nimic profund dincolo de sclipirile rare. Credeam că prietenia îmi dă dreptul să-1 cert şi el se indignează. Am să renunţ. Dar ce artist moare în omul acesta...
întâlnire cu A., din întâmplare. Voim să fim sentimentali şi ne vine să râdem.
Un roman al vieţii pe care noi am cunoscut-o foarte bine, cu spaimele ei, cu nesiguranţa permanentă şi chinuitoare şi, mai ales, cu frica teribilă, paralizantă, faţă de un inamic neiertător: Arcul de triumf de Remarque. Ce melancolie în paginile acestea, ce tristeţe milenară, nevindecabilă şi ce parfum de viaţă pierdută.'
A. la mine. E o căldură infernală. în odaie foarte întuneric. Puţin vin şi toate par mai frumoase. Ieşim tulburaţi spre seară. Mergem tăcuţi, unul lângă altul, şi ne aşezăm pe piatra unui trotuar. Oamenii trec şi ne privesc. Nu-i băgăm în seamă. Ce curios trebuie să li se pară! Nu mai ştiu ce i-am spus. Şi un regret care mă mânie, o ură pe mine că n-am încheiat ciclul
acesta omenesc. Ce victorie totuşi asupra mea. încă o plasă pe care mi-am aruncat-o! Vor urma alte zile goale, fără bucurii şi nu voi avea decât amintirea acestei fete negre care a stat în braţele mele, goală şi pură. Cum o să mă chinui şi cât îmi trebuia tortura asta...
E puţin tristă şi-i văd chipul întunecat.
- Nu mai mă iubeşti ca înainte.
- E adevărat, dar m-ai alungat. Mi-ai spus că iubeai pe altcineva. De ce n-ai venit atunci?
- Nici să suferim nu mai putem, îmi spune şi simt cât e de adevărat.
Ne-am preface dacă am fi altfel, dar ce trişti ar trebui să fim totuşi!
îi promit s-o caut într-o comună de lângă Arad unde pleacă. Mi-a fost foarte dragă. Poate mâine n-am s-o mai iubesc, dar orele care au trecut atât de repede nu se pot uita. Ştiu foarte bine, de fapt, că n-o mai iubesc, ce tot mă codesc. De ce nu-i spun acum sâ nu mă mai caute pentru că eu nu pot iubi pe nimeni mai mult ca pe mine. Şi parcă-1 aud pe C. spunân-du-mi: De la sărut, dragostea devine fiziologie!
Cu C. la spitalul doctorului Bibicescu unde e internat M.D. Este tuberculos şi de-abia a fost operat. Foarte slăbit, „piratul" mai are încă umor. îşi aduce aminte de mine şi-mi transmite o invitaţie de a scrie la ziarul lui. Deocamdată, nu.
Plec în munţii Făgăraş. O excursie mă va spăla de toate gândurile ultimei luni. Ar fi trebuit s-o caut pe A., dar nimeresc într-un sat de pe lângă Sibiu, uitat într-o văgăună. O natură luxuriantă şi ploi interminabile şi un aer transparent şi linişte, mai ales linişte. Locuiesc într-o casă dărăpănată, cu ceas cu cuc în perete, cu o curte imensă în care mişună şerpii prin iarbă.
1516
EUGEN BARBU
JURNAL
1517
O ciutură putrezită, totul vechi şi curios. Colind cu Sn., al cărui invitat sunt, Sibiul, oraş întortocheat şi pitoresc, cu străzile nemţeşti, strâmte şi umede. Negoiul este Ia 15 km. îmi fac planul plecării şi mănânc ca un apucat. De unde atâta foame? Seara facem focul sub o vattă înnegrită de vreme şi aştept să pice pe hom spiritele acestor locuri. Citesc, şi afară plouă, plouă...
De două mii de ani, cartea lui Sebastian.
Sunt indignat de argumentaţia lui Nae Ionescu. A spune numai că „evreii trebuie să sufere pentru că trebuie să sufere" iată ceva ce n-am să înţeleg niciodată.
Sebastian a avut eleganţa să publice prefaţa insolenră a căpcăunului universitar şi asta mi s-a părut ironia cea mai adâncă a subtilului scriitor. Ce superioritate la elevul profesorului şi ce logică de bădăran Ia maestru! Pot eu să-1 urăsc pe Einstein numai pentru că este evreu? Pot eu să-1 urăsc pe acest Sebastian numai pentru că nu este creştin ca mine?
Pe Negoiul, după un marş extenuant. Cei 15 km, promişi, erau vreo 35. Ultima parte a drumului o facem pe o ploaie torenţială care mi se părea că nu se va mai sfârşi. Dar ce bucurie după atâtea ore de singurătate, de teamă, să auzi glasuri omeneşti, cântecul unui acordeon şi mai ales râsul fetelor care alergau în jurul cabanei. O masă caldă şi câteva minute viziunea Paradisului. Jos, în câmpia Transilvaniei, era încă soare. Pe brazii de aici încă mai picură. Jos, soarele aruncă raze lungi, ca la teatru. Este un amestec încântător de culori, pus în valoare şi de întunecimea de sus. între două văi adânci, un colţ scăldat în lumina amurgului zilei de vară. Nu poţi să mai spui nimic. Turiştii au bun-simţ. Nu scoate nimeni o vorbă. Scriu versuri a doua zi pe nişte muşchi moi. Jos, o vale plină de agrişe. Aş vrea să văd zânele munţilor, dar împrejur e numai piatră, un
ii
lung fluviu încremenit, de piatră. Dimineaţa cerul se zgârie în masa aceasta de cremene. Forţa pe care o căutăm, e aci. Şi ea nu-mi place. Peisajul singuratic al Negoiului e inuman.
*
După trei zile, întoarcere în sat. Amiază în care dospeşte căldura. Trec vite negre, bivoliţe care au ceva sacru. Miroase a iarbă putredă, a baligă... In casă, aburul unei mămăligi. Ah, ce lene binecuvântată! Dimineaţa, ne spălăm la ciutură, goi până la brâu. Lângă sandale, şerpi inofensivi la care ne uităm indiferenţi. Apoi sub un nuc, pe foile de cort, citim. Noaptea dormim în fân într-un coşar înalt. Ridicăm scările de lemn şi avem iluzia securităţii. La mieztd nopţii, misterioase zgomote ale pa-radisului rural.
Plec pe neaşteptate. Mi se fură nişte foi de cort. Echilibrul a fost rupt. Sunt dezolat de întâmplare. începuse să-mi placă liniştea. Hoţul, un ţăran lung şi slab care are un cinism ce mă scoate din sărite, ne povestise cu câteva seri mai înainte, mie şi lui Sn. cum a dus-o în America. Fusese hoţ de cai şi naraţiunea lui nu era lipsită de pitoresc. Să mărturisesc, chiar îmi plăcuse. îl bănuiesc şi i-o spun. Turbează dintr-o dată. Poate n-o fi fost vinovat. Plec, amărât...
întoarcerea pe la Câineni. Străbatem o parte din Oltenia. Anul secetos i-a pus pe drumuri pe oameni. Lungă migraţie spre Ardeal unde recolta a fost mai bună. Scene impresionante. Oameni care cară saci în spinare, ascunzându-se de controlul jandarmilor. Bătăi, confiscări, o întreagă tragedie. Unii sunt speculanţi, într-adevăr, şi îşi merită soarta, dar cei mai mulţi, se vede bine, nu sunt mânaţi decât de foame. Viermuiala gărilor feţele ţăranilor înspăimântaţi, înfometaţi, furturi, bătăi, un
1518
EUGEN BARBU
JURNAL
1519
adevărat infern omenesc la care nu pot să privesc indiferent. Unul, lângă mine, plânge cu faţa chinuită. I-au fost furaţi doi saci de grâu. „Mi-am vândut pantofii din picioare ca să fac rost de bani şi acum, cu ce mă duc acasă? Am doi copii, pe nevas-tămea şi o soacră. Mă omoară..." Plânge şi mi se face o milă de nedescris văzând indiferenţa celor din jur. Dar ce poţi să faci? Ceilalţi trag mai bine lângă ei sacii cu care s-au urcat pe furiş în tren şi privesc pe geam afară să vadă dacă nu se urcă jandarmii să facă vreun control. îmi aduc aminte de ceea ce-mi spunea Mihail astă iarnă în gara Piatra-Olt, strigătele moldovenilor care strigau în cor: „Daţi-ne păpuşoiul! Daţi-ne păpuşoiul!"
*
Regăsesc Bucureştiul cu zgomotele lui, cu bulevardele aglomerate, cu pomii încă verzi, cu femeile sale atât de frumoase. Mă umileşte dragostea aceasta pentru oraşul meu şi nu pot să nu-i simt lipsa.
Acasă, Grieg la radio şi interiorul cald al odăii mici, plină de cărţi. Am din nou, dimineaţa, a doua zi, senzaţia că mă aflu într-un submarin cu pereţii de sticlă. Pe geamuri se scurge prima ploaie de toamnă.
O revăd pe M. E supărată că am plecat singur. Ei şi? Din nou fără bani, dar nu-i nimic.
L, grav, în haine negre, pe terasa cofetăriei Zamfirescu. Abia îmi vorbeşte. E preocupat de femeile care trec pe Calea Victoriei. Plin de el însuşi povesteşte cum a ajuns cel mai tânăr director de întreprindere din ţară, „plătit în dolari", cu maşină Ia scară şi bani câţi vrei. îmi propune să mă angajeze în întreprinderea
f -
ce o conduce. Când se apropie un nenorocit care cerşeşte îl alungă insolent, ca să arate că e nemilos. Se pare că e membru al partidului social-democrat. Mă întreabă, cu destulă milă: Mai scrii? Da, spun. Şi nu-mi lipseşte din glas o mândrie pe care el n-are cum s-o înţeleagă. Vorbeşte repede, afectat, e gata să comande bere multă. Vrea să ne uluiască. Refuz să mai beau. Odată va trebui să plătesc acestei mândrii nesăbuite, va trebui să-1 umilesc pe acest om în felul în care mă umileşte el acum pe mine.
îl întreb dezolat: Bine, dar dincolo de bani ce este? - Tot bani! îmi răspunde teatral, cu cinism. Apoi vorbeşte cu destulă uşurinţă şi cu multă lipsă de ruşine despre idealurile sale. Nu-1 interesează mijloacele. E suficient că are un scop. Restul nu are nici o importanţă. ÎI urăsc, o simt. Dincolo de bani nu sunt tot bani, eu o ştiu bine.
Se schimbă banii. Scene comice. Oameni care au rămas cu sume însemnate şi care privesc neputincioşi hârtiile numeroase care nu mai valorează nimic. Stabilizarea, cum i se spune, a lovit mai ales în cei care au prostul obicei de a strânge bani. Noile preţuri, monedele cele noi provoacă nedumeriri pentru că exprimă valori uitate. Salariaţii sunr avantajaţi prin reforma aceasta.
Speculanţii din pieţele Capitalei sunt arestaţi şi purtaţi cu cântarele de gât prin faţa mulţimii. Fotografiile lor apar a doua zi în ziare. Se face o largă publicitate indivizilor care amintesc de corbi, şi mila pe care o arată câteva femei mă Iasă rece. Mi se pare justiţiar că aceste elemente care fac din câştigul unora o sursă de trai bun să fie lichidate.
1520
EUGEN BARBU
JURNAL
1521
T. a stat o lună într-o tabără de muncă din Bulgaria. îmi place curaj lui. E cam ostenit şi deprimat. Nu i-a plăcut ţara aceea de piattă. A găsit acolo prea mulră ordine şi asta 1-a deznădăjduit. E acum mai temperat. îmi povesteşte o mulţime de lucruri despre tabăra internaţională unde s-a întâlnit cu oameni din diferite ţăti. Tinerii din ziua de azi au dezvoltat mai mult spiritul internaţionalist care va duce la încetatea războaielor, poate. Mi-e drag în aceste clipe. A lăsat afară aerul de geniu neînţeles.
*
Zile goale! Săptămâni care trec fără să reuşesc a scrie măcar un rând! Viaţă egală, stupidă. Caut să-mi scuz lenea, dar ea nu are nici o justificare. în acest timp, lângă mine, pretutindeni se petrec lucruri importante, o parte a lumii suferă schimbări esenţiale în mentalitate şi obiceiuri. Nu lipseşte şi o vagă nelinişte, o adâncă frământare subterană pe care o ignorez cu voinţă. Doar voiam odată să fac totul pentru ceilalţi, şi acum nu fac măcar totul pentru mine. O femeie, o oarecare siguranţă plătită cu puţine nelinişti şi atât. Ar ttebui să mi se întâmple ceva cate să mă zguduie, să mă facă să sufăr, ceva care să mă schimbe cu totul, să destrame acest echilibtu periculos, comoditatea fatală în care mă complac fără remuşcări. Altfel ce va fi opera mea decât oglindirea experienţei unui om mediocru de care tot ce este profund omenesc e srrăin. Mă urăsc.
Vine pe la mine, Sony, băiatul unui zugrav. A locuit multă vteme în cartietul în care stau. Acum este mecanic de locomotivă la Sibiu. Are un aer matur deşi pentru mine a rămas tot copilul de altădată. îmi aduc aminte că anii aceştia l-au schimbat. Copilărisem cu el, nu băgasem niciodată de seamă că este altceva decât un prieten de joacă. Au venit nişte indivizi stupizi ca să bage şi el şi alţi copii de seamă că este „jidan". Fără prostiile scrise prin ziare în anii aceia, ar fi rămas acelaşi băiar
care se închina ca orice creştin când trecea pe lângă o biserică pentru că aşa văzuse, cum spunea, deşi se numea Perlmutter. La şcoală, spunea ca toţi ceilalţi „Tatăl nostru" înainte de a începe orele şi nimeni nu-1 jignise vreodată. Acum, vorbeşte cu tristeţe despre experienţa făcută, în timpul unui bombardament, cu un vecin care-1 alungase din adăpost numai pentru că descoperise şi el în sfârşit că are de-a face cu un „jidan". E trist, umilit profund undeva şi, nu ştiu de ce, mă simt vinovat faţă de el.
Ce limbă în acest Sadoveanu! Iţi vine să plângi. Şi nimeni n-o ştie. Ciripim după cărţile franţuzeşti în loc să deschidem vechile noastre bucoavne şi psaltiri. Ce miere, ce lumină...
Mari succese ale trupelor comuniste în China. Ah, domnilor, încă puţin...
*
N-am destulă răbdare. Mi se pare că măsurile revoluţionare vin destul de tâtziu pentru că în jurul meu mai mişună oameni care manevrează aur, şi săracii mei încă nu au totul. Aş fi vrut violenţa, deşi recunosc o subtilitate adâncă a măsurilor încete. Tineteţea nu iartă măsurile de mijloc.
Naţionalizări parţiale, apariţia termenului „chiabur", echivalent cu faimosul „culac" rus, articole mai violente în presa de stânga, totul îmi spune că ne aflăm încă într-o repriză de studiu, cum se spune la box. Guvernarea comuniştilor abia se consolidează. Radicalismul meu este încă nedomolit. Dar simt în jurul meu otganizarea acestor oameni, forţa lor statistică, încă puţin...
1522
EUGEN BARBU
JURNAL
1523
S. spune: „Tu ştii să taci, n-ai nimic din exuberanţa celor care vin să mă vadă". Nu ştie că uneori muţenia poate să pară inteligenţă. Vag, vrea şi ea un soţ. Or, asta nu mă interesează...
întâlnite cu A. E puţin mai grasă, cu un aer potolit care nu-mi place. îmi face vagi reproşuri că nu am venit după ea cum fusese vorba. Aerul de animal fericit mă alungă.
D' Annunzio. Ce catifea, ce beteală, ce nimic...
Citesc emoţionat cele două volume de versuri în manuscris ale lui T. O îmbulzeală de lucruri inegale, de imagini formidabile, lângă altele uluitor de sărace. Un umor lamentabil lângă un tragism care înfioară. Ce inegalităţi şi ce promisiuni în aceste pagini! Este fără îndoială cel mai mare poer al generaţiei sale, dar fără muncă va rămâne numai o promisiune.
*
Am de ales între firea mea neliniştită şi fiinţa visătoare care doarme undeva, dincolo de energie, între omul de acţiune care ar trebui mâine să plece pe un şantier şi poetul care trebuie să stea aplecat zile întregi pe cărţi. Voi fi învins, o presimt, de literatură, deşi tare mi-ar mai folosi câteva luni de trăire adevărată.
îmi spun câ va trebui neapărat să-mi păstrez un anumit optimism pentru că altfel nu voi face nimic. Trebuie să privesc numai înainte. Vor veni o mulţime de ani lipsiţi de bucurie, dar asta nu mă va întrista.
N-am învăţat nimic de la Spinoza care şlefuia lentile?
Ote crâncene de singurătate. O disperare pe care nu mi-o m.     înţeleg decât uneori. Să umpli pagini fără nici un scop, pentru
nimeni, să ştii că peste câtva timp le vei rupe, că orele pierdute t     sunt numai un exerciţiu, că faci ceva poate pentru nimeni. E
îngrozitor...
T. organizează o colectă pentru a-şi dactilografia versurile. Am vaga bănuială că o să-şi bea banii.
*
N-am mai trecut de mult pe la Facultate. Mă ostenesc şi meditaţiile pe care le dau. E mai amuzantă bunica mea care-mi povesteşte ce s-a mai întâmplat în mahala. Astă primăvară mâneam amândoi câte o ciorbă de carrofi, la prânz şi seara, şi vorbeam ceasuri înrregi.
încep să scriu câte un articol zilnic, Un fel de „tabletă", la Fapta. E pentru prima oară când pătrund într-o gazetă. Privesc în jur. Autorul articolelor de fond trece rar pe aci, e un tânăr înalt despre care se spun multe lucruri bune. Dau din ce în ce mai des de S. D., o lichea simpatică, băiat frumos, care nu cere directorului leafă şi care trăieşte numai în culisele teatrelor de revistă. Scrie în fiecare zi o rubrică intitulată „Culise şi reflectoare" în care face reclamă actriţelor. E mulţumit că poate zmângăli undeva, pentru că asta-i aduce amante şi bani. Altă figură: T. A., secretarul de redacţie, un băiat cuminte care are grijă de gazetă ca de o casă care nu trebuie să ia foc. îmi face impresia că e cinstit şi că toată această teamă de soarta gazetei îşi are originea în aceea că nu vrea să-şi piardă pâinea. V. M., un fel de păstor, care poarră o căciulă imensă, ciobă-( nească, redactorul rubricii politice, e dezgustător. N-am citit
în viaţa mea ceva mai stupid şi mai evident laudativ. Circulă prin cabinete şi scrie reportaje sinistre pe care nu le citeşte nimeni. Cu mustaţa neagră, pe oală, cu glumele pe care le
1524
EUGEN BARBU
JURNAL
1525
debitează îmi pare mai curând un hoţ de drumul mare! Mai există apoi bancherul care finanţează gazeta, St., un bărbat în vârstă, amintindu-mi de personagiile lui Matei Caragiale, un fel de boier care a pierdut totul la cărţi, generos cu Gulliver, un pricăjit de băiat de serviciu; cinic, surâzând când este tapat, dispreţuindu-ne secret pe toţi.
Ultimul în această galerie, V. P., un tânăr înalt, nesărat, fără talent, „ţuţărul" directorului care învârteşte toate afacerile „piratului". Are ceva libidinos în privire şi lipsa de caracter i se citeşte pe faţa lucioasă, prelungă. Vin şi plec. Cât stau, o jumătate de oră, citesc ziarele celelalte, las cele trei pagini ale mele, bărute la maşină pe hâttie albastră, şi plec. Nimeni nu ştie cine sunt şi nici eu nu ştiu prea multe despre ceilalţi. Nu mi s-a promis nici un salariu. Mi-ajunge numai că dimineaţa cumpăr ziarul de la chioşc, că-mi reciresc articolul în care înjur popii şi negustorii...
Dar nu asta am visat. Secretarul de redacţie e speriat: Mai uşor, domnule, că dai cu batda-n Dumnezeu!
Mama voastră de ziarişti, aşa se scrie?
Ce neînsemnat Nansen, comparat cu Byrd. Primul este un om comod de ştiinţă care face expediţiile ca pe nişre excursii şi ale cărui singure neplăceri au fost consumarea în extrernis a unor delicioşi câini, pe când americanul are ceva mai adânc, o luciditate şi un simţământ al zădărniciei, pe cate nu-1 găseşti în cartea lui Nansen. La zece pagini un gând pentru soţia lui, un salut Norvegiei şi câteva indicaţii meteorologice. Byrd a simţit singurătatea, spaima morţii căreia i-a supravieţuit şi paginile lui ard, te farmecă şi-ţi dau de gândit.
Articol jubiliar:
Am primit primii bani câştigaţi de pe urma scrisului. Sunt trist şi nu ştiu de ce. O mie de lei pentru cinci articole. Mi se
■i); pare enorm. Odinioară împrumutasem bani şi-1 minţisem pe
£ tata că i-am câştigat de pe urma celor scrise. De data aceasta,
-f- mia este reală, mi-a fost dată de un casier foarte serios care a
î," întrebat intrigat: Dar Barbu cine este? M-am apropiat. Ceilalţi
;c nu mă cunoşteau. Am fost stingherit.
Plec. E noaptea Ajunului. Sunt tare trist. Mâine e ziua mea. Oraşul murdar şi luminat prost mă face şi mai trist. Oameni cu pachete ttec grăbiţi pe lângă mine. Brazi săraci străjuiesc vitrinele. Măcar nu ninge. Intru într-o cârciumă căutând pe î cineva cunoscut căruia să-i împărtăşesc bucutia de a mă şti cu primii bani câştigaţi de pe urma scrisului. Nu e nimeni. Afară s-a lăsat frigul. Şi e arata noroi...
+
1 Mi-este drag Napoleon! Biografia lui Ludwig mă cucereşte.
In paginile acestea regăsesc ambiţiile şi dorinţele nesatisfăcute cu toată setea mea dc dteptate şi glorie. Totuşi ce periculoase sunt cărţile care exultă îndrăzneala în mâinile celor care nu sunr îndrăzneţi, dar care vor să fie...
Crăciun. Trei zile de furie şi avânt. Scriu dezlănţuit şi-mi propun ca până la Paşte să termin romanul.
Dinrre toţi cunoscuţii mei, singurul care se gândeşte în aceste zile să mă scoată din singutătatea stupidă în care mă zbat este micul Sony. Nu ştiu de ce am primit să merg Ia ei acasă. Găsesc o familie ca oricare alta, care sărbătoreşte „Naşterea Domnului", ca o familie creştină, cu sarmale româneşti şi cu vin pe masă. Mă întorc acasă mai bun, mai reconfortat.
1526
EUGEN BARBU
JURNAL
1527
Nici o femeie nu mi-a trecut pragul în zilele acestea de sărbătoare. Totul mi se pare urât. Dacă n-aş fi scris, fără bucuria înfiorătoare a creaţiei, aş fi murit de urât.
Secretarul de redacţie pune numai în ediţia de provincie schiţa Beghe (un fragment din Groapa). Vreau să protestez, dar renunţ în cele din urmă.
Singurătatea tristă este mângâiată de Horaţiu. Ce frumuseţe oda Taliarhului: „.. .Acum e vremea jocurilor din câmpul lui Marte, a locurilor de plimbare şi, pe înserate, a şoaptelor dulci din ceasul de întâlnire, acum e vremea râsului zglobiu, a fetei ascunse în ungher şi a brăţării sau a inelului smuls de pe degetul ce nu se mai apără..."
Fierbere la ziar. Directorul a concediat pe unul din redactori. „Piratul" solicită o aprobare din partea celor care fac parte din colegiu şi ea nici nu vine şi nu se aude nici măcar o condamnare. Secretarul de redacţie, tânărul cu mutră de bebe viţios, e suspendat din funcţie, pe două luni. Slăbiciuni. Mă înmărmureşte atâta laşitate.
30 decembrie. România a devenit republică. Lungul proces politic a luat sfârşit. Monarhia constituia ultimul obstacol în calea forţelor democrate. Regele Mihai I a abdicat. La radio, marşuri muncitoreşti. Din Prezidiul nou creat fac parte, între alţii, C. I. Parhon, un om de ştiinţă, M. Sadoveanu, Gh. Stere, Şt. Voitec şi alţii.
Revelion cu mai mulţi cunoscuţi. Se comentează plecarea regelui. Nu lipsesc câţiva care-1 regretă. Era un fonfălău, şi cei mai mulţi dau cu nepăsare din umeri. Prin curţi se împuşcă anul care a trecut.
Apele se despart. Este un ceas greu pentru şovăitori. B. îmi spunea azi de dimineaţă: Ştiu că nu poţi să-i suferi pe cei care stau azi alături de noi din oportunism. Asta nu trebuie însă să te împiedice să vii şi să-i dai la o parte!
1948
Acasă, ostenit. O disperare aproape obligatorie pentru un romantic căruia duminicile şi sărbătorile, ca şi începuturile de an, de altfel, îi sunt profund antipatice.
*
Cu C. în faimoasa groapă Talcioc de la capătul liniei de tramvai numărul 1. E un ger năprasnic. Duminică bucureş-teană senină, cu lume agitată. Târgul îmi fusese recomandat cu stăruinţă de către C. Aici se desfac averile fostei burghezii româneşti. Amicul meu văzuse în groapa Colentinei numai „aristocrate şi Donne Albe" şi asta mă făcuse curios. Nu-i vorbă că un spectacol ca acela al descompunerii clasei parveniţilor noştri, eşuaţi pe malurile unui Infern bucureştean, m-ar fi reconfortat.
Târgul începe de la staţia de tramvai şi nu e plin de aristocrate frumoase, ci de ţigani autentici, negustori ambulanţi alungaţi din „Taica Lazăr", şi, pe alocuri, oameni de bună condiţie socială care păzesc nişte geamantane mari, absenţi, fără
1528
KUGI.N BARBU
JURNAL
1529
simţul tragic al clipelor de ispăşire, adică puţin blazaţi de un lucru cu care s-au obişnuit. Se vând blănuri şi ceasuri, obiecte inutile de toaletă şi tot balastul unor gospodării bine utilate.
Sunt şi femei, dar ele nu au nimic comun cu Donna Alba, ci mai curând au aerul unor proxenete ieşite la pensie. E foarte frig şi domnii arată încă destul de bine. Ii examinăm cu satisfacţie. Mă întreb cât şi ce vor mai putea vinde? Afacerile cele mari aici le fac tot negustorii de haine care ne întreabă, roind în jurul nostru, ce ne trebuie?
Am plecat dezamăgiţi şi mai ales înfriguraţi. C. îmi spune cu ironie: Amicul tău a visat. Donnele Albe au probabil amanţi care le întreţin. Aici vin numai ciurucurile.
Mi-ar fi plăcut totuşi să le văd în această Vale a Plângerii, vânzându-şi inelele, splendid sacrilelgiu al revoluţiei...
„Piratul" cheamă toată redacţia la o consfătuire. Vorbeşte dezgustat din fotoliul lui. E foarte bolnav de tuberculoză şi are o voce dogită. A aflat de o conspiraţie a colaboratorilor lui. Cei doi secretari de redacţie voiau sâ-1 alunge şi să exploateze mai bine această fiţuică. Complotul angrenase toţi redactotii şi se ajunsese până acolo încât se semnase un fel de moţiune către nu ştiu cine. Se pare că cei doi conspiratori promiseseră salarii mai acătării pentru că până acum ele erau plătite foarte bizar. După ce-i ceartă bine, „piratul" tace. Indivizii sunt laşi. Iscăliturile lor sunt pe hârtia de pe masă. Ia cuvântul V. M., haiducul acela de presă, care declară în numele tuturor semnatarilor moţiunii că, de fiipt, ei îl iubesc pe directorul gazetei şi că totul nu fusese decât o încercare de a obţine o pâine mai bună. „Piratul" îl ironizează pentru duioşia prelegerii sale siropoase. Se stabileşte în cele din urmă ca ziarul să apară săptămânal. Toată lumea a înţeles că asistase de fapt la înmormântarea ziarului. Nu-i vorbă că nici nu-şi merita altă soartă. Fără un hazard n-aş fi nimerit aici şi mi-ar fi părut rău pentru că am
mai apucat ultimele zile ale acestei gazete pe care viitorul o va înmormânta. A fost, de ce să n-o spun, instructiv. Nimeni nu trebuie să refuze ocazii de acest gen...
*
Cei doi prim-secretari ai gazetei sunt dezumflaţi. Caută locuri pe la alte gazete. Magazia de vechituri se desface. Bunii reportetaşi de alcovuri vor şoma multă vreme.
încă mai există cercuri litetare pe care Ie frecventez din curiozitatea tinereţii. In cele din urmă obosesc. Bărbaţii curtează femeile şi reuniunile noastre au degenerat. Sunt aici, în majoritate cavaleri tomnatici şi femei care încep să se treacă. Galanteria reciprocă este ridicolă. Eminentul profesor universirar, poetul... mi se pare un crai de mahala după felul cum o priveşte pe amica altui poet care participă şi el la aceste şedinţe „spirituale". Pe deasupra, eminentul univetsitar are şi imprudenţa să-i spuie femeii că amicul ei este un prost, oferindu-i-se, bineînţeles. Femeia, firesc, spune totul şi de aici scandal abia potolit. Cavalerul, ruşinat, trece cu toate bateriile la doamna G., care se pare că e plictisită de bătrâneţea soţului său. La mine se uită ca la Sfântul Petru o altă doamnă care voieşte să treacă probabil în Olimpul poeziei. O refuz tacit şi se pare că mă urăşte puţin. Cu multă îngăduinţă s-ar fi putut să-mi fie mamă şi mi se pare ceva nedemn să transformi aceste întâlniri dezinteresate în relaţii de soiul celor pe care le bănuiesc.
Iarnă mediteraneană. Ziarele anunţă deschiderea unor şantiere naţionale: Agnita-Botorca; Bumbeşti-Livezeni (linii ferate pnn locuri puţin accesibile) proiectate de multă vreme.
Asta visam de fapr: un tineret plin de elan, ca aceşti brigadieri care umplu trenurile până la refuz...
1530
EUGEN BARBU
JURNAL
1531
Lenin despre libertatea creaţiei: „Intr-o societate bazată pe puterea banului, într-o societate în care masele celor ce muncesc trăiesc în mizerie, iar un pumn de bogătaşi leneveşte, nu poate exista o «libertate» reală şi efectivă. Eşti oare liber în faţa editorului d-tale burghez, domnule scriitot? în faţa publicului dumitale burghez care-ţi cere pornografie în rame şi tablouri, prostituare în formă de «supliment» la «sfânta» artă scenică? Această libertate absolută este doar o frază burgheză sau anar-histă. A trăi în societate şi a fi liber în faţa societăţii este imposibil. Libertatea unui scriitor burghez, a unui pictor burghez sau a unei actriţe burgheze este doar o dependenţă mascată de sacul cu bani, de corupţie.
Iar noi, socialiştii, demascam această ipocrizie, rupem firmele false, nu pentru a primi o literatură şi o artă în afară de clase (acest lucru va fi posibil abia în societatea socialistă fără clase), ci pentru a opune literaturii ipocrit-libere, însă de fapt legată de burghezie, o literatură într-adevăr liberă, legată făţiş de proletariat.
Aceasta va fi o literatură liberă pentru că nu interesul egoist, nici cariera, ci ideea socialismului şi simpatia pentru cei ce muncesc vor recruta noi şi noi forţe în cadrele ei. Aceasta va fi literatura liberă pentru că ea nu va deservi o eroină saturată de viaţă sau pe «cei zece mii» plictisiţi şi suferind de obezitate, ci va sluji milioanelor, zecilor de milioane de oameni ai muncii care reprezintă floarea ţării, forţa şi viitorul ei."
Fotografii în presă care înfăţişează capete tăiate, în Grecia. Ele aparţin comuniştilor. Fotografiile sunt reproduse după ziarul englez Daily Minor.
Cunoşteam un doctor de şaptezeci de ani, foarte manierat, care-mi vorbea des despre călătoriile făcute în străinătate. Avea şi o filozofie a lui care-mi plăcea.
Ieri l-am surprins înjurând ca un birjar şi bătând un băieţel pentru că puştiul fluierase în faţa farmaciei sale dintr-o bomboană verde, scobită.
Se apropie alegerile în America şi Anglia. Febrilitate în rândul celor care speră în restaurarea burgheziei.
Scriu încă Groapa. în paginile romanului există ceva alb care mă nemulţumeşte şi mă ţine pe loc.
îmi trebuie Gorki acum. Când îl recitesc mi se pare pe alocuri tern, egal. Şi totuşi nu e la îndemâna oricui să scrie astfel. Acestea sunt lucruri trăite...
Sunt confiscat de două femei: bunica mea care mă sugrumă cu o dragoste blândă în care intră destulă răceală şi amorul lui M. total, terifiant. Am ostenit.
Revin la Facultate. Tot mai obsedantă figuta profesorului C. care, de la catedra sa, emite teorii înfiorătoare despre poezie. Am să-I ţin minte toată viaţa cum se zbătea pe podiumul de lemn, întărâtat de cele ce spunea, ignorând animalul cu o mie de ochi din faţa lui care se căznea să-1 priceapă.
1532
KUGEN BARBU
JURNAL
1533
Prietenii mei mai tineri, colegi de literatură, sunt inteligenţi, dar devitalizaţi şi sterili. Produc catastrofe interesante, goale, fără nici un conţinut, ce entuziasmează totuşi pe nepregătiţi. Vorbele lor mari şi plate sunt acceptate şi luate drept adevăruri profunde. Maeştrii infantili iau în serios elogiile şi perseverează.
împrejur, odioasa ameninţare a războiului. Unii se bucură! Idioţii, cred că se vor bate alţii pentru ei!
inutilitatea lui. Sunt trist pentru că ştiu că ea îmbrăţişează în mine pe celălalt, pe care-1 iubeşte mai mult...
L. trebuia să vină şi în dimineaţa aceasta la mine, dar n-a venit. Orele de aşteptare mi se par cu totul goale.
O chem cu versuri. Vine speriarâ puţin şi cere explicaţii. Poezia nu i-a spus nimic. Sunt plictisit din pricina asta. De ce naiba să mai scrii?
Intr-o seară noroasă trec pe strada pe care altădată o întâlneam pe S. Vechiul sentiment de dragoste, stins de mult, a lăsat totuşi câţiva cărbuni care mai mocnesc. Mi-e drag ceasul acesta vag, în care lucrurile încep să-şi piardă conturul, şi vântul rece, care-mi îngheaţă mâinile. Pe o parte, acelaşi gard negru al cimitirului şi casele cenuşii în feresrrele cărora pâlpâie lumini ostenite. E linişte, şi pe pietrele albe se joacă câini. Mă uit de-a lungul străzii lungi şi înguste. Recunosc pomii, mai bătrâni, mai uscaţi, mai săraci. Şi ştiu poarta cea veche cu un salcâm în faţă. Chipul fetei l-am uitat. Au trecut atâţia ani, dar dacă aş întâlni-o aş recunoaşte-o cu siguranţă...
M. lipseşte de două luni. Nu-i scriu deloc
L., o fată de şaisptezece ani, curajoasă şi dornică de dragoste, care are un prieten care „nu o sărută aşa", mă face să scriu versuri. E o imprudenţă că i le trimit, dar ele mi se par un preţ regal pentru ceasurile pe care mi le-a oferit. Sunt legat de ea de un secret tragic. Cel care o iubeşte mă consideră amicul său, şi situaţia mă stinghereşte. Vine la mine, aş putea să-i cer totul, dar o sărut cum ai săruta trandafirii. E un joc sublim în
M. revine în Bucureşti. Mă cheamă într-o dimineaţă la ea pentru a nu-mi deschide, ostentativ. Plec şi nu mai revin.
Seara, L., cu iubitul ei de braţ, trece pe lângă poarta mea. îl sărută pe furiş în întuneric şi ştie c-o văd. Mă gândesc că e foarte tânără şi-mi place îndrăzneala. In acelaşi timp ce tristeţe, să te simţi trădat, părăsit.
Noaptea de primăvară mi se pare deodată odioasă. Mâine de dimineaţă, la 7, L. va sta goală în braţele mele şi îi voi mângâia sânii tineri şi, dacă vteau, îmi va aparţine, dar nu o doresc, e numai gustul meu de otravă, care-mi place, care mă ameţeşre. Ce silnicie dulce: ultima dată când a fost la mine, când mi se refuza, şi eu simţeam că minte şi ştiam că orice femeie se vrea luată, stăpânită şi îmi plăcea mai mult să fug, să ştiu că voi regreta. Numai din lucrurile acestea se naşte poezia. Şi, neve-nind, credeam că romanţa s-a terminat, dar nu e adevărat, mâine ea va fi aci şi-1 va trăda pe cel pe care-1 mângâie în seara asta şi, în acelaşi timp, simt că vrea să aflu câ nu-mi aparţine numai mie, câ e şi a celui care a trecut pe la poarta mea.
Ce ne-am face fără lemei?
1534
EUGEN BARBU
JURNAL
1535
Şi cealaltă, care m-a trădarîn dimineaţa aceasta, pentru că ştiu precis că în casa ei venise doctorul B., primul ei amant, n-a plecat de la mine decât de câteva minute. Aş fi vrut să uit totul, să nu se fi întâmplat nimic, şi-mi vine să râd de aerul meu jignit, de supărarea pe care eu o afişam şi pe care ea o credea adevărată. Poate puţină tristeţe exista, dar mă încânra mai mult veselia mea cinică, ce se voia, ostentativ, nepăsătoare. Asta o făcea să sufere, dispreţul nepăsării.
Mi-e milă de femei şi de aceea le iubesc în felul meu, ca Dumnezeu, de depatte, trădându-le de câte ori îmi vine bine. Duplicităţii lor am învăţat să răspund cu aceste infidelităţi care, la urma urmelor, au început a mă osteni.
Mi se spune câteodată că nu ţin seama de convenienţe, că adolescenţii care mă înconjoară sunt ptefetaţi oamenilor mai în vârstă. Sigur că da. Oamenii de mâine sunt mai feroci, nu-mi iartă nimic, mă simt între ei ca între nişte fiare. Nu şi-au pierdut sinceritatea şi pot să aflu mai curând când greşesc decât între bătrânii amabili. Cruzimea lor mă face imun la răni viitoare.
L. a venit. Orele au trecut repede şi acum sunt trist. întrebân-du-mă de ce o mai chem, n-am găsit nici un răspuns. E frumos să îmbrăţişezi o fată tânără, simţi că te purifici. Nici nu ştie măcar să sărute. Amicul meu are de ce să-mi mulţumească.
M. face scene. Voieşte să cted că tot eu sunt vinovat de cele ce se întâmplă. Râd discret de intransigenţa mea. în cele din urmă, supărat de vulgaritatea pe care o imprimase discuţiei, îi declar că ştiu totul şi că vreau să fiu lăsat în pace.
1 3
f jfr
în fond de ce facem atâta caz în jurul dragostei? De ce atâta literatură? Animalele mi se par de o mie de ori mai fericite. In-chipuiţi-vă un câine care ar avea complexe de gelozie...
L. recidivează. Vine în fiecare miercuri la mine, se lasă mângâiată şi pleacă. Are nişte ochi mari, negri, frumoşi şi nu spune nimic. Nu pot să n-o iubesc când îmi spune: Nu pot să fiu a ta. El mă ia de nevastă!
jocul mi se pare stupid şi încântător.
Scrisoare de la Mihail care stă de doi ani în garnizoana Turnu-Măgurele:
„Nu ţi-am mai scris de mult: obiceiul. Sunt bine, minus vechiul reumatism. M-am logodit şi peste două-tiei săptămâni mă căsătoresc. Recunosc că sunt un idiot. Mă mir şi eu ce m-a apucat. M-am logodit de Anul nou. N-am fost şi nu sunt îndrăgostit de fata pe care o iau. Dar, pentru că nu aveam rufele curate atunci când îmi trebuiau şi fiindcă proprietarul îmi fura din lemne, m-am hotărât să-mi aleg o tovarăşă de viaţă care să fie lângă mine şi la bine şi la rău. Bah!
Fata e o fiinţă comună, până la exasperare. De câte ori o văd parcă repet o frază pe care o citesc în fiecare zi pe unul din pereţii biroului meu: cuvintele şi-au pierdut orice semnificaţie, literele nu mai au formă, le priveşti fără să le vezi. Când lipsesc, deodată bagi de seamă. Nu e cazul cu mine. Eu repet povestea aceea cu premiul porumbeilor. De două luni, mănânc în fiecare seară porumbel şi-mi vine să înnebunesc. (Repetă cuvântul de câteva sute de ori. Ia de exemplu cuvântul «ceaşcă». La un moment dat nu mai poţi să-1 legi de nimic material, parcă e o obsesie, o picătură chinezească pe un craniu ras.)
Dar să-ţi fac o scurtă descriete: e mai proastă decât aş fi bănuit. A ştiut însă să se ascundă. A debutat prin a-mi face ochi
1536
EUGEN BARBU
JURNAL
1537
dulci ca în filmele cu Lili Damita. Afecta în acelaşi timp seriozitatea şi demnitatea. Ne înşală măsluitorul de cărţi de la bâlci cu «uite popa, nu e popa», darmite o fată tânără care miroase a virginitate. închipuieşte-ţi o fără de provincie, cu fruntea îngustă, grasă, cu liceul industrial, care cireşte romane ca: Inimi zdrobite, Suflete zbuciumate, Cavalerii nopţii. Durerea unei orfane şi Cartea de bucate. Se căzneşte să-mi menţină «focul dragostei» prin apropieri şi retrageri succesive, ori prin oferte şi refuzuri dozate după o logică strâmtă de fată care vrea să se mărite neapărat şi care a citit Educaţia sexelor. în ceea ce priveşre muzica, îmi declară că îi plac cântecele naţionale şi tangourile. De când ne cunoaştem se căzneşte să-mi dovedească că are temperament. Când începe să cânte parcă plec în vilegiatură la ţară! E romantic.
Trebuie să mă duc în fiecare seară Ia ei. Asta e o corvoadă îngrozitoare. Pe la nouă încep să picotesc. In tot timpul vizitei vorbeşte maică-sa. Laudă talentele culinare ale fiicei, şi taică-său adaugă că lui i-a plăcut să trăiască bine. Fata împleteşte ciorapi şi-mi povesteşte ceva despre porcii vecinului, care sunt slabi. Apoi râde strident. Când mă scol să plec, insistă toţi să mai stau. în alte seri vorbesc toţi odată şi pun radioul. Apoi încep să mă piseze să facem nunta mai repede. Dacă lipsesc o seară, îmi face scene şi plânge. Nu ţine prea mult la mine, dar ăsta nu e un tău prea mare. Se mărită numai ca să aibă un bărbat, indiferent care, oricum o fi, cu atât mai bine dacă este ofiţer. Taică-său are o operaţie la cap şi suferă câteodată. Mă gândesc că dacă va muri rămân cu maică-sa, cu soru-sa şi cu ea pe cap, slugă pe toată viaţa la trei muieri.
Ăsta să fie viitorul? Asta să fie Australia septentrională în care ne gândeam să ancorăm într-o zi?
Sunt un idiot! E cea mai sinceră confesiune pe care ţi-am făcut-o vreodată. Mi-am măsluit singur cărţile.
Nu mai ştiu unde este Nordul.
i
M. insistă, se roagă. Sunt decis să încheiem aventura noastră. Se pare totuşi că nu puteam să suport trădarea! O tratez cu cinism. într-o dimineaţă o vede pe L. intrând la mine. Mi-o spune, şi-o asigur că nu vreau să-i plătesc în felul acesta. Se cramponează şi nu-mi place.
Se apropie Pastele. N-am nici un ban. O disperare cruntă mă copleşeşte. Vecinii cară miei şi vin, în damigene. în toată mahalaua pluteşte un miros dulce de cozonac. Eu aş suporta aceste lucruri, dar bunica mea plânge în fiecare zi. E bătrână şi se agaţă de orice bucurie. Nu pot s-o ajut cu nimic. Mă întreabă de ce nu-mi iau un serviciu. Ce să-i răspund? Că vreau să-mi termin cartea? Prietenii m-au părăsit şi nu le fac din asta vreo vină. Unii sunt la fel de săraci ca şi mine, dar au cel puţin o familie.
Mă închid în casă, strâng din dinţi. Muzica de la radio îmi face bine. Sunt singur şi mă simt foarte puternic.
Populaţia din Saigon, care manifesta de 1 Mai, a fost bombardată de aviaţia franceză.
A doua zi de Paşte. Am mâncat o ciozvârtă de carne cu pâine neagră. Vin n-am avut. Citesc pe Erasm şi-mi face bine, deşi pe alocuri îl găsesc răutăcios.
L. n-a venit. O rugasem să treacă pe la mine. Mi-ar fi făcut bine prezenţa ei. M. stă acasă. I-am spus câ nu vreau s-o văd. Ne despart câteva case numai şi mă gândesc ce absurd sunt.
1538
EUGEN BARBU
JURNAL
1539
Pereţii mă strâng şi aş vrea să plec afară, dar străzile sunt pustii şi stă să plouă.
Mi se face milă de M. De trei zile n-a ieşit nicăieti. Are douăzeci şi ttei de ani şi nici o spetanţă. Dacă aş striga-o acum ar fi fericită.
Mie însă nu trebuie să-mi fie milă. Mila împiedică drumul nostru! De aceea stau mai departe la biroul meu şi mă uit la o vrabie veselă care se joacă pe ramura unui pom. Gungureşte şi zboară.
Ce melancolie nevindecabilă îţi lasă aceste ore pierdute definitiv. Acum, zilele de sărbătoare au trecut. Am crezut că va fi mai greu, dar am suportat bine. Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea de a rămâne tot mai singur...
O întâlnesc pe L. De ce n-ai venit? o întreb. Penttu că nu mai vreau să-mi înşel prietenul! O, asta-i bine...
Recunoaşte apoi că a făcut-o din pricina geloziei. Trebuie să alegi între mine şi M., spune decisă.
Surâd.
Şi mă gândesc. Da, ar trebui să aleg. Momentul este foarte nimerit. Dacă stau să cântăresc nu-mi mai spune nici L. nimic. Mi-a inspirat versuri, dar asta a trecut. Eu i-am împrumutat puţin spirit.
Nici M. nu-mi mai spune nimic de mult. în schimb m-am obişnuit cu ea.
Dragostea în cele din urmă este ttivială...
Nişte nopţi venale de mai, care ostenesc. Aş vrea să scriu ceva, dar mi se face somn. E aproape miezul nopţii şi aud cum se stinge rumoarea oraşului. Foşnesc numai frunzele tinere care lucesc în întuneric. Mi-e dor de o femeie pe care ar trebui s-o iubesc...
Ziarul la care colaboram din când în când a murit de moarte naturală. Directorul său, „Piratul", care anunţase un ciclu de articole senzaţionale, a fost prin în flagrant delict de luare de mită.
Mă duc cu C. la spitalul Brâncovenesc, unde este internat M. D., deoatece, după abia ttei sau pattu săptămâni, tuberculoza lui la laringe s-a agravat. într-un salon cu ciment pe jos, care atată ca o hală, într-un pat mizer şi meschin, îl zăresc pe „Pirat", galben, slăbit şi tuns, abia vorbind. într-un pat alăturat stă jandarmul care-1 păzeşte. I-ar trebui streptomicină, dar nu are destui bani. - Am 40 de grade, dar tot nu aiurez! ne spune, fericit că poate să se dovedească atât de rezistent în faţa bolii. Vrea să ne convingă că afacerea lui cu mita este numai o înscenare, dar nu-1 cred nici eu, nici C. Ne prefacem însă că acceptăm această explicaţie. Ate încă umor în tot ce spune. Cinismul lui ne face să uităm o clipă mizeria motală evidentă.
Plecăm tăcuţi, promiţându-i că-1 vom mai vizita. Cred însă că pe acest om nu-I voi mai vedea. Nu mai are mult de trăit. Şi o ştie şi el. Din uşă mai privesc capela gardianului care stă atuncată pe un lavoar. înfiorător să mori cu un jandarm la cap, dar omul si-a meritat soarta.
Mă duc pe la G., fostul meu prieten din copilărie. Stă în marginea Bucureştiului. O curte lungă, cu puţ în curte şi pomi înfloriţi. îi găsesc pe părinţii lui zugrăvindu-şi singuri odăile.
1540
EUGEN BARBU
JURNAL
1541
Sunt amândoi plini de var, mai puţin bine hrăniţi ca altădată, osteniţi şi îngrijoraţi. G. s-a însurat, va avea un copil. Mama lui îmi spune ruşinată: — Vezi ce mi-a făcut nebunul ăsta? (Are o nevastă cam grasă şi cam urâtă, deşi el a fost toată viaţa un băiat frumos.) Taică-său pare mai împăcat. A avut o prăvălie de mărunţişuri pe care a lichidat-o, falimentând. Acum e salariat pe undeva şi nu-1 mai recunosc aproape în hainele prea largi.
Prietenul meu nu era acasă. Plec repede, trist. îmi aduc aminte de casa lor luminoasă, de Crăciunurile acelea de la ei, de opulenţa care mă făcea invidios, de acea bunăstare care s-a dus, pentru că totdeauna îmi spun că există un echilibru în natură, pentru că oamenii aceştia trebuiau să simtă şi ei, în cele din urmă, mizeria.
E ceea ce nu iertăm noi, cei care n-am avut nimic niciodată.
Se creează armata populară. Revoluţia a căpătat un ritm care mă farmecă.
„Până şi meschinăria are triumfurile ei", o frază spirituală.
*
In Grecia au fost executaţi 163 de comunişti dintre care mulţi membri ai rezistenţei antifasciste. Cu arme americane.
Se înfiinţează Ordinul Muncii. Cu această decoraţie vor fi răsplătiţi eroii munciii. Parcă ne apropiem de Mitologie.
O caricatură din Scânteia înfăţişează o caracatiţă cu o mulţime de tentacule. în cercul rapace, cifre: 15.190 ha teren arabil
136,990 ha păduri 159 castele şi palate. -3 Legenda: averile fostei case regale. Asta paralel cu bordeiele
pe care le-am văzut la Piatra şi în mahalaua în care m-am născut.
*
Romanţă neterminată. L. vine de dimineaţă la mine, ca de obicei. Deschid geamul, e foarte devreme, rece. Trebuie să plec. îmi spune că va trece şi mâine şi-i răspund că nu mă va mai găsi. Ştie bine că e prea târziu pentru amândoi. Nu spune nimic şi pleacă...
Pe şantierul APACA - 70 de scriitori. între ei, Ionel Teodoreanu, care scrie entuziasmat un fel de poem în proză, cu toate defectele lirismului său cunoscut.
Nu e greu să-mi dau seama cum, puţin câte puţin, EU dis-tf par din ce în ce mai mult din acest Jurnal. Evenimentele exterioare sunt atât de numeroase şi de importante, încât începe să mi se pară nesemnificativ ceea ce fac. Dar paginile se devita-lizează, devin o cronică searbădă a unor fapte care au însemnătatea lor, dar nu mă absorb într-atât încât să mă uit.
Lupte de stradă la Ierusalim. Tel-Avivul este bombardat. Săracul Isus, ptinţul păcii, cum s-o mai răsuci el în mormânt...
*
în Grecia alţi şase comunişti condamnaţi la moarte.
1542
EUGEN BARBU
JURNAL
1543
Se deschide Căminul scriitorilor de la Bălceşti. începem să fim consideraţi domni. Aş vrea să văd mutrele celor care atunci când le spuneam că sunt scriitor îmi făceau un semn discret la tâmplă...
A început procesul masacrelor de la Iaşi unde au fost ucişi zece mii de evrei. Majoritatea acuzaţilor sunt militaţi. Relatările seci ale ziarelor sunt mai ipresionante decât otice literatură. Ciudat, neamul românesc nu e cunoscut în lume pentru cruzimea lui. S-au găsit totuşi câţiva indivizi care au vrut să dezmintă proverbiala noastră umanitate...
Cazinoul din Sinaia care aducea importante venituri statului burghez e desfiinţat. în locul ruletei se vor juca sârbe de către echipele culturale. E foarte bine. N-o să mai aibă nimeni timp să se plictisească anii aceştia...
M., refugiată la o soră din provincie după un flagrant delict, scrie pagini lungi în care mă asigură de fidelitate. Sora ei mă vede pe stradă cu A. Sunt temeri că o va chema urgent.
în America, Biroul Federal de Investigaţii a predat presei un buletin prin care anunţă că aproape toată populaţia ţării este înregistrată la poliţie cu amprente şi fişe. Ziarele servesc şi cifra exorbitantă a celor înregistraţi.
Cei din Sud sunt şi mai excesivi. Poetul chilian Pablo Neruda este urmărit cu o sentinţă capitală pentru că e comunist şi fuge din ţaţă în ţară de teama de a nu fi prins. In acelaşi timp, emisiunile posturilor de radio occidentale acoperă aceste nedreptăţi cu sttigăte despre libertatea ucisă în Răsătit. Să fim serioşi...
11 iunie. Se naţionalizează înttepriderile industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi. Ziarele au o literă festivă, şi la radio se aud cadenţele marşurilor muncitoreşti. Reportajele demască condiţiile mizerabile în care munceau unii lucrărori. Se numesc noii directori, lucrători, membri de partid. Fotografiile care-i înfăţişează la birourile luxoase, ocupate până atunci de foştii patroni, au un farmec al stângăciei, ceva de poveste modernă în care binele este răsplătit. Sunt foarte emoţionat. Fără fasoanele mele de intelectual, fără mrejele cărţilor din care nu mai scap, aş fi fost în stradă, lângă oamenii cate preiau în mâinile lor acum industria ţării, devenind din clipa aceasta răspunzători de viitorul nostru al tuturor...
Şi mă cert, şi mă urăsc pentru nehotărârea mea. îmi aduc aminte de dâtzenia pe care o aveam la ieşirea din armată, când îmi propusesem să scriu acel ciclu de reportaje despre armata burgheză, pe care nu l-am scris nici până în ziua de astăzi, deşi notele mele mai zac prin caiete.
Ce m-a oprit? Poate o anumită festivitate a actelor de fiecare zi, poate prezenţa în rândurile comuniştilor a unor elemente oportuniste, care de altfel au şi fost îndepăttate, poate comoditatea mea veche de intelectual care nu se poate scula devreme. Revoluţiile se fac de dimineaţă însă şi în acest timp se doarme cam puţin...
Seară înnăbuşitoare de vară. Am terminat meditaţiile cu corigenţii mei şi mă plimb pe sttadă. Miroase a praf, a frunză calcinată de salcâm. Lună ca într-o piesă proastă şi O., fiica unor podgoreni, care mă invită să mergem pe sub platanii de la Şosea. Se vede bine că vrea să se mărite, dar mă osteneşte aerul de cucoană dedată la pochere, obişnuită cu „jururi". Mă
1544
EUGEN BARBU
JURNAL
1545
priveşte intrigată când îi mărtursesc că mă ocup de literatură. A făcut Academia Comercială şi o interesează mai mult faptul că sunt proprietarul unei case moştenite de la părinţi. Ne despărţim rece, după o scurtă şi obositoare încercare de a găsi un punct comun.
In Italia, potrivit ziarelor, sunt două milioane de şomeri. Nu-i de mirate că toţi aceşti oameni, şi alţii, la alegeri votează pentru partidul comunist.
Armatele lui Mao Tze-dun înaintează spre partea industrială a Chinei. Americanii înarmează masiv pe Cian Kai-şek, dar corupţia regimului său este atât de imensă, încât armate întregi, cu armament cu tot, ttec de partea comuniştilor. Ca şi în Rusia, comunismul este o eliberare pentru China.
Cunosc două mijloace înspăimântătoare şi fără greş de educare a omului: lipsurile şi avuţia.
ceea ce mă priveşte, am preferat totdeauna ideile. Tencuiala e atrăgătoare, dar numai atât. îmi place mai mult cărămida dură, ţ zgrunţuroasă, informă, puternică. îl prefer pe Tolstoi, acest urs greoi care se exprimă ca un mujic, lui Huxley, ce mi se pare un prestidigitator dând tifle din spatele unei măşti invizibile.
Un autor de succes mă îngrijorează. Mulţimile n-au rafinament şi, evident, popularitatea ascunde uneori grave superficialităţi.
Sunt câteva luni de când n-am mai scris. Vara mă osteneşte. Nu mai pot gândi. Zilele trec greu. Lecturile pe care le fac nu mă mai satisfac. Acumulez greu.
Groapa a intrat în al treilea an. Rămâne tot numai un material ce trebuie coordonat. Am schimbat până acum de câteva ori destinul unor personaje, şi altele se numesc altcum decât la redactare.
Sfântul la a treia transcriere. Paralel, încerc şi alte lucruri, avortate pe drum.
Ziarele noastre anunţă că muncitorii de la sondele de petrol de pe Valea Prahovei au ocupat vilele foştilor exploatatori. Ah, unde mai vine Mitzy, Roro şi Kiky să-şi petreacă sâmbăta şi duminca?
Totdeauna mă voi întoarce către tineri. Ei sunt fereastra spre viitorul presimţit numai. Problemele tinerilor sunt acute şi aduc mai devreme în actualitate ideile viitoare. Organismul tinerilor este mai sensibil. Oamenii maturi sunt rutinaţi şi îşi pierd acuitatea. în privinţa artei, cred că numai tinerii au probleme, iar maturii, soluţii. Arta tinerilor este un monument sălbatic, netencuit, lipsindu-i stilul. Acesta vine mai târziu. în
Se spune că statua lui Adonis a fost realizată după modelul viu al unui atlet grec, adulat de mulţimi. Lucrul acesta mă face vesel. Frumuseţea fizică a oamenilor e numai fumuseţe. Adonis, obiectul de piatră, păzit în muzeele lumii, n-are nimic spiritual în el. Există o anumită imbecilitate a frumuseţii.
E curios cum oamenii de gust mai pot contempla capodopere pur fizice.
Lupte crâncene în munţii Grammos între comuniştii greci şi forţele guvernamentale.
1546
EUGEN BARBU
JURNAL
1547
Se înfiinţează primele societăţi comerciale de stat. Vechile magazine sunt renovate, se sparg ziduri, se pun oglinzi, totul e strălucitor, plăcut. Alt stăpân...
Nopţile fierbinţi mă neliniştesc. Vara are în ea ceva frenetic cate mă nimiceşte. Privesc frunzele unui gutui, luminate de lună. Au o catifea preţioasă, aproape lichidă. Aştept o femeie care întârzie. Când urcă scările, se opreşte şi priveşte cerul. Are sâni proaspeţi care vibrează. Ce ne-am face fără dragoste?
Puţin parfum, nişte vorbe fără conţinut, cleştarul vinului auriu în pahare şi luna la care te uiţi şi de care nu te-ai mai desprinde. Femeia albă de lângă mine e făcută parcă din raze de lună...
Ceea ce n-o să poată fi refăcut:
Trec de multe ori pe lângă ruinele unei case înnegrite încă de fumul incendiilor. Mă gândesc la oamenii care au locuit între zidurile acelea şi nu pot să nu fiu impresionat la gândul că nişte semeni de-ai mei au trăit ani de-a rândul împreună aici, s-au iubit, au făcut copii, s-au certat şi s-au împăcat, au respectat locul acesta unde au fost uneori singuri, la care s-au gândit când au plecat departe de oraşul nostru şi unde s-au întors totdeauna cu plăcere.
Acest ACASÂ n-o să poată fi refăcut niciodată de zidari. Este jertfa cea mai mare a războaielor.
Reciresc cărţile unor intelectuali idealişti publicate în anii dintre cele două tăzboaie. Ceva călduţ în care totul e văzut roz prin prisma umanitarismului, o invitaţie la un comunism frumos în care adversităţile de azi erau văzute ca nişte întreceri de bunăvoinţă. Revoluţiile nu sunt nişte plăpumi...
m
Ofensiva comuniştilor chinezi continuă. Trupele guvernamentale pătăsesc oraş după oraş. în Grecia, comuniştii tezistă în Rumelia.
Sportul românesc devine o chestiune de stat. Ultimele cluburi particulare sunt dizolvate.
Uneori artei îi trebuie o mare nenorocire. Sunt creatori care nu se descoperă decât la mari temperaturi. Cine ştie dacă nu suntem, noi şi Universul acesta, fructul unei nemărginite indispoziţii divine.
Câteodată aş vrea să fiu orb ca Milton. Cred că în felul acesta aş înţelege mai deplin lumina înconjurătoare, regretând, în nenorocire, culorile şi bucuria de a le vedea, încât numai strigătul de durere că am pierdut definitiv bucuria de a mă înveseli în lumina soatelui să fie o expresie profund omenească, un strigăt altoit de cumplite îndoieli şi deznădejdi, el singur un lucru nemuritor, expresia eternă a suferinţei omeneşti.
Nu mi-a mai plăcut Kipling.lui e artificioasă. Cărţile care te farmecă la optsprezece ani nu mai trebuiesc reluate niciodată.
Câteodată mă preocupă lucrul acesta detestabil: să mă transmit eternităţii. Am impresia atunci că însăşi personalitatea mea se schimbă, că doresc să fiu ceea ce încă nu sunt, idealul meu propriu. Şi piesa intimă, jucată mai întâi pentru mine şi apoi pentru alţii, îmi aduce grave nelinişti: voi rămâne veşnic un cabotin sau tocmai ceea ce mă nemulţumeşte nu-mi aparţine?
1548
EUGEN BARBU
JURNAL
1549
Este un „stil" al scriitorului care mă îngrozeşte, obligân-du-mă la exhibiţii şi morgă. Oamenii obişnuiţi nu sunt deprinşi să vadă în cei ce scriu decât nişte fiinţe excepţionale. Arătân-du-te altfel, pierzi în ochii lor un credit nelimitat. Eşti obligat la „ciudăţenii", la „schime" ce ajută să fii deosebit de ceilalţi muritori. Jocul face plăcere în cele din urmă şi actorului...
Cât mă priveşte pe mine, nu pot să mă prefac. Am avut, mai tânăr fiind, infatuările mele, mândrii nejustificate, poate involuntare, dar ele au trecut. îmi place acum simplitatea. Mărturisesc multora că „artistul" din mine nu locuieşte în permanenţă în spiritul meu. El mă părăseşte adesea, şi în locul lui rămâne un om ca toţi ceilalţi, tiranizat de platitudini şi prejudecăţi.
Peary a lui W H. Hobbs.
Călătorul neostenit încercând de şapte ori să ajungă la Pol, izbutind numai ultima oară, este un exemplu care galvanizează.
încep primele întreceri socialiste. S-au fixat norme, şi muncitorii fac din activitatea lor ceva sportiv remunerat mai bine, se înţelege.
*
Câteodată îmi spun că ar fi bine să facem din dragoste un sport nu o competiţie sentimentală! Mă supără sentimentul proprietăţii atât de dezvoltat la unii îndrăgostiţi.
Comuniştii chinezi au trecut Fluviul Galben.
Există o umilinţă a oamenilor inteligenţi, nemărginită şi deznădăjduită, a bărbăţiei nedezvoltate, starea aceea de inferioritate în faţa unei femei aflate în dilema de a alege între virilitatea unor masculi, numai masculi, şi spiritualitatea dezvoltată în dauna altor calităţi.
După cum există un triumf al ideilor, o umilinţă a bărbăţiei pusă în faţa jocului ideal de gândire, biruitor şi nemilos, unde inteligenţa supune, farmecă şi cucereşte. Femeile aleg totdeauna bărbăţia, nu iubesc spiritul, pentru că el le oboseşte.
Şi între aceste două categorii de combatanţi ai luptei secrete, cei mai cruzi sunt cei mai inteligenţi, pentru că ferocitatea lor are mijloace mai complexe. Sigur este că nimeni nu are milă.
Femeia cucerită de spirit trebuie să fie neapărat o aberantă, după cum cred că nu există o decepţie mai mare pentru o curtezană decât aceea resimţită lângă un geniu voluptuos. Jocul dragostei cere inventivitate şi nu există oameni mai lipsiţi de imaginaţie în acest domeniu decât creatorii.
Togliatti, victima unui atentat. Curios pentru temperamentul italienilor. Şapte milioane de grevişti în semn de protest. Ce forţă!
*
într-o seară mă opreşte pe stradă o fată blondă. îmbrăcată într-o rochie uşoară de stambă. N-o mai recunosc. Ne cerem scuze reciproc, apoi deodată îmi amintesc: e fata cu codiţe de
la Piatra-Olt.
O conduc către marginea cealaltă a Bucureştiului.
- Au trecut trei ani, îmi spune, şi n-ai dat nici un semn
de viaţă.
Surâd în întuneric.
Vorbeşte repede: Am dorit mult după aceea să te revăd. Era foarte important pentru mine la vârsta aceea. Te-am zărit odată într-un tramvai cu cineva, ţi-am trimis vorbă printr-un prieten...
îmi place sinceritatea cu care îmi spune atâtea lucruri grave pentru ea. Am fost un fel de vis de tinereţe. Mă simt întristat. Pe fata asta am sărutat-o pe malul unui iaz, şi era o lună mare,
1550
EUGEN BARBU
JURNAL
1551
impudică... I-am vorbit idespre porumbeii Veneţiei pe care nu-i văzusem niciodată. Au fost seri când am însoţit-o pe uliţele unui sat nenorocit unde eram părăsit. Au ttecut ani de zile, şi ea s-a gândit la mine, şi mie lucrul acesta nu-mi spune nimic. Are acum douăzeci de ani şi e mai implinită. Tinereţea ei pură se pierde. începe a fi femeie. îi promit s-o mai caut, deşi ştiu că n-o voi face...
Reforma învăţământului: se reduce numărul liceelor teoretice şi se înmulţesc liceele tehnice. Prea se promovau valuri de simiintelectuali ce filozofau în birourile percepţiilor. Ţării noastre îi trebuiesc doctori şi ingineri. Poeţi şi filozofi avem destui.
Citesc textul legii: şcoli medii de moaşe, şcoli medii sanitare, şcoli de subingineri ere.
E foarte bine...
Mai mult de jumătate din China a fost elibe
Citesc un studiu despre budism, confucianism şi mahomedanism.
Cât rău a făcut Asiei doctrina extazului se ştie. Imensa Indie şi chiar China care abia se ttezeşte au fost zeci de ani la dispoziţia naţiunilor care au ştiut să speculeze această lene destructivâ.
Mahomedanismul mi se pare infinit superior creştinismului pentru umanitatea lui, pentru lipsa misterului şi pentru un bun-simţ demn de invidiat. Profetul islamismului a furat cai, a ucis nişte rivali şi nici nu ştia carte. Se pare că a dicrat unor secretari sau femeilor cu care trăia nişte splendide precepte pentru oamenii cu picioarele pe pământ. Iată de ce vechea
sift' t
1
Europă creştină, mistică şi stupidă, era să cadă pradă arabilor şi a fost salvată numai de o bătălie norocoasă.
îmi place creştinismul pentru mila şi toleranţa lui, dar mă supără la el teama care îndobitoceşte, ascultarea oarbă şi dogmele ajunse în ortodoxism la forme inacceptabile pentru un om civilizat.
Catolicismul este singuta formă a creştinismului pe care o mai primesc. Şi, nu ştiu de ce, teligia lui Mahomed mi se pare o religie de viitor.
Consolarea celor depăşiţi de timp:
Cu cât sunt mai puţini cei care apără o idee veche, cu atât ei cred că ceilalţi se înşală şi că e o mândrie să stărui într-o nebunie rară.
Comuniştii chinezi la 30 km de Pekin!
După Indonezia, Malaya luptă pentru independenţă. Vechiul sistem colonial englez, atât de solid altădată, prezentat romantic în bune romane exotice, a început să pâtâie.
Citesc o cronică despre Napoleon. Ce eroare! Francezii nu sunt deloc galanţi. Cel mai mare francez, Napoleon, se tocmea întt-un iatac cu Măria Walewska pentru soarta Poloniei.
într-un timp, viitorul nenorocitei ţări a depins întt-o largă măsură de geniul amoros al acestei femei.
Lupte şi în Birmania.
1552 EUGEN BARBU
Stadionul ANEF, distrus de nemţi în 1944, e refăcut şi redat sportivilor după optzeci şi trei de zile de muncă ale brigăzilor de tineret. S-a lucrat ziua şi noaptea într-un ritm necunoscut încă în România. Noua constmcţie în beton impresionează.
*
îmi place mentalitatea sportivă ce însufleţeşte munca constructorilor din zilele noastre. Ea face apel la ambiţia oamenilor şi transformă efortul într-o întrecere plăcută. Se propune un termen: o sută de zile pentru desăvârşirea cutărei opere. Prin agitatori, prin megafoane, cântece şi alte mijloace se creează o ardoare cu rezultate uluitoare. Timpul ttece pe nesimţite, şi bucuriei i se adaugă şi satisfacţia morală a recordului pe care o cunosc atât de bine.
Reluat aventura domestică cu M., în porţii săptămânale. Nici o surpriză. O apă care curge, cu care te obişnuieşti, cum te-ai obişnui cu un vin. Şi bietele mele aripi care bat spre alte locuri...
Catolicismul are ceva iudaic în el. E creştinismul altoit cu un spirit practic. însăşi grandoarea lui, basilicile severe, orga, solemnitatea desăvârşită, conţin în ele ceva comercial.
Capitalul lui Marx a fost transcris în alfabetul în relief pentru orbii din Leipzig. Opera cuprinde douăzeci şi opt de volume.
Emerson (Eseuri).
Ceva preţios, cuminte, moral. Dar iată şi cinismul: „Există ceva josnic chiar în speranţă".
JURNAL 1553
Dacă mă gândesc bine, ceea ce a atras întotdeauna pe fanatici este tocmai lipsa de promisiuni, sărăcia, suferinţa şi moartea. Partidele burgheze, care promiteau „situaţii", n-au avut niciodată fanatici în rândurile lor. Legionarii aveau un program militar: formaţii numite cu terminologia fascistă, patrulări, arme etc.
Comunismul, docrrină realistă, de bun-simţ, nu promite „nemurirea" sau cerul, ci o pâine mai bună aici, pe pământul nostru.
Comuniştii greci atacă în munţii Pindului. Cu o lună în urmă au cucerit Delfl.
A venit toamna. Duminică. Sunt invitat la aniversarea zilei de naştere a unei fete care împlineşte cincisprezece ani. O mulţime de adolescenţi care dansează după patefon. Ascult muzica stupidă şi-i privesc fără nici o bucurie.
Sunt tare bătrân...
Primul lucru mare în viaţă e să te găseşti pe tine însuţi, pentru aceasta e nevoie de singurătate, de contemplaţie, cel puţin din când în când. Marii reformatori vin din locuri izolate, din pustietăţi, din regiuni sălbatice. (Nansen.)
Bulevardele Bucureştiului prind o patină pe care o cunosc. Cât aş suferi dacă nu aş vedea în fiecare an această decrepitudine...
De dimineaţă era frig. Nişte frunze galbene pe care le poartă vântul pe străzi, femeile în rochiile subţiri de vară, înfiorate puţin... şi seara roşie, răcoroasă, autobuzele pline care alunecă pe asfaltul ud, plimbările lungi şi o lipsă de dorinţă paralizantă...
1554
EUGEN BARBU
JURNAL
1555
Am adevărate drame spirituale la schimbările de anotimp, înseşi serile mă fac să sufăr.
O fată cu părul roşu care-mi spune că aşteaptă iarna ca să se plimbe la Şosea. Are un nas maliţios şi o bănuiesc ieftină.
Din întâmplare la o chermesă cu fata cu părul roşu. Are un aer consumat, ceva ce se stinge şi care-mi place nespus. Nu ştiu de ce degradările acestea mă farmecă la femei. îmi prezintă un prieten, maior de aviaţie, un bărbat de treizeci şi cinci de ani, simpatic, „prietenul" căsătorit, cu care se culcă din când în când. Bem bere, se face dimineaţă. O conduc spre casă pe străzile pustii. E tristă fără să ştie de ce, ar dormi la mine, dar n-o chem. Pe urmă regret.
China, cucerită de comunişti, are un guvern popular. Preşedintele acestui guvern este Mao Tze-dun, un intelectual fin, poet între altele. Are un chip luminos şi blând. Mi se pare că i-am citit o poezie despre „marele marş" care a durat câţiva ani de-a lungul Chinei. îmi place epopeea chineză. Are în ea ceva măreţ care se pierduse în veacul nostru practic.
Zile decolorate, singure. Şi o toamnă patetică, tragică.
M. îmi reproşează, etern, absenţa. Este la fel de lucidă ca şi mine. Ne pândim ca două fiare în această competiţie fără învingător. Absenţa oricărui sentiment ne scuteşte de drame. Ce degradare dragostea totuşi! Să cobori de la idei la o femeie.
Insomnii de toamnă. Obsesia fetei cu patul roşu. Totul este atât de simplu, şi eu n-am învăţat încă să las la dracu litetatura...
„Germanii iubesc mai mult ordinea decât libertatea. Acesta e motivul pentru care nu se ivesc sau nu izbucnesc revoluţiile la ei." (Ludwig.)
•5 M. recurge şi la mijlocul acesta extrem de penibil: îmi scrie
o scrisoare în care mă cere pur şi şi simplu de bărbat. E ceva înjositot care mă dezgustă şi mai mult de ea.
O întâlnesc din întâmplare pe Calea Victoriei pe S. Mă ceartă că n-am mai trecut pe la ea de un an de zile. O însoţesc până acasă, şi o veche coardă, pe care o domesticisem, reîncepe să vibreze. Ea este femeia la care mă gândesc, câteodată numai, un fel de princesse lointaine. Mi-e frică să mă duc de prea multe ori s-o văd. Nu-mi trebuie dragostea. Trebuie să fiu surd şi orb anii aceştia la otice chemare, să văd numai înainte.
- La 24 septembrie împlinesc douăzeci de ani! îmi spune, apoi îşi aminteşte: Cu tine am fost anul trecut la Zamfirescu la cofetărie după teatru?
Nu, n-a fost cu mine.
- Ce de timp a trecut, se miră. De ce n-ai mai venit? M-am logodit. I-am vorbit şi lui Tony despre tine. Eşti un om foarte ciudat. Nu trebuie să te văd de prea multe ori ca să mă simt atât de bine lângă tine. Nu vrei să mă iei de nevastă? II las pe Tony, am două sute cincizeci de mii lei zestre, casă... Mama
1556
EUGEN BARBU
JURNAL
1557
şi tata sunt de acord că el este cel mai nimerit soţ pentru mine, dar tu-mi placi mie...
O sfătuiesc săd ia pe Tony. Insistă sâ vin mâine la cinci la ea!... îşi aminteşte de T., „filozoful cu barbă". (T. nu se bărbiereşte prea des.) - Ţi-a spus că l-am întrebat de tine? - Da mi-a spus...
Veselia şi nepăsarea ei trezesc vechiul corb din mine. Fata asta e prea fericită, şi eu am văzut o mulţime de oameni fericiţi care pe urmă n-au mai fost. Mi se face o clipă milă de ea.
- Dar să vii mâine, îmi spune la despărţire. Ştii că dacă nu vii mâine iar nu te mai văd un an de zile.
îmi întinde o mână rece, subţire şi parfumată. îi zăresc ochii în întuneric şi simt răceala lui octombrie care mă înconjoară. Acasă, la radio, „Toamna" din „Anotimpurile" lui Vivaldi. O vioară, noapte leneşă, promisiunea zilei de mâine...
Să mă duc, să nu mă duc?
nu ajungi niciodată. Tac şi se întrisrează puţin. E preocupată de căsătorie şi sunt îndurerat de trista condiţie a femeii de azi : 'i   care vede în fiecare bărbat mai întâi soţul. îmi place aventura ■' "   aceasta inutilă, gravă. La despărţire n-o sărut şi se întreabă desigur ce-i cu mine. Vreau să plec repede.
- Ne luăm adio acum, spune, vei veni foarte târziu, nu-i aşa? — Da. — Bine! Ii strâng puţin mâna rece. Penrru ce fac toate acestea? Este o femeie care-mi place. Mi-e frică de vulgaritatea dragostei. Sunt locuri virgine pe care le păzesc cu sfinţenie. Câmpurile cu lalele ale sufletului meu. N-am să mă duc multă vreme s-o mai văd...
Primele competiţii de masă pentru sportivi. îmi plac aceste mulţimi în tricouri care trec pe străzi spre stupefacţia bunilor burghezi contrariaţi.
M-am dus. Un restaurant aglomerat unde toată lumea vorbeşte tare şi unde zgomotul creează o intimitate plăcută. Bem vermuth, şi S. mă chestionează intrigată: - Ce fac? Dau răspunsuri vagi pentru că am învăţat că pe femei este mai bine să le faci curioase. Nu mă simt deloc un mistificator cât un actor care caută să-i plătească vechea scenă din casa ei când mi-a făcut declaraţii de dragoste. Timpul trece repede. Sunt fericit că pot s-o mint, o văd cum îi strălucesc ochii, se oferă, şi eu n-o chem. îmi vorbeşte iat despte logodnicul pe care nu-1 prea place, după cum se vede. - Tu nu-mi spui nimic, îmi reproşează, nu ştiu niciodată ce-i cu tine...!
Nu bag de seamă cât de stereotipe sunt vorbele noastre pentru că băutura împrumută o aură frumoasă acestei convorbiri ce ne apropie. Pe drum mă întteabă cu o candoare care-i stă foarte bine: - Vrei să fiu amanta ta?
Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva. Ea nu înţelege că în viaţa mea au fost destule femei, şi că deţine rolul celei la care
Presiuni. O prietenă de-a lui M., vag actriţă, îmi joacă o scenă penibilă în legătură cu amica ei. Surâd. Nici sora ei nu se lasă mai prejos. Există o primejdie la care sunt expuşi în permanentă bărbaţii la o anumită vârstă.
Manolis Glezos, erou naţional (a smuls drapelul german de pe Acropole în timpul ocupaţiei naziste), este condamnat la moarte pentru activitate comunistă.
Se naţionalizează farmaciile şi cinematografele.
„Doctori trimişi în judecată pentru că au furat zahărul bolnavilor". (Ziarele.)
Ar trebui spânzuraţi în piaţa publică.
1558
EUGEN BARBU
JURNAL
1559
In China a început bătălia pentru Nankin.
îmbătrânesc. Am început să-mi aşez toate lucrurile la locul lor.
Nu-mi place cartea lui Stendhal despre Napoleon. E numai o cronică fidelă, prea rece, prea uscată.
Sunt lucturi pe care este imposibil să nu le observi. La mine în mahala, de pildă, au dispărut în scutt timp acei derbedei care fugeau de la muncă şi jucau rişca pe maidane. Foştii borfaşi ce pândeau seara trecătorii pe la colţuri de stradă sunt sau în puşcării sau lucrează ca nişte oameni cinstiţi în fabrici unde au cluburi. E un mare pas înainte pe care îl semnalez. Am văzut cu uimire pe unii dintre aceşti vagabonzi citind. Chiar lectura în comun a ziarelor înainte de a se intra în producţie mi se pare un lucru foarte bun. Ultimul analfabet este educat, obişnuit să vorbească. Vrând-nevrând, aproape mecanic, unii dintte aceşti oameni se descoperă pe sine. Poate au încă o viziune foarte deformată a realităţii acum, dar important este că gândesc, că au căpătat consideraţie, şi nimeni nu ştie mai bine decât mine ce înseamnă lucrul acesta. învăţaţi pe oameni să vorbească, şi ei vor gândi! Ziarele noastre anunţă începerea unei campanii furibunde în armată şi în întreprinderi pentru lichidarea analfabetismului. Chiar cu presiuni, această operă măreaţă trebuie înfăptuită. Sunt băttâni care mai spun că e prea târziu penttu ei să înceapă să citească, dar agitatorii aceştia necunoscuţi, ai partidului, nu-i slăbesc şi bine fac. Moştenirea istorică a faimoasei democraţii este o ruşine fără margini. Efortul comuniştilor de a învăţa carte pe ultimii îndărătnici mi se pare un lucru nobil pe care chiar calomniatorii lor ar trebui să-1 stimeze.
în Coreea de Sud au apărut partizani comunişti.
*
Două fotografii: Una înfăţişează pe Josette, manechin, prezentând o rochie vândută mai apoi cu două sute de mii de franci. Se văd doamne decoltate şi tineri în smoking. Alta: nişte grevişti francezi, slabi şi negri, în faţa unui cazan cate fierbe.
Balzac şi Flaubert interzişi în Spania. (Ziarele.)
Citesc Biblia.
Ce roman senzaţional! Mi-a trebuit multă răbdare, dar am fost răsplătit. Vechiul Testament înspăimântă prin cruzimile şi prin morala recomandată, dar e mai profund decât Evangheliile lui Ion, Luca, Marcu şi Matei. Noul Testament mi-a plăcut pentru seninătatea lui. Proorocii evrei aveau mai mult stil. Cântarea cântărilor mi se pare şi azi de o poezie rară.
*
Expoziţia artelor plastice e găzduită anul acesta în fostul palat regal, onoare făcută artei de un regim politic care vrea să reînvie clasicismul. Lumea se înghesuie şi pentru a vedea mai bine locuinţa fostului monarh. Palatul mi se pare ceva îngust, nemonumental, lipsit de gust. Nu-mi place deloc. Cine a putut locui în cazarma asta de matmută n-a avur nici măcar un dram de simţ artistic.
Masive dezertări în China în rândurile armatei lui Cian Kai-şek.
1560
EUGEN BARBU
JURNAL
1561
Dintr-o glumă a lui T-, care întâlneşte pe toată lumea, A. vine la mine. îmi aduce o carte împrumutată de mult. Râde cu ochii ei întunecaţi. Afară e decembrie. înteţesc focul şi mă simt un fel de urs. Ştiu, acum a scăpat de dragostea ei cea veche şi speră să găsească la mine dragostea aceea scurră care mă însufleţise un timp.
Vorbim şi nu ştiu când vine lângă mine. E numai muşchi, un lucru dumnezeiesc ce se numeşte femeie.
După câteva ore ieşim în gerul de afară. îi ţin braţul cu simţământul că-mi aparţine. Promite că va reveni deşi a amânat totul. Mă întorc, privesc dezordinea casei... Afară viscoleşte.
Scelba trage în manifestanţi la Roma.
Mi-a plăcut Peter Schlemihl al lui Voronca.
A doua zi de Crăciun. A. la mine. Sunt dezamăgit: la sfârşit eterna comedie a femeilor care-ţi amintesc că ai fost primul bărbat. O credeam inteligentă. Ce tristeţe...
Se înfiinţează Fondul Literar. Ce revoluţie în materie culturală! Unde eşti Eminescu?
Cred că în cele din urmă voi arde caietele acestea. La recitire constat că ele nu conţin decât înşiruirea unor fapte diverse. Eu visam ca Jurnalul meu să fie istoria unui spirit...
S T. nu poate suporta ideea de a fi învins într-o discuţie.
'ţ    Argumentează ilogic, la infinit, şi în cele din urmă renunţi să-ţi
mai susţii punctul de vedere. Are un debit verbal unic. Odată, »;     neplăcându-mi culoarea tricoului pe care-1 purta, l-am înttebat
ce l-a determinat să-1 aleagă. — Nu-1 vezi, mi-a spus, are culoarea
vântului!
Frumos argument de poet. într-adevăr cenuşiul tricoului avea ceva din culoarea vântului, dar mai poţi spune ceva după asta?
Îi telefonez lui A. Mă stânjeneşte răspunsul puţin burzuluit. Pare indispusă ca după o catastrofă. înţeleg, pregăteşte logic efectele catastrofale ale trecerii la starea de femeie. O invit să petrecem împreună revelionul. Refuză. în cele din urmă mă stânjeneşte această psihologie strict feminină.
*
Sfârşitul anului 1948. Decembrie însorit. Oamenii merg pe stradă în haine. Aerul e diafan ca primăvara.
Pachete, pachete, sticle de vin, o veselie oarecare. Se îngroapă anul. Nu mă mai gândesc la nimic în noaptea asta. Prietenii mei, copiii, mă cheamă la o petrecere. Poate am să mă duc pentru că sunt ostenit de atâta singurătate...
1949
Mesajul de Anul nou al regelui care se află în America cuprinde o penibilă solicitare către naţiune: Se aminteşte de Dumnezeu şi alte fleacuri. Domnul acesta gângav este ridicol la urma urmelor.
1562
EUGEN BARBU
JURNAL
1563
Azi, timpul este prea frumos ca să nu mă duc s-o văd pe S. îmi deschide uluită. Nu m-a văzut de multă vreme. Rămân până la patru după amiază deşi am sosit de dimineaţă. îmi spune că a început să muncească şi că se simte fericită din pricina aceasta. Surâd. Previziunile mele răutăcioase se adeveresc. A decăzut din starea ei de femeie de lux. O privesc. Este la fel de frumoasă, poate puţin mai slăbită. îmi surâde stingherită ca şi când at vrea să se dezvinovăţească de ceva.
- Vii şi mâine? - Viu. - Juri? - Jur!
îmi spune că logodnicul ei este la Arad. O, aceşti logodnici! Ştiu, i-ar trebui un bătbat cu bani care s-o salveze de la degradarea care-o pândeşte.
Mâinile îmi miros încă a parfumul ei, cu stiloul acesta ea a scris logodnicului o scrisoare scurtă, pe batistă mai am încă rujul ei, braţul acesta a stăpânit-o acum câteva ceasuri. Şi toate sunt pierdute acum pentru că cine ştie cât timp va mai trece până când mă voi întoarce. Orele trecute îmi vor chinui inima, dar ce importanţă are? Eu trebuie să salvez o idee despre iubire. Nu vreau să-mi mai aduc aminte de nimic. Zilele scurte, trei la număr, pe care le-am petrecut împreună i-au aparţinut. Am iubit-o în timpul acesta, dar trebuie să fug. Ce ridicol eram aducându-i trandafiri acasă, eu care n-am făcut niciodată aşa ceva, dar ce bogat, ce fericit...
Uitasem. I-am scris lui S., pe o hârtie scumpă, câteva catrene. Nu i-au făcut nici o impresie pentru că nu mi-a pomenit nimic despte ele.
Comuniştii chinezi la 70 km de Nankin.
R. îmi spune că singurul camarad din promoţia noastră de la SOJ care a ajuns locotenent este... Balosin, care-mi spusese mie într-o zi la Drăgăşani: Ce crezi că nu ştim că eşti comunist? Dar vom avea grijă de asta...
Pe A. n-aş vtea s-o mai văd niciodată. Ca ultima femeie îmi vorbeşte despte căsătorie, dezvăluind o psihologie obişnuită. Platitudinea îmi repugnă. Mă gândesc cu silă că de fapt eu o cerusem de soţie cu multe luni în urmă... O, de n-am fi crezuţi nişte dobitoci, noi, bărbaţii...
Toate organizaţiile de tineret se unifică sub numele de Uniunea Tineretului Muncitoresc (UTM).
„Cei vechi spuneau că melancolia este o însuşire a spiritelor mari. Aristotel spunea că Soctate şi Platon au fost melancolici." (D.)
Comuniştii chinezi la 125 km de Shanhai.
Şi jugul ăsta de amant: telefoane, mici atenţii cate plac femeilor. Sunt stupid spunând fleacuri, dar ele trebuiesc spuse.
Altă versiune a Gropii. Totul este îmbunătăţit, mai amplu. Mă gândesc cu groază că voiam să public romanul încă de acum un an...
1564
EUGEN BARBU
JURNAL
1565
A., fata cea neagră şi mică, face obiecţii. Ne plimbăm la Şosea pe un frig cumplit. Ne întoarcem în odaia plină de căldură. Arunc butuci în focul lacom şi mă simt bătrân. Ii citesc versuri, şi ea tace. Facem apoi dragoste şi totul mi se pare domestic şi demn de dispreţuit.
îmi spune: Simt că nu mă mai iubeşti. Am pierdut ceva de care nu-mi dau seama.
Are dreptate.
Defilarea trupelor comuniste în Pekingul cucerit.
Creştinismul combătut cu metafore: Nietzsche: Anticristul. Te întrebi cum poate să indigneze pe cineva mila?
Am împlinit douăzeci şi cinci de ani. Sărbătoare tristă cu M.
Citesc o carte a lui Fajans despre China. Autorul a fost acolo prin 1938. Nu sunt lucruri noi, dar ele mă ajută să înţeleg mai bine cum a fost cucerită ţara aceasta de armatele populare. O mizerie seculară, guvernatori corupţi, exploatarea de către străini a războiului fratricid, fapte care te scot din sărite şi te fac sâ înţelegi că răsturnările istoriei nu sunt deloc întâmplătoare. Când un regim politic începe să putrezească, revoluţia a căpătat certificat de naştere.
Pentru un om de spirit dragostea este un lux. îmi amintesc de o poezie a lui Valery:
„O sclavă, ce-are ochii încărcaţi cu lanţuri moi,
La flori îmi schimbă apa, şi pure mâini apoi,
Scăldată în oglindă, dă tainicului pat.
O fată între ziduri apoi a aşezat
Ce-n vis îmi rătăceşte cu paşi ritmând cadenţa,
Ea-mi trece prin privire, dar nu-i sfarmă absenţa,
Precum trece prin sticlă o rază de soare,
Iar aparatul minţii din somnu-i nu tresare..."
Un exaltat neconvingător: Papini. (Viaţa lui Isus). Ceva zgomotos şi ostentativ. Convertirea scepticului scriitor este un act gratuit făcut cu surle şi trompere în scop de reclamă.
Scânteia publică trei fotografii care înfăţişează mutarea muncitorului Constantinescu Cristea dintr-o cocioabă mizeră de mahala într-un apartament de bloc. Faptul poate părea minim, dar în momentul acesta el este semnificativ şi reprezintă o fază a revoluţiei. într-o societate burgheză este desigur neimportant câ un angrosist de varză îşi ridică un bloc, dar trecerea de la colibă la apă curentă este egală cu ridicarea omului în două picioare. Să nu ne mai mirăm şi să dăm evenimentului importanţa cuvenită.
Alţi 40 de comunişti greci au fost executaţi.
Un film german, produs de Defa (Germania răsăriteană). O satiră la adresa hitlerismului. într-o scenă se arată cum erau imbecilizaţi oamenii în armată, şi-mi amintesc de metodele similare de la SOJ.
1566
EUGEN BARBU
JURNAL
1567
Iată un „Regulament" găsit în conacul boieresc din satul Hoinari, comuna Măcrina, judeţul Râmnicu-Sărat, aparţinând fostului boier Gh. Macarovici, document găsit în 1949 şi reprodus de Scânteia:
„Art. 1: întreg personalul administrativ de serviciu şi de pază al moşiei, atât partea bărbătească cât şi femeiască, este supus regulelor de mai jos:
- va saluta pe boier şi i se va adresa NUMAI cu formula: «Trăiţi conaşule!» ÎNTOTDEAUNA cu calcâieie lipite, de va fi bărbat şi fără mişcări de trup de va fi femeie.
- la chemarea boierului, bărbaţii vor răspunde: «Porunca?» iar femeile: «Poftim?» în răspuns se va adăuga la «Da» sau «Nu» şi «Conaşule».
- boierului i se va da totdeauna pasul şi dreapta la mers. I se va vorbi cu capul descoperit, şi cei care, la venirea sa, s-ar găsi şezând se vor scula şi nu se vor descoperi sau aşeza până nu vor primi învoirea.
- când cineva are să-1 întrebe ceva, un raport sau cetere să-i facă, vor preceda întrebarea, raportul sau cererea întotdeauna de cuvintele «Conaşule, vă rog...», şi apoi va urma, pe scurt, arătarea faptelor.
- familiarităţile în vorbire sau gesruri sunt interzise. Nu se va fuma înaintea boierului; nu i se va vorbi de-a călare fiind pe jos, cu mâinile la spate sau în buzunare şi rezemându-se de ziduri sau mobilier, ci numai în capul oaselor, cu călcâiele lipite şi păstrând întotdeauna şi oriunde rezerva cuvenirâ în vorbă şi respectul datorit în ţinută.
La aceleaşi reguli sunt supuse şi soţiile personalului, chiar fără nici un serviciu sau atribuţie la curte.
Tot aceleaşi semne de respect se cuvin şi membrilor familiei boierului sau musafirilor, după rangul lor.
- personalul de serviciu şi de pază va păstra, faţă de cel sub a căror ordine e pus, o ţinută corectă şi un mod de vorbire -§Ş cuviincios.
• 4 Administratorului i se va zice: «Domnule Administrator" . î?'. iar soţiei sale «madam» (şi numele de familie), fără să i se poată j |f da numirile de «cucoană», «coniţă», «duduie», sau altele asemenea, f ■ Contabilului: «Domnule contabil».
Menajerei: «Madam» (şi numele de botez). Mecanicului: «Domnule mecanic». Logofeţilor: «Logofete» (şi numele de botez), jî        — petsonalul de conducere al serviciilor va observa urmă-v    toatele tegule de pteşedere şi de bune raporturi între dânşii: . » Administratorului şi Contabilului li se vor zice:
«Domnule» (cu numele de familie), de către ceilalţi, î z Menajerei: «madam» (cu numele de botez).
,• :* Mecanicului: «Dumneata" (cu numele de botez).
- fiecare şef de serviciu va priveghea la stricta aplicare a j »     normelor de mai sus, în sfera activităţii sale, faţă de subor-' ţ     donaţii lor." | Atâta organizare cinică atinge undeva sublimul.
' Fermele model, ultimul refugiu al celor care deţineau averi
agricole, trec în patrimoniul statului.
De câţiva ani circulă în lumea bigotă o carte numită Cămaşa lui Christos. Mi-o procur, din curiozitate, şi o zvârl după două ■;        sute de pagini. Totul e de o platitudine care te face să pierzi orice bunăvoinţă. Autorul american bagatelizează nişte teze creştine, şi lumea îl ia în serios.
1568
EUGEN BARBU
JURNAL
1569
Apare rezoluţia asupra socializării agriculturii. Vor mai fi poate proteste, dar măsura era strict necesară. Ieşim din epoca feudală.
Timpul se scurge încet. Nu mi se mai întâmplă nimic. Am o imobilitate sufletească paralizantă. Nici liniştea n-o mai rabd. Câteva femei care aduc întâmplări din afară. Foile de hârtie sunt abandonate, şi dragostea ţine prea puţin. Apoi o plictiseală imensă, politeţea care obligă la atenţii obositoare, aceeaşi vulgaritate repetată în mai multe feluri. Lupta stupidă, inegală în care te angajezi fără nici o plăcere. Fiecăreia trebuie să-i accept minciunile, să mă prefac că nu ştiu nimic, că voi acţiona în sensul dorinţelor lor. Dar faptul acesta nu se poate suporta multă vreme. Atunci devin râu, şi ele plâng şi iar mă plictisesc. O, de când visez o iubită care să ştie să tacă, să fie veselă şi inteligentă numai dacă e nevoie. O femeie care să nu dorească nimic, care să plece mai ales la vreme. S-o rechem numai pentru că ştie să mi se strecoare prin viaţă...
încă 11 comunişti greci condamnaţi la moarte.
După trei ani de muncă îmi dau seama câ, de fapt, din cartea mea numai cincizeci de pagini rezistă unei critici serioase, încă schematică, pe alocuri abuzând de umor, neadâncită, abuzând de o viziune caricaturală, Groapa cuprinde exact toate defectele unui roman scris la douăzeci şi cinci de ani. Va trebui încă să aştept, să refac, să tai şi să reinventez. Sunt aproape supărat pe mine. Pentru un artist nu există primejdie mai marc decât bolile de tinereţe. în scris, acestea lasă urme ca vărsatul de vânt.
De la bunica mea am învăţat cum se joacă perfect o scenă a morţii. O, ce actor se duce o dată cu ea. Lipsit de gingăşie (la noi în familie ne-am cam urât unii pe alţii), trec peste strigătele ei. Sunt prea ocupat ca să-mi îngădui luxul de a mă înduioşa. O iubesc în felul meu, ca pe o natură, dar ea nu înţelege. E un copil care vrea jucării...
Ard vechile scrisori. Le-am recitit în fugă şi mi s-a făcut ruşine de ceea ce gândeam.
îmi scrie Mihail de la Turnu-Măgurele. Aceeaşi ironie care te face să suferi fizic.
Noapte de primăvară. O femeie la mine. Delirul prelung al dragostei, aceste miresme ale pomilor înfloriţi şi, după extaz, lacrimile mele, suferinţa inexplicabilă a gândului că în acelaşi ceas, undeva, alţi oameni înfruntă moartea, că se primejduiesc, că pot pierde definitiv posibilitatea de a mai strânge în braţe o iubită, că nu vor mai vedea alte primăveri şi că cei ce se târăsc numai în această viaţă le vor vedea mereu în locul lor.
E de netolerat laşitatea micilor bucurii. Mi se face ruşine de mine, mă urăsc şi mă blestem.
Se întemeiază primele detaşamente de pionieri. Naţionalizarea farmaciilor, drogheriilor şi laboratoarelor. O mulţime de afacerişti veroşi vor rămâne pe drumuri.
1570
EUGEN BARBU
Recitesc cartea interesantă a Genevievei Tabouis: De la Societatea Naţiunilor spre San Francisco, teribilă flagelare a corupţiei democraţiei europene dintre cele două războaie mondiale. Când o închizi, eşti vindecat de admiraţie pentru Occident şi poate şi de dorinţa de a mai vedea reînviate regimurile lor politice.
Plimbare pe lună cu J., fata de şaptesprezece ani cu profdul Atenei. O sttâng numai de mână şi vorbim despre sexualitate. Aşteaptă, ca orice femeie, un soţ şi mai învaţă încă. Va teimina prin a fi funcţionară. Mi-a plăcut că n-a protestat cu o falsă pudoare când i-am pomenit cu cinism despre incapacitatea femeilor de a înţelege ideile.
După-amiază la Herăstrău pe tetasa unui restautant cu S. Mă culege de pe stradă, mă ceartă că am lipsit atât, şi în câteva minute simt toată acea căldură veche a întâlnirilor noastte de totdeauna. Totul mă încântă în după-amiaza asta de mai: lacul negru cu valuri mici, chipul ei pur, pescăruşii care se strigă, vântul ce îndoieşte feţele de masă, chelnerii politicoşi şi eleganţi, vinul roşcat cum este chihlimbarul şi discuţia inutilă, sentimentul acelei ptietenii uitate mereu şi mereu refăcute, apropierea înspăimântătoare... îmi spune că logodnicul ei a murit şi-mi vine să râd pentru că ştiu că era numai o invenţie. Are cinismul de a spune că, de fapt, se simte foarte uşurată. Micky un vechi amic, i-a scris din Germania. Flecăreşte, flecăreşte, şi eu o ascult cu o bunăvoinţă cutioasă şi sceptică. Mai târziu, când se înserează, când vinul cel bun o face mai sinceră, îmi spune: E de neînţeles ce simt pentru tine. Nu e nici dragoste, nici prietenie. Eşti o obsesie. Vii, stai puţin şi pleci pentru multă vreme. Ţie îţi pot spune tot, ca şi când aş vorbi cu mine însumi. Lângă tine simt bucutia aceea pe care o ai când te apropii de casă,
JURNAL
1571
iarna, şi aştepţi să găseşti focul aprins. Nu e chiar căldura dinăuntru, ci aşreptatea închipuirii...
Am căzut în literatură. Mi-e frică să nu fi citit toate astea undeva.
Şi după aceea:
„La mare şedeam goală pe stânci. Valurile mă stropeau şi simţeam căldura stâncii. Tu eşti ca stânca aceea: ai căldura ei
în duritatea ta."
Şi când totul devine prea frumos, prea cinematografic şi frazele sunt spuse rotund, mă ridic. Atât numai. Iarba peluzelor e rece şi îi ţin braţul. Aş putea s-o sărut, dar nu simt nici o dorinţă. E foarte frumoasă fata asta de douăzeci de ani care 1-a citit pe Hăckel şi pe Darwin, gângurind italieneşte: „Ti amo", dar nu vreau nimic de la ea. Tac numai şi sunt trist.
A doua zi mă duc din nou la ea pentru că i-am promis, după mari stăruinţe. E într-o rochie de casă care o face mai înaltă şi mai neagră. Stăm, ca în prima zi, în camera aceea triunghiulară cu pereţii plini de tablouri, ocupată pe jumătate de un pian masiv. S-a schimbat ceva în relaţiile noastre, o simt după cum vorbeşte. La plecare, ştiind că dispar iar pentru multă vteme, voieşte să-mi oprească un gaj care să mă readucă. în uşă mă sărută repede, şi pe scări îmi tepet cu încăpăţânare: Nu trebuie să te-ntorci! Nu trebuie să te întorci! Aici e primejdie...
Ar fi trebuit să-i trimit flori pentru ziua care a trecut, dar e inutil. Până acum femeile au venit şi au trecut, le-am lăsat să treacă. Pe S. aş fi reţinut-o, dar am o mulţime de lucruri de făcut, dragostea m-ar fi împiedicat. Trebuie să fiu liber, şi, apoi, chiar regretul acesta îmi e necesar, tristeţea e germinatoare...
Citesc o cronică a lui Funck Brentano: L'ancien regime şi încep să mă întreb dacă nu cumva sunt istorici naivi sau se
1572
EUGEN BARBU
JURNAL
1573
prefac numai a fi. Brentano este entuziasmat pe alocuri de feudalism, de familia vechiului regim în care tatăl domneşte ca un tiran şi în care fiul rămas în mesnia părintelui este considerat minor până la moartea acestuia. Familiile tiranice de gentlemeni rurali, în care seniorul de mai târziu hotărăşte de viaţa şi de moartea nu numai a servitorilor, dar şi a rudelor sale, ca un rege, inspiră istoricului francez o adevărată admiraţie. Tradiţia şi statornicia moravurilor se pare câ sunt virtuţile cele mai remarcabile ce l-au fermecat pe omul de litere. Şi când citeşti, numai câteva pagini mai departe, că la masă mâncau mai întâi bărbaţii serviţi de femei şi că acestea luau apoi masa în picioare, te întrebi ce l-a inspirat aşa de mult pe autor: brutalitatea moravurilor sau inegalitatea pe care unii o invocă şi astăzi?
Şi bănuiala nu ţi se opreşte numai aici când afli despre Ludovic al XlV-Iea că era un fel de părinte al naţiunii, judecând infracţiunile supuşilor săi la umbra pomilor din grădinile sale, că acelaşi patriarh idilic vindeca, cum făcea de altfel şi Ludovicul următor, pe supuşi de scrofule în sunetul tobelor. Pe Brentano îl impresionează mai mult faptul că regele Soare mânca în public, că Mărie Antoinette putea fi văzută de mulţimea curioasă în pat, alături de Delfin, decât acea categorie de oameni despre care cronicile (din nefericire nu ale lui Saint-Simon) spun că mâncau iarbă şi pentru care un codru de pâine era un eveniment tot aşa de mare ca şi baia publică a regelui.
Amănuntul de la sfârşitul cărţii, cu totul întâmplător, în care autorul reia o informaţie a scriitorului scoţian, Robert Chambers, care cita cazul unui miner iobag schimbat pentru un poney de un nobil la 1820, deci după Revoluţie, întregeşte impresia penibilă făcută de această lectură.
Acum îmi amintesc mai chinuitor de toate acele amănunte ale zilei de primăvară când am stat cu S. şi mă întreb de ce fug?
Comuniştii chinezi la 36 km de Shanhai.
Cunosc un lucru aproape infailibil ca să ai mei: florile.
trecere la fe-
Si această plictiseală iremediabilă. Nu mi se mai întâmpla de multă vreme nimic. Aceleaşi lucruri: somnul, masa, contemplaţia, o femeie, caietele... Iată, a venit vara...
A căzut Shanhai...
*
Heine: „Pe cosciug să-mi puneţi o sabie pentru că am fost mai întâi un luptător".
*
Moare mama lui M. Urmează ceremonia creştină a înhumării, lacrimile de rigoare, masa comună la care se petrece în memoria moartei, tot tragismul dacic al ortodoxismului nostru monstruos de ipocrit. Mulţi oameni, fetele au toate ochii roşii de plâns; se pleacă pe seară, şi M. vine la mine ca să uite.
Scânteia duce o campanie susţinută, de câtva timp, împotriva unor aşa-zise „minuni", devenite foarte frecvente, se pare, în ultimul timp. Se citează cazuri la sate când nişte babe au uns geamurile cu gaz şi au chemat pe ţărani să vadă „chipul Născătoarei" sau apariţii de fantome ce se dovedeau în cele din urmă oameni.
1574
EUGEN BARBU
In toate ziarele apar cronici ştiinţifice despre apariţia vieţii pe pământ şi explicaţii ample de astronomie şi geologie. E bine că se combate acest misticism care a otrăvit destul poporul nostru. Orice scuză ce tinde să arate că „minunile" înscenate sunt destinate menţinerii credinţei e un fals grosolan.
Ziarele semnalează apariţia primelor gospodării colective. Dată istorică.
După 16 ani de exil, scriitorul geman Thomas Mann se reîntoarce în patrie. E primit cu onoruri de către germanii din Răsărit. Oare toate epocile au fost atât de tragice?
A murit Gh. Dimitrov, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai partidelor muncitoreşti.
*
Nu ştiu de ce încep să cred că, cu trecerea timpului, literatura, gen uşor şi neprofund, nu va mai preocupa pe oameni. Numai muzica, dansul şi filozofia mi se par activităţi omeneşti nepietitoare. Peste o sută sau două de ani, cetăţenii taciturni ai acestei planete vot privi melancolici Louvre (dacă nu va fi distrus de vreo bombă atomică) şi Roma cea veche, citindu-1 pe Platon.
Germanii sunt avantajaţi din acest punct de vedere. Ei au pe Beethoven, pe Brahms, pe Bach, pe Kanr.
Comuniştii chinezi se îndreaptă spre Canton.
aii
JURNAL 1575 Hegel despre Napoleon: „Spiritul absolut călare pe cal".
Joseph de Maistre, în cartea lui de apologie a Papei, spune că sunt trei încercări la care dacă rezistă o instituţie dovedeşte o vitalitate durabilă: silogismul, eşafodul şi epigrama.
*
Mă întorc în Bucureşti după o absenţă mai scurtă decât bănuiam. Lumina are ceva pierit. O simt totdeauna. Aerul stătut din camera mea plină cu cărţi este expulzat prin ferestrele deschise. Vine bunica. E galbenă la faţă, şi chipul ei exprimă o suferinţă nemărturisită. Niciodată n-a ştiut ce-i cu mine. Apropierea mea de cătţi n-o linişteşte deloc. O asigur că într-o zi voi avea bani foarte mulţi şi că toată răbdarea ei, spaima în faţa unei eventuale nereuşite sociale care mă pândeşte se va dovedi neîntemeiată.
Pleacă. Vreau să dotm mult, mult. Deschid şi uşile, şi pe pardoseală se întinde urma festivă a luminii de lună. Vine M. şi nu ne spunem nimic, ne urâm crâncen, trece un sfert de ceas şi după aceea facem dragoste...
Am aproape douăzeci şi şase de ani şi n-am râs niciodată din toată inima.
Să nu se mire nimeni vreodată de această ură care dospeşte, de aceste lăcomii care se nasc, de această aviditate de plăceri comprimată, toate sunt plătite cu un preţ cumplit.
„Ura ca şi lepra e boala săracilor". (C.)
1576
EUGEN BARBU
JURNAL
1577
Citesc un studiu al lui Montherlant despre Jurnalul lui Tolstoi. Autorul aminteşte „contrajurnalul" fabricat de soţia scriitorului. Aceasta furase originalul şi, aflând din paginile acelea cât o detesta marele om, a ţinut să-i plătească poliţele umplân-du-1 de noroi. Toată murdăria acestei căsătorii între doi oameni nepotriviţi este relevată cu cinism de către femeia răzbunătoare.
Se aminteşte astfel că spălatul pe picioare era un eveniment pentru marele mujic care descria saloanele nobilimii ruse şi câ murdăria făcuse răni în trupul apostolului. Fiinţa cu care geniul acela barbar împărţise patul patruzeci şi opt de ani nu credea în bunătatea şi credinţele sale. Tot acest infern de sentimente nu dovedeşte decât micimea sufletească a acelei femei care spera că va fi salvată în faţa posterităţii de revelaţiile făcute.
Un om de geniu este totdeauna singur, oricât n-ar crede asta.
Nu mă mai împac cu această aşteptare chinuitoare. Spetea voi scrie o operă şi ştiu că îmi trebuie răbdare, dar ea, această operă, îmi distruge energiile, mă îmbolnăveşte pentru că îi aparţin ca unei fiinţe. Anii mei tineri nu se vor mai întoarce niciodată şi nimic nu-i va putea înlocui. Niciodată nu voi mai fi atât de entuziast, elanul pe care-1 pierd în fiecare zi nu va mai fi reînsufleţit de nici o întâmplare. Şi, ca să mă consolez, îmi spun că era necesară epoca asta de privaţiuni, de tăcere pe care mi-o impun, că anii mei de studiu îmi trebuiau neapărat.
Vom fi prea bătrâni, prea înţelepţi, prea tragici, prea neîngăduitori.
Festivalul mondial al tineretului progresist la Budapesta. Este prima manifestare de acest gen şi trebuie să salut iniţiativa. Tinerii vor învăţa să se cunoască, să se respecte şi să nu facă război.
4!
Jubileu. Sărbătoresc cu M. zece ani de când ne cunoaştem. Nu spunem nimic. Nici o vorbă care să ne facă sentimentali. Bem numai vin şi fiecare se gândeşte la altceva. Ce ne leagă oare? Numai o obişnuinţă ce devine tragică cu fiecare zi ce trece. Această femeie nu mi-a inspirat un vers şi are pentru artă o repulsie abia stăpânită. Geniul ei este că între două îmbrăţişări nu face crize metafizice.
Şi acest cerc pe care singur îl strâng împrejurul meu. Mă izolez ca să mă salvez de asaltul prieteniilor ieftine. Am renunţat cu timpul la o mulţime de zădărnicii. Nu mai umblu pe la cunoştinţe, nu mai primesc vizite, nu mai vorbesc, am devenit posac, întunecat şi preocupat. Oamenii mă obosesc repede şi fac din lenea mea o ocupaţie activă. Scriu cu furie ca să nu simt timpul trecând. Caietele se strâng, au început să nu mai încapă în sertarele biroului. Mai rup, reiau de la capăt cu disperare şi nu obosesc. De unde încăpăţânarea asta fertilă?
Se petrece ceva:
Am întâlnit astăzi nişte foşti colegi. Pe primul în tramvai. Era Tr., fiul unui simigiu grec, proprietar de blocuri în Bucureşti, azi taxator. Fuma dintr-o pipă arătoasă tutun englezesc şi avea pe faţă o flegmă care voia să spună o mulţime de lucruri. Nu se jenează de loc, s-ar părea că poziţia lui socială actuală îl satisface, îmi întinde neglijent o mână Ia fel de grasă şi-I privesc bine. Tot gras. Nu mai are desigur blocurile acelea şi parcă şapca de postav negru, ieftin, îl aranjează. îi număr restul pe care mi l-a dat şi trec mai departe.
Al doilea: Mii., o licheluţă simpatică, fiul unui arhitect, dacă-mi amintesc bine, de la care împrumutasem nişte cărţi splendid legate dar necitite, mare proprietar şi acesta, cu amantă
1578
EUGEN BARBU
JURNAL
1579
de Ia 16 ani şi cu maşină, acum însurat cu o femeie „cu ceva pământ care mă ţine pentru că sunt şomer" si care căuta la spitalul Witing un post de intern. Tot vesel şi cinic, „tapa" de o bere. Plec repede şi parcă sunt mai fericit astăzi.
Cum poate susţine cineva că Napoleon n-a fost un om mare când se ştie că fost un om mare când se ştie că n-a bom-bardat Florenţa din pricina lui Micbel Angelo?
*
Se spune că Frederic cel Mare, auzind că pe zidurile capitalei sale s-au lipit nişte pamflere care-i erau adresate, a dat ordin să fie lipite mai jos, pentru a putea fi citite.
Cine spunea că nemţii n-au umor?
„Talentele mari au crescut încet ca şi cedrii din Liban."
Vocea Americii anunţă că U R.S.S. are bomba atomică. Val de pesimism în rândul celor care visau războiul...
Comuniştii chinezi lângă Canton.
în cele din urmă, cred că voi abandona litetatuta. Mi se pare stupid să te ocupi de stele şi vântuti, când, aici, pe pământ, lângă tine, mor oameni de boli, de ignoranţă, de foame. Chiar poezia mi se pare o preocupare minoră lângă ştiinţele economice şi istorice. Animalitatea omenească poate fi foarte bine îmblânzită cu o bunăstare permanentă, dar pentru asta trebuie
luptat si nu din biblioteci, ci în stradă, în fiecare clipă. O, otravă dulce a cărţilor care ucide în fiecare ceas în mine un revoluţionar...
După Marengo, Napoleon a cerut soldaţilor săi să cruţe Arenzo, orăşelul în care se născuse Petrarca.
T. îmi spune că s-a întâlnit cu cea mai mică fată şi că aceasta m-a rugat s-o vizitez la noua ei locuinţă. S-a mătitat cu un inginet şi aşteaptă desigur felicitările mele.
Continui s-o aştept acasă la mine.
N., prietenul tetei aceleia care mi-a inspirat versuri, L., îmi relatează o scenă de mare umor: „Ieri am fost la ei acasă şi părinţii (creştini după Evanghelie) se aflau în rugăciune. Maică-sa, care e paralitică, ţinea pe genunchi o nepoţică, şi tatăl fetei dirija corul creştinilot care vin la ei în fiecare vineri să-1 slăvească pe Domnul nostru Isus Christos. Uşa dintre camera unde se aflau ei şi cea în care şedeam noi era deschisă şi am profitat amândoi de starea lor de inspiraţie. Nici n-ai ideie ce senzaţie splendidă ai să posezi femeie în cântece teligioase, cu uşa deschisă ..." Am să folosesc asta într-un roman.
Din Tacit aflu că obiceiul de a se arde cărţile în pieţele publice esre vechi. încă pe vremea lui, triumvirii ardeau unele scrieri în Forum.
După cinci zile la Tumu-Măgurele. Marele şi tristul meu prieten, Mihail, este detaşat aici de vreo ttei ani. Un otaş cu praf, rate cate se plimbă pe uliţa principală, cu două cârciumi
1580
EUGEN BARBU
JURNAL
1581
cam neluminate şi cu eternul arc de triumf de scânduri la intrarea şoselei în urbe. Mihail stă într-o cameră întunecoasă pe duşumelele căreia zac aruncate cărţi şi sticle. Seara e înfiorător. Se simte frigul toamnei, şi prin curţi se mai cheamă încă gâştele. Are câţiva prieteni care aduc pe sub paltoane sticle înfundate, îl ascult şi îmi spun că în el se pierde un mare şi uluitor scriitor în genul Ulieru. Are un geniu oral inimitabil şi, mai ales, acel umor negru, cehovian, care merge până în inima lucrurilor. îmi pun în gând să-1 silesc să ţină un „Jurnal", şi când îi vorbesc se scutură înciudat: sunt prea leneş! Eu nu pot să fiu scriitor...
Mi se pare totuşi foarte puternic. Nu a pierdut nimic din spiritul său limpede, horaţian, în atâţia ani de mizerie şi viaţă stupidă. Mă încăpăţânez. Nu-1 voi lăsa până nu-1 voi convinge să scrie.
La plecare, de pe platforma trenului care se mişcă încet îl mai văd o dată. Flutură o mână şi surâde. îmi vine să urlu amintindu-mi de străzile prost iluminate, de odaia rece în care-şi va petrece şi iarna aceasta. Vorbele lui mă chinuie: Nu am încă un domiciliu. Aici am stat destul, aş vrea să mă împământenesc undeva.
E mai bogat decât mine. A văzut infinit mai multe lucruri şi mai mulţi oameni. Dacă n-ar fi atât de ostenit, pentru că leneş nu poate să fie, de viaţa asta care nu-i dă răgaz, care-1 striveşte...
Ostenind să mai dau meditaţii, mă hotărăsc să intru la o tipografie corector. Am în această meserie înaintaşi iluştri. Clubul Atelierelor Grafice nr. 1 este format din trei saloane splendide, tapisate, cu lumini indirecte, parchet şi covoare scumpe; fosta locuinţă a patronului. Pe luciul lemnului ceruit bat bocancii grei ai ucenicilor murdari încă de cerneală. Sunt bocancii istoriei care răsună sub aceste candelabre. îmi plac manile murdare care mută piesele fine ale şahului de fildeş şi ochii vineţi ai unui copil de 15 ani, privind într-o revistă.
i 3
Frumoasă această inscripţie de pe Statuia Libertăţii:
„Daţi-mi obosiţii voştri, săracii voştri,
Mulţimea voastră doritoare să respire liber,
Nefericitele rămăşiţe ale ţărmurilor voastre prea încărcate.
Trimiteţi pe aceşti naufragiaţi, mie:
Ridic lanterna mea peste poarta de aur."
Azi am văzut gâştele plecând spre apus.
Mişcări ţărăneşti în Italia. Ţăranii săraci au ocupat pământurile nelucrate ale moşierilor. Există încă o categorie de imbecili ce-şi închipuie că lumea va mai răbda să-i vadă pe ei petrecând în timp ce alţii mor de foame.
Seara ascult câteodată postul de radio Monte Carlo. E un fel de a mă flagela. Nişte orchestre bune care cântă dumnezeieşte o muzică pe care am detestat-o. După fiecare cântec aplauzele celor care asistă la aceste concerte. Lumea aceea a miliardarilor satisiţi de plăceri, a cocotelor ce schimbă amanţii şi câinii, toţi cei ce trândăvesc în lumea asta. Şi simt cum îi urăsc pentru că râsul lor inconştient e o sfidare adusă lumii celor care trudesc de dimineaţă până seara. Trăiţi voi, criminalilor, bucuraţi-vă voi, escrocilor, de toată mierea pământului.
Cât o să mai puteţi...
*
Vin pe la mine nişte poeţi tineri şi infatuaţi, citesc versuri cam făcute şi se cred genii. T. al meu, neschimbat, se zvârle pe pat, aruncă ţigările pe parchet, e fals nervos şi scuipă cu râvnă.
1582
EUGEN BARBU
JURNAL
1583
H. înghite săbii de dragul unei femei cu blană pe care a adus-o C, altul cate s-a apucat de poezie numai din plictiseală, şi Tp., aproape un adolescent, citeşte un fragment de Jurnal foarte viu şi cinic, ca tot ceea ce scriem toţi. E ceva inutil în paginile lor, o falsă suferinţă şi o falsă artă. Am încetat de mult de a mai fi bătăios. Tac mai bine şi-i las să se laude reciproc.
H. îl critică mortal pe T. care devine furios. El îşi apără ca o cloşcă ultima literă pe care a scris-o şi duelul devine penibil, încep să cred că aceste reuniuni nu-şi mai au rostul.
între femeile care se ocupă de literatută, G. care se văietă că revoluţia i-a aruncat în splendidul său apartament încă o familie, şi că are dificultăţi cu muncitorii din mica întreprindere care i-a mai rămas. Surâd. Fata asta n-a înţeles nimic din ce se petrece în jurul nostru.
îmi amintesc cum sunau tacâmurile pe la opt când citeam versuri în salonul ei. Era o aluzie a mamei sale că e timpul să plecăm. Ah, această burghezie pe care o vreau la pământ, suferindă, muribundă, disperată...
Crăciunul cu M. la Câmpina. N-au lipsit aluziile ca în fiecare an şi era cât pe aci să mă întorc singur la Bucureşti. M-am jurat că nu voi mai primi nici o invitaţie de genul acesta. Nu ştiu de ce eu am impresia că toţi oamenii sunt la fel. Poate va da Dumnezeu şi mă voi vindeca...
Dezgustat de platitudinea acestei femei care nu mă va obţine niciodată, niciodată...
Ceea ce a făcut este de o vulgaritate fără margini.
Ultima zi a anului. Nimic nu s-a schimbat. Oamenii trec încărcaţi cu pachete. Ştiu că diseară vor petrece, că vor înmormânta anul acesta cu acelaşi fast ca totdeauna. La mine nu are cine să mai vină. Voi sta singur lângă radio şi voi asculta muzica veselă de sărbătoare. Pe urmă am să mă culc şi am să mă trezesc în anul 1950.
T. vine la miezul nopţii Ia mine şi se apucă să citească dintr-un volum de versuri găsit pe masă. îi spun cu tăbdare că mi-e somn. Nu se sinchiseşte. în cele din urmă îl invit afară. Se supără şi-mi reproşează simţul meu dezvoltat de proprietate. Asta mă irită şi mai mult. Mai că nu zbieram la el. M-am cam săturat să-i suport geniul şi, la urma urmelor, nu l-am sculat niciodată din somn la miezul nopţii...
Toată China continentală, în afară de Tibet, a fost eliberată de către comunişti. Trăim un eveniment însemnat, cu vaste consecinţe mondiale. Americanii au suferit aici un esec considerabil.
1950-1951
„Ceea ce mă distruge, mă face mai puternic." (Nietzsche)
Regele a trimis de la Florenţa un mesaj scurt şi ridicol. Sună cam aşa: „E rău! Eu stau de vreo doi ani prin sttăinătate. E foarte tău! Dar mare-i Dumnezeu! De la El vin toate... Oamenii de pe aici, de prin locurile pe unde-mi plimb eu Augusta mea persoană, au început să deschidă ochii. Va fi bine. încep să am speranţă! Sus inima români!"
1584
EUGEN BARBU
JURNAL
1585
Sărbători domestice cu bătrâna bunică. Aceasta îmi dă sfaturi: însoară-te, maică, şi tu odată...
Cină la Ch. cu o doamnă splendidă, căsătorită cu un profesor de desen care stă tot timpul anului în provincie. Gazda o curtează în draci. S-au spus „fraze", s-a cântat la pian şi s-a recitat Rilke. După aceea s-a trecut la toasturi. Vinul a fost cel mai reuşit lucru al serii.
Ch. predică, şi-1 înţeleg. El nu se poate realiza decât oral, cu public, cerşind aproape ca măscăricii aplauzele şi admiraţia. Orice scriitor se visează puţin causeur, dar a face din asta o profesiune e ceva de plâns. Ch. poate va mai încânta o sută de femei cu glasul său, dar nu ştiu dacă se va apuca vreodată de romanul acela promis de multă vreme.
Mi-e foarte drag totuşi pentru că este un prieten desăvârşit, cultivând amiciţia cu sinceritate. Este, alături de Mihail, un gentleman, singurii pe care i-am întâlnit până acum.
Ch. mă duce la o familie de mari burghezi care mai locuieşte încă în parcul acela splendid de lângă Statuia Aviatorilor. Am mers din curiozitate şi n-am regretat.
O casă somptuoasă, plină de câini şi cărţi, ceva august în toate lucrurile. Ch. îmi şopteşte că gazdele se trag dintr-o familie veche, istorică. Ne întâmpină un bărbat hrănit bine, slab, de o amabilitate rece, care nu uită să-mi recomande să-mi şterg bine picioarele pe un preş, ceea ce mi se pare nedelicat. îi plătesc afrontul nesărutând mâna soţiei sale, o doamnă trecută care ascunde sub zâmbetul convenţional o pândă încordată. Ne aşezăm la o masă lungă, cum se poate vedea în unele filme, cu sfeşnice de alamă în capete şi începe o discuţie sterilă. Ch., de o laşitate ce-l prinde, face amabilităţi. După un sfert de ceas
se trece, bineînţeles, la politică. Apare şi un fost general, tot alb, ii   tot bătrân şi tot pretenţios. E îmbrăcat în negru şi aduce cu un ."!   cioclu. Doamna a rămas în vastul salon luminat de lămpi uriaşe. *-    Scrie ceva. Ch. o întreabă ce face? - Traduc discursul Papei de ■ţ-   Anul nou. Soţul explică îndatoritor că soţia sa răspândeşte enci-j .3;   clica Papei între cunoştinţele lor. Sunt desigur catolici, pentru î ■ i.    că ortodoxismul lor pute. Se discută, în cele din urmă, despre >       literatură, şi generalul dovedeşte în această privinţă o incom-i       petenţă într-adevăr militară. Tac cu îngăduinţă şi, nu ştiu de ce, îmi amintesc caricaturile care înfăţişează în ziarele noastre I       această societate în care mă aflu acum. Şi mă apucă o adevă-I       rată furie împotriva mea! Ce caut eu între fosilele astea? Când văd resturile din faţa mea, încă zbătându-se în propria lor i        neputinţă de gândire, mi se face scârbă de toată îngăduinţa pe care mi-o mai surprind câteodată.
Oare pentru aceşti domni care se numesc senor nu ştiu cum, pentru aceste doamne care hrănesc câini de rasă şi traduc proza penibilă a Papei invoc eu umanitatea? Pentru aceşri mameluci, care se declară, cum făcea adineauri gazda, „om de 1 bursă", apelez la milă? Ei, mâine, s-ar instala din nou în fotoliile băncilor şi şi-ar râde de nenorociţi.
Plec furios. Pe drum, Ch. caută să-i scuze auzind imprecaţiile mele. „Ei, bine, la aceşti burghezi au găsit totuşi mulţi poeţi o masă caldă." Ştiu, poetul T. a locuit într-o mansardă pe care o cunosc şi eu, pentru că, acum îmi amintesc, aici am mai fost, i        dar pe uşa din dos, ca servitorii. Furia mea creşte. Cunosc |        odăiţa aceea de serviciu în care s-au ţinut pe vremuri alimentele.
în ea nu se afla decât un raft îngust, şi un pat în care nu încăpea \        decât fericitul beneficiar. Nu puteai să te învârteşti, şi primirea unui musafir era o problemă. Am fost acolo şi mi se face ruşine ,        pentru poezie, pentru că ea a putut primi astfel de pomeni. Ch.
voieşte să mă facă să cred că acei patru pereţi şi nişre resturi de i mâncare rămase de la masa stăpânilor însemnau o generozitate.
Haida-de! Un coteţ cu electrică, la mansardă, până unde urcai
1586
EUGEN BARBU
JURNAL
1587
de-a buşilea pe o scară neluminată, aproape să-ţi frângi gârul, cu o fereastră îngustă prin care nu intra destul aer, ăsta e darul făcut unui poet de un om care avea cel puţin cinci odăi pe care nu le folosea? Şi parcă văd pagina aceea albă de la începutul unui volum tipărit de T. Pe faţa imaculată fusese imprimat de nu ştiu câte ori numele acestui silnic generos. Bogaţi trufaşi se înconjurau de poeţi ca de căţei de lux. Desigur că o masă în plus nu conta prea mult pentru un „om de bursă" care câştiga milioane zilnic, şi nici un costum mai puitat, şi chiat acea colivie de zid în care proprietarului îi era indiferent cine locuia...
O, binecuvântez această revoluţie, aceşti ani nimicitori pentru categoria abjectă de oameni văzută astăzi. Aş vrea să aud într-o zi că domnii care stau între statui de piariă, ca între morcovi, vor fi foarte săraci într-o zi, că vor putea astfel să înţeleagă câtă nedreptate înseamnă avuţia lor.
Altădată aş fi pus furia mea pe seama unei invidii de om sărac care a trăit prost toată viaţa, dar îmi spun acum că de fapt urăsc cu luciditate. Nu pot uita, şi asta i-a caracterizat foarte bine pe aceşti oameni, două gesturi: acela de la intrare când am fost sfătuit să-mi ştetg bine picioarele (probabil din pricina pardesiului meu sărăcăcios), şi cel de la plecare, când, faţă de mine, gazda a stăruit pe lângă Ch. să rămână la masă.
N-am jignit în viaţa mea pe nimeni şi, cu atât mai mult, nu-mi îngădui luxul de a mă lăsa jignit. Acest domn de familie mare a făcut-o de două ori cu un necunoscut, şi lucrul e de neiertat.
Un doctor, R., care se afla în timpul revoluţiei bolşevice la Petrograd, mai ţinea minte din toată chestiunea aceasta că „trei zile a mâncat numai ciocolată'pentru că nu putea ieşi pe stradă din pricina împuşcătutilor.
Dintt-o scrisoare a lui Mihail de la Turnu Măgurele: „Uneori, stând cu spatele la godin ca să-mi iasă reumatismele, am impresia că în odaie a inttat Selma Lagerloff însăşi şi, cu ochelarii pe nas, îmi povesteşte basmul lui Nils Holgerson şi al gâştelor sălbatice..."
Febtuarie. Am fost angajat corector într-o tipografie.
Am intrat într-un ritm nou de viaţă. Adio lenevia de dimineaţă, adio lungile plimbări de la ora 11. Scularea la 5,30, ca la cazarmă, spălatul în odaia rece, ttamvaiul supraaglomerat, biroul de beton, alb tot, deasupra căruia mormăie o maşină de tăiat hârtie. Dimineaţa la 6,30, când încep orele de lucru, deasupra, în tavan mai arde un bec galben. Lucrez cu trei femei care se ceartă între ele pentru nu ştiu ce motive. Intre două şpalturi, lecturi şi o tăcere dureroasă. Colegele mele mă privesc cu suspiciune. Nu ştiu ce-i cu mine şi eu mă amuz secret.
Pe la unsprezece o uşoară undă de somn mă cuprinde. Toată tipogtafia, cu maşinile ei, toarce.
Mâine împlinesc douăzeci şi şase de ani.
Am câştigat stima bunicii. De când sunt salariat (bunicul a lucrat la C.F R. cincizeci şi şase de ani sau mai puţin, ştiu eu?) mi se pune şi faţă de masă sub farfurii. Oricum, un meditator nu merita stima pe care o merită un salariat. O privesc pe furiş. Bătrâna calcă mândră prin odaia cu podele şubrede. Ah, Aglaia Stoian, bună femeie, mamă şi bunică totodată, om drag, care n-ai să simţi niciodată bătaia acestei inimi reci pentru tine, va veni o zi când îţi voi ridica în hârtiile mele un monument...
1588
EUGEN BARBU
JURNAL
1589
Alegeri în Anglia. Ies pentru a doua oară laburiştii. Curios pentru mulţi insuccesul lui Churchill. Dar lumea se învârteşte spre stânga, spre stânga, domnilor...
*
Se vorbeşte de o nouă armă teribilă: bomba cu hidrogen. Brrr!
„Singurătatea m-a făcut totdeauna contemporan morţilor." (Barres.)
Zile incerte de martie în colivia de beton de unde nu se vede nici cerul, ci numai un zid roşu de cărămidă. Lucrez după-amiază, în general, pentru ca să pot scrie dimineaţa acasă. E foarte greu pentru un om tânăr pentru că-mi ucid astfel orele de plimbare. Bate un vânt care mă îndeamnă la vagabondaj. Dincolo de masa scrijelată cu briceagul de alţi corectori distraţi, ochii unei femei de 30 de ani, foarte îngrijită, puţin pedantă, dar distinsă cu totul, E., soţia unui medic. Când ostenim să citim tare textele tipărite pe hârtie ordinară, vorbim cu o absenţă pe care o dă numai cuviinţa. îmi place foarte mult această doamnă, dar nu mi-aş îngădui măcar s-o fac să presimtă lucrul acesta. îmi sjiune că are strămoşi greci şi turci. E căsătoriră cu un evreu polonez cu care a trăit înainte de a se căsători câţiva ani. El se trăgea dintr-o familie foarte bogată, şi rudele lui s-au opus la căsătorie.
Se înserează. Incejie să plouă şi femeia de lângă mine fumează o ţigară. O privesc, fără îndrăzneală, cu adoraţia omului ce vizitează un muzeu. A fost foarte frumoasă. Cred că are mai mult de 30 de ani. Şi acum păstrează în fanarea ei ceva ce-mi place mult. E vechea mea tară.
- Mai lucrăm? întreabă absent.
- Dacă vreţi...
Privim hârtiile îngălbenite şi umede, care miros a plumb, şi aprinde o lampă de masă. Un snop de lumină pe lemnul lustruit, mâna aceea fină, albă, subţire, cu vine viorii ca nişte cârcei de viţă, fumul verde ce se ridică drept în sus, deasupra, torsul metalic al maşinilor. Suntem într-un submarin sub o mare a timpului, un submarin care pluteşte neştiut, cu încetineală, cu o disperată grabă înrârziată...
- Haide, spune leneş.
Citesc un sfert de ceas fără să ştiu dacă mă urmăreşte. De altfel, asta îmi este indiferent. Poate ne gândim la aceleaşi lucruri. Pe stradă oamenii se plimbă indiferenţi pe lângă zidurile ce ne ascund.
între noi, un copac verde de fum care se destramă...
La cinema, un jurnal al procesului de la Niirenberg. Un document zguduitor care mi-a amintit cât de mult am urât fascismul. Gropile comune, împuşcaţi pe la spate, lagărele, cuptoarele, toată acea inumanitate care m-a indignat. N-am să fiu niciodată o brută, chiar dacă în mine doarme un profet. Am visat o revoluţie fără violenţă, o revoluţie convingătoare prin exemplu. Am urât şi am să urăsc toată viaţa mea tot ce este brutalitate, mistcism şi prostie.
M. insistentă. O ofensivă de primăvară desigur. Ne certăm. După trei zile îmi umple casa de flori.
E. îmi place din ce în ce mai mult. Dimineaţa, la 6,30, colivia de beton miroase a săpun bun. O, dacă n-ar descoji mere cu un gest preţios, de-ar fuma numai, pentru că fumul, oricum
1590
EUGEN BARBU
JURNAL
1591
ne îndepărtează şi ne apropie aşa cum ar fi o perdea care împrumută odăii reci puţin mister, deformându-ne chipul. Dincolo de fum suntem poate mai frumoşi, mai atrăgători...
*
Pastele. Fac lux, am cumpătat vetmut. Bunica a copt cozonaci. Am regăsit aerul bun din casa părintească de altădată când nu erau certuri, şi tata nu făcea economii ca să-şi ridice o casă, să se afle în comuna de unde venise că e proprietar la Bucureşti. Cred că la ora aceasta toate vecinele din mahala ştiu că sunt şef de birou, aşa cum m-am lăudat chiar eu în faţa bătrânei pentru a stârni invidia femeilor cu bărbaţi tineri, numai ca să mă răzbun pe ele penttu că atâta timp cât „n-am avut servici la stat" le-am părut un târâie-brâu oarecare...
Vine la mine Ch. cu un fost prinţ, S., tip franţuzit, mai mult creştin. Vorbim despre cultura greacă şi despre misticismul creştinismului.
Ch. spune: Am inttat într-o biserică şi am auzit frazele acelea ale Evangheliei: „şi m-au părăsit toţi, le-am cerut apă şi mi-au dat fiere..."
Devenim obligator ttişti.
Am pietdut bucuria creştină a sărbătorilor. Casa mea, care miroase festiv a cozonac, mă indispune. Pe masă am ouă colorate. Le ptivesc cu indiferenţă. Nu îmi mai plac mesele de sărbătoare la care se mănâncă şi se bea bine. Nu chem pe nimeni şi nu mă duc la nimeni. Privesc pe fereasttă cum trec mahalagiii mei cu pachete la rude. Sunt îmbrăcaţi în hainele lor cele mai bune şi calcă ţepeni ca nişte manechine. Totul este vulgar în aceste zile. Parcă şi aerul e mai fetid. îmi plac zilele obişnuite care nu te obligă la nici o atitudine. în zilele festive
i mă închid în casă şi scriu. Intenţionat îmi îmbrac hainele cele * mai rele, ca un protest împotriva acestei prostii tradiţionale. -J   Un tipograf de aici, deadea Saşa, mi-a spus alaltăieri o vorbă
■r   mare: Eu mă silesc să fac din fiecare zi o sărbătoare...
-|
■'Mr * 4,
,j        T. îmi trimite o carte poştală de la Praga. I-a plăcut mai mult Budapesta. Cum este el sucit, totul e plauzibil.
într-un parc cu copii. Atmosferă pascală. Cer şi iarbă. Un ţânc:
- Haide mai încolo să ne jucăm. Aici sunt oameni! M-a durut.
Dintr-o scrisoare a lui Mihail.
„Şi astăzi cameta mea se umple des cu oameni şi fum, dar, nu ştiu de ce, caut de multe ori pe deasupra capetelor... | îmi amintesc de Anatole France: „.. .donnons aux hommes,
potir temoins et pour juges, l'Ironie et la Pitie..."
Iată odaia lui, cu duşumelele pline de sticle, „biblioteca", cum îi spune. Are o ceată de prieteni cu care bea din când în când, ascultând ttecetea timpului. Remarque spunea că nu ne-au mai rămas decât două dtepturi: dreptul de a iubi şi dreptul de a bea.
Idila unui prieten cu o doamnă măritată a luat sfârşit. Se pare că tânăra femeie întreţinea şi alte legături extraconju-gale. Ironică, doamna i-a remis scrisorile amicului meu, prin soţ..., deschise.
1592
EUGEN BARBU
JURNAL
1593
Se naţionalizează imobilele urbane. Stau cu V. într-o tipografie timp de opt zile. Se ţine cel mai desăvârşit secret. Se tipăresc o sută de exemplare dintr-o broşură care cuprinde numele celor care vor fi expropriaţi. Se dezvăluie de fapt ceva monstruos dacă te gândeşti: erau indivizi care posedau peste o sută de apartamente. Baronul Neumann, de la Arad, deţinea o treime din locuinţele oraşului. La Bucureşti existau proprietari a 40-80 de apartamente închiriate. Am avut o adevărată plăcere să colaborez la o operă profund justiţiară.
Merg la Mănăstirea, la fosta fermă regală a Lupeascăi. Lux, canalizare, deşi suntem la 100 km de Bucureşti, electrică etc. îmi amintesc de cartierul Pantelimon lipsit de canalizare.
Ieri, nişte fotbalişti vulgari îşi spălau picioarele murdare în cada în care altădată se lăfăia amanta regelui. îmi plac vremurile noastre. Eu însumi m-am odihnit în dormitorul Lupeascăi, visând câteva clipe la inconsecvenţa vieţii.
Poetul turc Nazim Hikmet, închis în temniţele reacţiunii turceşti pentru credinţele sale comuniste, a declarat greva foamei (Scânteia.)
Secretarul P. C. din America, Eugene Dennis, a fost arestat.
Directorul tipografiei în care lucrez i-a spus astăzi antrenorului echipei de fotbal (acesta molestase un jucător pentru că nu-1 ascultase):
- N-ai avut dreptate să-1 baţi! D-ta eşti mai întâi educatorul lui şi apoi antrenor. La mine dacă ucenicii chiulesc din fabrică şi nu se duc la lucru, trebuie să-i omor? Eu sunt de vină pentru
că nu i-am educat destul. D-ta ştii că până acum doi am scuipam printre dinţi ca şmelcherii, că eram o puşlama? Câţiva m-au făcut om. Uite, conduc o întreprindere şi, mai ales, nu mai scuip printre dinţi. Fă-1 şi dumneata om... Minunate cuvinte spuse de un fost maşinist...
28 iunie.
De trei zile, război în Coreea. Trupele americane au intervenit în această bătălie civilă. Bombardamente teribile. O dezgustătoare sete de bogăţii...
*
Pauză lungă. N-am mai scris de mult în acest Jurnal. Sunt ostenit, ostenit.
Dintt-o cronică a Cruciatelor:
Cruciata condusă de Petre Eremitul era formată din sperjuri si asasini, femei, penitenţi etc. Intre ei se afla şi Tatur, Regele Derbedeilor. Petru poseda de la evreii din Occident un document de recomandare către evreii din Orient...
Foarte aproape de sfârşitul romanului Groapa. Dar este oare Nimic mai literar decât să omiţi esenţialul." (Valery) Nu cred.
un romanţ
Plina de poezie, Thora, pe care o descopăr într-o carte de Edmond Fleg.
1594
EUGEN BARBU
JURNAL
1595
B., o fată urâtă, destul de inteligentă şi vioaie, face totul ca să-i aparţin. Reuşeşte după un asediu îndelungat. A simţit că am curiozităţi. A doua zi e înfiorător. Nu pot să mă culc cu femei urâte.
Apatie de vară. O lungă vegetare tristă.
într-o monografie despre M-me de Pompadour întâlnesc un Voltaire dezgustător. Un curtean linguşitor ce scria piese pentru Ludovic al XV-lea mort după intrigă.
Un moralist fără morală.
Sunt femei care sunt dorite tocmai pentru proasta lor reputaţie.
Nu ştiam că hunii purtau cămăşi, că Attila avea un palat cu baie, că bea din pocale frumos sculptate şi că mânca din farfurii din argint. Europa îl molipsise (trăise în captivitate la Roma în tinereţe).
Mihail a fost mutat la Bucureşti. Sunt fericit.
Ani fost avansat. Nu mai sunt corector. Sunt revizor. Mi s-au dat două sute de lei mai mult la salariu. îmi vine să râd la gândul farsei pe care am s-o joc celor din mahalaua mea. Când vor auzi că sunt revizor, pentru că voi avea grijă să trec
asta bunicii mele, vor crede că am ajuns mai mare peste învăţători. Să vezi ce mai bună ziua am să capăt de mâine încolo.
Dumnezeu trebuie să fie urât. O ştiu privind chipurile lui Beethoven, Tolstoi, Kant, Bach. Ei n-ar fi făcut atâtea lucruri frumoase dacă n-ar fi avut de uitat urâţenia sa...
Savonarola credea că cultura ne-a pervertit. De aceea recomanda ca toate operele de artă să fie arse pe rug. Poate, într-un fel, avea dreptate. Frumuseţea te nefericeşte.
B. îmi trimite şampanie. O beau cu M. din cinism. Apoi ne iubim. M. e intrigată. „Cine ţi-a trimis şampania?" Ce importanţă are asta? Proastă mai e...
îmi plac florile pe care le primesc. Când voi avea bani mulţi am să-mi umplu casa de flori.
Sunt mai singur ca niciodată. Gonesc femeile şi privesc pomul din curte. Golesc două pahare de vin unul după altul. Simt nevoia să mă ameţesc. Ehei, singurătatea nu e chiar un cuvânt deşert,..
îmi cade în mână Codul social A Uniunii Internaţionale de Studii Sociale din Malines. Ceva comic şi bisericos. Ce recomandă codul catolic?
1596
EUGEN BARBU
JURNAL
1597
Puterea politică să aparţină jumătate Statului şi jumătate bisericii (catolice). Să se treacă de la faza sindicalistă la faza corporatismului economic. Să se deproletarizeze muncitorimea şi să se favorizeze accesul la proprietate. Să se transforme salariatul în asociat. Codul admite o „elită" (vezi bine!) deşi e pentru pacificarea claselor sociale. Se recomandă un Parlament pe corpuri profesionale. După o serie de precepte religioase, o lege care să oblige pe cetăţeni la un minimum de cultură. „Revoluţiile sunt permise când titania devine excesivă." (Să mori de râs, nu alta!) Culmea este câ bunii catolici de la Malines admit munca forţată... pentru popoarele înapoiate!!! Codul se încheie cu un imn adresat lui Christos...
Abilităţi de stil: „Poporul este ocolul pe care-1 face natura pentru a naşte 3-4 oameni mari".
Schimb jugul. O femeie care vine către mine numai din curiozitate. Practică dragostea ca pe un sport şi o prefer gâştelor cu conştiinţă şi accese literare post coitum.
*
Ah, dacă aş înfiinţa un partid de fanatici, aş şti pe cine să mă bazez: pe învăţători!
*
în Geneza formelor culturii a lui Negulescu găsesc teoria Culturii în funcţie de Climă. Este adevărat: arta greacă nu s-ar fi putut naşte decât în Grecia, după cum sunt convins că stepa îi face pe ruşi profunzi, că ceaţa nordului l-a născut pe Ibsen şi că Goethe s-a născut ca scriitor abia după călătoria făcută în Italia.
m. De reluat teoria lui Sommer, citată de Negulescu, că toate
i culturile sunt rezultatul unei epimixii. în cazul Renaşterii ita-| liene, amestecul, sau, mai bine spus, întâlnirea aistocraţiei tos-I cane cu burghezia dăduse acea cultură nemuritoare ca şi în ^* cazul Renaşterii engleze (Bacon şi Shakespeare) care ar fi rezultatul întâlnirii nobilimii de la curte cu burghezia în ascensiune.
M. trece seara destul de târziu însoţită de un necunoscut. J    Fusese la Câmpina şi se întorcea. Eram cu Mihail. Ne salutăm politicos. La întoarcere o găsesc la mine. Vrea să-mi explice, îi închid gura. Ce, suntem gorile?
*
Memoriile lui Clemenceau. Sunt dezgustat. Ca şi în cazul Averescu, paginile nu sunt decât o polemică cu mareşalul Foch. Cei doi „titani" se acuză reciproc de greşeli de neraparat. După lectură aş sctie o Odă a dezertorilor. Istoria te face sceptic.
îngerul blond m-a consumat şi-mi zâmbeşte cu prietenie. Oricum, femeile tot iubesc pe câte cineva pe care-1 înşală din capriciu penttu a-şi crea remuşcări. Şi dragostea are o mecanică a ei. De ce n-am cunoaşte-o bine?
Ieea Societăţii Naţiunilor aparţine, se pare, lui Henric IV. El se gândea încă la 1600 la aşa ceva.
Un eseist spunea, pe bună dreptate, că e o eroare când se crede că lumea grecească „a fost divină". El aminteşte
1598
EUGEN BARBU
JURNAL
1599
persecuţiile din această epocă: Miltiade, Temistocle, Aristide, Alcibiade (exilaţi); Demetriu (ucis); Ephialtes, Nicios (sugrumaţi); Focion (otrăvit); Demosthene (în lanţuri); Hesiod (asasinat): Protagora, Xenofon, Herodot (exilaţi); Phidias (proscris); Tucidide, Eschil, Socrate (otrăviţi); Lysios, Anaxagora, Platon, Aristotel, Euripide...
Epopeea trecerii lui Mermoz peste Cordilieri mă face melancolic. M-am visat şi eu pe fregate, am călătorit în imaginaţie cu submarinul „Dox" şi încă în sufletul meu mai există chipul unui ţăran necunoscut la care tânjesc.
Nu ştiu cum arată Timişoara, Galaţi, Iaşi, Oradea, nu m-am urcat încă în avion, n-am călătorit cu simplonul, o, ce sărac sunt...
„Prima deosebire dintre un om mare şi unul de rând este că omul mare îşi cunoaşte puterea şi ştie că poate inventa viitorul, e arhitectul vieţii sale şi a altora." (Maurois.)
Nu mai scriu prea des în acest Jurnal. Nu mai mi se întâmplă nimic deosebit.
La urma urmelor, Jurnalul mi se pare un gen de literatură superior romanului pentru că el nu cere logică, construcţie şi are avantajul de a înfăţişa lumea privită de un singur personaj.
Două arte mă ostenesc: pictura şi dansul. Ele au mijloace prea puţine şi se poate improviza orice în legătură cu ceea ce vor să înfăţişeze.
Bat la maşină cu furie Groapa. Am terminat prima parte, îmi place numai pe alocuti.
Plimbaţi la lacuri, însoţit. Asta îmi mângâie oarecum singurătatea. De ce ot fi existând atâtea neveste în femei?
Mâine mă voi duce la S. Câtă vreme să fi trecut de când
n-am mai vazut-o
Vară senină. Natura asta prea verde, pomii prea întunecaţi. Sunt tulburat de aerul prea subţire, prea aţâţător...
Nu m-am dus la S.
Maurois:
„Sunt multe trăsăruri comune artistului şi omului de acţiune. Neputând să îndure dezordinea naturii, amândoi doresc să-i impuie o rânduiala al cărei model îl poartă în mintea lor şi al cărei spectacol îi încântă.
Attistul se satisface creând o lume imaginară, omul de acţiune transformând lumea reală.
După o vacanţă, întoarcere la Bucureşti. Oraşul încins miroase a asfalt. Tipografia cu aerul ei dulce de plumb, aceiaşi oameni, programul zilnic reluat de la cap...
1600
EUGEN BARBU
JURNAL
1601
Seara cu M. la un restaurant. Cântă o orchestră melodii sentimentale. Azi la prânz am citit în ziare descrierea ultimului atac aerian asupra Phenianului. Undeva mor oameni. Grădina răcoroasă, luminată de becuri mari, cu iederă peste colonadele ei de lemn, mă face să mă întreb dacă pacea de care ne bucurăm va fi totuşi salvată. Sunt închisori în lume la ora asta în care stau închişi oameni. Pe ziduri aud poate scurgerea apei şi nu le rămâne decât întunericul. N-am să mă pot bucura niciodată pe deplin de orele mele bune pe care mi le dă viaţa atâta timp cât mai există nedreptate, exploatare şi cinism.
*
Răsfoind caietele astea mă simt indignat. Jurnalul meu este numai o confesiune anodină, o mărturisire, e drept sinceră, e tot ceea ce am gândit uneori. Dar asta merită să fie reţinut: că mi-a plăcut gura unei femei, că mi-am cam schimbat prietenele din plictiseală? Nu-mi plac gulerele tari în confesiuni şi nu voiam să mă arăt altfel decât sunt. In definitiv ce-aţi vrea de la un om tânăr?
Am să-1 rescriu până când voi osteni, dar tot trebuie să ajung undeva...
*
Ştiu, sttămoşii mei sunt Dostoievski care lustruia alabastru la Katorga, Savonarola care dădea focului roate luxurile şi poate acel Saint-Just, revoluţionar incoruptibil şi fără milă.
Să nu mi se spună că n-am avut o familie...
*
C. îmi înapoiază manuscrisul Gropii. Nu i-a plăcut, aşa cu am bănuit. Cele două poveşti paralele: cea a pungaşilor şi istoria cârciumarului, nu se leagă întte ele. Mă gândesc să fac din acest roman numai o serie de schiţe, în genul Porţii negre. Voi vedea. Deocamdată arunc manuscrisul în fundul sertarului. In definitiv de ce m-aş grăbi?
„Roma a creat legislaţia, Atena geometria." (Mi se pare Mommsen.)
C, care vizitează un cerc de ex-prinţese care-şi aduc căţeii în vizită una la alta, îmi relata cele auzite din gura unei doamne:
- Nu-i aşa, domnu C, că după asta or să fie tăiaţi toţi ţăranii care au luat moşiile?
- Sigur că da, doamnă. Sigur că da! i-a răspuns spiritual C. naivei prinţese.
De aici sau poate mai demult, filele Jurnalului se încurcă. S-ar putea să retranscriu note din 1951. Asta mi se pare că nu are nici o importanţă. Intenţionez de mult să abandonez Jurnalul. Ai nevoie să-ţi faci confesii ţie însuţi numai atunci când eşti foarte tânăr.
Mă chinui în fiecare zi căutând să mă conving că am reuşii să-mi tetmin romanul. Nu-mi place, nu-mi place şi gata. îi lipseşte carnea, nu ştiu ce...
Cultura îi poate face pe unii laşi. Grecii plângeau înaintea bătăliilot sau fugeau.
1602
EUGEN BARBU
JURNAL
1603
Faimoasa democraţie ateniană cunoştea forma intervenţiei Statului în afacerile private. Erau timpuri când cetăţeanul consulta pe legislator câţi invitaţi putea avea la masă (Mahaffy.)
Mi se spune că analfabeţii din tipografie sunt constrânşi să urmeze cursurile şcolii de alfabetizare. E foarte bine.
In general, tinerii de azi au pierdut acea suferinţă şi melancolie estetică, inutilă şi periculoasă care era blazonul generatei mele. Azi, cei de optsprezece ani, vorbesc despre televiziune şi energia atomică. S-a atuncat la coş literatura ce afişa blazarea timpurie şi falsa tristeţe a tinereţii. Tinereţea nu e tristă, orice s-ar spune! Trebuie o infuzie de practicism tineretului nostru, predispus să imite spleen-ul.
In şcoli s-a pus capăt anarhiei absenţelor, frecvenţa fiind reglementată prin sancţiuni aspre în caz de lipsuri. Revoluţia a intrat pe uşa cea mare...
(Câteva note din 1952.)
Citesc cartea Iui Fucik, Reportaj cu ştreangul de gât. Docu-*   ment zguduitor. Cele aproape o sută de pagini cuprind, în cu-^   vinte puţine, povestea unui condamnat la moarte pentru ideile lui politice (chiar autorul). Nimic patetic, nici un cuvânt mare, numai o dragoste uriaşă de om, o căldură a inimii care te face mai bun.
Şi un capitol egal cu cel biblic al ispitirii de pe munte: când un poliţist îl scoate pe Fucik la un restaurant din Praga, arătându-i viaţa oraşului, nepăsarea celorlalţi oameni, zădărnicia credinţei în idealurile sale politice. I se cere mărturisirea pentru a-şi câştiga viaţa.
Astfel de cărţi mă rănesc. De fapt, înţeleg: epoca noastră un singur lucru ne-a învăţat: să murim mândri...
1
Incidente grave în Egipt. Englezii vor fi daţi afară şi de aici cât de curând.
V., o fată boxer care face coregrafie, striveşte în mine o coardă veche. Păcat că e atât de prost crescută. Hotărât, sufăr de estetism...
Stabilizarea monedei. Scene comice. Ţăranii care au cumpărat înainte de aceasta lucruri inutile ca să scape de economii, vor să le revândă pe preţuri de nimic. Oricum, semne bune: au bani.
Toate instituţiile vor face anul acesta pom de iarnă. în faţa Palatului se instalează un orăşel de carton şi placaj în care se vor vinde dulciuri copiilor. în mijloc, un brad uriaş, luminat cu becuri feerice.
Să aibă toţi copiii pomul pe care eu îl râvnesc din copilărie.
Urăsc tot ce-a mai rămas european în cultură, moravuri şi politeţea noastră. Ele mi se par astăzi un balast dezgustător. Europa va pieri de bună creştere...
1604
RUGF.N BARIU!
JURNAL
1605
Au trebuit să treacă anii din urmă ca să ne dăm seama că toate valorile în care credeam, pe care şcolile şi educaţia noastră le consacraseră, sunt nişte biete convenţii ca toate convenţiile.
Comunişti au demonstrat că fabricile, trenurile, teatrele, fdozofia şi muzica pot să meargă mai departe şi fată profesori, şi fără ingineri, şi fără filozofi şi fără consacraţi. Am cunoscut anii aceştia o mulţime de oameni needucaţi care s-au dovedit a fi splendizi indivizi de acţiune şi caracter.
Să nu mai aud de diplome!
Simt o gelozie pe care nu mi-o pot stăpâni pentru cei ce ştiu mai mult decât mine. Mă înfurie neputinţa mea de a nu mă descurca într-o ştiinţă. Dar câteodată simt că tocmai această virginitate mă fereşte de influenţe, de scepticism. N-ar mai trebui să mă citesc decât pe mine. Aş fi un perfect ignorant, dar aş reuşi să redescopăr lumea. Cu cât aflu mai multe cu atât puterea mea de invenţie scade. îmi dau seama că totul a fost spus.
+
In Şantierul Iui Eliade găsesc aceasta: Profesorul D.N , un indian, îi spune scriitorului că numai penttu că are douăzeci şi doi de ani va putea sezisa sufletul asiatic, mai târziu, din pricina erudiţiei şi din pedanterie, acuitatea aceasta va dispare. E ceea ce notasem şi eu mai de mult despre tineri.
Talleyrand spunea că revoluţiile pot fi zdrobite cu forţa, dar nu pot fi supuse nici prin şiretenie, nici prin corupţie. E ceea ce uită cei care vor să întoarcă istoria României înapoi.
Câte pagini ucise de obligaţia de a merge la serviciu. Ieri mă apucase disperarea când, cuprins de febră, a trebuit să abandonez un capitol.
Ce lucim mare, ce lucru mare: averile burgheziei, străvechile averi, solide, temeinice, se strămută. Ala, cum simt uraganul acesta prin toate casele, cât îmi place scepticismul cu care am fost inoculaţi cu toţii. Ce bine că nu mai există lucturi „eterne".
Burghezia, care inainte de epoca noastră cumpăra numai, vinde pe capete. Ţi-e mai mare dragul să vezi căruţe ţărăneşti cărând din Talcioc mobilă stil şi gramofoane, pianine şi paturi de stejar masiv. Lucrurile astea scumpe se vot degrada poate, vot fi întrebuinţate prost, dar văd, simt revoluţia. Este în jutul meu, nu mă lasă să dorm şi, lacom, aflu totul cu bucurie. Vreme de basm pentru cine ştie ce a visat, ce-i dreptatea...
Recitesc Groapa. Nu ştiu la a câta versiune am ajuns. Nu-mi place nici acum. Prea mulre zorzoane, prea multe imagini. O operă mare nu are nevoie de bagatele. Voi tăia fără milă şi voi răci chiar stilul.
Uneori mă gândesc că supremul meu eroism ar fi acela de a mă distruge pe mine însumi, distrugându-mi opera. Să ard ultima foaie de hârtie pe care am scris ceva, în aşa fel încât să nu mai exist pentru nimeni, niciodată, să mă ştiu numai eu însumi, să trăiesc numai în amintirea mea...
Ce fericire că suntem latini. Ne salvează cântecul, dansul si un optimism elementar. N-avem nimic mistic în noi. Ce ne-am fi făcut fără scepticismul nostru?
1606
EUGEN BARBU
JURNAL
1607
Se deşteaptă şi Marocul. Comuniştii, ca pretutindeni, au început lupta de eliberare naţională.
Reiau Groapa. A opta oară.
Auziţi stil tevoluţionat:
„Vrem în ţara noastră să înlocuim egoismul cu morala, onoarea cu cinstea, obiceiurile cu principiile, bunăcuviinţa cu datoria, tirania modei cu imperiul naţiunii, dispreţul pentru nenorocire cu dispreţul pentru viciu, obrăznicia cu mândria, vanitatea cu nobleţea sufletească, dragostea de bani cu dorinţa de glorie, societatea bună cu oamenii buni, intriga cu meritul, spititul cu geniul, ceea ce străluceşte cu ceea ce-i adevărat, plictisul voluptăţii cu farmecul fericirii, micimea celor mari cu mărinimia omului, un popor amabil, uşuratic şi în mizerie, cu un popor mărinimos, puternic, fericit, adică toate viciile şi tot ridicolul monarhiei cu toate virtuţile şi miracolele republicii." (Robespierre.)
De ieri a izbucnit ptimăvata torenţial. E ceva ce mă osteneşte literalmente. O căldură neobişnuită, ca vara. Si aceasră natură ce renaşte, serile înfiorătoare...
Mă închid în casă şi bat cu disperare la maşina de scris.
Shakespeare scrisese în Iuliu Cezar:
„Eşti adevărata şi preacinstita mea soţie, scumpă mie cum sunt picăturile roşii care trec prin inima mea tristă..."
Asta înainte ca Harvey, la 1619, să fi descoperit circulaţia sângelui.
Sau înaintea lui Kepler şi Newton: „Timp, forţă şi moarte Faceţi acestui trup câte excese puteţi; Insă fundamentul puternic şi clădirea iubirii mele Este ca adevăratul centru al pământului, Atrăgând toate obiectele la el..." (Troilus şi Cressida.) (După relatările lui H. Acterian.)
M. repetă mesajele sale triste sub care se ascunde mereu repetata cerere în căsătorie.
îmi refuz orice femeie nouă. Ştiu ce plictiseli vor urma după primele clipe de îmbătate, câtă dialectică. Am ostenit să tot fiu luat de bărbat...
Scriu cu furie. Afară e o primăvară splendidă. Nu o simt şi nu vreau s-o văd. Ies năucit de gânduri pe la 2, alerg la birou, mănânc în grabă şi mă înmormântez în colivia mea de beton. Cele opt ore trec greu, plictisitor. Nu pot nici măcar să mai citesc. Numai cele zece pagini pe care le scriu în fiecare dimineaţă mă fac fericit.
„Napoleon a căutat virtutea şi, negăsind-o, a luat puterea." (Goethe.)
Alt Paşte. Ca şi cel de anul trecut, ca şi cel de acum doi ani. Sărbătorile creştine marchează trecerea înceată a timpului. O
1608
EUGEN BARBU
JURNAL
1609
dată cu venirea lor iau cunoştinţă de mine. Oamenii beau prin curţi. Privesc vechiul spectacol al petrecerilor româneşti, ostenitoare, puţin triviale care nu mi-au plăcut niciodată. Peste garduri zboară glasuri lăbărţate de femei băute puţin. Numai soarele şi pomii înfloriţi înnobilează lunga zi tristă.
Un zid toşu de cărămidă la care privesc opt ore zilnic, nişte plopi, şapte, sub linia albastră a cerului, proaspăt înverziţi, apoi un colţ de bulevard luminat de lampioane; la 10,30 seara, când plec, acelaşi tramvai, aproape aceiaşi oameni. Nu mai pot suporta atâta repetare a vieţii. La 11 exact, acasă. Puţină muzică la radio, masa şi somnul greu, agitat. Dimineaţa sctiu. Afară e frumos şi cald. Nu-mi mai ttebuie nimic. Plec ostenit la birou şi o iau de la cap. Zilele se duc pe neştiute...
De mult nici o femeie.
Iar zidul cel roşu, o creangă de liliac alb, adusă de o fată care se înmormântează cu mine opt ore în biroul de beton, oţele care trec înspăimântător de greu, maşina ce ţiuie deasupra ca un tren în mers, un roman pe care-1 abandonez după 30 de pagini ca să fac o revizie, apoi ceasul plecării, noaptea blândă de primăvară, acelaşi bulevard luminat de lampioane... Ştiu cum arată pomii aceştia în fiecare anotimp. I-am văzut înfloriţi abia, planturoşi vara, umezi de ploile toamnei, ninşi. Sunt doi ani dc când îi văd în fiecare zi, de când parcurg, cu o regularitate de ceasornic, acelaşi drum la aceleaşi ore.
Acasă închid ferestrele, să nu simt primăvara de afară, să nu văd luna subţire, să nu ştiu nimic. Dimineaţa stau de asemeni cu geamutile închise. Să nu mai văd soarele şi să nu mai privesc frunzele lucioase, tinere, fragede...
Nu-mi trebuie primăvara...
în veacul nostru s-a pierdut graţia. O ştiu privind nişte dansuri medievale. Toată poezia s-a risipit sub un val de brutalitate. Oamenii de azi nu mai pot fi melancolici. Ei pot fi disperaţi sau veseli, dar nu mai pot fi melancolici.
M. nu mă mai iubeşte de mult. O ştiu. Am reuşit s-o depărtez de mine prin indiferenţă, prin obişnuinţa cu care îndeplinim ritualul dragostei săptămânale. Eu am rămas numai o ambiţie a ei, atât.
Ce uşurare, totuşi...
Privesc de la geam un grup de pionieri care joacă fotbal într-o cutte. Aceeaşi pasiune copilărească, acelaşi foc pus în chestiunea scorului, dar ce cinste neobişnuită, ce loialitate!
La un moment dat, o fază incertă. E chestionat portarul:
- A fost, mă, gol?
- Nu, n-a fost.
L-au crezut. Nici un protest. Ajunsese numai cuvântul lui. Nici o înjurătută, nici un „dă-re dracului". Totul fairplay. Mi-a plăcut foarte mult. Pe vremea mea, chestiunea aceasta s-ar fi terminat foarte târziu, poate cu bătaie.
Călătorie la Curtea de Argeş. Băieţi şi fete care cântă. Sunt jucători de baschet şi de forbal de optsprezece-douăzeci de ani, plini de ei, superficiali. îşi spun aneodote proaste. Camaraderia lor cu fetele îmi place. Nimic onctuos, sexual. Fetele se dezbracă simplu laolaltă cu băieţii cate nu au curiozităţi. La masă ajută fără pretenţii şi primesc locurile cele mai proaste fără să protesteze, îmi place totuşi că s-a ajuns la această lipsă de
1610
EUGEN BARBU
JURNAL
1611
ipocrizie. Dacă superficialitatea lor mă deranjează nuri, nome, nu pot să Ie pretind să fie filozofi^S. '
Ogoare divizate încă, ţărani ce folosesc animalele străvechi: calul şi boul la arat. Ce Indie ne-au lăsat burghezii ăştia în România! Când parcelele înguste vor dispărea, când totul va fi lucrat cu maşini, ce paradis va fi pământul nostru! Colectivizarea totală a agriculturii este imperios necesară.
Afişe: „Vând covor persan, dulap, radio etc." Ele pot fi văzute mai ales pe geamurile unor case pretenţioase. Restituiri.
Ultimele noutăţi din Occident:
La Capri, milionarii americani se aruncă în mare cu maşinile, după chef. Doamnele, încălzite de dans şi şampanie, plonjează în mare în scumpele lor rochii de seară.
La Roma, moda căţeilor a trecut. Doamnele poartă de lanţ gâşte sau ţin pe btaţ un picior de gips.
Asta paralel cu mizeria celor 2.000.000 de şomeri, cu sărăcia legendară a Siciliei.
Ca om de culrură, am unele probleme pe care aş vrea să mi le desluşesc în timp. A comenta cătţile citite într-un Jurnal mi se pare impropriu, pentru că acesta presupune o oarecare abundenţă de fapte, nu de idei. Polemica de unul singur fără acoperire este descurajantâ şi nu dovedeşte nimic.
In unele discuţii cu anumiţi snobi care neagă orice valori româneşti, mă simt indignat de lipsa lor de încredere în puterile noastre spirituale. Pervertiţi de ultimele curente occidentale,
aceşti tineri care nu au aprofundat nici o noţiune aruncă vorbe .     mari, numai de dragul vorbelor. Mi se pare că eminentul critic G. Călinescu răspunsese încă de mult celor care mai înainte ( f    credeau ceea ce cred cei pe care eu îi aud din când în când. Iată, un citat semnificativ:
„în bună măsură neîncrederea în noi înşine este inculcată 5" chiar de străini. Occidentalul, dintr-un înţels amor-propriu, a împins mândria până la a tăgădui orice valoare restului lumii pe care-1 cunoaşte câteodată cu o aproximaţie scandaloasă. Nevoind să vadă, el se menţine într-un obstinat tefuz de a admite existenţa altora. Pentru el «occidental» este egal civilizat, «oriental» cu barbar. Şi grecii nutreau acest dispreţ, care i-a pierdut, pentru alţii. Noi am luat întocmai clasificaţia occidental-orien-tal în alb-negru şi zicem despre un bărbat de ispravă că e un om «occidental», despre cartea bună că e o operă «occidentală». Naivitate!"
„Trebuie dovedit Occidentului că suferim de prea mulră instrucţie, că intelectualul român e blazat şi priveşte cu un zâmbet de îngăduinţă sforţările conferenţiarului străin neintuitiv de a fi plat, că noi stăm pe o tradiţie culturală, că prin Cantemir noi simbolizăm nivelul vechiului cărturar român, că toată problema la noi este de a formula personalitatea noastră şi de a spori, pe drumuri sigure, creaţia de valori. Naţiile care vorbesc prea înalt de trecutul lor (asemeni senililor) sunt în decadenţă şi noi trebuie să ne pregătim a le lua moştenirea culturală."
Şi când mă gândesc că a fost o vreme când presa de dreapta acuza pe acest scriitor de patriotism!!
Toamnă. Pomii roşii, maceraţi de cangrena toamnei. O ploaie de frunze, leneşe, aerul prea diafan, soarele sfârşit, oamenii care se plimbă cu o resemnare organică şi cerul profund albastru, cu o plictiseală a lui...
1612
EUGEN BARBU
JURNAL
1613
Seara, luna rece, clară. Nu mai simt poezia acestui anotimp care mă doare.
Ce bine e câteodată când mă întorc acasă si nu găsesc pe nimeni care să mă aştepte, care să mă scoată din universul meu Numai tăcerea odăii în care dorm cărţile. Uneori parul e prea rece parcă mi-ar place o femeie lângă mine, dar e ma. bine asa, mai bine...
Plopii mei mi-au rras chiulul.
Mereu îi pândeam: primăvara şi toamna. O, în martie, pe la sfârşit, sau la începutul lui aprilie când semănau cu nişte corzi de violoncel, albe şi strălucitoate, aşa, despuiaţi de frunze, bătuţi de vânt, ca un păr virgin şi aspru, bătrân, sur, alb, argintiu, apoi, deodată, într-o dimineaţă se îmbrăcau într-o volbură verde, un verde decolorat, un verde presimţit. îmi spuneam: acum reînti-neresc, uite-i, sunt ca nişte fete. Sau toamna... Ţineau frunzele galbene până mult în octombrie. Dacă vremea era blândă, şi prin noiembrie mai aruncau zilnic porţii foşnitoare de frunze bolnave... Apoi rămâneau iar coardele albe de violoncel...
în dimineaţa asta plopii mei erau goi, cu totul, pe neaşteptate. Un vânt, pe care l-am auzit azi noapte, mi-a furat ultimele lot podoabe vegetale. Nici natura nu mai e lirică.
t f
într-o după-amiază, Antonică, un bătrân zeţar, îmi povesteşte cum a fost dat la munca de jos. Totul e captivant şi cred că într-o zi am să mă apuc să dau o formă literară celor auzite.
E uşor să intri într-o tradiţie când ea există deja. E atât de simplu s-o guşti, s-o amplifici când totul din jur îţi vorbeşte despre ea, când însuşi cerul e istoric. Nouă ne cam lipsesc monumentele şi stilul. Ar fi timpul să le ridicăm. (Gânduri provocate de o evocate a Florenţei.)
Seara, pe sttadă perechi de tineri care se sărută. Sunt foarte frumoşi.
Herodot spune că Perşii nu-şi învăţau copiii decât trei lucruri: să călărească, să tragă cu arcul şi să spună adevărul.
Chinezii au avut o aristocraţie a meritului. Mandarinii erau nişte intelectuali care dobândiseră rolul de conducători prin merite excepţionale. Ca să devii mandarin trebuia să dai un examen. Nu se moştenea această calitate.
„Pe vremea lui Pericle, grecii se ocupau de artă chiar când nu ştiau dacă vor avea ce mânca a doua zi. Să fim greci'" (Flaubert către George Sand.)
Mai ieşi din cărţi, domnule! Mai lasă frumoasele fraze. Uite, sunt lângă tine atâtea lucruri interesante.
A început să ningă. în colivia de beton a venit o femeie nouă. E blondă, înaltă, subţire. O privesc câtva timp pe furiş. La ce bun să-mi mai creez o obsesie? E mai frumoasă ninsoarea asta de afară, fulgii mari care au învăluit totul într-o ceaţă albă. Nu mai văd plopii mei golaşi. Caloriferul sforăie ca pisicile. Intr-o zi am să plec de aici şi-mi voi aminti cu duioşie despre orele ce trec acum ostenite...
1614
EUGEN BARBU
JURNAL
1615
Botticelli, bolnav, târându-se în cârji la rugul lui Savonarola şi aruncându-şi studiile de nud. (Negulescu.)
In America, procesul soţilor Rosenberg, o înscenare odioasă necesară războiului rece. Proteste în toate ţările lumii.
Un vraf de ziare lângă patul meu. Miroase a hârtie încălzită şi a cerneală de tipărit. La radio muzică veselă, pe stradă vechea febrilitate a sărbătorilor. Am târguit în câteva magazine, am stat la cozi, nu mi-am mai pierdut răbdarea ca altădată. „Alimentarele" miros a vin vărsat şi a mandarine, foşnetul foiţei de împachetat portocalele îmi evocă vechi dorinţe nesatisfăcute din copilărie. Pe cimentul magazinelor, vechiul rumeguş care împiedică alunecarea clienţilor. Rafturile cu pachete multicolore, piramidele de zahăr tos, ţuguiate comic cu scafa, îmi aduc aminte de mica prăvălie a lui Sişto, un italian ce ţinea o dugheană cu coloniale în colţul străzii. Sub rafturile lui, totdeauna pline, mişunau gândacii. Aci am visat ore întregi privind etichetele albastre pe care erau scrise numele unor oraşe îndepărtate, feerice: Port-Said, Jaffa...
Seara, în pieţele publice brazii electrici aruncă lumini spre cerul întunecat de iarnă. Aceste „Oraşe ale copiilor" au lipsit copilăriei mele. Ii spuneam unui prieten că mi-am făcut primul meu brad la douăzeci şi doi de ani, târziu, mult prea târziu...
Mă plimb ceasuri întregi printre magazinele feerice care fac bucuria unor copii de cinci ani. Ei au, gândesc, încă de pe acum, de foarte mici, imaginea grijii pe care societatea noastră nouă, socialistă, le-o poartă.
i "if>
De mâine n-am să mai scriu nici un rând în caietele acestea. Simt că am încheiat aici o tinereţe pe care o voi regreta sau nu, cine ştie... Am sentimentul că am pierdut nevoia confesiunii şi un Jurnal în care să nu fii tu însuţi eroul nu prezintă nici un interes pentru nimeni. Este o senzaţie tragică aceea de a-ţi da seama că ai pierdut plăcerea de a te povesti. Adolescent, simţeam că faptele cele mai neînsemnate la care participam însemnau, pentru mine şi pentru alţii, adevătate evenimente. Acum, rândurile scrise cu litere chinuite în caietele pătate de cerneală mi se par caraghioase, pline de infatuare tinerească. La urma urmelor de ce mi-ar fi ruşine de cel care am fost? „Ştim ceea ce suntem, nu ce vom deveni", spunea Shakespeare.
Jumătatea din mine, în care n-a murit acel dulce scepticism care ne-a otrăvit tinereţea, mă chinuie cu întrebări. Celălalt om, pe care l-am dobândit în această aşteptare, optimistul, entuziastul, mă cheamă în stradă şi mă sileşte să văd. Nu-mi rămâne decât să împac aceste fiinţe tiranice ce se sfâşie între ele: una, agonică, fermecătoare în melancolia ei, în stare să mă subjuge, cealaltă, generoasă, curioasă, tânără cu adevărat.
Ultima seară a anului 1952. Privesc strada curată, parcă e o zi de primăvară. Se face frig. Am făcut focul. E foarte cald. Va veni M., ca în fiecare an, vom bea vermut şi vom face dragoste...
JURNALUL UNOR ROMANE
1962
La radio, fragmente din opera lui Haendel, Iuliu Cezar. Ciudat, e scrisă în ritm de messă deşi votbeşte despte o lume păgână. Dar nu acesta e farmecul ei cel mai mare? (Poate reflecţia doctorului S., personaj umbros, practicând un snobism bine învăluit în intervenţii rare şi grave, de fapt reprezentând prototipul omului ascultat, cel ce se învăluie în tăceri, scutit de a fi atent la alţii, când se află cu mai mulţi. Mă fascinează repu-taţiile clădite pe neatenţia noastiă!)
1963
Mă persecută de ani de zile figura Condotierului, cum se declară el însuşi, având curajul de a trăi cu cadavte, om supt din Balzac, fără scrupule, cu acea agresivitate şi obrăzneie a parvenitului, făcând pe boierul, personaj ivit din această lume a Balcanilor, mai spălat şi mai citit, cu alură de cărturar (poate că şi era, dar mi-e frică să cred că a şti înseamnă a cunoaşte), trecând prin toate uşile, fermecând în dreapta şi-n stânga, şi pe utmă, deodată dispărând din faţa răspunderilor, dovedind eterna laşitate a zgomotoşilor, ieşiţi din viaţă pe uşa din dos. II ţin minte dominând un bulevard, tras de doi ogari englezeşti într-o epocă destul de ternă, când chiar un batic colorat contraria, apariţie anacronică într-o lume plină de fapte. Mă
1620
EUGEN BARBU
JURNAL
1621
impresiona lipsa lui de lene şi nevoia arzătoare de bani. Ca orice proaspăt îmbogăţit căuta mobile şi se spune că avea covoarele cele mai urâte şi mai scumpe, cumpărate de cineva din România la ora aceea. Asta îmi aduce aminte de lăptarii din Bolitin cărând de la Talcioc dulapuri florentine. Ca romancier, trebuie să fii imbecil ca să scapi să scrii despre aşa ceva!
Condotierul nu stima pe nimeni, el acorda mâna unora dintre noi, uitând să plătească notele la Capsa. îmi plăcea chiar să fiu luat drept un comesean, sosit direct de la petrecerile dc mahala, bun să spună câte ceva cu tâlc, ascultat cu o ureche ne atentă. Pentru că eram atât de ignorat, am început să-1 observ, şi asta a fost fatal pentru el. Omul părea, dincolo de manierele bine studiate, bădăran în caracter. El nu jignea pe nimeni, o, cum cunosc această strategie de a nu spune răutăţi despre nimeni, strategie care aduce atâtea dobânzi! dar mi s-a părui inferior multora prin imprudenţa de a crede despre sine că c perfect. Lui îi ajungeau toate câte le ştia şi asta este îngrozitor pentru un om de cultură. Nu lipsa lui de modestie mă plictisea, m-am obişnuit cu ea; exista o anumită suficienţă a spiritului său. Condotierul nu era cultivat; citea orice, nu ceea ce abia ne îngăduie lipsa noastră de vreme.
Şi, pe urmă, unde mai pui teatralismul existenţiei sale? Condotierul se retrăgea, voia să intrige, tăcea cu studiu, voia să fie bănuit că gândeşte îndelung, avea o meditaţie pusă în scenă. De la el trebuia să înveţi acea rapiditate de a construi dramatic, chiar graba în elaborare îl avantaja, fiind bănuit eliptic. El are însă o contribuţie colosală în ce priveşte istoria unei inexistente nobilimi româneşti. Ne-am pricopsit cu o mulţime de fanarioţi fantaşti, dotaţi cu oarecare farmec, aparţinând de fapt catacte-rului autorului, care se regăsea în ei, visând afaceri levantine, clădind răzbunări cumplite. In romanele sale a existat atâta mobilă Empire câtă nu s-a adus în România nici până astăzi, îi plăcea multul în existenţă. Singura sa modestie era aceea de a crede câ face o favoare celorlalţi exisrând. Mi se pare că acum
«t duce o viaţă obişnuită de funcţionar. Ce vocaţii! Uite, poate că asta la cineva cu mai mult talent ar fi născut o literatură \ H mare! Apropo, înainte de a dispărea a rostit unul din acele cu-; .j vinte în stare să te facă sâ nu-1 uiţi. Supărându-se pe cineva care _ ,.f nu-i ajungea decât până la genunchi, l-a rugat cu candoare, să " *§   se urce pe un scaun ca să-i dea două palme!
1953
Sunt certat de amici că nu-1 gust pe poetul X. Ce noroc, azi am găsit un citat excelent ca răspuns. Rilke despre Goethe: „Je n'ai pas d'organe pour Goethe".
1953
La drept vorbind, istoria existenţei unui individ de la naştere până la moarte mă plictiseşte îngrozitor. Unele vieţi conţin hiatusuri de câte treizeci de ani. Cum să cred că un animal sacru, care rumegă numai, gândeşte cu adevărat? Ce noroc cu filmul şi cu artificiul literaturii: sări şi scrii: „Partea a doua" sau treci de la o secvenţă de iarnă la o primăvară impudică, cu o simplă mişcare de aparat.
1953
Pentru scriitorul meu din Intrarea artiştilor care se lămureşte târziu, iată o expresie-mănuşă a lui C: „Realismul îmi provoacă astmă!" Vine parcă din Gogol.
1622
EUGEN BARBU
JURNAL
1623
1953
Când îmi aduc aminte de o perioadă din viaţa mea îl cred pe acelaşi C, care scria undeva că „în curând râsul rezervat iniţiaţilor va ti tot atât de impracticabil ca şi extazul". El vorbeşte despre o lume bolnavă, şi asta aparent, pentru că de fapt există numai o simulare a suferinţei. Am cunoscut oameni simpli care trăiesc greu realmente şi nu suferă de amărăciunile inventate ale intelectualului inform sufleteşte şi, în fond, neocupat. A crede că lumea e un penitenciar numai pentru că trebuie să te mişti, să creezi ceva, iată eroarea leneşilor şi a sterililor De ani de zile doresc din suflet să ajung la acel om bun, nu perfect, la creatorul adevărat şi modest al lucturilor Mă scot din sărite rezumatele psihologice. De fapt ceea ce e simplitate şi bun-simţ se confundă cu precarul. Cititorul iubeşte sentinţele, adică acele vorbe spectaculoase, de cele mai multe oti fără acoperire, dar care posedă muzică.
Este literatura numai un exerciţiu lăutăresc? Acest caiet singuratic de conversaţie intimă îmi dă voie chiar să am tentaţii spre insolit. Vreau să emoţionez, vreau să mişc pe cineva, pe toţi dacă se poate, dar nu cu declarării, cu fapte. Trebuie să adun acele gesturi semnificative, simple, pline de dragoste pentru omenire, care să legitimeze adevăratul erou pozitiv. Uite, toată literarura modernă este populată de claustraţi, de oameni sosiţi idirect din Freud cu acte de deces în buzunar. Ceea ce vreau eu să inventez este un individ în state să creadă că se mai poate face ceva în lumea asta. Un individ în stare să mai râdă, fără să fie iniţiat.
1964
porttet. Scrieţi într-un Jurnal: „Citit astăzi Montherlant şi schiţe de prozatorul Gh. Turturică" şi veţi obţine un efect comic imens. (Fapt autentic.)
1961
Doamna Y. mă întreabă de unde cunosc atât de bine natura? Mărturisesc că nu deosebesc un dediţel de moţul-curca-nului, dar am citit în K. Mansfield că forma fiecărei flori seamănă cu un sunet.
1964
Ce-i aceea măiestria stilului rece? Eşti tece pentru că nu simţi, pentru că ai moţăit prin redacţii cu maeştri de mâna a doua. Acestora le era lene să încălzească cuvântul, să-1 lovească bine cu ciocanul, să-1 mai asprească sau să-1 îndulcească. Fiecare posedă, dacă posedă, un laborator propriu. In unele laboratoare nu se găseşte decât hârtie de turnesol.
Şi fotografia ţine seama de unghiuri, de lumină, de distanţă. Nu se fotografiază oricum. Prea confundăm reportajul cu ceea ce ai trebui să fie adevărata proză. Mă surprinde fuga de idei la unii autori. Ei au rămas la prejudecata că omul are două instincte fundamentale: foamea şi reproducerea! Dacă ar şti ei câţi portari de noapte l-au inspirat pe Kirkegaard...
Drama celor ce iubesc cuvântul. Totdeauna pot fi crezuţi că au vrut să-1 fecundeze numai ca să-şi dovedească propria lor bărbăţie. Există o stare a cuvântului. Trebuie să ştii să alegi cuvintele posedate de stări. Un nume mi-a ţinut ades locul unui
1952
N. îmi vorbeşte despre domnul Drăgulănescu din oraşul C. Nu doarme niciodată. Nici ziua, nici noaptea. în târgul acela
1624
EUGEN BARBU
JURNAL
1625
sordid al anilor 1933-35 trecea drept „ruda bine" a oamenilor cu pretenţii, care transformau înmormântările rudelor în adevărate spectacole. Răposatul era cărat la cimitir cu muzică şi multe coroane. în faţa gropii deschise ttebuia să vorbească cineva despre meritele celui dus dintre vii. O făcea domnul Drăgulănescu, inventând fapte eroice pe front sau supravieţuirea de la mari dezastre (cum ar fi holera din Bulgaria) când, spunea el, răposând a riscat să „moară de viu". Ideea îmi surâde. Personajul se potriveşte foarte bine lumii Griviţei din Calea negustorilor. Am văzut, pe o zloată teribilă, iarna, o înmormântare a unui mic meseriaş dus la Sfânta Vineri cu muzica corporaţiilor. Era un spectacol homeric. Văduva, caii mascaţi, coroanele, acea fanfară tragică, zăpadă murdară, o casă învăluită în valtta-puri negre ca o corabie de piraţi! Ce spectacol!
1950
Oticât ar părea, acest Jurnal împănat cu citate exprimă o hartă spirituală. Nu te opteşti decât Ia ceea ce-ţi seamănă sau urăşti şi vtei să distrugi. Te reţin afirmaţiile bine acoperite logic, capabile să te scoată din sărite prin conţinutul lot detestabil şi infailibil în acelaşi timp. Cred că şi vechea mea educaţie sceptică mă complică. Am în faţă o construcţie gigantică a tuturor şi mi-este mai greu să afirm. La dracu, cifrele dintr-un ziar cu exactitatea lor sunt mai convingătoare decât orice tribulaţie stupidă. Eroul acelui roman complicat la care lucrez de cinci ani trebuie să se îndoiască în aşa fel încât credinţa lui să fie în cele din urmă şi mai convingătoare.
1952
într-o seară am observat intrând într-o cârciumă un om frumos şi vulgar, între două vârste. Ţinea în mână, amănunt inctedibil, o tamură superbă de liliac alb cu care a curăţat de firimituri masa la cate s-a aşezat. Casieriţa cârciumii s-a uitat îndrăgostită la el.
1964
Un amănunt din Vieţile lui Vasari: „marmura saligni asudă la vreme ploioasă ". Mă mir cum de nu l-am găsit în robustele pagini pline de athitecţi ale scumpului meu contemporan G.C., iubitor de astfel de stafide şi trecut prin asemenea tomuri.
1945
Seară de toamnă; primul abur pe geamuri, în octombtie. Sâmbătă seara. Mă despart de o prietenă cu acea melancolie adolescentă a lucrurilor ce încep să semene cu romanele citite, în fond insatisfacţiile noastre ne împing către idealizare. în această deznădăjduită veghe somnolentă zătesc o frizerie şi mai mulţi oameni aşteptând să fie tunşi. Sâmbătă seara, sâmbătă seara... Ce-mi evocă mie asta? Baia în albiile bunicii, despă-ducherea, duminica de a doua zi, cu bătăile de la câiciumarul Stere, plânsul nevestelor lovite de ziduri, gunoaiele parfumate ale gropii Cuţarida, femeia aceea de la balurile de la Zdrenghe, Didina, pentru care se tăiau ţiganii cu cuţitele... Apoi anotimpurile: primăvara, iarna, vara, cu gârlele, cu bubele copiilor, strigătele sugrumate ale gunoierilor muncind în acel fund de lume pestilenţială, atât de părăsiţi de societate, de civilizaţie. Barbaria acestei lumi, cu farmecul ei, cu sordidul şi cu măreţia
1626
eugen barbu
jurnal
1627
generozităţii, dar asta-i ceva ce trebuie născut. Am să protestez împotriva literaturii armonicii şi a sentimentalismului dulceag.
1945
Cum de-am scăpat ritualul aproape ţărănesc: nunta, botezul, tocmeala popii în altar pentru slujbele mortuare? Ce spectacol, ce panoramă!? Dar pentru asta îmi trebuie un stil! Cum să scrii altfel la douăzeci şi unu de ani?
1945
Imbecil, imbecil, ăsta-i cuvântul! Căutam pe hărţi ceea ce era lângă mine: o lume exotică. Poftim, o ai, ce faci cu ea? Cu parfumurile, cu ritmul şi cu aburul ei. Acum să te văd! Deocamdată am găsit titlul: Groapa. Ce lucru ideal să găseşti un titlu!
1945
De folosit scena morţii mamei, cu cruzimea ei, cu deznădejdea şi comedia jelirii ei. Bunica mea are totul pentru a fi raisonneur-ul acestei cărţi. De la ea am învăţat o limbă inimaginabilă pentru urechile domesticite de gramatică. Dar câtă plastică! Va fi ceva dezolant pentru lumea binecrescută, dar trebuie să ştii sâ alegi! Sunt cuvinte care fară doldora de poezie, pot eu să renunţ la ele numai de dragul de a păstra această domestică convenţie a bunului-simt?
1955
A 1 l-a versiune a Gropii. Parcă-i mai lipseşte ceva. Editurile nu se înghesuie. Promisiuni mari şi felicitări secrete de la oameni necunoscuţi, dar ce să fac cu felicitările?
1956
Iarnă. într-o cârciumă pe Filantropia am auzit o senzaţională poveste cu lupi. Un taraf de lăutari surprins în câmp, la Căţelu, de lupi. Nenorociţii au vrut să-i sperie şi le-au cântat timp de două zile. Un ţigan a îngheţat, altul a înnebunit, şi doi, abia te mai înţelegi cu ei... Cei cate relatau erau doi ceferişti sosiţi de la drum. De folosit urgent în Groapa. Nu ştiu cum o să se lege, dar povestea este în spiritul cărţii.
1957
Ultima transcriere a Gropii. Un asemenea scrupul pare o extravaganţă. Am retras cartea aflată în şpalt pentru că mi se pare pe alocuri inegală. A 13-a oară s-o armonizez! Ii lipsea un final. Cred că am găsit ceva mai tragic şi mai eliptic, în stare să treacă acea viaţă a gunoiului undeva în absolut. Fără o senzaţie de curgere a materiei în inutilizabil, abandonul total al celorlalţi oameni nu mai are nici un răsunet. O lume fără ecou. Cum ai striga în apă. Poate să înţeleagă cineva ceva din asta? Nu e deznădejde şi nici măcar existenţă larvară. E o lume care protestează prin tragedie. Umbletul hoţilor prin iarba care abia dă, furişat şi solemn, pentru că e auzir ritual, periodic, ca întoarcerea păsărilor, trebuie să simbolizeze bătăile lăptăresei în uşa lui Beethoven. Trece destinul. îndoiala finală a lui Grigore în
1628
EUGEN BARBU
JURNAL
1629
faţa spaimei de absolut (cât ar părea de ciudată la o babă analfabetă!) şi laconismul său pot face restul: „Ţi se pare, creşte iarba!"
Acest cuvânt îmi trebuise din 1945!!!
Ideea de mişcare a lumii, de perisabil, de inconsistenţă, de nepăsare universală la o imensă şi fără sfârşit mizerie umană.
1957
Cât aş vrea să nu semăn cu Gorki! El m-a hrănit, dar trebuie să-1 evit cât pot. Eroul (din Pomana luiMielu) nu aduce cu ceva rusesc în generozitatea asta cu care de fapt se distruge?
1953
„Je reve d'un amour lointain et vaporeux comme la schizo-phrenie d'un parfum... " (C.) Ce bine ar putea să spună asta cinicul meu Anatol din Intrarea artiştilor, după plecarea din apartamentul acelei demoniace M. (Tantamount a mea). Dacă mai putem să scriem despre dragoste, apoi despre vagul ei trebuie scris, despre starea de boală, acea caborâre şi descompunere a ei, când eşti nebun, când vrei să ucizi şi să posezi interminabil femeia iubită, până la a o îngropa, ca s-o plângi fără remuşcări. Refuz să scriu deci despre dragoste pentru că ea este numai tragică. Nu cunosc iubiri armonioase, fără sfâşieri, iubirea e numai o convieţuire mediocră între doi oameni saturaţi de alte iubiri, un concediu al sentimentelor.
Şi cu leşinătura aceea clasică din voluminoasele romane de altădată ce facem? Sar totdeauna peste paginile indecente. Shakespeare singur a găsit, prin gustul morţii de pe buzele amanţilor săi, supravieţuirea iubirii prin lipsă de banalitate. Totdeauna alerg spre el cu sete. A fost un om care credea despre
sine că va muri tânăr şi-a ţinut să spună totul, chiar ceea ce bănuia numai.
1964
Ce titlu superb: Priveşte înapoi cu mâniei (Ne pare fals.) Orice conformism tremură la această asociaţie de cuvinte. A te înfrunta cu propriul tău ieri, a nu-1 regreta, a-1 distruge în dispreţ, a te desolidariza de el...
1947
Vine din lumea mare un personaj gălăgios: Gică-hau-hau. E un vânzător de ziare care are o lozincă: „Ai să mori! Ai să mori!" (Nu, asta mi-a spus-o Tudor, e a altuia, dar ce bine se potriveşte!) Inchipuie-ţi o astfel de cobe strigând pe sub ferestrele negustorilor mei de dimineaţă până seara: „Ai să mori! Ai
să mort'" Ideea de destin care colindă liber pe sub ferestre. Adoptat urgent, totul este să se închidă bine în rama Griviţei.
1959
După protestele iscate de Groapa ideea de a mai aduce în scenă iar declasaţi, iar prefigurări păcătoase ale unei lumi dispărute stârneşte nemulţumiri. Dar e lumea mea! Am trăit prin ea, în ea, cine mă împiedică s-o scot la suprafaţă? Ce vreţi dacă aşa a fost?! De ce să ne ferim faţa de la dogorile pestilenţiale! Nu e mai bine să ne întrebăm cine a îngăduit o astfel de lume?
1630
EUGEN BARBU
JURNAL
1631
Nu este ăsta mesajul pe care critica literară îl caută cu limba scoasă prin cărţile mele?
1958
Un motiv reluat de Remarque în Obelisque noir: „Lucrurile cred că noi plecăm de lângă ele şi se simt în siguranţă." (K. Mansfield.) Ptoza fără aceste arpegii nu are farmec. Intr-o masă de proză obişnuită o astfel de nebunie a logicii face bine.
1960
Cineva îmi povesteşte întâmplări de pe front. Lipsa cadavrelor neliniştea cel mai mult. Fiecare îşi îngropa morţii întâi din motive igienice şi apoi pentru a-1 face bănuitor pe inamic. Dacă nu există cadavre înseamnă că eficacitatea armelor e redusă. Inamicul are totdeauna mai mult decât tine! De folosit în Batalionul de pedeapsă care trebuie să se termine cu teribila relatare a retragerii de la Stalingrad. P. a supravieţuit pentru că în primul rând şi-a ascuns sub manta o canistră cu samagon, bănuind că va călători pe vagoane, cum s-a şi întâmplat. Şi-a văzut prietenul cel mai bun murind de frig, dar nu i-a dat nici o picătură de rachiu. Asta 1-a salvat de la moarte. (Roman incipient.)
1965
Nu există scriitor mare fără vocaţia tragicului. N-avem gustul morţii, dar el se interpune permanent între noi şi amintirea despre ceilalţi; între noi şi ceea ce sperăm să
devenim. Poţi atunci să nu ţii seama de el? Uite, aud zilnic despre cancer. Pot să mă prefac surd? Trebuie să am în vedere moartea mea mai întâi şi după aceea să scriu despre optimismul altora.
Ieri seara, M. îmi vorbea despre India văzută de curând şi semănând atât de bine cu tot ceea ce ştim de treizeci de ani: adică imobilitatea Indiei, căreia îi trebuie mai întâi nişte edili şi canalizări. Mi s-a răspuns că 4000 de ani de filozofie te scutesc până şi de igienă. Cred că ideile duc totdeauna către puritate, cătte curăţenie. Metafizica absolută, da, âsta-i un lucru în stare să te facă să nu te piepteni multă vreme. „Cette espece de malaise lorsqu'on essaie d'imaginer la vie quotidienne des grands esprits... Vers deux heures de l'apres-midi, que pouvait bien faire Socrate?" (C.)
Fără amuzament, detest gustul pentru descompunere. Ala mic şi chel, care face şi el pe Brechr, îmi repugnă pentru necurăţenie întâi şi-ntâi. Dacă aş fi silit să-i dau mâna toată ziua, bună ziua, l-aş împinge mai întâi într-o baie, îmbrăcat gata. Criticul P. scrie elegant despre decantările prozei proustiene şi nu-şi pune dinţi în gură. Nu merg laolaltă această lipsă de apă rece cu ideile sublime. Trebuie că indivizii de genul acesta ttişează cu ceva în viaţă.
1950
Opetaţiunea poetică a comerţului. Am fost fascinat din copilărie de penumbra prăvăliilor, de taina măsurătorilof de tocmeala tainică între săracii cartierului meu care mergeau pe Griviţa ca să-şi cumpere haine de gata şi negustorii şoltici, jucând un teatru total, plin de scene de renunţare, de declamaţie febrilă. (Asta-i ultimul preţ, nu pot să mai fac nimici Vând în pierdere!) Şi culmea era că oamenii naivi din fundul mahalalei
1632
EUGEN BARBU
Cuţarida credeau că negustorii vând în pierdere! Excelent pentru o suită de articole sau poate ca fundal pentru Strada sau Calea negustorilor cum se numea prin '45. îmi aduc aminte de ucenicul de croitorie, nebun de bucurie, scăpat din dugheana negustorului, la 7 seara, spre vară, când Griviţa părea însângerată de amurgurile ei prelungi, îmi amintesc de copilul acela care învârtea în aer, cu stânga, o imensă maşină de călcat ca să-i aprindă cărbunii negri. Avea o mişcare mecanică şi pe faţă un extaz. Pentru prima oară în acea zi, respira în aer liber. La 12 ani să stai într-o dugheană puturoasă şi să auzi cum afară alţi copii se joacă pe trotuare, liberi! Dar asta-i o tortură imensă. Pe urmă feeria aprinderii vitrinelor de seară! Ce becuri chioare, dar ce lumină festivă pentru mine când zăream lămpile, sosit de pe străzi noroioase, surpate într-un noroi homeric. Calea negustorilor era Strada Lux a mea, mi se părea că droaştele Griviţei sunt cupeuri de la curţile regale. (Şi-apoi poate cineva să înţeleagă ce înseamnă aceea o stradă nepavată?) Şi acest misterios cuvânt: prăvălii? Adică stafide, lămâi, rafturi, munţi de zahăr candel, ulei, măsline, totul într-un parfum mirosind a scorţişoară.) Operaţia poetică a comerţului, schimbul de bani, obloane care cad peste geamurile îngheţate, iarna, acea tainică şi plină de zgomote căldură dată de sobele îndesate cu rumeguş, acel parfum de lemn de brad, de şipcâ devorată de flăcări albastre... Şi apoi, halucinant, acest imens bulevard, îngropat în zăpadă. Restul a murit parcă, doarme...
Poţi să mai înţelegi acel miros de raft, de stofă învechită, de ziar ars pe margini, poţi să acorzi tăcerea micilor magazine de la amiază, vara, cu o linişte de demult a unei case sărace, cu pereţii de lut, să evoci depărtarea vieţii faţă de nişte lucturi reale, să separi această realitate de interpretarea ei, care te persecută? îmi doresc un cititot care să mă citească şi pe dedesubt. Cuvintele au un rol numai sonor şi vizual. El trebuie să cuprindă şi această dimensiune a despărţirii dintre ceea ce semnifică şi ceea ce reprezintă.
JURNAL
1633
1953
Ce-i acela un succes? îl întreb pe prietenul meu V. El surâde, iluminat. Ştiu că a dus-o greu, că în urmă cu zece ani nu-1 cunoştea nimeni. Afirmarea lui a părut prietenilor un miracol, prea era obscur în liceu şi prea râdeau profesorii de el. Lucra în secret la afirmarea sa, cum spune ironic, şi n-avea timp s-o arate! Aparent numai viaţa dusă explică reuşita. Conduce un spital, e împins înapoi de toţi cei ce sunt deranjaţi de reputaţia şi de curajul său de a spune altora ceea ce nu le place, îl întreb dacă doarme bine. Aproape totdeauna", îmi răspunde. Pare călit solid, are chiar o seninătate inexplicabilă în toată această desfăşurare de forţe, paradoxal când te gândeşti că se războieşte permanent. Ceea ce îl amuză e faptul că e socotit un meseriaş de mâna a doua. „Dar eu ştiu că nu e aşa", spune cu siguranţă dezarmantă şi o şi crede pe deasupra. Ce-i dă această certitudine şi, de fapt, din ce s-au născut „mâniile" sale?
„Unii nu mai vor să muncească, ei au vise imediate. Doresc o situaţie, nu ştiu dacă mă înţelegi. Averea nu mai face doi bani în zilele noastre şi-atunci vor o femeie frumoasă, o maşină, un post care să le dea putere. Ar fi foarte bine dacă toate acestea ar ajuta la realizarea indivizilor, la desăvârşirea lor, pentru că şi o femeie frumoasă şi o maşină te odihnesc, te recreează, dar ci nu au decât amibiţia deşartă de a fi invidiaţi. Uită-te la mine, mă privesc în oglindă câteodată şi caut să mă recunosc. M-am părăsit undeva, în fotografii, acum zece ani. Viaţa mea adevărată s-a oprit în faţa succesului. Ceea ce văd în oglindă, nu-mi mai seamănă. Am lăsat în cartoane un individ famelic, cu sete de a trăi, cu priviri în care vieţii îi era promisă o teribilă revanşă şi mă regăsesc mare, gras, puhav, ostenit, cu puţină suficienţă în siguranţa trădată de gesturile unui om deprins cu oratorii, cu salutul neglijent la aclamaţiile asistenţilor. Aş fi putut să-mi compun o mască de modestie, ceva. între religiozitate faţă de adevărurile eterne, găsite de la o vreme pe buzele tuturor şi
i
1634
EUGEN BARBU
respectul jucat pentru toţi cei ce mă înconjoară, dar nu pot să recunosc că sunt egal cu X care are tăria de caracter de a mă lucra pe unde poate şi atunci, ştiind că şi-a denunţat nevasta numai ca să pară cuiva un tip integru, bună ziua mea are o întârziere care mă costă. Nici strângerea de mână nu e atât de spontană cât o aşteaptă el, şi, vezi tu, dragul meu, sensibilitatea unora la aceste retractilităţi este foarte ascuţită. Eu n-aş băga de seamă în vecii vecilor când mă dispreţuieşte cineva. Pentru că nu mă interesează, dar aceşti oameni au nevoie de frica noas-ttă de ei! Am iubit succesul, l-am avut când mi-a convenit, mulţi au vrut să mă priveze de el pentru că i-am lovit, şi la ora asta sunt şi eu lovit, la rândul meu. Medicina este o meserie în care se progresează şi ei nu-mi iartă că eu ştiu asta. Am dărâmat câteva false reputaţii bazate pe meserii însuşite în clinici de mâna a doua, şi când îi scrutez pe unii mi se face frică, într-un cuvânt, aceştia nu înţeleg că împotriva a ceea ce a promovat epoca noastră nu se poate lupta! E o eroare fundamentală care îi va costa mai devreme sau mai târziu; femeia lor, maşina lor, postul lor! Aici e vorba de un climat, nu de câţiva indivizi. în societatea noastră nu ai unde să te mai ascunzi. Nu poţi să te ascunzi, eşti într-un mare salon de sticlă şi toată lumea te ptiveşte. O vreme poţi să faci gesturi gata să fie crezute, dar câtă vreme? Acest om puternic ce-ţi stă în faţă ascunde o mică fiinţă tristă şi sceptică, pânditoare şi încrezătoare numai în legile fundamentale ale existenţei noastre. Eu cred în repetiţia destinelor şi, în ce mă priveşte, mi-am ales unul dificil. In jurul meu s-au întâmplat lucruri nemaipomenite, unii au fost striviţi şi s-au ridiicat pe drept şi pe nedrept alţii. Legea neînduplecată a selecţiei a operat fără milă. Avem în spate nişte ani de orori, de masacre, făcute numai întâi în filozofie. Sunt mai bătrân ca dumneata. Prin 1935 spuneam unor prieteni ai mei că toate cele întâmplate se vor petrece chiar aşa cum s-au pe-ttecut, şi ei nu mă credeau şi poate nici dumneata nu mă crezi şi bănuieşti că-mi atribui lucruri ce nu-mi aparţin. Imediat ce
JURNAL
1635
s-a terminat cu libertatea într-o parte a lumii a apărut absolutul. Şi după un absolut vine cu siguranţă alt absolut.
Să ne întoarcem însă la mine şi la succesul meu. El mi-a stricat. Urăsc apluzele. Cine mă cunoaşte de departe mă bănuie rău şi trufaş şi probabil că sunt rău şi ttufaş în măsura în care unele reputaţii m-au incitat şi unele victorii mi-au dat trufie; în realitate însă am iubit adevărul şi dreptatea, plătind cu sângele meu de fiecare dată. Nu mi se suportă sinceritatea, dar nu mă por debarasa de ea. Am trăit fără ascunzişuri dintt-o nevoie de mărturisire, stupid de neînduplecată, deşi ştiam că graiul ne este dat ca să ascundem ceea ce gândim. Dat câtă vreme cred în perfectibilitate, în progres, în civilizaţie, în arte, nu pot fi altfel. Am bănuit că farmecul şi cultura pot schimba sufletul, dar sufletul se naşte murdar sau curat, nimic nu-1 modifică, aşa cum nu putem face nimic împotriva cancerului. Sălbaticul procent al naturii e de partea celor răi, a celor necinstiţi şi lacomi; cei câţiva care cred, poate fără voia lor, în valorile eterne sunt expuşi unor ironii constante. Nu pledez penttu mine, nu vteau să-mi fac un chip de erou, nici nu sunt, slăbiciunile mele o dovedesc. Am cules tot ceea ce se poate culege din viaţă, uneori chiar mai mult, cu o lăcomie nemăsutată pentru că sunt o fire pătimaşă, dar, ca şi în tinereţe, simt că plăcetea mă leneveşte. Numai sfinţii pot să n-aibă sentimentul risipei. Eu am senzaţia teribilă despre mine a unei risipe şi asta mi-a plăcut până la un moment dat. Era ceva vital, ceva ce ttăda forţa mea, dar acum această forţă a devenit o primejdie pentru mica flacără a spiritului ce mai pâlpâie undeva în mine. Un pacient mi-a vorbit despre risipa mea în operaţii estetice periferice şi avea dreptate. «Dumneavoastră, spunea el, ar ttebui să fiţi ca un senior să operaţi o dată pe an şi asta numai în cazuri disperate, când nimeni nu mai are curajul să mai încerce ceva.» Mi-am amintit atunci de ttecutul meu, de aşteptarea mea până la treizeci de ani, când, într-o cameră neîncălzită, ierni de-a rândul, citeam pe nerăsuflate cărţile cele mai noi de medicină,
1636
EUGEN BARBU
JURNAL
1637
aşteptând clipa minunată când îi voi mira pe oameni! Ce frumos e sentimentul acesta al aşteptării! Atunci scopul vieţii mele mă domina, aproape nimicindu-mă, lupta pentru desăvârşire mă hrănea mai mult decât succesul, înţelegi, poţi să înţelegi un asemenea lucru? Succesul e trist, e ca un valtrap pe un cal de mort, chit câ valtrapul e de aur!
Pe de altă parte simţi cum vremea ne întrece? Dacă aş mai fl aşteptat n-aş fi devenit ceea ce a devenit un bun amic al meu, rămas la medicina anilor '45, din refuzul de a mai afla? Sunt însingurări, sublime, dragul meu, şi eu încă visez la una din aceste însingurări, dar fiecare dispariţie din mijlocul oamenilor te sărăceşte. Am iubit această mulţime de pacienţi care veneau la mine cu dragoste, cu acea pâlpâire de speranţă în ochi, puteam să-i refuz? Deşi fiecare operaţie mă ducea spre meşteşug?
Când am împlinit cincizeci de ani l-am chemat acasă la mine pe amicul despre care-ţi vorbeam. Eram mai mulţi şi ce bătrâni ne simţeam! P., aşa-1 cheamă, deşi mai tânăr ca mine, avea părul alb. Era obosit şi acrit cu toate că îl simţeam superior undeva, mă domina cu forţa sa de a se izola, pentru că asta trăda tărie de caracter, dar ce puteam face cu invidia lui? Nu i-a plăcut nimic, nici tablourile, nici acele mici lucruri aduse din călătoriile mele. Totul era imperfect pentru el, lumea prea strâmtă, şi culoarea şi gustul vinului dubioase. Un asemenea preţ pentru o atât de mare superioritate faţă de ceilalţi mi s-a părut teribil! Poate era la el numai o lipsă de poftă de afirmare şi asta-mi place, dar rataţii nu sunt tocmai nişte degustători ai lipsei de succes, nu le trebuie lor ideea de ratare ca o tragedie în care să joace zilnic rolul principal? Studiază în continuare sau se face că studiază (îl bănuiesc leneş), nu vorbeşte cu nimeni despre metodele descoperite (sau n-a descoperit nimic!). E rănit de moarte. N-a avut succesul când i-a trebuit, dintr-un calcul întârziat. Asta îl roade mai rău decât orice. A visat călătorii pe care nu le-a făcut şi pe care, sunt sigur, n-o să le facă niciodată. Parcă viaţa noastră ar mai trebui siluită!
Cred că omul când este tânăr e foarte imprudent şi nu ţine la viaţă, dar inteligenţa lui scade cu vârsta. Ceea ce câştigă prin prudenţă pierde prin lipsa de curaj. Dar de tineri mă simt legat mai mult pentru că-mi place proseţimea lor de gândire, chiar dacă obrăznicia nu le stă totdeauna bine. Ei mă vor da deoparte, aşa cum eu i-am dat pe alţii deoparte, dar nu de asta mă tem.
Este momentul să mă opresc. Sunt la o răscruce, îmi datorez mie însumi foarte mult. Distanţa până la ţărmul Styxului e totdeauna de un milimetru, dar parcursă, trebuie să afli tot ceea ce se mai poate afla. Trebuie să mă reîntorc la vechile ocupaţii, la studiile îndelungi care aduc după ele tăcerea, uitarea şi sărăcia fizică, dar, vai, atât de utile! Destul cu remuşcarea facilă! In mine au răsunat coarde imense, dar acum ceva moare în suflerul meu şi nu de această moarte şi de descompunere mi-e frică, mi-e frică de ideea pe care o las despre mine. Ceea ce m-a salvat de la ratare cred că a fost sentimentul că mă voi rata! Dacă aş fi întrebat care a fost sentimentul dominant în viaţa mea, aş răspunde fără ezitare: frica! M-am temut de tatăl meu, m-am temut de foame, m-am temut de viaţa organizată, mi-a fost frică de dragoste, de iubita din adolescenţă, simţind cum m-a trădat, mi-a fost ftică pe urmă, oroare, de prietenul meu cel mai bun, pentru că el putea să spună cuiva ceea ce am gândit eu cu cea mai mare îndrăzneală într-o seară în faţa unui pahar de vin, mi-a fost frică de soţia mea, de soţiile mele, mi-ar fi fost frică de oricine dacă nu m-aş fi ferit să mă înconjur de oameni mulţi, mi-a fost frică până şi de bogăţia pe care aş fi reuşit s-o dobândesc foarre uşor, mi-a fost frică de succes, de timp, de scurgerea lui nemiloasă; mi-a fost frică de perfecţiune pentru că dincolo de ea am bănuit de fapt sângele şi suferinţa ascunsă în orice lucru desăvârşit...
Cred că generaţia noastră, trâiră sub primejdia războiului atomic, s-a vindecat de acesr sentiment înjositor tocmai din pricina permanenţei lui. Ştii tu ce înseamnă să te scoli în fiecare
1638
EUGEN BARBU
dimineaţă în faţa unei cohorte întregi de ore triste şi să te gândeşti totuşi cu bucurie că ai mai dobândit o zi?
Mă întrebai ce-i acela un succes, mi se pare, mai devreme, nu ţi-am răspuns încă: eliberarea de farmecul trist al ratării..."
Discuţia cu doctorul V. mi-a dat ideea unui roman. Titlul Frica mi se pare foarte potrivit. Nu ne-am trezit noi în rafalele mittalierelor dimineaţa, n-am fost noi obişnuiţi cu ideea zilnică a morţii? Gazaţi, împuşcaţi, arşi de vii, mormane de cadavre, milioane de morţi, un tain zilnic de moarte, înfăţişat în paginile ziarelor ca un fapt banal...
Frica de dragoste, frica de prieten, frica de timp... Iată ceva fascinant! Cum spunea „nebunul" meu: „Numai spiritele superficiale abordează o idee cu delicateţe".
1960
Privitor la acel roman îndepărtat şi atât de greu conceput, Frica mi se pare că-i ziceam pe vremuri. Ar fi trebuit luat din istoria popoarelor marile epoci tragice ale retragerilor, poate robia evreilor sub hicsoşi (mă gândesc la unele referiri), poate ar trebui evocată distrugerea triburilor Sioux de cătte europeni şi s-ar putea trece, fără ezitare, în carnagiul spiritual al creştinismului ucigând cultura păgână, nu ar strica nici evocarea evului mediu, şi forma acesrei cărţi ar putea fi, la un moment dat, barocă. Mă gândesc la unele avataruri care mi-ar permite evocarea unei Germanii întunecate, bănuită numai în cimitirele ei, întrezărită în catedrale, în acea solemnă şi tragică muzică a compozitorilor care avertizau de fapt despre întunecarea psihologică a unui spirit de castă dominat de păduri, subsumat stihiilor. Evident, aici se amestecă multe idei, dar trebuie supraveghere şi organizare. Dacă s-ar trece de asemenea la frica în regnul animal şi vegetal. (Sugestie din Thomas Mann.) „In fond,
JURNAL
1639
spunea el, cultura nu este decât integrarea prin pietate şi ordine, aş spune mai bine prin îmblânzire a monstruosului nocturn în cultul zeilor... Trebuie că cei cu frica Iui Dumnezeu vedeau în suspectarea pasiunii pentru descoperirea tainelor naturii raporturi libertine cu necuratul, fără să ia în seamă contradicţia conţinută în a considera opera creatorului - natura şi viaţa — domeniu rău famat sub raport moral. Natura însăşi e prea plină de mistificări în marginea vrăjitoriei, de capricii echivoce, de aluzii numai pe jumătate acoperite şi cu stranii indicaţii spre hazard, penttu ca cucernicia, îngrâdindu-se singură în pudici-tate, să nu vadă în contactul cu ele o temerară infracţiune."
Aici s-ar putea folosi imaginea fluturilor lui Jonathan Leverkiihn, melancolici şi greţoşi, coloraţi violent, zburând leneş ca să provoace dezgust. Apoi evocarea fluturilor Blattschmetterling, cu aripi strălucitoare la suprafaţă, semănând pe dos cu frunzele, nervurile aripilor lor imitând până şi impurităţile, picătura de apă, în protuberantele unor vegetaţii parazitare. „Repetarea unor detalii în alte regnuri, scrie el, dovedeşte că natura cunoaşte totul, nu numai în ceea ce e frumos, ci şi în impurităţi."
De aici apetitul cteşte. La îndemână nu am decât câteva volume (se văd mai curând în rafturi): La vie desfourmis a lui Maeterlinck şi cărţile lui Demaison (Le livre des betes, La comedie animale, La nouvelle Arche de Noi), Jean Rostand, Lucien Berland, J. Delamain, Jean de Bosschere, A. Martignon. La capitolul frica de dragoste, cu referiri la animale (Moeurs nuptiales des betes).
In Lumea animală, a lui Btehm, am şi găsit câteva exemple de transfigurare a speciilor cum ar fi la crustacee. Totul ar trebui, cu cât ar fi mai multe exemple, să formeze împreună o mare metaforă a acestui sentiment.
Ideea centrală a romanului ar rămâne aceasta: ne vindecăm de frică prin frică! Un erou care ar muri indiferent la zid, după ce ar câştiga înctedetea că este ucis pentru o idee măreaţă de libertate sau dobândind credinţa că viata lui a fost o eroare
1640
EUGEN BARBU
JURNAL
1641
totală şi că pedeapsa căpătată din întâmplare, prin coincidenţă, este meritată. N-ar lipsi în acest edificiu lupta subterană de idei care a prefigurat războaiele. Acele metafore pline de sânge, viitor şi trecut ale lui Joseph de Maistre: „Piatra unghiulară a edificiului social este călăul", preluate şi sporite de altul: „De sute de ani, omenirea priveşre cerul printr-o gaură de tun" opu-nându-i-se credinţa marxismului în viirorul omenirii şi armonia universului.
Ar trebui evocat acel trecut de groază al popoarelor şi prezentul, trădările şi apariţia înfricoşătoare a fascismului, cu desfăşurările sale de forţă, cu teattul social care presimţea oroarea.
Este un lucru greu, chinuitor, care cere răbdare şi o voi avea. Voi avea mai ales timpul de a căuta în trecut semnificaţiile viitorului? Greu de spus. Oricum trebuie încercat.
1964
(Din Jurnalul de călătorie in Germania) Se poate utiliza pentru Frica (Călătoria Marei)
Acum un an pe vremea asta eram la Berlin.
Răsfoiesc foile scrise neglijent. Nu mai reuşesc să reconstitui nimic. Am pierdut plăcerea de a scrie neglijenr. Ce mi-a rămas, ce mai ţin minte? Poate imensele parcuri din jurul porţii Brandenburg, aerul acelor păduri solemne, pustiul sttăzilor de la ora 7 seara în sus, focurile de revolver şi de armă automată schimbate peste zidul ce desparte cele două Germanii, apoi călătoria cu automobilul de la Marea Nordului până la graniţa cehoslovacă şi poloneză, acele oraşe de cură atât de nemţeşti, castelul Wartburg, muzeele de lângă Spreea cea neagră şi domurile greoaie, de un farmec infinit. Pot să uit seara de la Rostock, când, pe o ploaie măruntă, am auzit Bach la orgă
într-o catedrală, sau locul acela unic din curtea Domului de la Magdeburg, acel patio întunecat de cărbune, cimititul interior, pierrele tombale pe care abia se mai citeau numele vechi de germani morţi: Gottfried Benedict Erich Przbyla, Anne Măria Struve Sewisio, Anne Justine, Julius Wîlhelmus Schmidt; ceasul cu cadran solar, iarba neagră, stranele cu cărţi de rugăciune în piele, refectoritd întunecat, amvonul sculptat în piatră, mormintele din biserica răsunăroare (cu frigul, taina şi răsunetul ei)? Zodiile imense dintr-un zid pe care o limbă de aur se plimba bezmetic, apoi hainele meseriaşilor pietrari ce lucrau la restaurarea statuii ecvestre a lui Roland, bicicletele rezemate de altar şi clopotele rare din văzduhul plin de funingine? Am imaginat atunci o poveste medievală (domul e construit între 955-1207-1520), cu pietrari tineri, cu fiica unui canonic, legată, ca să nu păcătuiască, cu un lanţ imens de statuia apostolului Pavel care citeşte dintr-o Biblie de piatră. Lucrători tineri, miros de rumeguş, strane lustruite de vreme şi, pe pietrele roase ale intrării, mere de Saxonia.
Totul adus la zilele noastre, cu puţină orgă, cu puţină mistică, cu mai ales acest aer vetust, german, în care reuşisem să intru cât de cât.
Dar n-am mai scris nimic, proiecte, proiecte...
1964
(Acelaşi Jurnal de călătorie) Obsesii germane
Pergamonul - Galeria Brode-Muzeul Naţional... sărace, prea organizate, cu numai un El Greco, fantast-albastru, chiar la intrarea din faţa Spreei. Teracota Babylonului, violetă şi verzuie, cărămizile arse şi falsificare poate (azi ziarele amintesc că Hitlet turnase în aur vechea comoară a incaşilor; fals grosolan
1642
EUGEN BARBU
JURNAL
1643
ce le-a adus bani, uluitor) după manualele nemţeşti, atât dc bine întocmite - Poarta din Milet şi atât de caraghiosul şi surprinzătorul Pergam, cu piaţa lui şi templul reconstituite sub sticlă într-o imensă sală. In jur, bombe, ruine, fum încă pe alte ziduri. Tristă istorie a Germaniei trufaşe, dominată de cvadriga de pe poarta Brandenburg.
Dar cartierele acelea imense cu copaci bătrâni? Pankow, Treprow, femeile bete care dansau ţinându-se de coate, legă-nându-se ca lebedele în micul vaporaş de pe lacurile berlineze, cele mai triste blonde, femei bătrâne, fără bărbaţi, dansând doua câte două?
Pe urmă lamentaţiile brechtiene (aici mi-au plăcut) pe scena teatrului său, condus de Helene Weigel... Sans-Souci-xA — palat jos (atât de asemănător cu Peterhoful de lângă Leningrad, revăzut a patra oară anul acesta, în vară), fără aurăria ostentativă a statuilor (ruşii au lângă Moscova un domeniu splendid, Ostankino, al unei familii înrudite cu ţarul, unde domină deasupra unui râu leneş statui de marmură, mic Versailles, cu gust) - cu odaia barocă a lui Voltaire, înfiorătoare ca gust filistin nemţesc, plină de trandafiri de stuc şi ornamente oribile... Potsdamul cu farmecul său, mai mic decât al Weimarului, clopotele de la Oranienburg... porturile de la malul mării Nordului: Sttalsundul, cu vechea sa primărie, cu cantorul nelipsit de lângă orgă, oraş hanseatic, cu o pecete în portalurile de piatră roasă, cu ceva amorţit în aer, nu sinistru, — melancolic, cu podul acela ce evoca podul de la Arles al lui Van Gogh, feriy-boat-urile ce plecau spre Suedia, ah, boala aceasta a toamnei lângă o mare cenuşie, stranie, cu ceva străin şi iremediabil trist în ea... Apoi circurile, seara, în fiecare oraş, cu tonomate ce cântau cha-cha-cha pentru a atrage clienţii (şi erau destui acolo!); insula Rtigen, cu micile aşezări pescăreşti: Bergen, Stubbenkammer cu păduri de pini în faţa mării plate; Sassnitzul (cu case de week-end), Binzul (mesteceni ca lângă satul Repin de lângă Leningrad); apoi Warnemiinde, biserica Doberan (unde se juca Faust), veche de
o mie de ani, şi iar mici orăşele; Heiligendamme (oraş balnear ca toate cele de mai sus, de altfel); monotonul Kuhlungsborn; morile Wismarului, Gustrowu! şi castelul de la Schwerin (cu un muzeu excelent, plin de Cranach şi Breughel); Elba fumegând în soarele mort, micul târguleţ Stendal; domul bombardat de la Halberstadt...
Harzul lui Heine, mici dealuri cu pini şi brazi, ceva ca pe la Comarnic la noi, dar cu o tentă umedă, verde, regăsită în tablourle maeştrilor germani, cu acel cărbune invizibil din aer care dă umbră şi adâncime peisajului şi, mai departe, un alt oraş cu nume cântător de poem: Wernigerode cu nelipsitul castel (bineînţeles, cu biciclişti şi fete blonde); Quedlinburgul (alt castel, alte fete, alte biciclete); Weimarul, casa lui Goethe, atât de dichisită, îngustă, meschină şi plină de sine ca şi personajul ce-a locuit-o, casa doamnei von Stein, a lui Schiller (mai modestă, mai lipsită de obiecte, o imitaţie a bogăţiei celuilalt), cimitirul din Weimar, cel mai frumos loc de aici, cu cruci abandonate în iarbă, cu ziduri încastrate de nume glorioase, cu micuţa biserică rusească, atât de neaşteptată în acest peisaj german; casa lui Liszt în care trona bustul Cosimei Wagner, cu masca mortuară originală a lui Beethoven; concertele de seară ale Weimarului atât de evocatoare, cu acea poloneză ce m-a fermecat şi m-a regăsit în ţara sa în această primăvară, la Cracovia; slava muzicii delicate cântată de tineri cu ochelari şi eleve de liceu, clavecinul sfâşietor şi apoi mesele de Ia Lebăda albă, peste drum de casa lui Goethe (ah, frumos, acest Weimar!). Şi, mai departe: Erfurtul şi Eisenachul, cu castelul Wartburg (odaia în care a tradus Luther Biblia); mai departe spre Jena, Naumburg (cu domul său alb), Merseburg, Halle (casa lui Haendel, aris-toanele cu plăci metalice, cobzele, lăutele, instrumentele îngrămădite în vechile odăi pentru a evoca pe compozitor care a trăit mult în Anglia), apoi Leipzigul (cu cârciuma lui Auerbach unde s-a mâncat un Eisbein mai puţin reuşit decât la Magdeburg (în Ratskeller-ul de la 1585); biserica în care a cântat Bach
1644
EUGEN BARBU
douăzeci şi şapte de ani; Imensul monument al popoarelor (o piramidă neagră de piatră ridicată după victoria asupra lui Napoleon), locul în faţa căruia vorbea Hitler (cu statui colosale, aducând cu Giganţii lui Paciurea).
Unde-am mai fost oare? La Meissen, pe Elba, la Dresda, în pădurea Bastei, deasupra Elbei (cetatea Neurath), la Lilienstein, la Konigstein. Dar Galeria, celebra galerie? Impresie de artă exactă, fără strălucirea păgână a Muzeului Naţional din Roma, de pildă, unde am văzut splendide statui ciopârţite de barbari şi pângărite, dar câtă graţie, ce măiestrie grecească, furată şi adusă cu corăbiile de la Atena. Leda Iui Tizian nu mi-a spus mare lucru, Rafael nu mi-a plăcut niciodată, Madona Sixtina rămâne pentru mine o curiozitate a gustului omenesc pentru reprezentări realiste, nu lipsite de seninătate şi de oarecare sfinţenie, în sensul în care noi acceptăm această noţiune. Saskia lui Rembrandt câştigă desigur la vedere, dar rămâne ceva compus greoi. Am rămas cu amintirea lui Van Dyk... Cam puţin. In general muzeele păcătuiesc prin aglomeraţie şi prin afirmarea copiilor proaste pe baza vechimii. Un muzeu ideal ar trebui să conţină zece opere în zece săli neutre.
Poare mă mai obsedează seara când am privit Elba de la Luisenhof, sau amintirea casei lui Korner, în pavilionul căreia a scris Schiller Don Carlos (iederă roşie în acel anotimp), ceaţă, val de fum, vase care se cheamă pe fluviul somnoros, luminile podului albasrru (minunea albastră, cum îi spun nemţii). înjur, reşedinţele ducale; Pillnitzul (cu tablouri mediocre, deşi cele mai bune din această Germanie, de Van Gogh, Pegas, Gaugain şi sculpturi de Rodin) şi Albertinul cu bijuterii de Luca della Robbia şi Bernini...
Apoi ultimii trandafiri galbeni ce se scuturau în grădinile de pe marginea lacului Mtiggel... Apoi Frankfurtul pe Oder, la graniţa poloneză, Kottbusul şi Kaunitzul, Eisenhiitten şi cam atât...
JURNAL
1645
Getmania, ceva din Germania, coşarii cu jobene, tristul hotel Adlon, din care a mai rămas o aripă, locul unde a murit Hitler; o pajişte verde, indiferentă şi tragică, beţia modestă, cu un pahar de vin roşu, a doi îndrăgostiţi.
Totul în Frica — pe un fundal fals romantic pentru că decorul acesta gânditor favorizează o stare şi-mi este mai uşor s-o mişc pe Tantamount a mea în faţa acestui decor. Aici cinismul ei ar fi puţin contrapunctat de trecutul locurilor. Ea ar putea deveni respectuoasă.
1963
M. îmi relatează sfârşitul grotesc al academicianului B., autor de manuale, care a risipit multe documente ale bibliotecii Universităţii din Bucureşti dintr-o laşitate fără egal. A murit la Berlin şi a fost incinerat. La înapoierea avionului care trebuia să-i aducă în ţară urna erau de faţă: soţia îndoliată, academicieni cu coroane, rude, prieteni etc. După o lungă aşteptare, s-a constatat că urna s-a rătăcit şi că ajunsese tocmai în Bolivia de unde nu se ştie dacă a mai fost adusă (comentariul ironic al lui M.). Toată lumea s-a întors opărită acasă, cu coroane cu tot. I-aş fi vândut-o autorului Scrinului dacă o ştiam mai demult, pentru că i se potriveşte, dar merge foarte bine personajului meu V. din Frica. Acela care se ferea de moarte folosind bucăţele de hârtie de ziar când deschidea sau închidea uşile ca să nu se molipsească de cine ştie ce boli...
1964
Vechea nuvelă Batalionul de pedeapsă ca şi O canistră cu apă, puţin adaptate, pot fi volumul „războiului" din Frica. Romanul
1646
EUGEN BARBU
JURNAL
1647
ar putea începe cu atentatul împotriva lui Armând Călinescu sau ceva mai devreme, când în universităţi M. vorbea cu fervoare despre lenea naţiunii care se odihneşte în ortodoxie, când din câte o carte izbucnea acel strigăt nietzschean aud putrezind o idee sau aforismul cu care poate începe lungul monolog al Iui Anatol: „groaza e memoria viitorului". Totul devine fascinant la tecapitulare, dar cum le leg, cum le pun cap la cap?
1965
Dintr-un roman ratat. Citat integral un capitol, de folosit în Frica: (Pentru prietenul doctorului V.)
„Omul acela nocturn, tăcut şi distrat trecuse parcă plutind pe trotuarul marelui bulevard invadat de o umbră albastră imensă, creaţie a lunii de început de vară ce spânzura indiferentă undeva pe cer, gata să se prăbuşească dincolo de acoperişurile lucioase, să se ascundă în spatele teraselor, pline încă de muzica lăutariilor, deşi era aproape miezul nopţii. Cel mai frumos anotimp al Bucureştiului, zile fără căldură mare, cu amurguri prelungi, leneşe, cu acea respiraţie a câmpiei din apropiere năvălind în burg, cu esenţele florilor sălbatice şi, mai ales, cu abia presimţitul miros al grânelor pe cale să se coacă. Sfârşit de stagiune, teatrele goale, lumea asudată în staluri, abia aşteptând să iasă, undeva lângă peluzele de iarbă ale lacurilor, să asculte greierii şi clipocitul rar al apelor zăcute. Actori care dau peste cap replicile şi se demachiază în fugă, câteva fete aştep-tându-i lângă cabina portarului, abia sosite cu tramvaiele ce-şi deschideau grăbit uşile şuierând. în urmă rămâneau şuvoaie de lumină, adevărate comete, căzând sub trolee şi iarăşi liniştea bulevardului străbătut din când în când de câte o maşină ministerială, lungă, goală şi grăbită...
Omul acela nocturn semăna cu Paşadia, eroul lui Matei Caragiale, autor pentru care avea un adevărat cult, cum îi mărturisise la cunoştinţa lor de la început, recitându-i versurile cu o veneraţie secretă:
«în trândavă aromeală, stă tolănit greceşte
Urmaşul lot. Urât e, bondoc, saşiu, peltic.
El antereu alb poartă, metanii şi işlic.
în puf, în blăni şi-n şaluri se-ngraşă şi dospeşte»...
Se ducea la Capsa, era târziu, câteva minute până la miezul nopţii, ceasul său obişnuit când ieşea din casă. Anatol îi urmări mersul liniştit, urmând probabil traiectorii vechi: acelaşi trotuar, acelaşi colţ de stradă unde ttaversa sub lumina rece a lămpilor cu mercur, mersul unei fiinţe existând îndepărtat şi indiferent la realitatea din jur.
Anatol îşi spuse că dacă ar fi trebuit să scrie despre el, făcân-du-i portretul, at fi furat fără ruşine câteva fraze din Călinescu: «Contrastul dintre acest om ciudat şi restul trecătorilor era aşa de izbitor, încât te gândeai pe dată la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul din acei aristocraţi arheologici şi plini de ceremonii, care înfruntă mucegaiul anilor şi pe care Cocteau i-a văzut în jurul împărătesei Eugenia de Montijo».
N-avea lusttul hainelor înverzite de vechime al autorului Crailor de Curtea-veche, dimpotrivă, totdeauna respira un uşor parfum de săpun bun, nu exista zi să nu se fi bărbierit şi să nu îmbrace o cămaşă proaspătă, bine apretată. Dar acel aer vetust, acea desprindere de obiecte, depărtarea de viaţa obişnuită îl făceau să semene cu Paşadia. N-avea nimic balcanic, trăise la Paris vreme îndelungată, ştia pe dinafară roată poezia franceză modernă, nu decăzuse, deşi câştiga bani puţini, n-avea patimi, bea numai cafea, mânca cu prudenţă, avea discreţia oamenilor de gust, părea retractil şi bănuitor, se jignea repede, nu puteai să-i faci un bine pentru că ghiceai în privirile sale ascuţite o
1648
EUGEN BARBU
ironie sau un reproş. «N-am nevoie de nimeni şi de nimic», păreau a spune ochii lui obosiţi de somnul puţin.
Noaptea pornea pe străzile pustii într-o lungă meditaţie solitată. Nu avea prieteni, deşi îl iubea multă lume. Unii îl invitau la masă, dar el refuza cu grabă, pretextând treburi urgente. II găseai în anticamerele unor redactori grăbiţi care-1 salutau jenaţi, aducându-şi aminte că au nevoie de el pentru pagina ultimă a revistelor lor, lipsite adesea de gust, şi-I pasau fericiţi tot afabili, tot dând din umeri, dispărând în birouri pline de fum şi de lume.
Anatol îl cunoscuse într-o seară de toamnă cu ani în urmă, într-un cerc de literaţi, strânşi laolaltă de o ploaie grăbită dc septembrie într-un subsol al venerabilei reviste Viaţa românească, şi ea purtând parcă, în paginile tipărite pe hârtie velină, gravitatea şi oboseala tradiţiei, revistă scrisă fără patimă de către redactori instruiţi, dar reci, insensibili la tumultul străzii. Pe vremea aceea el nu însemna încă nimic; era un scriitor la începuturile sale, picat într-o redacţie cu un manuscris voluminos, strâns între două coperţi lucioase de caiet de dictando, privind bănuitor la lumea amuzată cu aere, mimând distracţia intelectuală, o atenţie interioară simulată numai, lacomă de elogii, dispusă la bârfeli, gata să împroaşte în jur pamflete orale.
Pe S. îl remarcase de la început. Fusese singurul în stare sâ atenueze stinghereala sa de om timid, aruncat dintr-o dată între nişte necunoscuţi, curioşi, devorându-i manuscrisul despre care auziseră prin femei lucruri surprinzătoare. Ii dăduse un scaun şi rămăsese lângă el, fumând în tăcere, după ce aflase ceea cc voiau să ştie cu toţii. Noul venit îl aştepta pe redactorul-şef, romancierul acela la modă, cunoscut de toată lumea: Pavel Hangerliu. I se spusese că o să mai întârzie pentru că era invitat la un cocktail la legaţia Albaniei, aşa încât după ce stătu ploaia, plecă salutând în dreapta şi în stânga cu un gest scurt, lăsând în urmă o curiozitate nesatisfăcută.
JURNAL
1649
Vremea trecuse, ascensiunea lui Anatol fusese fulgerătoare, urmărită de scandalul stârnit de prima sa carte, relaţiile dintre el şi noile sale cunoştinţe modificându-se în funcţie de interesele ce-1 înconjurau. Cu S. se mai văzuse de câteva ori din întâmplare, în cârciumi mărginaşe, unde, câtiva negustori particulari făceau avere, vânzând pe sub mână şi cu ştirea unor funcţionari din miliţie nemaipomenite preparate culinare: momite, fudulii şi măduvioare ce concurau sălbatic produsele atât de lipsite de gust ale unor restaurante de stat. Sub tavanele joase ale tavernelor se adunau scriitori şi actori, regizori şi proaspete vedete de film, strigându-se zgomotos de la masă la masă, ca într-o mare familie adunată la un week-end.
Stătuseră de vorbă în răstimpurile când chefliii nu-1 solicitau pe omul de cincizeci de ani care nu băuse decât puţin vin şi se apuca, acesta era cuvântul, de cafea, bând 5 până la 7 filtruri negre, concentrate, pregătindu-se pentru tainica lui muncă. Anatol putea sâ pară acesrui om ce trăise în societatea poeţilor la Rotonde, Flora şi Les deux Magots un sălbatic neinstruit în stare numai să exclame, nu să judece arta, aşa cum fac firile primitive ce sosesc în lumea literară cu viciile, dorinţele şi aspiraţiile lor secrete de căpătuială. Prietenia dintre ei se născuse din întâmplare şi dura din hazard, pentru că prea erau nepotriviţi. In seara aceea, fumul din cârciuma lui Picu, de pe Basarab, era gros să-1 tai cu cuţitul, comesenii se cam îmbătaseră, nu era acea beţie agresivă obişnuită, - ci boarea numai a unui vin bun şi ales, care stimulase la unii oratoria, la alţii o melancolie funciară, accentuată de gustul pentru teatru pe care-1 posedă toţi arriştii ce se cred pedepsiţi de destin să sufere pentru omenirea întreagă. Femeile schimbau priviri tulburi cu bărbaţii abia cunoscuţi, promiţând fericiri viitoare. Era la masă şi un actor frumos, straniu şi mut. Tăcea de două ceasuri, mâncase puţin, nu spunea nimic (şi bine făcea, gândise atunci Analtol), ptivind în gol, şi toate acele doamne de treizeci de ani l-ar fi posedat
1650
EUGEN BARBU
JURNAL
1651
acolo, sub lămpile discrete, ignorând ochii soţilor cu care veniseră. Actotul şria asta, frumuseţea lui nu jignea pe nimeni, nu puteai fi necăjit pe un accident al naturii, şi liniştea celorlalţi bărbaţi se datora şi unor bănuieli mai vechi că vecinul lor de masă are alte curiozităţi, nu femeile.
In acest amestec de veselie artificială, de patimi abia stârnite ce aveau să se termine, ca de obicei, în paturile conjugale peste câteva ceasuri numai, creând haloul acela de regret şi de refulări, începutul nefericirilor viitoare, a certurilor fără motiv, încercaseră să lege o convorbire. Lucrul merse greu la început. S., bănuitor şi atent, nu voia să-1 jignească cu ceva şi atunci vorbi despre literarura pegrei, despre depozitul acela uman, roman-tizat şi detestat, de Ia marginea marilor oraşe, ascultându-1 cu uimire pe Anatol care-i tăie orice iluzie, declarându-i surprinzător că Ia baza vieţii lor stătea de fapt un ritual rural, denaturar bineînţeles în cântece deşănţatte, într-o libertate a moravurilor, născută din coabitarea aglomerată, disperare şi mizerie fizică în cele din urmă. Se angajaseră într-o, plicticoasă pentru ceilalţi, dezbatere despre observaţia neintenţinată a scriitorului. Anatol susţinea cu vehemenţă că ea trebuie hrănită cu literatură (aceasta năştea forţa de selecţie, fără de care nu exista mare artist). «Mulţi, zicea proaspătul scriitor, cred că atât Creangă cât şi Caragiale, autori orali, aserviţi deci geniului popular incult şi neplivit (îi plăceau asemenea cuvinte), sunt servitori ai urechii şi că n-au făcut decât să transcrie snoave auzite la clacă sau la berărie. Eroare. Dintr-o mie de platitudini, spuse în limbaj înflorit, trebuie să alegi ceea ce are sugestie şi must.» Pe urmă recursese la Chaucer, amintindu-i lui S. Povestirea târgoveţei din Batb, şi aflând, cu srupoare, că acesta tocmai traducea Povestirile din Canterbury pentru Editura pentru Literatură Universală (cum impropriu se numea de atâta vreme). Intre două mişcări ale „restauratorului" care tocmai retiăgea micile discuri ţărăneşti de lemn, pline de zeama sângerie a fripturilor aducând o floră proaspătă de creier bine prăjit, ajunseră la poeţii latini
ai lupanarelor, din care S. recită prompt. Cu memoria lui fenomenală, reînvie penttu auditori din Rabelais episodul bobocului de gâscă folosit în scopuri igienice, în hazul general, căci femeile, ca de obicei când era vorba de lucruri shocking, ciuleau urechile şi deveneau slobode la gură. Nu fu uitat Boccaccio şi se întoarseră la discuţia lor veche, părăsiţi de ceilalţi pentru că sosiseră momiţele, feltd cel mai pretenţios al serii, şi lumea mânca absentă şi obosită. Anatol îi vorbise despre viziunea astrologică a acestei lumi inculte cate moştenise lipsa de ştiinţă şi reprezentările legendare ale universului, asimilate şi transcrise în cărţulii de explicarea viselor sau de lecuiri primare, egale, în veacul nostru încă în poezie şi diletantism, cu tratatele medievale de medicină. (De pildă corespondenţele unor însuşiri ale metalelor cu mersul astrelor.)
S., care-i citise cartea, îi spuse cu o ironie subînţeleasă: «Da, dar astea nu le-ai scris!» «Sunt acolo», zisese Anatol, zâmbind de asemenea: «Şi cu preoţii care te învinuiesc că ai stricat moravurile tineretului ce facem?» «Ii bag în p... m...!» exclamase el, spre hazul femeilor. «Apropo de asta», sărise S., «un regat pentru un cuvânt! Cum ai spune dumneata, în limba aia inimaginabilă, p... îmi trebuie un cuvânt, gras cât un curcan, ceva în stare să te facă să-ţi lase gura apă, pricepi? Ascultă versul, şi-o să-ţi vină!
„Căci şi la noapte dacă ceri, bărbate, Sex vei avea pe săturate, Ciufut se cheamă cel ce n-o lăsa Să ia şi altul foc din scula sa!»
Ei? Nu-mi place sex, spune-mi cuvântul care mă chinuie de şase luni de zile...»
Anatol înghiţise scurt o bucată de creier bine prăjit şi, încă cu gura plină, repetase ptimele versuri:
„Căci şi la noapte dacă ceri, bărbate, Sex vei avea pe săturate!"
1652
EUGEN BARBU
JURNAL
1653
Urmară repede şi alte versuri completate cu «fudulii», «mădulare» şi «vrană», cuvinte gata să cânte singure, hrană spirituală a unui degustător de poeţi şi a unui barbar cu cravată, căzut între intelectuali subţiri. Discuţia se lungi, lumea începea să se îmbete de-a binelea şi se iubiră definitiv, când S., ca să-1 răsplătească pentru cuvântul acela uleios, greu, sugestiv, semeţ, porcesc şi îndrăzneţ «pipoaşcă», i-1 cită pe Fundoianu, care scria undeva despre Charhaix, clopotarul lui Huysmans: «... cel ce dezmierda pielea clopotelor, le ucenicea, le păduchea, cultivându-le bucuria şi doliul!»
In stradă, urmând grupului zgomotos, cu femei ce schimbaseră braţul bărbaţilor şi promiteau să răspundă la telefon a doua zi proaspeţilor cunoscuţi, se regăsiră, străini, ursuzi, fără o vorbă, mergând alături ţepeni şi aşteptând ca de undeva să se ivească zorile abia presimţite. Era o dimineaţă rece de septembrie cu aburi de vin, cu luciditatea neiertătoare a lui S., cu ironia conţinută în rigiditatea lui. Omul de lângă el se întorcea la lucru, cum spunea, dar oare lucra? Nu era un ratat superior numai, simulând o prelungă şi dificilă creaţie? Totdeauna Anatol avea spaimă de aceste mişcări dificile în spirit, deşi recunoştea că fără reculegere, fără retragere în sine, viaţa devenea superficială.
Tramvaiele izbucniseră de undeva, zburau pe şinele metalice, umezite de prima rouă de toamnă, figuri palide, de oameni abia sculaţi din aşternuturi, moţăiau în ferestrele abia spălate. Lumea care muncea era transportată spre uzinele negre de fum, se pregătea fierul pentru lovitura repetată a ciocanului, fierul ce va deveni unealtă. Şi munca, ce era munca la urma urmelor? Ceea ce trebuia refuzat cu încăpăţânare de către filozoful tinereţii sale, cel ce scria atât de frumos despre contemplaţie sau efortul lucrătorilor din tramvaiele pe jumătate goale era egal cu actul de creaţie însuşi? Ce se va întâmpla cu oameni ca ei în această revoluţie? Oare străinii cu feţe palide dc lângă vatman vor avea nevoie de munca secretă a lui S. de a turna în limbă
românească poemele lui Keats? Sau invazia de bunuri materiale va suprima nevoia de poezie.
«La ce te gândeşti», îl întrebase pe neaşteptate, familiar, deşi acesta era mai bătrân ca el.
Nu primise nici un răspuns. Mai târziu aflase că omul funambulesc visa de-acum la lucruri abstracte pentru că n-avea timp decât să gândească şi, eventual, să mănânce din când în când (somnul intrând foarte puţin în această socoteală, fiind un vechi astenic); iubea de foarte multă vteme o femeie măritată, evitând-o cu îndârjire şi ca s-o pedepsească, şi ca să nu aţâţe negrul şi mistuitorul foc ce izbucnea câteodată dincolo de privirile lui absente. «Nu cunoaştem omul, suntem în stare să-i atribuim cele mai ieftine porniri şi dorinţe. Vorbim despre amestecul de rău şi de bine al sufletului cu totul primitiv. Violentăm şi jignim în fiecare clipă. Am pierdut gustul pentru madrigal...»"
(Fragmentul poate fi reluat, amplificat, dar nu e niţel artificios, niţel baroc?)
1954
între hârtiie mele, începutul acelei nuvele Batalionul de pedeapsă. Frontul, batalionul dezertorilor, rămămăşiţele unor grupări politice de dteapta, laolaltă, se pare, cu evreii, cu catolicii şi cu cei ce nu vor să tragă cu arma. Nu ar lipsi nici delicvenţii de drept comun şi criminalii. Eroul, grasul locotenent Jumanca, ieşit direct din romanul mai vechi Cei tineri, abandonat, reluat şi rescris, apoi din nou lepădat pentru leşinată lui intelectualitate. Apoi întunecatul Pantazi, pornit din vivere pericolosamente şi eşuând în lecturile Confesiunilor Sfântului Augustin („Les ignorants ravissent le ciel, et nous, avec toute notre science sans coeur, nous mourons ensevelis dans la chair et dans le sang!"), posedat de frica de moarte, agăţându-se cu
1654
EUGEN BARBU
JURNAL
1655
laşitate de o existenţă şi aşa ratată. înfruntarea finală pe un vagon de tren care se retrage grăbit din stepa plină de viscol şi morţi, în halucinaţiile iernii nepotolite: de o parte cinicul Jumanca, delirând despre sfârşitul legiunii tebane - exultând din cauza îngheţului ce-1 cuprinde - de cealaltă, execrabilul fiu de om cu bani, agăţându-se de amintirea vechilor amfiteatre unde colcăia ura în discursuri strălucitoare: (popoarele mesianice care nu pot trăi în pace, imperialismul fiind implicaţia ptactică a mesianismului. Exemplul cultului eroului la germani: „Idealulgerman e eroul, nu sfântul?'). Asta, faţă-n faţă cu tragedia desfăşurată sub ochii săi pe câmpiile acelea îngheţate în care moartea servea spectacole infernale, trădând condiţia umană, filozofia, religia şi tot ce ţinea de bună-creştere. Apocaliptica viziune a frontului, a foamei, golul de dincolo de cuvintele răcnite, sinistra deşteptare târzie a aventurierului spiritual, hrănit de Gide („Să nu te îngrijeşti să pari, a fi e important"). A fi, dar cum?
Evocarea profesorului palid, cu ochelari, fragil şi dominat de complexe de putere, strigând sub lămpile amfiteatrului: „fără glorie, istoria nu-i decât biologie". Atât şi iată gloria, un câmp deşert, plin de groază, sub un soare de iarnă orbitor şi apoi viscolul măturând totul în calea Iui, inttatea ca într-o avalanşă, frigul, umilinţa de neînchipuit a îngheţului, delirul cu sama-gonul furat, târguit pe furiş. Contrapunctat cu fraze obsedante: „Pentru un popor ca să-şi deschidă drum în lume toate mijloacele sunt justificate: teroare, crimă, bestialitate, perfidie, toate acestea sunt meschine şi imorale numai în decadenţă, când se apără prin ele un vid de conştiinţă, dar dacă ajută ascensiunea unui popot devin virtuţi!" încă de aici trădarea în gândire a intelectualităţii, această fervoare în enormirăţi, punctul de pornire al execuţiilor de mai târziu, bezmetica rătăcire în noapte după vânat omenesc, oraşul devenit o junglă, cadavrele goale din halele Abatorului, uşurinţa de a face crima şi apoi ispăşirea, trezirea târzie. Nu ca în Dostoievski, depăşit de cantitatea de
monstruozitate, ci naşterea unui cinism, singurul antidot al te-muşcărilor. Pe urmă Jilava, condamnarea la moarte, aşteptarea tristă a ultimului act, un Jumanca împăcat cu propria-i trivialitate şi un Pantazi, gata de orice pentru supravieţuire. în sfârşit ispăşirea cea lungă: trimiterea pe front, trecerea prin acele îngrozitoare câmpuri de mine, cu morţi în dreapta şi-n stânga, groaza continuă, cea mai înfiorătoare pedeapsă. Sfinţenia pungaşilor, generozitatea criminalilor care mor unul după altul, aducând apă în acea toamnă a retragerii nesfârşite, într-un ţinut fără contur, pentru că au fost abandonate şi hărţile şi busolele la o scurtă încăierare prin surprindere. Frontul ca loc al supliciilor şi al confruntării cu propria-ţi conştiinţă. Obsedantul cântec trivial al drojdiei regimentului, acel de s-ar semăna şi p. ...el", un fel de implorare a unui neant naiv cum au numai oamenii fără cultură, poate descrierea unei scene apocaliptice de ona-nie colectivă, sfidare a naturii şi-a condiţiei de soldat.
Un amurg îndelung al propriei religii (în cazul locotenentului Jumanca, crescut în şcoli catolice şi dispreţuind ţara fără catedrale, civilizaţia orizontală şi lipsa de protest în piatră în faţa semeţului Dumnezeu). Şi iar scepticismul grasului pede-rast care aderă în final la exclamaţia fragilului profesor cu ochelari: „Fără un parfum de inutilitate, istoria ar semăna cu un ghişeu de bancă!" După aceasta personajul poate cădea de pe vagonul de tten, ţeapăn ca un buştean, simbolizând poate lepădarea istoriei de depozitari atât de periculoşi ai unor idei aventuriste. Batalionular trebui să fie o formidabilă catapultă împotriva utii şi a intoleranţei, falimentul îngâmfării goale şi al unui misticism teatral, cu acte jucate pe stradă {îngenuncherea naţiunii, prapure şi odoare, cântece nemaipomenite ca în marile pieţe ale Bizanţului, acea ipocrizie totală a bisericii, învăluită în versete şi cadenţa gtavă a Cărţii Facerii).
Ai face bine acestei nuvele poate şi micul portret al unui macedonean teribil, în cuşmă, care sttigă celui de la catedră: „S-a vorbit destul despre moarte, să mai şi muţim!". Istoria lui
1656
EUGEN BARBU
JURNAL
1657
Jumanca ar fi paralelă cu existenţa proletarului huligan, degenerarea unei familii şi a unui individ în bunăsrare şi sănătate, idee luată tot de la fragilul profesor, bolnav de nervi, astenic, colindând străzile noaptea şi urând cu intensitate lumea şi alcătuirile ei. S-ar putea vorbi despre fascinaţia puterii şi despre fascinaţia primejdiei, despre ziua plină de delir de la Mangalia, când adepţii mişcării urcau ca într-un reeditat calvar cu pietroaie de marmură un deal plin de mărăcini, şi Pantazi privea dispreţuitor această trudă care a dus în cele din urmă la o scenă de isterie colectivă, ce-i evoca, mai ales prin prezenţa femeilor doborâte de soarele torid, sărbătoarea Steniilor, când soţiile gre-ciilor îşi strigau cele mai îngrozitoare injurii (substrat freudian).
Materialul, până acum, e fascinant, rămâne numai să-1 organizez, dar ce fac cu acesta antipatie pentru lucrul spus, pentru ceea ce faci în jurul literaturii? Prefer descoperirea unui univers primar poare, dar autentic. Cred că exisră o aventură rotdeauna posibilă în descoperirea de regnuri. Străbătând cărţile mi se face dor de tiparele vieţii, lipsite de stucatura asta barocă. Visez o gândire pură, naivă, cred c-ar trebui să scriem de fiecare dată despre copii mai întâi şi, poate, despre adolescenţi. Gân-dindu-mă Ia dragostea de început a singurului erou pozitiv din toată această poveste teribilă, încărcată de sânge şi purulenţe, trebuie să dau de un cântec, de un vers, de un cuvânt despre iubirea purificată de orice lest, de intenţii mai ales, purificată de gesturile ei inutile şi obligatorii.
1954
Am găsit ceva pentru Anatol. Trebuie să meargă să vadă Grecia, şi acolo cineva să-i amintească despre apele de la Selimnos care te făceau să uiţi dragostele neîmpăttăşite.
1965
Am avut, timp de un an de zile, un şofer pretenţios care-1 servise pe un mare industriaş. Călătorit, cu morgă, făcuse străinătatea de nenumărate ori şi când am mers prima oară cu el spre Sinaia (unde slujise ca soldat în garda lui Ferdinand) se mira cum s-au schimbat drumurile între timp. Nu mai fusese pe-acolo din 1918 şi avea aerul că abia trecuse o zi de atunci.
1950
O femeie îmi mărturiseşte că-si bănuieşte groaznic soţul de la o vreme pentru că atunci când face dragoste a început sa stingă lumina.
1953
Imagine homerică dintr-o carte ce poate fi folosită în descrierea unei ceasornicării de pe Griviţa: „Rotiţele tuturor ceasornicelor din prăvălie se aud ca greierii în iarba lui septembrie". (Remarque)
1965
D. îmi povesteşte că în copilărie a observat un lucru interesant la ţăranii din satul lui, pe atunci foarte săraci. In acea vreme când se dădea pauza pentru masă la câmp, pe moşia boierului, se împrăştiau cu toţii prin porumb, mâncând singuri ca să nu-şi vadă unul altuia prânzul sărac.
1658
EUGEN BARBU
JURNAL
1659
1953
O îmagine care poate trezi alte imagini: „O tăcere foarte îndepărtată şi foarte apropiată ca aceea a unei păduri saturate de insecte". (Malraux)
1962
M. îmi, vorbea odată despre ticurile actorilor. O amică nu se îmbracă niciodată în seara premierei cu o rochie verde. Asra ar fi fost egal cu o cădere. Actortd I. lua două feluri de pastile înainte de spectacol, după rolul încredinţat: pastile pentru comedie şi pastile pentru dramă. Pretindea că pastilele erau aduse de la Paris, unde, evident, se găseşte totul...
Un altul, înainte de a intra în scenă, ruga pe parteneri să-i tragă picioare zdravene în spate.
Actriţa X. se culca cu toţi partenerii pentru a-i ruga confidenţial să nu dea rivalelor sale replica la repetiţii (pentru romanul Intrarea artiştilor).
1964
Doctorul S. vine l-a mine pregătit. Este un cititor pasionat de noutăţi. Asta-i oferă avantaje nespuse. Citează pe alţii fără să o amintească. Păleşte de plăcere când elogiez stilul atât de cunoscut al lui C. începe cu „aspiraţia Nordului spre alt cet care a dat naştere muzicii germane, geometrie de toamne, alcool de concepte, ebrietate metafizică. Italiei secolului trecut, bâlci al sunetelor, i-a lipsit dimensiunea nopţii, arta de a presa umbrele pentru a extrage esenţa. Trebuie să iei partea lui Brahms sau a soarelui." Ca să fim chit îi citez din acelaşi, şi el înţelege
cu groază: „Wagner a stors toată esenţa sonoră a umbrei". Ce-i drept, eu aveam cărţi mai vechi. Farsorul pleacă să-şi vândă marfa în altă parte, cu aceeaşi seninătate. începe să-mi placă. E un vechi proiect al meu de a-1 transmite hârtiei lacome. Oficierea, evocarea Salzburgului, amorul lui vetust pentru formele amorfe ale muzicii, iată ceva ce începe să mă zgândăre.
1965
Viena sau Paris.
Van Eyck (un nud conştient de propria-i ruşine). (Gide-Jur-nalul.) Model de a literaturiza pictura, adică primejdia maximă pentru pictură: aceea de a fi în stare să suporte explicaţii. Urăsc versurile vagi de sub ramă. îmi trebuie sau nu acest peisaj, acest nud, această natură moartă. Ce tot explicăm ceea ce trebuie înţeles dintr-o răsuflare.
1965
Dacă ar fi să descriu pe Anatol din Frica at trebui să încep prin a-1 face să înţeleagă vechea idee a despărţirii spiritului de inteligenţă. Ce-ar dovedi prezenţa lui în cafenelele sordide ale Bucureştiului vechi, în căutarea măcar a imaginii deformate a unei vechi cafenele tunisiene găsite în cărţi, unde, în timpul Ramadanului, copiii deşănţaţi inspirau pasiuni, şi li se spuneau versuri pentru a fi pângăriţi. Ar fi această căutare a lui o deformare a inteligenţei, o sete de a o potoli pentru că ea devora totul, extinderea cunoaşterii, în morbiditate, să zicem, ar fi pentru el o dovadă de forţă sau numai constatarea obosită că nimic nu e nou, că existenţa unor inteligenţe, în timp se repetă în mod plicticos, că el trăia ceea ce alţii trăiseră, şi asta după
1660
EUGEN BARBU
JURNAL
1661
ce dă peste descrierea cafenelei Caracous: Asta l-ar duce poate la ideea de sinucidere atât de dtagă generaţiei sale hrănite de cărtutari subţiri, de către acei care au întins teribile capcane de gândire, invitând la neantizare, neantizare care e fermecătoare numai pe hârtie, pentru că pe mine, ca autor de personaje de acest fel, mă dezgustă existenţele anormale, fund clădit pe un fond sănătos, dar îmi pot eu permite luxul de a le desfiinţa în propriile mele cărţi, atunci când ttebuie să plutesc ca Dumnezeu deasupra lor?
In Facerea lumii am încercat apropierea de acest mediu, şi un critic chiar mi-a reproşat că m-am ferit să descriu ceea ce nu cunosc. E mult adevăr în această afirmaţie, dar nu e vorba de o necunoaştere. Acolo se indică vag Corydonul şi istorii mai vechi, acum prin asociere, iată declaraţiile subsumate din alte pagini ale aceluiaşi autor faţă de Davidul lui Donatello, faţă de Omul cu mănuşa a Iui Tizian sau a bustului lui Niccolo da Uzzano, ale cărui buze valorează cât toate cuvintele, exaltare repetată şi în faţă lui David al lui Verocchio. Aici spiritul întrece inteligenţa, aici aglomerarea monstruoasă de impresii duce la catastrofe. Anatol poate să fie trecut prin purgatoriul acelor lecturi, poate să fie scuzat de păcatele sale prin rafinament, dar ce voi dovedi cu asrea toate? Când avem generaţii sănătoase de doctori, de ingineri, de profesori, pentru care sodomia este un accident. Dar, în acelaşi timp, putem ignota pe aceşti bolnavi, pe aceşti detracaţi care, cu viciul lor cu ideile lot strecoară otrava între oamenii sănătoşi? Vorbim despre refulări ca despre gripă şi nu ne dăm seama de vastitatea şi consecinţele lor extrem de periculoase. Câtă uşurinţă, ce literatură facilă cu bâte, cu „cinstiri" la cârciuma din şosea, când lângă noi cresc copii vicioşi! Ca romancier am eu dreptul de a sta cu ochii închişi, pot eu să mă bat pentru legitimarea ignoranţei? Sunt eu numai un doctor care se ocupă în exclusivitate cu apendicitele?
Aş vrea să explic generaţia mea, mă înspăimântă suferinţa şi aparent înţelegerea imediată a lucrurilor. Există o veselie în
artă care mă scoate din sărite, o seninătate în stare să usuce totul. Am cunoscut romancieri pentru care, într-adevăr, impresia era metoda fundamentală. Din nefericire, experienţa lor se oprise în jurul a douăzeci şi cinci de anişori, adică atunci când credeau ei că au ajuns la maturitate şi chiar obţinuseră unele diplome. Există scriitori care trăiesc dintt-o zestre săracă, într-o petrecere continuă. Ce-i dezolant în asta, este faptul că sunt inteligenţi şi pot fi crezuţi şi profunzi. Au un fel de a se juca pe ei înşişi şi de lucrul acesta at trebui să sufere personajul meu. Ei n-au auzit de acele mari opere tăcute depozitate în unii. Ei nu ştiu Ia ce servituti te obligă aceste descopetiri fundamentale despre viaţă şi individ. Vor aplauze şi le au. Eroul meu şi-ar putea propune să fie monstruos de cult şi n-ar reuşi pentru că nimeni în veacul nostru nu va mai reuşi asta. Ritmul, cantitatea descoperirilor, noutatea repetată în infinite discipline, chiar perplexitatea în faţa descoperirii altor universuri, ne împiedică de la a urmări o singură idee, cu stăruinţă. Solicitările sunt imense, ele năucesc, dau un gust de gol, de zădărnicie. Mi-ar fi greu să ştiu, până la ora de faţă, ce se va întâmpla în definitiv cu acest Anatol, trecut prin război, ameninţat mereu de datele despre experienţele atomice, având o singută idee: aceea de a-şi salva conştiinţa de la conformism. Aici tot ca Lessing s-ar întoarce. „Ceea ce face valoarea omului nu e adevărul pe care-1 posedă sau pe care crede că-1 posedă, ci efortul sincer de a-1 cuceri" (cu condiţia ca el să se fi dezgustat de cel ce-i pune citatul în faţă).
Mi-este foarte greu să mai srăpânesc lumea din această carte haotică, nescrisă, încă o magmă de impresii, de căutări sterile, lipsite de fapt de nerv şi de viaţă. Dar iar protestează cineva: doar ăştia nu sunt hamali la Gara de Nord, ca să care bagaje, să scuipe şi să spună lucruri de duh. Personajele acestui roman nescris plutesc, se zbat şi descoperă într-o lume infinită şi contradictorie. Ei doresc adevărul, poate ajung la el sau naufragiază pe marele promontoriu de gheaţă ce-i stă înainte, locul unde expiază toate încercările noastre. Ce imagine literară la modul
1662
EUGEN BARBU
JURNAL
1663
scârbos: promontoriu, cutare, cutare, mai lipseşte aisbergul lui Hemingway, folosit ca guma de mestecat de descoperitorii săi tardivi!
plină de anunţuri ale agenţiei Campus & BasaF'Nu găsesc încă. Nimic, nimic.
1953
Iată ceva autentic, în sfârşit. Domnişoara Carmen Popescu din romanul Calea negustorilor. Ea a luat naştere din notiţele mele din copierea unor anunţuri ale timpului (epoca 1933), anunţuri ale ghicitoarei Mafalda, cu studii în India şi Persia, din reclamele de bretele şi din anunţul unei călătorii la Stambul, unde vremea e mereu frumoasă. Asta s-a suprapus cu imaginea unei vechi Loterii de pe Gtiviţa, unde îşi încercau norocul o mulţime de lucrători, ofiţeri şi funcţionari. O femeie trupeşă, cu o oarecare graţie, veselă, un fel de vampă de mahala, mereu neostenită faţă de atenţii. Ea ar urma să fie dominată de bovarismul călătoriei la Stambul, de o repetare la infinit a descrierii citite în Dimineaţa, despre minaretele Constantinopolului, a catacombelor sale bizantine şi, mai ales, a acelor haremuri faimoase în care se visează trăind. Domnişoara Carmen Popescu, secret, doreşte un ofiţer care s-o ducă la Stambul, dar acesta întârzie. El îi oferă cel mult o seară la Buzeşti, cu mititei şi fripturi, cu cântece de of şi dor, lucruri atât de contradictorii în relaţie cu ceea ce doreşte fără încetare.
Romanul, care se petrece într-o singură zi, începe cu re-trospecţia acelei vieţi banale, dominate de figurile Griviţei: Gică-hau-hau, vânzătorul de ziare care-i aduce Gazeta călătoriilor şi revista Femeia; de straniul domn Drăgulănescu, cel ce ţine oraţii funebre la cimitirul Sfânta Vineri; de frumosul Dumitru Domnişor, negustor în Gura Gării şi de figurile anonime ale străzii. Ce i se întâmplă totuşi acestei femei, care este începurul şi sfârşitul zilei sale de februarie în mica dugheană.
1963
Criticul Cr. mi-a sugerat ideea la vechea mea preocupare. Domnişoara Carmen Popescu, trebuie găsită strangulată în mica ei Loterie la capătul acestei zile pline de întâmplaţi teribile, jefuită de cătte straniul domn Drăgulănescu, de profesie hoţ. Totul mi se pare acum excelent. In obsesia cadenţei soldaţilor care merg să ucidă grevişti, în înfiorătoarea descriere a înmormântării lui Dumitru Domnişor, patronul restaurantului La roata lumii, acest fapt senzaţional poate căpăta un sens de un mare ttagism. Este ucisă nu domnişoara Carmen Popescu, patroana Loteriei, ci bovarismul în pragul unei revoluţii.
Poate n-am să mai apuc să încheg acesr roman vreodată, dar textele seci pe care le retranscriu în jurnalul meu sunt elocvente: ,J\jutorl Dispare sărutul! Cruciada împotriva îmbrăţişărilor'. Sau descrierea călătoriei pe Marea Mediterană, text al timpului: „Egipt, Turcia! La voi se găseşte tipul ideal al frumuseţii feminine care se transmite de mii şi mii de ani şi şi-a păstrat strălucirea! Cairo, Istanbul, imagini, imagini din 1001 de nopţi, desfătare a ochilor artiştilor şi iubit de frumuseţea care-şi. oferă tributul Orientului! Veniţi şi vedeţi! Vaporul de lux Oceano vă conduce acolo peste marea albastră, de-a lungul ţărmurilor luminoase şi scânteietoare, peste timpurile moderne şi antichitate... "
Asta în contrast cu textul manifesrelor de pe ziduri: PACE, PÂINE, LIBERTATE!
(La Splendid, comedie cu maimuţe; VIM, curăţă totul; Circul Sidoli, cai şi mari atracţiuni! Jurnalul Fox şi filmul Locotenentul surâzător. Gripa se combate cu nevralgine Jurist. La rubrica bisericească, ancheta: «Ce-a rămas din moaştele
1664
EUGEN BARBU
JURNAL
1665
Sfântului Pantelimon.» Poate anunţurile de la Mica Publicitate: «caut jupâneasă servită, referinţe de la medic, fără bărbat».)
în aceleaşi ziare, un anunţ naşte ideea, personajul detectivului Dilă, directorul agenţiei de Pariuri la curse. Discretul birou de detectivi particulari, vechime paisprezece ani, deschis la orice oră. Urmăriri, informaţii, supravegheri, cercetări dificile. Anchete matrimoniale, diverse concilieri."
Jurnalele cinematografice ale zilei respective: 16 februarie 1933. Degradarea maiorului Vărzaru.
1964
Temistocle atătând atenienilot luptele cocoşilor pentru a-i înverşuna împotriva perşilor. Evocarea făcută de profesorul fragil din Batalionul de pedeapsă, metaforă a curajului prin sânge. Ce nu-mi place rămâne totuşi această recurgere mereu la istorie, dar nu am ce face. Raporturile pot da greutate ideii itonice de sub cele afirmate.
1952
La ce ttebuie să veghezi într-un roman: la lăţirea detaliului. Există o obscuritate chiar în cea mai strălucită demonstraţie totală. A sugera, iată misterul. Nu-mi place să mi se arate edificiul în totalitatea lui. Ia pune-i nişte lumină de lună şi poţi accepta că un templu nu mai are acoperiş. Mai interesează asta pe cineva? Templul are deodată o carne imaterială, devine parcă un fruct situat undeva în univers, având deodată un sens.
1960
întunecatele poveşti de familie povestite de M. A doua căsătorie cu o soacră care încercase să-şi otrăvească nora cu sticlă pisată şi mătrăgună, luate de la o ţigancă din Tei. Apoi explicaţia violentă între fiu şi mamă, ca în O'Neill. Acea întunecată legătură de familie cu mult Freud în ea, parcă mi se pare prea senzaţională pentru ceea ce aş vrea să scriu mai târziu. Deja în piesa de teatru, mai veche, Prăvălia cu scară, blestemul claustrării se simte mai mult decât ar fi posibil. Dragostea dintre cei doi cumnaţi, nopţile pândelor celui înşelat. M-am săturat de atâta literatură în jurul dragostei. Vine o vreme când esenţial în artă este să explici istoria, nu omul. Despre aceasta din urmă s-a făcut atâta caz şi parcă n-a prea ieşit nimic. Nici măcar disciplina didactică n-a schimbat prea mult în suflete. Cine vede la teatru păcatul se miră ipocrit şi caută să-I ascundă pe-al său cât poate mai bine. Să nu dăm idei şi altora!
1954
Pentru bolnavii de istorie ai romanului Cei tineri (cu titluri din ce în ce mai ciudate: Răsti rusti - Puterea are dreptate) un citat din Valery: „J'ai observe une chose grave, qui est que tous lesgrands hommes qui nous ont entretenu des grandes gestes qu 'ils accomplirent finissaient tous par nous renvoyer au bon sens" .
1963
Sensul Fricii (fostul roman Cei tineri) trebuie să rămână teama de absolutul din politică, legitimat de fascism. îmi va fi destul de dificil să fac credibilă ideea că acei ce pornesc de la ura
1666
EUGEN BARBU
JURNAL
1667
pentru om vor cădea ei înşişi victimă acestei necesităţi de a distruge legea. Debelare superbos striga o oarecare invidie pe echilibrul imperfectei societăţi burgheze, dar ce se propune? Crima!
Romanul putea începe, într-o vreme, cu evocarea acelei păci ciudate, nostalgice, a vieţii moşierilor români, cu rădăcini în Turgheniev, cu uşoara ironie luată din Maupassant, când era vorba de incursiunile la Bucureşti ale boiernaşilor plictisiţi de câinii lor de vânătoare, de jegul, de şoselele pline de noroi din cine ştie ce colţ de ţară. între două drumuri la Paris sau la Veneţia, adică în acea Europă devorantă, pe care fui acestot trândavi n-o puteau pricepe pentru că era ori prea preţioasă, ori prea cinică (mai ales către 1936), ori prea dispreţuitoare cu această nobleţe rurală venită din sud-estul balcanic - realitatea strigătoare la cer din ţară. Ideile vijelioase urlate în amfiteatrele universităţilor, iluzia că numai cei câţiva indivizi fără idei, potentaţi ai regelui şi camarilei, vor fi distruşi, acesta era cuvântul, se va putea face ceva - când în realitate sistemul, în totalitatea lui, era corupt, demnitatea nu exista, chiar aceşti adolescenţi, plictisiţi de guvernantele cu care trăiseră, regretau, încă înainte de a săvârşi gesturile mari, lenea lor, pacea lor, adică acea neclăti-nare socială ce le permitea să gândească, să fie poeţi unii dintre ei...
Şi după lenta orchestraţie a începutului, cu cavalcade şi cu mese la iarbă verde, cu acele ţipete gingaşe de femei răsunând în natura pură, iradiată de soare, un penel roz - după romanţă, tortura: negrele închisori, moartea, gloanţele, preludiul războiului. Eu nu înţeleg de ce această fugă de tragic la tinerii mei confraţi. Eu vreau să spun drama acestui popor, împuşcat fără voia lui, ucis, torturat. Cu mijloacele mele, evocând întunericul, spaima de ziua de mâine, chinul prelung al neîntoar-cerii soţilor, amanţilor, logodnicilor. Prostituarea clasei bogate în toate felurile: cu nemţii, cu propria-i conştiinţă, cu aderarea rapidă la orice, numai pentru a supravieţui, cu portretele cărturarilor murind de foame, în timp ce pe trotuare se aud cizmele ca în toată Europa. Toate astea povestite riguros, ca nu cumva
cineva să mai dorească vreodată acel absolut, acel arbitrar în care, chipurile, gândirea înfloreşte din frică. Vreau să distrug o erezie, l    dar voi putea în toată această confuzie mare de material?
1965
în Zgomotul şi furia a lui Faulkner există o agonie în nebunie care mi-ar putea da imaginea nebuniei unui bătut la poliţie care îşi revine la conştiinţă în zilele grevei din '33 (Strada sau Calea negustorilor, sau cum naiba am să-i mai zic vreodată!) Modelele mă aruncă totdeauna pe drumul bun, numai că rămâne acea uitare obligatorie a ceea ce citeşti, în aşa fel încât după o vreme să pară că descoperi ceea ce descoperise altul (pentru că şi Faulkner vine din tragedii greceşti).
Am scris odată o nuvelă Pe ploaie. Ideea a pornit de la vederea unui ştergar negru într-o prăjină înfiptă în faţa unei case de lângă munţii Câmpulungului. Am întrebat cine murise. Mi s-a spus câ un cosaş fusese trăsnit la câmp pe când îşi făcea meseria. Faptul avea ceva tragic în el, era absurd şi revoltător. Mi-au trebuit patru ani penrru ca să fac din acel cosaş, trei cosaşi, până când să apară o mamă şi acel gest antic, al plângerii morţilor, îngroparea în pământ îmi fusese povestită, dar înmulţirea morţilor şi acea sfâşietoare asistare la stingerea celui de-al treilea cosaş, asta mi se pare că am inventat-o eu. Există fapte grele de sensuri, care te persecută. Unele chiar mă supără prin încărcătura lor prea mare. Cineva îmi spune că la Ploieşti, cu ocazia unor demolări, s-a găsit un schelet într-un zid. Un soţ înşelat, în urmă cu treizeci de ani, venise de pe front, îşi găsise nevasta cu altul în pat şi ceruse socoteală. Fusese ucis şi îngropat într-un zid. Cei doi făptaşi îşi văzuseră de viaţă liniştiţi, trăind cu un schelet în perete fără vreo zguduire morală. Acest fapt a şi fost povestit într-o revistă de către un scriitor grăbit. N-avea
" 1
"i
1668
EUGEN BARBU
JURNAL
1669
nici un sens tragic. Deşi îl voi repeta, voi relua vreodată acest lucru într-o povestire. Mi se pare că naraţiunea ar trebui împinsă înapoi cu o sută de ani, nu ştiu de ce, dar are ceva legendar şi-i stă mai bine, să zicem, pe vremea fanarioţilor. Otrava, zidirea de viu, astea merg altfel cu puţină draperie, cu acele atentate la libertatea femeii, ţinând de sfârşitul sclavagismului domestic. Vom vedea.
De la un prieten am auzit altă dată un amănunt tot atât de interesant, pe care nu l-am putut specula până acum: Un ţătan (apărut episodic în Oaie şi ai săi), Nicolae Bâzboi, a pornit la război şi, în prima curte întâlnită, a găsit un fier de plug. L-a pus în raniţă, a făcut cu el tot frontul şi l-a adus acasă! Iată ce lucru extraordinar, dar poţi să faci ceva mai mult decât să-1 dai ca pe un amănunt sec? Patru ani de lupte cu un fier în spate pentru că nu aveai în curte o nimicătură de fier de plug!
Viaţa întrece orice imaginatie a romancierilor... Din nefericire.
1964
Romain Rolland îl citează într-un loc pe Pliniu care spunea că „Vântul din Lusitania fecundează iepele". Apropo de foen, de acel sentiment al pierderii pudorii lui T. din Frica. Nu de descrierea apetitului ei sexual mi-este mie frică cu adevărat, pentru că ororile fug de mine, deşi am fost acuzat de naturalism, dar mi-e temă de libettatea ei spirituală de a se da tuturor, de lipsa de plăcere, de sportul făcut oricând, oriunde şi oricât.
1964
T. trebuie să vină din Proust, din moliciunea, disperarea calmă şi echilibrul lui, din acea falsă viaţă liberă, poate mai pură
în esenţa sa, dar dispusă să adere la libertatea de a fi atunci când nu poate să mai suporte ceremonia tăcută, închisă în ţipate, a habitudinii. Vreau să-i descriu disperarea de la orele 19 când nici un telefon nu suna în mica mansardă încărcată cu lucruri, când bea singură şi aştepta acel târâit salvatot care s-o scoată undeva sub lămpile discrete ale unui bar, să simtă lumea, foşnirea ei plină de curiozitate, de aţâţare, acel pas spre ceilalţi căreia ei îi trebuia, fără de care nu putea trăi pentru că pentru asta se născuse. La şaisprezece ani rătăcind în Peta, cu ochii în acel canal mai mare al Bosforului, lângă lenea orientală a cate-nelelot cu mese afară, urcând uliţele piettuite ale Stambulului, auzind hârşâitul strugurilor pe acoperişurile maşinilor şi strigătul de seară al muezinului, misterul lenevirii, apoi evadarea în hotelurile luxoase, dansul cu tinerii diplomaţi, disperarea de a nu aparţine nici unuia, pentru că ea nu putea uita nimic din trecutul început devreme, un episod poate inventat, dar în care exista desigur o violentate, o răsturnare a propriei dorinţe, amestecate cu pornirile unui temperament aproape gitan.
T. în Frica ttebuie să fie imaginea plictisului şi-a unei disperări ascunse sub un mecanism al bunei creşteri, sub o filantropie amoroasă, sub mereu alte încercări de a găsi ceva etern şi plin de vibraţie. Dulci dimineţi de lene când bărbaţii toţi sunt plecaţi să câştige câte ceva şi când vin adolescenţii şi-i fac poftă de viaţă, cu elanul, cu ghiozdanele lor, cu temele lor nefăcute, cu acea veselie că au chiulit, şi apoi capcana, căderea în mângâierile ei pline de persuasiune, demontarea acelor siguranţe obraznice şi lacrimile de fericire că a găsit încă un băieţel pentru care miracolul a început abia atunci! Plăcerea de a vâna ceva inedit, urmată de oboseala altor bărbaţi geloşi, absenţi şi pretenţioşi, venind cu fumul străzii de afară în haine, cu ceva viril şi ostenit, umplând odaia cu flori şi sticle de whisky, dar şi cu tristeţea de a fi aceiaşi. Visarea la dimineaţa abia ttecută când cineva, un văr blond de şaptesprezece ani a urcat cu ascensorul ducând în servietă o ramură de liliac furată de pe gard şi a
1670
EUGEN BARBU
JURNAL
1671
aruncat-o superb pe covorul turcesc care-i amintea acel trecut şters, ucis de mediocritatea vieţii, acele zile când strălucea undeva sub candelabrele hotelului Pera. Frânturi de conversaţie îndepărrată, toată bună creşterea din şoaptele din jur, acele săruturi ale palmei pe furiş, promisiunea languroasă a privirilor aruncată peste umărul soţului în dansul molatic de la seratele, primirile şi recepţiile acelei lumi inutile, aglomerate, plictisite de sine, iubitoare de sine şi de inutilitate, toate în câteva fraze. Geamătul de dimineaţă al acestei femei care iubeşte adolescenţii cu sentimentul unui păcat imens, pentru că mai toţi sunt rude îndepărtate, vin de undeva din etajele familiei, din încrengăturile ei numeroase şi misterioase.
Şi mai apoi decăderea, ruperea pe rând a fiecăror prietenii. Verişorii care se însoară cu alte verişoare mai tinere, care iau un aer protocolar, câştigă bani şi devin serioşi şi gurmanzi... Dacă aş putea descrie serile de vară fierbinţi în acea mansardă, când simţi că plictisul urcă scările cu violenţă, bătând cadenţe, când oraşul amorţeşte jos, se sufocă, rabdă, urlă în tăcerea de moarte, scârţâie ca o saca şi deasupra lui se ridică o noapte şi mai fierbinte, şi mai apăsătoare, şi mai cinică, şi mai rea! Când, singură, această femeie se uită la rozeta telefonului şi aşteaptă disperată un glas, oricare glas de bărbat şi el nu se aude, pentru că în jur e o tăcere asurzitoare: toată lumea e la mare, undeva pe terasele de la Mangalia sau Mamaia, şi în mica ei odaie, T. îşi aşteaptă soţul care întârzie cu doctorii lor, care parcă nu mai vine niciodată, şi când vine aduce atâta prietenie şi atâta bătrâneţe că îţi vine să te sinucizi...
Flori murind în acei patru metri pe patru, fierbinţi, terifianţi şi singuri, între tablouri de Luchian şi ser, cu lumini stinse devreme ca să nu mai fie cât de puţină căldură, pentru că prea e cald şi sufocant, pânda telefonului care nu mai sună, nu mai sună...
Pot eu, am atâta talent să descriu înfiorătoarea singurătate a unei femei lacome de viaţă, a unei femei venite de undeva dintr-o lume moartă, care nu poate înţelege nimic din ce se
întâmplă în jur? O femeie care n-aude bătaia ciocanelor, care nu vede nimic, nu vrea să ştie nimic, pentru că ceea ce însemna ea a murit de mult.
1963
Şaliapin povesteşte, în Memoriile sale, cum căuta pe străzile New Yorkului o vrabie, cea mai curajoasă pasăre, şi n-o găsea...
1955
Dacă ar trebui să descriu geografia interioară a acestui Anatol, actor ratat, vag scriitor, amant pierdut într-o junglă de asfalt, aş putea începe cu intoleranţa de care s-a izbit la prietenii săi. Este ceea ce am resimţit cea mai mate parte a vieţii mele. Să nu contrazici! Lumea vine cu un bagaj de învăţătură făcută pe băncile şcolii, acolo fiecare depozitează în memoria de duminică (adică în ceea ce poate fi invocat la mesele familiare, cu logodnice, şi soţi, şi rude, şi moaşe, şi unchi, şi altă lume) că anume poet sau scriitor e mare şi cutare nu e mare şi asta după un clasament întocmit de către pedagogii cei mai puri, adică de cătfe acea cateorie de oameni ce se crede îndreptăţită să moralizeze lumea oricum şi cu orice mijloace, şi-atunci ni se serveşte un fel de mozaic religios-cuviincios în care tot ce îndrăzneşte spiritul omenesc este pus la punct, dresat şi aruncat pe coji de nucă. în exasperanta acumulare de locuri comune, numite emfatic de „bun-simţ" trăiesc, dospesc şi cresc cele mai mediocre alcăruiri ale minţii omeneşti. Când apuci exasperat să ai o opinie, să scoţi pe alte glasuri cântece noi, eşti bruftuluit, pus la punct, taxat de neserios, de umflat şi găunos.
Din reticenţa lui faţă de prieteni să i se nască eventual ratarea! (Vezi Frica!)
1672
EUGEN BARBU
JURNAL
1673
1965
Dacă vreodată cartea Săptămâna nebunilor se va scrie, o voi datora unui incident. După terminarea filmului Tudor, pentru că mai rămăseseră Cinematografiei noastre nişte costume de epocă, unui ingenios i-a venit ideea că s-ar mai putea face un film cu ele (între timp s-a şi făcut). S-a gândit atunci acel om că ar rrebui şi un scenarist la treaba asta şi m-au găsit pe mine! Nu ştiu cum şi de ce am primir, dar acum nu regret deloc. Am găsit câteva cătţi (destul de multe dacă mă gândesc), m-am apucat să le citesc şi rezulratele au fost fermecătore.
Moartea lui Vodă Hangerliu, atât de sumar descrisă, mi-a inspirat un moment, au urmat apoi istoriile Bucureştiului, unde apar tălăniţe şi kiramele, am găsit în paginile lui Ion Chica acel stil fastuos pe care-1 iubesc şi căruia-i se potriveşte totul. Unde sunt morile de lemn ale Bucureştiului, unde e Dâmboviţa plină de cadavre de cai? O, cum am mai auzit cântecul de demult: „Pe pod pe la Spiridon" sau „Mititico vino-ncoa!" L-am luat pe Gion, pe del Chiaro, călătorii poloni şi italieni, Giurescu şi Iorga, Gane şi Tiru Maiorescu, Kiriţescu, Bezviconi şi alţii... Ce lume!... Ce lume!... Ce limbă în cronicari, ce fast în Cantemir! Datorez unei întâmplări apariţia în paginile mele a lui kirie Iani Pachiţă, a banului Filipescu, a lui Grigore Ghica, buni în neam, caractere teribile... De undeva din trecut, din pagini moarte, răsar coana Zinca Păuţa, jupâneasa Safta, boieroaica Gălăşeasca şi părintele Neofit de la Râmnic, cel ce dă dezlegare meselor, apare lumea haiducilor, acel Stânguleasa, Zlătaru, Pătraşcu şi Duduveică, Scarlat de la Vădastta şi Amza, cel cu obrazul belit, boierul scârnav Hristea Belivacă, cavafii, bogasierii, cârc serdarii, ţăranii de la Morunglav (cuvânt ce cântă singut), grecii şi turcii, paharnicii şi stolnicii, Radu sin Matei, personaj tragic şi Aniţa hangiţa, ceva ce ţine de Sadoveanu, dar parcă nu mi-ar place să-i semene. Jitnicierii, pitarii şi toţi cei de care ne-a fost ruşine să scriem din nu ştiu ce blestem!
Mi-este dor de această carte nescrisă...
1965
Cred că în realitate Săptămâna nebunilor a început să fie scrisă în vara lui 1962, când pe dealul de lângă Suceava, care duce la Biserica Sfântul Ilie, am văzut milogii, ologii şi orbii urcând în genunchi imensa movilă penttu a se supune unui Dumnezeu indiferent. Era acolo şi Zamca cea misterioasă, cetatea de piatră albă dominând Moldova, era evocarea încuratului cailor la Sân Toader, dulapurile şi Drăgaica, încă păstrate în forme nefericite. Toate mi-au adus aminte de tăiatul mâinilor la hoţi, de butucii pe care se fărâmiţa carnea, de strigătul monoton al levantinilor într-un „tâtg de demult învăluit în umbre: „Păpuşe, păpuşe franţuzeşti, tot ai sta să le priveşti!"
O, cum am auzit atunci cântecul acela stfaniu: „Tu eşti puişor canar..." sau pasul pristavului veghind somnul Domnului: „Tăcere, Vodă se hodineşte!"
Dar evocarea acelor nopţi orientale ale Bucureştiului, cântec
şi fiot de moatte:
„Pe pod pe la Spitidon, Toate păsările dorm, Numai filomela mea Toată noaptea ciripea. De amor se jeluia. Oh, amor, amoraş, Vedea-te-aş călugăraş.
Oh, amor amoraş,
Vedea-te-aş călugăraş.
Până-n patruzeci de zile
Să te văd la mănăstire,
Cu ochii pe la icoane,
Cu gândul pe la cucoane,
Cu mâinile pe Psaltite,
Şi cu ochii la copile..."
1674
EUGEN BARBU
JURNAL
1675
Superba litanie a sudului, celernicele ce plâng după plecarea muşteriilor, câmpia Teiului într-o dezlănţuire orgiastică a primăverii lui 1822, trăsurile de Viena, butcile şi demoazelele, pehlivanii şi masalagiii, boierul Ralet, straniu în redingota lui, ucis de o iubire bolnavă, pehlivanii umblând pe sârmă pentru câţiva caragroşi nemţeşti, ori firfirici, negustori duşi de subsuori peste podurile ciuntite, gemând de rosul păduchilor şi scărpi-nându-se cu osârdie, capetele datornicilor tăiate şi puse pe scările bisericilor cu lumânări în găvanele ochilor, poate acel sunet în iarnă al trupului devorat de câini în Curtea-veche a lui Hangerliu care se aude, până dincolo de mal, în bătaia leneşă a clopotului de moarte şi-n plânsul rudelor... Kera-Duduca, de la hanu Filaret, cojocarii şi abagiii, endrişaimii din geamuri romantice, teleleicile bând vin cu podarii, Mavroghenii şi focurile Bucureştiului în mai, când aerul arde şi vine un duh de undeva, şi femeile iau foc şi ard şi ele... Podu Calicilor, ciuma lui Caragea, cortegiul morţilor de vii într-o halucinantă evocare...
Am adunat un raft de cărţi şi-mi lasă gura apă după hrisoave. De-aş putea să le citesc mai repede, de-aş aduna mai repede ceea ce colcăie, îmbibat de literatură în paginile mele vechi...
1960
Pornind de la o idee a lui Romain Rolland care vorbeşte undeva despre rapiditatea cu care Haendel îşi scria muzica, rapiditate resimţită de libretist, abia în stare să-1 ajungă. Sunt citaţi: Rossi cu prefaţa la Rinaldo şi Ch. Jannens cu versurile la „sublimul său Heracles".
Există o artă produsă de mânie ce nu poate fi confundata cu aceea provocată de grabă, de foame sau de dorinţa de afirmare. Sunt oameni dispuşi să ia drept superficial orice lucru născut din pornirea sinceră de a polemiza cu contemporanii
într-un mod artistic, substituind adică o realitate unei realităţi cunoscute, cu personaje ce pot fi uşor identificabile. Greutăţile născute nu sunt de dispreţuit, dar efectul e considerabil. Mi se pare că am citit în manuscris un astfel de roman foarte virulent, dincolo de rândurile căruia se puteau zări nişte profesori, nişte academicieni. Surpriza este cu atât mai mare cu cât nu te aşteptai ca din acest subiect dificultos să vezi scoase asemenea efecte. Dar nu despre asta voiam eu să scriu.
Leneşii, sub pretextul meditaţiei, vegetează pe manuscrise, într-un veac când prilejul de a gândi este din ce în ce mai solicitant. Lipsa de invenţiune, de mijloace artistice, atât de deznă-dăjduitoare la unii, e înlocuită cu o impenetrabilitate confecţionată în atelierele mintale. Omul îşi compune o personalitate, adică se înfăşură într-un mister dirijat, el vorbeşte rar şi atunci destul de arbitrar, are păreri definitive şi exclude posibilitatea de a fi contrazis. Nu admite replici pentru că îşi motivează acţiunile prin constrângerea de a se hotărî rar.
Mă indignează farsa falsei intelectualităţi jucate în ceremonia amicilor. Apariţiile profeţilor nu sunt rare, şi, în ce ne priveşte, terenul e foarte propice pentru întreţinerea unor mituri false. Cunosc un fel de cioban psihopat a cărui abulie este luată drept geniu. Mi se pare că e un fel de geolog primar al sufletelor, cu gesturi ireversibile, bruscări comandate şi pretenţii la un respect perpetuu. A făcut catieră din tăcerile lui şi chiar dintr-o lipsă de muncă, dintr-o absenţă din viaţa socială ce a fost confundată cu meditaţia aceea bine jucată, despre care pomeneam mai devreme. Timpul indefinit, obţinut ilicit din lipsa de pretenţie a contemporanilor, este folosit în mod misterios pentru activităţi ce-mi scapă. Simptomatic mi se pare faptul că e cel mai înverşunat duşman al celor activi, prezenţa cole-gilot pe teren, descoperirile făcute îl irită. Megalomania îi dă un sentiment imens de superioritate, el confundă experienţa continuă cu exhibiţia cea mai superficială. Nu admite că se pot face lucruri şi repede şi bine. în schimb ignoră că dintr-un
1676
EUGEN BARBU
JURNAL
1677
pustiu de gânduri nici timpul nu reuşeşte să scoată mare lucru. Lenea lui inrelectuală a devenit molipsitoate: s-au găsit imediat nu ştiu câţi, gata să se declare adepţi ai acestei scrutări interminabile. Incidental, am bănuiala că la fel cum s-a întâmplat cu un petsonaj bine cunoscut, Oblomov, lenea lui a creat un mit, un subiect, un model, o pasiune de a nu face nimic. Dar şi gândirea trebuie exercitată, şi ea trebuie silită să existe. (Eventual pentru Intrarea artiştilor.)
1954
Unele personaje, înainte de a mi se impune, duc o viaţă independentă, anticipând chiar propria lor existenţă, lucrând împotriva a ceea ce eu le-am hărăzit subconştient. Îmi propun să observ un individ un număr de ani, şi până la un punct chiar ghicesc cum trăieşte, cum a trăit şi cum va trăi. Deodată, atunci când mă aştept mai puţin, când cred că ghicesc ultima sa reacţie, apare paradoxul, neprevăzutul, ieşitea lui din propria-i cochilie. La început sunt revoltat, nu admit că a putut să-mi facă una ca asta, dar deodată imprevizibilul mă încântă. Uită-te, domnule, ce e în stare natura umană. Pe urmă vine iar remuş-carea: fondul acţiunilor neprevăzute ascunde ceea ce contrazice categoric speţa sa. In defini riv d-na T. din Frica, pe care o observ de ani de zile, nu avea voie să devină asistentă la treizeci şi cinci de ani, după asemenea uşurătăţi, deşi aş fi putut pre-vedea că, de la o vârstă, va căuta o singură protecţie masculină, adică va termina cu viaţa aceea dezordonată. Dar e numai frica produsă de fiziologic? Imbâtfâneşte, şi instinctul ei de conservare, alimentat de sctutarea oglinzii zilnic, îi spune că trebuie să-şi facă o meserie, chiar la o vârstă atât de nepotrivită pentru cariera amoroasă a unei femei de genul ei? Până la un
punct, cum spuneam, lucrul era prevrzibil: Lucy Tantamoun
a consumat tot ceea ce îi pretindea lăcomia ei, acum vine perioada clasică în ce priveşte dragostea, pe urmă o să dorească să conserve ceea ce iubeşte, şi cum va iubi! Cu spaima teribila încercată mai ales de cei ce ştiu cât de superficial este acest sentiment la oamenii din zilele noastre! După aceasta? In declin, ce va face Tantamount? Tantamount se va întoarce la viaţa sa uşuratică, ireversibilă, va trăi cu oameni mai tineri decât ea, cum făcea şi în tinereţe, dar acum din alte motive decât cele de la începutul vieţii sale. Toate mergeau până la cariera universitară pe care a făcut-o. Era imprevizibil pentru mine că va deveni serioasă. Această ieşire din piele mă costă, aproape nu pot s-o mai înţeleg, refuz să mai cred că am să fac ceva cu ea într-o carte, în faţa mea s-a compromişi Inconsecvenţa vieţii e mai plină de fantezie decât romanul, încep să-i înţeleg pe cei revoltaţi împotriva liniarităţii epice. Ei au dreptate. Poţi să prevezi în Balzac toate finalurile, poţi să fii sigur că nu mai ai de descoperit nimic la unii autori, bine, bine, dar ce fac eu totuşi cu legea acţiunii? Această independenţă a personajelor îmi dă dureri de cap: n-o să fiu crezut. Cel puţin în cazul d-nei T. voi fi bănuit că vreau să moralizez, ceea ce nici nu există în intenţiile mele. Nu am de făcut, în consecinţă, decât un singur lucru: să scriu împotriva realităţii. Tantamount se va prăbuşi în viciu, chit că ea în viaţă va deveni o plicticoasă profesoară universitară. Dar asta îmi dă adevărate coşmaruri. Cât voi scrie despre d-na T. eu nu voi mai crede în ea, intim rămânând la convingerea că fac falsuri. Şi fără baza credinţei în existenţa oarecum reală a petsonajului, eu nu pot merge până la capăt. îmi trebuie o doză de optimism ca să-mi închipui mai departe despre ea că va redeveni cinică. Este o chestiune de cinste elementară pentru mine că trebuie să răspund modelului pentru infamiile pe care i le atribui. Dacă se va recunoaşte, ce va ctede despre mine, că sunt un sadic, că vreau să profit de trecutul ei, punându-i în cârcă şi ceea ce nu va face niciodată.
1678
EUGEN BARBU
JURNAL
1679
Tristă chestiune! în seara asta am să merg totuşi la cinema ca să văd acolo cum se rezolvă asemenea dileme.
1953
Parcă Sacha Guitty afirma că pentru unii bătrâneţea e o <
1950
Caut să descopăr originile acestei înclinări spre o moralitate liberă a unei femei tinere. Motalitatea libetă e un fel de a spune, în fond nu se petrece nimic în afara naturii. Şaptesprezece ani, iubeşte un tânăt funcţionar, încă elevă, în ea a sosit femeia şi-şi cere drepturile. Logodnicul urmează legile demodate ale cere-moniilor prenupţiale. Există o răbdare limită, exaspetată de anotimpul de afară. Sfaturile, în acest caz, dezamăgesc. Ce să fac? mă întreabă amicul meu. „Fugi undeva în provincie penttu că eşti prieten cu logodnicul şi vei săvârşi o infamie!" „Nu se mai poate, ea a avut loc!" mărturiseşte sufocat. „Atunci probabil că ea, femeia, a avut dreptate, nefiind înţeleasă." Există o inerţie nepermisă în materie de dragoste. Suntem părăsiţi atunci când uităm să îndrăznim. Foamea asta de celălalt capătă forme întâmplătoare din lipsa noastră de atenţie. A fi desăvâtşit în dragoste. Acest luctu nu există. Aici suntem condamnaţi dinainte. Lipsă de prevedere şi obişnuinţă, iată totul. Aşteptăm mai curând decât dăruim; după aceea pierdem, închipuindu-ne că merirăm totul. Atenţia dispare, vine tristeţea gestului învăţat. Poţi să condamni chiar evaziunea, chiar dorinţa de a umbla după puţina mângâiere pe care alţii ne-o refuză din repetiţie şi uitare? Am crezut multă vreme că ocupaţia, mai bine-zis lipsa de ocupaţie a femeii, aduce catastrofele cele mai mari. Nimic
1
■ h
mai adevărat. Femeile nu iubesc dragostea fizică, ele sunt destul de plictisite de ceremonialul ei, există chiar o dezgustătoare părăsire a amantului, deşi la unele se manifestă violent o foame născută din lipsa de a simţi plăcetea. Ceea ce noi numim femei uşoare sunt nişte nenorocite de fiinţe lipsite de posibilitatea de a se bucura normal de ceea ce le-a hărăzit speţa. Şi-atunci totul ia forme încrezute, demoniace, vălul ascunde triste suflete reci, cu tezultate în caracter. Uşurătăţile cele mai multe sunt pricinuite de egolatrie şi de lipsa de bucurie. Am cunoscut femei care se dădeau unor bărbaţi singuratici, din filantropie. Poate exista ceva mai jignitor pentru ei pe lumea asta? După cum ştiam altele care o făceau din obişnuinţă, dintr-un fel de spott. Actul intim al acuplării era făcut fără responsabilitate, cu acea linişte a omului care mănâncă. Tristele coifuri aveau chiar o igienă pentru mine la vârsta când umblam cu mai multe femei deodată. Nu mă angaja, nu aveam nevoie de acele vorbe mari şi definitive care atât de mult încurcă viaţa noastră. Totul se petrecea cuminte, camaradereşte, e de neimaginat, spune amicul meu. De neimaginat! Pe urmă îmi povesti un episod din nişte ani când fusese silit să stea ascuns pentru că dezertase. îl culesese, mai mult mort decât viu, o femeie singuratică. Trăia la malul mării, într-o casă izolată. Era război şi asculta cu lăcomie comunicatele care nu-i mai anunţau odată sfârşitul luptelor. Se plicrisea de moarte, dar viaţa aceasta tainică, cu femeia care-1 iubea, avusese o vteme un farmec nemaipomenit. Tocmai faptul că stătea ascuns îl făcea în ochii ei un fel de erou. Se fereau de autorităţile ce treceau rar prin acest colţ uitat de lume. Când şeful de post sosea, el urca într-un fel de pod plin de fân. De câteva ori fusese cât pe aici să fie dibuit, numai o şansă mică îl salvase. Revederile după aceste încercări aveau un paroxism inegalabil. Trecerea pe lângă moarte le dădea un elan fantastic. Şi zilele se consumau la nesfârşit într-o neagră şi fericită disperare. „Peste trei ani, abia scăpând de plutonul de execuţie, am aflat că totuşi ea mă ttădase şi mă predase
1680
EUGEN BARBU
autorităţilor. Părea pentru mine această mărturisire ceva ca dc roman şi încă de roman prost, dar am vrut să aflu cauzele. Am căutat-o după aceea. Era înfricoşată, credea că vreau să mă răzbun. Nu voiam să ştiu decât adevărul. Mi-a trebuit multă vreme ca să-1 aflu." „Poate câ era alt bărbat. încerc eu timid." „Da de unde!" „Atunci?" „Se plictisise, pur şi simplu, o sufocam, mă consumase, nu mai avea ce face cu mine! Nu credeam, am cercerat, poate era un prerext. Poate existase un amant necunoscut. Cauza cauzelor am aflat-o mai târziu: o boala de ovare!" „Dar de ce preţul acesta fioros? Ştia doar că poate să te arunce în braţele morţii, tocmai primejdia făcuse să te iubească atât!"
El surâse. Nu cunoşteam femeile! Auzisem de acele insecte ce-şi devorau amantul chiar în timpul actului sexual? Auzisem, dar nu era mai simplu să te arunce în stradă, să te prevină, să-ţi ceară să pleci? „Nu, simţea că nu are nici o responsabilitate faţă de mine. Mă culesese de pe drumuri, mă readusese la viaţă, dezertasem, şi când m-a găsit eram un fel de epavă umană. Atunci senrimentul ei de mamă lucrase în favoarea mea. O vreme fusesem un fel de copil mai mare al ei, după aceea amantul şi, în cele din urmă, călăul: cel care o îmbolnăvise."
Era monstruos, dar adevărat!
Alt amic, N., îmi povesteşte că un prieten de-al lui, mic şi cocoşat, care trăia la marginea unui târg puturos, avea un succes monsttu la femei. La un anumit gen de femei, zic eu. Eroate! Poliţia l-a arestat pentru corupere de minore şi, în general, pentru o viaţă lejeră. în casă la el au fost găsite numeroase fotografii ale celor mai cunoscute soţii din oraş, soţii ale unor oameni de vază, deci nu oarecari, unele foarte frumoase.
Cum? am întrebat.
Simplu, mi s-a explicat. Locuia, cum s-a stabilit, într-o margine de târg. Primăvara, acolo, la periferia oraşului, avea loc un fel de târg foarte vizitat. La început au fosr câteva ţărănci aflate întte două trenuri, atrase de un aparat de fotografiat ce nu funcţiona deloc, fiind lipsit de film şi de acele ustensile interioare
JURNAL
1681
care să-I facă să redea pe un carton vreun chip. S-a început cu propunerile cele mai paşnice, O amintire! Totul în această povestire are ceva grotesc, dar nu lipsit de farmec, de aceea chiar vreau să nu uit nimic şi descriu neorganizat, aici, suita de întâmplări prin care a trecut V. Lăptăresele au fost momite una câte una în casa monstrului cocoşat. Pe urmă au început să-şi trimită prietenele. între două garnituri leneşe pe trasee judeţene, aventura cu un estropiat era amuzantă. Exista probabil o curiozitate lubrică. Intr-una din zile a apărut în târg o elevă. A fost momită, nu se ştie cum, într-un decor schimbat. Monstrul are şi o biografie interesantă: cincizeci de ani, studii de drept, boemă prelungită, poet local, autorul unui singur sonet unde numai numele victimei era schimbat şi culoarea părului, cântată după ocazie. Când bucle de aramă, când bucle negre ca noaptea. Acest aer vetust provincial al romanţelor lui V. venea de undeva din romanele mai vechi citite. Se propuneau meditaţii „cu reuşită sigură", pe urmă apărea acest amor surprinzător, cu părul cănit, a cărui singură nenorocire era cocoaşa. N. îmi evoca dimineţile târgului, cu ploi interminabile toamna, când tot acel obor de vite mirosea a vite şi a drojdie, plin de ţărani beţi veniţi să târguie, să vândă şi să cumpere. într-un oraş amorţit, plin de pensionari care băteau asfaltul din centru cu bastoanele la ora 6 seara, căutând ceva ce nu exista în micul târg, pe care l-am cunoscut şi eu. Trebuie să adaugi la faptele de mai târziu acele ierni pline de viscol, cu zgomote imense de vânt, cu câini ogărâţi pe sub ziduri ce putrezesc, scârţâitul, venind parcă din alt veac, al carelor pe o şosea inundabilă, o luncă plină de sălcii, tiribombele vara, Moşii în soarele lui octombrie sau primăvara, pocnetele tiribombelor sau ale puştilor de tras la semn, trebuie sâ înţelegi mistificarea din această viaţă fără perspectivă pentru ca să-ţi explici ceea ce creşte, catastrofa care-i pândeşte pe oameni, muzica de 6 după masă în chioşcul din parc, vai, tot arsenalul ăsta literar de la Clochemerle până la romanele osificate ale lui Cezar Petrescu. Deci cu noroiul
1682
EUGEN BARBU
JURNAL
1683
lui noiembrie la un loc, lângă liliacul din aprilie, dezlănţuit şi plin de esenţe, cu acel târg languros prin care se baligă vacile ca în Fundoianu, în acest decor fragil, planturos, plin de primejdie, cum spun, se naşte vampirul.
Deci meditaţii. Mici lecţii de limba română, de gramatică sau de fizică. Fetele de început, toate în jur de şaisprezece ani, tute, năuce, speriate, aduse într-o odaie mizeră, dar spoită bine, de către o mamă a acestui cocoşat, cu o pensie infimă, din care trăieşte şi năzdrăvanul său fiu. Aici vine nebunia. N. îmi povesteşte cum e alcătuit decorul. Un aparat de radio fără lămpi, bine lustruit, stă pe o poliţă. Când trebuie să cânte se declară că probabil iar e o pană de la uzina comunală. De un fir electric din tavan atârnă un bec consumat. Tot uzina comunală! O lampă, seara, înlocuieşte, după teorii, cu o lumină mai poetică violenţa civilizaţiei. In rafturi, imense volume de drepr roman. La o cercetare mai atentă, sunt numai coperţile, îndesate cu ziare vechi. Poetul a furat legăturile de la biblioteca oraşului şi şi-a alcătuit un raft întreg de pandecte. Apar şi primele fotografii pornografice, luate, cu bani, de la un fotograf. Se propune micilor fiinţe studiul c\x acel aparat, şi el fals. Şi, ceea ce există în fiecare fiinţă detracat apare Ia suprafaţă. Fotografiile nu sunt date niciodată celor ce solicită. Dintr-un motiv cavaleresc. Cocoşatul le păstrează numai pentru el. Nu poate să Ie arate din cavalerism, asemenea sentimente, cum e uşor de bănuit, nasc chiar puţină dragoste livrescă. Poetul ratat, de cincizeci de ani, vorbeşte atât de frumos pentru nişte urechi atât de puţin pregătite! Fiinţele gingaşe sunt îndemnate să cunoască libertatea spiriruală pe care o au femeile din oraşele mari. Şi ele se dezlănţuie şi, o dată corupte, vorbesc prietenelor lor despre ceea ce se petrece sub tristul acoperiş de lângă târgul de afară. Colegele, atrase ca de o otravă, vin pe rând la corupător mai întâi să fie meditate, apoi se lasă fotografiate, şi comedia se reia în nişte forme repetate la infinit, monstruoase. încep scenele de gelozie, două copile aproape se sfâşie cu o foarfecă, sunt gata
să se ucidă, dar nici una nu-1 vinde pe corupător. Taina le leagă cu o dragoste nesfârşită de estropiat. Unul din misterele cele mai mari ale naturii omeneşti devine explicabil. Apar văduve, ţărânci bogate sosite la o ghicitoare din apropiere şi care trebuie să aştepte în stradă până când vrăjitoarea dă în bobi, şi atunci sunt adăpostite în casa lui V., unde există radio, lumină electrică şi cărţi groase.
Gândeşte-te, îmi spune N., că acest om face carieră. Odată ce zvonul public între femei circulă, apar nevestele plictisite ale oraşului. Apar doamnele. Imprudentul nu-şi dă seama de catastrofa care-1 pândeşte, succesul îl face să-şi piardă capul. Toate femeile care trec prin odaia lui de boem lasă câte o fotografia cu dedicaţie. Mijloc secret de şantaj. Capătă postul de bibliotecar, devine impertinent, se ceartă cu oamenii. Dar nimeni nu ştie secretul ascensiunii sale cunoscut doar de femei, care, de altfel, îl şi pierd într-o zi. Soţia unui procuror, printr-o imprudenţă a nenorocitului, găseşte colecţia de fotografii cu dedicaţii şi pozele pornografice, destul de vechi (de altfel, tip 1916, oroare). Le duce soţului, proces, anchetă, apar minorele corupte, apare monstruozitatea unei vieţi născure din plictis şi ploaie şi liliac şi vaci care se baligă pe uliţa principală, ca în Fundoianu.
De cincisprezece ani îl rog pe N. să scrie aceste fapte ca pe o cronică a oraşului său de provincie. Nu ştiu ce mai aşteaptă. Ii promit că am să i le fur pe toate, şi mi se pare că am şi făcut-o acum, dar aura târgului, lipsa lui de istoticitate, această viaţă în cochilie trebuia descrisă măcar sumar undeva.
1953
Henri Bordeaux, la optzeci de ani, ciocănind statuile din pieţele publice, exclama mirat: „Dar cu domnul asta luam cafeaua!"
1684
EUGEN BARBU
JURNAL
1685
1945
Tot ce este întunecat întt-o istorie mă fascinează.
într-un fel mă obosesc oameni spirituali, ei lustruiesc viaţa şi o devitalizează, o ascund şi o fac ternă prin strălucire. Descoperirile astea lente, greoaie, prăpăstiile omului, mă atrag. De unde o înclinare spre firile, nu brutale, căci brutalitatea ascunde un simplism dezolant, ci spre acele suflete visătoare, timide şi încrezute undeva, care doresc mai mult decât iau de la viaţă. Timidul este eroul viitorului, el bate totdeauna la nişte porţi. Destul cu morala învingătorului, cu această fervoare în a arăta asceza spirituală, penttu că ea este de fapt un egoism deghizat, o mare iubire de sine, ci această desfăşurată sete de a dărui, de a dori să ştii, să afli orice despre ceilalţi, preţ pentru care unii îşi dau şi viaţa, fără să ştie de ce. Moralitatea cea mai odioasă este neinteresantă pentru ceilalţi dacă nu e dublată de candori, de îndoieli. Ia închipuiţi-vă un hoţ care crede că totul i se cuvine şi că nimeni nu e în stare să-1 împiedice să fure. Mai are el vreun haz pentru scriitor?
1960
folosi mai bine avantajele de a fi soţul unei femei ilustre, cum devenise Constanţa. (Aminteşte de d-na academician F.)
1945
Un cronicat despre germani: „Ei seamănă, se roagă şi se bat cântând".
1964
încep să-i înţeleg pe furioşi. Citesc cartea unui venerabil scriitor german, refugiat în America, care vorbeşte despre „pâinea amară a exilului", paralel cu descrierea călătotiilor pentru unele conferinţe cu vagon-salon, cu vile ale prietenilor pe malul Atlanticului, cu ceremoniile serale de la marile hoteluri, cu adulaţia sacră a amicilor, totul ca într-o operetă. Ce indiscreţie şi comedie intelectuală! Aici puţină decenţă se impunea cu siguranţă, dar un orgoliu nemăsurat vine să demaşte o adevărată inconştienţă. De ce cted oamenii că numai unii trebuie să moară în tranşee şi alţii în patul lor?
întt-o carte cam de cancan: (Les veuves abusives de Anatolc de Monzie), un destin ce poate fi reluat în Frica: văduva Mozart care după moartea compozitorului, de treizeci şi cinci de ani, aruncat în groapa comună, se căsătoreşte cu un fel de diplomat de la Legaţia Danemarcii la Viena: Georges-Nicolas von Nissen (venit întâmplător în pensiunea ei). Noul soţ adoptă pe cei doi fii ai lui Mozart, şi după şaptesprezece ani văduva, dându-şi seama de gloria postumă a primului bărbat, o speculează. Von Nissen părăseşte Danemarca şi se stabileşte la Viena pentru a
1965
C: .Această nevoie de remuşcări care merge înaintea Răului, dar ce spun, care-1 creează!" Tot el: „L'homme secrete du de-sastre". Confruntare cu starea sa fizică: blând, rece, depărtat, moale aparent, umblând pe străzile Parisului care-1 refuză şi-1 admiră în acelaşi timp. Nu e nici o decepţie, ador omul natural, m-ar fi oripilat să-1 aud vorbind cum scrie, cu acel paradox
1686
EUGEN BARBU
JURNAL
1687
nietzschean întrebuinţat toată ziua, bună ziua. Nu face nimic din toate acestea, cum mi-am închipuit. E un om paşnic, visând lucruri teribile la masa de scris. Dacă l-aş fi vizitat ar fi trebuit să aibă neapărat o pisică şi un gramofon, nu înţeleg încă de ce. Nu e nici disperat, nici fericit, are adică acea stare egală care-i provoacă filozofia sa catastrofală. N-aţi băgat de seamă: cei mai sănătoşi oameni vorbesc cu groază despre cele mai rele lucruri. Ei se tem că echilibrul fiinţelor preţioase care-i adăpostesc se va sfărâma şi de aceea trag la infinit semnale de alarmă. Vor ca toate fiinţele din lume să fie pe deplin sănătoase pentru ca şi ei să fie de asemenea sănătoşi. Atunci de unde acest dezgust pentru ceea ce ei iubesc cel mai mult: viaţa? De unde disperarea lui? Eu înţeleg că într-un oraş ca Parisul poţi să fii foarte nefericit, e pe deplin plauzibil acest lucru; dar el încă din România era disperat, exasperat! Şi mă întteb dacă n-a trăit şi intenţionează să trăiască roată viaţa lui din această nelinişte? Altfel îmi face o impresie excelentă.
1955
In Jurnalele mai vechi ale altora găsesc un exotism obligatoriu. Place celor ce scriu şi celor ce citesc să duci existenţe neobişnuite. Nepotrivirea cu viaţa obişnuită este lucrul cel mai căutat de către curiozitatea publică. Ador indiscreţia, ca fiecare. Dar nimeni nu e indiscret în Jurnalele pe care le scrie. E o gelozie în a fi mereu acoperit faţă de curiozitatea celorlalţi. Şi mi se pare firesc să nu apari, una-două, în halat şi în papuci. Adevărul este că nu căutăm ceva tot timpul. Uneori, între două pagini bune, mă gândesc cu recunoştinţă la strugurele pe care-1 despoi de boabe, şi asta nu mă jenează deloc. Unde sunt esteţii cărora masticaţia le produce oroare?
1965
„Şi acesre gânduri din manuscrisul lui Adorno mi s-au părut uluitor de familiare şi - ce cuvânt să aleg? - faţă de seninătatea cu care, cu mici variaţii, le-am pus în gura bâlbâitului meu, n-am de spus decât următoarele: după o îndelungată activitate spirituală se întâmplă foarte des ca lucruri semănate în vânt, pe vremuri, prinse şi replăsmuite de mâini străine şi prezentate în altă lumină să se întoarcă la cel ce le-a semănat si să-i amintească de el şi de ce e al lui. Idei despre moarte şi formă, despre Eu şi obiectiv pot foarte bine trece amintiri personale ale autorului unei nuvele veneţiene, scrisă cu treizeci şi cinci de ani în urmă. Ele îşi pot păstra foarte bine locul în scrierea filozofică a unuia mai tânăr şi să joace în acelaşi timp rolul lor funcţional în tabloul sufletesc al epocii plăsmuit de mine. Un gând, în sine, nu va avea niciodată în ochii unui artist cine ştie ce valoare posesivă. Importantă este capacitatea sa funcţională în angrenajul spiritual al operei". (Thomas Mann — Romanul unui roman.)
Strivitoarea obligaţie de a accepta că ceea ce descoperi cu sudoare, cu nopţi nedormite, cu un efort intelectual infernal, te posedă, îi aparţii, devine indiscret şi tiranic, lipsit de logică şi de decenţă. Brrr!
1945
Câteva prejudecăţi ale artei care-şi vor face loc curând, în lume: clovnul (tristul, melancolicul, filozoful, raisonneur-xA de doi bani, iubind şi fiind iubit, ttădat, pietdut, alcoolizat, aruncat la gunoi într-o lume iraţională, saturată de oameni perfecţi, privind cu curiozitate neostenită la aceste fiinţe fără bani, dat interesante la modul abject, adică mergând până la a amuza la modul trivial), pe urmă industriaşul cinic (om cu bani, cu
1688
EUGEN BARBU
JURNAL
1689
amante, cu automobil, cel ce nu se înduioşează la purulenţele lumii, învingătorul, strivind tot ce e sentimentalism din oroare de sentimentalist, rapace, demn, provocând catastrofe şi râzând ca în filmele de groază), revoluţionarul, în sfârşit, făcut prea logic după mine, ori de tipul celor din Malraux, livreşti, palizi, morftnomani, ori anarhişti ca în romane mai puţin cunoscute, posedaţi, avântaţi, fără logică, ceea ce e un fals. Tipul perfect, veritabil, rămânând dincolo de cunoştinţele celor ce improvizează: rece, calculat, evitând primejdia inutilă, om instruit, degustător fin de literatură chiar, deşi n-o mărturiseşte, mai pe terenul său în economie, cu siguranţă, pentru el uzina devenind catedrala, cum spune Gisors (Condition humaine). In sfârşit femeia, cum va arăta ea în romanele următorilor ani? Ea va fi lucidă, fără venalitate, camaradă, un fel de prişniţă cu sex, emiţând aforisme, lipsită de tandreţe, pierzându-şi iremediabil raţiunea, visând nu rataţi, ci automobilişti, rugbişti şi escroci cu înfăţişarea rebelă.
Toţi aceştia vor invada curând literatura, veţi vedea, o vor sufoca aşa cum au sufocat-o femeile cuminţi şi contesele politicoase, bărbaţii de afaceri plini de datorii, tinerii răzbătători care strigă oraşelor: „Şi-acum între noi!" ca Rastignac. Vai ce plictis va fi după ce se va face mereu zgomot, după ce se vor arăta nemulţumiri interminabile, după ce vor fi revendicate toate drepturile civile şi particulare şi vor fi dărâmate toate prejudecăţile, de orice gen, după ce vor fi posedate toate femeile cuminţi, legate de legile burgheze, de soţii şi amanţii lor într-un vechi şi inestricabil destin.
Cei ce visează o artă ireverenţioasă, o artă în stare să scuipe pe tot, se vor plictisi mai întâi ei de ea şi vor cădea într-un academism banal. Există o agresivitate în faţa adevărului neposedat, de care nici o generaţie nu scapă până în vecii vecilor. Fiţi siguri vom scăpa şi de „moda" asta!
1954
Singură opera te laudă, mai târziu sau mai devreme. Tot ea te ucide ca individ, avidă de laude. Se reţine titlul operelor, abia dacă se mai ştie câte ceva despre Homer. Biografia operei creşte enorm faţă de biografia autorului. Vieţile nu se interpretează atât cât sensurile unor cărţi. Totdeauna va fi discutată privirea asupra vieţii şi nu viaţa însăşi...
1960
„Stilul e superior adevărului". (Gottfried Benn)
1954
Imagine: Un critic căutând în mătuntaiele literare pentru a prezice viitorul unui poet, precum haruspicii romani.
1965
Gânduri la moartea unui erou. Eroul iubeşte idealul nu viaţa. (D.) Cea mai mare virtute a bărbatului e curajul. Idealul grec - înţeleptul. A trăi istoria cu inima. Soldaţii romani ai lui Fabiu n-au depus jurământ numai că vor lupta eroic, ci şi că vor învinge. (D.) Imagine finală pentru a sublinia această plângere sinceră şi imensă: râul Diras a ieşit din pământ ca să ajute lui Hercule să-şi răcorească rana... (Tot D.)
1690
EUGEN BARBU
JURNAL
1691
1944
Circul - Epigramă în tumbe
1964
Crud adevăr în Nietzsche: „Un popor este ocolul naturii pentru a ajunge la şase-şapte oameni mari". Dar imaginea acestui om mare, profesorul G., căsătorit de doisprezece ani cu o femeie tăcută, de profesie laborantă, gătindu-i, spălându-i, făcându-i copii şi, deodată, părăsind-o pe ea şi pe fiii săi din plictiseală, din acea cruzime a geniului care e de fapt un instinct de conservare. Poate el, profesorul G., să asculte zilnic câteva minute lamentaţiile soţiei care nu găseşte ceva în piaţă, poate el să se înduioşeze că băiatul său de trei ani a făcut pipi în pantaloni, nu-i fură aceste aplecări spre înţelegere ceva din timpul său preţios, inestimabil?
Cumplită dilemă: să ceri umanitate celor care fac uşurătăţile acestei virtuţi... Pentru el era mai important să ştie decât să descopere. (Veche idee, din vechiul Jurnal!)
1954
Hârtii vechi intitulate Laborator. Un mic capitol numit „stafide". Iată ce rezumă el:
- Numele unui imn religios scris de monahul Filotei: Polieleu.
- In Codex Sturdzanus, între legendele hagiografice şi legendele apocaliptice, se găseşte o rugăciune a sfântului Sisimie (splendid nume).
Cărţile de prevestire: Rojdanicul, Gromovnicul, Trepet-nicul — toate literatură astrologică. Dosoftei autor al Parimiilor...
Am înţeles de ce le-am notat: pentru muzica lor. Să continuăm deci Mineele lui Chezarie de la Râmnic, în douăsprezece volume. Traduceri din limba rusă: Sinopsisul lui Lnocentie Ghizel despre începutul poporului slovenesc. Predicile lui Dimitrie Tutalo din Rostov.
Un nume de cronicar moldovean din sec. al XVIII-lea: Niculaie Chiparissa.
Un roman de dragoste - Filerot şi Antuza...
Nu pot să-mi explic ce iubesc în vetustitatea lor, dacă nu afectarea secretă conţinută. Mă întreb dacă-mi dau încă seama ce frumos portret conţine acest: Alexandru Mavrocordat Exa-poritul, mare Dragoman al Porţii? Are grandoare, îi vezi veşmintele, trufia şi chiar cruzimea. Când se va înţelege greutatea cuvântului, chiar în năpăstuita asta de proză?
în sfârşit, pentru desfătarea finală: nume de retipărituri ale sec. al XVIII-lea: Fisiologul şi Pareneticele lui Agafet. (Agafet, vă daţi seama ce umor, văd chilia, văd lumânarea, văd înţelepciunea, văd masa de brad luată din bardă, văd o poveste deşe-lată de primăvară, cu o tânără călugăriţă care poate fi împunsă în sân ca în Arghezi, pe podelele unei biserici de piatră, adică ceva păgân.)
Mă ispitesc nişte istorii false, scrise cu o comică cruzime, cu o aplecare spre grotesc, cu o solemnitate batjocorită secret. Ador secretul literar pe care, târziu, vine unul şi-1 descoperă ca pe o comoară şi să te ţii teorie! Pentru orice eventualitate, uite scriu toate astea! Am să râd de gustul oamenilor pentru ceremonial, pentru ceea ce cred ei că trebuie respectat.
Fără dată.
D., cu muzica lui balneară, colecţionează infatuarea în faţa naturii, ceea ce e vulgar melodic, tranşant, eroic, exact ca
1692
EUGEN BARBU
muchiile une, mese, lipsind arta de misterul ei, de acel farmec ara de care ea nu poate exista. Unde e Debussy cu vanitatea u de a parea modest în ^ amdmad aceleaşi, la îndemâna oricui
V cu marea lui poftă de mâncare, cu sănătatea sa jigni-o te (a mur.t mai apoi de cancer în mod inexplicabil ,L -oca impresra prtmă a lui Gide despre D'Annunzio: mic vulgar şi mânca şi îngheţată!"
1957, Praga, toamna.
Odilii cehe lângă Vîltava, prea atletice în acest peisaj atât de recules. Când sportul ucide farmecul. P '
1965
Prima impresie în China: zborul sfâşiat al rândunelel mirosul persistent de santal ars.
or si
1963, Cracovia, Wawel.
Mari regi de piatră dormind. Somnul transfigurat al marmurei. Rugul unui havuz inutil, reculegerea şi acel sonet al fierului torturat care apără şi sporeşte tainele unui altar desfrunzit de umbră.
JURNAL
1693
Miller: „.. .suprarealiştii tecurg la vis şi, fireşte, acesta-i un aspect minunat de fecund al experienţei. Conştient sau inconştient, toţi scriitoti utilizează visul, chiar dacă nu sunt suprarealişti. Vedeţi dv., mintea în stare trează e mai puţin comodă în artă. în procesul scrierii există o luptă pentru a scoate la iveală ceea ce tu însuţi nu ştii. A aşterne pe hârtie numai ceea ce ştii conştient, nu înseamnă, realmente, nimic, nu te duce nicăieri."
Mercurul este mişcătot şi mut, greu şi toxic, este ceea ce, între animale, se numeşte şatpele (dintr-un manual banal).
Note răzleţe: Regii au învăţat de la actori să domnească; ^ândiţi-vă, la origine, bieţii de ei, au fost păstori!
Actotul care se inspiră de fâsâitul rochiei pattenerei, în Cyrano, pentru a simţi mai profund căderea tragică a frunzelor ce-i prefigurează moartea.
Ora cafenelelor, oraşul văzut printr-o fereasttă, degradarea chiar a întunericului, creşterea umbrei prin sporirea luminilor pe măsură ce seara devine noapte. Umbletul trecătorilor, din ce în ce mai lent, mai ostenit, somnul care apasă asupra tuturor. Atunci lumea pare artificială, ea însăşi un decor de teatru pentru că nu se văd decât suprafeţe, şi polifonia stinsă a bulevardelor părăsite treptat de vehicule se degradează în tăcere. In miez de noapte, toate strălucesc, au misterul luciolelor...
Fără dată.
într-o odaie, iarna, când singura căldură de aici e lumina rece a becurilor electrice şi poate respiraţia unei femei tinere.
1694
EUGEN BARBU
JURNAL
1695
Am auzit într-o noapte înfrunzirea bruscă şi teribilă a unui copac fără nume.
Fapt autentic: o sinucigaşă este salvată. Când îşi dă seama că mai trăieşte întreabă în ce an se află. Disperată că nu a reuşit să moară, înnebuneşte pe loc.
D. îmi povesteşte câ pe un bunic de-al său îl invita insistent Brătianu să facă politică. O noapte întreagă de discuţii între ulcele de vin negru şi mieji de nucă. Dimineaţa, rezultatul e acelaşi: bătrânul nu vrea să treacă, în schimb îi dăruieşte porţile curţii, frumos sculptate de un strămoş (şi care acum se află la Muzeul Satului). Gest regesc la ţăranul român.
Un roman nu poate fi o înşiruire de fenomene de mâna a doua.. Oţelul se căleşte cu sânge de ţap. (Giorgio Vasari)
Rapsodia pentru pian şi orchestră pe o temă de Paganini de Rahmaninov; ucigaşa tristeţe regală a debutului e urmată de un tempo agitat căzând într-un largo solemn. Acest compozitot este contestat pentru muzicalitate, pentru sentimentul său; muzica lui exprimă esenţa adevăratei arte; melancolia în care se află totuşi acea răceală a geniului de care vorbeşte Thomas Mann, acea indiferenţă şi lipsă de curiozitate, uitatea numelui sentimentelor pe care muzica lui Rahmaninov le exprimă atât de puternic.
Mărturii ale oamenilor deţinuţi în lagăre: mâncau iarba crescută în jurul closetelor din cauza scurgerii urinei. Erau gardieni care cereau consumarea fecalelor în genunchi.
*
Iarna lui '64, decembrie, Salzburg. Uşoara zăpadă, uşorul frig, peisajul perfect hibernal, cu acele turnuri străbătând ceaţa într-un elan spre nesfârşit. Seara de dincolo de geamurile casei lui Mozart, care aduce atât de mult cu cea de Ia Halle apatţi-nând lui Haendel, mică, albă, încălzită cu cărbuni - răsună clopotele catedralei în faţa căreia se joacă federmann al lui Hofmannsthal, bătând rar, etern şi solemn...
Paşi în uliţele uşot îngheţate deasupra cărora atârnă însemnele aurite ale breslelor zornăind uşor în uşoara iarnă. Sfinţi albaştri de piattă, scoşi din anonimatul vechilor ziduri cu reflectorul, veghind, cu braţul spre inimă, noaptea uşoară de iarnă a Salzburgului. Nesuferitul baroc devenit ceva transparent şi graţios, cu puţin întuneric, cu un râu silnic alături proiectat pe perfectul decor montan. Statui reci în recea grădină Mirabelle, părăsită de oameni, fără apă în fântâni, numai cu o placidă suprafaţă sură de gheaţă. Hotelul Bristol strălucind în ceaţa serii ca un transatlantic, vorbindu-ţi despre confort şi căldură. In fiecare casă, dincolo de ferestrele strălucitoare acum, răsună un clavir. De undeva din zăpada proaspătă, pură, rece, moale şi uşoară, culeg o crizantemă albă, uitată între straturile reci. Deasupra uliţei negustorilor plutesc în vântul uşor coroane aurite şi chei imense, catedrala romană, greoaie ca un elefant, veghează mut pe labele-i de piatră noaptea oraşului. La Kaffeehaus Tomaselli inrră cele mai frumoase femei văzute în voiajuri, spiritualizate de muzica oraşului. Felinare grele de fier aruncă lumini obosite în zăpadă, şi clopotele bisericii Sfintei Trinităţi se întrec cu cele ale Catedralei într-un lung şi melancolic duel al aramei lovite.
1696
EUGEN BARBU
Am trecut printr-o veche curte a turnirurilor, cu statui decapitate, şi m-am gândit că nimic nu răneşte şi nu spoieşte mai mult farmecul vierii decât timpul. Deasupra, uşoara zăpadă a Salzburgului sunând în noapte eteric şi dulce.
Toamna, octombrie, pe muntele Akun. Magnolii sticloase, departe Caucazul sever cu zăpezi. Marea albasttă şi rece, după un urcuş printre arbori degradaţi de sfârşitul anotimpului. Vapoare mici ca nişte jucării croiesc bulevarde albe de spumă ca la Capri, unde lipsea acest memento al gheţii. Femeile vorbesc despre cumpărăturile făcute la ultima escală, penttu ele peisajul este „frumos" la modul turistic cel mai pur, frumos pentru că au urcat până aici, ca şi când s-ar uita la o catte poştală. Ele nu simt culoatea, mirosul şi durata acestei privelişti. Culorile au profunzime, răşina va rămâne în memoria nărilor mele, clipa cât am stat aici este egală cu o rugă pentru a păstra timpul (clipă, rămâi!).
Bosforul, pe ploaie, prin hublouri. Luăm masa cu mai multă lume. Intte cei de faţă, soţii C, bătrâni, îngrijiţi, călătorind ca să-şi ucidă timpul şi pensiile. Câteva poloneze cântă cu nostalgie, stârnite de ţârâiala de pe punte. Domnul O, după ce-a devorat o bucată de carne bine friptă, acum la cafea, întreabă pe chelner, ca să arate că-1 bagă în seamă:
— Dacă murim, ce se întâmplă? (Nu se gândeşte la naufragiu, se gândeşte la un atac de inimă, probabil.)
— Dacă suntem aproape, vă aducem în ţară...
— Şi dacă nu?
— Facem un sac frumos, o ancoră şi vă lăsăm la fundul mării (marinarul serveşte fructele cu solemnitate în timp ce spune toate acestea, privind atent pe ceilalţi, atent să nu fi neglijat pe
JURNAL
1697
I » f
cineva), căpitanul va avea însă grijă ca înainte de scufundare să vă facă biografia, vorbind pasagerilor despre dv. Doamna C, interzisă:
— Dar nu o să ne mănânce peştii?
- Răpitorii, doamnă, răpitorii! face liniştitor chelnerul, scăpând o frumoasă piersică în vasul englezesc.
*
Aceeaşi toamnă, în octombrie, Cairo, moscheia Sultan Hasan. După delta cu jonci şi vâna neagră a Nilului, după albele foişoare de lut ameninţate de roiuri violente de muşte, puţină reculegere a pietrei, puţină răcoare. Covoare groase de lână împletită într-un rafinament incredibil. O piaţă acoperită parcă, înconjurară de porţi de aur, un deşert al credinţei, o rugăciune mută în alabastru, lanterne mari pe un fundal verde de piatră, lucind uşor în taina acelui aer rarefiat. Pe o placă de aramă, tocită de atâtea sărutaţi credincioase, utma proaspătă a unor buze de fată. O englezoaică înaltă şi blondă, umblând desculţă prin acest vis atab.
Pott-Said - soare — scarabei ieftini, albaştri, din tablă coclită, strigătul vânzătorilor de covoare, jos, la pupă, sosiţi să găsească clienţi mai devreme. Lesseps a dispărut, dărâmat cu târnăcoapele de pe soclul pustiu strălucind în soare. Marea agonizează alături, somnolentă, veche, murdară.
Grota Jitta în Liban, pe ruta Mesopotamiei. Afară a rămas Drumul Generalilor şi un defileu aspru, vegheat de cedri. Printr-un mimetism geologic, aici sub stânci, natura a imitat formele din jur. Iată stalactite şi stalagmite care evocă palmierii, elefanţii, pagodele, templele şi turnurile acestor locuri. Un calcar debordant copiază o Asie stranie şi luxuriantă. Soare, miros
1698
EUGEN BARBU
de smirnă. Mai devreme am ratat drumul spre Balbeh. Araba -caligrafia păsărilor pe un cer limpede, albastru. Râul Câinelui cu podurile sale suspendate, înguste şi primejdioase, cu serpentine ameţitoare, vechi trecători de caravane, parcă aş fi undeva în Pamir, deşi la numai 60 de km e Damascul, cu lenea şi farmecul său.
Prin faţa Ciprului, zid alb de cretă în amiaza leneşă. Doctorul P. îmi vorbeşte cu entuziasm despre frumuseţea medicinii: „Am operat-o şi pe logodnica mea de guşă. A ieşit ceva!" E un ardelean excepţional, director de spital, om pentru care Mediterana cu incredibilele-i culori nu înseamnă mare lucru.
Am părăsit Rhodosul, cel mai frumos loc al călătoriei noastre, am lăsat morile lui de vânt şi stadiul şi templul lui Apolon. Pe zidurile roşcate vântul mai mişcă coloanele de boungaivillea. Vile albe rămân între cipri. Malul Asiei Mici, sterp şi fanatic în soarele violent, veghează plecarea. De aici au fost cărate 600 de statui la Roma, distruse mai apoi de către creştini. Vechea legendă a Colosului mi se pare incredibilă, marea mai ştie ce-a înghiţit! Prin pereţii subţiri aud cum un călător se ceartă cu soţia pentru că aceasta a cheltuit o mulţime de bani pe pantofi la Pireu. In noaptea aceasta vom trece pe lângă câmpia Troiei. Până să adorm voi citi notele siberiene ale doctorului Cehov.
In Marea grecească. Acum, după Egipt, mă gândesc că Orientul e legat prin statuile lui mai mult de cultul animalului decât gtecii, pentru că acolo se muncea mai mult decât se filozofa. Grecia e plină de statui de oameni.
De unde cultul pentru morţi? Spaima de uitare (mirul râului Lethe, apa uitării). In aceste locuri sterpe meditaţia asupra morţii este foarte explicabilă. Un ţinut fertil se întoarce mai
JURNAL
1699
Bl
greu spre gândul ţărânii. Aici înmormântările aveau ceva convenţional. Răposatul era strigat de trei ori pe nume şi i se dorea ca într-un epitaf (să-ţi fie ţărâna uşoară, aşa cum ea nu te-a simţit). Erau îngropate armele, vasele şi hainele, sperân-du-se într-o viaţă viitoate. Se sugrumau caii şi sclavii. Sufletul era legat de trup şi îi trebuia o locuinţă. Sufletele rătăcitoare deveneau demoni şi aduceau răul. Generalii, care nu-şi îngro-pau soldaţii, aduşi de pe mare pe uscat, erau ucişi pentru impietate. Mormintele se transformau în altare pentru că, după moarte, chiar cei răi deveneau buni. Zeii erau lacomi, avizi, cereau mereu jertfe. Fiecare casă avea alrar, cenuşă şi foc sacru. Focul era produs de anumite esenţe, se ardea vinul şi uleiurile. Cu timpul, cum citeam în Mauclair, altarul, pentru că numele era feminin, se transformă într-o femeie, făcându-i-se o statuie. Statuia reprezenta focul sacru. Nu se făcea dragoste în faţa focului sacru. Focul devine moral. Cu timpul, pentru că morţii se îngropau în propria curte, se trăia laolaltă cu zeii (fiecare familie având zeii ei), într-o coabitare perperuă.
Ce ne-a făcut amorali? Spaima de moarte sau această speranţă că abia după expiere vom avea timp să dăm spiritului ce-i al spiritului. O întreb pe domnişoara I. câte ceva în legătută cu asta. Ea dă din umeri şi priveşte focurile mărunte de pe malurile apropiate. Mitologia o lasă rece, ea nu „crede o iotă din toate basmele astea cu morţi, cu fiinţe de origină divină", îmi mărturiseşte că a citit Odiseea pe bucăţile de hârtie lipite pe ciocolata Stollwerk, în copilărie. „Erau amuzante", poate îi plăcuseră atunci, dar acum nu le mai gusta. „A. J. Cronin, e altceva. El pune probleme omeneşti!" Vorba lui D.: în aceste văi Hesiod îşi păştea oile lui de mătase...
Fără dată.
Execuţiile din timpul războiului pe câmpul din faţa coloanei lui Brâncuşi. Condamnatul, sub pretextul că era transferat într-un lagăr apropiat, era scos dintre reţelele de sârmă
1700
EUGEN BARBU
JURNAL
1701
ghimpată şi plimbat pe câmp. Un locotenent îl însoţea arătân-du-i stelele de vară. Când condamnatul se uita în sus era împuşcat în ceafă. Venea o dubă, îl lua, se făcea înmormântarea, executantul mergea la chef cu momite la un restaurant foarte aproape. Dacă scrii despre aşa ceva nu te crede nimeni.
*
Soţia lui G. bolnavă de cancer nu doarme de 39 de zile decât în capul oaselor, pe marginea patului, pentru că altfel s-ar înnăbuşi. Găseşte totuşi o doză sublimă de a suporta până şi accesele de isterie ale bărbatului care e terorizat de suferinţa la care asistă.
Ravel - Pavanepour une infante defunte - e ceea ce pot auzi de dimineaţă până seara pentru sfâşietoarea melancolie a pianului, marcând o lungă noapte, o strălucită noapte de regret a amanţilor dusi.
1965
îngânduratul Nord al Chinei. Spre mormintele dinastiei Ming. înspre Răsărit, Marea Tribună a Norilor, în jur vaste câmpii de orez şi bivoli negri, trudind ca în Egipt în glodul negru, lucios. Pe dealuri verzui, mici sanctitate cu ziduti de un roşu veneţian, pini şi leandri albi, turburând aerul cu mirosul lor subtil. In curţi ard focuri cu fumul drept. Cerul tot e o pagodă albasttă. La hotarele ogoarelor, imense broaşte albe de piatră, purtând pe carapace stâlpi votivi, cu incrustaţii în spirituala caligrafie chineză. Numeroase broaşte de piatră, simbolizând timpul, mergând spre orizont, solemn, încet, din trecut spre viitor.
i t
1
Pe alei îndepărtate, o suită de elefanţi de granit aşteaptă venirea oaspeţilor. Elefanţi, cămile, preoţi şi demnitari abia descinşi, unii încă în picioare, alţii îngenuncheaţi, privind porţile de porfir. în vasele de aramă ard uleiuri scumpe. Tronuri de calcar, lespezi, un mausoleu imens în faţă. Se intră printr-o alee strâmtă, pardosită cu iarbă. Uitatea şi-a aşezat aici reşedinţa. Urne cafenii de ceramică, un imens promontoriu pe care se află sicriul împăratului. Am urcat în Pitamide, dar ele nu aveau grandoarea acestei grote de matmură. Coroane, turcoaze şi dra-goni de aur, tot ce ţine de orgoliul omenesc, veşminte calcinate, cupele din cate ilustra gură a băut, totul risipit în dezordine pe piatră. Tăcere şi moarte, părăsire, meditaţie... Afară răzbeşte culoarea violentă a graţiatului şi ficuşii se clatină la vânt. Dincolo de şosea labirintul curţilor chineze, sate adunate sub palmieri. Claustrarea provocată de vânturi, de clima nemiloasă, în spate au rămas Geniile monstruoase de pe acoperişurile de olane cafenii. O coroană birmană pluteşte pe apele unui râu leneş. Florile au ceva gingaş, funerar, amintitor. Bat lent clopote, altfel decât oriunde în lume. Timpul suspendat deasupra noastră ne doare...
1963
„Trei lucruri sunt necesare pentru a înţelege frumosul: integritatea, armonia, iradierea.'' Ooyce)
în Jerome Carcopino (La vie quotidienne ă Rome) este citat Vitruviu care vorbeşte despre perfecţionarea primelor ceasuri, acele Horologia cxaqtui dotate cu flotori automaţi care la fiecare ceas aruncau în sus pietricele şi ouă sau şuierau.
1702
EUGEN BARBU
Ceva pentru Intrarea artiştilor. Actriţele Romei, care la jocul nocturn Fbralk se dezbrăcau de sus până jos, silindu-1 pe Marţial să roşească.
Dintr-o călătorie.
Bibanul când e scos din apă este întors cu mâna pe ochi pentru ca să „nu se supere" şi să i se amărască carnea (mărturisiri de pescar).
Un căpitan de apă dulce, eşuat pe micul vas Mia hula, gelos pe şacalii de apă sărată. Se îmbată şi porneşte anapoda cu micul lui vas (60 de noduri la oră). Visează să aibă o şalupă penrru că trăieşte pe o rablă plutitoare. Din dispreţ pentru locul unde se află, numeşte Dunărea „Closetul Europei". îmi vorbeşte despre tradiţia ca totdeauna la pescuit să se arunce cel mai mare peşte în apă (împăratul peştilor), uneori, în greutate de 30 de kg pentru ca să nu i se piardă sămânţa.
Dincolo de Mahmudia există un loc. Pescarii, când îl ating şi e ora când umbra bărcii cade peste umbra vâslelor, se ridică în picioare şi se descoperă în semn de omagiu pentru dispăruţii pe ape.
Luntrile deteriorate sunt legate de celelalte bărci, trase spre larg şi, abandonate fără a mai fi privite, sunt date mării...
Legenda scrumbiilor albastre: Scrumbiile trecând în zori din mare în Dunăre (Ia apă dulce), pentru depunerea icrelor.
JURNAL
1703
s-au colorat în albastru (pentru securitatea operaţiei), şi noii născuţi au devenit scrumbii albastre.
Dispreţul pescarilor pentru aşa-numitulpeşte castrat crescut şi îngrăşat între pereţii unui bazin de către „domni", acesta e un peşte necrescut la larg...
Calcanul e un peşte boier, laş. Se lipeşte de fund, nu e brav ca alte soiuri care ies la vânătoare.
Pescarii lasă la apă un coş plin cu carne de găină, ouă şi peşte prăjit pentru flămânzii de la larg, necunoscuţii flămânzi care se îneacă undeva.
Extraordinara biografie a lui Vinter „îmblânzitorul de elefanţi", ciudatul călător nebun din autobuzul de Roman, trăind din pomana pasagerilor cărora le povesteşte teribilele sale aventuri de la India, pe care o crede, pe undeva, aproape de Pol... Slab, jigărit, cu o mândrie nebună în priviri. Ce face iluzia din om.
Spiritul grânelor în priveliştea unui lan puternic de grâu copt, vara...
Final: ideea de a scrie Pe un picior de plai (1957), (punct de declanşare: mormintele dace din ogrăzile de lângă Sarmisegetuza), Necropola, ruinele palatului Augustaliilot, vatra liberă a caselor, acel fum verde de brad ieşind prin şindrila acoperişului, vechile porţi de lemn sculptate din Maramureş, Detunata, Munţii
1704
EUGEN BARBU
JURNAL
1705
Metalici, poemul sectet al acestor nume: cântecul surd al şteampului aurifer, bisericile fortificate de lângă Prejmer...
*
Şi mai departe: România fabuloasă, luxuriantă, necunoscută. In Banat - feriga tropicală, în dreptul Hârşovei: recife de corali (evident în vremuri imemoriale). In epoca cretacică -păduri de sequoia (ca în California) pe Valea Prahovei, ori la Babadag, pe dealurile Moldovei creşteau oleandri. Moldova arăta ca o savană şi era cutteietată de cârduri de antilope, girafe şi turme de elefanţi. Nu lipseau maimuţele. Renii, în quatemar. Cămile în jurul Slatinei, palmieri în Ardeal (din trunchiuri de taxodium s-au format cărbunii de la Petroşani). La Vaslui, oleandrul era în patria lui, castani şi cinnamonum; la Ada-Kaleh chiparoşi şi viţă-de-vie uriaşă, înnăbuşind copacii. Sfineacu (car-pinus duinensis) era plantă ornamentală în Oltenia. în împrejurimile Silistrei - cyclamenul; lotusul (castaiia lotus thermalis) la Băile Episcopiei...
Din toate aceste date seci se poate naşte puţină poezie.
Pentru aceeaşi carte (Pe un picior de plai) - reflecţii despre vită (în care intră ca Ia indieni un respect considetabil) în contradicţie (din care nu lipseşte dispreţul) pentru animalele inferioare (calul milei, de pildă). în epoci de prosperitate se ara cu boul (vaca e o infamie s-o pui în jug, ea dă lapte şi e un fel de protectoare a familiei), atunci aratul are şi ceva sacerdotal, se înnobilează. Muncă. Religie. Răsturnarea brazdei e rit, se face la epoci fixe, cu ceremonial.
„Muzica este un sortilegiu algebric care se răscoală împotriva raţiunii şi a platitudinii" (Thomas Mann). N., îndrăgostit de el (i-a aşezat portretul pe perete), îmi vorbeşte entuziasmat despte ideea găsită în Doktor Faustus (natura ca armonie a intervalelor) (între nucleu şi proton distanţa e ca de la pământ la
soare). Vrea să scrie o lungă nuvelă (a şi scris-o) despre geometria muzicii, despre visul paralel al natutii în vegetal şi minetal, despre alternanţa lucrului cu absenţa lui. îmi citează (şi eu îmi însuşesc fără ruşine asta pentru Frica) algele minerale care se prefac că sunt plante. Ajungem Ia catedralele geologice şi la sufletul lichidelor (şiretenia ţiţeiului care se sustrage extragerii, prin adevărate manevre înşelătoare în straturile secrete ale pământului). „Natura aştepta omul sub pământ", crede, el a sosit şi a gândit viaţa aşa cum şi-a închipuit-o ea.
Arta asiatâ a practicat îndelung trepanul care duce la sporirea profunzimii umbrei. Rar o găsim în arta clasică (pentru primele referiri în Răsti rusti). Oroarea dc gol a popoarelor primitive. Gândul lui Anatol la evocarea Pantheonului lui Agrippa, apariţia zoomorfismului, tema naturii în pictută şi sculptură, apariţia peştelui - simbolul lui Crist (vezi catacombele Romei). Despre mozaicul care vibrează la lumină prin faptul că micile cubuleţe de piatră şi sticlă nu se pun la acelaşi nivel, reflectând lumina într-un mod special. Piatra prin luminare devine musculoasă, capătă elasticitate. Apariţia frunzei de acant, luată de la eleni. Btamante cu orchestra lui de piatră.
în La Cbarte d'Athenes, un principiu de ufbanistică; valurile arhitecturale trebuie salvate dacă sunt expresia unei cultuti anterioare şi răspund unui interes general.
Mobila — surâsul lucrurilor (o vorbă franţuzească — nu-i a lui Le Corbusier în Urbanisme?)
1706
EUGEN BARBU
JURNAL
1707
Ideea de a poetiza Dicţionarul. Cuvinte care cântă: arhe-buză, arbaletă. Pagodele alfabetului chinez; coliva alfabetului arab.
„Tăcerea este modalitatea autentică a cuvântultu." (Heidegger)
Vechile caiete din 1955: romanul abandonat: Scara, istoria familiei H., oferiră în note de către P., fata cea blondă răzvrătită împotriva condiţiei sale burgheze, roman respins în primele fragmente de către Condotier penttu că prea amintea lumea lui. Nu cred că aş fi reuşit să mă transpun mediului acesta, dar printre rândurile scrise cu cerneală albastră, împodobite cu desene spirituale, câteva lucruri: ar putea fi reevocată, dacă vreodată aş mai avea curajul să reiau acest roman părăsit, imobilitatea casei din Rosetti, sentimentul acelor bărrâni că au fost părăsiţi de prieteni şi de către societate, în momentul schimbării revoluţionare. Bătrânul H. vegetând între ghiordezurile făcute std, aşteptând cumpărători ce nu se ivesc. Nimeni nu are banii pe care el îi doreşte. Cumpărătorii de ocazie nu pricep fineţea desenului, găsesc covoarele extravagante şi vechi, arse pe ici-colo de ţigările stinse la petreceri. Cunoscătorii le depre-ciază ostentativ, deşi le râvnesc sincer. Dezgustul lui H. - boier flegmatic, crezând într-o ursită care începe să întârzie. Petrece cea mai mare parte a vremii la licitaţii secrete, organizate de către cei deposedaţi în vechile domicilii bogate. Se cumpără aiurea tablouri de Ştefan Popescu (cu 50 de lei) în scopul revin-derii, dar nimeni nu dă un ban pe aceste pânze. H. speră că se va îmbogăţi cu vremea deşi simte cum sărăceşte. Bucutia secretă că şi ceilalţi vând. Certurile pentru vasele marocane, lucrate în email negru şi aramă, lepădate pe podele; se înscenează o sărăcie ostentativă şi, în acest scop, covoarele sunt ascunse în depozite, pe parchet stau ziare, totul se mutdăreşte în jur.
H. păstrează acele vase ce pot fi uşor evacuate şi vândute la vizitele amatorilor. Tante O, soţia lui H., care n-a mai coborât de un an de zile în grădina casei cu etaj. Grădina ei englezească, de care făcea atâta caz altădată, este năpădită de muşeţel. O amuză mai mult gălăgia venită de la spălătorie şi cearta foştilor şoferi care nu mai nuttesc nici un fel de respect pentru bătrânii domni. După cincizeci de ani, prima vară când în acest menaj nu se mai fac pregătirile pentru voiajul de vară. Va fi o vară pustie, în căldura ucigaşă a Bucureştilor, în contemplarea unei străzi de asfalt încins, dogorind, ucigând orele într-o imobilirate cumplită. Proporţiile de catastrofă ale acestui eveniment, comentat în cetturile din ce în ce mai dese. Se mai fac ceaiuri şi cocoanele simandicoase de altădată sunt tratate cu îngheţată pe băţ, deşi pivniţele mai adăpostesc botcane cu dulceaţă (pentru a nu se trezi invidii). îngheţatele aduse de Viky, jupâneasa, se topesc pe jumătate până sunt aşezate în farfurioarele de email. O prietenă, Z., povesteşte aiurea cu o amară ironie din care nu lipseşte dtdeea satisfacţie: „Ce vreţi, dragă, au început şi la ei lipsurile"!
Noaptea sub lună: curtea veche a casei, plină de tije de crini vechi crescând anapoda printre lăncile porumbului şi tufe de roşii, puse de H., care devine, pe zi ce trece, tot mai îngrijorat de soarta familiei. Au ieşit, aduse de vânturile Bucureştiului, cârciumărese sălbatice, galbene şi roşii în locul trandafirilor de Flandra, căraţi de grădinar cu avionul.
Fişele bătrânilor: PL, care dormise bine toată viaţa, face prima insomnie la stabilizare, când, vânzând cu câteva zile înainte nişte bijuterii, îşi dă seama că a sărăcit şi că provizia lui de bani pe mai bine de un an nu valorează nimic. Nu doarme, stă în capul oaselor şi ascultă paşii trecătorilor de sub ferestre. Nu se mişcă de frica nevestei care nici ea nu doarme. Se trezesc după o vreme, prinzând obiceiul de a nu dormi, pariind că omul de sub feresrre e tânăr sau bărrân (după târşitul paşilor), întrecerea îi oboseşte şi adorm în cele din urmă, spre ziuă.
1708
EUGEN BARBU
JURNAL
1709
Tante O, mătuşa Jui Puşkin, învăluită în şalul ei scoţian, simulând meditaţia şi muţenia pentru a nu cădea în familiaritate cu slugile, cum face H., soţul ei, cu foştii şoferi. Nu se mai vaită de lipsa de aer pe care o resimţea totdeauna la începutul verii. Nici spaţiul casei nu mai i se pare atât de înghesuit. Când bea secărică (Elena, bucătăreasa, a dedulcit-o la asemenea viţii), se laudă cu temperamentul ei de altădată (contestat de toată lumea pentru că e în realitate o placidă). De la o vreme, o asociaţie sportivă a utilat un teren din vecinătate cu plase şi stâlpi, desfăşurându-şi aici activitatea. A instalat un megafon care emite toată ziua marşuri. Tante C. e disperată, nu suferă decât slujba religioasă la radio, prinsă duminica dimineaţa pe postul Atena. Proteste, scandal (reproşuri lui H. care nu se duce la organele în drept să reclame). In cele din urmă, din exasperare, îşi înfundă urechile cu vată şi se scufundă în lectura lui Croisset.
Mitologia casei: Tante C. povesteşte şi acum, după atâţia ani, cum grădinarul a mâncat atâta tort încât la urmă, izbin-du-şi stomacul cu pumnii, spunea: „suflete, suflete, dă-te mai ia o parte să mai încap!"
Ce observa Puşkin era lipsa de haz a întâmplării povestite repetat de mătuşă cu o plăcere indicibilă.
Ierarhia servitorimii: Vîcky bucovineancă venită de la ţară, transformată din Victoriţa, a fost silită să lepede urgent portul ţărănesc şi să îmbrace ciorapi de mătase, pantofi cu tocuri, şorţ aprerat şi chiar, în cele din urmă, să înveţe franţuzeşte. Primea clientela lui H., avocat cu renume, oameni dispuşi să se culce cu jupâneasa, pe care o curtau aducându-i cadouri. Cu timpul, soseşte Elena, noua slujnică; Vicky devine un fel de şef de personal care numără argintăria şi tolerează unele lipsuri pentru că, în solidaritatea ei cu săracii, crede că se poate lua de la cei ce au prea mult. Mentalitatea de vindictă este trecută nepoatei lui tante O, devenită omul care revendică. Ceaiurile băbătiilor, caricaturizate de către servitori, îi deschid fetei ochii. Se naşte plictisul faţă de această viaţă semănând a comedie. Intimitatea
nemărturisită a bătrânei cu jupâneasa e curmată totdeauna de ideea că vechea servitoare ar putea fi vreodată nerespectuoasă cu ea, ceea ce nu se întâmplă. După douăzeci şi patru de ani de slugărit, Vicky visează să se întoarcă la casa ei de la ţară, dar nu va pleca niciodată, murind în familie, dintr-o neînţeleasă solidaritate, la rău şi la bine, cu cei care o jigniseră în fiecare zi.
In acest univers reapare fiica bărrânilor, M., căsătotită cu un arhitect foarte ocupat cu prietenele sale. M. este cântăreaţă ratată care, din zgârcenie, nu-şi plăteşte biletele la concerte, milogindu-se la portari. Ocazional dă concerte în familie, faţă de soţul care o iubeşte exact în aceste momente, crezând-o, cu auzul lui afon, într-adevăr talentată. E poate lumea Hortensei Papadat-Bengescu, puţin mai caricaturizată, dat impunându-se sigur atenţiei. Apare o guvernantă englezoaică (la naşterea nepoatei) care citeşte toată ziua şi toată noaptea Byron. Bertsy va visa o viaţă întreagă să rupă căsătoria lui M. cu soţul ei, şi de aici se naşte o dragoste infernală, tăinuită cu anii, descoperită în cele din urmă şi terminată cu plecarea săracei englezoaice în Anglia. Această ură a guvernantei faţă de soţie şi fiică (care nu e a ei şi a amantului), poate constitui singură un bun roman.
Momentul declanşării conflictului latent şi vechi: nunta nepoatei. Bettsy apărând cu o rochie neagră de mătase grea, cumpărată de mult de la Paris, se îmbată repede încă de la servirea hon d'oeuvre-wxxXox şi-1 fixează neruşinat pe arhitect, spre stupefacţia musafirilor. Această lady tăcută se transformă întt-o femeiuşcă teribilă pe care o curtează cu toţi în timpul ceremonialului început la Domniţa Bălaşa (cu corul Carmen) şi terminată în saloanele din Rosetti la petrecerea cu jazz-band, după
moda timpului.
Casa străluceşte pentru ultima oară. Luminile toate sunt aprinse la nunta fiicei lui M. Se scot vulpile, argintăria şi cloaso-neurile (să nu le fure cineva), puse într-o dezordine studiată, ici şi colo.
1710
EUGEN BARBU
Mai târziu, când din plafonul afumat vor începe să cadă bucăţi uşoare de stucatură pe parchet, dizgraţiind amoraşii salonului, va fi evocată acea zi de toamnă, cu flori mari, galbene, cu venirea în trăsuri de la Domniţa Bălaşa şi cu jazz-bandul cântând inutil pe trepte în adorarea slugilor, îmbrăcate în haine de duminică şi înşiruite la scară pentru a strânge pardesiele mirosind a fum de frunză arsă. Cine are s-o uite pe tante C. primind în faţa scării, sprijinindu-se în bastonul subţire, terminat cu o bilă de fildeş, pe EL, distant, absent, voit ciocoi, ţeapăn în costumul negru, fixând-o discret pe guvernantă, cu barista lui albă proaspăt călcată, nevăzând nimic, interiorizat, concentrat, gândind nimicuri cu aerul unui mare senior în exil.
Nunta, cu scandalul ei, a trecut, nepoata a plecat după inginerul ei (om sănătos, de la ţară, fără complicaţii, dispus să uite că lua o mireasă trăită între călugăriţe, deci plină de ipocrizii, setoasă de libertatea pe care orice căsătorie o oferă femeii). E linişte, totul se ruinează lent. Grădina, salonul. E o tăcere de moarte în jur. Au murit şi unii servitori. Bătrânul H., colecţionar de timbre, îşi vede de albumele lui. Tante C. face pasienţe şi-şi aminteşte de copilăria ei petrecută în Franţa. Iubise în tinereţe un cartofor şi asta i se reproşase o vreme. Cu trecerea timpului, între bătrâni se naşte o prietenie senină, fără certuri. H. inspectează în fiecare dimineaţă lada cu vechile acţiuni pe care Ie păstrează pentru că tot mai crede într-o restaurare. Vorbeşte despre Bettsy cu Vicky, spunându-i cu regret că aceea cunoştea principiul bunei-creşteti: ştia totul, vedea totul, dar educaţia primită o obligase să uite ceea ce ştia. Bucovineanca nu mai rabdă şi izbucneşte: „De-aia a plecat din casa noastră cu coada între picioare". Din când în când, cumnata Iui H., făcându-le câte o vizită „cu ochii ei din care a dispărut strălucirea; lăptoşi, ceţoşi ca ai animalelor bătrâne". Se dau reţete de cozonaci (evident fără rezultate pentru că se pune din zgârcenie mai puţin zahăr, şi tante C. preferă să mănânce peste drum la cofetărie, în secret, cele mai bune produse ale lui Peristeri. Cu
JURNAL
1711
timpul, această femeie autoritară, distantă, şi rea se mută sub scară, la parter, la invitaţia lui tante C, care e din ce în ce mai singură. Musafirele bătrânei sunt răpite cu bună-ştiinţă de către sora gazdei. Până sus e de urcat, aici se mal găseşte câte un pahar de apă rece şi o dulceaţă furată din pivniţa bătrânei. Tante C. rămâne tot singură, fără să înţeleagă de ce. Ii e lene să controleze zvonurile sosite prin Vicky (câ sora ei îi fură prietenele şi le închide în odaia de la parter).
Conflictul între cele două bătrâne începe în momentul când noua primită începe să-şi gătească singură (ceea ce pentru o adevărată aristocrată cum e tante C. e o adevărată infamie.) Se prăsesc gândaci, şi femeile încep să se urască de moarte, la cea mai tânără născându-se viciul murdăriei.
Tante C. nu suferă plăcerea soru-sii de a asculta poveştile Elenei, bucătăreasa, care trăieşte cu un şofer beţiv care o bate, transformând viaţa liniştită a vechii case într-un coşmar. Aceasta, senin, declară câ nu-1 poate lăsa pentru că nu înţelege ce-i acela bărbat dacă nu se îmbată niciodată şi nu sparge ceva!
Bătrânul H., în fotoliu, privind colecţiile lui, îşi aminteşte de Bettsy. Era severă, rea. O auzea în fiecare zi trecând prin grădină, certându-se cu grădinarul care nu îngrijea trandafirii, cum o făceau cei din Franţa. La şold, răsunau cheile casei. Ea era stăpâna. După miezul nopţii îl aştepta pe ginere-său citind veşnic din Byron, sub o ilustraţie Picasso dintr-o revistă franceză, tăiată şi prinsă în pioneze, deasupra patului. Odaia ei, aflată la subsol, în drumul bărbaţilot Elenei şi al lui Vicky, alt beţiv (ascultându-i cu spaimă cum se întorc acasă), nu avea decât o fereastră care dădea spre un zid. Când venea dimineaţa, după ce vedea de treburile casei, umbla prin grădină „fără să privească cerul şi florile". Deresta tot ceea ce ar fi umanizat-o, dar el asta admira la ea, autoritatea de care era lipsită nevasta, visând, ratat cum era, la o carieră mai plină de succese decât vagile procese la care apărea (trăia din rente, dar trebuia să aibă o meserie).
EUGEN BARBU
După ani de zile, casa începu să se ruineze lent. Nemai-având cine s-o măture în fiecare zi, strânge un praf negru, mirositor, greu şi păianjenii se adună sub plafonul afumat. în sufrageria luminată doar de veiozele din colţuri, oamenii uitaseră să mai privească în sus. Plase durabile, alunecătoare, lucioase ca o mătase putredă dublaseră înaltul plafon sub care bătrânii vorbeau vătuit. Rareori, duminica seara, se aprindea un candelabru în holul strâmt şi gheaţa lui de cristal înveselea ca un viscol totul din jur.
în 1953, întt-o noapte, din cauza infiltrărilor de apă, de la plafon, scara de lemn vechi s-a prăbuşit. Tante C. a ieşit aiurită şi a căzut în gol. A fost înmormântată după trei zile. în odaia ei, în care nu mai intra nici bătrânul H., s-au găsit vreo 30 de furculiţe şi linguriţe furate de bătrână în vechile vizite.
Romanul s-ar sfârşi cu pânda nocturnă a bătrânului H., care ascultase cum se prăbuşesc bucăţi de gips din amoraşii salonului, mirându-se în fiecare dimineaţă de ce e atâta praf în salonul pustiu de jos, cu perdele rărite şi un covor ghiordez, ros şi întunecat ca un vin vechi.
De afară, din curtea năpădită de buruieni, mai răsună strigătele copiilor de pe stradă şi înjurăturile bătrânei bucătărese care nu înţelege la ce moarte lentă asistă de ani de zile. Peste urmele răsadurilor de trandafiri de Flandra calcă tălpile ei aspre de ţărancă. Lumea ttece nepăsătoate pe stradă şi se miră ce frumoase sunt glicinele ce au năpădit faţada şi uşa grea de fier forjat, nedeschisă de multă vreme pentru că stăpânii circulă de multă vreme prin dos, pe uşa de serviciu.
1963
Pentru melancolia lui D. din Intrarea artiştilor- Versurile lui Blaga, spuse spre seară de către o femeie:
JURNAL
1713
„Câteodată fiară, Câteodată floare,
Câteodată clopot ce se certa cu cerul.
1957
Anatol în marea grecească, privind vechea Propontidă, ca şi D., pe care-1 citează frumoasei sale însoţitoare, aude clopote şi i se pare că plouă. Discuţie despre ideea de ţărm, singura care pune în valoare marea, despre timpul indefinit, confundarea eurilor, spiritualitatea măslinilor, epitaful grecesc (să-ţi fie ţărâna uşoară ca frunza de măslin), apoi lamentările despre noţiunile fundamentale ale spiritului vechi: Ideea, Frumuseţea, Tăcerea (viaţa şi moartea se împacă în tăcere, ale aceluiaşi D., călătot monden, gânditor superficial, poate, dar spiritual). Un al treilea interlocutor poate interveni, cu pedanrerie, amintind că în epoca barbară un bărbat şi o femeie erau îngrăşaţi cu smochine şi sacrificaţi în cinstea lui Apollo. (Rene Puaux) Conflict violent după pahare de whisky iute golite. Amestecul de legendă şi de poezie ce a creat aceste poveşti teribile, între care una semni-ficarivă: statuia Dianei de la Pellen aducea sterilitate când era arătată. Cădeau roadele din pomi, şi grânele se uscau. (Invadatorii eolieni au rupt-o la fugă când au văzut-o.) Poate fi întrebuinţată ca amănunt, ştiu eu, în descrierea unei femei antipatice. Anatol, cinic fiind, dedată că riscul de a avea un copil cu fiica ei este exclus, tocmai din această pricină (.. .căderea roadelor din pomi).
1965
Proverb unguresc: „Fiecare sfânt are o mână ţinută spr
1714
EUGEN BARBU
JURNAL
1715
1964
Clarobscurul este o invenţie a lui Pausias, unul din meşterii şcolii din Sicyon.
1965
Anatol trebuie să demonstreze tacit vorba lui Arahezi: „Actorul e numeros prin profesie ca un hotel*'. Scrutarea colegilor, mai ales a femeilor. Unde duce trăirea exemplară a vieţii inventate. Unde duce studiul gesturilor şi chiar impostura, falsul în gest, falsul în voce, falsul faţă de tine, imposibilitatea, la un moment dat, de a te regăsi seara, la culcare. Constatarea amară că atunci când vrei să fii tu însuţi în faţa iubitelor de o săptămână, ele reclamă actorul, nu omul - acesta din urmă le dezamăgeşte; lacome, ele vor să se culce dintr-o dată şi cu Antoniu şi cu Hamlet dintr-o nevoie imbecilă de a străbate în acelaşi timp cu plăcerile actului sexual şi istotia. (Şi ea falsă, dacă e s-o luăm după interpretările autorilor.)
1945
Dacă ar trebui să-mi nimicesc nişte adversari le-as spune colum. Ei ar afla ma, greu că acesta era numele măgarilor sălbăticiţi de pe vremea lui Cantemir.
1965
N. îmi citeşte dintr-un carnet vânăroresc curiozităţi: melcul trece peste brici şi nu se taie.
1965
Pentru Intrarea artiştilor: un amaror de spectacole a intrat douăzeci de ani pe gratis la Comedia franceză, răspunzând invariabil la întrebarea controlorilor cine e şi de ce nu are bilet: „Răposatul Sctibe!" (apropo de uşurinţa acceptării ideilor comune). (Anatole France)
1965
Tânărul literat, izbucnind în literatură după un stagiu în poalele femeilor cu soţi bine situaţi la edituri („îmbelşugat şi plin de vorbe violente"), ar trebui descris în acvaforte. Suficient, frumos, fudul, frizer, acest Fremont al veacului nostru, fără talent dar agresiv, luat din scurt (băşinos ca tiparul), ar scoate icnete interesante, făcând abia atunci literatură. Câte ceva despre soarta nefericită a leneşilor ajunşi prin muşchi — dar nu un pamflet (ah! n-am timp), o descriere atentă, minuţioasă, faţă în faţă cu mediul care l-a produs: puţină şcoală, pe undeva prin provincie, apoi atacul Capitalei, pieptul înainte, jnima muiere care-1 domină, ifosele intelectuale (pe auzite, prin saloane, pentru că astfel de tipi nu au timp să citească, ei trăiesc numai, şi cum trăiesc, Doamne!). Mai presant însă amicul său: profesoral, violent şi el pentru interesele comune, luptând să-1 impună, dând din coate, inventând, tepetând teorii, şi când totul e gata, ce fiasco! Individul începe să mănânce singur la Capsa în căutarea viitorului sprijinitor. M-ar ispiti dacă n-ar fi atât Balzac în povestea asta, şi lumea s-a săturat de eroul care reuşeşte, deşi îl întâlneşte pe toate drumurile. Să-i fie ţărâna uşoară!
1955
Câinele moare de drum lung, şi prostul de grija altuia (proverb).
1716
EUGEN BARBU
JURNAL
1717
1948
Curiozitate: B., prietena mea, era cea mai urâtă femeie pe cate o cunoscusem. îmi plăcea inteligenţa ei, sarcasmul, virulenţa în idei, avea şi o energie puţin comună, poate răzbunatea naturii ei ingrate. După o vreme, dintr-o slăbiciune, am întrecut prierenia noastră, degenerând (jur, o singură noapte) într-o silnică întreprindere amoroasă. Decepţie sublimă; B. era vulgata până peste poate, spre surprinderea mea, care bănuiam mai multă generozirate, visând la o graruitate sublimă. Dimpotrivă. Despărţire penibilă. Abhorări, blesteme şi cruci, lucrul luase o turnură mistică. Mi-am adus aminte, perfidul, de o vorbă a lui Ralea: „Urâtul, această invenţie creştină!"
1950
Originea lui vipere pericolosamente: mi se pare Ivan Karamazov: „Dacă nu există nemurirea sufletului, înseamnă că nu există nici virtute, şi deci totul e permis". (Regăsită şi în Gide, care cirează de altfel şi motoul Fraţilor Karamazov: „Amin, amin grăiesc vouă, grăuntele de grâu când cade pe pământ, dacă nu va muri, rămâne singur; dar dacă va muri, aduce multă roadă.) (Evanghelia după Ioan-XIl-24)."
1965
Slămcul-Prahova, târg modest, cu un tren caraghios venind seara, cu o apă sălcie, cu dezolarea unor văi fără verdeaţa aproape, cu mine de sare şi cu o baltă termală, cu grădini pline de fructe, pe care le aud căzând noaptea pe iarbă, ca în Madame Bovary...
1945
Profesorul îmi spune că un prieten de-al lui era să înnebunească într-o împrejurare. Medic la un spital de front, Ia 23 de km de linia 1, îi soseau zilnic răniţi şi decedaţi virtuali. Muncea îngrozitor cu o sete infernală de a se opune morţii, pe care o şi biruia de multe ori împreună cu ceilalţi. Noaptea dormea foarte puţin (erau numai patru medici la sute de răniţi), opera cu disperare, dorea să-i însănătoşească pe necunoscuţii schilodiţi. Când îşi făcea rondul de noapte auzea gemetele infinite ale nenorociţilor şi simţea toată neputinţa unui om aflat în această situaţie îngrozitoare. Ar fi vrut să surzească. într-o noapte de primăvară, când pomii plesneau de flori, când totul se redeştepta, când natura ttăia intens în ciuda morţii din jur dintr-un salon, în locul ţipetelor de moarte, a auzit strigăte vesele şi aplauze. Avea senzaţia unui coşmar; apropiindu-se, crezu un moment că va asista la un meci de box. Prin geamurile deschise ale şcolii primare care adăpostea pe răniţi văzu, înfiorar, un lucru senzaţional: proaspeţii operaţi, cei cărora abia le aşezase oasele plesnite la loc, săreau peste o sfoară legată între două paturi, fără cârji, numai ca să-şi strice din nou picioarele reparate şi să nu se mai întoarcă pe front...
Versailles, iarna lui 64...
Palate îngheţate sub ploaie, nimic din strălucirea bunului anotimp al verii. Săli reci, parchetul care scârţâie, lunga psal-modiere a istoriei făcută de ghid, mobila ce trosneşte secret, pendule tăcute, timp suprimat, tapiserii verzui, roase de vreme, acel fast pierdut şi nobil, aer vechi, dincolo de geamurile vechi, albăstrite de rafalele ploii. Marele Canal e golit, lipsesc lebe-delc,jeux d'eaux-unle ucise, în capela austeră stăpâneşte frigul. Lungă plimbare interioară, prin mansardele tainice ale doamnei de Maintenon, evitând Scara Reginei, vânând în imaginaţie
1718
EUGEN BARBU
JURNAL
1719
ceva din şoaptele de atunci, evocând în strălucitul teatru de 19 54 lemn lumea Ludovicilor cu grandoarea, păduchii şi spiritul ei.
Mi-am amintit de vorba lui Thomas Mann: „Palatele, aceste Despre p  infernal la modul în care această noţiune mai
monumente ale mizantropiei regale..." ^ fi ^ ^ £ ca ^oml îşi face provizu rUpând şalele
1965
victimelor sale ca să nu mai fie în state să fugă; vrea sâ le consume încă trăind, proaspete. Iubeşte trufandaua...
Polemică secretă în articole de ocazie. Există o revoltă împotriva formelor fixe ale culturii, parte jusficată, parte iscată din teribilism. Câţiva vor să se elibereze de ceea ce numesc ei „Glorificarea perspectivei" (un ziar francez). Această descătuşare s-ar face, chipurile, prin studierea precocităţii sexuale, printr-o nevoie de pornografie, prin primatul anecdoticului, prin scepticismul ridicat la gradul de dogmă, prin acreditarea ideii că numai puţini clerici deţin inteligenţa unică a lumii, ceilalţi, prin naştetea lor, prin aşezarea geografică, ar fi destinaţi unei ţărânii evidente în cultură, situarea acestora deci la periferiile cele mai jignitoare ale gândirii. Un nefericit din acesta, lingav şi scurs, se revoltă de prospeţimea unui limbaj ce nu-i e familiar, cuvântul exact şi pitoresc îl oripilează. Preferă aluzia şi tăietura de scalpel unui refuz categoric. Sălbaticul alcătuieşte hărţi de indivizi şi vorbeşte depre discriminări care l-ar atinge. Refuzul de a se integra unei forme stabile de înţelegere este numit exclusivism al celorlalţi. El atacă aiurea dogmele preferând incertitudinea. Când e arătat cu degetul vorbeşte despre o înclinare spre eroul cu muşchi, preferat, vezi, dragă Doamne, gânditorului, celui hrănir de echivoc. Acestor indivizi le place grotescul şi se hrănesc cu umilinţa, deşi sunt orgolioşi în forul interior şi visează un imperialism filozofic. Neputinţei involuntare îi spun gust pentru ratare, aspiraţie la suferinţă, drept de a te îndoi. Clovnul este simbolul lor. (Pentru capitolul Frica in gândire — Frica.)
1948
Actorul Y. cu chipul lui de mascaron, luat parcă dintr-o faţadă veche şi plantat pe un ttup trufaş, fără graţie. Gipsul acesta nu emite decât dispreţ, ideile cad pe lângă el, ciudată rămâne numai forţa neantului bine studiat...
1965
Domnul Bergeret, al lui France, care citeşte mereu (e un fel de a zice, pentru că el numai deschide o carte, veşnic aceeaşi) capitolul al XXXVlII-lea din Istoria generală a călătoriilor, atât de asemănătot cu bătrânul N. din Frica. Să-i interzic această similitudine, sau sâ-i sporesc portretul prin citat?
1945
Originea artei ornamentale care face gloria vaselor greceşti: O tânără fată din Bobutad, iubind pe un tânăr care trebuia să plece în Corint, i-a desenat umbra pe zid cu un stilet. (Puaux)
1720
EUGEN BARBU
JURNAL
1721
1965
Pentru Săptămâna nebunilor: Iorga - Istoria Bucureştilor; Craii de la Curtea-veche, din Papiu Uarian, instalaţi aici după fuga Iul Vodă Mihai Şuţu la Braşov (1802), oraşul fiind pustiu, Bucureştii rămaseră în seama vagabonzilor. Craii şi câinii râioşi ai cetăţii lui Bucur. Curtea Nouă din dealul Mihai-Vodă fu prădat, şi însemnele domniei, ca la Bizanţ, se purtau în batjocură pe străzi, pângărindu-se tuiuri şi steaguri; un arnăut, Malamos Bozagiul, vânzător de braga, purta pe cap cuca. El fu instalat de vagabonzi în scaunul domnesc; l-au scos pe podul Mogoşoaiei, călare pe un măgar, cu faţa spre coada acestuia şi, lovindu-1 pre Domn, strigau: „Trăiască Malamos, domnul nostru!" Excelent episod pentru ceea ce vreau să fac, ca şi capitolul morţii Han-gerliului din Chronografu de Dionisie Eclisiarcul. (Tesauru de Monumente Istorice a lui Papiu Ilarian.)
1965
Pe Ionescu îl înţeleg. Nu-i înţeleg pe epigoni lui, care vor să imite, să repete ceea ce este unic. Secretul lui e mărturisit într-un interviu: „Voiam să învăţ englezeşte şi mi-am cumpărat un manual de conversaţie în franceză şi engleză: metoda Assimil. Acolo am găsit câteva personaje: pe d-nul şi d-na Smith şi pe d-na Parker, care se întâlnesc într-o seară şi vorbesc despre toate lucrurile, cum ar fi, de pildă, că e plăcut să trăieşti la oraş, dar că la ţară e mai linişte. Am aflar că cele 7 zile ale săptămânii sunt luni, marţi, miercuri, joi vineri, sâmbătă şi duminică şi lucrul acesta m-a uimt! Ştiam că sunt 7 zile într-o săptămână, dar eram uimit. Pe urmă am învăţat şi alte lucturi, cum ar fi: pentru un englez, casa lui e castelul. Era ceva în aceste personaje care vorbeau despre orice şi despre nimic în particular,
făcând observaţii foarte obişnuite, eta ceva plictisitor şi neplăcut în acelaşi timp în ele şi totuşi ceva exrtaordinar."
Ionescu îl consideră pe Moliere cel mai tragic dintre autori. „In Franţa lucrurile serioase se exprimă în comedii. Tragedia este adesea niţel ridicolă, tragicul dă o notă falsă... Călugării semibudişti sunt foarte serioşi, dar râd foarte mult... Moliere atinge oarecum înălţimile tragediei lui Shakespeare. De fapt este egalul său."
Mai departe: „Dacă mă uitam mai atent la piese, ele mi se păreau de nesuferit. Teatrul era la un nivel mult mai scăzut decât pictura, poezia ori literatura. Ceea ce vedeam era fals, arbitrar, convenţional, retoric, comedie de salon. Dacă bărbatul din distribuţie se culcă cu soţia lui sau cu amanta lui, ce-mi pasă mie de asta? Ce interes aveam eu? Absolut nici unul. Teatrul trebuia să fie redus la lucrurile esenţiale, prin simplificare, trebuia să se înroarcă la miezul condiţiei umane şi să o trăiască în întregime, dincolo de aceste mici lucruri...
Am dezintegrat limbajul, am luat în bătaie de joc lucruri ca adulterul, ideologia, politica, tot felul de fapte care sunt cu adevărat importante, sau esenţiale... Marele eseist francez Emmanuel Mounier şi-a luat sarcina să cerceteze ce este ade-vărar şi fals în orice afirmaţie. El a descoperit că ceea ce e fals în fiecare afirmaţie stă tocmai în excesivitatea ei; de pildă, când o soluţie este considerară a fi universală, ar fi o soluţie pentru orice... Trebuie să ajungi până acolo încât să poţi râde de orice, după cum ar trebui să râd eu de ideea că am să fiu cadavru."
Asta e tot. Vin imitatorii şi fac la fel: nu mai sunt ei, sunt Ionescu proliferat din lene spirituală. Există un singur descoperitor al electricităţii, roata unul singur a inventat-o. Ceilalţi trebuie să caute altceva. Până atunci au transformat teatrul modern într-o clinică. Există domni şi doamne Smith, dar nu toţi suntem Smith, penttu Dumnezeu!
1722
EUGHN BARBU
JURNAL
1723
1957, toamna, prima călătorie în Grecia.
Acropole alb sub un cer neverosimil. întrebare firească dacă nu cumva această perfectiune are ceva artificial, dacă nu cumva natura, în zelul ei spre desăvârşire, şi-a falsificat relieful ca să-şi placă sieşi. Ceea ce era în pagini de cărţi o lume îndepărtată, de nepătruns şi înţeles, stă viu sub privirile mele. Erechteionul, câmpia atică în depărtare, abia zărită, incertitudine albă şi ea, teatrul lui Dyonisios, Odeonul lui Herod, coloana unde a venit să moară Oedip, Teseionul, Heliconul, arbori piperniciţi, cipri, iasomie, esplanada cu ruinele Olimpionului. Linişte şi pustiu ca în Mauclair, iată cele 16 coloane corintice, arcul lui Adrian, iată Atena romană fără nimic sacru: kepab, mastică, alcool la gheaţă, evocarea vocilor marilor actori rătăcind încă între arcade; aerul sacru al Greciei. Odeonul lui Pericle, sanctuarul lui Asklepios, areopagul unde predica Sfântul Paul, Pnyxul unde urla poporul, florile de hyacint, Teseionul sordid. Agora cu labirintul ei de străzi cojdeşite de viţâ-de-vie. Aici, în faţa tavernelor joase, se vindeau cai şi vin. în cattierul strâmt şi părăsit umbla Aristofan în căutarea cuvintelor rare. Ceasul hidraulic al lui Andronicos, cu alegoriile vânturilor.
... Ceas de amiază de septembrie. Zăduf. în incinta de marmură bat ciocane leneşe. Coloanele mai sunt încă drese de meşteri pietrari. Timpul se scurge pe nesimţite, orele nu mai au sens...
Francezul meu credea că la început grecii au fost barbari, • cruzi, răi, aşa cum i-a zugtăvit Homer şi Eschil, şefii de bandă au devenit miloşi din cauza lui Sofocle, care a inventat remuşcările.
Dar respiraţia asta a marmurii în glorioasa lumină de toamnă? Piatra vibrează, cântă, aleargă. Oarba privire a statuilor scrutând secolele, detaliul multiplicat, studiul anatomiei generale, rămase roate aici, nemuritoare.
Spre Sounion: pini, măslini, viţă, asini şi piatră. Templul lui Poseidon zărit de pe mare de navigatorii sosiţi din fabulosul
Orient. Teba cu olăriile ei vechi, Levadia, Delphi roz-auriu, Parnasul...
La întoarcere, golful acela de cositor în care vasele armatorilor tânjesc ca într-o mlaştină strălucitoare, marea albă fără valuri, un lac stătut sub soarele violent. Pe aici ar rrebui să desluşesc vechi morminte de eroi în care sunt încă amestecate oasele sclavilor şi ale cailor sugrumaţi deasupra... Flori, iarbă şi sânge... Această ţărână arsă de soare a fost stropită cu vin şi cu lapte. Plutarh evocând moartea Plateenilor vorbeşte şi despre un strop de parfum căztit pe altarele sub care dormeau rudele celor ce-i cinsteau.
Seara, demoni nevăzuţi colindă văzduhul îmbătat de mi-resme, marea e liliachie, înaltă ca un zid, nestrăbătută de corăbiile care s-au refugiat în micile porniri nevăzute...
1960
Doctorul S. mărturiseşte:
- Am vrut să scriu un roman despre lumea intelectualilot, şi, în special, a artiştilor, dar m-a împiedicat o decenţă neînţeleasă. Simţeam că am să fiu veninos cu confraţii tăi („Există la mine o nevoie aproape continuă de a vorbi de rău pe alţii şi o mare indiferenţă in a o face" zicea Jtiles Renard) şi m-am oprit de câteva ori. Ce aveam de spus? Imoralismul acestui mediu e bine cunoscut, egoismul vostru mi s-a părut desuet, ei au devenit, prin creşterea civilizaţiei, mai generoşi şi îşi joacă mai ales rolul de damnaţi. Megalomania? Păi, megalomani sunt toţi oamenii. întreabă pe un contabil şi o să-ţi spună că bilanţuri cum face el nu face nimeni în întteg universul... Că scriitorii şi actorii îşi înşalâ nevestele mai lesne decât oamenii de pe stradă? Iarăşi eroare! Orice impiegat a III-a ate câteva prietene pe care le vizitează ceva mai mult de o dată pe săptămână. Deznădejdea cea rnai cumplită mă cuprinde când scrutez aceste destine
1724
EUGEN BARBU
JURNAL
1725
lipsite de orice surpriză. Intelectualii duc de fapt viaţa cea mai previzibilă cu putinţă. Revoltele şi depăşirile condiţiei lor se fac oral, în conversaţie. Ei fabulează viaţa, nu o trăiesc, de dragul unui spirit sacrifică cel mai mare adevăr. Am cunoscut oameni care s-au distrus dintr-un calambur. Acest erou de operetă: omul care gândeşte, omul care se uită în sine... Prefer un parlagiu!
Surâde superior. Nu ştiu cine l-a necăjit atât de rău. II las să continue. El bea repetat şi fumează mult, ghiceşte că de fapt îmi pozează, că eu am să scriu despre el şi încă cum o să mai scriu! De aceea ţine cu orice preţ la enormităţi.
- Şi dumneata îţi dispreţuieşti desigur colegii, afirmă fără ca eu să mai am posibilitatea să neg ceva.
- Cu siguranţă!
- De ce?
- Păi, tot ce nu-mi seamănă nu-mi place, nu înţelegi? Am o foarte bună părere despre mine, ca şi ceilalţi despre persoana lor, pentru că şi ei mă dispreţuiesc pe mine, la fel de trainic...
- Crezi? se miră singur, deşi gândirea lui pornise altfel...
- Da, nu e un lucru nou. Numai oamenii cu lecturi puţine îşi închipuie că în trecut a fost altfel. Dacă o luăm de Ia societatea antică, de la bătăliile filozofilor şi până în zilele noastre n-o să găsim decât dispreţ. Toată istoria spiritului e plină de dispreţ. Mai devreme mi-ai pomenir pe Jules Renard. L-am crezut o vreme un spirit cumsecade, dar nici aşa! Citeşte-i Jurnalul despre care s-a făcut atâta caz. Poftim ce crede despre fraţii Goncourt, care, ţine seama, şt ei au un Jurnal destul de stufos, pe care am să-1 tăsfoiesc ca să găsesc ceea ce scriu ei despre Jules Renard (deşi am impresia că individul le-a scăpat): „Ceea ce caracterizează în cel mai înalt puncr stilul fraţilor Goncourt este dispreţul desăvârşit pentru armonie, ceea ce Flaubert numea «căderea frazelor» Ele sunt stânjenitoare, cu genitivuri împerecheate, cu subjonctive greoaie, cu întorsături păstoase care au aerul de a ieşi dintr-o gură plină de salivă. Au cuvinte care sună ca mărăcinii, o sintaxă care te zgârie pe gât, care-ţi lasă în gură senzaţia unui lucru pe care nu te poţi decide să-1 vomiţi."
Asta în ce-i priveşte pe fraţii Goncourt. Mai vrei ceva? Iată opinia lui Renard despre Gautier: „Nimic mai plicticos ca portretele lui Gautier. Figura e descrisă ttăsătură cu trăsătură, cu detalii, cu o minuţie stânjenitoare. Nu mai rămâne nimic spiritului. Aici e eroarea marelui scriitor în cate şcoala modernă se fereşte să cadă. Descrii cu un cuvânt precis, în stare să redea imaginea, dar nu te amuzi cu cercetări la microscop."
La 15 ianuarie 1889, o notă despre Heine: „I! y a tine chose cjui m'a toujours stupefie: c'est admiration universelle des lettres d'elite pour Henri Heine. J'avoue que je ne comprends rien â cer Allemand qui a le grand tort d'avoir pose pour le Francais. Son Intermezzo me paraît l'oeuvre d'un debutant qui aurait voulu faire quelque chose de poetique."
Michelet este „tipul marelui vorbăreţ"; Balzac? Stai puţin! „Rien de plus mauvais que Ies nouvelles de Balzac. C'est trop petit pour lui."; Barres e cam suficient (citându-1 pe Rivarol: „Ses idees ressemblent â des carreaux de vitres entassees dans le panier d'un vitrier, claires une a une et obscures toutes en-semble". - George Sand? - „La vache bretonne de la litte-rature." Nici Flaubert nu-i scapă („Vallette definissait Flaubert. la perfection du talent, mais du talent seulement"); Bainville? „El nu ascultă, nu simte nici o plăcere să frunzărească un spirit, şi, ca şi cumpărătotii, nu ascultă din fraza ta decât cuvântul care trebuie să-i provoace răspunsul. E un om plin de anecdote pe care le povesteşte foarte bine şi care sunt partea cea mai frumoasă a ralenrului său, însă nu am plăcerea de a-1 vedea. Şi doar ne cunoaştem din 1856!"
Şi toate astea numai în 60 de pagini de Jurnal' Darmite
restul...
Doctorul S. rămâne interzis:
- Şi-atunci ce-i de făcut?
- Ţine şi tu un Jurnal. Ai cunoscut destui scriitoti. Inju-ră-i bine, lasă să treacă ceva vreme şi dă-1 la tipar. Te asigur, se va vinde ca pâinea caldă.
- Vrei să spui că tu nu ţii un Jurnal?
- Un Jurnal cu scriitori, cu colegii mei?
_____ EUGEN BARBU
- Chiar aşa.
- Ce lux, ce risipă de energie, ce hârtie sacrificată! Crezi că sunt atât de interesanţi? Povestitorii buni nu scriu şi-atunci nu mai sunt scriitori. Ce haz ar avea deci să consemneze micile lor cancanuri de la Capsa? Că criticul P. a zis despre cutare că e genial, că Cutare n-are talent, că poetul Y. s-a încurcat cu o balerină care-i papă drepturile de autor? Cine mai citeşte fleacurile astea? Trăim prea mult din anecdote, şi viaţa e un lucru foarte serios. Ah, să întâlnesc toată ziua, bună ziua nişte spirite, asta e cu totul altceva!
1965
„Eu am pierdut în contact cu oamenii toată frăgezimea nevrozelor mele." (C.)
JURNAL
1727
pe stradă să-i strâng mâna pentru curajul ele a fi rezistat prezumtivei sale glorii atât amar de vreme!
1956
Celor care mă acuză de violenţă ce le-aş putea răspunde? „Spinii, ce sunt spinii? O răutate a florilor." (Exupery)
1960
Dintt-un almanah de vânătoare: coţofana construieşte din prudenţă mai multe cuiburi şi locuieşte numai într-unui. (Penttu Frica)
1955
Am crezut totdeauna în ratatul superior. Z. mi se părea unul dintre aceştia. Patruzeci şi cinci de ani s-a refuzat tiparului, presa orală îl socotea un mare poet şi abia când era pe moarte i s-a publicat volumul. Ce decepţie! O infatuare cu stil, un refuz de a vedea viaţa, o voce stinsă de mult, demodată şi cu ţâfne! Prietenii m-au rugat să am răbdare. Soseşte romanul! Romanul ţinut în sertare cam douăzeci de ani. El îl inspirase pe Cutărică, dacă nu i-o fi şi scris unele pagini, cum se şoptea, să vezi lovitură! Am făcut coadă, am luat romanul! După 50 de pagini o durere fără margini m-a cuprins! Ce goliciune, ce afectate, ce lipsă de talent! Nişte nenorocite de coituri repetate, augmentate cu o logică de ţap! Tristă artă desuetă! Omul era prudent, omtd se cunoştea. Prietenii l-au nenorocit, ei i-au băgat în cap că are talent, ei l-au împins la rampă. Era un bun povestitor de anecdote, şi ei au confundat această verbozitate cu chinul nenorocit asupra paginii! Dacă n-ar fi murit, l-aş fi oprit
1965
Dintr-un interviu al lui Aldous Huxley:
„- Unii psihologi pretind că impulsul creator este un fel de nevroză. Sunteţi de aceeaşi părere?
- Categoric, nu! Nu admit nici un moment că facultatea de creaţie este un simptom de nevroză. Dimpotrivă, nevropatul care izbuteşte ca artist are de înfrânt un handicap considerabil. El creează în ciuda nevrozei, nu datorită ei."
1945
Gafă sublimă. Un comandant pe front credea că încurajează pe soldaţii săt apelând la antichitate şi spunandu-le ca tnatnte de luptă grecii, cunoscuţi ca eroi, plângeau.
1728
EUGEN BARBU
JURNAL
1729
1946
Cauze secundare, după Hainchelin, care au fost luate de către animişti drept cauze detetminante: somnul, moartea, leşinul, imaginea corpului omenesc oglindit în apă etc. Pe scurt, o sumedenie de fapte care, în acest mediu social dat, au putut duce la ideea de alter ego, de suflet-suflate, de suflet-spirit etc. De obicei vânătorii consideră că sufletul sălăşluieşte în sânge, pescarii în suflare, deoarece moartea vânatului este provocată de pierderea de sânge, iar a peştelui de sufocare. Uneori sufletul e plasat în rinichi, în inimă, într-un ochi, cel mai ades ochiul stâng etc. Spiritele pot sălăşlui şi în obiecte neînsufleţite: pietre, oale, precum şi în plante...
1948
înalt, onctuos, serios, prea serios şi când nu trebuie, ascultător, zâmbind timid şi încă atunci când nu te aştepţi, cu ochi piezişi, pândind sub pleoapele adormite, I. mi se pare omul de care trebuie să te temi, „eroul acela sublim al lui Dostoievski, care pe pragul sinuciderii, într-un elan de umilinţă, după ce s-a târât torturat de remuşcări la picioarele unui om căruia îi făcuse rău şi i-a cerut să-1 calce, neuitând totuşi când a plecat să-i fure iarăşi tabachera". (Ralea)
1949
Dragostea decăzând în camaraderie, ca să nu-i spun complicitate. Femeia aceasta îmi aducea sub palton bucăţi de lemne penttu că nu aveam cu ce să mă încălzesc. Noaptea, când so seam de departe, găseam între cearşafuri o sticlă cu apă calda.
Atunci nu înţelegeam încă faptul acesta neînsemnat că nu mă mai iubea, că mă vâna ca pe un animal de însoţire. Voia să ştie că voi recurge la ea, eram dezarmat, nu mă lăsa să tremur să nu spun vorbe mari, îmi îngăduia chiar destule. Ştia că vin de la alte femei. Poza într-un spirit superior. Iubirea noastră trecuse de amurg, începea noaptea nesfârşită a indiferenţei. Eu eram viitorul ei, nu trecutul şi mai ales prezentul. O, iubire ce nu poţi fi oprită în loc! Altădată alergasem înaintea ei, smulsesem de pe garduri buchete imense de liliac, i le aruncasem înainte, scrisesem noaptea poeme şi primele romane i le dedicasem, şi astea toate numai pentru un surâs! Suntem blestemaţi să iubim numai atât cât cere iubirea? Pe urmă au urmat nopţile acelea prelungi, fără jurăminte, lăsasem sângele să facă totul, sufletul nostru asista mulţumit la degradarea dragostei, la ispăşirea cărnii. Amurgul; prima oară când observam că nu se piep-tănase cum trebuie, primele pretenţii de a îmbrăca anumite rochii. Acestei îndeletniciri: iubirea, oamenii îi consacră atâta vreme şi ei luptă de fapt cu cel mai nemilos călău: vremea, vremea şi obişnuinţa. Să fugim sau să murim înainte de a renunţa...
Mai târziu am crezut în camaraderia femeii, dar n-am mai întâlnit-o. Cât eram o probabilitate, ele îmi mai acordau câte ceva din sentimentele lor atât de rare. Când am devenit o certitudine au venit spre mine ca să mi se dăruie dintr-un sentiment egoist. Se dăruiau unui lucru ferm. Ele existau prin aceste certitudini, şi eu nu mai eram nicăieri. Eu fusesem îngropat în mica odaie unde altădată ele veneau cu lemne sub palton şi uitau o sticlă cu apă fierbinte între cearşafuri. Ce bogat eram atunci şi nu mi-am dat seama! Acum vreau să dăruiesc ceva pentru mila lor de atunci, pe care o confundam cu dragostea, şi nu mai găsesc decât lucruri urâte şi scumpe, care numai lor le face plăcere. Dăruiesc din obişnuinţă şi mă simt sărac şi umilit. In mine nu mai există drame, există numai idei înduioşate, cum zicea Gide.
1730
EUGEN BARBU
JURNAL
1731
1965
Paris, Louvre, pe o ploaie neagră de iarnă. La nefdes fous al lui Bosch. Amestec de caricatură şi pictură exactă, grotescă. Un ospăţ sub simbolul morţii. Un soldat însetat bând cu un craniu înfipt într-un ciomag aşezat pe spinare. Groază şi bucurie inconştientă. Imagini imediate ale Purtării crucit din reproduceri, cu tipologia înfiorătoare a celor ce-1 înconjură pe sus, veritabili şobolani şi porci, exprimând bucuria acră a celor ce asistă la ispăşirea altuia, terminată în delirul imaginilor din La tentation de Saint Antoine, cu monstruozitatea dezghiocării unor ouă uriaşe şi ciudaţii peşti zburători, demo-nologia inimaginabilă, cu câinii blindaţi precum coleopterele, cu oameni-copaci şi şobolani cât elefanţii, copii nebuni, purtând vase pe cap, rot evul mediu, plin de fantasmagorii, de alchimii şi vise teribile.
Coşmarul devenit o tentaţie, dar ce perfecţie!
1964
Dacă e vorba de răutăţi despre alţii, iată una a lui Rilke, mi se pare despre Rodin: „Gloria e suma neînţelegerilor create în jurul unui nume".
1965
Grădinile, noaptea. O idee mai veche. Mă urmăreşte mirosul lor particular şi sunetul. Cum se mişcau frunzele copacilor din grădina Borghese, în august, la Roma? Cum miroseau pinii în China, în iunie, acolo, undeva în Sud, lângă Canton? Dat vântul în palmierii grădinii Monraza, de lângă Alexandria? Dogoarea în ciprii de la Capri aducea miresme funerare. Marea
părea un cimitir albastru fătă nici un semn al amintirii. La Corint copacii săraci, simple coloane de lemn într-o lume a pietrei, nu trimiteau nici un sunet nicăieri şi nici un miros.
1965,   vara, spre Templul Norului Albastru, în China.
Nicăieri o antenă de televizor nu m-a interzis ca aici, în peisajul deşert, privind satele aliniate lângă orezarii. Optsprezece prăjini de bambus - nu ştiu de ce le-am numărat - sub cerul neclătinat de vânt, palid-albastru, vorbind despre civilizaţie. Mereu zidul de lut, bivolii negri, zeii acestui pământ răscolit, muncit, fără preget, cu o ambiţie de neimaginat, mereu micile canale, pline de copii veseli, o lume ca din stampe. Ici-colo, leandrul alb, familiar în peisaj ca la Roma, şi acele rogojini, mici cortine de culoarea porumbului copt, şi când decorul devine lacustru ai în faţă un fragment dintr-un makemono, cu sălcii şi bătrâni contemplativi, cu ape stagnând într-o imobilitate de moarte. Am trecut de Pagoda fântânii, spre Palatul de vară. Intr-o vale pietroasă, plină de chiparoşi, lângă un râu secat, iată nesfârşita suită de curţi interioare, cu recluziunea lor tăcută, cu misterioasa distribuţie a pavilioanelor acoperite de olane. Contactul cu mitologia chineză este surprinzător. Dacă vii din Grecia, unde marmura construieşte întreaga civilizaţie statuară, aici eşti contrazis de viziunea caricaturală sau hieratică a trupurilor imense de lemn vopsit. Generalii Hîn şi Ha, nelipsiţi din folclorul chinez, par fioroşi la prima vedere, de vină în această senzaţie sunt mai întâi proporţiile: statuile au câte 5 metri înălţime. Ei agită deasupra cajieteior săbii ameninţătoare, dar la insisrenţa observaţiei, ameninţarea are ceva hilar, aminteşte de costumele căluşarilor noştri (acestea din urmă mai sobre). Sunt împodobiţi cu coroane birmaneze de aur, vestmintele
1732
EUGEN BARBU
JURNAL
1733
verzi cad ca nişte valuri peste trupuri masive. Ceea ce era fioros devine amabil, surâsul enigmatic trădează numai o complicitate. Cu cât înaintăm spre tăcute curţi pătrate, pline de statui de bronz (imense broaşte placide, privind infinitul cu ochi ficşi), în sunetul misterios şi solemn al unor clopote mici şi nevăzute, senzaţia de taină şi meditaţie creşte. Călugări îmbrăcaţi în negru se strecoară neauzit pe marile promontorii de piatră, aflate lateral şi păzind cu misterioase stucaturi încăperi ce nu le bănuieşti. Aerul e dulce, şi văzduhul, cutreierat de mirodenii ce ard undeva în altare nevăzute, te sileşte la vis. In fiecare mic templu central veghează câte un Budha, cu fruntea aplecată spre genunchi. Lemnul roşu şi lumina verde, strecurată savant printre îngustele deschizături ale uşilor şi ferestrelor de aerisire, sumbra siluetă aurită a înfăţişării corectitudinii, toate la un loc nasc o umilinţă şi o părăsire involuntară. Pe o masă arde santalul între obiectele de cult. Are un parfum moale, persuasiv posedam; devii mărinimos, afară tot mai răsună misterioasa muzică a clopotelor mici şi nevăzute. Părăsim micile încăperi ameţiţi şi străbatem alte curţi cu bazine putrede, în care mişună peşri roşii, cu ochi bulbucaţi, dintr-o specie şi ea la fel de misterioasă: peştii dragon. Aici natura animală a copiat geniile acoperişurilor, care în fierbinţeala amiezii par că vor să zboare cu aripile lor de bronz. O lume fecundă, luxurinată, pluteşte deasupra noastră sub cerul mov. Alte altare, iar Budha înconjurat de discipoli într-o tainică încercuire meditativă. Sub tavanele verzi-albastre, negre, împodobite cu litere aurii, capetele rase ale învăţăceilor sunt vegheate de o natură reprodusă minuţios. Demoni, plante, insecte, un baroc subtil, întrecând orice imaginaţie în armonizarea regnurilor. In faţa altarului celor cinci înfăţişări ale lui Budha, o broască uriaşă ţine pe carapacea de piatră un chioşc delicat ca o bombonieră. Urcăm spre Pagoda de piatră, pe sub mai multe porţi suprapuse. Stâlpii de piatră albă au un desen obsedant: spirale şi cercuri, închipuind norii, nu lipsesc păsările, şerpii şi acei unici grifoni (ci-lini),
simbolul norocului. Leii de piatră supunând o bilă cu laba fermă (motiv fundamental al arhitecturii chineze), cu coama coafată, au o grimasă ironică. Scepticismul lor e omenesc, şi trebuie să înţelegi că înaintea oricărui oraş sau templu te întâmpină curajul. Sfera este înlocuită uneori cu o progenitură cabrată, luptând de la egal cu animalul regesc.
Sfârşiţi de atâta colind în soarele de amiază, avem o surpriză finală. Subtilul nostru însoţitor, Şun, un bărbat tânăr care vorbeşte perfecr româneşte, ne introduce pe sub copaci într-un templu modest ca înfăţişare. Lemnul pârâie de vechime, nişre pietrari lucrează în curte, se aude un ferăstrău tăind greu materia dură. Aici înăuntru într-o lumină violetă, iată-ne în faţa celor 500 de Budha. Impresia este extraordinară. Statuile de lemn aurit pat de bronz. Lumina săracă strecurată printre ferestrele strâmte luminează enigmaticele surâsuri ale celor 500 de Budha. Repetare obsedantă a ipostazelor, mă va urmări toată viaţa. Există o senzaţie de efort de a te încorpora acestei populaţii divine. Mi se cere să spun vârsta, şi la al 41-lea Budha ne oprim. El simbolizează omul care ajută pe săraci. Explicaţia îmi convine, pentru că în apropiere se află un altul semănând până la confuzie cu domnul Voltaire, e drept ceva mai gras, ca să nu mai vorbesc de altul care pare puţin cam vesel, ţinând un pahar golir deasupra capului. Un Budha iubeşte caii, şi altul are două capete (unul mai mic, aşezat deasupra frunţii gânditoare). Trecând prin coridorul viu de chipuri împietrite, îmi aduc aminte de reflecţia lui Carlyle, care a spus că prima impresie a unei opere de artă cu adevărat puternice este totdeauna enervantă până la suferinţă. Un scriitor chinez vorbind despre arta chineză credea că, asemenea mării în alegoriile nietzscheene, ea întrece în grandoare multitudinea peştilor, a crustaceelor şi a meduzelor pe oare Ie cuprinde natura. Aici este vorba de obsesia artei, reproducerea ipostazelor are ceva demonic în ea, nu este vorba de insistenţa sculptorului, de munca fenomenală, intri într-un vis, nu într-un templu, realitatea dispare fără să simţi.
1734
EUGEN BARBU
JURNAL
1735
Nu e senzaţia catedralei gotice, care pe omul de rând îl înge-nunche prin severitate, prin sentimentul nimicniciei şi al jertfei. Nu, aici eşti condus cu familiaritate către un sentiment laic. Iată ce poţi deveni, iată ce ai fost, iată ce poţi să rămâi. Alege! Geniile petrec, conduc caii de hăţuri spre ţinuturi fără relief, geniile stau pe scaune sau tronuri, sunt ispitite, înţelepciunea le-a născut un cap nou, neverosimil. Sigur că budismul şi-a pus pecetea pe această artă, că aici este multă serenitate şi chiar o cadenţă din arta dramatică mongolă. Gestul este pozat, chiar schima este studiată, ea respiră un rafinament milenar. Există o precizie clasică, membrele sunt inegale, dar efectul e totdeauna uluitor, tocmai din cauza acestui dezechilibru. Gura realizează expresia totdeauna şi un oarecare hieratism ca o pecete a frunţii şi a privirii mereu depărtate, scrutând interiorul. Există şi o copilărie prelungită, cum observa Lin Yu-tang, rasa se complăcea în ea, începând de la Confucius. Un popor plin de tinereţe, depărtat parcă de maturitate şi totuşi popor vechi. Antropologii moderni, afirmă acelaşi scriitor, spun că chinezii sunt tineri ca rasă, bătrâni în cultură. Acelei copilării prelungite i-au ttebuit mii de ani ca să ajungă la maturitate. De aici graţia, subtilitatea, acea deferentă care m-a uluit în toată această călătorie. La Shanhai, liftierul te conducea până în odaie, pără-sindu-te cu un surâs la uşă. Oferirea unui ceai era o ceremonie plină de fineţe. Ceaiurile ele însele exprimau ora, anotimpul, emoţia gazdei, parfumul lor îţi vorbea despre cea mai aleasă îngrijire. Nicăieri în lume nu m-am simţit mai prevenit asupta a ceea ce ar trebui să fac şi să spun ca să nu jignesc. Luând masa în testaurantul de pe lângă Palatul Imperial, într-un pavilion discrer, mi s-au arătat pereţii de sticlă prin care am fost invitat să privesc vasta grădină din jur Am avut într-un minut pattu viziuni ale anotimpurilor: copacii piperniciţi de sub pavilion înfloriseră, erau devoraţi de soarele verii, venise toamna mohorâtă peste ei şi stăteau pustii sub iarnă. Şi toate astea printr-un miracol al sticlei. Am sutâs gazdelor, care nu manifestau nici
un sentiment, deşi o bucurie secretă există, pentru că e imposibil de presupus că fusesem invitaţi întâmplător acolo. Ştiam că privirea aparent apatică a prietenilot noştri era o protecţie: filozofia Sung profesează încrederea nelimitată în supremaţia spiritului asupra emoţiilor. S-a spus în mod răutăcios că chinezii nu iavi în serios nici înmormântarea unui câine, mergându-se la speculaţii asupra elementului burlesc al funeraliilor (rochiile multicolote, orchesttele cu alămuri ere). Nimic mai eronat. Ştiu câtă nelinişte provoca un minut de întârziere la o întâlnire, ce presupuneri se iveau în mintea gazdelor. Poate n-am dormit cum trebuie sau cât trebuie, poate nu ne place hotelul, poate mâncarea este neobişnuită pentru noi. Te simţi învăluit, furat, condus spre această ptietenie. N-am să uit discreţia celor ce ne serveau la vechiul hotel englezesc din Nankin, salutul repetat al grădinarilor îmbrăcaţi în alb de câte ori ne vedeam în drum spre restaurantul aflat în curtea plină de gazon, tuns cu o minuţie uluitoare. Această atenţie, această sublimare a gestului, această prevenire a gustului, deliciul culorilor, al ornamentării felurilor de mâncare, chiar într-o operaţie atât de banală cum e un prânz.
Am părăsit templul celor 500 de ipostaze. In faţa noastră se ridică Muntele Parfumat, un deal pietros, înconjurat de o imensă grădină. Studenţi în haine sobre de doc se plimbă sub platani. Miracol, din jur miresmele ne invadează, unicul miros al plantelor în China, cu o dulceaţă stranie fără să fie dulceaţă, ceva subtilizat, ca şi când parfumul însuşi al naturii ar fi fost decantat în operaţii de putreziri imemoriale. Frunze vechi strivite sub paşi, macerate de căldura verii, pinii aceia gri care îmi aminteau grădina Borghese, cu umbra lor rarefiată, făcând aerul să vibreze muzical cu melancolicul şi infinitezimalul sunet al acelor depunându-se pe pământ într-o cădere tăcută, infinită. O pagodă de teracotă verde şi maro într-o magnifică împletire care duce la confuzie cu fundalul pădurii care veghează înălţimea. Câţiva pierrari muncesc stăruitor, fără gălăgia de la noi,
1736
EUGEN BARBU
JURNAL
1737
într-o meticulozitate impresionantă. Cărarea pietrelor pare ea însăşi o ceremonie, sculptarea o alta, e multă graţie în aerul acesta chinez, cred că şi păsările au un zbor stilizat. Stâlpii vechi ai secolului al 16-lea chinez răsună la uşorul vânt. De sus de tot vedeam Olimpia chineză printre câmpuri de orez. Studenţii învaţă cu voce tare araba şi engleza. Cum spunea vechea poezie a lui Wei Chuang pe o pictură de Kin-Ling?
„Ploaia pe râu e asemenea ceţei,
Şi iarba malului creşte înaltă...
Cele şase Dinastii au trecut ca un vis,
Şi cântecul păsării e lugubru,
Sălciile zidului palatului sunt nemiloase,
Se-ntind înverzite de-a lungul a trei mile -
Fantome strălucitoare."
Templul lui Budha dormind, al familiei Thang, e înconjurat de bazine în care a înflorit lotusul. Pe podurile curbe de piatră se aud paşii discreţi ai călugărilor. Reverberaţia apei se răsfrânge pe chipurile generalilor mitologici, al căror număr e acuma de patru. Ei îl înconjoară pe Budha într-un fel de dans protector. Cel din stânga are o ţiteră în mână, altul un şarpe, al treilea ameninţă cu o sabie, ultimul ţine o umbrelă, îngen-unche un demon. In a doua curte, triplă ipostază a lui Budha, înconjurat de 18 lohani. Broaşte imense de piatră, cu stâlpi votivi pe carapace, străjuiesc curtea a treia, în faţa celui de-al treilea altar. Budha doarme pe o mână, într-o candidă visare. Doisprezece discipoli îl veghează. Fruntea împodobită cu semnul indian exprimă intensa gândire în relaxare. Vestmântul este feeric. Extazul a trecut, Budha doarme, a trecut de apa uitării...
In vasele de aramă de pe trepte mişună peştii aceia fioroşi, cu ochi holbaţi, singurul semn de viaţă în acest refectotiu. Bat iar clopote mici, decorul de ananaşi şi santal, multiplicat într-o aproape înspăimântătoare proliferare, învie în umbrele lăsate de prezenţa şi absenţa fumului de mirodenii. Linişte stranie,
m II
sentiment de depărtare de ceea ce ar putea să tenteze, să cheme, să nască dorinţa.
„Astăzi iarba nebună a crescut peste Puntea Vrăbiei Roşii, Soarele în asfinţit străluceşte deasupra Aleii Hainelor Negre, Şi rândunelele care încântau inimile lui Wang şi Hsieh, Uitate, caută hrana lor lângă porţi. Nu pot pleca, nu mă pot desprinde de aceste locuri tăcute, de sanctuarele vechi, pline de muzică şi parfumuri. Lin Yu-rang scrie undeva că chinezii fug de utilitate, mai ales în arhitectură. O falsă superstiţie îi duce la geomancie. Templele imită natura, fiind esenţa seninătăţii. Acoperişurile lor au formă caligrafică. Am fost tentat să cred la început - ca toată lumea - că există o legătură între forma cortului nomad şi acoperişul chinez, spiralat şi exprimând umilinţa către natură. Poare absenţa ploilor justifica lipsa de prudenţă în această succesiune de valuri de olane. Chinezii fug de urâta linie dreaptă, crede Lin Yu-tang. Forma ferestrelor este foarte variată. Ea seamănă când cu even-raiul, când cu frunza ori cu piersica. în arhitectură se folosesc formele animale şi vegetale. Liliacul nocturn serveşte ca motiv din pricina aripilor curbe şi e omonimul şansei. Arhirectura are simbolistica ei. Dragonul e animalul cel mai onorat, el uneşte graţia cu forţa şi era însuşit de dinastii ca simbol. Există un panteism subtil şi enorm: Dragonul trăieşte în jur, în dimensiuni colosale. Un lac reprezintă ochiul Dragonului lângă mormântul unor strămoşi. Grădinile nu au alei simetrice, pavate gen Versailles. Orice grădină chinezească conţine stânci artificiale, create prin aglomerare de piatră. Arborii, pomii fructiferi, totul concură la alcătuirea unei dezordini voite, capabile să dea sentimentul infinitului. Savantul Li Li-weng din secolul al XVII-lea, a consacrat plăcerilor vieţii un întreg manual. El adună bani pentru sezonul crabilor, pe urmă ia o decizie gravă în legătură cu locul memorabil unde va mânca crabi dintr-o specie celebră, sub razele lunii de toamnă, în mijlocul crizantemelor imperiale, care
1738
EUGEN BARBU
JURNAL
1739
atunci vor înflori. Se mănâncă muguri de bambus, pentru că sunt fragili şi aeraţi. Arta culinară e o ştiinţă a asociaţiilor. Ţe-lina se consumă singură, dar dacă ţi se oferă spanac cu morcovi fierţi, s-a comis o barbarie. Degustarea ceaiurilor este expusă în tratate, există o artă de a-1 bea.
Acelaşi scriitor vorbea despre aversiunea chinezului pentru formulele abstracte. Nu există eroare mai mare. Copacii din Pekin sunr tunşi în aşa fel încât să sugereze mereu dragoni, plopii de stepă, zvârcolindu-se sub vânturile pline de nisip sosind vijelios dinspre Cobi, par în furtuni mari cârduri de raţe, plecate în emigrarea rituală. Acelaşi autor, uitând cele afirmate, pomeneşte despre Han Yu, marele confucianist al dinastiei Thang, care era un ingenuu. Aflat în împrejurimile Swatowului, invadat pe neaşteptate de crocodili, a scris la adresa lor o suplică grandilocventă şi expiatoare. Crocodilii, apreciindu-i elocvenţa, au dispărut. Ruga conţine multă ironie în ea, dar unde-i fuga de stări fragile, ţinând de imaginaţie mai ales? Lin Yu-tang afirmă că cele mai încântătoare creaturi din imaginaţia chineză sunt fantomele feminine. Unele sunt îndrăgostite defuncte, altele au fost dezonotate în viaţă. Ele vin să-şi regăsească iubitul şi să le facă copii. Fantomele chinezeşti sunt umane, de o frumuseţe grozavă; iubesc, sunt geloase, au viaţă...
1961, iarna
1965
Chopin; vreau să mă strâmb, să mă fac că nu-mi place. Aş dori să declar că e minor, că mă plictiseşte, că leşinătura lui pe note place astăzi numai coafezelor, dar ce eroare! El a promovat pianul la rang de ftizie, cum spune C.
1960
Cântec antic de dragoste la greci:
„Tineri, veniţi să cântaţi, veniţi să vedeţi, veniţi să aflaţi cum începe iubirea. Ea începe de la ochi, se coboară la buze, de la buze ea alunecă la inimă, şi în inimă prinde rădăcini. Când ne-am îmbrăţişat, frumoasa mea, era noapte; cine ne-a văzut? Noaptea şi aurora, stelele şi luna. O stea a coborât şi-a spus mării, marea a spus vâslei, vâsla corăbierului, şi corăbierul a cântat-o noaptea la poatta frumoasei sale."
1965, vara, la Pekin.
Acest fum indolent de mirodemi urcându-se spre cer care mă va ţine minte...
Sahara, un colţ din Sahara. Un far îndepărtat aruncând eclats-un spre deşertul negru, noaptea. Un restaurant plin de bogătaşi libanezi, cu numeroasele lor soţii, ascultând cu o curiozitate demnă propunerile chelnerilor stilaţi. Impresie de local de mare lux, la Londra sau la Paris. Afară, straniu, în afara fugii nisipului pe nisipul aspru al deşertului, un greiere care târâie neverosimil până ne urcăm în autocar.
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
Ediţii: Săptămâna nebunilor, roman, Ed. Albatros, Bucuteşti, 1981, 333 p.; Săptămâna nebunilor, roman, ediţia a 11-a, 1985, 333 p.; Săptămâna nebunilor, Text definitiv. Prefaţa Mihai Ungheanu, Ed. 100+1 Gramar, Bucureşti, 1996, 295 p.; Săptămâna nebunilor, Ed. 100+1 Gramar, 1998, 295 p.; Săptămâna nebunilor, Ed. 100 + 1 Gramar, 2002, 295 p.; Săptămâna nebunilor, Ed. Fundaţiei „România Mare", Bucureşti, 2003, 419 p.
Apariţia romanului a fosr anunţată de tipărirea unor fragmente în reviste: Smirna mării (fragment din romanul Săptămâna nebunilor), „Contemporanul", nr. 3, 16 ianuarie 1981; Verzi raiuri pământeşti (fragmente din romanul Săptămâna nebunilor), „Luceafărul", nr. 8, 21 februarie 1981; Anadyomene (fragmente din romanul Săptămâna nebuniloi), „Săptămâna", nr. 534, 27 februarie 1981.
Laboratorul romanului
Săptămâna nebunilor (1981) este un proiect de roman care datează dinaintea celei de a doua ediţii a romanului Groapa (1963). Din acest proiect, documentat şi pus în lucru, se va desprinde ulterior romanul Princepele, apărut în 1968, apariţie care a dus la amânarea romanului-matcă, multă vreme părăsit.
1744
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
Eugen Barbu ne lasă să înţelegem că imaginaţia i-a fost stimulată de atmosfera unui hram din apropierea oraşului Suceava:
„ Cred că, în realitate, Săptămâna nebunilor a început să fie scrisă în vara lui 1962, când, pe dealul de lângă Suceava, care duce la Biserica Sfântul Ilie, am văzut milogii, ologii şi orbii urcând în genunchi imensa movilă pentru a se supune unei Dumnezeu indiferent. Era acolo şi Zamca cea misterioasă, cetatea de piatră albă dominând Moldova, era evocarea încu-râtului cailor la Sân Toader, dulapurile şi Drăgaica, încă păstrate informe nefericite. Toate mi-au adus aminte de tăiatul mâinilor la boţi, de butucii pe care se fărâmiţa carnea, de strigătul monoton al levantinilor într-un târg de demult învăluit îm umbre: «Păpuşele, păpuşelefranţuzeşti, tot ai sta să le priveşti!»
O, cum am auzit atunci cântecul acela straniu: « Tu eşti puişor canar.,.» sau pasulpristavului veghind somnul Domnului: «Tăcerem Vodă se hodineşte!»
Dar evocarea acelor nopţi orientale ale Bucureştiului, cântec şi fior de moarte:
«Pe pod pe la Spiridon Toate păsările dorm, Numai filomela mea Toată noaptea ciripea, De amor se jeluia. Oh, amor, amoraş, Vedea-te-aş călugăraş. Pănă-n patruzeci de zile Să te văd la mănăstire, Cu ochii pe la icoane, Cu gânduri pe la cucoane, Cu mâinile pe Psaltire, Şi cu ochii la copile...» Superba litanie a sudului, celetnicele ce plâng după plecarea muşteriilor, câmpia Teiului într-o dezlănţuire orgiastică a primăverii din 1822, trăsurile de Viena, butcile şi demoazelele, pehlivanii şi masalagiii, boierul Ralet, straniu în redingota lui, ucis de o iubire bolnavă, pehlivanii umblând pe sârmă pentru
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1745
câţiva caragroşi nemţeşti, ori fi frici, negustori duşi de subsuori peste pădurile ciuntite, gemând de rosul păduchilor şi scărpi-nându-se cu osârdie, capetele datornicilor tăiate şi puse pe scările bisericilor, cu lumânări în găvanele ochilor, poate acel sunet în iarnă al trupului devorat de câini în Curtea-veche a lui Hangerliu care se aude până dincolo de măi, în bătaia leneşă ă clopotelor de moarte şi-n plânsul rudelor... Kera-Duduea, de la hanul Filaret, cojocarii şi abagiii, endrişaimii din geamuri romantice, telelei-cile bând vin cu podarii, Mavroghenii şi focurile Bucureştiului în mai, când aerul arde şi vine un duh de undeva, şi femeile iau foc şi ard şi ele... Podul Calicilor, ciuma lui Caragea, cortegiul morţilor de vii, într-o halucinantă evocare...
Am adunat un raft de cărţi şi-mi lasă gura apă după hrisoave. De-aşputea să le citesc mai repede, de-aş aduna mai repede ceea ce colcăie, îmbibat de literatură în paginile mele vechi... "(CaietelePrincepelui, I, 1972, p. 41-42) E de observat că pornind de la împrejurări din Ţara de Sus a Moldovei, şirul de imagini se deplasează în Sud, în Ţara Românească, vorbindu-ne despre Bucureşti, despre cadavrul domnului Hangerliu, despre Kera Duduca, ciuma lui Caragea. Moartea domnului Hangerliu va trece în romanul Princepele. Ciuma la fel. In prima fază proiectul Săptămânii nebunilor conţine, evident, aspecte comune cu viitorul roman Princepele, care se va contura mai târziu.
Cum s-a ajuns la această tematică romanescă, pe care lumea Gropii n-o anunţa, ne explică tot autorul în jurnal (1966), note care au trecut apoi şi în Caietele Princepelui (I):
„Dacă vreodată cartea Săptămâna nebunilor se va scrie, o voi datora unui incident. După terminarea filmului Tudor, pentru că mai rămăseseră Cinematografiei noastre nişte costume de epocă, unui ingenios i-ă venit ideea că s-ar mai putea face un film cu ele (între timp s-a şi făcut). S-a. gândit atunci acel om că ar trebui şi un scenarist la treaba asta şi m-au găsit pe mine! Nu ştiu cum şi de ce am primit, dar acum nu regret deloc. Am găsit câteva cărţi (destul de multe dacă mă gândesc), m-am apucat să le citesc şi rezultatele au fost fermecătoare.
1746
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1747
Moartea lui Vodă Hangerliu, atât de sumar descrisă, mi-a inspirat un moment, au urmat apoi istoriile Bucureştiului, unde apar tălăniţe si kiramele, am găsit în paginile lui Ion Ghica acel stil fastuos pc care-l iubesc şi căruia i se potriveşte totul. Unde sunt morile de lemn ale Bucureştiului, unde e Dâmboviţa plină de cadavre de caii O, cum am mai auzit cântecul de demult: «Pe pod pe la Spirodon» sau «Mititico, vino-ncoa!» L-am luat pe Gion, pe del Chiaro, călătorii poloni şi italieni, Giurescu fi lorga, Gane şi Titu Maiorescu, Kiriţescu, Bezviconi şi alţii... Ce lume!... Cc limbă în cronicari, ce fast în Canlemir! Datorez unei întâmplări apariţia în paginile mele a lui kirie Lini Pachiţă, a benului Filipescu, a lai Grigore Chica, buni în neam, caractere teribile... De undeva din trecut, din pagini moarte, răsar coana Zinca Păuţa, jupâneasa Safta, boieroaica Gâlăşeasca şi părintele Neofit de la Râmnic, cel ce dă dezlegare meselor, apare lumea haiducilor, acel Stânguleasa, Zlătarii, Pătraşcu şi Duduveică, Scarlatdela Vădastra şi Amza, cel cu obrazul belit, boierul scâr-nav Hristea Belwaeă, cavafii, bogasierii, cârc serdarii, ţăranii de la Morungbtv (cuvânt ce cântă singur), grecii şi turcii, paharnicii şi stolnicii. Radu sin Matei, personaj tracic şi Aniţa Hangiţa, ceva ce ţine de Sadoveanu, dar parca nu mi-ar place să-i semene. Jitnicierii, pitarii şi toţi cei de care ne-a fost ruşine să scriem din nu ştiu ce blestem!
Mi-este dor de această carte nescrisă..." (Caietele Princepelui, I, 1972, p. 40-41) Contactul cu documentarea pentru filmele cu haiduci i-a deschis scriitorului această petspectivă incitantă, fascinantă. „Cartea nescrisă" e Săptămâna nebunilor.
Iată o notă pentru Săptămâna nebunilor, care n-a mai fost folosită în roman, deşi rezultă cu evidenţă din ea o anumită dramaturgie, o anumită culminaţie:
„In Săptămâna nebunilor trebuie început cu înmormântarea domnului Şuţu (idee venită din descrierea alaiului înmormântării sale). Acolo, toţi boerii care sunt programaţi să-i ducă coşciugul domnitorului ar sta patru câte patru şi ar bârfi la capul răposatului, prilej de a li se face biografia. Ar apărea cuvinţelele pe care le vânez lângă situaţiile diabolice înscenate cu o ştiinţă
a intrigii. De la moara Radului, la băile turceşti de lângă Domniţa Bălaşa (baia cea mare), balta Fundenilor, mănăstirea Plumbuita, lacul Ghica Tei, lacul şi biserica Cemica, loc de idile ■nobile (asta ca geografie), apoi funducliii, caţaonii hrăniţi numai cu boboc de gâscă, făgădăurile care put şi iarna, deşi e îngheţat, morile de la Radu- Vodă care scârţâie în vânt, vinul care fierbe în linuri, boerii mazili abia întorşi bl domnie, diecii, pisarii, grămăticii, care după ce se îmbătau binişor dormeau ea viermii de mătase. Ar mai fi ceremoniile: pline de lume amestecată, în frunte cu steagurile pictate cu sfinţi şi tot universul local de la balta Carvasaralei, înconjurată de butoaie de păcură pentru iluminat, stâlpii de lumânări văzuţi prin uşi de biserică uitate deschise, balurile în câşlegi, giuvaergiul Resch care împodobeşte toate cucoanele şi-i sărăceşte pe boeri. Poate fi reeditat un bal al hoţilor (tufetkiii) la sala Mamalu cu celetnicele care fac pe sfintele, cu acele mâini tăiate pe străzi, cu hoţii puşi cu mâinile între drobi de sare care cerşesc haluciant iertarea boerilor aflaţi în cortegii. Careva ar spune că Cutare e frumoasă numai pentru că bea apă de Filaret. Ar apărea boer Ţâţoacă, care seamănă cu o măslină cu păr (expresie marc, culeasă prin cârciumi). Pe urmă iar cuvinţelele: păţi rău, a fi ficlean şi rău mâncâtoriu. Femeile în rochii de belacoasă. Casele de la cochi-vechi. Un boer care era ghcnecolatru, plăcea adică la muieri. Apariţia unui hartofilax (arhivar), a mitarnicilor, a musaipilor lui boer Gogu. Un boer avea prochimen, şi apar rsto'mn (foştii, boerii maziliţi) care ţineau sineturi, scumouri (documente, dovezi că sunt de familie bună). In vinerea mare a strastiilor (patimilor) se îmbată (de atunci când răsuflară în besearică luară foc prapurii dc atât spirt). Vaelnicul (denunţătorul) cel gras se prăbuşi pe scări şi fii dus cu carata la Spitalul milelor şi abia scăpat de o crampă a ficatului, după care iar se apucă de rele. Cu buna faptă a blândeţclor el nu putea fi luat, pentru că era stăpânit de fandacsii şi de păreri nebuneşti iscate din vinuri şi rachiuri. Rămaşi elin lege într-un fel, doi se duc la boer Ţâţoacă să-i ierte, dar acesta le spune (pentru că îi făcuseră o mare infamie) că le-a iertat calul." (Caietele Princepelui, II, 1973, p. 166) O fişă reţine o sărbătoare care seamănă Săptămânii nebunilor.
1748
note. comentarii repere critice
note. comentarii. repere critice
„Serbarea nebunilor la Bizanţ - pentru Săptămâna nebunilor (travestiurile şi celelalte), ca eveniment al desfrânărilot— venită din Sărbătoarea măgarului din Evul Mediu sau Sărbătoarea notarilor despre care pomeneşte Theodor Balsamon, care scrie că după Conciliul din 692 chiar clericii se costumau, intrau cu spada în biserică în costume militare sau umblau în patru labe ca animalele. Clericii se fardau, pocneau din degete ca vizitiii, lucrau ţesături de femei, făceau necuviinţe ea să amuze lumea. Ar mai fi de evocat cartea ha Decomonos despre Viaţa religioasă în Bizanţ pe vremea Comnenilor şi Anghelilor... " {Caietele Princepelui, 111, 1973, p. 36) Alte însemnări, din Caietele Princepelui, ne arată că Săptămâna nebunilor a fost romanul de prim plan mulţi ani de zile, pentru care se colectează informaţii şi imagini pe care Ie vom recunoaşte apoi în romanul paricid Princepele.
„Pentru Săptămâna nebunilor, Papaşa care pictează iconiţe şi le vinde la Ceşmeaua Roşie pentru sinistraţii din mahalaua Tabaci, aflată sub inundaţii. La o trecere a Ciorogârlii, cade el însuşi dintr-o droaşcă rupându-si noada (gurile rele spun că a căzut din dric şi că n-o să mai moară), mergând la o iubită, la una din iubitele lui, pentru că are vreo trei. Papaşa cunună, botează, prezintă pe poeţii de la Academia grecească, pentru că are o mare plăcere de a fi văzut şi ascultat, posedă un public al lui care-l adoră. La desfacerea unei cârti, vine cu baloane sau stă în geam. într-un fel de magazin care desface şi lumânări. Scrie într-o foglietă Turnul Vavilonului, mormânt al tuturor întâmplărilor grămăticilor, lucru pentru care e urât de cei mai ai dracului scribi. In Infern, ar fi stat în cercul al cincilea, al Mânioşilor, alături de Plegias şi Filippo Argenti... " (Caietele Princepelui. 1, 1972, p. 205)
Academia grecească şi poeţii ei sunt exhibaţi în paginile Princepelui.
Eugen Barbu colectează pentru Săptămâna nebunilor personaje, povestiri şocante, ca următoatea:
„Pentru personajul C.: Epigramă — de un poet cumsecade (pentru Săprâmâna nabunilor):
F.a pe sub şefi de cabinet Şi vin cadouri berechet Şi-i curg atât de fin ciorapii Că printre ei înoată crapii... Tot ca, caracterizată d.e acelaşi: se ciocneau caratele pe dumul Snagovului (că să vorbim în limbaj cronicăresc) ca să fie găsită de curtezani (din cauz<t tatălui care era mare la curte), era grăbită la ciocnire, arunca cu p... în cine voia şi nu voia; aruncătoare, domnule! avea o andrea în locul ştiut şi o mânca; unul din soţi care-i ducea mătuşde la Domniţa Bălaşa la biserică ingenunche în stradă ca să o hotărască să nu iasă cu o pălărie ridicolă, violetă." (Caietele Princepelui, IV, 1974, p. 22) De aceeaşi speţă crud pitorească este şi personajul Caralabă: „Pentru Săptămâna nebunilor, ieromonahul sau poetul Caralabă. blond, cu penfigus pe cap, ciuperca aceea care face găuri în păr, născut în mahalaua Darvari şi care umblă, cu ţâri în buzunare şi-i rumegă. A încercat să mănânce şi lăcuste, dar a borât. Trăieşte, în timpul în care tineretul se rade, după model europenesc. Un principe îl bate sau îi ceartă cu bătaie, îi aruncă la bârdăul lui Petrache, şi-i lasă acolo până le-o creşte la loc barbele. Hagi Moscu, boer vechi, gândeşte că fără barbă, obrazul aşa belit, e ca un cur de copil cum ai sta fără nădragi pe tine.
Nume pentru cântăreţul cascadelor: Antonacbe sau Dumitrache Cacaleţeanu, autorul poemului Trâmba. "(Caietele Princepelui, IV, 1974, p. 212) Alt personaj din galeria expusă în Caietele Princepelui:
„ Pentru Săptămâna nebunilor: fiul lui cutare care merge la Viena pentru a deveni mare călăreţ, la celebrul manej. Omoară cai vestiţi şi i se trimit mulţi galbeni de către mama sa, ambiţioasă, care-l vrea profesor de eehitaţie. După multă instrucţiune fiul nu fiice măre brânză la concursuri. Se cheltuie mulţi bani pentru a se truca rezultatele care sosesc de la Viena. Aşa a hotărât Princepele, zice devotata mamă. Aceşti fii iluştri de fanarioţi costau foarte mulţi bani cu instrucţiunea lor în străinătate: cam cât costau fabricile de lumânări ale lui Crăsnarit şi Kaeroll Kneppe. Se naşte de fapt un conflict deschis între ei şi părinţi, pentru că învăţând limbi străine, fiii sunt mai
1750
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1751
aproape de Viena decât de Constaniinopol unde au fost educaţi şi părinţii lor. Copiii îi fac conformişti si le contestă autoritatea numai pentru că nu-i lasă să se poarte după moda occidentală. " (Caietele Princepelui, V, 1975, p. 82-83) Personajele gândite pentru Săptămâna nebunilor trec în Princepele:
„Neftiotache, latron alfiului curvei şi birjarului din Săptămâna nebunilor." (Caietele Princepelui, IV, 1974, p. 23) „A doua teribilă moarte în Săptămâna nebunilor ar fi aceea a fîidui curvei şi birjarului. Un gropar confitndândn-l cu o cucoană bogată îl dezgroapă şi când, la lumina săracă a stelelor, îi vede mustaţa pleoştită, îl lasă în ploaia de primăvară. O săptămână nu trece nimeni pe acolo, fiind şi vreme de ciumă, îl. rod câinii. In găvanele ochilor se strânge apa, pentru că ochii i-au fost ciuguliţi de ciori - lacrimile pe care nu le-a plâns toată viaţa... " (Caietele Princepelui, I, 1972, p. 146) Neftiotache Buhuş apare însă în Princepele, unde are tot o moarte cumplită, fiind înecat de vodă într-o cuvă cu excremente.
La un moment dat, notele din Caietele Princepelui specifică două destinaţii pentru aceleaşi surse:
„Relieful Săptămânii şi al Princepelui - uliţele mari sau podurile Bucurescilor: Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei); Podul Caliţei sau al Calicilor (îmiplace mai mult Calicilor), egal Calea Rahovei; Podul Târgului de Afară (Calea Moşilor); Podul de pământ (Ştirbei-Vodă, Calea Plevnei, pe lângă biserica Cuibul cu barză!); Podul Şerban- Vodă. (Calea Şerban-Vodă); Podul Bei ticului (din Piaţa Sfântul Gheorghe spre Şerban-Vodă); Drumul sau Uliţa Herăstrăului pe unde se făceau plimbări de taină; Fântâna Boului (Popa Tatu). (...)
Hanuri pentru Princepele, dar mai ales pentru Săptămâna: Sala de la Mamalu (Momolo), deschisă in secolul al XlX-lea pe locul unde este Capsa. Servea de teatru, restaurant şi cofetărie. Hanuri mari: Manuc şi Şerban-Vodă; pe urmă altele mai mici; Hanul Drăcii, lângă biserica Coltea; Hanul Jugă Urs, în spatele Colţei; Hanul Ovreilor, lângă biserica Răzvan; Hanul Papazoglu, lângă biserica Sfântul Gheorghe Vechi; Hanul Roşu, colţ cu Şelari; Hanul lui Urlă-n sus; Hanul lui
Trăznea, Hanul Verde etc... " (Caietele Princepelui, 1, 1972, p. 260)
In volumul II al Caietelor Princepelui se face şi o Mică istorie a Princepelui, care porneşte de la romanul Săptămâna nebunilor.
„Nu am ţinut nici un fel de jurnal al romanului pentru că mi se pare ridicol şi infatuat să descrii ceea ce scrii. Scrii sau nu scrii. Cei mai mulţi povestesc ceea ce nu vor scrie niciodată. Nu am acest obicei. De fapt, mă aflam în plină desfăşurare a Săptămânii nebunilor, începută prin 1963 sau '62, na mai ţin minte. Miresele, schiţa aceea scurtă publicată de Gazeta I iterară, este primul din această carte nebună. Au urmat altele, ca Nunta Domniţei Ruxandra, publicată tot acolo, şi încă nu mai ştiu câte capitole. Vreo două sau trei, între care unul destul dc licenţios, dar reuşit literar (după mine), descriind sfârşitul amoros al lui Radu Ralet, care ar fi Albinosul delator. Ceva ca din Craii de Curtea Veche. Pc urmă tăcere şi impas. Scriam serialul Haiducilor, masacrat de colaboratori, nu e vorba dc Nae, cu care l-am scris pe primul, ci de C. şi amicul său, O., amândoi cu idei mici şi meschine, cu ceva din romanele gen '36 în foileton, dar care au mers în draci la public (40 de milioane câştig, trei filme). Intr-o seară, la Casa Ziariştilor, îi povestesc lui Belpbegor că am un capitol în această cane despre Princepele fanariot şi că am greutăţi pentru câ stau cam prost pe picioare, pentru că nu ştiu decât lucruri vagi. Din una în alta, nebunul de poet spune: dar ăsta e un roman singur!" (Caietele Princepelui, II, 1973, p. 50-51) După apariţia unor capirole în presă, Săptămâna nebunilor, „carte nebună", a intrat în impas. începuse să se detaşeze din aceeaşi materie de inspiraţie un alt nucleu şi contur epic, viitorul roman Princepele. Săptămâna nebunilorva. fi, în scurtă vreme, un roman sacrificat pentru încă nescrisul Princepele. Belphegor, „nebunul de poet", este avocatul şi poetul Adrian Beldeanu, unul din apropiaţii scriitorului.
In revista „Luceafărul" (16, 22 aprilie 1967), Eugen Barbu a tipărit fragmentul Praznicul domnesc, la finalul căruia se specifică apartenenţa capitolului la romanul Săptămâna nebunilor.
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1753
în septembrie 1967, aceeaşi revistă „Luceafărul" (nr. 38, 28 septembrie 1967), tipăreşte fragmentul Ciuma, ca prim capitol al romanului Princepele. între aprilie şi septembrie 1967, Săptămâna nebunilor a fost părăsită pentru romanul Princepele, care apare la sfârşitul anului 1969. Fragmentul Praznic domnesc devine capitolul cu acelaşi titlu din romanul Princepele, cu eliminări şi adăugiri menite să adapteze acest capitol noului roman.
De acum înainte Săptămâna nebunilor trece cu tottd pe planul doi. Eugen Barbu schiţează chiar proiecrul unei trilogii, care să împace vechile proiecte cu cele noi:
„Princepele ttebuia să fie numai o parte foarte mică dintr-un roman intitulat Săptămâna nebunilor, care a şi devenit după aceea al doilea volum din trilogia fanariotă care cuprinde Princepele, Săptămâna nebunilor şi Amza Haidicul.(Caietele Princepului, II, 1973, p. 302) Orienrarea notelor priveşte mai ales Princepele. Unele
„au rămas pe dinafară (foarte multe) şi vor intra poate în Săptămâna, care a devenit cartea a doua, ce va fi urmată de o a treia, Haiducul Amza, un fel de roman cu haiduci cinici. " (Caietele Princepelui, II, 1973, p. 52) După apariţia Princepelui, Barbu trece la alcătuirea unui roman cu tematică din secolul XX, Incognito, amânând sine die Săptămâna nebunilor. Alte proiecte îl mobilizează pe autor, dacă e să amintim doar romanul despre Nero, Ajungă-i zilei răutatea ei. Eugen Barbu notează:
„Sunt însă lucrurile curente care mă tin într-un ritm şchiopătat, dar tare mă tem că voi lăsa totul deoparte şi voi recurge la o izolare totală, la o rupere de imediat care-mi dăunează atât de mult. F. şi o vreme incertă în materie estetică, multe tendinţe, totul e nedefinit, proza a cam murit. Trebue făcut ceva îndrăzneţ, un act totalitar, dar care e acela nu ştiu. Vom mai vedea. Nu e mai puţin adevărat că după Princepele, cum a prevăzut D., nu-mi mai place nimic din ce-arn scris. Am comis câteva nuvele în linia Princepelui, pentru acea Săptămână a nebunilor, care nu mă mai îmbie tocmai pentru că e scrisă în grai
cronicăresc şi mi-e greu să trag de două ori cu puşca în acelaşi loc, dar cine mai ştie... " (Caietele Princepelui, VI, 1977, p. 245) Ni se certifică şi aici că Săptămâna nebunilor devenise la sfârşitul anilor '70 un proiect părăsit. Eugen Barbu fusese târât într-un nou scandal literar, privitor la plagiatul din Incognito (III, 1977), şi era preocupat să trimită la tipar ultimul volum din această tetralogie, volum apărut în 1980.
în 1979, volumul Miresele inserează câteva schiţe despte care ştim sigut, din Caietele Princepelui (II, 1973, p. 50), că fuseseră destinate romanului Săptămâna nebunilor. Ele sunt: Smintirea jupâniţei Ruxandra, Nuntă cu ighemonicon, Iarba, Miresele. Introducerea lor în Miresele ne arată că Eugen Barbu se despărţise în 1979 de acest roman, tot aşa cum se despărţise şi de Calea negustorilor, publicând în Martiriul Sfântidui Sebastian (1969), ca nuvele, două din capitolele romanului părăsit.
în 1981, după apariţia celui de al pattulea volum din Incognito, prozatorul a dat publicităţii romanul Săptămâna nebunilor. Ce l-a determinat să reanime romanul început şi părăsit?
O serie de note inedite, din jurnalul intim, tipătit parţial în revista „Saeculum" (Focşani), se referă la încordarea cu care autorul Princepelui a lucrat (în 1980-1981) în vederea ducerii la bun sfârşit a romanului Săptămânii nebunilor, în vederea tipăririi.
„3 sept înaintea plecării în Italia (Veneţia, Milano, Roma), probabil o călătorie pe mare cu ]efe (Drăgan). La redacţie, situaţia ştiută, destul de confuză. In rest filmele mele stau. Trebuie să primesc corecturile la Incognito 3 (merge mereu greu la mine). N. care n-a stat deloc vara asta la Poiana, hălăduieşte prin Moldova. Mai am vreo 50 de pagini la Săptămâna nebunilor până în final. Tuturor le spun că am terminat romanul, dar numai eu ştiu cu ce dificultăţi am duspăn-la cap această a doua parte. Ultima dată n-am putut bate la maşină decât 112 pagină. O durere, de credeam că voi avea un accident cerebral, m-a oprit din lucru. Am fugit la BucfureştiJ. Dar de terminat trebuie terminat.
1754 note. comentarii. repere critice
note. comentarii. repere critice
1755
Pe urmă va veni 'anusul la rând şi cele 3 volume aproape gata din Istorie polemică. Dacă nu voi ţine acest profil drastic de lucru, voi lăsa impresia unui om care începe o mulţime de lucruri, dar nu le duce la capăt, ceea ce nu mă aranjează — , dar mai ales nu-mi seamănă A nul acesta a fost şi un an al lecturilor masive (parte din cauza serialului Caragiale, parte din cauza Mausoleului (terminat) şi al Săptămânii nebunilor (aproape gata!). E un rezultat bun. Plus 3 scenarii de film, Drumul oaselor, Trandafirul galben, Misterele Bucureştiului. "' Pe 18 septembrie 1980, volumul al TV-lea al romanului Incognito primea „Bunul de tipar". Abia pe 19 noiembrie 1981, Săptămâna nebunilor primea şi el „Bun de tipar", pentru a inrra în librării în decembrie 1981. Primele comentarii literare la Săptămâna nebunilor apar în revisre în ianuarie 1982. Notele de laboratot ale lui Eugen Barbu ne arată că scrisul poate fi o bătălie dramatică.
O seamă de scriitori au căutat să-1 determine pe Eugen Barbu să iasă din rezerva pe care şi-o propusese, dând adversarilor săi literari şi politici singura replică doveditoare: încă o carte de talia Gropii şi a Princepelui. Romanul Săptămâna nebunilor a fost o carte a cărui apariţie a fost solicitată de prieteni.
Receptarea romanului n-a fost lipsită de interpretări ostile, minimalizatoare, dar se poate spune că, în cele din urmă, romanul a învins, pe un fundal de rumori în care se mai auzea refrenul despre „negrii" romanului Incognito.
Receptarea romanului
In 1981, când a apărut Săptămâna nebunilor, Eugen Barbu suportase acuzaţia de plagiat la volumul III din Incognito,
' Textul ne-a fost comunicat de distinsa doamnă Marga Barbu, soţia scriitorului Eugen Barbu, fiind transcris din manuscrisul jurnalului inedit, care a început să apară parţial în revista „Pro Saeculum" (Eocşani).
1979—1980, acuzaţie cu repercusiuni asupra receptării noului său roman. De o parte s-au aflat cei care au susţinut ferm şi I     preventiv valoarea cărţii, de alta cei care i-au minimalizat sub-I     stanţa, golindu-1 de orice idee, aplaudându-i, cel mult, calită-
* ţile de stil, de lexic.
I Prima reacţie scrisă, semnată de Mihai Pelin, s-a produs
în revista „Flacăra", autorul căutând să scoată preventiv romanul de sub prejudecata interpretărilor conspiraţioniste. Cauza? în Capitolele Principelui apate în mod repetat subtitlul: :      „Săptămâna nebunilor ca roman cu cheie", f „Lectura romanului Săptămâna nebunilor te supune în-
I tăi unui sentiment de hăituiala continuă, întruna, te tulbură
i bănuiala unui înţeles necuprins, a unei viclenii încă nedivulgate
şi totul, desigur, se înrădăcinează în iluzia unei chei îngropate în pagina lui somptuoasă. O iluzie puternică, direct proporţională cu puterea de persuasiune a mijloacelor artistice aruncate în joc. Dar o iluzie totuşi, cauza ei autentică fiind extralitcrară. Cine a aşteptat acest roman al lui Eugen Barbu şi izbuteşte, % acum, să-lparcurgă senin, dând la spate duşmănii sedimentate
h. în timp şi răfiueli în jocul cărora valeţii încă mai împing vreascuri,
* nu va întâlni în cinici o cheie. Şi Săptămâna nebunilor, recitit
* în seninătatea numită, i se va revela a fi ceea ce este de fapt: un | yuare roman de dragoste. (...)
Deci, in esenţa lui, romanul lui Eugen Barbu rămâne o tulburătoare poveste de dragoste şi, în acest sens, nu credem că literatura noastră cuprinde prea numeroase pagini de o asemenea acuitate. Amăgindu-ne că Săptămâna nebunilor ar închide între coperţile ci o cheie, am ft tentaţi totodată să acceptăm că autorul a recuperat dintr-un timp expiat un înţeles inedit, o semnificaţie mai rotundă decât alte semnificaţii, de transportat neapărat cu spinarea spre ziua de azi. Dimpotrivă, din tot ceea ce au fost şi au trăit Veneţia şi Bucureştii de altădată, Eugen Barbu a salvat doar o clipă, două clipe de viaţă. Ceea ce înseamnă mai mult ca orice. " (Mihai Pelin, Eugen Barbu, Săptămâna nebunilor, „Flacăra", nr. 2, 15 ianuarie 1982)
1756 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1757
Preocuparea unei părţi a criticii literare a fost de a spune ce este romanul Săptămâna nebunilor pentru a împiedica jocul comentariilor cu mize false. Acesta este şi sensul cuprinzătoarei cronici literare tipărite în revista „Luceafărul", de unde cităm parţial:
„Eugen Barbu descrie în Săptămâna nebunilor o lume ieşită din ţâţâni. Peste tot este un crepuscul şi un sfârşit. Bucureştii excitaţi de promisa săptămână a nebunilor — titulatură semnificativă în sine — trăiesc un climat de sfârşit de lume. Veneţia este crepusculară şi mortuară anunţând un sfârşit. Toată Săptămâna nebunilor este o chermeză nebunească în fond, viziunea unui sfârşit de lume, a unei lumi care şi-a pierdut sărită şi acţionează disolvant împotriva legilorfirii. In Săptămâna nebunilor Eugen Barbu a găsit marea temă a prozei lui anunţată parţial de celelalte cărţi. In pictura grupurilor umane în destrămare, în putreziciune, acţiuni disolvante şi excesive, în pictura crepusculului şi a viziunilor de apocalipsă, Eugen Barbu este în elementul sau şi Săptămâna nebunilor probează această vocaţie şi această capacitate neobişnuită de a ilustra tablourile descompunerii şi ale sfârşiturilor de lume. Veneţia descrisă de Eugen Barbu este fastuoasă, păstoasă, violacee şi putredă. (...) Culoarea, abundenţa, fastul, frenezia simţurilor, amorul vicios, cinismul comportamentelor surprinse cu mână de maestru impun imaginea unei lumi dinaintea sfârşitului. Langoarea lui Hrisant este şi Lingoarea Veneţiei. Eugen Barbu descrie moartea lentă a unui oraş, surprinsă în durata ei. Frecvenţa cuvântului moarte nu poate să nu sară în ochi încă de la primele pagini ale cărţii în care el apare, în care se vorbeşte despre decapitaţi, despre asasinaţi, despre varii feluri de dispariţii şi putreziciuni. O gondolă mortuară cu îngerii de rigoare traversează de două ori romanul ca un simbol prevestitor. Obiectul unei escrocherii eficiente este un mausoleu înfăţişat lui Hrisant de Herula. Cea mai fastuoasă sărbătoare a Veneţiei este o săptămână a morţilor descrisă în întreg jocul ei de măşti semnificative. De altfel măştile, carnavalurile, deghizarncntelc joacă un mare rol în economia cărţii şi nu fără o semnificaţie mai adâncă. Eugen Barbu scrie un vast poem care es/c
poemul unui sfârşit de lume, al unei expiaţii lente, în durată, ăl unei treceri treptate către nefiinţă în cadrul căreia parfitmurile, duhorile, florile, cadavrele se împletesc cu frenezia simţurilor, cu aventuragrotescă a existenţei. Hrisant simte că nu mai are de ce trăi. Viaţa lui este de fapt o sinucidere lentă, un protest faţă de propria lui decădere şi faţă de decăderea lumii pe care a cunoscttt-o.
Barochisrnul cărţii este evident şi impunător. Săptămâna nebunilor este un roman de concepţie, viziune şi expresie barocă. Toate obsesiile barocului se găsesc în această carte în care se îmbină fericit o materie barocă cu o execuţie barocă. Stilul existenţelor din roman este baroc simţit şi descris de romancier cu o mare plăcere a desfăşurărilor lingvistice baroce. "(Mihai Ungheanu, Eugen Barbu, „Săptămână nebunilor", „Luceafărul", nr. 3. 16 ianuarie 1982) Pe partea opusă s-au plasat cronicile literare care au căutat să exhibe precarităţile sau lacunele, reale, dar mai ales
presupuse, ale cărţii.
„In altă latură inventivitatea literară a scriitorului se dovedeşte mai precară şi anume atunci când, înlăturând o clipă perdeaua grea şi înflorată a stilului descriptiv, vrem să pătrundem în atmosfera morală ă romanului. Hrisant iubeşte, deci, pe Lucrezia, care, cu sau fără ştirea bărbatului ei, îl stoarce de bani. II iubeşte la rândul ei, sau e vorba de un calcul, oneros? Romancierul ţine să ne lase în incertitudine şi, până la un punct, reuşeşte. Lucrezia este o femeie ciudată, părând, cândfoarte vitală, când anxioasă, obsedată de moarte. Epătimaşa., destrăbălată, misterioasă, mincinoasă, de o sinceritate brutală etc. Ca deobicei însă, datorită înclinării spre exagerare, E. Barbu a împins portretul sufletesc al eroinei dincolo de marginile în care el ar fi rămas enigmatic şi aţâţător. Lucrezia pare de-a dreptul nebună, stările ei sufleteşti se plimbă exclusiv în registre extreme, iar patima fizică e, la ea, ca şi la alte eroine, atât de, cum. să spun, bestială, încât devine limpede că. romancierul este victima unui gust pentru clişee. Farmecul acestei stranii iubiri se spulberă, pentru cititorul cât de cât serios, în clipa in care autorul încearcă a-l desfăta cu neînchipuite şi naive scene de posesiune fizică, în
1758 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1759
care personajele scot urlete animalice şi se comportă ca nişte fiare în călduri. Toate femeile frumoase, în acest roman, au dinţi si miros de iepe care aţâţă hărmăsăreasca dorinţă a bărbaţilor. (Sfera comparaţiilor nu-mi aparţine.) De la un punct încolo, nu mai poţi lua în serios turmentările sufleteşti ale lui Hrisant, şi aceasta din cauza regimului jos, de literatură de consum, debordată de clişee specifice, pe care-l are romanul erotic în Săp -tâmâna nebunilor.
Ceea ce, la urma urmelor, stânjeneşte impresia estetică în roman este o frapantă lipsă de semnificaţie morală a faptelor închipuite de autor. E. Barbu e un iubitor de spectaculos: dar spectacolele puse la cale (ale patimii, ale corupţiei, ale crimei, ale morţii) nu se convertesc în valori morale. Rămân ce suni: spectacole. Romanul eplin de ele, atroce sau penibile, niciodată însă înfricoşătoare moral, căci îşi păstrează tot timpul un aer de agreabilă gratuitate. Prin acumulare, ele documentează un spirit exclusiv ludic, întreaga problemă a romanului fiind astfel pusă în paranteză de inventivitatea aceasta jucăuşă, pitoreasca, grotescă, exotică şi, în definitiv, neangajantă. (...)
Felul în care romancierul sugerează «comportarea» timpului în raport cu individul nu e deloc străin de Veacul de singurătate al lui Marquez. jocul anilor situează pe neaşteptate întâmplările într-o atemporalitate fabuloasă. Scriitorul român a mai întrebuinţat şi în nuvele formula {lesne de imitat) a prozatorului columbian, având dealtfel o incontestabilă afinitate cu acesta, dovadă nesaţul flamand al ochiului şi urechii, fastul baroc al amănuntelor ş./i. S-a spus că decăderea Veneţiei e zugrăvită mai bogat decât în celebra povestire a lui Th. Mann. Mie nu Moarte la Veneţia mi-a venit în minte citind episoadele veneţicne ale Săptămânii nebunilor, ci primul volum din Quarterul Alexandria a lui Durrell. Nu întâmplător se laudă Lucrezia., într-un rând, că a fost descoperită dc soţul ei într-un bordel din Cairo pe care, descriindu-l apoi, îl mută la Alexandria. Lucrezia are multe asemănări cu justiţie, iar relaţia ei cu Vimercatti o aminteşte pe aceea a eroinei lui Durrell cu Nessim. soţul ei. Iar dacă vorbim de atmosferă, Veneţia lui E. Barbu c mai puţin Veneţia lui Th. Mann decât Alexandria lui Durrell.
In sfârşit, cum să nu te facă să te gândeşti un episod ca acela al înecaţilor în Bosfor (cu pietre grele Li picioare care nu-i duc dc tot Li fund şi-i fac să stea sub apă ca nişte plante marine) la episodul similar din romanul cel mai faimos al lui Gib Mibăescu?" (N. Manolescu, Pitoresc şi semnificaţie, „România literară", nr. 4, 21 ianuarie 1982) La examenul comparativ, textul pare a se consritui într-o replică la comentariile favorabile din „Flacăra" şi „Luceafărul". Revista „România literară" rămânea astfel consecventă anterioarelor ei comentarii la cărţile lui Eugen Barbu.
Săptămâna nebunilor a fost prezentată, din nou, în „Flacăra", ca un roman eveniment, în numărul 4, din 29 ianuarie 1982, unde apar trei opinii dedicate cărţii: Fănuş Neagu, Pompiliu Mareea, Edgar Papu. Cel care contestase în anul 1970 romanului Princepele originalitatea, acuzându-I copios de plagiat, Fănuş Neagu, semnează un text colegial admirativ:
„Scriu sub impresia unei lecturi halucinante: «Săptămâna nebunilor» de Eugen Barbu, carte ce se instituie într-o sărbătoare a literaturii. «Fulii de diamante, gherdane, inele şi brăţări. ..» O carte pe care mă simt îndemnat s-o iau iarăşi dc la capăt, fiindcă nu iubesc şi mai cu scamă nu recitesc decât cărţile capabile să dea naştere altor cărţi, celelalte aparţin prăbuşirii bătrâneşti când nu sunt deriziune morală. Cărţile nepereche, ca «Săptămâna nebunilor», adeveresc dogma primordială că la început a fost Cuvântul şi abia mult după aceea zidul cu grunz murdar în care ticăloşia îşi caută uleiurile şi bobul de linte. Cuvântul, în ceremonia paginii lui Barbu, are mafestate orientală, coloană de marmură, boierie magnifică, avere, depozite subterane, încăperi de miezul nopţii, feligorie, evanghelie, porţii duble de miresme. Crivăţ şi Bora, Agîa, Sofia, cronicari munteni, Caimacam-paşa, zăpadă din Kefalonia, compli meniuri de la Son Heliade Rădulescu şi peste toate «o adevărată pecingine în aur care nu face rău, dimpotrivă». In această carte (numai în aceasta?), forţa imensă pe care Barbu, Principe de briliant, răpus ireversibil de-o ciudată domnie în ţara palidelor mistere, un halou de ev mediu românesc plin de visătorie, o imprimă
1760
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1761
cuvântului, nu cheamă realul, îmbracă hlamida îndoielii, bea otrava iluziei, acoperă timpul cu trandafiri galbeni de Isfahan, înşelăciunile cu tăcerea prelungă, despoaie întrebarea de izvoare, nu şi dc resentimente. Suferinţa lui Hrisant Hrisoscelu nu e răgaz de cugetare - disperarea, da, însă Hrisoscelu n-atârnă în aţele ei —, nici la Bucuresci, «sub epitropia verii», sau sub ninsori pontif cale, nice în Venecia bântuită dc amăgiri şi de năluci, de timp înnegrit, aflat numai în afara lucrurilor. Sâmbure fără pulpele fructului, Veneţia trăieşte într-un etern amurg înscris într-o reputată beznă fosforescentă, totul adunat pe buzele unui pocal din care se dă de băut posedaţilor de la Bizanţ, un amestec cu luciu de amiază, pregătit de Lucrezia Herula Vimercatti — crimă, letargie, bufonadă, nevricale şi serbarea Redentore, amintirea morţilor. Adică ştreang de mătase albă. Sau spinul neîndurării. Sticla felinarului se crapă şi Li bord intră moartea. Şi nici moartea. Dorinţa tărăgănată de-a te topi încet. Puntea suspinelor care, la. Veneţia, duce în carcere de plumb şi la Bucureşti ia forma a două scânduri lungite peste albia Dâmboviţei. Moartea ca un biet nebun suitpe-un măgar, cu faţa spre coada asinului, adică, zice Eugen Barbu, cu vorbe scoase din purpură şiamirosinda tutun de Srnirna,«lihtisul, boala orientului, acel gol fără saţiu în care intri şi de unde nu mai reuşeşti să ieşi, turbata stare de aşteptare, fără mişcare, fără gânduri»...
Pentru mine cartea aceasta e un noroc ce se aşează între Craii lui Mateiu Caragiale şi Ghepardul lui Lampedusa. Fiecare cuvânt e un degetar de aur. 11 răstorni în palme. Şi simt cum prin iazul sângelui îmi lunecă o gondolă şi intră iarna în Bucuresci, să dea rod fericii pe lacuri, in arbori, pe străzi." {Fulii de diamante, „Flacăra", nr. 4, 29 ianuarie 1982) In acelaşi grupaj de opinii, din „Flacăra", Edgar Papu găsea Săptămânii nebunilor calităţi care singularizau romanul în con-text european de literatură comparată:
„Eugen Barbu este incontestabil un poet in toată puterea cuvântului. Privit din afară, el apare numai ca un stilist capitos, încărcat de brocarturi grele, cu un lux oriental de ample şi ame ţitoare legănări senzaţionale. Desigur că este şi aşa ceva, insa toată această îmbătătoare gală de senzaţii nu se îndreaptă către
nicăieri, ci se integrează în ansamblul cuceritor al unei mari viziuni de poet. Este o viziune amară, de conştiinţă apăsată, ce se învecinează cu trăirea angoasei şi cu pregustarea morţii, întreţesută adesea în toată gloria simţurilor. Astfel, termenii otravă şi otrăvit apar de atâtea ori presăraţi în mijlocul splendorilor (ex. vestminte în culori otrăvite, p. 11). Strălucirea de atlaz a textului se află biciuită la răstimpuri cu cele mai neprevăzute crudităţi de lexic, care îl mai apropie pe autor şi de exuberanta grivoiserie a lui Rabelais.
In subsidiar se cere reţinut că Eugen Barbu realizează, chiar pe plan universal, una din cele mai profunde analize intui-tiv-lirice ale Veneţiei (ortografiată italieneşte, Venezia,). Contribuţia se relevă cu atât mai surprinzătoare cu cât este vorba de un topos literar, de care s-a făcut abuz în cele mat multe literaturi europene. Eugen Barbu demonstrează implicit eternitatea acestui motiv, diferenţiat, după profilul diferitelor epoci literare, în asocierea sa cu ideea morţii. Unei Veneţii mortuare, privite de regretul şi nostalgia romantică, apoi de viziunea mor-bid-clasică fin de siecle, gen Moarte la Veneţia de Thomas Mann, îi urmează acum o Veneţie legată de angoasa unei eventuale prăbuşiri în viitor, integrându-se astfel spiritul cetăţii adriatice în freamătul existenţial al veacului nostru. Eugen Barbu evocă aici un fel de maladivă dolce vita, pândită de duhulpieirii, în «lihtisul» şi «lehamitea» ei.
In sfârşit, autorul se arată a fi un neîntrecut creator de limbă. Aproape că nu găsim nici un precedent la noi în această privinţă. Am spune că se depăşeşte limba română într-o sinteză de limbă universală, în care intră deopotrivă lexicul turcesc, grecesc, italienesc şi de invenţie proprie. Chiar unor cuvinte ale noastre de altă origine li se aplică morfeme sau foneme ale idio-melor menţionate. S-ar cere, credem, un studiu special, consacrat limbii create în actualul rornan-poem." (Opera culminantă, „Flacăra", nr. 4, 29 ianuarie 1982) Edgar Papu a revenit într-o Cronică literară (din „Săptămâna") dezvoltând opiniile din „Flacăra":
„In ceea ce priveşte prima parte, Eugen Barbu dă, chiar pe plan universal, una din cele mai fastuoase şi mai adânc
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1763
semnificative imagini ale Veneţiei. Oricât am căuta în literaturile lumii, nu-i putem găsi un egal. De fapt este şi altceva, anume, o viziune veneţiană adecvată sfârşitului nostru de secol. Aici ne permitem o mică explicaţie aplicată la evoluţia din ultimele două secole pe care o oferă imaginea voluptuos-mortuară a fostei Serenissime, cetatea lagunelor. Mai întâi, este viziunea romantică, o viziune cimiterială a regretului şi a plânsorii pe ruine, pe mormântul unei grandori apuse, idee legată şi de neîn-durarea timpului ireversibil: «Nu-nvie morţii — e-n zadar, copile». După această viziune tomantică a Veneţiei care a murit, deci a trccutulid, mai urmează o Veneţie care mai moare încă, deci, a prezentului, a unui prezent mai bogat, care a încorporat într-insul forţele malefice şi dulcile otrăvuri din trecut. Este Veneţia văzută de lumea germană finiscculară din «Moartea lui Tizian» a lui Hugo von Hofmannstahl, şi mai târziu din «Moartea la Veneţia» a lui Thomas Mann. Acestea iau, însă, Veneţia ca pretext simbolic pentru o serie întreagă de morţi instituţionale, politice şi sociale, presimţite uneori cu o largă anticipaţie în aria germană a veacului nostru. In sfârşit, motivul Veneţiei la Eugen Barbu nu se conexează nici cu ideea morţii în trecut şi nici în prezent, ci în viitor. Nu este viziunea nici a ha «a murit», nici a lui «moare», ci a lui «va muri». De aceea, conţinutulplângerii suave şi apoi al melancoliei agonice, se asociază acum puternic cu cutremurarea, cu angoasa, cu fiica. Motivul Veneţiei voluptuos-mortuare se întreţese acum cu acela al neliniştii existenţiale din veacul nostru. Coşmarul halucinant al unei Veneţii nimicite, ca un fel de dilatare a fricii obscure ce-l stăpânea pe eroul nostru, se vede magistral tratată, în pagini de ample sugestii eshatologice, care ne amintesc de fantasticul insidios, pânditor, din pictura metafizică a lui Giorgio de Chirico. Imaginea de pe copertă a lui Gh. Marinescu, după pictorul Ludovico de Luigi traduce perfect realizarea romancierului, prin acele nedesluşite rotocoale livide ale nimicirii, deasupra eventualelor ruine ale procuraţiilor din piaţa San Marco. " („Săptămâna", nr. 584, 12 februarie 1982) După Brânduşa Armanca, cronicarul literar al revistei „Orizont" (Timişoara), „cheile" romanului, despre care
I -
vorbise cronica orală, erau la vedete, pierzându-şi astfel condiţia secretă şi suspectă:
„Dacă este să i se creadă scriitorului cuvântul, Săptămâna nebunilor e un roman «cu cheie», capcană binemeritată. înainte de a pătrunde în carte ne întâmpină câteva «semne»: o imagine, după Ludovico de Luigi, a palatului veneţian prăbuşit de forţe impetuoase, obscure, decădere misterioasă şi ireversibilă, şi un citat din Moartea Bizanţului de Palamas: «... Vin turcii, turcii sunt aici, suntem împresuraţi de Karamanit, de pustiitorul lumii, de cel ce risipeşte popoarele, de învingătorul Asiei. Şi acriţii sunt bătaia de joc a histrionilor. Sunt ruginite lăncile argintate, caii de luptă înşăuaţi cu aur sunt roşi de păduchi... şi Nichiforii singuri, stăpânitori şi impetuoşii Tzimisces şi centaurii Bulgaroctoni nu mai sunt decât fum, nour şi cenuşă, marele Digbenis Acritas a fost sorbit de Caron în adâncimi şi în întunecimi; a pierit inima elenismului...» Analogiile cu textul cărţii nu duc departe: agonia Veneziei, putrefacţia Bucurescilor, pierderea definitivă a Bizanţului, moarte. «Cheile» incipiente mai degrabă certifică lectura decât să producă revelaţii. Cartea este un lamento al decăderii înscris într-un destin anume ales, o meditaţie lângă clepsidră. Amânări şi boli fără recuperare străbat stingerea beizadelei Hrisant Hrisoscelu. «Melanholia» Princepelui se extinde asupra lumii, asupra cetăţenilor ei. Coloanele umanităţii secolului al XlX-lea cad pe rând: idealurile revoluţionare ale Eterici asumate de tânărul Hrisant, dragostea devoratoare pentru Herula Lucrezia Vimercatti, bogăţia, strălucirea, trupul, le simbolizează. "(„Orizont", nr. 8, 26 februarie 1982)
Cronica literară din „Orizont" tămâne interesantă pentru că citeşte Săptămâna nebunilor prin Caietele Princepelui, ceea ce alţi comentatori nu au făcut:
„Ise întâmplă lui Eugen Barbu ca şi lui Georges Rodenbach în Bruges-la-Morte să abandoneze Istoria, bizantinismul filozofic al cărţii, personajele, imaginii unui oraş pasionat care determină «cu apăsarea grea a turnurilor ce-şi culcă umbra asupra textului» (Rodenbach), semnificaţii şi sintaxă. Venezia agonică, putridă, misterioasă a lui Eugen Barbu este ca un
1764
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1765
labirint în care memoria risipeşte simboluri de contrabandă ale tuturor mitologiilor. Ea are, faţă de scriitor, independenţa agresivă a obiectului erotic: «... a trebuit să pândesc doi ani ca să regăsesc acel timp şi acea Venezie care-mi trebuiau» (Caietele Princepelui, voi. VII), şi a cetăţilor imaginare ţesute de Marco Polo pentru a hrăni deznădejdea lui Kubilai Han. «... o Venezie opacă, surdă la orice regret; Venezia obosită de sine, nemai-auzindu-se; cu seri streine, livide, fără palatele dogale pe care întunericul le absoarbe şi le retrage în uriaşa umbră a nopţii, strania, sălbatica cetate plină de şoapte dulci sub portaluri, de gânduri ascunse încărcate de imense uri, înveninând aerul pe care îl respiri în irealul decor minat de funestul sentiment ce înjoseşte omul, dar care-l şi mişcă... leneşa, morbida Venezie, imensul mormânt de ape, suspendat sub cerul în care veghează heruvimi funebri, coloanele de mătase în amurg ale lui San Marc, turlele de plumb, scurgăndu-se în ceţuri, topite în imaginaţia infinitului; scări neştiute, roase de paşi nenumăraţi care au favorizat şi favorizează adulteruri; marele fast venet, ştiut de nimeni în întregime, de necuprins, marea minciună a acestei aşezări ireale, pe care Dumnezeu o ignoră pentru că a uitat-o sau a trecut-o în contul Diavolului. " (loc. cit.) In revista .Amfiteatru" s-a tipărit un comentariu care punea la îndoială faprul că Săptămâna nebunilor ax fi un roman:
„într-una din rarele pagini «confesive» ale Caietelot Princepelui, Eugen Barbu notează, cu o iritare pe care nu vrea să o ascundă, o replică orală a lui M. P. (iniţiale sub care se poate ascunde chiar criticulMarian Popa, competent barbolog): «Dumneata nu mai ştii să faci roman, patroane». Urmează, în acelaşi loc, replica scrisă a autorului Princepelui care, cu o nervozitate pe care iarăşi nu vrea să o ascundă, ameninţă că va termina de scris Săptămâna nebunilor, lanus, Frica şi alte proiecte romaneşti şi atunci se va vedea cine ştie şi cine nu ştie să facă roman. Iată Săptămâna nebunilor a şi apărut, cu subtitlul calm-ostentaliv «roman». Replica lui M. P. umblă printre rândurile cărţii ca o stafie a retoricii romaneşti: este Sâprămâna nebunilor un roman sau altceva? Răspundem direct, neechivoc şi totuşi paradoxal: este şi nu este un roman, este şi un roman dar
este şi altceva. " (Ion Buduca, Romanul, Săptămâna nebunilor, „Amfiteatru", nr. 3, martie 1982) Prozatorului i se contesta vocaţia epică. „România literară" a revenir cu un comentariu amplu, Compoziţie şi stil în „Săptămâna nebunilor", unde se colecţionau inadvertenţe istorice şi inadvertenţe lexicale:
„Dar nu toate personajele istorice din Săptămâna nebunilor au un rol decorativ; o cauză a decăderii lui Hrisant Hrisoscelu fiind adânca dezamăgire provocată de eşecul mişcării eteriste din 1821, pentru înţelegerea evoluţiei lui spirituale de la o viaţă de lux şi trândăvie la un fanatic idealism şi apoi la o apatie ucigaşă sunt frecvent evocate în roman figurile unor cunoscuţi revoluţionari şi conspiratori greci, precum Riga Velestinul, Dumitriţă Turnavitu, Codrika. Aceştia îl iniţiază pe Hrisoscelu în secretele mişcării, îi insuflă «ideea de jerfiă», fac din el un «idealist». H. Hrisoscelu a avut « tinereţi comune cu ale lui Panaoit Codrika», Riga Velestinul şi Panaiot Codrika îi fuseseră «cei mai buni prieteni», ca şi Dumitriţă Turnavitu, care îi dezvăluie de altfel secretele Eteriei (simbolurile, numărul membrilor, ramificaţiile internaţionale, conducătorii, răspândirea geografică etc). Insă convertirea lui H. Hrisoscelu la idealurile revoluţiei greceşti este de mai multe ori îndoielnică faptic, întrucât la data bătăliei de la Drăgăşani, în 1821, eroul avea 22 de ani, rezultă că se născuse în 1799. In aceste condiţii ar fi fost imposibil nu numai să-şi fi petrecut, cum afirmă deseori, tinereţile cu Riga Velestinul şi cu Dumitriţă Turnavitu, ci chiar şi să-i fi cunoscut: fiindcă ambii au fost ucişi de turci în 1798. Iar Panaiot Codrika a fost, şi el, omorât de turci: în 1802. O inadvertenţă bătătoare la ochi este, apoi, faptul de a se pune în gura lui Dumitriţă Turnavitu ştirile despre Eteric amintite mai sus: toate datele pe care Turnavitu i le face cunoscute lui Hrisant Hrisoscelu se referă, de fapt, la Eteria care a fost înfiinţată în 1814, pe care însă cel care vorbeşte despre ea nu avea cum s-o cunoască. Turnavitu murise în 1798!" (M. Iorgulescu, Compoziţie şi stil în „Săptămâna nebunilor", „România literară", nr. 10, 4 martie 1982)
1766
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1767
Prozatorul anunţase însă că nu face o reconstituire. Aceeaşi căutare de inadecvări se face şi pentru limba romanului:
„ Ca şi în cazul materialului istoric, înregistrăm însă şi în cazul materialului lingvistic o seric de improprietăţi. Hrisant Hrisoscelu se gândeşte, de pildă, că se va plimba cu trăsura «la Băneasa, unde se plimbau elcii şi boiernaşii Bucurescilor». Ce înseamnă «elcii»? In realitate, cleiul era un ambasador, un sol, un trimis, aşadar nu puteau fi «elcii Bucurescilor». O fată., află H. Hrisoscelu, «fugise după un mavrofor»; în realitate, mavro-forii au fost componenţii Batalionului sacru grecesc nimicit la Drăgăşani, la 7 iunie 1821, şi în orice caz în momentul întoarcerii eroului în «Bucuresci» nu mai putea fi vorba de ei. Formularea «hunteri de vânătoare» ridică mari probleme: în engleză şi germană Hunter înseamnă «vânător». Aşadar, «vânători de vânătoare». Expresia «diastima vremii» arată, necunoaşterea sensului pe care îl avea cuvântul «diastima»: perioadă, hi documentele de epocă formula curentă e, de fapt, «diastima de vreme». Se foloseşte din pure considerente formale determinativul «ceasuri turceşti», ignorându-i-se sensul adevărat. Dându-seprogramul de viaţă al lui H. Hrisoscelu, aflăm, că «altădată, când se anunţau cu glas mare din Turnul Meridian, ceasurile opt, turceşti, el era în picioare, după câteva zile (de la înapoiere - n.n.) nice la unsprezece nu făcea ochi». In realitate, «ceasurile opt, turceşti» înseamnă în sistemul european ora 14, iar «unsprezece» ceasuri turceşti este ora 17. Desigur că expresia «poză. de daghe-rotip» este în primul rând un pleonasm; dar şi o inadvertenţă istorică, întrucât procedeul dagherotipului a fost aplicat prima dată în 1838. Foarte greu, de nu chiar imposibil, i-ar fi unui necunoscător al documentelor de epocă să înţeleagă ce fel de animal duce în braţe Neranţula Mavrodin când vine la H. Hrisoscelu: «un căţel milort, şi el alb, cilibiu». Va fi fiind milort o rasă, o dimensiune? Iată care este, de fapt, explicaţia enigmaticului cuvânt: la 1783, o boieroaică din Bucureşti ceruse unui negustor din Sibiu să-i trimită un căţeluş (?ra moda lor). Negustorul trimite căţeluşul care se numea Miliort (Milord); dar, cum drăguţul animal moare curând, boieroaica îndurerată scrie din nou negustorului să-i trimită alt căţeluş, cerându-i-se să fie «cum era
Miliort, cilibiu» (f. Al. Alexianu, op. cit., voi. II,p. 90). Este probabil că şi altele din turcismele şi grecismele folosite în carte desemnează în realitate altceva.
(...) Procedeul acumulării şi al inventarului este o expresie a «formei pentru formă»; metodele compoziţionale şi stilistice din Săptămâna nebunilor corespund întru totul, credem, acestei atitudini estetice. " (M. Iorgulescu, Compoziţie şi stil în „Săptămâna nebunilor", „România literară", nr. 10, 4 martie 1982) N. Mihâescu, unul din colaboratorii revistei „Săptămâna" (condusă de Eugen Barbu), tipăreşte câteva Opinii în „România literară", care sunt o replică la articolul anterior.
„ Ca atare, ceea ce interesează şi este demn de remarcat nu rezidă în cele câteva anacronisme sau inadvertenţe, ci în adevărul psihologic al personajelor creionate ca şi în reuşita evocării atmosferei de epocă.
Şi fiindcă vorbim de inadvertenţe de acest gen, am vrea să amintim comentatorului că înşirarea lor — aşa cum o face în textul publicat — nu are nimic de-a face cu ceea ce numeşte «compoziţia» romanului (termen plasat chiar în titlu): e vorba de veridicitatea câtorva date — şi de nimic altceva, căci dacă înţelegem exact sensul termenului, compoziţia unei naraţiuni se poate realiza perfect fie şi cu includerea unor anacronisme de felul celor existente, după cum am remarcat, şi în nuvelele lui Odobescu. Compoziţia are alte legi, ţine de o anume tehnică a elaborării artistice.
In ce priveşte partea a doua a comentariului, ea vrea să fie o analiză a «limbii» romanului, a «stilului». Am spus vrea să fie, dar nu este, căci observaţiile criticului reduc capacitatea de expresie a romancierului la ceea ce cuprinde, în esenţă, aserţiunea: «Acumularea lexicală, colecţionarea de cuvinte se bizuie, aşa. cum am mai afirmat, pe strângerea laolaltă de termeni caracteristici vremii în care se petrece acţiunea romanului sau consideraţi astfel de narator...» (Să notăm - fiindcă tot e vorba de «stil» - că în pasajul citat ni se înfăţişează şi o dublă tautologie: «acumularea lexicală, colecţionarea de cuvinte» care se bizuie pe strângerea laolaltă de termeni»!
1768
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1769
In continuarea comentariului, autorul citează 6—7 cuvinte pentru a demonstra că nu se poate vorbi — cum susţine el—despre o «limbă» a romanului, ci pentru a semnala unele impreciziuni de ordin semantic posibile într-o scriere de întinderea şi complexitatea celei ce se cheamă Săptămâna nebunilor, în a cărei pânză expresivă, larg, fastuos, desfăşurată, sunt urzitefirele multicolore, pitoreşti şi semnificative, ale unui lexic de mare bogăţie şi varietate...
Şi, acum, se pune, cu sinceritate, întrebarea: oare un roman de largă respiraţie epică şi de amplă evocare a unui climat de epocă - aşa cum se prezintă Săptămâna nebunilor - să nu fi fost în stare să ofere comentatorului - pe lângă observaţiile, de un interes cu totul periferic, comunicate în articolul publicat de «România literară» - nici un dram de poezie, nici o fărâmă de frumuseţe artistică?
Greu de crezut. Şi atunci? Atunci, ce să credem? Nedumerirea este cu atât mai stingheritoare, cu cât despre aceeaşi operă literară pe care condeiul — am zice, cam imprudent, acum, al criticului Mircea Iorgulescu — a crezut că o poate şterge de pe faţa pământului, s-au pronunţat în acelaşi timp, cât se poate de elogios, oameni de cultură cum sunt Fănuş Neagu, Edgar Papu, Pompiliu Mareea («Flacăra», nr. 4 din 29.1.1982), ultimii doi cultivând, după cum se ştie, şi ei, critică literară. " [Cum se face, uneori, critică literară..., „România literară", nr. 13, 25 martie 1982) Din Pagini de jurnal 1982 desprindem două note privind receptarea Săptămânii nebunilor:
„18 iunie. AL Paleologu laudă, la Institutul Călinescu, Săp-rămâna nebunilor. II ceartă pe Ivaşcu că a permis publicarea infamiilor lui Iorgulescu şi Manolescu. Zoe Buşulenga, George Muntean şi Mânu sunt de acord. Despre cele spuse despre carte, mi-e jenă să reproduc. Grecul (Paleologu) se dovedeşte, în materie de estetică, cel puţin onest. îmi pare bine pentru el!" („Vm Saeculum", III, nr. 7, octombrie 2004, p. 38) în altă parte, tot 1982, după 4 septembrie:
„ Un interviu al lui Fănuş Neagu în „Flacăra" Sunt cel mai (...) prozator în viaţă după moartea lui Preda. Recunoaşte
scârboasa poveste de la Princepele, ceea ce puţini o fac! Groapa, Princepele, Săptămâna nebunilor. Dar şi Incognito. Există trei romane mari! Dacă arunc zgura! O s-o arunc, odată şi odată!"(loc. cit., p. 41) Din bogata serie de comentarii favorabile romanului Săptămâna nebunilor, tipărite de revista „Luceafărul", reproducem parţial încă unul. Dintre comentatorii care nu caută scăderi Săptămânii nebunilor, unul propune interesante racorduri literare şi fdmice pe tema oraşului, în spirit modem:
„Dacă spaţiul-timp al romanului (Princepele - n.n.) pare desprins dintr-o pânză de Bosch, dacă spaimele Princepelui par zugrăvite de un Munch sau Kokoschka, Săptămâna nebunilor ne apare drept un scenariu kafkian, regizat de Michelangelo Antonioni. Personajul principal— Hrisant Hrisoscelu — se degradează fizic, psihic, moral, social, ajungând să se transforme într-o masă de carne amnezică. In fond, el nu este decât reflexul şi victima unei lumi intrate într-un ireversibil proces de descompunere. Hrisant Hrisoscelu — înrudit cu Oblomov şi A ntoine Roquentin — se descompune odată cu palatele Veneţiei, simbol al oraşului damnat. De la Groapa până la. Săprămâna nebunilor trecând prin acea frescă ă lă Siqueiros numită Incognito, Eugen Barbu «filmează» din diverse unghiuri oraşul — acest imens eşafod, acest monstruos Leviatan. Tema oraşului — de la miticele Sodoma şi Gomora până la Parisul lui Balzac, Stendhal sau Zola, de la Petersburgul Lui Dostoievski şi Belîi până la Dublin-ul luijoyce şi New York~ul lui Dos Passos sau Berlin-ul lui Dbblin - a constituit dintotdeauna unul din focarele de mare intensitate ale imaginarului. Oraşul, pentru Eugen Barbu, nu mai este o scenă, un decor, ci însăşi istoria travestită. Spaţiul labirintic al oraşului — în care omul se pierde, se înstrăinează, eşuează — nu este altceva decât metamorfoza timpului istoric. Astfel, durata dobândeşte consistenţă. Agresiunea timpului devine insuportabilă. Tentaculele oraşului-istorie îmbrăţişează fiinţa umană. Deşi, în cele din urmă, eroii sunt transformaţi de istoric în tăcere şi moarte, ei încearcă să-i sfărâme ordinea inexorabilă. într-adevăr, destinul unui om ar trebui citit ca
1770
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1771
revoltă şi sfidare a lumii. Şi totuşi... (Narcis Zărnescu, Roman si istorie, „Luceafărul", nr. 47, 20 noiembrie 1982) Marian Popa, fidel comentator al prozei lui F.ugen Barbu, este prezent şi în cazul Săptămânii nebunilor cu disponibilităţi polemice, dar mai ales cu o optică de literatură comparată care extrage romanul din sfera evaluărilor joase:
„S-a afirmat despre Săptămâna nebunilor că este «o carte întemeiată exclusiv pe limbaj», ca şi cum aşa ceva ar fi posibil; privind în acelaşi fel, dar negativ, altcineva a găsit că proza, fund de limbaj, este una nereuşită, reducându-se la o colecţie de cuvinte; un altul a găsit că romanul, chiar dacă eventual ar fi proză, nu este şi roman pentru că n-ar avea conflict sau, chiar dacă ar avea, n-ar avea şi fapte. Romancierul are cuvinte rare, dar nu mai e stilist sau, dacă este, nu mai are mesaj şi nici conţinut. Este fără îndoială straniu efortul acesta pentru a demonstra că un roman excepţional nu este roman, ca şi cum ar exista ceva care să poată fi numit cu precizie roman: de a separa proza de limbă) pentru a evidenţia apoi carenţe; dar apare mai puţin straniu acest efort, dacă el este corelat cu efortul simetric, uneori depus de exact aceiaşi comentatori, pentru a dovedi că un roman prost este un roman bun. Să încercăm însă să trecem peste aceste mici diversiuni şi să ne vedem de treabă, propu-năndu-ne să evidenţiem anume tocmai ce se refuză romanului: ideologia, conflictul, epicul.
Ultimul roman al lui Eugen Barbu trebuie plasat într-un demers sociologic mai vast şi oarecum mai greu sesizabil al prozatorului. Romanele sale merg de la descrierea comportamentului unei colectivităţi ('Groapa) şi a unor grupuri (Facerea lumii, Şoseaua Nordului), către reprezentarea individului absolutizat in vârful unei piramide sociale în Princepele. Dacă un roman are un personaj central, iar acesta, este prezentat prin fapte, atunci faptele şi personajul trebuie considerate prin criteriul verosimilului, care pretinde de obicei o acoperire psihosociologică. Este posibil, dar nu şi verosimil ca un princepe să acţioneze într-un comando din Şoseaua Nordului sau să participe la un bal al zidarilor în Groapa; dar princepele, potrivit condiţiei sale, aproape că nu face nimic în roman pentru că aceasta este înda-
torirea sa. De la reprezentările brahmane la cele danteşti, faptul, adeseori echivalat cu infernalul şi în orice caz cu antispiritualul, este cu atât mai. evident mai el însuşi cu cât se află măi departe de centrul puterii absolute şi discreţionare. Zeul său simulacrul său terestru provoacă faptele altora, rămâne un spectator exterior şi un jucător angajat interior, dar impenetrabil. De aici misterul sărăcia obiectuală şi imobilismul lumii de sus la Dante: de aici caracterul de «scenariu» al Princepelui, caracterul său de «plot» ostentativ enciclopedic. Cu Hrisant Hrisoscelu din Săptămâna nebunilor, personaj dc nivel sociologic intern şi internaţionalizat medial, lucrurile stau altfel, dar efectele şi mai ales impresia de static sunt aceleaşi pentru naraţiunea sa. (...)
Luat în ansamblul său, romanul investiţiilor lui HHşi prin HH ar putea ilustra minunat ideile lui Erich Fromm dintr-una din cărţile sale fundamentale. Psihanalistul găsea două maladii funcţionalizând evoluţia unui individ şi a unei colectivităţi: schizofenia trecutului şi aceea a viitorului. Când o colectivitate sau un individ sunt tineri său «noi», ei presupun şi propun un program care plasează şi împinge totul în viitor: în asemenea cazuri, viitorul poate deveni o maladie, o perversiune sau un viciu de eludare a prezentului şi trecutului. Dacă individul său colectivitatea s-au învechit, viitorul nu mai are nici o valoare operatorie în condiţiile eşecului iluziilor şi investiţiilor. Dar strategia supravieţurii cere totuşi ceva; şi atunci poate fi provocată maladia trecutului. Totul este împins în trecut, în trăirea rentieră sau compensatorie a amintirii. Un individ poate investi în alt individ sau într-o colectivitate; o colectivitate poate investi într-un individnou. HH concentrează în viaţa sa şi prin jurul ei principalele tipuri de investiţie şi nu este prea limpede ce i-ar putea lipsi pentru a fi considerat drept un tip sau un prototip. " (Marian Popa, De la etcrie la eteruri sau istoria unei investiţii, „Săptămâna", nr. 19, 13 mai 1983) Un fel de arbittaj elegant, între altele, de subtilităţi estetice, se încearcă într-o Cronică tardivă din tevista „Ateneu", care dă receptării cărţii un aspect de dezbatere, evidenţiind subtilităţi tău prizate:
1772
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
„A compara —fie şi cu o reticenţă vizibilă, cum a procedat Mihai Unghcanu - Venezia din Săptămâna nebunilor cu Veneţia din nuvela lui Thomas Mann, mi se pare o eroare de principiu. Fiindcă în Moarte la Veneţia, cititorulparticipă la metafizica unei morţi ce vine dinlăuntrul fiinţei, a(l) individului creator, pe când în romanul lui Eugen Barbu suntem martorii unei, dacă vreţi, metafizici sociale a extincţiei. Midt mai interesantă şi eficientă mi se pare perspectiva de a evalua romanul sub egida barocului: «barochisrnul cărţii este evident şi impunător» («Luceafărul», nr. 3, 16 ianuarie 1982, p. 2).
Că Săptămâna nebunilor se pretează unei ample cercetări lingvistico-stilisticc, iată ceva în afara îndoielii. Dar, în ciuda oricăror stridenţe sau dezacorduri cu «realitatea» cutărui limbaj istoric, a afirma că «veritabila mişcare narativă a romanului este de fapt o racordare a variatelor enumerări» onomastice, vestimentare, culinare etc, mi se pare pe cât de inexact, pe atât de oţios (vezi Mircea Iorgulescu, Compoziţie şi stil în «Săptămâna nebunilor», «România literară» nr. 10, 4 martie 1982, p. 4).
In ce mă priveşte, am descoperit încă de la prima lectură un dezacord (vezi rândurile 13 şi 14 de la p. 7), aş putea spune cu totul supărător, când îl constatăm pe chiar prima pagină a cărţii: «... pentru că astfel de persoane suspecte, plutind în mocirla viciilor unui oraş cum era Luteţia, mai curând te vânează ei pe tine decât tu pe ei.» (sic!) Şi ce-i cu asta? E o eroare — şi nu mă simt, doamne fereşte, în stare să-l apăr pe autor de ea -, e o eroare tacit corigibilă de către un cititor cât de cât avizat, dar care nu va abandona lectura unei cărţi atât de strălucite, decâtprintr-un parti pris bine închegat».
Încercând să se situeze Li antipodul unor astfel de incursiuni detailiste, Pompiliu Mareea a apărat valoarea romanului cu arme deopotrivă neconvingătoare, dacă înţeleg bine această finză: «Cartea (...) este, credem, un fel de roman poem (...'), în care, prin urmare, expresivitatea, cu tot ce presupune această categorie, se substituie de multe ori epicului semnificativ» (Pompiliu Mareea, Un festin de limbaj, «România liberă», 16 aprilie 1982, p. 2). Să înţelegiem) din această afirmaţie că limbajul -care este, el însuşi, o certitudine a unităţii cărţii — fisurează dis-
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1773
cursul, arhitectura romanescă? Mi se pare, dimpotrivă, că fiece (nouă) enumerare se înscrie în protocolul fastuosului văzut ca extremă comportamentală a declinului, a neputinţei, semnând şi semnificând căderea, ieşirea din timpul individual şi social al acestor mari şi tragici farseuri, care sunt eroii cărţii (simulanţi ai ceremonialului imaginat, în kief-ul venetde adio, kief maimuţărit din care, atenţie, nu lipsesc «îngeripsihopompi»).
In ciuda faptului că el însuşi a întîrziat asupra unor «italienisme» şi (pseudo) arhaisme, unele «scornite» (sic!) de autor, Nicolae Manolescu propune o abordare (mai) propice a cărţii: «Nu e bine totuşi să stăruim în asemenea observaţii (— de natură lingvistică — n.n.) — căci in fond limba Săptămânii nebunilor, ca şi a Princepelui, n-are pretenţie de exactitate, ci doar de expresivitate». (N. Manolescu, Pitoresc şi semnificaţie, «România literară», nr. 3, 21 ianuarie 1982).
Sub un semn aparte — al unei fenomenologii estetice a «viscerelor» operei aş spune — aş pune cel puţin un citat din spumosul eseu al lui Marian Popa despre Săptămâna nebunilor. Eseu pe care însă nu-lpot evalua «la rece», atâta vreme cât a apărut în revista condusă de autorul romanului (vezi «Săptămâna», nr. 19/1983)." (Constantin Crişan, Cronica tardivă: Eugen Barbu — Săptămâna nebunilor, „Ateneu", nr. 1 (ianuarie) 1984) Săptămâna nebunilor a stârnit şi comentarii literare franc entuziaste, desfăşurate în cascadă, de la Iaşi:
„«Boieri dumneavoastră, placu-vă să auziţi o poveste frumoasă de dragoste şi de moarte?» Vă amintiţi? Aşa începe istoria lui Tristan şi a holdei (vers. Bedier; traducere de Al. Rally, ed. Eminescu, 1970, p. 15). Ţi cu aceeaţi întrebare se deschide şi-deja clasicul eseu al lui Denis de Rougemont, LAmour et l'Occident, căreia autorul îi şi răspunde, un rând mai fos: «Nimic pe lume nu ne-ar putea plăcea mai mult» (Coli «10/18», Paris, 1962, p. 11). Cred că de la aceeaşi invocare ar fi putut porni şi romanul lui Hrisant Hrisoscelu şi al Herulei Lucrezia Vimercatti: Săptămâna nebunilor de Eugen Barbu. (...)
Este, scurt, cu o vorbă a lui Thomas Mann, «istoria unei decăderi». Natură, aş zice, eminesciană, de o profunzime a sentimentelor pe care aparenţele n-ar fi vădit-o, Hrisant trăieşte
1774
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1775
năpraznic, catastrofal — poate fără să realizeze el însuşi ce i se-ntămplă şi din ce pricină — ceea ce pentru un ins firesc» ar fi fost o suferinţă de romanţă, pasageră. Mărturisesc — şi-mi măsor cuvintele - că în puţine cărţi am respirat, insinuată cu atâta forţă artistică de persuasiune, ideea că dragostea poate răscoli seismic o fiinţă până la pulverizare. Mă gândesc la Tristan şi Isolda,, la Adolphe, întrucâtva şi la Idiotul, dar mai cu seamă la acea discretă capodoperă (radical diferită ca mijloace de opul lui Eugen Barbu) despre forţa cotropitoare, uraganică a marii iubiri, accident sublim în ordinea firii, care este Doamna cu căţelul a lui Cebov. Agonia sufletească a lui Hrisant are grandoarea unui eveniment mitic, şi personajul are toate datele spre a deveni arhetip. (...)
Eugen Barbu vădeşte în acest roman, mai abitir decât în Princepele şi decât oriunde (excepţie, oare, Caietele...?), o colosală, o neînfrânată voluptate a etalării. Stăpân pe o erudiţie ad-hoc din care nu vrea să lase nici o fărâmă în umbră, autorul deşartă, ca din zece cornuri ale abundenţei, zăpăcitoare liste de dimensiuni (şi delicii) rableziene, inventariind tot, tot, tot. (...)
Adevărul e că limba cărţii, grea, densă, încărcată, barocă cum este, e superbă, întrucât e potrivită (Argbczi!) melifluă, suplă, mai «gotică» la « Venezia», mai «cronicărească» la Bucureşti, cu o bogăţie, cu întorsături (şi intarsiaturi!) denotând o ureche literară de concurent, la egal, al unor Mateiu sau Sadoveanu. O fază doar, pentru că ar trebui citate pagini întregi, de poem: «Cerul sur şi jos acoperise uliţele şi casele parcă fuseseră mistuite de un incendiu alb şi mut din care ţâşneau fumuri rare ce se turteau iute şi se risipeau pren curţile pustii» (p. 45). Şi totuşi, încă: «Tufele de iarbă leşuite de vipii se sbăteau uşor la un vânt nedecis» (p. 239). Stilule de brocart, mlădios, nervos, carnal-saimros şi săţios ea o, dch!, pâine de Spania.
E strâmtă cronica, şi multe ar mai fi de spus: despre jocul timpurilor şi al anotimpurilor, despre vehemenţa tragică a motivului Ubi sunt...?, despre microfenomenologia iubirii, despre patima concreteţii, despre izbitoarea soluţie epică a saltimbancilor cu maimuţe carepărăduiescpalatul «lui'> Hrisant. Dar trebuie să închei. Cu bucurie scriu: adâncă şi înaltă, inteligentă în
metafizic ca şi în senzorial ori psihologic, magistral pusă în cuvinte. Săptămâna nebunilor e o carte extraordinară, frumoasă cum nu-s multe în proza românească. " (George Pruteanu, 0 carte extraordinară, „Convorbiri literare", nr. 8, august, 1985) La distanţă de ptejudecăţile şi suspiciunile literare ale zilei, alţi exegeţi merg reflexiv la miezul textului, dezvăluind filiaţii şi perspective modeme, pe care comentariul strict literar le ignorase:
„ O situaţie paradoxală se petrece atunci când un timp istoric dominant, o macrostructură istorică, va încercui o societate tradiţională. Timpul acesta, purtând cu el schimbările lumii va prelua sub eadenţa-i numai «formele» acelei societăţi şi structuri periferiile ale personalităţii, dar niciodată nucleul lor. Societatea încercuită de forme modernizate este o societate enclavă, iar timpul istoric dominant va fi pentru ea un timp boltit. Sufletul omului, el însuşi încercuit de straturileperiferiale lustruite după culorile timpului, va fi o stranie enclavă psihologică pe care antropologia culturală nu a cercetat-o mai deloc. Fenomenul de societate-enclavă este deosebit de complex şi ar putea arunca lumini noi asupra manifestărilor care se petrec în aşa-nu-mitele societăţi coloniale, în general, în ariile periferiale ale geografiei sociale regionale sau planetare. Timpul acesta boltit va închide societatea regională într-un cronotop lipsit de dinamism şi va întreţine un straniu fenomen de insularizare. Radu Rosetti pomeneşte, în memoriile lui, despre un asemenea moment în istoria Principatelor când boierii nu mai ştiau nimic ce c pe lume. Această insularizare va atrage după sine o degradare a moravurilor, o pauperizare şi o ruralizare a societăţii cu efecte dintre cele mai dramatice. O lungă perioadă de semibarbarie se va aşterne pe scena acestor societăţi. Fenomenul de singularizare cu ampla degradare umană este evocat de Eugen Barbu în remarcabilul său roman «Săptămâna nebunilor». (...)
Numai în literatura lui G. Marquez cu acel «veac de singurătate», este evocat cu o asemenea forţă fenomenul insula-rizării lumii, al împrizonierării ei în enclava încercuită de apele unui alt timp istoric care n-a penetrat pânza freatică a unor locuri stătute. Fenomenul insularizării sociale declanşează un
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1777
timp psihologic întrerupt care nu mai poate înainta dar permite cursul îndărăt. (...)
Romanul este cartea acestei boli a orientului descununată din ocolul timpului, din refuzul istoriei de a da întrupare unei lumi şi linei idei, şi tocmai această stranie ocolire va naşte bizara boală a orientului, «acel gol fără saţiu» care se aşternuse peste sufletul omului oriental de 200 de ani, până când alte porniri şi altă omenire va renaşte în aceste ţinuturi devenite prea înde-lung orientale, forţând timpul acesta ocolit să despresoare «insula» şi să-i lase astfel deschidere spre noul continent al istoriei. Dar până atunci aşa va fi arătat sufletul omului din «oraşele» acestor ţinuturi cum ni-t'arată romanul lui Eugen Barbu. Şi ori de câte ori fenomenul acesta de insularizare se va lăsa peste câte o parte de omenire, el va dezlega această boală a orientului, lihtisul, cu toată cohorta lui de simptome descununate peste sufletele împrizonierate cu dulceaţa claustrării şi imobilismului, dar mai ales cu despachetările unei goale aşteptări, forţând zările să-şi deschidă oblonul dar neizbutind niciodată să obţină nici cea mai mică strecurare a unui cît de sclipit fascicul de timp care să poarte cu el Vestirea. Acestei omeniri i se refuză Buna Vestire. Vieţuirea ei este o uruitoare «cădere în spat», care are întotdeauna acelaşi şir de simptome: a) credinţa într-o Mare Idee care se va dovedi ocolită dc timp; b) aşteptarea unei Vestiri printr-un Trimis care refuză să apară (acest Trimis este singurul Canal intre lumea de afară, de dincolo, lumea deschisă, şi insulă, această societate enclavată prin fenomenul de boltire a timpului) şi astfel consacră sinistrul adevăr: canalul de comunicare al insulei cu lumea este obturat; c) această lungă stare de aşteptare este mediul favorizam al bolii care se va declanşa mai apoi, lihtisul, sentimentul unui «golfără saţ», acel rău de infinitpascalian, trăit însă într-un chip oriental, arătăndu-se prin sindrom de «boală orientală»; d) simptomele acestei boli vor avea un larg registru: stenahorie (melanholie depresivă), balansată de exacerbare erotică, trăire risipitoare, iraţională, stări de claustrare şi imobilism, incapacitatea trecerii de la decizie la faptă, refuzul ieşirii din starea de boală (insularizare psihică), ruperea treptată a tuturor legăturilor cu lumea (o specie
de autism oriental), lenea, acut sentiment al morţii şi surpării lucrurilor şi rânduielilor etc., etc; e) urmează apoi fenomenul de ruptură finală a legăturilor dintre real şi imaginar, revărsarea imaginarului în real şi astfel anularea săgeţii timpului care, de fapt, prin ocolul ei, provocase catastrofa acestei lumi; f) descompunerea finală şi moartea. Dacă am purta acest scenariu într-o analiză comparativă a romanului acesta al lui E. Barbu cu romanul lui G. Marquez, care nu întâmplător a tulburat conştiinţa crepusculară europeană, am constata câ se aplică, cu mici modificări, şi romanului marchezian. Avem în vedere, în primul rând, « Un veac de singurătate». Şi acolo se petrece o stranie despărţire a lumii de timpul istoric major. Mai întâi lumea va petrece un eşec exemplar în «moartea Revoluţiei». Apoi treptat Revoluţia va deveni o Mare Idee care va stârni o Tlină si o credinţă. Fenomenul de boltire a timpului va căpăta în romanul marchezian însă o tratare mai amplă fiind redat cu mijloace cosmice: un potop, un fenomen de amnezie colectivă, (afazie amnestică, asimbolie, agnozie etc.) etc... Va urma lungul şir al eşecurilor în restabilirea canalului de comunicare a acestei, lumi brusc insularizate cu lumea de afară, cu societatea deschisă, "(llie Bădescu, Bolta timpului, „Luceafărul", nr. 39, 28 septembrie 1985) Romanul Săptămâna nebunilor a acumulat o bibliografie bogată, în care analizele probe, comentariile lucide şi elogiile covârşesc rezervele şi şicanele cu care cartea a fost primită imediat după apariţie.
Săptămâna nebunilor şi cenzura
Marin Radu Mocanu, cercetător şi editor de documente preocupat de cenzurarea şi interdicţia literarurii după 1989, a dat la iveală în presă ca gest de cenzură, un referar de uz intern despre Săptămâna nebunilorpe care îl reproducem:
„Direcţia literaturii şi publicaţiilor Romanul are ca fundal epoca domniilor fanariote din istoria Tării Româneşti, pe care este grefat destinul unui boier
1778 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTĂRI 1. REPERE CRITICE 1779
grec, Hrisant Hrisoscelu, membru al Eteriei. Eroul este însărcinat de Eterie să înmâneze unui «Trimis» al ei la Veneţia o mare sumă de bani, menită să câştige bunăvoinţa acelei personalităţi turceşti pentru lupta revoluţionarilor greci. Pentru aceasta Hrisant Hrisoscelu trebuie să-l aştepte pe Trimis într-un loc anume din Veneţia, în zile şi la ore fixe, până când acesta va apărea. Oraşul. Veneţia, populat în acea vreme cu aventurieri din întreaga lume, îi scoate în cale - se pare că în mod dirijat -o femeie pentru care erouljâce o pasiune, cu urmări catastrofale pentru misiunea sa. Urmează cheltuieli nebuneşti pentru închirierea şi mobilarea unui palat fastuos, daruri fabuloase pentru Herula Lucreţia Vimercatti care, în «cooperare» cu soţul ei şi cu un fost amant, intenţionează să-l extorcheze pe boierul fanariot de întreaga sumă cu care venise la Veneţia. Pe măsură ce darurile [sej diminuează, descreşte şi «pasiunea» Herulei Lucreţia şi, în mod fatal, Hrisant Hrisoscelu trebuie să fugă din Veneţia de teama creditorilor. întors în ţară, Hrisant vrea să lase impresia că dispune de o mare avere, obţinută la Veneţia, fapt pentru care vine într-o «carozza» sfidător de luxoasă (o întrece în somptuozitate şi pe cea a domnitorului) şi-şi anunţă prietenii că va organiza o mare serbare - săptămâna nebunilor - pentru care va cheltui sume nebuneşti. Toată protipendada este în aşteptarea acestei mari serbări, care nu va avea însă loc niciodată, pentru că Hrisant Hrisoscelu nu numai că nu dispune de banii necesari, dar a intrat într-o stare de «stenahorie», întreruptă doar de spaima pedepsei - strangularea cu laţul de mătase — hărăzită trădătorilor, care durează, ani întregi, până la moartea sa, într-o sărăcie cumplită. Spaima continuă, degradarea lentă fizică şi intelectuală constituie de jâpt adevărata pedeapsă pentru actul său de trădare a idealurilor revoluţionare.
Romanul, scris într-un stil baroc, luxuriant descriptiv — menit să creeze atmosfera unei epoci istorice, ea însăşi marcată de «stilul» de viaţă fanariot - se constituie ca o meditaţie asupra răspunderilor politice asumate şi a pedepsei binemeritate pentru trădarea lor.
Pe parcursul naraţiunii, apar unele excese naturaliste de limbaj şi situaţii. " („Contemporanul - Ideea europeană", nr. 13, 5 aprilie 2001, p. 10) în anul apariţiei romanului Săptămâna nebunilor (1981) fosta instituţie a cenzurii era desfiinţată de câţiva ani. Cărţile apăreau pe răspunderea editorilor, ceea ce nu înlătura intervenţia cenzorialâ a acestora. Textul de mai sus este o simplă notă informativă, care nu semnalează chestiuni care trebuie extirpate. Săptămâna nebunilor n-a fost o carte cenzurată.
REPERE CRITICE
[Emil Mânu] Eugen Barbu interpretat de..., Ed. Eminescu, 1974; L. Leonte, Prozatori contemporani, I—II, 1984-1989; M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu (coord.), Scriitori români, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978; E. Mânu, Eseu despre generaţia războiului, Ed. Cartea românească, 1979; Al. Piru, Istoria literaturii române de la începuturi până azi, Ed. Minerva, 1981; Marian Popa, Competenţa şi performanţa, Ed. Cartea românească, 1982; Ion Vlad, Lectura romanului, Dacia, 1983; Marian Odangiu, Romanul politic, Ed. Facla, 1984; Fănuş Neagu, A doua carte cu prieteni, Ed. Sport-Turism, 1985; A. Sasu, Mariana Vartic, Romanul românesc în interviuri, Minerva, I, 1985; Adrian Dinu Rachieru, Vocaţia sintezei, Ed. Facla, 1985; Pompiliu Mareea, Atitudini critice, Ed. Carrea românească, 1985; I. Cristoiu, Lumea literaturii, 1986; I. Rotaru, O istorie a literaturii române, III, Ed. Minerva, 1987; Mihai Ungheanu, Scriitorii de la miezul nopţii, Ed. Porto-Franco, 1996; M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu (coord.), Dicţionarul, esenţial al scriitorilor români, Ed. Albatros, 2000; D. Micu, Istoria literaturii române, Ed. Saeculum, 2000; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Ed. Fundaţiei Luceafărul, 2001; Dicţionarul general al scriitorilor români, Ed. Univers Enciclopedic, 2003.
1780
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1781
Alte referinţe: Emil Vasilescu, Un roman total, „Scânteia tineretului", nr. 9846, 21 ianuarie 1981; Ion Cristoiu, Romanul unui sentiment: melancolia, „Scânteia tinererului", nr. 10143, 7 ianuarie 1982; Al. Dobrescu, Săptămâna nebunilor, „Convorbiri literare", nr. 2, februarie 1982; Liviu Leonte, Săptămâna nebunilor, „Cronica", nr. 15, 9 februarie 1982; Pompiliu Mareea, Săptămâna nebunilor, „România literară", 16 aprilie 1982; Mircea Murhu, Săptămâna nebunilor, „Steaua", nr. 3, martie 1982; Constantin Stănescu, Săptămâna nebunilor, „Scânteia", nr. 12.270, 4 februarie 1982; Florin Şindrălaru, Săptămână nebunilor, „Astra", nr. 2, aprilie-iunie 1982; Mircea Tomuş, Săptămâna nebunilor, „Transilvania", nr. 2, februarie 1982; Dumitru Radu Popescu, Săptămână nebunilor, „Tribuna României", nr. 224, 1 martie 1982; Mircea Micu, Hulitul Principe, „Luceafărul", nr. 14, 9 sprilie 1983; Ion Pecie, Săptămâna nebunilor, „Ramuri", nr. 3, martie 1983; Dorin Sergbie, Săptămâna nebunilor, „Suplimentul literar al Scânteii tineretului", nr. 27, 7 iulie 1985; Pompiliu Mareea, Pitoresc şi adâncime, „Flacăra", nr. 4, 29 ianuarie 1982; C. Stănescu, Cronica literară, Eugen Barbu — „Săptămâna nebunilor", „Scânteia", nr. 12.270, 4 februarie; Gheorghe Tomozei, Venezia şi Bucurescii (I şi II), „Luceafărul", nr. 11 şi 12, 13 şi 20 martie 1982; Mircea Murhu, Exotism şi elegie, „Steaua", nr. 3, martie 1982; Stan Velea, Un roman modern şi cheie barochizantă, îşi II, „Luceafărul", nr. 16 şi 17, 17 şi 24 aprilie 1982; Nicolae Georgescu, Cărţile anului, Vremea şi timpul Hrisantului, „Luceafărul", nr. 52, 25 decembrie 1982; Mihaela Ciobanu, Tragic şi farsă în Săptămâna nebunilor, „Luceafărul", nr. 38, 1 octombrie 1983; Dimitrie Păcurarii, Literatura română şi barocul (UI), „Luceafărul", nr. 46, 19 noiembrie 1983; Liviu Papadima, „Săptămâna nebunilor", „Luceafărul", nr. 42, 19 octombrie 1985; Artur Silvestri, Istoria ca mutaţie epică, „Luceafărul", nr. 26, 28 iunie 1986; A. 1. Brumaru, Contemporanii noştri, Melancolia cuvintelor, „Luceafărul", nr. 9, 4 martie 1989.
PRINCEPELE
Ediţii: Princepele, roman (din epoca fanarioţilor), Ed. Tinererului [Bucureşti], 1969, 351 p.; Princepele, roman, ediţia a Il-a, Ed. Dacia, Cluj, 1971, 432 p.; Princepele, ediţia a Ill-a, Ed. Eminescu, Colecţia „Romane de ieri şi de azi", Bucureşti, 1971, 335 p.; Princepele (supracoperra şi ilustraţiile: Mihu Vulcănescu), Bucureşti, 1974, 340 + 16 f. pl.; Princepele, roman, prefaţă de Const. Ciopraga, tabel cronologic de Liviu Călin, Biblioteca pentru toţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977, 400 p.; Princepele, prefaţă, curriculum vitae, bibliografie Aurelia Goci, Ed. Gramar, Colecţia „100 + 1 capodopere ale romanului românesc", Bucureşti, 1994, XX, 205 p.; Princepele, Ed. Fundaţiei „România Mare", Bucureşti, 2003, 400 p.
Dintre toate romanele care-1 preocupă pe Eugen Barbu, Princepele are în Caietele Princepelui (I-VII) cea mai mare frecvenţă. Iată paginile din fiecare volum unde vom găsi menţionat Princepele: voi. I - p. 136, 156, 170, 205, 223, 243, 253,273, 276,277; voi. II-p. 152,153,156,157,158,159, 160, 164, 169,170, 180, 193, 205,206,212, 220, 225, 242, 243, 248, 260, 261, 264, 301-303; voi. III - p. 7, 8, 9, 10, 11,23,24,25,26,33,34, 37,38,69,88,96, 126, 127, 128, 169, 213, 216, 225-227. 230, 248, 408; voi. IV-p. 7, 48, 49, 85, 149, 163, 164, 185, 187, 191, 192, 193, 195, 196, 197, 198, 199, 217, 218, 325, .330; voi. V - p. 7, 33, 43, 47-48, 51, 69, 89, 105, 119, 123, 132, 182, 186, 201, 21 1, 232, 252, 258, 278; voi. VI - p. 180; voi. VII - p. 21, 40, 52, 93, 95, 183.
Laboratorul romanului
Lansarea romanului este pregătită de fragmentele apărute în reviste, după cum urmează: Eugen Barbu, Praznic domnesc, „Luceafărul", X, nr. 16, 22 aprilie 1967; Nota finală: „în acest
1782
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1783
capitol al «Săptămânii nebunilor» au fost folosite texte din Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir, «Condica lui Gheorgachi», «Domnii români la porţile otomane» de Siruni, din «Scrisorile de boieri, scrisori de domni» de Nicolae Iorga.; Ciuma, Capitolul II din romanul Princepele, „Luceafărul", nr. 38, 23 sept. 1967; Melanholia, fragment din romanul Princepele, „Luceafărul", nr. 10, 9 martie 1968; loan Valahul, fragment din romanul Princepele, „Luceafărul", nr. 21, 25 mai 1968; Evanghelina, fragment din romanul Princepele, „Tomis", nr. 11, noiembrie 1968.
între 22 aprilie şi 23 septembrie 1967 proiectatul roman Săptămâna nebunibr a devenit romanul Princepele. Toare capitolele apărute în revista „Luceafărul" se regăsesc în roman cu unele schimbări, cele mai multe în Praznic domnesc.
jurnalul unor romane din Jurnal (1966) nu ne spune nimic despre romanul Princepele. Despre Princepele şi laboratorul lui de lucru va vorbi în schimb seria de volume Caietele Princepelui (I-VII, 1972-1981). Caietele Princepelui, volumul I (1972, Ed. Dacia) are subtitlul „Jurnal de creaţie" şi are în fruntea lui următoarea notă:
„«Caietele Princepelui» vor însuma 6 volume a 5-600 de pagini fiecare, adunând în circa 4 000 de pagini toată pregătirea literară a cărţii Pri ncepele şi a altora. Ele sunt de asemenea un Jurnal de lectură şi de mărturii de scriitor, amintind de procedeele altora, dar mai ales vor să fie o dovadă că înainte de a spune trebuie să ştii...
Cu mulţumiri publice: soţiei melc, Marga Barbu, lui Andrei Ion Deleanu şi amicului meu de o viaţă, Mihail Nicolae Paul, pentru contribuţia lor la alcătuirea acestor fişe complicate. Eugen Barbu, mai 71. " Urmează o sumă de subtitluri pe foaia de gardă: Caietele Princepelui, Defăimarea Princepelui, Procesul Princepelui. Noul jurnal de creaţie reia, în prima parte a primului său volum, Jurnal unor romane din Jurnal (1966), continuându-1 practic. Prima însemnare în legărură cu romanul apare la pagina 136:
„ Un cuvânt regalpentru «Princepele» - melanholia (dintr-o cronică). E cu totul altceva decât melancolia sau chiar frumosul malinconia." A doua însemnare:
„Pentru Princepele (Sabatul): la Templul lui Venus, din Cypru (vezi rătăcirile lui Telemac) se jertfesc tauri albi fără pată, coarnele erau împodobite cu flori, pe trup se puneau şuviţe de mătase şi se ardeau parfume. Gorbanul, la noi, la ţigani, de origine indică, se taie oi şi miei şi maţele se atârnă in copaci ca o beteală. Urmează o de fulare colectivă. " (Caietele Princepelui, I, 1972, p. 170) Obiceiul Gorbanului apare în Oaie şi ai săi, din volumul cu acelaşi titlu (1958).
Laboratorul Princepelid este dezvăluit, în Caiăele Princepelui, unde descoperim numeroase însemnări parţiale, dar există şi explicaţii compacte, care sunt inevitabile pentru înţelegerea ansamblului şi a modului în care Eugen Barbu a gândit şi a compus romanul. Undeva se face chiar o Mică istorie a. Princepelui:
„Nu am ţinut nici un fel de jurnal al romanului pentru că mi se pare ridicol şi infatuat să descrii ceea ce scrii. Scrii sau nu scrii. Cei mai mulţi povestesc ceea ce nu vor scrie niciodată. Nu am acest obicei. De fapt, mă aflam în plină desfăşurare a Săptămânii nebunilor, începută prin 1963 sau '62, nu mai ţin minte. Miresele, schiţa aceea scurtă publicată de Gazeta literară, este primul din această carte nebună. Au urmat altele, ca Nunta Domniţei Ruxandra, publicată tot acolo, şi încă nu mai ştiu câte capitole. Vreo două sau trei, între care unul destul de licenţios, dar reuşit literar (după mine), descriind sfârşitul amoros al lui Radu Ralet, care ar fi Albinosul delator. Ceva ca din Craii de Curtea Veche. Pe urmă tăcere şi impas. Scriam serialul Haiducilor, masacrat de colaboratori, nu e vorba de Nae, cu care l-am scris pe primul, ci de C. şi amicul său, O., amândoi cu idei mici şi meschine, cu ceva din romanele gen '36 în foileton, dar care au mers în draci la public (40 de milioane câştig, trei filme). într-o seară, la Casa Ziariştilor, îi povestesc lui
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1785
Belphegod că am un capitol în această carte despre Princepele fanariot şi că am greutăţi pentru că stau cam prost pe picioare, pentru că nu ştiu decât lucruri vagi. Din una în alta, nebunul de poet spune: dar ăsta e un roman singuri
Ideea se născuse. L-am chemat pe S2., anticarul care mi-a luat 300 000 de lei până acum pe cărţi (lucruri trebuitoare şi netrebuitoare). I-am explicat despre ce era vorba. Au apărut Documentele Hurmuzaki (42 de volume în piele de viţel), 5 000 lei, pomană, cum spune el. Pe urmă o carte despre fanarioţi, in biblioteca aceea mică pentru toţi, Cronicarii greci şi altele. După un an a apărut cartea fundamentală pentru desăvârşirea Princepelui: Foletul Novei. Am umblat pe pereţi la primele pagini citite. Era ceea ce îmi trebuia. Aveam partea ezoterică a cărţii informă românească, dar au urmat cărţile celelalte: peste o sută, începând cu Schure şi terminând cu Mircea Eliade. Dificultăţi de neînchipuit sc iveau la tot pasul. Mă zbăteam între documentar şi lipsă de şira spinării epică. Intre ceva ce mereu era departe de mine şi trebuia să fie real şi ceea ce ar fi trebuit să fie ireal în carte. Odobescu, Cronicarii greci, Ghica au ajutat ceva, cum au ajutat cărţile scabroase undeva pentru a da toată materia grea a Sabbatului, dar care trebuia să păstreze ceva artistic, să nu fie scărbavă, să aibă. puritatea marilor păcătoşi. Ajuns la un moment dat către a treia parte, finală, a cărţii, mi-am dat seama că intenţia cu care pornisem putea ji trădată. Nu aveam lucrurile cele mai imediate. Am stat şase luni degeaba, bătând pasul pe loc. Nici învăţăturile lui Neagoe Basarab, care aveau solemnitatea necesară şi aerul creştin ritual pentru Ioan Valahul, plus Foletul, nu ajungeau. Am redeschis cartea lui Erbiceanu, tipărită la 1890, Cronicarii greci, erau cu toţii acolo: băieţii mei cu numele lor, elogiile lor deşănţate care aduceau teribil cu ceea ce scriseseră prin fogliete, totul. Am
poetul Andrei Beldeanu, colaborator la
1 Belphego „Săptămâna".
ca - s' =„r StereSCU' Crkic litCrar' care a debutat {" cenaclu] SburatorulAV Umnescu), ca o mare speranţă şi a devenit, după război anticarul scriitorimii române.
luat pe rând Cronicul lui Chesarie Daponte, Cronicul lui Neculai Chiparissa, mai ales Catalogul istoric al lui Chesarie Daponte, unde existau nişte Triumfuri sublime, Odele şi versurile omerocentrice, versurile carcinice, peste care trecusem imprudent prima dată. Erau şi sublimele nume: Macarie Cuful, Antonie Spadone, Lazăr Scriba de Trapezunda, totul. Blindajul era gata. Trebuia numai să găsesc eu geniul de a scormoni şi a lua exact aceb: versuri ce li se potriveau fiecăruia. Partea ezoterică a rămas, desigur, mai încărcată şi am tăiat cât am putut din ea, fără a o emacula, cred; ar mai fi încăput unele lucruri. Altele au rămas pe afară (foarte multe) şi vor intra în parte în Săptămâna (nebunilor, n.n.), care a devenit cartea a doua, ce va fi urmată de o a treia, Haiducul Amza, un fel de roman cu haiduci cinici. Deocamdată, dezgustat, numai pot scrie nimic pe această linie. Am mai vânat cuvinte folclorice, am studiat plantele, nunta, basmele la români, Dicţionarul geografic al lui Lahovary, Istoriile lui Iorga, Urechia şi ceilalţi, cronicarii, pe care nici acum nu i-am terminat. Astfel am avut prilejul de a descoperi mai târziu pe Gavri.il Protul, care mi se pare mai mare decât Radu Popescu şi Nicolae Costin, pe care-i socoteam vârfurile literaturii noastre istorice, în afară de Neagoe şi ioan Romanul. Cercetările continuă. Va mai răzbi ceva în Săptămâna sau în Amza Haiducul.'' Se poate vorbi apoi despre folclorul cercetat, care începuse cu cântecele populare, cu zicalele şi, în general, cu limba asta plină de nuanţe, despre care aş dori să scriu un sludiu special. Canternir, Neculce, cronicarii ardeleni, restul, de la Petru Maior, la Brătianu şi D. A. Sturdza. Dar nu are rost să dau aici o bibliografie. Un istoric bine pregătit va reconstitui ceea ce am colat cap la cap pentru a da o poveste cursivă, fără cusur din punct de vedere istoric, al veridicităţii, spun, pentru că s-ar fi putut, şi au şi fost opoziţii la publicare, de unde trimiteri la faptele din cărţi. De aici infailibilitatea cărţii, deci ceea ce trebuia să aibă în primul rând ca să poată vedea lumina tiparului. Când am fost gata, am uitat totul. " (Caietele Princepelui, II, 1972, p. 50-52) Eugen Barbu a avut dificultăţi de cenzură cu această carte.
1786
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1787
„Astăzi nu ştiu cum am scris Princepele. A fost ca o vrajă. Începând cu capitolul acela al încoronării, care e luat din ceremonialul grec şi din Siruni, cu toată bogăţia de amănunte pe care dacă Sadoveanu (leneş, după părerea mea) le-ar fi ştiut, ar fi scris în afara. Baltagului şi o altă capodoperă, deşi are o operă stufoasă, dăr atemporală, fără nerv epic, fără strălucirea pe care stilul său i-ar fi permis-o. Chestiune de şansă, de sistem de lectură, de voinţă de a căuta. Am pierdut ore multe, dar cât am fost de răsplătiţi" (Caietele Princepelui, II, 1972, p. 52) Alte explicaţii se dau în altă parte, dezvăluind importanţa capitală pentru roman a Foletului Novei:
„Mai trebuie spus că, dc fapt, ideea Princepelui, încă incipientă pentru autorul său, s-a ivit odată cu procurarea acestei cărţi rare de către anticarul S. care mi-a adus-o cu totul întâmplător, nebănuind ce consecinţe va avea asupra unei cărţi care-mi este foarte apropiată. Princepele trebuia să fie numai o parte foarte mică dintr-un roman intitulat Săptămâna nebunilor, care a şi devenit după aceea al doilea volum din trilogia fanariotă care cuprinde Princepele, Săptămâna nebunilor şi Amza-Haiducul. Odată cu ivirea acestui Folet Novei, structura cărţii iniţiale s-a modificat brusc, pentru că documentul brâncovenesc îmi furniza un personaj pe care nu-l bănuisem: loan Romanul, descris în Princepele sub numele străveziu de loan Valahul (dar asta numai pentru cunoscători, pentru că alţii nu au înţeles nici până în zilele noastre în ce gen poate fi încadrat romanul). Drept care am folosit şi anexa Foletului şi o anume parte din însemnările de taină ale lui Brâncoveanu, ce mi se păreau foarte potrivite pentru scopul meu de a crea figura unui princepe român supus împilării turceşti de atâta amar de vreme şi care putea cuprinde în structura lui chiar pe Brâncoveanu însuşi, despre care se ştie că avea apetenţa culturii, dar era si un mare iubitor de bani, procuraţi cu mijloace nu totdeauna ortodoxe. Ideea de la care pornisem iniţial era să implic în această povestire simbolică tot trecutul românesc cuprins într-o anumită epocă de subjugare, să topesc sub chipul unui domn fără nume toate spaimele şi toată lăcomia celor ce au stat vremelnic sau mai multă vreme în tronul urgisit al Principatelor Române. In felul acesta, secret, Princepele tindea la profilul unei opere naţiomilc,
capabilă să absoarbă în ea, într-o formă metaforică, toate problemele romaneşti legate de spolierea naţională exercitată de către fanarioţii din toate timpurile, care şi-au îndreptat poftele lor nesăţioase către trupul ţării. Acest domnitor trebuia să adune în caracterul său o filosofic o învăţătură orbitoare şi să fie dublat de un tip rafinat, lacom, lipsit, de orice dragoste pentrupopond peste care domnea. " (Caietele Princepelui, II, 1972, p. 302-303) Prozatotul dă aici cheia politică a romanului, care nu viza doar pe fanarioţi, ci orice epocă de interese suprapuse celor naţionale vizând etapa în care era scris romanul.
„Evident că Princepele nu era numai Brâncoveanu, care nici măcar fanariot nu fusese, dar trebuia combinat tu alţi domnitori la fel de rapaci, nelegaţi de neamul nostru, formând laolaltă tipul spoliatorului plin dc farmec, cinic şi lipsit de scrupule. Odată aceasta idee fixată şi pentru că bănuiam oarecari neînţelegeri la editură, am ţinut să mă întrarmez cu o documentaţie care să excludă orice aer amatoristic. Pentru sfârşitul tragic al Princepelui am ales partea din Hronograful lui Dionisie Ecle-siărhul care descria moartea lui Hangerly, însuşită cu mici modificări, impuse de povestirea mea. Era evident pentru orice cititor pregătit că cea măi mare parte din unele capitole ale Princepelui era compilaţie curată, fără ca lucrai să fie secret, deoarece Avertismentul cărţii arăta că am întrebuinţat chiar documente particulare ce puteau fi controlate, ca scrisorile unor boeri sau acelea colectate de lorga. Ideea nu-mi aparţinea şi cred că nu pot fi învinuit că am inventat genul. In Vale'ry, în Feuchtwangcr, în Thomas Mann, ca să. nu amintesc de Vergilius, de Dante şi de toţi tragicii greci, ca să ajungem până la Shakespcare şi la mai modernul T. S. Eliot, procedeul este de rutină, şi nimeni, în afara ignoranţilor notorii, nu s-a sesizat de împrumuturile necesitate de acest gen de literatură.
Pentru cunoscători nu era deci o surpriză de a vedea implicate în ţesătura cărţii mele fragmente din Ion Ghica (a cărui ciumă nu m-a mulţumit şi a trebuit să invent o alta, cu baza în Tucidides, în Defoe şi chiar în Axei Munthe, ca să nu mai vorbim despre nişte cărţi populare foarte preţioase). Nu era o literatură lesnicioasă, dar, din moment ce mă angajasem la aşa ceva, trebuia să merg mai departe. Deci unele amănunte din
1788
NOTE. COMENTARII.
REPERE CRITICE
alte biografii de domnitori se impuneau. Aşa a apărut Ipsilanti eu lucrarea sa hidraulică din a doua domnie (canalul Argeş-Dâmboviţa), aşa au apărut plimbările cu sania la care erau 'înjugaţi cerbi, bine cunoscut episod din cărţile primare, aşa a apărut şi manevra lui Caligula cu introducerea calului în Divanul boerilor, după cum episodul cu potcovirea cailor cu cuie de argint nu e nici el original {vezi Infernul lui Danie, VIU, 32-63privitor la bogătaşul Filippo Argenti care, în nemăsurata lui trufie, potcovea caii cu argint). O să spuneţi că o asemenea împrumutare excesivă are riscurile ei. Dar pe mine mă interesa în primul rând, din motive ce nu e cazul a le discuta acum, autenticitatea ştiinţifică a Princepelui, dreptul său irefutabil de a se naşte, dovada că în istorie invenţiunile de orice gen nu sunt niciodată inedite, că istoria, cum se spune banal, se repetă. Aşadar, trebuia să folosesc masiv literatura de ceremonial aflată în excelente carte a lui Siruni: Domni români la Porţile Otomane, într-o istorie a fanarioţilor, foarte bună şi ea, precum şi în Condica lui Gheorgachi, care a păzit Princepele de multe încercări dc a fi scurtat sau prescurtat. In practica magică nimic nu este inventat, ci se desfăşoară după cele mai stricte reguli ale genului. Tezele cenzurate ale lui Pico de la Mirandola la care se fac aluzii există într-adevăr şi pot fi confruntate, ca şi posibilitatea ca un tip ca Messer Ottaviano să fi trăit şi să poată să susţină că este o reîncarnare a unor cabalişti renumiţi. Trebuie spus că, acolo unde nevoia epică a cerut-o, a trebuit să imaginez o casă de genul Meitani, cam masonică şi improbabilă în acel Bucureşti, puţin fantast în viziunea noastră. Este de asemenea improbabilă şi petrecerea d.e la Mogoşoaia, fruct al unei imaginaţii şi ea sprijinită pe documente asupra Sabbatului, dar improbabilă în acest punct geografic unde domnitorii evitau să contrazică ortodoxismul pios al populaţiei căreia nu-i lipsea gustul pentru carnaval şi recepţii " (Caietele Princepelui, II, 1972, p. 303-304)
Acest colaj are rolul de a îndepărta bănuielile că ar fi vorba de prezent: textele folosite erau de altădată!
„Aşadar, apariţia cărţii lui Ioan Romanul a fost decisivă, cum decisivă avea să fie în final posesiunea altei cărţi din care am folosit masiv acele ode lăudâtoare, cuprinse în volumul
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1789
Cronicarii greci, pe care tot anticarul S. avea să mi-l aducă, agrenat dintr-o dată într-o muncă de colectare de documente, fără sfârşit, ce continuă şi astăzi. Mărturisesc că fără aceste documente unice ale vremii, şi mă refer mai ales la gustul acela de a exagera în laudă al poeţilor şi curtenilor fanarioţi, mi-ar fi fost imposibil să dau toată pasta slugărniciei de la curţile domneşti.
Dar să ne întoarcem la. Foletul Novei şi la autorul său, Ioan Romanul lată şi fraza de la care a pornit ideea de a scrie nu un roman, cum s-a bătut editura şi redactorul de carte, ci o compilaţie istorică. In prefaţa la calendarul pe 1701, Ioan Romanul se scuză faţă de domnitorul său că nu a dat la timp Foletul pe anul în curs: cauza este nesosirea la vreme a calendarelor italiene iar, pe de altă parte, o boală (podagra), ce atât l-au chinuit şi l-au tirănit...
Formula nu a unui capitol din Săptămâna nebunilor, ci a unui roman autonom, Princepele, se născuse. Eram cu scurte cuvinte descărcat de orice responsabilitate. Aveam un erou aevea, un erou existent, perfect verificabil, autor el însuşi al unui Folet pe care, de asemenea, l-am folosit cu lăcomie, tocmai pentru exactitate, tocmai pentru că-mi servea ideea de autenticitate controlabilă. Ioan Romanul sau Ioan Francul, alias Ioan Valahul, se născuse şi, odată cu el, romanul Princepele; de aici încolo nimic nu mai are importanţă. Compilaţie sau nu, roman sau numai o îngrămădire de texte care corespund unui schelet epic, Princepele pornise în drumul său contradictoriu. " (Caietele Princepelui, I], 1972, p. 304) Eugen Barbu a voit să vorbească despre lumea pe care o
trăia, în secolul XX, după cel de al doilea război mondial, cu
texte din vremea fanarioţilor.
Jurnalul intim despre Princepele
Jurnalul personal al lui Eugen Barbu, din care au apărut după 1990 pagini disparare în „Pro Saeculum" (Focşani), ne permite să reconstituim un calendar al documentării şi evoluţiei romanului Princepele. Tirlul Pagini de jurnal— 1970 trebuie
1790
NOTE. COMENTARII. REPERE C
RITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1791
corectat: este vorba de anul 1968, înaintea demisiei scriitorului de la revista „Luceafărul". Suntem la începutul lui 1968:
„13 februarie. Scriu Melanholia Princepelui. Iese încă pe aceeaşi limbă uluitoare de cronici cu mari efecte stilistice. Să vedem cât mă ţine. " După şedinţa cenaclului, în aceeaşi zi:
„Continuat Melanholia Princepelui. Pun punct după 25 de pagini. Pentru un capitol este suficient. Nu am o idee generală asupra acţiunii, dar ştiu ce va fi dedesubt. Ar fi cam jumătatea unei cărţi de 300 de pagini, până acum. " Pentru identitatea dintre autor şi personajul său, Princepele, următorul citat, de pe 24 februarie:
„Putem zice că i-am pus pe catafalc pe toti şefii insurecţiei. Au scăpat deocamdată Breban şi Fănuş. Lasă-ipe mine, Princepele să trăiască!"
„6 martie. Public Melanholia Princepelui, declaraţia secretă de patriotism. Ştiu eu cui o să-i placă. "
„8 martie. (...) Ghişe taie cu eleganţă. Esalvat Bănuţă. Nu scapă Popper, care nu a răspuns. Melanholia trece, mai puţin cuvântul «cur». Ardelenii, cu decenţa lor!"
„15 martie. Reluat documentarea la Principele. Material uriaş, totul inform."
„28 martie. Citim la o şezătoare, la nişte constructori, discursul^ Principelui din romanul meu. Băieţii pricep şi aplaudă. " „Pricep", adică înţeleg că mesajul din roman privea reahtăţile imediate. („Pro Saeculum", Focşani, IV, nr 5 iulie 2005, p. 14-18)
Reconstituirea cronologică ne duce la alt număr din „Pro Saeculum" (IV, nr. 6-7, septembrie-octombrie 2005, p. 13-15), unde apar Pagini de jurnal- 1970. Şi aici 1970 trebuie înlocuit cu 1968.
„7aprilie. Reichman cu nevasta la Bucureşti. Iot aiurit. Poiana. Lecturi întinse pentru Principele, care stă. "
„13 aprilie. Lecturi pentru Principele. De la faţă religioasa la şcoala grecească (Academia). Plutesc intr-o magmă de informaţii."
„ 16 aprilie. Primesc o scrisoare din Constanta de la un grup de elevi. Sunt făcut de Messiă roşu. Mi se promite tăierea capului, când vor veni evenimentele din Ungaria 56 la noi. Frumos, ce să zic. Elevi să fie său altfel de grup?"
„Mă chinuie Principele. Odobescu o revelaţie cu stilul Im fastuos. lorga, plictisitor cu Cantacuzinii lui, Giurescu, de necitit.
„3 mai. Lccturatpentru Principele despre magie. In buletinele secrete se poate citi că aventura cehoslovacă nu prea le e pe plac." („Pro Saeculum", nr. 6—7, septembrie—octombrie 2005, p. 13-16) După demisia de la „Luceafărul" (7 iunie 1968), cu corectarea anului: în loc de Pagini de jurnal- 1970, punem 1968: „16 iunie. Reiau documentarea la Principele. Alchimie pe nerăsuflate, plus alte chestii, dc limbă. "
„27 iunie. Gazeta literară salută noua conducere a Luceafărului. E certată revista Ateneu pentru că a salutat cei 10 am de la înfiinţarea Luceafărului. Mai ales, ultimii.
1792
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
Contemporanul salută noul Luceafărul. Ion Mihăileanu si Toma George Maiorescu fac temeneli. Primul a scris bine despre Groapa la Scânteia', pe când credeau că voi trece de partea lor. E cumnatul lui Zincă a cărui soră se numeşte, pur si simplu, Bety Caragiale şi e soţia lui Mihăileanu (cum l-o chema în realitate?) Intr-o şedinţă ar fi exclamat: — Barbu e mort. Nu-i mai luăm interviu. Ivaşcu i-a sfătuit să fie prudenţi. Am scos până acum 86 de pagini la Principele, poate cele mai importante. "
*    * *
„6 iulie. Sunt la Poiana P
oiana. Principele merge.
„20 iulie. Citit fragmentul'Sabatul lui Nae. E încântat. Nu ştie nimic din acest roman. încurajat, continui. "
„21 iulie. (..) Scris nuvela cu Săram, Martiriul Sfântului oebastran.
La radio citesc nişte materiale privitoare la magie (din documentarea la Principele) sub titlul Transmutaţii. Nu sunt trecut in program. Mi se aplică pedeapsa tăcem. "
„27 iulie. (...) Ivănceanu, după ce a stat eu mine la masă declară:
- Eu voi lovi primul in Principele
„1 august Poiana, lecturi. Descopăr cronicari, arca pe can-t abandonasem la jumătate, adică pe cei mai importanţi Chiparissa, Daponte. Lecturi sublime, exact ce-mi trebuia
In text, eronat: Săptămâna.
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1793
pentru laudele adresate Principelui. îmi vine să sar pe pereţi de bucurie. După Foletul Novei, era exact de ce aveam nevoie. " („Pro Saeculum", Focşani, IV, nr. 5, iulie 2005, p. 20-22) Cronologia scrierii Princepelui continuă în „Pro Saeculum" (nr. 6-7, septembrie-ocrombrie 2005), cu datarea corectă: Pagini de jurnal 1968:
„6august. Marian^ îmi cere Principele. E clar că e de la Politie."
„9 august. Poiana. Scriu Principele în continuare. "
„10 august. Documentare. Nicolae Costin m-a dezamăgit. *
„11 august. Scriu capitolul despre canal în grai cronicăresc. N-am încă nici o justificare istorică pentru el, dar găsesc eu ceva până la urmă.
Pentru cultul personalităţii e tot ce poate fi mai potrivit. " Nota din 11 august 1968 ne arată că Eugen Barbu scria Principele cu ochii la experienţa politică din România postbelică.
Ocuparea Cehoslovaciei de către trupele sovietice şi din alte ţări socialiste produce în România o mare tensiune, românii aşteptând o ocupaţie, poate un conflict, armat, stare de spirit reflectată în jurnal:
„23 august. (...) Toţi vorbesc, toţi se arată viteji, dar nu avem o armă. Dacă cineva intră peste noi, cu ce ne vom bate?
Marian Popa, probabil.
1794
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1795
* * *
(...) La TV program ambiguu: simfonii, voci, în rest, neantul. După 12 ani, se reeditează cazul Ungariei. Tâlharii. Tâlharii. Mi s-a urât să trăiesc. Voi mai termina Principele5"
* * *
„24 august. Zile dramatice, de aşteptare încordată. Cu urechea la radio. La Moscova, interminabile tratative. Se fac liste de înfierare a atacului, care se publică. Suntem câţiva care şi-au pus pielea în foc. In România literară, semnăm eu, Titus Popovici, Marin Preda, Stanca; Geo Bogza şi Jebeleanu o fac pe bolnavii, leprele. Ca şi Geo Dumitrescu."
„25 august. încordare maximă. Mă gândesc la o retragere la Poiana. Ii spun şoferului Ilie să fure pentru mine un număr de maşină italiană (am un Fiat) cu care putem să ne strecurăm până la Poiana în caz de primejdie. La Uniunea Scriitorilor ştiu de asemenea o maşină de copiat acte, cu care am putea scrie şi răspândi manifeste. Rămân în Bucureşti totuşi. "
*    * *
„26 august. Reiau Principele în condiţiile de teroare din aceste zile. Am citat dc puţine zile în faţă, poate. "
„29 august, lotul epierdut în Cehia. Tristeţe deplorabilă.. Acum aşteptăm lovitura în stomac. Vom scăpa şi de data asta? Nimeni n-o crede.
Aproape, foarte aproape de finalul Principelui. Invitat de toate ziarele să colaborez. Refuz. "
*    * *
„29 august. Azi la prânz, terminat Principele (prima formă). Nu-mi place destul. II voi rescrie. "
* * *
„7 septembrie. Pe la 11,30 se descarcă o şarjă la o fabrică din Cotroceni. Totul aduce cu zgomotul unor avioane grele care trec. Ascultăm terorizaţi până ne dăm seama de realitate. Zvonuri despre schimburi de focuri la graniţă, morţi, răniţi. Încercarea de a se ataca Iugoslavia. De atacuri respinse. "
* * +
„Un război rece, continuu, alimentat de zvonuri. Opt zile de Li terminarea Principelui nu reuşesc să citesc măcar o pagină.
Stau şi zac într-o cădere nervoasă teribilă.
Din informaţii, mulţi ofiţeri (foşti) securişti ii aşteaptă pe ruşi (...)."
* * *
„8 septembrie. Plecare la Poiana. Vreme frumoasă într-o tragică toamnă."
* * *
„9 septembrie. întoarcere seara. Citit Principele cu greutate. Mâine îl dau la dactilografiat."
„11 septembrie. Terminat de citit Principele. Sper că o să placă. Nu sunt mulţumit cu totul. Nu ştiu ce lipseşte acestei cărţi. Voi afla peste 6 luni când o voi reciti în şpalt. "
„1 octombrie. Principele zace la dactilografă de trei săptămâni. " („Pro Saeculum", nr. 6-7, septembrie-octombrie 2005, p. 7-12)
1796
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1797
Paginile de jurnal, publicate de soţia scriitorului, Marga Barbu, se opresc pe data de 11 octombrie. In ele nu se călătoreşte doar printre cărţi, ca în Jurnalul din 1966 sau în Caietele Princepelui, ci printre oameni. Condiţiile sunt dramatice atât datorită luptelor literare, cu substrat politic, cât şi ameninţării externe, din partea Uniunii Sovietice. Aceste pagini răzleţe din jurnalul intim al scriitorului dezvăluie că ţinta lui Eugen Barbu în Principele nu era una de altădată, ci una contemporană.
Foarre interesante pentru istoria romanului Princepele sunt două note ale Jurnalului intim, din 1969, anul apariţiei cărţii: „1969. 14 iunie. Trei edituri din S\JA, Harper, Kuneper şi Random House pentru Princepele, prin legaţie. Plus trei in Franţa. Ce o să iasă? Cine ştie limba din cartea asta?"
„Povestea Princepelui povestită de Al. Georgescu lui Beldeanu.
La cenzură, prima sesizare, de la soţia lui Bujor la sesizarea sorei lui H. Zincă, dna Mihăileanu.
E chemat Georgescu la Bujor, făcut albie de porci:
— Bagâ-i romanul lui Barbu pe gât. Cine-i ăsta, mă? (înjurătură)
In zece zile trebuia să mi se facă parastasul. Acela rezistă. E chemat din nou de Bujor. — L-ai căutat pe Barbu? - Nu. -Cum, nu? L-ai citit? Cine-i, mă, messerul? Cine e, mă, Princepele? Deci şi tu te faci că nu pricepi. Ce-i cu Canalul ăla? — A fost pe vremea lui Ipsilanti, am documente. - Da? -Cheamă secretara să fie dat afară. Georgescu în uşă minţind; -Romanul e acum la tov. Ceauşesctt pe masă cu o scrisoare a autorului. Bujor fiert. — Stai jos. Cum facem?
Trei oameni au contribuit la publicarea romanului. Vasile Nicolescu, subtil, jucând teatru mereu. L'ăvăluţă, un economist din CC 3) Odobâcu (secretarulluiMizil). Oamenii aceştia împreună cu Georgescu au riscat totul pentru Princepele.
Dar apariţia a fost votată de secretariatul C. C-ului (Comitetul Executiv) 4 voturi pentru, 3 contra. Vot decisiv, probabil Ceaiişescu. Bănuiesc că cei 4 au Jost Bodnăraş, Maurer,
Mănescu (sic!). Asta e istoria Princepelui. De aici istoria cu plagiatul. Romanul a fost citit discret de Gogu Rădulescu, Breban şi alţii. " („Pro Saeculum", Focşani) Bătăliile literare ascund adesea bătălii politice
Receptarea romanului
Capitolele din Princepele tipărite de Eugen Barbu în „Luceafărul" au produs ecouri, critica orală premergând-o în acest caz pe cea scrisă. Apar şi în cazul Princepelui comentarii înaintea apariţiei în volum, dar spre deosebire de cazul Groapa, ele sunt de adeziune, de admiraţie.
„Publicat în fragmente Princepele dă la lumină năzuinţe sintetice. Datele istorice sunt întrebuinţate ca la Filimon, dar răstălmăcite după legi sadoveniene; prin ieşirea de sub rigorile eticii şi prin exacerbarea responsabilităţii esteticului - se revine la Mateiu Caragiale; statica petsonajelor precum şi aria de generalitate pe care o cuprind, minuţia descripţiei şi prioritatea mediului asupra biografiilor, destinele însumate cadrului (tragice sau nu în funcţie de fundalul care se află în mişcare dependentă) — sunt indicii de reactualizare a procedeelor din Ciocoii vechi. Princepele (acesta nu are nume) cumulează, linii de profil caracteristice ultimului domn pământean — Brăncoveanu, luminat, atent la culori şi reliefuri, arhitect subtil, duplicitar din punct de vedere politic. Configuraţiei sale intime îi sunt împrumutate trăsăturile tipului de domn fanariot (în viziunea romantică): feroce, egoist, dispreţuitor de neam, pasionat în amoruri "întoarse, respirând, înăbuşit, într-un fast dc adunătură. Fără a fi istoric, romanul dă reperele unui timp anume, petrecut. Princepele piere decapitat şi oraşul ascultă în tăcere, cum câinii îl devoră, tot astfel cum au devorat şi pe efemerul Hangerliu. In paginile cărţii se declanşează., ca in vremurile lui Caragea, ciuma pedepsitoare eliberând instincte, dezvelind latenţe malefice." (Mircea Ciobanii, Isarlîk, „Luceafărul", nr. 41, oct. 1967)
1798 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1799
Primirea cărţii la apariţia ei de la sfârşitul anului 1969 va fi promptă, entuziastă în revistele literare din provincie (Cluj-Napoca) şi rezervată şi plină de şicane în publicaţiile centrale bucureştene, care au încă ceva de împărţit cu Eugen Barbu, după ce acesta fusese surghiunit din centrul lumii literare. In postura de redactor-şef al revistei „Luceafărul" (1962-1968), Eugen Barbu pornise un război cu tot felul de inerţii, unele oficiale, altele scriitoriceşti, reuşind să intre în conflict cu toate generaţiile literare.
Revista „Luceafărul" a fost supusă (în anii '67—'68) unui adevărar asediu de presă şi de opinie publică. Eugen Barbu a părăsir, datorită presiunilor organizate, prin demisie, revista în 1968, pentru ca mai târziu, la Adunarea generală a scriitorilor, să fie eliminat din Consiliul Uniunii Scriitotilor din România. Scriitorul este aruncat în afara „cetăţii literare", ceea ce nu-i împiedică pe unii critici literari să-1 rrateze în continuare ca pe un mare scriitor. Paradoxal, romanul Princepele, apărut în 1969, se bucură de o atenţie excepţională din partea celei mai mari părţi a criticii literare, preocupată doar de valoarea operei.
Curba receptării romanului Princepele este foarte interesantă şi incitantă pentru sociologul literar. Reacţiile faţă de Princepele sunt spontane, gratuite, în presa literară din provincie, mai puţin la Bucureşti, unde sunt încă vii tensiunile care au dus Ia ejectarea lui Eugen Barbu, în 1968, de la revista „Luceafărul" şi din Consiliul Uniunii Scriitotilot. Aprecierile nu sunt strict literare, divulgând intenţia negaţiei, fapt blamat, de altfel, în presa vremii, de unii comentatori.
Prima cronică literară, promptă, este aceea a „României literare", semnată de G. Dimisianu, care începe prin a-i face lui Eugen Barbu un pottret de scriitor ratat:
„Mărturisesc că am început lectura Princepelui stăpânit de un sentiment destul de amestecat. Citisem măi de mult prin reviste câteva fragmente din această scriere cu întâmplări din
lumea zugrăvită, de N. Filimon, de asemenea nişte fugoase istorisiri cu haiduci şi răpiri de fecioare petrecute cam în acelaşi cadru, ştiam (şi de la cinematograf pasiunea lui Eugen Barbu pentru istoria domniilorfanariote, şi mă întrebam deci, cu destule reticenţe, dacă tocmai dintr-o astfel de preocupare, absorbantă în ultimul timp, ar putea să ţâşnească acea operă care să-l smulgă pe acest foarte talentat, dar atât de inegal, autor din evidentul, după mine, impas artistic, trăit după apariţia Groapei. într-adevăr, de mai bine de un deceniu, Eugen Barbu desfăşoară o activitate prodigioasă cantitativ, survolând domenii multiple, interferenţe sau nu — romanul şi poezia lirică, memorialistica şi eseul critic, reportajul şi pamfletul, publicistic, teatrul, cinematograful, jurnalistica sportivă — o activitate înfrigurată şi pluriformă, obstinat polemică şi dinadins bănuitoare, totul in speranţă că va reuşi să anime o iluzie a fertilităţii dezinvolte şi un mare spectacol al independenţei de spirit. Şi totuşi ce se poate reţine, în planul valorilor integrale, din producţia dc după Groapa? Şoseaua Nordului: o încercare de frescă istorică rezolvată superficial, minată de viziunea schematică; Facerea lumii: o carte ambiţioasă, cu multe pagini consistente, bine pornită, dar elaborată grăbit, ratând premise fecunde; Jurnalul: o colecţie de memorii ce s-au dovedit contrafăcute, foşnind de erori şi gafe ce trebuiesc trecute sub tăcere; Măştile lui Goethe: o curioasă compilaţie a cărei iniţiativă demitizantăpoate cel mult. să amuze prin pitorescul mijloacelor de care se slujeşte. Să mai amintim experienţele din domeniul teatrului, al scenariului de film? Nu este cazul Rămân câteva dense povestiri şi nuvele incluse şi în recenta culegere Martiriul Sfântului Sebastian si, desigur, multe pagini, răzleţe de bună factură literară care avertizează, din timp în timp, că toată această revărsare necoagulantă. în forme armonioase porneşte, totuşi, din condeiul unui scriitor autentic, derutat poate de la vocaţia sa estetică, însă, în orice caz, neconsumat.
Reprezintă romanul Princepele mereu amânatul reviriment? judecat după fragmentele răspândite prin reviste el nu ne spunea mai mult decât faptul că Eugen Barbu se află încă în stăpânirea bogatelor mijloace de sugestivitate plastică prin care
1800
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1801
s-a remarcat scriind Groapa." („România literară", nr. 49, 4 decembrie 1969) După acest bilanţ negativ, criticul concede că romanul în întregul său este superior fragmentelor apărute în presă, încercând să circumscrie corect noutatea Princepelui. în final, i se impută lui Eugen Barbu pornirea polemică, adversitatea faţă de scriitorime, existenţa personajelor „cu cheie":
„Ar mai fi de discutat despre inoportunele devieri spre pamflet ale cărţii, din ce în ce mai frecvente în secţiunea finală. Instinctul nestăpânit şi vindicativ al scriitorului ajunge să intimideze înseşi comandamentele conştiinţei artistice proprii care, predându-sepamfletarului, se dezinteresează cu totul, până la urmă, de echilibrul şi puritatea operei. Toate episoadele în care se fac referiri la «inteligbenţia ţării», la «liota de grămătici» şi «scribi ticăloşiţi» se doresc o străvezie fabulă despre moravuri literare actuale, ideea-obsesie a scriitorului fiind aceea de a nu rata nici un prilej de exprimare publică fără a mai lichida un cont cu adversarii din sânul breslei sale. As fel se face că aceste pagini mişună de personaje cu cheie supuse unor maltratări fioroase, surprinse în ipostaze din cele mai descalificante, aşa cum probabil că şi le reprezintă în proiecţiile intime imaginaţia deformatoare a pătimaşului autor. Sigur că pentru cititorul desprins de mediul literar, secretul ciprului rămâne intact iar intenţia polemică subtextuală este principial de admis, atâta vreme cât se înalţă la condiţia estetică. In contextul Princepelui ea constituie însă un element impur şi, totodată, un canal deschis infiltrărilor de trivialitate si rău gust literar. Rezultă că Princepele este o scriere de factură inegală, dar fără marile dezechilibrări înregistrate de cărţile anterioare ale lui Eugen Barbu. Asistăm bl un act promiţător al redresării sale scriitoriceşti." („România literară", nr. 49, 4 decembrie 1969) Volumul lui G. Dimisianu, Prozatori de azi (Ed. Cartea românească, 1970, p. 130-135), include cronica literară la Princepele, din care elimină începutul şi sfârşitul, citate de noi aici, ceea ce este semnificativ.
Revista „Tribuna" închină Princepelui un comentariu de gust şi erudiţie, Princepele şi „IIPrincipe"sens de Mircea Vaida: „Princepele e o construcţie barocă puternică, o alegorie, satiră, pamflet şi fabulă uimitoare plină de voluptăţile substanţei. Substanţa în volumul lui Eugen Barbu e in oameni, în lucrurile inerte, în limbaj, în atlazurile, mătărăsăriile şi metalele scumpe, smaragdele cu luciri de ochi omeneşti. Văzduhul, vidul sufletesc, tăcerile, se substanţializează, devin fluturi cu aripi bolnăvicioase, dulceaţă, duhoare, putreziciune, sânge, suje-rinţă, senzaţie de viaţă neobosită si autentică. Pun alături cu bună ştiinţă această «sinteză, basm şi operă lirică» — precum o numeşte autorul— de lucrarea de rece cugetare politică şi istorică a bătrânului Machiavelli. Princepele în faţă cu II Principe. Două tomuri evident create cu alte scopuri, cu mijloace complet diferite. Princepele fanariot, în faţă cu «II Principe italiano di Rinascita». (...)
Tristeţea Princepelui îl înrudeşte pe această linie cu personajul din Greaţa lui Sartre, cu Dedalus al luijoyce, cu Prinţul lui Lampedusa şi uneori chiar cu omenia lui Tarrou din Ciuma lui Camus. «Melanholia» surdă, atotstăpănitoare, crepusculară, topeşte iubirea, ura, ambiţia, într-un larg gest ironic, amurg al lumii, în care momentele de coşmar ne duc cu gândul la fantasmele lui Goya, Bosch sau Kaţka, dizolvate la rândul lor într-un malefic şi blajin zâmbet dc Petronius, cinic şi cald, răstignind cu duioşie monştri şi stârpi turi în hăul acestui surâs adânc, metafizic. E nemiloasă «melanholia» şi vindecătoare ca un Catharsis..." („Tribuna", nr. 50, 11 decembrie 1969) Reţeaua de trimiteri, de comparaţii nobile, aşază romanul Princepele într-un flux de semnificaţii superior.
Tot „Tribuna" tipăreşte, o săptămână mai târziu, semnată de Constantin Cubleşan, o cronică literară la obiect, plină de respect pentru valoarea romanului:
„Sfârşitul princepelui va fi provocat în esenţă de această neputinţă de a se implanta conştiinţei unei entităţi populare trainice. Romanul lui Eugen Barbu este astfel istoria unei dramatice prabuari —piabustua.pl miepelui care echivalează, în termenii sat fundpftierpta-lh <ou msaşj decăderea unui regim
1802
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
dictatorial. Finalul cărţii, deşi sugerează o reluare, în altă distribuţie, a aceleiaşi traiectorii despotice, incumbă o sentinţă definitivă ce se presimte dialectic inevitabilă dintr-o conştientă perspectivă istorică.
Prin ideile ce le conţine, beneficiind de o modernă construcţie epică, de un elevat rafinament al compunerii atmosferei arhaizante de epocă (ce-l alătură lui Sadoveănu, Matei Caragiale, Camil Petrescu), favorizat de o limbă viu colorată, cu inflexiuni muzicale de poem, romanul Princepele de Eugen Barbu îşi găseşte locul între cărţile de primă mărime ale literaturii noastre scrise în anii postbelici. "(„Tribuna", nr. 51, 18 decembrie 1969) Punctul pe i al revistei, în chestiunea Princepelui, este pus apăsat în acelaşi număr printr-o intervenţie polemică elegantă, intitulată Inchizitorul de turtă dulce, în care „inchizitorul" este Gabriel Dimisianu, care în cronica sa literară (din „România literară") minimalizase, după părerea semnatarului, din dorinţa de a plăti o poliţă veche, una din cărţile mari ale prozei româneşti: „Citind cronica lui Gabriel Dimisianu la romanul^ Princepele de Eugen Barbu, fără voie ne duce gândul la o spirituală însemnare apărută acum patru ani în paginile Luceafărului. Se scria acolo: «Arhanghelul Gabriel al literelor cutreeră terorizat oraşul nostru. La întretăierea a două străzi centrale, un cunoscut prozator îl pândeşte cu o halebardă, de pe Palatul Telefoanelor un poet famelic îl ţinteşte cu un tun Lasser, ultima invenţie în materie de balistică, la Capsa doi tineri debutanţi aşteaptă să-i toarne verde de Paris în cafea (...) i se va pune mandragoră în ciorbă (...) Fănuş Neagu i-a promis c-o să-1 bată ciobăneşte cu bâta, Eugen Barbu se zice că o să-1 gâtuie ca pe un prunc (...)
De ce se simte atât de înspăimântat tânărul critic cu mustăcioară de haiduc, la rostirea numelui căruia, cam pe la mijloc, simt că aţipesc?» Semnatarul articolului era Eugen Barbu, care nega fireşte cu severitate ironică «gustul pentru procesul verbal, plin de lucruri deja spuse» şi «invocarea dulcelui drum de mijloc», al criticului Gabriel Dimisianu. Nota se încheie astfel: «... tov. Gabriel Dimisianu nu ne rămâne decât să-ţi oferim un Algocalmin. Nu te omoară nimeni, domnule,
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1803
dormi liniştit!» (v. Eugen Barbu, Luceafărul, nr. 16/1965). Separe că, urmându-i sfatul, criticul a luat algocalminul, dar nu se ştie sigur dacă a dormit liniştit. A dormit, cum spune vorba din popor, «sepureşte», treaz la activitatea literară a prozatorului. Şi iată în recentul număr alRomâniei literare (4911969), cronica la romanul Princepele de Eugen Barbu, în care zărim, în ciuda unor aparenţe, dorinţa refulată a replicii mult aşteptate. G. Dimisianu şi-a amintit probabil citind episoadele despre gramaticii fanarioţi din Princepele, de portretul apărut cu ani în urmă în Luceafărul: era vorba în acea miniatură despre o «halebardă», armă tipic medievală, apoi i-au venit în minte, desigur, câteva crâmpeie de text - «Eugen Barbu se zice că o să-1 gâtuie ca pe un prunc...», şi apoi «... tânărul critic cu mustăcioară de haiduc» etc. Observând atent portretele grămăticilor din Bucurescii vechi, aşa cum apar în Princepele, a găsit acolo pe unul «gros, greu, şişcar urduros», altul «meşter în cuvinte, om cuprins de minte», pe Agafet Cuşcungachi «cu un ochi rătăcit în mijlocul obrazului şi altul vârât tocmai sub păr»; în fine, «pe unul prizărit, fără glas, bâlbâit, repezit şi plin de idei mici» etc, etc. N-am cercetat cu amănuntul, dar nu e de mirare ca în mulţimea scribilor de la Academia elinească, unul să fi fost mustăcios. Ar fi insă fortuită judecata după care un oarecare grămătic din roman, deoarece are mustăţi ori e «prizărit», trebuie să fie, neapărat, cutare critic sau cronicar literar. Totuşi, amintindu-ne de articolul lui Eugen Barbu din Luceafărul, remarcăm că G. Dimisianu, mimând smerita atitudine imparţială, nu face altceva decât să plătească, în bani mărunţi de aramă cu sunet calp, o poliţă veche. Tot ce-a adunat în cursul acestor ani doreşte să «răzbune» într-un «articol pentru foglietă», cum ar spune autorul Princepelui. Cronicarul nu caută sau nu e în stare să elucideze adevărurile operei, dimpotrivă vrea cu orice preţ să afle slăbiciuni tocmai în virtuţile mari ale cărţii. Ceea ce el numeşte «limbaj arheologic» e de fapt un model de revitalizare a arhaismului care, spre deosebire de încercările anterioare, nu e ruginit, dobândind sunet nou. Când G. Dimisianu neagă cu falsă superioritate tot ce-a scris până în prezent prozatorul Eugen Barbu, întrezărind în Princepele «un
1804
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
act promiţător al redresării sale scriitoriceşti», afirmaţia iui seamănă, de astă dată, cu ifosele groteşti ale grămăticilor de tipul Agafet Cuşcungachi."(„Tribuna", nr. 51, 18 decembrie 1969) S-a făcut mult caz de personajele „cu cheie" ale Princepelui, mai ales oral, dar în cazul acestui articol şi în scris. Ceea ce ne spune autorul articolului este că anumite personalităţi literare au presupus că sunt personajele ridiculizate în roman, drept care au contestat cartea, fără respect pentru valoarea ei.
„Romanul Princepele, una din cele mai de seamă creaţii ale prozei româneşti în genere, frapant prin modernitate, prin arta naraţiunii, mişcarea fremătătoare a materiei umane, prin tipologii şi forţă stilistică, alegorie şi fabulă, e o lume în care trebuie să intri «în togă», cum spunea Machiavelli, nu desculţ şi. pedestru cum face G. Dimisianu. Alegoria e de înaltă artă, era deci o favoare pentru criticul în cauză, să fi. intrat in această fastuoasă galerie tragi-comică. In fresca romanului pasiunile şi urile devin o altă viaţă, aceea a eroilor. In orice caz, nu se pot vulgariza sensurile unei cărţi de primă valoare in proza noastră, alterându-se înţelesurile profunde ale alegoriei. Oricât nu îl simpatizează pe autorul volumului, cronicarul literar ar fi fost obligat, prin etica profesiunii sale, să analizeze calm şi obiectiv conţinutul cărţii. Citez ca sugestivă mărturisirea lui Gabriel Dimisianu însuşi piddicată mai de mult în Gazeta literară (reprodusă şi în Luceafărul/: G.D. scria: «Mă simt deodată nespus de stingherit, fals, meschin; am în buzunar nefericitul acela de anicol. Schiţez un zâmbet chinuit, îngân câteva vorbe şi plec mai departe abătut. Mai public articolul sau îl rup?»
Dacă nu am şti că afirmaţia criticului a fost. făcută cu ani în urmă, am crede indubitabil că «nefericitul acela de articol», cum singur îl numeşte, e recenta sa cronică din România literară. " („Tribuna", nr. 51, 18 decembrie 1969) Semnătura, Simion Ştefan, este probabil un pseudonim ostentativ, acesta fiind numele cunoscutului Mitropolit ardelean, Simion Ştefan, traducător al Bibliei.
„România literară" tipăreşte însă, la Cărţile anului, un comentariu mai pătrunzăror, care descoperă în romanul lui
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1805
Eugen Barbu Un dialog despre Putere, subliniind astfel una din
direcţiile mari ale cărţii.
„ Cineva spunea, dacă nu mă înşel, că Princepele înseamnă pentru Eugen Barbu ieşirea dintr-o eclipsă de creativitate. Forţa epică extraordinară, precum şi scriitura propriu zisă îndreptăţesc, fără îndoială, afirmaţia. Dar acestea nu sunt descoperiri de azi, i le cunoaştem mai dinainte. Altceva este nou în literatura lui Euaen Barbu: dezbaterea ideatică şi modalitatea de construcţie a. romanului. Prima are in vedere cele discutate până aici, dialogul despre Putere. Aş adăuga doar că, probabil, lipsa unei mai ferme aptitudini teoretice, l-a obligat pe prozator să paradeze o erudiţie teologică şi filosofică pe cât de inutilă vieţii romanului, pe atât de supărătoare la lectură, făcându-i de altfel un deserviciu, întrucât ii scoate mai mult în relief slăbiciunea. Construcţia romanului însă mi se pare de excepţie, dintr-un îndoit punct de vedere: pe de o parte prin succesiunea în paralel a acţiunii, prin fragmentaritatea epicului lasă lectorului impresia că dialogul ideatic primeşte ca o completare sau ca un argument un dialog epic, un dialog între fragmentele de acţiune, pe de altă parte, admiţând riscul ruperii unităţii formale a romanului, prozatorul a mizat pe realizarea unei unităţi ferme între planul ideatic şi planul epic, împinsă până la similitudine şi corespondenţă inestrieabilă. Romanul s-a fragmentat într-adevăr, dar unitatea planurilor de la un capăt la celălalt nu poate fi contestată.
Dacă sub aspect ideatic dialogul acesta m-a. interesat până la a mă. face să încerc a-l rezuma aici, în semnificaţiile lui, câteva, desigur, din cele posibile, sub aspectulficţiunii epice şi al artei literare m-a fascinat. Nu ştiu dacă un autor îşi poate dori mai mult decât să-şi fascineze cititorii, dar e limpede că fenomenul se poate produce - când e vorba de proză — numai printr-o combinaţie, de cele mai multe ori inanalizabilă, de Cuvânt (ta purtător al unui epic extraordinar), Atmosferă {ca spaţiu ce înconjură, rotund, acest epic) şi Personaj (capurtător de Cuvânt şi Atmosferă, cu alte cuvinte ca flux vital de o anumită coloratură). în Princepele această combinaţie există (lăsând la o parte finalul, prea grăbii şi ca sens şi ca formă). "
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1807
(Laurenţiu Ulici, Un dialog despre Putere, „România literară", nr. 1, 1 ianuarie 1970)
Un comentariu minimalizam semnează şi Nicolae Manolescu cronica sa literară din Contemporanid.
„A scrie un roman ca Princepele, care nu se vrea o simplă evocare colorată şi fermecătoare, ci o meditaţie asupra semnificaţiilor istorice ale puterii, înseamnă a cunoaşte foarte bine, dacă nu litera acestei istorii, în orice caz spiritul ei. Parabolă despre putere, Princepele are un tâlc, aşa că, dincolo de valoarea ca atare a naraţiunii, trebuie să ne întrebăm care este acest tâlc, care este «filozofia» romancierului... Comentatorii au observat numaidecât că parabola este pe alocuri străvezie, şi gratuită, degenerând în veritabil pamflet; atâtea detalii ne trimit, direct, In. o istorie recentă. Eu n-aş reproşa lui Eugen Barbu nici accesele pamfletare, nici faptul, că citim în istoria din Princepele o altă istorie; acestea ţin de factura modernă a cărţii, de actualitatea ei. fi reproşez însă că această actualitate e facilă, rezultată din corespondenţele anecdotice şi pitoreşti.
Cauza este lipsa unei temeinice culturi istorice. Neîndoielnic cartea e informată şi, de exemplu, ceremonia înscăunării Princepelui e o dovadă. Nu despre informaţie e vorba, ci despre cultură, iar în cultură intră în primul rând «filozofia» romancierului. Aglomerarea de date, exactitatea obiceiurilor şi a costumelor — acestea mă interesează cu mult mai puţin decât Tâlcul parabolei. Şi tâlcul meditaţiei din Princepele nu e deloc profund. Prozatorul alunecă în facilităţi şi în spectacol. Exemple? Toată diavoleasca ştiinţă, a messerului şi odată cu ea erudiţia lui E. Barbu în materie de ermetism, esoterism, cabalistică, alchimie, magie sunt prea de tot ostentative; autorulface aici eroarea de a se lua în serios. In latură istorică, simplificările sunt mai evidente. Princepele suportă - ca toţi Princepii, aici â la porte d'Orient — presiunea a două culturi: aceea autohtonă şi aceea occidentală. Opoziţie, de mult studiată, şi care este tema esenţială, ignorată, a cărţii.
Căci nu sunt numai două personaje, cum au convenit cei care au analizat ideaţia romanului, implicate în conflict: alături de Princepe şi dc Ottaviano, trebuie pus loan Valahul. Nu
întâmplător apare acest neverosimil astrolog local (reminiscenţă din Kesarion Breb al lui Sadoveănu, dar şi din Limbă Dulce sau jumătate ai lui Alecsandri): el este, cum am spus, purtătorul tradiţiei autohtone şi concepţia lui despre mărire şi putere se opune concepţiei nebuneşti a messerului. Autorul îi rezervă, în final, rolul unui raisonneur, al unui profet al prăbuşirii Princepelui. De ce este convenţional loan? Pentru că el este singurul personaj prin care luăm cunoştinţă de existenţa unei culturi locale, simbol al meşterilor anonimi şi al creatorilor de folclor, personaj mai curând abstract şi ilustrativ. Eugen Barbu înconjoară pe Princepe de boieri ticăloşi şi făţarnici, de o «intelighenţie» caricaturală şi proastă, uitând că dintre aceşti boieri s-au ridicat cărturari şi domnitori luminaţi şi că fanariotismul moral nu exclude nici fineţea gândirii, nici erudiţia. Punctul de vedere al prozatorului coincide însă în această privinţă cu al doamnei Evanghelina, mama Princepelui fanariot: «Ăştia, îndopaţi ca gânsacii, nu ştiu măcar a-şi plimba hainele, dară-mi-te să spună vorbe alese? Unde te crezi, messer Ottaviano? La Florenţa? La Mantova? Toţi boierii mei au fost negustori de plăcinte la Stambul şi au creştetul capului tocit de greutatea tăvilor pe care le purtau...» Ce eroare! «Filozofia istorică» a Princepelui nu poate fi decât precară, câtă vreme ispitelor perverse de tiranie ale lui Ottaviano nu li se opune o concepţie despre putere întemeiată pe o cunoaştere adevărată a istoriei noastre.
Princepele rămâne o panoramică povestire istorică şi o meditaţie despre putere; dar, ca să nu spun altfel, cam gratuită. " („Contemporanul", nr. 2, 9 ianuarie 1970) în fond, intervenţia lui N. Manolescu tinde să anuleze ceea ce găsea impottant la Eugen Batbu anteriorul comentatot, Laurenţiu Ulici, cate vedea în Princepele „un dialog despre Putere"demn, în 1968, de toată atenţia.
Cornel Ungureanu încearcă un gest de arbirraj, propunând o poziţie corectă faţă de Eugen Barbu şi opera lui, Princepele, sub deviza: „Să dăm Cezarului ce este al Cezarului!" Autorul aduce aminte contemporanilor cu cine au de a face, pentru a facilita concluzia de valoare.
1808 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1809
„ 1. Chiar dacă nu convine unora, proza lui Eugen Barbu ocupă un capitol substanţial al istoriei noastre literare contemporane. Prolific, scriitorul înţesează presa cu articole de cea mai diversă factură, împrăştie, pe drept sau pe nedrept, pamflete, apare în librării ca dramaturg, eseist, poet, dă interviuri, declaraţii, se luptă cu criticii, cu antrenorii naţionalei de fotbal: literat sau publicist, e în continuă ofensivă, îşi scrie memoriile şi apoi, le publică, la o vârstă la care alţii visează maturitatea, semnează declaraţii patetice pe care apoi şi le neagă, bineînţeles violent, afirmă tinerii şi apoi scrie împotriva lor.
Ar mai fi vreun domeniu vecin literaturii, în care Eugen Barbu să nu fi intervenit, în admiraţia unora şi sub înaltul dispreţ al altora? Scenarist sau gazetar, Eugen Barbu e gata să găsească ţapi ispăşitori, demască cu un curaj pe care îl au puţini; un spirit de pamfletar îi încinge cuvintele, care aproape întotdeauna meroprea departe, întotdeauna lovesc prea dur; limitele acceptate, tacit sau nu, sunt aruncate în aer, de către acest navigator pe toate mările. Superficial, ori nu, tranşant de cele mai multe ori, scriitorul are ceva din alura inchizitorilor de demult, necruţători cu cei ce li se par că încalcă legea ce le-ajost dată, prin har, în pază. Pe un tron imaginar, scriitorul imaginează un nesfârşit şir de auto da fe-uri pe care se perpelesc ereticii întru credinţa cea adevărată.
înainte de a fi un remarcabil scriitor, Eugen Barbu este un temperament scriitoricesc: capricios, vanitos, nimicitor de iluzii el îşi creează, în acelaşi timp, iluzia enciclopedismului său. Iluzie dată de rara şi excepţionala capacitate de a stăpâni cuvintele. Eugen Barbu poate scrie despre Goethe, aşa cum scrie despre blockhausurile din America, şi poate strâmba din nas în faţa unui roman de Goethe ca şi în faţa unei poezii a lui Nichita Stănescu. Nici un domeniu nu este, pentru Eugen Barbu, supus interdicţiei; el se ridică cu dezinvoltură deasupra, emiţând păreri riscate, contestând, distrugând, mereu cu aceeaşi forţă a verbului care îl face, de atâtea ori, fascinant. In această permanentă bătălie, e evident că scriitorul nu tinde spre concentrarea unor idei şi nu-şi mărgineşte, în numele unei finalităţi precise, ambiţiile literare. El este Povestitorul (cu literă mare), pamfletarul,
dar mai ales artizanul, maestrul unei limbi de rară strălucire. In Jurnal, una din cele mai bune cărţi ale sale, unii au căutat adevăr şi confesiune, istorie verificabilă, în loc să sesizeze aşezarea cuvântului, umorile, iritarea care fac farmecul personalităţii autorului. Cartea trebuie privită ca operă în sine, chiar în literatura noastră, mai puţin obişnuită cu formele genului. Căci Eugen Barbu reprezintă, mai bine decât oricine în literatura noastră de azi, scriitorul-spectacol, jucăndu-şi partitura cu cortina trasă.
Cineva amintea, într-o recentă cronică {un pic maliţioasă.), ca E.B. nu pierde nici un prilej de răfuială cu contemporanii. Şi asta e adevărat, şi mai adevărat că face concesii galeriei. Şi că aceasta face parte din spectacolul său, jucat cu o vervă îndrăcită de la un capăt — poate — la sfârşit; un spectacol în care există toate ponei fele cabotinajului şi toate rafinamentele unui mare maestru. Şi sub aplauzele unora şi sub huiduielile altora se uită- — şi nici nu se poate altfel— că, în momentele în care părăseşte scena, în pauzele acestea ale oboselii, ale euforiei, ale liniştii—Eugen Barbu este un mare scriitor. Se uită: fiindcă el face parte dintr-un peisaj literar, fiindcă el este de fapt un prim solist de spectacol şi nu un comod aspirant la clasicitate, un claustrat in chilia care naşte opere definitive. Şi, mi se pare şi mai important, nu trebuie să căutăm în opera lui Eugen Barbu cărţi definitive, egale, perfecte, credea Eugen Barbu n-o să scrie niciodată ceva ce ar rămâne închis în sine, şlefuit sortit de la naştere unei cariere glorioase în paginile 'istoriei literare: întotdeauna, scriitorul face prea mult, merge prea departe, fără acel simţ al limitelor care defineşte mediocritatea literară, dar şi clasicitatea, şi pe făurarii de perfecţiuni sigure. („Orizont", nr. 1, ianuarie 1970) In procesul Eugen Barbu, Cornel Ungureanu vrea să fie între martorii apărării.
„Princepele este o carte despre decadenţă, un Satyriconplin de presimţiri funeste. Exaltarea simţurilor, pactizarea cu forţele răului, şirul, de orgii şi de monstruozităţi si mai ales melancolia invadând pe acest om ce ar fi trebuit să se hrănească din putere, aduc, cu ele, sentimentul copleşitor al stingerii. Ca şi «Craii...» lui Matei Caragiale, Princepele este un roman al
1810 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1811
crepuscularului, văzut sau descoperit prin imagini violente în care se ghicesc de atâtea ori ambiţii şi fundături ale romanului modern. Dar, deasupra acestora, cartea trăieşte mai ales prin limbaj, prin expresie, prin acele cuvinte cărnoase care definesc o lume, şi care o absorb, prin nemaipomenita senzaţie a vieţii, aflată între estetizare şi între pasiune. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: cu toate erorile ei, care sunt ale acestei personalităţi ce se numeşte Eugen Barbu, Princepele este un roman de mari ambiţii şi de indiscutabile împliniri."(„Orizont'', nr. 1, ianuarie 1970) Comentatorii detaşaţi, de la alte publicaţii literare, semn că o „republică a literelor" exista totuşi, în ciuda încăierărilor bucureştene, găsesc cuvinte şi comparaţii din cele mai favorabile romanului:
„Păstrând proporţiile, Princepele se apropie de eroul piesei lui Albert Camus, Caligula. Contemplativi, lucizi, cei doi conducători se rup treptat de lumea reală, antrenaţi fiind de o «dialectică a puterii». Ei simt o replică negativă a Principelui lui Machiavelli. Trăirea metafizică, angoasa, greaţa le paralizează fapta care nu mai este săvârşită decât în sens distructv, violentând lumea fizică. Principele doreşte puterea absolută. «Eu am un singur scop, să domnesc, restul c deşertăciune». Jar autorul fiice în alt loc observaţia: «Interior, Princepele urmărea ceva perfect, imobil, desăvârşit, dar nu găsea calea spre această perfecţiune». Ii lipsea partea din el care să-l ajute să găsească drumul spre acel lucru perfect. Făcând apel la mitul platonician al androginului, Messer Ottaviano poate fi văzut şi ca această parte, această emisferă regăsită a Principelui. Abia când ajunge stăpân pe putere, trăind drama imposibilităţii de a avea absolutul ei, Principele simte nevoia reunirii cu «partea» ce-i lipsea." (V. Constantinescu, Singurătatea princepelui, „Convorbiri literare", I, nr. 4, august 1970) O colecţie de obiecţii maliţioase, persiflante este şi articolul lui V. Cristea, Nişte noi „mistere ale Bucurescilor", apărut în „Viaţa românească", la rubrica Tribuna:
„In comparaţie cu volumele anterioare ale lui Eugen Barbu, Princepele nu aduce nimic nou. Autorul izbuteşte acolo unde a izbutit întotdeauna, ratează de asemeni, poate numai cu o
evidentă lipsă de adresă, în punctele ştiute. Timpul a trecut fără să producă modificări notabile în proza scriitorului, care n-a uitat nimic din ceea ce ştia să facă, dar nici n-a învăţat ceva. în plus. El s-a extins numai în preocupări, a crescut în ambiţii. Princepele e rodul celei din urmă şi poate a celei mai puternice. (...)
Proza lui Eugen Barbu se află permanent într-o stare de aşteptare: totul este pregătit pentru că acţiunea să înceapă, pentru ca personajele să intre vitale şi debordante în scenă. Auguriipar favorabili. Dar acţiunea întârzie să înceapă, albia ei colectează cu greu un debit sărac şi îşi taie cu dificultate un drum nesigur prin munţi de prolixe descripţii. O atmosferă densă, după cum spuneam, încinge ca un brâu opera lui Eugen Barbu, dar cine-o respiră? Căci personajele sale sunt nişte fantome. Decorul e montat, si cu pricepere, dar drama nu se joacă. Sau mai exact se joacă la un alt nivel. Mecanicii, scenografii, costumierii îşi cunosc meseria, regizorii şi actorii însă prea puţin. Iar scenaristul c de duzină, li observăm de-abia când ochii ni se obişnuiesc cu reflexele obositoare şi fascinante ale culorilor şi când sub stratul enorm al descripţiilor descoperim, nu fără mirare, grătarul grosolan al subiectului. Ca ţesătură, Princepele e ţipător anacronic: Un roman foileton de tipul celor care erau la modă acum o sută de ani, înecat în uleiuri. Toată recuzita şi figuraţia unei literaturi de mult devalorizate se îngrămădesc şi se înghesuie în această naraţiune de aleasă scriitură artistă, dar facilă şi nu o dată trivială că epic: grote sumbre, pline de gunoaie, cerşetori declasaţi fioroşi, gata la orice, naturi diabolice şi invertiţi, răzbunări cumplite, violuri, serbări păgâne şi orgii, rivalităţi crâncene, trădări strigătoare la cer, scrisori compromiţătoare căzând cu precizie în mâinile adversarilor, rapturi de cadavre, pasiuni ucigătoare, monstruoase, comori ascunse în peşteri, la care pentru a ajunge trebuie îndeplinit pe îndelete un întreg ceremonial al desferecării: «Se auziră lanţuri căzând şi lacăte ruginite. .. O uşă grea de stejar masiv, bătuta în piroane...» etc. Ca în orice scriere de factură foiletonistică, epicul este plin de carenţe şi puerilităţi, ce scapă pare-se autorului, dar sar în ochi cititorului, dezexorcizat mereu din vraja ficţiunii prin ridicu-lităţile textului. întorsături neverosimile, rupturi inexplicabile
1812 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1813
în evoluţia personajelor, simetrii convenţionale, o simbolistică naivă, coincidenţe miraculoase periclitează într-una scheletul si aşa fragil al povestirii. (...)
Dar aşa cum e, cu naivităţi de afabulaţie şi clişee vechi, şi atât cât e, căci, după cum am mai spus, descripţia predomină şi striveşte, epicul este căutat de cititor ca singura posibilitate de a ieşi din acest monstruos labirint de obiecte care este cartea. O descripţie vine după alta, şi văzând acest convoi nesfârşit pe cititor îl apucă — vorba autorului — «melanholia». Scăpare nu e decât în epic, şi în vreme ce cu un ochi cititorul somnolează deasupra rândurilor ce descriu, descriu, descriu, cu celălalt caută înfrigurat firul rătăcit al povestirii.
Mai este nevoie să spunem că în aceste noi Mistere ale Bucureştilor sau, ca să respectăm ortografia autorului, ale Bucurescilor, un prozator ca Eugen Barbu apelează din plin la resursele pitorescului şi ale farmecului arhaici Există o categorie de cititori (şi de criticii) care se topesc de plăcere când vine vorba de işlic şi giubea, când trebuie să citească scaon în loc de scaun şi melanholie în loc de melancolie, sau când află că «dumnealui Manolachi Grădişteanu...» Nu facem parte din aceea şi de aceea departe de a ne extazia ne mulţumim să observăm cum se repetă istoria: în literatura română din 1970 personajele au reînceput să tragă domol din ciubuc. Ca şi în povestirile semănătoriste de la începutul veacului denunţate de Lovinescu, în proza lui Eugen Barbu, «cahfeaua» abureşte şi «ciubucul» fumegă necontenit: «Fumul albastru al ciubucelor şi aroma cahfelei nu părăseau acoperişurile şi tavanele...»; «în mica odaie fuseseră aduse din vreme cahfeaua, ciubucul şi dul-ceţurde». Dar cu toate că personajele scot atâta fum, cuptorul gândirii lor e rece: nici o forţă din lume nu-l mai poate reaprinde. Intelectualitatea eroilor este precară şi lăsând de o parte compilaţiile aproximative după Pic de la Mirandola, Machiavelli, Produs, Paracelsus, Agripa etc, citaţi cu ostentaţie, se poate spune că o idee este în acest volum o raritate. Unii au văzut în Princepele o mare operă filozofică, un dialog (platonician!) despre putere. Dar acest atât de pretenţios numit dialog despre putere se reduce la sugestia pe care Ottaviano i-o dă princepelui
şi pe care acesta o primeşte fără mare bătaie de cap, de a renunţa la orice scrupul, de a călca în picioare orice lege. " („Viaţa româneasca", nr. 5, mar 1970) Afirmaţia lui Laurenţiu Ulici privind „dialogul despre Putere", combătută de Nicolae Manolescu, este combătută şi de Valeriu Cristea.
Dacă Şerban Cioculescu a participat la consacrarea Gropii, ah membru al ultimei generaţii maioresciene, Perpessicius, devine girantul romanului Princepele, ca mare operă a literaturii române:
„Iată o carte despre care nu-mi este deloc uşor a scriere (ca să folosesc arhaicul infinitiv lung atât de agreat de Eugen Barbu, în romanul său). Şi aceasta, evident nu pentru că (precum nu o dată) scriu foarte târziu. Căci a scrie, indiferent când, neţi-nând seama calendarului, despre o carte excepţională, şi Princepele (Editura tineretului, 1969) este una, n-ar avea de ce să înspăimânte. Sunt cărţi ce marchează o dată istorică în evoluţia unui gen sau altul, fie prin viziune, prin tehnică, prin îndrăzneală sau şi numai prin ambiţie (ce reprezintă «Princepele», în această ordine, vom vedea) şi romanul lui Eugen Barbu e din rândul acestora. Nimeni nu căneşte, dacă vorbim, indiferent de anotimp, de una din epopeele homerice, de călătoria lui Dante în infern, de cutare «articol» critic al lui Saint-Beuve, de feeria psihologică, cum îi spune Paul Souday, romanului «In căutarea timpului pierdut» a lui Marcel Proust, ca să nu mai spunem de oricare din piesele lui Shakespeare, acest genial rapsod al pasiunilor omeneşti. Pentru că, în oricare din răscrucile literare, amintite, ne aflăm în plină literatură, şi informaţia e, într-un fel, obligatorie. Este, oare, acelaşi lucru şi cu «Princepele» lui Eugen Barbu? Desigur, «Princepele» rămâne, ceea ce împrejurările şi Eugen Barbu însuşi au hotărât: o mare creaţie literară, o ficţiune impregnată de toate darurile autorului, însă o ficţiune pentru care Eugen Barbu a întreprins numeroase investigaţii. Documentaţia sa e imensă, sub toate raporturile, atât de atentă şi atât de minuţioasă, încât sentimentul că bună parte din documentaţie îţi este străină nu e decât prea firesc, ca şi timiditatea de a glosa o carte de categoria acesteia. O spune, de
1814 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1815
altminteri, autorul însuşi, într-un epigraf, numai de o francă bunăcredinţă, dar şi de o cuceritoare modestie, pe care-l aşază în pragul romanului său. «In dorinţa autorului, scrie d-sa, de a reda cât mai fidel epoca fanariotă, el îl anunţă pe cititor că a folosit fragmente din texte vechi bisericeşti, cronici ale timpului, precum şi documente autentice, începând de la scrisori, particulare, şi până la acte oficiale. In această privinţă nu are nici o pretenţie de originalitate, după cum nu a dorit să facă o reconstituire istorică fidelă a vreunei domnii. Romanul acesta este o sinteză, un basm şi o operă lirică în acelaşi timp, cine vrea s-o ia în altfel, nu o face decât pe răspundere proprie." (subl. n.) Mai limpede, mai categoric spus, dar şi mai elegant, în acelaşi timp, nici că se putea. Cum însă. dacă am ineţeles bine, dezbaterea ce s-a stârnit se învârteşte chiar în jurul epigrafului, atât de răspicat, al lui Eugen Barbu, poate că este timpul să reamintesc un caz aidoma, din trecutul nostru. Vorbind, în a sa «Istorie a literaturii româneşti contemporane» despre Matei Caragiale, autor nu numai al ciclului de sonete, «Pajere», cărora le afla, ca şi Cernape vremea apariţiei lor în «Viaţa Românească», anume virtuţi evocatoare, dar şi al romanului «Craii.de Curtea-Veche», Nicolae lorga scria despre acesta din urmă: «reconstituire istorică greşită». Am declinat această definiţie, încă din prefaţa la ediţia «operelor» lui Matei Caragiale, de-acum trei decenii şi mai bine, unde arătam puţina temeinicie a acestei caractezări. Căci dacă se poate spune ceva despre «Craii de Curtea-Veche», este că el n-a ţintit să fie o «reconstituire istorică» şi că, prin urmare, n-a avut de ce să fie «greşită». Evident, cele ce se povestesc în romanul lui Matei Caragiale ţin de istorie, însă totul în «Craii de Curtea-Veche» este rodul fanteziei scriitorului, de vreme ce nu pleacă de la un model istoric, pe care s-ar strădui să-l «reconstituie». Şi întrebarea firească ce se pune oricărui cititor al «Princepelui» este: ce ar fi spus lorga de ultimul roman al lui Eugen Barbu: l-ar fi acceptat sau dimpotrivă? Dacă plecăm de la cele ce se spun în capitolul «Luptele Românilor împotrivapatrojanului fanariot şi iezuit» din al Vll-lea volum din «Istoria Românilor», avem toate motivele să credem că l-arfi acceptat. Sunt în «Princepele», nenumărate dovezi de independenţă, de conştiinţă naţională,
că lucrul pare neîndoielnic. De n-ar fi decât uriaşa creaţie a lui loan Valahul, astrologul şi cititorul foletelor novele, pe care autorul îl opune messerului Ottaviano, exaporitul, marele maestru al Cabalei şi fabricantul, pururi amânat, al aurului, acest italian fanfaron, mincinos, retor şi dialectician, rob al unei idei fixe, cu care a venit din partea sa de obârşie, însă nu mai puţin frumos, drăcesc, ispititor şi insinuant, şi încă ar fi de ajuns. " („România literară", 111, nr. 19, 7 mai 1970) Constanţi în a cere o judecată de valoare, fără oscilaţii selective, fără partizanate, rămân criticii literari de la Cluj, care văd în Princepele o mare carte a literaturii române. Pettu Poantă consideră că polemismul şi complexitatea ideatică şi estetică a Princepelui s-a lovit de obtuzităţi, care au ignorat valoarea reală a operei.
„Să urmărim, în două ipostaze, accepţia eronată a. excelentei carf/Princepele. G. Dimisianu, la capitolul «Evocare şi pitoresc. Romane de epocă», din cartea sa Prozatori de azi, introduce pe Horia Stanca cu «Fanar» şi pe Eugen Barbu cu romanul mai sus amintit. Asociaţia nu-i întru totul ridicolă, dar e limpede că formula «sintetică» ntt-l cuprinde integral decât pe primul prozator. Horia Stancu scrie cartea unui spaţiu fanariot corupt moral, dar de un foarte bogat spectacol poetic alformelor. Ei un miraj de lumini şi culori, a cărui ritmică este bine studiată. Romanul lui Eugen Barbu s-a dovedit însă o capcană sigură pentru critic. Dimisianu presimte, de altfel, ineditul unui «roman istoric» ca acesta, în melanholia Princepelui, dar nu forţează limitele, admise prin definiţia «sintetică» a capitolului. Ba mai mult, acuză viziunea grotescului din roman, numind-o simplu, pamflet: «Ar mai fii de discutat despre inoportunele devieri spre pamflet ale cărţii, din ce în ce mai frecvente la secţiunea finală. Instinctul nestăpânit şi vindicativ al scriitorului ajunge să intimideze înseşi comandamentele conştiinţei artistice proprii, care, predăndu-se pamfletarului, se dezinteresează cu totul până la urmă, dc echilibrul şi puritatea operei». Observaţia e interesantă dar neîntemeiată. Galeria scribilor de la Academia elineăscă sau personajele din noaptea Sabatului, se integrează în nişte ritualuri de nuanţă satanică, cu o logică
1816
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1817
adâncă în construcţia epică a cărţii. Dimisianu nu înţelege ca Princepele este una dintre puţinele sinteze ale literaturii noastre contemporane si rămâne un exemplu de polemică la cele două nivele menţionate înainte. Faptul că criticului nu-i place o expresie, că nu-i convine nu ştiu ce aluzie a cărei «cheie» pretinde că o deţine, nu ne mai interesează. Princepele nu e atât roman de atmosferă, roman istoric, alegorie pamfletară, discurs machiavelic asupra puterii, cât redimensionarea esenţializată a tuturor acestor variante. In ceea ce are ireductibil, el reprezintă o caricatură infernală a basmului, a dualismului bine—rău. De aceea putem spune că polemizează cu formele iniţiale ale sfertului de veac de literatură contemporană, forme reductibile la un asemenea, dualism simplificat şi abstract.
In altă ordine de idei, cartea propune ipostaza intelectuală a scriitorului. Savanteriile romanului, minunăţiile limbajului constituie lirismul erudiţiei. Dimisianu greşeşte încă o dată. Doar în cazul acesta face observaţii asupra limbii, găsind-o falsă şi artificială. Dar esenţialul constă tocmai în ştiinţa de înscenare a artificialului. Arheologia limbajului, cutremurată de un extraordinar flux liric, domină acest edificiu policrom. Artificialul e structural, voit şi primul semn al conştiinţei asupra lui e faptul că nu împiedică lectura.
Mai dârză şi mai vrăjmaşă este contestarea lui Valeriu Cristea (Interpretări critice). Dacă Dimisianu îşi compune modest negarea, sfătuind sau îngăduind cu blândeţe, Valeriu Cristea ameninţă, blestemă aproape, această «falsă literatură foiletonistică» (îl), până devine ridicol, li place «coloarea» cărţii, dar îl sufocă obiectele aglomerate şi îl dezamăgeşte lipsa ideii: «Ca ţesătură, Princepele e ţipător anacronic: Un roman foileton de tipul celor care erau la modă acum o sută de ani, înecat în uleiuri. Toată recuzita şi figuraţia unei literaturi de mult devalorizate se îngrămădesc şi se înghesuie în această naraţiune de aleasă scriitură artistă, dar facilă şi nu o dată trivială ca epic: grote sumbre, pline de gunoaie, cerşetori declasaţi floroşi, gata la orice...» Tensiunea sub care scrie e a spaimei şi a indignării. Să trecem peste puţin înghesuita şi falsa expresie «tipic trivial» şi să vedem care ar fi obiecţiile majore ale criticului. In primul rănd, nu poate
ierta inconsistenţa şi schematismul personajelor. Acum, lipsa de înţelegere a criticului e profundă. Existenţa fantomatică a personajelor, pe care nu o poate pricepe nicicum Valeriu Cristea, nu se impune ca un viciu de construcţie, ci ca un scop urmărit intenţionat de prozator. Când Laurenţiu Ulici a propus formula dialogului platonician, formulă ironizată de Cristea, el numea, de fapt, modalitatea discursului dintre putere şi ideea de putere. Dialogurile Princepelui cu messerul sunt o reprezentare a imposibilităţii de realizare a unui asemenea discurs în istorie. Fiecare dintre cele două personaje îndeplinesc funcţii precise în dialog, unul puterea, celălalt ideea ei, dar atât Pricepele cât si messerul sunt şi caricaturizaţi. De aici aspectul lor de marionete. Ei sunt doar semnele stilizate ale acelui mediu extrem de dens care-i constrânge şi-i apasă. El este cel ce le impune o mişcare circulară, ritualizată, artificială. Semnificaţia romanului, ideea lui, nu stă atât în ceea ce spun personajele, cât în acest ritual pe care sunt puse să-l execute.
La urma urmelor, nu-l obligă nimeni pe Valeriu Cristea să preţuiască. Princepele. Dar. de această dată, el face din critică o problemă personală. Întrebarea numărul unu la care trebuie să fi răspuns cei doi critici comentaţi mai sus, încă înainte de «marea interpretare» nu putea să fi fost decât aceasta: dar noi cu cine ţinem?! Altfel, îi vom da dreptate lui V. Cristea, când numeşte critica «adulterină», «minte scurtă», «trădare». Trădare, trădare, dar s-o ştim şi noi. " (Petru Poantă, „Princepele" în două ipostaze ale criticii, „Steaua", nr. 14, 16-30 noiembrie 1971)
„Cheile" romanului trebuie căutate în altă parte decât în sfera politică sau literară, ne spune Cornel Ungureanu, nemulţumit şi el că o carte atât de singulară e rratată „sufi-cient-negativist".
„Exegeza cărţii lui Eugen Barbu înaintează prin superficialitate şi eroare. Dintre articolele care i-au fost consacrate, puţine au ţintit spre adâncurile cărţii, şi mai puţine au 'încercat să se apropie de substanţa intimă a ei. Doar presa literară a provinciei s-a lepădat de zâmbetul răuvoitor cu care a fost primită cartea şi tot ea a avut primele iniţiative în reluarea discuţiilor.
1818
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
Să nu afirmăm că despre Princepele s-au scris cele mai aiuristice rânduri din critica actuală; nu, au mai existat numeroase cărţi în faţa cărora a înflorit spiritul suficient-negativist, înfiată cărora ironia de prost gust şi explozia pamfletară au făcut carieră.
Princepele nu e, deci, o carte cu destin unic. E doar un roman de tipar aparte, pentru a cărui înţelegere trebuie răbdare, şi un pic de bună credinţă.
Să relăum, deci, lectura cărţii, permiţăndu-ne să numerotăm capitolele. (...)
Ajunşi aici, am putea constata mulţimea infinită a semnificaţiilor cărţii. Princepele e un roman ermetic, şi publicarea unui «îndreptar» (a «Caietelor Princepelui») va da probabil un număr surprinzător de «chei»." (Cornel Ungureaiiu, Princepele. Arhitectură şi simbol, „Steaua", nr. 12, iunie 1972) Faptul că epoca şi contextul n-au permis o analiză acută a romanului Princepele constituie o lacună congenitală a recep-rării. Cu vremea, ieşită din contextele şi conjuctutile improprii afirmării adevărului şi unei judecăţi de valoare corecte, romanul Princepele a început să fie plasat într-o viziune de literatură comparată, care-i valorifică superioritatea. O face Marian Popa, exeget neobosit al Princepelui:
„ O caracteristică a barocului modern este dată de coexistenţa ironică a parodicului cu modelele sale. Parodia nu mai prezinză o intenţie critică faţă de obiectul ei, ambele planuri intrând într-un fel de confuzie şi sincretism. Paul Konrad Kurz (Thomas Mann und die Ironie, 1967) şi R. Baumgart (Dar Ironische und die Ironie in den Werken Thomas Mann, /964) găsesc această formă ironică a parodiei în marile romane ale lui Thomas Mann si îndeosebi în creaţia sa cea mai importantă, tetralogia «istorică» Joscph und seine Brikler. Acelaşi tip de parodie sincretică stă la baza mior cărţi ca Ulysse şi Finnegans Wake de James Joyce; mai recent ea ar putea fi exemplificată cu Cien anos de soledad de G. G. Marquez. Princepele aparţine acestei categorii prin inventarulfactual şi prin procedeele stilistice. Particulară acestui tip de redactare eposibilitatea de a prelua ironic un text ca trimitere nermarcată, ca pastişă şi chiar poncif. Cel care nu înţelege viziunea, care asigură
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1819
ansamblul, vede plagiatul; cititorul cu antrenament cultural va realiza restul. Extragerea din context a unui pasaj şi montarea lui într-o altă schemă funcţională conduce la deplasările în registrulparodic. Se înţelege astfel ideea unui Ed. von Hartmann, aplicată de Joyce, după care evoluţia istorică universală ar fi una parodică. O parodie care nu-şi pierde rolul, dar îşi corectează obiectivele, plasăndu-şi modelele în infinit şi intrând în infinit odată cu ele. " („Ramuri":, nr. 1, 15 ianuarie 1975) O face şi Romul Munteanu, interesat mai ales de parabola
puterii, nu fără intenţia de a face trimiteri tacite la realităţile
româneşti.
„Eugen Barbu înscrie acest destin exemplificator al tiranului într-o filozofie istorică serială, care se repetă. Episoadele descriptive relative la ceremonia înscăunării primului principe şi succesorului său au o simetrie programatică. Intr-un timp circular se înscrie o intrigă circulară. Un alt principe, un alt messer, un nou grup de mediatori ai puterii, aceiaşi poeţi care-l elogiază, aceleaşi instrumente ale tiraniei constituie un nou ciclu repetabil.
De aceea Princepele nu este o simplă cronică istorică de moravuri, menită să reprezinte domnia Fanarioţilor în România. Princepele este prin excelenţă un roman de idei, nu o carte făcută să încânte numai prin verva polemică a autorului sau limba sa literară, ce aminteşte rafinamentul unei arte bizantine târzii.
Princepele este o parabolă sumbră despre putere, un text polemic al unui spirit umanist, capabil să ridice măştile unor guvernări despotice, ce deteriorează însăşi esenţa conştiinţei poziţionale libere.
Alături de operele lui Nicolae Avril şi Jean d'Ormesson, Princepele lui Eugen Barba este cea mai elocventă şi izbutită parabolă romanescă despre mărirea şi decăderea cezarismului despotic. " („Ramuri", nr. 1, 15 ianuarie 1975)
„Cheile" Princepelui
în ianuarie 1970 a intrat în rândul comentatorilor cărţii un critic litetat, care-şi părăsise uneltele specifice la
1820
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1821
Bucureşti, penttu a le relua pe alre meridiane, la postul de radio Europa liberă, unde susţinea rubrica Tribuna liberă. E vorba de Jacob Popper, fost critic literar partinic la revista „Flacăra" (1949, Bucureşti), care consideră că lucrul cel mai interesant în Princepele este Puterea, parabola ei, aluzia străvezie la prezent.
„In mod paradoxal, tocmai criticul care a fost, nu de mult, acuzat de «estetism», «impresionism» şi mai ştiu eu ce erezii formaliste, adică dl. N. Manolescu, a fost acela care, în cronica sa din Contemporanul s-a distanţat net şi vizibil contrariat, de precedentele analize formal-estetice ale Princepelui. După domnia sa, "Parabola despre pucere, Princepele, are un tâlc, aşa că dincolo de valoarea ca atare a naraţiunii, trebuie să ne întrebăm care este acel tâlc, care este «filozofia» romancierului.» Princepele suportă, aşa cum observă domnul Manolescu «... aici â la porte d'Orient... presiunea a două culturi: aceea autohtonă şi aceea occidentală. Opoziţie, de mult studiată şi care este tema esenţială, ignorată, a cărţii".
Dar, nu ar fi fost cazul ca dl. Manolescu să insiste ceva mai mult asupra acestei opoziţii, tocmai pentru că ea a fost «ignorată» de atâţia alţi critici?" De fapt, constatarea că Princepele este un roman despre putere, o făcuse mai înainte Laurenţiu Ulici, dar comentatorul radio ocoleşte adevărul.
„Nu s-ar fi cuvenit să se analizeze mai stăruitor conflictul dintre cultura occidentală şi cea autohtonă, aşa cum sc înfăţişează el în Princepele, tocmai pentru că el nu a mai fost «studiat.» ci a şi stârnit polemici aprigi şi încărcate de consecinţe pentru cultura românească, dar — aşa cum recunoaşte dl. Manolescu — «de mult», într-o perioadă destul.de îndepărtată ca generaţiile mai tinere să nu aibe cunoştinţă de ele? Din păcate, cronicarul literar al Contemporanului se mărgineşte să semnaleze (e drept, cel dintâi) rolul cheie deţinut în roman de personajul Ioan Valahul, care este «purtătorul tradiţiei autohtone, concepţia lui despre putere opumtndu-se concepţiei nebuneşri a messerului». Dar cui i se opune şi de partea cui este autorul'
Dl. Manolescu nu ne-o spune, deşi a făgăduit s-o facă. El se mărgineşte să declare, sibilinic, în încheierea cronicii sale că «filozofia» lui Eugen Barbu este «ca să nu spunem altfel, cam gratuită».
Cu alte cuvinte, filozofia Princepelui îi apare d-lui Manolescu nu numai «cam gratui tă» ci în fond greşită. De ce s-o fi ferind domnia-sa să-şi dezvăluie in întregime opinia şi s-o motiveze? Trebuie totuşi subliniat faptul că, spre deosebire de alţi recenzenţi, dl. Manolescu nu se limitează a nota prezenţa în Princepele a câtorva personaje «cu cheie», ci observă că în roman atâtea detalii «ne trimit direct la o istorie recentă». El are chiar curajul de a nu-i reproşa lui Barbu, ceea ce numeşte «actualitatea» Princepelui (făcută pudic de toţi ceilalţi recenzenţi); dar - parcă speriat de propria sa temeritate - el se grăbeşte să adaoge că-i. reproşează «că această actualitate e facilă, rezultată din cores-podenţe anecdotice».
Corespondenţe «anecdotice şi pitoreşti»! Aceste epitete aplicate la ceea ce e într-adevăr actual în Princepele, ar putea fi considerate frivole, dacă n-am intui, dincolo de ele, raţiunile secrete, care-1 constrâng pe critic să se exprime astfel. Este, evident, un anacronism să aşezi în perioada fanarioţilor lucrări hidraulice, menite să unească Dâmboviţa cu marea, «ordine si medalii» cu care princepele îşi răsplătea slujitorii pentru merite inexistente, «foliete» în care, prostituându-şi meseria, gazetarii îl preamăreau cotidian pe stăpânilor. Dar, toate acestea şi multe alte crâncene şi proaspete amintiri trebuia.u într-un fel mărturisite, aşternute pe hârtie, chiar cu riscul de a păcătui împotriva mi-mesis-;//î« pe care pare a se întemeia încă - în ciuda recentelor şi efemerelor sale schimbări la faţă — arta romanului. Oricare vor fi fost motivările lui Eugen Barbu, rămâne un fapt că in Princepele este dată la iveală, pe lângă anumite moravuri literare, infamia unei întregi epoci. Actualitate facilă? lată cum defineşte însuşi princepele sistemul său de guvernare a Tării Româneşti:
«Frica le este nevasta de fiecare noapte. Când se scoală dimineaţa, se miră că nu i-au târât cine ştie unde şi-mi mulţumesc că le-am mai dat un soare cu graţie. Pe care nu am putut sâ-i cumpăr, l-am dat morţii. Am grijă să trimit
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1823
prin oamenii mei zvonuri, îi tulbur, îi înfricoşez, îi ştiu, le cunosc toate faptele, toate ibovnicele şi mamele. Oamenii mei îi pândesc şi când se duc, să mă ierţi, afară! In timp ce par cu frica lui Dumnezeu, îi defăimez, le trimit ibovnici nevestelor ca sâ-i am în mână, le cer când nici nu se aşteaptă şi dacă mârâie le înfăţişez Teribilele lor fapte de care de cele mai multe ori nu sunt vinovaţi. Femeile lor lucrează cu gura spartă pentru mine, de la ele ştiu cum stă rânza în fiecare. Si asta nu-i puţin. Au învăţat cu vremea una să spună şi alta să facă».
Iată şi descrierea unui «şantier», nu aşa cum îl evocau în culori spumoase scribii «folietelor» de propagandă, ci aşa cum se înfăţişa în realitate:
«Intr-un loc ars de soare vara şi fără apă, bătut de vânt iarna şi stăpânit de mari viscole, în neşte mlaştini care-ţi scurtau viaţa, căzni ţara roată cu sfinţii ei în irunte, cu muncitori ai pământului celui românesc ce se uitau la el ca la obrazul lui Dumnezeu, dar acel pământ nu era al ţării parcă, ci Iadul, locul de ispaşă al nenorocitei de adunături în zdtenţe, bătută şi umilită cu bicele, puşcată cu puştile când nu mai tăcea şi-şi striga dreptatea. Ce gânduri şi ce suferinţă se adunau aice, în locul cumplit unde muţeau câte o sută pe zi, căraţi pe năsălii şi aruncaţi mai încolo, fără groapă, de se împuţise locul curând şi începuse a mirosi a hoit? Piereau până şi oştenii în lefi, mai împuţinându-se apa şi cele de mâncare, darmite cei strânşi de la locurile lor. Fu un chin fără nume, că totul era protivnic, pământul nu se lisa, ori luneca, cum era în mlaştinile ce pândeau viaţa omului ea jivinele, ori erau tari ca stânca şi aruncau numai scântei. Rumânii nu aveau scule, se lucra cu roabe şi unelte sărace, nu s-arăta spor şi ţânţarii şi lipsa de apă erau necruţătoare. Oamenii se făcuseră nesimţitori, nu se mai uita la cel de alături că se prăbuşea, pentru că sosea seara şi se făcea adunarea muncii şi era vai şi amar de cel ce nu săpase locul cum trebuia».
Iată încă uri citat a cărui «actualitate» nu mai are nevoie de nici un spor exegetic:
«Umbla vorba până în birpazar că dacă ai fi găsit prochimen, adecă un subiect cum trebuie, să-1 mângâi pe la ureche pe Prea înălţatul, bine ţi-ar fi mers şi cine zicea Doamne ia-mă! Aşa că se puseră, care erau scăpaţi şi dormeau în patul lor sa scrie ode, care mai de care cu har, ori fără de, cum puteau, cum auziseră, cum credeau fiecare câ e mai bine. Se umpluse cancelaria domnească de scrisori si scriituri şi fu nevoie de vin anunţ ca să se mai oprească acel val de adoraţie ce nu mai putea fi istovit. Membrii Academiei greceşti plecară către locul marii lucrări şi se întoarseră pe rând cu veştile cele mai bucuroase. Imnuri slăvind munca se iviră iar în duium, cei ce aveau deprindere cu condeiul se întreceau cu cei hărăziţi cu penelul. Stampe mari erau atârnate pren tor locul în care era desenat mai ales viitorul Bucureşti, capitala ţării, plin dc canale ca Veneţia, într-un biişug de ape şi edificii, de fântâni care de care mai mândre. între aceste sărbători ale cuvântului şi ale creaţiei se mărise darea de varză şi darea de mazăre, dar nimeni nu scotea un cuvânt».
Tocmai atribuindu-le pisărilor oficiali ai acelei vremi osanale - izbitor de anacronice atât ca fond căi şi ca formă — li se evidenţiază actualitatea care altcum n-ar fi putut fi. evidenţiată: «în veci deci trăiască prietenia fără de moarte dintre cele două popoare!»
Ce-i drept, este improbabil ca pasajele antecitate şi altele similare din Princepele să fi văzul lumina ti parului fără acordul unei autorităţi interesate ca ele să apară, dar numai în această formă şi vizând un «princepe» comunist defunct, ale cărui erori fuseseră de altfel denunţate în numeroase documente oficiale. Un fapt rămâne: Eugen Barbu stigmatizează, adesea cu talent, infamia unei epoci recente din istoria României.
Recenzenţii Princepelui o ştiu prea bine, dar... unii dineie ei nu vor s-o spună, iar alţii ar vrea dar se codesc s-o facă, întrucât au motive întemeiate să creadî că astfel de apăsări cu degetul pe nişte răni încă necicatrizate, au prea puţine şanse să vadă lumina tiparului. " (Jacob Popper, „Princepele"şi critica literară, în voi. Jacob Popper, Pe ring cu Eugen Barbu, Ed. Victor Frunză, Bucureşti, 1991, p. 123-126)
1824 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1825
O însemnare din Caietele Princepelui ne arată că romanul are, pe lângă „cheile" politice, şi „chei" privind scriitorimea: „In Princepele se reia de fapt(e vorba de partea satirică) un obicei al renascentiştilor. Cineva povesteşte că Donatello, la executarea amvonului de pe faţada catedralei din Prato, stătea de vorbă- cu modelul său pentru regele Nabucodonosor. Nimeni nu se mira că pe afrescuri apăreau contemporani ca personaje ale Bibliilor şi Evangheliilor. Boticelli, la rândul lui, face dintr-o scenă sacră o adunare de curteni, între care Cosimo îl Vcccbio, cu fiul său Pierro îl Cottoso şi fratele său, Giovanni, sub masca celor Trei magi. Pe margini, apar literaţi, artişti, curteni şi amici. Intr-o mantie verde, chiar Boticelli. Nu lipseşte Lorenzo de Medici, rezemat într-o spadă (vezi Boticelli, Adoraţia Magilor). Papa Alexandru Borgia îi cere lui Pinturicchio s-o facă Madonă pe Giulia Farnese, concubina lui. Ea e adorată în genunchi de un Papă încărcat de crime. Aceeaşi apare pe monnântul Papei Paolo al llî-lea sub chipulJustiţiei goale, sub dalta lui Guglielmo Della Porta. Savonarola este pictat de Pafuel prinrte personagiile Disputei Sfântului Sacrament." (Caietele Princepelui, V, p. 47^8) Este un fel de a spune că în Princepele sunt imorralizaţi contemporani ai scriitorului. In autorii de ode şi imnuri dedicate Princepelui, Eugen Barbu viza, desigur, o categorie de colegi, care se ocupau cu astfel de îndeletniciri, după al doilea război mondial. Macarie Cuful, Antonie Spadone, Agafat Cuşcungachi, Neftiotache Buhuş sunt personaje ale parabolei fanariote în care s-au recunoscut unii contemporani. Prin Macarie Cuful şi Antonie Svadone autorul Principelui n viza pe Geo Bogza şi Eugen Jebeleanu. Aceştia au fost principalii susţinători ai acuzatorilor de plagiat contra lui Eugen Barbu. Di acest versanr al romanului se referea în finalul cronicii sale literare Gabriel Dimisianu. Iritarea stârnită de aceste şarje, supradimensionată, a trecut cheile politice ale cărţii pe planul al doilea.
In cririca literară românească, orală şi scrisă, s-a vorbit despre caracterul de „roman cu cheie" al Princepelui. După G. Dimisianu, afirmaţia o fac şi alţii.
„S-a vorbit insistent în legătură cu Princepele de anumite chei care ar deschide poarta aluziilor în prezent. Lucrul nu-i
imposibil, fireşte, orice operă remarcabilă înlesnind comparaţii
şi asocieri, cu atât mai mult cu cât personajele au mai multă.
pregnanţă.''(N. Barbu, Originalitatea „Princepelui», „Cronica",
nr. 9, 27 februarie) „Cheile" Princepelui, după cum rezultă din multe articole, vizau fie puterea politică din România (regimul comunist, aşa cum sesizează Jacob Popper), fie figuri din lumea literară sau toată lumea literară în ansamblul ei. Acuzaţia de plagiat are şi aceasta explicaţie. Cei vizaţi au răspuns, minimalizând sau contestând cartea. Acuzaţia de plagiat era şi o diversiune, care întuneca trimiterile în actualitate ale parabolei politice. Din aceste motive, analiza şi evaluarea Princepelui nu s-a făcut în epocă niciodată complet.
Acuzaţia de plagiat
In „Luceafărul" (nr. 16, 22 aprilie 1967) capitolul Praznic domnesc, scris pentru Săptămâna nebunilor, dar folosit cu modificări în Princepele, se încheie cu utmătoarea notă:
„In acest capitol al «Săptămânii nebunilor» au fost folosite texte din Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir, «Condica lui Gheorgăchi», «Domni români la porţile otomane» de Siruni, din «Scrisorile de boieri, scrisori de domni» dc Nicolae Iorga." Este primul avertisment al lui pAigen Barbu, care atrage atenţia asupra folosirii colajului.
La apariţia romanului Princepele, autorul îşi începe cartea cu un avertisment, care a devenit faimos.
„In dorinţa autorului de a reda cât mai fidel epoca fanariotă, el îl anunţă pe cititor că a folosit fragmente din texte vechi bisericeşti, cronici ale timpului, precum şi documente autentice, începând de la scrisori particulare si până la acte oficiale. In această privinţă nu are nici o pretenţie de originalitate." (Princepele, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969, p. 7) Adversarii scriitorului, masaţi în jurul revistei „România literară" (care îl avea, în 1969-1970, pe Geo Dumitrecu re-
1826
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1827
dactor-şef şi pe Nicolae Breban, Gabriel Dimisianu, Ion Horea, Adrian Păunescu - redactori şefi adjuncţi) găsesc că e un bun prilej pentru plara unor poliţe vechi. „România literară" era noul titlu al anterioarei reviste „Gazeta literară" (înfiinţată după modelul sovietic al publicaţiei moscovite „Gazeta literară"), de unde porniseră, în 1957, primele atacuri la Groapa.
Primul atac, o simplă ciupitură de presă, este într-un PS la rubrica de Sport, din „România literară", semnată de Fănuş Neagu, care se va transforma apoi într-o campanie.
„P.S. Pentru un cronicar sportiv fără rubrică fixă - dă şi omul de unde apucă - aceste două fraze din cartea lui Armând G. Constantinescu, «Cer şi destin»: 1) Luceafărul de seară, Ananitb, era dimpotrivă războinic, brutal şi crud, şi 2) Vântul de la sud-est (nu de la miazăzi-răsărit! n.n.) cu o coadă de scorpie, două braţe adaptate la patru şi terminate cu gheare.
Dacă «Aldebaran cu privirea roşie» mai vrea, îl vom servi în continuare cu mare plăcere. Avem de unde. " („România literară", nr. 10, 5 martie 1970) Cronicarul sportiv „fără rubrică fixă" este Eugen Barbu, mai vechi cronicar sportiv decât Fănuş Neagu.
Eugen Barbu, fără acces la revistele săptămânale ale Uniunii Scriitorilor, după demisia de la „Luceafărul" (1968), îi răspunde înrr-o publicaţie de seară, „Informaţia Bucureştiului", printr-un PS la articolul Burlescă, dedicat poeziei lui Ştefan Roii: „P.S. Minune! Fănuş Neagu a apucat să citească o parte din cartea lui Armând G. Constantinescu: Cer şi destin. Ce constată cronicarul sportiv de la «România literară»?
1. Că Luceafărul de seară, Ananith, era dimpotrivă războinic, brutal şi crud. (In ultimul roman al cronicarului sportiv fără rubrică fixă, la pag. 185, este scris negru pe alb: «Ananith, care era războinic şi crud». Lipseşte, ce-i drept, cuvântul brutal).
2. Vântul de la sud-est - zice mai departe F. N. - nu de la miazăzi-răsărit. Ceea ce e acelaşi lucru, dacă ştim să citim
Descrierea care ni se serveşte mai departe se află în finalul paginii 184 a aceluiaşi roman. E adevărat că lipseşte din textul lui F. N. corpul de câine al vântului de La miazăzi-răsărit (sud-est,
dacă vrea domnia sa), eroare explicabilă la un cititor ameţit de atâta «confruntare ştiinţifică». «Aldebaran cu privirea roşie» mai vrea. "(„Informaţia Bucureştiului", nr. 5143, 5 martie 1970) încă un post-scriptum al lui Fănuş Neagu la rubrica de Sport, din revista centtală a Uniunii Scriitorilor, prelungeşte disputa.
„P.S. Am reprodus în numărul trecut, pentru Eugen Barbu, două fraze din cartea lui Armând G. Constantinescu: «Cer şi destin» pe care le-am întâlnit, cu foarte mici schimbări, şi în romanul «Princepele». E. B. s-a supărat. Nici-o minune până aici. E. B. se supără mereu. Chestia care m-a amuzat e că autorul «Princepelui», prins cu ocaua mică, îl aruncă pe cititorul «Informaţiei Bucureştiului» spre ideea că eu citez trunchiat din romanul domniei sale. Asta chiar că-i minunea lumii. Am citat în curmeziş, stimate E. B., din jenă pentru scriitorul care sunteţi, în încheiere, fiindcă mi-o cereţi, încă o frază din Armând G. Constantinescu, pe care aţi preluat-o necreator: «Nebuloasa lui Orion (...) cea a Câinilor de vânătoare, aproape de Ursa mare (...), cea a Lyrei seamănă cu un inel străveziu, iar cea Dumb-bell pare o limbă de clopot». Şi vă propun să oprim aici serialul. Sau cum doriţi. Eu pot aşterne totul pe două coloane, dacă vreţi, apelând, bineînţeles, şi la alţi autori cu care, cum dulce se zice, aţi colaborat vârtos. " („România literară", nr. 11, 12 martie 1970) în imposibilitate de a continua polemica în paginile „Inrbr-maţiei Bucureştiului", Eugen Barbu trimite „României literare" răspunsul său, pe care revista îl publică.
„SCRISOARE CĂTRE REDACŢIE Tovarăşe Păunescu,
întrucât ziarul „Informaţia" nu a putut reproduce răspunsul pe care-1 datorez colaboratorului dv. sportiv Fănuş Neagu - vă rog să publicaţi cele de mai jos (alărurate) deşi am o experienţă tristă în materie de democraţie literară la „România literară" (vezi răspunsul pe care vi l-am trimis dv.).
Dacă şi de data aceasta voi fi pus în aceeaşi situaţie voi lua măsurile de rigoare.
martie 70
EUGEN BARBU
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1829
Fănuş Neagu, Loco: Pentru completarea «serialului» dv. vă rog să citaţi din următorii autori şi opere care v-au scăpat: Edouard Schure, Maurice Privat, G. Vignal, Fr. Bontet, Jules Bois, Roger Caillois, Mircea Eliăde, Nostradamus (Centuriile, citate şi de sursa dv. de inspiraţie), Paracelsus, Goethe (Afinităţile elective), Auguste Comte, Hermes Trismegistul, Solomon (Claviculele/, Savonarola, Pic de la Mirandolla (Tezele cenzurate/1, Tycho-Brahe, Schlegel (Vdber ăic DiotimiaA Kuang-Tu, Constantin Porphirogenetul, Herennios, Rahan Maur, Johan Fcrdinando Neigebauer, Petronius, Viitorino dc Feltre, Fidelfo, Mărio Equicolo, Seneca, Xenofon, Platon, Aristotel, Pitagora, Tucidide, Axei Munthe, Del Chiaro, Castiglione, Dante, Raymonde Lulle, Cornelius Agrippa, recunosc că am plagiat masiv din Omul zodiac, Upanişade (Roata legii), din Seplier Yetsirah, din Tractato contra di astrologi, din Urbanul de la 1777, din Codexul de la F.scorial, Virga Aurea, Androginul lui Adamas, din Tratatul influenţelor rătăcitoare, Hieroglifica (Horapollon), din De cirimoniis, din Historiae byzantinae, din De Universo, Cărţile lui Elephantis, Gramatica greacă a lui Theodor Gazis, din demonologii şi angeloLogii, din Comentarii asupra ("abalei, Zoharului şi Talmudului de Vulliaud, nu mi-a scăpat Justiniăn, A. Armând (Curtezani şi curtezane), La Celeşti na a lui Rojas, poemele lui Gilles de Rais, Retifde la Bretonne, cărţile lui A. Bonnard, Pindar si Herodot, tratate despre Satanism au fost bine împrumutate pe alocuri, am citat fără să menţionez din Revelaţia Apocalipsului (vezi profeţii Isaiia şi Daniel), textul Princepelui este împănat de pasaje din cartea morţii şi a Infernului, Homerşi Lucian nu mi-au scăpat nici ei. ]. van Lennep ţArr et Alchimiei miau furnizat un material splendid pentru furt, s-a ciupit câte ceva şi din Splen-dor solis, din Ripley scrowle, din Aurora consurgens, din Transmutazione dei metalli, cartea neavând ilustraţii nu am putut să ne dăm drept autorul unor fumoa.se desene din Cheia secretului secretelor sau din Codexul Vaticanului (Speculum veritatis), cele 12 ehei ale lui Bazil Valentin ne-au scăpat, ce-i drept din motive obiective, Atalanta fugiens a lui Mayer ajost numai citată, ca şi Nopţile chimice, dacă ţin bine minte,
Theatrum chymi cum ne-a furnizat numai sensul pietrei filozofale, Crysopea, o carte cu poze, cum aţi spune dv., ne-a scăpat şi ea, Cărţile de anatomie ale lui Valverde nu ne-au furnizat decât ideea unei descrieri anatomice, Leon de Poncins mi-a prilejuit un plagiat masiv pentru capitolul casei Meitani, E. iMurent şi Paul Nagour, mici infirmaţii despre ocultism, am furat cu plăcere din Tratatul lui Zosima, transmutaţiunile pietrelor preţioase, din Cheile secrete ale Magnetismului am ciugulit discret, mi-am folosit oarecum şi de cunoscutele Libri f'ulgurales, nici Coranul nu mi-a scăpat, în comentariile bine cunoscute, Soulie de Morant, Granet, Zenker mi-au dat prilejul să plagiez câte ceva in legătură cu ocultismul, chinez, ăr mai fi de amintit Philolaus şi Le Masson in materie de stele şi numere (în care se pare că sunteţi specialist şi promiteţi ceva pe două coloane), nici Pliniţi nu este străin de plagiatul meu continuu, în Sefer Raziei am găsit chestiuni zodiacale ce nu v-au scăpat, cu siguranţă, alfabetele magice şi Virga Aurea. La Vatican, când aţi făcut un popas între două partide ale lui lnternazio-nale, aţi văzut cu siguranţă şi Adameul, după lectura lui Constantinescu o să-mi vorbiţi cu siguranţă despre Tetrabiblon şi Centilogşi Tablele Alfonsnine. Aflat aici vă mai mărturisesc (:e vreţi, fura şi Shakespeare, şi alţii mai breji) nici Legile lui Mânu nu mi-au scăpat, cum Cartea emisferei inferioare mi-a dat prilejul de a fi prins de dv. în ofsaid, cum scrieţi în lucrările d-voastre de joi atât de gustate de către fotbalişti şi oameni de ştiinţă. Dar să nu uit cum vă Cartea reîncarnărilor (a respiraţiilor) şi papirusurile magice pe care cu siguranţă le-aţi consultat între două şedinţe oenologice la. Mogoşoaia, aţi memorat cu siguranţă câte ceva şi din Masa de smarald (care e un text din Evul Mediu, nu ceea ce credeţi dv.). Aştept cu nerăbdare confruntarea cu texte mai accesibile pentru dv. ca Chronograful lui Dionisie Eclesiarhul (finalul care e luat literă cu literă, mai puţin câteva modificări impuse de cerinţele cărţii mele), din Domnii români la Porţile Otomane (furt masiv din capitolul încoronării), din Studiul despre fanarioţi, după cum ard de nerăbdare să citesc în paralel texte din mine şi din Papiu Lhirian, din cronicarii greci: Chiparissa, Daponte, Naum Rămniceanu,
1830
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
Depasta Peloponisianul. Fragmente splendide din Foletul Novei (pe care bănuiesc că l-aţi apucat în puţina dv. şcoală). Condica lui Gheorghachi mi-a folosit masiv la plagiatul ceremoniilor de iarnă, unde mai pui Cronicarii munteni, în special Radu Popescu (nu directorul revistei Teatru, cum aţi fi tentat să credeţi dv.). Nicolae şi Miron Costin mi-au. dat prilejuri încântătoare de a fura cuvintele. Din învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie am furat slujba pentru messer, punând-o în gura unui preot, ce infamiei Mai mult, nici însemnările de taină ale lui Brăncoveanu nu au fost cruţate pentru a-mi furniza pagini frumoase în Princepele. Dar Potra (nu cel de la revista Cinema, precizez), dar /orga, dar G. Fbrescu, dar Ionescu Gion, dar Giurescu, dar toate Istoriile Bucureştilor.' Neculce m-a hrănit binişor, ca şi Cronica Cantacuzinilor, ca şi Paul Cernavodeanu, ca să nu mai vorbesc despre Călătorii poloni, germani, italieni, ce să vă spun, i-am snopit! Am mai furat din Cronicile apocrife, din Stoicescu, din Dinu Giurescu, Dicţionarul geografic nu a scăpat nici el. Odobescu, Balş, Papacostea, Cantemirii amândoi, deasemenea, Elerut Cantacuzino şi Antoniade, ca şi Vitruviu, Vignola şi Zenon pe care-i uitasem în marea mea dorinţă de a mă flagela. Mă opresc aici precizând că de fapt totulfusese scris în Avertismentul cărţii pe scurt. Dar pentru un scriitor care nu ştie încă faptul de nimic că Estul înseamnă Răsărit şi Miazăzi este egal Sud, eprea mult ca să-i mai răspund vreodată... " („România literară", nr. 12, 19 martie 1970)
Polemica escaladează: în acelaşi număr al „României literare", Fănuş Neagu, care a luar cunoştinţă în redacţie de scrisoarea autorului Princepelui, îl acuză, frontal, pe Eugen Barbu de plagiat:
„P.S. Pentru cititorii «Informaţiei Bucureştiului»: subsemnatul Fănuş Neagu nu l-am acuzat pe Eugen Barbu de lecturi; l-am acuzat pur şi simplu de PLAGIAT. Faptul că E. B. aluat din mai multe cărţi decât am putut eu spune mă face să-mi scot pălăria: bravo E. B., aţi fost măcar aşa original. " („România literară", nr. 12, 19 martie 1970)
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1831
„România literară", rampă de lansare a acestor hărţuieli, tipăreşte imediat o lungă scrisoare a lui Fănuş Neagu, care pune pe două coloane, pentru a face proba plagiatului, texte din Princepele cu cele corespondente din Cer şi destin de Armând Constantinescu. Reproducem scrisoarea Iui Fănuş Neagu integral.
„Stimate tovarăşe redactor-şef,
In numărul trecut (12) al revistei «România literară», scriitorul Eugen Barbu, învinuit de către subsemnatul de plagiat, îmi adresează o scrisoare plină de insulte şi grea de erudiţie. Cu insultele lui E.B. sunt (şi suntem) obişnuiţi de multă vreme — rar scriitor român în viaţă la care E.B. să nu se fi răstit sau să nu-lfi pus în ramă cu ghimpi — şi mărturisesc că i le-aş fi trecut cu vederea, dar insultele se aliniază, de data aceasta, cu reaua-cre-dinţă, cu falsul şi cu o pretinsă mare cultură.
Sunt convins, dacă asta îl măguleşte, că E.B. e un scriitor adevărat. Evidenţa mă obligă să spun că e şi un publicist cu verb acid, răcoritor chiar, atunci când nue minat de infatuare. Eroarea lui E. B., ca scriitor şi, cred, ca om, începe acolo când îşi închipuie că totul îi este permis, că la adăpostul cărţilor (n-am zis una) scrise şi publicate poate încerca lecţii de dresaj cu toată lumea. E.B. este, fără îndoială, şi un om de carte, căci aţi văzut cât de furtunos galopează E. B. printre titluri şi autori. Vă declar că am rămas mut de admiraţie la lectura scrisorii ce mi-a trimis. E.B. e micul şi marele nostru Larousse. Nici o carte din tot ce-a strâns, pe sute de ani, Vaticanul, British Museum, biblioteca universităţii din Upsala sau biblioteca de împrumut din comuna Căţelu nu i-a scăpat. Sub tâmplele domniei sale, luminate de cenuşa bibliotecii din Alexandria, găseşti rânduite pe policioare, tot ce vrei: şi abecedarul, partea-ntâi, şi manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite de păstorul Mohamed Lupul. De dincolo de veac, Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga şi George Călinescu privesc cu neţărmurită invidie la E.B. Şi dacă e să ne luăm şi după multele traduceri pe care ni le-a dăruit, E.B. este şi un poliglot. Observaţi că declaraţia făcută mai de mult lui Adrian Păunescu cum că ar fi absolvit studiile unui colegiu
NOTE. COMENTARE. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1833
francez n-o iau în serios. Pur şi simplu, fiindcă nue adevărată. Traducătorul lui Panait Istrati din franceză (singur-singurel, nu-i aşa?), când se apucă să traducă din Kazantzakis, uită de colegiul unde şi-arfi tocit coatele, şi traduce Chambre â louer = cameră de lăudat. Profesorii de la «puţina» şcoală pe care am absolvit-o m-arfi silit, după asemenea năzdrăvănie, să repet a patra gimnazială şi mi-ar fi tăiat recreaţia mare.
Acuzat de plagiat, E.B. îmi serveşte o listă de titluri şi autori (într-o transcriere adeseori greşită), şi mi-o serveşte pe tonul cel mai arogant cu putinţă. «Am mai furat şi din (...) Cartea emisferei inferioare (...) am mai furat şi din cronicile apocrife (...) ce vreţi, a furat şi Shakespeare, şi alţii mai breji» etc. Şi tot aşa, până mă zdrobeşte. E.B. consideră, nici nu se putea alfrel, că e singura persoană pe lume care ştie de aceste cărţi. Câteodată, dacă vrea să ne creadă, mai citim şi noi. îmi permit să-i şoptesc marelui erudit că a omis din lista lucrărilor pe care le-a consultat (şi cărora le-a furat spiritul sau litera) următoarele; Toma Petrescu: Conspiraţia lojilor. Francmasonerie şi creştinism, Armând Constantinescu (autor despre care vom mai aduce vorba): Magul de la Snagov, Ion Ghica: Un bal la curte în 1827, Maurice Druon: Regii blestemaţi voi. V, subintitulat Lupoaica Franţei, Magre Mauricc: Magiciens et illumines, Apolonius de Tyane: Le maître inconu des Albigeois, N. Porsena: Apariţiuni şi fantome materializate, I. Săvescu: Secretele magiei (broşură de 31 de pagini), Eugen Speranţia: Contribuţii la filozofia magiei, N. Cartojan: Cel mai vechi zodiac românesc, A. Tomescu: Carte de ghicit destinul prin cifre şi Astrologie cabalistică. Şi fiindcă suntem la magnifica listă, doresc să-i spun strălucitului cărturar şi luminatei minţi că «Masa de smarald» nu-i tot una cu «Tablele de smarald». Şi-i mai atrag atenţia, cu tot respectul cuvenit, că nu putea, n-avea cum — în cazul că n-o fi fost cumva împărat roman - să lectureze Cărţile Elephantide amintite de Suetoniu (Tiberius, XLIII) din simplul motiv că ele s-au pierdut încă din antichitate. Acest neînsemnat amănunt mă împinge spre gândul că E. B. a cercetat filă cu filă doar cărţi de autori români. Printre autorii români E.B. îl trece şi pe Paul Cemavodeanu, cercetător principal la
Institutul de istorie. Poveste cu presuri şi pitpalaci. Paul Cemavodeanu i-a transmis lui E.B., cu ani în urmă, un manuscris original— Bucureştiul văzut de călători străini — rugându-l să-l citească şi să-l ajute să-l publice dacă va găsi că textul are valoare. E. B. l-a citit şi a împins cu cotul în Princepele lucrurile care i-au plăcut. Bineînţeles, pe tânărul cercetător nu l-a ajutat să publice. Sau l-a publicat, dar în mod indirect.
In avertismentul cu care se deschide romanul Princepele, autorul... «îl anunţă pe cititor că a folosit fragmente din texte vechi bisericeşti, cronici ale timpului, precum şi documente autentice, începând de la scrisori particulare şi până la. acte oficiale. In această privinţă nu are nici o pretenţie de originalitate.»
Prin documente, acte oficiale, înţelegem legile, hotărârile, deciziile sau, în cazul Princepelui, firmanele Porţii Suzerane, ucazurile domneşti, hotărârile divanurilor, proclamaţiile voievozilor şi chiar şi cronicile, cu sublinerea expresă că pasajele din operele literare de autor nu sunt acte oficiale. Aceste pasaje se scriu obligatoriu între ghilimele, iar în subsolul paginii se indică sursa de unde provin. In caz contrar avem de-a face cu un plagiat. Şi plagiatul devine cu atât mai grav atunci când pasajele respective sunt uşor prelucrate, niţeluş ajustate.
Nu mă voi opri asupra paginilor din Princepele încărcate cu documente oficiale sau cu crâmpeie din cronici. Sunt multe locurile în care romanul aduce cu o compilaţie de texte neasimilate organic: descrierea caselor boiereşti (p. 169--170) făcută după Ion Ghica, sau ceremonia instalării noului domn (p. 204-207), adaptată, dar nu acesta e cuvântul, după condica de obiceiuri a lui Gheorghachi, logofătul din Moldova, ediţia Dan Simonescu, paginile 264—266. Voi aşeza, aşa cum am promis într-un sfârc de cronică sportivă, pe două coloane, fraze din cartea lui Armând Constantinescu: «Cer şi destin» şi din «Princepele».
Armând Constantinescu:
«Cerşi destin», ediţia a Il-a. Pag. 59 «Vântulde la Sud-Est avea un corp de câine, cu o coadă de scorpie, două braţe adaptate la patru aripi şi terminate cu ghiare ascuţite».
Eugen Barbu:
1834
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1835
«Princepele», ediţia I, pag. 184 «... îi vorbi apoi ca în somn despre vântul de la miazăzi-răsărit care are corp de câine, coadă de scorpion şi două braţe cu aripi».
Îmi îngădui o pauză. E.B. încheia scrisoarea sa din numărul trecut după cum urmează: «Darpentru un scriitor care nu ştie făptui de nimic că Estul înseamnă. Răsărit şi Miazăzi este egal Sud, e prea mult ca să-i mai răspund vreodată». E.B. a înţeles foarte bine ce am vrut să spun atunci când l-am acuzat că a înlocuit Estul cu denumirea mai romanţioasă: Răsărit. Nu era vorba de punctele cardinale geografice, era vorba de felul delicat în care s-a produs plagiatul, şi mai era vorba, în josul paginii dacă vreţi, şi de punctele cardinale ale eticii de scriitor. In paginile de mai sus marele cărturar l-a trădat pe Armând Constantinescu, fiindcă scorpie, o ştiu şi copiii de la şcoală, nu e tot una cu scorpion. De altminteri, în Princepele îi scapă de multe ori sensul cuvintelor. La pag. 20 scrie negru pe alb că boierii mâncau «cu mare osteneală testemelurile făcute la mănăstirea Mărcuta». Testemelurile sunt nişte nenorocite d.e basmale. Dacă nu mă crede, poate să-l consulte şi pe autorul de romane istorice Mihail Sadoveănu. Cu ocazia asta e bine să mai afle că meremet nu înseamnă clădire, ci reparaţie. Boala, pare-se, îi vine mai de departe, de la acea Chambre â louer. Dar să ne întoarcem la Armând. Armând Constantinescu:
P. 59 «Ambii sori aveau un cortegiu întreg de curteni... Mardouk, Ishtar, Ninib, Nergal şi Neb».
P. .59 «Luceafărul de seară, Ananith, era dimpotrivă, războinic, brutal şi crud».
P. 51 «Nebuloasa lui Orion e ca un nor zdrenţuit, cea a Câinilor de vânătoare, aproape de Ursa Mare, este învelită într-o minunată spirală, cea a Lyrei seamănă cu un inel străveziu, iar cea a lui Dumb-bellpare o limbă de clopot».
P. 46 «O primă stea Aldebaran, care se afla la 8-24' în semnul Gemenilor. Privirea ei roşie şi congestionată nu-ţi spune nimic bun. In viaţa omului ea desluşeşte o urcare socială de mâna întâia, dar cu un sfârşit tragic».
P. 23 «în fine, întrucât Sărmanul Dionis va arăta un adevărat entuziasm şi se va constitui un discipol convins al bătrânului Hermes, acesta îl va introduce în templul Marilor Iniţiaţi, în templul lui Osiris şi-i va arăta misterul Marilor Arcane, cele 22 de tăbliţe de aur, zugrăvite cu figuri simbolice. .., precum şi Marea Lege a numărului şi cifrei fatidice».
Eugen Barbu:
P. 185 «Gura lui dulce de copil umplea noaptea de numele căntătoare ale stelelor cortigiane: Mardouk, Ishtar, Ninib, Nergal şi Nebo».
P. 185 «Ridică degetul mâinii drepte şi-i indică sus pe boltă luceafărul de seară: Ananith care era războinic şi crud».
P. 184 «Nebuloasa Andromedei, a lui Orion, cea a Câinilor de vânătoare, aproape de Ursa Mare, nebuloasa Lyrei ca un inel străveziu şi cea în formă de limbă de clopot numită Dumb-bell».
P. 184 «După aceea messerul îi vorbi multă vreme... despre stelele regale, despre astrul Aldebaran, cu privirea lui roşie care prevesteşte sfârşituri tragice, stând sub semnul Gemenilor».
P. 184 «Scoase câteva pergamente vechi şi le desfăşură cu mână sigură:
— Iată aici desenele făcute după cele 22 de tăbliţe ale Marilor Arcane. Cunoşti?
— Puţin.
— Ştii Marea Lege a Cifrei fatidice şi a numărului? -Nu.
— Ai să-mi fii discipol, cum mi-ăi jurat?»
Şi pentru că E.B. a muncit, cum singur afirmă, la iniţierea în toate tainele astrologiei şi alchimiei, timp de şapte ani (nu se scrie Theatrum chymi, E.B., corect e Theatrum chemicum) ar fi trebuit să-lfacă pe messer să ştie că sunt patru stele regale, nu trei (dar, nenorocire, şi Armând Constantinescu vorbeşte tot de trei, a uitat şi Armând una!), că alături de Aldebaran (Ochiul Taurului), Antares (Acul Scorpionului) şi Regulus (Inima Leului) trebuie adăugat şi Fomalhaut (Capul Peştelui Austral). Şi mai trebuia messerul să ştie că Pleiadele şi Hyadele sunt din Taur, nu din Gemeni, că Praesepe este o îngrămădire
1836 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1837
stelară, nu o planetă, că Polux este din Gemeni, nu din Rac, că Alpbard face parte din constelaţia Hydrei, nu din a Leului... Ar pi trebuit să ştie multe, mult mai multe, şi mai cu seamă pe latura istoriei, dar în şapte ani nu poate învăţa omul toate alea.
Adăugând că şi Dionisie Eclesiarhul a colaborat intens, peste timp, Li scrierea ultimei cărţi a lui E.B., invit pe criticii literari şi pe cercetători să stabilească tot adevărul privind romanul Princepele. O elementară etică scriitoricească ne obligă să elucidăm definitiv raţiunile şi repercusiunile acestui plagiat. " („România literară", nr. 13, 26 martie 1970) Documentaţia erudită a scrisorii lui Fănuş Neagu presupune o muncă de echipă, ceea ce divulgă interesul unor cercuri literare bucureştene de a-1 compromite pe autorul Princepelui.
Forul politic, care îndruma literatura şi arta, nu îngăduia astfel de polemici, cultivând imaginea unui „front literar" unic, fără războaie interne. Disputa asupra „plagiatului" din Princepele iese brusc din scenă. Ana reprodus-o integral pentru ca cititorul să aibă toate elementele pentru o judecată proprie.
Caietele Princepelui şi istoria plagiatului
Caietele Princepelui, II, subintitulat Jurnalul unor romane, are şi un sumar dc rente din care cităm câteva: Caietele Princepelui, Defăimarea Princepelui, Procesul Princepelui, Istoria plagiatului., care au o ambiguitate interesantă. Caietele Princepelui sunt ale romanului sau ale autorului romanului? Defăimarea Princepelui este defăimarea cărţii sau a lui Eugen Barbu? Procesul Princepelui, la fel, îl priveşre pe prinţul din roman sau pe scriitor? Eugen Barbu cultivă această ambiguitate, care oferă paginilor din cele şapte volume o polivalenţă de sens, peste cate nu se poate trece.
Unul dintre subtitluri esre Istoria plagiatului. Numeroase pagini din cele şapte volume privesc chestiunea plagiatului, o
încercare de definire a noţiunii, exemplificări de migraţii de teme şi subiecte de la un scriitor la altul, de-a lungul vremii, ca şi o expunere a propriei metode a colajului, pentru care fusese atacat de „România literară", prin Fănuş Neagu. Autorul explică de ce insisră asupra temei:
„Istoria plagiatului (carte care mă va amuza până hi urmă, dacă o voi întocmi riguros) de fapt este o polemică secretă pe tema plagiatului (din Princepele.). iată ce-mi trece prin cap la ora asta: oare Ulysse-/<? lui Joyce nu-i un plagiat după Homerî" (Caietele Princepelui, IV, 1974, p. 325) Şocul produs de atacurile la Princepele şi mai ales acuzaţia de plagiat privind acelaşi roman, e mărturisit de mai multe ori în Caietele romanului.
„In 1968, când inamicii mei fioroşi au reuşit să mă trimită acasă, atunci s-au dărâmat toate: îi ajutasem, mă bătusem pentru ei, i-am promovat cum poate nimeni nu putea să-i promoveze, pentru că am fost unul dintre oamenii acestor ani care au înţeles să rişte ceva. Rezultatul? O bălăcăreală fără sfârşit, atacuri după atacuri, denigrări grosolane şi capul de operă: desfiinţarea directă a Princepelui, către care acum toţi mustăcesc ca să se reabiliteze pentru că se fac că au înţeles-o...
Mi-am spus atunci, în 1968: Am să vă învăţ cu minte!Si poate că am reuşit puţin, dar cu ce preţ? Preţul este acesta: al unei sănătăţi minate, ameninţate. Pol să mă opresc însă? Pot să abandonez? Există ceva mai tare decât ideea de a termina ceva marc? Poate că toate întreprinderile mele să fie un eşec în mai multe etape, dar nu merită să crezi că poate reuşeşti? In mijlocul acestui spectacol degradant, de interese, de egolatrie dezgustătoare (cred că avem scriitori geniali cât toată Europa laolaltă), îţi trebue sânge rece şi dispreţ. Atât. Nu aş vrea să se înţeleagă că fac pc victima şi că învinuiesc pe cineva. Singurul vinovat cu sunt, pentru că am dus o viaţă imprudentă, pentru că nu mi-am iubit sănătatea şi nu m-am cruţat, dar se pare că este singura condiţie a învingătorului... " (Caietele Princepelui, V, 1975, p. 114-115)
1838 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
i
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1839
Alte surse
Bibliografia privitoare la romanul lui Eugen Barbu, Princepele, este foarte bogată, până la necontrolabil. Dăm mai jos şi alte titluri:
Boris Buzilă, Cronica literară: Eugen Barbu Princepele, „România liberă", nr. 7808, 26 noiembrie 1969; Marian Popa, Princepele, „Viaţa studenţească", nr. 40, 19 noiembrie 1969; Mircea Iorgulescu, Cronica literară, Eugen Barbu, Princepele, „Munca", nr. 6864, 6 decembrie 1969; Marin Tarangol, Comentarii la... Eugen Barbu, „Princepele", ,Amfiteatm", V, nr. 1, ianuarie 1970; Grigore Grigurcu, Cronica literară, Eugen Barbu, Princepele, „Familia", VI, nr. 1, ianuarie 1970; C. Stănescu, Cronica literară, Eugen Barbu, Princepele, „Scânteia tineretului", 8 ianuarie 1970; Al. Piru, Cronica literară, Eugen Barbu, Princepele, roman, „Ramuri", VII, nr. 1, 15 ianuarie 1970; Liviu Leonte, Cronica literară, Eugen Barbu „Princepele", „laşul litetar", nr. 1, ianuarie 1970; Nicolae Dragoş, Cronica literară, Eugen Barbu „Princepele", „Scânteia", 20 ianuarie 1970; Aurel Sasu, Experienţe şi sinteze în proza actuală, „Cronica", V, nr. 7, 14 februarie 1970; Al. Andriescu, Mirajul limbajului baroc, „Cronica", V, nr. 27, 4 iulie 1970; A. I. Brumam, Masca Princepelui, „Tribuna", XV, nr. 23, 10 iunie 1971; N. Creţu, Destin şi istorie în romanul de azi (IV), „Cronica", VI, nr. 11, 13 martie 1971; Marian Popa, Timp şi istorie, „Tribuna", XV, nr. 35, 2 seprembrie 1971; Mircea Toma, Cronica literară, Eugen Barbu: Princepele, „Steaua", XXII, nr. 5, 1-15 iulie 1971; Mihaela Manea, Funcţia stilistică a „arhaismului" în „Princepele", „România literară", V, nr. 19, 4 mai 1972; Emil Mânu, Prolegomenă stilistică, „Steaua", XXIII, nr. 12, 26—30 iunie 1972; Dan Mutaşcu, Ceremoniile Princepelui, „Steaua", XIII, nr. 20, 16-31 octombrie 1972; Sultana Craia, Voluptatea limbajului la Eugen Barbu, „Luceafărul", XVIII, 15 februarie 1975; Ion Lotreanu, Princepele, un erou captiv, XIX, nr. 30,
24 iulie 1975; Dorin Teodorescu, Câteva aspecte stilistice, „Ramuri", nr. 1, 15 ianuarie 1975; C. Sorescu, Două tipuri epice, „Amfiteatru", X, nr. 8, august 1975; Adrian Dinu Rachieru, Utopia orientului, „Luceafărul", XXVIII, nr. 32,10 august 1985; Irina Petros, Sub protecţia istoriei, Astra, XX, nr. 3, martie 1985; Luisa Valmarin, Funcţia Renaşterii în romanul „Princepele", „Săptămâna", nt. 8, 24 februarie 1984; Mircea Vaida, Romanul — o construcţie polemică. Luceafărul, XXIX, nr. 32, 9 augusr 1986; A. I. Brumam, Piatra filozofală, „Luceafărul", XXX, nr. 28, 11 iulie 1987
IANUS
Ediţii: Lanus, roman, cu un cuvânt înainte de I. Marinescu, Ed. Gramar, 1993, 431 p.; ediţia a Il-a, îngrijită de Marga Barbu, cu o prefaţă de Elisabeta Lăsconi, Ed. Gramar, 2003, 431 p. Ianus are următorul cuprins: Preludiu: Spectacol de gală; Partea întâi: „La umbra fetelor în floare", Treptele mării, Intermezzo, Cheshire cat. Bolile splendorii; Partea a doua: Sezonul ploilor, julius, Un fotograf; Epilog.
Capitolul Spectacol de gală, cu suptatitlul Preludiu, provenind din ultima parte a romanului Incognito, unde figura ca Epilog, a fost mai întâi publicat, într-o formă cenzurată, în „Almanahul Luceafărul" (1981).
Eugen Barbu, Ianus (fragment), „Revista noastră" (Focşani), nr. 100, 1984; (un fragment simbolic însoţind interviul pe care scriitotul îl dă publicaţiei).
Eugen Barbu, Duminică cu „Cupa Davis" (fragment din romanul Ianus), „Tribuna", nr. 2, 14 ianuarie 1982
1840 NOTE. COMENTARII. REPERE, CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1841
Laboratorul romanului
Romanul Ianus a avut o lungă perioadă de documentare şi de gestaţie. într-un interviu din „Revista noastră" (Focşani, nr. 100, ianuarie-martie 1984) Eugen Barbu declară:
„Şi acum aş vrea să amintesc că romanul Ianus zace în sertarele mele de 14 ani şi încă nu l-am prezentat unui editor. Are 800 de pagini şi tare aş vrea să-l înjumătăţesc, dar nu mă îndur!" („Revista noastră", nr. 100, 1984, p. 1743) Altfel zis, amânarea publicării este semnul exigenţei scriitoriceşti.
In altă parte a interviului (p. 1775), autorul Princepelui spune: „Ianus face 16ani acuş, acuş. "
Interviul tipărit în 1984 a fost luat în 1983, ceea ce duce, după o simplă socoteală, că romanul Ianus a fost început, cu aproximaţie, în anii 1967-1969. în Jurnal (1966) nu găsim nici o notă care să vorbească în mod direct despre acest roman. O notă din 1946 consemnează atât:
„Z.ece zile la Constanţa. Sunt cam bolnav şi marea mă exasperează. Snobi, atmosferă mondenă, plec repede înapoi. " (op. cit, p. 161) între notele pentru Ianus, de mai târziu, şi această însemnare simplă se poate stabili o legătură. Ianus a început să germineze după 1966.
într-un interviu din 1978, în revista „Luceafărul", spune: „Ianus, dacă vă interesează, împlineşte zece ani de când stă pe masa mea. " (Romanul românesc în interviuri, Ed. Minerva, 1985, p. 222) Rezultă, ca an de început, anul 1968. In Jurnal (1966) găsim câteva însemnări care au legătură cu Ianus, dar numele romanului nu este pomenit. El va apare în Caietele Princepelui (I, 1972), care continuă Jurnalul tipărit.
In Caietele Princepelui însemnările făcute pentru romanul Ianus sunt extrem de numeroase, începând cu detalii de
atmosferă sau de lexic, citate scurte, sugestive, dat şi indicaţii privind construcţia şi personajele romanului.
Originea îndepărtată a romanului Ianus, sugestia primă ne este comunicată astfel:
„Ideea de a scrie Ianus mi-a venit citind nişte amintiri ale unui om care a trăit în direct ipocrizia de a-1asculta pe un amic al său suspus care ziua înfiera literatura occidentală şi seara se răscumpăra citind Lautrcamont, ca penitenţă Ce forţă, la aceşti oameni, de a se dedubla! Explicaţia era simplă: Ce vrei, trebuie să trăim, oricum..." (Caietele Princepelui, II, 1973, p. 28) O însemnare de ansamblu priveşte cele trei iubiri cărora le este închinat întreg romanul Ianus:
„O, şi Ianus-«/ ăsta! Finalul trebuie să aibă un post-scriptum care să mărturisească o mare tragedie; povestitorul trebuie să recunoască că nu a spus totul despre cele trei iubiri idealizate în realitatea sa. Pe ultima o întâlnise la un bar cu alţii, după ce fusese concediat ca un bătrân prost ce se duce si se culcă, pentru că e prea târziu pentru el, şi pe urmă ea, Julius, îşi tăiase venele cu paharele sparte în dinţi, avea râuri de sânge pe braţ şi se lăsase posedată în final, ca o căţea, pc nişte scări, si se umilise crezând că va fi. iertată. Cum şi Cheshire este zgârcită, strânge, deşi e minunată, dar are, prin ereditate, o frică de viitor. Cum prima, cealaltă, cea de la mare, era atât de setoasă de succes că şi-a ratat cu adevărat căsătoria numai pentru a simţi adoraţia pe care soţul nu o rnai avea pentru ea. Se desparte sportiv, dar are curajul dc a cerc un preţ... Totul pe fondul acelui cântec plin de langoare al anilor 56: „Et la mer efface sur le sabie / Les pas des amants desutus." (Caietele Princepelui, II, 1973, p. 73) Romanul este într-adevăr structurat în jurul celor trei femei, trei iubiri şi în acelaşi timp dedicat nostalgic unei vremi de altădată, aceea a tinereţii.
Eroul din Ianus este după notele pregătitoate un arhitect, de două ori deţinut politic, atmosfera şi ecourile detenţiei fiind reţinute încă din Caietele Princepelui:
1842 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1843
„Sugestie la cele două detenţiuni ale eroului din Ianus. Prima, dacă el vede în puşcărie un fel de recluziune fertilă. Bănuieşte că va avea timp nesfârşit, că va medita, că va fi singur, că va crea în minte ceva, dar, vai, totul e atât de aglomerat acolo, un program militar, cu deşteptări dramatice, cu fluiere şi bătăi, cu acea indiscreţie comună tuturor. Actul de a face ce e firesc de faţă cu toţi, becul aprins în permanenţă, spovedaniile interminabile, lecţiile imperfecte, afectate, ale celor ce vorbesc ca să treacă timpul, în realitate nici un fel de intimitate, nici un fel de recluziune, totul, o brutali imixtiune, o suferinţă atroce cu care te obişnuieşte însă. La a doua detenţiune sentimentul ratării, ideea că nu se mai poate ieşi de aici, că totul s-a reîntors la practica mustăciosului. De fapt, reluarea sa în materie de detenţie era rezultatul unei idei - că toţi cei care au mai păţit-o trebuiau să răspundă şi de ce se petrece aiurea. Deveniseră puşcăriaşi de profesie, acel grup care va plăti în vecii vecilor pentru toate abaterile sociale comune. Sigur, conta o oarecare practică a locului, cum ar fi păzirea de frig, de curenţi, de zgomot (pentru că puşcăriile sunt foarte zgomotoase), de lumină şi de prezenţa în dreapta şi stânga pe un prici, cu toate riscurile, a celorlalţi. " (Caietele Princepelui, II, 1973, p. 131) In Ianus, chestiunea „puşcăriei politice", a suferinţelor îndurate, marchează personajul, dar nud subordonează, nu-i ecranează existenţa, care e ttăită ca un exerciţiu pentru uitare.
Pentru personajele cărţii Eugen Barbu face fişe interesante, vizând mereu substanţa şi atmosfera:
„Cazul lui V. Mic fiind, se joacă de-a hoţii şi vardiştii. F. închis într-un cufăr şi uitat de copii, acolo. Face o spaimă mare, o criză de epilepsie. De atunci, noaptea, auzind o maşină, se sperie. începe să se teamă de mulţime. Evită cinematografele şi pieţele publice. Un alt moment. Intr-o instituţie explodează un bec deasupra capului său, pe un coridor pustiu. Are oroare de culoarea gri (şobolanii). Dacă e arhitectul din Ianus, atunci nu poate suporta casele în gri, faţadele. Unul strigă «Păzea!», şi el crede că s-a rupt clădirea în două de cutremur. Fuge din oraş, se duce la Laşi. Pe peron, o femeie strigă: «Copilul meu!» Crede că acesta a fost tăiat de tren, dar el numai s-a rătăcit... Atunci
laşul îi produce panică. Nu găseşte adresele pe care le caută (dacă oraşul e Constanţa), caută hotelul Palace, pe care nu-lgăseşte, ca şi când ploaia l-ar fi cărat pe mare. E, de fapt, o confuzie... " (Caietele Princepelui, V, 1975, p. 291) Lui Cheshire cat, pianistă în roman, personaj feminin împrejurul căruia gravitează mai toate notele scurte din Caiete, privind muzica şi tot ce ţine de muzică, Eugen Barbu îi acordă pregătitor multă atenţie. Iată o notă:
„Bolile lui Cheshire cat: măseluţele de minte care-i cresc de două ori pe an şi o chinuiesc, are dureri în genunchi, reumatisme la ceafă, ficatul o supără mereu, ia ceaiuri amare, răceşte uşor, visează avortoni muzicanţi (care înseamnă vorbe); flaute şi muzicuţe care fac muzică de cameră (vorbe, iar). Declară că i s-a furat un fular sau crema de faţă, dar, de fapt, ele au fost uitate în cele mai neaşteptate locuri, la baie, în garaj, în bucătărie etc. " (Caietele Princepelui, V, 1975, p. 132) însemnatea e cu totul insuficientă pentru a creiona după ea personajul, atât de atotprezent în marele capitol care i se dedică. Abundenţa de note privind muzica vrea să însemne că Cheshire cat este muzică.
Şi pentru Mihaaai din Ianus, personaj bonom, bine situat politic, „artist", se face o schiţă de portret:
„Mihaaai, pentru Ianus (bonomul meu amic), cu limbajul lui aproape argou: mă, ascultă la mine, nu am katharsis, mă înţelegi? Nu fi mai catolic decât Papa; Mare scofală; lucrez la Odaia de Comerţ, unde sunt vârfuleţ administrativ, T. are conversaţie; hobby-«/ inginerului fondu (taie cu mâna aerul, se şterge pe mustăţi); te-am scos în lume, mamă dragă; ce, ai nas de ceară?; Sunt coconos componist! Tizu cu Ninoşka în flirt; nu am comerciu cu ei; dingreşală, mă stimează tovarăşu; Maurice Oxford, mă rog (maşină); vă stau la dispoziţie, rezoluţia ajungăndu-mi; să-ţi fac mic reportaj de la mare; în fiecare om doarme o canalie, dar într-însul bestia are insomnie; mama lui de peşte; brefl tot stând pe scaun s-a lăţit într-o parte a locului; Manolache, beat, spărgea burlanele cu capul, era el de o cultură îndoielnică, tuns; ăi împuţit-o, Popescule, mi-am spus; Eu, spre
1844
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1845
deosebire de tine, mai stau de vorbă eu mine însumi; sărise din baie; ce mi-am spus: de ectulicăl; Finesse! Zău, tui i-am spus; cu totul accidental mă duceam la piaţă să iau nişte mere să le duc cuiva la spital şi, ca să fiu hiperbolic, îi spun: aici e un câine mort, îngropat, n-o să-l dezgrop eu! Ăsta, alt monument: impiegat la serviciul Abonamente radio; ascultă guguştiuc! Din ce mi se trage? Mi se trage din cauză că gândesc. O zbârcisem; Ca beneficiari ai unui naufragiu social; ăştia făceau fascism şi comunism la modul oriental (Paul Eluard). Ce sminteahi e în lumea asta! Aplauda ca un înotător. Cine sta şi pândea la pod?" (Caietele Princepelui, IV, 1974, p. 21-22) Personajul are, cel puţin exterior, caracteristicile unui gazetar care semna în „Contemporanul" anilor '60 o rubrică sub numele Mihai Popescu. Aici nu e vorba de „cheie", ci de un prototip, care slujeşte la crearea unui personaj.
Una din iubirile marine din Ianus este fata Julius, care apare şi ea în Caietele Princepelui:
„Julius, o baby sitter, ajută pe bătrâni să treacă strada, e binevoitoare până la lacrimi, dar cere amanţilor sume fixe, e necruţătoare în privinţa asta. Are unele ieşiri pitoreşti: rupe cu dinţii un ceas, îl devorează (dantură excelentă). Asta face o impresie nemaipomenită, excită chiar, vrea să-şi dea un aer crud... Finalmente, având nevoie de bani, vorbeşte despre vinderea unui cavou familial..." (Caietele Princepelui, II, 1973, P- 73)
Julius, din roman, e mai misterioasă. Apar în notele pregătitoare şi probleme de construcţie romanescă. Aflăm că ultima parte a romanului Ianus se va numi Sezonul ploilor, titlu de atmosferă:
„In Sezonul ploilor, ultima parte din Ianus, D. vrea să-l ucidă pe erou pentru că acesta a văzut-o slută (desfigurată de un accident de automobil). Nu suportă ideea că se va întoarce în ţară şi va povesti amicilor că ea nu mai este decât o mutilată... Crimă din pricina orgoliului..." (Caietele Princepelui, V, 1975, p. 231)
D. este în roman Dina, figură feminină farală, în peisajul marin de la Constanţa, apoi, din necesităţi de intrigă, mutată în decot exotic mexican.
Jurnalul de la Poiana Ţapului oferă informaţii despre mediul intim al scriitorului. Unele contexte, cu emoţiile inerente, se dovedesc favorabile scrisului. Moartea fatală a unor papagali din colivia de la vila montană a scriitorului îl stimulează sâ înceapă scrierea celei de a treia părţi a lui Ianus: „Peste trei zile, zguduit de întâmplare, încep Sezonul ploilor din finalul lui Ianus, pe care îl tot amânam de ani de zile. Cred că moartea a trecut prin acea casă şi şi-a ales, deocamdată, papagalii. Lucrez febril şi cred că am scos ceva frumos. Totul marcat şi de lectura a doua din Marquez cu al lui Veac de singurătate pe care o înghit setos. Mare scriitor... " (Caietele Princepelui, V, 1975, p. 283) Alte pagini din Caietele Princepele colectează informaţii şi aspecte muzicale, folosite în capitolul priviror la muziciana Cheshire cat.
„Pentru Ianus citesc câteva cărţi despre muzicanţi. Sigur că din ele extrag o bârfă superioară sau unele informaţii shoking, dar cu asta nu faci literatură. La drept vorbind paginile de până acum, scrise acum doi sau trei ani în afara unui suflu sictirist, nu au prea mare lucru. Dovedesc chiar o adâncă superjicie. Departe de drama teribilă a Princepelui. Stiu, am vrut să mă odihnesc puţin, dar e suficient să vrei să le odihneşti in literatură?lată această Viaţă de dragoste a lui Wagner, scrisă surprinzător de Louis Barthou. Este ca o serpentină de bal. Că Wagner avea crize mistice la auzul muzicii, să zicem că c interesant de ştiut. Că a fost acuzat că a dat foc vechii Opere şi asta ar mai merge. Că Minna, prima lui soţie, pleacă după un bogat şi că avea un căţel numit Peps şi un papagal ce răspundea la numele de Papo; ei, e de-a dreptul drăguţ. Că femeia va termina prin a spăla rufe şi asta ar mai ţine de informaţiik de tip magazin. Nu ştiu ce numea el o muzică pentru bancheri, se întreabă autorul biografiei romanţate la un moment dat. Pe urmă iar cădem în scandal:
1846 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1847
bătrânului îi place doamna Laussot. Soţul doamnei umblă după elşi-lameninţă că-i trage unglonţîn cap. Dealtfelse mai bătuse în duel cu nume faimoase în domeniul acesta. Dar nu se lasă, şi lui Wesendonck îi ia nevasta, pe Mathilde. Dar şi mai ingrat, genial cum este, după ce se serveşte de banii acestui bogat, îl face şi bun animal. Preludiul actului Hal Walkiriei are ca dedicaţie acest cifrat G.S.M. (Gcsegnet Sei Mathilde!) Fii binecuvântată Mathilde. De un Crăciun îi trimite o floare de iarnă, plină de miere curată şi dulce, spre a celebra îngerul care m-a purtat atât de sus!" (Caietele Princepelui, IV, 1974, p. 101) Aglomerarea de detalii selectate, aici în sfera muzicii, e
metoda scriitorului de a-şi alcătui ambianţa stimulativă
pentru cărţile la care lucrează. Alte însemnări de acelaşi fel:
„Tot pentru partea muzicală din Ianus: Muzica lui Haydn, patriarhală. Compozitorul la Esterhazy. Nu trebuia să bea, ca ofiţer purta sabie, ciorapi albi, rufărie curată, era pudrat, purta coadă şi perucă, trebuind să întrebe în fiecare zi înainte de masă şi după masă în anticamera contelui dacă e nevoie de muzică. Nu compunea decât pentru el. Nu avea voie să-şi răspândească muzica, copiind-o." (Caietele Princepelui, V, 1975, p. 183)
Lungi porţiuni din Caietele Princepelui, privind atmosfera de litoral şi lexicul aferent, slujesc acelaşi scop al cultivării de climate potrivite ambianţei romanului:
„Cuvintepentru Ianus, cuvinte marine, zvântate ca nişte scrumbii uitate afară: burete ud la încărcatul cerealelor; garline, parâme, port; hârciogi, greieri, stepă, Amzacea (cuvânt gras cu geografia în el); pir şi praf roşu; măgari, sacale cu apă, stofe brodate, banane exotice pe dane; papagali, râuri de mărgele în uşa frizeriilor; bordeie şi zarafi; negustori de mărunţişuri; albul, dogoarea, apa, cabestanele; kebabul; sticle colorate, mărgele şi bile de sifoane, kioşcuri; pelin şi chimen; argintul unui câmp, portocale, lămâi murate, potasă; covoare, peşti şi vase de aramă, ceramici, sfinţi bizantini retractili din prispe de biserici afumate, goluri de larg şi bezne ale mării, goluri de apă şi plase de atică, de aţă pescărească; liniile enigmatice arabe ale
unui vitraliu; ceamurul (zidul de paie); stele funerare uitate în câmp între stoguri dezolate, baroce sau gotice fără să vrea; cioburi de marmură, tritoni, furii sfărâmate, negustorul de limonada cu giigtin de alamă şi monede roşii, cântătoare (poate ceva din Durrel aici, împuţitul oraş Alexandria, seminţele şi bubele sale); smalţul şi osul alb al fildeşului care arată şoldul său afumat în geamuri; străzile în trepte, păsările din strada Roza Luxemburg, balcoanele fără podele, smulse de bombe, prin care cad. noaptea beţivii uituci; ivoriu şi bronz, negustorii de beltea, cu buze ca nişte peceţi turceşti, pline de muşte, beţele albe de salcâm pe care se înfăşoară un fel de nour roz de dulceaţă, şobolanii de port agresivi, plecând spre oraş într-un marş irezistibil, toamna când mălura portului e spulberată de vânt; bazaruri şi iaurgerii, umbrare cu braga şi bere." (Caietele Princepelui, 11, 1973, p. 220) La fel se procedează şi în alte pagini ale Caietelor Princepelui, care devin adevărate Caiete ale lui Ianus:
„Decorul din Ianus: ancore de piatră, cabana rusească, asemenea unei iurte, în balconul căreia atârnă coloane de scrumbii şi colaci de salvare, geamandurile ca nişte ghiulele 'gravide, cutere cu catarge roşcate, strângerea leneşă a pânzelor în micul port Tomis ca o operaţie familială de spălat rufele; firmele de tablă care latră la trecători. E Constanţa dinaintea firtunii, cu vântul dinspre larg rătăcind bezmetic pe bulevardele pustii, simigiii ce-şi strâng dovlecii tăiaţi şi pieţele care se retrag în ele insele, rămân numai pepenii, colinele de boşari, strigătele din larg ale sirenelor care au ceva din rutul hienelor pe câmpul acela plin de buruieni din spatele satului 2 Mai; Cazinoul pe terasa căruia feţele de masă se strâng la vânt ca nişte batiste; mare moale, moale în fulare de ceaţă; mare feerică la furtuna electrică din interiorul ei; o mare ca argintăria familiei Borgia; evantaiele mării; crabi emigrând spre largul liniştit; marea -prizonieră a furtunii; marea ca o glumă a unor uriaşi ce râd spre Tuzla şi se fugăresc pe marele ei stadion verde; nişte zile izbite de vânt; un hotel lânced, făcut din spionajul fetelor necurate pe la uşi şi mirosul de httrină, din frecarea podelelor şi din bătaia perdelelor de creton, apretate cu făină; silozuri şi
1848
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1849
căi ferate pudrate ca şi când le-ar exporta cineva; căluşeii care scârţâie şi se screm la vânt, opintiţi, caii de lemn cu piedici şi copiii speriaţi ce se ascund sub marele cort de tir; bere vărsată pe mese; bile de lemn într-o popicărie care parcă atunci a adăpostit o crimă; un cer alb şi coji de pepeni, ceva derizoriu în peisaj, şi praf, şi nuntă a pisicilor; bridge şi frişca în frigidere defecte, care frişca arată ca pasta de dinţi rusească; cochilii cc se zdrobesc de stânci; o vânătoare orală; decorul domestic; alune, flori fanate, pachete de ţigări americane strivite, mucuri cu amprente ale gurilor femeieşti flămânde; plictisul care e mai mult decât ennui-a/ interminabil al partidelor de nespus cuvinte, de tăcută, încremenită scrutare a mării; marea are asprimi şi o respiraţie sărată, are toane, este ca un cadavru care se mai zvârcoleşte uşor; are obrazul, contractat; nave de paie pe câmp, suspine tăiate în aer, un teren deşert, castelele de nisip ale copiilor, linse de valurile repetate, gropi şi scoici, urme de paşi ce se şterg şi acel vânăt amurg cu ţipete de pescăruşi; regretul, umbră ca de câine în urma noastră, spinare roşie de lună a mării, marea e verde-indigo şi aleargă ca un campion la antrenament; rnarea e albă, cerul spart, vin spre noi culori amestecate, jocuri electrice, şi plafonul cerului care se târăşte la suprafaţa apei, în tranşeele ei, răceala dinspre mare; marea întunecată, misterioasă, care aruncă capcane în calea trecătorului, tenebrele mării, marea incandescentă, tremurătoare, marea virgină, marea fecioară, marea grasă, marea neostoită, marea terminată, marea închisă în maluri, marea fermecată într-o enigmă uriaşă; culoare a vântului pc mare, o lună fără contur; ghearele mării; coloanele mării, colinele mării, lava mării, tăcerea mării, ameninţarea mării, nefiinţa mării (dintr-un jurnal de vacanţă)." (Caietele Princepelui, II, 1973, p. 219) Ianus a fost un proiect romanesc obsedant pentru Eugen Barbu. însemnările privitoare la viitorul roman sunt extrem de numeroase în Caietele Princepelui, concurându-le pe cele pentru Princepele, Textul romanului ne arară că Ianus a absorbit într-o foarte mare măsură aceste note.
Ianus este cea mai personală carte a lui Eugen Barbu. Substanţa ei autobiografică rămâne neîndoielnică. Dar cartea nu este autobiografică prin naraţiune (autorul n-a fost deţinut politic, spre exemplu), ci prin atmosferă. Pe ici pe colo apar personaje reale, pe care le-a întâlnit, pe care le-a cunoscut bine şi pe care le introduce în Ianus, nu doar din necesităţi de mortar sau plombă. Ele au aparţinut tinereţii sau experienţei ulterioare a autorului. E în Ianus şi o nostalgie după o lume care se duce, după o altfel de lume, care intra ireversibil în domeniul trecutului, al amintirii. Mihaaai Pooopescu a existat, a fost un colaborator al revistei „Contemporanul", bine cunoscut gazetarilor din generaţia lui Eugen Barbu. într-unui din personaje, care merge în mâini în faţa femeilor, încercând să le uimească, poate fi recunoscut poetul Tudor George, cu care Eugen Barbu făcea parte din „echipa de zgomote" de la cenaclul Sburătorul în altă parte, apare silueta morală a lui Zaharia Stancu. Istoricul literar poate extrage de sub „machiajul" folosit de romancier figurile care i-au traversat existenţa. Ianus este cartea care transferă personajul din furnal (1966) - şi acesta tot un fel de roman! - într-un spaţiu romanesc cu mult mai mare bogăţie de mijloace şi cu un lirism pe care furnalul nu-1 are.
în Ianus intră şi experienţe recente, ca material de lucru, cum sunt Paginile regăsite. Mexic 70, din Caietele Princepelui, VI, 1977 (pp. 84-98). Unele situaţii sunt prezente în stare brută în jurnalul mexican:
„Ca oraş de provincie, Guadalajara arată bine. Seara, la primărie, la recepţia dată de guvernator. Băieţii mă prezintă ca pe un fel de pair al României, ceea ce îndreaptă coada dc servitori către grupul românesc. Şampanie şi pişcoţi, căldură, discursuri, fotografii. în jos, în piaţă, mariachoşi pe cai ca nişte cow-boy, cântând călare, graşi şi asudaţi, purtând senores pe ţa, făcând turul pieţii luminate feeric. Doctorul T. îmi spune cum îi face curte gazdei sale, vindecându-i servitoarele de răceală şi chiar papagalii. în drum spre stadionuljalisco, i-am arătat
1850
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1851
un magazin pefirma căruia scria Funerales // în vitrina căruia erau expuse monumentale cosciuge violete, negre, albe, portocalii, întrebăndu-l dacă vrea să-l ducem rămăşiţele pământeşti în ţară sau să-l îngropăm în pământul fierbinte al Guadalajarei. Doctorului i s-a părut că glumă avea ceva adevăr în ea şi a căzut pe gânduri." (Caietele Princepelui, VI, 1977, p. 89) In tribune, scriitorul descoperă o femeie tunsă chilug, cate-i
va inspira întâlnirea finală, din Ianus, cu Dina, în Mexic.
„Am zărit în tribună o femeie de vreo 40 de ani, tunsă chilug, după un accident de maşina, probabil, cu o cicatrice oribilă pe frunte, purtând ochelari negri, un fel de Boris Karloff feminin, însoţita de doi tineri curtezani. Probabil că e foarte bogată. Sugestii pentru scrierea unei nuvele. Ploua intens, ca la tropice, pe cortul de tablă, zgomotulploii acoperind strigătele pariorilor, a celor care schimbau între ei mii de pesos, bând whisky. " (Caietele Princepelui, VI, 1977, p. 90) Aici, în Mexic, descoperă într-un roman poliţist „o vorbă
splendidă: Ajungă-i zilei răutatea ei! (Sfântul Mateiu în
Ecleziast)", care va deveni titlul tomanului despre Nero. Nu
e din Eclesiast, ci din Matei (6,34).
Mexicul, Guadalajara îl inspiră pe Eugen Barbu. Sezonul
ploilor, titlu de mai târziu din Ianus, se arată acum scriitorului: „Ce-ar mai fi de reţinut, arena de nisip însângerată, penele cocoşilor care au căzut, cămăşile însângerate ale managerilor, figurile bete ale pariorilor, din jurul arenei întărâtarea combatanţilor cu un cocoş de rezervă înaintea meciurilor, aplicarea lamelor ascuţite pe piciorul stâng, cu un fel de bandă lipicioasă, orchestra inutilă de sus, de pe estradă, unde nişte nenorocite făceau pe Măria Felix în Adio, Mexico, lumina de neon, ploaia, whisky-ul, taxiurile umblând nebune prin oraş, totul avea ceva halucinant. Sezonul ploilor - iată titlul unei nuvele pe care aş putea s-o scriu chiar mâine. Eroina ar putea să fie M.N. cu fuga ei, cu cancerul soţului, destinul acela atât de ciudat, mai întâi Orientul şi pe urmă o aşteptare de 30 de ani, sau V., care a plecat odată cu noi, spre Paris, purtând o
păpuşă în pielea goală în braţe, ca porte-bonheur, acum căsătorită prin Belgia. " (Caietele Princepelui, VI, 1977, p. 91) Comparaţia cu unele scene din Ianus, mai ales cele privind turneele occidentale ale muzicienei, capitolul Cheshire cat, ne atată că voiajurile scriitorului i-au hrănit din plin romanul.
Impasul romanului
în 1975 aflăm că romanul Ianus avea circa 450 de pagini, în ciuda proiectelot paralele în lucru:
„Ambiţii faraonice: jurnalul lecturilor care vor forma de fapt Istoria literaturii române polemică şi antologică a atins circă 1 500 de pagini. Tind să alcătuiesc încă 1 200 de pagini în cele trei luni pe care le voi petrece la Poiana (voi. V-VIdin Caietele Princepelui). Total, numai până în septembrie, 5 000 de pagini noi, asta în afara celor din Ianus (circa 450 deja scrise). Prietenii mei nu vor avea niciodată imaginea muncii disperate de zi cu zi, vor crede la infinit că am o echipă de ajutor... " (Caietele Princepelui, V, p. 43) Mai târziu, Ianus intfă în criză, romanul fiind abandonat de autor:
„Mă aşteaptă un roman de terminat (Ianus, început şi abandonat din motive obiective), Istoria aceea a literaturii, în bună parte scrisă şi ea, şi aceste Caiete care vor cuprinde, vai, poate 5 000 de pagini, dacă nu mai mult. Ştiu de unde a început totul: de la acel şoc al acuzării de plagiat, de la mereu insinuările că aş fi sărman de mine, un biet talent care trăieşte din singurul său bagaj: instinctul artistic." (Caietele Princepelui, V, 1975, p. 114) Caietele Princepelui, de la I la VII, au apărut între 1972-1981. Proiectul Ianus a fost reluat cândva, în această nouă etapă, deztobită de întocmirea Caietelor.
Eugen Barbu a întâtziat foarte mult apariţia romanului Ianus, riscând să se adreseze altor cititori decât cei penttu care cartea a fost scrisă, inttând într-un alt orizont de aşteptate decât cel din anii 70-80.
1852
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1853
„ Citesc multe ziare şi k găsesc mai adevărate decât cărţile. Asta pentru că ziarele conţin adevăruri de o zi. Cărţile au adevăruri-conservate în ele şi orice conservă are un termen de expirare.
Atenţie la apariţia cărţilor1. Ele trebuie să fie sau să rămână contemporane cu fiecare generaţie..." (Caietele Princepelui, II, 1973, p. 206) întârzierea apariţiei romanului Ianus trebuie să-şi aibă, după cum spune autorul, motive obiective, cu condiţia să precizăm ce înseamnă „motiv obiectiv", în acest caz. Undeva autorul ne comunică o anume insatisfacţie faţă de propriile proiecte după înfăptuirea şi succesul Princepelui. Apoi, conform modului său de lucru, care înseamnă adăugarea în timp a unor pagini noi la un proiect fără arhitectură, cartea i se pare informă:
„Ar mai fi vechile proiecte rămase baltă odată cu ivirea Caietelor şi a acestei literaturi. E vorba despre O cronică românească a secolului XX (Frica), roman în 9 volume, care ar începe, ca acţiune, în 1920 (cu multe părţi scrise) şi în care ar intra mai mult ca sigur Ianus (şi el ajuns aproape de 800 de pagini, dar încă cu părţi moi, care nu-mi plac şi la care refac de 6 ani, el fiind a treia mea piesă de rezistenţă în materie de roman, după Groapa şi Princepele, primul scris în 10 ani, al doilea în 7, al treilea, iată-l, plecând într-al optulea şi, probabil, oprindu-se la peste zece din cauza distanţei pe care vreau s-o iau faţă de realitate...).
Este enorm, materialul se organizează mai ales pe măsură ce Caietele ies de la tipar, intenţionez să fac o selecţiune, pe probleme, lucru care mi-ar facilita mult scrierea rapidă a celor 9 volume (treipe an la tipar)." (Caietele Princepelui, VI, 1977, P. 245)
Scriitorul vrea să ia distanţă faţă de realitate, deoarece substanţa lui Ianus este vizibil autobiografică. în plus, Ianus ar fi a treia carte după Groapa şi Princepele (trio care exclude Săptămâna nebunilor apărută în 1981!), ceea ce presupune anume condiţionări. Dacă adăugăm că face parte şi din Cronica românească a secolului XX, adăugăm o altă condiţionare.
Conform acestei mărturii, scriitorul a devenit dependent de notele din Caietele Princepelui, pe care vrea să le sistematizeze pentru a-şi duce la bun sfârşit proiectele. Toate acestea ne arată că scriitorul s-a aflat în impas, că a amânat finalizările şi că a intrat în contradicţie cu un principiu la care ţinea: acela de a-şi tipări cărţile la vremea lor, în concordanţă cu un anume public şi un orizont de aşteptare. Ianus a inrrat în criză de timp, iar cartea a apărut mai târziu decât s-ar fi cuvenit.
în fond, motivele sunt şi altele decât cele mărturisite în Caietele Princepelui. Funcţia creatoare a lui Eugen Barbu a depăşit mereu posibilităţile de preluate şi de receptare ale mediului editorial şi mediului literar în care trăia. Energia lui literară era industrială, iar capacitatea lui de mobilizare, excepţională, a fost mai mult sau mai puţin încorsetată de acordul acestor medii. Examenul traiectoriei lui literare ne arată că prozatorul s-a confruntat cu obstacole pe care le-a sfidat, pierzând, în trepte, ritmul iniţial. După Princepele, actul creator suferă în cazul lui Eugen Barbu o jugulare, iar coborârea lui la producţia manufacturieră este o concesie prin care a voit sâ dea totuşi o şansă marilor sale disponibilităţi scriitoriceşti. Colecţiile de reviste ne stau mărturie: acolo zac mai multe volume, divetse, care n-au mai putut vedea lumina tiparului. Un roman tipărit în foileton (O lume de câştigat) rămâne şi el în publicaţii. Descoperirea şi tipărirea Jurnalului intim ne dezvăluie o suferinţă şi o decepţie. Jurnalul intim ne informează că tentativa de a tipări mai departe Istoria polemică a literaturii române a fost blocată, ca şi aceea de a mai da un volum, al optulea, la Caietele Princepelui. Eugen Barbu vrea să renunţe la scris? încă din 1980 el lăsa să se vadă un refuz al contactului cu contemporanii. Apariţia Săptămânii nebunilor este, în bună măsură, şi urmarea unor presiuni colegiale, amicale, deoarece prozatorul trăia un sentiment de grevă inrerioară, iar Săptămâna nebunilor era un roman părăsit. în aprilie 1989, Eugen Barbu scrie în jurnalul său intim o frază enormă, dacă
1854
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1855
acceptăm că pentru acest scriitot a scrie şi a tipări însemna a respira: „Meci pierdut! Nu voi mai putea publica nimic în România".
Romanul Ianus este ultima carte predată de scriitor unei edituri. Ea apare în 1993, într-un climat editorial şi scriitoricesc radical modificat. Ecourile de presă au fost ca şi inexistente.
Dacă Frica vorbeşte despre anxietatea şi trauma unei generaţii Ianus este versantul iluziilor ei compensatorii.
Este limpede, la lectura romanului tipărit în 1993, că el evocă situaţii, stări, probleme, o adevărată lume, specifică anilor '50—'60—'70, şi că se adresează intim acestei lumi. Este Ia fel de clar că această lume, generaţia despre care vorbeşte Ianus, a fost destrămată după 1990 şi că romanul risca să nu-şi mai găsească „cutiile de tezonanţă", care ar fi funcţionat mai înainte. Cartea n-a avut parte de comentarii pe măsură.
REPERE CRITICE
Elisabeta Lăsconi, Autoportret neterminat, prefaţă la Eugen Barbu, Ianus, ediţia a Il-a, Ed. Gramar, 2003; x x x Eugen Barbu, Ianus, .Adevărul literar şi artistic", IV, nr. 198,1993; Mircea Dinuţ, Statutul ratat al capodoperei, „Revista V" (Focşani), nr. 1, 1994.
„O carte îndelung amânată. Când Editura Gramar publica Ianus, în decembrie 1993, la puţine luni de la dispariţia scriitorului, cartea avea deja în urma ei o lungă istorie, de celpuţin două decenii, după cum o probează Caietele Princepelui, de la primul volum apărut în 1973 până la ultimul din 1981. Toate cele şapte volume sunt traversate de notaţii, diverse ca întindere şi substanţă, şi ele alcătuiesc «Romanul romanului Ianus». Se vede limpede că Ianus are «facerea» cea mai grea şi anevoioasă dintre toate cărţile prozatorului şi ea rămâne totuşi neterminată. Eugen Barbu n-a mai putut sau n-a mai apucat s-o desăvârşească.
Ianus se încarcă astfel cu povara «ultimei cărţi», capătă semnificaţie testamentară, se cere citită în relaţie foarte strânsă cu personalitatea creatorulid, îşi întinde tentaculele perfide mult
dincolo de marginile ficţiunii. Probabil că Ianus reprezenta o miză foarte mare pentru autor şi a vrut prea mult şi prea multe de la această carte, de aici riscuri imense ca ea să nu atingă densitatea şi originalitatea capodoperelor sale romaneşti. In plus, chiar anii postdecembrişti l-au provocat pe scriitor să precipite «coacerea» aluatului epic dospind de atâta vreme. " (Elisabeta Lăsconi, Autoportretul neterminat, în Eugen Barbu, Ianus, ed. a Il-a, Ed. Gramar, 2003, p. 5)
JURNAL
Ediţii: Jurnal, E.P.L., Bucureşti, 1966; Jurnal, Bucureşti, 2003; Caietele Princepelui, I, 1972, Ed. Dacia, Cluj.
în ultima sa nane, Jurnal (1966) are o secţiune intitulată Jurnalul unui roman. Tot în 1966, Eugen Batbu semnează alătuti de A. I. Deleanu ttaducerea faimosului roman al lui Thomas Mann, Doctor Faustus (E.L.U.), care se încheie cu Jurnalul unui roman. De aici Eugen Barbu a preluat titlul acestei secţiuni,
„Doktor Faustus - proză solidă, ternă, prea lipsită de stil pentru mine, poate de aceea monumentală, prin ceea ce nu spune, prin metafora secretă. Romanul acestui roman, afectat, de interes mic, având meritul de a-mifi sugerat culegerea dintr-un imens Jurnal propriu paginile referitoare la unele nuvele şi povestiri concepute din mers (ştiu că voi fi acuzat iar de lipsă de modestie, dar când mă plictiseşte ceva o spun, fără multă ezitare." (Eugen Barbu, Viaţa românească, XVIII, nr. 7, iulie 1965) O parte din însemnările cuprinse în Caietele Princepelui (I, 1972) provin fără schimbări din Jurnal (1966). Primul volum din ciclul Caietele Princepelui are ca subtitlu „Jurnal de creaţie", celelalte de la II la VII (1972-1981) inclusiv se subintitulează „Jurnalul unor romane", semn că trebuie să le citim ca o prelungire a Jurnalului iniţial. Deosebirea dintre cartea din 1966 şi aceste şapte „caiete" este că în ele însemnările care privesc persoana autorului sunt foarte puţine. In Caiete se vor-
1856
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1857
beşte despre ce este „jurnalul" de mai multe ori, semn că specia l-a preocupat. Jurnalul din 1966 este un fals jurnal, fiind o carte compusă în aşa fel încât să facă portretul unui autor tânăr, evident autorul care semnează jurnalul, dar şi a unui autor în formare. Este, în orice caz, cartea unui personaj pe care vocaţia îl face să fie absorbit de propriile-i proiecte, descriind în egală măsură geneza unui scriitor şi a propriei opere, cu care se contopeşte. Jurnal ne vorbeşte despre lumea văzută prin prisma literaturii. Nici Jurnal, nici Caietele Princepelui nu vorbesc despre scriitori, văzuţi mereu fugitiv, ca specie şi nu ca fiinţe concrete.
Concepţia despre „Jurnal"
în ceea ce-1 priveşte, Eugen Barbu ţine să se distanţeze de aceste jurnale. El crede că cel mai nimerit jurnal al unui scriitor este cel care notează aventura estetică, întâlnirea cu ideile şi nu caricaturizarea contemporanilor.
Jurnalul este o specie care-1 preocupă pe Eugen Barbu. La pagina 217 din Jurnal (1966) autorul se opreşte asupra jurnalului lui Tolstoi şi asupra felului în care soţia acestuia a mutilat jurnalul, cu tăieturi, dar a făcut şi adaosuri. Sunt recenzate şi alte jurnale (fraţii Goncourt, Jules Renard, Andre Gide), iar consideraţiile în legătură cu ele îl definesc şi pe auror. Intr-un loc caracterizează Jurnalul doctorului Ulieru:
„Apare Jurnalul doctorului Ulieru, un document unic în literatura noastră. De apreciat umorul britanic, ochiul crâncen şi stilul lapidar." (p. 161) Despre acest jurnal s-a vorbit mult la apariţie, apoi a fost uitat. Nu e un jurnal intim, o confesiune, ci un jurnal aspru, ceea ce Eugen Barbu apreciază îndeosebi.
Apar reticenţele faţă de jurnalul fără pudoare:
„Sunt lucruri pe care nu le poţi scrie în nici un Jurnal. Caietele despre M. le voi arde într-o zi. Nu convine nimănui să se lase văzut atât de aproape. " (p. 166) Altfel zis, jurnalul este pentru Eugen Barbu o scriere în care autorul se lasă văzut aşa cum hotărăşte: ideea de spectacol regizat.
; în 1950, Eugen Barbu scrie cu conştiinţa că are spectatori
j şi că trebuie să le inducă o idee despre sine, despre scriitori.
„Oricât ar părea, acest jurnal împănat cu citate exprimă o hartă spirituală. Nu te opreşti decât la ceea ce-ţi seamănă sau urăşti şi vrei să distrugi. Te reţin afirmaţiile bine acoperite logic, capabile să te scoată din sărite prin conţinutul lor detestabil şi infailibil în acelaşi timp. Cred că şi vechea mea educaţie sceptică mă complică. Am în faţă o construcţie gigantică a tuturor şi-mi este mare greu să afirm, la dracu, cifrele dintr-un ziar cu exactitatea lor sunt mai convingătoare decât orice tribulaţie stupidă. Eroul acelui roman complicat Li care lucrez de cinci ani trebuie să se îndoiască în aşa fel încât credinţa lui să fie în cele din urmă şi mai convingătoare. " (Jurnal, 1966, p. 301) în Jurnal Eugen Barbu se explică pe sine ca scriitor mult mai mult decât a putut sau a vrut s-o recunoască critica literară. Eroul care trebuie să se îndoiască astfel încât să fie convingător nu are cum să fie cel sau cei din Groapa, ci altul, probabil Frica, în care substanţa şi unghiul de atac sunt autobiografice, în sfârşit, revelatoare ni se par următoarele rânduri despre Jurnal: „La urma urmelor Jurnalul ////' se pare un gen de literatură superior romanului pentru că el nu cere logică, construcţie şi are avantajul de a înfăţişa lumea privită de un singur personaj. " (Jurnal, 1966, p. 272) Este însemnarea cheie a cărţii din 1966, care dezvăluie că e vorba mai mulr decât de un jurnal propriu zis, documentar, ci de o construcţie romanescă, preferabilă prin lipsa unor constrângeri ale speciei. Critica literară, care a căutat în Jurnal documentul zilnic sau a confruntat scrierea lui Eugen Barbu cu diversele tipuri de jurnale consacrate, s-a aflat desigur în dificultate în faţa unei scrieri atât de ambigui şi de subtile.
în Jurnal (1966) se imaginează un dialog cu doctorul S. (poate un personaj real, ca şi dialogul):
„- Ţine şi tu un Jurnal. Ai cunoscut destui scriitori. Injură-i bine, lasă să treacă ceva vreme şi dă-l la tipar. Te asigur, se va vinde ca pâinea caldă.
— Vrei să spui că tu nu ţii un JurnaL
- Un Jurnal cu scriitori, cu colegii meii
1858 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1859
— Chiar aşa.
— Ce lux, ce risipă de energie, ce hârtie sacrificată! Crezi că sunt atât de interesanţi: Povestitorii buni nu scriu şi-atunci nu mai sunt scriitori. Ce haz ar avea deci să consemneze micile lor cancanuri de la Capsa: Că criticul P. a zis despre cutare că e genial, că Cutare n-are talent, că poetul Y. s-a încurcat cu o balerină care-i papă drepturile de autor? Cine mai citeşte fleacurile astea? Trăim prea mult din anecdote, şi viaţa e un lucru foarte serios. Ah, să întâlnesc toată ziua, bună ziua nişte spirite, asta e cu totul altceva!" (Caietele Princepelui, I, 1972, p. 68)
Este o poză, dar şi mai mult decât atât, este o aspiraţie, care explică şi cartea intitulată Jurnal şi Caietele Princepelui, care ne arată la Eugen Barbu o nevoie de a compensa agresivitatea şi utâţenia cotidianului. Autorul este mai ales un estet.
Eugen Barbu este interesat de Jurnalele scriitorilor mari din care selectează portrete vitriolante, considerând acest fel de a scrie un act gratuit.
„ Colecţionând aceste cuvinte rele ale scriitorilor despre alţi scriitori facem numai o cultură de orori sau dorim să denigrăm meseria de a scrie pamflet în secret, pe pagini de Jurnal, fără riscurile de a primi un răspuns, aruncând cu noroi în posteritate asupra celor ce nu pot să se apere? Eu nu cred că aprecierile lui Renard asupra lui Verlaine au forţa să-l scadă pe acesta din urmă în faţa gloriei. Alcătuirea de carne şi patimi, neglijenţele şi răutăţile persoanelor care au produs arta nu au nici o legătură cu mătasea fiinţei lor, aproape fără importanţă. Combustiile marilor cuptoare spagirice nu impietau asupra produsului. In viaţă, Gide căpătase destule după ceafă, cum se spune, avea deci dreptul la o defulare întâmplătoare, la un tribunal personal, unde acuzaţii ar fi trebuit să fie răstigniţi o dată pentru totdeauna. Ceea ce facem nu e decât un amuzament lipsit de orice insinuare sau răutate. Să lăsăm marile spirite să se distreze. " (Caietele Princepelui, I, 1972, p. 92) Investigaţia lui Eugen Barbu pe teritoriul jurnalelor celebre este mai ales una estetică:
„Nu, aceasta nu este o istorie a răutăţilor oamenilor mari despre alţi oameni mari, ci mai mult o colecţie de vorbe de spirit
pe care unii dintre ei au avut imprudenţa sau reaua credinţă de a le măi şi scrie. Să ne întoarcem la Gide, la Jurnalul său, un adevărat cazan infernal, din aburii căruia ies diabolice caricaturi. " (Caietele Princepelui, I, 1972, p. 90) Una din concluzii este că Jurnalele exhibă cel mai adesea informaţii crude despre alţii, caută excepţia, fie de aspect exotic, fie de aspect şocant, chiat atroce, dar nu sunt prea generoase cu dezvăluiri reale despre cel ce scrie jurnalul. Cel mai adesea acesta compune o faţadă a detaliilor intime.
„In Jurnalele mai vechi ale altora găsim un exotism obligatoriu. Place celor ce scriu şi celor ce citesc să duci existenţe neobişnuite. Nepotrivirea cu viaţa obişnuită este lucrul cel măi căutat de către curiozitatea publică. Ador indiscreţia, ca fiecare. Dar nimeni nu e indiscret în Jurnalele pe care le scrie. E o gelozie în a fi mereu acoperit faţă de curiozitatea celorlalţi. Şi mi se pare firesc să nu apari, una-două, în halat şi în papuci. Adevărul este că nu căutăm ceva tot timpul. Uneori, între două pagini bune, mă gândesc cu recunoştinţă la strugurele pe care-l despoi de boabe, şi asta nu mă jenează de loc. Unde sunt esteţii cărora masticaţia le produce oroare?" (Caietele Princepelui, I, 1972, p. 47)
Este interesant să constatăm că Jurnalul şi „caietele" lui Eugen Barbu caută întâmplaţi şocante penttu literatura lui, dar că, altfel, selectează din viaţa cotidiană, din călătoriile sale, mai ales aspecte suave, estetice, şi că ocoleşte „bârfa" curentă, practicată în jurnalele celebre. Inciziile rele, crude, Eugen Barbu le-a lăsat penttu Jurnalul intim, lăsat posterităţii.
Jurnalul veritabil al vieţii de zi cu zi a scriitorului există, dar Eugen Batbu a refuzat să-l amestece cu jurnalul de idei, de lecruri, de pasiuni estetice şi ezoterice. Acesta din urmă este jurnalul laboratorului operei. Celălalt este un jurnal pentru posteritate, zis Jurnalul intim.
„ Cine ştie cât costă aceste adevăruri spuse, dar mai ales ce nu pot fi spuse? Mă consolez că Jurnalul meu postum, de fapt cel în care totul este notat telegrafic şi dur, fără flori de stil, fără literatură, va repara eroarea că ăm vrut să trec peste unele lu-
1860 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1861
cruri. Nu am vrut să trec, nu am putut să le spun pentru că erau insuportabile pentru contemporani. Răbdare! Mai sunt acolo 20—30 de ani până când o să puteţi să citiţi toate grozăviile... " {Caietele Princepelui, II, 1973, p. 29) Adevărata operă de sertar a lui Eugen Barbu este acest jurnal postum. Dacă socotim cei 20-30 de ani amintiţi ca hotar al dezvăluirii ajungem la anii 1993 sau 2003. într-adevăr, după acest ultim an au început să apară în revista „Pro Saeculum" (Focşani) mai multe Pagini de jurnal (datate parţial greşit, cu 1970 în loc de 1968!), care consituie oglinda vie şi dramatică a acelor ani. însemnările de aici au fost folosite în această ediţie mai ales în notele pentru Princepele. în ele vom găsi tensiunile epocii, conflictele şi drama scriitorului. Le-am adus în discuţie pentru a separa atât Jurnal (1966), cât şi Caietele Princepelui (I-VII, 1972-1981), închinate universului de idei şi de aspiraţii estetice ale autorului, de această altă serie de notaţii, realiste, dure, care sunt desenul din spate al covorului.
Jurnalul intim, intrat în circulaţie postum, a avut parte de un accident demn de atenţie: o parte a lui a fost furată.
„Morţi in jur, totul sinistru, dublat de o mare decepţie: femeia de serviciu, N., o bulgăroaică-basarabeancă, care era exemplară ca muncă si curăţenie, fostă sau actuală funcţionară, s-a dovedit a fi o hoaţă patentată. Ne-a luat din sertar 23 000, dacă nu mai mult, pentru că noi habar nu avem ce deţinem, dar aceşti bani erau număraţi. Plus 4 Caiete dejurnal intim, cele cu scriitorii. Jurnalul meu pe anii 1964-1970, pierdere ireparabilă pentru că acolo era descrisă toată operaţia de dinamitare a reputaţiei mele. " (Caietele Princepelui, IV, p. 323) înainte de orice speculaţii pe marginea acestei întâmplări de la Poiana Ţapului, care apare uşor travestită şi în romanul Ianus (1993), faptul merită reţinut. Este posibilă, cine ştie când, apariţia acestor pagini de jurnal încăpute pe mâini străine.
Din Pagini de jurnal, apărute în „Pro Saeculum" (Focşani) am folosit această ediţie a prozei lui Eugen Barbu mai ales notele privitoare la scrierea romanului Princepele.
Receptarea „Jurnalului"
între cărţile lui Eugen Barbu, Jurnal (1966) este o carte care nu produce scandal şi nu-şi găseşte mulţi comentatori. Se poate spune că Jurnal a fost o carte surprinzătoare pentru cronicarii literari, care n-au ştiut unde s-o claseze şi cum s-o evalueze. Mai târziu a apărut opinia că ne aflăm, de fapt, în faţa unui roman mascat sub haina jurnalului. Reticenţele criticii literare erau determinate şi de poziţia polemică, faţă de toţi şi toate, afişată de Eugen Barbu, în revista „Luceafărul" unde era redactor şef, care a condus la ciocniri de presă pline de scântei şi, în cele din urmă, în urma unui adevărat asediu, la debarcarea prozatorului de la publicaţia care trecea în ochii unor literaţi drept o navă-pirat.
Cel mai prompt comentator al Jurnalului a fost Valeriu Cristea, în „România literară", unde încerca să circumscrie noutatea cărţii:
„ Cartea cea mai interesantă a volumului e ultima, intitulată Jurnalul unor romane. Ea ne introduce în laboratorul învălmăşit al scriitorului, care studiază un tip în exemplarele sale reale, conversează cu un personaj ce se zămisleşte trudnic sub ochii săi, notează o întâmplare adevărată, schiţează acţiunea unei noi cărţi cărţi după ce a aruncat o privire spre ruina unui proiect mai vechi. O senzaţie de febrilitate, de temperaturi înalte se degajă de aici. Şi întrezăreşti parcă aripa hazardului deasupra retortelor, ai sentimentul că un dram de noroc e necesar pentru succesul metamorfozei spre concret al intuiţiei artistice iniţiale. E ceva misterios, tulbure, în acest destin imprevizibil al proiectelor, în înfăptuirea unora şi în eşecul altora, ce păreau la fel de bune la început. Ca în vechi legende cu demoni şi magi, uneori farmecele prind şi apa se încheagă, alteori vraja rămâne fără putere şi unda - lichidă. De adăugat că acţiunea unor romane abia schiţate, prezentată în rezumat (Scara, de exemplu), oferă o lectură la fel de captivantă, ca aceea a unui roman dus până la capăt. In corpul jurnalului se află (după cum aminteam) o cronică a principalelor evenimente interne şi internaţionale notate conştiincios. Pe alocuri convenţia se face însă
1862 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1863
simţită în comentarii (lipsite necesar de un necesar accentparti-cidar), în omiterea aparent întâmplătoare a unor ani şi a unor date. Din răspunsul lui Eugen Barbu la ancheta Vieţii româneşti (nr. 711965) se poate deduce că recent apărutul volum este de fapt o culegere de pagini alese «dintr-un imens jurnal». O selecţie a avut deci loc şi, indiferent de criteriile ei, principiul confesiunii depline, al revelaţiilor totale, structural genului, nu a fost întrutotul aplicat. Ceea ce lipseşte din jurnal e însă jurnalul intim ca gen şi analiza ca procedeu. Confesiunea constând în rveelarea unor substraturi sufleteşti secrete, investigaţia psihologică nu poate lipsi din ea. La Eugen Barbu însă referinţele la sine, deşi numeroase, nu se dezvoltă în introspecţie, astfel că în această parte a volumului enunţul înlocuieşte sondajul şi cam totul se reduce la enumerarea unor aventuri erotice, pentru ale căror protagoniste autorul cheltuieşte aproape toate literele alfabetului. Paradoxal, în acest jurnal exteriorul domină lăun-tricul. " („Gazera literară", nr. 19, 12 mai 1966) Nu lipsesc rezervele, dar cartea este citită şi comentată cu plăcere: „Dar Jurnalul lui Eugen Barbu e foarte complex şi nu ne lasă în voia unei singure impresii. Scriitorul ne contrariază cu câte o judecată de valoare dar ne împacă cu câte un aforism, ne descumpăneşte cu câte o inexactitate bizară într-un caiet de însemnări zilnice (E. Lovinescu e trecut post mortem în eternitate în dreptul anului 1946!) dar ne entuziasmează cu un subtil pastel extrem oriental, ne înţeapă cu floreta polemicii şi ne mângâie cu floarea unei metafore. Iar ochii zboară de la o pagină la alta, întoarse cu repeziciune. " („Gazeta literară", nr. 19, 12 mai 1966)
A doua publicaţie cate reacţionează la apariţia singularei cărţi este „Scânteia", care-i închină o Cronică literară, semnată de Valeriu Râpeanu, care începe cu o încercare de încadrare a cărţii într-o definiţie sau o tradiţie.
„Eugen Barbu spune la un moment dat: «Jurnalul trebuie folosit ca exerciţiu de observaţie». Cred că noul său volum în primul rând un asemenea rol a avut. Deşi autorul a înfăţişat cititorilor materialul după rigorile clasice ale jurnalului, totuşi atunci când îl citim ceea ce reţinem în primul rând sunt cele
câteva romane care s-ar putea naşte de aici, portretele episoadele cu o valoare artistică unitară. Celelalte: impresiile asupra unuia sau altuia dintre confraţi, aluziile, notaţiile cu cheie stau prea mult sub semnul subiectivităţii ca să aibă valoarea documentului pe care istoria literară să-l poată ratifica. Se va spune că orice apreciere dintr-un asemenea jurnal nu poate purta decât pecetea unei viziuni personale şi că un jurnal are valoare numai în măsura în care aduce gândurile sincere ale autorului, notate chiar în febra evenimentului. De acord, dar în contextul cărţii asemenea pagini care privesc un cerc totuşi restrâns de oameni, însemnări cărora trebuie să le cauţi «cheia» nu se justifică nici prin valoarea literară, nici prin cea documentară. Spuneam însă că «Jurnalul» lui Eugen Barbu rezistă prin acele pagini în care citim viitoare romane, prin fapte expuse în liniile lor generale, esenţiale, care reuşesc să contureze atmosfera unor medii, să creioneze tipuri. Sunt mai înainte dc toate acele pagini în care viaţa abrutizantă, apăsătoare şi nivelatoare din şcoală de ofiţeri în timpul războiului ne apare din câteva instantanee şi din câteva portrete desenate cu siguranţa şi maturitatea prozatorului. Aici cred că Eugen Barbu a aflat cumpăna dreaptă între mânia tânărului plin de visurile şi iluziile adolescenţei ce pătrunde într-un mediu ce nu urmărea decât aplatizarea sufletului omenesc, şi ponderea scriitorului care, la distanţa de ani, alege din întâmplările ce pot contura imaginea unor ani de umilinţă."(„Scânteia", nr. 6993, 28 mai 1966) Cronicarul consideră Jurnal o „carte de literatură", concluzie de reţinut, după cate apar o serie de rezerve, tipice unei publicaţii politice, care a scăpat parţial de dogme, dar nu renunţă la rolul de diriginte:
„Am enumerat cred aici pricinile pentru care noua carte a. lui Eugen Barbu este o carte de literatură. Şi am fi nedrepţi dacă am omite să amintim stilul nervos, trepidant, viguros care îl defineşte pe Eugen Barbu şi face ca şi de data asta lectura paginilor sale să fie antrenantă în sensul cel mai bun al cuvântului. Cititorul poate avea însă şi nedumeriri pornind chiar de la specificul acestei cărţi: oare conţinând numai notaţii sub impresia directă a momentului, autorul nu riscă uneori să unilateralizeze
1864 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1865
imaginea unui anume fenomen? Se poate riposta că în paginile unui jurnal autorul redă strict ceea ce a căzut în raza observaţiei sale. Ceea ce este adei'ărat. Dar nu mai puţin adevărat este şi faptul că ««jurnal publicat sub îngrijirea autorului poate -şi aceasta fără a ştirbi farmecul autenticităţii şi adevărul- să nu lase cititorul în incertitudine, autorul având datoria, pe măsură ce înţelegerea lumii devine mai adâncă, să formuleze precizările necesare pentru ca anumite păreri accidentale să nu stea sub semnul generalizării (mă refer în special la unele notaţii despre ţărănime).
După cum un jurnal apărut sub supravegherea autorului poate renunţa la anume notaţii fără absolut nici o semnificaţie, de tipul «De mult nici-o femeie», sau la constatări destul de banale care nu spun nimic cititorului. Şi acum o ultimă întrebare: s-a observat că jurnalul lui Barbu este saturat de citate. Procedeul l-am întâlnit la mulţi din autorii ce-şi publică jurnalele. Cu un corectiv: cele mai multe din aceste referiri explică o anume stare de spirit, îţi indică o direcţie a gândirii, un prilej de meditaţie, mai precis converg către o atitudine. Or, aici sunt cazuri în care aceste citate nu reuşesc să se înscrie decât în zodia gratuităţii.
Eugen Barbu are o calitate care mi se pare esenţială pentru un scriitor adevărat: între coperţile cărţilor sale se află un material care niciodată nu te lasă incert. Suscită întrebări, discuţii, te incită să ai o părere în acord sau în dezacord cu el. Ceea ce cred că e condiţia adevăratei arte chemată să stimuleze cititorul." („Scânteia", nr. 6993, 28 mai 1966) Revista „Astra" (Braşov), prin cronicarul său, a căutat să-l
identifice pe prozatorul Gropii, cu trăsăturile sale specifice, şi
în aceste pagini:
„ Toată proza sa îl atestă pe Eugen Barbu ca vizual, setos de noi şi noi imagini, avid de linie, relief şi culoare. Jurnalul adaugă personalităţii cunoscute a scriitorului, o notă mai puţin evidentă în celelalte scrieri: tentaţia extraordinarului. Această înclinaţie irezistibilă spre insolitul concret şi abstract, spre neobişnuitul imagistic şi conceptual este poate caracteristica cea mai originală a Jurnalului. Ea este cuprinsă şi în maniera puţin obişnuită de construcţie a unor reflecţii moraliste, formate dintr-o
judecată enunţiativă care, la o depărtare de câteva pagini, este completată surprinzător cu o metaforă similară ca sens (de exemplu, Toată poezia s-a risipit sub un val de brutalitate şi Nici natura nu mai e lirică). De altfel, meditaţia în spirit moralist are o pondere masivă în volum. O temă ca aceea a reuşitei în viaţa socială este abordată repetat, pe căi diferite. Aforisme, analize îndelungate, imagini sintetice sunt elemente ce se întregesc reciproc în cadrul tratării ei.
Partea cea mai însemnată a volumului o constituie însemnările scriitorului despre etapele creaţiei sale. Există în căutările frământate ale creatorului un efort de a sesiza inefabilul. Pătrundem în laboratorul unde, la temperaturi de incandescenţă, se făuresc imaginile artei sale, nutrite dintr-o frenezie cognitivă neostoită (Prefer descoperirea unui univers primar poate, dar autentic sau străbătând cărţile mi se face dor de tiparele vieţii, lipsite de stucatura asta barocă/1. Ta un moment dat sunt înşirate o serie de cuvinte şi nume arhaice pentru muzica lor iar alteori apare afirmaţia că lucrurile sunt mai aproape. Ne aflăm în faţa unei sincere avidităţi de amănunte şi nuanţe. Cu o energie ce creşte parcă an cu an, scriitorul acumulează ştiri, idei, butade, informaţii banale, noţiuni care n-au în aparenţă nici o legătură între ele. Sunt acumulările cantitative din care ţâşnesc sintezele artistice. "(„Astra", nr. 1, iunie 966) în cronica literară din „Ateneu" (Bacău) se remarcă peste
tot „poza", ostentaţia acestui jurnal, imputabilă după cronicar,
ale cărui concluzii le reproducem:
„ «Nonconformismul» - căci probabil în numele acestei foarte la modă noţiuni face autorul veritabile tururi de forţă culturală - merge şi mai departe, «demitizând» (altă cerinţă «caldă» a... contemporaneităţii) dragostea, morala, femeia, prietenia etc. As fel «între oamenii de mâine... mă simt ca între nişte fiare»; femeile? «le iubesc... trădându-le de câte ori îmi vine bine», iar dragostea e «literatură», căci: «animalele mi se par de o mie de ori mai fericite. Inchipuiţi-vă un câine care ar avea complexe de gelozie» (pag. 201-202). Dacă la toate acestea adăugăm streap-tease-ul erotic,, care începe de la pag. 12 («Prima femie. O decepţie») şi continuă mai tot timpul confesiunilor, ca un fel
1866 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
1867
de lek-motiv freudian (altă revelaţie!) înţelegem câtă dreptate are Eugen Barbu să exclame citând indignat o biografie: «E de o indiscreţie, spune el, şi de o vulgaritate care merită palme, întrucât interesează pe un public care nu este setos de cancanuri, câte amante a avut ilustrul poet... ?» Aţi ghicit: e vorba de acelaşi «ridicol» şi fără «caracter» D'Annunzio! In ce4 priveşte pe autor, afirmă revoltat: «Jurnalul meu este numai o confesiune anodină. .. Dar asta merită să fie reţinut: că mi-a plăcut gura unei femei, că mi-am schimbat prietenele din plictiseală?» (pag. 274); apoi: «Mi se pare firesc să nu apar, una-două, în halat şi în papuci» (pag. 370). (De te fabula naratur al lui Horaţiu n-a fost selecţionat printre citatele «Jurnalului» deşi s-arfi potrivit mai mult decât altele).
In fond, aşa cum s-a mai remarcat («Scânteia», «Gazeta literară»), cartea se susţine artistic prin câteva fragmente sau schiţe de romane, prin reconstituirile, puţine, ale unor episoade de viaţă şi prin unele portrete satirice. Eugen Barbu cultivă ambiţia unui autoportret complex, derutant, contradictoriu, tentat de cinism şi zădărât de demonul inconsecvenţei. De unde dorinţa de a se descrie dinamic, ca «istorie a unui spirit», dar în acelaşi timp, de a ne sugera ideea unui caracter şi a unui intelect constant în liniile lui generale; căci la un moment dat, pe aceeaşi pagină se înşiră păreri uimitor de asemănătoare, deşi anii notaţi sunt cuprinşi între 1945 şi... 1965. O altă preocupare prezumţioasă este aceea ca prin ameţitoarea împletire de note de călătorie, în ţări cât mai depărtate între ele, deparadoxe «negre» la adresa culturii şi a personalităţilor literare, de panseuri (ca de pildă: «Ce face iluzia din om!» sau ceva în genul: « Viaţa e mai bogată decât literatura» etc.) împreună cu citate din autori de obicei netraduşi încă, deci prin toate acestea şi altele, să obţină un «şoking», nu de puţine ori veritabil, dar mai adesea snob, strident. Ceea ce este surprinzător şi confirmă o dată în plus că Barbu e prozator de talent în primul rând, pamfletar în al doilea, şi eseist numai din când în când, e faptul evident că atunci când transcrie pagini literare relativ finisate sau proiecte de romane, autorul e la el acasă, senzaţia de poză, peni-bilitatea sunt cu totul excluse, te cucereşte prin autenticitatea neştirbită. Dar îndată ce comentează, cum ia cuvântul «din
afară», nu-l mai crezi, simţi cum intelectualizează şi morga aceasta nu-l prinde nu numai pe autorul «Gropii», dar pe oricine ar fiice piruete «în jurul literaturii», sau ar literaturiza acolo unde prospeţimea notaţiei ajunge. Asta te duce fără să vrei cu gândul la inteligenta remarcă pe care o face tot autorul jurnalului: «Mă indignează farsa falsei intelectualităţi jucate în ceremonia amicilor» (pag. 358).
Pentru subiectivismul său violent şi uneori lipsit de viziune etică şi intelectuală contemporană, cartea nu poate avea circumstanţele atenuante ale unui document «de epocă», fiindcă vizează literatura şi eseistica majoră prea insistent; dar nu le poate invoca - pentru lipsa de autenticitate concretă - nici pe ale produsului de ficţiune, căci formula stilistică şi materuilul principal sunt totuşi, ca să-l cităm iarăşi pe autor, nişte... «forme amorfe» (sic!)-pag. 339. " („Ateneu", nr. 6, iunie 1966) Revista „Luceafărul", condusă de Eugen Barbu, intră în joc printre ultimele, şi este interesant că Gh. Achiţei este destul de ezitant, cronica literară pe care o semnează fiind preocupată mai mult de ceea ce este jurnalul decât de cartea propriu zisă: „Spuneam că Jurnalul lui Eugen Barbu reprezintă o apariţie singulară în peisajul prozei noastre actuale. Simptomatică pentru încercările pe care unii scriitori le fac in vederea investigărilor noilor zone de umanitate, pentru demistificarea convenţiilor, pentru îmbogăţirea realismului tradiţional cu noi note, pentru o literatură în pas cu realizările artistice moderne.
Apariţia cărţii mi se pare simptomatică şi pentru reţinerile ce mai stăruie în dezvăluirea acestor zone, în depăşirea convenţiilor. Nu pretutindeni, volumul răspunde exigenţelor unui adevărat jurnal. Frazele cu caracter general, marcând frământările politice din Asia, votarea legii drepturilor de autor, încercările de a fugi peste graniţă a unorfruntaşi naţionali ţărănişti, sunt lipsite de savoare.
«în Italia, potrivit ziarelor, sunt două milioane de şomeri. Nu-i de mirare că toţi aceşti oameni, şi alţii, la alegeri votează partidul comunist»...
«Ziarele noastre anunţă că muncitorii de la sondele de petrol de pe Valea Prahovei au ocupat vilele foştilor exploatatori. Ah,
1868
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1869
unde mai vine Mitzy, Roro şi Kiky să-şi petreacă sâmbăta şi duminica?»
Şi chiar dacă atari evenimente la momentul respectiv intrau in preocupările intime ale autorului, nu-l definesc totuşi ca temperament, caracter, personalitate intelectuală: apar exterioare. Dealtminteri, volumul se mai resimte şi în ansamblu de pe urma consemnării exterioare a diverselor momente, întâmplări, situaţii, stări sufleteşti, etc. Intre Eugen Barbu din 1946 şi cel din 1965, între Eugen Barbu cel de 20 de ani şi scriitorul matur de astăzi, găsim puţine diferenţe din punct de vedere psihologic. Dezvăluindu-ni-se în acest chip eroul se automistifică. Jurnalul ar fi câştigat incontestabil de pe urma unei tratări psihologice diferenţiate a materialului relatat. Aşa ai impresia că au existat consemnate numai ideile şi evenimentele, fiind repovestite mai târziu de către prozatorul cu experienţă. Interesant în acest lurnal, în primul rând, e faptul că deşi abţinându-se de la dezvpluirea anumitor momente intime, că deşi scriitorul introduce unele pasaje de complezenţă, lipsite de intimitate, pasaje prin care Eugen Barbu nu se caracterizează — dialectica totuşi se răzbună undeva. In ansamblu Jurnalul ne dezvăluie un caracter contradictoriu, nu numai prin materialul relatat dar şi prin modul cume tratat acest material, prin modul cum scriitorul înţelege să ni se dezvăluie.
Dăr dincolo de obiecţiile mărunte, care se impun totuşi semnalate, cartea apare foarte interesantă, înfăţişând cum spuneam, o personalitate complexă şi plină de farmec, mereu nemulţumită de sine şi lumea din jur, permanent în prefacere, în devenire.
Semnificaţia acestei cărţi o văd în însăşi apariţia ei — mărturie a stadiului de căutări creatoare în care se găseşte astăzi literatura română după experienţa anilor postbelici, mărturie a efortului unui prozator de a se explica, de a se înţelege, de a se autodepăşi." („Luceafărul", nr. 30, 23 iulie 1966) Este evident că Jurnal (1966) a găsit critica literară românească prea puţin pregătită pentru provocarea pe care i-o adresa autotul. Comentatorii au căutat în carte „jurnalul", adică notele zilnice, documentarea posibilă, şi au găsit în schimb un
jurnal de idei, prezentarea evoluţiei unui scriitor al acelei etape, al acelor experienţe, fie Eugen Barbu, fie altul.
Ion Apetroaie desprinde în laşul literar una din trăsăturile definitorii ale autorului Gropii:
„ Uzând, cum constatam mai înainte, de arma lucidităţii incisive, scriitorul reflectă apetitul demistificării (rar şi reversul), lovind prin convenţie şi prin aceea că nu se vrea de plano o personalitate exemplară, de carte educativă cu ilustraţii «morale». Nu ne poate scăpa aici o anume blazare construită, un cinism cam livresc, ecou al lecturilor din Voltaire, fraţii Goncourt, Alain Fournier etc.
Structurală, în orice caz, e repulsia autorului faţă de tonurile călduţe, cuminţi şi de pirueta mediocră. Este şi o filozofie la care subscriem: «In exasperanta acumulare de locuri comune, numite emfatic «de bun simţ», trăiesc, dospesc şi cresc cele mai mediocre alcătuiri ale minţii umane», nota sarcastic autorul încă în 1955.
De aceea, el nu se pierde în volute şi arabescuri eufemistice atunci când are de lovit în poncife, în anchiloza spirituală, servindu-şi sieşi fructe acre atunci când se sutprinde tentat de viciile incriminate. Aceasta dă şi un spor de atracţie paginilor sale de «jurnal».
Siguranţa tonului, unda ironiei, afirmarea promptă a atitudinii, gustul pentru spectaculos şi culoarea expresiei te îndeamnă să nu trădezi paginile masivului volum. In ultimă instanţă, prin Jurnal, stă în faţa cititorului autorul: « Totdeauna am inspirat ori ură, ori dragoste» (p. 14). " („laşul literar", nr. 10, octombrie 1966) Jurnal (1966), deşi o carte atât de personală şi atât de caracteristică pentru Eugen Barbu, a strâns foarte puţine comentarii. Cauza stă probabil în subtilitatea ei. Citită după un deceniu, aşa cum a făcut-o Emil Mânu, într-o carte despre întt-o carte despre „generaţia războiului", lectura are avantajul distanţei: „Publicarea ««««Jurnal în 1966a creat din nou un «caz» Eugen Barbu în critica noastră, în primul rând pentru faptul că autorul turna în rigorile clasice ale speciei o personalitate extrem de contemporană, definită printr-o vicleană sinceritate.
1870 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE 1871
Pentru istoria literaturii, jurnalul lui Eugen Barbu, ţinut eu destulă consecvenţă pe întreg deceniul al V-lea, e un izvor de informaţii, de orientare într-o perioadă de formare şi activitate literară anonimă. Este opera adolescenţei, a crizelor vârstei, o epocă de lecturi şi de manuscrise, de frecventare a unor cenacluri şi de contacte cu lumea literară.
Nu ştiu dacă Eugen Barbu citise midte jurnale în momentul când a început să-şi ţină jurnalul personal, dar în mod sigur, atunci când s-a hotărât să-şi publice, citise Caietele intime ale MarieiBashkirtseff şi Carnetele lui Camus, fără să mai amintim de scrierile de gen ale altor autori celebri.
La apariţie, autorul a declarat că şi-a selectat paginile de însemnări zilnice, eliminând pe cele prea subiective şi personale şi păstrând numai materia ce-ar putea trezi un interes general. Scopurile publicării, declarate de autor, sunt de ordin autobiografic, de explicare a omului-scriitor, ţinând seama de faptul că opera îl deformează. Formarea intelectuală a scriitorului este oglindită în Jurnal, ca şi divulgarea unor secrete de laborator. Pe Eugen Barbu nu cantitatea de fapte trăite l-a interesat, ci interpretarea acestor fapte, potrivit fiecărei etape de viaţă. I'agi-nile Jurnalului spulberă o serie de mituri pe care, cu bună sau cu rea-credinţă, criticii şi colegii de breaslă le-au creat în legătură cu formarea scriitorului. Principalul mitspulberat e al^autodidactului, respectabil şi el. Nu numai prin jurnalul din 1966, dar prin toate jurnalele ulterioare şi prin Caietele Princepelui, inaugurate editorial în 1972, Eugen Barbu a continuat această pledoarie devenită, în forma care a impus-o, o nouă specie literară.
Cum era de aşteptat, Jurnalul a stârnit comentarii contradictorii. A fost aplaudat pe de o parte pentru paginile cu notaţii sincere, scrise chiar în febra evenimentului, şi pe de alta pentru fişele unor romane viitoare (Ianus, Frica, Săptămâna nebunilor).
Jurnalul devine, prin atmosfera, prin unghiurile deosebite, şi relevante totodată, prin care operează o disecţie în timp şi în cadrul social, un fel de Bildungsroman al unei perioade. Se poate vorbi de un fel de roman egal cu un autoportret lucrat din interior, a unei hărţi spirituale în care, la început eul său apare violent, ca spre sfârşit să se topească în faptul cotidian. " (Emil
Mânu, Eseu despre generaţia războiului, Ed. Cartea românească, 1978, pp. 224-225) O lectură a Jurnalului, la mai mulţi ani de la apariţie, este
şi aceea a lui Eugen Simion, cate confruntă personajul din carte
cu Eugen Barbu cel real:
„Este limpede că Eugen Barbu scrie (şipublică) acest Jurnal ca să dea o anumită imagine despre sine: cu ostentaţie dură, contestatară, anti-burgheză, dispreţuitoare de norme morale comune. Textul se poate psihanaliza. Bovarismul intră în formula unui complex. Deocamdată complexul viitorului autor al Groapei se manifestă printr-o calculată furie juvenilăm, ires-pect programatic faţă de valorile constituite. Omul îşi anticipează (sau îşi copiază) cărţile. Sunt şi notaţii mai profunde: «a face artă din cuvinte e ca şi când ai ridica, din chibrite, catedrale», înţelegem ce vrea să spună autorul, dar arta se face, totuşi, cu cuvinte, şi, mai târziu, Eugen Barbu însuşi va înregistra în Caietele Princepelui numeroase «cuvintele» osebite.
De pe acum are gustul de a răni convingerile noastre literare. Proza lui Dickens care, nu-i aşa?, este acceptată de esteţii fini, pare lui Eugen Barbu «cam minoră». Ii place Biblia (:<ce roman senzaţional»), dar literatura, în genere, nu-i mai spune mare lucru («gen uşor şi neprofund»). Cum să interpretăm, totuşi, faptul că Eugen Barbu a continuat să scrie, uneori cu mare poftă, mii de pagini? Intr-un singur fel: că J urnalul înregistrează şi acele (foarte frecvente) clovnerii ale creatorului care vrea să fie luat şi altfel decât este. Puţin demonism nu strică, şi Eugen Barbu îşi construieşte în Jurnal o efigie întunecată şi ameninţătoare. Neagă (cât de sincer?) chiar acestJurnal, găsind că mărturisirile din el sunt anodine. Uneori cam sunt, îi dăm dreptate, dar autorul îl publică, şi publicat, Jurnalul reprezintă un document de psihologie scriitoricească. N-a devenit, cum ar fi dorit autorul, istoria unui spirit, pentru că spiritul se manifestă rar şi în lucruri minore, dar este biografia (fragmentată, nu ştim cât de reală ori imaginară, mistificată, dar şi mistificarea este o latură a personalităţii: ea trădează un adânc bovarism morali), biografia, zic, unui. tânăr ar mari aspiraţii literare în nişte vremuri tulburi. El îşi alege acum trei strămoşi spiri-
1872 NOTE. COMENTARII. REPERE CRITICE
tuali: Dostoievski, Savonarobi şi Saint-Just. De unul cel puţin (Dostoievski) se va arăta, mai târziu, plictisit. " (Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Ed. Cartea românească, 1978) Trecem în revistă şi o cronică literară la primul volum din seria Caietele Princepelui, deoarece acest prim volum are multe texte în comun cu Jurnal (1966), iar autorul ei este un fidel şi atent cititor al scriitorului Eugen Barbu:
„Impulsurile susceptibile să determine scoaterea la lumină a Caietelor ar mai putea fi deslulşite şi în destinul particular al «Princepelui», care a declanşat la apariţie o răsunătoare dispută, vizând cu deosebire izvoarele cărţii, raportul lor cu opera propriuzisă. Cum însă Eugen Barbu ţine să ne asigure într-o motivare preliminară, de care cititorii săi nu trebuie să facă abstracţie, că nu vrea să explice nimic,, fiindcă la urma urmelor nici unjumal nu explică nimic, că nu pledează pentru stabilirea unor adevăruri, suntem îndreptăţiţi să ne lăsăm noi înşine convinşi că îndemnul de a elabora Caietele, şi mai cu seamă de ale încredinţa tiparului, vine, în primul rând, din dorinţa autorului de ase exprima pe sine, întocmai ca în oricare altă operă literară. «Jurnalele sunt ipostaze ale indivizilor, ca şi romanele» notează undeva scriitorul. Deci, nu o operă de exactitate şi erudiţie, ci una de ficţiune, nu o psibogramă chemată de a trece drept «document omenesc», ci o proteică «hartă spirituală».
In cazul jurnalului, recte Caietelor lui Eugen Barbu, ipostaza fundamentală prin care se defineşte autorul ca entitate umană şi ca scriitor, este, credem, una spectaculară, întreaga carte nefiind altceva decâtun enorm şi fascinantspectacol. «Caietele Princepelui» sunt pentru Eugen Barbu inventarul zestrei sale artistice a cărei savantă alchimie este demitizată printr-un spectacol echivalând, ca orice spectacol, cu o demonstraţie publică." (Boris Buzilă, Eugen Barbu, Caietele Princepelui (voi. I), „România liberă", nr. 8764, 27 decembrie 1972) încheiem aici aceste note şi referinţe la cea mai puţin înţeleasă şi mai puţin comentată a lui Eugen Barbu, Jumal (1966), cu adaosul că nu trebuie deloc confundată cu Jurnalul postum, care a început să apară, dezordonat cronologic, cu titlul Pagini de jurnal în revista „Pro Saeculum" (Focşani).
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Paul Georgescu, încercări critice, II, Bucureşti, EPL, 1958; I. Vitner, Prozatori contemporani, I, Bucureşti, EPL, 1961; Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, Bucureşti, EPL, 1965;
Ion Lungu, Itinerar critic, Bucureşti, EPL, 1965;
Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu, Literatura română de azi,
1944-1964, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1965; Nicolae Ciobanu, Nuvela şi povestirea contemporană, Bucureşti, EPL,
1967;
Cornel Regman, Cărţi, autori, tendinţe, Bucureşti, EPL, 1967; Ov. S. Crohmălniceanu, Proza noastră în ultimii douăzeci de ani, în voi.
Literatură şi contemporaneitate, Bucureşti, EPL, 1967; Al. Oprea, Mişcarea prozei, Bucureşti, Ed. pentru Tineret, 1968; Valeriu Cristea, Interpretări critice, Bucureşti, Ed. Cartea românească,
1970;
Mihai Drăgan, Aproximaţii critice, Iaşi, Ed. Junimea, 1970; Valeriu Râpeanu, Interferenţe spirituale, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1970;
G. Dimisianu, Prozatori de azi, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1970;
Perpessicius, Lecturi intermitente,, Cluj, Ed. Dacia, 1971;
Marian Popa, Modele şi exemple, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1971;
1874
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1875
C. Stănescu, Cronici literare, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1971; Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană,
Bucureşti, Ed. Albatros, 1971, ed. a Il-a 1978; Perpessicius, Lecturi intermitente, Cluj, Ed. Dacia, 1971; Ion Vlad, Convergenţe, Cluj, Ed. Dacia, 1972; Mircea Tomuş, Răsfrângeri, Cluj, Ed. Dacia, 1973; [Emil Mânu], Eugen Barbu interpretat de..., Bucureşti, Ed. Eminescu,
1974;
Aurel Martin, Metonimii, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1974;
Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Bucureşti, Ed. Cartea
românească, 1974, ed. a Il-a 1978; Valeriu Cristea, Domeniul criticii, Bucureşti, Ed. Cartea românească,
1975;
Virgil Ardeleanu, „A urî, a iubi"; puncte de reper în proza actuală,
Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1975; Virgil Ardeleanu, Opinia, Prozatori şi critici, Cluj-Napoca, Ed. Dacia,
1975;
Al. Oprea, Incidente critice. Bucureşti, Ed. Eminescu, 1975; Nicolae Ciobanu, Incursiuni critice, Timişoara, Ed. Facla, 1975; Mircea Muthu, Literatura română şi spiritul sud-est european,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1976; A. I. Brumaru, Masca Princepelui (eseu), Cluj-Napoca, Ed. Dacia,
1977;
Al. Ştefănescu, Preludii, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1977; Anton Cosma, Romanul românesc şi problematica omului contemporan,
Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1977; Cornel Ungureanu, Proză şi reflexivitate, Bucureşti, Ed. Eminescu,
1977;
G. Dimisianu, Nouă prozatori, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1977;
Aurel Martin, Acolade, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977;
Mircea Zaciu, Marius Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Scriitori
români, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978; Dinu Pillat, Itinerarii istoricoditerare, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1978;
Cornel Regman, Explorări în actualitatea imediată, Bucureşti, Ed.
Eminescu, 1978; Virgil Ardeleanu, Menţiuni, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1978; Emil Mânu, Eseu despre generaţia războiului, Bucureşti, Ed. Cartea
românească, 1978; Mircea Vaida, Mitologii critice, Cluj-Napoca. Ed. Dacia, 1978; Mircea Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu (coord.), Scriitori români,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978; Mircea Zaciu, Lancea lui Achile, Bucureşti, Ed. Cartea românească,
1980;
Fănuş Băileşteanu, Refracţii, Prozatori români contemporani,
Bucureşti, Ed. Eminescu, 1980; Al. Piru, Istoria literaturii române de la începuturi până azi, Bucureşti,
Ed. Univers, 1981; Pompiliu Mareea, Varietăţi literare, Craiova, Ed. Scrisul românesc,
1982;
Marian Popa, Competenţă şi performanţă, Bucureşti, Ed. Cartea
românească, 1982; C. Regman, Noi explorări critice, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1982; M. Iorgulescu, Ceara şi Sigiliul, Bucureşti, Ed. Cartea românească,
1982;
Laurenţiu Ulici, Confort Procust, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1983;
C. Stănescu, Jurnal de lectură, II, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1983;
Ion Vlad, Lectura romanului, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1983; Liviu Leonte, Prozatori contemporani, I, Iaşi, Ed. Junimea, 1984; Al. Dobrescu, Foiletoane, III, Iaşi, Ed. Junimea, 1984; Marian Odangiu, Romanul politic, Timişoara, Ed. Facla, 1984; Aurel Sasu, Mariana Vartec (coord.), Romanul românesc în interviuri,
Ed. Minerva, 1985; Ion Dodu Bălan, Pietre pentru templul lor, Bucureşti, Ed. Cartea
românească, 1985;
1876
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1877
Fănuş Neaga, A doua carte cu prieteni, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1985;
Pompiliu Mareea, Atitudini critice, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1985;
Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, I, Bucureşti, Ed. Cartea
românească, 1985; Adrian Dinu Rachieru, Vocaţia sintezei, Eseuri asupra spiritualităţii
româneşti, Timişoara, Ed. Facla, 1985; Ion Cristoiu, Lumea literaturii, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1986; Alex. Ştefânescu, Prim-plan, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1987; Ion Holban, Profiluri epice contemporane, Iaşi, Ed. Junimea, 1987; Const. M. Popa, Clasici şi contemporani, Craiova, Ed. Scrisul
românesc, 1987;
Ion Roraru, O istorie a literaturii române, III, Bucureşti, Ed. Minerva, 1987;
T. Tihan, Apropierea de imaginar, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1988; Anton Cosma, Romanul românesc contemporan 1945-1985,1-II, ed. I Bucureşti, Ed. Eminescu, 1988; ed. a Il-a - Cluj-Napoca, Ed. Presa
universitară clujeană, 1998; Pompiliu Mareea, Atitudini critice, Bucureşti, Ed. Cartea românească,
1989;
Valeriu Cristea, A scrie, a citi, Cluj, Ed. Dacia, 1992; Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, Iaşi, Ed. Moldova, 1994;
Dan Manucă, Analogii, constante ale istoriei literare româneşti, laşi,
Ed. Junimea, 1995; George Pruteanu, Pactul cu diavolul, Şase zile cu Petru Dumitriu,
Bucureşti, Ed. Albatros şi Ed. Universal Dalsi, 1995; Mihai Ungheanu, Scriitorii de la miezul nopţii, Galaţi, Ed. Porto
Franco, 1996;
Cornel Regman, Ultime explorări critice, Bucureşti, Ed. Atlas, 2000; Dumitru Micu, Etoria literaturii române, Bucureşti, Ed. Saeculum, 2000;
Pavel Ţugui, Tinereţea lui Petru Dumitriu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001;
Marian Popa, Literatura română de azi pe mâine, I-II, Bucureşti,
Fundaţia Luceafărul, 2001; Eugen Negriei, Literatura română postbelică sub comunism, Braşov,
Ed. Pro-Media, 2002; Elisabeta Lăsconi, Aşchiile mai multor gloanţe sau proza scurtă a lui
Eugen Barbu, prefaţă la Eugen Barbu, Nuvele, Ed. 100 + 1
Gramar, 2001;
Viorel Dinescu, Confluenţe, eseuri, Ed. Arionda, Galaţi, 2002; Ion Pop (coord.), Dicţionar analitic de opere literare româneşti, I-IV,
Cluj-Napoca, Casa Cărţii de ştiinţă, 2002-2003; Mircea Muthu, Balcanologie, I-II, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002, ed.
a Il-a 2004;
Mihai Ungheanu, Amintirea mentorilor, Bucureşti, Ed. Viitorul românesc, 2002;
Dan Zamfirescu, Istorie şi cultură, II, Bucureşti-Cbişinău, Ed. Roza
vânturilor, 2003; Mircea Zaciu, Marius Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Bucureşti, Ed. Albatros, 2003; Mihai Ungheanu, Balansoarele istoriei literare, Bucureşti, Ed. Viitorul
românesc, 2004;
Eugen Simion (coord.), Dicţionarul general al literaturii române, Academia Română, A-B, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2004;
CUPRINS
ROMANE
SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR...................... 5
PRINCEPELE ............................... 391
Partea întâia............................. 395
Ciuma............................... 397
Princepele ............................ 412
Melanholia ........................... 428
Ioan Valahul .......................... 453
Evanghelina........................... 466
La Bistriţa ............................ 481
Inirieri............................... 498
Sabatul.............................. 529
Partea a doua.......................... 547
Treburi domesticeşti .................... 549
Praznic domnesc ....................... 560
Petrecerile tineretului.................... 635
Gli uomini si debbono o vezzeggiare
o spegnere.......................... 667
Intrigi ............................... 698
Crepusculul........................... 711
1880
Rătăcirile Princepelui.................... 730
Sfârşitul Princepelui..................... 746
IANUS.................................... 759
Preludiu
Spectacol de gală....................... 761
Partea întâi
„La umbra fetelor în floare"............... 797
Treptele mării ......................... 826
Intermezzo............................ 965
Cheshire cat.......... ................. 985
Bolile splendorii........................1026
Partea a doua
Sezonul ploilor.........................1147
Julius ...............................1216
Un fotograf...........................1277
Epilog ...............................1349
Jurnal ................................... 1353
Jurnalul unor romane ...................1617
NOTE COMENTARII. REPERE CRITICE .....1741
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................1873