OPERE EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA N. BALCESCU OPERE II SCRIERI ISTORICE, POLITICE Şl ECONOMICE 1848-1852 EDIŢIE CRITICĂ Şl NOTE DE G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE  EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA BUCUREŞTI, 1982 i NOTA EDITURII Volumul de faţă cuprinde partea a doua a scrierilor istorice, politice şi economice ale lui ISTicolae Bălcescu, beneficiind — ca şi voi. I al Operelor (Bucureşti, Editura Academiei, 1974) — de recunoscuta competenţă de editor a regretatului acad. G. Zâne. Analiza de specialitate a operelor istorice, politice şi economice ale marelui gînditor şi revoluţionar — din care volumul de faţă reproduce pe cele din ultima parte a vieţii sale — este realizată şi în prefaţa semnată de acad. G. Zâne la voi. I (p. 5—39). Tot în voi. I cititorul va găsi, de altfel, şi explicaţiile necesare în legătură cu modul de alcătuire a volumelor şi cu normele de editare pentru întreaga secţiune (p. 236—264). De ilustraţia volumului s-a îngrijit redacţia de istorie a editurii? sprijinită cu documentaţie şi sugestii de către Valeriu Stan, iar indicele de persoane şi indicele de numiri geografice au fost întocmiţi de Ioana Constantinescu, ambii cercetători ştiinţifici la Institutul de istorie „N. Iorga”. TEXTE 16 DREPTURILE ROMÂNILOR CĂTRE ÎNALTA POARTĂ1 Ţara noastră Eomânească na fu niciodată supusă cu sabia, ci de bunăvoia sa se recunoscu supt protecţia turcilor. La anul 1393 părinţii noştri, după ce se luptară mai multe veacuri pentru independinţa lor cu atîteâ potoape de naţii barbare, ce se vărsară pe pămîntul nostru, văzîndu-se slabi şi ameninţaţi totdeodată de unguri şi de turci, se învoiră cu Mircea cel Bătrîn, domnul lor cel vestit, şi împreună închinară ţara turcilor, cu făgăduinţa ca să-i ajute în războiul ce avea cu ungurii. Iată hati-humaiun din anul 1393, ce le dete sultanul Baiazid I, poreclit Ilderim : 1. Prin înalta noastră milostivire, noi ne învoim ca ţara de curînd supusă prin puterea noastră nebiruită să se cîrmuiască după însuşi legile sale şi că domnul Ţării Româneşti să aibă dreptul d-a face război sau pace, şi acela de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. 2. Toţi creştinii care, îmbrăţişînd legea lui Mahomet, vor trece iarăşi în ţinuturile supuse puterei noastre, în Ţara Românească, şi din nou se vor creştina, nu vor putea de loc a fi luaţi îndărăt sau supăraţi. 3. Toţi acei români care vor merge în vreo parte din ţinuturile noastre, vor fi scutiţi de haraciu şi de orice altă capitaţie. 4. Domnii creştini se vor alege de mitropolit şi boeri. 5. Dar pentru această mare milostivire, şi fiindcă noi am înscris p-acest domn raia în lista celorlalţi supuşi ai noştri, acesta va fi îndatorat a plăti pe an, la haznaua împărătească, trei mii bani roşii de ţară, sau cinci sute de lei de argint de moneda noastră. Dat la îsTicopol, la anul 795, luna Rebiul evvel sau la 1393, şi înscris în archivele împărăteşti. Acest tractat, prin care ţara îşi păstrează dreptul d-a se guverna cu legile sale, dreptul d-a face război sau pace, dreptul d-a-şi alege pe capul naţiei, îndatorîndu-se numai la un uşor tribut, nu poate fi privit, după dreptul gintelor (neamurilor), altfel decît ca un tractat de protecţie ; căci, după obiceiul cunoscut îndeobşte în Europa, o naţie, care nu e în stare a se apăra singură de insultă sau de asuprire, poate dobîndi protecţia unui stat mai puternic. D-o va dobîndi îndatorîndu-se numai la oarecare condiţii, sau chiar cu plata unui tribut spre recunoştinţă pentru siguranţa ce i se dă, şi păstrîndu-şi dreptul d-a se guverna după cum îi place, acesta este numai un tractat de protecţie, care nu atinge suveranitatea ei. Acest tractat însă nu ţinu mult. Românii iubea prea mult independinţa ; ei jertfiseră prea mult pentru dînsa, ca să-l poată suferi cu plăcere, oricît de nesupărător era. Turcii însă mai întîi începură a nu-1 păzi. Atunci DREPTURILE ROMANILOR CĂTRE ÎNALTA POARTA 9 o luptă ce ţinu o jumătate de veac reîncepu între români şi turci. Supt povaţa lui Mir cea I, Vlad III Dracul şi Ylad Y Ţepeş, românii făcură minuni de vitejii, apărară ţara lor nebîntuită de vrăjmaşi, zdrobiră în mai multe rînduri armiile lor şi le goniră pînă la Adrianopol. La 1460, domnul Ylad Y, văzînd numeroasele biruinţi ale turcilor, coprinderea Constantinopolului şi groaza ce numele lor răspîndea în toată Europa, sfătuindu-se cu popolul, trimise deputaţi la Adrianopol şi îneheiară un tractat, ale cărui articole principale sînt acestea: Art. I. Sultanul priimeşte şi se leagă pentru dînsul şi pentru următorii săi a protege Ţara Românească şi a o apăra împotriva oricărui vrăjmaş, neeerînd altcevaşi fără numai supremaţia asupra suveranităţii acestii ţări, ai căreia yoevozi vor fi datori a plăti înaltei Porţi un tribut de zece mii galbeni1. Art. II. în fiecare an un slujbaş al Porţii va veni în Ţara Românească ca să priimească tributul şi va fi însoţit la întoarcerea sa cu slujbaş al voevodului pînă la Giurgiu, unde din nou se va număra suma dată şi se va da o a doua încredinţare de priimire; apoi cînd se va trece dincolo de Dunăre, ţara nu va mai fi răspunzătoare de orice se va mai întîmpla. ' Art. III. înalta Poartă nu se va amesteca întru nimic în administraţia locală a ţării şi nici un turc nu va avea voe a veni în Ţara Românească fără pricină învederată. Art. IY. Yoevozii vor urma fi aleşi de mitropolit, episcopi, boeri şi alegerea lor va fi recunoscută de Poartă. Art. Y. Naţia română va urma a se bucura de libertatea d-a-şi da legi, şi voevozii vor avea, dreptul de viaţă şi de moarte asupra supuşilor lor, precum acela d-a face pace şi război, fără a fi supuşi pentru nici unul din aceste acte la vro răspundere către înalta Poartă. Art. YI. înalta Poartă făgădueşte d-a nu slobozi niciodată vrun ferman, după cererea vreunui supus român, pentru pricinile sale în Ţara Românească, de orice fel vor fi, şi d-a nu-şi lua dreptul d-a chema la Constantinopol, sau în orice altă parte din ţinuturile turceşti, un supus român, supt orice pricinuire. Art. YII. Daca un turc are un proces în Ţara Românească cu un supus al acestii ţări, pricina lui se va cerceta şi hotărî de divanul românesc, după legile locului. Art. YIII. Toţi neguţătorii turci, ce vor veni într-această ţară spre a cumpăra sau vinde mărfuri, vor trebui să facă cunoscut autorităţilor locale vremea cît vor zăbovi şi trebue să plece îndată cea ce această vreme se va sfîrşi. Art. IX. Nici un turc nu poate lua cu sine una sau mai multe slugi născute în Ţara Românească, de orice sex ar fi, şi nici o moschee turcească să nu se afle în nici într-o parte a pămîntului românesc. 1 Acest tribut se păstră mereu în drept, deşi în faptă se lua îndoit şi împătrit. Prin senedul sultanului de la 16 oct. 1783 se hotărî să fie statornic 439 500 lei. Aceasta se hotărî şi de tractatul de Adrianopol, iar în urma convenţiei de la Petersburg se urcă tributul la 2 000 000 lei turceşti, sau 1 400 000 lei de Ţara Românească. 10 N. BĂLCESCU Acest tractat, nefiind nici lăsat în uitare, nici ramplasat printr-altul mai nou, este încă în tărie şi astăzi, şi singur numai hotărăşte raporturile ţării cu înalta Poartă. El asigurează popolului dreptul d-a-şi da legi, dreptul d-a face război şi pace ; prin urmare nu poate fi privit ca un tractat de supunere, ci numai ca un tractat de protecţie, ca o alianţă neegală, căci supremaţia, care este numai un drept de onoare, şi tributul, singurele drepturi ce are Poarta, nu ating întru nimic suveranitatea naţiei române. Asfel privesc acest tractat toţi publiciştii Europei: „Daca se respectează istoria, zice învăţatul publicist Martens, daca se'păstrează înţelesul tractatelor după cuvintele lor, apoi este învederat că numai la 1460 înalta Poartă începu a fi totdeodată şi proteetriţă şi suzerană; că Ţara Românească n-a fost niciodată încorporată ca ea n-a perdut niciodată caracterul esenţial al suveranităţii sale; că statul, în ceea ce priveşte constituţia şi guvernul său dinlăuntru, n-are a priimi legi de la nimeni; că suveranitatea sa nu poate fi atinsă, căci îi lipseşte oarecari drepturi din acele ce fac parte din dreptul public; că ea nu e datoare a recunoaşte asupră-i o putere legiuitoare străină. Ţara Românească nu s-a învoit a plăti un tribut şi a suferi ca Poarta să aibă un drept de supremaţie, fără numai ca să* nu înceteze a fi un stat suveran. Ţara Românească este un stat suveran şi un tractat de protecţie, un tribut, o alianţă nepotrivită şi chiar supremaţia (daca este un drept de ginte în Europa) nu-i pot lua suveranitatea, cînd ea are dreptul d-a se guverna, d-a-şi da legi, d-a face tractate de pace şi război, şi încă d-a fi reprezentată din afară”. Un alt publicist, Yattel, în Dreptul său al gintelor zice : „Un stat slab care, pentru siguranţa lui, se pune supt protecţia altuia mai puternic şi se îndatorează spre recunoştinţă la mai multe datorinţe echivalînd această protecţie, fără însă a se despoea de dreptul d-a se guverna, nu încetează pentru aceasta d-a figura între staturile suverane, ce nu recunosc alte legi, fără numai dreptul gintelor; şi un tribut plătit de un stat ia o putere străină, deşi micşorează puţin demnitatea sa, fiind ca o mărturisire a slăbiciunei sale, dar tot păstrează suveranitatea sa în întregime”. Aceste două tractate, de la 1393 şi 1460, ce mai pe urmă se coprinseră supt numirea de capitulaţii ale ţării, fură mereu recunoscute şi întărite de către înalta Poartă prin mai multe hatişerifuri. Ele sînt recunoscute însuşi şi de tractatele Rusiei cu Poarta, deşi acestea nu pot lega întru nimic pe români, căci Rusia, fiind numai o chezaşă a drepturilor ţării, nu putea trata pentru noi şi în numele nostru. Asfel art. 5 al tractatului de la Adrianopol zice : „Prinţipatele Ţării Româneşti şi al Moldaviei, fiind aşezate printr-o capitulaţie supt suzeranitatea înaltei Porţi, şi Rusia chezăşuind prosperitatea lor, se înţelege că ele vor păstra toate privelegiurile şi scutirile ce li s-a acordat sau prin capitulaţiile lor sau prin tractatele încheate între ambele Curţi împărăteşti, sau prin hatişerifuri date în deosebite vremi. Prin urmare ele se vor bucura de libera păzire a religiei lor, d-o siguranţă desăvîrşită, d-o administraţie naţională şi independentă şi d-o întreagă libertate de1 comerţ”. DREPTURILE ROMÂNILOR CÂTRE ÎNALTĂ POARTA 11 Şi într-alt articol se zice asemenea: „Gospodarii vor regula liber toate trebile dinlăuntru a provinţiilor lor, sfătuindu-se cu adunările lor respective, fără însă a putea să aducă nici o vătămare la drepturile cheză-şuite ambelor ţări prin hatişerif uri, şi nu vor fi turburate în administraţia dinlăuntru prin nici o poruncă împotrivitoare acelor drepturi”. Art. 4 al hatişerifului din anul 1834 glăsueşte asemenea. Art. 8 al aceluiaşi hatişerif zice : „Aceste principate au toate drepturile unui principat independent...”. Aşa dar, dupe glăsuirea tractatelor noastre cu Poarta^ după dreptul gintelor şi chiar după tractatele Roşiei cu Poarta, popolul român şi-a păstrat totdauna dreptul său de suveran. Dreptul M.S. sultanului în ţara noastră sta numai în tributul hotărît ce sîntem datori a-i plăti în fiecare an şi în dreptul de supremaţie, adecă dreptul d-a întări pe domnul ales de ţară şi d-a fi privit ca un mai-mare al ţării, nu însă şi d-a porunci în ţară. Acestea sînt, fraţi români, drepturile noastre. Părinţii noştri au vărsat preţiosul lor sînge pentru a ni le lăsa de moştenire, şi datoria noastră este a le păstra cu aceeaşi putere pentru fiii noştri. Timpul n-a venit ca să dobîndim o independinţă absolută. Poziţia noastră politică, după tractate, este însă bună, numai trebuie a fi păzită de înalta Poartă , a fi sprijinită cu statornicie de noi. Să nu uităm ca sîntem datori a apăra naţionalitatea şi drepturile, noastre, de vom fi nevoiţi, chiar vărsînd sîn-gele nostru. De vom cădea în această luptă sfîntă, să cădem încai bărbă-teşte, astfel cum a trăit părinţii noştri; şi ca dînşii să strigăm : mai bine ţara noastră să se prefacă într-un întins mormînt, numai să rămîe tot ţara românilor. 17 [LUCRĂRI COLECTIVE Şl ACTE OFICIALE DIN TIMPUL REVOLUŢIEI DE LA 1848] 1. INSTRUCŢIUNI PENTRU COMISARII DE PROPAGANDĂ1 ÎN NUMELE POPOLULUI ROMÂN » Dreptate, frăţie Guvernul provizoriu hotărăşte : Se vor orîndui în fiecare judeţ comisari, care vor fi ca nişte ajutoare ale administratorului şi-şi vor împlini îndatoririle potrivit instrucţiei următoare: Să se preumble fiecare prin cîte o parte de prin judeţ, ca să facă să se înţeleagă ce viitor de fericire s-a deschis popolului român prin revoluţia de’la 9—11 iunie, să le arate că după o lungă vrăjmăşie, între deosebitele clase ce alcătuiau pînă acum biata Românie, a sosit, în sfîrşit, şi timpul de reînviere a strămoşeştii înfrăţiri, timpul de dragoste între tot omul ce poartă nume de român !... Să le facă să simţă că acum, făcîndu-se şi sătenii proprietari, tot o maică patrie au, cu cei vechi proprietari, şi tot o dragoste trebuie să unească pe toţi, şi aşa patria va fi puternică şi nimeni nu va putea să o robească. Către proprietari, vorbe iarăşi de înfrăţire, iar nu de vrăjmăşie; să li se arate desluşit, că ei nimic nu perd cu întemeierea nouălor instituţii, că părticica de pămînt ce se cere a se da săteanului şi pînă acum era a lui şi hotărît şi nestrămutată pentru hrana sa şi că tot una va fi pentru proprietari a primi spre arenda acelor locuri claca, iobăgia şi dijma de la sătean, sau preţuirea în bani a acestor îndatoriri de la guvern, că n-au a se teme cumva statul să fie în lipsă de bani, căci cu veniturile mănăstirilor, cu sporirea contribuţiei generale şi cu domeniurile statului va fi putinţă a se aşeza o Bancă Iraţională, cu care să li se plătească pe tot anul despăgubirea cuvenită. Cu un cuvînt, se va arăta tutulor că nimenea nu va rămînea păgubaş, şi cu toţii vor fi cîştigaţi, cu frăţească unire a tutulor şi cu temeinică întărire a patriei. Spre a întări mai mult în inimile tutulor maiestatea acestei regene-raţii naţionale, se va îngriji ca prin toate satele, adunîndu-se toţi locuitorii la biserică, să se facă mai întîi o sfeştanie mulţumitoare către Dumnezeu, în care să se pomenească numele popolului la toate miroanele şi la ,,mîntueşte, Doamne, norodul tău”. După sfîrşirea sfeştaniei şi stropirea aiasmei, să se citească cele 21 de puncturi ale Constituţiei, cari s-au jurat de popolul din Bucureşti, pe Cîmpul Libertăţii (Filaret), adăogînd prin cuvinte destoinice şi îneredin-ţînd pe locuitori că guvernul de acum stărueşte în tot chipul'a asigura [LUCRĂRI i COLECTIVE ŞI ACTE OFICIALE...] 13 pentru totdeauna fericirea ţăranului, dar că şi guvernul cere de la dînşii ascultare şi supunere la toate datoriile lor către proprietari sau arendaşi, după cum a fost pînă acum, şi aceasta numai pînă se va deschide obşteasca Adunare naţională, ca să se consfinţească chipul cu care are a se despăgubi proprietarii de moşii pentru partea de loc ce se va lăsa în toată stăpînirea ţăranului. Se va citi pentru aceasta nu o dată, ci în mai multe zile de-a rîndul proclamaţia guvernului provizoriu către toţi fraţii săteni, precum şi proclamaţia către proprietari; să se arate sătenilor, că trebue să păzească liniştea obştească, căci orice urmare tulburătoare s-ar ivi între dînşii şi proprietari ar putea primejdui drepturile ce li s-au dat lor, şi numai vrăjmaşii lor s-ar bucura de aceasta, nădăjduind că prin asemenea neorînduieli să aibă pricină să cheme pe străini ca să le hrăpească iarăşi drepturile ce li s-au dat. Să fie dar cu cea mai mare priveghere şi să ochească cu dinadinsul pe cei ce s-ar încerca a tulbura liniştea publică împrotiva nouălor şi mîntuitoarelor aşezămînturi, pentru cari îi va şti îndemna, ca îndată să şi formeze fiecare sat gvardie spre paza liniştei obşteşti. Să facă tot românul jurămînt în chipul următor : ,,Jur în numele unui Dumnezeu şi pe această sfîntă cruce că voi fi credincios voinţei naţiei române, apărînd-o din toate puterile, împotriva oricărui atac şi asupriri, jur că nu voi lucra niciodată împrotiva interesurilor naţiei şi că voi ţinea şi voi apăra acele 21 de puncturi, decretate de popol, conlucrînd după putinţă şi jertfind viaţa mea chiar pentru dînsele şi pentru naţie”. Să se adune de prin toate satele exemplarele împărţite de fostul guvern, fiind că sînt împrotivitoare nouălor aşezăminte folositoare şi m întuitoare, şi acele exemplare să se arză în faţa tutulor sătenilor, în ziua sărbătorii, înaintea bisericii şi să se înalţe pe acel loc un steag naţional, cu trei colori, precum se arată în decretul nr. 1; să se citească ţăranilor, cu toată luarea aminte, proclamaţia obştită pentru ţărani, sub nr. 15, iunie 16. Comisarul, ca delegat al guvernului pe lîngă cîrmuitor, nu trebue să uite că pînă a nu se va consolida constituţia, ţara se afla în stare revoluţionară ; trebue să insufle popolului acel amor pentru libertate şi drepturi, energie în a lor apărare, şi acea statornică împrotivire la oricine s-ar încerca a-i răpi ale sale drepturi. Delegatul unui guvern în stare de revoluţie cată a fi însuşi revoluţionar, să caute dar să înece orice duh de supunere oarbă la vechile şi nedreptele instituţii, şi să deştepte în oameni ideile cele nouă şi mîntui-toare, să-i facă a le simţi, a le iubi, a le îmbrăţişa şi a le apăra cu energie. Să bage însă de seamă la oamenii ce se opun principelor celor nouă, să-i facă cunoscut cîrmuitorului, ca cu acesta împreună să ia măsuri în con-tră-le. Comisarul să nu uite că este un censor al tutulor şi mai cu seamă al funcţionarilor publici; pe cari îi va vedea abătîndu-se din ale lor prescrise datorii, să ceară prin cîrmuitori a se schimba şi să raporteze guvernului. ■ Să caute a fi în toate funcţiile oameni ai constituţiei; să nu se amăgească în alegerea oamenilor după vorbele lor, ci să aprofunde în viaţa lor trecută şi în faptele lor, ca să nu se înşele în alegere. Chiar pe cîrmuitor de îl va vedea abătîndu-se din ale sale datorii să-l facă cunoscut guvernului. 14 N. BĂLCESCU Prin sate, încredinţîndu-se de nedestoinicia şi lipsa de moral, prin purtări nrîte ale juraţilor şi aleşilor, să-i schimbe prin înţelegere cu subtadminis-tratorul; să îngrijească ca în toate să se păzească dreptatea şi să facă să se simtă, întru toată puterea bunurilor constituţiei. Vorbind oamenilor despre ale lor drepturi, să-i facă să le simţă pe deplin, să facă pe popor să-şi simţă marea sa putere cînd voinţa-i e tare şi statornică. în toate însă să le insufle ideea de dignitate; respectul către cei mari să nu fie umilitor, într-un cuvînt să deştepte în ei acel orgoliu naţional ce este mîntuirea popoarelor în timp de revoluţie. Minciuna, necinstea, intriga, hoţia, nesupunerea la cele ce sînt datori (după dreptate) să fie nişte lucruri pe care să le vază cu un dispreţ vrednic de un bărbat matur. Totdeodată să nu uite că au şi datorii către patrie şi către ceilalţi fraţi ai lor ; aşa, să-i facă să înţeleagă că contribuţia este o avere a statului, a tutulor, eu care ţin greutăţile statului şi că urmează a plăti fiecare contribuţie ca şi pînă aci. Guardia naţională că nu este o instituţie militară, ci o mai bună pază a liniştei tutulor, în locul strejilor ce era pînă aci; că suliţele nu li se dau ca să se războească nimeni, ci numai ca să păzească mai bine această linişte, atît de trebuincioasă acum împotriva tîlharilor, ce s-ar încerca să bintue ţara; să facă tot ce va putea ca să întocmească o guardie mai numeroasă, bineînţeleasă şi bineîntocmită. Să scoaţă dintre ţărani frica de armii străine, ce vrăjmaşii lor din lăuntru le insuflă, ca sa le întoarcă simpatiile de la întocmirile constituţionale, şi să-i încredinţeze că nu va călca niciodată picior armat în ţară, voind a desfiinţa constituţia. Alegerea deputaţilor este fapta de căpetenie asupra căreia guvernul cere cea mai mare băgare de seamă, cea mai mare atenţie, cel mai mare devument al comisarului; căci de aci atîrnă mîntuirea naţiei. Adunarea naţională cată a fi însufleţită de duhul revoluţionar; altminteri naţia ar fi ameninţată de război civil, de' anarhie. Comisarul dar trebue să se ferească bine de intriga oamenilor cu două feţe, care după ce au slujit guvernului celui mai plin de abuzuri, după ce au ajutat şi au aplaudat infamei căimăcămii de azi, se aruncară apoi în partea poporului şi se făcură slugile şi demagogii lui. Aceia sînt înşelători. îi va însemna dar bine poporului şi îi va face să vază că unii ca aceştia caută a-1 sluji ca să-l pearză. Dreptul de a fi deputat în Adunarea naţională va fi dat numai aceluia ce va putea înfăţoşa o viaţă nepătată în trecut şi o simpatie sinceră cu nouăle principe. Se vor alege dar cit se va putea mai mult din oamenii cei noi şi prieteni vechi ai poporului, cît se va putea mai mult dintre ţăranii deştepţi şi dintre popii mai vrednici. Comisarul să însemne mai dinainte pe oamenii cei vrednici; să se adune cu dînşii pe la tactele subtadministraţiilor sau pe la oraşele capitale ale judeţului, şi acolo să lumineze şi mai bine despre spiritul constituţiei şi să le arate sfînta datorie de a o sprijini. Astfel revoluţia începută se va continua făcîndu-se simţită tutulor şi atunci vom avea a aştepta o regeneraţie frumoasă şi sigură în contra a orice intrige. Va fi însă totdeodată cu mare băgare de seamă asupra acelor ce, nevrednici de a fi aleşi, ar căuta prin corupţii de bani sau intrigi să se aleagă de reprezentant al naţiei, şi pe aceştia îi vei face cunoscut cîrmui- [LUCRĂRI COLECTIVE ŞI ACTE OFICIALE...] 15 torului care va trebui, în înţelegere cu comisarul, să ia măsuri serioase şi grabnice spre a le împedeca urîtele urmări. Comisarul este un preot al constituţiei pe care am jurat toţi; nici prieteşugul, nici orice altă simpatie ori complezenţă să nu-1 împiedice a zice adevărul despre persoane şi a le arăta oamenilor astfel cum ele sînt în faţa naţiei. Să nu uite că de aci spînzură fericirea şi nefericirea naţiei, şi să facă tot putinciosul ca ziua elecţiei să fie o zi de triumf a constituţiei. 2. [PROIECT DE DECRET ELECTORAL PRIVITOR LA ALEGERILE GENERALE PENTRU ADUNAREA CONSTITUANTA]1 Dreptate — frăţie. în numele popolului român. Chemat prin încrederea popolului a lua cîrma ţării în vremi grele, guvernul provizoriu nu s-a dat în lături şi a priimit cu bucurie această /sarcină împovărătoare. Dorinţa lui fu însă ca pentru stabilirea revoluţiei să depue cît mai în grabă puterea în mîinile aleşilor naţiei, care să aşeze un guvern statornic. Vinovatele întreprinderi ale vrăjmaşilor libertăţii amînă pîn-acum realizarea acestii dorinţi. Astăzi însă cînd ţara se bucură de liniştea cea mai mare, astăzi eînd revoluţia se consfinţi şi de înalta Poartă, guvernul socoteşte de cuviinţă a nu mai întţrzia convocarea Adunării Constituante. De aceea decretă : Art. 1. Comisiile (Adunările) alegătoare se vor urma în 30 ale acestii luni iulie, în fiecare plasă, ca să aleagă pe reprezentanţii popolului la Adunarea Constituantă ce urmează a întocmi Constituţia, întemeindu-se pe acele două articole decretate de popor şi pentru păzirea cărora s-a făcut giurămîntul în Cîmpia libertăţii. Art. 2. Alegerea va avea de bază populaţiile. Art. 3. Numărul total al reprezentanţilor popolului în Adunarea Constituantă va fi de două sute cincizeci. Art. 4. Acest număr se va împărţi pe fiecare judeţ, şi plasă, potrivit listei aci alăturate. Art. 5. Alegător va fi tot românul de orice religie, de orice stare liberă, independentă, locuitor de la vîrsta de 21 ani, domiciliat în ocolul plăşii şi a cărui conduită nu va fi defăimată prin act public. Prin zicerea român înţelegem pe pămînteni şi pe românii din toate părţile Eomâniei, statorniciţi aicea în ţară înainte de 11 iunie, precum şi pe cei împămînteniţi, de orice religie şi origină ar fi. Art. 6. Ales (eligibil) va fi tot românul în vîrstă de 25 ani, care ar merita încrederea, şi a cărui conduită nu va fi defăimată prin act public; şi fără condiţie de domiciliu. 16 N. BALGESCU Art. 7. Alegerile se vor face tot într-o zi în toată ţara. Toţi alegătorii, în ziua cuvenită, se vor aduna la rezidenţa administratorului de plasă, unde se va deschide adunarea alegătoare supt prezidenţia acelui administrator, pe lingă care se va adăoga şi doi secretari. Art. 8. Votarea se va face prin trecerea în dreapta şi stînga. Art. 9. Fiecare reprezentant al popolului va priimi, pe cîtă vreme va ţine sesia Adunării Constituante, cîte 15 lei pe zi. Art. 10. Guvernul va publica în curînd o instrucţie desluşitoare a acestui regulament. Art. 11. Adunarea Constituantă se va deschide în 6 august, în Bucureşti. Art. 12. Ministerul din lăuntru va îngriji spre a se publica cît mai în grab acest decret în toate oraşele şi satele. 3. INSTRUCŢIE A GUVERNULUI PROVIZORIU PENTRU PUNEREA ÎN LUCRARE A DECRETULUI DIN 14 IULIE 1848, SUPT Nr. 258, PRIVITOR LA ALEGERILE GENERALE PENTRU ADUNAREA CONSTITUANTĂ1 I CHIPUL ALEGERILOR Alegerea deputaţilor Adunării Constituante, după decretul alegerilor, va urma astfel: a) Adunările primare din fiecare sat sau oraş aleg un număr de deputaţi (vezi art. 7). b) Aceşti deputaţi apoi, adunîndu-se din tot judeţul în capitala acelui judeţ, formează Adunarea alegătoare sau Colegiu de alegere definitivă, care alege pe deputaţii la Generala Adunanţa Constituantă. II DESPRE ADUNĂRILE PRIMARE ŞI LUCRĂRILE LOR Adunările primare se compun de cetăţenii ce locuesc în acelaş sat şi oraş. în toate aceste locuri se va face numai cîte o adunare primară, afară numai de oraşele Bucureşti şi Craiova, care, fiind mai populate, vor avea cîte o adunare primară în fiecare comisie sau despărţire de comisie. Spre a fi alegător sau ales în adunările primare se cere după art. 4 şi 12 al decretului: a) a fi român, născut sau împământenit. Acest din urmă va fi îndatorat, la contestaţie, a înfăţişa dovada împămîntenirii lui. b) a fi de stare liberă, independentă, adecă să nu fie în Condiţie de slugă. c) purtarea Iui să nu fi fost defăimată prin act public, adecă să nu fi fost osîndit de vreo instanţă judecătorească pentru fapte necinstite. Se înţelege că osînda pentru o vină politică nu cade în această categorie. Cei puşi supt epitropie ca risipitori, precum şi cîţi sînt nebuni nu pot asemenea exersa dreptul de alegător sau ales. [LUCRĂRI COLECTIVE ŞI ACTE OFICIALE...] 17- d) să fie în vîrstă de 21 ani în sns. Asupra acestui punct nu se va cere verificaţie decît ivindu-se îndoială. Atunci candidatul va trebui a înfăţişa o mărturie suscrisă de trei bătrîni ai locului şi doveditoare de* vîrsta sa. e) se cere să fie locuitori în acel sat sau oraş unde se face alegerea.. Comiteturile alegerilor primare, legiuite prin art. 10 al decretului, vor începe fără întîrziere a întocmi listă de toţi cîţi vor avea dreptul de alegător. Pentru formarea acestor liste comiteturile se vor folosi de tablele-satelor, de condicile comisii de catagrafie de la 1845 şi de tablele de lăeui-torii satelor, care se alcătuesc acum după cererea d. ministru finanţelor. Listele vor cuprinde numele, pronumele şi de se va putea şi vîrsta şi meseria fiecăruia, ca să se poată mai bine deosibi cei cu asemănare la, nume. Listele alegătorilor se vor încheia la 4 august, şi în cele 4 zile din urmă fiecare este în drept a face reclamaţii. Cu o zi înaintea alegerilor^ lista se va închea cu desăvîrşire nemaipriimindu-se nici o reclamaţie pentru, adăogire sau scădere. Comiteturile alegerilor primare vor da de ştire tutulor alegătorilor cu trei zile înaintea celei hotărîte pentru alegere, ziua şi ceasul cînd trebue* a se deschide adunarea. în acea zi, adunîndu-se alegătorii, secretarul comitetului (care pe-^ la sate va fi candidatul, iar pe la oraşe cel numit de comitet) va ceti lista tutulor alegătorilor, va însemna pe cei ce vor fi de faţă şi numărul ' lor. După aceea se va ceti lista celor ce vor să fie aleşi. Pe urmă se vor V- începe alegerile potrivit art. 16*. La întîmplare cînd alegerile nu se vor putea sfîrşi într-o zi, vor urma, a se sfîrşi în zilele următoare, fără întrerupere. La fiecare deputat alegător se va da un bilet cu pecetea satului,, a oraşului sau a despărţirii, într-acest chip compus : IST.lsr. ... (numele deputat.). Deputat alegător în ÎLÎL (numele satului, al oraşului sau a despărţirei) [.. .]** ; din jos pecetea satului, a. oraşului sau a comisiei. 111. DESPRE ADUNĂRILE ALEGĂTOARE Şl LUCRĂRILE LOR Adunările alegătoare aleg pe deputaţii Constituantei. Ele se compun de deputaţii alegători ce se trimit de adunările primare. îndată ce aceşti deputaţi alegători vor sosi în capitala judeţului se vor înfăţişa la Administraţie, cu actele de împuternicire, spre a fi trecuţi în listele de alegători. * în oraşele mai populate simţindu-se anevoinţă d-a face alegerile- primare pe tot oraşul„ se vor face pe văpselele comisiilor, tot dintr-această pricină. Iar Ia Bucureşti, de va fi anevoinţă a se face alegerea pe comisii, se va face pe despărţirile comisiilor* împreunîndu-se cîte două, trei la un loc (aliniat şters de N. Bălcescu ). ** Mssul rupt. 1 .Ca E 2 •— în contra a orice absurditate. Asfel Franţa şi Englitera, în coloniile sale, Ţara Românească şi Moidavia, în sinul lor, n-ar putea niciodată să se^ scape de infamul sclavagiu; persoanele interesate ar veni să ne zică : asfel o cere interesul nostru; asfel mijloacele de comunicare publică,, canalurile, drumurile de fer n-ar fi cu putinţă; la orice alineare de drum, domnii interesaţi ar veni sa zică că pe acolo e proprietatea lor şi că n-ar voi să-şi vază moşiile lor împărţite în două părţi, nici chiar pămînt grămădit în mai multe locuri; asfel instituţiile barbare din veacul de mijloc, robia cu toate grozavele ei urmări ar fi încă în sinul Europii civilizate; signorii din Franţa şi Germania ca şi es-signorii noştri ar avea încă oameni clăcaşi şi iobagi (corveables et taillables); în sfîrşit, lumea ar trăi încă în întuneric şi în haosul primitiv, sau s-ar afla astăzi într-acelaş punt în care se afla sălbaticii, sînt cîteva mii de ani. Aşadar ceea ce deosibeşte pe o soţietate civilizată de o soţietate barbară, ceea ce desparte pentru totdauna aceste două poluri opuse ale omenirei este că într-una se proclamă dreptul soţietăţii mai presus de dreptul individului . fără a leza interesul acestui din urmă, adică indemnizînd pe acei ce-i espropiază prin forţă, în ceelaltă se pune interesul individului mai presus de dreptul soţietăţii şi zice, mai bine să piară dreptul soţietăţii decît un drept personal. Tot acela este şi limbagiul ce ţin la noi unii proprietari, aceia ce se însemnează cu numele de reacţionari; ei zic, noi nu voim să vindem; dar interesul soţietăţei o cere. .. se poate, dar nu voim să vindem. Asfel două milioane de oameni sa sufere pentru că 3 000 nu vor să înţeleagă. Aceasta nu se poate, o asfel de nedreptate nu Se poate sprijini decît într-un popol barbar şi România a declarat că nu mai vrea să se numere între popoarele barbare. DESPRE ÎMPROPRIETĂRIREA ŢĂRANILOR 291 Dacă dar pretutindeni este drept şi moral a espropia în folosul public şi în cazul special ce ne ocupă, este drept, şi moral a espropia pe posesorii de moşii de o parte din pămînturile lor, cum s-a făcut aceasta în Prusia şi cum se face acum în Ungaria, cu atît mai mult ar fi drept şi moral la noi, unde ţăranii, precum am văzut mai sus, au fost lipsiţi de beneficiul muncei lor în folosul proprietarilor, şi ca să fim conşecuinţi, să le dăm o părticică chiar fără indemnizaţie. Asfel să conchidem pentru a doua oară că este nu numai necesariu din puntul de vedere naţional de a face pe ţăran proprietar, dar că aceasta este încă şi din punctul de vedere al dreptăţii şi al moralei. Ee rămîne acum a cerceta cel din urmă caz, adică de este şi folositor a împropietări pe ţărani; de este în interesul atît al ţăranilor cît mai cu seamă al propietarilor de a espropia pe aceşti din urmă de o parte din posesiile lor, indemnizîndu-i, şi de a împărţi bucăţile răscumpărate celor din urmă. Dacă această măsură urmează să aibă de efect sărăcirea proprietarilor, daca în loc de a mări va trebui să micşoreze venitul, noi sîntem dintre cei dintîi a ne împotrivi, a lepăda o asemenea propunere. Dar ne înşelăm mult dacă socotim această măsură contrarie intereselor proprietarilor, ba încă nemijlocitele sale efecte vor fi de a îndoi în puţin timp venitul moşiilor ; în mai puţin de cinci ani vom avea ocazie să ne convingem, şi iată cuvintele principale. Ce pOate îmbogăţi umpopol % Este oare de a se vedea înconjurat de popoare sărace şi în ticăloşie sau mai bine de a se. vedea înconjurat de popoare bogate şi în îmbilşugare. De o jumătă de veac diplomaţia naţiilor sta în a sărăci cît se putea mai mult naţiile vecine şi a se bucura de sărăcia lor; asfel se credea pe atunci, că cu cît o naţie va fi mai mult împresurată de naţii sărace şi jumătate barbare, cu atît ea este mai bogată, mai puternică, mai îngrozitoare. De atunci politica şi popoarele au început a vedea altfel. Astăzi se întrec a lucra, pe cît pot, spre îmbogăţirea vecinelor lor. Aceeaşi greşală se făcea şi în ceea ce se atinge de interesele deosebitelor clase ale aceleiaşi naţii. îşi închipuia că o clasă ar fi cu atît mai fericită cu cît celelalte ar fi relativ mai slabe, mai sărace, mai nenorocite. De aceea toate clasele, înţelegînd şi pe cele mai în bună stare, cele mai bogate, era atunci sărace în comparaţie cu ceea ce sînt astăzi, şi în comparaţie cu ceea ce ar fi putut să fie chiar atunci dacă clasele mai de jos ar fi fost favorizate, dacă traiul lor ar fi fost mai bun. Acest adevăr cunoscut, întemeat pe tot ce este mai raţional în ceea ce se atinge de ordine, de bogăţie şi de fericire soţială, este pricina ca astăzi pretutindeni, la toate naţiile pe drum de civilizaţie, clasele mai fericite, mai bogate au o singură preocupaţie : a lucra la fericirea claselor sărace, a îmbunătăţi soarta lor cît se va putea mai mult. Şi cum lucrurile ar putea fi altfel, cum ar pretinde cineva ca o naţie să fie bogată, daca vecinile sale vegetă în ticăloşie ; asfel, să cităm un esemplu, de ce folos poate fi naţia arabă pentru comerţul german, ea care cu puţin orez, cîteva mii de corturi şi un mare număr de cai, scoşi chiar din ţară-le, şi-a împlinit toate neapăratele trebuinţe anuale; asfel şi Egiptul şi amîndouă principatele noastre, unde locuitorii sînt aşa de săraci, încît luxul lor în hrană nu merge mai departe de usturoi şi de pastramă, ce ar veni să cumpere germanul în aceste trei ţări ? Ce ar veni să vînză f Kimic, mai nimic ; trebuinţile locuitorilor acestor trei ţări ridicîndu-se la prea puţin lucru, vor cumpăra asemenea puţin 30 N. BĂLCESCU din streinătate, dar de altă parte cnmpărînd -puţin, vor vinde asemenea puţin, că spre a putea vinde trebue să poată cumpăra, şi cine nu produce ca să vînză, n-are nici cu ce să cumpere. Dar să ne închipuim că aceste trei ţări se fac deodată întreprinzătoare, bogate şi că produc ele cîte trele de două ori atît cît produce Franţa (nu este peste putinţă), adică mărfuri şi producte agricole pentru patruzeci de miliarde, şi vom vedea de ce utilitate, de ce avantagiu nemărginit se fac îndată aceste trei ţări pentru Germania. îndată aceasta se va pune a produce mult mai mult decît pînă aci, căci cererile noastre, consumaţiile noastre, se vor mări şi cată să se mărească, căci, precum am zis că un popol care produce puţin consumă puţin, asemenea cînd produce mult consumă mult. Şi în asfel de chip Germania se interesează a vedea bogăţia, îmbilşugarea, civilizaţia prosperînd la noi; şi asfel propria sa fericire este imediat legată de fericirea celorlalte popoare; şi iată cum este solidaritate de bogăţie şi sărăcie între toate naţiile globului, lege divină, lege cerească care sileşte pe popoare a-şi voi bine unul altuia. ' Tot asemenea este şi pentru deosebitele clase ale aceleiaşi naţii; cum ar putea una fi în adevăr bogată şi într-aceeaşi vreme fericită (facem această restricţie, căci se întîmplă adesea ca o clasă să se facă prea bogată cînd celelalte vegetă în ticăloşie ; dar atunci această bogăţie este aparentă, periculoasă, fără fericire, unei asfel de bogăţii îi trebue totdauna reazem şi putere, nu e niciodată sigură pe a doua zi şi clasa care se bucură de dînsa e în tot timpul d-asupra unui vulcan), cum ar putea una, zicem să fie Bogată şi fericită cînd celelalte gem în sărăcie şi nenorocire, căci în ce ar sta bogăţia sa dacă marea majoritate a lăcuitorilor se află în sărăcie, n-are cu ce face schimbul, nu poate nici să cumpere nici să vînză. Fără îndoială, în relaţie cu ticăloşia aceasta, cea dintîi se află într-o îmbilşu-gare aparentă, se socoteşte bogată şi norocită; dar cît e de mare gre-şala sa şi cît de mult seamănă pilda sa cu aceea a chiorului între orbi; cît ar fi de bogată, de norocită, cît de mari avuturi ar fi veniturile sale, dacă celelalte clase, în loc d-a trăi în lipsă, ar putea să se bucure şi ele de oarecare trai bun, să se împărtăşască de oarecare bogăţie. Dar să ştie bine, că numai atunci va fi bogată, bogată cu milioanele, cînd şi surorile sale cele mici vor poseda ceva ; şi este prea natural, bogăţia nu poate naşte decît din bogăţie, fericirea decît în mijlocul fericirii tutulor; acolo unde suferinţele şi dezordinile, unde ticăloşia şi degradaţia este singura parte a gloatelor, acolo fericirea, bogăţia nu sînt posibile, nici chiar pentru clasa priveligiată ! Yoeşte ea să posede în realitate, şi să posede mult, cată să facă ca şi surorile sale cele nenorocite să poată poseda ceva ; voeşte să fie fericită, să lucreze la fericirea claselor uitate, suferinde, atunci şi numai atunci va putea să se numească bogată, fericită, să se socotească norocită, atunci se va bucura de propria sa fericire, de acea fericire pămîn-tească care este unicul său vis, care se va realiza pentru sine numai cînd îl va face realizabil pentru celelalte. Asfel cere voinţa divină, lege sfîntă, lege de amor care se slujeşte chiar de patimile oamenilor, de egoismul cel nedeslipit de clasele priveligiate, ca să le silească a lucra la fericire a toatei soţietăţi, lege care adresîndu-se la dînsa îi vorbeşte asfel: ,,Tu eşti bogată, tu eşti puternică, prea fericita pămîntului, şi cu toate acestea eşti săracă, slabă, prea puţin fericită ; vrei să-ţi măreşti proprietatea, singura-ţi norocire întinde o mînă amică surorilor tale nenorocite, ajută-le, spri- DESPRE ÎMPROPRIETĂRIREA ŢĂRANILOR 31 jini-le şi tot binele ce le vei face, să ştii că ţie ţi l-ai.făcut; dar dacă stârneşti în egoism, dacă ai cîştigat pe nedrept, pe nedrept ţi se va lua ; dacă hrăneşti în inima ta dispreţ şi ură, dispreţ şi ură ţi se va da”. Dar toate acestea, va zice cineva, sînt numai o teorie frumoasă, să-venim la fapte şi dovedeşte-ne dacă poţi că făcînd pe ţăran proprietar, adică indemnizîndu-ne de o parte din pămînturile noastre espropriate, starea noastră, veniturile noastre în loc de a scădea, se vor îndoi îndată, se. vor întrei ş.c.l. Ei bine ! Fiindcă aveţi aşa de puţină încredere în prinţipu-rile eterne, care sînt nişte dovezi divine, să venim la fapte, dovezi şi demonstraţii pămînteşti; iată două, incontestabile şi a căror autenticitate nimeni nu va îndrăzni să o tăgăduiască. înaintea revoluţiei Franţei de la 1789, cînd într-această ţară domnea proprietatea cea mare totodată cu robia, şi cînd populaţia se ridica la 26 000 000 lăcuitori, veniturile publice nu se urcau mai sus de 500 000 000 de franci, şi se ştie cu ce silă şi cu ce blesteme din partea populaţiilor se aduna; astăzi, cînd esistă proprietatea cea mică şi populaţia este de 35 000 000 de locuitori, veniturile publice se rădică aproape la două miliarde, şi ar putea fi îndoite, fără ea aceasta să pricinuiască tot acele rele de atunci. Cu alte vorbe aceasta vrea să zică, că prin introducerea proprietăţii cei mici, locuitorii atît sărăci cît şi bogaţi sînt de patru, de cinci ori mai mult. posesori decît mai nainte, cu această deosebire că atunci poseda numai unii, şi astăzi Franţa numără trei milioane şi jumătate de familii proprietare, şi cu toate că grozavele turburări prin care Franţa a trebuit să treacă, războaele neîncetate şi ruinoase ce a ţinut în timp de douăzecişicinci de ani cu toată Europa au fost destule pedici la prosperitatea sa, destulă întîrziere la o fericire pacinică şi neîntreruptă. De n-ar fi fost aceste evenimente grozave,, astăzi Franţa ar fi putut fi de două, de trei ori mai bogată decît este. O dovadă despre aceasta, şi care va sluji deodată şi de o a doua faptă spre sprijinirea principelor ce am pus, este că Prusia, care n-a avut a trece prin anarhie, prin catastrofe şi schimbări iuţi şi neprevăzute, de revoluţii sîngeroase, şi care şi-a realizat reforma, a înşesit veniturile sale în mai puţin de douăzecişişase de ani. Am zis mai sus că acolo fu regele care, printr-o ordonanţă regească, decretă reforma, îndatorînd pe fiecare proprietar a da jumătate din pămînturile sale ţăranilor. Mai întîi fură strigări,, blesteme, nemulţumiri generale; după vorbele interesaţilor ţara mergea spre ruină şi nobilii vor fi cele dintîi jertfe ; cu toate acestea astăzi Prusia este bogată, fericită, şi naţionalitatea sa e din cele mai strînse, şi nobilii, cu toată micşorarea pămînturilor lor pe jumătate, iau venituri care întrec pe cele vechi cu de trei ori valoarea lor, adică că veniturile s-au înşesit,. pentru că în timp de douăzecişişase de ani cît a ţinut răscumpărarea au luat dobînzile indemnizaţiei şi, în sfîrşit, chiar indemnizaţia. Iată trista perspectivă la care vor fi la noi espuşi ţara şi proprietarii dacă vom face pe ţăran proprietar ! Şi cum putea fi altfel ? Cînd o marc majoritate de locuitori care era pînă atunci în ticăloşie, adusă în urmă. prin nişte măsuri soţiale la trai bun, la bogăţie, se face mai activă, mai întreprinzătoare, mai fericită, nu e natural ca aceia ce poseda mult să poseadă acuma mai mult? Dacă, spre esemplu, la noi cele trei sute de mii de familii de ţărani, care sînt mai toate în necesitate şi în goliciune, s-ar găsi deodată într-o stare de două, de trei ori mai bună, noi proprietarii nu ne-am face chiar ■‘32 N. BĂLCESCU printr-aceasta de două, de trei ori mai bogaţi ? Cine poate să tăgăduiască această faptă că îmbogăţirea tutulor îmbogăţeşte pe acela care mai posedă, precum sărăcia tutulor sărăceşte chiar pe aceia care se numără între bogaţi. Pînă acum, la noi, am rezonat noi proprietarii, cum rezona acum douăzecişicinci de ani proprietarii din alte ţări şi am fost pedepsiţi în partea unde eram mai simţitori, în iubirea noastră de argint; tot voind a ne îmbogăţi din spinarea gloatelor, a stoarce de la ţăran cit putem mai mult, ne-am redus pe noi şi ţara la o bogăţie aproape de sărăcie; şi în adevăr," ce sînt veniturile noastre pe lingă nemărginita întindere a pă-mînturilor ? Ce este un venit de o mie sau două mii de galbeni pentru un pămînt care ar fi trebuit să dea de trei, de patru ori mai mult ? Nu este aşa că Dumnezeu ştie să pedepsească bine, sa izbească bine, că cunoaşte partea simţitoare a orice egoism, a orice urîtă patimă; am fost iubitori de argint, egoişti, am voit tot pentru noi, nimic pentru alţii, şi iată că ne pedepseşte cu iubirea noastră de argint, cu egoismul nostru facîndu-ne să vedem că veniturile noastre sînt o a treia parte, o a patra parte din ceea ce putea fi, dacă am fi lucrat cît de puţin la îmbogăţirea ţăranilor. O Dumnezeule ! Fă să pricepem că o clasă numai atunci poate fi bogată şi fericită cînd vor fi şi celelalte ; căci aşa e voinţa ta ; tu nu suferi fericire escepţională căci tu voeşti să fie solidaritate între toate clasele, că dacă una e bogată, fericită, să fie şi celelalte. ;xşmm Asfel or în ce chip vom tracta chestiunea, supt orice punt de vedere | vom privi-o, ajungem totdauna la aceeaşi concluzie, adică că este de tre-/ buinţă a face pe ţăran proprietar şi aceasta nu numai din puntul de vedere l a naţionalităţei, nu numai din acela al dreptăţei, dar chiar din puntul ‘ de vedere al utilităţei. Să conchidem dar, pentru cea din urmă oară, că orice posesor de pămînturi, care-şi înţelege bine interesul, care mai are o rămăşiţă de simtiment de moralitate şi de dreptate, care mai păstrează în inima sa oarecare amor de patrie, trebue să se hotărească la o espro-priaţie de o parte din pămîntul său, dupe o dreaptă indemnizaţie din partea statului. 19 M^MOIRE RELAT1F A L’INTERVENTION RUSSE DANS LES PRINCIPAUTES MOLDO-VALAQUES Le manifeste de la Bussie date de 19(31) Juillet 1848 et qui preceda de deux mois enyiron l’occupation des Principautes, pose formellement ces deux principes : 1. Que l’occupation sera temporaire et qu’elle cessera de plein droit, sur la simple demande de la Porte, aussitot que Pordre aura ete retabli dans Ies Principautes1. 2. Que le statut organique qui regit Ies Principautes a besoin d’etre revise, et que des modifications peuvent y etre jugees necessaire2 3. Comment la Bussie a-t-elle tenu ces engagements, quelles reformes, quelles ameliorations a-t-elle introduit dans le regime interieur des Principautes ? Le 30 septembre 1848 le general Liiders, qui depuis quelques semaines deja oecupait la Moldavie, franch.it la frontiere de la Yalachie â la tete de l’avant-garde russe. Quatre mois s’eeoulent jusqu’aux premiers jours de fevrier 1849.  cette epoque il ne reste plus aucune trace de l’insurrec-tion qui a motive aux yeux de l’Europe Pentr^e des troupes russes sur le territoire valaque. L’ordre legal, comine Pentend la Bussie, est entierement retabli, c.â.d. que tous ceux qui ont pris part aux derniers evenements sont emprisonnes ou exiles, tandis que le pays, ecrase de contributions de guerre, oblige de nourrir et d’heberger cinquante miile Cosaques, au lieu que le gouvernement turc entretient ses armees â ses frais, est ruine de fond eu comble. De reformes il n’en a pas ete question. Une commission, il est vrai, a ete nommee, mais c’est pour juger militai-rement tous Ies individus suspects d’bostilite a la Bussie. C’est alors que la Turquie, croyant avoir acquis toutes Ies garanties desirables de la tranquilite interieure des Principautes, notifia au cabinet de St. Petersbourg son intention d’evacuer le pays, en invitant la Bussie â suivre son exemple. La Bussie refuse. Elle ne nie pas le droit de la Porte, mais elle dedare le moment inopportun se faisant seul arbitre, â l’exclusion de la Cour Suzeraine, dans une question ou celle-ci devait etre seule ă decider. Ce refus obligea la Porte â prolonger de son cote l’occupation afin de ne 1 Du moment ou en Valachie 1’ordre legal aura ete retabli, ou que la Porte croira avoir acquis une suffisante garanţie de la tranquilite interieure des deux provinces, nos troupes en seront retirees (Manifeste du Comte Nesselrode du 19(31) juillet). 2 II se peut que le regime administratif des Principautes soit susceptible d’ameliorations, qu’il ait besoin meme d’etre modifie en plus d’un point (ibidem). 3 — c. 708 24 34 N. BĂLCESCU point laisser la Bussie maîtresse absolue du terrain; et la situation des Principautes continua â s’aggraver de jour en jour. Enfin le 1-er mai 1849 intervint la convention de Balta-Liman. On sait quelle grave atteinte cette convention, qui, du reste, ne peut etre consideree eomme faisant pârtie du droit public europeen, porte â la fois aux prerogatives de la Cour Suzeraine eomme aux privileges des Principautes, en reconnaissant a la Bussie un droit qui lui avait toujours ete conteste, celui d’oceuper militairement Ies deux provinces et de s’im-miscer dans leur administration interieure. Toutefois elle maintint Ies deux principes ci-dessus. On nommera deux eomites de revision du Statut organique, dont le travail sera soumis â l7examen du gouvernement ottoman, qui apres s’etre entendu avec la Cour de Bussie, le promulguera sous forme d’un hatticherif (Art. 2 de la Convention de Balta-Liman). Chacun des deux gouvernements entretiendra dans Ies Principautes de 20 a 30 miile hommes jusqu’a la pacification des pays limitroph.es ; apres la pacification et jusqu’a l’achevement de la Constitution des Principautes, il y aura 10 miile hommes de chaque cote;■ apres quoi Ies deux puissances evacueront completement et simultanement Ies provinces (ibidem, art. 4). Mais en meme temps que la Bussie reconnaît ces deux principes, elle se sert de l’un pour se dispenser d’avoir egard a l’autre. Le Statut organique avait ete redige et promulgue avec l’appui de 100 miile baion-nettes. hl’etait-ce pas trop pour reviser ce meme Statut d’une armee d’occupation de 30 miile hommes, surtout quand l’insurrection triomphait aux frontieres de la Hongrie ? Seulement ce n’est qu’apres la pacification des pays limitrophes, que ce chiffre sera reduit a 10 miile hommes. Soit. Eh bien, aujourd’hui cette pacification a eu lieu et la Turquie fidele a ses engagements ayant evacue paitiellement Ies Principautes, elle a droit de compter que la Bussie suivra son exemple. II n’en est rien. La Bussie a toujours un pretexte a mettre en avant pour prolonger l’occupation; elle repond a la sommation de la Porte : ,,.. .que la Porte s’est trop hâtee de reduire â 10 miile hommes ses troupes en Yalachie, que pour elle, elle ne pourra remplir ă ce sujet Ies stipulations de la Convention de Balta-Liman, qu’autant que le differend au sujet des refugies sera vide et que Ies relations seront reprises”. ' Tel est du moins le contenu d’une note que M. de Titoff vient de communiquer officieusement a la Porte de la part de son gouvernement et qui a ete apportee a Paris par Ies correspondances de Constantinople du 5 decembre dernier. Quelle est donc cette nouvelle pretention de la Bussie? Et qu’ont de commun Ies refugies avec l’occupation des Principautes? Est-ce ainsi qu’elle tient ses engagements? Et ces paroles emphatiques du manifeste du 19(31) juillet, „que le passe pouvait repondre du present, que plus d’une fois a des epoques anterieures, la Bussie avait occupe tout ou pârtie des Principautes, et que, fidele a la parole qu’elle en avait donnee d’avance, elle Ies avait toujours evacuees des l’aecomplissement des conditions qu’elle avait mises a la retrăite” n’etaient-elles qu’un piege tendu a la bonne foi et a la credulite de l’Europe ? MEMOIRE 35 Mais si la Russie continue a entretenir 30 miile hommes dans Ies Principautes au mepris de ses engagements et malgre Ies reclamations incessantes de la Porte, voyons ce qu’elle a fait en vue de ces ameliora-tions dont elle meme reconnu l’urgence. Elle commenşa par suspendre Ies Assemblees generales â qui seules appartient, en vertu des Capitulations et du droit d’autonomie des Principautes, l’administration interieure du pays. Elle nomma deux comites pour la revision du Statut organique ; mais ces comites, au lieu d’etre la representation legale et complete du pays, sont composes uniquement de boyards devoues a la Russie et nom-mes d’office par elle, eomme cela c’etait deja pratique pour l’assemblee de 1831, et si ici encore le passe doit etre pris pour gage du present, on peut deja prevoir que la nouvelle constitution qui se prepare sera pire que le Statut organique lui-meme. En attendant, l’occupation russe coute a Valachie un million de piastres par mois, et pendant l’annee qui vient de s’ecouler la dette s’est accrue de 20 millions de piastres (7 millions de francs). Le malaise du pays s’acroît de jour en jour sous le Hospodar actuel, qui au lieu de chercher a faire oublier l’illegalite de son election aux yeux du parti naţional, semble avoir pris a tache d’attirer le mecontentement de toutes Ies parties de la population. Enfin le cabinet de St. Petersbourg, dont la politique depuis la double occupation a toujours tendu â compromettre Ies Turcs vis-â-vis des Yalaques en rejetant sur eux le blâme apparent des mesures de repres-sion qu’elle avait provoquees ou exigees en secret, commence ă repandre le bruit que S.M. l’Empereur est preţ a exiger de la Porte l’union de deux Principautes et leur independance sous le protectorat de la Russie, projet que la Russie caresse depuis longtemps eomme un moyen assurb de la conduire a son but et au sujet duquel ses agents furent charges de sonder Ies dispositions des chefs du parti liberal en 1848, quelques jours avant le mouvement de juin. Et, pour se tenir prete â toute eventualite, elle organise des corps francs de Yalaques, commandes par des officiers russes et en langue russe. II est temps que Ies cabinets de l’Europe ouvrent Ies yeux sur cette politique envahissante et ces sourdes menees de la Russie. Ce n’est pas un jeu; il s’agit de l’existence meme de l’Empire Ottoman. II ne suffit pas d’avoir ferme Ies Detroits, il faut encore, si l’on tient a la conservation de la Turquie, couvrir sa frontiere septentrionale et contraindre le flot de l’inondation russe a rentrer dans son lit. Que si Ies puissances se d£ci-dent enfin â intervenir, la derniere note remise au Divan par M. de Titoff leur en fournit Ies moyens par la connexite qu’elle etablit entre deux questions jusqu’ici distinctes, le differend relatif aux refugies et l’evacua-tion des Principautes. Par la l’Europe, qui s’est si vivement emue en faveur de la premiere en demeurant eomme etrangere a la seconde, est amenee eomme malgre elle a entrer dans le debat, et son intervention en faveur des Principautes est non seulement justifiee aux yeux de la Russie, mais elle devient en quelque sorte n^cessaire. Pour ce qui est d’eux personnellement, Ies Yalaques dont Ies uns ont toujours tendu au maintien et au libre exercice de leurs droits tels qu’ils resultent de leurs Capitulations avec la Porte et des trait^s poste- 24 36 N. BĂLCESCU rieurs1, â savoir Pinviolabilite de leur territoire et leur independence administrative et legislative, Ies Valaques savent qu’ils n’ont pas de plus sur garant de ces memes droits que la Turquie. Mais ils savent aussî que la Turquie abandonnee â elle-meme est borş d’etat de lutter longtemps et victorieusement contre Ies exigences de la Eussie, et voila pourquoi ils sollicitent l’intervention directe des puissances â seule fin d’obtenir conformement aux principes reconnus par la Eussie elle-meme et a ses propres engagements 1. L’evacuation des Principautes; 2. La reunion immediate d’une assemblee naţionale, ou tous Ies interets de la population soient representes, qui soit chargee d’introduire dans le regime interieur des Principautes Ies reformes et Ies ameliorations necessaires; 3. Enfin Pamuistie pour toute participation aux evenements qui ont servi de pretexte â la double occupation des Principautes en septem-bre 1848. Paris, le 26 decembre 1849. 1 Citer en note ici Ies articles du -trăite d’Andrinople qiîi nous concernent. 20 THE INTERVENTION OF RUSSIA IN THE DANUBIAN PRINCIPALITIES TO THE EDITOR OF THE DAILY NEWS Sir, — The Russian manifesto, dated the 19-—31 July, 1848, whicb preeeded by about two montbs tbe occnpation of Wallachia, formally enuneiates tbese two principles. 1. Tbat tbe occnpation was to be temporary, and wonld cease upon tbe simple request of tbe Porte so soon as order should bave been re-established in tbe Principalities. (“From tbe moment tbat legal order sball bave been re-establisbed, or tbat tbe Porte sball bave acquired a sufficient guarantee of tbe interior repose of tbe two provin ce s, onr troops sball be witbdrawn from tbem”. — Circular of Ct. Nesselrode, dated 19—31 of July.) 2. Tbat tbe Organic Laws of tbe provinces required revision, and tbat modifications of tbem migbt be found necessary. (“It is possible tbat tbe administrative regime of tbe Principalities may be susceptible of improvement, and tbat it is even necessary to modify it in more than one point.” — Ibid.) How bas Rnssia fulfilled tbese engagements ? Wbatreforms, Avbat improvements, bas Russia introduced into tbe internai regime of tbe Principalities? On tbe 30tb of Sept., 1848, general Ltiders, wbo for some weeks previonsly bad occnpied Moldavia, passed tbe frontier of Wallacbia at tbe bead of tbe Russian advance-guard. Four montbs bad elapsed wben tbe montb of February came round. At tbe period tbere remained not tbe sligbtest trace of tbe revolution wbicb bad motived in tbe eyes of Europe tbe entry of Russian troops into tbe Wallacbian territories. Legal order, sucb as Russia understands, was tben, and is now, entirely re-establisbed ; tbat is to say, all tbose wbo took any part in tbe recent events bave been imprisoned or exiled, wbile tbe wbole country, scourged witb war eontributions and compelled to feed and bouse 50,000 Cossacks, bas been entirely ruined (Turkey maintained its army at its own expense). Tbere bas not been even a question of reform. It is true a commission bas been named, but it is for judging militarily all tbose individuals wbo are suspected of bostility to Russia. Turkey, believing tbat it bad acquitted itself of all tbe guarantees necessary to tbe internai tranquility of tbe Principalities, notified to ţbe eabinet at St. Petersburg its intention to evacuate tbe country, and invited Russia to follow tbe example. 38 N. BALCESCU Bussia refused but does not deny the rights of tbe Porte. It declares that tbe moment is inopportune, thus constituting itself the sole arbiter, to the exclusion of the Porte, in a question which the latter ought to be the only party to decide. This refusal compelled the Porte to prolong its occupation, in order not to leave Bussia absolute maşter of the field; and the miserable condition of the Principalities was thus aggravated dav by day. At length, on the 1-st May, 1849, the Convention of Balta-Liman intervened. The grave attack upon the prerogatives of the Porte, as well as the privileges of the Principalities contained in the Convention, is well known, and must not be considered as a portion of the naţional law of Europe. It recognised the right which had always been denied to Bussia of military occupation of the two Principalities and of interference in their internai administrat ion. The privileges which the Moldo-Wallachian principalities acquired from their capitulations with the Turks, and which were recognised by subsequent treaties, are the following : 1. The right of electing their Hospodars; 2. Administrative and legislative independence; 3. Inviolability of their territories. The following are the rights of sovereignty* appertaining to the Porte : 1. The purely honorarv right of confirming the Hospodars elected by the nation. 2. An annual tribute of three millions of Turkish piastres from the two Principalities. The right of Bussia is confined to preventing the Porte from tress-passing on the privileges accorded to the Moldo-Wallachians, and which the latter had guaranteed by the Treatv of Adrianople. The Convention of Balta-Liman maintains the following principles : Two committees will be appointed to revise the Organic Laws, whose labours are to be submitted to the examination of the Ottoman government, which, after coming to an understanding on the subject with the court of Bussia, will promulgate them in the form of a “hatti-scheriff” — (Art. 2 of the Convention). Each of the two governments will maintain in the Principalities armies numbering from 20 000 to 30 000 men, until the entire pacification of the country; subsequentlv to the pacification, and until the completion of the Constitution, for the Principalities, each of the two powers is to reduce its army to 10 000 men; immediately afterwards the two powers will completely and simulta-neously evacuate the Principalities. — {Ibidem, Art. 4). It is evident then that the Convention of Balta-Liman not only violates all the privileges of the Moldo-Wallachians, but also gives to Bussia equal rights of sovereignty* with those possessed by the Porte. But at the same time that Bussia acknowledged these two principles, it made use of the one in order to dispense with the necessity of regarding the other. The Organic Laws of 1831 was revised and promulgated with the assistance of a hundred thousand bayonets. Was it not too much then to revise this same law by an army of 30 000 men, above all at the very moment when insurreetion was triumphant on the frontiers of Hungary? * Suzerainty (nota E.A.). THE INTERVENTION OF RUSSIA IN THE DANUBIAN PRINCIPALITIES 39 But after the pacification of the neighbouring eountries, this nurnber was to be reduced to 10 000. This pacification has been effected, and Turkey, faithfnl to its; engagements, having partially evacuated the provinces, has a right to expect that Bussia will follow its example. hTothing of the kind. Bussia has always some pretext or other for prolonging the occupation, and M. de Titoff replied at the beginning of last month to the representation made by the Porte, “That the Porte had been too hasty in reducing its army in Wallachia to 10,000 men, and that Bussia couldnot fulfil the stipulations of the Balta-Liman Convention in this respect until the dif-ferences respecting the refugees were settled and diplomatic negotiations resumed”. What was there in this new pretension raised by Bussia? What had the refugees to do with the occupation of the Principalities ? Is this the mode in which Bussia keeps its engagements, or the emphatic pledge contained in the manifesto of the 19—31 July, “That the past would show the present, that on more than one previous occasion Bussia had occupied either the whole or a part of the Principalities, and, true to the pledges it had previously given, had evacuated them on the accomplish-ment of the objects it had desired to effect before withdrawing ? ’ ’ It is true that Bussia evacuated the Principalities on all the occasions on which it had occupied them, but only after having held them for several years, and after taking care to keep them in a continual flame; thus, in 1812 , Bussia took possession of Bessarabia, an integral portion of Moldavia; and, in 1829, of another portion of this Principality ; while at the commen-cement of each of the wars Bussia guaranteed to the Moldavians the integrity of their territories. What else are its pretensions then but a new snare for the good faith and credulity of Europe? At this moment the difficulty respecting the refugees has been terminated; but I do not believe that Bussia will evacuate the Principalities. The nurnber of Bussian troops actually within the Principalities amounts to 46,000 men, and letters which I have received from Moldavia assure me that the arrival of another army is momentarily expected. But as Bussia continues its troops in the Principalities, notwith-standing its engagements, and the incessant reelamations of the Porte, let us see what has been aceomplished with regard to the reforms which were considered so urgent by the Bussian authorities. Bussia commenced by suspending the General Assemblies, to which alone, in virtue of the capitulation and of the right of the Principalities, appertained the right of the internai administration of the country. Bussia appointed two committees for the revision of the Organic Laws; but these committees, instead of being the legal and rightful representatives of the country, were composed solely of Boyards devoted to Bussia, who were appointed by that power in the same manner as it had dealt with the assembly of 1831; and if the past is to be taken in this case as a pledge for the present, one can already foresee that the new constitution in course of preparation will be even worse than the Organic Laws. The first act of these committees affords a sufficient proof of this. They have just declared that the peasantry shall remain attached to the soil, and that not one of the enormous burdens which oppress this unhappy class 40 N. BĂLCESCU will Tbe removed. If reforms had been seriously intended, reforms corres-ponding to the wishes and necessities of the population, and likely to prevent future revolutions, ought they to have been entrusted to eommit-.tees, such as tbe present, instead of to a National Assembly, yoluntarily elected and representing tbe interests of all classes? Meanwbile tbe Russian oecnpation costs Wallacbia a million of piastres per montb; and dnring tbe year whieh bas just expired, tbe debt bas increased to 20 millions of piastres. Tbe misery of tbe population grows day by day under tbe present Hospodar, M. Stirbeiu, who, instead of endeayouring to obliterate in tbe eyes of tbe naţional party tbe illegality of bis election, seems to consider it bis peculiar task to increase tbe discontent of all parties in tbe population. And now tbe cabinet of St. Petersburg, whose policy since tbe double occupation bas always tended to compromise tbe Turks withthe Wallaebians by sbifting upon tbem tbe apparent blame of all tbe oppressive measures wbicb it bad itself secretly provoked or stimulated, is spreading a report tbat bis Majesty tbe Emperor is ready to require from tbe Porte tbe nnion of tbe two Principalities and tbeir independence nnder tbe protectorate of Russia : a projeet long ago favoured by Russia, as a sure means of obtaining its end, and on tbe subject of wbicb its agents were cbarged to sound the disposition of tbe cbiefs of tbe liberal party in 1848, a few days previous to tbe movement of June. And in order to be in readi-ness for any event, Russia organised free corps of Wallaebians, commanded by Russian officers and using tbe Eussian language. Tbe question of tbe Principalities bas thus been raised at Con-stantinople. Russia seeks to gain in tbis question what it bas lost in that of tbe refugees. And tbe Porte, notwithstanding tbat it fully feels tbe importance of tbis question, on wbicb its future existence must depend, will give way to all tbe demands of Russia, if it sbould again be abandoned by England and France, as it was at tbe time of tbe Convention of Ralta-Liman. It is time tbat tbe people and tbe cabinets of Europe shonld bave their eyes opened to tbis encroacbing policy and to tbe secret menaces of Russia. It is not tbe mere interest of humanity wbicb is in question now; tbe existence of tbe Ottoman empire is at stake. It is not sufficient to bave closed the narrow gorges; if Turkey is to be preserved entire, it is indispensable to cover its northern frontier, and compel tbe flood of Russian inundation to return to its proper bed. Tbe existence of tbe Turkisb empire is incompatible witb tbe presence of a Russian army on tbe Da-iiube. I am, sir, your obedient servant, JSf. Balcesco, Member of tbe Provisional ex-government of Wallacbia London, Jan. 19, 1850. 21 QUESTION 6CONOMIQUE DES PRINCIPAUT^S DANUBIENNES TABLE DES MATlâRES Page Avertissement I Aspect general des Principaut^s ........................ 5 II Conditions de la proprii en Dacie sous la domination romaine et sous Ies Barbares ........................... 8 III Origine moderne de la grande propri&tă individuelle et communale. Biens ecclesiastiques .......................... 8 IV Colonisation des grands domaines. Commencements du servage..................................................... 10 V Causes de la depossession des moşneni .................. 11 VI Feodalit^ et servage....................................... 15 VII Emancipation des serfs ................................. 17 VIII Urbariums des princes Constantin Mavrocordat, Charles Ghica et Gregoire Ghica .............................. 18 IX Urbariums des princes Mourousi et Caradja .................. 21 X Revolution de 1821...................................... 23 XI Installation des princes indigenes ......................... 25 XII Reglement organique. Considerations g&n&rales .... 25 XIII Suite. Droits des paysans sur la propriete.............. 26 XIV Suite. Obligations des proprietaires envers Ies paysans. . 28 XV Suite. Obligations des paysans envers Ies proprietaires . . 30 XVI Suite. La rente en argent .................................. 33 XVII Suite. La rente en travail ................................. 35 XVIII Suite. Les impots....................................... 37 XIX Suite. Betablissement du servage . ......................... 45 XX Resultats desastreux du Reglement pour le pays.......... 48 XXI Opinion du parti naţional sur la question economique. Bevo- lution de 1848 .............................................. 50 XXII L’appropiation des paysans est juste.................... 51 XXIII L’appropiation des paysans est utile ....................... 54 XXIV L’appropiation des paysans est possible. Commission de 1848 63 XXV Suite. Moyen facile et avantageux de racheter la rente . . 69 XXVI Question des monasteres grecs........................... 77 XXVII Comit^s des r&formes. Conclusions...................... 82 42 N. BĂLCESCU AVERTISSEMENT Ces pages ne sont pas specialement a l’adresse du public frangais; elles forment, â vrai dire, un memoire destine a eclairer la Porte sur la situation vgritable des Principautes. Le mouvement de 1848 a fait yoir la necessite des reformes ; pour qu’elles pussent etre appliquees avec efficaei-te, il fallait montrer â la fois 1’origine et l’etendue du mal. Cette double tâche nous a force a entrer dans des details et des explications qui paraî-tront inutiles â beaucoup de lecteurs. Ce memoire contient des verites fort dures sur Ies boyards. Cepen-dant, nous le declarons, il ne renferme ni exagAration ni colere. Nous avons puise nos assertions dans la r^alite de l’histoire et des faits ; en Ies produisant au grand jour, notre intention est moins de fletrir la boyarie que de la rappeler au sentiment de ce qu’elle se doit â elle-meme et surtout au pays dont elle cause la perte. i ASPECT GIrNSiRAL DES PRINCIPAUTES Artiste, erudit, poete ou bomme d’affaires parcourant le Bas-Danube, quel voyageur ne s’est senti dans Ies Principautes roumaines emerveill6 ă Paspect de leur ricbe nature : rivieres abondantes, sol fecond, montagnes grandioses cachant des tresors, climat tempere, ciel bleu et limpide ! Ces contrees, greniers d’une foule de peuples, et que Ies Tures dans leur langue imagee appelaient le „Jardin de Stamboul”, n’ont pas leurs pareilles en Europe et semblent devoir etre â celle-ci ce que la vallee du Mississipi est âPAmerique. Et le voyageur, devant ce beau tableau, ne peut s’empeelier de s’ecrier : „Heureux pays ! heureux le peuple que la- Providence a gratifie de ce riant jardin!” Trompeuses apparences qui ne tardent pas ă s’6vanouir ! TTn fantome Mve, fievreux, debile, a peine couvert de haillons, surgit de dessous terre ; Petranger, saisi d’une impression penible, se demande si c’est une figure bumaine ou quelque etre inconnu â la Science qu’il a devant Ies yeux, et ce n’est qu’â la longue qu’il decouvre dans ces traits amaigris la trace d’une .grande et noble origine; le sourire amer qui effleure cette physionomie, le regard douloureux mais encore fier qui s’eleve vers le ciel par inter-valles, accusent une souffrance injuste contre laquelle ce regard et ce sourire semblent protester. Indecis entre la piti6 et le m£pris, en apprenant que cette triste creature est l’babitant et le cultivateur du beau jardin qu’il admirait tout ă l’heure, le voyageur estamenă â croire que le peuple de ces contrees est le plus miserable, le plus degrade, ou le plus malbeureux, le plus opprime des peuples ; et pour dissiper ses doutes il accourt dans Ies villes. Quel contraste ! IA, pour demeures des trous sous terre et la misere. .. Ici, des palais, de brillants ăquipages, un luxe qui eblouit l’ceil; on se QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 43 croirait transporte dans nne des cites indnstrielles Ies plns florissantes. Quelle est la sonree de ce luxe, de cette ricbesse? D’ou provient cette splendeur des villes? C’est la question que l’on seia.it. Lorsque l’on apprend que tout ce luxe est une importation etrangere, que ces villes ne fabriquent rien; lorsque Pon apprend que le seul travail-leur producteur des richesses du pays est le paysan, que celui qui vit sous terre bâtit ces palais, que le pieds-nus expose â toutes Ies intempâries des saisons produit Ies diamants, Ies riclies babits qui couvrent Ies citadins et paye Ies equipages qui promenent leur faineantise; quand on apprend que celui qui, pour toute nourriture, vit d’une pâte de mais malsaine (mămăligă), d’un peu de lait et de harieots, fournit Ies festins somptueux et Pabondance des villes, que cet unique producteur est sans cesse depouille et depouille completement par Ies memes bommes, tantot au nom de l’Rtat, tantot au nom de la propriete; quand on apprend que celui qui ne possede rien, nidroits ni avoir, nimeme la proprietă de ses bras, la premiere et la plus saeree des propri^tes, paye l’impbt de son argent, de son travail et de sa personne tandis que ceux qui possedent tout, la terre, le capital, Ies droits et VEtat, ne payent absolument rien, n’aident en rien â la eboşe publique; certes, alors l’etranger, quelqu’impassible qu’il soit, ne peut s’empecber de fletrir cette absence totale de justice et de s’indigner contre cette classe părăsite qui suce par tous Ies pores le sang de ce peuple desb^rite. Si nous constatons unanimement cette penible impression cbez tous Ies etrangers qui ont traverse Ies Principautes, que doit penser et ressentir un Roumain auquel Dieu a donne une âme et une conseienee, a la vue d’un tel mal et d’une telle injustice? Peut-il se taire et se croiser Ies bras quand il songe que l’opulence et l’egoisme d’un petit nombre ont amene la misere et l’avilissement de la nation, et place le pays sous le menace, dans un espace de temps qui peut etre calcule d’avance, de disparaître du mondel La necessite de sauver le pays d’une ruine proebaine et inevitable, le deşir de la mettre en voie de prosperite par une juste et indispensable repartition des droits, des cbarges et des benefices, deciderent Ies Roumains a ebereber un remede au mal qui ronge la population rurale des Principautes, et ils voulurent aviser aux movens : De donner a tous le necessaire; De reconnaître a cbacun le droit legitime de vivre de son travail; De faire du fruit du travail un droit de propriete; D’eteindre la baine entre Ies boyards et Ies paysans, et d’amener par Ies liens de la fraternite et de la conservation toutes Ies classes de la societe a se fondre dans un int&ret et un sentiment uniques; l’amour et le salut de la patrie. Ameliorer moralement et materiellement le sort des travailleurs qui souffrent, conserver et am61iorer le bien-etre materiei et moral des classes sup&rieures : tel fut le probleme difficile dont Ies Roumains du parti naţional ebereberent en 1848 la solution, et apres l’avoir trouvee dans la sincerite de leur conviction, ils tenterent de la realiser en s’appuyant sur la justice et sur la fraternite. Constatons cependant, avant de continuer, que ce probleme ne date pas de l’ann^e 1848, qu’il ne fut pas, comme l’ont pretendu Ies manifestes 44 N. BALCESCU diplomatiques, une importation etrangere ou un echo des agitations de rOccident. II date des commencements memes de notre societe; on l’entrevoit du jour ou lAgalite de nos ancetres dispărut, du jour ou il y eut des pauvres et des riches de naissauce, des esclaves et des maîtres, des exploites et des exploitants; et depuislors ii demandait continuellement une solution. Chaque siecle apportait la sienne; mais toutes, au lieu de le diminuer, agrandirent le mal, et servirent â creer cette triste situation dans laquelle se debattent Ies deux pays, aujourd’hui agonisants. Un coup-d’ceil rapide sur le passe historique des Principautes nous convainera de ce fait; car ce n’est que dans l’histoire, cette lumiere de la veri te, que Ies peuples peuvent puiser des enseignements et trouver, avec la cause, le remecte de leurs maux. li CONDITIONS DE LA PROPRlM EN DACIE SOUS LA DOMINATION ROMAINE ET SOUS LES BARBARES Les colons romains de Trajan, dans la Dacie, suivirent l’usage et la eoutume romaine; ils se partagerent le territoire conquis, par portions egales. Peu de temps apres, les deux grands fleaux qui rongeaient Fempire et amenerent sa chute, l’esclavage et la grande propriete, s’introduisirent dans la colonie; les patriciens et les riches, par les adjudications, par l’usure, par la dependance dans laquelle se trouvaient les plebeiens â l’egard de leurs creanciers, commencerent a absorber les petites proprietes les unes apres les autres et â substituer des esclaves aux hommes libres. ISTeanmoins cette tendance se developpa plus lentement en Dacie que dans les autres parties de Fempire; elle fut meme arretee totalement par les invasions des Barbares. Les riches et les familles patriciennes abandonnerent le pays avec les legions d’Âurelien, et leurs proprietes revinrent au peuple. On connaît le mepris des peuples barbares pour l’agriculture. Ils ne touchaient meme pas une charrue, rapporte Ammien Marcellin: Nemo apud eos arat nec stivan aliguando contigit. Ce mepris de la terre sauva les Romains, qui en resterent les maîtres. Ils conserverent les us et coutumes de leurs ancetres, et Fegalite fut pom eux une loi de salut et la consequence de la haine de tous les peuples contre le nom romain. Quoique domines et entoures par les Barbares, les Romains n’eurent aucune alliance avec eux 1. Un grand nombre de colons se refugierent dans les Karpathes, â Fabri de toute atteinte, et quand les invasions devinrent moins frdquentes, quand les Barbares affaiblis se furent ecouUs, les refugies redescendirent peu â peu dans les plaines, s’y etendirent et fini-rent par fonder en 1290 la principaute valaque et la principaute moldave en 1359. 1 The Walachiaus are surrounded by, but not mixed with the barbarians; Gibbou, History of the Decline [and Fall] of the Roman Empire, chap. XI, note 13. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTfiS DANUBIENNES 45 III ORIGINE MODERNE DE LA GRANDE PROPRIETE 1NDIVIDUELLE ET COMMUNALE. BIENS ECCLESIASTIQUES A cette epoque, l’histoire nous montre comme proprietaires terriens les habitants de la montagne; la tradition populaire, que s’est conservee jusqu’â nos jours, est d’accord avec l’histoire. D’ailleurs le principe, bien que restreint, existe eneore de fait. A cote de cette propriete individuelle se trouve la propriete commune, qui consistait primitivement en certains terrains de plaine demeures incultes et descris par suite des migrations des hordes barbares. Assez restreinte, cette proprietd formait ce que Fon appelait chez les Eomains Vager publicus. Des princes ne tarderent pas â aliener ce domaine public : L Par des gratifications, â titre de proprietes individuelles, accordees aux boyards ou chefs militaires qui se signalaient dans les guerres; 2. Par de donations faites â differents bourgs, villes et villages. Ces donations administr^es par le regime communal, reussirent â se conserver intactes jusqu’â nos jours. Beaucoup etaient faites par les princes dans un but de bienfaisance et â des conditions speciales ; par exemple la commune de X..., du district Ilfovul, est tenue, par une cbarte du prince Xoir (Xegru), de nourrir les impotents et les pauvres de la viile de Campo-Lungo, pour la concession du terrain qui lui est faite; 3. Par des donations au profit du clerge et des communautes religi- euses. La coutume de doter le clerge et les couvents s’etendit des princes aux particuliers, exploites dans leur credule ignorance par les moines, qui enseignaient dans leurs predications que Jesus-Christ avait ordonne de se depouiiler de ses ricbesses en faveur des pauvres, et de les confier â l’Eglise comme â un depositaire fidele pour en regler la distribution. Le sentiment qui fondait et dotait les couvents fut dans le principe une impulsion de bienfaisance derivant de l’Evangile; aussi les conditions des donateurs sont â peu preş les memes : ^tablissement d’ecoles et d’hopitaux, aumones obligatoires, obligation de recueillir et nourrir les voyageurs gratuitement, soulagement et entretien des pauvres. II ressort de ces dispositions que les donations ne furent pas concedees aux individus (moines), mais bien â lâ communaute, etre collectif et ab-strait; les communautes ne furent pas considerees comme proprietaires usant et abusant, selon le droit romain, mais purement et simplement comme les depositaires du fonds et les distribute-urs des revenus au profit du public, avec obligation de rendre compte chaque annee de leur emploi au gouvernement. Une faible pârtie des revenus seulement etait allou^e â l’entretien des moines et de l’Eglise. 46 N. BALCESCU Telle est l’origine de la fortune clericale, dont Ies moines ont abuse et abusent au point de s’etre mis au lieu et place des proprietaires, s’appro-priant le depot qui leur avait ete confie sous la foi de la religion et de la cbarite evangeliques. iv COLONISATION DES GRANDS DOMAINES. COMMENCEMENTS DU SERVAGE L’institution de la grande propriete, fondee comme il precede, par Ies princes au benefice des boyards, du elerge et des communautes religieu-ses, fut fatale a l’egalite et mortelle â la petite propriete. Les grands proprietaires des plaines recruterent des colons pour leurs domaines soit parmi les cultivateurs des montagnes, soit parmi les emigrants de Transylvanie ou parmi les Romains des deux Moesies, forces par les Turcs, en 1320, de chercher un refuge en Yalacbie. Chaque proprietaire divisa le sol en trois parties egales; il en ceda deux, subdivisees en petits allotements, aux colons. La troisieme pârtie devait etre cultivee par ceux-ci au profit du proprietaire, au moyen de la corvee (daca), estimee a un certain nombre de jours, quelquefois determi-nes, et plus tard indeterminds, de travail obligatoire. L’exploitation par la corvee ne tarda pas a produire des resultats desastreux; elle crea une position d’inferiorite au travailleur et tendit a partager le pays en castes. La dependance et la soumisson du cultivateur pauvre et desarme vis-a-vis d’un maître guerrier, possedant la force, la puissance executive et la puissance legislative, proprietaire absolu non-seulement du sol, mais de tont ce qui servait â l’exploitation de ce sol, for ca, en peu de temps les populations rurales â souscrire aux conditions les plus onereuses. Les proprietaires, entraînes par l’exemple de leurs voisins et allies de Hongrie et de Pologne, ou la feodalite regnait dans toute sa vigueur, ne mirent plus de bornes a leur avidite et a leurs empiete-ments. Les travailîeurs, presses par la faim, forces de tout accepter, finirent bientot par perdre jusqu’â leur liberte individuelle et devenir serfs de la glebe. Le servage fut donc la consequence fatale du systeme de l’exploitation par la corvee; il apparaît dans l’bistoire en meme temps qu’elle ou la suit de preş. Le servage se nomme dans nos contrees romanic, selon la coutume en vigueur dans PEurope barbare d’appeler romains les vaincus devenus serfs des hordes conquerantes, et puis encore il fut designe sous le nom de vecinătate, vecin (voisinage, voisin), probablement parce que les colons qui les premiers subirent le servage dtaient, comme on l’a dit plus băut, des rdfugies des pays limitropbes. Le servage, transformation mediate et quelquefois immediate de l’escalvage antique, fut cependant au fond un progres. En effet, bien que constituant une degradation de Fbumanite, une exploitation de l’bomme par l’bomme, il fut moins absolu, moins cruel que l’esclavage. bfon seule- QUESTION fiCONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 47 ment il assurait anx serfs un droit sur les deux tiers du domaine qu’ils cultivai ent, mais jusqu’a la fin du XYI-e siecle il leur conserva la liberte individuelle; les serfs pouvaient, apres avoir prealablement paye un droit assez leger au proprietaire, â titre d’indemnite, quitter le domaine ou ils se trouvaient et s’etablir ou bon leur semblait. II est vrai que les memes conditions d’assujettissement les attendaient partout. Ce droit s’appelait galeta de eschive (droit ou permis de sortie). Le servage ne s’impatronisa pas d’emblee, la masse de la population etant proprietaire; il fut, a l’origine, plutot une exception qu’une regie car il ne s’introduisait pas chez nous comme dans les autres pays, du jour au lendemain, â la suite de la conquete. Ne an moins, pour que ce mal pârtiei put disparaître, il devait, par la loi necessaire et logique du progres, se generaliser. v CAUSES DE LA DEPOSSESSION DES MOŞNENI L’histoire des Principautes contient de nombreux documents qui expliquent les causes de la depossession rapide de la masse et l’absorption de la petite propriete par les boyards et les monasteres. Oes causes generales sont: 1. LHnteret. Les grands proprietaires obtenaient des princes, grands proprietaires eux-memes, le droit d’exemption des charges publiques pour leurs villages; ces exemptions tombaient en surcroît sur les moşneni {petits proprietaires). Beaucoup d’entre ceux-ci, pour se soustraire aux vexations du gouvernement et acquerir le droit de vivre paisibles sous un patronage puissant, se vendaient, eux et leur propriete, â bas prix. Plus le nombre des moşneni diminuait, plus ceux qui restaient etaient ecrases et, partant, dans la necessite de se vendre. Par ces actes de vente, l’acbeteur s’engageait implicitement â proteger le vendeur moyennant le droit de prelever â son benefice sur le temps de celui-ci un certam nombre de jours de travail obligatoire chaque annee et & perpetuite; le vendeur a son tour restait possesseur de son bien, ne devant au proprietaire qu’une rente, sous forme de corvee. 2. La necessite. Les guerres incessantes d’independance que les Principautes eurent â soutenir pendant trois siecles contre les Polonais, les Hongrois, les Turcs, les incursions frequentes des Tartares reduisirent les petits proprietaires, pour faire face aux sacrifices et aux exigences enhom-rues et en argent que reelamait la patrie, a la necessite de contracter dettes sm dettes. Les banquiers de l’epoque etaient les boyards et le elerge; a lorce d’emprunts usuraires, ils ne purent plus se liberer; leurs proprietes, et eux-memes avec, passerent- aux mains des usuriers. 3.. La force. La petite propriete fut une curee pour les princes, les boyards et les moines. Eien ne fut epargne pour depouiller le paysan; le'elerge et les communautes religieuses tendirent la main aux laiques. Le château et l’Eglise organiserent la chasse aux moşneni; on ne recula deva ut. aueun moyen : la violence ouverte, les proces iniques, l’injustice, la falsification et le rapt des documents, tout concourut; la depossession 48 N. BALCESCU du mosnen fut erigee en systeme gouver nemental et poursuivie avec un acharnement, une apr ete qui nous feraient douter de l’histoire, si cette course au docher sur Ies terres des paysans ne se continuait de nos jours par Ies memes moyens et en vertu du meme systeme traditionnel. Cette iniquite scandaleuse, qui ne se trouve, heureusement, pour Phonneur de Phumanite, dans Phistoired’aucun peuple, aussi nue et aussi hideuse, explique â elle seule l’abjection, le decouragement et la lassitude de la population des Principautes. Les guerres du moyen âge, Ies incursions annuelles des Tartares, les ravages des Turcs, calamites passageres et qui se reparaient, entretenaient au moins Penthousiasme de ce peuple; mais la plaie vive, la gangrene qui le rongeait au coeur en temps de paix comme en temps de guerre fut la bovarie. C’est surtout dans les temps de calme que son action etait le plus desastreuse. Kotre epoque n’est pas sous ce rapport au-dessous des epoques precedentes, ni moins instructive. Les procedures les plus iniques ont ete et sont encore portees devant les tribu-naux des deux Principautes ; ravir â un paysan sa parcelle de terre est un titre d’honneur et une lettre de change tiree sur l’estime publique. Que de modernes fortunes sont dues depuis trente ans ă des proces, â des subterfuges revoltants ! Sans parler de eelles que les princes phanariotes, parvenus pauvres, endettes, aux gouvernements des Principautes, ont laissees â leurs familles, combien y en a-t-il qui soient fondees sur un droit incontestable et inconteste ou qui soient le fruit du travail? Sont-ce la Science, les arts, Pindustrie, Pagriculture, le commerce qui ont edifie les fortunes, bâti les palais, arrondi les domaines des grdnds boyards actuels, ou seraient-ce les tribunaux, ou le boyard est juge et pârtie, plaignant et executeur des sentences judiciaires ? Ouvrez les archives judiciaires ancien-nes et modernes des deux pays; vous y trouverez Porigine des grandes proprietes et les titres des proprietaires. Un paysan, dans cette langue populaire si grandiose par sa simplicite, depeint comme il suit Pavidite oppressive des boyards : „Si, disait-il, le ciocoi1 (le boyard) avait pu mettre la main sur le soleil, il s’en serait empare et aurait vendu au paysan, contre de l’argent, la lumiere et la chaleur de Dieu ! Si le ciocoi avait pu prendre possession des eaux de la mer, il en eut fait un objet de speculation ; et alors, il aurait asservi le paysan par les tenebres, par le froid, par la soif, comme il Pa asservi par la faim, en s’emparant de la terre ! Et maintenant, je demande, ajoute-t-il, combien de proprietaires ont laboure leurs champs avec leurs propres charrues, combien ont ramass6 les recoltes avec leurs seuls bras ? Je crois qu’aucun d’eux ne 1’a fait; je crois que ces labours se sont faits â l’aide de la corvee, que les recoltes ont ete recueillies et enmagasinees 1 Le mot ciocoi a pris naissance â l’avenement des phanariotes, et signifie valet, parvenu. Le peuple l’inventa dans ce temps-lâ pour distinguer quiconque, grec ou indigene, parvenait par les emplois publics ou prives, par opposition au mot boyard, dont la signification est guer-rier. Avec les guerres disparurent aussi les guerriers; la boyarie, simple distinction naţionale, toute personnelle et qui ne fut jamais her6ditare, se recruta dans la bureaucratie, comme elle se recrute encore aujourd’hui, depuis la banquette des scribes jusqu’aux fauteuils ministeriels. Le mot s’âtendit â toute la caste, et ciocoi, ou parvenu, valet, repondait au mot romain par lequel les classes sup6rieures, par mepris et injure, d6signaient le peuple. Les familles d’au-jourd’hui sont d’origine bureaucratique, et leur illustration date de la cr6ation des mots : ciocoi et ciocoîsme. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 49» par les gens de corvee. La sueur dn paysan a produit ees recoltes. Direz-vous que vous avez achetd la terre avec de l’argent ? Yos terres, Messieurs,. ponrraient bien ne vous rapporter rien, si nous n’etions lâ pour remplir vos. magasins de produits et vos maisons d’or et d’argent. Cette richesse n’est pas le fruit du travail de vos bras, elle est faite au prix de la sueur de nos, fronts, sous les coups de votre fouet joint au fouet gouvernemental. You-driez-vous dire que vous avez conquis cette terre par le glaive dans les;. sieeles passes et oublies ? Mais nous, ou Ations-nous donc alors ? TPetions-nous pas par hasard avec vous et dans vos rangs ? Depuis que vous l’avez, conquise par le sabre, Pavez-vous si bien gardee avec le sabre, que le pied d’un ennemi ne l’ait foulde?... Kon, Messieurs, vous avez abandonne au sabre cette terre que vous aviez gagnee par le sabre, pour sauver lâche-ment votre vie. Yous avez fui sans penser au pays, sans penser â nous. Qui a garde vos proprietes, qui a empeche qu’un autre ne vînt s’en emparer* et en prendre possession en votre lieu et place ? Elles ont ete gard ees par le vigneron, par le laboureur, par le pâtre et tout le peuple avec le sabre de la sagesse et la fatigue de son front. Avec la sagesse le peuple a emousse-le sabre de Pennemi; avec sa sueur et la fatigue de ses bras il a nourri l’ennemi qui lui passait sur le corps !” T Les eonsiderations bistoriques qui precedent montrent continent la cbute de l’ancienne egalite amena l’appauvrissement et la ruine graduelle* du pays. Cependant nulle societ6 moderne ne se trouvait dans de meil-leures conditions de developpement materiei et moral: bomogeneite de* race et de langue, 6galit6 de droits, morcellement de lapropriet6 territoriale, elements d’institutions democratiques, elle possedait le fondement de* tout progres ; et tout cela pour aboutir â quoi ?  une monstruosit6 sociale telle que, pour trouver quelque chose d’analogue, il faut remonter-jusqu’aux anciennes castes de l’Egypte. Une population entiere epargnee par la conquete strângere devint la proie de quelques individus : la caste* des pretres et des chefs guerriers asservit la caste des soldats et des travail-leurs. vi f£odalite et servage A cette epoque funeste se forma une aristocraţie de fortune, Ia seule* qu’on ait jamais connue dans nos pays. Forte de ses ricbesses, elle fonda de jour en jour sa puissance sur l’assujettissement des masses, jusqu’a ce que vers Ia fin du XYI-e siecle elle atteignît son apogee par un acte du prince Micii el, statuant le servage a perpetuite et attachant le serf â la terre. De cette Epoque le îAgime făodal regne dans toute sa rigueur :: 1 1 Lors de la Revolution de 1848, Ie gouvernement nomma une commission ayant pour objet de rediger un projet de loi relatiî â la population rurale. Ce projet de loi devait chercher les moyens de rerfdre ies paysans proprietaires sans porter prejudice aux detenteurs actuels, de la terre. Cette commission se composait de dix-huit membres pris parmi les proprietaires,. auxquels on adjoignit dix-huit deput6s paysans. C’est dans une des seances de cette commission qu’un paysan, le prâtre N6gou, prit la parole et dit ce qui precede. 4 c. 708 50 N. BALCESCU Tout homme, bomme de corvee, bomme libre ou etranger, vivant sur Ies domaines des boyards ou des couvents, est transforme en serf; ISTon-seulement la terre se vend avec Ies cultivateurs, mais Ies noms des paysans passent dans l’acte de vente. Le proprietaire herite du serf â defaut d’heritiers directs. Le proprietaire lui-meme fixe la duree du travail. Aussi il astreint le serf au travail illimite. Le proprietaire, 16gislateur et pouvoir executif a la fois, s’attribue un pouvoir correctionnel sur le serf. En cas de mort cependant, par suite de correction et de mauvais traitements, le proprietaire encourt Ies peines portees contre l’bomicide, et la femme et Ies enfants de la victime sont de droit liberes. En revanche voici ce que la loi impose aux proprietaires : II est tenu dans Ies temps de famine de nourrir ses serfs. II ne peut leur enlever, sauf Ies cas prevus, le betail et Ies instruments aratoires. II ne peut, comme cela se faisait a l’egard des bobemiens, separer Ies serfs de la glebe... le tout se vend ensemble. Mais alors comme aujourd’bui, il y avait des accommodements avec la loi. Avec le temps Ies boyards et Ies monasteres trouverent moyen d’en eluder Ies dispositions. Ils s’habituerent, en Moldavie surtout, â confondre Ies serfs avec Ies bobemiens esclaves, â Ies rendre â la piece, â Ies separer, femines, maris, enfants, peres et meres, â passer leur noms dans Ies actes de mariage des ricbes beritieres ; on s’en servait aussi dans Ies maisons et on Ies deplaşait selon son bon plaisir1. L’esclavagefutlareconnaissancedes bautes classes envers la popu-lation qui Ies nourrissait, qui leur avait conserve au prix de son sang et d’immenses sacrifices leur position et Pindependance du pays !... Ce resultat desastreux partagea nos contrees en deux camps ennemis : d’une part Pegoisme, de l’autre une foule devenue totalement indifferente a la voix et aux interets de la terre qu’elle babitait. Et maintenant, nous le demandons : Le peuple roumain se sacrifierait-il encore pour une independance qui Pa asservi, pour une liberte qui 1’a fait esclave? Se leverait-il pour defendre une terre sur laquelle il est etranger, une terre ou il ne possede pas un pouce de terrain, de ce terrain qu’il a arrose de son sang et de ses sueurs? A-t-il une patrie, ce peuple sans droit aucunl Est-ce une patrie, le pays ob la justice se fait contre lui, et enfin ou il ne possede pas meme la libre disposition de son travail? Cette epouvantable oppression suscita pendant tout le cours du XYII-e siecle des catastropbes et des revolutions ; le peuple refusa l’impot et demanda allegeance, protection â la loi, en attendant qu’on lui reconnut des droits. Alors comme aujourd’bui, Ies boyards, pour opprimer, invo-querent Pappui des armees etrangeres 5 alors comme aujourd’bui, au lieu de cbercber â remedier au mal, Ies boyards repondirent au peuple par de 1 1 Voir l'acte d’emancipation des serfs de Moldavie, Magasin historique de la Dacie, t. II, p. 288. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIP AUTES DANUBIENNES 51 nouvelles lois plus oppressives. Les decrets des princes Mathieu Bassarab et de Basile le Loup resserrerent le servage. Ces lois, entre autres mesures de compression, pour isoler les villages les uns des autres, defendaient aux proprietaires de recevoir sur leurs domaines un serf etranger, sous peine d’une amende de 12 livres d’argent, payables au fisc, et de 24 livres d’argent au maître du serf. Les paysans se degraderent et se demoraliserent par Pesclavage et la misere, de meme que les boyards par la ricbesse et Poppression. Le châtiment des boyards suivit de preş cet accroissement d’iniquites. VII IrMANCIPATION DES SERFS Une bourgeoisie etrangere, composee d’aventuriers grecs de Constanti-nople et de la Boumelie, et autres gens de toutes nations, s’etait introduite avec le temps dans le pays, ou elle prit racine. Les nouveaux venus s’enri-cbirent, les uns par Pindustrie et le commerce, les autres par les emplois qu’ils parvinrent â occuper soit dans Padministration publique, soit dans les maisons des grands boyards. Us gagnerent naturalisation par des mariages avec les femmes du pays, et les fils et les descendants de ces: aventuriers se trouverent, par leurs riehesses, sur la meme ligne que les boyards. Leur ambition grandit avec leur fortune; moins vaniteux que calculateurs, ils chercherent a demolir la boyarie pour prendre sa place. A cet effet, ils briguerent la faveur populaire et reclamerent l’emanci-pation des paysans, se reservant de les exploiter eux-memes par la suite, au nom de l’mat. Une lutte longue et disputee s’engagea entre les boyards de race et les nouveaux venus. Ces derniers l’emporterent en 1715, et pendant un siecle ils possederent exclusivement l’autorite. Ce sont eux qu’on appele dans l’bistoire les pbanariotes... Ils jeterent le masque. Les paysans se trouverent presses commes entre deux meules : les boyards exploitaient et depouillaient au nom de la propriete; les pbanariotes depouillaient et exploitaient au nom de Pictat. C’etait trop : la patience et les forces manquerent en meme temps. Un nombre conside-rable de paysans se revolterent et chercherent un refuge dans le brigan-dage, redemandant a la violence ce que la violence leur avait ravi; d’autres abandonnerent en foule le pays. La Valachie se depeupla rapidement; de 1741 a 1746, [en] cinq ans, cent quarante-sept miile familles de contri-buables se reduisirent a soixante-dix miile; dix annees plus tard, en 1757, le recensement en accusait a peine trente-cinq miile; dans le seul district de Dolji quinze miile emigrerent a la fois 1v Que vont resoudre les phanariotes  quel parti s’arreteront les boyards f Les phanariotes avaient besoin du peuple pour en vivre et pour Pexploiter. Us le pousserent a exiger Pemancipation et les boyards a 1 General de Baur, Memoires historiques et geographiques sur la Valachie, Francfort, 1778, in 8°, p. 271. N. BALCESCU 152 l’accorder. Menaces â la fois par Ies Grecs et par le peuple, Ies boyards, pour regagner 1 ’appui populaire contre Ies phanariotes, dans la seance du 5 aout 1746 de l’Assemblee generale, signerent la declaration sui-vante: „L’Assemblee ne connaît pas de peche plns grand ponr des chretiens que celni de rediiire en esclavage des freres en Jesus-Christ, attendn que l’Bvangile nous dit: « Aime ton prochain comme toi-meme ». Soumis, .-en consequence, a ce precepte, nons ne devons pas asservir nos freres; car l’esclavage, loin de porter avec soi aucune utilite, est an contraire un usage pernicieux, une canse de perdition pour nos âmes, que nos ancetres nous ont legue comme une malediction” (sic). Ă la suite de ce preambule expiatoire, Ies boyards dfk-reterent, ,seance tenante, 1’emancipation generale des paysans. Afin de prevenir lout retour ou toute tentative de resistence de la part de quelques propri^-taires, la declaration fut placee sous la foi d’un serment solennel et terri-ble; et comme consequence, la faculte fut accord^e aux paysans, toutefois apres s’etre adresses prealablement au gouvernement, de se liberer â tout jamais vis-â-vis du proprietaire, moyennant le paiementd’unesommede dix piastres 1. Cette declaration, precedant d’un demi-siecle la Eevolution frangaise de 1789, trouva un puissant ecbo dans tous Ies cceurs; l’Assemblee generale de Moldavie, dans sa seance du 6 avril 1749,prit la meme decision. Viu URBARIUMS DES PRÎNCES CONSTANTIN NAVROCORDAT, CHARLES GHICA ET GR^GOIRE GHICA Pour indemniser Ies boyards et Ies couvents de l’abolition du servage, îl leur fut accorde plus tard un nombre illimite d’bommes exemptes par l’Etat de certains impots, pour leur service particulier, Cette nouvelle classe d’hommes fut connue sous Ies noms de scutelnici et de posîusnici. La reforme de Mavrocordato cbangea completement l’organisation politique et sociale. Disons en passant que cette reforme radicale s’opera par le pays seul, sans nulle intervention de la Porte, â une Apoque certes •ou Ies droits des Principautes, aneantis, violes, n’etaient pas comme :.aujourd’hui reconnus par des traites solennels. La reforme regla egalement Vurbarium. Bile imposait au paysan l’obligation: De travailler vingt-quatre jours pour le proprietaire du sol; De lui donner la dîme des semailles, foins, fruits et rucbers; De lui payer certains droits de pâturage. Le droit de ehangement de domicile et de domaine lui fut acquis, :sauf la permission de 1’autoritA 1 Environ 3 franes et quelques centimes. La piastre valaque, contenant 40 paras, equi~ waut â 37 centimes. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 53 Ces dernieres mesures, dictees par l’inexperience ou plutot par FmtAret egoiste et rapace des proprietaires, detruisirent Ies effets de la proclamation du 5 aout 1746 et anniliilerent Femancipation. Entre cultiva-teurs et proprietaires Ies relations resterent â peu preş Ies memes; bieu plus, le proprietaire trouva dans l’acte d’emancipation un moyen detourne d’echapper â l’obligation qui lui etait anterieurement imposee de donner Ies instruments de travail et de nourrir le paysan en cas de disette ou de maladie. II ne suffisait pas, en effet, pour rendre Femancipation reelle, de la decreter dans la loi, il fallait Fassurer par l’abolition de la corvee ou travail force, dont le servage a toujours ete la consequence inevitable; il fallait soustraire le paysan pauvre a la dependance absolue dans laquelle il se trouvait en face d’un maître seul possedant, et qui pouvait donner ou refuser Finstrument du travail. Dans ce but, on devait assurer au paysan le neeessaire, c’est-a-dire lui donner Ies moyens de cultiver pour son corupte, en Finstituant proprietaire d’une parcelle de terrain, et en lui accordant la faculte de pouvoir gagner avec facilite le capital neeessaire â la culture; autrement, Femancipation ne devenait qu’une modification du servage, moins insupportable, il est vrai, comme le servage lui-meme n’avait et^ qu’une modification de Fesclavage ancien. Aussi, bien que Ies nouvelles relations eussent 6te reglees, bien que le travail obligatoire legal eut ete fixe â vingi-quatre jours, et peu apres reduit â douze, la loi fatale du systeme devait l’emporter sur la disposition de la legislation, et Ies actes officiels avouent que ,,les paysans, babitues de longue main â la soumission envers Ies maîtres du sol, travaillaient indefiniment, pour acquitter Ies jours de travail legaux autorises par la loi’7 (sie). En deliors des cbarges de la propriete, Ies paysans eurent encore â supporter tout le poids des impots et des râquisit.ions de l’Etat, dont ils etaient auparavant exemptes en grande pârtie en leur qualite de serfs. L’histoire de cette 6poque est affreuse. L’avidite insatiable des boyards indigenes, la tvrannie fiscale des pbanariotes, l’enormite et la multiplicite arbitraire des impots s’appesanti-rent sans frein, sans regie, sans mesure, sur la population1. Incertains du jour et du lendemain, assaillis par Ies agents brutaux de la force publique, qui pouvaient au nom du fisc Ies priver de leurs instruments aratoires ou de leurs bestiaux, Ies paysans delaisserent l’agriculture, negligerent le sol et n’en travaillerent plus que ce qu’il leur fallait pour nourrir leurs enfants. La crainte de voir le fruit du travail passer dans des mains rapaces enfanta un decouragement profond et general. Ce decouragement avec le temps degenera en paresse, ce vice qu’on leur impute aujourd’bui â crime. II est vrai que ce vice existe mais Ies causes qui Font produit existent egalement. Les paysans desesperes quitterent en foule le pays ; en grand nombre s’adonnerent au brigandage, surtout ceux des populations du centre qui ne poss^daient pas les memes facilites de fuite. Mais l’avidite des proprie- 1 Voir VHistoire de la Valachie, par M. Kogalniceano, p. 461. 54 N. BĂLCESCU taires, un instant bridee par Pacte declaratoire du 5 aout 1746, avait reussi â briser ses liens, et elle ne tarda pas â ramener, meme en beneficiant, Ies cboses a Petat ou elles se trouvaient avant Pemancipation. En 1768 la Valacbie se trouva a peu preş deşerte. Le prince Charles Ghica, menace par la Porte, rdassit, a force de promesses, a faire revenir Ies emigres. Yoici Ies promesses promulguees par le decret du 6 fevrier 1768 : Les paysans rentrant s’etabliraient â leur ehoix sur n’importe quels domaines ; La premiere annee, ils ne feraient que trois journees de eorvee; La seconde annee, ils feraient six journees ; ‘  partir de la troisieme annee, a perpetuite, ils feraient neuf journees. ]5tait reserve aux proprietaires le droit de dîme sur les semailles et les foins. Les jardins, les vergers etaient seuls exemptâs. L’experience ne servit encore de rien. Les spoliations et l’oppression recommencerent; les paysans reprirent le chemin des forets et des fronti-eres. En 1775, dix miile plantent lâ la charrue et battent le pays ; nouvel-les promesses, nouvelles concessions du prince Alexandre Ipsilanti, nouvelles violations [de la part] des boyards. Les memes cboses se passent en Moldavie; les paysans refusent l’impot a Pictat et aux proprietaires la eorvee sanctionn^e en 1749. Le prince Gregoire Gbika, plus eclaire ou plus humain, par son chrysobulle du 1-er janvier 1766 reduit â 12 journees la corvde, et mecontente les boyards ; ils subissent la reduction tant bien que mal jusqu’en 1775. Cette annee-lâ, sept boyards, le metropolitain en tete, exigent du prince l’abroga-tion du cbrysobulle, et demandent 36 journees de travail. Ils ne s’en tenaient plus meme aux 24 journees consacrees par Pacte d’ămancipation du 6 avril 1749. Le prince s’y opposa longtemps. Violente, vaincu, il fut oblige, le 30 septembre 1777, d’ajouter aux journees de travail en vigueur deux nouvelles journees; en sus on imposa aux paysans l’obligation : D’un transport gratuit (podvoada) au benefice du proprietaire; Des reparations des dependances de la propriete, magasins, aires, moulins, cabarets, digues d’etang ete., ete. Le prince Ghika paya de sa vie la lutte qu’il soutint contre les boyards. IX URBARIUMS DES PRINCES MOUROUSI ET CARADJA Et cependant les boyards ne furent pas contents ! En 1805, ils pro-testerent. „Les paysans, disaient-ils, se trouvaient dans une situation prospere et florissante; on devait, en retour des concessions que les boyards avaient faites, augmenter au moins leurs droits”. En consequence de cette protestation on abolit les journees de travail et la corvâe se transforma en une tâcbe determinee dans les proportions que voici: QUESTION fiCONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 55 Tonte charrue devait labourer ou herser chaque annee, au prin-temps ou en automne, une superficie de 80 perches de terrain au profit du proprietaire. En outre, le paysan devait sarelerl5 perches, moissonner 30 perches, faucher une falche, faire deux transports de bois, aider aux reparations necessaires des dependances du domaine, donner la dîme des foins, des .semailles, et une ruebe sur 50. Les jardins etaient seuls exemptes. Alors comme aujourd’hui on classait la population rurale en trois categories, selon la quotite de Pavoir mobilier. Les plus riches s’appelaient fruntaşi, bommes de front ou notables ; les moins ricbes mijlocaşi, liommes du tiers ou moyens; les pauvres, codaşi, liommes de la queue, venaient les derniers. Contre la tâche exposee ci-dessus, le proprietaire accordait: 4 falches de prairie â foin, Aux notables ... .4 ^ de pâturage, 4 ,, de terrain de labour; Aux hommes du tiers : 3 falches de terrain de labour Pour 6 betes â eornes. [3 falches de pâturage, 3 ,, ,, prairie â foin; Aux liommes de la queue : 2 falches de terrain de labour; _ „ J 12 falches de pâturage, Pour l’entretien de 4 betes 1 12 „ ,, prairie. Enfin, â ceux qui avaient moins de 4 betes â eornes ou qui n’en avaient du tout, 3 falches reparties en une falche de terrain de labour, une de pâturage et une de prairie â faucher. Quand les cultivateurs avaient besoin d’un surcroît de terrain, le proprietaire l’accordait contre une dîme ou contre un loyer en argent fixe par la loi â 6 piastres la falche. Les domaines se divisaient, sauf le terrain boise, en trois parties, dont deux parties se repartissaient, ainsi qu’il est indique plus haut, entre les cultivateurs ; la troisieme restait â la disposition des proprietaires, qui en usaient selon leurs interets h Hous avons expose cet urbarium en detail, pour pouvoir constater qu’au lieu d’am^liorer la position des cultivateurs, comme on etait en droit de Pattendre apres tant d’epreuves, de lecons et de catastrophes, la legislation inauguree par le Reglement organique de 1831 fut encore plus oppressive. Le progres a marche en sens contraire. Le comite actuel de la Moldavie, nomme pour examiner les reformes â introduire dans le Reglement, par son projet de loi, se modele sur Purbarium de 1790 ; mais il en differe dans l’application, car, en proposant de reduire d’un tiers le terrain concede aux paysans, il demande que leur tâche soit triplee. La position des paysans se releva un peu en Yalachie ; les proprietaires cedaient autant de terrain qu’on leur demandait, en prairies, terres labou- 1 Voir le Magasin-historique, t. II, p. 303 â 309. 56 N. BALCESCU rables et pâturages, jardins potagers ou vergers; ils cedaient egalement du bois de construetionetdechauffage ; les paysans travaillaient en certains endroits six, huit, dix jours, quelquefois douze, et donnaient la dîme. En payant 6 paras par tete de betail, ils avaient le droit de disposer des. pâturages de proprietaire que celni-ci n’utilisait pas. Le code Caradja conserva Ies dispositions de Purbarium Mavrocor-dato ; on y introdnisit seulement deux jours de travail, un en automne et un au printemps, le transport d’un chariot de bois, aux approches de îîoel, de la foret â la maison seigneuriale, et un autre transport â 6 heures de distance. Le paysan conservait le droit de racheter le travail obligatoire et Ies autres obligations de la propriete; la journee etait estimee [â] une piastre; en payant annuellement 18 piastres le paysan s’affranchissait de la tâcbe et de la corvbe. Malbeureusement, si le poids de la proprietb s’all^gea un peu, Ies impots, Ies abus du fisc, Ies dilapidations et Ies vexations s’accrurent en proportion. Le regne de Caradja, de 1812 a 1818, fut un des plus honteuse-ment spoliateurs. x REVOLUTION DE 1821 Les spoliations, la d^possession violente et inique des moşneni avaient appelă sur la tete des boyards une sorte de justice expiatoire. îsTous avons dit comment des intrus, des aventuriers de toutes nations etaient parvenus â supplanter les boyards et a s’emparer de l’autorite. Les boyards, dans des luttes mesquines et toutes d’dgoisme, s’effacerent peu a peu, d’abord de la scene politique, puis du rang ou leur fortune injuste les avait places; les fils de ces hommes qui, apres tout, avaient verse leur sang sur les ehamps de bataille des guerres de Pindependance, les fils de ces hommes dont les noms sont inscrits dans les pages glorieuses de Fhis-toire du pays, expierent cruellement les crimes de leurs peres. En moins d’un siecie ils disparurent, decimtis par les meurtres juridiques, ruines par les vexations, la confiscation et les impots. Les Phanariotes erigerent 1 ’aneantissement des boyards indigenes en systeme gouvernemental, comme les aneetres de ceux-ci avaient organise la depossession territoriale des paysans. Ecartes avec perseverance des emplois publics, qui seuls donnaient â cette bpoque, comme ils donnent encore de notre temps, droit a la boyarie, ils redevinrent paysans et rentrerent dans le peuple qu’ils avaient opprime, exploite durant des siecles. Jamais decadence d’une caste ne fut plus rapide !... Aujourd’hui, les descendants des boyards sont appel^s hommes de bonne origine (neamuri); la plupart sont paysans de corvle, plus humbles, malgrb leurs noms illustres, que n’avaient ete superbes leurs aîeux. Par un jeu de la fortune, d’autres sont a leur tour devenus moşneni; un grand nombre, enfouis dans les emplois subalternes de l’Etat, cherchent a parvenir en rampant sous les petits-fils des valets de leurs grands-peres. Les Phanariotes recruterent dans la bureaucratie une boyarie lâche, corrompue, intrigante, baptiste, non pas par le sang QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 57 -des cliamps de bataille, mais par le mepris du peuple, du nom de ciocoi (parvonus). Phanariotes et ciocoi depouillerent a qui mieux mieux le pays ; ils şongerent a mettre la main sur les libertes et les proprietes communales des villes. Le prince Alexandre Soutzo tenta de depouiller la viile de Tergoviste. Les Tergovistains s’insurgerent et leur insurrection fut le ■signal de la revolution de 1821. Le peuple mit a la tete de la revolution Vladimiresco. Celui-ci debuta par protester du devouement du pays envers la Porte, mais il exigea « que -la Porte rendît au pays ses anciens droits, qu’elle chassât les Phanariotes, qu’elle retirât la puissance des mains rapaees des ciocoi et qu’elle etablît une constitution en harmonie avec les traditions democratiques des institutions primitives ». Si la revolution de 1821, purement naţionale et democratique, m’amena aucune solution a la question pendante entre les paysans etla propriete, la raison en est qu’a cette epoque precisement la plus grande oppression des paysans venait du fisc. Les chefs heteristes et Ipsilanti engagerent Vladimiresco a s’unir a eux et a agir contre les Turcs. Homme du peuple, avec cet instinct popu-laire qui est la lumiere et la Science des masses, Vladimiresco refusa. Sous pretexte de conference, Ipsilanti l’attira dans un guet-apens et l’assassina traîtr eusement. Les boyards phanariotes ou phanariotises qui s’etaient enfuis lâche-ment au premier symptome de la revolution revinrent sous la protection des Turcs; mais la revolution n’avait pas peri tont entiere avec Vladimi-Tesco. La Porte avait compris la portee des demandes; elles rendit aux Principautes le droit d’etre regies par des princes indigenes. L’ere politique du Phanar fut close. XI INSTALLATION DES PKiNCES INDiGENES Sitot que les princes indigenes furent nommes, le calme se retablit-Ils procederent â la reforme administrative et a la confection d’une constitution ; mais le temps leur manqua. En 1828, la guerre eclata entre la Porte et la Eussie; les Principautes furent occupees ,* les Eusses avec l’administration prirent en main le travail des reformes, et, apres deux annees d’elaboration, ces reformes furent promulgi!ees et mises en vigueur en 1831 sous le nom connu de Reglement organiqne. XII LE REGLEMENT ORGANIQUE. CONSiDERATIONS GENERALES La reforme Mavrocordato avait revolutionne de fond en comble Porganisation politique, financiere et sociale, en introduisant un droit 58 N. BĂLCESCU nouveau ; nn siecle apres, le Eeglement organique, en abrogeant la reforme Mavrocordato, fit une revolution non moins profonde. Le premier effet du Eeglement est d’avoir partage le pays : En paysans, travailleurs, producteurs, contribnables; En boyards, oisifs, consommateurs, priyilegies; En paysans qui ont des devoirs sans aucun droit; En boyards qni ont Ies droits sans aucun devoir. Le second effet du Eeglement a ete, en detruisant l’egalite deş droits entre boyards au moyen d’habiles dispositions qui Ies divisent en diverses categories, de concentrer tont le pouvoir de 1’lStat entre Ies mains de quelques familles de grands boyards 1; et puls, par d’autres dispositions tont aussi habiles, de mettre cette oligarcbie dans la dependance de la Eussie. En effet, jusqu’en 1831 il n’existai! aucune differenee de boyard â boyard quant â Pexercise des droits politiques ; et d’un autre cote Ies babiles qui travaillerent au Eeglement se taillerent un large manteau dans la defroque de la boyarie pour leurs familles et leurs allies. Quant â la boyarie, dont ils se separaient en la frappant d’ineapacite politique a divers degres, on ia gardait pour s’en faire un marcbe-pied en certain eas, un auxiliare et une macbine d’exploitation en certains autres. La qu eşti on sociale fut bien autrement grave. Moins en realite pour soulager Ies paysans que pour alourdir Ies eharges de la propriete, le Eeglement părut alleger le poids des impots. C’est une justice a rendre aux boyards qu’ils ne ni ent pas cette intention honnete. ,,Le but du Eeglement, disent-ils, a ete d’agrandir au prejudice du tresor Ies droits de la propriete, pour indemniser Ies boyards des sacri-fices qu’ils ont faits” 2. Or, veut-on savoir en quoi consistent Ies sacrifices dont parlent ces honorables boyards ? Ils a vai ent renonce au droit, du reste conserve sous un autre nom et sous une autre forme, d’avoir des scutelnici ou poslusnici... (voir § VIII). Cette espece de serfs se fondit dans Ies contribnables. Et eependant le Eeglement aecorda aux boyards et â leurs familles, pour l’abrogation de ce droit, une indemnite pecuniere pavee chaque annee par l’fitat... 1 XIII SUITE. DROITS DES PAYSANS SUR LA PROPRIETE  l’instar des legislations du passe, le Eeglement organique ne reconnaît pas au maître du sol un droit absolu, entier, sur son domaine; le vieux principe de la division des terres en trois parts, dont deux destinees 1 Ces familles et leurs allies, au nombre de soixante-dix en Valachie, sont represent6s â l’Assemblee par vingt dăputes, tandis que trois miile familles de boyards de deuxieme et troisieme cîasse sont representees par dix-huit deputes seulement. En y ajoutant un depute des grands boyards de Crajova, le metropolitani et Ies trois eveques diocesains, on complete TAssemblee. 2 Voir l’acte signe, de plusieurs boyards, entre autres par M. M. Bibesco et Stirbey, dans le compte-rendu des travaux du d&partement du culte, en 1834. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIP AUTES DANUBlENNES 59 aux besoins de la populaţi o n, est respecte; le proprietaire en aucun cas ne peut en disposer. II appert de cette disposition generale de l’ancienne coutume et du Eeglement de 1831, que Ies paysans sont tenanciers sur deux tiers du domaine trayaille et defriche par eux depuis des siecles, ou coproprietaires avec le proprietaire nominal, auquel ils sont tenus de donner une rente en argent ou en trayail, selon Ies lois. En fait donc, il existe sur chaque propriete deux proprietaires hereditaires, le proprietaire nominal et le paysan possesseur. Le droit de propriete du paysan est aussi puissant que le droit du premier. Ce droit, puise yisiblement dans une raison de salut et de conseryation de la societe, a resiste au despotisme sophistique des boyards, et, malgre ies erreurs, la mauvaise foi ou l’ignorance des legislateurs, repose sur des bases solides: 1. La loi garantit une possession perpetuelle sur Ies deux tiers du domaine de tont proprietaire. 2. La loi empecbe le proprietaire de pouvoir expulser en masse Ies colons du domaine. L’expulsion, sauf autorisation et intervention de PEtal, est une peine individuelle, et dans des cas prevus par la loi. 3. La legislation ayant prevu Ies ameliorations que le trayail accu-muie des paysans deyait amener, a assure au paysan la propriete des ame-liorations ; il a le droit de Ies laisser en heritage â ses enfants, de Ies yendre meme. En certaines circonstances, quand, par exemple, le paysan est force par le proprietaire nominal d’abandoner le domaine, la loi lui accorde le droit d’exiger pour l’abandon de sa maison, de son enclos, de son jardin, de ses arbres fruitiers, une indemnite1. Ces dispositions surprennent et semblent un remords de conscience ! Mais l’injustice n’y perd rien; â cote de la propriete boyariale que nous allons examiner en detail, ricbe de droits, d’immunites, de priyileges de toutes sortes, subsiste entamee, dechiree, ecrasee d’impots, la propriete communale et indiyiduelle de quelques paysans. La legislation a laisse l’une sans defense pour ne songer qu’â la premiere !. .. XIV SUITE. OBLIGATIONS DES PROPRIETAIRES ENVERS LES PAYSANS Examinons maintenant comment le Eeglement fixe la rente, et comment il la transforme en servage en faisant du proprietaire reel le serf du proprietaire nominal. Le Eeglement procede par ce principe : « Le proprietaire est oblige de fournir la nourriture des vilageois etablis sur sa terre, de meme que ceux-ci sont obliges en retour de trayailler pour le compte du proprietaire; Cette reciprocite doit, pour etre equitable, compenser autant que possible Ies avantages et Ies obligations de part et dJautre; 1 Consulter le Reglement de la Moldavie, art. 123 — 126, et le Reglement de la Valachie, art. 144. 60 N. BĂLCESCU La mesure du terrain â ceder doit etre bas^e sur Ies vrais besoins du cultivateur, et le travail de celui-ci doit correspondre â la valeur de cette terre1». Yoici Papplication de ce principe. MOLDAVIE § I. — Le proprietaire est tenu de donner a tout cultivateur sans 6gard au nombre de betail qu’il pourrait avoir : 10 perehes pour maison et jar din; 1 1/2 falche2 de terre de labour, 40 percbes de prairie â foin, 20 ibid. de pâturage. § II. — Tout paysan recevra par chaque paire de boeufs, en sus du terrain compris a l’art. 1 : 60 perehes de prairie a foin, 60 ibid. de pâturage. Le proprietaire assignera lui-meme Ies terrains. § III. — Le proprietaire n’est oblige de coneeder du terrain que jusqu’â concurrence de 4 boeufs et une vache. VALACHiE Tout paysan regoit: 400 stagenes en plaine et 300 dans Ies montagnes pour maison et jardin, 3 pogones 3 de terrain de labour, 3 ibid. de prairie â foin. Le Beglement accorde pour chaque bete â cornes 1/2 pogone de pâturage et jusqu’â concurrence de 5 betes. Les 3 pogones de prairie sont aff ecths â Pentretien de 5 betes; dans le cas ou le paysan n’en possede pas autant, les 3 pogones diminuent proportionnellement. D’apres ce tableau comparatif, le paysan valaque, on le voit, regoit moins de terrain que le paysan moldave; mais, helas ! celui-ci le paie infiniment plus cher. Pour toute nouvelle concession de terrain, le paysan s’arrange de gr6 â gre avec le proprietaire. Observons que Petendue du terrain octroye â ete fort mal et fort parcimonieusement caleulee; en particulier les prairies et les pâturageg 1 Reglement de la Moldavie, art. 118. 2 La mesure agraire en Moldavie est la falche; elle Squivaut â 1 hectare 15 ares et corn-prend 80 perehes de long sur 4 de large ou 320 perehes carrees; la perehe vaut 3 stagenes de 8 palmes chacune. 3 La mesure agraire en Valachie est le pogone equivalant â un demi-hectare. II contient 24 perehes en long et 6 en large; la perehe vaut 3 stagenes de 8 palmes chacune; la superficie du pogone est donc de 1296 stagenes carrees. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 61’ sont visiblement insuffisants; le betail est la grande ricbesse du paysr le legislateur devait encourager son developpement au lieu delelimiter. La population des Principautes s’est de tout temps adonnee a l’eleve du betail, qni seul a pu lui donner les moyens de faire face aux exigences du fisc et aux obligations de la propriete. Le Beglement semble avoir ignore: le premier principe de la Science agraire, car pour avoir une agricuiture puissante il faut un nombreux betail. Mais il n’a pas suffi au Beglement d1 ignorer les lois de la Science, il ne lui a pas suffi de mesurer avaricieuse-ment le terrain, il en a laisse encore le cboix au proprietaire!... Les consequences de cette partialite furent immediates; les paysans-se virent f orces de traiter avec leurs patrons des surcroîts de terrain ; la demande et l’offre n’etant pas balanc^es par des besoins râciproques, les proprietaires resterent seuls arbitres du marehe. Miile abus naquirent des arrangements qui s’ensuivirent; les employes de 1’fStat, en inter venant en vertu de la loi dans les transactions des parties, sous pretexte de lega-liser les actes, s’unirent aux proprietaires, et ensemble lierent les bras aux paysans pour les exploiter plus facilement1. xv SUITE. OBLIGATIONS DES PAYSANS ENVERS LES PROPRIETAIRES îsTous avons vu les avantages faits par le Beglement aux paysans voyons les charges qu’il leur impose. Tout paysan doit â la propriete: D’apres le Beglement quand il travaille avec ses instruments et ses betes de somnie. 1. 12 jours de travail equivalent en main-d’ceuvre â 2. 1 jour de labour............................... 3. 1 transport de bois............................ 2 transport s en Moldavie..................... 4. 2 transports d’un trajet de 1 heure â 8 lieures de distance ou â volonte du proprietaire un seul transport de 8 â 16 lieures de distance .... D’apres le Beglement les impositions ci-contre exprimees en main-d’oeuvre. Yalachie Moldavie 36 jours 36 jours 1 Dans un ouvrage tres connu, ecrit â Bucharest par Ies Poyards greco-russes, et imprime â Bruxelles en 1847 (La Valachie sous le hospoclar Bibesco), nous remarquons ce passage: ,,On peut evaluer, pour les 4 000 villages qui couvrent la Valachie, â 16 millions de pias-tres au moins les abus auxquels donnent lieu les arrangements forces de fermier â paysan. Les abus ont deja pris les formes regulieres d’un impot. Ce n’est plus tel ou tel individu dans. un village qui, ayant besoin d’une plus grande portion de terre que celle accordee par la loi, se voit force de passer par les conditions les plus onereuses que lui impose le fermier, mais. c’est tout le village et les paysans meme de troisieme classe qui ne cultivent point la portion de terre accordee par la loi, qui sont obliges de payer pour un excedent de terre qu'ils ne demandent et ne prennent point. Et cela se fait ouvertement, au vu et au su des autorites.. qui se font les executeurs empresses et salaries de ce nouvel impât personnel”, p. 148. 62 N. BĂLCESCU (Le Beglement accorde aux paysans la faculte Valacbie Moldavie ele racheter en argent ou en autre travail ces deux obligations).............................. 5. Beparations des dependances du domaine . . 4 jours 6. Le servage (iobagiea), qul consiste en un certam nombre d’hommes exemptes que le village est tenu de donner â la propriete pour le service particulier du proprietaire. Cette dîme d’bom-mes, sous un autre nom, est la meme chose que Ies seutelnici et poslusnici reformes (voir § VIII) pour lesquels Ies boyards sont deja indemnises par le tresor. Cet impot enleve en Valachie 4 bommes sur 100 familles dans Ies proportions sui- vantes : 13 â 25 familles fournissent 1 homme. 38 a 50 id.................2 „ 63 % 75 id.................3 ,, 88 â 100 id................4 ,, La proportion, comme on le voit, est peu pro-portionnelle; car un. village compose de 63 familles, par exemple, doit f ournir un meme nombre d’hommes que le village fort de 75 familles. L’equivalent de cette dîme en journees de tra- vaill est de...................................141 En Moldavie, la dîme d’hommes est fixee â 1 homme sur 10 familles dans Ies villages peuples de 200 familles et au-delâ; 2 bommes sur 10 familles dans Ies villages mo ins peuples. Dans le premier cas, la dîme equivaut en jour- nees â......................................... 36 Dans le second cas â........................... 72 Total................................... 56 j. 84 et 120 jours Valachie Moldavie 7. La dîme de tous Ies produits...............1/10 1/10 ,, du foin.................................1/5 1/5 „ des vins.............................1/20 1/10 îlous ne nous arreterons pas â ce qu’il v a d’injuste. â prelever une dîme sur un terrain eense paye en travail; nous ferons remarquer que le Beglement impose pour Ies mesquines concessions de terrain faites aux paysans une corvee de 56 jours pour la Valacliie et de 84 pour la Moldavie ; eneore ces 84 jours pour la Moldavie ne s’appliquent qu’aux liabitants des villages de 200 familles et au-dessus ; dans Ies villages au-dessous de 200 feux et qui sont Ies plus nombreux, la corvee est de 120 jours. La 15gisla-tion de 1831 a cree un contre-sens iniquement monstrueux. Les boyards ne pouvaient se contenter de si peu. Le Beglement organique trouva le moyen de tripler ce nombre de jours en fixant la 1 Les quatorze journees ont ete reduites ă douze en 1843. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 63- mesure de la tâcbe de travail â faire en une journee. On ne saurait nier la tendance interessee et la mauvaise foi qui a preş ide â cette evaluation exageree. Le comite institue cette annee-ci en vue de reformes a introduire dans le Beglement moldave confesse, dans son rapport â la Porte, que le travail taxe a un jour ne peut se faire en moins de trois. N ’oublions pas que les rapporteurs sont boyards, par consequent pârtie dans la question. Le Beglement moldave est dans l’evaluation de la tâcbe â accomplir encore plus oppressif que celui de la Valacbie ; ainsi il entend par journee de labourage d’un cultivateur possedant deux bceufs, non-seulement le labour de 14 percbes de terre friable ou 9 percbes de jacberes (en Valacbie 10 et 7 percbes), mais encore Pensemencement et le bersage. La journee de sarclage 1, estimee 12 percbes, en imposant une tâcbe double de celle que peut executer un bomme en un jour, equivaut en realite â 4 journees, car P operation du sarclage est double; on sarde une premiere fois, et on resarcle de nouveau â 20 jours d’intervalle. Dans cette meme journee est comprise l’obligation de cueillir le produit, de depuiller le fruit de l’epi, de cbarrier et d’enmagasiner la recolte; et comme si cette journee ne se trouvait pas suffisamment remplie, le paysan est encore cbarge des maga-sins et des hangars; si bien que ce qu’ob appelle la journee de sarclage, suivant le Beglement, commence au mois de mai pour ne finir qu’au mois d’octobre. Une journee de moisson implique les obligations suivantes : couper les cereales d’une superficie de 16 percbes, lier les brins en gerbes, quel-ques jours apres rassembler les gerbes en tas, en cas de pluie defaire les gerbes, les etendre au soleil, les ramasser de nouveau, enfin enlever des cbamps la moisson, la cbarrier et la mettre en meules. Le fauchage est limite â 4 jours ; pendant ces 4 jours le paysan doit: faucber une etendue d’une falcbe, dtendre l’berbe, la tourner et la retourner au soleil pour la faire secber, rassembler le foin en petits tas, l’eparpiller de nouveau s’il vient âpleuvoir, le transporter â des distances enormes sur des domaines dont la grandeur embrasse deslieues, etfinale-ment l’entasser. Ces appreciations2 empruntees â M. Jonesco, lui font dire avec raison: «Nous voyons que le Beglement est la eh arte dela mixere du |>eupl(q elaboree au plus grand benefice des boyards.» Le Beglement accorde au boyard la facultâ de convertir la corvee en redevance pecuniaire. Souvent, inspire par un calcul que nous n’avons pas le loisir d’apprecier, il transforme le travail en valeur monnayee,. par un arrangement de gre â gre avec le paysan; et lorsque celui-ci se trouve dans l’impossibilite, ce qui arrive presque toujours et ce qui est parfaitement prevu, de s’acquitter de la dette contractee, le boyard transforme de nouveau l’argent en travail avec un interet extra-legal. 1 Dans un pays dont la richesse agricole est surtout en plantations de maîs, le sarclage-est fort important. Cette operation minutieuse consiste â extirper les plantes parasites qui etouffent le maîs et â espacer les pieds de mais dans une mesure â peu preş de 40 centimetres.. Cette operation se fait deux fois, quelquefois meme trois. 2 Voir le Reglement valaque, art. 142, et le Reglement moldave, art. 118. s64 N. BALCESCU XVI SUITE. LA RENTE EN ARGENT Les impositions, Ies eharges, Ies obligations eavers la propriete da paysan possedant une paire de boeufs et une vacbe, exprimees en argent d’apres le prix de la main-d’ceuvre fixă arbitrairement par les bovards de l’Assemblee generale 1, representent 107 piastres, 10 paras pour la Vala-chie et 160 piastres pour la Moldavie. Ce compte n’est pas tout â fait exact; il est necessaire d’y ajouter 50 piastres de plus qui ont echappe â Pceil des experts. Cette somme est prelevăe par le boyard sur la vente des objets de consommation, de 30 p. 100 plus chers dans les villages que dans les villes, dont il a le monopole 2; en sorte que la rente en răalite est de 157 piastres et 10 paras en Valachie, et de 200 piastres en Moldavie, sans parler des autres avanta.ges devolus au proprietaire par le Reglement. En retour de cette rente estimee par les boyards eux-memes, les paysans, comme on Pa vu, regoivent en Valachie un peu moins de 7 pogones, et en Moldavie 3 falches 70 perches de terrain plus ou moins bon, selon le caprice du propriătaire. Comptes faits, le paysan paye annuel-lement le loyer du terrain qu’il exploite, â raison de 55 piastres la falche en Moldavie et de 22 piastres le pogone en Valachie. Si maintenant nous comparons le prix du loyer â la valeur reelle du sol, nous trouvons qu’en Valachie, terme moyen, le terrain se vend a perpetuite 96 piastres le pogone et en Moldavie 250 piastres la falche, ce qui nous donne a 5 p. 100, maximum des revenus des biens fonciers en 1 Cette evaluation a ete ainsi faite par les boyards membres de la commission de 1848 : 63 piastres......................la corvee 15 . — la dîme du bîe 11 — 10 paras ibicl. du mai's 18 — ibid. du foin Total: 107 piastres 10 paras L’evaluation ci-dessus, basee â tort sur 8 pogones de terrain, est fautive, car 54 jour-nees de corvee valent plus que 63 piastres. L’Assemblee generale, par une disposition du Reglement, a le droit tous les trois ans ■de fixer le prix de la main-d’oeuvre. L’evaluation faite arbitrairement par les boyards sert de mesure legale dans les relations entre proprietaires et culţivateurs. La valeur reelle de la main-d’oeuvre variant suivant les Iocalites, la moyenne fixee par l’Assemblee donne lieu â des abus considerables. Ainsi, â l’epoque ou la main-d’oeuvre se trouvait estimee â une piastre et demie, du cote des montagnes elle n’etait que d’une piastre, tandis que dans les plaines cette meme main-d’oeuvre valait deux piastres. Les proprietaires ou leurs fermiers pouvant â leur gre ■exiger des paysans les journees corveables en travail ou en argent, exigeaient des montagnards la redevance en argent selon la moyenne fixee legalement, et achetaient leur travail au rabais; dans les plaines, ils exigeaient la corvee en travail, et les paysans voulant :se rachetei' en payaient necessairement le rachat au prix courant fort au-dessus de la moyenne Jegale; en sorte que la moyenne etait oppressive dans certains cas, et ne servait pas de regie dans les autres. 2 Ce droit de monopole est afferme par les proprietaires â raison d’un ducat d’Autriche par familie. II va sans dire que le fermier doit gagner necessairement, et que dans un pays oh l’interet legal est de 10 p. 100, le Juif ou le Grec ne peut se contenter d’un benefice du moins de 15 piastres. Remarquons que les proprietaires, possedant de grandes distilleries d’eau-de-vie dont une minime pârtie seulement d’exporte, echangent cette eau-de-vie l’hiver ■contre le travail d’ete du paysans et l’abrutissent en l’appauvrissant. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 65 Moldo-Valachie, moins de 5 piastres par pogone et 12 1/2 piastres par falche. Cette estimation, comprenant implicitement les droits abnsifs de la propriete sur le travail des cultivateurs, se trouve essentiellement sur-chargee et ne saurait encore exprimer la valeur intrinseque du sol; car autrement, la terre inculte et inhabitee ne vaudrait certainement pas le 1/5 du prix actuel et la rente territoriale serait fort minime. Nous la pre-nons cependant pour vraie et juste et nous arrivons a tirer la consequence, qu’en pavant un loyer annuel de 22 piastres et de 55 piastres au lieu de 5 piastres etde 121/2 piastres la falche et le pogone, les paysans des deux Principautes payent un loyer equivalant â quatre fois l’interet du capital en terrain qui leur est prete. Poursuivons nos caleuls. La population rurale corveable evaluee 1 * * * 5 en Valachie â 330 000 famil-les, au lieu de payer annuellement a la propriete une rente en argent repre-sentant une valeur de 11 550 000 piastres, en paye quatre fois davantage, d’apres 1’evaluation du Eeglement, soit une valeur de 51 810 000 piastres formant un excedant de 40 260 000 piastres. Ce chiffre, multiplie par 18 annees depuis que le Eeglement fonctionne, donne la somme enorme de 724 680 000 piastres, prelevee usurairement par les boyards sur le peuple. En Moldavie les 190 000 familles corveables devraient payer annuellement 9 500 000 piastres. Ils payent ..........................39 900 000 Surplus ..............................30 400 000 Le surplus, multiplie egalement par 18, egale 547 200 000. Ainsi se realise le principe du Eeglement: « que le travail du paysan doit correspondre â la valeur reelle de la terre qu’on lui cede ! » Et qu’on ne vienne pas objecter qu’il se trouve des terrains dont les loyers valent de 10 a 20 piastres le pogone; ces terrains, situes dans les villes ou â leur proximite, ne peuvent servir de base pour le reste du pays. XVII SUITE. LA RENTE EN TRAVAIL Les paysans devaient s’estimer heureux s’ils etaient quittes envers la propriete en payant quatre fois Pinteret du prix reel de la terre; mais 1 La statistique des deux Principautes est incomplete et mal dressee. Quelques donnees en chiffres sont necessaires pour comprendre nos calculs. Sur une superficie â peu preş de 9000 lieues carrees, les Principautes comptent 4 000 000 habitants, ou 450 habitants par lieue carree. La Valachie en compte deux millions et demi, la Moldavie un million et demi. Cette population se classe ainsi: 1) 800 000 individus plus ou moins privilegies, boyards, pretres, moines , nonnes, soldats, bohemiens esclaves des boyards, ouvriers, domestiques, marchands etc. Ces diverses categories de citoyens sont exemptes d’impâts, sauf les ouvriers et les marchands, dont on estime le nombre â 70 000 en Valachie et 50 000 en Moldavie. Les boyards forment 15 500 âmes ou 3 100 familles en Valachie, et en Moldavie 14 000 âmes ou 2 800 familles; 2) 3 200 000 paysans, tous agriculteurs, dont 2 000 000 âmes ou 400 000 familles appartiennent â la Valachie, et â la Moldavie 1 200 000 âmes ou 240 000 familles ; 70 000 paysans environ sont petits proprietaires, moşneni, en Valachie et 50 000 en Moldavie. Le reste est ploye sous la corvee et se repartit sur les proprietes des boyards, du clerge et de l’Etat. Pour leur part, deux miile familles de boyards en ont 200 000 corveables en Valachie. En Moldavie, 60 000 familles de paysans cultivent les biens des couvents; 130 000 familles sont exploitees par un millier de boyards. 5 — e. 708 24 66 N. BALCESCU il n’en est pas ainsi. Le Beglement, eu accordant aux proprietaires la îaculte d’exiger la rente en travail, lenr a garanţi le moyen de decupler cet interet. Nous avons constate comment la tâche dn travail â faire en un jour ne saurait etre accomplie en moins de trois; ajontons que le boyard reclame le travail du paysan dans le temps le plus favorable de ehaque saison. Pendant que le paysan sarcle le mais dn seigneur, le sien est etouffe par Ies plantes parasites; Ies diverses operations de 1’agriculturi le premier et second sarclage, fauchage, moisson etc., se succedant, le paysan n’a pas eu le temps de s’oecuper de son champ, en sorte que mal ou presque pas soigne, il n’en obtient qu’une recolte maigre et insuf-fisante â ses besoins. L’impdt et la faim necessitent l’emprunt; l’em-prunt amene Ies dettes, et Ies dettes creusent l’abîme sans fond de la misere. Le preteur du paysan est le proprietaire ou le fermier, et la ehose pretee n’est pas de l’argent, mais du pain, au prix courant, c’est-â-dire aux prix que le vendenr pourrait obtenir â Galatz ou a Braila. Dans Ies Principautes comme ailleurs, il n’y a pas de prets sans garanţie; le paysan ne possedant rien autre que ses deux bras, Ies donne en gage, et hypotlieque par antic ipation son travail procbain. L’accumulation du travail oblige par le Beglement et du travail impose par la necessite consomme tout ie temps de la population rurale. La concession du terrain devient illusoire, puisque le temps et Ies instru-ments d’exploitation lui font defaut â la fois, et n’est en realite qu’une cbarge sans nul benefice, qui absorbe inutilement le peu de temps qui lui reste de disponible. Dans l’estimation que le Beglement fait de la valeur de la terre et de celle du travail, il a oublie de comprendre le produit net de l’exploita-tion des domaines, lequel produit net resulte moins du capital et des frais. d’exploitation, tres minimes dans nos contrees, que du travail du paysan. Certes, du moment ou le paysan rembourse la rente du capital que lui donne le proprietaire, en bonne justice le paysan devrait avoir une part au benefice. Au reste, dans l’etat actuel des choses, le produit net est le grand agio de la speculation. Les prix des fermages se reglent non sur la valeur reelle du domaine, ou sur les frais neeessites par l’exploitation, mais sur le nombre de paysans et le produit excedant du travail obligatoire du paysan, ainsi qu’il ressort de la teneur meme de tous les contrats passes entre proprietaires et fermiers. En payant aux proprietaires une rente plus elevee que celle fixee par le Beglement, les fermiers ne calculent en effet que le surplus de la tâche. Le paysan est agriculteur seulement; faisons la part du temps qu’il chome forcement ou qui ne lui rapporte presque rien, c’est-â-dire cinq mois d’hiver, faisons la part du temps qu’il consacre â la propriei, et voyons ce qu’il lui en reste. Sur 210 jours de l’annee agricole il faut deduire, sans tenir compte des cas de maladie; 30 dimanches; 10 jours feries ; 30 de mauvais temps. 70 total; restent 140 jours. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTfiS DANUBIENNES 67 Dans la snpposition fort legere, nons l’avouons, que le proprietaire soit Iramain et se contente strictement des 56 et 84 jours reglementaux (voir § XV),. il reste au paysans 84 jours en Valachie et 56 en Moldavie. C’est sur le produit de ces jours qu’il doit payer l’impât â l’Etat et a la commune, s’acquitter du monopole seigneurial, pourvoir a ses besoins et â ceux de sa familie, supporter les abus des fermiers et des agents de l’autorite. Encore est-il juste de retrancher de ce cbiffre les nouyelles journees de travail qu’il fait pour le compte du proprietaire ou de son fermier a la suite d’arrangements de gre a gre et en vue de s’acquitter de dettes contractees. Somme toute, le paysan est en deficit d’une cinquan-taine de jours ehaque annee; et c’est en vain que pour combler ce deficit il travaille son champ les nuits et les jours de fetes, les recoltes sont toujours insuffisantes. Alors les malheureux pour ecarter la faim qui frappe â leur porte, vendent leurs bestiaux; apres les bestiaux vient la vente par anticipation de leur travail; et c’est ainsi qu’aujourd’hui les paysans sont charges d’une dette qui grandit de jour en jour et dont il leur est impossible â tout jamais de se liberer sans l’intervention pro-videntielle de quelque mesure energique de salut. XVI ii SUITE. LES IMPOTS Comme si ce n’etait pas assez de depouiller les paysans, les boyards les accusent de paresse et de stupidite. Mais qu’est-ce que cette accusation sinon la justification meme des uns et la condamnation des autres ? Quelle est la loyaute des boyards, consommateurs sans charge aucune, quand ils soutiennent, le front haut, que les impots du paysan sont in-finiment plus legers qu’ils ne F etaient avant le Beglement? Les boyards jouent sur les mots; mais pour celui qui paye et travaille, pour celui qui nourrit les autres tandis que lui meme souffre la faim, le boyard est la personnification du fisc. Avant 1’inaugurat ion du Beglement organique, les impots etaient nombreux; sous differentes denominations ils frappaient directement et indireetement tant les hommes que les choses. Xon seulement les boyards et les communautes religieuses contribuaient a la plupart, mais il arrivait souvent, pour couvrir les deficits annuels du budget et payer les dettes du pays, que les deux ordres s’imposaient extraordinairement. Dans ce cas le gouvernement equilibrait les impositions selon les fortunes. Dans les villages la perception des contributions directes reposait sur nn systeme particulier, dont la proportionnalite etait la base. Les impots etaient decomposes en portions elementaires, auxquelles le langage fiscal avait dornid le nom de loudi. En 1800, l’impot etait en Valachie de 52 000 loudi. Un loudi, dont la valeur etait de 29 piastres, se composait d’une â sept familles, selon la facult6 des contribuables. Apres la guerre de 1806 — 1812, pour rdparer les desastres qui avaient frapp^ les populations, le 63 68 N. BALCESCU nombre et la valeur des loudi furent reduits 1. Le ministere des fina.nees fixa.it le nombre des loudi tombant ă la charge des districts; Ies administra-tenrs de districts â lenr tonr repartissaient le nombre snr celui des com-munes de leur juridiction; Ies paysans de chaque commune se taxaient entre eux. Ce mode de perception, juste et avantageux puisque l’impât se prelevait selon Ies forces d’un cbacun, engendra de nombreux abus par suite de la rapacite des boyards et des phanariotes, de telle sorte que Ies impots devinrent, a la fin de Pere phanariote, exorbitants. Sous pretexte de remedier aux abus, le Reglement abrogea l’ancien systeme financier et le mode de perception : il decreta annuellement une capitation de 32 piastres, unique et egale, sur tout paysan riclie ou pauvre. Oette capitation, fort legere au paysan aise, pesa lourdement au pauvre; Ies boyards, Ies nemuri, Ies postelnicei, Ies moines, le clerge, en furent exemptes; Ies mazili durent payer 45 piastres, et rien davantage; Ies negociants et Ies artisans payent une patente plus ou moins elevee selon Pimportance du negoce ou de la profession. Le poids de l’Etat resta donc â la population agricole.  part la capitation, elle doit en outre le service militaire par conscription. Sur 50 familles elle fournit un homme, dote au moment de son entree sous le drapeau de : 300 piastres; 12 piastres par familie â une caisse communale fondee primitive-ment dans le but de venir en aide aux villageois en certains cas, â eouvrir la capitation de ceux qui decederaient dans Pintervalle septennal de chaque recensement, et aujourd’hui detournee a soudoyer le gendarme qui fouette le paysan, â entretenir un scribe qui le trompe, ă payer par ordre de l’autorite Pabonnement d’un journal qu’il ne saurait lire; 6 journees de corvee pour la confection et reparation des grandes routes de la Prineipautes, reellement 25 journees; 2 paras par chaque bete d’attelage, pour pouvoir entrer et circuler dans Ies villes; Et 4 paras quand il s’agit de la capitale du pays; Droits de peage des ponts particuliers ou publics qu’il a eonstruits â ses frais; Payer le cachet et Ies registres du village; Payer une lourde taxe pour ses proces aux tribunaux et aux divans qui le depouillent. Enfin, par suite de Pallegement des impots, dit naivement le Reglement, le prix du sel a du etre hausse. Cet impot indirect, augmente en-core cette annee-ci en Yalachie pour agrandir la liste civile du prince, laquelle ne montait jusqu’a present qu’au dixieme des recettes du pays, est une oppression spoliatrice de plus, le sel etant aussi indispensabie au paysan pour sa nourriture et l’eleve du betail que le pain et le fourrage. Apres Ies obligations envers l’Etat viennent Ies obligations envers la commune : 6 piastres par familie aux preposes du village; 2 piastres â l’instituteur primaire; 1 La Yalachie et la Moldavie, Paris, 1822, p. 72. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 69 Batir aux frais des paysans la maison eominunale et l’eeole; ces constructions ont coute aux paysans, en Valaeliie, plus de 20 millions de piastres; Faire entretenir et reparer Ies chemins vicinaux; Travailler pour le pretre du village et le nourrir; Dăposer dans Ies magasins de reserve un demi-kilo de pain, dont le prix est equivalant â 25 piastres. Cette mesure du Reglement, dictee, â l’instar de ce qui se fait en Russie, dans un esprit de prevoyance, nous n’en doutons pas, est cepen-dant illusoire quant au but et n’est qu’une nouvelle charge pour le paysan. En effet, il faut a une familie ordinaire, pour joindre tant bien que mal Ies deux bouts de l’annee, vingt kilos de pain; pour parer a une annee de disette, il faudrait une reserve de quarante annees !.. . Calculez le capital perdu; cependant le mais ou le ble ne pouvant se conser-ver sans deterioration, la loi autorise Ies paysans, au bout de trois ans, â se partager la reserve deja endommagee. Dans ce remaniement se pro-duisent, comme toujours, des abus. Si Ies boyards avaient veritable-ment deşire prevenir la famine, ils ne devaient pas s’arreter a une mesure puerile et qui n’est utile qu’aux armees etrangeres qui viennent occuper nos pays; ils devaient garantir aux paysans la libre disposition de leur travail et leur permettre d’ensemencer et de soigner en temps propice leurs ehamps. La quotite annuelle, tant des impositions directes que des irnposi-tions communales du paysan, d’apres Ies comptes du ministere de l’in-terieur de 1847, en Yalachie, monte a 150 piastres dans le plus grand nombre de localites. Le resultat de l’impot egal et non proportionnel a ete d’ecraser Ies petites communes et le pauvre. Une commune de vingt-cinq familles, par exemple, ayant envers l’Etat et envers elle-meme Ies memes charges â acquitter qu’une autre commune de cinq cents familles, paye davantage; en sorte que plus la commune est petite, plus elle s’apau-vrit. En Moldavie, par suite de l’idee de justice qui subsiste encore dans Ies masses quand elle a dispăru des lois, Ies paysans continuent â repartir entre eux l’impot proportionnellement, selon Ies anciens us ; mais comment pourraient-ils, malgre cette proportionnalite, ratioimellement logique et dictee par un principe d’equite fraternelle, reagir efficacement contre un resultat inevitable ? Les riches se sacrifient en vain pour Ies pauvres ; Ies uns arrivent â la misere..., les premiers a la pauvrete ! 1 Dans cette exposition succincte, nousn’avons pas compris les impositions arbitraires, l’entretien des employes qui circulent dans les campagnes, celui du prince quand il lui plaît de se promener â travers le pays, les requisitons de toutes sortes et sous tout pretexte; dans ces malheureuses principautes, l’abus, â vrai dire, est la loi. Ecoutons le comite moldave ; certes on ne peut aecuser ses membres de fraterniser avec les paysans et d’etre suspects de partialite pour eux; son pro jet en fait foi: ,,Les abus de l’administration, dit le comite, for-cent les paysans â payer une capitation double et triple de ce qu’elle est fixee par le Reglement”. Ces abus sont: ,,1. Les faux recensements ; dans ces recensements figurent jusqu’â des enfants en bas âge; 70 N. BALCESCU 2. Le meme individu est passe deux et meme trois fois sur Ies roles d’impositions de son departement, quelquefois de sa commune; 3. Souvent Ies individus Ies plus aises de la commune sont portes sur ces memes râles comme indigents; Padministration recevait toutes Ies reclamations qu’on lui adressait par une fin de non-recevoir; 4. Les additions extra-legales qu’on fait â la eontribution principale pour le paiement de la solde des gendarmes, tandis que c’est le gouverne-ment qui doit payer sur les revenus du tresor public ces agents de la force publique ; 5. Le remplacement militaire des jeunes gens que les villages doivent fournir â la milice du pays 1; 6. L’abonnement force aux feuilles dites de village, que le gouverne-ment impose aux communes ; ces feuilles n’etaient d’aucune utilite aux paysans, car ils ne savent pas meme lire; 7. L’achat egalement force des dimerlis du gouvernement et des cachets du village; 8. Enfin la mauvaise administration des caisses communales ; ces caisses avaient ete instituees pour permettre aux paysans de payer les contributions des iudividus qui mouraient entre deux recensements ; le gouvernement emploie les fonds de ces caisses â d’autre depenses, et les abus vont si loin que les communes sont obligees de contracter des em-prunts pour satisfaire â toutes les nouvelles exigences de Padministration”. Le Reglement avait supprime toutes les corvees du gouvernement (hamleli, beilieuri). Le paysan etait tenu â payer ses impositions et â travailler pendant six jours de l’annee aux voies qui etaient en dtat de construction. L’incapacite 2 de Padministration fit degenerer ce travail en un abus des plus criants. Non seulement le paysan travaillait quelquefois vingt-quatre jours, c’est-â-dire quatre fois plus qu’il n’aurait du le faire, mais encore on le detournait de ce travail obligatoire pour Pem-ployer au travail des particuliers. Le gouvernement imposa aussi au paysan le transport des paves necessaires au pavage de la viile de Jassy; ces paves devaient etre trans-portes au compte des entrepreneurs; leurs contrats stipulaient formelle-ment cette condition; mais le gouvernement, par une faiblesse inouie 3, obligea les paysans â faire ces transports, et ne leur accorda que le tiers des frais de transport qu’ils gagneraient pendant ce temps, en faisant des transports pour d’autres particuliers. Les transports de sel n’ont pas moins ruine le paysan que les transports des paves. Yoici comment on procedait pour obtenir ces transports, auxquels le paysan n’etait oblige par aucune loi ni reglement. Lorsque les paysans manquaient d’argent, les fermiers des salines faisaient distri- 1 .Jusqu’en 1847, un remplacant se payait en Valachie jusqu’â 3 000 piastres par annee, ce qui ivvient â 60 piastres au moins par contribuabîe. Aboli depuis cette epoque, iln’a cepen-dant pas encore dispăru tont â fait. 2 Le comite se trompe de mot; il voulait dire probablement: la rapacite; autrement îa phrase n’aurait acun sens. 3 Le comite est d’une charite inouie dans le choix de ses termes; du reste nous rappor-tons texiuellement, malgre la defectuosite de sa redaction, cette exposition des motifs. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTfiS DANUBIENNES 71 buer dans les caisses communales, par les agents du gouvernement, cer-taines sommes, dont ils exigeaient ensuite le paiement en transports; ces transports etaient payes au-dessous de leur valeur; quelquefois les fermiers se faisaient rembourser en argent comptant les sommes avancees ; ils prenaient pour base de leur ealculs la valeur du sel rendu au lieu de sa destination. Les remboursements avaient toujours lieu lorsque les paysans se trouvaient dans Pimpossibilite de remplir les stipulations de ce contrat impose par la force. C’est encore au desordre qui regnait dans Padministration qu’il faut imputer le surplus de travail que le paysan faisait pour certains proprietaires ou pour leurs fermiers; on interpretau mal la loi, ou bien on supposait certains arrangements survenus entre les proprietaires et les paysans. Ces arrangements, s’ils avaient ete faits de gre â gre, pouvaient avoir force de loi; mais le plus souvent ils etaient imposes par des proprietaires avides aux populations des campagnes. Certains de ces arrangements etaient rediges de facon â laisser le cbamp libre â Pinterpreta-tion de mauvaise foi; aussi le paysan avait-il toujours tort. Certains proprietaires obligeaient le paysan a travailler au dela de ses obligations, moyennant un maigre salaire, sous pretexte que leurs recoltes ne pouvaient se perdre sur les cbamps faute de bras; mais le paysan pouvait all^guer â bon droit la meme raison; sa recolte se perdait aussi sur les cbamps, parce que le proprietaire Pobligeait a rentrer ses bles. D’autres proprietaires, encore transformaient les prestations du paysan en argent comptant, ou bien ils faisaient faire au paysan le buttage de pommes de terre a la place du sarclage du mais, sans tenir compte des difficultes que ce genre de travail exige, et sans faire aucune diminution sur la quantite de terrain â butter. L’administration feignit d’ignor er tous ces abus, et souvent elle donna raison aux proprietaires contre le paysan. Les abus que les sous-prefets faisaient dans leurs arrondissements ont atteint toutes les limites imaginables. Les agents de Padministration sont elus par les communes 1 pour etre â meme de faire droit le plus vite possible aux justes reclamations de leurs administres. Bien loin de s’aequi-ter de leurs devoirs, ils se sont transformes en veritables sangsues des communes qui les elisent. Non contents de spolier le paysan de sa derniere obole, ils d^tournent l’argent des impositions, ce qui force le paysan a payer une seconde fois le terme echu, Padministration superieure ne voulant pas tenir compte des abus de confiance de ses agents. Aux epoques de leur election fictive et non reelle, car ils sont nommes presque toujours directement par le gouvernement, ils endettent les communes en contractant des obligations personnelles et en apposant au bas des titres de prets le caebet des villages ; la place ne suffirait pas, si on voulait enume-rer ici tous les abus que les sous-prefets font â l’aide de ces cacbets des communes, sur lesquels le gouvernement ferma.it les yeux. D’innombrables abus naissaient aussi de la mauvaise administration de la justice. Les tribunaux n’etaient plus l’asile du bon droit, le dernier refuge du faible contre le fort: c’etaient au contraire des reunions d’ou sortaient les d^cisions prises â l’avance dans les palais; les sieges etaient 1 En Valachie, les sous-prefets doivent etre proprietaires de biens-fonds et sont elus Par les proprietaires de l'arrondissement. 72 N. BALCESCU garnis de juges ignorants et d’une probite suspecte. Une procedure tortu-euse, des decrets princiers tranchant Ies plus bautes questions de droit, degoutaient Ies plaignants et leur faisaient maudire l’etat de degradat ion dans lequel etait tombee la justice de leur pays. L’administration porta le dernier eoup au commerce par la ruine du credit j le paysan souffrit aussi de cet etat de cboses, parce qu’il lui îallut reconrir aux usuriers 1, qui le depouillaient du dernier sou qui a ecbappe au sous-prefet (sic)’\ Cette lAdaction penible, embarrassee, mal ecrite, signee par trois membres dont deux ont et^ Ies intimes du chef de l’administration qu’ils incriminent, cherclie en vain â donner le change sur Ies causes de la misere et de l’oppression de la population agricole. Le considerant de l’article IV est faux dans son jirincipe et demenţi par Ies temoignages rapport^s ci-dessus, en ce qui concerne la propriete. Le comite devrait savoir que dans notre pays l’administration et Ies boyards ne sont qu’un seul etre â deux visages, et que faire le proces de l’administration, c’est instruire le proces de la propriete. De quoi se compose l’administration, le prince en tete! Des proprietaires! Qui siegent dans Ies tribunaux, qui sont Ies juges ignorants et improbes? Des proprietaires! Qui sont prefets et sous-prefets! Des proprietaires! Qui redige Ies lois f Des proprietaires! De quoi est formee l’Assemblee? Des proprietaires! Qui controle Ies actes du gouvernement ! Les proprietaires \ Qui legalise Ies abus, qui interprete de mauvaise foi les arrangements, qui vote des remerciements â l’administration! Les proprietaires ! Faites donc attention; en faisant de l’administration un cloaque d’iniquite, d’incapacite de rapines, vous yous suicidez; car tout ce que l’administration a fait, elle l’a fait pour vous et par vous. Si les abus administratifs dont parle le comite ont pu avoir lieu en Moldavie, ou le proprietaire a su tenir tete a l’autorite, que devait-ce etre en Yalacbie, ou le paysan etait completement livre â l’action du pou-voir! En somme, pourtant, les abus etaient les memes; en Moldavie, le paysan est surtout la proie du boyard; en Yalacbie, il est celle du fisc. II existe des documents curieux sur la matiere; ce sont les annales de l’Assernblee generale et la corespondenee, de 1837 a 1842, entre le gouvernement valaque et l’Assemblee 2 * *. L’ex-prince, Gbica, continuateur fidele de l’idee pbanariote, combat dans cette corespondance l’opposition des boyards en les accusant d’opprimer le paysan sous le manteau de la propriete, et devoile au long leurs iniquites ; c’est un requisitoire peremp-toire. Les boyards, de leur cote, rendirent eoup pour coup et accusation pour accusation; ils dresserent, comme vient de le faire le comite moldave, l’acte des mefaits et des dilapidations du gouvernement. Cette discussion, suscitee et soutenue de part et d’autre par des motifs interesses, montra â nu au peuple la moralite des bommes qui le gouvernaient et lui donnaient des lois, et la nature de ces lois; des lors le pays enveloppa dans le meme mepris pbanariotes et ciocoi, et cbercba ă s’en affrancbir. 1 Les usuriers, nous l’avons dit, sont les proprietaires et leurs fermiers. 2 Consulter les offices du prince Ghica, des annees 1837 â 1842, sous les nos357, 365, 41, 63, 554, 566, 841, 334, 394 et les adresses des Assemblees generales5 . Consulter encore, en ce qui concerne l’administration du prince Ghica, l’ouvrage : De la situalion de la Valachie sous l’admimsiralion d’Alexandre Ghica, Bruxelles, 1842, et sur Bi- besco : La principaute de la Valachie sous le hospodar Bibesco, Bruxelles, 1847. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 73 XIX SUITE. RETABLISSEMENT DU SERVAGE Le Reglement, nous Favons vu, a donne par miile moyens nne valeur exorbitante â la terre dans des pays ou, en egard â l’etendue, les bras manquent; en mettant la valeur de la terre au-dessus de la valeur du travail, il a asservi eompletement ce dernier a la matiere ouvrable. Le Reglement a, de plus, et eonformement â l’idee de privilege et d’aristocra-tie qui en a diete les dispositions, rejete tout le fardeau de l’]5tat sur la population rurale. Yoyons si, par compensation du moins, il a respecte dans le paysan la personnalite humaine, cette propriete premiere, origine et base de toute propriete. Les Assemblees de 1746 et 1749 avaient decrete Fabolition du servage et consacre Femancipation, en donnant aux paysans la faculte, sauf cer-taines formalites, de changer de domicile; le Reglement, tout en adoptant le principe et le droit qui en deeoulent, en detruisit tout l’effet par des restrictions nombreuses1 et, de fait, riva de nouveau l’homme â la glebe. A. Le paysan qui deşire se transporter d’un domaine sur un autre est tenu d’en prevenir le gouvernement et le propri ^taire six mois avant la Saint-Georges. B. En consdquence du cbangement, il est tenu de payer au proprie-taire qu’il abandonne une somnie en argent equivalente â ses obligations d’une annee envers la propriete. C. II est tenu, â titre de dedommagement, d’abandonner â ce meme proprietaire sa maison et toutes les ameliorations que son travail a pu ereer. D. II est tenu de payer en argent â la commune qu’il quitte ses impositions d’une annee. E. II est tenu de payer d’avance â l’]3tat le montant de ses impots pour tout le temps compris entre l’epoque du transfert de domicile et l’epoque du recensement fixe periodiquement de sept en sept annees; ainsi, un paysan demenageant pendant la premiere annee qui suit le ca-dastre devrait faire une avance de six annees d’impot. F. Tout en remplissant les eonditions ci-dessus, la faculte de muta-tion n’est etendue qu’â deux familles a lafois dans chaque localite. Par une indigne interpretation, le prince Bibesco a restreint cette faculte â deux familles seulement, non pas â la fois, mais par annee. G. II est defendu, sous peine severe, â toute commune de reeevoir nn fugitif, avec ordre de le renvoyer a son domicile 2. Cette derniere disposition rappelle les decrets des princes Matbieu Bassarab et Basile le Loup au XVIIe siecle. 1 Consulter l’jart. 64, du Reglement valaque, et l’art. 435, du Reglement moldave. 2 Consulter: Part. 124 du Reglement moldave et les art. 103 et 104, du Reglement valaque et les dispositions spâciales annex6es. 74 N. BĂLCESCU La restauration du servage personnel mecontenta plus Ies pavsans que leur asseryissement au travail. Nous avons vu Ies recriminations des boyards contre Ies actes de 1 ’ administrat ion, exprimees par le comite moldave; ecoutons maintenant la pensee du peuple traduite par Ies depu-tes paysans dans la commission de 1848 : „Le Reglement, disait l’un d’entre eux, enfermait le paysan dans la propriete comme dans une viile fortifiee de murailles et â portes de fer, en sorte que nous ne savions par quelle issue en sortir. En nous retirant ailleurs, nous n’y eeliappions pas; en abandonnant nos maisons, nos vignes, Ies arbres de nos vergers, le fruit de notre travail et du travail de nos peres, nous ne pouvions vivre ailleurs de notre peine. Quand notre trace etait retrouvee, la gendarmerie et Ies fermiers arrivaient ensemble; ils nous liaient et nous ramenaient comme du betail, nous enfermant l’hi-ver sans feu dans vos caves et vos greniers, nous jetant encore de l’eau pour nous geler, afin d’affrayer par la torture ceux qui auraient le deşir de suivre notre exemple. Plusieurs d’entre nous sont restes estropies ou maladifs, ne pouvant aujourd’bui gagner leur vie ! Les boyards, Ies fermiers ou leur valets en enfermaient dans des auges, comme on enferme les ani-maux immondes, sans penser que c’etaient des liornmes crees â l’image de Dieu!” (sic). Plus loin le meme ajoutait: „Je reponds aux deputes boyards qui nient que la corvee soit le servage, que jamais le servage n’a ete aussi oppresif que depuis le Reglement. Est-il serf attaclie â la glebe ou autre chose, l’tiomme qui ne peut se transporter d’un lieu a un autre ? Nous n’avions meme pas la possibilite de fuir, car on nous ramenait battus et maltraites. Que signifient, d’apres le Reglement, les conditions impos^es au paysan de payer par anticipation toutes ses redevances d’une annee, d’abandonner sans dedommagement au proprietaire sa maison et le fruit accumule du travail, puis une foule de depenses, une immense perte de temps, f aisant obstacle â toute mutation ? Ces cboses-la nous tenaient li6s et sont le servage!” (sic). Un depute boyard repliqua au paysan que ces obstacles et ces formalites avaient ete eleves dans l’interet du fisc; le paysan reprit: „L’Etat retrouvait le paysan n’importe ou il se fixait et ne perdait rien; mais par la fuite d’un paysan le proprietaire perdait un esclave” (sic), ,,Y a-t-il donc un autre esclavage, mes freres, que celui que nous subissons1? s’eorie un autre paysan, Lipan. Ma femime etait accouchee depuis trois jours et gisait sans secours; un gendarme suvient et m’em-mene, avec force coups, travailler aux cbamps du boyard. Depuis dix ans les bleus du fouet ne se sont pas effaces sur mon dos; je travaillais sans obtenir a manger et a boire ; on m’empecbait de voir mafemme et mes enfants et de nous procurer du pain, et si je me plaignais on me frappait. Au temps des Turcs, le sabre tuait, mais il ne cuisait pas comme le fouet des ciocoi, et n’asservissait pas comme leur Reglement, dont nous n’avons eu connaissance qu’au jour ou il est tombe â charge sur nos epaules” (sic). Nos legislateurs retablirent au XIXe siecle le servage, dispăru de toute l’Europe. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 75 XX RESULTATS DESASTREUX DU REGLEMENT POUR LE PAYS Prives de la disposition de le urs bras, leur unique capital, prives de la liberte personelle, les paysans, pour ecbapper a la tyrannie de la pro-pridb6, profitent d’une loi qui leur permet le cbangement de domicile; lorsqu’ils possedent ou peuyent acheter une parcelle de terrain dans les villes, ils abandonnent peu â peu la vie agricole et s’agglomerent dans les cites, ou ils deviennent forcement manceuvres et ouvriers ; cette agglomera-tion n’est pas seulement prejudiciable â l’agrieulture manquant de bras, mais elle menaee d’engendrer dans nos pays le pauperisme, ce fleau des societbs europeennes, et par contre-coup de semer la graine future des revolutions. Les paysans â proximite des frontieres emigrent; les Moldaves en Bucovine et en Bessarabie ; les bords du Pruth sont continuellement surveilles et en etat de siege; les Valaques emigrent en Transylvanie et surtout en Serbie et en Bulgarie • les emigrations augmentent chaque arm^e et s’effectuent pour la plupart l’hiver, quand les deux rives du Danube gel6 ne font plus qu’un meme sol. Le long de la rive serbe on trouve envi-ron 40 000 familles de fuyards; en Bulgarie et jusqu’en Roumelie on en compte plus de 100 000 qui ont quitt6 le pays depuis 1 ’aveiienient du Reglement organique. Apres la guerre de 1828, une colonie de Bulgares, au nornbre de 30 000 familles, ciAa de magnifiques etablissements agrico-les qui promettaient de beaux resultats; en peu de temps l’oppression du Reglement forga la colonie de se dissoudre; les Bulgares reprirent le che-min de leur pays, et ceux d’entre eux qui resterent fonderent deux bour-gades, mais ne s’occuperent plus d’agriculture. La misere, Pesclavage, la d^population et la ruine de nos pays sont le fruit de cette monstrueuse legislation qu’on eut du appeler desorgani-que; la Russie et la Porte la maintiennent depuis 1848 contre le gre du peuple et malgre les protestations qu’elle souleva des sa naissance. Rappel-lerons-nous les difficultes que la mise en execution du Reglement a rencontrees en Valacbie? Rappellerons-nons que les baionnettes russes Pont seules impose aux paysans moldaves souleves, et qu’il a et£ mis au jours dans un temps d’occupation militaire par une administration dtrangere, bostile â la Porte, hostile au pays ? Disons pour l’bonneur de ces malheureux paysans, que le comită moldave depeint si ddnues de moralite, de bon sens d’energie, enfin de ce qui constitue l’bomme, qu’ils ont signe leur protestation de leur sang ; le premier jour du regne du Reglement a ete un jour de fusillade et de carnage. II ne s’etait pas dcould cinq anndes d.epuis qu’il fonctionnait, que les plaintes incessantes durent rdveiller meme l’apa-tbie du prince Gbica. De 1837 â 1842, comme nous Pavons rapportd deja, il demanda incessamment â l’Assembl^e des boyards d’all^ger le sort de ces paysans et de pr^venir une catastrophe. Les boyards impitoyables ne voulurent rien c^der de ce qu’ils appelaient leurs droits. ,,Le paysan est le capital du boyard”, burlait un boyard d^pute en pleine s^ance de la session de 1842. Lemot vaut â lui seul une bistoire. Le prince Gbica, d^sesp^rant de pouvoir entraîner 1’AssembMe a des concessions, cbercba par des voies administratives arbitraires a brider 76 N. BĂLCESCU Ies boyards, dans le double but de se creer une autorite sans contrâle ni entraves et de capter Ies sympatbies des paysans, taetique habituelle de nos princes et de tous Ies ambitieux ineapables. Mais le prinee Gbica s’y prit maladroitement, irresolument et tardivement; son gouvernement etait deja generalement discredite; il n’a vait plus l’autorite morale d’une administration integre; ses efforts bâterent sa cbute, decidee par Ies bo-yards de concert avec la Russie.  l’avdnement du prinee Bibesco, en 1842, Ies paysans crurent un moment obtenir un degrevement quelconqiie; Ies petitions, Ies plaintes se multiplierent; mais Bibesco, plus boyard-proprietaire que prinee, ne tarda guere â Ies desabuser; tout en diminuant de deux jours le servage (voir § XY), il institua Ies jours de travail aux grandes routes, dou-bla le peage des barrieres, et lia davantage le paysan â la terre du boyard. XXI OPINION DU PARTI NATIONAL SUR LA QUESTION ECONOMIQUE REVOLUTION DE 1848 Les dâbats violents du prinee Gbica et des boyards, Ies souffrances cbaque jours plus vives du peuple engagerent le jeune parti naţional a chercber une solution juste, utile a tous et possible, a la grave question d6battue depuis tant de siecles, et jamais resolue, entre proprietaires et paysans. En 1840, le parti naţional, a la veille d’un mouvement, avait conclu â declarer, par une legislation nettement formulee, les paysans francs tenaneiers avec droit bereditaire sur les terrains qu’ils possedent, et sous obligation de payer au proprietaire nominal, au lieu d’une rente en travail obligatoire, a la journee ou a la tâcbe, une rente en valeur monnay^e, fixee une fois pour toutes, a l’instar des terres cedees a per-petuite par bail empbyteotique et basee sur la valeur reelle actuelle du sol. Plus tard, on jugea que le raebat definitif de la rente serait plus utile aux uns et aux autres; de sorte qu’en remboursant aux proprietaires le capital ou le prix vrai, le paysan restait maître absolu de son terrain. Des 1846, ce programare fut soumis au public, au cri d’alarme et a la stu-pefaction des boyards; la r^volution de 1848 vint le realiser; l’article 13 de la declaration des droits comprend : ,,Abolition des corvees des paysans, qui devienuent proprietaires au moyen de l’indemnite”. La revolution de 1848 est tout entiere dans cet artiele 13 ; les autres points, plus developpes seulement, sont la reproduction du programme de la revolution de 1821. Gette reforme sociale demand^e par le peuple est-elle juste?.. .est-elle utile?.. .est-elle possible?... trois qualites essentielles qu’on est en droit d’exiger de toute râforme nouvelle. O’est ce que nous allons examiner. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 77 XXII L’APPROPRIATION DES PAYSANS EST JUSTE Au dessus des lois humaines uous reconnaissons une loi absolue, la justice. C’est cette loi, etoile briliante dont la raison humaine est le reflet, et â la clarte de laquelle marche l’humanite, que l’homme eonstitue en societe doit cbercber sans cesse â realiser pour vainore le mal et le remplaeer par le bien. Le peuple roumain en 1848, en adoptant pour devise Justice et Fraternite, basa les reformes sociales sur cette loi. Est-il juste qu’un peuple entier gAmisse dans la degradation et la misere? Est-il juste qu’il soit asservi aux interets 6goistes d’un petit nombre d’individus f Est-ce la loi de justice qui dirige une societe dans laquelle quelques-uns possedent, prennent et devorent tout, en meme temps que la masse manque de niessaire ? Une societe organisee d’apres la justice n’est-elle pas tenue de proteger la vie de l’homme contre la faim, comme elle la protege contre le meurtre ? N’est-elle pas tenue de proteger la liberte du travail contre le monopole et l’asservissement, comme elle protege la propriet A contre le brigandage ? Toute entrave apport^e au travail est un voi; lier les bras du paysan, disposer, ce qui est pire, de son travail en faveur d’autrui, c’est un assassinat. Et c’est d’assassinat que nous accusons les lois qui ont regi not-re socrâtA La demande du peuple roumain en 1848 de faire reconnaître comme loi fondamentale la liberte du travail est-elle ou n’est-elle pas juste? La demande de demeurer contre indemnite proprietaire du sol qu’il possede depuis des siecles est-elle ou n’est-elle pas juste? Le peuple n’a pas dit au boyard: Je t’ai donne depuis des siecles une rente annuelle decuple, pour le moins, de la valeur du sol que les legislations tour & tour ont remis en ma possession, j’ai donc rachete ce sol miile fois pour une, et ne te dois rien; mais il a dit: j ’oublie ce que j’ai paye; je ne mets pas en ligne de compte mon esclavage, la perte du travail seculaire de mes aieux, les mauvais traitements que ta tyrannie a infliges â mon âme et â mon corps, je t’acbete aujourd’hui definitive-ment le capital que tu ne peux m’enlever, afin que je puisse m’affranehir de cette rente perpetuelle qui m’asservit perpetuellement1. La question de l’appropriation des paysans n’etait, comme l’ont dit et le disent encore les privilegii, ni une spoliation â l’instar de celle que les boyards commirent contre les petits proprietaires (moşneni), ni le partage agraire, mais purement et simplement la substitution du droit r6el de la possession au droit nominal de la proprietd, moyennant le radiat de la rente. La riistance des boyards repose sur une miserable equivoque qu’ils seraient fort embarrasses de justifier. En effet, le peuple n’a pas besoin d’exiger l’application de la loi agraire dont on a cberche a effrayer le monde; les domaines des boyards sont deja legalement par-tages et ne peuvent plus l’etre par consequent. 1 Voir Ies seanees des 17, 18 et 19 aout de Ia Commission de 1848. 78 N. BĂLCESCU No as avons eu lieu de constater a la tiâte que Ies legislations de toates epoques avaient aliene et partage entre Ies paysans Ies deux tiers de chaque domaine ; souvent la totalit^ du domaine restait â la disposition du paysan, car Ies boyards trouvaient plus d’avantages â en retirer une rente fixe et assuree qu’â le faire valoir eux-memes. Le gouvernement revolutionnaire, prenant en main Ies interets existants des boyards et de la grande propriete plutot que eeux du peuple qui l’avait elu pour le proteger, lui proposa de ceder de ses droits et d’a-bandonner au proprietaire nominal non le tiers du domaine, selon la lettre des legislations antdrieures, mais la moitie 1. Cette cession dans l’esprit du gouvernement avait un double but: celui de jeter un gage de concilia-tion entre Ies proprietaires et Ies paysans, et celui tout aussi important de deverser au plus vite le trop plein de la population des montagnes dans Ies riches plaines inbabit^es et dans Ies domaines de 1’lStat. La realisation de l’article 13 de la Constitution agrandissait au lieu de diminuer le domaine du boyard; son droit conditionnel sur la propriete du sol se transformait avec la situation des colons en droit absolu, car, nous l’avons suffisament d^montre, le boyard en voulant asservir le paysan a du lui aecorder un droit au travail permanent, et a asservi la majeure pârtie de sa propriete. Plus forts en rapines qu’en deduetions logiques des faits, Ies boyards ne peuvent parvenir â comprendre que le Reglement qu’ils evoquent comme une sauvegarde n’a f ait que coroborer en principe et en f ait le droit au travail7 de la population rurale, et leur ddpossession de la majeure pârtie des domaines dont ils ne sont que Ies usufruitiers. Est-ce que depuis des siecles ils n’ont pas ete expropries des deux tiers du fonds par mesure d’utilite publique ? II est vrai que tout en subissant Pexpropriation, ils la nient et se consolent en gardant Ies titres de ce qu’ils n’ont jamais eu. La prescription du travail s^culaire, la voix de la justice, jamais totalement meconnues, malgre l’ignorauce et Ies mal-beurs du temps, ont assure une pârtie du sol â la population; il est manifeste que la haute pensee des toutes Ies legislations qui se sont succ^dees a 6te le peuple, et que Ies privileges des boyards n’ont dte que des acces-soires; Ies interpretations arbitraires, le despotisme ont fini par substituer l’accessoire au principal et rendre illusoires Ies droits de la population; mais certes ils n’ont ni etabli Ies droits du boyard ni aneanti ceux du paysan. Par le rachat du droit de rente du boyard, le paysan restait done libre et proprietaire absolu; la propriete individuelle se trouvait du meme coup degrevee du droit au travail, dont il est la năgation, et ce droit restait maintenu et garanţi par la societe. La ratson, Pequite et le droit sont contre le boyard. Supposons cependant que le boyard puisse nier au paysan le droit de racheter la rente. Peut-il egalement lui nier le droit d’acheter le sol avec de l’argent? Peut-il contester ă l’Etat le droit d’expropriation, par mesure d’uti-lit4 publique et moyennant indemnite? 1 Voir la seance du 18 aouţ de la Commission de 1848. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAtTTES DANUBIENNES 79 Supposons encore, car avec Ies boyards il f aut tout supposer, supposons que^les boyards contestent â l’Etat meme ce droit. L’Etat serait-il ou ne serait-il pas en droit d’etablir Ies paysans sur Ies domaines publics ou sur Ies domaines des monasteres relevant egale-ment des domaines publics? Les proprietes nationales comprenant le tiers de la surf ace du pays suff isent â la colonisation de toute la population agricole ; le cas echeant, le bienfonds integral de la propriete privee serait-il en etat de supporter les dedommagements qu’elle devrait aecorder â la population emigrante, pour les ameliorations et les immeubles qu’elle serait forcee d’abandonner ? Certes, ces mesures rigoureuses, praticables, justes et rationelles au point de vue du droit, seraient la ruine des boyards et le châtiment de leur egoisme aveugle. D’ou vient donc la resistance du boyard? Est-ce du sentiment râel d’une injustice commise â son egard? De son attachement au sol qu’on lui enleve? Non; le boyard ne connaît pas l’amour de la terre, car il en vit eloignâ, il ne la cultive pas et la delaisse en fricbe. La terre, pour lui, est uniquement la prison ou il enferme le paysan, pour l’exploiter par lui-meme, par ses valets ou par ses fermiers. Ce n’est donc point pour avoir voulu lui enlever la terre qu’il hait la revolution ; il la hait pour avoir voulu lui enlever le privilege de vivre oisif des sueurs du paysan. Pour sauver sont droit a l’injustice, il a vendu l’independance de la patrie et abrite le monopole sous les baionnettes etrangeres. ,,Le paysan est le capital du boyard!” XXIII L'APPROPRIATION DES PAYSANS EST UTILE Commerit parler de l’utilite d’introduire dans n’importe quel pays un systeme de propriete fonciere, grande et petite, a cette heure ou des miliers de voix puissantes crient anatheme a la propriete, en demontrant les crimes, la misere et la desolation dont elle a rempli le monde? Mais si l’abus du principe a produit les desastres que nous avons exposes dans cet aperşu historique, devons-nous en conclure qu’il faille aneantir le principe, decreter l’abolition de la propriete? Kon; car c’est la propriete qui a cree l’agriculture, le commerce, l’industrie, la societe et toutes les merveilles de la civilisation. Hous ne nous laisserons effrayer ni par les clameurs ignorantes des boyards, dont la Science economi que se reduit a la seule exploitation de la chair humaine, ni par celles des reveurs qui contestent le principe; les boyards esperent abriter leur egoisme sous l’interet de la societe, comme si la societe etait menacee. Que les boyards se le tiennent donc pour dit: ce n’est pas l’abolition, c’est la ereation de la propriete que nous pour-suivons; nous ne voulons pas l’ebranler, mais au contraire l’asseoir et l’affermir. Ainsi, en admettant le droit de propriete comme un fait social acquis desormais et inebranlable, sujet a modification au fur et a mesure du progres des societes, nous reconnaissons la necessite morale, politique et economique de l’appropriation individuelle du sol. ÎSTous pensons que 80 N. BALCESCTJ Ie mal dans la societe, l’excessive inegali te des biens, ne d4co ilent pas du principe de la propriete, mais des mauvaises lois qui la regissent. La loi doit etre en raison du progres general, c’est-â-dire qu’elle doit etendre le droit d’user du sol, base de la propriete, et restreindre la faeulte d’en abuser, qui constitue le monopole et le priyilege. Le moyen de parer a la trop grande inegalite des ricbesses et de mettre obstacle â l’exploitation de rhomme par 1’homme consiste a garantir a tous le necessaire par la liberte entiere du travail et a donner â cbacun la facilite d’acquerir un capital productif, qui soit en meme temps un instrument de travail. Le capital indispensable dans Ies pays exclusivement agricoles, comme Ies pays roumains, est le sol. Le devoir d’une societe bien organisee est de donner â cbacun de ses membres d’abord le sol, puis le capital necessaire a la culture de ce sol. L’absorption de la terre par un petit nombre de privilegies a pour consequence la misere des membres desberites de la societe; cette consequence fatale amene â son tour la desorganisation de la societe entiere, et le desordre trouve son excuse et sa raison d’etre dans la cause qui le produit. La monopolisation de la propriete foneiere est toujours funeste, qu’elle s’opere au profit d’une oligarchie ou de 1’lStat. ISTous avons vu co ment la grande propriete en a use depuis des sieeles avec la population; le monopole ar l’Stat, prâne par Ies egalitaires du jour, ne serait pas moins desastreux, en substituant la tyrannie fiscale a l’emulation, â la liberte et a l’independanee individuelles. L’Orient est un exemple frappant de cette verite. La plupart des gouvernements y sont propri&baires exelu-sifs du sol; aussi n’y reneontre-t-on ni agrieulture, ni industrie, ni arts; l’ignorance, la misere et le despotisme absolu le desolent. L’utilit^ de favoriser la division du sol, en creant pour tous la faeulte de posseder, est generalement reconnue au double point de vue moral et politique. „Qui n’a remarque, dit Rossi, l’esprit s^rieux, refleebi, la conduite sage et digne, Ies vues solides et conservatrices des populations esentiellement composees de proprietaires fonciers? Fortement attacbdes â leurs droits, elles ne mettent pas facilement en oubli leurs devoirs; elles n’aiment pas Ies aventuros, ne se livrent pas aux folles esperances et ne pardonnent. pas â l’esprit de desordre Ies malbeurs et Ies erimes dont il accompagne ses coupables tentatives. La liberte trouve en elles son plus ferme appui, l’anarcbie une resistance insurmontable” 2. Mais si le monopole amene la ruine generale et la disette, Pexces contraire, c’est-â-dire le morcelle-ment illimite, doit produire Ies memes effets; l’eparpiliement infini du sol, en substituant necessairement- le travail de l’bomme â celui des ani-maux, la sape â la cbarrue et aux maebines agricoles, tue Ies forces du cultivateur, met obstacle â l’eleve des bestiaux et s’oppose au develop-pement de la production; la cherte et la disette deviennent un danger qui est d’autant plus redoutable qu’elles f rappent la pârtie de la population qui vit de l’agriculture sans y etre adonnee; la neeessite economique, dans l’eventualite d’une repartition egale possible du sol, pour parer aux inconvenients du moreellement â l’infini, doit admettre Ies grandes et Ies petites propri^tes, qui donnent naissance â la grande et â la petite culture. 1 Cours d’Economie politique, tome, II, page 67. QUESTION ECONOMIQUE DES FRINCIPAUTES DANUBIENNES 81 Ces deux modes de culture s’aident mutuellemeut et sont indispen-sables pour prevenir la hausse et la baisse factices du prix des denrees,, pour equilibrer la consommation, garantir du monopole et de la disette â la fois. D’ailleurs Ies qualites et la topograpbie des terrains font une loi des deux cultures; Ies localites montueuses demandent la petite; Ies. localites mareeageuses, au contraire, exigent la grande culture. C’est perdre du temps que de s’oceuper des resultats possibles du morcellement la question n’est pas la pour nous. En Occident on a repondu aux objec-tions par l’idee de l’association; Ies pays danubiens ne sont pas de ceux ou la division infinie du sol puisse de si tdt devenir perilleuse ou restreindre la consommation; leur grandeur, en âgard â la population, Ies met a, l’abri d’une pareille apprdhension; la petite propriete peut s’etendre sans. detruire la grande. La grande culture a besoin de capitaux abondants â. bas prix, des arts et de la puissance des machines pour produire â bon marcbe et economiser Ies bras; l’etendue de la propriete doit donc etre proportionnee aux moyens d’exploitation. La grande culture demande encore des travaux d’assolement et d’irrigation et de forts engrais,* ees derniers ne s’obtiennent que par l’eleve et Famelioration du betail; l’agri-culture pastorale est necessaire â la culture j elle est simple, peu couteuse,. produisant beaucoup, et eeonomise Ies forces de la terre; par la division du travail, par la puissance des capitaux on arrive â obtenir la plus grande quantite de produits de la terre avec le moins de bras; Ies bras alors inutiles â l’industrie agricole se jettent dans Findustrie manufacturiere, qui donne elle-meme une immense quantite de produits; Ies deux arteres du travail, s’enchevetrant Fune dans Fautre par la consommation et la reproduction reciproques de leurs produits, forment ensemble la richesse naţionale.. Or rien de tout cela n’existe chez nous j ni application des capitaux,, ni exploitation par Ies macliines, ni engrais, ni assolements, ni irrigations : la grande culture est a naître si on la mesure ă la grandeur des travaux et non pas â Fetendue du terrain. Sur des domaines grands de plusieurs lieus, Ies capitaux et Ies bras manquent. Les deux tiers restent en friche le reste est mal cultivi. Quoique vieille, l’agriculture est restee â son. etat primitif ; la cbarrue et la herse en bois, seuls engins qu’on y connaisse,. semblent fraichement venues du Latium. On se contente de gratter la surface du sol; le seul moyen de reparer les forces de la terre est la jadiere. Le paysan, travaillant par contrainte, travaille mal, et Fon depense infruc-tueusement le temps, les forces et le peu de bras dont on dispose. Les grands capitaux sont gen&ralement rares; les proprietaires qui s’occupent d’exploitation mettent leur savoir-faire â gagner beaucoup sans rien engager. La plupart, manquant meme du peu d’argent qu’ils jugent indispensable, sont obliges pour en avoir de s’adresser aux usuriers juifs ou grecs, et d’emprunter â 18 pour 100 quelquefois, jamais au-dessous de 12 pour 100, sur hypotheque, bien entendu, de leurs biens. Le credit n’a jamais existe, quoi qu’en dise le triumvirat moldave du Comite les affaires se font de la main a la main, â courte ecb^ance ; Fhypotbeque, le preţ sur gage, ne donnent aucune garanţie aux transactions. II n’y a pas d’exemple que ces hypotheques n’aient fini par un proces ou une expropriation. Les boyards s’etant mis au-dessus des lois, en les interpre-tant et les executant â leur volontt), les capitaux se multiplient laborieuse-ment le plus souvent par des opdations illicites, comme le preţ a la petite- 6 6 — e 708 .‘82 N. BALCESCU semaine; quand ils ne restent pas eufouis, ils ne s’ecliangent que contre nne forte prime. Par nne compensation fort juste d’ailleurs, Ies boyards sont Ies premieres victimes de leur despotisme. ISTe pouvant ou ne voulant pas, a l’edheance, faire honneur a leur signature, leur ressouree est dans ie renouvellement des obligations; de renouvellement en renouvellement, en quatre annees, Ies interets doublent la dette primitive. La majeure pârtie des proprietes aujourd’bui est bypothequee; Ies interets de la dette hypothecaire triplent le revenu foncier des Principautes. Chaque Jour Ies grands proprietaires, malgre Ies frais, malgre Ies proces, sont ex-propries par leurs creanciers, tous petits capitalistes etrangers. Ces cbances d’expropriation vont augmenter par l’impot foncier etabli dernierement, et qu’on sera dans la necessite de maintenir pour subvenir aux frais de l’occupation russe. II rentre dans la question d’expliquer comment Ies etrangers, Juifs ou Grecs, arrives nus et mendiants dans le pays, ont pu accaparer dans leurs mains Ies capitaux. L’histoire en est simple; usuriers â la petite semaine dans Ies villes ou Ies campagnes, speculant moins sur la solvabilite du debiteur que sur le gage, exploitant la misere et pas le credit, prets â tont et surs de l’impunite, l’escroquerie n’ayant pas de nom devant la ioi, et la fourberie passant pour de l’habilete, sobres, parcimonieux, ne vivant que pour gagner de l’argent, ils parviennent en peu de temps, Padministration et Ies tribunaux aidant, a realiser certaines sommes. • Createurs comme Dieu avec rien, ils exploitent le paysan; possesseurs de quelques milliers de francs, ils s’abattent sur Ies boyards, la proie promise â leurs reves. Les boyards, il faut etre juste, se pretent avec complaisance :â leurs vues. Dissolus, oisifs, ne pensant ni au lendemain, ni a l’avenir de leurs familles, pour satisfaire leurs vanite, soutenir leur faste et faire face â leur prodigalite, les boyards sont obliges de recourir anx usuriers. Generalement ceux-ci deviennent les fermiers obliges de leurs debiteurs et font leurs conditions. Soit amour-propre, soit calcul, les boyards n’af-ferment leurs terres que pour trois annees; le peu de duree des baux s’oppose aux developpements d’une bonne culture, et nuit egalement aux interets du fermier et â la rente du proprietaire. Mais le fermier, aussi ignorant, aussi oisif que le boyard, n’est pas moins avide; il n’a pas af-î'erme pour travailler, mais pour beneficier surement sur cette matiere exploitable qu’on appelle paysan. La grande culture et l’economie agricole se bornent a extorquer la population. ISTous l’avons dit plus haut, les baux ne se fondent ni sur les frais d’exploitation, ni sur l’etendue, ni sur ia qualite des terres, mais absolument sur le nombre des paysans; en d’autres termes, ce n’est pas la terre qui est affermee, mais le paysan. Les fermiers font donc de l’argent; les boyards empruntent sans cesse â des interets qui augmentent a mesure que la valeur de l’liypotheque decline, et sont exploites â leur tour. La violation de la justice et de la loi economique a amene la ruine -generale des boyards et des paysans au profit d’aventuriers etrangers; la peine du serf a ete, comme l’a dit dans sa declaration des droits l’Assem-blee de 1746, une maledietion qui s’appesantit sur les boyards. L’effet de cette maledietion seeulaire, cliargee des miseres et de la vengeance du paysan ploy6 sous le fardeau de la propriete et de l’^tat, est dans la ruine "Progressive de la caste boyarde, devoree â son tour par l’usure. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUSBIENNES 8S Les grands proprietaires auraient visiblement a gagner par nne meil-leure distribntion du sol, laquelle aurait pour consequence d’elever la valeur du terrain, de peupler le domaine d’une population libre, active-et adonnee au travail. De plus, en realisant en argent le terrain dont le paysan est possesseur aux titres precites, le proprietaire pourrait non-seulement se liberer de la dette hypothecaire, mais se menager un capital suffisant pour exploiter les hiens-fonds qui lui resteraient, pour le lancer dans des entreprises industrielles. L’exploitation, â moins qu’ils ne pre-ferassent Foisivete dans laquelle ils vivent aujourd’hui, assurerait â la. fois aux boyards et le benefice du travail et la rente; en cas contraire, ils auraient la faculte d’affermer a long terme aux cultivateurs ais^s, soit le domaine entier, soit par portions divises en fermes, comme on le pratique en Angleterre; et le proprietaire et le fermier, la Science agricole et le pays,. y gagneraient en meme temps. Cependant les proprietaires eroient dans leur ignorance que la grande culture ne peut exister qu’â la condition du travail servile. Ils ne veulent pas voir que le developpement de l’agriculture, en Europe, ne date que de Fabolition du servage, et cet exemple universel prouve mieux que toutes les demonstrations que la grande culture n’est possible qu’avec la liberte. Un economiste distingue, Henri Storch, precepteur de Fempereur de Eussie Hicolas I-er, dans le cours enseigne â son auguste eleve, lequel ne semble pas en avoir beaucoup profite, prouve la superiorite du travail libre sur le travail foree, tant en vue de la quantite que de la qualite des produits, son influenee salutaire sur l’accroissement de la population et l’amelioration des moeurs, et sur la propagation des lumieres et de la civi-lisation. II cite â l’appui Fexemple des proprietaires russes et autres triplant en peu d’annees leurs revenus par l’emancipation et l’appropriation des paysans de leurs vastes domaines. A la fin de ce beau trăite, auquel nous renvoyons le lecteur, Feconomiste russe ajoute ces eonsiderations condu-antes : „Dans aucun pays Fabolition de Fesclavage n’a cause le moindre inconvenient; au contraire, elle a ete suivie de ces effets salutaires qui accompagnent toujours la liberte, d’un accroissement de populationr d’industrie, de richesse et de bonheur individuel. Ce temoignage, rendu par Fexperience de nos jours et dans un si grand nombre de pays en faveur de la cause de Fhumanite et de la justice, devrait suffire pour rassurer les proprietaires et [pour] calmer leurs alarmes. Huile part l’ordre public n’a ete trouble, meme par Fabolition prompte et generale de la servitude; nulle part les proprietaires n’ont ete leses dans leurs interets-pecuniaires. Au contraire, leurs revenus se sont accrus etc” La grande culture faite au moyen d’ouvriers payes â la journee, â, l’annee, ou mieux encore ă la tâche, est plus productive et plus eeonomique que celle qui se fonde sur le travail obligatoire, car Femploi des maehines et l’intelligence agricole dpargnent au proprietaire la d^pense de la main-d’oeuvre. La crainte que Fon a exprimee de voir les paysans renoncer au 1 Henri Storch, Cours d’tâconomie politique. Ouvrage qui a servi â Tinstruction de LL. AA. les grands-ducs Nicolas et Michel. S-P6tersbourg, 1815, tome IV, livre VIII, chap. 8, et tome V, chap. 10. ;84 N. BALCESCU travail, nne fois assures dn necessaire, est illusoire; d’abord, parce qu’il ;y a dans le cceur hnmain le mobile dn bien-etre, qui n’est comprime qne par nne organisation sociale defectueuse telle qne le servage et le travail foree, mais qni est d’autant plus vivace que la liberte d’acquerir est illi-mitee; puis ils ne ponrraient renoncer an travail, parce qu’il faudra tou-jours snbvenir anx charges de PEtat, â l’entretien de la familie, au paie-ment du sol acquis, et acheter aux boyards le betail et Ies instruments de culture. Supposer qu’un peuple possedant la liberte du travail et la liberte des transactions, possedant un capital terrien, se condamne a l’inoccupation volontaire, c’est supposer gratuitement une absurdite. Les peuples f aineants sont Ies peuples asservis. Le paysan travaillera autant et plus qu’â present, ă la diff^rence preş qu’il travaillera bien, serieu-■sement et conscieusement, sacbant que le fruit de son labeur n’appar-tiendra pas ă autrui. Boyards et paysans auront besoin reciproquement des uns des autres; mais la demande et l’offre se trouvant egalisees par la vraie liberte des transactions, l’echange des Services sera egal, aussi le travail se trouvera convenablement retribue. Le marcbe ne sera plus une necessite subie par les uns et imposee par les autres, et tous realise-ront une plus grande part de bien-etre. La petite culture du paysan aurait pour mission d’assurer la subsistance interieure; la grande exploitation approvisionnerait les marcbes etrangers. Les proprietaires s’appliqueraient a l’eleve du betail, indispensable sur de grands domaines, et creeraient dans nos pays cette branche inconnue de Findustrie agricole. Quel resultat obtiendrait-on, s’ecrient encore les boyards, â genera-liser la propri^te du sol? IST’avons-nous pas l’exemple desastreux des paysans proprietaires, dont la situation est pire que celle des serfs? — II est vrai que la position de ces paysans, sans etre cependant plus miserable que celle de la gent corveable, n’est pas ce qu’elle devrait etre; mais, de bonne foi, peut-on croire qu’ils sont miserables parce qu’ils sont proprietaires? La cause de leur misere est toujours le boyard; le boyard est une tete de Meduse qui porte l’epouvante et la desolation de quelque cote qu’elle se tourne. Les paysans proprietaires sont donc ruines par les proces qu’on leur suscite â l’effet de les depouiller de la terre; ceci est un f ait auquel les boyards n’ont rien â opposer; les moşneni sont ruines par l’oppression fiscale 5 c’est encore un fait incontestable; devons-nous rappler ici ce que nous avons deja dit: que la tradition du systeme de tiepossession se poursuit toujours activement et avec succes? Le petit proprietaire affranchi du monopole terrien est esclave du monopole capitaliste; ne pouvant trouver de l’argent a moins de 50 pour 100 la culture de son patrimoine devient precaire; a part le voisinage dangereux des boyards et des couvents, â part l’usure, la petite propriei, ■d’apres le Reglement, reste en debors du droit commun de la propriete seigneuriale; le boyard, en sa qualite de proprietaire, ne pave aucun impot, il ne connaît ni requisitions, ni service militaire, ni travaux d’utilite publi-que, tandis que le paysan proprietaire est soumis â tout. Certes ce n’est par l’exemption que nous demandons, car elle serait encore au prăjudice du serf; nous voulons seulement constater que les boyards n’ont pas eu â coeur de consaerer par le Reglement organique le principe de la propriete, mais leur droit au privilege. 1 Consulter Ies cahiers de la Gommission de 1848. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 85 L’usure, pratiquee tant par les proprietaires que par leurs fermiers, et qui d4vore la population tout entiere, fonciere et corveable, nous denote la necessite de creer cote â cote avec l’appropriation des institutions de credit pouvant mettre â la portee des paysans un capital â petit interet pour l’achat du betail, des instruments aratoires et des semences. Les caisses des villages existantes devraient etre ramenees â leur destination primitive, en les degrevant des obligations communales et de la responsa-bilite de la capitation ; la capitation elle-meme, impdt inique, heritage de l’epoque barbare, devrait etre abolie et remplac6e par un impot assis sur l’avoir; les caisses transf ormees en caisses d’epargne serviraient en meme temps, â, l’instar des petites banques agricoles d’Allemagne, â l’alimenter la petite culture, en pretant aux paysans sur garanţie de petits capitaux â bon marche. Dans reventiialite d’une nouvelle expropria-tion des paysans, ce qui n’est guere â prevoir â moins d’un retour au moyen âge et de la concentration du sol en quelques mains, la loi organi-serait la commune, empechant le paysan de vendre son terrain a d’au-tres qu’ă elle; une loi semblable regit encore cbez nous des villages et des villes, et se retrouve en Russie et en Bulgarie. La commune serait tenue de donner contre juste prix des terrains aux jeunes gens qui vou-draient s’^tablir; la commune en manquant, l’l3tat leur en donnerait sur les proprietes nationales. Par l’appropriation seule nous pouvons parvenir â assurer la liberte des paysans, stabiliser le droit de propri^te et interesser le peuple â sa defense et a sa conservation; l’organisation de la petite et de la grande culture donnera l’essor, par le developpement de l’agriculture, a l’industrie, au commerce et â la richesse naţionale; nous accroîtrons par l’aisance la population, nous ramenerons parmi nous un million de Roumains que Ie Reglement a contraints de quitter le pays, et attirerons des colonies etrangeres; enfin nous rappellerons, mais seulement â cette condition, les differentes classes de la societe aux sentiments de fraternite et de soli-darit^ propres â conjurer dans l’avenir les revolutions et les tour-mentes sociales. XXIV L’APPKOPRIATION DES PAYSANS EST POSSIBLE COMMISSION DE 1848 En 1848 tous les peuples assez beureux pour pouvoir manifester leur volonte abolirent le servage et le travail obligatoire et declarerent la population rurale libre et proprietaire, contre indemnite, des terrains qu’elle avait en possession. Oette theorie sociale fort vieille datait d’avant 1848; depuis longtemps la Suisse, le Danemark, l’Allemagne entiere l’avaient adoptee et mise en pratique; elle se retrouve egalement en Pologne et jusqu’en Russie, non pas il est vrai, dans ces deux pays, comme mesure generale d’Etat, mais comme le fait individuel de quelques proprietaires intelligents. La r^volution de marş avait r^solu de la meme maniere 86 N. BĂLCESCU cette pârtie de la question sociale en Autriche, quand la revolution de juin la proclama en Yalacliie. II etait evident, en effet, pour tous Ies esprits droits, que le paysan, payant anjonrd’lmi â la propriete en travail force nne rente au-dessns de 50 pour 100, aide du cr6dit de 1’lStat pourrait ais&nent par le travail libre racheter son terrain. Les privilegies valaqnes, a force de tentatives violentes de reaction, â force de bruit et de clameurs, reussirent a intimider le gouvernement revolutionnaire. Ân lieu de proclamer liardiment, eomme il le devait faire et â Pexemple du gouvernement autricliien, l’abolition de tous les droits feodaux qui constituent la rente reglementaire, reservant la question d’indemnite â la Constituante, il tâtonna et hesita; et il se borna a former une commission dans la double intention de faciliter les travaux de la future assemblee et de faire patienter le peuple, lequel s’apercevait deja que l’on tentait d’ecarter ce qui avait ete le principal objet de la revolution. îfous avons eu occasion de parler de cette commission, formee d’un depute paysan et d’un depute boyard de chaque district; le gouvernement nomma d’office un vieux boyard pour la presider, et lui adjoignit, en qualite de vice-president, un agronome distingue, M. Jonesco, Eoumain de Moldavie, pour eclairer la commission de ses lumieres. Les delibe-rations s’ouvrirent les premiers jours du mois d’aout 1848 et fixerent les principes de la question; le resultat de la premiere seance fut la reconnais-sance a l’unanimit^ des voix de la liberte du travail ; dans la secondo seance, la commission consacre le droit de propriete et, reconnaissant le droit d’expropriation par 1’fStat, moyennant indemnite, pour cause d’uti-lite publique, elle declare que rappropriation des paysans etait un cas urgent dHntâret public. Ces principes fondamentaux constates et adopt^s, la commission s’occupe des details ; la mesure du terrain necessaire â Pentretien du paysan et de son betail donna lieu â des discussions orageuses; les depute» boyards ne s’accordaient pas plus entre eux qu’ils ne s’accordaient avec les deputes paysans. Ils emirent quatre projets. Le premier consistait a abandonner sans indemnite quelconque aux villageois Pemplacement du village et le pâturage d’alentour; le second accordait les deux articles ci-dessus au prix courant du sol, debattu entre les parties; en sus, le pro-prietaire eut ete tenu de ceder aux paysans tout le terrain qu’ils dernan-deraient, sous condition que ceux-ci seraient assujettis â donner au pro-prietaire le cinquieme en nature de tous les produits, le tiers du foin, et payeraient encore un droit de pacage. Le troisieme projet bornait la con-cession du proprietaire â Pemplacement du village avec un rayon de terrain de vingt stagenes carrees, estimees âunepiastre cbacune, c’est-â-dire 1 296 piastres le pogone, ou treize fois et demi le prix actuellement courant de la terre. Le quatrieme projet, prenant pour base de ses 6vahr ations les prix courant trois mois avant la revolution, proposait de ceder â ces prix six pogones de terrain au paysan de la plaine, quatre dans les pays de vignobles, ou deux dans les localites montagneuses; les popula-tions, d’apres ces deux derniers projets, auraient la faculte, moyennant arrangement de gre â gre, d’obtenir un surcroît de terrain, non pas â titre de concession perpetuelle, mais simplement â titre de fermage. Ces quatre projets etaient d’accord sur un seul point: conserver au proprie -taire f Modale le droit de monopole sur la vente des objets de consommation. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBlENNES 87 Ce droit n’etait rien moins que la negation de la propriete qu’on disait vouloir creer. II est evident que ces projets empiraient la situation du paysan; ils violaient son droit acquis sur le sol d’abord, puis en le creant proprie-taire, avec ou sans indemnite, seulement de son toit de ehaume et de son jardin ou meme d’un terrain isuffisant â son entretien, ils l’assujettissaient de nouveau au boyard par le besoin; la liberte personnelle et la liberte du travail, reconnues dansles premieres seances, devaient rester lettres mortes; conserver et doubler la dîme, c’etait reculer dans la barbarie et eterni ser l’arbitraire, car la dîme est la source de miile abus et de vexa-tions innombrables pour le paysan, Les auteurs de ces projets avaient apparemment oublie que les abus avaient impose quelques annees aupa-ravant la necessite de transformer en Valacliie la dîme en argent et en Moldavie en journees de travail, Kotons en passant que le boyard avait gagne â cette substition; que le paysan fît ou ne fit pas de recolte, la dîme etait toujours payee. Pour ramener â leur opinion les revolutionnaires, quelques boyards proposerent de donner a l’Etat, a titre d’impot foncier, la moitie de la dîme en nature. Kous confessons â regret qu’il se trouva alors, et qu’il se trouve encore plusieurs revolutionnaires assez inintelligents pour se rallier â cette opinion. Entraînes par le deşir de conciliation, ils oublie-rent que les privilegies ne pardonnent jamais a une revolution qui abat les privileges; ils transigerent avec leurs principes et soutinrent les boyards. Le bon sens des deputes paysans se revolta; dans la seance du 18 aout, ils rappelerent aux boyards que la constitution juree par tous avait promis aux paysans le sol necessaire â leur entretien et â celui de leurs bestiaux et non pas Pemplacement des villages. Les hommes eclaires demontre-rent que les projets etaient prejudiciables aux paysans, aux proprietaires et â PJiltat; aux paysans, en ce que les boyards rejetaient de nouveau sur eux Pimpot foncier; aux proprietaires, en ce qu’ils conservaient implici -tement aux paysans leur droit au travail vis-â-vis du domaine entier, et conduisaient au morcellement total des proprietes en rendant impos-sible pour l’avenir la grande culture; a PEtat, qui par Pobligation d’accep-ter les contributions en nature se voyait transforme en marcband ce qui denaturait ses fonctions et poussait la societe au communisme. En dehors de la commission, plusieurs autres systemes avaient etait elabores dont Pun eut beaucoup d’adherents. Quelques faux libe-raux, se rattachant â Popposition quasi-liberale de 1837, le pronerent; il consistait arespecterl’acte d’ emancipat ion de 1746, a declarer le paysan libre de sa personne et le proprietaire maître absolu sur le domaine entier, et â substituer â Parrangement force du Beglement Parrangement de gre â gr6 entre le cultivateur et le proprietaire. Le systeme, au fond, si systeme il y a, ne visait â rien moins qu’a enlever au paysan tout droit sur la propriete telle que le Beglement 1’a faite; a degrever le boyard de Pobligation de nourrir la population, et â declarer le paysan proletaire, avec le droit de mourir de faim ou il voudrait, ou la liberte de subir les conditions des proprietaires; il nous menait droit au pauperisme et transportait l’Irlande sur le Danube. Ce systeme a et6 essaye en Bessarabie. En s’emparant en 1812 de cette belle province, la Bussie declara l’emancipation piue et simple des paysans, moins par amour de la liberte que pour ruiner les boyards N. BĂECESCU moldaves. On vit alors Ies paysans, â Finstigation du gouvernement, abandonner en masse leurs etablissements et errer â travers le pays, cher-cbant des terres a bonnes conditions. Ce revirement social amena d’abord une depreciation eonsiderable du sol, au point que Ies proprietaires ne pou-vant, faute de bras, ni cultiver la terre ni subvenir â F enormi te de l’impot foncier dont le gouvernem ent russe Ies avait frappes, vendirent â vil prix leurs biens, pârtie â l’Etat, pârtie â des acquereurs russes. Sitot que Ies proprietes eurent change de maîtres, le gouvernement prit un autre langage; il for şa Ies paysans â se fixer, leur imposa des obligations excessives et retablit le servage. Mais le tour etait joue; Ies grands boyards moldaves etaient ruines ou expropries. Hous soubaitons que l’experience de leurs confreres de Moldavie serve de leşon â nos boyards et leur fasse voir comment la Bussie a protege la propriete et compte proteger la leur. Âdopter ce systeme, c’est subir un jour la monopolisation du sol entier entre Ies mains de quelques individus qui disposeraient des forces de l’autorite. Avânt d’en finir avec Ies differentes Solutions qu’â enfantees la question, mentionnons le metayage. Le metayage est une association entre le proprietaire et le colon ; le proprietaire fait toutes Ies avanees de l’exploi-tation, c’est-â-dire qu’il fournit, outre la terre, Ies bestiaux, Ies Instruments aratoires et la semence, et qu’il pourvoit â la nourriture du colon et de sa familie, depuis le jour oii l’assoeiation a eu son commencement d’exdcution jusqu’a la premieiN’ recolte; le colon n’apporte â l’entreprise que son travail et celui de s familie; Ies produits de Fexploitation se partagent par moitie entre le proprietaire et le colon. Ce mode est con-venable dans Ies pays pauvres; il n’exige point de capital du metayer et fort peu du proprietaire; mais la culture est imparfaite, surtout quand le proprietaire ne s’en occupe pas en personne. Le colon n’a aucun interet â ameliorer le sol, dont il n’est pas seul â profiter; le proprietaire, par la meme raison, s’efforce, de son cotd, de faire le moins de frais possible; la condition de nourrir le colon dans Ies mauvaises annees, au risque de perdre ses avanees, est fort lourde. Avânt la grande Itevolution, ce systeme dtait fort en vogue en France; meme aujourd’hui, Ies metayers sont nombreux; il y a cependant une modification profonde : Ies metayers sont petits proprietaires eux-memes, et le metayage n’est qu’un moyen pour occuper toutes leurs forces actives et parvenir a une plus grande aisanee 5 c’est une industrie, et non plus une condition absolue d’existence. Malgrd Ies defauts qui lui sont inherents, nous ne nous opposons pas a l’introduction de ce systeme; mais avant tout, nous demandons que le paysan ait son ndcessaire assure en terre. Cette assurance debarrasse la propriete de la condition ondreuse de le nourrir, ainsi que sa familie, dans Ies cas prdvus et qui se renouvellent presque periodiquement; et quant au paysan, l’association ou le metayage ne lui sera pas une servitude imposee par la neoessite, mais un moyen de parvenir au bien-etre. ^ A tous Ies projets emis par Ies boyards des deputds paysans repon-dirent en peu de mots : „FTous comprenons, freres, que vous voulez nous ddbarrasser du sac qui nous gene et le remplacer par un bissac (să ne luaţi din spinare traista şi să ne puneţi dăsagii)”. Ils determinerent, d’un commun QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 89 accord, la mesure du terrain indispensable â leur entretien et â celui de leur Mtail, dans Ies proportions suivantes: Habitantş des plaines : Pogones 1 1/2 emplacement de maison et jardin, 3 1/2 pâturage, 3 terrain de labour d’automne, 3 ,, ,, ,, de printemps, 3 prairie fauchable. Total 14 pogones; Habitantş des localites marecageuses : Pogones 1 1j2 emplacement de maison et jardin, 3 1/2 pâturage, 4 terrain de labour d’automne, 4 ,, ,, ,, de printemps, 3 prairie fauchable, Total 10 pogones j Habitantş des pays vinicoles : Pogones 1 1j2 pour maison et jardin, 3 1/2 pâturage, 3 terrain de labour, 3 prairie, Total 11 pogones; Habitantş des montagnes : Pogones —1/2 maison et jardin, 1 1/2 pâturage, 1 1/2 labour, 2 — de bois, 1 1/2 prairie, Total 8 pogones. Cette evaluation etait juste et fondee sur Ies vrais besoins. Obser-vons, â l’encontre de ceux qui croient que Ies paysans faisaient une de-mande exorbitante, qu’ils ne demandaient que la moitie de la concession de l’urbarium de 1790 en Moldavie (voir § IX, page 55) ou le sol cepen-dant est bien plus cher et plus etroit qu’en Valachie. Les depiites proprietaires resterent stupefaits â une telle pretention. — „Et ou prendrez-vousl’argent necessaire au rachat de ce terrain?” demanderent-ils aux paysans. — Un paysan, montrant â l’assemblee ses mains, repondit: „Yoyez-vous ces mains noires et calleuses? Ce sont celles qui produisent toutes les richesses de ce pays; l’or et l’argent ne descendent pas du ciel tont expres pour vous • ils proxiennent de nos chaumieres. II existe des 4cus; mais ces ecus sont crees par le fruit de 90 N. BALCESCU notre travail” — „II y a de l’argent suffisamment pour vous eu clonner, s’ecrie fierement un autre paysan; Flatat paye, le tresor public paye, et le tresor public, c’est uous, FEtat c’est nous; car c’est nous qui le sou-tenons, c’est uous qui l’emplissons”. — „Oui, reprit un troisieme, si FlStat est pauvre, auxfruits de nos travaux, perdus en vain jusqu’ici, nous ajou-terons de nouveaux travaux, nous redoublerons d’efforts, et For et l’argent jailliront de nos bras comme d’une source ; â nous, trois cent miile famiiles de la campagne, nous parviendrons â payer votre sol; si l’Etat manque de f orces, nous sommes la pour lui en donner; nous ne le laisserons pas rougir devant Ies nations drangeres” T Yaincus par Ies paysans sur le terrain de la discussion, Ies privilegii tournerent leurs esperances du cote de la lieutenance prindere; ils parvinrent â Fintimider et, deux jours apres cette memorable seance, le 19 aout, la lieutenance mit fin â la commission sans qu’elle eut rien acbeve. Avânt de mourir, cependant, la commission avait pose trois prin-cipes essentiels : le droit de propriete, la liberte du travail e,t l’expropria-tion par mesure d’utilite publique. Yoilâ le re sume de ces travaux dont on a fait tant de bruit et qu’on a eu la sottise et Finsigne mauvaise foi de qualifier, jusque dans Ies actes officiels, de communisme. XXV SUITE. MOYEN FACILE ET AVANTAGEUX DE RACHETER LA RENTE Les moyens pratiques du racbat de Ia rente, qui selon nous est devenii indispensable, sont nombreux et faciles. M. Jonesco, dans un travail inedit qui sera publie sous peu,8 propose un emprunt etranger ă 5 pour 100, avee hypotlieque sur les terrains â raclieter, dont le produit serait mis en circulation dans le pavs au taux legal d’aujourd’hui, c’est-a-dire â 10 pour 100, au moyen d’une banque naţionale; double par une emis-sion de billets, il servirait au radiat des terrains; les paysans payeraient une annuite comprenant l’interet et l’amortissement, de maniere qu’en vingt annees ils pussent rembourser le capital emprunte. Yotre opinion differe de celle de M. Jonesco, d’abord par ce que nous ne voudrions pas etre tributaires des capitalistes etrangers, et secondement parce que nous pensons comme Ie peuple roumain, qu’il y a suffisamment d’argent dans les bras des paysans pour raclieter la terre. Mais pour f aciliter aux paysans ce radiat, et surtout dans Finteret des proprietaires, nous demanderons des institutions de credit organisees par l’lStat. Dans des pa,ys comme les notres ou le seule industrie existante est Fagriculture et le seul capital abondant le sol, les plus importantes institutions a introduire sont, sans contredit, eelles de credit foncier. Par cette espece de credit lequel n’est autre eboşe que le titre hypotbecaire divise, eoupe en plusieurs morceaux et circulant, le sol, capital fixe, devient un capital circulant comme le 1 1 Seance du 17 aotit 1848. QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTfiS DANUBIENNES 91 numeraire sans perdre sa qualite; moins mobile pourtant, ce capital ne pent etre degage et reconstruit dans sa forme primitive qu’au moyen d’epargnes successivement reunies pendant qnelqnes annees par voie d’a-mortissement. „Le credit foncier, dit un economiste, sert a la fois â con-solider la propriete entre les mains de ceux qui sont dignes de la conserver, et a la transmettre entre les mains de ceux qui peuvent en faire jaillir le plus de produits; il est le complement de la eonstitution democratique du sol. Que faut-il pour realiser ce bienfait? Ouvrir un grand livre de la delte foneiere, qui fonctionnera d’une maniere analogue au grand livre de la delte publique, et qui amenera a la fois pour l’agriculture la baisse du taux de l’interet et la f aculte de la liberation, par voie d’amortissement modere; pour les porteurs des titres, la securite complete du placement ainsi que la facilite de la realisation” 1. Les institutions de credit foncier ne sont ni une utopie ni une nou-veaute; une longue experience s’est prononce en leur f aveur; depuis quatre-vingts"annees elles fonctionnent avec succes en Allemagne. La necessite d’augmenter le numeraire et de soustraire les proprie-taires d’immeubles â l’expropriation provoqua en 1770, en Silesie, la premiere application de ce systeme; depuis il s’etendit dans toutes les autres provinces de la Prusse, dans le Wurtemberg, le Hanovre, la Suisse, le Holstein, la Baviere, la Belgique, l’Autricbe, la Galicie et meme dans la Pologne russe • aujourd’hui on est a la veille de l’introduire en France; par lui seul on espere liberer la propriete d’une dette bypotliecaire de plus de 10 milliards et de l’enorme impot foncier (14 j>our 100) qui la ruine, et relever l’agriculture. Les institutions de credit foncier de 1’Allemagne, fondees par des associations privees, forment deux categories: 1. Les institutions creees â l’avantage exclusif des emprunteurs; 2. Celles fondees dans l’interet reciproque des preteurs et des emprunteurs. Les premieres sont plutot des agences de prets et d’emprunts ; elles n’emettent pas de billets, mais seulement des obligations ou lettres de gage (Pfand-Briefe) portant interet de 3, 3 1/2 et 4 pour 100, transmissibles sans frais et negociables a la Bourse comme les inscriptions de rentes; non-seulement Pinteret se trouve reduit, mais encore Fon est dispense de l’obligation de payer en bloc le capital emprunte, celui-ci se trouvant sold4 par voie d’amortissement, de maniere que l’annuite a payer, interet et amortissement, ne depasse pas 6 pom 100. La rapidite de l’extinction de la dette depend du taux de l’interet et de la prime d’amortissement ; le remboursement des lettres de gage se fait en numeraire, selon la quantite dont l’association dispose cbaque semestre. L’association exproprie direc-tement et par premier privilege, l’emprunteur retardataire; la procedure est sommaire. Dans le grand-ducb6 de Bade et dans le Hanovre, ces institutions sont chargees egalement du radiat des dîmes et des redevances feodales. 1 De VOrganisation du credit foncier, par M. L. Wolowski, Paris, 1849. 92 N. BALCESCU Les institutions de la seeonde categorie sont de vraies banques. Parmi elles, la Banque hypothecaire et d’escompte de Mlinieli (Bayeri-sche Hypotheken- und Wechselbank) est remarquable en ceci, qu’elle tient lieu d’assoeiation de credit, d’agence d’emprunts et de prets bypotbe-caires, d’assurances sur la vie et contre l’ineendie, de caisse d’epargne, de mont-de-piete, de banque de depots, de circulation et d’escompte; elle a le droit d’emettre du papier-monnaie au cours force L Esquissons rapidement le plan de la banque bypotbecaire et d’escompte par laquelle nous comptons operer le radiat de la rente obez nous ; plus tard nous la developperons plus au long. Ainsi que nous l’avons constate plus haut (§ XYI, note) le nombre des familles corveables remonte en Yalacbie â 330 000, dont 200 000 sur les domaines prives. Xe nous occupons pour lc moment que de l’indemnite des proprietaires. C’est â l’eneontre de cette indeninite que nous avons besoin de credit. Le terrain â ceder aux paysans est le meme terrain dont ils sont en possession aujourd’bui, c’est-â-dire les deux tiers du domaine general. Pour etre â meme d’assurer a cbaque paysan le terrain estime indispensable par les deputes paysans de la commission de 1848, l’Etat devra cbercher ă rarefier la population dans les montagnes et a l’atti-rer dans les plaines. Prenant la moyenne des demandes des paysans, nous avons pour cbaque paysan 12 pogones, qui multiplies par la moyenne du prix du pogone, equivalente â 100 piastres, donnent 1 200 piastres par tete. Les 200 000 familles devront donc payer â la propriete privee 240 mii]ions de piastres (80 millions de francs). Sitot que le racbat de la rente sera admis par la loi, on fixera par expertise le prix du sol, selon les localites et d’apres la moyenne d’un certain nombre d’annees preeedentes; l’Etat organisera la banque bypo-tbecaire pour la nouvelle propriete, en y rattacbant les domaines publics. Cette banque, instituant le grand livre de la clette foneiere, paiera de prime abord le capital de 240 millions aux proprietaires en lettres de gage de 100, 200, 500 et 1 000 piastres au porteur, portant un interet de 5 pour 100, payable cbaque semestre en especes ou en billets a vue, â volonte. Les lettres de gage, bons fonciers ou billets hypotheeaires ă interet, n’importe le nom qu’on leur donnera, seront en realite des rentes sur l’Etat, en meme temps que rentes eonstituees sur le sol, preferables et au numeraire metalli-que et au papier des banques actuelles ; car non-seulement elles reposeront sur un fond materiei special et productif, et double de leur valeur, et seront par consequent â la fois signe et gage, monnaie et valeur, conditions neces-saires â tout bon agent de cbange, mais encore elles porteront un interet xegulier et seront remboursees en totalite cbaque annee, cinquieme par einquieme, par voie de tirage au sort. De la sorte, au bout de cinq ans la banque aurait retire et aneantirait toutes les lettres de gage, et les rentiers auraient ete satisfaits, soit en especes, soit en billets â vue sur la caisse de circulation, â leur cboix. La solidite d’un tel placement, â l’abri de toute banqueroute et de toute baisse possible, fera qu’au lieu d’avoir besoin 1 1 Pour les details, voir les ouvrag’es speciaux, entre autres : Des institutions de credit foncier en AUemagne ei en Belgique, par M. Royer, Paris, 1846 ; Du credit et des Banques hypo-thecaires, par Charles Barre, Paris, 1849. QUEŞTIQN ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 93'. d’un cours force, les lettres de gage seront recherebees et negociees au-dessus du pair, comme elles le sont en Allemagne, ou cependant elles n’offrent pas tontes les garanties que nous donnerions aux notres. Vovons ou et eomment la banque trouvera les fonds necessaires-au racbat des lettres de gage. Le paysan, pour se libere.r envers la banque de la dette hypothe-eaire, paierait d’annee en annee une annuite de 10 pour 100, dont moitid pour eouvrir les interets de la dette, moitie pour l’amortissement du capital, c’est-â-dire 120 piastres pour les 12 pogones. En quinze annees, sans s’en ressentir, et tout en ne payant que 75 pour 100 du capital nominal,, le paysan se trouverait completement libere. Les 330 000 familles corveables des domaines publies et prives,. devant cbacune 120 piastres annuellement, donnent un capital disponible de 39 600 000 ; cette somme, prelevee comme les contributions, trimestre par trimestre, par l’autorite, reviendra a la banque et formera son encaisse d’escompte et de circulation. Les statuts de la banque ne lui permettront pas d’emettre des billets pour une somme trois ou quatre fois superieure, comme le font les principales banques de l’Europe (en Autriclie elle l’est liuit fois), ă la somme de numeraire encaissee annuellement, mais du double seulement; ainsi, la banque roulera une somme de 80 millions de piastres,. sur laquelle, le premier semestre, elle paiera les interets de la dette, soit 6 millions, et a la fin de l’annee, apres avo ir couvert les interets du second trimestre, soit encore 6 millions, elle aurait â retirer et a aneantir, par tirage au sort, pour 50 millions de lettres de gage. II resterait â, la banque 18 millions pour alimenter le commerce et l’industrie; l’eneaisse se doublant annuellement, la reduction de la dette s’eehelonnerait ainsi â partir de la seconde annee : Capital Interets 2e annee .... ...............190 000 000 9 500 000 3e annee................. . . .140 000 000 7 000 000 4e annee....................... 90 000 000 4 500 000 5e annee....................... 40 000 000 2 000 000 II n’y aurait plus de lettres de gage â retirer la sixieme annee; en cinq annees l’Etat aurait paye aux proprietaires un capital de 240 millions plus 35 millions d’interets, et lui-meme, un bout de quinze annees, se trouverait avoir regu des paysans affrancbis de la propriete feodale 360 millions, capital et int&rets compris. Aux 85 millions restant â l’Etat et mis en circulation par la banque moyennant des prets aux particuliers et aux entreprises, ajoutons 234 millions, representes par la valeur des terrains que l’Etat cederait sur les proprietes nationales â 130 000 familles qui les habitent aujourd’bui a titre de corveables, et nous lui creons un avoir actif de 319 millions ou un revenu annuel equivalant â 21 millions, sans compter l’escompte et les interets des 116 millions qu’il aurait lances dans la circulation pour alimenter le commerce et l’industrie pendant les cinq premieres annees de la creation de sa banque. Les billets de la banque, comme les lettres de gage, seront de 100, 200, 500 et 1 000 piastres, ecbangeables â volonte du porteur contre especes, sans cours force, garan- <94 N. BALCESCU tis suffisamment par le nnmeraire en depot, par Ies proprietes publiques et le credit de l’Etat, par la propriete indiyiduelle et le travail despaysans, et yiyifiant de 40 millions annuellement l’encaisse, jusqu’a Fextinction totale de la dette hypotliecaire. L’encaisse pourrait meme etre augmentee par Ies depots des capitanx qui restent aujourd’bui improdnctifs dans Ies diyerses caisses publiques, comme la cnratelle des orpbelins, la caisse centrale, la caisse du ministere de la justice et Ies caisses des tribunaux. Les ■capitanx qni s’accnmnleraient dans les caisses d’epargnes organisees dans les villes trouveraient nn excellent moyen de placement en acceptant les lettres de gage qne la banqne ponrrait emettre sur les proprietes nationales npres l’expiration des cinq annees. Senles les caisses commnnales, dont nous avons fixe l’emploi (yoir § XXIII), resteraient en dehors dn mouvement de la banqne. Mais la banqne ne se bornerait pas senlement â indemniser les proprietaires, elle preterait snr bypotheqne, en lettres de gage, anx proprietaires d’immenbles urbains et rnranx jnsqn’ă concur-rence de la moitie de la valeur de l’bypotbeque, et rentrerait par cette opA ration dans Fordre de tontes les institutions analogues de l’Allemagne et de la Pologne. Ces prets ainsi faits par la banqne, et sans qu’il Ini en contat rien, porteraient interet â son profit et creeraient â PEtat un reyenu consi-derable. L’interet des capitanx pretes par la banque serait pergu comme les contribntions par les agents de l’autorite. Comme celle de la Bayiere, notre banqne organiserait les assurances contre les incendies, les epizooties etc., etc. Si l’on yenait nn jour â asseoir l’impot sur le capital, en le transformau! en assnrance et les imposes en assnres, la banqne deyiendrait necessairement l’uniqne perceptenr des impâts et le caissier general de l’Etat9. En chargeant la banqne de ces differentes fonctions, nons n’entendons pas les confondre, mais, tont en donnant â chacune nne administration speciale et distincte, relier etroitement les diyerses parties par l’engre-nage des operations solidaires, et rennir en un faisceau tous les elenients de la prosperite publiqne, afin de lenr donner nn elan irresistible. Xons n’ayons pas youlu faire d’une association priyee, dont l’egoisme est ton-jonrs le piyot, mais de la societe tont entiere, representee par l’Etat, le centre et le dispensateur du credit territorial et public. L’Etat donne et cree le credit, il ne le reşoit pas ; d’abord parce qn’il est proprietaire du tiers dn pays ; qnand meme il ne le serait pas, l’Etat etant tont le monde, ilestâl’egarddesparticuliers ce qne le tout est â la pârtie, ou, en d’autres termes, aussi riche â lui seul qne tons les membres de la societe ensemble. Âinsi, en nons tenant dans les limites les plus sages et les plus scrupuleu-ses de l’economie politiqne, sans reconrir a ancnn des moyens reputes yiolents demandes par les reformateurs dn jour, ni aux billets hypothe-■caires improductifs, ni aux assignats, ni au papier-monnaie â cours force usite en Autriche et en Russie, nons sommes â meme d’organiser notre credit public et territorial sur nne yaste echelle; nous pouyons operer, facilement le racbat de la rente sans creer une seryitude pour l’Etat, fournir des capitanx abondants et â bon marelui aux entrepreneurs indus-triels ou agricoles, relever le prix du sol et decuplerpour le moins les reyenns dn budget tont en supprimant la capitation. Pour pr^yenir les abus que le gouyernement serait tente de tirer de l’institntion financiere, nons la placerions sous l’action directe et sons le controle de l’Assemblee naţio- QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 95- nale, laquelle confierait l’administration supreme de la banque a un con-seil reelu toutes les trois annees par l’Assemblee elle-meme, et dont les membres seraient responsables. La necessite de ne pas leser les interets presents des boyards nous forcera â conserver pendant un certain temps l’interet legal de 5 pour 100 • mais par la suite l’abondance des capitaux, jointe â la surete des-transactions, amenera le bon marcbe et Paffluence de l’argent et le taux descendra faute de pouvoir se soutenir. En empecbant la banque d’emet-tre des billets au-dessous de 100 piastres, nous avons evidemment en vue de ne pas detruire la circulation du numeraire, indispensable dans le petit commerce. D’ailleurs, ou irait le numeraire metallique qui se trouve aujour -d’hui dans le pays pour ir ou vei' un meilleur emploi que obez nous ? En Angleterre il ne rapporte que 3 pour 100; en Allemagne 31/2 au plus;; en Suisse â peine 2 pour 100. Oraindrions-nous au contraire qu’il n’y eut encombreiuent de capitaux par la circulation de ces 300 millions? Mais notre pays reclame d’innombrables ameliorations, car tout est â creer. L’amelioration de la culture, l’exploitation des mines encore vierges, Pexploitation des forets seculaires pourrissant sur place lăute d’em-ploi, la canalisation des fleuves, la construction des voies de eommuniea-tion qui n’existent encore qu’a Petat de projet, les cbemins de fer, le deve-loppement du commerce, les fabriques indispensables a la consommation des masses, ne seraient-ce pas des debouches pour ces capitaux? II est vrai que les entreprises dont nous parlons auraient pour effet immediat de rencberir la main-d’ceuvre, qui se trouverait insuffisante; mais des ouvriers et des colons etrangers ne tarderaient pas â accourir chez nous au lieu d’aller par dela PAtlantique, et Pequilibre se retablirait. Dans la creation du credit est le salut du proprietaire; c’est le moyen pour lui d’e-chapper a la dette hypotfrecaire, d’ecbapper aux usuriers et a l’expropria-tion; c’est pour lui donner cet avantage et lui conserver un revenu de 5 pour 100 de son domaine que nous avons demande que la banque rache-tât la rente en masse en lettres de gage; autrement il nous eut ete plus. facile, sans credit, de faire operer leracbat par le paysan lui-meme en l’obli-geant de remettre son annuite au proprietaire au lieu de la deposer dans les mains de l’Etat. Tous les proprietaires intelligents devront adopter ce dernier moyen, en cas que l’Etat se refuse â decreter le racbat de la rente.. II est encore vrai que non-seulement les proprietaires et l’Etat ga-gnent par le credit territorial, mais les pavsans aussi. Au lieu de payer une rente perpfituelle de 22 piastres le pogone, et triple quand elle est exigible en journees de travail (§ XVI), les paysans ne paieront que 10 piastres pendant quinze annees seulement; au bout de ce terme, ils restent proprietaires absolus. De plus, ils disposeront d’un terrain double de celui qu’ils ont maintenant et de la liberte de leur travail. Si l’on suppose que le paysan eprouve de la difficulte a payer l’annuite telle que nous l’avons deja fixee, c’est-â-dire de 10 pour 100, ou pourrait reduire la prime d’amor-tissemeiit â 2 ou a 1 pour 100 ; le paysan n’aurait plus a fournir qu’une annuite de 7 ou 6 piastres ; mais alors il lui faudrait vingt-huit ou quarante-et-une annees pour s’affranehir. Les benefices de la banque mettraient l’Etat a meme d’alleger les contributions directes des paysans et de leur epargner l’impot foncier jusqu’au racbat du sol. 96 N. BALCESCU L’organisation du credit doit amener une bonne loi bypotbecaire. Le credit, l’appropriation et Ies impositions necessiteront un cadastre complet des proprietes appartenant tant aux boyards qu’aux paysans, Le Reglement de 1831 avait deja ordonne une semblable mesure ; mais Ies boyards se sont opposes constamment a son execution, par crainte de mettre en evidence Ies rapines dont Ies moşneni avaient ete victimes. Un ministere de l’agriculture est egalement necessaire; il aurait pour objet de hâter la prosperite et Ies progres de la culture par la fonda-tion de societes agricoles et de fermes-modeles10. XXVI LA QUESTION DES MONASTiiRES GRECS On a dft remarquer que dans le cours de cet ouvrage nous avons compris comme proprietes nationales Ies biens du clerge et des eommu-nautes religieuses, tant indigenes que eelles qu’on designe sous le nom de monasteres grecs. Serait-ce un acte de spoliation revolutionnaire % Serait-ce une brecbe de plus faite au droit de propriitd? Nous avons raconte plus băut (§ III) l’origine et Ies conditions des donations faites au clerge et aux eommunautds. Au commencement du XYII-e siecle, Ies Grecs (c’est-a-dire Ies pbanariotes), s’introduisant dans Ies pavs roumains, parvinrent a rautorite et, pour assurer la supremaţie de leur race sur Ies indigenes, ils aliencrent en sourdine Ies monasteres au profit des communautes religieuses grecques du mont Athos, de la Roumelie, de Jerusalem et du mont Sinai. Les monasteres, ainsi detournes de leur destination primitive, susciterent contre les Grecs le m^eontentement general. Mathieu Bassarab, elu prince en 1632, se ba-sant snr l’illegalite d’actes qui n’etaient pas revetus de l’assentiment de l’Assemblee du pays, les fit rentrer sous l’ancienne loi, defaisant ainsi ce que les Grecs avaient fait. En 1654, un nouveau prince, Constantin Bassa,rab, renouvela le decret de Matbieu. Au cours de tout ce siecle la question des monasteres suivit les fluctuations de la lutte politique acbarnee qui se livraifc entre les boyards indigenes et les pbanariotes. En 1715, les boyards etaient ecrases; les phanariotes, restes sans rivaux, alienerent sans contestation les monasteres les plus importants et en firent un piedestal du pbanariotisme. Cependant, malgre l’alienation, les fermiers du Pbanar, qui gou-vernaient le pays, ne purent conceder aux monasteres grecs des droits de propriete sur les donations, eelles-ci etant toutes conditionnelles. D’apres les actes officiels de l’alienation, les monasteres du pays ne passaient pas avec leurs biens aux monasteres grecs â titre de possession, mais â titre de supremaţie religieuse, dont le nom s’est encore conserve, mais qui a d^genere en servitude materielle absolue. Quand donc la supremaţie (dans la langue du pays, închinare, c’est-a-dire ăedicace) fut imposee, les conditions primitives des donateurs furent respectees; on prelevait sur les revenues annuels les sommes fixees aux actes de bienfaisance locale, les impositions de 1’lStat, les frais d’entretien, necessaires â la communaute QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES 97 et â l’eglise, et on envoyait une pârtie du surplus, quand il y en avait, aux monasteres grecs dont ils relevaient, â titre d’aumones. Le droit des moines grecs se bornait a un droit ă Vassistance sur le superflu L II leur etait defendu d’envoyer des agents ou des higoumenes pour administrer les couvents dedies du pays. Mais peu a peu cette clause tumba en desuetude; les moines etrangers obtinrent des princes phanariotes la permission, d’abord d’envoyer des surveillants, puis ensuite des abbes, sauf a etre agrees par les princes. Les abus se multiplierent; le pays se plaignit tant qu’enfin d’autres princes phanariotes aviserent â arreter le mal, mais inefficacement. Des documents nombreux attestent les efforts qu’on fit pour s’opposer aux empietements des moines grecs, entre autres les decrets des princes Ipsilanti (1780), Hangerli (1797). Caradja (1816), ainsi que les circulaires de plusieurs patriarches de Constantinople, cons-1 tatant les droits du pays. Les differents codes qui ont regi le pays, tels que les codes Bassarab, Ipsilanti, Caradja, prouvent que jamais meme les communautes religieuses indigenes n’ont ete considerees comme pro-prietaires et n’eri ont pas eu le nom; il est defendu aux moines de dispo-ser, sous aucun pretexte, des biens des monasteres, ni de les vendre, ni de faire des echanges, ni d’hypothequer, ni d’emprunter, ni meme de faire des coupes de bois. En 1822, a la chute des phanariotes, le pays reclama contre l’aliena-tion des monasteres; la Porte, par un firman, obligea les moines grecs a se desister*, mais en 1830 la Russie les rendit de nouveau aux etrangers. C’etait faire de la gene roşite aux depens d’autrui, et cela dans une in-tention que la Porte est plus â meme que personne d’apprecier. Le Reglement organique de 1831, organisant la position des' monasteres, tant indigenes que de ceux qui etaient devenus tributaires de l’etran-ger, decidă que les uns et les autres seraient ramenes a leur destination primitive, c’est-â-dire qu’iis donnairaient â l’Etat une pârtie de leurs revenus, â charge pour lui de fonder des institutions de bienfaisance. Le Reglement, â cet effet, exempte les monasteres des impots qu’ils avaient jusqu’alors payes, et leurs revenus s’accrurent enormement par la nouvelle legislation de la propriete. Les moines grecs protesterent, et elevant le debat a la hauteur d’une question de propriete ils se pretendirent spolies et refuserent de reconnaître le Reglement. Le general Kisselef, gouver-nant provisoirement la Principaute, nomma en 1834 une comtnission; MM. Mavros, general au service de la Russie, et Ştirbei, aujourd’hui hospodar, en faisaient pârtie. La commission, actes en main, eut beau prouver aux moines qu’ils ne pouvaient etre consideres comme proprie-taires, ceux-ci n’en continuerent pas moins â intriguer et â protester. La conclusion de la commission, dans le rapport adresse au president Kisselef, etait que, du moment que les moines grecs ne voulaient pas reconnaître le Reglement en ce qui les contrariait, ils n’etaient pas dignes d’user des avantages que le meme Reglement accordait a la propriete, dont les revenus avaient decuple ; en consequence, elle opinait que tous les domaines composant les biens des couvents alienes fussent affermes par l’Etat, lequel serait tenu de faire parvenir aus Lieux Saints les revenus annuels 1 Voir dans les archives de la Metropolie un acte du prince N. Mavrocordato de 1715. c 708 31 98 N. BĂLCESCU tels qu’ils existaient ax aut le Reglement, en prelevant prealablement Ies contributions qu’ils payaient â eette epoque â l’Etat, ainsi qne Ies sommes necessaires aux actes de bienfaisance, d’apres l’intention des donate ars, frais d’entretien, etc., etc. La difference creee par le Reglement entre Ies revenus des denx epoques restait egalement â PlStat. Le general Kisselef acquiesga â eette opinion. Mais Ies moines mirent en mouvement l’am-bassade russe â Constantinople, qui n’eut pas de peine, comme l’on pense, â obtenir da Divan an arret favorable a ses vues. En conse-qnence, sans consulter le pays, au mepris du Reglement qu’on venait â peine d’instituer, Ies deux puissances deciderent que Ies moines grecs continneraient pendant dix annees a user en paix et comme ils Penten-draient des proprietes des couvents, sans en rendre compte â personne et sans payer aucun impot â l’Etat. Yoila a quoi aboutirent Ies sacrifices que nos ancetres avaient faits dans leur foi evangelique pour nonrrir et babiller Ies panvres, creer des hopitaux et des asiles. Les depouilles de leurs enfants devaient servir â habiller des moines etrangers ; le pain qu’ils destinaient aux necessfteux du pays devait nourrir des faineants inconnus etablis a des centaines de lieues. Les princes Ghica et Bibesco, c’est une justice â leur rendre, lutterent sans resultat; le pays etait sacrifie dans la propriete meme; la Rnssie, protectrice des moines grecs, emit en 1843 des propositions qni ne tendaient ă rien moins qu’â transformer moines et cultivateurs habitant les domaines des monasteres alienes en sujets russes. Arrive a ce point, la protection se beurta et contre les Ronmains, et contre les moines, qui remercierent la Russie de son zele. La Russie est tenace; elle Molia Bibesco contre les moines. A l’instar de son prede-cesseur Ghica, Bibesco spolia, a son profit et a celui de sa parente, les abbes grecs; il fit tant que ceux-ci, de guerre lasse, accepterent en 1847 les conditions de la Russie. On ne fit m&me pas l’honneur aux Roumains de demander leur adhesion; on demanda tout simplement un firman a Constantinople. La Russie, dans eette occasion comme dans miile autres semblables, provoqua, attira la mesure et laissa a la Turquie l’odieux de la proclamer. La Turquie decidă donc, et par firman, que les Moldo-Yala-ques, vassaux fideles de la Porte, continueraient â payer de leur argent les agents rdvolutionnaires dont la Russie se sert pour renverser son empire. La revolution de 1848 simplifia eette question comme celle de la propriete, dont elle est une branche. Les communautes religieuses, dit-elle, ont ete des depositaires infideles; elle se sont approprie les revenus dont elles en devaient etre que les distributrices au profit du public; c’est â PEtat desormais a s’occuper de remplir les volontes des donateurs, puis-que les moines ont failli a leur mission. Les actes des fermiers phanariotes qui ont aliene les donations au profit des moines grecs sont illegaux, non seulement parce qu’ils n’ont pas eu l’assentiment des Etats du pays, iStats reconnus par la Porte, auxquels elle adressait toujours ses firmans, mais parce qu’ils violaient les institutions civiles et les notions les plus simples de la justice. Enfin, ces actes eux-memes ne conferaient aux moines qu’un droit â la charite d’un pays chretien. Le peuple entendait garantir ce droit; mais en meme temps il voulait que la propriete restât â celui a qui elle appartenait, c’est-â-dire au pays; le pays, par l’entremise de son gouvernement, aurait continue de payer son tribut d’aumones aux Lieux Saints mais sans frustrer de leur droit legitime ses propres infor- QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUIBIENNES 99 tun4s j la revolution en appelait au firman de 1822, conquete de la revolution de 1821. En cela le peuple roumain ne faisait que suivre 1'exemple de toute l’Europe monarchique, v compris la Russie. XXVII COMITES DE REFORME. CONCLUSION Ce fut sous l’influence des idees reparatrices exposees ci-dessus que naquit la revolution roumaine de juin 1848, qui succomba trois mois apres sous les efforts combines de la Russie haineuse et de la Turquie complaisante par timidite en n’osant pas defendre â Bucharest sa propre cause. hfous pensons cependant avoir prouve qu’aucune revolution ne fut plus legitime et plus necessaire. Que devait faire ce peuple roumain, prive du pain quotidien, de propriete, de securite, d’ordre, de toute espece de liberte et de garanţie*, prive d’industrie, de commerce, de lois et de justice; abandonne â la merci d’une oligarchie bureaucratique composee de despotes peureux, corrompus etravisseurs, vivant d’illegalites et d’abus, meprisant la morale et l’humanite, exploitant le pays â leur profit et se laissant exploiter eux-memes par les Russes; tyrans envers leur patrie, esclaves envers ses ennemis ? Et ce Reglement que deux grandes puissances sont venues avec leurs innombrables armees imposer a un petit peuple desarme, existait-il â la veille de la revolution? ISPavait-il pas 6te foule aux pieds par ceux-la meme qui l’avaient diete en 1831; par la Russie, tant par son action directe que par Tintervention de la Turquie; par le parti phanariote sous Gbica; par le parti des vieux boyards, sous Bibesco ? Existait-il encore un article de ce Reglement qui n’eut et6 fausse, viold, elude, oublie tour ă tour? Le pays n’etait-il pas livre a l’arbitraire et aux abus les plus bonteux et les plus odieux ? Le peuple roumain pou-vait-il respecter une legislation que les legislateurs ne respectaient pas et qui etait morte? Comment pouvait-il faire entendre ses plaintes, qu’on n’ecoutait pas, et sortir de cet etat affreux autrement que par une revolution? Oette revolution fut grande, belle et genereuse; ses ennemis les plus acharnes vecurent au milieu de ce peuple volcanise, sans craintes, sans inquietudes; â trois reprises ils tenterent de l’enrayer les armes a la main, trois fois le peuple vainqueur pardonna genereusement sans daigner meme punir des factieux. Les ciocoi et les phanariotes, coalises avec la Russie, reprirent l’au-toritd et repondirent a tant de magnanimite par une reaction implacable. Ils decimerent les chef s par la prison et l’exil; ils punirent les masses par un surcroît de peines, de rapines, d’impots et de tortures; les femmes et les f illes des traîtres tendirent leurs mains aux Russes, se mirent a danser avec eux sur un sol tout fumant du sang du peuple et entonnerent des chants de joie pour les humiliations et les douleurs de la patrie commune. La Turquie, l’arme au bras, contempla silencieusement l’agonie de ce peuple lev6 pour la sauver, et qui par sa revolution lui avait cree une 24 100 N. BALCESCU popularite et une force morale dont elle n’a jamais joui, dont aueun autre Stat ne jonit actnellement en Europe. En Moldavie seulement, Ies boyards et leurs familles, quoique divises egalement par Ies questions du jour, garderent nne position plus digne vis-a-vis de Foccupation j devant le danger commun, devant Ies etrangers, Ies hommes et surtout Ies femmes se souvinrent qu’ils etaient avant tout Eoumains et surent s’abstenir de d&nonstrations de joie ! Cependant la revoiution etait tellement justifiee par Ies maux qui l’avaient precedee, que Ies deux puissances, d’accord, prirent l’enga-gement solennel, avant de comprimer la revoiution, et dans des actes oîficiels, de reformei' ee monstrueux Eeglement qui eerasait depuis dix-huit annees les Principautes. La convention de Balta-Liman, tout en aneantissant au profit de la Eussie le droit public des Principautes, legitima de nouveau la revoiution. ,,L’on proeedera, dit Facte, aux ameliorations organiques que reclament la situation actuelle des Principautes et Ies abus qui s’y sont introduits”. Xous attendons encore ces ameliorations. Les comites des r^formes des deux Principautes, nommes d’offiee, ont ete bornes â ia question de propriete. Quoiqu’il soit evident que c’etait la question principale de la revoiution, et qu’elle fut la source de tous les maux de notre societe, doit-on oublier les autres interets egalement en souffrance? Meme sur cette unique question, les membres du comite moldave differerent d’opinions; il y en eut qui pretendirent que dans Fetat de la propriete, d’apres la legislation de 1831, les proprietaires avaient ete sacrifies aux paysans; qu’en consequence, puisque le jour de la justice etait arrive, les boyards avaient droit â une indemnite; nean-moins, considerant que FEtat se trouvait obere de dettes, les boyards devaient etre genereux et s’en tenir au Eeglement; d’autres declarerent ,,que la misere hideuse qui ronge les paysans provient, non des abus des proprietaires, mais des abus de Fadministration” et conclurent au maintieu du Eeglement, moins la dîme. Or, l’abolition de la dîme n’est pas un alle-gement, puisque, comme nous l’avons deja dit, la dîme avait ete deja supprimee et convertie en journees de travail par la loi; mais de fait elle se trouvait abolie, les paysans n’ayant plus de temps â donner. L’bis-toire conservera cet audacieux projet de Fegoisme jete en plein XlX-e siecle â la face du bon sens et de la raison humaine. Le rapport du comite des reformes de la Yalacbie est plus curieux encore. Dans celui qui prdcede, c’est la brutalite naive ; ici c’est Fignorance rusant avec la Science : il etablit en principe que le paysan, le travailleur, n’est que le consommateur improductif et le boyard seul producteur; tout en rendant hommage â Fidee d’appropriation rurale, que naguere les memes boyards du comite taxaient de communisme, le comite declare qu’il est impossible de la realiser pour le moment; que Finsuffisance des bras faisait une loi de necessite de Fesclavage, pour maintenir l’agriculture, Faffranchissement tuant la production du boyard grand producteur. La seule eboşe â faire pour le paysan etait de lui creer des besoins; eii consequence il fallait lui imposer une plus grande tâche de travail obligatpire, pour activer la grande production (textuel). Le comite fit comme il le disait; il astreignit le paysan a la culture de deux pogones au profit du proprietaire, plus la dîme, et en sus des autres droits feodaux; en sorte 101 QUESTION ECONOMIQUE DES PRINCIPAUTES DANUBIENNES que la rente esţimee en argent: .se prouve angmentee d’une trentaine de piastres. Les boyards ont parle par Porgane de leur comitd; ils n’ont rien oublie, rien appris ; deux revolutions en moins de trente aiis les ont trouves les memes; incapables de se sauver eux [meme] et [de sauver] leur patrie par un effort genereux et par la justiee, ils sont fatalement entraînes â, leur ruine et â une destruction violente, comme les boyards du XVII-e siecle. Seront-ils detruits par la revoiution populaire ou par le niveau despotique d’un czar? L’avenir, et un avenir proche, nous le dira bientot. En attendant, ils sont devores par Pusure. Le pays avait eompte sur les boyards ; malgre leur eorruption, malgre l’insatiable egoisme et Pesprit de rapine que l’allianee pbanariote a infiltres dans leur sang, le pays ne voyait en eux que des hommes egares qui abju-raient leurs erimes devant un grand danger de la patrie commune. Le pays s’etait trompe; les boyards ne sont pas Eoumainsils ne sont pas meme Russes; ils sont boyards, voilâ tout. Les vieux boyards racbetaient au moins de leur sang, sur les champs de bataille de Pindependance naţionale, les brigandages qu’ils commettaient sur la population. Ceux-ci ne connaissent pas meme la bonte. Ge n’est donc pas sur les boyards que repose le salut des Principautes; ils ont si bien manceuvre qu’aujourd’hui, avec la meilleure volonte qn’on pourrait leur supposer dans un repentir tardif, il ne leur serait pas possible de ehanger les choses et de nous retirer des mains de l’etranger. Xous sommes donc forces de recourir aux deux puissances, a la Russie et a la Turquie. Malgre notre affection pour la. seconde, malgre la baine que nous inspire la premiere, nous rappellerons â toutes deux qu’elles ont pris Pengagement de faire le bonbeur de ce peuple souffrant,. et nous leur dirons : Qua-nd on s’arroge le droit de regler le sort d’un peuple, comme vous Pavez f ait â Pegard des Roumains, et qu’on neutralise toute action de ce peuple sur lui-meme, en lui arracbant par la force son Iibre arbitre, outre qu’on s’impose un devoir sacre, on assume sur soi une responsabilite immense, dont un jour on devra rendre eompte a Dieuy a l’humanite et a ce peuple ; songez a cela, songez a ce que vous reserverait la justiee divine si vous replongiez ce peuple, indignement spolie et mar-tyrise, dans ,1’abîme de souffrances dont il s’etait affrancbi sans votre secours. 22 MANIFEST CĂTRE POPORUL ROMÂN Doi ani trecură de cînd, printr-o trădare mişelească, smulşi din sinul populului, lipsiţi de dulcea căldură a soarelui patriei zăcem, suferind pe pămîntul strein, pe pămîntul esilului. Dar niciodată inima noastră nu se simte mai dureros frămîntată decît în minutele acelea, cînd imaginaţia pe aripile sale ne strămută în mijlocul acelui popul mare şi bun, pe care atît l-am iubit, căruia am slujit cu credinţă şi de la care, o mărturisim cu mîndrie, c-am priimit dovezi netăgăduite de dragoste, căci sprijinul şi ajutorul lui nu ne-a lipsit oricînd în lucrările, în întreprinderile noastre a socotit că vede un semn de rîvna noastră pentru binele obştesc; niciodată, zicem, inima noastră nu sîngerează mai mult decît cînd în fiecare suflare a vîntului ce trece peste Carpaţii noştri şi ajunge pînă la noi, auzim un suspin, un răcnet al suferinţelor ţării. Ne ascunserăm însă doi ani durerea, ne înecarăm, fraţilor români, suspinele, ne sorbirăm lacrămile fără a vă da nici un semn de compătimire, fără a vă trimite nici un cuvînt de nădejde, nici un cuvînt de mîngîere şi frăţie. Pentru ce? Defăimătorii mişcării patriotice, muscalii şi ciocoii, aprigii duşmani ai românului, ne învinovăţiseră nu numai ca uneltitori ai revoluţiei, ci încă ca o stavilă a fericirei populului; şi pe cînd ne aruncau în temniţi, ne băgau în lanţuri, ne goneau dupe pămîntul părinţilor noştri ei ziceau că o fac cu un scop de filantropie, ca să scape ţara de lucrările prin care noi o ducem pe calea peirei, şi să chezăşuiau că ei şi numai ei vor întemeia fericirea populului. Trebuirăm dar, în curs de doi ani, a ne mărgini în fierbintele rugi ce ardicam pe tot minutul către ceriu pentru mîntuirea patriei; a-i apăra drepturile înaintea populilor luminaţi şi a guvernelor, arătînd însemnătatea politică a României în interesul Europei şi al civilizaţiei; ne muncirăm a-i dobîndi ajutoare în prezent şi alianţe în viitor, în contra siluirei ce o apasă supt cîrmuirea cea fără de lege a ciocoiului, şi supt barbara invazie a streinilor. Ne adresarăm chiar şi către turci. în cele din urmă ne întorserăm glasul şi către apăsătorii ţării şi le ziserăm: ,,aţi făgăduit că îndată ce noi nu vom mai fi în capul trebilor, îndată ce ne vom depărta, îndată ce veţi restatornici aceea ce voi numiţi ordinea legală, veţi împlini toate dorinţele populului. Iată, noi sîntem proscrişi; ţara e liniştită 5 faceţi!” Dar în zadar! Starea de mai înainte nu luă nici o prefacere; uciderile, jaful şi asupririle trecură orice margine. MANIFEST CĂTRE POPORUL ROMÂN 103 Prigonitorii noştri, duşmanii de moarte ai românului, dovediră înaintea lumei, aceea de care noi nu ne-am fost îndoit niciodată, aceea ce le-o strigam totdauna în gura mare că vorbele lor sînt minciună, făgă-duelile lor înşelăciune; că românul nu va dobîndi îmbunătăţirile de care are nevoe — căci ruşii şi ciocoii nu o vor, turcii nu pot şi nu ştiu — pînă atunci cînd, îmbărbătat, el îşi va sfărma singur lanţurile ce îl ţin legat. Duşmanii o simt bine şi de aceea lanţul îl strîng cît pot mai mult. Nu numai atît, dar în marea lor temere ei propovăduiesc deznădăjduirea, răspîndesc minciuna că fiii patriei dupe pămîntul esilului sînt dezuniţi,, că lucrează vînzarea. Fraţilor români! Niciodată încrederea în viitorul României, una i mare şi nedespărţită, nu a eşit din inima noastră. Niciodată dezunirea nu va fi păcatul la care vom cădea. Datoriile ce avem către patrie nu sînt încă împlinite, sîngele nostru este al vostru, virtutea noastră este a voastră, noi le cruţăm pentru voi, pentru mîntuirea ţării, cînd ceasul sculării populilor şi al biruinţei lor va suna; şi acest ceas nu este departe. Dar! acest ceas atît de mult aşteptat, acest mare şi glorios viitor tot omul cu credinţa în inimă îl vede, îl atinge, ca să zicem aşa, cu degetul; pentru căci acela carele a suferit ca lumea, de la o margine a Europei pînă la alta, să fie un minut zdrumicată şi plină de sînge nu a suferit-o decît pentru ca triumful democraţiei să fie mai grabnic, mai strălucit, mai statornic. Pînă atunci însă, fraţilor, v-o mai zicem încă o dată, nu daţi creză-mînt vorbelor apăsătorilor ţării, nu vă lăsaţi să vă amăgească nici făgă-duelile, nici invitările ciocoiului şi a muscalilor ca printr-o mişcare fără vreme să prăvăliţi ţara în prăpastie. Aşteptaţi în răbdare şi resignaţie ziua preursită. Sentinele ale populului, dezlipite de trupul lui şi răspîndite de vijelie pe faţa lumei, noi priveghem cu luare aminte şi pipăim lucrarea surdă ce se face în inima populilor-fraţi, şi nu vom lipsi a vă prevesti în ceasul deşteptării generale, aceea ce aveţi a face. Fapta voastră atunci va fi mare şi glorioasă, căci misiea românului ce a luat de deviză : dreptate, frăţie este aceea de a se afla el întîi în cîmpul de bătae, în avangarda luptelor democraţiei în contra tiraniei! Paris, 20 septembrie 1850. C. Bălcescu, N. Bălcescu, JD. Brătianu, G. C. Florescu, Ş. Golescu, N. Golescu, G. Magfieru, B. Mălinescu, A. Paleologu, Rosetti, J. Voinescu. 23 PRECUVÎNÎARE LA „CÎNTAREA ROMÂNIE!” Acum cinci ani mă aflam în călătorie pe la monăstirile din măreţii noştri Carpaţi căutînd pe supt ruine urmele mărire! strămoşeşti. într-una din cele monăstiri economul chinoviei, spre răspuns la dorinţa mea de cercetări şi descoperiri istorice, mă duse în biblioteca monăstirei. Sala ce purta acest nume era o cămară lungă şi întunecoasă, murdară şi plină de praf, în care, într-o mulţime de mobile stricate şi calabalîcuri grămădite, văzui într-un unghi un morman de cărţi şi hîrtii. începui a răscoli cu nerăbdare acele vrafuri şi alegînd ce mi se părea mai interesant, alergai de mă închisei în chilia mea spre a Ie cerceta. între manuscrisele ce aveam înaintea mea, unul întitulat Cîntarea României aţinti mai cu deosebire mintea mea de la cele dintîi feţe; urmai cetirea fără întrerupere pînă în sfîrşit şi văzui cu mirare şi descuragiare că istoria ce cu atîta trudă şi cercetări mă nevoiam a descoperi şi a scrie se afla scrisă toată aci, în vro cîteva feţe, dar astfel cum nimeni nu se ispitise încă a o scrie. Ea îmi păru scoasă, nu din adîncimea cărţilor, dar din sufletul naţiei, acest izvor bogat, eloeuent şi neperitoriu. Cu toate imperfecţiile sale văzui într-această scriere un plan hotărît de mai nainte şi metodic. Autorul, după o invocaţie către ţara sa atît de frumoasă şi atît de nenorocita, apuca istoria României întregi din vremea dacilor înaintea năvalirei „feciorilor vulturului” pe cind, zice el: „pe o pajişte verde slobozenia, copilă bălăeoară cu cosiţe lungi şi aurite se giuca cu un arc destins7’. Dup-aceea urmează, din epocă în epocă, naţia prin toate mişcările şi prefacerile sale istorice. Iată năvălirea romanilor, învingerea dacilor, un popor nou eşind din amestecarea rămăşiţelor dacilor cu romanii. Autorul îşi esaltă poate cam mult fericirea epocei romane care, pe lingă o mare civilizaţie materială, avu şi ea durerile sale. Dar iată „că ceriul se-ntunecă şi din patru unghiuri ale lumei se văd înălţîndu-se stîlpi de flacără — nvăluiţi în no-ruri de fum”; Dumnezeu deschide porţile nordului şi o mulţime de popoare necunoscute năvălesc îndesindu-se şi împingîndu-se unele peste altele asupra întinsei împărăţii romane, îmbătrînită şi putrezită de multe rele. Faptă providenţială! Căci sosise timpul ca unitatea falşă supt care Roma împila lumea să se zdrobească, ca să dea loc la organizarea unei alte unităţi, produsă prin unirea naţionalităţilor libere. Dar spre a agiunge 1-această unitate, spre a se preface, lumea e nevoită să treacă prin multe cercări; iată vîrsta de mijloc, feodalitatea şi robia. Romanii din Dacia, dupe ce se lupt multe veacuri împotriva năvălire! barbarilor, sînt siliţi a se pleca înaintea ace,ştii vijelii omeneşti şi a-şi părăsi ţara pribegind în partea munţilor şi peste Dunăre, epocă însemnată în cronice supt numirea de „cele două mari pustieri ale ţării”. Românii pribegesc, zice cîntăreţul nostru, ducînd cu sine „numai limba şi dorul ţării”. Această dragoste a românilor către PRECUVlNTARE LA „CÎNTAREA ROMÂNIEI" 105 limba lor ne-o mărturisesc toţi istoricii: vârstei de mijloc» ,,Românii, zice Bonfinie, s-au luptat mai mult spre a-şi apăra limba decît viaţa”. Dar barbarii mai slăbesc, românii pribegi se îmbărbătează din nou şi stăpîniţi de dorul ţării se întorc în vetrile strămoşeşti. Abia se aşezaseră, abia furtuna omenească se mai potoli şi potopul Asiei, „feciorii proorocului” se varsă peste lume. Misia românilor, aşezaţi la porţile lumei civilizate, atunci, ca şi mai nainte, ca şi acum, este lupta spre a stăvili barbaria şi o luptă necurmată. „Tu eşti streaja lumei!!... O patria mea, jertfeşte-te !” strigă poetul către ţara sa. Misie sfântă şi glorioasă dată românilor de provedinţă pentru binele omenirei şi pe care niciodată ei n-au trâdat-o ! De cîte ori o primejdie mare a ameninţat Europa şi civilizaţia lumei, România, sentinelă gata spre jertfă, a fost la postul său, la datoria sa. Cea d-întîi în faţa duşmanului, ea fu cea d-întîi jertfită. Supt ocrotirea însă a pepturilor goale ale românilor, pe care se ascuţea paloşele barbarilor, Europa apuseană putu în pace cultiva ştiinţele şi a agiunge 1-aeea dezvoltare minunată a înţelegerii şi a inimii, ce o fericeşte. Astăzi chiar, cînd din nou barbarii nordului amerinţă civilizaţia şi libertatea lumei, naţia română nu şi-a uitat şi nu-şi va uita datoria ei. Ea mai întîi văzu şi arătă primejdia ce ameninţă lumea şi daca strigătul ei la 1848 ar fi fost ascultat de popoare, libertatea ar domni astăzi în Europa! După triumfurile războaelor vin timpuri nenorocite. Boerii caută a păstra pe seamă-le libertatea şi bunurile cîştigate şi a-şi întemeia fericirea lor pe. robirea poporului; împărecherile din casă aduc pe duşmanul de afară şi românii din ambele ţări cad supt regimul fanarioţilor. Apoi vine împilarea streină, robirea şi zdrumicarea naţiei supt „turcul păgîn, neamţul mişel şi muscalul sălbatic” ; şi suferinţele poporului „pribeag în coliba părintească şi strein în pământul său de naştere”. Cîntăreţul sfîrşeşte aci aruncînd blesteme asupra împilătorilor şi vărsînd nădejdea în inima împilaţilor. Zadarnice fură silinţele mele de a descoperi pe autorul acestii cîntări şi epoca cînd fu scrisă. După forma, stilul şi ideile ei, cred că autorul trebue să fi fost un călugăr hrănit în singurătate de cetirea bibliei şi a psalmurilor lui David, cărţile cele mai frumoase şi mai liberale ale lumei vechi şi nouă. El nu se vede inspirat decît de acea cetire şi mai cu seamă de sufletul naţiei ce ni se arată aşa de lămurit şi frumos în cîntecile şi poeziile populare. Adesea în schiturile şi peşterile Carpaţilor s-au aflat părinţi, care au es-primat într-o poezie biblică suferinţele poporului şi au căutat a vedea în viitor. Proorocirile părintelui Spiridon sînt cele mai cunoscute de călugări şi ţărani. Călugării de rînd şi preoţii români, atît cei din Principate cît şi cei din Ardeal, nu s-au despărţit nici cu traiul, nici cu inima de popor ; d-aci vine influinţa morală a lor asupra poporului, eîştigată numai prin patriotismul şi prin ideile lor liberale şi curat evangelice. Caracterul scrisorii şi oarecare cuvinte şi idei din scriere mă face să socotesc că ea fu produsă în unii din acei ani cînd Europa era cutremurată de o mare mişcare populară, precum fu cea de la 1830. Zgomotul revoluţiei Francei şi a Poloniei, sora noastră în nenorocire, mişcările Italiei şi ale Germaniei străbătu pînă în singurătăţile Carpaţilor şi deschise trista şi călduroasa inimă a pusnicului. El privi ţara sa, o văzu gemînd supt împilarea şi ocuparea ruşilor şi strigă : „în şesurile tale duşmanii corturile şi-au întins” ; începu a-şi aduce aminte, una cîte una, toate zilele vechi mei şi oftă după mărimea şi vitejia trecută a românilor; ascultă zgomotul lumei şi arată 106 N. BALCESCU ţării sale semnele vestitoare de mîntnire ce se iveau pe orizontul politic. „Paharul fărădelegei, strigă el, s-a umplut peste măsură şi palaturile lor de strîmbătate se prăvălesc surpate de blestemele poporului!... Furtuna mîntuirei a’nceput!” Yai! Văzurăm într-o zi soarele strălucitor al libertăţii a se înălţa şi cu razele sale ferbintătoare a învia pămîntul; şi îndată iarăşi a se întuneca şi în mijlocul acelii întunerecimi viscolul a ne asvîrli departe de patria noastră „supt cortul pribegiei”, ca odinioară pe părinţii noştri. Văzurăm duşmanul eălcînd în voe această ţară sfinţită de nenorocire şi de glorie, fără să avem fericirea a ne izbîndi cruntînd paloşul nostru într-însul şi a muri încai bărbăteşte, astfel cum trăiră părinţii noştri. Şi de atunci, de doi ani, rătăcim prin lume cu inima frămîntată de dorul ţării depărtate, raiul nostru mult iubit. Cu toate aceste dureri am păstrat vie în inima noastră credinţa şi dragostea libertăţii şi n-am desperat de mîntuirea neamului nostru. Ştim ce greu şi anevoe este a redobîndi libertatea perdută, a întrupa o patrie atît de zdruncinată, a realţa o naţie slăbită şi culcată la pămînt de veacuri de tiranie; dar ştim încă că din covîrşirea răului are să iasă binele ; ştim că nimic în lume nu se naşte fără durere; şi credem, cu autorul acest ii cîntări, că mîntuirea stă în noi şi că vom fi mîntuiţi daca vom fi cu priveghiere, stăruinţă şi jertfire, daca ne vom întări braţele si inima si vom sta „toti pentru unul si unul pentru toţi”. ISTu trecuse mult, după preţioasa descoperire a acestui manuscris şi fui silit la 1846 a-mi părăsi ţara. împregiurările, viaţa rătăcită ce am petrecut de atunci în ţări streine, viforoasele evenimente ale acestor doi ani din urmă m-au făcut să uit cu totul manuscrisul ce zăcea în biblioteca mea. Acum cînd privirile românilor cu minte şi cu inimă se îndrepteaza cu dragoste către patria lor, căutînd a creşte şi a hrăni sufletul României, pînă să vie ziua în care s-o poată creşte şi întări în trupul său, adusu-mi-am aminte de acel glas duios al munţilor şi mă hotărîi a publica cîntarea pustnicului, spre a mîngîia ţara-mi amărîtă. Paris, 8 august 1850. 24 MERSUL REVOLUŢIEI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR Revoluţia română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decît voinţa întîmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se perde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sînt 18 veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi. Ea fu o fază, o evoluţie istorică naturală, neapărată, prevăzută a acelii mişcări providenţiale care tăraşte pe naţia română împreună cu toată omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări progresive, regulate, către ţinta prea înaltă ce Dumnezeu ne ascunde şi unde el ne aşteaptă. Să deschidem istoria, cartea de mărturie a veacurilor şi, luminaţi de filosofia ei, vom vedea că de 18 veacuri naţia română n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte transformîndu-se şi luptîndu-se neîncetat pentru triumful binelui asupra răului, al spiritului asupra materiei, al dreptului asupra silei, pentru realizarea atît în sînul său cit şi în omenire a dreptăţei şi a frăţiei, aceste două temelii a ordinei absolute, perfecte, a ordinei dumnezeesti.fVom vedea pe naţia română eşind d-abia din vijelia năvălire! barbaPilDl^care o bîntui mai multe veacuri şi o prefăcu, împreună cu toată lumea, a căuta mereu, a-şi constitua unitatea sa complectă şi a se organiza înlăuntru dupe principiul egalităţei. Domnii însă, reprezentanţi ai principului autorităţii, apuc cu încetul puterea absolută, fac principiul monarşic predomnitor, personifică statul într-înşii, mîntue ţara de anarhie şi de duşmanii din afară; caută a păstra pe român în drepturile sale de naţie puternică şi neatîrnată, îi dă demnitate şi puterea de a-şi împlini misia în omenire, d-a apăra creştinătatea şi civilizaţia născîndă, dar apăsă cu totul libertatea dinlăuntru. Capii poporului, boerii, în numele libertăţei, princip contrazicător al autorităţii, încep atunci o luptă îndelungată împotriva domnilor şi izbutesc a le surpa puterea. Vitează, roditoare în fapte eroice, în pilde sublime de jertfire, clasa boerilor reprezentează simtimentul războinic al naţiei şi udă cu sîngele său laurile patriei. Dar această clasă eşită din popor caută a păstra pe seama:i mimai libertatea, rodul biruinţei cîştigate de toţi, şi se formează în castă priveleghiată întemeindu-şi puterea şi fericirea pe robirea poporului. Ea nu se mulţumeşte numai a concentra în mîinile sale toate drepturile politice, a organiza statul boeresc, dar încă preface rînduială economică, înghiţind proprietăţile mici ale ţăranilor în proprietăţile cele mari şi robeşte pe popor pămîntului. Cîrmuirea unei clase substituată la cîrmuirea unui individ era un progres, după cum şi servagiul era un progres către robia veche, din vremea împărăţiei romane. Dar interesele celor 108 N. BĂLCESCU mulţi nu pot niciodată sta sigure ia pună celor puţini. Boerii, izolîndu-se de popor şi apăsîndu-I, îl fac apatic şi nepăsător la nevoile ţării. Poporul se degradează prin robie şi sărăcie ca şi boerii prin bogăţie şi asuprire. Ţara slăbeşte şi turcii se folosesc de ocazie spre a-i călca şi a-i hrăpi drepturile. Societatea întreagă se afla atunci alcătuită pe un şir de clase şi individualităţi;, fiecare cu privilegiul său. Mare şi monstruoasă clădire de tiranii, puse una asupra altiea şi toate rezemate şi apăsînd pe popor, pe ţăranul muncitor! Cine va zdrobi această tiranie ? Cine va nimici această clasă de apostaţi care, eşind din sinul poporului, robi pe fraţii şi părinţii lor şi batgiocorî omenirea 1 Iată că izbînditorii poporului sosesc: sînt şi ei nişte robi şi, pentru ca pedeapsa şi ruşinea să fie mai mare, sînt nişte robi streini. înălţarea fanarioţilor la putere avu cu totul caracterul înălţării orăşeniei în apusul Europei. Din nenorocirea românilor însă această orăşenie era alcătuită de oameni corupţi, mişei, streini şi duşmani ai lor. Ei înşelară lesne pe popor şi îl traşeră în căile lor, vorbindu-i de libertate şi de răzbunare în contra boerilor, ce îl chinuia, şi dupe o luptă de un veac boerii cad. zdrobiţi şi statul se face fanariot. Un veac de apăsare şi jefuire, de corupţie şi degradaţie, de slăbiciune şi apunere a naţionalităţei începe pentru români. Epocă de ispăşire ce poporul trebue să sufere supt legile lui Dumnezeu şi ale gîndirii! Dar una din condiţiile dezvoltării omenirei este nu numai că progresul naşte progresul, dar că adesea şi din covîrşirea răului ese binele. Asfel şi fanarioţii, fără ştirea şi voea lor chiar, împlinesc o misie providenţială şi ajutorează progresul. Ei revoluţionează întru tot ţările române. Constituţiea politică a vîrstei de mijloc cu întreptatele ei privileghiuri şi tiranii se zdrobeşte. Adevăr că constituţia lui Mavrocordat, ce se pune în locu-i, nu e mai bună; ţinta ei e mai mult fiscală. Ea regulează însă oarecare rămuri ale statului, sfarmă libertăţile boerilor şi concentrează puterea în mîinile fanarioţilor, care zdrobesc, în puţină vreme, cu totul vechea aristocraţie militară şi feodală a ţării. Boerii pier de moarte silnică, pribegesc pentru totdauna în ţări streine, sau ruinaţi cu totul intră în clasa ţăranilor de unde eşiseră ca să chinuiască şi să esploateze pe fraţii lor. O clasă, de biurocraţi, numiţi de popor ciocoi, fără ilustraţie şi rădăcină în ţară, corupţi şi degradaţi se rădică pe lîngă fanarioţi, în locul perduţilor boeri. într-aceeaşi vreme servagiul se zdrumică şi el şi ţăranul se declară liber în drept, deşi încă nu în faptă, căci nu i se asigură libertatea prin împroprietărire şi rămîne în stare de proletar. în sfîrşit simtimentul naţio: nai, ce se slăbise cu totul în veacul al XVII prin prigonire, se hrăneşte şi cîştigă puteri nouă ; şi cînd răul ajunge la culme, cînd poporul despuiat cu tptul nu mai are ce să mai dea, cînd misia fanarioţilor de zdrobire a rîn-duelilor vechi s-a împlinit, atunci un nou atlet, ce de veacuri se părea adormit, se deşteaptă şi se arată în arena. Poporul se scoală mare, puternic şi îngrozitor şi mătură ţara de fanarioţi. Această deşteptare a poporului fu pregătită în parte de acea lucrare înţelegătoare, ce eşi din munţii învăţatei Transilvanii, azil vecinie al naţionalităţii române. Căci în acea vreme fraţiinoştri de peste Carpaţi, avînd a se emancipa de supt domnirea unei aristocraţii mult mai nesuferită, fiindcă era de neam străin, călca cu paşi iuţi în calea progresului prin lucrările învăţaţilor lor şi prin insurecţie, acel drept legitim al popoarelor MERSUL, REVOLUŢIEI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR 109 chinuite. Ce voeşte! Ce strigă la 1821 poporul român, acum în picioare şi deşteptat! Poarta călcase drepturile ţării; poporul cere ca să le consfinţească din nou; fanarioţii şi ciocoii pradaseră un veac ţara, poporul cere ca puterea să se ia din mîinile lor, ca tot românul să fie liber şi egal în ţara lui; într-un cuvînt cere ca statul să se facă românesc, cere domnirea democraţiei. Vladimirescu, care avu norocirea d-a purta glasul în numele poporului şi a personifica deşteptarea lui, avu încă norocirea d-a-şi da viaţa pentru credinţa sa şi d-a fi ucis de aceşti fanarioţi, pe cari şi dupe moarte-i umbra lui urmează a-i mătura din ţară. Căci revoluţia nu moare cu dînsul, şi turcii care intervin în ţară, cu toate împotrivirile Rusiei, ce de mult protegea pe fanarioţi, ia puterea din mîna lor ; dar în loc d-a o încredinţa poporului, o lasă în mîna ciocoilor şi ciocoii spre recunoştinţă trec la 1828 în partea ruşilor, ridicînd ţara în contra turcilor. De la Petru cel Mare boerii caută în Rusia mîntuirea lor defanarioţi şi turci, şi Rusia, supt titlul de ocrotitoare, ţinteşte mereu a coprinde ţările române. Dar războaele şi intrigele ei se zădărnicesc de împregiurări favoritoare. Neputînd izbuti a opri ţările pe seamă-i, ea se sileşte la tot războiul d-a le emancipa de turci şi în vreme ce lanţul ce lega ţările de turci mai slăbea, Rusia mai strîngea lanţul ce le lega de dînsa. Pacea de la Adrianopol recunoaşte capitulaţiile vechi şi autonomia ţerii, aceea ce era un bine şi o dreaptă răsplătire a jertfelor ce românii făcură pentru ruşi într-atîtea rînduri; dar într-aceeaşi vreme Rusia prin siluire, prin mişelia şi trădarea ciocoilor îşi dobîndeşte drepturi nouă în ţară. Regulamentul organic de la 1831, care desfiinţează reforma lui Mavrocordat şi se pune în locu-i, e contractul care robeşte ţara ciocoilor şi pe ciocoi muscalilor. Dar Regulamentul nu se mulţumeşte a dezmoşteni un popor întreg şi a organiza statul ciocoiesc, ci încă, cu toate că recunoscu drepturile de posesie ale ţăranilor asupra pămîntului lucrat de dînşii din veci, urcă nemăsurat drepturile proprietarilor şi in faptă robeşte pe om pămîntului şi monopolizează proprietatea în mîinile ciocoilor. Niciodată oligarhia nu fu mai bine întărită, înlăuntrul ţării pe Regulament, dinafară pe sprijinul puternic al Rusiei. Ou toate acestea, această tiranie spăimîntătoare moare ucisă prin covîrşirea ei chiar. Regulamentul, cu toate relele sale, aduse însă oarecare principuri folositoare şi se făcu un instrument de progres. El recunoscu în drept principiul libertăţii comerţiale, despărţirea puterilor judecătoreşti, administrative şi legiuitoare şi introduse regimul parlamentar. Spiritul naţional şi patriotic luase o putere mare din revoluţia de la 1821 şi din restator-nicirea unui guvern mai naţional decît cel trecut; şi în vreme ce partida ciocoilor cu noua partidă fanariotă reîntemeiată la 1830 îşi dispută puterea şi rivalizează de zel şi linguşiri către Rusia, o jună partidă naţională se întocmeşte şi îşi ia de misie d-a continua programa revoluţiei de la 1821 şi d-a realiza întru tot dorinţele şi trebuinţele poporului, surpînd ciocoismul şi fanariotismul şi înălţînd românismul la putere. Ca la 1848, partida naţională voeşte a mîntui poporul prin popor, adecă este o partidă revoluţionară. Ea nu era numeroasă, dar era jună şi înfocată şi ştia că adevărul şi viitorul e cu dînsa, că mulţi în fundul inimei lor simt şi gîndesc ca dînsa 110 N. BĂLCESCU şi că stindarul ei va fi împregiiirat de o mulţime de prozeliţi în ziua ce îl va înălţa. Rerebdătoare de lucrare, ea se ispiteşte la 1840 a preluda la o mişcare; dar timpul nu sosise şi ea nu izbuteşte alt, fără numai a înscri vr-o cîteva nume mai mult în şirul martirilor libertăţii române. De atunci îşi mărgineşte lucrarea în propaganda tainică şi de faţă a ideilor în scrieri literale şi caută a pregăti revoluţia viitoare şi a formula sinteza ei. Ideile şi interesele poporului se prefăcuseră şi revoluţia aşteptată nu se mai putea mărgini în sinteza de la 1821. Acum nu era de agiuns numai ca statul să se facă românesc, trebuia încă a dezlega problemul sărăciei poporului, a da o altă organizaţie proprietăţii, baza soţietăţei, a bogăţiei şi fericirei publice. Zdrobind Regulamentul care monopolizase statul, proprietatea pămîntului şi capitalul în mîinile ciocoiului, era neapărat a proclama : democratizarea statului prin egalitatea drepturilor, a pămîntului prin împroprietărirea ţăranilor şi a capitalului prin instituţiile de credit organizate de stat. D-aci nevoea d-a opera o revoluţie democratică şi socială. Asfel fu programul revoluţiei de la 1848. într-acest chip vedem că printr-atîtea stăvili, războaie, vărsări de sînge, chinuiri în şirul veacurilor şi istoria ne arată revoluţia dueînd pe naţia română din prefaceri în prefaceri, în calea acelii legi universale a dezvoltărei istorice a naţiilor : înălţarea plebeianismului la putere sau dupe cum o formulăm noi: întregirea românului, vecinul, serful veacului de mijloc, în drepturile sale de om, de cetăţean şi de naţie. într-adevar în această ochire istorică văzurăm’ că statul dîn domnesc sau absolut s-a făcut boeresc sau aristocratic, apoi fanariot sau orăşănesc (biirger), apoi ciocoesc sau biurocrat şi acum este pe cale a se face românesc sau democratic1. Asemene poporul din rob se preface serf, apoi proletar, apoi posesor şi acum asvîrle cea mai din urmă esploataţie şi este a se face proprietar. Şi fiecare din aceste transformaţii succesive a fost un progres pe lîhgâ starea de mai înainte şi a născut un progres. Revoluţia de la 1848 caută a reîntregi pe român numai în drepturile sale de om şi de cetăţean, fără a căuta a-1 reîntregi în drepturile sale de naţie. întru aceasta ea se mărgini a cere ca Turcia să respecte vechile capitulaţii recunoscute şi întărite şi prin tractatul de la Andrianopol şi hatişeriful de la 1834. Ea ceru asemenea ca Rusia să-şi păzească tractatele care recunosc autonomia şi independinţa administrativă a ţării şi nesiluirea pămîntului ei şi să se mărginească în rolul ei de chezaşă, fără a se mai amesteca în treburile dinlăuntru ale ţării, uzurpînd titlu şi rolul de protectoare. Revoluţia de la 1848 nu era dar în drept împotrivitoare nici Porţii, nici Rusiei, de vreme ce se mărginea a cere păzirea tractatelor fără a proclama un drept nou. Românii, în bună credinţa lor, socoteau că aceste puteri vor fi gata a păzi sfinţeniea tractatelor şi nu vor putea a le tăgădui reformarea legiuirilor potrivit dreptului lor de autonomie. Dar Rusia, deşi neprovocată de revoluţie, protestă în favorul Regulamentului, căci printr-însul stăpînea ţara, şi îndrăzni pînă a ne tăgădui 1 Sînt unii moderaţi care propun, ca o tranzacţie, ca să se întinză drepturile politice la starea de mijloc, la negustorime numai, adecă a se întocmi un stat negustoresc sau orăşenesc, fără a se gîndi că aceasta ar fi a reîncepe epoca fanarioţilor, căci acum, ca şi în acea Vreme, starea de mijloc la noi e streină. Numai întocmind statul românesc sau democratic putem absoarbe clasele corupte de sus în popor şi a întineri şi împuternici statul. MERSUL REVOLUŢIEI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR 111 orice drept şi a ne batgiocori încă şi naţionalitatea. „Eu am dat esistinţă politică acestor Principate, strigă ea, şi ele sînt nişte sateliţi ai Busiei meniţi a se mişca vecinie în sfera şi dupe placul ei”. Oh ! Pe Dumnezeul părinţilor noştri, pe sîngele ce ei vărsară atîtea veacuri pentru ţară şi naţionalitate, aceasta nu vrem să fie. Yrem să fim o naţie una, puternică şi liberă prin dreptul şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii, căci voim fericirea noastră şi avem o misie a împlini în omenire. Această poziţie ce a luat Busia de duşmană a orice îmbunătăţire voim să facem în ţară, de duşmană a viitorului nostru naţional, despotismul şi împilarea cu care ea amerinţă Europa, panslavismul ce ea organizează şi prin care voeşte a ne înghiţi, ne impune îndatoriri nouă ne sileşte să căutăm în grabă a dobîndi toate condiţiile de putere, ca să-i putem sta împotrivă. Aceste condiţii de putere de care avem nevoe nu le putem găsi decît în solidaritatea tutulor românilor, în unirea lor într-o singură naţie, unire la care sînt meniţi prin naţionalitate, prin aceeaşi limbă, religie, obiceiuri, simtimente, prin poziţia geografică, prin trecutul lor şi în sfîrşit prin nevoea d-a se păstra şi d-a se mîntui. Daca naţionalitatea este sufletul unui popor, daca cită vreme el păstrează acest semn caracteristic al individualităţii sale, acest spirit de viaţă, el este învestit cu dreptul neprescriptibil d-a trăi liber, unitatea naţională este chezăşuirea libertăţei lui, este trupul lui trebuincios ca sufletul să nu piară şi să amorţească, ci din contră să poată creşte şi a se dezvolta. Unitatea naţională fu visarea iubită a voevozilor noştri cei viteji, a tutulor bărbaţilor noştri cei mari, cari întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a o manifesta lumei. Pentru dînsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră. Pentru dînsa Mircea cel Bătrîn şi Ştefan cel Mare se luptară toată viaţa lor îndelungată şi traseră asupră-le năvălirea îngrozitoare a turcilor, pentru dînsa Mihai cel Viteaz cade ucis în cîmpul Torda, pentru dînsa Şerban Cantacozino bea otravă, pentru dînsa Horia moarte cumplită pe roată sufere. Desele războae între Moldova şi Ţara Bomânească n-avură altă pricină : luptîndu-se pentru supremaţie, aceste ţări se luptau pentru unitate. Dar din nenorocire domnii şi boerii ţărilor, inspiraţi de simtimentul egoist şi individual, nu îşi ziseră : sîntem cu toţi români, sîntem fraţi, hai să ne unim ţările împreună, ci ziseră : sîntem moldoveni sau munteni, să ne supunem nouă ţara Muntenească sau ţara Moldovei. D-aci iscară susceptibilităţi şi împerechieri fatale, care împede-cară unirea de obşte dorită. Aceea ce con cu ista n-a putut isprăvi, frăţia o va face. Aceea ce voevozii noştri cei mari cu vitejia lor n-au putut, poporul armat şi întărit de un principiu o va putea. Este vremea astăzi, cînd naţionalitatea şi esistinţă politică ne sînt tăgăduite, cînd vedem că de la 1848 mai cu seamă cuvintele unitate şi naţionalitate sînt în toate gurile în Europa, sintimentul lor în toate inimile şi au armat toate braţele, au vărsat atîta sînge în aceşti doi ani în urmă, sînge ce va curge mereu, pînă ce carta Europei se va preface, staturile întemeiate pe concuistă, pe călcarea drepturilor naţiilor se vor zdrobi, naţiile se vor reîntregi în libertatea lor şi sfînta alianţă a popoarelor se va 112 N. BALCESCU întocmi; astăzi cînd toată Europa vede că o nouă năvălire a barbarilor nordului o amerinţă, astăzi cînd în faţa aceşti! primejdii, văzînd că n-au a alege decît a fi toate libere sau ruse, popoarele Europei îşi dau mina ca să înceapă această cruciadă a libertăţei şi a civilizaţiei în contra barbariei ; este vremea, zicem, ca şi naţia română să ridice stindardul unităţii sale, stindardul mărimei şi vitejiei trecute a părinţilor, stindardul luiMircea, Ştefan şi Mihai, stindardul de viaţă şi de mîntuire. i Copleşiţi şi amerinţaţi astăzi de panslavism, mîine poate şi de pan- / germanism, noi nu ne putem mîntui fără numai opuindu-le panromânis-j mul. Pe lingă el vor alerga fireşte a se alia maghiarismul şi mahometismul, j elemente eterogene din Europa orientală, care spre a se păstra şi mîntui I au nevoe de dînsul. " Panromânismul, dar, trebue să fie astăzi ţinta noastră comună de activitate? Prtnlr-însul se completă sinteza noastră revoluţionară. Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc. Ea fu o revoluţie democratică. Revoluţia de la 1848 a vrut ca românul să fie nu numai liber dar şi proprietar, fără care libertatea şi egalitatea e minciună. Pentru aceea adaugă la deviza sa cuvîntul frăţie, această condiţie de căpetenie a progresului social. Ea fu o revoluţie socială. Revoluţia viitoare nu se mai poate mărgeni a voi ca românii să , fie liberi, egali, proprietari de pămînt şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta | unui progres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea dinlăuntru, i care e peste putinţă a dobîndi fără libertatea din afară, libertatea de supt | domnirea streină, ci va cere unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va j fi: Dreptate, Frăţie, Unitate. Ea va fi o revoluţie naţională. « Aceasta este calea ce va lua revoluţia română, în viitor. Şi numai atunci cînd războiul sfînt va mîntui naţia de apăsarea streinilor şi o va reîntregi în libertatea şi unitatea sa, adunarea poporului, Constituanta, va putea să realizeze în pace toate reformele politice şi sociale, de care el are nevoe şi să constitueze domnirea democraţiei, domnirea poporului prin popor. A crea o naţie ! O naţie de fraţi, de cetăţeni liberi, aceasta este, români, sfînta şi marea faptă ce Dumnezeu ne-a încredinţat. în zadar veţi îngenunchia şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot. Fiţi gata dar, a o lua voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boerii pămîntului nu dau fără numai aceea ce le zmulg popoarele. Fiţi gata, dar, a vă lupta bărbăteşte, căci prin lucrare şi jertfire, prin sîngele vărsat poporul dobîndeşte cunoştinţa drepturilor şi datoriilor sale. Ziua izbîndirei, ziua dreptăţii se apropie, în care se vor rădica popoarele ca să măture rămăşiţa tiranilor dupe faţa pămîntului. Atunci vă veţi rădica şi voi toţi ca unul şi veţi începe lupta naţională, lupta mîntuirei. Atunci nu veţi mai fi singuri în faţa duşmanului, ci toate popoarele Europei vor alerga într-agiutorul vostru şi vor sta împreună cu voi, căci acum toate au simţit că au unul şi acelaşi duşman şi că împreună unite trebue să se lupte în contra lui. Yoi însă veţi avea norocirea şi gloria d-a-1 întîmpina mai întîi, d-a sta în avangarda civilizaţiei în contra barbariei ca în veacul de mijloc, dar ca atunci laurele ce veţi dobîndi va creşte în mîna voastră şi va umbri universul. MERSUL REVOLUŢIEI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR 113 Pînă atunci, pînă cînd ceasul rădicării generale va suna, staţi în linişte. Lucraţi numai spre a vă întări braţele şi inima şi a vă îmbărbăta în credinţă şi spre jertfire; sprijiniţi inimile slabe şi îndoioase, propovă-duindu-le adevărul care luminează şi dă putere; însufleţiţi iubirea ţării şi înviaţi simtimentul naţional şi ura tiraniei, pătrundeţi-vă de sfinţenia vieţii sociale şi de datoria ce Dumnezeu ne impune ca să trăim, să muncim, să. suferim şi să ne jertfim pentru binele omenirei. îLu vă desperaţi de suferinţă căci suferinţa, ştiţi, e condiţia esenţială a dezvoltării morale. IsTu vă lăsaţi a fi înşelaţi de duşmani ce caută acum a se folosi de durerile voastre ca să vă tîraseă în căi afurisite, să vă facă să vă sculaţi fără vreme şi singuri şi să vă poată asfel pierde cu înlesnire. Aşteptaţi eu răbdare ziua preursită, ziua mîntuirei. Ca să ne putem pregăti din vreme pentru acea mare zi, ea să ne putem lămuri ideile, ca să ne concentrăm într-un mănunchi şi supt un stindard toate elementele de putere naţională, ca să avem un mijloc prin care gîndirea noastră sa zboare în inima poporului, am hotărît a începe această publicaţie. Bărbăţie şi credinţă, fraţi români. Dumnezeu în ceriu şi omenirea, pe pămînt muncesc pentru noi! Paris, 16 septemvrie 1850. 8 — c. 703 25 MIŞCAREA ROMÂNILOR DIN ARDEAL LA 1848 Cetăţeni, Una din faptele cele mai minunate ale acestui minunat al XIX veac, fără îndoială că e deşteptarea naţionalităţii române în Ardeal, după un somn greu într-un jug ce de o mie de ani o împovăra. Niciodată o naţie mai multă vreme în robie cumplită nu zăcu ! Niciodată o naţie robită, mai repede şi într-un timp mai scurt nu se deşteptă ! Mai multe veacuri trebuise năvălirei ungureşti ca să poată amorţi şi înjuga de tot pe români1. Mai puţin de un veac fu de agiuns acestora spre a scutura acel greu şi învechit jug. înviere de minune intr-adevăr; dovadă puternică că nemuritor e sufletul naţiilor şi că sfînt, dumnezeesc şi neperitor e dreptul lor. Dară cetăţeni, năvălirea, împilarea şi tirania streină putu batjocori şi chinui pe român în dreptul lui şi, în trupul lui, putu a-1 socoti din afară de legi şi a-1 privi în rîndul dobitoacelor, dar nu-1 putu atinge în sufletul lui, nu putu stinge dintr-însul credinţa naţională. Silit a o închide în adîn-cul inimei sale, fără a putea nici într-un chip a o răspîndi din afară, această credinţă, asfel înăbuşită, se înfierbînta din zi în zi şi creştea în tărie, incit cînd putu izbucni, izbucnirea-i fu puternică, învierşunată, pustietoare şi roditoare în fapte măreţe şi cumplite totdeodată. Ştim toţi cine fură cei dinţii apostoli ai românismului. Cine nu cunoaşte numele glorioase ale lui Iorgovici, Şincai, Cichindel, Clain, Lazar, Petru Maior, carii prin şcoli, prin cultivarea limbei şi a istoriei, puseră stîlpii de temelie ai naţionalităţii române şi propagarea ideei unităţii sale f Ideile răspîndite prin aceste lucrări literare şi istorice izbucniră îndată în fapte. Horia luă securea în mină şi, înmuind-o în sînge unguresc şi nemţesc, scrise cu dînsa drepturile naţiei române şi programul politic şi soţial al revoluţiilor ei viitoare. Muncitorii ce urmară, atît în Ardeal cit şi în Principate, micşorară chestia din proporţiile măreţe de unitate şi de naţionalitate ce îi dedeseră cei dinaintea lor şi o mărginiră întru apărarea intereselor române de provinţie şi de localitate. Lor li se păru că deosibiţele frîngeri ale naţiei au nevoie de o lucrare asupră-le în parte, spre a-şi curăţi nevoile şi spinii din casă, pin a nu se uni şi topi intr-acelaşi trup. Anul 1848 găsi pe români întru aceste idei. Românii din Ardeal fură din cei dinţii care salutară cu înfocare falnicul soare de Jibertate ce lumină atunci omenirea. Sînt astăzi trei ani; mulţi din noi au văzut cu ochii lor cînd deputaţii români din toată ţara Ardealului în număr de mai mult de 1 Subjugarea completă a românilor din Ardeal se făcu tocmai la 1438, cînd ungurii, săcuii şi saşii se uniră în contra lor de le răpiră ori ce drept politic le mai rămăsese. MIŞCAREA ROMANILOR DIN ARDEAL LA 1848 115 cincizeci mii, toţi ţăranii şi fii de ţărani, se adunară la Blaj, în cîmpuî numit de atunci al Libertăţii, ca să facă în numele naţiei această declaraţie : Sînt, deci, întru în drepturile mele! Şi Europa afla cu mirare că în Transilvania o naţie română, de a cării esistinţă nici că bănuia, şi-a proclamat independinţa sa, şi ea fu silită a-i recunoaşte dreptul şi a o înscri de atunci în numărul naţiilor celor vii. Zi de 15 mai 1848 !Zi de lumină, de libertate şi de mărire română, te pomenim şi te serbăm cu drag ! Tu minunaşi lumea şi arătaşi că naţia română e matoră, vrednică de libertate şi d-a intra în frăţia cea mare a~ naţiilor. în analele române altă zi nu străluceşte mai frumos decît tine şi cea asemenea ţie, sora ta iubită, ziua de 11 iunie 1848 a poporului din Bucureşti. Te pomenim şi te serbăm cu drag, o zi măreaţă î Căci întîiaşi dată auzirăm atunci un popor întreg răspunzînd celor ce îi vorbea de unirea Ardealului cu Ungaria, prin această strigare : „IsToi vrem să ne unim cu Ţeara !”1. Minunată destăinuire a lui Dumnezeu, care în zile aşa mari de sărbătoare populară vorbeşte d-adreptul în inimile aleşilor săi, şi numai poporul şi poeţii, aceşti fii ai inspiraţiei divine, avură la 1848 conştiinţa întîmplărilor viitoare, numai ei cetiră şi destăinuiră aceea ce era scris In fundul inimei fiecărui român : mîntuirea de orice donmire streină prin unitatea naţională ! Ziua aceasta de 15 mai 1848 ni se pare mult mai frumoasă şi mai strălucitoare, cînd privim la zilele ee o urmară, zile negre, amari, chinuite, zile de foc, zile de sînge. Aceste zile le-am urmat şi le-am văzut cu toţii, una după alta. Am văzut cum manifestaţia poporului român din 15 mai trase asupră-i terorismul guvernului unguresc; am văzut cum povăţuitorii naţiei spaimîntaţi închinară drepturile ei, mai întîi ungurilor2; apoi, cînd văzură pe aceştia în nevoe, le închinară împăratului şi deteră poporul cu totul în mina şi în prada oamenilor împărăteşti. Am văzut pe acest serman popor împins în foc, fără nici o armă în mînă, despuiat şi de cele ce căpăta cu sîngele său 3, slujind — cruzime nepilduită ! — de baricadă oştilor împărăteşti4; apoi părăsit mişeleşte de aceste oşti şi lăsat în prada furiei răzbunătoare a duşmanului învingător. Dar atunci, în acel minut greu, cînd nu mai putu pune temei decît pe sine-şi, cînd rămase slobod de orice povăţuire nemţească ce îl paraliza, îl văzurăm desfăşurînd toată energia sa, stînd neclintit ca granitul munţilor săi înaintea duşmanului ce măturase atîtea oştiri mari, regulate şi tari, şi făcînd din numele de moţ 5 un nume de spaimă şi de groază vecinică pentru semeţul şi viteazul ungur. 1 Supt acest cuvînt Ţeară, ardelenii arată Ţara Românească. Eu n-am avut norocirea de a mă afla la Blaj în ziua de 15 mai 1848 ; dar mai mulţi români din Aideal ce se aflară mă asigurară despre această strigare a poporului. 2 Vezi proclamaţia episcopului Şaguna din Pesta, iulie 1848. 3 în luna lui dechembrie, înainte de intrarea lui Bem în Ardeal, Comitetul de pacifica-ţiune, după porunca lui Puchner, puse să adune armele ce poporul dobîndise de la unguri, ca să armeze ostile împărăteşti. Era acesta pretextul cu care Puchner vru să dezarmeze poporul, de care credea că nu va mai avea nevoe. Am văzut însumi adresa Comitetului întru acesta către prefecţi. 4 In mai multe locuri în Ardeal şi la luarea cetăţei Lipova, în Banat (dechembrie 1848). 5 Supt această numire sînt cunoscuţi toţi mocanii din acei munţi ai Abrudului. Credem că această numire vine de acolo că aceşti nalţi şi chipeşi ţărani port părul lung, împletit în două coade, care le cad pe grumaz. 116 N. BALCESetT Multe şi grele imputări .s-au făcut acestii revoluţii a românilor din Ardeal. Ea fu asemănată cu furia sălbatică a răzbunărilor, stînd peste mormane de ruine şi de morţi, îngrozitoare şi eu gura plină de spume sîngeroase, ţiind într-o mină o torţă pustietoare de cetăţi, în ceailaltă un paloş crud şi neîmblînzit, cu care seceră toată suflarea de seminţie duşmană dupre pămînt. Această icoană spăimîntătoare e adevărată. Bevoluţia ardelenilor fu groaznică, nemiloasă, mînjită de multe eccesuri vrednice de osîndit. Dar, putem spune, spre apărarea ei, că acele eccesuri fură o urmare fatală a unei suferinţe şi a unei uri înăbuşite şi înăsprite de zece veacuri, de tăcere silită supt o cumplită tiranie ; că aceste eccesuri fură provocate de terorismul cu care începură ungurii în contra românilor ; că purtarea acelora în tot cursul războiului fu mai tot asemenea de crudă ca a acestora; în sfîrşit, că aceste eccesuri sînt faptele numai a unei mîini de oameni, gunoiul cel mai stricat şi mai corupt al naţiei, şi care şi ea fu îndemnată şi povăţuită spre aceasta, de pilda ce îi dete oficerii împărăteşti. Aceste îndreptări, temeinice în ochii şi în privinţa streinilor, la noi şi între noi nu sînt de ajuns. Căci noi, în dragostea ce hrănim pentru fala, gloria şi mărirea morală a naţiei noastre, am fi dorit să vedem revoluţia română curată de orice ecces; am fi dorit şi dorim ca nici un român să nu uite că omenirea îşi are drepturile sale sfinte şi nesiluite, şi că mila şi îndurarea sînt podoaba sufletelor generoase. S-a zis încă cum că scularea românilor ardeleni n-avu nimic naţional; că ei n-avură nici măcar, ca sîrbii şi croaţii, un steag naţional, ci se luptară mereu supt steagul austriac; că scularea lor fu ca a unor robi ce se ridică din porunca şi de temerea stăpînului, iar nu ca a unor oameni liberi, ce se luptă pentru libertatea lor. Este adevăr şi am văzut-o însumi, roşindu-ne de ruşine, că românii se luptară pentru libertate supt steagul celui mai mîrşav, mai cumplit şi mai învechit despotism. Este adevăr că românii se lăsară a fi înşelaţi de austriaci, care esploatară eroismul şi jertfele lor. Nu este însă adevăr că românii nu fură împinşi şi însufleţiţi în tot acest crud război de simtimentul naţional şi de dragostea libertăţii. Fost-am d-am văzut însumi pe acei îngrozitori moţi, pe care spaima vitejilor unguri mi-i descriea ca nişte fiare sălbatice, neeşind din vizuinile munţilor lor deeît numai spre a face pradă şi omor. I-am găsit înfuriaţi foarte şi hrănind o ură fanatică către duşmanii lor — astfel cum trebue să fie orice popor în războaele naţionale — , dar am găsit unite într-înşii multe^ simtiminte omenoase, înalte şi generoase. în acea vreme cînd inima-mi era zdrobită, căci în toate părţile vedeam naţionalitatea română călcată şi strivită de duşmanii streini, fusei fericit a găsi acolo, pe acele piscuri urieşe, pe deasupra norilor, o naţionalitate şi o viaţă românească, înfocată şi puternică. Cu ce entuziasm frenetic fusei aclamat şi binecuvîntat de toţi acei ţărani, cînd le spusei că am venit să le aduc urări de noroc şi izbîndă din partea fraţilor lor din ţară, minunaţi de vitejia lor ! în ce tăcere adîncă mă ocoleau şi mă ascultau ei, cînd le vorbeam de puterea naţiei române, de numărul ei, de întinderea pămîntului ce i-a dat Dumnezeu şi de ursitele cele măreţe ce o aşteaptă în viitor ! Seara, după ce toată ziua străjuia potecile, se hărţuia şi se lupta eu duşmanul, îi vedeai adunaţi trîmbe, trîmbe pe lingă focuri, care povestind întîmplările zilei şi acele trecute, MIŞCAREA ROMANILOR'DIN ARDEAL LA 1848 117 «are dănţuind împregiurul flăcărilor, care zieînd din fluere, buciume şi cimpoi. Cit colo o altă trîmbă din cei mai juni învăţând şi întrebîndu-se dialogul românizat din cartea : Paroles d'1 un croyant a lui Lamennais1 : „June soldat unde mergi ?” Apoi cu toţii, juni, bărbaţi şi bătrâni, se puneau de făceau să răsune văile munţilor de cîntări de vitejie şi de naţionalitate, mai cu seamă de acea puternică şi frumoasă marseileză a d-lui Murăşanul: „Beşteaptă-te române", pe care o cîntau chiar în mijlocul focurilor şi a urletelor de tunuri şi siliseră şi pe unguri a o învăţa şi a o cînta în batae împreună cu dînşii. Generalii acestii oaste ţărăneşti era nişte preoţi şi nişte tineri abia eşiţi din şcoalele de teologie, filosof ie şi jurisprudenţă. Ei nu pusese pînă atunci mîna pe o armă, cînd nevoea îi sili a se face generali şi a cîştiga bătălii. Lipsiţi de cunoştinţe şi de principe de artă militară, ei le inventară. Am văzut cu mirare cum ei dibuiseră adevăratele principe ale războiului şi cum simţiseră importenţa poziţiilor naturale şi folosul ce ştiură trage din orice localitate. Femeile nu rămăseseră în urmă nici cu curagiul, nici cu simtimentele naţionale. Ele luară parte la toate primejdiile soţilor lor. Din vîrful munţilor ele aruncau o ploae de bolovani, care rărea batalioane vrăjmăşeşti. Cîntecele lor nu era ca mai-nainte cântece de dor şi de plăcere, ci cîntări pline de patriotism şi de simtiment naţional. Am auzit în ruinele Abrudului — oraş pustiit de flăcări şi cucerit de mai mjîlte mii de locuitori unguri, în tragica scenă ce se petrecu în luna mai 1849— , am auzit o jună, naltă şi frumoasă fată de munte, cîntînd un cîntec dulce şi melodios. El îmi spunea despre o tînară română, fericită că se cheamă Floarea, fericită că e română, de origină din Italia, fericită că nu ştie şi că muma sa nu i-a vorbit de loc ungureşte, neiubind fără numai tot ce este românesc şi jurînd d-a nu iubi în veci un ungur cită vreme va mai trăi un român pre pămînt. Acest cîntec îmbătător de simţire, acea albă, rumenă şi frumoasă fecioară, ruinele pîrlite şi înegrite ale Abrudului ce mă încungiura, movilele mormintelor ungureşti ce vedeam d-alături, mă impresionară foarte. Mi se păru a avea înainte-mi o vedenie; mi se păru a vedea geniul naţionalităţii române stînd pe deasupra mormintelor duşmanilor streini şi eîn-tînd un imn de înviere. Aci, cetăţeni, daţi-mi voe a vă aduce aminte că revoluţionarii de la 1848 din Ţara Românească, deşi crezură că trebue a urma după pilda ardelenilor şi că împregiurările politice nu-i iarta a pune din început în programul lor chestia unităţii naţionale, dar n-au perdut un minut din vedere solidaritatea ce îi leagă eu toate ramurile naţiei române. Ei au apărat şi s-au luptat deopotrivă pentru drepturile Moldovei ca şi pentru ale Ţârei Româneşti şi atît înainte, în vremea, cît şi după revoluţia de la iunie 1848, ei mereu au apărat şi apără încă înaintea ungurilor şi a Europei întregi drepturile românilor din Ardeal, Banat şi Ungaria. Daca puţini numai dintr-înşii priimiră a împărtăşi primejdiile războiului românesc, pricina fu numai că steagul supt care se lupta fraţii lor din Ardeal era steagul austriac, steagul despotismului, steag prieten şi aliat al muscalilor, duşmanii cei cumpliţi ai naţionalităţii române. Astăzi lucrurile şi ideile s-au prefăcut şi s-au lămurit. Astăzi vedem curat că un acelaşi despotism ne copleşeşte pe toţi românii împreună cu ungurii, duşmanii de eri, şi cu toate popoarele Europei. Astăzi este învederat pentru tot românul cu minte şi cu inimă că libertatea naţionalităţilor nu poate veni de la curţile 118 N. BALCESCU împărăteşti şi din mila împilătorilor şi a despoţilor, ei mimai dintr-o unire strînsă între toţi românii şi dintr-o rădicare a tutulor împreună şi în solidaritate eu toate popoarele împilate. Aceasta este calea nouă pe care păşesc şi trebue a păşi toţi românii de progres şi de mişcare din Ardeal, din Banat, din Ungaria, precum şi cei din Principate. Asfel am văzut eu, cetăţeni, revoluţia română din Ardeal cu simţi -mintele ei naţionale, cu faptele ei măreţe şi eroice, cu greşalele şi cu vinele ei. Dar ziua de la 15 mai 1848 rămîne frumoasă şi luminoasă, neatinsă şi curată de orice ecces şi greşală. Daţi-mi voe, cetăţeni, a închina 1-această zi, în care poporul român adunat la Blaj, în eîmpul libertăţii, strigă : „Noi vrem să ne unim cu Ţeava!” 26 RĂZVAN VODĂ Răzvan vodă era născut în Moldova dintr-im tată ţigan şi o mumă moldovancă. Bl intrase de tînăr în slujbă, în armia polonă, şi deosibindu-se printr-o vitejie neobicinuită în războiul polonilor cu muscalii, fu, din simplu soldat, ridicat la cele mai înalte trepte ostăşeşti de craiul Poloniei, Ştefan Bâthory. în urmă, întoreîndu-se în Moldova, intră în slujba domnului de atunci, Aron vodă, care îl numi agă şi îi dete comanda gvardiei sale de unguri. La aprilie 1595, Aron vodă, căzînd în prepus de a trăda turcilor cauza creştinătăţii, fu arestuit de Sigismund Bâtbory, prinţul Transilvaniei, şi dus în închisoare la Alviniţi, în Transilvania unde îşi sfîrşi viaţa (1597). Aga Răzvan, prin strălucita sa reputaţie militară şi prin agiutorul ce dete la arestuirea lui Aron vodă, izbuti a fi numit domn al Moldovei, supt suzeranitatea prinţului Transilvaniei. în luna lui avgust, aceluiaşi an, Răzvan vodă, însoţit de 2300 pedestraşi, 800 călăreţi şi 22 tunuri, porni în Transilvania spre a se uni cu Bâtbory şi a se oşti împreună, în agiutorul lui Mibai vodă Viteazul, împotriva lui Sinan paşa, ce intrase în Ţara Românească. Răzvan se deosibi foarte mult într-acest război, şi mai cu seamă la luarea Tîrgoviştei şi a Giurgiului. Dar pe cînd el lipsea din Moldova, hatmanul Poloniei, Ion Zamoyski, cu nişte boeri pribegi şi cu multă oaste, găsiră prilej d-a intra în ţară şi a pune domn pe Ieremia Movilă. După sfîrşirea norocită a războiului cu Sinan, Răzvan vodă, ajutat de prinţul Transilvaniei, încercă a-şi redobîndi tronul. Sigismund Bâthory umpluse Europa de plîngerile sale asupra polonilor, pentru faptele lor din Moldova. El îi învinovăţea, cu mare cu-vînt, că au intrat într-această ţară fără să aibă nici un drept şi fără a fi provocaţi de nimeni, numai şi numai să o smulgă de supt ocrotirea sa şi s-o reducă iarăşi supt jugul cel greu şi nesuferit al turcilor, de care cu atîtea jertfe se mîntuise. împăratul Germaniei şi papa, către care mai cu deosibire el adresase în scris plîngerile^ sale, porniră îndată soli şi scrisori în pricina aceasta la craiul Poloniei. împăratul scrise în 30 octomvrie acestui crai, rugîndu-1 să strice tractatul ce a făcut cu păgînii împotriva prinţului Transilvaniei şi să lase Moldova în stăpînirea lui Răzvan vodă1. Papa, prin scrisoarea sa din 8 noemvrie (1595), mustră pe craiul cu un ton foarte aspru : „ Cu condei de durere, zice el, vă scriu că cele făcute în Moldova m-au întristat”. Apoi îi impută că după ce n-a ascultat rugăciunile ce mereu i-a făcut d-a se uni cu creştinii împotriva turcilor încai nădăjduia că dacă oarecare priviri deosibite opreşte pe crai d-a se declara 1 De Thou, t. XII, p. 542; Gesare Campana, Hisţorie del mondo, t. II, p. 897. 120 N. BALCESCU pe faţă împotriva lor şi d-a le face război, cel puţin după făgâduelile date atît lui (papei) cit şi către nunţii săi, nu va aduce stăvili şi opoziţie prinţilor federaţi, şi nu va turbura cursul fericit al armelor lor, dar acum vede că prin faptele sale craiul Poloniei a întărit pe turci în puterile şi nădejdile lor şi a slăbit pe creştini. „Toţi te învinovăţesc, adaogă papa, că te-ai confederat cu turcul şi tătarul împotriva prinţilor federaţi, şi mai cu seamă împotriva prea iubitului nostru fiu Sigismund, prinţul Transilvaniei, căci spre a-1 vătăma ai numit alt domn în Moldova, făgăduind a-1 apăra cu agiutorul turcilor şi tătarilor”. Această faptă papa o califică de „nevrednică”, şi închee scrisoarea sa propuind arbitragiul său pentru această price dintre craiul Poloniei şi cumnatul său, prinţul Transilvaniei, ca să stîrpească dintre dînşii toate rădăcinile amari de prigonire şi de vrajbă, să le smulgă şi să le arunce în foc. Mult mai aspră fu scrisoarea ce papa, tot în acea zi, adresă lui Zamoyski1: „Fapta ta din Moldavia, îi zice, va trage defăimarea şi hula tutulor oamenilor cinstiţi, care trăesc astăzi şi care vor fi în viitorime. Ce prieten al binelui public, ce om înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu nu va tîngui că chiar în acel moment cînd se făcea turcilor, aceşti duşmani veciniei şi neîmblînziţi ai creştinilor, un război sfînt şi trebuincios pentru mîntuirea şi libertatea poporului creştin şi apărarea credinţei, atunci cînd [creştinii], ocrotiţi într-un chip minunat de mîna lui Dumnezeu, dobîndiră izbînzi, asfel îneît nici am văzut nici am auzit altele, asemenea, nici în aniiaceştiea, nici în veacurile trecute, cine, zic, nu va tîngui că chiar în acel moment, cînd se nădăjduia atîta izbîndă, să se facă în Moldova tot ce putu uşura şi întări pe duşmanii Crucei şi ai lui Hristos, şi dimpotrivă se opri şi se slăbi în cursul biruinţelor lor apărătorii credinţei, se turbură eşitul războiului şi puse totul în primejdie” etc. Apoi îl amerinţă pentru relele poveţi ce dă craiul şi pentru această crimă şi scandal împotriva creştinătăţii2. Tot atunci scrise papa şi către cardinalul Andrei Bâthory, ce se afla pribeag în Polonia, mustrîn-du-1 părinteşte căci aţîţă pre poloni împotriva vărului său prinţul Transilvaniei, şi poruneindu-i ca să vie îndată la Eoma 3 4. Mihai vodă, din Ţara Eomânească, trimise şi el atunci o ambasadă craiului Poloniei, care sosi la Cracovia şi, în 14 noemvrie (1595), fu priimită în audienţă de craiu 1 Istoricii tac despre misia aceştii ambasade; se dă însă cu socoteală că ea privea tot în pricina Moldovei. Iar viteazul Eăzvan vodă nu aşteaptă să vază eşitul acestor tractaţii, de la care el puţin nădăjduia, şi hotărî a-şi redobîndi, prin arme, tronul ce i se răpise. Cu puţinul agiutor de oaste ce luase de la Sigismund Bâthory el purcese spre Moldova, în 27 noemvrie (1595) 5 şi treeînd munţii Oituzului, ce despart pămîntul săcuesc de ţara Moldovei, în 29 noemvrie, luă veste, prin trimişi siguri, despre starea şi numărul oştilor de ţară şi 1 Reusner, Colleclio epistolarum Turcicanim, p. 170 ; Montreulx, p. 590. 2 Reusner, Collectio epistolarum Turciearum, p. 170 ; Montreulx, p. 590. 3 Montreulx, p. 584. 4 Dantiscani, p. 145; Montreulx, p. 584. 5 Hronicele române în Magazinul istoric, t. IV, p. 284. RAZVAN VODĂ 121 polone ce avea leremia vodă. Văzîndu-se mai slab cu numărul, trimise îndată la B âthory ca să.-i ceară un adaos de oaste, şi mai cu seamă un mai mare număr de călăreţi. Prinţul Transilvaniei, după făgăduiala dată, se grăbi a-i împlini cererea; dar pîn-a nu apuca acest agiutor să sosească la hotarele Moldovei, leremia vodă cu polonii se grăbi a întîmpina pe Răzvan vodă ; şi acesta, cu toate că se vedea mai slab mult şi cu numărul şi cu valoarea oştilor sale decît vrăjmaşul, nu numai că nu se feri de bătae, dar încă o căuta cu bărbăţie h Oştirea polonă, ce Zamoyski lăsase lui leremia vodă, în număr de 4000 oameni, supt comanda lui Ion Potocki, staroste de Cameniţă, se afla răspîndită în deosibite staţii în ţară, cînd deodată Chânski, care se afla pus de Potocki cu despărţirea sa în garnizoană la Suceava dete veste acestuia că Răzvan se apropia în grabă şi drept spre Suceava în capul unei numeroase oştiri1 2 3. Luînd această veste leremia vodă, îndată, precum a putut, strînse oastea ţării3, şi poronci lui Potocki de adună în grabă toate regimentele sale. Cu toată graba ce puse Potocki, de-abea izbuti a se uni cu ceata lui Chânski, cu două ceasuri mai înaintea bătăliei4. Era într-o duminică, 5 decemvrie (1595), cînd Răzvan vodă sosi aproape de Suceava şi dete faţă cu duşmanul 5 6. Armata lui se alcătuea de 4000 pedestraşi, cea mai mare parte vechii lui ostaşi, cu puţini ce înrolase de curînd, şi secuii ce-i dase prinţul Bâthory; apoi o mie călăreţi armaţi cu lance, daţi parte tot de acesta8. Răzvan vodă, cu armata sa, sosi pe nişte locuri mai înalte decît acelea unde se afla stînd oastea potrivnică, asfel încît ea se vedea mai lesne de către aceasta. El îşi întocmi rînduiala bătăliei asfel: la aripa stingă, care era apărată prin cară şi tot apăratul de război, puse cinci sute călăreţi moldoveni; la aripa dreaptă, care era apărată de un zid, ce începea de la şanţurile taberii lui şi se întindea mult înainte pînă în tabăra polonă, era asemenea călărimea transilvană; în centru veneau două batalioane de pedestrime, după care urma alte zece, şi apoi rămăşiţa călărimei şi a pedestrimei, ca o rezervă. Pedestrimea moldovană venea asfel aşezată toată despre aripa stingă, şi pedestrimea săcuilor iarăşi toată despre aripa dreaptă, spre Scitei. în toate părţile se vedea îluturînd steaguri. Cel mai împodobit însă era steagul călărimei; el purta o frumoasă inscripţie care spunea că Moldova s-a dat lui Răzvan de Transilvania 7. leremia vodă îşi întocmise ostile asupra tîrgului, la sat la Areni; iar pe oştirea ţ)olonă ce avea lingă sine o a tocmit mai la cîmp, despre Selmea* supt un mal ce este alăturea cu drumul Băii8. Rînduiala oştirei polone era în coloane treptate, asfel: înainte sta, ca avangardă, în lipsă de călărime uşoară, o sută moldoveni; după dînşii venea două cete ale lui Stanislas Minski şi Kicolae Zebrzydovski; ele erau aşezate puţin mai la dreapta pentru că poziţia era mai bună într-acolo, şi spre a le feri de 1 Isthuanffius, p. 416. 2 Heidenstein, p 323 ; Niemcewicz, 3 Miron Costin. 4 Heidenstein, p. 327. 5 Miron Costin. 6 Heidenstein, p. 323. 7 Heidenstein, p. 323 ; Niemcewicz 8 Miron Costin. 122 N. BALCESCU vînt. Asfel cetele Ini Tworzanski şi Milewski, ce se afla la stingă, erau puţin mai nainte decît dînsele; dar mai nainte încă se afla batalionul lui Zacharowski, ce nu se vedea de celelalte, fiind ascuns de fortificaţii. La centru era Porycki cu regimentul său, avînd de reazăm trupele lui Potocki, starostele Oameniţii, şi a ambilor săi fraţi, Ştefan şi Iacob. După dînşii, tot la centru, venea o trupă de puşcaşi ai lui Ioan Toma Droho-jewski, şi lingă dînsa eeailaltă pedestrime supt comanda lui Albert Vitos-lawski şi Andrei Clopocki. La stingă, împregiurul zidului, de care am pomenit mai sus că se întindea din tabăra lui Eăzvan pînă în tabăra polonă, se aşezase nişte tunuri mari şi altele de cîmpie care ameninţau dreapta lui Răzvan şi ocroteau pedestrimea moldo vană şi pe cazaci1. D-aci pin-a nu apuca ostile protivnice a se apropia de bătaea de puşcă, descărcară polonii de două ori tunurile în oastea protivnică. Dna din acele descărcături răsturnă pe Valentin Gege, unul din capii pedestrimei lui Răzvan 2. I! Ieremia vodă se afla la biserică, ascultând liturghia, cînd i se dete de ştire că ostile lui Răzvan vodă se vad şi se apropie de ostile ţării; el nu vru însă să iasă din biserică pînă nu se sfîrşi slujba, deşi acum se ajungea hărîţii lui Răzvan cu ostile ţării. Cînd eşi Ieremia vodă din biserică, îndată se întîmpinară moldovenii săi cu ai lui Răzvan vodă 3. Lupta ţinu multă vreme între aceste oşti, pînă cînd moldovenii lui Răzvan, fiind izbiţi deodată şi de Ieremia cu ostile ţării şi de poloni, fură împinşi înapoi şi, spăimîntîndu-se, se sparseră şi se traseră înapoi în răsipă. Bă-nuesc unii a fi fost această spăimîntare prefăcută spre a ascunde trădarea 4. Aripa stîngă şi o parte din centrul lui Răzvan fiind asfel în răsipă, duşmanul îşi concentră toate puterile asupra aripei drepte şi a pedestrimei săcueşti din centru. Polonii se reped peste oastea ungurească din aripa dreaptă despre Schei5. Zabrzydowski cu trupa sa şi a lui Chânski, căci acesta se afla atunci lîngă Potocki, şi Cristofor Brouiewski năvăliră mai întîi peste această aripa dreaptă a lui Răzvan; dar Zebrzydowski, cu tot curagiul ce arăta, rănindu-se la obraz şi la braţ, nu putea sprijini izbirea lui Răzvan şi ar fi perit, el cu toată oastea sa, de nu grăbea Potocki a-i veni într-agiutor. într-aceea Porycki, cu pedestrimea sa şi cu puşcaşii lui Viersbowski, izbeşte centrul lui Răzvan vodă, în vreme ce scadroanele lui Tworzanski şi Milewski se asvîrlă asupra aripei drepte în agiutorul lui Zebrzydowski6. Dintr-altă parte Ieremia vodă, cu fruntea oştilor sale, izbeşte bărbăteşte în coastă, centru lui Răzvan vodă, descoperit prin răsipirea aripei stinge7. Toate aceste izbiri împreunate ale polonilor şi ale moldovenilor sfarmă rîndurile săcuilor care încep a se retrage înapoi 1 Heidenstein, Niemcewicz. 2 Ibidem. 3 Miron Costin, 4 Isthuanffius, p. 416. 5 Miron Costin. 6 Heidenstein, p. 323 ; Niemcewicz. 7 Miron Costin. RĂZVAN VODĂ 123 şi dau pas duşmanilor spre a pătrunde în tabăra lor1. în această izbire, supt Eăzvan vodă căzuse ucis calul; ce încălecînd în grabă pre alt cal, sili să oprească înapoerea săcuilor, şi o şi opri puind iareşi bătaie la loc 2. El se afla atunci la centru lingă pedestrime, în capul căreia respinsese pe duşman afară din tabără; el se credea apărat în aripa dreaptă de că-lărime, cînd aceasta, fără veste, părăsind tunurile, o luă la fugă. Iute se repede Eăzvan vodă într-acea parte, ucide chiar cu mîna sa pe mai mulţi din ostaşii săi, silind a-i întoarce la război; dar silinţele lui sînt zadarnice şi polonii apucară a coprinde tunurile3. Din nou oastea lui Ieremia vodă se îmbărbătează atunci şi cade cu furie peste flancurile oastei săcueşti din centru, în vreme ce polonii o izbeşte în front4. Săcuii vă-zîndu-se părăsiţi de eălărime, precum şi de moldoveni, şi izbiţi cu atîta putere de Ieremia, deteră şi ei dosul5. Eăzvan vodă, părăsit de oştire, cu puţini ce rămăsese pe lingă dînsul se luptă multă vreme încă cu cel mai mare curagiu ce putu 6. Un al doilea cal fu atunci ucis supt dînsul; el sări pe altul cu multă uşurinţă şi da de moarte în toţi cîţi ajungea paloşul său7 cu care, plimbîndu-1 de la dreapta la stînga, făcuse un semicerc de morţi împregiuru-i. Ce mai viteaz ! Striga chiar duşmanii, cătînd la dînsul cu mirare cum sta semeţ supt o ploae de gloanţe şi cu ce mină voinică se apăra de atîtea paloşe crunte ce-1 ameninţau cu peire. Dar, în sfîrşit, văzîndu-se părăsit cu totul de ai săi şi de noroc 8, văzîndu-şi toată tabăra coprinsă, oştirea sa reslăţită fugind în toate părţile, Eăzvan se lăsă şi el în voea puţinilor credincioşi, rămaşi pe lîngă dînsul, ce căutau a-1 mîntui, şi cu inima sfîşiată de o amară durere, însoţit de dînşii, se trase din cîmpul bătăii! Ei o luară cam spre stînga şi se înfundară în păduri 9. Polonii lăsară regimentele lui Drohojewski în tabără, şi toate celelalte prinseră a goni pe ostaşii lui Eăzvan10, ce fugea sărmanii răsi-piţi şi rătăcind în voea întîmplării prin munţi şi prin păduri. Cei mai mulţi din aceşti nenorociţi căzură în mîinile duşmanilor11; foarte puţini avură noroc a agi unge, cu mare greu, în munţii Ardealului12. în tabăra lui Eăzvan făcură vrăjmaşii multă pradă. Ei găsiră cîteva tunuri, toate steagurile, toată averea lui Aron vodă, ce picase în mîinile lui Eăzvan, şi prada do-bîndită de la turci, la Tîrgovişte şi la Giurgiu13. Cainicul Eăzvan vodă, după ce rătăci multă vreme cu soţii săi, ajunse spre seară într-un sătuleţ, unde se odihni puţin, îşi schimbă hainele 1 Heidenstein, p. 323 ; Niemcewicz. 2 Miron Costin. 3 Heidenstein : Niemcewicz. 4 Miron Costin; Isthuanffius, p. 416. 5 Miron Costin; Heidenstein. 6 Niemcewicz, — „fortiter quam potuit”; Isthuanffius, p. 416. 7 Isthuanffius, p. 416. 8 ,,Sed tandem a suis et ab infesta fortuna, desertus”, Isthuanffius, p. 416. 9 Heidenstein. 10 Heidenstein; Niemcewicz. 11 Ibid; Isthuanffius, p. 416. 12 Isthuanffius, p. 416. 13 Heidenstein, p. 323. 12,4 'Nu BAfiCESCU' şi apoi se depărta supt ocrotirea nopţii. îndată sosi în urmâ-i, în acel sat, nişte poloni trimişi de Ieremia vodă ca să-l caute. Gazdele lui, speriate de vecini, care le mustra că au priimit un duşman în casă, se văzură silite a destăinui încotro au apucat fugarii. Asfel aceşti nenorociţi fură în eurînd ajunşi în cale şi prinşi, nu fără o luptă voinicească, în care Răzvan vodă fu rănit, şi ungurul Matei Sekiel, ce comanda peste patru sute cală-_.reţi şi Elie Racoţi, vechiul soţ al lui Răzvan în oastea lui Aron vodă, căzură morţi, împreună cu alţii. între prinşi se afla un frate al lui Răzvan, vistierul şi logofătul lui, un boer mare, anume Calotă, împreună cu alţi boeri moldoveni şi capete din săcui. Aduşi înaintea lui Ieremia vodă, Răzvan şi soţii lui se purtară, în cumplita lor nenorocire, cu toată vrednicia şi curagiul cuvenit. La toate întrebările ce li se făcu, ei toţi răspunseră prin o tăcere mîndră şi despreţuiţoare1. Cîteva zile în urmă, pe la jumătatea acel ii luni dechemvrie2, Ieremia, nesocotind şi legile războiului, care sfinţesc persoana unui prins, şi legile omenirei, osîndi pe toţi prinşii la moarte. Cu o cruzime îngrozitoare el porunci a pune mai întîi pe Răzvan la caznă, apoi puse de-i tăie nasul şi buzile 3 4, dupe cum era obiceiul ţării a se face celor ce le eşea nume de domn; şi dup-aceea îl trase în ţeapă, espuindu-1 asfel, privelişte de jale ! la armie şi la toţi locuitorii ţării b în minutul în care mult nenorocitul Răzvan vodă gemea de dureri în ţeapă, o ! crudă barbarie !. . . aduseră pe fratele său în faţă-i de-i tăiară capul. La această vedere, durerea morţii ■ fratelui său adăogîn-du-se la durerea chinurilor sale, Răzvan se ridica, ţîşni pe ţeapă, întinse braţele către dragul său frate şi într-această mişcare îşi dete sufletul !. . . Dar să ne întoarcem mai bine ochii de la această cruntă privelişte ce răscoală inima; fărădelege urîcioasă ce va rămîne o pată vecinică de necinste asupra numelui lui Ieremia Movilă, ce o poronci, şi asupra polonilor, care o suferiră fără împotrivire, cu atît mai mult că Răzvan era prinsul lor ! în drumul ce duce de la Suceava la Baia, şi pînă astăzi se arată şi se pomeneşte : Movila lui Răzvan vodă, locul -unde zac oasele viteazului domn. Asfel de cumplită moarte avu acest bărbat care, prin meritul şi norocirea sa, se ridicase din pulbere pe tronul patriei sale. Răscut ţigan, dintr-un neam osîndit de veacuri la robie, el se arătă, în acele vremi, mai patriot decît cei mai neaoşi moldoveni. Şi ajutat numai cu sabiea sa cea vitează el îşi scrise numele în şirul celor mai vestiţi domni ai Moldovei. El fu încă o dovadă puternică mai mult că în ochii Providenţii nu sînt popoare şi clase osîndite, precum nici popoare şi clase alese, că ea răspîn-deşte deopotrivă îndurările sale peste toţi oamenii, fără osebire de naţie şi clasă, puind pe fruntea fiecăruia pecetea Dumnezeirei şi declarîndu-i cu drepturi deopotrivă, ca toată omenirea, la libertate, la virtute, şi la adevăr. 1 Heidenstein. 2 Piasecius, p. 152. 3 Isthuanffius, p. 416 ; Heidenstein; Niemcewicz. 4 Heidenstein; Niemcewicz. MANUALUL BUNULUI ROMÂN DIALOG ÎNTRE UN COMISAR DE PROPAGANDĂ Şl UN SĂTEAN Am împrumutai principele şi espunerea acestui dialog din publicaţiile d-asemenea fel, potrivindu-le numai cu tendinţele şi trebuinţele poporului român,- N. Bălcescu Cap. I MENIREA OMULUI Comisarul. Legea te învaţă cum trebue să te porţi în viaţa aceasta ca să te învredniceşti de vecinica fericire. Eu îţi voi vorbi numai de acele năravuri ce se simt în fundul inimei oricăruia om; îţi voi arăta chipurile de a fi fericit pre pămînt, şi spre acest sfîrşit, aceea ce îţi zic mai întîi sînt aceste două cuvinte: Fă-te desăvîrşit. Fu vei fi fericit decît făcîn-du-te mai bun. Orâşanul. Ce va să zică a mă face desăvîrşit? Comisarul. Omul se desăvîrşeşte cînd se face cit se va putea mai întreg în firea sa. Orâşanul. Ce trebue ca omul să poată fi mai întreg în firea sa? Comisarul. Trebue ca iubirea lui să-şi poată găsi hrană în familie, în patrie şi în prietenie. Trebue ca mintea lui să fie luminată şi împodobită cu învăţături; în sfîrşit, trebue ca el să îşi poată dezvolta bărbăţia şi virtutea lui dupe puterile şi plecările lui cele fireşti. Orâşanul. Daca e aşa apoi văz că desăvîrşirea mea stă mai mult în mina celorlalţi oameni, a părinţilor, a prietenilor mei şi a stăpînitorilor lurnei decît într-a mea. Comisarul. Aşa este, însă tu eşti stăpîn pe faptele tale, bune sau rele; toată viaţa ta se ţine mai mult de ceea ce hotărăşti pe tot minutul. Sileşti-te dar pe cit poţi a te desăvîrşi pe tine^ şi pe vecinii tăi şi ei îţi vor întoarce această facere de bine însutită. îţi voi arăta îndată că-n vremea aceasta în care ne-a născut Dumnezeu, nici un om nu e fără putere asupra celorlalţi oameni şi asupra legilor ce-i stăpînesc. Acum îţi voi zice numai atît : la tot ce vei face cere povaţă de la cugetul tău, asfel ca făcînd fapta să te simţi mai bun, mai înaintat pe calea desăvîrşirei. Orâşanul. Dă-mi o regulă dupe care să îmi judec faptele. 126 N. BALCESCU Comisarul. Este una ce o ai în cugetul tău şi pe care cu anevoe aş putea să ţi-o arăt de nu o ai pricepe de loc : această regulă e dreptatea. Nu face altuia ceea ce ai socoti că nu se cade să-ţi facă altul; fă altora aceea ce socoteşti că ceilalţi se cade să facă pentru tine. îţi mai zic şi aceasta : dreptatea coprinde în sine egalitatea (potrivirea) ca şi libertatea (slobozenia). încbipuieşte-ţi că semenii tăi sînt în locul tău şi tu într-al lor şi judecă apoi. Oînd cerci de trebue să faci sau să nu faci ceva, uită pentru un minut interesul, patimile tale; întreabă-te pe tine ee-ai zice de acea faptă cînd ar face-o altul. Asfel vei fi drept şi vei face un pas -către desăvîrşire. Orâşanul. Ce, nu este îndestul a fi numai drept? Comisarul. Nu. Dreptatea e cel dintîi grad al desăvîrşirei, dar după dînsa vine frăţia. Orâşanul. Ce este frăţia.? Comisarul. Frăţia e o simţire a inimei care ne face pe toţi a avea aceleaşi bucurii şi dureri, ca cum oamenii ar fi numai unul. Aşa, fraţi sînt aceia ce vor a-şi împărtăşi suferinţele unii cu alţii şi carii îşi întocmesc puterile spre a se face fericiţi unii pe alţii. A uşura pe cei săraci, a povăţui ş-a lumina pre cei ne-nvaţaţi, a aduce în calea binelui pre cei vinovaţi, pe care sărăcia şi strîmbatatea i-a rătăcit, iată fapte frăţeşti. Orâşanul. Pricep acum ce vrei să zici cu cuvîntul desăvîrşire şi inima-mi spune că aşa este. De cîte ori mi s-a întîmplat a mă purta asfel m-am simţit mai bun sau mai desăvîrşit. Dar mi-ai zis încă că nu mă voi face adevărat fericit decît de mă voi face mai bun. Tălmăceşte-mi te rog aceste cuvinte. Comisarul. Omul e menit spre a se desăvîrşi cu toate că desăvârşirea nu se poate dobîndi pe deplin în această viaţă. D-aci vine că cel ce nu ţinteşte spre desăvîrşire se strică, şi stricăciunea este începutul nenorocirei. Cel ce nu face fapte frăţeşti e p-aci să se facă nedrept. Cel nedrept se dă îndată dupe toate desfrînările şi pornirile cele rele, ş-acele năravuri îl fac un dobitoc înrăutăţit. Nici un om înrăutăţit nu e fericit. Omul rău suferă ebiar în mijlocul bogăţiilor şi niciodată sufletul său pace n-are. Asfel fericirea pre pămînt stă în împlinirea menirei pentru care sîntem născuţi, adică a lucrării noastre asupră-ne ş-asupra semenilor noştri spre a ne face tot mai buni. Orâşanul. Socoţi oare că toată menirea omului pre pămînt este d-a iubi pe semenii săi, care sînt fraţii săi şi d-a se face mai buni cu dînşii împreună? Fiindcă eu am auzit la biserică şi în cartea legei că Dumnezeu ne-a zidit ca să-l iubim şi să-l slujim. Ştiu încă că ebiar Hristos a zis după testamentul vecbi: „Să iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru, din toată inima voastră, din tot sufletul vostru, din toate puterile voastre, şi pe aproapele ca însuşi pe voi”. Spune-mi dar, pentru ce nu-mi vorbeşti de iubirea lui Dumnezeu, ci numai de iubirea aproapelui? Comisarul. Mi-ai luat vorba din gură, căci tocmai eram să-ţi vorbesc de Dumnezeu. Ia seama însă că eu îţi vorbesc aci despre începuturile MANUALUL BUNULUI ROMÂN 127 politicei, iar nu despre ale religiei. Pentru aceea a trebuit să-ţi dau mai întîi o cunoştinţă de rînduiala desăvîrşirei ce cugetul drept ne arată piuă a nu ne aduce aminte de rînduiala aşăzată de Dumnezeu. Ţi-am spus ceea ce inima ne învaţă despre bunul acestii vieţi şi despre mijloacele d-a ajunge la adevărata fericire. Adaog acum că această rînduială, ce simţim în noi cum trebue să fie, şi dupe care oamenii cei mai buni dintre noi se iau şi o urmează, este întocmai ca aceea căria Dumnezeu a supus lumea. Dumnezeu a vrut să ne lase liberi (slobozi) ca să putem a ne face prin faptele noastre vrednici de dînsul şi pentru aceea el nu se grăbeşte a ne răsplăti sau pedepsi îndată după faptă. Dar el găteşte celor mai buni o soartă mai bună în viaţa ceialaltă şi la cei răi suferinţele ce-au meritat. Dar încă şi pe acest pămînt, în care sîntem, oamenii se vor face din zi în zi mai buni, mai înţelepţi, mai iubeţi, mai drepţi şi mai gata a se jertfi pentru fraţii lor. Cu vremea pămîntul va fi un loc binecuvîntat; îmi aduseşi aminte cuvintele lui Hristos şi amîndouă poruncile ce ele eo-prind : ,,A iubi pe Dumnezeu, a iubi pe aproapele”. Acum să-ţi aduc şi eu aminte că Hristos a zis că a doua poruncă, iubirea aproapelui, e asemenea cu cea dintîi, iubirea lui Dumnezeu. El a zis încă despre aceste două porunci împreună că în ele se coprinde toată legea şi proorocii. Gîndeşte-te 1-aceasta şi nu uita că cel mai sigur mijloc d-a arăta cît iubeşti pe Dumnezeu este d-a munci din toate puterile la binele aproapelui,, pentru care Hristos însuşi viaţa şi-a dat. Cap. II MENIREA SOŢI ETĂŢII Comisarul. Tot aceeaşi morală este pentru soţietate sau adunarea tutulor oamenilor, ca şi pentru un om în parte; căci aceea ce este bine pentru fiecare în parte este şi pentru toţi. De am putea uni pe toţi oamenii dupre pămînt la un loc şi de i-am vedea stăpîni peste soarta lor, le-am zice : ,,munciţi şi cîrmuiţi-vă asfel încît să vă faceţi mai buni şi mai fericiţi unii pe alţii”. Aşa dar societatea fu zidită tot pentru aceeaşi ţintă ca şi omul. Apoi încă omul nu-şi poate ajunge pe deplin ţinta daca soţie-tatea nu-1 ajută, căci puterile omului singur sînt foarte slabe. Ţi-am spus că frăţia este o împărtăşire de necazuri şi de bucurii între oameni. Beligia de la Hristos mereu a povăţuit pe fiecare om în parte a face jertfe şi milostenii, adecă a povăţuit frăţia. Dar ce ar putea fiecare om singur cu puterea lui numai, daca pilda altuia nu l-ar îmbărbăta,, şi daca bunăvoinţă sa n-ar fi îndreptată spre interesul obştesc de către: cei ce sînt în stare a-1 cunoaşte. Acum a venit vremea ca morala ce se învaţă în biserici în numele lui Hristos să între în adunările oamenilor, care cîrmuiese şi fac legi. Daca această morală este în inima noastră, s-o arătăm; să ne ţinem toţi după frăţie. 128 N. BAECESCU Precum trebue ca fiecare din noi sa fie drept şi milostiv către fraţii Ini, asemenea trebue ca cei ce au o putere oarecare peste ceilalţi oameni sau care vor a-i povăţui, să fie drepţi şi milostivi către toţi oamenii. Asfel toţi oamenii trebuesc prin legile ce-şi fac, prin învăţătura ce priimesc, prin orice lucrare ce au unii asupra altora, a-şi înlesni desăvârşirea lor şi a se apropia tot mai mult de frăţia pentru care fură zidiţi. Cap. III DESPRE POPOR Şl STĂPÎNIRE Orăşanul. Cum vor putea oamenii a se înţelege spre a păşi toţi împreună spre desăvîrşirea lor şi a se purta frăţeşte unii către alţii? Comisarul. Oamenii nu pot păşi spre desăvîrşire şi a fi fraţi unii cu alţii, fără numai în acele soţietăţi unde poporul va fi suveran, adecă istăpîn pe sineşi. Orăşanul. Ce înţelegi prin cuvîntul popor? Comisarul. Adunarea tutulor oamenilor dintr-o ţară. Orăşanul. Ce va sa zică suveranitatea? Comisarul. Va să zică stăpînirea desăvîrşită, fără să aibă a da socoteală decît numai lui Dumnezeu. Orăşanul. Cum se cheamă statul acolo unde poporul e suveran? Comisarul. Republică democratică. Orăşanul. Ce înţelegi prin cuvîntul republică ? Comisarul. Cuvîntul republică este o vorbă veche, care va să zică lucru al tutulor. Republica este un stat în care oamenii adunaţi îngrijesc singuri de soarta lor, fără a-şi pune stăpîni pe cap, avînd în lucrarea lor drept regulă dreptatea, şi drept ţintă frăţia. într-o republică poporul nu ascultă decît de slujbaşii aleşi de dînsul chiar, cu treabă hotărîtă şi pe vreme hotărîtă. Aceşti slujbaşi sînt deopotrivă cu toţi ceilalţi oameni. Ei poruncesc numai în numele poporului şi sînt datori a lucra numai pentru dînsul, ascultînd legea făcută de dînşii, supuindu-se la privegherea necurmată a cetăţenilor şi stînd totdauna gata d-a da înapoi slujba cu care au fost însărcinaţi, cînd s-a sfîrşit vremea pentru care a priimit-o. Orăşanul. Dar pentru ce zici republica democratică ? Comisarul. Zic democratică ca să arăt că puterea statului şi drepturile lui trebuie să fie în mina poporului întreg şi a o deosebi de republica aristocratică în care puterea e în mîna unor oameni numai, ce se cheamă nobili sau boeri. Aşa, de pildă, statul nostru a fost totdauna un fel de republică, căci slujbele de la pîrcălab pînă la domn, mai tot prin alegere se da; dar această republică era foarte proastă şi rea din două pricini. Intîia, că era aristocratică, adecă că puterea statului era în mîna boerilor MANUALUL BUNULUI ROMAN 129 numai, şi poporul mai nici un drept n-avea. Aşa, boerii trăgea mereu cenuşa pe turta lor şi chinuia şi despoia poporul; al doilea, că boerii încredinţa cîrmuirea ţării pe viaţă sau pe o seamă de ani unui om ce îl chema domn şi stăpînitor al ţării şi carele, zicînd că domneşte din mila lui Dumnezeu, nu se cunoştea în nimic dator către popor şi se unea şi el cu boerii de jăfhia, tiraniza şi robea pe bietul popor. Asfel boeria şi domnia aduse peirea ţării. Orăşanul. Aşa este. Acum văd că daca numai în republica democratică poate fi poporul slobod şi stăpîn pe sineşi, adecă suveran, e neapărat ca şi poporul român, cînd va ajuta Dumnezeu de-şi va recăpăta iarăşi libertatea, să întocmească şi el republica democratică. Comisarul. Fără îndoială că n-are altcum face, de va voi a sta liber (slobod). Ce mai mare dobitocie ar fi ca dupe ce românii îşi vor cîştiga cu sîngele libertatea lor, căci alfel nu se poate cîştiga libertatea, să meargă de bună voia lor să se dea pe vecinicie sau pe viaţă unui domn, crai sau împărat, care să-i joace, să-i chinuiască şi să-i despoae, dupe cum i-o fi voia şi dupe firea cea rea a domnilor, a crailor şi a împăraţilor, carii cred că ţin stăpînirea de la Dumnezeu, că domnesc din mila lui, iar nu din voia poporului; că poporul e supus şi robit lui şi el e stăpînul, iar nu slujbaşul supus al poporului, şi că el n-are să dea socoteală de cîrmuirea lui decît lui Dumnezeu. Aşadar, de nevoe e ca românii să se întocmească în republică democratică, adecă într-un stat asfel întocmit ca tot românul învîrsta leguită să aibă glas la alegerea deputaţilor, la Adunarea Obştească a ţării, care Adunare să fie însărcinată a face legile trebuincioase ţării şi a alege un om cinstit şi vrednic, care să poarte grija de cîrmuire a trebilor ţării şi cîtă vreme se va purta bine, să-l ţie în loc, iar de nu, să-l depărteze îndată. Asfel, dupe cum era constituţia ce o cerea poporul la 1848, numai cu această singură deosibire că dupe cum aceea desfiinţase boeria, constituţia cea nouă să desfiinţeze slujba şi numirea de domn, ce acealaltă păstrase ; căci orişicît vei scădea-o din putere, domnia rămîne tot domnie, şi oricît vei înfrîna pe un domn, anevoe va fi a-1 face pe el şi pe oameni a uita vechiul obicei, a-1 opri de a se crede măcar uneori stăpîn al ţării din mila lui Dumnezeu; a-1 opri d-a se îmbrăca numai în fir, a pune pene în cap, epolete mari pe umeri, a umbla în carîtă cu cîte patru şi şase cai, încungiurat de ofiţerime şi oştire, a corumpe năravurile oamenilor prin pilda slugăriei curtezanilor, a sărăci ţara cu luxul şi cheltuiala peste măsură ce se cere neapărat la o curte domnească. într-un cuvînt, constituţia viitoare trebue să întocmească un stat de cetăţeni liberi şi egali sau deopotrivă unii cu alţii, fără domnie şi boerie. Orăşanul. Dar am auzit unii zicînd că la noi n-ar putea fi o republică democratică, căci poporul nostru nu e destul de luminat şi mator pentru libertate, şi că multă vreme încă are trebuinţă de a fi ca un nevîrstnic şi necopt la minte, supt îngrijirea şi epitropia domnilor şi boerilor. Comisarul. Adevăr că poporul nostru nu e destul de luminat cu învăţătura, dar tocmai pentru aceasta are trebuinţă de instituţii libere ca să se poată lumina, căci supt tiranie nu se poate lumina popoarele. Viaţa publică şi slobodă este buna creştere şi învăţătura bărbaţilor, dupe cum şcoala este buna creştere şi învăţătura copiilor. Apoi e şi aceasta adevărat că boerii ce zic că poporul e prost nu sînt şl ei mai puţin proşti 9 — C. 798 24 130 N. BALCESCU şi lipsiţi de orice învăţătură; încai poporul e mai puţin stricat decît dînşii şi l-a înzestrat Dumnezeu c-o înţelegere simplă şi dreaptă ce îi ţine loc de învăţătură şi îl luminează despre interesele adevărate ale lui şi ale ţării. Să ne aducem aminte acele zile fericite de la revoluţia de la 1848. Cu ce inimă mare, frumoasă şi îndurătoare se arătă poporul! Cum se purta el cu cuviinţă şi rînduială fără a face nici o vătămare, nici o necuviinţă, în trei revoluţii ce făcu în Bucureşti, la 11, 19 şi 30 iunie ! Cu cită înţelegere şi rînduială şi toţi într-un glas alegeau guvernul în Cîmpul libertăţii! Cum aleseră de bine deputaţii la Comisia pentru proprietate şi cum aceşti deputaţi se arătară mai cu înţelegere şi mai cu judecată decît deputaţii boereşti pe care îi biruiră şi îi rămaseră cu cuvîntul tot mereu în dezbateri. Să ne aducem toate aceste bine aminte, şi ne vom încredinţa că poporul român e destul de mator şi că poate prea bine trăi de sineşi, fără stăpîn, şi a se bucura de toate drepturile cetăţeneşti. Oraş anul. Ce va să zică cetăţean? Comisarul. Cetăţeanul este un om ce trăeşte într-o republică şi are parte în suveranitate (stăpînire). Grăsanul. Daca fiecare om este suveran într-o republică, poate dar face orice va voi ? Comisarul. Fiecare om are partea sa de suveranitate, dar tocmai pentru aceea nimeni nu se poate socoti că are parte ca un suveran. Singurul suveran sau stăpîn e naţia întreagă, adecă poporul, şi poporul îşi pune în lucrare puterea prin slujbaşii aleşi de dînsul. Poporul are încă datorii a împlini către cetăţeni, ca şi cetăţenii către dînsul. Poporul e atotputernic, cînd e unit şi spre asta, unit şi puternic, nu trebue a întrebuinţa rău puterea sa. Orăşanul. Ce e dar mai ales suveranitatea poporului ? ' Comisarul. Suveranitatea poporului trebue să fie în faptă punerea în lucrare a puterii tutulor, ţermurită în hotarăle dreptăţii şi urmînd dupe un dub de frăţie. Orice suveran, şi poporul mai mult decît orişicare, are datorii a împlini şi drepturi a respecta. Cap. IV DATORIILE OMULUI Şl ALE CETĂŢEANULUI Orăşanul. Ce numeşti datorie? Comisarul. Datoria este o faptă sau o regulă de lucrat pe care simţim în cugetul sau în inima noastră că trebue a face sau a urma. Orăşanul. Spune-mi, mă rog, care ecea dintîi datorie a omului? Comisarul. Cea dintîi datorie a omului este d-a trăi, precum cea dintîi datorie a celor asemenea lui este d-a-i da mijloace d-a trăi. Orişicare om poate fi de folos la fraţii lui. Orăşanul. E rău dar a se ucide cineva pe sineşi? Comisarul. Dar, foarte rău, căci acela ce se omoară de deznădejde ar fi putut face mult bine puindu-şi viaţa în primejdie pentru oameni. MANUALUL BUNULUI ROMÂN 131 Orăşanul. Care e datoria care vine după datoria d-a trăi? Comisarul. Datoria d-a întrebuinţa bine viaţa sa. Şi această datorie se desparte în două, căci, dupe cum ţi-am spus, două sînt gradurile desă-vîrşirei omului. Orăşanul. Kumeşte-mi aceste două datorii. Comisarul. Cea dintîi e datoria dreptăţii: ea ne porunceşte să respectăm pe om, semenul nostru, libertatea lui şi tot ce e al lui. Ceailaltă este datoria frăţiei : vom fi credinpioşi acestii datorii cînd vom lucra din toate puterile noastre ca soţietatea oamenilor să fie o soţietate de fraţi. Orăşanul. Mai sînt oare şi alte datorii ale omului? Comisarul. Ku, toate datoriile sînt coprinse într-aceste două ce îţi numii acum. De pildă, trebue a cinsti pe părinţii tăi, a respecta căsătoria, fiindcă aceasta e cu drept; şi nu trebue niciodată a înşăla sau a minţi, căci e nedrept; şi iarăşi fiindcă sîntem datori a spune adevărul fraţilor noştri; chiar şi cea dintîi datorie de care vorbirăm, datoria d-a trai, se poate coprinde în datoria frăţiei. Orăşanul. Mai ai vro pildă de datorie a-mi spune? Comisarul. Dar mai este o datorie încă, îngăduirea (toleranţa). Omul nu trebue a supune cu sila pe ceilalţi oameni la simtimintele şi voinţa sa, ci trebue să respecte credinţa şi cugetul lor. Acest respect e drept şi nu poate fi frăţie între oameni ce nu sînt pătrunşi de dînsul. Orăşanul. Spune-mi acum care sînt datoriile cetăţeanului? Comisarul. Cea dintîi datorie a cetăţeanului este să asculte de lege sau pravilă. Orăşanul. Pentru ce trebue cetăţeanul să asculte de lege? Comisarul. Cetăţeanul trebue a da ascultare legii, căci legea arată voinţa poporului. Acela ce într-o republică nu ar asculta legea ar uzurpa puterea suverană şi şi-ar pune voinţa sa în locul voinţei unui popor întreg, aceea ce ar fi nedrept fei ar aduce dărîmarea republicei. Orăşanul. Destul este oare d-a asculta legea? Comisarul. Hu ar fi destul, cînd această ascultare n-ar fi pe deplin, fără viclenie, nici rea-voinţă. Cetăţeanul e dator către lege mai mult decît supunerea sa. El trebuie a-i fi sprijinitor şi agiutor. Orăşanul. Care sînt datoriile mai de căpetenie la care legea poate supune pe un cetăţean? Comisarul. Cea dintîi este d-a se arma pentru apărarea republicei, sau la hotar sau în oraşă şi la ţară şi d-a se supune disciplinei, fără care cei mai viteji nu pot birui pe duşmani. A doua este d-a contribui cu averea sa în proporţia hotărîtă de stat, spre a acoperi cheltuielile cerute de interesul tutulor. A treia este d-a da reazăm şi mînă de agiutor pravilei şi judecătoriei sau în slujbele la care încrederea publică cheamă pe un cetăţean, sau ca jurat şi ca martor la tribunaluri. Cea din urmă este d-a priimi cu bunăvoinţă a face jertfe, cînd mîn-tuirea patriei şi interesul poporului le cere. 63 132 N. BALCESCU Cap. V DREPTURILE OMULUI Şl ALE CETĂŢEANULUI Orâşanul. Iată multe datorii şi datorii prea grele. Cum asfel poate fi cineva fericit într-o republică? Comisarul. Adevăr că viaţa întreagă a unui bun cetăţean este o lungă datorie; dar ia seama că frăţia ne întoarce aceea ce noi dăm pentru dînsa. De avem datorii a împlini către ceilalţi oameni, şi ei au datorii a împlini către noi. Asfel dreptatea ne dă drepturi în schimb pentru datoriile noastre. Oraş anul. Ce numeşti drept? Comisarul. Dreptul este ceailaltă faţă a datoriei, adecă ca un lucru cu două feţe, dreptul şi datoria nu se pot despărţi unul de alta. Cine are datorii trebue să aibă şi drepturi şi dimpotrivă. Şi încă de am eu o datorie către d-ta şi d-ta ai un drept către mine, şi dimpotrivă. Or âş anul. Poţi oare a-mi tălmăci altfel şi mai lămurit fiinţa drepturilor ? Comisarul. Poci astfel: de ar trăi oamenii în păduri, în stare sălbatică, ca la începutul lumei, n-ar fi supuşi la nimic ; dar unindu-se împreună spre a se ajuta, a se apăra unii pe alţii şi a-şi hrăni familia cu roadele muncei lor, se învoesc între sine a se lăsa de nişte obiceiuri şi de nişte fapte ertate numai oamenilor sălbatici. Dar de vreme ce fac oamenii asemenea jertfe, le fac cu gînd d-a-şi păstra oarecare puteri, ce doresc ca toţi să le respecte. Această învoială a oamenilor a se opri de la unele fapte fireşte şi pe altele a le face, ca să poată trăi împreună, se numeşte contract soţial. Puterile ce oamenii nu vor sau nu pot niciodată a părăsi de tot, căci se ţin prea mult de persoana lor, se numesc drepturi fireşti. Orăşanul. Mulţi am auzit numind aceste drepturi, drepturi sfinte,-care nu se pot înstreina şi care nu sînt supuse la nicio paragraf ie. Ce însemnează aceste cuvinte? Comisarul. Aceste cuvinte din urmă însemnează că omul poate totdauna a-şi cere înapoi drepturile sale fireşti, oricît de multă vreme să fi trecut de cînd le-a perdut sau de cînd i s-au hrăpit. Căci nu trebue să credem că părinţii lui au putut legiuit a-1 face a le pierde, daca odinioară, de voe sau de silă, ei s-au despuiat de dînsele, în numele lor şi în numele urmaşilor lor. Orăşanul. Spune-mi acum, mă rog, care sînt acele drepturi fireşti? Comisarul. Drepturile, cum ţi-am spus, izvorăsc din datoriile omului. Aşa, cel dintîi drept firesc al omului este : dreptul de a trăi, dupe cum am văzut că are şi datoria d-a trăi. Acest drept ţiindu-se de frăţie, vom vorbi de dînsul mai la vale, cînd vom vorbi de frăţie. Celelalte drepturi fireşti se reduc 1-aceste două : libertatea şi egalitatea. Amîndouă izvorăsc şi se coprind în dreptate, căci cum ar putea fi ele drepturi fireşti, daca dreptatea, care e glasul şi vroinţa lui Dumnezeu, n-ar cere mai nainte decît toate ca oamenii să fie liberi şi egali. CAP. VI. DESPRE LIBERTATE ANEXE 28 REFORMA SOŢIALĂ LA ROMÂNI D) Ce călător trecînd prin acele ţări ale Dunării de gios, prin Principatele Române nu s-a oprit cu mulţumire şi admirare a contempla aceste locuri aşa de frumoase şi împodobite, numeroasele rîuri ce le adapă (udă), cîmpiile cele mănoase în producte vegetale, munţii cei nalţi şi măreţi, plini de comori minerale, clima lor cea dulce şi temperată, cerul lor cel pururea albastru şi limpede, ţări ce n-au altele asemenea de mîndre în Europa, ce sînt grînare de abundanţă, pentru multe popoare la nevoe şi care seamănă a fi menite a deveni odată pentru Europa aceea ce valea Missisipului e pentru America. Ce călător, 1-aceasta frumoasă şi înveselitoare (riante) privelişte, s-a putut opri în admirarea sa d-a nu striga : Fericită ţară ! Fericit poporul pe care D-zeu l-a aşăzat în această împodobită grădină. Dar îndată acest tablou se întunecă (s’assombrit) şi o altă vedere întristează ochii săi. înaintea lui, dintr-o gaură de supt pămînt, ese o figură omenească, slabă, desculţă, trenţeroasă, murdară; dar supt acest aspect hidos, observînd mai cu luare aminte, el descopere în fizionomia-i un tip antic, care denotează o nobilă şi mare viţă, un zîmbit amar şi trist pe buze, o privire suferitoare dar mîndră, ce din cînd în cînd aruncă către ceriu ca o mustrare, care arată că aceste fiinţe sufer de nenorociri nemeritate. Inima lui* atunci în cumpănă (balance) între milă şi dispreţ, şi aflînd că această ticăloasă fiinţă este locuitorul, cultivatorul frumoasei grădini ce a admirat, el lasă a-i scăpa din gură aceste cuvinte : Fără îndoială în această ţară popolul este sau cel mai ticălos sau cel mai nenorocit, cel mai asuprit (opprime) din toate popoarele. El aleargă atunci la oraş ca să-şi deslege îndoiala, ca să cunoască adevărul. Ce contrast între ţară şi oraş ! Acolo bordee supt pămînt, sărăcia şi ticăloşia întristează privirea. Aici palate măreţe şi strălucite, echipagiurile cele mai frumoase, luxul cel mai splendid uimeşte, fermeeă (eblouit, enchante) ochii săi, şi se crede transportat într-una din cele mai <înfloritoare cetăţi industriale ale Europei. Atunci se pune de cercetează de unde acest lux! De unde atîta bogăţie, de unde atîta strălucire a oraşelor ? Şi cînd află că singurul muncitor producător de bogăţie în ţară este ţăranul, că el, care trăeşte în bordee, pe supt pămînt, înalţă acele frumoase şi mari palate, că el, care umblă desculţ şi mai despoiat în rigoarea ernii, produce (fournit) diamantele, hainele cele mîndre ce împodobesc pe orăşani şi echipage[le] cele * Fila 3 lipsă din mssul A autograf, textul din paranteze unghiulare ( ) transcris după copie. REFORMA SOŢIALA LA ROMANI 135 briliante ce plimbă lenea lor, că el, care se hrăneşte numai cu mămăligă, puţin lapte şi fasole, aşază (dresse) benchetele cele strălucite şi îmbilşugate ale orăşanilor, că e despoiat necurmat de tot aceiaşi oameni, cînd în numele statului, cînd în numele proprietăţii, că el, care n-are nimic, nici drepturi, nici stare, nici măcar proprietatea braţelor sale, cea mai dinţii şi cea mai sacră proprietate, dă tot, şi tribut în bani şi tribut în muncă, şi tribut în persoane, în vreme ce cei ce au tot, şi pămînt şi capital şi drepturi în stat, nu dau nimic, nu ajută intr-un nimic statul; atunci călătorul strein, oricît de rece inimă ar avea, nu poate a nu blestema amar această clasă parazită şi ucigătoare de frate. Daca aceste sînt impresiile ce găsim la toţi călătorii streini ce au petrecut prin ţările noastre, ce trebue să simţă un român, fiul al acestii ţări, pe care D-zeu l-a înzestrat c-o inimă de om cînd vede necurmat înaintea ochilor săi atîtea suferinţe, crude şi nemeritate, cînd vede că imbel-şugare[a], egoismul unui mic număr de cetăţeni, sărăcia şi degradaţia în care ea aduce mulţimea, îl amerinţă a nu mai avea peste puţin o patrie. Aceste fură simtimentele care împinseră pe nişte generoşi patrioţi a căuta chipul cel mai bun d-a uşura aceste suferinţe grele ale ţăranilor, d-a da tutulor cele trebuincioase (le necessaire), d-a recunoaşte tutulor legitimitatea dreptului d-a trăi prin muncă, d-a consfinţi de proprietate rodul muncii; d-a stinge asfel ura, vrejmăşia între bogaţi şi săraci, între toate clasele soţietăţii şi d-a le înfrăţi printr-un singur interes, printr-o singură dragoste pentru patrie. A îmbunătăţi (ameliorer) materialiceşte şi moraliceşte soarta muncitorului care sufere ; a păstra într-aceeaşi vreme şi încă â mai îmbunătăţi buna stare materială şi morală a claselor de sus, aceasta este greaua problemă a cării deslegare partida naţională căută la 1848 şi găsind-o, dupe convicţia adîncă a gîndirei şi a inimei sale, după legea sfîntă a dreptăţii şi a frăţiei, ea se ispiti a o realiza. Acest problem nu fu acum întîiaşi dată pozat înaintea românilor; el nu fu o importaţie streină, el nu fu nici chiar un echo a acelii mişcări analoge care agitează acum Europa. De la începutul soţietăţii noastre, de cînd egalitatea străbună peri, de cînd fu săraci şi bogaţi, robi şi stăpîni, esplotatori şi esplotaţi, acest problem stătu necurmat înaintea noastră, cerînd o soluţie. Fiecare secol ne aduse cîte o soluţie, dar toate fură vătămătoare şi aduseră numai peirea acestor monastiri se întinse de la domni la particulari, esploataţi de călugări, ce-i învăţa că Hristos a poruncit a se lăpeda de avuţie în favorul celor săraci şi că biserica trebue a fi depozitariul bunurilor săracilor şi împărţitorul lor comunităţii, fiinţă colectivă şi abstractă. Comunităţile chiar nu fură proprietare, ci numai depozitare şi împărţitoare, în folosul public, a veniturilor acelor bunuri, cu îndatorire d-a da seama, care esista pînă atunci între boeri de orice grad, prin nişte dispoziţii îndemînatece aşezînd categorii între dînşii, prin împărţirea în trei clase, concentră toată puterea statului în mîna unei minorităţi de vro (60) familii de boeri mari1. Apoi, prin alte dispoziţii şi mai îndemînatece, puse această oligarhie cu totul în dependinţa Rusiei. ’----------—— \ 1 Aceşti <şaizeci > boeri mari sînt reprezentaţi în Cameră prin 20 deputaţi, în vreme ce 4000 boeri d-a doua şi a treia clasă sînt reprezentaţi prin 18 deputaţi. Se mai adaogă un deputat a boerilor mari din Craiova şi mitropolitul cu trei episcopi. Aceştiea erau toţi membri Camerii. REFORMA SOŢIALĂ LA ROMANI 145. în privinţa chestiei soţiale, de care ne ocupăm, boerii se făcură că uşurează pe ţărani de greutatea dăjdii ce plătea la stat, ca să-i poată îngreua mai mult în numele proprietăţii. Ţinta Regulamentului, au mărturisit ei însuşi, a fost d-a mări, în. paguba Vistieriei, drepturile proprietăţii, spre răsplătire, zic ei, a jertfelor făcute de boeri h Apoi aceste jertfe, de care boerii se laudă şi cer a fi răsplătiţi, au fost numai seutelnicii şi posluşnicii, de care am pomenit, mai sus, ce s-a dat în dajde, şi pentru care li s-a dat lor şi familiilor lor indemnizaţie, în bani, de la stat. Vom arăta mai la vale cum ţăranul, în loc d-a fi uşurat de dările sale către stat, dupe cum au pretins şi pretind încă boerii, fu mai îngreuiat. Trebue încă a observa aci că Regulamentul face deosibire între proprietăţile boereşti şi proprietăţile ale ţăranilor moşneni cu clăcaşi. Aceste fură lipsite de toate drepturile asicurate celorlalte 1 2. Să vedem acum cum fu el îngreuiat în dările sale către proprietate,, dupe cum chiar boerii n-o tăgăduesc. ■[XIII] Regulamentul, ca toate legiuirile vechi, nu acordează stăpînului unui domen un drept absolut asupra domenului său întreg; el respec-tează vechiul principiu, că două părţi din orice domen sînt destinate pentru hrana ţăranilor, neputînd stăpînul a dispoza de dînsele în nici un caz. P-aceste două părţi din orice domen, lucrate şi sădite de secolide către ţărani, totdauna s-a înţeles, şi dupe Regulament se înţelege şi mai mult, că ei sînt tenancieri (tenaneiers), co-proprietari cu proprietarul nominal, neavînd a da acestuia decît o rentă (rente) în lucru sau în bani, dupe legiuire. D-aci vine că pe fiecare proprietate se află p-o parte din acelaşi pămînt doi coproprietari ereditari: proprietarul nominal şi ţăranul fermier sau posesor. Dreptul de proprietate al acestuia este aşa de puternic, ca şi al aceluilalt. Bl se întemeiază : 1° Pe legea ce dă în posesia lui două a treia din domenul fiecărui proprietar, acesta neavînd dreptul a depărta dupe domenul său satul întreg, ci numai p-acel sătean care este răzvrătitoriu, şi aceasta cu învoirea guvernului; 2° Pe legile care, privind la amelioraţia făcută de ţăran printr-o muncă acumulată de mai mulţi secoli şi de mai multe generaţii pe părticica lui de pămînt, îi dă dreptul d-a o lăsa moştenire la copii, cum şi d-a şi vinde sadurile, şi în cazul particular şi prevăzut de lege, cînd el este silit de proprietarul nominal a se muta dupe moşie, îi dă dreptul a lua despăgubire despre sadurile sale3. 1 Vezi un act subscris de mai mulţi boieri Intre care Bibescu şi Ştirbei, în: Corupte rendu al lucrărilor Departamentului Credinţei, la 1834. 2 Vezi art. 72 şi 130 Reg. Mold. 3 Vezi art. [123—126] a Regulamentului Moldaviei şi art. [144] a Regi. Valahiei. 10 c 708 tL46 N. BALCESCU -[XIV] Să vedem acum cum Regulamentul hotărî renta, cum el prefăcu fermagiu în servagiu şi cum pe fermier (tenancier), proprietarul real, îl făcu serf al proprietarului nominal. Regulamentul puse la început un principiu drept, <în aceste cuvinte) : Le proprietaire est obligă de fournir la nourriture des villageois etablis sur sa terre, de meme que ceux-ci sont obliges en retour de travail-ler pour le compte du proprietaire. Cette reciprocite doit, pour etre juste, compenser autant que possible Ies avantages et Ies obligations de part et •d’autre. La mesure du terrain ă ceder doit etre basee sur Ies vrais besoins du cultivateur, et le travail de celui-ci doit correspondre ă la valeur de cette terre1. Iată cum Regulamentul realiză acest principiu : La tot ţăranul se dete pentru casă şi grădiuă o întindere de pămînt de 10 prăjini, iar în Valahia de 400 st. la cîmpie şi 300 numai, la munte 2. Asemenea se hotărî de fiecare ţăran în Moldavia o falce şi jumătate pentru arătură şi 40 prăjini pentru fînaţe şi 20 pentru păşune, iar în Yalahia numai 3 pogoane pentru arătură. Pentru islaz se hotărî în Yalahia 1/2 pogon pentru orice vită mare, pînă în numărul de 5 vite, şi trei pogoane fînaţe, pentru acelaşi număr. Iar avînd ţăranul mai puţine vite, să i se scază pogoanele de fînaţe dupe analoghia vitelor ce are. Iar în Moldavia pentru fiecare pereche de boi (se înţelege pînă în numărul de două perechi de boi şi o vacă) 60 prăjini fînaţe şi 60 păşune. Orice adaos de pămînt, piste acest hotărît, ar voi ţăranul să aibă, să se învoiască prin tocmeală cu proprietarul. Trebue mai întîi a observa aci că acest pămînt n-a fost bine calculat, căci mai cu seamă islazul şi fînaţele hotărîte n-a fost de agiuns pentru hrana vitelor. D-aci ţăranii fură nevoiţi a intra în învoeli cu proprietarii pentru prisoase, învoeli ce născură mii de abuzuri, căci slujbaşii statului, avînd dreptul d-a interveni între proprietar şi ţăran spre a întări acele învoeli, se cu proprietarul, spre paguba şi despoerea ţăranului. [XV] îndatoririle puse ţăranului către proprietar sînt : Orice ţăran să lucreze : 1 Art. [118] du Regi. Mold. 2 La mesure agraire en Valachie est le pogon equivalent â 1/2 hectare de France. II conţi ent 24 prăjini en long et 6 en large. Chaque prajine est de 3 stînjini de 8 palmes chac-une. Le pogon a donc une surface de 1296 stînjeni carres. La mesure agraire en Moldavie est la falche equivalant â 1 hectare 15 ares. Elle se divise en 80 prăjini en long et 4 en large ou 320 prăjini carrees; chaque prajine est de trois stînjeni de 8 palmes. REFORMA SOŢIALA LA ROMANI 147 Val [abia] Mol [dova] 1° 12 zile de lucru (clacă) cu vitele, iar cu mînile ............................................36 [zile] 2° O zi de arătură cu toate vitele sale iar cu mîiuile preţuite .............................. 3 ,, 3° Pentru tăiatul şi căratul unui car de lemne în Yalaliia................................. 3 ,, iar în Moldova pentru două care .................. — Ţăranii au facultatea d-a plăti aceste două precedente articole în bani, dupe preţul zilei ho-tărît de boeri proprietari, în Adunarea lor. 4° Două transporturi de la 1—8 ceasuri, sau unul de la 8—16 ceasuri, socotite . .............. — 5° Meremeturi la acareturile lor după 36 [zile] 4 moşie............................................ — 4 6° Obăgia. Dijma în oameni, asfel împărţită : în Yalahia de la 100 familii 4 oameni, care să fie necurmat în tot anul în slujba proprietarului, împărţiţi în această proporţie : ' de la 13—25 familii ... 1 om de la 38—50 ,, ... 2 [oameni] de la 63—75 ,, ... 3 ,, de la 88—100 ,, ... 4 ,, Socotite în zile, de fiecare ţăran vine ... 141 Iar în Moldova din 10 familii imul, daca satul are mai mult de 200 familii, iar de are mai puţin, 2 din 10. Socotite în zile, în cazul dintîi, vine de fie- care ţăran pe an................................ — 36 iar în al doilea, îndoit......................... 72 7° Dijmă din toate producte le ce face . . 1/10 1/10 Din fîn........................................ 1/5 1/5 Din vin 1/20 1/10 D-aci se vede că Regulamentul, deosibit de dijmă, impune pentru fiecare ţăran 56 zile de lucru în Yalahia şi 84 în Moldova, în satele mari, iar în cele mai miei de 200 case, care sînt cele mai multe, 120 zile. Dar el nu se opri aci, ci găsi mijloc d-a mai împovăra pe ţărani şi a întrei acest număr de zile de lucru prin preţuirea ce făcu despre lucru ce trebue a se face într-o zi. Mmeni nu poate tăgădui această încărcată preţuire şi însuşi (Comitetul) Moldavii, întocmit pentru reformarea Regulamentului, mărturisi în raportul său către Poartă că lucru ce Regulamentul hotărăşte a se face într-o zi d-abia se poate face în trei zile. Regulamentul Moldaviei, şi într-aceasta întrecu p-al Valahiei, îneărcînd mai mult pe locuitor; asfel, în ziua de plug, în care ţăranul cu o pereche de boi trebue să are 14 prăjini în moină şi 9 în ţelină (în Yalahia numai 10 şi 7) se coprinde şi semănatul şi îngropatul, ca cînd aceste două lucrări agricole s-ar face din afara de timp şi spaţiu. în ziua de praşilă, care este de 12 prăjini, adecă de o întindere îndoită de aceea ce poate face un om în timpul unei zile, se coprinde 1 La 1843 se scăzu două zile din aceste 14. 148 N. BALCESCU praşila întîi şi a doua, adecă o treabă ce se împătreşte cu timpul unei jzile; se coprinde încă culesul productului, care asemenea trebue să se facă în timp; tot în acea zi se coprinde încă şi disghiocatul, şi lucrul cel mai însemnat, care pe lingă timp cere şi boi, adecă căratul productului în coşară; şi tot temîndu-se ca ziua să nu fie prea mică, se puse şi făcutul coşarului tot în spatele ţăranului. în ziua de seceră trebue ţăranul să facă 16 prăjini; să le secere, ;să le lege în snopi, peste cîteva zile să clădească snopii în clăi; daca s-ar uda să-i întinză, să-i strîngă, nişte operaţii ce cer mai multe zile, în sfîrşit, să care productul şi sa clădească snopii în gireadă. în fine, ziua de coasă e culmea de mărime a zilelor. Cositul unei fălci de pămînt numără 4 zile, în care să oboare, să strîngă brazdele, să le usuce D-zeu, şi apoi în altă zi să le facă ţăranul în căpiţi, pe cari D-zeu udîndu-le, ţăranul să vie să le întinză, şi iarăşi altădată D-zeu uscîndu-le, să vie ţăranul iarăşi să le adune. în sfîrşit, în acele 4 zile se coprinde căratul căpiţelor la stog, clă-ditul stogului, şi aşa, din una în alta, ţăranul face cuadratul acelor 4 zile; şi cînd timpul e împrotivitor, din acele 4 zile, d-abia ese ţăranul după o lună. Iată pentru ce, zice d. Ionescu, de la care noi împrumutarăm această apresiaţie, noi vedem în Regulament charta sărăciei mulţimei poporului în favorul boerilor. Regulamentul dă încă facultate boerului d-a lua zilele de clacă, cînd în bani, cînd în lucru, dupe voinţa sa. Adesea însă, dupe cum însuşi o mărturisesc1, transformează lucrul în bani prin învoiri cu ţăranul, învoeli cu presupunere numai libere (de gre ă gre) et lorsque le paysan se trouve dans l’impossibilite, ce qui arrive presque toujours, de s’aquitter de la dette contracţie, il transforme de nouveau l’argent en travail, ayant soin toujours de la faire â son profit. [XVI] Socotite în bani şi dupe preţuirea arbitrară, ce iar boerii în Obşteasca Adunare fac zilelor de lucru, în bani2, aceste zile pentru un ţăran cu doi boi, {împreună cu dijma socotită iară în bani după arătarea boerilor înşişi, fac 107 lei şi 10 parale şi în Moldova peste 160). L-aceste sume trebuia a adăoga încă cîte lei 50 de ţăran, sumă cu care boerii îi încarcă din vînzarea tutulor obiectelor de consomaţie, deosibit de pîine, pentru care au monopolul în satul lor, şi le vînd cel puţin cu 30% mai scump decît îd oraşe3 ese 157 lei, parale 10 în Yalabia şi 210 în Mol- 1 Vezi R. 2 Această preţuire arbitrară aduce mii de abuzuri; căci pre cînd în Valahia boerii hotăra preţul zilei de 1 şi 1/2 lei, aceasta zi, în părţile muntoase care sînt mai populate, nu era nici de un leu, iar în părţile cîmpiei, pe lîngă Dunăre, se urca la 2 lei. în cel dintîi caz, proprietarii sau arendaşii silea pe ţărani a le plăti zilele în bani şi, avînd trebuinţă şi de muncă, îi punea de muncea şi le plătea ziua cîte un leu, în vreme ce ţăranii le plătea lor cîte 1 1/2. în al doilea caz proprietarii cerea de la ţăran a-i da zilele în lucru Şi ţăranii, avînd avantagiu a le plăti în bani, era siliţi a se învoi, plătind ziua mai scump de cît preţul hotărît de Obşteasca Adunare. 3 Acest drept de monopol se vinde în Moldova, de către proprietari la arendaşii evrei, cîte un galben sau 35 lei de ţăran. Este învederat că un evreu, căutînd a scoate cu prisos dobînda banilor şi cîştig, nu se îndestulează nici cu 50 lei de fiecare ţăran. Este încă de însemnat că proprietarii care, mai cu seamă în Moldova, au velniţe mari de rachiu, spre a-şi putea vinde această marfă ce nu se esportează, corumpe pe ţăran împingîndu-1 la băutură, şi asfel în vreme de iarnă, cumpără pe rachiu munca ţăranului de vară. Această băutură încă abimează, fireşte, populaţia. REFORMA SOŢIALĂ LA ROMÂNI 149 davia, rentă preţuită în bani dupe Begulament pentru fiecare ţăran cu doi boi, afară de abuzuri şi învoeli asupritoare pentru prisoase şi altele. Pentru această renta ţăranul priimeşte de la proprietar, dupe cum am văzut mai sus, mai puţin de 7 pogoane în Valahia şi 3 falce şi 70 prăjini în Moldova, va să zică că plăteşte chirie (un loyer) cîte 22 lei pogonul şi 55 falcea pe an. De vom compara această chirie la valoarea reală a pămîntului, că un pogon, termen de mijloc, se vinde în Valahia 3# sau 96 lei, iar în Moldova o falce se vinde 250 lei, aceea ce ar face cu 5%, maximum venitului obicinuit al moşiilor (biens fonciers) în Moldo-Valahia, în Valachia şi 50 mii în Moldova. Boeri sînt 15 500 suflete în Valahia sau 3 100 familii, şi 14 000 în Moldova sau 2 800 familii. 2) 3 200 000 ţărani agricultori, din care în Valahia 2 milioane sau 400 000 familii, şi în Moldova 1 milion 200 mii sau 240 mii familii. Din acest număr <în care număr coprindem 1 la 3 mii familii aşezate pe domenurile statului>scăzîndu-se vro 70 mii moşneni, rămîn 330 mii, din care a treia parte, la 140 mii, sînt clăcaşi ai monastirilor şi clerului, şi 200 mii, pe moşiile a vro două mii familii de boeri. Iar în Moldova, din 240 mii familii, 50 mii sînt moşneni, 60 mii pe moşiile monasti-reşti, 130 mii la vro mie de boeri. 150 N. BĂLCESCU [XVII] Fericit ţăranul cînd s-ar putea plăti de proprietar numai eu sumele ce am însemnat! Dar boerii nu se mulţumesc a le lua de patru ori mai mult de cit dobînda capitalului dat lor; Regulamentu le înfăţişează încă mijlocul d-a lua cel puţin de zece ori mai mult, dîndu-le dreptul ca să ceară claca în zile de lucru, dupe cum şi fac mai adesea, şi asfel ruinează de tot pe ţăran. Am văzut cum, prin preţuirea lucrului făcut într-o zi, ţăranul e nevoit a lucra trei zile în loc de una. Acum trebue să observăm că în vreme ce ţăranul lucrează pentru boeri, ogorul său rămîne nelucrat. Pe cînd ţăranii prăşesc păpuşoiu boeresc, al lor rămîne în burueni, şi adesea praşila a doua se face în locurile boereşti, pe cînd nici cea dintîi nu e făcută în cele ţărăneşti. Adaoge că adesea praşila se încalecă cu secera şi coasa; bărbatul merge la coasă, muierea la seceră, şi planta hrănitoare a ţăranului pere înăbuşită în buruiene; de scapă de buruiene, rămîne neprăşită de alJ doilea şi ţăranul lipsit de mămăligă cade în foamete; aceasta îl împlîntă în datorie şi datoria în sărăcie. „Goliciunea încungiură satul, dar foametea da d-adreptul”, zice ţăranul. Atunci vezi pe ţăran alergînd la coşarăle boereşti, pline de producte lucrate în timp de dînsul, plînge şi se roagă a i se da mămăligă. Boerul milostiv, pricinuitorul lipsei ţăranului, îi dă cu preţurile politicite; i-o vinde cum ar putea-o vinde la Galaţi sau Brăila,, şi în loc de bani, pe care ţăranul a şi uitat ce formă au de cînd nu i-a văzut, îi cere muncă. Ţăranul viaţă are, viaţă dă ; şi munca cea obligată de Regulament, grămădită peste munca cea obligată de boer, consumă tot timpul ţăranului, care atunci doreşte a fi mai bine ţigan decît ţăran român; căci cel dintîi este îmbrăcat şi hrănit de boeriu căruia sacrifică tot timpul, iar cel dupe urmă, gol şi flămînd, munceşte pentru boer; de aceea şi ţiganii fug de a se aşeza pe moşii, dupe cum se străduesc a o face acum boerii, supt masca de libertate şi filantropie. Disecarea aceasta arată învederat chipul cu care în practică au păşit ţăranii din an în an, dintr-o sărăcie mai mică într-alta mai mare. Munca este singura bogăţie a ţăranului; neputînd a o aplica în timpul cuvenit la ogorul său, este lipsit de dînsa sau, mai bine zicînd, o dă boerului ca să scape de lipsă şi să plătească venitul pămîntului, unui pămînt care, neluerat în timpul cuvenit, devine nu numai ca şi cînd n-ar esista pentru ţăran, dar încă ca o prăpastie (gouffre) în care el îşi perde şi munca de care mai poate dispune. Pe lingă aceasta mai este încă şi altă consecuenţă păgubitoare pentru ţăran, ce ese din desfacerea rentei în zile de muncă, iar nu în bani. Aceasta este perderea rodului muncii. în preţuirea valoare! pămîntului şi a muncei ţăranului, Regulamentul a scăpat din vedere a preţui şi scopul, adecă rodul muncei, a cărei valoare întrece p-a muncei. El a uitat că avansul de trei galbeni, de esemplu, dat în muncă de ţăran, cu fertilitatea pămîntului nostru, aduce proprietarului un rod cel puţin de nouă galbeni, rod ce ţăranul produce prin împovărarea ce-i face Regulamentul şi care îl sileşte a lăsa ogorul său şi a lucra pentru boer, şi a jertfi asfel şi munca şi rodul ei. P-acest rod comptează arendaşul cînd ia moşia în REFORMA SOŢIALA LA ROMANI 151 . arendă plătind proprietarului un fermagiu mai ridicat decît acela ce ese din preţuirea Regulamentului. „Munca ţăranului, observă foarte bine d. Ionescu, fiind un capital al său de 3 #, acest capital pus în pămînt a dat la una 2,3,4,5,6,7,8, 9,10 şi mai departe pînă la 100.0 dintr-o semînţă de păpuşoi; supuind acum [că] dintr-o semînţă a eşit la una trei, va să zică din trei # a eşit 9 #, şi aceşti 9 # sînt rodul muncei, scoţînd 3 # pentru plata muncei, rămîne 6 # rodul muncei ce s-a luat mai mult”. Acest rod de la 330 000 familii de clăcaşi din Valahia, în cursul unui an, face 1 980 000 galbeni, şi în 18 ani, de cînd s-a întemeiat Regulamentul, face 25 640 000 galbeni, sau 820 480 000 lei, la care adăogîn-du-se suma de 724 680 000 lei, eu care am văzut înapoi că s-a preţuit nedrept munca, ne face o sumă de 1 545 160 000 lei, sumă în care nu se socoteşte nici abuzurile, nici învoelile asupritoare, nici munca încărcată cuvenit. 154 N. BĂLCESCU stăpînirei decît în Moldova. Acei ce vor voi a cunoaşte toate abuzurile şi despoerile ţăranilor, atît de cîrnraire eît şi de proprietari în Valahia, deschiză delile Adunărei naţionale şi citească corespondinţa de 6 ani, de la 1836—1842, între guvern şi Adunare, (pe care regretăm că nu le-avem în mină acum spre a le publica). Prinţul Ghiea, fidel la gândirea fanariotă ce reprezintă în ţară, atacă opoziţia boerilor, acuzîndu-i ea asupresc pe ţărani în numele proprietăţii şi dete de faţă toate jafurili lor. Boerii, spre a se apăra, dez-văliră şi enumeră toate abuzurile guvernului. Această discuţie arătă poporului legile ce îl asupresc, gangrena ce îl roade şi moralitatea oamenilor ce îl guvernează şi îi dau legi, şi de atunci (fanariaţi şi ciocoi), el îi învălui pe toţi (deopotrivă) în acelaşi dispreţ, şi de atunci căută mai cu inimă a se mîntui (s’affranchir) de dînşii. [XÎX] Dar daca Regulamentul, în nişte ţări unde pămîntul este atît de întins şi braţele atît de puţine, a dat pământului, prin feliuri de chipuri, o valoare atît de exorbitantă către valoarea muncii, încît a robit-o pe aceasta cu totul pământului, daca el a aruncat toată povara statului numai pe spinarea ţăranului, să vedem de a respectat încai în ţăran personalitatea omenească, libertatea lui, această proprietate întîitoare, origină şi bază de toată proprietatea (cette propriete premiere, origine et bascele toute propriete). Regulamentul, deşi proclamă de sfinte actele Adunărilor de la 1746 şi 1749, care hotărîră emanciparea ţăranilor şi dreptul lor d-a se strămuta unde ar voi*, dar prin numeroasele piedici legale ce puse strămutării, făcu acest drept iluzoriu şi robi din nou pe om pămîntului. Aceste piedici sînt: 1. Ţăranul ce ar voi a se strămuta s-o facă cunoscut guvernului şl proprietarului cu 6 luni înainte de Sf. Gheorghe (23 aprilie s.v.); 2. Să plătească la proprietarul moşiei de unde se mută o sumă egală a îndatoririlor sale pe un an; 3. Să piarză în folosul proprietarului şi fără despăgubire toate clădirile şi sadurile sale; 4. Să plătească dările sale pe un an la corn mă; 5. Să plătească impoziţiile sale către stat, înainte, pe toţi anii ce ar rămîne pînă la noua catagrafie (recensement). Aceasta făcîndu-se la şapte ani odată, urmează că de s-ar strămuta în cel dintîi an după catagrafie, ar trebui să plătească aceste impoziţii pe 6 ani înainte; 1 1 Vezi art. 64 Reg. Val. şi art. 435 Reg. Mol. REFORMA SOŢIALĂ LA ROMÂNI 155 6. Chiar cînd va plăti acestea toate, nu se pot strămuta dintr-un sat decît doi ţărani deodată. Iar după înterpretaţia dată în Valahia de domnul Bibescu acestui articol, numai doi ţărani într-un an din acelaş sat; 7. Este poruncit încă supt pedeapsă straşnică la tot satul d-a nu priimi un fugar din alt sat şi d-a-1 trimite îndată supt pază la sătul său 1. Această robire personală fu cea mai simţitoare ţăranilor. Să ascultăm plîngerile făcute prin deputaţii lor în Comisia de la anul 1848. „Regulamentul, zicea deputatul ţăran Ene Cojocarul, îngrădise pe locuitori în proprietatea fiecărui boer ca într-o cetate de zid cu porţile de fer, de nu mai avem pe unde să mai eşim; că deşi fugeam în altă parte, nu aveam loc a fi scăpaţi, măcar că ne lăsam munca, casele, pometurile şi viile, munca părinţilor noştri şi a noastră, ca să fim scăpaţi cu acele şi să ne lase să ne hrănim unde eram fugiţi. Şi în ceasul ce ne afla, trimitea dorobanţii isprăvniciei şi venea şi arendaşii cu gonacii lor şi ne lua legaţi şi ne aducea iarăşi la urmă, întocmai ca pe nişte vite, închizîndu-ne prin beciuri şi prin coşarăle d-voastră, pe vreme de iarnă, fără nici un foc acolo, aruncînd şi apă peste noi ca să degerăm, şi ca cu patima acelora să sperie şi pe ceilalţi, că mulţi dintr-înşii au rămas şi betegi, de nu se pot hrăni nici astăzi; iar pe ceilalţi îi băga prin coteţe şi se pişa pe dînşii, întocmai ca pe nişte rîmători, nesocotind că sînt şi aceia omenire şi zidire a lui D-zeu”. Şi apoi adăogă : „La părerea deputaţilor proprietari că nu este claca robie, răspund că pînă la Regulament n-a fost robie aşa de aspră ca de atunci încoa. Nu este omul rob, lipit de moşie, cînd n-are voe să se ducă dupe o moşie pe alta? Noi n-avem voe măcar să fugim, de vreme ce ne aduce înapoi cu bătae. Ce însemnează în Regulament pedeapsa aceea ca să plătească ţăranul toată claca pe un an de zile înainte, şi toate sădirile sale şi alte lucruri muncite de dînsul să rămîie degeaba proprietarului ? De acolo apoi o mulţime de cheltuieli pentru strămutare, o mulţime de vreme perdută; aceasta nu mă ţinea legat de moşie, nu mă robea?” Şi la arătarea unui deputat proprietar că această oprire a strămutării este în interesul statului, el răspunse : „Că Vistieria se punea la cale de găsea pe sătean oriunde se afla, iar proprietarul, din ducerea unui ţăran dupe moşie, pierdea un rob”. „Mai robie decît asta cum poate fi alta, fraţilor, strigă deputatul ţăran Lipan. Nevastă-mea făcută de trei zile, fără nimeni lingă dînsa, vine dorobanţul, mă ia şi mă duce, bătîndu-mă, în cîmp. De zece ani de atuncea şi încă vînătaele biciului nu s-au şters dupe spinare. Mă pune să muncesc fără să-mi dea cineva nici de mîncare, nici de băutură. N u mă sloboade să-mi văd nevasta şi copilasu; nu mă lasă să caut de mîncare pentru dînşii şi pentru mine; mă vaet şi ei mă bat. în vremea turcilor, sabia, deşi omora, dar nu ustura ca biciul ciocoilor, nici nu robea ca Regulamentul d-voastră, de care noi n-am ştiut nimic fără cît ne-am pomenit cu el în spinare”. Asfel în secolul al XlX-lea legiuitorii noştri întemeiară robia, dis-parue de toute l’Europe. 1 Vezi art. 124 R.M. ; art. 103 şi 144 R.V. şi Legiuirea speţială urmată. 156 N. BALCESCU [XX] Lipsiţi de munca lor, lipsiţi de libertate, ţăranii, în mizerie şi disperare, sînt siliţi unii a profita de legiuirea care îi iartă a se muta, cînd cumpără un petic de pămînt la oraş, şi asfel, părăsind agricultura, se aglomerează prin oraşe în stare de uvrier, aglomeraţie care nu numai că e păgubitoare agrieulturei ce lipseşte de braţe, dar încă ne amerinţă de a vedea în ţara noastră produeîndu-se le pauperisme, ee fUcm des societes europeennes. Cei din apropierea marginilor îşi lasă ţara şi fug peste graniţă. Moldovenii în Bucovina şi Basarabia, Ies Yalaques în Ardeal şi mai cu seamă în Serbia şi Bulgaria. Aceste migraţii cresc în fiecare an, iar mai cu seamă se fac în vreme de iarnă, cînd Dunărea îngheţată înlesneşte trecerea. Asfel acum în Serbia, în tot lungul malului Dunării, se află la 40 mii familii de fugari din Yalahia; iar în Bulgaria şi pînă în Riimelia peste 100 mii familii, cele mai multe fugite de la întemeierea Regulamentului. O colonie de 30 mii familii bulgari industrioşi se aşezară în ţară în urma rezbelului de la 1829. Frumoasele întemeeri (âtablisse-ments) ce făcuseră era admirate de toată ţara. Dar mult nu trecu şi asuprirea Regulamentului îi sili a se reîntoarce în patria lor. O parte numai întemeiară două oraşe nouă, Alexandria şi Turnu, ocupîndu-se cu alte industrii, iar nu eu agricultura. Mizeria, sclavagiul, depopulaţia şi ruina ţărilor, asta este această monstruoasă legiuire numită Regulament şi efectele ei, legiuire pe care Rusia şi Poarta, de la 1848, menţin cu sila şi puterea armată în ţara, împotriva voinţei poporului. Cinci ani nu trecuse de la întemeierea lui şi plîngerile poporului deşteptă pînă şi apatia prinţului Ghica. De la 1836—1842,. el ceru necurmat de la Adunarea boerilor a uşura pe ţărani, mais Ies boyards impitoyables ne voulurent rien ceder de ce qu’ils appe-laient leurs droits, c’est-ă-dire des droits qu’ils s’etaient arroges eux-memes sur la personne et sur le travail du paysan. ,,Le paysan est le capital du boyard”, eriait un boyard depute, en pleine seance de l’Assemblee de 1842. Ce mot peint plus qu’on ne saurait le faire l’infamie de cette classe. DAsesperant de pouvoir entraîner l’Assemblde ă des concessions, Ghica cherche en 1842 ă le faire par des voies arbitraires, pour eapter Ies sympathies des paysans. Mais il s’y prit trop tard, maladroitement et d’une maniere insuffisante; son gouvernement etait trop discredita; lui meme n’avait plus l’autorite d’administrateur integre et patriote; aussi toutes ces mesures ne firent que hâter se chute deja (decidee) par Ies boyards de concert avec la Russie.  l’avenement du prince Bibeseo, en 1842, Ies paysans crnrent un moment Les actes individuels par lesquels les princes pbanariotes ont aliene ces monasteres au profit des moines grecs sont illegaux, car ils n’ont pas eu l’assentiment des Etats du pays, lltats reconnus par la Turquie elle-meme, car c’est â eux que de tout temps elle adressait ses firmans; que du reste ces actes memes ne conferaient aux moines grecs qu’un droit â la cbarite, droit que le peuple leur garantit, â la condition que ce sera l’Etat qui se chargera de leur faire l’aumone. Enfin la rexolution en appellait au respect du firman de l’an 1822, qui assurait â l’Etat la possession des biens des monasteres, conquete de la revolution de 1821. En cela le peuple roumain n’a youIu que faire chez lui ce que toute l’Burope monarchique, la Russie y compris, a fait chez elle. [XXVII] Telles sont les idees sociales de cette revolution roumaine de 1848, tombee sous les efforts coalises de la Russie baineuse et de la Turquie complaisante par timidite. Credem însă a fi arătat că nici o revoluţie nu fusese mai giustă mai necesarie. Ce trebuia să facă acest popol român, lipsit de pîinea din toate zilele, de proprietate, de securitate, de tot felul de libertate şi garanţie, de industrie, de comerciu, de legi şi de dreptate ? Dat în prada unei oligarcbii de bureocraţi, despoţi fricoşi, incapabili, corupţi, răpitori, trăind prin ilegalităţi şi abuzuri, meprizînd morala şi omenirea, esploa-tînd ţara în folosul lor şi lăsîndu-se şi ei a fi esploataţi de ruşi, tirani către patria lor, robi către duşmanii ei. Şi acest Regulament, pentru menţinerea căruia două puternice împărăţii s-au sculat cu armele lor nenumărate spre a-1 impune cu sila unui mic popol nearmat, ce nu le provocase şi le cerea dreptate, mai esista el oare la 1848 ? îsTu fusese el călcat pe rînd (tour â tour) chiar de acei ce i-1 impuseseră iar cu sila, la 1831, de Rusia în mai multe rînduri, cînd d-adreptul, cînd prin Turcia, de partida fanariotă supt Ghica, de partida ciocoilor supt Bibescu? Se mai află oare vreun articol dintr-însul care să nu fie fausse, viole, meconnu, oubli^ ! Ţara nu se află oare fără nici o lege în prada (livree) celui mai cumplit arbitrariu şi a abuzurilor celor mai ruşinoase şi mai uricioase (les plus honteux et les plus odieux) ? REFORMA SOŢIALĂ LA ROMÂNI 177 Gum poporul ar fi mai putut respecta o legiuire ce n-o respectase acei ce a făcut-o şi care acum nu mai esistă ? Cum ar fi putut el, ale cărui plîngeri nu le asculta, să iasă din această stare grozavă (affreux etat) et faire entendre sa voix decît printr-o revoluţie? Această revoluţie fu mare, frumoasă, generoasă. Duşmanii poporului urmară a.trăi în mijlocul lui fără nici o temere, fără să li se facă nimic. De trei ori se ispitiră a lua armele şi a ataca revoluţia, de trei ori poporul biruitor ertă cu generozitate, fără a pedepsi nici pe facţioşii (les factieux) prinşi cu armele în mină. Ciocoii şi fanarioţii coalizaţi cu rusii luară puterea în mînă şi răspunseră 1-atîta generozitate printr-o reacţie nemilostivă, implacabilă (implaea-ble). Ei decimară capii poporului prin închisori şi exiluri, ei munciră gloatele prin despueri, impoziţii şi chinuiră femeile şi fetele lor ; ea nişte furii infernale întinseră cu rusii de mînă dansul prin sîngele vărsat al acestui popol şi intonară cîntări de veselie pentru durerile şi umilinţiile patriei comune. Turcii contemplară în tăcere, l’arme au bras, această chinuire grozavă a unui popol care se ridicase în favorul lor, şi care prin revoluţia sa dete Turciei o popularitate şi o putere morală de care ea niciodată nu s-a bucurat, de care nici un guvern altul nu se bucură azi în Europa A Şi cu toate aceste ambele puteri, pîn-a nu răsturna revoluţia, au luat angajamente solenele către popol, prin acte oficiale, că îl vor mîntui de acea legislaţie monstruoasă ce îl chinuieşte de 18 ani. Aceste angajamente fură repetate în urmă în senedul de la Balta, care, deşi buleversă şi calcă tot dreptul public al Principatelor în favorul Eusiei, dar giustifică revoluţia, zicînd : ,,L’on procedera aux ameliora-tions organiques que raclament la situation actuelle des Principautes et les abus qui s’y sont introduits”. Aceste reforme încă le aşteptăm. Oomiteturile de reformă numite din poruncă (d’office), fură mărginite numai în chestia proprietăţii. Era într-adevăr chestiea cea mai principală a revoluţiei şi izvorul tutulor relelor care bîntueşte această soţietate a cărei bază e defectuoasă; dar se cădea oare a evita pe toate celelalte? Asupra acestii chestii însuşi boerii se împărţiră în comisiea Moldovei ; unii prelinseră că proprietarii sînt nedreptăţiţi de ţărani şi li se cade o despăgubire din partea statului, dar că privind că statul se află. în lipsă şi datorii, şi că boerii, ca nobili, trebue să fie generoşi, să fie rugaţi a se mulţumi cu ^Regulamentul. Celălalţi declară „que la misere hideuse qui ronge les paysans provient non des abus des propriet’aires, mais des. abus de i’administration”.. Ils conclurent au maintien du Beglement, moins la dîme, qui est abolie. Or ceci n’est pas un allegement, car la dîme avait ete deja abolie depuis plusieurs annees et remplacee par un certain nombre de journees de travail, qu’il n’y avait plus moyen d’exiger du paysan. Le rapport du Comite des reformes de la Valachie est plus curieux. II vient rendre un long hommage au principe de l’appropriation du paysan. 1 Să spuiu îp notă că în Moldova boerii şi femeile a avut o purtare frumoasă [demnă]? către ruşi. 12 — C. 708 178 N. BĂLCESCU que naguere Ies memes boyards traitaient de comunisme, mais il declare cette mesure impossible â realiser pour le moment en Valachie, par ce que Ies bras n’etant pas en rapport avec l’etendue du pays, il faut main-tenir l’esclavage pour l’avantage du boyard, grand producteur, Ce qu’on doit faire pour le paysan c’est de lui crier des besoins et pour cela il faut lui imposer une plus grande somme de travail obligatoire. C’est ce que le Comite fait en astreignant le paysan â la culture annuelle de deux pogones au profit du proprietaire. La rente estimee en argent se trouve augmentee d’une trentaine de piastres. Les ciocoi ont parle. Ils sont reste toujours Ies memes; deux revoluţiona populaires, arrivees en moins de trente ans, ne leur ont rien appris. Incapables de se sauver eux memes et de sauver leur patrie par un effort genereux et par la justice, ils sont fatalement entraines âleur ruine et â une destruction violente comme leurs predecesseurs, les boyards, qui leur viendra par la vengence du peuple, ou par le niveau despotique du Czar, selon le sort que la providence reserve â ce pays et â la liberte du monde. Bn attendant ils sont rong^s, plus que jamais, par l’usure. Ce n’est donc pas sur les boyards que nous eomptons, et en con-science, actuellement nous ne pouvons plus les rendre responsables de ce qui se fait dans le pays. Ils ont si bien agi qu’ils ont mis leur patrie dans les mains de l’etran-ger en sorte que maintenant [meme] s’ils voulaient le bien, ils ne pourraient peut-etre le faire. C’est aux deux empires, de la Russie et de la Turquie, que nous sommes forcâs de nous adresser pour le moment. Et malgre la haine que nous portons â la premiere, malgre l’affection que nous avons pour la seconde, nous rappellerons â toutes les deux les engagements qu’elles ont pris de faire le bonheur de ce peuple malheureux et nous leur dirons; Quand on s’arroge le droit de s’occuper du sort d’un peuple, comme vous l’avez fait â l’egard des Roumains, et qu’on neutralise toute action de ce peuple sur lui-meme, en violant le plus cher de ses cfroits, outre qu’on s’impose un devoir sacre, on assume une immense responsabilite et on devra rendre un jour un compte severe â Dieu, â l’humanite et â ce peuple si on l’a indignement trompe et replonge dans le malheur dont il venait de s’affran-chir. Finis opus. NOTE Şl MATERIALE 16. Drepturile românilor către înalta Poartă B.A.R., Msse rom., 8131, 14 file, autograf, cu adăugiri şi ştersături. Arhiva N. Mandrea, copie incompletă de altă mîuă, 7 file, cu o adăugire şi cîteva corecturi de N. Bălcescu, An. Ac. Rom., S. II, t. XIX (1896 — 1897), Adm. şi Dezb., Buc., 1897. Ediţii: Popolul suveran, Buc., I, 1848, nr. 15, 2 august, p. 57—58; nr. 16, 6 august, p. 62 — 64 [nesemnat]. Invetiatorul satului, Buc., V, 1848, nr. 16, 8 august. Drepturile românilor către înalta Poartă, Buc., 1848, 12 p. Romania, Verantwortlicher Redacteur S. J. Petri. Buk., 1848, nr. 16, 11/23 august; nr.17, 14/26 august, p. 61—62; sub titlul: Die Verpflichtungen der Romănen gegen die Hohe Pforte. Foae pentru minte, inimă şi literatură, Braşov, an. XI, 1848, nr. 43, 25 octombrie, p. 341 —344. N. Mandrea, Din hîrtiile lui Bălcescu, în Convorbiri literare, XXVI, 1893, nr. 12, 1 aprilie, p. 1028-1033. Anul 1848 în Principatele Române, III, 1903, p. 175—179. N. Bălcescu, Opere, Scrieri istorice, politice şi economice, ediţie critică adnotată cu o introducere de G. Zâne, t. I1-2, Buc., 1940 ; t. I2, p. 261 —267. — Scriitorii români moderni. Fundaţia pentru literatură şi artă ,.Regele Carol II”. — Opere, I —II, Buc., Edit. Acad., 1953, I, Studii şi articole, p. 225—230. — Vălogatott Munkăi, Osszeâllitotţa, eloszoval es jegyzetekkel ellâtta Balogh Edgâr, Buc., 1956, p. 139 — 140 [fragment]. — Opere alese, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, cu o introducere de Gh. Georgescu-Buzău, I —II, Buc., 1960; I, Scrieri istorice şi sociale, p. 238—243. — Scrieri alese, ediţie de Andrei Rusu. Prefaţa de Paul Gornea. Cronologie de Horia Nestorescu- Bălceşti, Buc., 1973, p. 88—93. Începînd cu nr. 15, din 2 august 1848, N. Bălcescu ia conducerea ziarului Poporul suveran în locul lui D. Bolintineanu şi Al. Zâne, trecuţi ca redactori; la p. 60, jos, apare ca redactor responsabil. Dar N. Bălcescu rămîne în această funcţie numai la numerele 15, 16, 17, 18; cu nr. 19 din 16 august, redactor responsabil devine D. Bolintineanu ; schimbarea s-a datorat plecării lui N. Bălcescu la Constantinopol. Odată cu schimbarea redactorului responsabil, ziarul înregistrează unele modificări; în primul rînd îşi măreşte formatul; de la formatul 4° trece la formatul in folio ; titlul Poporul suveran adoptă forma latinizată : Popolul suveran; în plus i se adaugă ca subtitlu cunoscuta maximă : Vox populi, vox Dei, cu traducerea dedesubt : Clasul poporului glasul lui Dumnezeu. Titlul ziarului era preluat din publicistica jurnalistică a revoluţiei din februarie. Sub redacţia lui A. Săli eres, la 26 martie 1848 apărea la Paris ziarul: Le peuple souverain. Journal des travailleurs, cu lozincile : Liberte, egalite, fraternite, solida-rită, unită. Despre publicarea articolului în ziarul german din Bucureşti : Niculina T. Samoilă. Nicolae Bălcescu în România, revista germană paşoptistă din Bucureşti, în Studia et Acta Musei Nicolae Bălcescu, 1970-1971, p. 695-698. NOTE ŞI MATERIALE 181 în fruntea primei file noua redacţie a ziarului românesc publică următoarea înştiinţare: „Redactorii acestii foi, văzînd trebuinţa ce naţia simte astăzi de o foae care să dezvolteze principele constituţiei noastre şi să trateze mai cu întindere toate chestiunile atît din Iăuntru cît şi din afară, au chibzuit a-i da formatul ce se vede. Redactorii sînt: d. N. Bălcescu, C. Boliac, Gr. Alecsandrescu, D. Bolintineanu, P. Teu-lescu, A. Zâne. Oricine va voi a trimite articole, redacţia le va primi cu plăcere. Persoanele care au răspuns abonamentului pe trei luni, li se va trimite foaea pînă la ter-minul respectiv, fără a li se mai cere vre un adaos”. Micul studiu de drept internaţional public alcătuit în mare grabă, după cum lesne se poate constata, îşi are originea în două consideraţii : N. Bălcescu îşi propune, pe de o parte, să facă cunoscută poziţia revoluţiei în privinţa situaţiei internaţionale a Ţării Româneşti — în special în relaţiile cu Turcia, pe de altă parte să combată tendinţele capitularde ale unei fracţiuni din conducerea mişcării, care părea deja hotărîtă să recunoască Porţii dreptul de a interveni în politica internă a Principatului. Larga publicitate făcută acestui articol prin tipărirea sa în publicaţii periodice din ţară, în Foaia din Braşov şi prin extras, lasă a se vedea intenţia cel puţin a autorului, de a atrage interesul opiniei publice în această problemă. Pentru a determina corect situaţia Principatelor, N. Bălcescu readuce în discuţie faimoasele „tratate”, deja cunoscute. Ceea ce este nou în această privinţă este interpretarea pe care ie-o dă, în primul rînd asupra valabilităţii lor, în al doilea asupra caracterului lor. Autenticitatea documentelor nu este pusă nici un moment la îndoială. Tratatele ar fi fost încă valabile pentru că nici una dintre părţi nu le-ar fi denunţat expres. Tratatul de la 1460, care ar reedita clauzele celui din 1393, cu simpla deosebire a majorării tributului, „încă şi astăzi formează dreptul public al ţării, cum se numeşte acum, capitulaţiile ei cu Poarta”, spune în timpul exilului (Introducere la Românii supt Mihai vodă Viteazul, ed. A. I. Odobescu, 1878, p. 13—14). Ambele ar fi nişte „tratate” de protecţie şi nici într-un caz „tratate” de supunere. Teza dreptului de autonomie a Principatului prin invocarea unor tratate internaţionale este, într-o anumită măsură, proprie revoluţiei din Ţara Românească. „Tratatele” sînt citate, de pildă, încă din 1837 de M- Kogălniceanu, dar pe cînd, după părerile acestuia, „tratatul” din 1393 este un act de supunere prin care ţara şi-ar fi pierdut independenţa, după N. Bălcescu, dimpotrivă Turcia prin aceste tratate a garantat autonomia Principatului (M- Kogălniceanu, Opere, I. Scrieri istorice. Ediţie critică adnotată cu o introducere şi note de Andrei Oţetea, Buc., 1946, p. 130). Este evident că la 1848 teza valabilităţii tratatelor era determinată de caracterul care li se atribuia. Noua teză a fost elaborată probabil în preajma revoluţiei; în însemnările pe care N. Bălcescu le face în cartea lui M- Kogălniceanu, Histoire de la Valachie, la pasajul respectiv nu formulează vreo rezervă, ci consemnează numai o observaţie asupra greşelii de dată în ceea ce priveşte convertirea lunii turceşti (Virgil Cândea, Histoire de la Valachie, de M. Kogălniceanu, tginotată de N. Bălcescu, în Studii şi cercetări de bibliologie, II, 1957, p. 96, 107). N. Bălcescu a preluat „tratatul” din 1393 probabil dinD. Fotino, care — după cum se ştie — a pretins că le reproduce după nişte copii extrase de banul Ioan Yăcărescu din arhivele Gonstantinopolului, iar pe cel din 1460 poate din Wiîkinson, în tot cazul ambele „tratate” sînt inserate în M. Kogălniceanu, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, I, ed. Al. Zub, p. 89 şi 106. Unele din elementele „tratatelor” le-a cunoscut, desigur, din mssul Genealogia Cantacuzinilor, scriere importantă pentru informaţia sa istorică şi care, după cum s-a arătat, este punctul de plecare al redacţiei capitulaţiei, în forma pusă în circulaţie de D. Fotino (I. Minea, Principatele române şi politica orientală a împăratului Sigismund, Buc., 1919, p. 245 şi urm.). Tratatul din 1460 îl publicase şi Tunusli. Ambele au mai apărut în presa românească, în alte versiuni. Poporul suveran, I, 1848, p. 43 dă pe cel din 1460. 182 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE N. Bălcescu a înţeles că Ţara Românească şi, în primul rînd, guvernul revoluţionar de la 1848 trebuie să tragă toate consecinţele din prevederile acestor „tratate” ; mai întîi de toate, dreptul ei la autonomie. In numele acestui drept a combătut politica adoptată de Locotenenta domnească faţă de intervenţia turcă şi a reclamat apărarea cu orice preţ a independenţei ţării, chiar cu armele. în privinţa poziţiei de drept a Principatului faţă de turci, el scria lui A. C. Go-îescu la 4 martie 1850 următoarele : ,,La Lieutenance inaugura son avenement en sacrifiant par un acte public remis â Soliman l’autonomie du pays, malgre I'opposition que nous lui fimes. Tes freres ont trempe aussi dans cette malheureuse action. Depuis lors la revolution politique fut sacrifice et abandonnee, comme l’avait deja ete la revolution sociale, car je vous I’ai dit, notre droit de faire la revolution n’etait que celui d’autonomie. Quelque jours apres, je me trouvai â Constantinople et parlant avec Cor j’ai prononce le mot de revolution : « Vous ne pou-vez plus rien reclamer, me dit-il, au nom de la revolution. Maintenant vous etes soumis ; vous ne pouvez plus parler au nom du droit revolutionnaire. Vous devez tout attendre, selon la declaration de votre gouvernement, de la bonne volonte du sultan ». II avait raison. Ainsi c’est Soliman-paşa, c’est la Lieutenance, c’est n’est pas Fuat qui a renverse la revolution. Celui-ci n’a fait que substituer un Caimacam aux trois Lieutenants. La revolution n’existait plus. La Lieutenance le savait bien, quand elle n’a pas voulu convoquer la Constituante, avant d’obtenir l’autorisation de Constantinople. La revolution eţait â recommencer. G’etait la mon opinion et celle de Ghica” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 282—283). „Tratatele” au avut, ca izvoare istorice, o destul de largă circulaţie, fie prin intermediul unor scriitori străini, fie prin publicistica românească. Tezele de la 1848 au exercitat o mare influenţă politică ; ele au fost reluate şi susţinute de numeroşi publicişti români şi străini cu interpretări asemănătoare acelora date de N. Bălcescu. Semnalăm următoarele publicaţii, pe lingă care multe altele s-ar putea adăuga : Memoire justificatif de la Revolution roumaine de 21/23 juin 1848, Paris, 1849; G. Chanoi, Derniere occupcdion des Principautes danubiennes par la Russie, Paris, 1853 ; Scurtă deducere istorică a tratatelor încheiate în privinţa Ţârei Româneşti în Gazeta de Transilvania, 1853, nr. 101, 19 dec.; nr. 102, 23 dec.; nr. 103, 26 dec., şi nr. 104, 30 dec.; Th. Lefebre, Etudes diplomatiques et 6cono-miques sur la Valachie, Paris, [f. a]; B. Boierescu, La Roumanie apres le trăite de Paris du 30 marş 1856, Paris, 1856 ; N.Istrati, Despre puterea legislativă şi privilegiile principatelor Moldo-Române (cu trad. franceză), Iaşi, 1856; P. Bataillard, Premier point de la question d’Orient. Les principautes de Valachie et de la Moldavie devant le Congres, Paris, 1856 ; Presa franceză si principatele române, articole extrase din Zimbru de T. Codrescu, Iaşi, 1856; A. Sanejuand, Les Principautes roumaines devant VEurope, Paris, 1857 ; J. A. Vaillant, Ades diplomatiques constatant l’autonomie politique de la Roumanie, Paris, 1857; C. Hurmuzachi şi Ion Maiorescu, Dezvoltarea drepturilor Principatelor Moldo-Române în urma tractatului de la Paris din mart 1856, Bruxelles ,1857 ; Buletinul şedinţelor Adunării Ad-Hoc a Moldovei, Iassi, 1857, nr. 1; Les Principautes roumaines et l’Empire Ottoman, Paris, 1858 ; A. Ubicini, La question des Principautes devant VEurope, Paris, 1858 etc. Cp. I. Filitti, România faţă de capitulaliile Turciei, în An. Ac. Rom., Ser. II, XXXVIII, 1915 —1916, cu o bibliografie asupra literaturii capitulaţiilor la mijlocul secolului trecut, p. 151, nota 3. K. Marx însuşi a invocat tezele româneşti în favoarea independenţei Principatelor. în articolul publicat în New York Daily Tribune, nr. 4134, din 19 iulie 1854, analizînd tratatele din 1393, 1460 şi 1511 spune următoarele „Din aceste capitulaţii, care continuă să fie si azi iu vigoare, întrucît n-au fost anulate prin nici un fel de tratat ulterior, reiese că Principatele du,nărene sînt două state suverane, sub suzeranitatea Porţii căreia îi plătesc tribut, insă cu condiţia ca Poarta să le apere de toţi duşmanii din afară, oricare ar fi ei, şi totodată să nu se amestece sub nici o formă în treburile lor interne. Turcii nu numai că n-au dreptul să pună Valahia sub o ocupaţie străină, dar le este interzis şi lor să treacă pe teritoriul Vala-hiei fără un motiv serios. Mai mult decît atît : din moment ce turcii au încălcat în felul NOTE ŞI MATERIALE 183 acesta prevederile capitulaţiilor încheiate cu valahii [.. .] şi-au pierdut dreptul la suzeranitate. . .” (Marx, Engels, Opere, voi. X, Buc., 1961, p. 329) ; K. Marx, însemnări despre români (Manuscrise inedite). Publicate de A. Oţetea şi S- Schwann [Introducere de A. Oţetea şi G. Zâne], Buc., 1964). Teza de la 1848 a înregistrat un prim succes diplomatic cu ocazia Protocolului încheiat Ia Constantinopol, în 11 februarie 1856, cînd „tratatele” sînt recunoscute chiar de Poartă, care confirmă privilegiile şi imunităfile acordate de Baiazed I şi Mahomed II. Este drept că tratatul din 30 martie 1856 nu le mai menţionează, ceea ce va obliga pe unii din fruntaşii români să dea unele interpretări nu tocmai juste acestei omisiuni; de ex. Ion Brătianu explica această omisiune prin faptul că ace'ste tratate „sînt de mult intrate în domeniul dreptului european” (D. A. Sturza, însemnătatea Divanurilor ad-hoc din Iaşi şi Bucureşti în istoria renaşterii României, IV; Lucrările Divanului ad-hoc din Iaşi şi Bucureşti, în An. Ac. Rom., Sec. ist., XXXIII, 1912, p. 743). Dar ele reapar în textul Convenţiei de la Paris în 1858, ceea ce, cu drept, a făcut pe V. Boierescu să afirme că noua menţiune este de mare importanţă pentru români, deşi forma în care este făcută nu este satisfăcătoare, întrucît Convenţia vorbeşte de capitulaţii, deci de acte de voinţă unilaterală şi nu de „tratate” (Ghenadie Petrescu, D. A. Sturza, şi D. C. Sturza, Acte şi documente privitoare la istoria renaşterii României, voi. II, Buc., 1889, p. 409—410). în Divanurile Principatelor „tratatele” au fost invocate în repetate rînduri. Punctul întîi din cele şase votate de Divanul ad-hoc al Moldovei reclamă „respectarea drepturilor Principatelor şi în special a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor capitulaţii încheiate cu înalta Poartă în 1393, 1460, 1511 şi 1634” ; la fel în unul din cele patru puncte votate de Divanul ad-hoc al Ţării Româneşti, care publica în anexele rezoluţiei şi textele tratatelor (D. A. Sturza, op. cit., IV, p. 674, 736). în cursul dezbaterilor tratatele fuseseră deseori invocate, atît într-un divan cît şi în celălalt; M. Kogălniceanu, I. Brătianu, C. Hurmuzachi, Anastasie Panu, rînd pe rînd, le aduseseră în discuţie ca bază nu numai a relaţiilor externe, ci ca temei pentru regimul juridic al străinilor, raporturile comerciale cu staţele străine etc. (D. A. Sturza şi C. Colescu-Vartic, Acte şi documente, VI, p. 64, 68, 74, 188, 190, 196; D. A. Sturza, op. cit., IV, p. 609, 618, 638, 641, 727, 728). Noua istoriografie, rectificînd datele şi lăsînd deoparte vechile plăsmuiri, admite că plata primului haraciu, la 1415, n-a însemnat supunere faţă de turci, şi că Mircea era un „suveran deplin, liber în ţara lui” (Istoria României, voi. II, p. 383). Despre plăsmuirea acestor capitulaţii : N. larga, Genealogia Cantacuzinilor de banul Mihai Cantacuzino, Buc., 1902, p. 68, nota 3, p. 495 ; idem, Geschichte des rumănischen Volkes, II, p. 76—77; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, I, ed. a V-a, Buc. 1946, p. 481. Cp. G. G. Florescu, Unele aspecte ale concepţiei lui N. Bălcescu despre suveranitatea ţărilor române, în Studii şi cercetări juridice, VI, 1961, p. 597—623; şi Nicolae Bălcescu el la Porte Ottomane; Contribution ă l’etude des relations entre les Pays roumains et l’Empire Ottoman, în Studia et Acta Orientalia, IV, 1962, p. 45—67 ; şi Aspecte privind poziţia internaţională a Ţării Româneşti in anul revoluţionar 1848, în Studii şi materiale de istorie modernă, III, Buc., 1963, p. 3—36; Maria Ecaterina Florescu, Nicolae Bâlcescu’s conception of internaţional relations, în Revue roumaine des etudes internationales, 1971, nr. 1, p. 139—150. Cercetări mai noi de fond asupra problemei capitulaţiilor : Ştefan Ştefănescu, Ţara Românească de la Basarab I, ,,întemeietorul”, pină la Mihai Viteazul, Buc., 1970. O excelentă expunere a problemei capitulaţiilor în istoriografia noastră ; Al. Zub, Mihai Kogălniceanu istoric, Iaşi, 1974,p. 507 —521, de asemenea tot Al. Zub, în Notele ediţiei M. Kogălniceanu, p. ^42. însuşirea unor teze politice şi aplicarea lor necritică, în cercetarea istorică, au făcut ca vechile capitulaţii şi chiar interpretarea lui Bălcescu să fie readuse în discuţie în studii foarte recente, şi actele dovedite de mult ca plăsmuiri să fie considerate din nou ca adevărate tratate moderne, şi deci surse de drepturi şi obligaţii internaţionale (vezi Dumitru V. Firoiu, Statutul 184 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE politico-juridic al ţărilor române de la formarea lor şi ptnă la proclamarea independenţei de stat depline a României, în Anale de istorie; XXIII, 3, 1977, p. 106 şi urm. 17. Lucrări colective şi acte oficiale din timpul revoluţiei de la 1848 1. Instrucţiuni pentru comisarii de propagandă B.A.R., Arhiva N. Mandrea; concept contemporan cu ştersături şi adăugiri, Ediţii: Anul 1848, II, 201-203; III, p. 105-109. N. Bălcescu, Opere, II2, p. 111—114 [parţial]. 1. Instrucţiunile pe care le publicăm în text erau menite să servească comisarilor de propagandă în activitatea lor la sate. înfiinţarea comisarilor era o acţiune revoluţionară. Tocmai din această cauză în Guvernul provizoriu s-au purtat aprinse discuţii în jurul înfiinţării lor. Ideea aparţinuse lui N. Bălcescu, dar ea nu avea adeziunea majorităţii conducătorilor. Că a fost propusă de N. Bălcescu şi că a fost primită cu împotrivire o ştim chiar de la el; în scrisoarea din 8 martie 1849, adresată lui A. G. Golescu, reamintindu-i cîteva episoade din timpul revoluţiei, îi scria printre altele : „In această vreme am organizat şi am sprijinit împotriva tutulor- (afară de Tel care mă ajuta într-aceasta) comisarii” (N Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 140), iar în scrisoarea din 4 martie 1850, adresată lui A. G. Golescu,, îi scria la fel în această privinţă : ,, J’ai organise alors aussi Ies commissaires contre la majorite du gouvernement qui etait hostile â ce projet” (ibidem, p. 282). Ideea era susţinută în acelaşi timp şi de A. G. Golescu. Ostilitatea din guvern faţă de proiect se datora mai ales îngrijorării că comisarii, pătrunşi în mase, ar putea răzvrăti satele împotriva proprietarilor. Ideea a fost totuşi admisă şi astfel s-a pus problema precizării rolului acestor comisari şi a persoanelor care trebuiau numite. Şi de această dată au ieşit la iveală divergenţe, care angajau însăşi orientarea revoluţiei române. Eliade vede în comisar pe jumătate un om al ordinii, un fel de dorobanţ civil, pe jumătate un propagandist guvernamental : comisarii trimişi prin sate trebuiau să impună ordinea, să propovăduiască înfrăţirea între clase şi să aducă ţărănimea la executarea muncilor agricole (La constitution roumaine expliquee d’apres ses vraies principes, Paris, 1850). Ei trebuiau, cum spune în altă parte, ,,a ţine satele în ordine şi a explica spiritul constituţiei (Epistole şi acte ale oamenilor mişcării române din 1848 [Paris, 1851], p. 7—8). Despre rolul de oameni ai ordinii pe care l-au îndeplinit efectiv comisarii Eliade spunea la fel : „singuri au făcut pe săteni a sta pe lucru, a lucra pămînturile, a respecta proprietatea şi persoanele şi a face să nu cază foametea pe ţară”. Ion Heliade Rădulescu, Scrisori şi acte, ediţie îngrijită de George Potra, Nicolae Simaehe şi George G. Potra, Buc., 1972, p. 263. N. Bălcescu vedea altceva în comisari. Aceştia trebuiau să întreţină şi să dezvolte în masele ţărăneşti ideea revoluţionară, lupta împotriva vechiului regim şi a oamenilor săi. La 25 iunie, scria lui A. G. Golescu următoarele : „Siliţi-vă ca comisarii să fie buni de treaba asta şi să li se dea instrucţia ce am făcut, cum şi să fie cîte doi-trei de fiecare judeţ” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 93). „Treaba asta” însemna revoluţionarea ţărănimii : în aceeaşi scrisoare îi mai spune : „ţăranii... au trebuinţă a fi aprinşi iar nu potoliţi”. Comisarii au fost instituiţi prin decretul din 24 iunie şi motivarea, aşa cum este formulată în decret, exprimă vederile lui Eliade. Comisarii sînt necesari, pentru că ţăranii n-ar cunoaşte încă bine proclamaţia şi deci trebuia cineva să le-o explice „în adevăratul ei înţeles”, dar mai cu seamă fiindcă aşa cum le-a fost împărtăşită „izvorăşte pagubă proprietarilor şi stavilă liniştei publice” (Anul 1848, II, 56). NOTE ŞI MATERIALE 185 în urma mai multor discuţii s-a stabilit că misiunea comisarilor în sate trebuia îndrumată prin instrucţiuni precise. N. Bălcescu şi-a asumat sarcina de a le redacta. - Instrucţiunile sînt semnate de către membrii guvernului. Un text iniţial a îost redactat de N. Bălcescu. We-o spune singur. în scrisoarea ain 25 iunie 1848. adresată din Focşani Iui A. G. Golescu, amintită mai sus, spune să li se dea instrucţia ce am făcut” (N. Băl- cescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 93). Aşadar, înainte de a pleca din Bucureşti redactase deja nişte instrucţiuni. Instituţia comisarilor fiind propusă şi în parte organizată de N. Bălcescu, era firesc deci ca tot el să alcătuiască şi Instrucţiunile. Dar „Instrucţia” pe care spune că a făcut-o nu este în totul una şi aceeaşi cu Instrucţiile contrasemnate de toţi membrii guvernului. Proiectul iniţial pe care Bălcescu l-a alcătuit a suferit modificări şi conţine recomandări pe care el nu le putea face. Textul integral al Instrucţiunilor cuprinde recomandări contradictorii. In timp ce în partea întîi sînt expuse poziţiile cunoscute ale lui Eliade, în partea a doua se expun poziţiile lui Bălcescu. în partea întîi recomandă comisarilor să propovăduiască înţelegerea între proprietari şi săteni : „către proprietari vorbe iarăşi de înfrăţire, iar nu de vrăjmăşie” şi să ceară de la clăcaşi „ascultare şi supunere Ia toate datoriile lor către proprietari sau arendaşi, după cum a fost pînă acum” ; în partea a doua îi îndeamnă dimpotrivă „să înece orice duh de supunere oarbă la vechile şi nedreptele instituţii, şi să deştepte în oameni ideile cele nouă şi mîntui-toare”, conform cu recomandarea pe care Bălcescu o făcea lui A. G. Golescu : „Aţîţaţi poporul şi ţăranii”. Materialul de msse pe care îl avem arată el însuşi că redactarea Instrucţiunilor a traversat mai multe momente. Conceptul din Arhiva Mandrea conţine numai partea pînă la rîndul 6 de jos din textul pe care îl publicăm mai sus (p. 13) şi care începe cu: „ . . . să caute a fi în toate funcţiile oameni ai constituţiei...”: restul lipseşte. După cum se observă din grafic acest concept a fost revizuit de alte două persoane; una a făcut ştersături şi uşoai’e adăugiri, iar alta a adăugat un pasaj întreg. Partea care lipseşte, aceea de la urmă, a fost la fel publicată în Anul 1848, II, p. 201—203, sub titlul de Proiect. Astfel, textul întreg al Instrucţiunilor conţine o compilaţie de proiecte, în fond un compromis contradictoriu între diferitele opinii din guvern. . Gh. Gcoi’gescu-Buzău considera Proiectul publicat în Anul 1848, II, p. 201—203, ca un text redactat în întregime de către N. Bălcescu, dar nu arată temeiurile acestei greşite atribuiri; la fel Ileana Petrescu, Sprijinirea revoluţiei de la 1848 de masele populare din judeţul Dolj, în Revista arhivelor, VII, 1964, nr. 2, p. 136. îl dăm în întregime în text, cu rezervele arătate, pentru că fondul pxincipal al ideilor aparţine totuşi lui Bălcescu. Din cauza caracterului contradictoriu al dispoziţiilor date de guvern, orientarea pe teren a comisarilor a avut de suferit. Instrucţiunile erau trimise administratorilor de judeţe pentru a fi înmînate comisarilor locali. In împuternicirile care se dau comisarilor, guvernul prevede expres aceste Instrucţiuni aşa cum reiese din următorul formular tipăxăt. în numele poporului român Guvernul provizoriu Di-eptate. Frăţie. Se împuternicează prin aceasta Domnul loan lonescu, comisar estraordinar al guvernului provizoriu în judeţul Gorjul, cu putere de a vorbi şi a lucra pentru mîntuirea ţărei, potrivit instrucţiunilor ce i s-au dat pentru aceasta. Membrii guvernului provizoriu : Neofit, mitropolitul Ungro-Vlahiei, loan Eliad, Generalul Teii, Gheorghe Magheru, Ştefan Golescu, loan C. Brătianu, A- G. Golescu, C- A. Rosetti. Bucureşti, nr. ..., anul 1848, iunie 27 (Arh. Stat. Buc., Comisia alcătuită pentru cercetarea celor amestecaţi în fapte revoluţionare de Ia 1848, dos. 6/1848, f. 12). 186 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE După cum se vede, deşi N. Bălcescu iniţiase organizarea comisarilor, el nu este semnat. N. Bălcescu luase ideea comisarilor din practica revoluţiei franceze din februarie. în Franţa instrucţiunile fuseseră redactate de Ledru-Rollin. Instituţia comisarilor a fost primită şi acolo cu rezerve şi chiar criticată în noua republică franceză de fracţiunea burgheză a revoluţiei; mai ales în provincie. Amintirea proconsuliilor din epoca Convenţiunii persista încă. Idei îndrăzneţe în privinţa comisarilor, apropiate de ale lui N. Bălcescu, avea şi A. G. Golescu ; la 19 iulie, de la Viena, propunea o schemă de organizare : „vreo zece comisari extraordinari cu putere foarte întinsă”, care să supravegheze în judeţe modul cum se desfăşoară propaganda şi să ţină în acelaşi timp legătura dintre comisari şi comitetul din Bucureşti; 96 comisari (unul de fiecare subadministraţie) cu 3—4 ajutoare, alese dintre locuitori „cei mai înfocaţi pentru principurile revoluţiei” ; aceştia vor trăi în sate „frăţeşte cu ţăranii” „şi vor iniţia pe cei mai probaţi şi mai solizi dintre ţărani, făcîndu-i să jure că vor fi gata să sae la arme la cea dintîi a lor chemare” (Anul 1848, II, p. 618). Intr-o anumită măsură aceste idei au fost puse în practică, întrucît au fost instituiţi şi comisari extraordinari şi, comisari locali. Instituirea comisarilor a fost una dintre primele preocupări ale Guvernului provizoriu. Proiectul de decret din 18 iunie 1848 al guvernului conţine ideile lui N. Bălcescu cu privire la misiunea comisarilor (Arhiva generalului Gheorghe Magheru. Catalog de documente 1582 — 1880, Buc., 1968). Activitatea comisarilor în sate constituie un episod marcant al anului 1848 şi totuşi > istoria sa nu a fost încă făcută. în aşteptarea unei lucrări mai ample, consemnăm liniile principale ale capitolului scris de comisarii de propagandă la 1848, atît de strîns legat de concepţia politică a lui N. Bălcescu. Dar Bălcescu nu a putut să îndrume în întregime şi acţiunea pe teren şi s-o supravegheze cum ar fi dorit. Desemnarea comisarilor ar fi trebuit s-o facă chiar el şi totuşi nu a făcut-o. în scrisoarea adresată lui A. C. Golescu, amintită mai sus, el îi scria în acest sens : „Vous savez que je n’ai pas meme voulu Ies nommer moi-meme et que je Ies ai fait nommer par Ies clubs”. (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 282). Cu toate acestea, numai o parte au fost numiţi la recomandarea cluburilor; cei mai mulţi au fost numiţi direct de guvern. Cu conducerea corpului de comisari N. Bălcescu a instituit o comisie din care făceau parte A. C. Golescu, Al. Zâne, D. Bolintineanu, C. Roman ; comisia mai avea şi sarcina de a organiza întreaga propagandă. Dar, pare-se, comisia nu a funcţionat (ibidem, p. 282). Comisarii recunosc în N. Bălcescu conducătorul lor; unii îi trimit rapoarte. Comisarii din Mehedinţi, în grup, Ioranu, C.Serghiad, C. Caragic, Costache Podeanu şi I. Verzea raportează asupra situaţiei din district. N. Bălcescu pune pe adresa lor rezoluţia : ,,D. Ministru din Lăuntru va lua aceasta în băgare de seamă” (B.A.R., Msse rom., 3857, f. 104 ; Anul 1848, II, p. 657). Instituirea comisarilor a avut ecou şi peste munţi. Gazeta de Transilvania, la 5 august, îi semnala şi spunea, probabil prin G. Bariţiu, că „comisarii au să fie prea bine pătrunşi de toate puntele Constituţiei, populari în explicaţii, însă şi gravi în purtare, neprege-tători ziua, noaptea” (ibidem, III, p. 249). Dispunem de o listă din 26 noiembrie 1848 în care sînt însemnaţi nominal toţi comisarii pe judeţe, cu data numirii. Lista are titlul : Lista comisarilor propagandii cu banii ce au primit fiecare, drept leafa sa, şi cită vreme, socotiţi cite lei 500 pe lună fiecare, adică de persoanele care ar fi îndeplinit efectiv funcţia de comisar. în total 105 ; repartiţia pe judeţe este următoarea : 9 Slam Rînmic, 3 Brăila, 8 Argeş, 6 Buzău, 6 Prahova, 8 Dîmboviţa, 5 Ialomiţa, 6 Ilfov, 5 Teleorman, 6 Muscel, o Olt, 5 Romanaţi, 7 Vîlcea, 9 Dolj, 5 Gorj, 5 Mehedinţi, 4 Vlaşca, 3 cu titlul de comisari extraordinari (Documente privind anul revoluţionar 1848 în Ţara Românească, Buc., 1962, p. 54—57). Primele numiri s-au făcut pe ziua de 27 iunie, ultimele pe 5 august. Salarizarea era relativ modestă faţă de lefurile regulamentare, mai ales dacă ţinem seama că în contul salariului intrau şi cheltuielile de deplasare. Guvernul, nemulţumit de activitatea comisarilor şi concesiv faţă de reacţiunea boierească, puţin înainte de căderea revoluţiei a hotărît reducerea substanţială a numărului lor. La 5 septembrie 1848, Minis- NOTE ŞI MATERIALE 187 terul din Lăuntru propune o reducere la cîte doi pe judeţ, afară de Dolj unde lasă trei, în total deci 35 (Anul ÎS48, IV, p. 212). Locotenenţa Domnească, prin decretul din 9 septembrie, aprobă propunerea, fără a-şi motiva decizia (ibidem, p. 270). în lista citată sînt şi tineri români din Transilvania : Axente Ioan, Almăşanu David Maniu, Codru Gherman Ioan, Gaitan Nicolae, Papiu Alexandru, Papiu Ioan, Petcu Ioan, Roman Constantin, Verzea Ieremia, Bătrineanu AI., Armei Eliseiu, Pumnul Aron şi alţii. Unii din ei au venit în ţară ia invitaţia lui A. G. Golescu, alţii — a lui Bălcescu (ibidem, II, p. 369; S. Drag'omir, N. Bălcescu in Ardeal în An. Inst. de Ist. Naţ., Cluj, V, p. 5). Cîţiva erau veniţi mai dinainte. Românii transilvăneni erau deosebit de preţuiţi la Bucureşti. Axente şi Roman făceau parte, împreună cu N. Bălcescu, din redacţia ziarului învăţătorul satului. I. Maiorescu propunea din Sibiu, la 15 iulie 1848, guvernului provizoriu să cheme chiar pe S. Băr-nuţiu: „inima şi sufletul congresului de Ia Blaj” (B.C.S., Achiziţii Bălcescu). Dar evenimentele au făcut ca propunerea să nu poată fi realizată. Despre românii transilvăneni în revoluţia de la 1848 în Ţara Românească, vezi şi : Ilie Popescu Teuşan — Vasile Netea, August Trebo-niu Laurian, Buc., 1970, p. 89, 108, 115; tot aici şi referinţe asupra rolului lui Laurianîn editarea Magazinului istoric. Pătrunaerea comisarilor în sate a fost fără îndoială unul dintre cele mai de seamă episoade ale revoluţiei. Era prima dată în istoria românească cînd în lumea satelor intra altcineva decît reprezentantul stăpînirii sau al boierimii. Reprezentantul noii rînduieli nu cerea nimic ţăranului, îi vorbea despre libertate şi îi promitea pămînt şi dreptate. în faţa comisarilor ţărănimea apărea mai peste tot compactă ; adeziunea ei la revoluţie sub forma sacră a jurământului este aproape unanimă ; în multe regiuni, satele sînt zguduite de ovaţii şi urale ; peste tot, chiar pe turlele bisericilor, se ridică tricolorul, simbol al revoluţiei. în ansamblul său, corpul de comisari s-a achitat de misiunea pe care şi-a asumat-o; doar cîţiva au îndeplinit-o mai puţin sau n-au corespuns menirii lor. Guvernul i-a privit însă cu neîncredere, chiar cu ostilitate; unii sînt acuzaţi că s-ar deda la excese de limbaj, că ar îndemna ţărănimea la acte de violenţă faţă de proprietari; N. Golescu, ca ministru din lăuntru, se adresa* administratorilor de judeţe, semnalîndu-le atitudinea unor comisari, care ar fi îndemnat pe săteni „să dea cu ciomagul în foştii boieri şi alte asemenea cuvinte care sînt în contra ideilor de dreptate şi frăţie ale Constituţiei noastre” şi cerea ocîrmuirii locale să-i supravegheze şi să-i întoarcă pe calea cea dreaptă (Anul 1848, III, p. 412). Şi ce altă dovadă mai bună despre rolul activ în revoluţie a acestui tineret decît prigoana împotriva lui după 13 septembrie. Cînd a început represiunea, comisarii de propagandă, cîţi au rămas în ţară, au fost urmăriţi cu înverşunare şi, odată prinşi, anchetaţi cu rigoare. Rapoartele comisarilor relevă entuziasmul şi elanul lor revoluţionar ca şi adeziunea ţărănimii la noua orîhduire; rareori, în cîte vreun sat, întîmpină o rezistenţă locală şi atunci organizată de proprietari sau arendaşi. în unele cazuri, comisarii dau la iveală incuria sau incapacitatea organelor administrative; alteori, trec la critici la adresa guvernului, mai ales în politica agrară ; unii refuză să împartă prin sate circularele guvernului cu privire la menţinerea clăcii şi a dijmei pe anul curent; în rapoartele lor mulţi cer măsuri urgente în interesul revoluţiei. Instrucţiile confuze au încurcat pe unii dar în general, spiritul în care au activat n-a fost acela pe care voia să li-1 imprime guvernul provizoriu; în contact direct cu masele, ei au lucrat sub influenţa acestora. De aceea, şi măsura luată în ultimele zile de a le reduce numărul şi pînă la urmă, probabil, a-i lichida. Răducanu Burdeanu, comisar în Muscel, la 11 iulie informează Ministerul din Lăuntru că a lucrat în şase sate ,,cu inimă de român” îndemînd pe ţărani să-şi apere drepturile şi să-şi sprijine naţionalitatea, căci numai aşa vom deveni şi noi românii „o naţie, un neam, un popul” (ibidem* II, p. 397); Constantin Brezoianuucomisar tot în Muscel, într-un sat din judeţ, ia sătenilor jurămîntul de devotament faţă de Constituţie şi arde hîrtiile cu porunci ale vechiului regim; în alt sat, găseşte poporul complet revoluţionat: „entuziasmul a fost peste toată aşteptarea” ; sătenii se înarmează cu suliţe şi îşi organizează garda naţională. 188 G. ZÂNE şl ELENA G. ZÂNE în vreo două sate a întîmpinat însă „oarecare răceală”, dar datorită, pare-se, numai hotărîrii greşite a guvernului ca ţăranii să continue a presta clacă la boieri (ibidem, II, p. 429). Alţi doi comisari din Muscel, L. Paleologu şi M. Predescu, sînt întîmpinaţi cu bucurie şi, după ce au explicat constituţia, au luat sătenilor jurămîntul; toţi, afară de vreo doi-trei, au acceptat să constituie garda naţională (ibidem, p. 534). Un comisar din Ialomiţa explică în două plăşi constituţia şi ia jurămîntul; arde toate hîrtiile vechiului regim şi înalţă stindardul tricolor ; sub influenţa ideologiei eliadiste se lasă sedus de iluzia că a convins pe proprietari şi pe arendaşi că „Constituţia e în folosul tutulor şi în paguba nimului” (ibidem, p. 561—562). lerodia-conul Veniamin, C. Burlan şi D. R. Duţulescu, toţi trei comisari din Ylaşca, găsesc la Giurgiu o stare de efervescenţă reacţionară, întreţinută de proprietari şi arendaşi; dar nu se dau bătuţi. Raportează guvernului situaţia reală ; administratorul nou ar fi un incapabil; „toată administraţia se derige de creaturile lui Vilara” ; în slujbe peste tot „mîrşave creaturi ciocoieşti” ; cer schimbarea neapărată a administratorului şi propun „un bărbat cunoscut de adevărat republican şi român” ; insistă pentru măsuri revoluţionare; „altmintrelea, judeţul Ylaşca trebue şters din charta României” (ibidem, p. 564—565) ; C. Burileanu, comisar la Dolj, constată o> stare tulbure în Craiova, proprietarii se agită, lumea se teme de mişcări reacţionare; laudă pe administratorul Petrache Romanescu care, prin energia sa, a reuşit să bage „frica morţii” în toţi adversarii revoluţiei (ibidem, p. 580) ; M. Marghiloman, comisar la Gorj, raportează că în satele pe unde a umblat a găsit ţărănimea solidară cu revoluţia ; duşmani puţini, doar „pe moşiile ciocoieşti” ; el, în calitatea pe care o are, pe cît poate, face pe ţăran „vrăjmaş stăpânului lor, căci numai cu chipul acesta propaganda îşi poate lua sborul” (ibidem, p. 588). A.'Dedu, comisar în Muscel, ridică pe plaiul Dîmboviţei stindardul libertăţii şi îl sfinţeşte cu o slujbă religioasă (ibidem, p.589). Comisarii din Brăila, cu Al. Mânu în frunte, sînt reclamaţi de agenţii consulari din localitate, ostili revoluţiei, că „excită spiritele” şi, prin comportarea lor, „ameninţă a compromite liniştea publică şi a aduce grave şi dezastroase urmări” (ibidem, p. 660 — 661; 694—695). D. Florescu, comisar în Prahova, informează pe N. Bălcescu că a găsit în plaiul său o situaţie, tulbure, datorită administraţiei şi că, începînd să lucreze, a pi’ocedat conform cu instrucţiunile ; într-un sat a făcut o adunare de aproape 300 de ţărani şi în cadrul unei serbări a luat jurămîntul, a sfinţit steagul tricolor şi l-a înălţat pe turnul bisericii (ibidem, p. 667 — 668) ; D. Oprescu, comisar de Romanaţi, asigură guvernul că ţăranii din plasa sa sînt acum pătrunşi de spiritul noii constituţii şi „gata a muri pentru libertatea şi desrobirea drepturilor lor” (ibidem, p. 744 — 745) ; C. Manega, comisar tot din Romanaţi, procedează şi el conform cu instrucţiunile : adună satele, face sfeştanie, ia jurăminte şi ridică stindarde naţionale; în satele de moşneni găseşte o oarecare rezervă pe care crede că a risipit-o; în satele cercetate, la două a găsit nesupunere la împlinirea datoriilor proprietăriceşti; impresia sa, expusă în primul său rapoi’t, este că sătenii sînt „plini de cea mai mare mulţumire” de noua constituţie (ibidem, p. 746-^747). Veniamin, ierodiacon şi D. Duţulescu, activii comisari din Vlaşca, amintiţi mai sus, parcurg două plăşi şi dau relatări dramatice despre situaţia ţărănimii; holera a făcut ravagii ; lăcustele au pustiit holdele ; arendaşii exploatează nemilos; clăcaşii sînt forţaţi prin bătăi să lucreze moşiile; „satele au suferit deopotrivă toate asprimile timpului şi ale soartei” ; intrarea lor în sate „a pricinuit o bucurie nespusă” ; clăcaşilor, atîta timp împilaţi, „le bate inima cînd aud că stăpînirea îi numeşte fii, şi guvernul le zice fraţi” (ibidem, III, p. 3—5).D. Zăgă-nescu, comisar în judeţul Vîlcea, organizează pe un cîmp, afară de oraş, o mare demonstraţie, la care participă „cetăţenii” Rîmnicului Vîlcea, funcţionari şi garda naţională înarmată ; are loc o sfeştanie, se citeşte constituţia; în „mii de aclamaţii” el rosteşte o cuvîntare de o oră şi, în entuziasmul tuturor, ia jurămîntul. Anton Pann, prezent şi el la adunare, „împreună cu cîţiva cîntăreţi... a alcătuit o musică vocală cu nişte versuri preafrumoase puse pe un ton naţional, plin de armonie şi triumfal” (ibidem, III, p. 82—83). Comisarii în jud. Argeş întîmpină însă greutăţi măi ales din partea unor clerici (ibidem, III, p. 84); I. Livaditu, comisar din Romanaţi, îşi asumă sarcina iluzorie de a împăca pe contrarevoluţionari şi de a aduce pe săteni NOTE ŞI MATERIALE 189 la supunere (ibidem, p. 88J ; Şt. Barbu, comisar în jud. Slam-Rîmnie, în plasa sa, adună locuitorii în biserici şi le citeşte, proclamaţia; ia jurămîntul de la cei prezenţi şi crede şi el că ar putea cîştiga pe proprietari (ibidem, p. 145—146); Ioan Costinescu, comisar în jud. Buzău, vizitează 34 de sate ; peste tot găseşte o situaţie tulbure ; dacă revoluţia nu izbucnea, o făceau ţăranii singuri; explică constituţia şi invită po ţărani la moderaţie ; le cere să fie „blînzi’, să-şi împlinească datoriile către proprietari şi arendaşi ,,căci toţi sînt fii ai unei ţări” ; protopopul care-I însoţea suplică pe ţărani ,,a erta pe cei ce i-au împilat”. Aşadar, comisarul de Buzău se comporta conform cerinţelor guvernului (ibidem, p. 106) ; V. Calloianu, comisar tot din jud. Buzău, găseşte în plaiul său ţărănimea împărţită, o parte entuziasmată pentru Constituţie, dar alta potrivnică ; împotrivirea ar proveni, după dînsul, din teamă sau neştiinţă (ibidem, p. 241—242) ; C. Cutcudache, comisar la Vîlcea, explică în sate proclamaţia şi organizează gărzi naţionale; ridică steaguri naţionale; ţăranii aclamă guvernul revoluţiei care i-a scăpat de ,,jugul robiei” (ibidem, p. 260—261) ; Costache Podeanu, comisar din Mehedinţi, în plasa Motru, sub steagul libertăţii, ia jurămîntul sătenilor „pătrunşi de fericirea ce isvorăşte din Constituţie” şi denunţă pe doi conducători ai reacţiunii, care ar fi arătat „sentimente de satan” (ibidem, p. 263) ; St. Turnavitu şi P. C. Mihăianu, comisari de Argeş, găsesc în plasa Piteşti o situaţie confuză : o parte din ţărani potrivnici revoluţiei „din pricina reacţionarilor orăşeni” ; unii preoţi îi întîmpină cu adversitate şi aţîţă pe ţărani împotriva lor; nu se lasă însă ; cred că au învins dificultăţile; „astăzi stindardele libertăţii flifăe pe toate bisericile satelor plăşii” (ibidem, p. 276—277). I. Livaditu, comisar de Romanaţi, se sileşte „a corespunde cu nobila misie” ce are; în fiecare sat înfiinţează gărzi naţionale şi îndeamnă poporul la înarmare, cel puţin cu suliţe (ibidem, ‘p. 88, 402,) ; C. Brezoianu, comisar de Muscel, este solicitat insistent de ţărani a le procura arme : „Daţi-ne arme, daţi-ne arme, mi s-a zis în mai multe sate dintr-acest plaiu (Nucşoara)” (ibidem, p. 403, cp. şi II, p. 428— 429) ; trimite la Bucureşti un text cu comentariul făcut de el Constituţiei (ibidem, II, p. 230—232). Din nou Şt. Turnavitu insistă asupra situaţiei grele din Argeş ; puţini ţărani au depus jurămînt; preoţii locali sînt tot ostili, chiar protopopii n-ar fi „oameni ai secolului” ; peste tot vede reacţionari ; unul din comisari, Nanu, n-ar fi făcut nimic; şi-ar fi dat demisia; asigura guvernul că va „călca sub picioare” toate greutăţile (B.A.R., msse. rom. 3856, f. 344—5; Anul 1848-,-III, p. 435—437); G. C. Băjescu şi D. Oprinie [Oprescu] învinuiesc preoţii din judeţ că sînt demoralizaţi şi nu-şi cunosc misia; cer măsuri (ibidem, p. 456) ; G. Meletie, comisar de Muscel, raportează la Bucureşti că în plasa sa „acum. .. gura păgînilor a amuţit” şi că în curînd garda naţională va fi întocmită (ibidem, p. 459) ; Chesarie, ierodiiaconul, comisar de Slam-Rîmnic, într-un nou raport, crede că a adus „în liniştire duhurile de reacţioneri”, încît se poate făli acum. de triumful Constituţiei (ibidem, p. 480— 481) ; D. Oprinie, într-un nou raport, informează că în plasa sa, Ia 20 august, a luat jurămînt în toate satele; un singur om din 44 a refuzat să jure pe Constituţie „pînă nu va scăpa de clacă” (ibidem, p. 570—571,) ; I. Livaditu, comisar de Romanaţi, găseşte o stare de spirit în adevăr revoluţionară ; ia jurăminte : explică ţăranilor pentru a treia oară Constituţia ; ţăranii şi aici cer arme (ibidem, p. 612). Dar o altă stare de spirit este în Vlaşca, asupra căreia insistă din nou comisarii acestui judeţ, Damian Duţulescu şi C. Burlan ; ţăranii nu au nici o încredere în revoluţie, nu vor să asculte,, vorbe dulci” ; spun pe faţă că vina ar purta-o guvernul; nn a făcut nimic pentru ţărani; „Ţiganului i s-a dat libertatea, nouă [intelectualilor] ni s-a dat [libertatea] vorbirii şi a scrierii, ţăranului nu i s-a dat nimic, deputăţiile şi alte istorii sînt pentru dînsul tot beilic şi străgănire”. In plus, străinii din Giurgiu, mulţi din ei oameni ai turcilor, răspîndesc zvonuri alarmante; ţăranii refuză să primească stindarde şi nu vor să ardă hîrtiile vechiului regim ; cei doi comisari cer măsuri urgente-(ibidem, p. 645—647). Cuvîntarea lui G. Brezoianu, comisar de Muscel, este publicată în Monitorul român din 31 august 1848. Ca toţi ceilalţi, arde hîrtiile vechiului regim şi declară ţăranilor adunaţi : „arzînd aceste exemplare, buni săteni, înţeleg că claca, neruşinata iobăgie au murit. Piară dar şi numele şi pomenirea lor, fapta va înceta cît mai curînd”. Totuşi în spiri- 190 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE tul recomandărilor devenite tot mai insistente ale guvernului predică înfrăţirea claselor (ibi-dem, IV, p. 21—25). Ni s-a păstrat un material de arhivă important cu privire la activitatea comisarilor şi anume actele încheiate în unele sate, „jurnalurile” de adunări în care sînt consemnate faptele; adeziunea ţărănimii; jurămîntul de. credinţă, hotărîrea de a se înarma şi a înfiinţa gărzi pentru apărarea noii ordini, cît şi însemnarea nominală a participanţilor; ştiutorii de carte semnează, •ceilalţi sînt înscrişi uneori cu tradiţionala cruce şi degetul pus deasupra ei la începutul numelui ; pe fiecare act sigiliul satului. Numărul mare de participanţi la adunările convocate de comisari ar arăta — dacă este real — adeziunea în masă a ţărănimii la revoluţie şi curajul ei. Ion lonaşcu, comisar în Olt, ia adeziuni scrise de la mai toate satele din plasa Şerbăneşti (B.A.R., msse rom., 3858, f. 91 şi urm.); Alecu Petrescu, comisar de Teleorman, trimite Ministerului din Lăuntru un pachet compact conţinînd 16 „jurnaluri” cu adeziunile din plasa sa (ibidem, f. .274— 403). Peste tot acelaşi jurămînt, deci un formular tip. Jură să fie credincioşi „naţiei” şi să apere „acele douăzeci şi unu de punturi decretate de popor”. Se mai leagă să-şi dea chiar viaţa pentru revoluţie (ibidem, f. 97; Anul 1848, III, p. 255J. în sarcina comisarilor cade şi organizarea gărzii naţionale la sate. înrolează populaţia în masă chiar şi ţigani. în satul Slobozia, din judeţul Teleorman, de ex. comisarul organizează Roata ţiganilor cu un efectiv de 95 de oameni. Roata îşi alege ofiţerii: „căpitan, lietenanţi, •suptlocotenenţi, căprari, unterofiţeri” ; printre ţiganii înscrişi unii sînt meseriaşi; un rotar, un cojocar, un fierar, un cazangiu, doi lăutari (B.A.R., msse rom., 3858, f. 297 r- v-). Rămîne îndoielnic faptul dacă înrolarea în garda naţională a ţăranilor în masă şi mai ales a ţiganilor este în totul reală. O companie efectivă a gărzii naţionale compusă numai din ţigani, foşti robi, rămîne problematică. Este mai sigur că a rămas în stadiu de act încheiat de tînărul comisar Mihai Rachieru. (Eiisabeta Negulescu, Documente inedite privind evenimentele din 1848 în judeţul Prahova, în Revista arhivelor, LXXXV, Supliment 1973 ; despre organizarea ;gărzii naţionale p. 192 şi despre acte de răzvrătire a clăcaşilor, p. 192 şi urm., Radu Rosetti, -Garda naţională, în An. Ac. Rom., Mem. secţ. ist. S. III, t. XXV, 1942 — 1943, p. 483 — 510). Prăbuşirea revoluţiei a creat o situaţie grea tuturor părtaşilor la mişcare. Conducătorii •principali, expulzaţi de turci, au fost oarecum puşi la adăpost de alte persecuţii; urmărirea şi pedepsirea s-a îndreptat asupra elementelor cu mai puţină importanţă. Ocîrmuitorii de judeţe şi comisarii au rămas la discreţia trupelor de ocupaţie şi ale vechii autorităţi reinstalată în posturi. Urmărirea şi prinderea comisarilor a început imediat. Noii administratori nici nu ştiu cum să procedeze cu cei arestaţi. Unul întreabă Departamentul din Lăuntru ce să facă cu „nepravelnicii suptocîrmuitori şi ceilalţi propaganzi ce era rînduiţi prin plăşi”, pe care au reuşit să-i prindă, să-i ţină pe la judeţe sau să-i trimită la Bucureşti (B.A.R., msse rom., 3863, f. 34). în arhive se mai păstrează încă unele adeverinţe eliberate de Departamentul din Lăuntru pentru primirea arestaţilor trimişi din provincie; astfel la 29 septembrie 1848 eliberează o adeverinţă „plăşii Podgorii din Muscel, pentru primirea arestaţilor Ştefan şi Demosten fraţii Turnaviti” (ibidem, f. 63). Simţind primejdia, foştii comisari au încercat să se salveze cum au putut. Cei originari •de peste munţi au trecut în Transilvania; unii se retrăseseră înainte de 13 septembrie, dar acolo îi aştepta o prigoană încă mai grea din partea trupelor maghiare. Tot in Transilvania au trecut Apostol Aricescu, Alecu Dedu şi Costache Brezoianu. Cu G. Magheru şi însoţitorii săi a trecut peste munţi şi P. Cernătescu, profesor, comisar la Dolj, luat de comandantul de oşti lipsit de noroc (Anul 1848, IV, p. 574). Al. Papiu Ilarian, comisar •de propagandă în judeţul Dîmboviţa de la 4 august, a plecat înainte ae invazia armatelor străine (Iosif Pervain, Ioan Chindiş, Corespondenţa lui Alexandru Papiu Ilarian, II, Cluj, 1972, p. 358 ; „comisar al poporului”, cum este menţionat în Notele preţioasei colecţii de corespondenţă, este vădit o greşeală de tipar: comisar de propagandă). NOTE ŞI MATERIALE 19Î Cei din ţară, parte au reuşit să treacă graniţa, parte au fost arestaţi; mulţi dintre ei, oameni în strînsă legătură cu satele, s-au ascuns şi li s-a pierdut urma. Au reuşit să se pună la adăpost mai ales comisarii din judeţele situate în partea de vest a ţării, în care trupele de ocupaţie au pătruns mai tîrziu. Dintre cei care au izbutit să treacă graniţa sînt cîţiva pe care îi vom întîlni în exil alături de fruntaşii mişcării; unii vor fi internaţi la Brussa, alţii vor pribegi prin lume. Sînt tineri săraci, fără averi în ţară care să le înlesnească un exil confortabil. Astfel, întîlnim în acest exil voluntar, mai mult sau mai puţin îndelungat, pe Baronzi Al., Băjescu Const., Cernătescu Petru, Duţulescu Damian, Florescu D., loranu Gr., Livaditi Ion,. Mânu Alexandru, Marghiloman M., Pădeanu C., Serghiad C. şi alţii. La Brussa au fost internaţi D. Florescu, P. Cernătescu, C. Serghiad, C. Pădeanu, Gr. loranu, iVÎ. Mânu (Ion Ghica, Amintiri din pribegie după 1848, Buc., 1889, p. 192—193; B.A.R., Arhiva Ion Ghica, Mapele, IV Doc., VI Acte). în exil documentele atestă doi refugiaţi cu numele Alexandru Mânu ; unul Alexandru G. Mânu (1825 —1874), fiu de boier, identificat de George Fotino (Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti. Scrisori adnotate şi publicate de..., Buc., I —IV, 1939, t. III, p. 51) şi un al doilea Alexandru I. Mânu, zis şi Grecu (1824 — ?) de origine obscură, comisar de propagandă la Brăila, reîntors în ţară şi expulzat din nou de Ştirbei, la 1 august 1855. Pentru a putea fi găsiţi unii comisari, socotiţi probabil primejdioşi, s-a recurs la mizerabila practică a represaliilor de familie ; este închis fratele lui Alecu Fotpscu, comisar de Dîmboviţa, pentru a sili pe urmărit să se predea autorităţilor sau a se afla pe această cale ascunzătoarea lui (Documente, p. 88). Graba cu care s-au făcut arestările a provocat şi greşeli; au fost arestaţi oameni fără nici un amestec în revoluţie, ca urmare a confuziei de nume, arestatul avînd spre ghinionul lui acelaşi nuxne cu comisarul urmărit. Nu este locul a ne ocupa în parte de peregrinările fiecăruia dintre exilaţii voluntari. Amintim numai de cei căzuţi victime urmăririi în ţară. Sînt arestaţi, din primul moment sau ceva mai tîrziu, vreo douăzeci dintre comisari; unii au fost ridicaţi de trupele de ocupaţie, alţii de autorităţile româneşti reacţionare. Aceştia aveau să plătească pentru cei care reuşiseră să scape. Printre arestaţi găsim pe : Amărăscu Ioan, Răducanu Burdeanu, Cătină Constantin, Cătină Ioan, Costinescu Ioan, Grădeanu Vasile, Ionaşcu Ioan, Ionescu Ion, Manega Constantin, Nanu Nicolae, Nenovîci Niculae, Orbescu Petru, Petrescu Alecu, Pretorian Andrei, Rotescu Ioan, Turnavitu Ştefan, Zaman Constantin. Răducanu Burdeanu a fost ridicat de trupele ţariste la trecere. Au fost urmăriţi cu multă insistenţă clericii, preoţi sau monahi; unii au fost prinşi. Chesarie Măxineanu, egumen la mănăstirea Maxineni, comisar de Focşani, ierodia-conul Evghenie şi diaconul Iosif, ambii comisari la Slam Râmnic, ecîisiarhul Meletie, comisar la Muscel, ierodiaeonul Nichifor, comisar Ia Duzău, ieromonahul Partenie, comisar la Argeş, iconomu Bistriţii Teodor, comisar la Vîlcea, monahul Varlam, comisar extraordinar, diaconul Veniamin, comisar de Vlaşca. Numele lor — mai toţi oameni rămaşi obscuri, împlinind o< misiune încredinţată de N. Bălcescu — merită, credem, să fie amintit aici. Dintre românii transilvăneni refugiaţi peste munţi, unii siliţi de prigoana maghiară au fost obligaţi să se întoarcă în ţară ; printre ei au fost David Aimăşanu şi Ion Codru Drăguşanu ; ultimul, fost profesor la şcoala naţională din Ploieşti, este arestat şi eliberat la 21 mai 1849. Arestaţii din toată ţara au fost concentraţi la Bucureşti, în închisoarea de la Văcăreşti, unde erau şi alţi deţinuţi politici. Despre viaţa în închisoare şi moralul lor ridicat avem mai multe informaţii (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 551—552). în timpul anchetei a murit Constantin Cătină, tînăr în vîrstă de 22 ani; eliberat pe chezăşie de la spitalul Colţea unde fusese internat ca bolnav de o „boală hronică”. Au circulat zvonuri' că moartea atît de timpurie a tînărului ar fi fost urmarea regimului din închisoare. Dar fratele său Ioan, care fusese şi el arestat, s-a grăbit să dea o precizare, într-o scrisoare din 1 martie-184 9, publicată de Vestitorul românesc, prin care dezminţea zvonurile şi afirma că fratele său 192 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE ~7 ar fi murit în urma unei boli vechi. Cu acest prilej, mulţumeşte generalilor Liiders şi Danilevski pentru regimul uman din închisori, ceea ce aruncă o umbră de suspiciune asupra intervenţiei «ale (Anul 1848, VI, p. 142). între timp a fost instituită o comisie specială de anchetă compusă de Mihail Cornescu, Scarlat Ghica, colonelul Garbaţki, avînd ca procuror pe Ioan Suţu. Duhamel, imediat după ocupaţie, ceruse caimacamului Cantacuzino propuneri în vederea alcătuirii unei comisii de anchetă cu scopul de a pedepsi pe cei vinovaţi printi'e care, în primele rînduri, erau consideraţi •desigur comisarii (B.A.R., msse rom., Arhiva N. Mândrea, I, ms 4). Comisia a procedat la o anchetă severă ; a cercetat insistent fiecare inculpat în parte, în general, comisarii anchetaţi au încercat să-şi acopere ori să-şi micşoreze vinile imputate. Dar unii fac imprudenţe sau se lasă duşi de temperament. Ca de obicei, arestaţii sînt spionaţi •chiar în închisori; un ocîrmuitor de plasă raporta despre Ştefan Turnavitu, la finele lui septembrie, că „chiar în pază fiind, n-au putut a-şi stăpîni cugetul, încît prin feluri de vorbe arată pipăit că sînt tot de acest duh” (Anul 1848, IV, p. 558). Hotărîrile comisiei au fost supuse aprobării generalului Duhamel. Deşi comisia a conchis la vinovăţia unui număr relativ mare de arestaţi, în judecată au fost trimişi numai 11, din •care patru acuzaţi foşti comisari. La 15 aprilie 1849 comisia şi-a încheiat lucrările. O instanţă specială de judecată, alcătuită din înalta Curte şi Curtea Criminalicească a fost instituită. Instanţa a judecat pe cei patru comisari şi i-a condamnat astfel : Alecu Petrescu şi Costache Zaman şase ani la munca Giurgiului; Ioan Rotescu şi Const. Manega şase ani la Snagov. Cei mai mulţi dintre comisari au scăpat cu cinci-şase luni la Văcăreşti; pedepsele de şase ani erau foarte grele, dar condamnaţii nu le-au executat nici în condiţiile condamnării, nici în întregime. în primul rînd au fost scoşi de la regimul de muncă silnică şi transferaţi la mănăstirea Mărginenii. în urma firmanului din 20 august 1850, toţi condamnaţii de la Mărgineni, afară de doi comisari, C. Zaman şi Alecu Petrescu şi un al treilea revoluţionar Scarlat Turnavitu, prin ofis domnesc au fost graţiaţi; cei rămaşi în detenţie au fost transferaţi la schitul Berea din judeţul Buzău (Arh. Stat. Buc., Min. din Lăuntru, Adm. Dosar 140/1849, f. 337). în sfîrşit, actul final al represiunii interne era încheiat prin graţierea ultimilor trei deţinuţi, ca urmare a hotărîrii domneşti dată pe baza firmanului din 20 februarie 1851 (Anul 1848, VI, p. 306—307 ; Arh. Stat. Buc., Min. din Lăuntru, Adm. Dosar 51/1851, f. 6, 22, 23). Numărul mic de condamnaţi sau graţierile care au urmat nu pot fi socotite ca o atitudine intenţionat moderată şi cu atît mai puţin generoasă faţă de revoluţie, ci sînt urmarea rivalităţilor ruso-turce care au influenţat linia represiunii. Atitudinea duplicitară a Porţii, care voia să folosească opinia publică din ţară împotriva Rusiei, a impus şi comandamentului ţarist o atitudine mai rezervată şi sub imperiul aceleiaşi politici turceşti s-au dat şi ultimele graţieri din 1851. N. Bălcescu, după înăbuşirea revoluţiei, a ţinut să sublinieze importanţa rolului pe care fl-au îndeplinit comisarii în scurtul timp de care au dispus ; la 16/28 decembrie 1848 scria lui A. G. Golescu : „Ţeara e gata şi credincioasă revoluţii. Graţie fie propagandei ce se făcu prin comisari. Din revoluţie numai atita ne-a rămas, şi e mult”. (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 120), iar la 8 martie 1849 ;,,... singuri [comisarii], poci zice, că a scăpat revoluţiea, prin ideile ce au semănat în ţeară” (ibidem, p. 140). Eliade însuşi exprima, în exil, unele păreri bune •despre activitatea comisarilor, dar în spiritul concepţiei sale despre misiunea pe care ar fi trebuit aceştia s-o îndeplinească. Comisarii singuri ar fi făcut pe ţărani să lucreze pământul şi să respecte proprietatea boierească scăpînd ţara de foamete şi de violenţe. Ion Heliade Rădulescu, Scrisori şi acte. Influenţa exercitată de comisari în sate este confirmată de numeroase documente interne ; ataşamentul faţă de revoluţie şi spiritul de libertate s-a menţinut în multe locuri şi după căderea guvernului de la Bucureşti. La mai puţin de o lună după intrarea trupelor turceşti» NOTE ŞI MATERIALE 193 în capitală, un grup de mari boieri aduc la cunoştinţă lui Fuad că ,,1’esprit de propagandisme” a făcut mari progrese în sate şi îi cer să ia măsuri pentru a-1 înăbuşi complet (B.A.R., msse rom., f. 94—95). Unele sate se răzvrătesc, refuză să predea armele şi chiar şi hîrtiile primite de la comisari. în plasa Topolog, judeţul Argeş, pentru a cita un singur caz, ţăranii s-au răzvrătit împotriva oamenilor noului regim, bat dorobanţii, arestează comisiile ocîrmuirii, venite pentru a-i pacifica. Căimăcămia neputincioasă cere sprijin turcesc (ibidem, f. 124 — 125). Şi la sate deci tot trupele străine au înăbuşit mişcarea românească. Literatura recentă asupra chestiei agrare : G. Zâne, Mişcarea revoluţionară de la 1840 din Ţara Românească. Preludiu al revoluţiei de la 1848, în Studii şi materiale de istorie modernă, III, 1963 ; şi N. Bălcescu, Opera. Omul. Epoca, p. 141 —219, cu referinţe în special asupra chestiunii prisoaselor; Ilie Corfus, L’agriculture en Valachie durant la premiere moitie du XIXe siecle, Buc., 1969, şi L’agriculture en Valachie depuis la Revolution de 1848 jusque â la Reforme de 1864, Buc., 1976, ambele studii se întemeiază pe o largă documentaţie de arhivă şi pe o judicioasă analiză a surselor; Apostol Stan, Le probleme agraire pendant la revolution de 1848 en Valachie, Buc., 1971 (cu o bibliografie selectivă, p. 147 —154) şi Nicolae Bălcescu şi problema agrară, în Studii şi articole de istorie, XIV, 1969, p. 31—39. Despre garda naţională: Maria Totu, Contribuţii la studiul gărzii naţionale de la 1848, în Anal. Univ. Buc., Istorie, XXI, 1972, nr. 2, p. 53 — 77; Garda civilă din România 1848 — 1884 ; Buc-, 1976, p. 16 — 61 ; despre românii din Transilvania în revoluţie ; aceeaşi Maria Totu, Participarea românilor din Transilvania la revoluţia de la 1848 in Ţara Românească, în Rev. de istorie, t. 29, 1976, nr. 6, p. 841 —864. Cp. şi C. Căzănişteanu, M. Cucu şi E. Popescu, Aspecte militare ale revoluţiei de la 1848 in Ţara Românească, Buc., 1968. Despre comisari membri ai corpului didactic : Florea Stănculescu, Şcoala din Ţara Românească in sprijinul revoluţiei de la 1848, în Studii, t. 26, 1973, nr. 3, p. 459-473- 2. Proiect de decret electoral privitor la alegerile pentru Adunarea Constituantă B.A.R., msse rom., 5111, f. 143—144, f. 182 — 183; concept autograf. Ediţii: Anul 1848, II, p. 495 —496, nota. Foae pentru minte, inima şi literatura, XI, 1848, nr. 29, 19 iulie, p. 230—232 (prescurtat). N. Bălcescu, Opere, II2, p. 115—118. Articolul 22 din Proclamaţie prevedea : „Convocarea îndată a unei Adunanţe generale estraordinare constituante, alese spre a reprezenta toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face Constituţia ţării pe temeiul acestor 21 articole, decretate de popolul român”. Legea electorală care urma să organizeze Constituanta şi să reglementeze alegerile avea, fireşte, o însemnătate deosebită. Cu acest prilej s-au înfruntat între conducătorii revoluţiei două teze, şi anume : teza unei Constituante aleasă pe bază de vot universal şi teza Constituantei aleasă pe bază de vot restrîns. Prima reprezenta o concepţie revoluţionară la acea dată, căci ea implica ideea trecerii puterii politice în mina maselor populare, în mina ţărănimii; a doua concepţie era conservatoare, căci cu tot progresul relativ pe care îl reprezenta faţă de sistemul în fiinţă, ea voia să păstreze puterea în mina boierimii şi să ridice burghezia la conducerea statului. Votul universal a avut puţini partizani. Unul a fost N. Bălcescu. Proiectul de decret pe care îl dăm în text reprezintă poziţia sa în prima fază a discuţiilor. Dezbaterile care au precedat aprobarea decretului nr. 258, din 14 iulie 1848 (Anul 1848, II, p. 495 —500), au fost lungi şi probabil foarte 13 — c. 708 194 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE vii. N. Bălcescu scria mai tîrziu, la 4 martie 1850, lui A. C. Golescu, despre acest moment, următoarele : ,,Vous savez qu’Eliad, appuye de Campiniano, Rosetti, Voinesco, Nicolas, voulait composer l’assemblee de 100 boyards, 100 negociants et 100 paysans. J’ai soutenu le vote uni-versel et direct et, apres une discussion de quatre seances, ayant gagne Ies voix d’Etienne, Bratiano, le metropolitain, Maghero et Philipesco, j’ai emporte la victoire” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondentă, p. 281 —282). Proiectul susţinut de Bălcescu a fost admis numai cu majoritate de un vot. G. D. Aricescu observă că şi această precară majoritate s-a putut forma numai printr-o întîmplare, căci la şedinţă au lipsit mai mulţi membri ai guvernului; dintre aceştia, patru sau cinci ar fi votat contra şi numai doi pentru; doi Goleşti, I. Odobescu, Scurtu şi poate Niţescu ar fi susţinut pe Eliade, A. G. Golescu şi C. Teii pe Bălcescu ,,Lipsa lor — adaugă Aricescu — a fost atunci o norocire, deşi ideia Bălceseului nu s-a putut realiza” (G. D. Aricescu, Capii revoluţiunii române de la 1848 judecaţi prin propriele lor acte, I, Buc., 1866, p. 57—58). A. G. Golescu confirmă înclinarea moderată a guvernului; la 25 iunie scria lui Bălcescu aflat la Focşani : „Dezbaterile despre alegeri s-au început şi foarte de trebuinţă ar fi să fii şi tu de faţă, spre a apăra radicalismul cel curat, căci altminteri cade, fiind puţini la număr cei ce-1 apără, dar nu cred să poţi să vii la vreme pentru aceasta. Cîmpineanu, Voinescu, Rosetti, Filipescu şi N. Golescu au într-o unire mare autoritate pentru moderantisme” (Anul 1848, II, p. 95). Ideea votului universal a fost totuşi admisă, însă cu o serioasă amendare şi anume, adoptîndu-se sistemul a două clase de alegători : primari şi delegaţi, ceea ce însemna o restricţie destul de importantă. Dar şi aşa, decretul nu a fost menţinut. Reprezentanţii guvernului provizoriu, care au discutat cu Suleiman paşa modificarea programului revoluţiei, au acceptat, fără opunere, între cele cinci puncte care trebuiau modificate şi punctul cu privire la alcătuirea Constituantei. în loc de Adunare aleasă prin vot universal, chiar şi aşa limitat, s-a ajuns la o Adunare aleasă prin vot restrîns, chiar prin cel mai restrîns sistem posibil, adică numai de către alegătorii ştiutori de carte. Astfel lua sfîrşit prima încercare de introducere a votului universal în ţările române. Amendarea impusă de Suleiman paşa concordă, într-o anumită măsură, cu poziţia lui Eliade. Adversar al sufragiului universal şi direct, în accepţiunea curentă a acestor termeni, Eliade — obişnuit să dea sensuri proprii chiar unor termeni uzuali — se declară şi el partizan al sufragiului universal, deosebind însă „adevăratul” vot universal, în fapt votul restrîns după înţelesul obişnuit, de „răsvotul infernal”, votul universal, aşa cum era înţeles de toată lumea. Astfel, după dînsul, votul universal trebuie acordat numai persoanelor „competente”. „Anul 1848 ...chemă pe tot românul competent la votul universal ...” (Institu-ţiunile României, Tabel historicu de la Trajan pină în zilele noastre, Buc., 1863, p. 80 ; 7s«-char, p. 205). „Am fost dară — scrie el în altă parte — şi sînt pentru adevăratul vot universal după doctrinele cele mai umanitare şi progresive ...” (Echilibru, ed. P. Y. Haneş, p. 21 —22). Un astfel de vot „universal” ar fi avut românii ab-antiquo : ,, ... toate dregătoriile se alegeau prin vot universal la fiecare cinci ani” (ibidem, p. 47, 61). ,, . .. Domnul se alegea după votul universal ... banul Craiovei sau al Severinului se alegea asemenea .. . metropolitul şi episcopii . .. asemenea ... judeţii Cîmpulungului, Curţii de Argeş, al Tîrgoviştei şi Roşilor de Vede se alegea de cetăţenii respectivi ... foncţionarii administraţiunii pînă la subocîrmuitor şi ai justiţiei era aleşi. Purgălabii şi bătrînii satelor se aleg pînă astăzi de sătenii respectivi. Obşteasca sau generala adunare era compusă după votul universal, nu cum să reprezinte fiecare deputat atîtea mii de suflete, ci cum să represinte toate stările şi interesele soţietăţii” (Instituţiunile României, p. 55—56). în fapt, pentru Eliade „votul universal” însemna „universal” pentru clasele privilegiate. Concepţia sa reprezenta însă practic mai potrivit momentul istoric. . Proiectul lui N. Bălcescu lua ca model decretul electoral al revoluţiei din februarie. Prin acest decret, Franţa adopta sufragiul universal şi direct, fără nici o condiţie de cens, NOTE ŞI MATERIALE 195 pe bază de populaţie, cu limita de vîrstă 21 de ani pentru alegători şi 25 pentru eligibili şi cu scrutin1 secret. Formula intermediară adoptată pentru scurt timp de Guvernul provizoriu din Ţara Românească, cu două grade, se inspira din unele sisteme electorale curente în Europa, practicate mai ales în condiţiile unui regim cenzitar. Problema sistemului electoral îl va preocupa pe N. Bălcescu şi în exil. 3. Instrucţie a guvernului provizoriu... privitor la alegerile generale pentru Adunarea Constituantă B.A.R., Msse rom. 5111, f. 175—182, concept autograf, cu ştersături şi adăugiri; msse rom. 3832, f. 392—395, copie neautografă, cu corecturi. Ediţii: Monitorul român, 1848, nr. 8, 30 iulie; Anul 1848, II, p. 599—603. N. Bălcescu, Opere, II2, p. 119 — 126. 1. Textul oficial al Inslrucţiilor, publicat în Monitorul român, conţine aproape în întregime redacţia din mssul autograf, aşadar Bălcescu este autorul Instrucţiilor. Unele modificări se pot totuşi constata, ca de pildă : adoptarea votului 'secret, pe bază de buletin, la alegerile de al doilea grad, în loc de alegerea pe faţă, cum prevedea decretul pentru ambele grade. Şi de această dată modelul de care s-a servit N. Bălcescu sînt instrucţiunile guvernului provizoriu francez pentru alegerile de Constituantă. 2. Pregătirile pentru Constituantă par a fi ajuns destul de avansate, atunci cînd lucrările au fost oprite. Numai aşa cred că N. Bălcescu, se preocupa de numărul candidaţilor pe judeţe şi chiar de candidaturi (B.A.R. msse rom., 5111, f 182—183V, 185 ; autograf). Acte oficiale în timpul revoluţiei, N. Bălcescu apare semnat pe numeroase acte ale guvernului provizoriu, decrete, proclamaţii, adrese, instrucţiuni etc. Evident, nu-i putem atribui lui redactarea acestor acte; pe unele ştim că a fost semnat în lipsă şi chiar împotriva voinţei sale. Dar în calitatea sa de membru al guvernului fireşte că a participat Ia principalele hotărîri luate, în cuprinsul unora găsim propriile sale teze şi argumente. Dăm mai jos lista documentelor mai importante în care apare semnat, utilă pentru biografia şi chiar opera sa. Cînd nu cităm sursa ne referim la colecţia Anul 1848. Mai 17/29. Actul de împuternicire dat lui Ion Ghica pentru a lucra în numele Ţării Româneşti la Constantinopol (I, p. 398—399). Mai 17/29. Instrucţiuni date lui Ion Ghica pentru misiunea sa la Constantinopol (I, p.399 — 400). Iunie 14. Decretul nr. 1 al Guvernului provizoriu, prin care se stabilesc culorile steagului naţional şi deviza română : Dreptate, Frăţie (I, p. 567). Iunie 14. Decretul nr. 2 al Guvernului provizoriu, prin care se desfiinţează rangurile civile (I, p. 567). 196 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Iunie 14. Decretul nr. 3 al Guvernului provizoriu, prin care se desfiinţează cenzura (I, p. 568), Iunie 14. Decretul nr. 4 al Guvernului provizoriu, prin care se decide înfiinţarea unei gărzi naţionale (I, p. 568). Iunie 14. Apelul Guvernului provizoriu către ţară, prin care cere ca orice locuitor care posedă două puşti să dea una gărzii naţionale (I, p. 569). Iunie 14. Decretul nr. 7 al Guvernului provizoriu prin care se desfiinţează pedeapsa corporală (I, p. 569). Iunie 14. Proclamaţia nr. 20 a Guvernului provizoriu prin care îndeamnă la linişte pe locuitorii capitalei (I, p. 570—571). Iunie 15. Rezoluţie pe raportul nr. 1069 al Secretariatului sfatului către Guvernul provizoriu al Ţării Româneşti prin care se cere rezolvarea jalbei a cinci căprari de dorobanţi, pentru trecerea lor în categoria mazililor : ,,După principiile Constituţiei celei nouă, urmînd a se desfiinţa mazilii, cererea nu se poate priimi. N. Bălcescu” (I, p. 597). Iunie 16. Proclamaţia nr. 15 a Guvernului provizoriu către săteni, prin care le aduce la cunoştinţă că se desfiinţează cele şase zile de lucru, claca şi iobăgia şi le cere a mai continua lucru la proprietari încă trei luni, cu plata de 2 lei pe zi (Foaie volantă, 111 ; I, p. 615-616). [Pe unele foi volante N. Bălcescu este semnat, pe altele nu. N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondentă, p. 491 ; proclamaţia semnată : Ion Eliad, generalul Teii, G. Magheru, secretari I. C. Brătianu, N. Băîpescu, A. G. Golescu şi C. A. Rosetti, Ştefan Golescu, G. Scurtuplata a 2 lei ziua de lucru este o propunere deja preconizată la 15 iunie 1848 de către „Guvernul de la Islaz” (cp. Ileana Petrescu, op. cit., p. 150)]. Iunie 16. Decretul nr. 17 al Guvernului provizoriu prin care se decide ca Cîmpul Filaretului să poarte în viitor numirea de Cîmpul Libertăţii (I, p. 617). Iunie 16. Publicaţia nr. 18 a Guvernului provizoriu prin care se anunţă victoria revoluţiei în Oltenia şi sosirea iminentă a lui C. Teii şi I. Eliade (II, p. 617 — 618). Iunie 16. Decretul nr. 21 al Guvernului provizoriu prin care se decide eliberarea tuturor deţinuţilor politici (I, p. 618 ; B.A.R., documentul în original, cu semnătura lui N. Bălcescu), [„Publicaţi toate cele ce lucraţi. Este vremea ca toate să se facă pe faţă. Decretul de amnistie încă nu s-a tipărit” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 90)]. Iunie 16. Decretul nr. 23 al Guvernului provizoriu prin care se decide portul eşarfei cu culorile naţionale (I, p. 619). funie 19. Proclamaţia Guvernului provizoriu în chestiunea atentatului reacţionar (Foaie volantă, 118; I, p. 664 — 665). [„Proclamaţia noastră asupra complotiştilor a făcut rău efect în public, dupe cum ra-am asigurat eri, căci în loc d-a spune întîmplările, facem apologiea lui Odobescu, aruncînd toată vina pe Solomon” (N. Bălcescu, Opere, 1Y, Corespondentă, p. 90)]. Iunie 20. Decretul nr. 42 al Guvernului provizoriu prin care se decide acordarea de pensii pe viaţă soţiilor celor căzuţi pentru revoluţie (I, p. 686). Iunie 21. Proclamaţia Guvernului provizoriu către săteni prin care îi îndeamnă a-şi împlini obligaţiile către proprietari şi arendaşi (Foaie volantă, 115 ; II, p. 17). [N. Bălcescu îşi contestă semnătura pe această proclamaţie (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 491); a refuzat să o semneze (ibidem, p. 281; cp. şiC. D. Aricescu, p. 54 — 55)]. Iunie 26. Proclamaţia nr. 118 a Guvernului provizoriu pentru dezrobirea ţiganilor (Foaie volantă, 120; II, p. 105—106; cp. B.A.R., Msse rom. 3852). [„Nu întîrziaţi a scoate afară proclamaţiea pentru ţigani” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 90)]. NOTE ŞI MATERIALE 197 Iunie 28. Adresa Guvernului pi’ovizoriu către Ministerul de Războia cu privire Ia stabilirea reg. 1 la Piteşti, a reg. 2 la Ploeşti şi a reg. 3 la Bucureşti (Documente, p. 15). Iunie 28. Decretul nr. 123 al Guvernului provizoriu pentru înfiinţarea de regimente de panduri şi voluntari (II, p. 153—155). Iunie 28. Decretul nr. 131 al Guvernului provizoriu cu privire la mutarea arestaţilor din temniţe la Ocna Telega (II, p. 155). Iunie 29. Proclamaţia Guvernului provizoriu către popor cu prilejul retragerii din capitală (II, p. 173-174). Iunie 29. împuternicire dată de Guvernul provizoriu lui A. G. Golescu pentru a trata în numele României (VI, p. 8). Iulie 1. Adresa Guvernului provizoriu către mitropolitul Neofit prin care îl înştiinţează că membrii guvernului nu vor veni în capitală pînă ce coloneii Odobescu şi Solomon nu vor fi arestaţi (II, p. 229—230). Iulie 2. Nota lui Voinescu II, ministrul Afacerilor străine al Ţării Româneşti către Talaat-Ef-fendi. Buc., semnat I. Voinescu (II, p. 244—246); în conceptul existent în B.A.R.r Msse rom. 5111, f. 149 sînt semnaţi : N. Bălcescu, Ştefan Golescu, Ch. Teii, I. Eliade, C. A. Rosetti, A. G. Golescu. Iulie 4. Proclamaţia nr. 167 a Guvernului provizoriu către locuitorii capitalei prin care îi invită la „moderaţie şi blîndeţe” (Foaie volantă, 127; II, p. 287—288). [Pe unele foi volante lipseşte numele lui N.B.]. Iulie 5. Adrese ale Guvernului provizoriu către Ministerul de Finanţe cu autorizarea de a elibera nişte sume de bani (Documente, p. 365). Iulie 6. Decretul nr. 183 al Guvernului provizoriu, pentru numirea lui Barbu Vlădoianu ca administrator al jud. Mehedinţi (II, p. 313). Iulie 6. Publicaţia nr. 183 a Guvernului provizoriu către săteni, prin care îi cheamă Ia împlinirea zilelor de lucru (Foaie volantă, 129; II, p. 314). Iulie 6. Hotărîrea Guvernului provizoriu ca Statul major al Oştirii să cumpere o anumită cantitate de praf de.puşcă (Documente, p. 17). Iulie 6. Decretul nr. 185 al Guvernului provizoriu prin care se decide republicarea „nouăi Constituţii” şi mărirea tirajului ,,Monitorului român” (II, p. 315). Iulie 6. Decretul nr. 186 al Guvernului provizoriu prin care se decide ca administratorii să adune în capitala judeţului cîte un preot şi un sătean din fiecare sat, să Ie explice Constituţia şi să le arate obligaţiile clăcaşilor (II, p. 315—316). Iulie 6. Decretul Guvernului provizoriu prin care se decide, pe baza cererii corpului negustoresc, înfiinţarea unui comitet pentru înscrierea cetăţenilor în Garda Naţională (Arh. Stat. Buc., Adm. Min. din Lăuntru, 19/1848, f. 41). Iulie 6. Decretul nr. 188 al Guvernului provizoriu pentru numirea maiorului Teologu ca comandant al Gărzii Naţionale din Bucureşti (II, p. 316). Iulie 7. Ordinul secret al Guvernului provizoriu către Ministerul Trebilor din Lăuntru pentru arestarea a doi contrarevoluţionari (II, p. 338—339). Iulie 7. Decretul nr. 193 al Guvernului provizoriu pentru înaintări în oştire (II, p. 343). Iulie 9. Decretul nr. 207 al Guvernului provizoriu pentru numirea de administratori de judeţe (II, p. 358-359). Iulie 9. Decretul nr. 215 al Guvernului provizoriu prin care se decide alcătuirea Comisiei pentru proprietate (II, p. 359—360). Iulie 11. Adresa Guvernului provizoriu către Ministerul de Război cu autorizarea alcătuirii steagurilor oştirii (Documente, p. 18). Iulie 11. Decretul nr. 221 al Guvernului provizoriu prin care se aduc mulţumiri col. I. Voinescu (II, p. 408 ; copie, II, p. 428). 198 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Iulie 11. Proclamaţia nr. 227 a Guvernului provizoriu către poporul român despre scopul revoluţiei ; apel către proprietari prin care îi invită de a aduce revoluţiei ,,experienţa şi con-siliurile” lor; redactată sigur de I. Eliade (Foaie volantă, 132; II, p. 408—413). Iulie 12. Decretul nr. 229 al Guvernului provizoriu prin care se aduce la cunoştinţa publică împuternicirea dată generalului-căpitan Gh. Magheru de a inspecta toate autorităţile din Oltenia (II, p. 432-433). Iulie 12. Proclamaţia nr. 230 a Guvernului provizoriu, prin care se exprimă recunoştinţa guvernului faţă de popor (Foaie volantă, 133; II, p. 433—434). Iulie 12. Decretul nr. 235 al Guvernului provizoriu prin care se desfiinţează pedeapsa cu moartea (II, p. 436). Iulie 12. Decretul nr. 238 al Guvernului provizoriu cu mulţumiri aduse unor cetăţeni pentru acţiunea lor patriotică (II, p. 437). Iulie 13. Decretul nr. 252 al Guvernului provizoriu, prin care se decid culorile şi forma stindardului naţional (II, p. 477). Iulie 13. Decretul nr. 254 al Guvernului provizoriu către ministrul trebilor din lăuntru prin care revine asupra decretului nr. 131 în legătură cu strămutarea arestanţilor (II, p. 494). Iulie 14. Adresa nr. 257 a Guvernului provizoriu către Ministerul Dreptăţii, prin care.i se comunică decizia luată că ,,echipagiul” şi mulţimea cailor fiind considerate „un obiect de lux” pot fi urmărite în justiţie (II, p. 495). Iulie 14. Decretul nr. 258 al Guvernului provizoriu cu privire la legea electorală (Foaie volantă, 135; II, p. 495-500). Iulie 14. Decretul nr. 270 al Guvernului provizoriu privind răsplătirea cetăţeanului Panait Ionescu, rănit la 19 iunie (II, p. 501). Iulie 14. Decretul nr. 272 al Guvernului provizoriu pentru eliberarea din slujbă a cîtorva ofiţeri (II, p. 502). Iulie 14. Decretul nr. 275 al Guvernului provizoriu, prin care se numeşte un „president” şi şase membri ai Sfatului orăşănesc (II, p. 502). Iulie 14. Decret al Guvernului provizoriu prin care se decide ca Ministerul din Lăuntru să ceară Magistratului Capitalei un cont cu sumele cheltuite cu trupele venite din Oltenia şi să-l trimită la guvern (Arh. Stat. Buc., Adm. Min. din Lăuntru 23/1848, f. 59). Iulie 15. Decretul nr. 276 al Guvernului provizoriu pentru a se elibera nişte sume de bani lui Eliade (II, p. 511-512). Iulie 15. Decretul nr. 282 al Guvernului provizoriu prin care preotul Radu Şapcă este numit năstavnic la mănăstirea Sadova (II, p. 512). Iulie 15. Decretul nr. 284 al Guvernului provizoriu prin care se numeşte în post de director la Ministerul din Năuntru Grigore Scarlat Grădişteanu (II, p. 514). Iulie 15. Decretul nr. 285 al Guvernului provizoriu cu privire la măsurile luate pentru primirea lui Soliman Paşa (II, p. 514). Iulie 15. Decretul nr. 289 ai Guvernului provizoriu către Ministerul trebilor din lăuntru în chestiunea banilor cheltuiţi cu trimiterea oamenilor în Moldova şi pînă la Prut (II, p. 515). Iulie 16. Decretul nr. 295 al Guvernului provizoriu în legătură cu schimbarea unor funcţionari publici (II, p. 533). Iulie 16. Decretul nr. 297 al Guvernului provizoriu privind aducerea la Bucureşti a lui Ioniţă Cătuneanu (II, p. 553—554). Iulie 16. Adresa Guvernului provizoriu către Ministerul de război prin care se autoriză de a încasa de la Ministerul de finanţe o sumă de bani pentru gratificarea pompierilor (Documente, p. 22). Iulie 17. Decretul nr. 302 al Guvernului provizoriu prin care se decide arestarea unor contrarevoluţionari din jud. Gorj şi expedierea lor la Bucureşti (II, p. 566). NOTE ŞI MATERIALE 199 Iulie 17. Decretul nr. 304 al Guvernului provizoriu către Ministerul Trebilor din Lăuntru în legătură cu muniţiile care urmează să fie trimise lui Gh. Magheru (II, p. 561). Iulie 17. Decretul Guvernului provizoriu prin care se aduce la cunoştinţa Ministerului din Lăuntru că s-au dat dispoziţii Ministerului Credinţei pentru a elibera banii cheltuiţi cu înmormîntarea celor omorîţi în reacţia de la 19 iunie (Arh. Stat. Buc., Ministerul din Lăuntru, dosar 23/1848, f. 65). Iulie 19. Ordin de zi pe oştirea Ţării Româneşti nr. 37, pentru numirea colonelului Zabloski în Statul major al oştirii (II, p. 595). Iulie 19. Instrucţiunea nr. 314 a Guvernului provizoriu cu privire la alegerile generale pentru Constituantă (Foaie volantă, 138; II, p. 599—603). Iulie 19. Decretul nr. 326 al Guvernului provizoriu în legătură cu sume de bani cheltuite pentru „catane” şi dorobanţi (II, p. 592). Iulie 19. Instrucţiunea Guvernului provizoriu pentru punerea în lucrare â Decretului din 14 iulie privitor la alegerile generale pentru Adunarea Constituantă (Corneliu Tamaş, Anul 1848 în judeţul Vîlcea, în Studia et Acta Musei Nicolae Bălcescu 1970 —1971, p. 597). Iulie 19. Publicaţiunea nr. 329 a Guvernului provizoriu prin care îşi exprimă mîhnirea că prin intrarea trupelor turceşti în ţară este ,,atins dreptul de inviolabilitatea teritoriului” (Foaie volantă, 137 ; II, p. 604). Iulie 19. Protestul Guvernului provizoriu adresat lui Suleiman paşa, împotriva intrării trupelor turceşti în ţară (II, p. 605—606). Iulie 22. Proclamaţia nr. 337 a Guvernului provizoriu către poporul capitalei pe care îl invită la buna rînduială cu ocazia venirii lui Suleiman paşa (II, p. 670). Iulie 22. Proclamaţia nr. 338 a Guvernului provizoriu prin care îndeamnă poporul să-şi menţină încrederea în revoluţie, cu toată intrarea trupelor turceşti în ţară (Foaie volantă, 141 ; II, p. 670-671). Iulie 23. Proclamaţia nr. 339 a Guvernului provizoriu, prin care aduce la cunoştinţa" poporului că depune puterea care i s-a încredinţat şi îl invită să aleagă o Locotenenţă domnească (II, p. 689). Iulie. Decretul nr. 264 al Guvernului provizoriu în legătură cu sumele de bani cheltuite cu primirea lui Talaat Efendi (III, p. 99). Proclamaţia către moşneni, iunie 1848 nesemnată (Anul 1848, I, p. 627—629; concept col. N. Mândrea), prin care asigură pe moşneni că Guvernul provizoriu le va apăra micile lor proprietăţi, este redactată sau inspirată de N. Bălcescu; cuprinde ideile sale cunoscute asupra proprietăţii ab antiquo a ţăranilor şi a uzurpării ei în cursul timpului de nişte „venetici”, ,,cu binele, cu răul”, „speriind, amăgind”. Alte menţiuni mărunte cu referire la N. Bălcescu în timpul revoluţiei, semnături etc. (Arh. Stat.) Buc., Adm. 23, 1848). în legătură cu activitatea lui N. Bălcescu în calitate de conducător al ziarului învăţătorul satului, dăm următoarele două documente redactate de dînsul: Un concept de circulară adresată către administratorii de judeţe ; O listă de sumele de bani pe care judeţele aveau să le plătească ziarului. La DD. administratori ai Districtului. După însemnarea dată de d. redactorul foi învăţătorului satului, văzînd sup iscălitul că de la acel District nu s-au primit pînă acum banii cuveniţi, din care pricină se întîmpină adesea reclamaţii din partea redacţiei, precum şi învălmăşăli la regularizirea socotelilor unor asemenea bani, invită pă Dumneata, d. administrator, ca neapărat şi nu mai tîrziu de zece zile să se trimită banii la acest Minister spre a se îndrepta d. redactor. 1848, iulie 23 N.B. 200 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Sumele ce sînt a se mai priimi pentru foaea satului pînă la 1-u octomvrie. Lei Parale De la Judeţul Ialomiţa, pe 1/2 an „ 459 „ 00 Slam Rimnic, pe 1/2 an „ 517 „ 16 Ilfov, pe 1 an întreg „ 2362 „ 00 Prahova, pe 1/2 an 928 „ 5 Brăila, pe duoi ani „ 756 „ 00 Romanaţi, pe 1/2 an „ 600 „ 30 Vîlcea, pe 1/2 an „ 735 „ 30 Dolji, pe 1 an întreg „ 1782 „ 00 Gorji, pe 1 an întreg „ 1964 „ io Vlaşca, pe 1/2 an „ 563 „ 25 Dîmboviţa, pe 1/2 an „ 708 „ 30 Muscel, pe 1/2 an „ 1100 „ io Oltu, pe 1/2 an ,, 465 „ 30 Argeş, pe 1 an întreg „ 1653 „ 30 Total ” 14597 „ 216 N. Bălcescu Arh. Stat. Buc., Vornicia dih Lăuntru, dosar nr. 1574/1848, partea I, f. 932r şi 934r. Proclamaţia de la 1848 în ediţia de faţă nu includem Proclamaţia de la 1848 numită şi Proclamaţia de la Islaz pentru că nu este o scriere exclusivă a lui N. Bălcescu, el a avut o participare activă la alcătuirea uneia din părţile ei, iar reeditarea cu titlul de document colectiv — aşa cum este — ar depăşi cadrul colecţiei noastre. Cu atît mai mult cu cit atribuindu-i întreaga Proclamaţie, îi atribuim idei pe care nu le-a avut şi care sînt în contrazicere cu concepţiile sale. Deşi caracterul colectiv al documentului de o atît de mare însemnătate în istoria modernă a României este, credem, elucidat, în noua istoriografie sînt totuşi autori care continuă a vedea în N. Bălcescu unicul autor. Cu prilejul centenarului din 1952, afirmaţia a fost des repetată (vezi printre altele: M. Ioanid şi E. Bantea, Problemele militare in opera iui N. Bălcescu, în Studii şi referate despre N. Bălcescu, I, Buc., 1953, p. 129). In culegerea Texte privind dezvoltarea gindirii social-politice in România (sub redacţia Iui C. I. Gulian), I, Buc., 1954, pe Ungă alte extrase din opera lui Bălcescu, se dau extrase şi din Proclamaţie — ca şi cum ar fi vorba, indiscutabil, de o operă personală a acestuia. C. lonescu-Gulian susţine cu alt prilej că ar fi existat un text iniţial al Proclamaţiei, redactat exclusiv de N. Bălcescu, text aprobat de Frăţia, dar că N. Bălcescu ar fi trebuit să colaboreze ulterior cu Eliade la redactarea unei noi Proclamaţii şi că din această colaborare ar fi ieşit textul pe care-1 cunoaştem. în sfîrşit că N. Bălcescu, ca „reprezentant al Frăţiei, ... s-a străduit să introducă în textul nou, pe cît posibil, toate ideile conţinute în proiectul de Proclamaţie pe care-1 acceptase Frăţia”. Dar Eliade a introdus la rîndul lui o serie „de îndulciri, formulări mistice care vesteau poziţia reformistă, trădătoare pe care avea s-o adopte ulterior” (Gindirea social-economică a lui N. Bălcescu, Buc., 1954, p. 33). Nu avem nici o ştire documentară despre un text iniţial, personal, al lui N. Bălcescu, text care ulterior să fi fost abandonat chiar de el. Colaborarea la redactarea Proclamaţiei nu este sprijinită pe vreo informaţie şi, în realitate, nici n-a avut loc sub această formă. Istoria gîn-dirii sociale şi filozofice în România, acad. C. I. Gulian, redactor responsabil, Buc-, 1964, 201 NOTE ŞI MATERIALE rectifică această opinie şi acceptă deosebirea dintre program şi textul parafrazat al Proclam maiiei, dar, deşi documentele erau de mult cunoscute, nu aminteşte informaţiile date de N. Bălcescu şi cunoscute din nota lui I. Ghica asupra programului (p. 164, n. 9). G. Călinescu dă referinţe confuze, admiţînd că „Schiţa constituţională” fu întocmită probabil prin colaborarea tuturor şi redactarea lui N. Bălcescu, apoi totul fu încadrat într-o proclamaţie foarte întraripată ce s-ar părea că este de Eliade, cu toate că propoziţii ca ” «tot românul e un atom al întregii suveranităţii a poporului» nu sînt în spiritul şi stilul poetului ... E ceva din Bălcescu şi din C. A. Rosetti aci” (G. Călinescu, I. Eliade Rădulescu şi şcoala sa, Buc., 1966, p. 22). D. Păcurariu în schimb admite în întregime informaţiile Iui I. Ghica şi anume că proclamaţia a fost redactată de N. Bălcescu şi că Eliade numai ar fi tipărit-o (D. Păcurariu, Ion Ghica, Buc., 1965, p. 120). Tratatul de Istoria României, IV, p. 64 şi urm., a adoptat teza susţinută în notele ediţiei N. Bălcescu din 1940, fără a cita sursele şi fără a aduce noi argumente, dar într-o formă lipsită de suficientă preciziune pentru a se putea desprinde rolul pe care l-au avut personalităţile principale în redactarea acestui document şi pentru a se putea explica măcar în parte controversa atît de vie care s-a născut în jurul paternităţii Proclamaţiei. Teza celor două acte, program şi proclamaţie — preambul şi chemarea — a intrat însă în publicistica străină (cf. Mario G. Losano, Un rivoluzionario nella Romania del 1848, Sicolae Bălcescu, în Rivista storica italiana, LXXVII1, 3, 1966, p. 696). însemnătatea pe care o are Proclamaţia de la 1848 ar merita un studiu aparte. în aşteptarea unor cercetări speciale, şi poate a noi documente pentru a justifica lipsa din această ediţie a Proclamaţiei, pe care nu o considerăm operă personală a lui N. Bălcescu, dar în acelaşi timp recunoaştem contribuţia sa înseninată la redactarea programului şi mai ales la inserarea unor anumite puncte, concentrăm aici un material, care, credem, poate servi la lichidarea îndoielilor asupra paternităţii şi mai ales la stabilirea originii sale istorice. Vrînd, nevrind ne lăsăm antrenaţi în aprinsa dispută de pe vremuri, în speranţa că reanalizarea materialului cunoscut să nu fie de prisos. Discuţia poate să pară azi desuetă, dar trebuie făcută într-o ediţie de opere complete. în notele ediţiei din 1940 am susţinut părerea — pe care o menţinem întru totul — al dublului conţinut al Proclamaţiei şi al originii ei colective şi succesive. Documentul, cunoscut sub acest nume, conţine două acte, elaborate deosebit în timp şi aduse la cunoştinţa publică contopite ca şi cum ar fi fost vorba despre unul singur. Cel dintîi este programul revoluţiei, adică cele 22 de puncte constituţionale, cel de-al doilea este preambulul şi ehemarea către ţară, adică prezentarea celor 22 de puncte, expunerea de motive asupra lor, ca să spunem aşa, şi apelul către poporj prin care masele sînt chemate a susţine realizarea programului. Programul este o operă colectivă cu participarea lui N. Bălcescu elaborată în cursul anilor şi definitivată la 1848 de către Comitetul revoluţionar; preambulul şi chemarea către ţară sînt o redacţie personală a lui Eliade, discutată şi aprobată de acelaşi comitet. Programul a fost numit adeseori şi Constituţie, şi, întrucît această aşa-zisă Constituţie fusese adusă la cunoştinţa publică prin intermediul Proclamaţiei, documentul a fost numit el însuşi Constituţie ; astfel că la 1848, şi mai ales după 1848, termenii de Proclamaţie şi Constituţie au fost întrebuinţaţi ca identici. Contemporanii însă au făcut distincţia între aceste două acte; Eliade singur o recunoaşte, spunînd că înainte de izbucnirea revoluţiei a comunicat lui Teii „proclamaţia” şi „articolele constituţiei” (Memoires sur l’histoire de la regeneration rou-maine ou sur Ies evenements de 1848 accomplis en Valachie, Paris, 1851, p. 56—57). Traducerea franceză a Proclamaţiei, făcută la Paris, precizează chiar în titlul ei acest dublu conţinut: Proclamaiion et declaration des droits adreses par le gouvernement provisoire de Valachie au peuple roumain. Traduit du valaque, Paris, 1848, 16 p., deci două acte. Fără îndoială că termenul Declaraţie de drepturi este mai potrivit, căci cele 22 puncte sînt decretate ca drepturi recunoscute, în principiu, poporului român şi nu puncte ale unui program, reprezentînd pur şi simplu 202 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE revendicările unui partid. Termenul „Constituţie”, întrebuinţat atît de frecvent mai ales în timpul revoluţiei, este necorespunzător, căci declaraţia de drepturi nu este încă o constituţie, pentru că nici o putere constituită, în cazul nostru, după obişnuinţa vremii, o Constituantă, nu le învestise cu putere de lege (v. şi Tudor Draganu, Natura juridică a proclamaţiei de la Islaz, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Seria III, 1961, fasc. 2). Controversa asupra paternităţii Proclamaţiei — înţelegînd prin acest termen ambele acte contopite într-un document unic — a survenit tîrziu, după 1848, şi la baza ei stau informaţii greşite şi amintiri personale asupra unor evenimente îndepărtate. Nu mai puţin interese de grupări politice şi ecouri de vechi animozităţi personale. Ceea ce este caracteristic e că tot timpul discuţia a considerat documentul ca un act unic şi o operă personală. Recapitulînd momentele principale ale discuţiei să vedem ce spun, în primul rînd, cei doi antagonişti care au creat controversa, Ion Ghica şi N. Locusteanu, şi în al doilea rînd ce spun cei doi autori prezumaţi, N. Bălcescu şi I. Eliade. Argumentele sînt cam prăfuite, dar discuţia o Impune. în scrisoarea pe care I. Ghica o consacra biografiei lui N. Bălcescu spune anume următoarele : „înainte chiar de luna lui martie 1848, Nicu Bălcescu a fost însărcinat de comitet a redacta proclamaţia revoluţionară, şi s-a provocat îndată o adunare de mai mulţi amici acasă la Nicolache Golescu şi în camera ocupată de căpitanul Teologu, unde s-a citit acea proclamaţiune, astfel cum a apărut în Bucureşti şi Ia Islaz, în ziua izbucnirei revoluţiunii. Asistau la acea adunare de la N. Golescu : patru fraţi Goleşti (Ştefan, Niculache, Radu şi Alecu), Alecu Golescu (Arăpilă), doi fraţi Bălcescu (Constantin şi Nicu), doi fraţi Brătieni (Tache şi Iancu), Bolliac, C. A. Rosetti, maioru Yoinescu, căpitanu Teologu, Costache A. Creţulescu şi Ion Ghica. După ce s-a citit proclamaţiunea şi s-a adoptat în unanimitate, aşa cum fusese redactată de Nicu Bălcescu, s-a ales îndată un comitet executiv compus de trei membri, anume : Nicu Bălcescu, Alecu Golescu (Negru) şi Ion Ghica, cu deplină putere d-a organiza ş-a conduce acţiunea” (Ion Ghica, Opere, ediţie Ion Roman, I, 1956, p. 317 — 318). Ion Ghica afirmă astfel categoric că Bălcescu ar fi unicul autor al proclamaţiei; forma în care relatează faptele relevă o deplină siguranţă : menţionează precis casa şi chiar camera unde Bălcescu a citit conceptul proclamaţiei, numele persoanelor care au asistat la lectura ei. Este sigur că Ghica, dînd toate aceste detalii, a voit să întărească veracitatea aserţiunii sale. Mai mult chiar, să invoce în sprijinul ei chiar şi martori, pentru că din cei amintiţi trăiau încă cîţiva la data cînd publica cunoscuta sa Scrisoare. Controversa istorică începea. Era vorba de cel mai important document programatic românesc din istoria modernă. în contra afirmaţiilor lui Ion Ghica a protestat cu tărie N. Locusteanu, reafirmând o opinie mai veche, şi anume că nu N. Bălcescu, ci Eliade ar fi autorul Proclamaţiei. în sprijinul acestei opinii aduce două serii de argumente. Întîi, mărturia unor contemporani şi al doilea cîteva consideraţii în legătură cu stilul proclamaţiei. Informaţiile date de Gr, Sc. Grădişteanu, tînăr cu rol secundar în timpul revoluţiei, cuprind, pe lingă unele mărturii proprii, şi relatările altui contemporan, Rucăreanu, care la rîndul său ar fi deţinut de la Teii anumite ştiri. Gr. Sc. Grădişteanu afirmă că în ziua de 10 mai 1848 a găsit pe Eliade în tipografia sa, tipărind singur proclamaţia ; că Eliade ar fi citit proclamaţia mai înainte lui Ştefan şi Neculae Golescu, care luaseră contact cu dînsul prin el, Gr. Sc. Grădişteanu, şi că cei doi Goleşti entuziasmaţi ar fi declarat că nu vor face nici o mişcare cu altă „programă”. Proclamaţia lui Eliade s-ar fi citit apoi tuturor capilor mişcării şi că unii din ei, după ce au ridicat diferite obiecţiuni, au renunţat să le mai facă, aşa încît „programa” lui Eliade, pusă la vot, a fost admisă cu unanimitate. Din însăşi informaţia pe care se sprijină Locusteanu reiese că pe lingă textul propus de Eliade ar mai fi fost şi un alt text în discuţie, dar că versiunea propusă de Eliade a întrunit, pînă la urmă, adeziunea tuturor. NOTE ŞI MATERIALE 203 Ion Ghica ştie şi el despre o proclamaţie sau o „programă” a lui Eliade, dar susţine că aceasta n-a fost admisă, atît din cauza conţinutului ei, cit mai ales pentru că proclamaţia redactată de N. Bălcescu era deja aprobată. Iată ce spune Ghica : „într-una din adunările noastre la Ştefan Golescu, Eliade ne-a citit o invocaţiune adresată lui Dumnezeu, poporului român şi puterilor străine, operă mai mult literară decît politică, plină de poezie şi de misticism, dar care anevoie ar fi fost înţeleasă chiar de clasele cele culte. Acea scriere o propunea ca proclamaţie şi manifest al şefilor revoluţiunei. Atunci i s-a spus că proclamaţia către popor era deja redactată, discutată şi adoptată de noi toţi înainte de venirea sa între noi, că riu mai putem reveni şi i s-a citit redacţiunea lui N. Bălcescu, asupra căreia Eliade nu a făcut decît o singură obiecţiune ..(Ion Ghica , Opere, I, p. 321 —322). Ion Ghica adaugă că Eliade după ce a acceptat proclamaţia lui N. Bălcescu şi-a luat sarcina de a o tipări, iar după ce a tipărit-o, a ţinut-o ascunsă în curtea casei sale. Iată pasajul respectiv : „Eliade ... a doua zi a venit acasă la mine, unde a scris cu mina lui acea proclamaţie sub dictarea Bălcescului şi a luat-o s-o tipărească în tipografia sa de la Obor; exemplarele tipărite s-au păstrat ascunse într-o claie de fîn, în curtea sa de la vie, pînă la pornirea la Islaz” (ibidem, p. 322). în ceea ce priveşte chestia tehnică a tipăririi nu mai poate fi nici o discuţie. Eliade a tipărit-o în propria sa tipografie. Cunoaştem precis condiţiile şi chiar data. Ştim de la el că a tipărit-o în noaptea de vineri spre sîmbătă, 5 — 6 iunie st.v., că la imprimarea făcută pe ascuns au luat parte numai trei lucrători, oameni de încredere, restul fiind învoiţi a pleca, şi că el însuşi, Eliade, a supravegheat culegerea şi trasul. Dintr-o precauţie firească, cum se trăgeau 25 exemplare erau scoase din atelier şi dosite. Pînă duminică dimineaţa s-ar fi tras 600 exemplare. Era astfel uşor, ca avînd în vedere rolul lui Eliade la redactarea Proclamaţiei şi la tipărirea ei, să se vorbească mai tîrziu de Proclamaţia lui Eliade ... (Iop Heliade Rădu-lescu, Scrisori şi acte, ediţie de George Potra, Nicolae Simache şi George G. Potra, p. 204 — 205). Problema esenţială rămîne însă alcătuirea documentului, cînd şi cine l-a alcătuit. Din informaţiile atît de categorice, însoţite şi de amănunte, reiese că Ghica a fost direct în cunoştinţă de cauză de la alcătuirea şi pînă la tipărirea proclamaţiei şi că aceasta ar fi în întregime, după dînsul, opera personală a lui N. Bălcescu şi că Eliade n-a avut absolut nici o contribuţie în redactarea ei ci numai la imprimare. în acelaşi timp, informaţiile de care se serveşte N. Locusteanu, tot contemporane, dar de a doua mînă, susţin exact contrariul şi anume că proclamaţia este în întregime a lui Eliade şi că nimeni altul n-a avut vreun amestec în redactarea ei. N. Locusteanu mai aduce în sprijinul opiniei sale şi unele argumente deduse din stilul Proclamaţiei. El insistă asupra faptului că Proclamaţia este presărată, de la început pînă la sfîrşit, „cu fraze şi versete reproduse din cărţile sacre ale bisericei noastre ...”, ceea ce ar dovedi că „aplicarea celui ce a scris a fost către studiile religioase şi politice. .,”, iar că acest fel de a scrie este în întregime propriu lui Eliade. Observaţia lui N. Locusteanu este justă. Textul Proclamaţiei se caracterizează nu numai prin expresii religioase, dar şi prin unele idei şi formulări care amintesc pe Eliade, după cum vom vedea mai pe larg. Relatările lui Ion Ghica nu pot fi admise toate pur şi simplu, mai ales că sînt contestate cu atîta tărie. Dar nici susţinerile lui Locusteanu nu pot fi primite ca atare, întrucît dovezile invocate sînt sau izvoare de mina. a doua sau simple prezumţii. Trebuie deci să recurgem la alte informaţii. Unele dintre datele lui I. Ghica sînt sigur inexacte. Astfel, data pe care Ion Ghica o dă în privinţa redactării şi aprobării textului propus de Bălcescu. Am văzut că el spune că evenimentul a avut loc înainte de luna martie. Data este greşită, fie că proclamaţia ar fi opera lui N. Bălcescu, fie a lui Eliade. La această dată Bălcescu nu era în ţară. Faptul este bine stabilit. La 24 februarie 1848 era încă la Paris de unde scria el însuşi lui Y. Alecsandri (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 86) şi nici în cursul lunii martie nu sosise încă în ţară. După mărturiile a doi contemporani, Bălcescu a sosit în ţară în prima jumătate a lunii aprilie; la 11/23 aprilie, C. A. Rosetti notează : „Mai deunăzi sosi Bălcescu şi Golescu Negrul” (C. A. 204 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Rosetti, Jurnalul meu. Ediţie îngrijită şi prefaţată de Marin Bucur, Gluj-Napoca, 1974, p. 240), tarla 15 aprilie A. Christofi semnalează şi el sosirea lui Bălcescu şi A. G. Golescu, debarcaţi la Islaz, pe Dunăre (Din viaţa domnului Alex. Christofi, Craiova, 1899, p. 14). Datele oiiciale inserate în paşaportul lui N. Bălcescu confirmă aceste informaţii; la 1/13 aprilie sosise la Giurgiu; la Bucureşti avea să ajungă la 3 sau 4 aprilie st. v. (G. Zâne, Aspecte noi ale vieţii lui N. Bălcescu în lumina unor documente inedite, Studii, XIII, 1960, nr. 1, p. 54). Deci redactarea Proclamaţiei, chiar în cazul cînd ar fi fost opera lui N. Bălcescu, nu putea avea loc mai înainte de a doua jumătate a lui aprilie. Un text a putut fi discutat, fie că este vorba de un text Bălcescu, fie de unul Eliade, numai între data sosirii lui N. Bălcescu şi aceea a plecării lui I. Ghica la Constantinopol, deoarece toate informaţiile convin că discuţia a avut loc, amîndoi fiind de faţă. Ion Ghica pleacă spre Constantinopol la 3 sau 4 iunie st. v. Data de 17/29 mai, indicată de el ca zi a îmbarcării la Brăila, nu este exactă (Ion Ghica, Amintiri din pribegie după 1848. Noue scrisori către V. Alecsandri, Buc., 1889, p. 6; Opere, I, p. 325). Faptul reiese din data scrisorii de recomandaţie către generalul Aupiclc, pe care o obţinuse la Bucureşti, de la dr. Mandl înainte de a pleca ; 14 iunie 1848 (2 iunie stil vechi) (Amintiri, p. 8, nota 1), cît şi din raportul pe care-1 trimite el însuşi din Constantinopol Ministerului de Afaceri Străine din Bucureşti, de unde se vede că a sosit Ia Constantinopol la 8 sau 9 iunie st.v. (Anul 1848, I, p. 601 şi urm.); paşaportul pe care i l-a eliberat Secretariatul de stat are data de 31 mai 1848 st.v. (Ion Ghica, Documente literare inedite, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de D. Păcurariu, Buc., 1959, p. 127). Astfel, primele discuţii referitoare la proclamaţie au avut loc foarte probabil în cursul lunii mai şi anume în prima jumătate a lunii, deoarece se ştie că la 17 mai colaborarea cu Eliade era stabilită şi planul de acţiune fixat. Scrisoarea de plenipotenţă dată Iui I. Ghica, precum şi instrucţiunile respective sînt datate 17 mai st.v., fiind semnate şi de Eliade (Anul 1848, I, p. 398—400). Chestia datei nu este însă esenţială în discuţie. Dacă Ion Ghica se înşală asupra unei date, n-am fi îndreptăţiţi să tragem concluzia că toate informaţiile sale ar fi greşite. Chiar dacă cineva este de perfectă bună-credinţă, atunci cînd relatează fapte la care a asistat cu aproape patru decenii în urmă poate încurca nu numai lunile, dar şi anii. Unele din informaţiile lui I. Ghica trebuie socotite însă exacte. N. Bălcescu a adus în discuţia Comitetului revoluţionar un proiect de program, nu de proclamaţie ; acest proiect a fost discutat îndelung în mai multe şedinţe, nu într-una singură, şi la urmă aprobat de cei de faţă, fără a fi prezent şi Eliade, încă în afara comitetului. I. Ghica nici nu spune că Proclamaţia citită de N. Bălcescu ar fi fost o compoziţie personală ; marile programe politice nu sînt niciodată opere personale şi spontane; N. Bălcescu a adus în discuţie un text de program, îndelung dezbătut anterior — operă colectivă elaboraţă şi îmbunătăţită în cursul anilor, şi aceasta o ştim chiar din relatările sale. I. Ghica spune expres că” principiile în numele cărora era să se ridice poporul român erau discutate şi hotărîte cu mulţi ani dinainte” (Ion Ghica, Opere, I, p. 317). Dar pentru întregirea acestui material să vedem ce spun înşişi N. Bălcescu şi I. Eliade. Atitudinea lor diferă. Bălcescu n-a revendicat niciodată paternitatea documentului, in schimb a revendicat-o insistent şi zgomotos Eliade. Dacă N. Bălcescu nu a revendicat paternitatea, ne-a lăsat, indirect, o mărturie care lămureşte geneza programului şi momentele principale ale redactării. Mărturia o găsim în Notele pe care I. Ghica le-a scris sub dictarea prietenului său — la Constantinopol în 1852 — şi în care, chiar de la început, se aminteşte despre această chestiune. Notele ne informează că o parte din tinerii români aflaţi la Paris, şi din care unii luaseră parte la revoluţia din februarie, hotărîndu-se a se întoarce în ţară, unde revoluţia părea iminentă, au procedat la alcătuirea unui program. ,,în Paris — spun aceste Note — îndată după revoluţia Vienei, Bălcescu convoacă la dînsul o adunare în Paris, rue de l’Universite 94; toţi moldo-ro-mânii, afară de fraţii Brătianu, se adunară la 20 III seara. Acolo s-a hotărît, în cea dintîi adunare, a se face o mişcare. S-a făcut un program potrivit proclamaţiei ce s-a făcut pe urmă, în NOTE ŞI MATERIALE 205 iunie. Acest program, afară de chestiunea proprietăţii, era acelaşi de la 1840. în pricina proprietăţii s-a hotărît în unanimitate de toţi moldo-românii prin împroprietărirea ţăranului cu despăgubire” (vezi I, p. 285). Iniţiativa lui N. Bălcescu, după o preţioasă ştire din aceleaşi Note, se întemeia ,,în puterea soc[ietăţii] fraţilor”, adică a Frăţiei, pe care, după cum rezultă, el o reprezenta în gradul cel mai înalt, Ia Paris; tot Notele confirmă o informaţie de mai tîrziu a lui I. Ghica, şi anume că Teii era unul dintre principalii membri ai acestei societăţi, despre care, din păcate, ştim încă prea puţin. Informaţia trebuie socotită întru totul exactă; este o relatare contemporană, redactată în afară de orice spirit polemic şi confirmată de alte izvoare; la 1840 a existat un program; în anii următori acest program a fost din nou dezbătut; la 1846, punctul cu privire la chestia agrară a fost modificat şi s-au adoptat principiile înscrise mai tîrziu în art. 13 al Proclamaţiei. Acest program nu trebuie confundat cu diferite memorii cu caracter programatic care au circulat în epoca anterioară revoluţiei (cp. G. Gollner, Memorii premergătoare proclamaţiei de la Islaz, în Ţara Birsei, YI, 1934, nr. 1). Relatările din Notele lui I. Ghica sînt preţioase; din ele putem cunoaşte originea proiectului de constituţie de la 1848 şi în acelaşi timp deduce înseşi principiile programului de la 1840 — şi acesta un proiect de constituţie. Este concluzia firească a identităţii dintre cele două programe mărturisită de N. Bălcescu. între programul din 1840 şi cel de la 1848, ultimul inserat în proclamaţie, ar fi fost — după referinţa din Note — o deosebire de soluţii numai în privinţa chestiunii ţărăneşti. Au trebuit să fie şi altele cel puţin în probleme secundare, după cum rezultă din analiza pe care am făcut-o mărturiilor contemporane, căci textul din 1840 nu a ieşit încă la iveală (cf. G. Zâne, Mişcarea revoluţionară de la 1810 din Ţara Românească, în Studii şi materiale de istorie modernă, III, 1963, p. 233 şi urm.; versiunea franceză : Le mouvement revo-lutionnaire de 1840 en Valachie. Prelude de la Revolution de 1848, Buc. 1964). O scurtă referinţă la un alt proiect de Constituţie din 1838, cred că este necesară, pentru că ne ajută a situa corect geneza programului de la 1848 şi scoate din discuţie numele lui Bălcescu. Este vorba de Constituţia publicată (Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională 1838—1849, Buc., 1967, p. 219—224) şi apreciată de editoare ca „mesajulcomplet” al mişcării naţionale din 1838 (p. 17). Constituţia din 1838 a fost atribuită de unele izvoare Iui I. Câmpineanu singur, de alţii tot aceluiaşi, dar cu colaborarea lui N. Bălcescu, sau de alţii cu a lui F. Colson, chiar după propria informaţie a acestuia. Credem că este greşit a socoti acest proiect ca o operă românească, fie colectivă, fie individuală. Este mult mai probabil un produs francez inspirat de ideologia de extremă stingă franceză — proiect dezavuat mai tîrziu chiar de I. Câmpineanu — , propus, cu unele adaptări locale, fracţiunii boiereşti, opoziţioniste ca program de acţiune. Nu există nici un indiciu că ar fi opera vreunei grupări româneşti, nu este iscălită de nici un boier român, şi nimeni, mai tîrziu, nu şi-a asumat paternitatea lui. O sumară analiză a textului arată, fără cea mai mică îndoială, că ideile din acest act nu puteau constitui în acel moment revendicări româneşti, după cum n-au constituit nici ulterior; prin urmare, această aşa-zisă „Constituţie” nu trebuie încadrată în literatura autohtonă de reforme româneşti. Textul conţine atîtea prevederi extravagante, înctt nici un conducător român nu le-ar fi putut gîndi sau accepta. în primul rînd se vorbeşte — reţinem la 1838 — de declararea unui război de independenţă şi de proclamarea, ca urmare a cîştigării războiului, a a unui stat suveran. Nu se precizează împotriva cui ar fi fost acest război, dar este de presupus că, deodată, şi împotriva Turciei şi împotriva Rusiei. Ce om serios ar fi putut face astfel de planuri? Odată independenţa cîştigată s-ar fi organizat un stat autoritar-democratic, o monarhie absolută, ereditară, cu un suveran dictator şi cu o reprezentanţă naţională aleasă prin sufragiu universal, cu recunoaşterea libertăţilor individuale depline, ca nicăieri în lume. «dar cu menţinerea pedepsei cu moartea, cu serviciu militar obligatoriu şi inamovibilitatea magistraturii; în sfîrşit, de la început pînă la sfîrşit un text ciudat, fantezist, care descoperă 206 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE un autor nu numai străin de realităţile şi aspiraţiile româneşti ale epocii, dar chiar de noţiuni elementare de drept constituţional. Redactarea în limba franceză, reprezentînd textul original, arată că proiectul a fost gîndit de un francez şi redactat iniţial în limba franceză. Este foarte probabil că autorul, sau autorii reproduc fără mult discernămînt idei curente în cercurile extremiste din Franţa. Traducătorul în limba română dă o traducere cu multe imperfecţiuni, se simte că nu cunoaşte bine limba franceză şi nici terminologia juridică şi politică. De aceea traducerea nu poate fi atribuită vreunui boier român, dintre care unii, după cum se ştie, erau buni cunoscători ai limbii franceze. Chiar şi gruparea lui Câmpineanu avea cîţiva oameni foarte instruiţi. Dăm cîteva exemple : Ies pouvoirs dictatoriaux dont est revetu le souve-rain este tradus — puterea cu care este îmbrăcat suveranul; terre de liberte — loc slobod pentru toţi; la persoane du souverain est inviolable et sacree — persoana suveranului este nesiluită şi sfîntă; il (le souverain) commende Ies forces de terre et Ies forces navales — el comandă forţele de uscat şi de apă (ca şi cînd Ţara Românească ar fi avut, la 1838, o armată terestră şi ar fi dispus de forţe navale); la forţaiture encoure Ies paines Ies plus severes — forfetura sau vinele judecătorilor se aor pedepsi straşnic; une marine — o putere de apă; (Ies) membres [de la Representation naţionale] sont inviolables — mădularele ei sînt nesilite. Cîteodată traducătorul se abate de la traducerea corectă chiar a unor termeni curenţi : personne ne peut etre poursuivie — nimeni nu poate fi părît, etc. Documentul prezentat ca o importantă contribuţie românească este cu siguranţă o simplă ciornă de traducere a unui text francez, nesemnat, căci ce om cu cît de modestă răspundere în stat ar fi putut să şi-l însuşească. Cum poate fi apreciat acest act ca un mesaj românesc şi mai ales ca un Proiect de Constituţie al partidului naţional? Şi mai ales cum este de crezut că Ion Câmpineanu, boier cult şi un om cumpănit, propus de F. Colson coautor, era să se preteze a solicita domnia pentru a deveni un monarh absolut, cu moştenitori cu drept ereditar, să se angajeze a declara război la două mari imperii, să se oblige a introduce sufragiul universal, pe care nici Franţa nici Anglia, cărora le cerea sprijinul, nu-1 aveau, sau să se împodobească cu titlul de comandant al forţelor navale, cînd Principatul nu avea nici o singură navă de război. Considerînd acest text ca o anexă a cunoscutului Act de Unire şi Independenţă, publicat de P. P. Panaitescu încă din 1926, însăşi autenticitatea acestui act — şi el nesemnat — este pusă în discuţie. Chestiunea ar trebui din nou studiată. în cadrul preocupărilor din nota de faţă, concluzia este că nici fruntaşii de la 1840, nici Bălcescu nu pot fi implicaţi in elaborarea acestui text. La originea programului din 1848 trebuie să punem programul din 1840, după propria mărturisire a lui Bălcescu. N. Bălcescu a avut, fără doar şi poate, o contribuţie însemnată în redactarea programului din 1848, operă indiscutabil colectivă ; de aceea nu l-a revendicat şi nici nu-1 putea revendica. în schimb, Eliade — după cum am spus — revendică insistent Proclamaţia în întregul ei ca operă personală, adică atît ceea ce numim azi preambul şi chemare, cît şi declaraţia de drepturi, este adevărat cu unele reticenţe de limbaj într-o vreme, dar categoric mai tîrziu, după exil. în 1851 se declară „redactor al proclamaţiei constituţionale”, deci nu autor, şi nu al „constituţiei”, ci al proclamaţiei constituţionale, ceea ce este o nuanţă (Memoires, p. 207). Cu alt prilej, tot în aceeaşi epocă, spune că i s-a recunoscut dreptul de a redacta el atît proclamaţia cît şi bazele constituţionale; dar nu tot atît de expres că a şi alcătuit proclamaţia şi programul. Vorbind despre condiţiile împăcării sale cu I. Ghica şi despre invitaţia ce i se făcuse în cursul lunii mai 1848 de a intra în Comitetul revoluţionar, spune următoarele : „Comme seule garanţie de cette promesse Heliade demanda que la proclamation et Ies bases de la constitution fussent redigees par lui. Cet act âtait dâjâ prâparâ. Cette proposition ne fut de sa part qu’un mo yen de sonder Ies esprits sur leurs tendances vers le progrâs. Un interval de quelques jours se passa et on vint lui dire que ses conditions etaient acceptees” (ibidem, p. 53). NOTE ŞI MATERIALE 207 Eliade spune deci că membrii Comitetului au acceptat ca el, Eliade, să redacteze Proclamaţia, dar nu că au şi acceptat un text propus de dînsul. în altă parte aminteşte că el însuşi a tipărit Proclamaţia, cu ajutorul a doi dintre lucrătorii săi (ibidem, p. 58). Mai tîrziu, mulţi ani după revoluţie, revendicările sale devin categorice. în toiul luptelor pentru reforma agrară, care preced decretul de la 1864, de multe ori s-au amintit, cum era şi firesc, încercarea de Ia 1848 şi dispoziţiile din Proclamaţie. Eliade, adversar al reformei, aşa cum o propunea M. Kogălniceanu, a protestat contra părerii că proiectul din 64 ar fi o reeditare a principiului din Constituţia de la 1848 : „Constituţia este opera mea — afirmă el categoric. Sînt dator a spune d-lui [lui M. Kogălniceanu] — că nu are dreptul de a-mi parodia şi explica de la sine intenţiunile ce le-am explicat eu însumi atunci în trei luni cît am fost la putere ...” (Instituţiunile României. Tabel historicu dela Trajan pini în dillele nostre, Buci, 1863, p. 227). I. Eliade exagera, în sensul că îşi asuma şi ceea ce îi aparţinea şi ceea ce nu-i aparţinea. Dar în vremea sa, el trecea totuşi ca autorul Proclamaţiei, căci — aşa cum era redactată — contemporanii îl regăseau cu uşurinţă în textul ei. De aceea, chiar adversari de-ai săi, de perfectă bună-credinţă, fie că aveau cunoştinţă de dublul ei conţinut, fie că nu, au numit-o „proclamaţia lui Iliad”. A. G. Golescu o numeşte aşa, deşi era în măsură să cunoască bine lucrurile, într-o scrisoare pe care o trimite lui Bălcescu, din Yiena la 19 iulie, îi spune printre altele următoarele: „Din proclamaţia Iui Iliad mai trageţi vreo 20 000 de exemplare, ştergînd dintr-însa vorbele: «în cele din lăuntru », cari se află în rîndul 37 al coloanei d-întîi, ca unele ce mărginesc suveranitatea reclamată prin noi, şi rău puse în acea proclamaţie, căci noi ne înţelesesem ca să se şteargă şi s-a făcut uitare” (Anul 1848, II, p. 619). Este voi’ba despre partea din Proclamaţia, care cuprinde ceea ce am numit chemarea către ţară, nu programul. Pasajul în care sînt cuprinse cuvintele de mai sus este următorul : „Poporul român voieşte cu o voinţă tare a-şi păstra neatîrnarea administraţiei sale, neatîrnarea legiuirii sale, dreptul său suveran în cele din lăuntru şi rămîne în aceleaşi legături şi mai strînse prin luminile veacului cu î. Poartă”. A. G. Golescu cerînd să se suprime cuvintele „în cele din lăuntru”, observă cu dreptate că prin aceşti termeni se restrînge suveranitatea Principatului. A. G. Golescu este unul dintre membrii de vază ai Comitetului revoluţionar. El a luat parte la toate lucrările preparatorii ale revoluţiei. I. Ghica însuşi ne spune că el a participat la toate discuţiile în legătură cu Proclamaţia. Era deci în măsură să cunoască direct chestiunea. Apoi informaţia sa este incidentală şi deci n-ar putea fi suspectată de parţialitate. în plus, fiind cuprinsă într-o scrisoare adresată chiar lui N. Bălcescu, ne arată că faptele la care se referă erau la fel cunoscute şi acestuia. De aceea, pasajul din scrisoarea lui A. G. Golescu privitor la proclamaţie trebuie considerat ca una din cele mai bune informaţii pe care le avem asupra acestei controverse. Hotărîrea Comitetului revoluţionar de a elimina aceste cuvinte arată neîndoielnic că au fost discutate amplu atît preambulul cît şi chemarea — aşadar textul Proclamaţiei, fără program, şi relevă deosebirile de vederi, care vor apărea public în cursul revoluţiei. Eliade era pentru o atitudine conciliantă faţă de turci şi deci pentru o poziţie care să nu contrarieze făţiş interesele turceşti; de aceea ezita să afirme cu prea multă tărie autonomia ţării, în sens de independenţă limitată, restrîngînd suveranitatea statului la administraţia sa interioară. Independent de mărturiile şi amintirile invocate în cursul discuţiei — şi chiar de afirmaţiile atît de categorice ale lui Eliade — confruntarea programului în întregul lui, cu ideile personale şi activitatea politică a lui N. Bălcescu pe de o parte, a lui I. Eliade pe de alta, impun concluzia că documentul de la 48 — programul — conţine în principiile sale unele revendicări şi formulări care se identifică cu Bălcescu, dar sînt străine, dacă nu chiar combătute de Eliade ; altele — putem susţine — sînt comune amîndurora; preambulul şi chemarea, incompatibile cu gîndirea lui Bălcescu, sînt, prin ideile şi limbajul lor, în totul proprii lui Eliade. 208 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE în program s-au înscris, printre altele, două puncte fundamentale, în art. 1 şi în art. 13, Art. 1 fixează poziţia revoluţiei româneşti în problema independenţei şi art. 13 în problem^ ţărănească. Art. 1 conţine o enunţare a drepturilor Ţării Româneşti la independenţă şi ca atare decretă : „Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad V, şi neamestec al nici unei Puteri din afară în cele din întru ale sale”. în această formulare programul revoluţiei repudiază în fapt şi suzeranitatea turcească şi protectoratul ţarist ; faţă de turci recunoaşte numai obligaţiile pe care Principatul şi le-ar fi asumat în baza vechilor capitulaţii. Pentru susţinerea acestui prim punct de program, N. Bălcescu va scrie articolul cu semnificativul titlu : Drepturile românilor către înalta Poartă. „Dreptul M.S. sultanului — — spune el — în ţara noastră stă numai în tributul hotărât ce sîntem datori a-i plăti în fiecare an şi în dreptul de supremaţie, adică în dreptul de a întări pe domnul ales de ţară” (vezi mai sus p. 11). Atît şi nimic mai mult. Eliade, dimpotrivă, se consideră încă, cel puţin tactic, un fel de vasal. Concepţia sa generală, scrierile sale din epoca revoluţiei, atitudinea sa în guvern, confirmă că el recunoaşte încă formal o limitată suzeranitate turcească. Ca toţi ceilalţi oameni ai lui 48 contestă, în schimb, cu violenţă şi consecvenţă orice drept de protectorat al Rusiei ţariste. Locotenenţa domnească, după constituirea ei, dă chiar o publicaţie în care confirmă suzeranitatea în următorii termeni : „nouăle instituţii cerute de popol vor avea puterea lor desăvîrşită după aprobaţia Excelenţei sale Suleiman paşa şi sancţia M. Sale Sultanului, ce cu părintească îngrijire protege ţeara ,,(Anul 1848, III, p. 1). în contra acestei atitudini care ar fi putut fi vătămătoare intereselor ţării, deoarece ea conţinea formal o renunţare la autonomia pe care o proclama primul articol din program, s-au ridicat imediat multe proteste (ibidem, p. 70—71). N. Bălcescu o critică şi în exil. în scrisoarea pe care o trimite din Paris, la 4 martie 1850, lui A. C. Golescu spune despre acţiunea lui Eliade, că „La lieutenance inaugura son avenement en sacrifiant par un acte public remis â Soliman rautonomie du pays, malgre l’opposition que nous lui fîmes” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondentă, p. 282). De aceea, atunci cînd Eliade menţinea cuvintele a căror suprimare o cerea A. C. Golescu, nu făcea altceva decît să afirme o atitudine pe care el greşit o considera mai potrivită, cu toate opiniile deosebite ale celorlalţi fruntaşi ai revoluţiei. Dar pentru a fi drepţi, la Eliade nu este vorba de o atitudine politică de principiu, ci de o tactică ; el vrea să se rezeme pe sultan pentru a se apăra de ţar. * în ceea ce priveşte problema agrară, respectiv art. 13 din program, poziţiile celor doi fruntaşi ai revoluţiei sînt bine cunoscute azi. N. Bălcescu a fost pentru o reformă agrară bazată pe expropriere şi împroprietărire. La insistenţele sale — susţinut de I. Ghica şi A. G. Golescu — a fost introdus în program art. 13 (George Fotino, Boierii Goleşti, III, p. 278 şi urm.). în timpul guvernării revoluţionare a insistat continuu pentru aplicarea în acest sens a art. 13. N. Bălcescu dădea o atît de mare importanţă problemei agrare încît spune că art. 13 se confundă cu însăşi revoluţia. Eliade, dimpotrivă, este în principiu în contra unei reforme care ar violenta „drepturile” proprietarilor. Acceptă ideea eliberării clăcaşilor şi a transformării lor în mici proprietari, dar nu prin expropriere şi împroprietărire legală. Ion Ghica ne spune că de la început Eliade s-a opus ca reforma, în sensul art. 13, să fie înscrisă în programul revoluţiei, sub motiv că „va face pe boieri să nu fie cu noi”, obiecţiune la care i s-a răspuns că, ori cum s-ar face, cei mai mulţi dintre boieri o să fie în contra, şi că ei vor căuta, în afara ţării un sprijin pentru a-şi menţine privilegiile „că singurul mijloc de a se paraliza acţiunea [lor] înîntrul ţărei cel puţin, era de a interesa gloata Ia susţinerea revoluţiunei, ceea ce nu se putea face decît satisfăcînd dorinţei drepte a clăcaşilor d-a fi proprietari pe pămîntul ce muncesc, măsură care va pune capăt urei ţăranilor către haina albastră şi că, la din contra, inimicii ţărei se vor servi ei de această cestiune, rădicînd vreun Tzela, ca la Tarnov în anul trecut” (Ion Ghica, Opere, I, p. 322). NOTE ŞI MATERIALE 209- Informaţia lui Gliica este eu siguranţă exactă, deoarece, după cum am spus, Eliade n-a fost nici înainte de revoluţie, nici în timpul revoluţiei şi nici în exil, şi cu atît mai puţin în vremea luptelor pentru reformă, un partizan al reformei prin exproprierea moşiilor particulare. în programul Societăţii secrete alcătuită din sinul Societăţii filarmonice, chestia ţăi'ă-nească hu este prevăzută ( I. Heliade Rădulescu, Equilibru între antithesi, I, p. 110—111). Problema ţărănimii era dezbătută pe acea vreme de partidul naţional, al cărui program Eliade îi va socoti mai tîrziu demagogic şi anarhic (ibidem, p. 109 — 114), va constitui o preocupare de căpetenie a Societăţii secrete care va pregăti mişcarea de la 1840. în timpul revoluţiei,, ca membru al Guvernului provizoriu, sau ca membru al Locotenenţei domneşti, Eliade se va opune rezolvării problemei agrare pe această linie (C. D. Aricescu, Capii revoluţiunei române de la 1848 judecaţi prin propriele lor acte, Buc., 1866, p. 54—55 ; N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 281). Din iniţiativa sa Comisia proprietăţii, înfiinţată la propunerea lui Bălcescu, este dizolvată. Despre Ion lonescu, cel mai activ element din comisie, Eliade are mai tîrziu cuvinte tot atît de aspre pe cît de nedrepte (Memoires, p. 272, 277 ; N. Rousso, Suite ou Supplement â VHistoire politique et sociale des Principautes danubiennes de M. Elias Regnault, Bruxelles, 1855, p. 72—73). Combate pe loc un proiect de suprimare a clăcii, un moment agitat de Teii, după citirea proclamaţiei de la Islaz (ibidem, p. 61). Pentru dînsul obligaţiile feudale în esenţa lor, claca mai ales, nu erau o corvoadă sau o robie, cum le numea Bălcescu, lonescu şi alţii; claca ar fi fost la originea ei o muncă „pioasă şi gratuită, un fel de ajutor” (ibidem, p. 52—53). Aşadar, relaţiile dintre ţărani şi proprietari derivau, pentru Eliade, dintr-o tovărăşie voluntară ; ţăranul ar fi fost un asociat al boierului (Equilibru între antithesi, II, p. 116). O emancipare a ţăranilor ar fi dus la sfărîmarea unei tovărăşii care — după el — ar sta la baza societăţii. Limitase rolul guvernului revoluţionar în realizarea reformei agrare, la fixarea suprafeţei de pămînt necesară hranei ţăranului şi la hotărîrea preţului, atunci cînd proprietarii ar fi voit să vîndă o parte din moşiile lor, dar nici într-un caz la exproprierea lor prin lege şi împroprietărirea propriu zisă a clăcaşilor (Memoires, p. 269 — 270). în polemicile violente cu unii din fruntaşii mişcării în exil, cele mai dese acuzaţii privesc tocmai chestiunea exproprierii. în focul polemicii, califică împroprietărirea ţăranilor cu pămînt expropriat de pe moşiile boiereşti, chiar de tîlhărie. „Noi nu înţelegem împroprietărirea a lua de la unii şi a da la. alţii. Aceasta după limba şi legea tuturor popolilor, şi însuşi a celor barbari, se cheamă violare, răpire, tîlhărie” (Diverse, II, p. 343 ; N. Rousso, op. cit., p. 176). Despre atitudinea lui Eliade, potrivnică unei reforme agrare prin expropriere, însuşi Bălcescu ne dă o informaţie preţioasă. în manuscriptul Reformei soţiale la români, în josul paginii în care menţionează diferitele propuneri făcute în legătură cu chestiunea ţărănească, printre care şi oferta unor boieri de a ceda statului jumătate din produsul anual al dijmei, în schimbul renunţării la expropriere, Bălcescu adaugă următoarea notă, vizînd pe revoluţionarii care acceptau o atare soluţie, spunînd : „Mulţi din aceşti revoluţionari vorbiră în acest sens în cluburi; alţii o susţinură în presă, atît în timpul revoluţiei cît şi în urmă (Voir : La Constitu-tion roumaine expliquee d’apres ses vrais principes, Paris, 1850, p. 5)”. Mai adaugă că I. lonescu numise pe aceşti revoluţionari atît de străini de principiile adevăratei revoluţii : revoluţionari bastarzi. Or, broşura citată în notă de Bălcescu aparţine lui Eliade, care încercase în cuprinsul ei explicarea „adevăratelor principii ale revoluţiei” (Despre poziţia lui Eliade în chestia agrară : G. Zane, Sur quelques theses de la literature economique roumaine de l’epoque 1840 — 1864 con-cernant le probleme agraire, în Revue Roumaine des Sciences sociales, t. 10, nr. 2, 1966; Le saint-simonisme et le fourierisme en Roumanie, în Cahiers de l’I.S.E.A., t. IV, 1970, oct. nr. 10). Din acest material rezultă, credem, limpede că programul este o operă colectivă înfăptuită succesiv, în curs de cel puţin opt ani, fără participarea Iui Eliade. La elaborarea sa au luat parte tinerii intelectuali din mişcarea de la 1840, Mitică Filipescu, Eftimie Murgu, J. A. Vaillant, N. Bălcescu, C. Telegescu şi probabil alţi mulţi, grupul din conducerea partidului, naţional, respectiv al Frăţiei şi în ale cărei prime rînduri erau N. Bălcescu şi Ion Ghica, şi las 14 - c.70S '210 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE redactarea formei finale, Comitetul revoluţionar din 1848. Este în afară de orice îndoială că N. Bălcescu, în diversele faze ale elaborării, a avut un rol de principal colaborator. Caracterul .general al concepţiei programelor şi mai ales interpretarea largă care putea fi dată unora dintre punctele principale ale aşa-zisei constituţii au atras numeroase adeziuni, printre care şi aceea a lui Eliade. Cu atît mai mult cu cît acesta susţinea de mult unele dintre revendicările programului — în special cele de ordin umanitar şi cultural. într-un moment cînd evenimentele se precipitau, şi cînd Eliade ţinea să joace pe scena istoriei un rol principal, a putut prelua — chiar pretinde — parafrazarea acestui program, pentru că astfel avea nu numai prilejul să treacă pe primul plan al evenimentelor, dar totodată să prezinte programul revoluţiei în felul său de a vedea. Şi a reuşit în adevăr. Că textul proclamaţiei este redactat de dînsul nu credem a fi azi nici un dubiu. In afară de informaţia din referinţa lui A. C. Golescu, analiza textului ne confruntă cu ideile, limba şi stilul lui Eliade. Eliade a construit întreaga parafrazare a programului, preambulul şi chemarea pe două idei proprii lui : ideea romantică şi utopică a revoluţiei pentru restaurarea vechilor instituţii româneşti şi ideea, tot atît de utopică, a revoluţiei în cadrul armoniei sociale şi al respectului pentru ordinea socială constituită. Ambele sînt expresii caracteristice ale concepţiei sale sociale, deja închegate în epoca Iui 1848. Revoluţia ar avea menirea să restaureze vechile drepturi ale poporului român, vechile datini: „n-am imitat nimic la 1848, ci am făcut să domine numai spiritul vechilor noastre instituţii, în cele 22 de articole ale Constituţiei . ..” (Equilibru între antithesi, p. 223); oriunde revoluţia propune o reformă, el vede un vechi drept al ţării; ,,Tout la Constitution ne se base que sur Ies anciens droits et Ies anciennes coutumes qui ont gou-verne le pays jusqu’â l’an 1828 ...” (Le protectorat du Czar, ou la Roumanie et la Russie, nou-veaux documents sur la situation europeenrie par J. R. temoin occulaire des evenements qui se sont passes en Valachie de 1829 â 1849, Paris, 1850, p. 43); chiar şi reforma propusă în art. 13 n-ar avea alt rost decît ,,să restabilească pe ţăran în drepturile sale de care s-a folosit totdeauna pînă la Caragea ... (La constitution roumaine expliqu.ee d’apres ses vrais principes, Paris, 1850). Totodată această revoluţie restauratoare Eliade o prezintă ţării ca o fericire universală, „un ospăţ de frăţie”, ,,o cruciată a înfrăţirii claselor înîntru ..„pentru binele, pentru fericirea tuturor stărilor societăţii, fără paguba însăşi a nici unei persoane”. Eliade găseşte astfel un prilej să-şi expună tezele sociale şi să-şi dezvolte lozincile — unele atît de contradictorii spiritului şi chiar literei principalelor puncte constituţionale — sintetizate în formulele „foloase ■generale în paguba nimănui”, sau „respect către proprietate, respect către persoane”. „Toată Constituţia de Ia 1848 este bazată pe aceste două principe . ..” va spune el mai tîrziu (Insti-iuţiunile României, p. 227). N. Locusteanu a invocat, cu drept cuvînt, în favoarea paternităţii lui I. Eliade limba şi stilul proclamaţiei. Singur Eliade putea introduce într-un document politic mai la fiecare alineat expresii sau invocaţii religioase : „dreptatea lui Dumnezeu”, „glasul lui Dumnezeu”, „dreptatea Evangheliei”, „temeiul Evangheliei”, „duhul lui Satan”, „blestemele sfîntului Vasile”, „îngerul Domnului”, „cu noi este Dumnezeu” etc„ să construiască expresii care să amintească anume stilul cărţilor religioase, ca „glasul trîmbiţei îngerului mîntuirii”, „Satan |.. .căpitan în cetele cereşti şi îngerii păcii şi ai dragostei îi smulseră aripile”„Ghristos a înviat şi s-a doborît moartea şi robia” etc. Eliade pretinde că a recurs la această formă de exprimare, întrucît prin intermediul ■religiei nădăjduia să influenţeze mai lesne pe proprietari în favoarea ţăranilor; în realitate el găsea un mod de exprimare figurat, corespunzător propriilor sale concepţii sociale. „Religia poate face apel la inima celor avuţi în favoarea celor scăpătaţi — spune dînsul. Ceea ce am putut zice la 1848 şi de atunci pînă astăzi, aceea zic şi acuma” — spune Eliade la întoarcerea în patrie. ,,Vază-se cîte am zis în Proclamaţiune despre art. 13 al Constituţiunii. Acolo nu promit, nu invit la violarea dreptului şi mă adresez în numele religiunii la generozitatea proprietarilor ...” (Equilibru între antithesi, p. 125—126). NOTE ŞI MATERIALE 2111 Proclamaţia, ca document unic, avea drept scop să aducă la cunoştinţa ţării programu revoluţiei — reformele fundamentale pe care voia să le facă — să le explice şi să le motiveze şi totodată să cheme masele la susţinerea mişcării revoluţionare. Ea este o operă colectivă alcătuită din două părţi distincte, publicate împreună din necesităţi de ordin tactic; document de mare însemnătate nu poate fi atribuit cu exclusivitate unui singur autor. A include Proclamaţia între operele personale ale lui N. Bălcescu înseamnă a-i atribui un program la a cărui elaborare a avut în cursul anilor în adevăr un rol însemnat, dar nu exclusiv, şi un text, o parafrazare a programului, la care nu a avut nici o colaborare şi care, în plus, conţine teze, argumente, un lexic chiar, străine de concepţia şi scrisul său. 18. Despre împroprietărirea ţăranilor Ediţii: Popolul suveran, Buc., I, 1848, nr. 21, 23 august; nr. 22, 27 august, nr. 23, 30 august; nr. 24r. 3 septembrie [nesemnat]. Anul 1848 in Principalele Române, III, 1903, p. 626—642. N. Bălcescu, Opere, I1, 1940, p. 269—287. — Scrieri sociale, comentate de P. P. Panaitescu, 1947, p. 133—155. Clasicii noştri comentaţi. — Scrieri alese cu o prefaţă : Nicolae Bălcescu, Schiţă asupra vieţii şi operei sale de Gh. I. Georgescu-Buzău şi un articol Nicolae Bălcescu antemergătorul de Eugen Jebeleanu, Buc.,. 1947, p. 43-74; ed. a Il-a, 1949, p. 37-64. — Vâlogalott irâsai, Budapest, 1950, p. 32—50. — Opere, 1952, p. 158-175. — Opere, I, 1953, p. 231 -246. Texte privind dezvoltarea gindirii social-politice in România, 1954, p. 175—183 [parţial]. N. Bălcescu, Scrieri alese cu o prefaţă de Y. Cheresteşiu, Buc., 1955, p. 107 — 129. — Yălogatolt Munkăi, 1956, p. 141—165. — Scrieri militare alese, studiu introductiv, culegerea textelor, redactarea lor şi glosarul de colonel Eugen Bantea şi maior Mircea Ioanid, Buc., 1957, p. 191—192 [fragment]. Popolul suveran a publicat în patru numere succesive numai o primă parte din articol;; din cuprins cît şi din menţiunea ,,va continua”, inserată de redacţie în nr. 24 din 3 septembrie,, rezultă că trebuia să urmeze o altă parte. Rămîne o întrebare de ce în următoarele două numere, care au mai apărut pînă la căderea revoluţiei, nu a fost publicată continuarea. Articolul este nesemnat; redacţia a avut poate intenţia să dea numele autorului la sfîrşitul ultimei părţi,, dar nu este exclus că de la început să fi fost vorba despre un articol fără semnătură, aşa. cum fusese publicat şi articolul lui N. Bălcescu : Drepturile românilor, pentru ca astfel, în cea. mai importantă problemă internă, să fie reprezentate şi mai categoric vederile întregii redacţii.. Autorul a fost prezumat de noi în persoana lui Bălcescu, şi ca atare acest studiu, atît de nou şi însemnat pentru acea vreme, a fost introdus, pentru prima dată, printre operele sale, In ediţia din 1940. Critica istorică a acceptat această identificare (P. P. Panaitescu, O ediţie-a operelor lui N. Bălcescu, extras din Revista Fundaţiilor Regale, nr. 7, iulie 1940, 14 p.) şi articolul a fost republicat de atunci încoace în mai multe colecţii, după cum a fost inserat în bibliografiile de specialitate ca o scriere necontestată a marelui istoric. Ori de cîte ori a fost pusă în discuţie concepţia agrară a lui Bălcescu, articolul a fost, fireşte, utilizat ca un izvor principal. Dar o cercetare nouă, cum ar fi trebuit, asupra îndreptă- 212 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE ţirii atribuirii din 1940, nu s-a făcut; dealtfel, cu toate cercetările atît de amănunţite din ultimele două decenii asupra epocii de la 1848, nici un material nou n-a ieşit la iveală care să provoace readucerea în discuţie a acestei chestiuni. Semnalăm că o îndoială, dar fără a se aduce în sprijinul ei motivarea, a fost exprimată de Gh. Georgescu (N. Bălcescu autor al articolului ,,Despre împroprietărirea ţăranilor”?, în Rev. ist. rom., XVI, 1946, p. 367), dar ulterior acelaşi autor a reţinut articolul ca o scriere a lui Bălcescu, l-a analizat pe larg şi a publicat un lung ■extras (Aspectul agrar al revoluţiei din 1848 în Muntenia, Buc., 4946, p. 166—172). Reluînd chestiunea cu prilejul acestei noi ediţii, am ajuns la concluzia că articolul trebuie menţinut în opera lui Bălcescu, dar nu ca o scriere personală, ci ca un material în care Popolul suveran a expus, într-o formă prelucrată prin intermediul unuia dintre colaboratorii sau redactorii săi, concepţia şi ideile revoluţionare ale marelui istoric în problema împroprietăririi. Această opinie o întemeiem pe o nouă analiză internă a textului şi anume : în primul >rînd, pe comunitatea ideilor de bază între articol şi opera lui Bălcescu, ca şi pe identitatea unui lexic cu totul specific; în acelaşi timp, pe particularitatea unor idei din articol, la care Băl-«eseu nu putea subscrie, şi a unei terminologii pe care el nu o foloseşte şi, credem, că nici nu o putea folosi; în al doilea rînd, pe consideraţia că la acea dată Bălcescu era exponentul principal al ideilor de reformă agrară în sensul pentru care pledează articolul, că tezele şi soluţiile ■sale exercitau deja o influenţă recunoscută asupra contemporanilor, partizani ai reformei, şi că Popolul suveran, aducînd în dezbatere problema agrară, era firesc să o trateze în conformitate cu vederile conducătorului său, să folosească chiar materialele sale, Bălcescu — de alt-minterea — singur spune că exercita o anumită influenţă asupra Popolului suveran (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 282). Articolul întreg trebuia să trateze aspectele principale ale problemei împroprietăririi legitimitatea reformei, căile prin care ar fi putut fi realizată, chestiunea exproprierii, întinderea de teren care ar fi trebuit expropriată, mărimea şi structura lotului de împroprietărire, preţul îndemnizării, mijloacele de finanţare ale reformei etc., aşadar un cuprins care, într-o anumită privinţă, aminteşte lucrarea publicată de N. Bălcescu doi ani mai tîrziu, la Paris : 1Question economique. Dintre toate aspectele problemei, Popolul suveran a publicat numai partea privitoare la împroprietărire şi expropriere; restul n-a mai apărut. Mai înainte de a trece la o confruntare de texte, pe care întemeiem, în primul rînd, concluzia noastră actuală, reamintim cîteva informaţii asupra poziţiei lui Bălcescu, la acea dată, în problema agrară şi asupra influenţei pe care el o exercita în această privinţă. Bălcescu era deja cunoscut ca un luptător pentru reforma agrară ; dar ceea ce îl deosebea de cei mai mulţi dintre contemporanii săi, aderenţi într-un fel sau altul la ideea reformei, este faptul că el formulase nu numai un deziderat, ci o soluţie cu conţinut revoluţionar pentru epoca sa şi anume : exproprierea şi împroprietărirea. în favoarea ideilor sale, Bălcescu a întreprins o acţiune intensă de popularizare şi a reuşit să cîştige adeziuni de seamă. Despre această latură a activităţii sale avem, pe lingă altele, preţioasa şi foarte autorizata mărturie a lui Ion lonescu. ,,Cel dintîi — spune fostul vicepreşedinte al Comisiei proprietăţii — care s-a luptat în zilele noastre pentru emanţipaţia şi împroprietărirea ţeranilor, cel dintîi care a scos la lumină istoria muncitorilor plugari, şi cu aceasta a binemeritat recunoştinţa ţeranilor, este N. Bălcescu. încă mai nainte de 1848 a purtat sus şi cu toată demnitatea stindardul emanţipaţiei. N. Bălcescu în 1848 a întipărit impulsia cea mai eficace propagandei ideilor sociale şi politice în România, susţinînd pînă in sfîrşit absoluta necesitate a împroprietăririi şi a înarmării poporului. După 1848, cu scrierea chestiilor economice a sprijinit principiile mişcării, pînă ce i s-a stins viaţa în suferinţe, pe pămînt strein” (I. lonescu, îmbunătăţirea stărei ţeranilor, în Foaia de agricultură practică, II, 1859, p. 74). în afară de preţioasa informaţie cu privire la istoria luptei pentru împroprietărirea clăcaşilor la noi, I. lonescu, în măsură de a fi perfect informat, ne mai spune că la 1848, deci în timpul revoluţiei, Bălcescu a întreprins o „eficace” propagandă pentru ideea împroprietăririi. Or, ce cale putea fi mai NOTE ŞI MATERIALE 213 eficace pentru propaganda acestei idei decit presa şi ziarul pe care îl avea la dispoziţie. Despre eficacitatea încă mai veche a propagandei lui Bălcescu în favoarea împroprietăririi, Ion lonescu invocă propriul său caz, declarînd că el însuşi a fost convins de Bălcescu despre necesitatea reformei : „Nicolae Bălcescu — spune dînsul — m-a făcut să dobîndesc o convincţie profundă că este de neapărată trebuinţă a se îmbunătăţi materialiceşte şi moraliceşte soarta ţeranului nostru, fără a se lovi în bunăstare materială a boierilor proprietari. Proclamîndu-se dreptatea şi frăţia în revoluţia de la 1848, am primit a lucra pentru a pune în lucrare aceste două mari principii în chestiunea dintre ţerani şi proprietari, şi am fost numit din partea guvernului ca să lucrez în Comisia deputaţilor ţerani şi proprietari, pentru a face un proiect de lege pentru emanciparea şi împroprietărirea ţeranilor cu despăgubire” (Agricultura română de la Bradu, Roman, 1886, p. 2). în Comisia proprietăţii, vicepreşedintele său susţinea astfel soluţiile preconizate de Bălcescu. într-adevăr, între poziţia lui Ion lonescu în Comisia proprietăţii şi tezele lui Bălcescu este o deplină identitate. Era de aşteptat ca din moment ce N. Bălcescu luase conducerea Popolului suveran, în calitate de redactor responsabil, iar comitetul de redacţie fusese alcătuit din persoane desemnate de dînsul, deci cu vederile sale, ziarul să trateze problemele revoluţiei în conformitate cu interpretarea pe care o dădea el programului revoluţiei. în acest sens articolul Drepturile românilor confirmă noua orientare a ziarului. Cu atît mai mult Popolul suveran trebuia să intervină în problema agrară. în Comisia proprietăţii se dădea o luptă aprinsă, în opinia publică circulau ştiri confuze şi contradictorii; majoritatea guvernului şovăie şi o parte a fruntaşilor este categoric ostilă reformei prin expropriere şi împroprietărire; reacţiunea aproape că domină situaţia. Este foarte probabil că Bălcescu însuşi ar fi intervenit în discuţia publică, dacă împrejurările politice nu l-ar fi presat să plece în delegaţie la Constantinopol şi să rămînă astfel departe de ţară mai toată luna august. Oricum Popolul suveran trebuia să dezbată problema, ceea ce şi începe să facă cu nr. 21 din 23 august. Comunitatea de gîndire între articol şi poziţia revoluţionară, tezele şi soluţiile lui Bălcescu se resimt chiar de la o primă lectură, ceea ce şi explică acceptarea unanimă a atribuirii noastre din 1940. Popolul suveran îşi propune să trateze reforma agrară de pe poziţiile revoluţionare, din punctul de vedere al realizării ei prin expropriere şi împroprietărire, prin negarea completă a oricărei alte căi, situîndu-se categoric pe poziţia lui N. Bălcescu. Din primul moment articolul acordă reformei o însemnătate naţională, pe care numai Bălcescu i-o acorda. Cauza socială este identificată cu cauza naţională ; împroprietărirea este : „singurul remediu de a avea o patrie tare şi strînsă” ; de această reformă depinde ,,nu numai viitorul Ţării Româneşti ci a toatei românimei” (v. mai sus, p. 21); „pentru a avea o patrie, spre a o putea apăra şi a apăra naţionalitatea noastră, este de neapărată trebuinţă a face pe ţăran proprietar” (p. 25). Or, Bălcescu este singurul care a privit astfel problema ţărănească şi a legat rezolvarea ei de interesele fundamentale ale poporului român : „vai de acele naţii unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea pe robirea gloatelor”, scria încă din 1846 (v. I, p. 161); „Revoluţia de la 1848 — va spune el în 1850 — este în întregime în acest articol 13” (v. mai sus p. 76). Premisele pe care articolul se situează pentru a demonstra necesitatea reformei sînt exact aceleaşi ca în Reforma sofială şi Question economique : „Orice măsură soţială ca să fie adevărat bună, cată să satisfacă din trei punturi de vedere diferite : ■cată să fie naţională, cată să fie normală şi dreaptă, şi însfîrşit cată să fie folositoare tutulor. Să examinăm dar proiectul . . .” (v. mai sus p. 21); aproape în aceiaşi termeni N. Bălcescu enunţă premisele cercetării sale : „Această reformă soţială, ce poporul ceru, este oare dreaptă ? Este folositoare ? Este putincioasă ? .. . întreit caracter ce se cere de la orice reformă nouă. Aceasta voim acum a cerceta. (G’est ce que nous allons examiner ou demontrer)” (v. mai sus p. 21). Dacă altcineva ar fi formulat astfel problema, N. Bălcescu ar fi citat cu siguranţă autorul şi sursa, aşa cum trebuia să facă şi cum face citind chiar un manuscris al lui Ion lonescu de la 214 G. ZÂNE şi ELENA G.. ZÂNE Brad. Sau dacă articolul ar fi scris de altcineva, trebuia să-l citeze pe Bălcescu. Informaţia doctrinară este aceeaşi, cu deosebirea că în ai’ticol sux’sele nu sînt menţionate, pe cînd în Reforma soţială şi Question economique sînt precis arătate, ceea ce, după noi, poate fi o nouă dovadă nu numai a paternităţii lui Bălcescu asupra fondului de idei, dar chiar, cel puţin, asupra unei părţi din materialul documentar al articolului. Astfel, articolul ţine să invoce, de la început, în favoarea superiorităţii sociale a ţărănimii mici proprietare, faţă de ţărănimea iobagă, autox-itatea unor publicişti de vază ; în acest sens, fără a cita vreun nume, spune următoarele : ,,De altă parte economiştii, filosofii, asemenea au băgat de seamă că într-aceiaşi naţie, dintre clasele agricole proprietare şi clasele agricole lucrătoare sau numai simplu arendătoare, cele dintîi întrec cu mult pe cele de al doilea în moralitate, ordine şi trai bun” (v., mai sus, p. 22); mica proprietate ar fi ,,un temeiu de onestitate, de moralitate şi totdeodată de demnitate” (v., mai sus, p. 22). în Question economique, pentru a nu mai cita şi Reforma soţială, Bălcescu da nuxnele şi chiar citate din economiştii care susţin această teză, şi anume din P. Rossi şi H. Storch, ambii autorităţi în materie pe acea vreme ; în citate reţine tocmai pasajele caracteristice pentru susţinerea tezei : „cine n-a remarcat — spune Rossi—spiritul serios, chibzuit, ţinuta înţeleaptă şi demnă, vederile solide şi conservatoare ale populaţiilor alcătuite în special din proprietari funciari? ...” (v., mai sus, p. 80). Rezultă deci că autorul articolului cunoştea şi utiliza aceşti doi autori, dar nu-i cita şi nu reproducea textual ideile lor, probabil din consideraţia că articolul era redactat ca o scriere de propagandă. Dar tot aşa rezultă că la Paris, N. Bălcescu, cînd redacta Question economique, avea înaintea sa nu numai textul articolului, dar şi operele economiştilor, pe care îi invocă Popolul suveran, şi pentru a da mai multă greutate argumentării sale, de această dată îi citează şi dă pasaje din operele lor. Propunîndu-şi să demonstreze că împroprietăi'irea este de interes naţional, dreaptă şi folositoare tuturor, Popolul suveran atinge cîteva teze care sînt componexxte esenţiale bine cunoscute ale ideologiei lui Bălcescu; astfel : ilegitimitatea marii propi'ietăţi, dreptul ţărănimii asupra pămîntului, caracterul exploatator al relaţiilor dintre stăpînii de moşie şi elăcaşi, solidaritatea de interese între clasele sociale ale unei naţiuni într-un regim aşezat pe o justă repartiţie a proprietăţii funciare. Despre ilegitimitatea marii proprietăţi spune : „istoria stă de faţă, atît trecută cît şi contimporană, ca să acuze cea mai mare parte din posesiile de astăzi ca rău cîştigate şi ca să ne spue toate vicleniile, toate mijloacele ruşinoase ce au întrebuinţat unii să se facă proprietari (v„ mai sus, p. 27). Apelul la istorie aminteşte dintr-o dată tezele lui Bălcescu asupra formării marii proprietăţi, expuse încă din 1846, şi reluate în exil, singurul autor care în istoriografia română de pînă atunci a dat la iveală mijloacele ilegitime, „ruşinoase”, prin care s-a format marea proprietate. Articolul insistă, cum era şi firesc, asupra „drepturilor” ţărănimii; ţăranii pot spune : „avem dar ca şi voi [proprietarii] un drept asupra pămînturilor voastre . ..” ; indiferent de modul cum concepe aceste drepturi, prin simpla invocare a unor „drepturi” ale ţărănimii, Popolul suveran aminteşte lectorului de Bălcescu, pentru că acesta, la 1848, a fost, dacă nu singurul, principalul reprezentant al tezei „drepturilor” ţărănimii asupra pămîntului. O deosebire totuşi exista între concepţia din Popolul suveran asupra naturii acestor drepturi şi N. Bălcescu; îxx timp ce, după articol, drepturile ţărănimii ar decurge din munca prestată pentru a cultiva şi valorifica pămîntul, după N. Bălcescu „drepturile ţărănimii” sînt drepturi istorice, ab antiquo, drepturi uzurpate de boierime şi domni, în cursul veacurilor. Dar relaţiile dintre proprietarii mari şi clăcaşi sînt pentru Popolul suveran relaţii de exploatare : proprietarii cei mari, din timpuri nepomenite, nu încetează a „exploata” ţărănimea, de a abuza de „carnea”, de „viaţa fraţilor lor” ; or, teza exploatării este, după cum bine se ştie, o teză principală în opera lui Bălcescu. în sfîrşit, tot pe terenul tezelor generale, Popolul suveran profesează teza că reforma agrară nu va aduce prejudicii marii proprietăţi ci, dimpotrivă, îi va folosi; mai mult, că odată cu noua redistribuire a proprietăţii se va restabili armonia şi solidaritatea între clase; teză în adevăr în circulaţie la 1848 şi căreia Bălcescu i-a dat o largă răspîndxre. NOTE ŞI MATERIALE 215 O identitate deplină de vederi se observă cu privire la calea prin care reforma ar putea fi realizată. în timpul revoluţiei s-au confruntat două teze, prima, o teză tranzacţională a unei aşa-zise înţelegeri între proprietari şi clăcaşi — susţinută, după cum se ştie, de către mulţi fruntaşi ai revoluţiei, printre care Eliade —, teză pur şi simplu himerică, îmbrăţişată făţarnic de unii pentru a împiedica reforma, de alţii dintr-o naivă dorinţă de concordie între clase, şi a doua, o teză revoluţionară, a intervenţiei guvernului revoluţionar pentru a redistribui proprietatea funciară şi a desfiinţa relaţiile de servitute dintre clase în schimbul unei indemnizaţii plătită proprietarilor. Bălcescu este reprezentantul cel mai intransigent al acestei căi — singura prin care reforma agrară putea fi într-adevăr realizată. Articolul pledează cu căldură şi convingere pentru calea revoluţionară. Oricît ar fi de neaşteptat, fiecare cale foloseşte o terminologie distinctă : la 1848, ca şi mai tîrziu, publicistica agrară recurge la un variat lexic pentru a denumi conţinutul şi calea reformei: ,,a face pe ţăran proprietar”, „răscumpărarea boierescului” „împroprietărire”, „reîmproprietărire”, „expropriere” etc. „A face pe ţăran proprietar” este o formulă generală, folosirea ei nu angajează la acceptarea unei anume căi, mai ales a exproprierii; art. 13 din Proclamaţia revoluţiei o întrebuinţează tocmai pentru ambiguitatea ei. Concepţia revoluţionară a reformei a pus în circulaţie o terminologie nouă : „împroprietărire” şi „expropriere”. împroprietărirea însemna un act de autoritate în baza căruia guvernul revoluţionar dădea clăcaşului în plină proprietate o porţiune de teren, preluată din moşiile boiereşti sau ale statului; exproprierea însemna la fel un act de autoritate al guvernului, prin care statul lua o parte din proprietatea boierească, în schimbul unei indemnizaţii, spre a o ceda în proprietate ţărănimii clăcaşe. Popolul suveran foloseşte ca şi Bălcescu aceşti doi termeni ; ziarul revoluţionar înscrie termenul „împroprietărire” chiar în titlul articolului. în ceea ce priveşte temeiul de drept al reformei, Popolul suveran şi N. Bălcescu recurg la aceeaşi teorie, teoria legitimităţii exproprierii pentru folos public (v., mai sus, p. 29), împrumutată din doctrina juridică franceză. în articol se proclamă cu fermitate „dreptul societăţii mai presus de dreptul individului” şi consecinţa acestei teze, dreptul statului de a expropria „pentru interesul general, pentru fericirea tutulor”. Exproprierea trebuie făcută cu despăgubire ; teza curentă la 1848 este că reforma agrară, ori cum s-ar realiza, trebuie să se plătească o despăgubire proprietarilor. Dar Popolul suveran, ca şi N. Bălcescu, refuză să vadă în indemnizaţie un drept al proprietarilor : despăgubirea ce li se acordă este pur şi simplu un act de mărinimie al revoluţiei. Căci faţă de mijloacele ilegitime prin care a fost formată marea proprietate, revoluţia ar putea decreta reforma şi fără despăgubire; clăcaşul ar fi îndreptăţit să spună boierului: „am răscumpărat dar acest pămînt de o mie de ori pe cît se cuvenea. Acum nu-ţi mai sînt dator nimic”, dar „revoluţia e generoasă ... uită toate relele trecutului” spune Popolul suveran (p. 27); în numele ei, ţăranul român, după N. Bălcescu, spune : „uit cele trecute” (p. 27); „uit ce am plătit”. Alte apropieri pot fi remarcate * fie în privinţa ideilor, fie a redactării ori lexicului. în articol sînt formulate de la început rezerve categorice asupra cultivării cu orice preţ a popularităţii pe această chestiune; de dragul pur şi simplu al popularităţii personale nu va trebui susţinută o reformă care ar aduce prejudicii vreunei clase, chiar proprietarilor : „atunci să avem asemenea curaj, cel mai mare din toate în timp de revoluţie, acela d-a nesocoti o opinie greşită, a tăgădui popularitatea mai bine decît a sacrifica interesele unei clase, cît de mică ar fi” (p. 21). Atitudinea profesată de Popolul suveran aminteşte de atitudinea lui N. Bălcescu faţă de cultivarea popularităţii; acesta a fost poate singurul dintre fruntaşii revoluţiei care nu s-a preocupat de popularitate : „eram prea mîndru pentru a o cerşi, cum făceau alţii, şi prea puţin actor pentru a o obţine”, va spune el în scrisoarea din 4 martie 1850 către A. C. Golescu (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 283). Redactorul materialului din Popolul suveran cunoaşte într-o anumită măsură limba franceză, ceea ce îl face să procedeze uneori ca şi Bălcescu — deşi textul nu cerea — şi anume să dea în cîteva cazuri, alături de termenii româneşti, corespondenţii lor francezi : „cuvintele de ordin îles mots d’ordre)”, „clăcaşi şi iobagi 216 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE (corveables et taillables)” fără ca traducerea să fie cea mai recomandabilă. In sfîrşit, semnalăm ca semnificativă întrebuinţarea de către Popolul suveran a termenului „social” sub forma „soţial” în expresiile : „măsură soţială”, „faptă soţială”, „trebuinţe soţiale”. în epoca 1848 termenul „social” este deja introdus în limba română. Bălcescu l-a folosit şi i-a dat o largă răspîndire ; el l-a înscris chiar în titlul a trei dintre lucrările sale : Filosofie soţială, Despre starea soţială a muncitorilor plugari şi Reforma soţială şi tot el, foarte probabil, l-a introdus în Table istorice. Literatura economică franceză, radicală şi socialistă, i-a dat o largă întrebuinţare, dar în acelaşi timp un sens nou, care a trecut şi în limba română. Astfel, el evocă viaţa maselor, condiţia lor inferioară de existenţă. în acest sens îl întrebuinţează şi Bălcescu; publicistica înaintată l-a încetăţenit oarecum în limbajul revoluţionar. Apariţia sa în textul din Popolul suveran ne apropie şi pe această cale de modul de exprimare al lui Bălcescu. Astfel, confruntarea articolului cu concepţia lui Bălcescu impune constatarea unei comunităţi indiscutabile de poziţii şi idei. Paternitatea integrală a marelui precursor ar fi certă, dacă în cuprinsul articolului n-ar fi Intercalate idei pe care Bălcescu nu le-a susţinut şi nici nu le putea susţine şi dacă Popolul suveran n-ar folosi cîteodată un lexic străin de vocabularul din scrierile sau chiar corespondenţa lui Bălcescu. De ex. : despre presupusa generozitate a burgheziei occidentale faţă de masele sărace, sau despre filantropia reciprocă a ţărilor capitaliste; Bălcescu n-ar fi putut subscrie la 1848 fraze ca acestea : „la toate naţiile pe drum de civilizaţie, clasele mai fericite, mai bogate au o singură preocupaţie : a lucra la fericirea claselor sărace, a îmbunătăţi soarta lor cît se va putea mai mult” sau opunînd politica externă a statelor occidentale din vremea sa, politicii din perioada mercantilistă, să scrie : „Astăzi [aceste state] se întrec a lucra pe cît pot spre îmbogăţirea vecinelor lor”. De asemenea, discutînd problema drepturilor asupra pămîntului, autorul, deşi admite că ţărănimea are un drept asupra pămîntului — dreptul întemeiat pe valorificarea prin munca ei a terenurilor de cultură —, lasă a se înţelege prin formulările sale că pămînţul aparţine de drept marilor proprietari, că prin urmare ţăranul clăcaş n-ar avea el însuşi un drept integral asupra moşiei, depărtîndu-se astfel de tezele cunoscute ale lui Bălcescu despre drepturile ţărănimii asupx-a pămîntului, dreptul istoric de primă ocupaţie şi dreptul legal conferit de legile în vigoare. Alteori întîlnim în articol confuzii imposibil de pus în seama lui Bălcescu, de ex. confundarea socialismului cu reformele de tip burghez, aşa cum apar în fraza : „anevoe un despot este soţialist, anevoie se învoieşte a fi reformator”, prin care autorul lasă a înţelege că orice reformă mai adîncă ar fi o reformă socialistă, pe cînd ştim că Bălcescu nu numai n-a identificat socialismul cu reformismul burghez, dar a combătut pe acei care, voind să denigreze în ochii guvernelor occidentale reforma prin împroprietărire, au taxat-o ca socialistă ori comunistă. în sfîrşit, articolul inserează un pasaj care ar putea fi considerat ca o autocritică, făcută de pe poziţiile unui onest mare proprietar, ale cărui sentimente ne amintesc vestita autocritică a lui Dinicu Golescu. Evocînd exploatarea şi mizeria ţărănimii, Popolul suveran insista asupra inconvenientelor pe care le-ar fi avut înşişi marii proprietari de pe urma regimului existent şi spune, cu speranţa că ar putea prin aceasta domoli înverşunarea boierimii faţă de reformă : „am fost pedepsiţi în partea unde eram mai simţitori, în iubirea noastră de argint; tot voind a ne îmbogăţi din spinarea gloatelor, a stoarce de la ţăran cît putem mai mult, ne-am redus pe noi şi ţara la o bogăţie aproape de sărăcie ...” (v„ mai sus, p. 32). Bălcescu niciodată nu s-a situat în rîndurile marilor proprietari şi n-a vorbit în numele lor. Din punctul de vedere al terminologiei, se constată că deşi Popolul suveran în tratarea problemelor principale foloseşte termenii potriviţi, corespunzători cu terminologia lui Bălcescu, în unele cazuri recurge la termeni pe care acesta nu-i întrebuinţa şi pe unii nici nu-i putea întrebuinţa ca fiind improprii pentru concepţia sa, de ex. ; nobil pentru boier, ţărani arendaşi pentru ţărani clăcaşi, posesor pentru proprietar, casta nobilă pentru clasă boierească, dreptul imperial pentru dreptul suveran, clase agricole proprietare pentru proprietari, stăpîni de pămînt NOTE ŞI MATERIALE 217 sau boieri, clase agricole lucrătoare sau numai simplu arendătoare pentru muncitori plugari sau ţărani clăcaşi. Unii dintre aceşti termeni — dacă n-ar lăsa impresia că Popolul suveran foloseşte o terminologie social-economică fără o suficientă şi proprie cunoaştere a problemei — ar putea ridica chiar problema unor deosebiri de concepţie, în comparaţie cu Bălcescu, în probleme majore, cum este întrebuinţarea repetată a termenului ţărani arendaşi în loc de ţărani clăcaşi sau servi. O simplă stîngăcie de limbaj — dacă ţinem seamă de concepţia de bază a articolului asupra relaţiilor dintre clasele sociale — trebuie considerată şi comparaţia claselor sociale dintr-o ţară, cu surorile dintr-o familie, surori mari şi mici, bogate sau nenorocite, comparaţie imposibil de admis că ar fi putut fi întrebuinţată de Bălcescu. Confruntarea de texte, pe care am făcut-o mai sus, credem că poate susţine impresia noastră asupra acestui articol şi anume că textul său reprezintă un material în care Popolul suveran a expus, într-o formă prelucrată, prin intermediul unuia dintre colaboratorii sau redactorii săi cu o anumită pregătire social-economică, concepţiile şi ideile revoluţionare ale lui Bălcescu, redactorul responsabil al ziarului. Citatele pe care le-am dat arată că deşi articolul este în ansamblu remarcabil, prelucrarea pe care o reprezintă este numai parţial satisfăcătoare, deoarece redactorul care a făcut-o a introdus, pentru a dezvolta tezele de bază, unele idei şi informaţii personale, insuficient de concludente, dacă nu chiar contradictorii, şi a folosit în mai multe rînduri o terminologie improprie şi greşită. O întrebare asupra căreia insistăm se pune : reprezintă acest material o expunere obişnuită în cadrul Popolului suveran a ideologiei pe care ziarul o reprezenta în problema agrară şi care în articolul discutat trebuia de la sine să formuleze, la nivelul pregătirii redacţiei, ideile lui N. Bălcescu, sau este ceva mai mult, este chiar un material redijat în partfe de Bălcescu însuşi pentru a fi publicat în gazeta pe care o conducea, preluat şi redactat în absenţa sa de către Popolul suveran ? In lipsa oricărei informaţii documentare, orice răspuns este posibil. înclinăm a crede totuşi că Bălcescu a trebuit să pregătească un material în problema agrară ; avea prea mare importanţă pentru dînsul şi era prea angajat în susţinerea ei pentru ca să nu fie obligat a interveni in discuţie publică. Singur spunea că după retragerea sa din guvern, pentru a lăsa loc lui I. Yoinescu II, era hotărît să nu se mai amestece cu nimic în chestiunile de guvern şi să se consacre cu totul propagandei revoluţiei prin presă. Or, ce chestiune avea nevoie de mai multă susţinere, fiind cea mai combătută, decît reforma agrară prin expropriere şi împroprietărire ! De altminteri, ştim că şi în alte ocazii Bălcescu a trecut altora sarcina de a redacta într-o formă finită un material redijat de el, în parte. în acest sens a lucrat cu Ubicini şi chiar cu I. Ghica. în legătură cu redactarea memoriului, alcătuit pentru guvernele Angliei şi Franţei, scria la 26 decembrie 1849 lui Ion Ghica următoarele : „Am dat note lui Ubicini pentru ca să facă un memoar ...” şi în ziua următoare, la 27 decembrie 1849, scria din nou la Constantinopol, în completarea informaţiei anterioare : „Ubicini l-a făcut întocmai după cum i-am arătat în notele mele ca să-l redijeze . . .” (N. Băî-cescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 253, 254). Desigur, situaţiile sînt deosebite; de această dată Bălcescu era împreună cu Ubicini şi, prin urmare, în măsură să controleze lucrarea astfel redactată. Cu alt prilej, la 6 aprilie 1850, comunica lui I. Ghica un material sumar cu privire la organizarea emigraţiei din Europa centrală şi îi cerea să-l completeze el în aşteptarea proiectului pe care urma să i-1 trimită (ibidem, p. 291 —292). în condiţiile febrile în care apărea presa revoluţiei, şi cînd fruntaşii din guvern, solicitaţi în publicistică, erau supraîncărcaţi de răspunderi sau obligaţi a lipsi din capitală, este posibil ca forma finală a unor materiale să fie o operă a redacţiilor. în ipoteza în care acest articol implică nu numai prelucrarea concepţiilor generale şi a tezelor cunoscute ale lui Bălcescu, dar chiar a unora dintre propriile sale note şi însemnări, stabilirea de date mai precise, nume de colaboratori, redactori etc., depinde de aflarea unui material documentar corespunzător. Orice cercetător al acestui moment ar fi totuşi înclinat, Ia o primă vedere, să reţină numele lui Ion Ionescu. Vicepreşedintele Comisiei proprietăţii era la acea dată exponentul cel mai 218 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE fidel al poziţiei şi concepţiilor lui Bălcescu în problema agrară şi purta în presa revoluţionară o susţinută campanie în favoarea reformei. Cu toate acestea, nu credem că i se poate atribui vreo participare oarecare, chiar în simpla redactare finală a materialului. în primul rînd pentru că ideile şi lexicul, pe care le-am socotit incompatibile cu concepţia şi scrisul lui Bălcescu, sint tot atît de incompatibile cu poziţia de bază a economistului moldovean în această problemă, în al doilea rînd pentru că în cuprinsul articolului, autorul sau redactorul său se prezintă publicului într-o calitate pe care Ion Ionescu nu o putea invoca, şi anume ca mare proprietar; în două rînduri în text este întrebuinţată expresia : ,,noi proprietarii”. Mai mult încă, după cum am arătat mai sus, autorul îşi face o autocritică, în această calitate; în al doilea rînd, tot din text rezultă că redactorul era la prima sa încercare publicistică în discutarea problemei : ,,ne propunem a o tracta şi noi, a o discuta supt toate fazele sale şi a o lămuri pe cît ne vor permite puterile noastre intelectuale” (v., mai sus, p. 21), ori economistul de la Iaşi se află în plină campanie de presă în chestiunea agrară. Semnalăm că din redacţia Popolului suveran, aşa cum fusese alcătuită la propunerea lui Bălcescu, fac parte cîţiva excelenţi publicişti, ca C. Bolliac, Gr. Alexandrescu, D. Bolin-tineanu, P. Teulescu si Al. Zâne. în căutarea atît de firească a unei precizări de nume, o întrebare se pune, la urma acestei expuneri : nu are oare acest articol vreo legătură cu articolul despre chestia ţărănească pe care Alexandru G. Golescu îl anunţa vărului său Alexandru G. Golescu, la 18 august 1848 ? (Anul 1848, VI, p. 27). Este o versiune românească a vreunui text francez? Căci ştiut este că, dintre fruntaşii munteni, Albu este unul dintre puţinii care au susţinut reforma agrară în sensul propus de N. Bălcescu şi a subliniat rolul acestuia în promovarea ideilor de reformă agrară : „Dintre cele douăzeci şi unul de articole ale proclamaţiei noastre — spune dînsul — articolul esenţial, cel mai important dintre toate, singurul într-adevăr social, naţional şi democratic, acel care recomandă în cea mai mare măsură revoluţia noastră stimei şi admiraţiei lumii intelectuale, şi fără de care mişcarea noastră efemeră n-ar fi durat nici măcar trei luni, ba poate nici n-ar fi avut loc, este articolul 13, care face pe ţăran proprietar, adică îi redă bunăstarea şi fericirea, pentru ca într-o zi să facă din el un cetăţean, un soldat al patriei” (G. Fotino, Boerii Goleşti, III, p. 108—109). în lumina concepţiei editoriale care stă la baza acestei ediţii menţinem, totuşi, cu rezervele şi ipotezele de mai sus, acest articol în colecţia de faţă, în cadrul scrierilor lui N. Bălcescu. 19. Memoire relatif â l’intervention russe dans Ies Principaules Moldo-Valaques B.A.R., Msse rom., 131, f. 337—340; copie; autograf. Ediţii; Ion Ghica, Amintiri din pribegie după 1848. Noue scrisori către V. Alecsandri, Buc., 1889 p. 438—447 : ediţia Olimpiu Boitos, I —III, Craiova, II, p. 181—188. N. Bălcescu, Opere, II2, 1948, p.-155—161. în a doua jumătate a lunii decembrie 1849, N. Bălcescu informa pe I. Ghica despre un memoriu pe care-1 pregătea pentru guvernele Franţei şi Marii Britanii. La 16 decembrie 1849 îi scria : „în zilele astea voi face un memoar simplu şi scurt, îmi pare rău că nu îmi scrii nimic despre natura memoarului, căci eu cred că trebuie să cerem lucruri practice şi practicabile în împregiurările de faţă şi să mai lăsăm la o parte pe Mircea, Vlad şi ceilalţi. Trebuie a prezenta o soluţie, care să se pară mai lesne” (N. Bălcescu, NOTE ŞI MATERIALE 219 Opere, IV, Corespondenţă, p. 250). La 26 decembrie îi scria din nou : „Am dat note lui Ubicini, pentru ca să facă un memoar pentru miniştrii d-aci şi Londra. Astăzi e gata" (ibidem, p. 253). Iar în ziua următoare, 27 decembrie, îi trimitea şi o copie, adăugind : „Ubicini l-a făcut întocmai, după cum i-am arătat în notele mele ca să-l redijeze. Eu cred că e bun" (ibidem, p. 254). I. Ghica spune că memoriul ar fi fost remis guvernelor Franţei şi Marii Britanii prin iritermediul contelui Zamojski. Informaţia este inexactă, cel puţin în ceea ce priveşte trimiterea documentului la Londra. Din corespondenţă ştim că memoriul ar fi fost remis lui Pal-merston prin intermediul lordului Dudley sau poate că Bălcescu i l-a remis direct, în audienţa de la 17 ianuarie 1850. 20. The Intervention of Russia in the Danubian Principalities Ediţii: Magazin istoric, X, 1976, nr. 7 (112), iulie, p. 19—20; o traducere în limba română după o copie xerografiată pusă la dispoziţia Muzeului N. Bălcescu de către Paul Cernovo-deanu, cu o notă introductivă de Horia Nestorescu-Bălceşti. Textul original al articolului este introdus în ediţia de faţă încă din anul 1968. Daily News, 23 ianuarie 1850. în timpul exilului N. Bălcescu a publicat în presa străină cîteva articole cu privire la Principatele Române; informaţiile ne vin chiar din partea sa. La 15 decembrie 1849 scria din Paris lui I. Ghica : „Eu acilea, afară de g'iurnalele franceze, cu care sînt în relaţie şi le dau articolele . . .” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 248) ; la 26 ianuarie 1850, tot din Paris scria la fel lui I. Ghica : „am dat la Daily News un articol dupe memoar[ul] făcut (ibidem, p. 265). Despre propaganda lui N. Bălcescu în Anglia : E.D. Tappe, Nicolae Bălcescu Propaganda in England : His Meetings wiih Cobden and Palmerston, în The American Slavic and Est European Review, 1954, p. 66—71, citat de Mario G. Losano, Nicolae P>ălcescu, p. 29, nota 91. O cercetare a presei franceze în această direcţie nu a fost încă întreprinsă ; lucrarea lui Olimpiu Boitoş se opreşte la finele lui 1849, iar dintre cele trei articole din noiembrie şi decembrie pe care le reproduce nu cred că putem atribui vreunul lui Bălcescu. Dispunem în schimb de articolul pe care îl dădea ziarului englez. Articolul în original apare acum întîia dată în publicistica română. Dăm mai jos o notă din arhivele vieneze, în care s-a găsit un extras : London 28 Jan. 1850. Balcesco, der bekannte Exminister der revolutionăren provi-sorischen Regierung in der Walachei, ist wieder nach Paris abgereist. Vor seiner Abreise war ich bei ihm und er erzăhlte mir, dass Lord Palmerston, welchem er den Stand der Dinge und die Interessen in den Donaufurstentiimern auseinander gesetzt ihm gesagt habe, er mochte diese Aufklărungen in einer anglischen [Zeitung] veroffentlichen. Dieser Tagen ist denn auch ein derartiger Aufsatz von Balcesco unterzeichnet in „Daily News” erschienen. (Wien, Haus-, Hof- und Staatskanzlei, Staaten Abteilungen : Moldau und Walachei, W. 83). Nota aparţine, fără îndoială, unui informator al guvernului austriac la Londra care; după cum se vede, cercetase şi pe Bălcescu în timpul vizitei acestuia în capitala Imperiului Britanic; textul pe care îl publicăm provine tot din arhivele vieneze. 220 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE 21. Question economique des Principautes Danubiennes Ediţii: Question economique des Principautes Danubiennes, Paris, Gharpentier, 1850, 88p. [fără numele autorului]. Acte şi legiuiri privitoare la chestia ţărănească, seria I, voi. IV, Buc., 1908, p. 45—126. N. Bălcescu, Opere, I2, 1940, p. 1—90. — Yâlogatott irăsai, 1950, p. 52—122. Chestiunea economică în Principatele române, traducere de G. Zâne, în Texte din literatura economică în România. Sec. XIX, Buc., 1960, p. 69 — 126 [fără unele pasaje]. Question economique a apărut anonim. în scrisoarea adresată lui I. Ghica, la 26 mai 1850, Bălcescu explică cauza acestui anonimat, spunînd : „N-am pus numele socotind de prisos, de vreme ce toţi ai noştri din ţară vor pricepe că eu am scris-o” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 299). Publicînd o anonim, credea totodată că poate fi considerată ca exprimând vederile întregii emigraţii române, mai ales că era înfăţişată ca un memoriu adresat Porţii, după cum spune din primele rînduri. Această lucrare, cu siguranţă una din cele mai de seamă dintre toate lucrările publicate de N. Bălcescu, a fost scrisă cam intr-o lună. La 16 martie 1850 scria lui I. Ghica : ,,Voi să fac o broşură franţozească asupra chestiei soţiale la noi” (ibidem, p. 287). La 26 ale aceleiaşi luni, scria din nou lui I. Ghica că se ocupă ,,a lucra o broşură franceză de vro patru coli de tipar asupra acestii chestii [chestia proprietăţii] ce [a] mai importantă a revoluţiei noastre (ibidem, p. 288), iar la 16 aprilie îl anunţa : „în săptămâna asta pun supt tipar scrierea mea de care ţi-am vorbit” (ibidem, p. 293). Tipărirea a început la 26 aprilie şi a fost terminată într-o lună. La 16 mai erau gata trei coli şi mai erau încă vreo trei, deoarece lucrarea căpătase proporţii mai mari. La 26 mai era complet tipărită şi N. Bălcescu anunţa pe Ghica că i-a şi trimis cinci exemplare (ibidem, p. 299, 300). Cu toată modestia sa obişnuită, Bălcescu, convins şi el de valoarea deosebită a scrierii sale,, spunea : „Gîndesc că am sleit chestiea şi am dat lovituri de bardă Regulamentului şi boe-rilor” (ibidem, p. 298). O trimitea în ţară şi o împărţea la marile biblioteci din Paris. La 7 august 1850, aducea două exemplare la Biblioteca poloneză : unul pentru K. Sienkewicz, directorul bibliotecii, şi altul pentru depozitul bibliotecii. Era un omagiu pentru instituţia în care lucra de cîţiva ani (vezi G. Zâne şi Elena G. Zâne, N. Bălcescu la Biblioteca poloneză din Paris, Buc., 1973, p. 71 ; G. Zâne, N. Bălcescu, Opera, Omul. Epoca., Buc., 1975, p. 391. Se răspîndea repede printre emigraţi la 3/15 iunie 1850 ; G. G. Magheru o semnala sorei sale Alexandrina, scriindu-i că a şi citit-o şi că o găseşte bună. Arhiva Generalului Gheorghe Magheru. Catalog de documente 1582 — 1880, Buc., 1968, p. 82. Question economique a fost utilizată şi discutată în diferite lucrări scrise asupra economiei româneşti şi în special asupra chestiei agrare între 1850 — 1860. Uneori i s-au împrumutat pagini întregi fără ca măcar să fie citată. Dintre autorii care o folosesc, fără a o cita, este chiar I. Ghica, Derniere occupation des Principautes danubiennes par la Russie, Paris, 1853, p. 91 şi urm. (lucrare publicată sub pseudonimul G. Chanoi), apoi Michelet, Les legendes democratiques du Nord, Paris, 1854, (cp. Ion Breazu, Michelet şi românii, Cluj, 1935, p. 102 — 103). Dintre alţi contemporani care o citează menţionăm pe : A. G. Golescu, De l’abolition du servage dans les Principautes danubiennes, Paris, 1856 ; acesta discută şi soluţiile lui N. Bălcescu privind finanţarea împroprietăririi. Afirmaţia lui Eliad că A. G. Golescu ar fi plagiat scrierea lui Bălcescu nu este exactă. Lucrarea lui A. G. Golescu este însă puternic influenţată de Question NOTE ŞI MATERIALE 221 economique; B. Boerescu, La Roumanie etc., şi De Vamelioration de l’etat du paysan roumain, Paris, 1851, discută sistemul de răscumpărare propus de N. Bălcescu; P. Opran, Chestia pro-prietăţii de moşii in Principatul României, Paris, 1858, reproduce din izvoarele folosite de-N. Bălcescu, dar nu indică provenienţa lor ; Ion Ionescu discută în mai multe rînduri concepţia, lui Bălcescu şi sistemul său de finanţare a reformei agrare, îmbunătăţirea stărei ţeranilor, îm Foaie de agricultură practică, II, 1859, p. 140, în acelaşi articol publică în traducere românească cap. XXV, an. II, nr. 9 sept. 1859 ; cp. şi Dîmboviţa, II, 1859, nr. 13 ; Ce s-a făcut pîn acum, In Ţeranul român, I, 1861, nr. 2, 19 nov.; după I. Ionescu scrierea lui V. Place despre emanciparea ţăranilor propune un sistem de finanţare, inspirat parte din Question economique, parte din lucrările sale (Tribuna română, I, 1860, nr. 76); F. Colson, Nationalite et regeneration des pagsans Moldo-Valaques, Paris, 1862, foloseşte de asemenea scrierea lui Bălcescu, pe care-1 consideră ,,le plus grand historien moderne de la Valachie” (p. 69). în şedinţele Divanului ad-hoc, M. Kogălniceanu a citit unele pasaje din Question economique, pentru a-şi întări susţinerile sale privind chestia ţărănească (D. A. Sturdza şi Colescu Vartic, Acte, VI Ţ p. 218,418). Este neîndoielnic că Question economique a influenţat pe Al. Odobescu, cind a scris cunoscutul său articol : Muncitorul român, publicat în Junimea română, Paris, nr. 1, mai 1851. Aceeaşi evocare a peisajului fizic al Ţării Româneşti, a mizeriei economice şi a muncii istovitoare a ţăranului. Aceeaşi denumire a ţăranului de „muncitor”, considerat „stîlpul României”. De-reţinut fraza „Dar a sosit timpul ca România să formeze toată o singură şi puternică naţie-care se va întinde pe amîndouă poalele munţilor Carpaţi, din Dunăre pînă la Nistru, din Marea Neagră pînă în Tisa”. Michelet la 1854, vorbind despre N. Bălcescu, spune următoarele în legătură şi cu Question economique: „L’un d’eux et des plus regrettables N. Balcesco n’a plus fait que lan-guir. Nous venons de le perdre. C’etait un erudit de premier ordre et pourtant un esprit pra-tique tres net, tres lumineux. II eut ete le grand historien de son pays, et sans nul doute un de ses chefs les plus sages. Je ne connais rien de meilleur jusqu’ici sur ce sujet, rien de plus instructif, que sa brochure intitulee Question economique des Principautes danubiennes, Chez. Gharpentier, Palais Royal (Galerie d’Orleans). Ce petit livre fut ecrit en 1850, et dans l’hypo-these que le pays ne pourrait s’affranchir qu’avec l’aide de la Porte. La question est montr£e de profil, mais avec une rare nettete (Les Legendes democratiques du Nord, Paris, 1854, p. 305-306). O altă caracterizare contemporană este a lui G. Gănescu şi deşi ea nu priveşte exclusiv opera economică a'lui Bălcescu, pentru interesul ei documentar o dăm mai jos în întregime „Les recherches de cet eerivain [N. Balcesco] portent tantot sur Phistoire valaque, tantot sur des questions economiques relatives â son pays. On distingue, dans l’ensemble de ces ecrits et dans chacune de leurs parties des connaissance solides, des pensees profondes, un enthousi-asme qui enflame, une serenite qui charme, une douceur qui ravit, un respect pour la veritfr qui fait le mieux possible parler les faits, qui les embellit et leur donne une evidence, quiinte-resse et attendrit. La destinee moissonna trop tot, helas ! ce jeune eerivain. Nicolas Balcesco est mort dans Texil. Son tombeau sur une plage etrangere, loin de sa patrie, n’est point moins arrosd des larmes de ces compatriotes, et n’en est pas moins entoure des temoignages de leurs regrets* Si nous pouvions trouver quelque part une consolation de cette perte douloureuse, ce serait dans la lecture de Poraison funebre que M. Jean Voînesco a consacre â la memoire de ce beau talent frappe d’une mort si prematuree. Les mânes du jeune eerivain ont dft etre satis-faits de cet hommage supreme”. (G. Gănescu, La Valachie depuis 1830 jusqu’a cejour. Son avenir, Bruxelles, Paris, 1855, p. 120—121). Un autor care a întrebuinţat într-un mod substanţial lucrarea lui N. Bălcescu este Elias-Regnault, Histoire politique et sociale des Principautes danubiennes, Paris, 1855. Intre p. 288 —321 istoricul francez face o expunere asupra istoriei clasei ţărăneşti şi a relaţiilor agrare în Princi- 222 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE pate. Această parte este reprodusă din Bălcescu, uneori rezumat, alteori în citare, dar de multe ori fără să se menţioneze izvorul. Cu alt prilej am arătat că acest capitol din cartea lui Re-gnault a fost utilizat de K. Marx (G. Zâne, Marx şi Bălcescu, Iaşi, 1927, extras din Viaţa românească, 1927, şi N. Bălcescu, Opera. Omul. Epoca, Buc., 1975 ; cp. K. Marx, însemnări despre români. Manuscrise inedite. Publicate de A. Oţetea şi S. Schwann [Introducere] descifrarea şi traducerea A. Oţetea şi G. Zâne, Buc., 1964). R. W. Seton Watson spune despre lucrarea istoricului'francez următoarele : „Ce livre — inspire par Ies exiles Ies plus radicaux — contient la premiere histoire de la classe paysane dans une langue occidentale. II se termine par la phrase «Aux mains des boyards et des moins, la propriete c’est le voi», d’aprâs Ies fameux mots de Proudhon” (Histoire des Roumains, Paris, 1937, p. 249, nota 3). Question economique a trebuit să provoace în ţară vehemente critici. Despre un memoriu al doctorului Ap. Arsachi, cerut de N. Bălcescu lui I. Ghica prin două scrisori, ultima din 17 februarie 1851, vezi N. Bălcescu, Opere. IV, Corespondenţă, p. 569. Unele soluţii propuse de Bălcescu sînt criticate chiar de unii emigranţi. în scrisoarea trimisă din Paris la 26 oct. 1850, adresată lui I. Ghica, îi scria : „Aice avem în toate sîmbetile adunări între căuzaşi pentru discuţiea principelor soţiale şi revoluţionare. Sîmbăta trecută era discuţiea asupra chestiei proprietăţii. Russet m-a atacat de reacţionar şi şi-a spus sistema lui, care e aboliţiea de proprietatea individuală a pămîntului, zicînd că aşa vrea Prudhon. Ionescu i-a dovedit cu Prudhon în mină că nu l-a înţeles şi că Prudhon nu vrea aboliţiea proprietăţii. Russet a rămas singur de părerea lui şi eu i-am dovedit, dupe mulţumirea tutulor, că el e reacţionar cu asemenea idei (ibidem, p. 338—339). Este neîndoielnic că viile discuţii asupra problemei agrare au fost provocate de apariţia recentă a lucrării lui Bălcescu. Controversa cu Rosetti era o chestie de ocazie. Viitorul mare om politic român îşi va lăsa în Franţa opiniile radicale şi atît de improprii pentru ţările române în acel moment, odată cu reîntoarcerea în ţară şi cu ascensiunea sa la conducerea noului stat român. Eliade va continua să critice lucrarea şi la reîntoarcerea în ţară, sub motivul că ţărănimea n-ar fi în starea de mizerie descrisă de N. Bălcescu (Equilibru intre antithesi, p. 161). în scurta prefaţă a lucrării, N. Bălcescu îşi previne lectorii că Question economique nu •se adresează în mod special publicului francez, căci este, la drept vorbind, ,,un memoriu menit să lămurească Poarta asupra adevăratei situaţii din Principate”. în realitate, nimic din conţinutul cărţii nu arată că este vorba de un memoriu şi este îndoielnic dacă autorul şi-a propus într-adevăr să lămurească Poarta asupra chestiunilor economice româneşti. înclinăm a crede că declarîndu-şi singur scrierea ca un memoriu către Poartă, Bălcescu făcea un gest de concesivi tate faţă de acea fracţiune a emigraţiei care, cu toată comportarea duplicitară turcească, voia să menajeze, chiar numai formal, susceptibilitatea Porţii în privinţa poziţiei otomane faţă de Principate. După cum se ştie din numeroase izvoare, problema atitudinii faţă de turci a fost, printre românii exilaţi, un permanent subiect de discuţie şi de încriminări reciproce, încă din primii ani ai exilului, în sinul emigraţiei — indiferent de disensiunile personale — a existat o tendinţă de a menţine raporturi corecte cu Poarta, scontîndu-se mai ales eventualitatea unui iminent conflict cu Rusia. De cîte ori s-a pus problema vreunei publicaţii, s-au ridicat glasuri în favoarea unei atitudini faţă de care Constantinopolul să nu poată obiecta. Nu trebuie uitat şi faptul că la Brussa turcii ţineau ca un fel de ostatici un număr de emigraţi români. Cu prilejul alcătuirii Memoriului justificativ din 1849, redactat la Paris, au fost obiecţii că ar fi fără folos ca protestele emigraţiei să treacă peste capul turcilor şi să se adreseze direct guvernelor marilor state occidentale ; N. St. Cretzulescu era de părere că astfel de proteste ar rămîne fără rezultat, dar ar indispune pe turci; mai mult încă, aceştia ar şi protesta dacă, de pildă, Londra ar da curs cererilor româneşti (B.A.R., Corespondenţa, Scrisoarea lui N. St. Cretzulescu către Ion Ghica, Paris, 16 oct. 1848, nr. 80771). Contrarietatea turcească s-a manifestat public în cercurile diplomatice turceşti din Paris atunci cînd D. Brătianu a publicat un memoriu în limba engleză, deşi era vorba despre o scrisoare personală (B.A.R., Corespondenţa. Scrisoarea NOTE ŞI MATERIALE 223 lui N. St. Cretzulescu către Ion Ghica, Paris, 16 mart. 1849, nr. 80776). Este foarte probabil că din aceste considerente, Memoriul justificativ, amintit mai sus, conţine două demersuri unul adresat guvernelor din Anglia, Austria, Franţa şi Prusia, şi altul sultanului; N. Bălcescu în lucrarea de faţă nu s-a adresat nici un moment sultanului, despre care nici nu pomeneşte şi a cărui suzeranitate n-o recunoştea, ci opiniei publice europene în mijlocul căreia lucrarea sa a avut o largă răspindire. în legătură cu rolul lui Ubicini în redactarea unor memorii româneşti,, am arătat în altă parte (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 502—504) că publicistul francez, în relaţii strînse cu emigraţia română, nu poate fi socotit ca un autor, ci ca un simplu, redactor; despre contribuţia sa la Memoire justificatiţ adăugam următoarea informaţie: „Memoriul se lucrase de Voinescu şi Alexandru [G.jGolescu şi s-au dat de este mai mult de trei săptămîni la Ubicini ca să-l redijeze. D. Ubicini l-a băgat în buzunar, s-au dus la ţară fără a spune nimănui nimic şi fără a lăsa adresa unde s-a dus. Şi tocmai peste vreo două săptămîni. de zile scrie că a avut trebuinţă la ţară, şi că memoriul l-a uitat la Paris (B.A.R., Corespondenţa, Scrisoarea lui N. St. Cretzulescu către Ion Ghica, Paris, 17 dec. 1848, nr. 80772).. Question economique recurge la o terminologie radicală şi socialistă, frecventă în literatura socială franceză de la ’48. N. Bălcescu adoptă o astfel de terminologie pentru că la sosirea sa în Franţa, după revoluţie, se simţea foarte apropiat de stînga franceză şi că prin unii termeni folosiţi de literatura revoluţiei putea exprima mai bine ideile, tendinţele şi sentimentele sale,, din acel moment, deşi problemele româneşti erau altele. Apropierea este nouă, şi caracteristică, aşa că merită să semnalăm cîţiva din principalii termeni şi unele expresii, aşa cum le întîlnim, In textul său francez. Astfel : — le seul travailleur producteur des richesses (ţăranul clăcaş) ; — la propriete de ses bras, la premiere et la plus sacre des propriete (munca, forţa de muncă); — classe părăsite qui suce par tous Ies pores le sang de ce peuple desherite (clasa boierească); — de donner â tous le necessere; — de reconnaitre â chacun le legitime droit de vivre de son travail; — de faire du fruit du travail un droit de propriete; — ameliorer moralement et materiallment le sort des travailleurs (Cunoscuta formulă saint-simonistă adoptată ca subtitlu şi la ziarul VObservateur, Paris, 1829 — 1830 : „toutes Ies institu-tions sociales doivent avoir pour but l’amelioration du sort moral, physique et intellectuel de la classe la plus nombreuse et la plus pauvre” (Jean Walch, Qu’est-ce que le Saint-Simonisme? în Economie et societe, IV, 1970, p.. 13). — exploites — exploitants (ţărani—boieri); — exploites dans leur credule ignorance; — exploitation par corvee; — exploitation de l’homme par l’homme; — Ies boyards exploitent et depouillent', ■ — exploitation de la chaire humaine; — Ies phanarites depouillent et exploitent; — la bogarie — une machine d’exploitation; — cette maţi ere exploitable qu’on appelle le paysan. N. Bălcescu foloseşte frecvent în această epocă termenul atît de răspîndit în literatura socială franceză, de exploatare, cu derivatele sale. în publicistica română era cunoscut, dar pînă atunci rar întrebuinţat. Scrierile de orientare liberală, de după exil, îl vor abandona. Formula atît de răsunătoare „exploatarea omului de către om”, pe care Bălcescu o foloseşte pentru a desemna caracterul relaţiilor dintre ţărani şi boieri, ar îi fost pusă în circulaţie de Bazard. în publicistica românească de exil a intrat, desigur, prin contactul exilaţilor români 224 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE •cu presa revoluţionară. în Mersul revoluţiei este folosit în forma „exploataţie”, ,,cea mai din urmă exploataţie”. — la plaie vive, la gangrene qui le rongeait (boierimea) ; — monstruosite sociale (structura socială a Ţării Româneşti); — la caste des pretres et des chefs guerriers ; — la caste des soldats et des travailleures ; (Termenul de castă în loc de clasă este folosit şi în Mersul revoluţiei; s-ar părea că Bălcescu recurge la termenul de castă pentru a desemna pături sau grupări sociale din epoci mai îndepărtate ; totuşi cînd se referă la boierime, termenul de castă îi serveşte pentru a desemna o clasă închisă, deţinătoare exclusivă de mari privilegii, cum era boierimea din zilele sale; dar de această dată nu este definitiv fixat asupra sensului unor termeni). — aristocraţie de fortune; — le progres a marche en sens contraire; — le droit au travail; — paysans, travailleurs, producteurs, contribuables; — boyards, oisifs, consomateurs, privilegies (împărţirea societăţii româneşti în două mari grupe este făcută în sens pur saint-simonist); — le paysan ne possede rien autre que ses deux bras ; — leurs bras, leur unique capital; — le pauperisme, ce fleau des societes modernes; — vivre oisifs des sueurs de paysan; — â garantir â tous le necessaire; — le monopole de l’Etat; — esclave du monopole capitaliste; — monopole terrien ; — droit de monopol ; — â declarer le paysan proletaire, (termenul proletar este încă puţin răspîndit; în Mersul revoluţiei: ,,în stare de proletar”) : — etre tributaire des capitalistes etrangers (termenul ,,capitaliste” este la fel puţin răspîndit; în vorbirea curentă sau în presă, cînd apare, este identificat cu termenul de bancher, posesor de bani, cămătar; termenul capital identic cu o sumă de bani); — la constitution democratique du sol; — une oligarchie bureaucratique ; — revolution populaire, — la revolution democratique et sociale (N. Bălcescu caracterizează revoluţia de la 1848 din Ţara Românească o revoluţie democrată şi socială în opoziţie cu caracterizarea curentă de revoluţie politică. Justifică opinia sa din exil prin faptul că mişcarea românească îşi propunea, prin reforma agrară, o transformare radicală a societăţii noastre. împrumutase caracterizarea din curentele revoluţionare de stînga din Franţa. Asimila tendinţele sociale agrare din Ţara Românească cu tendinţele revoluţionare muncitoreşti ale revoluţiei din februarie. Terminologia nouă la care a recurs în lucrarea sa de exil nu s-a impus. A fost chiar criticată. Eliade combate şi în exil şi la reîntoarcere în ţară noua tendinţă. îi repugnă mai ales termenul de proletar. „Această vorbă n-a existat în vocabularul român pentru că n-a existat în România nici fapta” (Diverse, II, p. 302). B.A.R. posedă un exemplar din Question economique cu semnătura lui Gr. P. Ser-rurie pe copertă. La sfîrşitul acestui exemplar, înregistrat sub nr. 4147, se află o traducere în limba română a lucrării lui N. Bălcescu, scrisă pe foi, formatul broşurii, numerotate în continuarea textului francez, f. 44 — 117 ; numerotarea atit a textului francez tipărit cît şi a manuscrisului traducerii, pe o singură parte a colii. Titlul Questiune economică a Principatelor Danubiene, fără semnătura traducătorului. O notiţă scrisă de altă mină, semnată cu iniţiale I.B. NOTE ŞI MATERIALE 225 [Ion Bianu], cuprinde următoarea menţiune : „Traducerea românească făcută de Gr .P. Serrurie a broşurii Iui N. Bălcescu” este lipită pe pagina 43. Din textul francez lipsesc p. 22 — 26, paginaţia însă merge în continuare astfel p. 21 (11) p. 27(12) prin urmare nu s-a ţinut cont de paginile lipsă. Traducerea acestor pagini este însă făcută, deci legarea şi numerotarea volumului întreg s-a făcut ulterior. Traducerea este integrală, în general sînt traduse şi notele cu excepţia cîtorva. în plus, sînt cîteva note explicative ale traducătorului; astfel, de ex. la paragraful în care N. Bălcescu arată că revoluţia de la 1848 nu este o „importaţie străină sau un ecou al agitaţiilor din Occident”, traducătorul dă în notă : „Contrează la cele ce se zice în Protectoratul ţarului într-această chestiune de locotenenţa princiară cu care autorul este în discordie” (p. 47 a traducerii). în nota de la p. 53v la cuvîntul „detenteurs”, tradus prin delectărilor, Serrurie dă următoarea explicaţie : „1. Acela care stăpîneşte o avere pe nedrept” (p.53v). La cuvîntul „Meduze” p. 96 se dă în traducere în nota 1. „Figură mitologică, fiică a lui Porcus şi a unui monstru de aur, care împetrea pe oricine o privea prin grăzăvenia sa”. La p. 103 — 103v , la paragraful în care se vorbeşte despre lucrările Comisiei de împroprietărire, traducătorul dă în notă următoarea completare : „Aci autorul vorbeşte cu rea credinţă de Locotenenţa princiară cu ai caria membri el se află în discordie personalemente. Comisia a fost nevoită, spre pacea comună, Locotenenţa a o închide, iar nu intimidată, precum zice autorul. Cauza de a se închide a fost D. Ionescu, care irritase foarte dreapta mînie a ţăranilor asupra boierilor şi prin maniere necuvenite îi îndemna la rezultate triste”. Cam acelaşi lucru spune Serrurie şi în Memoriul despre începerea revoluţiei române din anul 1848. (Msse rom. 1745). Despre închiderea acestei comisii, autorul broşurii Questiunea economică a Principatelor Danubiene vorbeşte cu rea credinţă de locotenenţa princiară cu ai caria doi membri, dl. Eliade şi generalul Teii „se află în discordie personală.” „Locotenenţa a fost nevoită a închide această comisie spre utilitate publică, iar nu intimidată, precum zice autorul în broşura sa. Cauza de a se închide comisia a fost mai mult conduita d-lui Ionescu, care, în loc d-a concilia pe ţărani cu boierii, iritase foarte dreapta mînie a ţăranilor asupra boierilor; săruta d. Ionescu pămîntul zicînd ţăranilor că este al lor şi că ciocoii li l-au furat . ..”. Traducerea este indiscutabil a lui Gr. P. Serrurie. Atît grafia cit şi tehnica traducerii sînt cele folosite de el. Dar ce l-a determinat să o facă ? Nici intr-un caz nu simpatia pentru autor şi nici îndemnul acestuia sau a vreunuia din prietenii lui, cum ar fi Ion Ghica sau Ion Ionescu de la Brad, pentru care — cum rezultă din însemnările şi corespondenţa lui — nu a avut prea mare simpatie. în Memoriul său îl califică pe I. Ghica „româno-fanariot”, „nepot al Cîmpineanuiui”, „ginere al Mavrunui” „şi omu de caracterul cel mai ambiţios şi maliţios, într-un cuvînt se alese tocmai cel ce spre folosul cauzei naţionale nu trebuia ales decît să fie pus la întunerec ... cu toţi cei nedemni”. Iar despre I. Ionescu de asemenea vorbeşte de rău, ca şi Eliade : „Român din Moldova, om considerat de om al mişcării, iar în realitate om de intrigă”. Asupra datei cînd a fost efectuată traducerea, cele două note referitoare la autorul lucrării, cea de la p. 47 „Locotenenţa princiară cu care autorul este în discordie” şi cea de la p. 103 ,, Locotenenţa princiară cu ai căria membri el se află în discordie personalemente” ne face să credem că, vorbind la prezent, autorul broşurii era încă în viaţă. Dealtfel grafia traducerii sugerează o epocă foarte apropiată de apariţia lucrării lui N. Bălcescu ; este posibil să fi fost tradusă la Brusa în anii imediat următori datei de apariţie. în ceea ce priveşte motivul care l-a determinat pe Serrurie să facă această traducere discuţia rămîne deschisă. După cum reiese din corespondenţa lui se pare că obişnuia să copieze unele materiale sau scrisori, fie pentru a le păstra, fie pentru a le împărtăşi altor emigraţi, oricum ocupaţie de exil, cu pensie de la turci, deci fără grija de a munci pentru existenţa zilnică. în 15 — c. 7C8 226 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE scrisoarea din 2/14 februarie 1855 către Teii scrie „Memoriul despre care v-am scris că caut a-1 copia depe spusa Giurescului este cuprinzătoriu de reforme ce voia şi voieşte a face El-iad-e 30(21) în terra noastră sub domnirea lui Mehmet-ali-pasa (B.A.R. S ) : La fel în Memoriu, CI vorbind de scrisoarea adresată din partea Guvernului provizoriu lui Bibescu la 8 iunie, scrie în notă : „Şi această scrisoare sînt foarte fericit că e prescrisă de mine”. După cum se vede, Gr. Serrurie copia broşuri, scrisori, diferite materiale fie pentru a le păstra, fie pentru a le împărtăşi „căuzaşilor”. S-ar putea că voind să aibă şi el o copie după Question economique care, după cum ştim, a fost trimisă lui I. Ghica în puţine exemplare, în loc să o transcrie, a tradus-o, făcînd-o mai accesibilă pentru ceilalţi emigraţi, mai ales că se exersa în traduceri din limba franceză. în scrisoarea din 5/17 iunie 1852, îi scrie lui Teii : „Ocupaţia-mi este mai mult şi numai de limbă 30(2) franceza. Într-însa citesc şi printr-însa mă nevoiesc a dobîndi ce voi putea” (B.A.R. S )• C î Serrurie se va face, dealtminteri, cunoscut ca traducător. Faptul că a adăugat cîteva note explicative ne-ar putea îndreptăţi să credem că intenţiona să publice şi această lucrare. Traducerea lasă mult de dorit. Traducătorul nu a avut conceptul românesc al lucrării Reforma soţială la români, nu a cunoscut suficient terminologia şi nici indicaţiile lui N, Băîcescu din corespondenţa cu I. Ghica, în care îl ruga să corecteze unele greşeli de tipar (sc. din 26 mai 1850, Corespondenţa, p. 300). în textul francez, greşelile semnalate sînt corectate cu creionul. Traducerea a fost făcută însă înainte de corectarea greşelilor şi uneori dă un text ininteligibil ca de ex. la p. 113v , textul francez necorectat a fost aux quelles elle [la Porte] adressait ses ţer-miers (corectat firmans), apare în traducere „cărora ea adresa totd-auna pe arendaşi”, p. 47, la coutume romaine tradus : costumul roman; p. 47 ils se parlagerent le territoire conquis par por-tions egales — ei îşi împărţiră pămîntul conchis (luat prin arme) prin porţii egale ; p. 48 ce mepris de la terre sauva Ies Romains — Această mepriză a pămîntului mîntui pe romani; p. 4SV, qui consistait primitivement en certains terrains de plaine, demeures incultes et deserts par suit de migra-tions des hordes barbares — care consista primitivemente în oarecare locuri ale cîmpiei rămase inculte şi deşerte pi'in urmarea migraţiilor (pribegirilor) hoardelor barbare, şi aşa mai departe. Cu toate că Question economique este o lucrare remarcabilă a fost foarte puţin editată şi chiar foarte puţin citată. Mai des a fost editată Reforma soţială la români care, în fond, nu este decît conceptul incomplet al Question economique. Trimiterile se fac de obicei la Reforma soţială sau chiar la traducerea parţială a Chestiunei economice în Principatele române, publicată în Texte din literatura economică . . ., în 1960. 1 Despre izvoarele doctrinare ale soluţiei problemei sociale astfel formulate Vezi: G. Zâne, Le saint simonisme et le fourierisme en Roumanie, 1970. 2 Pasajul din Gibbon, citat în notă, îl găsim exact la fel şi în M. Kogălnieeanu, His-toire, ed. Al. Zub, p. 67, de unde probabil Băîcescu l-a luat. La ambii autori titlul apare citat, după cum arătam în text, cu o omisiune. Dealtminteri şi în alte lucrări Băîcescu recurge la M. Kogălnieeanu. Cita pe Gibbon, cu acelaşi text şi în Despre starea soţială şi în Istoria românilor subt Mihai vodă Viteazul. Era un autor cunoscut, îl folosea şi A. T. Laurian în Discurs introductiv, în Magazinu istoric pentru Dacia, I, p. 31. 3 Despre semnificaţia şi însemnătatea acestei teze în opera lui N. Băîcescu : G. Zâne, Capitalul şi relaţiile agrare din Principatele române, în Lupta de clasă, XLVII, 1967, august, p. 44—52 ; ibidem, N. Băîcescu, Opera. Omul, Epoca, Buc., 1975, p. 123 — 135. 4 în partea întîi a cap. V, N. Băîcescu reia tezele din Despre starea soţială a muncitorilor plugari ..., vezi t. I, p. 155—157. 5 N. Băîcescu nu a mai folosit în altă parte corespondenţa între Al. Ghica şi Obşteasca adunare. Materialul este interesant atît pentru viaţa politică a epocii, cît şi pentru problema agrară. După copiile existente la B.A.R. a fost folosită în lucrarea noastră : Mişcarea revolu- NOTE ŞI MATERIALE 227 ţionară de la 1840 în Ţara Românească, Buc., 1963, ediţie nouă, N. Băîcescu, Opera, Omul. Epoca, p. 139—219. 6 Răscumpărarea rentei reprezintă deci soluţia practică a reformei agrare înscrisă de revoluţie, în art. 13 al Proclamaţiei sub forma : ,,Emanţipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire”. Aceasta este interpretarea lui N. Băîcescu. Renta consta, după cum se ştie, din obligaţia ţăranului clăcaş de a presta proprietarului de moşie un număr de zile de lucru anual, de a-i da sub formă de dijmă o parte din produsul obţinut pe lotul său, de a-i face pod-vezi etc. Era ,,un drit feudal” după caracterizarea lui M. Kogălnieeanu. Ţăranul era, în fapt, un om neliber, un aservit, ceea ce ideologii proprietarilor n-au admis niciodată. Emanciparea însemna desfiinţarea acestor obligaţii şi prin consecinţă transformarea clăcaşului în om liber de drept. în temeiul concepţiei despre dreptul de stăpînire al pămîntului moşieresc, după care pămîntul a fost iniţial al ţăranilor şi l-au pierdut prin uzurpaţie, aceştia aveau un drept istoric asupra proprietăţii; prin emancipaţie, clăcaşul devenea automat om liber şi proprietar al pămîntului pe care el îl lucra, în întinderea statuată de Regulamentul organic. Despăgubirea, dacă o plătea, o plătea pentru emancipaţie nu pentru pămînt, căci pămîntul era al lui. Era o despăgubire benevolă dată proprietarului pentru dauna pe care o avea prin pierderea sarcinilor feudale. Fundamentarea soluţiei este insuficientă. Dacă nu se plăteşte pămîntul pentru că ab antiqvo a fost al ţărănimii şi l-a pierdut prin uzurpaţie, pentru ce să se plătească forţa de muncă ţărănească pe care proprietarul nu o mai poate folosi, căci şi pe aceasta tot prin constrîngere a obţinut-o? Oamenii de la 48 au admis în ultimă instanţă că despăgubirea este o concesie făcută proprietarilor, un act de conciliaţiune. M. Kogălnieeanu a susţinut şi el această teză şi a caracterizat astfel legea rurală : „Această lege nu era doar o lege de împroprietărire, ci o lege de emancipare, de desfiinţare a relaţiilor feudale ce legau pe ţăran cu moşia şi moşia cu ţăranii, o lege care fonda proprietatea mică absolută întreagă, proprietatea liberă, ,,proprietatea occidentală” (AI. Zub, M. Kogălnieeanu istoric, Iaşi, 1974, p. 522; G. Zâne, La loi rurale de 1864 et l’heritage ideologique de 1848, Rev. roum. d’histoire, 1964, III, nr. 2, p. 213—225). Cu toate acestea în text se vorbeşte deseori şi de plata pe care clăcaşul o face pentru pămînt, răscumpărarea pămîntului. Este o simplă impreciziune de limbaj, dar nu de idei. Raportarea despăgubirilor la pămînt, respectiv la lotul pe care clăcaşul devine proprietar, poate fi considerată şi ca o oscilaţie în opinii dar şi ca o metodă de evaluare a valorii sarcinilor feudale pe care proprietarul le pierde. 7 Dreptul la muncă, răsunătoarea formulă din epoca revoluţiei din februarie a pătruns repede şi în ideologia românească. Ion Ionescu de la Brad o întrebuinţează în vara lui 1848 în ziarele revoluţiei de la Bucureşti; M. Kogălnieeanu şi N. Băîcescu o folosesc în exil. Ca şi în Fx-anţa, şi la noi i se atribuie înţelesuri diferite. La Paris definiţia ei dăduse loc la dezbateri aprinse în Adunarea Naţională şi în Comisia de la Luxembourg se discuta politica muncitorească în complexul ei. Protagonistul formulei în revoluţia din februarie era Louis Blanc. Comisia de la Luxembourg trebuia să dea o soluţie problemei muncitoreşti, ceea ce în condiţiile societăţii în fiinţă era o utopie. Atelierele naţionale, după cum se ştie, au terminat printr-un dezastru. Oricum formula dreptul la muncă se bucura de mare popularitate. După cum socialiştii de la 48 în Franţa o invocă în favoarea muncitorimii de la oraşe, N. Băîcescu o invocă în favoarea ţărănimii; găsea în ea un sprijin de principiu. în accepţiunea lui însemna dreptul la pămînt, căci pentru el pămîntul era instrumentul de muncă al oricărui muncitor plugar. Dreptul la muncă ar fi fost consacrat la noi încă din trecut, căci Regulamentul organic îi recunoscuse ţărănimii dreptul de a cultiva pînă la 2/3 din întinderea moşiei pe care locuia. Revoluţia trebuia să consacre dreptul la muncă perpetuu, adică să recunoască in drept proprietatea deplină a clăcaşului pe suprafaţa de pămînt pe care o revendica. (G. Zâne, Ideologia revoluţionară română şi socialismul francez în epoca revoluţiei de la 1848, în Revue de Sciences sociales, Serie economie, YI, 1962, nr. 2, p. 191—215, şi N. Băîcescu, Opera, Omul. Epoca, Buc., 1975, p. 99 — 122). 8 Manuscrisul cuprinde după toate probabilităţile lucrarea pe care I. Ionescu a alcătuit-o în Transilvania, în iarna 1848 — 1849, şi pe care intenţiona să-o tipărească la Constan- 63 228 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE tinopol, dar nu a reuşit, cu siguranţă din cauza atmosferei ostile în cercurile diplomatice din capitala Imperiului otoman. A scos însă zece copii. O copie a ajuns şi la cunoştinţa lui N. Bălcescu. „Una dintr-însele — spune chiar agronomul moldovean—a avut şi N. Bălcescu care vorbeşte de dînsa în Question economique des Principautes danubiennes şi culege materiale de care avea trebuinţă” (I. lonescu, îmbunătăţirea stării ţăranilor, în Foaea de agricultură practică, 1859, sept., nr. 9, p. 138—140). 9 Prin proiectul său de bancă Bălcescu preconizează emisiunea a două tipuri de hîrtii valori. Pentru epoca sa ideea era nouă, cu atît mai mult cu cît în practica economică românească aceste hîrtii nu erau cunoscute. Bancnota în concepţia şi practica vremii era o hîrtie de bancă, convertibilă la vedere în aur sau argint, în monedă admisă în circulaţie. Bancnota era emisă de o instituţie privilegiată de stat sau particulară, pe baza garanţiei în aur, argint sau devize convertibile. între valoarea metalului de convertibilitate şi preţul bancnotei era o egalitate, adică nici aurul sau argintul, nici bancnota nu făceau primă sau mai bine zis nu trebuiau să facă primă. Cursul era al pari. Deţinătorul, fie că deţinea metal preţios, fie bancnote, dispunea de aceeaşi valoare. Bancnota era un înlocuitor al aurului sau argintului, dar un înlocuitor care nu scotea din circulaţie metalul preţios. Avantajul bancnotei era că mărea volumul circulaţiei instrumentelor de schimb de 3—4 ori, crea noi mijloace de schimb. în concepţia lui Bălcescu, bancnota, deşi emisă de o instituţie de stat, era întocmai ca bancnota emisă de o bancă capitalistă privată privilegiată. Scrisorile de gaj, bonurile funciare sau înscrisurile funciare sînt hîrtii valori de alt tip, emise pe baza garanţiei imobiliare — fonduri funciare urbane sau rurale — ale unei societăţi ai cărei membri aduc în comun, la dispoziţia societăţii, proprietăţile lor. Pe această bază şi pînă la o anumită valoare se emit hîrtii valori cu care plătesc împrumuturile contractate de membrii societăţii. Ele sînt amortizabile în monedă metalică, fie prin tragere la sorţi, fie prin anuităţi pe termen lung, 30—40 de ani. Ele poartă o dobîndă numită cupon : 5 — 10%. Sînt negociabile în bursă şi primite în anumite plăţi publice. Nivelul dobînzilor fiind egal sau chiar superior nivelului dobînzii pieţei, cursul lor, adică preţul lor de vindere-cumpărare, este în principiu al pari; un înscris funciar de 100 lei se schimbă pe 100 franci sau cinci napoleoni; uneori poate face chiar primă, cumpărătorul fiind obligat să dea 1, 2, 3 lei mai mult. în România, bancnote s-au emis pentru prima dată de Banca Naţională a României, înfiinţată Ia 1881, şi au circulat în regim de convertibilitate liberă pînă la 1916. înscrisuri funciare s-au emis întîia dată de Creditul funciar rural, înfiinţat la 1873, societate de mari proprietari, privilegiată, apoi de Creditul urban din Bucureşti şi ulterior de Creditul urban din Iaşi, societăţi de proprietari de imobile la oraş, toate trei întemeiate pe aceleaşi principii. Au funcţionat normal, adică cu cursuri al pari, sau foarte apropiate, pînă la 1916. Astfel în ambele domenii N. Bălcescu este în România un militant pentru introducerea economiei fiduciare, pe baze modeme, dar proiectul era nerealist, chiar himeric pentru acel timp. Despre însemnătatea economiei fiduciare în societatea modernă de tip capitalist : G. Zâne, Economia de schimb în Principatele Române, Buc., 1931. 10 Soluţiile lui N. Bălcescu pentru răscumpărarea rentei au continuat să preocupe cercurile româneşti partizane unei reforme agrare şi în- anii Unirii. Ion lonescu de la Brad, în 1859, printre cele cinci sisteme principale de răscumpărare ale boierescului, propuse pînă la acea dată, menţionează şi sistemul Iui N. Bălcescu. Celelalte patru erau : sistemul său, redactat la Zlatna, în 1848—49, sistemul lui A. G. Golescu, al lui Boierescu şi un sistem anonim, alcătuit în „iarna trecută”. Multe alte sisteme se vor propune în perioada luptelor penti’u reformă pînă în 1864. (I. lonescu, îmbunătăţirea stării ţăranilor, în Foae de agricultură practică, 1859, nr. 9, sept., p. 140) ; cp. şi Marcel Emerit, Les paysans rou-mains, depuis le Trăite d’Andrinople jusqu’ă la liberation des terres (1829 — 1864), Paris, 1937. Despre problema creditului N. Bălcescu a continuat să se preocupe şi după publicarea acestei lucrări. Intenţiona, după cum am mai arătat, să scrie o lucrare specială, dar credem NOTE ŞI MATERIALE 229 că n-a mai avut timpul s-o facă. Printre manuscrisele sale se găsesc unele menţiuni bibliografice despre credit, ceea ce ne arată interesul său pentru chestiune, în special despre creditul funciar. Astfel notează : Des institutions de credit foncier et agricole par M. Josseau, 1851, şi Le credit foncier par Andree Cochuts, două articole din Revue des Deux Monăes, 1 marş 1852 (B.A.R. Msse. rom. 81, f. 3V); ambii autori erau bine cunoscuţi, cel de al doilea publicase scrieri despre clasele muncitoare şi asociaţiile muncitoreşti. 22. Manifest către poporul român Ediţii; Popolului român, Paris, Tip. E. de SoyeetCie [1850], 3 p. Semnaţi : C. Bălcescu, N- Bălcescu, D. Brătianu, Ş. Golescu, N. Golescu, B. Mălinescu, Rosetti, I. Yoinescu, C. G. Florescu, G. Magheru, A. Paleologu ; data ; Paris, 20 septembrie 1850 ; fără coperta sau foaie de titlu ; cu un timbru francez de 5 ct. Un exemplar în B.A.R., Arhiva I. Ghica, Mapa V ; cu o însemnare autografă I.G.; 1850. Proclamation de quelques emigres de Paris, nr. 18. Româniea viitore, Paris, Biblioteca Română, 1850, p. 3—5; cu titlul Popolului român. Din scrierile şi cuvîntările lui Ion C. Brătianu, 1821—1891, Partea 1,1848 —1868, Buc., 1903, p.1-12. Publicaţiunile periodice româneşti. Descriere bibliografică de NerVa Hodoş şi Al. Sădi lonescu, I, Buc., 1913, p. 620-622. Lui C. A. Rosetti 1816 — 1916, ed. a IlI-a, Buc., 1916, p. 241—243. N. I[orga], Un apel al pribegilor români de la Paris în 1850, în Revista istorică, XVIII, 1932, nr. 7—9, iulie-sept., p. 266—267; [considerat de editor ca inedit]. Ion G. Brătianu, Acte şi cuvîntări, publ. de G. Marinescu şi C. Grecescu, I, partea I, iunie 1848 —decembrie 1859, Buc., 1938, p. 463—475. N. Bălcescu, Opere, I2, 1940, p. 91—95. — Vâlogatott irâsai, 1950, p. 140 — 142. — Opere, I, 1953, p. 301—304 [fără unele pasaje]. în rîndurile emigraţiei române s-a pus chiar din primul an de exil chestiunea editării unor publicaţii periodice, prin intermediul cărora să continue lupta revoluţionară. N. Bălcescu, abia sosit din Ungaria, este hotărît să scoată o revistă. în acest sens scria Iui I. Ghica, la 26 oct. 1849, următoarele: „Aş[vrea] ... să ne apucăm aci a scrie o revistă românească serioasă, care să ne desmeticească pe toţi românii din ameţeala în care sîntem şi să ne întrepteze pe o cale bună. Pentru aceasta ne trebuie fonduri. Eu voi seri lui Negri în Moldova. Asemenea socot că, de n-ai întrebuinţat toţi banii, ce cred poate că i-ai primit acum de la mumă-mea, apoi îi putem întrebuinţa în treaba aceasta” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 229). La 16 noiembrie cere articole lui I. Ghica şi Ion lonescu (ibidem, p. 233); chestiunea era serioasă. D. Bolinti-neanu comunica din Paris lui I. Ghica, la 5 nov. 1849, în afară de diferite ştiri cu privire la emigranţi, printre care şi despre refuzul lui Teii, „faimosul general”, de a accepta provocaţia la duel pe care i-o adresase N. Bălcescu, şi informaţii cu privire la proiectatul ziar ; era, pare-se, vorba ca să apară sub conducerea lui Bălcescu, a lui I. Ghica şi a poetului (B.A.R., Corespondenţa, nr. 80302); despre acuzaţiile lui Teii împotriva lui N. Bălcescu şi hotărîrea adunării emigraţiei în favoarea ultimului, aceeaşi corespondenţă 80303 ; la 15 decembrie N. Bălcescu din nou scrie lui I. Ghica : „Eu acilea [. ..] voi să încep o revistă română, care să apere revo-luţiea noastră şi să pregătească alta noă” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 248). Avea mari nădejdi. „Opiniea mea, scria la aceeaşi dată tot lui I. Ghica, e că cu încetul această revistă se va face şeful ce dorim, adecă că va concentra pe toţi în opiniea şi lucrarea sa şi astfel vom putea a dobîndi, atît în ţară cît şi între emigraţi, o centralizaţie neimpusă de nimeni (ibi- 230 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE dem, p. 248). La 28 dec. acelaşi an scria, iarăşi lui Ghica, că aşteaptă bani pentru a începe revista (ibidem, p. 254). La fel la 23 februarie 1850 (ibidem, p. 275). Tipărirea a început în a doua jumătate a lunii august 1850. La 16 august informa pe I. Ghica că va pune ,,săptămîna aceasta” revista sub tipar (ibidem, p. 325). D. Bolintineanu, la 26 august 1850, comunica lui I. Ghica că Brătianu, Rosetti, Bălcescu şi Mălinescu vor scoate un ziar românesc şi că i s-a propus şi lui să colaboreze (B.A.R., Corespondenţa, nr. 80313, vezi şi nr. 80303). La 6 noiembrie nu era încă complet tipărită. I. Ghica, ţinut încontinuu la curent, era informat că ,,broşura-revistă nu a ieşit încă, dar peste trei zile se sfirşeşle de tipărit” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 342). în sfîrşit, la 16 noiembrie era gata şi N. Bălcescu înştiinţa pe I. Ghica că îi trimite cîteva exemplare pentru a expedia unele şi în ţară (ibidem, p. 344). Revista cu titlul „Româniea viitore” se tipărise la Paris, în tip. E. de Soye & Gie, conţine 75 p. în 8° + lp. nenumerotată cu tabla de materii. Pe copertă are motto cuvintele : Dreptate, Frăţie, UnUrtg, Astfel, pe lingă cele două lozinci Dreptate, Frăţie din timpul revoluţiei, apăruse una nouă : Unitate, adică unitate naţională. Editura este : Biblioteca Română, Pieaţa Sorbonă, 3, Paris, 1850.~ ~ Cuprinsul revistei e următorul : Popolului român Mersul revoluţiei în istoriea românilor, de N. Bălcescu Flamura românilor, de B. Mălinescu t j Precuvîntare la Cîntarea României, de N. Bălcescu I Cîntarea României ' | Cheîtuelile revoluţiei şi ale reacţiei în Ţeara Româ nească, de C. Bălcescu Noul Cabinet Arghiropulo-Mano-Vilara, de I. Voinescu Epistolă Domnului Ştirbei, de C. A. Rosetti Cîntec haiducesc, poezie de A. Pompierii români, de Creţianu La o paseră trecătoare, de D.B. Cronică politică, de D. Brătianu pag. 3 7 16 19 23 41 47 50 61 63 63 65 N. Iorga susţine părerea că Proclamaţia — Manifestul — ar fi redactată de C. A. Rosetti (Istoria literaturii române in sec. XIX, voi. III, p. 63; Histoire des Roumains, IX, p. 270). Este o opinie care a circulat în publicistica română (Lui C. A. Rosetti, Note intime, p. 240). P. P. Panaitescu primul a identificat, ca autor, pe N. Bălcescu (Contribuţii la o biografie a lui N. Bălcescu, Buc., 19'24Tp^_Î2ST- IdentifT^aresT^ste^lntru”totul întemeiată. Corespondenţa lui Bălcescu este o dovadă peremptorie. Proclamaţia s-a tipărit la Paris în trei rînduri: de două ori pe foi volante—o dată pe o singură ..foaie de hârtie (G.~Bengesco, Essai d’une notice bibliographique sur la Question d’Orient, Bruxelles — Paris, 1897, p. 527) şi a doua oară pe 3 file (vezi descrierea de mai sus), iar a treia oară în Româniea viitore. în al doilea tiraj ca foaie volantă şi în Româniea viitore apar trei nume în plus ; C. G. Florescu, G. Magheru şi A. Paleologu; toţi trei sînt probabil dintre protestatarii amintiţi în scrisoarea din 27 sept. Foile tipărite erau trimise lui I. Ghica căruia i se cerea să le introducă în ţară. Unele exemplare pare că au şi ajuns. La 6 sept. 1850 N. Bălcescu scria lui I. Ghica : „Revista care începe aici am hotărît a o începe cu un apel sau o proclamaţie iscălită de toţi d-aici, care să arate că sîntem uniţi, Goleştii vor iscăli. Atunci se va vedea că^Eliad a rămas singur ...” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 329); la 27 sept. îl informa^ă^"ŞîUre3acţat proclamaţia : ,,Ţi-am spus că NOTE ŞI MATERIALE 231 am hotărît să trîntim cu toţii un manifest care să arate că sîntem uniţi, cei de aci toţi, lăsînd numai peJEJjad_§ingur d-o parte. L-am şi făcut şi iscălit, dupe cum îl vei vedea. Dar acum s-a ivit o greotate, că mulţi din căuzaşi, cărora nu Ie spusesem de aceasta, s-a plîns că nu am vrut să iscălească şi ei; acum mîine fac o adunare la mine de cei ce a iscălit, ca să-i îndemn să prii-mească şi pe alţii să iscălească. Pentru aceea cred că vom fi nevoiţi a amîna scoaterea lui şi a-1 retipări din nou. Acest manifest se va tipări şi în revista ce e supt tipar, supt titlu de România viitoare” (ibidem, p. 331). în scrisoarea din 16 oct., revine asupra chestiunii, cu precizarea că ,,Pe temeiurile ce iţi espusei şi am redijat acea proclamaţie ce ţi-am trimes, care cred că în termenii măsuraţi, în care e scrisă, îţi va fi plăcut. N-a prea plăcut la ai noştri aci, găsind-o prea rece şi vague, cu toate acestea au fost nevoiţi a o primii” (ibidem, p. 336). Totodată îl informa că Va opus să fie tradusă în franţuzeşte : „am zis la consuscrişii mei, că de vor, s-o tipărească fără iscălitura mea” (ibidem, p. 336). La 6 oct. era deja tipărită şi N. Bălcescu i-o trimitea, împreună cu alte acte, pentru a o> introduce în ţară. Este probabil că tot N. Bălcescu trimitea şi lui V. Alecsandri România viitore împreună cu Queslion economique (Marta Anineanu, Catalogul corespondenţei lui Vasile Alecsandri, p. 304). în legătură cu apropiata apariţie a revistei, Ion Ghica recomanda lui Bălcescu o atitudine mai rezervată din punct de vedere al orientării ideologice, ceea ce arată că deosebirile de vederi dintre ei începuseră deja să se accentueze; la 24 sept. 1850 îi scrie în acest sens : ,,Caută a nu cădea în idei prea noi pentru care atît turcii cît şi englezii şi francezii au convenit a zice că sînt subversive^şfnepolrivite cu bunul ordinaşi a nu fi priviţi ca „anarhişti şi inamici oricărui ordin social” (N. Cartojan, Scrieri inedite, p. 45). Recomandarea a fost, după cum se ştie, inutilă. Corespondenţa ulterioară N. Bălcescu — I. Ghica descoperă încă mai mult deosebirile ideologice dintre cei doi prieteni. Termenii măsuraţi în care ar fi fost redactat Manifestul priveau poziţia adoptată faţă de Turcia. Probabil că pentru moment, din motive de oportunitate, a fost adoptată o atitudine mai rezervată. Dar numai în Manifest. Criticiie atit de justificate la adresa Porţii sînt reluate în corpul revistei, ca în articolul 'Cronică politică semnat D. Brătianu. Critica concepţiei politice din Manifest, ca şi a poziţiei adoptată de Româniea viitore, N. Rousso, Suite au suplement ă Vhistoire politique et sociale des Principautes Danubiennes de M. Elias Regnault, Bruxelles, 1855 despre lipsa de valoare a acestei lucrări : M. Kogălniceanu, Opere, II, Scrieri istorice, ed. Al. Zub, p. 565 —567 ; cp : Cornelia C. Bodea, Lupta pentru unire a revoluţionarilor exilaţi de la 1848, în Studii privind Unirea Principatelor, Buc., 1960, p. 24 ; Al. Zub, Nicolae Bălcescu şi revoluţionarii moldoveni din vremea sa, Carpica, III, 1970. 23. Precuvîntare la „Cîntarea României” Ediţii: România viitâre, p. 19—22. N. Bălcescu, Istoria românilor sub Michaiu Vodă Vitezul, 1878, p. 545—552; ediţia a Il-a, 1887, p. 573-580. — Cîntarea României, Craiova, 1891, p. 13—23, 109 — 119. — Cîntarea României, cu un studiu introductiv de N. I. Apostolescu, Buc., 1914, p. 23—28. - Opere, I2, 1940, p. 109-114. - Opere, I, 1953, p. 317-319. Rin presa literară românească a secolului XIX, Buc., 1967, p. 129—133 ; ed. II, 1970, p. 161 — 164 [cu omisiuni]. 232 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE N. Bălcescu, Scrieri alese, 1973, p. 116—120 [cu omisiuni]. N. Bălcescu, Scrieri. Antologie şi prefaţă de D. Păcurariu, Buc., 1974, p. 71 —75 [cu omisiuni]. — Biblioteca şcolarului. O ediţie completă a operelor lui N. Bălcescu este confruntată de la început cu mult discutata chestiune a paternităţii Cintării României. Cine este autorul, N. Bălcescu sau Al. Russo? Orice editor trebuie să cerceteze pe larg dezbaterile care au avut loc în această privinţă, pentru a putea aprecia corect argumentele aduse în favoarea uneia sau alteia dintre opinii, aşa încît să ajungă la o părere proprie, pe care s-o traducă într-o poziţie editorială. In ediţia de faţă ca şi în ediţia din 1940, nu includem şi textul Cintării României pentru că, după convingerea noastră, nu este — nu poate fi — o scriere a lui Bălcescu. După cum se ştie, s-au invocat patru feluri de argumente pentru a se susţine încoi’porarea Cintării României în opera lui Bălcescu : tăgăduirea valabilităţii declaraţiilor lui V. Alecşandri că poemul este opera lui Al. Russo, contestarea semnăturii scriitorului moldovean pe versiunea din 1855, comunitatea de idei dintre poem şi opera lui N. Bălcescu, şi lexicul folosit în textul poemului. Discuţia mai nouă asupra paternităţii Cintării României a fost deschisă de G. C. Nico-lescu în Paternitatea ,,Cintării României” în Limba şi literatura, I, 1955 ; autorul combate paternitatea unanim recunoscută, a lui Al. Russo, şi încearcă să dovedească că poemul ar fi opera lui N. Bălcescu (de acelaşi : O ciudată nebăgare de seamă, în Tribuna, II, 1958, nr. 3, din 18 ianuarie). Intervenţia lui G. C. Nicolescu a avut ecou. La rîndul lor I. G. Chiţimia, (Adam Miskieoici, N. Bălcescu i Vospevanie Ruminii, în Romanoslavica, II, 1958), şi N. A. Ursu, Cîntarea României, operă a lui N. Bălcescu, în laşul literar, XII, 1961, nr. 12 (dec.) şi Argumente noi in sprijinul paternităţii lui Bălcescu asupra Cintării României, în Limba română, XII, 1963, nr. 5, au consacrat interesante studii operei lui Bălcescu. Acţiunea întreprinsă de G. C. Nicolescu a avut răsunet şi în publicistica străină : un cercetător polonez susţine aceleaşi păreri şi chiar traduce poemul în limba polonă, dar nu versiunea din 1850, ci pe aceea din 1855 (Emil Biedrzycki, Nikolaj Bălcescu Rumunski Pisarz i rewolucjonista, Cracovia, 1961). Campania în favoarea acestei restitutio in integrum a fost întîmpinată cu o vie rezistenţă de mai mulţi istorici literari specializaţi în opera lui AI. Russo. Aceştia au continuat să considere scriitorul moldovean drept autor al poemului, aşa cum l-a recunoscut încă de la începutul secolului nostru Petre V. Haneş. Al. Dima a intervenit cu deosebită competenţă în discuţie, în mai multe rînduri :Alecu Russo, Buc., 1957 : Alecu Russo, Bibliografie de recomandare, Buc., 1960 ; Din nou paternitatea Cintării României. Argumente lingvistice pentru N. Bălcescu în Gazeta literară, nr. 29, din 19 iulie 1962 ; paternitatea lui Russo a fost susţinută şi de Emil Boldan, O veche controversă mereu nouă : cine este autorul poemului in proză ,,Cîntarea României”, în Viaţa românească, 1959, nr. 9; Geo Şerban, Contribuţii la studiul „Cintării României”, în Scrisul bănăţean, X, 1959, 5 mai; Mihai Bordeianu, Din nou despre paternitatea ,,Cintării României”, în laşul literar, XIV, 1963, nr. 1. între timp, în ediţiile de texte Russo, ale lui Emil Boldan, Sanda Radian, Geo Şerban, George Sanda şi G. G. Ursu a fost încorporată şi Cîntarea României, însoţită uneori denote în legătură cu justificarea atribuirii. O soluţie conciliatoare în sensul unei duble paternităţi a fost socotită inacceptabilă (cp. Paul Cornea, O ipoteză nouă asupra paternităţii Cintării României. Un veac de la moartea lui Alecu Russo, în Viaţa românească, XII, 1959, nr. 3). O astfel de soluţie a fost combătută de mult de Petre V. Haneş în timpul primelor discuţii asupra paternităţii poemului. Independent de orice alte argumente, continuăm a considera ca hotărîtoare, din capul locului, declaraţiile şi referinţele lui V. Alecşandri. După cum se ştie, poetul a susţinut în mod public de opt ori, categoric şi insistent, în calitate de martor al împrejurărilor în care poemul a fost redactat şi tipărit, că autorul său este Al. Russo, şi că N. Bălcescu, Iuîndu-şi sarcina de a-1 tipări, a tradus în româneşte textul francez. Amplele dezbateri care au avut NOTE ŞI MATERIALE 233 loc în trecut şi în anii din urmă nu au putut zdruncina mărturiile poetului şi nici infirma concluziile studiilor din 1901 şi 1908 ale lui P. Y. Haneş. Bunele intenţii ale noilor istorici literari care şi-au propus să aducă poemul în patrimoniul ştiinţific al lui Bălcescu erau sortite de la început a rămîne infructuoase, după cum au rămas şi încercările mai vechi. Dar istoria literară are darul de a discuta probleme acolo unde nu sînt. Prestigiul ştiinţific al lui Bălcescu nu pierde nimic, dimpotrivă, cred că unitatea de concepţie şi nivelul de gîndire social-politicăal operei sale ar avea de suferit dacă, prin interpretări şi prezumţii, am ţine cu orice preţ să includem poemul printre scrierile sale. Chiar un ms autograf Bălcescu de s-ar descoperi,înclinăm anticipat a-1 privi ca un text al traducerii sau o simplă copie. Chestiunea paternităţii Cîntării României trebuie deci, după atît de ample discuţii, socotită epuizată. O nouă cercetare asupra acestei probleme este lipsită, după părerea noastră, de orice altă perspectivă, totuşi nu putem renunţa la cîteva consideraţii de ordin general ideologic. Textul din 1850 reprodus cu amendări în 1855 este o traducere liberă a lui N. Bălcescu; din analiza unor scurte pasaje franceze traduse de el ştim că făcea traduceri relativ libere şi chiar el ne spune că intervenea în textul articolelor care i se dădeau pentru tipar. în ceea ce priveşte Cîntarea României a făcut traducerea foarte probabil singur. A respectat textul şi ideologia poemului, ale cărui imperfecţiuni a ţinut să le semnaleze, dar a folosit — cum face orice traducător — limba, lexicul său propriu. Traducerea pare făcută în multă grabă şi este puţin probabil ca cineva s-o fi revăzut; numai aşa se explică numeroasele forme disgrafice, menţinute chiar în textul tipărit, insuficient corectat (vezi mai sus p. 104 — 106). în istoria literară există o controversă, alimentată de informaţii greşite sau vagi, asupra datei probabile a redactării poemului : analiza internă a textului evocă primăvara anului 1848, începutul revoluţiei europene de la 1848; „toate popoarele se mişcă ... fortuna mîntuirii a început” (51, 58), „un blestem groaznic s-a auzit despre apus şi toate popoarele s-au deşteptat” (60); miază-noapte şi miază-zi, apusul cu răsăritul s-au luat la luptă, urlă vijelia . .. (61), „lumea veche se prăvăleşte şi pe ale ei dărîmături libertatea se înalţă”. Revoluţia izbucnise în Franţa la 22 februarie şi ulterior cuprinsese o serie de state ; vechea ordine socială era ameninţată ; ţarismul — răsăritul — era gata să intervină. Dincolo de acest moment poemul nu trece. Lipseşte orice aluzie la revoluţia românească şi la prăbuşirea ei. Nici un aspect programatic sau politic. N. Bălcescu publica astfel traducerea unui text care după conţinutul său era depăşit de evenimente. La 1855 reaeţiunea europeană era atotputernică ; la Iaşi, textul din 1850, probabil un text original revăzut, nu putea fi tipărit decît amendat în spiritul epocii, aşa cum era publicat şi textul lui Răzvan Vodă. Este posibil să fi existat mai multe versiuni şi prima redactare să fie parţial anterioară chiar anului 1848. Discuţiile din ultima vreme au deschis însă o nouă problemă care merită să fie reţinută, întrucît este interesantă atît pentru istoria gîndirii sociale cît şi pentru o ediţie de texte, anume a concepţiei social-politice din Cîntarea României. In mod curent este admisă azi părerea că poemul exprimă concepţia Iui N. Bălcescu ; aşa incît chiar şi atunci cînd paternitatea istoricului este contestată i se recunoaşte totuşi o puternică influenţă asupra lui Al. Russo. G. C. Nicolescu susţine primul că : „Comunitatea de concepţie dintre poem şi scrierile acestuia [ale lui N. Bălcescu] în general, unitatea de preocupări a istoricului din anul 1850, în care Cîntarea României se încadrează complet, duc în mod clar la concluzia că Bălcescu este autorul acestei scrieri ..; şi, în alt loc : „concepţia de bază a Cintării României este la fel cu concepţia lui N. Bălcescu” (Paternitatea Cintării României, p. 251). N. Ursu împărtăşeşte acelaşi punct de vedere : „poemul conţine într-o formă concentrată tocmai concepţia sa [a Iui N. Bălcescu] cu privire la istoria românilor” ; mai mult încă, poemul ar constitui : „profesiunea de credinţă a lui N. Bălcescu” ; faptul este, după autor, „demonstrat în mai multe studii consacrate pînă acum acestei probleme” (Argumente noi, p. 556). Al. Dima, susţinător al paternităţii lui Al. Russo, este de părere că : „Trebuie să recunoaştem că totuşi . .. [N. Bălcescu] a exercitat o înrîurire 1234 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE hotărîtoare asupra conţinutului ideologic şi istoric al Ctntării României” (Bibliografie de recomandare, p. 28). Comunitatea de idei este argumentată cu comparaţia de texte şi interpretarea alegoriilor din poem, dar comparaţiile pun uneori faţă în faţă pasaje puţin asemănătoare, iar alegoriile, de multe ori vagi şi confuze, deci susceptibile de înţelesuri deosebite, sînt interpretate forţat pentru a le reduce la ideile lui N. Bălcescu. De aceea, credem că, după cum textul poemului nu poate fi încorporat în opera marelui istoric, nici ideologia proprie a Cîntării României nu poate fi identificată cu ideologia lui. Aceste concluzii decurg din examinarea conţinutului şi orientării ideologice a poemului în cadrul ideologiei anului 1848, indiferent de chestiunea paternităţii. Cîntarea României este, după cum s-a remarcat de mult, un apel, o chemare adresată poporului român, un îndemn la luptă. Scriere esenţial social-politică, ea are fireşte ideologia ei, independent de mijloacele literare pe care le întrebuinţează pentru a o exprima. Privită din acest punct de vedere, conţine pe de o parte teze curente ale ideologiei revoluţionare a anului 1848, iar pe de alta profesează o ferventă ideologie liberală. în textul său găsim uşor teze de largă circulaţie, comune culturii româneşti din epoca lui 1848 ; la baza poemului stă ideea de renaştere a „României” prin recîştigarea libertăţii ei. în acest scop, poemul cheamă ţara la luptă : „Deşteaptă-te patria mea. Birue-ţi durerea. E vreme ca să eşi din amorţire ...” (51, 58); „Deşteaptă-te patria mea ... Cinge-ţi coapsa” (51, 61). Pentru a îmbărbăta ţara poemul cîntă „România” : evocă frumuseţile şi bogăţiile ţării, glorifică trecutul, vitejia de altă dată, rolul „României” de „strajă a lumii” şi bunăstarea din timpuri îndepărtate; deplînge suferinţele îndurate în curs de veacuri, decăderea în care a ajuns poporul, condamnă împilătorii străini şi stăpînii din ţară, prevesteşte apropierea dreptăţii, apariţia unui răzbunător providenţial, mîntuirea ; „furtuna mîntuirii a început”. Sub ameninţări apocaliptice, invită stăpînitorii la concesii, la înţelegere cu supuşii; „Aveţi grije de ziua aceea şi grăbiţi-vă a vă îndrepta din vreme” (18); „voi cei ce aţi călcat dreptatea, grăbiţi-vă a intra în calea Domnului (16)”; altminteri vine catastrofa : „furtuna mîntuirei straşnică are să fie ” (18), „furtuna mîntuirei a început (51, 58); „Se va auzi mai multe vaete decum s-auziră de cînd cu lumea” (18), „D-zeu dictează peste tot implacabile sancţiuni : „blestemul domnului”, „sabia domnului”, „urgia domnului” sau „dreptatea domnului” sînt rînd pe rînd amintite în poem, lăsînd să se întrevadă adeziunea autorului Ia concepţia provindenţială asupra vieţii umane. Sînt idei curente pe care le găsim în publicistica română a epocii 1848 ; unele circulă deja în anii premergători revoluţiei. Nimic nu este propriu poemului din acest punct de vedere ; uneori reîntîlnim înseşi expresiile din epocă. Idei asemănătoare se întîlnesc în cadrul aceleiaşi ideologii generale la Eliade, Kogălniceanu, Gr. Alexandrescu, Bolliac, Bolintineanu, în presa de la 48 şi, fireşte, la Bălcescu, cu toate orientările lor deosebite. Cîntarea României poate fi considerată ca cea mai tare expresie a liberalismului în cultura română. Ceea ce este caracteristic poemului este fervoarea sa liberală. Libertatea este pentru autorul său o dogmă, o lege naturală intangibilă şi, ca atare, unica forţă motrice a istoriei; popoarele se ridică sau cad, trăiesc în fericire sau în mizerie după cum sînt libere sau aservite. Libertatea este o forţă imuabilă şi eternă : „temeiurile . . . libertăţii nu per în veci” (24). Am folosit după recomandarea lui Al. I. Odobescu cuvîntul libertate în loc de slobozenie.cum este în text, pentru motivele pe care acesta le-a adus şi, după cum cred, cititorul le cunoaşte şi aprobă, cel puţin în cazul discuţiei de faţă. „Patrie şi libertate” este deviza poemului; ideea de patrie este deci inseparabilă de ideea de libertate; „România”*este creaţia libertăţii; o „fecioară a libertăţii” (28), o „floare a libertăţii” (38). Libertatea măreşte forţa popoarelor şi le face invincibile : „libertatea însuteşte puterea” (20); „dragostea libertăţii întărea ca o zea de oţel latele lor pep-turi ....” (26); fiecare om liber, odinioară, „plătea cît o sută de oameni, căci se lupta pentru libertate” (20). Libertatea dă naştere unei societăţi paradisiace în care există o egalitate absolută de drepturi şi o perfectă convieţuire; instituţiile sînt cele mai bune care pot exista .-oamenii NOTE ŞI MATERIALE 235 sînt drepţi şi generoşi; în „România” sub regimul libertăţii naturale viaţa era „dulce şi paci-nică”, „bogatul ajuta pe sărman, sărmanul nu pizmuia pe bogat ci îl ocrotea” (20), „nelegiuirea nu era cunoscută” (14), „cei bogaţi şi cei mai tari ... nu puteau calea dreptul altuia” (14) ; astfel viaţa atunci se petrecea în cea mai „deplină fericire” (13); în sfîrşit o lume a Edenului: „ferice de oamenii din cîmpie, ferice de cei de la munte . .. Era vremea atunci cînd tot omul trăia fără stăpîn şi umbla mîndru fără să-şi plece capul la alt om, cînd umbra văilor, pămîntuî ca şi aerul cerului era de-a valma pentru toţi” (13). Cînd libertatea era „barbată şi luminoasă, sad puternic şi eu rădăcină ţeapănă şi adine înfiptă în pămînt” . .., cu toată inegalitatea de stări, erau numai oameni fericiţi deşi se aflau bogaţi şi mai săraci” (14). Libertatea a fost şi a rămas astfel cauza primordială a fericirii umane, ea este ţelul pentru care au luptat şi luptă toate popoarele; „popoarele ridieîndu-şi capul ... lumea veche se prăvăleşte şi p-ale ei dărâmături libertatea se nalţă” (9). Consecvent ideologiei sale, poemul interpretează pînă şi constituirea statelor române în state separate ca un act de liberă voinţă, un fel de ieşire din indiviziune ; „fraţii născuţi tot dintr-o mumă şi dintr-un tată” după ce convieţuiră mult timp împreună „traseră cu funia şi îşi împărţiră moşia în mai multe părţi, una la miază-zi,alta la apus şi alta la miază-noapte . ..“ (47). Dar dacă libertatea este în sens metafizic o forţă absolută şi binefăcătoare, egal avantajoasă pentru toţi oamenii, în sens istoric în societatea umană exerciţiul ei este condiţionat de lege. Poemul ţine să precizeze astfel limitele dreptului individual de libertate, căci spectrul ridicării maselor asuprite îi inspiră prudenţă ; autorul, ca un fidel jurist liberal, declară : „nu poate fi libertate fără lege” (15); „acolo unde nu e lege nu e nici libertate” (16); „cel ce nu cunoaşte nevoia legii, nu cunoaşte ce e libertatea ... acel ce nu se ţine de duhul legii se leapădă de libertate” (15). Poemul leagă libertatea naţională de libertatea individuală. Libertatea este de două feluri : din afară şi din lăuntru ; ele sînt dependente, „surori”, şi „una fără alta nu poate trăi”. Libertatea din afară este „neatîrnarea ţării, acea care ne asigură dreptul de om de sub biruirea oricării alte ţări şi împărăţii”. Libertatea din lăuntru este „legea”, adică „dreptul de om”, egalitatea de drepturi între oameni, libertatea politică din societăţile democrate. Legea în condiţiile libertăţii este expresia voinţei generale, care la rîndul ei este de esenţă divină ; „legea făcută prin învoirea tutulor”, „legea rod al libertăţii’ (14) este „icoana dreptăţii divine”, este legea adevărată ; acestei legi i se supun „toţi deopotrivă” (16), adică toţi cetăţenii sînt egali înaintea legii; în condiţiile libertăţii depline legea este justă; „legea era dreaptă şi tare” (20) ; „apără pe cel slab de nedreptate şi nu apasă pe sărmanul în folosul bogatului” (14); este protectoare ; „cei bogaţi şi cei mai tari nu făceau ei legea de pe cum le vine lor mai bine şi nu puteau călca dreptul altuia” (14); este progresistă, „sub aeoperămîntul aripilor libertăţii legea înflorea” (20); dar acolo unde „legea e numai pentru unii şi ceilalţi sînt scutiţi de supt ascultarea ei libertatea a pierit” (16). Odată cu dispariţia libertăţii însăşi viaţa societăţii se schimbă ; inegalitatea de stări devine asupritoare, luptele interne încep : „asuprirea, nevoile, necazurile şi sărăcia izvoresc în lume; atunci lumea se împarte în săraci şi bogaţi, în stăpîni şi robi, flămînzi şi îmbuibaţi ... atunci lumea stă în cumpănă de pieire” (16). Libertatea singură creează o societate perfectă, rînduieşte în lume armonia socială între clase în cadrul unei ordini de drept, expresie a voinţei generale. Ga în cel mai autentic liberalism romantic libertatea piere prin uzurpaţiunea din afară, prin invazia armată ; şi în România ca peste tot libertatea din afară, independenţa, a dispărut prin forţă, iar libertatea din lăuntru prin asuprirea ţării de către venetici intruşi şi fii ei cei „vicleni”, la adăpostul armelor străine şi cu sprijinul lor. „Neamurile ce pizmuiau puterea ta şi numele tău cel falnic se legară între ei şi ziseră : Hai să zdrobim acest cuib de libertate” (41). Prin uzurpare, prin „o luptă mare şi îndelungată ... între om şi om .. . libertatea se învinge ...” ( ...) ?„Străinul puse piciorul pe peptul tău ca să te năbuşeaseă” ; desfiinţă oastea ţării, „dete în mînile voinicilor tăi furca în locul paloşului” (38). Cucerirea a adus o clasă de asupritori şi privilegiaţi; aceşti „venetici de sînge străin” şi-au însuşit avuţiile şi pămîntuî ţării; ei „zisu- 236 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE ne-au în limba lor. Al nostru e pământul şi acei ce locuiesc pe dînsul ... ale noastre cîmpurile . .. ale noastre dealurile ... ale noastre cătunele, satele şi tîrgurile, colibele şi palaturile” (46). Prin cucerire a fost impusă ţărilor robia (23), prin cucerire a fost impusă serbia. Preluînd exagerat ideea cuceririi şi a dualismului de popoare din istoriografia romantică franceză, poemul alunecă în xenofobie, îşi anulează liberalismul; invectivele la adresa străinilor, uzurpatori ai libertăţii, curg; „turcul păgîn”, „neamţul mişel”, „muscalul sălbatec”(41), „tătarul celfieros”, „ianicerii spurcaţi” (45), „grecii calici” (42), „nor de lăcuste” .. . (42), „lupi flămînzi” (42). Poemul decretă exclusivist că străinul este întotdeauna un asupritor; şi agresiv incită poporul : „ţine minte ... numele streinului ce te împilează . ..” (52). Străinii au găsit aliaţi în rîndurile clasei stăpînitoare; toţi împreună au împilat şi au prădat ţara : „ca să-ţi sugă sîngele, feciorii tăi cei blestemaţi te deteră în prada duşmanului” (41). Boierimea este condamnată în poem, nu pentru că a uzurpat pământurile ţărănimii, ci pentru că i-a răpit libertatea, a aservit-o: „au supus supt jugul clăcii pe poporul tău” (al României) (44). Poemul nu pune problema marii proprietăţi funciare. Trecutul, mărirea şi decăderea „României” sînt în poem elemente artistice pentru a aşeza pe o platformă impunătoare ideologia sa ; amintind faptele strămoşilor el vrea să inspire contemporanilor săi voinţa de a împlini şi ei la fel fapte măreţe în interesul libertăţii; de aceea istoria românilor este în poem idealizată ; faptele sînt situate în contraste puternice, în forma şi în limitele care servesc ideologia. „Pentru ce stai înmărmurită, o ţeară română? ... Nu-ţi mai aduci aminte de zilele tale cele vechi? ” (36); „deşteaptă-te patria mea”, este refrenul. Cintarea României reeditează într-un manifest prerevoluţionar teze de largă circulaţie ale liberalismului francez sub inspiraţia modelelor create de Lamennais, oferind ea însăşi exemplul unui model naţional adaptat istoriei şi condiţiilor româneşti. în cuprinsul ei găsim ideile de bază ale liberalilor prepaşoptişti, ideea valorii dogmatice a libertăţii şi a cuceririi străine drept cauză a aservirii. Sub aceste două idei poemul rînduieşte toate faptele istoriei noastre. Ele reprezintă cadrul poemului şi prezidă întreaga Iui construcţie. Nu era, fireşte, în cultura română o poziţie singulară. Poemul ne sugerează un jurist burghez, liberal, cu pronunţate înclinaţii literare. Lupta din vremea sa trebuie să fie, ca şi în trecut, o luptă pentru libertate. în fapt, poemul proiectează în trecut ideile liberale ale epocii sale, împins de elanul apologetic şi prozelit al liberalismului din epoca 1848. De aceea autorului îi este indiferent dacă caută sensul istoriei româneşti în afară de istorie, într-o idee metafizică. Unele accente intransigente ale poemului cedează în versiunea din 1855. Prin omisiuni, amendări sau adăugiri, unele teze sînt estompate sau anulate; invectivele Ia adresa străinilor dispar; textul : „feciorii spurcatului prooroc” (31) a devenit „feciorii proorocului” (34 nou) „trei uriaşi, turcul păgîn, neamţul mişel şi muscalul sălbatec” (41) a dispărut pur şi simplu ; „mulţime de greci calici, lepădaţi de domnul” (42) a devenit „venetici lepădaţi de domnul” (46 nou), deci nici o specificaţie a naţionalităţii străinului; „tătarul cel fieros” (45) este acum „tatarul pustietor” (49 nou); „nişte venetici de sînge strein” (46) a devenit simplu „veneticii” (50 nou). Amendarea textelor cu conţinut social este tot atît de pronunţată, poemul înlocuieşte critica cu autocritica. în versetul 44 era condamnată clasa conducătoare : „vâslaşii cei răi”, care duc ţara „din fără-de-lege în fără-de-lege” (44), faptele acestora ar fi atît de infamante încît sînt comparate cu „faptele iadului” (44), „iarba se usucă pe unde calc ei” (44); „înţelepciunea lor e minciuna . .. isteciunea lor e jefuirea” (44) etc.; în versiunea din 1855, în a doua parte a versetului (48 nou), nu mai este vorba de ei, de boieri, de „vâslaşii cei răi”, ci de noi, un noi cu conţinut social imprecis, dar vizînd oarecum întreaga societate, aşadar scoţînd din cauză clasa boierească ; „iarba se usucă pe unde călcăm ... înţelepciunea noastră este minciuna.. .isteciunea noastră jăfuirea .. . faptele noastre, faptele iadului ...” (48 nou) etc. La fel poemul elimină din versetul 55 aecentul de critică la adresa clasei boiereşti; din pasajul : „Şi-n oraşele tale cele nouă, ţeara mea, se află numai oameni fără inimă, în palaturile tale nu se mai aude de vitejie ... NOTE ŞI MATERIALE 237 ci de lăcomie şi nedreptate ...” (55) se suprimă imputaţia că în „palaturi”, deci in casele boiereşti, nu se mai aude de vitejie ci de lăcomie şi nedreptate şi se aruncă asupra ţării întregi: „o ţară română, nu se mai aude de vitejie ci de lăcomie şi nedreptate” (59). în sfîrşit, se introduc idei contradictorii tendinţelor din prima versiune a poemului; în versetul 29 nou este adăugat următorul pasaj : ,,Nu aurul este bogăţia neamurilor, nu neavutul este sărăcia oamenilor. Avuţiile de aur sînt peritoare, sărăcia harnică e o bogăţie ce nu se răpeşte; munca e bogăţie vecinică”. Idee veche moştenită din cultura feudală, într-o epocă în care reforma agrară era preocuparea principală în societatea noastră, ea aminteşte de marea moşierime care îşi apăra averile pretinzînd printre altele că după cum braţele ţărăneşti sînt avuţia, proprietatea ţărănimii, tot aşa pămîntul este avuţia, proprietatea moşierilor. Deosebirile dintre prima versiune şi a doua se explică, desigur, prin intervenţia cenzurii în textul din 1855, dar şi prin condiţiile sociale diferite existente la data redactării primei versiuni şi a publicării celei de-a doua. Orientarea sa ideologică proprie a rămas însă aceeaşi. Dar în această concepţie de orientare pur liberală nu regăsim pe N. Bălcescu din 1850. Nu este locui aici de a intra în analiza ideilor istorice şi a ideologiei sociale a marelui istoric, este însă util de a da cîteva citate din multele care s-ar putea aduce pentru a ilustra poziţia sa faţă de curentul liberal de la 1848. N. Bălcescu stă şi el sub influenţa romanticilor francezi, dar el dă doctrinei romantice franceze o interpretare proprie şi se depărtează uneori simţitor de tezele istoriografiei romantice. Ideea predominantă în concepţia sa este ideea naţională (în sensul arătat în introducere). Mişcarea românească revoluţionară trebuie, după dînsul, să-şi propună un scop naţional prioritar. „Pentru mine, spunea cu alt prilej, chestiea naţionalităţii o pui mai presus de libertate. Pînă cînd un popol nu va exista ca naţie, n-are ce face cu libertatea. Libertatea se poate lesne redobîndi, cînd se va pierde, iar naţionalitatea nu” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 129), sau „naţionalitatea este sufletul unui popor . .. unitatea naţională este chezăşuirea libertăţii lui ...”; „Aussi voyons-nous Ies peuples tenir davantage au maintien de leur nationalite qu’â la conquete de la liberte politique” (ibidem, p. 359). Este suficient, credem. în concluzie, dacă textul Clntării României nu poate fi încorporat în opera lui N. Bălcescu pe consideraţiile expuse la început, nici orientarea specifică a poemului, romantic liberală prin ■excelenţă , nu poate fi identificată cu ideologia marelui paşoptist. O apropiere există între ideile poemului şi ideile generale ale lui N. Bălcescu, ceea ce este firesc, dar pe platforma comună revoluţionară a epocii de la 1848. în fapt sînt două orientări, formulate de pe poziţii deosebite, în cadrul concepţiilor dominante ale unei singure epoci, una predominant liberală, alta predominant democrată. 24. Mersul revoluţiei în istoria românilor Ediţii: Româniea viitore, Paris, Biblioteca Română, 1850, p. 7—15. zT^rogramul lui N. Bălcescu. Cu o prefaţă de N. Iorga, Vălenii de Munte, 1908, p. 5—17. — Biblioteca naţionalistă. N. Bălcescu, Patru studii, 1928, p. 24—33. — Mişcări revoluţionare. Publicate de P. V. Haneş, Buc., [1936], p. 28—43. Ediţiunea Socie- tăţii Prietenii Istoriei Literare. — Scrieri istorice, ediţia a Il-a, 1939, p. 195—208; ediţia a IlI-a, 1946, p. 253—270. — Opere, I2, 1940, p. 97-108. — Viaţa şi opera, 1942, p. 73—86. 238 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE — Opere complete, II, 1944, p. 207 —219. — Scrieri sociale, 1947, p. 181—194. — Vâlogatott irâsai, 1950, p. 143—153 [parţial] — Opere, 1952, p. 176 — 185 [parţial]. — Opere, 1953, I, p. 305—313 [parţial]. — Scrieri alese [1955], p. 130 — 140 [parţial]. — Vâlogatott Munkâi, 1956, p. 190—203 [parţial]. — Istoria gindirii sociale şi filozofice in România, I, p. 277 —282 [parţial]. — Scrieri alese, 1973, p. 106 — 115 [cu omisiuni]. — Scrieri, 1974, p. 60—71 [cu omisiuni], N. Bălcescu, în scrisoarea sa din 16 octombrie 1850, trimisă din Paris lui Ion Ghica, j.. spunea despre această scriere următoarele : „am tratat istoriceşte, ca un articol simplu, chestiea j naţională, ca un comentariu al proclamaţiei; acest articol ce va eşi în revistă supt titlul « Mersul | revoluţiei în istoria românilor» este cam asemenea unei scrisori ce trimisem lui Golescu, la ! Brussa, în care hotărâm însemnarea revoluţiilor trecute şi calea ce va loa revoluţiea în viitor, j Asfel tratată nu prea bate la ochi şi nu sperie cam mult”. (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespon-5 denţă, p. 336). Proclamaţia la care se referă este manifestul din fruntea României viitoare (v. mai sus), iar scrisoarea către Golescu este cea trimisă din Paris, la 4 martie 1850 (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 276—284). După propria sa mărturisire, articolul are ca temă „chestia naţională”, iar prin „chestia naţională” înţelegea „unitatea şi libertatea naţională”. Articolul este remarcabil. Tema sa — unitatea naţională — este tratată cu o mare vigoare. | Pentru prima oară în gîndirea socială românească era pusă deschis problema unirii tuturor i românilor „unirea lor într-o singură naţie”, crearea unei solidarităţi a tuturor românilor, işi cîndrin ’afară de elementele naturale ca poziţia geografică care justificau această unire, adăuga : naţionalitatea, limba, religia, obiceiurile, sentimentele, nevoia de a supravieţui, şi printr-o nouă şi originală interpretare a marilor evenimente din istoria românilor, trecutul, ca luptă pentru unitate începută încă de la întemeierea statelor, de la Mircea şi Ştefan cel Mare; invoca istoria pentru ca ,maţiag'omână’’ a vremii sale să găsească îmbărbătarea şi încrederea de a ridica încă o dată „stindardul unităţii sale, stindardul mărimii şi vitejiei trecute a părinţilor, stindardul lui Mircea, Ştefan şi Mihai, stindardul de viaţă şi de mîntuire”. în locul luptei interne pentru reforme, situa acum pe planul întîi lupta în afară, războiul revoluţionar, sfînt „care va mîntui naţia de apăsarea streinilor” ; aceasta reprezenta „lupta naţională”. Înfrîngerea revoluţiei, cu ocupaţia streină şi reafirmarea statutului de vasalitate a Principatelor au trebuit să schimbe, în concepţia sa, obiectivele prioritare ale revoluţiei. Revoluţia democratică şi socială urma să fie un mijloc, nu un scop. 1 înălţarea plebeianismului la putere este o formulă nouă pe care N. Bălcescu n-o mai întrebuinţase şi pe eăre"n-o mai găsim în scrierile sale. Termenul plebeianism este folosit ca un echivalent al termenului popor. N. Bălcescu a recurs la acest termen, avînd probabil impresia că exprimă mai clar sensul social al cuvîntului popor, adică masele în opoziţie cu clasele privilegiate, poporul de jos, în special de această dată, ţărănimea clăcaşă, după cum rezultă din continuarea frazei; întregirea românului, vecinul, serful veacului de mijloc; totodată el identifică categoria socială a vecinilor — respectiv a clăcaşilor din vremea sa — cu categoria etnică de român; de aceea spune în continuare că statul va avea să se transforme, prin revoluţia viitoare, într-un stat românesc sau democratic. Noua sa formulă ca atare nu a rămas în literatura socială română. Ion Ionescu va vorbi în acelaşi spirit despre un „stat ţărănesc”. NOTE ŞI MATERIALE 239 25. Mişcarea românilor din Ardeal la 1848 B.A.R., Msse rom., 411, î. 2—16 paginaţia dosarului; f. 1—15 paginaţia mssului; autograf; caractere latine; concept cu adăugiri şi ştersături de autor; pe coperta broşată a dosarului titlul adăugat de altă mină ; Mişcarea românilor din Ardei la 1848, cu precizarea : ms art. alu lui Nicolae Bălcescu (tipăritu în : Istoria românilor sub Michaiu vodă Vitezul, Bucuresci, 1878, p. 535—544) : după Catalogul manuscriptelor româneşti, t. II, p. 92, adăugirea este făcută de N. Densuşianu; titlul apare întîia oară în editarea din 1862, şi probabil a fost dat de AI. Odobescu. Ediţii 2 Junimea română, Paris, 1,1851, nr. 2, p. 11 —13 ; titlul în text : Discursul cetăţeanului Bălcescu; cuvîntarea lui N. Bălcescu este intercalată într-o dare de seamă intitulată : Revoluţiile române, p. 10—14. Revista română pentru sciinţe, litere şi arte, Buc., II, 1862, septembrie, p. 588—594. Orientulu latinu (Diariu politicu, literariu, socialu şi eeonomicu, Braşov, II, nr. 35, 3 mai 1875. N. Bălcescu, Istoria românilor sub Michaiu vodă Vitezul, 1878, p. 535—544; ediţia a Il-a, 1887, p. 563-572. N. Bălcescu, Mişcarea românilor din Ardeal la 1848, Buc. — Noua Bibliotecă populară, an. I., 1889, nr. 12 [parţial]. Literatura română modernă (Şcoala Ardeleană şi sec. al XlX-lea, pentru clasa VII), p. 36—39 de Gb. Adamescu şi Mibai Dragomirescu, Buc., 1902, p. 214 — 218 [parţial]. N- Bălcescu, Mişcarea românilor din Ardeal la 1848, 1908, p. 21 ; ediţia a 11-a, 1920, p. 7—21 ; ediţia a IlI-a, [1927], p. 7-20. Anthologie de la literature roumaine des origines au XX-e siecle, [par] N. Iorga şi Septeme Gorceix. Ed. II, Paris, 1920, p. 107—110 [parţial], N. Bălcescu, Scrieri istorice, 1935, p. 193—201; ediţia a Il-a, 1939, p. 185 —193 ; ediţia alll-a, 1946, p. 241-252. — Mişcări revoluţionare, 1936, p. 17—27. — Opere, I2, 1940, p. 123-131. — Viaţa şi opera, 1942, p. 63—72. — Opere complete, II, [1944], p. 171—179. — Scrieri sociale, 1947, p. 171—179. — Opere, I, 1953, p. 329-335 [parţial]. — Vâlogatott Munkăi, 1956, p. 207—215. — Scrieri alese, 1973, p. 121-127 [cu omisiuni]. — Scrieri, 1974, p. 76—83 [cu omisiuni]. Despre acest articol N. Bălcescu la 16 mai 1851 scria din Paris lui I. Ghica : „Sînt de cîteva zile aşezat Ia ţeara la Viile d’Avray (Sentier des Vignes, Grand Chalet e adresa mea). Am venit eri d-am dormit la Paris, căci am avut un banchet pentru aniversarea revoluţiei Transilvaniei din 15 (3 mai) 1848. Am făcut un spiciu bătăios” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 368). Discursul — spiciul — a fost publicat în revista Junimea română, în cuprinsul articolului Revoluţiile române. Autorul, nesemnat, spune printre altele următoarele în legătură cu Bălcescu : „Am salutat şi am caracterizat revoluţia ei [a Transilvaniei] în întîiul nostru număr. Cu această ocazie patrioţii din Paris s-au adunat pentru a serba această scumpă zi [3/15 mai 1848] printr-un frăţesc banchet. împregiurul mesii unde ne aflăm re vedeau şease table pe care 240 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE erau scrise numele provinciilor române : Transilvania, Banatul, Bucovina, Moldavia, Basa-rabia şi Ţeara Românească. D-asupra tăblii Transilvaniei flutura un frumos stindard cu colorile noastre naţionale (albastru, galben, roşu). La acest banchet cetăţeanul Nicolae Bălcescu, înfocatul nostru istoric, a pronunţat discursul ce reproducem mai la vale. Apoi s-au purtat mai multe toaste între care însemnăm pe acela al unui compatriot moldovean : La fraţii transilvani carii n-au priimit decoraţii ruseşti” (p. 11). Articolul a fost, pare-se, corectat de N. Bălcescu; în această privinţă avem o informaţie de la G. Z. Cretzeanu, unul din redactorii foii : „Cunoscusem pe N. Bălcescu — spune acesta — la 1848. După căderea revoluţiei, în urma peregrinărilor sale în Ungaria, Turcia şi Italia, veni să se aşeze la o vilă aproape de Paris. La acea epocă întreprinsei, împreună cu alţi juni (între care şi eruditul nostru arheolog d. Odobescu) publicarea unei foi intitulate Junimea română, Bălcescu îmi dete un articol asupra evenimentelor din Transilvania, la care fusese martor ocular. Cu ocazia corecturii acelui articol îl vizitai la Viile d’Avray, pentru ultima oară. De aci se duse la Palermo, unde răul care îl chinuia de atîta timp îl răpuse. Oricine l-a cunoscut n-a putut decît să-l iubească şi sa-I admire. El va rămînea una din cele mai frumoase figuri ale renaşterii naţionale. Societatea Academică Română şi d. Odobescu în special au publicat cu multă oportunitate Istoria Lui Mihai Viteazul la o epocă cînd românii au reîmprospătat faptele marelui erou”. Patrie şi libertate, Buc., 1879, p. 83 : nota la poezia Nicolae Bălcescu, publicată deja în Concordia, Buc., I, 16 februarie 1857. Intre textul din ms şi textul publicat în Junimea română sînt deosebiri, ceea ce arată în adevăr unele corecturi. Astfel : Ms 411 Junimea română tiraniea streina putu tirania străină putură nu putu nu putură şi propagarea ideei propagară idea nevoile, nevoele lumină atunci omenirea, lumină atunci lumea în număr de mai mult de cenzecimii în număr de 50 mii naţiea naţia frăţiea frăţia serman sîrman dupe, după nemblînzit neîmblânzit mîini mâni strein străin simţim entul simţimîntul care dănţuind împregiurul flăcărilor [lipsă] marseileză marseliesă a Dlui Murăşanul a Domnului Mureşanul loară luară batalioane rînduri simtiment simţiment melodios duios El îmi spunea despre o tinără romîna Zicea de o tînără româna o rădicare o ridicare Al. I. Odobescu a adăugat următoarea notă la textul pe care 11 publica în 1878, în cuprinsul ediţiei Românilor supt Michai vodă Viteazul: NOTE ŞI MATERIALE 241 „La 1848, pe cînd o mişcare de un caracter aspru, dar cu totul naţional, turbura munţii şi câmpiile Transilvaniei, mult iubitul nostru istoric N. Bălcescu, scăpat din închisoarea plutitoare de pe Dunăre, în care îl ţinură vreo cîtva timp turcii, după intrarea lor şi a ruşilor în Bucureşti, se refugise în Ardeal şi trăi acolo cu luptătorii români, mai multe luni, cercînd în zadar să potolească duşmănia aceia crîncenă, dintre români şi unguri, aşa de stricâcioasă încă de pe atunci libertăţii îmbelor popoare. Apoi de acolo, viind în Paris, după trecere de doi ani şi mai bine, într-o zi de 15 mai, zi aniversară a primei adunări a românilor ardeleni pe Ctmpul libertăţii de la Blaj, liind mai mulţi compatrioţi şi soţi de exiliu adunaţi ca să serbeze acea zi memorabilă, Bălcescu, foarte slăbit de durerea ce avea să-l culce în mormînt peste cîteva luni, citi următoarele rînduri, în care descrie cu elocuenţă vie şi colorată impresiunile sale culese în mijlocul poporului ardelean inimat de focul războiului naţional. Această cuvîntare a fost mai întîi sub tipar în Paris, dar foaia în care s-a publicat şi care, redactată de cîţiva studenţi moldoveni şi munteni din Paris, purta numele de Junimea Română, a avut o existenţă şi o răspândire foarte restrînsă ; al treilea şi ultimu număr al ei, din iunie 1851, conţine discursul urmă tor, carele a fost apoi reprodus şi în Revista română pentru sciinţe, litere şi arte, voi. II, 1862, p. 588” (p. 535—536). Ga toate publicaţiile emigraţiei româneşti şi Junimea română a fost trimisă în ţară (Simeon Relli, C. A. Rosetti şi N. Bălcescu în lumina cenzurei austriace, în Junimea literară,. XVIII, 1929, nr. 9-12). Despre relaţiile dintre Bălcescu şi românii din Transilvania cercetări noi, in afară de cele deja cunoscute, printre care a lui Silviu Dragomir; cf. Vasile Netea, Relaţiile lui N. Bălcescu cu cărturarii şi luptătorii români din Transilvania, în Studia et Acta Musei Nicolae Bălcescu, 1969, p. 139—169; G. M. Mariea, I. Hajosi, C. Mare şi C. Rusu, Ideologia generaţiei române-din Transilvania. Buc., 1968 ; Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională 1834 — 1849, Buc. 1967; Geo Şerban, Unitatea naţională şi politică in concepţia lui Nicolae Bălcescu». în St. Cerc. econ., I— II, p. 237 —248 ; Dan Berindei, L’historiographie roumaine et le probleme de Vunite etatique, în Revue roumaine d’histoire, IX, 1970, nr. 4; V. Netea, Cu privire ta poziţia democraţilor revoluţionari români din Transilvania în 1848. Convocarea şi organizarea adunării de la 18 — 30 aprilie, în Studii, XVIII, 1965, p. 591—618 ; Ştefan Pascu, Transilvania în gîndi~-rea lui Nicolae Bălcescu, în Studia et Acta Musei Nicolae Bălcescu, IV, 1976, p. 5—11; Kârolyi, D„ Activitatea revoluţionară a lui N. Bălcescu din vara anului 1849 în sursele maghiare, în Anuarul Inst. ist. şi arh. Cluj, XVI, 1973, p. 393—403. 1 Despre răspândirea operei lui Lamenneus in Transilvania : I. Breazu, Lamenneus lac românii din Transilvania, în Studii literare, IV, 1948. 26. Răzvan vodă B.A.R., Msse rom. 80; f. 334—354 paginaţia dosarului, f, 1—22 paginaţia autorului; lipsă fila 9; autograf; caractere latine; redactare cu adăugiri pe verso, f. 1, 6, 8,10, 17, 20,. 21, 22 ; concept cu ştersături şi adăugiri ale autorului; titlul autograf ; Râsvan vodă, fragment tras dintr-o scriere istorică intitulată Românii supt Mihai voevod Vitejul semnat şi şters ; Conrad Alb. Ediţii; România literară, Iaşi, 1852 [nr. confiscat]. România literară, Iaşi, 1855, I, p. 3 — 7. N. Bălcescu, Oltul, I, 1857, p. 129-131, 133-135. 242 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE ■Curierul de Iassi, IX, nr. 65, 11 iunie 1876. N. Bălcescu, Opere, I2, 1940, p. 133 — 142. - Opere, I, 1953, p. 337-344. — Scrieri militare alese, 1957, p. 204—210. Răzvan vodă, ultima dintre scrierile lui N. Bălcescu, trimisă spre publicare, a fost alcătuită pentru a răspunde unei cereri de colaborare, pe care i-o făcuse V. Aîecsandri, pentru revista care urma să apară la Iaşi. Poetul, aflat la Paris în toamna lui 1851, solicita colaborări şi în rîndurile emigraţiei române, cu vădita intenţie de a aduna din nou, în jurul unei reviste, pe toţi publiciştii români cu tendinţe înaintate, dar fără să-şi dea bine seama ce semnificaţie putea avea la Iaşi în cercurile politice guvernamentale apariţia în publicistica locală a fruntaşilor emigraţiei din Ţara Românească. Colaborarea lui N. Bălcescu îl interesa, evident, în primul rînd. Bălcescu fiind plecat din Paris în căutarea unei localităţi cu o climă mai potrivită pentru boala sa , Aîecsandri i se adresa în scris la Hyeres, comunicîndu-i la 25 octombrie, printre altele : ,,Mă duc să încep jurnalul acel mult dorit, care va cuprinde atîtea frumoase compuneri a celor mai însemnate genii a României. Scrie dar şi trimite-mi scrierile tale ca să' le dau pasport pentru hotarele nemurirei”. Poetul îi promitea, în schimb, o baladă cu privire la Mihai Viteazul (B.A.R., Msse rom., 803, f. 43—44 ; Ovid Densuşianu, Trei scrisori ale lui Aîecsandri către Bălcescu, în Noua revista română, nr. 31, 1901, p. 304). Iar lui I. Galica îi scria, la 27 oct. 1851 : „Plec peste cîteva zile în Moldova, ducînd cu mine de la Paris hotărîrea nezdruncinată de a întemeia o foaie ştiinţifică şi literară. Am pornit deja în căutarea articolelor şi datorită compatrioţilor noştri, poeţi şi prozatori, de la Paris, mi-am rotunjit portofoliul destul de repede. Dar cum n-aşi putea întreprinde nimic fără să-ţi împărtăşesc şi ţie, mă grăbesc să-ţi comunic acest proiect lăudabil, ca să aibă aprobarea ta, însoţită de mai multe articole ştiinţifice. Mă bizui numai pe tine pentru partea serioasă a revistei ... Politica, şi tot ce ar aduce cu ea, este cu stricteţe exclus”. Despre Bălcescu spunea că e bolnav şi se afla la Hyeres (Marta Anineanu, Documente literare inedite. V. Aîecsandri. Corespondenţă, Buc., 1960, p. 63—64). Poetul reuşise astfel să siringă unele materiale chiar înainte de a pleca din Franţa, iar după cum se vede din sumarul primului număr, revista are de la început colaboratori din rîndurile emigraţiei: N. Bălcescu, D. Bolintineanu şi I. Voinescu (B.A.R., Msse rom., 803, f. 45 ; Nestor Camariano, Primul număr al ,,României literare” din 1852 a lui Vasile Alec-sandri, în Revista Fundaţiilor regale, VII, nr. 10, 1 oct. 1940, p. 146 — 147). N. Bălcescu a trimis articolul Răzvan vodă. A ales această temă desigur pentru că o avea deja studiată, dar foarte probabil şi din consideraţia că fiind vorba despre o revistă din Iaşi a socotit o chestiune din istoria Moldovei mai indicată, cu atît mai mult cu cît o biografie a lui Răzvan îi dădea prilej să strecoare şi unele dintre ideile sale de ordin social. Articolul este în adevăr un fragment din Românii supt Mihai Vodă Viteazul, dar nu un fragment textual, ci o adaptare la exigenţele unui articol de revistă. Răzvan vodă a fost redactat la Hyeres, în ultimele două luni ale anului 1851, foarte probabil prin noiembrie. N. Bălcescu a stat la Hyeres de la mijlocul lunii octombrie 1851 pînă la finele lui aprilie 1852 ; V. Aîecsandri îi cerea articolul la 25 octombrie 1851, şi la sfîr-şitul lui ianuarie şi începutul lui februarie 1852, România literară se afla sub tipar. Aşadar, V. Aîecsandri primise articolul cel mai tîrziu în ianuarie. în cursul aceleiaşi luni poetul publica la Iaşi un prospect al revistei, în care dădea şi sumarul primului număr, cu titlurile şi numele autorilor (Nestor Camariano, op. cit. p. 145—146). Numele autorilor aflaţi în emigraţie este dat cu pseudonime. N. Bălcescu — Konrad Albrecht, D. Bolintineanu — D. Valentin, şi sub iniţialele I. V. numele lui I. Voinescu. Era o precauţiune firească, care din păcate s-a dovedit fără folos. N. Bălcescu adoptase numele Konrad Albrecht, ca nume conspirativ, încă din primele luni ale emigraţiei; la 6 ianuarie 1849 scria din Belgrad lui A. G. Golescu : „Scrie-mi la Gon-stantinopol supt adresa : „Konrad Albrecht” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 126). Considera noul său nume ca bine cunoscut între emigraţi (ibidem, p. 275). Uneori avea şi forma : Conrad Albert (ibidem, p. 130). NOTE ŞI MATERIALE 243 Primul număr al României literare a fost tipărit în cursul lunii februarie 1852 sau, după datele lui Nestor Camariano, cel mai tîrziu în martie al aceluiaşi an, dar difuzarea numărului tipărit a fost interzisă şi apariţia în continuare a revistei oprită. în fruntea primului ei număr revista publica articolul Răzvan vodă, sub semnătura : Konrad Albrecht. Asupra motivelor suprimării revistei au circulat mai multe versiuni. V. Aîecsandri a acreditat versiunea că suprimarea ar avea printre alte cauze şi articolul lui N. Bălcescu. Înştiinţîndu-l despre suprimare, într-o scrisoare din aprilie 1852, trimisă din ţară, îi spunea printre altele confirmîndu-i faptul : ,,Este adevărat că nenorocitul meu jurnal a fost suspendat pînă a nu se naşte măcar, şi aceasta din mai multe pricini, unele mai dobitoceşti decît altele. Una din resoanele pentru care mi-au închis gazeta a fost articolul tău Răsvan vodă, carele fiindcă a fost scris de tine s-a socotit de către domnul Ştirbey ca un pamflet împotriva lui. Viţa ţigănească acelui nenorocit domn a atins ambiţia stăpînitorului Ţării Româneşti. N. B. Nime nu apucase încă a ceti gazeta mea cînd a fost suspendată, căci nr. 1 nu eşise” (B.A.R., Msse rom., 803, f. 46—47; O. Densuşianu, op. cit., p. 304—308; pasajul de mai sus citat de Nestor Camariano, op. cit., p. 135). Poetul a fost afectat de suprimare şi a insistat şi în alte locuri asupra principalei cauze,, căreia crede că s-ar datora. într-o însemnare pe prima pagină a unui exemplar păstrat pînă în zilele noastre din unicul număr al României literare, pune chiar exclusiv în seama lui Răzvan interzicerea revistei sale, spunînd ,,Numer unic. Acest numer a fost oprit de a eşi în lume din causă că nota asupra lui Răsvan vodă atribua acestui domn un tată ţigan. Guvernul din Iaşi vroi astfel să se arate gracios către d-1 Şterbeiu din Bucureşti, ferindu-1 de orice aluzie malicioasă” (Nestor Camariano, op. cit., p. 138, nota 1). Tot aşa explică Aîecsandri şi mai tîrziu suprimarea României literare : ,,în anul 1852 — spune dînsul — România literară a fost ucisă pînă a nu apuca a să naşte de tot, din causa unui adevăr istoric. Articolul din capul publicării, scris de N. Bălcescu, sub titlul Răzvan vodă, pretindea că acest domn a fost neam de ţigan şi convenienţele de atunci nu ertau a arăta un ţigan pe tron. La 1855, România literară primi din nou învoirea de a se publica, însă cu condiţia de a şterge din biografia lui Răzvan vodă partea genealogică” (Opere complete, III, Buc., 1876, p. 558, nota). împotriva acestei explicaţii M. Kogălniceanu crede că revista a fost suprimată din cauza cuvîntului România în titlu. ,,România literară, ce de pe atunce încerca a se ivi, fu oprită înainte de a-şi răspîndi cel întîi număr. Crima sa înaintea diplomaţilor străini era pentru că purta titlul de Românie” (M. Kogălniceanu, Jurnalismul românesc în 1855, în Despre literatură, Culegere, note şi cuvînt înainte de Dan Simonescu, Buc., [1956], p. 156), ceea ce pare puţin verosimil, căci publicaţia fusese aprobată cu acest titlu. în schimb, unele ştiri de presă de mai tîrziu, anume o informaţie din presa transilvană din 1854, aduc în discuţie intervenţii străine de ordin politic şi pun în cauză un consulat din Principate (Nestor Camariano, op. cit., p. 136). Cu drept cuvînt Nestor Camariano a remarcat că suprimarea revistei nu s-ar putea datora articolului lui N. Bălcescu, mai bine zis notiţei cu privire la originea lui Răzvan vodă, căci aceasta putea fi uşor suprimată, cum a şi fost la a doua reeditare şi este oarecum neînţeles de ce V. Aîecsandri insistă asupra acestui motiv, sau numai asupra acestuia. Ceea ce credem că a dus la suprimare este mai puţin conţinutul revistei, ci gruparea de autori pe care ea o reprezenta, cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi, oameni ai lui 1848 : N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, D. Bolintineanu, Alecu Russo, Ion Voinescu, V. Aîecsandri, C. Negri, G. Sion. în ochii contemporanilor ei reprezentau încă revoluţia, şi cercurile politice locale şi, bineînţeles, reprezentanţii reacţiunii internaţionale influenţi în 1852 nu puteau admite ca, sub o formă sau alta, oamenii lui 1848, unii din ei, chiar în exil, să reapară pe scena vieţii publice. O informaţie preţioasă contemporană, din chiar luna în care revista a fost suprimată, credem că este edificatoare. La 31 martie 1852, din Sibiu G. Sion scria următoarele la Iaşi : „Calcinski, consulele general rus din Bucureşti, a adresat o notă fulgerătoare către domnia Moldovei ca să fie privighitoare, că s-a format o societate Iite-raria între tinerii din Moldova literaţi, în coînţelegere cu unii din literaţii români refugiaţi, spre a semîna prin scrieri idei revoluţionarie etc. etc. în urma acestei note s-au luat măsuri 244 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE ;severe în privinţa ori căror scrieri literarie. Şi aşa cu o lovitură căzu Zimbrul şi alte foi periodice inocenţi ca hîrtia alba, remănînd numai singur Bombaria lui Asachi” (B.A.R., Coresp., nr. 24450). Primul şi unicul număr din România literară a fost totuşi tipărit complet dar, după cum se ştie, a rămas nedifuzat; a fost confiscat, sau autorităţile au interzis lui Y. Alecsandri să-l pună pe piaţă. Cu toate acestea unele exemplare au intrat în circulaţie. Poetul însuşi trimitea lui N. Bălcescu, în aprilie 1852, un extras care cuprindea studiul Răzvan vodă. D. Bolin-tineanu, de la Constantinopol, înştiinţa, la 2 iunie 1852, pe Al. Zâne că i-a trimis un exemplar din revistă (Nestor Camariano, op. cit., p. 137). Este probabil unul dintre exemplarele pe care V. Alecsandri le trimisese lui Ion Ghica şi pe care la 19 dec. 1852, îl întreba, din Paris, dacă le-a primit (B.A.R., Msse rom., 803, f. 48—49). Mai tîrziu, D. Iarcu semnala într-o lucrare bibliografică, la rubrica publicaţiilor din 1852, „Romania literară (cu Răzvan ţigan)” (Bibliografie, p. 66). Nestor Camariano a descoperit un exemplar nedatat şi i-a consacrat studiul pe care l-am menţionat mai sus. Astfel problema primului număr din 1852 al „României literare” a putut fi elucidată. Exemplarul s-a aflat în Biblioteca Aşezămintului I. Brătianu, Bucureşti; nu a mai putut fi găsit pînă azi. La sfîrşitul anului 1854, Y. Alecsandri obţine o nouă autorizaţie pentru a scoate România literară; în decembrie o foaie volantă anunţă apropiata apariţie a revistei şi noua publicaţie apare la începutul anului 1855. Reuşeşte să se menţină aproape un an; la 6 decembrie 1855 este pentru a doua oară suprimată (G. C. Nicolescu, Viaţa lui V. Alecsandri, Buc., 1962, p. 234 şi urm.). în cel dintîi număr, chiar ca prim articol, V. Alecsandri publică Răzvan vodă; reeditarea în noile condiţii apare ca un pios omagiu adus de poet defunctului său prieten. O notă nesemnată, cu următorul cuprins, în care se simte Alecsandri, însoţeşte studiul : ,,Nicolaiu Bălcescu, cunoscut şi mult estimat de publicul literar în toată românimea, sînt acuma doi ani trecuţi de cînd s-a stins, pentru prietinii săi ce-i mai de aproape, întocmai ca o lumină dulce într-un grozav întuneric. June încă şi de timpuriu celebru prin îndeletnicirile sale de istorie, Bălcescu a publicat cel dintîi product al talentului său în coloanele Foiei stienfifice şi literare; a zice deci că din inimă rostim dureroasa lipsă ce simţeşte România literară, este a plăti un tribut de recunoştinţă pentru unul din junii români, carele mai mult a sădit seminţe de frumoase roduri în cîmpul literaturii române. Bălcescu a închis ochii la Palermo, în 28 noiembrie an, 1852 fiind numai de 33 ani. Scrierea cu care se îndeletnicea de mai mulţi ani şi pînă în momentul morţei era Epoha românilor sub Mihaiu Viteazul, şi a remas numai în fragmente, ca acesta ce-1 dăm astăzi publicului, ca un prezent de la o mînă iubită”, p. 3. Am spus mai sus că Răzvan vodă este un fragment din Românii supt Mihai vodă Viteazul, dar nu un fragment textual. în noua redactare N. Bălcescu a introdus unele modificări. Dăm mai jos cîteva pasaje din ambele msse ; Mss. 77 Românii supt Mihai vodă Viteazul Sigismund Battori umpluse Europa de plângerile sale în contra polonilor pentru faptele lor în Moldova. Ei îi acuza cu cuvînt* că au intrat într-această ţară fără nici un drept, fără a fi provocaţi, ca s-o smulgă de supt ascultarea sa şi s-o reducă iar supt jugul turcilor de care se mîntuise cu atîtea jertfe. Ms. 80 Răzvan vodă Sigismund Battori umpluse Europa de plângerile sale asupra polonilor pentru faptele lor din Moldova. El îi învinovăţea cu mare cuvînt, că au intrat într-această ţară, fără să aibă nici un drept şi fără a fi provocaţi de nimeni, numai şi numai să o smulgă de supt ocrotirea sa şi s-o reducă tot dreptul: şters. NOTE ŞI MATERIALE 245 imp. şi papa, la care se plînsese scriindu-le îndeosebi, trimiseră îndată soli şi scriseră In pricina aceasta regelui Poloniei. împ. scrise in 30 octom., rugă pe rege ca să strice tractatul făcut cu pă ginii în contra prinţului Trans. şi să lase Moldova în stăpînirea lui Resvan. (f. 294-295) Vitejul Resvan nu aşteptă să vază Isprava acestor tractaţii de la care pucin nădăjduia** şi hotărî cu armele în mină a-şi redobîndi tronul ce i se răpise. Cu puţinul Ajutor ce loase de la Sigismund Batori el purcese spre Moldova la 27 noiembrie, trecu munţii Oituzului ce despart ţara Săcuiască de Moldova, în 29 noiembrie, şi aflînd* veşti despre starea duşmanului, văzîndu-se mai slab cu numerul, trimise îndată la Batori, cerînd un adaos de oaste şi mai cu seamă un mai mare număr de călăreţi; dar pîn-a nu sosi aceştia la hotarăle MoldaViei, Ieremia vodă cu polonii se grăbesc a isbi pe Resvan (f. 298) iareşi supt jugul cel greu şi nesuferit al turcilor de care cu atîtea jertfe se mîntuise. împăratul Germaniei şi papa, către care mai cu deosebire el adresase în scris plîngerile sale, porniră îndată soli şi scrisori în pricina aceasta la craiul Poloniei. împăratul scrise, la 30 octomvrie, acestui crai, rugîndu-1 să strice tractatul ce a făcut cu păgînii împotriva prinţului Transilvaniei şi să lase Moldova în stăpînirea lui Răsvan vodă. (f. ...) Iar Viteazul Răsvan vodă nu aşteaptă să vază eşitul acestor tractaţii, de la care el puţin nădăjduia, şi hotărî a-şi redobîndi prin arme tronul ce i se răpise. Cu puţinul ajutor de oaste ce-i sosi de la Sigismund Bathori el purcese spre Moldova, în 27 noiembrie (1595) şi trecînd munţii Oituzului, ce despart pămîntul secuesc de ţara Moldovei, în 29 noembrie luă limbă, prin trimişi siguri, despre starea şi numărul oştilor de ţară şi de polonii ce avea Ieremia vodă. Văzîndu-se mai slab cu numărul, trimise îndată la Bathori ca să-i ceară un adaos de oaste, şi mai de seamă un mai mare număr de călăreţi. Prinţul Transilvaniei, după făgăduiala dată, se grăbi a-i împlini cererea; dar pîn-a nu apuca acest agiutor să sosească Ia hotarăle Moldovei, Ieremia vodă cu polonii se grăbi a întîmpina pe Răsvan vodă ; şi acesta, cu toate că se vedea mai slab mult şi cu numărul şi cu valoarea oştilor sale decît vrăjmaşul, nu numai că nu se feri de bătaie, dar încă o căută cu bărbăţie. (f- ..•) Compararea acestor texte impune concluzia că ms 77 conţine prima redactare, că ms 80 reprezintă o nouă redactare cu vădite tendinţe de îmbunătăţire a textului. în reeditările trecute s-a folosit întotdeauna textul din 1855 ; de această dată edităm mssul concept, pentru că pînă acum n-a fost încă publicat şi fireşte pentru importanţa pe care o au în opera unui autor diversele variante ale aceleiaşi scrieri. V. Alecsandri, la 1855, a folosit fie mssul pe care-1 avea de la Bălcescu, fie textul tipărit, cu modificări de fond, limbă şi ortografie. în afară de omisiunile pe care le-am semnalat, impuse de consideraţii politice, găsim următoarele texte adaose, pe care nu le-am introdus : f. 352v N.B. în Hist. von Emp., p. 82, zice că Resvan fu dus la Cameniţa unde, după ce fu chinuit ca un martir, fu tras în ţeapă, f. 353 v. ** se aştepta: şters. 246 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE De tous Ies supplices (le pal) c’est le plus long et le plus cruel, il reunit â toutes Ies an-goisses, l’ardeurd’une soif que la mort retarde chaque jour de venir eteindre, pendant que Ies \au-tours affames voltigent autour du pieu fatal. De l’eau, de l’eau ! s’ecrie le malheureux. La haine refuse, car s’il boit il meurt â l’instant (Lord Byron, The corsaire, ch. II). Extrasul este din cunoscuta operă a lui Byron, Corsarul, şi anume din cîntecul al II-lea, versetul IX. Modul cum Bălcescu citează poetul englez nu lasă impresia că a folosit o ediţie de limbă engleză; este însă sigur că a recurs la traducerea franceză : (Euvres completes de Lord Byron, trad. de Amedee Pichot, Paris ; traducerea era foarte răspîndită; în 1842 ajunsese la a 11-a ediţie; citatul, aşa cum este dat, reproduce, cu uşoare modificări, textul francez. Articolul lui N. Bălcescu a inspirat cunoscuta dramă a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu,. Răzvan şi Vidra. în prefaţa ediţiei a Il-a din 1867 a operei sale, Haşdeu aminteşte de lucrarea lui Bălcescu, şi face două observaţii, dintre care prima dovedeşte că nu cunoscuse numărul cenzurat—şi anume :,, ... răposatul Bălcescu scrise în Romania Literară o biografie foarte erudită a acestui brav aliat al lui Mihai. I-a scăpat însă din vedere două împrejurări destul de interesante ; anume de-ntîi că muma lui Răzvan fusese româncă şi al doilea, că Răzvan a fost pe lingă Aron vodă nu agă ci hatman, după mărturia lui Miron Costin”. N- Iorga confirmă categorie teza lui Bălcescu asupra originii lui Răzvan : Originea lui Ştefan Răzvan, Acad. Rom., Meni» Seeţ. ist., Seria III, XI, 1931. 27. Manualul bunului român g.A.R., Msse rom. 82, f. 371—392, paginaţia dosarului; f. 8 — 18, paginaţia autorului lipsă f. 1—7, autograf, concept, caractere latine; copie de altă mină, f. 338—370, paginaţia dosarului, f. 1—31 paginaţia copistului; caractere semichirilice; pe întîia filă a copiei titlul : Manualul bunului român. Dialog între un comisar de propagandă şi un sătean Ediţii; Manualul bunului român. Cu o introducere de Petru V. Haneş, Buc., 1903, p. 13—31. Din ineditele lui N. Bălcescu. N. Bălcescu, Scrieri alese, 1947, p. 75—93; ediţia a Il-a 1949, p. 65—81. — Scrieri sociale, 1947, p. 158 — 170. — Opere, II2, 1948, p. 89-101. — Opere, 1952, p. 193—203. — Opere, 1953, p. 345-355. — Vâlogatott Munkăi, 1956, p. 166 — 18(1. — Opere alese, I, 1960, p. 320—332. — Scrieri alese, 1961, p. 169—173. — Ausgewăhlte Schriften, 1963, p. 243—249. — Scrieri alese, 1973, p. 94 — 105. P- V. Haneş şi Catalogul manuscriptelor româneşti, I, p. 177, consideră copia drept un autograf. Nu putem fi de acord cu această părere. La data cînd redacta manualul, Bălcescu scria numai cu caractere latine. Dar chiar dacă am admite că ar mai fi scris întîmplător cu semichirilice, o comparaţie între un text sigur autograf şi acest ms arată o deosebire de grafie atît de mare incit orice discuţie este exclusă. Dar nu numai atît. Compararea ambelor texte, autograf şi copie, arată cu certitudine că nu autorul autografului a făcut şi copia, deoarece este foarte clar că uneori copistul n-a putut descifra textul original şi a lăsat locuri albe, iar alteori a descifrat greşit, ceea ce arată că era străin de text. Mai mult încă, a sărit pasaje întregi, fapt puţin curent la transcrierile definitive făcute de autorul însuşi. Locuri albe se găsesc la ff. 358 NOTE ŞI MATERIALE 247 şi 360. Transcrieri greşite sînt destule, de ex. în loc de : în mîna unor oameni a transcris : in mîna a nouă oameni; in loc de : Fără îndoială că n-are altcum face de va voi a sta liber, în copie: Fără îndoială de va voi a sta liber; în loc de : Carele zicînd că domneşte din mila lui Dumnezeu nu se cunoaşte în nimic dator către popor şi se unea şi el cu boerii, în copie : Carele zicînd că domneşte din mila lui Dumnezeu se unea şi el cu boerii etc. Fila 9 din mssul autograf, tf. 372 dosar, este sărită, primul editor a publicat textul fără această filă. în afară de aceste consideraţii se mai poate invoca încă una, o dovadă directă oarecum că avem de a face cu o simplă copie. Pe verso filei 10 a mssului autograf, este o scurtă însemnare scrisa de mîna lui Bălcescu cu următorul cuprins • Spre a copia după vorba de azi. Este «clar că mssul a fost trimis cuiva spre a-1 copia şi pentru că Bălcescu se gîndea, pare-se, la tipărirea lucrării, a atras atenţia copistului să facă transcrierea după ortografia curentă, sau dupe vorba de azi, cum spune el. Copistul, desigur unul dintre tinerii români aflaţi la Paris, a copiat mssul folosind o ortografie pe care a crezut-o în măsură să corespundă recomandaţiei ce i se făcuse, dar l-a transcris fără să depună toată atenţia. Mssele, fie autograful fie copia, sînt nedatate. Totuşi, putem stabili cu destulă precizie data autografului. La fila 8 a mssului, f. 382 a dosarului, Bălcescu se referă la revoluţia de la 48 şi spune : Să ne aducem aminte acele zile fericite de la revoluţia de la 1848. Această propoziţie a avut la prima redactare o altă formă, ştearsă apoi, dar care luată în considerare ne indică data cînd a fost scrisă. Şi anume : Să ne aducem aminte acele zile fericite de la Revoluţia de acum trei ani. Aşadar, trei ani după revoluţie înseamnă vara lui 1851. Era tocmai vremea cînd Bălcescu începuse să creadă în iminenţa unei noi revoluţii. La 26 iulie 1851 îi scria, printre altele, lui I. Ghica, rînduri ca acestea : ,,Şi fiindcă precum mult înainte de 48 aşteptam împreună o revoluţie generală şi căutam a ne pregăti din vreme, cum o începurăm la 1843, aşa şi acum cred că are să vie o revoluţie mai înfricoşată, şi socot că e bine să ne pregătim, şi pentru aceasta a dezvolta simtimentul naţionalităţii şi credinţa românului în el mai mult decît în streini” .. . (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 376). Pentru propaganda în ţară a început această lucrare, pe care probabil boala şi plecarea din Paris pentru căutarea sănătăţii i-au împiedicat să o termine. Este inexactă deci referinţa că ar fi fost redactat la 1848 în ţară (N. Bălcescu, Scrieri, 1974, p. 221). P. V. Haneş a arătat că Manualul este o prelucrare după Renouvier (Originalul,,Manualului bunului român” de Bălcescu, în Vieaţa nouă, Buc., îl, nr. 3,1906, p. 61 şi urm.). într-adevăr textul este aproape o traducere după lucrarea filozofului francez, apărută în cursul anului 1848, probabil după ediţia a doua, sub titlul: Manuel republicam de l’homme et du citoyen. De altminterea N. Bălcescu însuşi îşi avizează lectorii că a „împrumutat principele şi expunerea acestui dialog din publicaţiile de asemenea fel, potrivindu-le numai cu tendinţele şi trebuinţele poporului român”. Deosebirile între original şi adaptarea românească sînt neînsemnate, în original dialogul este purtat intre un institutor şi un elev. în versiunea românească între un comisar de propagandă şi un sătean, după titlu, un orăşan după text. Celelalte schimbări par a fi izvorîte din grija de a face lucrarea mai potrivită cu situaţia de la noi şi mai uşor de înţeles. Astfel, titlul capitolului al treilea, De la republique et de l’autorile dans une republique, este dat sub forma : Despre popor şi stăpînire. în primul capitol termenul religie este înlocuit cu cel de lege etc. Atît cît cunoaştem din textul mssului, Bălcescu a adaptat din cele 12 capitole ale originalului numai 5, iar din al şaselea a tradus doar titlul. Luînd ca model Manualul lui Renouvier, Bălcescu a voit să pună în circulaţie în Principate o mică lucrare de propagandă, după modelul celor făcute în Franţa pe vremea revoluţiei. Literatura manualelor politice fusese bogată, mai ales în timpul guvernului provizoriu. Noii guvernanţi ai Franţei revoluţionare chiar o încurajaseră. Astfel, apăruse printre altele: Benjamin Vignerte, Manuel du republicam de 1848; Ducous, Catâchisme republicam ou Manuel 248 G. ZÂNE' şi ELENA G. ZÂNE du peuple-, Teulet, Manuel du citoyen frangais; L-G. Le Marsay, Manuel de Velecteur constituant-, B. Martin, Guide republicam des citoyens ouvriers travailleurs, electeurs du departement; Leynadier, Grand catechisme de l’electeur de 1848 ou Instruclion politique par demande et par reponse sur le droit ă exercer, sur Ies devoirs â remplir pour lout citoyen frangais dans la grande election de V Assemblee naţionale, publie d’apres Ies vues du gouvernement provisoire etc. Manualul lui Renouvier aparţine acestei serii. Gînd a apărut a făcut multă vîlvă. O discuţie a avut loc şi în Constituantă. Reacţiunea l-a atacat pe tema că, deşi este o publicaţie subvenţionată de Ministerul de Instrucţie, ar susţine totuşi păreri în contra intereselor societăţii. In fond reacţiunea se ridica împotriva concepţiei democrate cu înclinaţie socialistă care era la baza sa. într-adevăr, ceea ce da o notă particulară scrierii tînărului filozof francez era tocmai orientarea democrat radicală şi creştină totodată a ideilor sale politice. Renouvier îşi însuşise ideea saintsimoniană a exploatării omului prin om şi susţinea că exploatarea este originea răului social. Abolirea claselor şi instaurarea unei societăţi bazată pe fraternitate şi justiţie trebuia să fie scopul luptei politice (Roger Picard, Laphilosophie sociale de Renouvier, Paris, 1908, p. 7 şi urm.). Tocmai concepţia de bază a Manualului credem că a fost pentru N. Bălcescu hotărîtoare în a-1 alege ca model. Deşi nu este o lucrare originală, totuşi, întrucît reflectă unele dintre ideile sociale pentru care N. Bălcescu milita în această epocă, o menţinem, cu titlul de prelucrare, între operele sale. Despre concepţia despre stat şi republicană la Bălcescu, în legătură cu Manualul şi cu epoca : Radu Pantazi, Tradiţii republicane in gindirea social politică din România, în Cercetări filozofice, IX, 1962, p. 1482 —1485 ; Nicolae Isar, Critica monarhiei absolute şi republica democrată în concepţia lui Nicolae Bălcescu, în Reviste de filozofie, nr. 9, XVI, 1969, sept.; Mihalache Turtoi, Nicolae Bălcescu despre stat şi suveranitate, în Forum, St. soc., VI, 1970; Gheorghe Ghimeş, Ideea de republică la români, Buc. 1972; Constantin Şerban, Evoluţia concepţiilor despre republică în conştiinţa poporului român, sec.XVI — XIX, în Studii, 25, 1972, nr. 6 ; Vasile Maciu, Mişcarea românească pentru republică în epoca revoluţiei de la 1848, în Studii, 26, 1973, nr. 3, cp şi Nicolae Ivanciu Văleanu, Democratismul revoluţionar înopera lui Nicolae Bălcescu, în Studii şi cerc. econ., I, 1969 ; Al. Zub, Republique et monarchie chez Kogălniceanu, în Revue roumaine d’histoire, XI, 1972, nr. 6, cf, şi lucrări cu privire la ideologia şi concepţia istorică a lui N. Bălcescu: Dan Berindei, Nicolae Bălcescu personalitate marcantă a istoriografiei româneşti, în Rec. de filozofie, 16, 1962 ; idem, Nicolae Bălcescu om de ştiinţă, în Studia et Acta Musei Nicolae Bălcescu, Buc., 1969. Leonid Boicu, Istoricul Nicolae Bălcescu t în Studii şi articole de istorie, XIV, 1969. V. Cristian, L’ideologie de Vannee revolutionnaire 1848 et la difusion des connaissances historiques, în Nouvelles etudes d’histoire, IV, 1971. Gheorghe Toma, Nicolae Bălcescu, Concepţia asupra istoriei, în Studia Univ. Babeş-Bolyai, Historia, XIX, 1974. 28. Reforma soţială la români B-A.R-, Msse rom. 82, f. 1—166, 303—322, paginaţia dosarului, f. 1—172, 1—20 paginaţia autorului; 111/2x18 cm, 14 1/2x19 1/2. Titlul : Reforma soţială la români; concept autograf, cu ştersături şi adăugiri, în text şi verso. Copie probabil de P- Teulescu, f. 167 —296, paginaţia dosarului, f. 1 — 117 paginaţia copistului, incompletă. Titlul : Reforma socială la români; copie corectată şi adăugită în text de N. Bălcescu. NOTE ŞI MATERIALE 249 E d i ţ i i : N. Bălcescu, Opere, II2, p. 21 — 87. —Opere, 1952, p. 59-129 [parţial]. -Opere, 1, 1953, p. 247-300 [parţial]. —Opere alese, I, 1960, p. 250—319 [parţial]. — Scrieri alese, 1961, p. 145—168 [fragmente]. — Ausgewăhlie Schriften, 1963, p. 210—242 [fragmente]. adăugiri şi corecturi în manuscrise A = mssul original; autograf N.B. C = mss; copie neautografă după mssul original. CA = corecturi şi adăugiri autografe N.B- in C. <> = text transcris după C. ( ) = text autograf în mssul A. [ ] = intervenţii ale editorului. p r C : transcriere greşită : cind în mîinile statului cînd în mîinile proprietăţii. CA : în loc de : Mîinile, deasupra : numele, ca în A. p r C : adăugire : sărăţiea şi degradaţiea. p r CA : esploatanţi şi esploataţi. p r A : în urma introducerii chrestinismului şi a năoălirei barbarilor supt care Dacica gemu 10 secoli, robia încetă sau îşi schimbă forma [şters], p r C : text omis : veni a o opri cu totul; reintrodus de N.B-, f. 176. p r C : textul latin omis ; reintrodus de N.B- p r A : Înzestrînd clerul şi comunităţile mănăstireşti. Atit proprietăţile clerului cit şi ale monastirilor nu era lipite (date) (attachees)individurilor dar comunităţii. Veniturile lor trebuia a se întrebuinţa pentru hrana comunităţii [şters], p r A : două din trei părţi ... pe verso filei 16. CA : şi două din trei părţi. p r A : care; CA : ce. p r A : stăpînii; CA : domnii. p r A : pînâ la capătul secolului XVI de voea putea a se trage de pe acel pămînt plătind o dare uşure, ce se numea găleata de eşire. p r Astfel urmă pînă la sfîrşitul secolului al XVI [şters]- p r A : ultimele cuvinte : vedem încă şi acum pe toate zilele [şters], p r A : casta popilor şi a resboinicilor supuse [şters], p r A : şi de a le sluji: CA : spre slujba lor. P r A : cifra 1) din text nu are în notă trimiterea corespunzătoare, p r A : insurecţia poporului supt Vladimirescu [şters]. p r A : aristocraţiea veche stirpindu-se în mare parte de fanarioţi o altă clasă de boieri [loc alb] o birocraţie nouă de pămînteni [şters]. p r A : Boieri cei ce au numai drepturi fără nici o datorinţă şi poporul ce are datorinţe fără nici un drept [şters], p r A : cinci zeci; CA : şaizeci. p r A : Ce a legiuit Regulamentul asupra acestii chestii vitale de care ne preocupăm [şters], p r A : El statuă acestea. p r A : dupe socoteala noastră se urcă la 119 lei 1/2 adecă : 94 1/2 lei 54 zile de lucru cîte 70 parale ziua 25/119 dişma şi 20 parale [şters], p r C : luind de bază nu preţuirea noastră, dar cea scăzută a boerilor [şters], p r A : Acest rod de la 300 000 familii iobage din Valahia în cursul unui an face 1 800 000 luaţi de boeri pe un an [şters]. 250 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE P P P P P P P P P P P P P P P P P P P P P P P P P P P r A: afară de dajdia numită bir sau capilaţie, care era foarte uşure. Astfel ei au plătit., totdauna haraciul sau ploconul bairamului, dăjdii orinduite pentru plata tributului anual ce se da Porţii, ajutorinţa, un surplus de la capitation, mucarerul, dare ce se-plătea la toţi trei ani pentru înoirea domniei, oeritul, dajdea asupra oilor şi încă uneori şi dişmăritul, dajde asupra porcilor şi albinelor stupilor [şters], r C : această pline din toate zilele neapărată ţăranilor pentru hrana lui şi a vitelor lui. Greotatea acestii dăjdii indirecte căzu tot mai mult asupra ţeranului. înainte de a şterge pasajul îi adăugase rîndurile : în anul trecut se mai mări şi le cinquieme element comme Vappelle l’abbe Maurg [şters].; în loc la fila 247v rîndurile din nota de mai sus. r A : Adecă o rentă cel mult de 5 lei [?] pentru un pogon pe an [şters], r A : pasaj suprimat in Question economique. r Fila 101 lipsă din A; transcrierea după C. r A : Căci dupe cum am arătat, proprietarii robind pe ţărani au robit deodată pămîntul lor ţăranilor. Acestiea prin sudoarea lor au prescris (ont prescrit) pâmîntul în folosul lor; [şters]. r A : întreprinde cultura pe seama lor; [şters]. r A : acestui izvor a subzistenţii publice şi baza de orice bogăţia ; [şters], r A : care se ajută una pe alta şi asfel măresc producţia; [şters]. r A : Partea lucrată e foarte rău din lipsă des engraies, din pricină că ţăranii ce muncesc silit muncesc foarte rău şi asfel se cheltueşte braţe multe cu folos puţin din lipsă de cultivatori inteligenţi şi care să cunoască ştiinţa agricolă; [şters], r A : Cum aceşti calici greci şi ovrei veniţi despoiaţi în ţară şi cerşitorind au putut ajunge a concentra toate capitalurile în mina lori Proprietarii iubind viaţa oisive et dissolue? au [şters]. ' r A : Căci unul neputînd cultiva moşiea şi face amelioraţii nu se foloseşte îndestul, celălalt nu cîştigă la sfîrşitul arenduirii (du bail) aceste amelioraţii ca să-l poată face a-şi ridica renta; [şters]. r A; d-a cumpăra vite şi sămînţă spre; [şters]. r A : f. 125V. Scrisoarea lui N. Bălcescu către P.Teulescu, v. N. Bălcescu, Opere, IV. Corespondenţă, p. 290- r A: Proprietarul încă să păstreze dreptul monopolului vînzării în sat; [şters], r A : să priimească şi să susţie încă în public părerile boerilor ; [şters], r A : este pregiudicioasă pentru proprietar căci păstrează; [şters], r A : căzură în cea mai aspră sărăţie 1; [şters]. r A : Dacă stalul n-are putere noi îi vom da şi nu vom lăsa statul nostru a se ruşina de naţiile vecine; [şters, introdus mai jos]. r A : Tels furent Ies travaux de cette Commission qu’on eut la sottisse ou Vinfamie de qualifier jusque dans Ies ades publics de communisme; [şters], r A: f. 143V. Scrisoarea lui N. Bălcescu eătre Teulescu v-: N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 290. r A : ces titres se remboursent en numeraire au mogen d’annuite mesuree sur la duree de Vemprunt, reformant chaque semestre une pârtie des sommes pretees par le mecanisme de Vamortissement force par Ies interets composes ; [şters], r A : dont la garanţie est incertaine ; [şters], r A : Fila 162 lipsă din mss. r A : 1631. r A : 1674. r A ; 1791. NOTE şr MATERIALE 251 Textul pe care îl publicăm este conceptul bilingv, român şi francez, al lucrării Question economique. Odată cu redactarea definitivă în limba franceză Bălcescu a dezvoltat textul prim şi i-a dat, în repetate rînduri, noi formulări. De aceea Reforma soţialâ nu poate fi considerată, strict vorbind, o versiune în limba română a lucrării tipărite (Vasile.Maciu, De la conception sociale et politique de Nicolae Bălcescu, în Nouvelles etudes d’histoire presentees au Xe Congres des Sciences historiques, Rome, 1955, Buc., 1955). Textul ultim destinat tiparului este cel din Question economique, celelalte texte, conceptul autograf şi copia, sînt materiale pregătitoare. Tipărirea conceptului este justificată atît ca material documentar pentru cunoaşterea modului de lucru al lui Bălcescu, cît şi pentru limbă şi lexic. La mijlocul secolului trecut, terminologia socială şi economică în limba română nu este încă fixată. De aceea, un material de msse, mai ales unul Bălcescu, rămîne interesant, chiar dacă în ceea ce priveşte textul însuşi avem o redactare finită în limba franceză. N. Bălcescu a schimbat titlul lucrării, cred, din considerente de oportunitate. în atmosfera de după 1848i proiectele de reformă puse în circulaţie de revoluţie sînt aprig combătute; odată cu ele este proscrisă şi terminologia de care literatura revoluţionară se servise; termenii democraţie, comunism, socialism, societar, social exprimau, în ochii reacţiunii, însăşi revoluţia. La 19 decembrie 1848, H. Desprez scria lui A. G. Golescu : „Ne pariez pas de democraţie; l’heure est mauvaise” (Anul 1848, VI, p. 76).Termenul social evocă socialismul, masele. Eliade povesteşte că stînd de vorbă cu un francez reacţionar şi folosind în discuţie termenul social, acesta l-a întrerupt, spunîndu-i : „Nu mai pronunţa, pentru Dumnezeu, vorba socială ... că face urît efect. Vorba aceasta sună foarte rău la oamenii înţelepţi, la oamenii de stat”. Este foarte probabil că această atmosferă l-a făcut pe Bălcescu să renunţe la titlul iniţial şi să-l înlocuiască cu unul mai neutral, cu atît mai mult că lucrarea trebuia să fie un memoriu către Poartă; a păstrat însă toate tezele din concept. Reforma soţială este un ms alcătuit în mare grabă : astfel au fost inevitabile imperfecţiuni de redactare. Din această cauză am făcut unele uşoare intervenţii la partea din text redactată în limba franceză, luînd în consideraţie, de cîte ori a fost posibil, textul corespunzător din Question economique. Este în afară de orice discuţie că N. Bălcescu n-ar fi publicat textul în prima redactare. Transcrierea din textul nostru este după mssul autograf. Despărţirea în capitole începe în mssul autograf abia cu cap. XXVI, (f. 144), continuă cu cap. XXVII şi XXVIII (ultimul f. 303). Partea anterioară este nedespărţită ; în textul nostru am adoptat împărţirea din Question economique. Am adăugat în note, în josul paginii de text, pasaje şterse de N- Bălcescu, dar totuşi caracteristice. Mssul a fost dăruit B-A.R. de Ion Ghica la 11 dec. 1877 ; aşadar face parte din grupul msselor de la Palermo ; mssul lucrării Question economique lipseşte. Cf- P. V. ITaneş, Reforma socială la români de N. Bălcescu, în Convorbiri literare, XXXVI, p. 1101 —1111 şi Studii de literatura română, I, Buc., 1910, p. 62 —74. Reforma soţială, respectiv Question economique, este o scriere de sine stătătoare, nu o continuare a lucrării : Despre starea soţială a muncitorilor plugari, cum o consideră unii cercetători ai operei lui N. Bălcescu (Gh. Georgescu-Buzău, Introducere la : N. Bălcescu, Opere alese, ed. Andrei Rusu, I. p. LVI). COMPILAŢII DUPĂ N. BĂLCESCU în mai toate ediţiile din ultimii 25 de ani articolul Trecutul şi prezentul, publicat anonim în Junimea română, Paris, I, 1851, nr. 1, a fost încorporat în opera lui N. Bălcescu. în ultimul timp, s-au ridicat însă două contestaţii asupra acestei atribuiri, din partea a doi cercetători ai 252 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE operei lui N. Bălcescu de egală competenţă. Prima : Cornelia C. Bodea, Din activitatea revoluţionară a Junimii române de la Paris, între 1851 şi 1853, în Studii, XV, nr. 5, 1961, şi a doua : Geo Şerban, Scris-a Bălcescu ,, Trecutul şi prezentul” ?, în Gazeta literară, XI, 20 februarie 1964, nr. 8 (518). Dar aceste contestaţii n-au avut darul să convingă pe autorii Istoriei gîndirii sociale şi filozofice în România, lucrare apărută în 1964, nici colectivul care a editat Antologia gîndirii româneşti, apărută în 1967, ambele scrieri elaborate în cadrul Institutului de filozofie al Academiei R. S. România, deoarece âtît în prima cît şi în a doua Trecutul şi prezentul este inserat printre lucrările lui N. Bălcescu; în a doua, voi. I, p. 283—284, se dă chiar un text considerat de valoare antologică. Spun că n-au avut darul să convingă, pentru că nu-mi închipui că autorii acestor două lucrări amplu informate au putut rămîne străini de aceasta discuţie, în 1969, eminentul istoric Şt. Pascu îl enumeră la fel între operele lui N. Bălcescu (Bălcescu — gînditorul progresist, în Tribuna, Serie nouă, XIII, 26 iunie 1969, nr. 26 (648). Problema paternităţii fiind însă pusă, trebuie, fireşte, reexaminate datele atît ale atribuirii din trecut cît şi ale contestărilor ridicate. Trecutul şi prezentul a fost atribuit lui N. Bălcescu de Radu Dragnea (Ţara noastră, Cluj, VII, nr. 7, 1926, p. 7). în 1940 l-am încorporat în ediţia operelor lui Bălcescu, cu toată rezerva pe care am avut-o asupra atribuirii. Am insistat cu acel prilej, mai ales asupra unei fraze pe care nu am putut-o accepta ea scrisă de Bălcescu, arătînd : „dacă articolul acesta a fost scris în întregime de dînsul trebuie să fi fost intercalată de redacţia revistei unde apărea” (N. Bălcescu, Opere, I2, 1940 p. 264 ; trimiterile care urmează se referă la această ediţie). Pînă în ultimul timp articolul a fost unanim considerat ca o scriere proprie a marelui istoric; P. P. Panaitescu, discutînd atribuirea şi rezervele noastre, l-a admis ca scriere integrală a lui Bălcescu (O ediţie a operelor lui N. Bălcescu, p. 12—13). Cornelia C. Bodea în studiul menţionat mai sus, asupra Junimii române, contestă atribuirea din trecut şi invocă pentru noua opinie, în principal, două mărturii: una a lui Al. I- Odo-bescu şi alta a lui V. A. Ureche. Al. I. Odobescu declara că autorul este Dimitrie Berindei, tînăr membru al Societăţii Junimea dar, precizăm, mărturia sa este făcută la 36 de ani de la data cînd apărea la Paris articolul discutat. V. A. Ureche, însemnînd pe un exemplar din Junimea numele autorilor, în dreptul articolului Trecutul şi prezentul trece tot numele lui Dimitrie Berindei. în fond, articolul ar fi ,,o reuşită prelucrare a tezelor lui N. Bălcescu” făcută într-un stil „frumos dăltuit şi cursiv” (C- C. Bodea). Noua identificare pe această bază trebuie primită în limita în care apreciem că de această dată, Al. Odobescu a cunoscut mai bine lucrurile decît le-a cunoscut în privinţa Cîntării României, şi că nu s-a înşelat şi el incovînd fapte petrecute cu 36 de ani în urmă, aşa cum se înşelase I. Ghica, cam tot după atîţia ani, cînd atribuia lui Bălcescu, atît textul Proclamaţiei de la 1848, cît şi poemul mult discutat. Mărturia lui V. A. Ureche este fireşte un nou argument, dar trebuie reţinut numai în cazul cînd am avea o> dovadă — pe care n-o avem — că a ştiut el, de la sine, lucrurile, şi nu s-a luat după Al. I. Odobescu. Oricîtă prudenţă ne-ar impune aceste tîrzii mărturii, la o nouă examinare a problemei, concluziile primei contestaţii trebuie ţinute în evidenţă. Geo Şerban la fel contestă vechea atribuire şi consideră autor tot pe Dimitrie Berindei. în sprijinul părerilor sale aduce tot mărturia lui Al. Odobescu, deja invocată de Cornelia C. Bodea şi o întăreşte pe de o parte cu noi consideraţii asupra textului articolului, dar mai ales cu confruntarea tezelor şi chiar şi a unor expresii din Trecutul şi prezentul, cu articole scrise de Dimitrie Berindei zece ani mai tîrziu, în 1861, în Revista română, publicaţie înfiinţată, după cum se ştie, din iniţiativa lui Al. Odobescu. în numele incontestabilului principiu „loc adevărului”, ultimul contestator, cu deplină convingere şi o strînsă argumentare, asaza pe D. Berindei în drepturile sale uzurpate printr-o „falsă atribuire”. Orice editor de texte Bălcescu trebuie să examineze cu atenţie rezervele formulate şi fără nici o consideraţie subiectivă de „paternitate” ori de consecvenţă, să-şi expună propriile sale păreri. în lipsa unei dovezi irefutabile, cum ar fi mărturia unuia sau altuia dintre cei doi prezu- COMPILAŢII DUPĂ N. BĂLCESCU 253' maţi autori, Bălcescu şi Berindei, sau aflarea vreunui ms autograf, calea pentru a aprecia just fondul lucrurilor rămîne pînă la urmă analiza internă a textului, prin raportarea tezelor, ideilor şi chiar a lexicului la opera lui Bălcescu însuşi. O confienţă mai circumspectă asupra identificării din 1926, dar mai ales o analiză mar riguroasă a textului ar fi făcut ca îndoiala pe care am avut-o în 1940 în privinţa autorului să-şi găsească o deplină clarificare, indiferent de orice informaţie documentară. într-adevăr, putem admite, chiar pe baza textului, metodă pe care o folosesc parţial şi cele două contestaţii, că articolul este o simplă şi banală compilaţie a ideilor lui N. Bălcescu şi nu o scriere personală a sa. Ca în orice compilaţie, compilatorul, oricine ar îi, a preluat teze, argumente şi date de la alţii; el n-a adus nimic original, căci nu a gîndit el asupra ternei; ceea ce îi aparţine este forma de expunere. De aceea şi în cazul de faţă, în lipsa oricărui indiciu documentar, compilaţia a putut fi lesne confundată cu o scriere personală. N. Bălcescu îşi păstrează însă paternitatea ideilor esenţiale, compilatorul anonim — dealtminteri fără nici o pretenţie — paternitatea simplei redactări şi a unor scurte intervenţii. Compilaţia este uşor de dovedit prin analiza internă a textului. Autorul ei expune-sumar şi cu oarecare stîngăcie, în cadrul ideologiei generale a revoluţiei române de la 1848, cîteva idei de ale lui N. Bălcescu, bine cunoscute, pe tema antitezei între trecutul şi prezentul poporului român. Fidelitatea compilaţiei este atît de mare încît recurge chiar la termenii caracteristici ai materialului compilat ceea ce, fireşte, a mărit riscurile ca articolul său să fie confundat cu o scriere originală. Cum se întîmplă în mai toate compilaţiile, şl de această dată autorul nostru s-a dedat şi la cîteva intervenţii personale, scurte comentarii sau interpretări care, analizate atent, trădează şi mai mult caracterul compilatoriu al lucrării sale. Autorul compilaţiei reia — după cum însuşi titlul articolului său arată — o teză de circulaţie curentă în ideologia de Ia 48 şi anume antiteza între trecutul şi prezentul românilor. Corolarele acestei teme : apologia trecutului şi condamnarea prezentului, glorificarea vitejiei militare, înverşunarea împotriva clasei boiereşti şi simpatia pentru ţărănimea muncitoare, fac parte la fel din patrimoniul ideologic al anului 1848. Ca atare, le regăsim şi în ideologia lui Bălcescu. Constatarea pură şi simplă a acestor teze în articolul de faţă nu poate îndreptăţi raportarea sa la Bălcescu. Articolul din Junimea română ne confruntă însă cu ideologia lui Bălcescu prin cîteva teze specifice, sumar expuse, este drept, dar uşor de desprins, fie că uneler în cultura română sînt proprii lui, fie că altele au ajuns la mare răspîndire prin însemnătatea pe carele-a aeordat-o în scrierile sale. Astfel, utilitatea politică a studiilor istorice, misiunea fiecărui popor în lume, lupta de clase, dependenţa dintre decăderea naţională şi asuprirea maselor, progresul continuu al societăţii umane, valoarea libertăţii şi a egalităţii, dubla formă a libertăţii, caracterul revoluţiei de la 1848 şi cauzele căderii ei, însemnătatea unirii naţionale pentru realizarea reformelor sociale, dubla cale a unirii, importanţa răspîndirii în mase a ideilor revoluţionare. Articolul începe cu o evocare a însemnătăţii politice a studiilor istorice : „Sînt suvenire cari trebuiesc neîncetat chemate în memoria poporului, pentru a-i sluji de term de comparaţie între starea lui prezentă şi trecutul său glorios. Suvenire sublime, cari de multe ori îl luminează asupra soartei sale, îl trag din adormire, din nepăsare, şi deşteaptă în inima lui demnitatea de om şi entuziasmul libertăţii” (N. Bălcescu, Opere, I2, p. 117). Utilitatea politică a istoriei era, fireşte, o idee cunoscută în cultura noastră ; M. Kogălniceanu o expusese cu răsunet din 1844, dar în epoca lui 1848 N. Bălcescu este acela care îi dă o largă răspîndire, căci el face din apelul Ia istorie o idee revoluţionară. Ceea ce întăreşte în cazul de faţă raportarea acestei teze la Bălcescu este, pe lingă ideea însăşi, şi întrebuinţarea unui termen caracteristic in scrisul marelui revoluţionar şi preluat de compilator, termenul suvenire : „Fie ea suvenirea acelor timpuri eroice să deştepte în noi sentimentul datoriei ce avem d-a mări şl d-a păstra pentru viitorime această moştenire părintească” — spusese mai de mult Bălcescu 254 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE idee repetată cu folosirea aceluiaşi termen suvenire în alt loc mai tîrziu „în numele suvenirelor istorice” (Istoria românilor subt Mihai vodă Vitezul, 1878, p. 5). Teza că poporul român, ca şi toate popoarele civilizate, are o misiune, o întîlnim de mai multe ori în axdicol; compilatorul pare însă lipsit de preocuparea de a preciza despre ce misiune este vorba, ci foloseşte numai expresiile curente : „misiunea românilor”, „sentimentul misiei sale” [a românului] etc., ca şi alţi publicişti din epocă. Ideea de esenţă mesianică, cu largă circulaţie pe acea vreme, a fost popularizată în publicistica noastră, în special de N. Bălcescu; o întîlnim des în scrierile sale, întotdeauna cu o semnificaţie politică ; este pentru dînsul o teză menită să justifice revendicările prezente ale românilor : „misia românilor”, „misia românilor în omenire”, „avem o misiune a împlini în omenire”, „orice naţie dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire”, „fiecare are o misie evanghelică de împlinit” (ibidem). în articol întîlnim o formulare interesantă a ideii luptei de clase : „Istoria omenirii ne înfăţişează lupta necontenită a dreptului în contra tiraniei, a unei clase dezmoştenită de dreptul său în contra uzurpatorilor ei, luptă arzătoare care adesea avu caracterul unei răzbunări, luptă fără sfîrşit căci se urmează încă în timpurile de azi şi se va urma pînă cînd va mai fi umbră de tiranie, pînă cînd popoarele n-or fi reîntregite în drepturile lor şi egalitatea n-o domni în lume” (N. Bălcescu, Opere, I2, 1940, p. 119). Formularea ideii, cu particularităţile ei, universalitatea şi înverşunarea antagonismelor de clasă, încetarea acestora numai atunci cînd popoarele — masele asuprite — îşi vor căpăta drepturi, aminteşte oricui tezele din Mersul revoluţiei unde N. Bălcescu exprimase ideea luptei de clase, în forma cea mai pregnantă pînă atunci în cultura română ; lupta reprezenta pentru el legea universală a dezvoltării istorice a naţiilor (vezi mai sus p. 107—113); sub imperiul acestei legi, societatea românească va rămîne —după dînsul — pînă cînd asuprirea poporului va înceta, adică — după expresia sa — pînă va avea loc „întregirea românului, vecinului, serful veacului de mijloc, în drepturile sale de om, de cetăţean şi de naţie (ibidem, p. 103). Compilaţia din Junimea română mai recurge şi la o altă teză istorică proprie la acea epocă scrierilor lui Bălcescu : dependenţa decăderii politice a ţărilor române de asuprirea poporului : „România a început a scădea din gloria ei de cînd poporul începu a pierde din vechile lui drepturi, de cînd se ridică clasa boierilor” (ibidem, p. 119), „de cînd se născu privilegiul, de cînd fu jertfă silii ş-a înşelăciunii unei clase de uzurpatori...” (ibidem, p. 118). Este exact una dintre tezele pe care N. Bălcescu şi-a propus s-o dovedească ; în Question economique spune categoric : „prăbuşirea vechii egalităţi a adus sărăcirea şi ruinarea treptată a ţării” (vezi mai sus ); ca urmare a aservirii, legătura poporului cu patria a fost sfărîmată : „poporul român se va mai jertfi el mult pentru o independenţă care l-a aservit, pentru o libertate care l-a robit? Se va mai ridica el să apere un pămînt unde este străin, un pămînt unde el nu are o palmă de loc, acest pămînt udat cu sîngele şi sudoarea lui! Are el o patrie, poporul acesta lipsit de orice drept?” (ibidem, p. 18). De la Bălcescu, autorul compilaţiei ia şi ideea de progres : „Omenirea nu e staţionară — spune dînsul. Ea înaintează neîncetat străbătînd orice împiedicare spre ţinta arătată de degetul lui Dumnezeu. Dezvoltarea ei se urmează regulat după legile fizice ale progresului (ibidem, p. 121); în repetate rînduri N. Bălcescu profesează concepţia progresului neîncetat : „omenirea merge într-un progres continuu” (Istoria românilor subt Mihai Vodă Viteazul, 1878, p. 3), căci era o idee revoluţionară ; în lupta socială însemna promovarea unei filozofii optimiste bazată pe încrederea în succesul forţelor înaintate ale societăţii în lupta pentru lichidarea vechii societăţi. O teză centrală în articol •este glorificarea libertăţii şi egalităţii. Nu-i nimic surprinzător; este o teză principală a ideologiei burgheze. Ideologia revoluţionară română a asimilat complet aceste idei şi, în interpretarea lui, Bălcescu, mai ales, le-a proiectat asupra întregii noastre istorii, transformîndu-le în criterii de apreciere ale dezvoltării sociale. Cea dintîi condiţie a existenţei politice a unui stat este, după articol, „.libertatea popolului şi egalitatea de drepturi” ; un popor e mare cînd COMPILAŢII DUPĂ N. BĂLCESCU 255 e liber : „unde popolul nu e liber, unde egalitatea nu domneşte, acolo nu e viaţă” .. . dacii sînt aşa de mari pentru că „toţi erau liberi şi egali” aşadar libertate şi democraţie {Opere, I2, p. 119). Pentru Bălcescu întreaga istorie a românilor este o luptă pentru libertate şi egalitate de drepturi; de aceea revendicarea lor permanentă a fost ca românul „să fie liber şi egal în ţeara lui”. Este vorba despre o dublă libertate, „libertatea din lăuntru” şi „libertatea din afară”, sau după exprimarea din compilaţie „independenţa din afară” şi „libertatea dinăuntru”, ca şi despre egalitatea de drepturi în cel mai tipic înţeles burghez ; dacă uneori Bălcescu a vorbit şi de o egalitate de stări odinioară, trebuie să înţelegem egalitate socială, adică inexistenţa legală de stări şi clase; la 1848 egalitatea este înţeleasă, atît pentru prezent cît şi pentru trecut, ca o egalitate de drepturi civile şi politice şi Junimea română apasă asupra acestui înţeles. Discuţia asupra revoluţiei româneşti de la 1848 fiind tema principală a emigraţiei, era firesc să reapară şi în articolul nostru. Bălcescu dăduse o nouă explicaţie prăbuşirii; pledînd pentru unirea naţională, el pune prăbuşirea revoluţiei în seama lipsei de unitate a mişcării din cele trei ţări române. Regăsim exact această teză în Trecutul şi prezentul: „Dacă revoluţia căzu astfel, cauza fu că avea un caracter mic, că se mişca într-o sferă puţin întinsă, că îi lipsea adevăratul element care dă vieaţă şi mărimi unei mişcări, universalitatea românilor; că revoluţia nu fu insurecţia generală a românilor, ci numai o mişcare provincială (ibidem, I2,. p. 122). în Manifestul din primăvara lui 1849 adresat din Constantinopol întregii emigraţii române, Bălcescu formulase remarcabil această idee : „Ţelul acesta [unirea] — spunea dînsul — către care aţinta părinţii noştri, trebue să-l avem şi noi; şi fiindcă noi îl uitarăm, fiindcă nu. lucrarăm împreună, nu ne înţeieserăm împreună şi nu ne scularăm cu toţii deodată stri-gînd împreună «unire naţională şi libertate vrem », strigările noastre succesive, izolate, slabe-fură înnăbuşite sau întoarse într-alte direcţii şi duşmanii naţiei întină sfîntul pămînt al patriei noastre” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondentă, p. 135). Chestiunea unirii ne descoperă pe Bălcescu şi pe alt plan. Unirea devenise o revendicare cvasiunanimă a emigraţiei, deja din primii ani ai exilului şi este sprijinită cu argumente diverse. N. Bălcescu a invocat şi argumente proprii; el este, dacă nu ne înşelăm, singurul dintre publiciştii români pentru care unitatea naţională ar fi o străveche şi permanentă ţintă a românilor şi pentru care românii s-au luptat chiar între ei în războaie sîngeroase. Ca toţi românii din exil Junimea română spune că „Vorba unire e azi în toate inimile” şi exact ca N. Bălcescu repetă : „toţi o voim; dar nu unirea părinţilor noştri prin sabie ... Vrem unirea morală”. Este teza pe care N. Bălcescu o formulase în Manifestul din Constantinopol, cînd a pus clar problema celor două căi pentru realizarea unităţii: calea armelor şi calea frăţiei: „Unimea naţională dar e singurul principiu de viaţă, singurul pricipiu de mîntuire pentru noi — spune dînsul. Aceasta era şi credinţa politică a părinţilor noştri în luptele lor eroice. .. Desele războaie între Moldova şi Ţara Românească n-avură altă pricină ; luptîndu-se pentru supremaţie, aceste ţări se luptau pentru unime” (N.Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 135); şi despre noua cale ; „Aceea ce con-cuista n-a putut isprăvi, frăţia o va face. Aceea ce voevozii noştri cei mari cu vitejia lor n-au putut, poporul armat şi întărit de un principiu o va putea”. Concluzia articolului este un apel la luminarea poporului, formulă sub care trebuie să vedem, în condiţiile anului 1851, un apel acoperit la răspîndirea ideilor revoluţiei, la încrederea în revoluţia viitoare. Chemarea este exprimată mai puţin pregnant decît la Bălcescu, dar ideea este aceeaşi : „să luminăm poporul” ,să-l facem să simţă trebuinţa unirii, dacă vrem să facem o revoluţie adevărat democratică. La fel îşi încheia Bălcescu studiul Mersul revoluţiei : el cere românilor ca în aşteptarea revoluţiei să se îmbărbăteze „în credinţă şi spre jertfire”, să propovăduiască „adevărul care luminează şi dă putere” să se însufleţească de iubirea ţării şl să învie „simtimentul naţional şi ura tiraniei” (vezi mai sus p. 113). Autorul anonim de la Junimea română a asimilat astfel în mod corect cîteva teze din lucrările lui Bălcescu şi a brodat articolul său, folosind ideologia generală a anului 1848; ar fî 256 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE suficient ca în lumina acestor elemente să stabilim caracterul micii scrieri şi sursele sale; dar însuşi autorul ei ne procură şi alte dovezi, căci pe de o parte fidelitatea sa faţă de original, pe de alta stilul lui Bălcescu atît de caracteristic în această epocă l-au făcut să adopte odată cu ideile, chiar şi lexicul modelului său. Tocmai acest lexic a fost hotărîtor, credem, pentru unii cercetătoxă, de a considera Trecutul şi prezentul o scriere personală a lui Bălcescu. în primul rînd folosirea termenului : România şi înţelesul pe care i-1 atribuie. La mijlocul veacului trecut, termenul avea o circulaţie restrînsă în publicistica română şi cînd este întrebuinţat i se dau sensuri deosebite; sinonim cu Muntenia — Ţara Românească, sau Ţara Românească şi Moldova unite, Principatele române ori chiar ţara tuturor românilor; Bălcescu a întrebuinţat frecvent termenul în acest ultim sens ; tot astfel îl foloseşte şi autorul compilaţei : „România dezunită, fără putere, fu împărţită de vecini după placul lor.. .” (N. Bălcescu, Opere, 12, p. 119). Semnificaţia era consacrată la Junimea română : Al. Odobescu în articolul Muncitorul român fixează chiar frontierele noului stat : de la Dunăre pînă la Nistru, de la Marea Neagră pînă la Tisa (nr. 1, mai 1851). La Bălcescu termenul astfel înţeles apare în cele mai neaşteptate construcţii : . .istoria României din vremea dacilor” ; românii din toate „părţile României se sculară în acest an” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 135); „România noastră (Românie, în 1. franceză) va exista deci. Am o credinţă profundă” (ibidem, p. 278); în scrisoarea din 16 oct. 1850 pe care o adresa lui I. Ghica protesta împotriva creării a două „Românii”, una austriacă şi alta turcă (ibidem, p. 335; cp. şi L. Leonte, Limba scrierilor româneşti ale lui A. Russo, în Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologie, IX, fasc. 1—2, 1955, p. 63 şi urm.). Termenul naţionalitate este folosit de Bălcescu în două sensuri ; totalitate a însuşirilor proprii unei naţiuni, şi, prin extensiune, sinonim cu naţiune ; în articol îl găsim cu primul sens : ,,a trebuit românilor un curaju şi o virtute foarte mare ca ei. .. să-şi poată păstra naţionalitatea neatinsă” (N. Bălcescu, Opere, I 2, 1940, p. 120); la fel în Bălcescu; „colonii romani.... nu pregetară a apăra cu bărbăţie patria lor...se traseră în Munţii Carpaţi unde-şi păstrară naţionalitatea şi independenţa lor” (Istoria românilor subt Mihai Vodă Viteazul, 1878, p. 7). Termenul proletar, puţin întrebuinţat în publicistica română de pe la 1850, apare la Bălcescu de cîteva ori; el îl întrebuinţează pentru a caracteriza o anumită poziţie a ţăranului român ; în Junimea română termenul este folosit cu o semnificaţie generală : ţăran în mizerie; la Bălcescu semnificaţia este mai precisă ; „ţăranul se declară liber în drept, deşi încă nu în faptă [prin reforma lui Mavrocordat] căci nu i se asigură libertatea prin împroprietărire şi rămîne în stare de proletar” ; „poporul din rob se preface serf, apoi proletar”. Termenul suvenire pentru amintiri, semnalat şi mai înainte, este folosit de N. Bălcescu în repetate rînduri; îl regăsim şi în articol în felurite expresii ; suvenire sublime, suvenire glorioase, religia suvenirilor; Bălcescu îl foloseşte în scrieri şi în corespondenţă : „datoria istoriei este. . . d-a aduce suvenirei acestui vrednic patriot, tributul recunoştinţei”. „Adu-mă, te rog, aminte la plăcuta suvenire a lui Rola...” (N. Bălcescu, Opere, IV, .,,Corespondenţă”, p. 80); „Vai de acel popor care şi-a perdut religia suvenirilor”; „O, amar mare! Atîta fu uitată religia suvenirilor” (Istoria românilor subt Mihai Vodă Viteazul, 1878, p. 112). O caracteristică în lexicul lui Bălcescu este folosirea verbului a întregi, a reîntregi în Înţelesul arhaic a clştiga, a dobîndi; autorul compilaţiei reia acest înţeles puţin uzual: „lupta necontenită. . . va urma . . . pînă cînd popoarele n-or fi întregite în drepturile lor. . .” (N. Bălcescu, Opere I 2, 1940, p. 119) ; la Bălcescu : „naţiile se vor reîntregi în libertatea lor. . .”. îndelungata asuprire a ţărănimii crease în marile mase o stare de indiferenţă faţă de treburile obşteşti sau de interesele moşiei boiereşti; mulţi publicişti au observat-o, reprezentanţii boierimii au numit-o trîndăvie, lene ; dimpotrivă, reprezentanţii intelectualităţii democrate, •dintre care unii au relevat în repetate ori vrednicia ţăranului român cînd lucrează pentru sine, COMPILAŢII DUPĂ N. BĂLCESCU 257 i-au căutat altă denumire; M. Kogălniceanu, N. Bălcescu recurg la termenul de apatie; termenul apare şi în articol ; „cunoaştem poziţia popolului şi apatia în care a căzut” (N. Bălcescu, Opere, I 2, 1940, p. 118); N. Bălcescu reţine termenul de la i\I. Kogălniceanu şi-l va întrebuinţa : „Temerea [ţăranilor] ca productul muncii lor să nu cază în mina asupritorilor lor produse apatia” ; „boierii izolindu-se de popor şi apăsîndu-1, îl fac apatic şi nepăsător la nevoile ţerii”. Alte exemple pot fi aduse; vom mai cita numai unul, pe care l-am mai semnalat şi a fost din nou recent relevat, anume comparaţia pe care Bălcescu o face intre Călugărenişi Termopile. „Valea Călugărenilor... Thermopile ale românilor”, spune el încă din 1847 şi repetă în Românii subt Mihai Vodă Viteazul (1878, p. 111); „Călugăreni ! Thermopile ale românilor!” spune, la rîndul său, autorul din Junimea română (ibidem, p. 120). Autorul compilaţiei, deşi şi-a însuşit cu multă fidelitate tezele modelului său, totuşi, ca mai toţi compilatorii, a fost tentat să introducă şi cîteva consideraţii personale. în trecut am relevat deja unele, dar atunci le-am privit ca probabile intervenţii ale redacţiei, explicaţie pe care P. P. Panaitescu nu a primit-o, căci a considerat întreg articolul scris de N. Bălcescu; altele au fost semnalate recent ca incompatibile cu poziţia şi ideile lui Bălcescu. Dar una, şi credem cea mai însemnată, nu a fost încă semnalată. Este vorba de pasajul în care compilatorul nostru îşi spune părerea despre caracterul revoluţiei de la 1848, părere cu totul opusă tezelor Iui Bălcescu. Revoluţia de la 1848 ar fi un fel de act de generozitate faţă de popor, făcut de tinerimea intelectuală şi de orăşenime, adică de burghezie, că n-ar fi opera poporului. Textul din articol este foarte clar : „Revoluţia de la 1848 a fost o revoluţie pentru popor, iar nu o revoluţie făcută de popor. Ea fu făcută de orăşeni şi de junimea luminată. Poporul, la început, o îmbrăţişă cu focul şi energia care-1 caracterizează; ea îi arăta steaua mîntuirii care de mult se eclipsase din vederea lui. Dacă el mai tîrziu perdu din credinţa care avea la început într-însa, cauza fu Guvernul său...” (ibidem, p. 121). N. Bălcescu n-a gîndit şi nu putea gîndi aşa. Este bine cunoscută concepţia sa; în repetate rînduri a afirmat rolul poporului în crearea istoriei; despre revoluţia de la 1848 şi-a spus de mai multe ori părerea ; el a zeflemisit pretenţiile ridicole ale acelora care revendicau paternitatea revoluţiei şi a contestat apartenenţa de partid sau de clasă a revoluţiei : „Revoluţia română de la 1848 n-a fost. un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decît voinţa întîmplătoare a' unei minorităţi sau mişcarea generală europeană; cu alt prilej el spunea despre roiul grupului de intelectuali din fruntea mişcării următoarele : „Comitetul revoluţionar n-a făcut el însuşi revoluţia; el şTa însuşit-o, a condus-o, a organizat-o. El a formulat intr-un program sentimentul poporului şi i-a dat o concepţie revoluţionară” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 278), în lumina rezervelor formulate şi a propriei noastre analize de texte, concluzia care trebuie reţinută în faza actuală a cercetărilor este că articolul Trecutul şi prezentul este o simplă compilaţie după N. Bălcescu, şi încă o compilaţie stîngace, care nu aduce nimic nou, indiferent, cine a făcut-o, ca atare nu-1 includem în ediţia de faţă. Cercetătorii îl vor găsi în ediţia din 1940. Ambele contestaţii au revendicat pentru Dimitrie Berindei recunoaşterea dreptului de autor, o „restitutio in integrum”,în numele principiului „loc adevărului”. Dar se pune o întrebare : un compilator poate fi considerat „autor”? Şi, prin consecinţă, cercetătorii care au considerat acest articol al lui N. Bălcescu sau ca şi al lui s-au abătut oare atît de mult de adevărul istoric? Discuţia purtată a contribuit pe plan bibliografic la identificarea unui compilator, un tînăr, dealtminteri, fără nici o pretenţie, dar nu a descoperit „un autor”. Discipol al lui Bălcescu, el preia tezele şi ideile magistrului, tară a-i aminti numele. Bste adevărat că nu semnează nici el, poate din prudenţă politică, dar neîndoielnic şi din consideraţii de probitate, deşi parafraza idei intrate deia in circulaţia emigraţiei române. Posteritatea nu are dreptul, fără a ofensa o memorie, să facă dintr-un om corect, un scriitor incorect, declarîn-du-i „autor”, ceea ce el însuşi nu s-a recunoscut. 17 — c. 708 31 LISTA LUCRĂRILOR CITATE ÎN TEXTE Lista de mai jos a operelor întrebuinţate de N. Bălcescu cuprinde manuscrisele şi lucrările tipărite, de care ştim că s-a servit, în baza propriilor sale menţiuni în text sau în josul paginii. Alcătuirea acestei liste s-a făcut potrivit cu următoarele reguli : la msse am menţinut numele autorilor şi titlurile operelor, chiar dacă ele nu mai corespund cu iaen-tificările actuale; in aparatul critic la care trimitem sau în josul paginii dăm autorii şi titlurile aşa cum sînt cunoscute azi; la autorii citaţi fără nici o menţiune de titlu şi la care aceste titluri n-au putut fi reconstituite după însemnările bibliografice ale lui Bălcescu însuşi, am dat de asemenea titlurile aşa cum sînt cunoscute azi, semnalînd însă aceste cazuri cu un asterisc ; la lucrările tipărite, indiferent de modul cum sînt bibliografiate de N. Bălcescu, am dat descrierea bibliografică conform cu regulile actuale, în afară de editură şi format (elemente bibliografice considerate ca dispensabile într-o astfel de listă). Preocuparea noastră a fost totodată ca la operele apărute în mai multe ediţii să dăm, pe cit posibil, chiar ediţia care a fost folosită de N. Bălcescu. Lectorul va găsi în această listă completări şi chiar deosebiri faţă de trimiterile bibliografice din text. Acestea provin pe de o parte din întregirile fireşti care ne-au fost impuse la alcătuirea listei pe bazele sus-inenţionate, iar pe de altă parte şi de trimiterile defectuoase din texL N. Bălcescu cunoaşte tehnica redactării unei bune fişe bibliografice. Găsim în mssele sale concepte care ne surprind prin preciziunea descrierii. De ex. lucrarea lui Dantiscani este foarte bine descrisă bibliografic (B-A. R., Msse rom., 81, f. 99). Conceptele listei bibliografice pentru Românii supt Mihai vodă Viteazul arată grija descrierii corecte a operelor folosite : autor, titlu, ediţie, volume, loc, an, paginaţie şi chiar indicaţia depozitului unde cartea se găseşte, cu menţiunea cotei. în lucrările tipărite lipseşte însă această preocupare. Era obişnuit în epocă să se facă trimiteri sumare. Indicaţiile bibliografice sînt deseori imprecise, insuficiente sau chiar greşite. Citează de ex. : Jacobinus în Reusner (...) sau pur şi simplu : Dukas, Waîther, Piasecius, Isthvanffi etc. care, deşi sînt nume cunoscute pentru specialişti, ridică totuşi, la o restituire de bibliografie, problema dificilă a ediţiei folosite. în anumite cazuri, chiar dacă pe lingă numele autorului avem şi ceva indicaţii asupra titlului operei, forma sub care sînt făcute este insuficientă pentru a determina şi ediţia ; de ex. : Stanislaus Orichovius, Annales Regni Poliniae. Annali V, sau Istuanfius Panonius, Historia regni Hungariae, lib. IV. Uneori trimiterea induce uşor în eroare un lector nespecializat în bibliografie istorică ; de ex. citează : Philipp Brietius, în: Chron. Universali ad ann. Christi 1359 ; în fapt, în locul titlului operei, Bălcescu a dat titlul unui paragraf din Cartea a XlII-a [Ab anno Christi 1300 ad 1400] în care găsim în menţiunea marginală : Polonia a Walachis vieţi (Ab anno Christi 1359), adică exact trimiterea pe care o urmăreşte textul. Complicaţii în restabilirea bibliografiei sînt provocate şi de unele greşeli de tipar. Astfel, găsim în două rînduri pe Commines sub forma Comines, t. III, ch. XIII, şi Comines, tom. VI şi XIII; s-ar părea că este vorba despre o operă în cel puţin 13 volume ; de fapt este o greşeală de tipar. Opera cronicarului francez Commynes (sau Commines), publicată într-un singur volum, este împărţită în opt ,,cărţi” în sens de părţi); ceea ce la Bălcescu este t. III, este de fapt l — livre (carte) III, şi tom LISTA LUCRĂRILOR CITATE ÎN TEXTE 259 VI este livre VI,% iar XIII (aparent tom) din a doua trimitere este capitolul XIII şi nu volumul sau tomul. La Dukas, din care Bălcescu citează Hist. Bizanţ„ car. XXXII este vorba de capitolul XXXII. Alte cazuri se pot cita. Urmînd pe M. Kogălniceanu, in Puterea armată, N. Bălcescu dă o listă a operelor consultate. în textul editat de noi au fost corectate numai greşelile pe care le-am prezumat de ordin material. Lectorul găseşte în cuprinsul acestei liste de faţă rectificările de ordin critic. în alcătuirea listei de mai jos am folosit, în primul rînd, operele existente în bibliotecile din ţară şi în parte şi în Biblioteca Poloneză din Paris, vezi G. Zâne şi Elena G. Zâne, Nicolae Bălcescu la Biblioteca Poloneză din Paris, Bucureşti, 1973, cît şi însemnările bibliografice din mssele 80 şi 81 din B. A. R., ultimele utile mai ales pentru cărţile folosite în exil; pentru identificarea lucrărilor întrebuinţate pînă la plecarea în Franţa, în iunie 1848, am recurs la catalogul cărţilor existente la Colegiul Sf. Sava, a cărui bibliotecă cu siguranţă că Bălcescu a folosit-o (I. Genilie, Catalog de cărţile ce se află în Biblioteca Colegiului Naţional, I —II, Buc., 1846—1847). Pentru a completa informaţia bibliografică în spiritul pe care Bălcescu însuşi îl dorea, am introdus în nota fişei însemnările lui din msse, privind fie Biblioteca unde se afla opera, fie unele caracterizări : ,,B. mea” — ,,B[iblioteca] mea” ; „B-N.” — ,,B[iblioteca| Nfaţională]” din Paris, B.P. — Bfiblioteca] P[oloneză] din Paris, cum lesne se poate înţelege. Bibliotecile care ne-au fost accesibile nu posedă toate operele şi mai ales ediţiile folosite de Bălcescu. în acest caz am dat ediţia de care am dispus şi am semnalat ediţia folosită de N. Bălcescu. în caz cînd o operă apărută în mai multe ediţii este citată în text fără nici o menţiune pentru a putea identifica anume şi ediţia, am reţinut ediţia pe care am consi-derat-o de mai largă circulaţie în cursul epocii. MANUSCRISE * Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţârii Moldovei de cînd s-au deşcălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiala domnilor carea scrie de la Dragoş vodă pînă la Aron vodă. [N.Bălcescu citează pur şi simplu ,,Ureche”, sau „Urechems.”. în Cuvîntpreliminariu găsim următoarea precizare : ,,.. .pe la sfîrşitul acelui veac [al XVI-lea] vornicul Grigore Ureche scrise cronica sa de la Dragoş vodă pînă la a doua domnie a lui Aron vodă (1313-1593)” (vezi voi. I, p. 97), iar în Logofătul Miron Costin, spune că: „Vornicul Ureche începu cronica sa numai de la Dragoş vv., iar de la venirea romanilor în aceste locuri şi colonizaţia lor nu pomenea nimic” (ibidem, p. 185). Mssul existent la B.A.R., inventariat la nr. 1445, a aparţinut în 1845 căpitanului C. Olteniceanu, cunoscut colecţionar de documente; după cum se ştie N. Bălcescu a folosit aceste colecţii (I. Crăciun şi A. Ilieş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne sec. XII—XVIII privind istoria României, Buc., 1963, p. 54 ; mssele şi ediţiile cronicii p. 55.)]. Costin, Miron, Letopisetulu Ţării Moldovei de la Aaron vodă încoace, de unde este părăsită de Ureche vornicul de Ţara de Giosă, scosu de Miron Costină vornicul de Ţara de Giosă, în oraşu în Iaşi în anul de la zidirea lumiei 7183, iară de la naşterea Mîntuitorului lumii lui Isus Hristos. 1675, Meseţa.. • dni. [N. Bălcescu citează şi pe Miron sumar : „Miron”, „M. Costin”, „Miron Costin”. Ms. Din referinţa pe care o dă în Cuvînt preliminariu, rezultă că cel puţin la acea dată confunda Letopiseţul cu o compilaţie de cronici, căci spune logofătul Miron Costin a completat pe Ureche, începînd cronica sa de la venirea lui Traian în Dacia, urmînd apoi originalul lui Ureche, pînă la Aron vodă ; iar d-acolo pînă la Dabija vodă (1662) scriind de Ia sine” (vezi voi. I, p. 97). Or, cronica lui Miron Costin cuprinde 66 de ani, de la domnia 260 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE a doua a lui Aron vodă 1595, pînă la urcarea în scaun a lui Dabija vodă 1661. N. Băl cescu a ştiut din informaţiile lui Hase despre existenţa mssului grecesc din Biblioteca regală din Paris, şi ulterior a cunoscut şi traducerea franceză pe care a semrialat-o lui Ubicini; publicistul francez — după cum se ştie — a făcut mai tîrziu o copie. Uin Paris, la 21 dec. 1860, Ubicini semnala lui M. Kogălniceanu traducerea şi se oferea să facă o copie, amintind de N. Bălcescu : „II existe au departement des manuscrits de la Bibliotheque Imperiale de Paris, un document inedit, tres precieux pour l’Histoire de la Roumanie, dont l’existence me fut signalee il y a deja plusieures ann 6es par feu Nicolas Balcesco, de regrettable memoire. C’est une traduction en franfais de la grande hronique Moldave de Miron Gostin. Le mss cote sous le No 7513 est intitule : Le gouvernemenl des Princes de la Moldavie de Miron Gostin grand logothete de Mol-davie, traduit en francais par Nicolas Genier de Smyrne, Angora 1741...’' (Arhiva Fundaţiei, Mihai Kogălniceanu; copie. B-A-R-, Msse rom. 4517, f. 202—203. Cp. Const. C. Giurescu, Les manuscrits roumains de la Bibliotheque Naţionale, în Revue his-torique du Sud-Est Europeen, II, 1925, nr. 1—3, p. 13 — 14). Despre mssele şi ediţiile cronicii: I. Crăciun şi A- Ilieş, op. cit., p. 58 şi urm; p. 80)]. * Gostin, Neculai, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1601. [N. Bălcescu confundă letopiseţul lui Neculai Gostin, aşa cum este identificat azi, tot cu o compilaţie de cronici; în Cuvînt preliminariu spune astfel următoarele : „Continuatorul Iui Miron a fost fiul său, logofătul Nicolae Gostin. Acesta a copiat pe Ureche şi pe tatăl său pînă la Dabija vv. cu deosebite adausuri, iar d-acolo pînă Ia 1712 a scris după izvoadele lui Vasile Dubău şi Tudor Damian” (vezi voi. I, p. 97). Confundarea cronicii cu o compilaţie mai rezultă şi din faptul că pentru biografia lui Miron Gostin dă ca izvor pe ling# o cronică anonimă şi „cronica lui Neculai Costin” (vezi voi. I, p. 183). Despre mssele cronicii şi ediţiile ei, I. Crăciun şi A. Ilieş, op. cit., p. 80 şi urm- şi p. 96]. * Neculce, Ion, Letopiseţul Ţârii Moldovei de la Dabija vocvod pînă la domnia lui loan Mavrocordat, cu o samă de cuvinte ce sînt auzite din om in om de oameni vechi şi bâ-trîni şi în letopiseţe nu sini scrise, ce s-au scris aice după domnia lui Ştefăniţă vodă, înaintea domniei Dabijei vodă (1661 — 1743). [înCuwîn/ preliminariu găsim următoarea referinţă despre Neculce: „El a copiat pe cronicarii dinainte pînă la Dabija vodă, iar d-acolo pînă la Duca vodă (1665) a scris după nişte originale particulare aflate la dînsul. Iar înainte, pînă la 1743, a scris de la sine cîte s-au întîmplat în viaţa sa” (Vezi I, p. 97 —98). Referinţa este scoasă chiar din textul cronicii- N. Bălcescu a avut probabil un codice precedat de O samă de cuvinte. căci numai aşa cred că se poate explica faptul că în referinţa sa spune că Neculce pînă la Dabija vodă a copiat pe cronicarii de dinaintea sa. Mssele şi ediţiile cronicii : 1. Crăciun şi A- Ilieş, op. cil., p. 110 şi urm., p. 115]. * Gantacuzino, Mihai, Genealogia familiei Cantacozinilor a cărui isvoire se trage din neamul de Valua din Pairii de Franţa începîndu-se de la anu 800 pogoară piuă ta anul 1181. (Titlul după : I. Grăciun şi A- Ilieş, op. cit., p. 191; ediţiile, p. 192J. Istoria Ţării Româneşti 1290 — 1700, de vel logofătul Badu Greceanu. Manuscris în 4° , 1707. ÎVezi 1, p. 338]. LISTA LUCRĂRILOR CITATE ÎN TEXTE 261 Leatopiseţul Ţării Româneşti ,1290 —1729, de Radu logofetul de Divan, sin Mihail Ieromonahul Lupescu. Manuscris in folio, 1729. ; |Vezi I, 339]. Lealopisăţul Ţării Rumâneşti, 1290 — 168S, scris de Tudosie sin Stoian ot Tunşii. Manuscris în 89, 1747. [Vezi I, p. 339]. Istoria Ţării Româneşti, 1290— 1688, scrisă de Constantin Căpitanul. Manuscris in 4°, 1761. [Vezi I, p. 337]. Leatopiseţul ţării Moldovii 1352 — 1591. Manuscris in folio. [Probabil mssul semnalat de N. Bălcescu lui I. Ghica în scrisoarea din 2 noiembrie 1843, despre care spunea că este un ms. „voluminos” al unui autor ,,anoniih’\ care îşi începe cronica de la Traian şi o continuă pînă la Aron vodă (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 39). Bibi. Centr. Univ. Iaşi posedă un ms inventariat la cota — VI — 36, în 8° (1359—1594), copie din prima jumătate a sec. al XlX-lea, după inssul căpitanului C. Oltelniceanu din Bucureşti. Copia a aparţinut lui M. Kogălniceanu. Identificat azi ca operă a lui Nicolae Costin, Letopiseţul ţării Moldovii, 1352—1591. Manuscris în folio. Cp. Ioan St. Petre, Nicolae Costin. Vieaţa şi opera, Buc., [1939]; 1. Crăciun şi A. Ilieş, op. cit., p. 80 şi urm.] Leatopiseţul ţării Moldovii, 1662 — 1716, scris de Axentie Uricariul după izvodul lui Vasilie Dubau, Tudor Damian ş.a. Manuscris în 4°, 1716 [1715]. [Compilaţie de cronici; cuprinde Cronica Moldovei dintre anii 1661—1709, cronicile lui Nicolae Costin şi Axinte Uricariul despre domnia lui Nicolae Alexandru Mavrocordat 1710 — 1716. Este probabil mssul existent azi In Bibi. Centr. Univ. Iaşi, nr- 11 — 22. Compilaţie de cronici, copie din 1715 [sept.] cumpărat de M. Kogălniceanu, de la Bucureşti, în 1845, prin Gr. Alexandrescu. N. Bălcescu, la 2 noiembrie 1843, semnala lui 1. Ghica mssul, cu specificaţia că este scris ,,de un oarecare Anxentie Uricarul, după manuscrisele lui Vasili Damian şi Teodor Dubeu şi alţii. începe de la Eustratie Dabija, acolo unde Miron a lăsat istoria şi continuă pînă la 1716. Conţine o mulţime de amănunte”. Propunea să facă o copie pentru M- Kogălniceanu (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 39 — 40, în limba franceză). Pe la sfîrşitul lui 1843, M. Kogălniceanu scria lui I. Ghica, rugîndu-1 să intervină pe lingă Bălcescu, pentru a-i face copia (ibidem, p.466). La 11 ianuarie 1844, a treia parte din cronică era deja copiată. Cunoscută azi sub numele : Pseudo-Nicolae Gostin, Cronică a Moldovei, dintre anii 1661 — 1709, Msse şi ediţii; I. Crăciun si A. Ilieş, op. cit., p. 105 — 107]. începutul învăţăturilor bunului şi credinciosului Ion Neagoe Basarab vv. care a învăţat pe fiiul său Teodosie. Manuscris în 4° de la începutul veacului al XVI-lea. [Opera fusese publicată în 1843, sub titlul : învăţăturile bunului şi credinciosului Domn al Ţării Româneşti Neagăe Basarab Voevod către fiul său Teodosie, dat la lumină de Ioan Eclesiarhul Curţii, Buc., 1843. N. Bălcescu nu citează textul tipărit. Despre manuscrisele româneşti ale învăţăturilor : N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Buc., 1940, . I, p. 46; Dan Zamfirescu, Studii şi articole de literatură română veche, Buc., 1967, p. 69—183; învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Buc., 1971, Neagoe Basarab şi învăţăturile către fiul său Theodosie. Probleme controversate, Buc., Minerva, 1973, Colecţia Universitas]. 262 G. ZÂNE ŞI ELENA G. ZÂNE CĂRŢI Aaron, FI., Idee repede de istoria priniipatului Ţării Rumâneşti, I —III, Buc., 1835—1838, 3 voi. Aaron, FI., Manual de istoria prinţipatului României de la cele dinţii vremi istorice pină in zilele de acum, Buc., 1839. Albinus, Petrus, Vita Jacobi Despotae Moldavorum Reguli clescripta ă Johanne Sommero. Acliectae sunt eiusdem antoris De Clade Moldavica Elegiae XV, quibus eiiam Historia Despotica continetur. Una cum explicalione quorundam locorum in hoc Sommeri scripto, & commen-tatiuncula brevi De Walachia & rebus Walachicis, Petri Albirii Nivemontii. . ., Witeber-gae, [158,7]. Ambry, Embry D,’ vezi : Chalcocondylas Laonicos. Ammianus, Marcellinus, Ammiani Marcellini l Rerum gestarum libri] Quae supersuril. Accedunt auctoris ignoti de imperatoribus excerpta, Lipsice, 1835. [N. Bălcescu citează pe Ammianus după M. Kogălniceanu, Histoire, p. 25, care nu dă ediţia ; menţiunea de mai sus are deci un titlu indicativ]. Avrigny, Hyacinthe Robillarcl d', Memoires chronologiques pour servir ă Vhistoire universelle de VEurope, depuis 1600 jusqu’en 1716 avec des reflexions & remarques critiques, I—IV, Amsterdam, 1725, 4 voi. [în lista lui N. Bălcescu : ,,par le P. d’Avrigny jesuite, Paris, 1724, 4 voi., in 12 (B-N. din Bucureşti)”, B.A.R., Msse rom. 81, p. 40]. Barlezio, Marino, De vita moribus ac rebus praecipue adversus Turcas gestis Georgii Caslrioti, claressimi Epirotarum Principis, qui propter celeberrima facinnora Scanderbegus, hoc est Alexander Magnus, cognominatus fuit, libri tredecim per Marinum Barletium Scodren-sem conscipti ac nune primum in Germania câştigatissime aediti. Argentorati apudC.ra-tonem Myluim. Mense Octobri, anno MDXXXVII. [Alte ediţii : Veneţia (1537), 1554, 1560, 1578, 1580; Frankfurt a. M-, 1561, 1577, 1578; Lisabona, 1567, 1589; Madrid, 1597, trad. în 1. polonă Brest Litovsk, 1569]. Barre, Charles, Du credit et des banques hypothecaires, Paris, 1849. Baudier du Languedoc, Michel, Inventaire de VHisloire generale des Turcz. Oii sont descriptes Les Guerres des Turcz, Leurs conquestes, sedilions et choses remarquables .. . Avec la Mort et Belles actions de plusieurs Chevaliers de Malte, et autres Gentilshommes et Seigneurs Frangois, par Le Sr Michel Baudier du Languedoc. Seconde Edition reVue et augmen-tee par le mesme..,. Paris, 1620. [,,B. mea”; ed. Rouen 1641, în 4°; Msse rom. 81, f. 79v; ed. I, Paris 1617.] Bawr de, Memoires historique et geographique sur la Valachie, avec un Prospectus d’un Atlas Geographique & Militaire de la derniere Guerre entre la Russie & la Porte Ottomanne publies par Monsieur de B : s?, A Francfort et Leipsic, 1778. Bechet, Antoine, Histoire du Ministere du Cardinal Martinusius, Archeveque de Strigonie, Primat & Regent du Royaiime de Hongrie. Avec L’origine des Guerres de ce Royaume & de celles de la Transilvanie, A Paris, 1715. LISTA LUCRĂRILOR CITATE ÎN TEXTE 263 Bethlen, Wolffgangus, Woolffgangi de Bethlen Celsissimi Principis Transsylvaniae consiliarii intimi, Supremi comitis comitatus Albensis, nec non regni cancellarii. Hisioria de rebus Transsylvanicis, Editio Secunda, I—VI, Gibinii, 178*2—1793, 6 voi. îi,în Bibi. Naţion. din Paris, M/1194 şi în B. mea”; Msse rom. 81, f. 67v; extrase: t. III, ibidem, 80, f. 8-10v, ll-llv , 15-23.]. Biographie universelle, ancienne et moderne, ou histoire par ordre alphabetique de la Die de tous Ies hommes, qui se sont fait remarqucr. Ouvrage redige par une societe de gens de lettres et de savants. Paris, 1810 — 1828, 52 voi. + 32 voi. supl. [Ed. nouă refăcută 1842 — 1865.] Bisselius, Ioannes, Ioannis Bisselii e Societate Jesu, Aetatîs nostrae gestorum eminentium Me-dulla Hislorica, Per aliquot Septennia digesia, Sepiennium I. Ab Anno MDCI usque ad Annum MDCVII inclusive. I —III, Ambergae, 1729, 3 voi. [,,La Bibliotheque royale, supt Lit G. nr. 1569. în tomul II de la pagina 53—166 se cuprinde următoarea relaţie despre Mihai vv., împreună cu un portret al lui foarte bine stampat1. N. Bălcescu, Paris, Iulie1. Numele pictorului şi al sculptorului sînt astfel însemnate pe portret : Umbach fecit. J. A. Boner Se.” ; Msse rom. 81, f. 19; ,,în tomul II se coprinde o biografie a lui Mihai vv. de 113 pagine supt titlu Michael Walachiae Waywoda, cu un portret al lui făcut de Umbach pictorul” ; Msse rom. 81, f. 67 r-v. ,,în Bibliot. Naţion. Paris, nr. G/1569, în tom. II” ; ibidem, 81, f. 67 ; extrase : ibidem, 80, f. 175—179, 181—194;81, f. 19v —48v; „Noi posedăm — spune Al. Papiu Ilarian — două exemplare din această veche şi rară carte, care Bălcescu al nostru se văzuse nevoit a şi-o copia din Biblioteca din Paris”, Tesauru de monumente istorice, I, 1862, p. 110]. Bonfinio, Antonius, Antonii Bonfinii Asculani Rerum Hungariccirum Decades Libris XLV. Corn-prehensae ab origine gentis ad annum MCCCCXCV, Editio septima. Accesit Index rerum locupletissimus. Recensuit et Praefatus est. D. Carolus Andreas Bel. Seren. Saxon. Elect. Consit. Aut. Poes. Prof. Publ. Ord. Academ. Decemvir et Bibliotliecarius. Lipsiae, 1771 [Ed. I 1543]. Breton, de la Martiniere, La Russie, ou moeurs, usages et costumes des habitans de toutes Ies provinces de cet empire. . ., I—VI, A Paris, 1813, 6 voi. Brietius, Philippus, Philippi Brietti Abba Villaei S. J. Sacerdotis. Annales Mundi sive Chronicon Universale secundum optimas chronologicorum epochas ab orbe condito ad annum Christi, millesimum sexcentesimum sexagesimum perductum. In hac vero editione usque ad paxem Badensem MDCCXIV, sancitam continuatum ab alio quodam Societatis, Jesu Sacer-dote..., Viennae, 1727. Gambini, Andrea, Dell’origine de Turchii, d’Andrea Cambini Cittadin Florentino, lib. III, în : Francesco Sansovino, Historia universale dell’origine, guerre et imperio de Turchi, Veneţia, 1654, f. 141-181. Campana, Cesare, Compendio historico, delte guerre ultimamente successe tra Christiani, Sc Turchi, & tra Turchi, & Persiani : Nel quale particolarmente si descrivono quelle foite in Unghe-ria, et Transilvania, fino al presente Anno MDXCVII. Doue per piu facilită de’Lettori si e posta in disegno essa Ungheria, & Transilvania : con tutte le sue Provincie, cittâ, for-tezze, monti, laghi, & fiumi; il tutto situato a suo luogo, come si pud vedere per la Scala delle miglia Italiane, che in essa figura si contiene. Con un Sommario delTorigine de Turchi, 264 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE e Vite di tutti i Prencipi di Casa Oltomana; el un’arbore, nel quale si contengono tulii gli Imperatori di delta Casa. Di Cesare Campana. Con privilegio. In Vinegia, 1597. [B.N. (din Paris), 1/299; Msse rom. 81, f. 70v ; extrase: ibidem, f. 125], Campana, Cesare, Delle Historie del mondo, descritte dai Sig. Cesare Campana. Volume primo. Che contiene Libri dieci: Ne’quali diffusamente si narrano le cose avvenute. DalV Anno 1570, fino al 1580. Novamente Stampate con li Argumenti ă ciascun Libro, Con la Tavola de’Nomi proprij, et delle materie. In Como, 1602. [B.N. (din Paris), G/1042, „Como, 1601, 2 voi. în 4°” ; Msse rom. 81, f. 88; extrase: Msse rom. 80, f. 220—225v], Campana, Cesare, Delle Historie del mondo descritte dai Sig. Cesare Campana, GentU’huomo Aquilano. Volume secondo. Che contiene Libri XVI. Ne’quali diffusamente si narrano le cose avvenute dall’ Anno 1580 fino al 1596... Novamente ristampate. .. Con gli Argo-menti a Ciascun Libro et con due Tavole, una de’Nomi proprii, l’altra delle materie. In Veneţia, 1607. Cantacuzino, Mihail, I^TOPIA THE BAAXIAS IIoXmxY; xal Fscoypaqjixo ămb âp^oaoTaTT^ 'xaTocpTacsog tou 1774 itovc;. ’Ev Btivvi) tt)? ’AouaTpîa?, 1806. Cantemir, Dimitrie, Histoire de l’Empire Othoman, oii se voyent Ies causes de son aggrandisse-ment et de sa decadence. Avec des Notes tres instructives. Par S.A.S. Demetrius Cantimir. Prince de Moldavie. Traduite en Francais par M. de Joncquieres. T I —IV. A Paris, 1743. [,,B. mea”; Msse rom. 81, f. 76], Cantemir, Dimitrie, Demetrii Kantemirs ehemaligen Fursten in der Moldau, H istorisch-geogra-phisch- und politische Beschreibung der Moldau, nebst dem Leben des Verfassers und einer Landcharte. Frankfurt und Leipzig, 1771. Cantemir, Dimitrie, Scrisoarea Moldovei. De Dimitrie Cantemir, Domnul eiî. Carea acum intiiu s-au tipărit în zilele bine credinciosului şi de Hfristofs iubitorului Domnului nostru loann Sandul Sturza Voevod. Cu Blagoslovenia Prea osfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Kirio Kirio Veniaminal Mold. Pevreamea prea cuviosului Stareţ al sfintelor Monastiri Neamţului şi Secului, Kir Dometian. în sfînta Monastire Neamţul, la anul 1825. August în 19. Caraman, Essai sur l’organisation militaire de la Prusse. Paris, 1831. Carra, Jean Louis, Histoire de la Moldavie et de la Valachie. Avec une dissertation sur l’etat actuet de ces deux Provinces, par M.C. ..., Neufeliatel, 1781. Chalcocondylas, Laonicos, L’LIistoire de la Decadence de l’Empire Grec et establissement de celui) des Turcs par Chalcondile Athenien, De la traduction de B. de Vigenere. Bourbonois ei illustree par huj de curieuse recherche trouvees depuis son deces. Avec la Continuation de la mesme Histoire depuis la ruine du Peloponese iusques ă Van 1612. Par Thomas Artus Sr. d’Embry. T I —II. A Paris, 1650, 2 voi. [N. Bălcescu foloseşte ed. F. E. du Mezeray. Rouen, 2 voi.; citează : Sieur d’Ambry, Continuation de l’histoire de Chalcocondyle. Rouen, 1660.] LISTA LUCRĂRILOR CITATE IN TEXrE 265* Commynes, Philippe de, Les Memoires de Messire Philippe de Commines, Chevalier, Seignew d' Argenton sur les principaux faicts et gestes de Louys XI et Charles VIII son fils, Hon. de France, Deux Epitres de Jean Sleidan, avec la vie, de l’Autheur, Et un ample Indict des choses plus remarquables. Le tout revue & corrige sur l’edition de Denis Savvage. A Geneve, 1615. Conspectus hisloriae Valachicae auxilio cum divina ab anno reparata? Salutis 1595, în : Johann Christian Engel, Geschichte der Moldau und Walachey, Halle, 1804, voi. IV, part. I, p. 106-109. Cromer, Martin, Martini Cromeri Varmiensis Episcopi Polonia : Sive De origine et rebus gestis-Polonorum. Libri XXX. Oratio funebris Sigismundi Primi Regis. Deque situ populis,. moribus, magistratibus & Republica regni Poloniae, libri duo. Cum indice rerum memorabilului locupletissimo, Coloniae Agrippinae, 1589. [Alte ediţii : 1555, 1558, 1568 ; la N. Bălcescu : 1599], Dantiscani, Gotardi Artus, Ilistoria Chronologica Pannoniae. Res per Hungariam et Transyi-vaniam, iam inde ă constilulione Regnorum illorum usque ad invictiss. Rom. Imp. Rodol-ptîum II. . .Ad Annum usque MDCVII continuata & deducta, Studio & opera M. Gotardi Artus Dantiscani..., Francofurti, 1608. [„La Bibliot. Regală (din Paris), M. 1183”; Msse rom. 81, f. 99; extrase: ibidem,. f. 98 — 104; în latină şi română (chirilic)]. Del Chiaro, Anton-Maria, Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia. Con la descrizione-del paese, natura, costumi, riti e religione ăegli abitanti. . . Composta da Anton-Maria* del Chiaro Fiorentino. In Venezia, 1718. Dlugosz, Jan, Ioannis Dlugossi seu Longini Canonici Quondam Cracoviensis, Ilistoriae Polo-nicae. Libri XII. Quorum sex posteriores nondum Edili, Nune simul cum prioribus ex-inscripto rarissimo in lucem prodeunt Ex Bibliotheca ei cum Prăefatione Henrici L.B. Ab Huyssen, Russorum Caesari a Consiliis intimis, Belicis et Iustitiae etc. Praemitlitur Praeter vitam autoris et doctorum de eo lestimonia. Samuelis Ioachimi Hoppii, Schediasmm de Scriptoribus Historiae Polonicae. Plurimis ănnotationibus auctum Gabrielis Groddeckii PP. Ac Bibliothecarii Gedanensis Accedunf Utrobique Indices Locupletissimi, I — II, Francofurti, 1711-1712, 2 voi. Du Cange, Carolo Du Fresne, Historia Bgzantina Duplici commeniario illustrala. . . Auctore-Carolo du Fresne Domino Du Cange..., Venetiis, 1729. Dukas, Ducae Michaelis. Ducae nepotis Historia bgzantina, res in Imperio Graeconim Gestas-complectens : a Ioanne Paleologo I ad Mehmetem II Accessil. Cronicon breve quo Grae-corum Venetorum & Turcorum aliquot Gesta continentur... Studio..., Ismaelis Bullialdn Venetiis, 1729. [Ed. Paris, 1649; Bonn, 1834]. Encgclopedie methodique, ou par ordre de matieres : par une Societe de gens de iettres, de savants et d’artistes precedee d’un voeabulaire universel, servant de table pour toute l’ouvrage. Redige par Mongez. Paris, 1782 — 1792, 1792 — 1832, 16 voi. Engel, Johann Christian von, Geschichte der Moldau und Walachey Nebst der historischen und; statistischen Literatur begder Lănder, Halle 1804, în : Geschichte des Ungarischen Reichs■ und seiner Nebenlănder, voi. IV, partea I—Ii. [„în Bibi. mea şi cea română din Paris” ; Msse rom. 81, f. 71.} 266 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Fessler, Ignacz Aurel, DieGeschichte der Ungem und ihrer Landsassen, Erzăhlet von Dr. J. A. Fessler, I —X, Leipzig, 1815 — 1825, 10 voi. Filstich, Johannes, Schediasma Historicum de Valachorum Historia Annalium Transilvanensium muliis in Punctis Magistra et Ministra Disserit Iohannes Filstich. Gymnasii Coronens. Transilva. Rector, lenae, 1743. Fleury, Claude, Histoire ecclesiastique (jusqu’en 1414) avec la continuation (jusqu’en 1395, par le P. Jean — CI. Fabre et Goujet), Paris, 1691, 1722—1737, 36 voi. + 1 voi. Table generale des matieres (1758). Florian, Aaaron, vezi Aaron. Fotino, Dionisie, ISTOPIA THS AAKIA2, TA NYN TPANSIABANIAS, BA AX IA£ KAI MOAAAYIAS. ’Ex 8wcQTEINOY, I—III, ’Ev Bievvtj ’AoocjTp'ia^, 1818? 3 voi, [,,B. mea”; Msse rom. 81, f. 71]. Gebhardi, Ludewig Albrecht, Geschichte der Walachey. Geschichte der Moldau, în Geschichte des Reichs Hungarn und der damit verbundenen Staaten, IY-er Theil, Leipzig, 1782, p. 233—498 ; 499-740. Gerando, A. De, La Transylvanie et ses habitans, I —II, Paris, 1845, 2 voi. Geropoldi, Antonio, Bilancia LIistorico-Politica delUImperio Ottomano, overo Arcani reconditi del Maomettismo... di Antonio Geropoldi Nobile Albanese, In Veneţia, 1686. Geuderus, Iacobus, Turca NIKET02 Hoc est De imperio Ottomanico Evertenclo, et Bello contra Turcas Prospere gerendo, Consilia tria, Lectione et cogniiione valde digna : I. Lazari Soranzii, Patr. Veneti.: quod Ottomanum, sive de rebus Turcicis : II. Achillis Tarduccii quod Turcam Vincibilem inscribere placuit : III. Anonymi cuiusdam Dissertatio, de Stătu imperii Turciei, cuismodi sub Amurathe III fuit; deq; eius evertendi modo. Nunc-primum ex Italico idiomate in Latinum conversa a Iacobo Geudero ab Heroltzberga. Cum Indice copioso, Francoîurti, 1601. Gibbon, Edward, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire. With notes by the rev. H. H. Milman, I—VIII, Paris, 1840, 8 voi. [N. Bălcescu citează pe Gibbon după M. Kogălniceanu, Histoire, p. 26; nu dă nici el ediţia; menţiunea de mai sus este dată cu titlu indicativ, luînd în consideraţie o ediţie de mai largă circulaţie; ed. I, Londra, 1774—1788]. Hammer, Joseph De, Histoire de l’Empire Ottoman, depuis son origine jusqu’â nos jours, par J. de Hammer. Traduit de Tallemand sur la deuxieme edition, par M. Doehez, I —XVIII, Paris, 1835—1843, 18 voi. -f- Atlas. [,,B. mea” ; Msse rom. 81, f. 71 ; extrase ; ibidem, f. 49v — 50v ]. fîase, Notice cl’un Manuscrit de la Bibliotheque du Roi, contenant une Histoire inedite de la Mol-davie, composee en moldave par Nicolas Costin, grand logothete â la cour d’Iassy, et traduite en grec moderne par Alexandre Amiras. Par M. Hase în : Notices et Extrais des Manuscrits de la Bibliotheque du Roi, XI, 2-eme pârtie, 1827, p. 274—331, 332 — 394. LISTA LţJQRĂRILOR CITATE IN TEXTE 267 Heidenstein, Reinhold, Reinholdi, Heidensteinii, Secretarii Regii. Rerum Polonicarum ab excessu Sigismundi Augusti, Libri XII, Francofurti ad Moenum, 1672. [„Cea mai interesantă pentru resboaele între poloni şi români. B. N. din Paris, M. 1162” ; Msse rom. 81, f. 69v — 70; extrase; ibidem, 80, f. 127—134]. Historica relcttio de Stătu Vcdachiae 1679 — 1688, în Johann Christian Engel, Geschichte der Mol-dau und Walachey, Halle, 1804, voi. IV, part. I, p. 109 — 117. [Traducere în limba i’omână : Raport istoric despre starea Ţării Româneşti 1679 — 1688, în : Magazinu istoric, V, p. 33 şi urm]. Hommaire de Hell, Xavier, Les steppes de la Mer Caspienne, le Cciucase, la Crimee et la Russie Meridionale Voyage pittoresque, historique et scientifique, I —III, Paris, 1843—1845, 3 voi. lacobinus loannes, Rerum in Transylvania ă Sigismundo Battoreo Principe anno MDXCV gestarum. Narratio Auctore Ioanne Iacobino Claudiopolitano, în : Nieolaus Reusnerus, Rerum memorabilium in Pannonia, Francofurti, 1603, p. 211—227. [Extrase; Msse rom. 80, f. 12— 14v]. Istvânfy, Nieolaus, Regni Hungarici, Historia . .. Libris XXXIV. . . descripta a Nicolae Isthuanf-fio Pannonio. . . Accedit hac postrema et novissimci editione.. . Usque ad Annum MDCCXVIII & ultimam pacis Passarovicensis conclusione, Quo totum hoc Hungariae Regnum victoricibus hujus Austriacae Triadis armis gloriose devictum, & Turcicis manibus poteniissime ereptum, cumtota Transylvania, Dalmaţia, Bosnia, Moldavia, Servia & paci-ficae nune vivit libertăţi. Libris XV. Sincero, veraci ac nitidissimo stylo descripium Per R. D. Joannem Jacobum Ketteler, Illustris Collegiatae Ecclesiae S. Gereonis Coloniae, Vicarium. Coloniae Agrippinae, 1724. [,,B.N. din Paris, M. 1142” ; Msse rom. 81, f. 67r ; N. Bălcescu citează şi ediţiile : Coloniae Agrippinae, 1622, şi Viena, 1758; în text titlul general al operei : Historia Regni Hungarici; extrase ; ibidem, 80, f. 38 — 72; un exemplar din ediţia 1724 în Biblioteca colegiului naţional din Bucureşti]. Katona, Stephanus, Historia Critica Regum Hungariae. Stirpis Arpadinae Ex fide domesti-corum et exterorum scriptorum concinnata, a Stephano Katona in Regia Universitate Bu-densi historiarum Doctore, Archidioecesis Strigoniensis Presbgtero. I—XLII. Pestini Budae. 1779-1817, 42 voi. [,,B-N. din (Paris), nr. M. 1306/A” ; Msse rom. 81, f. 71v ; extrase ; 80, f. 213 —219v ; X. Bălcescu dă ca loc şi dată de apariţie Buda, 1779 — 1806, 37 voi.]. Kogălniceanu, Mihai, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens, par Michel de Kogalnitchan. Tome premier. Histoire de la Dacie, des Valaques Transdanubiens et de la Valachie (1241 —1792), Berlin, 1837. Kogălniceanu, Mihai, Fragments tires des Chroniques Moldaves et Valaques pour servir ă l’his-toire de Pierre-le-Grand, Charles XII, Stanislas Leszczgnski, Demetre Cantemir et Constantin Brancovan, par le major M- Kogalnicean, I —II pârtie, Iassi, 1845, 2 voi. Kogălniceanu, M. Letopisiţile Ţării Moldovii publicate pentru intăiaşi dată, I —III, Iaşii, 1845 — 1852, 3 voi. Kurz, Anton, Portretul lui Mihai Viteazul, Principe al Ţării Româneşti şi al Moldaviei, locuiiito-riu al Transilvaniei etc., însoţite cu note..., in Magazinu istoric, II, 1846, p. 381 —385. 268 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE' Lamennais, F., Paroles cVun croyant, Paris, 1841. [Ed. I, Paris, 1843]. Lenfant, Jacques, Histoire de la Guerre des Hussites et du Consile de Băle, I —II, Amsterdam 1731, 2 voi. Martens, Le baron Charles de, Guide diplomatique, I — II, Leipsic, 1832, 2 voi. [Ed. Paris, 1837, 2 voi.]. Martin, Louis-Aime, De Teclucation des meres de familie ou de la civilisation du geme luimain par Ies femmes, I —II, Paris, 1834, 2 voi. Martin Louis-Aime, Educaţia mumelor de familie sau civilisaţia neamului omenes( prii, femei, tradusă slobod după a patra ediţie de I. D. Negulici, 1 — 11, Buc., 1844— 1846, 2 voi. Michelet, Jules, Le peuple, Le Haye, 1846. Mignot, Histoire de TEmpire Ottoman, Depuis son origine jusqu’â la paix de Belgrade en 1740? par M. Mignot, Abbe de Scelliers .... I —IV, A Paris, 1771, 4 voi. [,,B. mea”; Msse rom. 81, f. 76v]. Montreulx, N. de, Histoire iiniverselle des Guerres du Turc, depuis Tan 1565. lusques ă la Trefve faicte en Vannee 1606. Ou sont compris le Siege de Malle, Bataille de Lepante, Prise . de Cgpre, Divers combats et prises de villes tănt en Hongrie, Dalmalie et Transilvanie qu’autres provinces de TEurope, soubs divers Empereurs & Chefs de guerre. Chrestiens A Turcs : Les guerres des Turcs contre Ies Perses, Ethiopiens & Georgiens. Avec Ies Exploicts el Hauts Faits d’Ârmes de Philippe Emanuel de Lorraine Duc de Mercoeur, Lieuienant General de TEmpereur, contre les mesmes Turcs, Enrichis de leurs porlraiis et figmes Tome Second. Par N. de Montreulx, sieur du Mont Sacre, gentilliomme du Mâine. A Paris, 1608. [,,B. N. din P., M/1185” ; Msse rom. 80, 1. 24; ibidem 81, f. 68; extrase : ibidem, 80, f. 24-37], Natalis Comitis universae historiae sui temporis iibri iriginta ab anno 1545 — 1581, Venetiis apud Damianum Zenarum foi. 1581, în : Johann Christian Engel, Geschicble der Moldau und Walacheg, Halle, 1804, voi. IV, part. I, p. 218—219. Niemcewicz, J. U-, Dzieje Panowania Zygmunia III, Krola Polskiego, I —III, Warszawia, 1819, in 8°. [,,B. Pol. din Paris” ; Mss. rom. 81, f. 69 ; extrase : ibidem, 80, f. 238 —259v ; în 1. franceză de altă mină, cu corecturi autografe de N. Bălcescu în 1. română; la f. 303 o însemnare : Nicmcevicz, ed. 1819]. Orichovius, Stanislas, Slanislai Orichovii, Okszi. Annales Poloniei ab excessu Sigismundii cum vita Petri Kmithae, în : loannis Dlugossi seu Longini, Historiae Polonicae, Francofurti, 1712, tom II, p. 1232-1631. Orteiius, Hieronymus Augustanus, Chronologiaoder Historiscbe Beschreibung aller Knegsempo-rungen und Belăgerungen der Stătt und Vestungen, auch Scharmiitzeln und Scblachten so in Ober und Under Ungem aucb Siebenbiirgen, mit dem Tiirken von A 1395 biss aufj gegenumrtige Zeitt gedenckhwiirdig geschehen. Alles griindtlich und ordenlich (Vergleichen vor niemals in Druck ausgangen) zusammen verfasst, und mit fleiss bechriben, dureb LISTA LUCRĂRILOR CITATE IN TEXTE 269 Hieronymum Qrtelium Augustanum. Auch mit schdnen Kupferstuclcen sampt einei Map-pen oder Landtaffel so dar zu gehorig gezieret, I—III, Niirnberg, 1602, 3 voi. [,,în B- mea” ; Msse rom. 81, f. 75v ; extrase : ibidem80, f. 85— 97v ; cp. Magazinu istorica, II, p. 373, nota]. Paul de Aleppo, The Travels of Macarius Pairiarch of Antioch ; written by his allendant Arch-deacon, Paul of Aleppo, in arabic, I —II, Translaled by F C. Belfour, London, 1836. ţPertusier, Charles], La Valachie, la Moldavie el de l’influence politique des Grecs du Fanai, Paris, 1822. Peyssonnel, Obseroations historiques et geographiques sur les peuples barbares qui onl habite les bords du Danube & du Ponf-Euxin, Par M. de Peyssonnel, A Paris, 1765. Piasecki, Paul. Chronica Gestorum in Europa singularium â Paulo Piasecio Episcopo Praemis-liensi, Accurale ac fideliter conscripta. Ad utilitalem publicam divulgata, & Typis expressa Cracovia, 1645. [,,B. N. din Paris, M/1169. B-P- nr. U—8; începe de la anul 1571—1645 şi einteresantă pentru campania de la 1600 cu polonii” ; Msse rom. 81, f. 69v, 81, f. 303 ; extrase : ibidem 80, f. 81 —83v : un exemplar ed. 1648 şi în Biblioteca Colegiului Naţional din Bucureşti; N. Bălcescu citează ediţia Cracovia, 1645]. Predescu, Eugenie, Memorialul Vistierului Stuvrinos, în : Magazinu istoric pentru Dacia, T. I (1845), p- 251-276. Raicevich, J. St., Voyage en Valachie et en Moldavie avec des obseroations sur l’histoiie, la physi-que et la politique : augmente de notes el additions pour l’intelligence de divers points essen-tiels. Traduit de l’italien par J. M. Lejeune, ex professeur particulier de S. A le Prince de Moldavie. A Paris, chez Masson et fiis, 1833, XXIX + 187 p- Reglementul organic al Prinţipatuliii Moldovei, Iaşii, 1846. Regulamentul organic. întrupat cu legiuirile din anii 1831, 1832 şi 1833 şi adăogat la sfirşitcu legiuirile de la anul 1834 pînă acum... Acum a doua oară tipărit, Buc , 1847. Reusneur, Nicolaus, Epistolarum Turcicarum variorum el diveisorum Authorum, Libri XIV. In quibus Epistolae de Rebus Turcicis, Summorum Pontificum, Imperatorum, Regum, Prin-cipum, aliorumque mundi Procerum, iam inde ă primordio regni Saracenici et Turciei usque ad hac nostra lempora ultro citroque scriptae leguntui. Opus non tam ad hisloriarum de rebus Turcicis cognitionem quam a consultationes nostrarum femporum maxime ufile ac necessarium. Ex. recensione Nicolai Reusneri Leorini Ic Comitis Palatini Caesarei, et Conciliarij Saxonici, I —IV, Francofurti ad Moenum, 1598—1600, 4 voi. [,,B.N. din P., nr. 1/280” ; Msse rom. 81, 1. 79v ; extrase : ibidem, 80, f. 208—219v j. Reusner Nicolaus, Operis Collectanei epistotarum Turcicarum. Libri XII, XIII & XIV- Quibus ea polissimum, quae superioribus annis sub Amurahs & Mahometis lll. Impeno irt Pannoma orbe Christiano gesta sunt, continuenter, Ex recensione Nicolai Reusneri Leorim, Jurisconsulţi, Comitis Palatini Caesarei & Consiliarij Saxonici Francofurti Ad Moenum, Anno Christi MDC, in 4°, 4 + 197 p. Reusner Nicolaus, Rerum memorabilium in Pannonia sub Turcarum lmperatonbus. a capta Constantinopoli usque ad haneaetatem nostrom Bello Militiaq; gestarum. exegeses sive 270 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Narrationes illustres variorum et diversorum auctorum. Recensente NicolaoReusnero. Iuris-consulto et Comite Palatino Caesareo Consil. Sax., Francofurti, 1603, in 4°. [,,Se află în Biblioteca Naţională din B(ucureşti) şi în cea de la Paris” ; Msse rom. 81, f. 67]. Rocquancourt, J., Cours complet d’art et d’histoire militaires. . . ăl’usage des eleves de l’Ecole Royale Speciale Militaire, I —IV, Paris, 1838—1841; II, 2-eme 6d.; III, Nouvelle ed. revue...; IV, 1838. [Ediţiile mai vechi: Cours elemenlaire. . ., t. IV, 1838, ed. I, 1826; ed. a Il-a 1831; ed. a IlI-a 1840]. Rossi, Pellegrino, Cours d’Economie politique, I —IV, Paris, I —II, 1840—1841; III, 1851; IV, 1854, 4 voi. Royer, Des institutions de credit foncier en Allemagne et en Belgique, Paris, 1845. Sacy, Claude-Louis Michel, de, Histoire generale de la Hongrie, depuis la premiere invasion des Huns, jusqu’ă nos jours, Par M. de Sacy, Censeur Royal..., I —II, A Paris, 1788, 2 voi. [,,B.N. (din Paris), M/1306” ; Msse rom. 81, f. 71v; extrase : III, ibidem, 80, f. 135 -137 147; II, 131-480]. Sagredo, Giovanni, Memorie istoriche de monarchi Ottomani, di Giovanni Sagredo, Cavalier e Procurator di S. Marco. Veneţia, 1673. [„în B. mea”; Msse rom. 81, f. 76v; N. Bălcescu citează ed. Veneţia, 1697]. Sagredo Giovanni, Histoire de l’Empire Ottoman traduit de Vitalian. Amsterdam, 1724, 7 voi. [B. mea, Msse rom., 81, f. 76v]. Sansovino, Francesco, Historia universale dell’origine, guerre et imperio di Turchi, raccolta da M. Francesco Sansovino, Veneţia, 1654, [cuprinde :] Andrea, Cambini, Cittadin Fiorentino Dell’Origine de Turchii, lib. III, f. 141—181. Discorso di Theodoro Spandugnino Cantacusino, Gentirhuomo Constantinopolitano, Dell’origine de principi Turchi, f. 182—207. [Un exemplar în Biblioteca Colegiului National din Bucureşti]. Sarnicki, Stanislaw, Stanislai Sarnici Annales, seu de origine et rebus gestis Polonorum et Litua-norum, Libri VIII, în Ioannis Dlugossi seu Longini, Historiae Polonicae Francofurti, 1712, II, p. 826-1232. Seadeddin, Chronica dell’origine e dei progressi della Casa Ottomana, trad. Bratutti, I, Viena, 1649; Madrid, 1652. Soranzo Lazaro, L’Ottomanno di Lazaro Soranzo, Dove si da pieno ragnaglio non solamente della Potenza del presente Signor de Turchi Mehemeto III, de glinteressi, che’egli ha condiversi Principi & di quanto machina contra il Christianenmo & di quello che all’in-contro si potreble ă suo danno oprar da noi; ma amncora di varij Popoli, Siti, Cittâ, e viag-gi, con altri particolari di Stato necessarij â sapersi nella presente guerra d’Ongheria. Alia Santita di N. Sig. Clemente VIII, In Ferrara, Per Vittorio Baldini Stampatore Camerale. Con licenza de’ Superiori, Milano, 1599, [Msse rom. 81, f, 70v. ,,La B.N. din Bucureşti” Lista, nr. 35, ibidem, nr. 199, f. 4]. LISTA LUCRĂRILOR CITATE IN TEXTE 271: Soranzo, Lazaro, Lazari Soranzii Patrit. Veneti, Ottomannus sive De Imperio Turcico, în : Iaco-bus Geuderus, Turka NIKHTOE Francofurti, 1601, p. 1—188. [N. Bălcescu menţionează şi ediţia, Milano, 1599 : „La B.N. din Bucureşti” ; Msse rom. 81, f. 70v]. Spandug'ninus, Teodorus, Discorso di Teodoro Spandugnino Cantacusino gentirhuomo Constan-tinopolitano, Dell’origine de prencipi Turchi, în : Francesco Sansovino, Historia universale dell’origine, guerre et imperio di Turchi..., Veneţia, 1654, f. 182—207. Stavrinos, Vitejiile prea piosului şi prea viteazului Mihai-voievod (1593 — 1601), în limba greacă. Storch, Henri, Cours d’Economie politique ou Exposition des principes qui determinent laprosperite des nations. Ouvrage qui a servi â l’instruction de LL. AA. II Ies Grands ducs Nicolas et Michel [de Russie], I—VI, St. Petersbourg, 1815. Stratagemes miliiaires et ruses de guerre, Paris, I —II, 1826. Sulzer, Franz Joseph, Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist : der Walachey,. Moldau und Bessarabiens, im zusammenhănge mit der Geschichte des iibrigen Daciens als-ein Versuch einer allgemeinen dacischen Geschichte mit kritischer Freyheit entworfen . . . von Franz Joseph Sulzer ehemaligem KK. Hauptmann und Auditor, I —III, Wien, 1781-1782, 3 voi. Tarducci, Achile, Achillis Tarduccii Turca Vincibilis in Ungaria Nune primum Latinitate dona-tus a Iac. Geudero ab Ilerolzberga in Iacobus Geuderus Turca NIKPITOE Franco^-furti, 1601, p. 191-307. [Despre ediţia Ferrara, 1600: ,,Se află la B[i]bl[ioteca] Nfaţională] din P[aris] M. 1286 ; este o broşură de 174 feţe cu un plan într-însa; se tratează despre mijloacele d-a bate pe turci, arta militară a lor şi aceea ce trebue a întrebuinţa creştinii” ; Msse rom. 81, f. 70; ibidem, 80, f. 295v]. Thou, Jacques-Auguste de, Histoire universelle de Jacques-Auguste de Thou, depuis 1543. jusqu’en 1607. Traduite sur l’edition latine de Londres, I—XVI, Londres, 1734, 16 voi. [„B.N. din Paris”, L 696 ; Msse rom. 81, f. 72 ; extrase : ibidem, 80, f. 73—80]. Thokoly, Emericus, Histoire d’Emeric Comte de Tekeli, ou memoires pour servir â sa vie. Oă Von voit ce qui s’est passe de plus considerable en Hongrie depuis sa naissance jusqu’â present. Par*** A Cologne, 1693. Tomasi, Georgio, Dell guerre es rivolgimenti del regno d’Ungaria, e della Transilvania, con succesi d’allre parti; seguitti sotto Vimperio di Rodolfo, e Matthia Cesari; sino alia crea-tione in imperatore di Ferdinando II Arciduca d’Austria. Di Monsignor Georgio Tomasi Veneto, Pronotario Appostolico et Secretario del Prencipe Sigismondo Battori. In Veneţia, 1621. [,,B.N. din Buc., şi cea din Paris, M/1187” ; Msse rom. 81, f. 68 ; extrase : ibidem, 80, f. 196-205v]. Vaillant, Jan Al., La Românie ou Histoire, langue, litterature, orographie, statistique des peuples-de la langue d’or Ardialiens, Vallaques et Moldaves, I —III, Paris, 1844. "272 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE 4 Valachie] De la siluation de la Valachie sous V administrat ion d' Alexandre Ghica, Bru- xelles, 1842. «[Valachie] La principaule de Vuluchie sous le hospodar Hibesco, par B-A.... ancien agent diplomatique dans le Levant, Bruxelles, 1847. [N. Bălcescu, la 1 oct. 1847, semnala lui V. Alecsandri broşura şi o aprecia astfel : „Am cetit aci eri o broşură măricică supt titlu La Valachie sous le Ilospodarat Bibesco, tipărită în Bruxelles. Poate aţi văzut-o şi acolo. Nu numai Bibesco este tare hulit într-Insa dar chiar şi naţia şi tinerimea. După cum am înţeles este lucrată de boerii fanarioţi ce, din păcate, se află încă prin ţara noastră. Cetirea acetii broşuri m-a supărat tare şi de voi avea vreme, doresc s-o refutez. După dînsa numai ruşii şi fanarioţii sînt cinstiţi şi prieteni ai ţării” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 80). Atribuită greşit lui Billecoq ; desminţirea acestuia în ,,Le nostre p/igioni ou le Journal de Billecocq”, Paris, 1850, II, p. 1G7. 216|. 'Vattel [Emmerich] de, Le droit des gens ou Principes de la loi naturelle, appliques ă la conduite et aux affaiies des nations et des souverains. Nouvelle edition ... Traduite en fran-cais par M. P. Royer-Gollard, 1 —III, Paris, 1835 — 1838. [Alte ediţii în 1. franceză : Neuchâtel, 1774, 1777; Paris, 1820, 1830-1838, 1838-1839). 'Villehardouin, Geoffroy de, Hisioire de Fernpire de Consianlinople sous Ies empereurs franţois. Divisee en deux paities, ciont la premiere contient l’Uistoire de la Conquete de ta Viile de Consianlinople par Ies Frangois& Ies Veniliens... ecrite par Geoffroy de Ville-Har-douin, Marechal de Champagne & de Romaine . . . Revue& corrigee ...Avec la Suite de cette Mistuire, iusque en l’an MCCXL... de Philippes Mouskes..., La seconde contient une Histoiie generale de ce que Ies Fran<;ois & Ies Lalins ont fait de plus memorable dans I’ernpire de Consianlinople... par C. Du Fresne sieur Du Cange. A Paris, 1657. AVaitheus, Balthassar, Brevis rerum a Michaele Moldawiae Transalpinae siveW alachiae Palatino Michaele gestarum descripţia, Auctore Balthassare Walthero, în Nicolaus Reuşnerus ; Rerum memorabilium iri Pannonia, Francofurti, 1603, p. 227—255. [„Această scriere s-a scris în iunie şi iulie 1597 în româneşte de D. Cancelerui lui Michai fiind aprobată şi de dînsul, în Curtea Tergoviştei şi apoi s-a tradus în leşeşte şi latineşte. Prefaţa lui Valther” ; Msse ram. 80, f. 174v : extrase; f 165 — 174; ibidem, 81, i 61; „Se află în Biblioteca Naţională din Buc., şi în cea de ia Paris”; ibidem. 81. 1. 67] 'Woiov.ski, Louis, De l’organisation du Credit foncier. Paris, 1810 •Zallony, Marc-Philippe, Essai sur Ies Fanariotes, ou Fon voit Ies causes primilives de tei/r ele-oulion aux hospodarials de la Valachie et de la Moldavie, leur mode d’adnnnistrunan, et ies causes principales de leur chute; suivi de quelques reflexioris sur Fetai actuet de tu Grece. Par iMarc-Philippe Zallony ... docteur en medicine..., Marseilie, 1824 273 i j N. Bălcescu, Drepturile românilor către (B.A.B., Msse. rom. %l3l)rta <'COncept aut°graf) 31 N. Bălcescu, Drepturile românilor către înalta Poartă (broşură), (B.A.R. I 101846). m y ut £* n «* +* «# r ^ » A % * « I a #« |yt:;;*§l '‘>5 * >'« ît< . --W.Î >■*& ■» î ^ ~ 'i- y > >■ !* 'Is#fcS^' 0 •»..v’WS«* X * *41 to #■ ^lanMâ?*, v - * t >“* -..* IBHHHI ***.** ******** w w «pr ^4- .«• -,• -V" ’ «*'• , ** «W*W 9t*f *« **» "”’**< ■«, • *' - '~^r % /v.’ f> #*,Mr«slî ■V' \ tvsufc***^" -‘^' *■ î m*. rnmmmşm mm; m *j**8»» ■ *" ■<- V H^jiJSv ■'«iX* * toii «■*' <"^ *■ ţv«.eV^W **♦* t4 W «,!i "**** r;i i-xi.ii -’■>; î i-i i & * & * »i.l'»'i«.C l'!>i < t f .!•• '-' - *} î*#* w«>#e»î *ar» ^ **** s*-4vm i w *»»#**«*»■* «JM** 1’ ■ •* * * , # ■#'>», ţi» tî*!'* ««SAt» *i H$itt(£ iSstf'inlj ‘ t tf ' * J * J 4»%^ «* W JUt-4'1 Ăf « ■'* «* , ^ vl 4>^ .W * * *"*■ - ' :! ifes ,*» , , k,5>, >.».;» *w'!«S" t'*»!' tt i». N Bălcescu, Drepturile românilor către înalta Poartă, tn „Popolul suveran”, nr. 15, 2 aug. 1848 (B.A.R., P. IU 43). •viiÎT m. rmrUt'Sa*» ctitţftj! , rm * ▼ ** y** * ** « *■ * r% tiNW»»^^ ^ ^ > *N |4 | ~' ' ■* «w*'* . • ' -* * ifeA^Utef. Sin&mâm* *¥*" *»i -s»n*» r «* S • «fNMMfl f* *îf< f* *£ #**« #'B#- j fttftf* fwt&lft f4Mtf M $ '" " wmţute -mf I iNf j*|Mhrt *eiw*r» w* ^faf' ^f«l ««nr j % *§« mm^h '^mm m m -t^Wmkm'ţ'''mt^ î **«&* mm» tmift§*4*fc .’ff*' *‘r*~ I i'*»** «% liflâ^fi rt% et» |k» p#ftui% m 4ptmr%t: 4'k/X <;yN - „ j «tât j*#t% r% ft# fA■;■-•. stty'fil 4*pv I*m*& A* *• 4 «* '*•■*; f*ff« t%m 4t* # 4m% mm»**' ^t<||»t * **<*$»*>« Ml $#4*»'* *#£ * s*<* tta% I1*»* ' rfi, ''f^Tfsrirt* $#MN§M«*4a IM* *|i *&î* /y^W ikţr|**' «i»r dV<*t'‘Â^>t*M‘41t>'V*'«» ***»! *i4|*lfcîtfjM . 4ir«,.^ 4^ - it*< « ' ii H^r' Vi*:^r i4£i% * «n» ^r $$$*< ,*** .?,* ys*pr$‘$i N. Bălcescu, Despre împroprietărirea ţăranilor, în „Popolul suveran”, nr. 21, 23 aug. 1848 (B.A.R., P III 43). /4ţ*$ * ”: ■ /^. /■jt**/****** - . ,. -, { 4sfa?&& &*4 lllIHîH /X' X X/sX ijilIşJlîlIJJtilSIIIll »*/ «*' /'i W0WSMU XXlPlWAr ■ WMW-: §0$f^p%:: il?Si; *. Bălcescu, Proiect * tecret «SZtMli*™" in 278 N. Bălcescu, Instrucţie a guvernului provizoriu pentru punerea în lucrare decretului din 14 iulie 1848 (concept autograf), (B.A.B., Mss rom. 5111). MII liîiisiiiisMMîiiMittiM ^ ' • \V:§-': Bălceseu, Question economique des Principcmtes Dctnubiennes, Paris, 1850 (B.A.R., carte rară, 50649). 280 N. Bălcescu, Reforma soţialâ la români (copie autografă), (B.A.R., Msse rom. 82). 281 tr L; ';....... IMmi«sgist rsC -/ >•- ■'•' vt< ' WM::M ■* "•■'■*■ > - - p;.1dsf ^ y*. ..^^■^:.'^».:KS- r-;...... JvK./'&îr % s ' ' "'f • . ... . vi* .!?' ^5^....,,..,l<.!r..:'i^^^Sf..i..J.......... ,,’^a-. r...... .. ...ÎI ...Z..........^...:. j ^ . -: ±T,. .!?*!&. ^... .. ........................ ”■ —;—r: % v£ ' ‘: l/O.,/ -,i/--^ ■ M-V,«*-^4£- - - / - • ...:/^-r..........T;:z::.....a..^...;:.i,..>:„...i.::^..^ TT, '■■''-^■7 ; ;. ţM&jy w^:% ,„^ - A ' * ^> s*< * W'4 ***#*/ /* * **» ■ ţ>„f>4. 4-4 ssţi'-^fe.'S % «*»!■•*« tr-tm**'# N. Bălcescu, Manualul bunului român, cu o introducere de Petru V. Haneş, Bucureşti, 1903 (B.A.R., carte rară, 102071) 284 „Româniea viitore”, revistă editată de N. Bălcescu la Paris în 1850. mi:: ***-': lit> l\ îsas Ui >r iu îii» ■■ .-1 . .V ' -*•*»,* * ’t; ’1; 5 *\* »'* «• ^ şsw-ub Ew **-f fc -; • i'Î . ît«- Iv. c*«w* ÎV''.Ai* V» :Kt •- . . «Yv‘W-.; iwUVwii sd ..«■»;■;-.1 *««*» & -/-.jjWmîtM tuapn fci* *:>■.*»». V-- i-: W?* a- /r jt ţ-^'K*V*.. **-vvtfu-%4 3i«. >> «apfif t «**«** p «*&» # it»i #st#fisffltf păfi^ft * ftgeâRte»'«â«* flţttţ,: Se îss&gfşcw *$*•*■, cfe €fs t« mipiiJll jfeftŞ&it U^dM ^%«p*, «t, nm p»M * *£ * mmM ţmkmP$mâmmMMrn% 4 i#IMs^ '^kmui |-mm tâmM m&M -mşm mă&* & sj&i«ki ' m 'imgwM m mm&' #î* m u %»mmm* *&%*%&$ stfmiM* ««»% ^ '«11* «** a ;*• -' " - » '•*»* '•- ■ '-O*'' Mrn*Jm ?4p& *«8» *-fr8»;*htfiM Wm%k *m*M«t * r/ţ% mmtm mU^m, m # * ** 1rnmâmţ^t P*** N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, în „România viitoare’1 nr 1 1850, Paris (B.A.R., P I 505). ’ ‘ ' 286 ■ ■^00 ESIJS Ipl^p&i ■§Mi ii' Wr*^ f-M ămâ Băm^: -•:: • : -jiinifflf " •ss^i^BRP^-. iJli •* ** ^ - W s «i $ "& . <-«•- £%t ■ ip:i Wl: s sC r j* . ,i» «t *1 > i ! w â- f » 1 1 IKII:; «: *V :^i: ■ ':»( : ■ » 44 ^ <*? &. Şf* ^ .' ^4 ;?£1 ■•: ,5 ■ 4 »• S Bm ■':■ ■«$* rsj ^ '4 ^ i &u: 4^. ««* «■*» «Ş ipi Iliil :iiiii!«ii i» H»**' .,_^v^y; >x;vr-'-U s-v.W. ii||l st» <: ■ssr’r' : if^; 4*|i| : l§il *i. li *< ■ii. 4:ii;4i;:ţl' t igiiiii 4«i & iii MtfMi iŞtll! ■: •;#; . :m' ©• • - - lil;: 'V'.. CU CC < m 1111 31 Bălcescu, Răzvan vodă, în „România literară’’t, 1, 1 ian. 1855, Iaşi (i 287 N. Bălcescu, Scrieri istorice, ed. a Il-a (comentată de P. P. Panaitescu) (B.A.R., II 159965). INDICE DE NUME Aaron, Florian (1805—1887), profesor, istoric 262. Adamescu, Gh. 239. Albinos, Petrus 262. Alecsandri, Yasile (1821—1890), activitate revoluţionară, corespondenţă 203, 204, 218, 231, 232, 242-245, 272. Alexandrescu, Grigore (1810—1885), poet 181, 218, 234, 261. Alexandrina, sora lui Gh. Magheru 220. Alexandru cel Mare, rege al Macedoniei (336-323 î.e.n.) 262. Almăşanu, David Maniul, comisar de propagandă 187, 191. Amărăscu, Ioan, comisar de propagandă 191. Ambry (Embry)d’ vezi Chalcocondylas Laoni-cos. Amiras, Alexandru, cronicar grec (sec. XVIII) 266. Ammianus, Marcellinus (Amien Marcellin), istoric latin (c. 330—c. 400) 44, 136, 262. Amuratis vezi Murad al III-lea. Andreas, Carolus D. 263- Anineanu, Marta 231, 242. Apostolescu, N. I. 231. Argenton, d’ 265. Arghiropulo, Manolache, cabinetul ~230. Aricescu, Apostol, comisar de propagandă 190. Aricescu, C. D., istoric 194, 196, 209. Armei, Eliseiu, comisar de propagandă 187. Aron Vodă, Aron Tiranul, domn al Moldovei (1591-1592, 1592-1595) 119, 123, 246, 259-261. Arpad, fondator al dinastiei arpadiene (889-907) 267. Arsachi, Apostol, medic 222. Asachi (Asaki), Gh. 244. Aupick, Jacques, general şi diplomat francez, ambasador al Franţei la Constanti-nopol 204. Aurelian, împărat roman (270—275) 44, 136- Avrigny, Hyacinthe Robillard d’, istoric 262- Axente, Ioan, comisar de propagandă 187. Axinte, (Axentie), Uricariul, cronicar 261. Baiazid I Ilderim, sultan (1389 — 1402), hati-humaium dat Tării Româneşti de ~8, 183. Baldini, Vittorio 270. Balogh, Edgar 180. Bantea, Eugen 200, 211. Barbu, Şt., comisar, jud. Slam Rîmnic 189. Bariţiu, George, istoric şi publicist 186. Barlezio, Marino, istoric 262. Baronzi, At., comisar de propagandă 191. Barre, Charles 92 n, 170 n, 262. Basarab I, întemeietorul, domn al Ţării Româneşti (1324-1352) 183. Bataillard, Paul, istoric francez 182. Bâthory, Andrei, cardinal şi principe al Transilvaniei (1599) 120. Bâthory, Sigismund (Battoreo), principe al Transilvaniei (1581—1597; 1598—1599; 1601; 1601-1602) 119-121, 244, 245, 267, 271. Bâthory, Ştefan, principe al Transilvaniei, rege al Poloniei (1575—1586) 119. Baudier du Languedoc, Michel 262. Rawr (Baur), Frederich Wilhelm von 51n, 262. Bazard (Armând), socialist francez 223. Băjescu, Constantin C., comisar de propagandă, jud. Romanaţi 189, 191. Bălcescu, Constantin (1813—1902) 103, 202, 229, 230. Bălcescu, Nicolae (pseudonim Conrad sau Konrad Albrecht) 17 n, 18 n, 19 n, 40, 103, 125, 180-197, 199-234, 237-272; Muzeul<~180, 199, 241, 248. Bărnuţiu, Simion, 187. Bătrîneanu, Al., comisar de propagandă 187. Buchet, Antoine 262. Belfour, F. C. 269. Bem, Josef, general polonez în armata revoluţionară maghiară 115 n. Bengescu, G. 230. Berindei, Dan 241, 248. Berindei, Dimitrie 252, 253, 257. Bethlen, Wolffgang, de, istoric 263. Bianu, Ion 225. Bibescu, Gheorghe, domn al Tării Româneşti (1842-1848) 58 n, 61 n, 72 n, 73, 76, 98, 99, 156, 175, 176, 226, 272. Biedrzycki, Emil 232. Billecocq (J. B. Louis Joseph) 272. Bisselius, Ioannes 263. Blanc, Louis 227. Bodea, Cornelia C. 205, 231, 241, 252. 290 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Boicu, Leonid 248. Boierescu, B. (V.) 182,183, 221,228. Boitoş, Olimpiu 218,219. Boldan, Emil 232. Bolintineanu, Dimitrie (pseudonim D. Valentin) 180, 181, 186, 218, 229, 230, 234, 242-244. Bolîiac, Cezar 181, 202, 218, 234. Boner, J. A. 263. Bonfini (Bonfinio), Antonio 105, 263. Bordeianu, Mi hai 232. Bratutti, Vicenzo 270. Brătianu, fraţii~204. Brătianu, Dumitru (Tache) 103, 202, 222, 229-231. Brătianu, Ion (lancu) C. 183, 185, 194, 196, 202, 229, 230; aşezamintele ~ 244. Breazu, Ion 220, 241. Breton, de la Martiniere 263. Brezoianu, Constantin (Costache), comisar de propagandă, jud. Muscel 187, 189, 190. Brîncoveanu, Constantin, domn al Ţării Româneşti (1688—1714) 267. Brietius, Philippus 258, 263. Broniewschi, Gristofor, comandant în armata poloneză (1595) 122. Bucur, Marin 204. Burdeanu, Răducanu, comisar de propagandă, jud. Muscel 187, 191. Burileanu, C., comisar de propagandă, jud. Dolj 188. Burlan, C., comisar de propagandă, jud. Vlaşca 188, 189. Byron, George Gordon, lord 246. Caîcinski (Kalcinski), consul general rus la Bucureşti (1852) 243. Calloianu, V., comisar de propagandă, jud. Buzău 189. Calotă, vistier si logofăt al lui Răzvan vodă 123. Camariano, Nestor 242—244. Cambini, Andrea 263, 270. Campana, Cesare, istoric italian 119 n, 263, 264. Cantacuzino, familie, genealogia ~ 181, 183, 260. Cantacuzino, Constantin, caimacam în Ţara Românească (septembrie 1848 — iunie 1849) 192. Cantacuzino, Mihai, ban 183, 260, 264. Cantacuzino, Serban, domn, al Tării Româneşti (1678-1688) 111. ■Cantacuzino (Gantacusino), Theodoro Span-dugino 270, 271. Cantemir, Dimitrie, domn al Moldovei (1710 — 1711) 267 ; autor al voi. Histoire de l’Empire Othoman... 264. Caragea, loan, domn al Tării Româneşti (1812-1818) 96, 175, 210; Codul lui ~ 41, 54, 56, 143, 175. Caragic, C., comisar de propagandă, jud. Mehedinţi 186. Caraman, 264. Carol al VllI-lea, rege al Franţei 265. Carol al Xll-lea, rege al Suediei 267. Carra, Jean Louis 264. Cartojan N. 231, 261. Castriota Gheorglie vezi Skanderbeg. Calina, Constantin, comisar de propagandă 191. Cătină, loan, comisar de propagandă 191. Călinescu, Gh. 201. Cătuneanu, Ioniţă 198. Căzănişteanu, Constantin 193. Cândea, Virgil 181. Cernătescu, Petru, profesor, comisar, jud. Dolj 190, 191. Cernovodeanu, Paul 219. Chalcocondylas Laonicos (Ambry, Embry), istoric bizantin 262, 264. Chanoi, G., pseudonimul lui Ion Ghica. Chânski, comandant în armata poloneză (1595) 121, 122. Charles vezi Carol. Cheresteşiu, V. 211. Chesarie (Măxineanu), egumen de Măxineni, comisar de Focşani 189, 191. Chesarie, ierodiacon, comisar de Sîam Rîmnic 189. Chindiş, loan 190. Chiţimia I. C. 232. Christofi, Alex. 204. Cichindel vezi Ţichindeal, Dimitrie. Cîmpineanu (Campiniano), Ion 194, 205, 206, 225. Clemente al VIIT-lea, papă 270. Clain vezi Micu Inochentie (Clain). Cîopocki, Andrei, comandant în armata poloneză (1595) 122. Cobden, Richard 219. Cochuts; Andree 229. Codrescu, T. 182. Codru, Gherman loan, comisar de propagandă 187. Cojocaru, Ene, ţăran deputat 155. Golescu-Vai'tic, C. 183, 221. Colson, F. 205, 206, 221. Commynes (Comines), Philippe de~>258, 265. Conrad Alb vezi Konrad Aîbrecht. Constantin Căpitanul (Filipescu), cronicar 261. Constantin Serbau (Basarab), domn al Ţării Româneşti (1654—1658) 96, 174. Cor,’ M. J. 182. Corfus, Ilie 193. Cornea, Paul 180, 232. Cornescu, Mihail 192. Costin, Miron (1633-1691) 121n - 123n, 246, 259, 260, 261. Costin, Nicolae (Neculai) (1660-1712) 260, 261, 266. Costinescu, loan, comisar, jud. Buzău 189, 191. INDICE 29Î Crăciun, I, 259-261. Creţianu (Cretzeanu), G. Z. 230, 240. Cretzulescu, N. Şt. 222, 223, Creţulescu, Costache A. 202. Cristian, V. 248. Cromer, Martin 264, 265. Cucu, M. 193. Cutcudache G., comisar, jud. Yîlcea 189. Dabija vodă vezi Eustratie Dabija. Danilevski, general rus 192. Dantiscani, Gotardi Artur 120 n, 258, 265. Dedu, Alecu, comisar, jud. Muscel 188,190. Del Chiaro, Anton-Maria 265. Densuşianu, N. 239. Densuşianu, O vid 239, 242, 243. Despot vodă (lacob, Heraclid), domn al Moldovei (1561 —1563) 262. Desprez, Hyppolyte 251. Dima, Al. 232. Dlugosz, Jan, cronicar polonez 265, 268, 270. Dochez 266. Dometian, stareţ la mănăstirea Neamţ (1825) 264. Dragnea, Radu 252. Dragomir, Silviu 187, 241. Dragomirescu, Mihai 239. Dragos, voievod al Moldovei (c. 1351—1353), 259. Drăganu, Tudor, 202. Drăguşanu, Ion Codru, profesor la şcoala naţională din Ploieşti 191. Drohojewski, loan Toma, comandant în armata pioneză (1595) 122, 123. Dubău, Teodor (în text, Vasile), cronicar 260, 261. Duca, Gheorghe, domn al Moldovei (1665 — 1666; 1668-1672; 1678-1683) şi al Ţării Româneşti (1673—1678) 260. Du Cange, Charles du Fresne 265, 272. Ducas (Dukas) Mihai 1, istoric bizantin 258, 259 , 265. Ducous 247. Dudley Stuart, lord 219. Duhamel, Al. O., general rus 192. Duţ-ulescu, Damian R., comisar, jud. Vlaşca 188, 189, 191. Eliade vezi Rădulescu Ion Heliade. Embry, Artus Thomas sieur d’ vezi Chalco-eondylas. Emerit, Marcel 228. Engel, Johann Christian von, 265, 267, 268. Engels, F. 183. Eustratie Dabija, domn al Moldovei (1661 — 1665) 259-261. Evghenie, ierodiacon, comisar, jud. Slam Rîmnic 191. Ferdinand II, arhiduce de Austria 271. Fessler, Ignâcz Aurel 266. Filipescu, Mitică 209. Filipescu (Philipesco), C. N. 194. Filitti, I. 182. Filstich, Johannes 266. Firoiu, Dumitru V. 183. Fleury, Claude 266. Floarea 117. Fiorescu C. G., 103, 229, 230. Florescu, D., comisar, jud. Prahova 188, 191. Fiorescu, G. G. 183. Florescu, Maria Ecaterina 183. Florian Aaron vezi Aaron. Foteseu Alecu, comisar, jud. Dîmboviţa 191,. Fotino, Dionisie, 181, 266. Fotino, George 191, 208, 218. Fuad (Fuat) Efendi, comisar extraordinar turc, misiunea sa în Tara Românească 182, 193. Gaitan, Nicolae, comisar de propagandă 187. Garbaski (Garbaţki), colonel 192. Gănescu, G. 221. Gebhardi, Ludwig Aîbrecht 266. Gege, Valetin, căpetenie a pedestrimii lui Răzvan vodă (1595) 122. Genier de Smyrne, Nicoles, a tradus în limba franceză pe Miron Costin 260. Genilie, 1. 259. George, Sandu 232. Georgescu-Buzău, Gh. 180, 185, 211, 212, 251. Gerando, A. de~,266. Geropoldi, ' Antonio 266. Geuderus, lacobus 266, 271. Ghica, Alexandru, domn al Ţării Româneşti (aprilie 1834 — octombrie 1842) 72, 75, 76, 98, 99, 154, 156, 157, 175, 176, 226, 272. Ghica, Alexandru Scarlat (Charles), domn al Ţării. Româneşti (1758 — iunie 1761; august 1765 — decembrie 1766), reforma lui 41, 52, 54, 142. Ghica, Grigore al IlI-lea Alexandru, domn al Moldovei (1764-1767; 1774-1777), hrisovul din 1766, 41, 52, 54, 142. Ghica Ion (pseudonim, Chanoi G.) 182, 191, 195, 201-209 , 217 - 220, 222, 223, 225, 226, 229-231, 238, 239, 242, 244, 247, 251, 252, 256, 261 ; arhiva~191, 229. Ghica, Scarlat 192. Ghimeş, Gheorghe 248. Gibbon, Edward, istoric 45 n, 135 n, 226, 266. Giurescu (1855) 226. Giurescu, Constantin C. 183, 260. Golescu (Goleşti), familia, boieri i~l 91, 194, 208, 218, 230. Golescu, A. C. (Albu) 181, 184, 186, 194, 202, 208, 215, 218. Golescu, A. G. (Negru) 184—187, 192, 194, 196, 197, 202-204, 207, 208, 210, 218.. 220, 223, 228, 242, 251. Golescu, Dinicu (Constantin) 216. Golescu, Nicolae (Niculache, Nicolas) 103^ 187, 197, 202, 229. 292 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Golescu, Radu 202. Golescu, Ştefan 103, 185, 194, 196, 197, 202, 203, 229. Gollner, C. 205. Gorceix, Septeme 239. Goujet 266. Grădeanu Vasile, comisar de propagandă 191. Grădişteanu, Grigore Scarlat 198, 202. Greceanu, Radu, vel logofăt, cronicar, traducător 260. Grecescu, C. 229. Groddeek, Gabrieî 265. Gulian, Ionescu C. 200. Hajosi, I. 241. Hammer, Joseph de 266. Haneş, Petre V. 194, 232, 233, 237, 246, 247, 251. Hangerli, Constantin, domn al Ţării Româneşti (noiembrie 1797 — ianuarie 1799) 97, 175. Hase, 260, 266. Haşdeu, Bogdan Petriceicu 246. Heidenstein, Reinhold 121n — 124n, 267. Henric, L. B. 265. Hodoş, Nerva 229. Hommaire de Pieli (Homere de Hill), Xavier 166 n, 267. Hopp, Samuel Ioaehim 265. Horea, conducător al răscoalei din 1784, 111, 114. Hurmuzaki (Hurmuzachi), Constantin 182, 183. Iacob, fratele lui Porycki 122. lacobinus, Ioannes (Claudiopolitano), istoric 258, 267. îarcu, D. 244. Ilieş, Aurora 259 — 261. îoan, Eclesiarhuî, editorul învăţămintelor lui Neagoe Basarab 261. Ioanid, Mircea 200, 211. lonascu, îoan, comisar de propagandă, jud. Olt 190, 191. Ionescu, Al. Sădi 229. Ionescu Ion — comisar de propagandă, jud. Gorj 185. Ionescu de la Brad (Jonesco) Ion, agronom, vicepreşedinte al Comisiei de împroprietărire 86, 90,'164, 168, 185, 209, 213,217,221, 222, 225, 227-229. Ionescu, Panait 198. Ioranu, Gr., comisar, jud. Mehedinţi 186, 191. Iorga, Nicolae 183, 229, 230, 237, 246. lorgovici, Paul, iluminist român 114. losif, diacon, comisar, jud. Slam Rîmnic 191. Ipsilanti, Alexandru îoan, domn al Tării Româneşti (1774-1782; 1796-1797) si al Moldovei (1786-1788); 54, 97, 142, 175. Ipsilanti, Alexandru (1792-1828), general în armata rusă, conducător al Eteriei 57, 144. Isaclxar 194. Isar, Nicolae 248. Istvânffy (Isthuanfîius) Nicolaus (1538 — 1615), om de stat si istoriograf maghiar 12In - 124 îl, 258, ' 267. Istrati, N. 182. Jacobinus vezi lacobinus, Ioannes. Jebeleanu, Eugen 211. Joncquieres de 264. Josseau, M. 229. Karolyi, D. 241. Katona, Stephanus 267. Ketteler, Joann Iacob 267. Kisselef, Pavel Dmitrievici 97, 98, 175. Kogălnîceanu, Mihail, 53n, 181, 183, 207, 221, 226, 227, 231, 234, 243, 248, 253, 257, 259-262, 266, 267; fundaţia~260. Konrad Albrecht (Albert) vezi Bălcescu Nicolae. Kurz, Anton 267. Lamartine (Alphonse) (1790 — 1869) poet şi om politic francez 153. Lamennais (Lamenneus), Felicite Robert de (1782—1854), scriitor si filozof francez 116, 236, 241, 268. Laurian, August Treboniu 187, 226. Lazăr, Gheorghe 114. Ledru-Rollin, Alexandre Auguste 186. Leîebvre, Th. 182- Lejeune, J. M- 269. Lenfant, Jacques 268. Leonte, L. 256. Leszczynski, Stanisîas, rege al Poloniei (1704) 267. Leynadier 248. Lipan, ţăran deputat 74, 155. Livaditu (Levaditi) Ion, comisar, jud. Roma-naţi 188, 189, 191. Locusteanu N-, 202, 203, 210. Longinus vezi Dlugosz 270. Losano, Mario G. 201, 219. Liiders A- N., general rus 33, 37, 192. Ludovic (Louis) XI, rege al Franţei 265. Macarie, patriarh de Antiohia 269. Maciu, Vasile 248, 251. Magheru, Gheorghe, general 103, 185, 190, 194, 196, 198 —200; arhiva ~ 186, 220, 229, 230. Mahomed (Mahomet), întemeietorul Islamului 8. Mahomed al Il-Iea (Mehmet), sultan otoman (1444-1446, 1451-1481) 183, 265. Mahomed al IlI-lea (Mahometis), sultan otoman (1595-1603) 269, 270. Maior, Petru 114. Maiorescu, Ion 182, 187. INDICE 293 Mandl, doctor 204. Mandrea, N., colonel 180, 199; arhiva^ 180, 184, 185, 192, 199. Manega, C., comisar, jud. Romanaţi 188, 191, 192. Mânu, Ion, cabinetul'—'230. Mânu, Alexandru G. 191. Mânu, Alexandru I. (zis Grecul), comisar, jud. Brăila 188, 191. Mare, Călina 241. Marghiloman, Mihai, comisar, jud. Gorj 188, 191. Marica, G. M. 241. Marineseu, G. 229. Marsay, L. G. le—248. Martens, Charles, baron, publicist 10, 288. Martin, B. 248. Martin, Louis-Aime, publicist francez 268. Martinusius (Martinuzzi), cardinal, arhiepiscop de Strigoniu (Esztergom) 262. Marx, Karl 182, 183, 222. Matei Basarab (Mathieu Bassarab), domn aî Tării Româneşti (1632 — 1654) 96, 174; Codul lui~5î, 73, 97, 140, 175. Matei (Matthia) Corvin, rege al Ungariei (1458-1480) 271. Maury, abate 153, 250. Mavrocordat, Constantin, domn al Ţării Româneşti (1730, 1731-1733, 1735- 1741; 1744-1748; 1756-1758; 1761-1763) şi ai Moldovei (1733-1735 ; 1741 -1743; 1748—1749; 1769), reformele lui 41, 52, 56-58, 108, 109, 141, 143, 256. Mavrocordat, îoan, domn al Moldovei (1743 — 1747)260. Mavrocordat, Nicolae Alexandru, domn al Moldovei (1709-1710; 1711-1715) şi al Tării Româneşti (1715 —1716 ; 1719 —1730) 97 n, 174, 261. Mavros (Mavro, Mavrunu), Nicolae, general ras 97, 175, 225. Mălinescu B. (Vasile) 103, 229, 230. Mehmet vezi Mahomed II. Mehmet-Ali-Paşa 226. Meletie, C-, eclesiarh, comisar, jud. Musce1 189, 191. Mezeray; F. E. du '-—264. Michelet, Jules (1798—1874), istoric francez 220, 221, 268. Micu (Clein), Inochentie, episcop 114. Mignot, abate de Scelliers 268. Mihail (Michel), mare duce al Rusiei 83 n, 162 n, 271. Mihai Viteazul (Michel), domn al Ţârii Româneşti (1593 — 1601), al Transilvaniei (1599 — 1600) si al Moldovei (1600) 49, 111, 112, 120, 181, 183, 226, 231, 239-242, 244, 254, 256 -258, 263, 267,271, 272 ; lupte cu turcii 111, 112; „legătura'’ lui ~49, 139. Mihăianu, P. C., comisar, jud. Argeş 189. Mihăilă, G. 261. Milewski, comandant în armata poloneză (1595) 122. Milman, H. H. 266. Minea, I. 181. Minski, Stanislas, comandant în armata poloneză (1595) 121. Mircea cel Bătrtn (Mircea I) domn al Tării Româneşti (1386-1418) 8, 9, 111, 112, 183, 208, 218. Miskievici, Adam 232. Moisil, Florica 261. Montreulx, N. de~120 n, 268. Moruzi Alexandru (Mourousi), domn al Moldovei (1792, 1802-1806, 1806-1807) si al Ţării Româneşti (1793-1796, 1799-1801) reformele lui'-—41, 54, 142. Mousket, Philippe 272. Movilă, Ieremia, domn al Moldovei (1595 — 1600; 1600-1606) 119, 121-124, 245. Murad al IlI-lea (Amuratis), sultan otoman 266, 269. Mureşanu (Murăşanu), Andrei (1816—1863), poet român 117, 240. Murgu, Eftimie (1805 —1870), conducător al revoluţiei din 1848 a românilor din Banat 209. Nanu, Nicuîae, comisar, jud. Argeş 189, 191. Neagu (Negou), preot, ţăran deputat în Comisia de împroprietărire 49 n, 138. Neagoe Basarab, domn aî Ţării Româneşti (1512—1521), învăţăturile lui<—'281. Neculce, Ion, cronicar 260. Negri, Costache, 229, 243. Negru Vodă, după tradiţia populară întemeietor al statului muntean 45, 136. Negulescu, Elisabeta 190. Negulici, I. D. 268. Nenovici, Niculae, comisar de propagandă 191. Neofit, mitropolit al Ţării Româneşti, membru în guvernul provizoriu 185, 194, 197. Nesselrode G.R., conte, cancelar ras 33 n, 37. Nestorescu-Bălcesti, Horia 180, 219. Netea, Vasile 187, 241. Nichifor, ierodiacon, comisar, jud. Buzău 191. Nicolae I (Nicolas), ţarul Rusiei (1825—1855) 83; mare duce al Rusiei 162n, 271. Nicolescu, G. C. 232, 233, 244. Niemcewicz, J. U. (1757 — 1841), scriitor şi om politic polonez 121n — 124n, 268 Niţescu, G. 194. Odobescu, Alexandru I. 181, 234, 239, 240, 252, 256. Odobescu, Ion, colonel contrarevoluţionar la 1848, 194, 196, 197, 221. Oltelniceanu, C., căpitan 259, 261. Opran, P. 221. 294 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Qprescu (Oprime), D., comisar, jud. Romanaţi 188, 189. Orbescu, Petru, comisar 191. Orichovius, Stanislas 258, 268. Ortelius, Hieronymus Augustanus 268. Oţetea, Andrei 181, 183, 222. Paleoiog, I, loan împărat bizantin 265. Paleologu, A. 103, 229, 230. Paleologu, L., comisar, jud. Muscel 188. Palmerston, H.J.T., lord 219. Panaitescu P. P. 206, 211, 230, 252, 257. Pann, Anton 188. Pantazi, Radu 248. Panu, Anastasie 183. Papiu, Ilarian Alexandru, comisar, jud. Dîmboviţa 187, 190, 263. Papiu, lean, comisar 187. Partenie, ieromonah, comisar, jud. Argeş 191. Pascu, Ştefan 241, 252. Paul de Aleppo, prelat, călător 269. Păcurariu, D. 201, 204, 232. Pădeanu, C. 191. Pertusier, Charles 269. Pervain, Iosif 190. Petcu, loan, comisar 187. Petre, loan St. 261. Petrescu, Alecu, comisar, jud. Teleorman 190-192. Petrescu, Ghenadie 183. Petrescu, Ileana 185, 196. Petri, S. J. 180. Petru cel Mare (Plerre le Grand), ţar al Rusiei 109, 267. Peyssonel, M. de— 269. Piasecius (Piasecki), Paul 124n, 258, 269. Picard, Roger 248. Pichot, Amedee 246. Place, Victor, consulul Franţei Ia Iaşi 221. Podeanu, Costache, comisar, jud. Mehedinţi, 186, 189. Popescu, E. 193. Popescu-Teuşan, Ilie 187. Porycki, comandant în armata poloneză (1595) 122. Potocki, Ion, staroste de Cameniţa 121, 122# Potra, George 184, 203. Potra, George G. 184, 203. Predescu, Eugenie 269. Predescu, M., comisar, jud. Muscel 188. Pretorian Andrei, comisar 191. Proudhon, P. J. 222. Puchner A-, general, comandant austriac din Transilvania 115 n. Pumnul, Aron 187. Rachieru, Mihai, comisar, jud. Prahova 190* Racoţi, Elie, comandant ungur 124. Radian, Sanda 232. Raicevich, J. St. 269. Rădulescu, Ion Heliade (Eliad, Iliad) 184. 185, 192, 194, 196-198, 200-204, 206-210, 215, 220, 222, 224-226, 230, 231r 234, 251. Răzvan vodă vezi Ştefan Răzvan. Regnault, Elias 209, 221, 231. Relli, Simeon 241. Renouvier, Charles-Bernard 247, 248. Reusner, Nicolaus 120n, 258, 267, 269, 270.. 272. Rocquancourt, J. 270, Rodolfo vezi Rudolf. Rola 256. Roman, Constantin, comisar 186, 187. Roman, Ion 202. Romanescu, Petrache 188. Rosetti (Ruset), C. A. 103, 185, 194, 196. 197,201-204,222,229,230,241. Rosetti, Radu 190. Rossi, Peleg'rino 80, 160, 214, 270. Rothchild 172. Rotescu, loan, comisar de propagandă 191, 192. Royer-Collard, M. P. 92n, 170n, 270, 272. Rucăreanu 202. Rudolf al II-Iea (Rodolfo) împărat 265, 27L Russo, Alecu 232, 233-243, 256. Russo (Rousso), N. 209, 231. Rusu, Andrei 180, 251. Rusu, C. 241. Sacy, Cîaude-Louis Michel de~ 270. Sagredo, Giovanni 270. Saidino (Seadeddin) Turco, cronicar turc 270. Salieres, A. 180. Samoilă, Niculina 180. Sanejuad, A. 182. Sansovino, Francesco 263, 270, 271. Sarnicki, Stanislaw 270. Savvage, Denis 265. Say, J. B. 162 n. Schwann, S. 183, 222. Scurtu, Gh. membru în guvernul provizoriu 194, 196. Seadeddin vezi Saidino. Sekiel, Matei, comandant ungur 123. Serghiad, C., comisar, jud. Mehedinţi 186. 191. Serrurie, Gr. P. 224—226. Sienkewicz, K., directorul Bibliotecii poloneze din Paris 220. Sigismund vezi Bâthory, Sigismund. Sigismund al II-lea August (Zygmunt), rege al Poloniei şi mare cneaz al Lituaniei (1548-1572) 264, 267, 268. Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, împărat german 181. Simache, Nicolae 184, 203. Simonescu, Dan 243. Sinan paşa, mare vizir 119. Sion, G. 243. INDICE 295 Skanderbeg (Gh. Castriota) (c. 1405—1468), erou albanez 262. ■Sleidan, Jean 265. Soleiman, Soliman vezi Suîeiman. Solomon, Ion, colonel 197. Sommer, loan (Iohanne) 262. Soranzo, Lazaro 266, 270, 271. Spandugninus vezi Cantacuzino Teodore Spân-dogino. Spiridon, preot 105 Stan, Apostol 193. Stavrinos, vistier grec 269, 271. .Stănculescu Florea 193. Storch, Henri, economist 83, 162, 214, 271. Sturdza, D. A. 183, 221. Sturdza, D.C. 183. Sturza, loan Sandu, domn al Moldovei (1822-1828) 264. Suîeiman (Soleiman, Soliman) paşa 182, 194, Toma, Gheorghe (Tomasi, Georgio) 248, 271. Totu, Maria 193. Traian, Marcus Ulpius, împărat roman (98 — 117) 44, 135, 194, 207, 259. Tudor, Damian, cronicar 260, 261. Tudosie, fiul lui Stoian, copist 261. Tunusli 181. Turnavitu, Demosten, comisar, Jud. Muscel 190. Turnavitu, Scarlat 192-Turnavitu, Ştefan, comisar de Argeş 189 — 192. Turtoi, Mihalache 248. Tworzanski, comandant în armata poloneză (1595) 122. Tepeş vezi Vlad Ţepeş. Ţichindeal, Dimitrie (1775 —1818) 114. 198, 208. Sulzer, Franz loseph 271. Suţu, Alex. (Alexandre Soutzo), Ţării Româneşti (1818 —1821) Suţu, loan, procuror 192. domn al 57, 144- rŞaguna, Andrei, episcop, apoi mitropolit 115 n- Ubicini, Abdolonyme Honoră J. 182, 217, 219, 223, 260. Umbach, pictor 263. Ureche, Grigore 259, 260. Ureche, V. A- 252. Ursu, G. G. 232. Ursu, N. A. 232, 233. Şapcă, Radu, preot 198. Şerban, Constantin 248. Şerban, Geo 232, 241, 252. Şincai, Gh. 114. Ştefan, fratele lui Porycld 122. Ştefan cel Mare, domn al Moldovei (1457 — 1504) 111, 112. Ştefan Răzvan, domn al Moldovei (1595) 119-124, 233, 241-246. Ştefănescu, Ştefan 183. Stefăniţă Lupu vodă, domn al Moldovei (1659-1661; 1681) 260. Ştirbei, Barba, domn al Ţării Româneşti (1849-1853; 1854-1856) 40, 58 n 97, 175, 191, 230, 243. Talaat Effendi. comisar turc în Principate 197, 199. Tamaş, Corneliu 199. Tappe, E. D. 219. Tarducci, Achile 266, 271. Telegeseu, C. 209. Teii, Christian, general, membru în guvernul provizoriu 185, 194, 196, 197, 202, 205, 209, 225, 226, 229. Teodor, comisar, Jud. Vîlcea 191. Teodosie, fiui iui Neagoe Basarb 261. Teologu, căpitan, maior, comandant al gărzii naţionale din Bucureşti 197, 202. Teulescu, P. 118, 218, 248, 250. Teulet 248. Thou (Thuanus), Jacques-Auguste de 119n, 271. Thokoly (Tekeli), Emeric, conte 271. Titoff, Yladimir Pavlovici, ambasador rus la Constantinopol 34, 35, 39. Vaillant, Jan Alexandre 182, 209, 271. Valentin D., pseudonimul lui D. Bolintineanu. Vaîois (Valua), dinastie regală franceză 260 Varlam, călugăr, comisar 191. Vasile Lupu (Basile le Loup), domn al Moldovei (1634-1853) 51, 73, 140. Vattel, Emerieh de istoric, Jurist 10, 272-Văcar eseu, loan, ban 181. Văleanu, Ivanciu Nicolae 248. Veniamin, ierodiacon, comisar jud. Vlasca 188, 191. Veniamin Costache, mitropoiitul Moldovei 264. Verzea, Ieremia, comisar, jud. Mehedinţi 186, 187. Vidra, doamna Iui Ştefan Răzvan 246. -Viersbowski, comandant în oastea poloneză (1595) 122. Vi gen ere, Blaise de<~264, Vignerte, Benjamin 247. Villara, Al. 188, 230. Villehardouin, Geoîîroyde—(1145—1218), cronicar francez 272. Vitoslawski, Albert, comandant în armata poloneză (1595) 122. Vlad Dracui, domn al Ţării Româneşti (1438 — 1442; 1443-1446), lupte cu turcii 9. Vlad Ţepeş (Vlad V), domn al Ţării Româneşti (1456—1462), lupte cu turcii, tratate încheiate cu Poarta 9, 208, 218. Vladimirescu, Tudor (1780—1821), revoluţia lui~57, 109, 144, 249. Vlădoianu, Barbu, ocîrmuitorui jud. Mehedinţi 197. 296 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Voinescu I, Ion, maior, colonel 197, 202. Yoinescu II, Ion, ministru de externe în guvernul provizoriu 103, 194, 197, 217 221, 223, 229, 230, 242, 243. Walch, Jean 223. Walther (Waltheus) Balthasar, cronicar 258, 272. Watson, Seton R. W. 222. Wilkinson, Wiliam, consul englez 181. Wolowski (Volowski), Louis 91n, 169n, 272. Zabloski, colonel 199. Zacharowski, Nicolae, comandant in armata poloneză (1595) 121, 122. Zallony, Marc-Philippe 272. Zaman, Constantin, comisar 191, 192. Zamfirescu, Dan 261. Zamojski, conte 219. Zamojski (Zamoyski), Ion, hatman al Poloniei 119 — 121. Zâne, Al. 180, 181, 186, 218, 244. Zâne, Elena G. 220, 259, 263. Zâne, G. 180, 183, 193, 204, 205, 209, 220, 222 , 226 - 228 , 259, 263. Zăgănescu, D., comisar jud. Vîlcea 188. Zebrzydowski, Nicolae, comandant în armata polonă (1595) 121, 122. Zub, Alexandru 181, 183, 226, 227, 231, 248. INDICE DE NUMIRI GEOGRAFICE Abrud, munţi 115 n; oraş, în flăcări şi ruine la 1849 117. Adrianopol (Adrianople), oraş în Turcia 9; tratat încheiat la — 9, 9n, 10, 36n, 38, 105, 109, 228. Alexandria, oraş, jud. Teleorman, întemeierea lui 156. Alba, comitat în Transilvania 263. Alviniţi (Alvinţ) vezi Vinţu de Jos. America (Amerique) 24, 42, 134. Amsterdam 262, 268, 270. Anglia (Angleterre, Englend, Englitera, Imperiul Britanic, Marea Britanie) 23, 24, 28, 40, 95, 162, 173, 206, 217, 218, 219, 223. Angora (azi Ankara) 260. Antile, arhipelag 24. Antiohia, patriarh de—269. Ardeal vezi Transilvania. Areni vezi Arinii. Argeş, judeţ 193, 200; deputaţi si comisari de—20, 186, 188, 189, 191. Arinii (Areni), sat, jud. Suceava, tabăra lui Ieremia Movilă 121. Athos (Mont Sacre), munte în Grecia, mănăstiri închinate la—96, 174, 268. Atlantic (Atlantique), ocean 95. Austria (Autriche) 86, 91, 93, 94, 164, 169, 171, 172, 223, 264, 266, 271 ; ducat de— 64n. Bade (Baden), ducat în Germania 91, 170. Baia, cetate în Moldova 121, 123. Băle vezi Basel. Balta-Liman, localitate în Turcia, Convenţia de la—84, 38, 40, 100, 177. Banat 115n; românii din—117, 118, 240. Basarabia (Bassarabie, Bessarabia) 39, 75, 87, 156, 165, 240, 271. Basel, Conciliul de la—268. Bavaria (Baviere) 91, 94, 164, 169. Belgia (Belgique) 91, 92n, 169, 170n, 270. Belgrad 242; pacea de la—268. Berea, schit, jud. Buzău 192. Berlin 267. Bistriţa, mănăstire, jud. Vîleea 191. Blaj, Gîmpul libertăţii de la—, adunarea de la—'115, 118, 187, 241. Bosnia 267. Braşov 180, 181, 239. Brăila, port 204; schelă, preţurile la—66; judeţ 200; deputaţi din—20, 186, 188, 192. Brest-Litovsk 262. Brussa 191, 222, 225, 238. Bruxelles 61n, 72n, 182, 209, 221, 230, 231, 272. Bucovina 75, 156, 240. Bucureşti (Bucharest, capitala) 12, 16, 17n, 20, 26, 61, 99, 115, 180, 181, 183-187, 189-194, 197-202, 204-206, 209, 211, 212, 218, 220, 222, 227-229, 231, 232, 239-244, 246-248, 251, 259, 261, 262, 267-272. Budapesta (Buda, Pestini Budae) 211, 267. Bulgaria 75, 85, 156, 163. Buzău, judeţ, deputaţi şi comisari de—20, 186, 189, 191. Cameniţa, cetate în Polonia 245; staroste de—121, 122. Canada, englezi expatriaţi în — 24. Carpaţi (Karpathes) 44, 102, 104, 105, 108, 136, 221, 256. Caucaz (Caucase) 267. Călugăreni, jud. Giurgiu, lupta de la—257. Cibinium vezi Sibiu. Cipru (Cypre) 268. Cîmpia Turzii (Cîmpul Torda), Mihai Viteazul ucis la—111. Cîmpulung (Campo-Longo), oraş 45, 136, 194. Cluj (Cluj-Napoca) 187, 190, 204, 220, 241. Cologne, Colonia Agrippina vezi Koln. Colţea, mănăstire, spital 191. Como, oraş în Italia 264. Constantinopol (Constantinople, Stambul) 9, 34, 42, 51, 97, 98, 140, 175, 180-183, 195, 204, 217, 222, 227, 242, 244, 255, 269-272. Cracovia, oraş în Polonia 120, 232, 269. Craiova, 16, 20, 58n, 144n, 188, 194, 204, 218, 231. Crimeea (Crimee) 267. Curtea de Argeş, oraş 194. Dacia 41, 44, 50n, 104, 135, 136, 226, 249, 259, 267, 269, 271. Dalmaţia 267, 268. 298 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Danemarca (Danemark) 85. Detroits (strîmtorile Bosfor şi Dardanele) 35. Dîmboviţa, judeţ 200, 221; comisari şi deputaţi din~20, 186, 190, 191 ; plai în jud. Muscel 188. Dolj, judeţ 200 ; deputaţi şi comisari de~20, 186 — 188, 190; fuga ţăranilor 140. Dunăre (Danube) 9, 42, 75, 87, 104, 134, 156, 204, 221, 241, 256, 269. Egipt (Egipet, Egypte) 29, 49, 139. Elveţia (Suisse) 85, 91, 95, 164, 169, 173. Englitera vezi Anglia. Europa 8-10, 23, 24, 33-35, 38-40, 42, 46, 74, 93, 99, 100, 102, 105, 108, 111, 112, 117, 119, 134, 135, 137, 141, 155, 171, 177, 182, 195, 217, 244, 262, 269. Fanar (Fanai, Phanar) 57, 96, 269. Ferrara, oraş în Italia, 270, 271. Filaret (Câmpul libertăţii) 12, 15, 196. Focşani, oraş 185, 191, 194. Frankfurt (Francfort, Francofurti) pe Main (Moenum) 51n, 262, 264 —272. Franţa (Francia) 22, 23, 28, 30, 31, 40, 88, 91, 105, 146n, 167, 169, 186, 194, 206, 217-219, 222-224, 227, 233, 242, 247, 259, 260, 265. Galaţi (Galatz), port 66, 150. Galiţia (Galicie) 91, 169. Galia (Galii) 24. Geneva (Geneve) 265. Germania (Allemagne) 28—30, 85, 91, 92n, 93-95, 105, 119, 163, 164, 169, 170n, 171-173, 245, 262, 270. Giurgiu 9, 119, 123, 188, 189, 192, 204. Gorj, judeţ 185, 198, 200 ; deputaţi din~20, 186,188. Grecia (Grece) 272. Haga (Le Haye) 268. Halle, oraş în Germania 265, 268. Hanovra, oraş si regat în Germania 91, 169, 170. Haye, Le vezi Haga. Holstein, ducat în Germania 91, 169. Hongrie vezi Ungaria. Hyeres, oraş în Franţa 242. * Ialomiţa, judeţ 200; deputaţi din—20, 186 188. Iaşi (Iassy) 70, 182, 183, 228, 232, 233, 241, 242, 243, 259, 261, 266, 267, 269. lena, oraş în Germania 266. Ierusalim (Jerusalem) 96, 174. Ilfov, judeţ 45, 136, 200; deputaţi de~20, 186. Imperiul grec 264, 265. Imperiul roman (Roman Empire) 45n, 266. Irlanda 87. Islaz 196, 200, 202-204, 209. Istanbul vezi Constantinopol. Italia 105, 117, 240. Koln (Cologne, Colonia Agrippina) 265, 267?. 271. Latium, regiune în Italia 81. Leipzig (Leipsic) 262 — 264, 266, 268. Lepante (azi Naupaktos), bătălia (1571)' de la ~ 268. Levant 272. Lipova cetate pe Mureş 115n. Lisabona 262. Londra (Londres, London) 40, 219, 222, 266,. 269, 271. Lorena (Lorraine) 268. Luxemburg (Luxembourg) 227. Madrid 262, 270. Malta (Malte) 262, 268. Marea Caspică (Mer Caspienne) 267. Marea Neagră (Pont Euxin) 221, 256, 269» Marsilia (Marseille) 272. Mărgineni, mănăstire, detenţie îa~192. Măxineni, mănăstire 191. Mehedinţi, judeţ ; deputaţi si comisari de~20, 186, 189, 197. Milano 270, 271. Missisippi (Missisip) 42, 134. Moesia (Moesies, Misii), românii din~46, 137» Moldova 10, 33, 39, 86, 111, 119-121, 177,. 181 -183, 198, 219, 225, 229, 240, 242-245, 255, 256, 259-261, 264-272; întemeiere 44, 136; populaţie 65, 149, 170 ; structuri şi reforme sociale 50, 52, 54, 55, 89, 99’, 139, 142, 149, 170 (desfiinţarea veciniei 141 ; împroprietărirea ţăranilor 28, 87, 89, 164, 165, 168, 170);. Regulamentul organic 55, 59n, 60—64,. 67-72, 75, 144-155. Motru, plasă în jud. Mehedinţi 189. Miinchen (Miinich), 92, 170. Muscel, judeţ 190, 200; deputaţi din~20,. 186-189, 191. Neamţ, mănăstire 264. Neuchâtel (Neufchatel) 264, 272. New York 182. Nicopol, cetate, oraş în Bulgaria, hati-huma-ium dat la—8. Nistru, fluviu 221, 256. Nucşoara, plai în jud. Muscel 189. Niirnberg 268. Ocna Telega, temniţa de la~197. Oituz, munţi 120, 245. Olt 241 ; judeţ 200 ; deputaţi şi comisar de~20,. 186, 190. Oltenia 196, 198. INDICE 299 Paiermo 240, 244, 251. Panonia 264, 267, 269, 272. Paris 36, 68, 91n, 92n, 103, 106, 113, 165, 170n, 180, 182, 183, 201, 203, 204, 208-210,212, 214, 219-223, 227, 230, 237-242, 244, 246-248, 251, 252, 259, 260, 262-272. Passarowitz, pacea de ia'—' 267. Pelopones (Peloponese) 264. Petersburg (St. Petersbonrg) 9, 33, 35, 37, 40, 83n, 162n, 271. Pesta 115n. Pestini Budae vezi Budapesta. Phanar vezi Fanar. Piteşti, oraş 197. Piteşti, plasă în jud. Argeş 189. Ploieşti, oraş 197, şcoala naţională din~ 191. Poarta vezi Turcia. Podgoria, plasă în jud. Muscel 190. Polonia (Pologne) 46, 85, 91, 94, 105, 119, 120, 122, 164, 169, 172, 245, 258, 265, 268. Pont Euxin vezi Marea Neagră. Prahova, judeţ 200; deputaţi din~20, 188, 188, 190. Principate (Principaut6s Danubiennes, Danubian Principalities) 41 —44, 65, 97, 105, 114, 134, 177, 180, 182, 183, 209, 220-222, 224-226, 228, 231, 238, 243, 256; autonomia lor 35 ; populaţie 65, 164 ; structuri sociale 47, 48, 82, 101, 220 ; Regulamentul organic 35, 39, 41, 86, 68, 144—155, 164, 177 ; revoluţia de la 1821 în~ 41 ; revoluţia de la 1848 ln~ 41, 118, 182, 211; unirea lor 35, 39; ocupaţii străine 33—40, 82, 111, 144, 182, 218, 219. Prusia 223, 264; reforma agrară în~ 23, 29, 31, 91, 164, 169. Prut, rîu 75, 198. Rîmnicu Yîîcea, oraş 188. Roma (Rome) 104, 120, 251. Roman, oraş 213. Romanaţi, judeţ 200; deputaţi si comisari de~ 20, 186, 188, 189. România 12, 15, 25, 28, 102 — 106, 180; 182-184, 188, 193, 194, 197, 200,201, 210, 220, 221, 224, 226, 228-238, 242-244, 246, 248, 252, 254, 256, 259, 260, 262, 271. Roşiorii ele Vede (Roşii de Vede), oraş 194. Rouen, oraş în Franţa 262, 284, Rumelia (Roumelie) 51, 75, 96, 140, 156, 174. Rusia (Russie) 10, 11, 23, 33-40, 57, 69, 75, 76, 83, 85, 87, 88, 94, 97-101, 109-111, 144, 156, 162-166, 172, 175-178, 182, 205, 208, 210, 220, 222, 262, 263, 267, 271. Sadova, mănăstire, jud. Dolj 198. Scîiei (Scheia), sat lîngă Arinii (jud. Suceava) 121, 122. Secu, mănăstire, jud. Neamţ 264. Serbia (Servia) 75, 156, 267. SeVerin, banul de~^ 194. Sibiu (Cibinium) 187, 243, 263. Silezia (Silesie) 91, 169. Sinai (Sinai), munte în vestul Asiei, mănăstirile de la~ 96, 174. Slam Rîmnic, judeţ 200; deputaţi şi comisari de~ 20, 186, 189, 191. Slobozia, sat, jud. Teleorman 190. Snagov, mănăstire, detenţie la ~ 192. Stambul vezi Constantinopol. St. Petersbonrg vezi Petersburg. Suceava, cetate 121, 123. Suisse vezi Elveţia. Şerbăneşti, plasă în jud. Olt 190. Tarnov, oraş in Polonia 208. Teleorman, judeţ, deputaţi si comisari de~20, 186, 190. Termopile (Thermopile) 257. Tisa, rîu 221, 256. Tîrgovişte, oraş 194 ; capitala Ţării Româneşti 272; lupta cu turcii la~119, 123; moşia oraşului răpită de Al. Suţu 57, 144. Topolog, plasă în jud. Argeş 193. Tor da vezi Cîmpia Turzii. Transilvania (Ardeai, Siebenbiirgen) 46, 75, 108, 114-121, 123, 137, 156, 182, 186, 187, 190, 193, 227, 239-241, 245, 262, 263, 265 - 268, 271, 272. Tunşii, sat, jud. Gorj 261. Turcia (Empire Ottoman, Imperio Tnrcico, Poarta, Porte Ottomane, Turkey, Tur-quie) 8-11, 15, 33-40, 42, 54, 57, 63, 75, 97-99, 101, 110, 141, 142, 144, 147, 156, 175-178, 180-183, 205, 207, 208, 220-222, 228, 228, 231, 240, 250,251, 262, 264, 266, 267, 269-271. Turnu Măgurele, oraş, întemeierea lui 156. Ţara Bîrsei, regiune în sud-estul Transilvaniei 205. Ţara Românească (Valachie, Valahia, Ungro-Vlahia) 89, 111, 115, 117, 120, 164,181-183, 185-187, 191, 193, 195-197, 199, 201, 205, 206, 210, 212, 219, 221, 224, 227, 240, 242, 243, 255, 256, 260-272; întemeierea principatului 44, 136 ; populaţie 46, 51, 54, 65, 92, 137, 140, 142, 149, s249 ; structuri si reforme sociale 52—55, 58, 88, 140, 143’ 149, 159, 178, 224 ; desfiinţarea rumâniei 52—55, 140, 159; împroprietărirea ţăranilor 21, 28, 86, 87 100, 164, 165, 168, 177, 213 ; Regulamen- 300 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE tul organic 59-64, 67-70, 72, 75, 144-155; statutul faţă de Poartă 8—10, 35, 208 ; faţă de Rusia 10, 33-35, 37, 39, 40. Ungaria (Hongrie, Hungaria) 29, 34, 38, 46, 115, 117, 118, 229, 240, 262, 263, 265, 267, 268, 270, 271. Ungro-Vlahia vezi Ţara Românească. Varşovia (Warszawia) 268. Văcăreşti, mănăstire, închisoare 191, 192. Valahia vezi Ţara Românească. Vălenii de Munte, oraş, jud. Prahova 237. Veneţia (Vinegia) 262-266, 268, 270, 271. Viena (Wien) 186, 207, 219, 263, 264, 266, 267, 270, 271. Viile d’Avray, oraş în Franţa, domiciliul Iui N. Bălcescu în~239, 240. Vinţu de Jos, jud. Alba 119. Vîlcea, judeţ 199, 200; deputaţi si comisari de~20, 186, 188, 191. Vlaşca, judeţ 200, deputaţi şi comisari de~20. 186, 188, 189, 191. Warszawia vezi Varşovia. Wittenberg (Witebergae), oraş în Germania 262. Wiirtemberg, ducat si regat în Germania 91? 169. Zlatna, oraş, j.ud. Alba 228. TABLA DE MATERN TEXTE 16. Drepturile românilor către înalta Poartă..................................... & 17. Lucrări colective şi acte oficiale din timpul revoluţiei de la 1848 .........12 1. Instrucţiuni pentru comisarii de propagandă...............................12 2. Proiect de decret electoral privitor la alegerile generale pentru Adunarea Constituantă...............................................................15 3. Instrucţie a Guvernului Provizoriu pentru punerea în lucrare a decretului din 14 iulie 1848, supt nr. 258, privitor la alegerile generale pentru Adunarea Constituantă......................................................16 18. Despre împroprietărirea ţăranilor............................................21 19. Memoire relatif â l’intervention russe dans Ies Principautes Moldo-Valaques 33 20. Ţhe Intervention of Russia in the Danubian Principalities. To the Editor of the Daily News....................................................................37 21. Question economique des Principautes Danubiennes.............................41 Avertissement.................................................................42 I. Aspect general des Principautes.......................................42 II. Conditions de la propriete en Dacie sous la domination romaine et sous Ies barbares.....................................................44 III. Origine moderne de la grande propriete individueîle et communale. Biens ecclăsiastiques.................................................45 IV. Colonisation des grands domaines. Commencements du sei’vage ... 46 V. Causes de la depossession des moşneni.................................47 VI. Feodalite et servage..................................................49 VII. Emancipation des serfs................................................51 VIII. Urbariums des princes Constantin Mavrocordat, Charles Ghica et Gregoire Ghica........................................................52 IX. Urbariums des princes Mourousi et Caradja.............................54 X. Răvolution de 1821.................................................. 56 XI. Installation des princes indigenes....................................57 XII. Le Reglement organique. Considărations generales.............57 XIII. Suite. Les droits des paysans sur la propriete........................58 XIV. Suite. Obligations des proprietaires envers Ies paysans............59 XV. Suite. Obligations des paysans envers les proprietaires ...... 61 XVI. Suite. La rente en argent.............................................64 XVII. Suite. La rente en travail...........................................65 XVIII. Suite. Les impots...................................................67 XIX. Suite. Rătablissement du servage.................................. 73 302 XX. Resultats desastreux du Reglement pour le pays.................... 75 XXI. Opinion du parti naţional sur la question economique. Revolution de 1848 76 XXII. L’appropriation des paysans est juste............................ 77 XXIII. L’appropriation des paysans est utile .......................... 79 XXIV. L’appropriation des paysans est possible. Gommission de 1848. . . 85 XXV. Suite. Moyen facile et avantageux de racheter la rente ..... 90 XXVI. La question des monasteres grecs ............................... 96 XXVII. Comites de reforme. Gonclusion.............1..................... 99 22. Manifest către poporul român............................................... 102 23. Precuvîntare la „Cîntarea României”..................................... . 104 24. Mersul revoluţiei în istoria românilor..................................... 107 25. Mişcarea românilor din Ardeal Ia 1843...................................... 114 26. Răzvan vodă................................................................ 119 27. Manualul bunului român. Dialog între un comisar de propagandă şi un sătean 125 ANEXĂ 28. Reforma soţială la români............................................. 134 NOTE ŞI MATERIALE 16. Drepturile românilor către înalta Poartă....................... 180 17. [Lucrări colective şi acte oficiale din timpul revoluţiei de la 1848] 184 18. Despre împroprietărirea ţăranilor................................. 211 19. Memoire relatif â l’intervention russe dans Ies Principautes Moldo-Valaques .................................................... 218 20. The Intervention of Russia in the Danubian Principalities...... 219 21. Question economique des Principautes Danubiennes............... 220 22. Manifest către poporul român................................... 229 23. Precuvîntare la „Cîntarea României”............................ 231 24. Mersul revoluţiei în istoria românilor......................... 237 25. Mişcarea românilor din Ardeal la 1848.......................... 239 26. Răzvan vodă....................................................... 241 27. Manualul bunului român......................................... 246 28. Reforma soţială la români...................................... 248 Compilaţii după N. Bălcescu..................................... 251 Lista lucrărilor citate în texte............................. 258 Indice de nume........................................................ 289 Indice de numiri geografice ........................................ 297 Redactor: HILDA MAZILU Tehnoredactor: AUREL BUDNIG Bun de tipar: 14.XII.1982. Format : 16(70 X100. Coli de tipar: l9-\-l planşe C.Z. pentru biblioteci mari:* 9(498) (081) 3(498) (081) 333(498) (081) 859 — 94 C.Z. pentru biblioteci mici: 9(498) (081) c. 708 — I. P. Informaţia Str. Brezoianu Nr. 23 — 25 Bucureşti