Coperta de Tudor Jebeleanu CEZAR. BALTAG L Euridice si umbra 3 Versuri EDITURA EMINESCU Bucureşti, 1988 <*fj \ «Am rămas mireasă de pămînt şi noaptea începe cu răsuflarea mea. Te mai aud numai în somn strigînd regină a grîului regină a grîului vino să adăpăm soarele» (IOANA BANTAŞ, Joc de-a strigarea) NOAPTE SENINĂ Unde eşti, inelul meu de argint, a venit primăvara şi tu tot nu apari noaptea asta senină e bolnavă de prezenţa ta uite, răsare la orizont otrăvitorul Antares, dacă mă uit mai multă vreme la el prietenii mei vor muri şi eu nu mai pot îndura atîta tristeţe Unde eşti, fereastra mea de demult, creşte iarba şi tu nu mai vrei să fii, nu mai ştiu de cînd rătăcesc pe străzi fără tine dacă mă opresc o clipă au să cadă zilele ora proscrisului şi a femeii tinere a trecut şi eu nu pot privi de unul singur atîtea stele 7 Unde eşti, inocenţa şi vinovăţia mea, unde eşti torţa mea gînditoare, am visat că priveam marea şi tu veneai pe brizanţi dinspre larg rosteai ceva nedesluşit, te ridicai în picioare pe creasta valului şi aproape de ţărmii mei înlăcrimaţi dispăreai iarăşi Unde eşti, inocenţa şi vinovăţia mea, unde eşti, întrebare... ? 8 PAŞII CU CARE TE CAUT Paşii cu care te caut se afundă-n nisip Glasul cu care te chem se pierde-n izvoare Cine mai poate auzi cum să te poată striga gîndul meu sigilat, cuvxntul meu cu hieroglifa în inimă 9 CAPCANA Ţi-am mai spus visul pe care ţi-1 spun acum ? Dar oare e vis ? Sau e soarta care ne toarce într-una ? Fiecare întîmplare a fost trăită de două ori, fiecare gînd l-au mai spus Parcele încăodată O zeiţă îmi înfăşoară înapoi pe mosor copilăria Soarta îmi povesteşte un vis pe care l-am mai trăit odată 10 CIOCÎRLIA Verticală, dragostea mea de demult, în aerul dimineţii Fir de speranţă la ţărmul unui nor albastru spălat de lumină Cazi iubirea mea ? Te înalţi ? Unde nu este durere acolo ţi~e dat să ajungi — Qual donna canterâ si io non canto... ? care femeie o să mai cînte oare de nu cînt eu... De nu cînţi tu, aceea care sui cîntecul la cer şi cazi în soare 11 i A PLECAT MEMORIA NOASTRĂ TĂCÎND Lumină din lumină corabie din tăcerea ta şi nimic din mine, numai dragostea. ancoră arzînd în însăşi nemurirea mării, sîngelui, valului, pasăre care se aprinde zburînd de-asupra oricărei lumi : Te iubesc. Nu o vei mai afla niciodată. A plecat memoria noastră tăcînd. Nimeni nu-i mai fură secretul atins de aripa neîntoarcerii... 12 AFRODITA URANIA Mă-întrebau copacii, oare se mai vede oare-şi mai trimite la noi epifânia oare ne mai ştie, oare ne mai crede prima între Parce, Afrodita Urania ? Cînd parcă anume la mijloc de lume undeva pe dealul troienit de aştri te-a chemat pe nume, te-a trimis în lume Afrodita Urania cu ochi albaştri Tu erai aceea, forma şi ideea lumea fără pată-n pulbere-ntrupată ; pentru prima dată neaua sau femeea semn erau că fruntea cerul şi-o arată Degete divine te-au rostit pe tine sîngele din mîna ei ţi-a fost fîntîna ; din zăpezi virgine şi venin de-albine ţi-a turnat stăpîna suflul şi ţărîna 13 Zveltă ca fregata ai trecut prin lume mal legind de malul firii celălalt pînă cînd geloasă umbra marii Mume a chemat la Sine zborul tău înalt Şi-ai intrat minune-n margini de genune brusc învăpăindu-ţi nimbul şi pierzania te-a trimis anume dincolo de nume prima dintre zîne, Afrodita Urania Şi te-ai dus iubire-n margini de neştire acolo unde-n bolta cerului albastră arde în uimire dincolo de fire Afrodita Urania zeiţa noastră 14 UN ZEU TRESARE SUB STELE Un zeu tresare sub stele. Rigorile ierbii nu te mai rănesc. Iertarea umbreşte un soare comun. în craniul poetului cuib îşi face privighetoarea, cîntecul ei iese prin orbita goală fulger melancolic al unui gînd foarte negru capriciul unei zăpezi de fum forma ideală a reîntoarcerii 15 UNDE DOMO? Din vieţi anterioare urma încerc să mi-o ghicesc ; de-a valma trec întîmplări ce-mi spun într-una cum m-a legat de tine karma Reînviu demult apuse zile, străine chipuri şi imagini, caut şi caut între file să dau de urma unei pagini în care soră cu lumina ai coborît neaşteptat decisă să răscumperi vina străveche de-a mă fi-întrupat Din clipe trecătoare urma încerc să mi-o ghicesc de-a valma trec nori ce-mi povestesc într-una cum m-a legat de tine karma 16 BOCET VECHI LA O POVESTE ADEVĂRATĂ Elenei, in memoriam Mă luai, luai mireasă de crai luni de dimineaţă pe-o vale cu ceaţă pe lîngă-o fîntînă cu apa bătrînă cu tine de mină cu tine de mînă Apă nu era numai viaţa mea care se ducea cu umbra pe faţă cu luna în braţe Mă luai, luai mireasă de crai tot pe lîngă rîu cu-o seceră-n brîu înotînd în grîu 17 Şi-am văzut pe plai floarea mea din rai. M-aplecai s-o tai. Cînd mă ridicai, Doamne, ce aflai... Tu nu mai erai Tu nu mai erai Cînd m-am aplecat drumul s-a schimbat, nu te-am mai aflat nu te-am mai aflat împrejur de mine brîne şi ravine numai văi haine şi mai jos în vale un străin de cale ca, o întrebare Mă luai, luai mireasă de crai după o-ntrebare fără amînare Cînd m-am fost oprit basmul s-a sfîrşit şi tu n-ai venit şi tu n-ăi venit 18 Cînd m-am aplecat valea s-a schimbat nu te-am mai aflat nu te-am mai aflat De-o lună şi-un ceas nu mai am popas drumu-i fără mas urma-i fără pas apa-i fără glas Tu unde-ai rămas ? Tu, unde-ai rămas.. 19 1 CHEIE UITATĂ Lumina — cerc de demult din care am ieşit fără voie Şi tot ce-am văzut de atunci a intrat în noapte definitiv cu gîndul cu cuvîntul sau cu fapta Şi tot ce-am vorbit de atunci s-a făcut nisip şi nisipul zguduie clepsidra din mine cu o furie torenţială Dintr-acolo am venit cu inima ca un lacăt închis şi cheia uitată undeva mult în urmă într-o altă posibilă viaţă 20 EURIDICE Din nou, Euridice, lava erorii mele o aştern şi-i rog pe zeii fără patimi să mă întoarcă în infern La tronul palidei Hecate rog cîinii lumii de noroi să-mi smulgă văzul din orbite să nu mai pot privi-înapoi Jos în tunelul marii Mume cînd, albă, te voi fi aflat mîna să ardă ca un ţipăt, ochiul să tacă sugrumat Din noaptea mea să-ţi dau viaţa să te hrănesc cu viaţa mea, tu ca prin vis să-mi mîngîi faţa şi eu să nu te pot vedea 21 Şi cînd tăcuţi ne vom desprinde din nesfîrşite guri de hău sîngele meu să lumineze spre suprafaţă drumul tău Cu-o sfîşiere fără nume din gura Văii să te sorb să te aduc din nou în lume Orfeu triumfător şi orb Focul nu stinge al retinei înalt de văz de tine dor, pentru privirea mea din Hades o lungă noapte sunt dator De astăzi, văduv de privire, să-mi cert zadarnic ochii verzi ; nu te mai pot zări, iubire, tu nu mai poţi ca să te pierzi 22 O TĂCERE NEELUCIDABILĂ Pentru tot restul zilelor un copac cu fructe de singurătate pentru toate clipele rămase o acvilă cu ouă de neînţeles pentru restul cuvintelor o tăcere neelucidabilă pentru ultimele frunze din vară un foşnet nemuritor pentru inima ta un patinoar îngeresc unde dansează şi zboară unde dansează şi zboară ultima noastră vacanţă-speranţă ultima noastră iubire dulce-amară ultimul nostru surîs pămîntesc 23 UMBRA ET PULVIS Taci îngere. Clorofila e răzbunată. Trupul meu vinovat se dizolvă-n amurg, în albia formelor lumea abia mai înoată. Apa arde. Malurile rîului curg. Azi plini-voi în lacrimi porunca, povara : să mori, să te naşti, să învii, să învingi, îţi spui : am ajuns. Şi iată, se topeşte cum ceara malul de cum îl atingi. La un fir de vedere, la un pas de orbire ţărmul începe să plece, recad în şuvoi ; umbra et pulvis sumus, iubire. Lumina se surpă hohotind peste noi. 24 LUMEA FĂRĂ TINE S-a închis cartea. Diamantul tăcerii îmi sîngerează faţa. Nimic nu mai spune pasărea neagră la capătul zilei. Vine o floare. Mă întreabă de nume. Nimeni, îi răspund. Nimeni dintre cărţi triste, floare. Nimeni dintre litere şterse. Mai sus e o poartă a porţilor cu pragul rău. Pe acolo am trecut o dată de două ori, de trei... Soarta are chipul palid al unei femei. Tăcerea zeilor strigă într-una numelei ei, Lacrimae sunt verba secutae : Elena, Ioana... O pasăre în mine îşi ascunde bocetul rana 25 O CLIPĂ DE NEATENŢIE Trebuia... Trebuia... Trebuia... Imperfectul : timpul infernului O clipă de neatenţie mai de mult l-a pornit. O uitare nesfîrşită de atunci îl tot prelungeşte. Ghemul se deşiră se tot deşiră necontenit şi eu, iată, nu îmi mai pot opri amintirea Trebuia... Trebuia... Trebuia... Imperfectul : anotimpul infernului 26 MODUL CEL MAI FIRESC uupă plecarea la precipitată şi fără întoarcere, deşi se grăbeau să te ajungă din urmă, îngerii tăi păzitori s-au constituit în tribunalul de urgenţă şi după o rece deliberare au hotărît să mă condamne fără drept de apel la veşnică auto-ironie Doamne, ce sarcastică viaţă de-atunci : îmi crestez în fiecare zi, cu braţul drept, cu braţul stîng inima cu un stilet tăios ca lama unui surîs şi strîng un pahar de sînge înflorit pe care îl întind trecătorilor pe străzi, 27 cu zîmbetul cuiva care s-a trezit din vis doar ca să asculte cu aer răpit o tristă şi din nou tăcută poveste de dragoste Tot astfel de atunci rup zilnic cu încîntare cîte o bucată din mine pe care seara după o sumară invitaţie o împart solemn şi ceremonios cui se nimereşte într-un ospăţ elegant, plin de sfială, furie, reţinere şi cinism E desigur modul cel mai firesc de a linişti pentru o vreme eriniile onestele, dragele mele erinii care mă urmează pretutindeni cu aerul lor visător şi absent şi aşteaptă întotdeauna gînditoare şi calme să le ofer cu o sacră impudoare a inimii prelungile, nesfîrşitele sfîşietoarele-mi hohote de rîs cît tot atîtea lovituri de pumnal răsucite în propria-mi inimă 28 MĂSURA UMBREI PE ASFALT Ce îmi dai tu, moarte, în schimbul a ceea ce mi-ai luat ? O fîlfîire de aripi, o lumină mare, un golf vizitat de delfini, o piatră albă pe un deal inexistent, o vacanţă mută într-un orăşel de provincie Ce îmi ceri tu, moarte, în schimbul luminii în care mă pierzi ? Ochii tăi dilataţi, o sete fără capăt, tunelul deschis al tăcerilor tale surîsul tău ca o hemoptizie, măsura umbrei pe asfalt, inima ta în cercul durerii şi o grămăjoară de praf în palma mea dreaptă Ce îmi spui tu, moarte, în schimbul tăcerii ce-ţi las ? 29 Un cîmp de lavă arzînd de-asupra căruia zboară şi zboară pasărea gîndului şi nu se mai poate aşeza, parabola trezirii şi peste toate erupţia unei tăceri şi mai mari : umbra unui cuvînt niciodată rostit pe care cenuşa trupului nu-1 mai poate încape 30 ZÎNA A TREIA Dogoarea aceasta o ştiu, ea vine din spate mereu, basmul ei pămîntiu îl ascult cu sîngele meu Zboru-i întretăiat creşte bezmetic şi crud, foşnetul ei vinovat din tinereţe-1 aud Pustiitoare aripă creşte arşiţi şi ploi de noroi în urmă. Şi clipă de clipă creşte distanţa-între noi Şi-acum înserarea se lasă. Umbra creşte-în adînc. Unde e peria deasă şi gresia să le arunc ? 31 NU TU, DURERE Nu tu, durere, mă ucizi. Uitarea, viperă blîndă, orizontu-mi stinge. Un fulger laş îmi soarbe disperarea şi-o ceaţă mi se-ntinde pe meninge Nimicul brusc retina-mi voalează. Faţa-mi albeşte-n cel mai straniu foc. Şi nici o floare nu mă mai nimbează cu-o umbră de noroc sau nenoroc Mă caută o amintire oarbă Pe drumuri toarse tot mai depărtat, îngerul zace prăbuşit în iarbă de şarpele-ndoielii fulgerat Surîsul nostru geamăn cu genuna dispare-n ţara lui A-Fost-Odată, acolo unde zboară-ntotdeauna memoria, iubire înşelată 32 Eu tot trăiesc ? Mi-e inima un cleşte care de mine însumi mă desparte. Rănită este seara ce primeşte strigătul meu de furie şi moarte 33 LOGICĂ BINARĂ Viaţă ce nu eşti a mea. Dar a cui mai eşti oare ? Cine mă obligă să te trăiesc cînd e atît de departe de mine alegerea. Şi totuşi, poate, eu te-am ales foarte de mult : dintre culori numai roşul şi negrul, viaţa şi moartea sunt azi condamnat să mor şi să trăiesc între da şi nu oricît aş fi preferat lumina lui poate. Mie moartea şi viaţa, numai atît, inimă ireconciliabilă, inimă exilată în alternativă, tertium non datur, logică simplă, binară, în care m-am instalat aproape ca Hristos în cuiele . renunţării sale pe cruce Viaţă ce nu eşti a mea dar a cui să fii oare ? 34 DE ATÎTA TIMP Nici un miracol de-atîta timp. Nici-o mirare. Deschid şi închid la loc ochii mei de piatră cu lacrimi de piatră şi văd printre genele mele de piatră o pasăre de piatră cu aripi de piatră zburînd de-asupra inimii mele care nu vrea şi nu vrea şi nu vrea să împietrească odată pentru totdeauna în lumea asta de piatră în lumea asta cu totul şi cu totul de piatră 35 NAŞTERE Te voi naşte, mi-ai zis, dacă voi da greş mă ofer zeilor să fiu arsă de vie... Şi deodată îmi aprinde inima ultima ta lacrimă aidoma sîngelui aceluia care a murit ca să-mi spună că nu Dumnezeu a creat Răul Niciodată, mi-ai spus, să nu vînezi inevitabilul, niciodată... Şi plîng şi mă trezesc ca dintr-un vis al materiei care şi-a uitat pentru o lungă vreme spiritul 36 «BELLA MADRE DE’FIORI» Nu mi-e frică deloc de privirile tale verzi, mi-a spus Primăvara, căci dincolo de o scurtă clipă totul se pierde, chiar şi zîmbetul pe care ţi-1 vor paşte turmele mele într-o bună zi Eu nu mă joc Acum să alegem drumul pe aceste străzi ale amintirii şi să-ţi spun secretul cu care m-am apropiat de tine azi la marginea pădurii sub cerul adine. Eu te înfloresc numai. Alta te scutură. Vezi, marginea sufletului se agaţă de steaua ce clipeşte ultima în zori singură de-asupra oraşului. Cînd şi ea se va stinge nu vei mai fi. Toate astea sunt frunze care au fost şoaptele tale, a mai spus surîzînd Primăvara. Eu nu mă joc. O FEMEIE NUMITA ISOLDA Descifrînd într-o clinică de chirurgie o posibilă partitură a destinului, poetul ridicase vela cea neagră a corăbiei sale fără să ştie că undeva pe ţărm cineva adăsta cu privirile aţintite la valul singurătăţii sale. Eu introduc aici acum o fiinţă bolnavă de dilema Lumii prinsă în jocul de-a întîmplarea şi tînjind după zodia unui alt ideal. S-o numim oricum, să-i zicem Isolda, să ne-o închipuim trăind alternant două existenţe, ştiind prea bine că romanele medievale nu i-au modificat mai deloc imaginea de femeie îndrăgostită 39 pînă la sacrificiu de absenţa celui drag, nu de prezenţa lui Ferice de tine, lebădă credincioasă, tu care nu te abandonezi niciodată fatalităţii, tu care nu vei şti niciodată ce simt eu Isolda cea bălaie tu care nu vei oscila niciodată răstignindu-te între pasiune şi ger Cît despre mine, eu sunt în întregime altfel, eu nu am nevoie de Tristan decît atunci cînd îl părăsesc ; cine îşi iubeşte inima să facă bine să şi-o însîngere : ard cînd mă îndepărtez iar el se stinge cînd mă apropii. Numai depărtarea lui o iubesc, de dragul ei nu ezit să falsific chiar şi teribila probă a focului, — le jugement de Dieu ! — El este pentru mine mai mult decît lumina pentru o floare şi mult mai puţin decît umbra subţire a norului pentru vînt 40 Pe iubitul meu l-a sărutat moartea, altfel nu aş fi îndrăznit să-l ating. Deaceea inima mea arde întotdeauna cînd nu îl pot vedea, auzul meu îl doreşte cînd nu e cu mine, ca şi cum luna numai cînd e acoperită de umbra pămîntului descoperă soarele De altfel, gravitaţia e o forţă greu de învins chiar şi pentru o femeie, chiar şi pentru inima mea de planetă-oglindă alunec de-a lungul unei orbite nemiloase, caut soarele fără voie rotindu-mă în jurul pămîntului Ridic candela privirii mele şi faţa mi se învăpăiază de o flacără îndepărtată, sărut ţărîna cu buze care vor să rostească alt nume şi cînd îmi apropii fruntea de piatra zilei, văd ca o pythie de-asupra antrului, dincolo de obiectul privirii Pe iubitul meu l-a sărutat moartea apoi abia l-au atins şi buzele mele what lips my lips have kissed and where and vohy ce buze sărutai... de ce... şi unde dormi în pace, vultur căzut... argila îţi este stăpînă. Dar undeva de-asupra pămîntului te mai cheamă şi azi gîndul meu de osciloscop nebun inima mea de Isoldă care înţelege dragostea în termeni de teologie apofatică 42 ClNTEC PENTRU ŞEHERAZADA Acasă, cînd nici pragul, nici fereastra, nici uşa nu mai sunt din lumea asta. Cu semne cerul nu ne mai învie, şi zeii nu mai par să ne mai ştie. S-ascunde casa ca-ntr-un vis în care podeaua se topeşte sub picioare. Ni s-a albit ţărîna şi ograda de cînd ne-a părăsit Şeherazada. Deschide-te, Sesame, înafară. Oblonul bolţii e bătut în cuie. Nu ştiu de va mai fi vreodată seară şi nici povestea cine-o s-o mai spuie... Tot urci şi urci din nou, a cîta oară, un deal şi deodată dealul zboară. Visul e lung. Din el trezire nu e ? 43 HÎRTIE CARE SE TOT ROTEŞTE E ziua ta, renunţare. Rîşniţa de cafea ţine lecţii de metafizică la ora cînd sufletul se întoarce în cochilia unui melc dextrogir sau poate în scrînciobul copilăriei mele Lumea rotindu-se ca sfîrleaza unui budist care se roagă în timp ce merge E viaţa mea scrisă cu litere de necitit într-o limbă necunoscută pe o hîrtie care se tot roteşte într-o casă cu acoperişul spart Aşa se ridică norul din iarbă sus, tot mai sus ca o hîrtie care se tot roteşte 44 la ora cînd sufletul se retrage in sine. E ziua ta, renunţare. Disperarea de duminică îmi dă lecţii de fidelitate. E ziua ta, neuitare. O zînă albă îmi povesteşte mitul eternei reîntoarceri, afară ghemul vieţii îl deşiră vrabia în zborul ei ca o rugăciune pe care vîntul o scrie sus, tot mai sus cu litere necunoscute într-o limbă de nerostit pe o hîrtie care se tot roteşte 45 CELEI CE SE ÎNDEPĂRTEAZĂ CU O FLOARE A UITĂRII ÎN MÎINI Eşti sau nu eşti ? Al cui e chipul oare care în rana văzului mi-apare ? Lumina se întoarce la izvoare. Te văd aievea sau mi se năzare ? Sunt unic martor care să-ţi ateste ivirile în prag fără de veste ? Statura ta în umbra serii este părere, tragedie sau poveste ? Sărută-mă. Mi-e gura o pecete a unui vis ce n-o să se repete. Coboară un cocor din zări încete. Să nu mai sorbi iubirea mea din Lethe. Aş vrea îngîndurat să te descînt să leg fiinţa ta de un cuvînt ca să ne regăsim atuncea cînd vom mai veni vreodată pe pămînt. 46 Ultima oară cînd ne-am întrupat ţi-am povestit un basm de neschimbat. Era al nostru cel adevărat. De ce-ai plecat din el ? De ce-ai uitat ? Privirea pierde tot ce mîna strînge. Pînă la tine glasul nu-mi ajunge. Fantomele încep să te alunge. Nu lacrimi în cuvinte am, ci sînge. 47 NOAPTEA Auzi paşii nopţii ? Zeii au legat-o la ochi şi au părăsit-o în mijlocul universului A primit zestre umbra şi cele patru zări. Un cîntec ca o lavă incandescentă îi topeşte gura : Nu va dezvălui niciodată secretul lumii. Cerul cu infernul sunt una. Ridică pumnalul unei stele îl împlîntă în întuneric şi începe să danseze. E oarbă. Nu i se citeşte nimic pe chip. 48 AD INFEROS Rănit de-o sete care nu poate s-o mai stingă nici flacără, nici apă, nici timp neuniform îmi prăbuşesc cascada sîngelui meu ce strigă pierdut în amfiteatrul unui auz enorm Decapitată zîna, poetul încă doarme un vis din care nu se va mai trezi uşor. De nu c-un fir de soare în lumea asta, Doamne măcar c-o înviere tot le erai dator Mă-ntreb de-a ta lumină sîngele meu străin e ? Străină e tristeţea cu care azi te strig ? Eu nu te rog, tăcere, nimica pentru mine : Dacă ne pierzi în noapte, în cer se face frig. Voinţa mea nu-ţi cere să-ntorci în stalactite vocalele durute pe care ţi le-aştern, dar de jertfeşti iubirea atunci măcar trimite Femeia în lumină, Poetul în Infern 49 De astăzi inocenţă, vai, gîndul nu mai are şi semnul zînei bune n-am timp să-l mai aştept, îngerii mei, pavaţi-mi cu stele căzătoare Sahara arzătoare spre care mă îndrept. 9 martie 1988 50 FURIOASĂ ÎŞI DESCHIDE OCHII încăodată îşi deschide ochii anilor fără nume, moartea, asfinţind furioasă vorbele din trecut ale celui ce ai fost. Ca o bănuială ceaţa vine la întîlnire cu taina scurtei tale fericiri adînci, adumbrite, din care toate nopţile uitate de-acum într-un galop de vis se vor retrage. Frunză a disperării eşti, moarte, vîntul proaspăt din zori te întoarce spre apele reci ale celuilalt nume 51 PAOLO Şl FRANCESCA „Galeotto fu il libro e chi lo scrisse* Citeam aceeaşi carte împreună, o atingeam cu degete fluide deşi ştiam că-n pagini e genună şi literele ei ne vor ucide Nori limpezi prevesteau o-înfiorare cum ne priveam nepămîntesc de blînd pareă-încercînd să înţelegem care cuvînt din carte ne va fi mormînt Şi nu vedeam decît cum păsări albe rotesc o horă nemilos de-albastră şi-un zeu amar surîde din silabe şi-n litere se joacă soarta noastră Cum inocenţi ne-am prăbuşit în plante şi la nimic n-am mai luat aminte o literă din văi halucinante a explodat de-odată-n noi fierbinte 52 o Mai văd văpaia ultimei imagini a chipului tău logodit cu moartea de fulgerul ce ne-a trimis în pagini. Şi iată noi eram acuma cartea. 53 ÎNTRE CELE DOUĂ MAREE De la o vreme mă trezesc aproape ţipînd... Ca valul care părăseşte ţărmul un vis, întotdeauna altul îmi povesteşte cum te pierd cînd refluxul sîngelui tău se retrage în fiecare noapte din mine Ce-mi rămîne atunci ? O încîlcire de alge putrezite pe nisipul supt, o mînă de scoici unde, ţipătul unui pescăruş solitar, intervalul dintre sizigii... ...şi malul privegheat sub stelele reci de sirena lui Andersen care vine prăbuşindu-se peste trupul meu odată cu valul mă îngroapă şi mă dezgroapă plîngînd noapte de noapte 54 între cele două maree înalte ale întîlnirii mele cu tine Ca ţărmul care părăseşte apa, un vis... 55 NU-I POT RĂSPUNDE SFINXULUI De tine-o ghicitoare mă desparte, nu-i pot răspunde sfinxului azi încă. Prăpastie e-n trupul meu adîncă, ghemul e-aici, lumina e departe, un viscol fără veste mă aruncă la ţărm visat şi altul mă desparte de el şi farul arde pe o stîncă a amintirii care se împarte, Nuntesc năluci de scrum şi nu e încă niei-un mesaj de dincolo de moarte 56 VEVERIŢA CĂRUNTĂ Zigzag ireversibil pe partea dreaptă a drumului. Fulger invers, veveriţa căruntă suie întrebarea în arbori sub stelele care există şi ziua dar nu se văd ; acolo, sus, sub zodia Gemenilor, uite, se leagănă o veveriţă blond- cenuşie, cu o mişcare scurtă, fulgerătoare dă foc copacului amorţit şi într-o secundă primăvara aceasta se transfigurează. Trecere de flacără dinspre mine către altceva de dincolo, poate nemurire, poate simplă moarte, aşa cum ţii între braţele tale capul meu, ca o uriaşă achenă, pe care ai ridicat-o de pe pămînt pînă sus, în vîrful copacului şi o priveşti cu uimire ca şi cum misterul lumii ar încape întreg 57 / în acest viitor craniu, azi cînd cocorii îşi trimit către vîrful unghiului de zbor ţipătul lor de întoarcere % Aici în partea dreaptă a drumului steaua Regulus inima nevăzută a unui leu rănit şi înviat sîngerează lumină 58 NOCTURNĂ Insomnia mea, insomnia ta de foarte departe, două reflectoare se întretaie deasupra oraşului în noapte, caută cu disperare să prindă încrucişat pasărea dragostei noastre care se pierde în cer, nu mai are loc să aterizeze : totul e iluzie, îmi şopteşte ploaia somn fără contur, mă mîngîie vîntul un vis care nu poate fi visat, îmi spune noaptea, e ora două şi visez că nu pot dormi şi visez că te caut şi nu te pot afla şi înţeleg că sunt singur şi nimeni nu mă mai poate trezi din visul acesta 59 NUNC ST ANS Marea îngropată-n nisip îşi uită în cer stelele, măslini frumoşi are viaţa, drumuri uitate te caută-într-o altă existenţă. Plouă sub soarele sîngeriu, la ora cînd părăseşti de tot plaja lumii. Umbra literelor unui poem nescris îţi joacă pe tîmple. Lebede în centrul unui cerc de foc nemişcate dansează. 60 CÎND NU NE VOM MAI ZĂRI Cîndva, nu voi mai avea umbră, am să te strig cu numele tău de dinainte de naştere cel care nu mi-a fost îngăduit niciodată să ţi-1 pot spune Odată, cînd nu voi mai fi am să te chem cu numele tău cel adevărat, cel care nu ţi-a fost dat să-l afli cîtă vreme am fost cu tine Cîndva, cînd nu mă vei mai zări, am să-ţî caut paşii, strigînd numele tău cel de taină, pe care, auzindu-1 pentru prima oară, vei şti că a fost al tău dintotdeauna Cîndva, cînd nu te voi mai putea privi am să te chem fără veste cu numele tău de la început, 61 la a cărui rostire te vei trezi din pulbere ca să afli că nu te-am împărţit niciodată cu nimeni Cîndva, cînd nu ne vom mai găsi am să te strig cu numele tău dinainte de naştere pe care iarbă chiar de ai fi auzindu-1 tot vei răspunde 62 DEAL CU VIPERE Stagnante, încolăcite, insidioase semne de întrebare îţi numără paşii de-acum. Infinitul ţine loc de memorie. Dintre lespezi albe zboară o pasăre şi sîngele rămîne o clipă nesfîrşită suspendat în aer Te afli singur, deodată, în mijlocul lumii ca atunci cînd asculţi o inimă ce bate un ritm auzit numai de tine Pe deal de singurătate, înconjurat de ruguri te laşi muşcat de profeţia unei stele înainte de implozie 63 şi brusc orizontul se stinge asemeni ochiului care orbeşte de lumina unui orgasm Noaptea îţi trimite uriaşe flăcări în depărtări : Daimonul tău păşeşte gînditor printre litere de jăratic 64 POETUL Narator pentru sine însuşi al propriei poveşti, lasă loc de trecere pentru alţii prin viaţa lui : sală de aşteptare a spiritului, naos al păcatelor altora, interioritate ce nu-i mai aparţine, gară de joncţiune a celor ce vin a celor ce pleacă a celor ce nu s-au născut încă 65 ABSENŢA Bate un vînt de vară prin odăile mele. Tu pleci şi vii fără să te fixezi plantă călătoare avînd rădăcinile în apa lui Heraclit în care toate ale lumii se scufundă şi numai absenţa semnifică sau poate plecarea însăşi este pentru tine Fiinţă mai plină decît piatra, mai statornică în nestatornicia ei decît piramidele tu pleci şi vii şi mie nu-mi rămîne altceva decît vîntul stîrnit de aripile tale care îmi înteţeşte apa sufletului pînă la ţipăt şi ţipătului îi dau foc şi mă ridic din cenuşa lui ca o reversibilă pasăre şi spun : tot astfel e gîndirea mea : ochi de pasăre în întunericul flăcărilor oglindă acoperită ca să nu se vadă pe sine moartea, îmi acopăr faţa cu palmele şi mă gîndesc din nou la tine şi la filosoful antic şi religia lui de demult care laudă golul dintre spiţele roţii 66 strînse-n butuc şi golul ulciorului mai nepreţuit decît lutul care-1 înconjoară şi golul care arde noaptea în gîtlejul privighetorii. Aşa sunt şi eu : un gol în inima timpului o casă prin care trece vîntul un ulcior pe care începînd de azi nici-un cîntee de ziuă nu mai poate să-l umple 67 SURPATĂ INIMA NOASTRĂ Tăcerea mea, de ce nu eşti aproape ? Visez de-acum copaci halucinanţi. Nebănuit la cumpăna de ape creşte dezechilibrul pe versanţi De-o zi imensă nu-mi mai stau în cale contururile altei dimineţi ; simt deodată cum pornesc la vale cu valuri nemişcate şi gruieţi Ultima oară ca întîia oară cobor odată cu întregul deal. Un orizont concav îmi împresoară destinul suspendat în sinclinal Treptele locului înşelătoare trădează lent făptura care sunt pierdută-n glacis de alunecare şi hohotind cuvinte de pămînt 68 La asfinţit vechi stele sub înalta cupolă vor primi cum străjuiesc două movile una lîngă alta. Mi-e inima un freamăt. Te iubesc. 69 ENTROPIE E timpul deci să înnoptez acum în ceaţă ca un rîu în tîmpla lunii cu visele pornite pe un drum ce-a încetat de mult şi calea nu mi-i decît o reincludere în cremeni acolo unde pot să mă mai cheme priveliştile, unui stol asemeni de grauri repezi lunecaţi din vreme Un înger împietrit în care toate ideile sunt singure de azi în acest veac de neînsemnătate cu lacrimi de rugină pe obraz. Vîsleşti cu aripi tot mai depărtate... Şi timpul s-a oprit. Şi nu mai cazi. 15 martie 1987 70 LUMINA DIN VlRFUL DEALULUI Cortine albastre s-au tras peste tine tocmai cînd ai început să joci scena cea mare a vieţii Ieşi din întîmpinarea ploii albastre cu turma de fulgere pe care o laşi să pască lent lumina din vîrful dealului ce te ascunde puţin cîte puţin pînă dispari de-a binelea sau poate răsări în altă parte Cîte văi de tăcut cîte zile de mers pînă la liniştea îndurătoare pînă la întîlnirea cea mare din soare 71 Din calea ta se retrag dintr-odată apele, stelele. Eşti prietenul zeilor, cel mai singur de-acum printre cei singuri. Eşti chiar singurătatea. 72 DANSATOAREA Femeia tăcerii este condamnată la gest Ea îşi aruncă tunica întunericului de pe umeri Ea îşi scutură perpetuu năvodul care o înconjoară Ea îşi dezgroapă trupul dintr-o frînghie > frînghie fără capăt Ea este flacăra care vrea să-şi salveze sufletul • din adînca peşteră în care e închis 73 ECHILIBRU.. Doamne, din cîte fire suntem legaţi din cîte ochiuri şi noduri şi plase de linii dacă încerc un singur pas dintr-odată totul se năruie Dacă fac un singur nod nimic nu se mai poate cunoaşte VORBA CAPĂTĂ CHIP Nu rosti umbrele. Umbrele nu se rostesc. Vorba capătă chip. Numele primeşte formă, închide zăvorul cu o mie de mii de peceţi. Poarta cea mai dinăuntru poate rămîne aşa. Se apără singură 75 ŢIPĂT Cînd însfîrşit mi-am deschis ochii nu i-am mai putut închide la loc niciodată Ceea ce vedeam era cu mult mai presus de puterea închipuirii mele Dovada nevinovăţiei mele erai tu , şi eu te priveam şi tu tăceai şi eu înnegrisem 76 SFINXUL SPUN&.. Sfinxul spune : ghicitoarea nu se ghiceşte aşa nu mai ghici niciodată pe tine trupul tău nu e carte de dezlegat ghicitori dacă afli răspunsul tu ce vei fi... ? 77 CONSOLARE Ştiu, paharul mîngîierii e pentru cei care mor o, de-aş putea să beau otrava gîndului pînă la capăt linişteşte-te, îmi spui,, şi mai ales nu visa. acum ştii cît de tare dor visele trăieşte, viaţa doare mult mai puţin, doar dacă nu cumva ai mai trăit-o odată 78 ÎN FAŢA ZILEI Eşti în faţa zilei. Te luminezi. Chipul tău a reînceput să semene iarăşi cu tine Dar cu cît urci muntele cu atît creşte ceaţa şi cu cît devii înger cu atît te caută diavolul 79 EL TOT MAI SPERA Şi el tot mai speră să-i găsească el, care moare, speră să-i învieze ca şi cum ar putea cuprinde cu braţele ceea ce a pierdut ca şi cînd se mai poate ajunge ceva cînd nimic nu se mai poate ajunge un înger care cade dar îşi mai întinde totuşi o mînă spre Cer şi cade ţipînd şi cu alta îşi acoperă faţa : nu linişte cer dacă linişte nu pot să am nu odihnă vreau dacă nu mai pot să aflu odihnă 80 vreau numai să prefac neodihna mea într-o funie de care cei ce se prăbuşesc să se poată prinde 81 ULTIMUL ORFEU „Intoarce-te, iubite, Nu mai veni acum..." (IOANA BANTAŞ, Scrisori către Orfeu) Pleci la drum singur aşa cum ai porni să-ţi cauţi copilăria pentru totdeauna pierdută Pleci şi de astă dată nu te mai uiţi în urmă : nu mai e nimeni care să fie salvat ? nu mai e nimic care să te mai poată întoarce Se şterge dunga albastră a dealului. Se lasă tăcere împrejur. Şi cu tine pleacă fără să ştim 82 însuşi drumul Şi cu tine pleacă fără să ştim însăşi inima lumii 83 CUVINTELE Viaţă trăită ? Viaţă visată ? Viaţă aflată ? Cine poate s-o spună ? învii cu un gest. Şi dacă nu l-ai făcut învii de o mie de ori mai mult cu cuvintele. Cuvinte care nu tremură. Cuvinte care ard. Cuvinte care spală morţii. Cuvinte care învie. Cuvinte care strigă pe nume şi cheamă din cenuşă alt chip. Eu nu sînt din lume. Dacă fără voie în lume din nou am venit cuvintele mele, azi voi înviaţi-mă 84 SOMA-SEMA Nu eşti mulţumit de zilele tale sufletul meu ? Sperai mai mult ? Uite, e atîta soare şi atîta umbră pe faţa ta îngerească încît încep să mă tem că ai să pleci într-o bună zi şi n-ai să te mai întorci în temniţa atît de sordidă a trupului, mormînt nevrednic de lumina ta groapă de vreascuri în care mai întîrzii, mai revii încă tot mai visător, mai absent ca un cocor care se pregăteşte nostalgic de marea plecare, urcă deodată foarte înalt deasupra cuibului se roteşte în semn de rămas bun de două ori, de trei ori şi cu o ultimă zvîcnire de aripă intră în transcendenţă 85 La fel într-o zi ai să dispari cu chipul meu cu tot pentru totdeauna vor rămîne olanele casei goale vor veni ploi şi vor dizolva acoperişul vor veni nopţi şi-mi vor dizolva trupul iar tu vei vîsli mai departe cu gîtul întins anesteziat de beţia zborului mereu în capul unghiului cu priviri halucinante largi, tot mai largi fără întoarcere pînă cînd întreg orizontul de jur-împrejur va deveni o singură privire Eşti nemulţumit de zilele tale, sufletul meu ? Sperai mai mult ? 86 UN SEMN Să ştiu atîta doar : că tu mă vezi Sau mă visezi cfnd eu nici pasu-mi n-aud. Dar dacă-aşa devreme înnoptez De ce m-ai fost trimis ca să te caut ? Nu te mai văd. Mi-e sîngele de ceaţă. Foşnesc uscat plămînii mei de lemn. Dar tot aştept din partea ta un semn şi tot mai cred că este dimineaţă Fără auz tăcerea ţi-o ascult. Dă soare unui orb printre ruine. Tu arzi şi chiar de te-ai fi stins demult N-ai, Doamne, loc să te îngrop în mine. Te chem cînd toate vorbele mă dor. Pe limba mea ca într-un pat de iască Vocala nerostită-n care mor Stă neclintită gata să te nască. Iar dacă noaptea tot va fi să cadă Fă altu-n locu-mi care să te vadă. 87 DEUS OTIOSUS Tăcere în loc de răspuns Numai tăcere Veşnicia unui ocean al tăcerii Valuri care te asurzesc 88 PRIMĂVARA A auzit de tine sîngele meu şi s-a temut pentru iarba cîmpului pe care o paşte mielul Vinovat am săpat pămîntul la rădăcina măceşului fluierînd aproape a nepăsare un cîntec ale cărui cuvinte nu mai existau — Roagă-te, iarbă, pentru ca jertfa ta şi a mea să placă Nemuritoarei — Să primească stăpîna, jertfa din mîinile tale, a strigat iarba Şi deodată am văzut un cîmp deschis şi în el eu eram mielul acestei lumi 89 păscînd o iarbă dumnezeiască şi apropiindu-mă mai mult, tot mai mult de masa tăcerii Suscipiat Domina sacrificium repeta încet iarba... 90 THE LAST SUPPER Stai la masă cu o bucată de pîine în mînă şi împrejurul tău se aud vocile a doisprezece prieteni absenţi care nu mai au umbră Te apleci către cel din dreapta, >> vrei să-l strigi şi iată el nu mai poate răspunde la auzul nici unui nume Frîngi pîinea în două-spre-zece, întinzi cîte o bucată fiecăruia şi deodată toate vocile amuţesc şi deodată toate clipele încetează să curgă 91 Nu mai e nimeni aici să te mai poată urma nu mai e nimeni să te poată privi nu mai e nimeni să poată măcar să te vîndă Şi totuşi inima lumii e-acum un foc nesfîrşit care cîntă întoarcerea în tine a tuturor intrarea tuturor în lumină 92 OCHII TĂCERII Nu cu sîngele te mai ţip, Lumina mea nu cu gura Nu cu vorbe, cu tăcerea lumilor te rostesc Cu ochii tăcerii te văd încă Fulgerul tăcerii îl ridic spre tine ca un ţipăt şi-i spun : naşte şi luminează şi ce luminezi luminează odată pentru totdeauna şi ce vezi fă să nu se mai termine niciodată 93 SUMAR Noapte senină 7 Paşii cu care te caut 9 Capcana 10 Ciocîrlia 11 A plecat memoria noastră tăcînd 12 Afrodită Urania 13 Un zeu tresare sub stele 15 Unde Domo ? 16 Bocet vechi la o poveste adevărată 17 Cheie uitată 20 Euridice 21 O tăcere neelucidabilă 23 Umbra et pulvis 24 Lumea fără tine 25 O clipă de neatenţie 26 Modul cel mai firesc 27 Măsura umbrei pe asfalt 29 Zîna a treia 31 Nu tu, durere 32 Logică binară 34 De atîta timp 35 Naştere 36 -«Bella madre de’fiori» 37 O femeie numită Isolda 39 95 Cîntec pentru Şeherazada 43 Hîrtie care se tot roteşte 44 Celei ce se îndepărtează cu o floare a uitării în mîini 46 Noaptea 48 Ad inferos 49 Furioasă îşi deschide ochii 51 Paolo şi Francesca 52 Intre cele două maree 54 Nu-i pot răspunde sfinxului 56 Veveriţa căruntă 57 Nocturnă 59 Nune stans 60 Cînd nu ne vom mai zări 61 Dealul cu vipere 63 Poetul 65 Absenţa 66 Surpată inima noastră 68 Entropie 70 Lumina din vîrful dealului 71 Dansatoarea 73 Echilibru... 74 Vorba capătă chip 75 Ţipăt 76‘ Sfinxul spune... 77 Consolare 78 In faţa zilei 79 El tot mai speră 80 Ultimul Orfeu 82 Cuvintele 84 Soma-sema 85 Un semn 87 96 Deus otiosus 88 Primăvara 89 The Last Supper Ochii tăcerii 93 r i ! 1 LECTOR : NELU OANCEA TEHNOREDACTOR : GHEORGHE POPOVICI APĂRUT : 1988. BUN DE TIPAR : 4.08.1988. COLI TIPAR : 6,25. TIPARUL EXECUTAT SUB COMANDA NR. 1113 LA I. P. „13 DECEMBRIE 1918“ BUCUREŞTI REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA CEZAR BALTAG Euridice şi umbra