Vasile Băncilă
OPERE
Volumul VII
Sistem de filozofie. 2. Metafizica

Metafizica
Ianuarie 1936
Necesitatea metafizicei pentru morală
Metafizica n-ar fi necesară pentru moralul pur, căci el are metafizicul său implicat, dar e necesară pentru morală pentru constituirea ei şi pentru funcţionarea atitudinei morale.
1) E nevoie de ideea că e un Transcendent;
2) şi că lumea nu e ceva neutru, indiferent, ci are o culoare morală; că e un Principiu al Binelui şi unul al Răului (vezi la persani, viziunea persană trebuie încorporată în viziunea şi tehnica morală de pretutindeni), că lumea e un fundal, pe care orice gest al tău se profilează, căpătând o anume semnificaţie.
Astfel, a) nu te mai crezi singur în univers; şi b) te conduci după o viziune moralistă.
Dar omul modern se crede singur şi consideră lumea ca pe un ansamblu neutru, fără semnificaţie ori chiar absurd.
Ianuarie 1937
Defectul de a nu trece la limită
Mulţi iau metafizicul ori divinul sub forma precipitatului ultim, fenomenist, şi apoi îl absolutizează. Trei exemple:
1) [Rădulescu-]Motru: cum concepe omul (în el e şi metafizicul implicat, dar Mfotru] nu vrea să-1 recunoască separat), vocaţia;
2) finalismul la biologi;
3) determinismul social la Durckheim.
1939, iulie
Lipsa de presiune metafizică are acelaşi efect, numai că pe alt plan, ca şi lipsa de presiune socială.
Analogie cu ce spune Durckheim despre societatea ca de-terminism-presiune asupra individului (ceea ce aduce disciplina-
8
9
Vasile Băncilă
Metafizica
rea individului, încadrarea lui. Lipsa de presiune socială aduce anarhizarea individului: vezi cazul lui Iorga şi al ţăranilor: Nero-ne...).
Tot aşa, spaţiul uniform şi forma goală a modernilor (spre deosebire de spaţiul patriarhal ori antic, care era plin, ingenuu, variabil, ierarhizat) înseamnă o lipsă de presiune din punct de vedere metafizic şi aduc anarhizarea metafizică, spirituală, a omului şi iluzionismul metafizic.
Iată de ce în epoca modernă s-au născut metafizicile subiective!
Deci, felul meu de a concepe spaţiul e fundamental pentru metafizica pe care o voi crea. De asta depinde dacă voi crea o metafizică subiectivistă ori una realistă.
Nu e concludent că imediat după Kant au venit filozofiile idealiste? De ce? Fiindcă Kant a îndepărtat spaţiul respectabil şi a dat ideea spaţiului iluzoriu (de fapt, filozofia lui Kant e tot atât de mult metafizică pe cât e gnoseologică. Căci Kant a afirmat ce e spaţiul şi ce e timpul. Şi Kant e mare gnoseolog tocmai pentru că e mare metafizician).
1940, februarie
Metafizica mea
(capitolul prin care pregătesc pe cel
4e filozofia religiei)
I. Unitatea vieţii: pretutindeni în existenţă este inteligenţă oarecum, viaţă..., în fiecare parte e totul. Şi, în orice caz, e o unitate.
II. în existenţă e o „perfecţie originară", de la care derivă toate. Deci, e o unitate a vieţii nu numai în spaţiu, ci şi în timp: ceea ce este a fost (şi invers). Aşadar, în existenţă e o dublă unitate: în spaţiu şi timp. Se poate spune aşa: ceea ce e aici e şi dincolo.
Ceea ce e azi a fost şi altădată.
Desigur însă că unitatea în spaţiu derivă din cea în timp. Asta ca să vorbim în termeni oarecum empirici - căci timpul şi spaţiul nu sunt ceva transcendental.
III. Providenţialismul difuz.
IV. Nu există deci, în fond, nici progres, nici regres (nici ca-tastrofîsm?).
O viziune statică (diferită de atitudinea modernilor).
Există doar un progres relativ, o organizare aparentă a substanţei realităţii, organizare ce poate fi mai bună ori mai rea, dar, în fond, nu se schimbă nimic. S-a făcut doar o deplasare a conştiinţei ontologice înspre om; o coagulare sau o cantonare provizorie a ei în om. Dar cine ştie dacă altădată nu se poate continua în alt fel de fiinţă! Atunci, omul nu e necesar în cosmos? Şi nici ultimul termen? Nu putem garanta că e necesar şi ultimul termen. Antimotrism? Antiblagism? Dar asta n-ar fî şi anticreşti-nism?
V. Asta-i tot ce se poate şti pe cale ştiinţifică despre metafizică (însă eu rămân antipozitivist, antispencerist. Eu preconizez o cunoaştere endodermică). Restul e religie. Cea mai bună metafizică e religia, iar funcţia cea mai nobilă şi ultimă a filozofiei e să introducă la religie: ancila religiei. A oricărei religii mari.
1940, iulie
Metafizica
Viţiul (fatal?) al tuturor metafizicienilor e că iau tot ceea ce nu înţeleg în lumea aceasta şi îl pun în factorul metafizic, ultim... Şi în felul acesta explică totul!
Dar cred că cea mai bună poziţie e a lui Kant: metafizica nu poate fi decât un cadru, o direcţie. Acest cadru trebuie umplut de religie.
De la un timp deci, cea mai bună metafizică e filozofia religiei.
Vezi cum e la Kant.
Ceea ce nu înţeleg metafizicienii în lumea aceasta pun în cauza primă.
Deci, metafizica e încercarea de a deplasa neînţelesul şi absurdul din lumea imediată în lumea inteligibilă. Această translaţie împacă logica - cel puţin în aparenţă.
Metafizica e ca o învăluire în ceară scumpă şi frumos mirositoare a corpurilor străine (aşa cum fac albinele, ori scoicile). Ceea ce nu înţelegi pui în cauza primă ori în mit; le învălui acolo...
1940
Metafizica mea
„Non multa, sed multum"1, a zis gânditorul antic.
10
11
Vasile Băncilă
Metafizica
Dar asta nu e adevărat decât în pedagogie. în metafizică, din nenorocire, nu putem şti decât multe şi niciodată mult, adică absolutul.
Abia întrezărim ceva din absolut - şi asta, prin religie, artă, acţiune, încadrare, mister...
1940
Metafizica mea
Faust, trad. Nerval, pag. 71: ce zice Mefistofel. Dar de ce să nu inversăm şi să spunem că lumea s-a născut şi lumină?
Deci, teza platonică e tot atât de plauzibilă cât şi cealaltă.
Dar epoca modernă - euoluţionismul - s-a complăcut să spună că lumea s-a născut din ceva primitiv, chiar rău. Desigur, superiorul din inferior; şi pentru a motiva asta, a venit cu legea progresului (fără să bage de seamă că legea progresului implică... providenţialismul realităţii. Căci cum poate fi fatal progresul dacă nu e un rost ultim, o armonie ultimă?).
(Două fapte a implicat ştiinţismul modern şi îl dărâmă: progresismul şi finalismul. Progresismul doctrinelor ştiinţifice şi jîna-lismul biologiştilor.) (Un subiect: implicaţiile contradictorii ale ştiinţismului modern: progresismul, finalismul biologilor şi psihologilor...)
Vezi de Greef2 (mi se pare): nu se poate explica superiorul din inferior; vezi şi Nae Ionescu, în domeniul spiritual.
Două curente ori metode au pus ceva primitiv sau rău la început ori la baza realităţii: evoluţionismul şi pesimismul; şi ambele sunt mai ales moderne.
1940
Ce poate fi un sistem de metafizică Poate fi considerat ori ca:
1) un simplu joc spiritual; deci, un produs mai mult de artă; ceva gratuit;
2) ori ca o imensă sugestie colectivă: o societate sau o epocă crede într-un sistem, într-o atitudine. Natural, cel dintâi care se sugestionează e autorul sistemului. El poate deveni chiar fanatic ori maniac;
3) or - şi aceasta e poziţia la care mă opresc eu -, sistemul metafizic nu e nici un simplu joc, dar nici ceva adevărat în chip
direct (în sine, deci ceva dogmatic, absolutist), ci e ceva real, că prin el ne legăm de realitate, aşa cum floarea leagă planta de realitate, fără a putea spune că forma plantei a copiat realitatea.
Şi, în definitiv, o atitudine metafizică implicată e în orice cultură sănătoasă, chiar dacă nu e un sistem formal.
Singura condiţie pe care o cer culturilor şi metafizicilor e să fie organice. Atunci ele ne vor lega de realitate.
1940
Metafizica
Dacă esenţa lumii e bună, cum se explică răul din lume?
Dacă esenţa lumii e rea, cum se explică binele?
(Vezi cum explică alde Platon - Plotin la prima întrebare; de fapt, nu explică!
Şi vezi cum Schopenhauer nu explică cum de e şi bine în lume.)
Dezvoltare patetică.
Vezi şi întrebările: dacă există Dumnezeu, cum se explică răul din lume?
Dacă nu există Dumnezeu, cum se explică binele?
1940
Un sistem de metafizică probabil că nu-i adevărat.
Metafizica nu poate fi verificată de experienţă. E destul să nu fie contrazisă (cum zice Blaga şi cum ziceam şi eu).
Totuşi, văd că trebuie mai multă metafizică, trebuie să fie probabilă. Nu numai să nu fie contrazisă de experienţă, dar să fie probabilă ori crezută ca atare (ea putând merge până la fanatism: în acest caz, metafizica e mai ales o vastă operă de sugestie şi autosugestie, exercitată asupra unei epoci şi unui autor. Această sugestie istorică ar fi esenţa metafizicei?).
Dacă lectorul şi autorul unei metafizici au conştiinţa că ea e o creaţie în sine, atunci ea e artă, e joc, nu metafizică.
Reflecţie însemnată şi cam tristă: experienţa e una, dar metafîzicile sunt la infinit (Nae Ionescu).
Şi atunci, faţă de un sistem de metafizică anume (oricare), nu numai că nu ai convingerea că e probabil, dar îţi zici cu drept cuvânt că e probabil să nu fie adevărat. Un sistem de metafizică e una din probabilităţile unui infinit de posibilităţi: de ce atunci tocmai acest sistem de metafizică (care e în cauză) ar fi adevărat?
12
13
Vasile Băncilă
Metafizica
Ba e mai probabil că nu e adevărat. Dar nu e probabil: deci e joc, e artă - sau e stil istoric de viaţă spirituală, adică sugestie colectivă.
1940
Metafizica are nevoie de oarecare fanatism.
Ea nu e un simplu joc, ceva gratuit. Dacă nici autorul unui sistem de metafizică nu crede în el cu tot sufletul, cum o să creadă alţii?
Blaga greşeşte (vezi nota mea de la pag. 82 jos, din cartea Diferenţialele divine.)
Blaga prea face metafizică cu disciplină de joc, de artist. Un sistem-atitudine metafizică e ori trebuie să fie o mare întreprindere de sugestionare individuală ori chiar colectivă; deci, aşa va fi la mine.
1940
Necesitatea şi limitele metafizicii
A
1. Dacă metafizica nu ne dă adevărul absolut, dar nu e tot una a sta într-o cameră cu pereţi opaci şi a sta în alta cu pereţii de oglinzi...
2. A fost un prost, un ne-filozof, literatul, ce a zis că citeşte sistemele filozofice ca pe romane mai puţin reuşite (din contra, sunt cel mai patetic roman: romanul destinului uman). El n-a avut spirit filozofic.
B
Dar socot că metafizica nu poate merge atât de departe, ca la Blaga, de exemplu, şi la mulţi alţii (Prea explică mult!):
a) şi asta e o mare prezumţie! Autorul de sistem metafizic are aerul că a existat la facerea lumii şi că numai lui i s-au încredinţat secretele... Curată psihologie de messie! Ceva cvasi-pato-logic!
E o indiscreţie şi parcă un sacrilegiu să încerci să pătrunzi şi să explici aceste ultime taine, cari sunt privilegiul Absolutului;
b) metafizica nu poate fi decât direcţională. Adică, să ne dea adevărul direcţiei, sensului Absolutului, dar nu amănunte. De
exemplu, să ne spună că Absolutul e un providenţialism difuz şi vajnic - dar nu mai mult. Pentru rest, pentru amănunte concrete, avem religia (care are alte drepturi!) şi de aici încolo metafizica trebuie să se transforme în filozofia religiei. Dacă e vorba să ancorezi într-un mit, e preferabil să ancorezi în cel religios (care se întemeiază şi pe motive tradiţionale).
Altfel, metafizica ce dă prea multe amănunte se transformă într-un fel de basm prestigios, în elucubraţie transcendentală, în joc artistic, ori - ceea ce e şi mai grav - mută empireul transcendent fără să bage de seamă, fiindcă e imposibil să explici amănunţit şi să nu împrumuţi modalităţile din lumea empiricului. Astfel, metafizica cade tocmai în păcatul de care a vrut să fugă.
1941, martie
Metafizică şi istorie în religie
Evrika: ajutorul pe care istoria îl dă metafizicii. Anume: faptul că tu crezi în religia părinţilor tăi te ajută să crezi şi mai mult şi mai plin, fiindcă intervin tradiţiile, sugestia colectivă, amintirile, mândriile şi discuţiile istorice, copilăria ta.,.
Şi iată cum ceva unic, precum istoria, ajută metafizicei,
1941
Punctul de plecare al oricărui sistem metafizic
E acela că, la un moment dat, o idee, o temă fundamentală, o intuiţie, [o] revelaţie, [o] încredinţare se impune spiritului tău integral, devine expresia ta: după aceea îţi construieşti sistemul... Restul e relativ uşor: e treabă de om de ştiinţă, de meşter, de artist. (Pe câtă vreme tema fundamentală, primul movens, ţine de har.)
întru cât mă priveşte, eu m-am încredinţat cu timpul că realitatea generală e o ordine şi că are un rost.
Şi pe baza aceasta îmi voi construi sinteza filozofică.
Eu am început să simt parcă prin înşişi porii fiinţei mele că universul are o ordine adâncă, suverană, şi un rost, şi, de vreme ce cred asta, nu mă mai interesează decât să ştiu din ce e făcută lumea, care e începutul lumii, care e sfârşitul; aş vrea, natural, să cunosc acestea, dar, dacă nu se poate, îmi ajunge să ştiu că lu-
14
15
Vasile Băncilă
Metafizica
mea are în orice caz o ordine, o suveranitate şi un rost în care confluează toate.
Şi atunci, sarcina mea filozofică e să dovedesc că lumea e o ordine şi că are un rost.
1941
Realitatea eului individual sau himera lui Descartes Eul nu se poate dovedi:
1) nici prin intuiţie directă, a) dacă s-ar fi putut ar fi făcut-o Descartes: n-ar fi recurs la o judecată, adică la un silogism prescurtat; b) intuiţia duratei lui Bergson nu poate dovedi realitatea eului, căci e ceva în sine;
2) nici prin raţionament; a) Descartes face o greşeală de petitio principii: Eu cuget. Dar lucrul de dovedit era tocmai eul De unde ştii că eul există? Când ai pus eul ai pus şi non-eul. Adică ai dovedit tot; b) Descartes pleacă de la premisa: cine cugetă există. Bine, să zicem. Dar asta presupune că ştii că există realităţi cari gândesc. De unde ştii asta? Căci deocamdată nu ştii ce există şi ce nu există! c) în sfârşit, lucru foarte important: din percepţia gândirii nu pot să scot existenţa mea, ci cel mult existenţa unei succesiuni în sine de idei-imagini.
Problema centrală în a dovedi că există ceva, în a dovedi realitatea, este spaţiul. Nu timpul: din intuiţia timpului, a duratei, nu se poate scoate nimic; ea e subiectivă, solipsistă prin excelenţă; căci nu ştiu dacă imaginile cari se succedă se referă ia mine ori la non-eu. Punctul central în filozofie e deci cum dovedesc că există spaţiu, adică eu şi non-eu, deci cum separ eul de non-eu, cum trag linia între eu şi non-eu, să arăt că nu e ceva unic;
d) şi s-ar mai putea spune ceva: dacă Descartes avea dreptate să scoată non-eul din cugetare, atunci poate să-1 scoată şi din sentimente ori minte (de ce nu?); simt deci exist, urăsc deci exist (ba, mai bine; căci din realitatea suferinţei ori a voinţei mai bine poţi scoate realitatea lumii: sufăr deci exist); ceea ce înseamnă că Descartes a umblat toată viaţa (o mare parte) după o descoperire şi a descoperit o... himeră. De altfel, spre fericirea lui: căci pe o astfel de himeră mitică se bazează toate marile sisteme filozofice.
10 septembrie 1941
Două modalităţi de a găsi punctul de plecare al metafizicei
Dacă cercetăm sistemele metafizice din toată istoria filozofiei, vedem că ele au ca punct de plecare sau un sofism (în cazul când se bazează, pe raţiune), sau un act de cunoaştere în afară de raţiune, un postulat pragmatic, un act de credinţă ori chiar un act de cunoaştere mistică.
Noi nu putem admite să plecăm de la un sofism (cum e, de exemplu, cel al lui Descartes: cogito, ergo sum). Nici nu putem avea pretenţia că avem misticism autentic.
Ci noi propunem osmoza, care e o cunoaştere organică, firească, o percepţie originară, difuză dar profundă, şi care nu e numaidecât ceva mistic: a) fiindcă e ceva care durează foarte mult (e aproape cvasi-permanent la unii oameni) şi b) fiindcă e la milioane de oameni: aproape toţi ţăranii o au.
1942, septembrie
Marea noastră opţiune
Marea opţiune e aceasta: te lipseşti sau nu de metafizică. Două lucruri sunt sigure: a) că nu e cu putinţă o metafizică ştiinţifică, bazată pe raţiune (Kant are dreptate) şi b) că totuşi omul nu se poate lipsi de metafizică (vezi Nae Ionescu, în ambele cazuri) .
Perfect logică e poziţia solipsiştilor, scepticilor, pozitiviştilor..., dar aşa nu mai faci metafizică şi nici chiar filozofie.
Deci, trebuie să optăm; şi noi optăm pentru metafizică.
Dar aceasta înseamnă că admitem un punct de vedere mai larg, pentru a avea cunoaşterea metafizică. Temă: cunoaşterea metafizică nu e de acelaşi tip (în punctul ei suprem ori de bază) cu cea ştiinţifică.
Septembrie 1942
Autosugestia metafizicienilor
Marii autori de sisteme metafizice se pricep foarte bine să critice pe alţii, pe toţi ceilalţi autori de sisteme metafizice, dar nu văd că şi ei se autosugestionează că au găsit adevărul ori că se contrazic. De ce?
16
17
Vasile Băncilă
Metafizica
Fiindcă aici e şi dragostea de... progenitură. E un sentiment de paternitate, care intervine. Dacă sistemul n-ar fi al lor, ci al altora, i-ar vedea foarte bine neajunsurile.
Acest fapt, de altfel, nu trebuie să se înţeleagă în chip meschin. Nu e vorba atât de vanitate (orgoliu) ori numai de asta, ci de ceva mai adânc, eventual adânc până la tragic: autorul ţine la sistemul său fiindcă el corespunde structural-organic atitudinii lui faţă de viaţă: autorul se regăseşte în acest sistem ca o pasăre în cuibul ei. Şi, de fapt, el posedă, într-un fel, sistemul său în chip anticipat (ca adevăr personal virtual, vag, profund) şi pe urmă îi caută fundamentarea intelectuală şi precizarea formală.
Decembrie 1942
Metafizica e cea mai fastuoasă şi mai sublimă imposibilitate.
Nu există nici o metafizică posibilă. Există una singură acceptabilă: religia.
1943
Metafizica
I. Postulatul luptei
Pentru asta, trebuie ca lumea să nu fie ori numai bună, nici numai rea, ori numai esenţial-fatal bună, nici numai esenţial rea. Aici e marea contradicţie a primitivilor, cari cred că lumea e rea şi totuşi mai poţi lupta ca să te izbăveşti.
II. Atunci, ce preconizăm, ca metafizică? Una care să fundamenteze lupta în chip spiritual şi adânc. Să discut rând pe rând aceste soluţii:
1) mazdeismul;
2) creştinismul;
3) progresismul, evoluţionismul, meliorismul.
Primul e admirabil, dar dă prea mare rol omului. Ultimul nu e verificat istoriceşte şi e ametafizic (crede că paradisul va îi pe pământ. Vezi şi Guşti, Problema fericirii) şi e neevlavios. Omul modern a fost luptător, dar în chip prezumţios, cvasi-demonic ori contradictoriu cu determinismul teoretic.
Creştinismul: iată ce admitem (fiindcă el admite şi binele, şi răul adânc, e luptător, iar nu pasiv, cum se crede, şi metafizic).
Dar cu o completare: să luptăm pentru mântuirea naţiei, nu numai a individului.
(însă naţia e ceva istoric. Atunci mă contrazic? Căci creştinismul e metafizic, iar naţia, ceva istoric. Ar însemna deci să punem absolutul în istorie, ceea ce e contra creştinismului. E adevărat că el admite popoarele, dar tot el spune [manuscris deteriorat] - însă în sens samaritean. Şi o spune... Pavel -. Nu mă contrazic, fiindcă naţia e cei mai înalt mijloc pentru ridicarea individului, pentru mântuirea lui. Patriotismul fiind ceva dublu - şi egoist şi altruist - se adresează foarte bine omului, e o treaptă admirabilă de tranziţie spre jertfă: nimeni - nici chiar religia - nu izbuteşte mai bine decât patriotismul să facă pe oameni să moară, să se jertfească pe front, de exemplu. De aceea, patriotismul e, într-un fel, păstrând proporţiile, ca Iisus: dublă natură, om şi Dumnezeu, pentru a putea ridica pe om. Evrika: din punct de vedere pedagogic, patriotismul e o excelentă treaptă cu două feţe.)
Apoi, biserica admite şi comunitatea.
Progresismul la infinit nu iartă. Ci admite asta: fiecare om şi etnic să lupte pentru mântuirea lui, care e posibilă unde şi unde, când şi când (ici şi colo, ori din timp în timp, fără a da o direcţie de ansamblu lumii decât în sens eshatologic-apocaliptic).
III. Dar: religia să fie supra-ordonată istoriei, etnicului; să nu cădem în greşeala lui A. C. Cuza şi a Acţiunii Franceze.
1945
Atitudinea metafizică: problema răului
Matei 10, l3: le-a dat putere mai întâi asupra duhurilor necurate. Deci, trebuie combătut nu răul concret, empiric, ci principiul lui, răul funciar, metafizic.
E semnificativ că oamenii de viziune metafizică, cei cari, adică, îşi dau seama de existenţă ca stihie principială a răului, nu se revoltă atât contra răului empiric, ba au un fel de toleranţă faţă de acesta, dar sunt imbatabili în revolta lor contra răului ca principiu, ca entitate metafizică. Iar dacă se revoltă contra răului empiric, e numai atunci când văd în el manifestarea principiului metafizic al răului. în schimb, oamenii comuni se revoltă pe răul empiric (adică pe înveliş), dar sunt indiferenţi faţă de răul în sine, în general, ca principiu.
18
19
Vasile Băncilă
Metafizica
1946
Ideea lui A. Comte, a lui Lasserre şi D. D. Roşea
Aceştia spun că e mai critic şi mai viril ca în faţa misterului metafizic să te pleci şi să renunţi de a-1 cunoaşte, fiindcă nu e posibil să-1 cunoşti.
Mai întâi, că e posibil să cunoşti ceva din misterul metafizic. Dar, chiar dacă ar fi aşa cum zic cei de mai sus, ei tot n-au dreptate. De ce?
Fiindcă omul nu poate renunţa la absolutul metafizic şi să nu pună altceva în loc. Dacă renunţă la absolutul metafizic, omul va absolutiza relativul: viaţa de aici, societatea, arta, amorul, aventura, ştiinţa, războiul, munca etc. (vezi că aşa s-a întâmplat în secolul al XIX-lea: au fost tot atâtea şcoli).
Adică, omul cădea din lac în puţ. Nu se mai închina unor valori metafizice sau cari se raportează la metafizic, dar se va închina unor valori relative, pe cari le va îndumnezei. Această închinare ori va fi recunoscută tematic, ori va fi numai implicată în felul de trăire practică (cum e la scepticii vitali, păgâni, cari spun că nu ştiu nimic, dar trăiesc ca şi când ar şti că viaţa simţurilor e absolutul...).
Iată cum se răzbună teza lui Lasserre.
Tot secolul al XIX-lea a fost plin de excesele pozitivismului, care a uitat punctul de plecare şi a ajuns să se instaleze în fenomen ca în absolut.
Iunie 1947
Maximum filozofic
Dacă nu există metafizicul, atunci devin prizonier: rămân închis în închisoarea fenomenului (căci marile năzuinţi ale sufletului, cari, toate, sunt structurate pe linia sau pe implicaţia infinitului, nu se pot satisface sau împlini decât în tărâmul metafizicului) .
Dacă nu există spiritul (adică dacă materia e esenţa, iar spiritul un epifenomen), atunci eu îmi pierd intimitatea în univers. In adevăr, ce mai am eu comun cu un univers, care e numai spirit! Acest univers îmi devine deodată străin, iar eul meu ajunge un orfan, ce rătăceşte prin univers ca o cometă sau nebuloasă, cu mersul neregulat.
1948
Finalismul la albine şi termite
Vezi cum la albine şi termite; e o ordine, un finalism extraordinar, fără însă ca să se vadă care e organul de ansamblu care gândeşte pentru a stabili această ordine. De fapt, nu există un astfel de organ, se pare că lucrurile se orânduiesc de la sine ori se pare că ar exista o putere ocultă, care aranjează totul. Dar nu există o putere ocultă şi nici nu se poate spune că lucrurile se orânduiesc de la sine! Aceasta e partea de extraordinar şi de miraculos.
în fond, de ce ne mirăm noi? Căci, dacă privim lucrurile în adânc, trebuie să ne dăm seama că miracolul e pretutindeni în natură. Un corp omenesc ori de animal, ori de plantă etc. nu se conduce cu o ordine şi un finalism extraordinar? Ca şi sistemul solar, ba mai complex! Când o albină se dezvoltă în [lacună în text] de zile dintr-un ou, ajungând să spargă căpăcelul şi să iasă afară (vezi G. Bonnier, Socialismul la albine, pag. [lacună în text], colecţia „Lumen") nu e ceva foarte finalist?
Dar cine poate face toate acestea? Numai o conştiinţă universală, ce e răspândită în natură: Dumnezeu.
Noiembrie 1948
Atitudinea metafizică
I. Feluri de rău: răul public (războaie, revoluţii etc.; vezi cum s-au purtat revoluţionarii la 1789; vezi în Grabski4) şi răul particular (trenuri deraiate, jefuite de sate, cei doi hoţi cari căutau să se mănânce unul pe altul). De foame, omul înnebuneşte, la bătrâneţe se sminteşte (bătrâna care gâdila fetiţa, nepoata; bătrânul care a deflorat nepoata de 2 ani) şi în revoluţie-război omul nu este el? Da. Dar de ce trebuie să fie război-revoluţie în existenţă? Asta dovedeşte că e sminteală în existenţă.
II. Că binele şi răul sunt o iluzie umană, un antropomorfism? Dar asta ar însemna că realitatea e neutră din punct de vedere moral (or, noi nu admitem asta).
Rămâne răul biologic. Răspuns: sensibilitatea umană nu e ceva fără rost în univers, ci e născută ca o plantă a firii, plantă ontologică, deci în structura şi tendinţele sensibilităţii ei este un ecou al realităţii. Aşadar, binele şi răul nu sunt o invenţie umană, fiindcă nici omul nu e o pură invenţie ori o existenţă iluzorie. Da-
20
21
Vasile Băncilă
Metafizica
că omul e o iluzie, atunci şi antropomorfismul e o iluzie; dar omul e o realitate, deci antropomorfismul e o realitate a existenţei, o revelare a structurii existenţei; omul e cea mai densă şi mai adâncă sensibilitate a existenţei, după cea divină. Despre obiectivitatea antropomorfismului; teză (şi invers: subiectivitatea ştiinţei ori a ateismului).
Salvarea de rău e gradată (vezi Schopenhauer şi învingerea voinţei) ori bruscă (Pavel, Pascal; dar incubarea e de lungă durată) şi prin predestinare (dar fără jansenism): cine se naşte înger rămâne înger - şi invers.
Psihologia sufletului e dată de un fel de ecceitas5 metafizic: eul de destin.
1948
1. Valorile: Adevăr, Bine, Frumos se implică una pe alta? Da, dar sunt diferite ca trăire. Nu fuziune, ci corelaţie. Platon -Cousin.
Trei izvoare ale valorilor ori trei focare: Dumnezeu, comunitatea socială (etnicul e cea mai bună) şi omul.
Adevărul, Binele, Frumosul: valori abstracte; cele trei izvoare: valori concrete; Dumnezeu: valoare necreată - şi creează totul, şi substanţialistă; etnicul: valoare creată, maximum creatoare (dar nu creează totul) şi mai substanţialistă; individul: valoare creată şi parţial creatoare, şi substanţialistă.
Ierarhizare între valori: divinul, moralul, etnicul (divinul, etnicul sunt şi modalităţi abstracte de trăire?).
2. Individul: reflex de metafizic ori libertate în raport cu determinismul natural şi cu finalismul ontologic, libertate şi responsabilitate: reintroduce ideea de păcat. Individul e ceva sacru (umanismul nostru). Omul e divinofor (şi, în sens paulinic, fiu de Dumnezeu). Deţinutul, nebunul şi cadavrul: vezi ce atitudine aveau Dumas şi Minovici; să nu te răzbuni, să iubeşti şi pe vrăjmaşi. Eul metafizic din om este acea ecceitas ce face unitatea psihicului: psihologia nu se poate despărţi de metafizică.
Contra acelui polonez care a scris despre seducţia dictaturilor şi reflexul de libertate: ce nepotrivire! Nimic nu se poate baza pe o astfel de psihologie, ci pe una spiritualistă, libertară şi gravă totodată.
Ce pedagogie decurge: religioasă, morală, comunitară, umană, bazată pe elementul eroic (vezi Foerster), dar şi realistă (căci e predestinare?).
3. Orice religie universalistă, dar mai ales cea creştină, fiindcă e spiritualistă, antinomistă, polifonică, reală şi mântuiristă.
1948
Metafizica
Marcu, 1 23-26, 39*.
Prima minune a fost să scoată demoni. Iar la 1, 39 spune: „demoni scotea": deci, mai ales aceasta. Marcu 6, 7, 137.
1948
Atitudinea metafizică. Principiul răului
Vezi cum Mântuitorul, înainte de a începe propovăduirea, „a fost dus în pustie de Duhul, ca să se ispitească de diavolul" {Matei 4, 1).
Foarte semnificativ!
înseamnă că înainte de a face binele, înainte de a lupta contra răului - trebuia să arate că poate să învingă răul ca principiu -demonul -, că era imun faţă de rău în sine, că era pe deasupra lui!
Şi aşa a fost Mântuitorul!
Nici nu mai trebuia supus la probă, dar s-a făcut pentru ca să se arate oamenilor că Iisus Hristos a învins mai întâi principiul răului ca atare, că e perfect eliberat de el şi că, deci, acum poate intra în lume şi să înceapă predica şi ridicarea oamenilor.
Deci: pentru a învinge relele din lume, trebuie să învingi principiul răului - cel puţin în tine.
1948
Ceea ce trebuie în primul rând metafizicianului este curajul. Curajul de a afirma mituri, de a face fabulaţii, de a se lansa în plăsmuire (să nu se uite că nu e ştiinţific, că nu poate dovedi logic, că e „naiv", că e basm...). El trebuie să fie ca un păianjen, care-şi aruncă cu febrilitate plasa lui fină peste prăpăstii. (Aţi văzut un păianjen lucrând? E un miraj, o magie, un miracol al existenţei! Parcă vezi un metafizician lucrând!)
Fireşte, curajul singur nu ajunge. Dar el e un element primordial. Cine are scrupulul sau pudoarea logicei formale nu face metafizică.
22
23
Vasile Băncilă
Metafizica
Alde Lachelier, [Rădulescu-]Motru (în parte) n-au avut acest „curaj". Nae Ionescu 1-a avut. Blaga şi el 1-a avut, dar a fost mai „copil". Dar Nae Ionescu a avut alt fel de curaj. [Alineatul ultim este adăugat de autor în 1963.]
Ianuarie 1949
1. Materialism, dialectică şi cunoaşterea realităţii, cum e, prin simţuri şi raţiune.
2. Nu există materialism dialectic şi materialism istoric, ci materialism dialectic metafizic şi materialism dialectic istoric.
3. Animism materialist. Iluzionism.
4. a) Realism naiv;
b) petitio principii^;
c) nu ştiu ce e materia;
d) nu ştiu cum iese spiritul din materie; dacă materia creează spiritul; materia e şi spirituală, un principiu fecund, din care ies toate. Ex nihilo nihiP;
e) rapiditate elastică;
f) nu materialism istoric, ci economicism istoric;
g) asemănarea metafizică şi gnosică cu ionienii?
h) ei sunt metafizicieni (chiar teologi ori mistici: religia hilică); totuşi, în realitate, puţin le pasă de metafizică: aceasta e o catapultă pentru revoluţie socială. Arta;
i) şi de aceea ţin la materialism dialectic, fiindcă dislocă credinţele (materialismul) şi fiindcă e revoluţionar (dialectica);
j) ei ucid morala, comunitarismul (etnicul etc.), religia; de aceea ei sunt colectivişti în politică, sunt contra iubirii şi au o morală negativă şi empirică.
Octombrie 1949
Omul, fiinţă metafizică
Omul e fiinţă metafizică ori fiindcă de la început Dumnezeu a pus în el un suflu, un reflex din El, ori fiindcă încet-încet, în cursul evoluţiei, metafizicul realităţii generale, Absolutul, s-a concentrat, crescând în om.
Analogie foarte interesantă cu ce fac plantele: ele adună în ele lumina mobilă şi risipită a universului şi o întrebuinţează pentru a crea substanţe chimice mai subtile, mai diferenţiate. Aşa şi omul: el a captat în el (sau Absolutul s-a pus în el, mai bine zis, e
mai evlavios spus aşa) lumina metafizică (lumina necreată, cum spune religia) a realităţii şi creează, cu ea, prin ea, opere spirituale şi destinuri propriu-zis umane, în fond, divine oarecum, ori până la un punct, şi pe această cale se vede că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Iată, pe o cale cu totul neprevăzută, confirmat adevărul creştinismului că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu - cei cari în adevăr au captat în ei metafizicul divin, iar nu demoniacii ori teluricii biologici.
April 1951
Sistem de metafizică
Spiritul care e la baza realităţii ontologice dă un rost tuturor fiinţelor, dar nu trebuie să ne închipuim că asta se face scriind în fruntea fiecărui ceva, fixând de la naştere (vezi ursitoarele) ce are să fie cineva.
Ci într-un fel mult mai subtil: spiritul metafizic, providenţia-lismul de la baza lucrurilor intră în lumea istorică şi dă reflexe din el şi fixează destine în felul în care un foc central ori abisal ar pătrunde cu razele lui printr-o sită: razele trec prin sită şi intră în lumea istorică... în fiecare fiinţă e intrată o asemenea rază, mai puternică ori mai slabă...
Iunie 1951
Metafizică spiritualistă
Totul e tendinţă spre formă în existenţă. Realitatea în sine -Absolutul? - e ceva formativ.
Vezi cum, în Cosmos şi în biologie şi istorie, viaţa, oriunde ar fi pusă şi în orice condiţii, dă naştere la un fel sau altul de organizare, la forme, chiar după cele mai mari cataclisme. Chiar în lumea minerală e aşa: de exemplu, cristalele. Nu mai vorbim de plante. E uşor miciuriniştilor10 să obţină rezultate noi: ei, de fapt, nu fac decât să combine altfel materialurile vieţii; dar creaţia n-o fac ei, ci viaţa singură. Creează, cu sau fără ajutorul nostru, ori chiar contra morţii, ori cu toate că o persecutăm noi!
Putem combina oricum: întotdeauna iese ceva. De ce? Fiindcă formativul e în lucruri, în pasta existenţei, ca şi când în substratul ori fondul existenţei ar fi linii de organizare şi arhetipuri invizibile - un fel de germeni formativi, cari dau naştere oricând şi oriunde la armonii, la cosmosuri, la figuri şi fiinţe.
24
25
Vasile Băncilă
Metafizica
Ce dovedeşte aceasta? Că substratul realităţii, că realitatea în sine nu e ceva orb şi pură materie, ci că e un principiu ordonator, deci inteligibil, deci spiritual.
Decembrie 1952
Metafizică
Teme fundamentale:
I. Dacă materia generează spiritul, materia nu mai e materie.
II. înainte de apariţia omului şi a vieţii pe pământ a fost Cosmosul, au fost mineralele; dar acestea n-au spirit în ele; deci n-a fost necesară intervenţia unui factor providenţial, a lui Dumnezeu, pentru a crea omul şi pentru a crea viaţa, pentru a da suflet.
III. Dacă la început a fost o substanţă care era într-o unitate omogenă, şi suflet şi materie (teza hilozoiştilor şi a unor monişti), se ridică o dificultate: după această stare primordială s-a creat cosmosul, s-au creat minerale...: globul pământesc a „trăit" peste un miliard de ani (să revăd) până au apărut primele fiinţe; deci, în tot acest timp, de aproximativ un miliard de ani, a fost numai materia: cum deci de a mai apărut spiritul? Aşadar, teza hilozoistă şi a unor monişti nu rezistă.
IV. Tot mai judicioasă e teza că materia e spirit îngroşat în acest caz, se explică de ce, la un moment dat, a apărut viaţa: fiindcă atunci materia s-a des-îngroşat şi ă lăsat să se elibereze şi să se accentueze sufletul.
Numai tezele de la punctele II şi IV se pot susţine.
Decembrie 1952
Atitudinea metafizică
Când voi compara cu theocraţia, să arăt că omul comun nu poate trăi ca un sfânt: dă naştere la complexe morbide ori la o imoralitate şi mai mare atunci când scapă din control; să aplic vorba atât de adevărată a lui Pascal: „qui veut faire l'ange, fait la bete"11.
De aceea, instinctiv, moralele trecutului au organizat supapa de descărcare pentru natura animalică a omului, un fel de păcate domesticite ori eficientizate: tutun, saturnalii etc.
Când voi compara democraţia cu comunismul, să arăt că democraţia a dus la luciferismul individual (sau la artificializare,
pentru oamenii comuni), iar comunismul, la luciferismul colectiv (sau la omul între hulube, pentru oamenii comuni).
Mai 1953
Argument pentru spiritualismul metafizic
într-o epigramă grecească veche se spune: cu toate că multe lucruri sunt obscure pentru oameni, nimic nu e mai obscur pentru ei decât spiritul lor" (p. 714 din Oeuvres completes d'Homere, trad, par P. Gignet, 1899).
Aşa este. Şi totuşi! Cunoştinţa lumii externe are o clară valoare absolută (ştiinţa are valoare metafizică mai mult prin fiorul şi sensul de ansamblu pe eare-1 sugerează într-un suflet filozofic), deşi dă iluzia de cunoaştere pozitivă (fiindcă e descriere, formă, relaţii cauzale şi cantificare).
Cunoştinţa sufletului nostru o fi ea vagă, „mistică" oarecum, dar e imediată, pură (atât cât poate fi cunoştinţa umană, vezi şi Bergson, Les donnes immediates de la conscience) şi e încărcată de maximum de sarcină metafizică, absolută, cât e dat omului să poată avea. De aceea, noi trebuie să punem la baza realităţii spiritul (ca fiind tot ce cunoaştem noi mai adânc) sau ceva superior lui (un super-spirit).
Iulie 1953
Atitudinea metafizică
De ce fericirea completă nu e posibilă pe lumea aceasta?
Fiindcă răul are o existenţă metafizică. El poate fi învins numai pe alocuri ori numai la unii oameni (prin transfigurare), dar nu poate fi atins în esenţa lui, pentru a fi distrus ori ţinut veşnic în şah, pentru toţi oamenii şi tot timpul.
Din acelaşi motiv, nu se poate susţine teza progresului la infinit. Lumea poate progresa - moral şi social, până la un punct, dar nu poate realiza paradisul pe pământ, fiindcă în lumea istorică răul se manifestă mereu, deoarece, ascuns în domeniile metafizice, el nu poate fi atins, pentru a fi distrus complet (ca unii microbi adânci ori înveliţi cu ceară).
26
27
Vasile Băncilă
Metafizica
Iulie 1953
Atitudinea metafizică
Unii valorifică una sau mai multe din aceste valori şi astfel rezultă theocraţia, antropologia, etnocraţia.
Fireşte că Dumnezeu e totul şi, deci, cine îl valorifică are şi etnocraţie şi antropologie. Aşa e; numai că cine îl desconsideră prea mult pe om nu îl valorifică complet pe Dumnezeu, neglijează aceste aspecte ale Dumnezeirii cari duc la om şi la etnic.
Theocraţia a fost bună la începutul omenirii, fiindcă atunci oamenii nu legau soarta religiei de conduita preoţilor. Dar azi nu mai e aşa - în general. Dacă preoţii fac politică, aduc biserica şi indirect religia în arena politică.
Religia să se ocupe oarecum de metafizicul din om şi de spiritual (reflexul de Absolut) din om, de morală şi de mântuirea omului.
Dar asta nu înseamnă că religia trebuie să urmeze o funestă şi prea modernă diviziune a muncii. Ea nu trebuie, de exemplu, să bage religia în politică, în cooperativele populare etc., dar trebuie să fie integralistă (ea e o disciplină integrală, mai integrală chiar decât filozofia), fiindcă e şi practică, în sensul că trebuie să considere toată viaţa în mod permanent, dar s-o trateze din punct de vedere religios, să vegheze la păstrarea valorii morale şi religioase, ori la puritatea vieţii din orice domeniu (aici e neajunsul ortodoxiei istorice, care cam stă în... apartamentele ei).
Octombrie 1953
Finalismul presupune transcendenţa
Da, pentru că finalismul înseamnă ordine (şi încă, ce ordine: complexă, maiestuoasă, adâncă). Dar această ordine nu putea să şi-o dea universul singur. E ceva prea superior, pentru a şi-o fi dat el. Trebuie că a primit-o din afară: deci, transcendentalism.
Dar să aducem argumente mai riguroase. Iată: 1) universul nu putea să înceapă de la sine să se organizeze şi să-şi dea un scop, dacă nu avea această virtualitate. Dar virtualitatea de unde o avea? înseamnă că i-a fost dată o dată cu creaţiunea. Căci, dacă nu i-a fost dată, nu putea s-o capete. Ar fi rămas întotdeauna haos, până-n ziua de astăzi. Foarte bine simbolizează această idee Geneza, când zice că era haos şi Duhul lui Dumnezeu umbla peste ape. Până când Duhul lui Dumnezeu
n-a venit şi n-a însufleţit oarecum haosul, el n-a început să se organizeze. Deci, Dumnezeu a făcut universul oarecum cum 1-a făcut pe om: întâi a făcut haosul, adică universul material, şi apoi i-a dat din Duhul lui. Aşa că, într-un fel, şi universul e Fiul lui Dumnezeu - dar numai într-un fel. (Materia e înaintea omului? Şi Dumnezeu a venit şi a organizat-o sau i-a dat virtualitatea organizării. Fiindcă i-a dat mai întâi un scop şi apoi universul a început să se organizeze în vederea lui.) Deci - transcendentalism;
2) universul nu poate să-şi dea singur scopul. S-ar obiecta: dar omul cum şi-1 dă? Răspuns: a) omul are suflet şi, chiar strict ştiinţific vorbind, există posibilitatea ca acest suflet să-i fie dat din afară: e partea metafizică din om. Nici un om nu şi-a dat singur sufletul. Ci 1-a primit - şi 1-a primit o dată cu putinţa de a se organiza, de a avea un scop; b) dar, să zicem că omul îşi dă singur scopul. Dar omul are un cap, un centru conştient, care conduce întreaga lui fiinţă. Dar unde este acest centru în univers? Nu e nicăieri? Ar putea fi cel mult omul, dar omul nu poate să conducă universul şi să-i dea un scop. Este peste puterile lui. El de-abia îşi poate da lui un scop - dar să mai dea şi universului! Universul nu-şi poate da un scop, fiindcă el nu e o fiinţă, ca omul, el cel mult a devenit o fiinţă, un organism, prin „sufletul", scopul organizat, pe cari i le-a dat Dumnezeu.
Deci: finalismul implică transcendentalismul (să dezvolt).
1953
Atitudinea metafizică
Progresismul ignorează adâncimea principiului răului din existenţă şi îşi face idei superficiale despre educaţie şi putinţa binelui.
Budism, mazdeism..., creştinism şi raporturile lor cu comunismul şi cu religia.
Februarie 1954
Ceea ce ignorează ştiinţificii în filozofie e că omul are spirit, are raţiune etc., dar nu se întreabă de unde au venit acestea. Ei admit bucuros că omul are spirit, raţiune etc. (ba chiar exagerează valoarea acestora), dar ignorează că, pentru ca acestea să fie în om, trebuie că au fost într-un fel şi sunt în afară de el (căci altfel, de unde ar fi venit în om?).
28
29
Vasile Băncilă
Metafizica
Aceşti ştiinţifici implică deci că în om s-a născut spiritul, printr-un fel de generaţie spontanee (aşa cum admit naşterea vieţii din materie, tot prin generaţie spontanee): dar asta e mister, e misticism.
(De fapt, e mult mai mult mister şi misticism implicat în ştiinţă şi filozofia ştiinţifică decât în teologie şi în filozofia spiritualistă. Fiindcă teologia şi filozofia spiritualistă admit misterul o dată pentru totdeauna, un mister major, din care se împărtăşeşte apoi toată umanitatea, pe când ştiinţa şi filozofia ştiinţifică implică la tot pasul mistere, numai că afectează că le ignorează ori le ignorează de-a binelea: misterofagia; aici să dezvolt ideea veche a mea despre misterofagia ştiinţei şi filozofiei ştiinţifice. Acestea fac ca albinele: acoperă misterele cu „ceară" - ceara simplismului şi a prezumţiei - şi trec mai departe, de mă mir că nu s-au îmbolnăvit de indigestie de atâta misterofagie.)
Ştiinţificii aceştia sunt evoluţionişti (teribil de evoluţionişti!), şi totuşi, admit apariţii de calităţi esenţial noi (până la prostia minusgheistă12 a trecerii cantităţii în calitate), adică devin, în aceste cazuri, antievoluţionişti (şi mistici!). Pentru ei, totul e „simplu": materia se schimbă cu voinţa, instinctul, cu raţiunea (ori invers): răul se schimbă în bine etc., etc. Ce inadvertenţă, ce contradicţie! Dar, mai ales, ce simplism şi ce prezumţie, până la terorizare! Atitudinea teologiei şi a filozofiei spiritualiste e mult mai logică, mai subtilă şi mai puţin mistică (sau cel puţin are mai puţin misticism implicat); această atitudine admite perfecţia la început şi în esenţa lucrurilor şi pe urmă admite că, în fond, nu e nimic radical nou în existenţă, în istoria naţiunii şi a vieţii.
Martie 1954
Metafizică spiritualistă
1) Spiritul poate naşte materia, dar nu şi invers.
2) în adâncul fiinţei noastre noi constatăm spirit, nu materie.
3) Ideea caratelor, dacă un singur obiect (fiinţă) din existenţă are organizare armonioasă, iar restul e haos, e destul să se dovedească că e spirit în existenţă.
4) Faptul instinctelor (argumentul lui Bergson) şi finalismul.
5) Formativism: în natură vedem o tendinţă universală spre formă (vezi ştiinţele naturale), deci spre organizare, spre armonie.
6) Armonia din astronomie; de aceea astronomii au dat mari credincioşi, Etc. (Punctul 3 de mai sus să-1 pun după punctul 5 ori 6.)
Armonia în existenţă are deci cel puţin trei forme:
1) formativism (de la cristal la animalele superioare);
2) instinctele;
3) armonia astronomică.
(Mai sunt şi altele: Vezi şi Flammarion şi Termier; şi CI. Bernard.)
Septembrie 1955
Metafizică spiritualistă
Spiritul e la baza lucrurilor. Ex nihilo - nihil13 şi din ceva -ceva. Prin evoluţie nu poate să iasă spiritul din materie, căci ar însemna:
1) ori că la un moment al evoluţiei vine spiritul din afară şi se introduce în lucruri (într-un animal, căci de asta e vorba), de vreme ce se spune că în punctul de plecare e de la spirit (de exemplu, la amoebă ori alt animal foarte elementar). Alde Ţuluş cred că spiritul iese din materie, fiindcă văd că prin evoluţie se îngrămădesc neuronii şi se înmulţesc circumvoluţiunile cerebrale. Dar asta e o naivitate: dacă materia îşi schimbă forma ori cantitatea, nu înseamnă că prin asta poate da spirit. Şi-apoi, de unde ştii că materia nu-şi schimbă forma şi cantitatea tocmai pentru a servi mai bine spiritul care s-a introdus în ea ori alături de ea, adică tocmai pentru a putea fi un mai bun instrument al spiritului?
2) ori că spiritul a fost conţinut în chip virtual de la început în materie.
Dar, în primul caz, suntem în cel mai manifest, mai tipic spiritualism, iar în al doilea înseamnă că materia nu mai e materie, ci e un principiu originar complex, din care ies toate: hilozois-mul antic...
Teoria evoluţiei e o dogmă falsă, o dogmă a ştiinţei laice moderne, care vrea să explice totul prin ea, dar o dogmă care, în fond, nu explică nimic, fiindcă e o simplă etichetă, un plasture.
Ideea evoluţiei e mai mult o magie prin care ştiinţificii moderni cred că explică totul (chiar şi teoria progresului, la Spencer, e o pseudo-explicaţie, căci întrebarea e nu de ce e diferenţiere continuă - acestea e tocmai faptul de explicat), ci de ce se face di-
30
31
Vasile Băncilă
Metafizica
ferenţierea continuă, sub ce imbold şi în ce sens. Gândirea modernă e formalistă, e pe deasupra lucrurilor.
August 1956
Perspectiva metafizică
Alde comuniştii etc., cari definesc filozofia ca pe doctrina menită să ajute la construirea unei mai bune vieţi sociale, 1) ori nu fac filozofie, habar n-au ce e filozofia; 2) ori - evrika! - implică şi ei cercetarea Absolutului. Fiindcă a vrea o viaţă socială mai bună presupune un ideal, în numele căruia o faci. Dar idealul -dacă-1 gândeşti până la capăt - se motivează metafizic.
De aceea, filozofia mordehaistă14 ori e suspendată în aer, ori, dacă vrea să aibă motivare deplină, ajunge la metafizică. Vezi, în acest sens, cum mordehaiştii au ajuns, cu timpul, să facă foarte multă metafizică. Lor li se potriveşte vorba: ca să condamni filozofia, trebuie să faci filozofie... Ca să condamni metafizica, trebuie să faci metafizică.
Eu mă ocup, în acest capitol, şi definesc metafizica, teoria cunoaşterii şi etica, adică ce s-ar putea numi prima filozofie (şi filozofia cea mai proprie). în ce priveşte logica, psihologia, estetica, sociologia, pedagogia, ele: 1) au obiect precis, nu mai e nevoie să ne ocupăm de ele; 2) tind să devină ştiinţe (în parte, au şi devenit), dar nu vor deveni niciodată perfect ştiinţe; 3) toate se ocupă de suflet, dar sufletul e ceva al Absolutului - deci, la urma urmei, ar putea intra şi ele în definiţia mea a filozofiei, că filozofia se ocupă cu Absolutul şi ecourile lui.
Decembrie 1961
Esenţa realităţii
I. Spirit metafizic:
1) spirit bun: Dumnezeu, îngerii;
2) spirit rău: d[iavolul].
II. Spirit fenomenal (ori în fenomen):
1) spirit letargic: materia. însuşire: uniformitatea. în adevăr: o bucată de materie e aceeaşi peste tot, e omogenă;
2) spirit difuz: plantele. Acum apare, ca însuşire, individualitatea, dispare uniformitatea;
3) spirit acumulat (concentrat): animalele. Acum apare însuşirea care este mişcarea, locomoţia;
4) spiritul concentrat (supraconcentrat): omul. însuşire principală: conştiinţa (e vorba de conştiinţa propriu-zisă: raţională, morală, religiunea. Animalele au numai o conştiinţă organică, încadrată în natură, o conştiinţă oarecum impersonală, o conştiinţă fără persoană).
Sau pot spune aşa: spiritul metafizic e perfect precizat ca conştiinţă, e de o luciditate perfectă (chiar şi dfiavolul]) şi e un spirit fără corp (împărţirea în spirit bun şi rău se face în altă parte). Când însă spiritul intră în fenomen, nu mai e perfect lucid, ori nu mai este deloc lucid. începe o ascendenţă grea, de recăpătare a spiritului, trecând prin mai multe trepte: materie, plante, animale şi om - şi nici omul nu e perfect lucid. Căci legarea de trup aduce cădere (vezi Pavel, loan), deşi spiritul uman se serveşte de creier, pentru a-şi face judecăţile: tocmai în asta e decăderea, servitutea.
1962
Atitudinea metafizică
Sursele valorilor: Dumnezeu, om, naţie.
De aceea botezăm doctrina noastră ca fiind un: 1) umanism, 2) naţional, 3) creştin.
Adică: om, naţie, Dumnezeu.
Sau un teism naţional uman, sau teism uman naţional.
19 octombrie 1962 Atitudinea metafizică. Esenţa realităţii: duală
A
I, Dumnezeu a făcut lumea din nimic.
1) Avantagii: a) aceasta e conform măreţiei lui Dumnezeu; b) în acest fel, înţelegem de ce materia e cu totul altfel decât spiritul, are cu totul alte însuşiri.
2) Dezavantagii: a) nu înţelegem cum din nimic se poate crea ceva. Desigur, admitem acest lucru pentru Dumnezeu, dar, dacă se poate găsi altă soluţie, cu atât mai bine; b) mai grav e că
32
33
Vasile Băncilă
Metafizica
în acest sens, şi numai în acest sens, metafizica e şi psihologie. Adică trebuie să faci şi psihologia unui om, pentru a înţelege metafizica lui.
Martie 1963
Maximum filozofic
Spiritul este esenţa existenţei, pentru că:
1) deşi apreciată aici o existenţă derivată, cum e materia, nu se poate face esenţă;
2) ceea ce intuim mai adânc în fiinţa noastră este spiritul. Căci nu fizicul face specificul ori meritul nostru. Sunt animale mai agile decât omul, mai puternice, mai complexe (sunt peşti
ari au de vreo 3-4 ori mai multe piese decât corpul omului), şi chiar mai frumoase (şi, în orice caz, animalul cel mai urât la bătrâneţe e omul).
Şi dacă ceea ce intuim cel mai adânc este spiritul, atunci pe el trebuie să-1 facem, să-1 considerăm esenţa metafizică, fiindcă noi nu cunoaştem ceva mai adânc. E adevărat că poate fi ceva însă şi mai adânc: dar noi nu putem concepe aşa ceva, n-avem idee decât de posibilitatea acestui lucru, nu şi de natura lui. Cel mult vorbim de un spirit absolut;
3) dacă n-ar exista spiritul, nu s-ar putea naşte materia. Dar materia există, deci...
Temă importantă: din spirit se poate naşte materie, dar din materie nu se poate naşte spirit;
4) în Existenţa generală e o structură arhitectonică, o ordine, o armonie. Şi chiar dacă sunt accidente şi monstruozităţi, nu interesează pentru chestiune. Căci ceea ce e rău se poate explica şi fără materie şi fără ordine, pe când ceea ce e bun şi ordonat cere, implică, un Arhitect. Piesele unui ceasornic nu se pot asambla singure.
Temă importantă: binele ori cazurile de ordine pot fi în minoritate pe lume, dar ele nu rămân mai puţin relevante pentru ideea existenţei unui spirit absolut, deci, procedează greşit „filozofii" (Voltaire) cari fac colecţie de mostruozităţi. Binele poate fi minoritar: el nu este mai puţin relevant.
Iunie 1963
Satanocraţia
Walter Weymann-Weyhe, în cartea Nietzsche ca realitate istorică, spune că cel mai mare merit al lui Nietzsche [e] că a ştiut să înfăţişeze întâia oară socialismul „ca pe ceva care ameninţă satanic temeliile existenţei omeneşti" („Scânteia", 9 iunie 1963, în recenzia cărţii lui S. F. Odnev, Esenţa reacţionară a nie-tzscheanis mu lui)
Iulie 1963
Satanocraţia
Probă că acest termen e bine întrebuinţat e că alde comuniştii sunt fiii lui satan. Argumentare:
Dumnezeu e adevărul şi cei ce spun adevărul sunt fiii lui Dumnezeu.
Dar tatăl minciunii e satan şi, deci, cei ce spun minciuni sunt fiii satanei (să citez din Noul Testament, unde, se pare, din loan, acolo unde e arătată ideea aceasta). Iar comuniştii se bazează pe minciună: aceasta e cea mai mare industrie a lor.
Tot aşa cu ura. Comuniştii se bazează pe ură şi minciună. Tatăl acestora este întotdeauna satan (dezvoltare).
Octombrie 1963
Atitudinea metafizică. Democraţia Aici, să fac critica democraţiei moderne.
Ea duce ori la artificializare (de unde minorism cultural şi idealism subiectiv, pesimism, iluzionism, gratuitism - să-1 condamn pe A. Gide etc.), ori la imperialism donquijotesc, sau, ceea ce e grav, la imperialisme fanatice şi asasine, la marii rechini ai epocii moderne şi contemporane, cari s-au manifestat în domeniul economic (vezi marii capitalişti), politic (Hitlerii), social (alde Mordehai, Ulianov...), cultural (rechinii sau piraţii gândirii; alde Nietzsche, Şestov, Rozanov, poate Bacon), la creatorii de sisteme filozofice orgolioşi: rechinism spiritual, cari vedeau în cărţile lor tot atâtea armate ginghis-hanice, trimise să cucerească lumea.
36
37
Vasile Băncilă
Metafizica
11 noiembrie 1963
Atitudinea metafizică. Esenţa realităţii
I. Dumnezeu a creat lumea din nimic.
1) Dezavantagii: a) nu înţelegem cum din nimic se poate crea ceva, b) nu înţelegem cum se poate face legătura între corp şi suflet. De aceea Descartes a trebuit să recurgă la o glandă ponosită, ca glanda pineală, iar Leibniz la „armonia prestabilită"; iar Malebranche, la ocazionalism. (în fond, şi noi suntem pentru armonia prestabilită, dar numai în mare şi salvând libertatea vieţii; altfel, se ajunge la fatalism şi la lipsa de inedit - adică la un fel de automatism electronic: omul, viaţa devin numai ceea ce a pus Dumnezeu în el ca să facă şi nimic altceva; Dumnezeu ar fi creat deci lumea ca pe o imensă maşină electronică şi nimic mai mult.)
2) Avantagii: a) Dumnezeu crea din nimic - e ceva în adevăr pe măsura maiestăţii lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu e creator tocmai fiindcă El creează din nimic - şi numai El poate crea în acest mod. Omul creează, de fapt, întotdeauna din ceva - şi aşa e toată creaţia din natură. Vezi şi eseul lui Nae Ionescu, Creaţie şi păcat16; b) dacă Dumnezeu a creat lumea din nimic, înţelegem de ce e aşa de mare deosebire între materie şi spirit.
II. Dumnezeu a creat lumea din spirit (din altceva nu putea s-o creeze, căci nu exista decât spiritul divin).
1) Dezavantagii: a) nu înţelegem cum spiritul se poate „în-groşa", „exterioriza", „obiectiva" (căci nu există ceva în afară de el - şi nici spaţiul); b) nu putem admite uşor ca spiritul să se „degradeze" în unele obiecte inferioare, murdare (după noi). Mai ales, nu mai putem înţelege cum a putut dispărea diavolul, în acest caz (afară dacă admitem teza lui Blaga că M[arele] A[nonim] e şi rău).
2) Avantagii: a) se respectă maxima ex nihilo nihil - lumea nu s-a mai născut din nimic, ci din ceva. Astfel, logica noastră umană nu mai e cutremurată; b) înţelegem că poate fî legătură între corp şi suflet (spiritul însuşi poate să rezulte din materie, fiindcă materia însăşi e, în fond, spirit: e destul să se „dez-agregheze" pentru ca să rezulte spirit - ca energia atomică, oarecum, în natură vedem, în acest caz, o mare şi perfectă unitate (ceea ce satisface şi nevoia de unitate a minţii filozofice), vedem o intactă continuitate, fără soluţii de continuitate. Aici să arăt că însuşi dualismul creştin (ori al altor religii şi filozofii) este, în fond, ceva relativ, fiindcă numai Dumnezeu e Absolutul, iar lumea creată e relativă şi numai în ea e dualismul materie - spirit.
Concluzie provizorie: ambele teze (Dumnezeu a creat lumea din nimic ori din ceva) având avantagii şi dezavantagii, lăsăm libertatea ca fiecare să admită teza care îi convine. Noi, de exemplu, admitem sau preferăm teza că Dumnezeu a creat lumea din ceva, adică din spirit, fiindcă ni se pare mai filozofică, dar ceva care e foarte patetic şi chiar dramatic: dacă se poate naşte ceva din nimic, atunci şi din ceva poate să rezulte nimic - şi, deci, dispare un important argument pentru ideea nemuririi.
12 noiembrie 1963
Atitudinea metafizică. Esenţa realităţii
Lăsăm libertate de opţiune între cele două teze: Dumnezeu a făcut lumea din nimic ori din spirit. Dar vrem să încercăm mai mult.
Oare cele două teze sunt atât de diferite, atât de ireconciliabile?
în adevăr:
1) în ipoteza că Dumnezeu a creat lumea din nimic, nu înţelegem cum se face legătura între corp şi suflet. Dar trebuie să ne gândim că tot Dumnezeu a făcut şi sufletul omului şi corpul lui, deci e ceva comun între ele (au acelaşi autor) (vezi, de ex., cum toate operele unui artist au o unitate de stil, un suflu comun); şi Dumnezeu, care le-a făcut pe amândouă, trebuie că a avut grijă să prevadă ceva pentru ca ele să fie în legătură afectivă, chiar dacă noi nu ştim cum;
2) apoi, de ce n-ar fi potrivit cu maiestatea lui Dumnezeu ca El să fî creat lumea din spiritul Lui? El rămâne tot Absolut, de vreme ce nu a luat din afară substanţa creaţiei şi nu a cerut „ajutor" nimănui;
3) în ipoteza că Dumnezeu a creat lumea din spiritul său, nu înţelegem cum aceasta se poate „degrada" în obiecte pe cari noi le credem „murdare" etc. Dar asta e ceva subiectiv: de fapt, nu e nimic murdar în natură. Iar satan a apărut fiindcă Dumnezeu a dat libertate creaturilor lui. A ţinut mult la aceasta, chiar cu riscul de a fi ofensat. Atunci, Dumnezeu a făcut prima mare jertfă; a doua a fost jertfa de pe Golgotha;
4) apoi, când spunem că înţelegem legătura dintre materie şi spirit, dintre corp şi suflet, fiindcă amândouă sunt spirit, în esenţă, numai ni se pare că înţelegem; înţelegem numai principial, dar nu ne putem închipui cum se face legătura dintre corp şi suflet.
38
39
624499
Vasile Băncilă
Metafizica
Dar să facem abstracţie de toate acestea; ele lasă însă impresia că cele două teze nu sunt chiar atât de departe una de alta, ori că merg una spre alta. Să încercăm să vedem dacă nu sunt, în fond, acelaşi lucru.
Iată: să luăm prima teză: Dumnezeu a făcut lumea din nimic. Dar afăcut-o El. Cu acest prilej, ceva din El a putut să treacă în lume, de la Creator la Creatură. în ceea ce priveşte pe primul om (Adam), nu se spune chiar că Dumnezeu a suflat asupra lui şi i-a dat viaţă (iar corpul e din ţărână!)? Deci, omul nu e făcut din nimic. Şi ce e mai important în lume decât omul? Deci, Biblia n-a socotit că e lipsit de maiestate pentru Dumnezeu să fi făcut omul din ceva, iar nu din nimic!
Altceva însă e şi mai important: pentru ca lumea să fie făcută din nimic, ar trebui să se fi făcut singură. Dar n-a fost aşa; ea are o cauză: Dumnezeu. Ştiinţa ne spune însă că efectul e transformarea cauzelor, că substanţa cauzelor trece în efect. Ceea ce are cauză nu se poate spune că e din nimic. Lumea ar trebui să fie causa sui17 (ca Dumnezeu), pentru ca să fie din nimic.
Deci, prima teză se converteşte în a doua.
Să luăm acum a doua teză: Dumnezeu a făcut lumea din ceva, adică din spirit. Lumea e materială, în cea mai mare parte. Dar cum poate spiritul, care n-are spaţiu, timp, greutate şi celelalte calităţi sensibile, să devină spaţial, temporal, ponderabil etc.? Asta nu înseamnă că din nimic s-a născut ceva? Iar dacă spiritul ar fi avut spaţialitate, ponderabilitate (cum credeau stoicii), înseamnă că spiritul nu mai e spirit.
Deci, teza a doua se converteşte în prima.
Adică, cele două teze sunt una singură, exprimată din puncte de vedere diferite.
Quod erat demonstrandum.
Ianuarie 1964
Maximum filozofic
Aici să iau atitudine faţă de monism, dualism, pluralism, ocazionalism, panteism.
Nu e adevărat decât: monismul spiritualist cu dualismul relativ. Adică, numai spiritul (Dumnezeu) a fost la început. El a creat lumea (şi materia), care nu este eternă: numai în ea se vede dualismul spirit-materie. Când va veni raiul definitiv şi va dispărea şi iadul, se va reface monismul originar (căci oamenii vor avea
numai corp duhovnicesc), dar pe bază de transfigurare conştientă - adică, după ce omul a trecut prin istorie şi-a suferit. în lumea paradificată nu va mai fi nici un rău, nici un principiu al răului, şi toată lumea va fi numai şi numai spirit: numai cu „trupuri duhovniceşti".
Deci, încă un argument că Origen şi mazdeismul au avut dreptate: va dispărea şi iadul, ca să nu rămână decât monismul originar bun, perfecţia originară (care e numai spirit), dar pe bază de transfigurare critică (căci pentru aceasta va fi fost „lumea" sau „istoria" - lumea istorică, lumea păcatului şi a suferinţei).
Pluralismul e o erezie modernă (vezi James etc., vezi suplimentul la Janet - Seailles şi cartea lui Weil despre „Ies philosophies pluralistes"), el fiind, în fond, întoarcerea la politeism, dar într-o formă mai abstractă, Adică, de aceea a luptat monoteismul tuturor religiilor, şi mai ales creştinismul, ca să „cureţe" orizontul de politeism (vezi [Rădulescu-]Motru, vezi Saurat, Histoire des Religions), şi acum să vină domnii pluralişti (din cauza individualismului modern!) şi să reînvie politeismul sub o formă abstractă?
Martie 1964
Atitudinea metafizică. Critica materialismului
Introducere: strict logic vorbind, nu putem şti nimic despre esenţa realităţii: teza empirismului. Cel mult putem crede ceva. Dar, în acest caz, prefer să cred că esenţa realităţii este spiritul. Şi noi avem dreptul să întrebuinţăm credinţa, căci noi n-o alungăm din cunoaştere. Dar comuniştii se laudă că sunt raţionalişti şi ştiinţifici în toate!
I. Comuniştii sunt realişti naivi atunci când tot spun că lumea e aşa cum ne apare (cu forme şi culori; până şi în categoriile formale kantiene ei văd tot valori obiective).
II. Fac petitio principii18. Căci comuniştii iau lumea ca existând în afară: dar tocmai acest lucru e cel mai greu de dovedit: gherdapul filozofiei şi, poate, începutul conştiinţei filozofice. „Materia" e, înainte de toate, o idee în capul nostru: cum o obiectivezi?
Asta-i cumva chestiunea: translaţia „lumii" din mintea sau eul nosatru în afară.
III. Contradicţia fundamentală: dacă materia n-are nimic spiritual în ea, cum de iese spiritul din ea? Prin „sublimarea calităţii în cantitate"? Comuniştii se laudă (semidoctism papagali-
40
41
Vasile Băncilă
Metafizica
cesc) cu această idee, care, de fapt, e a lui Hegel. E un caz evident de misterofagie - una din acele misterofagii cari sunt la baza prezumtivului spirit ştiinţific modern.
Dilemă: ori materia n-are nimic spiritual în ea, şi atunci nu poate să dea naştere spiritului; ex nihilo nihil, pretenţia „generaţiei spontanee" (altă misterofagie, ca şi „sinteza creatoare": cuvinte goale, rezolvări verbale, ori, ca şi trecerea de la „omogen la eterogen", care ar fi adus şi naşterea spiritului: ce de misterofagii savante, ce de docta ignorantial), care, după semidocţii de dr. Lerne, ar fi adus viaţa şi spiritul. Ori materia are ceva special în ea, şi atunci nu mai e materie, ci e, cel mult, hilozoism. Greşeala cea mai mare (de fapt, escrocherie) a comunismului e deci că nu şi-a definit termenii, nu a definit materia, dinadins a tolerat acest vag, ca să poată face abuzuri de concluzii - ca politicienii ce nu preiau regulament la lege.
IV. Cică ideea (mai ales dacă e progresistă) influenţează mersul societăţii, al istoriei. Progresismul implică finalismul, adică spiritualismul.
V. Critica materialismului istoric.
VI. Revoluţia bolşevică şi alde Lenin, Stalin sunt cazuri de mare voluntarism istoric (de aceea ei n-au aşteptat industrializarea societăţii, cum zice Marx); deci, voluntarismul a depăşit fatalismul istoric. Voluntarismul înseamnă spiritualism istoric (fie şi demonic, uneori). Chiar şi fatalismul înseamnă spiritualism.
VII. Comuniştii întrebuinţează teoria materialistă pentru a distruge valorile. Cea mai mare anticipare a lui antihrist; adică însuşi Antihrist, dacă e sfârşitul istoriei. Căci, dacă omenirea va fi comunizată, înseamnă că se va distruge destinul omului; ceea ce e tot una cu sfârşitul lumii (idee interesantă!).
Atitudinea metafizică. Esenţa realităţii
Aprilie 1964
A
Dumnezeu a făcut lumea din nimic
I. Avantagii: 1) se potriveşte cu maiestatea divină; 2) deosebire netă între spirit şi materie: nu se poate face confuzie între ele. Deci, putem pune în materie cauza răului, după cum fac unii filozofi greci.
II. Dezavantagii: 1) dă instinctului nostru logic o oarecare comoţie, căci ex nihilo nihil; 2) nu înţelegem cum se face legătura între suflet şi corp; vezi cum Descartes (care şi el făcea deosebire tranşantă între spirit şi materie: să revăd) trebuia să recurgă la ponosita de glandă pineală...
B
Dumnezeu a făcut lumea din spirit (căci altă „materie primă" nici nu era atunci)
I. Avantagii: 1) instinctul nostru logic e molcomit: înţelegem cum lumea s-a făcut din ceva - căci din ceva a ieşit ceva. Mai mult: înţelegem perspectiva de unitate a realului: perspectivă de mare valoare filozofică, căci filozofia nu e decât un monism logic în acţiune (vezi şi Weber, Histoire de la philosophie, p. 182, 186); 2) pricepem ce face legătura între spirit şi materie, de vreme ce totul,
în fond, e spirit.
II. Dezavantagii: 1) primejdie de panteism, de emanatism (vezi p. de mai sus din Weber); 2) se produce degradare; căci cum ar putea spiritul să dea naştere ori să se prefacă şi în lucrurile imunde ale lumii? Nu degeaba spune Origen că, dacă lumea s-ar naşte din Dumnezeu (ea ar fî perfectă), ar fi Dumnezeu ea însăşi!
Prima concluzie: ambele teze de mai sus (A şi B) au avantagii şi dezavantagii; deci, lăsăm latitudine să aleagă fiecare una din teze, după înclinarea fiecăruia.
C
Dar, ia să cercetăm mai de aproape!
I. Dumnezeu a creat lumea din nimic, aceasta se potriveşte cu maiestatea divină şi putem explica răul, dându-1 pe seama materiei. Foarte bine - dar materia nu e creată de Dumnezeu? Chiar dacă e din nimic, dar nu e creată tot de Dumnezeu? Şi cum se potriveşte maiestatea lui Dumnezeu cu crearea a ceva rău? Maiestate şi absurditate?
II. Dumnezeu a creat lumea din spirit şi în acest caz înţelegem cum s-a născut lumea din ceva şi înţelegem cum ar face legătura între suflet şi corp. Foarte bine; dar:
1) înţelegem noi, propriu-zis, cum se naşte lumea din spirit? Filozofii spun că spiritul se exteriorizează, se „obiectivează" (Berg-son avea să spună că Elanul se răceşte?) (iar noi vom spune că devine letargic, ori se latentizează) etc. Dar nu sunt acestea mai mult cuvinte ori metafore? (De fapt, metafizica nu se poate face
42
43
Vasile Băncilă
Metafizica
fără metafore - pentru motivul că limbajul obişnuit e făcut pentru fenomen şi pentru că trebuie să forţăm lucrurile, eventual până la transfigurare.) Noi admitem acest fel de explicaţii (şi metaforele), fiindcă metafizica nu se poate face altfel, dar trebuie să recunoaştem că ele ne dau numai o explicaţie principiară. Noi înţelegem numai în principiu că lumea se poate naşte din ceva (şi nu din nimic), dar nu mai mult decât în principiu (o explicaţie de principiu);
2) tot aşa, noi înţelegem ori credem că înţelegem că se face legătura între spirit şi corp, fiindcă, în esenţă, amândouă sunt spirit şi, deci, unirea lor e posibilă. Dar avem noi o adevărată înţelegere? Noi zicem: între spiritul actual (in actu) şi cel exteriorizat ori „letargic", legătura e posibilă. Perfect; dar înţelegem noi mai mult acest proces decât în principiu?
3) primejdia de panteism, chiar de emanatism? Dar nu e un fel de panteism relativ şi în cazul când admitem un Absolut transcendent? Vezi cum au vorbit unii de „Dumnezeu în natură"; vezi pe cei ce consideră natura un fel de panopticum divin (un R.' Lullus, Bonaventura, Comenius, vezi atâţia mistici şi călugări, vezi chiar şi organicul ortodox);
4) în ceea ce priveşte „degradarea", nu e un concept subiectiv? Căci în lume nu există lucruri imunde (numai fapta rea e imundă).
D
Dar să cercetăm lucrurile şi mai în aproape (aici, argumentul principal). Cum se naşte lumea, cu forme, greutate şi toate celelalte „calităţi sensibile", cum le spun filosofii, din spirit, dacă acesta nu le are? Nu e şi aici o creaţie din nimic, ex nihilo, cumva? Şi invers: creaţia din nimic nu e de fapt de la Dumnezeu? Deci lumea creată ia ceva de la Dumnezeu? Pentru ca lumea creată să fie în adevăr din nimic, ar trebui să fie fără cauză (causa sui - şi atunci ar fi Dumnezeu - ceea ce nu se poate, fiindcă nu e decât un singur Dumnezeu). Lumea ar fi din nimic dacă s-ar crea singură, dar ea are o cauză şi noi ştim că ansamblul cauzal trece în efect.
A doua, şi definitivă, concluzie: nu numai că ambele teze (A şi B) au cam aceleaşi (ca număr sau ca importanţă) avantagii şi dezvantagii, dar, în fond, trebuie să recunoaştem în cele două teze o singură teză. Creaţia din nimic nu e chiar din nimic, iar creaţia
„din spirit" are ceva din creaţia din nimic. (Şi tocmai aici e valoarea acestei teze unice şi complexe?)
Mai - septembrie 1964
Atitudinea metafizică
Monismul (existenţialist) creştin e absolut, dualismul e real, dar e relativ. Spiritul e etern, dar materia a început şi se va sfârşi (vezi viziunea din religia creştină, de exemplu), căci la sfârşitul lumii totul se va transfigura şi va căpăta trup duhovnicesc, adică va deveni spirit.
însuşi procesul de transfigurare aceasta înseamnă: transformarea în spirit.
Aşa cum Dumnezeu a creat lumea din nimic, tot aşa El o va face, la urmă, să devină spirit; aici poate fi un argument în plus că chiar la început materia n-a născut din spirit, adică din voinţa lui Dumnezeu: ea s-a născut din Voinţa divină şi se întoarce la această Voinţă; nimic mai logic, deci, ca ea, în esenţă, să fie un fel de spirit letargic.
14 iunie 1964 Atitudinea metafizică. Critica materialismului
I. Este „realism naiv"; să dezvolt teza că realismul ştiinţelor e tot atât de naiv, plus prezumţia.
II. Face greşeala de petitio principii; să dezvolt teza că filozofia începe o dată cu îndoiala despre lumea externă şi cu depăşirea ei. Cine nu a realizat aceasta - e pre-filozofic. Comuniştii sunt cel mai mare monument de golănie pre-filozofică, dar care ţine să facă „filozofie" (aberaţie prezumţioasă).
Ce ştim noi în chip sigur sunt „ideile" din conştiinţa noastră. „Materia" e o idee. Cum aruncăm podul (curcubeul magic!) ca să trecem pe celălalt mal şi să stabilim realitatea non-eului - asta e cea mai grea problemă a filozofiei teoretice. Dar comuniştii nu sunt evoluaţi pentru aceasta! Nici după Hume (iar Kant a stabilit un „pod" iluzoriu), strict logic vorbind, nu putem fi decât empirişti în metafizică: agnostici; dar nici asta n-ar fi o soluţie bună. „Logica" trebuie ea însăşi depăşită.
III. Materialismul nu poate explica ordinea (şi chiar finalismul) pe care, în ciuda multor catastrofe, o vedem în lume: căci nu „catastrofele" importă, nu ele sunt semnificative, ci cazurile de or-
44
45
Vasile Băncilă
Metafizica
dine, ideea caratelor de ordine; un singur ceas dacă ar exista, ar dovedi că a fost ori e cineva providenţial, care le-a creat. Şi câte astfel de „ceasuri" sunt în lume! Universul întreg e un „ceas", infinit ca ordine, complexitate şi mărime. Existenţa este în mod vădit arhitecturală. Concluzia, urmarea materialismului ar fi haosul, lipsa de orice semnificaţie. Aici, să dezvolt teza că fals spune un gânditor francez recent că „o ordine trebuie să fie". în subconştientul lui a vorbit spiritualismul, deşi se pretinde că e materialist. Alde Langevin, J. Curie etc. ar fi ei mari fizicieni, dar nu sunt capete filozofice.
IV. Materialismul nu poate explica naşterea spiritului; partizanii lui fac, în acest sens, cea mai mare misterofagie atunci când spun că materia organică, într-un stadiu avansat de evoluţie, produce spiritul. Nici nu ştiu ce spun (ca acela care dădea cu pumnul în calorifer şi spunea că vrea să calce pe scândură românească, dar „scândura" lui, a materialismului, e putredă).
Aici e cea mai mare (fundamentală) contradicţie a comunismului (el de contradicţie o să moară: ca boul care se strangulează singur: materialismul o să-i dea lovitura de graţie, căci el o să facă să degenereze omul şi o să-1 facă să moară de foame). Conceptul lor de materie e net contradictoriu, absurd (bazează deci filozofia pe o absurditate). Ori materia e inconştientă, şi atunci nu poate produce spirit, ori îl produce, şi atunci nu mai e materie, ci cel mult hilozoism.
Localizând pe Leibniz, am putea spune: dacă materia e esenţa, de unde spirit? Dacă există spirit, cum rămâne cu materia (nu mai e)? Să dezvolt teza că din spirit poate rezulta materie, dar nu şi invers. Şi în religie poţi accepta creaţia ex nihilo, dar nu şi în „ştiinţă", cum pretinde comunismul că e filozofia! Un Origen nu se poate admite în ştiinţă; comunismul pretinde că nu e mistic, ci raţionalist. De fapt, comunismul e un misticism ordinar şi tiranic, vulgar şi cezarian, care singur nu-şi dă seama de elementarismul - simplismul (ca să nu spun: prostia) lui: el e... imbatabil din cauza simplismului. Alde Langevin19 nu probează nimic, căci a fi mare fizician nu înseamnă a fi şi mare filozof (iar alde Haeckel20 sunt nişte copite).
V. Comuniştii spun că ideile au mare importanţă în istorie („mai ales când sunt progresiste"); aceasta e o contradicţie pe faţă şi de o mare naivitate. Ba, unii, cari vor să repare teoria materialistă (ori să o dărâme în chip subtil), spun că ideile, o dată create, capătă un fel de „autonomie" şi se determină singure mâi departe,
şi determină şi istoria. „Materia" ajunge astfel să fie determinată de idee; dar acesta nu mai e materialism! Cum n-a fost atunci când Stalin a dărâmat pe Marr21 şi a stabilit că limba nu e un produs de clasă, nu e un produs ori un epifenomen al modului de producţie: această breşă dărâmă tot marxismul, căci o singură excepţie infirmă toată legea. Aceasta e deosebirea între lege şi regulă.
(Aici să dezvolt teza substanţă - accident. Accidentul nu poate să se substituie substanţei - vezi în Aristotel. Creatura nu poate să se substituie Creatorului, iar răul rămâne întotdeauna ceva minor, oricât ar fi de puternic.)
VI. Voluntarism istoric. Alde Mussolini, Hitler, şi mai ales comuniştii, reprezintă mari exemple de voluntarism istoric, adică de primat al psihicului. Comuniştii vor să facă vid de adversari ideologici, vid de idei cari nu sunt ale lor, dar ideile lor să fie peste tot (repetare la infinit: ca seminţele plantelor inferioare): imens ienicerism ideologic, ienicerism psihologic.
în acest mod, voluntarismul comunismului infirmă materialismul, îl infirmă în mod sinistru, dar îl infirmă cu o elocvenţă istorică zguduitoare („zece zile cari au zguduit lumea"). Lenin a fost o flacără psihică demonică, ce nu s-a putut odihni niciodată. Aici să dezvolt teza că comunismul e pedagogicist în chip congenital: e propagandist (şi fiindcă e, la origine, mai ales, semit; vezi cum şi la procese căutau să facă propagandă: „din acuzaţi, acuzatori").
VII. „Materialismul istoric" - de fapt, nu e materialism, ci economism şi psihism. Comuniştii au luat aici termenul de „materialism" în accepţia vulgară (despre un vânător de zestre se spune că e „materialist"). Aşa că degeaba combat comuniştii materialismul „vulgar", de fapt, sunt şi ei materialişti vulgari (nici nu s-ar putea altfel, căci în toate ei sunt vulgari, biologici, ţipă vulgarul în ei).
Aici să dezvolt teza că, pentru a nu se contrazice (pentru a nu arăta, adică, că istoria îi contrazice, îi infirmă), comunismul nu s-a dat în lături să facă o mare şi răsunătoare escrocherie de filozofia istoriei; din disperare de cauză (simţită instinctiv), ei au afirmat că istoria se conduce după mobile exclusiv „materiale". Bizară, stranie teorie, de mare minciună, neruşinată minciună filozofică, acceptată de mulţi semidocţi, clamată şi vânturată de mulţimea semidocţilor oportunişti.
46
47
Vasile Băncilă
Metafizica
VIII. Materialismul, când e sincer, e o credinţă, iar nu ceva logic (de aici, fanatismul lui, de cele mai multe ori). Apoi, dacă e vorba de credinţă, preferăm de o mie de ori credinţa care înnobilează omenirea, iar nu cea care degradează şi, în fond, face ca omul să cadă din destin. Spiritualismul salvează (defineşte) nobleţea omului şi o garantează.
Aici, să dezvolt teza: istoria e făcută de credinţe (asta o spunea până şi Spencer, care numai mistic nu era!) şi atunci, totul e să fie o credinţă bună. Căci sunt şi credinţe nefaste, cari distrug naţiunile, omenirea, ori o pervertesc, o degradează. Şi aşa e comunismul.
IX. Se pune atunci întrebarea: dacă materialismul e fals şi rău (căci poate fi ceva fals şi bun: psihologia herbartiană - şi ceva poate fi absurd şi totuşi să izbutească în timp), atunci de ce e susţinut de comunişti? Răspuns: tocmai pentru ca să distrugă. El e cea mai mare negaţie a istoriei (şi cea mai mare răzbunare a lui Israel) şi instrumentul cel mai efectiv de distrugere a tradiţiilor şi nobleţii omului: o catapultă, pusă îndelung la punct, pentru a lovi în cetatea credinţelor nobile ale omului.
Esenţa negativistă, demonică, antiumană, luciferică a comunismului; aici să dezvolt teza că oamenii fără fonduri (coarde) spirituale, dar cu vitalitate, înclină adesea ori fac materialism în filozofie (chiar şi un Bacon, până la un punct). Să arăt relaţia strânsă dintre golănie şi materialism (la Conta, om nobil, era lipsa de religiozitate şi, mai ales, influenţa nefastă a tatălui său).
Aşa s-a ajuns ca comunismul să fie expresia cea mai tenace şi mai stupidă a lui antihrist, răzbunarea şi ofensiva golanului în istorie (confiscarea, încercarea de confiscare a istoriei de către golani).
Iulie 1964
Maximum filozofic
Aici să expun ideea că adevărata filozofie este idealismul obiectiv (până şi materialiştii obiectivează de fapt o idee a lor, dar nu-şi dau seama. Căci materia este o idee!). Adică, în fond, materialiştii sunt tot spiritualişti, aşa cum, în fond, şi scepticii sunt tot dogmatici.
Dar totul este: ce fel de idealism obiectiv! Căci se afirmă că esenţa realităţii este demoniacă - este tot idealism obiectiv.
Aici să expun câteva mari sisteme de filozofie idealist-obiec-tivă bună: Platon, Kant, Bergson. Cei mai mari gânditori ai genului uman: Platon, Kant.
Să fac o expunere concentrată şi literară, scoţând în relief esenţialul şi poate cu ceva portretizare a marilor filozofi.
24 august 1964
Argumente pentru spiritualism
I. Socot că stoicii, Tertullian, Ilarie etc. nu erau materialişti, cum se spune, ci înalt spiritualişti; ca şi ţăranul. Numai că ei nu-şi puteau închipui o substanţă care nu e şi materie (foarte sublimă!).
După stoici, mai ales, esenţa Universului este Raţiunea: dar o materie care are raţiune (şi ce raţiune!) nu mai e materie!
Iar Lange nu preconizează materialismul decât ca metodă de cercetare în ştiinţă (vezi cum un prost de teolog din Occident a recunoscut, mai anţărţ, la un congres, că ştiinţa are dreptul să fie „materialistă"). Oamenii însă sunt porniţi spre simplificare: aşa cum pozitiviştii au ajuns cu timpul să uite punctul de plecare şi să confunde, practic, fenomenul cu Absolutul (sau să se dispenseze, destul de comod, de Absolut), tot aşa, oamenii de ştiinţă (şi mai ales caracuda umană care admiră „minunile ştiinţei"), tot aplicând „metoda materialistă" (în fond însă, nu se poate vorbi de metoda materialistă, fiindcă orice metodă are un produs spiritual; dar Lange a înţeles metoda care consideră realitatea de cercetare ca fiind materială - aşa cum psihologii au considerat că sufletul e o „colecţie de fenomene"), au ajuns să uite că sufletul mai are o esenţă: au uitat esenţialul; ceea ce nu e tocmai rău pentru psihologie - pentru cea experimentală -, dar e rău fiindcă, cu timpul, a ajuns şi filozofia să uite că sufletul are o esenţă.
II. Să arăt avantagiile morale şi de destin ale spiritualismului; cum materialismul îl coboară pe om în zoologie şi anulează viaţa spirituală; pe larg.
III. Etc.
August 1964
Maximum filozofic
Ionienii erau, de fapt, metafizicieni! Făcând cosmogonie, ei căutau esenţa ultimă; dar nu şi-o puteau închipui în mod prea
48
49
Vasile Băncilă
subtil (pentru vremea aceea). Aşa că, în fond, ei nu erau „fizicieni", cum li s-a spus (încă din antichitate? Vezi în Janet -Seailles22, la conceptul de filozofie în antichitate, pe la începutul cărţii), ci erau metafizicieni.
Tot aşa cum stoicii, Tertullian, Ilarie ori ţăranii nu sunt ma-terialişti, fiindcă ei vorbeau de o materie care gândeşte, de un spirit care dă o substanţă materială foarte fină: asta fiindcă ei nu-şi pot închipui ceva fără nici o substanţă, fie cât de fină; a trebuit să vină Augustin ca să întroneze definitiv concepţia spiritualistă (în patristică?).
Maximum filozofic
August 1964
Aici să dezvolt teza mea: a monismului pluralist sau pluralismului monist. Adică, toate speciile, formele, categoriile de existenţă sunt specifice şi, în fond, inconvertibile una la alta, dar toate sunt unificate într-un spirit de familie, care le cuprinde pe toate; aşa e şi viziunea ţărănească patriarhala, viziune care, în multe privinţe, e superioară viziunii „civilizaţilor" şi „ştiinţificilor" de astăzi.
Vezi şi panteismul; el cuprinde şi unifică totul, dar nu distruge variaţiile.
Comuniştii sunt greşiţi când caută* să amestece speciile şi să le modifice: o impietate; tot aşa, japonezii care făceau arbori pitici; tot aşa, modificarea eredităţii; lipsă de pietate ontologică.
Maximum filozofic
August 1964
Comuniştii spun: „forţa materială a ideilor"; şi, mai grav încă, dar foarte semnificativ: „materia vie". Chiar academicieni de la noi, biologi şi fizicieni, spun: „materia vie"! Dar materia, ca să fie vie, trebuie să aibă mişcare spontană; şi, ca să aibă mişcare spontană, trebuie să aibă sensibilitate. Deci, materia nu mai e materie. (Să dezvolt asta la punctul în care arăt că materialismul stă pe o contradicţie fundamentală, pe o scândură putredă: adică, din materie nu poate să iasă spirit. Ex nihilo nihil).
Metafizica
De aceea comuniştii ajung fără să-şi dea seama să însufleţească materia, deci ajung la hilozoism. Ba, ajung chiar să divinizeze materia; vezi un citat în P. Apostol, Iluzia evadării23.
16 septembrie 1964
Plan: Maximum filozofic
§1. Introducere
Trei argumente gnoseologice că esenţa realităţii este spiritul: a) realitatea cea mai adâncă pe care o intuim în noi este spiritul; b) argument izomerist: dacă ultima realitate nu e spirituală, ca noi, atunci pierdem orice speranţă de a o mai putea înţelege; şi c) omul, fiind ontologic, adică realitatea depunându-se în el, înseamnă că e spirituală, căci aşa este şi el.
§ 2. Argumentele clasice pentru dovedirea tezei spiritualiste: a) materia e o idee a noastră, deci lipsa de fundament a realismului naiv ori ştiinţific; b) spiritul nu poate ieşi materie, dacă aceasta nu-1 conţine într-un fel, şi atunci nu mai e materie: ex nihilo nihil; c) vezi argumentele de la Atitudinea metafizică (să arăt şi argumentul că Universul e ordine - altfel ştiinţa n-ar fi posibilă -, dar ordinea presupune un Arhitect. Afirmaţia că „o ordine trebuie să fie" dovedeşte un subconştient idealist din partea celui care a făcut-o (un savant francez, acum câţiva ani). De fapt, toţi mate-rialiştii jură pe ştiinţă şi lucrează pentru ea; prin aceasta, ei atestă indirect, fără să ştie, spiritualismul existenţei, fiindcă ei se bizuie pe ordinea existenţei, pe „legitatea" ei şi-i aduc osanale. Dar această ordine înseamnă armonie, arhitectură, providenţia-lism. Nu poate fi ordine fără conştiinţă - undeva -, fără teleolo-gism. în Bergson cum e?
§ 3. Configuraţia spiritului
întrebuinţăm acest termen fiindcă nu avem altul mai apropiat, dar el nu e propriu (limba e creată pentru fenomene!). Aici să
discut şi să combat:
a) monismul, Spinoza, Taine (comparaţia lui cu o sferă, o emisferă: când privim dintr-o parte e concavă, când din alta, e convexă. Comparaţia e frumoasă ca poezie, dar numai atât. Taine a fost o mare inteligenţă, dar atinsă puţin de spiritul „geometric"). Apoi, Ostwald („energia": e mai mult un cuvânt);
50
51
Vasile Băncilă
Metafizica
b) dualismul (e adevărat numai în mod relativ, ca în religia creştină). Vechiul Testament însă e involuntar dualist, fiindcă spune că Dumnezeu plutea peste ape şi a organizat haosul (să citez exact). De fapt, atunci spiritul omenirii nu era destul de rafinat pentru ca să înţeleagă ce e spiritul pur; asta s-a întâmplat de-abia cu Origen - Augustin (pornind de la Platon)? Să cercetez (vezi Rivaud şi Chevalier);
c) pluralismul (vezi şi James, Fechner; vezi cartea lui Weil despre filozofiile pluraliste). Pluralismul e înainte de toate o erezie filozofică, căci filozofia nu poate să cerceteze decât unul, deci ceea ce e comun obiectelor plurale; dar atunci înseamnă că aceasta e ultima realitate şi ea nu mai e plurală!
Aici să vorbesc şi de monogenetism şi poligenetism. Noi suntem pentru poligenetism, oricât ar părea de curios. Fiindcă acesta confirmă esenţa identică a realităţii, care s-a manifestat întocmai, oriunde a apărut omul. în adevăr, stranie identitate a omului! Desene rupestre la fel în Africa şi în nordul Siberiei!
d) panteismul. Dilemă: în panteism, ori spiritul e confundat cu materia, cu „natura", şi atunci el nu mai e conducător; deci nu mai este panteism; ori el conduce totul, şi atunci nu mai e panteism, ci spiritualism propriu-zis. Şi într-un caz şi în altul panteismul se autoinfirmă. Panteismul a fost ori un sentiment difuz al popoarelor vechi sau etnografice, ori un refugiu al spiritelor cari nu mai aveau credinţa tradiţională, dar le repugna şi materialismul (la noi, un Zeletin). Dar panteismul popoarelor ori etnografic e mai mult aparent, e un fals panteism (ca la ţăranul român), fiindcă, de fapt, ele credeau în Dumnezeu, dar prin panteism înţelegeau numai lucrarea Lui în natură;
e) imanentism şi transcendentalism. O dată cu respingerea panteismului, se respingea şi imanentismul. Chiar dacă spiritul e în lucruri, în aria lor, dar e, de fapt, altceva, este, adică, transcendent lor, dar le guvernează intim. Unde să vorbesc de transcendentalism? Dumnezeu nu poate fi decât transcendental. Un Dumnezeu înecat în lucruri nu mai e Dumnezeu;
f) panenteism. Toate lucrurile sunt în Dumnezeu, dar atunci cum rămâne cu răul? Iar dacă răul e în afară, atunci cum rămâne cu infinitatea lui Dumnezeu? Aici ne lovim de un mister in-convertibil. Căci trebuie să ştim că filozofia nu poate să rezolve toate misterele, ci pe unele le declară principiare, eterne (spre deosebire de ştiinţă, care are pretenţia ilegitimă de a rezolva totul -
deci, când rezolvă, o face mai mult descriptiv ori verbal, punând un plasture lingvistic; de exemplu: „sinteză creatoare"!);
g) deism. Acesta e o contradicţie în termeni. Fiindcă, dacă Dumnezeu a creat lumea şi i-a dat legi, El poate să le şi schimbe: altfel, nu mai e Dumnezeu! Că Dumnezeu nu schimbă legile (fiind date de El, sunt bune), e adevărat, dar principiar poate să o facă. Căci Dumnezeu nu poate să-şi creeze un stăpân. El nu se poate auto-anula. Nici sinucide!
Deismul, în epoca modernă, a fost şi el tot un refugiu ori o platformă pentru cei cari nu mai aveau credinţa tradiţională, dar le repugna materialismul. Panteismul şi deismul au dus însă, cele mai adesea, istoric vorbind, la necredinţă, aşa cum pozitivismul a dus la naturalism, la confundarea Absolutului cu relativul şi adesea chiar cu materia. Practic vorbind, sau ştiinţific vorbind, e adevărat că legile nu se schimbă (căci Dumnezeu n-a făcut un univers precar şi El nu e capricios, El face lucruri perfecte şi nu se joacă de-a creaţia: nu e la maiestatea lui să dărâme legile pe cari le face), deci deismul ar părea adevărat (el a fost multă vreme o bună bază pentru ştiinţă), dar Dumnezeu păstrează principiar puterea de a le schimba, deşi nu o face (altfel, n-ar mai fi Dumnezeu) . Vezi cum Dumnezeu intervine câteodată în natură, în istorie (în natură nu, fiindcă ea n-are libertate şi deci nu poate greşi? Interesant) . Căci Dumnezeu e libertate şi patron permanent.
Atenţie, deci: deismul poate infirma cu timpul spiritualismul şi să ducă la necredinţă, ca şi Reforma. De deism, imanentism, panteism, transcendentalism să vorbesc la Maximum religios? La ideea de Dumnezeu: Dumnezeu nu poate fi decât transcendental, în esenţă; altfel, e o idee contrazicătoare.
§ 4. Dialectica spiritului
Aici să discut creaţionismul succesiv şi evoluţionismul. Să le combat pe amândouă, deşi amândouă au ceva adevărat. Dar nu cum a înţeles Cuvier (nu catastrofism - şi nici chiar ciclurile heraclitiene, cum nu admitem nici metempsihoză, care e un fel de pozitivism în problema învierii, adică un intrus sentimentalo-grosolan sau pozitiv, cu subtilităţi formale şi parfum de salon, în metafizică; de aceea, mai ales femeile fac caz de metempsihoză azi) şi nici cei care fac darwinism în metafizică. Dumnezeu, desigur, e creaţie continuă (de fapt, e singurul care creează cu adevărat) şi ajută pe oameni să creeze, dar lasă legile să lucreze, iar evoluţia
52
53
Vasile Băncilă
Metafizica
e adevărată în mod relativ (adică în natură, iar nu în metafizică). Iar Natura e finită în timp.
Teza că a fost o Perfecţie originară (e şi acum, în fond) şi lumea se îndreaptă spre Perfecţia finală. Ce deosebire e între ele? în prima, oamenii (şi universul, cu tot ce există) existau numai ca idei în spiritul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu are atotştiinţă, atot-prevedere, El a ştiut întotdeauna tot ce va fi; în ultima, vor exista oameni reali şi univers real (cu tot ce există, deci şi flori, animale), dar în stare de transfigurare. Omul a început prin a fi o idee în Factorul Metafizic şi a devenit apoi o persoană istorică, imperfectă, şi va sfârşi prin a fi o persoană transfigurată, perfectă - ca şi întregul univers (dar universul va fî o singură persoană: plantele, animalele n-au transfigurare personală, că nu sunt persoane, ci în cadrul Naturii. Natura, în bună parte, nici n-are nevoie de transfigurare, căci nu poate fi ceva mai frumos ca o floare, ca păsărelele - aşa cum îngerii nu pot fi mai frumoşi decât copiii frumoşi; vezi cum Fr. Mauriac spunea că putem să ni-L închipuim pe Iisus Hristos copil...).
§ 5. Sensul realităţii
Concluzia noastră e că realitatea e spirituală, în fond, şi această spiritualitate se vede în lume, pentru cine vrea şi poate să o vadă. Aici să dezvolt teza universului spiritualist (deci, nu â la Spinoza, Taine...) şi teza noastră a universului pluralist. Adică: în lume sunt forme conturate (nu e confuzie, e ceva elenic: precizie de forme, limitare) şi specii relativ inconvertibile una la alta (aici, despre importanţa eredităţii şi sensul ei), dar toate sunt cuprinse într-un fel de comunitate de ansamblu, o familie ontologică (vezi şi Niţă Mihai: ţăranii şi popoarele au văzut mai bine decât intelectualii. Prezumţia şi artificializarea nu sunt bune! Ţăranii au sentimentul solidarităţii cosmice şi dau o importanţă aproape metafizică eredităţii, în care văd un semn al ordinei şi providenţialismului) - şi aici să dezvolt teza că existenţa are raţionalitate şi deci că are rost.
Mare lucru rostul existenţei, noima lucrurilor, cum spune ţăranul român, probabil de la nomos, al grecilor (căci noi avem în sânge înţelepciunea elenică trecută prin creştinism. Evrika: la noi a prins creştinismul numai din cauza monoteismului dacic, dar şi fiindcă am avut înrudiri cu viziunea greacă despre lume). Existenţa deci nu e nici absurdă, nici întâmplătoare (dacă Herodot a spus asta - nu e tipică pentru grecii vechi), şi nu e disperarea unor existenţialişti: viziunea nordică, germană, ca şi viziunea occiden-
tală, greşesc adânc. Să-1 analizez pe Kierkegaard (să arăt, în Maximum religios, că adevăratul existenţialism e cel creştin).
§ 6. Filozofie şi religie
Dar aici se termină rolul filozofiei. Ea nu poate să dea mai multe precizări, fiindcă ar impieta asupra religiei şi fiindcă, dacă le-ar da, ar risca să se compromită prin cădere în mitologie abstractă. Nu-i vorbă, are ea, filozofia, ceva de mitologie abstractă, dar nu parcă într-atâta (nu cu forme şi amănunte - înseamnă metafizică). Precizarea formală, oarecum concretă, în metafizică, o aduce religia, fiindcă ea are alte baze şi alte drepturi (revelaţie, credinţă, cult, pedagogie, chiar justificare superior politică). De aici înainte, torţa cunoaşterii e dusă, e purtată de religie.
(Despre lipsa de fundament a celor trei faze ale lui A. Comte: teologică, metafizică, pozitivă24. Aceste faze au fost întotdeauna în omenire: religia a fost îmbibată de filozofie şi adevăruri de ştiinţă pozitivă, empirică, au fost chiar şi în preistorie. Adevărul e altul: cunoaşterea pozitivă, metafizică şi teologică sunt trei trepte ale cunoaşterii, toate necesare, cari se împlinesc şi culminează în cunoaşterea teologică, mai bine zis în cea mistică: teologia e o parte a religiei.)
Aici să arăt cari sunt raporturile dintre filozofie şi religie. Să arăt că rolul cel mai mare al filozofiei e să ducă la religie (aşa cum nu poţi rămâne la cunoaşterea ştiinţifică şi trebuie să treci la cea filozofică, nu poţi rămâne nici la filozofie, ci trebuie să treci la cea religioasă, care nu mai are nevoie de o alta, superioară ei, ci îşi ajunge ei însăşi, fiind servită de cele două cunoaşteri inferioare: ştiinţifică şi filozofică), doar că filozofia şi religia sunt discipline autonome şi trebuie să existe întotdeauna ca atare, aşa cum există şi ştiinţa. Religia duce mai departe torţa cunoaşterii şi o aşează pe altar (căci scopul spiritului nu e lupta la infinit pentru cunoaştere, ci repauzarea contemplativă şi trăirea armonioasă. Cunoaşterea la infinit e tot un luciferism şi un instinct vânătoresc sublimat).
28 septembrie 1964 Atitudinea metafizică. Critica materialismului
I. E realism naiv. Realismul ştiinţific e tot naiv, cum socialismul ştiinţific e tot utopic (plus escrocherie filozofică).
II. E petitio principii. Poziţia strict logică este empirismul - la urma urmei.
54
55
Vasile Băncilă
Metafizica
III. Spiritul nu poate să iasă din materie, decât dacă a fost mai înainte în ea, cu ea; analogie: nihil est in intellectu quod prius non fuerit in sensu25, afară de ceea ce a fost mai înainte în intelect. Numai despre Dumnezeu se poate spune că a făcut ceva din nimic.
IV. Finalismul, ordinea realităţii generale arată că e un spirit.
V. Filozofia spiritualistă e mai utilă, mai bună, fiindcă înnobilează viaţa, pe când materialismul o degradează. Acest argument practic e valabil după cele de mai sus - ca ceva suplimentar.
VI. Esenţa realităţii se manifestă ă la longue, sau în mare, şi în istorie (de aceea, filozofia istoriei e un capitol al metafizicii). De aceea comunismul a făcut marea escrocherie cu materialismul istoric. Dar „economicismul" nu e materialism! E aici un sofism cu patru termeni, adică se ia termenul „materialism" în două sensuri; se confundă materialismul metafizic cu cel moral. Dar poţi să fii idealist (spiritualist) în metafizică şi materialist în morală -şi materialist în metafizică şi idealist în morală (deşi e mai greu; e numai la oamenii la cari subconştientul e nobil şi n-a fost alterat de ideile conştiinţei; la Jaures?).
Istoria, în mare, e metafizică; de aceea au avut dreptate alde Augustin, Bossuet să conceapă o filozofie teologică a istoriei şi Nae Ionescu să spună că „istoria se face singură"26, în sensul că, în mare, istoria nu renunţă la sensul şi scopurile ei şi că lupta oamenilor şi libertatea lor lucrează pentru istorie, pentru voinţa ei, fiindcă şi oamenii sunt reflexe ale acestei voinţe.
VII. Filozofia istoriei e un capitol al metafizicii
în adevăr, esenţa ontologică nu poate să nu se manifeste în mare în istorie (chiar în deism: legile date de Dumnezeu, de esenţa realităţii, fac istoria). De aceea, alde Augustin, Bossuet au avut dreptate să spună că istoria este făcută de Dumnezeu, în mare.
Nae Ionescu spunea: „istoria se face singură", în acelaşi
sens.
Nu înseamnă că oamenii n-au libertate sau voinţă, nu înseamnă că nu trebuie să lupte (fatalism), din contră, lucrează cu vremea tot pentru Absolut, lupta lor ajută istoria sau istoria se face şi prin lupta lor, căci voinţa şi libertatea oamenilor sunt reflexe ale Absolutului, ale esenţei realităţii.
Până şi comuniştii au înţeles să trebuie să pună filozofia istoriei în legătură cu esenţa realităţii, aşa cum o concep ei, de
aceea au alcătuit materialismul istoric. în acest sens, ei sunt metafizicieni - şi metafizicieni consecvenţi.
Esenţa realităţii se manifestă în istorie, dacă considerăm lucrurile în mare ori d la longue; şi invers: sensul (în mare) al istoriei revelează natura esenţei realităţii. Aici ni se prezintă un nou şi admirabil argument pentru metafizica spiritualistă. în adevăr: contemplând istoria, trecutul omenirii, din paleolitic până astăzi, vedem că valorile materiale au căzut, avuţiile economice s-au consumat şi au dispărut, imperiile au pierit în tot ce-au avut trecător, dar spiritul a rămas. în adevăr, din tot trecutul omenirii n-a rămas decât cultura creată de umanitate în cele câteva sute de mii de ani. Spiritul creator omenesc a rămas: el este permanenţa istorică. A rămas spiritul, deci el e esenţa realităţii.
VIII. Comuniştii spun că ideile au mare importanţă în istorie („mai ales când sunt progresiste"), de aici propagandismul (luat şi de la evrei) şi pedagogicismul - ienicerismul - lor; vor să facă pe copii de mici să gândească numai aşa cum vor ei. Educaţia în comunism e un fel de sugestie sau de hipnoză în masă, plus deprindere sau universal dresaj. Cât de mult a luptat pedagogia modernă ca să înlăture dresajul din educaţie, dar iată că comunismul 1-a reinstaurat, şi pe o scară mare!
Dar, dacă ideile au mare importanţă (unii au spus că ideile, odată create, lucrează autonom; dar asta e o contrazicere. Nu mai e materialism, ci spiritualism şmecheresc, abil deghizat, diplomatic), atunci nu mai e materialism.
IX. Revoluţia comunistă e cel mai eclatant voluntarism din istorie (a întrecut şi fascismul, nazismul).
X. De fapt, comuniştii nici ei nu cred în ce spun (să citez din Pavel, unde spune: nici ei nu cred, dar vă silesc pe voi să vă tăiaţi împrejur, ca să se laude cu voi; ct. exact), dar întrebuinţează materialismul (puternic ajutaţi de evrei) ca să distrugă valorile trecutului, adică: religie, morală, naţie, şi să instaleze satanocraţia.
30 septembrie 1964
Metafizica realităţii
Din capitolele Maximum filozofic şi Maximum religios, s-ar putea face o carte de metafizică (Metafizica realităţii sau existenţei), care s-ar adăuga la cărţile: Metafizica cunoaşterii şi Metafizica acţiunii, cu cuprinsul:
Partea I: Spiritul - esenţă a realităţii,
56
57
Vasile Băncilă
Partea a Il-a: Configuraţia spiritului; Partea a IlI-a: Dialectica spiritului;
Partea a IV-a: Raţionalitatea existenţei (cap. 1: Libertate şi fatalitate; cap. 2: Patetica răului; cap. 3: Singurătate şi moarte).
Adică: existenţa e raţională, dar ceea ce contrariază cel mai mult e răul din existenţă. Răul are trei aspecte: 1) fatalitatea (lipsa de libertate); 2) răul ca accidente, boli, adică răul biografic; şi 3) moartea.
Aceasta din urmă (singurătatea e o introducere la moarte) e cel mai mare rău. Noi vom trata în 3 capitole, ca mai sus, aceste trei aspecte, luând termenii în sensul lor obişnuit (în care fatalitatea, moartea sunt socotite ca ceva aparte, deci sunt aspecte ale răului);
Partea a V-a: Resemnare şi transfigurare (partea aceasta aş putea-o intitula Spiritul divin). în faţa răului, singurele atitudini filozofice sunt resemnarea (cum e la Spinoza sau în dictonul: Felix est quipotuit..27) şi, pentru cine poate, transfigurarea (adică te inserezi în Spiritul Absolut şi eşti senin). Dar asta deschide problema filozofiei religiei - numai în cadrul ei putând fi rezolvată problema răului. (Urmează câteva capitole de filozofia religiei.)
Maximum filozofic: Dialectica spiritulu
30 septembrie 1964
Cap. I: Geneza lumii. Lumea s-a născut din nimic ori din spirit? în orice caz, omul, ca suflet, s-a născut din suflul lui Dumnezeu. Deci, chiar după doctrina creştină, ceea ce e esenţial în lume, adică Dumnezeu şi omul, e de natură spirituală şi nu e născut din nimic, iar Dumnezeu nici nu e născut, ci e din eternitate şi pentru eternitate.
Aici să dezvolt şi ideea că materia e spirit letargic, plantele, spirit difuz, animalele, spirit coagulat sau, în faza superioară, concentrat.
Cap. II: Problema evoluţiei (sau: imobilitate şi evoluţie?)
Cap. III: Finalitatea lumii (mai bine: sfârşitul lumii). Să arăt că lumea, de vreme ce are un început, are şi un sfârşit. E şi aici o dialectică platonică a întoarcerii la origini: întâi va dispărea omul, apoi animalele şi plantele, apoi materia; adică, în ordinea inversă apariţiei lor. Aceasta înseamnă că totul va reintra în spiritul absolut, care le-a produs. Dar fără ca să dispară persoana, ci ea va deveni spirit pur, critic, iar Natura (cu plante şi animale) se va
Metafizica
transfigura, „se va mântui", ca o persoană unică. (Şi Fechner spune, în plin secol al XIX-lea, că globul, aştrii sunt fiinţe. Sa verific.) ...... , r
Tot aici să arăt că tot universul va pieri (adică se va transfigura, şi că nu mai e viaţă „umană" pe alte planete).
Septembrie 1964
Maximum filozofic
Scopul ultim al filozofiei e să ne convingă şi să ne reveleze raţionalitatea existenţei şi rostul ei. Sâ ne arate că existenţa nu e o absurditate şi nici o întâmplare.
Convingându-ne de raţionalitatea existenţei, filozofia îşi împlineşte funcţia ei, care e aceea de a ne da intuiţia şi sentimentul critic al comunităţii existenţei, în care omul nu mai e orfan, singur, ci este membrul unei familii spirituale, ontologice.
Filozofia, dând raţionalitate, vindecă pe om de orfanismul existenţei, încât, localizând (mutatis mutandis) pe apostolul Pavel, ea poate să spună: orfanism, singurătate, unde ţi-e boldul? (vezi cuvintele lui Pavel despre moarte şi să fac localizare bună, exactă).
Septembrie 1964
Filozofie şi metafizică
Metafizica nu e toată filozofia, dar e condiţia existenţei ei.
Filozofiile cari nu recunosc metafizica sunt false filozofii ori filozofii negative (şi Lachelier întrebuinţează acest termen; vezi în Lalande, vol. II, p. 585).
Filozofia se deosebeşte structural (şi prin obiect) de ştiinţă; omul de ştiinţă rămâne legat de obiecte, de fenomen, e lipit de existenţa imediată; pe când filozoful e liber, el e obsedat de altă lume, are halucinaţia lumii metafizice; de aceea poporul a spus, cu o adâncă intuiţie, că filozoful e firoscos, adică e scos din Firea Naturii sensibile şi umblă pe drumurile de taină şi de lumină ale altei lumi, ale lumii absolute, în care îşi găseşte explicaţia pentru lumea de aici.
De aceea, nu orice om poate fi filozof, ci numai cel căruia i s-a dat. Căci filozoful trebuie să se nască din nou, să capete un simţ în plus, simţul transcendentului, nobila halucinaţie, suprem realistă, a Absolutului; aşa cum era la Platon, care a rămas modelul
58
59
Vasile Băncilă
Metafizica
filozofului în sine: prototipul sau ideea platonică a filozofului, ca să vorbesc în viziunea şi terminologia lui.
Septembrie 1964
Maximum filozofic
Argument important împotriva materialismului Grecii aveau dreptate când spuneau că materia, înainte de a fi organizată, era haos. Adică, materia nu putea să aibă ordinea în sine. Deci greşeşte acel savant francez, care a spus mai anii trecuţi că „o ordine trebuie să fie".
De aceea grecii spuneau ori că la început a fost haos (adică materie) pe care 1-a organizat spiritul (care a fost şi el He la început), ori că la început a fost o realitate hilozoistă, adică un element universal, care cuprindea şi spiritul şi materia.
6 octombrie 1964
Maximu m filozofie
I. Spiritul (ca) esenţă a realităţii (sau: Primatul Spiritului28)
§ 1. Argumente rezultând din expunerea de până acum (vezi fişele de la 16 septembrie 1964).
§ 2. Argumente clasice pentru dovedirea tezei spiritualiste.
§ 3. Argumente de filozofia istoriei (vezi fişa din 8 octombrie 1964).
II. Configuraţia spiritului
III. Dialectica spiritului
IV. Raţionalitatea (moralitatea?) spiritului
§ 1. Un spirit rău sau absurd este mai rău decât materialismul; vezi cum, la un moment dat, grecii credeau că zeii îi torturează pe oameni în lumea aceasta, iar după acea îi trimit în Hades. De aici a plecat Democrit pentru a imagina filozofia lui materialistă, ca să scape pe oameni de frica zeilor şi a morţii.
Deci, spiritul ca esenţă a realităţii ori e bun sau raţional, ori e mai bine să nu fie deloc (de aceea şi Schopenhauer - şi toţi pesimiştii - ajunge la filozofia sinuciderii metafizice, ca să scape de Voinţa cea oarbă).
§ 2. Dar se va spune că „binele" şi „răul" sunt noţiuni şi sentimente subiective şi că nu se potrivesc decât pentru lumea fenomenală. Răspuns: 1) chiar dacă ar fi aşa, dar Spiritul, fiind esenţa realităţii, guvernează şi cele din lumea aceasta, are, vor-
bind în mare, economia binelui şi răului, deşi el nu e în afara moralei. Sigur că lui nu i se aplică morala (ea se aplică numai oamenilor, fiindcă sunt fiinţe imperfecte şi totodată cu conştiinţă). Chiar dacă în Absolut nu s-ar putea vorbi de bine şi de rău, dar cauzele adânci ale binelui şi răului sunt în domeniul metafizic; 2) metafizica creştină spune că Dumnezeu e iubire. Deci, se poate concepe un sentiment de moralitate chiar şi pentru Absolut.
§ 3. Dar de ce spiritul n-ar fi raţional? Argumentul care se aduce e pentru că există rău în lume. Şi, în adevăr: răul în lume e formidabil. Temă: problema fundamentală a filozofiei este problema răului (ca şi a religiei, de altfel). Şi nu numai a filozofiei pragmatice, ci şi teoretice (încât filozofia însăşi s-ar putea defini ca disciplina ce se ocupă cu problema răului: ponirologia?).
Iar răul din lume are trei aspecte: 1) lipsa de libertate sau fatalitatea, adică omul ca jucărie a fatalităţii, deci problema libertăţii şi fatalităţii; 2) răul biografic sau propriu-zis: accidente, boli, insuccese...; 3) singurătatea şi moartea.
§ 4. Libertatea şi fatalitatea. Cu această problemă ne vom mai întâlni în sistemul nostru. Aici tratăm despre aspectul ei în legătură cu raţionalitatea spiritului.
Prin libertate, aci înţelegem libertatea esenţială, metafizică; dar modernii se mulţumesc (!!) mai mult cu libertatea socială, dar aceasta are numai o valoare biologică, şi nu spirituală. Libertatea metafizică începe să devină deci o problemă anacronică pentru omul a-metafizicizat de astăzi. Şi totuşi, adevăratul om se defineşte şi în legătură cu interesul pentru această problemă.
Iar soluţiile pe cari le-a dat filozofia acestei probleme sunt de obicei absurde:
1) modernii vorbesc de determinism ştiinţific şi că eşti liber atunci când cunoşti legile naturii şi, deci, poţi să le întrebuinţezi aşa cum vrei tu (teza progresiştilor). Absurditatea absurdităţilor: căci tu, om, cum poţi ieşi din lanţul determinărilor, ca să te constitui ca un factor aparte, supranatural, şi să întrebuinţezi legile naturale aşa cum vrei tu? De fapt, e aici o mentalitate străveche (un fait de survivance), o mentalitate magică şi o mentalitate supranaturală (deci mistică). E un primitivism în domeniul spiritului şi o structură pre-filozofică în domeniul inteligenţei;
2) iar filozofii medievali au vorbit de libertatea de indiferenţă, ceea ce e tot o absurditate, fiindcă anulează ideea de cauză, ceea ce e inconceptibil (pe lângă faptul că introduce arbitrarul, anarhia, haosul în existenţă: de vreme ce nu mai poate fi nici o
60
61
Vasile Băncilă
Metafizica
prevedere, fiind posibil şi A, şi contrariul său! Nici Dumnezeu nu e în afară de cauză, căci se zice că El este causa sui).
Concluzie: rămânem cu apăsarea fatalităţii (care strică raţionalitatea spiritului)..
§ 5. Răul propriu-zis sau obişnuit. încercări date de filozofie de a explica provenienţa răului. Pesimismul: esenţa realităţii e rea. Blaga: M[arele] A[nonim] e şi rău, şi bun. Ahriman şi Ormuz. Filozofia greacă spunea că răul vine din materie. Etc. Dar am văzut că noi nu admitem dualismul (vezi Configuraţia spiritului) şi că noi continuăm să credem că spiritul e raţional.
Iar modernii caută să înlăture răul cu ajutorul ştiinţei: prin tehnică, medicină, buna organizare a societăţii... Vax! Căci răul ţine de însăşi condiţia omului, de „destinul" lui. Pentru mulţi e rău însuşi faptul de a exista.
§ 6. Singurătatea şi moartea. Singurătatea e o anticipare (preludiu) a morţii. Dacă nu mai ai termen social (de aceea se vorbeşte de singurătatea geniului: cu cât omul e mai comun, mai mediocru, simte mai din plin societatea, deşi nu e superior moralmente. Pare bizar, dar aşa e. El n-are personalitate, e la fel cu ceilalţi, e gregar, şi mediul social îi dă plinătate şi satisfacţie completă. N-are nimic din singurătatea geniului şi nici din a individualizatului la extrem). Atunci eul se dizolvă (eul fără non-eu se dizolvă), se anulează - deci, simte că moare.
Epoca modernă caută să înlăture singurătatea prin cetăţi-mamut, „cetăţi tentaculare", oraşe imense (Tokio etc.), prin telefoane şi alte maşini care să pună oamenii în contact, prin distracţii... Dar, când omul modern rămâne singur, se sperie. Iar alţii simt singurătatea în mijlocul lumii: cea mai rea singurătate.
Iar în ce priveşte moartea, oamenii moderni caută să... prelungească viaţa. Dar, ori trăieşti 100 de ani, ori 200 sau 1000, tot muritor eşti, şi problema rămâne! Omul modern în faţa morţii nu are decât sau tristă resemnare, sau revoltă: un fel de isterie a morţii; şi atunci acuză Existenţa că nu e raţională, declarând că moartea e stupidă etc.
Căci ceea ce trebuie e sau să nu fie moarte, sau să nu fie conştiinţă. Fiinţele divine n-au moarte, animalele n-au conştiinţă (unele au spaima morţii, în ultimele clipe); dar omul le are pe amândouă.
§ 7. Acest întreit faliment în explicarea celor trei aspecte ale răului ar duce la ideea că spiritul n-are raţionalitate şi că existenţa e absurdă ori „o întâmplare". Dar nu se ia în seamă, nu se
observă un lucru fundamental. Existenţa e completă numai cu religie: ea corectează existenţa sau, mai bine zis, e dată odată cu ea. Chiar de aceea s-a născut ori a fost dată pe lume religia: ca să rezolve problema răului şi în special a morţii. Fără religie totul e absurd, în adevăr, fiindcă fără religie nu se ia lumea sau existenţa în întregime: e ca şi când ai lua un arbore fără coroană ori fără flori. Fără religie totul cade în non-sens, e absurd, disperare, revoltă, tristeţe. Fără religie omul cade din destin, e mai jos chiar decât animalele, fiindcă animalele au osmoză cu Existenţa, se încadrează prin instincte - ceea ce e un substitut de metafizică foarte avantajoasă, foarte vitală.
în adevăr, religia rezolvă (în mod pozitiv) cele trei aspecte de mai sus ale răului.
1) De exemplu, în problema libertăţii şi fatalităţii, religia (ne referim mai ales la religia creştină: finalitatea evoluţiei spirituale a omului) ne arată că sufletul nostru trăieşte ori trebuie să trăiască în spiritul care e esenţa realităţii, deci el participă la libertatea acestui spirit. Chiar acesta a fost substratul ori subconştientul atavic al lui Spinoza, când a putut să guste libertatea prin înţelegerea legilor existenţei (să revăd); la fel la stoici, la cel ce a spus: Felix est qui potuit rerum cognoscere causas (însă şi comuniştii, când gândesc că devii liber prin înţelegerea şi acceptarea determinismului naturii, a „legităţilor", simt cu subconştientul încă religios, ori sunt nişte fiinţe demetafizicizate, zoologizate, cari se dispensează ori nici nu sesizează problematica libertăţii metafizice).
Desigur, sufletul nostru nu trăieşte în totul în spiritul absolut, căci suntem şi fiinţe istorice, pe de o parte, iar pe de alta, dacă am trăi în totul în spiritul absolut, ne-am pierde personalitatea (ca o flacără mică, ce se pierde într-una mare ori e absorbită de ea). Vezi cum nici în rai omul nu a arătat că se pierde ca persoană: el e numai în stare de contemplaţie. Interesant. Libertatea noastră metafizică nu e deci completă şi nici nu poate fi, căci numai Factorul metafizic absolut are libertate totală; şi nu pot fi mai mulţi astfel de factori (Dumnezeu nu poate fi decât Unul). Analogie cu cunoaşterea noastră: aşa cum cunoaştem oarecum parţial şi în varianta umană, dar veridic, tot aşa, avem o libertate parţială şi uman colorată; dar e un coeficient metafizic real de libertate.
2) în problema răului obişnuit, propriu-zis, religia dă răului o justificare; vezi cum creştinismul, de exemplu, dă un nou sens (sublim) suferinţei, şi chiar când nu ştim sensul unei anume su-
62
63
Vasile Băncilă
Metafizica
ferinţe ori [al unui] rău, ştim că ştie Dumnezeu. Căci ceea ce ne doare nu e atât suferinţa (sau răul) în sine, ci faptul că nu vedem rostul ei! Dar iată că religia vine şi ne dă sensul suferinţei (vezi şi cartea lui Lavelle sau Scheler) şi astfel ieşim din absurditate. Mai mult: prin acesta, religia pune în surdină răul însuşi. Deci, perspectiva religioasă face, până una-alta, mai fericită, mai suportabilă viaţa de aici. Măcar pentru aceasta versatilii şi acizii voltairieni ar trebui să fie mai respectuoşi faţă de religie!
3) în problema singurătăţii şi a morţii: a) singurătatea dispare când eşti în Dumnezeu; vezi ce plin e sentimentul existenţei la anahoreţi (mai ales când asociază şi trăirea osmotică cu natura, căci ei văd pe Dumnezeu şi în natură). Ce deosebire, în schimb, faţă de individualiştii citadini moderni, cari sunt în lume, dar se simt singuri, goi, n-au sentimentul plenitudinii existenţei! b) iar moartea e învinsă de ideea vieţii viitoare, adevărata viaţă. Religia anulează moartea (epoca modernă caută să anuleze... conştiinţa, prin uitare, prin stupefiantica civilizaţie trepidantă, epuizarea senzaţională, aventuroasă sau muncă la exces), dar are cultul morţilor. Foarte interesant! Căci noi simţim moartea mai ales prin faptul că ni se nimiceşte comunitatea, care ne e scumpă; iată însă că religia, proclamând nemurirea şi creând cultul morţilor, ne dă putinţa să ne păstrăm comunitatea, care ne e scumpă.
Epoca modernă procedează invers: păstrează moartea, dar nimiceşte morţii (nu mai e cultul morţilor).
Religia învinge moartea; vezi apostolul Pavel: moarte, unde-ţi este boldul?
§ 8. Deci, spiritul are raţionalitate. Existenţa nu e absurdă, nu e o întâmplare. Existenţa are rost, are sens, are har, transfigurare: totul are sens, nu există lucruri-valori neutre, totul e cuprins într-un magnetism de sensuri, totul e un câmp moral de forţe, într-o infinită simfonie.
§ 9. Filozofie şi religie. Dar acestea sunt valabile dacă e credinţă în Dumnezeu. Ne rămâne deci să dovedim aceasta (în capitolul următor). Filozofia sfârşeşte în apologetică (da, într-un fel, ancylla religiae29. Dar nu în sens strâmt). Filozofia trebuie să ducă la religie. însă ea e disciplină de sine stătătoare (şi un auxiliar al religiei, dar şi filozofia are nevoie de religie), dar trebuie să conducă la credinţă religioasă; altfel, nici ea nu e cu putinţă (pentru a fi filozofie autentică, iar nu gramaticală ori „ştiinţifică"). Altfel, îşi anulează misiunea, fiindcă am văzut că filozofia trebuie să du-
că la liniştire şi viaţă, iar nu la însingurare şi disperare. N-am spus noi înşine că filozofia trebuie să refacă intuiţia sau sentimentul comunităţii vieţii?
8 octombrie 1964 Atitudinea metafizică. Critica materialismului
Trei grupe de argumente, fiecare de câte trei:
I. Argumente gnoseologice
1) Nu putem cunoaşte realitatea, dacă nu e izomerism. Deci, trebuie să fie înrudită cu noi, adică spiritul e pentru ca să putem cunoaşte.
2) Ultima categorie de sens pe care o distingem în noi, în adâncirea scafandrică sau abisală (analogie cu sondorii, cari coboară la mii de metri în adâncul pământului, ca să găsească petrol) este o pulsaţie psihică (citat din Augustin).
3) Omul e ontologic şi realitate antropomorfă (deci, degeaba s-a criticat antropomorfismul: numai forma lui naivă e discutabilă, dar în principiu e legitim, e adevărat; fără antropomorfismul realităţii nu e cu putinţă cunoaşterea). Deci, dacă omul e spirit, şi realitatea este!
II. Argumente propriu-zis metafizice sau clasice (să spun: Argumente metafizice clasice?)
1) Materialiştii fac greşeală de petitio principii. Ei suferă de realism naiv (să arăt că aşa-zisul realism ştiinţific e tot naiv). Ei sunt pre-filozofici, fiindcă filozofia începe cu însingurarea (ca la Descartes), cu ieşirea din joc. Dar ei nici nu se îndoiesc de existenţa non-eului şi vin cu teoria oglindirii realităţii în noi. Iar dacă bănuiesc ceva în acest sens, trec repede asupra faptului; nici nu le pasă: sunt „golani"! La urma urmei, logic e numai empirismul; dar solipsismul e nebun: el anulează filozofia însăşi.
2) Marea contradicţie: numai Dumnezeu a putut face lumea din nimic. Şi încă! (De exemplu, pe om nu 1-a făcut din nimic).
Comuniştii şi toţi materialiştii refuză să definească materia (din simplism ori de teamă instinctivă să nu fie prinşi că nu se poate scoate spiritul din materie, aşa cum trebuie definită. Ei dau - când dau - o definiţie îngăimată ori formală a materiei. Toţi materialiştii şi toţi ştiinţificii trec uşor peste dificultăţi, ignorându-le (vezi misterofagia); de aceea nu-şi pun problema cum poate să iasă spiritul din materie. E un sistem a nu se gândi la acestea! De exemplu, când spun de trecerea cantităţii în calitate. „Nu m-am
64
65
Vasile Băncilă
gândit la asta!". Fiindcă nu se gândesc la aceste lucruri (cari sunt, de fapt, fundamentale), de aceea sunt cu putinţă materialismul, ateismul. Alde P. Bujor! Misterofagii fac ca albinele: învelesc cu ceară ceea ce nu pot scoate afară. Afirmarea că materia în „anume stări de evoluţie" generează spiritul e un caz monstruos de albinism sau cerism (de formalism ştiinţific: ei critică formalismul, de exemplu în artă, dar sunt cei mai mari formalişti).
3) Realitatea e ordine. Ei spun că „o ordine trebuie să fie": asta probează că subconştientul lor e spiritualist (are des faits de survivence, adică lucrează şi după legea veche - vorba lui Caragiale.
Fără spiritualism nu poate fî decât haosul; elinii aveau dreptate!
III. Argumente de filozofia istoriei
1) Istoria este, de fapt, în parte, economicism, care e ceva psihic, deci spiritual,
2) Comuniştii spun că ideile au mare rol în istorie.
3) Revoluţia comunistă e politică, nu social-economică; adică e un mare voluntarism istoric.
Darwinism şi finalism
15 noiembrie 1964
Nouă ne convine atât creaţia deodată a omului, cât şi dar-winismul.
Dumnezeu a creat pe om ori deodată, ori trecându-1 prin toată filiera animală! Iar, la drept vorbind, ultima alternativă arată într-un fel şi mai bine grija şi ceea ce am numi gândirea arhitecturală ale Divinităţii. Căci a trece pas cu pas formarea omului, timp de sute de mii şi poate milioane de ani, prin toată filiera zoologică, până când statua vie şi minunată a omului a prins a lua extraordinara sa fiinţă, înseamnă:
1) finalismul de fond al existenţei. Căci numai cine are un scop poate să adauge mereu o nouă nuanţă la celelalte nuanţe şi toate să fie convergente. în această privinţă (adică: şi în această privinţă), Dumnezeu a lucrat ca un mare dirijor de orchestră ontologică şi a creat omul, ca cea mai minunată simfonie a sa.
Sau: Dumnezeu a fost sculptorul ontologic (şi arhitectural), care, pas cu pas, nuanţă cu nuanţă, a modelat, completat şi expresionat capodopera statuii umane;
2) grija permanentă a Creatorului pentru om, pentru viaţă, pentru opera sa de o măiestrie unică.
Metafizica
Iar aceste două lucruri înseamnă, cu un singur cuvânt: pro-videnţialism.
Cuvânt mare, mare cât toată Existenţa! Căci providenţia-lism nu înseamnă numai a vedea înainte, ci şi a face bine şi a iubi, a purta de grijă şi a perfecţiona. Căci cuvântul progres (adevărata perfecţionare e numai în religie, celălalt e progres) este în fond numai iluzie şi prezumţie, ba chiar (în timpul nostru) regres. „Progresismul" actual (comunism etc.) este regresism.
Noiembrie 1964
Critica materialismului
Materia fizică şi materia metafizică Comunismul este idealist obiectiv!
Materia de care vorbesc comuniştii nu e, de fapt, materia fizicienilor, ci e o materie metafizică, adică un concept metafizic de materie (şi în acest sens, comuniştii sunt... metafizici!), fiindcă din materia fizică (sau a fizicienilor) nu poate să rezulte niciodată spiritul. Materialismul comunist e considerat, în fond, ca un principiu ultim, din care derivă toate, şi fenomene fizice, şi cele spirituale; deci ce e un principiu metafizic, o „substanţă", care are toate virtualităţile, care, în esenţă, este toate fenomenele, este tot ce există, care nu e mai mult materie decât materie. Nu vorbesc comuniştii de „materie vie"?
Dar viaţa nu poate fi fără sensibilitate! Şi cum poate fi o materie propriu-zisă, o materie fizică, care să aibă sensibilităţi? Contradicţie absolută, contradicţie în termeni! Deci, materia pe care o invocă comuniştii ca fiind cauza tuturor, causa causorum, e de fapt o „materie" metafizică, adică o substanţă sau un principiu metafizic, ce conţine în el, potenţial ori in actu (nu ştim, dar eu cred că in actu, precum conştiinţa!) tot ce există.
Şi când comuniştii mai vin şi cântă osanale, fac „imnuri materiei" (ca fiind alma mater a ontologiei, muma ontologică), atunci aceasta e, de fapt, transformată într-o zeitate, şi încă: una supremă, în Demiurgul ontologic.
Deci, comuniştii sunt, de fapt, idealişti obiectivi (altădată sunt idealişti subiectivi, agnostici; de exemplu, atunci când vorbesc de progresul la infinit al cunoaşterii, deci ceea ce ştim azi şi vom şti întotdeauna e 1/8).
Alt mod de a demonstra că comuniştii sunt idealişti obiectivi (cari se ignorează) este că ei fac din ideea de materie, care e
66
67
Vasile Băncilă
Metafizica
ceva în capul nostru (solipsist), ceva obiectiv, deci mută în afară o idee care e în capul nostru. (Dezvoltare.)
Noiembrie 1964
Atitudinea metafizică. Esenţa realităţii
Lumea a fost creată din nimic ori din spirit? Vezi [Evanghelia după] Luca, 8, 46.
Şi aici Iisus-Dumnezeu n-a întrebuinţat nici un material, ci numai „puterea" din El a pornit şi a vindecat.
După acest model de creaţie a putut fi făcută şi lumea, la început, când Dumnezeu a creat lumea ex nihilo.
Adică, Dumnezeu n-a creat lumea din nici un material existent, deci în acest sens a creat-o din nimic -, dar puterea Lui a creat-o şi această putere a pornit în lume; dar această putere e Spiritul. Deci, în acest sens, nu numai că nu se poate spune că lumea a fost făcută din nimic, dar se poate spune că a fost făcută din ceva esenţial; şi anume, din Esenţa însăşi a lucrurilor.
(Dar cum s-a născut răul, propriu-zis, nu putem înţelege.)
Decembrie 1964
Tratat de metafizică
Partea întâi: Metafizica cunoaşterii Partea a doua: Metafizica realităţii Partea a treia: Metafizica conduitei
E legătură strânsă între aceste trei părţi; metafizica realităţii pe bază spiritualistă rezultă din gnoseologia noastră, care valorifică integralismul cunoaşterii şi mai ales izomerismul gnosic: omul e ontologic şi realitatea e antropomorfă, deci spiritul e partea comună, fiindcă omul e, în fond, spirit - deci spiritul e esenţa lumii. Apoi, esenţa realităţii fiind spiritul, înseamnă că lumea care a fost creată de esenţă, de spirit, trebuie să aibă unitate: toţi oamenii, toate fiinţele, fiind copii direcţi sau indirecţi ai spiritului, înseamnă că e în lume un fel de monism, că aceeaşi viaţă trece prin toţi, că, de fapt, nu sunt indivizi separaţi sau monade, ci un singur individ sau o singură monadă, care se manifestă în toate fiinţele, în toţi oamenii: monismul universal rezultă de aici. Astfel e cu putinţă mobilul moral, preocuparea sau conduita morală.
Numai spiritualismul, numai monismul spiritualist face cu putinţă morala.
Deci, tratatul de metafizică are o unitate deplină, aproape geometrică.
Decembrie 1964
Atributele spiritului
I. Primul atribut e, desigur, conştiinţa. Nu se poate întâlni spirit fără conştiinţă. Conştiinţa e spirit şi spiritul, conştiinţă. (Aici să combat pe Hegel, Schopenhauer, Hartmann etc., cari pleacă de la spirit aproape orb, ce se realizează treptat. Cine l-ar putea realiza dacă nu e conştiinţă deplină în el ori deasupra lui? Floarea se realizează încet-încet, finalist, fiindcă e o Providenţă în afară de ea. Dar spiritul metafizic absolut, nemaiavând o realitate mai mare decât el, trebuie să aibă el conştiinţa structurii şi a scopului său. Deci, spiritul metafizic absolut trebuie să fie pe deplin conştient.)
II. Dar conştiinţa nu poate să fie singură, „goală", în vânt, ca un miros fără floare, ori ca o formă fără desen ori fără nici un conţinut. Conştiinţa presupune o fiinţă oarecare, mai precis: o persoană (prin aceasta însă să nu cădem în ideea falsă că spiritul presupune materia).
III. Această „persoană" nu e, desigur, persoana umană istorică, ci o persoană absolută, făcută din calităţile persoanei omeneşti, dar duse sau potenţate la infinit; deci, alt atribut al spiritului e infinitatea.
Obiecţii:
1) se va spune că infinitul implică ideea de spaţiu sau de timp şi spiritul absolut poate că e în afara lor. Dar: a) dacă mergem aşa de departe cu rigorismul critic, nu mai e cu putinţă nici o filozofie. Cuvintele sunt făcute pentru timp-spaţiu, de obicei, şi n-avem alt limbaj (chiar noţiuni) cu cari să facem filozofie; b) şi tocmai de aceea (ori şi de aceea) noi nu putem cunoaşte perfect realitatea absolută: fiindcă trebuie s-o gândim şi mai ales s-o exprimăm prin cuvinte făcute pentru lumea fenomenului;
2) dar noi mai putem concepe şi un infinit nu spaţial ori temporal, ci ca putere şi ca dominare („cuprindere - acoperire") a tot ce există, fiind în „afara" existenţei fenomenale.
Deci, un alt atribut al spiritului este infinitul. Căci, dacă n-ar fi infinit, înseamnă că ar rămâne părţi din realitate (fie cât de
68
69
Vasile Băncilă
Metafizica
mici) în cari spiritul nu există ori nu e suveran; şi atunci n-am mai putea afirma că esenţa realităţii este spiritul.
Decembrie 1964
Configuraţia spiritului
Hilozoismul e o anticipare sau preformare „primitivă" a panteismului şi imanentismului.
Iar în panteism spiritul conduce, căci sensul şi formele vieţii, ale existenţei, sunt date de el; deci, spiritul e altceva decât restul naturii şi el dă agitaţia lui mens în molem30. Şi atunci, dacă spiritul conduce, înseamnă că între el şi rest e un raport ca de la conducător la condus. Dar asta înseamnă că sunt lucruri diferite. Că, deşi spiritul e lângă materie ori la un loc cu ea, dar e altceva, e exterior şi oarecum opus materiei; deci este Transcendent.
Deci, spiritul, prin însăşi natura lui, nu poate fi decât transcendent; altfel nu mai e spirit. Dacă spiritul s-ar lăsa condus ori învăluit de materie ori întunecat, în aceeaşi măsură n-ar mai fi spirit. Deci, spiritul, dacă e materie, nu poate fi decât altceva sau suveran, adică transcendent, indiferent de locul lui în „spaţiu".
în corpul omenesc spiritul e la un loc cu corpul, dar e altceva: e transcendent corpului, e în corelaţie cu el, dar e transcendent.
Decembrie 1964
Dialectica spiritului
Termenul „dialectică" a fost compromis de comunişti, dar noi nu suntem de părerea că aurul nu trebuie scos din mocirlă, ci de părerea că cele sfinte nu se spurcă.
Şi-apoi, comuniştii întrebuinţează acest termen numai în sens hegelian - asta a fost la început, iar acum fac un abuz: oricând le miroase a conflict, opoziţie, spun că e ceva „dialectic". în felul acesta, anexează în chip fraudulos la ideologia lor o mare parte din filozofie şi ştiinţă; căci unde nu e conflict în lume?
Deci, noi nu renunţăm la acest termen, unul din cei mai frumoşi din istoria filozofiei, şi îl vom întrebuinţa, în sensul că e dialectică: trecerea dinamică prin mai multe faze, potrivit unui sens adânc al realităţii.
Decembrie 1964
Dialectica spiritului
1) Vezi această dialectică la Platon - Plotin: descinderea şi întoarcerea la izvor;
2) la Hegel;
3) la A. Comte;
4) la evoluţionişti, cari cred în progres, şi în general la progresişti (începând din sec. alXVIII-lea: Condorcet etc.);
5) în creştinism: cei patru Adami;
6) spiritul în sine e perfect şi imobil, dar Dumnezeu a creat lumea şi aici se poate vorbi de o mişcare a spiritului, de o întrupare succesivă a lui: spiritul letargic, difuz, concentrat; apoi, probabil, degradare aspirituală (în civilizaţie), artificializare... şi întoarcere spre spiritul difuz şi letargic (dacă vine bomba atomică, nu va rămâne decât spiritul letargic).
(Punctele 5 şi 6 de mai sus se pot armoniza împreună: va veni focul eshatologic, care va distruge şi istorie şi planetă - şi va urma judecata).
Decembrie 1964
Esenţa realităţii
1. spiritul letargic;
2. spiritul difuz (plantele);
3. spiritul adunat (animalele);
4. spiritul concentrat (oamenii în general);
5. spiritul transfigurat sau cvasi-metafizic: geniile, în oarecare măsură talentele - şi mai ales geniile morale şi religioase.
Deci, spiritul tinde să se întoarcă la origini: la spiritul metafizic; adevărată dialectică platonică, dar altfel arătată.
Cele cinci faze „dialectice" - de mai sus (cel puţin primele patru) reprezintă şi ordinea cronologică: mai întâi au apărut mineralele, apoi plantele (algele etc.: să pun la contribuţie geologia), apoi animalele, apoi omul... Deşi se poate ca omul să nu fie ultimul animal, dar au fost animale înaintea lui...
Două posibilităţi:
I. una rea: a) oamenii, de atâta evoluţie, se vor artificializa şi vor pieri: catastrofă; b) sau vor realiza în ei spiritul metafizic, nu cel bun, ci cel demonic: asta va duce la distrugerea omului: catastrofă;
70
71
Vasile Băncilă
Metafizica
II. sau oamenii se vor lăsa prelucraţi de elitele spirituale (mai ales de geniile morale şi religioase) şi, în acest caz, vor realiza mult pe pământ din Paradis.
Natural însă că, în cele din urmă, omenirea, ori bună ori rea, tot va pieri pe pământ, fiindcă nimic aici nu e nemuritor - şi va începe judecata metafizică a oamenilor.
Ianuarie 1965 Esenţa realităţii e spiritul: argument gnoseologic
Noi nu înţelegem materia (ni se pare că o înţelegem fiindcă o măsurăm, o cântărim...), dar spiritul îl cunoaştem, atât cât ne e permis, fiindcă El este consubstanţial cu noi (numai faţada şi puritate a-armonia variază).
Deci, Pascal n-are dreptate (vezi Brehier, t. II, p. 3531), când spune că nu cunoaştem spiritul şi că îl cunoaştem chiar mai puţin decât materia.
Se şi contrazice; fiindcă tot el spune că omul, prin graţie, poate să adore pe Dumnezeu; dar asta implică cunoaşterea Lui, căci nu s-ar putea ruga dacă nu L-ar cunoaşte. Sau vrea să spună Pascal că însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu e o graţie? Desigur
- dar nu neapărat. Esenţialul e că noi putem cunoaşte spiritul.
Nu s-ar putea concepe o graţie prin care să cunoaştem... materia!
Deci, putem proclama spiritul ca esenţă a realităţii: tocmai în felul acesta satisfacem în măsură maximă principiul izomerismului gnosic.
Iată de ce trebuie să pun această fişă la Maximum filozofic, § despre Spiritul ca esenţă a realităţii, acolo unde dovedesc spiritualitatea esenţei prin argumente gnoseologice.
Pascal e o apariţie unică în istoria culturii: mare om de ştiinţă şi mare filozof al inimii (în genul lui Augustin, dar şi mai dramatic). Dacă a greşit, mai sus, e din cauza scepticismului său
- care, de altfel, 1-a condus la credinţă, fiindcă avea şi coardă religioasă. Şi Dumnezeu 1-a deosebit între ceilalţi, ca pe Pavel: „Foc! Foc! Foc!". I s-a arătat, deci.
Ianuarie 1965
Maximu m filozofic
Teză: Spiritul ori e transcendent, ori nu există
în adevăr, dacă spiritul e amestecat cu materia şi nu o conduce, nu mai e spirit. Iar dacă reuşeşte numai din când în când să facă să tresară materia, este ceva atât de precar, încât nu poate avea un caracter divin.
în panteism spiritul e dominant, fiindcă el animează materia şi dictează formele şi sensul; dar, în acest caz, el e net transcendent.
Teze:
I. Fiindcă e monism, adică fiindcă toată realitatea spirituală şi materială se reduce la o singură esenţă sau natură, de aceea e dată putinţa să fie identitate de structură în toată existenţa şi, deci, e dată putinţa cunoaşterii: fiindcă aceasta străbate o arie ori o sferă existenţială care e identică în esenţă, ca organizare, forme, sensuri, aşa cum e şi ea.
II. Dar, dacă ar fi un monism materialist, deşi ar fi identitate de structură, dar cunoaşterea n-ar putea să avanseze, să meargă, fiindcă materia e opacă şi opreşte cunoaşterea la porţile ei. Mai întâi că din materie nu se poate naşte spiritul sau cunoaşterea; al doilea, presupunând că s-ar naşte, ea ar fi ceva diferit (după cum susţin materialiştii) de materie, de non-eu, şi deci nu l-ar putea cunoaşte. De altfel, scepticii şi toţi agnosticii de la ideea aceasta au plecat, conştient sau implicit: că noi suntem altfel decât non-eul, decât Existenţa, decât spiritul, şi de aceea n-o putem cunoaşte.
Concluzie: numai spiritualismul monist poate forma baza cunoaşterii; materialismul este, în fond, agnostic (asta s-o ştie comuniştii!). Numai spiritul ne dă o cunoaştere intimă, pe dinăuntru, a lucrurilor, o cunoaştere absolută.
Şi iată cum metafizica confirmă gnoseologia noastră - şi invers.
Ianuarie 1965
Maximum filozofic
Brâncuşi a spus (a scris undeva?) că modelează sau sculptează materia până când se arată „spiritul materiei", până când se vădeşte „gândirea materiei".
72
73
Vasile Băncilă
Metafizica
Iată forme ambigue de exprimare, dar cari, în fond, arată o concepţie spiritualistă, poate chiar animistă, însă nu un animism naiv şi izolat, ci un animism critic şi universal, un animism ontologic.
Comuniştii se bucură de aceste exprimări ambigue, dar, de fapt, ele îi contrazic: materia nu mai e materie, de vreme ce are „gândire", „spirit", sau este chiar instrumentul acestei gândiri, [al] acestui spirit.
Ianuarie 1965
Maximum filozofic. Configuraţia realităţii
Dualismul şi pluralismul ar putea fi teoretic adevărate numai dacă cele două ori mai multe elemente n-ar veni niciodată în contact (şi atunci nici n-ar exista o lume, ci tot atâtea lumi câte elemente).
Dar, de vreme ce vin în contact, chiar dacă ar fi ceva mecanic, dar ele produc o rezultantă care e ceva unic şi în continuă mişcare - devenire - sens unic -; ei bine, acest unic este esenţa realităţii.
Nu există decât monism; există şi pluralism, dar ca ceva derivat Metafizic, nu există decât monism.
Ianuarie 1965
Atitudinea metafizică
Dumnezeu este adevărul, binele şi frumosul - şi El nu e în afară de lege, ci este legea (adevărului, binelui, frumosului) însăşi! (Weber 197, foarte important.)
Nae Ionescu spunea: „Dumnezeu nu poate să facă orice"32.
Căci Dumnezeu este ordinea, este Legea prin excelenţă.
Februarie 1965
Maximu m filozofie
Existenţa răului în lume, inexistenţa altei vieţi (viitoare) şi Dumnezeu sunt concepte contradictorii. De vreme ce răul este în lume (şi ce masiv!), trebuie să fie o viaţă viitoare, compensatoare.
Numai dacă n-ar fi răul în lume n-ar fi nevoie de viaţa viitoare (fiindcă viaţa, dacă ar fi perfectă, şi omul [ar fi] nemuritor); dar, în acest caz, oamenii, nevolnicii, se vor lipsi de Dumnezeu.
Altceva e în rai: acolo oamenii nu se plictisesc, trăiesc într-un inedit permanent, fiindcă acolo ei capătă o putere gnosică înrudită cu a lui Dumnezeu şi, deci, pot contempla pe Dumnezeu, care e infinit şi, ca atare, dă o bucurie etern nouă.
Martie 1965
Critica materialismului
Critica pe care toţi filozofii avizaţi o aduc materialismului este că materia este ea însăşi o idee a noastră şi că materia depinde de spirit, e poate chiar o creaţie a lui şi, în orice caz, n-am şti de ea fără spirit. Aceasta e de fapt critica fundamentală ce trebuie să se aducă materialismului şi oricine cunoaşte abc-ul filozofiei o ştie şi o opune din primul moment teoriei materialiste.
Numai comuniştii şi materialiştii nu cunosc această critică, iar, dacă o cunosc, nu şi-o pot însuşi, fiindcă ea nu intră în pielea lor, în inteligenţa lor, lipită de lucruri...
Afară dacă la mijloc nu e o carenţă a spiritului ori o perversitate sau o mare ranchiună; atunci, vezi şi gânditori cari ştiu carte, dar cari susţin materialismul, dar din motive cari n-au nimic de-a face cu plenitudinea spiritului sau cu normalitatea lui sau cu devotamentul pentru adevăr.
Dacă tezele spiritualistă şi materialistă sunt chestii de credinţe şi nu de raţiune (să zicem), atunci e de cercetat care din aceste credinţe e mai bună, care e preferabilă, atât din punct de vedere teoretic (ca principiu de explicare a existenţei, a lucrurilor), cât şi din punct de vedere practic (ca fundament al vieţii oamenilor: pentru morală, pentru religie etc.).
De fapt, prima dintre teze e mai justificată şi din punct de vedere teoretic, căci chiar teoretic spiritualismul se poate susţine mai uşor decât materialismul.
August 1965
„Esenţa ultimă"
Se poate spune „esenţă ultimă" (nu e tautologie):
1) fiindcă sunt esenţe bune şi esenţe rele; de exemplu:
Dumnezeu e bun;
Dumnezeu e esenţa ultimă.
Dar răul, care e tot o esenţă, e creat;
74
75
Vasile Băncilă
Metafizica
2) şi fiindcă se ştie că esenţele sunt mai multe, nu una singură. Deci, multe pot fi mai adânci decât altele, iar una, cea mai adâncă.
Octombrie 1965
Spirit şi materie
Comuniştii sunt partizanii ideii că materia poate gândi, că materia gândeşte; ba, au început de la o vreme să spună, din ce în ce mai des, „materia vie".
Şi nu observă că, în acest caz, materia nu mai e materie.
Dar se poate şi inversa; se poate spune: spiritul produce materie, ori spiritul are materie (cum spuneau stoicii, Tertullian, Ilarie). în acest caz însă, comuniştii nu mai admit că spiritul rămâne spirit. Contradicţie! Şi spun că materia rămâne materie, deşi produce gândire, dar nu admit că spiritul rămâne spirit, deşi produce materie. Oribilă contradicţie!
Căci nici un moment stoicii şi alde Tertullian nu s-au gândit că esenţa lumii e neînsufleţită, că e materie propriu-zisă. La fel ţăranii, deşi ei concep sufletul ca pe un abur foarte, foarte fin (fiindcă mintea umană nu poate concepe nimicul).
Logic ar fi deci ca şi comuniştii să admită propoziţia inversă: aceea că spiritul produce materie, dar rămâne spirit (ceea ce, de altfel, e mult mai ştiinţific, fiindcă spiritul poate produce materie prin „îngroşare", „obiectivare" etc, dar materia, oricât s-ar rafina, nu poate produce spirit, adică ceva conştient).
Dar comuniştii jonglează în chip incorect şi neinteligent cu un concept echivoc de materie. Şi când înţeleg că materia poate produce spirit, deci e ceva viu, conştient, când înţeleg că spiritul devine material (adică neînsufleţit), când e însoţit de materie ori produce materie. Paralogisme tâmpite şi mai ales rea credinţă. Vulgul nu poate concepe spiritul ca ceva absolut imaterial: pe asta se bazează comuniştii şi aici e avantajul lor de popularitate ori demagogie: metafizica lor e o demagogie vulgară. însă, în realitate, ei înşişi sunt vulgari, ca spirit (aşa că, în parte, nici nu ştiu ce fac), dar nişte vulgari pervertiţi şi de rea credinţă.
Ianuarie 1966
Maximum filozofic
Realitatea, în ultima analiză, este spirit.
Argument: unitatea realului n-o putem înţelege, n-o putem salva decât pe baza monismului spiritualist (să dezvolt şi teza că orice filozofie este monistă, în esenţă, chiar şi pluralismul, cari altfel nu mai e filozofie: filozofia e tocmai cunoaşterea care raportează toată realitatea la esenţă).
în adevăr: dacă esenţa ultimă este spiritul, din spirit poate rezulta materia, dar nu şi invers (iar dacă din materie iese spiritul, atunci materia nu mai e materie).
1) Spirit letargic: mineralele;
2 spirit difuz: plantele (în ele, spiritul încătuşat în minerale începe să se elibereze sau s-a manifestat mai direct);
3) spirit concentrat: animalele. Spiritul concentrat are mai multe grade: a) instinctiv (protozoare etc., toate animalele); b) raţional: omul patriarhal; c) mistic (sau transfigurat).
Spiritul modern, artificializat sau luciferic e un spirit decadent (după cum vom vedea).
Ianuarie 1967
Argumente pentru spiritualism metafizic
1) Absolutul nu poate consta din mai multe părţi ori elemente, fiindcă el e întreg în fiecare parte şi fiecare parte echivalează cu întregul. Aceasta infirmă pluralismul şi chiar dualismul, în toate variantele lor (să le arăt).
Bergson greşeşte când, la urmă, admite că şi spiritul şi materia reprezintă Absolutul.
2) Deci, Absolutul e ori spirit, ori materie (dar nu amândouă), ori ceva mai adânc decât ele, un substrat unic, care le produce pe amândouă (aşa e la Descartes, Spinoza, ori la subiecti-viştii moderni şi la pozitivişti, ca Taine).
Să vedem care din acestea rezistă criticii.
3) Materia nu poate fi Absolutul, pentru că:
a) ea e construită din părţi ori elemente şi am văzut că Absolutul nu poate fi aşa. Absolutul e maximum de complexitate şi totuşi e simplu (dacă ar fi compus s-ar putea descompune, ceea ce e inadmisibil; atunci n-ar mai fi Absolut. El e simplu, unic, imobil, etern). Am putea zice că noi ne facem o idee anume despre
76
77
Vasile Băncilă
Metafizica
Absolut tocmai pentru ca să putem dovedi spiritualismul lui; dar noi ne facem idee adevărată. Căci un Absolut â la James şi d la comunism nu mai e Absolut. Aceşti oameni şi mulţi gânditori moderni au căzut în viţiul de a introduce relativul în Absolut (idee importantă; să o dezvolt Tot la punctul 1, temă: ideea de Absolut);
b) materia nu poate produce niciodată spiritul. Ex nihilo nihil. Sau materia nu mai e materie.
4) Spiritul poate fi Absolutul pentru că el nu are părţi; e complex şi totuşi simplu, ca şi Absolutul. Şi el poate produce materia,, prin letargizare, dar materia nu poate produce spirit prin transfigurare (căci nu se poate admite un salt calitativ).
5) Iar dacă Absolutul e un substrat comun spiritului şi materiei, acest substrat nu poate fi decât cu conştiinţă, cu sensibilitate, fiindcă altfel nu poate produce spirit. Adică, un fel de SU-PRA-SPIRIT. Căci el nu poate fi un amestec de spirit şi de materie, fiindcă am văzut că Absolutul e simplu. Deci, în ipoteza substratului, tot la spiritualism ajungem; ba încă, la unul şi mai sublimat.
Ianuarie 1967
Maximum filozofic
Cristalul e un spirit care se materializează aparent.
Mugurul, la fel.
Copilul mic, cu atât mai mult.
Totul în Natură e ordine şi revelaţie, ordine în noutate, revelaţie în repetare.
Totul în Natură e spirit care se materializează în aparenţă.
Şi, la drept vorbind, nu poţi deosebi niciodată cu stricteţe, în procesele naturii, ceea ce e spirit şi ceea ce e materie. Atât poţi spune, cu cea mai mare siguranţă: sub nesfârşita şi măreaţa procesiune a fenomenelor naturii e un foc, ce mişcă totul, un foc ce nu are, ci insuflă totul, un foc absolut şi creator, pentru care numele cel mai apropiat pe care îl putem găsi e acela de SPIRIT.
Iulie 1967
Atitudinea metafizică
Demonul e o fiinţă metafizică, dar ogorul lui e istoria. Ogorul pe care caută să-1 învenineze şi să-1 strâmbe...
23 februarie 1968
După realitatea metafizică, timpul e cea mai mare realitate. De aceea filozofia e în primul rând meditaţie asupra timpului, cu scopul de a ajunge la realitatea în sine. Principalii filozofi, înainte de toate Platon, Kant, Hegel, Bergson, au fost în mare măsură filozofi ai timpului. Când filozofia uită aceasta ori devine neputincioasă şi se ocupă mai ales de spaţiu, de materie, de aparenţe, e o filozofie ne-augustă, iar în cazurile extreme, o filozofie plebeiană sau degenerată.
E însă o urmare şi mai funestă: filozofia decretistă, fanatică, tiranică, cibernetică. Atunci totul devine minaret, caterincă despotică, boite ă surprises33, dar fără „surprises", şi, în cele din urmă, canal colector pentru excrescenţele fricii ori ale oportunismului, prin care suflă sadismul ranchiunii şi dominaţiei politice.
Religia a fost manipulată la un moment dat de tirani. Acum tiranii au pus stăpânire pe filozofie. Şi, din două discipline de superlativă nobleţe umană, au făcut două instrumente de putere şi răzbunare.
Aşa se întâmplă când crocodilii istoriei se îmbracă ori în odăjdii, ori în silogisme. Atunci fariseismul şi sofismele confiscă spiritul şi torturează până la măduvă viaţa oamenilor.
Specia noastră dă din ea luciferi cari luminează în întuneric şi amputează ori strâmbă suflete, cum unii hoţi de copii îi fac infirmi pe aceştia, ca să cerşească cu ei, cu deosebirea că tiranii istoriei nu cerşesc (la nevoie fac şi asta), ci comandă prin ajutorul idolilor diformi sau unilaterali. Şi ca o culme a insanităţii lucrurilor, ei vorbesc în numele spiritului şi al „umanismului". Satan, dacă ar fi ideolog, n-ar vorbi altfel.
Şi, de fapt, nu s-a băgat de seamă că el şi face ideologie.
Dar marea lui greşeală e că, de cele mai multe ori, el se serveşte de proşti.
August 1968 Atitudinea metafizică. Critica materialismului
1) E realism naiv. Aici să dezvolt teza că şi realismul ştiinţific e tot realism naiv, contra a ce a spus Bergson la bătrâneţe, când credea şi în absolutul ştiinţei (aşa cum comunismul ştiinţific e tot comunism vulgar; şi încă, ce vulgar!).
2) Face petitio principii - şi, prin asta, materialismul anulează, de fapt, problema cunoaşterii (şi a metafizicii). Căci totul
78
79
Vasile Băncilă
Metafizica
este să dovedeşti că există o lume externă şi că există o posibilitate a cunoaşterii.
3) Misticism (sau contradicţia fundamentală; Berdiaev spunea că dialectica materialistă e o contradicţie hibridă). Căci materialists scot spiritul din materie, ca pe un deus ex machina34. Dar şi materia nu mai e materie în acest caz; ori este ex nihilo, ceva, adică generaţie spontanee din nimic (ceea ce numai Dumnezeu a putut să facă): atroce misticism, de curs seral!
4) Cică ideile au mare rol în ideologie - şi mai ales cele progresiste (de ce mai ales cele progresiste? Asta implică spiritualism. Adică implică faptul că esenţa lucrurilor e bună şi că e un fel de fînalism progresist în evoluţia umană). Vezi cum spun că, odată ideile sau valorile spirituale create, ele lucrează pe cont propriu (până la un punct), lucrează autonom.
5) Voluntarismul istoric; vezi cum bolşevismul, în toate ţările, după 1917 şi 1944, e cea mai eclatantă ecloziune a voluntarismului istoric. Aceste revoluţii sunt psihice, şi nu sociale ori economice (aici să arăt că, după Marx, comunismul trebuia să se realizeze în Occident. Dar iată că el arde etapele şi se realizează mai uşor în... Mongolia etc. De ce? Fiindcă acolo voluntarismul istoric găseşte o pastă mai maleabilă, mai puţin rezistentă).
în Rusia, comunismul s-a instaurat datorită, în primul rând, voluntarismului istoric (reprezentat de doi giganţi ai voinţei: Lenin şi Stalin); şi apoi, comunismul din Rusia a impus cu forţa comunismul în celelalte ţări „socialiste" (9 cu toatele, în Europa), chiar şi în China.
Voluntarism tătăresc: Lenin şi Stalin: reîncarnări ale lui Ginghis Han şi Tamerlan.
Aici să vorbesc şi de conceptul omului mare în comunism. Ei spun una (vezi Plehanov), dar aplică alta: omul mare, în comunism, e un fel de zeu care răstoarnă lumea, un zeu mongolic, tătăresc, demonic, dar zeu!
6) Summum-ul escrocheriei filozofice în toată istoria: cică modul de producţie e ceva material, când, în cea mai mare parte, e tot spiritual. Aici e un fel de silogism cu 4 termeni; termenul mediu e luat în două sensuri (mare şi incisivă dezvoltare).
7) Divinizarea materiei; vezi cum scriitorii comunişti ajung să scrie despre materie ca şi când ar fi ceva viu, matricea tuturor valorilor, principiul ultim dătător de viaţă, adică Dumnezeu!
Ianuarie 1969
Atitudinea metafizică
Lenin spune („Revista de filozofie", 1968, nr. 1, p. 72) că I. Kant fără să vrea face sau implică materialismul, atunci când recunoaşte că spiritul nostru pleacă de la o realitate externă, obiectivă, căreia îi impunem formele, categoriile noastre.
Dar de unde rezultă că realitatea obiectivă e materială?!
Petitio principii şi realism naiv; asta chiar la un om ca Lenin.
Aprilie 1969
Atitudinea metafizică
Radu - Galaction 555 II, v. 435: „lucrul degetelor tale". Deci, aici se implică faptul că Dumnezeu n-a făcut lumea numai cu cuvântul.
Compară cu versurile de la începutul Genezei, cap. I şi II; dar vezi pag. 3, v. 19: „căci Domnul Dumnezeu făcuse din pământ toate vieţuitoarele câmpului şi toate păsările cerului ". Deci, nu numai omul şi toate animalele au fost făcute din ţărână. Deosebirea e că numai omul a primit duh de la Dumnezeu.
Aici este unicitatea omului şi măreţia lui.
Iunie 1970
Atitudinea metafizică Causa sui36
Conceptul de causa sui e contradictoriu.
Căci cauza este transcendentă efectului; şi totuşi, filozofii l-au admis.
De fapt, Dumnezeu nu este cauzat, ci este sine causa37.
Să pun ideea de mai sus la tema că a spune că lumea s-a creat din nimic ori din ceva, că Dumnezeu a creat lumea din nimic ori din spirit e acelaşi lucru.
16 iuliel972
Inconvenientele unei metafizici ne-spiritualiste
Dacă esenţa lumii (principala problemă a filozofiei e aceasta, fiindcă de ea depinde şi felul gnoseologic pe care îl acceptăm -gnoseologică ori agnostică - şi rezolvarea problemei răului) e oar-
80
81
Vasile Băncilă
Metafizica
bă, haos ori materie, în fond, nu mai înţelegem nimic din realitatea generală: orbim şi noi (căci nu înţelegem cum a putut lua naştere lumea noastră conştientă şi nici care e rostul ei în Existenţă. Orbim şi noi!).
Aşa că sunt rău inspiraţi cei cari spun că existenţa e mai importantă decât esenţa (ca şi când prima n-ar depinde de ultima şi n-ar fî, într-un fel, inclusă în ea ori determinată de ea. A spune că existenţa e mai importantă decât esenţa e un „zâmbâc" filozofic, un moft cabotin existenţialist, legitim numai parţial, ca reacţie contra academismului filozofic clasic, ce se pierdea în abstracţii, ca şi părerea profanilor ori a marilor afectivi - Schiller etc. - fără viaţă. Analogie cu postura romantică (şi goticul lui Ruskin), ce a reacţionat contra picturii, sculpturii clasice; tot aşa şi în literatură: V. Hugo etc.).
Mai mult: trei sunt principalele urmări, pe urma celei de mai sus, cari decurg din teza materialistă:
1) o degenerare morală, spirituală, dacă totul se reduce la istorie, la fenomen, la ce e aici, „să bem şi să mâncăm, ieri, mâine, vom muri" (vezi în apostolul Pavel, vezi şi cârpe diem38).
Alt aspect al acestei degenerări este animalizarea de tip grosolan, ca în comunism: ei se simt bine în fenomen şi nu le pasă de rest; n-au pic de sensibilitate pentru infinit, pentru absolut, pentru tot ce constituie atributele specifice ale omului; viaţa devine o zoologie, eventual cu foarte mult progres tehnic şi de confort şi cu tot atâta poliţism;
2) disperare tragică (ca la Blaga: Paradis în destrămare) la cei cari au subtilitate metafizică, dar nu pot să mai adere la o metafizică netă a credinţei: ca în plin secol XIX-XX; asemenea subtile spirite alături de golani, ca Biichner, Le Dantec etc.;
3) luciferismul; dacă oamenii nu mai cred în Dumnezeu, ajung să se creadă ei Dumnezeu. Chiar filozofi ca Fouillee preconizaseră ceva (ca şi cu contractul social, care „va fi". Tot aşa, zic ei: „Dumnezeu va fi"). Ce stupid, ce sceleraţi! Expropriază pe Dumnezeu, cum au expropriat, naţionalizat bunurile sau mijloacele de producţie. Viermele devine rigid!
într-o lume, într-un univers pur material, pur mecanic, am fi bastarzi. Şi, ca să ne simţim ceva mai bine (dar am fi, dacă am avea suflet delicat, nişte refulaţi metafizici; pentru a scăpa - practic şi măcar din când în când - de obsesia că trăim în închisoarea fenomenală, ne-am deda la fel de fel de sporturi disperate şi la surogate metafizice), ne-am construi o lume artificială, care să dea
iluzia, beţia, drogarea unei „raţionalităţi" interioare, în Universul material, indiferent sau chiar ostil, am construi o lume artificială, după modelul celor cari merg în Lună ori spun să creezi oraşe în Lună, neavând acolo aer, apă, hrană, gravitate..., cum ar construi pe cale artificială, în mari simulatoare de co-habitaţie.
Tot aşa ar fi ori este şi filozofia acestor „gânditori", cari spun că să avem „virilitatea" să ne resemnăm cu absurdul ori iraţiona-litatea Existenţei (Lasserre, D. D. Roşea) şi să ne construim o lume a noastră; adică, un simulator de Univers raţional, bazat pe resemnare, artă, muncă şi... umor, ori pe ştiinţă, ori pe petreceri totodată: un epicureism „detaşat", inteligent şi ori disperat, în fond, ori pur şi simplu de esenţă zoologică, în fond (cu deosebirea că animalele nu sunt luciferice şi au osmoză cu Natura!).
Un gânditor francez ştiinţific, care se produce şi în filozofie, a declarat (el e materialist!): „o ordine trebuie să fie!".
Absurdul! Vrea să fie şi cu pui, şi cu ouă! Analogie cu cei ce preamăresc determinismul (mecanic), dar spun că „are natura grijă": şi cu pui, şi cu ouă, ori cu legea nouă şi cu legea veche (să analizez cartea lui G. Renard).
Soluţia e o filozofie în care existenţa să apară ca o multitudine de specii, dar într-o familie ontologică (invers de cum preconizează ştiinţificii, cari vin cu „unitatea de plan", dar cu războiul contra Naturii şi animalelor, cari, de fapt, trebuie considerate ca fraţii noştri mai mici).
Iulie 1972
Absolut şi metafizic
Orice absolut, adică Absolutul, e metafizic, dar nu orice metafizic e absolut. Să exemplific asta cu metafizica creştină, mazdeică...
De obicei, se spune metafizic, subînţelegându-se sfântul. Dar un metafizic poate să fie o întreagă demonologie de spaime, monştri ontologici.
Iar pentru pesimişti, Absolutul însuşi e negativ (atunci cum
de durează existenţa?).
încât, pentru a fi sărbătoare, trebuie să postulăm existenţa Absolutului pozitiv, care până la urmă învinge ceea ce e negativ în metafizic şi în istorie. De aceea creştinismul şi mazdeismul, şi stoicismul, şi platonismul... sunt religii şi filozofii prin excelenţă pozitive. Şi panteismul; şi misticismul naturii (vezi şi la Rousseau, şi în Ruskin, însemnări despre artă, 24 II).
82
83
Vasile Băncilă
Metafizica
Februarie 1973
Surogate metafizice
Toţi oamenii cari nu mai cred în Dumnezeu (ori n-au crezut niciodată) nu caută în viaţă decât narcotice: beţia instinctelor sau o filozofie de surogate metafizice, ca la Eucken, Scheler etc.
Ei se iluzionează cu o idee metafizică; dar, în fond, totul e în
vânt
Iulie 1973
Baza paralogică a sistemelor metafizice
Orice sistem metafizic porneşte de la un paralogism (sofism inconştient) (sofism bazat pe autosugestie); deci, el e de bună credinţă; atât că uneori se adaugă ceva imperialism aferent, demiurgism teoretic, ambiţia de a recrea lumea, dar pe plan teoretic.
în cazurile nobile însă, sistemul metafizic este expresia unei nevoi sincere de a înţelege existenţa şi de a trăi cum se cuvine. De exemplu, la Platon, stoici etc.
Paralogismul acesta de bază al sistemelor metafizice e inspirat, de cele mai multe ori, de o intuiţie, o mare intuiţie organică, o evrika arhimedică, aplicată la filozofie, sau un: „Feu, feu, feu"39 pascalian. Fără această intuiţie profundă ori înaltă, nu există un mare sistem metafizic. După aceea, filozoful o organizează (îi dă un schelet) într-un paralogism; sau, în alte cazuri (mai rar), o exprimare directă, fără argumentare, şi numai concluziile sunt silogistice.
Deci, orice sistem metafizic are un sâmbure mistic. Fără asta nu se poate: sine qua non-ismul creaţiei metafizice. Dar, după aceea, creatorul metafizic se ţine ferm şi subtil de... raţionalism: numai tematicism, bazat pe un sâmbure intuitiv, mistic. Un matematician al ontologiei, inspirat de gura pânzei... iraţionale. Căci cel mai greu lucru în cultură, şi mai ales în metafizică şi artă (şi în matematică) e să descoperi sau să realizezi „gura pânzei". Restul vine aproape de la sine! Greutatea constă mai ales în „gura pânzei". Raţionaliştii sunt cei cari îşi îmbracă şi justifică intuiţiile în... silogisme. Misticii sunt cei cari le iau direct, le transcriu direct (chiar şi Nietzsche procedează la fel).
Iunie 1975
Sensul metafizic al datului, al datinei în popor
Antinomie: poporul, folclorul este datinist şi apocaliptic (schimbarea, în popor, nu se face nici prin evoluţie, nici prin revoluţie, ci prin apocaliptic, care e tot un proces metafizic). Ideea evoluţionistă s-a impus greu în istoria filozofiei, deşi a început de la elini, tocmai fiindcă cultura popoarelor era îmbibată de spiritul ori al datinei, ori al apocalipticului.
Iulie 1975
Metafizica şi gnoseologia se implică reciproc
Să dezvolt teza mea că gnoseologia implică metafizica (cel puţin ca virtualitate ori ca stare organică).
Dar şi invers: o metafizică realistă implică o gnoseologie realistă, cel puţin ca stare de spirit (vezi Nae Ionescu).
De exemplu: Kant a scris Critica raţiunii pure, dar credea de mai înainte în existenţa non-eului, ca într-o axiomă. Atât de mult, încât a socotit lucrul de la sine înţeles şi nici n-a mai simţit nevoia s-o spună la timp, adică din capul locului, fiind oarecum surprins la urmă de obiecţie şi gândindu-se să facă profesiune de credinţă cum că el crede şi că a crezut, în fond, întotdeauna în realitatea lumii externe.
Şi invers: o metafizică sau ontologie realistă implică intuiţia că omul poate cunoaşte Realul. Vezi la filozofii ionieni; încât ei nici nu şi-au mai pus problema.
Decembrie 1975
Materialismul spiritualist şi imanentismul transcendentalist
A existat un materialism în antichitate (Democrit - Epicur; stoicii în oarecare măsură), la cari materia e ceva atât de sublimat, încât e o echivalenţă a spiritului (mai ales că şi morala respectivilor este aproape ascetică), până la un punct.
Ca şi la ţăranul român ori în tot folclorul, cari nu-şi închipuie că e posibil un spirit fără nici o substanţă materială.
Tot aşa, prin analogie, putem spune că a existat un ima-nentism, care, mai ales practic vorbind, e ca şi transcendentalism. De exemplu, la stoici (verificare), panteism, Spinoza, Hegel,
84
85
Vasile Băncilă
Schelling (verificare) - cum e numenul la Kant? Acesta e imanen-tist sau transcendentalist? Schopenhauer, Bergson...?
Realitatea metafizică, după aceşti imanentişti, e ceva „inteligibil", ori se cunoaşte, se bănuieşte, prin intuiţie (vezi intuiţia şi la Spinoza).
E ca şi când ar fi transcendentă! Fiindcă e altceva decât fenomenul ori spiritul.
Acest imanentism e opus imanentismului istoric al unui Buckle, Nietzsche, ori celui comunist. Chiar şi comuniştii, în fapt, metafizicizează materia, fără să-şi dea seama.
April 1977
Moartea sublimă
Cât de mult a făcut ea în istoria creştinismului: morţii sunt sămânţa creştinismului (să citez exact).
Lui Aristotel i-a lipsit conştiinţa patetică, pentru ca să fie o figură foarte mare pe plan spiritual (ca Socrate ori chiar Platon). Faptul că s-a retras în ţinutul natal e ceva; şi că a murit - spune anecdota, legenda - de necaz că tot n-a putut explica mareele. E ceva patetic, dar mai puţin şi mai ales... neverosimil. Verosimil e numai faptul că această invenţie anecdotică reliefează minunat, deşi pe plan cam minor, caracterul ştiinţific al vieţii Stagiritului.
Căci istorie sunt astfel de invenţii ori de cuvinte celebre, pe cari posteritatea le pune pe seama marilor creatori şi cari, dacă nu sunt adevărate, dar sunt foarte binevenite pentru a-i caracteriza ca portret psihic ori ca destin. De exemplu: E pur si muove, ori: evrika, evrikal, ori: mehr LichP0.
Legenda lui Socrate a fost creată din două fapte (reale): felul cum a murit şi... Platon. Prin ambele cazuri se vede idealismul uman, adică nostalgia lui pentru înălţimea morală; de aceea s-a grăbit şi să-1 însuşească pe Socrate al jertfei (vezi şi spiritele lui G. Bruno), şi pe Socrate al lui Platon. De aceea pe Socrate (şi pe Platon) oamenii i-au declarat divini. Jertfa înaltă impune chiar şi celor răi. Ea face să tresară şi canalia, care are un moment de purificare prin ei.
Spaţiul Bărăganului
Planuri 1
Martie 1932
1. Problema Bărăganului există: eu am scris că munţii îţi zgârie retina; Nae Ionescu a scris ceva analog1, aproape cu aceleaşi cuvinte, fără să ştim: oameni de Bărăgan.
Chiar ţăranii mi-au spus: unul, că picau munţii peste el, altul, că parcă era în închisoare, la munte (într-o cuşcă); altul, că să-i fi dat lui toţi munţii dimprejur, şi tot nu s-ar fi stabilit acolo.
La culţi şi inculţi e, deci, aceeaşi atitudine. Miţa2 era bucuroasă când îi mirosea a praf- rural, bineînţeles.
Bărăganul e o realitate psihică certă. El are misterele lui, lumea lui, folclorul lui, după cum are animalele şi mai ales plantele lui - el are ethosul lui moralo-cosmic. Nicăieri, poate, nu e o fuziune mai deplină între biosferă şi natură, încât nu ştii unde începe una şi se sfârşeşte alta; pe când la munte, [la] deal, biosfera şi natura sunt mai izolate, e acomodare, dar nu fuziune; pe Bărăgan e o singură fiinţă. Omul de Bărăgan nici nu gândeşte clar: gândeşte cu viziuni - ca şi bălţile, ca vântul, necuprinsurile stepei şi clipocitul lacurilor, leneş, ca imobilitatea apei, ori furtunos ca cicloanele din timpul verii, de pe pustă.
Şi problema Bărăganului (căci e o problemă. Să o studiez în comparaţie cu peisagiul munţilor, al dealurilor, al Saharei, al mărilor şi oceanelor, al pădurilor; vezi cărţi de descriere a acestora, de literatură şi „voiaj") nici n-a fost studiată. Filozoficeşte, e o problema absolut virgină.
2. Ce s-a scris despre Bărăgan: de la Alecsandri (Balta Albă), Odobescu (scrisori şi Pseudokinegeticos), până la Nae Ionescu3.
3. Despre locurile şi satele prin care voi trece4.
4. Analiza filozofică a Bărăganului.
86
87
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
2
Februarie 1933
1. Cei ce au scris despre Bărăgan*: numai poezie. Nu filozofie - decât foarte puţin.
2. Descrierea câtorva sate cu cari încep călătoria.
3. Apucarea drumului pe Bărăgan, fără sate. Momentul e patetic: despărţirea de lumea cunoscută, ca şi când aş pleca pe un ocean, pe un transcendent... Descrierea fascinantă, poetică, pitoresc-subtilă a câmpiei Bărăganului.
4. Filozofia Bărăganului.
3
1935
Idei fundamentale:
1. Antinomiile.
2. Personalismul culturii de azi (şi personalismul creştin) şi panteismul primordial, cvasi-geologic, al Bărăganului (dacă e un panteism românesc - el e pe Bărăgan).
3. a. Omul confundat în natură;
b. zbucniri de voinţă năprasnică;
c. omul nu contează pe oameni („de-am avut, de n-am avut..."); nici pe sociabil, monden, confort. La ţară nu mai simţi nevoia higienii.
4. Cromatica Bărăganului. Nu sunt culori tari, ci pale. Dar, deşi sunt pale, sunt virile: virilitatea în moliciune, cu o vastă blândeţe, ca un zeu în ritmul odihnei. Doar verdele efemer al po-rumbiştilor şi grâielor crude şi negrul neguros al pământului proaspăt arat introduc o culoare tare.
5. Moldovenism şi spiritul Bărăganului în cultura română. Adâncimea nu-i posibilă decât în monotonie - e o monotonie
în variaţie (multă variaţie dă superficialitate, plictiseală) şi o variaţie în monotonie. Guignebert n-are dreptate.
Ţăranii fac casele mici. Ţeasta capului se lărgeşte la infinit.
* Odobescu, S[andu-]Aldea, Sadoveanu, Nae Ionescu, Coşbuc (?), Cisek, Crainic, Perpessicius, Demostene Botez etc. I. Simionescu are ceva?
Apoi, scriitorii străini (Gogol, poate scriitori maghiari ce au descris pusta), cei ce au descris Sahara (El Zorab şi câmpia arabă).
4
23 martie 1959
1. Autorii cari s-au ocupat de Bărăgan: Odobescu, Sandu-Aldea, P[anait] Istrati, Sadoveanu etc. Voiculescu, Pillat?
Un articol al lui Njae] Ionescu. Nfichifor] Crainic. Câmpia română, de G. Vâlsan.
Apoi străini: Gogol, Cehov, Humboldt, Bojer, Peguy etc.
2. Din punct de vedere filozofic nu s-a ocupat aproape nimeni; nu i-au căutat sensul filozofie. Ba, mulţi oameni au spus că Bărăganul e monoton: tot aşa au spus de spaţiul apelor şi despre Liturghie.
Vezi însă ce complex e Bărăganul (s-ar putea vorbi de complexitatea lucrurilor simple - analogic cu „greutatea limbilor uşoare").
Aici, despre antinomiile Bărăganului.
3. Dar, peste toate [aceste] semnificaţii şi antinomii ale Bărăganului, se pare că o idee se impune: aceea de infinit. în adevăr, între Bărăgan şi ideea de infinit e o puternică relaţie.
Aici să fac filozofia genezei ideii de infinit; Bărăganul contribuie la această geneză mai mult decât alte spaţii, prin mărimea lui. Ideea de infinit e, în esenţă, o idee apriorică; Kant se aplică perfect aici. Nicăieri în existenţă noi nu vedem infinitul, ci numai ocazii ca ideea lui să se declanşeze în noi. Bărăganul e o astfel de
ocazie minunată*.
4. Să analizam mai de-aproape. Bărăganul e infinit în mod exclusiv? Dacă ar fi aşa, el ne-ar nelinişti. Căci numai infinitul divin e pozitiv şi armonios, rezolvant şi liniştitor. Să arăt că infinitul modern, dinamic, e plin de provizorat şi de nelinişte. Straniu: ideea celei mai mari mărimi e totuşi ceva neisprăvit, provizoriu, nerezolvat, care înghite mereu spaţiu (ori timp), şi totuşi, nu se satură niciodată, nu se poate opri niciodată; e ceva prin excelenţă neisprăvit şi, deci, imperfect. Vezi spaima grecilor vechi de infinit şi cum au ajuns la ideea de limită: relativismul modern - vezi Einstein - [cu ideea lui] că universul e X limitat, e absurd în el însuşi. E contra intuiţiei noastre.
* Comparaţii cu alte spaţii. Dealul e minor. Muntele e adesea o groapă, însă, când are privirea deschisă, e tot mai mult spaţiu bărăganic (dar nu ceva orgolios). Marea dă ideea de infinit, dar e limitată de ţărm şi de linia adesea prea accentuată a orizontului.
88
89
Vasile Băncilă
Dar se ştie că Bărăganul - pentru cei cari îl trăiesc organic -e ceva rezolvat, e armonia însăşi, e pacea spirituală, atât cât poate fi în mediul sau [în] perspectiva naturii (căci mai sunt şi pacea religioasă, pacea înţeleptului, cea artistică; dar, mai ales, cea religioasă) . Şi, cum Bărăganul nu e infinit divin, înseamnă că el nu e infinit exclusiv, ci mai e şi altceva.
Aici să dezvolt ideea că Bărăganul e o sinteză de infinit şi finit; e infinit tratat cu finit atât cât trebuie numai pentru a deveni linişte, dar nu o linişte statică, moartă, ci vie. PACE.
Până la urmă, e şi aici o antinomie a spaţiului Bărăganului -şi cea mai însemnată. Dar aceste antinomii nu dau nelinişte, fiindcă nu sunt luptă, ci sinteză sau rezolvare definitivă; nimic revoluţionar, nimic provizoriu, nimic hegelian. Ci o geometrie animată - iar geometria e dată o dată pentru totdeauna.
Grecii vechi se opriseră - din disperare - asupra ideii de finit, de limită, dar în subconştientul lor rămăsese ceva din intuiţia infinitului. Viziunea lor de[spre] spaţiu era, deci, ceva invers decât Bărăganul: era finitul tratat ca infinit, atât cât trebuie pentru ca să fie ceva bogat şi viu.
Fiindcă, în adevăr, sufletul nostru are nevoie de ambele aceste idei: infinit şi finit. Dar nu în stare de luptă, de veleitate, de ranchiună, de asasinat (ca în comunism), ci în stare de rezolvare definitivă. Modelul cel mai mare şi singurul perfect e Dumnezeu, care este infinit, dar noi nu abandonăm spiritul în El ca în ceva isprăvit, pe veci static, imuabil, viu, infinit şi totuşi terminat. Dumnezeu e cea mai mare antinomie a spiritului uman, dar şi cea mai armonioasă, mai rezolvată; de aceea este valoarea sau bunul capital şi unic al genului uman - şi modelul sau idealul din care se înfruptă cu câte ceva un suflet, ori către care tinde orice crea-ţiune, orice elan de realizare al nostru.
Bărăganul e şi el o astfel de sinteză de infinit şi finit, dar nu pe plan transcendental, ci pe planul cosmosului, al fenomenului, şi anume al celui mai larg şi mai definitiv rezolvat fenomen.
Căci pe noi ne supără şi ideea infinitului pur, exclusiv (afară de ideea de Dumnezeu), şi aceea de finit. Afară de spiritele citadine şi de studio, minore; ele au mania ce se poate numi agorafobie metafizică, deşi, de fapt, ele nu se gândesc la metafizică: sunt ca un căţel de apartament, pe care, când îl dai afară, repede vine înăuntru. Omul citadin e, de obicei, inconştient sau cuprins de panică nervoasă.
Spaţiul Bărăganului
Iar când Bărăganul are şi un cer senin, albastru, plin de stele, intuiţia de ceea ce vrem să spunem [e] şi mai bine realizată: o minunată sinteză de geometrie-organică din infinit şi finit.
Ai astfel pace definitivă, eşti rezolvat, şi totuşi viu - şi nu mai doreşti nimic; e ca o împărţire ce se face fără rest. Orice problemă dispare.
Deci, Bărăganul nu e „dor de ducă" decât pentru superficiali, după cum nu e plictiseală (neurastenie) decât tot pentru ei, pentru minori şi efeminaţi. Cel mult, ai intuiţia că tu călătoreşti cu spaţiul întreg, cu planeta - că eşti în spaţiul astronomic. (Dar ruşii din stepă vor să călătorească? De ce se simt universali, la ei acasă peste tot, dar numai în spaţiu de stepă? Ce e adevărat din toate astea? Stepa nu e chiar tot una cu Bărăganul? în orice caz, omul de stepă se simte rezolvat, iar nu turist: el are cel mult iluzia că călătoreşte stând pe loc. Să mă mai gândesc la acestea.)
5. Să valorificăm spaţiul Bărăganului în cultura românească. Mai întâi, fiindcă el există; o mare parte din pământul românesc e şesul, chiar din preistorie şi Evul Mediu (vezi ce spun alde Herodot*, Mehedinţi, D. Cantemir...** Românii n-au stat numai în munţi în Evul Mediu!). Un japonez, la începutul acestui secol (Nogi?), a spus ziariştilor că e foarte mirat de faptul că în România e atâta teren neted, [atâta] câmpie...
Al doilea, fiindcă Bărăganul e un spaţiu major, care poate sugera o cultură superioară, contra spiritului gliptic în cultură, în creaţia românească (vezi şi diminutivele în folclor - n-avem epopei). Spaţiul mioritic e splendid şi e şi mai splendid tălmăcit de Blaga, dar el nu ajunge pentru cultura noastră şi nici nu e singurul spaţiu românesc: nici în sens geografic, nici în sens abisal (al
subconştientului).
Spaţiul mioritic nu e ori nu trebuie să fie singura matrice
creatoare românească.
Spaţiul Bărăganului are, între altele, marea virtute că e foarte contagios, foarte sugestionant; e destul sau aproape destul ca un om să-şi fi trăit copilăria pe Bărăgan, pentru ca să nu-1 mai uite şi pentru ca acesta să lase urme în chiar structura lui.
E adevărat şi faptul că spaţiul mioritic nu e aşa de opus spaţiului Bărăganului, cel puţin din punct de vedere genetic; înţelegem prin aceasta faptul că în sufletul cuiva mioriticul se poate
* Darius a găsit grâu înalt pe Bărăgan.
** Vezi lucrarea lui Kico5 despre D. Cantemir.
90
91
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
transforma relativ uşor în spaţiu bărăganic. Pentru asta e destul, oarecum, să fie dezghiocat, adică să i se desfacă implicaţiile.
Iată ce înţelegem prin asta: mioriticul (vezi în Blaga) e ondularea indefinită. Deci, nu ondularea cantonată în spaţiu închis, ci ondularea care adaugă mereu fragmente de undă. Dar Goblot ([Le] Vocabulaire [philosophique]) tocmai asta înţelege prin indefinit; iar practic, infinitul şi indefinitul sunt, dacă nu acelaşi lucru, în raporturi genetice: din indefinit poate ieşi infinit, precum şi infinitul ca trăire poate fi indefinit (până la un punct, cel puţin). Indefinitul şi infinitul pot fi, deci, în raporturi de rudenie ori idei înrudite (să verific).
Poate aşa se explică de ce ţăranii cari au populat Bărăganul în sec[olul] al XIX-lea şi cari au plecat din dealurile Buzăului, Râmnicului etc. au ajuns repede să se simtă pe Bărăgan ca pe un spaţiu originar. Spaţiul mioritic nu-i tot una cu spaţiul închis. Unui sat din Covurlui, aşezat într-un fel de strachină mare, oamenii i-au spus Oarba: semnificativ, foarte semnificativ! (Să verific numele satului.) înseamnă că ţăranilor români nu le-a plăcut spaţiul închis.
Altceva: de la munte ei au văzut adesea departe; ideea transhumantei. Transhumanta i-a făcut pe români să iubească spaţiul larg şi armonios (ritmic-pendular).
Iată, deci, trei idei şi fapte cari îi pot face pe români să treacă [la] ori să realizeze în chip organic spaţiul Bărăganului, ceea ce va avea ca rezultat împlinirea majoră a culturii noastre6.
Introducere
Spaţiul determină spiritul. Peisagiu şi cultură. Insuficienţa culturii române. Spaţiul mioritic nu este singura matrice spirituală românească. Autori cari s-au ocupat de Bărăgan. Teoria spaţiului subconştient la Blaga. Plaiul. Două spaţii complementare româneşti: spaţiul mioritic şi spaţiul Bărăganului.
1936
Să arăt într-o notă, la p. 1, că problema Bărăganului e veche la mine (din 1926, scrisoarea de la Rouen7) şi că aproape toate consideraţiile din acest eseu sunt din 1932, când Blaga nu venise cu filozofia lui respectivă. Numai ultimele consideraţii din eseu sunt de acum.
Noiembrie 1969
Noi trebuie să luăm act, ştiinţific şi filozofic, pe de o parte, de sensul uman-istoric al provinciilor, pe de alta parte, de sensul filozofic, estetic şi de filozofia culturii (şi metafizic) al regiunilor geografice, al marilor regiuni geografice ale ţării.
Superficialii nu pot „realiza" ideea de Bărăgan în sufletul sau [în] mintea lor.
1936
Cred că influenţa spaţiului asupra omului e mai mare decât spune Blaga (chiar spaţiul copilăriei face enorm în atitudinea de mai târziu a omului. Vezi la marii scriitori).
Oamenii poartă în ei spaţiul în care au trăit strămoşii: acesta devine spaţiul subconştientului.
Spaţiul unui om e o sinteză (care poate fi hibridă) între acest spaţiu istoric (al strămoşilor) şz spaţiul copilăriei-adolescenţei; între spaţiul istoric şi spaţiul biografic - totul pe un fundal ontologic (al subspaţiului pe care ontologicul 1-a pus deodată în om şi în lucruri? Ademenitoare perspectivă!).
Nenorocirea e că la un om poate fi conflict între spaţiul tatei, al mamei şi cel biografic; adică, trei spaţii diferite. Ba, azi sunt copii ce călătoresc tot timpul - se mută părinţii (vai de organici-tatea spaţiului lor!). Ei devin sau nişte inconsistenţi, nişte fleacuri psihice, sau se refugiază în timp şi devin revoluţionari. Revoluţionarismul evreilor se explică, deci, şi în acest chip. E revoluţia pu-
92
93
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
ră, ca principiu, e încălecarea şi goana în timp. Expresia maximă e la Bergson. Iar un Spinoza a ieşit şi din spaţiu, şi din timp, s-a anexat în substanţa pură.
1936
Influenţa spaţiului artificial (spaţiul orăşenesc, de exemplu) e tot atât de mare asupra culturii, dacă nu mai mare (dar în rău), ca şi influenţa spaţiului cosmic.
1. Omul influenţat de spaţiu (teza sociologiei cosmologice şi a geografiei umane; vezi, în Guşti, Sociologia [militans]).
2. Omul influenţând spaţiul; de exemplu, crearea spaţiului citadin, începând cu târgurile din Evul Mediu - în cari avea să se creeze, ca în nişte laboratorii, spiritul individualist, revoluţionar, ştiinţific, ametafizic, minor, al epocii moderne - şi sfârşind cu marile oraşe moderne americane, în cari zgârie-norii dau un orizont de cabotinism cosmic, de gigantism pueril şi mecanic.
3. Teza că formula subconştientă a spaţiului din om e ceva ontologic, care s-a depus deodată şi în om, şi în lucruri - corespondenţa, când există, fiind ceva foarte adânc; sau putând fî şi o influenţă postumă, dar cu caracter secundar.
Nenorocirea însă e că sunt interferenţe între spaţiul exterior şi cel interior; de aici, lipsa de stil. E adevărat că de aici poate rezulta şi o mai mare complicaţie, şi o aromă subtilă a culturii (melancolie tare, nelinişte, tragic?).
August 1936
Unde stă atunci formula spaţiului care e în esenţa unei culturi? La origine, stă tot în influenţa peisagiului, dar cu prelucrarea adusă de om (căci omul nu e doar o oglindă)?
Sau e ceva ontologic-metafizic aici? Adică: formula spaţiului e în lucruri şi ea s-a impus totodată şi în peisagiu, şi în sufletul uman, în chip paralel, dar admiţând corespondenţe, influenţe secundare şi corecturi.
1936
în acest eseu, să discut tot fenomenul românesc în legătură cu spaţiul.
August 1936
Caracterul insuficient al culturii române (chiar şi în folclor, deşi mai puţin decât în cultura critică. Vezi, totuşi, abuzul de di-
minutive în folclor) provine nu numai din forma spaţiului extern, ci şi din ambianţa politică şi geografică, din lipsa de mare perspectivă politică şi geografică.
Românii n-au fost un popor mare ca număr, şi nici nu au avut o ţară întinsă. (Şi mănăstirile româneşti sunt mici. Materialul a fost puţin - şi puterea politică tot mică. Marea putere politică aduce şi monumente mari, şi cultură majoră. Vezi, la români, [la] greci, [la] germani.) Aşa că azi, când suntem România Mare şi avem o misiune internaţională, ne vom da şi o cultura majoră. (Trebuie!)
Iată, deci, că, [în] afară de spaţiul subconştientului şi de cel al peisagiului, mai e şi un spaţiu politic: de acesta depinde enorm felul culturii.
Ei bine, Bărăganul e un material de sugestii, ce ne poate fi de folos, ce poate fi utilizat de voinţa noastră politică, pentru a ne da un spaţiu spiritual major.
(Oare ungurii au ceva major şi fiindcă au pustă? Şi fiindcă au spaţiul nomazilor călători, cari au fost strămoşii lor?)
Să judec aşa: cum ne putem da spaţiu bărăganic? Ori direct - prin Bărăgan; ori şi prin ideea de misiune românească, de voinţă politică.
Martie 1936
Folclorul de munte şi de plai s-a acomodat pe Bărăgan.
Proba că acest fenomen e posibil e că balada păstorească s-a furişat în cea plugărească (vezi: Densusianu, Viaţa păstorească în poezia noastră populară, p. 46-50).
Dar un lucru [e] important: dacă noi suntem neam de păstori, atunci suntem şi ca spaţiu de munte, şi ca spaţiu de câmp, căci întotdeauna păstorii veneau iarna la câmp (vezi: Densusianu, transhumanta; geografii; Drumul oilor. Cele dintâi drumuri în România au fost drumurile oilor, de la munte la câmp şi invers). E adevărat că la câmp stăteau în timpul greu (iarna), totuşi, spaţiul larg intra în suflet şi aşa. (Importanţa zilelor de Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru vine de la transhumantă?)
Iar dacă adăugam că unii români au fost plugari, vedem că avem destule motive să credem că românii puteau avea şi spaţiu de câmp. în orice caz, erau obişnuiţi cu un spaţiu larg (văzut de munte ori de la câmp). în sprijinul lui Blaga vine însă faptul că noi avem caracter resemnat (aşa e Mioriţa?). Totuşi, spaţiul mioritic al lui Blaga nu e tocmai minor, ci e infinitul ondulat.
94
95
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Februarie 1936
Mioriţa e ceva perfect, minunat, dar e un termen final. Nouă ne trebuie ceva neperfect, dar vital, ceva necoerent, dar virtual* (nu vorbeşte Blaga însuşi de diformitatea valorilor din inconştient, tocmai fiindcă sunt vitale?).
Românul are două superiorităţi, ce-i sunt fatale:
1. e prea complex (de unde... spălăceală);
2. e prea evoluat (ca în Mioriţa): e înţelept, resemnat.
Nu ne trebuie ca în finalul din Anna Karenina (de aceea evreii au pus mâna pe ruşi). Cu această mentalitate, cum să luptăm împotriva străinilor? De aceea ne-au năpădit în trecut. Ne trebuie ceva mai vital şi mai combativ: o simplificare dinamică, o imper-fecţie combativă.
Mai 1935
Românul e sclavul lirismului uşor, al didacticismului uşor, al melancoliei (vezi eseul lui Cioran).
Bărăganul ,1-ar scăpa de acest păcat, adevărat blestem psihologic.
Felul de a fi al românului e foarte simpatic în relaţiile de societate: e tot ce poate fi mai potrivit pentru a da oameni simpatici. Dar e o nenorocire socială şi o catastrofă pentru cultură.
Martie 1936
S-a vorbit de un „suflet ardelenesc" (ceea ce nu prea e). De ce n-ar fi însă o schiţă de suflet bărăganic? Oameni precum Crainic, Folescu, Nae [Ionescu] sunt realităţi.
1936
Cultura română trecută s-a bazat numai, ori mai mult, pe spaţiu extern (de aceea a fost o cultură idilică ori de tip). Acum a venit vremea să ne acordăm o cultură pe bază de spaţiu intern, critic. Dar să nu fie spaţiu minor, de dealuri. Trebuie să valorificăm sugestiile pe cari le dă Bărăganul (ca antidot la minorism şi individualism)!
Mai 1935
Cultura română trebuie tratată prin Bărăgan (şi prin mare, şi prin munte). E o nenorocire că cultura română a fost fabricată
* Vezi şi Keyserling, Sur l'art de la vie; undeva unde vorbeşte, mi se pare, de fecunditatea imperfectului.
de dealuri. Până când nu va interveni Bărăganul, nu vom fi salvaţi.
Dilema e însă aici: ne trebuie Bărăgan, dar Bărăganul e în afară de istorie, deci de cultură. Aşa că suntem condamnaţi ori să avem cultură minoră, ori nici una? în fond, poate că da, dar în realitate lucrurile nu sunt atât de absolute. Probă că stepa rusă a dat o cultură.
August 1936
Se zicea într-o vreme: Românii nu sunt negustori! Românii nu sunt marinari!
Tot aşa cum, pe la 1816-1818, se credea că românii nu sunt făcuţi să fie oameni de cultură.
Ei, dar timpul a dovedit contrariul!
Aşa şi cu Bărăganul. Putem căpăta eu de Bărăgan. Vă afirm chiar că eul bărăganic e un eu foarte caracterizat, foarte dârz, foarte ispititor, şi care, odată căpătat, nu mai admite compromisuri cu alte euri.
Februarie 1933
Contra poporului român s-au aliat geografia cu destinul (deci: şi spaţiul şi timpul); asta o zice Mitică Teodorescu, de la „Cuvântul", într-un articol (februarie, 1933). Tot el zice că românul e deştept şi serios, cu toată aparenţa de neseriozitate pe care o face.
Avem compensaţii:
1. Spaţiul Bărăganului e ceva pozitiv, o mângâiere, o adâncire.
2. Bărăganul dă seriozitate.
Idee importantă: Bărăganul, câmpul dau cultură virilă (să dezvolt asta).
Bărăganul ne reabilitează. El e major, viril: vezi Sandu-
Aldea, Nae Ionescu8.
Ardealul (până şi Cezar Petrescu are sânge oltenesc după un părinte, mi se pare); Oltenia şi Bărăganul: astea ne vor salva, vor da cultura română. A fost o nenorocire că aceasta a început prin contactul cu Polonia şi firea monden-culturală. Moldoveanul e om de societate şi de aceea ţine la cultură. Munteanul e viril şi de aceea dispreţuieşte arta şi cultura; ori, dacă o face, o face mare, majoră. Asta era să compromită şi pe Pârvan: cabotinismul şi li-
96
97
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
rismul, ca uşoare nuanţe (şi încă, Pârvan e basarabean, ceea ce e altceva). Cultura aceasta va fî definitiv compromisă de alde Ralea.
Bărăganul e o speranţă. El n-a produs opere, fiindcă nu e modern şi fiindcă e deasupra culturii, oarecum: dar va da-o, şi va fi o cultură majoră.
August 1936
Românii pot înţelege Bărăganul (afară de cei prea mon-denizaţi). De ce? Fiindcă sunt cosmici.
Ei au, deci, perspectiva majorului, marelui, a armoniei generale - şi, lucru însemnat, au şi încredere în cosmos, nu se sperie de gol, de întinderi (ca femeile şi orăşenii).
De aceea ţăranii nu se plictisesc în singurătate şi nu se sperie de gol; nici în ornamentică (vezi Blaga, Spaţiul mioritic, p. 191) nu au horror vacuP: foarte important. Aici e ceva metafizic, nu numai estetic: metafizica determină arta.
Iată de ce ardelenii stabiliţi în Bărăgan s-au înrădăcinat spiritual foarte repede aici; şi iată de ce un om de Bărăgan nu mai poate suferi să stea la munte ori la deal (turbează). Mai repede se acomodează un om de munte pe Bărăgan, decât invers. (Numai oamenii de deal sunt mai bicisnici. Ei nu pot sta la şes. Cei împroprietăriţi la şes au umblat ca nomazii cu căruţele; numai copiii lor s-au instalat definitiv la şes. Ba, au avut şi două rânduri de case. Pe copii îi lăsau la şcoală la şes şi ei plecau la deal, înapoi, ori chiar la munte.)
Românii au două mijloace ca să ia în posesie spirituală Bărăganul:
1. spaţiul cultural mijlociu, de plai;
2. cosmicismul, trăirea perspectivei marelui spaţiu, a marii panorame cosmice.
Pe aceste două vehicule şi pe aceste două dispoziţii „stilistice" românii vor putea să capete spirit major, panoramic (căci cosmicismul românesc nu e întotdeauna destul de major ca să nu mai fie nevoie de Bărăgan: uneori e mai mult idilic; mare dezvoltare).
Plaiul şi cosmicismul pot avea mare rol de pedagogie etnică; ele pot deveni două metode pedagogice pentru perfecţionarea etnică.
August 1936
Iată ideea centrală pe care să o susţin în Spaţiul Bărăganului: omul poartă în subconştientul lui spaţiul strămoşilor. Dar spaţiul biografic (infantil şi adolescent) are influenţă.
Aşa că Bărăganul aduce şi el nota lui, mai ales că spaţiul plaiului nu e un spaţiu limitat, ci tot un spaţiu infinit. De pe plai vezi infinitul (ca la deal. Vezi ce spune şi Blaga, [în] Spaţiul mioritic, p. 12: „deschis", „indefinit"; să citez). Aşadar, spaţiul bărăga-nic s-a putut grefa foarte bine pe spaţiul plaiului; a dispărut numai ideea de ritm şi cea de înălţime, de platou, dar a crescut ideea de infinit şi de esenţă ontologică. Pe Bărăgan parcă eşti în esenţa lumii.
Pe spaţiul lui Blaga a putut deci foarte bine să se plaseze spaţiul Bărăganului. Mai ales că la cele de mai sus s-au adăugat [următoarele]:
1. românii au trăit şi pe Bărăgan, şi în bălţi, în Evul Mediu;
2. ciobanii au venit secole întregi pe Bărăgan, unde au petrecut jumătate de viaţă, iar [de] pe munte au continuat să-1 zărească; ba, de la un timp, mulţi ciobani nu mai plecau nici iarna de pe Bărăgan;
3. de la munte-plai se vedea Bărăganul (ca la deal);
4. de 100-200 de ani românii au început să colonizeze Bărăganul.
August 1936
E adevărat că Bărăganul dă lipsă de limite şi vag - şi, deci, ar mări anarhia românească; ori prilejuieşte chiar (prin reacţie): spirit revoluţionar, izbucniri teribile (ca în Sandu-Aldea; vezi la ruşi). Bărăganul ar fi, deci, periculos pentru noi, fiindcă ar sprijini anarhismul vag românesc, şi aşa destul de răspândit, ori indirect, ar favoriza izbucnirile revoluţionare sau dinamice. (Românii din provincia Munteniei sunt mai politici; vezi în Ibrăileanu.) Dar Bărăganul e şi cosmic (se vede cerul armonios), iar el însuşi e o formă perfectă şi o suprafaţă perfectă: două perfecţiuni. Asta aduce şi armonie morală.
Dar altceva e şi mai preţios: Bărăganul dă spirit major. Dealurile dau spirit minor, individualism (ca în Grecia), ceea ce duce tot la revoluţie; probă că teoria politică la noi au făcut-o delurenii.
Care e soluţia? Nu să admitem un spaţiu unilateral, de Bărăgan ori de deal, ori munte. Ci să creăm un spaţiu sintetic şi complex al culturii (oricare spaţiu al naturii e unilateral!), prin care să impunem o ordine a omului (dar în legătură cu natura. Să nu neglijăm asta. Nu ca evreii, cari nu mai au spaţiu, ori ca orăşenii, cari au un spaţiu artificial).
98
99
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Apoi, România e variată ca peisagiu. Cum o să impunem numai un spaţiu? Iată, deci, două argumente pentru cari nu putem să ne bazăm cultura numai pe un spaţiu extern, ori pe spaţiul extern ca atare.
Salvarea e în spaţiul creat de noi - al culturii - dar în legătură cu Cosmosul.
E acesta spaţiul plaiului, care ar fi un spaţiu de centru, sintetic? E ceva aici. E chiar foarte important să studiez această direcţie.
Nouă ne trebuie un spaţiu în care să fie şi majorul Bărăganului, şi femininul dealului (orice cultură mare e sinteză a două principii: major şi feminin), şi eroicul muntelui, şi legănarea plaiului. Pe acest spaţiu nu-1 poate da decât cultura.
Ce e atunci de făcut? Să nu unilateralizăm. Să luăm în posesiune, spiritual, toate peisagiile romaneşti - să adâncim, deci, şi Bărăganul. Să insistăm mai puţin asupra dealurilor, căci prea am insistat mult, şi să facem o sinteză complexă. Momentul, acum, e să descoperim Bărăganul; căci, ca români intelectuali, îl ignorăm.
August 1933
Să studiez pe Sandu-Aldea şi pe Murgoci, ca pe nişte monumente sufleteşti ale Bărăganului: modestie naturală, spirit major, viril, impasibilitate, tărie personală şi impersonalizare.
Sandu-Aldea s-a dat deoparte toată viaţa. Murgoci era atras de orizonturi largi, călătorea şi nu şi-a făcut reclamă. Spunea doar: „Râdeţi voi, dar o să-mi daţi dreptate mai târziu". Ori: „Râ-deţi voi, mânjilor, dar mai târziu o să mâncaţi pâine de pe urma mea". Şi acum, în adevăr, adevărul lui Murgoci - om de intuiţii autentice şi de intuiţii majore - iese la iveală ca untdelemnul. Comparaţi pe omul de munte, Mehedinţi, literat în ştiinţă, şi pe Murgoci. Ce deosebire!
Murgoci era un suflet adânc; a simţit moartea. Credea în mister şi a simţit chemarea Bărăganului; a venit la Brăila înainte de a muri. Ce impresionant a fost!
Iată ce dă Bărăganul şi ce aveau aceşti doi oameni.
Nae Ionescu a avut foarte mare dreptate când a pus pe Sandu-Aldea în legătură cu Bărăganul10.
[Sandu-]Aldea şi Murgoci nu pot fi explicaţi decât prin Bărăgan.
Aprilie 1970
Bărăganul lui P. Istrati e cu o coardă mai mult; e mai adânc şi mai filozofic, sună că un sistem de metafizică şi ca o simfonie a
spaţiului. Bărăganul lui P. Istrati e un poem dramatic şi metafizic al spaţiului larg (vezi şi Neranţula)11.
Septembrie 1974
Spaţiul Bărăganului e un spaţiu imens, desmărginit, un spaţiu desfundat, şi totuşi geometric.
în Panait Istrati vuieşte Bărăganul, vuieşte de spaţiu şi de pasiune, ca o furtună maiestuoasă (se vede şi firea lui Istrati), ca un uragan orizontal şi etern.
Spaţiul câmpiei ardelene e un spaţiu colinar (cu graţii serioase, ademenitoare), un Bărăgan de Beauce, un spaţiu plastic, nu e Bărăganul infinit; şi totuşi, ardelenii s-au acomodat repede şi adânc în Bărăgan (ca şi tatăl meu); fiindcă au trăit spaţiul larg al transhumantei, pe care îl aveau în subconştient.
Şi Bărăganul şi Balta au pasiune la P. Istrati; e un vuiet cosmic în Bărăgan şi o revărsare de zări în Balta lui P. Istrati.
Vezi poezia Bărăganul, de Alecsandri. E semnificativă (dar în sensuri diferite), fie că redă, fie că nu redă spaţiul Bărăganului.
Septembrie 1974
După terminarea studiilor, Pavel Dan a fost numit la Tulcea şi a funcţionat acolo doi ani. S-a considerat aproape ca Ovidiu la Tomis (Ovidiu, totuşi, a învăţat limba geţilor şi a scris chiar în ea). Spaţiul Dunării n-a avut ecou la Pavel Dan.
Tot aşa, Bărăganul asupra lui Blaga. Ei aveau alt spaţiu al subconştientului. Ăsta e un argument pentru teoria lui Blaga.
Totuşi, Blaga, la Brăila, a exclamat: „Dunărea împărătească!"... Dacă ar fi trăit în copilărie la Brăila, poate că era puţin altfel.
Exclamaţia de mai sus e un argument pentru ideea mea că spaţiul copilăriei are influenţă asupra omului, ca stil de viaţă şi de cultură. Blaga, la aproximativ 40 de ani, a fost totuşi impresionat de Dunăre; poate că-i amintea şi de Dunărea vieneză, dar cred că 1-a impresionat mai ales spaţiul bălţii revărsate - spaţiul dintre Dunări, zwischen Donauenraum.
Ianuarie 1936
Vezi toate poeziile lui Tuleş din „Gândirea" (mai ales nr. de pe ianuarie 193612. Să citez?).
Aici se văd rusticitatea adâncă, arhaismul, primordialitatea, „necivilizaţia" omului de Bărăgan; precum şi provenienţa lui din
100
/biblioteca
(* academiei 101      V romane
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
spaţii largi şi multe. Dar nu nomadism neliniştit, ci psihologie de spaţii largi şi de adâncime, de înşurubare în existenţă. Omul de Bărăgan n-are nimic nici din minorismul monden al omului de deal, nici din nomadismul ţigănesc.
Deoarece el nu ia parte frecvent la producerea culturii formale - dar e un înalt produs spiritual.
Iunie 1933
„Apoi am luat Bărăganul de-a curmezişul. O, frumoasă câmpie! Numai o partitură de muzică ar putea reda impresia de maiestate şi de infinit a acestor orizonturi. Semănăturile se roteau împrejurul nostru, ameţite de soare, învăluite într-o ceaţă opalină, cu uşoare înfloriri albăstrui şi argintii, iar deasupra se înălţau domurile norilor - splendide, tăcute şi impozante în albimea lor imaterială. Umbrele lor se plimbau pe trupul pământului, care se lasă mângâiat ca un animal sănătos, toropit de plăcere (...).
E vreun mângâietor mai mare al zbuciumurilor sufleteşti ale oamenilor decât natura? însăşi credinţa, când a căutat realizarea cea mai deplină, s-a retras în singurătatea naturii. Fiindcă sufletul nostru, chiar în cele mai înalte ale sale manifestări, a păstrat legături ascunse cu restul naturii, din care s-a născut şi în care se va întoarce, după ce îşi va fi îndeplinit rostul pe pământ Chiar civilizaţiile mari, după ce au aruncat spre cer strigătul lor de orgoliu, şi-au plecat genunchii spre verdele pământ, pe care nu au lăsat decât pietre peste pietre, cioburi şi gânduri modelate în marmură sau în metal, pe care le descoperă acum plugul muncitorului, întors la starea naturală de vieţuitor fără pretenţii al pământului.
îţi vine să strigi, cu poetul Amiel: mamă a minunilor, misterioasă şi iubitoare natură, pentru ce nu trăim noi mai mult în tine? Nu am putea, în zilele grele de azi, să găsim o alinare în priveliştile atât de variate şi de ademenitoare ale ţării noastre? Nu se ridică din ogoarele de grâ-ne, din munţi şi din păduri, din toate aspectele cu viaţă bogată ale pământului nostru, o îmbărbătare care să ne facă să uităm necazurile? E bine să ne lăsăm ademeniţi de agitaţia sterilă, când împrejur natura ne spune: nu vedeţi că eu sunt tot frumoasă şi îmbelşugată şi darnică?
De ce vă temeţi când sânul meu vă este deschis? De ce vă chinuiţi, când eu mă bucur?"
(George Vâlsan, Frumuseţile pământului românesc. Comunicare la radio, iunie 1932.)
Ceva intermediar între Pârvan şi A. Russo: o sinteză.
Octombrie 1933
Vlahuţă şi Bărăganul. Vezi: România pitorească, (aşa cred); are o idee foarte frumoasă: Bărăganul n-are apă. Şi, fiindcă n-o are, o visează şi visul lui e Apa Morţilor.
1945
„1809, decembrie, 6
Să se ştie de cându au venit muscali în luna lui Dekemvre la leat 1807 şi am fugit în băjenie şi eram făcut preot de un an, mergiam pă doi şi [s]-au născut copila mea în ziua de Sfântul Teodor şi eram la Tămădău cu bagăjiele. Şi la leat 1808 a[u] făcut turcii cu muscali[i] bătălie şi au pierit turci şi mulţi [muscali]. 1809, dekev. 9. Eu, preotul Fiera, sin popa Tudor Bărăganeanul".
însemnare pe o carte veche de la Biserica Delea Veche.
1946
Vezi Liviu Rusu, Estetica poeziei lirice (cam pe la p. 217, ediţia a Il-a, Casa Şcoalelor), unde sunt versuri poporane, în cari se arată că românului îi vine, la un moment-dat, să lase codrul (deci şi muntele - adică să lase orizontul închis) şi să apuce câmpul; îl atrage câmpul.
Cu cât acesta e mai bătut de vânt şi mai ars de soare, românul se simte atras de el, ca de o sirenă sl spaţiului larg (asta înseamnă că e şi în român, cel puţin excepţional, o nevoie de spaţiu larg, aşa cum a fost la vikingi, cari au simţit nevoia să meargă, spre Islanda, sau la cei ce erau atraşi de Sahara ori de poli etc.).
L. Rusu vede frumuseţea acestei poezii numai în efecte pur formale, repetări de sunete şi de verbe. E şi asta, dar e mai mult. Eu văd aici cântată poezia magnetismului Bărăganului. Adică, două lucruri:
1. poezia Bărăganului, atracţia lui; şi
102
103
Vasile Băncilă
2. dovada că şi românul a simţit uneori nevoia să iasă din spaţiul închis mic, adăpostit (codru, vâlcea, curătură, depresiune subcarpatică) şi să se reverse în spaţiul major. La români a fost un fel de stereotropism şi un tropism pentru spaţii adăpostite, dar iată că a dorit uneori şi spaţii mari, bărăganice. Ei bine, numai atunci s-a născut statul românesc, expansiunea românească; asta a fost la păstorii români. Iată ce nu vede L. Rusu.
30 martie 1976 (fragment din scrisoarea către C. Georgiade) Blaga s-a situat pe o poziţie opusă faţă de Kurt Lewin. în general, explicaţiile prin teoria mediului empiric nu-i conveneau. El era înainte de toate un metafizician şi un gânditor al esenţelor şi entităţilor. Concluzia la care a ajuns curând a fost instaurarea unui concept al spaţiului inconştientului (matrice stilistică) ca factor de explicare a culturilor. Nu e vorba de un spaţiu kantian (formă sau cadru), ci de un fel de stihie formativă de rădăcină sau sămânţă ascunsă în adâncul fecund şi suveran al inconştientului.
Mirabila sămânţă la Blaga nu a fost numai o temă impresionantă în poezia lui, ci a fost implicată şi în filozofia sistemului său; şi aici se vădeşte din nou cât de adânc etnic a fost Blaga, chiar fără să-şi dea seama, căci în viziunea poporului român ideea de sănătate e ceva fundamental, ceva organic, ca şi ideea de divinitate, înţeleasă ca intuiţie ontologică.
Aşadar, spaţiul „abisal" al lui Blaga e un dat filozofic, un fel de absolut. Purtând cu ei acest spaţiu viu ca factor de cristalizare ideativă, oamenii devin creatori într-un mod specific şi autonom. E o fatalitate din interior, pe care creatorii o poartă cu ei (apli-cându-se indivizilor, etnicurilor, regiunilor de etnicuri dintr-o parte sau alta a continentului). Avem de-a face cu un spaţiu spiritual, nu pur logic, ci, în fond, mitic, ca variantă adusă de genul uman în univers şi prin care el e altceva decât restul creatorilor. Aici e originalitatea lui Blaga (prin care se diferenţiază net de Spengler) şi ea a fost la el condiţia unei creaţii având un farmec incontestabil. Autorul Spaţiului mioritic spune chiar cu precizie: spaţiul (cultural) de deal-vale persistă chiar şi atunci când românul trăieşte în „bărăgane".
Fireşte că e o anume exagerare în poziţia lui Blaga, dar nici un sistem nu se face fără exagerare, căci filozoful împlineşte lucrurile după imperativele logosului său, al cărui prim posedat este el însuşi.
Spaţiul Bărăganului
Chiar Blaga, mai târziu (în Despre gândirea magică, 1941), a scris propoziţii impresionante despre unitatea mistică dintre om şi mediul său geografic, în societăţile arhaice. Şi, când a vorbit despre spaţiul abisal la elveţieni sau la ruşii stepelor, fără voie i-a dat expresivitate, amintind de piscurile Alpilor sau de imensităţile plane ale Ucrainei. A fost mai mult pentru a face atmosferă în jurul tezei lui, dar procedarea e semnificativă şi oarecum eretică faţă de teză.
Blaga nu era absurd, nu era fanatic, nu era tiran (unii filozofi, să recunoaştem, au ceva din aceste trăsături); când a răspuns unor critici ai săi - după apariţia Spaţiului mioritic - el n-a contestat că problema se poate pune şi altfel, dar a ţinut să afirme că el a privit chestiunea în sine, adică spaţiul inconştientului în sine, fără raportare la cauzalitatea sociologică sau istorico-geografică. A recunoscut, în mod implicit, altora acest drept, dar 1-a refuzat lui însuşi.
Şi îmi spun acum: dacă Blaga ar fi aderat din capul locului la un spaţiu de creaţie culturală determinat numai, ori în primul rând, de mediu, n-ar mai fi fost opera sa de filozofia culturii. El a avut instinctul ineditului, fără a schilodi adevărul, cel mult transfigurându-1, aşa cum se permite în filozofie (toate culturile sunt, în definitiv, transfigurări ontologice). Ca urmare, avem un sistem de filozofie a culturii, cum nu e altul la noi ca amploare, specific şi bogăţie muzicală de sensuri, totul cu şansa de a fi fost redactat şi de un mare scriitor.
Dacă va apărea un eseu despre Blaga în spaţiul apelor13, pe care, în parte, l-am expus la Muzeul Literaturii Române, îl voi trimite. Din el se vede că, deşi partizan al spaţiului inconştientului de deal-vale, Blaga nu era un spirit monovalent.
E un noroc că Blaga a apărut în cultura noastră şi se poate spune că rangul unui filozof se vede şi după valoarea şi mulţimea criticilor pe care le determină.
Noiembrie 1936
Plaiul e cel mai sintetic peisagiu românesc, cel mai central; are perspectivă largă, ca stepa, are ondulaţii, ca marea; are forme rotunde şi idilice, ca dealurile; are înălţime, ca muntele (să fac o
perioadă frumoasă).
E adevărat ca Bărăganul (stepa) are netezime: n-are ondulaţii; şi nici nu e înalt, podal - podiş. Dar pe Bărăgan nu mai e nici ideea de înălţime, nici de jos, ci e ceva ontologic: în Bărăgan eşti
104
105
Vasile Băncilă
în spaţiul universal pur, Bărăganul e în afara, ideii de înălţime, căci el e astral.
Şi atunci, să judec aşa: pedagogic, plaiul e tipsia spaţială de translaţie, care poate înlesni culturii române să beneficieze de spaţiul complet (nu mai mult de dealuri, cum e azi. Căci creaţia noastră cultă e mai mult o cultură de dealuri). De la plai să trecem la toate. Plaiul e un spaţiu românesc adânc, un spaţiu important, deşi nu atât de exclusiv, cum zice Blaga.
Dealurile fac ravagii în cultura noastră scrisă. Folclorul e mai mult cultură de plai? Aţi observat că Blaga, prin suflet şi cultură românească, nu înţelege decât folclorul?
Cum se explică [însă] că, dintr-o cultură populară de plai, a ieşit o cultură critică minoră, de deal? Nici plaiul nu e atât de general în psihologia română? Sau în trecerea de la folclor la cultura critică se întâmplă degradări?
Planul eseului să fie aşa:
1. Antinomiile Bărăganului.
2. Necesitatea de a însuma în cultura noastră un spaţiu sintetic şi nu numai cel de deal ori de munte, ori de stepă.
3. Cum, pentru asta, ne poate servi conceptul de plai din filozofia lui Blaga; în felul acesta, am găsit şi modalitatea diplomatică de a-1 corecta pe Blaga, şi de a salva ideile mele. Să o fac cu mare amabilitate indirectă - dar spunând tot gândul meu14.
Noiembrie 1936
Blaga explică monomic poporul român - chit că intuiţia lui artistică adaugă apoi o serie de compensări: discreţie, bun simţ, măsură, bipolaritate...
Această monomie de explicare a românismului - prin spaţiul mioritic - din partea lui Blaga:
1. e ceva unilateral (românii au două focare, chiar mai multe); şi
2. e dovada influenţei din partea lui Spengler - Frobenius, cari au căutat un simbol spaţial unic pentru marile culturi istorice. Blaga a căutat şi el un simbol spaţial unic pentru români, care e impropriu: a) fiindcă românii au două focare spaţiale; b) fiindcă e vorba de un spaţiu românesc, el nu e numai de plai, ci şi de stepă.
Spaţiul Bărăganului
Aprilie 1971
Spaţiul mioritic şi spaţiul Bărăganului; Bărăganul şi nepotrivirea dintre spaţiul subconştientului şi spaţiul geografic. Un lucru la care nu s-a gândit Blaga e că opoziţia dintre spaţiul subconştientului şi spaţiul geografic poate duce la boli nervoase, la boli sufleteşti. Exemple:
1. în Emigranţii lui Bojer se vorbeşte de un personagiu care, în preria americană, se îmbolnăvea fiindcă nu vedea nici un accident de teren (iar pentru mine tocmai spaţiul fără nici un accident, chiar fără arbori, dar infinit, este summum bonum din punctul de vedere al spaţiului spiritual). La urmă, personagiul lui Bojer şi-a făcut singur o movilită de pe care privea; dar tot a înnebunit.
2. într-un roman (sau nuvelă?) al lui Cezar Petrescu, o eroină s-a îmbolnăvit, fiindcă, în fiecare dimineaţă, când se scula, nu vedea decât un deal, pe fereastră.
3. Mămica15, atunci când a venit la Comăneasca, era apăsată de spaţiul câmpiei: toată viaţa n-a putut suferi cântecul greierilor.
4. Ţăranii deleni (si munteni?) împroprietăriţi după primul război mondial în nordul Bărăganului (poate şi mai la sud) se întorceau în fiecare toamnă „acasă" (la deal sau munte). Acel fermecător chez nous, pentru ei, nu era pe Bărăgan.
5. Soldatul din Bărăgan rămas în 1918 în Moldova, prin căsătorie, s-a îmbolnăvit de nervi şi medicii i-au spus să se întoarcă în Bărăgan.
Cuvinte străine, dar foarte românizate: Ardeal şi Bărăgan.
E adevărat însă că spaţiul mioritic al lui Blaga e un spaţiu mobil, un spaţiu de succesiune, un spaţiu ce se face mereu; aşa că prin el se poate face trecerea la Bărăgan: e ceea ce au făcut păstorii prin transhumantă.
Nică Dumitrescu a cumpărat via de la Baldovineşti, fiindcă a văzut acolo o bucăţică de deal. Şi preotul Doniga la fel.
Mai 1935
Spaţiul subconştientului de care vorbeşte Blaga e, la origine, produs tot de spaţiul exterior sau, cel puţin, sunt în legătură?
Numai azi nu mai e aşa, adesea, fiindcă oamenii s-au amestecat în mare parte şi n-au putut duce cu ei şi peisagiul atavic. Dar de aici au rezultat mai multe rele:
1. criza etnicurilor. Etnicul pur e prelungirea unui spaţiu;
106
107
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
2. criza culturilor. Azi e o interferenţă de culturi, fiindcă e o interferenţă de spaţii în subconştient; căci, orice ar zice Blaga, spaţiul subconştientului nu e un absolut şi nu trăieşte independent de spaţiul geografic.
Cultura modernă e hibridă şi lipsită de monumentalitate din cauza asta. Evreii, călătorind mereu, au anulat în ei orice spaţiu. De aceea ei trăiesc numai cu timpul; de aceea sunt dialectici, revoluţionari, chiar anarhici;
3. suferinţa moral-metafîzică şi chiar biologică; căci oamenii cu spaţiu subconştient minor sunt siliţi să trăiască în stepă şi viaţa lor e o continuă spaimă. De aceea femeile vor să vină la oraş: fiindcă lor le place spaţiul mic (de interior), ele având un suflet minor. Invers: oamenii de stepă ori de mare (marinarii), cu spaţiu subconştient major, se sufocă atunci când împrejurările vieţii îi silesc să trăiască la oraş ori la deal. Suferinţa şi pesimismul modern vin, deci, şi din amestecul spaţiilor; amestecul - interferenţa - spaţiilor în acelaşi om dă criza culturii, iar contradicţia între spaţiul extern şi cel intern aduce suferinţa, pesimismul.
1937
Orizont şi stil, Blaga, p. 106, toată.
Aprilie 1937
în Eonul dogmatic, Blaga admite şi influenţa spaţiului geografic în determinarea culturilor: vezi p. 196.
1937
Să discut:
1. Şi inconştientul se poate schimba prin conştient. E un raport reciproc, nu cum crede Blaga.
2. Blaga însuşi spune că sunt posibile schimbările, chiar influenţele, când sunt unul sau mai multe elemente într-o matcă stilistică comună cu alta. Dar asta se poate aplica şi la matca stilistică, şi la alt spaţiu (când omul se mută în alt spaţiu), considerat şi el ca o matcă stilistică. Interesant.
Mocanii au venit din munte pe Bărăgan. Dar ei aveau deja idee şi drag de spaţiul major, deci au putut să-şi asimileze uşor spaţiul bărăganic.
Noiembrie 1972
Omului de pe Bărăgan îi e de-ajuns un timp de 2-3 generaţii, uneori chiar o singură generaţie (să fi trăit el în copilărie pe Bărăgan), pentru ca să devină suflet de Bărăgan.
Blaga n-a ştiut acest lucru, când a scris în Spaţiul mioritic că românul trăieşte în spaţiul plaiului, chiar şi atunci când trăieşte de sute de ani pe Bărăgan - aşa îl rezumă, pe Blaga, V. Damaschin. Tot Damaschin adaugă: „Şesurile româneşti sunt pline de nostalgia plaiului" („Credinţa" cu data de 26 mai 1935). A spus Blaga chiar aşa? Şi că românul e om de plai chiar când e de sute de ani în Bărăgan? Să verific.
Blaga n-avea de unde ştie astea (şi mai ales să cunoască nostalgiile omului de Bărăgan) - fiindcă n-a trăit în Bărăgan; dar sunt sigur că, dacă şi-ar fi trăit copilăria în Bărăgan, n-ar mai fi scris Spaţiul mioritic. Şi ar fi fost păcat, căci e prea frumos, prea interesant - şi e adevărat că cei mai mulţi români sunt oameni deleni (care e ceva mai mult de munte decât de deal); plaiul nu e un spaţiu de Mont Blanc şi nici de dealuri comestibile, ci e cosmosul modelat în valuri.
Nu există plai în Bărăgan - cum a scris unul recent - şi nici pe piscurile munţilor. Plaiul e, în adevăr, ceva specific românesc.
1936
Cred că spaţiile subconştientului au fost date tot de spaţiul extern, ori sunt create de ontologic, în vederea spaţiilor concrete sau paralel cu ele. Ar fi un paralelism spaţial.
Căci însuşi Blaga, când vorbeşte de spaţiile subconştientului, le clasifică tot în spaţii ca cele externe: de stepă, de munte, de infinit, de compartiment etc.; aşadar, nu poate găsi un spaţiu propriu-zis al sufletului, care să nu fie mulat după peisagiu (la origine).
August 1936
Chinezu şi Blaga n-au văzut Bărăganul, balta, marea. Ei n-au cunoscut aceste locuri. Vezi cu ce aer de revelaţie îmi scrie Chinezu de la Carmen-Sylva (30-31 august 1935) despre peisagiul dobrogean.
Nici Blaga nu cunoaşte balta, Bărăganul. Dacă le-ar fi cunoscut - şi la timp! - ar fi scris altfel. Nu s-ar fi lăsat posedat exclusiv de plai. Iată de ce Bărăganul trebuie luat în posesie de spiritualitatea românească, mai ales că prin el ne putem salva.
108
109
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Blaga şi Chinezu au trăit ca într-o strachină, acolo, în Ardeal.
Octombrie 1936
Blaga însuşi n-a putut înţelege dintr-o dată; când i-am arătat un peisagiu tipic de Bărăgan, mi-a răspuns, cu ironia ardelenească: „De ce e peisagiu tipic de Bărăgan? Fiindcă are o turmă de oi?"
Septembrie 1936
Plaiul e un spaţiu şi o formă de timp. Foarte important. Aici e importanţa lui. Căci el e şi o formă de plutire în timp, de invitaţie la timp (dar la un timp minor), e mers suiş şi coborâş, mers de alternare; în timp ce Bărăganul e o imensitate statică, o ancorare în veşnicie (afară dacă, prin reacţie, nu produce revoltă imperialistă) .
Septembrie 1937
Şi românii cari au venit cu oile de la munte au putut aduce spaţiu major. Aplică ce zice Blaga de ciobanul vedic (p. 128, Orizont şi stil).
August 1936
Când voi face eseul despre Bărăgan, să citesc încă o dată Orizont şi stil şi Spaţiul mioritic de Blaga.
1936
Bărăgan: Blaga, Orizont şi stil, p. 106, toată: important.
1936
Sentimentul Bărăganului e sentimentul mersului egal, uniform (nu ondulat), dar cu izbucniri elementare la răstimpuri, ori o nostalgie de stepă, apăsătoare, din care izbucneşte la răstimpuri persoana omului.
La plai e altfel. Compară cu ce zice Blaga la p. 20-21, Spaţiul mioritic
1936
Dar şi Bărăganul e nostalgic, nu numai plaiul (Blaga, Spaţiul mioritic, 22-23).
1936
Blaga însuşi e un român ideal, aşa cum ne trebuie: un român major. Deci, nu e mioritic, ci... bărăganic. Aşadar, pot com-
bate spaţiul mioritic, ori cel puţin pot susţine necesitatea celui bărăganic, prin chiar exemplul lui Blaga.
Noiembrie 1934
Frica de spaţiu şi frica de Bărăgan. E deci ceva primitiv, dacă la primitiv e în adevăr frică de spaţiu (vezi: Blaga, Filozofia stilului, p. 28, p. 30).
în omul modern, rafinat, sufletul s-a minorizat, s-a primiti-vizat. îi e frică de natură.
August 1936
Blaga nu dă importanţa cuvenită peisagiului de şes în formarea românilor (Spaţiul mioritic, p. 220). Face rău. El lucrează prea mult cu peisagiu! de munte şi [de] plai. Şi apoi, chiar noţiunea de plai nu e prea precisă, e destul de vagă.
1936
Când am coborât din tren, la Deduleşti, în 1931, craniul parcă a început rapid şi magic să se lărgească, până s-a identificat cu orizontul.'
August 1936
Probă că plaiul e un spaţiu de centru e că Eminescu a putut trece organic şi fără să se falsifice la cântarea mării (vezi Spaţiul mioritic, p. 250-252).
1936
Bărăgan; vezi: Spaţiul mioritic, p. 245. Să fie numai influenţa unei cunoscute metafizici „germane"? Ori şi influenţa stepei, care a dat grandoarea spiritului mesianic rus?
August 1936
Un singur nenoroc filozofic a avut Blaga: că nu a cunoscut la timp şi spaţiul larg. Astfel, a rămas robit spaţiului de plai.
August 1936
Spaţiul mioritic, p. 219-222.
La p. 221 Blaga arată - dar nu-şi dă nici el bine seama - că spaţiul de plai s-a format la români din cauza mediului geografic de plai, dar nu numai din cauză, asta, ci şi fiindcă mediul istoric al vieţii noastre a fost minor: comunităţi mici, apoi state mici. în
110
111
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
adevăr, asta cred că e cauza principală. Dar Blaga n-o dezvoltă şi nici n-o vede clar.
O critică importantă ce se poate aduce lui Blaga: spaţiul nostru de „plai" a fost format nu atât, ori nu numai, de plaiul geografic, ci şi de istoria noastră din Evul Mediu (eu zic: şi după aceea; Principatele moldovene); vezi şi Spaţiul mioritic, p. 221.
Şi atunci, de vreme ce cauza este istoric-politic-socială (care a avut „norocul" stilistic să coincidă cel mai adesea şi cu un spaţiu geografic de plai), înseamnă că spaţiul nostru mioritic se poate schimba când se vor schimba împrejurările politice, sociale, istorice. Asta nu dărâmă pe dedesubt teoria lui Blaga despre poporul românesc? Ori o reduce numai la explicarea trecutului (aici e paseismul adânc al filozofiei lui Blaga)?
E simptomatic că Blaga nu încearcă nicăieri serios o explicare a cauzelor cari au creat spaţiul nostru de plai; parcă ar simţi primejdia. Din fericire pentru teoria lui Blaga, şi din nenorocire pentru noi, viitorul românilor îl condamnă tot la o istorie minoră, în mare parte. N-a zis chiar Blaga că nu vede viitorul nostru internaţional decât făcând echilibristică între Italia şi Germania? Trist destin.
Spaţiul mioritic, p. 224-225: deci, sentimentul spaţial creşte o dată cu politicul. Pagina 225, 227-228: deci, sentimentul spaţiului creşte şi descreşte, ca o armonică, după factori politici.
Aşadar, putem căpăta spirit de misiune. Acum se repetă -deşi mai puţin organic - momentul Ştefan cel Mare: a căpăta misiune şi spaţiu major (vezi: Spaţiul mioritic, p. 225-228). Iată importanţa momentului actual pentru misiunea românească. Să fim conştienţi de acest lucru.
August 1936
Spaţiul subconştientului poate fi produs nu numai de peisagiu, ci şi de cauze cari nu au nimic de-a face cu acesta. De exemplu:
1. corcirea etnică duce la minorism, deci la spaţiu mic;
2. imperialismul, statul mare duc la perspectivă de colosal (vezi la germani, [la] egipteni), deci, la spaţiu major (invers la elini. Spaţiul limitat la ei e şi din cauza statului mic, precum şi din cauza lipsei spiritului imperialist), iar imperialismul prea mare duce la pierderea intuiţiei morale de orice spaţiu (ca la evrei). (Ceva şi la Carol al VII-lea, Alexandru Machedon, cari s-au pierdut în spaţiu, ca o rachetă!);
3. apoi, cauze economice: burghezia modernă a creat oraşele, americanii au creat New York-ul cu zgârie-nori, pentru motivul că insula era mică şi pământul era tare, dar asta a dus la un anume spaţiu în toata civilizaţia contemporană.
Iată, deci, împrejurări de natură politică, economică ori militară (de exemplu: Evul Mediu a creat burgurile întărite, pentru ca să [se] apere de duşmani, dar şi din motive economice), cari au dus la crearea unui anume spaţiu subconştient.
Aşa că Blaga are multă dreptate când susţine că există un spaţiu propriu al subconştientului (deşi cam exagerează; şi deşi face greşeala că nu studiază cum de s-a putut produce un asemenea spaţiu - poate o va face în metafizica sa);
4. apoi, cauze religioase pot produce un anume spaţiu subconştient; popoarele cari au luat protestantismul au luat şi un anume spaţiu al subconştientului (de exemplu, la unguri. Căci, altfel, nu era nici o legătură între sufletul de pustă şi de hoardă al ungurilor şi stilul calvin).
Acest orizont al subconştientului e deci ceva autonom. El se explică:
1. prin cauze politice, economice, morale, religioase;
2. prin ceva care îi e lui propriu, de la început - e ceva propriu eului, deci, categoriilor de euri;
3. prin ceva ontologic: e un produs al unor cauze metafizice. Cum vin astea? Blaga nu o spune. Ori toate la un loc? Saşii din Ardeal au putut păstra casele lor, stilul lor, nu
numai din cauza spaţiului subconştient, cum spune Blaga, ci şi prin simplă tradiţie - ori prezumţie.
1936
Bordeie pe Bărăgan. Blaga, Orizont şi stil, p. 73.
Şi pe Bărăgan sunt case mici - nu mai vorbim azi, când imitaţia face să se clădească după cum e la oraş, ori în Apus.
Dar odinioară erau bordeie (vezi Sadoveanu, Bordeenii).
Teoria spaţiului mioritic la Blaga e splendidă: dar cam forţată. Şi pedagogiceşte trebuie să tindem către un spaţiu major.
Ibid., p. 77-78: cât aproximativ e în aceste consideraţii? Ce joc minunat de probabilităţi! Sunt gata să admit că spaţiul mioritic e principalul spaţiu românesc - dar nu singurul, şi poate nu cel mai bun.
112
113
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Pagina 79: nu pe Bărăgan doina a căpătat duh de stepă; dar e adevărat că [apare] un duh de tărăgănare melancolică (nu virilă), în care ar fi încă influenţa substratului spaţiului mioritic.
Găsesc că sentimentul de euforie etnică al ungurilor rezultă şi din faptul că li se potriveşte spaţiul*.
Blaga, Orizont şi stil p. 77: dar ce să zici atunci de ţăranii câmpeni, cari mureau în Moldova fiindcă muntele le zgâria retina? Şi asta chiar după războil
Pagina 77: „dealul să se schimbe în şes"; oare asta să nu spună nimic? Oare să nu fie asta şi o dorinţă de spaţiu bărăganic şi de evadare din spaţiul mioritic? Vezi istoria şi geografia: românii au locuit întotdeauna şi la şes, şi în baltă. Deci, pot avea şi spaţiu bărăganic.
1935
Blaga uită că ciobanii au trăit şi pe şesuri (cam jumătate de an, în fiece an). După Blaga, ar urma că sufletul românesc e produs de ciobani (vezi p. 233, al. I, „Gândirea", mai 193517).
Da - în foarte mare parte. Dar şi ciobanii au stat pe câmpuri! Şi încă ceva: mai e şi agricultorul. El e ţăranul român propriu-zis; plugarul nu a însemnat nimic?
Apoi: chiar de-ar fi cum zice Blaga, nu e şi pentru normativ. Ce trebuie să fie. Şi din acest punct de vedere trebuie să spunem: avem nevoie de Bărăgan că să ne salvăm.
Trebuie să ne revoltăm odată contra minorismului nostru şi să ne salvăm; oare minorii sunt caraghioşi când vor să fie majori? Da, dar noi avem şi ceva suflet de Bărăgan, şi e, poate, tot ce e mai preţios în noi.
Iunie 1935
I. Simionescu spune că solul României e foarte variat, dar nici unul din aceste aspecte nu e prea măreţ18.
Da. Dar e o excepţie: Bărăganul. Acesta reprezintă partea virilă, majoră a României. Să o apreciem şi să ne salvăm prin ea.
1936
Blaga, Spaţiul mioritic, p. 11: şi la cântecele noastre de Bărăgan e aşa ceva.
* Vezi ce zice Chinezu despre români în „Gând românesc", ianuar 1936, p. 4916: sentimentul autohtoniei ardeleanului în Transilvania („eu sunt de aici") va fi venind şi din asta.
Pagina 12: totuşi peisagiul influenţează sufletul.
Februarie 1936
Pentru Bărăgan: Blaga, Orizont şi stil; toată. Vezi, mai ales „între peisagiu şi orizont subconştient". Nu e mai puţin adevărat că:
1. şi peisagiul face sufletul. Teoria mediului cosmic are şi ea valoare;
2. în sufletul românesc sunt şi spaţii nemioritice (primordial nemioritice, majore, luate de la romani, asiatici); aici e marea noastră speranţă.
Principii majore, care să fructifice într-un mediu bogat de valori minore ar fi idealul; fiindcă orice valoare mare pe lume e o combinaţie de major şi minor, majorul însă dând tonul. La romani, de exemplu, a fost prea mult major.
Azi, la noi, minorul dă tonul. Toată, problema viitorului culturii române e cum să se ridice deasupra majorul.
Vezi, în Chinezu („Gând românesc", ianuar 1936, p. 49), mărturisirea lui Reisner că saşii suferă în Ardeal. Există, deci, un orfanism faţă de spaţiu: poţi fi orfan de spaţiul tău adânc.
Barbarii se opreau acolo unde li se potrivea spaţiul; iar azi, ungurii au nostalgie pentru Mongolia din China, deşi li se potriveşte pusta.
11 decembrie 1971
Vezi, Drâmba, Filozofia lui Blaga19, p. 63-64. Să discut pe larg teoria spaţiului la Blaga, Spengler, Kant şi teoria mea a Bărăganului (asta, ca aplicaţie, ca să arăt dacă Bărăganul ne poate ajuta să creăm o cultură de tip major).
Ideal este când spaţiul fizic şi cel al subconştientului coincid. Dar, chiar când nu e aşa, este cert ori foarte probabil că spaţiul geografic valorifică unele sau altele din formele psihice - sau le exasperează, făcându-le şi mai tari, prin opoziţie; se poate şi asta*.
* Cazul cel mai celebru e cel al culturii eline, care s-a speriat de infinit şi a ajuns la limită: dacă e adevărat - căci nu văd că filozofia lui Platon ar fi obsedată de finit. Ea e majoră! Elinii au avut şi ceva universal: altfel, nu s-ar fi grecizat Asia în zece ani, prin Alexandru Machedon (vezi Janet - Seailles20).
(Şi evreii sunt universalişti, deşi au obsesia spaţiului de ghetto?)
114
115
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Pagina 2 la Teoria spaţiului şi cultura. Vezi şi critica lui Stahl contra lui Blaga21. E superficială - pozitivistă dar nu înseamnă ca n-are partea ei de adevăr.
Un Blaga născut pe Bărăgan poate că n-ar fi scris aşa. El n-a avut nici măcar strămoşi păstori transhumanţi pe Bărăgan. Dar mama sa avea sânge aromân. Aromânii au fost transhumanţi pe spaţii mari.
Mai 1972
Blaga, Zări şi etape, p. 49-56; aplică la Bărăgan. Omul de Bărăgan nu e primitivul şi nici omul modern, ci adâncul om târziu-neolitic.
1936
1. Spaţiul mioritic nu e un spaţiu de limitare. Are o virtualitate de infinit: infinit ondulat. Nu e nici munte, nici coline-deal, depinde cum îl interpretăm.
Până acum a fost interpretat mai mult minor. Dar poate fi interpretat şi major. Deci, ne putem salva.
2. Se adaugă şi accentul axiologic, prin care ne putem da un spaţiu major. Mioriticul, cum am spus, se pretează.
lata două motive prin cari ne putem salva.
Februarie 1936
Problema spaţiului românesc e problema destinului culturii româneşti. Destin major ori minor?
Deci nu e o problemă de expediat uşor. Vezi şi Dan Botta, Frumosul românesc (articol publicat în urma apariţiei Spaţiului mioritic [al lui Blaga])22.
Mai 1935
Să opun „structurii indefinit ondulate", a lui Blaga, „structura infinit neondulată" a Bărăganului. Avem de-a face cu două spaţii.
Teorii ale spaţiului
Spaţiu matematic, spaţiu filozofic şi spaţiu psihologic. Alte feluri de spaţii. Genuri proxime: sahara, preria, stepa, pusta, savana. Diferenţa specifică Bărăganului, încercare de definiţie
Mai 1935
Trei feluri de spaţii:
1. matematic: acelaşi întotdeauna; pur fenomenal; e ceva care are influenţă asupra unui mobil (să-1 întreb pe Nuţă);
2. filozofic: forma kantiană; implică înţelegere metafizică;
3. psihologic: spaţiul concret, care e foarte variat: munte, deal, şes, pădure, mare etc.; acest spaţiu se poate diversifica în spaţiul estetic, biologic, moral.
Noi luăm spaţiul mai mult în înţelesul psihologic şi moral (vezi la Blaga, dar la el e mai puţin în sens moral); Bărăganul ca spaţiu psihologic şi cu aplicaţii la viaţa morală şi [la] filozofia culturii.
Mai 1935
Bărăganul are spaţiu infinit, ca în ştiinţă, dar nu sărac, ci plin de mister. Deci, are şi avantajul spaţiului ştiinţific, şi pe cel al spaţiului ontologic.
Bărăganul e numai esenţă ontologică, fără formele ei.
August 1978
Feluri de spaţii:
1. spaţiul alveolar (sau ontologic);
2. spaţiul migrator (din vremi economice ori dîntr-un instinct de deplasare);
3. spaţiul pendular (transhumanta): aromânii la noi, preco-lumbienii;
4. spaţiul turistic; foamea de spaţiu, dar alunecare pe deasupra: „Am făcut anul acesta Parisul, Roma, Londra" etc.: totuşi, în grabă se poate vedea mult;
5. spaţiul higienic ori cinematic (weekend), ca mijloc de dezintoxicare după munca din cursul săptămânii; în mediul urban ori industrial, harta e un spaţiu, în fond, tot de cinema;
6. spaţiul imperialist; spaţiul vital (geopolitic), din necesitate economică, însă din gust de cucerire;
116
117
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
7. spaţiul semit, tricolorist; individul misionar, ce umblă peste tot (ubi bene, ibi patria), dar cu febra lui imperialistă, care vrea să-şi facă culcuş peste tot ori care seamănă cu obsesiile lui; dar seamănă o floare şi nu sădeşte un pom.
Cum e (cum a fost) la români? Numai la noi a existat termenul „pământean"; de unde şi „ţară", „ţăran". Francezii au termenul terrier, nemţii îl au pe Land sau Bauer („constructor", semnificativ!). Vezi cum s-a spus la „ţăran" în limba diferitelor popoare.
Omul se defineşte şi în raport cu spaţiul sau cu timpul.
August 1936
Apusenii au anulat spaţiul. De aceea, ei se determină după criterii şi cauze aspaţiale: economice, politice etc.
Ideea materialismului istoric, de exemplu, s-a născut în Apus: omul determinat de factorul economic, şi nu de cel cosmic, de spaţiu.
Noiembrie 1969
Bărăganul în literatura universală: de exemplu, la scriitorii ruşi. Ori Sahara: vezi pasiunea pentru Sahara la locuitorii de acolo, mi se pare, în Tican Rumano23.
Descrierea câmpiilor americane: pampas, prerii (în Bojer24 etc.); şi la Constantin Stere, când descrie Siberia, cu fluviile ei de 40 km25.
Bărăganul în literatura română: Odobescu, Sandu-Aldea, Sadoveanu, Gh. Bănea etc.
Pentru francezi, Beauce e o mare câmpie, un spaţiu vast - ca şi pentru ardeleni - „câmpia" (care nici nu prea e câmpie).
Vezi Şesuri natale, de N. Crainic; de Martonne26, G. Vâlsan27; manuale de geografie (Mehedinţi etc.).
1942
Rasputiţa: starea de a fi fără drumuri; existenţă nediferenţiată. Aşa e în stepa Rusiei, când se desfundă primăvara şi nu se mai disting drumurile...
Decembrie 1976
Bărăganul şi peisagiul din Sahara. Vezi Maupassant, tradus în româneşte, volumul în care sunt şi O viaţă. Bel Ami (p. 411 etc.).
Bărăganul e drept, suprafaţă plană, dar care sugerează infinitul şi cosmosul şi stabilitatea fastuoasă.
Sahara e vălurată şi cu viforniţe de nisip. Dar şi ea poate inspira mari ataşamente, dacă nu pentru un punct, pentru peisagiul deşertului ca atare.
Sahara salvează pe oameni numai prin turme de vite.
Bărăganul e în primul rând botanic (şi cosmic).
Sahara e peisagiul abstracţiei fastuoase şi mişcătoare (e ceva dinamic şi tragic în ea).
Bărăganul e peisagiul cercului perfect şi totodată al vieţii şi al cosmicului.
Iunie 1970
Lumina pe Bărăgan. Cehov, voi. 6, Stepa, p. 217: „depărtările se vedeau limpede ca ziua"; p. 217: „prin pâcla nopţii se vede tot...".
Parcă pe Bărăgan atmosfera se oglindeşte în ea însăşi. Este obiect şi oglindă totodată.
De aceea a scris Fănuş Neagu, recent, că nicăieri lumina nu e ca la Brăila?
E pe Bărăgan o lumină de sens şi de maiestate, lumină infinită şi obiectivă; o lumină clară şi prestanţă, şi totuşi are în ea o nesfârşită enigmă, o enigmă irizată într-un cristal universal, într-un cristal cosmic, iar câteodată chiar se precizează într-o cheie muzicală, pe un portativ infinit: Apa Morţilor.
Prin acest concept, folclorul nostru, vechea noastră cultură poporală făceau legătura între fenomen şi transcendent, între lumea sensibilă de aici şi lumea inteligibilă, de dincolo (mare dezvoltare).
Iunie 1970
Stepa n-are ecou, dar duce sunetele departe, „peste întinderile fără sfârşit" (Cehov, voi. 6, p. 259). Interesant.
Aşa s-a unificat Rusia, „maica Rusie". Stepa dă această plinătate comunitară; pe când dealul şi muntele izolează, trimet ecoul înapoi. Dar câmpia duce „ecoul" la infinit şi existenţa, cu el.
Cred că Bărăganul e spaţiul cel mai propriu ca să dea o comunitate etnică mare, plinătate.
Eul umple spaţiul şi totodată se umple pe el (dezvoltare).
Poate din cauză asta iubesc Rusia, „sfânta, maica Rusie" -ca nişte nebuni.
118
119
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Iulie 1970
Vezi Stepa, de Cehov (voi. 6); admirabile descrieri, deşi nu prea metafizice.
Totuşi, într-un loc, e o afirmaţie adânc metafizică [şi] care s-ar putea preciza aşa: infinitul spaţial atrage sau sugerează trăirea infinitului temporal; universalitatea atrage eternitate într-o trăire completă.
Aşa face Bărăganul şi aceasta e una din minunile lui.
Vezi p. 185: „i se părea (lui Egoruşca) că e o veşnicie de când îl hurduca brişcă şi că soarele îi dogoreşte spinarea de cine ştie când".
Iunie 1970
Legendaritatea Bărăganului. Stepa e ca un spaţiu cu legende: Legendele stepei, Cehov, voi. 6, p. 218-219.
Legendele Bărăganului (pe cari le-a povestit Istrati; ceva la Sandu-Aldea, Odobescu. Bărăganul - spaţiul cu cele mai adânci legende.
Temă: Caracterul de legendă al Bărăganului. Idealismul sau irealitatea lui - şi totuşi, ce realism! Antinomie: idealism şi realism pe Bărăgan (dezvoltare).
5 decembrie 1971
Noi vorbim de adevăratul spaţiu de Bărăgan, care e rar în Europa: stepa rusă, pusta ungară - şi cam atât.
Iar America de Nord şi de Sud are preriile şi savanele. Mai e Sahara (care are în plus căldura şi dunele ondulate şi mişcătoare de nisip).
Le pays de Beauce, câmpia ardeleană sunt câmpii minore şi mini-bărăganuri, ultima cu coline; Ţara Bârsei, tot aşa.
Adevăratul bărăgan e plan şi nu vezi nici un accident de teren şi nici un sat - ori foarte departe.
Iunie 1968
De Bărăgan se va vorbi în curând ca de marile spaţii din America, ocupate de prerii. Preria americană. Acum, acolo sunt oraşe şi terenuri agricole: natură dirijată şi aglomeraţie umană.
Noroc că va rămâne imaginea dată de Odobescu etc.; mare imagine, dar care nu poate echivala realitatea feerică ce a fost!
Tot aşa a dispărut şi Codrul Vlăsiei. Nu ne-am gândit cel puţin, sau nu ne-am îndurat să facem o mare rezervaţie în Bărăgan, măcar de 10-20 de mii de ha.
Vezi ce câmpii, păduri şi piei roşii erau pe locurile unde acum sunt New-York, Manhattan etc.
Noiembrie 1969
Slavii, arabii, vikingii, mongolii etc.: popoare de orizonturi largi - popoare sau populaţii de nisipuri, duse de vânt în saharele existenţei.
Bărăganul: nici agorafobie, nici claustrofobie, ci o sinteză de infinit şi finit.
Vagul graţios al românului şi vagul tulburător al slavului: pe Bărăgan e o graţie majoră. Năpasta lui Caragiale nu e românească ca spirit, şi nici grecească.
Iulie 1972
Satele româneşti de pe Bărăgan, înconjurate de infinitul spaţiului plan, trebuie că au ca mod de trăire ceva din oazele din Sahara. Cari, în general, cred că au întinderea unor sate de-ale noastre, de la câmp, şi de jur-împrejur - infinitul.
Atât că în spaţiul saharian sunt dune mişcătoare şi nu sunt tarlale de grâie şi porumb. Vezi şi în Tican Rumano. De altfel, tuaregul din Sahara e metafizic, pasionat de spaţiul lui.
Nicăieri aderenţa la spaţiu nu e mai profundă, mai destinică, mai metafizică, decât în Bărăgan, [în] stepă, [în] sahara, ori pe ape mari. Există deci o feerie profundă a spaţiului plan infinit.
Vezi descrieri ale mării-oceanului (Ibafiez, Loti etc.) şi ale Saharei (Tican Rumano).
1932
Să arăt că omul se poate acomoda faţă de viaţă nu numai printr-o religie sau printr-o filozofie, ci şi printr-un peisagiu - şi, în orice caz, peisagiul e la baza metafizicii lui religioase ori filozofice, o influenţează. Oare indienii de aceea n-au ajuns să aibă o religie propriu-zisă, ori o filozofie sistematică, din cauza peisagiului lor? Să studiez chestiunea.
Căci peisagiul (cel puţin unele peisagii) generează în suflet o vagă atitudine metafizică.
Nu numai durerea şi gândul morţii au creat filozofia şi religia, ci şi peisagiul. Anume peisagii sunt generatoare de stări psihice, ce creează filozofia.
La deal e mister aparent (de teatru), dar, în fond, e simplitate; pe Bărăgan e invers: simplitate aparentă, claritate exasperantă, dar mister de fond.
120
121
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
1938
Cum iubeşte arabul nisipul - întinderea cu dune de nisip în soare sau în lună (vezi ce poezie îi face), ori cum iubeşte cămilele (vezi ce adoraţie), tot aşa iubeşte plugarul de pe Bărăgan întinderea nesfârşită.
Dacă nu a cântat precis ideea de infinit a Bărăganului, e pentru că aceasta cerea cultură filozofică, dar se vede indirect ataşarea ţăranului de Bărăgan: în cântecele, jocurile, poeziile, ocupaţiile de Bărăgan.
Să dau exemple: cum călătoreşte vocea pe Bărăgan, cum omul cântă acolo prelung (ca să se audă), cu toată fiinţa (dar nu exasperat, ci potolit totuşi, deşi cu gura mare, ca un lup de stepă), cum se acordă cu infinitul, cu păsările călătoare şi cu pă-cănitul căruţei (singurul zgomot de civilizaţie pe Bărăgan). Ah, păcănitul căruţei pe Bărăgan şi drumeagurile între porumbişte!
Să citez aici nişte versuri culese de A. D. Culea: „S-aud căruţa păcănind...", versuri în ritmul căruţei, iuţi şi anonime. O!, ce să înţeleagă orăşeanul din [asta]?
1979
Ideea de zare la ţăranul român (mai ales la şes?); zarea pentru ţăranul român nu e limitată, nu e opacă, nu e citadină, nu este zare de burg de Europă centrală (românii s-au apărat în Evul Mediu printr-un simplu fossatum şi mai ales prin eroismul lor şi prin credinţa în Dumnezeu).
Dar burghezii din Occident au creat în jurul oraşelor lor un fel de ziduri chinezeşti, din punct de vedere filozofie, metafizic. Asta a dus la viaţa interioară a eului, dar, cu timpul, şi la sărăcirea lui şi chiar la disperare - la alde Sartre. Ghettoism metafizic.
Octombrie 1968
Francezii spun ţară (pays) nu numai provinciilor, nu numai subprovinciilor (le pays de Beauce), dar şi cartierelor ori subcar-tierelor (cum s-ar zice, microraioanelor).
Vezi, de exemplu, p. 182 din Paris. Les guides Poleus, ed. 1929: „Le boulevard Montparnasse est beaucoup plus qu'une grande artere: il est le centre d'un pays un peu â part, comme Montmartre"28.
în Ardeal se spune: Ţara Oltului, Ţara Bârsei etc., dar în Bărăgan nu se cunoaşte această idee; atât e spaţiul de întins, atât e socotit ca fără limite, ca întinzându-se aproape la toată existenţa!
122
Dar, în alte ţări din Apus, ideea de „ţară" minusculă e şi mai accentuată (sau în Grecia. Vezi mai ales în Grecia veche).
1932
De ce ţii la un anume peisagiu?
1. din cauza locului unde te-ai născut? Nică Dumitrescu* s-a aşezat la Baldovineşti fiindcă a văzut acolo „o bucăţică de deal"; Dionisie Ionescu** vrea să se ducă la ţară şi numai de câmp îl apucă dorul. Servitoarea Miţa iubea praful fiindcă îi amintea de câmp, de copilărie;
2. ori din cauză tipului tău psihic? Tipurile virile iubesc Bărăganul;
3. ori din ambele aceste cauze?
îmi place cauza a doua, să o dezvolt.
1938
Eu îmi caut spaţiul meu natural - care e Evul Mediu ori satul patriarhal. Curios: spaţiul meu e Bărăganul, dar îmi plac oraşele strâmte, medievale. îmi place Bărăganul, dar nu şi oraşul larg, modern.
Fiindcă eu vreau absolutul; iar acesta e ori pe Bărăgan, în sens de infinit, ori în oraşe medievale, în sens de ierarhie şi transcendent.
în oraşele medievale este teluric, taină, transcendent, legendă, istorie - şi mie toate astea îmi plac, fiindcă duc la intuiţia absolutului.
4 august 1972
Kico scrie, în jurnalul lui29 (dactilogramă, pag. 63) despre peisagiul român şi cel polon.
Peisagiul polon: „Peisagiul e mort, e ceva străin de natura umană. Cineva a spus despre peisagiul românesc că are expresivitate umană. Eu îl găsesc mai degrabă de o linişte luminoasă, odihnitoare, are ceva clasic într-însul. Dar aici? Şi aici e ceva tulburător, pitoresc, desigur, o melancolie de un gen nehotărât, chinuit, care atrage din ce în ce mai mult, pe cât mi se pare, penelul pictorilor noştri, aici. E o întrebare mută, foarte mare, un mare ritm dureros în această armonie cenuşie, în aceste linii veşnic frânte parcă de o fatalitate".
* fost director al Şcolii Normale de băieţi din Brăila. ** fost profesor de lucru manual (?) la aceeaşi şcoală.
123
i
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
La pag. 53 a dactilogramei (7 decembrie 1922), Kico scrie: „Melancolia este tăcere. Durerea şi bucuria sunt strigate, fie şi conţinute. De aceea peisagiile melancolice exală tăcere". Foarte bun aforism.
La pag. 15 a dactilogramei (1 april 1923), Kico scrie: „Multe lucruri am văzut de când sunt în ţară. între altele, expoziţia Grigorescu. Impresia mea de linişte odihnitoare, pe care o găsesc de când sunt în ţară, poate şi din pricina contrastului dintre chinuitul peisagiu galiţian şi liniştea muzicală a peisagiului nostru, şi-a găsit o armonizare sufletească perfectă cu opera pictorului liric, armonios (o armonie romantică, spre deosebire de armonia propriu-zisă, care e cea elenică)".
La pag. 79, data 8 mai 1923, Kico scrie: „Seninătatea primăverii la noi (...). Mi-am făcut adesea o imagine ideală a vieţii (...): câţiva prieteni intelectuali (...), cari să comunice între dânşii prin identitatea gândului şi simţirii (...). Totul într-un cadru de pace, al câmpiei, cum e a noastră. Am văzut ceva asemănător la unii filozofi greci din vremea târzie, când lumea începuse să fie obosită de mult zbucium zadarnic. De vreme ce mă face să-mi închipui aşa ceva, amintirea câmpiei noastre, sunt sigur că pe ei, care n-aveau această câmpie, îi inspira înfăţişarea Mării Egee".
Căci Marea Egee e liniştită, nu furtunoasă; este senină, deci ceva de Bărăgan.
Februarie 1934
Bărăganul îşi păstrează taina şi e inexpugnabil: nu se predă, chiar dacă se dezvăluie exterior, fizic. Bărăganul e generos: se predă exterior, dar sufletul Bărăganului nu-1 cucereşte nimeni.
(Vezi cum Napoleon a fost învins în Rusia; cum Darius a fost învins în Scythia; Vlahuţă, Din trecutul nostru, p. 1-7.)
Barbarii căutau câmpul şi fugeau de dealuri, [de] munţi. De fapt, câmpul se predă uşor, dar, în fond, nu; dealul se predă greu, dar cu totul.
Februarie 1934
Nomadismul Bărăganului
Da! E un nomadism al Bărăganului. Un nomadism metafizic, chiar dacă omul rămâne pe loc.
Rusul e universal. De ce? Fiindcă e om de stepă. Oamenii de dealuri şi coline (ca elinii, ca francezii) sunt cei mai particularism' şi mai citadini. Pentru elin ori franţuz, lumea e numai în provin-
cia lui, în ţara lui. Şi la noi, chiar istoriceşte, e un nomadism şi o roire a satelor, a târlelor (s-au schimbat şi s-au înmulţit, ca şi armanele) .
Decembrie 1958
Nu e nevoie de mult timp, de sute şi de mii de ani, pentru ca teritoriul să influenţeze sufletul oamenilor.
De exemplu, pe Bărăgan oamenii sunt veniţi de puţin timp (în secolul al XIX-lea?), de la munte şi dealuri - şi totuşi, copiii cari au crescut pe Bărăgan se simt greu la munte (vezi cum un soldat de la câmpie, însurat, în 1918, în Moldova, la munte, s-a îmbolnăvit de nervi şi doctorul 1-a sfătuit să se întoarcă la câmp).
Aromânii veniţi în România o duc greu şi unul din ei a zis într-o zi: „Se vede că ne-au blestemat munţii, fiindcă i-am părăsit!". Vorbe adânci şi impresionante! Atât de mult aromânii se întrepă-trunseseră cu sufletul munţilor.
Mai repede dau oamenii munţilor câte un spirit, decât copiilor. Nu am auzit ca mongolii să fi dat un suflet, o zeitate, câmpiilor: dar munţilor, da. Fiecare munte avea un zeu, un spirit (vezi şi la tătarii din Dobrogea) şi chiar dacă oamenii ar da câmpiei un suflet, o zeitate, câmpia e una singură, pe când munţii sunt foarte numeroşi. Munţii se pretează mult mai bine la mitologie (vezi la elini. Mitologiile s-au născut şi s-au dezvoltat la munţi? Să cercetez).
în schimb, la câmp, omul e mai adânc, mai mistic, mai ontologic, dar linear oarecum. Teză: câmpul e monoteist; poate că din cauza asta evreii, arabii - semiţi - au ajuns la monoteism: fiindcă au stat în deserturi (să dezvolt).
Bărăganul, stepa duc la monoteism; filozofia, ştiinţa?
Filozofia s-a născut la Milet, pe coasta Mării Egee, fiindcă marea e ca şi câmpia: una singură. Şi duce la perspective adânci, dar unice; la monoteism. De aceea, în gândirea presocratică, filozofii au vorbit de Unul, Marele Unu.
1932
Pe Bărăgan simţi sufletul ca o sferă de cristal imponderabil. Te dizolvi, ca o bucată de zahăr, şi totuşi te realizezi, nu te anihilezi.
124
125
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Februarie 1933
Oamenii moderni au o psihologie de canari. S-au obişnuit într-un spaţiu închis, mic. Nu mai pot suferi libertatea şi spaţiul infinit.
Dar nu bagă de seamă că din cauza spaţiului mic (a spaţiului fizic, e şi o lipsă a spaţiului metafizic; nu mai credem în nimic: deci, două cauze) se neurastenizează.
Epoca moderna cică a cucerit spaţiul prin ştiinţă (vezi astronomia) şi prin tehnică: dar, de fapt, sufleteşte, 1-a pierdut. Fiindcă, sufleteşte, spaţiul s-a diminuat (vezi şi Valery), e cunoscut, mergi repede în el şi fiindcă azi casele sunt pretutindeni; nu mai e orizont deschis.
Avem, deci, un orizont de temniţă. Spaţiul nostru e o temniţă civilizată şi gălăgioasă.
Dar Bărăganul nu e aşa. Aici e valoarea lui: el te dezintoxichează. Te de-neurastenizează. Pentru unii e greu la început să stea în Bărăgan, dar, dacă îşi fac educaţia, ajung să vadă efectele bune; măcar din când în când să te duci în Bărăgan: e salubru pentru suflet.
Iulie 1972
Definiţie: Bărăganul e spaţiul în care, privind în toate părţile, poţi vedea linia neîntreruptă a orizontului.
Spaţii înrudite: marea şi oceanul, sahara (deşertul). Marea însă poate fi neliniştitoare - Bărăganul e pace - pax ontologica sau pax ontica - iar deşertul poate avea dune, cari să întrerupă linia orizontului. Afară de asta, Bărăganul este întotdeauna viaţă: o lume vegetală şi animală pierdută în infinitul câmpiei şi glorificând existenţa.
Şi în lună poate fi spaţiu plan şi linie orizontală, dar aceasta e prea aproape şi e ceva epurat; pe Bărăgan e viaţă, permanentă potenţialitate de viaţă.
Să spun: Bărăganul e spaţiul terestru, în care privind în toate părţile... etc.? Nu cred că e nevoie.
De asemenea, se poate, logiceşte, renunţa la cuvintele: „privind în toate părţile", căci sunt implicate în cuvintele următoare -dar cu ele definiţia e mai plastică. în orice caz, pe scurt s-ar putea spune aşa: Bărăganul e spaţiul în care poţi vedea linia neîntreruptă a orizontului.
Sau: Bărăganul e spaţiul viu şi rezolvat, în care poţi vedea linia neîntreruptă a orizontului.
[Sau:] Bărăganul e un spaţiu nepopulat de om, dar viu, în care, privind în toate părţile... etc. (sau: slab populat; pustia din Evanghelie?).
Mai 1955
Bărăganul - un corelat sau un corespondent geografic al Dumnezeirii. Dumnezeu e cauză tuturor, dar Lui nimeni nu-i cere să aibă cauză; deci satisface şi nevoia noastră de finit, şi pe aceea de infinit (etern).
Iată de ce ideea de Dumnezeu nu e numai o nevoie morală şi biologică pentru noi, ci şi una logică.
Tot aşa, păstrând proporţiile, Bărăganul e o sinteză de infinit şi finit: căci el e o întindere mare, cvasi-infinită, dar nu ne dă neliniştea infinitului pur, care e ceva haotic.
Bărăganul e liniştitor - pentru cine îl are în structura lui subconştientă, căci pentru tipurile minore Bărăganul e uniform şi e infinit haotic, deci e neliniştitor, pentru cucoanele din gările de pe Bărăgan - deşi e imens.
Bărăganul nici nu ne irită retina spirituală prin perspective prea apropiate, ca peisagiile de deal ori munte fără deschidere - şi nici nu ne sperie prin infinit haotic.
El e un infinit armonios, un sistem de coordonate vaste şi totodată ordonate, un mare prieten geografic, un dispozitiv major de dimensiuni, menit să ne dea, în chip solidar, şi vastitatea respiraţiei largă - şi ordine. El sintetizează limitele greceşti cu infinitul matematic - cu infinitul modern. El nu e nici spaţiul minor, ca dealul, şi nici spaţiul haotic, ca stepa ori marea. Bărăganul nu nelinişteşte nici prin îngustime, şi nici prin infinit, deci el oferă o linişte deplină.
Bărăganul e pace, împăcare, odihnă, linişte. El e o imagine pământească a lui Dumnezeu - dar numai din punct de vedere logic, nu şi moral.
Iulie 1972
în ce constă valoarea de liniştire a Bărăganului? Fiindcă infinitul (ori cvasi-infmitul) Bărăganului te linişteşte; e liniştea însăşi.
Deosebire de timp: nemărginirea, infinitul timpului te neliniştesc. Ce contrast!
Spaţiul (întins şi infinit) e liniştitor, timpul infinit e dramatic. De aceea popoarele au inventat legende pentru începutul lumii -
126
127
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
ca să se liniştească. Pentru început; şi dacă elinii au inventat totuşi limitele, e fiindcă în toată Elada nu erau spaţii-bărăgan, ci numai munţi, dealuri, câmpii mici - şi marea veşnic mişcătoare, ascunzând secrete şi sirene.
Ianuar 1953
Sunt peisagii dulci, liniştitoare şi sunt peisagii dramatice şi problematizante.
De exemplu, sunt peisagii geologice, în care culorile munţilor au încremenit unele peste altele, amestecate cu prăpăstii; simţi în acest peisagiu un trecut de lupte şi spaime, care parcă fumegă încă şi nelinişteşte: acesta e un peisagiu încărcat de istorie şi de amintiri.
Dar alte peisagii parcă n-au istorie, parcă n-au „suferit" niciodată, după vorba poetului, aproape necunoscut, în cartea Tout un Auriol, Emile Dury: „Nous etions las d'avoir trop vu de paysa-ges: champs inconnus aux lentes ondulations, paisibles et parei-les â d'ideals visages, qui n'ont pas conserve la trace des passions"30.
Bărăganul e un astfel de câmp sau de obraz ideal, care n-a păstrat memoria pasiunilor, a zbuciumului retrospectiv? Da, într-un fel. El e infinit, ca şi marea, dar nu neliniştit ca marea, fiindcă el e o geometrie statică, fără mişcarea valurilor, fără adâncimea obscură.
Şi totuşi, pentru unii, Bărăganul e neliniştitor, e chiar „navrant" - pentru cei pe cari îi sperie „uniformitatea", pentru „turişti", pentru cei cari nu-i văd adâncimea şi pentru cei cari nu ştiu să vadă bogăţia simfonică de variaţii a monotoniei aparente (cum e şi la Liturghie, de care un Guignebert se plângea ca e „monotonă") .
Bărăganul e metafizic, fiindcă sub monotonia aparenta ascunde adâncimea şi variaţia transcendentă, aşa cum „monotonia" gesturilor mult repetate în cultul religios face să evadezi în transcendent (cum e în yoga?).
Spaţiul apelor
Spaţii subiective. Bărăganul şi Balta Brăilei. Genuri proxime: delta, marea, oceanul. Cele două Dunări. Alţi autori despre spaţiul apelor. Descrierea bălţii. Antropologia ei: lipovenii. Lexicul, valorificarea estetică şi semnificaţia filozofică. Blaga în spaţiul apelor
August 1978
Toate spaţiile sunt frumoase, dar de unele suntem legaţi sufleteşte mai mult; [acestea sunt] spaţiile subiective.
De obicei, spaţiile subiective sunt cele în care ne-am petrecut copilăria, tinereţea sau o importantă parte din viaţă, de cari se leagă fapte importante din biografia noastră.
Pe Andersen 1-a atras Nordul, în care a şi pierit; pe Nansen 1-a atras Polul Nord, pe Tican, spaţiul şi barbarii din Sahara nordică.
Ianuarie 1959
Spunem spaţii subiective - fiindcă sunt spaţii îndrăgite de noi şi în cari noi vedem un sens adânc.
Dar, de fapt, ele sunt spaţii obiective, chiar super-obiective, metafizice, adică suprem obiective, fiindcă în cazul de faţă e vorba de o subiectivitate profundă, care merge până la Absolut; analogie cu sentimentul moral, religios etc.
Martie 1971
Şi Balta Brăilei, şi Bărăganul ocazionează ideea de infinit.
Cei doi plămâni ai mei au fost Bărăganul şi Balta; cea mai mare bucurie era când ieşeam să mă plimb spre Latinu, Cazaşu, ori când sihăstream în baltă - ca atunci când am dormit trei zile în Balta Brăilei. Când stăteam pe pământ, culcat cu faţa în sus şi soarele se juca pe fruntea mea, era cea mai mare fericire. Şi auzeam câteodată curgând Dunărea Veche, mişcându-şi potolit solzii, zumzăindu-şi solzii.
Căci în fiecare an Dunărea venea mare şi umplea bălţile şi luncile pe o lărgime de zeci de km., până la Călăraşi şi spre Galaţi, unde se vedea albind Ţiglina romană; ca şi Ghecetul, unde iarăşi a fost un punct roman, ca şi la Bărboşi. Deci, eram înca-
128
129
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
draţi într-un admirabil poligon de antichitate romană, fără să mai vorbesc de cea mai recentă, greco-turcă.
Când venea Dunărea mare, era pentru toţi brăilenii o reînviere psihică; era o euforie cosmică. Ceva ce trebuie să fi simţit vechii egipteni când inunda Nilul!
Atunci nu numai bălţile şi luncile se umpleau de ape, ci înşişi plămânii noştri se umpleau de spaţiu şz de ozon.
Martie 1934
România e foarte variată ca valori economico-geografice, producătoare de valori spirituale diferite, lucru ce nu s-a observat.
Muntele, marea, stepa, balta, fluviul, dealurile: fiecare promovează altă atitudine spirituală,' majoră sau minoră.
Nici o ţară din Europa nu e ca noi (în Franţa nu-s stepe, nu-s fluvii; doar în Rusia).
Iată un lucru plin de consecinţe pentru cultura românească.
Martie 1932
Balta e o sinteză de Bărăgan şi de apă. Aici e valoarea ei: are antinomiile Bărăganului, ale stepei, şi taina complexă, variată şi rafinată a apei, a apei multe şi în toate formele, insinuate peste tot, înşelătoare şi liniştite totuşi.
Balta de pustă e adevărata baltă - nu cea sadovenească, de Şiret. Vezi ce frumos descrie Sadoveanu balta - chiar cea de Şiret, ce tainic, ce larg (să dezvolt ideile astea).
Martie 1934
Peisagii ininteligibile: Bărăganul, balta.
Dovada elocventă: am văzut odată, în „Ilustraţiunea română", o splendidă fotografie a Bărăganului. Câmpie la infinit, câţiva nori în fund, ierburi, pe primul plan, doar o fântână: dar pe fântână era un idiot cu bască. Ce profanare!
Am şters idiotul cu creion negru. Nu vă închipuiţi câtă adâncime de abis, de cosmos, a căpătat peisagiul!
Dar modernii transformă totul în bibelou. Auzi! Om pe fântâna de pe Bărăgan! Şi încă, cu bască!
Iulie 1972
1. Balta e un spaţiu foarte variat; toate contrastează (minunat) cu caracterul ei în mod necesar plan (variaţie în planeitate)*; de aceea balta n-are nimic monstru, e o continuă surpriză, o continuă revelare. Ineditate.
2. Balta e un spaţiu fermecat, o vrajă terestră, ca un paradis ce a venit din altă lume şi a aterizai trecător pe pământ, ori la începutul lumii. Fermentaţia aceasta ontică, liniştită, dar variată, nu e la munte; şi nici pe Bărăgan, care e mai lucid, deşi profund (antinomie: luciditate şi profunzime; am pus asta şi la Antinomiile Bărăganului). Şi aici e ceva specific sau unic în peisagiul bălţii.
Da, spontaneitatea e caracteristica bălţii, dar spontaneitate în cadrul vrajei sau farmecului, variaţie în cadrul planeităţii.
Când ne uităm de pe Iacobdeal la peisagiul bălţii: feerie majoră a desenului şi vrajei, a culorii repartizate cu profuziune şi un fel de disciplină în risipă (dezordine?).
Observaţie: Bărăganul e întotdeauna Bărăgan, adică e larg, cu linia orizontului; dar balta nu e adevărat baltă decât dacă e mare şi arhaică, imensă şi aproape necălcată de civilizaţie. Balta poate fi şi un smârc, o mlaştină, nu de asta e vorba, ci, în definitiv, de Balta Brăilei (înainte de a cădea victimă Insulei Brăilei).
August 1939
în Balta Brăilei e teren mai ferm decât în Deltă; de aceea are ciobănie (vezi cum iarna oile dau zăpada la o parte cu piciorul). Totuşi, [apa] a intrat pe sub betonul de la Filipoiu (exemplu de iresponsabilitate românească).
Toată scoarţa pământului, în definitiv, e un fel de plaur.
Marea e civilizaţie. Balta e originaritate - Geneză -, primitivism, [te] duce înapoi la începutul secolelor, [al] pământului, [al] timpului.
Orăşenii şi tot individualismul modern, minor, artificializat, se plâng de monotonie în baltă (şi elevele de la un liceu din Bucureşti. Săracele!). Orăşenii se plictisesc pe Filipoiu şi Blasova. Ei nu-s în stare să perceapă sufletul unitar al bălţii. De aceea, pictorii
* Harta bălţii: cea mai mare variaţie cu putinţă, ca [şi] complicaţie de linii, ca păienjeniş cu infinitate de nuanţe. Un desen ornamental plin de spontaneitate şi o paletă de culori nerepetabilă; plus o muzică discretă, de continuă invenţie.
130
131
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
(Ştefan Popescu etc.) n-au pictat balta, ci câte un amănunt individual.
Turismul modern duce în baltă: radio, gramofoane, bărci cu motor. (Tagore stătea 7 ore tăcut, într-o barcă cu vâsle.) Asta e a farda şi a fragmenta natura, e a pune pe obrazul ei pudră, când el e roz („elle mettait de la poudre...").
Balta e împărăţia unicului, a identicului, şi totuşi, a ineditului continuu, a revelaţiei permanentizate. Balta e unicul, identicul - şi totuşi are variaţie -, pe care numai un suflet al bălţii îl poate percepe. în baltă sunt multe amănunte, forme nenumărate, nu sunt două peisagii identice; şi totuşi, toate acestea nu sunt decât decor pentru a valorifica unicul, identicul. Nicăieri nu e mai multă unitate decât în baltă, şi totuşi, nicăieri nu e mai multă variaţie ca aici. E un summum de identitate inedită sau de variaţie a identicului. După cum o priveşti, balta apare când ca expresia identicului, când ca expresia variabilului. E un Ianus cu două feţe. E şi aici o splendidă antinomie.
Vezi peisagii analoage: pe Nil (Delta), în India, Delta Dunării...
Februarie 1936
Să compar spaţiul de ape - Balta - (vezi: Sandu-Aldea, Sa-doveanu, P. Istrati, Vâlsan) cu spaţiul oceanului (al mării) şi cu spaţiul de râu. E o lume aparte, de geneză a lumii, de întâia zi a creaţiei, când Dumnezeu a despărţit apele; e un molcom spaţiu geologic. în baltă eşti în geologie, o geologie de incantaţie orizontală şi umedă. E o lume aparte - ce puteau înţelege pictori ca Ştefan Popescu, oricât ar fi de virtuozi la desen? Urbani, burghezi, individualişti, ei nu înţelegeau sufletul colectiv, unit. Unul, Marele Unu al bălţii, şi individualizau, aşa cum fac toţi modernii, pictând un copac, o răgăţână, şi apoi povestind cu patos cucoanelor că luau 3 chinine pe zi şi pictau. Pictau, ce? Nu sufletul bălţii!
(Să studiez pe Spengler, Frobenius - care s-au ocupat cu spaţiul -, Blaga, precum şi sociologia geografică.)
Octombrie 1974
Geneza dintre ape Mitul dintre ape
Dunărea nouă şi Dunărea veche erau două braţe, ce cuprindeau un spaţiu fabulos; un spaţiu convertit în geologie, [în] astronomie şi în metafizică.
Acum el este un mit. Dar, uneori, mitul se realizează. Sau se realizează din nou.
Acest spaţiu sugera în acelaşi timp ideea Genezei şi a eternităţii, în mâlul din prunduri creşteau - se formau şi creşteau din nou - speciile.
Deci, Dunărea nouă şi Dunărea veche au devenit simbolice, fiindcă totul era una, în geneză continuă, acolo totul era vechi, mâl în care se cizelau mereu formele vieţii şi plasticităţile geologice. El îndeamnă gândul spre metafizica trecutului şi [spre] metafizica viitorului, unindu-le într-un prezent fastuos, în care irealul devine cea mai mare realitate.
A costat mult - timp şi bani - ca să se facă Insula Mare a Brăilei (insulă, prin analogic cu île-de-France), dar ar costa mult mai puţin ca să facă la loc mirajul care a fost. Vorba lui Giurescu: e destul ca un curios să facă o spărtură în dig. în câţiva ani balta s-ar face la loc, Ca şi Codrul Vlăsiei: nu degeaba e aici spaţiul genezei. Şi cu asta el apare din nou ca minune a genezei, la fel ca Delta. Şi, după ani, ar fi şi mai frumoase. Balta şi Delta ar trebui declarate rezervaţii ale Genezei. Ele au cu atât mai mare valoare cu cât, în spaţiul civilizaţiei actuale, asemenea spaţii originare sunt extrem de rare.
1976
Titlu: Insula de apă a Brăilei (pentru Balta Brăilei).
Martie 1978
Balta Brăilei. Inundaţia Dunării
1. Când se revărsa Dunărea, parcă era o mare curgătoare (zeci de km. lăţime, la Obi, Enisei etc.; 40 de km. lăţime, în Stere). Unii economişti şi geografi (ne spunea d-1 Dogaru31) se plângeau că inundaţiile Dunării, la noi, au crescut din cauza canalizărilor făcute în Banat de austro-ungari.
2. Scriitorii bălţii, [ai] Dunării: P. Istrati, Sandu-Aldea, Perpessicius, Sadoveanu, Dunăreanu, Kiriţescu, Coşovei, Radu Tudoran, Gh. Bănea. Folclorul: „Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere...".
3. Când venea Dunărea mare, până la via lui Nică Dumi-trescu; venea apa până la poala primilor butuci. El consulta mereu cota apelor Dunării (ce frumos loc podgoresc nord-dunărean avea d-1 Nică acolo! Ceva foarte original, un amestec de podgorie,
132
133
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Bărăgan şi Dunăre. Rar lucru! Poate sşi pe la Greaca era ceva în acest sens, dar nu atât de măreţ).
Când venea Dunărea mare prea repede, animalele din baltă se suiau în sălcii (vezi lupul care a căzut în barca unui om). Ca în China, unde toate animalele se răspândeau pe şosele (vezi Pearl Buck) şi se împăcau - spaima le dădea un fel de prostraţie paşnică, asemenea urşilor de la Baciu, căzuţi în prăpastie cu câini cu tot.
1945
Vezi Biblia, loan; în Evanghelia acestuia, se spune într-un loc că cerul şi pământul au ieşit din apă (apa care unifică acum ori apa originară, care a dat naştere la tot, ori apa care unifică, în sens de ultimă esenţă ontologică).
Ianuarie 1975
Spaţiul bălţii la P. Istrati: un spaţiu pasional, al unui continuu revărsat de zori. Ca şi cel al Bărăganului (vezi cum fugea Codin după scaieţi - târtanii Bărăganului: simbolic pentru viaţa lui P[anait] I [strati] şi chiar pentru om în general: toţi alergăm astfel, toată viaţa, după o mare nălucă, ce e însăşi forţa şi sensul vieţii, primim astfel de chardon32, ne legăm de viaţă).
Spaţiile se influenţează reciproc, când sunt de feluri diferite, mai ales în pictură; dar Bărăganul e neant şi e singur. El se îmbrăţişează singur în imensitatea lui, face impresia că se înghite pe el însuşi, la infinit, esenţializându-se continuu. Şi astfel nu mai e neant şi nici singur, ci devine foarte real, foarte social; cel mai real spaţiu, cel mai plin de realitate ontică şi cel mai social.
Românii au suflet înrudit cu marile spaţii - Bărăganul este chiar spaţiul cel mai real şi cel mai social: un ideal existenţial realizat.
Bărăganul, la Pfanait] I[strati], vuieşte de sens; e romantic. Bărăganul lui Odobescu e calm, complex, savant şi clasic. Al lui P. Istrati e pasionat, simplificat, dar e ne-medicant: simbolul e Codin, care fuge după un chardon. Toţi oamenii fug în viaţă după o iluzie?
1940
I. Simionescu (are două cărţi unde vorbeşte de Dobrogea) spune că Korolenko a vorbit de Enisola.
în baltă cresc liane şi se-mpletesc: sunt şerpi vegetali.
Dobrogea e ideea de melancolie, e ţara melancoliei sobre (să dezvolt tema aceasta, temă de eseu), fiindcă în Dobrogea e trecut, e vechime, e bătrâneţe. Totul e vechi în Dobrogea: istoria (în Dobrogea e mai mult istorie antică), pământul (munţi aleşi, vechi), până şi plantele, pomii au ceva bătrân, arheologic în ei; parcă ar fi de pictură, cu ramuri de ciment. Mai mult, chiar şi balta - în care se reface permanent viaţa - are ceva vechi, bătrân: încetineală, mucegai, descompunere, singurătate...
în Dobrogea e mare varietate, peisagiu de contraste; şi totuşi, ce unitate de atmosferă! Unitate pe care o dă această melancolie gravă.
Apa din baltă: cum apare toată la acelaşi nivel, parcă e un imens şi policomplicat aparat de acela de nivel (cu bulă de aer. Cum se cheamă acest aparat?). Apa din baltă, care n-are valuri, ca cea din mări sau râuri, dă orizontalitatea geometrică. E un aparat de nivel.
1940
I. Simionescu zice că Filipoiu, cu umbrele lui în apă, dă impresia că eşti într-un tunel; mai bine, într-un cilindru magic, prin ţara miracolului.
Tot I. Simionescu compara bâtlanii din baltă cu nişte ţâruşi sau santinele: stau fix la pândă.
1940
Geţii considerau Dunărea ca sfântă şi, înainte de război, se duceau să bea apă din Dunăre (ca o împărtăşanie).
1939
O singură umbră, o singură lumină. Un scriitor (Luca Du-mitrescu, în romanul Deşucheatul) spune că, mergând printr-o pădure, „toţi copacii şi-au unit umbrele şi au făcut una singură, colosală şi impunătoare: umbra pădurii".
în baltă mi se pare că toată lumina, de peste tot, din toate luminişurile [şi] cărările, dintre arbori, se uneşte, mai bine zis, e o singură fiinţă. La fel cu umbra: se uneşte, e o singură fiinţă; şi apoi, umbra şi lumina, ca două mari fiinţe-principii ale luminii, se îmbrăţişează, se luptă, formând momente şi gradări: imaginea fermecată a lumii. Iar în cele din urmă, aceste două fiinţe, oarecum ontologice, universale, formează o unitate - unitatea de um-
134
135
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
bră şi lumină a bălţii, unitatea de taină şi de senin, ce se combină într-un nesfârşit de graduări.
Septembrie 1975
Frumuseţea - vraja - Bălţii Brăilei era aşa de mare, încât cei ce au cunoscut-o vorbesc despre ea ca şi când ar exista încă; şi chiar dacă n-au cunoscut-o - vezi: I. Brad, în prefaţa la romanul Călătorie pe Dunăre, al scriitorului grec Xanthopoulos Palamas. Nu cred că Brad a văzut Balta Brăilei, ori poate a văzut-o după Coşovei? Va trebui odată refăcută Balta Brăilei.
Dunărea nu e numai a României, ci a Europei, e o valoare europeană, leagă şapte ţări; de aceea s-a făcut o Comisie Europeană a Dunării. Ea are aproape valoarea unei mări.
Dunărea: realitate amazonică; mai mult: parcă a Cosmosului.
Iunie 1978
Balta Brăilei şi a Dunării:
1. Geologia bălţii;
2. Paleontologia ei;
3. Biologia Dunării (vezi Grigore Antipa);
4. Istoria (vezi Iorga, Chestiunea Dunării);
5. Literatura Dunării, folclorul Bălţii („Fraţii Chirei", „Şerpii Dunării").
Vezi Mehedinţi şi rolul bălţilor şi al pădurilor în Evul Mediu românesc: chiar şi în judeţul Covurlui, în seninul de apă de deasupra Lacului Brateş, acolo, în tufărişurile [şi] sălciile lui, se ascundeau românii, mai ales fetele, când veneau turcii. Dar, uneori turcii ajunseră şi ei să strige: „Veniţi, mă, că au plecat!". Deci salcia a mai avut un rol, ca loc de refugiu şi de conservare a românilor în timpul năvălirilor barbare; să insist.
Vezi Apostol Culea, teza rolului apelor în ralierea românilor, în trecut; şi S. Mehedinţi: deci, nu numai Carpaţii au servit la retragerea din istorie, ci şi balta, Muntenia etc.
„Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere...": cuvinte iubite de Carmen Sylva, fiindcă-i aminteau de Germania, de izvoarele Dunării (de aceea şi-a ales pseudonimul Carmen Sylva).
Apoi, vezi scriitorii despre Dunăre: Sandu-Aldea, P. Istrati, Kiriţescu, Dunăreanu, Jean Bart, Sadoveanu, un grec, consul, Tudoran.
6. Artistic: Vogelparadies33; Ştefan Popescu; cinematograful [re]dă mai bine peisagiul bălţii.
1978
Revărsarea Dunării
Dunărea nouă se unifică cu cea veche într-un imens imperiu acvatico-vegetal. Odată, i-a căzut unuia un lup în barcă, în timpul inundaţiei. Povestea nu spune dacă lupul s-a mâniat pe om sau omul pe lup - în astfel de împrejurări, toate fiinţele se împrietenesc.
Mai 1971
Dunărea cu hinterlandul ei acvatic avea trei faze în fiecare an:
1. când se revărsa şi se uneau cele două Dunări; atunci curgea ca un fluviu amazonic, intra din matca fluviului încet în bălţi;
2. când balta se autonomiza, oarecum, dar rămânea plină de apă şi în legătură slabă cu fluviul; atunci, apa bălţii era galben-limpede şi caldă şi atunci începea să se toarcă fenomenul recreării vieţii. Căci viaţa s-a născut în apă (vezi textul Genezei: forfota vieţii şi jocul ielelor blânde, hora misterelor odihnite);
3. când balta devenea o idilă terestră, cu aer de podgorie, oarecum: înspre fluviu apăreau „bostanele"; mai încolo, turmele de oi; în adâncul bălţii, turmele de porci, care până toamna se cvasi-sălbaticeau, ca renii eschimoşilor în timpul verii; renăşteau grinduri, păsările specifice erau puzderie de aripi în aer şi de inimi de viaţă în ascunzişuri: portale de mure (crivine?), iar toamna, copiii se duceau şi adunau rugi de mure (pentru ceai?); berze, plante, bâtlani greoi, stârci şi lişiţe cu clipiri albe în aer, cu cioc şi picioare lungi şi subţiri, ca nişte instrumente muzicale, chirurgicale: răţuşte durdulii, rotunde, ca nişte avioane fără aripi.
Oamenii bălţii (chiar şi porcii) mâncau peşte, căci „peştele te face om", cum zice V. Voiculescu [Zahei orbul). Lipovenii bărboşi, cu lotci ce alunecau ca şerpii pe apă (cu polmege şi năvoade), mâncau numai peşte, pâine şi [beau] rachiu.
Balta era feerie geologică şi muzeul lumii; ceva unic în Europa. Cu ea, Brăila ar fi devenit un centru turistic şi ar fi câştigat imens. Ne distrugem trecutul, geografia, ori le mutăm la muzeu. Dar ce ştiu inginerii? Ei s-au bucurat că e... ştiuletele mare. Au arătat lui [Gh. Gheorghiu-]Dej un ştiulete mare, de la Greaca, şi 1-au convins să îndiguiască balta.
136
137
Vasile Băncilă
Martie 1978
Insula de apă a Brăilei sau Mesopotamia României!
Ţara Edenului: Dunărea nouă şi Dunărea veche, Tibrul şi Eufratul României. De ce s-o fi numit Dunărea veche şi Dunărea nouă? Oare şi aici a fost ceva geologic? Adică Dunărea nouă a apărut mai târziu? Şi aici se revelează un proces de Geneză?
1. Deci, o primă idee, vorbind de Balta Brăilei - după unii, mai frumoasă decât Delta; paradisul păsărilor etc. - e să dezvolt această impresie că Balta Brăilei (şi a Borcei?) e o geneză perpetuă; configuraţia „solului" interior, a peisagiului se schimbă de la an la an, ca la aluviunile Nilului, dar în linii mai rotunde, mai curbe (vezi Coşovei). Miile de insuliţe şi ostroave sau grinduri; miile de „lunci" sau poieni de apă, de luminişuri de apă, toate formele pământului, ale solului, convertite în forme de apă. Iar factorul comun e salcia (şi cerul). E un fel de peisagiu care dispare de pe glob (vezi Nilul, Amazonia, lacurile şi râurile, pădurile din Africa); pământul se goleşte, se carbonizează, se rade. Vezi descrieri de Humboldt, în Cosmos, ale peisagiilor de apă şi păduri în America. Pădurile devin parcuri cu arbori anemici şi ridicoli (Bois de Vincennes). O pădure actuală e un viitor oraş.
2. Altă idee e că atunci când umbli cu barca prin baltă, după Ce s-a întrerupt aproape legătura cu fluviul şi apa s-a limpezit, ai impresia ca eşti într-un Cosmos rotund, cu cer deasupra şi cer dedesubt, Cosmos sau natură între două ^ceruri; splendidă şi majoră scoică cu clape de azur, valve de infinit senin, concentrat pereţi de azur coagulat, de infinit coagulat, Cer deasupra, cer dedesubt, Cosmos ptolemeic. Parcă eşti în aer, între panorama, vegetală mai ales, din apă şi panorama din aer. Parcă pluteşti în Cosmos, în cer, într-o imponderabilitate generalizată şi fastuoasă, totuşi cu o nuanţă de intimitate. Ceva unic în lume (Sadoveanu nu a descris asta?).
3. Altă idee e că peisagiul bălţii, când are apă limpede şi eşti deasupra lui, alunecând numai în barcă, precum Gandhi, sugerează cele două tărâmuri ale Existenţei. Perspectivă ontologică dublă (dezvoltare).
~ .        , Aprilie 1941
Cei care locuiesc în baltă sunt repede cuceriţi de acest spaţiu şi nu mai vor să plece (ca şi pe Bărăgan).
Adierile cald-răcoroase ale vântului în baltă: ca vântul făcut de aripile albinelor, dinspre urdiniş.
Spaţiul Bărăganului
în bălţi visează divinitatea: ea e un vis al demiurgului, o reverie, o idilă a lui, în momente când el însuşi nu e mulţumit de realitatea pe care a făcu t-o şi vrea să se refugieze în abjurare. Şi dacă visul unui sfânt e frumos, dar ce trebuie să fie visul divinităţii! E atât de frumos, de ireal, de depărtat de oameni şi de orice urâciune, încât parcă ai fi pe un alt corp ceresc, pe o altă planetă, unde poezia e regula (ceva analogic cu descrierile din Marte, [din] Lună, din Sărmanul Dionis; să le recitesc).
Parcă ai fi pe o picătură feerică, rătăcită undeva în Cosmos, pe o insulă vrăjită din continentul altei planete. Aici totul îndeamnă la poezie şi rugăciune; balta e bremond-istă.. Parcă ai privi într-un panopticum de vis. Eu înţeleg balta când e invadată de ape; atunci e adevăratul spaţiu al apelor. Parcă ai fi pe un peisagiu de pe altă planetă. Ţi se suspendă parcă respiraţia (pentru că ascultă mai bine tăcerea? Pentru a intui mai fidel sublimul?). E ceva de vrajă, [de] farmec, [de] sublim.
Dar e un peisagiu care, totodată, nici nu te striveşte, şi nici nu e minor. E ceva de minunată izolare în baltă: lumea a rămas departe. Nicăieri ca în baltă lumea nu e mai absentă. Te simţi, parcă, undeva la marginile lumii. Acest sentiment de izolare dă, pe de o parte, o frumuseţe tipică trăirii fenomenului bălţii; pe de alta, te curăţă higienic: nicăieri nu te cureţi mai rapid şi mai radical de impurităţile şi scoriile lumii, ca în baltă.
Aprilie 1941
în baltă te privesc, fără să ştii, ochi de păsări (şi de reptile?), pitite în ascunzişuri; te privesc încremenit, hipnotizator, parcă. Când ajungi să ştii asta, ai un fior permanent, care e un farmec în plus. Ştii că, pe măsură ce înaintează luntrea ta, eşti spionat şi privit de mii de ochi, ce stau la pândă. Iar din când în când, fără să vrei, ajungi prea aproape de cuibul vreunui zburător, auzi o bătaie de aripi şi vezi că fuge mai departe din calea ta şi se ascunde în desişul de enigme al bălţilor.
în baltă sunt poieni acvatice, luminişuri pe ape, guri de rai
pe unde...
Caractere ale spaţiului bălţi: colectivism cosmic; sălbăticie blajină; maiestate bună; originaritate (se naşte, parcă, acum viaţa în baltă); spaţiu compartimentat, şi totuşi transparent; irealitate, ceva de vis, de pe altă planetă, idilică şi vrăjită; spaţiu care e contrariul geometricului; sunt numai surprize, pe linii curbe, de raze diferite, ca acel instrument cu care desenatorii construiesc cer-
138
139
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
curi diferite ca diametre; e ceva organic, triumful organicului. Bărăganul are şi ceva geometric, fluid.
Aprilie 1941
Spaţiul apelor se caracterizează prin undele transparente şi gingaşe. La fiecare cotitură a bărcii e o privelişte nouă şi care se încadrează totuşi perfect în peisagiul total al bălţii.
în baltă e un continuu, adică un spaţiu, un peisagiu ce variază şi totuşi e dezvoltarea aceluiaşi spaţiu, ca un sunet de fieristru (instrument muzical); ceva unduios, felurit şi unic, în felul de a fi al spaţiului.
Să arăt că şi cântecul păsăretului bălţii nu face decât să accentueze mai mult tăcerea. E ca o punctare a tăcerii.
Să arăt că tăcerea e o caracteristică a spaţiului bălţilor; pe mare e zgomotul valurilor, la munte, al vântului; pe Bărăgan, spaţiul e parcă desfundat şi tăcerea, dizolvată în ea însăşi, pe când în baltă e tăcere deplină, profundă fermecată. în baltă e un fel de izolare de lume, o mutare în alt mod de a fi.
în baltă e ceva de incantaţie. Incantaţie gingaşă (să povestesc cum am dormit trei nopţi în baltă şi am stat trei zile, în 1921; am fost fericit.)
Aprilie 1941
Două teme:
1. în baltă e spaţiul compartimentat, străveziu.
2. în baltă e colectivul, Unul, Marele Unu (vezi filozofia antică elină).
Altă temă (secundară): în baltă e spaţiu mobil, se mişcă mereu, delicat.
însăşi religia creştină şi primii cosmologi eleni, când au vrut să arate omogenitatea originară, au spus că era apă, lichid, căci din asta s-a născut lumea. Ba, chiar şi naturaliştii moderni spun ca viaţa s-a născut din ape.
Spaţiul mărilor are un caracter al său, diferit: şi el are poezie, mister, dar el e legat de interese, de mari drumuri comerciale, [şi] el provoacă pe om să ia atitudine, să lupte (fiindcă altfel nu poate stăpâni spaţiul marin), dezvoltă raţiunea, individualismul. Pe când balta e mistico-vegetativ-idilică-colectivistă.
Aprilie 1941
Muntele, dealul: spaţii compartimentate, segmentate. Stepa are spaţiu continuu, dar spaţiul apelor e ceva originar (are şi ceva sintetic?); el are compartimente şi e, totuşi, străveziu. E, deci, totodată populat-variat şi, totuşi, continuu. Vezi, de exemplu, Balta Brăilei; sălciile formează un fel de compartimente - odăi - poieni, în care te simţi ca în nişte ambianţe interioare, străvezii, cu oglinzi multiple, mişcătoare...
Apele au un fel de misticism idilic. Să-1 studiez pe Tagore, pe lacurile din India: se pierdea ore întregi în contemplaţie.
Eu mă refer însă mai ales la spaţiul apelor vegetale, la bălţile fluviilor, ca la Brăila ori în Deltă: ele sunt mistice. Mările sunt mai mult mitologice şi marinăreşti (englezii nu sunt mistici). Totuşi, şi mările au mister şi au ceva spaţii compartimentate, străvezii, date de valuri. Apele (balta) au, aşadar, spaţii multiple, şi totuşi străvezii. Vezi, apoi, şi ideea mea veche, că spaţiul apelor e colectivism, e Unul; atunci se vede că în baltă e multiplul străveziu în unitate.
Aprilie 1941
în apropierea bălţii, la marginea Dunării, când e apa mare, e verde (aşa pare mai de departe), un verde adânc, atrăgător, sirenic.
E linişte, tăcere, în baltă. De ce? Fiindcă sălciile sunt un admirabil, miraculos izolator. Ele sunt ca o surdină (de la vioară), ce se pune în peisagiul apelor, ca să se oprească zgomotele. în adevăr, în baltă nu se mai aud zgomote; sau, arareori, se aud încet, armonizate, ca ecouri din altă lume, dintr-o lume uitată.
Apoi, clipocitul undelor este ca foşnetul (se sumează ori sunt o continuă variaţie de fior, de uşoară conspiraţie ontologică) frunzelor de păpuşoi. E o mare încântare să te găseşti singur pe o câmpie de porumbişte şi să auzi muzica insinuantă şi plăcut-vast-neliniştitoare a foşnetelor-şoaptelor frunzelor la adierile vântului. Tot aşa şi în baltă.
1939
Apele purtătoare de linişte ale bălţilor şi Dunării. în mijlocul lor (deasupra lor) simţi liniştea, ca ceva fizic, dens, şi totuşi fluid, care te invadează de jur-împrejur şi intră în tine.
140
141
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
1939
A alunecat şi a căzut în dereaua Topologului (judeţul Constanţa, comuna Sărai, pe şoseaua Hârşova-Topolog). Ce înseamnă derea? Să întrebuinţez cuvântul în Spaţiul apelor. (Un om din Dobrogea îmi spune ca derea e o gârlă, un pârâu, mai mult.)
1939
Ţânţarii: ace cu aripi şi muzicuţă.
1939
Când eşti în [lumea] apelor, te simţi înfrăţit cu Cosmosul, chiar fizic, te simţi în continuitate cu el: fiindcă apa parcă e o substanţă continuă între tine şi rest, e o unificare chiar fizică. Parcă tu însuţi eşti o picătură de apă, care evoluează cu restul -cu restul spaţiului apelor. La munte, la deal mai ales, spaţiul e compartimentat cu cloisons etanches34 (la oraş, mai ales); în baltă ori pe stepă nu e aşa. Totul e continuu, mare, unic.
Aprilie 1941
în baltă sunt rare şi originale pete de umbre şi lumini; suluri de lumină se năvădesc printre ramurile sălciilor. Haşuri tremurânde de umbre se aştern pe ape. Din loc în loc, apar lăvi-cere de flori de ape. Apoi apar bulboane limpezi şi adânci, unde apa fierbe încet, aducând zvon din adâncurile tainice. Un efect atingător în baltă vine şi din faptul că spaţiul se mişcă parcă, fiindcă apa (atunci când Dunărea abia a umplut balta şi toată balta curge) curge ca un cearşaf imens, ce se deplasează; e ceva ca o piaţă ori stradă rulantă, ori ceva care-ţi aminteşte de fiordul de la Polul Nord, unde banchiza e dusă de apă.
Aprilie 1941
Nicăieri ca în baltă nu e mai mare, mai variat şi mai atingător efectul de umbre şi lumini. Pentru că lumina e regizată, difuzată, variată, irizată în baltă de trei factori: de norii de pe cer, de frunzele [şi] crengile sălciilor (arborele cel mai asemănător cu perdelele) şi de tremurul apei şi mişcarea valurilor. Totul se mişcă în baltă: apa, aerul, sălciile. Şi totuşi, ce încremenire de vrajă! Dar se întâmplă altădată că aţipeşte parcă balta, nu mai e nici o adiere, apa limpezită stă pe loc...
Apoi, când mergi prin baltă cu luntrea, mergi întâi printr-un luminiş, de exemplu, unde cerul e adânc, albastru-argintiu, şi parcă e o poiană de apă; apoi, poţi intra cu barca printre sălcii, la
început mai rare; acolo lumina se cerne printre frunze, ca o beteală ce curge, ca o ploaie de lumină. Apoi sălciile se îndesesc şi lumina abia se iţeşte; apoi te înfunzi şi mai mult în sălcii şi, dacă intri sub sălcii mari, bătrâne, monumentale, atunci nu se mai vede deloc cerul şi parcă ai intrat sub bolţi de catedrală sau sub bolţi (sub spaţii) de arhitectură arabă.
Să dezvolt, deci, şi tema aceasta, a distribuirii luminii [şi] umbrei în baltă. Numai în livezile bătrâne şi solitare mai e ceva asemănător, dar nu egalabil. Şi să descriu balta sub luna plină - e ceva de vis feeric, fantastic.
Mai 1941
în baltă e o mare varietate de compartimentări de spaţii.
Aceste incinte de spaţii nu sunt niciodată la fel, şi totuşi sunt aceleaşi. Veşnic variate - în baltă e o permanentă ingenuitate existenţială, ontologică, e parcă un veşnic început de lume, trăieşti mereu în început - şi totuşi, e o identitate; veşnică surpriză şi totuşi un aer de permanenţă.
în baltă - clipocit de ape şi irizări de lumină; în baltă e o simfonie de cântec de păsărele. Ce trebuie să fie dimineaţa, în zori! E o revărsare nu numai de zori, ci şi de cântec.
Vezi cum plouă sălciile în baltă; e ceva minunat. Apa vine din rădăcini şi apoi plouă prin frunze: seva. Parcă sunt lacrimile bolţilor unei catedrale de lumină. Iar pe frunzele sălciilor era ca o spumă, ce se lua pe haine.
Cucii cântau nebuni... Pescăruşii se învârteau în stoluri hrăpăreţe, ţipând strident şi victorios deasupra apelor - şi se învârteau mai ales la confluenţa dintre ape (de exemplu, dintre Dunărea veche şi nouă), fiindcă acolo se adună mai mult peştele.
La bază sălciilor, câteodată, stătea câte o pasăre de pradă (cum se cheamă?) mai mare, un fel de momâie nemişcată, ca o pasăre de ciment, şi pândea (uneori stătea mult timp aşa), până se ivea un peşte. Ceva apocaliptic.
Evoluţia bălţii:
1. întâi, primăvara* (mai) e apa mare, năboită mult, de se umplu toate burdufele pământului, încât se pare că esenţa meta-
* Atunci, apa e tulbure: asta dă mai mult ideea de originaritate. Atunci, apa e, oarecum, şi apă şi pământ: e ceva indistinct, omogenitate primară, plasma ontologică de virtualităţi.
142
143
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
fizică a lumii e apa (vezi ideea unui filozof ionian), parcă lumea e făcută din apă în diferite contururi;
2. apoi, apa se limpezeşte, în baltă se vede fundul, apar florile;
3. şi apoi apare pământul: insule, ostroave, lacuri, privaluri şi imaşuri.
în baltă, unele raţe bat vânatul (fac haitic?) pe margini şi altele îl prind la mijloc - ca pelicanii.
1 iunie 1978
Mi-a plăcut pasagiul cu descrierea peisagiului Buzăului (să reproduc). Acest peisagiu a fost pentru noi o pregătire pentru înţelegerea peisagiului Dunării, o pedagogie a naturii, a biografiei noastre (o pedagogie biologică). O mare parte din viaţa noastră (lighioane de spaţiu larg) se petrecea la cele două Dunări (de ce s-o fi chemând nouă şi veche, căci au, probabil, aceeaşi vechime?) şi în spaţiul dintre ele, care era când un paradis de uscat proaspăt, când unul de apă, un Eden, o relicvă vie de peisagiu geologic. Căci eram şi noi un fel de „şerpi ai Dunării" din baladă, dar cari nu umblam după vise, ci după mirajele spaţiului vast şi viu, în aparenta lui imobilitate, vibrantă şi adâncă orizontalitate (o antinomie de preţ a Bărăganului şi a bălţii: originalitate şi adâncime ontică). Cum aveam mai mult timp liber, dădeam fuga la Dunăre ori în Baltă, [aşa] cum, la Scorţaru, dădeam fuga la Buzău ori în coturi. Noi nu eram haiduci, ci copii şcoliţi, dar ne simţeam fraţi -pastă din acelaşi aluat ultim - cu rădăcinile acvatice, cu florile de nufăr şi cu razele soarelui, care acolo era mai suveran ca oriunde, care se vedea valorificat de imensitatea apei. în fiecare dimineaţă, când deschideam ferestrele de la galeria suspendată a casei noastre dinspre portul oraşului, auzeam revărsatul zorilor şi mi se părea că vedem şi auzim pentru a mia oară curgerea liniştită şi maiestuoasă a valurilor fluviului, acompaniată de melancolia sălciilor, îmbrăcate în odăjdii vegetale şi liturgice. Sălciile păreau mulţimi de vestale în pelerinaj, cari au poposit pe marginea fluviului şi în interiorul dintre braţele lui, şi au uitat să mai plece, fermecate şi ele de peisagiu...
Susurul liniştit şi maiestuos al apelor Dunării...
Peisagiul Bălţii, [al] Dunării: şi tânăr (proaspăt) şi vechi (arhaic, originar), totodată amazonic, şi totuşi, cu un apropiat duios (antinomii admirabile). Sălciile - aceste vestale ale naturii!
Aprilie 1936
Când eşti în baltă, te aştepţi parcă să vezi minunea lumii, Geneza, prima zi a creaţiei - miroase a precizare ontologică: te aştepţi să-1 vezi pe Dumnezeu apărând deasupra Tăriei, ca să despartă uscatul de ape.
Un învăţător (Mortu) mi-a spus că lipovenii de la Jurilovca, din Deltă, în timp de război nu sunt nici cu noi, nici cu ruşii, ci fug în baltă, unde se hrănesc cu peşte, n-au nevoie de lume. Foarte interesant; fiindcă arată că lipoveanul e omul naturii şi al unicităţii. Nu înţelege şi nu admite războiul - ca pe o imposibilitate, mai ales logică. Lipoveanul are instincte primordiale, ca natura: poate fi şi criminal - împuşcă uşor, dacă trebuie: omul duşman e doar un vânat -, fiindcă e primitiv ca natura înconjurătoare; dar e simplu, maiestuos şi cu viziunea unicităţii, tot ca natura.
Vezi şi Stere: ruşii aceia din Siberia, cu râul lat de 40 de km., cu femeia care umplea casa. Lipovenii pot trăi departe de lume, o impresie de forţă cosmică se degajă din ei. Dacă fură -sunt comunişti în înţeles logic, metafizic, trăiesc unicitatea omogenă - e fiindcă ei trăiesc viziunea unicizantă a lucrurilor, a apei ce prinde tot.
Iulie 1936
„Administraţia pescăriilor este o pradă a favoritismului partidului de la putere".
Adevărat. Domeniul bălţilor, la noi, e încă domeniul necunoscutului, al nediferenţiatului, al neinventariatului, al furtului, ca acum 200-300 de ani, când se confunda domeniul individual cu cel public. Dar găsesc că în faptul acesta (furtul din bălţi) e şi o psihologie mai adâncă, pe care se bazează: e faptul că duhul bălţii, psihologia bălţi nu e încă individualizată. Acolo nu e încă, pro-priu-zis, ideea proprietăţii individuale. Balta e pe deasupra individualului, juridicului, eticului... Ea e biologică, cosmică, geologică şi cel mult religioasă.
16 august 1939
1. Panorama bălţii. Cadrul ei. Cum se vede de la Iacobdeal, de la carieră: splendid, ca o imensă tipsie verde şi argintie, perfect plană. E ca o imensă şi variată unealtă, din acelea care au o limbă de aer, pentru a verifica orizontalitatea; balta pare astfel o uriaşă unealtă a pământului.
144
145
Vasile Băncilă
Apoi, panorama bălţii cu barca; o călătorie prin toate satele şi locurile, [prin] privaturile [şi] ostroavele bălţii, când e apa mare, în tovărăşia unor localnici ori lipoveni, care ştiu taine şi legende multe (să cer informaţii de la învăţătorii mei: Ţăranu etc.); descrierea itinerarului şi a acestei călătorii (ca prin pădurile Africii!) de vreo săptămână, prin balta inundată. Să călătoresc o dată şi când e uscat?
2. Conţinutul bălţii. Lipovenii; dar şi românii, în Evul Mediu. (Să cercetez. Vezi S. Mehedinţi; dezvoltare.)
Lipovenii: cu capul mare (ca la unii negri): genii craniene! Natura, deci, a făcut şi ea întâi forma şi apoi fondul. Formă fără fond. Totuşi, lipovenii sunt dotaţi, inteligenţi, muzicali: ce simţ pentru coruri, simţul rusesc! E un vis ce solidaritate organică au lipovenii în coruri; ei, cari sunt adesea anarhici şi nu şi-au realizat individualitatea! La ei e comunitate, nu asociaţie, ca la englezi. Unirea modernilor e diviziune pentru a uni şi asta se cheamă „so-lidarism"; la lipoveni şi [la] oamenii vechi, e spirit comunitar; [au] voci puternice (lupi de baltă) şi călătoare; [sunt] figuri de energie, energii titanice, iubeţi.
Lipovenii trăiesc cu peşte, vodcă, dragoste, ceai şi băi (vezi cum lipovencele fug goale, cu copiii în braţe, iarna, căci baia o au în curte. Ce fel de loc? Să-i vizitez la Pisc). Să arăt religia lor şi istoria; de când cu vechiul calendar, s-au izolat şi mai mult de noi (cum trecea cârdul lor colorat, ca o apă de rumoare, la Paşti, [la] Crăciun, şi cum îşi duc morţii, cântând, pe năsălie. Au biserică în oraş).
Analogie cu olandezii, cari s-au refugiat (de persecuţie?) în locuri pustii şi băltoase, pe cari ei le-au secat, dar oricând pot să dea drumul la ape pentru a se apărăa de năvălitori. Aşa şi lipovenii; s-au refugiat în baltă şi, oricând sunt încolţiţi de duşmani, se ascund în spaţiul apelor.
Lipovenii nu sunt deloc asimilaţi statului român, formează o republică a lor, ca scopiţii, dar nu pe baza abstinenţelor, ci tocmai a păgânătăţii, a gustului de viaţă (au energie, lipovencele sunt harnice, hoaţe şi iubeţe, şi nu se sperie să trăiască cu lipoveni mari şi bătăuşi). O republică vitală, pulsând de viaţă păgână, de seva pământului (peştele le dă şi fosfor), dar tradiţională, încăpăţânată în forme religioase. Republica aceasta a lipovenilor are ceva din republica de hoţi care era odată în nordul vechii Chine. Aceşti saudiţi furau pe toţi, dar ei aveau o morală severă internă.
Spaţiul Bărăganului
Lipovenii nu fac, de fapt, parte din statul român şi din nici un stat; doar cu fiscul şi poliţia au de-a face şi sunt doar marinari.
Sunt frumoşi la chip (să-i descriu); vezi fetele lipovence, până şi copiii lipovenilor de la Piscu. Lipovence voinice, cu ochii negri, ca femeia aceea de care vorbea Stere. Lipovenii: lupi de pădure şi [de] ape.
Să vorbesc de uneltele de pescuit ale lipovenilor şi de lotcile lor specifice, uşoare, iuţi şi, pentru ei, mai sigure decât un transatlantic; chiar când le umplu cu pepeni, peşte (căci mai sunt şi bostănari), ei umblă cu barca cu aceeaşi experienţă şi frecvenţă ca laponii cu bărcile lor (cum se cheamă?).
Românii din baltă: ciobani, bostănari, agricultori, târlaşi. Când nu e apă, se face plugărie, ară pe locurile ridicate (şi acolo porumbul e cât în America); sau pe o limbă de pământ pe malul Dunării: şuşiniţa agricolă pe malul fluviului.
Balta are toponimie slavă, turcă, românească; nu grecească, deşi oraşul şi ale oraşului sunt pline de numiri greceşti, căci grecii nu s-au aventurat prea mult în hinterland; ca şi elinii, ei au stat mai mult în cetăţi de coastă.
3. (Punctul acesta trebuia să vină după punctul 1.) Ce e în baltă, ca feluri de plante şi animale. Ce peşti, ce păsăret, ce insecte (vezi cum cântă cucii bălţii în noianuri, cei cu coroane mov), lupi, vulturi, ţânţari, polog.
Mai 1975
Sălciile în viaţa poporului român
Vezi, în broşura despre Codul poştal: e o mină de material toponimic. Să se facă un studiu despre toponimia românească pe baza acestei broşuri. Sunt, de exemplu, multe sate cu numele Sălcioara ori derivate de la salcie. Ceea ce arată rolul acestui arbore în viaţa poporului român, deşi tot el a spus: „Nici salcia pom, nici ţiganul om"; dar salcia a avut rol deosebit. Căci ea a crescut în multe locuri, pe marginea apelor, în lunci etc.; din ea copiii făceau fluiere, pe lemn de salcie băieţii şi tinerii făceau primele exerciţii de sculptură. Şi tot cu salcia mergeau de Florii [la biserică] şi apoi se încingeau cu ramurile de salcie sfinţite. Căci salcia e simbolul primăverii, [al] fecundităţii, [al] nepretenţiei, [al] graţiei, [al] purităţii, [al] eleganţei; e un arbore decorativ, discret şi supus.
Vezi apoi multe sate cu numele de Silişte (e prin Basarabia), Runcan etc. Se poate face, de asemenea, o istorie a poporului ro-
146
147
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
mân studiind numele satelor. Scorţam şi numele înrudite au fost ori sunt în judeţe apropiate (cf. broşurii de mai sus).
Septembrie 1975
Apele întinse (lacuri, mari, bălţi mari) adună căldură ziua şi vara şi o radiază noaptea şi iarna (la început). Aşa şi Balta Brăilei, dar în sens sufletesc: a adunat pentru mine, pentru noi, brăilenii, atâta căldură, încât o conţine până astăzi. „Bălţile radiază seara căldura zilei" (p. 52, în Cuvintele, de Sartre). în seara vieţii, a bătrâneţii, e o mângâiere, ca şi căldura peisagiului apei dintre cele două Dunări.
Octombrie 1971
Pe la Olteniţa, oamenii le spun dumitriţelor (sau brumărele), sălcioare: atât de mult salcia e intrată în patrimoniul lor de gândire.
Melc, melc, codobelc (...) Şi te du la baltă Şi bea apa caldă:
şi melcul ştia că balta e mai caldă. Apa de acolo era limpede, gal-ben-verzuie şi caldă (călâie, în orice caz!); verde părea din cauza ierburilor dinăuntrul ei.
Când se retrăgeau apele bălţii, aceasta se umplea de rugi de mure, cari sunt şi plante medic [in] ale (cum aducea Ionică rugi de mure din baltă pentru mama-mare).
Salcia e, pentru mine, unul din arborii cei mai însemnaţi. Când am venit la Bucureşti, am pus două mlădiţe de la Florii şi s-au făcut două sălcii monumentale; parcă filtrau aerul şi puneau vaste filigoane în văzduh*. Şi uneori veneau ciocănitoarele şi băteau tactul lor silvestru în coaja sălciei; mireasmă de mit, de poveste bătrână.
August 1939
Lacul din spatele plajei se cheamă Balta lui Velciu. Atunci s-ar putea zice şi privalului din susul plajei Privalul lui Velciu (se zice sau nu?)
* Uneori mi se părea că văd apa bălţii, deplasându-se încet sub coroana lor, ori că zăresc ochii mari şi linişiţi-extatici ai nuferilor.
Sunt mai multe Verigi, ori e un termen generic? Ori are sensul că privalul e subţire şi întors ca o verigă? E o Verigă lângă cherhana şi e una pe la Chiciul Popii. Chici înseamnă privai?
Corotigea, după ea, înspre Trei Papuci, vine Bratuşca. înspre Ghecet, balta are nume turceşti, iar înspre Chiscani şi în sus, nume româneşti, căci pe aici sunt mai mult români.
Să întreb fiecare lăcuşor din Baltă, chiar din cele efemere, cum se cheamă; de exemplu, cel fotografiat de Nandriş în 1927, în luminişul de prin spatele Trei Papucilor.
Vezi locurile:
1. Fundul Mare (insula cea mare, pe care am ocolit-o cu Nandriş în 1939);
2. Repejoru: un privai mic şi iute, harnic-harnic, sprinten-sprinten, parcă în el s-ar fi topit paşi de căprioare. E în Fundul Mare şi cred că vine de la un loc. Apoi locurile:
1. Gura Bălaii;
2. Gura Vâlciului;
3. Cojocaru;
4. Băndoiu;
5. Măraşu;
6. Zacna...
Balta e o sihlă de ape, o pânză de ape; să o compar cu vinele din corpul omenesc. Atât e de complexă, de variată. Cine să ştie toate aceste ape şi gârliţe? Şi totuşi, toate au un nume. Par anonime, şi totuşi, toate au trecut taina botezului. Probă că în aceste singurătăţi a fost totuşi omul, a fost istoria.
August 1939
în baltă sunt: hălăgiugă, crivine, murărişti, stufişuri (au un nume special?), păpurişti, sălcii dese (e un nume corespunzător lui brădet, de exemplu?), adică multe aglomerări de plante şi copaci, multe pete de taină, de diferite feluri. Tot aşa, multe feluri de lumini, cari şi ele (ca pete, ca bulgări de lumină) au taină, reprezintă taina.
Balta ca sediu şi simbol al misterului, al misterelor (variate, adânci şi tremurătoare, blând-vibrante): iată încă una din semnificaţiile ei. Bărăganul e mai limpede, el e taina limpede, geometrică. Balta, spaţiul apelor reprezintă, dintre toate spaţiile, pe acel care însumează maximum de mister: e spaţiul-mister.
148
149
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
1939
Pădurile de lângă gârle se cheamă în judeţul Brăila cotari şi chiciuri.
Se poate spune că în regiunea bălţii sunt numeroase padine, ori că toată balta e o imensă padină?
Bălţile sunt supapele de siguranţă ale Dunării. Canalizarea Dunării în fosta Austrie - Banat - a adus inundaţii la noi (povestea asta mi-o spun pescarii şi barcagiii, cu zvon grav). Să povestesc (dramatic) cum un mare moşier brăilean, mocan (Popeea?) a investit să diguiască balta şi s-a nenorocit: apa s-a răzbunat (vezi încercarea de la Filipoiu; şi cum au murit peştii în baltă din cauza îndiguirilor).
[1941]
Lexicul bălţii	
Păsări	
bâtlani	lebede
bufniţe	mierle
bâţâitoare	nagâţi
berze	pescăruşi
caragaţe	privighetori
coţofene	prigori
ciuhuri	pupeze
ciuhurezi	pelicani
cucuvele	piţigoi
cocostârci	petruşei
cuci de baltă	porumbei sălbatici
cinteze	prepeliţe
călifari	prundaşi
ciocănitori	raţe
ciori	sticleţi
corbi	stârci
cocori	scatii
ciocârlii	şoimi
corcodeli	ţigănuşi
cintezi	ulii
fluierători	vulturi
găinuşe	
gâşte	
lişiţe	
lăstunaşi	
Flori	
brânduşe	sunătoare
brusturi	sulfină
băltăreţi	scaieţi
chimion	soc
coada şoricelului	şofran
coada rândunicii	terică
coada calului	tămâioasă
ciuboţica cucului	toporaşi
ghiocei	traista ciobanului
granaţi	tătăneasă
hipică	tata Maicii Domnului
izmă	ţipirig
iarba broaştei	vitrice
limba boului	
lemn dulce	Insecte
lumânărică	
laptele câinelui	albine
mătasea broaştei	boul bălţii
mărar porcesc	buzdugan
măceş	calul popii
muştar	coropişniţe
măselariţă	cărăbuşi
m[ghiran	croitori
nu-mă-uita	furnici
nuferi	drăghici (efemere)
năsturei	fluturi
năvalnic	forfecări
nalbă mică	gândac puturos
odolean	gărgăriţe
odagaci	găinuşe
plutniţă	greieri
podbal	lăcuste
pătlagină	lipitori
pir	licurici
rugi de mure	muşte
rochiţa rândunicii	omizi
rosmarin	păianjeni
salcie	rădaşcă
siminichie	râme
150
151
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
ragace
rusalii
tăuni
ţânţari
urechelniţe
viespi
Animale
broaşte ţestoase
cârtiţe
dihori
guşteri
lilieci
lupi
oi
orbeţi
porci mistreţi şerpi de apă şoareci vulpi vidre
vipere cornute
Peşti
avat
babuşcă
chefal
caras
cărămidă de mare
caracudă
cegă
crap
ghibort
lin
mreană
moacă
albişoară
midii
melci
morun
nisetru
obleţ
plătică
păstrugă
peşte de piatră
raci
roşioară
scoici
somn
somotei
scrumbii
sabiţă
şalău
ştiucă
taranca
tipar
văduvioare
Aprilie 1941
Poezia băltii
Poezia privalurilor şi a lacurilor (Blasova, cu parfum de nume dacic, Lacul Şerban...). Poezia defileurilor acvatice, mărginite de sălcii bătrâne.
Să mă inspir şi din Sadoveanu: cum descrie luncile cu apă ale Şiretului, precum şi împărăţiile stufului din baltă şi din deltă (vezi şi Maupassant, Sur l'eau; Loti).
în baltă Dumnezeu a uitat (ori n-a voit) să separe bine pământul de ape: controversă idilică. Prima zi a creaţiei (atunci a separat Dumnezeu pământul de ape?) nu s-a terminat încă în baltă. Ea durează încă, cu tot misterul ei de la început, până se va isprăvi procesul de separare a pământului de ape - sau a rămas pe loc. Şi din acest punct de vedere, deci, în baltă e ceva originar.
Când apare pământul, după ce se retrag apele, în unele locuri crapă, apoi apare iarbă grasă, ori se fac ogoare şi bostănarii foarte rustice.
Iarba e păscută şi iarna de oi, care scurmă în zăpada cu picioruşele lor fine, până dau de iarbă, ca renii. în multe locuri rămâne băltişte (teren umed), care e foarte roditoare. După ce se retrag apele e în baltă ceva din peisagiul Nilului, după ce se retrage, ori ceva imediat de după potopul lui Noe; e, deci, o mireasmă biblică în baltă. Atunci în baltă sunt şi lupi, vulturi, porci sălbăticiţi.
Aprilie 1941
Balta şi fenomenul artei
O caracteristică a trăirii artisticului este, uneori, că e pericol şi totuşi tu te simţi în siguranţă. Ţi-e teamă, dar nu duci teama până la capăt, fiindcă ştii că nu tu eşti eroul din ficţiunea artistică. E ceva şi în peisagiul bălţi din asta; apa revărsată are ceva tragic, tufişurile au ceva necunoscut... E un fior de teamă... Dar nu te sperii de-a binelea, ci numai o nuanţă, o picanterie în plus, pentru a da mai multă consistenţă artistic-spirituală peisagiului.
152
153
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Aprilie 1941
Muzica e sunet sau ondulaţie? Muzica mută, neauzită...
Susţin că esenţa muzicii nu e sunetul ca atare, ci ondulaţia pe care el o sugerează., o realizează, mai uşor ca [în] orice alt simţ. De aceea Beethoven crea şi când era surd (dar el avea amintirea sunetelor). în orice caz, H. Keller trăia muzica prin simţul presiunii („auzea" muzica ce se făcea în alte camere etc. Muzica ori dansul?).
De aceea am zis, în scrisoarea către Blaga (4 aprilie 1941)35 că în baltă e o muzică mută, neauzită, o tăcere muzicală, ce invadează... Invadează în surdină peisagiul extatic al bălţii.
Să studiez fenomenul ondulaţiei ca esenţă a artei şi [a] realităţii (vezi în Conta, Servien-Coculescu).
Aprilie 1941
E atâta frumuseţe în baltă, încât rămâi în extaz şi te gândeşti dacă nu e aceasta lumea despre care [se] vorbeşte în Pastele blajinilor. Dar balta are o dublă calitate; între altele (ca peisagiu), e paradisiacă, idilică, şi totuşi are şi ceva metafizic, transcendent. Acest metafizic (luciferic, a zis Blaga) vine, pe de o parte, din frumuseţea transcendentală, platoniciană, prototipică, siderală a bălţii; pe de alta, din faptul că în baltă te întrebi dacă e adevărat sau nu ceea ce vezi; adică, ai intuiţia posibilităţilor de a fi şi a planurilor ontologice.
Iată marea valoare spirituală a peisagiului bălţii: e frumos, e paradis, dar nu e ceva definitiv, sigur, static, burghez, idilic, ci e ceva uşor neliniştitor şi foarte tainic. E adevărat sau nu? Şi fiindcă balta are ceva metafizic, dens, are ceva mistic, de aceea are dimensiunea religiozităţii (de aceea ruşii se simt bine în baltă?).
în baltă e atât de frumos, însă ea e parcă un peisagiu de graţie divină (vezi bălţile Nilului, Mississippi, Amazoane).
în baltă, când e apă multă şi senin, apa fiind limpede, se reflectă cerul şi îndată peisagiul devine sideral: deodată ai brusc cunoştinţă cu spaţiul, că lumea e un glob, un rotund şi foarte adânc, şi înalt, foarte mare. Bărăganul are numai înălţime şi suprafaţă; balta are şi adâncime, dar fără infinitul suprafeţei. Peisagiul bălţii e ca două oglinzi sferice, ce se îmbină, dând o iluzie -minune extraordinară, în care existenţa, adică tu, sălciile, apa sunteţi ca o broderie, ca o spumă uşoară, la mijloc, pe diametru...
Să întrebuinţez termenul băltişte: locul umed, dar unde nu mai e apă şi cresc bine vegetale.
Septembrie 1962
La Sala Dalles a fost o expoziţie în toamna [anului] 1962: Pictură cehoslovacă din secolele XJX-XX, Un pictor, Iosef Lada, are un tablou intitulat Geniul apelor, din 1937. E reprezentat ca un bătrân rău, mai mult diavol, cu bărbuţă malefică, şi stă sordid şi ameninţător pe acoperişul unei case, din multe alte case şi locuri,
cu ape venite mari.
Dar nu aşa îmi închipui Geniul apelor din Spaţiul apelori Acesta e un geniu universal, atotputernic, care cuprinde potenţa vieţii; dar modernii s-au îndepărtat de natură şi-o văd rea. Grecii vedeau geniul apei ca [pe] Neptun ori ca [pe] nimfe. Ce depărtare de la nimfe, mai ales, până la Geniul apelor, al lui Iosef Lada!
Februarie 1936
Am găsit ideea fundamentală pentru a caracteriza balta: la dealuri eşti în societate (monden), la munte eşti în istorie şi în legendă (muntele a fost întotdeauna creator de legendă şi istorie), pe Bărăgan eşti în astronomie şi metafizică; pe mare şi oceane eşti în muzică, în lichefierea suavă a spaţiului nesfârşit, într-un fel de vastă şi muzicală invitaţie la neant; în baltă eşti în geologie şi teologie: creaţia lumii care a ieşit din omogenul primar, deci, ceva geologic şi teologic. Balta e o mare lecţie a Genezei, o supravieţuire a geologicului şi a teologicului.
Cele de mai sus sunt introducerea la ideea fundamentală care e: balta e Unul, le grand Un, e misterul existenţei unificate (vezi filozofiile orientale şi antice despre Marele Un), e marea identitate a existenţei cu ea însăşi, e simplitatea fluentă şi aşezată, e complexitatea nediferenţiată, e imperiul potentelor (din cari va ieşi viaţa), e laboratorul modern şi muzeul elementelor, din care va ieşi lumea, e marea omogenitate primară (în cari erau însă toţi germenii vieţii de azi, într-o toropeală tiedă, lânced-sacră, agrest-moale-vitală), e fuziune a contrariilor într-o impusă somnolenţă, într-o pace cu atât mai adâncă cu cât, parcă, ar bănui războiul diferenţierii viitoare şi ar vrea să se odihnească cu anticipaţie şi să guste cu voluptate din prezenţa frăţească a principiilor adverse.
Balta e Unul.
Şi balta e creaţia. Ce repede cresc toate în baltă, ca germenii vieţii, puşi într-o cultură de laborator: omogenitatea din care s-au diferenţiat toate (Spencer) şi din care a ieşit viaţa (vezi teza biologilor care susţin că viaţa s-a născut în ape; şi eu aduc un amendament: nu în mări, care sunt simplificate şi corozive, ci în bălţi,
154
155
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
în căldarea complexă şi liniştită, în ambianţa placentară a bălţilor).
Balta e Unul, fiindcă în ea pământul, apa şi cerul - cele trei elemente ale Cosmosului şi ale vieţii - fac Unul. Apa e în unda întinsă şi distrată, tânără şi bătrână totodată, abia curgătoare, adormită sub cosiţele trestiilor, cari-s ca nişte fecioare ce şi-au lăsat capul în pământ şi adoră de veacuri existenţa; părul străvechi le cade în apă... Cerul e în oglindirea din ape în cari luceşte raza, ca o spinare de peşte săritor sau în cari se târăsc norii, ori în orizontul depărtat al unirii cerului cu apa într-o feerică şi anonimă discreţie. Pământul e în fundul moale, pufos, făcut parcă din apă condensată sau din cenuşa apei, parcă ar fi depunerea strămoşilor apei (aşa cum apa, la rându-i, parcă ar rezulta din subţierea pământului), ori în malul prundurilor suave, al grindurilor, al ostroavelor tainice.
Pământ, apă, cer se pot converti unul la altul în baltă, fiindcă sunt trei aspecte ale aceleiaşi realităţi, ale Unuia, unul în trei aspecte, în trei săgeţi de devenire, de diferenţiere.
Balta e marea unificare a vieţii, adică e Unul care încă nu s-a diferenţiat; de aceea, ea ar putea fi pentru modernii aşa de diferenţiaţi şi de artificializaţi o mare lecţie de realitate, de unitate, de cosmizare, de simţire a originarului, de originarizare. (Laboratori-ile biologice ar trebui să se instaleze în bălţi.)
Probă că e aşa e că întreaga faună şi floră ale bălţi au caracter triplu - sau, mai bine zis, unic, sunt nu numai amfibii, ci trifibii.
Plantele (să studiez ce plante şi animale sunt în baltă şi să le dau numirile vechi româneşti) îşi au rădăcina în pământ, tulpina în apă şi floarea în spaţiu, adunând în tipsia corolelor oglinda cerului şi lumina văzduhurilor (la nuferi, de exemplu). Animalele (porcii...) se bălăcesc în nămol, beau apa bălţii, se hrănesc cu peştii ei, respiră aerul văzduhului. Balta e o sinteză de pământ, apă şi aer. Peştii se înfig în nămol (cum îi cheamă pe cei ce stau în nămol?), înoată în apă, sar deasupra apei, în jocuri, ca nişte torpile ale apei, ca nişte sfredele şi ca o părere; porcii de bălţi miros a peşte şi peştii miros a baltă, a nămol şi apă; păsările de baltă au picioare de palmipede şi de cocostârci, umblă cu ele în nămol şi în apă, prind peştii din apă, au aripi de vultur, cu cari zboară în văzduhuri, au plisc ca două linguri, cu cari strecoară apa şi ţin prada. în baltă domneşte o lege a junglei; şi totuşi, e o frăţie universală, fiindcă totul se poate converti unul la altul.
în baltă e un timp unic, cu trei momente: apă, aer, pământ; ori un spaţiu cu trei dimensiuni: apă, aer, pământ. însuşi omul de baltă, pescarul, e un om altfel decât ceilalţi, un om neînţeles de unii, un om cu mistere geologice, hirsut, ca o salcie (unul mi-a spus că barba îi ţine [de] cald şi îl apără de ţânţari); un om-plantă şi un om-peşte; un om-sălbăticiune, un om cu virtualităţi nesfârşite şi cu puteri majore, de semizeu primitiv, un gnom al apelor şi al mâlului. De aceea numai ruşii (oameni majori) şi numai pescarii de neam pot înţelege balta, fiindcă fac şi ei parte din fauna şi flora ei.
Balta e marele omogen, marele Un, dinamizat lânced de instincte primare. Aşa e şi omul de baltă: n-are simţul proprietăţii individuale (ce poate fi individual în baltă?), e hoţ de ape şi e om de izbucniri şi instincte geologice (vezi în Sandu-Aldea).
în baltă asculţi surdina creaţiei din apă şi nămol; în baltă nu sunt zeii luminoşi şi plastici ai mării (cf. mitologia elenă), ci zei aformali, zei ai mâlului, ai clorofilei umede, ai luminii dizolvate în apă.
Creaţia în baltă e importantă şi pentru români, fiindcă fenomenul românesc s-a creat şi în baltă.
Balta e un muzeu al naturii, un muzeu al naturii geologice de la începuturi; mare importanţă are pentru noi, din cauza asta, ca să ne dea realitatea vieţii.
Balta e Unul, nediferenţiatul; de aceea Delta ascunde o împărăţie a leproşilor - şi ei circulă liberi şi nimeni nu se fereşte şi nu se scârbeşte între ei; căci toţi se simt una: cel sănătos cu cel mâncat de boală: cel desfigurat de boală se simte frate cu salcia găunoasă: mască umană a măştii naturii.
Sălciile sunt vietatea cea mai fizică a bălţii, un fel de şcoală a celor trei stări; rădăcina lor e în mâl, tulpina, în apă, coroana, în aer, frunzele vin din nou să se înece în apă, iar rădăcinile ies din nou din nămol şi din apă şi se duc să se înfigă mai departe. La salcie nu mai e o ordine fixă: coroana e un fel de rădăcină în aer, rădăcina e un fel de coroană în pământ.
E atât de Unul, de Una, balta, încât chiar pământul ascunde apa; dacă sapi în el, musteşte, dai de apă, dai din nou de baltă. A fost imposibil să se facă un baraj de ciment (la Filipoiu); apa a pătruns prin cotloanele ei, a luat-o mai prin adânc, prin pământul-frate, şi a pătruns dincolo de zăgaz; căci totul e Unul în baltă. Ea aminteşte poezia şi filozofia indică (căci şi acolo sunt bălţi mari), cum spune Eminescu: când totul era Unul, nici fiinţă, nici nefi-
156
157
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
inţă; când apa era aer, aerul, apă, apa şi aerul erau pământ, iar totul era una... (Să citez din poezia lui Eminescu: vezi poezia Vedelor şi cea indiană. Temă foarte însemnată, să o dezvolt aici.)
Dacă filozofia indiană are de la început atâta înţelegere pentru monismul existenţei, pentru depersonalizare, pentru transformare unul în altul, pentru circulaţie, pentru Unul, pentru principiul unic al vieţii din care vin toate şi în care se varsă toate, e şi fiindcă India e o ţară de ape, de iazuri mari, de bălţi. (Să dezvolt asta, fiindcă e de mare patetism filozofic.)
Vezi cum până şi insectele, în baltă, trăiesc în cele trei stări: depun ouăle în apă ori pe apă (cele cu picioarele mari, care alunecă pe apă), se afundă în mâlul pufos, zboară în aer.
în baltă nu sunt mai multe sfere, ci litosfera, hidrosfera şi atmosfera fac unul: unosfera, sfera unică şi domol fruiantă în forfotul moale al creaţiei şi al eliberării potentelor, al geologicului aşezat şi viu.
14 august 1939
Spaţiul apelor. Semnificaţiile lui:
1. E colectiv, unitar. Apa uneşte totul; e un continuu ontologic, un continuu existenţial (vezi expresia de continuu, ca substantiv, în geometrie). Să aplic aici filozofia eleaţilor (Parmenide etc.) asupra realităţii, care e Unul, Unicul, precum şi filozofia indiană asupra Unului, unicului.
Nicăieri că în baltă nu ai mai propriu şi mai pătrunzător intuiţia miracolului universal, care este existenţa (dezvoltare). Apa pătrunde totul, uneşte totul: plante, copaci, animale, oameni, gaze, fantasme...
Pe pământ, afară de stepă, e pretutindeni îmbucătăţire, compartimentare, pluralism existenţial, se aplică principiul diviziunii. Pe apă e identitate existenţială într-o melodie inedită, e unificare, e un suflet colectiv, e o comunitate ontologică; de aceea oamenii de oraş văd autonomist, văd divizat, empiric, lucid, mărginit; şi nu e fără semnificaţie că una din primele filozofii elenice (eleaţii) a fost a Unicului, fiindcă elenii s-au dezvoltat în spaţiu de ape. Spiritul elenic era cu limite şi cu unele individualisme, şi totuşi apa i-a făcut să dea o filozofie a unicului şi a staticului: [aceea a] eleaţilor. (Dar apa, balta, mai ales, e ceva viu, nu are nimic defunct.)
2. Balta e ceva originar, primordial, arhaic, [de] pe când Dumnezeu era peste ape.
3. E parcă umezeala dintâi a creaţiei, pământul ei, abia lăsat de ape, este ca un viţel abia născut şi din care se ridică încă aburii, în baltă vezi Geneza. E creaţie continuă. în baltă parcă încă se creează plante noi, specii noi, se creează acum viaţa din nou, balta e o naştere continuă.
Balta e genetică, biologică. E ceva placentar.
4. Balta e ceva viu, fiindcă se umflă şi scade, ca şi spaţiul Dunării. Cel mai bine a simţit asta S[andu-]Aldea, în Vin apele. Ce impresionantă e în baltă această vorbă, în care e o teamă religioasă şi o spaimă, în care e şi o mândrie: vin apele! Când vin apele mari se îneacă turmele, oamenii se urcă pe prispă ori pe acoperişuri, vitele mugesc a jale şi groază şi oamenii le dau să mănânce frunze din copaci. Atunci apa umple toate privalurile, toate bălţile, toate gropanele, nu lasă decât ostroavele (chiciuri?) şi bazinele. Şi formează noianuri lângă satele din lunca Dunării.
5. Balta e ceva organic, e antipodul artificialului, cauzalului, geometricului. Ea e antipodul lui Lenotre, care a desenat parcul Versailles. Şi e curios ca geometria şi astronomia să fi ieşit tocmai de pe urma spaţiului: la egipteni şi la elini. Primii, ca să măsoare malul abia zbicit, ultimii, ca să călătorească pe ape după stele (vezi şi fenicienii etc.). Dar aceste ştiinţe au venit tocmai ca să corecteze lipsa totală de geometrie a spaţiului apelor (deci întăreşte semnificaţia de negeometrie a apei). Şi e parcă cu tâlc că Nilul distruge în fiecare an geometria Egiptului: parcă spiritul organic al apei se simţea insultat, tăgăduit, se înfuria şi distrugea totul, restabilind domnia organicului.
6. în baltă e o luptă continuă a omului cu natura; e luptă, şi totuşi intimitate. Aici omul urmează natura, se adăposteşte de ea, nu o închide, nu o stăpâneşte, ca ştiinţa modernă, care zice că a învins natura, a supus forţele oarbe ale naturii. La oraş oamenii nu se mai luptă cu natura, ci oamenii se luptă numai cu oamenii. De aici, îngustare de orizont, pipernicire spirituală. în baltă, omul se măsoară cu natura, rămânându-i totodată subordonat în chip evlavios. De aceea, în baltă omul nu e artificializat, e depărtat de artificialul urban; la un pas de Brăila, oamenii cari s-au retras în baltă capătă deodată o înfăţişare hirsută, de anahoreţi cari nu mai vor să ştie de lume, înfăţişare de indigeni din colonii, de oameni ai naturii (ce scandal a făcut tatăl Feliciei când i-am cerut un cuţit mai curat!). La un pas de oraş numai, în baltă, omul redevine copilul naturii, sălbaticul plin de sevă şi care nu mai poate suporta artificialul oraşului. Ba, oamenii din baltă devin atât de
158
159
Vasile Băncilă
mult ai naturii, încât, într-un fel, nici nu mai sunt sociali, nu mai sunt ai societăţii, de aceea sunt certaţi cu poliţia. Balta devine o junglă. (Să fac psihologia omului din baltă.)
1939
Balta trebuie văzută de multe ori pentru ca să o poţi aprecia; şi când are apă, şi când n-are; şi când a crescut stuf mult în baltă, şi când n-a crescut; şi când are bostănării, şi când n-are; şi când are vite multe (turme), şi când n-are. Şi, mai ales, trebuie să o vezi când e plină de apă.
Balta e triumful organicului. E tocmai opusul geometricului, [al] artificialului, opusul spiritului lui Lenotre (care a desenat parcul de la Versailles).
în baltă te simţi parcă la adăpost. Nu mai bate vântul; e ca un sistem complicat de perdele. Strămoşii noştri se simţeau la adăpost în baltă şi contra turcilor, [a] barbarilor (se hrăneau chiar cu ceva de la papură, în Covurlui).
Când intri în baltă, odată încetează vântul şi se face linişte, pace: o pace largă, în care se toarce nevăzut procesul unei Geneze continui.
în baltă parcă sunt incinte tremurătoare, formate de sălcii, cu pereţi de sălcii, cu duşumea de apă, cu plafon de cer; incinte de diferite mărimi, în cari aerul e transfigurat şi în cari surpriza călătorului e continuă, e o permanentă impresie de inedit.
în baltă e ceva primordial şi fecund, ai impresia că se creează mereu viaţa: o Geneză încă în funcţiune. De aceea în baltă te simţi înconjurat de o taină mare, deasă şi întinsă; ai impresia că în baltă sunt miresme şi taine placentare; din acest punct de vedere, toată balta e o imensă placentă a naturii.
în baltă (şi în Bărăgan) au fost şi sunt adesea oameni teribili (singurii oameni cu porniri de haiduc din România mai sunt acum numai în baltă. Ea însăşi parcă te invită uneori la asta): liniştiţi de obicei, dar cu o energie sălbatică şi cu izbucniri înspăimântătoare (vezi în Sandu-Aldea şi în P. Istrati); nicăieri în România nu mai sunt astfel de oameni. Delureanul e duios, minor-domestic, urban; munteanul e iute, eroic. Dar câmpeanul, şi mai ales băltăreţul, ascunde o energie de lup de apă şi de natură sălbatică, primordială. Nu le mai pasă de societate, politic, morală, în baltă, de altfel, sunt bandiţi celebri şi tot aici sfârşesc mulţi aventurieri, cari vin să se aciueze la bătrâneţe; şi aici mai sunt
Spaţiul Bărăganului
contrabandişti şi oameni cari operează în jungla şlepurilor şi a vapoarelor, ca în patria lor.
1939
Apa e tinereţea omului (vezi ce zicea dr. Simion: îmbătrânirea vine din pierderea apei), dar tot apa e şi tinereţea pământului: plantele mor când pierd apa.
La început, totul era acoperit cu apă (Biblia, Geneza). în baltă te simţi la începutul lumii, [e] ceva arhaic şi geologic. Pe Bărăgan e astronomie, în baltă e geologie şi teologie
Şi în baltă te simţi în procesul de Geneză, căci în baltă şi acum se naşte mereu viaţă (în lacurile sărate, ca la Mototolea, se nasc mereu animalicule de acelea cu iod).
în baltă mai e ceva: e mister. în baltă e aer misterios, [e] poezie tainică, [e] clar-obscur ori transfigurare (în luminişuri), e mister tagoric. E mister din marile lacuri ale Indiei, Nilului. Mississippiului etc.
1941
1. Apa e ceva unitar, colectiv. Ea uneşte tot globul: apa comunică, oceanele, mările (ba şi fluviile, râurile, până la cele mai mici pâraie; totul formează o singură existenţă, un singur sistem. Anghilele pot veni din Oceanul Atlantic până în izvoarele de munte; vezi şi alţi peşti) sunt ca nişte vase comunicante.
Pe glob, pământul e insulă, apa e sistem.
Dumnezeu, la facerea lumii, n-a despărţit, propriu-zis uscatul de ape; parcă a avut un regret în ultimul moment: a lăsat, deci, apa la un loc, într-o frăţietate existenţială, şi numai pământul 1-a izolat sub formă de insule (continentele sunt tot insule: Eurasia cu Africa, o mare insulă, insula prin excelenţă a globului).
2. Filozofii greci (primii) au vorbit de unicitate, de Unul-oare fiindcă erau pe ţărmul mării?
3. Gânditorii, poeţii şi religioşii Indiei au vorbit şi ei (chiar mai înainte) de Unul existenţial. Oare erau şi ei în apropiere de apă?
Apa dă, deci, intuiţia şi sentimentul Unului, al comunităţii ontologice. Uscatul e compartimentat, deci e divers, divergent şi limitat; uscatul e aplicarea principiului individuaţiei. Apa e aplicarea principiului unificării, al unicităţii, al simţilului, al comunitarului, al colectivului cosmic (ba încă, tot apa a făcut şi legături
160
161
Vasile Băncilă
între uscaturi). Doar cerul (astronomia) şi Bărăganele mai dau ideea de unic, de Unul, dar nu atât de continuu, de lichid.
Septembrie 1944
Balta semnifică ideea Unităţii originare:
1. Ideea unităţii - fiindcă apa uneşte totul: vezi filozofii greci, cari făceau din apă elementul metafizic (acel filozof ce vorbea de Unul).
2. Ideea originarităţii: mâlul; pământul e moale în baltă, iar apa e tulbure, pământoasă; deci, omogenitate originară (ideea lui Spencer: de la omogenul primar la eterogenul de mai târziu; vezi ideea că viaţa s-a născut în apă).
în baltă ţi se pare că atunci şi acolo viaţa se naşte. E un proces mistic, ce dă un mare şi evlavios fior ontologic (de aceea balta şi Bărăganul sunt spaţii metafizice, cu sens metafizic), în baltă parcă se naşte viaţa din elementele primordiale.
(Vezi cum ies balonaşe mici de aer şi animalicule amorfe din mâlul cald; şi Sandu-Aldea, în urma plugului, p. 42; deci, sentimentul ori intuiţia aceasta a întrezărit-o fugar şi Sandu-Aldea, scriitorul apelor.)
în baltă parcă vezi huma primordială, jumătate fizică, jumătate vitală, însufleţindu-se, sensibilizându-se încet-încet, caldă, încropită, misterioasă şi dând astfel încet-încet naştere primelor forme de viaţă. Asişti la misterul creării vieţii din materie, dar dintr-o materie ea însăşi cu potenţialităţi de viaţă.
Unitatea bălţi; şi totuşi, peste această unitate, vezi apoi, treptat-treptat, cum se adaugă o imensă variaţie: flori de specii nenumărate, păsări, insecte de feluri fără număr, forme de pământ şi de ape, nici unul la fel cu altul (să arăt; descriere). Oriunde ţi-ai purta ochii, nimic nu e la fel în baltă. Şi totuşi, aceasta imensă variaţie e cuprinsă, unificată, într-o imensă unitate, într-o familie existenţială, într-o realitate şi [un] sens comun, ca nicăieri aiurea pe lume.
Capetele empirice văd ori numai variaţia bălţii, ori numai monotonia ei. Dar sufletele ontologice văd unitatea ei metafizică şi simfonică, totodată. Balta e cea mai mare muzică tăcută, muzica tăcerii. Până şi copacul bălţii, salcia, este menit să sublinieze unitatea ei; fiindcă salcia este cu iţe, cu crăci multe şi cari se leagă de sol, de buruieni, de ape, parcă şi crengile ei, ca şi rădăcinile, ţes unitate de existenţă. Crengile ei sunt rădăcini aeriene. Unitatea bălţii este dată de:
Spaţiul Bărăganului
1. apă, fiindcă pătrunde peste tot, unifică totul, ca un fel de suflet lichid, ce împânzeşte totul, ca un imens chimism intern al peisagiului, ca un mediu umoral al existenţei, mediu umoral-on-tologic, în care plutesc ori viază toate;
2. pământ, care e moale şi se lasă pătruns de apă, de fiorul existenţei acesteia totale, integrale; balta, oricât de variată, parcă are un suflet comun, o respiraţie comună, ca şi când un invizibil dirijor de orhestră ar dirija răsufletul ei;
3. salcie: ea e copacul bălţii şi ea unifică; fiindcă se lasă îmbibată de apă (cât la sută apă are?); fiindcă are crengi multe şi mlădioase, cari se leagă între ele, haşurează, unitatea, fac covor ontologic, crengi cari se leagă între ele şi cu apa, cu buruienile; şi fiindcă apa circulă în salcie: vine din rădăcini, se ridică până în vârful crengilor şi apoi cade tot în apă, în picături de lacrimă vegetală, ritmic şi cu un fior de omagiu-rugăciune către imensitatea împărăţiei apelor, care e mama ori părintele tuturora (să descriu acest minunat fenomen al lacrimilor ce curg din sălcii);
4. şi cealaltă floră a bălţii unifică, are rost unificator: papura, rogozul, ţipirigul, fiindcă au multă apă în ele (vezi Sandu-Aldea, de exemplu, în Robul, în urma plugului - multe nume de plante). Apoi, buruienile bălţii - rugi de mure etc. - au ramuri, mreje, ce unifică, leagă inextricabil (ca în pădurile ecuatoriale? Şi acolo e unitate ontologică? E ceva - dar nu ca în baltă, fiindcă nu e apă. Să fac o parţială analogie).
Aprilie 1946
Iată principalele sensuri ale bălţii:
1. Unitatea*. Apa unifică totul; e o solidaritate ontologică, o echivalare reciprocă, ce confundă pe fiecare în celălalt, o confluenţă reciprocă universală.
2. Esenţialitatea. Apa ca esenţă a universului, a existenţei; toate mor când pierd apa: globul, plantele, animalele, omul, toate îmbătrânesc fiindcă pierd apa (să studiez fenomenul îmbătrânirii), ceea ce ar îndritui concluzia că apa este esenţa lumii: sau cel puţin face [...]36 pentru această temă.
Nu Ideile, Voinţa, Raţiunea, Substanţa etc. sunt esenţa lumii (cum şi-au închipuit filozofii clasici această esenţa), ci apa. Lichi-
* Vezi ideea de Unul, L'un, la filozofii greci. Unitatea bălţii nedife-renţierea, anonimatul, comunitatea nu principiul individuarn: de aceea în baltă eşti fericit.
162
163
Vasile Băncilă
dul dintre celulele omului este ca cel marin; viaţa s-a născut în mare, în apă. Apa ar fi esenţa, temeiul lumii - nu uscatul, nu pământul.
3. Arhaicitatea (originaritatea), iniţialitatea. în baltă te simţi mereu în prima zi a creaţiei. E un sens de străvechime, de arheologie cosmică, ce îmbibează balta ori pluteşte peste ape.
Duhul lui Dumnezeu se purta peste ape: deci, apa a fost la început, ea e începutul şi esenţa, materia primă. Nu pământul a fost la început, ci apa (rezum ideea asta mai sus).
4. Fecunditatea, creaţia caldă, în curs; parcă acum se naşte viaţa, din elementele primare. Când vezi nămolul cald, străbătut de bulboane mici de aer, [de] gaze, parcă vezi cum se naşte viaţa sub ochii tăi. Balta e un laborator ontologic.
Să dezvolt temele de mai sus în tot atâtea teme filozofice. Iar în finalul ori [în] partea a doua a eseului să arăt că, totuşi, în contrast armonic cu fundalul de profundă simplitate de mai sus, balta vine cu un mare pitoresc, cu o mare variaţie de forme vegetale, animale (flori, păsări) şi configuraţii de peisagiu. Căci unitatea bălţii e o infinitate de virtualităţi: deci, însăşi imaginea vieţii.
Balta se prezintă în cele din urmă ca o antinomie fastuoasă: unitate şi variaţie. Varietatea se rezolvă în unitate şi unitatea în variaţie - dacă adânceşti. Balta are două aspecte: când ţi se pare numai unitate, când numai varietate, după punctul de vedere din care te pui. Dar, dacă înţelegi mai bine, vezi că e aici un aspect dublu, o minunată dualitate.
Spaţiul Bărăganului
rilor;
■ . Decembrie 1953
l. Ideea genezei, a originii biologic-geologice a vieţii şi lucru-
2. şi ideea Unului metafizic, a unităţii de fond a lucrurilor: la un loc, ideea unităţii originare a lucrurilor sau intuiţia unităţii genetice a Unului genetic.
Să arăt cum s-a născut viaţa în mâl şi în apă, cum ies bule de aer din fundul apelor şi cum grămăjoare de nămol cald încep parcă să se mişte.
Desigur, idei laice, dar au şi un corespondent teologic:
1. ideea apelor originare, când Dumnezeu umbla peste ape ca un duh;
2. să văd cum Evanghelia însăşi (ori Psalmii?) zice că viaţa s-a născut din apă.
Martie 1956
Un peisagiu asemănător cu cel al apelor şi ca[pabil] să dea intuiţia ontologică a unităţii, a Unului, este atunci când a nins mult şi tot peisagiul e acoperit de zăpadă (ca în spaţiile polare, siberiene. Oare de aceea mongolii din Siberia au sentimentul] supra-personalului, al comunitarului social şi cosmic?). Atunci zăpada uneşte totul într-o singură existenţă, topeşte toate obiectele într-un singur obiect, obiectul unic al existenţei, singurul obiect care există cu adev[ărat]. Interesant! (Dezvoltare.)
Poate că şi peisagiul Saharei (cu nisip şi numai nisip) dă o intuiţie ontologică: de aceea arabii iubesc cu patimă Sahara şi simt ispita să se piardă în ea. Şi cred că şi peisagiul Bărăganului dă o intuiţie ontologică - dar cel mai mult o dă spaţiul apelor, fiindcă apa pătrunde peste tot, se infiltrează peste tot şi, deci, unifică cel mai bine.
Iulie 1956
Nu există un adevăr în afara lui Dumnezeu. Căci El e infinitul şi, deci, nu există un afară de El, în care să poate fi ceva. Existenţa e unică, Unul e peste tot şi afară de acesta nu e, propriu-zis, nimic.
Filozoful antic avea dreptate când punea Unul la baza realităţii. Balta, spaţiul apelor sunt simbolul, imaginea realităţii.
Iulie 1957
Spaţiul apelor (ne referim la spaţiul bălţilor inundate dintre cele două Dunări, din Deltă, din toate luncile inundate, iar nu la spaţiul oceanelor, [al] mărilor, care e infinit şi neliniştitor, şi oarecum simplu) se caracterizează prin:
1. concretizarea ori expresivizarea Unului (vezi filozofia greacă);
2. totuşi, acest Unu nu e nici simplu, nici abstract, cum e totalitatea abstractă, oarecum golită, a deşertului („deşertul a creat ideea de monoteism" zice un călător - T. Vianu -, probabil după Spengler etc.), ci e ceva plin, dovedit, familiar oarecum, şi chiar familial.
Deci balta, spaţiul bălţilor inundate dă ideea unităţii în diversitate, a Unului multiplu: aşa cum Bărăganul dă o sinteză de infinit şi finit, spaţiul apelor dă ideea unităţii în variaţie, a Unului plin şi divers.
164
165
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Astfel, spaţiul apelor nu e nici Unul descărnat al deşertului şi nici variaţia minoră, diversă, ba chiar neunitară, a oraşului ori [a] dealurilor. El are în comun cu oceanul: deşertul, infinitul, Unul: şi are în comun cu dealurile variaţia (aici să fac o descriere pitorească a bălţii: ce de flori, păsări, arbori, grinduri, privaluri, mistere, ierburi, lacuri, insule; ori să fac descrierea la începutul eseului, ca introducere? Vezi în Sandu-Aldea, Bănea, Sadoveanu, Dunăreanu, Kiriţescu).
30 august 1957
Acest spaţiu realizează concret oarecum şi imens ideea de Unul, dar dă şi variaţia în unitate; realizează o antinomie, într-o perfectă armonie (fără rest).
Analogie cu comunitatea umană: şi în aceasta e realizarea armonioasă a unei antinomii: comunitatea topeşte oarecum colectivitatea şi individul. Dar rămân intacte comunitatea şi personalitatea, aşa cum în spaţiul apelor Unul şi variaţia rămân intacte.
Analogia merge până acolo, încât în spaţiul apelor te simţi bine, îţi e cald parcă, aşa cum e în societatea în care e realizată comunitatea (dezvoltare).
Septembrie 1957
Balta e Unul, dar are şi variaţie. Un element de variaţie al ei este şi himericul, în înţelesul lui Paciurea.
Paciurea are o salcie cu înfăţişare de himeră: un trunchi de salcie cu coroana tăiată ori căzută de bătrâneţe (sau trăsnită), dar care, în locul de unde pornea coroana, a făcut o figură stranie de himeră, cu ceva părelnice crengi în sus - în vagul atmosferei şi peisagiului bălţii.
E impresionant, mult mai impresionant decât era la Ştefan Popescu, la care era destul de impresionant!
Himerele variate din baltă, reprezentate de trunchiurile şi răgăţânele de salcie: un element şi felurit, dar şi oarecum straniu şi adânc.
Când voi vorbi de elementul de variaţie din baltă, să vorbesc rând pe rând de florile, fauna (mai ales păsăretul*; vezi şi Vogelparadies), formele pământului (privaluri, grinduri, lacuri, poiene de apă), copacii.
* Păsările ce zboară că nişte stihii - din valuri.
Decembrie 1957
Două semnificaţii:
1. Epoca noastră e o epocă artificializată, alexandrină, sleită oarecum, dar, iată, cu balta şi delta, oferă contrariul; ceva vital, creator, „barbar", primordial.
2. Ideea mea veche că balta e ceva arhaic şi geologic: „farmecul genezei", cum ar spune Coşovei (temă reluată frumos de Şincan în ziua de 4 decembrie 1957: să revăd comunicarea lui la radio, sub rubrica: „Lauda patriei").
Cele două idei de mai sus se confundă în mare parte - dar nu în totul.
Noiembrie 1959
Apa unifică planeta. Toate apele mari de pe glob, toate oceanele sunt în legătură unele cu altele. Numai pământurile sunt separate. Astfel, apa e un simbol al unificării, al unicităţii vieţii de pe glob; numai fiindcă apa, prin navigaţia pe care a înlesnit-o, a făcut ca oamenii să se cunoască, dar într-un sens mai adânc: ca unitate în care stau continentele, ca simbol al esenţei şi nostalgie de unitate.
Octombrie 1963
Sensuri ale spaţiului apelor:
1. Ideea arhaismului, a genezei lumii (vezi şi Coşovei).
2. Ideea că apa este esenţa lucrurilor, aşa cum susţin unii filozofi din şcoala elenică, ioniană. (Vezi şi ideea modernă că viaţa s-a născut în apă - în apa marii. Dar cu asta revenim la punctul 1 de mai sus. Dar punctul 2 e metafizic, nu ştiinţific-fizic-cosmo-logic.)
Să schiţez aici ideile lui Tales, Anaximandru, Anaximene.
3. Ideea singurătăţii, dar nu a singurătăţii neliniştite, cum e pe mare şi oceane, şi nici a singurătăţii pustii, cum e în deserturi, ci a unei singurătăţi pline şi reculese, care îndeamnă la pace, meditaţie şi transfigurare molcomă.
(Marele Tagore stătea câte 7 ore pe lac, în reculegere meditativă: verificare şi dezvoltare.)
4. Ideea că totul e un văl panoramic şi paşnic, aţipit oarecum, terminal, dar care ascunde, în fond, o viaţă foarte bogată, un proces infinit de viaţă, în antinomie cu aparenţa panoramică.
166
167
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
(Să mai caut şi alte sensuri; vezi ideea Unului - a marelui UNU.)
Octombrie 1963
Lupta dintre uscat şi apă. Peste tot, pe glob, uscatul înaintează în lacuri, mări, oceane: mâlul, sarea, plantele şi animale, peşti, scoici moarte înaintează în mare şi se produc delte, care, cu timpul, se transformă în pământuri. Râurile, fluviile sunt mercenarii uscatului, cari dau lovitura apei; sunt deci trădătorii ei. (Vezi cât a înaintat Dunărea în mare; adică a făcut să înainteze pământul.)
Se mai adaugă şi vântul, care aduce praf şi face să înainteze uscatul în deltă. Dar şi invers; apa înaintează în uscat: distrugerea Atlantidei etc. Apa distruge uscatul mai mult prin catastrofe geologice.
Pe uscat însă, râurile, fluviile distrug încet uscatul, îl sapă şi nivelează: chiar pâraiele de munte, chiar curenţii (Ies ravins) trecători.
E dramatică şi fabuloasă, cosmică, această luptă între pământ şi apă, între uscat şi oceane [sau] mări.
Noiembrie 1964
Distrugerea bălţilor: nu mai sunt Filipoiu, Corotişca, Lacul Şerban, de care [Simion Mehedinţi-]Soveja a spus că nu-i iertat unui geograf să nu-1 cunoască. [Astfel] s-a distrus un element pe care se sprijină etnicul. Modelarea spaţiului geografic are, desigur, importanţă, pentru că el face mai intim etnismul, dar una e modelarea şi alta e distrugerea lui. Acoperirea ţării cu un spaţiu shangaicizat şi inginerizat e funebră pentru etnic. Iar secarea bălţilor Brăilei e o pură catastrofă, din punct de vedere autobiografic.
(O boieroaică de pe la Cucu-Gugeşti-Bogza se ruga de copii să nu taie pădurile, cel puţin cât va trăi ea. Dar ce să mai zicem noi acum? Jalnică tragedie!)
Blaga în spaţiul apelor
Spaţiul e unul singur, dar, geografic, e foarte variat, iar ca afinitate sufletească sau ca spaţiu de creaţie e de trei feluri: spaţiul înalt, închizând abisuri (muntele), spaţiul întins (şesul, ma-
rea) şi spaţiul intermediar (deal - vale). Ne interesează acum spa-ţiul-afinitate, fiind vorba de un creator. Cum se formează el în sufletul uman, mai ales în al celor cari lasă în urma lor o operă? El e influenţa spaţiului fizic sau geografic, pe care omul 1-a trăit în copilărie şi tinereţe, mai ales în copilărie. Ori e o structură a inconştientului, care poate fi de acord cu spaţiul geografic sau nu: teza lui Blaga.
Când în psihicul cuiva spaţiul inconştientului e valorificat de un spaţiu geografic concordant al primei părţi a vieţii, e cazul cel mai fericit. în cazul contrar, poate fi o luptă terminată cu victoria netă a uneia din părţi sau cu o incertitudine. Nu vedem, aşadar, întotdeauna o separaţie absolută între doi factori, geografic şi psihologic. Dar probabil că aici se schiţează o controversă care, ca în multe probleme mari, va rămâne o controversă, spre bucuria spiritelor cu neodihna filozofării.
Altceva poate fi în afara controversei. Şi anume, cum se clasifică oamenii, în special scriitorii, creatorii, în raport cu spaţiul sau atitudinea lor din acest punct de vedere. Ei pot adera profund la un spaţiu, la două sau la cele trei. Adică sunt (cu partea de relativitate necesară) monospaţiali, bispaţiali, totospaţiali. Calistrat Hogaş, de exemplu, ilustrează în opera lui pe prozatorul purtat de afinitatea şi spaţiul muntelui, descris cu o artă fastuoasă şi severă totodată, care-1 făcea pe atât de lucidul Caragiale să înveţe pe dinafară unele pasaje. Creangă şi-a plasat lumea lui de nestemate jucăuş incisive în orizontul dealului şi al muntelui. Iar spaţiul de afinitate integrală, tripartită, e ilustrat de Eminescu (nostalgia falangei „din munte", dealul cu „dulce corn", marea ridicată aproape la rang de metafizică sau de destin...) şi, mai ales, pe patriarhul tuturor spaţiilor, Sadoveanu.
Cărui spaţiu de afinitate aparţine Blaga? Fiindcă el e autorul teoriei „spaţiului mioritic", pe care 1-a analizat şi prezentat cu ingeniozitate şi strălucire, în variaţii de subteme surprinzătoare, aproape în obsesii amabile, s-a format oarecum ideea că el aparţine tipului monospaţial. Idee întărită de faptul că el nu a trăit în prima parte a vieţii la şes sau la mare şi că nu se poate găsi, în opera lui, o descriere abstract-voluptuoasă a bărăganului, de exemplu.
Care e realitatea? Pentru a răspunde, ne amintim de călătoria pe care copilul Blaga a făcut-o cu părinţii săi în munţii Sebeşului, la Bistra, mai bine zis, de naraţiunea şi descrierea din Hronicul său, revelator de categorice şi adânci opţiuni existenţiale.
168
169
Vasile Băncilă
Din aceste pagini de neuitat se vede o adâncă participare la. un spaţiu supramioritic, care merge până la aderări formale. Scrie autorul nostru: „Purtat de ochi şi de închipuire, mă pătrundeam cu şi fără fabulaţie, prin toţi porii, de vraja şi de primejdia Muntelui... Muntele era această privelişte în care intram tot mai adânc şi care, la rândul ei, intra şi ea în mine... Era aşa de frumos printre pripoare şi zăvoaie, că aş fi stat să-mi prelungesc fără capăt tihna. Dar poate că voi veni aci altădată... Da, voi veni cândva, să-mi ogoiesc aci inima după un zbucium târziu al vieţii..."37. Evocarea blagiană a spaţiului montan aminteşte, ca nivel, de Hogaş, cu un adaos de sugerări filozofice. Un alt Caragiale ar învăţa şi de aici unele pasaje pe dinafară.
Şi, pentru a răspunde mai departe, ne amintim de un scurt dar şi neobişnuit episod din viaţa lui Blaga, la care, de data aceasta, am luat parte direct. El a venit la Brăila în vara lui 1936. Neputând să-i arăt într-o zi-două farmecul şi nada geometrică a marelui şes, m-am hotărât să mergem în spaţiul acoperit de ape dintre cele două braţe ale Dunării, care era, până la un punct, ceva echivalent, deşi cu un emoţionant specific propriu. Era la câteva săptămâni după marea inundaţie anuală a fluviului, ce transforma regiunea munteano-dobrogeană a Dunării într-un fel de Amazonie românească.
Am luat o barcă, condusă de un aborigen, respirând, parcă, mai mult apă decât aer, pe jumătate delfin, pe jumătate om, şi am plecat în lumea tainelor, acompaniaţi de clipocitul aproape stins al vâslelor, înnorate ele însele... Alunecam pe sub sălcii, cari ne lăsau prieteneşte să mergem mai departe, treceam de la umbre la lumini, de la lumini la umbre, vedeam jucând molcom misterele, priveam inimaginabilul şi ascultam inefabilul... Totul era un murmur, un susur discret, un ison pierdut al vastităţii, un triumf anonim al culorii discrete, o mirare a sunetelor uitate ori neobişnuite. Câte o pasăre rară, uşor stihializată, ieşea dintr-o tainiţă şi se îndrepta spre alta, în linii geometrice. Cerul îşi făcea portretul în ape, apele se deschideau spre cer. Flora şi fauna adâncurilor limpezi căpătau virtuţi muzicale. Frunzele de nufăr, descoperite în solitudinea lor aristocratică, se uitau parcă mirate, dar netulburate, la noi şi rămâneau gravate în tablou, ca şi până atunci. Ochiurile mari de apă, aprinse de soare, un fel de poieni acvatice, păreau smaralde imense. Ramurile sălciilor se avântau un timp în sus, apoi se îndreptau nostalgic spre apă, într-o arcuire de decoraţie rituală: din vârfurile lor picurau ritmic stropi de sevă, într-un
Spaţiul Bărăganului
plâns rar şi prestant, încât, la un moment dat, puteai avea iluzia că umbli pe un lac de lacrimi, ceea ce dădea peisagiului o notă de sacrali tate...
Dar, mai presus de orice, încercam taina dezindividuării: încet-încet, uitam de noi şi de lucruri, pentru a trăi numai întregul, elocvent în orice apariţie. în adevăr, apele uneau toate formele, toate apariţiile, asimilau toate întrebările, confundau toate răspunsurile într-un sens general, suveran, care era singurul existent, în fond. Nu mai erau, până la urmă, nici arbori, nici ţărmuri, nici forme închise, ci o singură realitate, înfrăţită în marea îmbrăţişare a apelor, cari permeau totul. Atunci aveam, ca nicăieri în altă parte, sentimentul comunităţii universale, în care trona Unul lui Parrnenide, filozoful antic...
Am mers aşa multe ore în şir, crezând că mergem de la începutul lumii şi că vom merge până la sfârşitul ei, sau, mai bine zis, în eternitate. A spune că tăceam e a spune puţin. De fapt, amuţisem. Iar Blaga era mai mult ca oricând în elementul lui: o statuie de metafizică, frământată cu simboluri hinduse.
Când barcagiul ne-a scos din nou la fluviu, am început, treptat, să ne dezmeticim, iar când am ajuns din nou la cheiul Dunării, abia atunci ne-arn regăsit formele individuale, dar încă pline de imensitatea revelaţiei prin care trecusem. „Zamolxe" (cum iscăleşte Blaga într-o scrisoare), care venea acum nu din munte, ci din taina apelor, după ce a pus piciorul pe pământ ferm, s-a întors şi, privind în zare, a exclamat, după cum am relatat în alt loc: „Dunărea împărătească!".
Urcând apoi drumul înclinat, săpat în malul înalt al fluviului, Blaga era adânc tulburat sau luminat, ape multe se iveau şi evoluau înăuntrul lui într-o tăcere originară şi privea, de data aceasta nu numai cu ochii fizici, la peisagiul prin care trecuse cu aflarea altui spaţiu, în care problemele se năşteau ca bulele de aer ce veneau din adâncuri şi se risipeau la suprafaţă, topindu-se într-un sens unic şi necuprins. A fost şi aceasta o participare. Ea nu mai putea avea urmări esenţiale în operă, fiindcă autorul nu mai era la vârsta structurărilor şi incubărilor psihice de fond, dar dovedeşte disponibilităţile lui Blaga.
Pentru concluzie, trebuie să spunem, de altfel, că expresia „spaţiul mioritic" nu indică de fapt ceva limitat. Ea a fost, literar vorbind, o expresie de mare rezonanţă, care a contribuit la ecoul teoriei respective a lui Blaga, popularizând-o în oarecare măsură. Dar, la drept vorbind, ce înseamnă „mioritic" şi spaţiul la care se
170
171
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
referă? El nu e numai spaţiul deal-vale developându-se nedefinit, ci e calea şi popasul oilor, pe unde au hălăduit împreună cu păstorii şi câinii, păscând şi bând nu numai iarba şi apa, dar şi vânturile şi sevele văzduhului, este, cu alte cuvinte, poemul trăit al transhumantei, în care muntele şi şesul cvasi-infinit au avut un mare rol, chiar primul rol.
„Spaţiul mioritic" este, prin urmare, şi o expresie oarecum elastică, pe cât [este] de sugestivă. El poate face trecerea la tot spaţiul, de toate felurile, de aceea, aceste două cuvinte, „spaţiul mioritic", au şi devenit repede un sinonim sau un simbol al întregului spaţiu românesc, un alt nume al dăinuirii istoric-spaţiale a poporului nostru: caz unic de extindere şi aplicare în literatura română. Blaga n-a fost un monospaţial. Dacă era aşa, n-ar fi ajuns interpretul pe care-1 ştim al etniei din care făcea parte şi captatorul incantatoric al atâtor sensuri ale ei, în versuri cari nu mor.
Un argument final se adaugă nu atât pentru a întări, cât mai mult pentru a explica. Blaga a stat mare parte din viaţa sa în străinătate, dar nu s-a grăbit să viziteze toate locurile şi capitalele europene, cum ar fi procedat un turist, un antreprenor al spaţiilor, care în fiecare vacanţă trebuie „să facă" un număr de oraşe şi de civilizaţii. El a văzut continentul aproape numai în legătură cu sediul funcţiilor pe cari le avea. E paradoxal numai în aparenţă. Aminteşte de Kant, care s-a născut la Koenisberg, dar „n-a evadat niciodată din provincia lui", deşi a fost, între altele, şi profesor de geografie.
E un tâlc special în această aparentă cantonare, care, în fond, e cuprindere. Sunt oameni, azi din ce în ce mai rari, ce nu călătoresc, tocmai fiindcă au spaţiul întreg în fiinţa lor. Cum era şi ţăranul înainte, care nu ieşea din satul lui decât la nevoie, dar se simţea al întregului pământ, ca şi când satul ar fi fost o sondă ontică. în schimb, turistul merge peste tot, ca într-un cerc vicios, însă nu se simte decât pe el. Blaga n-avea nimic din această psihologie şi, din acest punct de vedere, nu era modern, fiindcă cei ca el sunt „sedentari", dar se simt ai universului38.
Descrierea Bărăganului
Cadru fizic şi cadru spiritual. Sentimentul naturii. Natură şi spirit. Râurile, gârlele, puţurile. Anotimpurile. Vegetaţia şi animalele. Civilizaţia armanelor. Descrierea aforistică a Bărăganului. Lexicul Bărăganului
Februarie 1933
Ar trebui că fiecare om să-şi poată alege epoca istorică în care să trăiască şi peisagiul
Epoca nu ţi-o poţi alege. Dar peisagiul, în anume măsură, da.
Iunie 1970
Bărăganul e greu de descris; ca şi marea, dar şi mai greu.
Poate că această dificultate a înţeles-o Cehov, când a vorbit de „singurătatea" bărăganului, a stepei şi [când a spus] că frumuseţile şi minunile lui nu sunt cântate pe potrivă de nimeni, ca şi cum bărăganul ar intona ruga: „Daţi-mi un cântăreţ, daţi-mi un cântăreţ!".
Simbolic, sugestiv: e, deci, o bogăţie şi totuşi o singurătate în Bărăgan, o personalitate, şi totuşi, un anonimat: bogăţia şi singurătatea Cosmosului; melancolia dorită a celui ce-şi ajunge lui însuşi şi carenţa perfecţiunii: lipsa celui ce-şi cere totuşi plenitudinea (vezi Cehov, p. 219).
Iunie 1937
Ion Băncilă39, Cadrul fizic al Bărăganului, în „Analele Brăilei". Foarte important; finalul poate fi luat ca motto.
Să arăt că geologii şi geografii noştri (Murgoci, Vâlsan, I. Băncilă) s-au ocupat de Bărăgan (să dau pasagii).
Dar, din punct de vedere metafizic şi de filozofie a culturii, nu s-a ocupat nimeni.
Iar Mehedinţi - om de munte - nu s-a ocupat de Bărăgan -şi 1-a apucat bătrâneţea fără să vadă Lacul Şerban.
August 1935
Vezi o descriere citită de mine la căminul Sfinţii Voievozi (?), ca student, unde vorbeam de Apa Morţilor.
172
173
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
7 noiembrie 1969
Bărăganul e un ocean al Soarelui - ca şi mările şi oceanele, de apă - şi, ca şi ele, e o imensă oglindă, ce reflectează razele solare. Prin Bărăgan parcă respiră Ţara: el e un vast plămân şi totodată un vast ochi al ţării. Bărăganul e un blazon al Cosmosului - ca şi Himalaia, Pacificul etc.
Noiembrie 1969
Un critic literar spune: „Poetul Ion Trandafir are, în cadenţele sale, ceva din murmurul câmpiei vălurite de vânt, când nu sfii dacă sunetul vine din depărtare sau din adâncuri" (Ion Butnaru, „Informaţia Bucureştiului", 4 noiembrie 1969).
Bine spus că sunetele vin din depărtare ori din adâncuri.
Iulie 1933
Bărăganul e lucrul în sine. Marea are valuri, relativităţi, fenomene; dar nu e ca Bărăganul (nici că munţii, [ca] dealurile, cari-s fenomen mai mult, mai ales dealurile).
Lucrul în sine poate fi şi spaţial; de ce ar fi numai temporal, cum crede Bergson? Bărăganul e absolutul - văzut static, pur.
Marea poate fi înţeleasă şi minor, fiindcă multe femei iubesc marea (cum pot iubi şi muntele; oare tocmai fiindcă văd în el ceva viril? Deci nu pentru că-1 înţeleg, ci fiindcă e un fel de bărbat). Dar Bărăganul nu permite nici un fel de înţelegere minoră.
Aprilie 1934
La ţară, şi mai ales pe Bărăgan, dispare ideea de „confort" şi de „higiena". Eu sunt maniac la oraş, dar la ţară nu mai ştiu de microbi.
Pământul e parcă un dezinfectant (trăieşte în mine instinctul ţărănesc, care pune pământ pe rană).
Aş vrea să stau pe scaun scund cu trei picioare, pe masă joasă, să mănânc cu lingura şi din strachină.
Septembrie 1933
Bărăganul îţi dă fericirea primară, a primitivilor cari erau cufundaţi în natură; dar fără primitivităţile şi excesele ei. în adevăr:
1. primitivul era cufundat în natură, nu făcea distincţia clară între obiect şi subiect; totuşi, era stăpânit de frică faţă de fenomenele naturii;
2. primitivul avea misticism inferior, alogic.
Dar Bărăganul:
1. nu dă frică (celor acomodaţi cu el), fiindcă e clar până la infinit. Fără surprize, deşi e o taină infinită şi limpede;
2. nu dă misticism primitiv, fiindcă e geometric. Cel mult o înţelegere intelectual-mistică, ca la Spinoza (când cunoaşte pe Dumnezeu - al treilea atribut). Nu misticism, nici înţelegere limitată, ci claritate de scrobeală. Cele două avantaje: avantajul clarităţii, fiindcă e limpede, şi avantajul misticismului înalt, fiindcă e taină, e infinit.
Eşti cufundat în Bărăgan fără a pierde avantajele intelectului înalt (intelectul înalt e funebru, ucide - vezi Pârvan).
Septembrie 1936
Dealul e istoric. Bărăganul e veşnic, în afară de ideea de
timp.
Căci dealul e variat şi îndeamnă la suişuri şi coborâşuri, pe când Bărăganul are o singură linie - atemporală, eternă.
Bărăganul e în afară de istorie sau îndeamnă, prin reacţie, la imperialism, fiindcă:
1. Bărăganul dă spirit major;
2. linia orizontală din Bărăgan poate da un fel de disperare: disperarea de a trece dincolo de ea, de a depăşi infinitul ei. Şi atunci se produce imperialismul (care, în adevăr, e creator de istorie) .
Aşa s-ar explica migraţiile exasperate ale popoarelor mongole: e setea de a epuiza odată spaţiul, de a se lua la întrecere cu infinitul; e aici jumătate disperare de a nu putea ieşi din infinit, şi jumătate voluptate de a se lua la întrecere cu el.
1932
A spune că pe Bărăgan ai sentimentul naturii e prea puţin. Pe Bărăgan e mai mult decât asta, e altceva, suprem, mai metafizic, mai impersonal. Sentimentul naturii însă implică ceva personal, are un misticism poetic, are lirism, pitoresc. El se potriveşte la dealuri, [la] munte, [la] mare. Faţă de maiestatea Bărăganului el e încă ceva, dramatic, ca o confecţionare de laborator uman.
Să studiez sentimentul naturii (vezi descripţii de mari poeţi). E şi o infatuare romantică în „sentimentul naturii". De altfel, sentimentul naturii a apărut în epoca personalismului modern. Francezii, cari trăiesc aşa de puţin natura, au fost totuşi în stare
174
175
Vasile Băncilă
să facă efuziuni de sentiment al naturii, dar n-au trăit niciodată bărăganul.
Ţăranul de pe Bărăgan, care trăieşte aşa de mult natura, n-ar face niciodată caz de „sentimentul naturii" (şi nu numai fiindcă nu e „cult").
Pe Bărăgan eşti şi tu, în parte, natură, rămânând spirit - un spirit major, impersonal, obiectiv.
1932
Ceea ce-mi place la Bărăgan e nu numai fiindcă e infinit şi drept, ci şi fiindcă e arhaic, preistoric, „necivilizat".
Azi rar mai găseşti natura în stare de... natură (ca şi cafeaua la Paris: cafe nature sau altfel).
Azi natura e şi ea de două feluri: natura în stare de natură sau... domesticită, artificializată, [şi] natura adevărată, natura-natură aproape că n-o mai găseşti.
Ei bine, mie îmi place natura-natură. Nu natura cultivată şi tunsă de om (cum sunt Ies bois la Paris). Azi oamenilor le place natura civilizată (alei, pomi tunşi...) ori, vorba lui Pârvan, pastilele de natură (tablourile cu peisagii).
Pe Bărăgan mai găseşti [ceva] din aerul primordial, preistoric al naturii; găseşti ceea ce aş spune, nu cu ironie intenţionată, natura naturală.
în epoca modernă, e adevărat, e o prejudecată a sentimentului naturii; de aceea scriitorii te omoară cu descrierea naturii (deşi se ştie că e foarte greu să descrii autentic natura). Dar tocmai asta dovedeşte că nu mai e, de adevărat, sentimentul naturii. Ca şi cu pedagogia, care s-a născut tocmai când şi pentru că nu mai e iubirea de copil (Iorga a fost adânc când a spus că pedagogia e surogatul modern al iubirii de copil).
8 noiembrie 1969
Farmecul râurilor din Bărăgan: râurile acelea domoale, cu apa galbenă, maluri joase, prieteneşti, şi flori de câmp dând bineţe apei: nimic mai scump pentru mine! Cu anafoare blânde şi cu nisipuri cuminţi şi prunduri scăldate în soare...
Pe Bărăgan sunt ori uragane (singurele pe potriva lui), ori vânturi mari: amazoane atmosferice, gulfstreamuri de aer; iar nu vânturi sucite sau minore, ca la deal, [la] munte, perfide uneori. Ci vânturi masiv-sincere.
Spaţiul Bărăganului
Pe Bărăgan şi vânturile se conformează cu geometria aşezată a spaţiului său.
1933
Şi râurile din stepă au poezia lor gravă şi se armonizează cu natura. Nu sunt jucăuşe şi limpezi (adică geloase de puritatea personalităţii lor, ci se amestecă cu pământul), capricioase, sprinţare, ca la munte şi deal. Ci îşi topesc personalitatea în peisagiu, se ascund oarecum sub pământ, sub maluri, în care doar prigori-le vin, eliberând uguitul de cristal şi de frăgezime al tăcerii şi al sacerdoţiului matern, ca să-şi hrănească puii în tăria vipiei.
Ah, gârlele de Bărăgan, cu prunduri aţipite în soare, cu ghioluri molcome, cu rare tălăngi de vis, ale oilor ce dormitează în miezul zilei, ascunse în lână... Aici râurile se înfrăţesc cu pământul, se tulbură, sunt pământ şi apă ce curge, nu mai ţin la personalitatea lor, au uitat de ele. Şi nu mai curg repede, ci agale şi cosmic, ca şi când ar fi uitat direcţia, ca şi când ar fi uitat să mai curgă, neştiind nici ele dacă [mai] curg sau stau pe loc (deci, ca şi omul; repausul şi mişcarea fuzionează până la un punct pe Bărăgan), încropite şi aţipite în măreţia naturii şi căldura soarelui. Nu vedeţi aici un simbol precis? După cum sunt râurile la munte şi la câmp, aşa e şi peisagiul, aşa sunt şi oamenii. E o corespondenţă completă.
1939
Să vorbesc de gârlele Bărăganului, de râurile lui, cu malurile mici, cu salba de sate pe ele.
Decembrie 1972
Puţurile de pe Bărăgan (vezi: Despre medicina populară românească, 1970, p. 149-151).
Aceste puţuri sunt foarte impresionante - ca şi morile de vânt din alte regiuni (pe Bărăgan nu erau - nu puteau fi. N-am văzut). Un fel de fiinţe apocaliptice, o variantă a lui Giacometti, prin subţirimea lor; se întindeau spre cer ca Păsări-Lăţi-Lungilă.
Iar unde erau colonii de puţuri, era aproape o vrajă! Un sobor extatic, scheletic, de mistere existenţiale...
Erau oameni de meserie: puţarii. Foarte respectaţi! Parcă erau cvasi-vrăjitori.
176
177
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Iulie 1972
Despre medicina populară românească, (o am), Editura Medicală, 1970, p. 149 (tot articolul).
N[ae] I[onescu] spunea că puţul cu cumpănă reapare în Spania (în alte părţi nu e? în pusta Ungariei, în stepa rusă?).
Noiembrie 1973
Impresionante sunt puţurile de Bărăgan: fântâni cu cumpănă, scheletice, abstracte, şi totuşi, parcă în mers, călătoare. Parcă ar porni pe alt tărâm.
Aceste puţuri sunt tipice pentru Bărăgan, sunt metafora lui, sunt un moment de contrapunct, o hieroglifă a spaţiului infinit, din Don Quijotte al spaţiului imens; Don Quijotte al Bărăganului, care a pornit în cea mai fantastică aventura a lui: să cucerească infinitul.
Am auzit (zicea Nae [Ionescu]) că sunt şi în Spania (dar în pusta ungară, în stepa rusă?) tot la câmp. Nu pot să concep un puţ cu cumpănă la deal sau la munte, şi nici nu este. Curios. Foarte curios cum se aleg astfel preferinţele! Un puţ cu cumpănă la dealuri sau la munţi e absurd, ca un om ce s-ar repezi la atac într-o... cameră. O fântână cu scripete pe Bărăgan, iarăşi, e ceva absurd; e ghemuită, e ca un arici ce ar vrea să cucerească infinitul (Vezi „Comentar", septembrie 1972, p. 4, pqezia Toamnă pe Bărăgan).
Trei feluri de puţuri: cu cumpănă, cu scripete [şi] cele la nivelul solului (ca în Dobrogea, [în] Moldova, cu un căuş de lemn, mobil).
Mai 1941
Ai vrea ca pe Bărăgan să nu fie nici o încreţitură de pământ, nici pomi, nici nori pe cer. Atunci infinitul e mai prezent, mai inteligibil. Cel mult admiţi cumpănă unui puţ scheletic (şi foarte arhaic) sau un buzăel.
Pe urmă, trebuie să priveşti Bărăganul aproape de nivelul solului, aşa încât el să pară şi mai mare; atunci parcă se lărgeşte la infinit, parcă se dau în lături perdelele cosmice şi existenţa e nesfârşită. Te simţi, în adevăr, atunci locuind pe aria de azur grav a unei planete. Pe Bărăgan ai trăirea planetară şi astronomică a existenţei; la orizont zăreşti cerul, foarte departe.
1939
Ce măreşte singurătatea Bărăganului: câte o fântâna cu cumpănă; câte o cruce de piatră, singură pe Bărăgan - ce efect face! în alte ţări e câte o cruce-calvar pe înălţimi.
1936
Când eşti la munte, ţi se astupă vederea, ai impresia că ţi-a crescut subit încă o pereche de gene, cari se lasă grele pe ochi.
1932
Suhatele, ceairurile... Puţurile cu cumpănă realizează. Bărăganul ca nişte note subtile de contrapunct. Puţurile acestea parcă ar fi o vegetaţie naturală, rară, a Bărăganului. Palmierii ascetici şi
ciudaţi ai câmpului...
Când eram copil şi mergeam pe sunatul de la Crăiţa: era cucută mare şi mergeam ca printr-o pădure uscată, ca printr-un ocean aerisit.
Cine n-a respirat, de copil, aerul Bărăganului, pe cine nu 1-a vrăjit văzduhul lui, cine nu a mâncat dropii şi cine nu s-a bătut cu cocorii lui* nu ştie ce-i Bărăganul.
Dar cine 1-a cunoscut la vreme îi rămâne, oriunde s-ar găsi, credincios pentru totdeauna; în filozofie, religie, artă etc., el va căuta tipul, structura spirituală a Bărăganului.
5 decembrie 1971
Bărăganul s-a delimitat parcă singur de la Dunăre până la Buza Bărăganului (şi ceva mai sus).
Spaţiul Bărăganului e între Dunăre şi dealuri - între imensul braţ al Dunării şi primele coline şi dealuri.
Puţul de Bărăgan, cu cumpănă, scheletic, e tipic pentru Bărăgan - parcă s-ar fi acomodat şi el cu mediul. Poezia puţurilor scheletice.
1932
Bărăganul este însufleţirea unei forme geometrice; tu însuţi eşti o formă geometrică, ce umblă. Conştiinţa pe care ar avea-o o sferă, dacă ar putea s-o aibă, eşti tu (când eşti pe Bărăgan).
* Cari în singurătatea Bărăganului, îndrăznesc să se lase pe pământ, probabil fiindcă nici ei nu ştiu dacă Bărăganul nu e şi el tot un cer...
178
179
Vasile Băncilă
Bărăganul e o supremă purificare pentru suflet. Eşti complet purificat. E un catharsis (vezi Aristotel).
E ca acea substanţă chimică ce, introdusă într-o soluţie tulbure, o limpezeşte imediat.
Să descriu Bărăganul pe toate anotimpurile.
Aprilie 1932
Mai ales când Bărăganul e un infinit de zăpadă perfect nivelată şi fără obstacole, infinit şi imaculat plan circular, şi atmosfera e molcom-argintie, parcă eşti în spaţiul astral.
Iunie 1972
Ploaia pe Bărăgan trebuie să fie ceva teribil.
La munte, la deal, mai [ai] unde să te adăposteşti, pe o stâncă, pe o ridicătură; dar pe Bărăgan: apă deasupra, apă dedesubt!
Ceva ca pe mare, dar mai rău, fiindcă pe mare e vaporul sau altceva (vezi Cehov, voi. 6, p. 266-270).
1933
După ce ia zăpada şi e încă umed, pământul Bărăganului pare un fund plat de mare, de curând părăsit de ape.
începutul primăverii, cu zăpadă încă, în strat subţire pe mirişte de porumb, pare un câmp zebrat; ai iluzia unor recolte pe zăpadă (cum se văd capetele cocenilor).
Din loc în loc, la începutul primăverii, mai sunt movilite lungi, subţiri, de zăpadă: ele par urmele şi pruncii iernii.
Bărăganul pe zăpadă: un infinit de cretă, un infinit cretat. (Să citez şi să utilizez şi descrieri de câmpii polare.)
Bărăganul cu zăpadă pare un ocean imobilizat. Când vezi Dunărea ori marea îngheţate, ai o impresie foarte ciudată; şi se pare curios că fluviul ori marea stau pe loc. Cum se poate ca ceea ce era viu prin definiţie să stea pe loc? Nu e cumva o iluzie? O halucinaţie? Nu e o magie a naturii?
Iată ce te impresionează subtil şi ciudat. Iar când eşti în faţa Bărăganului cu zăpadă, îţi spui, pe drept cuvânt: cum e de fapt un ocean? De unde ştiu eu că nu e un ocean îngheţat? E tocmai ca şi el.
1933
Ideal e însă să nu fie nimic pe câmp; ori nimic, ori aceeaşi cereala: ce frumos e când e numai porumb ori numai grâu, ori
Spaţiul Bărăganului
numai zăpadă! Efectul maxim e când e numai zăpadă pusă în chip uniform.
1933
Balta şi Bărăganul sunt peisagiile cele mai neînţelese (şi, în acelaşi timp, şi cele mai metafizice). Iată ce scrie Pătrăşcanu: „Cele patru ore de drum, pe un şes frumos, unde ochiul călătorului nu e plictisit de monotonia verdeţii, nici nu oboseşte contemplând orizonturi nesfârşite...". Auzi, imbecilul de orăşean! (Vezi în: Un prânz de gală, p. 68.)
1933
Bărăganul noaptea: când am rătăcit pe drumul Brăila -Scorţaru, în liceu, noaptea... Şi era lună. Şi credeam că mărăcinii erau sate...
Numai cine a rătăcit pe Bărăgan, cine s-a pierdut pe Bărăgan, cine s-a uitat pe sine (s-a pierdut pe Bărăgan, pierzându-se pe el); numai cine a mâncat dropii şi porumbe verzi, cme s-a bătut cu cocorii răniţi, cine s-a agăţat cu sufletul de aripile berzelor, cine a băut apa tulbure a gârlelor, cine a umblat după mure pe mirişti, cine a păzit caii la câmp şi a fost hăituit de jitari, cine a mirosit aroma de nisip a râurilor, cine a răbdat de sete, a trăit în praful Bărăganului etc., etc., numai acela îi e credincios - dar îi rămâne credincios pe viaţă.
Iunie 1971
Bărăganul. Plantele lui naturale: crivinele (mărăcinii), un fel de plauri lemnoşi, dar pe fond tare, şi târtanii; pentru poezia şi semnificaţia mărăcinilor, vezi eseul Mărăcini, de Geo Bogza, în „Contemporanul" de la 11 iunie 1971.
Azi, crivinele şi haturile au dispărut. Poate şi păduricile de sălcii ori de salcâmi. Vezi, în Ana Blandiana, „România literară",
10 iunie 1971, p. 5.
îmi place mirosul plantelor de Bărăgan: pelinul şi cânepa, lumânărica etc. îmi place să mă pierd în soarele de Bărăgan şi [în] apa tulbure a gârlelor leneşe, parcă ele însele contemplative.
Căci Bărăganul s-ar putea defini o mare contemplare, o geometrie contemplativă, o muzică sfericizată, cu limitele tinzând spre infinit, dar fără să se piardă în abisul lui.
180
181
Vasile Băncilă
5 decembrie 1971
Oamenii de Bărăgan iubeau spaţiul lor şi de aceea, instinctiv, nu sădeau arbori; fiindcă un bărăgan cu păduri sau populat nu mai e bărăgan (Codrul Vlăsiei nu era bărăgan).
Mai târziu, ei au descoperit un arbore care are spirit de Bărăgan: salcâmul. Copac scheletic, cu flori având mireasma tare, flori albe ca lumina spaţiului; arbore abstract şi de esenţă, potrivit cu spaţiul Bărăganului şi cu lemnul concentrat, arzând şi verde, parcă ar avea sevă de benzină în el, şi bun la construcţii de tot felul; a fost adoptat de bărăgăneni, satele au început să pară, de departe, păduri cu turla unei biserici deasupra (cu bungalowuri simple înăuntru, dominate de turla unei biserici); tot aşa a cum a fost repede adoptat porumbul.
Bărăganul pur n-are accidente de teren, cel mult ierburi înalte şi ape leneşe, ca în Odobescu.
1939
Cum se schimbă vegetaţia pe Bărăgan. Să o iau de la arături, cari încep imediat după secerat. Alături e încă grâu - şi aici s-a arat; s-a cosit şi s-a strâns, s-a ridicat grâul şi s-a şi arat; de la grâul mic, de la grâul la Sfântul Gheorghe, când trebuie să nu se vadă cioara din el, şi până la secerat.
Ce verde şi frumos e prin mai, la finele lui mai! Apoi e galben peste vreo 2-3 săptămâni, dar tot elastic. Iar la finele lui iunie -începutul lui iulie e uscat: grâiele au atunci în ele o sonoritate uscată, minerală, gâzele nu mai şoptesc atât între fire, şi parcă o pulbere uscată se ridică în sus, deasupra lanurilor.
Atunci grâiele parcă invită să fie cosite, parcă cer asta... Altfel, se încurcă, se rup, se scutură.
Când vine vremea, plantele, ca şi omul, ca şi animalele, îşi lasă rodul.
1932
Gustul apei de pe Bărăgan, când te scalzi în Buzău... Tot aşa păsările şi plantele de pe Bărăgan îi respectă sufletul. Cocorii şi berzele umblă pe sus, ciocârlia umblă în soare; păsărelele fug de oameni, preferând anonimatul maiestuos al naturii.
Plantele; cerealele sunt specifice Bărăganului: grâul aprinde cu aur câmpul, mutând soarele pe pământ, făcând ca şi când razele soarelui s-ar întinde pe pământ; porumbul, care e parcă pe-destrimea pământului, gata s-o pornească, dar nepornind nicio-
Spaţiul Bărăganului
dată; ovăzul, care dă văluriri de apă verde aeriană, care e broderia subtilă a Bărăganului şi muzica şoaptelor (un alt paragraf: Muzica Bărăganului).
Salcâmii matematici şi aeraţi, cu frunze puţine, ca să se poată osmoza cu văzduhul; sălciile impersonale, umile, cătinele cari tivesc cu argint şi cu vineţiu râurile.
Pâlcurile de porumbe.
Coturile (pădurile de la coturi de ape): poezia lor. Gustul amar al frunzelor...
Eu am Bărăganul în sânge, în cap, în gust, în miros. Trăiesc mirosul şi gustul gârlelor tulburi, al pământului reavăn sau cald, al frunzelor şi buruienilor...
Buruienile specifice de Bărăgan: colilia de la sudul Padinei (şi mai era o plantă, care a dispărut, îmi spunea învăţătorul bătrân din Padina).
1956
Mergeam pe câmp şi mâneam „caşul popii" (de ce s-o fi spunând aşa? Fiindcă „caşul popii" era cel mai mare şi mai frumos?), mure şi porumbe - portale de rugi de mure şi crivine de porumbari, ca nişte oaze în arşiţa şi întinsoarea Bărăganului; şi uneori ne apăram de soare cu umbrele de brustur-lipan (urzică moartă): cea mai răcoritoare umbrelă.
Ori culegeam flori de pe haturi şi drumuri: muşeţel, ochiul boului, oranjiţă, moţul curcanului, coada şoricelului etc., etc., până am învăţat, am înţeles că e mai bine să le lăsăm acolo,
fiindcă au şi ele suflet.
Culegeam paie şi spice de grâu pentru pălării şi pentru coroniţe. Din cot aduceam la Scorţaru nuiele pentru coşuri - viorele de câmp, ceapa ciorii etc.
Bărăganul, la Scorţaru, nu era ca în jurul Bucureştilor, cu vălurele, ci drept ca planşeta: şi asta ne plăcea, fiindcă astfel ni s-au obişnuit ochii cu spaţiul larg, cu infinitul permanent, oriunde ne-am fi întors. Nici păduri nu prea erau; doar ici-colo câte un copac ori ciot, ori paradisiaca gârlă a Buzăului sau câte o văiugă -un „buzăel".
O, frumoasa, cosmica noastră copilărie, care a dus mai departe şi a valorificat la faţa locului perspectiva spaţiului, căpătată la deal, mai târziu îmbogăţită la Dunăre; în perspectiva bălţii şi mai ales a „Dunării împărăteşti"!
182
183
Vasile Băncilă
De aceea noi nu mai putem trăi decât în spaţiul larg. O, miraculosul, fastuosul peisagiu! Simt şi acum mirosul şi răcoarea gârlei Buzăului şi răcoarea umbrelor foşnitoare de pe drumeagul dintre porumburi.
Decembrie 1956
Ţăranii n-au pus pomi fructiferi în Bărăgan, fiindcă foştii podgoreni, cari au populat vacuumul Bărăganului, n-au avut la început gânduri serioase de a rămâne în Bărăgan - ca podgorenii de după 1918, cari au fost împroprietăriţi tot prin aceste locuri. După un timp, au pierdut obiceiul şi ştiinţa pomiculturii. Noroc cu salcâmul, care a... imigrat în Bărăgan şi a dat acestui spaţiu înfăţişarea de sate-păduri, ceea ce e foarte frumos. Salcâmul şi salcia sunt arborii specifici ai Bărăganului - şi arbuştii de râuri, măceşe, porumbari, cătină şi crivinele de mărăcini şi murărişti (rugi de mure, ca în baltă), şi iarbă dulce, mestevă...
Aşa se explică faptul bizar că Bărăganul a fost populat mai ales de podgoreni şi totuşi n-a avut livezi (poate că nici solul nu se potriveşte).
21 decembrie 1969
De pe Bărăgan dispar dropia, cocorii, prepeliţa; dispar colilia, crivinele şi ciulinii; dispar fluviile aeriene, molcome şi ecourile cosmice... Şi Bărăganul începe să-şi piardă personalitatea, fiindcă un Bărăgan prea mult lucrat de om şi prea populat de om nu mai e Bărăgan.
De aceea propun o rezervaţie de cel puţin zece mii de hectare în inima Bărăganului, în care piciorul omului să n-aibă voie să calce, sau numai cu condiţia să facă paşi ca într-o catedrală.
Căci Natura e sora noastră mai mare şi fără ea vom trece de la stilul major şi fluid la stilul monden şi strident, intoxicat de inexistenţa perspectivelor mari, în cari spiritul nostru vrea să se scalde.
a •        r Iulie 1972
Azi se reface Bărăganul, într-un fel - adică spaţiul întins -
tundca nu se mai fac sate noi, iar cele vechi se restrâng?
Mai mult: o singură cultură pe mii de metri pătraţi - ceea ce accentuează intuiţia infinitului.
Spaţiul Bărăganului
Aprilie 1935
Greierii pe Bărăgan: respiraţia sonoră şi lunatecă a infinitului.
Ritmul existenţial al realităţii.
Dilatarea ritmică a planetei în spaţiul cosmic (vezi, la deal, viorelele).
1932
Când voi descrie muzica majoră, de şoapte, de foşnete şi de gâze, a Bărăganului, să arăt cari sunt gazele Bărăganului, cu numele popular.
Să descriu plantele, buruienile Bărăganului, florile de câmp.
Ianuarie 1972
Inneismul la puii de găină: în seara zilei când se nasc, ştiu să ciugulească singuri, după ce le arată „mama" de câteva ori; dacă n-ar fi un prefond de ştiinţă, n-ar putea învăţa atât de repede. Ştiu să se hrănească după câteva ore de la „naştere".
Dar mai evident e inneismul la albine şi furnici. Albinele trăiesc doar 3-6 săptămâni (afară de matcă), dar, dacă ar trăi mulţi ani şi ar lua multe doctorate, tot n-ar poseda atât de bine ştiinţa grupului, tot ar mai face greşeli; dar vedem că nu fac nici una.
Prin urmare: ori există inneism la unele animate, ori trebuie să admitem că poate fi o teleghidare transcendentă, fie din partea unei inteligenţe a stupului (lucru mai greu de admis), fie din partea unei inteligenţe metafizice, ontologice (lucru mai probabil).
Decembrie 1971
Ghicitoare: „Cuibul ciocârlanului, în mijlocul Bărăganului" (Gorovei, Cimiliturile romanilor, p. 27).
Această ghicitoare redă ideea de mare întindere a Bărăganului.
Aprilie 1935
Baciul n-are absolută încredere decât în animale. Poetul anonim a exprimat genial iubirea pentru animate: „strunga oilor"; „jocul mieilor"; „dorul bacilor".
Iubita avea să-1 uite. Numai oile şi câinii aveau să-1 plângă (cu lacrimi de sânge).
184
185
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Aprilie 1935
în Mioriţa e o întreagă şi gravă comedie a vieţii; fiindcă e natură plus oameni. Ciobanul vorbeşte de tovarăşii lui şi de mama lui, singura fiinţă în care poate avea încredere.
în Oaia năzdrăvană, varianta mai puţin „preţioasă" (Mioriţa, varianta Alecsandri, e ceva şlefuit, de Versailles; o nestemată rară, tăiată de un meşter dibaci), dar mai interesantă uneori, publicată de G. Dem. Teodorescu, mama e înlocuită de iubită (să rezum versurile), care însă nu mai vine (să citez finalul); se arată aici admirabil tragicul eroului singur. De ce? Fiindcă „oaia năzdrăvană" e mai din Muntenia.
Dacă vom coborî şi mai mult în Muntenia, în stepă (şi în baltă), vom vedea cum oamenii nu mai contează deloc pe oameni, ci pe voinţa lor (vezi Sandu-Aldea, Sima Baltag; vezi Ibrăileanu: muntenii sunt politici) şi pe natură.
Exemplu: „ De-am avut de n-am avut/ nimănui nu am cerut<(.
1935
Oaia năzdrăvană (în colecţia G. Dem. Teodorescu) e mai din Muntenia şi a fost culeasă la Brăila - în Bărăgan.
1932
Singurele case cari nu contrastează pe Bărăgan sunt bordeiele (vezi Bordeenii, de Sadoveanu) şi armanele. Ah, poezia inefabilă a armanului! Chiar sonoritatea cuvântului - ceva ca un sunet bărbătesc, ce face un cerc să se închidă brusc şi definitiv în el -are în ea o poezie întreagă...
Vezi şi amintirile mele de la armanele de la Scorţaru şi din drumul până la deal. în armane (şirele de paie) se aduna tăcut, ca în nişte sfinxuri ale câmpiei sau ca în nişte leşuri de brontozauri vegetali, roadă anonimă a solului şi a soarelui...
Viaţa de arman: cine o mai ştie azi? E ceva cu totul de neînţeles pentru oamenii de azi. Mai uşor vor înţelege ce a fost la Atena şi Alexandria, decât în armanele de acum câteva decenii de la noi (de acum 15-20 de ani chiar).
Descrierea aforistică a Bărăganului
1932,1933
Câmpul infinit e drept. O casă, un copac, o movilă, o încreţitura cat de mică te contrazic dureros.
La dealuri e joli*° (vezi ce înţelege Schopenhauer prin joii), aici e sublim.
Aici simţi nevoia să pleci şi să te pierzi în câmpie, în stepă; despre sirena Bărăganului (cum s-a pierdut eroul lui Cisek, la urmă: nu numai fiindcă făcuse o crimă).
în filmul Atlantida (vezi şi romanul lui Benoît), ofiţerul îndrăgostit de regina deşertului pleacă la urmă în pustia Saharei: oare numai fiindcă îl atrăgea Antinea? Nu era şi chemarea deşertului? v
Arabii sunt atraşi de deşert.
Kivaran - Răzvan vrea să se ducă iarăşi în Sahara.
Triburile din Sahara şi Arabia sunt nomade fiindcă le atrage întinderea. Şi chiar dacă nu-s nomade, călătoresc mult.
Pe Bărăgan nu simţi nevoia confortului şi a dezmierdării, ca în peisagiul de la deal. La deal, totul îndeamnă la confort, societate, vorbă, sindrofie (viaţa la deal e o sindrofie. Grecii vechi erau sociabili şi vorbăreţi, fiindcă ţara lor era de dealuri. Şi la francezi
e ceva din asta).
Pe Bărăgan, din contra, simţi nevoia să te rusticizezi, să fii
fără confort, fără industrie şi societate.
Oamenii de pe Bărăgan sunt taciturni şi au gesturile largi. Ori urlă când cântă; urlet muzical, cosmic, tragice duioşii virile, anonime. Vorba e prea frivolă pentru peisagiul lor.
Limbajul e inutil pe Bărăgan. Oamenii-s taciturni Folcloru s-a născut aici? Da, dar unul special (mai mult melodie decât viers- să-1 studiez). Folclorul de aici are adâncime tulburătoare.
186
187
Vasile Băncilă
_ Moldovenii mănâncă bine. Munteanul e ascet. Mănâncă do-ua-trei feluri de bucate, atât.
Ce înseamnă a avea peisagiul intimitate, interioritate; vezi James, Aux etudiants. Pentru mine această interioritate e mai ales la camp. Caci acolo am trăit copilăria, iar la deal eu contemplam câmpul; şi sufletul meu e, ca tip, făcut pentru Bărăgan
Pe Bărăgan e romantism, şi totuşi, e ceva mediteranean.
Pe mare, ca şi pe câmpie, e ideea continuităţii, a circulaţiei la infinit, a perdelelor cosmice ridicate, date la o parte.
Te simţi pretutindeni şi nicăieri, în mişcare virtuală şi imobil Cand mergi, nu ştii dacă nu stai locului: iar când stai locului, nu ştii dacă nu mergi...
_ Ideea însăşi de mişcare şi de repaus capătă alt sens pe Bărăgan. Fuzionează. Mişcarea are ceva de repaus.
Repausul are ceva de mişcare. Mişcarea are ceva static Repausul are ceva viu, ca o translaţie a aerului, ca o glisare a suprafeţei.
Nu e interesant şi, mai ales, atrăgător? De aceea pe Bărăgan n-are nici un rost să te grăbeşti, după cum n-are nici un rost să stai.
Mişcarea şi repausul pe Bărăgan se echivalează, dar nu în sensul ca sunt identice, ci că se implică reciproc.
Spaţiul Bărăganului
De aceea pe Bărăgan ai siguranţa stabilităţii şi vraja mersului în acelaşi timp. De aceea pe Bărăgan n-ai nici greutate (gravitate), n-ai nici nervi, adică nici nu te simţi că stai, nici nu te simţi nervos de efortul mersului. Pe Bărăgan nu simţi atâta că mergi, ci că eşti dus. Şi nici nu simţi că te duce altcineva, ci că eşti pur şi simplu în mers, fără ca tu să faci efort şi făr^ ca altul să te ducă, parcă ar merge pământul cu tine ori parcă te-ai găsi în mers de o eternitate.
Pe Bărăgan e inutil să te agiţi.
Tot ce poate fi mai artificial pe Bărăgan e să te agiţi.
Pe Bărăgan ai supremul sentiment al securităţii.
Summum bonum pentru mine e un drum lung, pe jos, pe Bărăgan, un drum abia perceptibil; şi s-o pornesc pe el, s-o pornesc mergând tot înainte, fără să ştiu că merg, fără să ştiu ca ma mai întorc.
Pe Bărăgan capeţi un eu geologic.
Şi unul astronomic.
Şi unul metafizic.
Pe Bărăgan te duci departe de greutatea, de obsesia, de artificialul, de nervozitatea şi neadevărul civilizaţiei ^dezvoltare; civili-
188
189
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
zaţia e o durere, o artificializare; vezi şi Rousseau; vezi şi James în Aux etudiants).
Deci, Bărăganul mai e o eliberare: eliberarea de „civilizaţie"; câte eliberări dă Bărăganul: fizică, metafizică, morală etc.
Bărăganul e formula fîlozofic-religios-poetică a unor suflete.
Imobilitatea Bărăganului îi măreşte infinitul.
De aceea efectul e mai mare decât când priveşti marea infinită. Valurile mării sunt şi ele accidente de teren, viaţă, istorie, dar te scot din metafizică. Pe când Bărăganul e metafizică pură, e matematică şi metafizică pură.
Bărăganul e o polifonie lirică (obiectivă), cristalizată într-o geometrie perfectă.
lacuri secate şi vechi funduri de mare; clinchet părelnic de oi pe prundişuri; pâlcuri de porumbe (de mărăcini): coturi;
puţuri ascetice, aşteptând parcă de o eternitate călătorii cărora să le dea apă, ca într-un rit (poporul dă lumânări şi face puţuri: ca să aibă pe cealaltă lume);
şire de paie;
focuri seara;
botanica şi păsările Bărăganului: colilia şi alte plante (să-1 întreb pe Bocioagă); dropiile;
Bărăganul latifundiilor. Azi nu mai sunt armane etc.; bisericile pe Bărăgan: răcoroase, cu lumină, mari (s-au făcut târziu). Etc.
Focurile pe Bărăgan, seara, când se dă foc la paiele de prisos: parcă sunt corăbii ce ard în depărtările oceanului. Ori parcă eşti în spaţiul interplanetar şi ai viziunea sorilor ce ard în spaţiu.
Aprilie 1935
Lexicul Bărăganului ceairuri;
saivane şi armane; perdele de oi;
târle (au ceva din primordialitatea locuinţelor lacustre); râuri tulburi şi leneşe, înfrăţite cu pământul; Apa Morţilor (omul de Bărăgan doreşte şi visează apa, ca beduinii umbra);
190
191
Vasile Băncilă
Antropologie bărăganică
Puterea de asimilare a Bărăganului. Omul de Bărăgan. Ţăranul. Tradiţie şi port. Tipologii proxime. Nostalgia pendulară la omul smuls din peisagiul propriu. Femeile şi Bărăganul
Iunie 1971
Bărăganului i-ar sta bine ori să nu fie deloc locuit de oameni (pe el îl prinde bine singurătatea), ori să fie locuit de uriaşi (pentru ultima alternativă, vezi Cehov, voi. 6, p. 221).
Martie 1935
De ce românii se simt bine în peisagiul lor:
1. fiindcă sufletul lor e mioritic, ca şi peisagiul (mai ales în Moldova, Ardeal, Oltenia, unde în adevăr trăieşte românul care iubeşte cel mai mult viaţa. Românul de Bărăgan e mai nostalgic);
2. fiindcă noi suntem aici de 4000 de ani (vezi Giurescu, Prefaţa la Istoria românilor, p. XI); care popor din Europa de azi poate spune că are 4000 de ani în acelaşi peisagiu? Numai grecii, italienii şi albanezii? Şi poate că nici ei. Sigur, au venit mulţi străini la noi, dar matca a rămas.
Mai 1935
Pe Bărăgan au venit oameni din diferite locuri (râmniceni, buzoieni, mocani etc.). Bărăganul a fost un vacuum. Asta confirmă ipoteza spaţiului-matrice („Gândirea", mai 1935, p. 228-229). Dar, mă întreb: spaţiul subconştientului nu e la origine tot în funcţie de peisagiu? Şi peisagiul nu aduce la sensul lui o populaţie în foarte scurt timp?
Bărăganul, în privinţa aceasta, cred că, dintre toate spaţiile, e cel care are cea mai mare potentă de a asimila oamenii la el. Bărăganul dă omul cel mai tare şi mai adânc. Un om de Bărăgan nu poate sta la munte, dar un om de munte ori [de] deal poate să se acomodeze cu Bărăganul. Dar copiii lui, în orice caz, nu mai pot sta la munte ori la deal.
Decembrie 1973
Populaţia Bărăganului a fost formată din putini localnici (cari, de cand şi cum?) şi grosul a fost format din ţărani veniţi de
Spaţiul Bărăganului
la deal şi munte, şi din ardeleni: alde Murgoci, Munteanu (om de la munte), Sandu-Aldea (şi figura lui era de ardelean), alde Guzu...
La Scorţaru, era şi un Ştefan Iaşi-Căpitaneanu. Era din regiunea Iaşilor? Şi firea lui era foarte domolită - spre ciuda ne-veste-si, care se alesese iute şi deşteaptă!
E adevărat că ardelenii veniţi în Bărăgan (şi, în general, au fost oameni cari s-au ridicat - moşieri, oieri; iar alţii au fost argaţi) n-aveau mare importanţă ca număr - dar aveau ca valoare.
Unul a pornit chiar să îndiguiască Balta Brăilei (a încercat -dar era la începutul betonului; cum îl chema?). Apele i-au luat digul; dar e un pionier al chestiunii. Nici pe el nu-1 interesa poezia bălţii, în primul rând.
Decembrie 1936
Ardelenii s-au stabilit în Bărăgan şi pentru că aveau pasiunea spaţiului larg. Vezi ciobanii ardeleni, cari au mers cu oile pe întreaga arie a sud-estului european, până la Azov şi Balcani.
E interesant cum ardelenii, din mocani şi negustori, au devenit repede agricultori în Bărăgan; fiindcă aveau în sânge spaţiul larg. (E chiar caracteristic că, în alte părţi din Muntenia şi Moldova, ardelenii nu s-au făcut agricultori. Dar la Glăvăneşti?)
A fost deci în ardeleanul cioban un apriorism pentru spaţiul mare. Fără să mai vorbim de ciobanii ce rămâneau şi vara în Bărăgan şi de legăturile românilor, încă din Evul Mediu, cu câmpul şi marea (vezi o conferinţă a lui Iorga din 1936).
1932
Omul de odinioară trăia religiosul ori socialul, ori natura (viaţă de plantă), pe când cel modern s-a decupat din natură. De aici durerea lui romantic-metafizică (vezi la romantici şi la filozofi). Aici e cauza crizei omului modern. Omul modern e un homuncu-lus, care s-a izolat de restul universului. Totul în univers este solidar, legat unul de altul şi de Cosmos. Numai omul a vrut să se opună universului, să se detaşeze, să facă absolutul lui. Dar asta e nu numai artificializare, nefericire, ci şi absurditate logică: fiindcă omul detaşat de rest nu mai are nici un sens, nici o raţiune metafizică (nu cumva oare şi creştinismul a contribuit întrucâtva la detaşarea omului de natură?).
192
193
Vezi [Rădulescu-jMotru, în Elemente de metafizică, cum omul detaşat de natură a ajuns la cuvintele Eclesiastului: omnia vana.. 41
Dar nu e aşa dacă trăieşti în natură. Viaţa ta, în acest caz, e viaţa naturii, sensul tău e sensul universului, voinţa Totului e voinţa ta, sănătatea şi logica infinitului organic sunt şi ale tale.
Pe Bărăgan înveţi sau reînveţi astea: nicăieri ca pe Bărăgan nu înveţi mai mult să cedezi naturii, să te confunzi în ea. Ţăranii de pe Bărăgan sunt ţăranii cei mai tradiţionalişti, cei mai neînstare să violenteze natura, să silnicească ori să grăbească mersul lucrurilor, pe câtă vreme ţăranii de la deal şi munte se modernizează mai repede, siluiesc natura; şi nu numai fiindcă au bani, relaţii, ci şi fiindcă sufletul naturii de acolo le-o permite.
Odinioară, omul trăia integral în natură, însă în chip inconştient, pasiv. Şi era bine. Acum s-a dislocat de natură. Filozofia viitorului, dacă vrea să salveze omul, va trebui să lucreze să reintegreze omul în natură, în Univers. Dacă nu inconştient şi pasiv, ca odinioară, dar având conştiinţa lucrului şi activ (pe cât e posibil ca spiritul critic şi activ să intervină aici). Altă scăpare nu e: ori topirea în natură, ori religia. Dar şi religia se dovedeşte a fi, până la urmă, tot o eflorescentă, un instinct al naturii, deci continuarea iraţionalului (o, cât de raţional, în fond!) vital din natură, continuarea cea mai bună în om a elanului vital (vezi Bergson, Les deux sources de la morale et de la religion).
Oamenii de odinioară, cari trăiau din natură, cu natura, erau copiii ei direcţi, erau mitologici, clasici sau dionisiaci. Dar nu romantici, nu personalişti; nu artificializaţi. (Să fac patologia romantismului; dionisiacul e altceva: e cel mult romantismul naturii. El e ceva impersonal şi vital.)
E ceva infinit, major, sălbatec în Bărăgan, şi totuşi, sufletul aderă la el: aici e principiul iubirii feminine. Vezi cum lipovencele delicate şi frumoase iubesc pe lipovenii mari şi aspri.... Aşa, în Bărăgan: e mare, infinit şi totuşi nu ţi-e frică de el. (Cum am dormit cu Ionel nopţi la Crăiţa, după ce am lăsat moşia, sau în Dobrogea.) Deci, e aici altă antinomic: Bărăganul te virilizează.
1937
Pe Bărăgan ţăranul nu se simte în[tr-un] infinit haotic de donat      SlmetnCă' d 'mtr-Un C°Sm0S Care aP-e *** S or-
Spaţiul Bărăganului
1933
Clasificarea oamenilor după felul peisagiului pe care-1 agreează (tot aşa după cum îi poţi clasifica după comic): arabul, moldoveanul, munteanul din Bărăgan, omul de munte, de baltă şi omul care nu mai poate suferi natura în stare de natură, ci numai schimbată de om, adică orăşeanul.
1932
Clasificarea oamenilor după peisagiul care le place. Un ţăran - un simplu ţăran - mi-a spus în acest an că în Moldova, pe la munţii Bacăului, în timpul armistiţiului (1917), un boier a vrut să-1 convingă să rămână în Moldova. Dar el n-a vrut, deşi trăia bine la boier şi acasă n-avea nimic.
N-a vrut, chiar de i-ar fi dat lui, de tot, „toţi munţii de acolo". Un intelectual (învăţător?) mi-a spus că se îmbolnăvise de nervi în Moldova; şi doctorul Marinescu 1-a întrebat de unde e de fel. I-a spus că e din Muntenia, de la şes, Şi atunci doctorul 1-a sfătuit să vină înapoi la şes. Şi, ce e mai curios, s-a vindecat. Iată cum peisagiul poate înnebuni sau vindeca (nu mai vorbesc de efectul patologic al mării asupra unor femei; aici se pare că e ceva mai mult decât peisagiu: sunt probabil raze, magnetism...).
Ţăranii din Muntenia chiar râdeau de cei din Moldova, când vedeau locul accidentat. Le spuneau: „Nu vă fuge căruţa din ogradă?" „Ce faceţi să nu vă fugă căruţa din curte?".
Orice natură e frumoasă (ca şi femeile blonde sau brune): dar numai anume peisagiu îţi convine ca formulă a ta. Pentru unii, singurul peisagiu bun e oraşul. Realitatea citadină e antipodul Bărăganului, prin finitul ei şi prin civilizaţia ei.
1953
Omul nostru de Bărăgan încă nu s-a format decât în parte.
Românii sunt de relativ curând pe Bărăgan, aşa că are parţial dreptate Blaga când zice că şi pe Bărăgan omul trăieşte în spaţiul mioritic. Omul român, de Bărăgan, om major, de spaţiu mare, se va forma în viitor.
Dar nu înseamnă că n-a apărut de pe acum, în oarecare măsură: N[ae] Ionescu, Sandu-Aldea etc., etc.; apoi, ţăranul de Bărăgan, folclorul lui şi neputinţa lui de a trăi la munte (unii s-au îmbolnăvit când au fost duşi în munţi).
E adevărat că sunt două piedici pentru formarea omului de
stepă, de spaţiu larg:
194
195
Vasile Băncilă
1. faptul că Bărăganul a început să se populeze (şi Bărăganul e Bărăgan numai dacă satele sunt rare);
2. faptul că civilizaţia modernă e absorbantă şi face ca oamenii să depindă mai puţin de mediu.
Totuşi - rămâne ceva. Iar acest ceva e foarte preţios.
August 1936
Semnificativ pentru omul de Bărăgan: oameni ca Nae [Ionescu], Crainic pot accepta uşor să se confunde în Tot, în Cosmos, în apersonal - şi totuşi, la ocazii, dau drumul unui orgoliu infinit, demiurgic (te miri de unde iese), de mare posedat impersonal. Aşa e Bărăganul.
1935
Omul de Bărăgan are în el şi spaţiul mioritic, dar are - cel puţin la adevăraţii oameni de Bărăgan - şi cel puţin o protestare organică, faţă de sunetul minor al dealurilor. (Asta să i-o spun lui Blaga; vezi p. 230, din „Gândirea", mai 193542.)
Omul de pe Bărăgan nu protestează niciodată contra mediului său geografic, ci se bucură de timp, spaţiu, ploi, ninsori, vânt; chiar şi seceta o primeşte cu capul plecat, într-o dârzenie interioară. Dar omul de deal protestează (ib., p. 230).
Decembrie 1934
Omul de Bărăgan nu e nici mobil (nu schimbă locul), nici utilitarist. El nu „locuieşte" la câmp. (Vezi ce spune Lapouge despre omul european, în: Negulescu, Geneza formelor culturii, p. 251-252.)
Omul de Bărăgan e ceva cosmic, existenţialist
1933
Omul de Bărăgan e anonim, liniştit, cosmic, adânc; dar, la răstimpuri, izbucneşte teribil, elementar, cosmic; vezi eroii lui Sandu-Aldea; vezi Filipescu: vezi cum izbucneau Nae Ionescu, Crainic. Deşi, [în mod] obişnuit, sunt foarte paşnici şi egali. Omul de Bărăgan se caracterizează printr-o egalitate care, la răstimpuri, se învolburează grozav*, spre deosebire de omul-foc de artificii ori
* Dar, şi într-un caz şi în altul, e ceva anonim. Şi seamănă cu spaţiul Bărăganului, care, [în mod] obişnuit, e senin, orizontal; dar, la intervale, dă vârtejuri mari de praf, cicloane...
Spaţiul Bărăganului
de omul neserios, de societate, din saloane, care duce o viaţă de piruete minore.
20 noiembrie 1969
Adevăratul om de Bărăgan nu poate trăi decât acolo: ca şi dropia şi ca alte animale de stepă; ca şi colilia şi ca alte plante de spaţiu larg.
Om, animal şi plantă şi-au format parcă structura şi nostalgiile pe efigia aproape fără margini, dar cu personalitate puternică, a câmpului, a imensităţii fastuoase şi a geometriei muzicale.
Omul de Bărăgan vrea să vadă în fiecare zi nevăzutul prezent, să simtă cum se vălureşte atmosfera în diferite tonuri de lumină, cum se distilează şi se decantează într-un fel de magică curgere pe loc, să audă cum zgomotele cele mai puternice devin discrete, fiindcă vioara cosmosului şi-a pus surdină şi nu permite nici o stridenţă.
El doreşte să audă păcănind în depărtare câte o căruţă, mergând prin inima porumbiştilor şi a grâielor, să perceapă aproape imperceptibilele gânguriri ale cocorilor şi prigorilor, să-şi umple sufletul de răsărituri şi de apusuri de soare, în cadru de mari singurătăţi concordante, cari nu sunt niciodată la oraş ori în alt fel de peisagiu.
El tinde, în acelaşi timp, să se impersonalizeze, dar să ajungă şi la plenitudine maximă, respirând impersonalitatea aparentă şi plenitudinea cosmică a peisagiului de Bărăgan, în care s-au definit şi cântă pentru el toate viorile prime ale marilor concerte şi simfonii, cu o putere şi o discreţie majore. Spaţiul Bărăganului e un stil de viaţă, care e un stil al ecourilor pierdute în depărtări şi mereu renăscute, pentru ca iarăşi să pornească mai departe şi totuşi să se întoarcă într-o magie existenţială, care ţine de astronomie şi de legendă, de static şi vital, de imens oracol, răspândit senin pe patru puncte cardinale.
Ianuarie 1935
Ţăranul de Bărăgan nu e de fel de pe Bărăgan (ori foarte puţin); cel puţin cel din judeţul Brăila.
A fost aici un vacuum. G. Marinescu (de la „Analele Brăilei") spune că la 1828 erau în oraşul şi judeţul Brăila vreo zece mii de suflete.
Deci nu poate fi un tip antropologic de Bărăgan, sau s-a format aşa de iute? Bărăganul dă repede tipul lui psihic, spiritual.
196
197
Vasile Băncilă
Iulie 1933
Ţăranul de Bărăgan, de câmp, în general (vezi şi ţăranii huertelor spaniole), e ţăranul cel mai adânc şi mai aparte din România.
Martie 1933
„Acel accent de Bărăgan"; „acea simpatie de tiran îmblânzit, a ţăranului": aşa caracterizează M. Eliade pe Irimia C. Irimia din Femei (M. Sebastian), spunând că Irimia vorbea în Jardin des Plantes cu dobitoacele de acolo, vorbea cu ele „cu acel accent de Bărăgan, cu acea simpatie de tiran îmblânzit, a ţăranului".
Ţăranul, mai ales de pe Bărăgan, e viril. De aceea pare un „tiran îmblânzit".
Iunie 1971
Pe Bărăgan oamenii au fost împroprietăriţi cu câte zece pogoane. Lotul de casă avea jumătate de pogon - însă în comuna Pogoanele avea câte un pogon: de aceea s-a chemat satul aşa.
Setea de pământ a ţăranului era setea de viaţă, mai ales că lotul familiei se tot împuţina, după copii (în Bolintinul din Vale se ajunsese de 200-300 m., iar în Moldova devenise uneori o şuşă-niţă de câţiva metri şi lungă de 5 km. Analogie cu Islanda: oamenii nu mai puteau trăi pe acelaşi loc, fiindcă se înmulţeau. Aici era cauza cauzelor problemei agrare).
1937
Să nu fac confuzie între spaţiul conştient al ţăranului şi spaţiul subconştientului său.
Spaţiul ţărănesc (am spus în Lucian Blaga, energie românească) nu e nici finit, şi nici, propriu-zis, infinit.
Dar asta e pentru conştiinţă. Cum e pentru subconştientul ţărănesc? Aici să aibă dreptate Blaga că e întotdeauna spaţiu de plai? Dar atunci de ce suferă omul.de şes când e mutat la munte? Cel de la munte nu prea suferă când vine la şes.
Decembrie 1973
Oamenii din Bărăgan - cojanii (coja = „piele", în ruseşte) sunt veniţi din alte părţi, relativ recent; din mai multe părţi.
De aceea nu prea au un specific al portului; vara umblă în cămaşă lungă şi izmene rotunde, cu brâu, şi cu pălării de paie
Spaţiul Bărăganului
făcute de ei, de pâslă, ori chiar cu căciula; femeile poartă bluză şi rochii de stambă; şi nici prea multe obiceiuri (dar au).
Venind din toate părţile (de unde şi când?) şi-au corupt tradiţiile (nu sunt, de exemplu, ca maramureşenii).
Dar, minune, sufleteşte, există un tip de om, de ţăran, al Bărăganului. Om adânc, cu instincte mari, om major, om ontologic, nu om de minaret, ca cel de deal.
Ce arată asta? Că Bărăganul schimbă relativ repede şi profund pe om: sorbul Bărăganului fasonează oamenii. (Vezi şi în Sandu-Aldea, el însuşi de fel din Ardeal, după familie, şi totuşi, ce bine s-a integrat în Bărăgan!)
De altfel, oamenii de la dealuri veneau din când în când la câmp cu fructe etc., dar cei din Bărăgan nu se duceau la deal ori la munte. în război, în Moldova, râdeau şi spuneau: „Cum de nu fuge căruţa din curte? O legaţi?".
Decembrie 1973
Cum de s-a păstrat portul naţional la Năsăud, în Ţara Oaşului etc.? Unde s-a mai păstrat? (La Suceava mai era în 1930-1935.)
Tinerii care merg azi în fabrici, cari lucrează la oraş, dar fac naveta (cu satul), în ce costum umblă?
în Bărăgan s-a pierdut vechiul costum şi o parte din obiceiuri, dar oamenii şi-au făcut un costum foarte practic: vara, cămaşă, izmene rotunde, brâu (alb ori roşu), picioare goale, pălărie de paie ori de pâslă, ori căciulă. Iarna, haine de dimie cafenie, ţesută în casă, ciubote, opinci, cojoc, pieptar, zeghi. Dar chimire nu mai aveau (numai moş Stan).
Femeile: rochii largi ori bluze de stambă, cămăşi de bumbac (mai rar de cânepă, in; am văzut totuşi pânze la înălbit, la gârla Buzăului). Capul gol la fete (de unde expresia: fată la cap?) ori basmale (de unde cântecul brăilean: „şi-aseară ţi-am luat basma...", atât de nostim). Argaţii de la arman: să citez din Sadoveanu, Bordeenii („şi opinca să fie mare"). De ce avea cojocul mâneca lungă: funcţia multiplă a glugii; opinca era preferată fiindcă seara o uscau la foc; şi obielele.
Mai 1935
Munteanul (păstorul) e mândru, demn; podgoreanul e şiret; bărăgăneanul e în afară de societate. Practic, pare pasiv. El e mai absent dm istorie decât pasiv.
198
199
Vasile Băncilă
Bărăganul e impropriu culturii; până şi în cultura pământului, Ardealul e bogat sau sărac, după cum îl gospodăresc oameni metodici sau nu. Dar Bărăganul greu se perfecţionează (economic) prin gospodărire metodică şi, oricât ar fi oamenii de absenţi ca metodă, nu sunt niciodată săraci.
Oamenii de Bărăgan sunt de adunătură: nu s-a creat încât un tip antropologic, un stil de viaţă? în Rusia s-a creat o cultură de stepă. La noi e numai un început? Salvarea e în această direcţie. Dar e greu, fiindcă Bărăganul e aproape în afara culturii, a istoriei.
Octombrie 1935
Dr. Brănescu (care e de la Olăneşti, lângă Călimăneşti, Râm-nicu-Vâlcea) mi-a spus că se simte rău la Brăila (în schimb, în Moldova s-a simţit mai bine), în această „imensitate", pe Bărăgan, pentru că:
1. Bărăganul îl „terasează", îl face să se simtă mic, un fir de praf, îl dizolvă, îl striveşte;
2. Bărăganul îl scoate din istorie, din mediul uman. Tot dr. Brănescu mi-a spus că oamenii de la deal şi cvasi-munte nu muncesc atât de mult ca cei de la câmp, că nu prea dorm afară etc.; ceea ce înseamnă că nu au aceeaşi intimitate cu natura: omul de Bărăgan e cel mai cosmic om.
E interesant! Omul de deal vrea să stea cu oamenii, e mai artificializat, mai puţin cosmic, pe când omul de stepă e cosmic, e confundat viril în natura largă.
Apoi, mai spunea dr. Brănescu că la Olăneşti vedea locurile şi mănăstirile unde s-a petrecut istoria românilor; în Oltenia populaţia e mai densă, dar mediul urban e mai prezent, mai acaparant.
Pe Bărăgan eşti cosmic, mereu în afară de istorie, de mediul uman.
Omul opus celui de Bărăgan e cel care a ajuns la tipul monden (chiar ţăranul) şi care are oroare de natură, ori reduce natura la un pitoresc graţios, pe când, pentru omul de Bărăgan, natura e ceva infinit, primar, astronomic, metafizic, geologic.
.     . Mai 1935
Vorba iute, energică, militară (munţii înşişi îndeamnă la strategie) a omului de la munte (vezi şi la aromâni: cuvinte scurte); vorba dulce, leneşă a omului de deal; vorba monotonă virilă
200
Spaţiul Bărăganului
în fond, lungind silabele (ca la cei ce comandă batalioane) a omului de stepă; pentru că vrea ca vocea să umble în spaţiul infinit.
E o întrebare dacă pe Bărăgan sunt vocale mai multe: în orice caz, e volum mai mare de vocale.
Mai 1935
Marii strategi au fost oameni de munte, în orice caz, de teren accidentat sau variat: Napoleon (Corsica), Hanibal (Cartagina: mări, insule), Alexandru cel Mare (Macedonia).
Ruşii n-au dat strategi de geniu, au învins doar prin pasivitatea spaţiului.
Omul de Bărăgan nu compartimentează spaţiul, aşa încât să facă să lupte un fragment al spaţiului contra altuia - cum face strategia: strategia e ştiinţa de a varia spaţiul, a-l dinamiza şi a-l pune să lupte cu el însuşi - ci pentru el spaţiul e unic, iar unicul n-are strategie.
Aprilie 1934
Oamenii de Bărăgan, când vorbesc de el, îi opun muntele (nu şi marea ori balta - fiindcă acestea sunt valori înrudite, deşi marea are în plus neliniştea); fiindcă oamenii de Bărăgan nu pot suferi muntele, şi fiindcă muntele e ceva major - deci e un termen de comparaţie pe aceeaşi linie.
La fel simt muntele şi-1 repudiază atât ţăranul (de pe stepă),
cât şi Nae Ionescu.
Ţăranii de stepă spun că muntele le zgârie ochii. Unul s-a îmbolnăvit de nervi şi un doctor deştept 1-a trimis înapoi, pe Bărăgan. Altul spunea că să-i dea lui toţi munţii, tot muntele, şi n-ar sta acolo. Iar altul râdea de munteni: „Noaptea legaţi căruţa, ca să nu fugă la vale?".
Aprilie 1935
Omul de Bărăgan se încrede în voinţa lui, dar fără a fi per-sonalist (ori se lasă condus de natură - de obicei aşa face; însă din când în când izbucneşte elementar voinţa lui). De aceea [n-]a făcut revoluţii: moldovenii au făcut literatura revoluţiilor.
Când e vorba de politicianism, sunt foarte ingenioşi şi in-dustrioşi şi moldovenii, chiar dacă nu dau lovituri-mostre (pe astea le dau tot muntenii).
201
biblioteca academiei romane
Vasile Băncilă
Iunie 1934
Cu oamenii de Bărăgan e greu să faci revoluţie; moldovenii fac uşor revoluţie (literară), ei sunt în permanentă stare de revoluţie, dar revoluţionarismul lor nu merge dincolo de ideologia mondenă şi [de] literatură (caz tipic: Ralea studiază ideea de revoluţie în Apus, dar consumă foarte burghez acasă).
Căci moldovenii sunt burghezi incorigibili; revoluţionarismul e doar un piper pentru ei, ca să le facă burghezia mai picantă; moldovenii sunt revoluţionari în idei, mai bine zis, în discuţii, şi burghezi în practică. Oltenii şi muntenii fac revoluţie (1784, 1848; Popa Şapcă, Tudor Vladimirescu).
Numai oamenii de stepă nu s-au mişcat niciodată la noi (şi aiurea?); ei sunt geologici, metafizici. Ceilalţi sunt biologici şi citadini. Muntenii însă nu prea, dar sunt vii.
Alde Brăileanu îi fac politici pe munteni; dar de cari munteni e vorba? De cei din târguri, cari la noi s-au făcut la poalele munţilor şi în porturi. România modernă e, deci, opera dealurilor şi a Levantului; de aceea are spirit minor ori imoral. România modernă e opera dealurilor şi a Levantului; deci, spirit mjnor.
Mai 1934
Ionel [Băncilă] îmi spune că:
1. la munte (când lucra pe teren) era foarte nenorocit când, în ziua aceea, nu văzuse spaţiu larg; că în. fiecare zi simţea nevoia să se urce pe un vârf de munte - ca să vadă spaţiu;
2. la mare i-a plăcut chiar de la început, tocmai pentru că semăna cu stepa. S-a dus la mare şi s-a simţit bine dintr-o dată -ca un cui ce intră deodată în gaura în care a mai fost;
3. venind cu trenul de la Bucureşti, a văzut un ţăran care stătea pe câmpul calcinat, într-un loc de unde nu se vedeau satele şi nici o pădure, nimic, şi că omul era foarte fericit: stătea jos şi era la el acasă;
4. crede că e şi ceva fizic aici (eu cred că e mai ales ceva spiritual, dar e şi ceva fizic): peştele are ochi să vadă aproape, pasărea are ochi să vadă departe. Omul de stepa vede departe; totuşi, cei de la munte au vederea foarte bună. Aromânii păcurari vedeau uneori sateliţii lui Jupiter: aveau lunete în ochi;
5. muntenii cari au fost la câmpie s-au întors acasă îngroziţi de căldura, soarele, apa tulbure şi golul câmpului.
Spaţiul Bărăganului
Un reporter a scris zilele acestea un articol despre Vocaţia de constructori a mongolilor (Ulan Bator etc.), la 45 de ani de când s-a înfiinţat Republica Mongoliei exterioare; şi spune că, până mai ieri, mongolii - mari păstori şi prinzători de cai sălbatici - „erau obişnuiţi numai cu zările necuprinse ale spaţiilor lor largi" (din podişurile înalte ale munţilor vecini cu Altaiurile)> dar că acum stau în blocuri şi nu în iglu-uri şi sunt tehnicieni şi constructori de case şi de „ideologie". De aceea, mai înainte, mongolii aceştia au creat un mare folclor şi moravuri extraordinare.
Iulie 1941
Vezi Bojer, Emigranţii; acest roman e şi un roman, şi o filozofie apeisagiilor (vol. I, p. 142-143, 145, 148, 150, 174, 178, 189, 191, 193, 208-212, 272, 281, 286, 291; vol. II, p. 10-11, 113-115, 128,271,282).
Ce interesantă e această carte pentru peisagiul de stepă, [pentru] Bărăgan, deşi nu [are] prea mult iubire pentru el.
Norvegienii aceştia (şi mai ales femeile!) luptau cu schimbarea peisagiului, cântau amintirile de acasă, iar preria li se părea un peisagiu ale cărui margini tot fug mereu de ei şi de aceea simţeau nevoia să se sprijine de ceva.
Curios! Ei nu se simţeau siguri pe câmpie - iar eu mă simt cel mai sigur tocmai pe câmpie: câteodată (e adevărat că numai o dată zice asta), se simţeau pe câmpie ca într-o celulă - de unde eu mă simt la larg tocmai pe Bărăgan - şi tocmai între munţi şi fiorduri se simţeau la larg, intim.
Unii norvegieni nu se puteau acomoda cu preria: Brigitta, fratele lui Kal; şi chiar şi la cei fixaţi în America era un fel de flux şi reflux în suflet: pendulau. Ce nostalgie între America şi Norvegia, între prerie şi munţi: sufletul lor era pendular.
[Aşa] şi ţăranii noştri de la munte şi de la podgorie, care au fost împroprietăriţi pe la Guleanca: iarna plecau toţi acasă şi vara veneau în bordeiele de la câmp. Această nostalgie pendulară - din care s-ar putea face, de altfel, o lege în general a sufletului omenesc, de pretutindeni; omul idealizează ceea ce nu are, idealizează absenţa (să scriu un articol cu acest titlu: Nostalgie pendulară) - le muncea sufletul.
Omul de munte, [de] deal se acomodează greu la câmp (vezi şi mămica, la Comăneasca, imediat după măritiş) şi totuşi mai greu (şi poate chiar imposibil) se acomodează omul de şes la deal (slavii n-au vrut să se ducă la munţi: erau oameni de câmp larg).
202
203
Vasile Băncilă
Omul de Bărăgan înnebuneşte la munte.
în general, de altfel, oamenii, în istoria lumii, au venit de la înălţimi la şes (au populat Tibetul, dar nu toate stepele).
Oamenii au locuit întâi în văi, [în] păduri, [pe] dealuri, [în] munţi mai mici, pe lângă ape; stepele n-aveau ape şi îi speriau prin întinderea şi nesiguranţa lor. Densitatea populaţiei la câmp e semn de civilizaţie.
Vol. II, p. 150: chiar Morten se dezobişnuise puţin de peisagiul de munte? Când omul nu este obişnuit, atât în prerie cât şi la munte, simte nevoia de a se sprijini de ceva, să se apuce de ceva, ca să nu cadă, oarecum.
Vol. II, p. 151: intimitatea legăturii dintre om şi peisagiu. Peisagiul norvegian îi spune parcă lui Morten: „eşti acasă" şi „al nostru eşti" - parcă îl absoarbe.
Noiembrie 1936
De Bărăgan n-au nevoie şi nu-1 pot înţelege cei cu sufletul făcut pentru un orizont mic: citadinii, femeile.
Nae [Ionescu] zice că, pentru omul care nu poate merge mai mult de 5 km., nu înseamnă că i s-a luat libertatea dacă e închis într-un ţarc de 6 km. Aşa e!
Dar aşa e şi pentru citadini etc. Ce le pasă lor de Bărăgan? Ei nu pierd nimic. Săracii!
Aprilie 1934
Femeile nu înţeleg, de fapt, muntele, marea (vezi cum bibelotizează marea, în Papadat-Bengescu, mi se pare, şi la Bucura Dumbrava; s-o citesc. Dar [la] ea era şi ceva [de] bărbat.
Dar, mai ales, nu înţeleg Bărăganul. Marea tot a mai atras femeile, fiindcă o pot bibelotiza (în valuri văd broderii, în jocul apei văd nuanţe de culori etc.) şi fiindcă marea le dă nelinişte ro-manţios-prezumţios-egotist-estetic-biologică. Femeile iubesc asta. E o anume nelinişte feminină; unele caută amorul numai pentru asta, care n-are nici o culoare spirituală. Nu e nici metafizică, nici pasiune, [nici] risc; ci o prezumţie, o fugă de plictiseală, literatură şi o distracţie uşor maladivă.
Tot aşa, sunt femei ce au descris muntele; dar nici o femeie n-a descris stepa.
Iulie 1933
Femeile nu pot înţelege Bărăganul; de altfel, în general, nici n-au sentimentul naturii. A culege o floare - toate femeile culeg flori, când le văd pe câmp - nu înseamnă a avea sentimentul naturii, ba din contra. Gianecika43 se supăra când îi spuneam să nu le mai rupă.
Pe urmă, ele iubesc societatea (aţi citit vreun poem feminin închinat solitudinii? Iar dacă femeia vrea solitudine, e ceva acru, solitudine acră, negativă), confortul şi parvenirea (cariera).
Femeile spun precis: fă politică!
Cine trimite de la ţară pe copii să înveţe la oraş? (Vezi mama lui Creangă.) Azi, fetele de la [Şcoala] Normală reuşesc să citească taxele mai uşor decât băieţii - ba, chiar ţăranii vin şi stăruie să se menţină şcoli normale de fete. De ce? Fiindcă stăruie muierile lor!
Deci, nu femeilor o să le ceri să înţeleagă Bărăganul.
204
205
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Valorificarea ontologică a Bărăganului
1939
De ce Bărăganul e ontologic?
Fiindcă în alt peisagiu decât Bărăganul eşti robit de lucruri individuale şi multe, de divers şi de epidermic, pe când pe Bărăgan apercepi unicul şi esenţialul.
Noiembrie 1941
Bărăganul e ontologic, e supra-istoric, anulează istoria. E originar, dinaintea istoriei; asta fiindcă:
1. pe Bărăgan nu sunt case, burguri - şi astea reprezintă istoria;
2. dar, mai ales, fiindcă pe Bărăgan ajungi să faci abstracţie de timp, trăieşti în eternitate. Pe Bărăgan trăieşti în esenţe - el e ontologic.
1938
(Aplică la Bărăgan: „Revista Fundaţiilor Regale", februarie 1938, p. 394-395 şi 400, vol. II44.)
„Axiologicul" te poate face să iei atitudine pentru Bărăgan. Elementele inconştientului se pot continua astfel - deci, poţi căpăta suflet de Bărăgan. Chiar filozofia lui Blaga ne arată posibilitatea.
Martie 1934
Bărăganul n-are nimic minor, nimic de bibelou, nimic per-sonalist, nimic ieftin-duios, efeminat - ci ceva anonim, totuşi ceva tare, personal, o nostalgie a câmpurilor, ca o respiraţie metafizică a cosmosului, o melancolie ontologică, virilă.
Aşteptăm cuvântul Bărăganului, muntelui şi mării în cultura română. Bărăganul n-are nimic burghez: nu ţine la confort, la compartimentări de spaţiu; antipodul spiritului burghez e Bărăganul. Căci spiritul burghez a venit din compartimentarea spaţiului.
1939
Pe Bărăgan te simţi etern - guşti eternitatea pură - şi scapi şi de tortura conştiinţei de eu.
De ce? Fiindcă ideea de eu - non-eu e înlesnită tot de ideea de timp. Când uiţi timpul, uiţi şi de tine (de aceea, când uiţi de tine, ţi se pare că timpul a rămas pe loc).
Altă valoare a Bărăganului: în el e singurătate - şi totuşi, în el simţi mai mult ca oriunde plinătatea ontologică. Solitudinea cosmică pe care ţi-o dă Bărăganul (în el parcă auzi clopotele nevăzute ale sferelor ontologice) e pentru ca mai mult să simţi magia suverană a plinătăţii ontologice.
Mai 1934
Bărăganul e o întreagă ontologie (vezi scrisoarea mea către Chinezu, de la 12 mai 193445).
în adevăr: dealurile sunt minore; munţii închid spaţiul (dar, dacă te sui pe vârfuri, atunci ai în faţă tot întinsul, tot Bărăganul); marea e ca şi Bărăganul, dar n-are acelaşi mister extatic şi matematic, aceeaşi seninătate şi maiestate, are un principiu de nelinişte dramatizantă.
Bărăganul însă, prin întinderea lui, prin liniştea lui, e aspectul cel mai propriu de pe lume ca să dea imaginea realităţii generale (de care vorbesc filozofii), a fenomenului ca atare, care sugerează şi ceva din numen.
Să dezvolt.
De aceea cred că nimic nu e mai filozofic decât Bărăganul. Contemplarea lui e contemplarea fenomenului, a fenomenului ca atare. Nu e fără semnificaţie că filozofia s-a născut pe marginea mării - Tales, Anaximandru, Anaximene -, deci din contemplarea fenomenului larg.
12 mai 1934
Am ales o temă pe care o cred oportună pentru higiena culturii noastre, dacă va vrea cineva să-i dea atenţie. Scriind, m-am gândit mult la „tipuşorii" toumoz*s46-urilor literare şi spirituale din Capitală, cât şi la oamenii sănătoşi de la Cluj şi din Ardeal. Eu nu pot fi acuzat de parţialitate. Tatăl meu e din Săcele, mama mea e de la Focşani. Mă simt legat şi de o parte a ţării, şi de alta. în mine trăiesc şi muntele de la Dârste şi Baciu, şi dealurile de la Run-cul Râmnicului, şi, mai ales, Bărăganul, pe care de copil l-am văzut întinzându-se, ca o întreagă ontologie, de la poala dealului pe care locuia bunica, în care aveam să-mi petrec apoi cea mai bună şi mai mare parte a copilăriei şi a adolescenţei, şi în care am venit să stau acum.
206
207
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Intr-un fel, pot spune că sunt un ardelean, pe care l-au îndurerat unele lucruri din Vechiul Regat, şi, în altul, pot spune că sunt un „regăţean", pe care îl îngrijorează unele lucruri din Ardeal - cari sunt, ori cari pot să se nască.
Valorificarea cosmică a Bărăganului
1977
Civilizaţia transformă măreţia cosmică a Bărăganului într-un peisagiu dramatic, minor; face grădinărie în Cosmos. Bărăganul vechi era un cer răsturnat.
Iunie 1935
Contemplând Bărăganul, ai uneori impresia fundamentală de fascinantă cădere în gol, de cădere în spaţiu, de pierdere în abisul cosmic, de prăvălire în prăpastia de la capătul lumii...
E o impresie uluitoare, majoră şi admirabilă.
Noiembrie 1972
Pe Bărăgan, omul se simte solidar cu Cosmosul, aproape ca o rază cu cercul ei.
La deal, omul e mai emancipat şi uneori îşi permite vibraţii... vibratile. La munte, omul vrea să domine Cosmosul.
în orice caz, un lucru e sigur: omul cel mai cosmic e omul de Bărăgan.
1942
Bărăganul anulează timpul; de aceea dă sentimentul eternităţii.
E, deci, parţial, deasupra fenomenului (în sens kantian), fiindcă nu mai e timp; acesta rămâne numai ca o vagă reminiscenţă, ori ca o durată difuză şi molcomă.
Pe Bărăgan scapi de condiţia timpului, de istorie - dar nu evadezi în transcendentul pur, extraterestru, fiindcă pe Bărăgan te lipeşti de Cosmos; e ceva static-maiestuos-ontologic.
Nicăieri ca pe Bărăgan nu trăieşti atât de mult sentimentul ontologicului, ontologismul.
Iulie 1972
Când poposesc pe Bărăgan, am senzaţia precisă şi plină de euforie că oasele capului prind să se lărgească şi, printr-o minunată translaţie, să coincidă cu orizontul. Atunci se opresc, abia acolo.
208
209
Vasile Băncilă
Capul (sufletul) coincide cu orizontul spaţiului; iată o senzaţie, o intuiţie, pe care nu o poţi avea în alt fel de spaţiu.
1939
Crucea pe Bărăgan face mare impresie.
E o impresie de ceva abstract, geometric (ca şi fântânile cu cumpănă, dar mai mult), ascetic.
însă crucea pe Bărăgan mai dă şi o idee foarte subtilă şi care încearcă oarecum să te scoată din cadrul cosmic: în Bărăgan e ceva pur cosmic şi un infinit imanent. Pe Bărăgan trăieşti ideea de imanenţă; existenţa nu mai are două tărâmuri, nu mai e fenomen şi numen, nu mai e accident şi esenţă, ci o singură realitate.
De aceea, când zăreşti o cruce pe Bărăgan, ai o tresărire subtilă, fiindcă ţi se îndreaptă gândul la transcendentalism pe un fond de imanentism. E o gravă picanterie spirituală.
Februarie 1934
Bărăganul realizează pe om foarte mult, îi dă lărgime majoră, dar totodată îl face să nu creeze - nu fiindcă nu poate crea, din contra, ci fiindcă e prea larg şi pătruns de eternitate - fiindcă el vede inutilitatea minorului creaţiei (umane) faţă de infinitul şi eternitatea Cosmosului: deci, orice cultură are în ea ceva fatal minor. Ceea ce e absolut major nu face opere de cultură, căci e mai sus de ele, le-a depăşit.
La noi, cel mai puţin au creat cei de pe Bărăgan.
Balbo a simţit asta când zbura aproape de Groenlanda, în raidul spre America.
Octombrie 1972
Nicăieri cerul, nici astronomia nu sunt atât de valorificate ca pe Bărăgan. Nici chiar pe oceane, fiindcă acolo sunt valuri; decât doar dacă oceanul (marea) e perfect liniştit.
La munte nu se vede tot cerul, deşi eşti sus; iar uneori nu vezi decât o felie de cer; la deal, cerul e risipit de peisagiul dealurilor şi minorizat.
Dar pe Bărăgan spaţiul pare o căldare infinită, în care se scaldă tot cerul, în care cade cerul.
Iar stelele şi luna se rotesc în alaiuri complete şi parcă aduc omagiu spaţiului din Bărăgan.
Nicăieri luna nu e mai frumoasă, mai mare şi mai aprinsă, ca pe Bărăgan (doar când iese din mare poate să mai fie aşa); ni-
Spaţiul Bărăganului
căieri stelele nu-s atât de multe şi nu se iau astfel la întrecere cu florile, gazele şi buruienile.
Iar când urlau pe Bărăgan lupii şi tremurau dihorii, parcă urla Ahriman - până se ivea soarele, Phoebus-Apollo, Ormuz.
Bărăganul e triumful astronomiei, al cerului.
Iulie 1973
Ciobanul din romanul lui Duiliu Zamfirescu (Viaţa la ţară) era pe Bărăgan (verificare). Astronomia s-a dezvoltat pe câmpie sau la mare.
„Vechii egipteni, babiloneni şi asirieni, cari au trăit în regiuni de câmpie şi deşert, vedeau tot cerul înstelat mişcându-se deasupra lor. Fenicienii au cules roadele acestei moşteniri culturale antice, care le-a dat posibilitatea să navigheze departe, fără să le apa-ră pământul la orizont" (Thor Heyerdahl, Expediţiile Ra, p. 277).
E ceva sideral şi totodată planetar pe Bărăgan (antinomic). E ceva ontologic. Filozofia însăşi s-a născut ca o cosmologie: fiindcă s-a născut în Ionia, în cadrul spaţiului larg47.
Iulie 1974
Bărăganul nu este „şesul turtit, flămând de înălţime", cum spune Arghezi în poezia Muntele Măslinilor (p. 14, ed. 1971, Minerva) .
Asta înseamnă să te joci cu cuvintele (toată opera lui Arghezi e semnificată în acest titlu: Cuvinte potrivite). Autorul s-a cunoscut - fără să-şi dea seama.
Bărăganul nu e nici turtit, nici fără înălţime. Ci e plin şi are înălţime astronomică. Are ceva interastral.
Cosmosul coborât pe pământ, Bărăganul e un pământ side-
ralizat.
1941
în primul moment, Bărăganul nu face mare impresie, dar în momentul următor prind să se desfăşoare simfoniile lui geome-trico-metafizice. Alte peisagii sunt invers, de exemplu dealurile: variate, te impresionează de îndată (de aceea ele mulţumesc curiozitatea turistică, ce se opreşte la epiderma lucrurilor), dar apoi nu au adâncimea Bărăganului.
Tot aşa sunt şi oamenii: unii, ca Bărăganul, alţii, ca dealurile.
210
211
Vasile Băncilă
Bărăganul e una din acele frumuseţi adânci şi hermetice (se poate vorbi de un ezoterism al Bărăganului, în antinomie cu lărgimea spaţiului său: aici e încă o antinomie a Bărăganului. Pe care nu-1 poate aprecia decât cine e iniţiat, cine a trăit în el), cu care trebuie că te obişnuieşti, în care nu poţi pătrunde decât încet, cu timpul, pe etape.
Bărăganul şi spaţiul de oraş - care strică vederea, fiindcă nu e perspectivă (aromânii vedeau şi sateliţii lui Jupiter).
Iunie 1941
Pe Bărăgan, sufletul nu e o armonică strânsă, ci e una care se destinde cât poate de mult, de la un punct cardinal la altul.
în unele peisagii, sufletul se strânge în el ori chiar luptă înverşunat contra spaţiului; ca în Nord, unde pescarii luptă cu marea [şi] vânturile. Pe Bărăgan, sufletul se deschide, se dăruieşte, pentru a primi la rându-i răsplata cea mai mare: infinitul. E o dăruire care primeşte.
Să studiez cum reacţionează sufletul omenesc în diferite spaţii. Vezi cum soţia lui Kristoffer - Ultimul Viking - strângea pumnii şi nu putea să se închine la mare; la deal omul se împacă cu natura, dar nu e majorizat de ea.
Pe Bărăgan omul se dăruieşte şi e fecundat în sens major, ca la mistici, dar fără a fi misticism liric, inconştient, ci e ceva obiectiv, coerent.
Decembrie 1969
„J'ai toujours aime le desert. On s'assoit sur une dune de sable. On ne voit rien. On n'entend rien. Et cependant, quelque chose rayonne en silence...
Ce qui embellit le desert, dit le petit prince, c'est qu'il cache un puits quelque part.
Je fus surpris de comprendre soudain ce mysterieux rayonnement du sable"48 (Saint-Exupery, Le petit prince, p. 64)
Aplică la Bărăgan. Am iubit întotdeauna Bărăganul. în Bărăgan te aşezi pe un răzor. Nu vezi şi nu auzi mare lucru, ori nu lucruri eclatante, zgomotoase, dar totul radiază în tăcere în mijlocul lui: o plenitudine universală, care se naşte de peste tot şi te cuprinde de pretutindeni.
în ciuda monotoniei sau a uniformităţii aparente, e undeva pe Bărăgan o exalare perpetuă de sens. Bărăganul are densitate de sens - şi totuşi fluiditate. Din fiecare particulă a lui, a spaţiu-
Spaţiul Bărăganului
lui lui, exală un sens, ceea ce face o infinitate de sensuri şi toate să coincidă într-un sens unic, viu, inefabil şi suveran.
Pe Bărăgan eşti panteist. Câmpia inspiră pentru panteism, fiindcă şi ea e ca un suflet, un suflu universal: totul e însufleţit, fiecare atom are un suflet, o respiraţie, şi toate aceste respiraţii confluează într-un sens mare şi unic, într-un Mississippi ontologic.
Bărăganul e ca un gherghef cosmic, în care palpită miriadele de flori şi de stele ale sensului universal, ale chipului din adânc, invizibil şi totuşi prezent şi radiant, al Logosului existenţei.
Căci Bărăganul e un discurs infinit, în spaţiu şi în timp, un discurs ce se rosteşte de la începutul lumii şi peste toată lumea.
Noiembrie 1956
într-una din zile (în jurul lui 10 noiembrie 1956), a fost la radio un reportaj despre patrie, în care se descrie ţara, începând de la Bărăgan şi până în Bucovina.
Despre Bărăgan spunea că în el ai impresia că cerul reflectă pământul şi invers (am zice: două calote sau hemisfere, ce se oglindesc reciproc).
Asta e bine spus. Din cauza asta, Bărăganul are transparenţă şi un caracter cosmic, pe care nu-1 mai are nici un alt peisagiu. La munte, la deal cerul nu reflectă pământul; la mare e ceva, dar nu ca pe Bărăgan, fiindcă marea e mişcătoare, are valuri şi nelinişti, şi din cauza asta nu e reflectarea cerului.
Iată de ce numai Bărăganul e foarte transparent şi foarte cosmic; el e ca o imensă sferă de cristal cosmic.
Tot în reportajul de mai sus se spunea că pe Bărăgan dispar dimensiunile.
Şi asta e bine spus. în adevăr, Bărăganul e volumul pur, deşi dispar dimensiunile; e încă o antinomie aici: Bărăganul e adimensional şi totuşi el e volumul pur.
Nicăieri nu trăieşti mai mult decât pe Bărăgan volumul pur. Bărăganul parcă n-are dimensiuni; în adevăr, care-i lungimea, care-i grosimea pe Bărăgan? E ca o sferă, care n-are decât o dimensiune: raza; în schimb, această dimensiune e înmulţită la infinit (dezvoltare).
212
213
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Valorificarea estetică a Bărăganului
Decembrie 1970
Arta este expresia infinitului în finit (Schelling, [în:] Brehier, II, p. 721-722).
Vezi şi la Hegel: sinteză de finit şi infinit.
Ianuarie 1971
După Schelling, arta sau valoarea estetică este „o reprezentare a infinitului în finit" (Vianu, Istoria esteticii în texte, p. 266).
Dar aşa este Bărăganul. El este deci o operă de artă; însă această operă de artă nu o realizează decât cel ce vede lumea artistic.
Decembrie 1970
Kant, sublimul şi Bărăganul (vezi în Vianu, Istoria esteticii în texte, p. 22, important). Să aplic la Bărăgan (vezi cartea lui Kant, Critica puterii de judecare).
Ianuarie 1971
Bărăganul dă sublimul - e o ocazie pentru sublim, care se produce în noi: probă că unii se plictisesc în Bărăgan (fluviul nu poate trece prin urechile acului).
(Vezi: Kant şi sublimul, de exemplu în Hoffding, vol. II, p.110.)
O fi sublimul ceva subiectiv - dar în Bărăgan e o ocazie majoră. Şi muntele a dat lui Hogaş sentimentul sublimului, şi marea, altora. Dar dealurile şi oraşul n-au dat niciodată, nimănui, sentimentul sublimului. Dealul şi burgul - citadinul - sunt a-sublime.
Aici e valoarea Bărăganului pentru o cultură majoră (mai ales când nu avem ocean, ci numai o bucăţică de mare).
Septembrie 1933
Nu e nimic mai frumos pe lume decât câmpul infinit şi cerul -două lucruri, cele mai mari valori obiective de pe lume, pe cari modernii nu le mai văd.
între cer şi câmp (şi legea religios-morală din om) e posibilă o viaţă frumoasă. Dar omul s-a îndepărtat de la aceste adevăruri.
în locul cerului şi câmpului, omul de azi preferă orizontul urban şi în locul legii religios-morale, motivele egotismului anarhizant.
1939
„Ard cirezile boierului..." Arde „armanul..." „Ard acaretele şi saivanele"
Decembrie 1971
Gârlele de Bărăgan au o poezie unică. Cum merg încet, între maluri pline de ierburi şi porumburi, fac impresia că stau liniştit la taifas cu câmpul, mărturisindu-şi reciproc tainele:
De-aşfi... răuşorul Care dorul
Şi-l confie câmpului...,
Ccum spune poezia încă naivă şi neformată, dar profundă, a lui Eminescu de la 16 ani (O călărire în zori, în: Eminescu, Poezii, ed. B. P. T., 1960, p. 6-7).
1933
Lanurile de porumb pe Bărăgan: după ce fusese o ploaie mare cu furtună, toate porumburile erau aplecate, parcă ar fi fost un convoi de prizonieri.
Când porumburile sunt drepte, par ca nişte soldaţi din garda regală, ca o armată de husari.
Apoi, foşnetul porumbiştilor mă emoţionează grozav (mai ales spre toamnă). Stau mult să-1 ascult; e foarte variat şi plin de tot felul de şoapte şi de secrete, parcă ar tot sta să conjureze. Atunci toate porumburile parcă ar sta să pregătească un mare complot, parcă s-ar teme de venirea duşmanului, de iminenţa unei primejdii, şi ar sta să se sfătuiască, să vadă ce e de făcut, parcă le-ar fi frică şi s-ar tot sfătui în taină.
Apoi, ce frumos e un drumeag între porumburi ori între holde; mă înnebunesc după el!
Am văzut porumburile verzi şi mărişoare pe câmp şi soarele făcea să joace Apa Morţilor sau mai puţin decât asta: un fel de fluture de raze sub căldură (aşa cum tremură aerul deasupra sobei, ridicându-se în sus aerul cald); ei bine, atunci lanul imens de porumb părea [ca] talazurile unei mări de smarald.
214
215
Vasile Băncilă
Deasupra grâielor galbene se ridică uneori lumini verzi: atunci câmpul pare [ca] talazurile unei mari galbene, care face spumă verde.
Noiembrie 1970
Bărăganul şi Delta în pictura lui Ciucurencu: „Cea mai importantă operă a lui Ciucurencu o găsesc în vastele compoziţii monocrome, în care câmpiile de o dominantă galbenă sau verde sunt animate de indicaţii uşoare şi subtile, ca nişte valuri care joacă pe suprafaţa mării. Aşa îşi traduce el viziunea asupra întinderilor molcome ale Bărăganului natal sau asupra magicei Delte danubiene, unde apa şi vegetaţia se amestecă într-o adevărată simfonie gravă şi multicoloră, străbătută de ţipetele stridente ale păsărilor (...).
Aşa cum a subliniat mereu Petru Comarnescu, unul din apărătorii săi cei mai pasionaţi, arta lui, bazată pe contrastul tonurilor calde şi reci, a culminat cu triumful vieţii adevărate şi spiritualităţii" („Contemporanul", 6 noiembrie 1970, p. 7; autorul e un francez, Jacques Lassaigne).
1938
Vezi tabloul lui Grigorescu, Târlă pe Bărăgan, în Cioflec, p. 19 şi într-o planşă, la urmă (dar să vad originalul).
Aprilie 1971
Grigorescu şi Bărăganul: vezi minunatul tablou al lui Grigorescu, Bărăganul.
E infinit de greu să pictezi Bărăganul, fiindcă înseamnă să pictezi neantul, care este totul.
Trebuie să-1 faci numai din vibraţie de nuanţe, trebuie să-1 vezi din acumulare de neanturi şi ele să redea, totuşi, o magnifică realitate. Să caut acest tablou al lui Grigorescu.
Grigorescu a copilărit pe Bărăgan (la Pitaru?).
Mai 1973
Bărăganul, balta şi marea sunt foarte greu de redat în pictură (în sculptură - imposibil).
Vezi cum Ştefan Popescu a [re]dat peisagii din baltă, arătând un arbore (şi acela scorburos). Iar Ion Pacea a [re] dat un peisagiu de mare, pictând un mal cu o clădire pe el - şi un dig, oarecare apă (ce mare e asta?).
Spaţiul Bărăganului
Bărăganul, balta, marea se pot reda mai sigur în literatură -prin cuvinte (ori în cinematografie? Iată o originalitate a filmului, ca artă nouă). Probă - Pseudokinegetikos! Ori peisagiile lui Cehov, Hamsun, Pfierre] Lori etc.
Cel mai greu de pictat e Bărăganul. Căci cum o să pictezi golul? Uniformul? Dar astea sunt goluri, uniformităţi aparente. Vezi cum Crainic, P. Istrati au descoperit plinătatea şi variaţia Bărăganului ori a bălţii.
Ianuarie 1975
Leonardo da Vinci, în genialitatea lui universală, a găsit mijlocul de a picta spaţiul [de] şes (acesta nu se poate şi sculpta; a-1 picta e foarte greu). Spaţiul mare nu e plastic, fiindcă e un fel de neant, nu are forme; şi totuşi, există, mai mult poate ca orice, şi -iarăşi mai mult ca orice, afară poate de spaţiul apelor, cu care, de altfel, e înrudit uneori până la identificare de sens - dă ideea de unitate: Unul existenţial.
Cum a reuşit da Vinci să facă spaţiul mare să fie plastic? A spus că el poate fi pictat cu ceaţă; aceasta are rolul pe care-1 au pigmenţii cu care anatomiştii injectează ţesuturile, pentru ca să le poată studia.
De altfel, lumina însăşi care invadează Bărăganul preia funcţia plastică a ceţei: ea dă totodată plasticitate şi unitate. Admirabilă antinomie!
Să precizăm mai mult. Bărăganul e un neant şi e singur (solitudinea: Bărăganul populat nu mai e Bărăgan), dar el parcă se îmbrăţişează pe el însuşi, se autoînghite la infinit, şi în felul acesta devine real, foarte real şi continuu real. Şi fiind unicul, în felul acesta nu mai e singur.
Antinomie de mare valoare: Bărăganul e neant, e spaţiul gol şi imens, şi e solitar - şi totuşi el e real şi are societate (e social). Important; să dezvolt şi să precizez.
Dar, pentru superficiali ori pentru delenii exclusivi, Bărăganul e numai un gol, un hău anost, un neant pierdut în singurătate. Bărăganul nu poate fi înţeles de oricine.
216
217
Vasile Băncilă
Cântec şi spaţiu
Corespondenţa cântecului cu spaţiul. Muzica Bărăganului. O antinomie a muzicii. Specificitatea muzicii create pe Bărăgan. Folclorul. Dansul
Septembrie 1933 Bărăganul e o muzică statică, dacă se poate spune.
Aprilie 1934
Cântecul e în corespondenţă cu spaţiul.
Pe Bărăgan el capătă anume amplitudine, anume timbru şi mai ales anume modulaţii şi nostalgii. Acestea îi dau virtutea de a călători în spaţiu: cântă aproape şi se aude departe. Cântecul capătă şi el infinit, se infinitizează, închide spaţiu în el şi merge în spaţiu (sunt voci tari, ce cad la pământ şi voci oarecum slabe, dar merg departe. Să întreb pe fizicieni ce face că unele sunete se propagă departe).
Ceva din nostalgia cântecului de Bărăgan intră şi în sunetele lui şi le face nostalgice şi în sens fizic, adică le dă puterea de a umbla, de a călători ca o negură, ca o ceaţă uşoară, ca un nour alb (cum se cheamă?) şi de a înconjura pământul, căci nostalgia e doritoare de spaţiu.
Până şi copiii de pe Bărăgan ştiu să cânte aşa, cu pieptul desfăcut, anonimizaţi, cu fruntea în zare, modulând larg, lărgind silabele (ca atunci când comandanţii-militari comandă unităţi mari), lansând parcă sunetele în stepă, în Cosmos, făcându-se interpreţii sufletului şi ai nostalgiilor locurilor [ori ale] realităţii.
Cântecul de pe Bărăgan are ceva ontologic.
Nu cântă individul (cum e la oraş; şi cântecul egoist, egotist); cântă natura, stepa, vântul, destinul, valul vremii. Cântecul de pe Bărăgan e însăşi nostalgia sonorizată, pe o gamă a Cosmosului.
Pe când la oraş e altfel. Aici vocea e mică, se adună în ea într-un fel de involuţie, îşi construieşte graniţe, are spaţiu mic, e ca un pastel pe hârtie, e o horbotă minoră. Timbrul, modulaţiile sunt altfel. E ca un vin vechi, limpede, rafinat, dar închis în sticlă, în timp ce vocea de Bărăgan umblă, e ca apa gălbuie a unei gârle, ce curge la nesfârşit.
Vocea la oraş are ceva de pisică anemică şi de diseuri. Ţăranul de pe Bărăgan cântă cu instinctul, cu vitalitatea cosmică, pe
Spaţiul Bărăganului
când orăşeanul cântă (când mai cântă; căci puţini orăşeni cântă. Dar la ţară toţi cântă) cu capriciul, cu gâtul (ţăranul cântă de parcă i-ar cânta plămânii existenţei, ai Cosmosului), cu drămba sufletului.
Caracteristic: ţăranul cântă cu fluierul, cavalul ori cimpoiul; instrumente caracteristice pentru spaţiul larg. Pe când orăşeanul cântă şocant şi mai mult cu mintea; el a pierdut simţul melodiei (care e la baza cântecului şi pe care îl are incontestabil ţăranul), a pierdut instinctul cântecului. „Armonia", „contrapunctul", au distrus melodia. Cântecul a devenit un fel de joc de bridge pentru cap. Până şi vocea orăşeanului a căpătat ceva de maşină, [de] patefon şi [de] radio.
1932
Şi râurile din stepă au poezia lor gravă şi se armonizează cu natura. Nu sunt jucăuşe şi limpezi (adică geloase de puritatea personalităţii lor, neamestecându-se cu pământul), capricioase, sprinţare, ca la munte şi deal... Ci îşi topesc personalitatea în peisagiu, se ascund oarecum sub pământ, sub maluri, în cari doar prigorile vin, eliberând uguitul de cristal şi de frăgezime al facerii şi al sacerdoţiului matern, ca să-şi hrănească puii în tăria vipiei.
Ah, gârlele de Bărăgan, cu prunduri aţipite în soare, cu ghioluri molcome, cu rare tălăngi de vis ale oilor, ce dormitează, în miezul zilei, ascunse în lână! Aici râurile se înfrăţesc cu pământul, se tulbură, sunt pământ şi apă ce curge, nu mai ţin la personalitatea lor, au uitat de ele. Şi nu mai curg repede, ci agale, şi cosmic, ca şi când ar fi uitat direcţia, ca şi când ar fi uitat să mai curgă, neştiind nici ele dacă [mai] curg sau stau pe loc (deci, ca şi omul; repausul şi mişcarea fuzionează până la un punct pe Bărăgan), încropite şi aţipite în măreţia naturii şi căldurii soarelui.
Nu vedeţi aici un simbol precis? După cum sunt râurile la munte şi la câmp, aşa e şi peisagiul, aşa sunt şi oamenii. E o corespondenţă completă.
1939
La munte, şi mai ales la deal, îţi răspund pârâul, izvorul, vânturile, florile, păsările etc.; nu eşti singur, eşti ca într-o societate: nu e spaţiu surd.
Aprilie 1934
Iată o antinomie a muzicii:
218
219
Vasile Băncilă
1. E fără cuvinte, e internaţională, deoarece circulă (azi, mai ales, şi mai ales de când cu radio, o babilonie muzicală).
Azi s-a artificializat muzica, nu mai e organică, din cauza internaţionalismului.
2. Şi totuşi, nimic mai adânc local decât muzica, decât cântecul. Muzica leagă pe om de loc şi de amintirile copilăriei.
Pentru V. I. Popa, dealurile Tecucilor sunt mai ales melodia trenantă şi pătrunzătoare (să pun să mi-o cânte) din Velerim, Doamne.
Muzica e o continuare umană sonoră (ca şi limbajul, la început) a locurilor, a câmpiei, a munţilor, a dealurilor, a râurilor, a bălţii, a anotimpurilor, a vânturilor.
E o legătură profundă, aproape geografică, între cântec şi regiune. Nu poţi schimba muzica organică a locului, după cum nu poţi schimba vânturile de acolo.
Muzica e şi meteorologie. E [ceva] cosmic; şi metafizic; şi adânc biologic. De aceea e o nenorocire că ţăranilor noştri li se duc: muzică artificială de oraş, cântece patriotice ori radio. La serbări, când cânţi sau joci ceva naţional, ţăranii tresaltă.
Dar modernii au distrus spaţiul cosmic şi au închis ceea ce era metafizic şi cosmic (cântecul) în maşini; cântecul azi e prizonier (mare şi atrăgătoare dezvoltare). De aceea e minor, savant şi închircit.
Dar pe Bărăgan nu e aşa. Acolo cântecul cântă din gâtlejuri de lup, din rafale aeriene, cât o aripă a Cosmosului, acolo cântă nostalgic şi anonim câmpiile, acolo lumea s-a definitivat larg, iată, după prima zi a Creaţiei.
Iunie 1935
Peisagiul se vede în muzica Bărăganului (căci natura şi omul fac un tot; e o corelaţie, vezi [Rădulescu-]Motru); muzica Bărăganului are ceva din obsesia infinitului (un amestec de infinit şi de alean românesc minor), are nostalgie, vag, adâncime, nonşalanţă, e mai puţin săltăreaţă (asta o spune Voiculescu), mai şesoasă, mai cămpoasă; e ca o gârlă de Bărăgan, ca o Ialomiţa cu coturi şi mers agale şi temeinic. Apele de Bărăgan sunt liniştite, dar uneori vin repezi; aşa e şi omul de Bărăgan. Aşa sunt şi turcul, şi arabul; liniştiţi, dar teribili la răstimpuri.
Acest caracter al muzicii de Bărăgan se vede şi în mai temeinica aplicare şi trăire a gamei arabe (vezi manuale de muzică); la munte, la noi, românii, gama arabă e mai stilizată.
Spaţiul Bărăganului
Dacă a fost posibilă influenţa muzicii orientale, turceşti, în Muntenia, [în] Dobrogea (mai mult decât în alte ţinuturi), nu e numai din cauza vecinătăţii şi a stăpânirii, ci şi din cauză peisagiului, care recepţiona ca o matcă simpatică.
Chiar dacă la noi e cam acelaşi folclor muzical la munte şi la şes, poporul cântă oarecum altfel: orizontalizează, lungeşte măsura şi dă duioşie anonimă, dă respiraţie în neştire, dă tristeţea cosmică, pierderea în universal, făcând fuziunea cu peisagiul. Vezi, de exemplu, cum cântă copiii, câţiva copii cântând pe prunduri şi pe maluri de ape: sufletul lor fraged, de plantă, e ca un ghioc şi în el se face, mai bine ca la adulţi, înfrăţirea cu natura şi cu nostalgia lucrurilor, a luminii blânde, a tremurului umbrelor, a amăgirilor de raze în depărtare.
Poporul român nu e minor, dar poate că a venit prea de curând pe Bărăgan: poezia armanelor, a saivanelor, a sunaturilor, a târtanilor, a prigorilor - ca nişte culori; pumn de culori, inimă de culori ale aerului şi ca nişte triluri discrete, un suspin ireal al aceluiaşi spaţiu, al prundişurilor, al revenelii apelor gălbui, al coturilor de sălcii, [de] cătini, [de] măceşi, [de] porumbe, al pâlcurilor de mărăcini pe câmpuri, al Apei Morţilor (vezi paginile citite de mine acum vreo 15 ani la căminul Sfinţii Voievozi), al şirelor de paie, de până la război, al bordeielor etc., etc.
(Să fac o mare şi impresionanta perioadă stilistică - un tablou descriptiv liniştit-dinamic - din toate acestea.)
Nume ca: arman, saivan, ceair etc. arata că le-am luat de la turci; a fost un fel de rustică civilizaţie colonială turcească pe Bărăgan (turcul e om de şes? Ori fiindcă avea nevoie de grâul nostru?).
Am venit poate de curând pe Bărăgan şi n-am avut timp să creăm şi un suflet, un folclor puternic de Bărăgan, dar e ceva; e o localizare a folclorului românesc, o localizare în raport cu vagul şi risipitul câmp magnetic al Bărăganului. (Vezi studii şi colecţii muzicale de Vulpescu, să-1 întreb şi pe Folescu, [pe] Chiriac şi Ciorogaru, pentru muzica Bărăganului.)
Iulie 1934
Să fac instructive analogii cu undele de radio:
1. pe şes aceste unde merg mai departe decât la deal; aşa şi vocea omului de Bărăgan;
2. nu tăria, ci mărimea undei importă în primul rând: aşa şi omul de Bărăgan. El, instinctiv, ca să fie auzit, nu vorbeşte icnit
220
221
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
şi repede, milităreşte (ca muntenii: aromânii au numele de oameni scurte), ci prelung şi uniform, ca o melopee virilă şi impersonală a Cosmosului. Astfel, vocea lui merge departe (să studiez şi să văd dacă, vorbind prelung, chiar undele acestea au lungime mai mare. Ar fi întocmai ca la radio).
Omul de Bărăgan se pune, deci, în acord cu Cosmosul;.atât din motive de acomodare (ca să se audă. Şi gesturile nu sunt prea iuţi, ci sunt molcome, dar nu prea încete; asta oferă maximum de vizibilitate?), cât şi din motive pur sufleteşti (grandoarea liniştită a Bărăganului îl influenţează). Cosmosul modelează omul.
(Să studiez acustica şi optica, să întreb pe fizicieni, raportate la peisagiu, cum variază după peisagiu.)
Mai 1934
Omul de Bărăgan nu cântă numai din gât, numai din cap, numai din limbă, ca orăşenii. El cântă din toţi plămânii, din toată fiinţa, care se desface toată în marea întindere şi curgere a realităţii generate. Omul de Bărăgan, când cântă, lungeşte sunetele şi face pauze mari, ca să le potrivească cu vastitatea întinderilor şi ca vocea să călătorească; şi ca să cânte, oarecum, şi natura, Cosmosul (când e pauză mare, parcă natura cântă).
Omul de Bărăgan sonorizează spaţiul cu cântecul lui, care devine o dimensiune muzicală a spaţiului şi cosmizează vocea prin pauzele, lungimile, anonimatul şi virilitatea ei.
Căci omul de Bărăgan n-are în cântecul lui nici ceva de manea turcească - deşi lungeşte vocea, el e viril, aspru, cosmic - n-are nimic nici din muzica de preţiozităţi minore a omului de podgorie, nici din marşul ardelenesc.
Omul de Bărăgan cântă ca să se înfrăţească cu stepa, ca să dea respiraţie stepei, cântecul lui e palpitarea branhiilor stepei.
Până şi copiii de Bărăgan cântă aruncând vocea, din toată fiinţa, infinitului. Ca nişte lupi ce se măsoară, fără să ştie, cu nesfârşitul.
1936
Vezi „Foaia învăţătorului", nr. ianuarie - februarie 1936: cântece colecţionate şi publicate, din îndemnul nostru, de V. Voi-culescu (am pus-o la cărţi despre mine).
Cântecele de Bărăgan au două caracteristici:
1. măsura elastică şi tărăgănată;
2. icniri sporadice, ca urlete de lupi în stepă, prin cari omul parcă vrea să se degajeze un moment de povara imensităţii spaţiale.
Mai 1935
Folclorul muzical ai Bărăganului (să vorbesc cu Vulpescu; vezi în cartea lui) e în acord cu Bărăganul: muzica largă, ondulată larg - aproape orizontală -, matematic-nostalgică, hăuind a singurătate, cu ceva dinaintea apariţiei oamenilor în cosmos parcă, cu duioşii virile, sugerând spaţiu şi singurătate; ori, prin izbucnire a energiei mult timp reţinute, melodii sălbatice, de ritm tare şi des: „ţigăneasca" şi altele.
Mai 1935
„Gândirea", mai 1935, p. 22649: numai că la români nu e nici o deznădejde că nu-şi vor putea atinge fiinţa; vorbesc de românii din Bărăgan, cu o împăcare cu natura, identificându-se cu infinitul. Cântecul e larg, ondulat, are şi el ceva de infinit şi ceva uşor nostalgic, dar nu e nici un chin; acesta e la ruşi.
Românul e împăcat cu natura şi nici nu vrea să călătorească, fiindcă ştie că centrul e pretutindeni, dacă el se găseşte în adevăr în realitate, şi el are sentimentul că e încadrat în real.
Pag. 227: pe Bărăgan nu prea e doină. Patria doinei e plaiul. Doina e prea subiectivă, lirică, personală pentru Bărăgan, iar, pe de altă [parte], e prea reţinută; omului de Bărăgan îi trebuie ori o muzică impersonală, ori o muzică de izbucnire barbară.
Manelele turceşti s-au putut localiza pe Bărăgan şi fiindcă se potrivesc puţin cu nostalgicul plutitor al omului de Bărăgan.
1936
Versurile populare se dislocă uşor (parcă ar avea logică inelară) dintr-un complex, dintr-o poezie, şi intră în altele; de aceea găsim aceleaşi versuri populare cari au intrat (câte 2-3, ori mai multe) în multe poezii.
De aceea versuri de munte, de păstori, au intrat şi în poezii de Bărăgan (plaiurile rămâneau o obsesie pentru românul stabilit la câmp - cel puţin un timp).
1938
Vocea pe Bărăgan călătoreşte. Cântecul pe Bărăgan parcă e o dimensiune a aerului. Omul pe Bărăgan cântă cu toată gura.
222
223
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
1939
Omul de Bărăgan nu cântă cu gura „rotundă" (cum zice „Prinţesa"), ca oamenii preţioşi, de saloane, ci cântă cu gura total deschisă, generos, cosmic - parc-ar cânta o stihie.
Cântecul pe Bărăgan e ca o stihie melodică, ca o dimensiune a atmosferei şi are marea calitate de a călători (sunetul omului de Bărăgan călătoreşte chiar dacă nu e tare. Compară cu sunetele puternice, dar cari se opresc brusc).
Cântecul pe Bărăgan e mai anonim ca oriunde, e ca o incantaţie a atmosferei - ori e ca al unui lup de stepă.
1935
Cântecul specific Bărăganului e cel pe care-1 cântau alde Tistu, Vulpescu la Paris? Nostalgie naturistă şi resemnată?
Vezi cuvintele. Să vorbesc cu Vulpescu şi cu Folescu; şi cu Niculescu; şi cu Andrian.
Martie 1934
Vezi muzica şi dansurile de pe Bărăgan:
De-am avut, de n-am avut, Am făcut ce am putut...
Ce frumoasă mândrie interioară şi ce bărbăţie! Şi asta o spune o femeie - o vădană. Ce dovedeşte asta? Că Bărăganul creşte oameni virili. Până şi pe femei le virilizează.
(Vezi în Niculescu-Varone - să-1 întreb; şi în Vulpescu; şi în colecţia de poezii populare; G. Dem. Teodorescu a cules la Brăila.)
Octombrie 1973
De-am avut, de n-am avut, Nimănui nu am cerut; Am făcut ce am putut, Nimenea nu m-a ştiut.
Acestea sunt versurile unei femei mândre de pe Bărăgan, rămasă singură (să le citez).
Mai 1976
Demnitatea solitară a femeii din câmpia Bărăganului:
De-am avut, de n-am avut, Nimănui nu am cerut; Am făcut ce am putut, Nimenea nu m-a ştiut.
întinderea solitară a câmpiei Bărăganului dă demnitate.
Pentru caracterizarea spaţiului Bărăganului este semnificativ dansul Tigaia (deci nu spaţiul horei, cum zicea R. V.). Un dans jucat de patru persoane, cari formează o elipsă vie de corpuri unduioase, mişcându-se în jurul unui centru şi dând iluzia unui cerc în mişcare. O iluzie optică, mai mult, ontologică. Greu de descris pentru cine n-a văzut acest dans (să-1 întreb pe prfeotul Nicolae] Constantin).
De aici se poate pleca pentru a-1 completa pe Blaga. Spaţiul de deal-vale (mioritic) este mişcarea în succesiune, în timp, oarecum; Bărăganul e mişcarea în simultaneitate, în spaţiu, oarecum. S-ar zice că spaţiul mioritic şi cel al Bărăganului amintesc de Heraclit şi de Parmenide, uniţi într-o sinteză românească (dar un Parmenide nu inert şi un Heraclit nu cu cicluri).
Astfel, spaţiul de deal-vale şi spaţiul Bărăganului completează viziunea românească a Existenţei cosmice (şi adaugă, prin religie, şi viziunea existenţei metafizice).
1933
Dansuri (Tingirea) şi cântece (Ah, bordei, bordei...) de Bărăgan. Să vorbesc cu Nică, Dionisie, cu lăutari.
Când cântă ţăranii pe Bărăgan, parcă sunt nişte lupi de stepă. Cântecul nu are ecouri - pe Bărăgan nu există ecoul, nu există întoarcerea, fenomenul e numai o dată şi e etern, într-un fel, nu se întoarce ca ecou; deci, pe Bărăgan nu e contrazicere, până şi ideea de contrazicere e inexistentă. Pe când la deal, [la] munte sunt ecouri şi oamenii se contrazic uşor. Pe Bărăgan natura nu contrazice, ci absoarbe şi eternizează; şi nici oamenii nu se contrazic şi nu-şi precizează eurile. Vă daţi seama de ce mare importanţă e acest fapt: că pe Bărăgan nu e întoarcere, nu e ecou, fenomenul există o singură dată ori e etern - căci pe Bărăgan nu sunt pereţi. în schimb, dacă nu au ecouri, cântecele de pe Bărăgan au perpetuare, călătoresc oarecum prin aer, la infinit (când se-aud lipovenii cântând în baltă ori la bostănării, când cântă ruşii în Bugeac şi-n stepa Rusiei).
224
225
Mai 1934
Vezi Tingirea: ce armonios şi atrăgător e! E un spaţiu pendular (să-1 descriu).
Septembrie 1969
Dansul Tigaia: e tipic pentru Bărăgan; parcă umblă spaţiul, parcă linia rotundă a Bărăganului se unduieşte graţios şi cvasi-ameţitor (dansurile nebuneşti - ca Ţigăneasca - sunt de la munte?).
Apostol Culea are ceva despre Bărăgan şi despre ape.
Mai 1935
Spoitoresele: acest joc (nu ştiu dacă e născut pe Bărăgan, dar e localizat admirabil pe Bărăgan) reprezintă tipic Bărăganul; căci e un fel de cerc mişcător, în care se înscriu o serie de elipse concentrice şi rulante pe acelaşi plan, dând astfel admirabil intuiţia liniei curbe şi cu volum, a voluptăţii cercului şi mai ales a acelui dinamism static, care e nota fundamental a Bărăganului.
226
Spaţiul Bărăganului
Spaţiu şi sacralitate
Corecţia ortodoxă a personalismului. Bisericile Bărăganului. Bărăganul şi creştinismul. Bărăganul şi moartea
Martie 1936
Bărăganul e acultural. La acest fapt se adaugă că şi ortodoxia e aculturală (vezi Keyserling, Sur Vart de la vie, p. 288); ceea ce face ca românii să fie aculturali?
1936
Aşa cum de ortodoxie s-a spus (vezi [Rădulescu-)Motru) că, prin impersonalismul ei, a împiedicat pe români să-şi vădească anarhia, tot aşa şi Bărăganul, prin apersonalul şi alimitatul lui, e binevenit pentru a stinge personalismul românesc.
Deosebirile dintre personalism, literatură şi minorism; ortodoxia nu formează personalitatea; tot aşa şi Bărăganul: lasă sufletul să dormiteze, cu mari forţe şi nostalgii în el, ceea ce duce la vag şi, la ocazii, la răbufniri primare, de un orgoliu cosmic (vezi Crainic şi Nae I[onescu], orgoliul lor enorm, bărăganic).
August 1933
Creştinismul a adus personalism şi absolutism metafizic: fiece om, şi mai ales cel comun, vrea să fie absolut şi nemuritor: nu spune creştinismul că eşti nemuritor şi că orice suflet e un absolut? (Vezi Pârvan, Marc Aurel[iu], p. 232-233.)
Martie 1933
împac religia cu Bărăganul? Dar Comenius, Bonaventura?
Creştinismul în mijlocul naturii impersonalizează (vezi asceţii, sihastrii, cari trăiesc cosmic religia).
Creştinismul în mijlocul societăţii personalizează: în Apus s-a născut personalitatea.
August 1933
Omul e totul, pentru el au fost făcute toate; Dumnezeu grija omului o are, sufletul e rupt din Dumnezeu, omul e scopul crea-ţiunii (vezi şi la stoici, Pârvan, Marc Aurel[iu], p. 100. nota. Vezi şi Weber, [în] Istoria filozofiei).
227
Vasile Băncilă
Cum nu era să iasă personalismul modern de aici?
Bărăganul nu e aşa. Natura îl face pe ţăran impersonal. El nu vrea (şi nici nu se gândeşte la asta) legi speciale pentru om ori pentru om şi Dumnezeu.
De aceea apusenii taie animalele; iar Descartes le declara maşini.
Creştinismul viitorului va trebui să fie mai puţin personalist, din punct de vedere moral, iar din punct de vedere teoretic, mai ştiinţific.
Noiembrie 1941
Pe Bărăgan îţi găseşti liniştea, împăcarea metafizică. De ce? Fiindcă scapi de obsesia timpului, a istoriei. Neliniştea e dată de istorie, de timp. înţelepţii trăiesc pe deasupra timpului. (Când mergeam la Ruşeţu, în 1931-1932, parcă eram în eternitate. Era arhaic, măreţ! O căruţă a trecut încet pe lângă noi; a venit din nesfârşit şi a trecut în nesfârşit.)
Septembrie 1933
Să studiez problema tragicului - cu problemele anexe - şi Bărăganul.
Septembrie 1933
Omul ori n-are intelect superior, ori, dacă are, e tragic sau pesimist (vezi Pârvan: gândul este funebru, filozofia e tragică).
Dar Bărăganul dă intelect înalt, fiindcă dă infinitul, perfecţia, lărgirea personalităţii, dar fără anarhie, ori îl păstrează, fără a da tragic-funebru.
Interesantă perspectivă pentru a arăta valoarea Bărăganului (dezvoltare).
1939
Să vorbesc de bisericile de Bărăgan: mari, luminoase, ca nişte saivane sacerdotale; pe Bărăgan nu e biserică de lemn ori de piatră, mică, înghemuită, nu e biserică-sihăstrie ori peşteră. Ci e biserică mare, geometric-luminoasă, înfrăţită cu Cosmosul.
Pe Bărăgan satele sunt noi şi mari. Biserica de Bărăgan e mare, dar anonimă, nu e personalistă. în Moldova bisericile sunt mici, dar personaliste; bijuterii artistice. La bisericile de Bărăgan nu primează arta, ci aerul anonim, cosmic.
Spaţiul Bărăganului
De altfel, să vorbesc odată de anonimatul Bărăganului, nepersonalismul lui, acesta punându-şi pecetea în toate manifestările de viaţă şi [în] valorile culturale ale Bărăganului.
Ianuarie 1936
Bisericile cari cuprind cel mai mult spaţiu sunt cele de Bărăgan. Cele de munte sunt pe vârfuri, au ceva trufaş, parcă ar fi în afară de spaţiu. Cele de deal sunt în vii, sunt mici, n-au spaţiu.
Cele de Bărăgan au un ocean de spaţiu în jur, care năvăleşte pe ferestrele mari; sunt mari fiindcă sunt noi, în sate noi, şi mari - satele de Bărăgan sunt mari şi noi, au ceva colonial, iar ferestrele sunt mari şi albe; nu au vitralii.
Iulie 1935
E o înrudire adâncă între biserică şi pădure, atât în ceea ce priveşte religiozitatea şi pădurea, [cât] şi arhitectura bisericilor şi pădurea.
Primii idoli şi temple au fost în păduri? în pădure simţi nevoia să te închini; câmpul e cosmizant şi vag. Pădurea dă şi frayeur, teamă (respectuoasă), şi te îndreaptă spre Dumnezeu - şi dă măreţie (vezi şi „La vie catholique", 13 juillet 1935, p. 6: La cathedrale et laforet).
Bisericile s-au făcut după catacombe şi păduri (cele dintâi locuinţe stabile ale oamenilor).
Septembrie 1933 Bărăganul dă geometrizarea mistică a fiinţei.
Septembrie 1933
Pot lăuda Bărăganul fără să cobor creştinismul. Căci Bărăganul e impersonal, e adânc, armonios cosmic, dar e fără istorie, fără cultură. Aistoric, aeonic, acultural.
E netragic.
E nepesimist.
E ceva adânc, perfect, un scop în sine.
Dar cât rămâne Bărăgan pur, nu produce cultură. Dar noi vrem cultură! Deci, vrem creştinism, vrem tragic etc. însă avem nostalgia Bărăganului şi, când cultura ne oboseşte şi devine insistentă, ne ducem să ne refacem în Bărăgan.
228
229
Vasile Băncilă
Şi mai recomand Bărăganul şi [pentru] ca, din când în când, să ne corectăm personalismul; ceva din Bărăgan trebuie să păstreze cultura.
Religia are ceva din Bărăgan: virilul, infinitul, eternul (numai că sunt umanizate).
August 1934
Guignebert se plângea de monotonia slujbei religioase, a Evangheliilor, fiindcă nu înţelegea nimic. Tot aşa, oamenii se plâng de monotonia Bărăganului.
în realitate, nimic nu e mai adânc şi mai permanent inedit decât religia şi Bărăganul: infinitul transcendent şi infinitul cosmic (Guignebert Charles, vezi Sterie Diamandi, p. 251-270).
Octombrie 1960
„Que d'eau, que d'eau"50.
Liturghia şi Guignebert; şi doar e vorba de un specialist în ideea creştinismului. Dar, dacă n-avea coardă!
1932,1933
Bărăganul şi moartea
Pe Bărăgan admiţi moartea; chiar cu o voluptate frumoasă, obiectivată, dacă ai un suflet de Bărăgan.
Căci nicăieri nu poţi trăi mai bine forma nemuririi prin absorbire în infinit şi în natură, ca pe Bărăgan.
Să dezvolt cele două idei: nemurirea are valoare numai dacă e nemurirea formei tale individuale, ori nemurirea are un sens chiar dacă e sub forma nemuririi tale impersonale, adică a reintrării în curentul marelui Tot? Da, admit ultima nemurire. Numai egotiştii ori individualiştii ţin la nemurirea personală Oare individuarea nu ne-a adus destulă durere aici, pe pământ, mai e nevoie s-o dorim şi pe lumea cealaltă? Dorinţa nemuririi personale nu e un romantism individualist?
Şi totuşi, ce durere e în această problemă, ce rătăcire a minţii e să mori personal definitiv! Nu e vorba numai de individualism aici. Ci de o raţionalitate a minţii noastre. Dacă mori de tot ca persoană, nu ştii ce rost logic mai are lumea. Fiindcă, dacă tu, ca persoană, eşti ceva neesenţial în lume, o formă trecătoare, atunci şi logica umană e ceva accidental şi, deci, noi nu mai înţelegem nimic din rostul lumii acesteia.
_Spaţiul Bărăganului _
Raţionalitatea logicii şi a lumii sunt, deci, legate de nemurirea personală, măcar a esenţei persoanei tale, Aici e valoarea creştinismului, care oferă nemurirea personală.
Şi totuşi! Tot logica ne spune că e greu de admis nemurirea personală. Aici e încă o contradicţie a logicii; ea nu poate dovedi nemurirea personală; şi legitimitatea ei e legată de eternitatea ei, într-un fel, de nemurirea personală umană.
Religia e, deci, chemată să satisfacă chiar logica, depăşind-o.
Dar tot aici e şi valoarea Bărăganului; fiindcă el te împacă cu intrarea în natură, cu nemurirea impersonală.
El nu-i nici ştiinţă, nici religie. E ceva unic. Bărăganul te împacă cu moartea, fiindcă te introduce încă din viaţă, în viaţa, abstractă şi globală în acelaşi timp, a naturii.
Aici e şi valoarea ştiinţei, care şi ea te împacă cu moartea individuală şi cu nemurirea impersonală, dar nu pe cale de intuiţie directă, cum o face Bărăganul, ci pe cale de argumentare logică; deci, indirect; deci, mai greu de admis. Ştiinţa e contradictorie aici: îţi dă conştiinţa de sine, şi-ţi ia totodată speranţa în nemurirea personală. Ştiinţa nu-ţi dă conştiinţa de sine decât pentru a-ţi da conştiinţa suferinţei tale, a tragismului tău, a morţii tale. în momentul când îţi dă conştiinţa de sine, îţi dă şi conştiinţa suferinţei tale.
Religia de asemenea e contradictorie; pe de o parte, îţi cultivă umilinţa, sacrificiul, iubirea; pe de alta, îţi cultivă individualitatea, făcându-te să te gândeşti la nemurire şi la mântuire. Poate fi ceva mai ascuţit personal decât gândul continuu al mântuirii? Dar, pentru creştinism, sufletele umane sunt primordial, metafizic date ca atare, adică individuale. Individuarea, după creştinism, e ceva metafizic, esenţial. Individul, după creştinism, nu poate dispărea niciodată, intră în rai sau în iad; dar niciodată nu te poţi stinge, nu poţi muri, nu te poţi elibera. Eşti condamnat sau să huzureşti în rai, sau să te chinuieşti în iad.
Poate că tocmai prin acest personalism al creştinismului el este mai valoros pentru oameni. Atât e de adevărat că în creştinism e şi personalism, încât sunt suflete adânc creştine, modeste, cari renunţă de fapt la promisiunile personaliste ale creştinismului; am văzut oameni cari fac numai bine, cari se închină lui Dumnezeu, dar cari nu se preocupă de mântuirea lor. Ei renunţă deci la ceea ce e contradictoriu în creştinism, la aspectul perso-nalist. Pe câtă vreme am văzut atâţia creştini buni contabili, cari
230
231
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
se gândesc mereu la mântuirea lor, aproape cu un fel de ferocitate spirituală.
Idee foarte, foarte însemnată; acum îmi explic de ce Renaşterea şi personalismul epocii moderne s-au născut pe lume. Fiindcă matricea lor e însuşi creştinismul. Da, da!, un abrutissement51 degenerat al unui aspect al creştinismului - vorbind psihologic şi nu religios - este nietzsche[an]ismul. Lucifer e conţinut în înger, chiar în creştin, fiindcă creştinul se gândeşte la persoana lui şi, într-o bună zi, se poate gândi să pună persoana lui deasupra.
De altfel, dacă Evul Mediu a generat epoca modernă, e nu numai prin contrast, ci şi fiindcă, într-un fel, conţinea în el acest personalism. E logic: creştinismul cultiva un fel de personalism transcendental. E aproape fatal ca, la un moment dat, acest personalism şi renunţe de a se mai valorifica în transcendent şi să ceară valorificarea pe lumea aceasta.
Analogie cu ce zice [Rădulescu-jMotru [în] Puterea sufletească despre creştinismul medieval, care e creat condiţiile necesare - prin înlăturarea arbitrarului şi a zeilor - pentru crearea ştiinţei, ce avea să-1 dărâme aproape mai târziu.
Natural, creştinismul, ca religie, e bun aşa cum e, fiindcă e o religie fără nici un element personal, e inumană (să studiez budhismul).
în Evul Mediu prevala elementul impersonal din creştinism: durerea, sacrificiul, renunţarea, Azi prevalează celălalt element: personalismul transcendental; numai că şi-a îndreptat juisarea aici, pe pământ. E o alternare. V-aţi gândit vreodată cât element personal dă creştinului gândul mântuirii lui, al nemuririi personale? Gândul că Dumnezeu şi Iisus se gândesc la tine, că Iisus s-a sacrificat pentru oameni, pentru tine?
Natural, creştinismul nu e valabil decât atât timp cât se păstrează echilibrul, dozajul necesar, armonia între elementul impersonal şi cel personal - aşa cum era în Evul Mediu. Azi e o dislocare şi o deviere periculoasă. Creştinismul autentic e acesta: impersonalism pe lumea aceasta şi personalism în cer. Impersonalismul e, deci, un mijloc şi personalismul, un scop.
De aceea era fatal ca, la un moment dat, în Renaştere, atunci când oamenii începeau să se îndoiască de e o lume viitoare, să pună personalismul ca scop pe lumea aceasta. Căci scopul intim rămânea acelaşi. Idealul personalităţii e ceva specific modern. El nu a fost în antichitate, sau cel puţin n-a fost ca azi.
De ce? Fiindcă trebuia să fie creştinismul Evului Mediu ca să-1 creeze.
E semnificativ că filozofii cei mai specific creştini (Kant şi autonomia individului; Leibniz şi monadele individuale; Rousseau şi egalitatea sacră a oamenilor; Descartes şi bunul simţ personal şi nemurirea...) sunt şi cei mai personalis ti, în fond, în doctrina lor. în acest sens, ştiinţa modernă şi personalismul modern derivă din creştinism: până la iluziile panlogismului şi panpsihismului metafizic (Hegel, Fichte...); în antichitate, acestea n-au fost.
Până şi pesimismul îl putem deriva din creştinism, adică din setea de fericire absolută şi eternă - concepută de creştinism, dar constatată de ştiinţă că nu se poate realiza aici; în momentul dispariţiei credinţei în viaţa viitoare, era fatal să [se] creadă în pesimism. Căci creştinismul obişnuise lumea cu idealul unei fericiri absolute, de un perfect romantism metafizic; anticii şi orientalii nu apăsaseră asupra acestei idei de fericire absolută.
(Să studiez şi să descriu imaginea absolută pe care creştinismul şi-o face de fericirea din cer, de huzurul divin, în rai; nu e şi asta o supremă eudemonie52? Etc., etc. Să continuu studierea acestor idei, deocamdată provizorii.)
Bărăganul dă impersonalizare virilă. El dă stingerea individuării, pe de o parte, dar, pe de alta, dă realizarea cosmică, anonimă, un fel de extaz infinit obiectiv, dă o stare în care moartea nu mai are nici un sens. Cimitirele mici, trecătoare, de pe Bărăgan, cu cruci de lemn, sunt simbolice.
Extazul Bărăganului e în acelaşi timp mistic şi matematic; altă antinomie valoroasă. E deci misticism, dar şi claritate pozitivă totodată, nu are nimic din transa şi suspectul misticismului de altă natură. Structura celui ce contemplă Bărăganul are ceva din atitudinea metafizică şi structura astronomului filozof. Acesta admiră mut, impersonalizat, într-un fel de misticism matematic, infinitul spaţiului cosmic şi armonia lumilor siderale; la fel e şi cu Bărăganul. Numai să fie un Bărăgan pur, mare, fără case, [fără] reliefuri (să dezvolt).
Cei ce iau întâi contact cu Bărăganul sunt apucaţi de un fel de panică metafizică, le e frică de plictiseală şi de moarte.
Bărăganul dizolvă, resoarbe formele individuale: de aceea orăşeanul, citadinul e apucat de o groază pe care n-o înţelege când e pe Bărăgan: cică nu vede „decât cer şi pământ".
Niciodată nu se pot vedea mai bine artificializarea, individualizarea dusă la paroxism şi frivolizarea omului modern decât
232
233
Vasile Băncilă
când îl pui în faţa Bărăganului; îl pui în faţa spectacolului cel mai măreţ şi el zice că nu e nimic, că e puţin. Analogie cu acele animale cari n-au simţuri pentru vibraţii prea multe de lumină ori sunet. Omul modern a pierdut unele simţuri, în acest sens. Omul modern se simte comod să trăiască şi fără cer, şi fără pământ -adică în plină şi măruntă artificializare, la oraş -, dar nu mai poate suferi spectacolul, contactul nud cu cele două elemente ale lumii, ale fenomenului, cari sunt cerul şi pământul. Omul modern a căpătat o psihologie de struţ în metafizică: se ascunde în nimicuri, ca să nu mai vadă cerul şi pământul.
Omul primitiv nu era aşa; şi nici ţăranul nu e aşa. Ei trăiesc cu cerul şi pământul - cele două chei ale vieţii - şi viaţa lor e altfel. Normal ar trebui să fie ca harul, suprema fericire, să fie să fii pus în faţa cerului şi a pământului, în chip direct: poate fi un spectacol mai măreţ şi mai liniştit?
Fiindcă el simte că piere ca individ istoric, ca individ pur şi simplu. Un astfel de orăşean poate, cu timpul, să fie cuprins de neurastenie, de nebunie, dacă e ţinut pe Bărăgan mult timp.
Şi totuşi, pentru cei ce au suflet de Bărăgan, chiar dacă nu s-au născut pe Bărăgan, această intrare în Totul întins e o fericire. Chiar şi pentru unii dintre ceilalţi, dacă persistă şi-şi fac educaţia, vom vedea că de la un timp panica dispare şi încep să trăiască voluptatea impersonală a infinitului. Panica în faţa Bărăgar nului e o panică de găină în faţa Cosmosului.
Bărăganul, deci, la început, îţi stinge personalitatea, viaţa din tine, dar apoi îţi dă o trăire suprem virilă şi impersonală. El dă altă formulă metafizică decât religia creştină, într-un fel.
Ţăranul de pe Bărăgan are un fel de spiritualitate înaltă, are un fel de păgânătate de o supremă spiritualitate şi impersonalitate. E ţăranul cel mai profund mistic şi mai clar totodată din România, cel mai imobil, mai greu de deplasat, şi care are totuşi cea mai mare energie când izbucneşte. Ibrăileanu n-are dreptate când spune că munteanul e politic; politic, citadin e moldoveanul. Revoluţiile le începe moldoveanul, dar le continuă şi le face munteanul.
Dar cum împac Bărăganul (cu ce am zis mai sus) cu creştinismul? Să studiez chestiunea (să studiez şi felul de creştinism al ţăranului de Bărăgan). Iată două soluţii (să caut însă şi o alta, dacă se poate, care să solidarizeze mai mult Bărăganul cu creştinismul) :
1. tot ce e valoros pentru oameni e şi personal, şi impersonal; aşa e ştiinţa (vezi mai sus), aşa e arta (care dă voluptate personală şi uitare de sine), aşa e religia creştină, aşa e Bărăganul;
2. toate lucrurile mari, toate realităţile meridionale ale vieţii, ale existenţei, sunt antinomice: arta. dă iluzie şi realitate, e şi vis şi realitate; ştiinţa e logică, explicativă, şi e mută în faţa metafizicii; religia predică umilinţa şi fericirea personală. La fel şi Bărăganul.
De ce lucrurile mari (şi am putea numără aici şi omul ca atare, care e păgân şi suflet egoist şi altruist) sunt antinomice? Fiindcă ele ating realitatea ultimă, iar realitatea ultimă e contradictorie pentru înţelegerea umană.
Există deci două feluri de contradicţii: 1. cele ale fenomenelor, cele cotidiene, dinăuntrul ştiinţei, şi cari dovedesc neştiinţa noastră în acea chestie ori minciuna - contradicţii provizorii, cari sunt ceva inferior; şi 2. contradicţiile ultime, cari sunt tocmai dovada marii realităţi a supremei valori. Aşa sunt Religia (toate religiile? să analizez), Ştiinţa, Arta (dar filozofia?) şi aşa e şi omul; şi
aşa e Bărăganul.
O religie care n-ar avea nici un element personal ar fi orice, numai religie nu. Religie înseamnă Dumnezeu, o fiinţă cu ceva personal, iar Dumnezeu implică pe om, deci personalitatea umană.
în Bărăgan simţi că ce e mai bun în tine, adică ce e mai esenţial, mai generic, nu e nimicit.
Durerea şi nemurirea (adică problema lor) au născut filozofiile şi religiile. Bărăganul oferă şi el o soluţie la aceste probleme. O soluţie care e o filozofie, o religie, o artă - implicate, topite în aceeaşi atitudine53.
234
235
Vasile Băncilă
Antinomiile Bărăganului
Nouă sinteze ale antinomiilor. Cea mai însemnată antinomie a Bărăganului: finit - infinit. Alte antinomii
1932
Bărăganul e pentru mine nu numai supremul deliciu, dar şi o problemă.
1933
Bărăganul se poate studia, deci, din punct de vedere logic (antinomiile), dar şi din punct de vedere moral.
1
Martie 1932
Cum se explică farmecul intens şi misterios al Bărăganului?
El e o realitate spirituală bogată şi tare. Şi e aşa fiindcă implică anume sensuri adânci şi o serie de antinomii foarte creatoare - sensuri şi antinomii de cari nu-ţi dai seama, dar ele sunt efective asupra sufletului tău şi se înglobează într-o unitate logică şi psihică tot aşa de completă, de perfectă, ca şi un corp geometric.
Asupra acestui fapt trebuie să ne oprim mai mult: sunt multe stări sufleteşti valoroase în noi şi cari par foarte simple ori par inconştiente - şi totuşi, la formarea lor ori la fiinţa lor actuală au fost ori sunt un complex bogat de judecăţi şi raţionamente semi-conştiente, subconştiente aproape. Până şi la baza mecanismului vederii au fost o serie de judecăţi. (Vezi şi alte exemple în psihologie; fără a vrea să zic că instinctul e condensarea atavică a unor raţionamente de altădată, cum zic unii psihologi.) însă nu cunosc un exemplu mai bogat şi mai subtil în care starea sufletească să fie determinată de mai multe, mai inconştiente şi totuşi mai subtile raţionamente decât în contemplarea Bărăganului, a unei câmpii, [a unei] stepe (să compar şi cu descrierea Saharei).
Sentimentul naturii în general e provocat de asemenea multe raţionamente de subsol. Cine n-are sentimentul naturii înseamnă că e sărac în asemenea raţionamente vagi, deşi poate fi un logician clar, perfect. E rău dotat ca gândire complexă, dar de
Spaţiul Bărăganului
culise, ale sufletului. Şi câte stări sufleteşti ale noastre nu implică asemenea sentimente de clar-obscur psihic! Nici nu bănuim.
Iată o serie de antinomii pe cari le-am putut stabili până acum:
1. Bărăganul e un infinit - şi totuşi e un infinit concret, deschis în faţa ta; o antinomic fecundă.
2. Din cea de mai sus decurge o altă antinomie, cu o mare valoare poetică, fiindcă infinitul concret există, e ceva real Dar fiindcă e infinit, ţi se pare că e ceva ireal, o mare şi nesfârşită realitate; de aici, caracterul oarecum straniu, ireal, poetic, al Bărăganului. E o luptă între realitate şi irealitate, e confluenţa tainică între real şi ireal, e o sinteză unică şi enormă de real şi ireal. Nu e aici însuşi principiul operei de artă cu caracter major?
Bărăganul e o muzică mută, spaţializată, uniformizată, e esenţa muzicii, fără haina ei sonoră, e muzică în stare pură (şi de aceea nu mai are nevoie de sunet). Bărăganul te pune în faţa metafizicului pur (vezi Schopenhauer), direct şi fără evoluţie; nu mai e nevoie de evoluţie, tocmai fiindcă eşti în posesiunea realităţii totale şi ultime. Bărăganul e o muzică fără sunet şi fără devenire, o muzică majoră.
3. O antinomie subtilă, înrudită cu cea precedentă, dar nu identică: Bărăganul nu-i nimic şi totuşi e tot. Despre el se poate zice însă, cu mai multă dreptate decât zicea Frobel despre sferă: „Nici un unghi, nici o linie, nici un plan, nici o suprafaţă nu se arată în ea şi, cu toate astea, ea are toate punctele şi toate suprafeţele" (Compayre, Histoire de la pedagogie, p. 379).
Bărăganul nu e punct, linie, figură geometrică delimitată, nu e nimic, şi totuşi e totul, fiindcă e infinitul şi infinitul cuprinde totul.
Antinomia aceasta nu e cea precedentă. Acolo ţi se părea ideal tocmai fiindcă e infinit. Aici ţi se pare totul, tocmai fiindcă e infinit.
4. Din punctele 2 şi 3 decurge o altă antinomie, mai particulară, subtilă, de o mare valoare poetic-filozofică. Bărăganul cuprinde o antinomie ce rezidă în una din însuşirile lui, aceea de infinit. Fiindcă e infinit, e ireal. Dar fiindcă e infinit, e tot. Din atributul unic de infinit, decurg două concluzii contradictorii şi totuşi solidare, solidare în ceva viu şi armonios şi tocmai de aceea creator. Fiindcă sunt solidare, de aceea sunt creatoare, duc la o armonie superioară şi vie.
236
237
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
5. Bărăganul are ceva arhaic, bătrân în el, ca vremea - şi totuşi e ceva virgin, tânăr. Altă antinomie, deci.
6. Bărăganul e metafizic; şi totuşi e o împăcare deplină. Asta e poate antinomia cea mai fecundă. Contactul cu metafizica, de obicei, nelinişteşte; dar Bărăganul e o împăcare. Şi nu împăcare în platitudine ori în uitare, ori în absolut estetic (ca în artă), ci o confundare într-un metafizic pur, într-o infinită geometrie a liniştii.
Pe Bărăgan nu e nici neliniştea majoră de la munte, nici neliniştea majoră şi uneori aproape patologică de la mare, nici neliniştea (mai bine zis: agitarea, vibratilitatea) amabilă şi superficială de la dealuri.
Imensa valoare a Bărăganului e că este un bien-etre54 metafizic, un bien-etre sublim şi liniştit, sublimat şi totuşi cu senzaţie foarte reală, real şi totuşi foarte spiritualizat, metafizic pur. E un bien-etre metafizic, dar nu religios, nici filozofic, nici altfel; să stabilesc câte feluri de acomodări metafizice există şi că acomodarea metafizică pe care o dă Bărăganul nu e nici cea filozofică (care e sau farmaceutică, sau dogmatică - cu atât mai dogmatică cu cât persistă îndoieli refulate; psihologia dogmatismului şi fanatismului, ca şi a renegatului, se pot explica admirabil prin psihanaliză, sau sceptică), nici cea religioasă (cum e?), nu e nici acomodarea prin imbecilizare. E adevărat că acomodarea religioasă uneori poate fuziona - rezultând ceva m[ai] complex - cu cea prin sentimentul naturii: Sfântul Bonaventura etc. Bărăganul dă o acomodare metafizică pură, specifică, nici filozofică, nici religioasă, nici artistică, dar având poate ceva din toate acestea.
Bărăganul e infinit şi din cauza asta nu mai ai chinul începutului şi sfârşitului lumii, [al] realităţii în spaţiu; Bărăganul e etern şi din cauza asta nu mai ai chinul schimbărilor istorice, în timp, al morţii şi al dorinţelor. De aceea mai ales, Bărăganul e o acomodare metafizică.
E o acomodare nici păgână, nici acreştină, ci ceva unic, specific.
7. Pe Bărăgan eşti sigur - şi totuşi, parcă, cel puţin uneori, nu mai e gravitaţie.
Pe Bărăgan ai sentimentul securităţii, al securităţii cosmice; ai infinitul orizontal sub picioare. Nu e acelaşi lucru pe un pisc de munte, pe mare, într-o vale. într-o vale cel puţin, piere total orice idee cosmică - e platitudine, orizont de cârtiţă. Pe când eu aici vorbesc de siguranţa cosmică, nu de cea morală, nici de cea a
trupului tău. Ci de siguranţa că realitatea ca atare e ceva solid, stă pe loc. E o siguranţă cosmică, fiindcă e un infinit plan sub tine şi ai viziunea cosmică pe Bărăgan. Nicăieri ideea de Cosmos nu e mai prezentă ca pe Bărăgan. De ce? Fiindcă vezi infinitul globului, al aerului, şi fiindcă vezi perfecţiunea geometrică sferică. (Unde a scris Humboldt Cosmosul, cartea lui, ori are alt titlu? El parcă a scris-o după o călătorie prin câmpiile Americii.)
Şi totuşi, pe Bărăgan se sublimează gravitaţia. Parcă eşti în aer, în spaţiul astral, pe un disc infinit în Cosmos, în Univers. Se pierde forţa de gravitaţie. Parcă simţi toată planeta sub tine, deci e ceva. fragil, cosmic, dar major.
Interesant: pe Bărăgan ai sentimentul planetei. Trăieşti eul planetar (dacă se poate, pentru aceste idei, să citez, ca explicare, ceea ce au simţit vag cei ce au descris Bărăganul; să caut pasa-gii). Aşadar, pe Bărăgan ai sentimentul siguranţei în spaţiu - e ceva analog cu ideea aceasta: nu m-ar dispera problema metafizică - ori m-ar dispera mai puţin -, nu m-ar dispera faptul că nu ştiu ce e cu realitatea generală, dacă cel puţin viaţa ar fi infinită; nu ştiu ce e cu lumea, dar cel puţin să ştiu că lumea de azi va ţine la infinit, că voi trăi la infinit. Şi nu e vorba aici de faptul că nu vreau să mor, ci de ceva pur intelectual - şi totuşi, e un fel de dulce şi gravă înfiorare de nesiguranţă: te simţi în spaţiul cosmic. Cel puţin când tot Bărăganul e acoperit uniform de zăpadă. Şi se pare, la un moment dat, ca o tipsie imensă, ce, printr-o minune sau întâmplare, s-a pus în echilibru, dar e posibil oricând să se răstoarne în hăul cosmic.
8. O interesantă antinomie: pe Bărăgan te simţi mai tare, mai crescut, şi totuşi impersonalizat, în mare parte. Peisagiul moldovenesc te personalizează (vezi tipuri ă la Ralea), te face fleac personalist. Moldovenii sunt mai personalişti, politicieni teoretici, zăcaşi, cei din Muntenia sunt calmi, sau violenţi la răstimpuri; ca o apă domoală, cu cascade mari pe alocuri, pe când moldovenii sunt ca un pârâu spumegos, ce sare din cascadă în cascadă; sunt ca nişte zeişori mici şi petillants55.
Aici, pe Bărăgan, scapi de durerea individuării (vezi în Schopenhauer ce înseamnă asta şi la budhişti, mai ales), dar nu distrugându-te, ci crescându-te, dilatându-ţi, mărindu-ţi limitele aproape la infinit (şi micşorându-ţi densitatea, totodată). Deci, aici scapi de durerea individuării, dar nu după reţeta lui Schopenhauer, ci confundându-te în Voinţă.
238
239
Vasile Băncilă
Lucru însemnat însă: aici nu simţi această Voinţă ca pe ceva dens, fatal-opac, chinuitor, ci ca pe ceva geometric, senin, misterios, însă cu un fel de limpiditate de misticism; misticismul Bărăganului e tocmai în perfecţia echilibrului, a formei geometrice. în definitiv, ce poate fi mai misterios decât o sferă? Sfera e totodată simbolul suprem al raţiunii şi al misterului. (Foarte interesant; să dezvolt.) Asta se aplică şi Bărăganului, sfera orizontului şi sfera cerului le ai veşnic în faţă, umbli şi ele rămân aceleaşi, fiindcă, vorba lui Pascal, centrul se muta cu tine, e pretutindeni. Reţeta e, deci, inversă aceleia a lui Schopenhauer (teză interesantă).
în această eliberare din individuare prin Bărăgan, e ceva din misticismul creştin, pe de o parte, din misticismul budhist, pe de alta. E ceva optimist şi sublim. E o anonimizare a ta. Bărăganul anonimizează mai mult decât orice alte peisagii; românii sunt mai revoluţionari în Ardeal, în munţi, ori în Banat - Oltenia. 1907 a început în Moldova - dar era, fatal, fără adâncime, căci energia o au muntenii. Ei fac politica reală - moldovenii o fac de laborator şi vorbe. Dar nu e o confundare totală, o depersonalizare totală (şi aici e valoarea).
9. Altă antinomie: în Bărăgan îţi dai drumul, te uimeşti, nu mai simţi contradicţiile dureroase din societate (ceea ce e o mare voluptate, e o răzbunare impersonală, o eroziune, o revenire la eul tău prim, la libertate), e o expansiune mistică - şi totuşi, e ceva disciplinat. Geometria Bărăganului, perfecţiunea formei, imensitatea peisagiului te disciplinează fără să-ţi dai seama. Sufletul tău e ca un fluviu, ce curge pe o matcă largă. E mare ca un fluviu şi disciplinat ca un fluviu.
în Bărăgan eul tău se simte liber şi mare, şi totuşi disciplinat de la sine, un fel de libertate clasică; o sinteză de romantism şi clasicism. O personalitate liberă, mare şi totuşi armonioasă - curioasă disciplinare a sufletului -, deşi eşti în afară de societate, fără nici o pasiune. Nu este asta suprema fericire şi suprema personalitate, realizare extremă a ta şi echilibrare a ta? Foarte valoros. Acest sentiment îl ai pe Bărăgan şi de aceea eşti fericit - o fericire care n-are în ea nimic plat.
Pe Bărăgan eşti cu eul crescut - dar fără nici un imperialism (vezi, la [Rădulescu-jMotru, psihologia eului primitiv).
10. Bărăganul e misterios şi totuşi e clar. Misticismul e sau întunecos, sau lucid. Dar luciditatea lui, când e, este unilaterală, subiectivă, iraţională. Pe când misterul Bărăganului are o mare obiectivitate şi limpiditate. E mistic Bărăganul fiindcă e infinit şi
Spaţiul Bărăganului
perfect. E circular, sferic. Ce e mai misterios ca perfecţiunea? Sfera e misterul cel mai mare, şi totuşi, claritatea cea mai mare.
De unde vine „seninătatea mediteraneană"? Din faptul că infinitul peisagiul[ui] marin, liniştit, e senin.
La seninătatea mediteraneană s-a format spiritul elin. Acest spirit era clasic, dar avea şi un romantism (deci misticism) de fond - ceea ce tocmai a făcut tăria şi unicitatea culturii eline. Nici o cultura n-a atins cultura elină, fiindcă nicăieri nu s-a dozat mai bine clasicismul cu romantismul, forma cu fondul, echilibrul cu misticismul. Cultura greacă nu era nici alexandrinism de formă, nici anarhism romantic.
Dar stepa, Bărăganul au ceva comun cu marea liniştită. Atât că sunt izolate, nu au mijloace de comunicaţie, rămân arhaice. Etc.56
Noiembrie 1934
Bărăganul - expresie a filozoficului, spiritualului oriental, ţărănesc, românesc.
Bărăganul înseamnă:
1. staticism;
2. infinit;
3. hieratic;
4. obiectivitate;
5. impersonalitate;
6. cosmicism;
7. geometricism;
8. uniformitate, repetiţie.
Şi totuşi, pe de altă parte, mai înseamnă:
1. trăire a misterului;
2. ataşare de punctul natal, nu atât din motive lirice, cât pentru că, ontologic vorbind, orice punct e trăirea totului. Ţăranul de pe Bărăgan nu e liric, ori e [de] un lirism sub clopot, abia perceput;
3. fluiditate;
4. un fel de subiectivitate cosmică, disciplinată;
5. un fel de personalism obiectivat, un fel de animism moral,
obiectiv;
6. variere în uniformitate.
240
241
Vasile Băncilă
La apuseni e invers: uniformitate în variere; ceea ce e mediocru, anarhic şi trist. Să arătăm superioritatea formulei variere în uniformitate pentru cultură, disciplină, suflet.
Să socotesc Bărăganul ca simbolul filozofic al nostru şi, în acest sens, să scriu articolul; acesta să-mi fie ideea fundamentală.
1945-1947
Antinomii noi ale Bărăganului:
1. Orgie a suprafeţei, şi totuşi adâncime; se descoperă cerul. Da: adâncime, mister, astronomie. Nu luare de văl [...]57. S-ar zice că se descoperă pentru a se acoperi, într-un fel. Şi se acoperă cu infinitul şi misterul.
2. Sinceritate şi enigmatic.
3. Neistorie, netimp, dar prezent plenar, în care s-au închis parcă trecutul şi viitorul, pentru a face un prezent echivalent cu eternitatea. De aici, linişte. Netimp, şi totuşi,, timp adunat la un loc, în[tr-un] timp prezent total.
4. Gravitate melancolică*, şi totuşi, optimism, siguranţă.
5. Plenitudine existenţială şi ca timp, şi ca spaţiu; sau pe deasupra spaţiului şi timpului, şi totuşi, nu aformal, ci plasticitate.
6. Gol-plin. Plin-gol.
7. Tăcere, şi totuşi, plinătate, tăcere adâncă, muzicală.
8. Imobilitate (nu ca la mare), şi totuşi, legănare virtuală, balansare, ceva odulatoriu (ca la o statuie în care simţi viaţa în linia coapselor).
9. Clasicism, echilibru, nepitoresc, neromantic (vezi Peguy), şi totuşi, fecunditate, viaţă mută, poussee58 romantică, nimic fixat, pedant (p. 21, Peguy: ca la mobilul moral, îndesire şi absenţă egală).
10. Ospitalier, şi totuşi, distanţă suverană, hermetică, invincibilă.
11. Bărăganul [e] variat ca şi Liturghia; deci, o mai mare antinomie a lui: uniformitate, şi totuşi, variaţie; uniform - şi totuşi, orgie, profuziune de antinomii. Ca şi când uniformitatea lui ar fi
* Fiindcă e uniformitate, fiindcă este şi tot (asta-i tot?).
Spaţiul Bărăganului
făcută tocmai din încopcierea diversităţilor, ca la spectrul solar, deci cu un suprem pitoresc.
12. Pe Bărăgan nu sunt „pământuri atârnate"; pe Bărăgan globul pare că e viu oarecum, că respiră încet-ondulat, că e un uriaş - uriaşul prin excelenţă - cu viaţă letargică, dar profundă.
Pe Bărăgan globul pare că e viu, că respiră; el confirmă prin aceasta teoria acelor savanţi cari au spus că globul are o palpitaţie ritmică, o respiraţie, că e, deci, o mare fiinţă.
(Să citesc pe Humboldt, descrierea câmpiilor, preriilor din America.)
13. Dacă pe Bărăgan e nepitoresc, trebuie să recunoaştem că e un nepitoresc măreţ, stihial, care e tragic, ca şi sirenele calci-dice. De aceea unii sunt atraşi de stepă şi se pierd în ea - cum erau unii nordmeni atraşi de ocean (şi se pierdeau în el); ori ca Amundsen la Polul Nord.
Vezi, mi se pare, o nuvelă de Cisek (Tătăroaica?), cu cineva
care se pierde în Bărăgan.
în acest sens, Bărăganul e cel mai fastuos labirint, deşi nu are nici un culoar; e triumful labirintului fără culoare.
1945-1947
1. Viaţă interioară şi exterioară.
2. Linişte şi violenţă (vezi în Sandu-Aldea).
3. Religiozitate şi paganism cosmic: să te înclini în faţa Cosmosului.
4. Dor de ducă (dor de rulare, de curgere în timp), dar simţindu-se bine în orizont; ca gârlele cari curg mereu, dar fără grabă, ca Sandu-Aldea, deci nici cu „turism", nici cu disperare: nu deplasarea romantismului disperat rusesc, ci curgere de gârlă înceată.
5. Economism şi dezinteresare (aliaj bun: mocan cu cojan; deci, nu burghez): economicismul ardelean şi spiritul aprig de aventură al cojanului, dezinteresarea pe care i-o dă [omului de Bărăgan] imensitatea şesului. Infinitul îl face să fie idealist, dezinteresat, obiectiv, n-are interesul mercantil şi materialismul economic-metafizic al burghezului.
6. Mândrie şi anonimat („De-am avut, de n-am avut..."); omul crescut în libertatea spaţiului e mândru, ca şi cel de la munte.
242
243
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
7. Lirism, ca la N[ae] Ionescu, şi geometrie organică. Patos, majorism.
8. Misticism şi ordine. Ortodoxie? Ea e mistică, dar staticistă şi cosmică.
Nae Ionescu trăia esenţele veşnice; ca şi rusul, care este ubicuist, merge peste tot, fiindcă este permanent în tot.
Omul care se deplasează continuu rămâne, de -fapt, pe loc, spre deosebire de turist, care e mereu în afara realului.
Aventura timpului dinamic (politica punţilor rupte), tocmai fiindcă trăieşte esenţele statice (N[ae] Ionescu).
Aventura deplasării în spaţiu, tocmai fiindcă trăieşte Totul. Omul de Bărăgan călătoreşte, dar călătoreşte cu tot cosmosul după el.
9. Voluptatea de a se pierde în cosmos, rămânând o forţă; mineralism sau cosmicism: şi totuşi reabilitarea omului. Omul modern a opus infinitului extern, eul lui. Omul de Bărăgan nu e rebel infinitului extern, fiindcă nu a moştenit personalismul Evului Mediu. A rămas la jumătate între universalism cosmic şi personalism.
5
8 noiembrie 1969
Introducere: ca orice lucru sau valoare mare, şi Bărăganul are antinomii. E dovada valorii lui.
1. Solemnitate şi intimitate. în adevăr, nimic mai prestigios mai solemn, mai ritual: monoton ca o Liturghie, dar, ca şi ea, cât de variat, în fond, ca sensuri şi deschideri de revelaţii continui, dacă îl înţelegi. (Să pun asta la antinomia: uniformitate şi variaţie sau repetiţie şi inedit.)
2. Gigantism şi anonimat (sau măreţe şi modestie).
3. Plinătate de sens, densitate de semnificaţie, şi totuşi, ne-ostentaţie. Sau; densitate şi aerare, fluiditate.
4. Anularea punctelor cardinale, şi totuşi, cerc perfect, nu haos, ci cosmos cu două dimensiuni (şi cu calota siderală pe deasupra) .
5. Sfinx, marele sfinx care e Bărăganul, şi totuşi, claritate. El e totodată un imens sfinx, care-şi ţine ermetic secretele, şi e total deschis, fără ascunzişuri şi curse, ca acelea pe cari le au munţii, dealurile şi chiar marea.
6. Fast şi simplitate.
6
25 decembrie 1969
1. Finit şi infinit.
2. Monotonie (uniformitate?) şi complexitate. Tăcere şi muzică (muzica gâzelor, a ierburilor, a vântului); muzica tăcerii sau tăcerea muzicii.
3. Terrianism şi sideralism; în adevăr, pe Bărăgan te simţi sigur pe pământ (nu ca la munte, ori minor, ca la deal, ci temeinic, aşezat şi înşurubat, odihnit), dar tot pe el te simţi ca pe o planetă (nelocuită), în cer; vezi orizontul şi parcă stai pe o imensă tipsie, [ce] poate şi să se rostogolească. Cam ca pe mare, dar pe o mare liniştită; sentimentul siguranţei - dar cu o picanterie că pluteşti în aer.
4. Fatalitate şi libertate. Pe Bărăgan te simţi determinat, dar şi respiri liber, în vastitatea existenţei.
5. Arhaism şi eternitate: arhaism şiprezentaritate eternă.
6. Fluiditate şi fixitate. Atmosfera şi liniile Bărăganului au ceva fluid şi o mare transparenţă; dar, pe de altă parte, el e o geometrie perfectă (cerc) şi, ca atare, are fixitate.
7. Fiind un cerc, Bărăganul sugerează ideea perfecţiunii, în acelaşi timp însă tu simţi că eşti unic în vastitatea generală: deci, perfecţie şi relativitate (ca în religie).
7
4 decembrie 1971
Marea antinomie este sinteza de finit şi infinit. Schelling găseşte că asta e în natura artei (cf. Brehier). Alte antinomii:
1. Localism şi ubicuitate. Pe Bărăgan, într-un sat de pe Bărăgan, te simţi omul locului, la tine acasă, dar te simţi şi un om de pretutindeni; şi poate mai ales de pretutindeni. Nu ca oamenii dintr-un sat de munte ori dintre două dealuri, cari se simt mai mult ai locului, ca un melc lipit de o stâncă. Aşa că n-are dreptate cel ce spunea că omul de Bărăgan e stăpânit de dor de ducă; el nu vrea „să se ducă" în aventură, fiindcă e oriunde la el acasă sau, mai bine zis, pe Bărăgan e la el acasă, e ca şi când ar fi peste tot.
(Panait Istrati a umblat de nevoie şi fiindcă era om le port; şi grec pe jumătate. Această însuşire de ubicuitate a simţit-o, de
244
245
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
altfel, chiar şi P. Istrati şi ea 1-a făcut să se simtă acasă oripeunde umbla - deşi cel mai bine s-a simţit la Baldovineşti. Tot Panait Istrati a creat cel mai sugestiv simbol al omului care umblă în spaţiul imens ca la el acasă: imaginea băiatului ce fugea după ciulini, zeci de kilometri. El zice că fugea după infinit, să prindă infinitul; de fapt, se simţea oriunde bine în acest spaţiu, era în infinit.)
2. Libertate şi determinism. Pe Bărăgan te simţi intim cu spaţiul şi totodată determinat de el. Te mişti în voie, într-o mare libertate; eul şi non-eul nu sunt în raport de opoziţie, ci de colaborare, aproape de fuziune, şi totuşi, acest non-eu îl simţi ca pe marele Domn, ca pe suveranul ontic. Interesant.
în acest fel se izvodeşte pe Bărăgan însăşi definiţia destinului: libertate şi necesitate; dar a unui destin armonios ceva ca în Spinoza, dar şi mai fluid, mai organic.
3. Centripetalism şi impersonalism (centrifugalism). Vezi vorba lui Pascal: „centrul peste tot şi circumferinţa nicăieri" (numai în parte se potriveşte).
Adică, pe Bărăgan simţi centrul universului unde eşti tu, dar simţi universul la infinit aproape şi eşti încadrat în el într-o obiectivă impersonalizare; două tente, două momente ce colorează ideal.
Enism şi ontism.
4. Imobilism (linişte) şi stihialism. Imobilul lui Parmenide; cât parmenidism e pe Bărăgan!
Totul stă vibrând pe Bărăgan; dar în alte momente se nasc mari vârtejuri (uragane), cu coloane până în înaltul cerului, adevărate trombe marine de praf cosmic. Fiindcă pe Bărăgan cei doi curenţi ai uraganului nu se strivesc de nimic (ca la munte, ori la deal) şi pot să se ia la trântă ca doi voinici, ca doi uriaşi ai universului. Ce sublimă baladă cosmicăl Ce forţă! Odată a ridicat un hambar cât o odaie şi 1-a azvârlit pe casă.
Acest stihialism e opus imobilismului; care imobilism, pe Bărăgan, pare că anulează istoria. în imobilism, revoluţia părea ceva absurd, contra firii. De aceea evenimente ca 1907 par nefireşti pe Bărăgan (şi dacă 1907 a fost mai puternic pe Bărăgan e fiindcă aici erau marile moşii), sau se explică prin disocierea celor doi termeni, rămânând să se valorifice, un timp, numai sti-hialismul. E ceva major pe Bărăgan, nu minor, ca la deal.
Bărăganul nu e revoluţionar, nu e vierme neadormit şi nici mesianic, ci e în concordanţă cu armoniile universului (deci, câteodată, cu cataclismele).
E adevărat, furtuna lui C. Hogaş în Carpaţi e sublimă; vântul năvălea pe văi ca un şarpe cosmic şi făcea prăpăd (înfuriat că i se punea obstacol, că i se punea piedică).
5. Plasticitate şi difuzism; sau: geometrism şi vag. Bărăganul e desenat, în zile senine, vezi orizontul de jur-împrejur, fără sate, fără copaci: e imaginea perfecţiei, aşa cum şi-au închipuit-o elinii.
Pe de altă parte, e ceva difuz şi strălucitor în atmosferă, parcă în ea s-a topit argint.
6. Fragilitate şi siguranţă. Când stai aşa, mai ales culcat pe spate - atunci simţi cel mai adânc linia sau pulsul liniştit-măreţ al Bărăganului -, în mijlocul Bărăganului şi uiţi de lume, te simţi undeva într-un spaţiu interastral şi ţi se pare că eşti pe o imensă tipsie, care s-ar putea răsturna şi să te arunce în spaţiile eterice.
Dar, în momentul următor, vezi că eşti în siguranţă mai mult decât oriunde, fiindcă aici ai fundamentul cel mai vast şi mai omogen.
7. Astronomism şi geonomism. Pe Bărăgan vezi cerul şi el ţi se pare ca un imens capac de sidef al pământului*. Legea cerului şi a pământului stau faţă în faţă; se opun, dar se cheamă reciproc.
De aceea, în antichitate, au înflorit astronomia şi filozofia cosmologică în Ionia; fiindcă marea - şi mai ales Marea Egee, relativ liniştită şi albă - e o oglindă a cerului.
Această antinomie (mai bine zis: dualitate, în cazul de faţă) se mai poate numi şi cer şi pământ, intimitate majoră între ele. Intimitatea pământului cu cerul.
Pe Bărăgan oamenii ştiu că au un cer, că există un cer; nu ca la oraş, unde ne aducem aminte de cer numai când coboară cosmonauţii în lună.
(De aceea, la Scorţaru, în cursul inferior de liceu, noi făceam multă astronomie.)
8. Realism şi idealism (onirism şi trezism). Vis şi realitate fuzionează. Apa Morţilor e o fermecătorie a realului. Uneori, nu ştii dacă eşti în stare de vis sau de veghe - ceea ce e şi semnul suprem al artei.
Eşti intim cu Cosmosul. Pe Bărăgan simţi că eşti creatură cosmică.
246
247
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Căci Bărăganul e o operă de artă: cea mai vastă. Aici frumosul natural coincide cu cel artistic. Omul intră în obiect şi obiectul în om.
9. Lumină şi mister, sau: luminozitate şi ocultism. Luminism şi ocultism. Că e maximum de lumină care poate fi pe pământ (analogie cu marea şi cu Sahara), se înţelege. Dar, când vine noaptea şi apar criuinele pe câmp, părând mici imperii de mister şi de vrajă ori cetăţi dispărute, care îşi mai arată deasupra pământului doar vârfurile arborilor, atunci intuieşti cât element ocult sau de mister e pe Bărăgan.
De altfel, e aici o mare temă: feeria sublimă a nopţilor pe Bărăgan. Cred că nicăieri nopţile n-au atâta prestigiu şi vastitate, atâta sublim; poate numai la poli, ori în mijlocul oceanului.
10. Tăcere şi muzică. în mijlocul Bărăganului e tăcere profundă, parcă auzi tăcerea (cum auzea Blaga ruga bătând în geam).
Dar, pe de altă parte, dacă eşti atent şi se obişnuieşte urechea, începi să auzi cea mai vastă simfonie a şoaptelor, susurelor, virtualităţilor de sunet, jumătăţilor şi sferturilor de ton; a brizelor de vânt, a gâzelor - miriadelor de gâze - şi câteodată a păsărilor văzduhului. Uneori, un păcănit de căruţă în depărtare, un urlet stins al unei păsări de pradă.
Cine n-a privit un drum între porumburi şi n-a auzit păcănitul unei căruţe în depărtare nu ştie ce-i Bărăganul; şi cine n-a văzut cum se apleacă ritmic lanurile de grâu sub alintarea vântului, cine n-a văzut broderia lanurilor de ovăz, cine n-a stat la taifas cu obrazele - figurile absolut umane - ale f oarei soarelui nu ştie ce-i Bărăganul.
Dar e o idee mai adâncă: adevărata tăcere nu e cea vidă, seacă, nu e vidul sonic absolut; aceasta nu e tăcere, ci inexistenţă, e ceva morbid.
Tăcerea profundă e o muzică, ea are sunete discrete şi adânci: tocmai aşa e pe Bărăgan.
De aceea, în ultimă analiză, Bărăganul e o simfonie, e o imensă muzică împietrită, o statuie orizontală a marii muzici, a cântecului, a muzicii universale.
11. Abstracţie şi picturalitate. Având atâta geometrie şi muzică, Bărăganul e o abstracţie (dar o abstracţie plină); şi totuşi, e şi pictură. Am spus că are plasticitate (să caut să nu mă repet). E adevărat, Bărăganul e peisagiul cel mai greu de pictat, aproape nimeni n-a reuşit. Tablourile cu stepă, cu bărăgan, sunt ca nişte
clişee negative, mai rău, ca o apă spălăcită, în care se pierd toate caracterele. Căci e foarte greu să pictezi nimicul, nemărginirea. Dar aici e vorba de un nimic care este, de fapt, totul, de o nemărginire care îţi arată o aripă a ei. Balta, marea şi stepa sunt greu de pictat şi cel mai greu sunt stepa, Bărăganul.
Şi totuşi, el e pictural, dar cere un pictor de geniu şi un privitor cel puţin de talent.
De ce Bărăganul e totuşi pictural? Pentru două motive:
a) el e triumful spaţiului, apogeul lui; numai pictorii mediocri spun că, dacă e gol, n-are spaţiu59 - cum a zis unul de Piaţa Unirii (ce idiot!);
b) pe Bărăgan sunt lanuri minunate, tipsiile florii-soarelui par figuri de oameni şi revelaţii ale naturii; pe haturi şi pe marginile ogoarelor cresc mii de flori de câmp, cari vin ca nişte revelaţii şi lumânări (oranjiţă, maci ca sângele pur): o întreagă lume picturală.
12. Identitism şi ineditism. Bărăganul pare identic peste tot, un obişnuit care [poate] să ducă la neurastenie (şi chiar duce pe superficiali; majoritatea femeilor fug de Bărăgan. Acesta e prin excelenţă masculin?).
Cei care spun, ca MacMahon: „que d'eau, que d'eau" nu vor simţi Bărăganul.
Dar ineditul Bărăganului e mereu nou pentru cine îl priveşte, e un inedit sau un identic ce pare că se adună cu el însuşi şi devine din ce în ce mai plin, mai dens. Numai cine a intuit acest inedit permanent şi chiar crescând mereu al Bărăganului înţelege Bărăganul. Altfel, se plictiseşte, ca soţiile şefilor de gară de pe întinsul Bărăganului.
E adevărat, Bărăganul n-are pitorescul minor al dealului, pitoresc empiric. El are un fel de pitoresc supraempiric.
13. Personalitate şi eternitate. Pe Bărăgan eşti persoană maximă, dar totodată te voieşti etern, fiindcă pe Bărăgan aproape că dispare ideea de timp.
E triumful atemporalului. E un început de absolut. Persoana ta parcă evadează din tine şi merge de se lipeşte de toate lucrurile, de tot peisagiul, până la ultimele orizonturi; devii etern, ca intuiţie.
Forma kantiană a timpului, de care e legat tragicul nostru (moartea etc.), dispare pe Bărăgan; şi eşti o conştiinţă de eternitate, simţi pulsul cosmic şi te identifici cu el, amplificându-te cu
248
249
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
el. Da, Bărăganul e un peisagiu ce poate da sublimul, ca şi marea, muntele, dar parcă mai mult*.
14. Unul şi multiplul lui. Pe Bărăgan e Unul lui Parmenide -ca în nici un alt spaţiu, dar un Unul în care sunt toate bogăţiile, toate virtualităţile ontice: multiplu de viaţă, de existenţă.
15. Ridicare şi coborâre sau: apropiere şi îndepărtare (să găsesc alţi termeni, mai potriviţi: flux şi reflux cosmic?). Când stai pe Bărăgan, mai ales cu faţa în sus, uneori ai impresia că pământul se ridică împreună cu tine spre cer; atunci stelele sunt aproape şi te miri că nu te ard.
Intri în împărăţia Luceafărului.
Dar altă dată cerul se urcă şi mai sus, se face mai alb şi mai îndepărtat (parcă ai întors binoclul). Adineauri era albastru-închis şi stelele străluceau ca nişte feudali puternici ori ca nişte arhangheli; acum cerul e aproape argintiu şi stelele par mai mici.
E o maree a spaţiului de Bărăgan, un flux şi reflux cosmic, o respiraţie, o pendulare, o ritmicitate.
8
7 decembrie 1971
E vorba de Spaţiul Bărăganului, de un fel de filozofie ce se poate broda pe imaginea lui.
Când mi-am pus această problemă, mărturisesc că m-am gândit mai mult la filozofia infinitului. Eram plin de feeria majoră a acestui spaţiu şi vedeam în el cel mai bun mijloc de a trăi infinitul şi de a crea o cultură de dimensiuni corespunzătoare.
în acest sens, n-am să scriu despre geneza şi dezvoltarea ideii de infinit, exemplificată în cazul de faţă de perspectiva spaţiului larg. Aproape tot eseul trebuia să surprindă, prin urmare, o filozofie a infinitului, încadrată într-o realitate de la noi şi pentru
* Această eternitate o simt parcă şi gârlele de pe Bărăgan.
A!, frumuseţea unică a gârlelor de Bărăgan. Ele, simţindu-se parcă eterne, nu se grăbesc, ci curg leneşe, agale, între maluri scunde, răgăţâni şi brazde de flori, cu ocoluri şi prunduri multe şi cu nisip tulbure în apa lor, ca şi când ar vrea să se înfrăţească cu pământul; iar uneori, ca Mostiştea, Călmăţui, renunţă să mai meargă înainte şi intră în braţele pământului.
Ce deosebire de apele de munte, cari sunt mici şi gălăgioase, grăbite: se simt trecătoare.
valorificarea noastră culturală. Mai târziu însă, tot gândind la această problemă, mi-am spus că Bărăganul, în definitiv, nu e infinit, oricât ar fi de mare, şi am ajuns la concluzia că el e un complex de finit şi infinit, că are ceva din amândouă, fiind deci o sinteză, dar un fel de unitate gnosică de finit şi infinit; şi am numit aceasta antinomie, dar o antinomie în care termenii nu rămân despărţiţi, ca la Kant, ci colaborează, se valorifică reciproc.
Când am recitit apoi afirmaţia lui Schelling că arta e [expresia infinitului în finit], mi-am spus că acest lucru se potriveşte şi pentru Spaţiul Bărăganului, că alăturarea finitului de infinit nu e o absurditate, ci poate fi un concept de spiritualitate. Acestei antinomii i se poate spune nu „contrast", cum spui dumneata -[de]şi poate că cel mai nimerit ar fi termenul dumitale. Dar mai sugestivă este antinomia. Aşa că păstrez acest termen.
Ceea ce e sigur pentru mine e că Spaţiul Bărăganului are la bază relaţia finit-infinit, că ea e antinomia fundamentală, lucru cu atât mai de preţ cu cât această antinomic de bază, analizată mereu, se dovedeşte fecundă, chiar se dovedeşte că ascunde o serie întreagă de alte antinomii, ceea ce îmi garantează şi mai mult autenticitatea.
Cari sunt antinomiile, să zicem, derivate, ale Bărăganului? Acum câteva zeci de ani stabilisem multe asemenea cupluri de idei, dar nu le-am redactat, aşa că acum nu-mi mai pot aduce aminte de toate; însă le pot nota pe următoarele, fără să garantez că erau toate cele gândite atunci;
1. Localism şi ubicuitate. Omul de Bărăgan e, ca orice om şi mai ales ca orice ţăran, omul locului, de care se simte ataşat, satul fiind pentru el un destin. Dar, în acelaşi timp, el nu se simte izolat de lume, ci se simte la el acasă pretutindeni, întru cât e în acelaşi spaţiu. Poate că şi vechii slavi, când se pierdeau de munţi etc. şi uitau câmpurile, o făceau fiindcă în ele continuau să aibă sentimentul ubicuităţii. în orice caz, pentru români, scriitorul care a [re]dat cel mai emoţionant simbolul acestei ubicuităţi e Panait Istrati, când a vorbit de băiatul (care era chiar el, de altă dată) ce alerga mereu după câte un „ciulin" al Bărăganului: zile întregi putea alerga astfel şi nu se simţea străin în spaţiu.
2. Libertate şi determinism.. în Bărăgan nu eşti presat de spaţiu, nu eşti diminuat de spaţiul mic, ci respiri la larg; dar, pe altă parte, nu glumeşti cu maiestatea spaţiului vast, el e un suveran ontic, ce-şi dictează legea lui: deci, te simţi totodată liber şi dominant.
250
251
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
3. Centripetalism şi centrifugalism. Această antinomic decurge din precedenta. Mi-amintesc aici de Pascal, cu splendida lui metaforă: infinitul are centrul oriunde şi circumferinţa nicăieri. E ceva în acest aforism, ce se poate aplica intuiţiei omului de Bărăgan. El se simte un centru, dar, totodată, se vede în fiecare moment dilatat spre graniţe îndepărtate.
4. Imobilism şi stihialism. Spaţiul Bărăganului e, de obicei, imobil, static; aşa-i stă bine unui suveran care, din respect, nu face fiţe de gestică ori coreografie. Şi totuşi, nicăieri ca pe Bărăgan nu sunt vârtejuri mai mari - uragane cari amintesc de tunetele marine. N-am văzut niciodată la deal un vârtej atât de mare ca pe Bărăgan. Aici cei doi curenţi nu se fărâmă de nimic, se iau la trântă măreaţă: imensă baladă!
5. Geometrism şi difuzism. în zile senine (cum sunt foarte multe pe Bărăgan, unde nu apar ceţurile ce se târăsc adesea în peisagiul dealurilor ori munţilor), vezi pe Bărăgan (mă refer la cazul când nu sunt sate; acesta e adevăratul Bărăgan) linia orizontului în depărtare: perspectiva geometrică şi a gândului precis. Pe de altă parte însă, e în marea lumină a acestui spaţiu şi ceva difuz - argint topit în cadru geometric.
6. Astronomism şi geonomism. Pe Bărăgan te simţi câteodată în cerul astronomic. Nopţile în acest spaţiu sunt sublime; astronomia este parcă un bun pământesc aici; şi totuşi, stai pe pământ. Legea acestuia şi legea astrelor, a pământului, a cerului se privesc faţă în faţă şi îşi stabilesc corespondenţe minunate. (Adevăratul om de Bărăgan e om cosmic.) Dacă filozofia greacă a început cu cosmologia e şi fiindcă imaginea mării îi vrăjea fără să-şi dea seama pe aceşti splendizi ionieni. Iar marea (mai ales aceea la care mă refer) are ceva din spaţiul Bărăganului.
7. Identitism şi ineditism. Bărăganul e un triumf al identicului, dar nu şi al monotoniei; numai pentru figurile superficiale ori cari, deşi locuind din întâmplare pe Bărăgan, continuă alt spaţiu în subconştient (Blaga), Bărăganul poate fi monoton. Pentru autenticul om de Bărăgan, acesta din urmă este mereu inedit şi nu l-ar da pentru nici un spaţiu din lume. Din contra, spaţiul mărginit îl poate chiar îmbolnăvi (cazuri constatate de medici, când ţărani de Bărăgan au fost siliţi de evenimente să rămână între dealuri sau între munţi). Cine nu intuieşte ineditul permanent a Bărăganului e un exotic în el.
8. Fragilitate şi siguranţă. Se simte sigur omul în Bărăgan, în spaţiul lui, dar câteodată, exagerând astronomismul, vede parcă,
într-o noapte cu lună, toată faţa pământului ca pe o tipsie imensă, care ar putea să se răstoarne în spaţiile interastrale (mai ales iarna, când câmpul e acoperit cu zăpadă uniformă). Asta numai pentru un moment, fiindcă în celelalte el simte spaţiul vast, în care stă ca pe cel mai solid fundament, dar senzaţia fragilităţii cosmice îţi rămâne ca o amintire plăcută, oarecum ca de adâncime.
9. Realism şi idealism sau: certitudine şi onirism. Realitatea şi visul sunt fraţi buni în acest spaţiu, două tacturi într-o formă. Nicăieri realitatea nu e mai decantată şi mai limpede ca pe Bărăgan şi nicăieri idealitatea ei nu e mai fundată.
10. Tăcere şi muzică. Vastitatea tăcerii pe Bărăgan este copleşitoare; dar ea nu e simţită ca lipsă, nu e tăcerea egală, defunctă, de la oraş, unde e ori gol, ori vacarm. Tăcerea pe Bărăgan e însoţită de miriadele de mantii şi brize ale sunetului, produse de gâzele câmpului, fermecătoriile vântului, molcom în chip normal, de undele holdelor, de isonul complex şi nemărginit al naturii, de susurele gârlelor leneşe, totul topit ca într-un fel de „cenestezie", transpusă pe planul sunetului şi al „organismului" naturii.
11. Unul şi multiplul. Unul lui Parmenide, în acelaşi timp, acest Unu e atât de plin şi de august ilustrat de spaţiul Bărăganului, reprezintă toate probabilităţile multiplului, toată viaţa, toată germinaţia onticului. Bărăganul e Unul, dar adună în el, ca o imensă armonică ce se strânge, toate sunetele şi cântecele virtuale, toate susurile şi destinele vieţii şi [hieroglifele existenţei...
Şi dacă aş mai purta în cercul conştiinţei intuiţia de Bărăgan, sunt sigur că ar veni şi alte antinomii. Dar mă opresc aici, căci cele de mai sus sunt suficiente pentru a inspira ideea studierii spaţiului în chestiune prin conceptul de dualitate sau de antinomie, sau de contraste. închei deocamdată aici acest capitol şi îmi iau rămas bun de la spaţiul copilăriei mele, care totuşi mă partă în lume.
Dar trebuie să mai observ că formarea psihică a unui om în legătură cu mediul geografic nu înseamnă numaidecât materialism. Acest mediu pune în valoare una sau alta din trăsăturile sufleteşti virtuale ale omului, producându-se un acord sau o opoziţie60.
252
253
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
9
8 decembrie 1971
1. Cea mai importantă - antinomia de bază - e aceea de finit şi infinit. Ideea lui Schelling, că arta este expresia infinitului în finit, se poate aplica şi spaţiului de Bărăgan, în sensul că, prin intermediul finitului foarte vast, poţi valorifica perspectiva psihică a infinitului (căci, altfel, nu putem concepe infinitul în finit).
2. Localism şi ubicuitate. Ţăranul dintr-un sat de pe Bărăgan se simte omul locului şi, totodată, la el acasă oriunde în spaţiul plan, fie cât de extins. Când Panait Istrati, copil, era în stare să alerge zile întregi după un ciulin, atras de perspectivele mari şi, în acelaşi sens, fără să creadă că a evadat din geografia lui - a creat, de la sine, un foarte expresiv simbol al ubicuităţii în chestiune.
3. Libertate şi determinism. Omul acestui spaţiu vast şi fără accidente de teren nu se simte apărat, căci nu vede nimic în jur care să-1 contrazică: e liber. Dar tot acelaşi spaţiu, prin proporţiile lui incluzând un fel de demnitate, îi apare ca un prestigios suveran, deci determinism; şi anume, un determinism căruia îi place să se supună.
4. Centripetalism şi centrifugalism. Aceasta derivă din cele două precedente, având în plus un fel de alternanţă liniştită a două direcţii, care izvodesc împreună un orizont viu, un dinamism împăcat cu sine însuşi.
5. Imobilism şi stihialism. Bărăganul, fiind atât de vast, e greu să se mişte: ar însemna să deranjeze toată natura, în oarecare măsură, el ar putea fi o imagine a imuabilului, termen prin excelenţă metafizic. Pe de altă parte însă, nicăieri n-am văzut uragane mai mari decât pe Bărăgan: au loc să se dezvolte! La intuiţia imobilului se adaugă, prin urmare, cea a stihialului, care intervine la răstimpuri.
6. Geometrism şi difuzism. Ce poate fî mai geometric decât cercul perfect rotund al orizontului pe Bărăgan, nicăieri vizibil în altă parte a ţării, orizont familiar doar marinarilor de cursă lungă? însă tot pe Bărăgan lumina are, de obicei, ceva de argint topit şi pulverizat în spaţiu, un difuz de strălucire, încadrat într-un cerc imens, cvasiinfinit.
7. Astronomism şi geonomism. Omul din Bărăgan vede cerul aproape ca pe un alter ego al spaţiului său. Legea cerului şi a pământului se privesc şi s-ar zice că se contemplă. De nicăieri cerul nu se vede mai complet ca de pe Bărăgan - decât de pe mări şi
oceane. Omul din Bărăgan, dacă e autentic, e cosmic. Este explicabil că filozofii ionieni au început filozofia cu cosmologie, cu astronomie: tot aşa ar fi făcut şi pe Bărăgan, dacă ar fi avut şi celelalte mijloace (linişte, relaţii, independenţă economică în sens de îndepărtare a sărăciei. Săracul e şi el filozof, dar un filozof crispat şi resemnat totodată - şi nu scrie...).
8. Identitism şi ineditism. Bărăganul e un triumf al identicului, dar nu e monoton. Numai un om neînrudit cu acest spaţiu îl vede plictisitor: pentru cel acordat cu spaţiul de care vorbim, el e mereu inedit. Un exemplu personal: dintre toate staţiile de cură, cel mai bine m-am simţit la Amara, aşa „fără confort" şi prăfos cum spun unii că e acest spaţiu!
9. Fragilitate şi siguranţă. în rare momente, stând pe câmpia perfect plană, culcat cu faţa în sus, mai ales într-o noapte senină de vară, poţi avea impresia că te afli pe o tipsie imensă, care se poate răsturna în spaţiile interastrale. Dar imediat apoi, îţi dai seama că stai pe un mare fundament, ce dă maximum de siguranţă.
10. Realism şi idealism sau certitudine şi onirism. Pe Bărăgan realitatea şi visul îşi dau mâna şi îşi împrumută reciproc argumentele. „Apa morţilor" (Fata Morgana) e o emblemă a visului, care joacă atât de frecvent în marea realitate a Bărăganului...
11. Tăcere şi muzică. Ce poate fi mai tăcut decât spaţiul imens şi puţin ori deloc populat? Dar tăcerea adevărată nu e tăcerea goală, ci tăcerea simfonică. Şi această ultimă notă e dată, pe Bărăgan, de nenumăratele şoapte cari formează isonul câmpiei, această „cinestezie" transpusă pe planul sunetului...
12. Unul şi multiplul. Bărăganul e splendoarea Unului, de aceea Bărăganul ideal e cel nepopulat şi chiar fără păduri. Dar acest Unul e plin de toate virtualităţile multiplului, ale vieţii, ale farmecelor existenţei!
... Şi „povestea mult mai este"! Sunt sigur că, dacă aş mai reţine în conştiinţă intuiţia Bărăganului, ar intra în scenă şi alte antinomii. Dar nu mai e nevoie. Ţin să adaug că toate aceste antinomii, cari pot fi numite şi dualităţi sau contraste, cum opinezi mata, nu aparţin exteriorului, ci spiritului nostru. Şi că exteriorul sau mediul geografic diferit pun în valoare una sau alta din trăsăturile ori latenţele psihicului - deci, nu e materialism, dar e în legătură cu materia61.
254
255
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
1932
Cea mai însemnată antinomie a Bărăganului: finit-infinit
Altă antinomie: Bărăganul e un mister, e infinit. Dar misterul e legat de obicei de ideea de obscuritate, de ceva ocult. Pe când Bărăganul e un infinit de claritate, seninătate, un infinit, un mister de luminozitate; iată ambele lui valenţe pozitive.
Bărăganul e ceva rezolvat; ştii ce e la infinit, şi totuşi, nu e limitat. Deci e mereu clar, mereu intim, şi totuşi, mereu nou, altul.
E şi altul, şi e şi intim: nu e ceva unic aici? Nu e nici ceva rezolvat-isprăvit-secătuit, şi nu e nici neliniştitor, neprevăzut, misterios, straniu, ocult. E intim şi mereu nou.
E un mister făcut lumină şi e o lumină ce-şi salvează mereu ineditul. Nu e extraordinar? Acum înţeleg de ce barbarii umblau numai pe câmp deschis; fiindcă el nu era ocult, ci intim, sigur pentru ei. Tot aşa îmi explic de ce ei tot călătoreau: fiindcă Bărăganul îndeamnă la deplasare, imobilitatea neavând sens pe el.
Iulie 1933
O altă antinomie, un fel de antinomie filozofică în legături cu infinitul şi finitul Bărăganului.
Să admitem că Bărăganul are şi finit, ori că e finit; [ca şi] bolta cerului, semisferă aşezată definitiv, pur, etern, pe planşeta imensă a pământului.
Dar acesta e un finit mare, major, nu un degeţel. însă dincolo de ceea ce vezi, de Bărăganul vizibil, simţi infinitul, simţi infinitul Bărăganului.
E, deci, o sinteză de finit şi infinit. E ceva analog cu Dumnezeu şi lumea:
lumea e creatura lui Dumnezeu şi e finită. Dar Dumnezeu e infinit;
lumea a început a exista, deci realitatea are o margine, e finită. Dar Dumnezeu e etern.
Bărăganul e antinomie de infinit şi finit. în acest caz, e ceva dialectic. Atunci, cum se explică sentimental de siguranţă şi linişte? Şi cum se explică de ce ţăranul de pe Bărăgan e staticist?
Sau e adevărat că tocmai aici e - sub intuiţia şi forma de linişte şi static ale Bărăganului - valoarea lui: că, între culise, oarecum, dă multă viaţă psihică, rezultată tocmai dintr-o fină şi
complexă dialectică, ce rezultă şi ea din multele antinomii ale Bărăganului?
Aparent, Bărăganul e monotonie. în fond însă, e mai multă mişcare decât la munţi, [la] dealuri.
Când ai înţeles asta, Bărăganul a căpătat pentru tine o antinomie în plus, o valoare de viaţă în plus (vezi Brucăr, Filozofi şi sisteme, p. 150).
E posibil oare să ajung la o viziune statică a lumii, în care să fie şi unele antinomii, cari să-i dea viaţă, dar să nu-i strice armonia, ci să i-o accentueze (Pârvan era dialectic, dar avea armonie), deci la o sinteză filozofică în acest sens? Oare ţăranul să fi realizat ceva din asta?
Până la ce punct e posibilă armonia şi în cazul dialecticii, al antinomiilor? Să se noteze că fondul fondului, la Platon, era staticist (Ideile).
Iulie 1933
O preţioasă antinomie a Bărăganului, foarte filozofică
Există o teamă de infinit (să mă ocup de psihologia şi metafizica ei - vezi şi Spaier; să studiez filozofia lui; vezi Brucăr: Filozofi şi sisteme, [p.] 131).
Eu nu înţeleg această teamă; mie-mi place infinitul, sufletul meu e făcut pentru infinit, nu mă simt în adevăr bine decât când am direcţia ori iluzia infinitului în faţă. Aşa cred că sunt toţi oamenii în adevăr de Bărăgan. Pe mine finitul mă doare, mă sâcâie şi chiar mă disperează metafiziceşte, la urmă, căci tocmai el îmi dă ideea golului, a zădărniciei, a absurdului, a meschinăriei. Dacă pot deschide o fereastră spre infinit, eu sunt liniştit. Dacă pot da sufletului meu laturi de infinit, eu sunt acomodat metafizic cu realitatea ori ca şi acomodat - pot aştepta aşa acomodarea definitive, o pot aştepta la infinit.
Deci, pentru mine, Bărăganul are valoare tocmai pentru că e infinit, ori sugerează infinitul. E numai „cer şi pământ"; tocmai asta (care pe cei mai mulţi îi înnebuneşte) pe mine mă satisface. Nici marea nu e atât de infinită, fiindcă are valuri şi ele fac un fel de istoric, de fenomen şi de mărginire, dar Bărăganul e autentic, pur şi infinit.
Găsesc că se poate susţine că tocmai infinitul dă siguranţă metafizică şi moral-biologică. De altfel, biologia noastră, în esenţă, nu e decât o metafizică aplicată; într-un fel, totul e metafizică. De
256
257
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
aceea biologii, vrând-nevrând, ajung la metafizică ori o implică în ştiinţa lor imediat ce ies cât de puţin din bucătăria specialităţii. [Găsesc] că se poate susţine chiar logic. Cum? Iată: infinitul îţi dă siguranţă tocmai fiindcă e infinit. Dacă ar fi finit, te-ai întreba ce e dincolo de finit, ori cum e posibil acest finit; deci, te-ai teme să nu fie ceva dincolo de finit, care să răstoarne finitul ori să te ameninţe pe tine. Dacă Bărăganul ar fi finit, te-ai speria în adevăr, căci l-ai vedea ca pe o tavă ce se poate da peste cap în spaţiul interplanetar. Dar, văzându-1 infinit, îl vezi ca pe o bază sigură, pe care se sprijină cerul; adică e toată realitatea.
Cred că, dacă oamenii de odinioară şi ţăranii azi, şi ştiinţa antică, susţineau că pământul e totul şi restul universului se învârte în jurul lui şi se sprijină pe el, e fiindcă ei trăiau mai mult ca noi, azi, pământul, întinderea, pe câmpie fără oraşe, [fără] case, ori pe mare, fără ţărmuri, şi astfel bărăganul pământului întins la infinit le apărea ca suprema maiestate, comparabilă aerului, dar mai consistent ca ea, deci mai reală decât realitatea însăşi.
Noi azi trăim în case înalte, pe străzi, în oraşe şi nu mai apercepem maiestatea, întinderea, infinitul, realitatea pământului; am meschinizat pământul şi ni l-am ascuns ochilor - şi nu mai avem încredere în pământ. De aceea căutăm realitatea metafizică în noi înşine ori în ştiinţă, ori în filozofii alambicate. Ascunderea şi neîncrederea în pământ au adus un adevărat dezechilibru în metafizica şi morala modernilor. Salvarea e în întoarcerea la pământ, în sens metafizic, nu numai economic. Puterea spirituală e în pământ. E nevoie de o nouă şcoală fiziocrată, dar nu în economie, ci în metafizică şi morală. Filozofii moderni au fost mer-cantiliştii metafizicii; au adus o viziune citadină, logică, nenaturală. E nevoie de fiziocratism metafizic.
Bărăganul e chemat să ne dea buna metafizică „morală" şi, totodată, să scape epoca modernă de feminitate (femeile nu înţeleg Bărăganul), să-i dea virilitate.
Infinitul dă siguranţă tocmai fiindcă e infinit. Iată o explicaţie pe care o socot foarte importantă (s-o dezvolt); dacă infinitul nelinişteşte pe unii - nu vorbesc aici de cei prea ticăloşiţi; ăştia-s făcuţi pentru spaţii mici - e tocmai fiindcă, în fond şi inconştient, judecă (intuitiv), consideră infinitul prin ideea de finit, de aceea se întreabă - aproape inconştient - ce va fi fiind dincolo de infinit, ce ascunde infinitul, ce e în dosul lui. întrebări contradictorii, absurde, dar reale. Căci infinitul, dacă e un infinit autentic (cum e infinitul), apoi e în adevăr infinit la... nesfârşit; deci, e clar la infi-
nit (ca Bărăganul); deci, nu ascunde nimic, e rezolvat la infinit, e liniştea metafizică, e realitatea ultimă, pură, denudată.
Să insist asupra acestui lucru: că infinitul e ceva sigur şi clar - o claritate adâncă, nu „ştiinţifică"; claritatea ştiinţifică e ceva superficial, e văruirea misterului, spoirea cu var a misterului, a realităţii, e un panou alb pus peste peisagiu - tocmai fiindcă e infinit. Ca să se înţeleagă mai uşor, să fac o analogie; ne tulbură moartea şi viaţa de dincolo, metafizica. Dar, aşa absurdă şi dureroasă cum e această viaţă a fiecăruia dintre noi - ori viaţa societăţii -, dacă am şti că ţine la infinit, nu ne-ar mai nelinişti. Şi nu e vorba aici de instinctul nemuririi. Poţi muri. Dar, dacă ştii că viaţa, existenţa, aşa cum le cunoşti, ţin la infinit, apoi capeţi linişte metafizică. Deci, nu viaţa cu sfârşit şi nu viaţa, lumea, care are un început sunt ceva liniştitor (vezi antinomiile lui Kant) - din contra. Dumnezeu, care există din infinit, acesta e liniştitor, tocmai fiindcă există din infinit, şi nici nu mai e nevoie să se fi creat singur, cum crede Spinoza, tocmai fiindcă există din infinit. Spinoza se contrazice deci, fiindcă aici, fără să-şi dea seama, judecă infinitul prin finit. Ceea ce are e din infinit, n-are nevoie să se fi creat. Iată cum scapi de o întrebare chinuitoare.
încă ceva: dacă ne chinuieşte infinitul (vorbesc de cei serioşi), e şi din cauza obsesiei cauzalităţii. Mergem din cauză în cauză şi vrem să ştim unde ne oprim şi ne zicem că nu ne oprim nicăieri, dar că mergem mereu din cauză în cauză. Ei bine, aici e falsitatea, în realitate, nu e aşa. Nu e o serie de cauze la infinit, nu e ceva dinamic şi mereu neterminat, ci e ceva static şi terminat, ceva dat o dată pentru totdeauna. Infinitul (şi Dumnezeu) e dat complet, esenţial, o dată pentru totdeauna, fie în timp, fie în spaţiu. El este dat şi este fiindcă este, e ceva esenţial şi existenţial. Ţăranul - care ne e superior aici ca şi în multe altele -, ţăranul de Bărăgan nu se întreabă cine 1-a făcut pe Dumnezeu: fiindcă Dumnezeu, pentru el, este fiindcă este, şi este din infinit şi este integral, nu se face acum.
Dacă am concepe aşa infinitul - şi aşa e infinit autentic; cel cu serie de cauze e o succesiune de finituri, deci e iarăşi o falsificare a lui, o gândire a lui prin finit -, nu ne-ar mai nelinişti; din contra, el ar fi suprema linişte pentru noi, aşa cum e Dumnezeu pentru un spirit religios şi major. Dar se pare că noi, oamenii, suntem viciaţi de ideea de finit şi nu mai putem concepe infinitul decât prin finituri, un infinit format din finituri camuflate. E o impotenţă tipică a noastră, ştiinţifică, logicistă ori feminină.
258
259
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Aşa şi cu Bărăganul. Concepem infinitul, Bărăganul, din bucăţi de finituri puse cap la cap (ca la seriile cauzale) şi de aceea ne nelinişteşte: căci, în loc să ne apară ca ceva în adevăr maiestuos, dat o dată pentru totdeauna, rezolvat, static, esenţial, aşa de când lumea şi etern, adică aşa cum e, de fapt, el ne apare neliniştitor, dinamic, creat acum de logica noastră (prin lipire de bucăţi) şi neterminat, niciodată terminat (căci nu putem lipi bucăţile la infinit!).
De aceea prezintă soluţii de continuitate (unde lipim firimiturile) şi, mai ales, un gol la urmă (acolo unde e ultima bucată de finit pe care o punem), gol ce ne sperie ca un abis; la asta adă-ugându-se şi intuiţia dezesperantă a neputinţei noastre de a termina obiectul, adică Bărăganul, infinitul. în realitate însă, Bărăganul e terminat, isprăvit, e dat complet - deşi e infinit, sau poate tocmai de aceea! Căci s-ar putea spune că numai infinitul e terminat şi dat o dată pentru totdeauna: ce e finit e provizoriu, neesenţial, deci neterminat; interesant, nu?
Căci, [în mod] obişnuit, tocmai despre finit se crede că e dat şi terminat, ceea ce e fals. Nici un finit nu e esenţial, deci nu e etern şi nu e isprăvit, căci e provizoriu. Aşa că tocmai finitul ar trebui să ne sperie, nu infinitul. Din toate punctele de vedere, infinitul e linişte pentru noi, dacă ştim să înţelegem fără prejudecăţi şi major, căci aceste două cauze împiedică să se înţeleagă infinitul. Epoca modernă e o epocă bolnavă, degenerată şi feminină, fiindcă a pierdut înţelegerea autentică a infinitului (mare dezvoltare).
Dar omenirea nu va fi întotdeauna sclava cauzalităţii (mă îndoiesc că aceasta e o categorie organică, cum crede Kant). Ţăranul şi primitivul, în orice caz ţăranul, când e vorba de metafizic, nu e cauzalist, ci esenţialist. De aceea el îl înţelege pe Dumnezeu şi înţelege Bărăganul. Va veni vremea când vom ieşi din obsesia cauzalismului.
Se confundă ideea cu realitatea; una e ideea de infinit, care se formează mereu, nu e terminat niciodată: infinitul din idee e virtual, nu e terminat niciodată; şi alta e infinitul real: aceasta e terminat şi dat o dată pentru totdeauna. Interesant!
Slavii fugeau de munţi, [de] păduri şi doreau stepa. Să fie aici numai o chestie de obişnuinţă cu peisagii natale? Ori numai un calcul biologic (în teren accidentat puteau fi atacaţi)? Nu cred. Peisagiul nu e numai o stare sufletească, cum credea Amiel, ci e mult mai mult: e metafizica sufletului (heimatloşii n-au metafizică
fiindcă n-au patrie; evreii nu sunt metafizici, fiindcă n-au un peisagiu al lor. Interesant). De aceea ţăranul de pe Bărăgan nu poate suferi muntele: altfel, l-ar putea accepta, dar nu. Fiindcă muntele îi ucide sufletul, metafizica, sensul vieţii.
Două realităţi: peisagiul şi etnicul. Tot aşa de individualizate ca şi etnicul şi clasa socială, ba mai mult. Deci, esenţa etnicului nu e peisagiul, ci ceva supracosmic ori metacosmic, care se adaugă, adică, cosmicului, geograficului. Slavii doreau stepa şi fiindcă ea era adecvată cu sufletul lor (ca ideile adecvate ori nu, la Spinoza, de exemplu).
Cei ce fug de Bărăgan („teama de infinit") şi caută dealurile, munţii sunt, în metafizică, nişte struţi; struţi metafizici. Cred că înlătură metafizicul ascunzându-1 după dealuri şi văi, ascunzând obiectul temei, ai fricii, după accidentele terenului (şi mai trist e că sunt suflete minore cari reuşesc să se înşele astfel).
Şi acum, iată antinomia filozofică. Bărăganul e un infinit, dar e dat în întregime. E terminat. E şi infinit (deci la nesfârşit), şi e şi dat, terminat. Oare orice infinit e aşa? Să fac analiza şi filozofia infinitului. însăşi limba, graiul ne induce în eroare. Căci oamenii n-au avut termeni direcţi pentru valorile mari şi atunci le-au numit printr-o negaţie: infinit, nemurire etc. Şi asta ne face să credem că infinitul, în realitate, e ceva neterminat (ne-sfârşit). Deci, ceva dureros. Ceea ce ne doare e faptul că e nesfârşit, dar nu că e infinit şi dat complet. Dacă l-am gândi ca dat complet, am scăpa de nelinişte şi am fi fericiţi. Dar tocmai aici e farmecul filo-zofico-poetic-mistic al Bărăganului, că îl concepi ca nesfârşit, ca ceva care nu se mai termină, şi totuşi, îl ai terminat în faţa ta. Ai în faţa ta, ca intuiţie, ca percepţie, realizarea terminată a ne-sfârşitului, a absolutului, a ceea ce nu poate fi terminat şi totuşi este în faţa lui.
Celor ce le e frică de Bărăgan e fiindcă nu sesizează şi al doilea termen al antinomiei: că Bărăganul e dat integral, că, adică, infinitul e terminat. Ei rămân numai cu ideea că e neterminat (nesfârşit), deci, ceva în vânt, gol, tulburător.
Pentru cine ştie însă să prindă ambii termeni ai antinomiei, Bărăganul e ceva ideal, e linişte, [e] absolut, [e] încetarea tuturor problematicilor, [e] o fericire pură, senină, impersonală aproape, ca în viziunea supremă a unui sistem de filozofie.
Infinitul ca atare, în general, e o antinomie; e infinit, şi totuşi, terminat. Aici e măreţia lui. Finitul e terminat, dar e meschin şi efemer - deci, nerealizat în esenţă, neterminat.
260
261
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Dumnezeu, fiind infinit şi existând din infinit, nu poate fi causa sufi2, nu poate fi per se63, căci nu se poate pune problema originii lui, de vreme ce El e din infinit. A te întreba de originea lui înseamnă a-l face finit. Spinoza, deci, se contrazice.
August 1933
O antinomie transfigurată (poate principala), pe care o are Bărăganul: e infinit, şi totuşi, dat complet.
1939
Bărăganul e infinit, dar e viu, organizat, fluid, e Cosmos -însă nu e limitat în chip absolut, ca la elini. Ceva analogie cu divinitatea, care e infinită, dar organizată.
1939
Bărăganul e un infinit finit. Iată, aceasta să fie ideea centrală a eseului meu; care va fi o „dialectică" filozofic-poetică, cu concluzia că valoarea Bărăganului e în faptul că e un infinit finit, un fi-nit-infinit, un finit imens sau, dacă se poate zice, un infinit finit.
Prin asta Bărăganul nu dă nici agorafobie, nici claustrofobie (decât doar minorilor spiritual).
Să arăt (în dialectica eseului) cum ideea pură de infinit, ideea de infinit în sine, e ceva haotic, amorfizant, desperant, absurd.
Septembrie 1968
Pe Bărăgan nu poţi să mori accidental, ca la munte (vezi articolul lui Bogza din „Contemporanul", 6 septembrie 1968, p. 1).
Deci, pe Bărăgan ai un profund sentiment al siguranţei, al stereotropismului. E adevărat. Dar, pe de altă parte, în Bărăgan te pândeşte atracţia anulării personalităţii, a absorbirii în infinit, a fuziunii cu infinitul, de aceea nici un om nu e mai adânc decât omul de Bărăgan (vezi ţăranul din Bărăgan), fiindcă acolo personalitatea are şi siguranţă, dar are şi infinit. E o fuziune de infinit şi de tron sigur; omul de Bărăgan e un suveran, un rege ontic, adică un om sigur, legitim, dar şi infinit.
în munte poţi să-ţi frângi gâtul într-o prăpastie, la mare poţi să te înăbuşi în fundul apelor; pe Bărăgan însă nu poţi să mori, dar poţi să dispari, de o moarte mult mai vastă: absorbţia în infinit.
însă, în realitate, asta nu se întâmplă, ci e o sinteză vie, un fel de pendulare armonioasă între două extreme: pe de o parte, marea siguranţă a întinsului, de pe care nu poţi să cazi, fiindcă e aproape fără margini; pe de altă parte, perspectiva de a cădea în acest infinit. Aceste două magnetisme opuse creează adânca personalitate a omului din Bărăgan. La munte eşti eroic, dar niţel iluzoriu (erou de epopee, cu ceva decorativ), la mare eşti vast, dar cu mari nelinişti ritmice.
Pe Bărăgan eşti siguranţă şi creştere în infinit.
Octombrie 1970
Bărăganul şi sinteza (contradictorie) finit - infinit: Hegel (vezi „România literară", 15 octombrie 1970, p. 28). Totuşi, Bărăganul e linişte, nu e monstruos. Şi e definitiv, nu e dialectic.
De altfel, Ivasiuc exagerează. Căci se ştie că arta e pace. însă alde Ivasiuc exagerează dialectica (aplicată aici la artă) din motive ideologice (cari n-ar trebui să intre în discuţie).
Noiembrie 1971
Confuzia inzilor între finit şi infinit: Hegel, Prelegeri de estetică, I, p. 343. Cum e la Bărăgan? E finit şi infinit, dar nu e confuzie şi fantastic monstruos, cum zice Hegel despre „simbolica fantastică" (vezi tot capitolul, p. 341-355).
Hegel, Prelegeri de estetică, I, p. 271. Bărăganul poate fi un bun obiect pentru a crea în suflet ideea de infinit: sublimul.
Bărăganul ca simbol al infinitului, în sensul lui Hegel.
Alte antinomii
1932
Altă antinomie a Bărăganului: el satisface şi, în orice caz, angajează, pe de o parte, instinctele cele mai adânci, instinctele biologice, vitalitatea animală, fiindcă îţi dă siguianţă; pe Bărăgan te simţi sigur şi nemuritor. Iar, pe de altă parte, angajează şi hrăneşte ideaţiile cele mai înalte şi mai neprecizate ale sufletului, nostalgiile matematic-divine, spiritualitatea neanimală.
E foarte important. Ca şi la religie, într-un fel.
Aprilie 1933
Bărăganul e perfect şi unit, deşi pare fără contraste. Şi totuşi, are atâtea antinomii! Aici e valoarea lui. E complex şi e simplu.
262
263
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Dar contrastele lui nu sunt evidente, bătătoare la ochi, cum ar fi la dealuri, [la] munţi; de aceea nu le văd oamenii comuni: aceştia văd numai contrastele evidente. Şi pe ele le iubesc.
Contrastele Bărăganului îi plictisesc, fiindcă nu le văd. Dar omul de Bărăgan - chiar comun - le vede sau cel puţin le trăieşte.
Mai 1933
Pare bizar să se vorbească de contrastele Bărăganului; e ca şi cum ai spune: contrastele unei linii ori ale unui cerc.
Şi, cu toate acestea, sub uniformitatea matematică a Bărăganului, se ascunde o polifonie de valori, cari-i dau o complexitate şi o variaţie ce nu se mai întâlnesc la nici un alt fel de peisagiu.
E însă ceva major şi ocult, ce nu se revelează decât celor cu aderenţă organică cu Bărăganul.
August 1933
Bărăganul poate 11 explicat şi prin Blaga. Antinomia rezolvată (prin transfigurare) e dogmă.
Bărăganul e dogmatic şi matematic totodată; are o mistică geometrică proprie, ce depăşeşte logicul, dar nu trece în mistica sentimentală, ci în cea intelectuală. Sunt două feluri de mistici: una feminină, nemetafizică, de cele mai multe ori, şi una intelectuală /vezi la Spinoza, de exemplu; mare dezvoltare).
Blaga face deosebire între extaz şi ecstazie. Prin această distincţie între misticismul afectiv şi cel intelectual, Bărăganul poate fi foarte bine lămurit.
Cel mai religios şi mai senin ţăran român, cel mai metafizic, în orice caz, e cel de pe Bărăgan (nu e foarte semnificativ?). Moldoveanul e flanc; ardeleanul e biologic, moralist, nemetafizic, protestant; basarabeanul e adânc religios, dar nu geometric.
Ţăranul cel mai adecvat cu peisagiul lui în România e cel de pe Bărăgan. Ca tot ce e mare, depăşeşte logicul.
August 1933
Bărăganul, staticul şi antinomicul (vezi: Brucăr, Filozofi şi sisteme, p. 355-356). Dogma e statică, dar acceptă antinomicul, îi e chiar indispensabil. Bărăganul e o antinomie care îndeamnă la ecstazie, cum zice Blaga.
Găsesc că aici e atitudinea ideală: static şi antinomic. Nici numai una, nici numai alta. Nici numai static (ceea ce ar fi moarte), nici numai antinomic (ceea ce ar fi anarhie).
Sinteza asta, static şi antinomic, o realizează, religia, ţăranul şi Bărăganul.
(Brucăr, Filozofi şi sisteme, nota de la p. 336: să meditez la aceasta. Vezi cum şi Blaga arată că sunt antinomii rezolvate de logică. Eonul dogmatic: antinomiile dialectice, raţionaliste. Care e deosebirea între Bărăgan şi antinomiile logice?)
Septembrie 1933
Pârvan, Idei şi forme istorice, p. 207. Dar omul de Bărăganul nu e revoltat (şi nu e tragic). El e major; şi e confundat geometric în infinitul Cosmosului. Principiul individuării nu-1 recunoaşte. Dar nici nu are misticismul naturalist, romantic, iraţional, ci e senin. Antinomie preţioasă şi interesantă. (Să studiez problema tragicului - cu problemele anexe - şi Bărăganul.)
Mai 1934
Orice e adânc pe lumea asta are antinomii („Adâncul pe adânc cheamă"). Aşa şi Bărăganul. O antinomie psihologică: omul de Bărăgan e liniştit, anonim, pasiv, aistoric. Dar, la ocazii, se încrânceneşte şi e ca o forţă elementară a naturii, care izbeşte. Sandu-Aldea a redat admirabil această psihologie.
Crâncenul teribil al omului de Bărăgan are ceva cosmic şi tragic. Omul de deal nu e pasiv, liniştit, în chip obişnuit, dar nici nu poate fi teribil în ocazii mari.
Vezi şi dansurile de Bărăgan: când flăcăii rămân să joace „ţigăneasca", e teribil. E ca o ploaie-uragan cu clăbuci. Se rup norii de energie ai sufletului şi ai trupului.
8 iunie 1939
O altă antinomie a Bărăganului: e şi frumuseţe - şi bogăţie. (Vezi scrisoarea din 8 iunie 1939 către Aura [Băncilă].)
Câmpul, mai ales când am intrat în marea de verdeaţă a Bărăganului, era de o straşnică frumuseţe. Holdele de grâu dădeau atâtea efecte de lumină, după cum le legăna şi după cum se juca vântul în ele - când aplecându-se ritmic, când formând ochiuri-ochiuri în ele, de parc-ar fî fost o imensă coadă de păun -, încât nu numai că nu puteam să-mi iau ochii de la ele, dar le zâmbeam continuu ca unor mari şi jucăuşi prieteni. Nuanţele de verde, de la vernil deschis până la verde închis, formau atâtea desene variate, niciodată la fel şi totuşi cuprinse toate într-o mare identitate, într-o ondulare repetată sau într-o profuziune de mici anafoare,
264
265
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
pe care le făcea vântul între spice, încât ai fi putut studia la infinit peisagiul, şi totuşi, să nu-1 epuizezi.
Nu ştiam cu ce să-1 asemăn mai bine. Uneori, mi se părea că aceste holde bogate, când zburlite, când aplecate, sunt blana imensă a unui animal cosmic, în care suflă când zefirul, când vârtejurile. Altă dată, le asemuiam cu revărsarea şi alungarea valurilor pe suprafaţa mărilor şi oceanelor. Sau cu nisipul strălucind sub soare ori sub lună în Sahara, atunci când ele formează un relief vălurat ca, uneori, zăpada. în sfârşit, le mai comparam cu peisagiile polare, al căror întins alb a îngheţat sub formă de valuri.
Numai că aici, pe holdele şesului nesfârşit, e ceva sintetic: acest peisagiu e viu ca marea, e fragil ca nisipurile şi are identitatea spaţiilor polare. Şi adaugă ceva în plus: rodnicia unică, nenumăratele vietăţi cari trăiesc în el, anafora cosmică, ce hrăneşte pe oameni şi pe animale, pâinea cea de toate zilele.
în orice caz, ca filozof, îmi spuneam în treacăt: iată peisagii analoage până la un punct: stepa acoperită cu holde, marea acoperită de valuri, Sahara strălucind sub lumină şi întinsurile polare îngheţate, eternizate în prestanţă argintie. Dar nicăieri nu e mai frumos şi mai complex decât pe Bărăgan. El e pentru mine un summum bonum spiritual şi-mi place să-1 privesc oricând; vara, când îl răscoace căldura şi-1 împodobeşte cu Apa Morţilor, iarna, când îl oblojeşte la infinit zăpada, toamna şi primăvara, când îl acoperă arăturile reavene. Dar niciodată nu e mai ispititor decât când sunt holdele mari şi mai au ceva până la cosit.
Atunci, câmpul e prietenesc, şi totuşi, magnific, intim, şi totuşi, zeiesc. Curenţii de aer fac în el valuri sau ape-ape, ca într-o imensă marmură organică, ce-şi schimbă mereu nervurile de lumină. Atunci câmpul are ceva „moarat" şi intonează o permanentă simfonie, şi discretă şi vajnică, prin toţi porii lui. Atunci e mai variat ca oricând, rămânând identic cu el însuşi.
Bărăganul îşi revelează mai mult ca altădată antinomia care-i constituie esenţa: variaţia în identitate. Căci, pentru mine, aceasta e Bărăganul: o identitate variată sau un inedit identic, totul ridicat la potenţa infinitului.
în felul acesta, mă apropiam de casă, mergând ca printr-o apoteoză a naturii. îmi aminteam de o carte recent citită, în care un fiu de ţăran povesteşte cum nu se putea hotărî să bage coasa în pogonul de grâu: cum să nimicească el atâta rară frumuseţe? De aceea, poate, în unele părţi, ţăranii noştri lasă o margine
necosită. în adevăr, parcă faci un păcat cu fiecare fir pe care îl tai. O necuprinsă sfială îţi cuprinde sufletul în faţa acestei frumuseţi a lui Dumnezeu64.
1939
Bărăganul e un static fluid, sau o fluiditate statificată.
Altă antinomie a Bărăganului. Este static, nu e mişcător, ca marea; cel mult mişcarea holdelor, câte un vâtej-tornadă, câte un cârd de păsări trecând pe sus, câte un câine mergând singuratic (să le descriu). E îngheţat, şi totuşi, e fluid. Pe Bărăgan e parcă o fluiditate statică.
1939
Bărăganul e pace, fiindcă te face să uiţi de tine, de istorie. E spaţiul pur, şi totuşi, concret (vezi scrisoarea mea către Blaga, april 1939)65.
1939
Aşadar, durerea metafizică şi morală a oamenilor e dată de ideea de timp. De ea rareori uităm (să dezvolt dialectic-impresio-nant). De această durere scapă pe Bărăgan (păgânii de nimic nu erau speriaţi ca de ideea veşniciei; să-1 întreb pe Doniga).. Acolo ne împăcăm în spaţiul pur şi totuşi vizibil; e o pace imensă.
Da! Asta e ideea, acum îmi precizez de ce mă simt bine pe Bărăgan; el îmi dă pace. Şi anume, sentimentul păcii metafizice. Pe Bărăgan încetează toate controversele metafizice. în el simţi că fenomenul şi transcendentul au fuzionat şi că realitatea e toată aici, fără rest.
1939
Bărăganul, „câmp surd". Adică: întins, fără ecou, în care nu-ţi răspunde nimeni, în care vocea se duce şi nu se mai întoarce, voce fără replică, în care Cosmosul e surd, parcă e de vată.
(La munte şi [la] dealuri, în judeţul Buzău, se spune şi „livezi surde", adică foarte mari.)
Pe Bărăgan e orgia Unului, a infinitului, a Unului infinit, ca în unele religii (să caut în care).
„Câmp surd" - ce expresie sugestivă! Adică, nu e variaţie care să dea impresia pluralului, deci, a societăţii, şi, deci, a cuiva care să-ţi răspundă. Nu e societate fără plural. Cu cât viaţa e mai de societate, cu atât se măreşte intuiţia pluralismului; de aceea
266
267
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
orăşenii sunt individualişti - şi invers. E ciudat! Societatea aduce ideea că sunt şi alţi oameni, şi totuşi, ea te individualizează; natura fără oameni dă ideea că nu mai sunt semeni, şi totuşi, tu nu te personalizezi, nu creşti imperialist, ci te confunzi în Cosmos.
1941
Când priveşti Bărăganul, e aşa de infinit şi de rar ca spectacol, încât ţi se pare ireal - şi totuşi, e real. E aici încă o antinomie preţioasă a lui.
Bărăganul e perfect, e ideal - şi totuşi, e real: adică, e operă de artă. Orice operă genială de artă are aceste două atribute: irealitate şi realitate. Romantism înalt, iluzionism (de vrajă), şi totuşi, realism profund.
Numai că Bărăganul e major, cosmic - e summum de majo-rism existenţial.
Mai 1941
Bărăganul şi imperialismul geometric. Pe Bărăgan este imperialism geometric, este infinitul geometriei; dar nu în înţelesul de esprit de geometrie56, al lui Pascal, ci ceva mai adânc.
Bărăganul este imperialism, şi totuşi, linişte, împăcare - altă antinomie. De ce? Fiindcă tu te extinzi şi trăieşti în imaginea (parcă ireală, şi totuşi, aievea) a infinitului. Deci, e imperialism, dar e un imperialism obiectiv, tu ieşind din tine şi ajungând să coincizi cu infinitul existenţial. Aici e valoarea. E un imperialism, şi totuşi, nu e dramă, fanatism al puterii, nu e imperialism biologic, precum în cel politic (şi nu e nici umilinţă ori pierdere de sine, ca în unele misticisme).
1. în imperialismul politic (acesta este imperialismul curent), tu cauţi să faci să coincidă lumea cu tine, să ajungă după măsura ta (ce meschinărie spirituală!); pe când în cel de pe Bărăgan, tu eşti lărgit până a coincide cu infinitul realităţii.
2. Uneori, e adevărat, în imperialismul politic se întâmplă şi o dilatare a ta până pe potriva imensităţii imperiului ori a puterii pe care ai cucerit-o; dar atunci începi să înnebuneşti. Te crezi zeu, demiurg; te neronizezi. Asta nu e în imperialismul de pe Bărăgan.
3. Există un imperialism obiectiv, în care individul ajunge să fie dilatat obiectiv, pe măsura realului; aşa e în cel religios, mistic, metafizic. Dar nu în metafizicile subiectiviste ori parapsihologice, â la Fichte, ori ale celor cari reduc lumea la „reprezentarea mea".
Da. Dar aici e o comunicare directă cu realitatea, o comunicare mistică, metafizică; în acest caz, poţi fi şi într-o celulă, şi totuşi, să comunici cu infinitul existenţei, al absolutului.
Pe când, pe Bărăgan, e o comunicare prin forma spaţială a sensibilităţii, dar nu rămâi la fenomen; pe Bărăgan ajungi repede să asociezi infinitul de spaţiu şi să faci, parcă, să coincidă transcendentul cu fenomenul. Bărăganul nu e nici transcendent pur, nici fenomen pur, ci e o rezolvare a existenţei totale, o îmbinare pură a fenomenului cu numenul.
4. Bărăganul nu e nici ceva mistic, nici ceva raţional, sensibil, ci o contemplaţie totală, un spirit pur, o viziune integralistă a existenţei.
5. Pe Bărăgan nici nu te pierzi mistic în existenţă (mistic vegetativ), nici nu eşti robit de tine.
6. Omul modern nu mai e nici metafizic, şi nici nu mai trăieşte în spaţii largi. Deci, lui nu-i mai e accesibil nici absolutul, infinitul metafizic, nici cel bărăganic, al spaţiului; de aici, valoarea Bărăganului (ca şi a bisericilor - viziunea infinitului mistic).
Iunie 1950
Dostoievski, Souvenirs de la maison [des morts], p. 191, ambele coloane şi mai ales „Le deşerte et libre immensite..."
în adevăr, o altă antinomie a Bărăganului e: libertate şi ordine. Pe Bărăgan guşti epopeea libertăţii, a scăldării în infinit, aşa cum o gustau ocnaşii lui Dostoievski. Dar tot pe Bărăgan e un fel de ordine, [de] geometrie fastuoasă, [de] cosmicism.
Poate că cea mai mare şi mai pură voluptate pe care o dă Bărăganul e aceea a libertăţii de spirit; nimic nu limitează spiritul - poate că tot de aceea ruşii aveau un atât de dezvoltat spirit de libertate. Pe Bărăgan te simţi complet eliberat, te găseşti în infinit, în absolut, dar nu un absolut dramatic, subiectiv, problematizant (ca absoluturile eului), ci unul armonios, viril, obiectiv (foarte important, mare dezvoltare).
Să arăt cât de chinuite şi de prezumţioase sunt „absoluturile" ă la Kierkegaard şi ale tuturor misticismelor persoanei orgolioase, şi ce liniştit, discret şi ordonat e absolutul Bărăganului. Acesta e un fel de lirism matematic ori o matematică afectuoasă.
268
269
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Octombrie 1968
Bărăganul e întins, e deschis; e spaţiu larg şi fără oprelişti. Şi totuşi, e un spaţiu criptic, fiindcă e greu de înţeles de cel care nu a copilărit în el.
însuşi Blaga - filozof al spaţiului, între altele -, când a venit la Brăila, mi-a spus: „acea turmă de oi?", cu o uşoară persiflare bună, dar care arăta că era străin de acest spaţiu, că nu putea intra în el, deşi era atât de mare.
29 octombrie 1969
Pe Bărăgan parcă deodată ţi se lărgeşte craniul şi merge să se întâlnească cu orizontul îndepărtat; adică: vastitate şi cir-cularitate.
Ce deosebire de orizontul strâmt al oraşului! Ce deosebire de spaţiul de burg, care place occidentalului, citadinului minor (un arhitect spunea că Piaţa Unirii din Bucureşti n-are spaţiu. El, prin spaţiu, înţelegea un spaţiu limitat şi „organizat").
Altă antinomie a Bărăganului: geologic (adică mineral) şi botanic; mineralitate şi viaţă.
Altă antinomie: planetarism şi astronomism (să o pun la Terrianism şi sideralism?).
Aprilie 1971
Static şi dinamic. Omul de Bărăgan nu are dor de ducă; el e static, fiindcă are totul. Posedă, într-un fel, infinitul.
Dar, posedând infinitul, e dinamic, fiindcă trăiesc în el sensul şi mişcarea infinitului (dezvoltare).
Iulie 1971
O antinomie de preţ în Bărăgan: sinteză sau articulare de fenomen şi numen. Bărăganul şi perspectiva depăşirii realităţii sensibile: unirea fenomenului cu numenul (Mehedinţi, Opere complete, vol. I, p. 10). „Arătările diafane" - Odobescu - sunt legătura de unire cu transcendentul, cu altă lume.
Pe Bărăgan trăieşti realitatea completă, dar fără ca fenomenul şi ultrafenomenul (transcendentul, infinitul în sine) să-şi piardă individualitatea; e şi o articulare, cum [e] şi o topire.
Unii oameni rămân numai la fenomen; alţii (misticii religioşi de un anume tip) rămân mai mult în transcendent. Dar în Bărăgan se valorifică ambele realităţi, într-o transfigurare geometrică; o mistică matematico-estetică. Bărăganul e, astfel, un maximum
fenomen estetic, o maximă operă de artă; de aceea a scris Odobescu capodopera lui despre Bărăgan, fiindcă el era un mare artist, un spirit de artist major.
Februarie 1972
Pe Bărăgan nu e dorul de ducă al aventurierului; ci e sentimentul unei deplasări rămânând pe loc sau al unei imobilităţi care merge (deplasare în imobilitate sau imobilism în mişcare).
Blaga, Poezii, p. 347; nu e aşa în Bărăgan. Spaţiul Bărăganului nu are finalitatea deasupra lui, el nu cere evadare, dar nici nu e fixare pe loc, ca o scoică-n zid. E ca şi când ai merge permanent printre aştri, o dată cu pământul. De aceea, încă o dată, Bărăganul e cosmic; şi e sinteză de antinomii. E triumful geometric al antinomiilor, e un antinomic plenar şi simfonic, un antinomic complex şi decantat.
Aprilie 1972
O importantă antinomie sugerată de Bărăgan: Bărăganul corectează timpul; eternitatea Bărăganului corectează timpul. E şi aceasta o nemurire...
Timpul şi spaţiul se înfruntă pe Bărăgan: trecerea şi permanenţa, moartea şi nemurirea. Ultima e mai puternică însă.
Ierburile fragile şi modeste ale Bărăganului sunt trecătoare; dispar de la un an la altul şi se repetă. Asta dă sentimentul dispariţiei. Dar Bărăganul, ca spaţiu major, rămâne. Deci: istorism şi nemurire în Bărăgan. Interesantă antinomie (vezi şi scrisoarea mea către Pântecan, cu data de 10 aprilie 1972, p. 267. Dezvoltare).
Trebuie să recunosc că, în această antinomie, e mai puternică intuiţia nemuririi. Spaţiul învinge timpul (din nefericire, civilizaţia - chestie de timp - poate să învingă Bărăganul).
Iulie 1972
Luciditate şi profunzime. în spaţiul bălţii, de exemplu, e ceva misterios, ceva secret, te aştepţi mereu la ceva nou - un iraţional amabil; pe când în Bărăgan e triumful lucidităţii, al geometriei.
Dar asta nu împiedică profunzimea Bărăganului. Curios, dar aşa e. E ceva major şi profund pe Bărăgan, nu e nota de superficial arid, minor, care adeseori se leagă de luciditate (dezvoltare). Altă antinomie: fluiditate şi geometrie; fluiditate geometrică. Aici se unesc spiritul de fineţe cu cel de geometric (vezi Pascal). Să
270
271
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
exemplific cu poezia lui Nichifor Crainic şi cu Alexandru Odobescu.
Altă antinomie: anularea persoanei şi creşterea ei ontică până la limitele vagi ale peisagiului; deci, anularea persoanei şi pan-ontizarea ei.
Sentimentul panteismului cred că l-au avut oamenii de spaţii largi: delenii sunt minori. Elinii înşişi aveau ţara compartimentată: corectivul era Marea Egee, care a dat „limitelor" perspective străvezii.
August 1972
Liniştit şi totuşi metafizic; adeseori, trăirea metafizicului are şi ceva problematic, dacă nu neliniştit. Dar în Bărăgan e ca în trăirea ortodoxiei române şi eline (bizantine). Ortodoxia slavă e dramatică (vezi Dostoievski etc.), chinuită adesea.
Kico spune (în Jurnalul său) că peisagiul italian este „inte-lectualizat", că e „artă în natură".
în Bărăgan e natura eternă, maiestuoasă, fără artificial uman, neumanizată şi totuşi liniştitoare. Nu e ca natura munţilor, care e măreaţă, dar adeseori e neliniştitoare sau chiar sălbatică. Bărăganul e originar, etern, dar n-are nimic sălbatic. E „neuman", în sensul că nu e şlefuit de om şi pieptănat, dar e prietenos. Kico mereu scrie că vrea linişte în cadrul câmpiei româneşti.
Octombrie 1972
Bărăganul e bătrân, dealurile sunt tinere (adolescente), munţii sunt adulţi.
Bărăganul sugerează trecutul (mai bine zis: eternitatea); muntele sugerează viitorul, acţiunea; dealurile sugerează prezentul jucăuş.
O altă antinomie: Bărăganul sugerează trecutul şi eternul, trecutul sau un prezent veşnic, care totalizează existenţa.
Bărăganul nu e revoluţionar, are ceva parmenidian. Perfecţia nu e revoluţionară. Revoluţionarii sunt de la deal ori de la munte.
30 iulie 1973
Nu s-a înţeles America Latină precolumbiană, fiindcă nu s-a înţeles „dimensiunea în sine a continentului, acest spaţiu imens, metafizică pură - cum spunea un locuitor al sau -, în care unităţile noastre de măsură devin dintr-o dată prea mici, incapabile să evidenţieze o realitate ce pare să ţină mai mult de fantastic şi fa-
bulos. O câmpie de 150 000 km2 devine ireală, anulându-se până şi imaginaţia" („Contemporanul", 27 iulie 1973, p. 123, articolul Izvoare peruane, de Darie Novăceanu. Important).
Mai departe: „Rezultantă a expresiei plastice, muzicale şi spaţiale a unei lumi mistice, dominând în întregime gândirea şi acţiunea omului, arta precolumbiană trebuie interpretată por-nindu-se tocmai de la această dimensiune a continentului, de la acest spaţiu imens, pe care omul a trebuit să şi-1 apropie, populându-1 cu produsul efortului şi imaginaţiei sale creatoare".
Pe Bărăgan ai sentimental irealului, dar nu al unui ireal bizar, fantastic-iraţional, ci al unui ireal solemn şi profund, care face mai mult decât orice realitate; şi, totodată, al realului cel mai sigur, al realului absolut, fiindcă e ceva intim şi perfect, solid, definitivat şi viu.
Deci, o nouă antinomie a Bărăganului: ireal şi real. (Vezi noţiunea de ireal în filozofia nouă şi în estetică; să dezvolt.) Mi se pare ca acest sens are ideea de ireal în această filozofie mai nouă şi în estetică: a unui ireal care e, de fapt, Absolutul, şi care, faţă de realul simţurilor şi ştiinţei, pare ireal, dar e Realul ultim; mitul Existenţei. Deci, pe Bărăgan ai tocmai expresia obiectului filozofic prin excelenţă. Un stagiu pe Bărăgan (în copilărie, [în] tinereţe) se recomandă pentru viitorii filozofi. Dealul dă ceva minor-monden.
Pe Bărăgan trăieşti marea realitate a irealului sau irealitatea realului. Până la urmă, realul şi irealul se convertesc unul în altul pe Bărăgan, se echivalează, dar fără a se confunda.
Aşa cum imensitatea spaţiului Americii de Sud a determinat felul culturii sau un spirit. Analogie cu originea tragediei la elini (după teza lui Nietzsche): elinii au domesticit infinitul şi au creat tragedia. Tot aşa, precolumbienii, cari au pornit de la spaţiul imens „pe care omul a trebuit să şi-1 apropie, populându-1 cu produsul efortului şi imaginaţiei sale creatoare" (vezi citatul de mai sus, din articolul lui Darie Novăceanu).
Cum rămâne cu teoria spaţiului subconştient, a lui Blaga? La origine, s-a plecat de la spaţiul geografic, sau în felul cum precolumbienii au organizat, au luat în primire spaţiul exterior se vede ceva din spaţiul lor subconştient?
Teribilă forţă de modelare este acest spaţiu neted, imens; el macină şi absoarbe, topeşte, macerează, pentru ca din acest material să modeleze chipuri după sensul lui.
Chiar şi pe Bărăganul nostru, în decurs de 100-200 de ani -şi nici atât -, oamenii veniţi de la dealuri şi din Ardeal au căpătat
272
273
Vasile Băncilă
un psihic ce are ceva comun: omul de Bărăgan. încă necunoscut ori puţin cunoscut (ceva important e în Sandu-Aldea) până astăzi. L-a înţeles Sandu-Aldea, cu subconştientul lui transhumant; 1-a înţeles P[anait] Istrati, cu subconştientul lui de Mare Mediteraneană; l-a înţeles Nae Ionescu, cu respiraţia lui largă şi abstractă; l-a înţeles Odobescu, cu formaţia lui de arheolog al vastităţilor. Dar chiar fără asta, într-o generaţie-două de influenţă directă, Bărăganul poate fasona un spirit: aici e speranţa, în putinţa trecerii de la gliptic la major68.
August 1973
O antinomie a Bărăganului: imobilism şi apocaliptism. Bărăganul are imobilitatea infinitului, care, infinit fiind, nu se mişcă; fiindcă nu are în ce, ci stă pe loc.
Dar, la intervale, e cuprins de o frenezie în locomoţie. Aproape apocaliptică! Acestea sunt uraganele de pe Bărăgan, asemănătoare până la un punct cu trombele marine şi uraganele oceanice. Atunci, e ceva teribil: parcă toata existenţa aleargă cu o demenţă halucinantă, parcă tot ce e mişcare în cosmos s-a adunat aici, în aceste vârtejuri-mostre, cari, dacă ar putea fi captate, ar fi nemaipomenite aerocentrale. Parcă s-au adunat şi s-au luat la trântă toate stihiile văzduhului şi luptă între ele, şi cu restul lumii, gemând şi urlând ca în ziua de apoi. Cine n-a văzut un vârtej pe Bărăgan, un mare vârtej (sunt şi unele mici, cari încep şi se consumă pe o suprafaţă de câţiva decimetri; în podul palmei -ca o experienţă de laborator) nu-şi poate închipui ce este energia vânturilor, a atmosferei şi a stihiilor trezite din somnolenţă şi luându-şi parcă revanşa pentru repaosul lung de până atunci.
La dealuri şi [la] munţi, totuşi (vezi în Hogaş), vântul se izbeşte de pereţi şi văgăuni şi de cele mai multe ori e sugrumat la început, dar pe Bărăgan nu e limitare.
Această antinomie cosmică îşi are un corespondent şi în psihologia oamenilor din Bărăgan, cari, de obicei, sunt liniştiţi şi adânci, dar cari, la răstimpuri, îşi ies şi ei din fire şi se dezlănţuie cumplit. Acest aspect psihic l-a înţeles bine Sandu-Aldea; să descriu câteva tipuri din romanele şi mai ales din nuvelele lui. Admirabil acest mare scriitor, admirat de Pârvan, de Nae Ionescu: de oameni cu burduf psihic mare.
3 august 1977
O antinomie a Bărăganului: un static ce respiră (dezvoltare). Din toate peisagiile ţării, Bărăganul are cea mai largă respiraţie.
Spaţiul Bărăganului
în adevăr, Bărăganul respiră. El e un static care respiră: mare şi interesantă antinomie (autorul articolului69 şi el a crescut în Bărăgan).
Iunie 1978
Bărăganul: un neant plin, un gol fecund.
Bărăganul este greu de descris (de aceea a fost genial Odobescu. El s-a născut pe Bărăgan? O problema importantă).
Cum e greu - şi mai greu! - de pictat, de fotografiat.
Căci cum o să pictezi, să fotografiezi golul, neantul?
Dar acest neant e plin de viaţă, de hrană (grâul) şi poezia vieţii; de la perşii cari au venit în Muntenia şi au văzut întinderile de grâu: erau locuite aceste tărâmuri.
După o teorie recentă, neantul e cea mai mare energie şi creatorul, şi toată divinitatea; doar nu-i spune pe nume.
E aici încă o antinomie a Bărăganului: un gol şi totuşi foarte plin; un neant cu plenaritate.
274
275
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Ideea de infinit
Infinitul logic. Spaima iraţională de infinit. Limită şi finit. Spaţiu şi timp. Infinit şi identic. Geneza ideii de infinit. Bărăganul rezolvă antinomia finit-infinit. Bărăganul - sinteză de infinit şi finit
August 1933 Să studiez Bolzano, pentru paradoxiile infinitului.
1933
în concret se realizează logicul pur câteodată, ceea ce putem gândi, dar nu imagina. De aceea Bărăganul e o odihnă a logicii: ai impresia că infinitul din logică s-a realizat în concret, fără contradicţie, sau cel puţin fără contradicţii supărătoare.
August 1933
Infinitul dă teamă, fiindcă pune omul în faţa contradicţiilor. Numai cine ştie să facă unitatea (şi ţăranul ştie s-o facă) e liniştit, întrebarea e: pe Bărăgan de ce natură e unificarea antinomică? Dogmatică, de limită, concretă? (Vezi: Blaga, Eonul dogmatic.) Dacă e dogmatică, Bărăganul are ceva religios.
Să studiez în câtă feluri se rezolvă antinomiile în filozofie.
Octombrie 1971
Vianu, Estetica, I, p. 158-160. E şi la Bărăgan aşa ceva? Adică el (imaginea lui) nu se termină niciodată? Aceasta e doar intuiţia ideii de infinit. Se poate vedea aici încă o antinomie a Bărăganului: static şi dinamic (sau finit şi infinit). Fiindcă, pe de o parte, Bărăganul dă totuşi intuiţia păcii, a liniştii, a ceva definitiv, a ceva rezolvat şi etern; pe de altă parte, el prelungeşte mereu intuiţia într-o extensiune continuă, la infinit.
Bărăganul e o intuiţie tipică şi maiestuoasă, de sinteză (dialectică) a eleatismului cu heraclitismul. El e geometrie ontică, ce rezumă realul, adică cele două mari caractere ale lui: imuabilul şi muabilul. Dar domină liniştea, eleatul: de aceea, Bărăganul este esenţial filozofic şi festiv.
Urmare: Bărăganul nu e un spaţiu pentru minori, ci pentru naturile complexe şi majore.
3 noiembrie 1969
Filozofia ideii de infinit şi Bărăganul; cum ne ajută Bărăganul să creăm o cultură de viziune majoră şi să depăşim genul glip-tic (marea, muntele şi Bărăganul - sensuri majore). E adevărat că Bărăganul e o antinomie: infinit şi finit. Elinii au realizat ideea de infinit: i-a speriat, crezând că e prăbuşire; şi aşa cum filozofii ionieni au plecat de la haos, dar l-au organizat în cosmos (care e un finit mare şi organizat), teatrul grec a plecat de la infinit şi a ajuns la tragic (vezi: Vorigine de la tragedie, de Nietzsche).
De punctele de mai sus să vorbesc în concluzie şi să arăt că, totuşi, noi nu suntem pentru influenţa imediată a mediului (ca la D. Drăghicescu); sufletul are oarecare autonomie. Şi aici avea dreptate Blaga când a creat teoria subconştientului (evreii duc peste tot nuditatea nisipurilor, neantul vital), dar nici nu-1 poţi rupe complet pe om de mediul său cosmic (probă, şi cosmicismul lui Blaga).
Octombrie 1960
Pe Bărăgan ai sentimentul prezenţei spaţiului: parcă îl redescoperi. La oraş aproape că uiţi de el (cum uitai de stat în democraţia burgheză), ori el te zgârie, te limitează prea mult, cum ar fi apariţia unui zid de casă, a unui calcan (gard înalt); dar, deşi e prezenţa spaţiului, el nu te apasă: e uşor şi prestant, parcă palpiţi cu el, te înalţi cu el, te îmbogăţeşti cu el (asta, după ce vorbesc de înşurubare şi libertate pe Bărăgan).
Sentimentul infinitului pe Bărăgan: craniul temporal odată începe să se depărteze şi oasele lui merg să coincidă cu orizontul cel mai depărtat. Dar cum o să simtă asta un citadin? Unui care se sperie că e trei ore de gardă pe Bărăgan? (Interesant.)
Ianuarie 1966
Există o agorafobie, dar şi contrariul ei, pe care l-am putea numi ghettofobie; de fapt, omul, în general, nu poate suferi nici spaţiul infinit, nici pe cel prea mic.
Interesant că nici animalele nu pot suferi spaţiul mic. Caii ţinuţi numai în grajd, câinii şi pisicile numai în apartamente etc. se îmbolnăvesc, oricât de bine ar trăi; până şi păsările (ba, ele vor spaţii largi, cele zburătoare mai ales. Interesant caz: în Occident s-au făcut crescătorii de găini în spaţii mici şi găinile s-au îmbolnăvit. Atunci le-au pus ochelari cari să mărească distanţele. Şi găinile s-au făcut sănătoase. Foarte curios şi interesant).
276
277
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
însă sunt oameni cari preferă spaţiul infinit spaţiului îngust. Depinde şi de sex? Femeile fug de spaţiul mare (Bărăgan)? Oraşul e spaţiul preferat al omului modern. Arhitectul modern e un citadin tâmpit; un arhitect mi-a spus că în Piaţa Unirii nu e spaţiu, fiindcă era prea mare.
Iulie 1957
Infinitul e aformal. De aceea inspiră nelinişte, cum le-a inspirat grecilor, şi au pus limitele (tot aşa cum au creat şi tragicul, dintr-o contrariere)?
Să dezvolt această chestiune la teoria Bărăganului. Omul modern e neliniştit, fiindcă lucrează cu ideea de infinit.
1939
Apoi, să arăt cum ideea de finit este ea însăşi o limitare dureroasă. Ei bine, Bărăganul combate atât relele ideii de infinit în sine, cât şi ale ideii de finit în sine, dar întruneşte ceea ce e bun la fiecare şi dă ideea, trăirea infinitului finit: o intuiţie greu de precizat în termeni logici, dar care există din punct de vedere spiritual, e trăită.
în adevăr, Bărăganul, când te uiţi la el, dă ideea de imensitate, de nesfârşit, de infinit, pe de o parte; dar, pe de alta, fiindcă e static, uniform şi fiindcă se vede orizontul, dă ideea de finit, de organizat, de cosmos. Bărăganul nu e ca marea, care e veşnic în mişcare, care e neliniştitoare. Dar Bărăganul e infinit, şi totuşi, nu e spart, nu e o funcţie neterminată, ci e o sinteză isprăvită, dar nu limitată, opacă.
De aceea, pentru spiritele majore, Bărăganul e o linişte mare, e o feerie ontologică, e o pace, e formula ideală de a trăi.
1941
Nevoia de a avea tot infinitul; vezi P. Cerna, Die Gedankenlirik, p. 65: citează pe V. Hugo:
L'immensite c'est la le seul asile sur, Je crois etre banni, sije n'ai tout 1 'azur.
Să citez aceste versuri atât de semnificative. Şi în această dorinţă de a privi infinitul nu e imperialism: să nu se confunde cu imperialismul biologic-social-politic. Ci e nos-
talgia sufletului de a se regăsi în infinitatea lui divină spirituală, originară, ideală.
în Bărăgan poţi gusta condiţia ideală a sufletului, să te scalzi în infinitatea lui, să coincizi cu prototipul tău, să fii ideal şi real totodată, să fii tot, fiind totuşi modest; pe când în istorie, între semeni, nu eşti modest, şi totuşi, nu eşti niciodată tot. Ce tristă condiţie umană!
Bărăganul e deci un fel de paradis al lui, un paradis platonic, un paradis matematic.
Noiembrie 1941
Bărăganul dă infinitul sau absolutul spaţiului, dar, interesant, dă şi absolutul timpului sau eternitatea. Cum? Fiindcă pe Bărăgan se anulează mişcarea. Mergi şi parcă stai pe loc; în Bărăgan este eleatism (oare filozofii greci ai nemişcării au avut spaţiul larg în faţă, marea ? Au mers pe mare?).
Pe Bărăgan nu mai e mişcare, nu mai e schimbare, deci nu mai e timp, este absolut, este veşnicie, trăieşti în veşnicie.
Deci, pe Bărăgan trăieşti doar absoluturi, în ordinea spaţiului şi în a timpului; trăieşti în infinitul spaţiului şi în eternitate. Sau: pe Bărăgan se anulează intuiţia timpului. Curios; dimensiunea sufletului este timpul, şi totuşi, poţi ajunge uneori (vezi şi alte momente, şi în contemplaţia artistică) să faci abstracţie de timp; pe când de spaţiu nu poţi face niciodată abstracţie, fiindcă atunci ar fi neantul: s-ar anula însăşi lumea.
Pe Bărăgan îţi rămâne intuiţia duratei, dar nu a timpului oarecum istoric. Iar de durată - în sens bergsonian - nu eşti conştient decât dacă stai să analizezi. Pe Bărăgan însă nu eşti înclinat să faci introspecţie, să te uiţi la eul tău, ci eşti oarecum proiectat în non-eu.
Iunie 1944
Ideea de infinit s-ar putea defini ca fiind identicul ce se succede fără putinţă de oprire. Bărăganul e deci un mare identic în extensiune, fără oprire - asta întru cât el este • infinit. Căci, de fapt, el e o sinteză de finit şi infinit - şi tocmai de aceea el e o odihnă. Pentru a înţelege cele de mai sus, să ne oprim asupra ideii de identic. Empiric, ideea de identic poate rezulta din asemănarea mare dintre două obiecte concrete. Dar asta nu dă ideea absolută de identic; cel mult e un punct de plecare - aşa cum e distanţa mare, pe care o vezi pe malul marii, de exemplu - pentru
278
279
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
ideea de infinit. Ideea absolută de identic se poate forma înţelegând numerele, deci înţelegând valorile matematice, şi anume, în trei moduri:
a) sau zicând, de exemplu, că 2 = 2. Aici subînţelegem că 2 este identic cu 2;
b) sau luând orice număr şi considerându-1 în sine. în acest caz, noi spunem că un număr nu e cu putinţă decât prin suma-rea (adunarea) unor cantităţi identice între ele, de exemplu, 14 e făcut din 14 cantităţi absolut identice (nu putem aduna o masă cu un scaun; cu un rinocer). Deci, ideea de număr implică pe aceea de identic. înainte de a se întemeia matematica, a trebuit să se formeze ideea de identic (ca idee implicită, cel puţin) în capetele oamenilor;
c) a treia cale pe care s-a ajuns la ideea de identic e aceea a figurilor geometrice: două pătrate, două circumferinţe, de exemplu, sunt identice (mai puţin cantitatea, mărimea lor).
Şi atunci putem spune că ideea de infinit se formează prin adunarea continuă a identicului cu el însuşi.
1944
Janet - Seailles, p. 921-922, despre finit şi infinit: ei bine, în Bărăgan aceste două idei se pun în sfârşit de acord, într-o formulă de echilibru care e totodată statică, dar plină de viaţă, de un dinamism interior, subtil şi adânc. Analogie cu transfigurarea în dogmă la Blaga? Şi în formula existenţei bărăganice e o antinomie, dar nu o contradicţie pur şi simplu, ci o antinomie ce se asimilează trăirii conştiinţei printr-o valoroasă şi abia lucidă transfigurare.
1944
Dar cred că mai degrabă numărul cel fără soţ e infinit, iar nu cel [cu] soţ. Căci ideea de fără soţ, fără isprăvenie, dă ideea că trebuie să adaugi mereu. J. Chuzeville, Les mystiques allemands, p. 266: „eliminând locul, găseşti infinitul". Adkă., desfăcându-te de lumea sensibilă, care e fatal mărginită, dai de infinit. Adică, infinitul nu e posibil în lumea aceasta, ci numai în lumea absolutului. Dar în lumea absolutului nu mai e spaţiu. Atunci se poate vorbi acolo de infinit? Sau acolo poate fi mai mult vorba de infinit implicat, întrucât acolo e perfecţiunea şi perfecţiunea nu poate fi limitată?
Martie 1945
Geneza ideii de infinit
1. Vederea spaţiului întins a putut sugera ideea de infinit, de exemplu, când omul privea de pe culmea unui munte ori de la ţărmul mării.
2. Moartea a putut sugera ideea de infinit. Fiindcă cel mort nu se mai întorcea niciodată şi nicicând. De la ideea de niciodată s-a trecut la aceea de nicicând şi apoi la cea de infinit.
3. Dar astea sunt mai mult experienţe empirice (analogie cu cele prin care psihologia explică producerea ideii de spaţiu şi timp). Ideea de infinit, chiar dacă nu e apriorică, se formează într-un chip mult mai intim şi mai subtil, în legătură cu structura minţii omeneşti. Şi anume, ideea de infinit este urmarea neputinţei omeneşti de a-şi închipui neantul. De aici urmează că, neputând vedea cum o cantitate sau universul [pot să] se termine, să nu mai fie nimic dincolo de ele, se vede obligată să adauge mereu ceva; din această continuă adăugire se naşte infinitul.
Dar lucrurile sunt mai complicate. De exemplu, de ce omul antic ori cel primitiv şi-a închipuit (cel puţin uneori) că universul e finit (cum era la elini, cum era în cosmologia altor popoare)? De ce? Pentru motivul că el nu ajunsese să gândească neantul pur. Lumea era finită, după el (sau după ţăranul român). Dar dincolo de lume, după el, tot mai era ceva; era aer ori spaţiu gol - care e tot ceva - deci, nu era neantul propriu-zis (cum nici nirvana indiană nu e neant).
El zicea că acesta e nimic sau implica această afirmaţie când zicea că lumea e finită, dar, de fapt, el nu ajunsese încă să conceapă neantul pur; dacă ar fi ajuns, ar fi trecut imediat la ideea de infinit şi ar fi spus că lumea e infinită.
La elini cred că era altceva: ei ajunseseră, cel puţin implicit, la ideea de neant pur, dar, pentru că acesta le repugna sau îi speria prin prăpastia şi haosul pe cari le aducea, de aceea o refulau şi mai vârtos, spuneau că lumea e finită. Ideea limitelor, ideea că universul e finit e, deci, la elini o sublimare a spaimei în faţa ideii de neant pur. (Ce zice Nietzsche de originea tragediei la elini? E ceva analog cu ce spun [eu] mai sus?)
Aşadar, popoarele primitive nu au putut ajunge să gândească, să conceapă ideea de neant pur. (Ce e ideea de neant după ultima filozofie germană? Ce e nirvana, ce e nicevo?) De aceea puteau declara că lumea e finită; dar, de fapt, o vedeau infi-
280
281
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
nită într-un fel - fiindcă şi dincolo de lume vedeau ceva: aer, eter, spaţiu gol. Aşa cum cei vechi ziceau uneori că lumea e materie, dar implicau viaţa în materie. (Hilozoism?)
Iar când ajungeau să întrezărească ideea de neant pur, aveau două căi de opţiune spirituală: ori dădeau înapoi, îngroziţi, din faţa ideii de neant pur (ca elinii) şi se retranşau şi mai mult în ideea că lumea are limite şi tipuri eterne (la elini; să insist cum era la ei; vezi şi ce zice Bergson de tipurile elinilor), ori se lansau în ideea dinamică (cam dezechilibrată însă) de infinit.
Prima cale e a elinilor, ultima e a modernilor; interesant [e] că viziunea creştină a contribuit mult la ideea de infinit: Dumnezeu este universal şi etern. E vorba aici de o primă opţiune, de un fel de originar macaz spiritual, care e plin de consecinţe, ca cele două râuri din poveste, cari o iau unul spre Răsărit şi altul spre Apus - Mureş şi Olt.
Deci, ca să se producă ideea de infinit, trebuie, de fapt, două lucruri:
1. ca oamenii să fi ajuns să gândească neantul pur - pe de o
parte;
2. ca, pe de altă parte, să nu-1 poată imagina sau intui, şi atunci continuă la infinit existenţa ori durata, fie cât de rarefiată ori de subtilă.
Din aceste două motive s-a născut ideea de infinit. Interesant!
Natural, mai trebuie şi un al treilea fapt: ca oamenii să nu fi dat înapoi în faţa ideii de Neant, ca elinii. Să-lfi acceptat, dar, intervenind apoi neputinţa de a intui neantul, pe care totuşi îl concepeau, oamenii să fi ajuns la ideea de infinit.
Iată, deci, cât a fost de fecundă în istoria culturii ideea de neant; prin felul opţiunii, a rezultat cultura elenică ori cea modernă.
(Cum e la Kant ideea de infinit? Să revăd.)
Ideea de infinit s-a născut mai ales gândind ideea de timp decât cea de spaţiu: vezi ce intimă le e modernilor ideea de timp; bergsonismul e o filozofie modernă. Spaţiul se mai împacă, la un punct, cu limita, dar timpul, nu. De aceea, abia în epoca noastră s-a putut naşte ideea unui univers limitat (Einstein), deşi universul, spaţiul astronomic, e foarte nimerit pentru a sugera ideea de infinit. Dar când e vorba de timp, e foarte greu să concepi un timp care începe ori care se termină; din contra, timpul îl gândeşti ca fiind fără început şi sfârşit, deci infinit. Deci, e mai uşor să gân-
deşti eternitatea (infinitul timpului), decât universalul (infinitul spaţiului).
Poate că de ajutor în acest sens a fost şi teama omului de moarte; a concepe un timp care se sfârşeşte înseamnă un fel de moarte, ceea ce repugnă omului.
Şi iată de ce, pe Bărăgan, pe stepă, omul se învaţă cu ideea de major, de cvasi-infinit. Căci infinitul e dat mai ales de timp -dar poate fî dat şi de spaţiu.
Ideea de infinit a rezultat în parte şi s-a precizat prin analiza pe care filozofii şi teologii au făcut-o ideii de Dumnezeu (vezi şi la indieni, cât e o zi la zeul suprem; [în], mi se pare, Manual de psihologie, de Bagdasar).
1949
Cum se formează ideea de infinit:
1. omul a văzut mari întinderi de spaţii înaintea sa: stepa, oceanul. Şi asta i-a putut sugera ceva din ideea de infinit;
2. neputinţa logică de a-şi închipui neantul. Şi un copil întreabă: „şi după aceea, ce mai este?". Deci, omul a adăugat la un finit un alt finit - şi aşa mai departe. Astfel a rezultat ideea de infinit. Mă mir că elinii lucrau cu ideea de finit, de limită. Să verific dacă a fost în adevăr aşa, ori doar ideea de limită-finit nu era mai mult o idee de artă şi de echilibru moral şi cosmic, iar nu metafizic.
Noiembrie 1949
„Cred că noţiunea de eternitate vine din îndelunga repetiţie şi monotonie" (Demostene Botez, [în] „Adevărul", 19 noiembrie 1949). E o sugestivă definiţie sau explicaţie de literat.
în adevăr, dacă nu e repetiţie-monotonie. ci variaţie, omul nu se mai gândeşte la timp (sau distanţă) în sine, fiindcă e absorbit de conţinut, de variaţia însăşi, şi, deci, nu mai ajunge la ideea de infinit. Dar, fiind repetiţie-monotonie, omul vede timpul în sine (ori distanţa în sine) şi începe să vadă cât e de lung, astfel că ajunge la ideea de infinit.
Afară de faptul că repetiţia - monotonia - îl face pe om să vadă timpul foarte lung, adică să-1 simtă că e mai lung decât atunci când e plăcut, i se pare că durează astfel de o eternitate, că aşa a fost întotdeauna. Ori că n-o să se mai sfârşească niciodată, iar din ideea de niciodată e uşor să se treacă la ideea de infinit. Tot aşa şi pe Bărăgan, şi pe ape (spaţiul apelor): ai ideea de infî-
282
283
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
nit, fiindcă eşti în faţa unui spaţiu monoton. Dar, compensaţie! Când ajungi la ideea de infinit, dispare monotonia şi apare un sentiment de plenitudine. De aceea, nici slujba religioasă nu e monotonă, ci oferă maximum de trăire: intri în Absolut. Când oamenii preistorici au părăsit viaţa arboricolă în păduri şi s-au aşezat la loc deschis, n-au mai fost siliţi să meargă pe patru labe, ci pe două, ca să vadă înainte (vezi: Rosny, Les origines, p. 29).
Ianuarie 1950
Foarte important: şesul a fost şi el o cauză a ridicării în picioare a omului (şi căţelul Moşu stă pe două labe, vara, în curte, şi priveşte în stradă la alţi căţei şi la oameni, ca la teatru).
Se pare că şesul a avut o importanţă decisivă în viata omului preistoric, ca să-1 îndrepte către marea istorie, ca să-1 facă om deplin.
30 mai 1951
Neputinţa omului de a concepe neantul e cauza negativă a ideii de infinit, iar ideea de perfecţiune (perfecţiunea e infinită) e cauza pozitivă. Dar niciodată o cauză negativă n-a produs un rezultat mai pozitiv, mai plin - căci ce poate fi mai plin, mai pozitiv, decât ideea de infinit? Ciudate efecte!
Să studiez dacă oamenii n-au ajuns la ideea de perfecţiune ca ceva unic şi, deci, infinit, chiar mai înaintea filozofiei eline şi a monoteismului, astfel încât ideea de infinit să fie o idee primordială a omenirii, o idee de bază, ca şi ideea de mişcare, [de] cauză, [de] scop etc. Sau oamenii n-au cunoscut ideea de infinit decât relativ recent, adică după apariţia monoteismului şi în legătură cu el? Şi aici, religia s-a dovedit cauza marelui progres uman; de data aceasta, nu în domeniul moral, ci în cel al logicii, al bazelor sau intuiţiilor primordiale ale logicii.
O cauză a ideii de infinit este ideea de perfecţiune. Perfecţiunea nu poate fi decât infinită (vezi G. Bruno, panteismul lui nu poate fi decât infinit). Dar elinii concepeau lucrurile perfecte ca finite, şi chiar ca sfere; de aceea ziceau că pământul e rotund. Da, dar se explică în două feluri:
1. Cubul, de exemplu, e perfect, în calitate de cub, dar nu e perfecţiunea însăşi. Perfecţiunea însăşi e unică. Elinii credeau (dar nu elinii de la urmă: să cercetez, să studiez ideea de infinit în antichitate) că Cosmosul e limitat şi rotund, pentru că e perfect,
dar în calitate de Cosmos: deci ca un cub care e perfect în calitate de cub; dar asta nu înseamnă că e perfecţiunea însăşi.
2. Elinii nu ajunseseră la monoteism. Cine concepe pe Dumnezeu ca Dumnezeu unic nu îl poate concepe decât ca Perfecţiunea însăşi şi, deci, infinit; fiindcă, dacă ar mai fi ceva în afară de El, l-ar limita şi deci n-ar mai fi perfect. Elinii eiau politeişti şi de aceea nici un zeu nu reprezenta Perfecţiunea însăşi; chiar Jupiter era uneori limitat, discutat de alţi zei (să arat). Au trebuit să vină monoteismul creştin şi, mai înainte, platonismul, aristotelismul etc., ca să se creadă în Dumnezeul unic. (Să studiez ideea de Dumnezeu unic şi deci infinit în filozofia greacă.)
Lucruri perfecte sunt multe, dar Perfecţiunea e una singură.
Panteiştii cred în infinitul realităţii cosmice; fiindcă, după ei, aceasta e perfecţiunea şi e unică. Dar panteiştii profită de adâncirea ideii adusă de creştinism.
(Să studiez ideea de infinit în filozofia hindusă, chineză etc. O teză mare: originea şi evoluţia - istoria - ideii de infinit.)
Aprilie 1952
Fazele formării ideii de infinit:
1. s-a pornit, la început, de la ideea ori percepţia de „mare"; de exemplu, oamenii cari locuiau în stepă ori la marginea mării;
2. s-a trecut la ideea de „niciodată";
3. apoi, la ideea de „totdeauna";
4. apoi, din cauză neputinţei de a concepe neantul, s-a trecut, propriu-zis, la ideea de infinit.
Cele de mai sus sunt un proces pur intelectual, sunt opera inteligenţei pure; dar a venit, la urmă, aportul intuiţiei lăuntrice, „subiective", metafizice, pornit din eul moral ori metafizic al omului; adică, a venit intuiţia perfecţiunii, ideea sau idealul de perfecţiune. Iar perfecţiunea adevărată nu poate fi decât infinită - aşa cum e concepută divinitatea în creştinism (şi hinduşii au trăit ideea de infinit? Să cercetez).
E adevărat că elinii concepeau perfecţiunea ca fiind finită (rotundă - o sferă*; vezi ideea de „limită" la elini), dar aceasta nu era o idee primă la ei, ci o idee derivată; şi anume, fiindcă pe ei îi speria infinitul, fiindcă îl concepeau ca ceva haotic. Analogie cu ce spunea Nietzsche despre originea tragediei: elinii au fost pesimişti
* De aici şi un argument pentru rotunjimea pământului.
284
285
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
de felul lor şi de aceea, prin nevoia de autosalvare, au ajuns la o artă senină (să cercetez).
însă creştinismul a împăcat pe oameni cu ideea de infinit; căci Dumnezeu e infinit, şi totuşi, e ordonat. E suprema ordine.
Cele cinci trepte de mai sus s-au putut amesteca; ele rămân însă momente specifice, chiar când îşi schimbă ordinea.
Mai 1952
Vezi cartea unui scriitor francez, Enfance et jeunesse, tipărită prin 1947 la o editură de stânga (Les editeurs francais re-unis?), ultimele două pagini, unde spune că marea dă ideea de infinit mai mult chiar decât o dă cerul astronomic.
Şi totuşi, elinii au valorificat ideea de limită, de finit. Ceea ce mă întăreşte în ideea că elinii au ajuns la ideea de finit, de perfecţiune, ca fiind legată de finit, tocmai fiindcă au trăit la început prea intens ideea de infinit; deci, pentru că s-au speriat (ca nişte barbari ori copii) de infinit şi li s-a părut că se prăvale în haos; analogie cu ce zice Nietzsche de felul cum elinii au ajuns la ideea de tragedie.
Noiembrie 1978
Ideea de infinit s-a format din sau cu ocazia următorilor factori (Kant o socoate apriorică?):
1. din spaţiul larg (ca la Scorţaru etc.); ghettoul, citadinul nu dau spaţiul larg şi multor orăşeni le e frică de infinit, ca lui Sebastian; sunt încercaţi de frayeur cosmique70 ori, uneori, le e chiar frică să se uite la cer. în schimb, Sebastienii sunt jubilanţi în cafenele, pedanţii, în ghettouri de un fel sau altul;
2. din „niciodată" şi „întotdeauna" (eu, la Scorţaru, pe la opt ani, când plângeam că am descoperit infinitul, în timp);
3. din curgerea permanentă; când mă trezeam în pat, la Scorţaru, noaptea, şi, în timp ce candela lumina slab, stăpânit de ţiuitul egal al urechilor, ea mi se părea ca o linie galbenă, ce se mişca egal din vecii vecilor şi pentru vecii vecilor; o eternitate (cu bază sau ocazie fiziologică: curios!) din care nu puteai să ieşi. O totalitate a infinitului, cu farmec melancolic, dar şi cu ceva dominant, fatal - o fatalitate epurată şi în curgere uniformă (nu heraclitică);
4. din nostalgia sau nevoia de Absolut a omului - care este, poate, factorul principal;
5. din imposibilitatea de a ne imagina neantul; de aceea infinitul nu e ceva static în mintea noastră, ci se construieşte mereu: în matematică, oo e doar un semn, un caz mai prestigios de semiotică.
Aprilie 1960
Ideea noastră de infinit e, probabil, apriorică (căci nu se poate realiza prin experienţă), dar se realizează cu prilejul:
1. perceperii unui spaţiu mare (de exemplu, stepa, marea, spectacolul ce se vede de la munţii înalţi);
2. când se trece de la niciodată la întotdeauna, la veşnic; deci, foarte interesant, şi aici timpul joacă mare rol. întâi avem ideea de infinit în timp şi apoi în spaţiu? Adică, aveam mai întâi ideea de etern şi apoi pe cea de infinit? Căci, prin punctul 1 de mai sus (adică perceperea spaţiului mare), e mai greu să avem ideea de infinit; ea se precizează mai mult prin punctul 2. Şi, deci, după ce avem ideea de infinit în timp o aplicam şi la saţiu? Vag însă ideea de infinit putea fi şi prin punctul 1;
3. dar cel mai mult ideea de infinit se precizează - şi devine chiar patetică - prin altceva: prin neputinţa minţii noastre de a concepe neantul. Ca şi natura, mintea noastră are oroare de vid. Când nu gândim la nimic, adormim. (Cum e în starea de nirvana a budiştilor?) Dar şi în somn avem vise; de fapt, noi visăm întotdeauna, chiar când nu ne aducem aminte.
în natură nu există neantul absolut (s-a descoperit că şi „eterul" din spaţiile interastrale e o materie foarte fină).
De fapt, chiar la punctele 1 şi 2 de mai sus trebuie să intervină dialectica neputinţei noastre de a concepe neantul, pentru ca să se realizeze ideea de infinit. Aceasta trebuie că s-a produs destul de curând în omenire; căci şi copiii de câţiva ani se întreabă ori întreabă pe adulţi: „Dar dincolo ce este?". Chiar când ei pun întrebarea: „Dar pe Dumnezeu cine 1-a făcut?", asta vine tot din neputinţa noastră de a concepe infinitul.
Aprilie 1959
1. Ideea de infinit: cum s-a format în mintea noastră. E greu de suportat de noi, fiindcă avem impresia că ne prăbuşim în gol; trebuie să adăugăm mereu o cantitate la alta - în eternitate. De aceea, elinii au imaginat limitele (vezi şi Dan Botta).
2. Ideea de infinit ca ceva real în lumea fenomenului; e ceva contradictoriu, absurd, ceva care abundă în contradicţii.
286
287
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
3. Pentru aceste motive nu putem să ne odihnim pe ideea de infinit, decât numai când e vorba de Dumnezeu.
Dar şi finitul ne doare. Trebuie o sinteză de infinit şi finit. Tocmai aceasta o dă Bărăganul.
(Ideile de la punctul 2 să le las pentru alte lucrări, ori să le ating numai în treacăt sau deloc?)
Decembrie 1953
Ideea de infinit s-a născut:
1. privind o mare întindere de spaţiu (stepă, ocean);
2. din meditaţie asupra morţii: niciodată, întotdeauna - infinit.
în felul acesta s-a format în chipul cel mai precis şi mai pur ideea de infinit, pentru că ideea de infinit în timp a precedat (ca precizie şi puritate) ideea de infinit în spaţiu;
3. -din neputinţa de a percepe neantul. între altele, două exemple: nirvana budhistă nu e nimicul absolut; ideea de neant a husserlienilor e totuşi ceva.
Natura are oroare de vid, spiritul are oroare de neant: horror vacui, horror nihili.
Dar ideea de infinit ea însăşi nu e liniştitoare; are ceva haotic. Infinitul poate fi numai gândit, dar nu e obiect de intuiţie; ca intuiţie ceva mai apropiată e doar o linie cu capetele veşnic zdrenţuite, fiindcă veşnic se adaugă la capete o porţiune nouă.
Poate că de aceea elinii au ajuns la ideea de limită şi de univers limitat, [de] Cosmos: sistemul lui Ptolemeu; dar mai cred că pentru ei nimicul nu era nimicul pur. Dincolo de Cosmos mai era ceva: spaţiu; aşa cum filozofii primari implică ideea că la început era totuşi un fel de substanţă din care s-au făcut toate - fiindcă au fost torturaţi de ceea ce e haotic în ideea de infinit; aşa cum Nietzsche susţine că au ajuns la filozofia apolinicului tocmai fiindcă au adâncit mai întâi tragicul. Evreii n-au putut să depăşească nici „infinitul", nici „tragicul", ci s-au instalat în ele şi de aceea au ajuns la halucinare, la starea de psihoză permanentă. De aceea au avansat în finit şi au căpătat obsesie de ceea ce e fără limite, fără armonie şi precizare - au ancorat în geometrie, fără să ştie că modernii vor descoperi şi geometria infinitului, cum au descoperit-o şi pe aceea a spaţiului: 3 + n dimensiuni.
Aşadar, finitul e dureros, dacă nu în el însuşi, în afara lui; fiindcă nu poţi concepe nimicul din afara lui. înşişi copiii de câ-
ţiva ani întreabă: dar mai înainte de Dumnezeu ce a fost? Pe El cine l-a făcut?
Finitul e liniştitor, cu condiţia de a nu mai gândi la ce e în afară de el; deci, implică ceva morbid - o interdicţie, ca în basm: să nu te uiţi în urmă! Să nu priveşti în afară! Eşti ca într-o monadă sau ca într-o cameră luminată pe dinăuntru, dar cu ferestrele închise ori oarbe. Sau să compar cu cetatea medievală, cu burgurile cu ziduri: era linişte şi bine înăuntru, dar cu condiţia să nu ieşi afară ori să nu năvălească nimic din afară.
Dar şi infinitul e dureros. Dacă în finit gândul se înspăimântă când ajunge la capătul lui, fiindcă cade în gol, apoi în infinit gândul se înspăimântă iarăşi, deoarece nu se poate opri niciodată şi, ajuns la capăt, vede cum repede se adaugă noi porţiuni, repede se pun noi punţi spre golul enigmatic şi sirenic de dinainte.
Infinitul are capetele veşnic dinamice, veşnic neaşezate, veşnic în prelungire, fără oprire - ceva de vierme neadormit, o dinamică şi o otravă a prelungirii, un Ashaverus metafizic, care, când dă să se aşeze, o ia imediat mai departe şi fuge mereu; finitul e ceva fugarnic, e mişcarea prin excelenţă, e contrariul repaosului. De aici urmează ceea ce e dinamic, destrămător şi dureros: cultura modernă; din faptul ca ea e zidită pe intuiţia de infinit (de aici caracterul ei „iudaic"?). Se vorbea de tipul naturii „faustice", spre deosebire de cel „apolinic". Dar cel „dionisiac" cum e? El se opune „clasicului"?
Şi aici e valoarea Bărăganului; care nu e finit, fiindcă e mare, dar care nu e infinitul absolut, fiindcă e o mare boltă senină, aşezată peste tipsia netedă a pământului.
Bărăganul este un infinit organizat, oarecum organizat, dacă se poate spune, deşi e o contradicţie în termeni: ca la dogmă. Bărăganul e un concept obţinut prin transfigurare, dar o transfigurare liniştită; el e o împăcare a unei antinomii.
Astfel, în Bărăgan nu mai ai nici sentimentul înăbuşitor din finit, nici durerea produsă de golul de dincolo de el şi nici spaima dizolvantă din haosul ideii de infinit pur. La sfârşit, în Bărăgan îţi găseşti satisfacţia şi liniştea, pe care nu le ai nici în finit, nici în infinit; pe de o parte, în Bărăgan poţi respira, fiindcă e mare, nu te loveşti de margini; dar, pe de altă parte, în Bărăgan eşti liniştit, fiindcă nu e haosul dinamic de la periferii, cum e în infinitul pur. Fireşte că doar gândul e indiscret şi are ceva din nihilismul şi gândirea de pirat ale unui Şestov; chiar şi în Bărăgan poţi evada
288
289
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
printre pământ şi cer şi să scapi tot în infinitul pur, haotic. Dar asta numai dacă scormoneşti. Altfel, pentru intuiţia pură, Bărăganul e satisfăcător şi liniştitor; căci aici e valoarea Bărăganului: e obiect de intuiţie. E un infinit care devine oarecum obiect de intuiţie.
Bărăganul nu e ca stepa şi nici ca marea [sau] oceanul. Stepa e orizontală, cu cer prăfos, cu orizontul acoperit, şi totuşi deschis, care te tot îndeamnă să fugi, să mergi mereu înainte, ca un dement, să spargi mereu spaţiul. Oceanul, la fel, e un infinit acoperit de brume, care sileşte omul să fugă îminte, spre o ţintă ce se îndepărtează mereu; de aici dinamismul exasperant al Occidentului, dar, tot din cauza asta, el a făcut marile descoperiri (America etc.), pe lângă faptul că se înăbuşea în fundul de sac al Europei apusene.
E adevărat că religia creştină a domesticit ideea de infinit, căci Dumnezeu nu poate fi finit, fiindcă atunci n-ar fi perfect, ar fi limitat de ceva din afară. Dar, o dată cu ireligiozitatea modernă, infinitul a devenit iar o idee otrăvită. Omul modern a devenit citadin, minor, om de studio; de aceea trebuie tratat cu o idee majoră, ca infinitul, dar relativ organizată, ca Bărăganul.
Aprilie 1959
Bărăganul rezolvă antinomia finit-infinit
Ideea de Dumnezeu şi ideea de Bărăgan dau un tip nou de cunoaştere: antinomicul fără contradicţie.
în Dumnezeu toate antinomiile se rezolvă armonios. Dumnezeu e şi static-imuabil, şi viu. El e viaţa supremă. în El totul viază la maximum, dar totul e definitiv rezolvat.
Şi Blaga admite ideea de rezolvare armonioasă, prin transfigurare, a Trinităţii în Dumnezeu: Dumnezeu e întreit, şi totuşi, unul (Eonul dogmatic). Dar Blaga vrea să extindă cunoaşterea dogmatică şi în ştiinţe etc.
Eu o reduc numai la Dumnezeu. Iar pe Bărăgan e ceva din aceasta, dar nu pe bază metafizică, ci psihică. Adică, în Bărăgan, antinomia infinit-finit se rezolvă în pace, în ceva definitiv.
Septembrie 1960
Hoffding, II, 19: infinitul creează finitul şi finitul se prelungeşte în infinit; sau infinitul nu e singur şi finitul „face corp" cu infinitul. Interesant şi sugestiv spus.
Afirmaţia e discutabilă, desigur, pentru religie (pentru a interpreta Geneza), dar e foarte adevărată pentru Bărăgan.
Aici descoperim funcţia esenţială a Bărăganului: de a corela infinitul cu finitul într-o categorie mai complexă şi foarte armonioasă. Şi dintre toate peisagiile, numai el face asta sau el o face cel mai bine. Aici e valoarea adâncă şi unică a Bărăganului, pe care superficialii nu o înţeleg; aşa cum necredincioşii nu înţeleg varietatea sau bogăţia permanent ingenuă a Sfintei Liturghii, atunci când vorbesc de „monotonia" sau uniformitatea Bărăganului, nedându-şi seama că tocmai în această aparentă uniformitate constă valoarea Bărăganului, ea având un reflex din valoarea metafizică, existenţială, a Unului, a Unităţii ultime; care e totodată simplă, indecompozabilă şi infinit de virtuală.
în Bărăgan e o sinteză psihică, funcţională, de infinit şi de finit. Dacă vrei să respiri larg (sufleteşte), simţi în faţă aproape infinitul, ai perspectiva lui. Dar dacă vrei o limită liniştitoare, poţi să vezi linia orizontului rotund în depărtare. Aşa că pe Bărăgan finitul e oarecum străveziu, iar infinitul nu e închis ermetic; finitul e flexibil, aerian, iar infinitul nu e de cloison etanche. Rezultă o sinteză funcţională minunată, care nu e nici finit, nici infinit; ori e şi una, şi alta. Pe Bărăgan poţi trăi infinitul, iar, dacă te îngrijorează, poţi contempla finitul; sau, mai bine zis [pe] amândouă.
Aprilie 1971
Bărăganul oferă antinomii: pe ce, bază se unifică ele în conştiinţă? Vezi unificarea prin transfigurare, de care vorbeşte Blaga. Dar antinomiile morale (din mobilul moral), pe ce bază se unifică? Cele religioase? Cele ştiinţifice (vezi, în Blaga: Spaţiul mioritic, Eonul dogmatic; în Bagdasar)?
De fapt, în psihicul uman sunt multe antinomii - şi chiar o ţesătură dinamică de contradicţii. Cum se unifică?
Dar, de cele mai multe ori, nici nu e nevoie să se unifice. Noi le trăim pe bază de necesitate vitală, pentru a cuprinde toată trăirea sufletului; deci, o „unificare", dacă e una, pur psihologică, cu finalitate biologică ori mai mult biologică.
Când e vorba de Bărăgan, se pare că e o vastă unificare, sau, în orice caz, o armonizare fastuoasă. Cum se explică? Să studiez toate felurile de unificări ale antinomiilor în spiritul uman şi să arăt specificul şi valoarea unificării, armonizării antinomiilor pe Bărăgan. (Important. Să dezvolt.)
290
291
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Omul de Bărăgan e o puternică capsulă spirituală, o capsulă de seminţe spaţiale, armonizate ca într-o simfonie, totodată vastă, complexă şi liniştită: pace bogată şi fecundă.
Ianuarie 1969
Omul de Bărăgan e singurul om care vede întotdeauna orizontul întreg, linia orizontului. Nici la ţărmul mării nu se vede tot orizontul, şi nici în munţi; doar în mijlocul mării şi pe vârful cel mai înalt al muntelui.
Orizontul sau zarea au pentru omul de Bărăgan o prezenţă plenară şi permanentă. De aceea sufletul lui e major şi se confundă în aria perfecţiunii.
Orizontul e sinteză între infinit şi finit (dezvoltare).
Septembrie 1960
Bărăganul - sinteză de infinit şi finit
Vezi Janet-Seailles, p. 8 şi „conclure du fini a l'infmi, penser 1'infini dans le fini"71.
Colosal de important pentru Bărăgan. Aşa. El e mare, vast, şi din această vastitate poţi să treci la ideea infinitului, la trăirea lui - şi invers; de la ideea infinitului, dacă te tulbură, poţi să treci la disciplinarea ei în finitul mare al Bărăganului. Astfel, Bărăganul e o funcţie dublă de finit şi infinit, o dublă respiraţie, unitară ca trăire completă (foarte interesant, să dezvolt).
Numai că aici lucrurile se petrec pe plan psihologic şi cosmologic, iar nu pe plan metafizic, ca în problema religioasă.
(Vezi şi: J. Aberman, Curentul antiintelectualist francez, p. 320; opoziţia dintre infinit şi finit în om; în Bărăgan aceste două valori se acordă funcţional, în mod armonios. Brehier, II, p. 721-722).
Noiembrie 1970
Bărăganul - sinteză de finit şi infinit: Janet-Seailles, p. 850: „L'existence apparente du monde n'est que le lien, le moyen qui unit le fini â l'inflni"72 (Hegel, Logica). Asta se poate spune mai ales despre Bărăgan. Bărăganul este formula spaţială (imaginea) care uneşte finitul cu infinitul în spiritul nostru.
Plan pentru filozofia Bărăganului:
1. Bărăganul şi filozofia infinitului. Geneza ideii de infinit.
2. Bărăganul - sinteză (dialectică?) de finit şi infinit. E o dogmă nu a trinităţii, ci a dualităţii. Antinomia cea mai însemnată a Bărăganului.
3. Alte antinomii ale Bărăganului.
O sinteză, o multitudine de antinomii, transfigurate într-o unitate a conştiinţei. E aici, de data aceasta, o dogmă nu a dualităţii, ci a multiplului de opoziţii, ce ajung unite într-o categorie gnosică complexă: Bărăganul sau spaţiul întins, care se ascunde revelăndu-se în infinit.
Iulie 1971
Vianu, Filozofie şi poezie, p. 40-41 şi 92. în adevăr, Bărăganul e un concept a-creştin (nu anti-creştin). Căci e rezolvare definitivă, nu mai e o problematică şi un efort.
E ceva panteist şi definitiv în intuiţia sau spaţiul Bărăganului; multe antinomii, şi totuşi - ceea ce pare curios -, din ele nu rezultă chin şi opoziţie, ci împăcare şi armonie. Ca seminţele dintr-o rodie, cari sunt multe, dar sunt dispuse simetric şi definitiv.
Cel mai împăcat şi mai static, într-un fel, dar şi mai larg ţăran sau locuitor este omul de Bărăgan. Nu e „eroic", ca munteanul, şi nici vibratil, ca omul de deal, ci este el însuşi, parcă, o cosmogonie (complexă), care a ajuns la împăcare - la Cosmos.
(Aşa ceva era şi în panteismul lui Goethe? Vezi: Vianu, Filozofie şi poezie, p. 97.)
Ianuarie 1959
De notat că Bărăganul nostru nu e stepa haotică, halucinantă şi morbidă, ivanistă, ci e un spaţiu larg, dar echilibrat; un fel de infinit armonios, dacă se poate spune, un infinit care are echilibrul finitului (vezi „limitele" la elini), dar [şi] vastitatea de respiraţie a nemărginirii. E ceva foarte preţios pentru români că au acest spaţiu, care-şi va da roadele în cultura noastră, după cum a şi început.
în Bărăgan se face sinteză între infinit şi fmit. Natural, nu poate fi vorba aici de o sinteză prin transfigurare, ca la dogma Treimii, ori ca sinteza infinitului + finit în Dumnezeu, nici de o sinteză logică - căci logiceşte nu se poate să fie sinteză între infinit şi finit. (Dar, vezi în matematică; matematicienii lucrează cu infinitul, oo, dar e mai mult o convenţie: înmulţesc cu el etc. Să întreb pe matematicieni.) Ci e vorba de o sinteză psihică, în sensul
292
293
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
că pe Bărăgan te simţi la larg, ca şi când ai îi în infinit, dar te simţi în siguranţă, liniştit, ordonat, terminat şi definitiv, ca şi când ar fi ceva finit. (Important, să dezvolt.)
Bărăganul e o sinteză de infinit-finit pe baze umane, prin puteri umane; pe când sinteza infinit-finit din Dumnezeu, ori sinteza Trei = Unul din Sfânta Treime sunt sinteze prin transfigurare. Avem, deci, trei feluri de sinteze:
1. prin transfigurare;
2. logice (ca în ştiinţă; exemple); şi
3. psihice, ca în cazul trăirii Bărăganului. Dar această trăire şi această sinteză psihică nu le pot face toţi oamenii, ci numai cei trăiţi pe Bărăgan ori cei ce înţeleg Bărăganul.
Ianuarie 1959
Bărăganul nu e numai infinitul, el nu e nici stepa rusă, nici infinitul haotic de care s-au speriat elinii şi au ajuns să conceapă limitele (ca, să nu dispere). Ci Bărăganul e o sinteză, oarecum transfigurată ori numai existentă, de infinit şi finit. Aici e valoarea Bărăganului.
Cei ce nu înţeleg Bărăganul şi se plictisesc de el ori se sperie e fiindcă nu văd variaţia lui continuă, ineditul lui permanent - ca la Liturghie oarecum, dacă putem face comparaţie, ori fiindcă văd numai infinitul lui, dar nu şi faptul că e un infinit + finit, o sinteză măreaţă de infinit şi finit.
La începutul eseului să arat că, multă vreme, am crezut că Bărăganul e numai infinit şi de aceea mă ocupam de felul cum s-a născut ideea de infinit în spiritul uman:
1. din spaţiile întinse, din contemplarea spaţiilor mari (elinii au văzut infinitul pe spaţiul mărilor, înainte de a ajunge la ideea de limită);
2. din ideea de timp. Curios! Din ideea de infinit temporal a ieşit, prin ricoşeu, ideea de infinit spaţial. Adică, din niciodată a ieşit ideea de întotdeauna: prin totdeauna, deci, ideea de infinit, care s-a aplicat şi la spaţiu;
3. din neputinţa de a intui neantul, de a concepe nimicul. Einstein e absurd, nefilozofic, cu ideea lui de spaţiu finit, de
univers finit; e o idee de fizician, iar nu de matematician.
însă, în fond, ideea de infinit e o idee apriorică. Kant are dreptate, această idee, latentă oarecum, numai s-a trezit, s-a realizat cu prilejul celor de mai sus (adică al spaţiului mare etc.).
Martie 1955
Valoarea Bărăganului e că face oarecum din infinit o realitate, cel puţin o realitate psihică (vezi: Goblot, Vocabulaire...73, p. 287). Da, pe Bărăgan „infinitul real" nu e contradicţie. Vezi şi p. 296 din Vocabularul... lui Goblot; infinitul nu e acelaşi lucru cu indefinitul. Pentru ca să realizăm infinitul în gândirea noastră, trebuie să punem mereu o bucată mai departe şi aşa mereu, în eternitate: deci, trăirea infinitului, în gândirea noastră, e necesar corelată cu ideea de eternitate.
Infinitul şi eternitatea sunt corelate în gândirea noastră; două noţiuni corelate, căci nu putem realiza infinitul decât dacă adăugăm la infinit, adică în eternitate, câte un fragment. Pentru asta, trebuie însă să fim eterni, adică nemuritori; ceea ce nu e cazul şi de aceea e tragică ideea de infinit.
Pentru două motive: pe de o parte, fiindcă ne aminteşte că suntem muritori; pe de alta, în practică nu putem realiza infinitul şi suntem siliţi să întrerupem operaţia, ceea ce e foarte dureros. Orice încercare de a realiza, de a trăi ideea de infinit duce, de fapt şi întotdeauna, la o asemenea întrerupere, la o suspendare; nu putem adăuga în eternitate câte un fragment la seria ce realizează infinitul şi lăsăm totul să cadă în haos, în suspensie.
Infinitul e, deci, pentru noi o idee dureroasă. Dar sunt două excepţii: Dumnezeu, care e un infinit realizat, liniştitor; te pierzi luminos şi cu încredere în El; şi Bărăganul, care e un infinit real, dar un infinit psihic, realizat pe baza sintezei de infinit şi finit.
Aprilie 1959
Pe Bărăgan infinitul şi finitul se unesc. Lucrul nu trebuie să ne pară absurd. Fiindcă însăşi ideea de infinit în sine implică şi ideea de finit. în adevăr, tragicul, sau limita inteligenţei noastre, e că noi nu putem gândi infinitul decât prin finit. Ca să gândim infinitul, trebuie să plecam de la finit şi să-1 multiplicăm mereu în imaginaţia noastră. Suntem, deci, legaţi de finit, până şi în trăirea infinitului.
Ca să scăpăm de el, nu avem decât o soluţie: abandonul în infinit, cum e în cazul ideii de Dumnezeu; sau acceptarea unui infinit pur convenţional, cum e în matematică.
Dar pe Bărăgan e ceva deosebit: şi tocmai aceasta face valoarea Bărăganului, cu sinteza pe care o dă de infinit şi finit. Anume: când gândim infinitul tot adăugând finit peste finit, finit lângă finit, e ceva dureros.
294
295
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Pe Bărăgan însă e altceva: e o oprire, o suspendare, o pace. Infinitului i se aduce parcă o mărginire. Dar fără să-i ia marea extensiune; şi astfel, trăim ideea de întindere, de maiestate, de continuitate, de pace.
Decembrie 1960
O cauză a pesimismului hinduşilor e tocmai fiindcă sunt obsedaţi de ideea de infinit (vezi în: Vinde, de Frilley; o am).
Ei n-au ştiut să domesticească infinitul, fie ca elinii, fie ca în sinteza de pe Bărăgan, fie ca în creştinism, unde infinitul divin e liniştitor, încrezător, matern-patern, oarecum.
Şi pesimismul modernilor are uneori o cauză în obsesia infinitului, căci ce bucurie şi siguranţă poate să dea sufletului perspectiva ducerii la infinit pe o linie identică, în fond, cu ea însăşi: fără odihnă şi fără nici un rost, fără o raţiune suficientă spirituală a spaţiului şi timpului modernilor? Căci raţiunile suficiente spirituale sau ale conştiinţei sunt mult mai grave, mai importante, decât cele intelectuale, de care vorbea Leibniz. E aici o nouă categorie de raţiune suficientă; ceva foarte grav, important până la tragic (dezvoltare).
Modernii (imensa majoritate) ori sunt prostiţi de un spaţiu minor, citadin, închis, adică sunt castraţi de nevoi metafizice, ori, în chip excepţional, sunt obsedaţi de ideea de infinit în toate disciplinele de gândire; şi asta îi duce la o disperare cronică, de care cei mai mulţi nici nu-şi dau seama. Şi încearcă să uite disperarea lor metafizică prin vacarm de civilizaţie, de ştiinţă şi de artă; tactica struţului.
Concluzii
Spaţiu şi etnic. Genul gliptic şi Kalevala românească. Rolul Bărăganului în crearea unei autarhii spirituale româneşti. Epilog: De ce n-am scris Spaţiul Bărăganului?
Martie 1932
Despre Bărăgan se poate vorbi foarte mult.
La început, ţi se pare că nu poţi spune nimic despre el, fiindcă e la fel peste tot şi pe urmă vezi că şi în acest sens i se poate aplica vorba lui Frobel cu sfera: n-are nimic, şi totuşi, are tot.
Bărăganul e uniform, dar e o uniformitate în care s-au topit, s-au sintetizat toate varietăţile. Bărăganul e sinteza tuturor varietăţilor; de prea multă complexitate, pare uniform.
Cine n-are pregătirea atavică să înţeleagă, să presimtă (fiindcă nu e o înţelegere logică) aceste varietăţi implicate rămâne cu aparenţa, cu concluzia - cu uniformitatea.
Pentru el, Bărăganul nu e decât o permanentă plictiseală. Pe un om de dealuri ori de munte, dar mai ales de dealuri, Bărăganul îl întristează ori îl enervează, sau chiar îl sperie.
Această imposibilitate de a înţelege Bărăganul şi încercarea de a-l reduce la uniformitatea ultimă, când el e tocmai pluralitate de sensuri, sunt cel mai potrivit exemplu ca să arate incapacitatea omului de a înţelege maiestatea şi bogăţia naturii.
Culorile spectrului, prin învârtire rotativă, dau albul. Tot aşa şi Bărăganul; în el fuzionează toate varietăţile şi toate formele, pentru a da o mare uniformitate.
Această uniformitate nu e un punct de plecare, ci un vast rezultat. Dacă analizezi, sensurile implicate încep să se degajeze.
8 noiembrie 1969
Păstorii noştri au fost, dintre toţi românii, cei mai indicaţi să înţeleagă spaţiul vast (de aceea Mărginenii au fost mari energii; vezi: Figuri de Mărgineni, de Haşeganu, atât de admirat de S. Mehedinţi), din cauza transhumantei lor mari (nu toate transhumantele au fost atât de mari; vezi Italia, sudul Franţei) fiindcă ei au trăit şi muntele, şi câmpia.
296
297
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
De aceea, ardelenii au putut coloniza Bărăganul şi Dobro-gea, şi s-au simţit bine.
Delenilor însă le-a trebuit un timp de acomodare (cei împroprietăriţi după 1918 veneau doar vara, trăind în colibe, şi toamna plecau la deal. Nu puteau suporta câmpul fără umbră, fără izvoare şi pometării, fără aerul uşor monden, uşor de salon, al dealurilor).
Bărăganul are ceva frust şi arhaic, ceva geologic şi fastuos, ceva primar, ceva de eră primară.
1939
Cred că românii au putinţa să treacă la spaţiul major, cum e Bărăganul, pentru că:
1. românii au locuit şi pe Bărăgan, şi în bălţi, nu numai la munte;
2. pentru că de la munte şi de la deal se vede Bărăganul. Muntele românesc nu e întortocheat, în şiruri ce închid spaţiul, ci e în terase, de la Carpaţi la Dunăre, aşa că din Carpaţi spiritul românesc poate vedea şesul (ca Odobescu, din vârful Vrancei; vedea până şi râurile de stepă). Şi astfel, românii s-au familiarizat niţel şi cu orizontul de stepă;
3 pentru că ciobanii români au umblat cu oile la şes nu numai la munte;
4. pentru că spaţiul de „plai", de care vorbeşte Blaga, nu e limitat şi nici infinit, adică are ceva din Bărăgan, care e infinit + finit. Deci, e o structură înrudită şi astfel românul poate trece de la spaţiul de plai la cel de şes;
5. în sfârşit, spaţiul de Bărăgan are ceva sirenic, atrage, e molipsitor; e ca sufletul slav. Delenii cari au venit şi au populat Bărăganul repede au fost cuceriţi de el, încât azi nu mai pot suferi muntele; Bărăganul i-a convertit la el. Căci flăcările mari înghit pe cele mici.
Mai 1935
Nică Dumitrescu spunea că iubeşte peisagiul [Bărăganului] la fel cu cel unde s-a născut. E ceva aici.
Dar stabilisem că omul iubeşte peisagiul care se potriveşte cu sufletul său: după cum acest suflet e major ori minor.
Acum Blaga vine cu un concept minunat, care să reprezinte sufletul major ori minor din concepţia mea: conceptul spaţiului de subconştient (să aplic).
Mai 1935
Eminescu nu e în primul rând moldovean nici ca origine, nici ca biografie (a cutreierat pretutindeni). Moldoveni sunt Ralea şi Ibrăileanu. Ibrăileanu e mai moldovean decât un oltean sau fun) bărăgănean [mutat în Moldova], deşi e de altă rasă (curios: oameni de rase diferite pot avea aplecare pentru acelaşi spaţiu). Nici Conta nu e moldovean cu totul. Tipic pentru gândirea moldovenească e Ralea; şi pentru poezia moldovenească e delicioasa acadea literară a lui Ibrăileanu (Adela).
Nici Sadoveanu nu e moldovean în totul. Stepa rusească e majoră; de aceea, Eminescu şi Sadoveanu au luat ceva de la ruşi.
Coşbuc e năsăudean (munţi), de aceea e viril. Iar Vlahuţă e moldovean, de aceea e plângăreţ şi teatral.
Etnicul poartă în el anume spaţiu, dar e oarecare autonomie.
Decembrie 1969
Avem nevoie de spaţii majore, ca cel de stepă, ca cel de Bărăgan, de mare, de munte. Cum e la Brăila, unde e un orizont împletit din spaţii majore, pe când la deal, e un orizont făcut din spaţii minore, spaţii de salon, spaţiu liliputan (de altfel, păstorii noştri - transhumanta! - au trăit în spaţii majore).
Să terminam cu spaţiul gliptic, cu genul glipţic, cu spaţii parfumate, spaţii de păpuşă, fie şi stilată, şi să valorificam Bărăganul, marea, muntele; să valorificăm transhumanta, virtualităţile ei spirituale.
Transhumanta e coloana noastră vertebrală, din punct de vedere spiritual, aşa cum Carpaţii sunt din punct de vedere fizic -dar şi spiritual: ei sunt, de altfel, implicaţi în transhumantă.
Filipescu, mi se pare, a spus de Carpaţi că sunt coloana noastră vertebrală: transhumanta e coloana noastră vertebrală din punct de vedere spiritual (dezvoltare).
28 octombrie 1969
Bărăganul nu e tocmai infinitul, dar e cvasi-infinitul; şi, în orice caz, sugerează infinitul. Şi tocmai aceasta trebuie pentru a da cultură majoră.
Aici să dezvolt ideea mea a tipului gliptic într-o cultură şi cum Bărăganul ne poate ajuta să creăm o cultură majoră.
Dealul e minor, dar stepa, muntele şi marea sunt majore în cultură. Natural însă că nu e ceva absolut aici, fiindcă nu sunt adeptul influenţei totale şi imediate a spaţiului.
298
299
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Noiembrie 1969
Genul gliptic, de care am suferit un timp; ce greu s-a încetăţenit romanul la noi. înflorea nuvela; chiar şi Viaţa la ţară a lui Duiliu Zamfirescu e, în mare măsură, o împletire de nuvele.
Probă că, după un timp, mediul geografic îşi pune pecetea şi pe inconştient e că ţăranii din Bărăgan sunt oameni din regiunea dealurilor, cu spaţiu mioritic; şi totuşi, după câteva generaţii, au căpătat un spirit larg în ceea ce priveşte spaţiul. Se "poate chiar spune că omul visează, în mare parte, la spaţiul în care şi-a petrecut copilăria.
De ce plecau vikingii, fenicienii şi indonezienii peste mări şi oceane? Numai din motive economice? Nu. Ci şi din nevoia spaţiului imens.
însă pe Bărăgan e spaţiu larg, dar e ceva static. Omul de aici nu e un vântură-ţară şi nu înghite spaţiul. Căci sinteza de infinit şi finit de aici îl mulţumeşte.
August - decembrie 1960 Genul gliptic şi „Kalevala" românească
La noi, până de curând s-au scris mai mult poezii, schiţe, nuvele, articole de ziar, eseuri, cel mult balade (chiar şi Viaţa la ţară e, în mare parte, o împletire de nuvele). Nu romane, nu sisteme filozofice sau enciclopedice - ori prea puţine.
între altele, ne-a lipsit un Homer ori cei cari, în secolul al XII-lea, au făcut Niebelungenlied (vezi introducerea la traducerea franceză a acestei cărţi, de Piquet; o am); ori un „doctor", ca acela care a compus Kalevala. Alecsandri, Russo s-au mulţumit să culeagă poeziile şi cel mult să le cizeleze, dar nu s-au gândit deloc să proiecteze, plecând de la ele, marele poem al existenţei româneşti, Iliada românilor (vezi teza lui D. Botez).
în chip ideal, ca viziune de viaţă, acest poem a existat, această Mahabharată valahică. Dacă Alecsandri ar fi cunoscut cazul autorului Kalevalei şi dacă ar fi fost mai erudit, poate că ar fi reuşit să facă acest poem. Coşbuc ar fi avut şi mai mulţi sorţi de izbândă şi chiar a conceput ceva, dar mai modest; o serie de balade ale existenţei româneşti. Păcat că n-a trăit s-o termine. Eminescu ar fi fost cel mai indicat. Un Eminescu dublat de un istoric, de un Hasdeu şi de un S[imion] Fl[orea] Marian - şi care ar fi trăit 80 de ani!
300
în liceu, făceam în cursul superior desene-proiecţiuni, cari, plecând de la câteva elemente mai mult orizontale, proiectau în sus un fel de epură, un desen mare, cu perspectivă măreaţă; desen ce proiecta epopeea. Aşa şi din poeziile risipite, din meteoriţii folclorului românesc, se poate construi, proiecta epopeea română. Cum, din punct de vedere muzical, se poate face simfonia sau marele oratoriu al românilor. încercări: G. Enescu, Gh. Dumi-trescu. Căci, ideal vorbind, a existat marea planetă spirituală a ethosului şi epopeii româneşti, din spargerea căreia au rezultat miile de poezii populare - meteoriţii. (Analogia aceasta cu originea meteoriţilor, mai bine zis a acelor multe mii de asteroizi, de planete mici, e sugestivă.)
Acum e târziu ca să se mai facă această epopee a românilor, acest Cântec al românilor. Pentru că a trecut momentul ingenuităţii folcloric-mitologice (dar autorul Kalevalei era un om de ştiinţă modernă).
Dar ce frumos ar fi fost să se treacă de la Cronica românilor (Şincai), la Cântecul românilor (analogie cu Niebelungenlied). Românii, scriitorii români nu s-au gândit; dar, dacă s-ar fi gândit să facă această mare epopee românească, ar fi făcut, în orice caz, lucruri interesante. Genul gliptic - dominant atunci - i-a făcut să nu se gândească. Dacă un Budai-Deleanu a reuşit să facă o bună epopee, cu un subiect infinit mai sărac, şi Hasdeu să facă Răzvan şi Vidra, cu atât mai mult ar fi reuşit să facă o epopee a românilor.
Dar scriitorii români au căutat subiecte mai puţin mari, frescele cosmic-istorice rămâneau departe, ca şi zările sinilii ale munţilor mari la orizont.
Doar în istorie românii au atacat subiecte mari: Istoria românilor, a lui Xenopol, Istoria românilor, a lui Iorga - două lucrări foarte mari, ca perspective de majorism spiritual, fără să mai vorbim de proiectul de dicţionar al lui Hasdeu.
August-decembrie 1960 Trecerea de la genul gliptic la genul major
Se zicea că românii nu pot fi comercianţi, marinari, administratori; că nu putem avea romane; şi iată că le-am avut pe toate. Totul e, dar, cum te instalezi sufleteşte şi [depinde] de încrederea în tine şi în neam.
^biblioteca y 301 (* acadelei V ° v romane
Vasile Băncilă
Spaţiul Bărăganului
Dacă a predominat genul gliptic, e şi fiindcă n-au avut încredere suficientă în naţie şi în cultura românească, pentru că am avut o clasă conducătoare bestială, ticăloasă - vezi tragedia lui Paciurea, a lui Luchian; Brâncuşi a trebuit să se expatrieze. „N-avem sculptori!", zicea un fonf de ministru burghez, în timp ce trăia un Paciurea, şi dădea comenzi la sculptori străini mediocri -şi pentru că străinii ne-au învăţat să ne dispreţuim; străinii şi hibrizii.
Dar de la gliptic se poate trece la major. Desigur, nu ne trebuie obsesia colosalului, a „balşoiului", şi nici a falsului major (cum e romanul-fluviu făcut după ... ziare, ori cronică istorică, d la [Zaharia] Stancu). Mai bine un gliptic cinstit şi autentic artistic decât o broască umflată. Puiul lui Br[ătescu-]Voineşti e artă perfectă, indiferent de proporţii ([ca] şi schiţele lui A. Daudet şi Cehov). Şi apoi, glipticul trebuie să fie şi el într-o cultură; îl au chinezii, japonezii (dar suntem contra stejarilor pitici, de 2 decimetri; degenerare, perversiune), cari fac minuni miniaturale ori cizelează la infinit amănuntele.
Omul major se joacă cu copiii, cu femeia, se completează cu femininul, cu copilul, chiar cu copilărescul. Mulţi oameni mari au ceva copilăresc. Contra falsei virilităţi, care bântuia în cultura românească prin 1930-1940 (unii purtau şi cizme, ca să para majori!).
Pe două căi se poate trece de la gliptic la major.
1. Din spaţiul mioritic, care e ondulare nedefinită, permanentă, se poate trece la spaţiul infinit sau cel puţin la spaţiul spiritual mare, major. Căci mioriticul e o dezghiocare (o desfoliere) la infinit a spaţiului. Orizontul lui relativ apropiat nu e rigid, ci oarecum străveziu, suav, mobil - ca nişte paravane cosmice, paravane de spaţiu, ce se pot muta uşor mai încolo, şi chiar se mută mereu. Blaga [a] putut da sistem filozofic tocmai din cauza asta. Rău e şi când mioriticul se fixează, devine rigid, ajungând spaţiu de studio, de trotuar, citadin; atunci apare minorul feminin (care stă bine numai la femei), ori cel burghez, citadin-burghez.
2. în spaţiul geografic românesc nu-s numai dealuri, ci [şi] marea, munţii, Dunărea şi mai ales Bărăganul.
Românii au privit, [au] contemplat Bărăganul de pe dealuri şi munţi. Iar prin transhumantă s-au învăţat cu spaţiul mare, care-şi trage mereu cortina; de aceea foştii păstori s-au aclimatizat repede în Bărăgan, ca şi locuitorii dealurilor, cari au fost împroprietăriţi în Bărăgan (dar aclimatizarea inversă e mai grea).
Bărăganul, marea (vezi teza lui Bucuţa că românii au fost şi oameni de apă) şi Dunărea sunt cei trei plămâni de majorism ai noştri; iar cu unii munţi (cei cu perspective deschise) fac patru -Bărăganul fiind cel mai important.
Putem realiza astfel o autarhie spirituală, metafizică; şi minor, delicat (dealuri, mioritic), fluid, cu virtualităţi de depăşire, şi major (Bărăgan).
Glipticul e etnic (vezi multe diminutive în poezia populară), dar nu e o fatalitate etnică.
Epilog
De ce n-am. scris „Spaţiul Bărăganului"
[1965]
Bărăganul m-a interesat în trecut în primul rând ca o problemă metafizică. Aceasta era pe timpul când voiam să-i răspund lui Blaga la Spaţiul mioritic (1936) şi-mi pare foarte rău că nu i-am răspuns; m-a împiedicat un examen de definitivat al învăţătorilor şi, pe urmă, momentul a trecut.
Acum, la bătrâneţe, când copilăria devine vârsta magică în amintire, Bă[răganul] mă interesează în primul rând ca o problemă de istorie şi de inimă.
Noiembrie 1965
N-am putut atunci să-i răspund lui B[laga], prin Spaţiul Bărăganului - ce frumos ar fi fost -, fiindcă am fost pus într-un examen al învăţătorilor şi momentul a trecut.
Mi-au rămas câteva note şi amintirea că voiam atunci să dezvolt tema că Bărăganul e ideea de infinit şi că noi avem nevoie de cultivarea acestei idei pentru a face o cultură majoră.
Acum tema s-a schimbat întrucâtva şi documentarea s-a mărit. Totuşi, rezultatul e mai puţin celui care ar fi fost acum câteva zeci de ani, căci atunci erau elanul, stilul şi bogăţia tinereţii, care din nimic face ceva, fiind cu adevărat creatoare; pe când bătrâneţea zideşte din materialuri vechi, adunate...
O fi acuma mai multă documentare, dar, între cele două eseuri, unul care ar fi putut să fie şi altul care este, aproape la cele două capete ale vârstelor culturale, e deosebirea dintre o lacrimă limpede şi una încărcată de săruri obosite.
302
303