OPERE editura academiei republicii SOCIALISTE ROMÂNIA N. BALCESCU OPERE I SCRIERI ISTORICE, POLITICE Şl ECONOMICE 1844-1847 TEXTE NOTE Şl MATERIALE EDIŢIE CRITICĂ DE G. ZÂNE Şl ELENA G. ZÂNE Cu reproduceri după manuscrise şi stampe EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA BUCUREŞTI, 1974 PREFAŢĂ O ediţie completă a operelor lui ST. Bălcescu lipseşte încă, deşi este un vechi deziderat. Dacă altădată o astfel de ediţie era considerată ca un act de pietate, un fel de monument ridicat în memoria unei mari personalităţi, astăzi, în ritmul febril al reconsiderării continue a patrimoniului nostru ştiinţific, o ediţie Bălcescu, cu texte complete, este o obligaţie culturală. Orice ediţie de texte complete este, după cum unanim se recunoaşte, un instrument indispensabil de lucru. Şi dacă o astfel de ediţie restituie întreaga operă aşa cum autorul a creat-o, analizează textele editate într-o expunere concisă asupra principiilor, problemelor şi tendinţelor operei şi reuşeşte să adarrge, în spirit critic, un material documentar asupra întregii opere, este prin ea însăşi o operă de reconsiderare mai solidă şi, cred, mai folositoare, decît o oarecare lucrare de interpretare. N. Bălcescu a preocupat, cu mult timp înainte, cultura şi istoriografia română. Ediţii de texte, unele de largă circulaţie, n-au lipsit; în ultima vreme, în locul unor ediţii complete s-a răspîndit, sub diverse forme, ediţia de texte selecţionate. Dacă aceste ediţii au avantajul că popularizează o operă, au însă dezavantajul că o unilateralizează, o reduc la dimensiunile criteriilor de alegere a textelor. Interesul pentru viaţa politică a lui Bălcescu a devenit în acelaşi timp precumpănitor. Opera ştiinţifică, omul de ştiinţă, a rămas în umbră şi pe planul întîi, pe piedestalul gloriei şi al recunoştinţei publice a fost ridicată opera politică, omul politic, democratul revoluţionar. Beevaluarea activităţii politice a creat un fel de cult postum al personalităţii sale şi, ca în orice cult, au trebuit să apară exagerările, excesele apologetice şi odată cu ele lucrările de nivel corespunzător. I s-au consacrat sute de articole, izbucnite în presă ca la o comandă nevăzută, la diverse ocazii aniversare, dar nu ştim cîte aduc ceva nou şi duc mai departe cunoaşterea omului sau a operei. Dar odată cu apariţia lor a apărut şi primejdia banalizării şi epigonizării operei. Ca mulţi alţi oameni de ştiinţă care au luat parte la viaţa publică, !N. Bălcescu a avut, în paralel, două forme de activitate, una ştiinţifică şi, alta politică. Ele nu pot fi confundate, cu toată legătura de idei dintre 6 G. ZÂNE ele. Cercetarea sa ştiinţifică a susţinut şi a justificat în multe privinţe opera sa politică. Putem spune chiar că în anumite limite a călăuzit-o. Opera sa ştiinţifică, deşi în unele privinţe este legată de viaţa sa publică, nu trebuie redusă la o expresie a activităţii sale politice. Caracterul militant al unei opere cu conţinut social-politic nu înseamnă neapărat că ea este şi o operă de militant politic. N. Bălcescu recunoaşte singur şi, în cîteva rînduri, chiar a subliniat cele două laturi ale activităţii sale, deosebirea dintre ştiinţă şi politică. Am putea spune chiar, după propriile sale mărturisiri, că viaţa publică, în care evenimentele şi temperamentul său l-au atras, a fost pentru el mai puţin interesantă decît cercetarea ştiinţifică. Istoria, în cel mai larg înţeles al euvîntului, afost marea şi constanta lui pasiune; în momente de amărăciune politică, refugiul şi consolarea le găseşte în studiu, în preocupările de istorie. Exprimînd sentimentele fireşti de amărăciune pe care i le provocase eşecul revoluţiei şi le întreţinea discordia dintre emigranţi, scria, la 12/24 martie 1849, lui A.G. Golescu, în stilul familiar, obişnuit în corespondenţa dintre prieteni, că : „De om vedea că nu putem fi patriei folositori slujind-o în politică, vom da politica dracului şi ne vom întoarce cu mulţumire, eu la ocupaţiile mele istorice, tu la cele de filosofie morală, şi tot vom putea fi folositori, şi ne vom putea mîngîia”. Nu era o izbucnire de exil. Şi în alte rînduri, între viaţa politică şi cercetarea istorică, nu-şi ascunde preferinţele; la 26 ianuarie 1851, confesa lui I. Ghica sentimentele sale intime, scriindu-i: „Mie mi s-a acrit de tot de politică şi doresc a mă ocupa numai de istorie”. Yiaţa publică i-a mărit experienţa de viaţă, iar revoluţia de la 1848, la a cărei pregătire spirituală şi conducere a avut un rol bine cunoscut, a dat darurilor sale o strălucire deosebită şi l-a confruntat cu noi probleme, pe care le-a analizat într-o parte a operei sale. Dar el ar fi putut fi un mare istoric, chiar dacă n-ar fi luat parte direct la revoluţie sau la viaţa politică. J. Michelet, cu care N. Bălcescu se înrudeşte în unele privinţe, nu numai că n-a fost un om politic, dar a refuzat cu tenacitate să se lase atras în vreo mişcare politică, chiar şi în revoluţia din februarie, la a cărei pregătire ideologică, ca savant şi tribun, luase o parte atît de activă. Prietenilor care ţineau să-l angajeze, el le răspundea invariabil: „Eu sînt un scriitor, şi numai atît voi rămîne, nu vreau nimic mai mult”. Cu toate acestea, prin forţa talentului şi a ideilor sale, ce influenţă a exercitat, ca savant şi scriitor, atît în ţara sa, cît şi în afara Franţei! N. Bălcescu n-a avut, ca J. Michelet, o singură preocupare; puţinii ani pe care soarta i-a lăsat, i-a împărţit între activitatea ştiinţifică şi lupta politică. Ediţia de faţă îşi propune să pună în lumină opera ştiinţifică şi să adune la un loc elemente necesare pentru integrarea corectă a lui N. Bălcescu în istoria culturală. Activitatea sa politică, opera sa de revoluţionar militant, cu marele ei prestigiu actual, rămîne în sarcina istoriei politice. Opera pe care o publicăm în această colecţie, întreaga lui moştenire literară, este de dimensiuni restrânse şi, dacă exceptăm Românii supt Mihai Vodă Viteazul, este alcătuită din studii monografice şi articole destul PEEFAŢA 7 de puţine la număr. Este o operă neterminată, la începuturile activităţii unei mari personalităţi, surprinsă de moarte cu mult înainte de vreme. Aproape toate scrierile sale sînt redactate grăbit, sub presiunea evenimentelor, în scurtul timp de linişte pe care l-a avut, cu sentimentul vădit al autorului că temele, tratate uneori ca simple improvizaţii, vor fi reluate altă dată. în timp ce contemporanii săi francezi, marii istorici Thierry, Mignet, Guizot sau Michelet, în afară că au avut incomparabil mai bune condiţii de viaţă şi de lucru, şi deplină sănătate, cu excepţia primului, dar fiecăruia în parte soarta i-a îngăduit cel puţin 30 sau chiar 40 de ani de lucru, îsT. Bălcescu a avut doar cîţiva ani de răgaz, şi aceştia discontinui, în totalul de opt în care este cuprinsă opera sa de istoric. Cu toate însuşirile sale, cu pregătirea pe care el singur şi-a făcut-o, cu ardoarea pentru ştiinţă pe care a avut-o, este surprinzător cum un tînăr aproape mereu bolnav, hărţuit de viaţă, fără tradiţii culturale de familie şi fără vreo şcoală de specialitate să fi reuşit să creeze o operă de însemnătatea aceleia pe care a lăsat-o şi care, cu tot veacul care s-a întins asnpra ei şi cu marile progrese ale ştiinţei noastre de atunci încoace, să-şi menţină însemnătatea. Cu atît mai mult, cu cît o operă de istoric este atît de repede umbrită de scrierile urmaşilor. Este în activitatea sa ştiinţifică un spirit de tulburătoare abnegaţie. Oriunde, în orice împrejurare, rămîne preocuparea sa cea dintîi; în războiul din Transilvania nu se gîndeşte la primejdiile care-1 ameninţau zi de zi, ci la alcătuirea unui jurnal de memorii. îşi poartă în exil cărţile şi hîrtiile ca un depozit sacru, de care nu se desparte o singură clipă. în ceasul de sfîrşit, la ele se gîndeşte pentru a le lăsa în mîini sigure. Simţea, ca şi Thierry, maestrul de care spiritual era atît de legat, şi credea ca şi el că există în lume ceva mai scump decît mulţumirile materiale, mai mult decît avuţia, mai mult chiar decît sănătatea — din care el avea atît de puţină —, este devotamentul faţă de ştiinţă. Sfinte cuvinte, care ar trebui să fie primul rînd de crez al oricărui intelectual adevărat. Caracteristica acestei opere, ceea ce i-a creat viabilitatea, este concepţia ei nouă, înaintată şi revoluţionară, şi rolul pe care l-a avut prin forţa ideilor sale în susţinerea şi rezolvarea marilor probleme ale naţiunii române — independent de participarea autorului ei la viaţa politică. Din studiile disparate, unele scrieri ocazionale, legate de evenimente contemporane, concepţia sa unitară şi sentimentele sale se degajă lesne din principiile istoriografiee pe care le enunţă, din problemele pe care le tratează şi din metodele pe care le foloseşte. Desigur, sub raportul informaţiei şi al criticii istorice, opera sa este de mult depăşită. Istoria se înnoieşte în permanenţă. Prefaţa noastră îşi propune ca, în limitele locului pe care trebuie să-l ocupe o introducere la începutul unei ediţii de texte, să reţină atenţia cercetării operei lui Bălcescu, asupra acestor trei aspecte. H. Bălcescu deschide în istoriografia română o nouă epocă în primul rînd prin concepţia sa istorică; el îşi propune să arate chiar de la prima sa scriere „chipul şi drumul ce ar trebui a se lua spre a scrie o isto- 8 G. ZÂNE rie”. Aşadar, o nouă concepţie, o nouă direcţie. Opera pe care a realizat-o răspunde în multe privinţe poziţiei pe care o afirma în 1844. Chiar dacă nu şi-a putut îndeplini programul pe care şi-l propusese, a rămas credincios principiilor enunţate. în timp ce marii maeştri ai istoriografiei occidentale şi-au putut face cunoscute pe larg, rînd pe rînd, în operele lor, tezele lor istoriogra-fice şi să aducă în expuneri închegate argumente în favoarea lor, în opera lui ÎL Bălcescu lipseşte o expunere de ansamblu — crt de sumară — asupra concepţiei sale istoriografice, asupra „chipului” şi drumului unei noi direcţii. Concepţia sa poate fi dedusă numai din aserţiuni izolate, dar mai ales din problemele pe care le tratează şi din metodele pe care le foloseşte. Ea poate fi întregită apelînd la izvoarele ei literare. ÎL Bălcescu nu s-a afiliat declarat nici unei şcoli, ca să-l putem considera reprezentantul uneia sau alteia; n-a luat nici un mare autor ca model, pentru a se putea situa ca urmaş al acestuia. El a asimilat sintetic într-o concepţie unitară teze şi argumente din cultura istoriografică, economică şi politică a epocii şi în lumina ei a analizat problemele româneşti. De aceea, cu toate că în concepţia sa generală întîlnim teze din cultura socială franceză, din istoriografia romantică, din socialismul anului 48 sau din economia politică clasică, el apare, chiar prin intermediul unei opere atît de sumare, o personalitate ştiinţifică cu originalitatea sa, care, în condiţii normale de vîrstă şi de viaţă, ar fi putut crea cu certitudine o operă de nivel european. Şi aşa, Question economique este, după părerea noastră, una dintre cele mai bune lucrări din literatura socială europeană a anului 1848. Ştiinţa este pentru ÎL Bălcescu o putere suverană. Dar pentru a putea avea acest rol, ştiinţa trebuie să se întemeieze pe „conceptul legilor spiritului, pe observaţie, esperiinţă, calcul”. Ştiinţa nouă, ştiinţa epocii sale, a dus la capăt lichidarea lumii vechi; ea — continuă Bălcescu — a dus la „revoluţionarea sau perfecţionarea religiei, moralei, politicei, societăţii întregi”, ea a supus orice acţiune omenească „legii absolute şi universale a libertăţii şi a ştiinţei” şi, prin intermediul ştiinţei, omenirea a căutat să realizeze „dreptatea şi frăţia”, cele două temelii ale unei organizaţii sociale superioare. Ştiinţa este o manifestare utilitară a spiritului. Istoria, în măsura în care este o adevărată ştiinţă, este învestită cu aceeaşi finalitate. Sub influenţa acestei orientări, fără nici un gînd de fală deşartă, vorbind despre lucrarea sa asupra lui Mihai Viteazul, el scria la 6 februarie 1850 lui Ion Ghica : „Voi să sfîrşesc o scriere asupra lui Mihai vv. Viteazul şi să pui piatra de temelie a unităţii naţionale”. Aşadar era convins că ştiinţa istorică este o forţă naţională capabilă să concure la rezolvarea celor mai importante probleme ale naţiunii. în acelaşi sens îi scria, la 16 iunie 1850, şi lui Al. Zâne : „Acum mă încerc a pune o temelie unităţii românilor scriind istoriea lui Mihai vv.”. în mai multe rînduri el a insistat asupra însemnătăţii ştiinţei istorice, a rolului ei în ridicarea naţională şi în propăşirea socială. în Cuvînt preliminariu scria : „Bomânii au trebuinţă astăzi să se întemeieze în PREFAŢA 9 patriotism şi în curaj şi să cîştige statornicie în caracter. Aceste rezultate credem că s-ar dobîndi cînd ei ar avea o bună istorie naţională şi cînd aceasta ar fi îndestul răspîndită”. în Campania românilor în contra turcilor,într-un text reluat şi în Românii supt Mihai Vodă Viteazul, vorbind despre epoca de măreţie, dar şi de restrişte, pe care o evoca, el îşi încheie astfel scrierea : „Fie ca aducerea aminte a nenorocirilor şi a luptelor eroice ale părinţilor noştri să poată realţa demnitatea noastră naţională ! Fie ca noi să ne încredinţăm că o naţie care are un trecut aşa de glorios, o naţie pe care providenţa o păstrează în curs de 18 veacuri, fără îndoială pentru un scop oarecare, nu poate fi ursită să piară acum în al 19-lea veac, în veacul luminilor şi al libertăţii. Această încredinţare ne-ar dacuragiul că să lucrăm la viitorul nostru naţional; această încredinţare ne-ar mîntui”. Cu alt prilej, el proclama ştiinţa istorică de adevărată filozofie practică, ea ar fi singura ştiinţă capabilă să explice nu numai trecutul, ci să dea soluţii şi pentru problemele contemporane, şi oamenilor „leac pentru suferinţele lor”. O ştiinţă istorică ca să poată îndeplini această sarcină şi să fie cu „adevărat naţională” trebuie să pună în centrul preocupărilor sale, să aibă ca obiect de studiu poporul, să fie o istorie populară. Este prima idee de bază a concepţiei sale istoriografice. Adoptînd această idee, Bălcescu se situează alături de şcoala de istoriografie romantică franceză, mai ales de Thierry şi Michelet. Dar nu cred că poate fi socotit ca un discipol direct al ei. Ceea ce spunea Michelet despre Yico, că citindu-i opera el îşi găsea propriile sale idei şi sentimente, este, credem, valabil şi pentru Bălcescu. El găsea în istoriografia franceză propria sa gîndire, şi, tocmai pentru că ideea istoriei populare este o idee firească a sa, un sentiment al său, o profesează în diverse forme în toate scrierile sale. Un istoric al poporului, aşa cum aspira să fie chiar de la prima sa scriere, este obligat să privească poporul — personaj fără nume şi fără istorie — sub două puncte de vedere: ca totalitatea locuitorilor unei ţări, ca naţiune, adică ca popor ajuns la conştiinţa de sine, şi ca mase, ca mulţime, plebe, „plebeianism” după expresia sa, adică ca tot poporul dintr-o ţară, afară de clasele privilegiate. Dacă prima interpretare a noţiunii de popor l-a dus la o istorie a instituţiilor, ultima l-a îndreptat spre o istorie a claselor, în special a celei mai numeroase, a ţărănimii, „a muncitorilor plugari”. în orice sens am lua termenul de popor, poporul ca fiinţă colectivă este indivizibil şi în spaţiu şi în timp. Istoricul poporului trebuie deci să studieze poporul indiferent de epocă, prin consecinţă şi poporul cu problemele lui din epoca contemporană. Istoria naţională, în această accepţie, devine o ştiinţă enciclopedică. Ea singură este în măsură să dea „adevărate principe” de guvernare. Aşadar, oricum ar fi privit poporul ca obiect al istoriei, ştiinţa istorică trebuie să înceteze a mai fi o istorie exclusivă a claselor privilegiate, a stăpînitorilor, a frămîntărilor şi conflictelor armate. ÎL Bălcescu ţine să sublinieze această poziţie. în Cuvînt preliminariu o reafirmă ca idee metodologică de strictă aplicaţie, după ce o spusese tot atît de categoric de trei ori mai înainte : „O istorie . . . 10 G. ZÂNE nu trebue să fie numai ca un şir de oarecare întâmplări politice sau militare uscate, fără nici o coloare, fără nici un adevăr local; nu trebue să se ocupe numai de oarecare persoane priviligiate, dar să ne arate poporul român, cu instituţiile, ideile, simtimentele şi obiceiurile lui în deosebite veacuri”. El ia astfel atitudine împotriva istoriei biografice sau a istoriei militare. Dar va aplica într-o foarte largă inteipretare această concepţie. Va celebra vitejia din trecut a românilor şi bătăliile lor, şi va slăvi, dintre stăpînitori, pe acei care într-un fel sau altul — după părerea lui — au întrupat ideea poporului în toate aspectele ei. însă va condamna cu o asprime încă neatinsă în literatura noastră clasa stăpînitoare, aristocraţia, din veacurile mai apropiate de el şi, captivat de sentimentul de glorificare a trecutului — comun tuturor romanticilor —, va căuta în vitejia militară a boierimii străvechi o scuză pentru spoliaţiile şi abuzurile ei, comise în calitate de clasă stăpînitoare. Istoria poporului ca istorie naţională îl confruntă cu conceptul de naţiune, curent în cultura occidentală. într-o anumită măsură rămîne tributar lui Michelet. Ca şi pentru istoricul francez, şi pentru X. Bălcescu, în timp ce poporul este un produs al contopirii sau suprapunerii de rase, naţiunea sau naţionalitatea este produsul solidarităţii morale a unui popor, forma de dezvoltare a unui popor ajuns la conştiinţa de sine, în raport cu alte popoare. ,,Xaţionalitatea — spune el — este sufletul unui popor”, naţiunea este ,,un principiu spiritual”. în dezvoltarea omenirii, „naţionalitatea este forma cea mai deplină a vieţii raselor, ea supravieţuieşte adesea independenţei şi singură poate să o recucerească. Ea este legitimitatea popoarelor”. Xaţiunea este ultima şi cea mai înaltă faza de dezvoltare a umanităţii. Dacă X. Bălcescu admite că popoarele sînt contopiri sau fuziuni de rase şi că prin urmare rasele dispar cu vremea transformîndu-se în popoare, popoarele nu pot dispărea, căci transformate în naţiuni rămîn tot ele, mai puternice încă prin conştiinţa lor de sine, prin sentimentul naţionalităţii lor. Pot exista popoare fără a fi naţiuni, dar naţiuni fără a fi popoare nu. Această concepţie spiritualistă a ideii de naţiune circula, probabil sub influenţa lui X. Bălcescu, şi în presa românească de la 48 : „Unirea de sentimente face naţionalitatea”, „fără această unire nu poate fi naţionalitate, nu poate fi Românie”. Diversitatea de naţiuni implică diversitatea rolului lor, a misiunii lor în istorie; „Orice naţie dar — spune dînsul —, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a concurge, după natura şi geniul său propriu, la triumful ştiinţei asupra naturei, la perfecţionarea înţelegerii şi a sentimentului omenesc potrivit legei divine şi eterne care guvernează ursitele omenirei şi ale lumei”. Ideea misiunii naţiunilor însuma principiul egalităţii naţiunilor. X. Bălcescu a fost un partizan declarat al acestui principiu şi l-a susţinut cu consecvenţă. „Xoi trebue să profesăm respectul naţionalităţilor şi egalitatea lor” — scria lui Ion Ghica, adresîndu-se întregii emigraţii, la 16 noiembrie 1850. „Sfînt este dreptul oricărei naţiuni, ori cîtde mică ar fi ea”. PREFAŢĂ 11 împotriva ideologiei care susţinea ideea inegalităţii între popoare şi clase, N. Bălcescu, în Răzvan Vodă, după ce glorifică virtuţile unui domn care ar fi fost după tată de neam ţigan, afirmă că în ,,ochii providenţii nu sînt popoare şi clase osîndite, precum nici popoare şi clase alese”. Naţiunile se bucură de un drept de perenitate. „Sufletul naţiilor”, după N. Bălcescu, este nepieritor şi tot nepieritor e dreptul lor. Citatul din Mirabeau: „Privilegiurile se vor sfîrşi, dar poporul rămîne vecinie”, pus în fruntea Stării soţiale a muncitorilor plugari, ilustrează propria sa idee. Din conceptul de naţiune, aşa înţeles, N. Bălcescu a trebuit să deducă principiul naţionalităţilor în accepţiunea modernă şi să devină un campion al său, adică al dreptului unui popor de a-şi constitui un stat naţional, a fi liber faţă de alte popoare şi egal cu ele. Ca şi Thierry, N. Bălcescu transferă în evul mediu conceptul modern al naţiunii şi al principiului de naţionalitate. Istoria poporului, privită din acest punct de vedere, este o istorie naţională, nu numai pentru că este istoria naţiunii, dar pentru că evenimentele ei sînt evenimente cu caracter naţional. Războaiele româneşti feudale sînt pentru el războaie naţionale. Principiul naţionalităţii ar fi călăuzit, încă de la întemeierea statelor, politica Principatelor, lupta românilor de pretutindeni. „Unitatea naţională — spune dînsul — fu visarea iubită a voevozilor noştri cei viteji şi a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului”. N.Bălcescu foloseşte ideea de naţiune, şi implicit principiul naţionalităţilor, încă din prima sa scriere Table istorice, într-o enunţare, într-adevăr, extrem de sumară, dar concludentă: „Geografica poziţie a Ţării Româneşti îi impunea de la începutul său datoria de a-şi apăra naţionalitatea cu armele în mînă”. în Cuvîntarea din 1846, ţinută la Societatea studenţilor români de la Paris, el declara asertoric, fără nici un temei istoric, „naţiunea română ca cea mai veche naţiune din Europa”. Dar istoria poporului devine mai accentuat o istorie a naţiunii în scrierile de după revoluţie. Intervenţia trupelor străine pentru lichidarea revoluţiei demonstrase că o ţară fără independenţă nu poate niciodată să-şi înfăptuiască reformele interne pe care şi le propune. Invazia resuscitase sentimentul naţional şi în consecinţă făcuse să se reafirme în scrieri cu mai multă tărie ideea de naţiune şi principiul naţionalităţilor. N. Bălcescu amendează în Question economique ideea că în ţările române ar fi existat în trecut o luptă naţională între greci şi români, aşa cum admisese în Românii şi fanarioţii. Lupta a existat în fapt între o burghezie străină, compusă din greci şi alte naţionalităţi, şi boierii români; ideea luptei de clasă înlocuieşte ideea unei lupte naţionale interne. în istoriografia franceză, mai ales în opera lui Thierry, teoria raselor, a cuceririi şi a fuziunii de rase, avea încă o anumită circulaţie. în epoca de la 48 problema raselor se afla la un nivel redus de cercetare. De-abia mai tîrziu s-a ajuns la convingerea că rasa nu reprezintă un element precis şi fix, ca să putem determina rolul ei în istorie. N. Bălcescu foloseşte conceptul de rasă numai în legătură cu istoria românilor de peste munţi. 12 G. ZÂNE în această parte a ţării, după opinia sa (în care se resimt tezele lui Thierry), n-a avut loc nici o suprapunere şi nici o fuziune de rase. „Acum o mie de ani _ spune dînsul — maghiarii invadează ţările ocupate de slavi şi români şi se aşează în mijlocul lor” ; „cucerirea — continuă dînsul — trece prin aceleaşi faze ca în Galia, Italia, Spania sau în alte părţi? Slavii şi românii îşi pierd ei oare amintirea originei şi a importanţei lor, renunţă ei la obiceiurile lor, la portul, la limba lor ? Mi, ei cedează în faţa forţei invadatoare fără să o accepte; cele trei rase rămîn pe aceleaşi poziţii morale şi materiale, şi la capătul a o mie de ani ele se regăsesc faţă în faţă, ca în zilele lui Arpad, şi cu armele în mîini”. în această parte a Europei nu s-a produs nici un amestec de rase, „cu toate legile feroce” din evul mediu; dimpotrivă, ele s-au îndepărtat şi mai mult una de alta. Ştiinţa istorică, ca ştiinţă a poporului, independent de modul cum este înţeles poporul, cerea o justificare. îl. Bălcescu şi-a dat seama că ar trebui să arate de ce o istorie a poporului, în mod teoretic, este superioară unei istorii a claselor stăpînitoare sau a personajelor istorice. Mei de această dată nu a adus o argumentare propriu-zisă, dar din înseşi problemele pe care le tratează şi din interpretările sale se justifică ideea superiorităţii istoriei ca istorie a poporului. Poporul este, după el, creatorul istoriei; poporul este „atletul”, „eroul” fără nume al istoriei. Ştiinţa istorică adevărată trebuie să fie o biografie a poporului. M Bălcescu glorifică poporul cum ar glorifica o persoană; îi exaltă virtuţile, îi preamăreşte faptele. Ca o persoană, poporul poate fi adolescent şi matur. Ca o persoană, poate greşi; de aceea glorificarea de principiu este dublată de rezerve şi dezaprobări în fapt a acţiunilor populare care înfrîng legea morală a justiţiei. Oricît de covîrşitoare ar fi personalitatea unui om, a unui erou, chiar atunci cînd personifică poporul, ea nu poate înlocui poporul. într-o notiţă în care aminteşte semnificaţia pe care o atribuise scrierii sale Românii supt Mihai Vodă Viteazul, el pune din nou şi elocvent problema raportului dintre mase şi personalitate : „Dar unde este Mihai Viteazul acum spre a realiza aceste proiecte [ale unităţii naţionale] — se întreabă el. — Cunoaştem un viteaz mult mai mare decît acest erou : poporul. Patriotismul unui popor e mult mai puternic decît orice mare geniu individual. Cînd inima lui va fi aprinsă de acea mare idee a regeneraţiei naţionale, şi cînd va fi hotărît a o apăra cu sîngele său, nici o putere din lume nu-1 va putea birui. Datoria epocei noastre, a generaţiei noastre este a sădi această mare idee în inima oricărui român. Spre a ajunge această mare şi nobilă ţintă — încheie el notiţa, afirmînd încă o dată suveranitatea ştiinţei — scris-am această carte”. Puterea unui popor — deci şi dreptul său — nu stă în numărul locuitorilor, ci în virtuţile lui, în patriotismul care decurge din instinct, din „inspiraţia populară”. Ideea de popor este la Bălcescu un principiu de valoare. Orice istoric, pentru a formula judecăţi de valoare, trebuie să dispună de un principiu în numele căruia să aprobe sau să dezaprobe. Un atare principiu este regula de comportare a istoricului în ştiinţa sa. în mod invariabil, M Bălcescu judecă oamenii, partidele, clasele, în raport cu poziţia aces- PREFAŢA 13 tora faţă de popor, de mase, de naţiune. Acesta este principiul său de apreciere cînd spune : „Vom judeca fără patimă şi fără părtinire tot ce s-a făcut şi pe cei ce au lucrat într-această pricină şi vom plăti tributul nostru de laudă sau de bulă la cei ce l-ar merita”. El condamnă chiar pe Mihai Viteazul, marele său erou favorit, pentru că n-a înţeles însemnătatea poporului şi nu i-a respectat revendicările : „Mihai — spune el — nu pricepu niciodată că în popol şi numai în popol e adevărata lui putere, adevăratul său sprijin”; „Mihai, ca toţi războinicii, credea mai mult în soldat decît în popol”. Condamnă pe acei domnitori care s-au făcut asupritorii poporului şi aprobă reacţiunea populară. Despre soarta lui Duca Vodă, domn rău, pizmăreţ, „îndelungăreţ la mînie şi lacom la avuţie”, căzut în mina duşmanilor săi şi „blestemat de popor”, el spune : „Pildă de răsplată cerească îngrozitoare pentru toţi stăpînitorii, carii uitînd că cîrmuirile sînt pentru binele popoarelor, cîrmuesc nu în interesul acestor popoare, ci în interesul lor în parte”. De pe această poziţie a condamnat inconcesiv clasa boierească, pentru că, deşi ieşită în timpuri străvechi din popor, ea l-a trădat şi s-a transformat într-o asupritoare a lui, şi că niciodată — după cum spunea încă din 184/» — n-a înţeles „ce poate face un popor cît de mic cînd îşi apără ale sale şi cînd este aprins de o sfîntă şi nobilă idee”. Adversar inconcesiv al clasei boiereşti în lupta politică, X. Bălcescu este tot atît de ireductibil adversar în condamnarea rolului ei istoric. Ideea poporului la X. Bălcescu are o valoare mai mult decît metodologică. Ea reflectă puternicele sale sentimente de aversiune faţă de regimul aristocratic din epoca sa, care monopoliza statul şi puterea, şi de ataşament faţă de masele populare, ţărănime în special, de compasiune şi revoltă faţă de suferinţele ei. Istoria este astfel pentru el o ştiinţă şi o armă politică. Ideea dezvoltării regulate a istoriei omenirii este a doua idee de bază a concepţiei istoriografice a lui X. Bălcescu. Idee modernă azi, ea era deja veche în vremea sa. Cultura socială a secolului al XlX-lea o preluase din filozofia secolului al XVIII-lea şi-i dăduse o mare amploare. X. Bălcescu şi-o însuşeşte şi uneori o identifică cu noţiunea de „providenţă”. Ca toţi partizanii ei, este confruntat de două probleme : a raportului dintre fatalitate şi libertate, şi a legilor înseşi sau a legii concrete a istoriei. Atinge în treacăt prima problemă şi corectează ideea de fatalitate prin introducerea elementului de voinţă : „dacă există o providenţă [un sistem de legi] care păstrează ordinea creaţiei şi care derije faptele omului, prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalităţii, prin aceea nu se stinge libera lui voinţă”. Ideea determinismului, pe care o accepta în principiu, este deci relativă, căci voinţa oamenilor, posibilitatea lor de a-şi alege căile, îi restrînge sfera de influenţă. Amendarea era necesară, căci, după justa remarcă a lui Michelet, din moment ce istoria este dezvoltarea pură şi simplă a unui principiu necesar, nu mai poate fi loc pentru libertatea umană. A doua problemă constă în a descoperi legile sau legea istoriei. O rezolvă sumar, apelînd şi de această dată la o teorie curentă, la teoria progresului continuu. X. Bălcescu acceptă ideea ca o adevărată dogmă 14 G. ZÂNE şi caută să o demonstreze prin istoria românilor. Legea progresului, ca lege universală a dezvoltării istorice a naţiilor”, acţionează şi în istoria românilor. în cadrul omenirii ea merge într-un „progres continuu”, „din transformaţii în transformaţii”. în timp ce în istoriografia romantică franceză legea progresului tinde la libertate, şi după Cuvîntarea din 1846 se pare că ÎL Bălcescu ar fi acceptat această idee, în concepţia lui de mai tîrziu, după aplicaţia pe care o face în istoria românilor, ea ar duce la idealul său social, la fraternitate în justiţie, la democraţie: „la domnirea poporului prin popor”. în Mersul revoluţiei în istoria românilor expune, aparent cam confuz, legea progresului în istoria românilor, dar destul de clar dacă pătrundem bine ideile sale, spunînd că ea înseamnă „înălţarea plebeianismului la putere” sau „întregirea românului, vecinul, serful veacului de mijloc, în drepturile sale de om, de cetăţean şi de naţie”. Transformările succesive ale statului, care din „domnesc sau absolut s-a făcut boeresc sau aristocratic, apoi fanariot sau orăşenesc (Btirger), apoi ciocoiesc sau biurocrat, şi acum este pe cale a se face românesc sau democratic”, şi a condiţiei poporului care din rob devine, succesiv, serf, proletar, posesor, şi acum în urmă tinde a deveni proprietar, au avut şi au loc sub imperiul acestei legi a progresului; „fiecare din aceste transformaţii succesive a fost un progres pe lîngă starea de mai înainte şi a născut un progres”. ÎL Bălcescu recurge cîteodată la conceptul de epocă şi într-o anumită măsură încearcă o periodizare a istoriei românilor. El profesează ideea din istoriografia franceză că din fiecare epocă se naşte şi se dezvoltă o alta mai bună. Cercetarea istorică concretă îl face să aibă rezerve asupra unei continuităţi absolute a progresului în istoria românilor. De aceea este obligat să accepte ideea unui progres discontinuu. Consideră perioadele de stagnare sau de regres ca „un timp de espiaţie ce o naţie sau omenirea întreagă suferă”, un „repaos”, „un pas înapoi”, „o oscilaţie istorică”. Rezerva se impunea pentru a acomoda glorificarea trecutului cu critica anumitor perioade şi mai ales a epocii sale. Ideea dezvoltării istoriei sub imperiul unor legi necesare universale era o idee nouă în istoriografia română. Ideea legii progresului avea o pronunţată semnificaţie politică. Ea reflecta credinţa în transformarea inevitabilă a societăţii spre forme superioare, era o idee capabilă să exercite o influenţă asupra maselor în lupta politică, căci reprezenta o garanţie teoretică a izbînzii. Dezvoltarea poporului român, chiar cu intermitenţele inerente legii progresului, nu s-a făcut în mod liniştit, pacific, ci prin luptă. ÎL Bălcescu introduce astfel un alt principiu nou în istoriografia română, a luptei ca condiţie a progresului uman. Lupta are un caracter de universalitate şi se dă între popoare, între clase, între grupe din clasa dominantă, con-fruntîndu-se întotdeauna interese contrarii. Antagonismele sînt o necesitate a istoriei; ideea era curentă; o împărtăşeau mai toţi istoricii romantici francezi. ÎI. Bălcescu o exprima sintetic în Mersul revoluţiei, refe-rindu-se la istoria românilor : „Să deschidem istoria, cartea de mărturie a veacurilor şi, luminaţi defilosofia ei, vom vedea că de optsprezece vea- PREFAŢA 15 curi naţia română n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte, transfor-mîndu-se şi luptîndu-se neîncetat, pentru triumful binelui asupra răului, al spiritului asupra materiei, al dreptului asupra silei, pentru realizarea atît în sinul său cit şi în omenire a dreptăţii şi a frăţiei, aceste două temelii ale ordinei absolute, perfecte, a ordinei dumnezeeşti”. Dintre toate antagonismele, fecunde în urmări istorice sînt — după el — antagonismele de clasă şi, înăuntrul claselor, între fracţiuni de clasă. Lupta dintre domnie şi aristocraţie, dintre aristrocraţie şi burghezie şi în ultima fază între clasele stăpînitoare şi întregul popor se dă pentru un principiu, pentru interese contrarii, şi tinde la un scop determinat, o nouă formă de societate. Dar, în timp ce maeştrii francezi — în special Thierry, părintele luptei de clasă, cum l-a numit Marx — recunosc antagonisme de clasă numai în trecut, ÎL Bălcescu le recunoaşte în trecut şi în epoca sa. îsu le prevesteşte în viitor, căci triumful „partidei românismului”, al democraţiei, va stinge ura dintre boieri şi ţărani, va consacra fraternitatea dintre clase şi va asigura menţinerea şi propăşirea lor. Democraţia — democraţia burgheză în accepţiunea actuală — ar fi pentru el marea reconciliatoare a popoarelor şi a claselor. Expresia cea mai deplină a antagonismelor este revoluţia. In opera lui ÎL Bălcescu problema revoluţiei ocupă un loc principal. Trei dintre lucrările sale : Question economique des Prineipautes danubiennes, Mersul revoluţiei în istoria românilor şi Mişcarea românilor din Ardeal sînt consacrate acestei probleme. în corespondenţa sa găsim bogate referinţe asupra revoluţiei de la 1848 şi asupra personajelor care au luat parte la mişcare. Scrisoarea din 4 martie 1850 către A.C. Golescu conţine un adevărat studiu asupra mişcării din Ţâra Românească. Locul revoluţiei în opera sa se explică, desigur, atît prin înclinaţia şi experienţa sa revoluţionară, dar totodată şi prin concepţia pe care o atribuie revoluţiei ca fenomen istoric şi rolului progresist pe care, după dînsul, revoluţiile îl îndeplinesc în istorie, căci revoluţiile sînt acte de voinţă populară. Revoluţia aduce o transformare adîncă a societăţii şi, în concepţia sa, are două forme : insurecţia populară şi războiul revoluţionar. Insurecţia este ridicarea organizată a poporului împotriva clasei stăpînitoare, cu scopul de a rezolva o problemă a poporului, a stabili o nouă ordine; războiul revoluţionar este războiul de eliberare a naţiunii de sub o dominaţie străină. Ambele sînt justificate, orice amploare ar lua ele; insurecţia, după propria sa expresie, este un drept legitim al popoarelor chinuite, războiul de eliberare naţională este un război „ sfînt”. Revoluţia este un factor progresist în dezvoltarea societăţii. în lumina acestei concepţii, ÎL Bălcescu justifică revoluţiile românilor, condamnă războaiele domneşti, comploturile boiereşti sau răscoalele ostăşeşti. Justifică răscoala românilor din Transilvania de la finele secolului al XVIII-lea : Horia a scris cu securea în mînă ,, drepturile naţiei române şi progresul politic şi social al revoluţiilor ei viitoare”. Justifică revoluţia de la 1821, cînd ,, poporul se scoală mare, puternic şi îngrozitor şi mătură ţara de fanarioţi”, glorifică pe Tudor: ,, Yladimirescu avu norocirea de-a purta glasul în numele 16 G. ZÂNE poporului şi a personifica deşteptarea lui”. Evocă mişcarea revoluţionară de la 1840 şi deplînge căderea ei: „ Ea nu izbuteşte alt, fără numai a înscrie vro cîteva nume mai mult în şirul martirilor libertăţii române”. Justifică pe larg, în lumina unei ample şi pătrunzătoare analize istorice, revoluţiile românilor de la 1848—1849. Găsim în opera lui cea mai completă şi expresivă expunere a principiilor şi programului românesc revoluţionar şi totodată cea mai elocventă pledoarie din literatura politică românească în favoarea revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească: ,, Nici o altă revoluţie — susţine el — n-a fost mai legitimă şi mai necesară. Ce trebuia să facă acest popor român, lipsit de pîinea zilnică, de dreptul de proprietate, de siguranţă, de ordine, de orice fel de libertate şi garanţie . . ”. îi exaltă virtuţile : ,, Această revoluţie a fost mare, frumoasă şi generoasă, duşmanii săi cei mai înverşunaţi au trăit în mijlocul acestui popdr vulca-nizat, fără teamă, fără grijă : de trei ori duşmanii săi încearcă să o împiedice cu arma în mînă; de trei ori poporul învingător îi iertă generos, fără ca măcar să se gîndească a pedepsi pe facţioşi”. Bevoluţia a fost, orişiunde ^ izbucnit, o revoluţie populară; ea a avut un singur erou, „ poporul”. în corespondenţa sa el condamnă însă cu asprime o mare parte dintre conducătorii revoluţiei. Cu toată afirmaţia sa că un istoric trebuie să judece numai după fapte, judecata sa asupra contemporanilor este totuşi parţial dominată de sentimente de moment, de contrarietăţi inerente şi divergenţe personale sau de principii. Cu drept cuvînt, în scrisoarea din 4 martie 1850 către A.C. Golescu, admite că este imposibil, chiar dăunător, să se scrie o istorie a revoluţiei române la numai doi ani de la izbucnirea ei; cei mai mulţi dintre conducători nu sînt încă bine cunoscuţi, mulţi „ nu au spus încă ultimul cuvînt’'. Cu o egală însufleţire N. Bălcescu a justificat şi revoluţia românilor din Transilvania; în ochii săi revoluţia românească a fost un război naţional. Românii au fost împinşi şi însufleţiţi în tot acest crud război de sentimentul naţional şi de dragostea libertăţii. îi scuză „excesurile”; „putem spune, spre apărarea ei, că acele excesuri fură o urmare fatală a unei suferinţe şi a unei uri înăbuşite şi înăsprite de zece veacuri de tăcere silită supt o cumplită tiranie . . . ” . Războiul revoluţionar este un război just şi sacru, el exprimă o idee civilizatoare şi are ca atare pentru progresul omenirii un rol binefăcător; „Fiice ale lui Radu Negru şi Mircea cel Bătrîn, legioanele româneşti patru veacuri fură campionul creştinătăţii şi bulevardul Europei”. Justificarea revoluţiilor decurge, pentru N. Bălcescu, nu numai din tendinţele lor progresiste, dar din inevitabilitatea lor. O revoluţie nu este pentru el o întîmplare, o explozie ocazională şi cu atît mai puţin fapta unei personalităţi. în dezvoltarea istorică revoluţia este un moment inevitabil, pregătit îndelung de evenimente premergătoare. în acest sens N. Bălcescu formulează o teză, de inspiraţie romantică este drept, dar nouă în istoriografia română, cu privire la revoluţia de la 48 : „ Revoluţia română de la 1848 — spune dînsul în Mersul revoluţiei în istoria românilor — n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză PREFAŢA 17 decît v oinţ;t întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Eevoluţia j,eneraj^ fu ocazia jar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde n, zjjeje veacului”. în scrisoarea din 4 martie 1850, către A.C. Golescu, n,a| gug enunţa aceeaşi teză : ,, Bevoluţia din iunie n-a fost mvent;^ sau fabricată, nici de mine, nici de d-ta, nici de Eliade, nici de Treun a](. revoluţionar. Ea nu-i decît dezvoltarea acelui proces neîncetat şi providef,ţja^ început în societatea noastră, ca în orice alţă societate, de la incej,(lţu| ej p)a decurge mai ales direct din revoluţia de la 1821”. Bevoluţia fogy 0pera poporului : „ Comitetul revoluţionar [de la 1848] n-a făcut e) revoiuţia • el a luat conducerea ei, a îndrumat-o, a pus în ordine desfăşurării ei. Comitetul revoluţionar a formulat într-un program senti-mentul P0P(Jlaiiui; i-a dat ideea revoluţionară'*. B. Bălcescu ajunge să enunţe aceasta tez^ pentru că trebuia să pună problema cauzelor, să dea explicarea acesr(l- eveniment. O revoluţie populară se produce astfel pe linia progresului jst0ric; programul revoluţiei de la 48 conţine — după dînsul ,, aezvc)(.al,ea progresivă a ideilor revoluţiei din 1821”. Ideea (^e reVoluţie are pentru B. Bălcescu rolul unui principiu meto-dologic : ,, aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei naţii române S1. sa veden, ce a fjjCut în aceşti optsprezece secoli, de cînd se află stator-mc|ta m Pămintul său. Această ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor NSs de ,ţa S1 revoluţiilor ei viitoare”. înţelegerea revoluţiei din epoca sa şi a celei care va urma o pot da astfel numai revoluţiile trecute. Şi în alt — v tv IAX l; Viul i ^ ^ VAX--.V l/i vv\*l/v/« py ^ oc.- lsto, ia ne arată revoluţiunea ducînd pe naţia română din prefaceri >^m pretaceri) jn ca|ea aceiei iegi universale a dezvoltării istorice a naţiilor”. .te nu găsim formulată expres ideea revoluţiei continue, pe care o întâlnim u tj^căt, printre alţii, la Michelet, o simţim în spiritul concepţiei sale. ga către personificare îl face să spună că revoluţia este nemuritoar^ ^ revoluţia nu moare” odată cu Tudor Vladimirescu. în lumina ace^j jdei, Bălcescu a analizat revoluţiile române într-una din cele mai [[Gnarcabile lucrări din istoriografia română, Mersul revoluţiei, căutând sa t.ez0|ve ştiinţific nu numai problema necesităţii şi caracterul revoluţiilor trecute, dar şi inevitabilitatea şi semnificaţia revoluţiei viitoare, w mia asahra următoarei revoluţii are o valoare profetică; textul merită sa ne citat jn întregime. ,, Bevoluţia viitoare nu se mai poate mărgeni a voi ca ţo^^p- să fie liberi, egali, proprietari de pămînt şi de capital şi raţi asociaţ j ja fapya unuj progres comun. Ea nu se va mărgeni a cere liberat!. ?*+ t ^ ln^TO’ care es* e peste putinţa a dobîndi fără libertatea din afară, n supt domnirea streină, ci va cere unitatea şi libertatea naţio- a a ’ ^eT,)luţia care va urma, precizează dînsul în scrisoarea din 4 martie . c . e A.C. Golescu, va fi o revoluţie pentru unitatea naţională şi ai îrziu penyru independenţa naţională, ,, pentru a face să reintre astfel naţiunea m plenitudinea drepturilor sale naturale”. Bevoluţia viitoare va î un ra^ţ)0j gfîn^ va fj 0 revoluţie eliberatoare. n ist(lf,i°gra|ia 0Ccidentală contemporană lui era mult discutată încă ° 1 lstoriografică : rolul în istorie al marilor personalităţi. N. Bălcescu a puo îcat cinci biografii, scurte, fără valoare literară, dar semnificative : 2 C. 610 18 G. ZÂNE Ioan Tăutu, Logofătul Miron Costin — în două ediţii, Spătarul Ioan Canta-cuzino, Postelnicul Costantin Cantacuzino şi Băzvan Vodă, ultima apărută în tiraj public după moartea sa. Marea sa lucrare : Românii supt Mihai Vodă Viteazul este în fond o vastă biografie a lui Mihai Viteazul, situată intr-un larg cadru de epocă; operă de ştiinţă, atît de solidă şi de exactă pe cit i-au permis izvoarele de care a dispus, este nu mai puţin unanim recunoscută ca o operă de artă. Caracterul iniţial al operei îl definea singur atunci cînd o începuse ; la 1 octombrie 1847 scria lui V. Alecsandri: ,, Voi să lucrez o scriere întinsă, o poemă istorică asupra lui Mihai vv Viteazul”. îl. Bălcescu profesează un adevărat cult pentru marile personalităţi ale istoriei româneşti. Cum rezolvă el problema raportului dintre ştiinţa istoriei concepută ca o istorie a poporului şi cultul pentru oamenii mari? Soluţia sa se încadrează în spiritul istoriografiei romantice franceze. O mare personalitate exprimă ideile şi sentimentele poporului, este individualizarea sa. Un adevărat om mare nu este un stăpînitor, ci un conducător ; eroul trebuie să personifice intr-un potenţial excepţional, indiferent de propria lui soartă, imaginea poporului. în Mihai Viteazul „se întrupează spiritul şi individualitatea naţiei; el este nu numai un erou ce a acoperit armiele lor cu o glorie neperitoare, ci încă simbolul ideii de viaţă, ideii de mîntuire, simbolul unimii lor naţionale”. Tudor Vladimirescu este un erou, care a avut şi el norocul ,, de a purta glasul în numele poporului şi a personifica deşteptarea lui”. ,, norocirea” din viaţă l-a urmat şi în moarte prin sfîrşitul său tragic: „ avu încă — spune n. Bălcescu — norocirea de a-şi da viaţa pentru credinţa sa şi de a fi ucis de aceşti fanarioţi pe care şi după moarte-i umbra lui urmează a-i mătura din ţară”. Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, plătind cu viaţa întruchiparea unei idei populare, deşteaptă conştiinţa poporului, îi oţelesc voinţa de a duce lupta mai departe. De aceea — spune V. Bălcescu — istoria trebuie să aducă „ un tribut de recunoştinţă” oamenilor mari. Optimismul pe care i-1 inspiră teoria progresului îi influenţează şi ideile asupra apariţiei oamenilor mari; ei trebuie să apară ca expresie însăşi a voinţei populare : ,, Totdeauna în timpuri grele şi nenorocite roditorul pămînt al patriei noastre şi-au născut izbînditorii”. ÎT. Bălcescu are astfel despre istorie o concepţie clară, oricît de sumar ar expune-o; ea conţine idei noi în istoriografia română, corespunzînd pe plan afectiv unui puternic sentiment naţional, cu o pronunţată tendinţă progresistă, însufleţită de o neclintită credinţă revoluţionară. Problemele de istorie pe care ÎL Bălcescu le tratează în scrierile sale evocă problemele societăţii româneşti din epoca sa. El nu este un istoric de probleme dispărute sau fără contingenţă cu vremea sa. Concepînd istoriografia ca o ştiinţă vie, folositoare în cel mai înalt grad naţiunii, cercetarea istorică trebuia să corespundă acestei meniri nu numai prin ideile ei de bază, dar şi prin problemele pe care le tratează. într-un anumit fel, punctul de plecare al cercetării sale istorice este realitatea românească contemporană lui. Anticipa astfel recomandarea pe care ÎT. Iorga o făcea, decenii mai tîrziu, cînd spunea : ,, Pulsul preocupărilor noastre să bată în ritmul înfrigurat PREFAŢA 19 al timpului. Orice subiect am trata să-l interpretăm în sensul vremei noastre, să-i stoarcem ceea ce această vreme doreşte pentru folosul ei. Să pornim de la societatea contemporană şi să revenim la dînsa”. !N. Bălcescu în două rînduri şi-a expus programul preocupărilor sale în cercetarea istorică : întîia oară în scrisoarea din 15 decembrie 1849 către Ion Ghica, a doua oară într-o însemnare păstrată între manuscrisele sale şi alcătuită probabil în aceeaşi perioadă. în ambele rînduri el sistematizează problemele contemporane româneşti care îl preocupă, luînd ca criteriu ideile sale istoriografice. în scrisoarea mai sus citată enunţă un program, care constă dintr-o lucrare sau mai multe, şi anume un studiu introductiv — un fel de tablă de materie — şi o serie de studii speciale, în care să trateze pe larg fiecare dintre punctele prevăzute. Programul reia la un nivel mult mai dezvoltat, cu teme mai numeroase şi încadrate în principii, cu o tratare împinsă pînă la istoria contemporană, ideea care l-a preocupat atunci cînd a alcătuit sumara scbiţă istorică păstrată în manuscris şi pe care o dăm în Note şi materiale sub titlul Despre organizarea Ţării Româneşti. Enunţă singur metoda de expunere : întîi „principuri generale, şi în scurt”, şi apoi articole sau studii pe larg despre fiecare problemă în parte. Eegăsim enunţate teme deja tratate sau unele numai consemnate în proiectele sale. în puţinii ani de viaţă pe care i-a avut nu s-a putut ocupa de toate. Unele sînt tratate pe larg, în dezvoltarea lor istorică, altele restrîns, cu simple referinţe istorice sau chiar fără nici o amintire a trecutului. Oricum, pentru dînsul, trecutul şi prezentul fac un tot indivizibil. în cele mai de seamă, chiar dacă expunerea adoptă ordinea cronologică, el pleacă în fond de la societatea contemporană lui, de la problemele ei concrete, şi se reîntoarce la ea. Programul său de cercetare se identifică cu un program de modernizare şi dezvoltare a poporului român. Din primul moment, el îşi propune să aplice ideea sa istoriografică de bază, ideea progresului, legea istorică, şi vrea să alcătuiască — fără a-1 putea închega — un tablou de ansamblu cu aplicaţia acestei legi în istoria românilor : este ceea ce în mod fragmentar şi nefinit a încercat în Introducerea pregătită pentru Românii supt Mihai Vodă Viteazul şi ceea ce a dat — restrîngîndu-şi tema numai la un singur aspect al legii progresului, la rolul revoluţiei — în scrierea Mersul revoluţiei în istoria românilor. Despre ideea poporului ca obiect al ştiinţei istoriei nu aminteşte, şi nu este o întîmplare, deoarece pentru el era vorba de o idee de la sine înţeleasă. Ordinea în care temele sînt expuse ilustrează concepţia sa de după revoluţie, asupra priorităţii în problemele româneşti. Întîi problema naţională, apoi probleme sociale şi politice, oricît de importante ar fi; ca şi în ordinea faptelor, ele trebuie să treacă, şi pe planul cercetării, după cele dintîi. în Mersul revoluţiei, E. Bălcescu a formulat la fel ordinea de prioritate a fronturilor pe care trebuie să lupte poporul român. „ Eu mai atunci — spune el — cînd războiul sfînt va mîntui naţia de apăsarea streinilor şi o va reîntregi în libertatea şi unitatea sa, adunarea poporului, Constituanta, va putea să realizeze în pace toate reformele politice şi sociale de care el are nevoe şi să constitueze domnirea democraţiei, domnirea poporului prin 20 G. ZÂNE popor”. La 16 octombrie 1850, scria lui I. Ghica : ,, Să lăsăm deocamdată de lături toate chestiile sociale şi să ne apucăm d-a ne creea o naţie . . . A.G. Golescu, a cărui orientare ideologică în această fază era identică cu a lui N. Bălcescu, formula astfel ideea tactică a luptei româneşti, cu reflectarea ei metodologică în cercetare, spunînd : ,, înaintea chestiunii naţionale, nu există chestie de democraţie”. Problema naţională românească are pentru N. Bălcescu două aspecte: unitatea sau unirea şi independenţa. Problema socială : îmbunătăţirea morală şi materială a stării muncitorilor plugari, cu alte cuvinte problema ţărănească în faza de trecere de la o societate de tip feudal la capitalism, în terminologia actuală, cu toate corolarele ei, iar problema politică fundamentală : transformarea organizării de stat existentă într-o organizare de tip modern; de aici problemele concrete — aşa cum le enumera el: libertatea individuală, egalitatea şi speciile ei, votul universal, suveranitatea naţională, juriul, tiparul, asociaţiile, puterea sau guvernul, camera şi domnul, legile, judecătoriile, puterea armată, dajdiile, educaţia, instrucţia, bunurile mănăstireşti, comunităţile. Ce cuprinzător tratat de ştiinţă politică, alcătuit pe baza metodei istorice, ne-ar fi dat Bălcescu dacă soarta l-ar fi lăsat să-l înfăptuiască, dezvoltînd toate temele politice pe care şi le propunea, ţinînd seamă de studiile şi articolele pe care a reuşit totuşi să le scrie ! Problema naţională, după cum am spus, are în concepţia lui N. Bălcescu două aspecte : unitatea — unirea — şi independenţa. Nu le-a tratat nicăieri de sine stătător, dar ambele constituie o preocupare de prim ordin în toată opera sa ; ideile sale sînt o contribuţie preţioasă la formarea ideologiei naţionale româneşti şi îl situează printre marii precursori ai ideii unităţii naţionale şi politice a poporului român. Ideea exprima o revendicare Înaintată a epocii sale şi el a găsit în ideologia romantică franceză argumente teoretice în favoarea ei. Despre luptele din trecut ale românilor, pe care le consideră ca nediscutabile lupte pentru a rezolva aceste probleme, chiar din primele rînduri ale Românilor supt Mihai Vodă Viteazul vorbeşte cu o solemnitate religioasă : ,, Deschid sfînta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun dinaintea ochilor fiilor ei cîteva pagine din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţională, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voevozii lor, încheară veacul al XYI-lea [...]. Timpuri de aducere aminte glorioasă ! Timpuri de credinţă şi de jertfire !”. Naţiunea română exista, după părerea sa, încă de la întemeierea statelor. Problema din epoca sa este unitatea naţională. N. Bălcescu întrebuinţează termenul de naţiune şi naţionalitate ca sinonime, oricum problema unităţii naţionale are în spiritul concepţiei sale un dublu aspect : unitatea morală şi unitatea politică. Elementele de imitate sînt aceleaşi: limba, religia, obiceiurile, sentimentele, interesele comune. Unitatea naţio" nală în sens de unitate morală înseamnă dezvoltarea poporului ca popor cu conştiinţa de sine, în special prin cultivarea elementelor spirituale care constituie o naţiune: trecutul, limba, religia; unitatea politică înseamnă PREFAŢA 21 constituirea tuturor românilor sau numai a unei părţi dintr-înşii, după împrejurările existente, într-un corp politic distinct, într-un stat naţional, în scrisoarea din 15 decembrie 1849 spune precis : „ Ce este acum practicabil în această privinţă. Unirea Principatelor deocamdată”. Chestiunea unităţii morale, prin dezvoltarea solidarităţii naţionale, mai ales prin cultivarea limbii, era curentă în epocă, şi în Occident şi la noi. îl. Bălcescu o reia şi o susţine cu tărie ; cultivarea limbii se identifica cu dezvoltarea naţionalităţii. Unitatea politică are nu numai o altă semnificaţie, dar şi o altă însemnătate : este „ o chestie de viaţă şi de putere, atît înlăuntru cît şi în afară; şi care ne poate pune în stare a ne împlini misia în omenire”, este chezăşuirea dreptului neprescriptibil de a trăi liber, este ,, trupul lui trebuincios”, — cum spune în Mersul revoluţiei — ,,ca sufletul să nu piară şi să amorţească, ci din contra să poată creşte şi a se dezvolta”. Despre unitatea morală şi unitatea politică îl. Bălcescu vorbeşte în pasajul din Mişcarea românilor din Ardeal în care vrea oarecum să scuze pe revoluţionarii din Ţara Bomânească că n-au înscris în programul lor unitatea naţională : ,, . . . împrejurările politice nu-i ertară a pune din început în programul lor chestia unităţii naţionale, dar n-au perdut un minut din vedere solidaritatea ce-i leagă cu toate ramurile naţiei române”. Conform cu metoda sa de a trata' istoric o problemă contemporană, îf. Bălcescu proiectează în trecut originea luptelor pentru unitate naţională, fie în sens de unitate morală, fie în sens de unitate politică. Şcoala ardeleană, pentru dînsul, a pus, prin şcoli, prin cultivarea limbii şi a istoriei, ,, stîlpii de temelie a naţionalităţii române şi propagară ideile unităţii sale”. Acceptînd transferarea conceptului de naţiune în evul mediu, el ajunge însă în poziţia neistorică de a interpreta mentalitatea populară din cursul epocii ca o mentalitate naţională şi războaiele feudale ca lupte pentru unitate. ,, Timpul viforos al veacului de mijloc împărţise pămîntul românesc în trei ţări: Transilvania şi Banatul, Moldova şi Ţara Bomânească, dar în inimile tutulor românilor rămăsese neştearsă tradiţia unui trai comun şi dorinţa d-a-1 înfiinţa din nou”. Şi în altă parte : ,, Marea idee a unităţii naţionale era ... un sentiment popular. în ochii poporului ea era ceea ce e astăzi un drept şi o datorie, singurul mijloc d-a se mîntui de supt stă-pînirea streinilor, d-a intra în întregimea drepturilor sale naţionale şi d-a le păstra nevătămate de bîntuirea duşmanilor”. La 1848, poporul şi poeţii — ei singuri — avură „ conştiinţa întîmplărilor viitoare”, ,, ei cetiră şi destăinuiseră — spune îl. Bălcescu în Mişcarea românilor din Ardeal — aceea ce era scris în fundul inimei fiecărui român : Mîntuire de orice dom-nire străină prin unitatea naţională”. Dar nu numai poporul era pentru unitatea naţională, ci şi conducătorii lui adevăraţi. Domnitorii cei mai mari ai românilor au căutat să înfăptuiască unitatea politică, luptîndu-se în afară şi chiar între ei: Mircea celBătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. „Desele războaie între Moldova şi Ţara Bomânească n-avură altă pricină; luptîndu-se pentru supremaţie, aceste ţări se luptau pentru unitate”. Ca o consecinţă a ideii că istoria este creaţia poporului, el enunţa profetic teza că unitatea nu poate fi 22 G. ZÂNE decît tot opera poporului: „Aceea ce concuista n-a putut isprăvi, frăţia o va face. Aceea ce voevozii noştri cei mari cu vitejia lor n-au putut, poporul armat şi întărit de un principiu o va putea”. însă dacă principiul unirii va fi ţinta poporului, numai forţa armată îi va putea asigura înfăptuirea. IST. Bălcescu ajunge astfel la problema armatei şi a artei militare la români. Problema unităţii naţionale a adus în scrierile sale de mai multe ori chestiunea însemnătăţii Transilvaniei în istoria poporului român. Revoluţia românilor de peste munţi l-a pus în măsură să cunoască îndeaproape importanţa poporului român din acea parte. De aceea, în scrierile de după 1848, ca şi în corespondenţa sa din acea vreme, insistă asupra locului Transilvaniei în istoria şi viaţa poporului român. La 6 decembrie 1850 scria astfel lui Ion Ghica, în legătură cu orientarea politicii naţionale româneşti: „ Eu cred că mijloacele noastre de lucrare, punctul de reazăm este în Transilvania ; numai cu românii de acolo vom putea odată pune ţerile în picioare, printr-înşii chestiea noastră se leagă cu a Europei, fără dînşii sîntem izolaţi”. Pentru el Transilvania este un,, azil vecinie al naţionalităţii române” ; „ Ardealul mai cu seamă fu scutitorul naţiei române” ; „ fusei fericit — spune dînsul în Mişcarea românilor — a găsi acolo, pe acele piscuri urieşe, pe deasupra norilor, o naţionalitate şi o vieaţă românească, înfocată şi puternică”. Cu înclinaţia sa de a cerceta originea şi etapele mai îndepărtate ale unei probleme, el justifica campaniile lui Mihai Viteazul în Ardeal în numele ideii de unitate naţională. Găseşte un nou prilej de a insista asupra caracterului românesc al Ardealului şi asupra drepturilor românilor de a se uni: „ Ardealul, a cărui gloată a populaţiei sînt români, nu este el o ţară românească...?”, „fi vom noi osîndiţi a trăi alături frate cu frate, în veci strein unul de altul?”. Mihai a realizat un moment „ visarea nobilă a voevozilor cei mari ai românilor”. Scrierea Românii supt Mihai Vodă Viteazul conţine capitole devenite clasice cu privire la istoria şi geografia Ardealului; memoriul către Wladislaw Zamoyski cuprinde o pătrunzătoare analiză a situaţiei politice din Ungaria şi Transilvania în secolul al XlX-lea şi o evocare vibrantă a suferinţelor şi luptelor românilor din Ardeal. Concepţia despre naţiune pe care X. Bălcescu o profesează, cu corolarul ei logic — unitatea politică, exclude ideea dominării unei naţiuni, oricît de mică ar fi ea, de către o altă naţiune. Dreptul de independenţă este, pentru X. Bălcescu, o consecinţă a ideii de naţiune. Cîtă vreme un popor îşi păstrează individualitatea sa, el este ,, învestit cu dreptul de a trăi liber”. în numele acestor principii X. Bălcescu defineşte poziţia internaţională a Principatelor şi combate orice intervenţie străină în treburile interne ale lor. A combătut cu o deosebită vigoare intervenţia turcă şi ţaristă de la 1848, ca o ,, intervenţie ilegală”, contrarevoluţionară. Independenţa a fost şi este — ca şi unitatea naţională — „ţinta statornică a românilor din toate timpurile”; printre atîţia alţii, ,, Şerban Cantacuzino voia, ca pe timpul lui Mihai, să tragă sabia pentru sfînta pricină a înde- fbefaţa 23 pendenţei naţionale”. Preocupat şi de această dată să stabilească o ordine de ierarhie în probleme, el fixează raportul de prioritate între problema unităţii şi cea a independenţei. La 21 ianuarie 1849, scria lui I. Ghica în acest sens : ,, Pentru mine chestiea naţionalităţii o pui mai presus de libertate. Pînă cînd un popol nu va esista ca naţie, n-are ce face cu libertatea. Libertatea se poate lesne redobîndi, cînd se va perde, iar naţionalitatea nu”. El vede just că pentru popoarele mici şi împărţite sub dominaţia unor mari puteri independenţa numai a unor provincii nu se poate menţine; singura garanţie a independenţei lor este unitatea naţională. ,, Unitatea naţională — spune el în acest sens — este chezăşuirea libertăţii. . . ”. în epoca revoluţiei, ÎL Bălcescu pune de pe o poziţie nouă problema statutului internaţional al Principatelor. în Drepturile românilor către înalta Poartă el susţine că, în cadrul relaţiilor existente între Poartă şi Principate, stabilite prin „ tratatele” din 1393 şi 1460, Principatele, deşi încadrate în Imperiul otoman, sînt state suverane, iar nu vasale, beneficiind de un drept de protecţie din partea Porţii, ca compensaţie a tributului pe care ele îl plătesc. Invocarea acestor ,, tratate”, considerate de îs. Bălcescu fără nici o rezervă autentice şi cu deplină putere încă, a fost o teză de mare răsunet a revoluţiei române de la 1848. A servit ca temei de drept pentru fundamentarea programului revoluţiei însăşi şi combaterea de pe poziţiile dreptului internaţional a intervenţiei turceşti şi ţariste în Principate. Ea a pătruns în literatura politică occidentală şi la un moment dat chiar turcii au acceptat-o. Marx însuşi a folosit-o pentru a susţine dreptul de independenţă al Principatelor. Ideea unei independenţe a ţărilor române în trecut, chiar mărginită de „ tratate”, a fost o idee scumpă lui ÎL Bălcescu. O convingere istorică şi un sentiment de mîndrie naţională l-au făcut să repudieze teza suzeranităţii impuse. încă din 1845 el atribuie spătarului Ioan Canta-cnzino propriile sale idei şi sentimente : ,, Ţara Eomânească — ar fi spus spătarul unui diplomat străin — este o ţară liberă, ea îşi are drepturile sale; şi acei ce vor voi a le despreţui, sau a le silui, noi îi vom numi şi pe dînşii tirani şi îi vom urî ca şi pe turci. . . Silită de împrejurări fatale, Ţara Eomânească trebui în urmă să se plece, să se recunoască supt protectoratul Turciei, iar niciodată a-i fi roabă”. Problema unităţii naţionale şi a independenţei depline a pus în faţa lui ÎL Bălcescu chestiunea principiului fundamental al tacticii româneşti. De la primele sale scrieri şi pînă la ultimele, ÎL Bălcescu a preconizat, a fost chiar un campion al căii pe care o putem numi ,, prin noi înşine”, în divergenţă cu alţi fruntaşi ai gîndirii politice româneşti. Ideea era de largă circulaţie şi exprima sentimentul naţional al popoarelor. Michelet invita Franţa a avea încredere numai în ea, nu în Europa. ÎL Bălcescu a afirmat în repetate rînduri şi sub diverse forme o ideologie optimistă: „niciodată o naţie nu se poate mîntui decît prin sine însuşi”, ,, mîntuirea stă în noi”, ,, românul nu va dobîndi îmbunătăţirile de care are nevoie . . . pînă atunci cînd, îmbărbătat, el îşi va sfărîma singur lanţurile care îl ţin legat . . .”, „ românii pricepură în sfîrşit că ei se înşală tare aşteptînd mîntuirea de la 24 G. ZÂNE puterile streine, de vreme ce ţinta acestor puteri, cum adesea s-a dovedit, era ca cu masca de creştinătate şi de mîntuire să le aducă o mai straşnică robie”. Fără a profesa vreun sentiment de ostilitate faţă de alte naţionalităţi, căci după dînsul ,, o naţionalitate, oricît de mică va fi, trebuie respectată”, ci dimpotrivă, condamnînd orice înclinaţie de şovinism — în relaţiile externe — în lumina experienţei istorice atît de dureroase a poporului român, el, gîndindu-se desigur la politica marilor puteri, proclama principiul neîncrederii în guvernele lor, spunînd fără ezitare : ,, străinul e totdeauna vătămător unei naţii şi facerile lui de bine chiar sînt rele mari”. Proclamarea principiului „prin noi înşine” era o consecinţă a concepţiei sale istoriografice de bază, a ideii poporului. în condiţiile luptei din epocă ideea trebuia să aibă şi o semnificaţie educativă. în conştiinţa maselor trebuia sădită credinţa că numai ele singure îşi pot rezolva propriile lor probleme. ÎT. Bălcescu introducea astfel un nou element în ideologia naţională a epocii. Problemele sociale ocupă în scrierile lui îî. Bălcescu un loc principal. Bezolvarea lor trebuie să tindă la „o organizaţie socială superioară”. Dintre toate, trei sînt mai importante : problema proprietăţii, a creditului şi a impozitelor. A consacrat chestiunii ,, proprietăţii”, în fapt a relaţiilor agrare şi a reformei agrare în special, două lucrări excepţionale : Despre starea soţială a muncitorilor plugari şi Question economique des Principautes danubiennes; ele deschid în istoriografia română epoca studiilor cu conţinut social-economic şi consacră pe ÎL Bălcescu ca întemeietorul uneia dintre cele mai fecunde direcţii de cercetare în ştiinţele sociale româneşti. Prin ele, ÎL Bălcescu se afirmă nu numai ca un istoric al celei mai importante probleme sociale româneşti, dar şi ca economist, căci priveşte problema atît în dezvoltarea ei istorică, cit şi în rezolvarea ei practică; propune soluţii concrete şi militează pentru ele. Lucrările sale au înrîurit direcţia de dezvoltare a studiilor istorice în Bomânia, iar opiniile pe care le-a susţinut au influenţat dezvoltarea gîndirii agrare în epoca luptelor pentru reformă, incit pot fi considerate ca un aport de prim ordin la rezolvarea practică a problemei agrare, înfăptuită la 1864. în analiza problemelor sociale româneşti, ÎL Bălcescu se situează pe poziţii de clasă, preconizînd rezolvarea lor în interesul maselor populare. El profesează o doctrină democrată de conţinut individualist, dar cu o încredere deplină că realizarea ei va fi în folosul întregului popor. Democraţia ca sistem de organizare socială şi de guvernare este—pentru el — o consecinţă a înfăptuirii plenare a principiului naţionalităţii. în acest sens aspectele politice practice ale democraţiei sînt: democratizarea statului, democratizarea proprietăţii, a pămîntului — după expresia sa — şi democratizarea capitalului, adică a creditului. Dacă în problema principiilor de bază istoriografice ÎL Bălcescu s-a apropiat de istoriografia romantică franceză, problemele sociale în epoca de după revoluţie l-au apropiat de socialismul francez din epoca 1848, dacă nu în soluţii, cel puţin în spirit şi în limbaj, iar soluţiile concrete şi PREFAŢA 25 unele teze şi argumente, de economia politică clasică, în versiunea ei franceză. Influenţa socialismului francez se resimte chiar în enunţarea principială a problemei sociale, aşa cum i se punea în epoca lui 1848 : „ A îmbunătăţi moralmente şi materialmente soarta muncitorilor care suferă, a conserva şi a îmbunătăţi buna stare morală şi materială a claselor superioare” ne aminteşte de tezele şi limbajul saintsimoniştilor şi fourieriştilor paşoptişti; căile de principiu prin care s-ar putea ajunge la rezolvarea problemei centrale, ca : a da tuturor necesarul, a recunoaşte fiecăruia dreptul legitim de a trăi din munca sa, a face din rodul muncii un drept de proprietate, a stinge ura dintre boieri şi ţărani şi a aduce prin fraternitate şi conservare toate clasele societăţii a se înfrăţi intr-un interes şi un sentiment comun, dragostea şi salvarea patriei, toate aceste teze ne amintesc ideile de largă circulaţie ale diferitelor curente ale socialismului francez de la 1848 şi de ultimele faze din istoriografia romantică franceză. înfrăţirea claselor, chiar în lumina idealului de unitate naţională, era însă o utopie, ea reflectă sentimentele generoase ale lui N. Bălcescu, capacitatea lui de a sacrifica totul ideii de patrie. Privită istoric, problema sărăciei este de origine străveche, ea ar data încă de la înfiinţarea societăţii noastre, de la apariţia claselor. Era de aşteptat ca îs. Bălcescu, situîndu-se în analiza problemei pe poziţii de clasă şi căutînd dezlegarea ei în interesul maselor, prin contactul său cu socialismul francez, să preia teze din ideologia socialismului sau expresii din vocabularul francez. Astfel este teza exploatării de clasă şi a exploatării omului de către om. Caracterul relaţiilor de clasă îi era cunoscut, terminologia franceză îi înlesneşte însă o încadrare mai sugestivă. în Question economique el analizează relaţiile de clasă dintre stăpîni şi clăcaşi în trecut şi în actualitate, în lumina tezei ,, exploatării”; societatea românească este împărţită în două clase : exploatatori şi exploataţi; boieri: trîndavi, consumatori, privilegiaţi, şi ţărani: muncitori, producători, contribuabili, unii cu drepturi fără nici o datorie, alţii cu datorii fără nici un drept; întreaga istorie românească cunoaşte ,, exploatarea omului de către om”. Socialismul francez l-a influenţat ascuţindu-i critica socială, în nici o altă lucrare românească de epocă, critica clasei boiereşti nu este mai aprigă, mai necruţătoare; nimic, nici un păcat nu-i este iertat clasei „ parazită şi ucigătoare de frate”. Condamnă în bloc toate instituţiile pe care ea le-a creat, proclamă necesitatea ca toate să fie lichidate. Plecînd de la constatări contemporane critice, el descoperă un principiu de cercetare istorică de esenţă materialistă de o deosebită importanţă : „ organizarea din lăuntru a societăţii singură ne poate explica evoluţiile istorice prin care naţia română trecu”. în Despre starea soţială a muncitorilor plugari, formulase un principiu analog, şi anume că instituţiile ce cîr-muiesc proprietatea decid de starea muncitorilor plugari. Formarea şi extinderea marii proprietăţi funciare, natura şi caracterele ei, apariţia şi dezvoltarea servituţii, statutul şi consecinţele ei sînt pentru N. Bălcescu teme de un interes social capital, şi el le-a tratat suc- 26 G. ZAiNE cint, dar magistral pentru nivelul de cunoştinţe şi înţelegere a epocii sale. încă din 1846 el îşi propusese să dovedească că marea proprietate funciară este o proprietate de uzurpaţie şi că servitutea este urmarea relaţiilor economice nu munca, nici rodul ei, ci un şir de spoliaţii suc- cesive sînt originea proprietăţii mari în ţările noastre, sînt titrurile stăpîni-torilor de azi ai pămîntului”; „ robia [ iobăgia] este o consecinţă neapărată asistemiide clacă, ea totdeauna a însoţit-o sau a venit îndată după ea”. Este surprinzător cum Despre starea soţială a muncitorilor plugari — lucrare revoluţionară cum, cu drept cuvînt, ÎL Iorga a caracterizat-o — a putut să apară şi este sigur că agitaţia pe care a provocat-o în cercurile boiereşti a fost cauza plecării silite a lui ÎL Bălcescu din ţară. înclinăm a crede că alcătuind această lucrare, el a fost preocupat atît de ideea de a justifica programul agrar al mişcării de la 1840, cit şi de a pune într-o mai largă discuţie problema agrară care preocupa în 1846 cercurile intelectuale şi democratice din ţară. Despre analiza regimului agrar reglementar, prin care scotea la iveală — fără nici o putinţă de contestare serioasă — împotriva aserţiunilor boiereşti caracterul feudal, exploatator al relaţiilor agrare, ÎL Bălcescu spunea, cu un sentiment de vădită satisfacţie, că a dat lovituri de bardă Regulamentului. Concluzia pe care el a tras-o din analiza istorică a relaţiilor agrare era că marea proprietate n-are nici un titlu legitim pentru a exista şi nici o justificare economică pentru a fi menţinută ; că dacă este vorba de un titlu legitim de proprietate, acesta îl deţine ţărănimea. ÎL Bălcescu consfinţeşte prin scrierile sale concepţia populară şi legendară a dreptului istoric al ţărănimii asupra pămîntului, al proprietăţii ei ab antiguo, drept pe care, din ce în ce mai restrîns, l-ar fi recunoscut toate vechile stăpîniri şi pe care chiar Regulamentul organic l-a consacrat de fapt. ÎL Bălcescu condamnă astfel servitutea în numele ilegitimităţii ei istorice şi a justiţiei sociale. Cercetarea istorică l-a adus în faţa reformei şi istoria îi dădea, în spiritul concepţiei sale istoriografice, premisele şi direcţia reformei. Deci în opera sa reforma nu este inspirată dintr-o concepţie abstractă de teoretician, ci impusă de dezvoltarea socială, de dezagregarea proprietăţii feudale; ea realiza, odată cu revendicările maselor, ideea de justiţie socială pe care acestea o reprezentau. Formula sa de reformă agrară este acea din proiectul de constituţie de la 48 : ,, Emanciparea clăcaşilor ce se fac proprietari cu despăgubire”. ÎL Bălcescu este un cunoscător al problemei agrare şi un mare precursor al înfăptuirii unei reforme în avantajul ţărănimii. El îşi asumă, în Question economique, sarcina de a o justifica în faţa publicului occidental şi de a o apăra, în atmosfera reacţionară din Europa postrevoluţionară, de învinuirile de comunism sau socialism, adresate de către cercurile occidentale reacţionare tuturor tendinţelor de reforme burgheze şi democratice. Preluînd această sarcină, el apăra întreaga revoluţie, care, după părerea sa, se identifica cu reforma agrară. Căci reforma, aşa cum o propunea şi o susţinea PREFAŢA 27 el, nu putea fi înfăptuită decît de revoluţie. Ea însemna exproprierea moşiilor latifundiare, eliberarea clăcaşilor şi împroprietărirea lor cu despăgubire. Ea ar fi adus o transformare radicală a relaţiilor agrare, şi în acest sens N. Bălcescu o numeşte ,, revoluţie socială”. în apărarea reformei el recurge nu numai la dramatica expunere istorică asupra dezvoltării relaţiilor agrare în ţările române, şi care alcătuieşte un solid şi elocvent capitol de istorie socială, dar şi la teze şi argumente, unele de largă circulaţie, ale economiei politice clasice. Este prima dată în cultura socială română cînd pe o solidă bază de concluzii istorice şi în lumina unor principii sociale şi economice înaintate se face o discuţie asupra problemei agrare. El reia teze consacrate în economia politică a epocii, ca a valorii muncii libere şi a utilităţii micii proprietăţi ţărăneşti, şi caută să aducă argumente în favoarea reformei. Munca liberă în agricultură, aşa cum era consacrată în organizaţia agrară a Europei vestice, era uşor de susţinut; reforma agrară românească îşi propunea să înfăptuiască ceea ce realizaseră, după revoluţia franceză din 89, treptat, cele mai multe state vest-europene. Dezvoltarea socială depăşise tezele ale căror argumente le invocă. în tot cazul, ceea ce fusese înfăptuit în Occident putea fi înfăptuit şi la noi. Mai insistent îl. Bălcescu tratează problema viabilităţii micii proprietăţi ţărăneşti, pentru că, pe de o parte, proprietatea individuală era pusă în discuţie de mai toate curentele socialiste, iar pe de altă parte proprietatea mică era contestată ca o formă de întreprindere viabilă de către partizanii marii proprietăţi capitaliste în agricultură. împotriva curentelor socialiste el se declară din capul locului un partizan intransigent al proprietăţii individuale, în general, şi a solului în special — atît de intransigent îneît ar fi putut spune, ca alţi ideologi ai proprietăţii private, că proprietatea este individuală sau nu este deloc. Ea este un fapt social, definitiv cîştigat, inebranlabil. ,, Noi recunoaştem necesitatea morală, politică şi economică a proprietăţii private a solului!” — spune el. Dar nu a oricărei iorrne de proprietate privată şi în nici un caz a celei feudale latifundiare. „ Noi credem — continuă dînsul — că răul în societate, inegalitatea cea mare a bogăţiilor, nu vine din dreptul de proprietate, dar din legile cele rele, care au împărţit-o rău şi favorizează abuzurile”. Aşadar, democraţi, zarea dreptului de proprietate rurală va întări însuşi dreptul de proprietate privată, corectîndu-i abuzurile. împotriva adversarilor micii proprietăţi ţărăneşti, el invocă, printre alţii, autoritatea lui P. Bossi, cunoscut partizan al micii proprietăţi, şi foloseşte argumentele acestuia. Susţine şi o teză care a avut o largă adeziune în cultura economică română, a utilităţii economice şi a rnarii^proprietăţi şi a posibilităţii ca aceasta să coexiste cu mica proprietate. în timp ce, •eombătînd marea proprietate de tip feudal, el spusese mai înainte că ,, instituţia proprietăţii celei mari... fu fatală egalităţii şi proprietăţii mici”, el crede, şi faptele l-au dezminţit, că proprietatea mică ţărănească va putea e xista alături de marea proprietate de tip capitalist. Concilierea socială în cadrul unităţii naţionale este suprema sa aspiraţie. Ataşamentul său faţă de clasa ţărănească şi înciederea lui în mica proprietate, ca formă perma- 28 G. ZÂNE nentă naturală, îl fac uneori să emită ipoteze sau să pronunţe aprecieri neistorice. El pare convins că înainte de constituirea marii proprietăţi feudale ar fi existat generalizată o proprietate mică ţărănească, de tip răzeşesc; impută lui Mihai Viteazul că n-a eliberat pe iobagi în Ardeal şi nu le-a dat pămînt, condamnă reforma lui Mavrocordat, că deşi a eliberat pe ţărani nu i-a împroprietărit, ca şi cum ar fi putut avea loc la mijlocul secolului al XVIII-lea o reformă agrară de tip modern. Discutînd şi susţinînd reforma agrară, X. Bălcescu pune, pe lîngă problemele istorice şi principiile amintite, şi cîteva aspecte cu caracter tehnic. El le tratează ca economist, cu aceeaşi siguranţă cu care tratase problemele istorice, ceea ce denotă că îşi însuşise o anumită pregătire asupra reformei. Cunoştea desigur problema agrară din experienţa lui proprie, în calitatea lui de fiu de proprietar. în satele de pe moşia Bâlceşti sau în satele de primprejur şi de pe unde a călătorit a avut prilej să cunoască gospodăria clăcaşă şi să-i înţeleagă nevoile. în problema atît de dezbătută a întinderii lotului de împroprietărire îşi însuşeşte revendicările ţărăneşti din Comisia proprietăţii, bazate pe diferenţieri zonale, munte, deal, şes. Cererile, spune dînsul, erau juste şi întemeiate pe adevăratele nevoi ale ţărănimii. Descrierea locuinţei şi înfăţişării ţăranului român, din prima pagină a lucrării Question economique, evocă un ţăran din anumite regiuni de cîmpie, iar nu, cum s-ar părea, un tip reprezentativ al întregii ţărănimi române. Grava mizerie a ţărănimii este caracteristică — în epoca lui — în regiunile de insecuritate şi de exploatare maximă. Tabloul pe care îl face a şi fost contestat. Pregătirea lui X. Bălcescu este însă în acelaşi timp o pregătire cărturărească. De aceea, în condiţiile unei gândiri sociale româneşti destul de sărace, s-a considerat dator ca alături de concluziile istorice şi justificările morale pe care le aducea în favoarea reformei să intervină cu soluţii practice inspirate din literatura epocii cu privire la organizarea ei. în acest scop a expus concis, dar cu multă precizie, un proiect de finanţare a reformei agrare, în cadrul unor măsuri de reorganizare a întregii economii. Proiectul său de bancă ipotecară este cel dintîi proiect românesc al unui mare institut central de credit ipotecar şi numai tehnicitatea lui l-a salvat de a nu cădea în mîna ditirambilor. El îşi propune ca printr-o vastă instituţie să rezolve cea de-a treia cerinţă a democraţiei, democratizarea creditului, de aceea, sub raport ideologic, proiectul reprezenta o concepţie progresistă, cu tot caracterul ei nerealist în condiţiile de epocă, care ilustrează şi pe acest plan concepţia socială a lui N. Bălcescu. Ideea de a propune o mare instituţie centrală de credit ca mijloc de finanţare atît a reformei agrare, cît şi a dezvoltării economiei româneşti, reflectă iluziile pe care generaţia de reformatori sociali de la 48 le cultiva încă asupra posibilităţilor creditului. X. Bălcescu nu invocă miraje, ci experienţa istorică în materie de credit, dar în concepţia sa se simte totuşi ideea utopică a posibilităţilor nelimitate — atît de curentă în Occident în 1848 — pe care le-ar fi avut creditul pentru reforma socială. Sub această influenţă doctrinară, s-a gîndit la un moment dat să compună o lucrare mai amplă, un tratat despre credit, pe care din păcate nu a reuşit să-l scrie. PREFAŢA 29 Organizarea creditului l-a confruntat cu o problemă ideologică aprins dezbătută la 48; modul cum a rezolvat-o aruncă o nouă lumină asupra orientării sale. în faţa alternativei: organizare etatică sau organizare privat-capitalistă, el este un etatist. îl. Bălcescu se declară partizan al creditului de stat şi pe această bază îşi construieşte proiectul. în motivarea sa invoca în principal o consideraţie naţională, care va persista în România în toată perioada de dezvoltare a capitalismului: ,, Noi nu am vrea să fim tributari faţă de capitaliştii străini” şi adaugă, pe lingă aceasta, o alta, care aminteşte de ideea sa istoriografică de bază, credinţa în forţa populară, spunînd : „Pentru că noi credem că poporul român are în puterea braţelor sale destui bani pentru a-şi răscumpăra pămîntul”. Bl se alătura astfel doctrinei socialismului francez mic-burghez, care susţinea ideea că statul trebuie să fie unicul creator şi distribuitor al creditului. Statul — spusese Louis Blanc — trebuie să fie ,, bancherul săracilor, al poporului”. Problema impunerii, a dajdiilor, a treia problemă social-economică din programul său de lucrări, a rămas propriu-zis netratată; cel puţin pînă acum nu se cunoaşte vreo lucrare specială de acest gen. Preocupările sale istorice în domeniul fiscal sînt mai vechi şi le întîlnim în scurta schiţă de istorie socială pe care o dăm în Note şi materiale. Ideile pe care le împărtăşea în domeniul modernizării sistemului fiscal ne sînt în general cunoscute şi ele ilustrează concepţia sa de democraţie politică; este partizan al generalităţii impunerii, adică al desfiinţării privilegiilor fiscale şi prin urmare al încorporării boierimii în masa contribuabililor. Reforma era în epoca sa o revendicare înaintată; de aceea el saluta şi unele măsuri parţiale care erau în discuţie. Aproba iniţiativa lui Bibescu de a institui un impozit funciar; în acest sens scria, la 14 octombrie 1846, lui Costăchiţă Filipescu : ,, Domnul are să propue impoziţiea pe proprietate. D-ta eşti hotărît să sprijini aceasta, şi vei face foarte bine”. A contribuit şi dînsul — cu siguranţă — la înscrierea în proiectul de constituţie a art. 3, care prevedea contribuţia generală, articol care reprezenta, într-o formulă concisă, dar susceptibilă de interpretări mai largi sau mai restrînse, tendinţa de a moderniza, în sensul democratizării, sistemul fiscal românesc. Problemele politice şi administrative, ultima grupă din cele anunţate, deţin, ca şi problemele sociale, un loc de prim ordin în opera sa. Dar nu a putut trata decît cîteva dintre ele. De două s-a ocupat incidental sau sumar, una a tratat-o sub forma unui proiect de lege, şi numai una : armata, marea sa temă, a dezvoltat-o pe larg în mai multe studii şi articole. Conform concepţiei sale, el include în istorie, după cum am spus, şi istoria contemporană; astfel, după ce tratează o instituţie în dezvoltarea sa istorică pînă în zilele sale, el pune problema reformelor necesare, enunţă principii şi expune soluţii în spiritul vederilor sale generale. în domeniul problemelor politice ale statului ideile sale sînt bine definite, chiar dacă nu le-a dat o expunere sistematică. El se situează pe linia democratismului occidental, dar cu puternice înclinaţii naţionale. Formula sa de revoluţie politică este democratizarea statului. El îşi însuşeşte, ca şi întreaga lui generaţie, ideile de largă circulaţie ale 30 G. ZÂNE drepturilor omului şi egalitatea tuturor înaintea legilor, drepturi care trebuie consacrate irevocabil printr-o constituţie — magna carta a epocii moderne — şi aderă la ideea unei forme de guvernămînt bazată pe suveranitatea populară ca forţă activă. Reclamă libertatea pentru popor, amintind de stări străvechi şi nedefinite, dar argumentarea sa se întemeiază mai ales pe principiul modern al raţiunii eterne şi al justiţiei imprescriptibile. în ultima fază a vieţii el se declară partizan al republicii democrate. Deşi expuse incidental în Manualul bunului român, lucrare de propagandă, este drept, ideile lui sînt precise, dar şi de această dată lipsite de o argumentare teoretică. El admite ideea modernă că nu există o singură formă de republică, ci în fiecare epocă o altă clasă dominantă, adoptînd republica, creează o anumită formă de republică; aristocraţia a creat republica aristocrată, poporul, ca entitate omogenă, îşi creează republica democrată. Ideea de republică democrată este în fond o aplicaţie pe planul dreptului public a ideii sale istoriografice, a poporului ca forţă a istoriei. Pentru a-şi defini şi mai bine ideile, el condamnă părerea de la 48 de a păstra domnia, căci, oricît de limitate ar fi prerogativele acordate unui domn, ,, domnia rămîne tot domnie”; „oricît vei înfiîna pe un domn, anevoe va fi a-1 face pe el şi pe oameni a uita vechiul obiceiu, a-1 opri de a se crede măcar uneori stăpîn al ţării din mila lui Dumnezeu, a-1 opri de a se înbrăca numai în fir, a pune pene în cap, epolete mari pe umeri, a umbla în carîtă cu cîte patru şi şase cai încunjurat de ofiţerime şi oştire, a corumpe năravurile oamenilor prin pilda slugăriei curtezanilor, a sărăci ţara cu luxul şi cheltuiala peste măsură ... ”, obiecţii care erau tot atîtea critici aduse domnitorilor pe care el îi văzuse şi cunoscuse în ţară. Evenimentele politice din Franţa şi ascensiunea lui Napoleon al IlI-lea contribuiseră la fixarea părerilor sale. Sistemul electoral este o altă problemă asupra căreia N. Bălcescu ne-a lăsat un anumit material. Nu este vorba de un studiu, ci de două proiecte, unul de lege electorală, altul de instrucţiuni, ambele din 1848. în lumina ideii sale fundamentale, că masele comandă evoluţia umanităţii, a trebuit să adere la un sistem electoral prin care acestea să-şi poată exercita în toată plenitudinea puterea lor. N.Bălcescu a fost în epocă singurul partizan convins al sufragiului universal. De inspiraţie franceză, proiectul reprezintă ideile sale; le-a exprimat în articole de lege şi instrucţiuni, pentru că la acea dată însăşi formularea lor expresă însemna o experienţă istorică. A acceptat concesiv o limitare, sufragiul cu două trepte, dar şi Robespierre a acceptat un sistem cu două grade. Sufragiul universal reprezenta în concepţia sa, ca şi în a altor democraţi revoluţionari, în condiţiile societăţii burgheze, iluzia că ar fi mijlocul democratizării adevărate a societăţii. Oare sufragiul universal era la acea dată o revendicare de mase, un mijloc sigur pentru dărîmarea puterii politice boiereşti, pentru a putea explica adeziunea lui N. Bălcescu la acest sistem ? Este puţin probabil; credem că avem de a face mai mult cu o poziţie doctrinară, consecinţă strictă a unor principii ideologice, a ideii puterii populare. N. Bălcescu, de altminteri, nu cultiva popularitatea, cu care în politica practică sufragiul universal are o strînsă conexiune. Popularitatea îl lasă indiferent; vorbind despre PREFAŢA 31 atitudinea sa faţă de mase, în scrisoarea din 12/24 martie 1849 către A.G. Golescu îi amintea încă o dată poziţia sa : „ Xu căutam a mă face cu orice preţ popular, căci nu ştim decît o popularitate, aceea ce e rezultatul a faptelor mari şi adevărat folositoare”. Altă dată, vorbind de cultivarea popularităţii în comparaţie cu comportarea altor fruntaşi de la 48, putea spune : ,, Eram prea mîndru pentru a o cerşi şi prea puţin comedian pentru a o obţine”. Eliade, care nu-şi cruţa adversarii, a lansat formula : ,, Alteţa democrată”, vizînd printre alţii, probabil, şi pe X. Bălcescu. Comunităţile, după expresia din epocă, mănăstirile închinate, după terminologia consacrată în istoriografie, constituie o altă temă pe care o anunţa în 1849. Printre contemporanii săi, X. Bălcescu este considerat ca un specialist în chestiunea mănăstirilor, reputaţie pe deplin întemeiată. Calitatea sa de specialist în problemă a făcut probabil locotenenţa domnească să-l includă în deputăţia trimisă la Constantinopol pentru a cere sancţionarea proiectului de constituţie. Problema mănăstirilor închinate era deja acută; proiectul de constituţie propune în art. 12 o soluţie neclară : emancipaţia mănăstirilor închinate. Soluţia se preta la ambiguităţi. Ce însemna emancipaţia? Explicaţia pe care o dă Eliade în preambulul proiectului este pur frazeologică. X. Bălcescu în Question economique tratează precis întreaga problemă; recurge şi de această dată la metoda istorică : expune geneza şi dezvoltarea problemei, înstrăinarea pe parcurs în folosul călugărilor greci a donaţiilor, şi propune o soluţie clară, o resti-tuţie in integrum, a drepturilor ţării asupra proprietăţilor mănăstireşti, cu respectarea obligaţiilor filantropice ale Statului. Ca şi Cuza Vodă, cu 13 ani mai tîrziu, X. Bălcescu vede în problema mănăstirilor închinate nu numai o problemă de proprietate, ci şi o problemă naţională. în sfîrşit, X. Bălcescu îşi consacră preocupările de istoric şi de teoretician reformator al instituţiilor ţării unor teme de mare amploare : armata, arta militară, bătăliile mai vestite purtate de români. Istoria eroică, a vitejiei ostăşeşti, o are în el însuşi; primele rînduri pe care le-a publicat sînt închinate armatei, ultimele pe care le-a scris, vitejiei militare a poporului român. După cum poporul român este pentru el un popor înnăscut războinic, tot aşa el se simte ostaş dator să lupte undeva; idealizează ideea militară şi războiul naţional. în scrisoarea din 4 iulie 1849 adresată lui Ion Ghica făcea o nouă profesiune de credinţă politică în armată şi în război ca factor decisiv în istoria românilor, lipsit de orice spirit agresiv sau de tendinţe militare expansioniste : ,, Românismul nu se va putea dezvolta şi scăpa de atîţia vrăjmaşi ce-1 apasă — scria el prietenului său, reafirmîn-du-i o credinţă constantă — pînă cînd ambele Principate nu vor fi libere şi nu vor organiza puterea lor armată, asfel cum o visam eu acum vro 5 ani, şi cu care să-şi tragă cu sabia hotarăle sale naturale. Puterea publică a unui stat, organizată, este singura garanţie a sa. Dumnezeul meu politic de mai multă vreme este puterea, este Iehovah, Dumnezeul armatelor. Este de trebuinţă a populariza între români aceste idei şi a întoarce toată ţinta lor naţională către armă numai, căci numai cu dînsa se vor mîntui şi vor fi mari şi puternici”. în epoca sa, evocarea faptelor de arme ale strămoşilor în lupta pentru popor trebuia să inspire contemporanilor sentimentul de 32 G. ZÂNE vitejie şi datoria de a reîncepe lupta pentru reînălţarea ţării. Avea deci o semnificaţie patriotică, nu numai un interes ştiinţific. Idealul său naţional era o Eomânie puternică, eroică. A publicat despre armată, arta militară şi campanii vestite cinci studii în timpul vieţii: Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum, Puterea armată şi arta militară la moldoveni în timpul măririi lor, Comentarii asupra bătăliei de la Cîmpii Bigăi sau Cosova, pregătind calea către marea istorie militară Românii supt Mihai Vodă Viteazul, la care a gîndit de la primele sale încercări. Din materialele redactate pentru Mihai Viteazul a şi publicat, cu uşoare amendări, Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595 şi Băzvan Vodă. A justificat încă din 1844 interesul său pentru armată; în primul rînd un interes istoric, în al doilea rînd politic. „Am preferit — spune dînsul în scurta prefaţă a Puterii armate — a lucra instituţiile ostăşeşti înaintea oricăror altora, căci aceste instituţii sînt cele mai minunate ce au avut părinţii noştri, căci ele au făcut mărimea şi puterea ţărei în vreme de patru veacuri; în sfîrşit — continuă el — , căci sînt convins că ţara românilor de îşi va lua vrodată rangul ce i se cuvine între popoarele Europei, aceasta o va fi ea datoare mai mult răge-neraţiei vechilor ei instituţii ostăşeşti”, adică a războiului eliberator, ceea ce nu putea scrie deschis, la 1844, în presă. Ca şi faţă de alte probleme, ÎT. Bălceseu nu-şi opreşte preocuparea la trecut; ajuns în faţa societăţii contemporane, îşi întoarce privirea către ea; caută problema, născută din dezvoltarea istorică, care trebuie rezolvată. în privinţa armatei, problema este organizarea unei noi armate româneşti, a armatei populare. Din nou şi de data aceasta el aşază reforma pe principiul poporului. El ia atitudine împotriva armatei profesionale şi se declară pentru o armată populară, cu caracter defensiv, alcătuită pe baza serviciului militar obligator al fiecărui locuitor între 20 şi 60 de ani; tot românul, fără excepţie, se naşte cu datoria de a fi soldat al patriei. Această ,, gloată a populaţiei” s-ar împărţi în trei categorii, după vîrstă, fiecare cu sarcini deosebite şi cu drepturi bine stabilite. Armată defensivă, ea trebuie să întreţină spiritul războinic : ,, O naţie războinică şi unită, oricît de mică ar fi, n-a fost niciodată biruită şi nici că va fi”. O contradicţie ar părea că există între concepţia sa despre istorie ca istorie a poporului şi glorificarea armatei şi a bătăliilor militare. Istoriografia romantică franceză combătuse concepţia istorică ca istorie a răz-boaielor, ca fiind vorba despre o istorie a claselor dominante, nu a poporului. N. Bălceseu rezolvă problema în sensul că condiţiile geografice şi istorice au silit pe români a avea chiar de la întemeierea statelor o armată — şi încă o armată permanentă — că această armată era o „ avantgardă a norodului”, că sistemul militar românesc s-ar fi bazat pe o numeroasă rezervă naţională şi de aceea românii au organizat încă de la primele lor armate ,, miliţia şi rădicarea gloatelor”. Armata întruchipa astfel poporul, acţiunile ei o idee a poporului, vitejia ei şi a conducătorilor — virtuţile poporului. Befuză să accepte ideea că înfrîngerile s-ar fi datorat lipsei de vitejie a armatei, a poporului. în Drepturile românilor lansa aserţiunea : ,, Ţara noastră românească nu fu niciodată supusă cu sabia”, adică în PREFAŢA 33 luptă vitejească. Înfrîngerile au început odată cu dispariţia caracterului naţional al războaielor noastre. Astfel intrigile străine au putut pătrunde şi dezunirea internă să apară; arta militară să decadă. Printre atâtea interpretări legendare străbate însă în concepţia lui N. Bălcescu o teză profund istorică a relaţiei dintre starea economică, orînduirea socială sau sistemul politic şi organizarea şi puterea unei armate. Astfel, sub Mihai Viteazul despoporarea ţării ar fi creat nevoia de mercenari, ceea ce a introdus în armata românească mari nenorociri, dezorganizarea finanţelor publice, a slăbit disciplina ostăşească. N. Bălcescu citează după cronici revolta ostaşilor contra lui Alexandru Iliaş, pentru plata lefilor, şi imputaţiile pe care le aduceau domnului că i-ar fi sărăcit; în alte rînduri, el explică reducerea sau desfiinţarea armatei, pentru a se transforma ostaşii în clăcaşi; tot după cronică impută lui Constantin Brîncoveanu că ar fi făcut din ostaşi „podani”, pentru a-i folosi la moşiile lui şi ale rudelor sale. Credinţa în forţa creatoare a poporului, a naţiunii, adeziunea sa la teoria progresului necesar şi cercetarea istoriei românilor din aceste puncte de vedere au imprimat filozofiei sale istorice un spirit optimist, o încredere totală în viitorul poporului român. Istoriografia bazată pe ideea unei logici a istoriei este o istoriografie optimistă, prin consecinţă o sursă fecundă de puteri morale, în lupta purtată pentru un viitor mai bun al poporului român. în repetate rînduri, în scrieri sau în corespondenţă, întîlnim profesată invariabil această credinţă: „Niciodată încrederea în viitorul României, una mare şi nedespărţită, nu a ieşit din inima noastră”, „am păstrat vie în inima noastră credinţa şi dragostea libertăţii şi n-am desperat de mîntuirea neamului nostru”. La 4 iulie 1849, în viitoarea revoluţiei maghiare, scria din Pesta lui I. Ghica : „Naţiea română din toate naţiele Orientului are cel mai frumos viitor”. Cu zece ani înainte de unirea Principatelor este deplin convins de iminenta ei realizare: „Unirea Ţării Româneşti şi a Moldo vei—scria la 4 martie 1850 lui A. C. Golescu—este un fapt acceptat de toată lumea, chiar şi de ruşi, şi înfăptuirea ei nu poate întârzia. Românii din Austria, pe baza Constituţiei din 4 martie şi a făgăduielilor care li s-au făcut, cer o deplină înţelegere şi cu multă tărie a se constitui într-un singur corp naţional de 3 milioane şi jumătate şi pînă la urmă vor reuşi. Cînd două mari grupe de 4 milioane şi 3 milioane şi jumătate de români vor fi constituite unul lîngă altul, cine va putea să împiedice unirea lor? România noastră va exista deci. Am o credinţă adîncă. E orb cine nu o vede ...”. Enunţînd o direcţie nouă în istoriografia română, N. Bălcescu făcea chiar din primele rînduri ale Puterii armate constatarea că „o istorie adevărat naţională ne lipseşte. Ea zace încă supt praful hronicilor şi documentelor contimpurane. Nimeni pînă acum nu s-a încercat s-o dezgroape ... ”. O constatare asemănătoare, despre istoriografia franceză, anterioară lui, o făcuse Thierry, pe care N. Bălcescu îl urmează. Direcţia nouă însemna nu numai idei istoriografice şi probleme noi, ci şi noi izvoare şi o nouă formă de exprimare, un alt stil. * 3 - c. 610 31 G. ZÂNE Problema izvoarelor în opera Ini îs. Bălcescu are un îndoit aspect : lărgirea informării atît pentru propria sa operă, cit şi pentru promovarea în general a ştiinţei istorice româneşti. N. Bălcescu explică starea de înapoiere a istoriografiei române nu numai prin lipsa unei concepţii, ci şi prin lipsa izvoarelor : „însă se cuvine să fim drepţi — spunea dînsul în Prospect pentru Magazinul istoric — şi să nu osîndim fără de pricină pe bărbaţii cărora le sîntem datori respect şi mulţumită, ci să întrebăm dacă ei putea să facă altmintrilea în împregiurările în care se afla şi dacă noi putem pretinde cu vreun drept să avem pînă acum o istorie, în adevăratul ei înţeles, despre patria noastră. Nu, şi pricina este lipsa documentelor. Toţi cîţi s-au ocupat cu studiul şi cu lucrarea istoriei noastre se învoesc la aceasta. Ei, pînă în sfîrşit, au fost siliţi să-şi rupă pana de deznădejde”. Faptele şi prin consecinţă izvoarele au pentru N. Bălcescu importanţă firească pentru că, deşi el este un istoric de concepţie, el este un istoric, nu un filozof al istoriei. Ca atare, orice idee pe care o susţine trebuie să fie confirmată de fapte. Despre istoria contemporană şi, implicit, despre istoria mai veche, N. Bălcescu îşi fixa astfel poziţia : „Un om cinstit, şi care judecă fără patimi, un istoric , în sfîrşit . . . trebue să nu se grăbească a afirma, decît după dovezi mai temeinice şi evidente”. Este o metodă care pe cît i-a fost posibil a aplicat-o în cercetările sale. N. Iorga făcea justa observaţie „că e de uimit ce largă şi ce sigură orientare dovedeşte Bălcescu, în ceea ce priveşte izvoarele, unele astăzi pierdute, ale istoriei românilor”. Despre importanţa izvoarelor pentru istoria românilor şi despre diferitele categorii de izvoare edite sau inedite, N. Bălcescu a dat un studiu special: Guvînt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, desigur azi depăşit, dar cu totul nou pentru epoca sa şi pe care l-a publicat ca o prefaţă a Magazinului istoric. îşi dă însă seama că în ştiinţa istorică nu documentul e totul, ci semnificaţia pe care noi o putem da faptelor pe care el le relevă. Călăuzit de o adevărată pasiune de cercetare şi devotament faţă de ştiinţă, ÎS. Bălcescu şi-a extins informarea treptat, pe măsura cercetărilor pe care le-a întreprins, în două direcţii : a izvoarelor edite, în special străine, şi a izvoarelor inedite, îndeobşte româneşti. Opera lui, examinată din acest punct de vedere, relevă folosirea unui important număr de lucrări străine tipărite, alături de opere de largă circulaţie, cărţi rare, pentru prima dată utilizate în istoriografia română. Nu numai ca istoric, dar ca un adevărat bibliograf, în orice oraş mare în care are răgaz, cercetează bibliotecile, consemnează, reţine cărţi care îl interesează, notează corect numele autorilor şi titlul operelor, scoate note, uneori revine de două sau trei ori asupra aceleiaşi cărţi. Cîteodată norocul îi surîde. Găseşte la Cabinetul numismatic din Viena, azi Kunsthistorisches Museum, medalia de aur de 10 ducaţi cu efigia lui Mihai Viteazul, bătută în 1600; la 3 iunie 1847, cerea de la Paris lui Eudoxie Hurmuzachi să-i trimită un desen simplu după această efigie, desen care, pare-se, se mai păstrează încă ; altă dată, ştim luna şi ziua exactă, la 2 august 1847, deci curînd după reîntoarcerea sa la Paris, în cabinetul de stampe al Bibliotecii Regale (mai prefaţa 35 tîrziu, Naţională), descoperă portrete necunoscute de domni români, printre care celebrul portret al lui Mihai Viteazul, o gravură a lui Sadeler, căruia la Praga i-ar fi pozat însuşi Mihai Viteazul. La Roma, deşi a stat puţin, ar fi făcut în primăvara lui 1847 „descoperiri interesante”, după propria sa informaţie. Biblioteca Regală din Paris îi oferea fondul cel mai bogat. La 1 octombrie 1847, scria lui V. Alecsandri în legătură cu colectarea materialului despre istoria lui Mihai Viteazul—idee care, după spusele lui, îl hrăneşte şi îi dă viaţă—, că după ce va termina cercetările de la Paris se va duce la Viena, prin Ungaria şi Transilvania, ca să-şi completeze informaţia şi apoi să se întoarcă în ţară : „ca să mă pui pe lucru” după spusele sale. Nu a mai putut face această călătorie de informare ştiinţifică; prin Viena a mai trecut de două ori, dar a stat prea scurt timp şi împrejurările în care se afla nu erau prielnice pentru studii de biblioteci sau arhive. A călătorit în Ungaria şi Transilvania, dar nu pentru cercetări ştiinţifice. Cît a stat la Paris, în emigraţie, şi a fost sănătos, a cercetat cu ardoare Biblioteca Naţională şi Biblioteca Poloneză. Ştim azi precis zilele cînd a lucrat în Biblioteca Poloneză din Paris şi cărţile pe care le-a consultat. Pasiunea sa bibliografică nu-1 părăseşte nici în momente grele ; în ghi-mie, în toamna lui 48, cînd turcii transportau cu forţa spre Orşova fruntaşii revoluţiei prinşi la Cotroceni, cercetează un catalog de cărţi al librăriei Rosetti-Winterhalder, ajuns prin cine ştie ce întîmplare în caicul turcesc, şi după mai bine de doi ani aminteşte librarului revoluţionar din Bucureşti, într-o scrisoare din 7 februarie 1851, despre nişte cărţi pe care le întîlnise însemnate în catalog şi-i cere să i le procure, dacă le mai are. în legătură cu diferite cărţi, poartă corespondenţă cu Bataillard, Winterhalder, I. Bră-tianu, Ion Ghica, probabil şi cu alţii. Prin orice mijloc caută să-şi lărgească documentaţia. Istoricul devine bibliograf şi bibliofil; cumpără cărţi de cîte ori poate; la nevoie, ca atîţia alţii, vinde din ele, dar, cred, cu amărăciune. Biblioteca lui N. Bălcescu nu o putem reconstitui, căci izvoarele pe care le avem asupra ei sînt insuficiente; putem însă reconstitui bibliografia operelor pe care el le-a folosit la alcătuirea scrierilor din ediţia de faţă, afară de Românii supt Mihai Vodă Viteazul, pentru care a făcut el singur o listă. In cercetarea operei ştiinţifice a lui N. Bălcescu, ea are, fireşte, utilitatea oricărei bibliografii, reflectă cultura sa, lărgirea continuă a informaţiei istorice, şi face posibilă controlarea surselor şi metodelor de cercetare. Cu acest scop, în volumul al II-lea al acestei colecţii am alcătuit o listă bibliografică a tuturor lucrărilor manuscrise şi tipărite pe care le-a folosit şi care sînt indicate de el, oi’icît de sumar, întregindu-le titlul, dînd, cu rezervele impuse de astfel de cercetări, ediţia, şi menţionînd, după manuscrisele sale, locul, depozitul, biblioteca unde se găseşte şi cota de pe timpuri. Dar această listă bibliografică nu reprezintă totalitatea operelor consultate de el. In afară de lista, aşa cum este dată de noi, N. Bălcescu a studiat, nu numai a consultat, mulţi alţi autori, o întreagă literatură. Este absolut sigur că a studiat istoriografia romantică franceză şi îndeaproape opera - lui Thierry; a cunoscut în amănunt, în afară de alte lucrări, Lettres sur 36 G. ZÂNE ”histoire de France — într-o ediţie cu neputinţă încă de precizat, căci reţine aproape textual unele idei din scrierea marelui istoric francez; este tot atît de sigur că a studiat opera lui Michelet — bine cunoscut personal de români şi neîndoielnic de N. Bălcescu — pe care nu numai că îl citează în Cuvînt preliminariu în legătură cu folosirea folclorului ca izvor istoric, dar ale cărui idei istoriografice, în special în tezele asupra poporului şi naţiunii, se resimt în opera sa. Este foarte probabil că a cunoscut la fel de bine operele celorlalţi reprezentanţi ai şcolii romantice franceze, de Barante, Guizot, Mignet, Cousin, Ballanche. Cu socialismul francez din epoca 1848 ÎT. Bălcescu era, după cum am văzut, în contact apropiat; pe Louis Blanc îl cunoscuse şi personal la Londra, în 1850 ; îi adoptase chiar faimoasa formulă „dreptul la muncă” ; ideile principale ale lui Proudbon le interpreta corect, după cum ştim din corespondenţa sa. Pe Lamennais îl citează în Mişcarea românilor din Ardeal. De Pierre Leroux aminteşte în Corespondenţă. Alţi reprezentanţi ai socialismului francez ar trebui să intre într-o listă bibliografică de opere consultate. Ştim că urmărea literatura socială şi radicală franceză din epoca revoluţiei. Cu patruzeci de ani în urmă am admis asupra sa şi o influenţă a Manifestului comunist; ipoteza n-a fost nici confirmată, nici infirmată. L-a interesat literatura economică şi politică, liberală şi radicală. Am identificat şi am dat în Notele voi. I un text manuscris repre-zentînd o prelucrare din Pellegrino Bossi. A prelucrat, după cum se ştie, şi pe Ch. Benouvier. Problemele economice—în special de credit —, de care începuse să se intereseze, l-au pus în contact, ceea ce ştim documentar din manuscrisele sale, cu lucrări de specialitate. în fond, cultura unui om nu poate fi prinsă într-o listă bibliografică, chiar dacă am reuşi să dăm toate lucrările mai reprezentative consultate. Thierry în Scrisorile sale asupra istoriei Franţei spunea că adevărata istorie naţională, aceea care ar merita să devină populară, este încă îngropată sub praful cronicilor contemporane. ÎL Bălcescu s-a sesizat că şi istoria românilor zace încă nestudiată în cronici şi alte izvoare inedite. De aceea, una dintre primele sale preocupări pentru îmbogăţirea izvoarelor a fost folosirea materialului de arhivă, cronici, hrisoave, acte. Caută peste tot noi materiale : în arhivele publice, destul de sărace încă, în mănăstiri, în colecţii particulare. Chiar în Puterea armată, în 1844, foloseşte şase cronici şi nouă documente. în lucrările următoare va folosi şi altele; la cîteva dintre lucrările sale adăuga un număr de documente. în anexele studiului Despre starea soţială a muncitorilor plugari publică două acte importante din 1746 şi 1749 de la Constantin Mavrocordat, pentru dezrobirea rumânilor şi a vecinilor. Admiră cronicarii şi este încredinţat că a găsit izvoarele adevăratei istorii naţionale. Citează din cronici lungi pasaje, ilustrative pentru ideile şi interpretările sale istorice, şi-şi însuşeşte adesea opiniile şi judecăţile lor. Schiţa asupra cronicilor, succesiunea şi filiaţia lor, inclusă în Cuvînt preliminariu, nu mai rezistă astăzi. Cercetările care s-au făcut în cîţiva zeci de ani asupra literaturii vechi româneşti au trebuit să schimbe, cel puţin în parte, unele date la care ajunsese PREFAŢA 37 15". Bălcescu. Dar ea este dintre cele dinţii din istoria literaturii noastre şi expusă ca atare riscurilor. îşi prevenea însă lectorii despre insuficienţa încercării sale; subliniind importanţa cronicilor, spunea : „Cercul restrîns al acestui articol nu ne iartă a enumera aci pe toţi, sau măcar pe cei mai deosebiţi [autori], dorinţa noastră fiind a însemna cronicele naţionale care au fost pînă acum puse la uitare, ba încă nesocotite cu despreţ, căci erau necunoscute”. în materie de izvoare naţionale, ÎL Bălcescu n-a rămas însă preocupat numai de îmbogăţirea informaţiilor pentru lucrările sale. Plecînd de la ideea că o ştiinţă istorică pentru a-şi înfăptui menirea trebuie răs-pîndită, a apreciat că alături de studiile şi articolele sale, activitatea sa ştiinţifică trebuie să cuprindă şi o vastă operă de editare de izvoare. Era o idee temerară — la acea dată — şi realizarea ei a rămas una dintre cele mai de seamă contribuţii în opera ştiinţifică a lui ÎI. Bălcescu. Magazinu istoric pentru Dacia, prin includerea istoriei românilor din toate provinciile, prin studiile şi materialele publicate, prin rigurozitatea ştiinţifică pe care epoca o permitea în materie de editare, opera comună a tînărului istoric de recentă afirmare şi a lui A. Laurian, învăţat cu reputaţie stabilită la acea dată, este cea mai de seamă realizare a istoriografiei moderne româneşti, a noii direcţii pe care, în 1844, ÎL Bălcescu o preconiza. Progresele pe care le-a făcut în istoriografia română în ultimii 50—60 de ani tehnica editării de texte au lăsat în urmă ediţiile Magazinului. Dar o operă de pionierat nu dispare niciodată, pentru că reprezintă începutul. în cuprinsul acestei colecţii nu am inclus şi materiale documentare — texte de cronici şi documente. Caracterul acestor materiale, publicate dealtminteri, le indică pentru alte colecţii. Am dat în schimb, pe linie bibliografică, în Hote şi materiale, pe lingă alte materiale referitoare la lucrările lui ÎT. Bălcescu, bibliografia fiecărei lucrări în parte, din care cercetătorul istoriei literare îşi poate da seama documentar, prin intermediul editărilor succesive, de ecoul operei lui ÎL Bălcescu în cultura română. Izvoarele numeroase pe care ÎL Bălcescu le-a folosit i-au îmbogăţit apreciabil cunoştinţele asupra faptelor istorice. Lucrările sale, în comparaţie cu ceea ce se scrisese pînă la el, conţin o informaţie nouă şi bogată, care a înnoit şi din acest punct de vedere cercetarea istorică. El ştia prea bine că faptele valorează în istorie în limita semnificaţiei pe care le-o atribuie istoricul. Ca orice istoric pledînd pentru idee, el a ales, în special din izvoare, faptele care ilustrau ideea. Este incontestabil că intr-un veac şi mai bine cercetările de istorie românească au trebuit să aducă un material m>u şi considerabil în toate direcţiile. Informaţia documentară din scrie-«le lui ST. Bălcescu este de mult şi cu mult depăşită. Exactitatea unor informaţii, aşa cum le-a dat ÎL Bălcescu, nu mai este azi acceptată. S-ar putea ®mde că Mihai Viteazul a vorbit soldaţilor săi înainte de lupta de la Călu-gâreni, aşa cum e dat cuvîntul său în textul din Campania românilor, ®biar dacă trimite la izvor ? Unele dintre interpretările sale strict subiec- 38 G. ZÂNE tive sînt considerate cu dreptate exagerate, deşi sînt făcute în lumina unor idei juste sau a unor sentimente legitime. H. Bălcescu este în general un istoric cu simţ critic faţă de izvoare. Critica izvoarelor este însă o cucerire a ştiinţei istorice dintr-o perioadă mai nouă. O cerinţă nouă în studiile istorice pe care N. Bălcescu o reclamă de la început , pentru ca istoria să poată aduce foloasele care i se pretind, este „coloarea”, „adevărul local” ; în Cuvînt preliminariu îşi exprimă astfel ideea : „Dar ca o istorie să poată aduce aceste foloase [arătate mai înainte] nu trebue să fie numai ca un şir de oarecare întîmplări politice sau militare uscate, fără nici o coloare, fără nici un adevăr local”. Ca de obicei, nu a explicat în ce constă această cerinţă : ce înţelege prin culoare, adevăr local, în istorie. Era de această dată o problemă de compoziţie şi stil. Ideea de culoare şi adevăr local ne readuce la istoriografia romantică, la faimoasa formulă metodologică a lui Thierry şi a altor istorici francezi, culoarea locală. Prin adoptarea ideii de culoare locală în istorie trebuia — în spiritul concepţiei franceze — să se reconstituie intr-un moment dat realitatea vie, concretă ; adevărul local din expresia lui IST. Bălcescu nu este de ordin geografic, ci de ordin istoric. Culoarea locală înseamnă, după Thierry, o cale spre adevărul istoric prin cultivarea detaliului şi o manieră stilistică capabilă să imprime operei de istorie un interes, un caracter de epocă, păstrîndu-i totuşi autenticitatea ştiinţifică. Era deci o chestiune de izvoare şi totodată de artă. Culoarea locală se putea realiza prin două mijloace : prin folosirea amănuntelor în care se exprima direct viaţa însăşi, şi prin imaginaţia istoricului care, asamblind detaliile, le leagă, le întregeşte, nu pentru a le adăuga date noi inventate de el, ci pentru a le imprima vitalitatea umană şi dinamismul istoriei. Metoda narativă a fost şi pentru ÎC Bălcescu cea mai potrivită pentru a da unei opere culoarea locală. Dacă în primele sale scrieri foloseşte procedee pur descriptive, destul de seci, recunoscînd el însuşi lipsa unei maniere stilistice care să-i facă lucrările atrăgătoare, odată cu publicarea Campaniei românilor în contra turcilor el îşi afirmă noua orientare în compunere şi stil, cit şi calităţile sale de mare scriitor, „de artist al cuvîntului”. ÎS'. Bălcescu cultivă pe de o parte detaliul, intercalînd în expunere amănunte geografice, cuvîntări de-ale personajelor istorice, în formă pretins autentică sau prelucrate de el, convorbiri între diverse persoane în care uneori îşi expune propriile sale idei, citate din cronici, şi pe de alta, recurgînd la resursele imaginaţiei, asamblează informaţiile, construind scene vii şi strălucite, de un mare dinamism istoric, în special m naraţiunea bătăliilor, în care, în cadrul mişcărilor fulgerătoare de trupe şi al faptelor de vitejie, apar caracteristicile umane ale masei şi eroilor săi. Dacă unele din temele sale au impus expuneri simple, mai mult documentare, încrezător, după cum singur spune, în elocvenţa faptelor, în Românii supt Mihai Vodă Viteazul el a realizat într-o formă rămasă clasică noua direcţie metodologică pe care şi-o propunea la începutul activităţii sale ştiinţifice. Puterea de a descrie devine însuşirea sa de căpetenie. PKEFAŢA 39 învins în viaţă N. Bălcescu este prin opera sa ştiinţifică un învingător în posteritate. Timp de peste un veac această operă s-a menţinut în actualitate, şi generaţie după generaţie a găsit în cuprinsul ei propriile sale sentimente şi aspiraţii. Căci în concepţia sa generală de viaţă, N. Bălcescu a identificat ca nimeni altul cauza naţională cu cauza socială a poporului român. în serviciul acestor cauze el a pus cu ardoare ştiinţa învăţatului şi spiritul de jertfă al revoluţionarului. în ştiinţa istorică el a reuşit să creeze, luînd ca bază ideea de naţiune, o operă de gîndire înaintată, cu caracter revoluţionar, care a depăşit nivelul epocii gale ; el a dat o direcţie nouă de cercetare, a introdus în preocupările isto-riografice principii şi probleme noi şi a formulat soluţii practice pentru cele mai importante probleme româneşti ale epocii sale ; în dezvoltarea ştiinţei istorice el a adus izvoare noi şi a îmbogăţit considerabil cunoaşterea trecutului. în forma de compunere a promovat o manieră nouă şi a făcut din ştiinţă o puternică forţă naţională educativă şi creatoare. Astfel opera lui îs. Bălcescu a influenţat gîndirea politică înaintată a epocii sale şi orientarea ulterioară a ştiinţei româneşti. Ea conţine în ea însăşi justificarea unei noi şi complete ediţii, pe care, cu toată asprimea muncii ce o impune, o încercăm încă o dată. Decembrie 1968 G. ZÂNE TEXTE L 1 PUTEREA ARMATĂ Şl ARTA MILITARĂ DE LA ÎNTEMEIEREA PRINCIPATULUI VALAHIEI PÎNĂ ACUM1 V Deci şi acest neam românesc, plnă au fost dragoste In mijlocul lor, Dumnezeu încă au fost cu dtnşii, că nu i-au călcat pre dinşii alte limbi streine, ce au făcut multe vitejii şi au trăit in bună pace. Radu Greceanu (1707) O istorie adevărat naţională ne lipseşte. Ea zace încă supt praful hro-nicilor şi documentelor contimpurane. Simeni pînă acum nu s-a încercat s-o dezgroape. Toţi cîţi s-au îndeletnicit în scrierea istoriei nu ne-au dat decît biografia stăpînitorilor. Simeni nu ne-a reprodus cu acurateţă instituţiile soţiale, ideile, simtimentele, obiceiurile, comerţul şi cultura intelectuală a vremilor trecute. Cît de mare trebuinţă însă am avea de o asemenea istorie ! Soarta părinţilor noştri a pregătit pe a noastră; instituţiile lor sînt baza instituţiilor noastre. Într-însa, mai cu seamă, am vedea că în acele veacuri, ce le numim barbare, părinţii noştri adoptară nişte instituţii întemeiate pe nişte principuri pe care publiciştii de acum a Europei luminate le găsesc de cele mai raţionale. Într-însa am vedea că drepturile sfinte ale omenirei au găsit totdeauna apărători într-această ţară, că părinţii noştri le-au cunoscut, le-au preţuit, s-au jărtfit pentru dînsele; şi dacă nu ni le-au lăsat întru toată întregimea lor, vina n-a fost a lor, ci a grelelor împrejurări în care s-au aflat; căci ei se luptară vitejeşte şi învinseră mai multe stăvili decît am avea noi a întîmpina, dacă am avea inimă să urmăm pe păsurile lor. Bar a face un tot din amărunturile ce se află răspîndite în deosebitele uvrajuri şi documente este o lucrare lungă şi anevoe. Ea cere pe lingă alte calităţi o răbdare, o erudiţie şi o agerime de minte ce rar se pot întîlni într-un acelaşi om. Mărturisesc că sînt departe de a lua dorinţa-mi pentru studiile istorice ca o dovadă de talent, că nu poci, prin urmare, a pretinde a fi istoricul ţărei mele. Prin această mică scriere, imperfectă în multe priviri, am vroit numai să arăt chipul şi drumul ce ar trebui a se lua spre a se scrie o istorie, încredinţat fiind că, curînd sau tîrziu, se va rădica şi între români hn om care să aibă curajul şi vrednicia să ia asupră-şi această înaltă sarcină. Omul acela ar face cea mai mare slujbă patriei noastre. Am preferit a lucra 5 10 15 20 25 30 46 N. BAUOESCU instituţiile ostăşeşti înaintea oricăror altora, căci aceste instituţii sînt cele mai minunate ce au avut părinţii noştri, căci ele au făcut mărimea şi puterea ţărei în vreme de patru veacuri; în sfîrşit, căci sînt convins că ţara românilor de îşi va lua vrodată rangul ce i se cuvine între popoarele Europei, aceasta o va fi ea datoare mai mult răgeneraţiei vechilor ei instituţii ostăşeşti* . LISTA UVRAGIURILOR CITATE ÎNTR-ACEASTĂ SCRIERE 1. începutul învăţăturilor bunului şi credinciosului Ioan Neagoe Basarab vv. care a învăţat pe fiiul său Teodosie, Manuscris in 4°, de la începutul veacului al XVI. 2. Istoria Ţării Româneşti, 1290 — 1700, de vel-logofătul Radu Greceanu, Manuscris in 4°, 1707. 3. Leatopisăţul Ţării Româneşti, 1290—1729 de Radul logofeţelul de Divan, sin Mihail Ieromonahul Lupescu, Manuscris in-folio, 1729. 4. Leatopisăţul Ţării Româneşti, 1290—1688, scris de Tudosie sin Stoian ot Tunşii, Manuscris in 8°, 1747. 5. Istoria Ţării Româneşti, 1290—1688, scrisă de Costantin Căpitanul, Manuscris in 4°, 1761. 6. Leatopisăţul ţării Moldovii, 1352—1591, Manuscris in-folio. 7. Leatopisăţul ţării Moldovii, 1662—1716, scris de Axentie Uricariul, după izvodul lui Vasile Dubău, Tudor Damian s. a., Manuscris in 4°, 1716. 8. Natalis Comitis universae liistoriae sui temporis, libri triginta ab anno 1545—1581, Venetiis, 1581. 9. Gonspectus historiae Valachicae auxilio cum divino ab anno reparatae Salutis 1595, citată de Engel, f. 106—109. 10. L'ottomano di Lazaro Soranzo, in Milano, 1599, in 8°. 11. Jacobo Geudero Turca de imperio ottomano evertendo, Fran- cofurti, 1601. 12. Tomasi Georgio (Protonotario Appostolico et Secretare del Principe Sigis-mondo Battori), Delle guerre et rivolgimenti del regno d'Ungaria, e della Transilvania, con successi d'altre parti, in Veneţia, 1621, in 4°. 13. Sistorica relatio de Stătu Valachiae 1679—1688, citată de Engel, t. I, f. 109 — 117. 14. Histoire «TEmeric, comte de Tekeli, Cologne, 1693. 5 10 15 20 25 48 N. BALOESCU 15. Deugosz, Historia Polonica, Francfort, 1711, in-fol. 16. Istuanfius Pannontus, Historia regni Hungariae, 1721, in-fol. 17. Del Chiaro, Historia delle moderne rivoluzioni di ValacMa, Yenezia, 1718, in 4°. 18. Cantemtr Demetrtus, Histoire de VEmpire Othoman, Paris, 1743, 4 voi. 19. Bonfinius Antonius, Berum Hungaricarum decades, Lipsiae, 1771, in-fol. 20. De B[aur], general, Memoires Mstoriques et geografiques sur la Valachie, Francfort & Leipsic, 1778, in 8°. 21. Suezer, Prânz Joseph, Geschichte des transalpinischen Daciens, Wien, 1782, 3 Bande, in 8°. 22. Betheen, Woeffgang de, Historia de rebus Transsylvanicis, Cibinii, 1783, 4 voi. 23. Engee, Johann Christian von, Geschichte der Moldau und Walachey, Halle, 1804, 2 Bande, in 4°. 24. EncyclopSăie meihodique. Ari militaire, 4 voi. 25. 'IffTopLx tioXyjtiky] y.7.l yeorfpoxpod) Viena, 1806. Acest uvraj anonim se dă că este scris de Constantin Cantacuzino. 26. 5 Xu este adevărat, după cum au zis unii, că românii aveau mai multă călărime decît pedestrime. DeŞi firea naţiei şi poziţia ţării, care e mai mult cîmpie, povăţuea pe români mai mult spre călărime decît spre pedestrime însă, simţind importenţa pedestrimei, totdeauna aceasta a fost mai numeroasă în armata lor. Georgio Tomasi mărturiseşte şi el că românii io aveau mai multă pedestrime decît călărime ®. 1 Dlugosz, Historia regni Poloniae, lib. XIII. 2 Istuanfius Panonius, Ilisloria regni Hungariae, lib. IV. 3 Engel, t. I, f. 268. ’ 4 Leatopiseţul lui Radu Lupescu, f. 116 şi a lui Teodosie Stoian. f. 208. 5 Kogălniceanu, f. 115. 6 Tomasi, f. 74. •' < PUTEREA ARMATĂ ŞI ARTA MILITARĂ IN PRINCIPATUL VALAHIEI 63 Pedestrimea, această armă a bătăliilor, după cum a numit-o Napoleon, era despreţuită în Europa, cînd românii simţiră importenţa ei şi organizară pedestrimea lor. Ea era armată cu suliţi şi se rînduea în falange 1 sau gloate adînci, de unde a venit şi espresia „ a se îngloti oştile”, ce aşa de des se întîlneşte în scriitorii noştri cei vechi. Cronica ne arată că la 1448, în Cîmpii Bigăi (Cosova), unde Huniad cu ungurii şi cu românii au ţinut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat, pedestrimea românească şi ungurească, împresorată din toate părţile de călărimea turcească, ,, sta frumos ca un zid de piatră tare; iară turcii, adaogă hronicarul, văzînd aceasta, începură a face meşteşuguri; cînd se loveau cu creştinii ei îndată da dosul; deci creştinii îi gonea, şi-şi strica şireagul, iar turcii se întorcea şi pînă a se tocmi strica mulţi din creştini” 2. Cele d-întîi bucăţi d-artilerie, numite în Europa bombarde, la români se numeau balimezuri. Aceste fiind prea mari, după obiceiul d-atunci, cînd s-au făcut altele mai mici, s-au dat acestora numirea de tunuri, spre a se deosebi de cele mari, cărora s-au păstrat vechea numire 3. Artileria la români a fost mult mai. în bună stare decît la cele mai multe neamuri. L-aceste, tunurile fiind prea mari, capetele nu puteau, nici nu ştiau a le schimba poziţia dinţii şi astfel de multe ori ajungeau a fi nefolositoare în bătălii; pentru aceea în Europa scăzu mult artileria şi începu a se întrebuinţa mai cu seamă în izbirea şi apărarea cetăţilor; iar în bătălii d-abia figura cîte două, trei tunuri. Astfel a urmat pînă în veacul al XVII 4. Tunurile româneşti, erau mai mici5, de aceea erau mai mobile şi se putea trage tot folosul. dintr-însele. Puţine pilde poate găsi cineva în analele ostăşeşti de o ispravă mai bună decît aceea ce dobîndi Mihai Viteazul la bătălia de la Călugăreni (1595, avgust 13). El aşeză două tunuri în aşa bună poziţie, incit prăpădi toată aripa dreaptă a armatei turceşti. Fapta este vrednică de toată, aducerea aminte ! Puţine idei strategice a trebuit să fi avut românii, din pricină că n-au avut teatruri mari de lucrări. Bomânii n-au iubit războiul de cuprinderi (la guerre de conquetes); numai subt Mircea şi Mihai Viteazul ei au fost coneheranţi. Misiunea lor era să apere ţara şi creştinătatea ; cele mai multe a lor războae au fost defensive în politică deşi ofensive ostăşeşti. Ei s-au războit mai mult în ţara lor, în Bulgaria, Transilvania şi Moldova, şi într-aceste numai Mircea şi Mihai s-au întins mai departe. Năvălirea însă a lui Mihai Viteazul în Transilvania, la 1599, ne înfăţişează un plan strategic, bine combinat, mai dinainte. Băzboiul defensiv socotindu-1 ca o parte a strategiei sau a politicei războiului, s-au adus la cea mai mare perfecţie de români; ţara avînd încă părţi destule muntoase şi păduroase, ajuta mult o apărare naţională. De cîte ori un vrăjmaş 1 Xatalis Comitis universae hisloriae sui temporis, libri triginla, ab anno 1545 — 1581. „Radulphus ubi in planitem venit suas copias in duas phalanges divisil”. 2 Leatopiseţul lui Teodosie sin Sloian, f. 39 şi 40. 3 Leatopiseţul lui Radu Lupescu, f. 204. . . 4 Rocquancourt, t. I, f. 344 — 6. 5 în planurile din cartea iui Giorgio Tomasi se văd tunurile româneşti şi moldovene tîrîte numai de doi cai, în vreme ce cele împărăteşti sţnţ tirite de patru cai. 5 10 15 20 25 30 35 40 64 N. BALCESCU puternic năvălea în ţară, toţi lăcuitorii cîmpilor pustiau oraşele şi satele şi se strîngeau cu turmele şi bucatele lor la munţi, a căror intrare era apărată atît prin natură cit şi prin fortificaţie. Bătrînii, muerile şi copiii se 5 odihneau în munţi, iară junii luau armele, se formau în cete şi da harţă vrăjmaşilor. Armata ţărei sta ascunsă în păduri, ferindu-se d-a se măsura în bătălie generală cu gloatele vrăjmaşului, mulţămindu-se a-1 hărţui, a-i tăea liniile de comunicaţie, a-i cuprinde proviziile, a-i aduce prin urmare foamete şi a-1 sili să părăsească ţara fără de ispravă, sau a-1 trage în locuri grele şi necunoscute de dînsul, unde plătea scump îndrăzneala io ce-a avut d-a călca pămîntul românesc. Cu acest chip ţara scăpă în mai multe rînduri de oardele ungureşti şi turceşti ce o ameninţa să o cotru-pească. Chipul cu care se lupta românii îl văz aseminea cu chipul cu care Tit-Liv ne arată că se luptau romanii. Este de crezut ca tradiţia să ne fi 15 păstrat arta militară a strămoşilor noştri. Organizaţia armatei, pe cît o cunoaştem, şi despărţirile ei în cete, centurii şi decurii, sînt curat romane. Neagoe vv., în cartea sa, capul ,, Despre rînduiala războaelor”, ne arată cum se luptau românii. ,, Yrînd să eşi la război împrotiva vrăjmaşilor, zice el, întîi să rîndueşti oameni sprinteni şi îndrăzneţi «cum este 20 obiceiul», eară după, a doua, să vie tabăra cea mare, însă să nu fie departe una de alta, ci aproape, pentru că de să va întîmpla vreo primejdie strejei dintâi, să vie să se amestece în cea de a doua, eară de să va vedea că şi a doua se birueşte de vrăjmaşi, să poată ajunge ca să vie să se amestece în tabăra cea mare, că streaja cea dîntăi şi cea d-a doua este inima 25 a toată oastea, ci trebue să se ferească foarte tare să nu cază în primejdie, pricinuind spăimîntare taberei celei mari, că fiind străjile tăria oştilor, de va vedea tabăra străjile nebiruite se va îndîrji şi cu aceea veţi birui pe vrăjmaşii voştri” L Comparaţi-le fiecare acestea cu aceea ce zice Tit-Liv în c. VIII, c. 9 şi veţi vedea asemănarea. 30 Trebue însă a însemna că Neagoe vv. se slujeaşte cu zicerile : „strea- jă, tabără, ceată” ca să esprime aceea ce în ziua de astăzi numim ,, linie de bătălie” ; aşa la faţa 192 el zice : ,, ceata întîe şi a doua” şi ,, ceata cea mare” în loc de „ streajă întîea şi a doua” şi ,, tabăra cea mare”. Mai la vale, adaogă Neagoe vv. : ,, La războiul hărţuitor, sprinte-35 nimea să nu easa înainte să dea harţă, că nu sînt de nici un folos, ce încă înfricoşează oştile, ci numai să se adune toţi în frunte” 2. La faţa 188, Neagoe vv. dă fiiului său o lecţie de politică militară, zicîndu-i că biruindu-se de vrăjmaşi, să nu iasă afară din ţară ce să şează pre hotare, în locuri ascunse, unde vor fi prietini d-ai lui, pentru că vrăj-40 maşul nu se va putea ţine mult în ţară, ci se va întoarce, iar pre domnul ce va fi adus îl va lăsa fără oşti, atunci să pornească asupră-i cu oaste. Dup-aceea îl povăţueşte că, ca un general, nu trebue să se espue la bătălie şi să nu stea unde va fi temeiul oştilor şi a războiului, că vrăjmaşul acolo îşi va îndrepta tunurile, ci cu „păzitorii trupului său” să se aşeze 1 Neagoe vv., f. 186. 2 Neagoe vv., f. 186.  PUTEREA ARMATA ŞI ARTA MILITARĂ IN PRINCIPATUL VALAHI EI 65 între a doua şi a treia ceată, d-alăturea oştilor, şi d-acolo să caute la război C Î11 sfîrşit Neagoe vv. povăţueşte ce măsuri trebue a lua la răsplătiri, cum trebue să se pomenească sufletele celor morţi în război pe la sfintele biserici, ca să vadă toţi şi să se Îndemne. Cum nu trebue să răsplă- 5 tească numai pe boeri sau pe rudeniile lui, sau pe cei ce-i vor fi dat mită ca să-i laude. ,, C'i şi pre sărac (nenobil), zice el, dacă e vrednic şi harnic şi-şi va păstra dregătoiia cu cinste, că mai bun îţi este săracul cu cinste decît boerul cu ocară7'. Aşezarea oştirilor în rînduiala bătăliei era astfel : pedestrimea, pre- 10 cum dorobanţii, lefegii, vînătorii, seimenii, la mijloc (centru); la cornu din dreapta sau aripa dreaptă, se aşeza călăraşii, sărăeeii, seutelnicii. La cornu din stînga sau aripa din stingă roşii de ţară, cazacii, haiducii, ş.al. La rezervă eiau căpitanii linilor şi miliţiile boerilor. Această aşezare la război nu eia totdauna statornică ; nu numai poziţia locului si iscusinţa 15 generalului, dar chiar şi firea armelor îi silea s-o modifice după cum istoria ne arată într-atîtea întîmplăii. Istoria ne dă foarte puţine relaţii despre ,, rînduiala bătăliilor”. Din cele ce avem ni se învederează că mai multe bătălii, iar mai cu seamă ale lui Mihai Viteazul, Şerban I şi Matei I sînt metodice, că ,, rînduiala 20 oblică” s-a întrebuinţat mai des, iar la bătălia de la Dudeşti (1631) se întrebuinţă ,, rînduiala concavă'7; că românii cunoscuseră din vreme importenţa poziţiilor fireşti la război, cum şi Întrebuinţarea rezervelor. Să dovedim zisele noastre printr-o aruncătură de ochi asupra unei bătălii. Bătălia de la Măneşti (1550) între Badul Iliaş şi Mircea II este cea 25 mai veche despre care istoria ne-a păstrat daturi. Ea se deosebeşte : 1. prin nepotrivirea puterilor ambelor părţi (Mircea avea 80 000 ostaşi, în vreme ce Badul abia avea 12 000); 2. prin întocmirea a două falange ce Badul făcu din armia lui; 3. prin intinderea ce el dete frontului său spre a-si ascunde maimicimea muneiică; 4. prin atacul la viem.e ce el 30 făcu asupra celoralalte rînduri. cînd văzu pe cel d-întîi în neorînduială. Toate aceste întocmiri ale lui Badu îl făcu să triumfeze de rivalul său 1 2. Bătălia de la Călugăreni (1505. avgust 13) este cea mai strălucită dovadă despre vitejia şi ştiinţa militară a românilor. Generalul cel mai isteţ a veacului de acum n-ar putea face nişte dispoziţii mai bune decît 35 acele ce făcu Mihai Viteazul. Cu 16 000 luptători el învinse o armată de 200 000 oameni. Intr-acea,stă vestită bătălie însemnăm dispoziţiile următoare ; 1. Mihai trage pe vizirul Şina n-paşa într-un loc strimt, unde acesta nu-i putea pune împrotivă decît 12 000 luptători, si prin urmaze toată gloata armatei îi fu nefolositoaie; 2. vedem pe ai noştii năvălind 40 asupra turcilor, a fi icîmpirşi, a se îalia şi a năvăli de isnoavă. Singută numai această impiegiuiaie dovedeşte o aită. si o artă înaintată; 3. Mihai aşează 2 turnni în aşa bură poziţie incit piâpădeste toată aiipa dreaptă 1 Neagof. vv., f. 190. 2 Vezi descrierea acestii bătălii în Xatalis Comitis unwersae historiae sui ternporis, libri triginla ab anno — loSl. c. 610 5 10 15 20 25 30 35 40 60 N. bALGESCU a armatei turceşti; 4. minunata izbire ce viteazul căpitan Cocea, cu mai puţin de 400 călăreţi, făcu asupra armatei turceşti, luînd-o pe la spate şi răschirînd-o, în vreme ce Mihai o izbea în front1. ,, Turcii, zice un autor vechi descriind această bătălie, se luptau ajutoraţi de mulţime şi de număr; românii de tărie şi îndrăzneală” (Turci pugnabant adjuti multitudine et numero, Valachi fortitudine et auda-cia) 2. La bătălia de la Sibii (1599 oct. 28), vedem pe Mihai a da rînduelii sale de bătălie o poziţie oblică; atacnl se făcu numai asupra aripii stinge şi centrului. Românii, la început, perduseră bătălia şi se răschiraseră, cînd Mihai izbuteşte a-i ralia, năvăleşte cu iuţeală asupra transilvănenilor biruitori şi le smulge biruinţa. Această bătălie e cea dintîe unde istoria pomeneşte de întrebuinţarea rezervelor. Transilvanii nu ştiură a o întrebuinţa p-a lor la vreme, de aceea le scăpă biruinţa. Mihai se folosi mai bine d-a lui3. La bătălia de la Mirislău (1600, sept. 8) vedem pe Mihai a-şi acoperi flancurile aşezîndu-şi armata între rîul Mureş şi un deal. El avu nesocotinţă d-a părăsi această minunată poziţie şi de a lua în goană pe transilvani, carii se trăseseră [s]p[r]e Dej; astfel el căzu în cursa ce i-o întinsese generalul Basta şi perdu această bătălie însemnată, cea d-întîi în care fu biruit4. La bătălia de la Gorăslău (1601, avgust 2), armata românească şi împărătească era aşezată într-o poziţie foarte bună, pe un deal. Sigismund Bâthory, cu o armată de două ori mai mare, era aşezat pe alt deal oposit; o cîmpie deosebea ambele armate. Mihai stă în nelucrare şi aşteaptă ca vrăjmaşul să vie să-l lovească. Cînd acesta se cobora pe munte, Mihai îl trăsneşte cu artileria sa. Eeorînduiala vrăjmaşului crescînd în trecerea lui prin cîmpie, Mihai şi Basta se folosesc d-acest minut priincios şi fac o izbire atît de iute încît îi omoară 10 000 oameni, în vreme ce ei nu per-dură decît 300. Aceasta fu cea mai din urmă biruinţă a eroului şi una din cele strălucite 5. La bătălia de la Petersdorf (1611, iulie 12) transilvănenii izbiră centru armatei noastre. Pedestrimea noastră, puţin numeroasă, se sparge curînd, bătălia era perdută, cînd Şerban I, numai cu ajutorul călărimei, reîntocmi lupta şi cîştigă o biruinţă strălucită 6. La bătălia de la Dudeşti (1631, oct. 26) roşii de ţară, carii erau în aripa stingă, izbiţi de tătari, se deschiseră şi îi luară în mijloc. Lupta se aţîţă atunci grozav în aripa stîngă. Ea se comunică în urmă la pedestri-mele din centru. De cinci ori pedestrimea românească fu reîmpinsă de pedestrimea moldovană şi de cinci ori ea năvăli de iznoavă. în această 1 Engel, t. I, f. 236; Hammer, t. II, f. 604; Kogălniceanu, I. 151. 2 Conspectus historiae Valachicae auxilio cum divino ab anno reparalae Salutis. 1595. 3 Bethlen, t. IV, f. 384 şi următoarele; Kogălniceanu, f. 198 — 9. 4 Kogălniceanu, f. 211 ; Engel, t. I, f. 261. 5 Memoires chronologiques pour servir ăl’histoire universelle de VEurope depuis 1600 jusqu’en 1716, t. 1, f. 16. 6 Kogălniceanu, f. 258. J PUTEREA ARMATA ŞI ARTA MILITARĂ IN PRINCIPATUL VALAHIEI 67 bătălie, ca şi în cele mai multe, pedestrimea s-a luptat împrotiva pedestri-mei şi călărimea împrotiva călărimei1. Taberile îngrădite (Ies camps retranches) erau cunoscute de româPi încă din veacul al XV. La bătălia de la Cosova vedem pe Huniad a-şi îngrădi tabăra. Îngrădirile se făceau cînd cu şanţuri, cînd cu care legate şi împlute cu pămînt. Izbirea şi apărarea cetăţilor era în aceeaşi stare de pruncie ca şi în toată Europa. La 1595 vedem însă oştirea românească şi transilvană a se purta la împresurarea Tîrgoviştei, după oarecare principuri, făcînd şi şanţuri acoperite (fosses couverts), spre a se apropia de ziduri2. Cetăţile ţărei erau : Giurgiu, Brăila, Oraşul de Floci, Tîrgoviştea, Bucureştii, Cetatea Xegru vodă, Poenarii, zidită de Ţepeş vv., Dîmboviţa3, Teleajin şi Crăciuna. Această din urmă o luară moldovenii, dimpreună cu judeţul Putna, la 1473 4. La 1544 turcii cuprinseră Brăila, Turnu şi Giurgiu, pe care le ţinură pînă la 1830. La 1659, Gheorghe Ghica I, din porunca sultanului, dărîmă toate cetăţile. Afară de cetăţile de mai sus, mai erau multe alte cetăţui care apăra intrările munţilor şi vadurile Dunării. Ruinele acestor cetăţui se văd încă şi în ziua de astăzi p-alocurea 5. Orăşanii erau însărcinaţi cu apărarea cetăţilor6, de aceea nici n-a progresat mult această ramură a artei militare. Munţii şi stufoasele păduri erau cetăţile favorite ale românului, şi el ştia bine să le apere pe acele. 1 Fotino, t. 2, f. 172 — 4. 2 Kogălniceanu, f. 157; G. Tomasi în cartea sa are un tablou care arată armia creştinească sosind înaintea Tîrgoviştei. Această cetate este în faţa planului pe deal; creştinii vin de la nord-vest şi au şi aşezat o baterie carea puşcăreşte cetatea; turcii fug spre răsărit, unde se văd tunurile şi bagajurile lăsate de dinşii. Avangarda călâreaţă a creştinilor se vede în luptă cu ariergarda turcilor. Ostaşii români, ca şi cei transilvani, se văd purtînd casce cu pene mari; călăreţii port cuirase. 3 Engel, t. I, f. 154. 4 Leatopiseţul ţărei Moldooii (1352 — 1591), f. 138. 6 Afară din multe ruinuri de cetăţi, care după materialul lor se văd a fi clădite din vremea romanilor, slnt multe altele ce se văd a fi mai nouă, aşa : La Răsboeni, pe hotar, din susul satului Porcenii, din dreapta Jiului, se află şi acum o cetăţue. Altă cetăţue se află din jos de satul Bîrleştii, d-a stingă apii. Alta iar în dreptul satului Brădeştii, d-a stînga Jiului. La Casa Albă, lingă Căciul[ăt]eşti d-a stînga apei se află ruine ; aseminea şi la satul Cremene, Sud Gorj, la gura Balaciului, în Jiu, la satul Răcarii, d-a stînga Jiului, la satul Muerei, pe Olteţ, Şi mai sint răsipuri de o cetate pe carea ţăranii o numesc „Cetatea Muerii”. Pe Niajlov, de la vale de satul Crevedia, s-a găsit o zidire ruinată, ce ţăranii numesc „Cetatea Fetei”. Pe apa Argeşului, în plaiul Arifului, lîngă acest rîu, pînă astăzi sînt zidiri de cetate ce se zice a fi a lui Neagoe vv. Alte cetăţui se mai găsesc la Orbească şi Bujoreanca, în judeţul Teleorman Şi altele. * Kogălniceanu, f. 243. 5 10 15 20 25 68 N. BALCESCU Aceasta a fost arta militară şi întocmirea puterei armate la români. Despre bunătatea acestii întocmiri, vitejia şi ştiinţa românilor pot mărturisi 76 de campanii, din care 19 improtiva turcilor, 15 împrotiva moldovenilor, 13 împrotiva transilvănenilor, 15 civile, 6 împrotiva polonezilor, 5 5 împrotiva ungurilor, 1 împrotiva bulgarilor şi împrotiva grecilor, 1 îm- protiva cazacilor. în aceste campanii s-au dat mai mult de 80 bătălii rînduite, din care în 75 armata românească au fost partea principală, iar în 5 ea aliată, şi mai multe lupte deosebite. Generalii cei mai vestiţi, ce au comandat armatele româneşti, afară io de domnii Mireea I, Dan 111, Ylad Ţepeş, Radu de la Afumaţi, Mihai Viteazul, Serbau I şi Matei I, au fost Dan, nepotul lui Mireea, Zavisie Negru, Radu Buzeseu, banul Mihalcea, banul Manta, Farcaş, Albert Kirâly, banul Udrea, Baba Novac, Gheorgbe Raţ şi alţii. Partea II i PUTEREA ARMATĂ DE LA AŞEZAREA DOMNILOR FANARIOŢI PÎN-LA REGULAMENT (1716 — 1830) Ziua de 10 fevruarie 1716 fu o zi de doliu pentru români : în acea zi Neculai Mavrocordat, cel dinţii domn fanariot, se urcă pe slăvitul tron, ilustrat de Basarabi. Fanariotul pricepu bine că puterea românilor era în instituţiile lor ; de aceea nici nu întârzie a săpa acele instituţii, spre a pregăti neamului său o lungă domnire. El aşeză temeliile sistemei ce trebuia a se supstitua în locul constituţiei noastre, lăsînd la următorii săi însărcinare.) de a le dezvolta şi a le consfinţi. Dovadă despre aceasta ne dă însuşi Oostantin Mavrocordat, zicînd în actul reformei de la 1741 că : „L-această reformă el au urmat învăţăturilor părintelui său Neculai vv.”. încă în cel dinţii an a domnirei sale, ^Neculai Mavrocordat împuţină mult armata şi miliţia. După dînsul, Costantin Mavrocordat, la 17.19, desfiinţă de tot vechea organizare militară a ţării. Din armată el păstră numai o sută două zeci talpaşi şi alţi aţâţi cazaci, la carii le plătea cîte trei lei pe lună ; iar pe ceilalţi ostaşi îi desfiinţă de tot, supuindu-i în rîndul dajnicilor de obşte. Garda lui o alcătui de vro cîteva sute de turci şi arnăuţi. De asemine strică pe sătenii numiţi spătărei, postelnicei, vister-nicei, păhărnicei ş.c.l. cum şi căpităniile de pe la judeţe, luînd şi cîrmuirea judeţelor din mina căpitanilor miilor şi dînd-o ispravnicilor. Din miliţie el opri numai 1620 de slujitori pentru slujbele din lăuntru \ ,, Această stricare a armatelor, zice generalul Baur, începută de tatăl şi săvîrşită de fiul, slăbi de tot statul; nu numai că ea grăbi covîr-şirea proectelor Porţii, lăsînd Ţara Românească în capricia ei, fără temere de contrazicere sau de revoltă, dar ea espuse încă ţara la supărările turcilor, şi mai cu seamă a lăcuitorilor din vecinătatea Dunării, vrăjmaşii ei cei mai ne-mpăcaţi. Ei atunci făcea necurmat pre-mblăii prin ţară scoţînd daruri de la domn, deprădînd pe săraci, făcîndu-se în acea vreme stăpîni pe tot comerţul, căci nu mai erau braţe armate ca să pedepsească aceste fărădelegi” 2. Este de însămnat că reforma lui Mavrocordat, întru cât a cuprins dispoziţii regulementare şi de un interes mai secundar, s-a primit şi s-a întărit de Obşteasca Adunare; iară desfiinţarea puterei armate n-a încu-vinţat-o nici un român, de aceea nici că se află trecută în actul de reformă. 1 Baur, f. 69 ; Fotino, t. 3, f. 489, 352, 358 ; Cantacuzino, f. 57, 63 ; Kouăi.mceanu, 10 15 20 25 30 35 f. 391. 70 N. BALCESCU Le păsa greu românilor supt fanarioţi, le păsa cu mult mai greu căci nu aveau nici o carieră spre a-şi dezvolta talentele lor ostăşeşti; de aceea de cîte ori vrun căpitan mare se ivea în Europa, românii alergau cu gloata supt steagurile lui. Astfel mulţi români se deosebiră în armata lui Carol XII, regele Sveziei1; asfel, mai în urmă, mulţi români slujeau în armata lui Frideric cel Mare, regele Prusiei, între care Eadul Cocoară, ce era hotnogi şi Tudor din Bogdăneşti2. Alexandru Ipsilant, singurul domn fanariot căruia sîntem datori recunoştinţă pentru îmbunătăţirile ce a făcut, reorganiză la 1775 vechile rămăşiţe din armată, mai adăogind şi alţi slujitori 3. P-atunci puterea armată se deosebea în slujitori din lăuntru şi slujitori din afară. Cei dîntîi erau : 100 lefegii supt un căpitan 100 lefegii supt vel-eeauş 400 seimeni supt baş-bulubaşa 50 catane supt un căpitan 100 pompieri supt doi căpitani 400 scutelnici supt opt căpitani de margine 50 poteraşi supt un căpitan. Aceşti toţi erau supt spătarul; iar supt aga era : 120 talpaşi supt căpitanul dorobanţilor 120 cazaci supt polcovnicul Bucureştilor 120 cazaci supt polcovnicul Tîrgoviştii 120 slujitori supt steagul aghii 500 slujitori cu treizeci căpitani. Slujitorii din afară erau în număr de 3 144 supt 78 căpitani. Ei, ca şi mai-nainte, erau supt comanda spătarului şi strejuiau marginile. 1 Analele ostăşeşti ne-au păstrat o faptă îndrăzneaţă a unui ostaş român, din vremea cînd Carol XII se bătea In Polonia cu polonezii şi ruşii. La 1706 un căpitan, slujind în armata regelui Carol XII, apropiindu-se de un oraş al Poloniei, prin care trebuia să treacă, află cu durere că trupele ţarului sînt acolo foarte numeroase. Cum luă această ştiinţă, lăsă pe ai săi în urmă, înduplecă pe un sfed ce-1 întovărăşea să se lase să-l lege, îl duce legat cot la cot la garda oraşului, spuind că este şi el din armata rusească şi că în drumul lui a găsit vro cîţiva svezi, pe carii i-a tăiat, oprind numai p-acesta ce-1 văd, pe care-1 aduce la colonelul său. Această fabulă se primeşte prea bine. Ruşii sărbează în toate chipurile acea mică biruinţă şi biruitorul se strecoară binişor după ce şi-a făcut toate observaţiile trebuincioase. împregiurarea aceasta îndîrzeşte pe soldaţii lui, el se pune in capul lor, s-apropie de oraş, intră fără stavilă, găseşte pe vrăjmaşi beţi şi împrăştiaţi, şi după ce au trecut supt ascuţişul săbiei pe toţi cîţi i-au eşit înainte, ese fără a fi gonit prin poarta din protivă (Stratagemes militaires et rases de guerre, Paris, t. 2, p. 225). 2 între hrisoavele monastirei Arnota am găsit o mărturie din anul 7271 (1763), care începe aşa : „Eu Teodor monahul de la schitul Frăsineiul, care pe mirenie m-am chemat Tudor din satul Bogdăneştii Episcopiei, adeverez cu această scrisoare a mea, dată la mîna sfinţiei sale părintelui Ştefan egumenul sfintei monastiri Arnota, şi la tot soborul sfintei monastiri, precum să se ştie că fiind eu în răsmiriţă, catană împreună cu alţi tovarăşi, şi îâcîndu-se în ţara aceasta pace, noi am mers în ţara Brandiburgului, fiind acolo răsmiriţă şi împreunîndu-mă eu cu un Radu Cocoară ce au fost hotnogi, mi-au spus că fiind el aici în ţară” ş.c.l. 3 Hrisovul lui Alexandru Ipsilant, 1775, dechemvrie. PUTEREA AR-MATĂ ŞU ARTA MILITARĂ IN PRINCIPATUL VALAHIEI 71 Cele 7 8 căpitănii erau următoarele : în judeţul Slam-Râmnicul 8 căpitănii: Focşanii, Grădiştea, Măxi-neni, Râmnicul, Comişoaea, Yîrtişcoi, Belciugata, Unturoasa. în judeţul Buzeu o căpitănie a tîrgului Buzeului. în judeţul Săcueni 3 căpitănii: Mărginenii, Găgenii şi Slujitorii J udeţului. în judeţul Prahova o căpitănie: a Ploeştilor. în judeţul Ialomiţa 6 căpitănii: Lichireştii, Stelnica, Oraşul de Floci, Gîrbovi, Slobozia şi Pandurul. în judeţul Ilfovul 7 căpitănii: Ciocăneştii, Olteniţa, Gherghiţa, Podul Pitarului, Copăcenii, Obileştii, Pădurea Judeţului. în judeţul Dîmboviţa 3 căpitănii: Cazacii Tîrgoveştii, Floreştii şi Bălenii. în judeţul Vlaşca 8 căpitănii: Odivoaia, Daia, Găeştii, Călugărenii, Baciu, Podu Doamnei, Cacaleţi şi Puţul Tălpii. în judeţul Teleorman 6 căpitănii: Martalogii Judeţului, Zimnicea, Ruşii de Vede, Bălăcii, Căcăneul şi Ciocăneştii Bordii. în judeţul Muscel 2 căpitănii: Călineştii şi Slujitorii Judeţului, în judeţul Argeş 4 căpitănii: Loviştea, Piteştii, Vînătorii şi Pandurii Judeţului. în judeţul Oltul 7 căpitănii: Slatina, Uda, Şerbăneştii, Băneasa, Gurguiul, Catanele Slatinei şi Slujitorii. în judeţul Romanaţi 4 căpitănii: Caracalu, Islazu, Podu Balşu, Catanele Călăraşilor. în judeţul Vîlcea 4 căpitănii: Slujitorii Rîmnicului, Vînătorii, Catanele Poterii şi Catanele Mareea. în judeţul Dolji 3 căpitănii: două ale Poterei şi una a Slujitorilor Judeţului. în judeţul Gorji 4 căpitănii -. a Slujitorilor, a Mezilgiilor, a Vînă-torilor şi a Haiducilor predaţi. în judeţul Mehedinţi 7 căpitănii: a Plaiului, Cerneţii, Calafatu, Iablaniţa, Gogoşi, Vodiţa şi Slujitorii Judeţului1. Toţi slujitorii, atît din lăuntru cit şi din afară, slujeau cu săptămîna. Cei carii nu mergeau la rîndul de săptămînă, plăteau spătarului sau aghii o leiţă. Ei erau în cea mai proastă stare şi nici nu merita a se numi ostaşi2. Pe arnăuţi, Ipsilant i-a luat supt comanda lui imediată. El a armat mai întîi pe ostaşi cu puşti cu baionete, pe care le-a adus de la Viena, prin un preot italian 3. Căpităniile din afară se mai îmulţiră în urmă şi se întocmi şi cîte o polcovnicie de fiecare judeţ. La 1787, Nicolai Petre Mavroghenifăcu oarecare îmbunătăţiri în oştire, hotărînd şi lefile slujbaşilor şi precurmînd abuzurile ce se introduseseră 4. 1 Cantacuzino, f. 320 — 326. 2 Baur, f. 81, 87. 3 Sulzer, t, 3, p. 258. 4 Hrisovul lui Mavrogheni pentru breasla spătăriei, 1787, mart. 4. 5 10 15 20 25 30 35 40 72 W BALCESCC Atunci acei slujitori se deosebită în războiul cu nemţii şi mai cu seamă în luptele de la Sinaia şi Cozia. După Mavrogheni şi aceste începuturi de o armată scăzură mult. Dorinţa românilor d-a avea o armată regulată în picioare nu se putea 5 învinge; asfel la 1802 ei îşi centră de domn pe Costantin Ipsilant, numai căci acesta le-a făgăduit că va întocmi vechea organizare militară. Fanariotul, văzîndu-se domn, îşi uită făgăduinţa. în sfîrşit, anul 1821 veni. Atunci în ţară se manifestă una din acele mişcări energice care arăt juneţa popoarelor şi dorinţa lor de propăşire, o Duhul naţionalităţii se deşteptă şi românii scuturară jugul fanariotie, ce un veac întreg îi apăsă. Grigorie Ghic-a puse temelie ai matei româneşti, organizînd trupul de panduri. Aceşti panduri, dimpreună cu volontirii, se deosebiră foarte mult în războiul din urmă a ruşilor şi mai cu seamă la Băileşti, Cireşu, Schela-Cladovii şi Calafat. 15 ii PUTEREA ARMATĂ SUPT REGULAMENT (1830 — 1844) în sfîrşit veni ziua cînd se răsturnă reforma fanariotieă şi redobîndi-răm o parte din vechile noastre instituţii. 20 Regulamentul recunoscu cele trei părţi alcătuitoare unei bune orga- nizări ostăşeşti : armată, miliţie şi rădicarea gloatelor; aplicarea insă ce a făcut nu poate aduce isprava dorită. Oştirea permanentă, supt nepotrivitele numiri de st rea jâ pămintenească, şi miliţie pămintenească s-a alcătuit la 183» de două arme : pedestrime 25 şi călărime. Ea se împărţi în trei regimente, fiecare de două batalioane şi două scadroane. Batalionul se alcătuieşte de patnr companii, compania de două, plotoane şi plotonul de şase despărţiri. Seadronul se aleătueşte de patru plotonuri şi plotonul de şase despăc- 30 firi. Batalionul şi seadronul, ca unităţi de putere, cuprindea la început, cel dîntîi 586 oameni şi cel d-al doilea 190 oameni, eu ofiţeri împreună. Oştirea se comandă en chef de marele spătar ajutorat de un Stat-Major. 35 Strîngerea- ostaşilor se face prin conscripţie şi intrare de bunăvoie, învoirea d-a pune om în loc, astă măsură demoralizatoare armatelor, este autorizată de legiuiri. Conscrişii, după legiuire, trebue să se tragă cu sorţi. Această mîntuitoare măsură pin-aeiun încă nu s-a-ndeplinit. Nîme nu se poate primi în slujbă decit. în vii stă de 20 pînă laNIO ani. 40 Privilegiurile cinurilor de jos sînt : ca familia soldatului să fie scu- tită de dajdie cită vreme va sluji el; iară slujind trei termini, atunee dobîn-deşte dreptul acesta de scutire pe viaţă. PUTEREA ARMATA şi ARTA MILITARĂ IN PRINCIPATUL VALAHIEI 73 îmbrăcămintea soldatului, după trecerea din slujbă, lăiuine a lui, precum şi calul la călăreţ. Cinurile de sus n-an alt privilegiu deeît că, slujind trei ani'intr-un rang, să aibă, eşind din slujbă, drept la un rang mai sus. Oştirea a încercat oarecare prefaceri de la alcătuirea ei pîn-acuni : scadroanele, care la 1835 se uniseră intr-un îegiment deosebit, la 1843 se reduseră pe jumătate şi se deteră iarăşi în administraţia colonelilor de pedestrime. Acum, o încercare de un an de zile a fost destul spre a arăta că călârimea nu poate merge bine. decît avînd administrarea ei deosebită. La 1843, spre a se împlini reducţia făcută în călăririle şi în cordonaşi, iarăşi se mări numărul soldaţilor de pedestnine şi batalionul ajunse să fie de 800 oameni, afară de ofiţeri. La 1844 se mai adăogi o a treia armă, artileria, alcătuită pînă acum de şase tunuri. Această armă n-a primit încă o organizare hotărâtoare. Asemine se legiui a se întocmi şi o companie de pompieri. Efectivul oştirei acum este peste tot şi în complet de o 608 oameni, din care 4 360 cinuri de jos in pedestrime şi 574 în călărime, 126 oberi-ofiţeri in pedestrime şi 20 in călărime, şi în ambe arme 18 stabi-ofiţeri. Deşi n-ar putea cineva învinovăţi această oştire în privinţa mînuirei armelor şi a evoluţiilor, dar este încă primitoare de multe îmbunătăţiri. Aşa instrucţia ofiţerilor ce e ne-ngrijită, duhul ostăşesc ce-i lipseşte cer o mare luare aminte a cârmuire!. întocmirea unei foi ostăşeşti, care să se deie în mina ofiţerilor, iară mai eu seamă întocmirea unei şcoli ostăşeşti speţiale, în care să se formeze atît. ofiţerii pentru cîte trele arme, cit şi un. trup de ingineri, sînt, de neapărată trebuinţă. Această şcoală ar costa puţin în privinţa minunatelor foloase ce ar aduce. Miliţie. Instituţiile cărora se cuvine numirea de miliţie, la noi sînt: jandarmii si cordaşii cu poteeaşii. Trupul călăreţ de jandarmi, cărora s-a dat vechea numire de dorobanţi, s-a întocmit la 1832. însărcinarea acestui trup este să împlinească slujbe lingă partea administrativă şi spre a sluji de rezervă oştirei, asigurând liniştea obştească de bîntuirile făcătorilor de rele. Dorobanţii se împart în căprarii de 10 oameni. Trei d-aceste eăprării slujesc necurmat pe lingă cîrmuitorii şi una pe lingă suptcârmuitorii judeţelor. Numărul lor este întreit şi fiecare se află în slujbă cîte 10 zile pe lună, afară de-ntîmplări straordinare. Asupra dorobanţilor de pe lingă cârmuiri se orîndueşte un tist care se alege de cîrmuitorul judeţului dimpreună cu proprietarii Monitori ai acelui judeţ şi se întăreşte de Sfatul administrativ. Casele dorobanţilor se scutesc de capitaţie şi recrutaţie. Ei primesc leafă, un leu pe zi, pentru cele 10 zile ce se află în slujbă, intr-o lună căprarii primesc cîte un leu şi jumătate pe zi şi tistii f 00 lei pe lună. Capitaţia -bleafa lor, care la început se plătea din casa rezervei Vistieriei, de la j.834 se plăteşte din cutiile satelor. Această măsură a fost pricina cea mai 74 N. bAlcesou de căpitenie din care a sărăcit şi s-a înglodit în datorii acele cutii, încît astăzi nu mai sînt în stare a întîmpina cheltuelele lor cele mai neapărate. Dorobanţii sînt îndatoraţi să slujească călări, armaţi şi învestaţi într-o uniformă cu cheltueala lor. 5 Numărul dorobanţilor din toate judeţele Principatului este acum de 4 362. Ei ar putea alcătui oştirei o rezervă minunată, şi ar fi putut împlini scopul întocmirei lor, dacă s-ar fi îndeplinit buna dispoziţie a art. 11 şi 13 a legiuirei de la 1831 şi a art. 4 şi 9 a legiuirei de la 1834, cuprinzătoare : ca aceşti dorobanţi să se aleagă mai cu preferire dintre soldaţii eşiţi din io slujbă, să se deprinză ne-ncetat la arme şi să le aibă bine îngrijite, pentru care să li se facă revizie de două ori pe an de un trimis într-adins a Minis-teriului din Lăuntru. Cordonaşii şi potecaşii s-au întocmit la 1834, spre a strejui, supt privigherea oştirei, picheturile şi poticele ce se află între puncturile de dis-15 tanţii străjuite de oştire, care sînt mai cu seamă carantinele şi cantoarele vămii. Toţi sătenii dajnici de pe margine, în stare d-a purta arme, de la vîrsta de 20 ani pînă la 50, sînt datori de se întocmesc în cete de cîte şase oameni şi fiecare ceată slujeşte pe rînd cîte o săptămînă. Străjuirea unui pichet se dă la 120 familii. 20 îndatoririle satelor ce sînt însărcinate cu paza unui punct sînt : 1. D-a avea totdauna patru oameni înarmaţi, spre paza acelui punct, şi cîte doi vîslaşi, cu îmbrăcămintea şi hrana de la sine. 2. D-a avea luntrele trebuincioase pentru plutirea pe Dunăre, cum şi de a clădi casele trebuincioase spre adăpostirea străjuitorilor. 25 Privilegiurile cordonaşilor ca şi a potecaşilor sînt: scutirea de recru- taţie şi de darea dorobanţilor. Numărul cordonaşilor şi a potecaşilor se urca, la 1842, la 39 859 familii; la 1843 s-a făcut o reducţie de vro cîteva sate mari, departe de margine. 30 Această instituţie, bună în principiu însă rău aplicată, a avut un efect cu totul dimpotrivă de ceea ce se aştepta. Să las că sătenii nu s-au deprins la mînuirea armelor şi la slujba ostăşească, ca să poată asfel a nu mai avea trebuinţă să aibă necurmat ostaşi pe lîngă dînşii, şi prin urmare să uşureze sarcina oştirei, dar supt administraţia trecută au ajuns 35 într-o stare aşa de ticăloasă, încît dreptatea cere a nu se mai întîrzia rădi-carea acestii grele sarcini d-asupră-le. O organizare mai bună, iar mai cu seamă întocmirea unui trup de ofiţeri grăniţeri, ar fi putut de mai-nainte scăpa şi păstra această instituţie, care ar fi mărit atît de mult mijloacele noastre ostăşeşti. Acest adevăr, simţit de toţi, silise pe cîrmuirea trecută 40 a făgădui că-1 va desfiinţa; dar în deşert aşteptară atîta vreme, căci este în soarta tutulor cîrmuirilor vicioase a făgădui multe şi a face puţine, a stingheri orice propăşire, a apăsa şi a împila poporul, în loc de a-1 realţa, reălţîndu-se şi ele împreună cu dînsul. în sfîrşit, principiul rădicărei gloatelor se recunoscu în dispoziţiile 45 proectului nou din anul 1832, care zice că la întîmplare de ivire de tîlhari, sătenii să se rădice cu toţii ca să-i gonească pînă-i vor prinde sau îi vor PUTEREA ARMATA ŞI ARTAi MILITARĂ IN PRINCIPATUL VALAHIEI 75 ucide. Nedeprinderea lăcuitorilor cu armele face această măsură mai mult iluzoară şi de multe ori un judeţ întreg în picioare nu poate face nemic la cinci, şase tîlhari bine înarmaţi. iii ÎNCHEIERE Am văzut organizarea ostăşească cea veche, am văzut şi pe cea nouă. Este învederat că aceasta nu poate împlini ţălul ei, ce este d-a ne da o bună apărare naţională; că oştirea, care mai niciodată nu e completă1 răspîndită în toată ţara, n-ar putea întîmpina o izbire iute şi fără de veste; că dorobanţii, asfel cum sînt, nu pot sluji de rezervă naţională; că ţinerea unui aşa mare număr de dorobanţi este încă prea împovorătoare lăcuitorilor; că instituţia cordonaşilor şi potecaşilor e perdută şi nu se mai poate îndrepta şi a aduce vre un folos. Trebue oare să perdem din vedere că starea Orientului se face din ce în ce mai nesigură şi mai neodihnitoare, şi că o slabă barieră ne desparte de dînsul? în starea această slabă în care ne aflăm, nu sîntem oare în primejdie că vro cîteva sute de pasvanţi să ne facă iarăşi a apuca drumul pribegiei? O asemine stare este oare de dorit? Şi cît n-am fi de vinovaţi de nu am prevede-o din vreme spre a o lecui ? Este dar de neapărată trebuinţă a purcede cît mai în grabă spre o reformare a organizaţiei noastre ostăşeşti, o reformare care să ne chizăş-luească mai bune temeiuri de apărare. Spre aceasta nu e trebuinţă a face înoire deosebită în legiuirea ce avem. Principiile fundamentale sînt recunoscute de regulament; n-avem decît să le dăm o mai bună aplicaţie. Mărirea oştirei [nu] numai că nu ne-ar putea folosi nimic, ci încă ar fi o nenorocire pentru stat. Oştirile permanente au îndoitul defect d-a fi prea costisitoare şi d-a răpi, fără folos, atîte braţe agriculturei şi industriei. Pe lîngă aceasta mijloacele noastre nu ne-ar erta a ţine în picioare o oştire atît de numeroasă pe cît am avea trebuinţă. Toată speranţa noastră este dar în organizarea rezervelor naţionale. Puterea statului nu stă în armata activă, ci în rezervele naţionale; acest adevăr acum este îndeobşte simţit şi toate puterile Europei şi-au organizat rezervele lor: Franţa, gardele naţionale; Austria, Prusia şi toată Germania, landvera; Sveţia, landvera şi armata indelta; şi Busia, coloniile militare. Din toate sistemele militare ce există în ziua de azi, în Europa, cea mai bună şi mai raţională e a Prusiei. Puterea armată în Prusia se împarte: 1. în armata de linie. 1 Oştirea şi acum are lipsă de 636 oameni pînă la complet; la acest număr să se mai adaoge cei bolnavi, al cărora număr e destul de-nsămnat, cei sloboziţi cu voe, şi se vor găsi foarte Puţini supt steaguri. 5 10 15 20 25 30 35 76 N. BALCESCU 2. în landvera de întîiul ban. 3. în landvera de al doilea ban. 4. în landsturm sau rădiearea gloatelor. în Prusia este lege generală că tot prusianul, fără eccepţie, trebue 5 să slujească sau în armată sau în landver. Ai mi ne nu poate dobîndi vreo slujbă de nu-şi va fi plătit mai întîi această datorie. Armata de linie se aleătueşte : 1. din recrutaţia făcută în fiecare an dintre tinerii de la 20—25 ani; 2. din volintirii ce se priimesc şi la 17 ani; 3. de alţi volintiri carii slujesc numai un an, când cer voe că se vor arma io şi echipa cu cheltueala lor. Această clasă coprinde mai îndeosăbi pe tinerii de familie, care au stare şi cărora se dă asfel înlesnire de a se plăti de îndatorire d-a sluji, pusă asupra tutulor cetăţenilor. Aseminea fac şi tinerii carii se hotărăsc pentru altă carieră. Peste trei ani, aceştii trec în landvera ca ofiţeri. 15 Terminul slujbei este de 3 ani. Oamenii din armata de linie, după ce au slujit 3 ani, se mai ţin de armată doi ani şi se numără în rezerva de război (Kriegsresei ve). în vreme de război ei sînt hotărîţi să intre îndată în corpurile lor spre a le completa. După trecerea acestor doi ani, ei intră în landvera de l-iul ban, unde se ţin pînă vor veni în vrîstă de 32 ani. 20 Bazul instituţiilor militare ale Prusiei este landvera. Landvera de l-iul ban este hotărîtă în vreme de război a ajutora armata activă sau în ţară sau afară; în vreme de pace fiecare şede la casa sa, afară de vremea consfinţită eserciţurilor. Landvera de l-iul ban se alcătuieşte de toţi tinerii de la 20—25 ani, 25 care nu slujesc în armată, şi de toată populaţia de la 25—32 ani. Oamenii din landvera de l-iul ban se adună de două ori pe an pentru eserciţuri: primavara şi toamna ; cele dintâi ţin 8 zile, cele d-al doilea trei săptămîni. Landvera de al doilea ban se aleătueşte de toţi oamenii eşiţi din armata 301 activă sau din landvera de l-iul ban, eoprinzînd toată populaţia de la 32—39 ani. Ea este menită, în vreme de război, a ocupa cetăţile, sau după împrejurări, a întări armata. Fiindcă oamenii care o alcătuesc au slujit în armată sau în landvera de l-iul ban, ea nu se esersează decît în cete mici, pe la casele sale şi prea rar se adună. Landsturmul există numai cu numele şi e chemat numai la o întîm-plare de năvălire estraordinară. El se aleătueşte de toţi oamenii carii nu sînt coprinşi în armată şi land vere, pînă în vîrstă de 50 ani şi deţineri de 17 ani, în stare să poarte arme. în vreme de pace, landsturmul poate a se întrebuinţa în oarecare împrejurări, pentru păstrarea liniştei dinăun-40 tru; el se formează atunc-e în companii orăşăneşti, în oraşe, şi companii ţărăneşti, în ţară. Unitatea de putere a landverei este batalionul. Ocolurile (Kreise) sînt asfel împărţite ca să deie un batalion şi un scadron, şi subt-ocolurile o companie. în vreme de pace, statul plăteşte leafă în regimentele deland-veră, numai la Statul-maior al fiecărui batalion de l-iul ban; şi la fie- 45 PUTEREA ARMATA ŞI ARTA MILITARĂ IX PRINCIPATUL, VALAHIEI 77 care companie de l-iul ban, un feldvebel, un magaziner şi doi subt-ofiţeri. în fiecare scadron de l-iul ban un ofiţer, un vahtmaistru şi trei sub-ofi-ţeri. Cei d-al doilea ban nu priimesc nici o leafă. Ofiţerii landverului de l-iul bau, in timpul de eserciţuri, priimesc leafă. Oamenii din land cere nu păstrează uniforma la ei. Hainile, armele 5 şi celelalte se depun la locul de eăpitenie a fiecărui ocol, tot batalionul avînd o magazie deosăbită C îndrăznesc a spune aice ideea fundamentală a unei organizări ostăşeşti, care s-ar cuveni mai bine nouă, care avem numai o ţintă defensivă. O supui meditaţiilor oamenilor cunoscători, spre a o dezvolta şi a o desăvîrşi. io Ea ar fi : A declara că tot românul, fără escepţie, se naşte cu datoria d-a fi soldat al patriei, de la 20—60 ani. Această gloată a populaţiei s-ar împărţi iu trei categorii. Cea dinţii s-ar alcătui de oameni de la 20—30 ani. în timpul de pace 15 ar face in oraşe slujba de gardă naţională, adecă ar împărţi cu oştirea străjile deosebitelor posturi. Cei de pe margini ar împărţi asemenea cu oştirea străjuirea hotarelor. La trebuinţă estraordinară ea ar putea fi purtată în tot întinsul ţârei, la toate punturile ameninţate. A doua categorie s-ar alcătui de oameni de la 30—45 ani. Aceştii 20 vor fi îutocma ca landvera de al doilea ban în Prusia ; se vor aduna mai rar şi nu vor putea a fi purtaţi la trebuinţă decît în ocolul judeţului lor. A treia categorie ar coprinde pe cei bătrîni de la 45—60 ani. Ei nu vor putea a se mişca din satul lor în lipsa celorlalţi şi vor îngriji pentru poliţia satului şi împlinirea poroncilor stăpînirei. Aceste gloate s-ar împărţi 25 în legioane şi cohorte. în toţi anii s-ar face în fiecare judeţ eserciţii: primavara o săptă-mînă şi toamna două. Oştirea va da în ocolul ce ocupă ofiţeri şi sub-ofiţeri învăţători; aceştii unindu-se cu sub-ofiţerii şi soldaţii eşiţi din slujbă, din care se află în toate satele, ar face învăţătura să fie cu înlesnire şi 30 grabnică. în timpul acelor adunări, fiecare va primi îndestularea şi leafa gradului său, după tariful oştirei. Spre a se acoperi acele cheltuieli, spătarul ar slobozi (ar congediu) în toţi anii, cu voe, pe la casele lor, un număr hotărît de sub-ofiţeri şi soldaţi, pe cîte patru sau şase luni. Uniforma n-ar fi neapărată. 55 Eolosurile ce am dobîndi adoptind o asemine organizare ar fi nepreţuite : 4. viaţa, averea şi liniştea cetăţenilor şi a statului ar fi ocrotite de bîntuirile uneltitorilor de rău şi a năvălirilor de care ani putea fi amerin-ţaţi; 2. numărul oştirei ar putea a se micşora mult şi am avea atât o economie mare de bani, cît şi s-ar întoarce ugrieulturei atîte braţe ee-i sînt 40 răpite; 3. numărul dorobanţilor s-ar putea încă împuţina, oprindu-se numai o a treia parte pentru slujba administrativă; 4. poporul din toate clasele ar cîştiga mult moraliceşte, căci introducând plăcerea armelor, mai cu seamă între tinerii oraşelor, şi obicinuindu-i la o viaţă militară şi activă, 1 Vezi pentru mai multă desluşire scrierea generalului Ca.ra.ma_n, Essai sar Uorganisatlon nrililaire de la Prusse. Paris, 1831. 78 N. balcesou vom goni luxul şi desfrînările, care degenerează caracterurile, înmoae curajurile şi pregătesc robirea popoarelor; 5. agricultura noastră ar cîştiga încă, căci esperiinţa de toate zilele şi istoria ne arată pe naţiile militare a fi şi cele mai muncitoare. în sfârşit, să nu uităm şi văzul politic : că o naţie războinică şi unită, oricît de mică va fi, n-a fost niciodată biruită şi nici că va fi; şi mai cu seamă să luăm aminte acea maximă a politicei războiului, că „un stat chiar d-a doua mînă poate ajunge arbitru cumpă-nei politice, cînd va şti a arunca la vreme o greotate într-acea cumpănă”. 2 COMENTARII ASUPRA BĂTĂLIEI DE LA CÎMPII RIGĂI SAU COSOVA1 (17, 18, 19 octombrie 1448) Mullc oase si pinii in zioa de astăzi să tăvălesc acolo in Cimpii Rigăi de nemişii ungureşti, ce au perii la acel războia. TUPOSIE SIV' Stojan Turcii, supt vestitul Murad II, copleşiseră Orientul, şi împărăţia •> grecească se mărginise în zidurile Costantinopolului. Europa apuseană privea cu groază pe otomani, dar nu lucra nimic împrotivă-le. Trei oameni mari, „trei soldaţi ai lui Hristos" numai, apăra, atunci creştinătatea şi nu perduseră nădejdea d-a scăpa civilizaţia de acest potop de barbari. Aceştii era r Gheorghe Castriota Albanezul, loan Httniad şi Ban III al Bomâniei. m Cel dinţii, a cărui vitejie ne aduce aminte vremile eroice ale vecliimei, cărnia turcii în mirare dedeseră numele de Skanderbeg (Alexandru) şi ale cărui oase, zece ani după moartea lui, impărţirâ intre dînşii, erezînd că se vor face nebiruiţi1 2. Al doilea, numit, de creştini „cavalerul cel alb al românilor'1 -, iar de turci diavolul 3, cu al căruia nume ei speriau pe 13 copii lor întocmai ca mumele romane cu numele lui Anibal. Al treilea care, după mărturia istoricilor, era generalul cel mai iscusit şi mai cu esperiinţâ din veacul său ; el care işi pustiise ţara ca să apere creştinătatea4, şi prin ale căruia sfaturi, de se ascultau, s-ar fi ntintuit Europa de barbari. Jaluzia însă a lui Huniad vătămă mult creştinătatea şi aduse, după învin- 2i> gerea de la Vama, şi căderea lui Dan III de pe tronul românesc. Creşti-nimea atunci perdu stîlpul cel mai puternic. La 1148, pe cînd Murad II se războia in Albania împotriva lui Scanderbeg, Huniad, vrînd să-şi spele ocara de la. Varna, se folosi de ocazie şi rădică cea mai frumoasă şi cea mai disciplinată armată din cîte 23 a dat Ungaria. Istoricul bizantin C-halcoeondyl ne asigurează (liv. VII, eh. 7) că ea era de 40 000 pedestrime, atît unguri cit şi români, 7 000 cai şi 2 000 care alinate 5. După mărturia însă a lui Bonfinie şi a bionicei roma- 1 Barlezjo, De Vila Georgii Caslrioti* 1557, passim. 2 Comines, t. VI et XIII. 3 M. de Sacy, Biographic Univcrscllc, art. Huniade. 4 Bonfinius, Decad, III, liv. 6. 5 Aceste care armate era nişte maşine foarte îngrozitoare, înaintea descoperirei prafului a ^că. Ele pătrundea şi strica batalioanele, silind pe soldat să se dea într-o parte ca să nu fie C. 610 82 N. BĂt/CESCU neşti, ea era numai de 22 000 oameni, între care şi 8 000 români, subt Dan IV vv. K Hammer, istoricul otoman, o face de 24 000, între care 8 000 români şi 2 000 archebuzieri veniţi din ţara nemţească şi Boemia * 1 2. După Bonfinie, o parte din armata creştinească trecu pe la Cobi, mai în sus de gura Moravii, iar Hammer zice că Huniad a trecut pe la Severin, lîngă podul lui Traian, şi a intrat în Serbia. Gheorghe, despotul acestii ţări, nu numai refuză d-a strica tractatul ce făcuse cu Murad. II şi a se uni cu creştinii, dar încă înştiinţă în taină pe acesta despre marşul lui Huniad, povăţuindu-1 ca să nu-i iasă înainte, ce să-l lase să intre înlăuntru şi atunci să-l împresoare, că nu va scăpa nici un creştin. Sultanul urmă întru toate după povăţuirile lui Despot 3. Huniad, nebănuind nimic, înainta în Bulgaria. El îşi aşeză, în sfîrşit, tabăra într-o cîmpie mare, udată de rîul Siniga, la hotarele Serbiei şi Bulgariei4, în acelaşi loc în care cincizeci şi nouă ani mai nainte Murad I căzuse mort de pumnalul lui Mihai Cobi-lovici5 6. în acest loc, numit de pămînteni şi străini „Campo Cossovo ®, sau cîmpul merlelor” (Campus merularum), iar de unguri Rigomezrye şi de români „Cîmpii Rigăi”, sosind şi Murad II c-o oştire numeroasă7 Huniad fu silit, fără să mai aştepte ajutorul făgăduit de Skanderbeg să dea o sîngerătoare bătălie ce ţinu trei zile şi în care, în sfîrşit, fu biruit. Analiştii care pînă acum au slujit mai cu seamă de autoritate istoricilor pentru descrierea acestei bătălii sînt istoricul bizantin Chalcocondyl, în istoria sa a turcilor, şi istoricul ungur Bonfinie, în Berum Eungari-carum. Yersia celui dîntîi se adoptă de francezul Baudier, Inventaire de VMstoire generale des Turcs, liv. 2, eh. 2, şi în parte întru cît vorbeşte de români, de neamţul Engel, Oeschichte der Wallachey, t. I, p. 172, după care s-au luat Hammer şi unii din istoricii români din timpul nostru. Cel d-al doilea se adoptă de franţezii M. Lenfant, Hist. de la guerre des Hussi-tes, loc. cit., p. 212—213 şi de următorul abatelui de Fleury, Hist. Ecles., t. 22, p. 488, cum şi de Hammer, în cea mai mare parte, şi de alţii mulţi. Iată în substanţă versia lui Chalcocondyl: Murad vru ca trupele Euro- tăiat de coasele de care roatele şi flancurile carelor era armate. Dar focul tunului şi al puştilor le făcu nefolositoare, căci caii se omora pînă a nu ajunge pe vrăjmaş şi carele adesea slujea de zid apărător oştirilor împotriva cărora se trimitea. Histoire de l’Empire Ottoman par M. Mignot, t. I, p. 226, Paris, 1773. 1 Bonfinius, Decad. III, liv. VII; Leatopiseţul lui Teodosie Sloian, f. 36. 2 Hammer, Histoire de l’Empire Ottoman, t. III, p. 333. 3 Bonfinius, Decad. III, liv. VII; Leatopiseţul lui Teodosie Stoian, f. 37. * Bonfinius, idem. 5 Thur6cz, în Catona, XIII, f. 613. 6 Lîngă Niş se află în ziua de astăzi un oraş numit Cosova, dar în vremea bătăliei analiştii vorbesc numai de o cîmpie; d.p. Chalcocondyl zice curat (c. VII) inel Se Koaofiov To tcSîov, iar Ducas, Hist. Bysant., cap. XXIII, nu se înţelege bine de ce voeşte să vorbească, de oraş, cîmpie sau altă ceva, el zice : IpxeTai nphq to Nijoiv i) jrpâp xţv Koaofiav. 7 Thuroc.'/. şi Aeneas Sylvius fac armata lui Murad II de 200 000 oameni, şi Chalcocondyl de 150 000. Zisa lor se vede a fi greşită, de vreme ce Bonfinie, analele turceşti şi româneşti se învoesc a zice că era numai de 80 000 oameni. Aseminea şi Hammer a greşit făcînd-o numai de 50 000 oameni. Chalcocondyl încă greşaşte, după socotinţa lui Hammer, puind trupele asiatice în aripa dreaptă, în vreme ce ele era în aripa stingă, cum şi aducînd în cîmpul bătăliei pe Caragea, mort în bătălia de la Varna de sabie ungurească. COMENTARII ASUPRA BĂTĂLIEI DE LA CîMPII RI'GAl 83 pei să înceapă lupta. Cea dintîi iubire fu înverşunată. Creştinii mai se biruiseră cînd Huniad înaintă c-un corp de călărime şi lupta se aţîţă din nou, ţiind pînă a înoptat. A doua zi se apucară de luptă, cu o furie nouă, şi cu toată trădarea românilor, de care Murad nu vru a se folosi, făcîndu-i bucăţi, se despărţiră încă cu deopotrivă folos. Atunci Huniad se prefăcu că voeşte să izbească corpul unde era însuşi Murad şi, adunînd fruntea călărimei sale, fugi pe ascuns şi părăsi mişăleşte armata lui, care fu cu totul biruită C Această versie batjocoritoare pentru români şi Huniad se contrazice de Bonfinie, care vorbeşte într-acest chip : „Din cea dinţii lovire, care ţinu trei ceasuri, ambele aripi ale armatei turceşti fură mai sparte. Murad trimise îndată de le sprijini şi reîncepu lupta, care toată ziua fu îndărătnică şi sîngerătoare. Turcii perdură mai multă lume şi noaptea despărţi pe luptători pînă a doua zi, care se aşteptă cu nerăbdare. Desdedimineaţă lupta reîncepu. Rămăsese turcilor 4 000 oameni, oştire proaspătă sau care nu suferise încă nimică. Biruinţa ar fi fost a lor în ziua aceea, dacă noaptea şi osteneala n-ar fi silit armatele a se despărţi. Dar a doua zi o dobîndiră. Armata ungurească, copleşită de număr, fu răschirată şi pusă în goană. Mulţi generali căzură prinşi . . . Huniad însuşi d-abia scăpă”1 2. Aşa Bonfinie, în contra lui Chalcocondyl, nu vorbeşte nimic despre trădarea românilor, cum şi retragerea lui Huniad o arată tocmai a treia zi, cînd bătălia era perdută. L-aceasta se învoeşte cu analele turceşti, care vorbesc într-acest chip : „După ce au ajuns (turcii) la cîmpurile Cosova, i-au întîlnit Iancu3. Din care pricină s-a început bătaia de ambe părţile şi s-au slobozit tunurile toată ziua şi toată noaptea. în sfîrşit întinse Iancu o falangă îndoită asupra vrăjmaşului şi apucînd pe turci de amîndouă aripile, îi sili să dea spatele. Mai numai suita de curte rămase lîngă sultanul Murad apărîndu-şi postul. Ianicerii arunca pavezile asupra creştinilor, îndrepta tunurile în contra lor, întorcea puştile şi întărindu-se din toate părţile cu cămile, catîri şi care, susţinea năvălirea vrăjmaşului atît de tare, incit creştinii din poziţia lor cea avantagioasă nu putea să bată sau să desfacă pe Murad, care se afla cu această ceată. Dar după ce turcii, cei goniţi mai întîi de creştini în amîndouă aripile, băgară de seamă că creştinii sînt prea îngreuiaţi cu sarcinile, luară fuga într-adins şi le deschiseră drumul ca aceia să-i gonească, şi aşa creştinii, dînd pinteni cailor, se răschirară şi se vărsară ca un potop. Dar turcii, care apucaseră fuga, îşi întoarseră caii de o parte şi năvăliră asupra soldaţilor celor uşori şi dezarmaţi ai creştinilor, despre carii ştia că sînt goli, şi strînseră la mină săbiile. Văzînd ei aceasta, se luară în grabă după călăreţii lor cei grei. Aceştii neputînd să se întoarcă din nou gata asupra turcilor, începură în sfîrşit a se răni ei între sine şi aşa, desfă-cîndu-se şi răschirîndu-se rîndurile, se aruncă toată oştirea într-o fugă 5 10 15 20 25 30 35 40 1 Chalcocondyl, Histoire des Turcs, ch. II. 2 Bonfinius, Rerum Hungaricarum, Decad. III, liv. VII. 3 Turcii numea pe Huniad Iancu, iar românii Iancu vodă. 84 N. BALCESC ruşinoasă. Atunci turcii, despre care am zis mai sus că fugiseră, adunîndu-se de toate părţile, năvăliră dindărătul creştinilor pînă la locul unde era întărite şatrele (corturile); şi se bătură apoi toată ziua aceea pînă seara şi de seară pînă la crăparea de ziuă. Ianeu însă, văzînd că lucrul merge 5 aşa, eşi din oastea creştinească pe ascuns şi fugi. în sfîrşit biruindu-se creştinii, le luară turcii toate lucrurile dimpreună cu tunurile şi cu tot aparatul de război” x. Analele româneşti ne-au păstrat cea mai frumoasă şi cea mai completă descriere din eîte s-au făcut pînă acum, vechi şi nouă, asupra aces-10 tei bătălii. Ea se potriveşte cu arătarea lui Bonfinie şi a analelor turceşti. Această descriere, de un interes universal, pînă acum nu s-a tipărit. „Deci cinci fu la Cimpii Rigăi, zice hronica veni şi sultan Murad cu toate ostele lui şi ocoli pre Iancul vodă, în mijlocul Cîmpilor Rigăi, intr-un pisc de deal, şi ineepu a să apropia de dînsul şi a-1 bate din toate 15 părţile .şi au închis ostele Iancului vodă intr-un loc şi le-au luat şi apa. Că avea sultan Murad 80 000 de turci. Iar lancul vodă nu-i da război nimica, că aştepta ajutor de la Skanderbeg. Apoi dacă văzu că nu-i vine ajutorul şi apa iaste luată de la oastea lui, el poronci să să gătească tot omul de războiu. Şi şi-au tocmit ostele foarte bine, la octomvrie 18 zile leat 20 6956, şi au eşit singur înnaintea oştilor lui şi-i îndemna cu nişte cuvinte frumoase spre războiu, ca să să bată cu păgînii cei făr de Dumnezeu, de care cuvinte toată oastea s-au aprins de mînie şi numai decît s-au pornit asupra turcilor şi atîta s-au răşchirat de lat, cit au cuprins tot Cîinpul Rigăi. Iar daca văzură atîta mulţime de turci, mai să spăriară, şi era la 25 8 ceasuri din zi, iar daca văzu aceasta lancul vodă, că i s-a spăimîntat oastea de mulţimia de turci, el s-au coborît în jos la şăs. Iar în vîrful dealului au întărit locul cu cară, ca o cetate mare minunată. Şi lăsă oameni păzitori. Şi s-au lovit şi el cu turcii şi să bătură 3 ceasuri foarte tare, în toate părţile. Apoi Lajonţu Yenedictu, din aripa dreaptă, începu a oborî pre so turci la o vale. Văzu aceasta şi Bânffi Isfcvân, din arepa stingă şi începu şi el a-i bate vitejăşte. Iar sultan Murad daca văzu aceasta, îndată înnoi războiul şi-i porni într-amindoao arepile, iar ungurii şi rumânii foarte osteniră de războiu şi să apropiară de stătură lingă cei înzoaţi (pedestrime), iar cei înzoaţi frumos sta ca un zid de piatră tare. Deci lancul vodă purcese 35 din coastă cu cei odihniţi şi au înfrînt pre turei şi i-au gonit pînă in tabăra lor. Iar sultan Murad, daca văzu aceasta, mai porni nişte stoluri groase şi le porunci atîta să să bată de mult pînă vor osteni creştinii, şi aşa au fost războiu pînă în seară. Apoi s-au aşezat noaptea amîndouă oştele. Iar a doao zi, daca au început a lumina de zioă, îndată s-au început iarăş 4o războiu tare peste seamă. Iar sultan Murad au pornit pre cei 40 000 de turci carii nu eşise la războiu pînă atuneea şi pentru aceia nu le putea sta bine creştinii înpotrivă. Iar turcii foarte s-au semeţit şi s-au iuţit. Deci lancul vodă alerga pin toată oastea de-i înbărbăta şi le zicea : nu părăsiţi războiul şi cinstea. Deci oştele iar s-au mai înbărbătat şi au ţinut războiul 1 1 Annalles Sultan, p. 27, 28. COMENTARII ASUPRA BĂTĂLIEI DE LA CIMPII RIGA! 85 ca şi eri; ce turcii începură meşteşuguri, cinci să lovia cu creştinii ei indată da dosul. Deci creştinii îi gonia şi-şi strica şireagul; iar turcii să întorcea şi pînă a să tocmi, strica mulţi din cieştini, şi aşa fu războiu pînă în seară. A treia zi dimineaţă iar s-au început războiu de iznoavă şi din naintea războiului întîiu s-au lovit Ianoş Ceeliel, o rudă a Iancului voevod, şi să bătu tare minunat şi au perit tocma în fruntea oştilor. Apoi ocoliră turcii şi pre Mezal Embre şi pe Bânffi Istvân şi i-au tăiat; şi văzînd aceasta sultan Murad, cum dintramîndoao arepile au căzut steagurile, chemă toată oastea ce era zăcătoare şi porunci ca să ocolească oastea creştinească din toate părţile şi să-i tae pre toţi, pentru că pricepe că de trei zile sînt creştinii osteniţi. Atuncea turcii îndată ocoliră pre oastea ungurească de toate părţile şi sloboziră săgeţile ca norul asupra creştinilor şi-i răşchirară în toate părţile şi-i tăiară şi apucară steagurile. Aceasta daca văzu lancul voevod, toate lăsă înnapoi şi au încălecat alt cal şi începu a fugi înnapoi să scape. Iar turcii începură a-i goni şi i-au gonit pînă în seară şi s-au întors a doao zi. Iar tabăra cea din deal încă o luară turcii, şi pre toţi ungurii cîţi era întrînsa îi tăiară. Dar şi pînă o luară, prea mulţi turci periră, că pînă au fost armă, praf şi săgeţi tot s-au bătut pînă au perit toţi. Aceasta făcu Gheorghie Despot Iancului voevod, că s-au acoperit toţi Cîmpii Eigăi de trupuri creştineşti. Dar tot periră turci mai mulţi cu patru părţi decît creştini: ce pentru sfiiala trimise sultan Murad de au strins trupurile agalelor şi le-au îngropat; iar pre cei proşti i-au băgat în vale. Multe oase şi pînă în zioa de astăzi să tăvălesc acolo în Cîmpii Eigăi de nemişi ungureşti, ce au perit la acel războiu”1. Din aceasta se lămureşte că singura pricină a neizbutitei lui Iluniad a fost superioritatea numerică a turcilor. Dacă Huniad nu ar fi fost înşă-lat de Gheorghie Despot, dacă el nu s-ar fi azarclat înaintînd prea mult într-o ţară vrăjmaşă şi depărtîndu-se de baza operaţiilor sale, şi-ar fi putut scăpa armata. De ar fi avut mijloc ca să aştepte ajutorul de la Scan-derbeg, el ar fi fost biruitor şi Orientul ar fi avut, poate, o altă soartă ! Arătarea lui Chalcocondil dar, care este greşită, asupra anului în care s-a dat bătălia, puind-o mult mai tîrziu, asupra numărului ostaşilor şi a rînduelii de bătae a ambelor părţi pi'otivnice, asupra mişcărilor acestii bătălii şi a numărului morţilor căzuţi de ambe părţi1 2, nu poate să fie adevărată numai incit priveşte pe români. După mărturisirea unor istorici, românii nici n-ar fi luat parte 1-această bătălie. ,,Pin-a nu se întâlni armatele protivnice, zice prinţul C'anteriiir, nişte mulsumani numiţi beigler, pe care Murad îi chemase spre a-şi mări tabăra, întîlniră în drumul lor pe românii, carii se afla la oarecare distanţă de armata cea mare, îi izbiră si îi biruiră curînd. Această biruinţă ne- 1 I.eatupiseţul lui Teodosie sin Stoian, f. 38 — 45. 2 Chalcocondil zice că numărul ungurilor şi românilor morţi se urca la 17 000, iar turcii numai 4 000 ; iar Bonfinie zice că turcii perdură 34 000 şi creştinii 8 000, aceea ce se potriveşte cu hronica românească, care zice că turcii s-au omorît de patru ori mai mult declt creştinii. Calculul lui Chalcocondil este dar greşit, fiindcă nu se poate ca într-o bătălie ce a ţinut trei zile, cu atîta înverşunare, să fi perit numai atiţi oameni. 5 10 15 20 25 30 35 40 86 N. BĂBOESGU aşteptată fu pentru Murad un augur care îi făgăduea că va învinge pe creştini” 1. Alţii, între care şi istoricul turc Saidin, zic că românii, după ce au trecut Dunărea cu corăbii, au pustiit prin sabie şi foc toată cîmpia Mco-5 polului, dar n-au izbutit, după părerea lor, căci satrapii ce se afla intr-acele locuri, între care Maomet, Iza şi fiiul lui Usgur cu acanţii i-au întîmpinat şi au ucis mulţi din ei, de care auzind Murad s-a bucurat foarte2. Orişicum a fost, este învederat că românii n-au fost trădători; destule lucruri istoria are a le imputa ca să-i mai împovăreze şi c-o pată io nemeritată. Nu, slava lor militară este neîntinată. Ei s-au purtat totdeauna ca nişte viteji, au făcut cele mai mari jertfe şi au vărsat sîngele pînă la unul pentru apărarea civilizaţiei şi a libertăţii, şi Europa, d-ar fi recunoscătoare, ar plăti cu oarecare faceri de bine jertfele lor. 1 Cantemir, Hisloire de l’Empire Othoman, Paris, 1743, t. I, p. 264. 2 Chronica dell’origine e dei progressi della Casa Ottomana composta d’a Saidino Turco, tradolia d’a Vicenzo Bratutti, Madrid, 1652 ; Bilancia Historico-Politica dell’Jmpero Ottomano di. Geropoldi. Veneţia, 1686, p. 31. 3 PROSPECT PENTRU MAGAZINUL ISTORIC 1 i MAGAZIN ISTORIC PENTRU DACIA-subt redacţia dd. A. T. Laurian, profesor de filosofie în Colegiul Naţional din Bucureşti, şi N. Bălcescu Istoria este cea dîntîi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. O naţie fără istorie este un popol încă barbar, şi vai de acel popor care şi-a perdut religia suvenirilor. Intr-o asemenea stare ne aflăm noi românii din cîte trele provinţii ale Daciei. Căci deşi mulţi, atît străini cît şi pămînteni, s-au ocupat cu scrierea istoriei noastre, noi însă putem zice, în conştiinţă, că pină acum n-avem deloc istorie. Istoria Ţârii Româneşti, de esemplu, s-a lucrat de Gebhardi şi de Engel în nemţeşte, de Fotino în greceşte, de ci. Kogălniceanu în franţozeşte şi de d. Aron în româneşte. Aceste istorii se aseamănă prea mult unele cu altele, si noi ştim că acel dîntîi merit al unei istorii este de a se deosebi de istoriile precedente sau prin descoperiri reale, sau prin fapte puse la locul lor si completate, sau prin rătăciri refutate. Pe lingă aceasta, toţi aceşti istorici, afară de ci. Kogălniceanu, nu ne-au dat de cît biografia stăpînitorilor, care cu toate acestea încă e nelămurită şi chiar şirul domnilor e nehotărît, iar partea cea mai interesantă a istoriei, instituţiile, industria, comerciul, cultura intelectuală şi morală, obiceiurile şi chipul de viaţă s-au trecut subt tăcere. însă se cuvine să fim drepţi şi să nu osîndim fără pricină pe bărbaţii cărora le sîntem datori respect şi mulţumită, ci să întrebăm dacă ei putea să facă altmintrilea în împregiurârile în care se afla şi dacă noi putem pretinde cu vreun drept să avem pină acum o istorie, în adevăratul ei înţeles, despre patria noastră. Nu, şi pricina este lipsa documentelor. Toţi citi s-au ocupat cu studiul şi cu lucrarea istoriei noastre se învoesc la aceasta. Ei, pină în sfîrşit, au fost siliţi să-şi rupă pana de deznădejde. Tot ce putem şi tot ce trebue dar să facem acum este a ne aduna documentele, care sînt materialele istoriei, pentru ca să putem compune odată o adevărată istorie. Căci pîn-acum, „Istoria noastră, precum zice d. Kogălniceanu, se află numai în tradiţiile poporului, în movilele nenumărate ce împestriţează întinsele noastre eîmpii, în mănăstirile ce cuviosii şi vitejii noştri domni au zidit în aducerea aminte a biru- 90 N. BALGES'OU inţelor cîştigate, în hrisoave, în urice şi în sfîrşit în cronicile Grecenilor, Popeştilor, Urecheştilor, Costinilor şi atîtor alţi bărbaţi, care într-o mină ţinea sabia, spre a apăra patria, şi într-alta condeiul spre a scrie măreţele lor fapte”. 5 Sus însemnaţii, avînd o colecţie de vreo zece letopisiţe sau cronice, ce tractează istoria ambelor principate, în manuscrise originale, necunoscute pînă acum publicului, precum şi un număr însemnat de hrisoave sau acte oficiale autentice de la anul 1390 încoace, de mare interes istoric, asemine şi o bibliotecă istorică coprinzătoare de autorii cei mai însemnaţi io vechi şi moderni, greci şi latini, precum şi de istoricii ţărilor circumvecine, unguri, poloni, nemţi şi turci etc., ce au atins întîmplările istorice ale patriei şi ale naţiei noastre, din care au cules, au tradus şi au comentat ceea ce spun ei despre locurile şi faptele noastre, şi însfîrşit o colecţie de inscripţii din deosebite locuri ale Daciei, care asemene le-au tradus şi 15 le-au esplicat, au hotărît a publica această colecţie colosală, subt numirea de Magazinii istorică pentru Dacia, rugind pe toţi patrioţii români din deosebite părţi ale Daciei, din Bomânia, Moldavia, Transilvania şi Ungaria, care posed documente istorice despre Dacia noastră, şi mai ales pe literatorii istorici, ca să binevoiască a contribui la această lucrare naţională, 20 atît prin materialele ce vor avea, cit şi prin îndreptarea la cele ce vor şti că se află în locuri şi în mini străine, precum şi prin desluşirile ce pot să dea ştiinţei istorice patriotice, pentru care naţia contimporană şi viitoare în general, iar sus însemnaţii în parte, le vor fi recunoscători. Magazinu istoric se va împărţi în şase părţi: 25 I. Cronicul românesc va coprinde deosebite cronice, anale (sau letopiseţe) scrise în limba românească. II. Diplomaticul românesc va coprinde deosebite acte oficiale autentice, eşite în deosebite împrejurări, hrisoave, anaforale ale obşteştilor adunări, după vremi, între care actul de dezrobirea ţăranilor, reforma io lui C. Mavrocordat şi altele, tractate, convenţii şi alte scrieri cu interes istoric. III. Memoratoriul dacian va coprinde documente istorice despre Dacia, culese din autorii vechi, greci, latini, bizantini, istorici din veacul de mijloc, în deosebite limbi, traduse în româneşte. 5 IV. Inscriptoriul dacian va coprinde inscripţii aflate în părţile Daciei, atît vechi, latine şi greceşti, cît şi nouă, româneşti sau într-alte limbi moderne, cu traducerea în româneşte şi cu dezbaterea critico-isto-rică, monumente de arhitectură, morminte, movile cu interes istoric. V. Disertatoriul istoric va coprinde cronologia domnilor, aşăzată ) după hrisoave, dezbateri istorice, parte spre înţelegerea deosebiţilor scriitori despre Dacia, parte spre coregerea critică a locurilor mai bine cunoscute din alte documente autentice, precum şi descoperiri istorice PROSPECT PENTRU MAGAZINUL ISTORIC 91 făcute de autori mai noui, deosebite dizertaţii, descripţii geografice şi etnografice. VI. Buletinul bibliografie va coprinde lista scrierilor moderne, naţionale sau străine, care ating Dacia şi istoria ei, dimpreună cu observaţiile critice asupra lor, precum şi critica scrierilor istorice ce ar eşi de aici înainte. în sfîrşit se vor adăoga carte geografice şi deosebite desemne de monumente cu interes istoric. Magazinu istoric va eşi în broşuri de cîte patru coaie, în 8°, pe lună, care într-un an vor forma, două volumini. Preţul unei broşuri va fi un sfanţih; la primirea broşurei dîntîi se vor plăti doi sfanţihi, preţul pe două broşuri, iar de aci înainte va urma a se plăti numai un sfanţih la primirea fiecării broşuri. Cei ce se prenumără pe 10 esemplare vor primi unul gratis. Tipărirea însă nu va începe decît cînd numărul prenumeranţilor va trece de 300, ca sa se poată acoperi cheltuelile tiparului. Prenumeraţia se va face : în Bomânia, în Bucureşti la dd. redactori, în librăriile d. Valbaum şi d. Eomanov, şi la d. pitarul Ioanid ; la Craiova la d. inspector şi profesor I. Maiorescu; pe la judeţe la dd. profesori. în Moldavia, în Iaşi, la cantora Foiei săteşti, la redacţia Albinei româneşti, în librăria d. ÎTica; pe la judeţe la dd. profesori. în Transilvania, în Braşov, la redacţia Gazetei de Transilvania, în librăria d. Nemet; în Sibiu la d. director Fule şi la d. prot. Maniu; în Blaj la d. canonic Cipariu; prin scaune şi comitate la colectorii Gaz. de Transilvania]. în TJngaria, în Oradia Mare, la d. secretar consistorial Grama; în Arad la d. prof. Gavra ; în Timişoara la d. paroh şi ass. cons. Petrovici; în Lugoş la d. prof. Ventilă; la Biserica Albă la d. dir. Loga ; în Maramurăş, în Ieud, la d. protopop Man. Sus însemnaţii socotesc că toţi cei ce se interesează la istoria naţiei lor, vor îmbrăţişa şi vor sprijini această folositoare întreprindere. 5 io 15 20 25 30 I CUVÎNT PRELIMINARIU DESPRE IZVOARELE ISTORIEI ROMÂNILOR1 I Românii au trebuinţă astăzi să se întemeieze în patriotism şi în curaj şi să cîştige statornicie în caracter. Aceste rezultate credem că s-ar dobîndi cînd ei ar avea o bună istorie naţională şi cînd aceasta ar fi îndestul răspîn-dită. Privind la acel şir de veacuri, în care părinţii noştri au trăit şi la chipul cu care ei s-au purtat în viaţa lor soţială, noi am căuta să dobîndim 5 virtuţile lor şi să ne ferim de greşelile în care au picat. Am părăsi, prin urmare, acel duh de partidă şi de ambiţie mîrşavă. Am scăpa de acele temeri de nimic şi d-acele nădejdi deşarte. Am dobîndi adevăratele prinţipe care trebue să ne povăţuiască în viaţa noastră soţială ca să ne putem mîntui. Istoria încă ne ar arăta că părinţii noştri se aflară în vremi cu mult 10 mai grele decît acele în care ne aflăm noi acum. Călcaţi de la începutul lor de atîtea popoare barbare, goţi, huni, ghepizi, avari, bulgari, pacinaţi, cumani, tătari, încunjuraţi apoi de naţii puternice, cum ungurii, polonii şi turcii, care toate ţintea a-i robi, ei îşi păstrară naţionalitatea lor. O mînă providenţială priveghie asupră-le şi îi 15 strecură minunat din toate primejdiile. Aceasta ne va aduce să credem că o naţie care în mijlocul atîtor nevoi şi-a păstrat naţionalitatea ei în curgere de 18 veacuri, nu mai poate peri. Această convicţie, apoi, ne va face să avem mai multă încredere în viitor şi să lucrăm cu mai multă inimă la o reformă politică şi soţială, care să ne facă vrednici a ne lua 20 rangul ce ni se cuvine în marea familie a naţiilor europene. Dar ca o istorie să poată aduce aceste foloase nu trebue să fie numai ca un şîr de oarecare întîmplări politice sau militare uscate, fără nici o coloare, fără nici un adevăr local; nu trebue să se ocupe numai de oarecare persoane priviligiate, dar să ne arate poporul român cu instituţiile, ideile, 25 simtimentele şi obiceiurile lui în deosebite veacuri. Roi credem că o asemine istorie este cu putinţă. Pentru aceasta socotim că cei ce se ocupă cu istoria noastră nu trebue a se ţinea numai dh ceea ce au lucrat şi au zis istoricii noştri cei moderni, dar, tot într-o vreme, folosindu-se de adevărurile descoperite de dînşii, să meargă mai 30 departe, să alerge la izvoarăle originale, să caute şi să adune toate daturile , Putincioase, şi atunci vor putea ţese o bună istorie. 96 X. BALCESCU Dar care sînt aceste izvoară şi unde Ie putem afla? Aceasta voim a arăta pe scurt într-aeest articol. Descoperirea, cercetarea şi adunarea lor este scopul acestei publicaţii. Istoria noastră, ca a tuturor naţiilor, se coprinde în cinci feluri de documente : l-iu, poeziile şi tradiţiile populare; 2-lea, legile şi actele oficiale; -3-lea, cronicile care coprind faptele generale; 1-lea, inscripţiile şi monumentele; 5-lea, scrierile care zugrăvesc obiceiurile private. Să vedem acum ce putem avea din aceste deosebite speţii de izvoară şi la ce parte de istorie ne poate sluji fiecare dintr-însele . 1- iu. Poeziile şi tradiţiile populare. Oamenii intîi cîntă, pe urmă scriu. Cei dinţii istorici au fost poeţi. Poeziile populare sint un mare izvor istoric. Într-însele aflăm nu numai fapte generale, dar ele intră şi în viaţa privată, ne zugrăvesc obiceiurile şi ne arată ideile şi simtimentele veacului.învăţaţii Grimm şi Michelet s-au folosit mult de acest izvor istoric în scrierile lor asupra originii dreptului german şi francez. Tradiţiile sau iroveştile populare sînt un izvor care slujeşte la aceeaşi ţintă ca şi poeziile. Treaba agerii critici a istoricului este să deosebească dintr-aeeste daturi, ca şi din toate celelalte, adevărul de falsitate şi să se poată bine folosi. O adunare, dar, a poeziilor şi a poveştilor ce se află în gura popolului român este de trebuinţă. Xoi cerem spre aceasta ajutorul tuturor celor ce lăcuind pe la ţară pot mai cu lesnire a le culege şi a ni le împărtăşi. 2- lea. Legile, Românii, de la întemeierea ambelor principate, n-au avut legi scrise. Obiceiul pămîntului le-a ţinut multă vreme loc şi de constituţie politică şi de condică civilă şi criminală. Acest obicei, deşi nu-1 avem scris tot în vro condică, dar îl găsim în hrisoave aplicat la cazuri deosebire. Hrisoavele sau micele (cum le numesc fraţii noştri de dincolo de Mileov) sînt izvorul cel mai însemnat al istorii românilor. Într-însele găsim nu numai acturi generale de o mare importanţă istorică, nu numai cronologia cea mai sigură a domnilor, dar şi constituţia generală, legislaţia noastră şi trăsuri de obiceiuri. O adunare de hrisoave este, dar, neapărată. Clueeiul Dimitra-che, în veacul trecut, făcuse o asemine adunar e după care a lucrat şi cronologia domnilor Ţării (Româneşti. Această adunare nu ştim ce se va fi făcut. (Noi rugăm pe toţi românii iubitori de istoria naţiei să ne facă cunoscute hrisoavele ce vor fi nvînd şi care au o importanţă istorică, căci adunarea, ce am făcut, deşi destul de iuteiesantă, tot n-o socotim de ajuns. Alexandru vru cel Bun al Moldaviei, pe la începutul veacului XV, a făcut o pravilă, ce acum nu se mai găseşte. După clînsuî, d-abia în veacul al XVII, Matei Basarab vv., în Ţara (Românească, şi Vasilie vv., în Moldova, publicară condici de legi. traduse după cele împărăteşti, la care se adaugă ceva şi din obiceiul pămîntului. Cea dinţii se numeşte îndreptarea legii, Postelnicul Constantin Cantacuzino CUVINT PRELIMINARIU 97 tradusă de Daniil Panoneanu şi tipărită în Tîrgovişte, la 1652. A doua, numită Carte românească de învăţătura pravilelor ş.c.l., tradusă de logofătul Eustratie şi tipărită în Iaşi, la 1646. După aceste pravili veni în Ţara Bomânească pravila lui Scarlat Ghica, a lui Alexandru Ipsilante, a lui Ioan Caragea şi Begulamentul. Iar în Moldova Condica ţivilă de la 1817, condica criminală şi de procedură de la 1826 şi Eegulamentul. 3-lea. CroniceleCronicele care slujesc de izvoare istorii noastre sînt de două feluri : străine şi naţionale. Incepînd de la Erodot, care ne-a lăsat geografia Daciei, pînă acum putem număra mai multe mii de istorici străini care slujesc de izvoare istorii noastre. N-are cineva decît să citească deosebitele liste de aseamine scriitori ce se află tipărite, sau să vază citaţiile vestitei cronici a lui Gheorghe Şincai. Istoricii greci, romani, bizantini, poloni, unguri, turci, cronicile slovene dau destulă materie istoricului român. Ei ne slujesc mai cu seamă pentru vremile cele vechi, despre care cronicarii noştri tac. Cercul restrîns al acestui articol nu ne iartă a enumera aci pe toţi, sau măcar pe cei mai deosebiţi, dorinţa noastră fiind a însemna cronicile naţionale care au fost pînă acum puse la uitare, ba încă nesocotite cu despreţ, căci era necunoscute. Prinţul D. Cantemir zice că românii nu s-au îndeletnicit a scrie istoria lor, „căci lor le era mai la inimă să facă fapte bune decît să le scrie”. într-adevăr, cîtă vreme au ţinut luptele cele mari pentru independenţă, zgomotul armelor împiedică pe români ca să-i şi scrie analele. D-abia în al XVI veac, cînd semnalul decadenţii lor se dedese, simţiră ei trebuinţa d-a scăpa gloria părinţilor din uitare. Atunci se iviră trei cronice (sau leatopisiţe) asupra istoriei Moldaviei, în trei limbi deosebite, unul românesc, începînd de la Dragoş vodă şi mergînd pînă la Petru vodă Şchiopul (1359—1570), altul latinesc şi al treilea slovenesc. Aceste cronice, cele mai vechi ce au moldovenii, s-au perdut, fragmente numai dintr-însele ni s-au păstrat de cronicarii mai noi. După aceea, pe la sfîrşitul acelui veac, vornicul Grigorie Ureche scrise cronica sa de la Dragoş vodă pînă la a doua domnie a lui Aron vodă (1313—1593). După dînsul au eşit încă trei cronice scrise de logofătul Eustratie, de fiul său Simion Dascălul şi de nepotul său Misail Călugărul. Aceştia au copiat pe Ureche, adăogînd deosebite adnotaţii de la dînşii şi au urmat cu istoria pînă la Vasilie vv. (1634). După dînşii, logofătul Miron Costin a completat pe Ureche, începînd cronica sa de la venirea lui Traian în Dacia, urmînd apoi originalul lui Ureche pînă la Aron vodă; iar d-acolo pînă la Dabija vodă (1662) scriind de la sine1. Continuatorul lui Miron a fost fiul său, logofătul Xicolae Costin. Acesta a copiat pe Ureche şi pe tată-său pînă la Dabija vv., cu deosebite adausuri, iar d-acolo pînă la 1712 a scris după izvoadele lui Vasilie Dubău şi Tudor Damian. De la 1712 — 1716 l-a continuat Axentie Uricarul. După aceşti cronicari a venit vornicul Ioan Neculcea. El a copiat pe cronicarii dinainte pînă la Dabija vodă, iar d-acolo pînă la Duca vodă (1665) a scris după nişte originale particulare aflate de dîn- 1 De la logofătul Miron avem şi nişte compuneri poetice. O mică poemă intitulată Viaţa lumei şi precedată de un scurt tractat de versificaţie românească şi o epigramă către mitropolitul Dositei. 5 10 15 20 25 30 35 40 98 N. balcescu sul. Iar înainte, pînă la 1743, a scris de la sine cîte s-au întîmplat în viaţa sa. „Nu i-au mai trebuit, zice elin precuvîntare, nici un izvod al nimenui, nici istoric strein să citească şi să scrie, că au fost scrise în inima sa”. Două cronice anonime s-au găsit încă asupra Moldaviei. Una coprinde pe cronicarii Miron şi Nicolae Costin pînă la Dabija vodă, iar de acolo pînă la 1716, scrie autorul de la sine intr-un dub cu totul antigrec. Ceealaltă, care se află în greceşte la Paris, în Biblioteca Begală (vezi Notices extraites de la Bibliotheque du roi, par M. Hase, t. XI), coprinde pe Miron şi pe fiul său pînă la Dabija vv., iar de acolo pînă la 1766 scrie autorul singur. După aceştia, Ioan Cantacozino şi Alexandru Beldiman au făcut asemene cronice, întinzîndu-le cel dinţii pînă la 1780 şi cel d-al doilea pînă la 1770. Acesta a mai scris şi insurecţia de la 1821, în versuri. Aceşti cronicari se deosibesc toţi printr-o mare erudiţie. Stilul lor e serios, sentenţios şi plin de reflexii filosofice; aceasta îl face să fie cam rece şi ostenitor. Uneori însă ne reprezentează cîte un tabel mai variat şi naiv. Noi cităm, spre esemplu, un pasagiu de la Miron Costin, care descrie răscoala norodului asupra grecilor şi a domnului Alexandru vodă Iliaş, la 1631. „Nice intr-un chip nu putea să amistuiască Alexandru vodă fapta boiarilor ce-i făcuse împotrivă cu venirea lor la Ţarigrad, şi nice boiarilor lucrurile lui Alexandru vodă, ce era foarte proaste, nu le plăcea. Deci adăogîndu-se dintr-acestea necredinţa şi prepusul, aşăzase în gîndul său Alexandru vodă să omoare pre o seamă din boiarii cei de frunte, pre Yasilie Lupul vornicul, pre Savin hatmanul, pre Buhuş vistieriul şi pre Ureche spătariul. Înţelegînd boiarii adevărat urzită perirea lor de Alexandru vodă s-au vorbit cu toţii şi au dat de ştire ţării, care herbînd în răutăţi şi netocmele prea lesne s-au pornit, şi nu numai curtea ce şi toată ţărănimea ; şi aşa s-au strîns de mulţi de toate părţile, cit nu încăpea în tîrg în Iaşi, ce şi pre afară pre subt Miroslava şi pretutindere strigînd pre greci, pre toate uliţile. Yasile Lupul vornicul era cap acestor zarve şi daca au înăbuşit ţara au mers de au dat ştire lui Alexandru vodă că strigă pre greci; au răspuns Alexandru vodă : dacă se ridică pre greci, pre mine se rîdică; şi văzînd atîta mulţime, nu s-au apucat de nimică, numai de grijă să hălăduiască cu casa sa de gloate, şi s-au gătit de purces. Şi daca au purces domniea să nu să fie pus boiarii cu toţii să oprească desfrînată prostimea, pozna mare, şi abia în vro ţară de s-ar fi auzit sau de s-ar fi întîmplat. Ce tot pre lîngă domnie au mers boiarii, oprind şi domolind ţărănimea. Iară mai nu era în putere nice boiarilor a opri pornită ţărănimea mulţime, că şi pre Vasile Lupul vornicul, anume că este şi el vreunul din greci, l-au lovit cu un os în cap, de care lovitură mult au fost rănit. O, nestătătoare şi nice o dată crezute lucrurile lumii, cum vîrstează şi turbură şi face lucruri împotrivă ! Cînd cu cale easte să fie frică celor nrai mici de cei mai mari, iară cursul lumii aduce de multe ori de easte celor mai mari de cei mai mici grijă. Domnii cei buni şi drepţi, fără de grijă şi desfătat stăpînesc, iară cei răi, tot cu sieală. Iară daca au trecut domniea în şăsul Bahluiului spre mănăstirea Balicîi, tot şăsul plin era de oameni şi striga : Dă-ne CUVINT PRELIMINARIU 99 doamne pre greci. Unii hiicăea, alţii jecuea şi acolo au strigat să le dea pre Batişte1, care era tot aproape de domn. Deci văzînd Alexandru vodă strigare pre sine, ce nu sta Alexandru vodă de Batişte, ce sta de grija sa; şi numai ce zisă lui Batişte să se depărtează de la dînsul. Şi aşa l-au apucat şi l-au dat pre mina ţăranilor. Nespusă vrăjmăşiea ţărănimei! îndată, fără de nici o milă, l-au făcut fărîme cu topoarăle; şi atît s-au amestecat cît nice mantaua din spinarea domnului atunci n-au hălăduit, că era bură de ploae. De grija ţărănimei ce era peste tot locul, să nu intre Alexandru vodă îndată la codru, socotisă boiarii a trimite seimeni cu sineaţe gata pe lîngă domnie, şi s-au dus prin branişte, fiind loc deschis. Iar daca s-au întors boiarii, au intrat în grijă să nu se ducă Alexandru vodă pre la Abaza paşa, prin Bugiac. îndată au ales pre Buhuş vistiernicul şi pre alţi boiari şi s-au trimis după Alexandru vodă de i-au îndreptat calea de la Huşi spre Bîrlad în gios. Era mai mare spaimă lui Alexandru vodă decît întîi daca au văzut gloata iar viind după sine şi la branişte, şi-l lăsasă şi seimeni, şi copii din casă toţi. Iară daca s-au apropiat boiari le-au zis Alexandru vodă cu lacrămi: mă rog boiari, pentru fiiu mieu Badul vodă, să-l lăsaţi viu. Au zis Buhuş vistieriul să n-aibă nice o grijă măriea sa, că n-au venit cu vrun rău, numai ţara pofteaşte pre măriea sa să meargă pre Bîrlad la Galaţi, să nu aducă vrun rău cu nescai tătari asupra ţării, şi s-au şi giurat să n-aibă nici o grijă; şi aşa au priimit şi Alexandru vodă, pre unde va fi voea ţării, pre acolo va merge, şi au mers pre drumul Bîrladului şi au pus şi seimenii, iar pre lîngă dînsul şi copii din casă, care îl părăsisă, dîndu-i şi din boiari petrecători pre lîngă dînsul pînă la Galaţi. Aşa s-au mîntuit boiarii şi ţara de Alexandru vodă Iliaş”. Cele mai vechi cronice ale Ţării Bomâneşti, ce am găsit, sînt din veacul al XVII. Două cronice care le credem mult mai vechi nu le-am putut încă găsi. Acestea sînt Cronologia de la Vîrşeţ şi Cronologia Iancului Vodă (Ioan Uniade). După mărturia ierodiaconului Xaum Clococeanu, care le citează într-o precuvîntare a sa asupra cronologiei domnilor Ţării Bomâneşti, ele sînt foarte interesante şi vorbesc cu deamăruntul despre întemeierea banatului Craiovei şi cele dîntîi timpuri ale întemeierei Principatului, partea istorii noastre cea mai săracă în documente. Cronicele din veacul al XVII, ce avem, sînt în număr de şase : a lui Tudosie, fiiul lui Stoian din Tunşii, a lui Costantin Căpitanu, şi alte patru anonime, care toate coprind istoria Ţării Bomâneşti de la Negru vodă pînă la Şărban vodă Cantacozino, sau de la 1290 pînă la 1686 şi 1689. După aceştia, logofătul Badu Greceanu a compus cronica sa scriind pe scurt domniile de la început, iar pe larg domnia lui Constantin Brîncoveanul pînă la 1700. De acolo pînă la 1729 a continuat vornicul Badu Popescu. în acelaş an, logofătul de divan Badu Lupescu, din porunca domnului Nicolae Mavrocordat, făcu un tot din cronicele acestor doi din urmă cronicari. O altă cronică anonimă coprinde istoria Ţării Bomâneşti, de la 1595 pînă la 1730. 1 5 10 15 20 25 30 35 40 45 1 Batişte Veveli, grec, ministru lui Alexandru vodă. 100 N. BĂLCESCU Vornicul Nicolae Boset a scris, la 1727, o broşură asupra viţei lui Nicolae vv. Mavrocordat. în sfîrşit, genealogia familiei Cantacuzinilor, scrisă.la 1787 de banul Mibai Cantacozino, coprinde multe documente istorice interesante şi multe amărunturi asupra domnilor fanarioţi. Asupra acestora avem încă vro cinzeci condici în Arhiva Statului, care coprind toate lucrările domnilor de la 1775—1828 h Afară de acestea mai avem manuscrise două istorii asupra Ţării Bomâneşti; una grecească coprinde istoria ţării de la 1290—1618, lucrată după cronicele străine şi naţionale. Alta latinească coprinde cele şase domnii ale lui Costantin Mavrocordat, scrisă întîi în greceşte de doctorul Petru Depasti şi apoi tradusă în latineşte, în Veneţia, de un anonim. Deosebit de cronice avem şi şase cronologii ale domnilor, întocmite după hrisoave, între care cele mai bune sînt: a lui Pîrvu Cantacozino, a clucerului Dumitrache şi a ierodiaconului Naum Clococeanul. Cronicarii români au puţină erudiţie. Ei, în stilul lor, formează două şcoli deosebite. Una mai serioasă se aseamănă cu cărţile bisericeşti, citează adesea fraze din Biblie şi din Psaltirie, de aceea cam osteneşte pe cetitor, este însă prea interesantă pentru faptele ce ne arată; alta, mai uşoară şi plină de naivitate, se ceteşte cu mare plăcere. Noi aducem aci, spre esemplu, un pasagiu care descrie o scenă nopturnă, petrecută în Curtea Domnească din Bucureşti, la 1672 : „Grigorie vodă îndată sorise cărţi la Gheorghe banul Băleanul, să-l ştie că easte domn şi să prinză pă Badul logofătul Creţulescul şi pă fraţii lui Şărban spătariul (Cantacozino) ce era la Bucureşti. Carii, viind noaptea, trimise dă strînse iuzbaşii şi căpitanii de slujitori şi pă boiarii carii se întîm-plase aciea, Badul Năsturel şi alţii; şi strîngîndu-se au trimis pă Năsturel cu slujitori la Costantin postelnicu şi la aga Matei şi la lordache, de le-au ocolit casele şi i-au chemat la curte. Pă alţii i-au trimis la Creţulescu, de l-au chemat la curte; carii întreba : dar ce, ce ? Ei zicea : nu ştim nimic, fără cit poruncă domnească au venit : veţi vedea; şi merseră la curte. Acolo era banul Gheorghe şi slujitori mulţi, luminări aprinse. Daca veniră, şăzură, şi să sculă banul şi zise : Boiari fraţilor, sănătate de la măria sa Grigorie vodă, că l-au miluit Dumnezeu şi împăratul cu domnia : iată şi cartea. Şi o cetiră. Mulţumea şi ei lui Dumnezeu. însă aci, dintre gloate, fugi lordache şi vru să fugă şi Matei aga, dar îi prinseră de veste şi-i întoarseră şi le zise banul Gheorghe : Matei, căci faci copilăreşte de nu şăzi, dar domnul căci porunceşte să fiţi la opreală nu doar că va să vă omoare, ce numai pînă va veni măria sa, deci bun easte măria sa, nu vă temeţi, ce şădeţi, nu ne mai faceţi noă ruşine ! Aci, în cămările domneşti, era închişi de Creţulescul 24 de boiari şi în obezi, de năpăştile ce le făcea, că sînt ficleni şi răi, precum şi mai îndărăt am scris. Ci îndată porunci banul Gheorghe de aduseră ţigani şi le tăiată obezile şi-i slobozi. Ci fieştecarele 1 1 Arhiva Statului, pe lingă aceste condice şi vro şapte sute de hrisoave şi alte acturi diplomatice interesante, ne-a păstrat şi o condică de veniturile şi cheltuelile Vistierii, pe 10 ani ai domniei lui Costantin Brîncoveanu, 1696 — 1706. CU VXNT PRELIMINARIU 101 îşi lua obezile şi le ducea înaintea Creţulescului şi îi zicea să şi le pue în gît şi le lepăda jos. Deci, făcîndu-se zio îi trimise pe boiari pe la casele lor, şi slujitori de pază, pînă ce au venit a doua poruncă de la Grigorie vodă, de i-au închis în turn”. 4- lea. Inscripţiile şi monumentele. Nimeni nu se poate îndoi că acest izvor aduce mult folos istorii. Inscripţiile romane sînt singurul izvor istoric ce avem pentru petrecerea coloniilor romane în Dacia, în veacurile cele dintîi ale strămutării lor. Mai multe colecţii se află de aseamene inscripţii, între care cea mai mare este a lui Cataneici. Afară de acestea, noi mai avem o colecţie proprie, şi ne vom sili să adunăm cîte se vor putea afla, precum şi să le tălmăcim după legile arheologice. 5- lea. Scrierile ce zugrăvesc obiceiurile. Noi sîntem foarte săraci în aseamene scrieri pentru vremile cele mai vechi. Pentru veacul al XVII cunoaştem numai două cărţi ce ne pot sluji. Gea dîntîi este Descrierea Moldovei de prinţul Dimitrie Cantimir şi a doua Călătoria arabului Patriarh Macarie de la Alep la Moscva, prin Ţara Românească şi Moldova 1. Pentru vremile mai nouă avem mai multe scrieri de acest fel făcute de deosebiţi călători în locurile noastre şi tipărite în mai multe limbi. Pentru obiceiurile şi ceremoniile sărbătorilor naţionale şi domneşti s-a păstrat la noi, în Arhiva Statului nişte condici, şi una în Moldova. Acestea sînt, în scurt, documentele ce avem pentru istoria noastră. Noi ştim cu bună seamă că o mulţime altele se află pe la mînăstiri şi particulari în ţările noastre şi prin bibliotecile şi arhivele publice şi private ale Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Yienei, Moscvei, Petersburgului şi Stockholmului. Noi ne vom sili să adunăm cîte vom putea, însă mijloacele noastre nu ne iartă a întreprinde călătorii prea depărtate, ca să adunăm toate cîte se pot găsi. Spre aceasta, părerea noastră şi a mai multor români, ce se interesează la istoria naţiei, este de a se întocmi o Soţietate istorică, care să aibă fondurile trebuincioase, ca să poată trimite oameni în deosebite părţi după asemenea descoperiri. Peste puţin vom publica un plan pentru o aseamine asoţiaţie. Noi nădăjduim că şi guvernele române vor îmbrăţişa cu inimă această lucrare folositoare şi vor înlesni mijloacele pentru culegerea documentelor. 1 Această carte, atît de interesantă pentru noi, s-a tradus din limba arăbească în englezeşte de d. Belfour şi s-a tipărit la Londra, la 1829 — 1834, de Soţietatea traducţiilor din limbile orientale. 5 10 15 20 25 30 5 ROMÂNII Şl FANARIOŢII1 J încă din zilele Ini Mihai vv. Viteazul, grecii ţărigrădeni şi rumelioţi1 veniţi în ţară se făcuseră nesuferiţi pămîntenilor. Aceasta ne-o dovedeşte un articol al tractatului de 1a. 1595, încheiat la Belgrad, între Mihai vv. Viteazul şi Sighismund, prinţul Transilvaniei, în care se stipulează ca nici un grec să nu fie priimit în slujbele statului. După moartea lui Mihai vv. şi mazilia succesorului său, Badu Şerban vv., se aşăză domn Radu Mihnea, la 1613. Acesta fu cel dintâi prinţ care veni în scaun, însoţit de o mulţime de greci. Reorînduelile ce aceştia aduseră în ţară mîhniră tare pe pămînteni. Ca în totdauna cînd opinia publică este întărîtată peste măsură, se formară comploturi împotriva domnului şi a grecilor. Aceştia crezură atunci că vor putea înneca în sînge orice manifestaţie a opiniei publice, şi capetele stolnicului Bercan, al cămăraşului Mihai şi altor opt tineri boeri căzură supt securea gîdei. Pe sîngele acestor martiri românii jurară răzbunare, şi o luptă, care trebuea să ţie două veacuri, începu atunci. Atît este de adevărat că sîngele vărsat, în loc d-a omorî o opinie, o hrăneşte mai mult, o întăreşte şi o face adesea a triumfa ! Intr-adevăr, cinci ani nu trecuseră după aceea şi vestitul paharnicul Lupul Mehedinţeanul şi căpitanul Buzdugan prăda şi măcelărea toţi grecii din ţară. Aceasta fu o reacţie grozavă, dar dreaptă. Gavriilă vv. Movilă răzbună, în anul urmâtoriu, grecilor, trăgînd în ţeapă pe aceşti doi cetăţeni, care au bine meritat de la patria lor. în domnia acestuia, a Hâdului vv. Mihnea pentru a doua oară, a fiiului său Alexandru, a lui Alexandru Iliaş şi a lui Leon vv., sau de la 1618—1631, grecii, favorizaţi de aceşti domni, se înmulţiră iarăşi în ţară. Românii i-ar fi ertat atunci şi i-ar fi suferit în mijlocul lor, daca ei, folosindu-se de esperiinţa trecută, ar fi avut o purtare înţeleaptă. Dar ei era întărâtaţi şi vrură să-şi aibă reacţia lor. Atuncea ţara, în desperanţă, se ridică supt aga Matei Basarab, vornicul Aslan, spătarul Gorgan, paharnicul Barbu Brădescu, spătarul Mihai Coţofeanu, slugerul Dumitru Filişanu, vistierul Mitrea şi alţi boeri. Leon vv., în temerea sa, socoti că va împăca răscoala dînd la 1631, iulie 23, 1 Prin cuvîntul greci, în cursul acestui articol, trebue a înţelege numai pe cei din Constan-tînopol şi din Rumelia şi mai cu deosebire pe cei dîntîi, cunoscuţi mai de obşte supt numirea de fanarioţi. Zdravănă naţie elenică de astăzi, pe care noi o iubim şi o respectăm, se deosibeşte de fanarioţi, pe care însuşi ea îi urăşte şi îi depărtează din sinul ei. 5 10 15 20 25 30 5 10 15 20 25 30 35 40 45 106 N. BALCESCU un hrisov prin care se izgonea toţi grecii din ţară (vezi Actul nr. 1). Dar acum era prea tîrziu. El trebui să-şi lase şi tronul în stăpînirea lui Matei Basarab, capul partidei patriotice. Aceleaşi lucruri se petrecea atunci în Moldova, unde poporul, revol-tîndu-se în Iaşi şi toată ţara, grecii se izgonea dimpreună cu domnul lor, Alexandru vv. Iliaş. Matei Basarab, îndată ce se urcă pe tron, se sili să vindece toate relele ce grecii făcuseră şi dezrobi şi monastirile ţării, închinate de dînşii la monastirile greceşti. Bomânii răsuflară în curgerea aceştii domnii ; instituţii mîntuitoare se făcură; ţara se întemeie şi progresă iute, şi armatele noastre se acoperiră de glorie pe mai multe cîmpuri de bătae. Un grec însă, un singur grec fu în stare numai într-un an să dărapene tot binele ce făcuse Matei vv. într-o domnie de douăzeci ani şi să întoarcă dragostea ţării către dînsul, în ură. După urgisita depărtare din slujbă a hrăpitorului vistier Stroe, la 1652, Matei vv. (vezi Actul nr. 2) făcu greşala de încredinţă acest ministeriu unui mai mare tîlhar, unui grec anume Ghinea Ţucală. Tiraniile şi hrăpirile acestui ticălos revoltară pe toată lumea şi mai cu seamă armata. Ţara căzu atunci într-o grozavă anarhie. Costandin Basarab, urcîndu-se pe tron la 1654, înnoi hrisovul lui Matei vv. împotriva grecilor şi a dezrobirei monastirilor. Ţara s-ar fi reîntemeiat supt dînsul, dar răscoalele ostaşilor şi intrigele grecilor la Cos-tantinopol îl răsturnară la 1658. Atunci un grec, Mihnea, se urcă pe tron. Ura acestuia şi reacţia lui asupra românilor fu cumplită. în mai multe rînduri se măcelăriră o mulţime de pămînteni. în domnia acestuia, a lui Gheorghe şi Grigore Ghica şi a lui Badu Leon, sau de la 1659—1669, grecii se înmulţiră iarăşi în ţară şi cu dînşii se înmulţiră şi suferirile ei. în cel din urmă an, Badul Leon vv. văzîndu-se mazilit de Poartă, după plîngerea boerilor, mijloci 1-aceştia ca să-l erte şi să-l priimească iarăşi domn, cu făgăduiala că va scoate toţi grecii din ţară. Boerii se învoiră. Dar Badu vv., văzîndu-se întărit în domnie, îşi călcă făgăduiala şi se întoarse din Costantinopol încunjurat de un mai mare număr de greci. Aceştia atunci se porniră c-o furie nouă asupra pămîntenilor. După ce otrăviră mai întîi pe vrednicul patriot logofătul Drăghici Cantacuzino, făcură complot împreună cu domnul să omoare pe toţi boerii pămînteni. Aceştia, luînd veste chiar în ziua hotărîtă pentru ucidere (3 dechemvrie 1669), scăpară în mitropolie, la vlădica Teodosie, unde trăgînd clopotele şi adunîndu-se popolul şi ostaşii împrejurul lor, trimiseră răspuns la domn, ca să gonească pe greci din ţară. Domnul, văzînd nevoea, fu silit să se plece şi dete, la dechemvrie în 9, un hrisov pentru aceasta (vezi Actul nr. 3). Curînd după aceea Poarta îl mazîli. în domnia lui Antonie vv. ţara răsuflă, dar pentru scurt timp, căci după mazilia lui la 1672, viind domn iarăşi Grigore Ghica şi în urmă Duca Bumeliotul, grecii se înmulţiră, şi intrigele şi împilarea pămîntenilor începură. Din norocire însă aceasta nu ţinu mult, căci la 1679 Şărban Cantacuzino se urcă pe tron. în domnia acestuia şi a succesorului său Costandin Brîncoveanu, intrigele grecilor se precurmară şi ţara se linişti şi începu a romanii şi fanarioţii 107 se întemeia. Grecii atunci, văzînd că ţara le scapă din mină, se gătiră să dea o lovitură hotărâtoare. Unele din familiile fanariotice, precum Ma-vrocordaţii, aflîndu-se în mare influinţă la Poartă, intrigară şi în doi ani capetele Brîncovenilor, Cantacuzinilor, Yăcăreştilor, Dudeştilor căzură supt săcurea otomană, şi fanarioţii dobîndiră pe seamă-le cu hotărâre tronul românesc. Noi nu voim aci să descriem domnia fanarioţilor în ţară, nici starea de jale în care ei au adus-o. Ţinta acestui articol fiind numai a arăta în scurt deosibitele faze a acestei lupte de două veacuri, între români şi fanarioţi, spre înţelegerea actelor aci alăturate. Fanarioţii şi domnia lor în ţară s-au judecat de mai mulţi scriitori cu talent. Un grec însuşi, d. Zallo-ny, a zis pentru dînşii: „paginele istorii Moldaviei şi Yalahiei, de vor fi scrise de o mină tare, nepărtinitoare şi independentă, vor fi pline de acte arbitrare ale acestor noi despoţi. Nenorociţii lăcuitori ai acestor provinţe trebue a se înfiora numai la auzul numirei, Fanar şi fanariot”1. Cu urcarea definitivă a fanarioţilor pe tronul românesc, lupta între ei şi pămînteni nu se precurmă, deşi acum era inegală. Dar sufletele alese care apără o pricină sfîntă şi vor să se jărtfească pentru dînsa nu calculează puterile vrăjmaşului. Astfel virtuosul mitropolit Antim şi boerii Brezoianu, Obedeanu, Bengescu, Golescu, sărdarul Barbu Cornea, ce se deosibiră atunci ca capetele opoziţiei, căzură mai toţi jertfe patriotismului lor. Cu perderea acestora lupta mai încetă. Fanarioţii era în toată puterea lor. Ei sfîşiară atunci vechea noastră constituţie şi stricară obiceiurile cele bune ale ţării. La 1753 lupta reîncepu. în 21 mai, fiind ţeremonie la Mitropolie, vlădica Neofit, folosindu-se de o dispută ce se aţîţase între boerii români şi greci, luă crucea în mină şi îndreptîndu-se către boeri şi poporul adunat strigă : Urmaţi-mi ! Asfel însoţit el merse la Capigibaşa, ce se afla în Bucureşti, şi adeveriră cu toţii jalba ce un medelnicerul Ştefănache dedese la Poartă în contra domnului Matei Ghica vv. Trei zile însă după aceea, mitropolitul bolnăvindu-se, grecii mituiră pe doctor, care îi dete o doctorie aşa de tare incit sărmanul vlădică înnebuni. Grecii atunci scoaseră că el era nebun cînd a făcut acea vrednică faptă. Efectul acestei. întîmplări fu dintr-o parte schimbarea domnului, iar dintr-alta medelnicerul Ştefănache şi Dudescu, capetele opoziţiei, se esilară la insula Mitilina. Toate aceste împrejurări făcu pe pămînteni să se unească mai strâns între dînşii, aceea ce îi împuternici astfel, incit la 1755 ei putură să împue condiţiile lor domnului Costandin vv. Cehan şi să-l silească să gonească pe mai mulţi greci din ţară. Esilarea a doi fraţi Văcăreşti la Chipru, unde se prăpădi unul dintr-înşii, nu descurajă de loc pe români şi la 1763 ei răspunseră fanarioţilor răsturnînd pe Costandin vv. Mavrocordat şi pe o seamă de fanarioţi, pe care Poarta, după plîngerea lor, îi esilă la insula Mitilina. Următorul domn, Costandin vv. Cehan, vrînd să-şi răzbune asupra românilor, băgă în lanţuri şi închise în temniţe mai pe toţi boerii. 5 10 15 20 25 30 35 40 1 Essai sur Ies Fanariotes, par Marc-Philippe Zallony, Marseille, 1824, p. 249. 108 N. BALCE3CU Poporul Bucureştilor atunci se revoltă şi îi scapă, iar ticălosul despot, de frică, se otrăveşte singur. Succesorul şi fratele acestuia, Ştefan Eacoviţă, prigonind şi închizînd iarăşi pe boeri, o a doua revoltă îi sloboade. Domnul atunci, vrînd să împace pe români, dete un hrisov prin care răpeşte drepturile civile şi politice în ţară grecilor şi tutulor străinilor, cum albanezii, sîrbii şi alţii, afară de moldoveni, care din vremile cele mai vechi s-au privit de pămînteni. De atunci lupta a tot continuat pînă la 1821, cînd, în sfîrşit, insurecţia lui Tudor Yladimirescu o încheie, ne scăpă de fanarioţi şi ţara îşi redobîndi vechile sale drepturi. ANEXE IN MAGAZINU ISTORIC Xr. 1. Hrisov de la Ioan Leon vv. pentru izgonirea grecilor din ţară, 1631. [Adăugat de N.B.] Originalul acestui hrisov se află la mănăstirea Bistriţa. Xr. 2. Carte a Obşteştii Adunări a ţării pentru trei boeri dovediţi de furi banilor Vistieriei, 1652. [Adăugat de N.B.] Originalul acestui hrisov scris în româneşte, scris pe membrană, se află în Arhiva Statului. El e acoperit cu 60 iscălituri şi alte atîtea peceţi; dintr-însele vre-o patru nu s-au putut decifra. Xr. 3. Hrisov de la Ioan Hâdul Leon vv. pentru izgonirea grecilor din ţară. 1669. [Adăugat de N.B.] Originalul acestui hrisov se află la mănăstirea Bistriţa. 6 IOAN TĂUTlfL MARE LOGOFĂT AL MOLDAVIEI1 între cetăţenii ce au ilustrat Moldavia a fost unul şi Ioan Tăutul. El se trăgea dintr-o familie din cele mai vechi ale Moldaviei. Era un om d-un caracter original şi d-o mare capacitate. Politic îndemînatec, cunoscînd prea bine limba grecească, latinească şi poloneză el dobîndi favorul lui Ştefan cel Mare, domnul Moldaviei, care îi dete logofeţia mare, ministeriul cel mai însemnat al ţării, şi îl întrebuinţă în mai multe ambasade. La 1501 el merse în Polonia de încheie pacea între Ştefan vv. şi Albert, regele Poloniei. Acesta, atunci, îi dărui mai multe sate de la margine, anume Cîmpu-lungul rusesc, Putila, Răstoacele, Yijniţa, Ispasul, Milie, Yilavcea, Carapciul, Zamostia, Yăscăuţii şi Voloca, puind hotar apa Cirimuşul. La 1504 murind marele Ştefan vv., viteazul vitejilor, se urcă pe tron fiul său Bogdan vv. Acesta, după povăţuirea ce-i dedese tată-său, trimise pe logofătul Tăut, cu un plocon de zece pungi de bani şi însoţit de o ceată de pedestrime, ca să meargă la sultanul turcilor să-i închine Moldavia. Se zice că intrînd Tăut în sala marelui vizir, îşi trase cizmele şi le dete slugii sale, poruncindu-i să le ţie în sală înaintea lui, de care lucru mirîn-du-se vizirul, îl întrebă, nu cumva îi e teamă să nu i le fure cineva; ,,Nu ştiu, răspunse el, dar mi să pare că cu nişte oameni care vor să aibă tot, trebue să păstrăm tot ce putem”. „Y-ai să te temi de nimic, îi răspunse vizirul, noi acum sîntem prieteni iar nu vrăjmaşi”. „Doresc, zise Tăut, c-această prietenie să păstreze capul ca şi picioarele”. După aceea vizirul, puindu-1 să şază pe o sofa lîngă dînsul, i-au adus, după obicei, cafea. El, necunoscînd încă acea băutură, a turnat-o deodată pe gît, strigînd : să trăiască împăratul şi vizirul! în urmă se înfăţişă şi înaintea sultanului Soleiman şi îi declară că vine din partea domnului său şi a poporului moldav să închine înălţimei sale, ambele Moldavii1 cu condiţii cinstite, iar mai cu seamă religia să fie păzită fără cea mai mică vătămare. Sultanul se bucură mult văzînd că moldovenii, a cărora puternică sabie o simţise de multe ori turcii, vin singuri să se plece puterii sale. El priimi toate condiţiile şi dete solului un act formal, subscris cu mîna lui, ca să-l ducă domnului său la Suceava. în acest act se coprindea : că moldovenii, supuindu-se 1 Moldavia de Ţara de Sus şi de Ţara de Jos. Cea dinţii coprindea de la Iaşi in sus pînă la Carpaţii Transilvaniei şi la Snetin, oraş din Podolia. A doua se întindea de la Iaşi în jos pină la Dunăre şi Marea Neagră. 5 10 15 20 25 30 112 N. BĂLCESCU de bună voia lor împărăţiei otomane, voinţa sultanului e ca bisericele şi religia lor să fie nevătămată; ţara să se administreze după legile sale ; domnul să nu fie dator la alt decît numai să trimiţă în toţi anii înaltei Porţi 4 000 galbeni, 40 iepe şi 24 şoimi; şi acestea supt titlu de dar 5 (peşcheş)1. După aceea sultanul dărui lui Tăut cele zece pungi de bani ce-i adusese din partea lui Bogdan vv. Cu aceşti bani, întorcîndu-se în patria sa, el zidi o biserică de piatră foarte frumoasă, în satul Bălineştii, în ţinutul Sucevei, pe Şiret. El a mai zidit încă în Costantinopol un palat supt numirea de Bogdan Sarai sau Palatul moldovenesc, în care era şi o biserică o pe numele Sf. Nicolae. La anul 1511 a murit Ioan Tăutul logofătul2. 1 Această diplomă s-a păstrat în Arhiva Moldaviei, pînă în anul 1686, cînd viind în Iaşi regele Poloniei, Ioan Sobieski, au scos-o şi au ars-o în piaţă, adresînd poporului adunat pompoasa declaraţie : ,,Priviţi cum regele Poloniei va mîntueşte de jugul turcesc”. 2 Izvoarele acestii biografii sînt Cronicele lui Miron Costin şi Ioan Niculce şi Histoire de VEmpire Othoman par D. Cantemir, t. II, p. 302, 364, 369, 372, 373, Paris, 1743. SPĂTARUL IOAN CANTACUZINO A Niciodată oamenii n-au lipsit evenimentelor, a zis faimosul Montes-quieu. Acest adevăr s-a simţit asemenea şi în Ţara Românească, căci ea a avut norocirea ca de cîte ori s-a aflat în vremi grele, să se ivească în sînu-i cîte unul din acele spirite înalte, pe care providenţa seamănă a le trimite din timp în timp, spre a face gloria, cinstea şi mîntuirea statelor. Unul dintr-acei români, care au bine meritat de la patrie, a fost şi spătarul Ioan Cantacuzino. I)-abia a trecut o jumătate de veac de cînd el strălucea în această ţară şi faptele lui, ca şi numele, sînt uitate de noi. Dar datoria istoriei este d-a le păstra şi d-a aduce suvenirei acestui vrednic patriot tributul recunoştinţei ce românii îi sînt datori. El să născu în 20 ianuarie 1757 la Costantinopol, unde se afla duşi părinţii lui de cîtva timp. Tatăl său era clucerul Răducanul Cantacuzino a, iar mumă-sa domniţa Ecaterina, fata lui Ioan vv. Mavrocordat, domnul Moldaviei. Peste doi ani (1759) părinţii săi îl aduseră la Bucureşti, unde el priimi o educaţie îngrijită şi petrecu copilăria sa. La 1769 se iviră manifestele împărătesei Rusiei, Ecaterina II, che-mînd pe toate popoarele supuse Turciei la arme, făgăduindu-le libertate şi independinţă. Ioan Cantacuzino, în entuziasmul său copilăresc, crezu că a sosit timpul ca patria lui să-şi dobîndească libertatea, după care ofta de un veac şi jumătate, şi la 1771, d-abia în vîrstă de 15 ani, el alergă la arme, întrînd în slujba rusească ca praporcic, la regimentul al 3-lea al grenadirilor. La 1773, la luarea Silistrei, în vreme ce tatăl său cu regimentul său de husari români se încărca de glorie şi scăpa armata rusească de o prăpădenie totală 1 2, tînărul Cantacuzino petrecea 14 ceasuri în şanţuri, 1 Acesta era fiul banului Matei Cantacuzino şi strănepotul logofătului Drăghici sau Traian Cantacuzino, fiul cel mai mare al postelnicului Costandin Cantacuzino, care s-a aşăzat mai întîi în Ţara Românească, la 1631. Este cunoscut că familia Cantacuzino este originară din Franţa din ramura Valois, şi că pe la veacul XI s-a tras cu alte familii ale Occidentelui în imperiul Orientelui, unde aliindu-se cu însemnatele familii Comnenii, Paleologii şi Asanii, regii români din Misia, deteră acelui imperiu un împărat şi mai multe capete de stat deosebite. Vezi Du Cange, p. 258 — 264; Vielehar-douin, t. 2, p. 159. 2 In vremea acestui război clucerul Răducanul Cantacuzino, cu voia împărătesei Ecaterina II, formase cu cheltuiala lui un regiment de tineri aleşi, munteni, moldoveni şi ardeleni, numindu-1 Gusarskii voloskoi polk (Polcu de husari români). Ecaterina II îl recunoscu deopotrivă cu regimentele armatei sale şi numi pe Răducanu Cantacuzino colonel la acest regiment. Uniforma 5 10 15 20 116 N. BĂ.LCESCU şi pentru vitejia ce arătase, se înălţă de graful Eumianţov în rang de leitenant. La 1774 el perdu pe tată-său, şi împreună cu frate-său cel mai mic, Mcolae, rămaseră supt epitropia unchiului lor, banul Mihai Cantacu-zino. Acesta, după două călătorii zadarnice ce făcuse în Eusia, trimis 5 fiind din partea ţării, una la 1770 şi alta 1774, cînd el ceru ca ambele ţări române să rămîe libere supt protecţia Eusiei, Austriei şi Prusiei, văzînd că ţara este osîndită să cază iar supt jugul Turciei, speriat încă şi de graful Potemkin, care îi declară că Eusia nu poate chezăşui viaţa lui despre turci de va rămînea în ţară, hotărî a se espatria şi a locui în Eusia. Atunci el luă 10 cu sine şi pe Ioan Cantacuzino cu frate-său Eicolae. La 1783, tinerii Cantacuzini, viind în vîrstă, hotărîiă a se întoarce în patria lor şi cu voia împărătesei plecară spre Ţara Bomânească, zăbovin-du-se în Galiţia, la ruda lor, contesa Odonel, fata lui Badul, fiul lui Ştefan vv. Cantacuzino, cel din urmă domn pămîntean, pînă la 1784, cînd Poarta le 15 dete voe să intre în ţară. Aflîndu-se în Austria, austriacii avînd ochiu asupra Ţării Eomâneşti, le propuseră să intre în slujba lor, dar ei refuzară, în Ţara Eomânească, unde domnea atunci Mihai Suţu, ei fură bine prii-miţi. La iunie 1786 se mazili acest domn şi în locu-i se trimise Nicolae Mavrogheni. Piu al unui zidar, dintr-o insulă a Arhipelagului, Mavrogheni 20 intră mai întîi slugă la Assan-bei Capudan paşa, apoi ajunse dragomanul lui şi cînd acesta se făcu mare vizir, el se numi domn. Mavrogheni se arată un om cu totul original şi fantastic ; urînd şi despreţuind aristocraţia, dar fiindu-i milă de cei mici şi de cei săraci, maltratînd pe reprezentanţii puterilor streine şi pe turci, pe care îi oprea 25 d-a supăra pe lăcuitori, şi îşi rîdea de legea lor, încît aceştia dobîndiseră mare frică de dînsul, şi cu toate acestea slujind Porţii cu cea mai mare credinţă. Adesea îl vedea cineva, după cum spun bătrînii noştri, alergînd călare pe uliţile Bucureştilor c-o suită prea puţin numeroasă, purtînd pe cap cuca domnească, iar încolo prost învăşmîntat, ba încă şi cu picioarele 30 desculţe în iminei. Adesea iar, cînd vrea să pedepsească pe cîte un boer, îl chema şi îi spunea că a visat noaptea că i-a făcut cutare pedeapsă sau că boerul îi dăruia o sumă de bani, şi visul trebuia îndată a se realiza. Spre a-şi arăta şi mai mult despreţul său către această aristocraţie coruptă şi egoistă, el adună într-o zi pe toţi boerii şi înaintea lor îmbrăcă caftan pe 35 calul său de paradă, numit Talabaşi, declarîndu-1 boer şi dîndu-i titlu de clucer mare. regimentului era dolman verde, scurteică albă, cu blană de miel albă, cu ceaprazuri şi ţesături de fir, pantalon roş, curea de piele neagră încrucişată pe pept şi căciulă ungurească. Acest regiment se deosebi mult intr-acest război cu turcii, pentru a cărui vitejie feldma-reşalul a dat două publicaţii pe toată armata şi în toată Ţara Românească şi Moldavia. Vitejia însă cea mai mare o arătă la încungiurarea Silistrii, cînd turcii năvălind asupra aripii oştirii ruseşti, comandată de generalul Kakavinski, au înfrînt pe acest general şi l-au pus în fugă luîndu-i şi toate tunurile. Atunci Răducanu Cantacuzino, cu regimentul său, făcu o diversie, aruncîndu-se asupra unei baterii turceşti de 12 tunuri, pe care a coprins-o. Turcii ce gonea pe Kakavinski, văzînd bateria luată, s-au speriat şi s-au întors înapoi. Atunci românii au năvălit Intr-Inşii ca nişte zmei, după espresia pitorească a timpului, şi i-au gonit pînă i-au băgat în cetate, luînd îndărăt şi toate tunurile ce ei luaseră de la Kakavinski. Toate acestea le poate vedea cineva mal pre larg în jurnalul grafului Rumianţov. Genealogia familiei Cantacuzino. SPATA&UL IOAN OANTACUZINO 117 Mavrogheni priimi bine pe tinerii Cantacuzini, făcînd pe Ioan, agă, şi pe Mcolae, armaş. Ioan însă peste pnţin, neaşteptînd mult de la Mavrogheni, trecu în Moldova, unde domnea unchiul său despre mumă Alexandru Mavrocordat, care îi dete rangul de spătar. La 1780 se mazili acest domn şi se duse în Eusia, aducîndu-şi aminte că această putere a dobîndit Ciîmul, în vremea pe cînd el era mare dragoman al Porţii; iar în locul lui se orîndui domn Alexandru Ipsilante. în vremea interegnului, Ioan Cantacuzino, împreună cu alţi boeri moldoveni, se arestaseră. Ipsilante viind în Iaşi, se văzu, cu mirarea tuturor, a-i libera, măgulind încă mult pe Cantacuzino. Pricina era că acest domn dorea să dobîndească tronul românesc şi căuta a pune pe Ioan Cantacuzino în interesurile sale. Aceasta făcu pe Mavrogheni să-l priimească foarte rău, cînd el se întoarse în Ţara Românească. El atunci începu a petrece o viaţă prea retirată. La 3 avgust 1787 se declară război între Eusia şi Turcia. Sultanul, spre a se asigura de credinţa lui Mavrogheni, dete la 5 avgust un firman prin care îndatora pe domn şi pe români să fie credincioşi Porţii şi să apere cu toate puterile lor ţara împotriva ruşilor. Mavrogheni, luînd acest firman, îl publică împreună cu proclamaţiile sale în toată ţara şi începu a strînge oştiri. El alese de capete armatei sale 25 tineri boeri, între care şi Ioan Cantacuzino, silindu-1 fără de voia lui să priimească, supt cuvînt că cunoaşte tactica rusească. Mavrogheni, în capul aceştii oştiri în neorîn-duială, înaintă către hotarul Austriei, care în luna lui fevruarie 1788 se declarase şi ea împotriva Porţii. Pe cînd oştirea se apropiase de Ploeşti, Ioan Cantacuzino însoţit de Scarlat Cîmpineanu1 fugiră pe ascuns şi, mergînd pe la Măgureni, trecură în Transilvania, la Sibiiu. Acolo ei fiind bine priimiţi, Cantacuzino îndrăzni a prezenta împăratului Iosif II un plan prin care povăţuea că trebue a ataca pe Mavrogheni, formînd oştirile numai într-o coloană, iar nu a le slăbi formîndu-le în trei coloane, după sistema adoptată de mareşalul Lassi. Fuga lui Cantacuzino şi Cîmpineanu a făcut zgomot în Ţara Românească, căci ei avură şi alţi următori. Mcolae Cantacuzino se arestui şi nu putu să scape decît intrînd în slujba turcească la ieniceri, în al 30-lea orta, fără însă a-şi schimba religia. Boerii cei mici, către care domnul se arăta cu dragoste, îl îndemnară atunci ca să trimiţă pe boerii cei mari cu familiile lor zălog la turci. Mavrogheni izbuti a dobîndi un firman prin care esilă pe bătrînul ban Pană Filipescu cu fiii lui, Mcolae şi Costandin la monasti-rile muntelui Atos, iar pe fraţii Brîncoveni, Mcolae şi Manuil, fraţii Ghicu-leşti, Costandin şi Scarlat, Ioan Văcărescul cu fiiul său Alexandru, Dimi-trie Eacoviţă şi Ioan Muruz la insula Chipru. Ioan Cantacuzino, temîndu-se ca apropierea lui de Ţara Românească să nu fie vătămătoare fratelui său care se afla în mîinile neprietenilor, se duse la Hotin, unde se prezentă prinţului Coburg, ce îl asedia împreună cu contele Soltikov. Acolo el întîlni pe Matei Cantacuzino, vistier al Moldaviei2, şi unindu-se împreună 1 Tatăl logofătului Ioan Cîmpineanu, controlorul statului. 2 Vistierul Matei Cantacuzino împreună cu episcopul de Roman merseseră la prinţul Coburg, trimişi din partea Divanului Moldaviei, ca să-i propue din parte-i un ajutor de 6 000 arnăuţi. * 5 10 15 20 25 30 35 40 118 N. BALCESCU merseră în guvernementnl Caminieţului, la mareşalul Eumianţov, de care ei fură bine priimiţi. în vremea aceasta, Mavrogheni cu oştirea sa, compusă de români, bulgari şi arnăuţi şi cu oştirea turcească, peste care el se numise seraschir, 5 bătu pe nemţi, cuprinse Sinaia şi Cozia, ocupate de dînşii, şi năvăli în Transilvania, unde făcu multe pustiiri. Dintr-altă parte marele vizir mută operaţiile sale din Ţara Eomânească şi Moldavia, în Bosnia şi Banat, unde intră în 7 avgust 1788 şi bătu pe nemţi, dar peste puţin însă fu silit a se trage îndărăt. în Moldavia contele Eumianţov ocupă Iaşii şi prinţul Colo burg, Eomanu. Ioan Cantacuzino se afla necurmat în ambele taberi. La 1789 prinţul Coburg priimi poruncă să ocupe Ţara Eomânească şi să formeze Divanul cîrmuitor, urmînd întru toate legile ţării. împăratul Iosif numi însuşi pe Ioan Cantacuzino, spătar, şi pe Scarlat Cîmpineanu, agă, iar celelalte posturi le lăsă în dispoziţia prinţului Coburg. Acesta, la 7 martie, se 15 apropie de hotarul Ţării Eomâneşti c-o oştire de 40 000 oameni şi după ce, împreună cu Suvorov, bătu pe turci la Focşani (31 iulie) şi la Măr-tineşti (22 septemvrie), porni spre Bucureşti. Cantacuzino şi Cîmpineanu plecară mai nainte de la Focşani, povăţuind avangardia austriacă supt comanda leitenantului colonel Fischler, şi ocupară Bucureştii, pecareMavro-20 gheni şi turcii îl părăsise, trăgîndu-se în Bulgaria. La 10 noemvrie intră şi prinţul Coburg în Bucureşti. Mitropolitul cu boerii şi cu tot poporul îl în-tîmpinară afară din oraş şi îl priimiră cu bucurie, ca pe un aliat. Dintr-altă parte prinţul Hohenlohe, după ce bătu pe turci la Porceni, peste Olt (6 octomvrie), ocupă Craiova (13 noemvrie). 25 în Bucureşti se întocmi atunci Divanul cîrmuitor astfel : prezident prinţul Coburg, vice-prezident generalul baron Enzenberg, secretar şi translator Hofrath (consilier de curte) Markelius, mitropolitul Cozma, episcopul de Eîmnic Filaret, episcopul de Buzău Dositei, marele ban Dimitrie Chica, marele vistier Scarlat Cornescu, marele vornic Eadn 30 Slătineanu, marele logofăt Eadu Golescu, Ioan Damali, Costandin Drăgă-nescu, vistieriul Matei Fălcoianu, aga Scarlat Cîmpineanu şi spătarul Ioan Cantacuzino. Acesta, prin talentele sale şi caracterul său cel drept, dobîndi îndată o mare influinţă asupra Divanului şi a ţării; însuşi nemţii îl respecta, cu toate că ştia că el nu-i iubeşte. Cantacuzino se folosi de a-35 ceastă influinţă ce dobîndise, spre binele ţării. Cea dintîi slujbă însemnată ce el făcu patriei sale fu cînd nemţii arătară fără de veste boerilor că ei a doua zi trebue să facă jurămîntul de supunere Austriei. Articolele acestui jurămînt, scrise în nemţeşte şi româneşte, coprindea : că, nemţii, mîntuind ţara de robia turcească numai prin puterea armelor, românii cu toţi jură, pentru 40 dînşii şi pentru următorii lor, credinţă şi supunere Austriei, ca unii ce au fost odată tributari regilor Ungariei. Aceste articole era cu totul nedrepte; mai întîi că ele nu chezăşuea nici unul din privilegiurile Principatului, a doua căci pretenţia că românii ar fi fost vrodată supuşi Ungariei nu era întemeiată pe nici un adevăr, devreme ce suzeranitatea Ungariei în Ţara 45 Eomânească nu s-a întins decît numai asupra Banatului Severinului. Boerii, văzînd aceste articole, rămaseră înmărmuriţi; Ioan Cantacuzino â spătarul ioan oaintacuzdno 119 singur nu se descurajă. Ştiind că prin împotrivire n-ar cîştiga nimic, hotărî c-ar fi mai bine a înşăla pe nemţi. Nedescoperindu-se Divanului, el merse numai la mitropolit şi îi zise să numească o comisie secretă spre a analiza jurămîntul propus. Spre acest sfîrşit se numi episcopul Filaret, Cornescu şi Ioan Cantacuzino. Ei se adunară la 7 ceasuri dimineaţa şi jurămîntul se hotărîse a se face la 12, la mitropolie. Cantacuzino zise colegilor săi: „Nemţii sînt prevăzători, noi însă le vom dovedi că sîntem mai isteţi decît dînşii, cînd e vorba de fericirea patriei noastre; să aruncăm dar jurămîntul românesc scris de dînşii şi să scrim altul întemeiat pe cel mai mare folos al ţării. Noi îl vom da apoi Mitropolitului ea să-l scoaţă din sîn în minutul ce va trebui a jura; nemţii nu vor pricepe nimic; translatorul Markelius trebue să fie încungiurat de boeri, care vor căuta să-l distragă şi să facă zgomot mult, incit el să n-auză articolile jurămîntului”. Toate s-au întîmplat după dorinţa boerilor; nemţii fură înşălaţi; articolile scrise de comisie se iscăliră de tot Divanul şi ele în viitorime slujiră de pavăză binefăcătoare ţării, cîtă vreme a ţinut ocupaţia ei de către nemţi . Este însă adevărat că prinţul Coburg, care era înzestrat cu multe calităţi strălucite, şi nemţii se purtară bine în ţara noastră şi nu supărară mult pe locuitori. Cantacuzino, ca spătar, privighea pentru liniştea ţării şi prin spionii săi ispitea mişcările turcilor. El comunica observaţiile şi planurile sale prinţului Coburg şi ţinea o corespondinţă întinsă cu prinţul Potem-kin, cu prinţul Repnin, prin maiorul Diring, trimis într-adins în Bucureşti de Potemkin, şi cu prinţii Suvorov şi Galiţin, prin maiorul Luiss. Prin relaţiile ce avea cu aceste persoane însemnate, Cantacuzino începu a lucra şi a întrebuinţa influinţă sa spre a redobîndi ţării dreptul de a-şi alege prinţi pămînteni. Peste puţin vederile sale se întinseră mai departe şi ca strămoşul său, Şerban vv. Cantacuzino, el începu a visa libertatea tutulor popoarelor europene ce gemea supt turci şi posibilitatea d-a forma în Turcia un stat creştin, mare şi puternic. Spre acest sfîrşit el se puse în relaţie cu căpitanii greci şi cu toţi cei ce dorea să scuture jugul barbariei turceşti. într-aceste timpuri celelalte puteri ale Europei, văzînd cu neplăcere înaintările nemţilor şi ruşilor într-acest război, iar mai cu seamă Englitera, care de la 1759 simţise importanţa europeană a provinţelor române şi îşi aţintase ochii asupra lor, intrigară la Austria ca ea, îndeosebi de Rusia, să facă pace cu turcii. Bunul împărat Iosif II murise şi succesorul său Leopold nu arăta aceeaşi statornicie în caracter, nici aceeaşi dorinţă de război. Se hotărî dar a se deschide un congres pe Dunăre, la Şistov. Prusia, Olanda şi Englitera, care povăţuiseră pacea şi intraseră mijlocitoare, trimi-seră acolo fiecare cîte un ministru (Charge d’affaires). Din partea Prusiei era marchizul Lukesini, cunoscut de un om cu mare capacitate intelectuală. El a cerut de la boeri ca să-i arate pre unul dintr-înşii cu care să se poată înţelege asupra intereselor celor mari ale ţării. Boerii aleseră pe Ioan Cantacuzino, dîndu-i deplină putere. Scopul marchizului Lukesini era d-a escuza purtarea turcilor şi d-a dăpărta pre români din partida Rusiei şi Austriei, căutînd să dovedească că unirea cu aceste puteri nu le va fi de I. 5 10 15 20 25 30 35 40 45 5 10 15 20 25 30 35 40 45 120 N. BALOESOU nici un folos, de vreme ce, cu toate făgăduelile lor, soarta acestor ambe ţări nu se va putea hotărî fără celelante puteri ale Europei. La aceste vorbe Cantacuzino îi răspunse hotărît şi cu vrednicie : ,,Cu nedrept, marchize, împutezi românilor necredinţa către turci. Ţara Românească este o ţară liberă, ea îşi are drepturile sale; şi acei ce vor voi a le despreţui sau a le silui, noi îi vom numi şi pe dînşii tirani şi îi vom urî ca şi pe turci. Aplecarea către Rusia se poate erta privind tractatele de la Cainargi şi conferinţa de la Ainali Kavak şi niciuna din puterile Europei n-au făcut pînă acum pentru ţara aceea ce au făcut ruşii. Au uita, domnule, că Ţara Românească în vreme de trei veacuri s-a luptat cu turcii, pe cînd Turcia era în temeiul puterei sale şi cînd ea făcea să tremure Europa. Silită de împrejurări fatale, Ţara Românească trebui în urmă să se plece, să se recunoască supt protectoratul Turciei, iar niciodată a-i fi roabă”. Cantacuzino în urmă adăogă. „Pentru ce Prusia în loc d-a apăra interesele Porţii, nu ia supt protecţia sa Ţara Românească, care ar fi mai mulţumită să fie supt protecţia ei decît supt a unor state vecine, tari şi puternice şi prin urmare totdauna primejdioase pentru dînsa în rivalitatea lor. Prusia, prin poziţia sa geografică, nu poate fi primejdioasă pentru Ţara Românească, dar interesele, mai cu seamă cele comerciale, le-ar fi comune. Ea ar putea vinde Principatului productele sale manufacturiane şi să priimească în schimb producte brute. Mă mir cum marelui Erederic II i-a scăpat aceasta din vedere, şi iată acum o ocazie care ţi se înfăţişază ca să faci fericirea Principatului, întemeiată fiind pe interesele Prusiei, şi eu crez că, în împrejurările de acum, domnia-ta vei putea cu înlesnire să dobîndeşti învoirea şi reazemul Porţii pentru aceasta”. Ioan Cantacuzino, în urmă, cu curăţenia de inimă ce îl caracteriza, făcu cunoscut acest cuvînt prinţului Potemkin. Ministru olandez, un bătrîn slab ce ocupa postul de ambasador la Costantinopol, era mai de tot uitat de cabinetul său. El îşi arăta entuziasmul pentru tot ce era oriental, iubea prea mult portul boerilor şi era mîndru că vorbeşte turceşte. Gelos de influinţa ce marchizul Lukesini începuse a dobîndi între boeri, el începu a-i încredinţa că nu trebue să dea nici un crezămînt acestui ministru, căci el nu are nici o instrucţie de la cabinetul său, decît numai că Ţara Românească să se întoarcă turcilor fără nici o condiţie. Ministrul englez era prea rece cu boerii şi întemeia numai vorbele ministrului olandez. Aceste împrejurări credem că făcură ca relaţiile între boeri şi ministru prusian să înceteze. Ou tot congresul, războiu se urma. Suvorov amerinţa Brăila şi Coburg Vidinul. La 2 iunie 1790 acesta merse să ia Giurgiu, dar fu reîmpins pînă la Argeş de garnizona turcească supt comanda lui Turnavitu, leitenantul lui Mavrogheni. Garnizona nemţească şi locuitorii din Bucureşti să spăimîn-tară; Coburg trimise în grab la Suvorov de ceru un ajutor de patru mii ruşi. Turcii atunci se traseră îndărăt şi se închiseră în Giurgiu şi Rusciuc. Mavrogheni, c-o nouă armată de bulgari, arnăuţi şi sîrbi, trece Dunărea în banatul Craiovii şi înaintează oarece ; dar biruindu-se de nemţi la Calafat, în 26 iunie 1790, el se întoarse în Bulgaria. Turcii era pretutindene biruiţi; marele vizir Assan paşa, desperat că nu a priimit încă poruncă să facă pace, se otrăveşte singur. Succesorul său Celebi Assan, paşa de la Rusciuc, fiind Bătălia de la Focşani (31 iulie 1789) 1 Intrarea principelui Friedrich de Saxa-Coburg în Bucureşti (10 noiembrie 1789) SPĂTARUL IOAN OAINTA'CUZINO 121 vrăjmaş vechi al lui Mavrogheni, trimise din tabăra sa de la Şumla la Pelin, lingă Şistov, unde acesta se afla, un capigibaşă, care îi tae capul. Aceasta fu răsplătirea ce priimi Mavrogheni pentru credinţa cu care slujise Porţii ! loan Cantacuzino, în memoarurile sale, asigurează că boerii esilaţi la Chipru, peste un an şi jumătate viind la Mcopol, intrigară la noul vizir spre a omorî pe Mavrogheni şi că prin urmare aceştia ar fi fost pricina morţii lui. După plecarea prinţului Coburg din Bucureşti se trimise în locu-i un prieten al lui Cantacuzino, generalul conte Mitrowski, un om bun, drept şi cinstit. Pacea era aproape a se încheia în congres ; cabinetul austrian, văzînd. că Ţara Bomânească o să-i scape din mină şi că îi mai rămîne d-abia o ocupaţie de vro şase luni, vru încai să-i smulgă bani şi ceru a i se da birurile pe un an întreg înainte. Cantacuzino fu cel dintîi care se declară pe faţă împotriva aceştii cereri, întemeindu-se pe jurămîntul făcut. Aem-ţii cerea mereu, Divanul răspundea că nu sînt bani; aceea ce înţelegînd împăratul opri toate cererile. Curînd după aceea, nemţii, vrînd să închee socotelile lor eu Principatul pentru budget, numiră o comisie de revizie şi o trimeseră la Bucureşti. Dar Cantacuzino şi boerii, intemeidu-se tot pe jurămîntul făcut, nu vrură s-o recunoască pretextând că este împotriva regulamentului Principatului şi că Austria n-a dobîndit ţara prin puterea armelor, ci românii au chemat-o ca pre o prietenă; şi comisia se desfiinţă. Pe cînd tot se urma congresul la Şistov, turcii, fără voia austrienilor, începură să plutească pe marginea stîngă a Dunării şi să-şi treacă oştirile la Brăila, aflîndu-se în război cu ruşii. Ministru turcesc la congres vrea să încredinţeze pe ceilalţi miniştrii ai puterilor că ambele mărgini ale Dunării sînt ale Turciei. Ioan Cantacuzino avea de la unchiul său Mihai o colecţie de toate hrisoavele de hotară, date în deosebite vremi şi întărite de hatişerifuri, prin care se lămurea pentru totdeauna hotarăle ţării. El trase o copie după aceste acte şi le alătură pe lîngă un protest din partea Divanului, împotriva mincinoaselor dovezi ale ministrului turcesc ce se afla la congres. Dar cea mai mare anevoinţă era ca să silească pe boeri să subscrie acest protest, fiindcă le era teamă de turci. Cantacuzino atunci, desperînd d-a putea altfel izbuti, caută un copist meşter şi-l puse de subscrise pe mitropolit, episcopii şi toţi boerii, atît de bine încît însuşi ei n-ar fi putut tăgădui. El a dat acest protest contelui Mitrowski, care îl trimise îndată la Şistov, la baronul Herbert, ambasadorul Austriei la congres şi mare prieten al turcilor. Acest protest cu actele alăturate spăimîntă pe miniştrii turci. Herbert scrise lui Mitrowski că de ar fi fost în locul lui el n-ar fi ertat să se facă un asemenea protest, care îi răspunse că şi el d-ar fi fost în locu-i ar fi slujit pe suveranul său cu mai multă cinste. Cantacuzino izbuti în dorinţa lui. Turcii nu mai putea opri mişcările ruşilor şi hotarăle ţării rămaseră nesupărate. ,,Şi în conştiinţa mea, zice el în memoarurile sale, crez că aceste iscălituri mincinoase nu trebue a mi se imputa, căci ele au slujit la folosul patriei mele”. După aceea Cantacuzino se trimise din partea Divanului şi a tuturor boerilor la prinţul Potemkin ca să-l roage să nu uite interesele ţării la înche- 5 10 15 20 25 30 35 40 45 k 122 N. BĂLCKSOU erea păcii*, care îi dete un răspuns prea nehotărît. Descurajat de aceasta, Cantacuzino se întoarse în patria sa, unde văzu cu părere de rău că boerii caută a se împăciui cu turcii; de atunci el începu a se îndoi de viitor. în sfîrşit pacea de la Şistov din 4 avgust 1791, între nemţi şi turci, sfărîmă cea din urmă a sa speranţă. El văzu că ţara va cădea iar supt tirania fanarioţilor, pe care îi ura tare, deşi după mumă-sa se rudea cu multe din familiile lor; pentru aceea, cu inima întristată, hotărî a-şi părăsi patria. Xevrîrid să mîhnească pe bătrîna sa mumă, îi zise că o lasă pentru puţină vreme numai şi eşi din Bucureşti în ziua în care intră Mihai Suţu, ce se orînduise domn. Sosind la Iaşi merse să vază pe prinţul Potemkin, care îl priimi într-un chioşc, o jumătate de ceas departe de oraş. Cînd Cantacuzino intră la dînsul, îl găsi bolnav tare, culcat pe o lungă sofa, în toată întinderea trupului său colosal; la picioare-i şădea nepoată-sa, contesa Branicka, născută Engelhard, şi lîngă dînsul, pe sofa, leitenantul general Eomanov, favoritul său. Bolnavul, văitîndu-se nencetat, cînd îl văzu d-abia pronunţă aceste cuvinte : „Cînd ai venit ? Ce mai fac p-acolo ?” Cantacuzino se trase, şi cîteva zile după aceea vestitul Potemkin muri şi în locu-i se orîndui cap al oştirilor Mihai Kahowski. Peste puţin sosi în Iaşi contele Alexandru Bezborodko, cu deplină putere să facă pace sau să urmeze războiul. Cantacuzino nu ştia ce să hotărască, să meargă în Austria, în Busia sau să rămîe în Moldova. Un minut el se îndoi de n-ar fi mai bine să meargă la Costantinopol, unde să mijlocească ca cu vreme să se facă domn Ţării Bomâneşti. Ambiţie ertată cînd cel ce o are posedează într-adevăr idei organice şi mari pentru fericirea patriei sale, pe care nu le poate cu alt mijloc pune în lucrare! Dar, în sfîrşit, contele Bezborodko, prin mijlocirea generalului De Bibas, îl înduplecă să meargă în Busia. La 1791 Ioan Cantacuzino sosi la Petersburg, unde, după ce aşteptă multă vreme făgăduinţele lui Bezborodko, se priimi în sfîrşit în armată ca colonel de cavalerie uşoară. La 1796, împărăteasa Ecaterina II, privind sărăcia lui, îl dărui c-o moşie în Busia nouă, şi într-acelaşi an el se trase din slujbă şi se duse la acea moşie, în guvernamentul Hersonului, pe marginea dreaptă a rîului Bug, în faţa Yosnesenskului, unde, împreună cu 1 1 Prinţul Coburg dete atunci lui Cantacuzino această scrisoare de recomandaţie către prinţul Potemkin. Mon prince, Le grand spatar de la Walachie, prince Kantakouzin, partant pour la Moldavie, vient de me prier de le recommander â la puissante protection de Votre Altesse. Je rends avec d’autant plus de plaisir la justice due â ce jeune homme, que Ies qualitfe esti-mables dont il est doue, le mettent de toute faşon bien au-dessus de la plupart de ses compatriotes. Charme, mon prince, que cette circonstance puisse me rappeller â l’honneur de son souvenir et me procurer l’occasion de reiterer â Votre Altesse Ies assurances Ies plus sinceres de cet attache-ment et de la plus haute consideration avec lesquels j’ai l’honneur d’âtre Mon Prince De Votre Altesse le tres humble et tres obeissant serviteur Pk Coburg Au câmp de Vacarest 12, 7 br. 790  son Altesse Mr. le Prince. Feldmarechal Potemkin Tauritien. SPĂTARUL IOAN CANTACUZINO 123 frate-său Xicolae, ce-1 însoţise în Rusia, întemee târgulCantacuzinca. După aceea, întorcîndu-se la Petersburg, mai petrecu acolo vreo patru ani şi la 1813 veni la Odessa, unde şăzu pînă la 1818, trăind în mare intimitate cu guvernorul general, duca de Eichelieu. în acest an Cantacuzino, sătul şi ostenit de lume, se trase la moşia lui. Acolo, în pustiile Eusiei, el petrecu 11 ani, ca un adevărat filosof, posedînd o mare bibliotecă, priimind deosebite jurnaluri streine; el redijă mai multe memoaruri interesante pentru Ţara Eomânească, şi la 3 iulie 1828 muri în braţele nepoţilor săi şi se îngropa în grădina sa, intr-un loc ales de dînsul de mai nainte. Spătarul Ioan Cantacuzino n-a fost niciodată însurat; toată dragostea lui o concentrase asupra fratelui său şi a fiilor acestuia. El era d-o talie de mijloc, avea o figură spirituală şi plăcută, dar stricată în juneţea lui de vărsat. Caracterul lui era drept, statornic şi cam original; el îşi iubea mult patria şi multă vreme a visat libertatea ei, a Moldaviei şi a Greciei. Ca toţi strămoşii săi, începînd de la Şerban vv. Cantacuzino, el a căutat razămul împărăţiilor streine ca să rădice patria sa, dar aci credem că s-a înşelat. într-adevăr pe la sfârşitul veacului al XYII şi în veacul al XVIII, noi avurăm patrioţi, oameni vrednici şi cu bună credinţă, dar ei luară un drum greşit, ale cărui rele efecturi ne era dat nouă acum să le simţim. De la moartea lui Matei Basarab (1651), şi mai cu seamă de la Şerban vv. Cantacuzino (1679—1688), domnul şi boerii se izolară de popor, aceea ce făcu pe acesta să fie indiferent la glasul lor. De atunci patrioţii noştri, uitînd esperiinţa veacurilor, care ne dovedeşte lămurit că niciodată o naţie nu se poate mîntui decît prin sine însuşi, perzînd confiinţa în puterile sale, începură a cerşători ajutor strein. Aristocraţi, ei se uita împrejurul lor, vedea oameni corupţi şi degradaţi şi striga cu desperare : „Unde sînt acum vitejii lui Mircea, Vlad Ţepeş, Eadu de la Afumaţi şi Mihai!” Ei nu privea jos, prea jos, poporul care se tîra la picioarele lor şi se muncea ca să le hrănească lenea ; ei nu gîndea că din acest popor au eşit toţi acei viteji; că el a mîntuit ţara într-atîtea rînduri şi că ar mîntui-o încă, daca ei, făcînd un apel la dînsul, l-ar fi interesat la pricina ţării şi i-ar fi dat drepturi şi o patrie a apăra. Ei nu ştia ce poate face un popor cit de mic cînd îşi apără ale sale şi cînd e aprins d-o sfîntă şi nobilă idee. Ei nu ştia încă nici acestea, că chiar în sufletul acelor oameni amorţiţi de o lungă tiranie, orbi sau corupţi, este un glas ascuns care le vorbeşte neîncetat de adevăr, virtute. . . şi care la trebuinţă îi preface în eroi. . . 1. 1 1 Izvoarele aceştii biografii sînt : Engel, Geschichte der Moldau und Wallachey, t. 21, p. 60 — 62; Fotino, t. 2, p. 360 — 376; Genealogia familiei Cantacuzino, scrisă la 1787 de banul Mihai Cantacuzino şi Memoarurile lui Ioan Cantacuzino, manuscrise în ruseşte, ce Hi s-au Împărtăşit de nepoţii şi moştenitorii săi, ce locuesc acum în Rusia. 5 10 15 20 25 30 35 8 POSTELNICU COSTANDIN CANTACUZINO A Nici un veac nu va fi vrodală inir-atita desmoş-lenii de ceriu Incit să ne înfăţişeze neamul omenesc astfel precum tl vrea despotismul. Ura asu-prirei, fie in numele unuia, fie in numele tutulor, a trecut din virstă in vîrstă, viitorul nu va trăda această frumoasă cauză. Totdauna se vor afla oameni pentru care dreptatea este o necesitate, apărarea slabului o trebuinţă. Aceşti oameni se vor lăsa totdeauna a se povăţui de această impulsie măreaţă. Mulţi vor suferi, mulţi vor peri poate; dar pămîntul cu care se va uni ţărlna lor va sălta prin această ţărtnă şi va crăpa curind sau tirziu. Benjamin Constant 1 în cea din urmă jumătate a veacului al XVI, la Aninai, în Turcia, se afla un neguţător c-o mare reputaţie, ale căruia posesii se întindea pînă la ţărmurile Dunărei. Acest om, poreclit de turci Şeitan-Oglu (fiul dracului) se numea Mibai Canţacuzino. După ce acesta se sugrumă la 1575 de sultan Selim II, celelalte membre ale familiei lui, temîndu-se de tirania turcească, fugiră la insula Creta, ce se stăpînea atunci de veneţieni. D-acolo, cinci fraţi Cantacuzini, ce singuri rămăseseră din toată această familie, dobîndindu-şi cu vreme ertaredela Poartă, se întoarseră în Costantinopol1. Aci este cunoscut că ei se despărţiră; cel mai mare, Mihai, a rămas în Costantinopol; cel d-al doilea, Dimitrie, s-a dus în Crimea şi s-a turcit, alţi doi, anume Toma şi Gheorghe, s-au dus la Moldova, şi cel mic, Costan-din, a venit în Ţara Eomânească, în domnia lui Kadul Mihnea vv. 2. A urnele ce purta şi caracterul său blînd şi cinstit făcu pe acest domn şi pe succesorii lui a-1 priimi în slujbele statului. Matei Basarab, urcîndu-se pe tron, îl luă în favor, îl făcu postelnic mare şi îl însură cu Ilinca, fata lui Radu Şerban vv 3. El avu de la dînsa şase fii, anume : Drăghici, Şerban, Costan- 1 După un act aliat de generalul Mavru la Mesenibria. 2 Genealogia familiei Canlacuzino arată cu greşală că el ar îi venit la 1631, în domnia lui Matei Basarab. 3 Unii din istoriografii noştri au zis că Radu Şerban vv. a fost ginere lui Mihai vv. Viteazul. Aceasta nu e adevărat. Radu Şerban a avut soţie pe Elena, fata jupinesei Măriei, de la Coiani, şi a lui Udrişte vistierul, feciorul bătrînului vornicul Drăghici, de la Mărgineni. Cu această 5 10 15 20 25 5 10 15 20 25 30 35 128 N. BĂLOESCU din, Mihai, Matei şi Iordache; şi şase fete pe care le-a măritat, trăind el. Cea dinţii după banul Vintilă Corbeanu x, a doua după un Catargiu, a treia după Papa Brîncoveanu, a patra după spătaru Pană Filipescu, a cincea nu se ştie după cine şi a şasea după un boer de familie Costin. Costandin Cantacuzino, înavuţit de moştenirea socrului său şi de ceea ce-i dedese cumnată-său Costandin Basarab vv. 2, aliat cu cele mai mari familii ale ţării prin însurarea fiilor şi fetelor lui, bucurîndu-se de o mare popularitate în patria sa adoptivă, trăi o viaţă fericită în curs de mai mulţi ani. Dar ceasul răstriştei sună pentru dînsul. La 1658, mazîlin-du-se cumnatul său Costandin Basarab vv., un grec obscur, Mihnea vv., se trimise domn de la Poartă. Vrăjmaş a lui Costandin Basarab, care îl turburase în cele dintîi luni ale domniei lui năvălind în ţară, Mihnea vv. începu a prigoni pe Cantacuzino. Acesta atunci îşi dete demisia de logofăt mare şi se trase la moşia lui la Filipeşti, supt chezăşuirea în scris a domnului că-1 va lăsa să se odihnească în pace. Cîteva luni după aceea, domnul, pizmuind pe boeri căci nu voise să se plece a se răscula asupra Porţii, măcelări pre o seamă dintr-înşii. în urmă, trimise pre marele armaş Dincă Sîrbul, la Tîrgovişte, să omoare pe banul Preda Brîncoveanul, şi pe căpitan Odor cu ostaşii din Tîrgovişte şi cu plăiaşii Ialomiţii, la Filipeşti, ca să omoare pe Cantacuzino şi pe ginere-său, spătarul Pană Filipescu. Cantacuzino, trăind retirat, nefiind amestecat în sfaturile boerilor, nu bănuia nimic din partea domnului şi cu atît mai mult că doi fii ai lui se afla cu slujbă credincioasă lingă domn, Drăghici, care era trimis ambasador în Ardeal, şi Şerban, care era postelnic. în 16 avgust 1659, într-o marţi dimineaţa, izbiţi fără de veste la casele lor, Cantacuzino şi Filipescu d-abia avură prilej să fugă. Goniţi două zile şi două nopţi prin munţii Prahovei, ei, în sfîrşit, fură norociţi a scăpa în Braşov. Deşi Cantacuzino dobîndise cu vro patru ani mai înainte un hrisov de la prinţul Transilvaniei, Gheorghe Râkoczi, ca la întîmplare d-a veni el în acea ţară să-i dea toată protecţia, dar cunoscînd alianţa acestuia cu Mihnea vv., s-a temut şi a trecut în Moldova cu toată familia lui, scriind şi fiului său Şerban de a fugit de la Mihnea vv., cînd acesta era cu tabăra la Sibiu, şi a venit lîngă tată-său, la curtea lui Gheorghe Ghica, domnul Moldaviei. Domnul, mîhnit că n-a putut pune mîna pe aceşti boeri, scrise la Poartă, pîrîndu-i că sînt haini şi revoluţionari. în urma acestei pîri, vizirul Chiupruliu trimise doi capi-gibaşi de rădică pe Costandin Cantacuzino din Moldova şi îl duse la Costan- soţie Radu Şerban au făcut două fete, Elena şi Anca (Costandin Basarab, fiul său, a fost bastard). Cea dintîi s-a măritat după Costandin Cantacuzino şi a doua după Pătraşcu, fiul lui Mihai vv. Viteazul, cu care a făcut numai o fată, anume Elena, care după moartea tată-său Pătraşcu, întorcîndu-se cu mumă-sa în Ţara Românească la 1644, s-a căsătorit cu Evstratie vtorii vistier, şi de la care n-au rămas nici un copil. Acestea le-am descoperit din mai multe acte particulare, care, neavînd alt interes istoric, am socotit de prisos a le mai reproduce. 1 Familia Corbeanu, una din cele mai semnate ale ţării, s-a stins la 1748, în persoana sluge-rului Costandin Corbeanu. Corbenii din urmă n-au fost adevăraţi; ei s-au tras din Maria, soţia acestuia, care căsătorindu-se în urmă cu un grec fără nume de familie, i-a dat ea numele de Corbean. 2 După moartea acestuia şi a doamnei Anni, soţia lui Pătraşcu şi a fie-sei Eleni, în familia lui Cantacuzino se concentră trei stări însemnate : a Mârgineanilor, a Craioveştilor sau Băsărebeş-tilor şi a lui Mihai vv. Viteazul. ă PREFAŢA 33 luptă vitejească. Înfrîngerile au început odată cu dispariţia caracterului naţional al războaielor noastre. Astfel intrigile străine au putut pătrunde şi dezunirea internă să apară; arta militară să decadă. Printre atâtea interpretări legendare străbate însă în concepţia lui N. Bălcescu o teză profund istorică a relaţiei dintre starea economică, orânduirea socială sau sistemul politic şi organizarea şi puterea unei armate. Astfel, sub Mihai Viteazul despoporarea ţării ar fi creat nevoia de mercenari, ceea ce a introdus în armata românească mari nenorociri, dezorganizarea finanţelor publice, a slăbit disciplina ostăşească. IST. Bălcescu citează după cronici revolta ostaşilor contra lui Alexandru Iliaş, pentru plata lefilor, şi imputaţiile pe care le aduceau domnului că i-ar fi sărăcit; în alte rînduri, el explică reducerea sau desfiinţarea armatei, pentru a se transforma ostaşii în clăcaşi; tot după cronică impută lui Constantin Brîncoveanu că ar fi făcut din ostaşi „podani”, pentru a-i folosi la moşiile lui şi ale rudelor sale. Credinţa în forţa creatoare a poporului, a naţiunii, adeziunea sa la teoria progresului necesar şi cercetarea istoriei românilor din aceste puncte de vedere au imprimat filozofiei sale istorice un spirit optimist, o încredere totală în viitorul poporului român. Istoriografia bazată pe ideea unei logici a istoriei este o istoriografie optimistă, prin consecinţă o sursă fecundă de puteri morale, în lupta purtată pentru un viitor mai bun al poporului român. în repetate rînduri, în scrieri sau în corespondenţă, întîlnim profesată invariabil această credinţă: „Niciodată încrederea în viitorul României, una mare şi nedespărţită, nu a ieşit din inima noastră”, „am păstrat vie în inima noastră credinţa şi dragostea libertăţii şi n-am desperat de mântuirea neamului nostru”. La 4 iulie 1849, în viitoarea revoluţiei maghiare, scria din Pesta lui I. Ghica : „Naţiea română din toate naţiele Orientului are cel mai frumos viitor”. Cu zece ani înainte de unirea Principatelor este deplin convins de iminenta ei realizare: „Unirea Ţării Româneşti şi a Moldo vei—scria la 4 martie 1850 lui A. C. Golescu—este un fapt acceptat de toată lumea, chiar şi de ruşi, şi înfăptuirea ei nu poate întârzia. Românii din Austria, pe baza Constituţiei din 4 martie şi a făgăduielilor care li s-au făcut, cer o deplină înţelegere şi cu multă tărie a se constitui intr-un singur corp naţional de 3 milioane şi jumătate şi pînă la urmă vor reuşi. Cînd două mari grupe de 4 milioane şi 3 milioane şi jumătate de români vor fi constituite unul lîngă altul, cine va putea să împiedice unirea lor? România noastră va exista deci. Am o credinţă adîncă. E orb cine nu o vede ...”. Enunţînd o direcţie nouă în istoriografia română, N. Bălcescu făcea chiar din primele rînduri ale Puterii armate constatarea că „o istorie adevărat naţională ne lipseşte. Ea zace încă supt praful hronicilor şi documentelor contimpurane. Nimeni pînă acum nu s-a încercat s-o dezgroape ... ”. O constatare asemănătoare, despre istoriografia franceză, anterioară lui, o făcuse Thierry, pe care N. Bălcescu îl urmează. Direcţia nouă însemna nu numai idei istoriografice şi probleme noi, ci şi noi izvoare şi o nouă formă de exprimare, un alt stil. 3 - C. 610 J P03TELMICU COSTANDIN CANTACUZINO 129 tinopol. Acolo el a eşit înaintea Divanului împărătesc de s-a judecat cu boerii trimişi de domn, capichiliaele într-această pricină, anume Colţea Doicescul, Necula Sofialiu şi alţii. Apărarea lui a fost atît de frumoasă, incit a tras în parte-i pe toţi miniştri turci, care mai întâi îi era împotri-vitori, cîştigaţi fiind de banii domnului. De atunci Cantacuzino dobîndi o mare consideraţie la Poartă. Pe cînd acestea se trecea în Costantinopol, Mihnea vv., stăruind în părerea sa, cu toată împotrivirea boerilor, mai omorî o seamă dintr-înşii şi se revoltă împotriva Porţii, măcelărind pe toţi turcii ce se afla în Tîrgo-vişte şi Bucureşti. Unii din istoriografii noştri, coprinşi de un nobil entuziasm pentru orice faptă privitoare la independenţa patriei, ţintă statornică a românilor din toate timpurile, au osîndit pe boeri, învinovăţindu-i de laşetate, căci nu s-au unit cu domnul împotriva Porţii. Socotinţa noastră este că această mustrare nu e meritată. într-adevăr, care era starea ţării de atunci? Care era şansele de izbîndă ce avea Mihnea? Avea el oare talentele trebuincioase ca să pue bine în lucrare un plan ce avusese mărimea a face ? Iată întrebările ce istoriografii trebuia să dezlege, şi soluţia ar fi fost în favorul boerilor. Căci la aceste întrebări istoria ar răspunde : Turcia, atunci supt administraţia vestitului vizir Chiupruliu, se împuternicise, iar ţara era slăbită de războaele ce Matei vv. Basarab ţinuse cu moldovenii şi cazacii, de nenorocitele răscoale ale ostaşilor şi plină de oştiri turceşti şi tătărăşti care trecea în Transilvania. Singurul ajutor al lui Mihnea era Bakoczi; Bakoczi care după catastrofa din Polonia, întorcîndu-se în ţara lui, se afla într-o poziţie foarte critică: ardelenii nemai-vrîndu-1 domn şi aflîndu-se cu puţină oştire, strîns de aproape de turci. Cum că Bakoczi şi Mihnea n-avea talentele trebuincioase pentru o asemenea mare întreprindere, faptele lor au dovedit. Căci în loc să-şi concentreze puterile ca să cază deodată asupra turcilor, ei şi le-au răschirat, trimiţînd pe Costandin Basarab c-o oştire de 30 000 români şi transilvani să cuprinză pe seamă-i tronul Moldaviei. Pentru aceea un judiţios cronicar a avut dreptate să zică: ,, Cum se vede nebuneşte umbla Bakoczi, ca şi Mihnea vodă şi Costandin vodă, că nu căuta să-şi isprăvească întîi treaba lui din Ardeal cu turcii, apoi să se apuce de domniile acestea, ci vrea să facă mai multe trebi deodată şi pe urmă niciuna n-au putut isprăvi. Că răsehirîndu-se oştile prin ţările româneşti şi Bakoczi rămăind cu oaste puţină, având războiu cu turcii, la Ghiula, l-au biruit”1. Mihnea vv., aflînd deodată învingerea de la Ghiula şi cea de la Iaşi, a lui Costandin Basarab, perdu curajul, îşi părăsi armata şi fugi în Transilvania. Acestea care le aduserăm noi aci, ca să escuzăm purtarea boerilor într -această împrejurare, mărturisim că n-am făcut-o mişcaţi de vreo simţire de dragoste sau binevoinţă către dînşii, dar căci am socotit că aceasta este adevărul istoric. Încît pentru aristocraţia noastră, noi, care studiem de atâta vreme istoria patriei noastre, sîntem convinşi mai mult 1 Cronica lui Cost. Căpitanul. 5 10 15 20 25 30 35 40 v _ o. CIO 5 10 15 20 25 30 35 40 130 N. BĂLCESCU decît orişicare că egoismului, mîrşavei ambiţii şi laşetăţii ei ţara a fost datoare toate suferinţele sale. După fuga lui Mihnea vv., Costandin Cantacuzino se întorse în ţară. Gheorghe Ghica I se orînduise domn. Acesta după o domnie de 9 luni şi 10 zile se văzu într-o zi pus în hiare de Mustafa paşa de la Silistra şi pornit la Costantinopol, supt pricinuire, zic unii, că n-a plătit haraciul la vreme, iar alţii că vrea să fugă la nemţi. , , Atuncea, zice un cronicar* , era înpărăţiia la Odriu (Adrianopol) şi s-au întîmplat de au fost acolo şi Costandin Postelnecul Cantacozino, fiind chemat de vizirul ca să-l întrebe de zăbava haraciului, cum au fost lucrul şi-l pedepsea zicînd că au făcut Ghica Yoevod şi rumânii meşteşug (vicleşug) şi ruşine împăratului de n-au adus haraciul la vreme, şi cum înpăratul biruiaşte de la răsărit pînă la apus, şi nu iaste altă ţară mai rea decît Ţara Bumănească. Că nu apucă o nebunie să să potolească şi alta să ridică, şi îndată porunci vizirul, gineri-său Mustafa Paşa să vie aicea în ţară să fie domn, adecă paşă, şi rîndui 4 000 de turci să vie cu dînsul şi au poruncit să omoare şi pre Ghica Vodă. Iară Costandin Postelnecul, bunul creştin şi vrednicu de slujbă, el daca înţelese de aceasta, mult plîngea şi să văeta pentru săraca de ţară, cum va să-şi piarză legea şi sfintele biserici să să facă meceturi turceşti şi-şi căuta ajutor într-o parte şi într-alta şi pre niminea nu-şi găsi, fără cît pre cel puternic Domnul nostru I[isu]s H[risto]s, care întări inema robului său Costandin postelnecului şi vitejaşte cuteză de întră la vizirul Chipriliu şi cu mare groază deschise gura lui şi cu multe lacrămi i să ruga ca să să mai milostivească încă o dată pre Ţara Bumănească să-i erte greşala, prinzîndu-se tare că nu vor mai face ce au făcut, ci vor da haraciul înpăratului la vremea lui, şi ce va fi porunca vor face şi multe ca acestea zicea aducîndu-i aminte în tot chipul. Atuncea dete Dumnezeu de-şi conteni vizirul mînia şi îndată opri pre gineri-său Mustafa Paşa să nu vie în ţară şi pentru voia lui Costandin Postelnecu au ertat şi pre Ghica Vodă de moarte şi pre Ţara Bumănească de greşală, că pre acest Costandin Postelnecul foarte îl avea Chipriliul iubit, căci îl aflase că grăeşte drept şi ţine cu raiaua înpăratului şi pohteşte binele săracilor. Avut-au săracă de ţară noroc pentru acel om bun carele sta în toată vremea pentru binele ei şi îl durea inema pentru creştinătatea şi de pămîntul ţării rumăneşti, ca să nu-1 piarză, că şi el era moşnean într-însa eu casă şi cu olatele, ca şi alţi boeri” x. După ce Cantacuzino izbuti d-a depărta d-asupra ţării răul ce o amerinţa, vizirul îl întrebă daca voeşte să priimească domnia, aceea ce el refuzînd, îi porunci să-i recomande pe cine va vrea el să-l facă domn. „ Atuncea înţelegînd [ aceasta] domnii greci ţărigrădeni, adaogă cronica, cădea la picioarele lui şi-i făgăduia bani mulţi şi-l ruga să facă pre unul din ei domn. Iară el, ştiindu-i că sînt greci, avani şi încărcaţi de datorie, nici unuia nu îngădui, pentru binele ţării ca să nu o prade şi să o jăfuiască, cum sînt ei învăţaţi” 1 2. 1 Cronica lai Tudosie Stoian. 2 Cronica lui Tudosie Stoian. POSTELNICU COSTANDIN CANTACUZINO 131 Gligoraşcu Ghica, fiul fostului domn, aflîndu-se la Costantinopol, scrise şi el lui Cantacuzino, rugîndu-1 să-l facă pre el domn, făgăduindu-se că îi va fi ca un părinte şi nu va eşi din cuvîntul lui. Cantacuzino, socotind că acesta, fiind născut în Moldova, cunoscînd obiceiurile, limba şi starea ţării este cel mai bun din citi pretendenţi se afla, îi scrise să vie la Adria-nopol. Acolo viind, Cantacuzino, după ce dobîndi de la dînsul un înscris prin care se jura că-1 va privi ca p-un tată (vezi Actul nr. 1), îl duse de sărută poala împăratului şi dobîndi steag de domnie. După această ceremonie Costandin Cantacuzino se duse la Costantinopol, ca capichihaea al domnului. Grigore vv. încă nu se întorsese în ţară, cînd priimi veste că Poarta se căeşte că a scăpat ocazia să facă în ţară paşalîc şi că se încearcă din nou a îndeplini vechea ei dorinţă. Aceasta ni se lămureşte din scrisoarea domnului adresată atunci către capichihaelele sale (vezi Actul nr. 2). Cantacuzino, prin influinţa sa lîngă miniştrii turci, mîntui de a doua oară ţara şi apoi se întoarse la casa sa, unde, refuzînd orice dregătorie, trăia retirat după făgăduinţa domnului, petrecîndu-şi viaţa în faceri de bine. Grigore Ghica vv. nu era lipsit de oarecare calităţi bune şi în cele dintîi vremi se arătă un domn vrednic. Iar în urmă, avînd nenorocirea să-şi dea încrederea la nişte oameni răi, jafurile şi abuzurile începură. Costandin Cantacuzino, din locul său de retragere, adesea făcea domnului observaţii. Aceasta simţind-o curtezanii, hotărîră sâ-1 mîntuiască de un cenzor incomod, ca să poată şi ei mai fără sfială prăda poporul. între dînşii se deosibea două vase rele, cum îi numesc cronicele; unul numit vornicul Stroe Leurdeanu1 şi celălalt cămăraşul Dimitrie 2. Ambii aceştia era datori esistenţa lor lui Cantacuzino; pe cel dintîi îl scăpase, în două rînduri, de la moarte şi în urmă îşi făcuse pe fata lui noră, măritînd-o după fiul său Şerban Cantacuzino. Pe cel d-al doilea îl adusese din Costantinopol, îl crescuse, îl boerise şi îl ţinea încă în casa lui. Aceştia, nesocotind datorinţele ce avea către dînsul, hotărîră să-l piarză. Eămîind ei caimacami, în lipsa domnului, care însoţise oştirea turcească în Ungaria la ase-diarea cetăţii Uivarul, făcură complot împreună cu doamna Maria şi scriseră lui Grigore vv. în tabără pîră mincinoasă, cum că Cantacuzino îl pîraşte, că este hain către turcii dupre marginea Dunării, că nu bagă în seamă pe doamnă, luînd-o în rîs, că opreşte ţara să dea bir şi altele multe. Intorcîndu-se domnul în ţară, Leurdeanu nu încetă a-i scrie, împrospă- 1 Vornicul Ivaşcu Golescul a avut numai două fete, pe care Matei vv. Basarab, neavind «opii şi fiind văr bun cu dinsul, le-a făcut fete de suflet (după Genealogia familiei Cantacozinilor, roşă aceste fete era lui Matei vv. nepoate de soră). Pe una a măritat-o după Preda, fiul lui David Brîncoveanu, iar pe a doua, anume Visa, după vornicul Stroe Leurdeanu. Acesta a mai avut un trate, anume Matei, carele mergînd la Cameniţă, a murit ne-nsurat. Din vornicul Stroe a rămas numai un fiu ce s-a numit spătaru Radu Golescu şi a ajuns în urmă o persoană istorică. Acesta 7 avut numai trei fete, pe muma Bălăcenilor, muma Prăscovenilor şi pe Ana, care, însoţindu-se -un Ştirbei, a făcut pe banul Radu Golescu, tatăl Goleştilor din zilele noastre. Notă păstrată ro familia Golescu. 2 Acest Dimitrie, după cronice, era lui Cantacuzino nepot de văr premare. Iar după genealogia familiei Cantacuzino el îi era nepot de frate, fiind fiu al lui Mihai Cantacuzino, ce •«măsese în Costantinopol. El ajunse în urmă şi domn în Moldavia. 132 N. BALGESCU tîndu-i pîra şi povăţuimlu-1 ca, nemaiîntîlnindu-se cu Cantacuzino, cum va sosi în capitală, să trimiţă să-l omoare fără de veste1. Grigore vv. se plecă acestor poveţe, uită îndatoririle ce avea către Cantacuzino şi, cum ajunse la Bucureşti, trimise noaptea dorobanţii 5 de-1 rădică din aşternut şi îl duseră la monastirea Snagov. Era sîmbătă spre duminică, 20 dechembrie 1664. Acolo îngenucbindu-1 înaintea icoanelor, îl lăsară să asculte liturghia, după aceea se precestui şi seara, pe la cină, îl omorîră în trapezaria monastirei. Trupul lui îl rădică soţia sa şi copiii şi-l duseră de-1 înmormîntară la monastirea lor, la Mărgineni. îo Vestea acestei crime a domnului răsună cu durere în toată ţara. Cronicarii timpului, mai toţi, jălesc moartea lui Cantacuzino. ,, Toată ţara îl plângea, zic ei, că au perdut un stălp carele sprijinea toate nevoele ţării. Plăngu-1 săracii că şi-au pierdut mila; plăngu-1 că au avut de la el multă căutare şi tuturor le-au părut rău de moartea lui, şi creştinilor şi 15 păginilor”. Domnul încă, preste vro cîteva zile, coprins fiind de mustrare de cuget pentru fărădelegea sa, se arătă înaintea mitropolitului şi, îngenuchind în faţa icoanei, declară că Cantacuzino n-a fost nimic vinovat şi blestemă amar pe cei ce l-a povăţuit să-l omoare. 20 Moartea lui Cantacuzino avu rele urmări pentru ţara noastră. Fiii lui, vrînd să-i reabiliteze memoria şi să-l răzbune, deteră pricină de se despărţi toţi boerii în două partide, care sfîşiară ţara şi o aduse la mare ticăloşie. La ianuarie 1665,Grigorie Ghica vv. fugind în ţara nemţească, Costandin, al treilea fiu al postelnicului Cantacuzino, se luă după dînsul 25 şi după ce îl trase în zadar pe la judecată la curtea Austriei, întîlnindu-1 în sfîrşit în Veneţia, dobîndi de la dînsul o carte prin care afurisea pe Leur-deanul, mărturisind că el l-a îndemnat la acea crimă, cum şi trei scrisori autografe ale lui Leurdeanu către comisul Costandin Vărzarul, scrise pe cînd acesta se afla în tabără lingă domn şi Leurdeanul caimacam, prin 30 care îl silea să facă în tot chipul să înduplece pe domn să omoare pe Cantacuzino. Dintr-altă parte, fraţii Cantacuzini ce rămăseseră în ţară dobîn-diră de la Obşteasca Adunare a ţării un act mărturisitor de nevinovăţie părintelui lor, în care se vede iscălit şi Leurdeanul (vezi Actul nr. 3) şi altul de la Partenie, patriarhul Costantinopolului şi de la Sinod, întărindu-1 3 5 şi mărturisind asemenea. Cu aceste acte şi cu scrisorile dobîndite, cum şi cu un alt act de la următorul patriarh al Costantinopolului, Metodie 2, ei cerură de la Radul Leon vv., ce se orînduise domn, ca să dea în judecată pe Leurdeanu. Dar domnul, cu toată trebuinţa ce avea de Cantacuzini, 1 Genealogia familiei Cantacuzino şi toate cronicile acelui timp, afară ră, lăsară a scădea şi a se demoraliza armata. Băzboaele lor încetînd atunci a mai fi naţionale, ei perdură acel entuziasm care face pe tot poporul nebiruit, cînd el ştie că se luptă pentru naţionalitatea şi libertatea sa. Băzboaele ce ei avură în urmă a sprijini fură mai toate numai o luptă între pretendenţi pentru dobîndirea tronului, la a căror sfadă poporul lua 15 prea puţină parte. Şi într-aceste războae, curat ostăşeşti, moldovenii se arătară adesea mult mai prejos decît naţiile vecine, căci în vreme ce acestea progresa în arta militară, ei sta pe loc. Asfel la 1561, în bătălia de la Verbia, Alexandru vv. Lăpuşneanu, cu toată superioritatea numerică a armatei sale către a protivnicului său Despot Eraclid, cu toată vitejia 20 personală ce arătă, perdu această bătălie, căci nu ştiu a se folosi cum trebue de artileria sa, nu luă ofensiva la vreme şi se apără moale cînd fu atacat2. Asfel la 1570, polonii învinşi scăpară din mînile biruitoare ale lui Ion vv. biruitor, numai căci acesta nu ştiu, iarăşi, a întrebuinţa bine artileria sa. Acest domn, ca şi Tomşea vv., culese oarecare triumfuri asupra turcilor, 25 polonilor şi muntenilor şi ar fi fost în stare a da moldovenilor vechea lor strălucire militară. El rădică steagul independenţii; dar moldovenii, scîrbiţi de tirania lui, refuzară a-1 secunda. în bătăliile lui însă, vedem pe moldoveni a profita de lecţiile vecinilor şi a arăta oarecare ştiinţă tactică. Se vede că pe atunci începuseră moldovenii a studia tactica, mai cu 3<> seamă în cărţile vechimei, căci la 1577 vedem pe Petru vv. Şchiopul, în bătălia de la Docolina împotriva lui Ivan Potcoavă, ce cu cazacii ocupase tronul, a întrebuinţa aceeaşi tactică ce vestitul cartaginez Anibal întrebuinţa în bătălia de la Zama. în lipsă de elefanţi însă, el puse în fruntea liniei sale de bătălie cirezi de vaci şi erghelii de cai, pentru ca să calce pedestri- 35 mea lui Potcoavă. Lui i se prileji aceeaşi nenorocire ce întîmpină vestitul biruitor de la Cannae; căci cazacii stînd pe loc şi lăsînd să se apropie oştirea lui Petru vv., deodată sloboziră focurile întrînsa. Atunci acea erghelie de cai şi cireadă de boi spăimîntîndu-se, se întoarse înapoi şi năvălind peste oastea lui Petru vv. o puse în neorînduială. Cazacii se 40 folosiră d-această împrejurare, o izbiră deodată d-a dreapta şi d-a stînga şi lesne o învinseră 3. 1 Vezi cuvîntul de îngropare vechi, lui Ştefan, domnul Moldaviei, publicat în Arhiva Românească, t. I, f. 51, Iaşi, 1841. 2 Mihon Costin ; Isthuanffius. 3 Ureche ; Miron Costin. Ştefan Tomşa w. (1611—1615), ajutat de vestiţii căpitani munteni Mîrzea, Gheţea şi Raţ, care după moartea domnului lor Mihai w. Viteazul, se trăseseră în Moldova, învinse în vro cîteva rînduri pe poloni, şi mai cu seamă în bătălia de la Cornul lui Sasu. De atunci, pe timpurile lui Vasilie vv. şi Ştefăniţă vv., vedem pe moldoveni luptîndu-se vitejeşte în mai multe ocazii. Bătălia de la Boiani (1685), în care Cantemir w. Bătrînul a spart şi a desfăcut cele dintîi rînduri ale polonilor, este eea din urmă bătălie generală în care legionile moldave străluciră cu fală x. De atunci, arta militară se perdu în Moldova ! Moldova era încungiurată de un brîu de cetăţi pe toate mărginele sale. Despre Polonia avea Hotinul, Soroca şi Tighina (Benderul); despre Transilvania avea eetăţuele Neamţu şi Smedorova; despre Ţara Românească, Crăciuna; pe Dunăre cetăţile Eenii, Cartai, Smilul (Ismailul) şi Chilia, şi pe Marea Neagră Cetatea Albă (Moncastro, Akerman). Afară de acestea, Suceava, capitala, era tare întărită. La toate aceste cetăţi era comandant cîte un pîrcălab, afară de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, la care, pentru importanţa lor, se trimetea doi pîrcălabi; iar în cetatea Sucevii era hatmanul pîrcălab 1 2. Aceste cetăţi fură multă vreme azilul libertăţii moldovenilor. De aceea asupra lor vedem ţintite toate silinţele vrăjmaşilor lor. Moldovenii se ilustrară în apărarea lor. La 1497, Ioan Albert, regele Poloniei, asediind cetatea Sucevii cu 80 000 ostaşi, o bătu în zadar în vreme de trei săptămîni. Cetăţenii se apărară bărbăteşte şi ce strica tunurile polonilor ziua, ei astupa noaptea cu pămînt, scînduri şi piatră 3. Dar acolo unde moldovenii se ilustrară mai mult fu în apărarea Cetăţii Albe. Această cetate era singurul lor port pe Marea Neagră, şi printr-însa ei domnea asupră-i. Căci nu trebue a uita că această mare era odinioară un lac moldovenesc şi că domnii Moldovei purta titlu de stăpîni-tori ai Mării Negre 4. Turcii pricepură importanţa acestei cetăţi şi nu pregetară nici o jertfă spre a o dobîndi. Dar moldovenii o apărară cu vitejie, şi Mahomet I, după o asediare de o lună, învins de dînşii, fu silit a se trage îndărăpt5. Următorul sultan, Baiazet, fu mai norocit. La 1483, el veni cu o oştire şi cu o flotă numeroasă, de asedie cetatea. Un scriitor vechi ne-a păstrat amăruntele acestei asedieri prin a cărei perdere se îngropă viitorul maritim al Moldaviei. „Cetatea Moncastru, zice el, se află pe rîpa mării, aproape de gura Nistrului. Locul e foarte bine întărit şi prin poziţia sa cea naturală şi prin muniţia sa cea artificială, şi de foarte mare importanţă pentru înlesnirile ţării, ale rîului, ale mării şi de foarte mare preţ şi nume pentru toată provinţa din prejur, care nume şi-l cîştigase mai vîrtos pe timpurile cînd sultanul Mahomed, mergînd asemenea asupra lui, îl combătu în vreme de o lună de zile, şi neputîndu-llua,fu gonit de rigoarea frigului 1 Nicolae Costin ; Carra, p. 59 şi 100. 2 Ureche ; Miron Costin ; Cantemir, pt. 2, c. 4. Ureche ; Miron Costin. 4 Arhiva Romanească, t. I., I. 103. 5 Discorso di Teodoro Spandugnino Cantacusino, gentil’huomo Costantinopoiitano. Delte [historie et] origine de Principi [de] Turchi. V puterea, armata şi ahta mtutara LA MOLDOVENI 149 şi silit să-l lase. Baiazet, dînd voe la ai săi să prade ţara şi văzînd că cei dinlăuntru nu se mişcă, hotărî a apropia armata de pe mare şi deodată îl încungiură de pe apă şi de pe uscat şi-l strînse aşa încît nu se putea aduce sau scoate nimic. Văzînd pe locuitori cerbicoşi în voinţa lor a-1 apăra, pregăti artileriile, începu a bate zidurile de mai multe părţi şi urmînd a-1 bate mai multe zile, dărâmase din ziduri atîta cît socotea că oamenii săi vor putea intra destul de lesne. Cu toate acestea, el porunci coloanelor sale ca în luptă să urmeze una după alta, şi în dimineaţa viitoare, cum se făcu ziuă, se puseră împrejurul zidurilor. Oamenii cei din lăuntru îşi făcuseră în ruinele zidurilor apăraturi foarte însemnate, cu valuri şi cu şanţuri foarte adinei, aşa încît, cînd s-au arătat turcii la intrarea lor prin ruptură, îndată se încăerară cu dînşii şi împingîndu-i înapoi cu mare impetuozitate, întrebuinţînd spre apărarea sa săgeţi, focuri, darde şi pietre, se purtară cu atîta inimă încît, rănind şi omorînd foarte mare număr din cei din afară, îi goniră mai de multe ori afară. Dar vrăjmaşii avînd oameni prea mulţi, lesne se reînoia şi venindu-le soldaţi noi în bătae nu da loc de răpaos la încungiuraţi. Omorîndu-se şi ranindu-se oameni dintr-aceştia şi neavînd pe cine pune în locul celor ce lipsea, se micşora mereu numărul apărătorilor şi aşa suferea cu mult mai mare pagubă prin cei puţini care-i perdea, deeît aducea prin cei mulţi care-i omora dintre vrăjmaşi. Baiazet, după ce ţinu pe ai săi în bătae o mare parte de zi, porunci să dea semn să se adune şi încetînd bătaea, îi reconduse în lagăr, cu gînd ca în dimineaţa viitoare să se aşeze armata aşa, ca împărţindu-se în multe coloane, care să urmeze în bătae una după alta, să poată înnoi neîncetat coloanele şi să ţie fără întrerupere bătaia ziua şi noaptea, pînă cînd vor dărîma valurile şi vor mistui pe apărători. Cu acest cuget trimiţînd la răpaos oştile, le făcu să înţeleagă că, după ce va trece noaptea, în cealaltă zi, mai nainte de răsăritul soarelui să se afle în rîndul lor, spre a se întoarce din nou la bătae, cu idea sau de a lăsa acolo viaţa, sau de a cîştiga locul mai nainte de a se retrage. Văzînd locuitorii pregătirile vrăjmaşilor, nelipsindu-le curagiul, cu toate că cunoştea primejdia în care se afla, fiind slăbiţi prin cei răniţi şi cei morţi, dreseră locurile de care avea trebuinţă şi se pregătiră cu toate puterile ce le mai rămînea spre apărare. Venind ziua următoare, Baiazet reconduse oştile toate la locul de atac, cu mare zgomot de sunete, de strigări şi de larmă ce făcea soldaţii săi, carii fără îndoire îşi făgăduia biruinţă. Baiazet, dorind să scape, cît va putea, şi oamenii şi locul, se hotărî să încerce daca, cunoscînd ei primejdia, va putea să-i aducă cu învoire să se lase de îndărătnicia lor, făcu semn că vrea să vorbească cu ei, trimise înainte pe un sol al său ca să le spue cum că turcii vin cu hotărîre statornică de a nu înceta bătaia ziua şi noaptea, pînă ce nu vor lua locul şi că dacă aşteaptă să fie siliţi, le vesteşte că va da locul în pradă şi nu va erta nici vîrstă, nici sex şi că toţi se vor omorî; iar daca vor voi a se supune, îi va priimi fără a vătăma averea sau persoanele, şi dîndu-le libertatea, va sta în voia lor d-a rămînea pe loc sau a se duce într-altă parte. Auzind cei dinlăuntru propunerile sultanului, şi nevăzînd nici un chip d-a se putea mîntui, fiindcă nu mai rămăsese atâţia cît să poată apăra valurile, cerură puţină vreme casă răspunză. Strîngîndu-se atunci căpeteniile, după cîteva 5 10 15 20 25 30 35 40 45 At, dispute se hotărîră să priimească condiţiile propuse, încredinţîndu-se mai vîrtos bunei opinii ce avea despre Baiazet, că le va păzi credinţa. După ce s-au sfătuit între sine, trimiseră solii lor ca să dea locul şi fiind priimiţi cu bunătate de Baiazet, îngriji sultanul cu scumpătate ca să nu 5 pătimească nimic, dînd voe celor ce vor voi să se ducă de aci, să poată scoate toate lucrurile lor fără vreo împedecare şi, lăsînd Moncastrul bine păzit, se întoarse la Andrianopol”1 2. Pîrcâlabii cetăţii carii au făcut această frumoasă, deşi zadarnică, apărare, s-au numit Gherman şi Ioan io Tot într-această vreme perdură moldovenii şi cetăţile de la Dunăre. Alexandru vv. Lăpuşneanu, la 1564, dărîmă cetăţile dinlăuntrul ţării 3. Ele se rezidiră în urmă, casă fie dărîmate iarăşi de Dimitraşcu Cantacu-zino, la 1684, din porunca sultanului. La 1714, turcii rezidesc numai cetatea Hotinul şi o opresc pe seama lor 4. 15 Aceasta este tot ce am putut descoperi despre organizarea puterei armate şi arta militară în Moldova. Cetele moldave, în curs de trei veacuri, făcură 90 de campanii, din care 19 civile, 15 împotriva polonilor, 13 împotriva ungurilor şi nemţilor, 12 împotriva turcilor şi tătarilor,13 împotriva muntenilor şi 8 împotriva cazacilor. 20 Generalii cei mai vestiţi ce au comandat armatele Moldovei, afară de domnii arătaţi în cursul acestei scrieri, au fost Boldur vornicul, Şendrea hatmanul, vornicul Cărăbăţ, vornicul Grozea, hatmanulBarbovschi, vornicul Bucium şi hatmanul Buhuş. 1 Andrea Cambini, Cii tadin Fiouentixo, Dell’ origine de. Turchi, lib. III. Această scriere dimpreună cu cea mai sus citată, se află tipărită intr-un tom in 4, supt titlu Historia [universale] dell’ origine, guerre ei imperio de Turchi, raccolta da M. Francesco Sansovino, Veneţia, 1654. 2 Ureche. 3 Ureche. 4 Nicolae Costin ; Cronicar anonim. 10 DESPRE STAREA SOŢIALĂ A MUNCITORILOR PLUGARI ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE ÎN DEOSEBITE TIMPURI1 r Privilegiurile se vor sfirşi, dar poporul rămtne vecinie Mirabeau 2 Deosebirea ce se vede în starea muncitorilor plugari între mai multe popoare îşi are pricina în instituţiile ce cîrmuiesc proprietatea. Unele popoare au priimit împărţirea pămîntului în proprietăţi private, în vreme ce altele au păstrat principiu că tot pămîntul este al statului. Este cunoscut că romanii, ca şi grecii, fenicienii şi cartaginezii, adoptaseră pre cel dintîi şi îl întrebuinţară în toate coloniile lor. El este astăzi comun la toate popoarele europene. Cel d-al doilea s-a adoptat mai de obşte în Asia. S-a găsit asemenea la peruvieni, mexicani, în cele mai multe din insulile Sudului şi la popoarele dinlăuntru Africei. Mai mulţi se învoesc a zice că pricina acestui deosebit obicei este că cele dintîi soţietăţi s-au aşăzat prin coloni-zaţie, în vreme ce cele d-al doilea s-au format prin concuistă. împregiu-rările care deosibesc aceste două moduri de organizaţie soţială sînt că coloniştii, ce se espatriază ca să dobîndească pacea, libertatea sau buna stare materială ce le lipseşte în locul lor de naştere, sînt agricultori şi alcă-tuesc o adunare de familii sau asoţiaţii egale, care fireşte că împart pămîntul coprins, în părţi şi la toată familia, poate şi la tot insul se dă o parte. De simt oarecare împotrivire de la locuitorii acelui pămînt, ei nu-i robesc, ci se mulţumesc numai a coprinde locul ce le trebue, trăind supt legile sale şi gata a priimi de cetăţeni pe cei vechi locuitori. Popoarele concherante însă, supuse fiind neapărat unui cap războinic, îndrăzneţ şi învestit cu o putere nemărginită, sînt mai adesea streine agri-culturei. Ele se mulţumesc mai bine a cere de la supuşii lor productele pămîntului, decît a le dobîndi prin înţelegerea şi silinţele lor. Despotismul, dar, este sufletul concuistei, după cum egalitatea este sufletul colonizaţiei. După aceste consideraţii generale nu ne mai îndoim că romanii, colonizînd Dacia, au împărţit, după obiceiul lor, pămîntul între colonişti. Năvălirile barbarilor în această provinţă nu putură vătăma acest obicei, căci barbarii, după cum ştim, au fost mai mult trecători printr-acest loc. Pe lîngă aceasta ei era cu totul străini agriculturei. Ei nici nu atingea plugul, 5 10 15 20 25 30 XfJt JM. BALCESCTJ zice Ammianus Marcellinusx. Coloniştii dar, rămîind singuri a se îndeletnici cu agricultura, putură a-şi păstra obiceiurile străbune, căci, deşi încungiu-raţi şi coprinşi de barbari, ei nu avură nici un amestec cu dînşii, după cum o mărturiseşte Gibbon 1 2. Mulţi încă dintr-aceşti colonişti n-avură a suferi nimic de barbari, căci, retrăgîndu-se în Carpaţi, ei îşi păstrară libertatea lor. De unde, cînd barbarii mai slăbiră, ei se pogorîră ca nişte alţi pelasgi, se întinseră cu încetul în cîmpie şi îşi redobîndiră locurile strămoşeşti. Astfel în veacul al XIII familia Xegru, suverană în Făgăraş, îşi mută capitala în Cîmpulung, şi după o jumătate de veac în urmă familia Dragoş, suverană în Maramureş, se coborî în Moldova. Unii din istoriografii noştri, necăutînd printr-o critică sănătoasă a se orienta prin întunerecul ce din mulţimea fabulilor acoperă începutul istoriei noastre, precum a tutulor popoarelor vechi şi nouă, s-au plecat a crede că Fadul Xegru, în Ţara Eomânească, ca şi Bogdan Dragoş în Moldova, au fost nişte concheranţi, ce au coprins aceste ţări şi le-au împopulat, găsindu-le pustii. D-aici s-au întemeiat a zice că tot pămîntul a fost proprietate a statului şi că împărţirea lui în proprietăţi private a urmat prin voinţa şi dăruirea stăpînitorului. Xouă această părere ni se pare rătăcită. Mai întîi, că încă înainte de 1290, epocă cînd cronicele şi hrisoavele pun venirea Eadului Xegru vv., se afla prinţi români, între care, la 1217, unul numit Limoi şi altul Seneslav, a căror stăpînire Bela IV, regele Ungariei, o întăreşte în diploma prin care dă banatul Severinului cavalerilor Ierusalimului (vezi Actul nr. 1). AI doilea, că de ar fi fost Ţara Eomânească pustie în acea epocă, cum se putea ea împopula în vro cîţiva ani atît de mult, încît, chiar de la 1330, românii să poată sprijini lupte aşa crîncene, mai întâi cu ungurii şi apoi cu turcii? Asemenea şi Moldavia, cum ar fi putut fi pustie, cînd ştim că în veacul XII şi XIII, în acea ţară înflorea mai multe republici vestite, precum Bîrladul, Cetatea Albă, Galaţii, Chilia, Hotinul şi Teghina? Xoi, dar, găsim adevărată părerea Obşteştii Adunări a Moldaviei, de la 1817, care, chemată fiind a dezlega această întrebare, a dovedit prin citaţii de istorici şi acte ale domnilor că Moldova era lăcuită la venirea lui Dragoş, că pămîntul era împărţit în proprietăţi private şi că locurile domneşti era numai locurile de pustiu, adecă cele ce nu se stăpînea de nimeni din nepomenit veac, braniştile domneşti şi locurile târgurilor (vezi Actul nr. 2). Dacă Eadul Xegru şi Bogdan Dragoş au găsit ţările populate, ei n-au putut fi concheranţi, căci nişte stăpînitori de staturi aşa mici ca Făgăraşul şi Maramureşul nu putea avea destulă putere spre a coprinde asemenea provinţe 3. De n-au venit ca concheranţi, ei n-au putut robi, n-au putut desposede un popor 1 Nemo apud eos arat, nec stivam aliquando contigit. Ammianus Marcellinus, lib. 31, cap. 2. 2 The Walachians are surrounded by, but not mixed with the barbarians. Gibbon, History of the Decline [and Fall ] of the Roman Empire, cap. XI, nota 13. 3 Spre înţelegerea subiectului ce tractăm, noi am ţintit aci numai a refuta părerea de o concuistă a acestor ţări, rămîind a developa mai mult această întrebare şi a arăta părerea noastră, cum înţelegem venirea acestor domni, intr-un tractat hronologic, ce lucrăm asupra domnilor. DESPRE STAREA SOŢIALA A MUNCITORILOR PLUGARI 155 întreg, ci dimpotrivă, au trebuit a respecta obiceiurile lui, după cum istoria lămurit ne spune că au respectat pe ale banatului Craiovii. Feudalitatea dar nu se putu introduce în ţări cu aceşti domni. Munţii era mai populaţi şi tot lăcuitorul a trebuit să-şi aibă moşia sa. Acum încă cei mai mulţi moşneni se află la munţi. Cîmpia, care din apăsarea năvălirei barbarilor pe alocurea rămăsese pustie, trebue să fi rămas pe seama statului, formînd aceea ce la romani se numea ager publicus. Din aceste locuri domnii făcea dănii. Ele însă au trebuit să fie puţine la număr, căci curînd după aceea vedem pe domni a fi siliţi a cumpăra moşii de la moşneni, spre a face danie vreunui boer sau a înzestra vro mănăstire. Cîmpia trebui în urmă să se înrpopuleze, şi mai cu seamă la 1320, supt Mihai I Basarab, cînd năvălirile turcilor în Tracia sili pe mai mulţi din românii Misiilor să treacă în Ţara Românească. Asemenea şi în Moldova proprietarii cîmpii sau a Ţării de Jos şi-a adus colonii din locuitorii de Ţara de Sus, cum şi din alte ţări vecine, de i-au aşăzat pe moşiile lor 1. Atunci stăpînul pămîntului făcu trei părţi din domenul său, din care două le împărţi în părţi mici pe la coloniştii săi şi ceialaltă fu cultivată de aceştia în folosul lui, prin mijlocul clăcii, adecă a unui număr de zile de lucru. Dar în starea de atîrnare şi supunere desăvîrşită în care se afla cultivatorii săraci şi dezarmaţi înaintea stăpînului lor războinic, care avea puterea în mînă şi care era proprietar absolut, nu numai peste pămînt, dar şi peste tot ce slujea a-1 esploata, înaintea stăpînului, de la care ei avea hrana din toate zilele, ei era foarte slabi şi peste puţin se văzură siliţi a suscrie la legile cele mai aspre. Mai curînd sau mai tîrziu le luă şi libertatea şi îi făcu robi ai pămîntului. Astfel a urmat în toată Europa, astfel a trebuit să urmeze şi la noi; căci robia este o consecuenţă neapărată a sistemii de clacă, ea totdauna a însoţit-o sau a venit îndată după dînsa. La început însă era puţini la număr aceşti nenorociţi, cea mai mare parte a populaţiei fiind moşneni sau răzaşi. Curînd însă desposedarea acestora începu a se face, numărul lor a se împuţina din zi în zi şi moşioarele lor a se concentra în proprietăţi mari. Interesul, nevoea şi sila conlucrară la aceasta. Interesul, căci proprietarii cei mari, dobîndind de la stăpînitori dreptul de scutire de dăjdii pentru satele lor, şi toată greutatea statului rămîind numai pe moşneni, mulţi dintr-aceştia, spre a scăpa de tirania guvernului şi spre a se bucura de fdosurile ce le da scutirea dăjdiilor şi protecţia unui stăpîn puternic, preferară a se vinde, ei cu moşiile lor, cu un preţ prea uşure. Revoca, căci îndată libertatea ţărilor fiind amerinţată de naţiile vecine, moşnenii trebuiră să alerge s-o apere. Ei au apărat-o vitejaşte şi au mîntuit-o. Dar în vreme ce patria îşi păstra libertatea sa, ei şi-o perdea pe a lor. TTn istoric modern a observat-o prea bine. ,, Aceste războae, zice el, au făcut să piară egalitatea din ţară. Bătrînul soldat, întorcîndu-se la casa sa, îşi găseşte femeea plîngînd, fata sau feciorul, ce a lăsat în leagăn, au perit. Sărac, căci s-a luptat numai pentru patrie, el este silit a-şi vinde 1 C/VNTF.MiR, Descrierea Moldovei, pt. 2, c. 16. 5 10 15 20 25 30 35 40 5 10 15 20 25 30 35 156 N. bAlcescu ţarina sa, coliba sa şi peste puţin, neputînd altfel a-şi plăti îndatoririle sale către stat, a se Tinde şi pe sine-şi; şi în vreme ce pînă atunci era numai războinici, boeri şi moşneni, se făcu războinici şi supuşi, care se prefăcură curînd în boeri şi clăcaşi, adecă stăpîni şi robi. Aceasta este pentru Ţara Românească, cbiar şi pentru Moldova, rezultatul a trei zeci şi trei ani de război a lui Mircea I” 1. Studiul hrisoavelor ne-a făcut să cunoaştem că această observaţie e dreaptă. într-adevăr din zilele principilor războinici, sau curînd după dînşii, se găsesc cele mai multe acte, prin care moşnenii îşi vînd moşiile sau le sînt răpite de către stăpînitori şi boeri. în actul aci alăturat se poate vedea un esemplu (vezi Actul nr. 3). Noi avem multe asemenea acte, dar pe toate nu le puturăm reproduce 2. Cum că sila asemenea a contribuit mult spre deposedarea moşnenilor şi robirea lor, hrisoavele şi cronicile, care împreună o mărturisesc, nu ne mai lasă să ne îndoim. în lauda ce un cronicar face domnului Costandin Duca vv., zice : ,,că acest domn făcea dreptate tutulor şi mai cu seamă celor ce pîra pentru vecinătate, nu-1 da fie cum la vecinătate şi fără jurămînt, ci mai cu dinadinsul răspundea celuia ce avea nevoe de vecinătate, zicăndu-i: pas de-ţi caută trei sau patru oameni jurători, cum n-au fost nici tată-său, nici moşul său vecin de moşie aceluia cine-1 trăgea; şi aşa jurând îi da volnicie să fie slobod în veci de vecinătate, că acum făcuse boierii obicei nou de zicea : cine au şăznt în sat boieresc doisprezece ani, să rămîe vecin; iară Costandin Duca vodă nu se uita acolo şi încă zicea : cu păcat este să-l robeşti pe frate-tău, căci păgînii îşi cumpără robi pe bani şi în al şaptelea an îi eartă, eară alţii şi mai curînd le dau slobozenie, eară tu eşti creştin şi neluîndu-1 pe bani, şi fiind creştin ca şi tine, şi tu vei în veci să-l veci-neşti3. Cantemir asemenea mărturiseşte: ,, că o parte din clăcaşi sînt din răzaşii care pentru sărăcie şi-au vîndut moşiile lor cele părinteşti şi i-au silit cu strîmbătate să priimească jugul supunerii” 4. Hrisovul Cloco-cenilor asemenea arată „ că adesele turburări ale locurilor şi marea îmbelşugare a unora au făcut pe cei mai mulţi din românii Transilvaniei hobagi sau robi, precum în Valahia sînt rumânii şi în Moldavia vecinii” (vezi Actul nr. 4). Acestea fură, după socotinţa noastră, pricinile care stinseră egalitatea străbună de drepturi şi de stare în ţările noastre şi formară acea monstruozitate soţială ca o ţară întreagă să robească la vro cîţiva particu- 1 La Românie, par J. A. Vaillant, t. I, p. 187. 2 între alte acte înseninăm şi unul de la Costandin Basarab vv., din 10 iunie 1654, prin care întăreşte familii Buzeştilor stăpînirea a 128 de moşii, ce le avea, parte rămase de la moşi şi strămoşi, parte cumpărate. într-aceste din urmă figurează vreo douăzeci cumpărate de postelni-cu Radu Buzescu, de la moşneni, in zilele lui Mihai vv. Viteazul. „Aceste sate, zice hrisovul, au fost cnezi (adecă domneşti, slobozi) şi cu moşiile lor de mai nainte vreme. Apoi, cînd au fost în zilele răposatului Mihai] vv., 1. 7102, ei văzînd atîta nevoe şi greutate pentru birurile, şi n-au avut cu ce să se plătească de greutăţile lor, ci au venit la jupan Radul cluceriul Buzăscu), fiind atunci vel spătar, ei de a lor bunăvoe, şi s-au vândut vecini, ei, cu toţi fiii lor şi toate părţile lor de moşie, pre bani gata. însă Cărstea cu st. 50, aspri 1875, Dan cu st. 10, aspri 375 ş.c.l.”. Tot în acel act, mai la vale, se zice că un aspru de argint umbla atunci 2 bani. 3 Letopisifele Ţării Moldovei, t. II, pt. I, f. 46. 4 Cantemir, Descrierea Moldovei, pt. II, c. 16. DESPRE STAREA SOŢIALA A MUNCITORILOR PLUGARI 157 lari. O aristocraţie de bani sau de stare, singurul fel de aristocraţie ce a fost totdauna în ţara noastră, se întocmi atunci. Puternică prin avuţiile sale, ea se organiză mai bine din zi în zi şi se întemeie pe robia gloatelor. Această robie nu putu însă fi complectă decît prea tîrziu, din pricina tur-burărilor ţării, care favorizea oarecît pre ţărani, dîndu-le prilej a rătăci dintr-o parte a ţării într-alta şi operînd astfel o adeasă strămutare în stări. Mihai Viteazul fu cel dinţii domn care legiui, printr-un aşăzămînt al sau, că fiecare ţăran, p-a cui moşie se va afla atunci, acolo să rămîe rumân vecinie1 (vezi Actul nr. o). Acest act barbar, făcut de un prinţ ce a lucrat atîta pentru libertate, anevoe s-ar putea pricepe, de n-am şti că aristocraţia, puternică atunci, a trebuit să-l silească la aceasta. De atunci să desăvîrşi regimul feodal în ţara noastră. De atunci clăcaşii, transformaţi în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul, dar şi numele lor începu a se trece în actul vînzării, deşi nu se putea vinde deosebit de pămînt, ca robi ţigani; de atunci proprietarul, murindu-i robul fără moştenitori, putea să-l moştenească; de atunci el putea să-l îndatoreze a-i munci cît va voi. Singurul drept ce se da ţăranului rob era ca stăpînul lui să nu-i poată răpi după voinţă banii, vitele şi instrumentele de arătură şi d-a nu-1 putea pedepsi decît corecţional, iar nu a-1 omorî, căci făcînd-o, se osîndea ca un ucigaş, iar nevasta şi copii ucisului rămînea slobozi. Fără a şti cînd s-a desăvîrşit sistemul feudal în Moldova, ştim că pe acea vreme aceleaşi obiceiuri era şi acolo. Legiuirile lui Vasilie vv. din Moldova şi a lui Matei Basarab vv. din Ţara Românească mai întări în urmă acest obicei, adăogînd pentru proprietarul care ar priimi un rob strein pe moşia sa o pedeapsă de 12 litre argint către stăpînire şi 24 către stăpînul acelui rob. Aşa, robia fu răsplata claselor de sus ale soţietăţii către clasele de jos, care le-au hrănit, le-au respectat totdauna, le-au păstrat în poziţia lor şi au jărtfit şi muncă şi bani şi viaţă, pentru patrie şi libertate. De atunci, de la Mihai Viteazul, ţara se împărţi în două tabere vrăjmaşe, avînd inte-resuri împotrivite. De atunci poporul se făcu nesimţitor la glasul domnului şi a bo-erilor, nu mai vru a se jertfi pentru o patrie unde nu i s-a lăsat drepturi şi pentru o libertate de care el nu se poate bucure, şi ţara, în loc d-a se realţa, merse cu grăbire spre scădenie. Timpuri nenorocite o copleşiră în urmă. Acea lege înaltă a naturei, că toată fapta trage după sine răsplata sa, acea lege se manifestă, în sfîrşit, cumplit asupra capetelor boerilor. Ei, care făcuseră din fraţii lor robi, fuseră atunci siliţi să-şi plece trufaşul lor cap şi să geamă supt jugul robilor din Fanar. în acele minute, cînd toate duhurile era preocupate de trista vedere a ruinei acestor ţări, cînd obiceiurile, instituţiile, drepturile lor se corupea şi se sfîşia de ghiara de fer a fanarioţilor, cînd ţăranii, desperaţi de îndoita tiranie ce 1 Despre acest aşezămint afară de actul însemnat cu no. 5 se pomeneşte şi în hrisovul lui C. Basarab vv., din 1654, care l-am citat in nota precedentă, cum şi alte acte. 5 10 15 2 0 25 30 35 40 158 N. balcescu îi apăsa, îşi părăsea în gloate patria 1 sau îşi căuta uşurarea chinurilor ce-i muncea în tîlhărie, umblînd să dobîndească prin silă aceea ce li se răpise prin silă, în acele triste minute D-zeu vorbi în inimile celor puternici ai ţării. Ei recunoscură vina lor şi osînda cerească şi îşi aduseră aminte că sînt creştini şi că Hristos s-a jărtfit pe pămînt ca să piară robia. în seanţa de la 5 august 1746, Obşteasca Adunare a Ţării Româneşti declară că ea nu cunoaşte mai greu şi mai mare păcat decît a avea pe fraţii noştri cei întru Hristos supt jugul robiei noastre, de vreme ce Sf. Evanghelie ne zice : iubeşte pre aproapele tău ca însuţi pre tine. Ca următori dar aceştii porunci nu trebue să robim pre fraţii noştri. Că robia n-au fost de nici un folos, ci încă un obicei de mare pagubă sufletelor noastre, rămasă fiind de la strămoşi ca un blestem asupra capetelor noastre. Ei hotărîră atunci libertatea tutulor ţăranilor (vezi Actele nr. 6 şi 7). Această declaraţie răsună cu putere în inimile tutulor, şi Obşteasca Adunare a Moldaviei nu întîrzie a lua asemenea hotărîre (vezi Actul nr. 8). Aceste acte fură cele din urmă făcute de Obşteştile Adunări, alcătuite de toate stările, astfel cum era în vechime şi cum de atunci n-au mai fost, căci Divanurile ce fură după aceea pînă la Regulament, deşi urma a se numi pe sine Obştească Adunare, dar era tare deosebite de cele dinţii şi prin compoziţia şi prin atribuţiile lor. în urma acestor acte se hotăra un număr de scutelnici şi posluşnici spre indemnizaţia proprietarilor, pentru jertfa făcută, şi se legiui şi urbanul. Dar măsura ce se luă atunci, sau din neesperiinţă, sau că interesele egoiste biruiră, fu greşită şi anulă cu totul folosul ce ar fi adus acele acte. Astfel, în loc d-a asigura starea materială şi viitorul ţăranilor, făcîndu-i proprietari pe părţile de pămînt trebuincioase hranei lor, cu o răscumpărare în bani din parte-le, potrivită şi omenoasă, dupe cum se urmează astăzi în Ungaria, sau cel puţin a le da un drept ereditariu pe acele părţi de pămînt, pentru care să li se ia o plată uşure de embatic pe fiecare an, ei hotărîră ca ţăranii să lucreze 24 zile de clacă, să dea dijmă din sămănă-turi, fîn şi deosebite dări pentru unile vite şi să nu poată eşi din satul lor fără voia stăpînirei (vezi Actul nr. 9). Pînă în acea epocă ţăranii se deo-sibea în moşneni sau cnezi, carii avea moşiile lor, în vecini, rumâni sau robi, şi în oameni slobozi sau domneşti, car ii locuia pe moşii boereşti sau mînăsti-reşti, fără a fi robi ai pămîntului. Aceşti din urmă, în mic număr, era din cei viind mai tîrziu din ţările vecine, nu apucaseră a se robi, cum şi din ostaşii carii eşea din slujbă după ce slujea în oarecare cete deosebite, cum era în Moldova, a călăraşilor, a curtenilor şi a aprozilor 2; înainte ei lucra proprietarului moşii, unde se afla, tot nehotărît ca şi robii, iar nemţii, ocupînd Banatul la 1718, hotărîră ca ei să lucreze proprietarului numai 1 în acele vremi, despopulaţia Ţârii Româneşti a fost foarte repede. La catagrafia făcută de Costandin vv. Mavrocordat, la 1741, se găsise 147 000 familii birniei. La 1746 nu s-a găsit decît 70 000. Numai din judeţul Dolj a fugit o dată 15 000 familii. Zece ani după aceea, la 1757, făcîndu-se catagrafie, d-abia se găsi 35 000 familii de birniei. Le general de Baur, Memoires hisloriques el geographiques sur la Yaiachie, p. 271 ; Koc.ai.niceano, Hisloire de la Yaiachie, p. 394 et 395. ? Ca.vtemih, Descrierea Moldovei, pt. 2, c. 16. DESPRE STAREA SOŢIALA A MUNCITORILOR PLUGARI 159 48 zile J. Asemenea, şi în Moldova, Costandin vv. Mavrocordat, la 1744, le hotărî ca să lucreze numai 24 zile 1 2. De la emanţipaţia vecinilor, aceste două clase, vecinii şi cei slobozi, se împreunară într-una şi ţăranii nu se mai deosebiră decît în moşneni şi clăcaşi. Soarta ţăranilor nu se îmbunătăţi prin emanţipaţia lor, căci, după cum un scriitor a observat-o prea bine, ,, emanţipînd pe ţărani nu facem nimic, sau mai nimic pentru soarta lor. Servagiul (robia) este o urmare neapărată a clăcii; el stă în dependenţa absolută în care se află ţăranul sărac către stăpînul său, care singur numai posedează şi poate a-i da instrumente de lucru. Legea care îl declară slobod nu schimbă nimic la această stare a lucrurilor. Aceea ce e de lipsă este cultivatori capitalişti sau proprietari, puţind să întreprinză cultura pe seama lor. Capitalul, numai, poate asigura independenţa ţăranului”. Astfel această independenţă rămase numai recunoscută în lege, iar în faptă relaţiile lui cu proprietarul rămaseră tot aceleaşi, cu singura deosebire ca proprietarul găsi în această înnoire prilej d-a scăpa de îndatorirea ce avea d-a da ţăranului instrumentele de cultură şi d-a-1 hrăni la vreme de boală sau de foamete. Afară de aceasta, deşi se legiui ca ţăranul să lucreze proprietarului 24 zile, iar peste puţin se scăzu la 12 zile, dar după natura sistemii de clacă şi după cum un act public mărturiseşte, ţăranii, „obişnuiţi de mai nainte vreme a fi supuşi stăpînilor moşiei la toate slujbele, iarăşi fără soroc slujea şi pentru rânduitele zile” (vezi Actul nr. 10). Deosebit de cele ce ziserăm, ţăranii avură a suferi atunci şi toată povara biruirilor, de care mai nainte, ca robi, era scutiţi. Aşa, numai prin păstrarea clăcii, libertatea ţăranilor se făcu iluzoară, robia se păstră şi starea lor merse din rău în mai rău. „Mărimea cea nemărginită a dăjdiilor şi a mîncătoriilor, tirania fanarioţilor şi a boerilor pămînteni, zice un istoriograf, făcură pe ţărani să fie cei mai nenorociţi oameni din Europa. Niciodată ei nu era siguri de munca lor, niciodată ei nu ştia de vor mînca pîinea ce au semănat, căci la tot minutul un satelit al domnului putea să vie să le răpească instrumentele de arătură şi vitele. Speriaţi cu totul, nefiind siguri de nimic, ei neîngrijită agricultura, nu lucrară pămîntul fără numai pe cit le trebuia ca să aibă pîine pentru nenorociţii lor copii. Temerea ca productul muncei lor să nu cază în mina asupritorilor lor produse apatia, şi apatia născu lenea, viţiu ce li se impută acum atît de mult. Astfel se vedea mulţi dintrînşii în desperarea lor a-şi părăsi ţara, aceea ee făcea cei după margini; sau a se face tîlhari de drumuri, aceea ce obişnuia mai ales cei din lăuntrul ţării, carii n-avea înlesnire să fugă”3. într-acest chip, încă o dată, interesele egoiste ale proprietarilor aduseră ruinarea acestor ţări. La 1768, Ţara Românească era mai despopulată şi domnul Alexandru Scarlat Ghica numai cu făgădueli mari şi cu deosebite privile-giuri putu a întoarce pe vro cîţiva ţărani la locul lor (vezi Actul nr. 11). Dar esperienţa trecută nu slujea întru nimic. îndată ce ţăranii intra în 1 Baur, 1. 271 ; 'IoTopia B>>x/i'ac, Viena, 1806. 2 Vezi hrisovul acestui domn în Arhiva Românească, t. 2. 3 Kogalniceano, Histoire de la Valachie, p. 461. 3. 5 10 15 20 25 30 35 40 160 N. BALCESOU ţară, jăfuirile şi asupririle iar începea, şi aceştia, după obiceiul lor, din nou pribegea sau se făcea tîlhari. Astfel la 1775, mai mult de zece mii ţărani lăsaseră plugul şi se apucaseră de tîlhărie. Alexandra vv. Ipsilante, cu mare nevoe, făgădueli şi scutiri, putu a-i întoarce iarăşi la muncă l. în Moldova asemenea, ţăranii în desperare începură a nu mai vroi să plătească dăjdiile şi a lucra cele 24 zile la proprietar, dupe cum se legiuise la 1749. Grigorie Ghica vv., văzînd aceasta, povăţuit şi de nişte simţiri mai omenoase, prin hrisovul său din 1 ianuarie 1766 scăzu numărul zilelor de lucra la 12. Boerii se nemulţumiră de aceasta, dar o suferiră pînă la 1775, cînd mitropolitul şi cu şapte boeri, îndrăznind a se numi pe sine Obştească Adunare, propuseră aceluiaş domn ca să binevoiască a hotărî ca locuitorii, ,,să lucreze la stăpînii moşiilor pe care se hrănesc şi se chivernisesc din zece zile una, dănd şi dijmă din roduri, din a zecea, după obi-ceiu”, „ şi această rănduială de slujbă a locuitorilor, adăoga acei şapte boeri filantropi, socotim că nu le vor fi lor de stricăciune, ci încă spre îmbelşugare şi fericirea ţării şi a tutulor de obşte” (vezi Actul nr. 10). Domnul nu numai că nu vru a priinii această anafora asupritoare, ci încă întări hrisovul său cel dinţii printr-un alt hrisov de la 1 aprilie 1777. Nemulţumirea boerilor crescu şi mai mult şi perderea domnului se hotărî. El însă rămase statornic în vroinţa sa. De abia cu o zi înaintea morţii sale, cînd văzu că furtuna era să se spargă asupra capului său, de abia atunci se hotărî a face ceva spre a-i împăca. Prin hrisovul său, din 30 septemvrie 1777, el aşăză ca, pe lingă acele 12 zile de lucru, locuitorii să mai dea proprietarului două zile de clacă şi o podvadă pe an şi să tocmească acareturile dupe moşii, însă numai pre acele vechi. Dar această măsură era luată prea tîrziu şi nici nu putea mulţumi pe boeri, de aceea bietul domn peri, a doua zi, intr-un chip grozav 2. Nici acest nou urbariu nu ţinu mult. Pe la 1805, domnind Alexandra Moruz, boerii găsiră pretext că locuitorii se află în stare bună ,, şi atît pentru aceasta, zice un memoar scris de un boer de pe atunci, cît şi ca să se curme pricinile şi prigonirile ce se născuse pentru lucrai zilelor între ei şi între stăpînii moşiilor, şi mai ales pentru ca de apururea să fie îmbelşugare în hrana norodului şi a împlinirei poruncilor împărăteşti în zaherele ce se trimit la Ţarigrad, Sfatu Obştesc (?) făcîndu-se şi aflîndu-se chipurile cele mai folositoare obştii(!), s-au fost pus la cale ca să lipsească zilele de lucru din mijloc, şi locuitorii să urmeze lucrarea pământului la stăpînii moşiei în măsură hotărîtă”. Ou toate că acest nou urbariu era mai asupritor de cît ce era mai nainte, însă tot era cu mult mai uşure de cît ce s-a legiuit în urma de Begulament (vezi Actul nr. 12). în Ţara Românească starea ţăranilor merse din zi în zi mai rău pînă la 1821, cînd desperarea lor izbucni. Dar această mişcare, întreprinsă numai în favorul lor, nu le folosi întru nimic din pricina unor împregiurări fatale. Ţara, sau, ca să zicem mai bine, clasele înalte, care singure se folosesc de 1 Fotino, t. II, f. 354. 2 Vezi Foaia ştiinţifică şi literară. Iaşi, 184-1, nr. 29, f. 226. DESPRE STAREA SOŢIALA A MUNCITORILOR PLUGARI 161 drepturile ţării, cîştigară mult, dar poziţia ţăranilor nu luă nici o prefacere. în sfîrşit, după noile zdruncinări ale războiului din urmă, în care ţăranii şi-au plătit tributul lor şi de muncă şi de sînge şi au cooperat puternicia izbînda oştirilor creştine, spre recunoştinţa acestora, tractatele încheate asigurară drepturile ţării călcate de vreme îndelungată. O reformă complectă şi radicală în toate instituţiile noastre era atunci trebuincioasă şi se şi lucra. Poporul şi cu toţi acei oameni luminaţi şi filantropi, care iau parte la suferinţele lui, era plini de nădejde în acea reformă. Dar .. . însă aci credem de cuviinţă a ne opri. Documentele nu ne lipsesc. Aoi avem acum înaintea noastră multe şi prea interesante, între care corespondinţa de mai mulţi ani urmată între guvernul trecut şi Obşteasca Adunare, dar socotirăm că vremea nu le-a venit spre a le publica. într-o zi ne vom întoarce asupra acestui sujet, vom completa acest articol, vom judeca fără patimă şi fără părtinire tot ce s-a făcut şi pe cei ce au lucrat într-această pricină şi vom plăti tributul nostru de laudă sau de hulă la cei ce le-ar fi meritat. Pînă atunci noi ne-am socoti fericiţi dacă acest articol, cu toată imperfecţia lui, dacă actele ce reproducem, doveditoare de o prigonire înverşunată de mai multe veacuri a claselor de jos de către clasele de sus, ar deştepta în inima acestora simtimente de omenire şi de dreptate; daca ele s-ar pătrunde de trebuinţa d-a înfrăţi deosebitele clase ale soţietăţii, d-a le interesa pe toate deopotrivă la apărarea şi fericirea patriei comune, şi aceasta luminînd şi rădicînd poziţia soţială a claselor de jos, dîndu-le drepturi deopotrivă şi îmbunătăţind mult starea lor materială. Căci vai de acele naţii unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor! Ele per! Astfel noi văzui’ăm în zilele noastre o naţie puternică şi vitează, cu care odinioară ne luptam împreună pe cîmpul slavei pentru libertate şi creştinătate, o văzurăm căzînd cu zgomot, zdrobită în bucăţi, o văzurăm chiar în anul acesta frămîntîndu-se în mormîntul său, fără a se mai putea rădica, nu din nevoea puternicilor săi vrăjmaşi, dar din pricină că şi acolo o aristocraţie egoistă călcase în picioare drepturile omenirei! ANEXE ÎN MAGAZINU ISTORIC Ar. 1. Hrisov a lui Bela IV, craiul Ungariei, 1247. Ar. 2. Anafora a Obşteştii Adunări a Moldaviei pentru feliul proprietăţii în ţară în vechime, 1817. Ar. 3. Hrisov de la Eadu Mihnea vv., 1613. Ar. 4. Act de la magistratul Sas-Sebeşului, dat unor români din Ţara Românească, emigraţi în Transilvania, 1396. 11 - c. 610 5 10 15 20 25 30 162 N. bAlcescu [Adăugat de N. B.] Acest act s-a tipărit în Foaia minţii dintr-acest an, nr. 8; se află asemenea tipărit de Fotino în greceşte. Ierodiaconul Naum Clococeanu mai pomeneşte în precuvîntarea sa la Hronologia domnilor Ţării Eomâneşti. Nr. 5. Hrisov a lui Radu Mihnea vv. pomenind de aşezămîntul făcut de Mihai vv. Viteazul, 1613. Nr. 6. Carte a Obşteştii Adunări a Ţării Româneşti pentru desrobirea ţăranilor înstreinaţi ce s-ar întoarce la locul lor, 1746. [Adăugat de N. B.] Originalul scris pe hîrtie şi căptuşit cu atlaz galben este acoperit cu 45 iscălituri din care numai acestea s-a putut decifra. El se află la Arhiva Statului. Nr. 7. Carte a Obşteştii Adunări pentru desrobirea tutulor ţăranilor, 1746. [Adăugat de N. B.[ Originalul scris pe hîrtie şi acoperit cu 66 de iscălituri, coprin-zînd şi întărirea în greceşte a patriarşilor Costantinopolului şi Ierusalimului, se află în Arhiva Statului. Nr. 8. Act pentru desrobirea vecinilor în Moldova, 1749. [Adăugat de N. B.] Această Charta magna este de şapte palme în lungime şi de cinci palme în lăţime, căptuşită cu maltec verde şi acoperită cu 165—170 iscălituri, din care numai cele sus numite se pot ceti. Acest act s-a tipărit de pe două copii trimise de d. spăt. Antohi Sion şi de d. C. Hurmuzaki, scoase întocmai după originalul ce se află în muzeul de la Odesa. Noi l-am împărtăşit din Arhiva Eomânească, t. I. Nr. 9. TJrbariul sau pontul făcut de domnul Costandin Nicolae Mavrocorăat [Adăugat de N. B.[ Noi dăm acest urbariu astfel cum ni s-a păstrat de istoriografii contimporani, dar actul oficial nu l-am găsit. Nr. 10. Anafora a divanului Moldovei pentru adăogirea zilelor de lucru ale ţăranilor la proprietari, 1775. [Adăugat de N. B.] Acest act împreună cu cel cu nr. 12 şi altele ni s-a împărtăşit de prietenul nostru d-lui vornicul Alexandru D. Sturza Miclău-şanul din Moldova. Nr. 11. Chemarea lui Alexandru Scarlat Ghica către lăcuitorii înstreinaţi dîndu-le deosebite privileghiuri numai să se întoarcă în ţară, 1768. [Adăugat de N. B.] Originalul se află în Arhiva Statului. Nr. 12. Urbariul sau pontul boerescului făcut de Alexandru Moruz. [Adăugat de N. B.] Noi dăm acest urbariu astfel cum l-am găsit, scris de un boer de pe atunci, dar actul oficial nu l-am putut căpăta. 11 FILOSOFIE SOŢIALĂ 1 DESPRE EDUCAŢIA MUMELOR DE FAMILIE SAU CIVILIZAŢIA NEAMULUI OMENESC PRIN FEMEI, DE D. AlMâ MARTIN, TRADUSĂ ÎN ROMÂNEŞTE DE I. D. NEGULICI Scrierea sus însemnată a d-lui Aim6 Martin, care a meritat a fi tradusă în mai multe limbi, o avem în sfîrşit şi în româneşte. Cel dîntîi volum a eşit de supt teasc, al doilea credem că nu va întîrzia. Această carte s-a judecat rău la noi, căci nu s-a cunoscut bine. Ţinta acestui articol este a o face cunoscută, împărtăşind într-aceeaşi vreme oarecare slabe băgări de seamă asupră-i. Fericiţi dacă prin aceste cuvinte vom putea aduce publicul rătăcit a o preţui după cum merită! Două părţi bine deosebite coprinde această scriere. Una se ţine de filosofia psihologică şi ceealaltă de filosofia soţială. Idea principală a celii dintîi părţi este că dezvoltarea singură a înţelegerii bune poate ferici; că prin urmare neamul omenesc nu se poate regenera decît prin suflet, de la care purcede toată puterea şi toată fericitatea noastră. Dar ce este înţelegerea? Ce este sufletul? După d. Aime Martin înţelegerea este instinctul animalelor la gradul său cel mai înalt. Prin înţelegere sîntem cei mai dintîi din animale. Sîntem mai industrioşi decît albinele, mai cruzi decît tigrii, de un rînd mai înalt, într-adevăr, dar tot animale. Sufletul, anima sau inima, este principiul care ne face să pricepem frumosul, adevărul, infinitul, pe Dumnezeu. Inima singură ne deosebeşte de animale. Ea îşi are raţia sa, voinţa şi memoria sa. Aceasta este aceea ce Leibniz numea gîndiri obscure, Descartes gîndiri înăscute şi Bacon sim-ţimîntul divin. Această deosebire între înţelegere şi inimă este baza sistemii d. Aimd Martin. El împarte pe om şi lucrările sale după aceste două principuri, făcînd fiecărui partea sa deopotrivă. înţelegerii dă ideile ce vin din simţuri : inimei simţimentele. Una se pleacă spre pămînt şi uneşte pe om cu creaţia; ceealaltă se urcă în ceriu şi îl descopere pe Dumnezeu. Una se mulţumeşte de cele văzute şi se ţine în finit (mărginit); ceealaltă caută 5 10 15 20 25 30 5 10 15 20 25 30 35 40 45 166 N. BAliCES'CU pe cele nevăzute şi se odihneşte în infinit. Una ştie că este lume, animale, plante, ceriu, stele ; ceealaltă ştie că e nemuritoare şi că Dumnezeu esistă. înţelegerii dar se cuvine tot ce e mincinos, egoist, toate raţionamentele care dovedesc de adevărate opiniile contrarii; inimei simţimentul moral care face mărimea lui Socrate, L’ Hospital, Fenelon; simţimentul frumosului care inspiră pe Homer, Corneille, Shakespeare, La Fontaine, Lamartine, simţimentul infinitului care urcă în sferele cele mai înalte pe Platon, Descartes, Kant şi Newton. înţelegerii, tot ce în arte este curat de meşteşug, cum colorul, dese-nul, frumuseţea fizică; inimei tot ce e de geniu, cum espresia, simţimentul, frumuseţea ideală. înţelegerii, scriitorii spirituali; inimei, scriitorii cei mari. Acesta este principiul nou ce d. Aime Martin a adus în filosofia psihologică şi acest principiu, ca orice lucru nou, a găsit mulţi împrotivitori. Ei au zis că această deosebire prea mult dovedeşte, şi pentru aceea nimic nu dovedeşte : că d. Aime Martin, analizînd estimea (fiinţa, l’etre) noastră, anatomizînd facultăţile noastre, întocmai precum doctorul trupul nostra despărţind ideile noastre şi puindu-le în două clase diferite, trăgînd o linie de demarcaţie între înţelegere şi inimă, şi zicînd : aceasta la una şi aceasta la cealaltă, făeînd oamenii compuşi unii numai de inimă, alţii numai de înţelegere, voind în sfîrşit să dea o certitudine matematică la o deosebire ale cării hotară vor fi în veci nepipăite, s-a vădit a fi însuşi stăpînit de acele friguri ale înţelegerii ce se sileşte a vindeca. Pentru ce oare înţelegerea este cu necesitate gonită din simţimentul frumosului? Pentru ce din simţimentul moral? Pentru ce din idea lui Dumnezeu? Pentru ce mai mult prin inimă decît prin înţelegere Socrate întrevede un Dumnezeu unic, şi L’Hospital se arată un magistru înţelept şi tolerant ? Cum cartea lui Shakespeare, cel mai mare monument al scepticismului omenesc, ar putea fi faptă esclusivă a inimei ? A inimei, care, după d. Aime Martin, este vatra celor mai nobile credinţe, şi mai cu seamă a credinţei lui Dumnezeu? A face dar din înţelegere numai un instinct de un rînd mai înalt de-al animalelor, iar tot de aceeaşi natură, este a o înjosi fără a realţa inima; căci daca inima este izvor unic al actelor de eroism şi de jărtfire, n-ar fi cu anevoe d-a găsi în oarecare animale trăsuri care ţin mai mult de inimă decît de înţelegere, asfel incit am putea zice că este cel dinţii din instinctele animalelor. Pentru ce astronomul, a cărui înţelegere lucrînd asupra minierilor, urmează cometa în drumul ei şi atinge soarele în locuinţa sa peste alte lumi, n-ar avea decît instinctul furnicei, în a zecea sau a douăzecea putere? Şi din contră, pentru ce cîinile care moare apărînd pe stăpînul său n-ar avea el intr-insul oarece din principiul ce d. Aime Martin numeşte inimă şi care împinge pe cetăţean a priimi moartea spre a-şi mîntni ţara f Noi socotim că deosebirea d. Aime Martin coprinde în sine mult adevăr, căci nu e îndoeală că se află în noi idei puternice, a căror vatră am numit-o inimă sau suflet, şi care sînt contrarie ideilor ce dăm în deobşte înţelegerii; asfel sînt: ideea frumosului, a bunului, a datorinţei, ideile FILOSOFIE SOŢIALA 167 morale, ideea lui Dumnezeu. Aceste idei se lupt cu interesele noastre şi adesea le birue; ele ne fac să iubim aceea ce vatămă individul nostru, ne povăţueşte jărtfa acolo unde instinctul ne-ar povăţui egoismul; ele ne împing înainte, acolo unde dragostea de sine ne zice să ne tragem înapoi: ele ne fac în sfîrşit să preferim moartea la viaţă. Credem însă că d. Aime Martin a împins prea departe această deosebire, vrînd să dea o realitate algebrică la soluţia unui problem, pe care filosofia, cu toate progresurile ei moderne, n-a putut încă hotărî. Materia şi spiritul ce compun omul sînt aşa de strîns unite împreună, una înrîurează atît de mult asupra celuilalt, încît a pretinde a însemna acurat hotarăle lor se pare o absurditate. Adesea filosoful cunoaşte bine un efect, dar cu toate acestea nu poate a se urca pînă la cauza lui primitivă şi a o lămuri. Căci mintea omenească îşi are şi ea indigenţile sale şi a voi a o înălţa peste hotarăle ei este a se primejdui, a rătăci prin ţinutul viselor. Mustrarea ce au făcut unii critici d. Aime Martin, cum că ar fi vrînd să întemeieze educaţia absolut numai pe inimă şi a părăsi înţelegerea, nu este adevărată, de vreme ce el zice curat că înţelegerea şi facultăţile inimei trebuesc deodată dezvoltate ; a le despărţi este a sfărîma pe om. Dar inima fiind partea cea mai nobilă a omului, nu rămîne îndoială că educaţia mai mult pe dînsa trebue a se întemeia. Cui însă se va încredinţa această educaţie morală? D. Aime Martin ne-o arată. ,,în fiecare familie, zice el, se află o zeitate încă necunoscută, a cărei putere e nebiruită şi bunătatea-i nesfîrşită; o zeitate care trăeşte numai din viaţa noastră n-are altă bucurie decît bucuria noastră, nici altă fericire, decît fericirea noastră şi căreia toată puterea îi vine de la dragoste; aceasta este muma de familie”. A face dar din fiecare familie un centru de civilizaţie, a încredinţa această civilizaţie în mîna femeii, aceştii fiinţe misterioasă, fantastică, îngerească ce Rousseau visase şi căreia, în prevederea sa pentru viitor, el îi însemnase importanţa soţială, iată a doua parte şi ţinta scrierei d. Aime Martin. Această idee e mai mult decît adevărată, şi el o developează de minune şi o întemeiază pe fapte şi observaţii, ce la ideea noastră sînt netăgăduite. Cu femeia, zice Sheridan, natura scrie în inima bărbatului! într-adevăr, cine alt ca femeia este în stare să priceapă simţimentele, delicateţele, jărtfirile, a căror izvor este inima ? Cine alt dar poate ca dînsa să le dezvolte în sufletul copilului? Bărbatul cu prea puţină căldură va învăţa pe copil legile conştiinţei, căci esperiinţa lui i-a dovedit că multe din aceste legi au efecturi nenorocite pentru aceia ce cred într-însele, în lumea egoistă şi coruptă în care trăim. El anevoe va inspira religia, a cării credinţă este tare clătită într-însul de îndoelile scepticismului. Femeia însă va întrebuinţa toate puterile sufletului său, şi mai cu seamă acel farmec înduplecător cu care natura a înzestrat-o, spre a inspira copilului acele legi morale care sînt esenţa sufletului său. în vreme ce alţii îi vor dezvolta înţelegerea, ea îi va cultiva inima, îi va întări conştiinţa şi o va aduce în stare să poată birui în luptele în care intrarea junelui în lume o va arunca. Mai nainte de toate însă, trebue să avem mume care să priceapă misia lor şi să fie în stare a o împlini. D. Aime Martin a prevăzut aceasta : 5 10 15 20 25 30 35 40 45 5 10 15 20 25 30 35 40 45 168 N. BAIiCESCU el întreprinde reforma mumei, şi apoi se apucă d-a copilului. Aceste două reforme sfîrşindu-le, el ne azvîrle pe calea duci civilizaţii nouă, a cării cinste o vor avea femeile, şi care este menită a schimba soarta neamului omenesc. Scrierea d-lui Aime Martin este luminată, înfocată, plină de convicţie. Ea are multe pagine sublime care ne aduc aminte de Rousseau şi Bernardin de Saint-Pierre. Noi am deosebit mai cu seamă capetele : Despre acţie şi reacţie şi Despre viaţă şi moarte. în capul despre progres, pasagiul următor este vrednic de însemnat: „Nu mai este îndoială, zice el, că tipariul periodic domneşte în lume; el pune naţiile faţă în faţă, toate se privesc şi se judecă. Dar cu toate acestea puterile învechite se rostogolesc pe făgaşele lor cele adinei; ele nu înţeleg nimic din ceea ce se trece; ele nu văd că acest tipar, căruia nu pot opune fără numai cenzura, vămile, închisorile, poliţia, operează în ceasul ce vorbesc, reforma cea mai puternică din cîte a clătit pînă acum lumea; că ţinta lui este a schimba tot; că tot ce pînă acum se făcea în întuneric, trebue să se facă în ziua mare; că puterea siluitorilor scade, că maiestatea lor piere; ei n-o văd: ei n-o aud; şi în proasta lor trufie iată-i că rădică armate, că se încungiur de soldaţi, că cer sprijinul puterii brutale, uitînd progresul gîndirei şi acel cuvînt grozav, pronunţat în mijlocul triumfului unui mare popor : «Baionetele înţelegătoare ! » Oh ! fie ca ei să înţeleagă odată ! Revoluţia ce se lucrează este nebiruită; este mare acea lege a naturei care duce neamul omenesc către progres ! Regii nu vor mai putea să facă pe popoare a se întoarce din calea lor; ei nu vor putea opri istoria d-a se împlini. Dar această mişcare ce ei nu pot birui este încă vremea d-a o dirige. Ce este primejdios în jurnale? Rătăcirea. învăţaţi dar naţiile a cunoaşte adevărul; opuneţi puterea sufletului la minciunile înţelegerii; dezvoltaţi mugurul frumosului, dreptului, cinstitului, care sînt chiar esenţa omului. Iată sufletul ce popoarăle vor să le daţi; ele l-au priimit de la ceriu, şi legiuitorii s-au muncit a-1 stinge. Toţi s-au silit să ciuntească pe om, daţi-ne pe omul complet. Regii absoluţi pun siguranţa lor în neştiinţă şi minciună. Regii populari îşi află scăparea lor în ştiinţă şi în adevăr”. O singură observaţie avem să mai facem asupra scrierii d. Aime Martin. în capul Despre nădejdile viitorului el se pleacă a crede că Nordul este menit a coprinde şi a civiliza Orientul. Această doctrină fatalistă contrazice la toate celelalte idei ale d. Aime Martin. în contra d-lui, dar, noi credem că vremile concuistelor a trecut, că duhul concuistei doarme cu Napoleon în mormîntul său şi că nimic nu-1 va mai deştepta, că nădejdea civilizaţiei popoarelor este în comunicaţia ideilor, care va veni din comunicaţia naţiilor ce înlesnirile şi relaţiile comerţiale vor aduce. Aci vedem noi mîntuinţa Orientului. Pentru aceea ne place a profesa cu d-lui credinţa ce o vădeşte într-acelaş cap : „Slavă Domnului, zice el, ideile de popoare alese, de popoare osîndite pier în Europa. Autoritatea călugărului nu mai face religia, buna plăcere nu mai face politica. O raţie universală se amestecă în toate. Acea espresie vulgară că glasul poporului IUjOSOFIE SOŢ1ALA 169 este glasul lui Dumnezeu s-a priceput de cei înţelepţi. Ei au simţit că, spre a scoate la lumină adevărul, mai bine este a învăţa popoarele, decît a se ruga de cei puternici. Yedeţi ce schimbare a făcut în lume două trei principuri evanghelice căzute din întînrplare în mulţime. Şarta franţeză, desfiinţarea neguţătoriei cu robii, emanţipaţia Americii, mîntuinţa Greciei, 5 era în opinia popoarelor pînă a nu intra în socoteala prinţilor... Aşadar la conştiinţa publică, luminată prin evanghelie şi legile naturii, trebue să apelăm. Într-însa se află fericitatea neamului omenesc, şi veacul ce se naşte va vedea eşind dintr-însa civilizaţia Indiei şi a Africei, mîntuinţa Orientului, desfiinţarea castelor, emanţipaţia popoarelor şi 10 libertatea universului”. Aceasta este cartea cu cared. Aegulici a înavuţit literatura noastră. 12 [CUVÎNTARE ŢINUTĂ LA SOCIETATEA STUDENŢILOR ROMÂNI DIN PARIS] 1 ! Sînt vreo cîteva zile, domnilor, de cînd în convorbirile noastre cu unii din prieteni ne veni idee că ar fi folositor, ca în adunările noastre de săptămînă ce mulţi doresc să înceapă, cîte unul din noi pe rînd să ia vorba şi să trateze vreuna din chestioanele ce interesează ţara noastră. Prietenii mei mă poftiră, domnilor, a face începutul. Le-o făgăduii; dar împregiură-rile, slăbiciunea sănătăţii mele nu mă ertară a mă pregăti cum s-ar fi cuvenit pentru sarcina ce am luat. De aceea, domnilor, n-aşteptaţi s-auziţi astăzi un cuvînt oratoriu, ci numai o vorbire simţită, care cu toate acestea gîndesc că vă va interesa, căci voiu să arunc o privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului Patriei noastre, şi asemenea chestioane au totdeauna interes pentru noi, oricît de slab şi superficial ar fi tratate. De cîte ori ne uităm, domnilor, către ţara românilor, către pămîntul ambelor Dacii, pămînt pentru care slăviţii noştri strămoşi şi-au vărsat sîngele ca să ni-1 lase moştenire, de cîte ori privim acele şapte milioane de români ce locuesc acest pămînt nu putem a nu suferi puternic văzînd starea de acum. îi vedem în Banat suferind legea şi influinţa slovacilor; îi vedem în Transilvania deposedaţi de moştenirea lor, robind ungurilor şi saşilor, în primejdie de a perde cel din urmă avut ce le-au rămas : dreptul de a vorbi în limba părinţilor lor; îi vedem în Bucovina, această ţară care cuprinde templul de glorie al moldovenilor, Suceava, vechea capitală cu sfintele morminte ale lui Ştefan cel Mare şi ale atîtor alţi eroi, fala Moldaviei, îi vedem gemînd sub jugul despotic al Austriei; îi vedem în Basarabia supuşi unei naţionalităţi străine. De vom trece Dunărea şi vom privi românii din Dacia lui Aurelian, pe strănepoţii vitejilor eroi împăraţi româneşti Petru şi Ioan, îi vedem supt legea turcească perzîndu-şi cu încetul naţionalitatea română ca să îmbrăţişeze pe cea grecească. Aceea ce vedem în Moldavia şi Bomânia în loc să ne mîngîie, adaugă întristarea noastră. Nişte cîrmuiri asupritoare, corupte, ipocrite, trăind prin ilegalităţi, fără altă regulă decît interesul lor, fără altă mărginire decît voinţa lor, indiferente asupra mijloacelor, priimindu-le pe toate numai să le ducă la ţinta lor; prefăcînd înşelătoria, vicleşugul, călcarea jurămîntului, tîlhăria chiar în arta de guvernare ; dispreţuind morala şi omenirea ; esploatînd în sfîrşit ţara în folosul lor şi lăsîndu-se a fi esploatate şi dînsele în folosul străinilor, tirane către patria lor, roabe către duşmanii ei. 5 10 15 20 25 30 35 40 174 N. BAIjCESCU De vom privi clasele de sus ale societăţii, boerii mari sau mici, carii singuri reprezentează puterea ţării, îi vom vedea ambiţioşi, egoişti, urîndu-se şi sfîşiindu-se unii pe alţii, plecaţi, supuşi către cei mai mari, despoţi către cei mai mici, vînduţi sau gata să se vîndă la oricine va voi să-i cumpere; luîndu-şi drepturi ce n-au; crezînd că statul e o proprietate a lor şi că vechea lor supremaţie trebue a rămînea în vecinicie neclintită. Ei fac opoziţie cînd interesul egoist le-o povăţuieşte. în putere, în slujbă, cînd se află, sînt despoţi, jefuitori; i-a scos din slujbă sînt patrioţi, îşi ascund interesul personal supt frumoasele cuvinte de patriotism, de libertate, de legalitate. Dar din norocire masca lor a căzut. M>i îi cunoaştem, noi ştim că religia, morala, politica lor este interesul egoist, şi numai interesul. De privim poporul, îl vedem şi pe dînsul corupt, degradat, trăind în ticăloşie şi în lacrimi, deprins de o vreme îndelungată a suferi jugul asuprirei în tăcere, indeferent la ceea ce se lucrează deasupra lui, la certele ce se fac, căci interesele lui materiale nu sînt legate de dînsele; înşelat totdeauna, el nu mai crede la un viitor, el nu mai nădăjdueşte o prefacere în starea lui. Astfel privit acest tablou seamănă descurăjătoriu. în putere, în clasele de sus, ca şi în popor nimic nu se vede care să ne mîngîie, nimic care să ne arate dignitatea omenirii. Mei o nădejde d-a vedea atîtea lanţuri rupte ! Mei o nădejde d-a vedea un termen la această grozavă progresie de despotism, de degradaţie şi de indignitate ! în toate părţile, în toate clasele interesul egoist predominînd; ură şi vrăjmăşie statornică între societate şi putere, între clasă şi clasă, între individ şi individ; societatea într-o dezorganizaţie complectă, fără nici un simtiment comun fără altă legătură decît sila; şi alături cu asemenea stare a lucrurilor, o putere îngrozitoare şi ameninţătoare, o putere de ale căreia progresuri se înspăimîn-tează Europa, aţîţînd mai mult patimile personale, grăbind dezorganizaţia societăţii, pîndind cu ochi lacomi minutul priincios de a ne înghiţi. Acest tablou, domnilor, se înfăţişează la toţi străinii ce aruncă o privire asupra ţării noastre ; acest tablou întristătoriu se înfăţişează la puţini români carii cuprinşi de dragostea adevărului şi a virtuţii s-au ispitit în anii trecuţi să uşureze ticăloşiile societăţii noastre x. Dar posedaţi de simtimentul prezentului mai mult de cît lucrînd pentru viitor, ei se mirară că nu culeg a două zi aceea ce au semănat cu o zi înainte. D-aci s-a născut în inimile lor un desgust amar pentru societate, d-aci ei începură a-şi perde credinţa lor şi a despera de viitor. Unii fugiră de lume, se traseră pe la ţară 2, căutînd să hrănească în singurătate, departe de ticăloşia societăţii, departe de ochii unui despotism fricos, credinţile lor neputincioase şi proscrise. Ei n-au perdut încă acele credinţe, ei nu desperează de tot de viitor, dar socotesc că nu le este dat să facă nimic pentru dînsul, dar ei nu cred că vor vedea acest viitor şi nu îndrăznesc a-1 făgădui nici chiar copiilor lor, atît li se pare că e departe de la ceea ce gîndesc, la ceea ce văd de faţă ! Atît li se pare că e de grea tirania care îi apasă ! Alţii siliţi a rămînea între 1 Partida zisă naţională de la anul 1836 şi anii următori în ambele Principate. 2 în Moldova.  5 10 15 20 25 30 35 40 CUVlNTARE ŢINUTA LA SOCIETATEA STUDENŢILOR ROMANI DIN PARIS 175 lume în capitale, căutînd a da lumii şi sie-şi cuvinte de nelucrarea lor ca să se arate consecuenţi cu sine-şi, au ajunseră a face o sistemă şi acum propovă-duesc cu aceeaşi căldură descurajarea şi inerţia cu care mai-nainte propovăduia credinţa şi lucrarea pentru viitor L Ei nu văd că descurajarea vine mai mult de la sine-şi decît de la societate, că ei şi-au perdut credinţile, fiindcă acestea era intr-inşii mai mult patimi decît convincţii puternice; ei nu pricep că nu este dat unei generaţii să înceapă şi să întemeieze triumful unei credinţe; că ceea ce o generaţie a început, alte generaţii trebue să sfîrşească şi să completeze. Ei nu văd că viaţa lor s-a tocit în lupte, că puterea lor a adormit, că vremea lor a trecut şi că alţii trebue să le ia locul. Ei se silesc dar acum a muta descurajarea ce simt în inimele tinere, care cuprinse şi ele, ca dînşii altădată, de dragostea virtuţii şi adevărului, pline de credinţă, sau simţind trebuinţa de a avea una puternică, caută lingă dînşii inspiraţiile lor, vor să se arunce pe calea urmată de ei şi să aducă tributul lor de lucrare şi de jertfire la cauza naţională. Mijloacele intelectuale nelipsind acelor români descurajaţi, ei zic celor tineri, în cuvinte ce se par frumoase şi adevărate, ei le zic: în zadar vă mişcaţi. Lucrarea nu poate decît să vă compromită fără a aduce vreun folos. Orice veţi face, sau va fi nefolositor sau vătămător. Să lăsăm toate şi să aşteptăm întîmplarea să ne ajute şi să ne scape. Cum poţi da viaţă la ceea ce e mort? Şi nu vezi că e moartă societatea noastră? Ce simtiment nobil, ce simtiment naţional o inspiră? Socoteşti poate că prin literatură, prin descrierea trecutului său se va putea cîştiga asemenea simtimente? Dar nu vezi ? Sterilitatea scriitorilor noştri ? Şi cum poate fi altminterea ? Ce literatură poţi face supt domnirea unei asemenea stări a lucrurilor, într-o asemenea societate. La ce poate sluji o literatură naţională cînd nu eşti sigur că mîine va exista naţia ta ? De aceea să ne resignăm şi să tăcem. De aceea dormi mai bine, june poet, dormi june scriitor, pleacă-ţi capul supt aripa-ţi de înger şi dormi în tăcere. Ce ai să faci tu într-o societate mistuită de corupţie şi de scepticism. Merge-vei tu să-ţi dai sfintele inspiraţii în foarfecă necurată a unei cenzure arbitrarie şi despotice. Suferi-vei tu care voeşti a ne aduce aminte gloriosul trecut, suferi-vei a-ţi vedea faptele istorice denaturate de dînsa; nu ştii că tot ce se atinge de istoria patriei trebue să ne fie sfînt. Lasă, dar, în pace umbrele părinţilor. Lasă-le să nu vie înaintea noastră decît în ceasul din urmă cînd va trebui a ne mîntui sau a ne blestema. Literatura ce vă este ertat să faceţi, adaugă ei, este nevrednică de voi. Ştiţi bine ce este ertat. Un poet v-a arătat-o : Scrie ode, fă sonete Cind cei mari au sărbători, Pune-le în cap bonete Şi îi fă nemuritori. Aşa versuri de măsură Oricînd pot a se priimi Oricînd trec de la cenzură etc. 1 Cîmpineanu şi alţii în Ţara Româ[nească]. 5 10 15 20 25 30 35 40 45 1/0 N. BAXjCESCU Aceste cuvinte, domnilor, sînt oare temeinice ? Ce, tot oare să fie perdut ? Tot să fie mort % Chestioana naţională nu mai este oare o chestioană de viaţă, ci o chestioana de moarte % Ce, nu trebue noi să ne îngrijim cum vom trăi, ci numai cum vom muri? O nu, nu o crez. Aceste cuvinte sînt greşite, adevărul lor este numai părut. Ce, fiindcă vedeţi altarul patriei părăsit, fiindcă vedeţi făcliile-i stinse, fiindcă nimini nu mai vine să aducă jertfa sa pe dînsul, credeţi că tot este mort ? O, vă înşelaţi, voi luaţi drept moarte aceea ce este pregătirea unei transformaţii sociale. Toate ne o dovedesc. Acea luptă între interesurile opozite şi vrăjmaşe, acea mare neunire, acea dezorganizaţie socială, toate sînt semne de viaţă, toate ne arată că o lucrare mare se face în societate, toate ne vestesc începutul zămislirii unei societăţi nouă. Prin asemenea simtome, domnilor, se anunciază în societăţile învechite prefacerile cele mari-, aceea dar ce socotiţi că este moartea, este Deşteptarea, este învierea ! Cum aceste ţări române care numără o esistenţă de 18 veacuri, cum această naţie peste care a trecut atîtea potopuri de naţii barbare fără a o putea înghiţi, fără a o face să-şi pearză naţionalitatea sa, care a scăpat nevătămată din grozăviile veacului de mijloc, de atîţia vrăjmaşi puternici şi mai numeroşi decît dînsa ce o ameninţa să o cutropească, cum această naţie care fu atîta vreme campionul creştinătăţii şi bulevardul civilizaţiei şi al libertăţii, cum va putea fi ea ursită să peară acum în al 19 veac, în veacul luminilor, al deşteptării popoarelor, în veacul libertăţii. „Dacă nici un suflet nu piere, zice d. Michelet, cum acele mari suflete ale naţiilor, cu geniul lor cel plin de viaţă, cu istoria lor bogată în martiri, plină de jertfiri eroice, plină de imortalitate, cum oare vor putea a se stinge?” Aşa, domnilor, Românii nu vor pieri! Românii nu pot pieri ! Ei sînt cea mai veche naţie în Europa care şi-a păstrat neclintit naţionalitatea ei şi o esistenţă politică. O mînă provedinţală a preveghiat asupră-i şi a scăpat-o din toate primejdiile. Acea provedinţă care ne-a păstrat fără îndoială pentru un scop, pentru un viitor oarecare, va urma a ne protecta, căci ea a hotărît tutulor naţiilor o misie a împlini pe pămînt. Dar ea ne va protecta numai cu condiţia ca şi noi să facem tot ce atîrnă de noi, ca şi noi să împlinim misia noastră. Un argument care propovăduitorii nelucrării aduc, am arătat că este sterilitatea scriitorilor noştri sau neputinţa d-a avea acum o literatură naţională. Dumneavoastră ştiţi, domnilor, că limba mai mult decît religia şi orice alt este fundamentul naţionalităţilor. Părinţii noştri înţeleseseră aceasta. Un istoric ungur din veacul de mijloc, Bonfinie, ne spune cu mirare „că românii s-au luptat mai mult pentru păstrarea limbii lor decît pentru religia lor”. Dar lupta neîncetată, zgomotul armelor, siliră pe părinţii noştri a se mulţumi a ne păstra numai limba, lăsîndu-ne nouă îndatorirea d-a o cultiva şi printr-însa a dezvolta naţionalitatea noastră. De 15 ani începu la noi cultivarea limbii, dar literatorii noştri au produs pînă acum foarte puţin, o mărturisesc. De unde vine această sterilitate într-înşii ? De unde ? — Din lipsa credinţelor, din lipsa convincţiilor puternice. Sufletul lor este steril. Dar ia inspiraţi-le dragostea patriei, a frăţiei şi a libertăţii, vărsaţi în inimile lor credinţa şi nădejdea în viitor, 5 10 15 20 25 30 35 40 45 CU VINT ARE ŢINUTA LA SOCIETATEA STUDENŢILOR ROMANI DIN PARIS 177 puneţi un D-zeu pe altarul lor, o stea în cerul lor care să-i povăţuiaseă în cale şi veţi vedea dacă aceste suflete, ce vi se par acum stinse, nu se vor deştepta şi nu vor deştepta pe cele de lingă dînsele; veţi vedea dacă ele nu vor fi în stare să răstoarne societatea învechită şi să realţe alta nouă. Dar, îmi veţi zice, poate că scriitorii nu vor putea tipări în ţară ? Ce ! Ca să fie cetiţi au neapărată trebuinţă a tipări! îmi aduc aminte, domnilor, de anul 1844 cînd în fierbinţeala dezbaterilor asupra minelor se ivi fabula Măceşul. Ce scriere tipărită a fost mai mult cetită! Autorul scosese afară numai patru copii manuscrise. în trei zile nu era casă în Bucureşti care să n-aibă o copie şi poliţia mărturisi singură că trebue să fie mai mult de 30 000 copii în oraş şi că îi este peste putinţă a le strînge. Aşa, domnilor, acei ce cred că sufletul naţiei noastre e mort, fără nădejde de a-1 vedea înviat, acei ce propovăduesc lenevirea, indiferenţa, descuragiarea şi nelucrarea, acei ce vor să lase capriciului întîmplării îngrijirea viitorului nostru naţional, se înşel, păcătuesc; ei sînt profeţi mincinoşi, ei sînt vinovaţi, căci rătăcesc naţia pe căi afurisite. Trăind, domnilor, într-o epocă de tranziţie, între trecutul care piere şi viitorul care începe a ne luci, pentru noi ideile bătrîne nu mai au nici o putere, şi ideile nouă, credinţă nouă, cei mai mulţi o presimţim, fără a o cunoaşte bine, fără a o fi analizat. Astfel, domnilor, cei mai mulţi din noi nu ştim unde trebue să mergem, şi ce cale să luăm ca să ajungem la ţintă. D-aci o anarhie în toate ideile, chiar în ale acelor cu bune simţiri. D-aci o mare descuragiare. Descuragiare ce pricepem şi trebue a erta cînd este numai trecătoare, dar care e fatală şi vinovată cînd ajunge stare normală. Unii din noi dar zic : să ne făţărnicim, să tăcem şi să aşteptăm evenimentele şi atunci să ne arătăm oameni. Bătăcire, domnilor. Acele evenimente trebuesc pregătite din vreme, alminterea nu vor veni. Noi înşi-ne şi societatea noastră trebue să fim pregătiţi, alminterea nu ne-am putea folosi de dînsele. Alţii zic : să ne făţărnicim iarăşi, să căutăm a ne alia cu puterea, cît de rea va fi, şi să tragem în favorul naţional, ca cum ar putea fi alianţă vreodată între principuri contradictorii, între egoism şi jertfire, între fără de lege şi virtute ! Alţii preocupaţi mai mult de prezent decît de viitor, zic : puterea ne este o stavilă, s-o răsturnăm. Noi credem că şi aceia se rătăcesc. Ei văd tot răul în individuri, iar nu în corupţia societăţii. Cîrmuirile, domnilor, sînt espresia societăţilor. Dacă societatea e rea şi cîrmuirea trebue să fie rea. Lăsînd societatea în starea de mai nainte şi răsturnînd oarecare persoane ce sînt în capul ei, nu facem alt fără numai ne punem în îndatorire d-a începe a două zi lupta cu cei ce le-au luat locul. Societatea dar, domnilor, trebue a regenera, iar nu vreo cîteva individuri a preface. Ţinta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi alta decît Unitatea naţională a românilor. Unitate mai întîi în idei şi în simtimente, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică, care să facă din munteni, din moldovani, din băsarabeni, din bucovineni, din transilvăneni, din bănăţeni, din cuţovlahi, să facă un trup politic, o naţie românească, un stat de şapte milioane de români. La crearea acestei naţionalităţi, la o reformare socială a românilor, bazată pe sfintele principii ale dreptăţii şi ale egalităţii, tre- 12 c 630 5 10 15 20 25 30 35 178 N. BALCESOU bue să ţintească toate silinţele noastre. Românismul dar e steagul nostru, supt dînsul trebue să chemăm pe toţi românii. Mijloacele ce vom între-buinţa, calea ce trebue să luăm este bine de găsit. Să ne uităm împregiurul nostru la vecinii noştri. Să privim la slavi, la nemţi, la greci, cum pregătesc ei naţionalitatea lor şi să facem şi noi asemenea. Practica virtuţii, propaganda prin scris, prin grai a acestor idei pînă atunci pînă cînd ele vor ajunge convincţii puternice pentru maioritatea naţiei. Luminarea şi rădicarea poporului din starea lui cea apusă făcîndu-i loc la banchetul naţional, acestea vor fi mijloacele noastre de lucrare. Făcindu-ne datoria noastră în calea legii, noi avem puţin a ne teme de împiedicările dinăuntru. Cît despre împedicările din afară nu vă îngrijiţi, domnilor, ele sînt trecătoare, străinii nu au nici o influinţă morală în ţara noastră, şi influinţa lor politică cea mai mică întâmplare, cel mai uşure vînt de la apus o poate dezrădăcina. Toate popoarele merg astăzi cu păsuri iuţi către libertate. Această mişcare a lor va favoriza şi mişcarea noastră. Dar cui se cuvine a lua iniţiativa regeneraţiei societăţii? Un poet român, domnilor, ne-a arătat-o. D. Murăşanul zice într-una din poeziile sale : „La noi e putred mărul, nu-i mod de curăţire Şi tot ce se spereazâ sint simburii din el. Aceştia cer plantare, silinţă şi unire Atunci va creşte cedrul din ramul tinerel !” Dar domnilor, Junimei Române şi numai ei este păstrată cinstea de a lua iniţiativa acestei regeneraţii a naţiei. Într-însa naţia nădăjdueşte. Iar mai cu seamă, domnilor, aceasta se aşteaptă de la dvoastră carii, aflîn-du-vă aci, într-acest templu al luminilor şi al libertăţii, aveţi mai multe mijloace a vă pregăti pentru o asemenea misie. Nu pregetaţi, domnilor, a vă înzestra mintea cu studii solide, iar mai cu seamă a vă înzestra inima cu convicţii puternice. Astfel întăriţi şi pătrunşi de sfinţenia vieţii sociale, mergeţi, domnilor, uniţi împreună ; mergeţi cu inimă să vă împliniţi misia voastră. Nu ziceţi, sîntem slabi! Cînd Dzeu dă o misie, dă şi puterea d-a o împlini. Nu ziceţi, sîntem puţini! Ei er a numai doisprezece acei apostoli carii reformară lumea. Dar ei au izbutit căci avea în inimile lor pe Cristos, adecă dragostea umanităţii şi jertfirea. Fie acestea şi simtimentele dvoastră şi veţi regenera naţia. Dară, domnilor, o veţi regenera ! 13 LOGOFĂTUL MIRON COSTIN ISTORICUL MOLDAVEI1 5 10 15 20 25 30 Numele lui Miron Costin este vestit atît prin istoria Moldaviei, ce ne-a lăsat, cit şi prin tragica sa moarte; căci şi el asemenea a cinstit ştiinţa şi a dat frumosul esemplu întracele triste timpuri, perzîndu-şi viaţa pentru binele omenirei. După ce îşi sfîrşi învăţăturile în Bariu, în Podolia, Miron Costin se întoarse în Moldova, în cei din urmă ani ai domniei lui Yasile vv. şi după obiceiul de obşte atunci la toţi tinerii d-a se alătura pe lingă un boer însemnat, el îşi luă' de patron pe Iordachi Cantacuzino, ce era atunci vistiernic mare. Pe lingă acest protector el ajunse îndată a se face cunoscut şi a fi întrebuinţat de domn în mai multe misii delicate. Astfel cînd Vasile vv. fugea dinaintea lui Ştefan Gheorghie vv., care cu agiutorul muntenilor şi transilvănenilor venise să ocupe tronul, Miron fu trimis înainte la Petru Potocki, starostele de Cameniţă, ca să ceară agiutor de oaste. Bl izbuti în misia sa şi întîmpină pe domn cu veste plăcută, cînd acesta călca hotarul polonez. După mai multe lupte, statornicindu-se, în sfîrşit, Ştefan vv. pe tronul Moldaviei şi recunoscîndu-se de domn legiuit, Miron merse şi el cu alţi boeri de i se închină. Domnul îl priimi bine, îl luă pe lîngă sine şi îl întrebuinţa în multe slujbe însemnate. La 1658, Miron fu trimis în Ţara Bomânească, la Costandin vv. Basarab, ca să hotărască cum să răspunză ambii domni Porţii, care îi chema la Costandinopol să-şi dea seama de purtarea lor şi de unirea lor cu prinţul Transilvaniei, Bâkoczi. Dar în zadar hotărîră ei să braveze Poarta; în zadar Costandin Basarab răspundea vizirului într-acest chip măreţ : „că el nu va merge la Ţarigrad decît cu sabia în mină”, căci faptele nu puteau corespunde cu vorbele şi hotărîrile lor. Ţara de atunci se făcuse nepăsătoare de soarta stăpînitorilor, şi lipsiţi de agiutorul ţării aceşti domni trebuiră să-şi părăsească tronul şi să fugă în Transilvania. Supt următorii domni, Gheorghe Ghica vv. şi Ştefăniţă vv. (1658—1661) vedem pe Miron deosebindu-se atît în tabere apărîndu-şi patria cu cinste, cît şi în sfaturi, dîndpăreri înţelepte şi folositoare ţării. De la 1662—1672 cronicele tac despre Miron şi îl găsim tocmai în acest din urmă an în tabăra turcească de la Nistru, unde, după luarea Cameniţii, viind vizirul, ceru de la Petriceico vv. să-i trimiţă un boer din cei mai de treabă 5 10 15 20 25 30 35 40 45 182 N. BALGESOU la cortul său. „Atunci, ziceXeculcea, ales-au Petriceico vv. din toţi boerii ţării mai de treabă la voroavă pre Miron Costin, care au fost mai pre urmă şi logofăt mare, şi mergînd Miron Costin la cortul vizirului, pusu-l-au vizirul de au şezut înaintea lui şi i-au zis vizirul să-i spue drept: pare-le lor bine că au luat împărăţia Cameniţa, au ba ? Iară Miron au răspuns că se teme a spune drept. Vizirul au zîmbit a rîde şi i-au zis să grăiască, să nu se teamă. Atunci Miron a zis : „sîntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile cit de mult; iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească”. Atunci vizirul iar au rîs şi i-au zis : „Drept ai grăit” -. Miron se folosi d-acea ocazie ca să smulgă de la vizir făgădueala că nu va lăsa să erneze oştirea sa în Moldova, căci ar aduce ţării multă vătămare, în această vreme, în care istoria tace despre dînsul, Miron trăise, se vede, retirat, ocupîndu-se numai de cronica sa, care eşi la iveală în anul 1673, în Iaşi. Această întîie scriere a sa, care continuază cronica vornicului Ureche, începînd de la Aron vv. pînă la Dabija vv. (1593—1662), este cel mai de căpetenie drept al său la recunoştinţa noastră. La toată pagina aceştii scrieri vede cineva cit acest lăudat cetăţean suferea de nimicnicia şi nenorocirea vremii de faţă şi cit plîngea după vechea strălucire a Molda-viei. în precuvîntarea sa el arată că ar fi dorit să urzească o istorie complectă şi o şi începuse; „cînd sosiră, zice el, asupra noastră cumplite aceste vremi de acum, de nu stăm de scrisoare, ce de grije şi suspinuri şi la acest fel de scrisoare gînd slobod şi fără valuri trebueşte, iară noi privim cumplite vremi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi nouă”. înzestrat c-o înţelegere rară, dezvoltată încă prin studii serioase şi cu mult curagiu cetăţenesc, Miron dobîndi îndată o mare consideraţie între compatrioţii săi şi fu capul partidei turceşti din Moldavia; căci în veacul al XVII românii pricepuseră, în sfîrşit, că ei se înşel tare aşteptînd mântuirea lor de la puterile streine, de vreme ce ţinta acestor puteri, cum adesea s-a dovedit, era ca cu masca de creştinătate şi de mîntuire să le aducă o mai straşnică robie. Atunci în ambele ţări se formă o partidă, care, pătrunsă de acest adevăr, se silea să fie în bună înţelegere cu Poarta, ca şi aceasta să respecte drepturile lor, şi astfel, supt egida Turciei, aceste ţări să se poată mîntui de lăcomia vecinilor şi să aştepte în pace un viitor mai priin-cios. Din nenorocire intrigile streinilor, la. care o parte din rumâni fură prea lesne crezători, orbirea şi nestatornicia guvernului turcesc făcură ca politica acestui partid, care singur numai ar fi putut mîntui atît aceste ţări, cit şi împărăţia turcească, nu se putu lăţi îndestul şi a se întemeia. De aceste idei povăţuit, Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico vv. în partea polonezilor şi văzînd că domnul se sileşte în tot chipul a opri pe boeri lingă sine, el se duse înainte-i şi îi zice : „Ori să fie voia măriei tale, ori să nu fie, noi nu ne vom lăsa casele să le ie tătarii”. Dup-aceea se închină adăogînd : „Să fii măria ta sănătos”, şi eşi afară însoţit de toţi boerii şi căpitanii oştirilor. La 1675 Miron, fiind de vro cîţiva ani vornic mare de Ţara de Jos, fu trimis de Dumitraşcu vv. Cantacuzino, în două rînduri, în Polonia 5 10 15 20 25 30 35 40 LOGOFĂTUL miron costin 183 pentru tractaţii de pace. Un an după aceea moldovenii se mîntuiră d-acest domn şi Antonie Kuset se urcă în tron. Acesta era un om bun, milostiv şi iubitor de patria sa. Miron Costin însă în domnia aceasta se aruncă în opoziţie şi, la 1678, după întoarcerea de la Ceahrin, din ţara Căzăcească, unde însoţise pe vizir cu oştirea turcească, el, împreună cu Buhuş hatmanul, îl pîrîră la vizir şi izbutiră a-1 mazîli. Un cronicar, povestind această faptă necuvenită, de vreme ce ţara era mulţămită de Antonie vv., pomeneşte numai de Buhuş hatmanu, iar pe Miron îl trece supt tăcere, zicînd : ,,Şi altul, pe care treacă-1 condeiul meu, căci l-am văzut osîndit, perind nevinovat de alţi domni”. Miron însuşi se căi mult în urmă de această faptă a sa şi în ceasul morţii sale el strigă în gura mare : ,,Că piere pe dreptate, fără a fi vinovat către Cantemir vodă, numai osînda lui Antonie vv. îl goneşte, căci l-au pîrît cu strîmbătate”. Miron împreună cu alţi boeri însoţi pe Antonie vv. în mazilia sa la Constantinopol şi intrigă mult să se numească domn Duca vv., prietenul său. în 6 dechembrie 1678 Duca vv. se urcă pentru a treia oară pe tronul Moldaviei. în această domnie el îşi dezvăli mai mult caracterul său. Bău, îndelungareţ la mînie şi lacom la avuţie, avînd încă şi pizmă veche pe moldoveni, căci îl goniseră din ţară în a doua sa domnie, el începu îndată feliuri de asupriri, scoţînd dări peste măsură şi prigonind pe mai mulţi boeri. ,,E1 era, zice cronica *, şi domn şi vistiernic mare şi neguţător şi vameş, că toată hrana tutulor o lua el de o precupeţea”. Aşa nu trecu mult şi o seamă de boeri, între care Yasile Gheuca, vistiernicul cel mare, Gheorghiţă Bogdan, vel jicnicer, şi slugerul Lupul, făcură complot ca să omoare pe domn şi pe logofătul Miron Costin şi hatmanul Buhuş, care avea nenorocirea a-i fi miniştri. Trădaţi de timpuriu, ei plătiră cu capul îndrăzneala lor. în 1683, Duca vv., din porunca sultanului, plecă cu două mii oameni pedestrime să însoţească armata turcească ce mergea să ia Yiena. Logofătul Miron îl însoţi împreună cu alţi boeri. Domnul cu oştirea sa trecură prin Ţara Bomânească, la Buşava, şi d-acolo prin Sebeş, Logos, Temişoara, Szarvas, Szolnok, peste apa Tisa şi apoi Dunărea pe la Buda, unde ajunse pe Şerban vv. Cantacuzino, domnul Ţării Bomâneşti, şi împreună se duseră în tabăra vizirului, la Ston-Beligrad, şi apoi porniră cu toţii spre Yiena. Pe cînd Duca vv., cu armata turcească, se trăgea îndărăt dinaintea mîntuitorului Yienei, regele Sobieski, Moldova se făcu din nou pradă turbu-rărilor. Nişte boeri moldoveni, ce erau emigraţi în Polonia, împreună cu Petriceico, aflînd de învingerea turcilor la Viena, luară vro cîteva regimente de polonezi cu polcovnicii Dimidinski şi Kuneţki şi se pogorîră în Moldova. Doamna şi caimacamii lăsaţi de Duca vv. fugiră în Ţara Bomânească, şi locuitorii ţării emigrară din calea oştei poloneze. Dintr-altă parte cazacii prăda asemenea ţara. Duca vv., ajungînd în Transilvania la curtea prinţului Apafi şi aflînd cu deamăruntul starea Moldaviei, plecă să intre în ţară pre muntele Trotuş, 1 Vezi: Cronica lui Neculae Costin. 5 10 15 20 25 30 35 40 45 184 N. balgescu după povaţa lui Miron, iar nu prin Ţara Eomânească, dupe cum îl povăţuea alţii, şi merse în satul său la Domneşti, cu puţintei oameni. Acolo, în sfatul de război ce se făcu, cei mai mulţi erau de părere ca să se tragă în Ţara Eomânească, unde să aştepte sfîrşitul acelor turburări. Atunci Miron se sculă şi strigă : „Cei ce vin sînt nişte tîlhari, ei n-au nici o putere; noi nu trebue să dăm locul în mîna vrăjmaşilor, căci pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moşilor şi a strămoşilor noştri!” Voinţa lui Miron birui şi domnul rămase pe loc. Acolo zăbovind vro două săptămîni, în ziua de Crăciun, într-o marţi, aflîndu-se la masă cu Miron Costin şi cu Costandin postelnicii, se văzură izbiţi de o ceată de polonezi, trimisă de Petriceico vv., avînd capete pe Dimidisnki şi Bainski. După o împotrivire de două zile, şi cu toate silinţele hatmanului Buhuş, polonezii intrară în curte, prinseră pe Duca vv. şi îl porniră în Polonia. în acea turburare, Miron era p-aci să-şi piarză viaţa, de nu se întîmpla să-l cunoască un polonez ce îi era prieten, care îl scăpă din mîinile ostaşilor. El se duse atunci de voea lui în Polonia, după Duca vv. Spun că mergînd Duca vv. într-o sanie cu doi cai, din care unul alb şi altul murg, înhămaţi cu hamuri de tei, ocărit nencetat de polonezii ce-1 duceau, se opri puţin spre Suceava, la un sat, şi pofti de la o femee lapte să mănînce, iar femeea, fără a-1 cunoaşte, îi răspunse : ,,N-avem lapte să-ţi dăm, că a mîncat Duca vodă vacile din ţară, de l-ar mînca viermii iadului cei neadormiţi”. Auzind aceste vorbe, Duca vv. începu a suspina şi a plînge amar. Acest minut răzbună Moldavia de atîţiaani de o cîrmuire tiranică ce a pătimit supt acest domn. Căci au trebuit tare să fi suferit acel om trufaş, căruia nu-i era destul domnia Moldaviei şi a Ucrainei şi viza încă tronurile Ţării Bomâneşti şi Transilvaniei, în minutul acela cînd văzu toate visurile sale ruinate şi pe sineşi rob, căzut în mîinile vrăjmaşilor săi, batjocorit de dînşii şi blestemat de popor. Pildă de răsplată cerească îngrozitoare pentru toţi stăpînitorii, carii uitînd că cîrmuirile sînt pentru binele popoarelor, cîrmuesc nu în interesul acestor popoare, ci în interesul lor în parte. Miron şăzu în Polonia mai bine de un an, pînă se mazili Dumitraşcu Cantacuzino, succesorul Duchi vv. şi se alese domn Cantemir cel Bătrîn; atunci el se întoarse în patria sa. Jalnică era starea Moldovii în acea vreme. Dintr-o parte polonezii, dintr-alta cazacii şi tătarii coprinseră toată ţara, încît domnul nu stăpînea decît Iaşii şi o parte din Ţara de Jos. Neorîndue-lile ce izvorîră dintr-aceasta, nevoile de tot felul ce năpădise peste ţară, între care şi o groaznică foamete, făcură pe cei mai mulţi din feciorii de boeri, curteni şi alţii, să se facă tîlhari şi să prade ţara. Spre stîrpirea acestora domnul luă straşnice măsuri şi orîndui pe Miron Costin, staroste de Putna şi pe frate-său Yelicico Costin, hatman. Miron se purtă în această slujbă cu multă asprime ca să poată stinge tîlharii. Tot spre acest sfîrşit el puse atunci de lărgi drumul din lunca Mîndruşcăi, de a căruia strîmtoare se foloseau tîlharii ca să izbească pe călători. logofătul miron costin 185 în acea vreme eşi la iveală cartea lui Miron, Pentru deseălicatul dinţii a Ţârii Moldovei şi pentru neamul moldovenesc. Vornicul Ureche începu cronica sa numai de la Dragoş vv., iar de venirea romanilor în aceste locui i şi colonizaţia lor nu pomenea nimic. După dînsul trei cronicari, logofătul Eustratie, Simion Dascălul şi Misail Călugărul adoptară o fabulă absurdă, cum că coloniştii din aceste ţări ar fi fost tîlhari scoşi din temniţele Bornei şi trimişi de împăratul romanilor ajutor lui Laslău, craiul unguresc. Miron fu cel dinţii care, supărat de această pată ce se punea asupra naţiei, se ridică şi, refutînd atît părerea absurdă a acestor cronicari, cit şi altele ale lui Eneas Silvius şi Ioan Zamoyski, dovedi, întemeiat pe istorici de bună credinţă, romanitatea noastră. Dup-aceea el adăugă cronica lui Ureche cu deosebite adnotaţii şi în frumoasa precuvîntare ce face la această scriere sfîrşeşte poftind românilor să vază „veacuri mai slobode”. Afară d-aceste scrieri istorice ne-a mai rămas de la Miron şi nişte încercări poetice, cele dinţii de acest fel ce cunoaştem în limba românească : o mică poemă intitulată Viaţa lumei, precedată de un scurt tractat de versificaţie românească şi o epigramă către mitropolitul Dositei. Cantemir vv. era un om bun, înzestrat cu mari talente ostăşeşti, dar neînvăţat cu totul, încrezîndu-se lesne şi iute la mînie şi iubind tare a mînca şi a bea bine. El avu nenorocirea de-şi dete în urmă toată credinţa unui fanariot, gonit pentru intrigile lui din Ţara Eomânească, anume postelnicul Iordache Boset, pe care îl făcu vistiernic mare. Acesta intrigă de scoase pe Velicico din hătmănie, făcîndu-1 vornic de Ţara de Sus, iar în locu-i puse pe Bogdan, ginerile domnului. Toată cîrmuirea căzu atunci numai în mîna lui Iordache Eoset şi a hatmanului, care se uniseră între dînşii. Abuzurile lor şi dăjdiile, sau cum se zicea atunci, „orînduelile” ce lăcomia vistierului scotea adesea pe ţară, mîhni tare pe pămînteni şi începură a murmura. Miron Costin striga şi sta mai tare pentru ţară decît toţi. De multe ori, intrînd în visterie, spune cronica l, el zicea cam cu glumă : „Vistiernice, mai încet cu orînduelile !”, aceea ce nu plăcea de loc vistierului. Asemenea şi frate-său Velicico, fiind cam semeţ, adesea înfrunta pe Bogdan ce îi urmase în hătmănie. Alteori iarăşi, fiind la masă la vodă, Miron îi zicea : „Mai des cu paharele, măria ta, şi mai rar cu orînduelile ; că birul ţării este ertat de la Poartă, şi-i vrea să-ţi dai măria ta seama odată şi nu-i putea” 2. Această purtare a fraţilor Costini făcu pe ambii miniştri să caute ocazie să-i piarză. Ocazia nu întîrzie, boerii cei mari erau supăraţi de trufia şi lăcomia acestor miniştri, iar mai mult încă pe Cantemir vv., căci îi despreţuia foarte, îşi alcătuise curtea în loc de feciori de boeri, de feciori de mojici, cum îi numea ei, şi căci el adesea zicea : „Că domnul face neamurile, domnul Ie stinge, şi că feciorii de boeri îi sînt urîţi să nu-i vază în ochi”. O seamă din aceşti boeri se adunară cu prilejul unei nunte la Băcanu, din sus de Bîrlad, şi acolo se sfătuiră şi giurară cu toţii să fugă în Ţara 1 Vezi : Cronica Iui Mustea. 2 Vezi : Cronica lui IVeculcea. 5 10 15 20 25 30 35 40 5 10 15 20 25 30 35 40 186 N. balcescu Românească la domnul Constandin Brîncoveanul, cu agiutorul căruia să meargă la Poartă, să ceară mazilia lui Cantemir şi să rădice domn pe Yelicico vornicul, care luase asemenea parte 1-acel sfat. între complotişti se găsi un trădător, anume Ilie Ţifăscul, poreclit Frige-vacă, care îi pîrî la domn. Acesta trimise îndată noaptea boerenaşi d-ai lui cu slujitori să-i prinză pe toţi. Unii dintr-înşii luară de veste şi fugiră în Ţara Românească, iar pe alţii i-au prins şi i-au adus în Iaşi. între aceştia era şi Yelicico vornicul, pe care văzîndu-1 Cantemir, cînd îl aduseră la curte, se turbură de mînie şi începu a-1 bate cu buzduganul; pe urmă îl închise supt beciul de supt casa cea mică din curtea domnească. Atunci Iordache Roset vistiernicul, ui tind că Velicico i-a scăpat odată viaţa cînd Cantemir vv. voia să-l omoare, se duse la domn şi îi zise : ,,De vreme ce te-ai grăbit de l-ai bătut, nu-1 lăsa viu ; păzeşte de-1 omoară, că de va scăpa viu, mîine, poimîine, el ne va omorî pe toţi”. Cantemir vv. necinsti atunci printr-o crimă bătrîneţea sa şi o domnie nepătată încă de sînge; el trimise noaptea următoare de scoase pe Velicico din închisoare şi fără a-1 judeca după lege, îl duseră la fîntîna din curtea domnească şi acolo îi tăiară capul, fiind faţă la această osîndă şi beizadea Dimitrache Cantemir, istoricul. Sîngele lui Velicico, acestui bărbat de care aveau toţi sfială, zice Neculce, căci era mai bun decît toţi, nu potoli setea viclenilor miniştri. Ei se apropiară iarăşi de domn şi îi ziseră : „Acum, de vreme că ai omorît pe Velicico, trimite de prinde pe frate-său, Miron logofătul, de-1 omoară; ori vinovat, ori nevinovat, să nu scape, că apoi a fi mai rău şi de tine şi de noi”. Domnul se plecă încă o dată la vicleanul sfat al miniştrilor şi trimise să aducă pe Miron. Acesta se afla la moşia lui la Bărboşi, în ţinutul Neamţului; el nu ştia nimic de sfatul boerilor şi de moartea fratelui său; nu avea dar nimic a bănui din partea cîrmuirei, cu atît mai mult încă că-şi logodise pe fiul său Pătraşcu eămăraşul cu fiica domnului. Era însă tare întristat, căci îşi perduse soţia şi se ocupa de trista datorie d-a o înmormînta, cînd sosi fără veste armaşul al doilea, Racoviţă, cu poruncă ca să-l ia şi să-l ducă la Iaşi. Vederea venerabilă a acestui bătrîn boer, respectat de toată ţara, poziţia cea tristă în care se afla şi aceea ce îl aştepta insuflă slujitorilor un simtiment de compătimire şi îi ziseră să fugă în Cetatea Neamţu, ce se afla în apropiere. Miron însă refuză, ştiindu-se drept şi gîndind că mergînd la Iaşi lesne se va îndrepta. El îi rugă să-l îngădue numai pînă şi-o înmormînta soţia şi apoi să plece. într -acea vreme iată sosi şi Dumitraşcu Macri, vataful de păhărnicei cu a doua poruncă către lefegii din Roman, ca ori unde îl vdr găsi, acolo să-l şi tae. îndată, fără a mai asculta rugăciunea lui d-a-1 duce la Iaşi, îl smulseră din braţele familiei sale şi ducîndu-1 în tîrg în Roman, îl îngenu-cheară şi îi tăiară capul. Trupul lui fu înmormîntat a doua zi împreună cu al soţiei sale. LOGOFĂTUL MIRON COSTIN 187 într-acest chip periră nevinovaţi logofătul Miron Costin şi frate-său Yelicico vornicul. „Şi nu i-au scos la divan Cantemir vodă, zice o cronică să le arate vina sau vicleşug, să vază lumea. Ce aşa cu tirănie i-au omorît; nice cărţi viclene arătînd, ce numai aşa ori pre vina lor, ori cu năpaşte i-au omorît. Aşa au deprins de-nceputul lumei pizma şi zavistia, şi nu părăseşte a muşca pe toţi, şi nimeni de dinţii ei a se feri nu poate”. Lui Miron i-a rămas trei feciori: Ion sărdarul, Nicolae logofătul, care a continuat cronica tată-său, şi Pătraşcu cămăraşu. 1 1 Vezi: Cronica lui Mustea. 14 CAMPANIA ROMÂNILOR ÎN CONTRA TURCILOR DE LA ANUL 1595 1 r a i ţ 5 Aduc aminte românilor una din faptele cele mai strălucite ale luptei părinţilor lor pentru libertate. Voi descrie acea campanie vestită care realţă demnitatea naţională, ne dete un nume şi o vază însemnată în Europa şi statornici pentru viitorime drepturile patriei noastre. Timpuri d-o memorie glorioasă ! Timpuri de credinţă şi de jertfire, cînd părinţii noştri, credincioşi sublimi, îngenuchea pe eîmpul bătăliilor, cerînd de la Dzeul armatelor laurele biruinţii sau coroana martirilor; şi astfel îmbărbătaţi, ei se arunca unul împotriva a zece, în mijlocul vrăjmaşilor, şi Dzeu le da biruinţa, căci el ajută pe cei drepţi, căci el a lăsat libertatea pentru popoare, şi cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dzeu. Moştenitori ai drepturilor, pentru păstrarea cărora părinţii noştri au făcut atîtea jertfe în veacurile trecute, fie ca suvenirea acelor timpuri eroice să deştepte în noi sentimentul datoriei ce avem, d-a mări şi d-a păstra pentru viitorime această moştenire părintească. Poziţia geografică a ţărei lor impuse românilor îndatorirea d-a fi mai nainte de toate o naţie războinică. De la statornicirea Principatului, ei îşi văzură îndată independinţa lor ameninţată de unguri. în războaele lor cu această naţie ei se formară ca într-o şcoală pentru alte lupte mai mari, ce trebuiră să aibă peste puţin cu o naţie şi mai puternică. Turcii atunci se iviseră în Europa şi ameninţa a o cutropi. Mircea cel Bătrîn fu cel dintîi cavaler al creştinătăţii care se ispiti a opri furia lor. în cîmpurile Eovinei el înfrînse trufia lui Baiazet I. Mai tîrziu el cîştigă mai mari triumfuri, şi românii, cuprinzînd Adrianopolea, atunci capitala otomanilor, le puseră un sultan după alegerea lor. Cîţiva ani dup-aceea, un alt căpitan vestit apăra altarele patriei şi creştinătatea împrotiva cumpliţilor lor vrăjmaşi. Vrednic emul al lui Ioan Huniade, Dracul voevod ţinu mai mulţi ani cu mirarea tutulor popoarelor, războae crunte cu turcii, care războae, mărturisesc scriitorii acelei vremi, abia ar fi putut toţi creştinii împreună să susţie. în acele lupte grozave, ţara se deşertă de locuitori, dar drepturile ei se păstrară, căci părinţii noştri avea de temei că : mai bine ţara lor să se prefacă într-un întins mormînt, numai să rămîie tot ţara românilor. Mai tîrziu Vlad Ţepeş vv. zdrobea prin biruinţele sale pe cruntul Maho-med II, concherantul Constantinopolii, şi scăpă încă o dată independinţa ameninţată. Dar deşi românii rămînea biruitori pe eîmpul bătăliilor, 5 10 15 20 25 30 192 N. bAlcescu intrigile şi neunirea ce turcii băga între dînşii îi biruia asemenea. Prin-tr-aceste uneltiri viclene ei slăbiră în urmă într-atît încît, la 1522, turcii îndrăzniră a declara ţara paşalîc. Această lovitură deşteptă pe români; primejdia ce-i ameninţa îi uni şi supt Badu de la Afumaţi ei se luptară vitejaşte pentru drepturile naţionale şi triumfară. Dar triumful aduse iarăşi neunirea; cutezările turcilor se înmulţiră şi ţara mergea cu grăbire spre o ruinare totală, cînd braţul de fer al lui Mihai o opri la marginea prăpastiei. Opt luni era numai de cînd acest vestit bărbat înălţase steagul independenţei (5 noemvr. 1594) şi românii făcuseră minuni de vitejii şi dovediseră cit de puternică este naţia cea mai mică cînd se luptă pentru libertatea sa ! îndată după predarea Giurgiului şi bătaea de la Bucureşti cu Emirul, lupte ce deschiseră războiul pentru libertate, Albert Kirâly cuprinde Oraşul deFloci (10 dechemvrie 1594), şi după ce zdrobeşte în două bătălii pe turci, pe uscat şi pe Dunărea îngheţată, arde şi pradă Hîrşova (1 ianuarie 1595) şi Silistra şi se întoarce triumfător în patria sa. în acea vreme, murind Amurat III (18 ianuarie), noul sultan, Maho-met III, porunceşte lui Mustafa paşa să treacă Dunărea, cu patruzeci mii turci, şi lui Gherei, hanul Crîmului, să intre în ţară cu treizeci mii tătari. Mihai, fără a le lăsa vreme să se împreune, porneşte pe căpitanii săi asupră-le. în vreme ce Buzeştii, la Stăneşti şi la Putinei, culegea triumfuri asupra tătarilor, banul Manta, la Şerpăteşti, sfărma armata turcească, şi Mustafa paşa, cu patrusprezece mii oameni ce-i mai rămase, scăpă în grabă în Bus-ciuk. Acolo Mihai îl încongiură şi-l sileşte să priimească bătaea. Paşa cade mort în luptă, armata lui se împrăştie şi Busciukul se arde în flăcări. Mihai atunci, fără a perde vreme, caută să se folosească de groaza ce aceste izbînzi au împrăştiat în turci. El îşi împarte armata în deosebite cete : una, supt banul Mihalcea, coprinde Silistra; alta, supt spătarul Preda şi stolnicul Badul, pradă iarăşi Hîrşova, după ce birue mai întîi oastea turcească ce voia a-i împiedica; a treia, supt Albert Kirâly, pustieşte şi arde toate oraşele pînă la Ismail şi Yarna, la Marea Neagră 1; în vreme ce a patra, supt Ferenc, izbeşte pe Sinan paşa, care se întorcea din Ungaria, îl birue, îi pradă comorile cele bogate, trece Balcanul, cuprinde toate cetăţile din calea sa, împrăştie groaza armelor noastre în toată Tracia şi îşi împinge năvălirile sale pînă la porţile Constantinopolii2. Sultanul tremură în sar aiul său la auzirea acestor izbînzi. El aleargă atunci iarăşi la intrigi ca să împrăştie neunirea între români; dar paşa de Silistra, cu noul domn, numit Ştefan, se birue desăvîrşit de ai noştri în Bulgaria (14 fevruarie 1595), şi oraşul Turtucaia în urmă cade în mîinile lor şi se sfarmă. 1 WaLTHER ; CoSTANDIN CĂPITANUL. 2 Les Valaques, commandes par Geszthy Ferenc, attaquerent, dans Ies detrois du Mont Haemus Sinan qui entrait en Thrace, tuerent son escorte et pillerent ses tresors, qu’ondisait etre immenses. Ferenc, profitant de ce premier avantage, se rendit maltre des forts et des chateaux de ce pays. II entra ensuite en Thrace et, portant de tous cotes la terreur, il poussa ses courses jusqu’aux portes de Constantinople. En revenant sur ses pas, pour rentrer en Valachie, il rencontra un parti de douze miile Tartares qu’il mit en fuite. Ceci se passa dans le mois de janvier. De Thou, t. VIII, p. 666. CAMPANIA ROMANILOR tN CONTRA TURCILOR DE LA ANUL 1595 193 Mihai, după ce astupă în ţară comploturile iscate de intrigile turcilor, se pregăteşte pentru nouă triumfuri. El trimite o ceată de cuprinde şi sfarmă cetatea Brăila, în vreme ce Farcaş, cu altă trupă, izbeşte Mcopolea şi îi dă foc. Sultanul pregăteşte o altă espediţie împotriva înfricoşitorului său vrăjmaş. El îşi încredinţează armata vizirului său, vestitului Ferhat paşa, şi invită pe hanul tătarilor să intre cu oştile sale în Ţara Românească, prin Moldavia. Mihai, cu iuţeala sa obicinuită, nelăsînd acestor generali vreme a se împreuna, le ese înainte, învinge întîi pe tătari, se întoarce apoi cu grabă către Ferhat paşa, îi reschiră armata şi arde şi pustieşte oraşul Meopoli. Acestea au fost evenimentele ostăşeşti care precedară vestita campanie ce voim a tracta aici cu deamăruntul. în opt luni românii se luptaseră în douăsprezece bătălii generale cu turcii, le împrăştiaseră mai multe armate, cuprinseseră şi prădaseră Brăila, Giurgiu, Eusciukul, Silistra, Ismailul, Chilia, Baba, Provatu, Dobricea, Zagora, Turtucaia, Mcopolea, Viaţa, Vidinul1, şi Constantinopolea însăşi îi văzu la porţile sale. Sultanul, în deznădăjduire, se hotărăşte a face o silinţă estraordinară şi, lăsînd la o parte războiul cu Ungaria, a-şi porni toate oştirile asupra Ţărei Româneşti. El cheamă pe Sinan paşa, îi espune toată temerea şi durerea sa de izbirile lui Mihai, îl numeşte vizirul său şi îl însărcinează să meargă să pustiască şi să robească ţara, iar pe Mihai să-l prinză şi să i-1 aducă viu 2. Bătrînul vizir, îngîmfat de izbînzile ce dobîndise la Tunis, în Arabia, Persia, Africa, Georgia şi Ungaria3, jură şi chizăşueşte pe capul său că va supune această raia revoltată 4. El ese din Constantinopoli cu o armată numeroasă, cu tot aparatul trebuincios la război, luînd cu sine şi steagul cel sfînt, cu care musulmanii se credea nebiruiţi cînd îl avea în tabăra lor, şi, trecînd prin strîmtoarea de la Cialikavak, se îndreptează către Giurgiu, pe unde voia să treacă Dunărea. întra-aceiaşi vreme porunci hanului să năvălească cu tătarii prin Moldavia în ţara noastră, şi zece galere, încărcate cu muniţii pentru artilerie, trebuiră să intre prin Marea Neagră în Dunăre, ca să se urce pînă la Rusciuk. Ţările româneşti se declarară atunci de paşalîcuri. Moldavia se dete lui Ghiafer paşa, beglerbegul Şerlakului şi Ţara Românească lui Satîrgi Mehmed paşa, pe lîngă care se numi defterdar Mohamed beg de la Ienişer 5. Mihai, aflînd pornirea turcilor, luă măsuri de apărare şi înştiinţa pe Sigismund Bâthory, prinţul Transilvaniei, să-i vie intr-ajutor, după tractatele încheiate. Pe cînd Sinan se apropia de hotarele noastre, Sigismund Bâthory sărbătorea nunta sa cu Maria Cristina, arhiducesa de Austria, la care poftise şi pe Mihai. Primejdia ce ameninţa ţara oprindu-1 d-a se supune 1 Walther îu Reusxer, p. 237; Memorialul lui Staorinos Vistierul. 2 Stavrinos ; Walther in Reusxer. 3 Hammer, t. II. 4 Walther. 5 Hammer ; Stavrcxos. 5 10 15 20 25 30 35 40 194 N. BALCESCU la această poftire, el trimise în locu-i pe Stroe Buzescu şi pe Radul Calofi-reseul, cu daruri preţioase pentru nuntă, însărcinîndu-i să roage pe Sigis-mund ca, după tractatele încheiate, să grăbească a-i veni într-ajutor, căci vrăjmaşul comun se apropie şi voeşte, după ce va pustii Ţara Românească, să treacă prin Transilvania în Ungaria, unde să reînceapă lupta întreruptă prin răscoala românilor. Vestea această turbură veselia nunţii. Sigismund trimise pe mireasa sa la Gherla şi grăbi a porni o seamă de oştiri, ce avea gata, în Ţara Românească. Dintr-altă parte, în vreme ce trimişii săi alerga la împăratul Germaniei, Rudolf, ca să-i vestească primejdia ţărilor creştine aliate cu dînsul şi să-l roage a le ajuta la o asemenea nevoe, după vechiul obicei al Transilvaniei, doi oameni armaţi, unul călare şi altul pe jos, ţiind în mînă o sabie sîngerată, alerga prin toată ţara chemînd poporul la arme împotriva vrăjmaşului obştesc h Mihai asemenea se pregătise de apărare. Pornindu-şi familia cu tot ce avea mai scump la Sibii, în Transilvania, el eşi din Bucureşti cu opt mii ostaşi şi merse de înfipse tabăra în drumul Giurgiului, la satul Măgureni. Acolo adună lîngă sine capetele armatei sale şi se chibzuiră împreună asupra chipului cu care să apere mai bine ţara 2. Poziţia-i era critică, căci spre a opri intrarea turcilor în ţară trebuia a străjui toate hotarele, atît despre Dunăre cît şi despre Moldavia. într-adevăr, pe cînd Sinan se îndrepta către Giurgiul ca să treacă pe acolo Dunărea, alte cete turceşti umbla să treacă printr-alte locuri, iar mai cu seamă la Xicopol, unde se afla un corp însemnat de turci, care din porunca vizirului rezidiseră cu multă cheltuială cetatea sfărâmată de români3. Dintr-altă parte, hanul se pregătea să năvălească prin Moldavia în Ţara Românească. în această nevoe văzîn-du-se, sfatul fu silit a hotărî că, spre a închide vrăjmaşului calea d-a intra în ţară, trebue să se împrăştie armata d-a lungul hotarelor, în locurile cele mai importante, oprind numai acei opt mii de ostaşi ce era cu Mihai, cu care aşezîndu-se într-un loc comod, să poată da agiutor unde va cere trebuinţa *. Sinan paşa, cu o armată de 180 000 ostaşi şi o mie lucrători, sosi în sfîrşit la Rusciuk. El se apucă îndată cu multă silinţă şi înfocare să arunce pe Dunăre un pod pe vase pe care să-şi treacă armata în Ţara Românească. Cu toate că în acest loc Dunărea este lată de un pătrariu de miliariu, dar insula din partea stingă a apei, ce turcii prin mijlocul flotei lor ocupară lesne, şi unde ei reîntăriră cetăţuia sfărîmată de români, îi ajuta foarte mult. Bătrânii vizir, cu o activitate rară la vîrsta sa, prezida la construcţia podului, al cărui cap era ocrotit, ca de o îngrădire, de cetăţuia din insulă, şi flancurile de galere. Mihai însă, dupe malul stîng, zăticni o lună întreagă lucrările turcilor; dar în sfîrşit se văzu ameninţat pe la spate de o ceată 1 2 3 4 1 A. Bechet, Histoire du Cardinal Marlinusius, Paris, 1715, p. 324. 2 Walther. 3 De Thou. 4 Artus Thomas, Sieur cI’Embry, Continualion de Vhisloire de Chalcocondyle, Rouen, 1660, p. 756. CAMPANIA ROMANILOR IN CONTRA TURCILOR DE LA ANUL 1595 195 dintr-înşii, ce izbutiră a trece Dunărea pe la Calafat, în vreme ce alţii o trecea în faţa Giurgiului pe corăbii. în această nevoe văzîndu-se el, lăsă malul Dunării şi se trase spre Bucureşti cu gîndul ca, tîrînd pe vrăjmaşi dupe sine, să profiteze de cea mai bună ocazie ce i se va înfăţişa ca să se lupte cu dînşii. Atunci Sinan putu în pace a sfîrşi podul şi trecîndu-şi armata, călca şi coprinse malul românesc 1. Drumul care merge de la Giurgiu spre Bucureşti, trece printr-o cîmpie şeasă şi deschisă, afară numai dintr-un loc, două poştii departe de acest oraş, unde el se află strîns şi închis de nişte dealuri păduroase. într-aceste dealuri este o vale, largă numai de un pătrariu de miliariu, plină de crîng, pe care gir la Neajlovului ce o udă şi pîraele ce se scurg din dealuri o face să fie cu totul mocirloasă. Drumul acolo trece parte pe o şosea de pămînt, parte pe un pod de lemn, care sînt aşa de strimte, incit d-abia poate încăpea un car în lărgimea lor 2. Această strîmtoare, numită Valea Călugărenilor, fu aleasă de Mihai spre a sluji de Termopile românilor. Astăzi această vale este întocmai dupe cum ne o descriu analiştii acestor timpuri. Mei un monument nu ne arată că acolo fu lupta cea crîncenă pentru libertate 3. Atît sîntem de nesimţitori la gloria naţională ! Eomânul acum trece cu nepăsare printr-acel loc, fără ca nimic să-i aducă aminte că pămîntul ce calcă este frămîntat cu sîngele părinţilor săi şi acopere oasele vitejilor. Mihai vru a se folosi de poziţia şi strîmtoarea acestui loc, ca să facă mulţimea turcilor nefolositoare şi ca să se poată astfel lupta cu dînşii cu puteri egale. Pentru aceea el îşi aşeză acolo tabăra, puind cete de streajă în deosebite părţi, spre a opri pe turci d-a trece printr-alt loc 4. Dar Sinan, trebuind a înainta spre Bucureşti, era nevoit a trece pe la Călugăreni5, fiind acesta drumul cel mai scurt, şi temîndu-se ca, dînd printr-altă parte, să nu lase în urma sa un vrăjmaş aşa de întreprinzător ca Mihai. Mulţimea oştirii sale, care era de douăsprezece ori mai mare decît a românilor, îl făcea să nădăjduiască că-i va birui lesne. într-adevăr, armata lui Sinan, după cum ştim, trecea peste 180 000 luptători6, în vreme ce a lui Mihai, cu tot ajutoriul ce priimise din Moldavia şi Transilvania, d-abia se urca la 16 000 ostaşi. Vizirul, luîndu-se în urma lui Mihai, veni de tăbărî în faţa Călugărenilor, aşezîndu-şi corturile într-o bună poziţie şi într-o depărtare de un miliariu de tabăra românilor 7. 1 Walther. 2 Idem ; Artus Thomas, Sieur cI’Embry. 3 Crucea cea mare ce se află în acea vale este făcută de Şerban Cantacuzino voevod, spre vecinicirea unui pod ce el a aşezat pe apa Neajlovului, dar nu priveşte bătălia. 4 Artus Thomas. 5 Idem ; De Thoc. 6 Walther spune că armata turcească era de 180 000 oameni, Filstich o face de 200 000 , iar Istvânfy numai de 100 000. 7 Walther. 5 10 15 20 25 30 35 5 10 15 20 25 30 35 196 N. BAL.CESCU Ambele armate protivnice era aşezate pe două înălţimi, faţă în faţă, fiind despărţite numai de o pădure din vale ce nu le oprea d-a se vedea 1. iSinan se uita plin de mirare la puţinul număr al românilor, care cuteza a aştepta întîmpinarea unei armate atît de numeroase 2. Cu toate acestea, nedespreţuind pe vrăjmaşii săi şi temîndu-se de vre-o cursă, el îngriji de tot ce i-ar fi spre folos, şi pentru aceasta trimise douăsprezece mii ianiceri pedestri ca să ocupe în pădure posturile cele mai importante pentru deschiderea căii armatei sale, în vreme ce dintr-o înălţime îndreptă zece tunuri spre tabăra creştinească 3. Eomânii privea mişcările turcilor şi se pregătea a apăra vitejaşte acea strîmtoare, care era cheia ţărei lor. Ei vedea că sînt puţini, dar era plini de credinţă şi nădejde în Dzeu, în sfinţenia pricinei şi în vitejia lor. în 13 august 1595 des-de-dimineaţă, Mihai, sfîrşindu-şi pregătirile,rădică împreună cu ostaşii săi rugăciuni către Dzeu. Dup-aceea, îndreptîndu-se către dînşii, le zise să-şi aducă aminte de vechea lor vitejie, că ocazia de acum este frumoasă şi că de o vor perde, anevoe o vor mai căpăta. Turcii, adăoga el, sînt speriaţi d-atîtea perderi; oraşele lor sînt cuprinse din toate părţile; din cîte capete au avut armatele lor, numai unul se află care mai îndrăzneşte a ţinea frunte creştinilor, că cu dînsul au a se lupta şi gloria d-a-1 birui va fi foarte mare. Mulţimea vrăjmaşilor nu trebue să-i sperie, de vreme ce Sinan a lăsat cele mai bune ale sale oştiri în garnizoane prin cetăţi şi a adus cu dînsul numai oameni care vor face mai mult zgomot decît vătămare. Afară de acestea, locul de bătae nu putea fi mai bine ales, de vreme ce mulţimea lor aci le va fi nefolositoare. El le zise încă să-şi aducă aminte de cruzimea vrăjmaşului, care nu iartă niciodată pe biruiţi cu atît mai mult pe cei ce s-au revoltat; că nu este destul că au scuturat jugul robiei, că au înnoit vechile legături cu împăratul şi cu Transilvania, daca printr-o faptă strălucitoare ei nu vor căuta să întemeieze această generoasă hotărîre, că a venit vremea ca să se lupte puternic pentru libertate, iar mai cu seamă pentru cinstea religiei lor, ca să dovedească turcilor că de au uzurpat înainte ţara lor, a fost numai din pricina neunirei lor, dar că acum, cînd toate popoarele vecine sînt în bună înţelegere împreună, trebue a redobîndi prin unire aceea ce au perdut prin discordie şi a goni pe aceşti cruzi tirani dincolo de strîmtoare (Dardanele); că toţi vecinii şi-au făcut datoria lor, cînd bătîndu-i, cînd gonindu-i din cele mai bune cetăţi ale lor, astfel incit ei prăpădiră cea mai bună parte din armata ce Sinan dusese în Ungaria. în sfîrşit, el închee zicîndu-le că acum pot şi ei dobîndi o asemenea glorie, căci toate dovedesc că vor avea aceeaş norocire 4. 1 De Thou ; Sieur (I'Embry. 2 Sinan, admirant la patience, ou plustost la resolution des Christiens, qui, avecque un si petit nombre, avaient toutes fois l'assurance de l’attendre de pied ferme au combat, luy qui avoit une si puissante armee. Sieur d’EMBRY ; Mirabatur Sinan Valachos viso suo exercitu non fugere, sed se exspectare, existimans neminem sibi resistere posse. Conspectus historiae Vala-chiae auxilio cum dioino ab anno reparalae Salutis, 1191. 3 D’Embry; De Thou; Hammer. 4 Acest cuvînt este întocmai cuprins în scrierea lui d’Embry. CAMPANIA ROMANILOR IN CONTRA TURCILOR DE LA ANUL 1595 197 Ostaşii, mimaţi fiind foarte împotriva turcilor, precum sînt toate popoarele cînd scutură jugul robiei, încuragiaţi şi de cuvintele domnului lor, dar jaluzi încă mai mult ca cu o biruinţă strălucită să eclipseze glorioasele biruinţi ale vecinilor, cerură cu bucurie de la prinţul lor să-i povăţuească către vrăjmaşi1. Atunci Mihai trece podul în capul a opt mii de oşteni şi se aruncă cu furie asupra osmanlîilor 2. Patru paşi, Satîrgi Mehmet, Haider, Husein şi Mustafa sprijinesc cu vitejie năvălirea3. Dar izbirea românilor, fu aşa de furioasă încît, cu toată poziţia avantagioasă a turcilor, prăvălin-du-i, ei ajunseră la cele dîntîi corturi ale taberei lor. Vrăjmaşii, ajutaţi de poziţie, de numărul ostaşilor şi de maşinele de război, îşi vin curînd în sine şi încep a se lupta cu putere. Bătaea se întinde peste tot frontul armatelor şi ţine mai multe ceasuri, pînă cînd turcii, făcînd o izbire mai puternică, izbutesc a împinge pe ai noştri cu un pătrar de miliariu îndărăt şi a le lua toată artilerie 4. Mihai nu se deseuragiază de această neizbîndă, el năvăleşte din nou asupra turcilor, făcîndu-le mare omor. Albert Kiiâly, generalul său, izbuteşte a lua înapoi două tunuri5; dar vrăjmaşii se apără vitejaşte, îşi împroaspătă adesea oştirile, aceea ce nu pot face românii, şi îi reîmping îndărăt. Astfel a urmat lupta de dimineaţă pînă la scăpătatul soarelui, biruitorii rămîind adesea biruiţi şi biruiţii biruitori6. „Turcii, zice un analist al acelei vremi, se lupta ajutoraţi de mulţime şi de număr, românii de tărie şi îndrăzneală”7. în sfârşit, mica oştire română, împovărată de mulţimea vrăjmaşilor, trăsnită de numeroasa lor artilerie, este silită a se trage îndărăt. Retragerea ei însă e frumoasă şi metodică. Spre a nu se lăsa a fi împresurată de turci, ea se întocmeşte în figura unui colţ şi, înfăţişînd astfel îndoite focuri vrăjmaşului, se trage înapoi cu încetul, luptîndu-se nencetat. Strîmtoarea locului de bătaie, pădurile şi dealurile favoriza înapoerea românilor şi zăticnirea mişcărilor turcilor şi silinţele lor d-a-i împresura. Dar era de temut ca vrăjmaşii să nu izbutească a scoate pe ai noştri din strîmtoare şi să-i împingă în cîmpie, unde i-ar fi zdrobit cu numărul lor 8. Soarele era p-aproape de scăpătat. Românii se luptaseră cu eroism, dar, osteniţi de o lungă luptă, ei se pleca acum superiorităţii numerice a vrăjmaşului. Bătălia s-ar părea ca perdută din parte-le, daca vreo împregiurare nu i-ar ajuta. Mihai mai are încă o nădejde. El trimisese de dimineaţă să cheme lîngă dînsul un corp de pedestrime ce se afla departe de tabără. Sosi-va oare la vreme?... De la această spînzură soarta bătăliei, în sfîrşit, pe la scăpătatul soarelui, acest coi’p soseşte şi Mihai caută a se folosi de dînsul ca să smulgă biruinţa de la vrăjmaş. El îşi preîmblă privirea pe cîmpul bătăliei, vede întocmirile turcilor şi, dupe dînstele, îşi pregâ- 1 Artus Thomas, Sieur cTEmbry. 2 Walther. 3 Hammer. 4 Walther. 6 Engel, Geschichte der Moldau und Wallachey, III Periode, 1 Abth., p. 237. 6 Artus Thomas, Sieur d’EMBRY. 7 Conspectus historiae Valachicae auxilio cum divino ab anno reparaiae Salutis 1595. 5 10 15 20 25 30 35 40 198 N. BALCESCU teşte pe ale sale. Sinan, văzînd retragerea românilor, luase inimă şi, în capnl rezervii sale, căuta a trece podul spre a-i izbi în front, în vreme ce Hasan paşa cu Mihnea vodă, din porunca lui, alerga prin pădure să-i lovească pe la spate. Mihai atunci se aşază cu ceata de curînd sosită în faţa turcilor, spre a întîmpina pe Sinan, trimite pe căpitanul Cocea cu două sute unguri şi alţi atâţia cazaci pedestri ca să izbească pe vrăjmaşi pe la spate; şi Albert Kirâly aşeză două tunuri, ce redobîndise, într-o bună poziţie şi e gata a-i trăsni de ar îndrăzni a trece podul. Sfîrşind aceste pregătiri, Mihai gîndeşte că împregiurarea cere neapărat o faptă eroică spre a descuragia pe turci şi a rădica moralul oştirei sale. El hotărăşte atunci a se jertfi ca şi altădată şi a cumpăra biruinţa cu primejdia vieţii sale. Kădicînd ochii către cer, mărinimosul prinţ cheamă în agiutoriu protecţia mântuitoare a Dzeului armatelor, smulge o secure ostăşească de la un soldat, se aruncă în coloana ce-1 amerinţă mai d-aproape, doboară pe toţi cei ce se ispitesc a i se împotrivi, ajunge pe Caraiman paşa, îi zboară capul, îi ia steagul cel sfînt, izbeşte şi pe alte capete vrăjmaşe şi luptîndu-se voiniceşte se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit1. Această faptă eroică înfioară pe turci, iar pe creştini îi îmbărbătează din nou. Sinan, văzînd aceasta, spre a da curagiu alor săi, ia atunci ofensiva şi trece podul. Dar de odată se vede izbit în faţă de Mihai, în dos de căpitanul Cocea, şi în coastă trăsnit de tunurile aşăzate pe deal de Albert Kirâly, care, bătînd în mulţimea deasă a turcilor, le găureşte rîndurile şi le prăpădeşte toată aripa dreaptă. în zadar ienicerii se împotrivesc cu semeţie şi caută a răspunde cu focurile lor, căci celelalte cete spăimîntate de aceste izbiri împreunate, la care nu se aştepta, se reschiră şi îi târăsc şi pe dînşii îndărăt. Mulţimea se grămădise cu neorînduială la pod, căutând să-l treacă ca să scape; dar, neputând încăpea pe dînsul, mulţi se aruncă în baltă, unde îşi află moartea. într-aceştia era şi paşii Haider, Husein şi Mustafa, împreună cu alte capete 2. Bătrînul Sinan însuşi, tîrît d-ai săi sau în graba fugei sale, fu călcat în picioarele cailor şi căzu de pe pod în apa Zseajlovului, cu atîta repeziciune incit izbindn-se de pod perdu doi dinţi ce mai avea. El era p-aci să piară sau să cază în mîinile a lor noştri, daca din norocirea lui un spahiu, anume Hasan, poreclit d-atunci Balatagiu sau mîntuitorul din baltă, nu l-ar fi scăpat 3. Vestea morţii vizirului se împrăştie între turci şi cei ce se mai împotrivea o iau la fugă 4. Bomânii îi gonesc dinaintea lor ca pe nişte turme de dobitoace şi îi vîră în tabăra lor 5. Hasan paşa şi Mihnea vodă ce venea să încungiure pe români, aflînd că Sinan a perit şi că armata lui e biruită, se trag îndărăt spre tabără. într-acea vreme Mihai, întocmi ca semizeii cîntaţi de Omer, alerga prin tabăra turcească căutând pre Sinan, cînd văzînd pe Hasan paşa, îi strigă să stea de este viteaz să se bată cu 1 Walther. 2 Walther; Engel; Fessler ; Hammer. 3 Hammer. 4 Stavrinos Vistierul; De Thou. 5 Walther. CAMPANIA ROMÂNILOR IN CONTRA TURCILOR DE LA ANUL 1595 199 dînsul, pept la pept; dar acesta fugea înspăimîntat şi nu se putea ţinea pe picioare de groază b El merse de-şi ascunse ruşinea într-un crîng spinos, de unde d-abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi1 2. Noaptea opri măcelărirea armatei musulmane şi o feri de o destrucţie totală. Bomânii se întoarseră triumfători în tabăra lor, încărcaţi de prăzi 5 bogate. Mai multe tuiuri, între care şi steagul cel verde şi sfînt al prorocului căzură în mîinile lor. Ei redobîndiră asemenea şi tunurile perdute 3. Trei mii, după unii4, iar după alţii, zece mii turci5 zăcea în cîmpul bătăliei. Pierderea românilor era încă simţitoare, căci turcii se apăraseră cu bărbăţie 6. Apa Neajlovului se roşise de sîngele vărsat în acea zi7. 10 Spre a odihni sufletul cititorului de aceste scene sîngeroase, istoriograful contimpuran Walther ne povesteşte o anecdotă interesantă. El zice că în toată această espediţie a românilor împotriva turcilor, doi cerbi dumesticiţi însoţiră pe Mihai, şi chiar în vremea bătăliei de la Călugăreni, supt focul şi vuetul tunurilor şi bombelor, ei şădea neclintit lingă cortul io lui; însă omorîndu-se unul dintr-înşii, celălalt, de durere, merse de se ascunse în pădure. Astfel a fost acea memorabilă bătălie de la Călugăreni, cea mai vestită din analele noastre. De douăsprezece ori mai puţin numeroşi decît vrăjmaşii lor, creştinii cîştigară asupră-le o biruinţă strălucită. Soldaţi şi 20 căpetenii se luptară toţi vitejaşte. Dar cinstea cea mai mare a biruinţei se cuvine lui Mihai. Prin întocmirile sale cele ingenioase, prin sîngele rece şi nespăimîntarea sa şi prin primejdia în care îşi pusese viaţa el asigură biruinţa. Daca cu dînsa nu se sfîrşi atunci campania, dar ea contribui în urmă la săvîrşirea ei; căci ea demoraliză într-atît pe turci, încît, cînd 2; creştinii luară, mai tîrziu, iarăşi ofensiva, turcii nu mai îndrăzniră a se măsura cu dînşii şi fugiră în grabă peste Dunăre, după cum vom vedea mai la vale. Paris, 5 ia 1 mar iu 1847. Noaptea ajută turcilor a se desmetici din groaza ce îi coprinsese 3 şi a se întocmi în rînduială. Sinan trimisese în grabă porunci ca să se adune lîngă dînsul oştirile ce lăsase în urmă şi nădăjduia ca, după sosirea lor, să-şi răzbune învingerea 8. El mai nădăjduia încă şi în sfetnicul intrigelor ce Mihnea vodă, din tabăra turcească, prin înţelegere cu unii din boerii lui Mihai, urzea între ostaşii creştini. O împregiurare însă turbură în acea s 1 Stayrinos Vistieriul. 2 Walther. 3 Walther ; Sieur d’EMBRY. 4 Walther. 5 Sieur (1’Embry ; De Thou. 6 Sieur (J’Embry ; De Thou ; Walther, din contră, pretinde că din creştini căzură numai vro clteva sute. 7 Walther ; Engel. 8 Sieur (1’Embry. 5 10 15 20 25 30 35 40 200 N. BALCESOU noapte răpaosul turcilor; un prizonier dete foc la erbăriile ianicerilor, care săltară în aer. La vuetul ce se făcu, turcii se deşteptară din somn şi crezînd că românii îi izbesc o luară din nou la fugă K O scenă cu totul deosibită se petrecea în tabăra românească. Mihai, trăgîndu-se îndărăt o a patra parte de miliariu, tăbărîse în direcţia locului bătăliei; el puse de salută sosirea nopţii cu mai multe salve de artilerie, şi după ce orîndui streji în toate părţile cu multă îngrijire chemă capetele armatei la un sfat de război. Pe cînd el se afla în sfat, strejile îi aduseră un turc ce prinseseră atunci şi care nu-i era necunoscut. Prinţul îl întrebă asupra numărului vrăjmaşului şi asupra planurilor' lui. După ce răspunse la aceste întrebări, turcul aflînd şi el numărul adevărat al oştirei creştine, zise către sfat: „A ! d-ar fi ştiut turcii astăzi aceasta v-ar fi zdrobit numai cu caii lor”. Mihai, după ce porni pe turc supt bună pază spre Transilvania, începu a se chibzui cu sfatul despre ceea ce trebue să facă în împregiură-rile de faţă 2. El era de părere ca să înceapă a doua zi din nou lupta cu turcii; dar capetele oştirii ungureşti, cîştigate de trădătorul Dan vistierul, care priimise cincizeci mii galbeni de la Sinan prin Mihnea vodă şi îi împărţise între dînşii, refuzară d-a-1 însoţi3. Dintr-altă parte oştirea moldavă era nevoită a se întoarce în ţara ei, unde năvălise Ieremia Movilă, care cu ajutorul polonezilor se declarase prinţ al Moldaviei4. Yăzîndu-se atunci trădat de oştirile ajutătoare, trădat de boerii săi, neputînd a se rezinra decît în ostaşii săi români, Mihai se temu d-a nu perde rodul dobîndit prin bătălia cîştigată, d-a nu cădea în vr-o cursă a vrăjmaşului sau a fi zdrobit de puterile lui cele numeroase şi gîndi că înţelepciunea îi porunceşte a se trage îndărăt, ca să aştepte sosirea prinţului Transilvaniei5. în noaptea aceea armata creştină, cu toată osteneala luptei ce avusese, nu se odihni de loc. La miezul nopţii ea invocă de trei ori cu glas tare sfîntul nume al lui Iisus, şi turcii răspunseră îndată, după obiceiul lor, cu strigarea Allah ÎAllah! Cînd începu a se face ziuă, prinţul rădică tabăra şi se trase spre rîul Argeşul, în depărtare de două miliare, unde aşezînd santinele în toate părţile, căută a da puţină odihnă atît lui cît şi ostaşilor săi6. Turcii văzură cu bucurie retragerea românilor fără a îndrăzni a o supăra. A doua zi, vineri 15 august, ziua de Hînta Maria, Mihai, plecînd de la Argeş, lăsă d-oparte Bucureştii şi se opri la Văcăreşti, unde zăbovi vro cîteva ceasuri. în această vreme, fără ştirea lui, ungurii, împreună cu alţi ostaşi, năvăliră în oraş şi îl jăfuiră, supt pretest că mai bine să ia ei acea pradă decît să cază în mîinile turcilor. în 16 august Mihai, aflînd că vrăjmaşul s-a luat după dînsul, porneşte de la Văcăreşti după prînz, merge pînă la mijlocul nopţii cale de cinci mile, se odihneşte puţin pînă la revărsatul zorilor într-un loc priincios, înaintează d-acolo încă vro cinci mile şi în 17 ajunge la Tîrgovişte, pe rîul Ialomiţa. Acolo, supt ocrotirea munţilor îşi întocmeşte. Hammer. Walther, Stavrinos; Costantin Gapitanu. Walther ; Engel ; Fessler. Idem; Cronicele româneşti. Walther. Mihai Viteazul Sinan Paşa CAMPANIA ROMANILOR IN CONTRA TURCILOR DE LA ANUL 1595 201 tabăra, aşezînd streji ca să privigheze în toate părţile, şi zăboveşte vro cîteva zile. în urmă lasă şi acel loc, merge pe ţărmurile Dîmboviţei, la cetatea Negru Yodă, unde zăboveşte opt zile \ Locuitorii Bucureştelor şi Tîrgoviştei, părăsindu-şi casele, se rădicară cu tot avutul lor şi însoţiră armata în retragerea ei spre munţi. în sfîrşit, Mihai lăsă şi Cetatea Negru Yodă şi se trase mai în munţi, la satul Stoeneşti, pe apa Dîmboviţei, unde îşi aşază şi îşi întăreşte tabăra prin îngrădiri1 2. în această retragere mai mulţi ostaşi români dezertară, si oştirile moldovene se întoarseră în ţara lor, unde era chemate, rămîind âsfel lingă dînsul numai ca la opt mii ostaşi 3. A treia zi după bătălia de la Călugăreni, Sinan, sosindu-i oştirile ce chemase în grabă lingă dînsul, se luă după Mihai 4. Spre a fi sigur că nu va putea fi izbit în spate de români, el trimise un corp de oştire de coprinse Brăila, de vreme ce însuşi cu armata cea mare veni la Bucureşti. Pentru a doua oară ţara atunci se declară de paşalîc; bisericile oraşului se prefăcură în giamii; mirabul se puse în locul altarului şi semiluna în locul crucei de pe turnuri5. în urmă, după hotărîrea sfatului de război, monastirea lui Radul vodă, ce atunci se chema a lui Alexandru vodă, se prefăcu într-o cetăţue bine întărită. în douăsprezece zile aceste întăriri se sfîrşiră şi Sinan plecă în urma lui Mihai, lăsînd în Bucureşti pe Satîrgi Mehmet paşa, guvernoriul Ţării Româneşti, împreună cu o mie ianiceri şi o mie culogli drept garnizoană, poruncindu-i ca să săvîrşască zidul ce pusese să facă împregiurul oraşului, şi care se şi sfîrşi într-o lună de zile 6. Ajungînd la Tîrgovişte, vizirul zăbovi cîteva zile, priveghind însuşi la întărirea oraşului cu un zid de lemn şi cu şanţuri; apoi, lăsînd acolo pre Aii paşa de la Trapezunt cu 1 500 oameni ca să săvîrşască lucrul, el înaintă către munţi7. Planul lui era ca ajungînd pe Mihai să-l birue, şi călcînd în picioare oştirea românească să intre în Transilvania, ca să combineze operaţiile sale cu ale armatei turceşti din Ungaria8. Dar Mihai, aflîndu-se în tabăra de la Stoeneşti, întărită atît prin natură cit şi prin artă, nu era lesne de biruit. Cu totul dimprotivă încă se întîmplă. Sinan, tăbărît în faţa taberii româneşti, Mihai se feri d-a se apuca în bătălie generală cu dînsul, dar fu neobosit a-i hărţui nencetat armata, a-i tăia şi a-i coprinde liniile de comunicaţie şi proviziile. Uneori întărită vro ceată de turci, o trăgea după sine în locuri necunoscute, unde o sfărîma cu înlesnire, alteori îndrăznea a izbi pe turci chiar în tabăra lor. Printr-un asemenea război parţial el ostenea pe vrăjmaş, şi îi închise calea Transilvaniei pînă cînd sosi prinţul Bâthory 9. 1 Walther. 2 Fii.stich. 3 Engel; Isthuanffius; Fesslf.r. 4 Sieur cJ’Embry. 5 Engel ; Kogălniceanu. 6 Hammer. 7 De Thou; Hammer; Engel. 8 Engel ; Fessleh. 8 Aaron, Istoria Ţării Rumâneşii, t. 2, p. 196. 5 10 15 20 25 30 35 5 10 15 20 25 30 35 40 202 N. BĂL.CESCU în sfîrşit, Sigismund Bâthory se apropia de hotarele Ţării Bomâneşti cu o armată numeroasă. Primejdia sculase în picioare şi unise împreună pe toate popoarele războinice ce locuesc în Transilvania. în 6 septemvrie el eşise din Belgrad, rezidenţa sa, însoţit numai de guarda lui ce se alcătuia de două mii oameni pedestrime, alţi atîţia călărime. Marşul lui a fost încet, căci trebuia să aştepte o lună de zile pînă să se adune toate oştirile chemate. Bl trimisese înainte pe comiţii Baltazar Bogaţi, Benedict Mindszenti şi Lupu Cornis la scaunele săcueşti ca să cheme pe vitejii săcui la arme. Aceştia cerură atunci ca să li se dea îndărăt privilegiurile răpite, şi apoi se vor ridica. Sigismund, cu toată împotrivirea nobililor Transilvaniei, fu nevoit a le acorda cererea. Cînd sosi la Sas-Sebeş, el află a doua zi cu bucurie luarea oraşului Lippei, din Ungaria de la turci şi biruinţa românilor de la Călugăreni, dar aceea ce îl mulţămi şi mai mult fu vestea că tătarii, care era să vie să năvălească prin Moldavia în Transilvania, sosind pînă la Nipru, fuseră siliţi a se întoarce îndărăt, căci aflară cum că cazacii şi cu ruşii au năvălit în ţara lor, iar că avangarda tătărască, ce pătrunsese în Moldavia, se biruise desăvîrşit de moldoveni şi munteni. Astfel el acum putea fi sigur că nu va fi supărat printr-alte năvăliri în operaţiile sale în contra lui Sinan1. De la Sas-Sebeş, Bâthory se duse în Cîmpiile Bîrsei (Feketehalom), lingă Braşov, locul hotărît pentru împreunarea oştirilor. Aci sosiră 24 000 săcui, din care 9 200 era arcobuzieri; nobilii Transilvaniei, care puseseră în picioare 13 000 oameni, prusianul Ioan Weiher cu [1 600 cavaleri teutoni armaţi c-o puşcă şi un pistol, pe lingă care avea şi arc şi săgeţi şi 80 cazaci din Polonia] 300 cazaci, armaţi asemenea c-o puşcă şi un pistol, Ştefan Bocskay cu 800 lăncieri de la Oradea Mare şi 1 200 arcobuzieri ; 1 000 pedestraşi învestiţi în negru cu cheltuiala sibienilor ; 1 000 în albastru cu cheltuiala braşovenilor ; 1 000 în verde cu cheltuiala medişeni-lor şi 1 000 în roşu, cu cheltuiala bistriţenilor. Adunîndu-se toate aceste oştiri, Sigismund porni cu dînsele spre vama Branului, unde îl ajunse şi Ştefan Băzvan, prinţul Moldaviei, cu 2 400 pedestraşi, 800 călăreţi şi 22 tunuri. Trecînd cu multă greutate munţii Carpaţi, armata creştină se coborî în Ţara Bomânească şi tăbărî la Bucăr. Acolo Sigismund făcu revistă armatei sale, care se urca atunci la 32 000 pedestraşi, 20 000 călăreţi şi 53 tunuri2. El fu silit a zăbovi la Bucăr opt zile, pînă trecură căile grele ale munţilor carăle cu bagagiurile şi muniţiile armatei 3 şi pînă sosiră şi ajutoarele trimise de împăratul Germaniei, care se alcătuia de 1 600 catafracţi supt silezianul Albert Eaybitsch şi 75 cavaleri fiorentini, trimişi de marele duce de Toscana, supt Silvio Piccolomini. După aceea el plecă de la Bucăr şi, mergînd şase miliare înainte pînă la Stoeneşti, se împreună cu Mihai, care îl aştepta cu 8 000 ostaşi şi 22 tunuri. Numărul oştirilor împreunate trecu atunci de 60 000 oameni şi 75 tunuri 4. 1 Sieur cTEmbry. 2 Sieur cTEmbry; De Thou; Engel; Fessler; Conspectus hisioriae Valachicae... 1595. 3 Sieur cTEmbry. * De Thou; Engel; Fessler; Georgio Tomasi. Ii 'CAMPANIA ROMANILOR IN CONTRA TURCILOR DE LA ANUL 1595 203 Pe cînd ostaşii creştini îşi întocmea acolo tabăra şi îşi aşeza corturile, o întîmplare ce acum ar trece fără a fi luată în seamă ocupă, în acele vremi de superstiţii, în deosibite chipuri duhurile lor. O acvilă foarte mare, luîndu-şi zborul depe stînca numită Vîrful Craiului, se aruncă asupra cortului prinţului Transilvaniei. Greotatea trupului său neertînd-o a se scula lesne ca să zboare, ostaşii ce se afla p-aproape alergară iute, o prinseră şi o duseră la tribunalul prinţului. înlesnirea cu care o prinseră, nespăimîn-tarea şi dumesnicirea paserii mirară pe ostaşi şi îi făcu să privească această întîmplare ca un ce minunat şi ca un auguriu. Unii zicea că acvila arată pe Sinan paşa, care va cădea în mîinile creştinilor. Alţii, mai fricoşi, pretindea că acest auguriu vesteşte că creştinii vor fi învinşi, de vreme ce acvila este pajora împărăţiei nemţeşti şi a românilor 1. Armatele protivnice se afla atunci aproape una de alta. Ostaşii creştini, care era mai mult adunătură, neobicinuiţi cu războiul şi avînd temere de vitejia şi numărul turcilor, începură cu încetul a se deprinde, a-i vedea mai fără frică şi a lua curagiu. în toate zilele ei întâlnea pe turci, cînd mergea după furagiu. Lupte parţiale începea între unii şi între alţii şi în aceste lupte biruinţa era mai adesea a creştinilor. Emulaţia intră atunci între aceştia, cetele ce mergea la furagiu se mai măriră şi luptele se făcură mai dese din zi în zi. Aceste lupte îi încuragiară în sfîrşit atît, încît ei acum aştepta cu nerăbdare ocazia unei bătălii generale cu turcii. Aceştia, dim-protivă, demoralizaţi de învingerea de la Călugăreni, de puţina izbîndă ce dobîndiseră pînă atunci în toată acea campanie, perdură curagiul, acum cînd văzură pe creştini cu putere aşa însemnată şi dorea a se trage îndărăt, nesocotindu-se în siguranţă fără numai cînd vor avea Dunărea între dînşii şi între vrăjmaşi2. Aceasta fu pricina care sili pe Sinan a pleca de acolo şi a-şi muta tabăra la Tîrgovişte. Prinţii aliaţi însă, bănuind că scopul lui Sinan este să prelungească războiul ca să silească oştirea lor a se împrăştia de lipsa proviziilor pentru hrană, porniră îndată dupe dînsul şi tăbărîră într-o cîmpie mare, un miliariu departe de Tîrgovişte, cu hotărîre d-a-i da bătălie, de va voi s-o priimească. Abia armata creştină sosi în acel loc, abia călăreţii apucaseră a descăleca şi pedestraşii a pune armele jos, cînd tabăra lor se turbură foarte. Nişte streji ce se aflaseră de pază într-o pădure în noaptea trecută, auzind de departe zgomot făcut de alţi ostaşi creştini ce merseseră să tae lemne, îşi închipuiră că acolo trebue să fie armata turcească care vine drept către dînşii; frica făcîndu-i să vază aceea ce nu era, ei o luară d-a fuga spre tabără. Ostaşii ce-i văzură sosind speriaţi, întrebîndu-i pricina, aflară de la dînşii că vrăjmaşii vin să-i izbească. Vestea aceasta se răspîndi iute în toată tabăra; semnalul de bătae se dete îndată şi toţi ostaşii, alergînd la arme, umbla învălmăşiţi, făcînd mare larmă, fără a se putea întocmi şi a-şi găsi rîndul şi compania lor. în sfîrşit avangarda, alcătuită de români şi ostaşi nemţi, izbutiră a se aşăza mai întîi în rînduială şi sta gata a priimi pe turci, cînd se desluşi lui Bâthory pricina acelei 5 io 15 20 25 30 35 40 1 De Thou ; Sieur cI’Embry. 2 Sieur (1’Embry. 5 10 15 20 25 30 35 40 204 N. ba&gescu turburări. Atunci el trimise de spuse în toate părţile ca să se însenineze duhurile turburate şi spăimîntate; dar neputîndu-se stîmpăra larma, el se văzu silit a pune să strige prin trîmbiţe ca fiecare să tacă supt pedeapsă de moarte. Numai printr-această straşnică poruncă ostaşii se liniştiră 1. Aproape de tabăra creştinilor, şi într-o distanţă numai de o alergătură de cal, era un deal nalt, pe care se zice că Sinan să se fi urcat ca să privească bine armata creştinilor. Yăzînd-o mai numeroasă decît socotea şi bine rînduită, şi auzind că se aşteaptă şi arhiducele Massimilian cu o mulţime de soldaţi italieni, frica îi coprinse inima şi nu gîndi la altceva decît numai să fugă. Adunînd sfatul de război, el căută a-şi ascunde gîndul d-a fugi, supt ideea unui plan ce ar fi făcut. El zise că socoteşte să nu priimească bătălia şi s-o amîneze pe altă dată ; că acum va lăsa pe Aii paşa şi Mehmet beg ca să apere Tîrgoviştea ; că apoi, cînd va vedea creştinii ocupaţi cu asediarea cetăţii, el va năvăli într-o noapte asupră-le şi lesne îi va birui2. După ce lăsă dar în Tîrgovişte 4 000 oameni aleşi de garnizoană şi o înzestră cu artileria şi muniţiile trebuincioase, Sinan îşi părăsi tabăra şi se trase cu armata sa în grabă spre Bucureşti3. A doua zi, la răsăritul soarelui, Bâthory, neştiind că Sinan a fugit şi aşteptîndu-se la o bătălie generală, puse să sune din trîmbiţe ca fiecare ostaş să se rînduiască supt steagul său. După aceea deosebindu-şi armata în şapte escadroane, care alcătuia un număr de douăzecişişase mii călăreţi, şi în pedestrimea ce se urca de la treizecişicinci de mii la patruzeci mii oameni, el numi locotenent-general al său pe Ştefan Boeskay, unul din cei mai mari şi mai vestiţi domni ai Transilvaniei şi a sa rudă de aproape 4. Povăţuit apoi de sfaturile prinţilor Moldaviei, a Ţării Bomâneşti şi ale lui Boeskay, el întocmi rîndul bătăliei astfel5. La avantgardă se puse prinţul Ţării Bomâneşti cu patru mii lănceri aleşi; aripa dreaptă se alcătui de mai multe regimente de călărime; aripa stîngă de cinci mii lănceri; iar la centru se aşăză mai întîi pedestrimea şi săcuii armaţi cu lance şi coase; după dînşii venea cuirasierii nemţi, avînd lîngă sine artileria, şi după aceştia urma Bâthory cu douăsprezece mii călăreţi şi cu rămăşiţa armatei6. Astfel întocmită, armata creştină se mişcă din locul său şi, ajungînd la tabăra turcească, o văzu cu mirare părăsită. Bâthory însă, temîndu-se să nu fie vre un vicleşug din partea lui Sinan, ca să facă pe creştini a cădea în vro cursă, porunci ostaşilor să se ţie toată noaptea aceea pînă a doua zi în întocmire de bătălie, fără a-şi strica rîndurile şi a pune armele jos, şi trimise gonaşi în toate părţile ca să afle ce s-a făcut vrăjmaşul. Către seară, vro patru mii turci, care, după încredinţarea dată de Sinan că va zăbovi lîngă Tîrgovişte încă două săptămîni, lăsaseră tabăra de vro eîteva zile şi se duseseră departe de acolo după furagiu, întoreîndu-se atunci, sigur i că vor găsi armata turcească pe loc, şi noaptea oprindu-i d-a vedea 1 Sieur (TEmbry. 2 Sieur (1’Embry ; Georgio Tomasi. 3 De Thou ; Sieur cTEmbry. 4 Sieur (1’Embry. 5 Fessler. 6 Kogălnjceanu, p. 155. i campania romanilor in contra turcilor de la anul 1595 205 că acolo acum se află creştini, căzură în mijlocul acestora, care omorîră mai mulţi dintrînşii, pe alţii îi prinseră, puţini numai putînd scăpa cu fuga, ajutaţi de întunecimea nopţii. Armata creştină şăzu toată ziua aceea gata de bătae, pînă cînd se întoarseră gonaşii, aducînd ştire că Sinan fuge cu grabă spre Bucureşti. Această spăimîntare şi fugă a lui Sinan miră tare pe prinţii aliaţi, de vreme ce armata lui era mult mai numeroasă decît a lor 1. Ei se adunară atunci la sfat de război ca să chibzuiască de trebue să profiteze de înfocarea ostaşilor lor şi de descurajarea turcilor ca să-i gonească, sau de nu e mai bine ca mai întîi să caute a coprinde cetatea Tîrgoviştei. Silvio Piccolomini arătă atunci că ar fi primejdios a se espune între garnizoana cetăţii şi armata lui Sinan. Această părere birui şi sfatul hotărî asediarea Tîrgoviştei2. Acest oraş, care era atunci capitala ţării şi număra o populaţie de cincizeci inii locuitori, se întărise bine de turci şi se afla supt comanda lui Hasan paşa, căruia se dedese ca sangiac, iar Aii paşa şi Mehmet beg, lăsaţi acolo de Sinan, comanda garnizoana 3. In 15 octombrie 1595, armata creştină se apropia de Tîrgovişte, de care fusese depărtată cale de şase ceasuri4. Cînd ea aşăză tabăra înaintea acestui oraş, un semn ceresc veni sa încurajeze întreprinderea ei. Pe un ceriu senin şi cu toate că soarele răsărise, creştinii priviră, în vreme de un ceas, deasupra taberii lor o cometă strălucitoare. Această stea fu luată de dînşii ca un auguriu de biruinţă şi se apucară cu o înfocare mare de pregătirile asedieiei. După ce prin mijlocul şanţurilor acoperite asedietorii se mai apropiară de zidurile cetăţii, ei aşăzară baterii şi începură a le bate din două părţi. Prinţul Moldaviei, înzestrat cu mari talente ostăşeşti, avînd supt ascultarea sa pe săeui, asedia partea de sus a oraşului, bătînd-o cu zece tunuri; dintr-altă pai te Mihai şi Sigismund, cu celelalte oştiri, aşezîndu-se despre munţi, pe lîul Ialomiţa, cu două baterii, fiecare de cîte zece tunuri, bătea zidurile castelului. Lovirile artileriei sfarmă zidurile şi casele oraşului, cad pe capul asediaţilor. Aceştia însă se luptă cu bărbăţie, împing îndărăt mai de multe ori pe asediatori ce umbla să treacă şanţurile cu luntri, ca să pătrunză în oraş, şi încercarea săcuilor, care, armaţi cu torţe şi buşteanuri aprinse, voia să dea foc zidurilor de lemn, nu izbuti în ziua dintîi. A doua zi asediatorii izbutesc a pune scările pe ziduri şi dau asalt. Săcuii, cu focul artificial inventat de dînşii, care sta într-un compozit de mai multe materii aprinzătoare, foarte anevoe de stins, ce arunca pe streşinile caselor, aprind din toate părţile zidul de lemn ce încungiura cetatea. Turcii, după puţină apărare, văzîndu-se împresuraţi de flăcări şi de vrăjmaşi, nemaiavînd vreme a capitula, vor să scape cu fuga pe o portiţă secretă despre un deal, necunoscută creştinilor. Dar aceştia îi văd, îi iau în goană cu călăi imea lor şi îi trec supt sabie sau îi prind mai pe toţi. 1 Sieur d'EMBRY. 2 Idem ; De Thov. 3 Sieur cI’Embry. 4 Idem; De Thou ; Jacobixus in Reusner, p. 220. 5 10 15 20 25 30 35 40 5 10 15 20 25 30 35 40 206 N. BAIjCESOU Paşii Aii, Hasan şi Mehrnet, cum şi alte capete turceşti, fură găsiţi de săcui ascunşi în castel şi duşi înaintea lui Bâthory. în 6 octomvrie [stil nou], a treia zi a asedierii, cîte trei prinţii aliaţi intrară în Tîrgovişte. Transilvănenii şi mai cu seamă săcuii se apucară a prăda oraşul; în castel se găsi două tunuri mari care arunca ghiulele de cîte 56 livre, patruzeci tunuri mai mici şi provizii pentru trei ani, căci Sinan acolo îşi aşezase magazinele sale L Bucuria ce simţiră creştinii pentru luarea Tîrgoviştei se adăogă atunci cu vestirea unei alte biruinţe asupra vrăjmaşului. Cu două zile înainte, Sigismund Bâthory, aflînd că turcii duc două mii prizonieri şi turme mari de dobitoace spre podul aşăzat de Sinan pe Dunăre, trimise o despărţire aleasă din oştirea sa, care, povăţuită de călăuze ce cunoştea bine locurile, coprinde strîmtorile pînă a nu sosi vrăjmaşii, îi izbeşte cu putere, îi reschiră, dobîndesc îndărăt toată prada şi mîntuesc prizonierii1 2. Pînă a nu pleca din Tîrgovişte în urma lui Sinan, prinţii aliaţi adunară un sfat de război, înaintea căruia aduse pe Aii paşa pe care îl siliră prin făgădueli şi amerinţări a arăta ceea ce ştie despre planurile şi numărul ostaşilor lui Sinan, întrebîndu-1 încă cum a îndrăznit el a se împotrivi în cetate cu aşa puţină oştire la armata creştină atît de numeroasă. La aceste întrebări Aii răspunse cu respectul cuviincios, dar cu multă netemere şi fără a schimba faţa : că Sinan n-avea cu dînsul fără numai de la două-zecişiopt la treizeci mii ostaşi, fiindcă şi-a răsipit armata prin oraşăle şi cetăţile ţării, şi e peste putinţă ca s-o poată aduna în puţină vreme; că dacă hanul cu tătarii, ce se aşteaptă din zi în zi, nu-i va veni intr-ajutor, el crede că Sinan, aflînd luarea Tîrgoviştei, va părăsi Bucureştii şi se va trage spre Giurgiul ca să treacă Dunărea îndărăt; în sfîrşit, că de vor creştinii să pue mina pe dînsul, trebue să se grăbească a sfărîma podul de pe Dunăre. „în ceea ce mă priveşte pe mine, adăogă Aii, voi răspunde că Sinan plecînd îmi lăsă numai puţine oştiri pentru apărarea Tîrgoviştei, dar mă făcu să nădăjduesc că Ieremia, domnul Moldaviei, va băga în cetate un agiutoriu de cinci mii ostaşi, afară de zece mii ce îmi va mai trimite, el singur va veni în urmă să gonească pe creştini de lingă cetate. El mă asigura încă că armata creştină nu este numeroasă, că cei mai mulţi ostaşi dintr-însa sînt săcui care, azi, mîine, e sigur să-i întoarcă în partea sa; blestematul m-a înşălat şi m-a espus la o moarte mai de tot sigură. O vrăjmăşie veche este pricina care l-a făcut să se poarte astfel cu mine. Sinan a fost vrăjmaş de moarte al tată-meu, Mehmet, care s-a arătat cu slujbe mari împărăţiei otomane supt trei sultani •, dar trădătorul Sinan s-a folosit de această ocazie ca să verse asupra fiului ura ce purta tatălui”. Nu se ştie daca Aii era sencer sau vorbea astfel numai ca să tragă compătimirea lui Bâthory 3. Era însă de necrezut ca Sinan să aibă cu dînsul numai atîtea oştiri, de vreme ce, cînd a plecat de la Tîrgovişte, armata lui întrecea în număr p-a creştinilor, dupe cum o atestează mai mulţi istorici contimpurani. Yăzînd Aii puţinul efect ce făcu plîngerile sale, propuse să se 1 Walther. 2 De Thou. 3 Sieur d’EMBRY; De Thou ; Walther. CAMPANIA ROMANILOR IN CONTRIA TURCILOR DE LA ANUL 1595 207 răscumpere cu o sută de mii de talere de aur, Bâthory nu-i priimi propunerea şi-l porni împreună cu beglerbeiu Caramaniei şi alţi turci ofiţeri supt bună pază la Cluj. Dup-aceea prinţii, ascultând şi raportul iscoadelor ce trimiseseră dupe turci, şi văzînd oarecare potrivire cu relaţia lui Aii paşa, hotărîră a porni îndată spre Bucureşti după armata turcească ca să se bată 5 eu dînsa ori unde o va întâmpinaL Sinan, îndată ce află luarea Tîrgoviştei, se sperie atît de mult, încît fără a mai întîrzia, ca cum ar fi văzut vrăjmaşul în spate, încărcă tunurile în cară şi luă, dimpreună cu armata sa, cu grabă mare, fuga spre podul de la Giurgiu. în acea fugă grabnică turcii perdură un număr însemnat de tunuri, 10 cămile şi baga j mi, căci prin strîmtori şi pe poduri ei ajunseră a se omorî unii pe alţii, ca să scape care mai de care înainte, atît era de mare groaza ce le insufla creştinii şi mai cu seamă Mihai! Astfel ei sosiră la Giurgiu în cea mai mare neorânduială 1 2. Pînă a nu pleca din Bucureşti, Sinan dedese foc oraşului şi fortificaţiilor de lemn şi neavînd curagiu a lăsa 15 garnizoană în cetăţuia de la Pudul vodă, o umplu numai de iarbă, însărcinînd vr-o cîţiva oameni ca să-i dea foc cînd vor vedea pe creştini că vin să intre într-însa. Dar aceştia, sosind lîngă Bucureşti, nu intrară în oraş, ci îşi urmară calea înainte ca să ajungă pe Sinan. Astfel acea cetăţuie săltă şi se spulberă în vînt fără a face la nimeni rău. Prinţii aliaţi, aflînd că Sinan a ars 20 şi a sfărîmat toate satele din calea sa de la Bucureşti la Giurgiu, ca să nu poată găsi ei înlesniri spre a-1 goni, hotărîră să ia altă cale, ceea ce îi întîrzie puţin 3 4. La Argeş însă avură noroc să găsească nesfărîmat podul pe care trecuse turcii, astfel putură şi ei înainta fără a mai zăbovi *. Cînd ajunseră la o depărtare de două miliare de Giurgiu, priimiră veste că Sinan a şi 25 trecut Dunărea cu o parte din armata sa, dar cea mai mare parte cu carăle şi robii se afla pe malul românesc. Atunci Bâthory îşi întocmeşte îndată armata de bătae şi porneşte înainte pe Mihai cu românii săi ca să hărţuiască pe vrăjmaş şi să-l oprească d-a trece Dunărea, pînă va sosi şi dînsul. Înaintîndu-se românii către Giurgiu, întîmpinară în cale o seamă de turci 3C furagiori ce ducea nişte turme de dobitoace, ei îi împrăştie, tae pe cei mai mulţi dintr-înşii, pe alţii prind şi îi trimit îndărăt la Bâthory, căruia îi deteră aceleaşi ştiri despre Sinan. Acum Bâthory grăbi mai mult la drum, părîndu-i tare rău că împregiurările l-au făcut să piarză multă vreme şi asfel prileji scăparea lui Sinan. într-această vreme Mihai sosise la Giur- 3: giu şi ajunsese pe turci5. Oraşul Giurgiului, afară de întăririle sale, era ocrotit de castelul din mica insulă Sîn-Giorgiu, despărţită de acest oraş printr-un braţ al Dunării. Acest castel, făcut din vremea romanilor, stricat şi rezidit de mai multe ori, se dărâmă de tot în zilele noastre, în urma tractatului de la Andrianopol. 4 Spre a intra în această insulă, turcii făcuseră un pod de două părţi care 1 Sieur (I’Embry ; De Thou; Walther. 2 Sieur d’EMBRY ; Engel ; Hammer. 3 Sieur d’EMBRY. 4 De Thou. 5 Sieur d’EMBRY. 5 10 15 20 25 30 35 40 208 N. BALCESCU ducea la ambele maluri ale Dunării, trecînd fără îndoială prin insula cea mare din mijlocul acelui rîu. Cînd sosi Mibai la Giurgiu, Sinan, eu o parte din armata sa, apucase a trece atît în insula Sîn-Giorgiu, cit şi în cea mare, iar ceealaltă parte se afla încă pe malul românesc. O măsură finanţială a cîrmuirii turceşti zăbovi trecerea armatei. Fiindcă în acea vară se luase un mare număr de cară, dobitoace şi robi, fără ca să se fi plătit taxa de la. cinci una, liotărîtă pentru robi (penţic), cum şi dreptul asupra dobitoacelor, inspectorii şi scriitorii se aşăzară la pod ca să strîngă, de la cei ce trecea, acea taxă. în vreme ce se făcea această lucrare, Mihai căzu ca un trăsnet asupra oştilor şi turmelor şi puse tot în învălmăşeală. Taxa se rădică atunci; turcii înspăimîntaţi se aruncară pe pod ca să scape în insulă, dar neorînduia-la lor, carăle şi dobitoacele ce era grămădite îi oprea a înainta şi Mihai putu a-i trăsni cu artileria sa. Noaptea dete puţină răsuflare turcilor şi o parte dintr-înşii apucară a trece de pe malul românesc dincolo. Sinan însuşi, în acea noapte, lăsă insula Sîn-Giorgiu şi trecu pe malul drept al rîului b A doua zi Bâthory, care sosise pe loc, orîndui mai întîi o ceată de pedestrime aleasă să sfarme îngrădirea de cară legate strîns unul lîngă altul, ce Sinan făcuse la capul podului, ca să oprească năvălirea călăi imei1 2. Pe pod se afla înghesuiţi în cea mai mare neorînduială, turcii, artileria lor şi carăle cu baga juri şi dobitoacele. Spre a înlesni trecerea, ei începură a arunca în apă tunurile şi bagajurile; în urmă se aruncară şi mulţi dintr-înşii ca să scape înot, dar neştiind a înota se înecară mai toti. Mihai, aşăzîndu-şi tunurile în bună poziţie, începe atunci a bate podul, îl rupe în două, şi rîul înghite gloate de vrăşmaşi. Dunărea se umplu de trupuri moarte şi undele ei se roşiră de sîngele vărsat3. Spun că atît se îngrămădise trupurile morţilor într-acel braţ al rîului, încît apa nu mai putea curge, şi cînd după bătălie voiră să adape dobitoacele, nu putea scoate apă de acolo, fără a scoate totdeodată vr-un trup de om sau de cal. Se vedea încă mulţi turci plutind pe apă jumătate morţi, plini de răni, ţipînd şi văitîndu-se cu jale 4. în acea zi se prăpădi cu totul vestita ceată a achingiilor, care fu două veacuri groaza Ungariei şi a ţării nemţeşti; nici unul din cîţi se afla din această ceată pe malul românesc nu putu scăpa 5. Turcii, care trecuseră în insula cea mare, căuta să ajute pe nenorociţii lor fraţi, dînd cu tunurile în creştini •, dar, sau din neştiinţa tunarilor sau din reaua poziţie, artileria lor nu putea a-i vătăma de loc. Dimprotivă, creştinii, avînd buni tunari, nu da nici o împuşcătură în sec. Printr-acest mijloc ei putură coprinde două din cinci corăbii ce avea turcii pe Dunăre, celelalte trei scăpînd numai cu fuga 6. într-această bătae, turcii perdură şaptesprezece mii oameni7, artileria lor, două corăbii, muniţiile, steagurile, bagajurile şi şase mii cară încărcate cu jafuri8. Cinci mii unguri, care fuseseră prizonieri la turci, îşi dobîndirâ 1 Hammer. 2 Sieur (J’Embry. 3 Hammer ; Sieur (1’Embry. 4 Sieur d’EMBRY. 5 Hammer. 6 Sieur «I’Embry ; De Thou. ’ Sagredo ; Sacy, Ilisloire [generale ] de la Hongrie. 8 Waltheh. CAMPANIA ROMANILOR ÎN CONTRA TURCILOR DE LA ANUL 1595 209 libertatea; ei luară atunci armele morţilor şi ajutară soţilor lor ca să prăpădească pe vrăjmaşi1. Soldaţii moldoveni ai lui Răzvan se deosibiră mult în această bătălie; ei opriră o parte din armata turcească lingă pod şi o măcelăriră grozav 2. în ziua următoare creştinii, care coprinseseră podul dintîi, vrură să 5 coprinză şi pe cel d-al doilea. Două .steaguri de pedestraşi români se repeziră cu inimă pe acest pod. Turcii de la celălalt capăt al podului, văzînd aceasta şi temîndu-se ca toată armata să n-aibă acest gînd, începu a tăia cu securi capul podului din partea lor. Dar ceilalţi ostaşi creştini nu îndrăzniră a însoţi pe curagioşii români, ca să nu se espue între armata lui Sinan d-o io parte şi focul castelului de alta. Ei nu ştia că acest castel nu-i poate supăra, lipsindu-i iarba de puşcă, căci în învălmăşala izbirii creştinilor, aflîndu-se încărcată de Sinan în cară, ea luase foc şi se spulberă în vînt3. Astfel acei români, nevăzîndu-se ajutaţi, fură siliţi a lăsa întreprinderea lor şi prinţii aliaţi hotărîră a coprinde mai întîi castelul. 15 Lupta aceasta pe Dunăre ţinuse trei zile4. Turcii acum se afla parte pe malul drept, parte în insula cea mare, afară numai de opt sute de oameni ce rămăseseră să apere castelul Sîn-Giorgiu 5 6. în noaptea aceea, armata creştină temîndu-se ca turcii, folosindu-se de întunecime, să nu treacă din insulă cu corăbii ca să vie s-o izbească, şezu în arme, fără a dormi ®. 20 A doua zi, în 25 octomvrie, prinţii aliaţi, văzînd că n-au nimica a se mai teme de vrăjmaşi, îndreptară împotriva castelului chiar tunurile luate de la dînşii, la Tîrgovişte7. Lovirile artileriei făcînd o spărtură nu prea largă în ziduri, pedestrimea ungurească, nerăbdătoare să intre în castel, năvăli prin acea spărtură cu multă nebăgare de seamă şi se văzu împinsă îndărăt 25 cu două sute morţi şi mulţi răniţi8. Turcii se apăra voiniceşte, deşi la început, lipsindu-le iarbă, fură siliţi a arunca asupr a asediatorilor * numai bolovani de piatră 9, dar priimind apoi iarba şi alte ajutoare în tot minutul de la cei din insula cea mare, prin mijlocul podului ce unea ambele insule, şi favorizaţi de bunele fortificaţii ale castelului, ei putură a se împotrivi în vreme 30 de două zile. Piccolomini, ce avea supt comanda sa toată artileria, vru a da foc acelui pod, dar pentru aceasta trebuind a-şi espune armata supt focurile artileriei castelului, el perdu un mare număr de soldaţi. Văzînd această primejdie, se hotărî să strice mai bine podul cu tunurile, şi acest mijloc izbuti. După aceea îndreptară toată artileria în contra zidurilor 35 castelului. în 27 octomvrie, a treia zi a asedierii, zidurile fiind sparte în mai multe locuri, vrură să dea asalt, dar ungurii speriaţi de cea dintîi 1 Sacy. 2 Miron Costin, 3 Sieur cI’Embry. 4 Idem. 5 Engel. 6 Sieur (1’Embry. 7 Walther ; Sieur (1’Embry. 8 G. Tomasi. 9 Sieur (1’Embry. * în text: asediaţilor. u - c. 610 210 N. BALCESCU a lor neizbutire refuzară a se urca la asalt, supt pricinuire ca spărtura nu este destul de largă. Piccolomim msa, însoţit de cavalerii sai, năvăleşte viteiaste cu sabia în mînă în acea spărtură. Alţi ostaş* se luară după dmşii, si turcii spăimîntaţi, după oarecare împotrivire, fac semn ca vor sa sepre-, dea în vreme ce Piccolomini umbla sa-i asculte, ungurii şi sacuu, hotanndu-se în sfîrsit să răzbune perderea soţilor lor, se raped furioşi în castel fâcînd multă larmă si împing înainte pe italieni, care aîlîndu-se acum striviţi între soţii lor şi vrăjmaşi, suferita tare, ramndu-se mai mulţi dintr-mşn K Creştinii coprind atunci castelul, şi turcii, care scăpară de cea dinţii furie 10 a soldatului biruitor, se închiseră înăuntru, într-un loc întărit Acest post fu asemenea luat cu asalt şi toţi ciţi se afla acolo fura înjunghiaţi ; alţu, care fugiseră din afară de castel m insula, fura măcelăriţi sau se mecara în Dunăre Una din corăbiile pregătite de turci, spre a le înlesni fuga, fu prinsă de o ceată de creştini, şi alta, pe care scapase vr-o ciţiva vrăjmaşi, 15 ie înecă în apă, supt lovirile tunurilor * Dm opt sute turci ce alcătuia garnizoana numai unul putu scăpa 1 2 3. în toata aceasta espediţie împotriva turcilor creştinii dobîndiră de la dînşn şaptezeci tunuri de deosibita mărime 4 * 6 7 8, si de la plecarea lui Sinan de la Tirgoyişte pma la luarea castelului Sm-Giorgiu armata lui perduse mai mult de douazecişicmci de mii oameni 5. 20 Sinan dupe malul drept al Dunării, privi cu jale trista soarta a arma- tei sale şi coprinderea castelului Sîn-Giorgiu blesţemînd în desperarea sa ceriul şi pe Mahomed «. El, Marius al osmanlulor y el, triumfătorul Asiei, Africei si Europei, să se vază acum, la virsta de optzeci de am, dupe o carieră atît de strălucită, răsturnat din culmea gloriei sale, biruit de nişte 25 prinţi tineri şi fără barbă, cum le zicea el Copnns de durere şi temere de ceea ce i se poate întîmpla, el luă cu rămăşiţele armatei sale calea Costanti- n°POlSigismund Bâthory, după luarea castelului Sîn-Giorgiu, puse de-1 sfărîmă, fiindu-i teama să nu caza iar în mîinile turcilor, şi, după aceea, 30 se găti a se întoarce în Transilvania, împreună cu vr-o cîţiva din ostaşii săi lăsîndu-şi armata supt comanda lui Bocskay, ca să vie mai în urmă9 10. Mihai îl însoţi pînă la Gherghiţa şi după ce regulă cu dînsul trebile ţării, Bâthory luă cu voia lui, cincizeci tunuri din cele dobîndite de la turci1(>, şi arătînd recunoştinţa sa către Mihai pentru vitejia cu care s-a deosibit 35 în această campanie, îşi luă ziua bună şi porni spre Braşov. Acolo el aşteptă vro cîteva zile pînă îl ajunse şi Ştefan Bocskay cu armata, cum şi prinţul Moldaviei ■ apoi dînd acestuia cinci mn săcui ca să-l restatornicească 1 G. Tomasi. 2 De Thou. 3 Walther. 4 De Thou. 6 Sieur (1’Embry. 6 Giorojo Tomasi. 7 Hammer. 8 Giorgio Tomasi. 3 Sieur cI’Embry ; De Thou. 10 Walther. CAMPANIA ROMANILOR IN CONTRA TURCILOR DE LA ANUL 1595 211 pe tronul său, uzurpat de Ieremia Movilă, se întoarse la Belgrad, capitala sa, vesel de norocita sa espediţie1. După plecarea armatei transilvane, Mihai hotărî a sfîrşi campania prin eoprinderea cetăţilor Vidinului şi Xicopolii, care căzuseră iarăşi în puterea turcilor, şi a căror garnizoană putea vătăma ţara. El trimise înainte pe hatmanul Udrea, cu un corp de oştire, către Xicopoli, şi pe viteazul Farcaş, cu alt corp, către Vidin. Udrea trece Dunărea, izbeşte pe Afiş paşa care îi eşi nainte, îi sparge oştirea şi asediază cetatea. Mihai, aflînd aceasta, aleargă şi el la Nicopol, şi în vreme ce el lua cu asalt această cetate, Vidinul îşi deschidea porţile căpitanului său. De la Nicopol, Mihai trece pe la Vidin, necunoscînd încă predarea acestei cetăţi. Aci, bulgarii veniră de i se închinară, recunoscîndu-1 de cap al lor şi mîntuitor al creştinătăţii 2. Cu luarea acestor cetăţi se sfîrşi campania anului 1595. Mihai se întoarse în ţară, însoţit de la Dunăre pînă la Tîrgovişte de cîntecele de veselie şi de binecuvîntările poporului. El se ocupă atunci să vindece ticăloşia ce pustiirile războiului adusese asupra ţării. într-adevăr, starea ei era vrednică de jale. Populaţia se micşorase foarte mult de moarte, de pribegi-rea locuitorilor prin ţâri streine şi de robirile turcilor. Cîmpurile era părăsite, viile smulse, grădinile călcate de oştirile ce şărpuise prin toată ţara nu mai putea da rod ; dobitoacele moarte sau răsipite de vrăjmaşi; oraşele şi satele ruinate şi prefăcute în cenuşă. Bomânii jertfiseră mult pentru dezrobirea independenţii şi a libertăţii lor; dar acestea sînt bunuri atît de mari, încît cu nici o jărtfă nu sînt scump cumpărate. Mihai trimise de aduse atunci grîne din Transilvania şi le împărţi între popor, care, la glasul prinţului său, părăsi pădurile şi munţii, începu a-şi rezidi oraşele şi satele pe ruinele celor vechi3 şi putu îndată să preţuiască foloasele independenţii ce dobîndise cu atîtea jertfe. Groaza domni în Costantinopol cînd se auzi învingerea armatei lui Sinan. îndată ce el sosi în acest oraş, fu depus din viziriat şi esilat la Malgara. Muftiul, spăimîntat de nenorocirea musulmanilor, prezentă sultanului o poemă jalnică compusă de Aii Celebi, asupra tristei stări a mărginilor împărăţiei. Sultanul porunci atunci să se facă rugăciuni publice în piaţa cailor şi predicatoriul Sîntei Sofiei, şeicul Mohişedin, căută a realţa curagiul poporului şi sentimentele lui religioase prin verse-turi din Coran şi prin tradiţiile Profetului4. De la această campanie, Poarta nu mai îndrăzni a întreprinde altă espediţie serioasă împotriva lui Mihai. Ea îşi cheltui vremea în intrigi ca să-l doboare de pe tron; dar văzînd, în sfîrşit, că silinţele sale sînt zadarnice, fu nevoită a cere pace, trimiţîn-du-i prin ambasadori daruri scumpe şi coroană, rugîndu-1 numai să dea pace provinţiilor împărăţiei. Viteazul prinţ priimi acea pace, care îi era trebuincioasă, căci acum planurile sale se măriseră şi el lucra la crearea naţionalită- 1 Sieur cI’Embry; Miron Costin. 2 Vistierul Stavrinos ; Costandin Căpitanul. 3 Walther. 4 Hammer. 5 10 15 20 25 30 35 40 212 N. BĂLCE3CU ţii româneşti, la unirea tuturor românilor Intr-un stat politic. Idee măreaţă şi singură mîntuitoare pentiu noi, pe care, din orbirea acelor veacuri, părinţii noştri n-o putură realiza statornic, şi care singură trebue să fie ţinta politică a românilor de astăzi. Uoi încheiem eu părere de rău această povestire pe care ani lucrat-o cu dragoste, deşi împregiurările nu ne-au ertat a da stilului corecţia trebuincioasă. Dar faptele ce am descris, şi fără podoaba stilului, vorbesc puternic în inimile româneşti. Fie ca aducerea aminte a nenorocirilor şi a luptelor eroice ale părinţilor noştri să poată realţa demnitatea noastră naţională ! Fie ca noi să ne încredinţăm că o naţie care are nn trecut aşa de glorios, o naţie pe care providenţa o păstrează în curs de 18 veacuri, fără îndoială pentru un scop oarecare, nu poate fi ursită să piară acum în al 19 veac, în veacul luminilor şi al libertăţii. Această încredinţare ne-ar da curagiul ca să lucrăm la viitorul nostru naţional; această încredinţare ne-ar mîntui. Paris, 23 ianuarie, 1847 15 BULETIN DESPRE PORTRETELE PRINCIPILOR ŢĂRII ROMÂNEŞTI Şl Al MOLDAVIEI, CE SE AFLĂ IN CABINETUL De’STAMPE DE LA BIBLIOTECA REGALĂ DIN PARIS1 Sînt doi ani aproape de cînd, avînd norocirea a mă afla în mult iubita noastră ţară, mi se vesti că d. dr. Meyer aduse din Transilvania un portret al lui Mihai Viteazul. Eram foarte doritor a vedea caracterul fizionomie al acestui bărbat, al cărui caracter moral şi politic îl studiez de atîta timp, al acestui bărbat care pentru români este nu numai un erou 5 ce a acoperit armele lor cu o glorie neperitoare, ci încă simbolul ideei de vieaţă, ideei de mîntuire, simbolul Unimii lor naţionale. Alergai atunci în salonul d-lui Poiănariu, unde acest portret se afla espus, şi văzînd o fizionomie care nu-mi spunea nici unul din sentimentele ce caracteriza pe acest mare bărbat, mă întorsei către prietenul ce mă însoţea şi-i zise-i 10 din convingere adîncă : „Nu e acesta Mihai al nostru”. Citii în urmă disertaţiunea învăţatului d. A. Kurz 1 în care d-lui se sili a dovedi că acesta treime să fie cel adevărat portret şi rămăsei cu toate acestea statornic în mărturisirea minţii şi a inimii mele. De cînd mă aflu depărtat de ţara mea, în necurmatele mele cercetări 15 prin bibliotecile mai multor ţări, căutam mereu să pot da după vrun portret al lui Mihai vv., deosebit de acelea ce se află în cărţile lui Hieronymus Ortelius şi Joannes Bisselius, cunoscute de d. A. Kurz, şi pe care găsindu-le şi eu aci, am pus de mi le-a desemnat, cu toate că nu mă mulţămea. Cînd mă aflai în Borna, căutai în deşert în bibliotecă, între miile de portrete 20 ale altor oameni vestiţi, fără a avea norocirea a găsi acest portret acolo unde aş fi dorit mai cu seamă a-1 vedea. în sfîrşit, Dzeu împlini cu prisos dorinţa mea. La 2 ale acestei luni, însoţit de prietenul meu d. A. G. Golescu ne duserăm la cabinetul de stampe de aci, ca să facem oarecare cercetări 25 arheologice. Acolo, între altele, cerui, fără multă speranţă că voi găsi ceva, să mi se arate portretele ce au despre otomanii, ungurii, transilvanii şi românii vestiţi. în condica colecţiei pentru Transilvania iacă ce găsii: Şase portrete ale lui Mihai Viteazul, şi anume : 1) Portretul din cartea lui Hieronymus Ortelius, după care s-a făcut 3 copia în oliu, dată de d. Meyer la Muzeul Naţional. 1 Vezi Magazinu istoric, tom. II, p. 371. 5 io 15 20 25 30 35 216 N. BADC5ESCU 2) Portretul din cartea lui Joannes Bisselius. Dl. A. Kurz arată cu prea mare cuvînt, despre acest portret, că nu crede a fi cel adevărat, căci fizionomia-i este prea bătrînă, de vreme ce e bine cunoscut că Mihai fu ucis la vîrsta de 43 de ani. Aceea ce adaugă d. A. Kurz, că îmbrăcămintea acestui portret, care i se pare mai cu totul turcească, ar fi o dovadă de neadeverirea lui, nu mi se pare esactă. Singura deosebire între această îmbrăcăminte de a celorlalte portrete este gugiumana. Aceasta este de blană, lăsată la o parte, pe stînga, în forma căciulei ţurcăneşti, numai ceva mai ovală şi împodobită în partea dreaptă cu un frumos surguci cu pietre scumpe. Eu am văzut în ţară mai multe portrete de ale principilor noştri purtînd aceiaşi gugiumană, precum şi aci vr-o cîteva portrete de unguri şi poloni, tot cu asemine căciulă. Dimpotrivă, căciula de la portretul din cartea lui Hieronvmus Ortelius este necunoscută între români. Pe acest portret se află numele pictorului şi al sculptorului: UMBACH FECIT J. A. BONER SC. dedesuptul portretului sînt scrise aceste cuvinte : MICHAEL WALLACHIAE WAYWODA 3) Al treilea portret se aseamănă cu acest din sus, din cartea lui Bisselius, atît la fizionomie cit şi la îmbrăcăminte, barba numai e mai lungă şi încolţorată, iar nu rotundă ca la celulalt. împregiurul portretului se află scris, cu litere mari, acestea : MICHAEL PALATINUS VALACHIAE iar din jos de portret aceste versuri: EIDEM * O VELLET, DACORUM HIC COLLA MICHAEL EXIMERET TURCAE, LIBERA TOTA IUGO 1 4) Al patrulea se deosebeşte de acestea de sus, atît în fizionomie, cît şi în îmbrăcăminte. în acest portret, stampat cam rău de pe lemn, pe o foaeîn 4°, bustul principelui e întreg, figura e lungureaţă, tare şi slabă, ochii, ca în toate portretele lui, foarte mari, barbă, după moda spaniolă, are numai la bărbie, iar pe obrazi puţină; capul e gol, fruntea lată şi rasă puţin, părul scurt. Supt manta poartă lorică (coriaciă, cuirasse), în mîna dreaptă un topuz şi la coapsă sabie. Jos sînt scrise aceste cuvinte cu litere mari : MICHEL, VAIVODA DELLA VALACCHIA IL QUALE PRESE LA CIT Dl NICOPOLI NELA BULGARIA, L’ANNO 1598 2 1 Acesta e Mihai, care poate, îndată ce va voi, să mîntuiască pre toţi locuitorii Dacici de jugul turcului. 2 Mihai, domnul Ţărei Româneşti, care luă cetatea Nicopoli, în Bulgaria, în anul 1598. * Pe stampă : SI DEUS Mihai Viteazul. Nr. 3 BULETIN DESPRE PORTRETELE PRINCIPILOR 217 şi la vale cu litere mici: IOAN ORLANDI, FORMA IN ROMA Din sus, în colţul din dreapta al stampei, este un scut cu o coroană deasupra, înfăţişînd o cetate cu trei turnuri, fundul cadrului arată un cîmp de bătălie. 5) Al cincilea seamănă în toate cu al şaselea, de care vom vorbi acum, deşi e mai rău săpat. împregiur are aceleaş cuvinte, iar în jos acestea (care nu se află în acestlalt): FRANCO FORMA 6) Cînd văzurăm pe cel de al şaselea stiigarăm deodată : Acesta este ! Citirea cuvintelor scrise pe portret ne încredinţă desăvîrşit. Iacă ce e scris. împregiurul portretului cu litere mari aceste cuvinte : MICHAEL WAIVODA WALACHIAE TRANSALPINAE, UTRAQUE FORTUNA INSIGNIS : ET IN UTRAQ’EADEM VIRTUTE AET. XLIII1 Jos pe portret acestea : CUM. PRIVL. S. CAES. Mt's1 mai la vale aceste versuri: TANTI FACIT NOMEN CHRISTI MAIESTATEM CAESARIS, REMP. CHRISTIANAM, ET ECCLESIAE, SUB PONT. MAX. CONCORDIAM: SUE PRODIGUS, PUBLICAE DEVOTUS SALUŢI: ETIAM SI DIRA OMNIA, ET DIRI ADVERSARENTUR: FICTA OBRUENS FACTIS 2 Supt aceste versuri e scris cu litere mai mari: S. CAES MOs, SCULPTOR AEG. SADELER AD VIVUM DEUNEAVIT, ET D. D. PRAGAE. MDCI3 Acest poitret, făcut la Praga, unde Mihai fu primit cu mare entuziasm după mărturia lui Oi telius, făcut după natură, chiar de sculptorul împăratului făiă îndoială e cel mai adevărat şi nrai bine nimerit. Gravura e cit se poate de fiumos făcută şi astfel cum acum nu s-ar putea mai bine face. Fizionomia piincipelui răspunde întocmai închipuirii celor ce au studiat caracterul acestui bărbat estraordinar. Figura e slabă, melancolică, seiioasă şi cam aspră ; în tot foarte frumoasă şi cu multă espresiune. Poartă 1 Mihai, domnul Ţârei Româneşti, strălucitor in norocire şi în nenorocire şi virtuos în amîndouă. In vîrstâ de 43 de ani. 2 Stimă numele lui Christ, maiestatea imperatoriului. Republica creştină şi concordia bisericii supt marele pontefice, încît pentru binele public nu-şi cruţa nici fiinţa sa ; purcede înainte fără temere, chiar şi dacă s-ar împotrivi toate puterile iadului; prin faptele sale întrece plăsmuirile poetice. 3 Aegidiu Sadeîer, sculptorul maiestăţii sale imperiale l-a desemnat după natură şi l-a dedicat. Praga, anul 1601. 5 10 15 20 25 30 5 10 15 20 25 30 218 N. bAlcesctj pe spate o manta albă, cu gulerul de blană şi în cap o gugiumană, întocmai ca aceea ce am descris mai sus, în portretul din cartea lui Bisselius. Fericiţi de această preţioasă găsire, noi hotărîrăm îndată a ne deşerta uşoarele noastre pungi spre a stampa după dînsa o gravură frumoasă şi credincioasă şi a da în admirarea românilor adevăratul portret al eroului lor. Preste puţin această gravură va fi gata şi o vom porni în ţară. Celelalte portrete ce am mai găsit sînt : 1) Portretul lui Matei Basaraba, bine stampat pe o foae în folio. Fizionomia principelui e bătrînă, foarte espresivă şi seamănă mult cu moşnegii noştri. împregiurul portretului se află scrise aceste cuvinte : IOANNES MATTEUS BASSARABA PRINCEPS VAIVODAE TRANSALPINAE VALLACHIAE 1; în josul portretului aceste versuri: Hostes terret, el ingenuos vel ipsa sola urget Imago, Quiă? si eogat eos, hos quoque respiciat 2; mai la vale, cu litere mici, numele pictorului, MARCUS BOSCHINUS, VENET. F. 2) Portretul lui Yasile vv., domnul Moldaviei, bine stampat pe o foae în folio. Figura acestui domn este groasă şi grasă, tare oacheşă şi mult pronunţată. în josul portretului e scris : ILLUSTRISSIMUS ATQ, CELSISSIMUS PRINCEPS AC DOMINUS, DOMINUS BASILIUS D. G. TERRARUM MOLDAVIAE PRINCEPS ETC. 3; mai la vale : ABRAHAM VAN WESTERVELDT PINXIT. WILHELS HONDIUS SCULP. CUM. PRIVILEGIO S.R.M'*». GEDANI. MDCLI4 3) Este portretul rivalului lui Yasilie vv., al lui Gheorghe Ştefan vv. Figură uscată, oacheşă, purtînd în cap o cucă cu pene. în josul portretului e scris : ŞTEFANO GIORGIZZA, PRINCIPE Dl MOLDAVIA. A. BLOEM. DEL. IL BIANCHI, scuip. 1 Joanne Mateiu Bassaraba, principe al Ţării Româneşti. 2 Sperie pe inamici şi chiar celor cu cuget bun le insuflă icoana respect. 3 Prea-înalţatul şi prea-strălucitul domn, Vasilie, din graţia lui Dzeu principe al ţărilor Moldaviei. 4 Abraham van Westerveldt l-a zugrăfit. Wilhelm Hondius l-a sculpit. Cu privilegiul maiestăţii sale regale, în Danzig, 1651. BULETIN DESPRE PORTRETELE PRINCIPILOR 219 în petrecerea mea la Roma am găsit un portret asemine, la un pictor ţolon, pe care am pus de mi l-a desemnat. 4) Portretul lui Constantin Şerban, cel din urmă domn din familia Basarabă. Figură fără espresiune. Poartă în cap iarăşi cucă. Este făcut de acelaş pictor şi sculptor ca şi cel dinainte, avînd în jos scrise acestea : COSTANTINO SERBANO, PRINCIPE Dl VALACCHIA. 5) Portretul lui Mihai vv., cunoscut mai general supt numirea de Mihnea vv., care a urmat în scaun îndată după Costantin Şerban Basarabă. Acest portret seamănă oarece cu litografia publicată, de vro cîţiva ani, de d. Carcalechi în Biblioteca românească, drept portret al lui Mihai Viteazul. Noi credem că numele Mihai, ce poartă Mihnea vv. în toate actele, l-a înşelat şi l-a făcut să crează că acesta e portretul lui Mihai Viteazul. împregiurul acestui portret se află scris : MICHAEL VAIVODA, VALACHIAE TRANSALPINAE HAEREDITARIUS, iară pe portret în jos este această deviză : FIDE ET CONSTANTIA1 mai la vale, cu greşală, se află scris de mînă anul 1651, căci Mihnea s-a urcat pe tron la 1658. Din jos e însemnat pictorul aşa : E. WIDMMAN DELIN. ET SCULP. Cuvîntul Hereditarius (moştenitor) nu trebue a da vro îndoială că acest portret n-ar fi al acestui Mihnea sau Mihai vv. Căci ştim că acest domn fantast îşi da fel de fel de titluri, precum şi acela de archidux 2. 6) Portretul lui Grigoraşcu Ghica vv. din Ţara Românească. Fizionomie tînără, posomorită, arătînd răutate şi viclenie, poartă parul â la jeune France. Învesmîntat cu lorică (cuirasse). Dedesupt e scris : GIOVANNI GREGORIO GIKA PRINCIPE Dl VALACCHIA V ANNO 1663; mai la vale: A. BLOEM DEL. COR. MEYSSENS FE. VIENNA. 7) Două portrete ale lui Gheorghe Ghica, domnul Moldaviei, purtînd, cu greşală, atît numele Gregorio cît şi anul 1664, căci domnia lui încetă în Moldavia la 1659, cînd se strămută în Ţara Românească. Ambe portretele * 3 1 Prin credinţă şi constanţă. 3 Vezi Magazinu istoric, tom. II, p. 187. 5 10 15 20 25 30 220 N. balcescu seamănă. în ambe Ghica vv. se arată bătrîn şi gros, purtând în cap cucă. într-un portret e călare, cu această inscripţie : BILDNUS GREGORI1 GIKA FORSTENS DER MOLDAU, SO SICH IETZIGER ZEIT* BEY DER TORCHISCHEN ARMADA BEFINDERT 1 5 şi mai la vale : OHANN HOFFMANN EXCUDIT. Celalt poartă acea stă inscripţie : GREGORIO GIKA PRINCIPE Dl MOLDAVIA ANNO 1664. J. TOORENVLIET DEL G. BOUTTATS UNIVERS. VIENENS SCULP FE. io 8) Portretul lui Costantin Brîncoveanu, cu această inscripţie: IOANNES CONSTANTINUS BASSARABAS CANTACU3ENUS DE BRANCOVAN. FQRST DES H: ROEM. REICHS UND DER WALLACHEN 2. Acest portret al Brîncoveanului, deşi mai tînăr, seamănă cu cel ce ni l-a păstrat Chiaro, în scriptul său : Delle moderne rivoluzioni della Valachia, 15 Venezia, 1718, în 4. Această carte, mult interesantă pentru istoria noastră, este foarte rară acum. Eu am găsit-o mai întîi în biblioteca de la Palermo, în Sicilia, şi în urmă cu multă anevoinţă şi cheltuială am căpătat-o de la Veneţia, şi cu timpul sperez s-o tipărim în Magazinu istorie. 9) Portretul lui Costantin Mavrocordat vv., reformatorul cel mult 20 vătămător ţării. Acest portret poartă inscripţia următoare: CONSTANTINUS MAUROCORDATUS UTRIUSQUE VALACHIAE ET MOLDAVIAE PRINCEPS. GRAVE PAR PETIT 3 mai jos această deviză : 25 REGIFICOS FASTUS, MUSARUM VINCIT AMORE4. Acestea sînt portretele domnilor noştri ce se află păstrate în Cabinetul de stampe din Paris, la care trebue să adăugăm încă vro cîteva portrete ale românilor Ioanne Uniade şi ale fiilor săi Ladislau şi Mafia, regele Ungariei, ce am găsit încă acolo. 30 Deocamdată vom stampa pe cel adevărat al lui Mihai Viteazul; mai tîrziu, de ne vor erta mijloacele, vom căuta a stampa şi pe celelalte. Bellevue, Ungă Paris, 1847, august. 1 Icoana lui Grigoriu Ghica, domnul Moldaviei, care s-a aflat citva timp la armata turcească. * în textul lui N. Bălcescu : so sieh einige Zeit. 2 J. Constantin Basarabă Cantacuzenu de Brâncoveanu, principe al sacrului imperiu roman şi al Ţârei Româneşti. 3 Constantin Mavrocordat, principe al ambe terilor române şi al Moldaviei. Sculpit de Petit. 1 Cu amoarea muzelor între pompele regilor. NOTE Şl MATERIALE n I. MANUSCRISELE BĂLCESCU: FONDUL DE LA PALERMO Şl FONDUL DE LA BĂLCEŞTI Textele tipărite, fie de N.Bălcescu însuşi, fie de diverşi editori in timpul vieţii sale, sint stabilite, în ediţia de faţă, pe baza ediţiilor prime sau tirajelor definitive aşa cum se arată pentru fiecare lucrare in parte ; textele au fost confruntate cu mssele, chiar atunci cînd cele păstrate sint concepte sau copii. Postumele, indiferent dacă au fost deja publicate, sint editate după msse. Confruntarea textelor tipărite cu mssele este de mare importanţă într-o restituire critică de texte. Din păcate, confruntarea pe care am putut-o face este limitată, căci nu posedăm toate mssele. Autorii, în general, se interesau prea puţin de mssele lor, din moment ce lucrarea era tipărită, iar editorii şi tipografii de pe timpuri distrugeau de cele mai multe ori mssele. Cu toate acestea, chiar şi atitea cite avem, msse de lucrări tipărite, postume, note şi însemnări autografe diverse alcătuiesc un corp de msse Bălcescu, un adevărat tezaur cultural, deosebit de folositor pentru o editare critică de texte. Este meritul lui Ion Ghica de a fi stăruit ani de-a rindul, cu mare insistenţă, ca aceste msse să fie strînse laolaltă şi depozitate spre conservare la Academia Română. In afară de mssele Corespondenţei — despre care vorbim în volumul al IV-lea al colecţiei de faţă — mssele Bălcescu alcătuiesc, in cea mai mare parte a lor, două fonduri distincte, pe care le vom numi după locul unde au fost găsite : fondul de la Palermo şi fondul de la Bălceşti. Ambele fonduri interesează volumele de faţă, căci în amîndouă găsim msse ale lucrărilor pe care le edităm. Fondul de la Palermo conţine mssele pe care N. Bălcescu le-a lăsat la moartea sa. în testa -mentul subscris de dînsul la 29 noiembrie 1852, chiar in ziua morţii, el declară că, pe lingă diferite lucruri de îmbrăcăminte, posedă ,, mai multe pachete cu hîrtii, conţinînd lucrări privitoare la studiul istoriei, apoi diferite cărţi, in două lădiţe sigilate” şi in acelaşi act desemnează ca legatar al moştenirii pe care o lasă in exil pe Ion Ghica. Inserarea msselor in micul inventar din testament arată că Bălcescu a dorit ca hîrtiile să fie păstrate, iar alegerea lui Ion Ghica ca legatar testamentar ne face să credem că în ultimele sale clipe simţise mai aproape de el pe vechiul coleg de la Sf. Sava, decit pe oricare alt prieten sau membru al familiei sale şi că a avut deplină încredere că prin I. Ghica operele sale vor putea fi odată valorificate. Dar, după cum vom vedea, testamentul nu a putut fi executat. După deces consulul otoman a adunat lucrurile rămase şi, în aşteptarea reclamării lor, le-a depozitat, sub sigiliu, într-o cămăruţă a hotelului Trinacria. într-adevăr unii din prietenii defunctului, îngrijoraţi de lipsa oricăror ştiri de la Palermo, se adresează hotelierului, cerindu-i informaţii. Cea dinţii este Maria Cantacuzino, care se găsea la Paris. Hotelierul o înştiinţează despre deces şi îi cere plata datoriilor restante. La aflarea ştirii, cea dinţii grijă a unor prieteni a fost cu privire la msse. Vasile Alecsandri, în numele Măriei Cantacuzino, se adresa la 2 ianuarie hotelierului de la Palermo, rugîndu-1 să păstreze lucrurile rămase şi mai ales mssele, în aşteptarea dispoziţiilor pe care singură familia era în drept să le ia. (N. Iorga, Ultimele scrisori din ţară către N. Bălcescu, în Acad. Rom., Mem. secţ. ist., Seria III, VII, 10, 1927, p. 368—369). Ştefan Go-lescu se interesa şi el la Palermo şi hotelierul Ragusa îi confirma ştirea, pe care între timp o primise 224 G. ZÂNE ŞI ELENA G. ZÂNE de la Paris. (George Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti. Scrisori adnotate şi publicate de . . ., Buc., I — XS', 1939, t. IV, p. 12). Recuperarea msselor era în funcţie de plata datoriilor lăsate de Bălcescu. Dar nu familia, ci Maria Cantacuzino avea să le plătească (George Fotino, op.cit., IV, p.l). La scurt timp de la intervenţia lui V. Alecsandri, consulatul turc din Palermo primea de la consulatul turc din Paris suma de 600 fr, ce s-ar fi datorat lui Ragusa, şi 80 fr datoria către medic ; în acelaşi timp, consulul turc din Paris cerea colegului său din Palermo să ia măsuri pentru a fi trimisă la Paris, pe adresa ambasadei otomane, lada cu lucrurile defunctului, spre a fi remisă celor în drept. Ar părea, din documente, că nici unul din cei doi fraţi Bălceşti, în primul rînd Costache, nu s-au prea interesat de recuperarea lucrurilor de la Palermo ; la 14 februarie 1853, tinărul emigrat Constantin Racoviţă, neinformat încă despre intervenţia Măriei Cantacuzino în lichidarea datoriilor, scria lui Ştefan Golescu : „ Despre lucrurile şi hîrtiile lui Bălcescu se aşteaptă să vie bani din ţară ca să plătească ce e dator pe acolo, şi apoi să le ia; frate-su nu prea arată mare gust de a merge” (George Fotino, op.cil., III, p. 289). în urma achitării datoriilor, lucrurile şi mssele ţinute în gaj de hotelierul Ragusa au fost expediate la Paris. Aci ambasada turcă le-a remis lui Costache, în calitate de frate, căci consulul turc din Palermo nu a trimis şi testamentul, de care — pare-se — nu s-a ştiut nimic pînă în 1863. Mssele se reîntorceau astfel la Paris, după o peregrinare de un an şi jumătate. în timp ce din iniţiativa Măriei Cantacuzino, şi cu contribuţia ei bănească, mssele erau recuperate, de lucrurile rămase la Palermo se interesau şi alţii, Ion Ghica şi familia Bălcescu din ţară. Sevastiţa Bălcescu cerea insistent fratelui său Costache să facă demersuri prin ambasada otomană din Paris, spre a le aduce în Franţa, pentru că în ţară nu puteau fi aduse. în scrisoarea din 19/31 august 1853, pe care o publicăm mai jos. Întreba pe Ion Ghica dacă fratele ei nu-i lăsase şi lui, Ia Constantinopol, ceva msse. Costache Bălcescu a adus în ţară întregul fond al msselor şi l-a încredinţat mamei sale. După moart ea Zincâi Bălcescu, el intră în proprietatea familiei, pentru că despre testamentul de la Palermo nu se ştia încă. De abia în toamna lui 1863, cînd N. Ionescu l-a găsit Ia consulatul otoman din capitala Siciliei, s-a aflat că adevăratul proprietar al msselor era Ion Ghica. între timp, punlndu-se chestiunea tipăririi unora dintre msse, cele mai importante materiale din fondul de la Palermo devin obiectul unor tranzacţii, care pun familia Bălcescu şi mai ales pe Costache Bălcescu într-o poziţie discutabilă. Costache Bălcescu încă din 1861 cedase lui Al. Odobescu dreptul de a publica în Revista română scrierea inedită Românii supt Mihai Vodă Viteazul, cu obligaţia ca editorul să plătească printr-o ediţie suplimentară de 400 exemplare unui vechi creditor — prieten dealtminteri ai defunctului său frate — o datorie din timpul exilului, rămasă neplătită şi insistent reclamată. Este vorba de o datorie de 240 galbeni faţă de C.A. Rosetti şi garantată de N. Bălcescu cu ,, partea cuvenită lui din averea părintească”. Al. Odobescu a primit — după cît se pare — tranzacţia, dar nu şi-a putut achita obligaţiile, deoarece Revista română a încetat să mai apară, înainte de a fi terminat publicarea mssului Bălcescu. Ca urmare. C.A. Rosetti, în 1865, ia hotărirea de a urmări succesiunea Bălcescu prin justiţie, dar pare-se fără a duce această hotărîre pînă la capăt, căci în 1876, datoria tot nu i se achitase (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 584). Este surprinzător cum a fost refuzată plata acestei datorii, cu atît mai mult cu cît ea urma să fie achitată din drepturile de moştenire, şi cum pentru lichidarea litigiului Costache Bălcescu a putut să recurgă la o soluţie care dubla un act de o deosebită însemnătate culturală şi un gest de pietate faţă de memoria unui mare scriitor, fratele lui însuşi, cu o afacere comercială. NOTE ŞI MATERIALE 225 Ion Ghica nu a putut intra în posesia msselor. S-ar părea că a întîlnit opoziţia lui Costache Bălcescu. întregul fond a rămas, de fapt, la Al. Odobescu. Gr. Tocilescu a consultat in acest timp partea Încă inedită din Românii supt Mihai Vodă Viteazul (Nicolae Bălcescu, Viaţa, timpul şi operele sale (1819 — 1852) Buc., 1876, p. 57). Chestiunea este readusă în discuţie de-abia în 1876, în cadrul Societăţii Academice. Societatea, care avea să devină Academia Română, era prezidată de Ion Ghica, iar Al. Odobescu era membru al secţiunii istorice. în condiţii prielnice şi cu sprijinul lui Al. Odobescu, Ion Ghica pune problema drepturilor sale legale asupra msselor. Delegaţia Societăţii Academice i le recunoaşte fără ezitare şi odată cu această recunoaştere Ghica donează Societăţii toate mssele. Al. Odobescu se obligă a le preda, ceea ce a şi făcut. „Cincisprezece ani — spune dînsul — am păstrat cu sînţenie la mine manuscrisele lui, cercindu-mă, de cîte ori mi-a stat în putere, a da publicităţii cel puţin o parte din ele”. Delegaţiunea Societăţii Academice, în şedinţa din 11 decembrie 1876, consemnează această hotărîre. Costache Bălcescu, care se considera încă, fără nici o justificare, proprietarul msselor, aduce la cunoştinţa Delegaţiunii adeziunea sa la donaţie, dar cu condiţia ca din prima ediţie să se cedeze lui C.A. Rossetti 400 exemplare, aşa cum pretinsese şi cu 15 ani mai înainte, pentru a se plăti astfel vechea datorie, pe care nici unul dintre urmaşi nu voise să o achite şi la care creditorul, acum fruntaş al vieţii publice, pare-se, nu renunţase. Societatea Academică n-a acceptat clauza; cel puţin în procesul-verbal din 11 decembrie 1876 lipseşte orice menţiune despre pretenţiile lui Costache Bălcescu. Mssele de la Palermo intrau definitiv In proprietatea Societăţii Academice. Primul raport al Societăţii Academice, alcătuit de Ion Ghica, după luarea în posesie a msselor, consemnează cu satisfacţie dobîndirea preţiosului fond (vezi actele de mai jos şi : Al. Odobescu, Precuvîntare la Istoria Românilor sub Michaia Vodă Viteazul, Buc., 1878, p. XVII; Anal. Soc. Acad. Rom. Seria I, t. X, 1877, p. 32 ; Acad. Rom. Seria II, t. XIII, 1890 — 1891, p. 28). întregul material a fost orînduit, probabil de Al. Odobescu, în zece pachete, şi anume : I Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul. Introducere II Idem. Libertatea naţională III Idem, Călugărenii IV Idem, Robirea ţăranului V Idem, Unitatea naţională VI Idem, Mirăslău VII Note bibliografice şi diverse care au servit ori urmau a servi pentru „Istoria Românilor sub Mihai Viteazul”, cu copie de portrete şi planuri VIII Fragmente din ,, Manualul bunului român. Dialog între un comisar de propa' gandă şi un sătean” IX Extrase din ziare franceze de la 1785 relative la revoluţiunea românilor din Transilvania X Deosebite notiţe şi fragmente scrise de Bălcescu, colecţiuni de termeni şi fraze din limba veche a cronicarilor români, epistole şi acte felurite relative la acţiunea politică a lui N. Bălcescu (Anal. Soc. Acad. Rom. Seria I, X, p. 177). Ulterior, serviciile Academiei Române au legat tot materialul în dosare aparte, cu o orînduire uneori greşită, şi el figurează la fondurile B.A.R., Secţia Msse rom., sub cotele : 77, 78, 79, 80, 81 şi 82. Din acelaşi fond fac parte şi materialele catalogate sub cota 221 şi publicate in 15 c. 610 226 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Tesauru de monumente istorice, III, 1864, p. 353 şi urm. Rămîne nelămurită chestiunea dacă in acest fond nu sînt şi unele materiale care au aparţinut lui I. Ghica. Fondul de la Palermo cuprinde materiale foarte diferite şi de însemnătate inegală: texte autografe transcrise pentru tipar, concepte, extrase, note, însemnări mărunte, copii de msse sau materiale străine, aşa cum apar inventariate, dar cu unele greşeli, în Catalogul manuscriptelor romănesci, întocmit de IOan Bianu, Buc., I, 1897, p. 171 — 178. în cea mai mare parte sînt redactate după 1848, în exil; întîmplător, printre mssele noi apar şi unele hirtii vechi. Din Românii supt Mihai Vodă Viteazul, texte, concepte şi redactare definitivă, extrase, note, însemnări, tot ce există ca msse se găseşte în acest fond. Dintre lucrările pe care le tipărim in primele două volume de faţă avem următoarele msse : Despre organizarea Ţării Româneşti Starea soţială la români Răzoan vodă Manualul bunului român Mişcarea românilor din Ardeal la 1848 Adunare de proverbe, locuţiuni şi diverşi termeni. Nu se găsesc mssele principalelor lucrări tipărite în exil; este mai mult ca sigur că tipografia nu le-a restituit autorului, căci altminteri s-ar fi aflat printre celelalte. Dar ceea ce e greu de explicat este faptul că lipsesc scrisorile primite de N. Bălcescu în timpul exilului. Scrisorile publicate de N. Iorga. (Ultimele scrisori din ţară către N. Bălcescu) şi numeroase informaţii documentare arată cit de vastă trebuie să fi fost această corespondenţă. Ion Ghica credea într-o vreme că cel puţin corespondenţa sa a fost distrusă : „ Scrisorile mele către dînsul [către N.B.] s-au răpus, deşi el, prin testamentul său olograf, aflat de domnul Nicolae Ionescu la consulatul otoman din Palermo, testament care mi s-a transmis in original de ministrul cultelor Bolintineanu, îmi lega mie toate hîrtiile sale; dar ele au căzut în miinile altora şi nu le-am putut avea. Dintre scrisorile mele către dînsul, am găsit numai opt rămase din întîmplare la frate-tău Iancu [I. Ghica se adresa lui V. Alecsandri] cu care conlocuia la Paris, la 1850” (Ion Ghica, Opere, ediţie îngrijită, glosar, bibliografie şi introducere de Ion Roman, I—II, Buc., [1956], I, p. 325). Aluzia la Costaclie Bălcescu este transparentă şi, după cum se vede, I. Ghica chiar în 1886 mai păstra încă din amărăciunea pe care i-o provocase pe timpuri litigiul cu familia Bălcescu. Dar în fapt se înşela, căci în afară de aceste opt, alte scrisori au mai fost găsite şi publicate (N. Cartojan, Scrisori inedite de la K. Bălcescu şi Ion Ghica, publicate şi adnotate de ... , Buc., 1913; G. Zâne, Ion Ghica către X. Bălcescu. Scrisori inedite din vremea pribegiei, în Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. ist., Seria III, XXV, Meni. 26, 1943; N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 507 — 509). Fondul de la Bălceşti conţine msse găsite în comuna Bălceşti. Data cînd au fost descoperite şi condiţiile in care au intrat in depozitele Academiei Române au fost arătate în altă parte (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 435 — 436). Ceea ce trebuie subliniat este că şi acest fond a intrat cu greutate in posesia Academiei Române şi că tot Ion Ghica este acela care a insistat ca noile materiale să-i fie date. Descoperite în 1884, o primă parte a fost donată după 13 ani, în 1897, iar restul ulterior, la diverse ocazii. Fondul cuprinde puţine autografe ; în cea mai mare parte este alcătuit din acte, în legătură cu guvernul provizoriu şi corespondenţa primită de N. Bălcescu în timpul revoluţiei, apoi paşapoarte, însemnări, diverse note. Acest fond a dat materialul care în colecţia Anul 1848 are ca indicaţie de depozit Colecţia N. M andrea. NOTE ŞI MATERIALE 227 Aşa cum este alcătuit, rezultă că familia Bălcescu a strins laolaltă hîrtiile pe care N. Bălcescu le-a lăsat acasă în graba plecării forţate din Bucureşti in septembrie 1848 şi le-a transportat la Bălceşti, unde au stat necăutate, într-o ladă de Braşov, timp de 36 de ani. Din acest fond avem mssele următorului material pe care îl publicăm în volumele de faţă : Drepturile românilor călre înalta Poartă Proiect de lege electorală pentru Adunarea Constituantă instrucţie a Guvernului provizoriu . . . privitor la alegerile pentru Constituantă. în acelaşi fond se află şi mssele autografe care au servit la extrasele Notice sur Ies intri-gues russes ă Constantinople şi Droit Constitutionnel, despre care dăm referinţe şi extrase mai jos şi în voi al II-lea. Mssul Drepturile românilor către înalta Poartă este o copie incompletă, scrisă de altă mînă, cu o adăugire de N. Bălcescu, făcută probabil în vederea tipăririi. Mssul complet, autograf, al aceleiaşi lucrări, existent în Biblioteca Academiei sub cota nr. 3 131, provine, pare-se, din altă sursă. Dosarul nr. 5 111, după cum am mai arătat, cuprinde numai o parte din fondul de la Bălceşti, şi anume partea primă a donaţiei, restul fondului, intrînd în depozitele Academiei Române la diferite alte date, a fost inventariat şi catalogat separat; unele dintre aceste materiale se găsesc în fondul numit azi Arhiva Mandrea, fosta Mapa Mândrea, iar altele, anume corespondenţa, la cotele noi, date acestui gen de material de arhivă. Cu toate că dosarul nr. 5 111 cuprinde un material autograf restrîns, totuşi actele pe care le cuprinde au o anumită însemnătate : unele aduc o documentare nouă asupra atribuţiilor sau activităţii lui Bălcescu în timpul revoluţiei, altele Iasă a se întrevedea interesul său pentru anumite probleme. Astfel găsim următoarea rezoluţie autografă pe raportul din 15 iunie 1848 al Secretariatului Statului către Guvernul provizoriu, în privinţa cererii unor locuitori din judeţul Gorj spre a fi trecuţi în rîndul mazililor : „ După principele Constituţiei celii nouă, urmînd a să desfiinţa mazilii, cererea nu se poate priimi” (f. 3 ; Anul 1848, II, p. 597). Rezoluţia denotă că Bălcescu considera programul revoluţiei ca o „ constituţie”, adică ca un act obligator pentru guvern, deşi nu primise încă aprobarea unei constituante. Materialul cu conţinut diplomatic, concepte sau copii de adrese către unii demnitari turci, Talaat Effendi, Emin paşa, Soleiman paşa, deşi neautograf, ar putea fi în parte alcătuit cu colaborarea lui Bălcescu. Memoriul din mai 1848 al partidului naţional din Ţara Românească către Talaat Effendi are multe contingenţe cu programul revoluţiei. In exil va fi utilizat ca un document de bază al mişcării; un extras a fost publicat şi în Memoire justificatif [Paris], 1849, p. 47 — 50. Bălcescu a fost trimis să întîmpine pe Talaat Effendi la Focşani, dar, după vorba sa, n-a putut vedea „ barba turcului”, căci comisarul extraordinar turc a rămas mai departe la Iaşi, aş-teptînd ocupaţia militară. Pe întimpinarea din 2 iulie 1848, adresată lui Talaat de către Guvernul provizoriu, N. Bălcescu este semnat alături de Ştefan Golescu, Ch. Teii, I. Eliade, C.A. Rosetti şi A.G. Golescu (f. 149). Fondul de la Bălceşti a conţinut şi o bogată corespondenţă; este vorba bineînţeles despre o corespondenţă primită de N. Bălcescu ; în cea mai mare parte, atît cît am putut-o reconstitui căci un inventar exact al ei nu avem, este o corespondenţă politică legată de revoluţie. A fost publicată parţial; Anul 1848 a folosit-o, desemnînd depozitul sub numele Colecţia N- Mandrea. în acelaşi fond, după inventarul lui N. Mandrea, s-ar fi găsit şi trei scrisori emise de N, Bălcescu — de fapt este vorba numai de una — , autograful scrisorii din Focşani 25 iunie 1848, către A.G. Golescu, publicată ca două şi în Anul 1848. Este probabil o scrisoare neexpediată sau restituită emitentului (vezi şi Bibliografia operelor lui N. Bălcescu, in Studii şi referate 228 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE despre N. Bâlcescu, I, Buc., 1953, p. 214 — 217, cu îndreptările din N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 448 — 449). Dăm mai jos cîteva acte în legătură cu mssele. I Sevasliţa Bălcescu către Ion Ghica Bucureşti, 19/31 august 853 Domnul meu, Dacă vă răspunz aşa tîrziu pricina este c-am fost la ţeară, unde am stat mai mult de trei luni, şi cei ce priimiră scrisoarea d-le nu mi-o trimiseră acolo. Ceea ce vă pot spune este că şi eu ca şi d-ta ştiu că sărmanul meu frate avea cu dînsul mai multe cărţi şi hîrtii, pe care la cele din urmă momente.au închis în faţa consolului turcesc şi alţi, şi le-a lăsat în grija ote-listului pînă va veni cineva a le reclama. Cînd am priimit fatala ştire de perderea sa, ain scris frate-mio Costache, ca prin ambasada turcească de la Paris să scrie şi să ceară a aduce toate lucrurile la Paris, în priimirea sa, fiindcă aci în ţeară nu se putea aduce. Am scrisoare de la frati-mio şi zice că au priimit lucrurile toate cele de la Palermo, dar el a auzit că bietul Nicu a mai lăsat din ele la Constantinople şi era să se adreseze la d-tră ca să vă întrebe de este adevăr. Afară de acele cărţi şi hîrtii ce el avea cu dînsul, la pornirea noastră din Paris am mai lăsat două lăzi, una la soacra lui Ioan Alecsandri şi ceilaltă la chiar Ioan Alecsandri. Cînd ne-am despărţit de d-na Cantacuzino la Marsilia, am rugat-o ca să ia d-ei acele lăzi în păstrare, fiindcă Alecsandri era să plece în Moldova, împreună cu soacră-sa. Am scris frati-mio Costache ca să le ia şi pe acelea tot la dinsul, dar îmi răspunde că n-a găsit decît numai una din acele două lăzi, negreşit cea lăsată la soacra lui Alecsandri, fiindcă acolo s-a găsit; ceilalta nu ştiu unde va fi şi d-na Cantacuzino şi Alecsandri sînt în Moldova acum şi frate-mio n-a putut avea nici o desluşire în pricina asta. El a scris lui Alecsandri şi eu d-nei Cantacozino. Aşteptăm răspuns. Sper că se va găsi şi acea, căci negreşit o va fi lăsat la pornirea d-lor la vreun loc sigur. Doresc din suflet să se găsească toate ca să putem cel puţin împlini cele din urmă ale sale dorinţi, daca n-am putut face mai mult, sau să zic mai bine ceea ce aş fi voit de aveam mijloace şi putere, potrivit cu dorinţa mea, dar n-am putut nimic şi aceasta im face o îndoită durere. Mama mea este sănătoasă. Starea sa însă v-o puteţi închipui.Ea vă mulţumeşte că n-aţi uitat-o şi vă trimite mii de binecuvîntări. Eu vă sint foarte recunoscătoare de enteresul ce ne purtaţi. Cit pentru partea ce aţi luat la nenorocirea noastră sînt sigură, ştiu că-1 iubeaţi ca un adevărat frate. Vă rog dar în numele lui, nu uitaţi pe nenorocita sa soră şi d-tră bună amică Sev. Balcesco P.S. Daca veţi avea trebuinţă de ceva hîrtii ce ştiţi, cereţi-le la frate-mio Costache. Adresa sa este aceasta: 12 Rue Chauv. — Lagarde. NOTE ŞI MATERIALE 229 B.A.R. Corespondenţa Ion Chica, Mapa II, 24 ; N. Bălcescu, Opere. Scrisori şi scrieri inedite-Ediţie critică adnotată cu o introducere de G. Zâne, t. II 1>2, Buc., 1948; t. II2, p. 190 — 191 ; republicată în Date noi despre Nicolae Bălcescu (de Augustin Z. N. Pop), în Luceafărul, I, 1958, nr. 11, împreună cu alte acte emise de N. Bălcescu sau în legătură cu acesta, deja publicate în Colecţia din 1948, neamintită insă de noul editor. A. Z. N, Pop mai tipărea şi altă dată texte deja publicate ca necunoscute; vezi ÎVI. Eminescu, Poezii postume. Ediţie critică îngrijită de Perpesicius , Buc., 1958, p. 408. II Proees-verbal al Delejjaţiunii Societăţii Academice 1876, dec. 11 Astăzi adunîndu-ne spre regularea afacerilor Societăţii, d. A. Odobescu a arătat d-lui Ion Ghica că d-lui posede scrierile rep. N. Bălcescu, încredinţate d-lui de fratele defunctului, d. C. Bălcescu. D. Ion Ghica a rcspuns că aceste documente i aparţin în puterea testamentului numitului reposat. Această împrejurare lămurindu-se din dosariul Ministeriului de Culte din 1863, în care se găseşte testamentul citat, înaintat Ministeriului de d. N. Ionescu, carele în acel an a fost trimis de guvern spre a urmări resturile mortale ale reposatului, d. Ion Ghica a declarat că oferă aceste documente Societăţii, iar d. Odobescu s-a obligat a le aduce cu lista lor. D. Costachi Bâlcescu a declarat că adheră la această donaţiune. Delegaţiunea la proxima seziune anuală a Societăţii va supune cazul Societăţii şi condiţiunea de a lua mesuri spre a le tipări. Ion Ghica Sion Al. Odobescu B.A.R,, Arhiva, Dosar Delegaţiunea, 1 873 — 1878, f. 356. III Costache Bălcescu către Delegaţiunea Societăţii Academice Bucureşti, 31 decembrie 1876 Domnilor, După încetarea din viaţă a mumă-mi, rămîind în posesiunea mea o parte din scrierile decedatului meu frate Nicolae, le-am încredinţat d-lui Alexandru Odobescu, cu condiţiunea ca să le tipărească în revista la care erea şi d-lui atunci membru şi să tragă deosebit o ediţiune de patru sute esamplare pe care să o dea d-lui C.A.Rosetti, spre despăgubirea d-lui de nişte bani ce-i rămăsese fratele meu dator, şi pe care familia n-a putut să-i plătească. D-nu Odobescu a mai luat angajamentul de onoare d-a-mi restitui în urmă manuscrisele. A trecut de atunci vreo cîţiva ani şi d. Odobescu nu numai că nu au dat d-lui Rosetti nici un esamplar, dar nici manuscrisele nu mi le-a întors încă. 230 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Informîndu-mă acum că Onorab. Delegaţiune a Societăţii Academice doreşte a imprima scrierile fratelui meu, vin printr-aceasta a vă propune, domnii mei, că consimt a se da Societăţii Academice scrierile fratelui meu ce sînt la d-nu Odobescu, spre a-i fi proprietate perpetuă, cu condiţiune ca din cea dinţii ediţiune ce ar trage să se dea d-lui C.A. Rosetti patru sute esamplare spre despăgubire-i pentru bani ce i-au rămas fratele meu dator. Primiţi, mă rog, domnilor, încredinţarea deosebitei mele consideraţii. C. Bălcescu Domnilor membrii ai Delegaţiunii Societăţii Academice B.A.R., Arhiva, Dosar Delegaţiunea, 1873 — 1878, f. 357. IV Extras din raportul Delegaţiunii Societăţii Academice însărcinată cu verificarea activităţii Soeietăţii pe 1876. Cu plăcere venim a semnala oarecare achiziţiuni însemnate pentru Biblioteca noastră. Manuscriptele mult regretatului nostru istoric N. Bălcescu, lăsate prin testamentul său d-lui I. Ghica, astăzi au devenit proprietate a Societăţii. Familia reposatului a adherat şi dinsa la această donaţiune cu condiţiune de a fi date publicităţii. Sperăm că aceasta va face objectul de preocupaţiune pentru secţiunea noastră istorică. I. Ghica Sion B.A.R., Arhiva, Dosar Sesiunea generală, 1876, f. 143 v, Anal. Soc. Acad. Rom., Seria I, X, 1877, p. 32, 177. Despre hotărîrea luată în timpul domniei lui Cuza Vodă de a se edita opera lui N. Bălcescu, materialul documentar este publicat în N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 404 şi urm. Hotărîrea luată de Societatea Academică Română, în 1877, de a se publica Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul a readus in discuţie, dar fără folos, chestiunea editării întregii opere. Printr-o lntîmplare, pe care documentele de mai jos o scot la iveală, s-a ajuns la concluzia ca odată cu Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul să se publice încă alte cinci lucrări de ale lui Bălcescu. Ediţia din 1878 este opera Iui Al.I. Odobescu care, după spusele sale, 15 ani a căutat mijloace fără a le putea găsi, spre a tipări scrierile lui Bălcescu. Un articol semnat O., Studiile istorice in ţeara noastră, în Independinţa, an. IV, dec. 1861, p. 187 — 188, retipărit zece ani mai tlrziu în Pressa, an. IV, 9 dec. 1871 (reeditat in : Alexandru Odobescu, Opere, II, Text critic şi variante de Marta Anineanu. Note de Virgil Cândea, Buc., 1967, p. 185 şi urm., p. 564 şi urm.), anunţa o ediţie Bălcescu ; iniţiativa, rămasă nerealizată, se datora tot lui Al.I. Odobescu ; articolul dădea deplin sigură ştirea că ,, se vor tipări într-o bună şi splendidă ediţiune toate operile istoricului nostru N. Bălcescu, şi mai cu seamă Istoria românilor subt Michai Viteazul, pe care o moarte prematură l-a oprit de a o termina şi de a o pune subt tipar. România datorează această onoare bărbatului care a o Înzestrat cu un aşa frumos monument ridicat gloriei sale străbune”. Cu un an mai înainte ca Societatea Academică Română să fi luat hotărîrea de a publica Românii supt Mihai Vodă Viteazul, hotărîre care satisfăcea un deziderat mai vechi, Gr. Tocilescu punea public Întrebarea: „O ediţiune completă a operelor sale [ale lui N. Băl- NOTE ŞI MATERIALE 231 cescu] nu s-ar putea publica?” (Gr. Tocii.kscu, op.cil., p. 68). întimplarea de care vorbeam mai sus şi datorită căreia s-au tipărit incă cinci lucrări este economia bănească realizată In mod neprevăzut la tipărirea scrierii Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul. Dăm cîteva documente în legătură cu această editare : I Societatea Academică Română Secţiunea istorică Şedinţa din 11 sept. 1877 Preşedinte, G. Bariliu Membrii prezenţi : D. Slurdza, A. Odobescu, V. Babesiu, I. Hodosiu Secretar, V. Mania La ordinea zilei, la p. 2 : Manuscrisul reposatului N. Bălcescu. în cestiunea manuscriselor reposatului N. Bălcescu, d. Odobescu propune a se Încuviinţa pentru astă dată publicarea Istoriei lui Mihai Viteaza, privitoare la războiul de la Călugăreni, compusă din 5 cărţi, din care 2 inedite. D. Odobescu crede că această însemnată scriere, avtnd interes a se răspîndi cit mai mult, mai ales în aceşti timpi, între popor, şi prin urmare îace următorul conclus : „ Să se tipărească ceea ce esistă din Istoria lui Mihai vodă Viteazul, fără note, cu ortografia uzitată in România, în format Charpantier, cu litere Garmond, în 1500 esemplare, pe hîrtie de 10 lei topul, cu aproximaţiune. 40 coaie a 120 topuri 1200 lei 40 coaie a 60 lei 2400 lei Corectura 400 lei legătura 200 lei Decopierea porţiunei încă necopiată 300 lei 4500 lei A se vinde cite 5 lei esemplarul. D. Sturdza spune că manuscrisele Bălcescu s-au dat Societăţii cu speranţa că se vor tipări; este [de] părere că operele unui aşa de însemnat istoric şi scriitoriu român urmează a se da la lumină cît mai neîntîrziat, prin urmare susţine întru toate concluzul d-lui Odobescu, fără ca prin aceasta să se prejudece ediţiunea complectă a operelor Bălcescu. D. Babesiu şi Hodosiu se unesc cu părerea d-lui D. Sturdza. Secţiunea admite concluzul astfeliu cum este formulat şi decide a se cere de la plenul Societăţii suma de 4500 lei, costul ediţiunii. B.A.R., Arhiva, Dosar Secţia istorică, 1873 — 1888, f. 49 T ; Anal. Soc. Acad. Rom., Seria I, X, 1877, p. 5, 82, 98. 232 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE II Delegaţiunea Societăţii Academice 1877, octombrie 4/1G 1) Aprobă formatul propus de tipografia Socec pentru Ist. Rom. sub Miliai Yv Viteazul 2) Decide a se plăti d-lui Socec, optsute cincizeci lei pentru şasezeci topuri hîrtie, 3) A se elibera d-lui A. Odobescu, însărcinat cu privegherea şi esecuţiunea ediţiunii, suma prevăzută în buget pentru decopiare şi reviziune, după cerere. Ion G/iicci, Sion, AI. Ododescu, B. P. Hajdeu B.A.R., Arhiva, Dosar Delegaţiunea, 1873 — 1878, f. 298. III Oferta P. Gorjan şi P. Ispireseu, din 23 sept. 187" pentru Istoria 1) Format 16° — 32 pagine — cf. cu proba, 2) Tiraj 1500 ex. pe hîrtie dată de Societatea Academică, 3) Preţul 64 lei coala, cu reducere 60 lei, 4) Plata din cinci în cinci coaie. Ibidem, f. 299. IV Al. Odobescu către Societatea Academică Română Priimită la 14 noembrie 1877 nr. 17 Domnule Preşedinte, în tipărirea scrierii lui N. Bălcescu asupra lui Michaiu Viteazul, cu care am fost însărcinat dupe votul Societăţii Academice, am izbutit a realiza o însemnată economie, care din costul hîrtiei şi tiparului se urcă la o sumă de peste 2200 lei. Din această economie aşi dori să înavuţesc volumul în care este tipărită întreaga zisă opera a [lui] Bălcescu, cu următoarele adaose : I- a. O culegere din scrierile lui care se află in raport cu Istoria lui Mihaiu Viteazul, şi anume : 1) Buletinul despre portretele acestui domn, 2) Discursul lui despre Mişcarea românilor din Ardeal, 3) Cîntarea României, 4) Puterea armată şi arta militară la români. II- a. Un portret al lui Michai Viteazul de copiat în zincografic după acel făcut de Sadeler, la 1601. Aceste adaose vor necesita următoarele spese, care sint minime în comparaţiune cu economia realizată. 233 NOTE ŞI MATERIALE a) pentru vreo şase topuri hîrtie, peste cele 20 deja aprovizionate, cu aproximaţiune 104 lei b) tiparul a şease coaie de 16 pagine socotite â 30 lei de coală 180 lei c) facerea portretului în 1500 exemplare 190 lei 474 lei Vin prin aceste rînduri a vă ruga, Domnule Preşedinte, ca să binevoiţi a supune aceste spese neprevăzute în deciziune, la aprobaţiunea Delegaţiunei şi vă rog să priimiţi încredinţarea deplinei mele consideraţiuni. Al. Odobescu B.A.R., Arhiva, Dosar Secţiunea istorică, 1873 — 1883, f. 56 — 57. V Delegaţia Societăţii Academice Procesul-verbal din 14 noembrie 1877. Se aprobă propunerea. I. Ghica, Sion, B. P. Hajdeu B.A.R., Arhiva, Dosar Delegaţiunea, 1873 — 1878, f. 326. VI Raportul Delegaţiunii pe 1878 Opera care mai înainte de toate a văzut lumină şi care a fost priimită cu deosebită simpatie de public a fost Istoria Iui Micnaiu Viteazu de Nicolae Bălcescu. Aceasta s-a făcut sub privighierea unuia din subscrişii, A. Odobescu carele, pe lingă o prefaţă cuprinzind părţile cele mai însemnate din biografia lui Bălcescu, a avut îngrijirea a adaoge la capetele cărţii şi o serie de alte scrieri ale nemuritorului istoric relative la istoria naţională. Ion Ghica, Sion, Odobescu B.A.R., Arhiva, Dosar Seziunea generală, 1878, f. 280v . * * ♦ Al. Odobescu, la 22 sept./4 oct. 1877, înştiinţa pe Bariţiu că volumul Bălcescului este la ultima coală şi că in afară de Istoria lui Mihai a mai tipărit în volum şi alte lucrări ,, care au legătură cu cele spuse în opera cea mare şi totdeodată au şi o însemnătate specială în momentele de faţă”. Speră că această carte ,, va produce un efect salutar pe aci” şi îl întreabă ,, cum să facem ca ea să pătrundă şi dincolo de munţi. D-ta te rog să-mi spui cum să facem, unde, tui, cum şi cîte să trimetem?” (N. Bănescu, Opt scrisori ale. lui Al. Odobescu (Din corespondenţa lui Gh. Bariţiu), în Transilvania, LI, nr. 3, 1920, iulie, p. 373). Transcrierea textelor pentru tipar şi probabil corecturile pentru tipografie au fost făcute de I. Slavici. în acest sens cred că ar trebui luate în seamă amintirile sale în care spune : „Tot sub îngrijirea mea a mai fost publicat ms lui Nicolae Bălcescu despre Istoria Românilor în timpul lui Mihai vodă Viteazul, pe care pînă atunci îl păstrase A. Odobescu (I. Slavici, Lumea prin care am trecui, în Convorbiri literare, LXIII, 1930, aprilie, p. 397). 234 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Ediţia Iui Al. Odobescu a adus mari servicii : mai bine de 25 de ani a fost singura după care Românii supt Mihai Vodă Viteazul s-a citit. Nu este locul să discutăm aci valoarea ediţiilor din trecut, dar ediţia nu a plăcut lui T. Maiorescu. Este posibil să-şi fi exprimat părerile încă de atunci, deşi ştim că la Junimea opera lui Bălcescu se citea în şedinţe. După 24 de ani de la apariţia ei, în urma unei expuneri a lui P. V. Haneş la o şedinţă a Societăţii istorico-literare a studenţilor de la Facultatea de litere din Bucureşti cu privire la Bălcescu ca om de litere, Maiorescu nota : ,,instructivă critică a deplorabilei ediţii a lui făcută de Odobescu” (România literară, I, 1968, nr. 11). La nivelul anului 1902 critica era facilă şi P. V. Haneş a putut să aducă destule obiecţii care să impresioneze. Dar „deplorabila” ediţie a rămas în cultura română. Este foarte probabil că unele msse, atît dintr-un fond cît şi din altul, s-au pierdut. Despre lăzile de la Paris amintite mai sus nu ştim altceva decît ce se spune în scrisoarea citată, probabil că aveau în ele şi cărţi. Pierderea unor hîrtii ne-o atestă însuşi Al.I. Odobescu, care, încă din 1853, a cercetat mssele Bălcescu, fie pe cele aduse de la Palermo, fie altele. Astfel, vorbind despre marşul lui Cârlova, el spune într-o notă din Revista română : „ Această poesie am copiat-o la 1853 după originalul autorului ce-1 poseda răposatul N. Bălcescu”. în Istoria românilor sub Michaiu Vodă Viteazul, reproducînd Ruinele Tergoviştei şi Marşul din 1831, spune din nou că acestea „ au fost păstrate şi citate de N. Bălcescu”, dar nu precizează nimic despre msse (ed. 1878, p. 194). Manuscrisele lui N. Bălcescu, de aproape o sută de ani de cînd sînt depuse la Academie, au fost cercetate în repetate rînduri, dar nu totdeauna cu rezultate satisfăcătoare. Astfel informaţiile dintr-o scriere : Dr. Sultana SutX-Selejan, Gtndirea economică a lui Xicolae Bălcescu, Buc., 1967, cu privire la nişte manuscrise economice inedite ale lui N. Bălcescu, sînt inexacte. Este surprinzător cum în stadiul actual de cunoaştere a operei lui Bălcescu şi într-o lucrare de aproape 500 de pagini, deci într-o scriere care prin dimensiunile ei presupune o largă informare, dacă nu nouă cel puţin corectă, se poate expedia aşa o problemă de manuscrise Bălcescu, şi încă de manuscrise care pînă acum ar fi fost necunoscute. Întrucît aceste msse, aşa cum sînt citate, descrise şi caracterizate nu apar in colecţia de faţă, sîntem obligaţi la citeva precizări. Mssul Les (des) paysans, din B.A.R., Arhiva I. Ghica, msse franceze 190, nu reprezintă o „redactare iniţială”, un concept al cunoscutei scrieri a lui N. Bălcescu, Despre starea sofială, şi nu conţine nici un cuvînt autograf al acestuia pe text. Este vorba, pur şi simplu, de un rezumai în limba franceză după această scriere, făcut de altcineva, ulterior apariţiei ei, aşa cum oricine îşi poate da seama, citind manuscrisul, deoarece în text este de trei ori citat Magazinul istorie, voi. II, adică chiar volumul în care a apărut articolul Despre starea sofială (v. le M. hist. v.2, p.247), (v. p. 252, Mag. hist. v.2), (M.Hist., p. 235, v.2). Cele două fragmente date ca inedite din scrieri presupuse necunoscute încă, „ două capitole izolate XXVII şi XXXIII” şi „un fragment dintr-un studiu care se ocupă de Comisia proprietăţii din 1848, scris de altă mină, dar corectat de N. Bălcescu”, sînt fragmente din mssele bine cunoscute ale Reformei soţiale la români, scriere pe care am editat-o in 1948 şi care de atunci încoace a căpătat o largă răspîndire, aşa încît este menţionată chiar în scrierea de care, vrînd nevrînd, ne ocupăm. Ambele fragmente sînt editate şi în ediţia de faţă ca şi în cea din 1948, la locul lor, în textul Reformei soţiale. (G.Z) NOTE ŞI MATERIALE 235 Referinţele asupra Corespondenţei lui N. Bălcescu sînt tot atît de inexacte. Numărul de scrisori publicate pînă In prezent este dat cu aproximaţie, se spune, fără nici o rezervă, că ar exista alte scrisori nepublicate, dar afirmaţia nu este susţinută cu nici o dovadă: indicarea depozitului unde s-ar afla, a destinatarului, a datei şi locului de emitere. Lucrarea care dă astfel de referinţe, pe care a trebuit să le rectificăm, este încă o dovadă că singură interpretarea este nu numai inutilă, dar chiar dăunătoare, dacă un istoric nu ţine seama de asprele exigenţe ale metodei istorice moderne, în orice domeniu de cercetare. II. PRIMELE EDITĂRI TRANSCRIEREA TEXTELOR Orice ediţie de texte trebuie să-şi asume, de la început, o îndoită sarcină : să restituie textele, adică să stabilească ultima lor redactare, aşa cum a dat-o sau a voit să o dea autorul, pe baza manuscriselor sau a textelor tipărite — în cazul cînd lipsesc manuscrisele —, iar odată textele stabilite, să le transcrie In conformitate cu exigenţele actuale. Ambele sarcini s-au impus, fireşte, şi colecţiei de faţă, dar ca în toate ediţiile critice din ultimii ani, îndeplinirea lor a întîmpinat dificultăţi greu de înlăturat. Stabilirea textului iniţial destinat de autor tiparului se izbeşte fie de lipsa manuscriselor, fie de numeroase intervenţii în textul tipărit, făcute de cenzori, redactori, corectori, tipografi, prieteni caro au citit textul înainte de a-1 da la tipar. Transcrierea textelor, la X. Bălcescu ca şi la toţi autorii acestei epoci, întimpină de asemenea greutăţi datorită complicatelor probleme de limbă, grafie şi ortografie, în plus, scrierile lui N. Bălcescu au apărut cu numeroase greşeli de tipar, mai ales la numele proprii, de persoane şi de localităţi, greşeli care trebuie urmărite şi îndreptate. Tot ce a publicat Bălcescu pînă in 1818 şi chiar unele lucrări postume s-au tipărit sub regimul cenzurii. Cenzura presei pe vremea lui s-a exercitat permanent atît in Ţara Românească, cît şi în Moldova. Editorii, tipografii şi autorii trebuiau să ţină seama de toate prevederile cenzurii. Controlul se exercita şi preventiv ; textele destinate tiparului trebuiau citite şi aprobate de cenzor; modificările impuse trebuiau respectate (vezi în special: George Baril şi contemporanii săi, I. Ediţie de Stefax Pascu, Iosif Peryaix, Ioax Chindriş şi Titus Mor.aru. Studii şi documente, Buc, 1973, p. 30, 33, 120). înscrierile lui Bălcescu cunoaştem citeva intervenţii ale cenzurii, dintre numeroasele, desigur, făcute. Una în Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Yalahiei pină acum şi alta în Răzvan-vodă. în Puterea armată a fost suprimat în ms. sfîrşitul unei fraze în care era vorba despre poziţia reacţionară a clerului în evul mediu. Din pasajul : ,, Cărţile care ar fi putut lumina lumea erau în mîinile popilor şi interesul lor era ca lumea să fie în întunerec” a fost suprimată partea finală : ,, şi interesul lor era ca lumea să fie in întunerec”. Cu drept cuvînt X’. Bălcescu protesta împotriva acestei suprimări; la 30 mai 1841 scria lui Ion Ghica : ,, Asiei frazul se completa, în vreme ce altmintrelea n-are nici un înţeles” (X. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 57). Este interesant de subliniat că Al. Odobescu, editînd în 1878 Puterea armată, a publicat textul intreg, aşa cum noi îl cunoaştem din scrisoarea din 1844 a lui Bălcescu. A avut Odobescu un ms. sau a cunoscut şi el scrisoarea pe care am publicat-o în 1946? Manuscrisul pînă azi nu ne este cunoscut. O altă intervenţie sigură a cenzurii este, după cum am spus, în Răzvan-vodă. Se ştie că V. Alecsandri a publicat de două ori această scriere, o dată în 1852 şi apoi în 1855. Textul din 1852 a servit la editarea din 1855. Comparînd însă conceptul acestei lucrări cu textul publicat în 1855, deci după moartea lui XT. Bălcescu, ne putem da seama de deosebirile existente. Cenzura era aspră şi în Moldova. Un pasaj din scrisoarea lui G. Sion către M. Kogălni-ceanu, din 12/24 februarie 1855, tocmai cînd reapărea România literară, este revelator. în legă- NOTE ŞI M ATEU HALE 237 tură cu regimul de presă, publicistul moldovean scria următoarele : ,, Ca să aibi o ideie despre jurnalistica de aici, întîi îţi recomand să te duci la Mavrogheni şi să-ţi dea să citeşti nr. 92 al Buletinului Oficial din 10 decembrie 1854, ca să vezi porcăria de legiuire ce s-a făcut pentru presă ...” (Ştefan Meteş, Din relaţiile şi corespondenţa poetului Gheorghe Sion cu contimporanii, Cluj, 1939, p. 64). Redacţia României literare, publicînd lucrarea lui Bălcescu, a adus textului modificări şi este neîndoielnic că cele mai însemnate au fost făcute pentru a satisface exigenţele cenzurii. Astfel, în primul rînd au fost scoase sau modificate pasajele care ar fi putut indispune pe turci. Fraza: „El [Sigismund Bâthory] îi învinovăţea [pe poloni], cu mare cuvînt, că au intrat într-această ţară, fără să aibă nici un drept şi fără a fi provocaţi de nimeni, numai şi numai să o smulgă de supt ocrotirea sa şi s-o readucă iarăşi supt jugul cel greu şi nesuferit al turcilor de care cu atîtea jertfe se mîntuise” este dată fără ultima parte : „şi s-o readucă iară şi supt jugul cel greu şi nesuferit al turcilor de care cu atîtea jertfe se mîntuise” Pasajul : La 5 aprilie 1595 Aron Vodă, căzînd în prepus de a trăda turcilor cauza, creştinătăţii, fu arestuit de Sigismund Bâthory, prinţul Transilvaniei” este dat într-o formă care scoate pe turci din cauză : „ La aprilie 1595 Aron Vodă fu răsturnat din scaunul domniei prin ajutor de oaste trimisă de Sigismund Bâthory, prinţul Ardealului”. într-un pasaj mai jos este înlocuit termenul ,, păgînii” din ms. cu termenul „ turcii”. Din aceleaşi motive au fost suprimate două pasaje mai lungi conţinînd expresii dure tot la adresa turcilor, ca : ,, . . . aceşti duşmani veciniei şi neîmblînziţi ai creştinilor” şi ,, . . . duşmanii crucei şi ai lui ITristos”. A fost suprimat, din consideraţii lesne de înţeles, şi pasajul din fruntea lucrării : „Răzvan vodă era născut în Moldova, dintr-un tată ţigan şi o mumă moldovancă”. în sfîrşit, în ultimele rînduri ale lucrării, pasajul atît de elocvent: ,, în ochii providenţii nu sint popoare şi clase osîn-dite, precum nici popoare şi clase alese” este tipărit fără ultimele cuvinte : „precum-nici popoare şi clase alese”, pentru că însemna o luare de poziţie faţă de egalitatea între popoare şi privilegiile de clasă. în alte lucrări se observă vădit grija lui Bălcescu de a evita dificultăţi cu cenzura. După cum am arătat în altă parte (Aspecte noi ale vieţii lui N. Bălcescu In lumina unor documente inedite, în Studii, XIII, 1960, nr. 1), publicarea articolului Despre starea soţială a muncitorilor plugari a provocat în cercurile guvernamentale o vie contrarietate împotriva lui şi el singur mărturiseşte că a fost silit să plece din ţară. în partea finală a articolului,unde urma să vorbească despre situaţia ţăranilor din vremea sa şi despre reformele necesare, amintind de Regulamentul organic, spune următoarele: „O reformă complectă şi radicală în toate instituţiiile noastre era atunci trebuincioasă şi se şi lucra. Poporul şi cu toţi acei oameni luminaţi şi filantropi, care iau parte la suferinţele lui, era plini de nădejde în acea reformă. Dar . . . însă aci credem de cuviinţă a ne opri. Documentele nu ne lipsesc. Noi avem acum înaintea noastră multe şi prea interesante, între care corespondenţa de mai mulţi ani urmată intre guvernul trecut şi Obşteasca Adunare, dar socotirăm că vremea nu le-a venit spre a le publica. într-o zi ne vom întoarce asupra acestui sujet, vom complecta acest articol, vom judeca fără patimă şi fără părtinire tot ce s-a făcut şi pe cei ce au lucrat într-această pricină şi vom plăti tributul nostru de laudă sau de hulă la cei ce le-ar fi meritat” (vezi supra, p. 161). Punctele de suspensie puse mai sus după cuvîntul dar arată clar că autorul era în situaţia de a nu putea continua. Precizarea vine imediat : „ însă aci credem de cuviinţă a ne opri” ; ,, de cuviinţă” în sens că nu putea merge mai departe. Corespondenţa despre care vorbeşte o avea într-adevăr şi o va folosi în Queslion economique. Aceasta este tocmai lucrarea pe care o anunţa Bălcescu zicînd : ,, într-o zi ne vom întoarce 238 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE asupra acestui sujet”, dar care în condiţiile exilului căpătase, desigur, o altă formă decit cea la care se gîndea în 1846. în afară de intervenţiile datorite cenzurii, redacţiile revistelor au făcut şi ele adăugiri sau modificări. Unele sînt introduse chiar la cererea luiBălcescu, altele, dimpotrivă, fără consim-ţămîntul său. Ne referim din nou la Puterea armată. N. Bălcescu, trimiţîndu-şi articolul spre publicare în Propăşirea, era convins că redacţia nu-1 va publica in întregime, ci numai „ ceea ce ... trebue pentru abonaţii foi ”(N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 50). în scrisoarea din 14 martie (ibidem, p. 51), referindu-se la articol, N. Bălcescu roagă pe I. Ghica să revadă manuscrisul şi în caz de va găsi greşeli să le corecteze ; afară de aceasta îi mai cerea să adauge un anumit pasaj. Prin urmare, Bălcescu accepta intervenţii ale redacţiei. Dar n-a fost mulţumit de modul cum au fost executate. La 30 mai scria prietenului său : „ Mi-au părut numai rău pentru greşelile ce s-au făcut la tipar. Unele se văd a fi ale tiparului, iar altele se văd iarăşi a fi făcute într-adins, cu gînd d-a le îndrepta. Vro cîteva îndreptări uşoare sînt cu socoteală şi mulţumesc redacţii, iar altele sînt cu totul dimprotivă. Aşa mai întîi îmi pare rău de ce aţi stricat titru, dupe cum îl făcusem eu. Aş dori să se substitueze în broşură. N-aţi adăogat la început : Partea tntli şi cele dupe cum am însemnat pe foia unde am scris precuvintarea şi dupe cum ţi-am zis clnd ai plecat” (ibidem, p. 57). Lipsind mssul Puterii armate, nu putem şti exact toate aceste „ îndreptări”, ca să le putem înlătura, nu avem decît însemnarea greşelilor semnalate în scrisorile din 30 mai şi 13 iunie, în care N. Bălcescu menţionează cîteva şi cere suprimarea pasajului final din Prefaţă : „ în sflrşit căci sînt convins că ţara românilor de îşi va lua vrodată rangul ce i se cuvine între popoarele Europei, aceasta o va fi ea datoare mai mult răgeneraţiei vechilor ei instituţii ostăşeşti”. Scrisoarea din 13 iunie 1844 a ajuns prea tîrziu la Iaşi ca să mai poată fi scos pasajul indicat. Socotind că N. Bălcescu cerea scoaterea acestui pasaj din consideraţii în legătură cu cenzura, l-am menţinut şi noi. în editarea noastră am folosit textul din extras, considerlndu-1 ca revăzut de Bălcescu. Desigur că editorii de la Iaşi au introdus unele completări acceptate probabil de Bălcescu, după cum reiese din scrisoarea menţionată mai sus, dar pe de altă parte redactorii, sau chiar tipografii, au introdus şi forme lexicale specifice, de care ne vom ocupa mai jos. Este sigur că şi în textele publicate în Bucureşti, în Magazinul istoric, mai ales în perioada cînd Bălcescu a lipsit din ţară, Laurian a făcut şi el unele intervenţii şi modificări, altele decît cele care rezultă din cele două sau trei zaţuri (vezi mai jos p. 257). O importanţă deosebită pentru restituirea textului o are îndreptarea unor anumite greşeli. Mai ales în primele tipărituri se văd numeroase greşeli de date, de nume proprii, locuri şi persoane. Nu este vorba despre greşeli de informaţie istorică ale autorului care, chiar dacă nu corespund cu informaţia actuală, trebuie menţinute ca atare pentru că reprezintă nivelul de cunoştinţe al epocii, ci de greşeli provenite foarte probabil din grafia mssului sau din lectura zeţarului, rămase necorectate. Despre unele greşeli de tipar din Puterea armată, după cum am mai spus, N. Bălcescu îşi manifestă nemulţumirea către I. Ghica în scrisoarea din 30 mai 1844 (ibidem, p. 57), după ce în scrisoarea anterioară, cea din 23 mai, 11 rugase să aibă grijă „ ca să iasă corect, mai cu seamă la citaţii” (ibidem, p. 55). Alte greşeli de tipar semnalate de N. Bălcescu sînt în Question economique. Trimiţîndu-i lui I. Ghica la Constantinopol cinci exemplare din lucrarea recent apărută, îl roagă în scrisoarea din 26 mai 1850 să corecteze unele greşeli de tipar pe care le-a scăpat din vedere (ibidem, p. 300). în ediţia de faţă am corectat greşelile de date în cronologia domnilor, de numerotare a domnilor sau de datare a unor evenimente, ori de cîte ori am avut certitudinea că sînt greşeli NOTE ŞI MATERIALE 2S9 tipografice faţă de manuscris sau ar putea fi vorba de unele forme corupte sau chiar de uşoare inadvertenţe din manuscris. Dăm mai jos cîteva dintre modificările pe care le-am făcut. Lucrarea şi pagina Text N.B. Ediţia de faţă Puterea armată şi arta militară J . Teleafla Teleajin )J . Orvenca Orbească . Bozoreanca Bujoreanca „71 . Gheghenii Găgenii . Capalegu Cacaleţi . Zmicea Zimnicea .... . Gamensul Căcăneul »> ....... . Căliesti Călineşti „ „ ...... . Sulazu Izlazu D . Gheamlaniţa Iablaniţa J» fi • ■ • ♦ • * ♦ . Bogoşi Gogoşi Comentarii asupra bătăliei de la Câmpii Rigăi p. 81 . Barsselio Barlezio Cuvtni preliminariu ... p. 99 . , 1200 1290 Ion Tăulu p. 111 . P utile Putila . Ispisul Ispasul D n ....... . Vilivcea Vilavcea )> . Iamistia Zamostia . Viscauţii Văscăuţii J) D ....... . Volona Voloca „112 . Bălăceşti Bălineşti 240 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Lucrarea şi pagina Text N.B. Ediţia de faţă Spătarul Ioan Cantacuzino p. 117 ....................... 1787 1786 „118..........................31 iunie 31 iulie „ ............................Porozeni Porceni „ 127 n.......................Mărăcineni Mărgineni Puterea armată şi arta militară la moldoveni in timpurile mărirei lor p. 137....................Bogdan IV Bogdan III „ 143 .................... 1654 — 1658 1653-1658 „ 147 .................... 1578 1577 „148......................1612-1618 1611-1615 „ .......................Imedorova Smedorova Despre starea soţială. . . p. 154 ..................... 1274 Campania românilor in contra turcilor de la anul 1595 p. 191 . . •..................Baiazet II „193..........................Probatu „ „.........................Vracea ,, 209 . '...................asediaţilor 1247 Baiazet I Provatu Vraţa asediatorilor Alte greşeli, de acelaşi fel, îndreptate : data de elaborare a mssului începutul învăţăturilor bunului şi credinciosului Ion Neagoe Basarab, ,, începutul veacului XV”, trebuie îndreptat „ începutul veacului XVII” ; data de început a domniei lui Gheorghe Ştefan (domnul Moldovei) trecută în Puterea armată 1644, trebuie considerată ca greşeală de tipar şi corectată 1654, după cum era admisă în timpul lui N. Bălcescu; data bătăliei de la Cahul, 1564, trebuie îndreptată 1574 ; anul 1580 pînă cînd ,, a stat în putere armată română”'trebuie schimbat în 1558, pentru că N. Bălcescu arată în continuare : ,, De atunci şi pînă în 1592, domniile ticăloase ale lui Mircea II, Petre III, Ştefan II şi Alexandru III o dezorganizară şi o împuţinară”. Or, după Tablele istorice, a doua domnie a lui Mircea II începe la 1558 şi nu la 1580, iar ceilalţi domni menţionaţi ocupă tocmai perioada pînă la 1592. Data domniei lui Constantin Basarab 1655 — 1659 (Românii şi fanarioţii, p. 106) trebuie schimbată în 1654 — 1658; de fapt în Puterea armată şi arta militară ... Valahia (p. 54) apare „Constantin I, la 1654, înveşmânta pe căpitanii dorobanţilor ...”, deci în 1654 era domn, iar în Postelnicii Costantin Cantacuzino ( p. 128) se dă „La 1658, mazîlindu-se . . . Costantin Basarab”. Sfîrşitul dom- Note şi materiale 241 niei lui Radu Leon — 1668 (Românii şi fanarioţii, p. 106) trebuie schimbat în 1669, cum reiese şi din Hrisovul dat de Radu Leon în 9 decembrie 1669 (vezi p. 106 şi p. 108). N. Bălcescu face deseori citate din autori; uneori citatele sînt corecte, alteori au abateri de la textul original. Am corectat aceste abateri atunci cind le-am socotit greşeli de tipar ; în toate celelalte cazuri le-am lăsat aşa cum sînt; ele reprezintă tehnica de lucru a timpului; astfel am lăsat nemodificate, printre altele, citatele din Învăţăturile lui Neagoe, deşi nu corespund în totul cu textul. Atît cit cunoaştem mssele lui Bălcescu, cu excepţia unor file din versiunea a doua a scrierii Românii supt Mihai Vodă Viteazul, toate celelalte relevă o redactare grăbită; scrisul este nervos, de multe ori neglijent; ştersăturile şi adăugirile sint frecvente. Chiar atunci cind vrea să adopte o grafie mai ordonată, nu reuşeşte decît în primele pagini sau numai în primele rîndurL Recunoaşte singur că mssele sale conţin greşeli, fie din cauza grabei în care le-a scris, fie a lipsei de linişte sufletească în momentul cind le-a redactat. Despre mssul pentru tipar al Puterii armate scria lui I. Ghica că nu a fost deloc calm atunci cind l-a copiat. Este instructiv de urmărit în ediţiile succesive apărute după moartea lui N. Bălcescu în ce măsură editorii au sesizat erorile şi cum le-au îndreptat. Limitind analiza numai la numirile geografice se constată că în timp ce vechii editori, de cele mai multe ori, au observat greşelile şi le-au corectat, editorii mai noi, dintr-un respect exagerat al textului prim, au păstrat numirile greşite de localităţi. La 1878, Al. Odobescu, observînd greşelile din Puterea armată, a Îndreptat pe cele mai multe, a păstrat însă : Teleafla, Orveanca, Porceştii. P.P. Panaitescu a corectat Teleafta în Teleajen, a lăsat însă Orveanca. Editorii din 1953 ai Operei lui N. Bălcescu în mod voit ignorind munca de editare anterioară au luat textele prime fără simţ critic, şi au păstrat toate numirile greşite; astfel, prin răspîndirea pe care această ediţie a avut-o s-au pus într-o largă circulaţie texte greşite, influenţînd ediţiile următoare, incit astăzi, chiar în ediţiile şcolare, figurează toate numirile greşite semnalate mai sus (vezi, de pildă, textul din ediţia : Scrieri alese , Biblioteca şcolarului, Buc., 1960). O succintă analiză a greşelilor menţionate nu este lipsită de interes. După cum am spus, unele sint simple greşeli tipografice datorite fie lipsei de atenţie a zeţarului, fie grafiei neclare a lui Bălcescu. De exemplu : Bogoşi — Gogoşi, Călieşti — Călineşti, Zmicea — Zimnicea etc. Altele sînt urmare a confuziei şi alternanţei literelor chirilice şi celor latine din alfabetul de tranziţie. Astfel, Grădiştea (scris probabil Pradistea cu r chirilic) datorită confuziei între P şi T a apărut Trădişlea, Goroslo (scris probabil /’oroslo) a apărut Toroslo (aceeaşi greşeală), Odivoaie, Orbeanca, din cauza confuziei între B chirilic şi b latin, au devenit Odiboe şi Orveanca. Unele provin din disgrafia lui N. Bălcescu şi sigur au existat în mssele lui., Cîteva greşeli s-ar putea explica prin folosirea necritică a diferitelor izvoare. Astfel, în Campania (p. 205) scrie : „în 15 octombrie 1595, armata creştină se apropia de Tîrgovişte de care fusese depărtată cale de şase ceasuri” (informaţia din notă : Sicur d’Embry, De Thou, Jacobinus in Reusner, p. 220). în paragraful următor (p. 206) continuă: „în 6 octombrie, a treia zi a asedierii, cîte trei prinţi aliaţi intrară în Tirgovişte . . .” (aici informaţia este luată după Watther, care a dat-o după stil vechi). Or, a treia zi după 15 oct. nu poate să fie 6 oct. Deci, sau 6 oct. [stil vechi] sau 18 oct. Altele reproduc pur şi simplu informaţiile curente în epocă. O altă dificultate pe care o intîmpină un editor exigent de texte N. Eălcescu o constituie disgraîiile. O analiză atentă a manuscriselor lui N.Bălcescu şi chiar a unor texte tipărite relevă o confuzie între anumite litere şi înlocuirea unora prin altele. La prima vedere s-ar părea că este- 16 — c. 6X0 r 242 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE vorba de o simplă neglijenţă din graba scrisului, o neglijenţă de grafie sau — în unele cazuri — de greşeli de ortografie. Dar gruparea şi sistematizarea acestor aparente greşeli ne arată ■că ele nu sînt întîmplătoare, ci apar cu o anumită regularitate la aceleaşi litere, dar că nu reprezintă un fenomen general, adică confuzia nu este permanentă, ci limitată şi relativă; acelaşi cuvînt este scris uneori corect, iar după cîteva pagini, sau chiar rînduri, greşit. Fenomenul este totuşi specific. Aceleaşi greşeli apar în aproape toate manuscrisele, atît vechi cit şi noi, în concepte scrise în grabă şi în copii transcrise cu grijă. Deci rezultă că aceste greşeli nu pot fi atribuite grabei sau neglijenţei, ci reprezintă un fenomen disgrafic care se datorează pronunţării defectuoase a lui N. Bălcescu. Studiile logopedice au dovedit că la unele persoane dislalice, defectele de pronunţare se reflectă in scris. Or, Bălcescu în scrisoarea din 14 martie 1844 (N. BXi.cescu, Opere, IV, Corespondentă, p. 51) mărturiseşte că face confuzie între literele a(c) şi a (E), explicînd această greşeală „ faute que je fais souvent â cause de ma mauvaise prononciation“. Deci singur recunoaşte că face anumite greşeli şi că aceste greşeli provin dintr-un defect de vorbire. Fenomenul nu este unic In scrisul românesc. în nota la precuvintarea cronicii lui Neculce, scrisă de M. Kogălniceanu, întllnim următoarea observaţie: „Ortografiea păzită de Ion Neculce în cronica sa este întocma aceea a lui Nicolai Costin, contimpureanulu seu, numai cu atîta deosebire că în multe rînduri în locu de ţ elu se slujesce de s : aceasta ar denota o meteahnă în pronunciaţiunea autorului” {Cronicele României seu Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei. A doua ediţie, t. II, 1872, p. 177). O analiză a greşelilor şi sistematizarea lor arată că confuziile nu se reduc la cele două litere menţionate de Bălcescu (c şi t), ci cuprind o gamă mai variată de litere. Cea mai frecventă şi mai caracteristică ră nine totuşi confuzia între africatele c (ce, ci) şi f(ţ). Dăm mai jos ■cîteva exemple : 1. adufi (aduci), aiţi (aici), austriaţi (austriaci), caza/i (cazaci), căţi (căci), cin-teţele (cîntecele), comuniţi (comunici), credin/ioasă (credincioasă), dobito/ie (dobitocie), dumesniţi (dumesnici), elţiu (elciu), f alţii (fălcii), fafi (faci), frânţi (franci), împăţui (împă-ciui), încoaţi (încoace), însărţinat (Însărcinat), insărjinase (Însărcinase), însărfinează-1 (însăr-cinează-1), însăr/inez (însărcinez), înţep ut (început), Jelaţiţi (Jelacici), măriţicâ (mărieică), miţi (mici), munţii (muncii), născoţit (născocit), Neguliţi (Negulici), nevredniţia (nevrednicia), porunţile (poruncile), puterniţi (puternici), răţindu-ne (răcindu-ne), sălbătăţit (sălbăticit), săraţi ■(săraci), sărăţia (sărăcia), Săţele (Săcele), spiţiu (spiciu), strasniţie (străşnicie), trebuinţioasă (trebuincioasă), să ţeară (să ceară), ţerind (cerînd), ţitească (citească), în veţi (în veci), ziţi (zici), ce ziţi (ce zici) etc., dar şi 2. ambicios (ambiţios), ameceală (ameţeală), anevoince (anevoinţe), anunciat (anunţat), Barici (Bariţ), cărei (cărţi), cărucele (căruţele), cerindu-ci-se (cerlndu-ţi-se), cese (ţese), ■cetăcile (cetăţile), cipetele (ţipetele), Creciulescu (Creţulescu), cuviincele (cuviinţele), despărcirea despărţirea), donice (doniţe), doniciari (doniţari), dorobanciul (dorobanţul), făcernicie (făţărnicie), ferbănceala (ferbănţeala), faceci (faceţi), frăceşti (frăţeşti), Galaci (Galaţi), hoceste (hoţeşte), Smbunătăciri (îmbunătăţiri), înceles (înţeles), iniciativă (iniţiativă), înfăcişa (înfăţişa), înştiinţează (înştiinţează), întrebuincezi (întrebuinţezi), judece (judeţe), Mărci (Marţi), muici (mulţi), mulcime (mulţime), mulciumire (mulţumire), nemulciumiţi (nemulţumiţi), nicică (niţică), norocici •(norociţi), peticiea (petiţia), plătici (plătiţi), pucin (puţin), pucinele (puţinele), sfancihi (sfanţihi), sfincenie (sfinţenie), sfincire (sfinţire), sperancele (speranţele), suscinlnd (susţinind), suscinut susţinut), ştiincele (ştiinţele), zdrence (zdrenţe) etc. NOTE ŞI MATERIA!® 24» Nu am considerat disgrafii şi nu am menţionat aici alternanţe curente în epocă, în special la neologisme, ca de ex : asociaţie-asoţiaţie, comerciu-comerţ, olicer - of iţer, provincie-provinţie, provincial —provinţial, social—soţial, societate —soţietate etc. Urmează ca frecvenţă confuzia între s şi ş. De ex : 1. aşezat, aştept, Braşov, duşmani, gresală, meşteşug, misei, oraş, orăşel, poslusniji* răvăsel etc., fără a menţiona cuvintele care conţin grupul de consoane sc şi st folosit în mod curent în locul grupului şt, de ex : aştept, cîstig, creştin, miniştri, noştri, scie, ştie etc., dar şi 2. casă (casă), caşu (casu), copleşiseră (copleşiseră), crişa (crisa), dînşiul (dînsul), eşe (ese), eşişe (eşise), închis (închis), împresurase (împresurase), masa (masa), poşiţia (posiţia), sosit (sosit), şanse (şanse). Dacă în primul caz explicaţia s-ar putea găsi prin omiterea, din neglijenţă, a sedilei, în cazul al doilea nu se poate găsi credem altă justificare decît cea arătată de noi. Confuzia între z şi j sau ge. 1. angazase (angajase), bagazul (bagajul), ecsazerat (exagerat), intrizi (intrigi), înzosirea (înjosirea), vrezmas (vrăjmaş), vrezmăsie (vrăjmăşie), zumătate (jumătate) etc. şi 2. bijuindu-se (bizuindu-se), gramajul (grumazul), chibjuit (chibzuit), intrigheajă (intri-ghează), înapoiej (înapoiez), îngrojitor (îngrozitor), îngrojiţi (îngroziţi), jac (zac), jăcui (zăcui), jăceam (zăceam), jadar (zadar), jadarnic (zadarnic), jalog (zălog), jor (zor), obrajnicie (obrăznicie), redijeajă (redijează), redijeje (redijeze), sloboji (slobozi), slobojit (slobozit), spînjurat, (spînzurat), viteaj (viteaz) etc. Alte confuzii mai puţin frecvente sînt : confuzia intre r şi l: bilu/i (biluri), cu ca le (cu care), munţilo/ (munţilor), materiaruiile (materialurile) etc. Confuziile sînt mai frecvente în cazul cînd literele ,, vulnerabile” se succed sau sînt în imediata apropiere, de ex.: ce ce-am zis (ce (i-am zis), ce ce-am dat (ce ji-am dat), ce ce-am scris (ce (i-am scris), ţi-aji cere (ţi-aşi cere), fac /i-o face (fac ce-o face) etc. Uneori N. Bălcescu îşi dă seama de greşeala făcută şi o corectează. Alteori, mai ales la transcriere (Românii supt Mihai Vodă Viteazul), corectînd o disgrafie face alături alta. Ca exemplu tipic putem cita următorul pasaj din ms 77, f. 52 : ,,. . . vite, aceste soaţe ai mun-/ii”. La transcriere, ms 79, f. 24, dîndu-şi seama că scrisese greşit cuvîntul „muncii” scrie pasajul în forma următoare,, . . . vite aceste soace a muncii”, deci, după cum am spus, corectînd o disgrafie face alături alta. Dacă la alfabetul latin confuzia intre s şi ş s-ar putea atribui omiterii sedilei din neglijenţă sau grabă, la textele scrise sau tipărite cu caractere chirilice explicaţia nu este valabilă* fiind vorba de caractere cu totul diferite, c respectiv s şi m respectiv s. Asemenea disgrafiii s-au păstrat şi în unele texte tipărite. Cu toate că Bălcescu, trimiţînd spre tipărire Puterea armată, îl ruga pe I. Ghica să facă corecturile necesare, iar Ghica fără îndoială a citit şi a corectat manuscrisul, unele disgrafii au rămas totuşi necorectate. Astfel, semnalăm : bracele (bra(ele), cetăci (cetă(i), cetăceni (.cetăţeni), douăzezi (douăzeci), Dumineţi (Dumineci), finece (fineţe), Galaci (Gala/i), îmbunătăcL (îmbunătă/i), înve/inatâ (învecinată), jîmbit (zîmbet), jac (zac), neputincioşi (neputincioşi), porunji (porunci), poslusnifi (posluşnici), pucin (pu/in), sărafi, sără/ie (săraci, sărăcie), silnicie (silnicie), trebuincele (trebuin/ele), trenceroasă (zdren(uroasă), /ireadă (cireadă) şi altele. Unele forme disgrafice se găsesc chiar şi In textul tipărit al Cintării României; de ex.: fncru-(işlndu-se (încrucişîndu-se), mulcime (mul/ime), îneelep(iunea (ln/elepciunea) şi altele. Ar putea. r 244 G. ZÂNE ,şi ELENA G. ZÂNE fi o dovadă că tipărirea s-a făcut după un text transcris sau tradus de N. Bălccscu. (Pentru amănunte : Elena G. Zâne, Disgrafiile in manuscrisele lui N. Bălcescu, în Studii şi cercetări de bibliologie, BA.R-, III, 1960, p. 253 — 266; în acest studiu se dau indicaţii asupra lucrărilor şi a filelor de unde au fost scoase exemplele). Toate disgrafiile au fost corectate ; o ediţie cu menţinerea lor ar fi imposibilă. * * * în momentul în care N. Bălcescu începe să tipărească, ortografia românească, după cum se ştie, nu era stabilită. Eliade spune : ,, Fieştecine a scris după cum i s-a părut, fără nici o regulă şi fără nici un obicei”(I. H. Rădulescu, Opere, II, Buc., 1939, p. 193). Totuşi, atît Bălcescu cit şi alţi contemporani ai săi şi-au dat seama de necesitatea creării unui sistem ortografic unic. Discuţiile de presă sînt cunoscute. în iarna 1843 — 1844 un grup de tineri intelectuali, printre care şi N. Bălcescu, se adunau într-un fel de cenaclu în care se discutau, printre altele, şi probleme în legătură cu limba literară şi ortografia unică. în acest sens N. Bălcescu informa la 11 ianuarie 1844 pe I. Ghiea : ,, De trei luni de zile noi am întocmit, în toate miercurile, soarele literale ; ele se alcătuesc de Tel, Voincscu, 2 Goleşti, 2 Bălceşti, Boliac, Lauriani, prof. de filosofie, Eliad, Bălăşescu, Urianu, Negulici, Anagnosti, Predescu, Filitis, Bolintineanu şi alţii. Cele mai multe dezbateri s-au ţinut asupra limbii. Am făcut o apropiere între deosebiţi autori şi deosibitele sisteme şi căutăm să venim la unul după care să scrim toţi, ca să lipsească odată această al doilea Babei” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 45). Aceeaşi informaţie este dată şi în Propăşirea, nr. 2, din 16 ianuarie 1841, p. 16 . Cu toate discuţiile purtate, un rezultat pozitiv nu s-a obţinut. O adunare cu Eliade, Laurian, Bălăşescu, Bolintineanu făcea de la început imposibil un acord asupra unui sistem ortografic şi a unei singure limbi literare. Unii dintre membrii cenaclului işi expun din nou părerile în presă. în iunie, M. Kogălniceanu, publicînd în Propăşirea articolul Iui A.T. Laurian, Cercetări despre limbă, scrie : ,, Redacţia a publicat acest articol numai pentru importanţa sujetului, adecă potrivire a teoriilor cuprinse in ei şi ca îndemn la desbateri viitoare asupra limbii, din care în sfîrşit nu poate eşi decît folos, însă nicidecum un model practic pentru ziua de astăzi, pentru că ea ştie ca şi alţii ce însămnează cuvintele «l'usage est le tyran des langues »“. Poziţia lui A.T. Laurian interesează, căci în curînd va trebui să găsească un mod de înţelegere in aceste probleme cu viitorul coredactor al Magazinului. între timp, N. Bălcescu este, fireşte, confruntat din ce in ce mai mult cu problema ortografiei. Experienţa pe care a făcut-o tipărind la Iaşi Puterea armată l-a determinat în 1815, cînd a luat hotărîrea ca împreună cu Laurian să editeze o publicaţie periodică, să adopte cîteva norme de bază în materie de limbă şi ortografie. Nu cunoaştem discuţiile sale cu profesorul transilvănean, dar cunoaştem concluziile la care au ajuns cei doi redactori. Editorii au ţinut să-şi informeze lectorii despre regulile de ortografie adoptate, prin următorul aviz tipărit pe faţa a doua a copertei primei fascicule din Magazinu istoric. „Una din vederile Magazinului istoric fiind a răspîndi cunoştinţa istorici românilor în toate provinţele Daciei, pentru articolile originale redacţia va întrebuinţa o limbă şi o Ortografie mai progresivă, dar moderată, şi care să fie cît se va putea bine priimită de către deosebitele dialecte româneşti, luînd de la fiecare dialect, sau mai bine provinţialism, aceea ce i se va părea bun şi raţional. Spre acest sfîrşit cît pentru ortografie s-a priimit, în parte, cea adoptată de Gazeta Transilvanii. Drept aceea însemnăm pentru cetitorii noştri, cari nu vor fi încă deprinşi cu cetirea acestei foi, că e se ceteşte ca ea şi o ca oa. Scrierile vechi însă se vor tipări cu limba şi ortografia lor. în traduceri de documente din limbi străine se va păstra şi în româneşte cît se va .putea caracterul scrisului”. NOTE -ŞI MATEiRIAUE 245 Principiile de limbă şi ortografie ale Magazinului sînt precis formulate : o limbă unitară, progresivă dar moderată, alcătuită lexical din toate graiurile româneşti, iar ortografia cea adoptată de Gazeta de Transilvania, dar numai în parte. Caracterul „progresiv”, dar totodată „moderat” pe care Magazinul ţine să-l atribuie concepţiei sale, trebuie raportat la diferitele curente ale vremii şi în special la curentul latinist. Tendinţa către o concepţie nouă în problema formării limbii literare şi a ortografiei este vădită ; iar normele enunţate atit pentru redactarea studiilor, cît şi la transcrierea documentelor, ne duc la concluzia că ele reprezentau o soluţie de compromis între opinii deosebite. Un compromis fragil, căci ambii redactori au trecut repede la sisteme sau tendinţe ortografice deosebite, folosite chiar în Magazin. încă din 1838 G. Bariţ, răspunzînd lui T. Cipariu în legătură cu problemele de ortografie, enunţă următoarele reguli — destul de contradictorii — pe care urmează să le respecte. în primul î'înd — spune dînsul — „voiu să scriu cum vorbesc”, nu înţelege să dea întîietate nici unuia din dialectele sau graiurile existente ; va scrie în limba care place mai mult auzului, în limba care se apropie de limba din cărţile bisericeşti. în privinţa ortografiei nu vrea să adopte nici ortografia de la Bucureşti,nici cea de la laşi; în scrierea anumitor cuvinte recomandă să se ţină seama de etimologie : „etimologia, deducerea, derivaţia zicerilor. . . aceasta o păzesc toate neamurile, aceasta sin tem datori să o păzim şi noi” ; în legătură cu neologismele, spune : „în zicerea scrierilor streine şi împrumutate voiu păzi analoghia zicerilor curate româneşti. Spre pildă, nu voiu scrie niciodată Ţiţero, dar totdeauna Cicero, căci eu nu zic ţelate, ţină, dar cetate, cină” (Corespondenţă intre doi ardeleni asupra ortografiei, în Foae literară, nr. 8, 1838, p. 61—64). Acest sistem, cu înclinaţii spre eclectism, este adoptat de redactorii Magazinului, dar numai „in parte”. Este interesant de urmărit în ce măsură au fost aplicate principiile enunţate. Cercetarea este facilitată prin faptul că există tiraje succesive cu zaţuri deosebite ale Magazinului istoric pentru primele două tomuri ale revistei. în 1941, A. Sacerdoţeanu, dispunînd de mai multe exemplare din Magazinu istoric, a constatat deosebiri grafice şi ortografice între ele. Din această cauză a tras concluzia că primele două tomuri ale revistei „s-au bucurat de al doilea tiraj cu zaţ nou”. (Ceva despre ,,Muguzinul istoric pentru Dacia” şi publicaţiile lui Laurian, în Arhiva românească, VII, 1941, p.356 —360). Extinzîud cercetările la un număr mai mare de exemplare, H.I. Nestorescu se raliază la observaţiile din 1941 şi susţine părerea că ar fi existat mai multe „ediţii”, trei, patru şi chiar mai multe la unele broşuri (Ştiri inedite privind tipărirea şi răspindirea ,,Magazinului istoric pentru Dacia”, în Studii şi articole de istorie, XI, 1968, p. 45 — 73). Problema interesează în mod deosebit o ediţie de texte, căci trebuie stabilit, dacă există intr-adevăr mai multe ediţii sau zaţuri, care dintre ele se ia ca bază pentru editare. Din Magazinul isloric s-a păstrat un număr relativ mare de exemplare, aşa că o cercetare mai largă poate fi întreprinsă. Pe baza examinării a peste douăzeci de colecţii aflate în diferite depozite, am ajuns la concluzia că există următoarele zaţuri : Tom I, nr. 1 : 2 zaţuri, nr. 2, 3 şi 4 (pînă la pagina 250) : 3 zaţuri, nr. 4 (de la pagina 251), nr. 5 şi 6 : 2 zaţuri, Tom II, nr. 1—6 : 2 zaţuri, Tom III —V : 1 zaţ. 24 ti G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Deosebirile dintre zaţuri şi deci numărul acestora se constată din aşezarea In pagină,, caracteristicile grafice ale unor litere şi cifre, grafia şi ortografia unor cuvinte, corectarea greşelilor de tipar. Explicaţia mai multor zaţuri ni se pare simplă şi în sprijinul ei se pot aduce şi dovezi documentare. Tirajul primelor două tomuri din Magazin fiind insuficient, editorii pentru a satisface cererea au dispus scoaterea unor noi tiraje. Zaţul prim fiind desfăcut, s-a procedat la o nouă culegere — una şi chiar două — la intervale diferite. Zaţul nou fiind cules, foarte probabil, de alt zeţar şi corectorul (eventual autorul sau editorul) profitind de ocazie pentru a da noi îndrumări ortografice şi a face corecturi, acelaşi text a ieşit în variante diferite. Este mai mult decît probabil că însuşi Laurian a dat instrucţii cum trebuie culese unele zaţuri, în spiritul concepţiei sale; nu este exclus ca însuşi culegătorul tipograf, în lipsa autorului care să-şi supravegheze textul, să fi lăsat urme ale obişnuinţei sale. Exemplarele cu zaţuri (tiraje) diferite nu au anume semne caracteristice după care să se poată stabili ordinea de succesiune a zaţurilor, astfel că această ordine trebuie dedusă, în principal, din analiza internă a textelor. Ordinea zaţurilor interesează la alegerea exemplarului de bază pentru editare, căci în articolele lui N. Bălcescu în unele zaţuri există intervenţii care în mod cert nu sînt ale sale. Schema zaţurilor este următoarea, aşa cum rezultă din analiza lor comparativă : Z — 1, zaţul prim, cules după manuscrisul autograf Bălcescu, Z — 2, zaţul al doilea, laurianizat în parte, cules după Z — 1 ; aceleaşi caractere cu Z — 1 la litere, dar cu caractere diferite la cifre ; cu corecturi la date, dar şi cu unele greşeli la nume proprii; Z — 3, zaţul al treilea; la fel parţial laurianizat, cules după Z — 1, cu caractere grafice diferite, folosite în Z — 1 abia începînd cu nr. 1 al tomului al III-lea, greşelile corectate în Z — 2 sînt lăsate necorectate în Z — .3. Schema de mai sus reprezintă însăşi ordinea de culegere a zaţurilor, deci şi a tirajelor. Ordinea zaţurilor, după cum am spus, este importantă la alegerea exemplarului care trebuie luat de bază la editare. Este prima dată cînd se pune problema. Nefiind cercetată pînă acum, găsim de multe ori citate forme de limbă care nu sînt ale lui Bălcescu, fiind luate din Magazinu istoric tiraj II sau III. Stabilirea succesiunii se barează atît pe identitatea de limbă între textele manuscrise ale lui Bălcescu din epoca respectivă (corespondenţa) cît, mai ales, pe deosebirile grafice şi ortografice care decurg din compararea exemplarelor cu zaţuri diferite. Nu insistăm asupra identităţii de limbă, socotind suficient de concludent al doilea indiciu. Concluziile analizei interne a textelor sînt confirmate şi de corespondenţa dintre Laurian şi G. Bariţ în legătură tocmai cu chestiunea retipăririi Magazinului (George Bariţ şi contemporanii săi). La 14 ianuarie 1846, Laurian îşi informa ,,fratele” despre mersul retipăririi Magazinului de care el singur, pare-se, se ocupa, scriindu-i: ,,îndată ce se isprăveşte această [a] 2a broşură, tom II, noi retipărim broşura 1, tomul I. Deci, încă puţină răbdare şi [îi vom] mulţămi pe toţi” (p. 104). Aşadar la începutul lui ianuarie 1846, voi. I al Magazinului era epuizat, volumul al II-Iea era în curs de tipărire şi ajunsese la broşura a doua. Peste două săptămîni, la 1 februarie 1846, Laurian scria din nou aceluiaşi : „Tocmai astăzi am isprăvit şi nr. 2, tom II”, şi adaugă „cu nr. 1 din tom I nu mai este glumă, luni îl pui supt tipariu să-l retipăresc” (p. 107). Dar tipărirea acestui nou tiraj nu mergea chiar aşa de uşor; pe la sfîrşitul lui februarie broşura era încă „supt tipariu” (p. 108). NOTE ŞI MATERIALE 247 Imprimarea primei serii mergea normal; la 29 martie 1846, Laurian anunţa lui Bariţ apariţia nr. 3 din tom II şi că pînă la Paşti va ieşi şi nr. 1, tom I (p. 109). La 22 mai 1846, îl informa că i-a trimis de patru săptămîni nr. 1, 2 şi 3 din tom II şi că acum — adică la 22 mai — îi trimite împreună cu nr. 4, tom II, şi nr. 1, tom I, adică nr. cu Z — 2. La 21 iunie, Laurian întreba pe Bariţ: „Aţi mulţumit pe toţi cu n-rul 1, Tom I ?”, ceea ce înseamnă că era căutat. Celelalte numere ale tomului I (nr. 2, 3, 4, 5 şi 6) şi nr. 1 din tomul II au apărut abia spre sfîrşitul anului (p. 117). Despre retipărirea altor numere nu mai avem informaţii. Laurian continuă să trimită numerele din prima serie pe măsură ce apăreau. Astfel la 22 decembrie anunţă trimiterea nr-lor 5 şi 6 din tomul III (p. 120), la 11 martie 1847 trimite nr. 1, tom IV (p. 126), la 6 mai 1847 nr. 2 (p. 130) ş.a.m.d. La 27 iunie/9 iulie 1848, tom V era complet apărut (p. 147). Corespondenţa nu ne dă informaţii decîtcu privire la retipărirea nr. 1 — 6, tom I, şi nr 1 tom II, dar analiza grafică a exemplarelor cercetate din Magazinu arată existenţa absolut certă a tirajelor aşa după cum le-am dat în tabelul de mai sus. Dăm toate aceste detalii ca să se vadă că Laurian era singurul care se ocupa de revistă şi în aceste condiţii un om cu caracterul şi cu concepţiile sale era peste putinţă să nu fi căutat a-şi impune vederile, chiar dacă iniţial ar fi făcut unele concesii. Astfel deosebirile semnalate în zaţuri sînt urmarea, în primul rînd, a vederilor sale în materie de limbă şi ortografie. Dacă zaţurile următoare s-ar fi cules exact ca primul nu era nici o problemă. Zaţurile 2 şi 3 sînt numai în parte laurianizate şi însuşi Laurian ne lasă a înţelege de ce. La 11 martie 1847 scria lui Bariţ : ,,D-ta ştii că eu sînt autorul Tentamelui, prin urmare, purist radical. Cu toate acestea, socotesc că la un journal ar fi făcut bine dacă ar fi pus semne pe vocale încai un an, pînă s-ar deprinde cititorii” (p. 127). Deci omul neînduplecat, sigur şi rece, ştia să facă şi concesii de oportunitate. Aşa şi cu textele lui Bălcescu. Intervenţia sa In materialul coredactorului său nu era o chestie de principiu pentru el, mai ales că în perioada publicării Magazinului Bălcescu a lipsit mai mult timp din Bucureşti. De altfel Bălcescu n-avea nimic, în formaţia lui, de purist — nici Intr-o direcţie. Revenind la tirajele Magazinului constatăm următoarele: Tom I, nr. 1, la articolul lui N. Bălcescu, Cuvint preliminariu, deosebirile intre cele două zaţuri existente se constată chiar de la prima pagină din aşezarea în pagină. Astfel, la Z — 1, ultimele cuvinte din pagină sînt: ai robi; Ia Z —2 însă a’i robi ei işi; asemenea deosebiri la rînduri şi sfîrşitul paginilor se constată la toate cele 14 pagini din articolul lui Bălcescu. Ultima pagină, 14, laZ—1 are 24 rînduri, iar la Z — 2, din cauza decalajului, 28 rînduri. La fascicula 1 a tomului I (p. 1 — 82) nu se constată deosebiri la caracterul grafic al literelor, dar se constată deosebiri la caracterul grafic al cifrelor şi mai ales la ortografie. Astfel, la Z—1 cifrele sînt subţiri, unele (3, 6) se ridică peste linia celorlalte cifre, iar altele (7, 9) coboară sub linia literei. De exemplu : p. 6 Z-I ( i3i3—i593) i 711— 171G Z-2 ( 1313—1593 )■ 1712—1716 Deosebirile grafice şi ortografice între zaţurile succesive ale Magazinului permit, în oarecare măsură, să deducem şi principiile aplicate în Magazin. Dar aceste principii nu sînt respectate cu stricteţe. Astfel, în primul număr al tomului I se face cunoscut cititorilor că e se citeşte ca ea şi o ca oa. Intr-adevăr, în primul articol Cuvint preliminariu (în Z —2 : Cuvint 248 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE preafumnanuj găsim în X 1 lormc ca : ope kape, asemene (de mai multe ori), acesta, issopi,, note, flruiesn, este; tot in Z-1 apar şi forme ca nonoape, toate, XxA^diSeasRi, Xpisoase care în Z-2 sînt modificate în nano pe, tote, X'pisoee. Cu tot principiul enunţat, multe cuvinte slnt scrise, în ambele zaţuri, cu oo şi ea; astfel : aceasta (în repetate rînduri), foarte, proaste, să omoare, o scamă, oameni, Aleaksandru etc. în numerele următoare însă, fără nici un avertisment din partea redacţiei, se renunţă aproape total la e şi 6. Printre deosebirile ortografice ce se constată între cele trei zaţuri menţionăm : O frecvenţă mai mare a lui u final scurt în Z~2 şi Zi—3, astfel: istoric-istoricu, boerilor-boerilorQ, prinţ-prinţu, politic-politicu, aflănd-aflindu-aflăndu, tîrg-tîrgu etc. înlocuirea, în mare parte, a formei să, folosită frecvent de N. Bălcescu pentru pronumele reflexiv, cu se, corectură pe care îl ruga pe I. Ghica s-o facă şi la publicarea puterii armate în Propăşirea. înlocuirea terminaţiei u sau ul la substantivele masculine cu terminaţia iu respectiv iul, ca de ex. : cluceru-cluceriu, spătar-spătariu, următor-următoriu, vistier-vistieriu, vi;zir~viziriu etc. în mssele lui N. Bălcescu se găsesc ambele forme. Laurian însă scrie în această epocă exclusiv : ajutoriu, guvernatoriu, judecătorii!, proprietariu etc. înlocuirea formei arhaice asfel, aproape constantă în mssele lui N. Bălcescu, cu astfel. Afară de aceste modificări se mai fac şi altele. Ar fi fost posibil să dăm Ia fiecare pagină deosebirile dintre zaţuri, dar textul s-ar fi încărcat fără prea mare folos; am preferat metoda tabelelor comparative, aşa cum le dăm mai jos, şi care dovedesc mai clar existenţa celor două, respectiv trei zaţuri, iar pe de altă parte dau posibilitatea celor care studiază limba lui Bălcescu, avind ca bază textele tipărite, să poată cerceta mai lesne diferitele forme în care scrisul său a fost redat în publicaţii. Z-l Cuvint preliminariu p. 1 viaţa acele încunjuraţi p. 2 privilegiate asemene cei ce s'ă ocupă de Istoria aceştii p. 3 tutulor offi/iaie originei drepţii/ paeziiior popuiului român p. 4 caruri Milcoo asemenea ţara se adaogă Z —2 Cuvint prealiminuriu vieaţa (în repetate rînduri) acelea incungturaţi priviiigiate asemine cei ce se ocupă cu Istoria acestei tuturor (în repetate rînduri) officiale originii dreptului poesiilor poporului român caşuri ăiiicoru asemine (în repetate rînduri) ţeara (în repetate rînduri), dar şi ţaia se adaugă NOTE ŞI MATERIALE 249 Z —1 Z —2 p. 5 fivilă civilă noştri i noştri cronicele cronicile Canleniir Cantimir }>• Vasile Yasilie nice nici Nicolai N'icolae cealaltă ceealallă fitul fiul p. 8 Buliuş Yistiiariul Buliuş Yistieriul tfrg târg daca daca şi dacă hălăduească hălăduiască Domnia Domniea lingă lângă p. 9 vrăzmăşiea vrujmăşiea farinie fărâme socolisâ socotise Yistiiarul Yistieriul p. 10 întemeierea întemeiarea până la păiă la Costantiu Constantin viţei vieţii p. 11 condici condice cheltuelile chieltuelile p. 13 precum şi să le tălmăcimu precum să le şi tălmăcimu arhiologiee arheologice Cantemir Cantimir p. l i condici condice culegerea culegere Arăpaascl Ară&easeă După cum am spus, înccpînd cu fascicula a 2-a a tomului I (p. 83) şi piuă la p. 250 a fasciculei 4, există trei zaţuri, două, Z —1 şi 2E —2, cu aceleaşi caractere ale literelor şi al treilea, Z —3, cu caractere diferite pentru literele iji, ui,, a, p, respectiv f, iu i-, ji, p. Deosebirile semnalate la primele două zaţuri rămîn valabile şi pentru Z—3. Dăm mai jos cîteva dintre deosebirile între cele trei zaţuri din articolele lui N. Bălcescu. Z-l Românii şi fanarioţii N 1 u Z —3 p. 115 mazilia mazâlia mazilia sâ aşâză se aşâză se aşâză pământeni pămfnteni pământeni întărâtată întăritată întăritată împotriva împrotiva împotriva sânul s/nul sinul 250 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE p. 116 p. 117 p. 118 p. 119 p. 120 p. 121 p. 135 Z-l Ol 1 N Z—3 trebuea trebuia trebuea doâ doâ doue o întărâtă o Întăreşte o întărtlă înmulţiră înmulţiră îmmulţiră întărâtaţi întărftaţi întărâtaţi Spătarul Spătariu! Spătarul (de repetate Vistierul Vistier/ul Vistierul ,, „ partidei parti/ei partidei „ „ Iliaş llieaş Uiaşu bătae bătaie bătaie ^răpitorului răpitorului răpitorului iirăpirile răpirile răpirile înpotriva împotriva înpotriva intrigele intrigele intrigile Costandinopol Costan/inopo) Constaniinopol îmulţiră înmulţiră îmmulţiră boeiii boerii boierii intrigele intrigile intrigile, intrigele unile unele unele supt supta suid dobîndiră dobândiră dobîndiră hotărire hotărire hotărire să descrim să descriem să descrim lari: fase lase care apăr care apăra care apără ce sa deosibiră ce se deosebiră ce se deosebiră jertfe jerue jertfe ieremonie ceremonie ceremonie ce să aţâţase ce să aţiţase ce se aţiţase louâ luâ lua boeri boeri boieri (de mai multe asfel as/fel asfel deie dede dede (de mai multe Mitilinu Mitilina Mitiline următorul următoriul următoriul Bucureştiului Bucureştilor Bucureştilor închizfnd închizând închizind o aldoilea o aldoilea o a doua streinilor străinilor streinilor s’a privit s’au privit s ’au privit o inchee încheie închee loan Tăutul Moldavia Moldaviea Moldavia inchee încheie inchee ori) ori) NOTE ŞI MATERIALE 251 Z-l Z-2 Z—3 p. 135 Milier Milier Milierul fiul fiiul fiiul p. 136 Vizirul Viziriul Vizirul o simţise o simţise o simţiseră puterei puterii puterei Suceava Suciava Suceava Ieşi Iaşi Ieşi I’odolia Polonia Po doli p. 137 Bălâceştii Bălceştii Bălâceştii Sucevii Sucevei Sucevii Arhiva Arhivui Arhiva las Iaşi Iaşi această pompoasă declaraţie pompoasa declaraţie această pompoasă declaraţie cronicele cronicile cronicele Oihoman Oihoman Otoman Logofătul Miron Coslin p. 138 atât atit atât dansul dlnsul dânsul trataţii tractaţii trataţii pârlră pîriră pdrlră p. 139 Costantinopol Costantinopol Constantinopol a doa a doua a doua feluri feliuri feluri tutulor tuturor tuturor 1783 1683 1783 Românească Rumlnească Românească Temesuar Temişoard Temeşoarâ p. 140 mântuitorului inintuitorului mântuitorului Dimidinski Dimidiski Dimidinski locuitorii lâcuitorii locuitorii Moldovei Moldaviei Moldovei inpotrivire împotrivire împotrivire p. 141 bătrân bâtrln bătrân isvori isvorfrâ isvorirâ Asupriie Asupririle Asuprite împrejurări împrejurări împrejurări p. 142 ocazie oca sie oca siune această, ocazie această ocasie ocasiunea Bezdadea Beizadea Bezdadea să-l şi lae să-I iae să-l şi taie p. 143 nice nici nice acestii acestei acesfii 252 p. 187 p. 188 p. ISO p. 190 p. 191 p. 192 p. 193 p. 191 p. 195 p. 197 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Z-l Spătarul Ioan Cantacu'ino Monteskiu providenţa spătarul clucerul fiul praporgic origina iă cu voea Ursaskoi de o potrivă pe toată armata Silistrei aripei oştirei Rumianţov Rumianzov Pote/nkin tinerii Cantacuzino <1 ele voe domn ea 178 0 reprezentaţii d-a supăra pe locuitori dupre cum nostrff tutuior priimească August priimiţi princiului controlerul Kaminiezului 1789 liorul Hohen/ioie Românii...jur privile-gAiurile Priniipatului în viitor de Nemţi Marchezul intereselor Z-2 Monteskiu provedinţa spătariul cluceriul fiul praporcic originală cu voia Usarskoi de potrivă prin toată armata Silistrii aripii oştirii Romianţov Potenkin tinerii Cantacuzina derfe voie domnia 1780 representaţii d-a nu supăra pe locuitori dupd cum noştri tuturor priimească August priimiţi prin/ului controlorul Kaminie/ului 1789 ho/arul Ilohenio/ie Românii. . .jurd privilegiu vile Principatului în viitorime de către Nemţi Marchizul interesurilor Z —3 Monteskieu providenţa spătariul cluceriul fi iul praporcic originară cu voia Usarskoi de o potrivă pe toată armata Silistrei aripei oştirei Rum'anţov Potcmkinu tinerii Car.tacuzi/i» dele voie domn iea 178.5 represcntanţiî d-a supăra pe locuitori dupre cum nostru luturoru primească Augusta primiţi princiului controlorul Kaminie/ului 1780 horul Ilohenlo/îe Romănii. . .jurd privilegiu rile Principatului în viitor de Nemţi Marchezul intereselor NOTE ŞI MATERIALE Z-l Z —2 Z —3 p. 198 manufapturia/e manufacturi ane manufapturia/e p. 199 Celeoi CcleM Celeoi p. 200 austrienilor austrimilor austrianilor hotarule hotarăle hotarele p. 201 rămas eră rămase ră maseză tutu/or tuturor tutu/or p. 203 sădea sădea şedea Engelhard Engelhard Engelhardn Romano/' Romanou Romanoou Guvernementul Guvernamentul Guvernămentul p. 205 confnnţa confunţa conf/d/nţa a ccrsători a cerşători a cerş/tori Cepeş Cepeş Ţepeş Isvoarăle Isvoarăle Isvoarele Engels Enge/s Engei’s Postelnicu Coslandin Cantacuzino p. 380 1631 _ 1630 p. 392 1669 — 1660 După obiceiul timpului, şi Magazinul a fost corectat pe parcursul tragerii. Uu exemplar din tomul I, Z — 1, fost in posesia lui Ubicini (B.a.e., II, 100 995), conţine greşeli care nu apar în alte exemplare din acelaşi zaţ. Astfel, la p. 47, nota, r. 4 de jos, Alba-lulam; la alte exemplare : Alba-Iuliam, cu caractere diferite la litera /. La p. 51, nota, r. 1 de jos,... el sincere devitionis, la alte exemplare \ ... ei sincere devolionis, la p. 54, r. 7 de jos : servitium, corectat in celelalte servilium. Tirajele suplimentare ale Magazinului au încetat cu tomul III; nu este vorba despre tiraje îndestulătoare ale tomurilor III —V, ci de un declin în difuzarea Magazinului. Numărul abonaţilor în Bucureşti este an cu an în scădere (v. Horia I. Nestorescu, op. cit., p.55). Albina-românească, în 1847, arată că din 300 abonaţi din Moldova numai 05 şi-au achitat abonamentele. Laurian se plinge că din 1500 ex. la primul tom, a primit, din toată ţara, bani numai de la 300 abonaţi. în 1817, N. Bălcescu pare-se că avea ştiri proaste despre revista din Bucureşti. La 29 noiembrie 1817, scria din Paris lui V. Alecsandri, solicitîndu-i „un cîntec istoric vechi” pentru a mai ridica Magazinul, „care, gîndesc — spune el — că va fi căzut, căci eu de mult nu putui să mai trimit articole” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 83). Astfel cu tomul III nu se mai pune problema zaţurilor deosebite. După revoluţie Laurian mai avea exemplare de vînzare. Editarea în colecţia de faţă a articolelor lui N. Bălcescu publicate în Magazin se face după zaţul nr. 1 (Z —1), care redă textul iniţial al autorului; pentru corecturi şi întregiri a fost folosit şi Z —2 eolaţionateu Z-3. Dar trebuie să admitem în scrisul lui Bălcescu destule incertitudini faţă de normele morfologice şi ortografice din vremea sa (cf. şi Elena G. Zâne, Tirajele ,,Magazinului istoric pentru Dacia” şi problema editării operelor lui Xicolae Bălcescu, în Studia el acta Musei Nicolae Bălcescu, 1969, p. 249 — 256). Din deosebirile între cele trei zaţuri succesive nu rezultă clar în ce consta „ortografia progresivă”, anunţată în primul număr al revistei. Redactorii aveau probabil în vedere 254 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE şi trecerea la caractere latine, căci la linele anului 1846 A. T. Laurian îi scrie lui G. Bariţ : „Vedeţi de mai latinizaţi şi Dv. literele că noi avem aici de gînd să introducem în anul viitor cu totul pe cele latine” (NŢbănescu, G. Barif, în Convorbiri literare, XLII, 1908, nr. 7, p. 12). * * * Tipărirea Magazinului istoric a fost confruntată cu problema alfabetului. Este ştiut că în perioada de apariţie a Magazinului adoptarea noului alfabet era larg dezbătută. A. T. Laurian era un partizan declarat al alfabetului latin, al literelor „străbune”. Tentamen criticum contribuise mult la pregătirea cercurilor literare româneşti pentru trecerea Ia alfabetul latin. N. Băi-cescu a fost, desigur, un partizan al noului alfabet. însă introducerea „literelor” era o problemă mai complicată declto simplă iniţiativă scriitoricească. Era şi o problemă politică. Rezolvarea ci era legată şi de preferinţele cititorilor şi de utilarea tipografiilor. în 1844, Eliade procedase la un plebiscit printre lectori şi, cu toate că o mare majoritate se pronunţase pentru alfabetul latin, totuşi atît in revistele sale, cit şi in Magazinu istoric, adoptarea alfabetului latin s-a făcut treptat, in condiţii dificile şi cu un tipar greoi. în lucrările tipărite ale lui N. Bălcescu se resimt aceste dificultăţi şi un editor de texte trebuie să ţină seamă de ele. De aceea semnalăm problema. Tipărirea Magazinului istoric a început cu alfabetul de tranziţie. în nr. 1 al tomului I slnt folosite caractere chirilice, c, h, $, r, jk, i, k, a, n, p, 8, 8, g, u, ui, iii, şi caractere latine : a, d, e,i,î,m,n,o,s,t,z (la ambele zaţuri). Cu toate că din primul număr este folosită litera s, In unele cuvinte din Z —1 mai intîlnim şi c chirilic, care în Z — 2 este înlocuit prin s, ca, de ex., la p. 3, Z — 1 : (ÎKpiepile; Z —2 Supiepile; (p. 6) CkionSA-SkionSA; (p. 6) Gimion-Simion, Docitei-Dositei (p. 6 — 7). Pe coperta a Il-a interioară a tomului III găsim următoarea Înştiinţare : „Pentru figura cea supărătoare a unor litere şi pentru că se încurcă prea lesne cu altele b în loc de e f „ „ „ $ k >> ,, .. K 1 4» >> A r ” ” ” P ţ » ” ” u. g » » » Deci abia la tomul III se anunţă înlocuirea literei chirilice ip cu f; or, la Z—3, nr. 2 din tomul I este deja tipărit cu aceste caractere. Editorii motivează măsura luată prin faptul că •unele litere „se încurcă prea lesne cu altele" ; totuşi se păstrează n chirilic care se aseamănă cu n latin, r chirilic, care de asemenea se poate confunda cu r latin. Literele e, u au fost înlocuite numai la caractere de rînd (minuscule), s-au păstrat însă la verzale (majusculele), de ex. la p. 6, r. 1 —2 : Evkvreuiti, r. 8 de jos : Eoiarii; p.7, r. 2 de jos : Exrnoga, r. 1 de jos.- Earnosskie etc. Dealtfel, regulile anunţate nu sînt aplicate cu stricteţe ; caracterele latine alternează cu caractere chirilice pentru aceeaşi literă, uneori chiar pe aceeaşi pagină. Astfel, la p. 7 avem : Trirorie şi Tpirorie : la p. 1, r. 1 de jos text : Uarirrad ; p. 12, r. 9 de jos : Iţaraşi ţ-krile, Iţotora etc. Chiar pe coperta exterioară albastră, în care s-a anunţat schimbarea acestor caractere, figurează tomupi, alături de : IstoriniS, brouiSri, forma etc. La tomul IV, pe coperta interioară a numerelor 1 — 6, după acelaşi text cu justificarea trecerii la unele caractere latine, se dă următoarea listă de litere : f în loc de $ 1 „ „ „ A NOTE ŞI MATERIALS 255. r ,, »> » p ţ » *> » u g .. ’> 1*1 i 99 99 u ,, ♦ » ** 8 Deci faţă de lista din volumul precedent s-au mai adăugat literele j şi u, in schimb nu mai apar literele b şi k. La tomul IV, în care sînt legate împreună toate 6 numere, pe coperta a 2-a (albastră), după tabla de materie a tomului întreg (dealtfel incompletă), se dă următorul anunţ : „Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu înţelegerea Românilor ne amu curăţitu scriptura de cîrli-gele cele urîte curillice, şi amu rămasu ku literile cele curate româneşti. Adekă s-au pusu: â în loc de i, lungu : mână, lână, românu, cântă ă ,, ,, ,, -k scurt : sărătură, arătură, făptură v „ ,, ,, g : vadu, vorbă, vultur, venire p ,, ,, „ n : pompă, peptu, popă, lupu r ,,,,,, p : ruptură, raru, turburatu, furu h ,, ,, „ x' : hamu, haină, humă, hohotu ge, gi ,, ,, „ şi : plânge, plângi, geme, gingei ga, go, gu ,, ,, ,, rd, ro, rS : plângă, plângu, gură, gropă ghe, ghi ,, ,, „ rs, ri : unghe, unghi, ghemu, ghiaţă ce, ci ,, ,, ,, Hf, hi : face, faci, ceru, cine, cioară ca, co, cu ,, ,, „ ga, ko, k8 : facă, făcu, crepu, coptu, cucu che, chi ,, „ ,, ks, Ki : chemu, unchiu, chiaru, chioru sce, sci ,, ,, ,, m,s, ui,i : nasce, naşei, scimu, nascere si ,, ,, ,, mi : asia, verşi, leşie, ruşine, rosiu” Cu toate acestea, pe coperţile interioare şi chiar în textul care anunţă cu satisfacţie renunţarea la „cârligele cele urîte curillice” sînt folosite totuşi unele caractere chirilice ca de ex.: ku, mi, KUrxţitu, SKriptura, kxrligele, nele, Kgrilliue, r-unasu, ku vele surate Românemti, Adcs-k, nusu. Mai mult încă, deşi anunţul cu înlocuirea literelor este dat prima dată în fascicula 3, primele 50 de pagini ale numărului respectiv, p. 129 — 178, sînt culese tot cu caracterele vechi şi abia de la p. 179 se trece într-adevăr la caractere latine. Este probabil că atunci cînd s-a luat hotărîrea să se treacă la caractere latine textul Cronica Ţării Româneşti de Radu POpescu (începutul la p. 93 a nr. 2) era deja cules. înştiinţarea dată mai sus este repetată şi în numerele din tomul V. La tomul V legat Împreună, este precedată de următorul text: „Komparatigx între literele Romane mi selle Kurilline”. a, b, c, d, e, f, g, h, i, j, 1, m, n, o, p, r, s, t, u, v, x, y, z, d, s, h, a, <> $, r, X, i, ac, a, m, h, », n, p, c, t, 8, g, kc, y, 3 Şi de această dată, chiar în textul înştiinţării, sînt folosite caractere chirilice. După cum se vede din cele arătate mai sus, atît în introducerea alfabetului latin, cit şi în aplicarea regulilor ortografice se constată inconsecvenţe. De fapt, N. Bălcescu a trecut, ce e drept, de la alfabetul chirilic din primele sale msse la cel de tranziţie, folosind din ce în ce mai mult caracterele latine. El îşi dădea seama că ortografia sa, chiar mai tîrziu, nu corespunde cerinţelor timpului. O scurtă Însemnare autografă pe unul din manuscrisele din acea vreme confirmă faptul. Remiţînd unui prieten mssul Manualului bunului 256 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE român pentru a-1 transcrie, îi face următoarea recomandare : „Spre a copia dupe vorba de azi”. Acel „dupe vorba de azi” ar putea însemna că manuscrisul său, pentru a fi tipărit, avea nevoie de unele modificări ortografice. Deci o nouă problemă pentru editare. Cu tot caracterul „moderat” al limbii şi ortografiei din primele fascicule ale Magazinului, lectura sa lasă lui Al. Russo „o tristă impresiune”. Deşi recunoaşte în noua revistă ceva „frumos, mare, util”, articolele lui Laurian îl fac să consemneze la 8 martie 1846 impresia că „în zece ani nu va mai fi o limbă română, vom avea româna italienizată, francizată şi nimic altceva” (Al. Russo, Scrieri, ed. P. V. Haneş, p. 294). * ♦ * Transcrierea textelor constituie azi una dintre problemele dificile pe care le ridică o editare ştiinţifică de texte, mai ales cînd este vorba de texte din secolul al XlX-lea. Preocuparea actuală ca noile ediţii să satisfacă într-o mai mare măsură decît cele vechi exigenţe sporite, istoriografice şi filologice, a impus cercetări folositoare în domeniul limbii şi ortografiei ediţiilor. Rezultatul de pînă acum este un consens general asupra principiului de bază al transcrierii, şi anume interpretarea fonetică. Transcrierea are să ţină seamă de epoca în care au fost redactate, de regiunea căreia aparţine autorul, de particularităţile în scris ale acestuia. Dar rezolvarea în practică a complicatelor probleme de transcriere, prin adoptarea acestei concepţii, a obligat editorii recenţi să situeze pe primul plan al criteriilor de admitere sau de înlocuire a unor forme voinţa autorului. în acest sens, G. C. Nicolescu transcrie textele lui V. Alecsandri luînd în consideraţie formele specifice ale autorului, chiar dacă ele diferă de particularităţile generale ale graiului moldovenesc şi de normele ortoepice ale limbii literare actuale (V. Alecsandki, Opere, I, ediţie critică îngrijită de G. C. Nicolescu, Buc., 1965, p. 53). Criteriul ultimei voinţe a autorului rămlne un argument de întîietate şi în transcrierea textelor lui Al. Odobescu în cea mai nouă ediţie (Alexandru Odobescu, ediţie critică publicată sub îngrijirea acad. Tudoii Vianu, text G. Pienescu, noteT. \tanu şiV. Gândea, Buc., 1965, p. 22). Individualizarea interpretării ne dă noi posibilităţi de a realiza un text mai bine transcris, însă chiar şi aşa — dacă luăm în consideraţie textele Bălccscu, limitate, în raport cu o transcriere în afară de orice discuţie. In plus transcrierea textelor lui N. Bălcescu trebuie să ţină seama la lucrările tipărite de formele de limbă şi ortografic introduse de editori, iar la msse de intervenţiile copiştilor, în cazul cind mssele au fost transcrise, şi de formele disgrafice ale lui Bălcescu. Atît unele din intervenţiile editorilor, cit şi disgrafiile trebuie înlăturate şi aşa am şi procedat. Nicolae Bălcescu şi-a tipărit lucrările la Iaşi, la Bucureşti, la Braşov şi la Paris. Dacă vom compara ortografia acestor scrieri, în special a celor publicate la Iaşi în Foaie şi a celor publicate în Magazinu istoric — şi mai ales ultimele, cînd N. Bălcescu nu mai era în ţară, cu toate că publicarea lor s-a făcut la interval de cîţiva ani şi prin urmare nu poate fi vorba de transformări datorite evoluţiei limbii sau a ortografiei —, vom constata deosebiri mari, care nu se pot explica decît prin intervenţia editorilor, tipografilor sau a corectorilor publicaţiei respective, care îşi imprimau modul lor de a scrie. Acest mozaic grafic şi ortografic este străin de scrisul său şi mai ales de modul cum, într-un anumit moment, ştim că voia să-şi tipărească lucrările. în textele din Propăşirea, şi mii tîrziu din România literară, au fost introduse forme regionale — moldovenisme — care au lipsit cu siguranţă din ms, pentru că unele apar corectate în textul din broşură, iar altele nu au fost folosite niciodată de Bălcescu. Astfel, în textul din revistă avem forme ca : a ave, am pute, videm, videre, al doile, a tree, şese etc. Unele au fest corectate în Extras, ca de ex. : ajunsă — ajunse, asemine — asemenea, alunce — atuncea, carea — care, ieţigii — lefegii, mătasă — mătase, samă — seamă şi altele. *«jaie IUI JITSPAP'K Dwaiahn, a»a St Mal ItBTEPBA APHATTs HM APTA MUlTAra. D, « «sreBMlqwe iţliww'in Ut Buatli • w oM*n iiMM ara» Ecpraa. Kif-itt uf* iţ m unt ui aia» m»m «pat « laur» m Mtu XIV. Kapnaâ ■rinrrf.cpa jinrir* te opl a opnaicape, wttwntra d» MDoewn. cu «aripe* ie (Mise') ce tav-Ttt» ie iri«p! «pmaoJ apmV »pr«ntoipat iiteiaura. »i—»t araal *• Meneam jnradeadţ cniwtn mitre naţie «ap* mnaaaiaj ui» —tenuut» m • uisn de tfrt rara 4» Btrce 4**1. at adeca raputad «turu aa n»tepe* fWtMMil. «nml nat tfeula * ee 4mt ap‘u aiunişc, ral a re aampacap» apa inur, ac #&*d iui m nan ie ahi a rpea-si. an aatadU Hraepe* apMateaap m ataa» iaetm-E«r ♦paaNwra, «ara amrpapfe taatweiţ ani i ««uda» ac paâaear aumafra-giei aaă m*eeş% arpu* m oakrtapi- « aop aa -taina terrirtsn.i«p Paataae. X*-' n^n ie Perna» nrp>ee$ emet aepdace rut ai ainepea «n'ute a sad «aaep ee eerwwke *t*te aeaas{i; «dafeagi* «* «Tiaraee, ui am M«*a«I arin ani »pn* aerat* apte » ^ase na «ape rrwaeep-a niu rpraid an mnşe* Penei- Apta *» iarttngiae.aenamp «ape, dtacp'w t*t mm pwwrja a# Pm* ' aepkef iM a « i nnmeţHKMd aegBatd, Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum, în [Propăşirea], Foaie ştiinţifică şi literară, an I, 1844, nr. 19; p. 145. «topea APMm e «* APTA MMITAP'b »vr»:MF,mpRt nmmiuTB.isi bajame! mun, asia X. B’fcd'IKCKS. ned » «n mmm Pnoacca nnti ţser »1WI ri *a aUau«n«4 a«p, th—nwl watt ak ţee* m *"t'i> uii niTKPAP-b. ANk.t 1. Diimmkv 4.» 10 Cmrraayc. |§M, KOMKKTAPll &ATA.UU OK .11 KlAiml MIT»! ut KCK'OBA. (17, »*, 19 Oaumpie 1«M) CI* tKTÎTU M*p*d II BMUCuiuCpl. 0|»»r».i. ui *«Mn.jrUp» Ppeeearm. ce ar*p-pisice a,u «tdipiae Ktx'TaBTiiiiJBBjv»»!. Kipao* Mie«m. apwi rni.»» » ae anp«! ove tem «al dara u»«fu» sd, «.Mnpfip-fc MTpe th.»ai «pcraad ra rm Np *««« »eE*aisl. Am Mira aurit de ape-4 nuBan-pB-i mj aaa ai PanvauajM ’) ea* de Tapei tiuaiu ‘unu «ifdi aaueal eeepUt ae aeailmp satnaMi aa uaauj* p«-Maoe KB auieie 4»! AmmsM. Aj tpeiiea «apa ■Ura an>pT*pkipra iett*i^.M>p epa («Kţuu HTJ nai ieaaetT ni auri u ■’racpfcira Aa m>' w ce»; ea, «ape «ari «Ktie« «e«f» «a «%»-•epe Mpeaintatea *)ţ mi Ifie • » rafia ef ţipi de ee aceutat e'ap •< «urii» Ea-pena de Bapaafd- Zutaia aura aed Xfiad ratt.ara aut ape»pratatn ai adace dara.: nmiepepea de a* Bapu a» «adape* 4d Bm] III de ae rpemu Peaweau Kpfiiriain aiul aepdi en.iai-1 eea aud ampli*-.la M4«. ee «ud Hapad II w funia M Aaaaeia «anfiu ad Caaadapaepr, Xaded apud ra'ari raeae «capa de aa Iapa* aa +•* RAG1ZINU ISTORIKU OENTPf DACIA Stsr Pedaik» Ml A. TPEE. AA8PIAN8 npo<{>esop de 4>uoso>PIAMK npo.J». flit îAoso<]>tc tu NâţjSona*iX \ f \ MKOA. l>h/ifIKSI\& m Tom* î. IJKKb'l* K ijl î. f\s riu;*j)nvA Kt>Aa KintA ** «ape el s’ax ntptat tu niau» top souiaAb, no? am Ki.tita si. doBtndim BipttuÎAc Aop, mi si, ne j>e-pim de rpeiueaiAe tciKape ainutat. Am m.pbsi, npiu tptnape, ampa dw de naptidb, iui de ameiţiie mi.puia-fit.. Am (Kt.ua de ataus tenxtpl de nimic iui dane-ac nbdeHtdl deuiapte. Am doGtndi aderupatcAe npin-U>nc, sape tpene si»' ne non^ttusm. «n siaya no*. tpb soţtiavb, Ka sb ne nttem mbntti. Istopia turn. ne ap aptta Kbm>pinui| nostpii sa nijiA.ipb m spoiţii k* mtAt mat rpese de Kbt aie.ve tn Kape ne a$Abm not anini. KbAicaul desa tiiHentttA \op de atbtea nonoape sapsape r o u!, Sunt, T e n i *!, A b a-’pi, B t a r a p I, Ha «in a ut, Kt mani, T b ţapi, tnKtuattpaul aool de nauil uitopni** Ktm 8n-r«pil, floAumi ud Tspaii, uape toate uiutea ui poci, KSBfNT nPEAAIMIKAPIS desnpe 1SB0APEAE 1STOPISI VOMbaiAOP. Pombnil ai tpeBiinijb astbzl sb se întemeieze tn natpiotismi mi tn Ktpawi, mi sb Kbmige statopnurie tn RapaKtep. Ateste pestAtate Kpedem xb s’ap dOEtndi, * Kbnd el ap asd o Gtnb lstopie maţtkmaAb, ud Kbnd aueasta ap i tndşsttA pbsubnditb. Dpimnd /a a ies tutp de Bdktpl tn Kapc iibpin uit nostpii ax tpiit, mi sa «inii Kt aape el s’aS ntptat tn sieaţia sop souiaAb, noi am Kbtta sb doBtndim Bipttuji.e sop, mi tb ne [asl dtp Qoat.pt, pMniue tt“tîai* Pit.ta.t Deoseiipea io se aede îa stapea msaiitopiioft aza-ropl mtpe mai tnsjte nonospe îmi apo npiiina în in-stilaijiUo ie sipmsosis nponpietatea. Sneie nonoapi aS npiimit îtiioipaipea irinjîalsjal !n nponpialijjl opinie, în Bpenie ie njileae a* mslpat opiaiiaiS n toi mmînl&i este na Stafsjai. Este tuositst n Poma-nil sa mi Ppeiil, Feniiieniî mi Kaj> laminezi) adouta-aepi npe iei dinteii, mi ti tntpeeainQapi în toate KOJoniije aop. Ej este astexl uman aa ţoale aoaoo-peae Eaponene. dea d’aidoitea s’a adontat mal do omite în Asia. S’a nsit asemenea ia llepsuienT, Met-titani, în iese moi muie din inssji.se Sidual mi ja nonoape® din jiantps Afpitel. Mal mugi so Innoestî a tine n npiiina atest*! deoseeit ouieis este, n teje dinţii* sojjietzflf a’ai » mixai opio toio-nisagie, în apeme ie ie® d’aadouea s’aS fepmal npin soiixsisti. imnpeuispipue tape duoaisearf ateste doi inodepl de cpranisagie sogiaJi sunt ti sojonimtil ie te esaatpiaxi ta st dostndeajxi naiea, jir.cptalea s'al ispna stape matepiaji ie ie jinsentte tn îami iop de namtepe, ssni arpiisjtop! mi utilsestd o adseape de famiaiî s'oS asogiagil enue, sape fipeuite » îmnapt Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele române în deosebite timpuri, Magazinu istoricu pentru Dacia, II, 1846, p. 229. Sunt doi «nt aprope de ciuda niodi norocire» a me află in mulţii iubita nostră ţin*, mi se venii ci D. Dr, Mayer adduue din Transilvania una portreta alia lui Michaiu VirdzulO. Eram forte doritor a ved£ caracterula ftsionomicQ alia «cestui birbsta, alta cărui caracteru moral ai politica îllfl studiextt de atâta timpa, allu acestui bărbat u care pentru Români este nu numai unu eroii ce a «ccoperita armele loră cu o glorie neperilor», ci încă simbolulu ideei de vietiă, ideei de mântuire, Simbolulu Unimii ] o r Q Naţionale. Allergai atunci io salonul Dini Poiănariti unde acestu portreta se află espusu, si ve-xînda o fisionomie care nu ml spunea nici unulu din sentimentele ce carscterisa pe acesta mare bărbata, me întorsei citră prietemilQ ce me imoţiâ. si-1 zissei Buletinu. Despre portretele principilor Ţârei din eonvincere adâncă: « Nu e acesta Michaiu sila Româneşti şi ai Moldaviei ce se află în nostrua. cabinetul de stampe de la Biblioteca Regală Citii in urmă dissertationra invetatuim D A.Kurz*), din Paris, de X. B., Magazinu istoricu pentru c,re t)Iui se sili a dovedi că acesta trebtie să fie Dacia, IV, 1847, p. 242. cella adeverata portreta , si remisei cu tote acestea statornica in mărturisirea minţii si a inimii meile. *) Xm Mtţkoml* istorie* Tonei ll, p«g.- 3ţi. *• V mpwwq ii mmI «rK-TSLşa$ar- wftsstrfiîsr n aera, iu • «ŞM, »M «I 4» iiomtii. sg|||p| gsf£H=5S aeram mmalie oi» A*pwlTM*» ««&•■»* TţjkMW»! mi fim»», mu nai P»P TOpraei ori M >Ub&. Palie» * * 40T*aBrr^aCSMijaa mi Bnxe jwAaidbia. fîipimp» jst o»h»»ir* «era d» rtarp* nk «toipe ie ii a*»*»., irfosw»| n&n it «oedeli *pkuM Jttf ^rHneea* H-i ax wum m «««, xat% *' s»p aa.m% m ivuzne*** ni» «îospe. ^ Komsdte Ni lUca,-, m n unem Biografie. Logofătul Miron Costin istoricul Moldaviei, Calendarul popular pentru 1847, p. 41. X*t9X BULLETINU Despre Portretele Princlpilora Tierrei Romancsci si ai Moldaviei de la biblioteca ce se afla in cabinettulu de stampe Regală din Paris, de N. B. KRONIKARII UTjPII p o m t> n e jjj i4 niitiiigl DE A. TPEB. AAVPIANV npo>j>esop de 4>i*i050ic tn KoAey»A Nauiona/., mi IWHOA. BbAHESKîf. TOMUL Ia ISTOPIIAEDOMNIAOP (ţipi! Pom «neţul Cronicarii Ţării Româneşti, publicaţi de A. Treb. Laurianu şi Nicol. Bălcescu, I, Istoriile domnilor Ţării Româneşti scrise de Constantin Căpitanul, Bucureşti, 1846. Cu tipariul Colegiului Naţional. r ►*•>£**, ' ■ s - /T^ ^..^ ' ?“ V ^ H j /t* y. ,./,///**.'<>*- ^A*m\ /*•- • Ai*/;,.'" /';' ,C~. p^. ***A»t* ^^^'■]2^U^r>SyCL : X&.£ /WW*r «^^'^Saal*&*£**$■ , /W ■• '/C+r-r'îk m. ^y fi* /+.. /(S^» i^ df <£'*•»*- ^J!{^ â,^ A, «, ^ fRBsil V»/■' +*>-**^vISh*? ^%JL. ««Vaî^4 • - ; .:\|| ' ..................................^ ' %s "““““w'*'“”~ " "" " " 1 1 Z4' t^; * W*WH*■-*»*■«£ •■ i- w^.,. „ „ -*ţZ!QHKM • Mi”:,’* " jp*V* *' /.<*/• ■ y „.. ,/v ’ " -S-’?''' ■ t jt*.*£&s* -••ţ***r *" *£?— '■ y- +*•£**•*tT /£/*J r»*<^ ■„■y* * y*- •»*'*#*/ ^ • • fi' *#■ ***** "'*»'» (O- >• ■ /*•' «■■ ■* '* V'* 9 /*6V a , ff'y•'* '' ^ ^ -y» " ■'J^ÎJţSfafV/ ^ ' *" '*' ' . ,•.......V<^ (-.: „ * /■ ••■- • a '-a; ;..4,. ^ v . i • • ■'*r ■” , ..■■■■,•*■ ''zT’1£Z3. rU,..,.....................y^Zr, - i'^<-/'r~/‘> H\l --—.< '*■•• .-■■/• -■'■ '''!" .,.«/«■.- "■ ■ V‘ -f, ™«m'^dH i-<>~---------- " p; , **<+** •*' ■;' r■y; ■ .... *'r4/Tî''' '* ■■“ /'Vr /;»■'*“*> r - & *'*i A. • •-• >: *■ * *' 'Jir _ Jt Filă din manuscrisul [Despre organizarea Ţării Româneşti], B.A.R., Msse rom., 82,' f. 329. NOTE ŞI MATERIALE 257 înlocuirea moldovenismelor, atunci clnd nu avem mssul, trebuie făcută cu prudenţă, căci Bălcescu a folosit curent forme moldoveneşti, unele luate din vorbirea obişnuită, altele anume din documente sau cronici moldoveneşti. Totuşi, voit sau nu, tendinţa sa la transcrierea de texte este de a înlocui formele moldoveneşti cu cele din vorbirea munteană. Astfel, copiind pasaje din cronica lui Neculce, scria acum în loc de acmu, atunci în loc de atunce, feciorii în loc de ficiorii, miine în loc de mine, paharele în loc de păharăie, seamă în loc de samă, stinge în loc de stinge etc. A. T. Laurian şi-a exercitat şi el autoritatea de redactor unic al Magazinului în lipsa coredactorului său şi a tipărit articolul lui N. Bălcescu Buletin despre portretele principilor Ţării Româneşti şi ai Moldaviei ce se află in cabinetul de stampe de la Biblioteca Regală din Paris cu o ortografie excesiv de latinizată. Astfel, în primul rînd, dublează consoanele, ca de ex. : acelle, acollo, adduse, allie, allergai, assediare, a attaca, cabineliul, caciutlei, castellu, cella collectionii, dissertationea, ecca, essemplu, essilară, găssire, gressială, gullerulu, iaccă, îllu, offiţiale, al siessele, văile. N. Bălcescu foloseşte şi el uneori consoane duble, atît în Corespondenţă, cît şi în ms Românii supt Mihai Vodă Viteazul şi Reforma soţială. Astfel, avem: assuprit, bril-liante, celle, collectivă, comissiea, comissiile, depossedarea, ellu, illusii, necessarie, ot'.omană, possesor, sufferinle, sufferu. Pe de altă parte, Laurian latinizează sau italienizează o serie de termeni, ca : betrina, dissertationea, formos, inscriptionea etc., denaturînd scrisul prietenului său. Nu cunoaştem reacţia lui Bălcescu, dar probabil că a fost vie. Este sigur că intervenţia lui Laurian sau a altcuiva din redacţia Magazinului s-a exercitat şi la publicarea, tot în absenţa lui Bălcescu, a studiului Campania românilor in contra turcilor de Ia anul 1595. Nu avem mssul acestei scrieri, dar cu certitudine că partea corespunzătoare din ms 77 (Românii supt Mihai Vodă Viteazul) trebuie considerată ca identică, în ceea ce priveşte limba şi ortografia, cu textul mssului pierdut. Astfel, în textul tipărit sînt înlocuite numeroase forme din ms: vocalele e, i, i din mssul lui N. Bălcescu au fost înlocuite prin ă: holarăle în loc de hotarele, săi în loc de sei, a străjui în loc de a strejui, văzu în loc de vezu, vrăşmaş în loc de vrezmas, atăt în loc de atît, bătrânul în loc de bătrl-nul, crâncen în loc de crtncen, dânşii în loc de dlnşii, gârlă în loc de girlă, mână în loc de mină, pă-raiele în loc de plraele, in sfârşit în loc de In sfirşit; vocala i a fost schimbată în e : deosebite în loc de deosibile, vezir, vezirului în loc de vizir, vizirului; vocala o s-a înlocuit prin u, astfel: cuprins in loc de coprins, iar vocala t a fost înlocuită prin u : imblă în loc de umblă. Terminaţia -iea, constantă la N. Bălcescu, este redată -ia : veselia în loc de veseliea. Grupul vocalic oă trece la oue, de ex. doue în loc de doă. Afară de aceasta se mai constată modificări la unele cuvinte, ca : carii în loc de care, după in loc de dupe. Dar corecturi ortografice se găsesc şi în msse, ca de ex. In Românii supt Mihai Vodă Viteazul; unele sînt făcute fie de N. Bălcescu, fie de altă persoană pe mssul lui Bălcescu, altele sînt făcute pe textul transcris de altă mină şi corectat probabil de Bălcescu. Dar nici în aceste corecturi nu există o regulă, o consecvenţă după care să se poată stabili ortografia lui Bălcescu. Răzvan vodă, publicat în România literară (1855), în afară de intervenţii redacţionale la text, arătate mai înainte, conţine faţă de mssul N. Bălcescu numeroase modificări grafice, unele tipice pentru revista ieşeană. Satira latină a lui Al. Odobescu fusese supusă aceluiaşi regim, ceea ce l-a făcut pe autor s-o retipărească In 1861 (AL. Odobescu, Opere, I, p. 234). Notăm principalele modificări făcute în articolul publicat în România literară faţă de ms : s-au înlocuit cu « vocalele e, i, t, u din ms Iui N. Bălcescu, astfel : răsboi în loc de resboi. 17 c. 610 258 G. ZÂNE şi EriENA G. ZÂNE răspunseră In loc de respunseră, Răsvan în loc de Rezvan, rătăci în loc de retăci, strălucită în loc de strelucită, vărul în loc de cerul, cdzăndu-se în loc de veztndu-se, văzură în loc de vezură, rădicat în loc de ridicat, se rădică în loc de se ridică, mănă în loc de mină, până în loc de ptnă, rămâne în loc de rămtne, stângă în loc de stingă, ămple în loc de umple ; dar în acelaşi timp se constată şi operaţiunea inversă, ă din ms lui N. Bălcescu este înlocuit prin e, astfel: numerul în loc de numărul, (cu toate că în ms lui N. Bălcescu găsim şi forma numer), aşezat în loc de aşăzat, secuilor în loc de săcuilor; sau cu i sau l ca în cuvintele risipirea în loc de răsipirea, In sftrşit în loc de In sfărşit; înlocuirea prin i a vocalei 1 din ms lui N. Bălcescu, ca de ex. : aţiţase în loc de aţiţase, hotărî în loc de hotărî, osindi în loc de ostndi, dar şi înlocuirea prin t a vocalei i, de ex. : a intra In loc de a intra, Intrase în loc de intrase ; înlocuirea prin vocala o a diftongului 6 (oa) în valora în loc de valoarea; vocala u din ms este înlocuită prin o, de ex. poroncindu i în loc de poruncindu-i, iar pe de altă parte cuvintul coprinde din ms este redat prin cuprinde; desinenţa imperfectului indicativ pers. a IlI-a singular, care la N. Bălcescu este în majoritatea cazurilor -ea, este modificată în -ia : lipsia în loc de lipsea, privia în loc de privea, venia în loc de venea ; forma articulată a substantivelor terminate în -ie, pe care N. Bălcescu le scrie aproape constant -iea, chiar la numele proprii, este modificată în -ia, astfel : armia în loc de armiea, Cracovia în loc de Cracoviea, Ieremia în loc de Ieremiea, Polonia în loc de Poloniea ; vocala e la început de silabă, care în mssele lui N. Bălcescu apare aproape întotdeauna nediftongată, este înlocuită prin diftongul ie, de ex. boier în loc de boer ; grupul vocalic oă, iarăşi constant la N. Bălcescu, este modificat în uâ in cuvintele : două in loc de doă, luă în loc de loă ; grupul ji este înlocuit prin gi în cuvintele : agiunşi în loc de ajunşi, agiutor în loc de ajutor. N. Bălcescu foloseşte şi el forma cu gi, ca de ex. : agiutor, arbitragiu, bagagiuri, echipagiuri, descuragea, gios, tncuragea, servagiu etc. Pe lîngă acestea mai putem semnala o serie de alte modificări, ca de ex. : care în loc de carea, ceealaită în loc de ceailaltă, după cum în loc de dupe cum, tmprotivă în loc de împotrivă şi inpotrivă, nimene în loc de nimeni, pre în loc de pe, puţin în loc de pucin (formă constantă la N. Bălcescu), sama în loc de seama, sub în loc de supt. Intervenţiile redacţiei arătate mai sus nu sînt făcute după criterii ortografice bine stabilite ; de aici oscilaţii şi inconsecvenţe. N. Bălcescu a scris în epoca de tranziţie de la alfabetul chirilic la cel latin. în textele scrise şi tipărite cu caractere chirilice se observă o mai mare constanţă în ortografie decît în cele scrise cu caractere latine. Astfel, litera ă este redată aproape întotdeauna prin i, iar t prin •f sau chiar î latin. în momentul cînd se face trecerea la alfabetul latin, datorită influenţei etimologi-zante a curentului latinist şi a celui italienist, precum şi prin folosirea semnelor diacritice se produce o confuzie în prezentarea grafică a acestor sunete şi aceleaşi litere reprezintă cînd un sunet, cînd altul. Vocalele ă, â, e, e, e, o şi u reprezintă cînd sunetul ă cînd i. Dăm mai jos cîteva indicaţii cu caracter orientativ, de care ediţia de faţă s-a călăuzit în transcrierea textelor, fără ca editorii să considere — în stadiul actual al cercetărilor de specialitate — rezolvate toate dificultăţile tntîmpinate. în realitate fiecare editor de texte româneşti adoptă pînă la urmă o manieră de transcriere mai mult sau mai puţin personală. NOTE ŞI MATERIALE 259 Vocale a s-a transcris : — ă in grafiile etimologice; de ex. bataie-bătaie, batalie-bătălie, parinţi-părinţi; s-a păstrat în unele forme arhaice, ca : hotărăşte, greşaşte, păraşte, târăşte ; ă, t, e, e s-au transcris : — a în cuvinte : comănda-comanda, declăra-declara, demoralizătoare-demoralizatoare; — ă în cuvinte : înse-însă, mesură-măsură, numer-număr, prevaliţi-prăvăliţi, selbatie- sălbatic, reul-răul, verse-vărsă, vezul-văzul, vezură-văzură ; — â în: român, cu întreaga familie de cuvinte, de ex. Romănia-România, romănesc- românesc; — e în grafia pronumelui reflexiv se scris foarte frecvent de N. Bălcescu să, de ex; să să ducă - să se ducă, a să lua - a se lua, să vede - se vede ; la desinenţa perfectului indicativ persoana a IlI-a a verbelor de conjugarea a IlI-a, de ex : adusă-aduse, ajunsă-ajunse, învinsă-învinse, mersă-merse, pusă-puse; la cuvintele a căror temă se termină în i, de ex. patriă-patrie ; şi în alte cuvinte ca dăpărta-depărta, deosăbită-deosebită, lipsăşte-lipseşte; — î In cuvinte ca: aflănd-aflînd, ăncă-încă, ănsa-însă, atăt-atît, atătea-atitea, cănd- cînd, căt-cît, crăng-crlng, cuvănt-cuvînt, dobăndi-dobîndi, găndea-gîndea, gărlă-gîrlăjisbăndă-izbîndă, mănă-mînă, măni-mîni, mănia-mlnia, vărstă-vîrstă; bentui-bîntui, frementat-frămîntat, mendrie-mîndrie, menghiere-mingîiere, penă-pînă, păment-pămînt, senul-sînul, verstă-vîrstă, pena-pînă, râu-rîu; — s-a păstrat cu alternanţe în desinenţa substantivelor care fac pluralul în e, de ex. cară, coşară, hotară, ogoară, popoară ; d s-a transcris : — â în cuvinte : câlugar-călugăr, cârora-cărora, dârnicie-dărnicie, dârui-dărui, fâră-fără, împârecheri-împărecheri, împrejurâri-împrejurări, încredinţâ-încredinţă, îndrâzneşte-lndrăzneşte, lânceri-lănceri, pârinţi-părinţi; — s-a păstrat în : român cu' întreaga familie de cuvinte, iar în toate celelalte cazuri s-a transcris î, conform cu ortografia actuală ; e s-a transcris : — a in fermec-farmec; — ă în grafiile : aretat-arătat, betrîna-bătrînă, doue-două, înderet-îndărăt, me-mă, mesură-măsură, metură-mătură, numer-număr, preda-prăda, reu-rău, selbatic-sălbatic, serbătoare-sărbătoare, seu-său, teu-tău, ţeri-ţări; în prefixele re- şi res- in grafiile : remlne-rămîne, repune-răpune, resboi-război, res-boinic-războinic, resbunare-răzbunare, rescoală-răscoală, rescumpărare-răscumpă-rare, resplată-răsplată, resplătire-răsplătire, respuns-răspuns, resvrătire-răzvră-tire etc. — i in cuvinte : ear-iar, earăşi-iarăşi, easă-iasă, escate-iscate ; — s-a păstrat nediftongat la început de silabă în : boer, boerie, boeresc, boerime, eftin, eri, erta, ertare, eşi, eşire, muere, oerit, trebue etc., Ia fel şi după consoane labiale : fer, împedeca, pept, a perde, a peri etc. fiind forme constante în mssele lui N. Bălcescu; 260 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE i s-a transcris : — ea în cuvinte ca sămă-seama, trebă-treabă, vec-veac, viWz-viteaz; — a In deca-daca, t6ra-ţară (cu toate că este posibil ca N. Bălcescu să fi pronunţat chiar ţeara şi nu ţara, pentru că scrie în Campania „ ameninţa ţeara”, deci făcea deosebire între -ţa şi -ţea ; i precedat de consoanele r, s, i, ţ, z s-a transcris — £ în cuvinte ca : aţiţa-aţiţa, hotărire-hotărîre, intimpina-întîmpina, inriurire-înrî- urire, intărita-întărîta, ride-rîde, ripe-ripe, stringe-strînge, stirpi-stîrpi, zimbet-zîmbet; — tot cu î s-a transcris şi i urmat de n, în cuvinte ca : lingă-lîngă, plinge-plînge, singe-sînge ; — e în pronumele personal feminin pers. a IlI-a : ia-ea ; i final s-a omis la auxiliarul condiţionalului pers. I singular: aşi —aş, m-aşi—m-aş, precum şi la pronumele posesiv : noştrii-noştri, voştrii-voştri; — s-a restabilit i final la pronumele personal dă-m — dă-mi, să-ţ — să-ţi; ii s-a păstrat în cuvinte ca: fiiul, priimit; t s-a înlocuit prin : — â in grafia cuvintelor din familia : român ; — i în terminaţia gerunziului, de ex. : auzînd-auzind, şi în alte cuvinte, ca : a zîce- a zice; t s-a păstrat în grafia verbului ,,a fi“, la indicativul prezent: sînt, sîntem, sînteţi, sint; o din grafiile doă, duoă, douo, doa, doăsprezece, loă, noă, nuoă, zioă s-a transcris cu u sau ou conform ortografiei actuale, deci: două, douăzeci, luă, nouă, ziuă ; 6 s-a transcris cu oa sau ua, ca de ex.: folose-foioase, loră-luară; u s-a păstrat cînd reprezintă u accentuat al articolului liotărît al substantivelor masculine cu l omis, de ex. : omu a venit; — ii final scurt s-a omis; grupul vocalic -iu, iu final a fost păstrat în cuvinte ca : ajutoriu, avantagiu, ceriu, curagiu, datoriu, langajiu, ministeriu, plugariu, proprietariu, stăpînitoriu, trădătoriu. Diftongi ea, ia s-au transcris conform cu ortografia actuală la pronumele personal şi demonstrativ : de ex : ia-ea, acea ce-aceea ce, şi la desinenţa imperfectului persoana a IlI-a singular, de ex. : numia-numea, gonia-gonea, slujia-slujea etc. în Corespondenţă, Opere, IV, s-a menţinut grupul vocalic -iea la terminaţia substantivelor, ca de ex.: boeriea, familiea, Moldaviea, Romaniea, Rusiea, Transilvaniea etc. în textele destinate tiparului, N. Bălcescu intervine şi corectează uneori el însuşi această terminaţie în -ea; de aceea le-am corectat şi noi. Consoane ce, ci s-au transcris ca / în cuvinte ca : aliancia-alianţa, facie-faţă, laciul-laţul, precioase-preţioase, pucin-puţin, însocit-însoţit, sciincele-ştiinţele etc. note şi materiale 261 grupul de consoane eh s-a transcris: -h în : anarcliie-anarhie, archiva-arhiva, Michai-Mihai; grupul de consoane cs s-a transcris : -x în cuvinte ca: ecsistă-există, lucs-lux, ecspe-rienţă-experienţă, ecsemplu-exemplu, ecsport-export, ecsportuia-exportuia. N. Bălcescu foloseşte aceste forme în manuscrisele mai noi. 4 s-a transcris prin z. N. Bălcescu în 1846 foloseşte z cînd scrie cu caractere de tranziţie: zi, zice, ziua, dar după 1850 scrie şi ţfi, e/ice ; grupul agiu din neologisme a fost păstrat, de ex. : arbitragiu, bagagiurile, curagiu, echipagiu, servagiu, uvragiu ; de asemenea gi a fost păstrat în alternanţă Cu j în cuvinte arhaice sau regionale, de ex. agiutor, gios, giupîneasă, impregiurări etc. h s-a păstrat în cuvinte ca : epohă, hronică, hronice, hronicar, hronologie; h a fost restituit în cuvintele : oarde-hoarde, otărîrăm-hotărîrăm, unii-hunii; j s-a transcris ca z ori de cîte ori aceste forme corespund ortografiei actuale, de ex. : bijuindu-se - bizuindu-se, a chibjui - a chibzui, jadarnic-zadarnic, a jăticni - a zăticni, viteajul-viteazul; unele din aceste forme sînt corectate chiar în mssele lui N. Bălcescu (vezi şi disgrafiile p. 241); j s-a transcris ca ş în cuvîntul poslujnici-posluşnici; m şi n urmate de labiale au fost transcrise conform cu regulile ortografiei actuale, de ex. : dinprotivă-dimprotivă, dinpotrivă-dimpotrivă, dinpreuna-dimpreună, înbunătăţire-îmbu-nătăţire, înbărbătat-îmbărbătat, îmfăţişa-înfăţişa, îmgînfat-îngîmfat, Smmoaie-înmoaie, îmmărmuriţi-înmărmuriţi, îmvederat-învederat, înpărţea-împărţea, înpiedica-împiedica, înpotrivă-împotrivă, înpovăraţi-imFOVăraţi, înproprietărire-împroprietărire etc.; qui s-a transcris chi în sequini (sechini); grupul de consoane pt s-a păstrat în : nopturn ; manufapturial; s intervocalic s-a înlocuit cu z în cuvintele în care pronunţarea acestui sunet poate fi socotită sigură, de ex. : a acusa - a acuza, autorisaţie-autorizaţie, casarmă-cazarmă, causa-cauza, a desarma - a dezarma, frase-fraze, ilusie-iluzie, a organisa-a organiza, partisani-partizani, posiţie-poziţie, reposase-repozase etc., în ultimul cuvînt este vorba de a se repauza - a se odihni, din fr. reposer şi nu de răposa, deci şi sensul cuvîntului impune schimbarea consoanei s în z. Dealtfel, în mssele lui N. Bălcescu găsim frecvent forme ca : garnizoană, ocazie, opoziţie, vizită etc. ; — înaintea oclusivelor sonore (6, d, g) s-a înlocuit cu z, de ex. : a isbi - a izbi, isbire- izbire, a isbuti - a izbuti; ambele forme alternează în manuscrisele lui N. Bălcescu, cu predominarea celor cu s ; — s-a înlocuit cu ş conform cu ortografia actuală, de ex. : acesti-aceşti, analisti-analişti, colonisti-colonişti, ministri-miniştri, nostri-noştri etc.; grupul de consoane sc s-a înlocuit cu şt în : domnesci-domneşti, isbutesce-izbuteşte, moscenitori-moştenitori, osci-oşti, oscire-oştire, poscie-poştie, sciinţă-ştiinţă; în manuscrise ambele forme alternează, iar în manuscrisele ultime predomină forma cu şl; grupele es, esc, esce, esp, est s-au păstrat în : escepţie, escuză, escuzăm, esclusiv, esem- plu, eserciţuri, esersează, esil, esistenţă, esistă, espediţie, esperienţă, esplicat, esploata, espluata, esploataţie, espresie, esprima, espatria, esportează, espropriaţie, espunere, esilare, esila, estraordinar; s şi j s-au transcris ca j în : desnădăşduire-deznădăjduire, dismă-dijmă, dismărit-dij- 262 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE mărit, misloc-mijloc, nădeşde-nădejde, primeşdie-primejdie, sluşbaş-slujbaş, vresmaş vrăjmaş ; { s-a corectat in ci ori de cite ori am considerat că reprezenta o disgrafie ; t s-a păstrat în alternanţă cu ci în cuvinte ca soţial-social, soţietate-societate etc. z s-a transcris ca s în : defenzivă-defensivă; consoanele duble cc, ff, li, ss, tt au tost suprimate în cuvinte ca : acelle, acollo, allu, assediare, assuprit, attaca, brilliante, castellu, collectione, collectivă, comissia, ecca (iacă), ellu, gullerul, iaccă, illusie, possesor, sufferi, sufferinţe, văile. Transcrierea numelor proprii străine s-a făcut conform cu normele de transcriere in vigoare, adică cu ortografia lor în limba respectivă, afară de puţinele cazuri cînd au fost românizate prin uzul curent. Din punct de vedere gramatical (morfologic şi sintactic) nu s-au făcut modificări; — s-au păstrat formele genitiv-dativ singular şi nominativ-acuzativ plural ale substantivelor feminine ca : a ţări In loc de a ţării, organizaţii, armii în loc de organizaţiei, armiei. Preocuparea noastră de a da un text pe cît posibil apropiat de tendinţa predominantă a lui Bălcescu, ne-a obligat, în afară de normele pe care ni le-am impus, aşa cum sînt arătate mai sus, să păstrăm totuşi unele din deprinderile sale grafice, cît şi un număr de alternanţe, existente în m-sse şi în textele tipărite şi despre care am avut convingerea că reprezintă forme grafice autentice. Alternanţe abea —abia; acte —acturi; adăoga — adăuga; adecă — adică; agă, ca gen. dat. agăi —aghli; aimintrelea —altmintrilea; amărunt, pl. amărunte — amărunturi ; ameninţa —amerinţa; aproba — apruva; archivul —arhiva; ardica —ridica; articol —articul; asemene —asemenea, asemine, aseamine ; asediare —asediere ; asfel —astfel (rar) ; asociaţie —asoţiaţie ; aşăzat — aşezat; aşăzămînt —aşezămînt; atît —atîta; atunci — atunce —atuncea; austriaci —austrieni; avangardă — avanguardă — avantgardă — avan-gardia; bastă —baştie, pl. başte —băştii; bazul—baza; beizadea —bezdadea; binevoinţă — bunăvoinţă; bistriţeni—bistriţani; boer—boier (f. rar); braşoviani — braşoveni; briliant, pl. brilianturi —briliante ; broşură, pl. broşure — broşuri; cabinet, pl. cabinete —cabineturi; capitală —capitalie; căpiţe—capete; capriciu —capriţie, capricia ; car, pl. care—cară; care —cari, carii ; caractere — caracteruri; cealaltă — ceailaltă — ceelaltă,ceealaltă, pl. celelalte —celelante; ceremonie — ţeremonie ; cerul —ceriul; cheltuială, pl. cheltuieli—cheltuele ; chestie —chestioană; NOTE ŞI MATERIALE 263 chezăşui, chizăşlui — chezeşui ; chibzui—chipzui; comisiea — comisioana; comitet, pl. comiteturi —comitete; confienţă —confiinţă ; Constantin —Costandin; Constantinopol —Costandinopoi; consul, pl. consuli —consoli; contimporan — contimpuran — contimpurean ; convingere —convincţie ; coprinde — cuprinde; corespondenţă —corespondinţă; corupe —corumpe; cronica— hronica; cronicar — hroni car; cruce, pl. cruci —cruce; daca —dacă dajde —dajdie, pl. dajdii —dăjdii ; danie, pl. danii —danii; data, pl. date —daturi; deputăţie —deputăţie (probabil pronunţat cu accentul pe a deputăţie) ; desperare — desperanţă; despoporare —dispoporare ; descuragiare — descurajiare — descorajare ; dimpotrivă —dimprotivă; dumesnicire — dumesticire ; după, dupe, dupre, du pe; echipaj, pl. echipajuri —echipaje ; epocă —epohă ; eserciţ, pl. eserciţuri —eserciţii; esperienţă — esperiinţă ; esploatare —esploataţie ; falce, pl. falce —îălci — fălcii; feodal —feudal; ferman —firman ; fînaţ —finaţă, pl. fineţe —fînaţe ; galbăn —galben; garda — gvarda — gvardie — guarda ; garnizoana —garnizonul; grad, pl. grade —graduri; greotate — greutate; greşala, pl. greşeli —greşale ; guvernoriul —guvernorul; hotară —hotare ; hrăpire—răpire; ianiceri—ieniceri; importanţă —importenţă ; independenţă —independinţă—Independenţă; individ, pl. individe —individuri; industriaşi—industriali; influenţă —influinţă; inscripţie — inscripţiune —inscriptione ; a intra —a intra; intrigă, pl. intrege—intrige—intrigi; izvoare—izvoară; îmbla—umbla; împotrivă —împrotivă —în protivă ; Independenţă — independinţă; îndărăt — îndărăpt Influenţa —înfluinţa; ingenuchia — îngenunchia; înşăla—înşela —înşala; întunerec —întuneric; jandarmi —gendarmi; jicniceri— jigniceri; jurnal, pl. jurnale —jurnaluri; lance, pl. lance —lănci; lanceri — lănceri — lănciari — lăncieri; lepăda — lăpeda —lăpăda; landvera—landverul; leafă, pl. lefi—leîe; legion —legioană —legiune; letopiseţe—letopisiţe—leatopisăţe—leatopisiţe ; locuitori —lăcuit ori; locui—lăcui; mazil — mazll; mătasă — mătase ; mediaş, pl. mediaşi —medieşi —medişani; membru pl. membri —membre ; metod—metodă ; minut, pl. minute —minuturi; mîni — mine — mîini; monastire — mănăstire — mînăstire; 264 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE neguţător — neguţătorul — neguţitor ; nime — nimeni — nimenea — nim ine—ni-mene —nimenui; nimic —nimica; nor, pi. nori —noruri; obicei, pl. obicee —obiceiuri; ocazion — ocazie — ocazioană ; ofiţeri — oficeri —ofiţiari; oficial —ofiţial; organizarea — organisirea — organizaţia ; oraşani —orăşeni —orăşăni; partid —partit —partită —partidă ; pas, pl. paşi —păsuri; pe —pre; pept —piept, pl. pepturi; perde —pierde; pismătâreţ—pismătareţ —pismăreţ ; popol —popor—popul; poporului —popuiului; popoară—popoare —populi; poronci—porunci; poştă — poştie, pl. poşte — poştii; pretindent—pretendent; princip—principiu, pl. principuri — principe — principii; prinţipat—principat; privileghiat—priviligiat; privilegiu, pi. privilege—privilegiuri; problem —problemă, pl. probleme —problemi; programul —programa; provedinţă— providenţă — providinţă ; provinţie—provinţă, pi. provinţii—provinţe ; priimi—primi (f. rar); punt—punct, pl. punturi—puncturi; rădica —ridica—ridica; rătund —rotund; reacţionari —reacţioneri; rol —rolă; rezultate — rezultaturi; român —rumân ; ruine —ruinuri; săcui —secui; secol, pl. secole — secoli; sencer— sincer; sentimente — simtimente — sintimente — simţimente ; sistem —sistema; sibiiani — sibieni; societate — soţietate ; social — soţial; sprintenie —sprintenime ; stat, pl. state —staturi; străin — strein; streajă — strajă; sub — subt — supt; suferinţe — suferiri; şcoală, pi. şcoli — scoale; ştiinţă, pl. ştiinţe—ştiinţi; talpaşi — tălpaşi — tolpaşi; totdauna —totdeauna; tractat, pl. tractate —tractaţii; transilvani — transilveni — transilvăneni; tutulor—tuturor; uvrajuri —uvragiuri valora —valoarea; vătaf—vătav; vestminte —veşminte; visterie —vistierie ; vizir—vezir; vornec —vornic; vreme, pl. vremuri —vremi. L III. miscelanee în afară de mssele principale, (corespondenţă, lucrări), mai există şi alte msse Băl-cescu. Este vorba despre un bogat material, concepte, note, însemnări sau extrase cu caracter documentar şi care în ansamblu are o anumită însemnătate atunci cînd voim să cunoaştem procesul de creaţie sau diversitatea preocupărilor unui mare scriitor. Unele din aceste msse conţin însemnări de oarecare importanţă, altele de mai puţină. Ele insă trebuie publicate şi credem că aici este locul cel mai potrivit. Publicarea postumelor a provocat de multe ori discuţii. G. Ibrăileanu, discutînd problema postumelor lui M. Eminescu, avea intr-un fel dreptate cînd spunea că publicarea manuscriselor oamenilor mari este un fel de indelicateţe faţă de dînşii şi că oricare din ei, dacă s-ar scula din morţi, ar fi adine jignit cînd ar vedea că s-au dat publicităţii lucrări pe care n-a vrut să le publice, concepte cu idei banale şi forme stîngace, de cele mai multe ori ale primelor încercări. Totuşi criticul de la Iaşi consideră că această inde-licateţe este scuzată dat fiind marele interes al acestor manuscrise (G. IBBAileanu, Postumele lui Eminescu, în Viaţa românească, an. III, 1908, X, p. 229). Dar mai tîrziu, revenind asupra acestor păreri, condamnă pînă şi pe T. Maiorescu, pentru că a depus la Academie manuscrisele Eminescu, care stau la dispoziţia „ori cărui burtă verde” gata a intra în hîrtiuţele poetului şi de a le da publicităţii. Admitea însă că ele, ca manuscrise, pot interesa pe cercetătorul literar care ar dori să reconstituie „fizionomia sufletească şi artistică a poetului” (ibidem, an. VII, 1912, XXV, p. 388 şi urm., text reprodus în M. EMINESCU, Poezii postume. Ediţie critică îngrijită de PEBPESSICIUS, Buc., 1958, p. 699). Cu atît mai scuzabil este faptul în cazul N. Bălcescu, căci de pe urma lui au rămas atît de puţine manuscrise şi atîtea cîte sînt pot să ne ajute, fără a impieta prestigiul postum ai autorului, la cunoaşterea, intr-o destul de mică măsură, a modului său de creaţie. în ultimele decenii se consideră ca o adevărată obligaţie de a se publica astfel de materiale, de ia care, cu un folos mai mare sau mai mic, nu se poate sustrage nici un cercetător. Desigur este cu totul altceva publicarea corespondenţei intime, care descoperă aspecte ale vieţii strict private, chiar după trecerea unui anumit timp de la moartea autorului, şi care, fără nici o necesitate pentru înţelegerea operei sau a vieţii sale, sînt date în vileag. Cu bună dreptate G. Ibrăileanu, cu o altă ocazie, în legătură cu publicarea unor scrisori intime privind pe Eminescu, taxa această publicistică ca im act de „cabotinaj”. Dar cred că înclinaţia către biografierea indiscretă este pentru unii, din păcate, mai puternică decît orice altă consideraţie (Miscelianea. Eminescu şi epigonii săi, Viaţa Românească, an. IX, 1914, XXXIII, p. 377 — 378). Am strîns la un loc mai multe din aceste materiale, indiferent de conţinutul lor disparat şi de data cînd au putut fi redactate, înainte sau după revoluţie. Dealtminterea destinaţia unora este incertă, iar datarea foarte aproximativă. Bălcescu nu s-a gîndit nici un moment că toate hirtiile şi hîrtiuţele pe care le lăsa el ca moştenire în lădiţele sale ar putea interesa vreodată posteritatea. Ar fi păstrat pe unele, ar fi distrus pe altele. Dar timpul a dat acestor hîrtii un interes tocmai pentru că sînt aşa 266 G. ZÂNE şl ELEMA G. ZÂNE cum el le-a alcătuit, în graba scurtei şi zbuciumatei sale vieţi. Desigur materialul de care dispunem nu reprezintă decit o mică parte din ce ar fi trebuit să existe. Multe, foarte multe note şi însemnări au fost distruse cu siguranţă chiar de el ca netrebuincioase, ori s-au pierdut. Ceea ce s-a păstrat este doar urmarea întîmplării. O primă categorie din material are un caracter documentar, extrase din autori şi liste bibliografice. N. Bălcescu aduna de prin biblioteci cam tot ce găsea şi ce îl interesa privitor în special la Mihai Viteazul. Paralel consemna, In note sau însemnări, mai lungi sau mai scurte, ceea ce întîlnea în chestiuni de ordin ideologic şi politic în legătură cu vederile sale. în unele cazuri materialul extras era chiar într-o anumită formă prelucrat. I. Ghica spune că Bălcescu avea încă din şcoală obiceiul să scoată extrase din autori. A văzut chiar un caiet cu extrase din Petru Maior, Fotino, Constantin Căpitanul, logof. Radu Greceanu (Ion Ghica, Opere, I, p. 307 — 308). Chiar dacă numele autorilor pot fi puse la îndoială, ţinînd în seamă imprecizia amintirilor lui I. Ghica, faptul în sine credem că trebuie socotit exact. O a doua categorie constă din diverse adnotări pe cărţi sau msse de cronici. O a treia categorie constă din material folcloric — proverbe şi zicale — şi dintr-un material lexical — cuvinte, locuţiuni, formule şi construcţii expresive — cules din diverse lucrări consultate. Prima categorie şi anume extrasele cu conţinut istoric vor fi cercetate în voi. al Ill-lea, întrucît reprezintă în mare parte material documentar legat de Românii supt Mihai Vodă Viteazul. Din materialul de extrase ori concepte cu conţinut ideologic sau politic semnalăm cîteva scurte note şi două msse, dînd textul unuia, pe care îl considerăm mai important. B.A.R., Msse rom. 81, autograf. Le patriotisme est plus puissant que le genie, et un peuple determine â se defendre n’est jamais vaincu (f. 10v). II n’y a que l’honneur qui ne se retrouve pas (f. 14). Une conscience sans Dieu c’est un tribunal sans juge (f. 106T). Le droit des peuples reste toujours imprescriptible (f. 107v). Le despotisme est un gouvernement sans amour. Un seul ou plusieurs, une assemblăe ou une foule, peut âtre ăgalement despotique s’il n’y a pas d’amour pour ceux dont le gouvernement dispose (f. 107v—108). Le sacrifice est la premiere condition de developpement (f. 108). La liberte triomphe et ne se venge pas. Des qu’elle se venge, cile n’est plus la libertă : elle est la vengeance, elle est la reaction de la reaction (f. 109T). B.A.R., Msse rom. 82, f. 441, autograf. „but naţional — but social, forme. Orice ştiinţă spre a se realţa la un caracter pozitiv are trebuinţă de un principiu netăgăduit. Acest principiu se face un criterium prin mijlocul căruia ştiinţa juge Ies faits, expertise Ies consequences que le raisonnement deduit de ces faits. Dans la Science politique en effet il faut soigneusement distinguer le but social et le mecanisme organique ă l’aide duquel on peut atteindre ce but. Avânt de s’occuper des formes organiques de la sociăte l’homme politique doit fixer scientifiquement le but ă l’accomplisse-ment duquel Ies formes doivent âtre adaptăes. Quand ii a constată ce but il lui est plus facile de prevoir si telle ou telle forme devra fonctionner harmoniquement avec ce but”. Extras de lectură; pasajul conţine expresii care nu se mai întîlnesc nicăieri în scrisul lui Bălcescu: „mecanisme organique”, „formes organiques de la sociătă”, „expertise Ies consequences”. însăşi ideea că omul politic trebuie să fixeze ştiinţific scopul pentru a cărui NOTE ŞI MATERIALE 267 îndeplinire formele trebuie adaptate nu este proprie lui Bălcescu. Ştiinţa politică, care după autorul pasajului se ocupă cu raportul dintre scopuri şi mecanismul organic de a le realiza, este o idee străină de opera sa. După Bălcescu, ştiinţa istorică este ea însăşi ştiinţă politică. Nu se întîlneşte la dînsul ideea unei ştiinţe politice de sine-stătătoare. Pasajul a fost citat în întregime de Paul Cornea, N. Bălcescu şi problemele filozofiei istoriei, în Studii despre N. Bălcescu, Buc., 1969, p. 29, dar aşa cum este citat, lasă impresia că este considerat ca un text al lui Bălcescu însuşi şi nu un extras, o notă de lectură, ale cărei idei le poate sau nu accepta. Autorul spune clar că pasajele pe care le reproduce ar fi un prim „jet” al condeiului, deci un text nerevăzut de autor, prin urmare un original. începutul pasajului : afirmarea dualităţii de scopuri : but naţional — but social, care n-are nici o legătură directă cu restul, este cu siguranţă al lui Bălcescu; această însemnare ne face să credem că nota a fost redactată după revoluţie ; o lectură anumită i-a sugerat o susţinere a acestei dualităţi şi a consemnat rîndurile care-1 interesau. „Deux elements composent le caractere genâral de la civilisation moderne : l’element logique, l’element historique et social. II n’y a qu’une seule civilisation veritable, la civilisation chretienne. Ce qui distingue la societe [chretienne] et la societă qui en derive c’est le dăveloppement progressif du principe absolu de la loi ăvangelique, qui contient l’idăe et la valeur infini de l’homme, qui identifie l’essence de la nature spirituelle de l’humanite et l’essence de la nature divine.. î. 439, 440. Extras de lectură; nici intr-un caz o redacţie proprie ; mssul nu are ştersături sau adăugiri, aşa cum sîntem obişnuiţi a întîlni în mssele Bălcescu ; grafia lasă impresia unui scris grăbit, al unei copii rezumate ; de aici oarecare neglijenţă şi greşeli ortografice. Ideea principală a acestui text, dezvoltarea progresivă a principiului absolut al legii evangelice, ca bază a dezvoltării societăţii umane şi a omului, se întîlneşte şi în unele scrieri de ale lui Bălcescu; ideea că „Evangelia ne arată legea morală, absolută, nemărginită, calea nemăr-genită a unei dezvoltări regulate...” etc. se întîlneşte In Introducerea la Românii supt Mihai Vodă Viteazul. Bălcescu a reţinut pasajul şi l-a notat pentru că îl interesa. Dar textul nu-i aparţine ; el provine din literatura de epocă, influenţată de un spirit teist (cf. G. Zâne, L’ideologie revolulionnaire dans Ies Principautes roumaines et le socialisme premarxiste fir l’epoque de 1848, în Revue de Sciences Sociales, S. ăcon. sc. jur., VI, 1962, nr. 2, p. 203 şi urm.). B.A.R., Msse rom., 81, f. 7. „Minutele în care scriu. .. ” reproduse în N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondentă, p. 30. Zguduitoare confesiune plină de tragicul sentiment al morţii apropiate. B.A.R., Msse rom., 82, f. 445. „Vai ! Scriam aceste rînduri în anul 1847. Cine ne-ar fi spus că un an după aceia inima-mi mi-ar fi şi mai crud ispitită. Era în vremea unei frumoase deşteptări naţionale, atunci cind un popol întreg jurase că va muri pentru patrie şi libertate. Turcul, veşnicul duşman, se porni a ni le răpi. Mă aflam într-o adunare populară cînd sosi vestea că pâglnul a tăbărît la Călugăreni, călcînd cu un picior batjocoritor sfînta ţerină a părinţilor noştri, martirii libertăţii naţionale. O durere ! Atîta fu uitarea religiei suvenirilor. Atîta fu şi încre- derea tutulor în generozitatea duşmanilor ! Sau atîta fu mişelia lor, îneît această veste îi lăsă rece şi în nepăsare. Glasul meu, unit cu a unui mic număr, în zadar striga, război şi răzbunare, nici un echo puternic nu-i răspunse în mulţime. Inima-mi se zdrobi, ochi-mi se închise Ia această privelişte şi aceste cuvinte scăpară din inima mea : Dzeul părinţilor noştri ne-a osindit. Părinţii noştri ne-a blestemat”. Acest text, cu uşoare modificări, este introdus în scrierea Românii supt Mihai Vodă Viteazul, Cartea a Il-a, cap. XIII; după însemnările lui N. Bălcescu cartea a Il-a a fost 268 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE redactată la Paris, in martie şi aprilie 1851 ; aşadar Bălcescu avea în fata sa şi revizuia textul Campaniei, pentru a-1 putea Încadra în Istoria lui Mihai. în noul text, Bălcescu aduce şi unele preciziuni asupra locului unde era instalat clubul şi asupra stării de spirit a populaţiei bucureştene la 1848. „Aceasta — spune el — s-a petrecut la 1848, intr-un club la Mitropolie, cea dintâi şi din urmă oară cînd am stat de faţă la şedinţele acelui club. Trebue a se şti că puţini oameni din popor se aflau la această adunare şi părerea mea e că poporul cel de jos, mai cu seamă cel din Bucureşti, şi-a împlinit datoria revoluţionară şi naţională, declarîndu-şi, deşi cam tîrziu, dorinţa de a apăra revoluţia cu paloşul, iar clasele de sus, guvern, boeri, negustori, junime, s-au aflat mult mai prejos şi nevrednici de misia lor şi de poporul ce conduceau”. Trebuie admis deci că redactarea însemnării a fost făcută în martie-aprilie 1851. Se simte că era sub influenţa definitivării unuia dintre cele mai puternice capitole din opera sa; vorbeşte în spiritul momentului istoric pe care îl construia: „turcul veşnicul duşman”, „paginii]”, „război şi răzbunare”, „dorinţa de a apăra revoluţia cu paloşul”, „deşteptare naţională” etc. în Catalogul manuscriselor româneşti, I, nr. 81, sînt inventariate neidentificate şi alte diferite materiale adunate de Bălcescu, într-un caiet paginat; ca de obicei scrisul febril, uneori foarte neglijent. în unele din aceste file şi anume în filele 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 64, 65 şi 66, N. Liu după asidui cercetări a stabilit că sînt nişte extrase din cartea lui Elias Regnault, Ilisloire de Napoleon, Paris, 1846, 4 voi. (Nicolae Bălcescu şi legenda napoleoniană în România, în Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu, 1970 — 1971, p. 193 — 233). Este vorba de note obişnuite de lector, aşa cum fac toţi cercetătorii din lume, şi în cazul de faţă nu pun absolut nici o problemă reală. Extrasele nu lasă impresia unui studiu organizat al cărţii lui Regnault; încep cu voi. IV', continuă cu al III-lea şi apoi al II-lea şi I-ul; printre extrase sînt intercalate însemnări personale, crîmpeie sau extrase din alţi autori, ca la f. 61, Portretul lui Mihai după Waltlier : 10 rînduri în limba latină, după care urmează cunoscutul pasaj : „Dar unde este acum spre a realiza aceste proiecte, (Mihai)”, sau Portrait de l’Empereur Radolph 11 (Histoire de la guerre de Ireale ans par Schillee, traduit en franpais, Paris, 1846, p. 23 ; la f. 14 un întreg pasaj care începe cu cuvintele ,,3 mii morţi” ; la f. 15 o serie de expresii, ca : ,,a scăpat cu mare greu, i-a pustiit curţile şi ograda de a rămas numai jărişte ; a făcut ocop de a aşăzat oaste, ... a loa limbă (a spiona, a afla mişcările vrăjmaşilor)” şi altele ; la f. 15r, indicaţii bibliografice, idem 16v—17, o însemnare : Tributul, 3 mii bani roşii la 1593 ; f. 19 extrase din Bisselius, cu însemnarea datei: Paris, 1817 iulie şi cota din bibliotecă a cărţii; de la f. 49 pînă la 66, diferite însemnări mărunte, unele în limba franceză; la f. 104 citate din Guizot; f. 111 extras din Byron', Don Juan, ch. VII. Totul arată că este vorba de însemnări de atelier, aruncate grăbit pe hîrtie, fără altă preocupare, decît aceea de a nota ceea ce în acel moment îl interesa. îl preocupa in special în Regnault modul de exprimare; reţine expresii, de ordin mai ales militar, care prelucrate i-ar fi putut folosi. Marele învăţat şi editor de texte Perpessicius numea sugestiv materialul de acest gen din manuscrisele Eminescu „exerciţii şi moloz”. Expresia sa râmîne valabilă şi pentru Bălcescu. Dar întrucit N. Liu precede extrasele publicate de un amplu comentariu, din care, după părerea mea, se remodelează imaginea intelectuală a lui Bălcescu, mă văd obligat a discuta problemele de influenţe aduse pe tapet. N. Liu consideră că Bălcescu şi-a luat ca model militar şi politic pe Napoleon, şi că prin intermediul lui Regnault, Mihai Viteazul din conştiinţa românească a NOTE ŞI MATERIALE 269 epocii 48 ar fi produsul legendei şi al faimei napoleoniene în ţările române; mai mult chiar, că insăşi cariera militară a istoricului român, concepţia, preocupările sale ar fi urmarea acestei influenţe; pentru ca cititorul acestor rînduri care nu ar cunoaşte scrierea să nu aibă impresia că exagerez, dau următoarele citate : „Preocupările, concepţia, convingerile personale ale elevului, juncărului, omului politic sau istoricului Nicolae Bălcescu justifică de asemeni în bună măsură apropierea sa de Napoleon şi legenda napoleoniană” (p. 206) şi întrucît „istoriografia română nu oferea un model demn de luat în seamă (p. 211), Bălcescu a luat ca model, prin intermediul cărţii lui Regnault, pe Napoleon”. Cu cîteva rînduri mai jos se repetă această alegaţie: „istoriografia română nu oferea nici un model demn de luat in seamă”. Este adevărat că într-o vreme cînd despre N. Bălcescu se scrie atît de mult unii cercetători sint împinşi, mai ales pe plan comparativist, pentru a putea aduce cu orice preţ o contribuţie personală, să se dedea la comentarii şi interpretări hazardate, care nu pot rezista în faţa unei analize critice mai atente; cîteva precizări devin necesare. Chiar în cadrul ediţiei de faţă se găsesc categoric formulate părerile lui Bălcescu despre Napoleon din care rezultă că el era hotărît împotriva mitului lui Napoleon, aşa cum se conturase în epoca 1840 în opinia publică franceză. în recenzia pe care o făcea traducerii lui Negulici, el strecoară cîteva scurte reflecţii asupra lui Napoleon, din care se vede că de pe poziţiile democratice şi ale egalităţii de popoare îl considera ca pe cel mai expresiv reprezentant al absolutismului şi al aservirii de popoare prin cuceriri militare. Aceste reflecţii sînt hotăritoare în discuţie şi trebuie citate; iată-le : „vremile concuistelor a trecut... duhul concuistei doarme cu Napoleon în mormîntul său şi că nimic nu-1 va mai deştepta” (vezi supra p. 168). Se mai poate discuta oare, că un scriitor român, cu concepţiile lui Bălcescu, putea la acea epocă să ia ca model pe Napoleon? Mihai Viteazul este pentru români, şi în primul rînd pentru Bălcescu, un eliberator, nu un cuceritor de ţări şi popoare. Nu numai Bălcescu, dar toţi românii care au scris despre Mihai, l-au preluat nu din tradiţiile altor popoare sau din cărţile străine, ci din istoria românească şi din aspiraţiile naţionale ale epocii lor; este în afara oricăror influenţe literare străine sau tendinţe de imitaţie. Bălcescu, vorbind odată de Mihai Viteazul, spune : „Mihai al nostru”. Nu avea deci nevoie de modele, nici el nici alţii pentru una dintre cele mai puternice şi mai originale personalităţi ale istoriei româneşti. O operă mare nu se face copiind modele. Opera este mare tocmai pentru că tema şi modalităţile de tratare sînt originale. Nu faima lui Napoleon l-a îndreptat către Mihai, ci l-a atras însăşi faima marelui voievod. Şi pe el ca şi pe N. Iorga, Sîrbu, Panaitescu şi pe toţi istoricii români. Interesul lui N. Bălcescu pentru armată este tot atît de independent de Napoleon şi de ecoul faimei acestuia în ţările române ; el reflectă interesele şi puternica dorinţă românească de după 1821, pentru reînfiinţarea armatei naţionale. Că Bălcescu a vrut să facă la un moment dat cariera militară, este ceva firesc şi nu are nevoie de explicaţii livreşti; şi alţi mulţi tineri au intrat în armată. Girlova, Gr. Alexandrescu şi atîţia alţii, ba şi boieri mai în vîrstă; şi pe vremea lui şi mai tîrziu, foarte mulţi tineri au fost atraşi de cariera militară şi această atracţie persistă pină în zilele noastre. De fapt Bălcescu era o fire de soldat înnăscut; singur Ia 4 iulie 1849 a spus: „Dumnezeul meu politic de mai multă vreme este puterea, este lehova, Dumnezeul armatelor (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 210). Thiers nu s-a ocupat şi el de chestii militare, n-a studiat autori de specialitate, n-a urmat chiar o şcoală militară, şi nu era reputat ca un bun cunoscător în probleme de tactică şi strategie — şi Bălcescu i-a cunoscut opera — dar cine ar putea să-l apropie de Napoleon? k 270 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Apropierea şi influenţele menţionate sînt in principiu inadmisibile şi ele — după cum am spus — denaturează imaginea intelectuală a lui Bălcescu. Nu mă pot reţine de a nu discuta atît unele argumente cit şi unele analogii pe care autorul le foloseşte, nu pentru că discuţia este extrem de facilă, ci pentru că se spun asupra lui Bălcescu atîtea lucruri ciudate incit cel puţin unele nu trebuie lăsate fără a fi relevate. Argumentul principal, atlt cit se poate deduce din întreaga expunere, este un argument de familie. N. Bălcescu s-ar fi aflat sub influenţa faimei lui Napoleon pentru că în familia sa se întreţinea cultul napoleonian, şi pentru că unele analogii biografice cu viaţa lui Napoleon i-ar fi făcut persoana împăratului atrăgătoare. Un cumnat al lui N. Bălcescu, Scarlat Geanolu, a tradus în adevăr două lucrări despre Napoleon, iar fratele său Costache ar fi tradus şi el un articol despre moartea lui Napoleon. Admiţind că aceştia erau partizani chiar integrali ai cultului lui Napoleon, nu înseamnă deloc că şi ceilalţi membri ai familiei trebuiau să aibă aceleaşi idei şi sentimente. Mai ales cînd printre aceştia erau şi personalităţi puternice cum era fiul mijlociu din familia Bălcescu, creator el însuşi de opinii şi curente. Şi apoi faptul că cei doi s-au ocupat de traduceri despre Napoleon nu trebuie să ne ducă neapărat la concluzia că erau ei înşişi vajnici admiratori ai lui Napoleon. Tema Napoleon, după 1840, era la modă ; redacţiile şi editurile trebuiau s-o cultive pentru a fi în actualitate şi să-şi poată răspîndi mai cu succes publicistica. Mi se par ipoteze literare similitudinile la care se recurge ca apropierea dintre mamele lui Bălcescu şi Napoleon, amîndouă văduve de tinere şi amîndouă împovărate cu familii numeroase, sau fuga în munţi a familiei lui Napoleon, gustul împăratului pentru istorie literară ca şi al lui Bălcescu etc. pentru ca pe acest teren să se susţină apropierea istoricului român de faima lui Napoleon. Ca istoric, Bălcescu s-a interesat fără doar şi poate de Napoleon ; nici nu se putea altfel, dar în epoca sa problema Napoleon era mai mult decît o problemă istorică, era una politică : ea prezenta confruntarea dintre politica de libertate şi de autoritate, dintre independenţa şi aservirea popoarelor. Opinia publică din Franţa şi din Europa — mai ales după 1840 — era împărţită; amintirea lui Napoleon avea adversarii şi admiratorii săi. Pe ce poziţii s-a situat N. Bălcescu ne spune chiar el singur, fără echivoc, în rindurile citate mai sus. Nu este locul aici de a discuta opiniile şi sentimentele mediului în care trăia la Paris. Voi recurge totuşi la o opinie, la cea mai elocventă poate, aceea a protectorului şi patronului societăţii studenţilor români de la Paris — societate din care făcea parte şi Bălcescu — a lui Lamartine. Entuziast şi intransigent partizan al ideii de libertate a popoarelor, viitorul ministru de externe din Guvernul provizoriu francez de la 1848, fervent susţinător al cauzei româneşti şi mentor spiritual al tineretului român, este un inconcesiv adversar al cultului napoleonian. La 20 mai 1840 în Camera deputaţilor, cu ocazia aducerii în Franţa a rămăşiţelor păminteşti ale lui Napoleon, combătînd nu aducerea, obligatorie chiar, a rămăşiţelor lui Napoleon, ci cultul memoriei sale exploatat interesat de legitimişti, pretendenţi sau chiar imitatori, marele orator făcea următoarea declaraţie : ,,eu nu mă prostern înaintea acestei memorii, nu sînt un partizan al acestei religii napoleoniene, al acestui cult al forţei, pe care de cîtva timp unii vor să-l introducă în sufletul naţiunii în locul adevăratei religii a libertăţii. Nu cred că se face bine de a se zeifica necontenit războiul, de a se aţîţa aceste clocotiri deja prea violente ale sîngelui francez, care ne este înfăţişat ca nerăbdător de a curge după o linişte de douăzeci şi cinci de ani, ca şi cum pacea care este fericirea şi gloria lumii ar putea fi ruşinea naţiunii” (Oeuvres complites de M. de I.amartine, t. IV, Paris, 1845, p. 340) în sfîrşit, trebuie să mă mai opresc asupra unei chestiuni de texte care interesează, de această dată grafia lui Bălcescu şi poate fi utilă şi în studiul altor manuscrise. S-a con- NOTE ŞI MA.TES.11AUE 2n statat—în lucrarea citată - că în extrasele dinRegnault sînt diferite prescurtări, la nume proprii : R = Russes, K = Kutuzof, V. = Weimar, Aus = Austerlitz etc. N. Liu emite părerea că nu este vorba atît de prescurtări uzuale, ci că acestea ar fi trebuit „probabil” să camufleze textul în manuscris de priviri indiscrete, ,,o măsură de prevenţie” (sic, trebuie preventivă). Părere tot fantezistă, dar care poate induce în eroare. Întîi de toate, cartea excerptată nu era o lucrare sediţioasă, de care cineva să aibă grijă ; al doilea, N. Bălcescu — ca atiţia alţii — recurgea la prescurtări; cu atît mai mult clnd scria grăbit, chiar febril. Prescurtări găsim în toate manuscrisele sale. Nu este la mijloc nici o problemă. Una este scrisul cifrat din corespondenţa secretă politică, şi alta sînt prescurtările banale şi atît de uzuale din notele de lectură. Dar încă o dată, se confirmă că în cercetare ceea ce primează este formularea problemei şi cel mai mare risc, chiar pentru oameni foarte buni şi bine intenţionaţi, este de a pune false probleme. (G. Z.) B.A.R., Msse rom., 5 111, 17 x 19,50 cm, f. 165 —171v, paginaţia dosarului; mssul nu are paginaţie proprie ; concept autograf. Textul conţine corecturi care, după grafie şi cerneală, arată că sînt făcute în vederea unei Îmbunătăţiri stilistice, gramaticale şi ortografice ale textului iniţial. Reprodus întîia oară în N. Bălcescu, Opere, Scrisori şi scrieri inedite, II2, p. 103 — 110. Droit constitutionnel l-ere leţon La condition năcessaire de la prospărită d’une sociălă politique c’est la răalisation de son unite, tant politique que sociale. Par unită politique nous entendons la reunion sous un meme gouvernement des diffărents interets pour lesquels toute sociele est originairement ătablie. L’unită sociale procure â tous Ies membres de la sociătă politique le bien-etre materiei, la justice et l’ăgalită. Dans un tel ătat social, si tous ne sont pas heureux, chacun peut du moins se flatter de le devenir. Nous appliquerons ces principes gănăreux aux sociătăs anciennes et principalement â celles des Grecs et des Romains, Ies deux plus fameuses de l’antiquită. Nous Ies jugerons d’apres ces crităriums et nous tâcherons de dăcou vrir Ies causes de leur dăcadence. Chez Ies anciens il y avait deux systemes d’ătat differents ; chez Ies uns l’immobilită avec 1’unite politique, chez Ies autres l’activite avec l’individualită. Le premier fait s’est prăsentă surtout chez Ies peuples d’Asie et la consăquence en a ătă l’ătablissement du despotisme, tandis que le second (qui exista en Grece) a produit lalibertă politique. Le conseil amphictyonique en Grece aurait amenă l’unite politique, il aurait sauvă la nation du joug de l’ătranger si plus forlement organisă, il eii l pu vaincre l’esprit d’individualită qui animait Ies Grecs, car cet esprit ne s’allie pas avec l’unită politique. Plus tard, Philippe et Alexandre tenterent en vain de răaliser cette idee d’une unite si necessaire. Le dernier surtout, două d’une vaste conception, d’une vue profonde et d’une activită prodigieuse, alia plus loin. II conţut le plan de l’organisation d’un immense empire qui s’ătendrait en Europe, en Asie et en Afrique. Babylone devait âtre la capitale ou le centre politique de cet Etat, et Alexandrie le grand centre commercial. Mais malgră Ies rares qualităs qui distinguaient cet homme extraordinaire, ne trouvant pas prăs de lui Ies ălăments necessaires â une telle constitution, il ne put rien fonder de stable et son empire părit avec lui. 272 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Parmi Ies Etats anciens, celui qui a offert la plus grande idăe d’unită politique fut celui de Rome. Gouvernee par une aristocraţie intelligente et persăverante autant que gardienne inflexible de son droit, Rome s’agrandit peu â peu et forma la plus grande unită politique de l’antiquită. Ce qui donna ă Rome cet esprit de conquete, ce ne fut pas seulement l’ambition des patriciens, mais surtout la năcessită dans laquelle ceux-ci se trouverent d’occuper â l'exterieur la turbulence du peuple romain et d’empecher par cette diversion qu’il ne s’occupât des affaires intărieures. Le moyen par lequel se realisa ce grand tout politique fut l’incorporation. Ce qui facilita celle-ci fut le systeme des colonies1 qui introduisait chez Ies peuples ătrangers Ies idăes romaines et Ies soumettait par consequent â l’influence romaine. Cette incorporation, quoique imparfaite â cause de la grande diversită des peuples, forma pourtant le plus unitaire des Etats de l’antiquită. Et c’est grâce â cette unite que Rome put răsister plus longtemps que l’Asie aux attaques extăricures, et si elle tomba enfin, ce ne fut que par suite de la dăsorganisation intărieure. Ce qui a manquă aux peuples anciens ce fut le sentiment naţional. Pour eux l’amour de la patrie n’etait que l’amour de la cită. II n’allait pas au delâ. Tel il a ete chez Ies Grecs et tel chez Ies Romains, qui mettaient une distinction entre Ies habitants de Rome et ceux de 1’Italie, entre ceux-ci et Ies peuples du dehors de T Italie 2. II est vrai que Ies Romains le possădaient plus que Ies Grecs, qui en manquaient completement. C’est cette superiorite des Romains et celle d’une meilleure organisation de la force militaire qui Ies a fait triompher des Grecs. Mais ce qui a manque aux uns comme aux autres c’est l’unite sociale. C’est, en d’autres termes, l’egalite et la justice. L’ăgalite, c’est, pour tous Ies membres de la societă, l’obligation des memes devoirs et Ia jouissance des mămes droits. La justice, c’est le respect des droits de chacun. Les societes anciennes etaient fondăes sur Ies privileges et lâ ou il y a des privileges, il ne saurait exister de but politique commun. On peut reduire â trois faits principaux les causes qui ont empechă l’unite sociale chez les anciens. 1) Ia familie, 2) les castes, 3) l’esclavage. Chez tous les peuples anciens la familie a ete organisăe non dans l’intăret commun, mais seulement dans l’interet du chef de la familie. L’isolement dans lequel les premieres familles se trouvaient, le besoin d’une force et d’une direction pour les proteger, avaient necessite cette organisation. La femme n’avait aucun droit dans la familie. Chez les Romains elle etait en tutelle Iăgale. Elle ne faisait pas pârtie de la familie et le mariage meme ne pouvait la soustraire â la puissance paternelle. Le despotisme domestique servit â Rome de type au despotisme politique, de la familie il a passe â l’Etat. Plus trad, quand les Romains eurent des relations avec d’autres peuples, la femme fut emancipee. Mais arrivant a la liberte sans transition, elle en a beaucoup abuse. C’est le Christ qui a emancipă la familie et par consequent 1’lStat, car l'egalite de la familie doit necessairement precăder ou accompagner celle de l’Etat. Le second fait que nous avons signală chez les peuples anciens est le systeme des castes. II avait pour but de mettre l’individu en dehors des progres possibles, naturels de la sociătă. 1 On partageait aux colons romains les terres des vaincus. Une fois installes sur Ie sol, les nouveaux proprietaires cessaient pourtant d’etre citoyens romains. 2 Plus tard la constitution de Caracalla etendit le droit de cită â tous les peuples de l’Empire. Mais cette răforme n’avait qu’un but fiscal. NOTE ŞI MATERIALE 273 Ce systăme est celui de l’inăgalită complete. II s’est mâle dans toutes les institutions et les lois des anciens. II a existe principalement chez les Egyptiens et, en Asie, chez les Indiens. On trouve neanmoins quelque chose de semblable chez les Romains dans la distinction des patriciens et des plăbăiens. La troisieme cause de decadence chez les anciens, nous I’avons dit, ătait l’esclavage. Son injustice mise ă part, l’esclavage a ătă mauvais en ce qu’il a deshonoră le travail. Le travail est la loi du monde, sans laquelle rien ne peut naître ou durer. Sans un travail honoră et honorable, une societe ne peut accroître sa prosperite. Ainsi le monde romain părit par l’abandon du travail. Malgre ces vices de leur organisation intărieure, les Grecs et les Romains atteignirent un haut point de developpement intellectuel. Ceci ne doit pas ătre considere comme une anomalie, c’est que les causes de decadence ne peuvent pas empecher l’intelligence d’accomplir son progres et qu’enfin les societes anciennes ont peri non parce qu’elles etaient civilisăes, mais quoique civilisăes. 2-eme leţon Apres avo ir vu dans la leţon prăcădente ce qu’est l’unită tant politique que sociale, et comment les societes anciennes ont perl parce qu’elles n’avaient pas răalisă dans leur organisation ce principe, nous continuerons encore â nous occuper de l’unită et nous chercherons quelles sont les conditions que doit remplir un Etat pour l’obtenir. L’individualită ou la naţionali le d’un Etat ne constitue pas une unită. Les conditions necessaires â celle-ci sont de deux especes : materielles et morales. L’ălăment materiei dans un Etat c’est le peuple. L’ălăment moral, c’est son organisation, tant politique que sociale. Les conditions materielles de l’unită sont : 1) unită de race, 2) unită de langage, 3) unite de religion, 4) unite de civilisation. Nous allons examiner chacune de ces conditions : 1) Unite de race. II est ă dăsirer que dans un Etat, pour l’avantage de son unită, tous ses membres soient de la meme race, quoique ce ne soit pas une condition necessaire. La fusion de peuples de diffărentes races, habitant le territoire d’un Etat ne s’obtient que difficilement et par un travail constant et tres long, car nous avons vu qu’il a fallu des siecles pour que la tusion s’operât en France et dans la plupart des Etals d’Europe. Les obstacles physi-ques, comme la difference de couleur en Amărique, et les haines de races, răsultat de l’inăgalită civile, comme est 1’Irlande vis-â-vis de l’Angleterre, sont les principales causes qui tardent ou empâchent une fusion complete. 2) Unite de langage. Le langage est l’un des ălăments les plus intimes et les plus essentiels de Ia vie de l’homme. S’il est vrai que le style c’est l'homme, â fortiori on peut dire que la langue c’est le peuple, car le langage c’est le moyen par lequel un peuple manifeste sa pensăe, et connaitre la langue d’un peuple, c’est connaitre les idăes de ce peuple, c’est , en un mot, connaitre lui-măme. II s’est trouvă, dans l’antiquită, des Etats ou il y avait diversită de langue jusque dans les diffărentes classes du măme peuple, particulierement en Egypte et chez les Hindous, en Asie. 18 - c. «10 274 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Cette diversitâ de langage dut produire năcessairement l’absence de sentiments communs et, par consequent, la haine entre Ies diffărentes classes. Rome avait compris que le langage est une grande condition de l’unită d’un Etat, aussi imposa-t-elle la langue latine â tous Ies peuples conquis. L’Eglise catholique voulut continuer â son profit l’oeuvre de Rome et introduisit la langue latine dans Ies prieres des chretiens. L’Eglise greque et, plus tard, la Reforme brisferent l’unită catholique de l’Eglise romaine. Aujourd’hui encore nous voyons l’Angleterre proceder de la meme maniere en imposant sa langue dans ses conquetes des îndes. C’est un fait constate que la diversită de langue est plus difficile â vaincre que celle de race, 3) Unite de culte. Chaque peuple, comme chaque individu, croit sa religion la meilleure. De ce sentiment naissent le mepris pour Ies religions etrangeres et l’intolerance, qui est un obstacle â l’unite. Les Romains, seule) de tous Ies peuples anciens et modernes, n’ont pas eu ce sentiment, et ils admettaient toujours dans leur sein les dieux ătrangers. Le seul moyen de neutraliser les effets de ce sentiment chez les peuples c’est la tolerance. 4) L’unită de civilisation. La fusionest impossible la ou il n’y a pas uniformită de principe civilisateur. Ainsi il n’y a jamais eu fusion entre peuples chretiens et Musulmans, car les principes de leurs religions rtant opposees, empecheront toujours la communaute d’idees et de sentiments, sans lesquels il n’y a pas de civilisation. Les conditions morales de l’unite se răduisent â trois : 1. la geographie politique, 2. l’organisation sociale, 3. l’organisation politique. 1. La găographie politique est indispensable â l’unite d’un Etat. Quel que soit le climat, elle peut exister sous trois conditions ; a) si le territoire offre des moyens d’existence, b) s’il offre des moyens de communication et c) des moyens de force (defense). 2. La seconde condition est l’organisation sociale ; elle consiste dans l’egalite civile. Les castes sont le plus grand obstacle â l’organisation sociale. 3. La troisieme condition, nous l’avons dit, est l’organisation politique. On a prătendu que les lîtats despotiques sont les seuls qui puissent presenter une bonne unite politique, sans penser que l’unite politique dans ces Etats etant un râsultat de la compres-sion, ils ont toujours â redouter une explosion inevitable. Un des plus puissants moyens pour obtenir 1'unită politique est la centralisation, c’est-â-dire la reunion sur un seul point du territoire de toutes les forces de l’Etat. La centralisation produit les grandes capitales qui sont de grands moyens d’unite. Telles sont les conditions d’un Etat unitaire moderne. II nous reste a voir leur application. Lipseşte din ms orice indicaţie asupra izvoarelor, a destinaţiei, precum şi a datei de redactare. N. Mandrea consideră acest ms ca o lucrare originală, ceea ce este o greşeală (Anal. Acad. Rom., Seria a Il-a, t. XIX, 1896 — 1897, p. 168). Din cuprins se poate stabili cu certitudine că este o prelucrare după cursul de drept constituţional al lui Pelegrino Rossi. P. Rossi era un personaj cu mare renume înainte de 1848. N. Bălcescu foloseşte de altminteri şi în alt loc, una din lucrările sale, unde îl şi citează. Rossi era un liberal doctrinar, însufleţit de spirit reformist şi în acelaşi timp un înflăcărat partizan al ideii de libertate şi unitate naţională a popoarelor asuprite. Emigrase din Italia, tocmai din cauza părerilor sale, şi la Geneva, unde a locuit un timp, a predat dreptul roman. Apoi s-a stabilit la Paris şi, naturalizat, a avut un rol de seamă sub Louis-Philippe ; profesor de economie politică la College de France şi de drept constituţional la Facultatea de drept, membru al Institutului Franţei, alături de Jerâme Blanqui şi Hippolyte Passy, „pair de France” şi, în sîirşit, sub a doua re-.publică, ambasador la Roma, unde a fost asasinat de adversari politici in toamna lui 1848. NOTE ŞI MATERIALE 275- Lecţiile sale au fost primite cu unele rezerve, mai mult din cauza originii sale străine,, dar au obţinut repede un mare succes (Fr. Mignet, Notice historique sur la vie et les travaux de AI. Rossi. Memoires de VAcademie des Sciences morales et politiques de l'Inslilui de France, VIII Paris, 1852; Lâszlo Ledermann, Pellegrino Rossi, l’homme et Veconomiste, 1787 — 1848. Un, grande carriere internaţionale au XlX-e sitele. These, Paris, 1929). Dintre români, i-a frecventate cursurile Ion lonescu. Este posibil ca Bălcescu să fi cunoscut la început opera şi ideile lui Rossi prin intermediul economistului moldovean. Cursurile nu i le-a putut urma, pentru că nu mai aveau loc în 1846, cind tînărul istoric român soseşte la Paris. Este probabil că Bălcescu a folosit pentru mssul său nişte notiţe stenografiate ale cursului de drept constituţional, care circulau în mediile studenţeşti (Cours de droit conslitutionnel, Annfee scolaire 1835 — 1836, Paris, 1836). întregul curs tipărit nu l-a putut cunoaşte, căci a apărut de-abia în 1866 (P. Rossi, CEuvres completes, Cours de droit constitutionnel, recueilli par A. PORfiE, 4 voi., Paris, 1866 — 1867; Melanges d’economie politique, d’histoire et de philosophie, publies par ses fils, II, Paris, 1857, cap. Droit constitutionnel franţais, fragment, p. 24 şi urm.). Cursul complet, editat după prelegerile stenografiate, cuprinde şi lecţiile ţinute în anii 1835 —1836, 1836 —1837, pe care Bălcescu a putut să le aibă. în ediţia 1866 — 1867, materialul din care N. Bălcescu a făcut extractul, adăugind şi consideraţii personale, se găseşte în lecţiile a IlI-a — a Vl-a. Despre influenţa lui Rossi asupra lui N. Bălcescu, vezi G. Zâne, Opera lui Rossi şi proiectele româneşti de reformă agrară de la ISIS, în Independenţa economică, XXIX, 1946, nr. 2 — 3, p. 241 — 250. Mssul este redactat probabil înainte de revoluţie, căci provine din fondul de la Bălceşti. Ce destinaţie voia să dea acestui extras, pe care îl corecta cu atîta grijă, rămîne o chestie deschisă. Forma, pe lecţii, exclude presupunerea unei eventuale tipăriri. Ar putea fi vorba despre un material didactic, pregătit anume pentru nişte lecţii. Fără a lega direct acest text de intenţia sa de a intra în învăţămînt la Academia Mihăileană din Iaşi, amintim totuşi că la 23 octombrie 1843 scria lui I. Ghica că nu pune „atîta importanţă la bani, cit la un clas pe care să-l poci preda cu plăcere” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 37). Or, ce teme de curs puteau fi pentru ei mai atrăgătoare şi în acelaşi timp acceptabile de oficialitate, dacă nu cele cu privire la progresul societăţii umane şi la formele ei de organizare.. B. A. R., Msse rom., 5 111, f. 157 — 158; autograf cu titlul: Notice sur les inlrigues russes ă Constantinople du 23 Juillet 1848. Extras textual dintr-un buletin informativ, redactat după toate probabilităţile în cercurile poloneze din Constantinopol sau de un agent în legătură cu acestea. N. Bălcescu a extras din acest buletin o anumită parte şi i-a dat titlul de mai sus. Buletinul In întregime este publicat în Anul 1848, II, p. 398 — 407 ; extrasul lui N. Bălcescu de la p. 400, rîndul 1 de sus, pînă la p. 401, rîndul 13 de sus. Buletinul dă informaţii asupra politicii ţariste pe lîngă Poarta otomană. ★ * ¥ N. Bălcescu obişnuia să facă şi însemnări pe cărţi. Cele mai multe dintre cărţile sale s-au pierdut; totuşi, două cu însemnările sale se cunosc şi au fost deja studiate. Prima este : Aphorismen aus der Menschen-Kunde und Lebens-Philosophie; Franzosisch und deutsch herausgegeben von Friedrich Schulz. Eine Nachlese Rochefaucaull’s bekannten Werke, Konigsberg, 1793. însemnările din această carte au fost studiate de N. I. Apostolescu ,. O carte a lui Bălcescu, în Rev. p. ist., arch. şi filolog., XI, partea I, 1910, p. 340 — 346. 276 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Nu este vorba de însemnări propriu-zise, ci de marcarea unor anumite pasaje şi de un indice alfabetic autograf, cu ajutorul căruia, pare-se Bălcescu voia să sistematizeze materialul din carte. Mult mai interesante sînt adnotările de pe o altă lucrare, şi anume : M. kogălniceanu, Hisloire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens, Berlin, 1837. Însemnările au fost temeinic studiate de Virgil Căndea, Hisloire. de la Valachie de M. Kogălniceanu, adnotată de N. Bălcescu, în Studii şi cercetări de bibliologie, II, 1957, p. 71 — 136. Pe lîngă numeroasele adnotări documentare, N. Bălcescu adaugă cîteva însemnări cu caracter politic sau ideologic. Ele au fost deja semnalate de Virgil Gândea ; totuşi, ţinînd seama de epoca cînd au fost făcute, au un interes particular, căci deşi sumare, sînt un indiciu concludent în privinţa originii poziţiei lui N. Bălcescu în anumite probleme. Fără a relua analiza lor, facem cîteva adăugiri. La p. 299 găsim în Hisloire următorul pasaj referitor la condiţia politică a Ţării Româneşti la mijlocul secolului al XVII-lea : „Les Valaques s’etaient accoutumes â recevoir sans murmure Ies Princes que le premier batelier turc, monte au rang de Grand Vesir, se plaisait â leur envoyer. Ils baisaient le joug qui les opprimait. Plus de reclamations, plus de rfeistance I Ils recevaient des maitres des rives du Bosphore, ou du fond de l’Albanie ; ils les reconnaissaient pour leurs Voevodes, se prosternaient devant la poussiere de leurs pieds et adoraient Ia main qui les frappait. La nation etait tombee en decadence ; elle avait perdu sa nationalite, et par cons6quent son independance. Car il n’y a point d’independance sans nationalite La ultima propoziţie N. Bălcescu adaugă următoarea adnotaţie : „et de natjionalijte sans in[de]pendan[ce]”. Prin adnotaţia sa Bălcescu, completînd pe M. Kogălniceanu, formulează un principiu politic însemnat al concepţiei sale, adică : „Nu există independenţă fără naţionalitate şi naţionalitate fără independenţă”. Dar el ii dă, în cazul acesta, alt sens cuvîntului naţionalitate, decît M. Kogălniceanu, cel puţin în fraza de mai sus, în care 11 foloseşte prima dată. La M. Kogălniceanu „naţionalitate” este sinonim cu sentimentul de demnitate naţională; la Bâl-cescu, în acest caz, sinonim cu principiul naţionalităţilor, adică cu principiul în temeiul căruia o comunitate de oameni, de aceeaşi origine şi limbă, locuind pe un teritoriu determinat are dreptul de a se constitui într-un corp politic, într-un stat de sine stătător. Bălcescu însă a identificat uneori termenul naţionalitate cu acel de naţiune — chiar de popor —şi alteori, cu însuşirile specifice ale unui popor, „sufletul unui popor”. La 1848 termenul are o circulaţie încă restrir.să ; totuşi sînt paşoptişti care l-au înţeles bine ; Dimitrie Golescu spune într-o scrisoare către I. Ghica ; „La revolution franţaise de 48 a proclamă l’affranchissement des peuples, mais encore plus le principe des nationalites. Ghaque nation a un droit â sa propre existence politique et tous les hommes qui parlent une meme langue doivent etre consideres comme ne formant qu’une seule nation” (Anul 1848, III, p. 279; vezi şi G. 7.ane, A'. Bălcescu şi ideea de naţiune, în Viaţa românească, X, 1969, nr. 7). La p. 285, vorbind la fel despre situaţia Ţării Româneşti după moartea lui Matei Basarab, M. Kogălniceanu scrie : „...le malheureux pays des Valaques continua â tomber depuis lui jusqu’en 1821; quelques princes retarderent un peu sa chute; mais un seul homme ne pouvait la detourner, il y fallait une mas se d’hommes, un grand evenement et cet ^venement fut Ia revolution d’Ypsilanti”. N. Bălcescu a şters cuvîntul ,,d’Ypsilanti” şi a adăugat clar şi apăsat: „de Theo-dore Vladimiresko”. Bălcescu consideră, cum era aşa de firesc, revoluţia de la 1821 din Princi- NOTE ŞI MATERIALE 277 pate ca o revoluţie a românilor şi îndrepta ceea ce îi apărea ca o greşeală gravă în Histoire. La tel adnotează cu un vădit sentiment de contrarietate pasajul de la p. 248, care conţine aceeaşi greşeală în privinţa revoluţiei de la 1821 în Principate : „II fallait un evenement, qui fit epoque, et cet evenement fut la revolution de 1821. Cette revolution ou il s’agissait d’une nation strângere, fit une si grande impression sur l’esprit des Valaques, que le pays fut non seulement retenu dans sa decadence mais qu'il reţut meme un essor d’elevation qui fit faire aux habitants de la principaute des progres rapides et immenses dans les sentiers de la civilisation”. Bălcescu adnotează textul cu următoarele rînduri : „[iMJais il s’ajgissjait precis[emjent des [Vjalaques” ; aşadar la 1821 în Principate a fost o revoluţie românească, nu o revoluţie grecească. M. Kogălniceanu, în pasajele de mai sus, aduce în discuţie chestiunea însemnătăţii maselor în istorie şi a rolului revoluţiei de la 1821, spunînd că ridicarea ţării nu putea fi opera unui om : ,,... il y fallait une masses d’hommes”, şi mai mult ,,il fallait un evenement, qui fît epoque”, „un grand evenement”. Dar anulează imediat această teză în ceea ce priveşte istoria românilor, căci pune revoluţia de la 1821 în seama grecilor şi nu face nici cea mai mică remarcă în privinţa revoluţiei româneşti. Este probabil o ingerinţă a cenzurii din ţară, pe care o semnalăm mai jos, şi nu o greşeală de concepţie de atribuit lui Kogălniceanu. Stăpînirea din Principate refuza pur şi simplu a se aminti de răscoala de la 1821 şi de Tudor. Virgil Gândea a mai remarcat că la p. 364 N. Bălcescu a subliniat pur şi simplu pasajul fără a-1 comenta; „il ya dans les *masses un instinct qui ne trompe jamais”. Comentariul era fireşte inutil. Întîlnea aci o teză scumpă întregii democraţii din epoca 1840 — 1848. Dar M. Kogălniceanu prin „mase” nu înţelegea aci masele populare propriu-zise, ci „poporul” în sens de naţiune, în opoziţie cu un domnitor impus ţării de Poarta otomană. Tot în ordine ideologică adnotaţiile lui Bălcescu privesc poziţia lui M. Kogălniceanu faţă de politica ţaristă în Principate. La p. XI, unde M. Kogălniceanu decreta pe Nicolae I ,,1’Ange Tutelaire du Nord”, Bălcescu a şters cuvintele cu cerneală şi a adăugat un singur cuvint : „dia-ble” ; iar la p. 403 a şters cu vădită nervozitate pasajul în care M. Kogălniceanu pleda în favoarea politicii ţariste în Principate şi a adăugat marginal o violentă diatribă la adresa autorului, sub care a aruncat, la altă dată şi cu altă cerneală, cuvîntul „miserab...”. Adnotaţiile din ultima categorie pun, fireşte, problema autenticităţii textelor lui Kogălniceanu. Au reprezentat atunci textele criticate de N. Bălcescu vederile politice ale tînărului care la 20 de ani scria o istorie a românilor? Mai ttrziu Kogălniceanu le-a denegat, declarînd că i-au fost impuse. Corespondenţa cu Mihail Sturza şi familia sa confirmă această declaraţie şi dovedeşte că lucrarea a putut fi tipărită numai pe baza autorizaţiei dată de domnitor. Textele atît de aspru criticate pot fi privite drept concesiile pe care M. Kogălniceanu le-a făcut pentru a-şi salva cartea. N-a fost singurul care în istoriografia română pentru a putea tipări o carte a trebuit să facă concesii. Bălcescu n-a ştiut desigur acest lucru, deşi trebuia să-l bănuiască. însemnările sale au fost făcute probabil la o dată cind încă nu se cunoscuse cu M. Kogălniceanu. în cursul tipăririi care avea Ioc, după cum se ştie la Berlin, au început să circule la Iaşi diferite zvonuri în legătură cu poziţia politică pe care autorul ar fi adoptat-o. Tatăl său îl înştiinţează că domnitorul cere să vadă mssul înainte de a fi tipărit. M. Kogălniceanu este obligat să dea familiei sale ştiri liniştitoare şi să se adreseze direct lui Mihai Sturza, trimiţînd colile deja tipărite şi restul mssului. La 9/21 februarie 1837, scria surorilor sale aceste rînduri atît de tulburătoare : „.. .jur că nu voiu vorbi de rău pe ruşi, nici pe turci nici pe oricare altă putere” (M. Kogălniceanu, Scrisori (1834 — 1849), ed. P. V. Haneş, Buc., 1913, p. 171 — 172); în acelaşi timp, la 22 februarie, se adresa şi domnitorului, obligîndu-se a nu 278 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE depăşi anul 1800 şi cerîndu-i autorizaţia de a continua tipărirea (ibidem, p. 69 — 71); la 1/13 aprilie, primeşte din partea tatălui său ştirea că autorizaţia i-a tost dată (ibidem, p. 173). Critica lui Bălcescu trebuie încadrată deci în aceste lapte. Virgil Cândea a pus şi problema datei cînd au fost făcute adnotările. Grafia şi cerneala dovedesc că sînt făcute la date deosebite, cel puţin în trei rinduri; unele înainte de legarea volumului, probabil deteriorat în timpul lecturii, altele după. Tot Virgil Cândea a remarcat just că unele sînt posterioare mssului 82, publicat de noi în această colecţie, deoarece în acest ms Bălcescu păstrează datele din Kogălniceanu, pe cînd în Ilistoire le amendează după Greceanu(VIRGIL CÂNDEA, op. cit., p. 91,nota 4). Or,acest ms este anterior Paterii armate(1844) Alte adnotaţii, cele mai numeroase, ar fi de mai tîrziu, din perioada 1844 — 1846 (ibidem, p. 102) şi constatarea sa trebuie admisă. Astfel Histoire este o carte care a preocupat pe N. Bălcescu mai mulţi ani de-a rîndul, deşi a avut despre opera prietenului său o părere în general mediocră. O consultă în repetate rinduri la Biblioteca Poloneză din Paris, după cum rezultă din registrele de cereri ale acestei biblioteci, şi îl roagă cu insistenţă pe Ion Ghica să i-o trimită (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenta, p. 371, 374, 377, 383, 387, 390). Materialul folcloric constă din proverbe, zicători şi maxime, iar materialul lexical din construcţii şi formule expresive, liste de cuvinte şi locuţiuni. Materialul folcloric consemnează probabil informaţiile sale proprii şi este o vie dovadă a interesului pe care îl purta creaţiei populare. Cu privire la însemnătatea literaturii populare ca izvor istoric, N. Bălcescu a luat o categorică poziţie în Cuvint preliminariu, unde situează „poeziile şi tradiţiile populare” ca primă categorie de izvoare istorice, spunînd: „Cei dinţii istorici au fost poeţii. Poeziile populare sînt un mare izvor istoric. într-insele aflăm nu numai fapte generale, dar ele intră şi în viaţa privată, ne zugrăvesc obiceiurile şi ne arată ideile şi simtimentele veacului” . . . „Tradiţiile sau poveştile populare sînt un izvor care slujeşte la aceeaşi ţintă ca şi poeziile” (vezi mai sus, p. 96). Interesul pentru literatura populară este comun întregii sale generaţii, iar despre folosirea unor creaţii populare ca izvoare istorice se vorbea în presă chiar în vremea cînd urma să apară articolul lui Bălcescu din Magazinu (Colecţie de documente vechi, in Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1845, nr. 3, 15 ianuarie). Consemnarea acestui material folcloric nu credem că reprezintă o preocupare organizată de culegător, ci exprimă o obişnuinţă curentă printre intelectualii epocii sale. Abia în 1847 apare la Bălcescu ideea unei culegeri organizate ; la 29 noiembrie 1847 scria din Paris lui V. Alec-sandri ,,întorcîndu-mă în ţară voi căuta... a aduna cîntecele Valahiei şi a ţi le împărtăşi, ca să faci o colecţie completă”, dar nu şi-a realizat această dorinţă (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 83). Generaţia de la 1848, care s-a ridicat în numele poporului şi din rîndurile căreia au apărut reprezentanţi, cum a fost în primul rînd Bălcescu, care au avut un cult pentru popor, a trebuit să fie atrasă de înţelepciunea cuprinsă în aceste expresii cu tîlc, de bogăţia conţinutului lor şi mai ales de atitudinile sociale pe care o mare parte dintre ele le reprezintă (vezi Al. Bistriţeantt, Creaţia populară ca preocupare şi izvor de inspiraţie la D. Canlemir şi N. Bălcescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, II, 1953 ; autorul cercetează locul folclorului în opera lui Bălcescu : reproduce balada din ms 82, publicată pînă azi de mai multe ori, şi cîteva din proverbe; M. Eminescu, Opere, VI, Literatura populară, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Buc., 1963, p. 10 şi urm. ; Vasile Adăscăliţei, Bălcescu despre folclor, în Studii despre N. Bălcescu, Euc., 1969, p. 131 — 133; unele date premergătoare momentului 1845, cînd Bălcescu afirma însemnătatea literaturii populare; Vasile Alec- NOTE ŞI MATERIALE 279 SiNDHi, Opere, I. Text stabilit şi variante de G. G. Nicolescu şi G. Rădulescu-Dulgheru, Studiu introductiv, note şi comentarii de G. C. Nicolescu, Buc., 1965, p. 83—84). Materialul lexical constă din construcţii, formule expresive şi liste de cuvinte. Este cules din cărţi vechi româneşti şi din msse de cronici. Fireşte, Bălcescu l-a consemnat nu numai pentru particularităţile sale stilistice şi apropierea de formele populare, dar pentru că îi folosea la îmbunătăţirea propriului său text. Aceste forme îl atrag prin aspectul lor arhaic. Unele dintre cuvintele scoase sînt însoţite în paranteză de explicaţii in limba română sau franceză. Multe dintre aceste cuvinte sau expresii le găsim ulterior în propriile sale lucrări. Astfel: câinic (vrednic de căinat), a conăci (a poposi), a da dosul (a fugi), falangă (fortificaţie), a lua limbă (a lua cunoştinţă), a oborî (a dobori), olăcariu (curier), pristav (crieur), a pune gînd, a robi (a fi rob), oamenii singiuirilor, a face ştire, ticăit etc. în mssul 82 materialul colectat este notat pe măsură ce era găsit, fără nici o sistematizare, proverbele alternează cu formulele expresive şi cuvintele izolate. Uneori N. Bălcescu notează In paranteză sursa, dar de cele mai multe ori nu. Astfel este notat : (Greceanu; Cîntarea treptelor 132). Materialul folcloric şi lexical este sistematizat de noi după cum urmează : B.A.R., Msse rom., 82, f. 435 — 438. I [PROVERBE, ZICĂTOR!, MAXIME] 1. Cînd n-ai miţă-n casă, Joc şoarecii pe masă. 2. Interesul Poartă fesul. 3. E slut La Prut. 4. Cînd războiul înceată, Mulţi voinici s-arată. 5. Cine împarte Şi face parte. 6. Obraznicul Mănîncă praznicul. 7. Vodă vra Şi Hîncu ba. 8. Vai săracă ţeară Cum ai ajuns de ocară. 9. Nici din grindă cerc de bute Nici din mojic om de frunte. 10. Ca vodă Prin lobodă. 11. Viţa de vie Tot învie. 12. Din ţînţari Harmasari. 13. încă o dată Pe sub roată. 280 G, ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE 14. Mi-a venit drăguş La căuş. 15. Giaba vii, giaba te duci, Numai rupi nişte papuci. 16. Sarmane cărăbuş, P-a cui mină încăpuşi. 17. Nu-i cu lopata, Ci cu judecata. 18. Nu da obraz lui Ivan, Că se sue pe divan. 19. Blestemul de la săraci Nu cade pe copaci. 20. Are o gură Cit o şură. 21. De unul mi-i milă De altul mi-i silă. 22. Rădăcina mică prăvale caru mare. 23. Aferim cocoş cum te bat găinele. 24. Ca cinele în car, ca vinu-n pahar. 25. Rana se vindecă, dar semnul rămîne. 26. Apa trece, pietrele rămîn. 27. Om drept ca funia în sac. 28. Om cu stea în frunte. 29. Mi-a venit apă la moară. 30. Paserea pe limbă-i piere. 31. Şade lingura-n drum şi ride de oală. 32. Cit cioara-n par şi apa-n ciur. 33. Unde au mers mia, meargă şi suta. 34. Clinii latră, vlntul bate. 35. Au apucat ascuţitul cu mina goală. 36. Mi-i drag ca sarea-n ochi. 37. N-are ochi să mă vadă. 38. Ca frunza pe apă. 39. Cel ce pierde drumul e bucuros şi de cărare. 40. Văzînd şi făcînd. 41. Paza bună păzeşte primejdia rea. 42. Gura lumii numai pămîntul o astupă. 43. Decît slugă de trei lei mai bine stăpîn d-un ban. 44. Scoate cărbunele cu mina altuia. 45. Unde este minte multă [este] şi nebunie multă. 46. Cu o floricică, cu o rîndunică nu se face primăvară. 47. Ca ursul la prisacă. 48. Dă cu măciuca în baltă. 49. Cu chica topor. 50. Singele apă nu se face. 51. Din picături se face baltă. 52. Pădurea de coada ei pică. NOTE ŞI MATERIALE 281 53. Sau cu piatra de cap, sau cu capul de piatră. 54. S-au strîns funia de ţeruş. 55. Apa cît de tulbure, tot stinge focul. 56. Lupul nu se sparie de pielea oaei. 57. Dulce la limbă — amar la inimă. 58. Pîn-a nu găsi mantaua, nu era îndator. 59. De flori de cuc. 60. Ca cioara în băţ (se fuduleşte). 61. Zică nu ştie mînie. 62. Să te duci în piatră seacă. 63. Despică părul în patru. 64. Găseşti sat fără clini, umblă fără ciomag. 65. Tras prin inel. 66. Armanul plăteşte gloaba. 67. A linge melesteu. 68. Cu flori în căciulă. 69. Mai bine o învoială strîmbă, decît o judecată dreaptă. 70. Nu mulţimea cuvintelor umple dimerlia. 71. Sacu deşert nu stă în picioare. 72. După faptă, chibzuire ades aduce căire. 73. Nevoea tinereţii, mintea bătrincţii. 74. Toamna se număr bobocii. 75. De nu plouă, măcar pică, 76. Vita de la par nu se dejugă. 77. Boul se leagă de coarne şi omul de limbă. 78. Rima mică prinde peştele mare. 79. Gura aduce ura. 80. Adeseori gluma înjură muma. 81. Şi-au spart dracul opincile. 82. Dintr-un resur ese şi trandafir şi mărăcine. 83. încotro şovăi, tot de belea dai. 84. Ia-ţi inima în dinţi şi funia în traistă. 85. Au prins mămăliga coajă. 86. Vrabia mălai visează. II EXPRESII Şl LOCUŢIUNI 1. i-au strejuit toată noaptea ; 2. se şenţuiră bine ; 3. să fugă, să scape loc nu era; 4. ei bucuroşi se priimiră (se învoiră) la una ca aceasta; 5. cu dînşii, de i-au snopit şi i-au zdrobit ; 6. tăind şi oborînd; 7. aşa au nemerit ţenchiul său Ion vodă; 8. se rădică cu tărie mare asupra lui Pet. vodă; 9. de oaste au poruncit să se grijească; 282 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE 10. unul cu altul cerca stat; 11. risipă asupra lor; 12. iuţimea tătarilor neoprită; 13. cugetă întru inima sa; 14. puţini întregi, mai toţi răniţi şi săgetaţi, şi pedestri şi fără nici o dobindă ; 15. şi şi-au ales sfat acestii nevoi; 16. şi au izbîndit de la inimă ; 17. nu poate suferi amarul inimei sale ; 18. toată oastea s-a întors în răsipă; 19. au dat dos Decebal; 20. a rădica cap împotriva cuiva (a se revolta); 21. prin mijlocul acestor vremi; 22. le-au dat mare muncă; 23. au rădicat oaste pre capul lui Radul vodă ; 24. făcură sfat foarte de folos; 25. împăratul fu bucuros să-i facă toate pre voia lui: 26. a scăpat cu mare greu ; 27. i-a răsipit curţile şi ograda de a rămas numai zăviste; 28. a făcut ocup de a aşăzat oastea; 29. păzeşte de-1 omoară; 30. să stinse pomenirea lui cu sunet; 31. oameni deloc; 32. i-au bătut şi i-au respins ; 33. au ieşit domn ţerii ; 34. cere să se închine la împ. Moscului şi să lipsească de la turc ; 35. mergînd veste la Poartă că au venit cătanele ; 36. batae de la roate ; 37. bine voi plăcea, voi face ţie; 38. primejdiile, necaz şi durere m-au aflat; 39. paharul mîntuirei voi loa ; 40. adevărul domnului rămîne în veac ; 41. certat de domnul; 42. viază-mă dupe cuvîntul tău; 43. învaţă-mă îndreptările tale ; 44. cei ce seamănă cu lacrămi cu bucurie vor secera ; 45. mergînd mergea şi plîngînd arunca seminţele sale ; şi venind vor veni cu bucurie luîndu-şi mînuelele sale ; 46. iată acum ce e bun sau ce e frumos, fără numai a lăcui fraţi împreună (Cîntarea treptelor 132). 47. dai zile multe pentru puţine ; 48. sint viteji peste viteji şi cai peste cai; 49. vai de acel ce se razemă de umbre ; 50. nu făgădui darul; 51. au eşit sabie de la tătari; 52. au mers iscoadă la tătari; 53. au dat în trîmbiţe şi în timpane ; 54. pasă (du-te) suflete al meu în altă lume; NOTE ŞI MATERIALE 283 55. nu trebue să grăeşti cu picioarele şi la capu-i nu cauţi; 56. cum ai vrut ai venit, iar cum îi vrea nu te-i duce ; 57. domnul cinsti solii şi ii dărui; 58. oştile se taiară, cum se tae; 59. copaciul mare clnd cade mare huet face ; •60. merge-voi unde n-au mers alţii; 61. cine şi vrea aduce aminte ; 62. căci răspunzi unui domnu ca acesta; 63. şi împăraţi acel domn 10 ani şi muri şi fu ca cind n-ar fi mai fost; 64. au scris oştile ; 65. se despărţiră după ce se îmbrăţişară şi se ertară; 66. s-au prins frate cu el; 67. n-ăi scăpa de mine nici în pîntecile maicii tale ; 68. iată că se umplură 40 de ani ai împărăţiei tale ; 69. patru stihii ale trupului tău se apropiară, adică : hraconit, fearea verde, tusa albă, sînge roş; 70. de cind te-ai dus de la mine s-au învrăjbit sufletul meu cu inima mea ; 71. oh ! vraciule. Am băut vin dulce cu mult amar; 72. s-au făcut Dunăre (s-au mîniat); 73. au mers pînă au dat cu ochii de o apă verde ce n-are mal şi se întinde pină ce dă de ceriu; 74. fiind la un sfat cu altul ; 75. fugiră cum n-au vrut ; 76. foarte i-a tăiat rău şi i-au spart; 77. creştinii deteră haru lui D-zeu ; 78. pripiră de le eşiră înnainte; 79. văzînd că n-are răzbun (odihnă) ; 80. mergea fără de nici un teamăt; 81. îi loviră de faţă; 82. umbla fulgerînd prin. . . ; 83. ce dar în mijlocul vremilor acestor se ţinea tare de poala turcului; 84. au pus gînd să cerce norocul; 85. au căzut mulţi; 86. n-au mai putut răbda să ţie războiul; 87. venea bombele ca ploaia ; 88. au fugit noaptea de acolo cum inima Iui n-au vrut, şi s-au dus de au trecut Oltul şi s-au oprit împrajma Diiului; 89. că ales boer de cinste şi de treabă era; 90. ca un om foarte rău şi zăvistnic ce era; 91. înălţîndu-se şi el în firea, ca să apuce domniea; 92. intr-alt chip prlmenindu-se vremile şi ţeara la greu căzînd ; 93. vrăjmaşi făţişaţi; 94. i-au trimis ca pedeapsă ca unor vicleni de domnie şi de împărăţie să le facă ; 95. şi Îndemnare făcîndu-i; 96. ca să facă pîră lui; 97. şi multă pîră făcînd şi prihani arunctnd cu carele, necum că nimica inimii ş-au izbîndit, ci mai mult asupra lor rele au isprăvit; 284 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE 98. ca cu vre un mod lui K vodă sminteală şi surpare să-i facă; 99. unde nu puţină vedere de norod era ; 100. grele oşti; 101. care socoteli ale lor ţării tot de rău şi de stingere era ; 102. au şezut la loc — păsul ţării; 103. ţinea domniea pre atunci la Eşi (crăiea atunci) ; 104. împărăţiea turcului lupta pre acele vremi; 105. prinzînd de veste leşii de clătirea lui Gherei spre Moldova; 106. capetele de pace ; 107. luptînd el ca să dezbată ţeara Mold. de supt mina turcului. Iară leşii au impedecat acest lucru spre scăderea creştinătăţii; 108. O amar mare ! 109. unde mai apoi şi-au pus capul; să se ajutorească (să ia ajutor); 110. harnic de domnie ; 111. turcii pre obiceiul lor cel neastîmpărat de lăcomie ; 112. om cu maţe pestriţe ; 113. îmvineteşit înapoi (Întors) 114. haite de lupi; 11 o. cruzi sorbitori de sînge ; 116. fără nici o sminteală (pierdere); 117. cu multe rane încruntaţi ; 118. au dat cale leşilor; 119. s-au dat înapoi; 120. lunecoase sînt lucrurile omeneşti în lumea aceasta; 121. se aflară toţi pregiurul (împrejuru-i); 122. la loc de nevoe şi de grijă; 123. mergînd faţă către faţă; 124. obrazul ce se vede este farmec ; 125. fiind el cam lung la unghii din felul Ştirbeştilor, au loat de la ţeara cîte ceva şi despre domnie au ascuns ; 126. au grăit, cuvîntat, verbu au rămas în deşiert cu nădejdele lor ; 127. făcură sfat supţire şi cu mare taină. III DIVERŞI TERMENI Să se ajutorească (să ia ajutor); aşişderea (de meme); bidivă arăpească (cal arăpesc); bogălate (bogăţie); cainic (vrednic de căinat), cainicul de mine ; cerbice (ceafă); au conăcit; contăş (blană purtată de femei) ; crezne (haine de mătase cusute cu fir de aur); cruditate (in ioc de cruzime — Greceanu); falangă (fortificaţie); fierdele de galbeni; fiii fără de legei; ga-dină sălbatică (fiară); garman de samur; găleata (obroc de margaritarii); au pus gînd ; ingrat (nemulţumitonu;; iscoade (spioni), au mers iscoade la tătari; au îmfrînt; împlătoşat (cui-rasse); inferat (îmbrăcat cu fer); jeţu (scaun domnescu); s-au lăsat (au năvălit); a loa limbă ; mahramă (basma); o mie de mii (un milion); Moşu Adam şi moaşa Eva; necontenit; ocoliră (assiege); olăcariu (curier); pană de struţ; o cămilă; pasă (du-te); a făcut părcane; piatră nestimată (sans prix); platoşă (cuirasse; cal povodnic (cal domneasc); pristav NOTE ŞI MATERIALE 285 (crieur) ; procoviţă (ţol de mătase ce se pune peste cal); au pus gînd ; reslăţit (dispersă) ; a robi (a fi rob); de sârg (în grabă); bărbaţii sîngiurilor; ţeară stricată şi stricător de ţeară; surlă (trîm-biţă); să facă ştire ; ticăiţii; toeag (sceptrul); trimitem glas ; este viitor (se aşteaptă să vie) ; vistieriea (averea); vrerea (voinţa); zăduh ; ziua izbindirei, ziua peirei; în zilele veacurilor. * * * în cadrul unui capitol de msse miscelanee este, cred, locul să inserăm şi Notele pe care I. Ghica le-a redactat în 1852 după dictarea lui N. Bălcescu. în B.A.R., Arhiva Ghica, există un text autograf al lui I. Ghica cu titlul : 1852. Notes ecriles sous la diclee de N. Bălcescu sur Ies evenements qui ont. precedes la revolution de 1848, avînd următorul cuprins : în Paris aceleaşi simţiri revoluţionare şi aceeaşi acţiune între românii călători şi studenţi; fără însă vreo înţelegere prealabilă cu revoluţionarii din Bucureşti. în Paris îndată după revoluţia Vienei, Bălcescu convoacă la dînsul o adunare în Paris, rue de l’Universite 94; toţi moldo-românii, afară de fraţii Brătianu, se adunară la 20.III seara. Acolo s-a hotărît în cea dinţii adunare a se face o mişcare. S-a făcut un program potrivit proclamaţii ce s-a făcut pe urmă, în iunie. Acest program, afară de chestiunea proprietăţii, era acelaşi de la 1840. în pricina proprietăţii s-a hotărît în unanimitate de toţi moldo-românii prin împroprietărirea ţăranului cu despăgubire. într-al doilea seanţă s-a hotărît ca toţi să plece ca să intre în ţară. Bălcescu în puterea soc. fraţilor, în care Tel era unul dintre cei mai principali membri, sigur, prin urmare, a avea o putere armată, a propus ca toţii, atît moldoveni cît şi români, să se adune în Valahia ca să înceapă mişcarea de acolo şi să treacă iarăşi împreună în Moldova. Moldovenii au fost de părere ca mişcarea să fie simultană şi că fiecare să meargă în principatul lui. (La adunare au fost Alecu Golescu Negru, Bălcescu, V. şi Iancu Mălinescu, Leca, Răşcanu, Curie, Mavrodin, Bolintineanu). La 20 martie, Bălcescu a plecat din Paris cu Alecu Golescu Negru şi toţi românii au urmat în puţine zile, urmînd chiar şi tineri cîţi nu luase parte la adunări, bănuind scopul plecării. Trecînd prin Germania, la Colonia era toată lumea în picioare pentru primirea prinţului Czartoryski, care trecea la Berlin, unde fusese chemat de crai şi de neam pentru înţelegerea pentru cazul de rezbel cu Rusia. A doua zi Bălcescu şi Golescu au pornit tot Intr-un tren cu prinţul Czartoryski, care la fiecare staţie era primit cu entuziasm de populaţie şi de deputaţii care îl saluta ca crai al Poloniei. Bălcescu cunoscu pe prinţul Czartoryski care era foarte bun prieten cu de Lamartine, care de curînd numise pe generalul Aupick ambasador la C-pol, trimiţîn-du-1 şi cu instrucţii de la contele Zamoyski. După masă, Bălcescu înţelegîndu-se cu Czart. şi-au dat rendez-vous la Hanovra ; acolo seara era generalul Clirzanowski, contele Bystrzonowski şi alţi lehi. Acolo Czart. le-a spus că se apropie şi el de Polonia ca să facă o mişcare sprijinită de Prusia şi că trebue mişcările combinate ; i s-a zis că în Principate, mişcarea este sigură şi gata împotriva Rusiei, dar că le lipsesc arme şi ofiţeri şi că trebue să se procure de lehi. Pr. Czart. a răspuns că ofiţeri şi generări sînt f. căutaţi, dar cu toate acestea s-a îndatorat să procure un număr destoinic ca să poată organiza oştirea. Cît pentru arme a scris lui de Lamartine pentru 20 000 de puşti care se vor plăti de ţară, după izbucnirea revoluţiei. Cît pentru Turcia, deşi mişcarea rumânilor fiindu-le favorabilă, dar nu vor îndrăzni să o susţie la început, ci vor face o tabără la Ruşciuc, dar mai pe urmă, văzînd că rumânii lucrează serios, nu numai nu-i va contraria, dar îi va sprijini. Şi a dat scrisori de recomandaţie pentru agenţii lui, Potocki în Galiţia şi Czayka la Cons-pol. La Magdeburg, Bălcescu şi Golescu s-au despărţit de Czart. şi pe la Dresda şi Leipzig s-au dus la Viena. La Viena au espeduit prin ambasada franceză şi prinţesa M. Czart., nepoata principelui, scrisorile lui Czart. către Lamartine, împreună cu o scrisoare din partea lui Arăpilă. într-acea '286 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE scrisoare Golescu recomanda lui de Lamartine pe Desprez, pentru Consulatu de Bucureşti, ■ca un om care scrisese asupra Principatelor şi se părea devotat cauzei românilor. Peste 3 zile a plecat din Viena cu vaporul după malul drept, ca să meargă pe uscat de la Orşova. în Banat se vorbea de intrarea muscalilor in ţară, de revoluţie în Bucureşti şi în Iaşi. La T. Severin, Vlădoianu, cîrmuitorul judeţului, le spuse că revoluţia trebue să fi izbucnit în Bucureşti, pentru că duhurile erau foarte agitate. Ispravnicii, precum şi ofiţerii miliţiei vorbeau foarte slobod şi înfocat; erau siguri de izbînda revoluţiei. Ajungînd la Craiova, toţi îi asigurară că revoluţia era sigură şi că ţăranii peste Olt ziceau •că mai au o lună. Yăzînd că ţara este agitată, trecind pe la Caracal — unde nu au putut întilni pe Magheru, care avea reputaţia de pandur vechi, a doua zi s-au dus la Islaz să vază pe Pleşo-ianu, care se afla acolo in garnizoană. Pleşoianu care se afla la Turnu, primind scrisoarea Băl-cescului, a venit a Il-a zi. Hotărîrea pentru care veneau în ţară, comunicată Pleşoianului, şi arătîndu-i că pretutindeni în ţară au găsit duhurile aprinse şi adueîndu-i aminte îndatoririle şi făgăduielile luate de mai nainte, chiar singur de va porni cu roata lui spre Craiova, scoală toată ţara în picioare. Pleşoianu răspunse că păstrează aceleaşi sentimente şi că este gata şi că are încrederea soldaţilor, dar că voesc mai întîi să fie înţelegere cu Tel, căci se cuvine ca şi el să fie asociat la o asemenea faptă. Bălcescu şi Golescu răspunseră că şi ei o doresc şi că nu se îndoesc de Tel, dar nainte de toate el, Pleşoianu, să se ţie gata. Chiar în ziua aceea, Pleşoianu începe a face propagandă soldaţilor, aruncîndu-le vorbe împotriva ciocoilor. A doua zi Bălcescu şi Golescu se îmbarcară pe vaporul care trecea la Giurgiu şi seara ajunseră în Giurgiu, unde Tel, care se afla pe mal, sări şi-i îmbrăţişă. A doua zi, dimineaţa, îşi deteră rendez-vous cu Tel pe cîmp, unde îi comunicară hotărîrea de a face cît mai în grabă o revoluţie, programul hotărît la Paris, şi cele ce s-au vorbit cu Pleşoianu. îi spuseră că părerea lor este că dacă el poate dispune de bataiionu ce comandă, să pornească spre Bucureşti, în vreme ce Pleşoianu va porni cu roata lui spre Craiova şi, după aprinderea în care se află ţara şi cele ce se zic despre starea duhurilor în Bucureşti, mişcarea nu poate să nu izbutească; iar de nu, să meargă la Pleşoianu, să se pue în capul roatei lui şi să pornească spre Craiova, sigur că ocupaţia acestui oraş îl va face stăpîn peste 5 judeţe de peste Olt şi va provoca o mişcare în Bucureşti. Tel spune că nu poate dispune de bataiionu lui fiind împrăştiat şi rău văzut de căpitani, dar că se uneşte cu părerea din urmă, de a lua comanda roatei Pleşoianului. El zise că nădăj-dueşte să poată trage pe Magheru, care îi este prieten, şi că pentru aceea va porni, îndată ca să întilnească pe Magheru şi pe Pleşoianu, iar lor le zise că mergînd la Bucureşti să caute să unească într-o coaliţie toate partidele pentru mişcare şi mai ales a împăca pe Eliad cu tinerimea ; îl întreabă Bălcescu, care este opinia lui de Eliad; răspunse că îl crede că este un porc de cîne, dar că s-a făcut agitator de cîteva zile, că este popular şi că poate fi de folos şi că va fi măgulit de nădejdea că aruncindu-se în revoluţie va juca o rolă ca a lui Lamartine. Tel însă au zis că chiar neizbutind a uni pe Eliad cu tinerimea, el tot este gata a face mişcare chiar Şi singur sfătuindu-i să închipuiască de ceva bani. Ajungînd la Bucureşti au găsit pe Ion Gliica, pe Rusei, pe X. Creţulescu dispuşi la mişcare. Golescu nu se mai unea la mişcare ca în zilele dintîi. Bibescu băgase intrigă şi făcuse pe Şt. Golescu să creadă că el, Bibescu, va face revoluţia de care avea trebuinţă ţara. Bălcescu fiind bolnav, Al. Golescu s-a dus singur la Eliad, comuniclndu-i cele zise de Tel precum şi programu. Golescu s-a întors foarte nemulţumit de Eliad, carele cu toate că intra în ideea de a face revoluţie, dar nu putea primi ideea proprietăţii, nevoind să ia moşiile oamenilor şi că nădăjdueşte să aibă o catedră la şcoală, pe care i-a făgăduit-o Bibescu şi că atunci va putea face propagandă. NOTE ŞI MATERIALE 287 După 2 zile a mers să vadă pe Bălcescu; dar un om lără idee şi fără convicţie revoluţionară ; Bălcescu s-a desnădăjduit despre. Joi ne-am adunat la Ruset: Al. Golescu, Ruset, N. Creţulescu, Ghica şi Bălcescu. Acolo s-a hotărît ca Alecu Golescu şi acesta să pornească la Giurgiu să ducă bani lui Tel, în vreme ce pe de altă parte Ghica şi Bălcescu să meargă să-i împreune la Islaz. Bani s-au luat în chezăşia lui Al. Golescu Negru şi Ghica de la Alecu Golescu Albu, bani pe care îi strînsese pentru societatea studenţilor români. Părerile fură împărţite; unii voind ca Alecu Golescu să pornească îndată; Caracas, judecător la Tribunalul Giurgiu, îl aştepta cu trăsura înhămată, alţii cereau să se mai amiie mişcarea, ca să vedem cum merg lucrurile Europii. A doua zi, vineri, la altă adunare, la amiazi, ne adunarăm iarăşi la Ruset, unde sosiră şi fraţii Brătieni, viind de la Paris şi care avuseseră convorbire cu de Lamartine. Ruset a propus să se primească în sfat şi deşi Bălcescu şi Golescu nu erau bine cu dînşii dar au primit a intra în sfat, cunoscînd sentimentele lor patriotice. Atunci hotărîrăm să ne adunăm seara la Alecu Golescu, ca să hotârîm dacă mişcarea trebue făcută în ziua de Paşte. Brătianu avea ideea de a recruta oameni în Transilvania şi d-a intra pe la munţi. Discuţia s-a făcut vie între Bălcescu şi Brătianu, acesta din urmă împotrivindu-se la mişcarea prin miliţie, zicînd că ar fi o mişcare pretoriană, şi a ajuns lucrul la espresii neplăcute şi ne-am despărţit seara cam picaţi unii pe alţii. Atunci ne-am despărţit, Brătianu Take plecînd să asiste la Blaj ca să fie la adunarea de la 15 mai; Iancu Brătianu la Piteşti; Alecu Golescu la ţară, la dînsu, şi Creţulescu la Paris. Bălcescu a cerut şi el un paşaport ca să meargă la Blaj, dar Vilara, vornicul din năuntru, i l-a refuzat. Întrebîndu-se cuvîntul pentru care refuză paşaportul, a răspuns că fiindcă aşa voeşte şi o face fiindcă e tare ; faceţi şi dv. cum oţi voi cînd veţi fi tari. Cînd s-a făcut revoluţia Vilara ş-a adus aminte această vorbă zicînd că a zis-o într-un ceas rău. Guvernu refuză paşaportu la toţi pentru Transilvania, chiar transilvănenilor. Roman, Axente şi Laurian au venit să ceară povaţa la Ghica şi la Bălcescu şi i-au sfătuit să meargă printr-ascuns, cît pentru purtarea politică Ghica şi Bălcescu au redijat instrucţii lui Laurian, în care îi prescria să nu rupă cu ungurii, ţiind însă pentru drepturile românilor şi să caute a aduce pe unguri să înţeleagă că în unirea lor cu românii este salvarea amîndurora naţionalităţilor de către nemţi şi de către slavi, fiindcă ar fi puternici împotriva celor dintîi şi ar împărţi in 2 pe slavi, oprindu-i de a se uni. în vremea aceeasta, Şt. Golescu — cu Alecu Albu şi cu Niculache —, deşi întristat văzînd pe prietenii lui lăsîndu-i pe dinafară, dar nu se putea despărţi de Bibescu. După tălmăcirea ce a avut cu prietenii lui care i-au declarat că lucrează fără dînsul şi că-I va primi în ideile lor cînd îşi va pierde iluziile ce are asupra Bibescului; atunci Ştefan Golescu s-a dus la Vodă şi i-a vorbi* de îmbunătăţirea stării ţăranilor, care i-a răspuns că se poate duce să facă orice îmbunătăţire, întemeiat pe acest cuvint s-au dus toţi fraţii Goleşti, unde strîngînd pe locuitori au şi făcut o tocmeală în bani cu ţăranii. Mssul. se termină aici, urmează pagină albă pe verso; (publicat de Gh. Georgescu-Buzău, Activitatea lui N. Bălcescu pentru pregătirea dezlănţuirii revoluţiei din 18i8r în Studii, I, 1956). I. Ghica dă anul 1852 ca dată de redactare a acestui ms; dar din text nu se poate trage nici o confirmare şi I. Ghica de multe ori încurcă datele. în 1852 N. Bălcescu a stat, în adevăr, cîteva luni la Constantinopol şi a putuţ dicta prietenului său nota de faţă. La Constantinopol N. Bălcescu a sosit la începutul lunii mai; la 15 mai 1852 Radu C. Golescu 288 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE informa din chiar capitala Imperiului otoman pe Ştefan C. Golescu, că prietenul lor sosise acolo de cîteva zile ; din Constantinopol N. Bălcescu pleca spre finele lunii septembrie ; la 29 septembrie lua viza de la legaţia Siciliei pentru Neapole. între timp făcuse cunoscuta călătorie la Rusciuc, pentru a-şi vedea mama şi surorile. Aşadar, a avut timp destul pentru a se întreţine cu Ghica asupra multor probleme. Este indiscutabil că nota conţine sau un text dictat de Bălcescu sau însemnări făcute de către Ghica, după o recentă naraţie a IuiN. Bălcescu. Redactarea sa exclude poteza unui text anume compus Ia o dată mult ulterioară. Dacă este în adevăr un text dictat, trebuie să admitem că N. Bălcescu se afla intr-o stare de slăbiciune atît de mare că nu mai putea scrie el singur şi, ca şi altă dată, cum ştim că dictase Măriei Cantacuzino, procedase şi acum cu I. Ghica. Este deci de presupus că nota, dacă efectiv e dictată, dictarea a avut loc cînd boala lui se agravase considerabil. Utilitatea acestui text poate fi legată de nevoile documentare ale lui I. Ghica, reclamate de memoriile sau lucrările sale. Nota, în afară de informaţiile biografice ce privesc călătoria lui N. Bălcescu de la Paris la Bucureşti, în primăvara lui 1848, şi de unele referinţe asupra măsurilor luate în capitala ţării în vederea apropiatei revoluţii — ultimele în parte cunoscute şi din alte izvoare — conţine cîteva date extrem de preţioase referitor la elaborarea programului revoluţionar din Ţara Românească. Astfel, la Paris, tinerii români care aderaseră la ideea revoluţiei au redactat un program; acest program era „acelaşi” cu cel al mişcării revoluţionare din 1840, cu adăugirea unui punct nou de program in chestiunea agrară — şi acest program astfel amendat este acel pe care îl conţine şi motivează „Proclamaţia de la Islaz”. Deja în 1846, ne spune N. Bălcescu cu altă ocazie, noul program fusese adus la cunoştinţa publică (vezi voi. al II-lea al colecţiei de faţă şi G. Zâne, Le mouvemenl revolutionnaire de 1840. Prelude de la revolution roumaine de 184 8, Buc., 1964). în textul notei sînt însă unele greşeli materiale, nesemnalate la prima editare. Astfel se spune că N. Bălcescu în seara de 20 martie a convocat la dînsul acasă pe toţi moldo-românii, afară de fraţii Brătianu. Ceva mai jos se spune că acesta — N. Bălcescu — şi A. G. Golescu au plecat din Paris spre ţară la 20 martie, adică in aceeaşi zi. După vizele paşaportului său, studiate de noi în altă parte, cei doi prieteni la 24 martie erau încă în Paris şi foarte probabil în această zi au şi plecat (G. Zâne, Aspecte noi ale vieţii lai N. Bălcescu in lumina unor documente inedite, în Studii, XIII» 1960, nr. 1). Despre întîlnirea cu N. Pleşoianu şi discuţiile purtate atunci, vezi şi amintirile acestuia în Memoriu asupra revoluţiunii de la 1848, Bibl. Centr. de Stat, Buc. Un material din arhiva I. Ghica privitor Ia revoluţia din 1848 lasă impresia că Ion Ghica s-a folosit, pentru a-1 redacta, de informaţiile pe care i le-a dat Bălcescu, şi din care unele sînt cuprinse în textul de mai sus (Ion Ghica, Documenle literare inedite, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de D. Păcurariu, Buc., 1959, p. 38 şi urm.). * * Pentru a se evita orice confuzie precizăm şi aici că manifestul din 1 iulie 1851, publicat la Paris, în numele Comitetului revoluţionar român, şi semnat de N. Bălcescu, N. Golescu şi C.A. Rosetti, este, în fapt, redactat în întregime de Rosetti. Bălcescu doar l-a semnat şi, după cum spune singur, numai de „silă mare”. Cu prilejul retragerii trupelor ţariste din Principate, unii dintre emigraţii români au fost de părere că evenimentul trebuie subliniat în mod public. în acest sens I. Eliade lansează un manifest: După plecarea ruşilor, Paris, 14/26 mai 1851 (Epistole şi acte al le oamenilor mişcării române din 1848, [Paris, 1851],p. 68 — 75). C.A. Rosetti la rindulsău ia iniţiativa lansării unuialt NOTE ŞI MATERIAUE 289 manifest ; la 25 mai 1851 îl avea deja gata redactat. Ca şi în alte ocazii s-a pus chestiunea semnăturilor. Grupul de emigraţi Rosetti-Brătianu a ţinut ca manifestul să fie semnat neapărat şi de N. Bălcescu. Acesta, bolnav, stătea retras la Viile d’Avray. Întorcîndu-se pentru cîteva zile la Paris, şi într-o seară venind să-l vadă mai mulţi români revoluţionari, printre care C. Rosetti, C. Bălcescu, Ştefan şi Nicolae Golescu, Ion Brătianu şi Cezar Bolliac, i s-a adus textul manifestului şi a fost solicitat să-l semneze. După informaţia lui Rosetti, Bălcescu a ezitat şi a cerut să i se lase textul, pentru a-1 citi singur, urmlnd ca a doua zi seara să se întîlnească din nou cu prietenii săi pentru a se lua o hotărire (Lui C. A. Rosetti, p.’ 215). A citit conceptul, a făcut unele Îndreptări şi, deşi în principiu era în contra oricărui manifest sau proclamaţie, l-a semnat numai în urma repetatelor insistenţe ale prietenilor săi. în această privinţă avem chiar din partea sa două informaţii. în scrisoarea trimisă din Paris, la 5 iunie 1851, lui I. Ghica, îi scrie : „îţi trimit aci o adresă la români făcută de noi. Eu m-am împotrivit cit am putut, fiind cu totul săturat de proclamaţii şi protesturi, dar toţi fraţii căuzaşi au fost de părere că împrejurarea eşirei muscalilor şi noul ofis al lui Ştirbei, în care ne înjură şi ne ocărăşte cu numele de malfaiteurs, cere un răspuns. Am îndreptat dar această proclamaţie făcută de Rosset, asfel cum este. Iată, după opinia mea, tot ce a scris Russet de mai cuminte” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 372); la 26 iulie scria în acelaşi sens tot lui I. Ghica : „în proclamaţia acea scrisă de Rosset, pe care am iscălit-o d-o silă mare, căci m-au rugat mai mult de o săptămînă compatrioţii, nu se vorbeşte nimic de turci, şi cred că e destul, cuminte şi moderat” (ibidem, p. 377). Aşadar, deşi Bălcescu este primul dintre cei trei semnatari, nu poate fi considerat nici autor al manifestului, nici chiar colaborator la redactare. Manifestul a fost tipărit ca foaie volantă, Ia Paris, Ed. de Soye, pe hîrtie subţire (B.A.R., foi volante, nr. 1 079). Textul: N. Bălcescu, Opere, I2, p. 282 — 286. în volumul aniversar, Stadii şi referate N. Bălcescu, I, Buc., 1953, apar menţionate în diferite studii lucrări al căror autor ar fi N. Bălcescu, ba se fac şi trimiteri Ia pagină, cînd de fapt lucrări cu aceste titluri nu numai că nu pot fi puse în seama sa, dar unele, după cîte ştim, nici nu sînt cunoscute în bibliografia istorică română. Astfel, la p. 19, nota 2, N. Bălcescu, Revoluţia din Ungaria, p. 264, şi la p. 20, la nota 1, ibidem, p. 460; la p. 21 : N. Bălcescu, Scrisori din emigraţie, p. 536; la p. 101 : N. Bălcescu, Despre starea socială a ţărănimii muncitoare din cnezatele româneşti tn epoci diferite, Opere, voi. I, p. 185 — 188 ; la p. 12 : N. Bălcescu, Scrisori istorice, p. 206; la p. 148 şi 151 — 152 : X. Bălcescu, Question economique des Principautes Danubiennes, Opere, ed. a Il-a, voi. I, p. 6, 19 — 20, 57 (o asemenea ediţie nu există). Este vorba d. sigur de regretabile erori de informaţie. 19 — c. 610 IV. PROIECTE NEREALIZATE Şl LUCRĂRI PIERDUTE Ca atiţia alţii, Bălcescu a realizat mai puţin decît şi-a propus. în scurta sa viaţă, plină de forţă creatoare, dar şi de grele piedici, în afară de lucrările pe care le-a publicat sau pe care le-a lăsat în manuscris, a fost preocupat şi de alte teme, unele, atît cit putem şti chiar de la dînsul, rămase fără vreo urmare, altele studiate şi, în parte, lucrate. Oricum, chiar dacă ar fi vorba numai de simple intenţii sau de proiecte abia schiţate, semnalarea lor ne ajută să vedem mai complet diversitatea preocupărilor sale ştiinţifice. Consemnăm numai pe acelea pentru care avem ştiri documentare. Dar trebuie să admitem că aceste preocupări au fost mult mai ample şi că Bălcescu a reflectat şi la alte numeroase scrieri. Este o impresie pe care o avem din studierea îndelungată a vieţii sale şi din cercetarea manuscriselor pe care le-a lăsat. în vremea cînd lucra Puterea armată, proiectează, împreună cu Chr. Teii, editarea unei biblioteci militare. La 16 noiembrie 1843 punea la curent pe X. Ghica cu proiectul său şi îl anunţa că-i va trimite programul (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 41). Era vorba, desigur, despre o colecţie de publicaţii cu conţinut militar, probabil traduceri. în cadrul acestor preocupări a şi făcut o traducere din baronul Henri Jomini, Tableau analytique des principales combi-naisons de la guerre et de leurs rapporls avec la poliiique des Etals, Sanct Petersburg, 1830, pe care o propune lui I. Ghica pentru a fi publicată la Iaşi. Caracteriza cartea ca o operă foarte recomandabilă şi demnă de a fi cunoscută de către militarii noştri; la 14 martie 1844 anunţa pe I. Ghica că lucrarea tipărită n-ar avea mai mult de 12 coli de tipar, în 8°, şi că este dispus să cedeze mssul doar în schimbul a 60 de exemplare tipărite (ibidem, p. 52). Tipărirea lucrării n-a avut loc şi nu posedăm nici mssul ei, probabil, definitiv pierdut. Tot în aceeaşi vreme anunţa un articol asupra instrucţiei ostăşeşti (ibidem, p. 38), dar pe care nu ştim dacă l-a scris. Aceste lucrări sînt legate de interesul său pentru istoria militară şi probabil de informaţiile pe care a putut să le aibă de la Iaşi despre preocuparea unor cercuri conducătoare din capitala Moldovei în legătură cu dezvoltarea unei literaturi ostăşeşti (N. Georgescu-Tistu, O bibliotecă militară la Iaşi în 1846, în Studii şi cercetări de bibliologie, III, 1960, p. 73 — 88). Odată cu apariţia Magazinului istoric, preocupările sale se lărgesc. Pentru promovarea cercetărilor istorice îşi dădea bine seama cît de preţioasă este organizarea şi susţinerea muncii ştiinţifice. în acest sens, anunţa planul unei Societăţi pentru studii istorice (vezi mai sus, p. 101). Nu cunoaştem acest plan ; însă este sigur că societatea proiectată nu s-a înfiinţat. începe o perioadă în care este confruntat din ce în ce mai mult cu probleme necereetate, în domeniul istoriei generale sau a istoriei sociale, şi dintre care pe unele îşi propune să le rezolve singur. în primul rînd unele probleme fundamentale ale istoriei generale a românilor, întemeierea statelor, cronologia domnilor şi fixarea corectă a marilor evenimente. în 1846 anunţa că lucrează la un „tractat cronologic”. Era poate încă sub impresia lucrului improvizat de la Tablele istorice ; în tot cazul, nu era vorba despre o simplă listă de domni. „Am ţintit aci — spune dinsul într-o notă din Magazinu istoric — numai a refuta părerea de o concuistă a acelor ţări, rămînind NOTE ŞI MATERIALE 291 a developa mai mult această întrebare şi a arăta părerea noastră, cum înţelegem venirea acestor domni, într-un tractat cronologic, ce lucrăm asupra domnilor” (vezi mai sus, p. 154, nota 3). în stadiul actual al cercetărilor, înclinăm a crede că lucrarea a rămas neînchegată şi că> chiar dacă a mai continuat-o, nu a adus-o în faza publicării. Istoria socială, care din ce în ce mai mult îl atrage, îi pune probleme dificile. Anunţa două lucrări, una despre jurători şi alta despre impozitul funciar, fără ca să ştim dacă le-a dus pînă la capăt. Lucrarea despre jurători trebuie să fi fost în legătură cu mijloacele frauduloase de formare a marii proprietăţi, chestiune pe care o tratează în Despre starea soţială a muncitorilor plugari, iar aceea despre impozitul funciar, în legătură cu privilegiile boiereşti în materie fiscală. După cum anunţa la un moment dat pe C.N. Filipescu, el îşi propunea să arate că înainte de epoca reglementară, marea proprietate ar fi fost supusă la dări şi că, prin urmare, orice iniţiativă în sensul impunerii ei era, după dinsul, şi istoriceşte întemeiată (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondentă, p. 71 — 72). Combaterea privilegiilor fiscale de care beneficia boierimea era o acţiune democrată, burgheză; articolul al 3-lea din programul revoluţiei de la 1848 propune desfiinţarea tuturor privilegiilor fiscale şi decretă „contribuţie generală”, după limbajul proclamaţiei, adică generalitatea impunerii. Este sigur că N. Bălcescu a avut partea sa la inserarea acestui articol. Cele patru biografii publicate în Magazinu istoric ar părea o abatere de la concepţia despre istorie pe care o enunţase încă din prefaţa Puterii armate, deşi biografiile pe care le întocmeşte nu privesc domni, ci unele personalităţi culturale şi politice din trecut. Totuşi nu sînt în afara programului pe care îl anunţa odată cu apariţia Magazinului. înclinăm a crede că aceste biografii sînt un material pregătit pentru un Dicţionar biografic, aşa cum proiecta împreună cu M. Kogălniceanu, dar rămas nerealizat (ibidem, p. 65, 476). Plecat în Franţa, continuă să se preocupe de Magazin şi trimite din cînd în cînd materiale, nu în măsura în care ar fi dorit. A.T. Laurian, publicînd cronica atribuită lui Stoica Ludescu, la pasajul despre bătălia de la Mirăslău, adaugă o notă, în care spune printre altele : „Nouă ne-a sosit chiar acum de la coredactoriul nostru de la Paris un fragment foarte detailat despre bătălia de la Mirăslău, scris în limba italiană, şi-l vom publica în cele următoare” (Magazinu istoric, IV, 1847, p. 299, nota). Coredactorul de la Paris este fireşte Bălcescu. Magazinu n-a publicat însă fragmentul pe care Laurian se grăbea să-l anunţe. Ce putea fi acest fragment despre care lipseşte altă informaţie? Nu credem că este o lucrare originală. Probabil este vorba despre un extras din vreun autor italian. în cartea a V-a din Românii supt Mikai Vodă Viteazul, unde se povestesc evenimentele de la Mirăslău, printre alţi autori sînt citaţi deseori Spontoni şi Tarducci. înclinăm a crede că este un extras din Tarducci, deoarece între mssele sale se găseşte un lung extras din opera acestuia : Successo delte Fattioni occorse nell’Ongaria, vicinno ă Vacia net M D XCVII. Ut la Battaglia fallo in Transilvania contra il Valacco net 1609 . . . , Veneţia, 1601 (Msse rom. 80, f. 264 — 275). în lista de cărţi pentru bibliografia lui Mihai Viteazul, după ce citează şi această operă, dindu-i şi cota de la Biblioteca Naţională, adaugă : „Acesta din urmă e un tractat deosebit asupra bătăliei de la Mirăslo, cu un plan al bătăliei” (ibidem, f. 3 ; vezi şi N. Iokga, Istoria literaturii româneşti In veacul al XIX, II, Buc., 1905, p. 5). Proiectul de a reedita în Magazinu istoric cartea lui Del Chiaeo , Hisioria delte moderne rivoluzioni delta Valachia, Veneţia, 1718, pe care o găsise mai întîi la Palermo şi după aceea şi-o procurase de la Veneţia, a rămas nerealizat. Nu ştim dacă a apărut într-adevăr recenzia critică pe care dorea să o facă broşurii La Principaute de ta Valachie sous le hospodar Bibesco, Bruxelles, 1847, aşa cum scria lui V. Alecsandri, la 1 octombrie 1847. 292 G. ZÂNE şl ELENA G. ZÂNE La întoarcerea în ţară de la Constantinopol, în septembrie 1848, începe să lucreze cu Ubicini un memoriu de răspuns al guvernului Ţării Româneşti la memorandumul prin care Cabinetul de la Petersburg condamna revoluţia română. La 5 februarie 1849 scria din Triest lui A. G. Golescu următoarele : „Hotărîi cu Ubicini puncturile şi argumentele. Se puse pe lucru. . .Fiecare vru să-şi facă observaţiile şi zioa de 13 sept. ne apucă cu memorialul neisprăvit”. (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 131 — 132). Prăbuşirea guvernului revoluţionar a confruntat cu noi probleme mişcarea românească : organizarea emigraţiei, justificarea revoluţiei înaintea opiniei publice occidentale, apărarea drepturilor poporului român aflat sub o dublă ocupaţie în Principate, fixarea poziţiei Principatelor faţă de marile puteri şi de statele vecine, adaptarea programului revoluţionar la noile condiţii de după revoluţie. în primii trei ani de exil, Bâlcescu a fost unul dintre cei mai activi fruntaşi români. în afară de publicaţiile cunoscute, în proiectele sale au intrat şi alte teme. La 16/28 decembrie 1848 comunica lui A. G. Golescu că vrea să scrie în cursul iernii o mică lucrare : Ideile revoluţiei române (ibidem, p. 121). Nu ştim dacă a scris-o; la 4 ianuarie 1849, înştiinţind pe I. Ghica despre venirea sa la Constantinopol, îi vorbea la fel despre o astfel de lucrare, pe care ar fi dorit s-o scrie împreună (ibidem, p. 123). în cursul exilului a ţinut la curent pe I. Ghica cu proiectele şi lucrările sale. Reîntors la Paris din Ungaria şi Transilvania este îndeaproape preocupat de publicarea unei reviste. La 15 decembrie 1849 comunica lui I. Ghica că a început să lucreze articolul introductiv. Era vorba despre o expunere de principiu cu privire la programul viitoarei revoluţii româneşti. „Acest articol — spune dînsul — va sluji ca o tablă de materii şi fiecare punct dintr-însele va forma în urmă obiectul unui articol deosibit, tratat pe larg” (ibidem, p. 248). Nu cunoaştem un articol cu acest cuprins ; este probabil că Bălcescu nici nu l-a scris. Introducerea la Românii supt Mihai Vodă Viteazul ar putea fi considerată ca dezvoltarea punctului 1 din planul pe care şi-l propunea. Dacă N. Bălcescu ar fi reuşit să realizeze această lucrare, cu toate dezvoltările pe care şi le propunea, am fi avut o vastă lucrare de filozofie a istoriei, de drept public — constituţional şi administrativ — şi de economie naţională. Planul era următorul: „Partea I. Ideea progresului, lege istorică. Aplicaţia acestii legi în istoria noastră, adecă un tablou despre istoria românilor de la început pîn-acum. Partea II. Care este calea noastră d-aci înainte. Trei ţinte deosibite, între care aleargă naţiile. 1°. Ţinta naţională, cea mai principală, de unde chestia de unitate naţională, chestie de viaţă şi putere, atlt înlăuntru cît şi din afară, şi care ne poate pune în stare a ne împlini misia noastră în omenire. Ce este acum practicabil în această privinţă. Unirea Principatelor deocamdată etc. 2°. Ţinta soţială care se rezumă în chestia proprietăţii, de care se leagă si chestia dajdii, a creditului şi a organizaţiei lui. 3°. Ţinta politică sau formele organizaţiei din lăuntru sau : Libertatea şi Egalitatea individuală. Suveranitatea poporului. Tiparul. Asociaţii. Camera. Domnul. Judecătoriile şi legile. Puterea armată. Educaţia şi instrucţia etc.” (ibidem, p. 248). Un plan asemănător, însă mai pe scurt, ceea ce lasă impresia că a fost redactat anterior, este planul Introducţiei la Românii supt Mihai Vodă Viteazul, din mssul 77. „Introducţie. Part. l-iu. Ideea progresului lege istorică ; tablou despre istoria românilor de la început pînă acum. NOTE ŞI MATERIALE 293 Partea II. 1°. Care este calea noastră naţională ; unitate naţională. 2°. Scopul soţia), care este ; încotro trebue a alerga. 3°. Revoluţia soţială. Chestia proprietăţii. 4°. Revoluţia politică. Libertatea individuală. Egalitatea şi speciile ei. Votul universal. Suveranitatea naţională. Jury. Tiparul. Asoţiaţii. 5°. Puterea sau Guvernul. Camera şi Domnul. 6°. Judecătoria. Legile. 7°. Puterea armată. 8°. Dajdii. 9°. Educaţie. Instrucţie. 10°. Bunurile mănăstireşti. 11°. Comunităţi” (B.A.R., mss 77, f. 1). Pe la începutul anului 1850 este peocupat de ideea unui „tratat” cu privire la organizarea de bănci ipotecare şi de scont. îşi pregătea chiar material documentar. „Tratatul” anunţat — din păcate rămas nerealizat, propunîndu-şi o temă economică de mare actualitate pe atunci, şi pe care o întîlnim în Questivn economique — denotă că Bălcescu împărtăşea într-o anumită măsură iluziile socialismului mic burghez îrancez despre puterea miraculoasă a creditului şi că aştepta cu înfrigurare, ca întreaga democraţie europeană, izbucnirea, de la o zi la alta, a unei noi revoluţii. Căci lucrarea anunţată avea desigur să conţină un vast proiect de organizare economică pe baza creditului, din moment ce revoluţia ar fi triumfat şi ar fi răsturnat vechea ordine. Din corespondenţa cu I. Ghica ştim că la cererea acestuia i-a redactat diferite note ; este vorba, probabil, de material pentru memoriile pe care Ghica le alcătuia în chestiunea românească (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 299). în Arhiva I. Ghica, existentă la B.A.R., nu am găsit astfel de note ; dacă i-au fost trimise este foarte probabil că ele sînt încorporate în memoriile şi corespondenţa diplomatică a lui Ghica. Concomitent cu problemele legate de reorganizarea internă a ţărilor române, problemele externe, in special a relaţiilor cu ţările vecine, se regăsesc în proiecte de lucrări, la fel rămase nerealizate. Bălcescu a fost — după cum se ştie — un campion al ideii federalizării statelor dunărene ; cunoaştem deja unele dintre ideile sale. în scrisoarea din 6 aprilie 1850, adresată lui Ion Ghica, îl înştiinţa că intenţionează să alcătuiască un proiect de confederaţie pe baza unor principii pe care i le comunica în aceeaşi scrisoare. Nu ştim dacă în adevăr a şi alcătuit proiectul anunţat (ibidem, p. 291). în aceeaşi problemă, în memoriul către Wl. Zamojski, îi anunţa o lucrare în care urmaşă trateze pe larg problema (ibidem, p. 310). Este vorba, probabil, de acelaşi proiect nerealizat. La Paris, în emigraţie, plănuise să scrie asupra românilor din Austria. Ceiuse materiale lui Laurian şi Bariţ; ,,voi să fac o scriere serioasă”, scria la 16 iunie 1850 Iui AI. Zâne (ibidem, p. 308). Dar mai mult ca sigur n-a făcut-o. Nu cunoaştem articolele publicate în presa din Franţa, după 1848, şi nimeni în trecut n-a încercat identificarea lor, deşi nu mi se pare imposibilă. Alte proiecte parţial realizate sau rămase fără vreo urmare ar putea fi citate. Mica colecţie mssă de proverbe populare păstrate în mssul 82 lasă impresia că Bălcescu s-a gîndit la un moment dat la alcătuirea unei colecţii de poezii şi tradiţii populare, a căror importanţă ca izvor istoric o releva în Cuvint preliminariu. Bălcescu a fost şi un pasionat editor de cronici şi documente. Alagazinu istoric a publicat cronici şi un număr relativ mare de documente. Dar o bună parte din materialul anunţat în Prospect nu s-a putut tipări; din zece cronici anunţate s-au tipărit şase (vezi mai jos, p. 337 — 342), iar din documente ar părea că cele mai multe au rămas nepublicate. Prietenii şi colaboratorii săi mai amintesc de alte proiecte sau chiar de lucrări pe care Bălcescu le-ar fi scris şi pe care nu ie cunoaştem. Primul său biograf I. Voinescu II enumeră 294 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE printre lucrările defunctului său prieten şi biografia unui Ruset. Ar putea fi vorba despre o lucrare rămasă necunoscută sau numai despre un simplu proiect, dar ar putea fi la mijloc şi o confuzie. Ubicini spune că N. Bălcescu îşi propusese să scrie o mare istorie a românilor (A. Ubicini, Provinces d’origine roumaine, Valachie, Moldavie, Bukovine, Transylvanie, Bessarabie, Paris, 1856, p. 163). Este posibil să fi avut această idee, dar nu credem că a avut şi timpul să întreprindă ceva în această privinţă. în fapt, N. Bălcescu n-a avut mai mult decît vreo şapte — opt ani din viaţa sa, pe care i-a putut consacra cercetărilor istorice. Programul partidei tinerilor, pe care N. Bălcescu anunţa la începutul lui decembrie 1847 că s-ar afla sub tipar şi la a cărui redactare desigur luase şi el parte, nu se cunoaşte; este probabil că N. Bălcescu se grăbea să-i anunţe apropiata tipărire, fără ca să fi fost vorba despre un text aflat sub tipar (Cornelia Bodea şi Paul Cernovodeanu, Materiale noi pentru biografia lui N. Bălcescu, în Studii, XV, 1962, nr. 2). Ne lipsesc instrucţiunile pe care N. Bălcescu le-a redactat împreună cu I. Ghica în 1848 cu privire la poziţia pe care Laurian, în numele românilor revoluţionari, trebuia să o adopte faţă de unguri (Note scrise sub dictarea lui Bălcescu şi Anul 1848, I, p. 637, 694 — 695). în Bibliografia operelor lui N. Bălcescu, publicată în Studii şi referate despre A’. Bălcescu, I, Buc , 1953, se trec ca scrieri ale lui N. Bălcescu, fără nici un discernămînt, diferite materiale aflate în dosarele N. Bălcescu de la B.A.R. şi care nu sînt nici redactate de Bălcescu şi nici nu au vreo legătură cu opera sa. Astfel: însemnări despre monumentele din Bucovina, fragment dintr-o scriere în care se arată cît a costat pe ţară revoluţia, listă de reacţionari din judeţele Prahova şi Teleorman — o simplă informaţie venită probabil din judeţele respective — , fragmente dintr-o Convenţie între principatul Transilvaniei şi al Yalahiei pentru dezertori şi refugiaţi politici etc. Toate acestea sînt materiale străine, aflate întim-plător printre hîrtiile sale, iar serviciile B.A.R. le-au legat în dosare, greşit, laolaltă cu toată Arhiva N. Bălcescu. Deficienţele grave ale bibliografiei corespondenţei din aceeaşi lucrare au fost arătate în N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 444 — 449. Este surprinzătoare o informaţie din studiul C. Rezachevici, Concepţia lui N. Bălcescu privitoare la istoria militară a poporului român tn evul mediu, în Studia et Acta Muzei Nicolae Bălcescu 1970 — 1971, 1971, p. 278, nota 7, din care reiese că aş fi autorul acestei Bibliografii. Rectific, în modul cel mai categoric ; nu am avut absolut nici un amestec in redactarea acestei lucrări. V. MATERIALE PRIVITOARE LA TEXTE, BIBLIOGRAFIE, NOTE, DOCUMENTE CÎTEVA PRECIZĂRI ASUPRA EDIŢIEI DE FAŢĂ Aparatul de note şi materiale — ca şi la volumul al IV-lea — adună la un loc, sistematizate, un număr de informaţii documentare, de texte şi caracterizări, apreciate că ar putea contribui la înţelegerea corectă a operei lui N. Bălcescu. Am insistat şi de această dată asupra bibliografiei operei lui N. Bălcescu, bibliografiind în parte fiecare scriere, independent dacă a apărut în colecţii; astfel ne putem da seama de marea circulaţie pe care au avut-o unele din aceste scrieri, în absenţa unei ediţii integrale, cu caracter de ediţie naţională. Nici un istoric român n-a avut atîtea reeditări. Astfel, pînă în 1944, Puterea armată a fost reeditată de 23 ori, Despre starea soţială de 24 ori, nu mai vorbim despre zecile de ediţii a Românilor supt Mihai Vodă Viteazul; după 1944, reeditările au luat un nou avînt prin intermediul colecţiilor de opere alese. Din păcate, în aceste colecţii textele nu sînt totdeauna complete. Bibliografia operelor lui Bălcescu pune în lumină nu numai marea răspîndire a acestei opere, ceea ce înseamnă că ea a intrat adînc în conştiinţa românească, dar şi că răspîndirea ei nu a fost o afacere comercială de editură; printre editorii ei se găsesc nume dintre cele mai prestigioase din cultura română : Aruhe Pumnul, G. Bariţ, Ion Ghica, Al. Odobescu, N. Iorga, I. Bianu, Al. Lăpedatu, P. P. Panaitescu, Olimpiu Boitoş, P. V. Haneş, V. V. Haneş, pentru a nu cita decît nume din trecut. De aceea este inexplicabilă alegaţia că în trecut ar fi existat o atitudine duşmănoasă faţă de opera lui Bălcescu şi că scrierile sale, atitea cîte s-au tipărit, s-au publicat cu omisiuni, denaturări şi falsuri, ca şi cînd toţi învăţaţii care s-au plecat cu pietate şi respect în faţa acestei opere şi au pus-o la îndemîna publicului, contribuind prin intermediul ei la dezvoltarea conştiinţei naţionale, ar fi fost lipsiţi de o elementară probitate ştiinţifică. Pentru că alegaţia ar putea să pară incredibilă, Oricît ar fi de penibil, reproduc două texte. în N. Bălcescu, Opere, I, Studii şi articole, Buc., 1953, Cuvtnt înainte, se pot citi următoarele : ,,Lucrările publicate înainte vreme — în măsura în care au fost publicate — poartă pecetea atitudinii duşmănoase a regimului burghezo-moşieresc faţă de tezaurul culturii naţionale, şi, ca urmare, au prezentat parţial, cu numeroase omisiuni şi denaturări, adeseori falsi-ficînd opera lui Nicolae Bălcescu”. Nu este vorba de o alegaţie izolată. O atitudine asemănătoare regăsim în scrierea de mare tiraj N. Bălcescu, Opere alese, Buc., 1960, Editura de stat pentru literatură şi artă; identificîndu-se cu totul greşit regimul social-politic cu intelectualitatea epocii, autorul scrie: ,,... regimul burghezo-moşieresc, temîndu-se de opera lui Bălcescu, în care pulsează viguroasa idee a luptei de clasă, a revoluţiei împotriva exploatatorilor, vechiul regim a organizat în jurul personalităţii marelui gînditor perfida conspiraţie a tăcerii. Şi dacă opera lui Bălcescu a fost totuşi editată — fragmentar — de cîteva ori în trecut, ediţiile apărute în trecut se datoresc unor iniţiative particulare”. Astfel de exagerări de limbaj contravin politicii culturale a epocii noastre de valorificare integrală a moştenirii literare. Ce idee îşi poate face publicul străin, în mîna căruia 296 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE ajung aceste cărţi, de probitatea savanţilor români şi de nivelul moral al culturii române ! Căci un lucru este absolut sigur; pot fi ediţiile operei iui Bălcescu şi comentariile despre opera sa discutabile ca nivel ştiinţific, dar ele sînt în afară de orice discuţie sub aspectul firesc al respectului faţă de text. Nu poate fi vorba de fals sau denaturări intenţionate şi cu atît mai puţin de o conspiraţie a tăcerii. Cu lecturi din opera lui Bălcescu şi-au făcut educaţia istorică şi patriotică, generaţie după generaţie, chiar elevii din şcoli. Autorul acestei ediţii a căutat să arate încă din 1927 rolul luptei de clasă în concepţia lui Bălcescu şi semnificaţia revoluţiei populare în scrierile sale. Nu s-a arătat oare că în Capitalul lui Marx regăsim ideile lui Bălcescu, prin intermediul unui scriitor francez, Regnault, utilizat de întemeietorul socialismului ştiinţific atunci cînd se ocupă de regimul agrar al Principatelor? Toate ediţiile din acea vreme sînt publicaţii ale unor persoane sau instituţii private care le poartă răspunderea ; n-au existat ediţii de stat, nici măcar de partid. Ediţia de faţă îşi propune să se situeze la nivelul tehnicii editoriale actuale pe linia respectului tradiţional faţă de cultură, să arate, prin însemnările care urmează, ce s-a făcut în trecut şi, prin texte, opera integrală a acestui mare precursor. întreruperea publicării ediţiei N. Bălcescu din 1940 şi apariţia în 1964 a volumului al rV-lea din noua ediţie au creat — cum era de aşteptat — unele confuzii. Ele apar pînă şi într-o lucrare informată ca aceea a lui George Ivaşcu, Istoria literaturii române, I, Buc., 1969, p. 574. Ar fi vorba, după referinţele care se dau, de o singură ediţie, nu de două, ceea ce nu este exact. Situaţia în fapt este uimătoarea : Fundaţia pentru literatură şi artă ,,Regele Carol al II-lea” a luat în 1935 iniţiativa editării clasicilor români în ediţii critice definitive (despre aceste ediţii a se vedea în special : Marin Bucur, Istoria literară românească, Buc., 1973, p. 491 şi urm.). Nouă ne-a revenit sarcina editării lui N. Bălcescu. Ediţia a fost concepută în trei părţi, respectiv trei tomuri, fiecare în două volume şi anume : I. Scrieri istorice, politice şi economice, II. Scrisori şi scrieri inedite, III. Românii supt Mihai Vodă Viteazul. Alexandru Rosetti, cel mai de seamă editor român, a susţinut cu tărie şi prin toate mijloacele apariţia acestei ediţii. Primul tom, în două volume, din ediţia Iui N. Bălcescu, a apărut în septembrie 1940. Ca şi ediţia din 1877/1878 a lui Al. Odobescu, noua ediţie prin glorificarea ideii şi luptelor din trecut pentru libertatea naţională şi eliberarea socială au corespuns unui puternic sentiment al opiniei publice româneşti. Ediţia N. Bălcescu a intrat repede în circulaţie, a fost, pot spune, aşa cum era făcută, unanim acceptată; în scurt timp s-a epuizat. Zeci de dări de seamă i-au fost consacrate. Trebuia pregătit un nou tiraj şi volumele următoare. Dar opera lui Bălcescu a fost urmărită de nenoroc. Tomul al II-lea, două volume, a fost predat la editură abia în 1946 ; s-a cules şi pus în pagină. Ediţia n-a fost definitiv imprimată; totuşi unele exemplare în formă de corectură în pagină au intrat în circulaţie şi sînt citate ca atare (vezi N. Băi.cescu, Opere, IV, p. 440 — 441). Acest tem cuprindea în partea I Corespondenţa, cit era cunoscută între 1940 — 1944, şi în partea a Il-a următoarele lucrări: NOTE ŞI MATERIALE 297 1. Studii I. Despre starea soţială in Ţeara Românească II. Reforma soţială la Români III. Manualul bunului Român IV. Droit Constitutionnel — după Pellegrino Rossi 2. Lucrări oficiale I. Instrucţiuni pentru comisarii de propagandă II. Proiect de decret electoral pentru Adunarea Constituantă III. Instrucţiunea guvernului provizoriu privitor la alegeri... IV. Memoriul delegaţiei române către Poartă, 1848 V. Manifestul din Constantinopol, martie 1849 VI. Memoriul privitor la justificarea unor fonduri publice VII. Mâmoire relatif â l’intervention russe dans Ies Principautes Moldo-Valaques VIII. Memorii în chestiunea confederaţiei dunărene 1. Memoriu adresat lui Vladislarv Zamoyski 2. Memoriu adresat comitetului de conducere al emigraţiei maghiare AIote şi materiale Corespondenţă în legătură cu materialul clin volum. Indice. Ediţia a întirziat, căci în vreme de război, cu evacuarea şi risipirea in lume a laşului, nu era loc pentru lucrări de mare amploare. Am înţeles şi am sinfţit atunci pe Miron Costin, care în împrejurări întrucîtva similare spusese : ,,Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri”. Despre ultima parte, tomul al III-lea, Românii supt Mihai Vodă Viteazul, n-a mai fost vorba. O nouă ediţie critică a fost iniţiată în 1957 de Editura Academiei. Ediţia urma să cuprindă patru volume: I. Scrieri istorice, politice şi economice, l84i —1847 II. Scrieri istorice, politice şi economice, 1848 — 18-52 III. Românii supt Mihai Vodă Viteazul IV. Corespondenţă Din această ediţie a apărut, în 1964, volumul al IV-lea; anterior, din acelaşi volum, cu diverse alcătuiri şi sub formă de machetă, au apărut două variante: una în 1961, a doua în 1962. Este o greşeală de a se lua macheta din 1962 ca ediţie definitivă a acestei colecţii care, repet, este din 1964 şi singura care angajează responsabilitatea noastră. Volumul din 1964 este epuizat şi va trebui să apară într-o nouă ediţie; volumele de faţă, I şi II, fac parte aşadar din această colecţie. Ele apar cu o mare întîrziere, deşi au fost de mult pregătite. Nu mai pot invoca de această dată spusele lui Miron Costin. Dar oricum ar fi, interesul pentru N. Bălcescu a rămas intact. Fiecare moment istoric descoperă actualitatea lui. Textele predate editurii sînt absolut complete şi restituite după ediţiile prime sau după manuscrise. N.B. La bibliografierea lucrărilor am lăsat de o parte referinţele bibliografice fără însemnătate ; astfel, reproducerile scurte din manuale şcolare, cărţi de istorie, diverse publicaţii ocazionale etţ. 1. Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum (p. 43-78) Ediţii: [Propăşirea], Foaie ştiinţifică şi literară, Iaşii, an. I, 1844, nr.19, 21 mai, p. 145 — 149; nr. 20, 28 mai, p. 153 — 158; nr. 21, 4 iunie, p. 161 — 166; nr. 22, 11 iunie, p. 169 —172 ; nr. 23, 18 iunie, p. 177-178; nr. 28, 23 iulie, p. 217-221 ; nr. 31,13 august, p. 241 -244. N. Bălcescu, Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum, Iaşii, La Cantora Foii săteşti, 1844, 85 p.; extras după textul din Propăşirea ; cuprinde In plus o Precuvîntare, p. 5 —7, şi o bibliografie sub titlul: „Lista uvragiurilor citate într-această scriere”, p. 9 — 10 ; pe copertă şi pe a doua foaie de titlu, ca motto, pasajul din Radu Greceanu, pus In fruntea primului capitol din Propăşirea. Foaie pentru minte, inimă shi literatură, Braşov, an. VII, 1844, nr. 47, 20 noiembrie, p. 373 — 374; nr. 48, 27 noiembrie, p. 379 — 382 ; nr. 49, 4 decembrie, p. 386 — 388 (parţial). Curierul rumănesc, Buc., an XVI, 1844, nr. 87, 6 noiembrie, p. 347 — 348 (parţial). Revue de VOrient, Paris, X, 1846, p. 81 — 108; sub titlul: Force armee el ari mililaire des Romans depuis la fondation du duche de Valaquie jusqu’ă nos jours, semnat : J. A. Vmi,lanţ. Revista Carpaţiloru, Buc,, an. II, 1861, 15 martie, p. 337, 342 — 344, 15 aprilie, p. 423, 428, în : I. Missail, întărirea naţională. Lepturariu rumănesc, de Arune Pumnul, Viena, 1864, voi. IV, p. 381 — 406 (parţial), Albina Pindului, litere, şciinţe şi arte, red. Gr. H. Grandea, Buc., 1869, 15 ianuarie, p. 373 — 376, 1 februarie, p. 396 —400 (parţial). Puterea armată a românilor de la Radu Negru 1290 şi pînă la Mihai Viieazu 1600, culeasă după N. Bălcescu, Enghel şi alţi istorici de preotul Grigore Musceleanu, (f. 1.), 1869, p. 9 — 69 (parţial). N. Bălcescu, Puterea armată, Buc., 1872 (pe foaie de titlu : 1871), 76 p. Albumul armatei române, Buc., 1873, p. 1 — 8 (rezumat). în art. Historia armatei române de la întemeierea Principatului Valachia şi Moldavia şi pină azi. Puterea armată de N. Bălcescu. N. Bălcescu, Istoria românilor sub Michaiu vodă Vitezul, urmată de scrieri diverse de . . . Publicate de pre decisiunea Societăţei Academice Romane şi însoţite cu o precuvîntare şi note de A. I. Odobescu, Buc., 1878, p. 583 — 641; ediţiunea II, 1887, p. 611-671. Uricaru, Iaşi, XXII, 1893, p. 423 — 431 (parţial); în art. Istoria armatei române de la întemeierea Principatelor Muntenia şi Moldavia şi ptnă la anul 1893. N. Bălcescu, Mişcarea românilor din Ardeal la 1818 şi Puterea armată şi Arta militară la Români, cu o notiţă introductivă de Petre V. Haneş, Buc., [1908], p. 23 — 97; ediţia a Il-a, [1920], p. 23 — 97; ediţia a IlI-a, [1927], p. 21-101. — Biblioteca pentru toţi, nr. 393. — Scrieri istorice, cu o introducere şi note de P.P. Panaitescu, Craiova, [1935], p. 39 — 92 ; ediţia a Il-a, adaosă şi corectată, Craiova, [1939], p. 41 — 91; ediţia a IlI-a, revăzută, Craiova, [1946], p. 51 — 119. — Clasicii români comentaţi. NOTE ŞI MATERIALE 299 N. Bălcescu, Puterea armată, publ. de V. V. HAneş, Buc., [1936], p. 37 — 104. — Prietenii istoriei literare. — Opere, Scrieri istorice, politice şi economice, ediţie critică adnotată cu o introducere de G. Zâne, t. I1'2, Buc., 1940; t. I1, p. 41-88, — Scriitori români moderni. Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”. — Opere complete, I —II, Buc., 1940 — 1944; II. Studii şi biografii istorice, ediţie îngrijită de Lucian Prepescu, [1944], p. 29 — 78. — Scriitori clasici români. Cugetarea. Cu comentarii. — Scrieri sociale, comentate de P.P.Panaitescu, Buc., 1947, p. 29 — 78. — Clasicii noştri comentaţi. — Opere, I —II, Buc., Editura Acad. R.P.R., 1953, I. Studii şi articole, p. 5 — 41. — Scrieri militare alese, studiul introductiv, culegerea textelor, redactarea lor şi glosarul de colonel Eugen Bantea şi maior Mircea Ioanid, Buc., 1957, p. 69 —115, [fără listă bibliografică], — Opere alese, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, cu o introducere de Gh. Georgescu-Buzău, I—II, Buc., 1960; I. Scrieri istorice şi sociale, p. 1 — 44. — Scrieri alese, prefaţă şi note de Paul Cornea, Buc., 1961, p. 25 — 70 [fără listă bibliografică]. — Biblioteca şcolarului. — Ausgewăhlte Schriften, Vorwort von Paul Cornea, Deutsche Ubertragung von Bruno Colbert, Buc., 1963, p. 35 — 99. — Kleine Schulbiicherei. * * * Am păstrat în lista bibliografică a lui Bălcescu şi in tot cuprinsul ediţiei modul de bibliografiere al lui N. Bălcescu ; am intervenit numai acolo unde am avut convingerea că este la mijloc o eroare materială. Orice modernizare a bibliografierii ar fi însemnat o denaturare a textului. Urmărind întreaga ediţie, lectorul îşi va da lesne seama de grija lui Bălcescu pen. tru o bibliografiere din ce în ce mai corectă. Dealtminteri epoca sa nu are exigenţa noastră în această materie, iar graba lui Bălcescu la scris l-a făcut să recurgă la prescurtări, să repete greşelile preluate din izvoarele folosite sau să ia, pur şi simplu, indicaţia bibliografică aşa cum o găsise pe undeva. Am admis totuşi unele uşoare intervenţii considerate strict utile. Titlurile la cronici le-a dat cum erau cunoscute în epocă; n-a încercat o nouă identi' ficare (vezi mai jos p. 337 —342); numele autorilor apar uneori în forme corupte, datele bibliografice, numărul volumelor unei opere, anul de apariţie sînt cîteodată insuficient de precise. Cînd va alcătui propria sa listă a operelor consultate pentru Românii supt Mihai Vodă Viteazul, îşi va da toată silinţa pentru o bibliografiere cît mai exactă. în lista dinP. A. pentru a cita cîteva exemple, găsim astfel: Emebic comte de Tekeli, în loc de Emeric Thokolv (Tokoly), forma folosită este o grafie coruptă, Miron Costin îi spune Techill, Letopiseţul Caniacuzinesc Tucheli ; de asemenea, insuficienţe în redacţie, forme pînă azi întllnite, ca : Wolfgang de şi Johann Christian von, sau 3 Bande la Sulzer şi 4 voi. la Bethlen. Opera lui Bethlen este bibliografiată cu -4 volume, Al. Odobescu, nu ştim de ce, a corectat 5, în realitate Bălcescu, în 1844, cunoştea numai primele 4 volume; opera avea 6; ea apăruse între 1782 şi 1793; data 1783 nu se justifică. Exact aceeaşi bibliografiere la M. Kogălniceanu, Histoire, p. 59; o imperfecţiune identică Ia Sulzer ; data de apariţie a celei de-a doua ediţii, pusă 1782, în realitate este 1781 — 1782. 300 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Unele nume de autori stnt preluate în formele curente. Bonfinius în loc de Bonfinio. Dar este vorba de lucruri mărunte, obişnuite în literatura istorică. Istoria politică şi geografică a Valahiei, apărută laViena în 1806, ar fi scrisă de Constantin Cantacuzino, au trebuit să treacă citeva decenii pînă cînd Iorga a făcut identificarea corectă în persoana lui Mihai Cantacuzino. Conspeclus historie Valachiae este o informaţie luată direct : Geschichte der Moldau und Walachey, Ncbst der historischen und statislischen Literalur beyder Lănder (Geschichte des XJngarischen Reichs und seiner Nebenlănder; Vierten Theils, I—II Abt.) de Johann Christian von Engel, Halle, 1804, partea I, p. 106 — 121. în ceea ce priveşte documentele, Bălcescu le-a bibliografiat desigur în conformitate cu cunoştinţele de epocă; hrisovul de sub litera f dat ca al lui Grigorie Ghica III, 1751, aprilie 19, trebuie considerat ca al lui Grigorie Ghica II, dat în a doua domnie. în Table domnitorul este menţionat ca Grigorie II Ghica III, 1748 — 1752, a doua domnie. La primii trei domnitori emitenţi de hrisoave menţionaţi în listă se dă filiaţia ; Leon Vodă — Leon Tomşa — este trecut ca fiu al lui Ştefan Tomşa ; istoriografia contemporană ii consideră filiaţia incertă (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescxj, Istoria românilor, Buc. [1972], p. 706). Bălcescu luase informaţia din cronica atît de mult folosită de el şi considerată a lui Constantin Căpitanul. Pentru bibliografierea exactă a se vedea lista de la finele voi. al II-lea al prezentei colecţii. în sfîrşit, mai facem o remarcă. Chiar în fruntea Listei sale, pune Începutul învăţăturilor bunului şi credinciosului loan Neagoe Basarab vv. care a învăţat pe fiiul său Teodosie. Manuscris în 4°, de la începutul veacului al XVI-lea. Învăţăturile sint citate în text de mai multe ori în probleme de tactică militară. Bălcescu nu se îndoieşte nici un moment de paternitatea lui Neagoe; notiţa lui M. Inogălniceanu din Arhiva Românească, I, 1840 — 1841, p. 92, in care acesta îşi exprima îndoiala că învăţăturile ar fi o scriere din timpul lui Neagoe, deci domnitorul n-ar putea fi autorul lor, nu l-a influenţat. La data cînd Puterea armată era publicată, învăţăturile apăruseră în prima lor ediţie din 1843, dar Bălcescu citează totuşi un text manuscris. Bănuiesc că nu citează opera tipărită, pentru că folosise manuscrisul Înainte ca lucrarea să fi apărut. Datarea din Listă, secolul al XVI-lea, este, desigur, o greşeală de tipar. Ce manuscris a folosit Bălcescu nu se poate preciza; după citaţiile sale este neîndoielnic că a avut un manuscris românesc ; textele citate sint apropiate de cele corespunzătoare din mssul 2714 al B.A.R. Aşadar datarea trebuie pusă sec. al XVII-Iea. I. Genilie, în catalogul Bibliotecii Colegiului naţional, menţionează manuscrise de ale învăţăturilor, dar nu dă data. Este posibil ca Bălcescu să fi folosit unul din aceste manuscrise (cf. excelenta ediţie : învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu. Cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Buc., 1971). * * * 1 Despre împrejurările în care Puterea armată a fost publicată, un lung şir de ani au avut crezare informaţiile date de Ion Ghica. Corespondenţa lui N. Bălcescu cu însuşi I. Ghica, dată la iveală în ultimul timp, dezminte aproape în întregime amintirile acestuia, redactate, intr-adevăr, cu mult prea tîrziu, la peste patruzeci de ani de la petrecerea evenimentelor, pentru a li se putea cere o absolută precizie. Iată totuşi ce spune şi I. Ghica : „ într-o seară ne aflam mai mulţi amici adunaţi la maiorul Voinescu II; acolo, după ce ne-am luptat şi ne-am trîntit, după cum ne era obiceiul (căci Bălcescu, deşi cel mai slab dintre noi toţi, dar căuta trînteală cu luminarea), cînd ne-am potolit, l-am pus cu d-a sila de ne-a citit opera sa Puterea armată la români. Manuscriptul acela l-am luat eu de l-am dus lui Kogălniceanu, la Iaşi, unde s-a tipărit în Foaia ştiinţifică şi literară ce publicam împreună cu Alecsandri, Ne- NOTE ŞI MATERIALE 301 gruzzi şi Kogălniceanu, revistă hebdomadară . . . Acea scriere a lui Bălcescu a lost foarte apreciată de cititorii dup-atunci şi a avut chiar onorurile unei ediţiuni separate, tipărită tot în tipografia lui Kogălniceanu" (Ion Ghica, Opere, ediţie îngrijită, glosar, bibliografie şi introducere de Ion Roman, I —II, Buc., [1956], I, p. 309). Corespondenţa lui Bălcescu dezminte ambele aserţiuni de mai sus, şi anume că I. Ghica ar fi asistat la lectura Paterii armate la Bucureşti şi că el ar fi dus la Iaşi manuscrisul lucrării. Dacă I. Ghica a asistat totuşi în această epocă la lectura vreunei lucrări a lui Bălcescu, atunci este vorba fie despre o altă lucrare în care se vorbeşte şi de armată, fie despre Puterea armată aflată deja în curs de tipărire. Din corespondenţă rezultă neîndoielnic că a aflat despre Puterea armată prin intermediul scrisorilor pe care Bălcescu i le-a trimis la Iaşi, şi că manuscrisul a fost trimis prin poştă şi nu luat şi dus de I. Ghica. Unele informaţii cunoscute la data primei publicaţii a acestei corespondenţe (1946) aruncau deja o umbră de îndoială asupra veracităţii relatărilor lui I. Ghica. La 23 octombrie 1843, N. Bălcescu il informa că intenţionează să scrie un articol asupra puterii armate şi după ce va arăta organizarea din trecut, va propune o nouă organizare. Totodată îi cerea părerea asupra posibilităţii de a-1 publica în proiectata revistă de la Iaşi — Propăşirea (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 37 — 38). Aşadar, în toamna lui 1843, Bălcescu — după spusele sale — nu începuse încă redactarea studiului care va fi Puterea armată. La 8 februarie 1844, îl anunţă că lucrarea este gata, că a ieşit mai mare decît îşi propusese, şi că i-o va trimite cu poşta viitoare (ibidem, p. 47 — 48). După alte izvoare manuscrisul ar fi fost trimis la Iaşi după 8 martie, căci in aceeaşi zi Gr. Alexandrescu înştiinţa pe I. Ghica că Bălcescu va trimite peste cîteva zile un lung articol (G. Bogdan-Duică, Scrisori de Grigorie Alexandrescu, în Viaţa românească, I, 1906, nr. 8, p. 192). La 14 martie, N. Bălcescu scria din nou lui I. Ghica, mai pe larg, despre mssul trimis şi desprfe imprimare (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 51 — 52). La 23 mai, îl înştiinţa că cu poşta următoare îi va trimite sfîrşitul scrierii, precum şi un nou articol de istorie cu privire la Bătălia de la Cosova (ibidem, p. 55). Cu toate acestea I. Ghica, venind între timp la Bucureşti, a vorbit cu N. Bălcescu despre ms şi acesta i-a făcut cîteva recomandaţii, unele chiar scrise. In scrisoarea din 30 mai 1844 scria lui I. Ghica, reproşîndu-i unele intervenţii ale redacţiei: „N-aţi adăogat la început : Partea întîi şi cele dupe cum am însemnat pe foaia unde am scris precuvîntarea şi dupe cum ţi-am zis cînd ai plecat” (ibidem, p. 57). Este deci clar că N. Bălcescu a avut cu I. Ghica la Bucureşti o discuţie despre mssul Puterii armate, dar aceasta a avut loc în vremea cînd mssul era deja trimis la Iaşi şi discuţia lor n-a privit decît unele chestiuni legate de tipărire. Scrisorile din 30 mai şi 13 iunie sînt consacrate aproape exclusiv unor chestiuni legate de tipărirea Puterii armate, în special asupra greşelilor de tipar (ibidem, p. 57 şi urm.). Editarea Puterii armate în broşură separată răspunde unei dorinţe a lui Bălcescu. în scrisoarea pe care o adresa, la 8 februarie 1844, lui Ion Ghica la Iaşi, îi scria că este hotărît a-şi tipări lucrarea în broşură, insă întruclt a promis-o Propăşirii, ii va trimite mssul pentru a-1 tipări mai întîi în revistă. Un moment a fost vorba ca textul din broşură să fie tipărit în limba franceză, şi în acest sens autoriza pe I. Ghica prin scrisoarea de la 14 martie 1844. La Iaşi se pare că hotărîrile se schimbau cam repede şi Ion Ghica îi comunica că rămîne a se tipări numai în româneşte, ceea ce N. Bălcescu accepta, cu toate că era vorba de un preţ care i se părea prea urcat, faţă de preţul cu care ar fi putut tipări cartea la Bucureşti. în tot cazul el era decis să preia asupra sa cheltuielile, aşa cum îi scria lui I. Ghica la 23 mai 1844 (ibidem, p. 47, 51, 53, 55). în august 1844 extrasul era gata şi M. Kogălniceanu anunţa, la 22 august, pe I. Ghica despre apropiata expediere a lucrării prin poştă. Cheltuielile pare-se au fost suportate, 302 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE cel puţin în parte, de abonamentele făcute pentru Propăşirea în Ţara Românească; în acest sens M. Kogălniceanu cerea cu insistenţă lui I. Ghica la 5 septembrie 1844 suma restantă de 120 galbeni (Augustin Z. N. Pop, Catalogul corespondenţei luiMihail Kogălniceanu, Buc., 1959, p. 49). N. Bălcescu intenţiona să dea în extras o versiune mai amplă a părţii privitoare la arta militară. Textul acestei părţi din broşură este însă identic cu cel din Propăşirea, ceea ce înseamnă că versiunea nouă — dacă a existat — a rămas nepublicată. Nu cunoaştem tirajul, dar este puţin probabil că a fost de 1000 exemplare, aşa cum dorea Bălcescu; cît despre cîştigul bănesc pe care-1 sconta, este mai mult ca sigur că nici pe departe nu l-a realizat. Puterea armată s-a bucurat din partea contemporanilor de aprecieri foarte favorabile. Curierul rumănesc, nr. 33, din 28 aprilie 1844, anunţa apariţia apropiată a Puterii armate în termenii următori: ,, D.N. Bălcescu a căruia vocaţie rară asupra istoriei şi învăţături regulate ce a săvîrşit ne promit un istoric cum să facă cinste Patriei, în ocupaţiile sale asupra istoriei ţărei, a scris un tractat asupra istoriei oştirilor române şi nădăjduim peste curînd junele autor îl va împărtăşi compatrioţilor săi, învingîndu-se, în sfîrşit, după îndemnurile atîtor prieteni iubitori de adevăr, ca să nu crează modestia autorului, că-1 pot adula, orbiţi de prietenie”. Foaia pentru minte, în nr. 44, din 30 octombrie 1844, anunţă Puterea armată şi o recomandă tuturor românilor, adăugind că este o ,, lucrare unică în felul ei şi la a cărei compunere auctorul ei s-a folosit de un mare număr de izvoară, 31 cărţi şi manuscrise, unele din aceste din urmă cu totul necunoscute publicului celui mare, cum şi de nouă hrisoave, iarăşi necunoscute pînă azi”. Redactorul acestei notiţe, probabil Bariţ, obţinuse ediţia aparte, unde este adăugată şi lista bibliografică, după cum s-a menţionat mai sus. Curierul rumănesc, nr. 87, din 6 noiembrie 1844, revine şi anunţă astfel apariţia Puterii armate : „ Eşind de supt tipar, în frumoasa tipografie din Iaşi, a d-lui maiorului Kogălniceanu, scrierea despre care am vorbit în vară trecută, intitulată Puterea armată şi arta militară de la începutul principatului Ţării Româneşti şi plnă acum, compusă de d. N. Bălcescu, împărtăşim cititorilor noştri cîteva pagini începătoare. Din această scriere se poate vedea talentul eminent al d-lui Bălcescu asupra istoriei, în care se ocupă neîncetat şi strînge materialuri. în autorul acestei cărţi va avea patria un adevărat istoric al său”. M. Kogălniceanu, după ce arată cronicile muntene cunoscute în timpul său, spune următoarele : „Mais toutes ces chroniques ne sont pas encore elassees et le nom mâine de leurs auteurs sont pour la plupart inconnus. La mission de remcdier â cette lacune est reservee â M.N.Balcesco, jeune historien valaque, de plus belles esperances, et qui s’est dâjâfait connaître par un opuscule remarquable : La force armee et l’art mililaire en Valachie, depuis la fondation de la princi-paute jusqu’ă nos jours. II est le seul duquel Ies Valaques doivent attendre une bonne histoire de leur pays” (Fragmenls tires des chroniques moldaves et valaques pour servir ă l’histoire de Pierre le Grand etc., Iassi, 1845, p. XIII). M. Kogălniceanu este primul care semnalează însemnătatea politică a Puterii armate. în 1845, descriind faptele de arme ale lui Ştefan cel Mare, spune că „ este bine ca din vreme in vreme să aducem aminte moldovenilor că ei odinioară erau un popor vestit în războaie, şi aşa să gîndească la cuvintele d-lui Bălcescu că : ţara românilor de îşi va lua vreodată rangul ce i se cuvine între popoarele Europei, aceasta o va fi ea datoare mai mult regenera-ţiei vechilor ei instituţii ostăşeşti” şi citează în notă : Vezi: Puterea armată şi arta militară de N. Bălcescu, Iaşii, la Cantora Foaiei săteşti, 1844 (Album istoric şi literar, 1845. Retipărit în 1854, Iaşi, p. 42 — 56; în M. Kogălniceanu, Opere, I. Scrieri istorice. Ediţie adnotată cu o introducere şi note de Andrei Oţetea, Buc., 1946, p. 657). NOTE ŞI MATERIALE 303 La 1878, Al. Odobescu, adăugind la Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul cele cinci scrieri printre care Puterea armată, făcea asupra acesteia următoarele caracterizări: „ lucrare, care prin nenumărate puncte se leagă cu istoria, mai cu totul ostăşească, a românilor din timpul lui Mihaiu-Vodă Viteazul, şi prin care junele autor îşi despică vîrtos, de la Început, brazda ştiinţifică, pe care avea, în cîţiva ani, aşa de mult să o înrodească” (p. 528). Informaţia bogată a Puterii armate a fost subliniată mai tîrziu de către N. Iorga, in modul următor :,,... istoricul unei epoce cu mult mai bine ajutată în silinţele sale către cunoaşterea istoriei româneşti rămîne uimit de bogăţia informaţiei; acest tînăr ce trecuse abia de douăzeci de ani, care n-avea la dispoziţie nici o instituţie publică, în care să se cuprindă tipărituri, manuscripte şi acte relative la trecut, întrebuinţiază pe lingă cărţi străine, foarte rare, ce ating în treacăt istoria noastră, documente de cea mai mare însemnătate, şi nu mai puţin de şase cronici, dintre cari cinci muntene” (N. Iorga, Despre adunarea şi tipărirea izvoarelor relative Ia istoria românilor, în Prinos lui D.A. Sturza la împlinirea celor şapte zeci de ani, Buc., 1903, p. 25). Puterea armată a fost utilizată de mai mulţi dintre scriitorii contemporani lui Bălcescu. Astfel de V. Boerescu în La Roumanie apris le Trăite du 30 marş 1856, Paris, 1856, de A.G. Golescu în De l’abolition du servage dans Ies Principautes Danubiennes, Paris, 1856, de I. Voinescu (I) in Curs elementar de istoria artei militare, extras din franţozeşte şi predat în şcoală, Buc., 1857, p. 193 — 200. Ajungînd la partea unde trebuie să trateze istoria armatei române, I. Voinescu se orientează exclusiv după Puterea armată, pe care o rezumă, adăugind următoarea menţiune : ,, D-atunci încoace vom consulta cartea ţntitulată Puterea armată şi arta militară de d. N. Bălcescu, care a avut răbdarea a consulta cu toată luarea aminte pe toţi istoricii care au scris despre România şi a redijat acest interesant uvraju”. Expresia „putere armată” introdusă în publicistica noastră de N. Bălcescu a fost adoptată, ulterior, şi de diverşi scriitori militari. De ex. G Adrianu, Memoire sur l’organisation de la force armee des deux Principautes roumaines reunies, Buc., 1858; D. Schiletti, Puterea armată In România, Iaşi, 1866. Pină mai tîrziu chiar, Puterea armată rămăsese singurul izvor pentru cei care au scris asupra armatei române. Vezi: Ulysse de Marsillac, Histoire de Varmee roumaine,Buc.,1871, p. 15 — 57. Scrieri mai noi despre istoria militară în opera lui N. Bălcescu : N. Bălcescu, Scrieri militare alese, ediţie de colonel Eugen Bantea şi maior Mircea Ioanid, introduc şi Proiectul pentru reorganizaţia dorobanţilor judeţelor ; nu este vorba de o scriere a lui N. Bălcescu ; mssul de la cota 82 a B.A.R. nu este un autograf, cum se menţionează greşit în Catalogul manuscriptelor romănesci, I, p. 176, şi nu există nici o informaţie cit de vagă că Bălcescu s-ar fi ocupat de această instituţie şi încă să redacteze un proiect de reorganizare a ei; este vorba de un material străin, rămas in arhiva sa. într-o altă scriere mai recentă, deja citată, Constantin Rezachevici, Concepţia lui N. Bălcescu privitoare la istoria militară a poporului român tn evul mediu, în Studia et Acta Muzei Nicolae Bălcescu, 1910 —1971, 1971, p. 277 — 292, autorul spune că fostul iuncăr a fost eliberat din închisoare la 21 februarie 1843 (p. 281, nota 19), reluînd o dată în circulaţie pe vremuri, ceea ce arată că ar fi fost eliberat de Bibescu. Documentar s-a dovedit că a fost eliberat mai înainte, de Alexandru Ghica Vv, la data de 18 aprilie 1842, prin ofisul nr. 259. Este vorba de un moment important în viaţa unui om cînd intră şi cînd iese din închisoare, şi dacă Ghica l-a graţiat înseamnă că şi-a recunoscut 304 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE injustiţia (cp. G. Zâne, Mişcarea revoluţionară de la 1840 din Ţara Românească, în Studii şi materiale de istorie modernă, III, 1963, p. 245; tot aici şi referinţe despre concepţia militară la 1840, p. 238-239). * * * * Puterea armată ar fi, chiar după spusele lui N. Bălcescu, prima sa scriere: „am preferit — spune dînsul in prefaţa Puterii armate — a lucra instituţiile ostăşeşti înaintea oricăror altora . . .” . în adevăr, scrierea apărută la Iaşi este prima sa lucrare, dar cred că trebuie să înţelegem prin această afirmare prima sa lucrare publicată şi apărută sub propria-i semnătură. Preocupările sale de ordin istoric au fost timpurii şi anterioare Puterii armate; în legătură cu problemele de istorie românească alcătuise deja şi alte lucrări. Dispunem în această privinţă de două materiale, unul publicat nesemnat, şi un altul păstrat in formă de ms autograf. Materialul publicat constă din aşa-numitele Table istorice, identificate ca o scriere a lui N. Bălcescu şi reeditate în ediţia noastră Bălcescu din 1940. Cu toate că după 1944 scrierile lui Bălcescu au fost de mai multe ori reeditate şi opera sa atit de amplu studiată, Tablele istorice n-au fost nici reeditate şi nici măcar cttuşi de puţin cercetate. Omiterea acestei scrieri din cuprinsul operei lui Bălcescu lasă a se înţelege că noii editori ori au privit-o fără nici o însemnătate, ceea ce este o greşeală, ori au refuzat să o considere ca autentică, şi în acest caz ar fi trebuit arătate considerentele. Cu atît mai mult cu cît problema paternităţii lui Bălcescu a mai fost discutată. Paternitatea lui N. Bălcescu a fost parţial contestată de P.P. Panaitescu; în schimb a fost admisă de N. Iorga. P.P. Panaitescu, într-o cercetare critică pe care o face atribuirii noastre, ajunge la concluzia că trebuie făcută o disjungere : partea I din Table nu poate fi atribuită lui N. Bălcescu pentru că ea ar conţine grave erori, incompatibile cu pregătirea istorică a lui Bălcescu, precum şi unele date care contrazic datele corespunzătoare din lucrările ulterioare ale acestuia; partea a Il-a însă îi poate fi atribuită, dar numai în limitele unei colaborări (P.P. Panaitescu, O ediţie a operelor lui N. Bălcescu, extras din Rev. Fund. reg., 1940, nr. 1, iunie). în timp ce ediţia noastră din 1940 era în curs de tipărire, N. Iorga publica o comunicare ţinută la Academia Română, în care reţine partea de istorie românească din Table, pe care o apreciază dimpotrivă ca „ uimitor de bine făcută”, şi o retipăreşte pentru că o consideră, în parte, sau chiar toată a lui Bălcescu : „ . . . traducătorul (I. Voinescu) — spune N. Iorga — se simte dator să adaoge o listă a domnilor, făcută cu cea mai mare grijă, şi nu numai atît, ci să stabilească liniile principale de alcătuire a ţării, adecă a Principatului Muntean, ajutîndu-se de Bălcescu, sau chiar toată această parte fiind ca şi a lui Bălcescu, pentru care o şi reproducem, ca şi foarte importanta presintare a istoriei politice. Abia în 1846, în ,, Magazinul istoric”, Bălcescu va scrie despre puterea armată la moldoveni, pe cînd aici aceia a muntenilor e presin-tată amănunţit, şi el va făgădui pe urmă o presintare cronologică a domnilor care ar corespunde cu lucrarea uimitor de bine făcută, ce se dă aici” (începuturile istoriei universale la Români, în Acad. Rom., Mem. Secţ. ist., seria a IlI-a, t. XX, 1939). Din păcate, N. Iorga nu aduce în sprijinul opiniei sale nici un argument şi omite — ceea ce pare de neînţeles — să raporteze lucrarea reeditată la Puterea armată, din 1844, la care intr-adevăr trebuie raportată. NOTE ŞI MATERIALE 305. Istoria gindirii sociale şi filozofice tn România (Acad. C.I. Gui.ian red. resp.), Buc., 1964, foloseşte Tablele ca o operă a lui N. Bălcescu, dă chiar un citat — fără să manifeste vreo Îndoială asupra atribuirii —, dar ca şi in alte locuri, nu indică sursa de unde a luat informaţia, editorul care a restabilit prezumptivele drepturi de paternitate, ca şi cum acestea ar fi chestiuni de la sine înţelese şi în afară de orice discuţie. Tablele istorice — titlu pe care i l-am atribuit în 1940 —au fost publicate ca o adăugire la lucrarea : Table istorice. înltmplările principale a relaţiilor poliliceşti din afară şi a cursului desvoltării noroadelor şi a staturilor lumii vechi şi nod. In rinduiala lor etnografică şi hronologică. de dr. Eduard Vehse, Cc. Arhivar din Sacsonia. Despărţirea I. Istoria politică. Despărţirea II. Istoria culturii, Bucureşti, 1841, in folio. Unele exemplare pe hîrtie velină. Traducerea este făcută de I. Yoinescu II. Contribuţia de istorie românească constă dintr-o filă unică, in folio, imprimată pe o singură faţă, nesemnată şi anexată la urma volumului; în timp cedata de tipărire pe foaia de titlu este 1841, conţinutul ultimei file include date de istorie românească pînă în anul 1843, dar această filă se găseşte numai la unele exemplare. Bibliografia Tablelor istorice pune cîteva probleme, care într-un anumit fel sînt legate de problema paternităţii textului de istorie românească. Cartea, ,, Atlasul” cum i s-a mai spus, este anunţată de presă de două ori, la interval de patru ani, o dată în 1841 şi a doua oară în 1844. în 1841, o primă informaţie de presă vine din Moldova. Albina românească, nr. 34, din 1 mai 1841, la rubrica Bibliografie românească inserează un prospect c‘u titlul : Prospect pentru Table de istorie de dr. Eduard Vehse, Cc. arhivar din Sacsonia, traduse din limba nemţască, în Bucureşti la Valbaum. Publicul este informat despre apropiata apariţie a întregii lucrări şi despre condiţiile de abonament. Prospectul dă şi unele amănunte : traducerea s-ar fi făcut din îndemnul şi cu cheltuiala domnitorului Alex. D. Ghica; traducătorul nenumit, deocamdată, ar fi fost ajutat de un cunoscător al limbii germane ; traducerea a durat doi ani şi a întîmpinat mari greutăţi. Tipografia a comandat litere anume pentru această lucrare. ,, Atlasul” ar urma să apară în şapte „ livresoane” : cea dintîi fiind deja apărută; celelalte vor urma, în serie de una pe lună. Prospectul, ca de obicei, anunţa şi preţul de prenumerare, destul de urcat, 64, 54 sau 45 lei, după calitatea hîrtiei. Tot Albina românească, în nr. 49, din 22 iunie 1841, anunţă apariţia primei părţi din Table, da titlul lor întreg şi adaugă amănuntul că traducerea este făcută de maiorul I. Voinescu II. în acelaşi timp, îşi informa cititorii că din Bucureşti, I.D. Ghica a trimis la Iaşi redacţiei Spicuilorului 100 exemplare ale Tabloanelor istorice de Eduard Vehse, din care 50 urmează să se vîndă în folosul traducătorilor, iar celelalte rămîn, în dar, Spicuito-rului. Aşadar, din cartea anunţată apăruse sigur în 1841 cel puţin prima ei parte. Conform uzului editorul, lansînd prospectul, adăuga şi o listă de prenumeranţi tipărită sub numele : Catalog de numele, porecla şi rangul cinstiţilor abonaţi de prin oraşele şi satele prinţipatului Valahii şi Moldavia. Şi de numărul cărţilor ce s-au abonat fieşte-care. Lucrarea cu titlul complet, aşa cum l-am dat mai sus, era o traducere după o cunoscută scriere care avea următorul titlu : Tafeln der Geschichte. Die Hauptmomenle der ăussern politischen Verhălinisse und des innern gei-sligen Entwicklungsgangs der Yolker und Staalen alter und neueren Welt. In chronologischer und ethnographischer Ordnung von Dr. Eduard Verse, Konigl. sâchsischer Archivar. 60 Tafeln auf 20 - c. 610 306 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Doppelfolioblătter. Abtheilung I. Politische Geschichte : 36 Tafcln. Abtheilung II. Kultur- Ge-•schichte : 24 Tafeln, Dresden, 1834. în anii următori, pînă în 1844, presa nu mai înregistrează nici o informaţie despre această •carte. în 1844, deci după patru ani de la apariţie, presa din Iaşi şi cea din Bucureşti încep să dea noi informaţii despre Table, ca despre o lucrare recent apărută. Astfel, la Iaşi, Propăşirea, în nr. 14, din 16 aprilie 1844, semnalează ca nou apărută lucrarea : ,, Table istorice de dr. Eduard Vehse, crăiesc arhivar din Sacsonia, au eşit la lumină In Bucureşti. Mulţămită fie din partea românilor domnului I. Voinescu II, care au întreprins :şi au desăvîrşit traducerea acestui uvraj colosal şi plin de merit, care va figura cu cinste în toate bibliotecile şi pe care toţi iubitorii de cunoştinţe istorice trebue să-l dorească cu căldură”. La Bucureşti Curierul rumânesc, în nr. 32, din 24 aprilie 1844, anunţa la rîtidul său lucrarea în modul următor : „ Una din cele mai înseninătoare scrieri cu care s-a înzestrat literatura •noastră este cea intitulată Table istorice de dr. Eduard Vehse, arhivar din Sacsonia, traduse din limba nemţească de d. maiorul I. Voinescu. Această scriere metodică este cunoscută în toată lumea înţelepţilor, e trebuincioasă la ori ce june ce îşi face educaţia, la ori ce bărbat ce şi-a săvîrşit învăţăturile, la ori ce bărbat ce nu şi le-a săvîrşit. La sfîrşitul acestor Table, d. Voinescu adaogă ce era de întîia şi neapărata trebuinţă pentru ţara noastră, din care împărtăşim cu mulţumire cititorilor noştri articolul următor”. (Extrasul era reprodus şi în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în nr. 21, •din 22 mai 1844). Concluzia care se poate trage din aceste informaţii este că Atlasul a fost pus în circulaţie, în fascicule, o dată în 1841 şi a doua oară în 1844. Aşa cum rezultă din informaţii documentare, fasciculele nu s-au tras toate în 1841, cum anunţa presa, ci o parte abia peste cîţiva ani. Informaţia o deţinem chiar de la I. Voinescu II, care într-o scrisoare din 31 martie 1844, adresată lui I. Ghica la Iaşi, îl ruga să întrebe pe Gh. Asachi prin ce cale ar putea să-i trimită ultimele fascicule din Atlas, recent apărute (B.A.R., Corespondenţă 84199). La urma Atlasului este adăugată — după cum am spus — o filă in folio. Dovadă că adaosul a fost anexat ulterior rezultă indiscutabil din aspectul imprimatului, hîrtie de altă culoare şi calitate, filă nepaginată, lipitură evidentă. Adaosul nu se găseşte la toate exemplarele ; din zece exemplare cîte am putut cerceta •două sînt fără adaos. Lipseşte la exemplarul aflat în Biblioteca centrală a Universităţii din Iaşi şi mai lipseşte la unul dintre cele nouă exemplare de care dispune B.A.R. Pe baza comparaţiei de texte între Table şi alte lucrări ale lui N. Bălcescu, în special cu Puterea armată şi mssul 82, pe care îl publicăm mai jos, am atribuit această scriere lui N. Bălcescu, fără ca să putem preciza dacă este o colaborare — ceea ce poate fi foarte probabil — sau este ■o lucrare personală. In tot cazul, în redactarea ei prezenţa lui N. Bălcescu pare neîndoielnică. Ni se pare firesc ca unul dintre tinerii despre care aminteşte Voinescu II că l-a ajutat la alcătuirea lucrării să fi fost N. Bălcescu, ţinînd seama de legăturile de prietenie care existau între ei şi ■de pregătirea istorică a aceluia care avea să publice în curînd Puterea armată. Bineînţeles că orice atribuire pe această cale are să obţină confirmarea deplină numai prin aflarea unor informaţii directe şi sigure (N. Bălcescu, Opere, I2, p. 171 — 176; Opere, II2, p. 311 — 316; G. Zanf, •Operele lui N. Bălcescu tnlr-o nouă ediţie, în Rev. Fund. reg., VII, 1940, nr. 10). Tablele de istorie românească sînt o lucrare sumară, mai mult o enunţare de date, aşa cum ■cerea, dealtfel, caracterul operei la care erau anexate. Informaţia este culeasă din publicaţii NOTE ŞI MATERIALE 307 bine cunoscute in cursul epocii, Fi. Aaron, Dionisie Fotino, Baur. întreaga lucrare se compune din două părţi; prima intitulată : Tabla de istoria politică a Prinfipatului României, şi a doua : Tabla de istoria culturii a Prinţipalului României, ambele cu privire numai la Ţara Românească. Partea I este compilată după Fl. Aaron : Manual de istoria principatului României de la cele dintâi vremi istorice ptnă tn zilele de acum, Buc., 1839. Nu-i nimic surprinzător. Fl. Aaron era un profesor cu mult prestigiu ; la 1848 presa revoluţionară vedea în el „adevăratul tip al omului nou” şi releva influenţa pe care cursurile sale de istorie au exercitat-o asupra tineretului (Vestitorul românesc, XII, 1848, p. 234 — 235). Manualul său reprezintă ultimul cuvînt al istoriografiei româneşti şi oricine se ocupa de istoria românilor trebuia să ţină seamă de scrierea profesorului de la Sf. Sava. Faţă de stadiul actual al informaţiei istorice, multe date din Aaron sînt greşite, însă în anii 1840 — 1844 o revizuire radicală era cu neputinţă. Cu toate acestea autorul Tablelor, luînd pe Aaron de bază, rectifică unele date şi mai ales scoate în evidenţă anumite evenimente, ceea ce arată şi preocupări proprii de cercetare a izvoarelor şi o poziţie personală. Astfel, corectează unele date de domnie, ca data morţii lui Dan II: 1383, în loc de : 1387 la Aaron, anii de domnie a lui Mircea : 1383 — 1419, în loc de : 1387 — 1419 ; a lui Alexandru Iliaş : 1615 — 1617, in loc de : 1616 — 1617; precizează timpul de domnie a lui Gavril Movilă : „10 luni în 1617”, în loc de „vreo cîteva luni” în 1617 la Aaron. în Table sînt adăugate unele informaţii care lipsesc în Aaron, dar mai ales sînt consemnate evenimente pe care Manualul acestuia nu le reţine. De ex. sînt inserate informaţii cu tendinţe vădite sociale sau patriotice ; de pildă : „Mircea cîştigă bătălia de la Rovine şi goneşte pe vrăjmaşi pînă la Andrianopol. Lepădarea protecţiei” ; „Ţepeş cu o armie de 7 000 călăreţi cîştigă o biruinţă strălucită şi goneşte pe vrăjmaşi”. De pe aceleaşi poziţii patriotice sînt consemnate unele evenimente bine cunoscute : uciderea lui Mihai Viteazul este consemnată sub următoarea formă : „Mihai ucis hoţeşte în cortul său de nişte ucigaşi cumpăraţi de Basta”. Tablele, deşi atît de sumare, consemnează, parcă intenţionat, frămîntări sociale, mişcări de masă sau acţiuni boiereşti, folosind termenii : răscoale, insurecţii, conspiraţii, conjuraţii etc. în lumina aceleiaşi atitudini condamnă reforma lui C. Mavrocordat într-o formă care aminteşte pe Bălcescu : „Vechea constituţie se strică, naţionalitatea piere”. Dacă pe de o parte Tablele se depărtează de Aaron, pe de alta se depărtează şi de Bălcescu; astfel, folosesc anumite titulaturi de domni pe care la acesta nu le întîlnim, ca: Grigore II Ghica II, Grigorie II Ghica III, Grigorie III Ghica VII. Partea a Il-a din Table expune un material cules din Baur şi Dionisie Fotino; dar în cuprinsul ei găsim mult mai clar ca în Partea I idei şi formulări cu care ne-a obişnuit Bălcescu. Apare limpede opţiunea autorului pentru o istorie a poporului, în locul unei istorii a stăpînitorilor. Concepţia istorică de pînă atunci este criticată : „dar [istoria] nu ne arată nici o urmă de cele ce alcătuiesc viaţa norodului” şi autorul propune să fie studiate formele de guver-nămînt, instituţiile principale, mai ales armata şi organizarea financiară : regăsim ideea cunoscută a lui Bălcescu a raportului dintre forţa armată şi poziţia geografică a ţărilor române : „Geografica poziţie a Ţării Rumăneşti îi impunea, de la începutul său, datoria de a-şi apăra naţionalitatea cu armele în mînă” (vezi mai jos p. 312) sau în altă parte „Poziţia geografică a ţării impuse românilor îndatorirea de a fi mai nainte de toate o naţie războinică”. în cuprinsul atît de sumarului text ne izbeşte o terminologie specifică mai tîrziu scrierilor lui Bălcescu : „putere armată”, „stare de mijloc”, „stare soţială”. întrebuinţarea chiar a termenului „soţial” este semnificativă; adjectivul „social” sau „soţial”, deşi circulă foarte puţin în publicistica românească între 1840 — 1848, este totuşi frecvent în scrierile lui Bălcescu. Şi este explicabil de ce; ca şi în Occident, el evocă masele, poporul; problemele contemporane în concepţiile înaintate sînt pro- 308 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE blcme ale maselor, nu ale claselor conducătoare. Astfel, fără vreo informaţie directă şi chiar fără o comparare de texte, Tablele istorice ne amintesc imediat pe Bălcescu şi intr-un fel sau altul, colaborator sau redactor unic, înclinăm a-i recunoaşte o participaţie la alcătuirea lor. Cu atît mai mult cu cit, în afară de textele cunoscute din Bălcescu, un ms autograf vine să sprijine oarecum direct această opinie. Este vorba despre mssul aflat în B.A.R. în dosarul miscelaneu N. Bălcescu, nr. 82, adică tot în hîrtiile lui Bălcescu de la Palcrmo, f. 323 — 331 paginaţia dosarului, 37 — 52 paginaţia autorului (cu paginaţia repetată pentru filele 41 şi 42) şi din care lipsesc : partea de la început, f. 1 — 37, adică cap. I şi o parte din cap. al II-lea, sfîrşilul cap. al IV-lea şi începutul cap. al Y-lea, probabil şi sfîrşitul cap. al IX-lea. Concept redactat în chirilic, cu o grafie care ne duce într-o epocă timpurie a scrisului lui Bălcescu, mssul cuprinde numeroase adăugiri marginale, f. 40, 41, 41 repetat, 44, 46, 47, 48, 49, 50. îi lipseşte titlul; după cuprins, pentru o mai lesne identificare, i se poate atribui titlul : Despre organizarea Ţării Româneşti. Mssul reprezintă cu certitudine o încercare premergătoare Puterii armate, o schiţă de istorie socială în care N. Bălcescu a intenţionat să înfăţişeze toate instituţiile sociale din trecut ale Ţării Româneşti. Dlndu-şi seama de dificultăţile unei lucrări atît de larg concepută, i-a restrîns cadrul şi a dat, deocamdată, numai partea privitoare la armată. A anunţat însă, mai tîrziu, în două rînduri, intenţiile sale de a lucra ceva în domeniul cronologiei domnitorilor şi al finanţelor publice. în raport cu textul din Table istorice şi cel din Puterea armată, publicată în 1844, mssul 82 cuprinde un text intermediar. N. Bălcescu tratează în acest ms chestiunile enunţate în Tabla de istoria culturii a Prinţipatului României, care are subtitlul : Despre starea solială in Ţeara Românească, textul cuprinde mai ample informaţii, unele introduse între rînduri sau adăugate pe margini. Izvoarele principale sint Baur şi Fotino. în ambele lucrări ştirile sînt uneori identice şi în amîndouă autorul are aceeaşi tendinţă de a moderniza nomenclatura instituţiilor ; marele vistiernic — ministru finanţii sau finanţelor, marele postelnic — ministru trebilor din afară, marele căminar — şambelanul domnului etc. Este posibil ca partea din ms care nu s-a păstrat să fi tratat tocmai chestiunile expuse sumar în Table : împărţirea administrativă a ţării, Despre Domn, Sfat şi Obşteasca Adunare; şi poate, la început, să îi cuprins chiar o cronologie a domnilor şi evenimentelor principale, pentru că ţinînd seamă dc întinderea pe care Bălcescu a dat-o subiectelor tratate în partea pe care o cunoaştem, cele 36 de file care ne lipsesc par prea numeroase numai pentru aceste două capitole. înclinăm a crede că lucrarea, aşa cum a fost proiectată, a rămas în stadiul de concept, şi că singură partea privitoare la Puterea armată a fost dezvoltată şi pregătiiă pentru tipar. Restul este un material insuficient închegat şi, prin urmare, pentru Bălcescu nepublicabil. Cu toate acestea, tema în ansamblul ei a rămas pentru dînsul ţinta majoră a istoriografiei româneşti, în prefaţa Puterii armate, după cc arată că o istorie adevărată trebuie să fie o istorie a poporului, a instituţiilor sociale, a ideilor, sentimentelor, obiceiurilor, comerţului şi culturii, adăugind că o astfel de lucrare este „lungă şi anevoe”, îşi exprimă speranţa că totuşi se va ridica odată cineva dintre români „care să aibă curajul şi vrednicia să ia asupră-şi această înaltă sarcină”. Faptul că a păstrat acest ms şi l-a purtat cu el în exil ne face să credem că problema unei istorii sociale a poporului român a continuat să-l preocupe şi se gindea că poale tot el ar scrie-o cîndva. Mssul este fără dată; după conţinut şi după forma de redactare a fost cu certitudine alcătuit înainte de Puterea armată, adică înainte de toamna lui 1843 ; poate în 1842, dacă nu chiar mai nainte. 1. Voinescu II ne spune că Bălcescu pregătea material pentru Puterea armată chiar in închisoarea de la Mărgineni, adică între 1841 şi 1842. Textul din Table conţine un material, •în parte identic, într-o formă mult simplificată şi adaptată la cerinţele unei lucrări de felul Table--lor istorice ale lui Eduard Vehse. El cuprinde o redactare ce pare încă mai veche, foarte sumară NOTE ŞI MATERIALE 309 in această parte şi care a îost pusă la zi — adăugîndu-se menţiunea domniei lui Bibescu — şi tipărită în condiţiile pe care le-am arătat mai sus. Dăm mai jos, comparativ, unele texte corespunzătoare din cele trei lucrări, Table, mssul 82, şi Puterea armată, din care lectorul singur îşi poate face o idee de legătura dintre ele. Table istorice Armia permanentă, una din cele dinţii în Europa, a avut începutul ei de la al XIV veac; ea să alcătuia : Mssul 82 Rumâni au fost cea din-tîiu naţie în Europa care au avut o armie permanentă. Armia rumânească şi-a avut fără îndoială începutul său de la Rodolf, fiindcă vedem că Mircea regulă trupul dorobanţilor care era întocmit înainte. Lui Mircea insă i să dă cinste de întemeetoru arinii rumâneşti; el a aşezat cea dintîi piatră al aceştii întocmiri; el întîiu dete pilda de o armie regulată şi permanentă, armie care, supt următorii săi, să desăvirşi mai mult şi să mări. Iată starea armiilor rumâneşti înaintea fanarioţilor : Puterea armată Armata românească a fost cea dintîi armată permanentă în Europa. Este de crezut că ea îşi avea începutul de la Radu Negru, care a pus bazul tuturor instituţiilor noastre. Istoria ne arată că Mircea I regulă corpul dorobanţilor, care era alcătuit de mai nainte 1. Lui Mircea dar se dă, mai cu seamă, cinstea de întemeietorul armatei româneşti. El înălţă şi regulă edificiul început de cei mai clenainte de el. El fu cel dintîi care se înfăţişă in Europa cu o armată permanentă şi regulată, care sub următorii domni se desăvirşi şi se mai mări. Armata românească, de la început, s-a împărţit in cete de 1 000 oameni, sub un căpitan. Fiecare ceată se subîmpărţea în zece centurii, sub un sutaş, în urmă iuzbaşa. Fiecare centurie a-poi se mai împărţea în zece decurii, fiecare sub un cetaş. 1 Este cunoscut că între staturile acum înfloritoare în Europa, cele dintîi oştiri permanente au fost Ies coin-pagnies d’ordonances şi Ies francs archers alcătuite de Carol VII, regele Frânţii, 1445 şi 1448. Armata românească era dar .cu mult mai veche. 310 de 10 mii dorobanţi regulaţi de Alircea I. Aceştia alcătuia pedestrimea ţării, G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE 10 000 dorobanţi, regulaţi de Mircea, supt căpitani lor. Aceştia alcătuia pedestrimea cea înfricoşată a ţării, avea tunuri. Fii urma părinţilor în slujbă, fiind slobozi a intra şi în altă tagmă. Capul a 500 se numea vătav,. în vremile nouă ceauş 1. Ea se alcătuea : 1. De cetele de dorobanţi sau neamul dorobănţesc, după cum îl numesc hronicarii noştri. Ei era în număr de 5 000 cruci2 sau 10 000 oameni şi alcătuea pedestrimea cea grea a ţării. Fiii urma părinţilor, în slujbă. La început era armaţi cu arcuri şi suliţe. La aflarea prafului, li se dete puşti şi tunuri. Capul lor se numea căpitanul cel mare sau căpitanul dorobanţilor. Fiecare ceată de o mie oameni se comanda de un căpitan mai mic sau subcăpitan. 2. Călăraşii. La început era mulţi, iar în urmă s-au împuţinat din pricină că sărăciseră şi nu se putea 1 Greceanu, f. 240; Lect-topiselul lui Tudosic sin Stoian, f. 210 ; al Iui Radu Lupescu, f. 134; Hrisovul lui Radu vodă către iuzbaşa Mirciolă, 1613, ian. 13 ; Historica relatio de Stătu Valachiae 1679— 16SS; Fotino, t. II, p. 205-6. 2 Ostaşii fiind îndatoraţi să plătească oarece la capetele lor, se împărţea în cruci, şi s-a hotărit ca fiecare cruce să plătească pe an un leuşor (leonium, monedă ungurească de la care a rămas numirea leu, la piastru turcesc de 40 parale). Dacă ceata era mai bogată, se aşeza cîte unul sau doi ostaşi pe cruce ; iar fiind mai săracă se punea trei, patru şi mai mulţi; Historica relatio de Stătu Valachiae. Această împărţire în cruci a fost nu numai la ostaşi, ci şi la companiile neguţitoreşti. de 5 mii roşii de ţară, un trup de călăreţi supt comanda marelui paharnic ; au ţinut pînă la al 18-lea veac, de 2 mii seimeni, legioană de pedestrime de streini simbriaşi, de 1 500 lufegii, un deosebit trup de pedestrime, 500 lufegii ai spătarului, (vezi mai jos p. 313 — 314) NOTE ŞI MATERIALE 5 000 roşi de ţară, tagmă alcătuită numai de nobili, supt comanda marelui paharnic. 2 000 seimeni, legionul strein, pedestrime supt bu-lugbaşa lor. 1 500 lefegii, alcătuind un reghiment de pedestrime supt comanda căpitanului lor. Mai era încă şi alţi lefegii ai spătarului supt comanda ceauşului spătăresc. (vezi mai jos p. 320) 311 ţine, avînd multe cheltueli. La 1620 era 8 0001; iar pe Ia 1679 numai 6 000 oameni. Capul lor era spătarul ; crucea lor nu se ştie de clţi era 2. 3. Roşii de ţară. Iarăşi călărime sub comanda marelui paharnic. Acest corp, atit de vestit, a ţinut pînă la al XVIII veac. 4. Lefegiii, în număr de 1 000 oameni, alcătuea un regiment sau ceată de pedestrime, sub căpitanul de lefegii. 5. Lefegiii spătarului, în număr de 500, sub comanda ceauşului spătăresc. 1 Georgio Tomasi, p. 74. 2 Historica relatio de Stătu .Valachiae, 1679 — 1688. (vezi mai sus p. 50 — 51) între Table şi chiar lucrări de mai tirziu ale lui Bălcescu, se pot constata apropieri. De ex. : în Table vorbindu-se despre Obşteasca Adunare se arată că era compusă din cler, mitropolitul ca prezident, episcopii şi egumenii mănăstirilor, din boieri de toate clasele şi deputaţi ai judeţelor şi ai corporaţiilor şi că în anumite cazuri se constituia în curte judecătorească, ca şi Camera Pairilor în Franţa (vezi mai jos p. 313); în Introducerea la Românii supt Mihai Vodă Viteazul, exact la fel: Obşteasca Adunare este tot aşa alcătuită şi din nou asemănată cu Camera Pairilor din Franţa (ed. 1878, p. 10). Modernizarea nomenclaturii instituţiilor este excesivă, dar anticipatoare. O vom mai întîlni la Bălcescu. * * Reedităm capitolul al II-lea din Table întrucît este neîndoielnic partea care se apropie mai mult de opera lui Bălcescu, şi publicăm în continuare mssul 82, în întregime, cu ortografia şi particularităţile sale. Acest material are o importanţă documentară, şi publicarea lui este menită să servească la completarea informaţiilor noastre asupra începuturilor ştiinţifice ale lui Bălcescu. Mssul 82 este fără titlu ; titlul dat de noi: Despre organizarea Ţării Româneşti. 312 G. ZA.NE şi ELENA G. ZÂNE TABLĂ DE ISTORIA CULTUREI A PRINŢIPATULUI ROMÂNIEI Despre starea soţială în Ţara Eumânească Geografica poziţie a Ţării Româneşti îi Impunea, de la începutul său, datoria de a-şi apăra naţionalitatea cu armele în mînă. Ea avu eroi, concherani şi martiri săi; istoria ne-a păstrat scumpa aducere aminte a numelui lor, ne-a lăsat povestirea a mai mult de o faptă de vitejie şi de închinare, dar nu ne arată nici o urmă de cele ce alcătuesc viaţa norodului. Supt pompoasa dar numire de stare soţială a Ţării Rumâneşti, eu înţeleg aci numai felu guvernului sau constituţia, puterea armată şi finanţele, singurele objecte despre care băgarea de seamă a putut culege petice, petice, o slabă cunoştinţă, pentru vremea trecută pînăla reforma lui Constantin Mavro-cordat sau pînă la 1739. Felu guvernului sau constituţia împărţirea ţării Ţara Rumânească era împărţită, de la început ca şi acu, în două părţi: 1. In partea dincolo de Olt, sau banatu Craiovei, acu Valahia mică; 2. şi în partea dincoaci de Olt sau Valahia mare. Supt-împărţită în mai multe mici capi-tanaturi neatîrnate, Valahia mare la 1290 să formă subt Radu I. Negru într-un singur tot. Pe la 1390 Mircea I împărţi ţara în 18 judeţe şi acestea în plăşi şi sate. Guvernu carele la rumâni fu de la început o monarhie electivă supt un prinţ (domn) stăpînitor, pă lingă care un senat de 12 boeri sau patricii, să împărţea în două puteri publice deosebite : a) In legiuitoare ; b) în săvîrşitoare şi judecătorească. Puterea legiuitoare Puterea legiuitoare să exersa de domn, de Senat şi de Obşteasca Adunare. Domnu. Deşi puterea domnului nu era nemărginită, prerogativele sale încă era foarte mari. Singură căpetenie a puterii săvîrşitoare, el orînduia la toate slujbele ţivile, judecătoreşti, ostăşeşti şi bisericeşti; era căpetenia oştirei ; avea drept de viaţă şi de moarte ; judeca în instan-ţia după urmă dimpreună cu Senatu ; orînduia pedepsi la vinele care nu era coprinse în pravilă ; avea listă ţivilă care să alcătuia din bani de la ocne, vămi şi dăjdiile numite : dijmărit, oerit şi vinerici; avea domenuri în ţară, asemenea şi în Transilvania. Senatu. Senatu se alcătuia din 12 boeri supt prezidenţia banului. Aceştia să împărţea în doâ clase. Cei dintîi şase, ca miniştri ai domnului, să numea boeri de taină. Fiecare cîrmuia cîte o ramură a administraţiei şi avea glas chibzuitor şi sfătuitor în toate adunările. Aceştia era : 1. Marele ban, prezident, cîrmuitor şi judecătorul cel mai înalt al Banatului. 2. Marele dvornic (Maire du Palais), ministru al dreptăţii. 3. Marele logofăt, ministru din lăuntru. 4. Marele spătar, ministru al răsboiului şi căpetenia oştirei; avea supt dînsul şi un tribunal speţial pentru pricinile ostăşeşti. 5. Marele vistier, ministru finanţelor. 6. Marele postelnic, ministru trebilor din afară. NOTE ŞI MATERIALE 313 Cei de a doua clasă era: 1. Marele agă, mai întii polcovnic de vînători, mai la urmă general al dorobanţilor ; căpetenia poliţiei în vreme de pace ; avea supt dînsul un tribunal speţial pentru pricinile corecţionale. 2. Marele clucer. 3. Marele căminar, şambelan al domnului; comanda gvardia din lăuntru palatului. 4. Marele paharnic, comandir al roşilor de ţeară (vezi puterea armată). 5. Marele stolnic. 6. Marele comis. Senatul era totdeodată şi cea mai înaltă curte judecătorească, numită Divan. Cînd se constitua în curte judecătorească, mitropolitul cu episcopii, boeri de I clas şi numai cluceru din cei de a doa clasă avea şedere în Divan. Marele postelnic avea atunci însărcinarea de procuror al domnului. La aceste boerii, pă care domnul le da, sau putea să le dea şi ca titluri onorifice, fără hotar, să mai adăugară şi altele care formară clasul al 3-lea. Acestea sînt: 1. marele serdar ; 2. marele sluger ; 3. marele pitar; 4. marele armaş ; 5. marele portar; 6. marele şetrar ; 7. marele clucer de arie. Obştească Adunare. Chemarea (convocation) acestei adunări nefiind hotărîtă de pravilă, misia ei, la întîmplările obicinuite, să mărginea în atribuţiile şi însărcinarea â etats generaux a Franţei. La împrejurări mai mari ea era mare. Alegerea domnului, declaraţia de răsboi, închee-rea de pace şi de tractaturi, facerea de legi nouă, acestea era înalta ei însărcinare şi datorie. Ca camera pairilor în Franţa, de multe ori această adunare se constitua şi în curte judecătorească spre a judeca în vini de stat sau alte vini însemnate. Adunarea să alcătuia obicinuit de mitropolitu ca prezident, de episcopi, de igumeni mînâstirilor, de boeri de toate clasele şi de deputaţi ai judeţelor şi ai corporaţiilor care era, ca un clas intermediar sau stare de mijloc (tiers-etat). La alegerea de domn un mai mare număr de deputaţi de starea de mijloc şi ofiţeri oştirei venea să îmulţească adunarea. Chemarea atunci să făcea de mitropolit carele era Inter-domn. După drept, prezident al Adunării Obşteşti, mitropolitul avînd de apururea şi însărcinarea cu cenzura şi păstrarea legilor şi a drepturilor norodului, precum şi dreptul de interim la moartea sau scoaterea domnului, s-ar fi putut socoti ca o a treia putere publică deosebită, adică puterea păstrătoare (pouvoir conservateur). Puterea armată Puterea armată la români era compusă din două părţi deosebite : 1. Armia permanentă şi 2. Miliţia. Armia. Armia permanentă, una din cele dintîi în Europa, a avut începutul ei de la al XIV veac; ea să alcătuia : de 10 mii dorobanţi regulaţi de Mircea I. Aceştia alcătuia pedestrimea ţării, de 5 mii roşii de ţară, un trup de călăreţi supt comanda marelui paharnic; au ţinut pînă la al 18-lea veac, de 2 mii seimeni, legioană de pedestrime de streini simbriaşi, 314 G. ZÂNE şl ELENA G. ZÂNE de 1 500 lufegii, un deosebit trup de pedestrime, 500 lufegii ai spătarului, 1 000: două escadroane deosebite de călărime : 500 sărâcei şi 500 scutelnici supt comanda a doi căpitani ai spătăriei, 1 000 vînători călări şi pedestri supt aga sau polcovnic, 4 000 tălpaşi, 500 puşcaşi, 500 tunari, 500 copii din casă, care alcătuia gvardia din lăuntru palatului domnului subt comanda marelui căminar. Ei purta steagul domnesc, 1 000 lipcani î supt marele postelnic. Aceştia era un fel de jandarmerie care în 1 000 călăraşi > vreme de răsboi se împreuna cu armia. 500 aprozi J Miliţia. Miliţia să alcătuia din căpităniile judeţelor, fiecare de cîte 1 000 oameni. Osebit din cele ale Banatului, numai în Valahia mare era 18 căpitănii. Efectivul aceştii oştiri să împărţea în doă trupuri osebite numite : cazaci martalogi şi cazaci cataraci. Pâ lingă aceasta, slujitori cunoscuţi supt numirea de spătărei, postelnicei, vistiernicei, păhărnicei, comişei, şetrărei, vizitii şi cămărăşei era asemenea cu arme şi îndatoraţi a-şi plăti contigentu în vreme de război. Finanţele Veniturile obicinuite ale statului sta în ocne, vămi şi dăjdii. Dăjdiile cele obicinuite era : 1. capitaţia a căria sumă (quotite) e necunoscută, 2. dajdia pentru haraciu sau tributu ce se plătea la Poartă, 3. ploconu steagului, 4. ploconu bairamului, 5. goştina sau oeritul, aşezată la 1584 de Petru Cercel, 6. vinăriciu şi 7. dijmăritu. Lista ţivilă a domnului alcătuită de banii ocnelor, vămilor, dij măritului, oeritului şi vină-riciului înghiţind singură ea o înseninătoare parte din veniturile statului, urma fireşte pentru acoperirea cheltuelilor şi întîmpinarea trebuinţelor a să născoci şi alte dăjdii, precum s-au şi făcut. Astfel fiecare domn, după capriţu, arunca pă clasu cel mai sărac, pă pacinicul plugar şi pe starea dă mijloc cîte o impoziţie nouă cum „oaia seacă’' aşezată de Alexandru II la 1576, „găleata” de Mihnea II la 1577, „năpastea” tot de Mihnea II, văcăritu, pogonăritu şi pecetluitu. Notă. A scuti clerul şi mănăstirile de tot felu de dăjdii; a scuti pă boeri de toate contribuţiile ; a întocmi o nobleţe moştenitore, acea a neamurilor şi a mazililor; a aşeza o capitaţie pă bresle şi corporaţiile logofeţilor vistieriei şi ai divanului care făcea parte din starea de mijloc ; a desfiinţa sau a face o însemnată reducţie în armia permanentă şi în miliţia ţării; a slobozi pă ţărani de starea de servage (rumânie); iată pe scurt reforma în 12 articole a lui Constantin Mavrocordat, amestec de bine şi de rău, care în mîinile următorilor domni grăbi prăpădenia ţării. Legea fundamentală supt numirea smerită de Regulament Organic, care ne cîrmueşte astăzi şi pă care sîntem datori dărniciei augustului nostru protector, este destul de cunoscută pentru ca să îndrăznesc a vorbi mai mult de dînsa. NOTE ŞI MATERIALE 315 [DESPRE ORGANIZAREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI] l~~] 3 lei, din care jumătate la casa milelor şi jumătate la şcoale. Aceştia bani să să plătească de două ori pă an, la Sf. Gheorghe şi Sf. Dimitrie x. Mănăstirile avură încă prefaceri multe. Mihaiu Racoviţă orîndui ca mănăstirile să plătească tributul în doi termeni. Costandin Mavrocordat, la a patra a sa domnie, mai adăogă 2 termeni şi să făcu patru. Ştefan Racoviţă aşăză iarăşi doi termeni ca supt Mihaiu Racoviţă 1 2, Asfel au urmat pînă la Grigorie Ghica, la 1769, cînd mănăstirile, întemeiate pe plata ce da, ceru iarăşi să li să dea milile de mai nainte şi îşi înoiră hrisoavele cele vechi prin care primea mili de la vămi, ocne şi vinărici. Unile însă au urmat a priimi mili d-a driptu de la vămi, iar altile de la bani domneşti ai plăţii vămilor şi altile de la cumpărători vameşi. Asemenea şi despre vinărici, unile mănăstiri primea cele două aspre de la dealuri, după vechiul obicei, iar celelalte 3 adăogate le loa vistieria. Altile au primit hrisoave ca să ia cătăţimea vinăriciului orînduită de la vistierie3. Mitropolitul, episcopi şi cele 12 mănăstiri mai mari avea fiecare la Bucureşti cîte o pivniţă —, scutită de orice dajdie. După desrobirea ţăranilor mănăstirile priimiră spre despăgubire un număr oarecare de scutelnici, oarecare vămi, dreptu d-a pescui în oarecare bălţi şi o sumă de bani de la vistierie4. Igumeni mănăstirilor pentru multele împovărări ale dărilor au arătat în urmă cum că mănăstirile au încăput în mari datorii şi astfel au încetat d-a mai face milostenii şi a păzi îndatoririle ctitorilor. III. Starea de mijloc Starea de mijloc să întărea mai mult de ce mergea. Orăşani, prin iconomia lor, cîşti-gară bogăţii, în vreme ce boeri sărăcea din pricina luxului. Articolul V din reformă hotăra asfel starea de mijloc. 1° Supune la toate dăjdile breslele logofeţeilor divanului şi vistierii. 2° întocmeşte încă breslele următoare: a) Bresla căpitanilor miilor, care de la reformă scoţîndu-să din căpităniile lor, a rămas să fie numai căpitanul de slujitori b) Vameşi eşiţi din slujbă. 3° Aşază toate breslele vechi sau nuoă supt inspecţia marelui cămăraş ; le ia dreptu d-a -şi alege staroste însuşi şi să priimească pe cel orînduit de cămăraş şi le orîndueşte ca să plătească capitaţia in patru sferturi, care să o plătească la vistierie. L-aceste bresle s-au mai adăogat în urmă trei : Caloieni, care să alcătuia de două sate bulgari care veniseră de peste Dunăre, în judeţul Ialomiţei. Aceştia plătea o dare deosebită. 1 Isloria tis Ylahias, i. 226. 2 Istor., f. 454. 3 Istoria tis Ylahias, f. 35. 1 Ist., î. 444. 316 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Aleşi, breaslă nouă lăcută în zilele lui Grigore Ghica; aceştia fiind oameni mai cu stare plătea la vistierie o dajdie mai grea şi pentru aceia s-au numit asfel. Compania neguţătorilor streini, făcută de Alexandru Ipsilant. Tot negoţul principatului era în mîinile stări de mijloc. Negustori streini şi mai cu seamă greci şi armeni făcea impor-taţia, rumâni exportaţia, ovrei negoţul mărunt. Negustori rumâni aducea mărfuri de la Lipsea, Danţic şi Yiena. Greci şi armeni de la Cost., Andr., Smirna şi Brusa. Giurgiu era scala cea mai însemnată a ţâri pentru lucrurile ce se trimetea în Turcia şi [Franjţia sau aducea in ţară din acele locuri. Multe mărfuri să trimetea şi să primea prin [Gajlaţi. Exportaţia ţări sta în grîu, orz, ovăz, boi, cai, mei, ceară, miere, unt, seu, brînză, sare care nu să putea exporta decît la Costandinopol pînă cînd să îndestula acest oraş, ca de la 1689 mai mult de 150 de corăbii ducea în toţi anii proviziile ţări la Cost., îneît pucine rămînea spre a să trimite şi în celelante staturi. Negustori greci ridica în fiecare an pentru Cost. mai mult de 500 000 miei, pe care îi plătea cum le venea, urmînd dintr-această multe abuzuri (Xoyage en V. et M., page 57, 1822. Lejeune). Neguţători numiţi capanlîi cumpăra brînză, unt ceară, seu, carnea afumată şi alte cu asemenea abuzuri. Afară d-această se mai esportuia în Turcia, lînă, cherestea, [... ]*, caşcaval, unt, miere, ciriviş, [. . .]*, piei de dobitoace, cai, boi, [. . .]*, oi,capre [. . .]* lînă o sută de [. . .]*, iar în Chesaria şi Polonia ceară, vin, porci, tutun, peşte sărat de Dunăre. Importaţia sta în postavuri de Polonia şi Lipsea, care să plătea foarte mult, preţul lor era crescînd de la 3 % pînă la 5 şi 6 lei cotul, fiindcă se vindea puţin postav de Franţa, fiind prea scump, şi să vindea mai bine postavul de la fabrică, de la Afumaţi, care deşi mai prost, dar efli-nătatea lui de 20 şi 26 parale cotu II făcea de să vindea. Altă importaţie sta în damasc din Francia, stofele de la II io, Bruza, Veneţia şi care se vindea foarte scump, şi în blănile din Rusia care avea mare trecere; in băcănii,bumbac, fier şi alte metaluri din Turcia şi în fierării şi alte trebuincioase la case din Transilvania. Compania veche a braşovenilor fabrica în Braşov multe trebuincioase pentru norod şi negoţul ei să urca la 5 000 sarcini de cai. Tirania prinţilor ruină îndată pe toţi neguţătorii şi făcu să piardă creditul şi capitalurile lor. Banii turceşti şi galbeni de Olanda şi sfanţi cum şi taleri de Italia circula în ţară. La 1782 să aşază în Bucureşti consoli nemţeşti şi ruseşti; la 1818 consul prusienesc şi pe la 1828 franţozesc. IV. Ţărani Ţărani de la reformă s-au despărţit în moşneni, clăcaşi şi scutelnici. Moşneni ca şi mai nainte era oamenii slobozi, proprietari mici, cari atîrna numai de cirmuire. Clăcaşii să alcătuia de oameni cei slobozi de mai nainte, care n-avea moşie, şi de cei desrobiţi. Mavrocordat, în articolul IX al reformi saie, declarează pe toţi robi pămîntului slobozi, şi poronceşte ca d-aci înainte să spînzure numai de cîrmuire şi să-şi plătească dăjdiile la vistierie. * Loc alb în ms. NOTE ŞI MATERIALE 317 Desrobirea ţăranilor, ca şi toată reforma, a avut numai un scop finanţial, iar nu filantropic, devreme ce soarta ţăranilor s-a făcut cu mult mai grea decît înainte. în adevăr, la ce-i slujea ţăranului slobozenia lui dacă el nu putea să să mute de la o moşie la alta decît pentru o pricină foarte însemnată şi atunci trebuia a să înfăţişa cu jalobă la domn şi, după cercetarea marelui vistier şi învoirea divanului, putea să se mute de la o moşie la alta cu carte domnească. Altmintrelea însă stăpînu avea drept ca pe un rob să-l aducă la loc pe moşie. Ţărani robi ai pămîntului, ocrotiţi de stăpîni lor, plătia o dajdie neînsemnată, deosebită d-a celor slobozi, era mult mai fericiţi, după cum istoria ni-i arată, în vreme ce cei slobozi ,împo-voraţi de biruri, neajutoraţi de stăpîni lor, care pierzînd puterea să făcuseră însuşi tirani lor, căci prin desrobire legătura între ţărani şi stăpîni să rupsesă, să văzură căzuţi în cel mai mare grad al ticăloşiei şi dăjnădăjduiri, încît nemaiputînd suferi acele chinuri să făcea tîlhari cu miile, şi căuta să redobîndească prin silă acelea ce li să loase prin silă, sau fugea în ţările streine, pără-sindu-şi pentru totdeauna locul strămoşilor lor. Asfel că în anul 1741, numai din părţile Cra-iovi fugiră 15 000 lăcuitori; asemenea şi din celelalte judeţe. Asfel din 147 0C0 familii birnici, care la 1741 era în ţară, în 5 ani după aceea, la 1746, să afla numai 70 000 şi după 10 ani, la 1757, d-abia mai rămăsese 35 000. Iată isprava înfricoşatei reforme. Mavrocordat obşti un urbariu sau puntu care aşăza asfel drepturile şi datoriile reciproce între clăcaşi şi proprietari: 1. Fiecare clăcaş să fie dator să lucreze proprietarului pe moşie 24 zile, iar la 1747, în a 4-a sa domnie, 14. Mavrocordat, fiind silit să mărească dăjdiile, orîndui ca să slujească numai 12 zile şi cît se va putea învoi mai pucin cu stăpînu moşii care era dator să-i dea cîmp [...]*- [Boieri] I.--] 0. Marele vistier, ministrul finanţii; acesta era cel mai mare ministeriu al Principatului; el era mare trezorier. Sameşi îi era supuşi. Toate jălbile ce privea la dăjdii să cerceta de vistierie, care ţinea catastih de toate satele şi care plătea dajdia. Toţi zarafi şi postăvarii Bucureştiului era supt stăpînirea lui, precum şi toate breslele de afară. 6. Marele postelnic era ministru trebilor din afară; la el să îndrepta toţi cei ce voea să vorbească domnului; el să înţelegea cu ambasadorii streini şi îi înfăţişa domnului; cînd divanul judeca acesta [era] ca un procuror din partea domnului; el avea supt sine lipcanii şi un trup de călăraşi cu polcovnicu lor, ca să ducă liîrtiile cîrmuiri la Cost., la Viena şi în alte capitale a staturilor vecine. Aceştia avea voe să intre la domn cînd vrea, să şază jos înainte-i şi să stea acoperiţi, să-şi dea părerea fără a fi întrebaţi. Ei purta bastoane de argint. Iar al doilea clas sau boeri de sfat purta asemenea bastoane de argint şi titlu de mare, dar nu vorbea decît numai cînd îi întreba domnu şi nu şădea decît numai cînd le poruncea să şază ; la adunări însă toţi şădea jos înaintea lui vodă, atît cei halia cit şi mazili. Boeri de sfat era aceştia : 1. Marele aga sau câpitanu general de vinători; era şefu poliţii; judeca în pricini coree-ţionale. 2. Marele clucer era furnisor general al armii; el împărţea merticurile pîinei la boeri şi slujitori, luînd bani de la vistierie cu cari cumpăra trebuincioase zaharelii. * Mssul lipsă. 318 G. ZÂNE şi EILENA G. ZÂNE 3. Marele căminar sau şambelanu domnului, comanda gvardia din lăuntru a palatului. 4. Marele paharnic (echanson) da să bea domnului la ospeţe mari şi comandant a 5 000 roşi de ţară, care trup era alcătuit tot de nobili. 5. Marele stolnic era îngrijitor al bucătării domnului şi înfăţişa domnului bucatele la ospeţe. 6. Marele comis, inspector al grajdurilor curţii, şi mergea călare pe lingă vodă. Aceste 12 boerii era cele ce să numea mari şi să arăta şi în hrisoave şi în fermanuri. L-aceştia au început în urmă a să adăoga la sfat şi a treia clasă, alcătuită de 7 boeri. 1. Marele sărdar, căpitănia călărimii şi a mazililor, adecă a boerilor scoşi din slujbă; era însă şi mare cvartir-maistru al armii. 2. Marele sluger îngrijea despre slujba din lăuntru a palatului în vremea cînd să da la boeri şi ostaşi mertice de carne şi luminări; lua bani de la vistierie, cumpăra vite şi împărţea acele mertice. 3. Marele pitar da domnului plinea la ospăţuri şi împărţea bucatele la armii. 4. Marele armaş era căpitenia artilerii, prezida la tribunalu criminal şi prin el să îndeplinea osîndele ; era inspector al închisorilor şi avea supt stăpînire pe toţi ţiganii statului. Purta înaintea domnului topuz de argint. 4. Marele portar era maître des ceremonies, îngrijitor de conacuri, băga în sală la domn pe cei ce venea, purta baston jumătate cu argint. 5. Marele şătrar era inspector peste corturile armii. 7. Marele clucer de arie era îngrijitor peste magaziile de fin şi orz ale armii şi ale domnului. Fiecare dintr-aceşti boeri avea supt sineşi doi sau trei locţineri şi alţi mai mici. Aşa logofătu avea supt dînsul pe al doilea logofăt şi doi logofeţi de taină şi alţi logofeţei ai divanului. Vistierul avea al doilea şi al treilea vistier şi alţi visternicei. Postelnicu are al 2 şi 3 postelnic şi 12 postelnicei. Comisul avea al 2 şi al 3 comişi răhtivan (îngrijitor al şelelor şi hamurilor) şi alţi comişei. Acest sfat exersa cu domnul împreună puterea săvîrşitoare. Nici o pricină mai însemnată nu putea loa sfîrşit fără de voia sfatului. Orice hrisov cu dare de moşie la boeri sau mănăstiri făcea domnul trebuia să fie priimit şi iscălit de boeri sfatului. Orice faptă însemnată, precum tractaturi de pace, de comerţ, alianţă, jălbi şi cereri la Poartă şi altele trebuia să fie iscălite de mitropolitul, ca prezident al Adunării norodului, şi de boeri sfatului. Sfatu, pe lingă aceasta, era înaltă curte de apelaţie, în care caz venea şi milropolitu şi episcopi. Acel ce nu să mulţumea de sfat sau boeri divaniţi, cum se numea, făcea apelaţie la domn, şi cînd judeca domnu se numea divan; atunci trebuia să fie de faţă mitropolitul, episcopi, boeri toţi, atît cei halea cît şi cei mazîli, ce se vor întîmpla. IV. Judecăţi şi legi De la început judecători pe afară era cîrmuitori judeţelor, adică căpitani cei mari. Aceste judecătorii era şi criminale şi civile. Prigonitoarele părţi venea înaintea judecătorilor şi singuri îşi arăta pricina. NOTE ŞI MATERIALE 319> Sentenţia să da înaintea norodului, în clmp. Acei ce nu să mulţumea apelarisea sau, la Divanu din Craiova, de era din partea aceea, sau la Divanu din Bucureşti. Vornicelu judeţelor căuta poznile ce făcea dobitoacele la bucate şi aduna pripaşurile. La Bucureşti să orînduia boeri judecători şi cine nu să mulţumea făcea apelaţie la divaniţi. Vinovaţii era închişi în închisori ce să numea grosuri, şi aprozi ce era însărcinaţi să strîngă gloabele la care să osindea vinovatu, priimea o plată care se numea plata cismelor. Osîndele era gloaba, bătaia, închisoarea pentru vinile corect ionale, surghiunlucu,. ocna şi moartea pentru cele criminale. Afară d-aceste era o altă osîndă pentru nobili; consta în degradaţia, care sta în a îmbrăca pe vinovat cu haine ţărăneşti. Judecăţile urma după legile împărăteşti şi după obiceiul pămîntului; acolo unde nu era lege să întreba domnul. Iar de la Matei Basarab să urma după legile ce le-a făcut acesta. Legile civile şi criminale era aceleaşi pentru toţi. Y. Organizaţia din lăuntru Mircea, desîiinţînd căpitănaturile care dintru-început fusese ţara împărţită, împărţi ţara în 18 judeţe dînd la fiecare numirea după rîul cel mare ce trece printr-însul, el ţintind a organiza tot statul ostăşeşte, împărţind judeţele în căpitănii, fiecare supt un căpitan, comandant de 1 000 oameni, precum urmează : în jud. Slam-Rîmnic 3 căpitănii : a Focşanului, Gradişta, Măcsineni. Jud. Buzău : o căpit. a Tîrgului Buzău, în jud. Prahova : căpitănia Ploeştiului. Jud. Dîmboviţa : catanile Tîrgovişti. Jud. Ialomiţa 3 : Lichireşti, Stelnica şi Oraşjul de Floci] Jud. Ilfov 3 : Ciocăneşti, Olteniţa, Glierghiţa. Jud. Vlaşca : Odivoaia şi Daia. Jud. Muscel şi judeţul Argeş : a oraşului Cîmpulungului. ' în jud. Olt : Slatina şi Uda. în jud. Teleorman : căpitănia Ruşii de Vede. Peste Olt cîrmuitor mai nainte era banu şi avea căpitănii în cite 5 judeţe, dintre care cea mare era căpitănia Cerneţiului, întocmai ca şi a Focşanului. Dintr-aceşti căpitani unii era mai mari şi care era cîrmuitori de judeţe şi judecători, alţi mai mici care era cîrmuitori de plăşi şi supuşi celorlalţi. Asfel cîrmuitoru şi judecătorii în judeţu Rîrnnic era căpitanu Focşanului. în jud. Buzău şi jumătate Săcueni era căpitanu Tîrgului Buzăului. în jud. Prahova şi jumătate Săcueni era căpitanu Tîrgului Ploeşti. în jud. Ialomiţa : căpitanu Oraşului. în jud. Ilfov : căpitanu Gherghiţi. în jud. Vlaşca : căpitanu Odivoai. în jud. Teleorman : căpitanu Ruşii de Vede. în jud. Muscel şi în judeţul Argeş : vornicu Cîmpulungului. în jud. Olt : căpitanu Slatini. în jud. Dîmboviţa : căpitanu Tîrgovişti. Această frumoasă organizaţie din lăuntru, care au ajutat foarte mult spre fericirea şi slava ţări, fiindcă la o vreme de nevoe toată ţara să ridica în picioare cu înlesnire supt comanda 320 G. ZÂNE şi EUSNtA G. ZÂNE căpitanilor miilor şi a boerilor, din domn în domn au început a cădea, pînă cînd fanarioţii i-au dat lovitura de moarte luînd cîrmuirea judeţelor din mina căpitanilor miilor, pe care o dete ispravnicilor. Asfel cit această organizaţie au fost în întregime, ţara au fost mîndră şi puternică, cu scăderea ei au scăzut şi ţara, cu desfiinţarea ei au pierit şi fericirea ţări. VI. Armia sau slujitorii Rumâni au fost cea dintîiu naţie în Europa care au avut o armie permanentă. Armia rumânească şi-a avut fără îndoială începutul său de la Rodolf, fiindcă vedem că Mircea regulă trupul dorobanţilor care era întocmit înainte. Lui Mircea însă i să dă cinste de intemeetoru armii rumâneşti; el a aşezat cea dintîiu piatră ai aceştii întocmiri; el întîiu dete pilda de o armie regulată şi permanentă, armie care supt următorii săi să desăvîrşi mai mult şi să mări. Iată st area armiilor rumâneşti înaintea fanarioţilor : 10 000 dorobanţi regulaţi de Mircea, supt căpitani lor. Aceştia alcătuia pedestrimea cea înfricoşată a ţării, avea tunuri. Fii urma părinţilor iu slujbă, fiind slobozi a intra şi în altă tagmă. 5 000 roşi de ţară, tagmă alcătuită numai de nobili, supt comanda marelui paharnic. 2 000 seimeni, legionul strein, pedestrime supt bulugbaşa lor. 1 500 lefegii, alcătuind un reghiment de pedestrime supt comanda căpitanului lor. Mai era încă şi alţi lefegii ai spătarului supt comanda ceauşului spătăresc. Mai era încă şi un fel de trup armat uşor, numiţi ferentari, căci vedem pe AlexandrurII a ajutora, în 1575, pe Ştefan Bâthory pr. Tr. cu 2 000 ferentari, împotriva lui Gaspar Bechic {Ist., f. 132). Un trup talpaşi cazaci pe care Şerban II îl urcă la un număr de 4 000, supt un agă. 500 săracei 1 500 scutelnici I a'Ci”duia două escadroane de călărime supt comanda căpitanilor spătării 500 vînători pe jos | 500 vînători călări / supt aga sau Polcovnic 2 000 cazaci, călări şi pe jos, avea polcovnicu lor deosibit. 1 000 lipcani i aceştia era supt poruncile 1 000 călăraşi sau călărei slobozi > polcovnicului ca să poarte corespondenţile în vre- i me de război ale vătăşiei. 500 puşcaşi \ 500 tunari ( sup* comanda marelui armaş. 500 aprozi supt comanda unui vătaf, şi acesta supt postelnic. 500 copii din casă alcătuia streaja din lăuntru a palatului prinţului. Ei avea căpitan un vătaf. Ei purta steagu domnesc care pe deoparte avea Sf. Constandin şi St. Elena, marca mitropoliei, şi pe de alta vulturul cu crucea în cioc, marca ţării. îmbrăcămintea lor era poloneză. Purta arcuri şi suliţe cu steguleţe de două feţe : albastru şi galben. Mai era încă un trup de călărime supt marele sărdar, alcătuit [...]* de mazili {Islor., î. 230). * Loc alb în ms. NOTE ŞI MATERIALE 321 Mihaiu I Viteazul mai adăugă două armii în călărimea sa : delii sau vătafi, un fel de husari, şi beşlii care era in număr de două sute. El mai reformă călărimea [de] curte sau gvardia călare, precum şi roşi de ţară. Numărul acestor oştiri apropia 40 000, care în vreme de războiu totdeauna să mărea; afară era numai oştirile din Valahia mare, căci în Banat era deosibită oştire a banului cu căpităniile de acolo. < Să să spună că istoria ne arată : 1°. La 1599, la intrarea lui Mihaiu înTr., el scrisă Radului Buzescu şi banului Udrea să vie cu oştirile Craiovi şi Mehedinţului şi cu artileria cea grea. 2°. La 1601 boeri Buzeşti cu oştirile Craiovi gonesc pe Simeon Movilă şi îl birue la Crucea Comişani. 3°. La 1508 boerii Părvuleşti, supt banu Părvu, cu oştirile Craiovi goniră pe Mihnea şi puseră domn pe Vlăduţu. 4°. 1522 Barbu, banu Craiovi, goneşte pe Vlad 8-lea. 5°. La 1563 boerii cu oştirile de la Olt să scoală asupra lui Petru II şi să biruesc la Poiana. 6°. Istoria zice că Mihai, ca ban al Craiovi, avea o oştire deosebită (Istoria, f. 137)>*. Afară de aceste oştiri era 18 căpitâni în Valahia Mare, fiecare comandant de 1 000 oameni, care nu priimea leafă dar să scutea de dăjdii. Aceştia era cunoscuţi supt numele de cazaci martalogi şi cazaci cataragi şi slujea numai in vreme de război. Era Încă în toată ţara şi un fel de miliţie, numiţi slujitori, alcătuită de oameni slobozi, care slujea numai în vreme de război, care să scutea de oarece, de aceştia era sate Întregi, care avea de căpetenie pe boeri. Aşa cei ce avea căpetenie pe spătar să chema spătărei, cei pe postelnic, postelnicei, cei pe paharnic, păhărnicei, cei pe comis, comişei, cei pe pitar, vizitii, cei pe şătrar, şătrarei ş.c.l. în vreme de pace ei sta in satele lor şi lucra la pămînt; în vreme de război să ridica supt stăpîni lor. Aceştia să ţinură în întregime pînă la 1720, cînd Nicolae Mavrocordat ii împuţină. Această împuţinare, zice generalul Baur, slăbi de tot stătu; nu numai că grăbi săvirşirea proectu-rilor Porţi, lăslnd ţara in capriţia ei, fără temere de contrazicere sau revoltă, dar expuse ţara la ocările turcilor şi mai vîrtos a Iăcuitorilor din vecinătatea Dunări, Vrăjmaşi cei mai neîmpăcaţi (Memoires du general de Baur, p. 47). Nimeni nu se mai poate mira acum văzînd în istorie pe Radu al VlII-lea pregătind 80 000 soldaţi spre a-i trimite în ajutorul lui Ioan Zapolia, prinţu Transilvanii (Engel, p. 215) şi pe Mircea III a intîmpina pe pretendentul la tron Radu Iliaş cu 80 000 şi 36 tunuri. (Natalis comitis universae historiae sui temporis litri triginla ab ano 1545—1581, Venetiis, apud Damia-m:.u Ze.vabum, 1581). Afară d-aceasta, cînd patria era în primejdie, tot norodul era îndatorat a să rădica supt comanda boerilor şi a căpitanilor miilor. Supt Mircea tot soldatul primea cîte doui bani roşii, care fac 13 parale de acum. Pe lingă aceasta a avut pe fiecare zi mertic de carne şi pline sau de meiu. La Paşti domnul le dăruia cîte o chivără şi o bucată de postav, ca să-şi facă uniformă, care era asemenea cu a polonezilor. Toate celelalte, soldaţi şi le cumpăra cu bani lor. < Soldaţi însă nu era scutiţi de toate dăjdile, pe cum să vede, căci istoria arată că la 1654, Costandin I-iu, ca să tragă favorul soldaţilor, dete la dorobanţi şi călăraşi priveleghiu d-a nu plăti dişmă pentru porci * Pasaj intercalat. 21 c. 610 322 G. ZÂNE şl EILENlA G. ZÂNE şi albinele ce era ale familiilor lor. Aseminea vedem In istorie că Mihnea II, la 1585, mări taxa ce roşi de ţară plătea>*. Dorobanţi şi seimeni, pe la 1653, se revoltară împotriva domnului Matei Basarab, făcînd tot felul de grozăvii, omoruri şi jafuri. Matei murind fără a-i putea domoli, Costandin Cîrnul Basarab, următorul domn, văzînd că revolta lor nu încetează, au înştiinţat pe prinţi Moldovii şi Transilvanii să-i vie într-ajutor, care viind au izbit pe rebeli la Teleajăn, în 17 iunie 1655, şi îi nimicniciră cu totul. Rămăşiţa acestor soldaţi, revoltîndu-să din nou în anul viitor, la Buc. şi Brăila, Costandin trimisă oştiri şi-i prăpădi cu totul, oprind numai puţini dorobanţi pe cari îi supune cu căpitani lor agâi, iar tunurile le-au dat supt îngrijirea armaşului. Mihnea III organiză iarăşi oarece pe dorobanţi şi pe seimeni la 1658, cînd avea de gînd a se revolta împotriva Porţi. Nenorocita izbîndă a aceştii întreprinderi, jafurile şi pustiirile ce făcea, îi făcură de să prăpădiră mai cu toţi de turci şi tătari, în următori ani. Rămăşiţele lor le întrupă Şerban al II-lea cu tălpaşi şi cazaci, pe care urcîndu-i la un număr de 4 000, îi dete supt comanda agăi, care de atunci s-au socotit ca general de pedestrime, căci pînă atunci să privea ca un colonel. De atunci aga a început a purta titru de aga dorobanţilor (Memoires du gerteral Baur, p. 43; Photino,t. 3, p. 206 şi Relatio de stătu Valachiae ăcrite par un Jesuite en 1688 et citee par Engel p. 109—117). Contribuţiile îndeobşte sta în dăjdii directe sau capitaţie, pe care o plătea fiecare tată de familie. Aceasta se întrebuinţa spre plata cheltuelilor ţări. Dăjdile indirecte sau zeciuiala Ia început să plătea în natură. Această dajdie să aşeza pe stupi, pe oi, pe porci şi este cunoscută supt numirile de oerit sau goştină, scoasă de Petru III Cercel, sau dajdie asupra oilor; dişmărit asupra albinelor şi porcilor; vinărici asupra vinului. Legea era ca tot ţăranul să plătească 1 la 10. Mihnea al II ceru 2 la 10. < Mai pe urmă însă nu să mai loa zeciuiala în natură şi să plătea o taxă după preţul lucrului. Aceste dăjdii însă să loa pentru camară şi alcătuia lista civilă a domnului. Aceste dăjdii era astfel aşezate : Toate aceste dări cum şi ocnile şi vămile să striga la mezat, în divan, înaintea domnului, şi boerii cei mari le cumpăra, fiindcă neguţători şi boeri cei mici nu avea voe să intre în divan. Boeri apoi le vindea acestora. Asfel au urmat pînă la reformă, cînd s-au dat voe şi la boeri cei mici şi neguţători să fie la mezat, şi cine va da mai mult acela să le ia. De nu era preţ bun, atunci domnul le strînge prin amploiaţi săi. Afară d-acestea vedem în istorie şi alte dăjdii, precum oaea seacă, aşăzată d-Ale-xandru II, la 1576. Găleata aşăzată de Mihnea II la 1577. Năpastea. VII. Dăjdiile oeritu, la o oae vinăriciul, vadra dişmăritu aspri 10 2 13> * Pasaj intercalat. NOTE ŞI MATERIALE 323 De ctnd ţara s-au închinat la turci, vedem in hrisoave că s-au adăogat dajdia hara-ciu, care să plătea la Poartă. Aceasta să strîngea de două ori pe an numai. Afară d-aceasta mai era şi ploconu, care să plătea cînd să urca domnul pe tron, după cum vedem la Costandin I, care îl plăti. Cînd trebuia a să strînge aceste dăjdii, să aduna miniştri la vistierie, să cisluia judeţile şi să orînduia boeri care aşăza cisla pă sate; apoi pircălabi făcea cislele pe numele sătenilor şi bani îi da prin sameşi la vistierie, unde să da şi catastihu cislelor satelor, iar nu a numelor. Vistierul apoi da socoteala tovarăşilor săi la sfîrşitul anului. La dajdia haraciului da şi mănăstirile şi boeri, iar capitaţie, dişmărit şi vinărici nu plătea ; oerit plătea la 3 ani. Iar călugări şi breslele mai mici, afară de mazili şi logofeţi divanului, plătea şi dişmărit şi vinărici şi haraciu şi capitaţie. Preoţii au plătit pînă la 1715. Leon I, la 1630, supune pe boeri la toate dăjdiile în locul ţăranilor ce fugise (Ist., f. 266).La 1701 Costandin Brîncoveanu vru să reguleze sistema finanţieră. Birurile să stringea foarte neregulat din pricina cererilor turcilor. Ţărani plătea uneori Înainte capitaţia pe trei ani. Obşteasca Adunare, pe care o strînse Costandin, hotărî să să facă o listă de avuturi şi de satele şi să să împarţă dăjdiile după sistema ţărinală, şi contribuţiile de acum înainte să să plătească în patru sferturi. Nenorocirile vremilor opri această fericită reformă să să ţie mult. Dar plata capitaţii în sferturi s-au păstrat. Costandin Brîncoveanu, mergînd la Andrianopol, la sultan, mări haraciu. Pe urmă aşeză văcăritu cite aspri 30 (parale 20) de vită. Ştefan Cantacuzino ridică cu anatema văcăritu şi dajdia de la mănăstiri şi popi. Nicolae Mavrocordat au scos pecetluitu sau bileturi tipărite, care trebuia să aibă toţi ţărani, şi să plătească pe nume cite 8 lei, iar boeri şi breslile nu plătea. Văcăritu, afurisit de Ştefan, el îl aşăză iarăşi, hotărind ca de fiecare bou să plătească 2 lei de pogon. Au pus asemenea la tribut pe mănăstiri şi preoţi. După pilda lui Nicolae Mavrocordat au urmat Costandin Mavrocordat, Mihaiu Racoviţă şi Grigorie Ghica mărind toate birurile, precum pecetluitu, oeritu, vinăriciu, văcăritul şi, cel din urmă, vămile. Toată sarcina acestor dăjdii era mai mult pe moşneni şi pe oameni de cei slobozi, căci cei robi prea puţin plătea. VIII. Lefile slujbaşilor în vechime să vede că veniturile fiecărei slujbe era de la cei supuşi ei, de la ocne şi de la vămi, asfel: Marele ban avea veniturile banatului Craiovi, fiindcă la vodă el da numai o uşoară plată. Marele vornic avea de la vătăşiile plaiurilor, de la vorniciile judeţelor de dincoace de Olt [...]*, şi doi aspri de la vama bilciului Bucureştiului, şi toată vama tlrgului Bâleni. Marele logofăt avea un aspru de la bilciu Bucureştiului, de la ocnă, bolovani de sare, de la igumeni, de la hrisoave, de la cărţile divanului, de Ia clucer şi sluger, cînd le încheia catastişele. Spătarul: de la satele spătăreştilor, de la sărăcei şi de la ploconul căpitanilor. Loc alb in ms. 324 G. ZÂNE şl ELENA G. ZÂNE Marele vistier : de la satele vistiereştilor şl de la cheltuelile vistierii, care să făcea pentru trebuinţa ţării; cheltuia aspri noi şi loa de la zarafi aspri vechi 10 la 11 şi avaetu cărţilor vistierii. Marele clucer : de la merticurile de pline ce să da la oştire şi ce-i mai rămînea din cumpărătoarea griului. Marele postelnic : de la satele postelniceilor şi de la avaeturile tutulor boeriilor care să făcea cu [...]*. Marele paharnic : de la satele păhărniceilor şi de la căminărit, 2 aspre şi de la vină-rici oarece. Marele stolnic avea toată balta Greaca; loa şi o [ . . . ]*pă zi de la bucătăria domnească. Marele comis : de la satele comişeilor şi de Ia cheltuelile grajdului domnesc. Marele aga : de la slujitori lui, de la streji şi de la vama tirgului. Marele sărdar ; leafa de la vistierie şi de la salahori. Marele medelnicer : leafă de la vistierie. Marele sluger : de la merticile de carne şi luminări, şi ce-i mai rămînea din preţul tirgului. Marele pitar ; de la satele vizitiilor şi de la cheltuiala caritelor, hamurilor şi telegarilor domneşti. Marele armaş : de la hoţi, de la ţigani domneşti, de la vătaşi puşcării, de la aurul ce-1 da ţigani la curte, de la vinăriciu vedre 1 000, de la gărdurăritu Rimnicu şi Buzău. Marele portar : leafă de la vistierie şi avaet de la hotărniciile moşiilor. Marele şătrar : de la satele, şătrăreilor şi de la cheltuielile [...]*. Marele clucer de arie : de la cumpărătoarea orzului şi finului, care să da la grajdu domnesc sau la oştire, şi alte mertice. Marele cămăraş : de la cămărăşei care era in ţară, şi de la cheltuelile cămărăşii şi de la cotărit. Vatafu aprozilor şi vătafu copiilor din casă : zeciuiala de la bani. Copii din casă priimea vama domnească de la 24 dechemvrie pînă la ianuarie 1; avea însă şi leafa de la vistierie. Toţi ceilalţi mai mici avea leafă de la vistierie. IX. Orîndueli deosibite Toţi domnii cei dintîiu au avut ambiţia să să slăvească cu ceva îmbunătăţitor statului. Încă de cînd capitala era la Cîmpulung şi Argeş să orînduise un sat numit Măţău, din jud. Muşcel, şi o moară la Cîmpulung, pentru hrana cerşătorilor din acea parte. Acest sat era scutit cu hrisoave domneşti. Aceasta au urmat pînă la o vreme, iar pe urmă domni au dat satu la bir şi au făcut hrisov ca să să dea cerşătorilor pe fiecare an, în patru rînduri, 25 lei de la vistierie, iar la cerşători Bucureştiului le da după catastihu protopopului, pe fiecare zi cîte un leu, iar în joia mare se da şi cîte o dulamă de aba şi cisme. Neagoe I-iu întocmi asemenea aşăzămînturi pentru săraci, bătrîni şi orfelini (Ist., f. 118). (N. BXlcescu, Opere, II2, 1948, p. 5 — 20). Loc alb în ms. 2. Comentarii asupra bătăliei de la Cîmpii Rigăi sau Cosova (p. 79-86) Ediţii : [Propăşirea] Foaie ştiinţifică şi literară, Iaşi, I, 1844, nr. 35, 10 septembrie, p. 273 —278. N. Bălcescu, Patru studii istorice. Editate şi însoţite de o schiţă biografică şi bibliografică de P. P. Panaitescu, Buc., 1928, p. 43 — 50. — Aşezămîntul cultural Ioan C. Brătianu. — Monografii istorice. Publicate de Vasile V. Haneş, Buc., [1936], p. 113 — 124. — Ediţiunea Societăţii prietenii istoriei literare. — Opere, I1, 1940, p. 89 — 98. — Opere complete, II, 1944, p. 197 — 205. — Opere, I, 1953, p. 43 — 50. — Vătogatott munkdi, Osszeâilitotta, eloszoval es jegyzetekkel ellâtta Balogh Edgab, Buc , 1956, p. 73-81. — Scrieri militare alese, 1957, p. 116 — 124. — Opere alese, 1, 1960, p. 45 — 52. * * Comentariile pot fi considerate ca o rectificare publică a unor aprecieri greşite şi a unor afirmaţii supărătoare pentru prestigiul românesc pe care, într-un mod neîntemeiat, M. Ko-gălniceanu le lăsase să apară în cartea sa Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens, Berlin, 1837. In mai multe rînduri M. Kogălniceanu vorbeşte de nişte pretinse acte de trădare militară folosind necritic izvoare străine. Astfel, despre atitudinea lui Mircea la Nicopole : „ Mircea, prince de Valachie, effraye de la mort des chevaliers et de la fuite de l’aile droite, trahit aussi la cause chretienne; il se retira du combat, laissa massacrer ses freres et alia trouver Bajasid” (M. Kogălniceanu, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens, p. 67 —68); „Mircea qui s’etait sauve par une trahison et qui avait contribue â la destruction de l’armee chretienne, se rendit au câmp des Turcs; il salua le Sultan et lui demanda la paix” (p. 68). Cu privire la atitudinea românilor în bătălia de la Cosovoa, M. Kogălniceanu vorbeşte de o nouă trădare. ,, Les valaques le voyant tomber [pe Szekely ] desesperent de la victoire; sans l’avis de Dan ils veulent sauver leur pays pour l’avenir par une trahison : ils envoient des deputes au câmp des Turcs et s’engagent â deposer les armes, en disant que c’etait malgre eux qu’ils avaient combattu dans les rangs des Hongrois” (p. 88). Concluzia lui Bălcescu : ,, românii n-au fost trădători . . . slava lor militară este neîntinată ...” viza deci direct textul lui M. Kogălniceanu. însuşi titlul: Comentarii, pe care îl dădea articolului său, arată că nu-şi propunea o descriere a bătăliei de la Cîmpii Rigăi, ci numai o discuţie asupra evenimentelor, deci o nouă apreciere a lor şi prin urmare a poziţiei românilor. înclinăm a crede că între adnotaţia amintită mai sus (p. 276 — 278) a cărţii lui M. Kogălniceanu şi acest articol există o legătură. Noul său studiu N. Bălcescu îl avea gata în mai 1844 ; la 23 mai 1844 înştiinţa pe I. Ghica la Iaşi, că-i va trimite un articol asupra Bătăliei 326 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE de la Cosova precizînd ,, de care ţi-am vorbit” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 55; vezi Balogh Edgar, Bălcescu Ifunyadirol (Bălcescu despre Huniade), Clunk. A Romanian Magyar Isoszovetseg lapya. Muvelodes, Cluj, XI, 1956, nr. 38, p.4). * Textul din cronica numită Leatopiseţul lui Teodosie sin Stoian, colaţionat şi corectat după textul din mss B.A.R. msse rom. 5946, f. 38 — 45. Curierul rumânesc, Buc., an. XVII, 1845, nr. 3, 8 ianuarie, p. 11 — 12. Foaie pentru minte, inimă shi literatură, an. VIII, 1845, nr. 5, 29 ianuarie p. 33 — 35. Foaie volantă... [Braşov] B.A.R., Foi volante. N. Bălcescu, Opere, I1, 1940, p. 99 — 104. Arhiva românească, Buc., VI, 1941, p. 383 — 386. N. Bălcescu, Opere, Buc., 1952, p. 132 — 133 [parţial]. — Clasici români. — Opere, I, 1953, p. 51-55. — Ausgewăhlle Schriften, Aus dem Rumânischen ubersetzt von Rudolf Lichtendorf, Temesvar, 1953, p. 19—21 [parţial]. — Scrieri alese, Cu o prefaţă de V. Cheresteşiu, Buc., [1955], p. 25 — 31. — Biblioteca pentru toţi. — Vălogatott munkăi, 1956, p. 82 — 86. — Opere alese, I, 1960, p. 53 — 57. — Scrieri alese, 1961, p. 71 — 74. — Ausgewăhlte Schriften, 1963, p. 100 — 105. Publicaţiile periodice româneşti de George Baiculescu, Georgeta Răduică şi Neonila Onofrei, II, Buc., 1969, p. 842 — 845. 1 Am atribuit încă din 1940 redactarea acestui prospect lui N. Bălcescu. Ideile cu privire la obiectul şi scopul istoriei sînt necontestat proprii lui Bălcescu. De ex..: 3. Prospect pentru Magazinul istoric (p. 87—91) Ediţii: Puterea armată Prospect 1844 1845 Toţi cîti s-au îndeletnicit în scrierea istoriei nu ne-au dat declt biografia stă-plnitorilor. Nimeni nu ne-a reprodus cu acurateţa instituţiile soţiale, ideile, sim- ...toţi aceşti istorici, afară de d. Ko-gâlnieeanu, nu ne-au dat declt biografia stăpînitorilor... iar partea cea mai interesantă a istoriei, instituţiile, indus- NOTE ŞI MATERIALE 327 timentele. obiceiurile, comerţul şi cultura intelectuală a vremiior trecute. tria, comerciul, cultura intelectuală şi morală, obiceiurile şi chipul de viaţă s-au trecut supt tăcere. (p. 45) (P- 89) într-o formă asemănătoare aceleaşi idei se găsesc şi în Cuvlnl preliminariu : „ . . . ca o istorie să poată aduce aceste foloase ... nu trebue să se ocupe numai de oarecare persoane priviligiate, dar să ne arate poporul român cu instituţiile, ideile, simtimentele şi obiceiurile lui In deosebite veacuri” (p. 95). Identificarea din 1940 a fost acceptată de istoriografia română şi Prospectul introdus printre scrierile lui N. Bălcescu. Totuşi, o anumită prezenţă a lui A.T. Laurian trebuie admisă. Nomenclatura de care Prospectul se foloseşte pentru a desemna unele rubrici este sigur a lui. Diplomaticul românesc, memoratoriul dacian, inscriptoriul dacian, disertaloriul istoric ne confruntă din primul moment cu forme de limbă proprii lui A.T. Laurian, şi pe care N. Bălcescu nu le-a folosit în scrisul său, deşi Magazinul a continuat să le folosească. 2 Redacţia Magazinului îşi informează publicul despre condiţiile de abonament şi cuprinsul revistei şi prin intermediul coperţilor; pe ultima copertă, faţa 1 şi 2 a primului volum, aflăm următoarele referinţe : Magazinu istoric ese în broşuri dc cîte patru coaie în 8° pe lună, care Intr-un an vor forma două volumini. Preţul unei broşuri este un sfanţih; la priimirea broşurei d-întii se vor plăti doi sfanţihi, preţul pe două broşuri, iar de aci înainte va urma a se plăti numai un sfanţih la priimirea fiecărei broşuri. Cei ce se prenumeră pe 10 esemplare vor priimi unul gratis. Fiindcă mulţi ne-au arătat dorinţa de a plăti înainte abonamentul pentru un an sau pentru o jumătate de an, noi priimim cu mulţămită împlinirea acestei voinţe a d-lor. Prenumeraţia se face : în România, în Bucureşti la redactori in librăriile dd. Valbaum, Romanov şi Visarion Rus ; la Craiova la d. inspector şi profesor I. Maiorescu, pe la judeţe la dd. profesori. în Moldavia, în Iaşi, la Cantora Foaei săteşti, la redacţia Albinei romaneşti, în librăria I. Nica, pe la judeţe la dd. profesori. în Transilvania, in Braşov, la redacţia Gazetei de Transilvania, în librăria d. Nemet, în Sibiiu la d. prot. Maniu, în Blaj la d. canonic Cipariu, prin scaune şi comitate la colectorii Gaz. de Transilvania. în Ungaria, în Oradia Mare, la Secretariatul consistorial, în Arad la d. prof. Gavra, în Temişoară la d. paroh şi ass. Petrovici, în Lugoş la d. prof. "Ventilă, la Biserica Albă la d. dir. Loga, în Maramurăş, în Ieud, la d. protopop Man (Magazinu istoric, faţa a 2-a a copertei ultime a voi. I-iu, fasc. l-a, 1845). Magazinu istoric se împarte în şapte părţi, adică : I Cronicarul românesc va coprinde deosebite cronice, anale (sau letopiseţe) scrise în limba românească. Condiţile prenumeraţiei 328 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE II Diplomaticul românesc va coprinde deosebite acte oficiale autentice, eşitein deosebite Împrejurări, hrisoave, anaforale ale obşteştelor adunări, după vremi, tractate, convenţii şi alte scrieri cu interes istoric. III Tradiţionariul românesc va coprinde deosebite poezii populare şi tradiţii populare ale românilor, cu interes istoric. IV Memoratoriul dacian va coprinde documente istorice despre Dacia, culese din autori vechi, greci, latini, bizantini, istorici din veacul de mijloc în deosebite limbi, traduse în româneşte. V Inscriptoriul dacian va coprinde inscripţii aflate în părţile Daciei atlt vechi, latine şi greceşti, cît şi nouă, româneşti sau într-alte limbi moderne cu traducerea în româneşte şi cu dezbaterea critico-istorică, monumente de arhitectură, morminte, mobile cu interes istoric. VI Dizertatoriul istoric va coprinde deosebite dizertaţii istorice, descripţii geografice şi etnografice şi biografia românilor vestiţi. VII Buletinul bibliografic va coprinde lista scrierilor moderne, naţionale şi străine, care ating Dacia şi istoria ei, dimpreună cu observaţiile critice asupra lor. în sfîrşit se vor adăoga carte geografice şi deosebite desemne de monumente cu interes istoric, (Magazinu istoric, faţa I-a a copertei ultime a voi. I-iu, fasc. l-a, 1845). Magazinu istoric pentru Dacia a apărut în două serii. Prima sub conducerea lui A. Treb. Laurian şi Nicolae Bălcescu, a doua numai sub conducerea lui Laurian. Din prima serie au apărut cinci volume, şi anume : voi. I în 1845, voi. II şi III în 1846, voi. IV în 1847, voi. V, prima parte, nr. 1 — 3, în 1847 şi a doua parte, nr. 4 — 6, în 1848. Toate cinci s-au tipărit la Bucureşti, la imprimeria Colegiului Naţional. Din a doua serie ar fi apărut numai voi. al Vl-lea în 1851 şi a apărut sigur o primă fasciculă din voi. al VH-lea, tot in 1851. Seria I este bine cunoscută şi reprezintă Magazinu istorica aşa cum a rămas în istorie ; seria a Il-a este însă mult mai puţin cunoscută. De exemplu nu este semnalată nici de Nerva Hodoş şi Al. Sădi Ionescu în Publicaţiile periodice româneşti, I, Buc., 1913, şi nici de Andrei Veress în Bibliografia română-ungară, III, Buc., 1935. Existenţa ei am semnalat-o deja în : N. Bălcescu, Opere, I2, p. 188 — 189, şi de atunci a interesat diverse cercetări bibliografice. Despre continuarea Magazinului istoric A.T. Laurian dă, în 1851, următoarele ştiri: „ Magazinul istoric, a cărui tipărire s-au întrerupt prin evenimentele anilor 1848 şi 1849, va urma de aici înainte a se publica regulat. Condiţionile de prenumeratione sînt tot acelea, adecă 2 fl. (sau 6 vicenari sau 12 denari) M.C., pentru un tom de 24 — 30 de coaie, în 8°. Din cele cinci tomuri eşite pîn-acum se mai află essemplarie de cumperat. Tom VI este supt tipariu, el coprinde întemplările anilor 1848 şi 1849. Fascioara aceasta 1 din tomul VII custă 40 hr. M.C. (sau 2 vicenari sau 4 denari)”. Aceste informaţii se află inserate pe ultima faţă a copertei tomului VII. Existenţa tomului VI a rămas încă nelămurită. Vechile cataloage transilvănene nu-1 semnalează (Nicolae Toganu, Catalogu Biblioteca Asociaţiunei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului românu, Sibiiu, 1895). în schimb, G. Bogdan-Duică spune că Ai. Papiu Ilarian a tipărit în al Vl-lea an din Magazin discursul lui Barnuţiu din 2/14 mai 1848 (Simion Barnu-ţiu, Românii şi Ungurii. Discurs rostit tn Catedrala Blajului 2jl4 mai. Cu o introducere şi comentar, Cluj, 1924, p. 5). Dar nu s-a găsit nici un exemplar care să confirme faptul, ceea ce pune informaţia lui Duică sub semnul întrebării. Contemporanii considerau voi. VI apărut. C. Hurmuzaki, în 1851, cerea lui Bariţtrei exemplare (Corespondenţa familiei Hurmuzaki cu Gheorghe Bariţ, Văleni de Munte, 1911, p. 103). NOTE ŞI MATERIALE 329 Din volumul al Vll-lea a apărut numai fascicula I. Noul Magazin are următorul titlu : Magazinu istoricii pentru Dacia. Publicatu de A. Treb. Laurianu. Tomulu VII, fascioara 1. Vienna. Cu tipariul văduvei lui J.P. Sollinger, 1851. O altă fasciculă nu se cunoaşte. Fascicula publicată cuprinde acte în legătură cu revoluţia românilor din Transilvania, memorii şi cereri adresate împăratului şi guvernului austriac, cît şi unele răspunsuri. După Bariţ, această ultimă fasciculă a Magazinului ar fi una şi aceeaşi lucrare cu fasc. III din : Die Romanen der oslerrei-chischen Monarchie, I—III, Viena, 1849—1851 (Părţi alese din istoria Transilvaniei pe doue sute de ani din urmă, II, Sibiu, 1890, p. 670, nota 1). Unele acte din fascicula Magazinului sînt publicate şi în Die Romănen. Referinţa pe care am găsit-o într-un vechi catalog al Bibliotecii Universităţii din Iaşi, la cota 29/III, Ec. pol., că tomul VII (pe care Biblioteca nu-1 mai avea) s-ar fi tipărit la Bucureşti, este, desigur, o greşeală. Seria nouă a Magazinului continuă, prin titlul ei, vechea serie cu numele Iul Laurian, fără a se mai aminti Bălcescu pe copertă, ca redactor. Dar de fapt prin orientarea şi prin conţinutul ei, atît cît îl putem cunoaşte din mica fasciculă a tomului VII, este o altă publicaţie. Nu ştim în ce împrejurări s-a încheiat asociaţia Laurian-Bălcescu, pentru a se edita Magazinul. între cei doi redactori erau destule diferenţe, de vîrstă, de temperament, de poziţie socială, de orientare social-politică, de concepţii despre limbă şi ortografie. Totuşi asociaţia a mers, dar nu credem fără unele mici neînţelegeri. Treaba grea de editor şi administrator a făcut-o Laurian, şi a făcut-o bine, asigurînd apariţia regulată a cinci tomuri în şase broşuri fiecare. Omul de aspră şi autoritară muncă se vede şi aici. De Bălcescu nu prea pare tot deauna mulţumit. Pentru dînsul este numai „coredactoriul”, nu „fratele”, ca Bariţ sau alţi transilvăneni. Este nemulţumit cînd tînărul coredactor pleacă şi-l lasă singur. La 21 iunie 1846, scria lui G. Bariţ : „Bălcescu m-a lăsat iarăşi (subl. noastră) singur. Duminică au fost trei săptămîni de cînd a plecat la Paris...” (George Bariţ şi contimporanii săi, p. 113); îl mai lăsase singur două luni şi jumătate cînd plecase la Iaşi. Dar Bălcescu, cel puţin în 1846 şi în prima parte a anului 1847, nu neglijează Magazinu; a trimis lui Laurian două studii şj nişte materiale. Nu prea are încredere în posibilităţile lui Laurian, singur, de a menţine nivelul Magazinului, aşa cum îl lăsase; la 29 noiembrie 1847, se adresa lui V. Alecsandri expri-mîndu-i credinţa că revista de la Bucureşti „va fi căzut”, şi dorinţa că vrea să o mai ridice puţin, şi în acest scop cerea poetului un articolaş (N, Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 83). în ţară, autoritarul intransigent, care se muncea cu toate greutăţile editării unei reviste, rupe pactul ortografic pe tare îl făcuse cu „coredactorul” său şi îi tipăreşte ultima lucrare ce i-o trimisese, Buletinul despre portretele principilor, cu o ortografie teribil de latinizantă, cu siguranţă spre marea dezolare a autorului său. Reapariţia Magazinului numai sub conducerea lui Laurian ar putea fi explicată prin noile împrejurări de după revoluţie, care au separat pe cei doi foşti coredactori, dar nu numai din această pricină. Presa din epocă a înregistrat în repetate rînduri apariţia Magazinului istoric, uneori chiar entuziast, astfel: Foaea pentru minte, inimă şi literatură, în nr. 29, din 16 iulie 1845, scrie următoarele : „ Noi primim tocmai acum nr. 1 din această carte folositoare şi ne grăbim a încunoştiinţa pe publicul nostru şi a i-o recomanda. N-rul acesta cuprinde două articole, unul sub numele de Cuvint preliminariu despre izvoarele istoriei românilor de N. Bălcescu şi altul sub numele de Discurs introductiv la istoria românilor de A. T. Laureanu. Noi, socotind Că nu este un om în care bate o inimă cu simţămînt de român pe care să nu-1 intereseze această operă naţională, vom reproduce aici cu plăcere cele ce par a merita să fie cunoscute de toţi cei ce-şi iubesc naţia”. 330 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE în acelaşi an şi In anul următor Foaea anunţa apariţia a diverse fascicule : nr. 44, din 29 oct. 1845, p. 356, anunţă nr. 2 şi 3, şi, dînd sumarul, citează Românii şi fanarioţii de N.B. ; nr. 49, din 3 dec. 1845, p. 396, anunţă nr. 4 şi 5, şi dă la fel sumarul; nr. 35, din 26 aug. 1846, p. 280, anunţă întreg tomul al II-lea în şase broşure şi dă informaţia că broşura nr. 3 a fost ţinută la cenzură mai mult decît obişnuit. Gazeta de Transilvania, an. X, nr. 97, din 4 decembrie 1847, p. 388, dă următoarea notă : „ Tom. IV din Magazinul istoric al Daciei se află eşit întreg de supt tipariu şi broşurele din urmă stau cevaş la censură. Deci spre a păstra şi spesele socotim să aşteptăm pînă vom fi fn stare a trimite peste puţin toţi 6 n-rii deodată, la toţi dd-nii prenumeranţi transilvani şi ungureni”. (Cp. Pompilio Teodor, George Bariţ şi Principatele Române pină la 1849, în Anuarul Institutului de istorie din Cluj, VI, 1963, p. 85 — 86). Albina românească, an. XIX, nr. 16 din 23 februarie 1847, p. 64, publică următorul interesant articol: „Magazinu istoricu pentru Dacia sub redacţia lui A. Treboniu Laurianu şi Nicolai Bălcescu. „Nevoia în genere puternic simţită de cătră toţi aceia ce din inimă curată doresc de a vide înaltele fapte istorice a strămoşilor noştri publicate printr-o istorie In adivăr naţională, culeasă fiind din izvoare sigure şi autentice, îndemnă şi pe aceşti domni redactori de a continua în Bucureşti şirul documentelor începute prin Arhiva românească în Iaşi. Meritul şi importenţa unei asemene publicităţi s-au simţit cu cel mai viu interes de cătră toţi românii, încît la publicarea celor două dintîi broşure peste trei sute de moldoveni au alergat a se subscrie în lista de abonaţi cu năzuinţă de a da o trăinicie mai mare unei asemene întreprinderi curat naţională. Păcat numai că această aprindere s-au stămpărat în un însemnat număr, căci din abonaţii citaţi numai 65 au luat esemplarele, depuind şi soma de 13 douăzăceri pe 2 tomuri. Departe de noi acea tristă idee că domnii abonaţi ş-ar inturna faţa de la o asemene comoară nepreţuită, căci e de ajuns de a ceti numai lista materiilor cuprinse în acele două volume pentru ca şi cel mai neinpăcat opozant al llteraturei şi a naţiei să vadă folosul ce tot românul poate să tragă din aceste urice istorice. Noi sîntem convinşi că această nepăsare provine din neştiinţa unde s-ar afla depuse acele volume, de aceia, deşi tîrziu, totuşi după însărcinare voesc să amintesc prin această chemare domnilor abonaţi giuruirea ce au dat prin subscrierea lor în lista de prenumeraţie, spre a-şi lua tomul I şi cel al Il-le de la magazia d-lui Bell şi companie în Iaşi, vădindu-şi totodată şi dorinţa de voesc a mai continua sau nu, pentru ca apoi să se reguleze de cătră redactori modul acestei publicări pe viitorime ; pentrucă pînă acum redacţia intemeeată mai cu sama pe iscălitura acelor trei sute de moldoveni au întreprins mari cheltuieli şi jărtfe, împlinind din partea ei mai mult şi decît ni-au făgăduit şi care, deşi struncinată în calculul ei cel finanţial din pricina trecerii cu viderea a abonaţilor, totuşi el încrezîndu-se în bunăvoinţa şi îmbrăţoşarea românilor, înfrun-tează cu bărbăţie greutăţile ce i se opun şi îşi urmează mai departe nobila şi patriotica însărcinare. Iată că cu plăcere mai încunoştiinţăm că, tot la magazia sus-numită, şi tomul al III-lea a sosit, cuprinzătoriu de o colecţie nepreţuită de documente atingătoare de Transilvania a cărora listă este următoarea : . . . ” Albina românească, an. XX, nr. 9, din 29 ianuarie 1848, p. 36, revine cu informaţia de mai jos : „Magazinu istoric în 8°, şesă broşure pe an, este continuaţia Arhivei Daciei carea se tipăria la Iaşi, răspunde titlului seu şi cuprinde documentele cele mai preţioase atingătoare de istoria NOTE ŞI MATERIALE 331 României; el pregăteşte material mănos pentru fiitorii istoriografi. Nu putem de ajuns lăuda zelul DD. Redactori Tr. Laurian şi N. Bălcescu, cărora dorim toate Înlesnirile pentru neîntre-ruperea unei asemene lucrări, între care cea mai Insemnătoare este îmbrăţoşarea compatrioţilor, fncît fie-carile să se înmîndrească de a avea acest document naţional ca un titlu chiar a familiei sale. Cu ist prilej avizăm că a eşit din tipar şi tomul al IV a Magazinului avind foarte interesante daturi: I. Campaniile românilor tn contra turcilor de la anul 1595. II. Cronica Ţerei Române de Radu Popescu”. Personalităţile culturale ale epocii au salutat cu satisfacţie apariţia Magazinului. M. Kogălniceanu spunea în legătură cu apariţia Magazinului: „Depărtindu-mă pe lungă vreme din ţară, şi prin urmare silit de a părăsi orice ocupaţie şi întreprindere literară, afară de colecţia letopiseţelor ce se va publica pînă ia sfîrşit, şi în nefiinţa mea, fie-mi ertat de a ruga pre public să primească acest de pe urmă tom a Arhivei, ca o luare de zioă bună, şi totodată ca un semn de vie recunoştinţă pentru desele dovezi de bunătate şi încuragiare ce mi-au dat în lunga şi spinoasa mea carieră. Nu aibă însă nici o părere de rău (care rămîne numai a mea) pentru contenirea acestei foi. Arhiva românească, lasă o vrednică cliro-noamă a soliei sale în Magazinul istoric pentru Dacia” (Arhiva românească, Iaşi, II, 1845, prefaţa ed. II, Iaşi, 1862, p. III-IV). Tot M. Kogălniceanu spunea mai tîrziu, revelînd rolul lui Bălcescu, următoarele : „Propăşirea închisă, în locu-i se ivi în Bucureşti Magazinul istoric pentru Dacia, care, sub redacţia lui N. Bălcescu, tinăr în care era numai inimă, trată chestiile istorice şi sociale cu o vervă, cu o bărbăţie, cu un stil necunoscut încă în jurnalistica românească; şi aceea ce Magazinul nu putea publica, se reproducea de Gazeta de Transilvania” (Jurnalismul românesc, în România literară, nr. 4, din 22 ianuarie 1855 ; M. KogXlniceanu, Despre literatură. Culegere, note şi cuvînt înainte de Dan Simonescxj, Buc., [1956], p. 152). Magazinu istoric s-a bucurat de o relativ largă răspîndire. într-un anumit fel a avut şi sprijinul autorităţilor. Astfel, a fost distribuit şi în bibliotecile mănăstirilor (Arh. Stat. Buc., Min. Instr., Ţara Românească, 184611849. Delă despre împărţirea pe Ia mănăstiri a cărţii Magazinu istoricu pentru Dacia). A primit şi subvenţii din partea statului, 3556 lei în 1846 — 1847, probabil pentru exemplare cedate unor instituţii publice (N. Iorga, Vechi dezbateri de Adunări legiuitoare, Floarea Darurilor, II, 1907, nr. 13, p. 195). Despre abonaţii din Bucureşti, B.A.R. Msse rom., 4573. De partea administrativă s-a ocupat mai ales Laurian : el este acela care semnează pentru primirea de bani mai întotdeauna. Subvenţiile de la stat i-au fost de un mare folos. Despre greutăţile materiale cu care a avut să lupte ne informează însăşi redacţia, în următoarea notă : De la redacţie Cu acest număr se închee tomul I al Magazinului istoric. Redacţia s-a silit pe cît a putut ca să facă această publicaţie folositoare şi interesantă. Ea nădăjdueşte încă să fie şi mai norocită în tomul II. O cronică şi mai multe documente, a căror esistenţă nici nu se bănuia, cum şi deosebite articole se vor publica. Cît priveşte materialul acestei publicaţii, redacţia a trecut peste ceea ce se îndatorase făcînd acest tom de 26 coaie, 8°, în loc de 24, şi dînd numerile cu scoarţe şi broşate. Ea crede că cel puţin în această privinţă publicul nu poate decît să fie mulţumit de dînsa. 332 G. ZÂNE şl ELENA G. ZÂNE Cu toate câ o numeroasă abonaţie s-a grăbit a răspunde Ia cel dintîi apel al redacţiei, cu toate că această publicaţie este cea mai eftină din cîte publicaţii româneşti s-au făcut pînă acum, o anevoinţă însă mare s-a simţit, anevoinţă pentru redacţie şi pentru public, anevoinţă ce ar putea compromete esistenţa acestii publicaţii, care are un frumos viitor. Această anevoinţă izvoreşte din greşala ce a făcut redacţia hotărlnd ca banii abonaţiei să se plătească la priimirea fiecărui număr, iar nu o dată pe semestru sau pe an, după cum se obişnuieşte în toate părţile la publicaţiile de acest fel. Această condiţie, ce redacţia pusese numai pentru înlesnirea publicului, o încercare de şase luni a dovedit-o vătămătoare şi ei şi publicului. Acesta pătimeşte căci nu poate avea numerile la vreme din pricină că împărţitorul alergînd după cei răi de plată este silit a neglija uneori pe cei buni. Chiar aceştia încă de multe ori nu pot plăti numerile la vreme din lipsa monedii mărunte. Aceste neîndemnări s-au ivit nu numai aci, în Capitală, ci şi pe afară, dupe cum ne înştiinţează corespondenţii noştri. Redacţia încă pătimeşte căci ea nu mai poate priimi banii la vreme. Astfel acum, din 1 500 esemplare ce s-au împărţit, ea n-a priimit banii nici pe 300 deplin. Apoi cheltuelile acestei publicaţii trecînd peste 500 galbeni pe an (şi într-acest număr nu se pune cheltuiala ce se face pentru dobîndirea şi copierea cronicelor şi a documentelor) şi redacţia neputînd face de la sine jertfe de bani ca să poată plăti tipărirea la vreme, fiecare poate vedea că, cu acest chip, această publicaţie nu mai poate continua fără a-şi compromete de tot esistenţa. Aceste împrejurări, pe care redacţia cu părere de rău se vede silită a le face cunoscute publicului, o îndatorează ca în viitor să ceară, de la acei ce vor binevoi a se abona pe tomurile următoare, să trimiţă înainte la redacţie cel puţin preţul unui tom. Redacţia este hotărîtă a păzi cu nestrămutare această condiţie chiar şi de s-ar întîmpla să piarză unii din acei abonaţi, care, grei la plată, nepreţuind nici cheltuelile, nici munca ei, îi aduc mai multă învălmăşală decît folos. Toate celelalte condiţii ale abonamentului se vor păstra după cum au fost pînă acum. Tomul, al căruia preţ urmează a fi tot de şase sfanţihi, se va alcătui tot de şase numere, eşind la toată luna unul (Magazinu istoricii, faţa la şi a 2a a copertei a doua, a tom. I-iu, 1845). Din Magazinu istoric seria 1845 — 1848 s-au scos mai multe extrase. Printre alţii, A. Veress atribuie scrierea apărută anonim : Temişiana sau scurtă istorie a Banatului Temişian, Buc., 1848, tip. Col. National, 2 + 146 p., lui A. Treb. Laurian şi N. Bălcescu (Bibliografie romănă-ungară, III, p. 51). De fapt, autorul ei este numai A. Treb. Laurian. Temişiana a apărut întîi nesemnat în Magazinu istoric, V, p., 185 — 304, şi apoi în extras. Atît cuprinsul cît şi izvoarele întrebuinţate arată că N. Bălcescu nu poate fi considerat coautor. La sfîrşitul anului 1847 şi începutul lui 1848, cînd apărea această lucrare în Magazin, N. Bălcescu nici nu era în ţară şi singur mărturisea, în scrisoarea din 29 noiembrie 1847, că de mult n-a mai publicat ceva în Magazin. Cerînd un articol lui Alecsandri, îi scria : . . aş vrea ca cu acest articolaş de tine să mai ridic puţin Magazinul, care gîndesc că va fi căzut, căci eu de mult nu putui să mai trimiţ articole” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondentă, p. 83). Bibliografiile mai vechi atribuie această lucrare numai lui Laurian; Catalog naţional de cărţi româneşti ce se află tn librăria dd. Gheorghie Hristofor et Cie, Iaşi, 1852, p. 11; D. Iarcu, Bibliografie cronologică română sau catalogul general de cărţile româneşti, ed. II, Buc., 1873, p. 56. Probabil că A. Veress a fost indus în eroare de identificarea făcută în catalogul Academiei Române, care atribuie scrierea lui A. Treb. Laurian şi N. Bălcescu. Există şi o traducere, mai puţin cunoscută, făcută în limba franceză. Ea este menţionată în biografia lui Laurian, dată în Enciclopedia lui Diaconovici. A. Rally o menţionează fără indicaţia locului şi anului imprimării, ca şi cum ar fi cuprinsă Inr-un volum de sine stătător. Autorii NOTE ŞI MATERIAL® 333 ei ar îi Laurian şi Bălcescu. B.A.R. posedă un exemplar din această traducere (cota veche A. 2161) provenit din donaţia lui Ubicini. Dar nu este vorba despre un volum propriu-zis, ci de un foileton de ziar, tăiat şi lipit pe cîte o filă de hîrtie albă, în ordinea tipăririi şi apariţiei, formîndu-se astfel un volum. Titlul sub care foiletonul a apărut este La Temisienne ou histoire abregee du Banat Temisien. Nu există nici o menţiune despre traducător, titlul ziarului şi anul tipăririi. Ziarul este L’Esperance. Ar fi vorba despre un ziar care apărea la Geneva sub redacţia lui A. Levy. Traducerea ar fi apărut în 1860 (N. Smochină, Les emigres roumains ă Paris (1850 —1856), Paris, 1933, p. 19, nota 4). în două rînduri, la sfirşitul primului şi al ultimului foileton, se dau ca autori A. Treb. Lauriano şi Nicolas Balcesco. Traducătorul — din cauză că în Magazin nu se arată nici un autor al lucrării — a considerat pe cei doi redactori drept autori ai Temişianei, ceea ce evident, după cele arătate mai sus, este o greşeală. Este surprinzător că în lucrarea Antologia gindirii româneşti sec. XV — XIX, 2 voi., Buc., 1967, I, p. 403, este menţinută la bibliografia operelor lui Laurian informaţia greşită că Temi-siana ar fi scrisă în colaborare de Aug. Tr. Laurian şi N. Bălcescu. în schimb, In aceeaşi lucrare voi. I, p. 264 — 266, la bibliografia operelor lui N. Bălcescu, Temişiana nu mai este inserată ca operă de colaborare (p. 265). Despre Magazin cp. Aurelian Sacerdoţeanu, Ceva despre Magazinul istoric pentru Dacia şi publicaţiile lui Laurian, în Arhiva românească, VII, 1941, p. 356 — 360; Augustin Z. N. Pop, Abonaţii la „Magazinul istoric pentru Dacia, în Luceafărul, X, 1967, nr. 8, 6 mai; Teodor Pompiliu, Din nou despre Magazinul istoric pentru Dacia In Transilvania, în Acta Musei Napocensis, III, 1966, p. 511 — 519; ultimul autor publică o scrisoare a lui A.T.Laurian către G. Bariţiu datată: Buc., 12/24 ianuarie 1845; aceeaşi scrisoare în Cornelia Bodea, Lupta românilor, p. 264 — 265, introducîndu-se nejustificat în ultima editare ca emitent şi N. Bălcescu, retipărită de asemenea în George Bariţ şi contemporanii săi, p. 103 — 104, fără indicarea editărilor anterioare. Ştiri despre tipărirea şi difuzarea Magazinului şi în Horia I. Nestorescu, Ştiri inedite privind tipărirea şi răspindirea ,,Magazinului istoric pentru Dacia" In ţările române, în Studii şi articole de istorie, 11, 1968, p. 45 — 73; Ion Cojocarii, Două documente inedite privind difuzarea ,,Magazinului istoric pentru Dacia”, în Studia et Acta Muzei Nicolae Bălcescu 1970 — 1971, p. 471 — 475. 4. Cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei Românilor (p. 93-101) Ediţii: Magazinu istoricu pentru Dacia, Buc., I, 1845, p. 1 — 14. N. Bălcescu, Cuvtnt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, Buc., Tip. Colegiului Naţional, 1845, 14 p. Foaie pentru minte, inimă shi literatură, VIII, 1845, nr. 33,13 august, p. 261—264 [parţial]. Cronicarii Ţării Româneşti, publ. de August Treboniu Laurianu şi Nicolae Bălcescu, Buc., 1846, I, p. 1-14. Leplurariu rumânesc, de Arune Pumnul, Vieana, IV, partea I, 1864, p. 371—381. N. Bălcescu, Scrieri istorice, 1935, p. 23 — 37; ediţia a Il-a, 1939, p. 25 — 39 ; ediţia a IlI-a, [1946], p. 33-50. 334 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE N. Bălcescu, Monografii istorice, Buc., [1936], p. 19 — 35. Antologie [de] Const. I. Bondescu şi D. M. MXrăcineanu, Buc., [f. a.], VI3, p. 753 — 762 [parţial]. N. BXlcescu, Opere, I1, p. 105 — 116. — Opere complete, II, [1944], p. 103 — 115. — Opere, 1952, p. 134 — 142 [parţial]. — Opere, I, 1953, p. 57-66. — Ausgewăhlte Schriften, 1953, p. 22 — 37. — Scrieri alese, [1955], p. 31—43. — Vdlogatott Munkâi, 1956, p. 87 — 96. — Opere alese, I, 1960, p. 58 — 67. — Scrieri alese, 1961, p. 75 — 85. — Ausgewăhlte Schriften, 1963, p. 106 — 122. 1 Cuvlnt preliminariu este cel dinţii studiu de metodologie istorică din literatura română. El pune şi rezolvă — sumar, este drept, dar rezolvă — două probleme : obiectul şi izvoarele istoriei. Despre ambele probleme ne-am ocupat în Prefaţă. Dar studiul lui Bălcescu conţine şi un program ae lucru, in materie de izvoare; din ce constă acest program şi in ce măsură Magazinul l-a realizat? Este momentul să dăm cîteva precizări, pentru a completa imaginea operei sale. Bălcescu distinge cinci grupe de izvoare ; la fiecare, în afară de făptui că Ie arată importanţa, propune soluţii pentru strîngerea şi publicarea de noi materiale. Astfel, pentru prima categorie, Poeziile şi tradiţiile populare, propune o adunare a poeziilor şi tradiţiilor populare. în acest scop cere ajutorul celor care, locuind la ţară, pot mai uşor a le culege. Invocă pe Grimm şi Michelet, care s-au folosit mult de acest izvor în studiul originii dreptului german şi francez. Este probabil că avea în vedere pe 'Wilhelm Cari Grimm, considerat ca unul dintre fondatorii cercetării moderne a folclorului german. Legendele şi cîntecele de vitejie au continuat să-l preocupe şi in exil. De această dată se ocupă de literatura populară a unor popoare vecine. La Biblioteca Poloneză din Paris consultă lucrarea lui J. U. Niemcewicz, La viciile Pologne. Album historique el poelique compose de chants et legendes, în ediţia lui Charles Forster, Paris, 1833; de acelaşi autor consultă lucrarea : Spiewg historijczne z uwagami J. Lelewela, Cracovia, 1835. N-a reuşit să alcătuiască colecţia la care se gîndea. Nici Magazinu nu a dat vreo lucrare de folclor. în izvoarele de drept face o distincţie clară între dreptul scris şi obiceiul pămîntului, iar în dreptul scris între legiuiri şi documente, interne sau externe. Acordă o importanţă deosebită documentelor — in special documentelor interne — hrisoavelor domneşti. Consideră că o adunare de hrisoave este neapărat necesară. Apelează şi de această dată la toţi românii, iubitori de istoria patriei, deţinători de hrisoave de importanţă, să le facă cunoscute. Cu privire la izvoarele dreptului scris — vechile legiuiri propriu-zise — pare că nu se gîndeşte încă Ia o colecţie. Există totuşi precedentul din 1826 al lui Dinicu Golescu — este adevărat o adunare de tratate; presa timpului publica deja diferite „tratate”, interesînd Principatele, şi diferite documente interne. Publicarea de colecţii \a veni mai tîrziu. Informaţia greşită despre o legiuire a lui Alexandru cel Bun o luase din Cantemir. O colecţie de documente n-a reuşit să publice, însă atit Bălcescu, cit şi Laurian au publicat in toate cele cinci volume ale Magazinului importante documente interne şi externe NOTE ŞI MATERIALE 335 scoase din arhivele româneşti saa străine, la rubrica anume consacrată : Diplomaticul românesc, N. Bălcescu a publicat, printre altele, pentru prima dată : Cartea Obşteştei Adunări [a Ţării Româneşti] pentru desrobirea tuturor ţăranilor 1746 şi Actul pentru desrobirea vecinilor in Moldova 1749. Cu publicarea acestor documente şi a altora privind chestia agrară Începea un capitol nou ta editarea de documente privitoare la chestia agrară. Un rol important în publicarea de documente l-a avut Laurian ; om de îndîrjită muncă, profesorul transilvănean nu s-a dat în lături de a duce greul acestei rubrici aducînd însemnate contribuţii editoriale. învăţatul ardelean se preocupa într-o egală măsură de arheologie, istorie antică, istorie modernă şi contemporană şi nu mai puţin de filologie şi lexicografie. în voi. al III-lea (1846) al Magazinului, p. 103 şi urm., la rubrica deja cunoscută Diplomaticul românesc, sub titlul : Documente istorice. Despre starea politică şi religioasă a Românilor din Transilvania, publică 44 de documente. Bănuiesc că sub îndemnul lui Bălcescu, în Magazinu II, 1846, p. 355 — 370, Constantin Roman, viitorul revoluţionar, va publica documentele privitoare la Mihai Viteazul. De asemenea şi Eugen Pre-descu, fragmentele din Memorialul Vistierului Stavrinos, I, 1845, p. 251 — 276. Aşa-zisa Poveste a lui Stavrinos, care l-a interesat îndeaproape pe Bălcescu, a fost tradusă în româneşte abia în 1837 de Eliat, apoi editată şi de Papiu Ir.arian şi tradusă de Massim , în sfîrşit reeditată şi de G. Mihailă şi Dan Zamfirescu şi din nou tradusă de Rita Dobroiu şi Eugen Dobroiu, în Literatura română veche (1402 — 1647), II, Buc., [1969], începuturile lor, pe lingă care trebuie să amintim iniţiativele lui M. Kogălniceanu şi unele publicaţii izolate din presa timpului, au deschis un drum care a devenit, cu timpul, din ce în ce mai strălucit. Editarea de documente pare a fi fost deja şi preocuparea altora. Foaia pentru minte, VIII, 1845, p. 17 şi urm., publica din Iaşi o corespondenţă datată 28 dec. 1844 prin care era reclamată o astfel de colecţie. Se resimte influenţa lui M. Kogălniceanu. Trebuie de reţinut că Bălcescu şi-a dat seama de la început de conţinutul complex al documentelor interne şi de importanţa pe care o mare parte din ele o avea pentru întreaga istorie a românilor. Cronicele ca izvor istoric sînt cunoscute şi folosite în epoca sa. Dar studiul propriu-zis al lor nu începuse. Istoria literaturii române vechi este o cucerire pouă a istoriografiei române. Bălcescu face o distincţie, nu în totul justificată, între cronologii şi cronice. După cum am arătat, intenţiona să alcătuiască şi el o cronologie a domnilor. Cunoaşte surprinzător de multe manuscrise de cronici; le descoperise la Arhivele Statului, la mănăstiri, în Biblioteca Colegiului Sf. Sava sau în colecţii particulare. Consultase frumoasa colecţie a lui Oltelniceanu. Este în continuă căutare de noi manuscrise. împreună cu A. T. Laurian este printre primii editori de cronici şi deschizătorii uneia dintre cele mai însemnate ramuri ale istoriei literaturii române vechi. Era de aşteptat să se izbească de greutăţi în identificarea şi sistematizarea lor. în Magazin prima rubrică este Cronicariul românesc. Sub aceasta s-au publicat în fiecare volum una sau două cronici. Dar nu trebuie uitat M. Kogălniceanu, care are totuşi un fel de prioritate prin publicarea Letopiseţelor, în 3 voi., începînd cu 1845, şi prin Fragmenis iires des chroniques moldaves et valaques pour servir ă l’histoire de Pierre le Grand, Charles XII, . . • 2 voi., 1846. Inscripţiile şi monumentele ocupă locul al patrulea în categoria izvoarelor. N. Bălcescu spune că ar avea o colecţie proprie de inscripţii şi anunţă că se va sili să adune clte va putea afla, precum şi a le tălmăci după legile arheologice. Nu ştim la ce colecţie se referă ; nu avem nici o urmă documentară despre o asemenea lucrare. Bănuiesc că este vorba de inscripţii întllnite în călătoriile sale, descifrate şi copiate. Prieteni de-ai săi făceau excursii orga- 336 G. ZÂNE Şl ELENA G. ZÂNE nizate In căutare de inscripţii, piese arheologice, monede vechi. Este cunoscută polemica dintre C. Bolliac şi A. T. Laurian, tn legătură cu paternitatea unor descoperiri arheologice. Din excursia făcută in 1845, A. T. Laurian s-a ales cu lucrarea Istriana, republicată în tom. II (1846) din Magazin, p. 65 şi urm. Excursia avusese loc în localităţile situate in diferite regiuni, Giurgiu, Zimnicea, Şiştov, Turnu, Nicopoli, Islaz, Celei, Caracal, Craiova, Bucovăţ, Motru, Strehaia, Severin, Ada Kaleh, Băile Herculane. A. T. Laurian în acelaşi voi. II al Magazinului, după izvoare străine, publică şi o scurtă referinţă asupra unei medalii a lui Mihai Viteazul, de care ulterior se va interesa şi N. Bălcescu (vezi N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 77, 480—481). Excursiile arheologice erau un excelent mijloc de contact cu masele şi de legături politice. La 1840 Cezar Bolliac, bănuit a avea legături cu aşa-numiţii complotişti, este urmărit la Giurgiu şi în unele sate din judeţ, unde poetul s-ar fi aflat într-o excursie arheologică. Magazinu a deschis o rubrică nouă, Inscriptoriul dacian, cu tomul al II-lea. Articolele sînt semnate cu iniţialele A.T.L. Preocupările arheologice sînt deja oarecum curente; în presa timpului apar articole de V. Blaramberg, G. Asachi, G. Seulescu, G. Bariţ, I. Genilie şi ale unor nenumiţi în afară de ale celor doi specialişti C. Bolliac şi Laurian, angajaţi în polemică. în sfîrşit, ultima categorie de izvoare sînt Scrierile ce zugrăvesc obiceiurile. Bălcescu face o distincţie între scrierile de călătorie şi lucrările de ceremonial; ultimele lucrări manuscrise, dintre care pe unele le văzuse la Arhivele Statului la Bucureşti şi pe una la Iaşi, probabil cu ocazia călătoriei din primăvara lui 1846. Informaţia sa pare la prima vedere modestă, dar este sigur că ştia mult mai multe. în bibliotecile străine Bălcescu cercetează opere de ale călătorilor. Ştim sigur pe cele consultate Ia Paris, în Biblioteca Poloneză. Chiar înainte de revoluţie consultase: Malerische Reise in einigen Provinzen des Osmanischen Reichs. Aus dem polnischen des Herrn Grafen Eduard Raczynski iibersetzt. Herausgegeben von Friedr. Heinrich von Der Hagen ..., Breslau, 1825. în însemnările sale bibliografice msse găsim diferite alte indicaţii. în ms. 80, f. 281 este notată o operă tot a lui Niemcewicz — care se pare l-a interesat îndeosebi pe Bălcescu ; titlul acesteia este : Zbior pamientnikow ftisforycznycft dawney Polszezei z renkopismow, Varsovie, 1822, t. II, in 8°, cu adăugirea lui Bălcescu; Jurnalul ambasadei in Turciaalui Christophe Zbarovski care a traversat Principatele. (G. Zâne şi Elena G. Zâne, N. Bălcescu la Biblioteca Poloneză din Paris, Buc., 1973, p. 78). Călătoria din 1625 a patriarhului Macarie, de la Alep la Moscovă prin Ţara Românească şi Moldova, fusese deja cercetată de C. Negruţi, în Propăşirea, I, 1844, p. 265 — 269, 278 — 280, 281—286 şi în Arhiva românească, II, 1845, p. 187 — 221. Un capitol nou, după pilda lui M. Kogălniceanu, începea în istoriografia română. De atunci încoace n-a fost, cred, istoric român care să nu-şi aducă contribuţia la literatura despre călători. în Magazin o grupă aparte de izvoare este trecută sub rubrica Buletin bibliografic ; începe chiar cu tomul I. Buletinul cuprinde cărţi noi şi vechi. Rămîne nelămurită problema de ce printre izvoare Bălcescu n-a trecut şi operele istorio-grafice, în special străine, de care atîta s-a folosit; întrebuinţarea termenului „izvor” într-un sens restrîns ar putea fi o explicaţie. N. Iorga, Despre adunarea şi tipărirea isvoarelor relative la istoria Românilor. Menirea şi misiunea Academiei Române, şi: Note critice asupra cu Iederilor de documente interne româneşti, Buc., 1903. Concepţia lui Bălcescu despre izvoarele istoriei completează ideile sale istoriografice. El ar fi putut semna fără nici o rezervă opiniile lui V. Cousin, marele istoric romantic francez, NOTE ŞI MATERIALE 337 despre sensul istoriei, care a spus in mai multe rinduri că : ,,a studia trecutul numai pentru1 a satisface o curiozitate deşartă nu-i ceva demn de un om serios; acel care îl studiază trebuie să tragă concluzii pentru prezent şi viitor”. 2 In Magazinu istoric s-au publicat următoarele şase cronici : 1. Istoriile domnilor Ţării Rumăneşli, scrise de Cosianlin Căpitanul, I, 1845, p. 83 —114,. 147-186, 211-250, 279-326, 343-379; II, 1846, p. 3-35. în Puterea armată N. Bălcescu utilizase această cronică pe care o dă în lista bibliografică cu titlul: Istoria Ţării Româneşti, 1290—1688, scrisă de Costantin Căpitanul, manuscris-în 4°, 1761; nu credea însă în paternitatea lui Costantin Căpitanul. N. Bălcescu a luat numele autorului sau copistului dintr-o însemnare pe care a găsit-o pe fila a 2-a a mssului: „Aciastă carte s-au scris de Costantin Căp[i]tanul, mai 10 dni let 7269”. Mssul aparţinuse monahului Pahomie de la Poiana Mărului, de la acesta trecuse la postelnicul Pană, zugrav, apoi la prof. I. Brezoianu, de la care l-au împrumutat editorii din Magazin, apoi la Cezar Bolliac şi în urmă l-a dobîndit D. Sturza (Magazinu istoric, II, p. 35 ;I. Crăciun şi A. Ilieş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne sec. XV—XVIII privind istoria României, Buc., 1963, p. 167). Constantin Căpitanul ar fi — după N. Iorga — însuşi autorul întregii cronici; după cercetările lui Constantin C. Giurescu, autorul ar fi necontestat Radu Popescu; textul publicat în voi. I şi II din Magazin ar fi partea I a cronicii, iar textul publicat în voi. IV ar fi partea a l I-a şi ar da numele adevărat al autorului (N. Iorga, Cronicile muntene, p. 342 şi urm., Istoria literaturii române în sec. XVIII, II, p. 619 şi urm. ; Cronicari munteni, ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Buc., 2 voi., 1961, I, p. XIII — XV, p. 225 — 579). în sfirşit după P. P. Panaitescu, autorul rămas anonim ar fi ,,un gramatic, un mic boier din clientela Bălenilor” (Istoria literaturii române, I, Buc., 1964, p. 427). Editorul din Magazin adaugă la începutul textului următoarea notă : „Cronicile noastre, cum am mai spus-o, sînt foarte sărace pentru timpurile cele mai vechi. Ele sînt prea interesante pentru veacul XVII şi al XVIII, şi nu numai pentru români, dar şi-pentru naţiile cu care ei au fost în relaţie. Cronica aceasta se deosebeşte de celelalte cronici ale Ţării Româneşti, căci înbrăţişează istoria a cîtor trele provinţii ale Daciei şi pentru că se află în opoziţie cu dînsele, cum şi cu toţi istoricii noştri moderni, asupra întîmplărilor din ţara noastră din veacul XVII, aceea ce ne dovedeşte că atunci la noi, ca şi astăzi în Europa, fiecare partidă îşi avea istoricul său. în manuscrisul ce avem să zice că această cronică s-a scris la anul 1769. în cursul scrierei însă, cum se va vedea, autorul se mărturiseşte de ocular al întîmplărilor urmate cu un veac mai nainte. Aceasta ne face să credem că acest Costantin Căpitanul este un copist, jar nu adevăratul autor. Noi în lipsă de alt nume am păstrat p-acesta spre a o putea deosebi de celelalte cronici. Nota Redacţiei (Magazinu istoric, I, p. 83 — 84). La B.A.R. se află mssul de care s-a servit editorul din Magazin şi anume mssul rom. 439, cu titlul: Istoria Ţării Rumăneşti de cind au descălecat pravoslavnicii creştini, 1761 (pe fila; 3 are un alt titlu : Istoriile domnilor Ţării Rum[ă]neşti). Pe fila 58* se află următoarea însemnare autografă a lui N. Bălcescu : „Este dovedit că această fabulă [jurămîntul boierilor în faţa lui Alexandru vodă că Mihai nu e fecior de domn] s-au scornit de boeri atunci ca să scape pre Mihai de urgiea lui Alexandru vodă. N[ota] Redţacţieij”. In Magazinu istoric, I, p. 225, însemnarea se găseşte tipărită (cp. şi Ion Bianu şi R. Caracaş, Catalogul manuscriptelor româneşti, Buc., 1913, II, p. 144). Anul 1769 dat de N. Bălcescu în notiţa sa este desigur o greşeală de tipar, în Puterea armată dă, după cum am arătat, anul 1761, care corespunde cu cel din mssul de lai 22 - c. 610 338 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE B.A.R. O nouă ediţie a cronicii, avînd la bază şi manuscrisul de care s-a servit Bălcescu, o datorăm lui N. Iorga : Istoriile domnilor Ţării Româneşti, cuprinzind istoria munteană de la început pînă la 1688. Compilate şi alcătuite de Constantin Căpitanul Filipescu, Buc., 1902. Noul editor adaugă următoarele observaţii asupra primei editări: „Bălcescu a înţeles •că notiţa (asupra numelui Const. Căpitanul) vine de la copistul tîrziu al scrierii, ce se vedea bine a fi din vremile ce zugrăvia. Dar, necunoscînd pe autor, el dădu cronicii titlul prudent, deşi foarte puţin lămuritor, de „Istoriile domnilor Ţării Rumăneşti, scrise de Costantin Căpitanul”. Tipăritura s-a făcut într-un chip foarte simplu, manuscriptul unic servind şi drept copie pentru lucrători. Aceştia — trebuie s-o recunoaştem — au înţeles bine textul şi au cruţat preţioasa carte ce li se încredinţase”. în 1963 a apărut o nouă ediţie în care autorul este considerat Radu Popescu. (Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu Vornicul. Introducere şi ediţie critică întocmite de Const. Grecescu. Studiu introductiv Eugen •Stănescu , Notă asupra ediţiei Dan Simonescu, Glosar şi indice Şerban Papacostea, Buc. 1963). Pasajul dat în text (p. 100), fără indicaţia autorului, este tocmai din Radu Popescu. 2. Istoria Ţării Româneşti de la 1689—1700 de marele logofăt Radu Greceanu, II, ip. 129-176, 193-228, 321-354. Cronica este întrebuinţată in Puterea armată unde are titlul: Istoria Ţării Româneşti 1290 — 1700, de vel-logofălul Radu Greceanu. Manuscris în 49,1707. Bălcescu a avut la dispoziţie •o compilaţie de cronici, în care se găsea istoria domniei lui Constantin vodă Brîncoveanu de Radu Greceanu. La 1844, a atribuit întreaga compilaţie lui Radu Greceanu şi a tipărit-o •ca atare. Compilaţia folosită cuprindea mssul 59 de la Filiala Acad. Rom. din Cluj; Fond Blaj, mssul 112, in 8°, existent în acelaşi loc; (mssele şi ediţiile : I. Crăciun şi A. Ilieş, op. cit., p. 172 şi urm.). Reeditată cu adăugirea a 32 de capitole inedite, de Ştefan Greceanu, Viaţa iui Constantin Vodă Brîncoveanu de Radu vel logofăt Greceanu, cu note şi anexe, Buc., 1906. 3. Cronica Ţării Moldovei de la 1662-1730, III, p. 3-94, 331-372. Editorul a însoţit cronica cu următoarele două notiţe, una la început şi alta la sfîrşit: „Această cronică se presupune de d. Kogălniceanu că este de unul numit Mustea, diac ■de vistierie. El a scris această cronică, după cum mărturiseşte însuşi în note, de la Eustratie Dabija vv. pînă la Mihai vv. Racoviţă, 1662 — 1704, după poveţile mai multor oameni aleşi, iar de acolo pînă la 1730 a scris de la sine însuşi. Numele cronicarului se află in două locuri subscris în note, dară atît de încurcat, încît nu e cu putinţă de a-1 descifra. Mai tîrziu vom publica ■un facsimile litografit de acest nume” (III, p. 3); şi : „Aici se sfîrşesc foile manuscrisului nostru celui original, cu toate că istoria urmează ■mai departe, precum se poate înţelege prea lesne din însuşi cursul stilului. Noi sperăm că cercetările ulterioare ne vor descoperi urmarea acestei cronice interesante, care cuprinde schimbările •cele mai mari în Principate, adecă introducerea şi stabilirea fanarioţilor, cari ne-au pradat şi ne-au prostituit [textul acoperit ulterior cu cerneală] ţerile, în cursu mai mult de o sută de ani. Redact.” (III, p. 371-372). Opinia lui Kogălniceanu, pe care o invocă editorul cronicii, era expusă în prefaţa lucrării Fragmente lires de chroniques; cînd începuse tipărirea volumului al IlI-lea din Magazin, în care .se publica cronica, nu apăruse încă volumul al IlI-lea din Letopiseţele lui Kogălniceanu, unde se rectifica părerea mai veche că Mustea ar fi autorul cronicii. De această rectificare s-a ţinut seamă cu ocazia tirajului aparte, apărut în 1847, cînd cronica este intitulată Cronica Tierrei Moldovei de supositulu Mustea. Kogălniceanu, la rîndul său, reproduce in ediţia a Il-a a Letopi-siţilor partea deosebită din cronică, după versiunea din Magazin. NOTE ŞI MATERIALE 33» S-ar părea că N. Bălcescu n-a cunoscut această cronică cînd a scris Puterea armată; cel puţin n-o citează în bibliografie. De asemenea n-o menţionează în Cuvtnt preliminariu. Mssul folosit la editarea cronicii nu se mai găseşte (C. Giurescu, Letopiseţul Ţării Moldovei, Buc., 1913, p. 28 şi urm.; cp. N. Iorga, Istoria literaturii române In sec. XVII 1-lea, 1901, p. 218 şi urm.; cp. I. Crăciun şi A.Ilieş, op. cit., p. 104 — 105). Cunoscută azi şi sub numele de: Cronica Racoviţească Buhuşească 1661 — 1705 şi 1705 —1729 ; cp. şi Istoria literaturii române, I, 1964, p. 640. 4. Cronica Ţării Româneşti de Radu Popescu, IV, p. 21—62, 93 — 178. în Puterea armată este citată în modul următor : Letopisăţul Ţării Româneşti, 1290—1729, de Radul logofeţelul de Divan, sin Mihail Ieromonacul Lupescu. Manuscris în folio, 1729. N. Bălcescu luase de această dată copistul drept autorul cronicii. Rectifică greşeala în Magazin, unde cu ocazia editării cronicii adăuga următoarea notă. : „Această cronică coprinde întîmplările Principatului de la anul 1700 pînă la 1728, şi e o urmare fără întrerupere a cronicei logofătului Radu Greceanu, precum arată şi însemnarea făcută de redactorul acestor două cronice Radu Lupescu, cu vorbele următoare : De aci sînt cele ce au scris chiar Rafail Monahul care pre nume mirenesc l-au chemat Radu Popescu, biv vel dvornic” (IV, p. 21). Mssul de care s-a servit N. Bălcescu este o compilaţie de cronici, într-o copie de la începutul sec. al XlX-lea, după o alta făcută la 1729 de Radu Lupescu. Compilaţia cuprinde şi Istoria domniei lui Constantin Brîncoveanu de Radu Greceanu şi Istoriile domnilor Ţării Rumă-neşti de Radu Popescu (I. Crăciun şi A. Ilieş, op. cil., p. 158). Cronica descrie, în principal, domnia lui Nicolae Mavrocordat, cu unele referinţe la istoria mai veche a ţării şi se opreşte la finele anului 1728 (Istoria literaturii române, I, p. 469).. 5. Istoria Tierrei Romanesci de clnd au descălecat Românii, IV, p. 231 — 372; V, p. 3 — 32- în Puterea armată acesta cronică este citată: Leatopiseţul Ţării Romaneşti 1290—1688, scris de Tudosie sin Stoian ot Tunsii. Manuscrisul folosit în text este mssul dinB.A.R., nr. 5946, fost al lui Gh. T. Kirileanu ; conţine adnotări autografe ale lui N. Bălcescu, analizate de ViRGii, CAndea, op. cit., p. 80 — 81, 132 — 133 ; I. Crăciun şi A. Ilieş, op. cit., p. 160. în acest mss se-află notiţa care a servit lui N. Bălcescu pentru identificarea numelui copistului, semnalată de V. Bogrea, O însemnare veche, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj, II, p. 363 ; cp. şi Virgil CAndea, op. cil., p. 87 — 88. Tudosie din Tunşi, identificat greşit ca autor al cronicii, a fost considerat la fel ca autor şi de I. G. Sbiera. N. Iorga o atribuie lui Stoica Ludescu. Textul ediţiei din Magazin a fost republicat de N. Simache şi Tr. Cristescu subtitlul : Istoria Ţării Româneşti, Buzău, 1942. Despre variantele manuscrisului, problema paternităţii şi diferite ediţii: C. Grecescu şi D. Simonescu, Istoria Ţării Româneşti 1290 — 1690, Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţie critică, Buc., 1960. în text cronica este citată : Letopiseţul lui Tudosie Stoian, şi Leatopiseţul lui Tudosie sin Stoian; In Cuvtnt preliminariu autorul — presupus de N. Bălcescu — este numit Tudosie fiul lui Stoian din Tunşii. 6. Istoria Tierrei Româneşti de la anul 1689 încoace, continuată de un anonimu, V, p. 93-184. Constantin Grecescu a identificat în mssul nr. 53, existent la Filiala Acad. Rom. din Cluj, mssul după care s-a făcut editarea din Magazin. Autorul ar fi Radu Popescu, după I. G. Sbiera şi N. Iorga, opinie contestată de C. Giurescu. Cronica este cunoscută azi sub numele L .340 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE de : Cronica Brincovenească sau cronica anonimăaŢării Româneşti de la 1688 înainte (I. Crăciun şi A. Ilieş, op. cit., p. 178 —179 ; cp. Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 ptnă la martie 1717. Ediţie întocmită de Constantin Grecescu (Prefaţă de Dan Sjmonescu], Buc , 1959). Patru dintre cronicile tipărite in Magazin au fost publicate şi aparte, în lucrarea intitulată: Cronicarii Ţării Româneşti, publicaţi de A. Treb. Lauri an şi N. Bălcescu, 2 voi., Buc., Colegiul Naţional, voi. 1,1846, 82 + III + IV + 231 p.; voi. 11,1847, VIII + 116 + 128 + 136 p. Volumul I cuprinde : 1. Cuvint preliminariu despre izvoarele istoriei românilor de N. Bălcescu, 2. Discurs introductiv la istoria românilor, de A. Treb. Laurian, 3. Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti, scrise de Costantin Căpitanul. Volumul II : 1. Istoria Ţării Româneşti de Radu Greceanu, 2. Cronica Ţării Româneşti de Radu Popescu, 3. Cronica Ţării Moldovei de supozitul Mustea. Ambele volume sînt extrase din Magazin. Din această cauză au şi paginaţie discontinuă. Orice istoric este tentat să caute a preciza în amănunt problemele de care se preocupă. Aşa şi în cazul de faţă. Problema care se pune este de a preciza care din cei doi coredactori a editat cronicile, cine a pregătit manuscrisul, cine a adăugat puţinele note şi cine a supravegheat tipărirea. Magazinu nu ne dă nici o informaţie. Notiţele adaose sînt date ca din partea redacţiei; alteori lipseşte orice referinţă. Cele două volume de extrase apar ca o operă •comună a ambilor redactori. Problema trebuie pusă, însă în stadiul actual de informaţie ea nu poate fi rezolvată decît provizoriu şi parţial. Este indiscutabil, oricît de puţine informaţii am avea, că Bălcescu a avut în editare un rol important, cel puţin în faza de pregătire pentru tipar a unor manuscrise şi pentru altele chiar în faza de tipărire. M. Kogălniceanu ne dă •cîteva informaţii care, cred, trebuie primite ca exacte. încă înainte de consacrarea Magazinului, vorbind despre editarea cronicilor româneşti el spune că ,,la mission de remedier â cette lacune est reservee â M. N. Bălcescu, jeune historien valaque de plus belles esperances”. Foaia pentru minte, nr. 41, din 8 oct. 1845, ■dădea în traducere din Fragments următorul text : „însă toate aceste cronice nu sînt clasificate şi însuşi numele a autorilor sînt cea mai mare parte necunoscute. Chiemarea de a umplea această lipsă este rezervată d-lui Nicolae Bălcescu, june istoric, de dincolo de Milcov, ce •dă cele mai bune nădejdi şi care s-a şi dat a fi cunoscut prin o mică operă prea însemnată : Puterea armată şi arta militară in Valahia de la întemeierea principalului ptnă In zilele noastre. El este singurul de la care Valahii pot aştepta o bună istorie a ţării lor”. M. Kogălniceanu nu se gîndea aşadar, la acea dată, că Laurian ar fi putut fi el un editor de cronici. Deşi Bălcescu este considerat astfel a fi unicul editor, totuşi nu putem tăgădui lui Laurian o participare activă la această editare. Publicarea pe numele amîndurora a volumului din 1846 — 1847 este deplin justificată. De unele cronici s-a ocupat N. Bălcescu, de altele Laurian ; nu avem informaţii în totul sigure, dar avem relativ suficiente pentru a susţine această opinie, cel puţin pentru unele. Laurian a rămas singur de la începutul Iui iunie 1846 ; astfel a trebuit să ducă numai el greul revistei, coredactorul său se Întorcea în ţară la mijlocul lui aprilie 1848, dar acum nu mai putea fi vorba de revistă. Despre cronicile tipărite în timpul cît Bălcescu era în ţară putem admite că editarea a fost opera sa, despre celelalte nu, cu atît mai mult cu cit avem şi unele referinţe documentare. Nu trebuie exclusă şi ipoteza unei conlucrări. Astfel, despre editarea cronicii atribuită lui Constantin Căpitanul există un NOTE ŞI MATERIALE 341 indiciu concludent că Bălcescu s-a ocupat de pregătirea pentru tipar a manuscrisului şi a alcătuit adnotaţiile. Aceste adnotaţii sînt chiar autografe de-ale sale (cp. Virgil Cândea, op. cit., p. 92 — 93, nota 3). în schimb tipărirea cronicii atribuită lui Stoica Ludescu a fost supravegheată de. către Laurian, în lipsa lui Bălcescu din ţară. Aceasta rezultă în primul rînd din următoarea notiţă adăugată în Magazin, în josul paginii, unde cronica vorbeşte de izbînda lui Mihai la Mirăslău, sept. 8, anul 7108 : „Aici e o lacună învederată; poate că provine din vina copiatorului. Bătălia de la Mirăslău din 8 sept. 1600, unde Mihai perdu în contra lui Basta, se încurcă cu cea de la Gorăslău din 3 sept. 1601, unde Mihai clştigă împreună cu Basta în contra ungurilor. Aşa dară lipseşte un an întreg din istoria lui Mihai, însă un an de fatalităţi! Nouă ne-a sosit chiar acum de la coredactoriul nostru din Paris un fragment foarte detailat despre bătălia de la Mirăslău, scris în limba italiană, şi-l vom publica în cele următoare” (IV, p. 299). Coredactorul de la Paris este N. Bălcescu; astfel notiţa a fost scrisă de Laurian. Tot Laurian scrie o Cronologie a Daciei şi a romanilor pe care o tipăreşte la începutul cronicii, motivînd-o astfel: „Noi am socotit de cuviinţă a pune această cronologie în fruntea cronicei următoare, ca să servească spre desluşirea ei, mai ales în Introducere, unde se spune cu puţine vorbe venirea romanilor la Dunăre, trecerea lor preste podul lui Traian la Turnul Severi-nului... apoi la Frateria (Strehaia) şi de aici la Regianu (Craiova). Suferinţele mileniului II se trec supt tăcere, şi se face un pas repede pînă la întoarcerea lui Radu Negru de la Făgăraşul pre care cronicariul, după limba ungurească îl numeşte Mare Herţeg. Această cronică e una dintre cele mai vechi, precum se vede din istoria patriarhului Nifon, a lui Radu cel Mare etc. pînă la Neagoe Vodă, — şi poate că e compusă de pre timpurile acestui domn. Urmările să văd a fi făcute de mai mulţi. Copia noastră e de pre timpurile Iui Ştefan Cantacuzeanu’’ (IV, p. 230). Cronologia nu este semnată în text, totuşi nu încape nici o îndoială asupra autorului ei; iniţialele autorului sînt date la tabla de materii : A.T.L. în sfîrşit notele sînt scrise cu ortografia caracteristică lui Laurian (IV, p. 237, 247), iar nota despre patriarhul Nifon de ia finele părţii întîi a cronicii este pusă la tabla de materii, la rubrica Memoraloriul dacian, care în Magazin este rubrica exclusiv ă a lui Laurian. Se poate deci admite că Laurian este acela care s-a îngrijit de editarea acestei cronici. Cronica Ţării Moldovei poate fi considerată ca publicată de N. Bălcescu deşi el lipsea din ţară cînd apărea sfirşitul acestei cronici. Transcrierea textului este făcută cu ortografia Întrebuinţată la acea dată în mod curent de dînsul. La fel nota de la p. 3, voi. III. Or, ortografia sa se deosebeşte simţitor de aceea a lui Laurian. Cronica lui Radu Popescu poate a fost publicată de amîndoi; este precedată de o notă lipsită, în adevăr, de orice forme latinizate, dar la p. 62 este adăugată o notă urmată de un document latin (p. 63 — 64), iar la p. 139, 140 şi 148 sînt nişte note, din care ultimele două, privind poziţia geografică a unor cetăţi, fixată în grade de longitudine şi latitudine, amintesc de Laurian, inginerul de altădată. De altminterea acesta este preocupat şi într-o altă lucrare de precizarea longitudinii şi latitudinii unei regiuni pe care o cercetează din punct de vedere arheologic (Istriana, Magazinu istoric, II, p. 65 şi urm.). Mssul tipărit a fost însă studiat, după cum am arătat, de N. Bălcescu ; conţine adnotări integrale (cp. Virgil Cândea, op. cit., p. 132-133). Cronica brîncovenească a fost publicată pe vremea cînd N. Bălcescu singur spunea că de mult n-a mai colaborat la Magazin. La p. 183, voi. V, este şi următoarea notă: „Aici încetează foile manuscrisului pentru care mărturisim a noastră părere de rău, înaintea publicului. Urmarea domniei şi a vieţii lui Ştefan Cantacuzenu e un supplementu făcut de re- r 342 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE dactori, după alte scrieri originale. Redact”. Completarea trebuie să fie făcută de Laurian singur. Nu numai că N. Bălcescu nu era în ţară, dar ortografia şi unele expresii amintesc de Laurian. Vorbind de fanarioţi se spune că sînt: „fatalitatea cea mai mare care a putut să viie preste români” (p. 185). Termenul „fatalitate” pentru a sublinia momente grele din istoria noastră, l-am mai găsit întrebuinţat şi într-o notă din voi. IV, care în mod cert este scrisă de Laurian. Cercetările în acest domeniu trebuie continuate şi concluzii definitive n-ar putea fi trase decit pe baza unor dovezi documentare. Consideraţii conjecturale sînt totdeauna riscante. 5. Românii şi fanarioţii (p. 103-108) Ediţii: Magazinu istoricii pentru Dacia, 1,1845, p. 115 — 121; anexe p. 122 — 134 ; semnat N. B. Foaie pentru minte, inimă shi literatură, VIII, 1845, nr. 47,19 noiembrie, p. 373 — 376 [fără anexe], N. Bălcescu, Biografii istorice. Acum întîia oară adunate şi împreună publicate de A[lex], I.[ăpedatu], Buc., [1901], p.71 -79, [fără anexe]; ediţia a Il-a,1910, p.71-79[fără anexe], — Biblioteca pentru toţi, nr. 566. — Scrieri istorice, 1935, p. 185 — 192 [fără anexe]; ediţia a Il-a, 1939, p. 179 — 184 [fără anexe]; ediţia a IlI-a, 1946, p. 233 — 240 [fără anexe]. — Monografii istorice, 1936, p. 36 — 43 [fără anexe]. — Opere, I1, 1940, p. 117-123 ; anexe p. 291—296. — Opere complete, II, [1944], p. 165 — 170 [fără anexe]. — Scrieri sociale, 1947, p. 117 — 122 [fără anexe]. — Opere, I, 1953, p. 67 — 72; anexe p. 73 — 78. — Vălogatott Munkăi, 1956, p. 97 — 103 [fără anexe], — Opere alese, 1960, p. 68 — 72; anexe p. 72 — 79. Foaia pentru minte, nr. 44 din 20 oct. 1845, p. 356, după ce anunţă primirea întîrziată a Magazinului, nr. 2 şi 3, şi dă sumarul, menţionează : Românii şi fanarioţii de N.B., adăugind următoarea apreciere : „O disertaţie delicată, căreia asemenea, sau şi mai întinsă precît ştim şi noi, se aşteaptă mai de mult”. H. Desprez, în La Moldo-Valachie et le mouvement roumain, în Revue des Deux Mondes, ianuarie, 1848, citează această scriere sub forma următoare : „Le Magazinu historicu de Bucha-rest a publiâ aussi une histoire des hospodars fanariotes Acrite au point de vue roumain” (Anul 1848, p. 10, nota). Unele studii publicate in Magazin sînt însoţite de documente. Nu am publicat şi aceste documente în ediţia de faţă, deoarece au fost deja publicate de mai multe ori şi socotind că îşi au un loc mai potrivit în colecţii de documente; vezi ediţia noastră din 1940. Dăm în text listele documentelor cu însemnările lui N. Bălcescu, la sfîrşitul fiecărui articol. NOTE ŞI MATERIALE 343 1 N. Bălcescu justifică acest studiu ca fiind o introducere la două acte inedite pe care Ie şi publică în Anexe; primul, un document din 1631, de la Leon Tomşa, şi al doilea din 1669, de la Radu Leon, ambele privind condamnarea şi izgonirea grecilor din ţară. După cum singur spune, Înţelegerea acestor acte l-a obligat să arate pe scurt deosebitele faze ale luptei dintre români şi fanarioţi, luptă care a durat două veacuri. Introducerea sa este în fapt o mică sinteză asupra unei dramatice epoci din istoria românilor şi prima lucrare de sine stătătoare din literatura istorică românească asupra acestei epoci. Ea ridică insă chestiunea semnificaţiei pe care trebuie să o atribuim studiului însuşi. Cum se explică că Bălcescu chiar de la început publică în Magazin două acte anti-fanariote şi imediat după Cuvtntul preliminariu un studiu cu un pronunţat caracter naţional şi patriotic ? O chestiune grecească actuală nu exista în epoca sa în Principate. Grecia era privită chiar cu simpatie; lupta ei de eliberare de sub dominaţia otomană şi noul stat constituţional şi parlamentar pe care îl crease îi aduseseră simpatii şi chiar admiraţie. Presa românească înregistra cu interes evenimentele din Grecia şi cultiva noile relaţii româno-greceşti. Vechea problemă fanariotă era lichidată şi simpla aducere aminte a unui capitol de istorie oricît ar fi fost de interesantă pentru Bălcescu, care privea istoria în lumina actualităţii, nu era hotărîtoare pentru a-1 îndemna să scrie acest studiu. Ceea ce credem că, în principal, l-a determinat să aducă problema fanariotă este o consideraţie politică, constituirea în ţară, după 1830, a unei „partide fanariotice”, cum singur va spune, caracterizind astfel partidul reacţionar şi filoţarist al marilor boieri. Intrucît opo-ziţa deschisă faţă de acest partid nu era cu putinţă in ţară, critica trebuia făcută prin intermediul istoriei. Deschiderea dosarului fanarioţilor punea în discuţie astfel pătura boierească pe care poporul o privea in vremea sa ca continuatoare a vechilor fanarioţi. Bălcescu îşi dădea deja bine seamă de utilitatea în politica contimporană a istoriei. El ştia că marile amintiri ale trecutului naţional inspiră popoarelor mai multă forţă şi mai multă voinţă in lupta lor pentru un nou ideal de viaţă. De aceea, pentru deşteptarea sentimentului patriotic el îşi alege anume teme şi toate studiile din Magazin vizează, pe diverse planuri, acest scop. îşi construieşte articolul introductiv cu mijloace simplificate, tradiţionale. Denunţă şi condamnă pe grecii fanarioţi, glorifică pe românii care au luptat împotriva lor, proslăveşte biruinţa românilor. Principiul care a prezidat această luptă şi a asigurat victoria a fost principiul naţional. N. Bălcescu este patriot, dar nu şovin. Imputa fanarioţilor, aşa cum era şi tradiţia românească, asuprirea şi jefuirea populaţiei, aservirea ţării, desfiinţarea armatei naţionale. Ţările române piereau sfîşiate de „ghiara de fer a fanarioţilor”. Ulterior va introduce In definiţia fanariotismului o nuanţă socială ; nu este|vorba numai despre o naţiune sau o fracţiune de naţiune, ci şi de o categorie socială. Ei au alcătuit, după cum va spune în Question economique, „o burghezie streină” formată din aventurieri lacomi de avere, proveniţi din Constantinopol şi Rumelia, care cu boierimea de baştină a intrat in luptă sau s-a asociat după cum i-au dictat interesele. Bălcescu vorbeşte nu numai de fanarioţi, ci şi de „fanariotizaţi”. Fanariotismul este pentru el un sistem de guvernămint, o mentalitate de clasă guvernantă. Nu-şi reţine indignarea şi lasă să-i scape cuvinte tari cînd întîlneşte în paginile istoriei tipuri reprezentative; marele vistiernic Ghinea Ţucală este pentru el un „ticălos”, un „tîlhar”, domnitorul Constantin Cehan „un ticălos despot”, Constantin Mavrocordat, cu cele nouă domnii ale sale, este „reformatorul cel mult vătămător ţării...”, domnia lui Caragea a fost una dintre „cele mai ruşinoase spoliaţii” ; în cea mai mare parte fanarioţii sînt nişte oameni corupţi, nişte „mişei”. De aceea n-are nici un sentiment de compasiune pentru nenorocirile care 344 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE se abat cîteodată asupra unora; dă întreagă povestirea lui Miron Costin despre uciderea sălbatică a lui Batişte Veveli, pe care ţăranii l-au fărâmat cu topoarele. Istoria nu-i o lecţie de morală. în schimb, glorifică faptele antifanariote ale românilor, comploturile, răzvrătirile, răzbunările, cruzimile; reacţia este grozavă, dar dreaptă. Reţine cu atenţie faptele din cronici şi adoptă punctul de vedere al unor cronicari. Letopiseţul Cantacuzinesc îşi afirmă prezenţa şi influenţa asupra lui N. Bălcescu. Aminteşte cu pietate numele unor boieri Căzuţi eroic in luptă: Lupu Mehedinţeanul, căpitanul Buzdugan, Drăghici Cantacuzino şi atîţia alţii; aceştia sînt personalităţi reprezentative care întrupează poporul. La originea sa, antagonismul ar fi de ordin pur economic şi social; dezvoltarea lui în cursul timpului l-a transformat într-o luptă naţională. înapoia personajelor care apar pe scena istoriei este totuşi, în ultimă instanţă, naţiunea; ea susţine, alimentează şi cîştigă lupta. Intrusiunea fanariotă la români avea caracterul unei adevărate acţiuni de stăpînire şi lupta s-a dat pe solul Principatelor între două naţionalităţi, mai bine zis între naţiunea română şi o fracţiune a naţiunii greceşti; la 1821, „duhul naţionalităţii se deşteaptă . . .” Este necesar pentru o corectă înţelegere a lui Bălcescu să reţinem şi alte două aspecte din concepţia sa în problema grecească. Primul, el ţine să precizeze anume că nu identifică pe fanarioţi cu întreaga naţie grecească, al doilea, el recunoaşte că din rîndurile fanarioţilor înşişi s-aii ridicat — în Principate — personalităţi. Fanarioţii sînt doar fracţiunea grecească care locuia în Constantinopol şi Rumelia; naţiunea greacă din zilele sale este marea, „zdravănă” naţiune elină modernă şi, independent de rolul nefast al fanarioţilor, românii o iubesc şi o respectă. Străin de sentimentul exclusivismului naţional, el recunoaşte că familiile fanarioţilor stabilite în ţară au dat cîteva personalităţi de seamă, căci după cum a avut loc un proces de fanariotizare a unor familii boiereşti româneşti, a avut loc şi un proces de românizare a unor familii fanariote. Naţionalitatea apare, în gindirea lui Bălcescu, ca un concept spiritual. A consacrat două biografii, la doi Cantacuzini, ale căror merite politice din punct de vedere al intereselor româneşti le-a scos cu sinceritate la lumină. Constantin Cantacuzino postelnicul — expresia cea mai tipică a fanariotismului — deşi in primă generaţie stabilit în ţară, este pentru Bălcescu „un stîlp care sprijinea toate nevoile ţării”; prin trecerea pe care a avut-o la turci a mîntuit de două ori ţara; uciderea lui nevinovată de către Gligoraşcu Vodă, ca şi în Letopiseţul Cantacuzinesc, a fost o crimă- Spătarul Ioan Cantacuzino este unul dintre acei români care „au binemeritat de la patrie” ; unul din acele spirite înalte pe care providenţa le trimite din timp în timp spre a face „gloria, cinstea şi mîntuirea statelor”. Strămutarea sa în Rusia şi aşezarea lui definitivă în ţara vecină nu-1 afectează; considera desigur că era un drept pe care nu-1 putea tăgădui. Dar i-a dezaprobat poziţia politică, izolarea de popor şi căutarea de sprijin în marile puteri — respectiv în Rusia ţaristă — pentru eliberarea dublei sale patrii, Moldova şi Grecia. Tratînd astfel problema grecească, Bălcescu ne lasă să întrevedem că în sentimentele sale, peste ostilităţile naţionale, datoria istoricului este să scoată în evidenţă elementele de unitate şi solidaritate ale geniului uman, unitate care se produce prin intermediul naţiunii. Luînd ca motiv două documente inedite, Bălcescu a găsit prilejul ca într-un studiu, chiar atît de sumar, să-şi expună părerile asupra unui mare capitol de istorie românească, să formuleze cîteva teze din concepţia sa asupra problemei naţionale şi să reactualizeze, în NOTE ŞI MATERIALE 345 cadrul luptei politice contimporane, chestiunea fanariotismului şi a neofanariotismului. Şi de această dată Bălcescu deneagă istoriei sarcina unei impersonalităţi pasive. Nu credem că este lipsit de semnificaţie faptul că publică, pe lingă aceste două documente, un al treilea, de această dată privind condamnarea unor boieri de baştină pentru jefuirea banilor publici. Foarte probabil că Bălcescu a ţinut să sublinieze de la început că Magazinu nu face deosebire după naţionalitate şi poziţie socială între asupritori şi jefuitori şi că pe toţi, ori de unde ar veni şi oricine ar fi, îi tratează în acelaşi fel. Poate chiar a ţinut să aducă anume în discuţie abuzurile şi prevaricaţiunile clasei stăpînitoare. Valoarea ştiinţifică a articolelor din Magazin nu trebuie exagerată — cum se face în unele cazuri. Cu excepţia studiului Despre starea soţială, ele reprezintă lucrări preliminare, cu o informaţie mai limitată, unele ocazionale ca Filozofia soţială, Cuvtnlare ţinută la Societatea studenţilor şi Buletinul despre portretele prinţilor, altele — ca cele patru biografii — poate pentru a satisface şi programul Magazinului care prevedea că „Dizertatoriu... va cuprinde... şi biografia românilor vestiţi”. Dealtfel, va relua unele dintre subiecte ca de ex. : Miron Costin, Campania românilor In contra turcilor şi chiar Despre starea soţială. Accentul în aprecierea lor trebuie pus pe semnificaţia lor ideologică şi politică. 6. loan Tăutul, mare logofăt al Moldaviei (p. 109-112) Ediţii: Magazinu istoricu pentru Dacia, I, 1845, p. 135 —137 ; studiu publicat sub titlul: Biografie; semnat N. B. N. Bălcescu, Biografii, Buc., 1884, p. 7 — 8 [parţial]. — Biblioteca omului de gust. Sub direcţiunea d-lui Bonifaciu Florescu. Carte de cetire de M. Pompiliu şi I. Paul, I, Iaşi, 1897, p. 367 — 369. Crestomaţie. Bucăţi alese din scriitorii veacului XVIII şi XIX. Schiţe biografice şi critice cu o prefaţă de d-1 N. Beldiceanu, Iaşi, [1893], p. 31—33. N. Bălcescu, Biografii istorice, 1901, p. 35 — 40, ediţia a Il-a, 1910, p. 35—38. — Scrieri istorice, 1935, p. 149 — 151; ediţia a Il-a (1939), p. 145 — 147 ; ediţia a IlI-a (1946), p. 193-195. — Monografii istorice, 1936, p. 44 — 46. Antologia scriitorilor români, de I. A. Bassarabescu şi Vasile V. Haneş, Buc., [1931], p. 284-285, ediţia a Il-a, [1937] p. 299-301. Antologie, VI3, p. 805 — 806. N. Bălcescu, Opere, I1, 1940, p. 125 — 128. — Viaţa şi opera, de V. V. Haneş, Buc., 1942, p. 53 — 55. — Biblioteca Federaţiei naţionale cooperative de librărie, nr. 3. — Opere complete, II, 1944, p. 129 — 131. — Opere, I, 1953, p. 79-82. 346 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE N. Bălcescu, Scrieri alese, [1955], p. 44 — 46. — Opere alese, I, 1960, p. 80 — 81. — Scrieri alese, 1961, p. 86 — 87. — Ausgewăhlte Schriften, 1963, p. 123 — 125. • Ioan Tăutu, prima biografie publicată de N. Bălcescu, deşi de dimensiuni restrinse ilustrează concepţia sa despre rolul personalităţii în istorie ; prin atitudinea faţă de turci, In negocierile care i se presupun, foan Tăutu reprezintă interesele şi sentimentele naţionale. Moldova şi-ar fi menţinut independenţa cu toată „închinarea”. Poarta este aceea care a primit condiţiile micului principat, a cărui „puternică sabie” o simţise de multe ori. Sultanul respectă pe solul moldovean şi-l încarcă cu daruri; mai înainte şi regele Poloniei îi dăruise 11 sate pe apa Ceremuşului. Ulterior, în timpul revoluţiei de la 1848, Bălcescu va relua problema caracterului relaţiilor dintre Poartă şi Principate, combătînd teza turcească a vasalităţii. Miezul povestirii din Ioan Tăutu l-a luat din Neculce şi a reuşit, în cîteva fraze, să-l împodobească cu propria sa interpretare. Astfel a pus în circulaţie mai largă legenda că „închinarea” ar fi urmarea unei înţelegeri cu turcii şi nu a supunerii; tributul ar fi un simplu „dar” făcut sultanului, anual; Moldova şi-ar fi păstrat astfel privilegiile, printre care independenţa era cel mai de preţ. Povestea cafelei, atît de răspîndită, o culegea tot din Neculce. Istoriceşte faptele nu rezistă azi, dar Bălcescu, prin mica lui schiţă, a popularizat persoana boierului moldovean, a cărui biografie a fost reprodusă în repetate rînduri, în special în cărţile pentru tineret. în epoca conferinţelor de la Viena, publicistica românească a reactualizat legenda. De această dată se vorbeşte de un adevărat tratat pe care Tăutu l-ar fi încheiat cu turcii. în presa timpului se publică chiar textul „tratatului” pe care I. Tăutu, în numele lui Bogdan, l-ar fi încheiat cu turcii. Dar autorii acestor publicaţii, printre care T. Codrescu şi M. Kogăl-niceanu, nu sînt de acord nici asupra datei — cînd 1511, cînd 1513 — nici asupra numelui sultanului cu care ar fi negociat marele logofăt al Moldovei; o dată este vorba de Selim I, altă dată de Bajazed al II-lea. Publiciştii români nu se îndoiesc nici unul că Ioan Tăutu a negociat în adevăr cu turcii şi a încheiat un „tratat”. Interesele româneşti din acel moment cereau să se vorbească despre autonomia străveche a Principatelor şi cele mai bune dovezi în acest sens erau înseşi „tratatele” pe care românii le-ar fi încheiat cu Poarta. 7. Spătarul Ioan Cantacuzino (p. 113-123) Ediţii: Magazinu istoricii pentru Dacia, I, 1845, p. 187 — 205; studiu publicat sub titlul: Biografie; semnat N.B. La Gazette de Roumanie, Buc., an, II, 1882 nr. 166, 16/28 aprilie, nr. 171, 22 aprilie/4 mai, nr. 176, 29 aprilie/11 mai; traducere de B. Florescu. N. Bălcescu, Biografii, 1884, p. 22 — 32. — Biografii istorice, 1901, p. 7 — 33 ; ediţia a Il-a, 1910, p. 7 — 33. NOTE ŞI MATERIALE 347 N. Bălcescu, Scrieri istorice, 1935, p. 153 —170; ediţia a Il-a, [1939], p. 149 — 165; ediţia a IlI-a, [1946], p. 196-216. — Monografii istorice, 1936, p. 54 — 74. — Opere, I1, 1940, p. 135-149. — Opere complete, II, 1944, p. 133 — 149. — Opere, I, 1953, p. 83 — 94 [parţial]. — Scrieri alese, [1955], p. 59 — 76. — Vălogatott Munkăi, 1956, p. 104 — 105 [parţial]. — Scrieri militare alese, 1957, p. 125 — 129 [parţial]. — Opere alese, I, 1960, p. 91 — 104. — Scrieri alese, 1961, p. 98 — 112. — Ausgewăhlte Schriften, 1963, p, 141—162. 1 Actul conţinînd textul jurămîntului s-a păstrat: B.A.R., 6. DCCC.XIII; facsimilul său a fost dat de N. IOKGA, Ceva despre ocupaţia austriacă in anii 1789—1791, în Anal. Acad. Rom., Seria a Il-a, XXXIII, 1911 — 1912, p. 222. Noi ceşti aleşi dă neam boeri divaniţi ne făgăduim prin jurămint a cunoaşte ocrotitor al nostru pă prea strălucitul prea puternicul şi nebiruitul prinţip domnul, domnul Leopold al doilea, totdeauna înmulţitoru stăpînirii, craiul de Ungariia, de Boemiia din neam nestrămutat prinţip de Austriia, al nostru prea strălucit protector stăpînul multor ţări, să fim totdeauna plecaţi şi credincioşi, unind folosul pămîntului nostru cu enteresul stăpânirii sale, pentru binele de obşte şi unindu-ne iarăşi totdeauna cu cei rânduiţi comandiri spre săvârşirea celor prin putinţă trebuinţe ostăşeşti după starea şi puterea ţării, la care să ne purtăm cu toată înţelepciunea, cu luare aminte şi cu osărdiia cea mai cu amăruntul făr de a nu face întârziere din îndărătnicie şi păzindu-se privelegiurile ne făgăduim ca la cele prin putinţă spre ajutorul oştirii, cei pentru ocrotirea ţării, vom fi cu toată silinţa neînpublicănd cele ce sănt de taina slujbei. Şi păzind credinţa, cu cuviinţă să ne purtăm după cum îndatorează datoriia pe un credincios sfetnic şi person de cinste aşa întru adevăr. Verso. Aşa întru adevăr urmând şi Dumnezeu să ne fie întru ajutor amin. 1790 maiu 21, Bucureşti. Nota pe document Pentru acest jurămint au fost aşteptare pănă la zioa sfinţilor împăraţi Constand(in) şi Elena ce să prăznueşte la sfânta Mitropolie a ţării, care îi au creştinii de întăi împăraţi creştineşti. Când într-această zi făcîndu-se adunare dăplin la sfânta mitropolie, s-au săvârşit jurămîntu acesta înăuntru bisericii după slujba sfinţii liturghii. După care asemenea acestuia s-a oprit unul la arhiviia mitropolii iarăşi cu iscăliturile tuturor. Semnaţi : Cozma al Ungro-Vlahiei, Episcop de Rîmnic Filaretos, episcop de Buzău Dositeiu, Dimitrie Ghica Ban, Scarlat Cornescu vistier, Radu Slătineanu vornic, Constantin Creţulescu vel vornic, Constantin Ştirbei vistier, Matei Fălcoianu vistier, Radu Golescu vel logofăt, Ioani Damaris logofăt, Scarlat Câmpineanu vel agă, Ioan Canta[cuzino] vel spătar, Enzenberg. 348 G. ZÂNE şi EUENA G. ZÂNE Alexandru Lăpedatu care a studiat evenimentele Înclină a crede că boierii români n-au reuşit să mistifice pe austriaci; argumentele sale sînt două : actul conţine unele construcţii şi expresii care vădesc că ar fi vorba de o traducere din limba germană, şi că textul ar fi iscălit chiar de generalul baron Enzenberg. Trebuie avut in vedere că N. Bălcescu a preluat informaţia chiar din memoriile lui Ioan Cantacuzino şi este greu de presupus că spătarul scriindu-le a introdus o inexactitate atit de gravă, pentru că nu vedem ce interes ar fi avut; cit priveşte expresiile din text care amintesc de un original german este posibil ca ele să fi rămas în noua redactare, care s-a limitat la suprimarea pasajelor inconvenabile punctului de vedere românesc; semnătura lui Enzenberg putea fi pusă pe orice text şi pe cel trimis de la Viena, tradus probabil Ia Bucureşti, şi pe cel întocmit în capitala Ţării Româneşti, pentru că acesta nu ştia româneşte. Dacă translatorul Markelius nu s-a sesizat, cum spune Cantacuzino, Enzenberg putea iscăli orice. (Pretinsa mistificare a unui jurămint istoric în Ţara Românească la 1790, în Convorbiri Iile-rare, XLIV, 1910, p. 405). 8. Postelnicu Costandin Cantacuzino (p. 125-134) Ediţii: Magazinu isloricu pentru Dacia, I, 1845, p. 380 — 393; anexe p. 394 — 411; studiu publicat sub titlul : Biografie ; semnat N. B. La Gazelte de Roumanie, Buc., an II, 1882, nr. 159, 8/20 — 10/22 aprilie ; nr. 160, 9/21 aprilie; nr. 161, 10/22 aprilie; nr. 162, 10/22 aprilie, traducere de B. Florescu. N. Bălcescu, Biografii, 1884, p. 13 — 21 [fără anexe], — Biografii istorice, 1901, p. 41 — 60 [fără anexe]; ediţia a Il-a, 1910, p. 41 — 60. — Scrieri istorice, 1935, p. 171—183 [fără anexe]; ediţia a Il-a [1939], p. 167 — 178 ; ediţia a IlI-a, [1946], p. 217-232. — Monografii istorice, 1936, p. 75 — 90 [fără anexe]. Antologie, VI3, p. 807 — 817. N, Bălcescu, Opere, I1, 1940, p. 151 — 162 ; anexe, p. 297 — 305. — Opere complete, II, 1944, p. 151 —163 [fără anexe]. — Opere, I, 1953, p. 95 — 104; anexe, p. 105 — 113. — Scrieri alese, [1955], p. 77 — 89 [fără anexe], — Scrieri militare alese, 1957, p. 130 [parţial]. — Opere alese, I, 1960, p. 105 — 114; anexe, p. 114 — 125. — Scrieri alese, 1961, p. 113 — 123 [fără anexe]. — Ausgewăhlte Schriften, 1963, p. 163 — 178. NOTE ŞI MATERIALE 349 * Motto (lin Benjamin Constant este din scrierea : De l’esprit de la conquete et de l’asur-palion, dans leurs rapporls avec la civilisation europeenne, Hanovra, 1803. Textul original : „Mais aucun siecle ne sera jamais tellement desherite par le ciel, qu’il presente le genre humain tout entier, tel qu-il faudrait pour le despotisme. La haine de l’oppression, soit au nom d’un seul, soit au nom de tous, s'est transmise d’âge en âge. L’avenir ne trahira pas cette helle cause; il restera toujours de ces hommes pour qui la justice est une passion, la defense du faible un besoin. La nature a voulu cette succession; nul n’a jamais pu Tinterrompre; nul ne l’interroin-pera jamais; ces hommes cederont toujours â cette impulsion magnanime; beaucoup souffri-ront; beaucoup periront peut-etre ; mais la terre â laquelle ira se meler leur cendre sera soule-vee par cette cendre et s’entr-ouvrira tot ou tard”. După ediţia a IlI-a, Paris, 1814, p. 178 — 179. 3 Textul din Cronica numită a lui Tudosie sin Stoian ; colaţionat şi corectat după mss. B.A.R., nr. 5946, 1. 124 -127. 3 Documentele publicate în Anexe le avea de la cneazul Rodion Cantacuzino, rezident în Rusia, moşier şi în Ţara Românească (Paul Cernovodeanu, Istoricul turnului Coliei in documentele vremii, în Revista muzeelor, 1966, nr. 5). 9. Puterea armată şi arta militară la moldoveni în timpurile mărirei lor (p. 135-150) Ediţii: Magazinu istoricu pentru Dacia, II, 1846, p. 36 — 64 ; semnat.N. B. N. Bălcescu, Istoria românilor sub Michaiu Vodă Vitezul, 1878, p. 642 — 668; ediţia a Il-a, 1887, p. 672-700. Vricariul, XXII, 1893, p. 431 — 438 [parţial], X. Bălcescu, Mişcarea românilor din Ardeal la ISIS, 1908, p. 98 — 131 ; ediţia a Il-a, 1920, p. 98-131 ; ediţia a IH-a, 1927, p. 102-138. — Scrieri istorice, 1935, p. 93—116; ediţia a Il-a, [1939], p. 93 —115; ediţia a IlI-a, [1946], p. 121-152. — Puterea armată, 1936, p. 105 — 137. — Opere, I1, 1940, p. 163-184. — Opere complete, II, 1944, p. 79 — 101. — Scrieri sociale, 1947, p. 79 — 100. — Opere, I, 1953, p. 115 — 131 [cu omisiuni], — Scrieri militare alese, 1957, p. 131 — 153. — Opere alese, I, 1960, p. 132 —151 [cu omisiuni]. * * Ambele lucrări despre puterea armată sînt propriu-zis primele lucrări de istorie militară din istoriografia română. Ele deschid un capitol nou în cercetarea istorică, care s& va dovedi foarte fecund în cursul epocii care a urmat. Opinia publică le-a privit cu un deo- 350 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE •sebit interes la apariţia lor şi ele au continuat să rămină, in istoriografia română, ca două monografii remarcabile. Ceea ce le-a impus de la început este in primul rind informaţia> cu totul nouă şi bogată pentru acea vreme, dar mai ales spiritul în care au fost scrise, ideologia lor. Privite din acest punct de vedere, ele trebuie considerate în cultura română ca o contribuţie dintre cele mai preţioase la elaborarea ideologiei naţionale româneşti. Pentru a-şi alcătui informaţia, Bălcescu a cercetat tot ceea ce la vremea sa putea să-i stea la îndemînă: izvoare tipărite şi izvoare de arhivă. Recurge uneori, pentru prima dată, la letopiseţe încă necercetate. Foloseşte cu mare îndemînare, în a doua scriere, cronicarii moldoveni, Ureche, Miron şi Nicolae Costin. Descoperă în prima scriere pe Neagoe, ca scriitor militar, şi citează din el — după cum am arătat — pasaje substanţiale privitoare la strategia şi tactica militară. Amîndouă lucrările sînt călăuzite de aceeaşi concepţie, care stă la baza ideologiei pe care Bălcescu o profesează : cercetarea problemelor istorice în lumina ideii de naţiune, interpretarea şi aprecierea faptelor, ca fapte ale istoriei naţionale, propuneri de reformă militară. Nici un alt subiect, afară doar de istoria ţărănimii, nu-i inspiră mai multă simpatie. Oricît de sumară ar fi uneori expunerea, se simte că el retrăieşte evenimentele. în istoricul care reconstituie trecutul intîlnim adevăratul soldat care iubeşte oştirea, se mîndreşte cu vitejiile şi eroii ei, suferă de înfrîngerile ei. Subiectul ii oferea cele mai largi posibilităţi pentru a recurge în compoziţie la tehnica contrastelor. El pune în opoziţie, pe mari epoci istorice, ca toţi romanticii, trecutul şi prezentul: mărirea, gloria, vitejia de odinioară, decăderea, mizeria, laşitatea din timpul său. Din acest contrast el face o forţă educativă; idealizind trecutul, creează din el un exemplu şi un îndemn. în centrul ideologiei care prezidă ambele lucrări este ideea de patrie şi de naţiune. Societatea feudală pe care o evocă este o societate a naţiunii; instituţiile ei, armata, Intr-un anumit moment istoric, este o instituţie naţională. Chiar marile războaie au fost războaie naţionale. Idealul său social este o societate democrată, dar o societate militară totodată. Este un ideal dedus din învăţămintele istorice, nu din lecturi militare. Din faptele pe care le evocă, el trage concluzia că ţările române au fost libere şi independente, cită vreme au avut o armată naţională, iar această armată au dat-o toate clasele societăţii. Unitatea internă a societăţii a creat în trecut unitatea, tăria şi disciplina armatei. Războaiele naţionale au fost in realitate — după Bălcescu — războaie defensive ; românii n-au practicat agresiunea armată, ci ei şi-au apărat ţara şi nimic altceva. Spre deosebire de acestea, războaiele „ostăşeşti”, lupta între pretendenţi pentru tron, la care poporul lua prea puţin parte, au fost lupte mercenare care au contribuit la decăderea ţării şi a armatei. „Ticăloşia domnilor” dintr-o anumită perioadă a adus decăderea armatei; apar cetele nefaste de oşti mercenare, războaiele interne ; dezagregarea. Bălcescu insistă in mai multe rînduri asupra raportului dintre starea socială şi instituţiile militare. Acestea decad ca o consecinţă a decăderii interne. Indiferent de modul cum judecăm azi valoarea ştiinţifică a acestor lucrări, ambele scrieri sînt două strălucite lecţii de patriotism. Aceasta este esenţa şi semnificaţia lor. N. Bălcescu are viziunea că într-o zi, undeva pe un cîmp de război, armata naţională va cîştiga independenţa şi unitatea naţională. O critică mai mult tehnică a scrierii lui N. Bălcescu de B. P. Hajdeu, Studii critice •assupra istoriei române. Duoi secoli din viefa ostăşescâ a Moldovei. 14i0 — 16H0, I, Nicolae Băt-■cescu, în Buciumulu, an. II, 1864, nr. 214, 4/16 april, p. 855 — 856. NOTE ŞI MATERIALE 35H Cu prilejul publicării acestei lucrări, Costache Negri a scris următoarele versuri: Pentru Bălcescu Ce rîvnă spre Maica Ţară, inima ta mult pătrunsă Tu ce faci a se renaşte nişte vechi isvoare-ascunsă A strămoşilor izbînde, te-ai muncit a da-n lumină, Ş-a lor verde bărbăţie de fapte voinice plină. Astă muncă, astă rîvnă, au în sine-şi mulţumire, Căci tu eşti întîi avutul ce culegi cu răsplătire In comori necunoscute, ce-au fost pradă de uitare Din a căror bogăţie tu reverşi îmbelşugare. Nu uita că-n întuneric, pipăind scumpe cercări Deşi rîul ne desparte, prin al său curs între ţări, Tot luceşte o făclie de prietene scîntei, Pe a căror mică pară, tu drept pravăţ să o ei, Ca să-ndrepţi gîndu-ţi vrodată spre Mînjina ce jeleşte, Că norocul nestatornic de prieteni o lipseşte .. . Mînjina, 11 aprilie 1846. (C. Negri, Versuri, proză, scrisori, cu un studiu asupra vieţii sale de E. Gîrleanu, Buc., 1909, p. 86-87). 2 N. Bălcescu citează după un manuscris, o compilaţie de cronici şi anume Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace 1675 ; între textul tipărit al cronicii şi textul din motto sînt unele deosebiri care parte provin din deosebirile dintre texte, parte desigur din modul de transcriere. Dăm textul din ediţia P. P. Panaitescu : Zac 2. O! Moldova, di ar hi domnii tăi carii stăpînescu în tine toţi înţelepţi, încă n-ai peri aşe lesne. Ce, domniile neştiutoare rîndul tău şi lacome sîntu pricine perirei tale. Că nu caută să agonesască şie nume bun ceva la ţară, ce caută desfrînaţi numai în avuţie să strîngă, care apoi totuş să răsipeşte şi încă şi cu primejdii caselor lor, că blăstămul săracilor, cum să dzice, nu cade pre copaci, cîtu de tărdzîu (Miron Costin, Opere, Buc., 1958, p. 66). N. Bălcescu ia informaţia despre cele trei republici din Cantemir. însă între textul său şi acel al lui Cantemir este o diferenţă semnificativă; în timp ce Bălcescu, exagerînd regimul de drept al celor trei ţinuturi, spune că ele erau „Staturi” deosebite în statul Moldovei, Cantemir spune numai că locuitorii acestor trei ţinuturi nu erau supuşi nici unui boier, şi trăiau ,,ca într-un fel de republică”. Deosebirea este esenţială. Bălcescu, atras de ideile moderne ale democratizării statului, îşi proiectează şi de această dată sentimentele în trecut, fixînd republicii, şi la români, origini îndepărtate; de aici opinia neistorică după care „frumoasele instituţii republicane sînt foarte vechi în Moldova”, că pe timpuri îndepărtate au existat mai multe republici, în sfîrşit că instigatorii din Cimpulung — despre care vorbeşte tot Cantemir — care se alăturau cîteodată cu ţinut cu tot Poloniei ar fi fost „capete revoluţionare”. Despre uciderea dărăbanilor, dată în textul din notă, versiunea din textul tipărit, are uşoare deosebiri : 352 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE . .iar bieţii dărăbani, părăsiţi de călăreţii, să buldzisă la o rîpă deasupra Tăuteştilor ţi să apăra. Ce au venit lăşii de le-au făgăduită viaţă, numai să-ş dea armele. Şi au credzutu •dărăbanii şi au dată armele de la sine. Şi dacă le-au luată armele leş ii au intrată cu săbiile Intr-Inşii şi au perită toţi acolea. Le stau movilele şi până astădzi deasupra satului Tâu-teştilor” (p. 62). Aceeaşi observaţie şi pentru alte citate din cronică. Astfel : Era la Ştefan Vodă dărăbanii foarte îmbrăcaţi bine, după credinţa ceia ce făcuse, de stâlusă cu dinsul la rădicarea boierilor, cum n-au fostă nice la o domniie grijită bine pedes-trimea, cu haine tot de feleandrăş, cu nasturi şi cu ceprage de argintă, în pilda haiducilor •de Ţara Leşască, cu pene de argintă la cumănace şi cu table de argintă la şoldure pe lădunce (p. 62-63). 3 Bătălia de la Bîrlad (20 ianuarie 1475) este de fapt bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475. Informaţiile asupra bătăliei şi a tacticii folosită de Ştefan cel Mare, Bălcescu le lua din Ureche nu din Miron cum arată în notă; toate datele, cu excepţia numelui localităţii şi a zilei — care poate fi o greşeală, sînt luate din Letopiseţul Ţării Moldovei; mărimea armatei turceşti, numărul şi alcătuirea armatei lui Ştefan. Denumirea de bătălia de la Bîrlad vine probabil din faptul că în Letopiseţ se arată că o mică parte din armata moldovenească fusese amplasată în lunca Bîrladului, cu buciume şi trîmbiţe, ca să amăgească pe turci. Informaţia despre bătălia de la Docolina din 1577 dintre Ioan Potcoavă şi Petru Şchiopul este luată numai din Ureche nu şi din Miron Costin ; pe Ungă cirezile de vaci din textul JLetopiseţului, se mai adaugă erghelii de cai; comparaţia cu tactica lui Anibal în bătălia de la .Zama aparţine lui Bălcescu. 10, Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri (p. 151-162) Ediţii: Magazinu istoricu pentru Dacia, Buc., II, 1846, p. 229 — 246 ; anexe p. 247—308; semnat N.B. Foia de agricultură practică, Iaşi, II, 1859, nr. 5, p. 75 — 82 [fără anexe]. Dîmboviţa, Buc., VI, 1864, nr. 2, 13/25 mai, p. 4; nr. 3, 15/27 mai, p. 10 — 11; nr. 4, 17/29 mai, p. 13 — 15, anexe nr. 7, 25 mai/6 iunie, p. 26 —28; nr. 8, 27 mai/8 iunie, p. 30—31; nr. 9, 29 mai/10 iunie, p. 35 — 36; nr. 10, 31 mai/12 iunie, p. 40; nr. 11, 3/15 iunie, p. 43 — 44; nr. 12, 5/17 iunie, p. 47 — 48. Ţeranul român, I, 1862, nr. 22, 15 aprilie, reproduce după Magazinu istoricu documentele din 1746 şi 1749. N. Bălcescu, Istoria Românilor sub Michaiu Vodă Vitezul, 1878, p. 297 — 306 [parţial, fără anexe]; ediţia a Il-a, 1887, p. 314 — 323 [parţial, fără anexe]; ediţia a IlI-a Buc., [1929], p. 223-229 [parţial, fără anexe]; ediţia a IV-a, Buc., [1937], p. 226-233 [parţial, fără anexe], ediţia a V-a, Buc., [1942], p. 226 — 233 [parţial, fără anexe]. NOTE ŞI MATERIALE 353 N. Bălcescu, Istoria românilor sub Mihaiu Vodă Viteazul, însoţită de o precuvîntare şi note de Al. I. Odobescu. 3 voi., Buc., ediţiune şcolară, 1894—1895, II, p. 135 — 146. — Autori români, vechi şi contemporani; ediţie nouă, 1898 — 1900, II, p. 135 — 146. — Opere complete, I. Istoria românilor sub Mihaiu-Vodă-Viteazul, Buc., 1902, p. 235 — 241 [parţial, fără anexe]. — Biblioteca Scriitorilor Români, ediţiunea Minerva; ediţiunea a Il-a, 1910, p. 259 — 266 [parţial, fără anexe]. Acte şi legiuiri privitoare la chestia ţărănească, publ. de D. C. Sturza-Scheianu, Buc., 1908, Seria I, voi. IY, p. 33 — 44 [fără anexe], N. Bălcescu, Patru studii, 1928, p. 51 — 62 [fără anexe]. — Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, ediţie completă publicată de Al. Odobescu, Buc., [1929], p. 415 — 427 [parţial, fără anexe], — Biblioteca pentru toţi, nr. 1206 — 1213. — Scrieri istorice, 1935, p. 117 — 134 [fără anexe]; ediţia a Il-a, 1939, p. 117 — 133; ediţia a IlI-a, 1946, p. 153 — 173. — Monografii istorice, 1936, p. 91 — 112 [fără anexe]. Antologie, VI3, p. 763 — 772 [fără anexe]. N. Bălcescu, Opere, I1, 1940, p. 185 — 198 ; anexe p. 306 — 333. — Viaţa şi opera, 1942, p. 35 — 52 [fără anexe], — Opere complete, II, [1944], p. 181 — 196 [fără anexe], — Scrieri alese, [cu o prefaţă: Nicolae Bălcescu. Schiţă asupra vieţii şi operei sale de Gh. I. Georoescu şi un articol: Nicolae Bălcescu antemergătorul de Eugen Jebeleanu, [Buc.], 1947, p. 21—42 [fără anexe]; ediţia a Il-a, 1949, p. 17 — 36 [fără anexe], — Biblioteca de buzunar, nr. 36. — Scrieri sociale, 1947, p. 101 — 116 [fără anexe], — Opere, 1952, p. 144 — 157 [fără anexe]. — Opere, I, 1953, p. 133 — 144; anexe p. 145 -171. — Ausgewăh/te Schriften, 1953, p. 38—56 [fără anexe], — Scrieri alese, [1955], p. 90 — 106. — Vălogatott Munkdi, 1956, p. 106 — 123 [fără anexe], — Scrieri militare alese, 1957, p. 154 — 156 [parţial]. — Opere alese, I, 1960, p. 152 — 164; anexe p. 164 — 198. — Scrieri alese, 1961, p. 124 — 137 [fără anexe]. — Ausgewăhlte Schriften, 1963, p. 179 — 199 [fără anexe]. Gtndirea românească In epoca paşoptistă (1830 — 1860). Antologie, studiu şi bibliografie de P. Cornea, text stabilit, note şi medalioane biografice M. Zamfir, I, Buc., 1969, p. 298-309 [parţial]. * Despre starea soţială este unul dintre cele mai remarcabile articole publicate plnă la 1848 în publicistica românească, totuşi a rămas insuficient cercetat. Amintit în cîteva rînduri în epoca luptelor pentru reforma agrară, de abia in 1891 un glas, într-adevăr autorizat, avea să 23 - c. 610, 354 G. ZÂNE şi ELfENA G. ZÂNE formuleze o dreaptă judecată asupra lui. în şedinţa solemnă din 1/13 aprilie 1891 a Academiei Române, M. Kogălniceanu spunea următoarele : „în 1846, Nicolae Bălcescu a publicat în Magazinul istoric lucrarea sa asupra stărei sociale a muncitorului plugar în statele române, în care fiecare frază este un strigăt la cer în favoarea nenorociţilor asupriţi. Astăzi încă această lucrare este pledoierul cel mai elocvent şi cel mai veridic în favoarea maici reforme, care de-abia s-a putut săvirşi în 1864. Cuvintele lui Bălcescu în curînd aveau să pună chestiunea la ordinea zilei ...” (ĂI. Kogălniceanu, Desrobirea ţiganilor. Oborirea pronunţiilor şi privilegiilor de naştere şi de castă. Emanciparea ţăranilor, în Anal. Acad. Rom., Partea adm. şi Desbatcrile, XIII, 1890 — 1891 ; ĂI. Kogălniceanu, Scrieri alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dan Simonescu, ed. a Il-a, Biblioteca pentru toţi, Buc., [1956], p. 412). Cu 38 de ani mai înainte, Ăl. Kogălniceanu se ocupase la fel de studiul lui N. Bălcescu, dar de această dată pentru a formula rezerve faţă de interpretarea pe care acesta o dăduse „ legăturii” lui Mihai Viteazul . . .: „Mulţi învinovăţesc pre Mihai Viteazul că el a făcut acest pacat cătră naţia sa numai după îndemnul aristocraţiei”, şi în josul paginii adaugă nota : „Această nedreaptă învinovăţire se face de d. N. Bălcescu. Vezi Magazinul istoric pentru Dacia, II, p. 327. Eu socot — continuă M. Kogălniceanu — că Învinovăţirea este nedreaptă şi asupra lui Mihai Vodă şi asupra boierimii româneşti, care are a-şi imputa destule alte vini, fără a fi însărcinată şi cu aceasta”. Ăl. Kogălniceanu însă citează, însuşindu-şi aprecierea lui Bălcescu privind urmările nefaste ale serbiei asupra ţării întregi; „ Şerbirea claselor de jos a societăţii de cătră clasele de sus trase după sine şerbirea ţărci” (Sclavie, vecinătate şi boieresc, prefaţa sub titlul Ochire istorică asupra sclaviei la cartea Coliba lui Moş Toma de Harriet Beecher-Stowe, trad. de T. Codrescu, Iaşi, 1853 ; ĂI. Kogălniceanu, Scrieri alese, p. 287, 288, 292). O recunoaştere a însemnătăţii acestui studiu, tirzie, este drept, dar de cea mai mare autoritate, o face N. Iorga, care consideră articolul lui Bălcescu „ o lucrare revoluţionară” alcătuită „ pe o largă bază de istorie universală, trecînd şi de marginele Europei şi întrebuinţînd un sistem de raportare la mediu, care se va intilni apoi la un Buckle, căruia i-a făcut faima, şi la un Draper”. Concluziile articolului sînt după N. Iorga ,, de o claritate impresionantă”, împotriva părerilor lui ĂI. Kogălniceanu şi ale atîtor istorici români, N. Iorga aprobă chiar interpretarea pe care Bălcescu o dă „ legăturii” lui Mihai. Ceea ce surprinde este că după N. Iorga propunerile de reformă pe care le cuprinde studiul din 1846 ar fi fost în vederile lui Bibescu. Or, cum puteau fi aceste propuneri, revoluţionare la acea dată, egalitatea de drepturi, „ drepturi deopotrivă” şi îmbunătăţirea materială a claselor de jos, in vederile unui domnitor, exponent al marii boierimi'? Textul lui N, Iorga merită reprodus în întregime : « Şi aceasta este o lucrare revoluţionară, firea însăşi a tinărului istoric fiind îndreptată spre revoluţie, precum o arată şi printr-un motto din Ălirabeau : „privilegiile se vor sfîrşi7 dar poporul rămîne veşnic”. Pe o largă bază de istorie universală, trecînd şi de marginile Europei şi întrebuinţînd un sistem de raportare la mediu care se va întîlni apoi la un Buckle, căruia i-a făcut faima, şi la un Draper, Bălcescu arată pe vechii români adăpostiţi în munţi pentru libertate şi coborîndu-se de acolo tot ca oameni fundamental şi deplin liberi. El se ridică împotriva părerii că domniile au fost întemeiate prin cucerire, aşa îneît ar fi dintru început o rasă dc domni şi o rasă de supuşi, precum o afirmase, tot pentru a sprijini critice şi lupte politice, pentru Franţa, un Augustin Thierry, influenţat, de altfel, el însuşi de exemplul englez studiat în amănunte de dinsul. Deci statul n-a fost la început stăpînitorul de brazde pe care le-a împărţit apoi din mila sa şi-şi va fi păstrat astfel şi dreptul de a lucra NOTE ŞI MATERIALE 355 şi mai departe în acest sens. Prin menţiunea documentelor ungureşti se arată că e falsă ideea ţării pustii care ar fi să se facă din nou. îi convin lui Bălcescu şi ştirile de la Cantemir despre aşa-zisele vechi republici şi e bucuros că a găsit teoria vechii locuiri înainte de domnie şi în actul din 1817 al Adunării moldoveneşti. Aceasta pînă ce se va scrie o istorie completă, în pregătire, „un tratat cronologic ce lucrăm asupra domniilor”. Nici vorbă, deci, de o „feudalitate” ca aiurea. Moşnenii se păstrează şi acuma mai ales în partea muntelui, urmaşi ai vechii proprietăţi, perfect libere. La cîmpie numai, era un ager publicus de împărţit, dar şi aici rămăsese aşa de puţin loc gol, încit domnii, pentru a mai face danii, au trebuit să cumpere şi ei de la moşnenii din jos. Urmă o colonizare, la munteni, şi cu fugarii de peste Dunăre. Mai tîrziu numai, slăbiciunea ţăranului se coborî şi până la înjosirea clăcii. Nici partea glorioasă a ţăranilor în apărarea ţării, îndată ameninţată, nu le-a putut scăpa libertatea; „sila” se adause la o vînzare care nici aceea nu era de bunăvoie. Aşa se ajungea la „acea monstruozitate socială ca o ţară întreagă să robească la vreo cîţiva particulari”. Şi se creă» nu o adevărată nobilime, pe care Bălcescu o contestă, desigur spre marele scandal al acelora care, părăsind vechea numire de „boierime”, începeau să întrebuinţeze termenul nou, de ..nobleţă”, ci numai „o aristocraţie de bani sau de stare”, adică de rang, — ca a cinovnicilor Regulamentului Organic. „Robia gloatelor” îi era baza economică. Istoricul plin de admiraţie al lui Mihai Viteazul nu lipseşte să arate că putinţa strămutărilor ţăranului, rămas fără pămînt, a fost oprită de marele luptător printr-un act care e calificat de „barbar”, dar boierimea e aceea care l-a silit — ceea ce e adevărat şi pentru cit era „boier'’ în Mihai însuşi. Rezultatele se arată cu o hotărîre impresionantă, pe care regimul lui Bibescu-Vodă o îngădui numai pentru că acestea erau şi vederile noului domn : „Ţara se împărţi în două tabere vrăjmaşe, avînd interese împotrivite. De atunci poporul se făcu nesimţitor la glasul domnului şi al boierilor, nu mai vru a se jertfi pentru o patrie unde nu i s-au lăsat drepturi şi pentru o libertate de care el nu se putea bucura, şi ţara, în loc de a se realţa” — se vede influenţa jargonului nou al lui Eliad — „merse cu grăbire spre scădenie”. Actul de eliberare din 1746, care se şi reproduce, nu e aici al lui Constantin Mavro-cordat, cum a fost în adevăr, ci misticul romantic vede în el pe „Dumnezeu care vorbi In inimile celor puternici ai ţării”. Dacă nu s-a mai mers pe această cale, e că de acolo înainte Divanurile n-au mai fost adevărate Adunări ale ţării. Astfel nu se făcu, ca în Ungaria actuală, o răscumpărare de pămînt sau un regim de embatic, ci un regulament de muncă a pămîntului, prin „ponturile” ce cunoaştem. Se semnalează aici — şi numai aici — îndoitul fapt că nu i se mai dădură ţăranului măcar uneltele de lucru şi că, acesta, deprins cu o supunere desăvârşită la orice poruncă, urmă şi mai departe cu această deznădăjduită ascultare, adăugîndu-se acum şi povara birului personal. „Niciodată ei nu erau siguri de munca lor, niciodată ei nu ştiau de vor mînca pîinea ce au sâmănat”. De aici inerţia economică sau fuga peste hotare; de aici haiducia în masă. „împrejurări fatale” împiedicară răscoala ţăranilor sub Tudor de a-şi atinge scopul, care ar fi fost numai social, ce se cîştigă atunci folosi numai „claselor înalte”. Se trece discret asupra muceniciei ţăranilor sub ocupaţia rusească, în vremea ultimului război. Decla-rînd că are la îndemînă corespondenţa dintre „Guvernul trecut şi Obştească Adunare”, Bălcescu îşi interzice deocamdată s-o publice, dar va veni vremea să se judece fiecare după faptele sale. El doreşte ca apăsătorii înşişi să se convingă. „Căci vai de acele naţii unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor 1 Exemplul 356 G. ZÂNE şi EliENA G. ZÂNE vechi şi cel recent al Poloniei pot da, în această privinţă, o învăţătură » (N. Iorga, Isloria românilor, voi. IX, Buc., 1938, p. 108 — 110). Ceea ce trebuie reţinut din această lucrare care inaugurează, la noi, cercetările de istorie socială şi de istorie agrară, în afară de ce a subliniat N. Iorga, după cum se vede mai sus, sint cele două teze majore, reprezentînd caracteristicile istoriei sociale româneşti: teza formării marii proprietăţi prin uzurpaţiune şi teza derivării servajului din relaţiile de producţie, din sistemul de clacă. Despre ambele teze pe larg in G. Zâne, Capitalul şi relaţiile agrare din Principatele Române, in Lupta de clasă, seria a V-a, an. XLVII, 1967, aug. Atenţia cercetătorului este atrasă în acelaşi timp de critica pe care o face reformelor agrare ale lui C. Mavrocordat şi de imputaţia pe care o aduce soluţiei care a fost atunci adoptată. Critica şi soluţia propusă reprezintă exact poziţia lui N, Bălcescu în chestia agrară a epocii sale. El reproşează reformelor că nu au împroprietărit pe ţărani, care ar fi trebuit să plătească pentru pămîntul obţinut o despăgubire „potrivită şi omenească”, sau măcar nu i-a recunoscut ca posesori embaticari pe partea din moşia boierească pe care o lucrau. Soluţia reformei prin consfinţirea posesiei embaticare cu „o plată uşure” este soluţia mişcării revoluţionare de la 1840; reactualizînd-o, înseamnă că în 1845, reforma pe această bază era încă în discuţie ; soluţia prin împroprietărire cu despăgubire, după referinţele lui Bălcescu însuşi, a fost adoptată de Partidul Naţional în 1846, în locul celei din 1840 (G. Zâne, Mişcarea revoluţionară de la 1840 din Ţara Românească, în Studii şi materiale de istorie modernă, III, 1963, p. 22.3 şi urm.). Vorbind de amîndouă, ne lasă impresia că în momentul cind redacta acest articol, Bălcescu, şi probabil şi alţi din contemporanii săi, parlizani ai unei reforme agrare, nu erau încă definitiv decişi pentru o soluţie sau alta. Dar criticind reformele lui Mavrocordat de pe poziţiile epocii sale, Bălcescu nu a pus şi problema dacă în adevăr la mijlocul secolului al XVIII-lea ar fi fost posibile astfel de reforme. Cercetătorul de azi este surprins de însuşi titlul lucrării; N. Bălcescu introduce două expresii aproape neuzitate în limbajul român al epocii : „starea soţială” şi „muncitori plugari” ; ambele cred că i-au fost sugerate de literatura istorică sau economică franceză de orientai-radicală ori socialistă. N. Bălcescu este îndeosebi ataşat de termenul „social”; vorbindu-se de starea socială, se înţelegea condiţia claselor sărace, nu a celor avute ; va întrebuinţa şj mai tlrziu acest termen, deşi după 1848 este ca şi proscris din limbajul curent; expresia de „muncitori plugari” pentru ţărani, expresie la care va renunţa în lucrări ulterioare, ne aminteşte )a fel de literatura franceză din epoca 1840 privitoare la clasele muncitoare, în special cele urbane. Adoptînd acest titlu, el voia, foarte probabil, că sugereze, chiar de la început, poziţia sa în chestia ţărănească. Publicarea studiului Despre starea soţială a provocat, cum era de aşteptat, contrarietate in cercurile marilor boieri. La 8 august 1846, Gr. Alexandrescu, informînd pe C. Negruzzi despre neaşteptata plecare a lui Bălcescu în străinătate, ii spunea că un recent articol al acestuia a provocat o mare agitaţie şi că „măririle” „au strigat îndestul”. Poetul deşi vorbeşte despre ; ,o pricină a Bălcescului” nu crede totuşi că articolul ar fi fost motivul precipitatei plecăr1 a prietenului său. Totuşi Bălcescu spune mai tirziu că depărtarea sa de ţară n-a fost de bună voie; „fui silit în 1846 a-mi părăsi ţeara”. Bălcescu a plecat din ţară pentru a se pune la adăpost de cine ştie ce neplăceri obişnuite în cursul epocii, în materie de infracţiuni de presă, tocmai în legătură cu acest studiu. Despre starea soţială era un îndrăzneţ act de acuzare împotriva clasei boiereşti şi demasca mijloacele violente şi josnice prin care s-a format marea proprietate; în el se dezvăluia, pentru prima dată în publicistica noastră, „prigonirea înver- NOTE ŞI MATERIALE 357 sunată de mai multe veacuri a claselor de jos de către clasele de sus”, şi autorul cere pentru fericirea „patriei comune” ridicarea claselor de jos, a gloatelor robite, drepturi deopotrivă şi îmbunătăţirea stării materiale a poporului. Atacul viguros împotriva clasei boiereşti, revendicările pe care le formula în numele claselor oprimate, prevestirile sumbre pe care le făcea la adresa stăpînitorilor : „ vai de acele naţii unde un mic număr de cetăţeni Îşi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor! Ele per”, totul în acest studiu era de natură să înverşuneze împotriva lui N. Bălcescu marea boierime, şi publicarea sa autorizată să provoace un adevărat scandal în rindurile clasei stăpînitoare (G. Zâne, Aspecte noi ale vieţii lui N. Bălcescu, în lumina unor documenie inedite, în Studii, XIII, 1960, nr.l). Gr. Tocilescu spune că articolul a provocat o atît de mare indignare între boeri, încît guvernul a voit să aresteze pe autor, dar că Bălcescu, ajutat de amicii săi, a putut pleca în 24 de ore. (Nicolae Bălcescu. Viaţa, timpul şi operele sale, Buc., 1876, p. 36). Este posibil ca Tocilescu să fi avut informaţia chiar de la familia lui N. Bălcescu. Despre locul acestui studiu în literatura socială română : G. Zâne, Sur quelques theses de la litleralure economique roumaine de l’epoque 1840—1864 concernant le probleme agraire, în Revue roumaine des Sciences sociales, Serie de Sciences economiques, t. 10, 1966, nr. 2, p. 171-192. * Motto este luat dintr-un discurs pe care marele tribun trebuia să-l rostească la 7 februarie 1789, în Adunarea de Stări din Provence, dar pe care nu l-a mai ţinut, şedinţa prorogîndu-se, Mirabeau a depus textul la un notar şi l-a publicat. Titlul discursului, aşa cum a apărut: Reponse aux protestations faites au nom des prelats el des possedant-fiefs de l’Assemblee des Etats de Provence contre discours precedent. Pasajul din care este extras motto este următorul: ,, Malheur aux ordres privilegies si c’est lâ plutot l’homme du peuple que celui des nobles, car Ies privileges îiniront mais le peuple est eternei”, Oeuvres de Mirabeau precedees d’une notice sur sa vie et ses ouvrages par N. Meri.hou, voi. VII1, Discours et opinions, Paris, 1825. * * Citatul din M. Kogălniceanu, aşa cum este făcut în traducerea românească, descoperă dintr-o dată, printr-o omisiune vădit intenţionată, poziţia politică a lui Bălcescu faţă de regimul din Principate. Dăm textul lui Kogălniceanu, din partea ultimă a citatului, şi traducerea lui Bălcescu, pentru a se vedea mai clar din ce consta omisiunea şi ce semnificaţie avea: ... ce sentiment de crainte que le produit de leurs travaux ne devienne le patrimoine de leurs perseeuteurs, produisit l’apathie, et l’apathie enfanta la paresse, vice qu’on reproche tant aux Valaques et que Ies pagsans aujourd’hui, jouissant d’un gouver-nement paternei, commence ă abandonner. Aussi on voyait bien souvent beaucoup de ces malheureux poussăs au dăsespoir ou dăserter la Valachie . . . (p. 526 — 527). Temerea ca productul muncei lor să nu cază în mîna asupritorilor lor produse apatia, şi apatia născu lenea, viţiu ce li se impută acum atît de mult. Astfel se vedea mulţi dintr-înşii în desperarea lor a-şi părăsi ţara ... (supra p. 159) 358 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE N. Bălcescu omite, după cum se vede, pasajul subliniat de noi în text; ca atare lasă de o parte elogiul pe care M. Kogălniceanu îl aducea regimului din Ţara Românească. Omisiunea este fără îndoială intenţionată. Ea reflecta adversitatea bine cunoscută a lui Bălcescu faţă de Alex. D. Ghica, domn în Ţara Românească la data cînd Kogălniceanu îşi publica lucrarea, cît şi ostilitatea sa faţă de întregul regim cu care se afla în luptă. Ceea ce surprinde este faptul că Bălcescu se abate de la o regulă consacrată deja pe vremea sa şi dă un citat incomplet, fără a-şi avertiza, într-o formă sau alta, lectorii. Cunoscînd condiţiile în care M. Kogălniceanu a putut tipări lucrarea sa, în care i s-au impus părerile lui Mihai Sturza, rămîne îndoielnic dacă pasajul adus în discuţie reprezintă poziţia autorului. 11. Filosofie soţială (p. 163-169) Ediţii: Foaie pentru minte, inimă si literatură, IX, 1846, nr. 4, 21 ianuarie, p. 30—32; nr. 5, 28 ianuarie, p. 33 — 35; şemnat N. Bălcescu. Revista generală a invăţămtntului, Buc., XV, 1927, nr. 10, decembrie, p. 632 — 636. N. Bălcescu, Opere, I1, 1940, p. 199 — 206. — Scrieri sociale, 1947, p. 123 — 131. — Opere, I, 1953, p. 173-179. — Opere alese, I, 1960, p. 126 — 131. 1 N. Bălcescu recenzează lucrarea lui Louis Aime Martin, Educaţia mumelor de familie sau civilisaţia neamului omenesc prin femei, tradusă de I. Negulici, din care au apărut două volume, în Bucureşti, I-ul în 1844 la Walbaum, şi al II-lea în 1846 la Eliade. Cartea a fost publicată în fascicule — 12 în total; cite şase de fiecare volum. Recenzia priveşte volumul I-iu, tradus „slobod după a patra ediţie”, şi are specificaţia : „Scriere încoronată de Academia franceză”. Lucrarea originală, cu titlul De Veducation des meres de familie, ou de la civilisation da genre humain par Ies femmes, fusese publicată la Paris, încă din 1834. Titlul de Filosofie soţială pus în fruntea recenziei lasă impresia că ori Bălcescu, ori redacţia Gazetei de Transilvania a voit să dea o mai largă semnificaţie unei dări de seamă, ceva mai ample, în adevăr, decît obişnuitele recenzii ale timpului. Louis Aime Martin, scriitor de redusă însemnătate în Franţa, este mult admirat la noi; era firesc să fie tradus (D. Popovici, Louis Aime Martin şi proiectele româneşti de biblioteci universale de la Bucureşti, în Rev. ist., XXII, 1936, nr. 7 — 9, p. 225 — 234 ; I. Heliade Rădulescu, Opere, ediţie critică cu introducere, note şi variante de D. Popovici, I — II, Buc., I, 1939, p. 46—47, şi II, 1943, p. 466 — 469). Dar recenzia lui Bălcescu nu credem că implică o admiraţie oarecare pentru scriitorul francez şi ca atare o adeziune la concepţia de cosmopolitism umanist a acestuia şi la fetişizarea rolului pe care l-ar putea avea femeia mamă în opera de reformă a societăţii. Unele aprecieri elogioase cu caracter general, din text scriere ,, luminată, înfocată, plină de convincţie”, ,, pagine sublime”, credem că exprimă mai mult sentimentul curent în cultura română de atunci faţă de moralistul francez, decît o NOTE ŞI MATERIALE 359 atitudine proprie. Ai ine Martin era citit mult la noi, dar chiar oamenii cultivaţi nu sînt prea bine edificaţi asupra poziţiei sociale a acestuia. La Brussa, exilaţii români îl discută alături de Proudhon şi Lamennais (G. Fotino, op. cit., III, p. 193). în concepţia generală a lui Bălcescu nu se constată nici o influenţă a lui Aime Martin. Dimpotrivă, el îşi exprimă rezerve, chiar in recenzie, faţă de idealismul excesiv al acestuia şi mai ales faţă de unele teze majore ale scriitorului atit de apreciat, cu privire la pretinsul destin istoric al Nordului care ar avea misiunea de ,,a coprinde şi civiliza Orientul”. ,, Doctrină fatalistă” — cum o caracteriza recenzentul —, de fapt o idee politică de circulaţie curentă în anumite doctrine de reformă socială şi care ,, contrazice la toate celelalte idei ale d. Aime Martin”, şi N. Bălcescu o combate, cu drept cuvînt, şi ii opune propria sa atitudine, spunînd : „ noi credem că vremile concuistelor a trecut, că duhul concuistei doarme cu Napoleon în mormintul său şi că nimic nu-1 va mai deştepta . . .”. N. Bălcescu, recenzind o lucrare de filozofie socială cu un conţinut in afară de preocupările sale din acei ani, n-a avut în vedere, bănuim, opera în sine, după cum am spus, a unui autor mediocru, cît mai ales persoana traducătorului. l.D. Negulici este o personalitate complexă ; pictor, desenator şi litografist, traducător, lingvist şi jurnalist, tinărul cimpulungean s-a impus repede atenţiei contemporanilor. Ca pictor este un portretist căutat, iar ca publicist dispune de bunăvoinţa lui Eliade. Astfel, in recenzia lui Bălcescu trebuie să vedem mai înainte de toate un gest de simpatie şi de apreciere personală. Anii frămîntaţi ai acestei epoci îi vor despărţi un timp, după ce îi uniseră în viitoarea revoluţiei. Dar l.D. Negulici, eliadist intransigent, obosit de atîtea certuri, bolnav, înainte de a-şi incheia şi el viaţa în exil, găseşte faţă de Bălcescu dreapta judecată şi-l dă lui Eliade ca exemplu de adevărat patriot, în ale cărui scrieri cineva „vede numai naţia şi ale naţiei” (L. Dracopol,/. Negulici, 1812—1851, Buc., 1934 ; Gh. Oprescu, Grafica românească in secolul al XlX-lea, I, Buc., 1942, p. 19—20, 297 ;Pictura românească în secolul XIX, ed. a Il-a, Buc., 1943, p. 71 —79; P. Constantinescu-Iaşi, Trei pictori români in revoluţia de ta 1848, in Studii, III, iulie-septembrie 1948; Dan Grigokescu, Trei pictori de la ISIS, Buc., [1967]. Despre concepţia generală a lui N. Bălcescu a se vedea şi studiul : Miron Constaxtinescu, Nicolae Bălcescu — 150 de ani de la naştere, în Lupta de clasă, XLIX, 1969, nr. 6, p. 77-84). Recenzind o traducere N. Bălcescu se încadra în programul şi activitatea „Soţietaţii pentru înaintarea literaturii”, înfiinţată în 1845 şi printre ai cărei membri fondatori a fost şi el. Dăm mai jos următoarea adresă, fără dată, imprimată, pe care este consemnat şi numele său printre ale celorlalţi membri ai comitetului (vezi şi X. Băi.cescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 476-477). Domnului Domn marelui clucer Constând. Glogoveanu, Domnule, Subtiscăliţii, alcătuind pe anul acesta comitetul asoţiaţiei întocmită pentru înaintarea literaturii noastre, au cinste a vă adresa aci alăturata foaie de suptscripţie. Scopul aceştii asoţiaţii este ca cu fondurile ce se vor aduna dintr-această subscripţie să se tipărească traducerile ce se vor face în limba rumănească din scrierile clasice şi elementare ce ne lipsesc cu totul şi ne sînt de neapărată trebuinţă, precum şi scrierile originale ce se vor încuviinţa, de către acest Comitet. Suptiscăliţii au socotit de a lor netăgăduită datorie de a se adresa cu asemenea cerere la toţi rumânii binevoitori înaintării neamului rumânesc. Minimum subscripţiei este de un galben. 360 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE De primiţi şi domnia voastră a fi prenumărat la această asoţiaţie, binevoiţi a întoarce comitetului aci alăturata foae la adresa d-lui Ştefan Golescu, însemnînd intr-acea foae suma cu care voiţi a contribui la acest de obşte folos. Subtiscăliţii, dlnd aceasta în cunoştinţa Domniei Voastre, au cinste a se însemna plecate slugi Ioan Văcărescu, Constantin G. Filipescu, Ştefan Golescu, Ioan Voinescu II, N. Bălcescu Comunicată de N. Iorga în Şedinţa Acad. Rom. de la 14(27 noiembrie 1914, Anai. Acad. Rom., Seria II, XXXVII, p. 50. 12. [Cuvîntarea ţinută la Societatea studenţilor români din Paris] (p. 171-178) B.A.R., Arhiva Ion Ghica, VI, f. 595 —598; ms scris de aită mină, copie, cu corecturi şi adăugiri de N. Bălcescu ; nesemnat; ortografia copistului; 4 file r. şi v. Ediţii: Nicoi.ak Bălcescu, Privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului patriei noastre. Ediţie de Cornelia Bodea, Bălceşti pe Topolog, 1970, text semnalat şi publicat ulterior cu unele omisiuni; alte ediţii, unele fragmentare, ale aceleiaşi editoare, publicate anterior 1969 şi 1970. Titlul dat de editoare. * Textul reprezintă o conferinţă a lui N. Bălcescu, ţinută la sediul Societăţii studenţilor români din Paris. Despre această conferinţă avem cîteva date preţioase, prin care se identifică şi autorul într-o scrisoare a lui Ion Ionescu, către Ion Ghica, trimisă din Iaşi la 25 martie 1847, la Bucureşti. Dăm mai jos prima parte din textul ei: ,, Iată ce-mi scrisă frati-meu în scrisoare ce am primit astăzi 25 martie : Biblioteca au şi adus pînă acum cele mai bune rezultaturi. în toate duminicile seara ne adunăm de facem cetire din Letopiseţele ţerei şi din alte cărţi de istorie ce avem pîn-acum Ia îndemină. Bălcescu ne-au dat cu o lună mai nainte o cetire a căria sujet era starea de faţă a naţiei noastre şi viitorul ei. Compoziţia asta va rămînea ca cel mai adevărat tablou al vieţii noastre morale. Sion au venit cu un vers al lui sub pana lui Bălcescu care ne-au spus că decuragiarea nu se poate afla de îndreptăţire pentru un scriitor : Scrie ode, fă sonete Cînd cei mari au sărbători, Pune-le in cap bonete Şi îi fă nemuritori. Asta nu poate fi deviza scriitorului român. NOTE ŞI MATEKJAU: 361 Iar nădejdea toată Bălcescu au adus pe Mureşanu de ne-au spus-o unde este lntr-un vers al lui: E putred mărul putred, zice Mureşanu, dar slmburile din el mult poate să rodească. Cazimir, înainte de a se Snturna în ţară, ne va ceti mline o compoziţie de economie politică . . . Cozadin şi Chinezu (aiştea doi tineri din cei de ai Dumitale) s-o pus pe străduinţă, amîndoi s-au dat în ştiinţă şi au gînd să sfîrşască cu medicina. Kogălniceanu n-o mai venit din Spania, Bălcescu s-o pornit în Italia, Roset se află bine. Societatea încă nu este recunoscută de guvern, căci Lamartine au tost tot bolnav. De acolo însă, de la Sturza şi de la Nicu Ghica, s-au primit un răspuns foarte bun (te rog, d. Ghica trimite vr-o 20 sau 30 broşure de Societate la noi, căci le întreabă şi alţii)” (B.A.R. Corespondenţă, 82226 a). Din această scrisoare aflăm unele ştiri noi şi ni se confirmă altele deja cunoscute. Astfel la sediul Bibliotecii române din Paris aveau loc adunări în fiecare duminică, în care se citeau cărţi de istorie şi se ţineau conferinţe (vezi şi scrisoarea lui A. Kogălniceanu din 8/20 decembrie 1847, către tatăl său; B.A.R., Corespondenţă, 95983). Conferinţa lui N. Bălcescu cu tema starea de faţă a naţiunii române şi viitorul ei, după cum reiese şi din text, a fost prima din serie şi a fost făcută la insistenţa prietenilor săi aflaţi la Paris. După relatările lui N. Ionescu a făcut o excelentă impresie. Din aceeaşi scrisoare aflăm că şi Cazimir trebuia să ţină o conferinţă de economie politică. Din alte izvoare se cunoaşte conferinţa ţinută prin noiembrie 1847 de Dimitrie Brătianu (Anul 1848, I, p. 62 — 73). N. Bălcescu chiar de la început ne informează asupra stării precare a sănătăţii sale : „ dar împrejurările, slăbiciunea sănătăţii mele nu mă ertară a mă pregăti cum s-ar fi cuvenit pentru sarcina ce am luat”. A fost bolnav mai toată iarna; C.A. Rosetti, la 20 decembrie 1846, scria din Paris lui I. Ghica, la Bucureşti: „ o veste tristă: nu-mi place sănătatea Bălcescului; l-am silit să vază un doctor”, „nu voeşte să se caute”, „clima Parisului este rea pentru asemenea patimi”, „bani nu are", „aşi dori şi eu, şi el o doreşte mult,să se ducăin Italia. Acolo este şi Madame Negri care şi ea pătimeşte", ,, este un blestem în noi să perdem ce avem mai bun”. C.A. Rosetti cerea ceva bani de la Societatea literară, insistînd că este neapărat ca Bălcescu să plece în Italia (B.A.R., Corespondenţă, 83607). Despre boala sa, Bălcescu însuşi informa la 3 februarie 1847 pe I. Ghica : „Am fost tare bolnav în luna trecută” (N. BXi.cescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 75). li vestea totodată plecarea în Italia. N. Ionescu a asistat, mai mult ca sigur, la conferinţa lui Bălcescu; a avut probabil şi textul ei din moment ce reproduce versurile lui Sion şi ale lui Mureşanu, citate de Bălcescu. Acesta nici nu aminteşte numele lui Sion ci spune numai „ un poet” ; versurile sînt date într-o variantă întrucîtva deosebită de cea care a fost tipărită. Sion îşi datează versurile : Iaşi, 1845, noiembrie 10, şi le publică sub titlul : Cenzorul meu, în Foae pentru minte, XII, nr. 5, 1849, februarie 7, p. 40. Varianta din Foae este următoare : Scrie ode, fă sonete, Cînd cei mari au sărbători, Pune-le în cap bonete Şi îi fă nemuritori. Aşa cinstea ta sporeşte Şi la curte te-or primi, După cum s-obişnueşte. Din protivă dac-ai seri Slobod nu e a tipări. 362 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE G. Sion a tipărit versurile sale şi în alte reviste. Astfel în Bucovina, Cernăuţi, II, 1849, martie 4, nr. 4, p. 19 — 20 (cp. Din poesiile lui George Sion, Buc. 1857, p. 7 — 9). Bălcescu a folosit desigur un text manuscris. Andrei Mureşanu îşi publicase deja versurile : O privire de pe Car-paţi, în Propăşirea, I, 1844, nr. 35, 10 septembrie, p. 280. Asupra datei la care X. Bălcescu şi-a ţinut conferinţa informaţiile contemporane sînt aparent diferite. X. Bălcescu, în scrisoarea trimisă lui I. Ghica la 3 februarie 1847, îi scria textual următoarele : ,, îţi alătur aci un cuvînt ce am 7.is Ia patrioţii adunaţi pentru revelionul anului nou. A plăcut la mai mulţi. îl poţi ceti la toţi intimii noştri, cum Voinescu, St. Golescu, Predescu şi alţii, dar nu-i da multă publicitate, nici scoate copii afară, căci nu voi să-mi închiz drumul d-a mai putea trăi în ţară la întoarcerea mea” (X'. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 76). Aşadar grupul de tineri români s-a adunat la sediul societăţii în după amiaza sau seara zilei de 31 decembrie cînd Bălcescu, după propria sa informaţie, şi-a rostit cuvîntarea. Deci conferinţa trebuie datată 31 decembrie 1840. XT. Ionescu în scrisoarea sa nu spune că conferinţa ar fi avut loc de revelionul noului an, ci numai că ar fi fost ţinută ,, cu o lună mai nainte”. Atît cît putem deduce, luînd ca punct de plecare data la care primea, la Iaşi, I. Ionescu scrisoarea, numărul de zile necesare ca o scrisoare să ajungă de la Paris la Iaşi, deosebirea de calendar şi aproximaţiile inerente în aprecierea timpului, s-ar putea admite aceeaşi dată. Cu toate acestea, lipsa precizării că a fost ţinută în ajunul anului nou lasă loc la anumite îndoieli. Cornelia C. Bodea o datează 1 ianuarie 1847 (Lupta românilor pentru unitatea naţională, 1834 — 1849, Buc., 1967, p. 86). Or, după însăşi afirmaţia lui N. Bălcescu, el şi-a rostit cuvîntarea în ajunul anului nou, înainte de revelion. Ca data de 1 ianuarie 1847 să fie corectă ar trebui să admitem că X'. Bălcescu şi-a rostit ,, cuvîntul” după ora 12 noaptea, atunci cînd petrecerea de revelion era în toi, ceea ce este greu de admis, sau în cursul zilei de 1 ianuarie, ceea ce contravine informaţiei lui Bălcescu, care spune „ un cuvînt ce am zis la patrioţii adunaţi pentru reveilonul anului nou”. Sub raport cronologic deosebirea este neînsemnată, sub raportul exactităţii istorice îşi are însemnătatea ei. Cuvîntarea nu conţine nici o referire la anul nou, sau urările tradiţionale, cum ne-am aştepta. Textul ne lasă impresia că a fost alcătuit independent de această zi. Trebuie admisă şi ideea că textul pe care îl avem poate fi o versiune remaniată. N. Bălcescu spune că cuvintul său ,, a plăcut la mai mulţi”; s-ar putea înţelege că nu la toţi cei de faţă. Cuvîntarea are o formă aleasă prin care străbate o elocvenţă de tribună şi dacă versiunea pe care o cunoaştem este cea citită, a trebuit să placă. Este însă exagerat să afirmăm că acest cuvînt, cum îi spune şi Bălcescu, ar fi „manifestul politic, catehismul revoluţionar, arma ideologică a luptei pentru revendicarea drepturilor sociale şi naţionale ale întregului popor român” (ibidem, p. 86—87). în judecăţile asupra faptelor istorice cea dinţii condiţie este de a păstra măsura. Este o cuvîntare în spiritul momentului, în care se îmbină idei comune ale tineretului intelectual român, idei proprii ale lui Bălcescu cu unele teze din istoriografia romantică franceză, cu care el luase contact mai direct de cînd sosise la Paris. Tema conferinţei, o privire asupra trecutului şi viitorului patriei noastre, este o idee istoriografică de bază a lui X'. Bălcescu ; de fapt despre trecut nici nu vorbeşte. Critica societăţii româneşti, sub diverse aspecte, o mai făcuse ; tehnica contrastelor între starea boierimii şi a poporului era ceva obişnuit, despre ura de clasă ,, ura şi vrăjmăşia . . . între clasă şi clasă” se preocupase mai ales în Despre starea soţială. Bonfinius fusese citat şi anterior; românismul era o formulă de circulaţie în epocă.; o folosesc şi alţii. Lipseşte însă o idee deja scumpă lui XT. Bălcescu, ideea forţei populare, a poporului. Textul nu conţine incitaţii la propagandă insurecţională. Dimpotrivă, preconizează „ practica virtuţii, propagandă prin scris, prin grai”, „ luminarea şi rădicarea poporului”, k NOTE ŞI MATERIALE 363 admite „ calea legii”. Este indiscutabil că in cuprinsul cuvintării se simte un ecou al contactului cu J. Michelet. Istoricul „liric” francez, chiar in 1846, profesa cu un mare răsunet la cursurile sale ideea naţionalităţii, a unităţii spirituale a naţiunii franceze, critica societatea contemporană, condamna unele curente din literatura franceză şi mai ales proslăvea forţa înnoitoare şi pacificatoare a tinerimii. Dealtminterea în text Bălcescu citează chiar un pasaj din Michelet asupra indestructibilităţii naţiilor. Pasajul este din Le peuple, La Haye, 1846, p. 245. Dar este sigur că Bălcescu cunoscuse şi alte lucrări ale istoricului francez şi chiar notele de la cursul din 1846. Cu titlu documentar şi pentru a contribui într-o anumită măsură la fixarea textului în cadrul orientării tinerilor intelectuali români la Paris, în 1847, raportăm acest material la două documente de mult cunoscute: Ciwlniarea lui D. Brătianu, ţinută la aceeaşi Societate, în toamna lui 1847 şi Darea de seamă de lucrările Comitetului Societăţii studenţilor români din Paris pe anii 1845—1847 şi 1848, Paris, 1848 (Anul 1848, I, p. 61 — 88). In prima lucrare D. Brătianu, în stilul lui emfatic, influenţat şi el de Michelet, vorbeşte de România, de datoriile junimii, de trecutul, prezentul şi viitorul patriei, lansează o lozincă ,, să ne românim”, critică exageraţiunile patriotice ale unora : „ moda e să strigi patrie” (aluzie la N. Bălcescu?) etc., dimpotrivă proslăveşte literatura naţională, declară, după obiceiul său, că o iubeşte, o admiră, o adoră, şi citează pe Cîrlova, Alecsandri, Alexandrescu, C.A. Bosetti, Aristia, Eliade. Chiar numai aceste deosebiri de vederi, pe lîngă altele care se găsesc în textul cuvintării, arată că în restrînsul grup de tineri români erau divergenţe, aşa îneît cuvîntarea lui N. Bălcescu nu putea fi considerată de contemporanii săi chiar ca un catehism. In al doilea document ideile lui N. Bălcescu sînt aproape în întregime încorporate. Analiza Dării de seamă lasă impresia că nu cel care o iscăleşte „ pentru comitet. . . S.V. Vîrnav” a redactat-o ci, cel puţin în parte, însuşi N. Bălcescu. Regăsim nu numai ideile din Cuvtnlarea lui, dar şi expresiile şi termenii. Astfel ideea despre „prezentul, trecutul şi viitorul patriei”, critica descurajării tineretului, critica literaturii naţionale, „ literatura noastră perdu cu încetul acel caracter patriotic serios, nedependent şi curat românesc”. Ideea interesantă că o generaţie nu poate ea singură „să semene o credinţă şi să culeagă fructele ei”, consideraţia că epoca de atunci reprezenta o stare de tranziţie, aprecierile asupra importanţei limbii pentru dezvoltarea naţională şi, în sfîrşit, o formulă scumpă lui N. Bălcescu că „jertfirea e condiţia esenţială a dezvoltării morale”. O concluzie, credem, se poate trage, ori N. Bălcescu a participat la redactarea Dării de seamă şi şi-a impus ideile, ori redactorul a incorporat în materialul său idei şi expresii din Cuvîntarea lui N. Bălcescu, al cărei text îl avea în varianta pe care o ştim sau în una apropiată. Corecturile şi notele din subsol, existente în copia de la Academie, ar fi ulterioare şi s-ar putea explica prin intenţia lui N. Bălcescu de a-şi publica, în ţară, în timpul revoluţiei, cuvîntarea, după cum fusese publicată şi cea a lui D. Brătianu. Era de aşteptat ca textul conferinţei trimis în ţară, sau poate un alt exemplar, să se afle în Arhiva Ghica. Daniela Poenaru, cercetătoare la I. C. E., a avut bunăvoinţa să parcurgă Arh iva Ghica, să reţină şi să transcrie textul pe careîj dăm, după colaţionarea şi analiza noastră. Scrisoarea lui I. Ionescu către I. Ghica, citată parţial mai sus, a fost publicată de Ovidiu Bădina, Ion Ionescu de la Brad. Ctteva aspecte mai puţin cunoscute, în Ion Ionescu de la Brad, Aniversarea a 150 de ani de la naştere. "Volum omagial. Bacău, 1968, p. 220—221. Autorul oscilează între a data scrisoarea 1847 sau 1850 ; se opreşte totuşi la 1850. Scrisoarea este indiscutabil din 1847 şi este trimisă din Iaşi. Elementele interne sînt atît de numeroase îneît nici nu poate fi îndoială : excursia lui M. Kogălniceanu în Spania, plecarea Iui N. Bălcescu în Italia şi chiar referirea la cuvîntarea lui, apariţia primului volum al lui J. Michelet, Istoria revoluţiei franceze, cursurile de la Sorbona etc. (G.Z.) 13. Logofătul Miron Costin (p. 179-187) Ediţii: Calendar popular pentru 1847, Buc., Librăria C.A. Rosetti şi Winterhalder, X, 1847, p. 41 — 47. N. BLlcescu, Patru studii, 1928, p. 34 — 42. Miron Costin, Cartea pentru descălecatul dintâi. Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. Ion Pilat, Buc., 1933, p. 9-17. — Pagini alese, serie nouă, nr. 3. N. Bălcescu, Scrieri istorice, 1935, p. 135 — 147 ; ediţia a Il-a, 1939, p. 133 — 144 ; ediţia a IlI-a, 1946, p. 175-189. — Opere, I1, 1940, p. 207-217. — Opere complete, II, [1944], p. 117 — 128. ; — Opere, I, 1953, p. 181 —189. — Scrieri alese, [1955], p, 47 — 58. — Vdlogalott Munkăi, 1956, p. 124 — 136. — Operi alese, I, 1960, p. 82 — 90. — Scrieri alese, 1961, p. 88 — 97. — Âusgewâhlte Schriften, 1963, p. 126 — 140. 1 N. Bălcescu însoţeşte studiul de următoarea notă : „ Q notiţie biogralică asupra lui Miron Costin am tipărit în tomul I al Magazinului istoric pentru Dacia. Descoperirea unor isvoare nouă ne iartă acum a complecta această noţiţie” (Calendar popular, p. 41). Acest studiu a fost republicat pentru intîia oară de P.P. Panaitescu, A'. Bălcescu, Patru studii istorice, 1928, p. 34 — 42). Izvoarele indicate în versiunea primă erau Nicolae Costin şi o cronică anonimă. De data aceasta foloseşte şi pe Miron Costin şi Ion Neculce, pe care de altminterea îi cunoştea şi în 1845, căci se serveşte de dînşii în alte biografii scrise atunci, dar ale căror informaţii nu le întrebuinţase şi pentru noua biografie. în alcătuirea versiunii a doua, N. Bălcescu recurge la textul vechi în care intercalează mai multe pasaje cu ştiri din aceste izvoare. Textul prim este păstrat, cu excepţia părţii finale, modificată şi mult adăugită. Versiunea întîia a fost republicată de mai multe ori. * Dăm textul din Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Neculce în transcrierea din ultima ediţie spre a se putea compara deosebirile : ,,Ales-au Petriceico-vodă din toţi boierii ţării mai de treabă la voroavi pe Miron Costin, care au fostu mai pe urmă şi logofăt mare. Şi mărgînd Miron la cortul viziriului, pusu-l-au Viziriul de au şădzut înaintea lui. Şi i-au dzis viziriul să-i spuie dreptu : pare-le lor bine mau luat împărăţia Cameniţa, au ba? Iar Miron au răspunsu că să teme a spune drept. Viziriul s-au jîmbit a rîde şi i-au dzis să grăiască, să nu să teamă. Atunce Miron au dzisu NOTE ŞI MATERIALE 365 că „sîntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţască in toate părţile cit de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască". Atunce viziriul iară au ris şi i-au dzis: „Drept ai grăit” (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ediţie Îngrijită cu glosar» indice şi o introducere de Iorgu Iordan, Buc., 1955, p. 134). De asemenea şi pasajul din Miron Costin; textul din ultima ediţie este următorul: „Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestu fel de scrisoare gîndu slobod şi fără valuri trebueşte. Iară noi prăvim cumplite vrămi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi noaă" (Miron Costin, Opere, ediţie critică de P. P. Panaitescu, Buc., 1958, p. 42; unele deosebiri de transcriere faţă de ediţia din 1944 a aceluiaşi editor). iăr * * N. Bălcescu a publicat în Magazin patru biografii. Este adevărat că în programul noii reviste intrau şi biografii ale românilor vestiţi. Dar este posibil să fi avut şi el încă de pe atunci, ca şi M. Kogălniceanu, ideea unui dicţionar biografic istoric. Despre intenţiile lui Kogălniceanu avem ştiri sigure că pregătea — sau cel puţin proiecta — încă din 1843 un astfel1 de dicţionar (N. Cartojan, M. Kogălniceanu la Paris In 1846, în Omagiu lui M. Dra-gotnirescu, Buc., 1928, p. 523). Amîndoi făceau la 24 iulie 1846 o propunere în acest sens Comitetului,.Asociaţiei literare" din Bucureşti (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, p. 65; Asociaţia accepta oferta ; ibidem, p. 476 ; Anul 1848, I, p. 53). Dicţionarul însă nu a fost realizat, în legătură cu aceste biografii Ioan Micu, JV. Bălcescu şi istoriografia tatină, în Studii despre N. Bălcescu, p. 85, îşi ia sarcina cam hazardată să dovedească că Bălcescu ar fi un scriitor format la şcoala istoriografiei romane şi în special a celei Iiviene (p. 87) şi că această formaţie iese la lumină mai ales în portrete. Este, cred, mai mult vorba de o apropiere comparati-vistă, obişnuită în istoria literară, dar greu de demonstrat. Dacă este vorba de o apropiere, N. Bălcescu în maniera sa descriptivă şi portretistică stă mult mai aproape de cronicari, la care de atitea ori se referă, relevîndu-ie elocvenţa şi frumuseţea compunerii. Dăm mai jos bibliografia primei versiuni şi textul din Magazinu istoricu. LOGOFĂTUL MIRON COSTIN ISTORICUL MOLDAVIE I Ediţii Magazinu istoricu pentru Dacia, Buc., I, 1845, p. 138 — 143. Albina românească, XIX, 1847, nr. 1, 2 ianuarie şi nr. 2, 5 ianuarie, p. 2 — 8 ; semnat N. B. Curierul de Iassi, IX, 1876, nr. 63, 6 iunie; nr. 64, 9 iunie. N. Bălcescu, Biografii, 1884, p. 9 — 13. — Biografii istorice [1901], p. 61 — 70; ediţia a Il-a, 1910, p. 63 — 70. Antologie, VI3, p. 818—822. N. Bălcescu, Monografii istorice, 1936, p. 47—53. - Opere, I1, 1940, p. 129-134. : — Viaţa şi opera, 1942, p. 57—62. 366 G. ZÂNE şl ELENA G. ZÂNE Numele lui Miron Costin este vestit atît prin Istoria Moldaviei ce ne-a lăsat, cît şi prin tragica lui moarte. Căci şi el asemenea a cinstit ştiinţa şi a dat frumos exemplu în acele triste timpuri, perzîndu-şi viaţa pentru binele omenirii. Cronicile Moldaviei pomenesc de dtnsul mai intîi la anul 1675, în domnia lui Dumitraşcu Cantacuzino, cind el, fiind vornic mare de Ţara de Jos, fu trimis în două rînduri în Polonia pentru trataţii de pace. Un an după aceea moldovenii se mîntuiră de Dumitraşcu Cantacuzino, mazîlindu-1 Poarta, şi Antonie Ruset se urcă pe tron. Acesta era un om bun şi milostiv. Miron Costin însă, în domnia lui, se aruncă in opoziţie şi la 1678, după întoarcerea domnului din espediţia de la Ceahrin, din ţara căzăcească, unde însoţise pe vizirul cu oştirea turcească, el, împreună cu Buhuş hatmanul, îl pîrîră la vizir şi izbutiră a-1 mazili. Un cronicar, povestind această faptă necuvenită, de vreme ce ţara era mulţumită de Antonie vv., pomeneşte numai de Buhuş hatmanul, iar pe Miron îl trece supt tăcere, zicînd : ,, şi altul, pre care treacă-1 condeiul meu, căci l-am văzut osîndit perind nevinovat de alţi domni”. Miron, dimpreună cu alţi boeri, însoţi pe Antonie vv. în mazilia lui la Costantinopol şi intrigă mult să se numească domn Duca vodă, prietenul său. în 6 dechemvrie 1678 Duca vv. se urcă pentru a treia oară pe tronul Moldaviei. în această domnie el îşi dez-văli şi mai mult caracterul său. Rău, pizmătăreţ, îndelungareţ la mînie şi lacom la avuţie, avînd încă şi pizmă veche pe moldoveni, căci îl goniseră din ţară în a doua lui domnie, el începu îndată feliuri de asupriri scoţind dări peste măsură şi prigonind pe mai mulţi boeri. ,, El era, zice cronica, şi domn şi vistiernic mare şi neguţătoriu şi vameş, că toată hrana tuturor o lua el de o precupeţea”. Pe atunci, în Moldova, tirania nu se suferea în tăcere. Aşa nu trecu mult şi o seamă de boeri, între care Vasile Gheuca, vistiernicul cel mare, Gheorghiţă Bogdan, vel jicnicer şi slugerul Lupul făcură complot ca să omoare pe domn şi pe logofătul Miron Costin şi hatmanul Buhuş, cari avea nenorocirea a-i fi miniştri. Trădaţi de timpuriu, ei plătiră cu capul îndrăzneala lor. La 1683 aprilie 20, Duca vv., din porunca sultanului, plecă cu două mii oameni pedestrime să însoţească armata turcească ce mergea să ia Viena. Logofătul Miron îl însoţi împreună cu alţi boeri. Domnul cu oştirea sa trecură prin Ţara Românească, la Ruşava, şi de acolo prin Sebeş, Logoş, Temişoară, Szarvas, Szolnok peste apa Tisa, şi apoi au trecut Dunărea pe la Buda unde au ajuns pe Şerban vv Cantacuzino, domnul Ţării Rumâneşti, şi împreună se duseră în tabăra vizirului la Ston-Beligrad; şi apoi porniră cu toţii spre Viena. Pe cînd Duca vv, cu armata turcească, se trăgea îndărăt dinaintea mîntuitorului Vienei regele Sobieski, Moldova se făcu din nou prada turburărilor. Nişte boeri moldoveni, ce era emigraţi în Polonia, dimpreună cu fostul domn Petriceico, aflînd de învingerea turcilor la Viena, luară vro cîteva regimente de polonezi cu polcovnicii Dimidinski şi Kuneţki şi se pogorîră în Moldova. Doamna şi caimacamii lăsaţi de Duca vv. fugiră in Ţara Rumânească şi locuitorii ţării emigrară din calea oştei poloneze. Dintr-altă parte cazacii prăda asemenea ţara. Duca vv., ajungînd în Transilvania la curtea prinţului Apafi şi aflînd cu deamăruntul starea Moldaviei, plecă să intre în ţară pre muntele Trotuş, după povaţa lui Miron, iar nu prin Ţara Românească, cum îl povăţuia alţii, şi merse în sat la Domneşti cu puţintei oameni. Acolo zăbovind vro două săptămîni, în ziua de Crăciun, într-o marţi, aflîndu-se la masă cu Miron Costin şi cu Costantin postelnicu, se văzu izbit de polonezii trimişi de Petriceico vv., avînd capete pe Dimidinski şi Bainski. După o împotrivire de vro două zile, şi cu toate silinţele hatmanului Buhuş, polonezii intrară în curte, prinseră pe Duca vv. şi îl porniră în Polonia, în acea turburare Miron era p-aci să-şi piarză viaţa, de nu se întîmpla să-l cunoască un polonez ce îi era prieten, care îl scăpă din mîinile ostaşilor. El se duse atunci de voia lui în Polonia, NOTE ŞI MATERIALE 367 după Duca vodă, unde şezu mai bine de un an, pinâ cînd se mazili Dumitraşcu Cantacuzino, succesorul Duchi vv., şi se alese domn Cantemir cel Bătrîn. Atunci el se Întoarse în patria sa. Jalnică era starea Moldaviei în acea vreme. Dintr-o parte polonezii, dintr-alta cazacii şi tătarii coprinseseră toată ţara, încît domnul nu stăpînea decît Iaşii şi o parte din Ţara de Jos. Neorînduelile ce izvorîră dintr-aceasta, nevoile de tot felul ce năpădise peste ţară, între care şi o grozavă foamete, făcuse pe cei mai mulţi din feciori de boeri, curteni şi alţii, să se facă tilhari şi să prade ţara. Spre stîrpirea acestora domnul lua straşnice măsuri şi orindui pentru aceasta pe Miron Costin, staroste la Putna, şi pe frate-său Velicico Costin, hatman. Cantemir vv. era un om bun, milostiv şi înzestrat cu mari talente ostăşeşti, dar iute la mînie. El avu nenorocirea de-şi dete toată credinţa unui fanariot, gonit pentru intrigile lui din Ţara Rumînească, anume postelnicul Iordache Ruset, pe care îl făcu vistier mare. Acesta intrigă de scoase pe Velicico din hătmănie, făcîndu-1 vornic mare, iar în locu-i puse pe Bogdan, ginerile domnului. Toată cîrmuirea ţării căzu atunci numai în mîna lui Iordache Ruset şi a hatmanului. Asupririle făcute de dînşii, dâjdiile sau cum se zicea atunci ,,orînduelile”, ce lăcomia vistierului scotea adesea pe ţară, mîhni tare pe pămînteni şi începură a striga. Miron Costin striga mai tare decît ceilalţi asupra nedreptăţilor ce se urma. De multe ori, intrînd în vistierie, spune cronica, el zicea cam cu glumă : ,, Vistiernice, mai încet cu orînduelile”. Aceea ce nu plăcea de loc vistierului. Asemenea şi Velicico, fiind cam semeţ, adesea înfrunta pe Bogdan ce îi urmase în hătmănie. Aceste împrejurări făcură pe ambii miniştri să caute ocazie ca să piarză pe fraţii Costini. Ocazia nu întîrzie. Vro cîţiva boeri, între care Lupul, feciorul lui Gavrilă Costache vornicul, Ivaşco, C.ostantin şi Antiohie Jora fugiră în Ţara Românească la Costantin vv. Brîncoveanul, prin mijlocirea căruia merseră la Poartă să pîrască pe Cantemir w. şi pe miniştrii săi. Aceştia nu per-dură această ocazie ca să pîrască pe fraţii Costini la domn, vinuindu-i că după povăţuirea lor ar fi fugit boeri de mai sus. Cantemir w., în furia lui, trimise îndată noaptea de rădică de la casa sa din Iaşi pe vornicul Velicico şi aducîndu-1 înainte-i, după ce îl bătu cu buzduganul, îl închise în beciul de supt casa cea mică din curtea domnească. De acolo scoţîndu-1 în noaptea următoare pe la 3 ceasuri, îl duseră la fîntînă şi acolo îi tăe capul, fiind faţă şi beizadea Dumitrache Cantemir, istoricul. Miron Costin se afla la moşia lui la Bărboşi, in ţinutul Neamţului. El, neştiindu-se vinovat, nu bănuia nimic, cu atit mai mult că-şi logodise pe fiul său Pătraşcu cămăraşu cu fiica domnului. Era insă tare întristat, căci îşi perduse soţia, şi se ocupa de trista datorie d-a o înmormînta, cînd sosi fără veste armaşul al doilea, Racoviţă, cu poruncă ca să-l ia şi să-l ducă la Iaşi. în vreme ce Miron se ruga să-l aştepte pînă şi-o înmormînta soţia şi apoi să plece, iată că sosi şi Dumitraşco Macri, vătaful de păhărnicei cu a doua poruncă de la domn către lefegii din Roman, ca ori unde îl vor găsi, acolo să-l tae. îndată îl smulseră din braţele familiei sale şi, duclndu-1 în tîrg, în Roman, îl îngenuchiară şi îi tăiară capul. într-acest chip periră nevinovaţi logofătul Miron Costin şi frate-său Velicico vornicul. „ Şi nu i-au scos la Divan Cantemir vodă, zice o cronică, să le arate vina sau vicleşugul, să vază lumea. Ce aşa cu tiranie i-au omorît; nice cărţi viclene arătînd, ce numa aşa ori pre vina lor, ori cu năpaste i-au omorît. Aşa au deprins din ceputul lumei pizma şi zavistia, şi nu părăseşte a muşca pe toţi şi nimeni de dinţii ei a se feri nu poate”. Lui Miron i-au rămas trei feciori, Ioan sărdariul, Nicolae logofătul al treilea, care a continuat cronica tată-său, şi Pătraşcu cămăraşu1. 1 Izvoarele acestei biografii sint Cronica lui Necolai Costin şi alta anonimă. 368 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE 14. Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595 (p. 189-212) Ediţii : Magazinu istoricii pentru Dacia, IV, 1847, p. 3 — 20; 65 — 91. Foaie pentru minte, inimă şi literatură, XV, 1852, nr. 23, 7 iunie, p. 89 — 91; nr. 24 14 iunie, p. 93 — 96; nr. 25, 21 iunie, p. 98 — 100; nr. 26, 28 iunie, p. 101 — 104; nr. 27, 5 iulie, p. 105 — 108 (neseranat). N. Bălcescu, Opere, I1, 1940, p. 219 — 250. — Opere, I, 1953, p. 191-215. — Scrieri militare alese, 1957, p. 157 — 190. — Opere alese, I, 1960, p. 199—229 [cu omisiuni], 1 Campania românilor este al patrulea studiu şi ultimul publicat de N. Bălcescu înainte de 1848, consacrat glorificăm trecutului ostăşesc al românilor. Orientarea sa corespunde profesiei de credinţă în importanţa forţei armate pe care o făcea în prefaţa Puterii armate : ,, ţara românilor de îşi va lua vrodată rangul ce i se cuvine între popoarele Europei, aceasta o va fi ea datoare mai mult răgeneraţiei vechilor ei instituţii ostăşeşti”. Campania românilor a fost redactată, cel puţin în ultima ei formă, în iarna 1846 — 1847, la Paris. Materialul pe care îl foloseşte lasă impresia că Bălcescu, la plecarea sa din ţară, deşi precipitată, cum se ştie, a luat totuşi unele însemnări şi chiar concepte de lucrări. Este o scriere independentă de Românii supt Mihai vodă Viteazul. Aceasta se constată din deosebirile de informaţie şi redactare din care rezultă că textul Campaniei este anterior, cit şi din informaţia pe care ne-o dă Bălcescu Însuşi şi din care se vede că în toamna lui 1847 nu începuse să redacteze încă lucrarea consacrată lui Mihai Viteazul. La 1 octombrie 1847 scrie din Paris în această privinţă lui V. Alecsandri: „Deocamdată adun aci, din biblioteci, documente istorice ce găsesc. Voi să lucrez o scriere întinsă, o poemă istorică asupra lui Mihai vv. Viteazul. Cînd voi sfîrsi aci adunarea ce fac, mă voi duce la Viena şi prin Ungaria şi Transilvania, ca să completez colecţia mea, şi apoi mă întorc în ţară ca să mă pui pe lucru” (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondentă, p. 79). Bibliotecile în care lucra erau Biblioteca Regală (Naţională) şi Biblioteca Poloneză-Despre cercetările sale in ultima a se vedea studiul deja menţionat G. Zâne şi Elena G. Zâne, N. Bălcescu la Biblioteca Poloneză din Paris. N. Bălcescu a scris acest studiu pentru Magazinu istoric. Cînd va începe redactarea operei despre Mihai Viteazul va folosi, în parte, textul său, mai mult pentru material decît pentru redactare. Singur aminteşte că s-a servit de acest text. în cartea a Il-a, cap. XIII, a lucrării Românii supt Mihai vodă Viteazul, unde descrie Valea Călugărenilor, în mssul destinat tipăririi, adaugă, evocind o întîmplare din vremea revoluţiei de la 1848 ; „Vai, scriam aceste rînduri în anul 1847”, ceea ce înseamnă că Bălcescu se referă la textul Campaniei. Compararea celor două texte arată cu prisosinţă în ce măsură se dezvoltase informaţia sa numai în cîţiva ani şi ce mari resurse cîştigase talentul său literar. în Românii supt Mihai vodă Viteazul documentaţia este mai bogată, descrierea faptelor mai precisă şi mai amănunţită, atitudinea NOTE ŞI MATERIALE 369 şefilor şi a oştirilor adeseori discutată, fiind lăudată sau condamnată. Ceea ce se impune din primul moment, ca o deosebire, este stilul. De data aceasta povestirea evenimentelor ia accente mai puternice -. vijelia luptelor, măreţia biruinţei, mizeria retragerii, refacerea oştilor, catastrofa turcilor, totul, deşi strîns legat de informaţia documentară, aminteşte stilul clasic al epopeelor. Despre deosebirea de documentaţie vezi N. Bălcescu, Opere, I2, 1940, p. 222—226; la fel mai în amănunt deosebirile de redactare p. 226 — 229. * ¥ ¥ Nu avem mssul Campaniei, dar mssul 77 al Românilor supt Mihai vodă Viteazul poate servi — după cum am arătat —la confruntarea textului tipărit în Magazinu cu forma probablă pe care a avut-o mssul pierdut al acestei lucrări. Confruntarea arată că la tipărire, în afară de modificările de limbă şi ortografie introduse, despre care am vorbit, s-a lăsat de o parte un pasaj şi s-au omis ori s-au schimbat unii termeni, ceea ce se observă chiar din sensul frazelor sau din verificarea izvoarelor. Astfel, în pasajul următor : Campania Mssul 77 prusianul Ioan Weiher cu 300 cazaci, ar- prusianul Ion Veiher cu 1600 cavaleri teutoni maţi asemenea c-o puşcă şi un pistol (Ma- armaţi c-o puşcă şi un pistol, pe lingă care gazinu istoricu, t. IV, p. 70). avea şi arc şi săgeţi, şi 80 cazaci din Poloniea, armaţi asemenea c-o puşcă şi un pistol (f. 208). In editarea din colecţia de faţă am introdus acest pasaj care, in raport cu mssul 77, este evident sărit. 2 Campania românilor este datată de N. Bălcescu însuşi: Paris, 5 ianuarie şi 23 ianuarie 1847. La începutul lui februarie a.a. pleca spre Italia (G. Zâne, Aspecte noi, p. 8); Ia sfîrşitul lunii mai era din nou la Paris. Cercetările sale în arhivele din Roma asupra lui Mihai Viteazul sînt cunoscute în cercurile româneşti; D. Bolintineanu scria din Paris Iui I. Ghica la 23 mai 1847 : ,, N. Bălcescu s-a întors din Roma unde a aflat un nou izvor de fapte istorice a lui Mihai. Se ocupă acum de istoria lui în parte şi te salută amicalmente” (B.A.R., Corespondenţă, 80 301). 15. Buletin despre portretele principilor Ţării Româneşti şi ai Moldaviei ce se află în cabinetul de stampe de la Biblioteca regală din Paris (p. 213-220) Ediţii: Magazinu istoricu pentru Dacia, Buc., IV, 1847, p. 212 — 220, semnat N. B. N. Bălcescu, Istoria românilor sub Michaiu vodă Vilezut, 1878, p. 529 — 534 [parţial] ; ediţia a Il-a, 1887, p. 557 — 562 [parţial]. 24 - c. 610 370 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE — Isloria românilor sub Mihai vodă Viteazul, 1894 — 1895; II, p. 244 — 248 [parţial]; ediţia a II-a, 1898-1900, II, p. 244-248 [parţial]. — Opere, I1, 1940, p. 251 — 260. — Opere, I, 1953, p. 217 — 224. — Opere alese, I, 1960, p. 230 — 237. 1 Este unica lucrare de iconografie pe care Bâlcescu ne-a lăsat-o. împrejurările în care a alcătuit-o le-a arătat singur în text. în cuprinsul ei se descrie pentru prima oară un întreg pachet de stampe, reprezentînd domnitori români şi prin intermediul ei s-a pus în circulaţie celebrul portret al lui Mihai Viteazul, făcut de Sadeler. în ce măsură îl ocupa iconografia se mai poate vedea şi din manuscrisele sale, în care găsim creionate cîteva figuri de personaje istorice şi chiar scene de război. Informaţia iconografică era pe vremea lui, pentru istoria românilor, la început; astfel, deşi el priveşte în genere materialul descoperit cu simţ critic, nu scapă, în descrierile sale, de unele greşeli. îl interesa în special Mihai Viteazul şi a intuit bine, cel mai bun portret al marelui domn. Dr. J. N. de Meyer, medic pe lingă domnitor şi ştabul domnesc (1848), un om învăţat, descoperind la Braşov un portret de epocă în ulei, a crezut că este portretul lui Mihai Viteazul. L-a adus la Bucureşti şi în 1845 l-a donat muzeului Colegiului Sf. Sava, adresînd în acest scop o scrisoare lui P. Poenaru, după cum anunţa presa bucureşteană (Bukarester Deutsche Zeitung, I, 1845, p. 353). Portretul a fost studiat de Anton Kurz, care edita la Braşov revista Magazin fur Geschichle, Literalur und alte Denk- und Merkwurdigkeiten Siebenburgens. Istoricul sas îşi publică studiul în Magazinu istoricu : Portretul lui Mihai Viteazul, Principe al Ţării Româneşti şi al Motdaviei, loculiiloriu al Transilvaniei etc., II, 1846, p. 371 şi urm. şi susţine că portretul reprezenta în adevăr pe Mihai. Aduce şi precizarea că ar fi executat după o gravură din Ortelius. N. Bălcescu, cu drept cuvînt, nu s-a lăsat convins de această identificare şi a continuat propriile sale investigaţii. La Roma, deşi a făcut cercetări insistente, după cum singur spune, nu a găsit nimic, în schimb, la Biblioteca Regală din Paris, a găsit 6 stampe reprezentînd pe Mihai Viteazul şi alte 10 alţi domnitori. Unele inscripţii inexacte de pe gravuri l-au făcut şi pe el să greşească în identificarea unor portrete. Dintre portretele lui Mihai Viteazul, nr. 1 reprezintă o stampă din cartea lui Hieho-nymus Ortelius, Chronologie oder Historische Eeschreibung aller Kriegsemporungen und Belă-gerungen der Stătl und Vestungen auch Scharmutzeln und Schlachten so in Ober und Vnder Ungem auch Siebenburgen mit dem Tiirken von A° 1395 biss auff gegenwerlige Zeit gedenckh-wiirdig geschehen, Niirnberg, Bey Johann Sibmacher etc. 1604, p. 454, şi alte ediţii. Este un portret imaginar, ceea ce a sugerat probabil şi rezervele lui N. Bălcescu (Ioan C. Băcilk, Portretele lui Mihai Viteazul, Sibiu, 1926, p. 32 — 33; Barbu Slâtineanu, Contribu-fiuni la studiul portretelor lui Mihai Viteazul, însoţite de un nou portret, extras din Revista istorică română, nr. 2 — 3, 1933). Al doilea portret reproduce o gravură din cartea lui Ioanes Bisselius, Aelatis nostrae gestorum eminentium Medulla Historica. Per aliquot Septennia digesta. Septennium I. Ab Anno MDCI usque ad Annum MDCVII, inclusive. Permisu superiorum. Ambergae, Apud loannem Burger. Anno MDCLXXV, pag. 54. (Ioan C. Băcilă, op. cit., p. 54). Nu este, după N. Bălcescu, portretul lui Mihai Viteazul. NOTE ŞI MATERIALE 371 AJ treilea portret al lui Mihai Viteazul este din albumul: A(rii heroici, Pars III, Eiconum XXXX. Ex caelatura et officina Dom[inicus] Cust[os] eiconographi., Aug. ae Vindel.cum Epigramm M.H.A.V. Excudit Michael Manger. MDCI. Typis Ioann Praetory, p. 30 (Ioan C. Băcilă, op. cit., p. 28). Al patrulea este o lantezie făcută de Ioan Orlandi (ibidem, p. 34). Un alt portret tot de Giovanni Orlandi, dar cu căciulă, cu platoşe şi cămaşă de zale foarte caracteristic este dat de dr. Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, IV, Buc., 1932, p. II; deşi datat Roma, nu ar fi fost tipărit în acest oraş, ci poate în Germania, după Veress. Stampa poartă însemnarea numelui lui Basta; editorul s-a folosit de clişeul domnului ucis, comiţînd un fals grosolan : a ras numele jui Mihai şi a pus in loc numele ucigaşului. Al cincilea este, după referinţele lui N. Bălcescu însuşi, o imitaţie a celui menţionat la nr. 6, adică a portretului care va deveni celebru. Face parte dintr-un album : Effigie naturali dei Maggior Principi et piu valoroşi căpitani di questa et con l’arme loro. Raccolti et con diligentia Intagliate da Giacomo Franco, Venetis, 1608 (ibidem, p. 20). Al şaselea portret este al lui Sadeier, singurul care, după Bălcescu, reprezintă,,pe Mihai al nostru". După descoperirea de Ia Paris, acest portret va căpăta o mare popularitate în istoriografia română şi va fi reprodus de mii de ori. Mihai Lapaty a făcut abia după opt ani, de la descoperirea stampei o litografie. Portretele celorlalţi domni sînt, în general, aşa cum le descrie Bălcescu, dar cercetările ulterioare au adus unele rectificări. Astfel Gheorghe Ştefan este reprezentat nu numai în portretul descris Ia nr. 3 ; portretul de ia nr. 4 considerat de N. Bălcescu ca reprezentînd pe Constantin Şerban şi cele două descrise la nr. 7, pe care gravorul le-a atribuit lui Grigorie Ghica domnul Moldovei, iar Bălcescu rectifică numele domnului în loc de Grigorie — Gheorghe şi anul de domnie 1664, sînt socotite de N. lorga ca reprezentînd tot pe Gheorghe Ştefan, domn al Moldovei (1653 — 1658) (vezi N. Iorga, Domnii români după portrete şi fresce contemporane, adunate şi publicate de preşedintele comisiunii..., Sibiu, 1930 = Comisiunea monumentelor istorice, Planşa nr. 105, 106, 107 şi 108). Georgeta Răduică şi Nicolae Răduicâ, Nicolae Bălcescu intr-un calendar al lui George Barifiu, în Studia et Acta Musei Nicolae Bălcescu 1970 — 1971, au semnalat reeditarea Buletinului de către Bariţ şi dau in text, după lucrarea din Magazin, o enumerare a portretelor lui Mihai Viteazul descoperite de N. Bălcescu. Asupra observaţiilor critice privind greşita atribuire a lui Bălcescu a portretului de sub nr. 2, a se vedea lucrarea lui Ioan C. Băcilă, citată mai sus. Portretele de sub nr. 1, 3 şi 6 reproduse de Al. Odobescu, Portretele lui Mihai Vodă Viteazul, în Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte, I, 1861, p. 176 — 177, 368 — 371, cu descrierile lui N. Bălcescu; şi in Alexandru Odobescu, Opere, II, text critic şi variante de Marta Anineanu. Note de Virgil Gândea, Buc., 1967, p. 34 şi urm. Dăm în text portretele ilustrînd studiul său, cum probabil ar fi făcut şi Bălcescu, dacă ar fi avut posibilitate. INDICE DE NUME1 Aarox, Flori an ; profesor la Bucureşti; istoric; influenţa Manualului său asupra primelor cercetări ale lui N. Bălcescu — 89, 201, 307. Abaza paşa ; comandant turc — 99. Adăscăliţei, Yasile — 278. Adrian, G. ; vezi : Andreescu, G. Aexeas Sylvius ; vezi: Enea Silvio. Afiş paşa ; vezi : Hafis Ahmed paşa. Albert ; vezi : Ioan Albert. Albinus, Petrus — 145n. Alecsandri, Iancu (Ioan) — 228. Alecsandri, Vasile — 18, 35, 223, 224, 226, 236, 253, 256, 278, 279, 291, 300, 329, 332, 363, 368. Alexandrescu, Grigore — 269, 301, 356, 363. Alexandru (Alexăndrel) ; domn al Moldovei (1449, 1452 — 1454, 1455); războiul cu Bogdan — 145. Alexandru al ii-lea ; domn al Ţării Româneşti (1568-1574, 1574-1577); aşază dajdia „oaia seacă” (1576) — 314, 322; „merge împotriva moldovenilor” (1577) — 61 ; comandă corpul de ferentari — 320. Alexandru al iii-lea, cel Rău ; domn al Ţârii Româneşti (1592 — 1593); „dezorga-niză şi împuţină armata” — 52 ; 240, 337. Alexandru cf.l Bun ; domn al Moldovei (1400 — 1432); „pravila” lui ... „ce acum nu se mai găseşte” — 96; „completă organizarea” armatei şi „infiinţâ rangul de hatman peste toate oştile” — 138 ; 144, 334. Alexandru cel Mare ; rege al Macedoniei (336-323 î.e.n.) - 271. Alexandru al iv-lea Iliaş ; domn al Ţării Româneşti (1616 - 1618, 1627 - 1629) şi al Moldovei (1620 - 1621, 1631 - 1633) ; răspunsul ostaşilor români cînd îi ruga să-l apere de Lupu Mehedinţeanul — 56 ; răscoala norodului împotriva domnului şi a grecilor — 98, 99 ; favorizează pe greci - 105, 106 : 307. Alexandru al v-lea Coconul ; domn al Ţării Româneşti (1623 — 1627) şi al Moldovei (1629 - 1630) - 105. 1 în indice am introdus şi parte din caracterizările şi referinţele lui N. B. pentru că se găsesc în text, deci reprezintă concepţia, atitudinea şi cunoştinţele sale, chiar dacă acestea nu sînt acceptate azi sau nu corespund nivelului actual de informaţie istorică. Am adăugat un număr minim de referinţe, atît la nume de persoane cît şi la topice, pentru o mai precisă identificare a lor, sau a poziţiei unor personaje contemporane, în raport cu a lui N. B., aşa cum am procedat la voi. al IV-lea. O ediţie de texte trebuie să-şi propună, în primul rînd, restituirea textelor aşa cum le-a voit autorul şi după cum am arătat, nu critica sau comentarea de amănunt a lor. Informaţii complimentare asupra textelor înseşi, dar numai atît, sînt totdeauna binevenite într-o ediţie. Dar din păcate orice editor este tentat să facă mai mult. în indicele de nume de persoane referinţe biografice se dau, bineînţeles, numai asupra numelor intîlnite în texte. 376 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Ali-Celebi ; după înfringerea turcească de la Călugăreni compune o poemă jalnică — 211. Ali paşa, de la Trapezunt; lăsat de Sinan să apere Tirgoviştea; căzut prizonier — 201, 204-207. Ammianus, Marcellinus ; istoric latin; barbarii „cu totul străini de agricultură” — 154. Amdbat al iii-lea; vezi: Murat al iii-lea. Andreescu, G. (Adrian, G.) — 303. Ana; fiica lui Radu Golescu; după N.B. căsătorită cu „un Ştirbei” (Nicolae Ştirbei) - 131n. Anagnosti, Mihai — 244. Anca (Ancuţa) ; doamna; fiica lui Radu Şerban; soţia lui Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul — 128n. Anibal (Hannibal) ; conducător militar şi om de stat cartaginez — 81, 146, 147, 352. Anineanu, Marta — 230, 371. Antim, Ivireanu ; mitropolit al Ungro-Vlahiei (1708 — 1716); ucis de turci pe cînd era dus la Constantinopol; „virtuosul mitropolit” — 107. Antonie din Popeşti ; domn al Ţării Româneşti (1669 — 1672); „ţara răsuflă [de greci] dar pentru scurt timp” — 106; vornic — 133. Antonie Ruset ; vezi: Ruset Antonie. Apafi I, Mihai ; principe al Transilvaniei (1661 - 1690) - 183, 366. Apostolescu, N.I. — 275. Aristia, C. — 363. Aron cel Cumplit (Aron Tiranul) ; domn al Moldovei (1591 - 1592, 1592 —1595); „restatornici armata străină” (1592) — 139; 182, 237. Arpad ; fondator al dinastiei arpadiene (889 —907) — 12. Asachi, Gheorghe — 306, 336. Asani ; „regii români din Misia” — 115n. Aslan ; vornic; se ridică sub aga Matei Ba-sarab împotriva grecilor — 105. Assan-bei Capudan paşa ; mare vizir (1785) — 116 ; se otrăveşte în 1790 — 120. Aupick, Jacques ; general şi diplomat francez - 285. Aurelian ; împărat roman (270—275) —173. Axente, Sever Ioan ; profesor; ia parte la revoluţia de la 1848 —1849; — 287. Axintie (Axinte) Ukicariul ; redactor de documente, copist şi cronicar moldovean ; continuator al Iui Nicolae Costin — 47, 58, 97, 139n. Baba Novac; căpitan vestit în oastea lui Mihai Viteazul — 68. Babesiu, V. — 231. Bacon, Francis, baron de Verulam (1561 — 1626); om de stat şi filozof englez — 165. Baiculescu, George — 326. Baiazed i. Ildîrim ; sultan otoman (1389 — 1402); înfrint de Mircea cel Bătrîn la Rovine (1394) - 191 ; 325. Baiazii) al ii-lea (Baiazet) ; sultan otoman (1481 — 1512); asediază Cetatea Albă (1483) - 148-150; 346. Bainski, Vasile ; rudă cu Ştefan Petriceicu ; ia parte la prinderea lui Duca Vodă ia Domneşti — 184, 366. Ballanche, Piekre-Simon — 36. Balogh, Edgar — 325, 326. Bânffi, Istvân (Banfx Istfan) ; căpetenie de oşti maghiare ; ia parte la bătălia de la Cosova (1448) — 84, 85. Bantea, Eugen — 299, 303 Barante, Guillaume BKUGIÎike, baron de - 36. Baebovschi, Onofrei ; hatman ; unul dintre „generalii cei mai vestiţi ce au comandat armatele Moldovei” — 150. Barbul ; ban al Craiovei; vezi: CRAIOVESCU, Barbu. Bariţ, Gheorghe - 231, 233, 237, 245, 247, 254, 293, 295, 302, 328-330, 333, 336, 371. Barlezio, Marino ; istoric italian — 81n, 239. Basarabă, Basarabi, Basarabeşti ; familie de domni — 69, 128n, 219. Basarabescu, I.A. — 345. Basilius; vezi: Vasile Lupu. INDICE 377 Basta, George (1550 — 1607); căpitan imperial ; ucigaşul lui Mihai Viteazul — 307, 341, 371. Bataillard, Paul — 35. Bâthory, Sigismund ; principe al Transilvaniei (1581-1597, 1598-1599, 1601,1601 -1602) - 47, 60n, 66, 193, 194, 201- 208, 210, 237. Bâthory, Ştefan; voievod (1571 — 1575); principe al Transilvaniei (1575 — 1583) şi rege al Poloniei (1575—1586) — 320. Batişte, Vevele ; grec; negustor; vistiernic în Moldova sub Alexandru Iliaş; ucis de ţărani — 99, 344. Baudier, Michel ; istoric francez — 82. Bawr (Bauer), Friedrich Wilhelm von (1731 — 1783); inginer militar în armata lui Rumianţev ; locotenent general; de origine germană — 48, 54n, 58n, 60n, 69n, 71n, 158n, 159n, 307, 308, 321. Băcilă, Ioan C. — 370, 371. Bădina, Ovidiu — 363. Bălăceni ; familie de boieri; „muma Bălă-cenilor”, fiica lui Radu Golescu, străne-poata lui Stroe Leurdeanu — 131 n. Bălăşescu, Neculai — 244. Bălcescu, Barbu — 224. Bălcescu, Cost ache — 224, 226, 228 — 230, 244, 270, 289. Bălcescu, Nicolae — 5 — 39, 89, 108, 134, 223-238, 240-244, 246-249, 253-262, 265-271, 274-279, 285-308, 311, 324-346, 348-354, 356-365, 368-371. Bălcescu, Scvastiţa — 224, 228. Bălcescu, Zoe — 224, 228. Bălceşti ; familia — 226, 227, 230. Bălceşti, fraţi (Barbu şi Costache) — 224. BĂleanu, Gheorghe ; ban ; adversar ai Can-tacuzinilor, conducătorul partidei Băleni-lor; unul dintre personajele însemnate ale vieţii politice muntene la mijlocul sec. al XVII-lea - 100. Băleni ; familie de mari boieri munteni — 337. Bănescu, N. - 233, 254. Barcan din Merişani (Bercan) ; dregător sub Mihai Viteazul; ucis de Radu Mihnea (1611) - 105. Bărnuţiu, Simion — 328. Bechic, Gaspar ; vezi: Bekes, Gaspar. Beecher-Stowe, Harriet — 354. Bekes, Gaspar (Bechic, Gaspar) — 320. Bela Al. iv-lea ; rege al Ungariei (1235 — 1270) - 154, 161. Beldiceanu, N. — 345. Beldiman, Alexandru (1760—1826); vornic ; cronicar — 98. Belfour ; traducătorul în 1. engleză a scrierii Călătoria arabului Patriarh Macarie de la Alep Ia Moscovia — 101Q. Bell ; librar — 330. Bengescu, Staico ; postelnic; consilier al administraţiei oltene în timpul ocupaţiei austriece — 107. Bercan; vezi: Bărcan din Merişani. Bernardin de Saint-Pierre, Jacques Henri (1737 — 1814) ; scriitor francez — 168. Bethlen, Volffgang de (1639 — 1679); istoric maghiar — 48, 52, 66n, 299. Bezborodko, Alexandru (1747 — 1799) ; conte rus; cancelar; conducătorul delegaţiei ruse la tratativele de pace (1791) —122. Bianchi, Giovanni ; gravor — 218. Bianu, Ion - 226, 295, 337. Bibescu, Gheorghe ; domn al Ţării Româneşti (1842-1848) - 29, 286, 287, 291, 303, 309, 355. Bisselius, Ioanes — 215, 216, 218, 268, 370. Bistriţeanu, Al. — 278. Blanc, Louis — 29, 36. Blanqui, JeROME-Adolphe — 274. Blarembehg, V. — 336. Bloomart (Blouem, A.), Adrian ; desenator — 218, 219. Bocskai, Ştefan ; principe al Transilvaniei (1604 — 1606); locotenent general al lui Bâthory; „unul din cei mai mari şi mai vestiţi domni ai Transilvaniei” — 204; 202, 210. Bodea, Cornelia C. — 294, 333, 360, 362. Boener, I. A.; gravor — 216. 378 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Boerescu, B. — 303. Bogâthi, Baltazar ; comite (1595) — 202. Bogdan i (Bogdan Dragoş) ; considerat ca întemeietor al statului Moldovei; „n-a fost un concherant” — 154. Bogdan al ii-lea ; domn al Moldovei (1449 — 1451) „uzurpatorul”; lupta cu Alexandrei şi polonezii — 145, 146. Bogdan al iii-lea (cel orb) ; domn al Moldovei (1504-1517) - 111, 137, 147, 240, 346. Bogdan, Gheorghiţă ; vel jicnicer în Moldova ; ia parte la complotul lui Vasile Gheuca împotriva lui Gheorghe Duca (1680) - 183, 366. Bogdan, Lupul ; slugerul; Iiatman în Moldova ; unelteşte împotriva lui Duca Vodă şi a lui Miron Costin — 185, 367. Bogdan-Duică, G. — 301, 328. Bogrea, V. — 339. Boitoş, Olimpiu — 295. Boldur, Sima ; vornic sub Ştefan cel Mare ; unul dintre „generalii cei mai vestiţi ce au comandat armatele Moldovei” — 150. Bolintineanu, Dimitrie — 226, 249, 285, 369. Bolliac, Cezar - 244 , 289, 336, 337. Bondescu, Const. I. — 334. Bonfini (Bonfinius), Antonius Bonfinie (1427 — 1502); istoriograf maghiar — 48, 61, 81n-83n, 85fl, 176, 300, 362. Boschinijs, Marcus ; pictor — 218. Brancovici, Gheorghe (Gheobghie Despot) ; „domnul bosnenilor” (1427 — 1456); înşeală pe creştini in favoarea turcilor in bătălia de la Cosova (1448) — 82, 85. Branicka, Alexandra ; născută Engelhard ; contesă, nepoata lui Potemkin, Însoţeşte la Iaşi pe comandantul rus — 122. Bratutti, Vicenzo ; traducătorul în limba italiană a Cronicii lui Saidino Turco — 86. Brădescu, Babbu ; (la X.B. a fost Predescu); paharnic; se răscoală sub conducerea agăi Matei Basarab împotriva grecilor — 105. Brătianu, Dumitru (Tache) — 287, 361, 363. Brătianu, Ion (Iancu) — 35, 287, 289. Brătienii, fraţi — 285, 288. Breton, de la Martiniere — 48, 54. Brezoianu, I.; profesor -— 337. Brezoianu, Patru ; vel vornic; favorabil austriecilor — 107. Brietius, Philippe — 145. Brîncoveanu, Constantin; domn al Ţării Româneşti (1688 — 1714); făcu din ostaşi „podani” — 33, 58; ia parte la bătălia de la Zărneşti (1690) — 58; „neîngrţji in urmă armata” — 58; mări haraciul — 324 ; portretul — 220 ; 99, 100, 106, 186, 369. Brîncoveanu, David ; postelnic; tatăl lui Preda Brîncoveanu; nepot al lui Matei Basarab — 131n. Brîncoveanu Manuil C. (1748 — 1811); vel logofăt al Ţării de Sus ; vel vornic al Ţării de Sus (1787 —1788); exilat în insula Cipru - 117. Brîncoveanu, Nicolae C. (t 1804) ; vel logofăt al Ţării de Jos; vel vistiernic, în repetate rinduri; a patra oară 1785 — 1786 ; exilat în insula Cipru — 117. Brîncoveanu, Papa ; spătar; căsătorit cu Stanca, fiica postelnicului C. Cantacu-zino — 128. Brîncoveanu, Preda ; mare ban ; mare spătar ; fiul lui David Brîncoveanu dregător de seamă al lui Matei Basarab — 128,131 n. Brîncoveni ; familie de mari boieri din Ţara Românească — 59, 107. Bucium, Condrea ; mare vornic ; pîrcălab ; infrînge răscoala lăpuşnenilor ; unul dintre generalii „cei mai vestiţi ai armatei Moldovei” — 150. Buckle, Henrv-Thomas — 354. Bucur, Marin — 296. Buczacki (Buceacki), Mihaii, ; căpetenie de oşti poloneze (1450) — 145. Buhuş. Alexandru; fiu al lui Dumitru; hatman (1673) — 150; împreună cu Miron Costin în opoziţie împotriva lui Antonie Ruset — 183, 366; încearcă să scape pe Duca din satul Domneşti — 184. USTOTCE 379 Buhuş, Dumitru (f 1647); mare vistiernic ; mare spătar în Moldova — 98, 99. Burger Ioannes — 370. Buzdugan ; căpitan; se răscoală împotriva grecilor — 105, 344. Buzescu, Preda ; mare postelnic în domnia lui Mihai Viteazul ; cucereşte şi pradă Hirşova — 192. Buzescu, Radu ; mare spătar, mare clucer în domnia lui Mihai Viteazul; chemat de domn în Transilvania — 52 ; comandant de seamă al armatelor româneşti — 68 ; cumpără sate de vecini — 156n; împreună cu fratele său cucereşte şi pradă Hîrşova — 192. Buzescu, Stroe ; mare stolnic în domnia lui Mihai Viteazul; trimis cu daruri scumpe împreună cu Radu Calomfirescu la sărbătoarea de nuntă a lui Sigismund Bâthory şi pentru a cere ajutor militar împotriva iminentei invazii turceşti — 193, 194. Buzeşti ; familie de maii boieri olteni — 156n, 192. Buzeşti ; fraţii (Preda, Radu, Stroe) ; toţi trei viteji şi mari dregători ai lui Mihai Viteazul; .,culegea triumfuri asupra tătarilor” în lupta de la Stăneşti şi Putinei (1595) - 192. Byron, George Gordon — 268. Bystrzanowski, Ludwik Szafraniec — 285 Calomfirescu, Radu (Calomfirăscui.) ; postelnic ; vestit căpitan al lui Mihai Viteazul - 194. Cambini, Andrea; cittadin Fiorenlino— 150n. Canta, Ioan ; vezi: Cantacuzino, Ioan. Cantacuzini; fraţi; (Ioan şi Nicolae) —117. Cantacuzino (Cantacuzini) ; familie de mari boieri - 59, 100, 107, 115n, 132, 133n. Cantacuzino, Constantin ; postelnic ; „caracter blînd şi cinstit” ; vine în Ţara Românească (1631) — 127 ; prigonit de Mihnea se retrage la moşia Filipeşti — 128; la Braşov; în Moldova — 128; la Constan-tinopol — 128 —130 ; reîntors în ţară— 131 ; omorit la Snagov — 132 ; 100, 133, 134, 344, 348. Cantacuzino, Constantin; stolnicul; al treilea fiu al postelnicului C. Cantacuzino — 127; personalitate politică proeminentă în epocă ; urmăreşte pe fostul domnitor Grigore Ghica, ucigaşul tatălui său, în ţara nemţească şi în Veneţia — 132. Cantacuzino, Constantin ; căpitan ; contemporan cu N. Bălcescu ; îi pune la dispoziţie documente istorice — 132n, 134. Cantacuzino, Constantin ; confundat de N. Bălcescu, la începutul studiilor sale. cu Mihai Cantacuzino — 48, 51n — 54. 59n, 60q, 69a, 71n< 300. Cantacuzino, Dimitrie ; frate mai mare al postelnicului C. Cantacuzino; stabilit în Crimeea ; turcit — 127. Cantacuzino, Dimitrie (Dumitraşco) ; cămăraşul Dimitrie, nepot de frate al postelnicului Constantin Cantacuzino; spătar; domn al Moldovei (1673, 1674, 1684 — 1685); dărîmă cetăţile din Moldova din porunca sultanului — 150; 131, 131n. 182, 184, 366, 367. Cantacuzino, Drăghici ; fiul cel mai mare ai postelnicului C. Cantacuzino ; mare logofăt ; mare spătar ; „vrednic patriot” ; otrăvit de greci (1669) — 106 ; 115n, 127, 128, 344. Cantacuzino, Gheorghe ; frate mai mare at postelnicului C. Cantacuzino; stabilit în Moldova - 127. Cantacuzino, Ioan R. (1757 — 1828); spătarul — 23 ; fiul clucerului Răducanu Cantacuzino şi al domniţei Ecaterina, fiica domnitorului Ioan Mavrocordat; „unul dintr-acei români care au bine meritat de Ia patrie”; praporgic in armata rusă (1771) -115; leitenant (1773) - 116; agă — 117 ; spătar; membru în Divanul Ocîrmuitor ai Ţării Româneşti (1789) — 118; relaţiile cu Prusia — 119 —121 ; la Iaşi, la Potemkin ; la Petersburg (1791) — 122; la Odesa (1813) — 123; autor 380 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE al unor memorii manuscrise în liml)a rusă cunoscute de N. Bălcescu — 123. Cantacuzino ,Ioan (Canta Ioniţă) ; cronicar — 98. Cantacuzino, Iordache ; fiul postelnicului C. Cantacuzino ; spătar; închis de Grigore Ghica (1672) - 100, 128. Cantacuzino, Iordache ; mare vistiernic in Moldova ; „patron” al lui Miron Costin — 181. Cantacuzino, Maria — 223, 224, 228, 288, 289. Cantacuzino, Matei ; fiul postelnicului C. Cantacuzino; agă — 100, 128. Cantacuzino, Matei ; tatăl clucerului Rădu-canu Cantacuzino; ban — 115n. Cantacuzino, Matei ; vistier; trimis de Divanul Moldovei la principele Saxa-Coburg cu un ajutor bănesc — 117, 117n. Cantacuzino, Mihai; vezi: Şeitan-Oglu. Cantacuzino, Mihai ; frate mai mare al postelnicului C. Cantacuzino ; rămas la Con-stantinopol — 127. Cantacuzino, Mihai ; fiul postelnicului C. Cantacuzino — 128. Cantacuzino, Mihai (1723 —c. 1793); vel logofăt; banul; gheneral-maior; autor al Genealogiei familiei Cantacuzino, al Istoriei Ţării Româneşti, tipărită intîia oară de fraţii Tunusli, în greceşte, la Viena, la 1806, şi al unor memorii, adresate Rusiei şi Austriei, împotriva dominaţiei otomane a Principatelor române ; stabilit în Rusia la 1766; unchiul spătarului Ioan Cantacuzino — 116; posesor al unei colecţii de hrisoave de hotare — 121; confundat de N. Bălcescu cu Constantin Cantacuzino - 300. Cantacuzino, Nicolae ; fratele cel mai mic al spătarului Ioan Cantacuzino — 116; armaş — 117 ; intră in slujba turcească la ieniceri — 117 ; se stabileşte în Rusia — 123. Cantacuzino, Pîrvu ; autor după N.B. al unei cronologii — 100. Cantacuzino, Radu (Răducanu) ; fiul lui Ştefan Cantacuzino ; tatăl contesei Odonel ; general maior austriac — 116. Cantacuzino, Radu (Rodion), cneaz; „colonel de artileria gărzii împăratului Rusiei” - 134, 349. Cantacuzino, Răducanu (^ 1774); tatăl spătarului I. Cantacuzino ; clucer; înfiinţează polcul de husari români — 115. Cantacuzino, Şerban ; domn al Ţării Româneşti (1679 — 1688) ; fiul postelnicului C. Cantacuzino — 127 ; „reformă şi mări armata” — 58; 22, 99, 100, 106, 119, 123, 127, 128, 131, 132n, 183, 195, 320, 322, 366. Cantacuzino, Ştefan ; domn al Ţării Româneşti (1714 — 1715); fiu al stolnicului C. Cantacuzino ; bunicul contesei Odonel; cel din urmă domn pămintean — 116; hrisovul din 1714 — 48; „ridică cu anatemă văcăritul şi dajdia de la mănăstiri şi popi” — 323; 341. Cantacuzino, Teodor Spandugino — 148n. Cantacuzino, Toma ; fratele mai mare al postelnicului C. Cantacuzino; stabilit în Moldova — 127. Cantacuzino, Traian ; vezi: Cantacuzino, Drăghici, fiul postelnicului C. Cantacuzino - 115n. Cantemir cel bătrîn ; vezi: Cantemir, Constantin. Cantemir, Constantin (cel Bătrîn) ; domn al Moldovei (1685 — 1693); „om bun, milostiv şi înzestrat cu mari talente ostăşeşti, dar iute la mînie” — 367; cîştigă bătălia de la Boiani (1685) — 128; 148, 183-187. Cantemir, Dimitrie (Demetrius) ; domn al Moldovei (1710 — 1711) ; N. B. semnalează : Descrierea Moldovei — 101; despre marea populaţie a Moldovei în trecut — 140; despre rînduiala ieşirii din Capitală a domnului la războiu — 142 ; despre decăderea puterii militare a Moldovei — 143; INDICE 381 dîrzenia şi semeţia militară a moldovenilor — 144 ; asistă ca beizadea la uciderea lui Velicico Costin — 186, 367; 48, 58n, 60n, 85, 97, 112n, 137-145, 148n, 334, 351, 355. Caracalla, Marcus Aurelius Antonius Bas- sianus ; împărat roman (211 — 217) — 271.. a Caracas ; judecător la tribunalul Giurgiu — 287. Caracas, R. — 339. Caragea (Carazie) ; după Chalcocondyl ar fi participat în bătălia de la Cosova ; după acelaşi izvor, căzut la 1456, în bătălia de la Belgrad; in text, a căzut la Varna; mort „de sabie ungurească” — 82n. Caragea, Ioan; domn al Ţării Româneşti (1812-1818); „pravila lui” - 87; 343. Caragea, Mihalcea ; grec ; mare ban ; vestit comandant al armatelor româneşti — 68; sfetnic al lui Mihai Viteazul; cucereşte Silistra — 192. Caraiman paşa (Karaman) ; luptă la Câlu-găreni; Mihai „ii sboară capul” — 198. Caraman ; general, autor de scrieri militare — 7V Carcalechi, Zaharia ; publicist român — 219. Carol al vii-lea ; rege al Franţei (1422 — 1461) - 50n, 309. Carol al xii-lea ; rege al Suediei (1697 — 1718) - 70. C.arra, Jean Louis — 139, 141, 148n. Cartojan, N. — 226, 365. Castriota, Gheorghe; vezi: Skanderbeg. Catargiu, Ianachi ; postelnic; căsătorit cu Ancuţa, a treia fiică a postelnicului C. Cantacuzino — 128. Cazimir al iii-lea; rege al Poloniei (1333 — 1370) - 145. Cazimir [C?J; student român la Paris (1847) — 361. Cărăbăţ, Petre ; mare vornic (Moldova); bate pe tătari la 1518; unul dintre „generalii” vestiţi ce au comandat armatele Moldovei — 150. Cârstea ; ţăran „care s-a vindut vecin” — 156a. Cândea, Virgil — 230, 256, 276 — 278, 339, 341, 371. Cechel, Iânoş (SzEKELy); rudă cu Iancu Voevod; comandant de oşti in bătălia de la Cosova (1448); cade în luptă — 85, 325. Cehan, Constantin ; vezi: Racoviţă Constantin Cehan. Celebi, Assan ; paşa de la Rusciuc; mare vizir; porunceşte uciderea lui Mavro-gheni (1790) - 120. Cernovodeanu, Paul — 294, 349. Chalcocondyl, Laonic din Atena (1430— 1464); istoric bizantin — 81—83, 85. Cheresteşiu, Victor — 326. Chindriş, Ioan — 236. Chinezu, N.; ia parte la activitatea studenţilor români de la Paris în epoca 1848 — 361. Chiupruliu ; vezi: Koprulu Mehmed. Chrzano-wski, Voitek (1788 — 1861); general polonez — 285. Ciobanul, Costandin ; postelnic — 184, 366. Cipariu, Timotei ; canonic la Blaj; filolog şi lingvist — 91, 245, 327. Cîmpineanu, Ion (1798 — 1863); logofăt, controlor al statului; reprezentant al boierimii liberale din Ţara Românească — 117n, 175n. CÎMPiNEANU, Scarlat P. ; tatăl lui Ion Cîm-pineanu — 117; agă (1789) — 118; vel logofăt; membru în Divanul Ocîrmuitor (1789) - 118, 347. Cîrlova, Vasile — 234, 269, 363. Clococeanu, Natjm ; ierodiacon ; întocmeşte o cronologie a domnilor Ţării Româneşti — 99, 100, 162. Cobilovici, Mihai (Milos) ; ucide pe Murad I (1389) - 82. Coburg; vezi: Saxa Coburg. Cocea (Coci Nicolae) arnăut; mare postelnic, mare ban; căpitan în oastea lui Mihai Viteazul; luptă la Călugăreni — 66, 198. Cocoară, Radul ; hotnogi în armata lui Frederic cel Mare, regele Prusiei — 70. Codrescu, T. — 346, 354. Cojocaru, Ion — 333. Colbert, Bruno — 299. 382 G. ZÂNE şl ELENA G. ZÂNE Comines (Commynes) Philippe de, sire d’Ar-genton (1417 — 1511); istoric francez — 61, 81. Comneni ; familie domnitoare în Bizanţ —115n. Constant, Benjamin (1767 — 1830); scriitor francez — 127, 349. Constantin [Lambrino?] ; cumnatul lui Gavri-liţă Costache; fuge în Ţara Românească de teama lui Constantin Cantemir — 367. Constantin i (Constantin Şerban Basarab zis Cîrnul) ; domn al Ţării Româneşti (1654 — 1658); îmbracă în uniforme noi pe căpitanii dorobanţilor şi călăraşilor — 54; închis de ostaşii răsculaţi — 57; înfrînge pe răsculaţi — 57 ; înnoieşte hrisovul lui Matei împotriva grecilor şi pentru dezrobirea mănăstirilor (1654) —106; întăreşte prin hrisovul din 1654, familiei Buzeştilor stăpinirea peste 128 sate — 156n; hrisovul din 1654 — 157n; 128, 129, 181, 219, 240, 321-323. Constantinescu, Miron — 359. Constantinescu-Iaşi, P. — 359. Corbeanu, Corbeni ; familie de mari boieri din Ţara Românească — 128. Corbeanu, Costandin (•j‘1748); sluger (1748); cel din urmă descendent al adevăraţilor Corbeni — 128n. Corbeanu, Vintilă ; mare ban ; căsătorit cu fiica postelnicului C. Cantacuzino ; cumnat cu Şerban Cantacuzino — 128. Cornea, Barbu, Brăiloiu C. (Barbu) ; (•ţ"1734); sărdar în Ţara Românească; adversar al grecilor din ţară — 107. Cornea, Paul — 267, 299, 353. Corneille, Pierre (1606 — 1684); dramaturg francez — 166. Cornescu, Scarlat (Greceanu) ; (*j'1794); mare vistier; mare vornic ; face parte din Divanul ocîrmuitor din Ţara Românească (1789) - 118, 119, 347. Corniş, Lupu (Kornis Wolfgangus, Farkas) ; comite (1595) — 202. Costachi, Gavrit.ă (f 1688); vornic; tatăl lui Costachi Lupu ; căsătorit a doua oară cu fiica hatmanului Costin — 367. Costachi, Lupu ; fiul lui Gavrilă Costachi; ia parte la complotul fraţilor Costin împotriva lui Constantin Cantemir — 367. Costantin Căpitanul (Filipescu); cronicar - 47, 51n, 54, 55, 57D, 58n, 99, 129, 132n, 133n, 192, 200, 211. 266, 300, 337, 338, 340. Costin, boier ; căsătorit cu a şasea fiică a pos" telnicului C. Cantacuzino — 128. Costin, Ion (Iancu) ; serdar ; fiu al lui Miron Costin — 187, 367. Costin, Miron (1633 — 1691); cronicar ; mare logofăt - 90, 97, 98, 112, 137n~141n, 143n - 148n, 181—187, 209, 211.297, 299, 344, 350, 351, 364-367. Costin, Nicolae (1660 — 1712); cronicar; mare logofăt; fiu al lui Miron Costin — - 97, 98, 138„, 139_. 148„, 150 , 183„, 7 ’ n’ n n n q 187n, 242, 351, 364, 367. Costin, Pătraşcu ; mare cămăraş; fiu al lui Miron Costin ; logodit cu o fiică a domnitorului Constantin Cantemir — 186, 187, 367. Costin, Velicico ; hatman; vornic mare de Ţara de Sus; fratele lui Miron Costin; ar fi uneltit cu alţi boieri împotriva lui Constantin Cantemir; ucis din porunca domnitorului — 184 — 187, 367. Costini (Miron şi Nicolae) ; cronicari — 90, 185, 367. Coţofeanu, Mihai ; spătar; ia parte la mişcarea boierilor olteni împotriva lui Leon Vv. (1631); adversar al grecilor din ţară — 105. Cousin, Victor — 36, 336. Cozadini, Gr. —361. Cozma ; mitropolit al Ungro-Vlahiei (1787 — 1792) - 118, 347. Craioveşti ; familie de mari boieri olteni — 128,' Craiovescu, Barbu ; mare ban (1522); goneşte pe Vlad al VlII-lea —52, 321. Craiovescu, Pîrvu ; mare ban (1508), goneşte pe Mihnea I (cel Rău) — 52, 321. Crăciun, Ioachim — 338 — 340. INDICE 383 Cremide, Ştefănaciii ; grec ; stolnic ; medel-nicer; prezintă sultanului o plingere împotriva lui Matei Ghica (1753); exilat in insula Mitilina — 107. Creţulescu, Constantin ; vel vornic — 347. Cpeţulescu, Nicolae A. ; doctor in medicină - 286, 287. Creţulescu, Radu ; mare logofăt în Ţara Românească ; partizan al Cantacuzinilor ; închis de Grigore Ghica (1672) — 100, 101. Cristescu, Tr. — 339. Cromer, Martin — 145n, 146n. Curie (Curius), Ioan T. — 285. Cuza Vodă — 230. Czaikowski, Mihai (Czaika) — 285. Czartoryski, Adam ; principe — 285. Czartoryski, ĂI. ; nepoata principelui Adam Czartoryski — 285. Dabija Vodă; vezi: Eustratie Dabija. Damaris, Ioani (Damali) (^1798); mare vornic al Ţării de Jos ; logofăt; face parte din Divanul Ocîrmuitor din Ţara Românească (1789) — 118, 347. Dan al iii-lea ; domn al Ţării Româneşti; numit in text şi Dracula ; „generalul cel mai vestit şi cel mai cu esperiinţă din veacul său” ; luptă în bătălia de la Varna (1444). Neatestat de istoriografia contemporană ; după unele opinii actuale la această bătălie ar fi participat Vlad al II-lea Dracul; numit de Chalcocondyl tot Dracul, Draculea — 68, 81. Dan al iv-lea ; domn al Ţării Româneşti; luptă în bătălia de la Cosova. Neatestat de istoriografia contemporană; participarea românească este insă certă ; domnitorul care a condus ostile româneşti ar fi fost Vlasdislav al II-lea sau Dan al III-lea - 82. Dan ; nepot al lui Mircea ; unul dintre „generalii cei mai vestiţi ce au comandat armatele româneşti” — 68. Dan; ţăran liber; „s-a vindut vecin” — 156d. Dan, Danilovici ; mare vistier; „trădătorul” din bătălia de la Câlugăreni; înverşunat duşman al lui Mihai Viteazul — 200. Del Chiaro, Anton Maria ; secretar al lui Constantin Rrîncoveanu ; N. Bălcescu găseşte în Biblioteca din Palermo opera acestuia Dellc moderne rivoliuioni . . . ; o cumpără de la Veneţia şi în 1847, spera să o retipărească în Magazinu istoricii — 220 ; 48, 58, 291. Depasta, Petru ; cronicar neogrec ; medic ; a scris o apologetică a domniei lui Constantin Mavrocordat la a cărui curte a stat -100. Descartes (Cartes), Rene (1596 — 1650); filozof, matematician şi fizician francez — 165, 166. Despot, Eraclid (Heraclid) ; domn al Moldovei (1561 — 1563); revolta mercenarilor împotriva lui — 139 ; lupta cu Alexandru Lăpuşneanu (1561) — 143 ; în bătălia de la Verbia (1561) - 147. Desprez, Hyppolyte ; publicist francez ; in relaţii personale cu X. Bălcescu — 286, 342. Diaconovici, Cornkliu — 332. Diaconovici Loga, Constantin (1770 — 1850); profesor la Preparandia din Arad — 91, 327. Dimidinski (Demideţchii) : „polcovnic”: în regimentul polonez de la Sneatin ; face parte din oastea lui Petriceico vodă —183, 184, 366. Dimitrache (Dumitrache), Medelnicerul (1720 — 1796); mare stolnic; cronicar; a alcătuit, printre altele, o adunare de hrisoave şi o cronologie — 96, 100. Dimitrie, cămăraş ; vezi : Cantacuzino, Di-mitrie. Dincă, Sîrb ; mare armaş în Ţara Românească — 128. Diring, von ; colonel în armata rusă (1789) -119. Dlugosz, Jan (Dlugossius Ioannes) (1415 — 1480); istoriograf polon —48, 61n, 144n> 145„, 146. 384 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Dobroiu, Eugen — 335. Dobroiu, Rit a — 335. Doicescul, Colţea ; mare clucer, capiche-haia la Constantinopol; trimis de Mih-nea al m-lea cu pîră împotriva lui C. Cantacuzino — 129. Dositei, Filitis (Dosoftei) ; episcop de Buzău ; face parte din Divanul Ocirmuitor din Ţara Românească (1789) — 118, 347. Dosoftei (Dositei) (1624 — 1693); mitropolit al Moldovei — 97a, 185. Dracola; „Viteazul căpitan”, erou legendar -53. Dracopol, L. — 359. Dracul; voievod al Ţării Româneşti; „vrednic emul al lui Ioan Huniade” ; probabil Vlad al ii-lea : Dragul, Dracul din Table (1430—1445); cf. cronologiei actuale : Vlad Dracul (1436-1442, 1443-1446)-191. Dragoş ; familie suverană în Maramureş; coboară în Moldova — 154. Dragoş ; considerat de cronicari ca întemeietor al statului Moldovei; ar fi fiul lui Bogdan I — 97, 185. Draper ; istoric — 354. Drăgănescu, Constantin ; vezi: Ştirbei Dră-gănescu, Constantin. Drăghici ; vornic de la Mărgineni —127n. Dubău, Teodor (Tudose) ; în text: Vasile ; cronicar — 47, 97. Duca, Constantin ; domn al Moldovei (1693 — 1696, 1700-1704) - 156. Duca, Gheorghe; domn al Moldovei (1665 — 1666, 1668-1672, 1678-1683) şi al Ţării Româneşti (1673 — 1678); rumeliotul; „rău, îndelungăreţ la mînie şi lacom la avuţie” -13, 183, 366; 97, 106, 184. Du Cange, Charles Du Fresne, sieur— 115n. Ducas, Mihail; istoric bizantin — 82. Dudescu, Constantin, R. ("ţ* 1766); mare vornic; mare ban in Ţara Românească; capul opoziţiei în timpul lui Matei Ghica ; exilat în insula Mitilina — 107. Dudeşti ; familie de mari boieri din Ţara Românească — 107. Dumitrache Medelnicerul ; vezi: Dimi-trache Medelnicerul. Ecaterina a n-a; împărăteasă a Rusiei (1762-1796) - 115, 122. Ecaterina ; domniţa; fiica lui Ioan Mavro-cordat; soţia clucerului Răducanu Cantacuzino ; mama spătarului Ioan Cantacuzino — 115. Elena ; fiica lui Pătraşcu Vodă; căsătorită cu Eustratie Leurdeanu (Golescu), vtorii vistier — 128n. Elena ; soţia lui Radu Şerban ; fiica jupîne-sei Maria de la Coiani şi a lui Udrişte vistierul —127n. Elena (Ilinca) ; postelniceasa ; fiica lui Radu Şerban; soţia lui Constantin Cantacuzino, postelnicul — 127, 128, 133. Eliade ; vezi: R&dulescu, Ion Heliade. Eliat, Teodor M. — 335. Embby, Artus Thomas sieur d’ —194a —197n, 199n, 201n-211„, 241. Emin, paşa (1848) — 227. Eminescu, Mihail — 229, 265 , 268, 278. Enea, Silvio — 82n, 185. Engel, Johann Christian von (1770 — 1814); istoric german — 47. 48, 59n, 60n, 62n, 66a, 67n, 82, 89, 123n, 197n-202n, 207n, 209n, 298, 300, 321, 322. Engelhard ; vezi: Branicka, Alexandra. Enzenberg, von ; baron ; feldmareşal; vicepreşedinte al Divanului Ocirmuitor al Ţării Româneşti (1789) — 118, 347, 348. Erodot ; vezi; Herodot. Eustratie Dabija ; domn al Moldovei (1661 — — 1665) —97, 98, 182, 338. Eustratie; vezi: Leurdeanu (Golescu) Eustratie. Farcas, din Brabova; căpitan în oastea lui Mihai Viteazul; „izbeşte Nicopolea şi ti dă foc” (1595) - 193 ; 68, 211 Fălcoianu, Matei (t 1812); mare vistier; mare logofăt; face parte din Divanul INDICE 385 Ocirmuitor al Ţării Româneşti (1789) — 118, 347. F£nelon, FHANfois de Salignac de la Mothe (1651 — 1715); prelat şi scriitor francez — 166. Ferenc ; vezi : Geszthy Ferenc. Ferhad paşa ; mare vizir; comandant suprem al oştilor turceşti (1595); pregăteşte campania împotriva lui Mihai Viteazul —193. Fessler, Ignace-Aurelian —198n, 200n, 202n, 204,,. Filaret (Filaretos) ; episcop de Rîmnic (1780 — 1792); face parte din Divanul Ocirmuitor al Ţării Româneşti (1789) — 118, 119, 347. Filipescu, Constantin G. — 360. Filipescu, Constantin Căpitanul ; vezi: Costantin Căpitanul. Filipescu, Costandin P. (t 1825); mare postelnic ; mare logofăt; fiul banului Pană Filipescu ; exilat la Muntele Athos (1787) — 117. Filipescu, Costăchiţă N. — 29, 291. Filipescu, Niculae P. ; vel logofăt de Ţara de Sus ; fiul banului Pană Filipescu ; exilat la muntele Athos (1787) — 117. Filipescu Pană Gr. (fl792); mare ban (1786, 1791); căsătorit cu Ana Cîmpineanu ; exilat la Muntele Athos (1787) —117. Filipescu Papa (Mărgineanu) ; mare spătar (1655 — 1658); căsătorit a cloua oară cu Marica, fiica postelnicului C, Cantacuzino -128. Filişanu, Dumitru ; mare dregător în timpul lui Matei Basarab ; ia parte la mişcarea boierilor olteni împotriva lui Leon Vodă (1631) ; pribeag în Transilvania cu Matei Basarab (1630) ; reîntors în ţară (1631) — 105 . Filitis (Philitis), Grigore — 244. Filstich, Johannes — 195n, 201n. Fischler ; locotenent colonel în armata austriacă ; ia parte la războiul din 1788 — 1791 -118. Fleury, Claude (1640 — 1723); cleric şi scriitor francez — 82. Florescu, Bonifaciu — 345, 346, 348. Forster, Charles — 334. Fotixo (Photino), Dionisie (1777 — 1821) — 48, 50„ —55n 58n —60n, 69n, 89, 123, 160n, 162, 266, 307, 308, 310, 322. Fotino, George — 224, 359. Franco, Giacomo — 217, 371. Fbederic i Barbarosa (Barbă Roşie) ; împărat al imperiului romano-german (1152 — 1190) - 49. Frf.deric al ii-lea (cel Mare) ; rege al Prusiei (1740-1786) - 70, 120. Fule [Fulea], J. Moise; profesor ia Seminarul din Sibiu ; director al Şcoalelor româneşti ortodoxe din Ardeal — 91. Galiţin, A. N.; prinţ rus ; feldmareşal; în corespondenţă cu spătarul I. Cantacuzino -119 Gaspar; vezi: Gratiani. Gavra, Alexandru (1797 — 1884); absolvent al Academiei de drepturi din Oradea; profesor la Preparandia din Arad — 91, 327. Gâzi, Ghirai al ii-lea (Gherei) ; zis Bora-Viforul; hanul tătarilor din Crimeea (1588-1594 ; 1596-1608) - 192. Geanolu, Scarlat — 270. Gebhardi, Lijdwig Albrecht — 89. Genilie, I. — 300, 336. Georgescu, Gh. I. — 353. Georgescu-Buzău, Gh. — 287, 299. Georgescu-Tistu, N. — 290. Geropoldi, Antonio — 86n. Geszthy, Ferenc ; căpetenie de oşti în armata lui Sigismund Bâthory (1595) — 192. Geuderus, Iacobus — 47, 53n. Gheorghie Despot ; vezi : Brancovici, Giieor-ghe. Gheorghe, banul; vezi: Băleanu, Gheorghe. Gheorghe, Ştefan (Ştefano Giorgizza) ; domn al Moldovei (1653, 1653 — 1658) — 143, 181, 218, 240, 371. Gherman ; pîrcălab de Cetatea Albă (1484); apără vitejeşte cetatea asediată de Baia-zid — 150. 386 G. ZÂNE şi EDENiA G. ZÂNE Gheţka, Gheorghe: căpitan muntean al lui Ştefan al II-lea Tomşa ; a făcut parte din oastea lui Mihai Viteazul — 1 18. Ghf.uca, Vasii.k ; mare vistier in Moldova ; ucis din porunca domnitorului Gheorghe Duca — 183, 366. Ghiafar paşa ; beglerbeg al Şerlakului (1595) — 193. Ghica, Alexandre 1). ; domn al Ţării Româneşti (1831-1812) - 303, 306, 358. Ghica, Alexandru Scări.at ; domn al Ţării Romaneşti (1766— 1768); încearcă să aducă în ţară ţăranii fugiţi — 159, 162. Ghica, Costandin Sc. ; boier din Ţara Românească; exilat în insula Cipru (1788) — 117. Ghica, Dimitrie A. ; (t 1808) ; niare ban ; face parte din Divanul Ocirmuitor din Ţara Românească (1789) — 118, 347. Ghica, Gheorghe (Gregorio Gika, inscripţie de pe portret) ; domn al Moldovei (1658 — 1659) şi al Ţării Româneşti (1659 — 1660); dărîniă cetăţile de pe Dunăre (1659) — 67 ; „pus în liiare şi pornit la Constantinopol” — 130 ; portret — 220 ; 106, 128, 181, 219, 220. Ghica, Grigore (Grigoraşcu) ; domn al Ţării Româneşti (1660 — 1664, 1672 — 1673) ; reorganizează armata (1672) — 57 ; ia parte la campania de la Hotin (1673) — 58; 106, 131-133, 219, 220. Ghica, Grigore al n-lea; domn al Moldovei (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) şi al Ţării Româneşti (1733-1735,1748-1752); hrisovul din 1733; -48, 54n ; hrisovul din 1751;—48, 54n, 300; 323. Ghica, Grigore al m-lea Alexandru ; domn al Moldovei (1764-1767, 1774-1777) şi al Ţării Româneşti (1768 — 1769) ; hrisovul din 1766 — 160; 315, 316. Ghica, Grigore al IV-lea; domn al Ţării Româneşti (1822 — 1828); „puse temelie armatei româneşti, organizlnd trupul de panduri”—72. Ghica, Ion - 6, 8, 10, 19, 20, 22, 23, 31, 33, 35, 223-226, 228-230, 232-234, 236, 238, 241, 244, 266, 275, 276, 285-290, 292-295, 300-302, 305, 306, 325, 360-364, 369. Ghica, Matei ; domn al Ţării Româneşti (1752 — 1753) şi al Moldovei (1753 — 1756) — 107. Ghica, N'icu (Comănescu) — 361. Ghica, Scarlat: domn al Moldovei (1757 — 1758) şi al Ţării Româneşti (1758 — 1761 ; 1 765 — 1766) — 97. Ghica, Scarlat (t 1810); mare logofăt; mare vistiernic din Ţara Românească; exilat în insula Cipru (1788) — 117. Ghinea, Ţucai.ă (Brătăşanu) ; grec din Ru-melia ; de meserie olar ; mare vistier sub Matei Basarab ; „marc lilhar” — 57, 106, 343. Gibbon, Edwarii ; istoric englez — 154. Giuhescu, C. — 339. Gierescu, Constantin C. — 300, 337. Giurescu, Dinu C. — 300. Gîri.eanu, E. — 351. Glogoveanu, Constantin ; mare clucer (1845) -359. Golescu ; familie de mari boieri din Ţara Românească — 131n. Golescu, Alexandru C. (Ai.bu) — 15 — 17, 33, 286. Golescu, Alexandru G. (Arăpilă, Negru) - 6, 20, 31, 215, 227, 285-288, 292, 303. Golescu, (Dinicu) Constantin Radovici din Goleşti — 334. Golescu, Dimitrie G. — 276. Golescu, Ivaşcu ; mare vornic in Ţara Românească ; văr bun cu Matei Basarab — 131n. Golescu, Nicolae (Niculache) — 287 — 290. Golescu, Radu (RXducanu) ; mare logofăt; mare spătar; după N.B. fiul vornicului Stroe Leurdeanu, după alte izvoare nepotul lui Stroe Leurdeanu şi fiul lui Matei Golescu (Leurdeanu) — 131 n ; în perioada ocupaţiei Olteniei partizan al austriecilor - 107. INDICE 387 Golescu, Radu (1746 — 1818); ban (1813, 1818) ; tatăl lui Iorclache şi Dinicu Golescu — 131 ; faci.- parte din Divanul Oclrmuitor din Ţara Românească (1789) — 118, 131 . 347. Golescu, Radi- C, — 287. Golescu. Ştki-ax G. — 223, 224, 227, 287 — 289, 360. 362. Goleşti, fraţi (1844) — 2 44. 287. Gorgan (din Crivăţ ; mare spătar ; ia parte la mişcarea lui Matei Basarab împotriva grecilor ţărigrădeni — 105. Gorjanu, P. — 232. Crama ; secretar consistorial In Oradea Mare (1845) - 91. Grandea, Gr. H. — 298. Gratiani, Gaspar ; domn al Moldovei (1619 — 1620) ; se răscoală împotriva turcilor; ,,nenorocita revoltă” — 143. Greceanu, Radu; vel logofăt; cronicar; traducător —45. 47, 50n, 53Q. 55n, 57 . 90, 99, 266, 279, 298, 310Q, 338-341. Greceanu, Ştefan — 338. Grecescu, Constantin — 338 — 340. Gregorian, Mihail — 337. Grigorescu, Dan — 359. Grimm, AVilhelm Care (1786 — 1859); filolog şi folclorist german — 96. Grozea (Grozav); mare vornic; unul dintre „generalii cei mai vestiţi ce au comandat armatele Moldovei” — 150. Guizor, FRANfOIS-PlERRE-GUILLAUME — 7, 36, 268. Gulian, C. I. — 305. Hafîz Ahmet paşa (Afiş) ; beglerbeg de Bosnia; Învins de banul Udrea la Nic-opole (1595) — 211. Hagen, Friedrich Heinrich von der — 336. Haider paşa; beglerbeg de Sivas; luptă în bătălia de la Călugăreni; ucis în timpul luptelor — 197, 198. Hammer Purgstall Joseph, baron von (1774 — 1856); istoric şi orientalist ger-man-48, 82, 193n. 196-199n. 201Q. 207n, 208n, 210„, 2Un. Haneş, Petre V. — 234, 256, 277, 295, .298. IIaneş, Vasile 43 — 295, 299, 325, 345. Hasan paşa; beglerbeg de Sam (Damasc) Anatolia ; luptă in bătălia de la Călugăreni — 198 ; „fugea inspăimintat şi nu se putea ţinea pe picioare de groază” —199 ; comandant al garnizoanei turceşti din Tîrgovişte — 205, 206. Hasan ; spahiul; Balatagiu, Deli Hasan; mintuitorul clin Balta ; salvează pe Sinan, căzut într-o mlaştină, în bătălia de la Călugăreni — 198. Hase, M. - 98. Haşdeu, B. P. - 232, 233, 350. Henric al n-lea ; rege al Angliei (1154 — 1189) — 49. Herbert ; vezi: Rvthkeai. Herbert. Herodot (Erodot) de Halicarnas ; istoric grec — 97. Hodosiu. I. — 231. Hodoş, Xerva — 328. Hoffmann, Johann ; sculptor — 220. Hohenlohe, Kiuchberg ; principe ; învinge pe turci la Porceni ; ocupă Craiova (1788) -118. Homer (Omer) ; sec. al IX-lca î.e.n. ; poet epic grec — 166, 198. Hondius, Wilhelm ; gravor — 218. Hori a — 15, 18. Hristoi-or, Gheorguie ; librar din Iaşi (1852) -332. Huniade, Io an ; Ioan (Iancu) de Hunedoara ; voievod al Transilvaniei; guvernator al Ungariei (1446); „cavalerul alb al României” — 61 ; luptă la Vama (1444) şi la Cosova (1448) — 63, 67, 81—85; 191, 220, 326. Hurmuzaki, Constantin ; copiază documente istorice din Muzeul de la Oclesa — 162; 328. Hurmuzaki, Eudoxif. — 34. Hurmuzaki ; familia — 328. Husein paşa; comandant al cetăţii şi san-geacului de Xicopol; ia parte la bătălia de la Călugăreni — 197 ; ucis în timpul luptelor — 198. 388 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Iacobinus, Ioanxes Claudiopolitano ; istoric — 205„, 241. ]anci: Vodă ; vezi : Huniade, Ioan. Iarcu, D. — 332. Ibrăileanu, Gababet — 265. Ilie, Enache ; vezi : Ţifăscui. Ii.ie. Ilieş, Aurora — 338 — 340. Ilinca ; vezi : Elena poslelniceasa. Ioan Albert ; rege al Poloniei (1492 — 1501) -111, 148. Ioax; pircălab de Cetatea Albă (1484); apără vitejeşte cetatea asediată de Baia-zid — 150. Ioanid, Gheorghe ; pitar ; librar din Bucureşti (1845) — 91. Ioanid, Mvrcea — 299, 303. lox Vodă zis cel cuiiput ; domn al Moldovei (1572-1574) - 143, 145, 147. Ionescu de i.a Brad, Ion — 275, 362, 363. Ionescu, Xeculai — 226, 229, 361, 362. Iordan, Iorgu — 365. Iorga, Nicolae — 18, 26, 34, 223, 226, 269, 291, 295, 303, 304, 331, 336-339, 347, 351, 356, 360, 371. Iosif al n-lea; impara! al imperiului romano-german (1765 — 1790); „bunul împărat” -117-119. Jpsilanti, Alexandru Ioan ; domn al Ţării Româneşti (1774-1782, 1796-1797) şi al Moldovei (1786 — 1788); hrisovul din 1775; —48, 54n, 70n ; pravila — 97 ; „reorganiza la 1775 vechile rămăşiţe din armată, mai adăogind şi alţi slujitori” — 70; 71, 117,160, 316. Ipsilaxti, Alexandru (1792 — 1828); general în armata rusă, conducător al „Eteriei” -276. Ipsilaxti, Constantin ; domn al Moldovei (1799 — 1801) şi al Ţării Româneşti (1802 — -1806, 1806-1807) - 72. Ispirescu, P. — 232. Istvănfy, Nicolaus (Istuanfius Panonius, Istuanfie) (1538 — 1615); om de stat şi istoriograf maghiar — 48, 62, 146n, 147n, 195n, 201n. Iuga (Ioga) ; domn a) Moldovei (1399 — 1400); intemeie cetele de călăraşi — 137. Ivaşco ; unelteşte împotriva lui Constantin Cantemir; se refugiază in Ţara Românească la C. Brincoveanu; pîrăşte pe domnul moldovean la Poartă — 367. Ivaşcu, George — 296. Iza ; satrap (1 148) — 86. ■li:beleaxc, Eugen — 353. Jomini, Henri — 290. •Iora, Antiohie ; mare armaş ; mare hatman ; unelteşte împotriva lui Constantin Cantemir ; se refugiază in Ţara Românească ia C. Brincoveanu; pirăşle pc domnul moldovean la Poartă — 367. Kaiiowski, Mihai ; comandant al armatei ruse in Principale, in locul decedatului Polemkin (1791) — 122. Kakavinski ; general rus ; comandă armata rusă in bătălia de la Silistra (1773) — 116n- Kant, Immanuel (1774 — 1804); filozof german — 166. Kirăly, Albert ; comandant ungur ; ia parle la bătălia de la Călugăreni sub comanda lui Mihai Viteazul; „general român” — 56, 68; „cuprinde Oraşul de Floci (10 decembrie 1594); „arde şi pradă Hirşova (1 ianuarie 1595) şi Silistra” — 192; 197, 198. Kirileanu, Oh. T. — 339. Kogălniceanu, Alexandru — 361. Kogălniceanu, Mihaii.(KogalniceanoMichel) -48,51n,52n, 55n,60n-62n, 66n, 67D, 69D, 89.158n, 159n, 201n, 204n, 235, 236, 242, 244, 276-278, 291, 299-302, 325, 326, 331, 335, 336, 338, 340, 346, 354, 357, 358, 361, 363, 365. Koniecpoi.ski, Przebdor ; nobil polon ; comandant de oşti poloneze ; intră în Moldova (1450) - 145. Koprulu, Mehmed (Chiupkuliu) ; mare vizii (1659) - 128-130. INDICE 389 Kuneski (Kuneţki) ; polcovnic (1683) — 183, 366. Kurz, Anton ; editor transilvănean — 215, 216, 370. Ladislau i cel sfînt (Laslău) ; rege al Ungariei (1077 — 1095); ,.craiul unguresc” — 185. Ladislau ; fiu al lui Ioan Huniade — 220. La Fontaine, Jean de (1621 — 1695); poet francez — 166. Lajonţ, Benedict (Venedectu ; Losonczi Benedek) ; comandant de oşti maghiare în bătălia de la Cosova (1448) — 84. L am abţine, Alphonse (1790 — 1869); poet şi om politic francez — 166, 270, 285 — 287, 361. Lamennais, Felicite Robert de — 36, 359. Lapaty, Mihai — 371. Laslău ; vezi: Ladislau i cel sfînt. Lauri an, August Treboniu — 37, 89, 238, 244, 246, 247, 253, 254, 256, 257, 287, 291, 293, 291, 327-337, 340-342. Lăpedatu, Alexandru — 295, 342, 348. Lăpuşneanu, Alexandru ; domn al Moldovei (1552-1561; 1564-1568); în bătălia de la Yerbia (1561) — 147 ; dărîmă cetăţile dinlăuntrul ţării — 150; 143. Lecca (leca). Ion — 285. Ledermann, Liszi.o — 275. Leibniz, Gottfried Wilhelm (1646 —1716); filozof, istoric şi matematician german — 165. Lejeune, J. M. — 316. Leleavel, J. — 334. Lenfant, Jacques (1661 — 1728); teolog francez — 82. Leon i, Tomşa ; domn al Ţării Româneşti (1629-1632) ; hrisovul din 1630-48, 56n; hrisovul din 1631 pentru izgonirea grecilor din ţară — 105, 108, 343; 48, 300. Leopold al ii-lea ; mare duce de Toscana ; împărat al imperiului german (1790 — 1792) ; fratele şi succesorul lui Iosef al II-Iea — 119, 347. Leroux, Pierre — 36. Leurdeanu (Golescu), Eustratie ; mare logofăt; vtori vistier, fiul lui Stroe Leurdeanu, căsătorit cu Elena (Ilinca) fiica lui Nicolae Pătraşcu şi a Anei, fiica lui Radu Şerban — 128n. Leurdeanu, (Golescu) Matei ; N.B. il considera ca frate cu Stroe Leurdeanu ; după alte izvoare fiul lui Stroe Leurdeanu; tatăl lui Radu Golescu, mare logofăt — 131n. Leurdeanu, Stroe ; personaj cu mare influenţă în Ţara Românească la mijlocul sec. al XVII-lea; trăieşte o viaţă plină de frămintări şi peripeţii; mare vistier, mare logofăt; sub Matei Basarab înlăturat din slujbă sub acuzaţia de hoţie de bani publici; mare adversar al Cantacuziniior, a uneltit împotriva postelnicului C. Can-tacuzino şi a provocat uciderea acestuia; judecat pentru uneltirile sale şi condamnat la moarte; iertat şi călugărit cu forţa sub numele de Silvestru, la Snagov; „hrăpitorul vistier” — 106 ; 131 — 134. Levy, Armând — 333. L’Hospital, Michel de (1507 — 1573); magistrat şi om politic francez — 166. Lichtendorf, Rudolf — 326. Limoi (Litovoi), voievod de Oltenia (1247) ; „prinţ român” — 154. Liu, N. - 268, 271. Ludescu, Stoica ; cronicar — 339. Ludovic al vi-lea cel Gros (Louis vi le Gros); rege al Franţei (1108 — 1137) — 49, 239. Luiss, maior (1789) — 119. Lukessini, marchiz; delegat al Prusiei ia negocierile pentru încheierea păcii de ia Şiştov - 119, 120. Lupescu, Mihail ; ieromonah — 46, 339. Lupescu, Radu ; logofăt de Divan ; fiul lui Mihail Lupescu — 47, 50n —52u, 54n—58n. 62n, 63n, 99, 311n, 339. Lupu Mehedixţeanu C.; paharnic; mare spătar; căpetenie a răscoalei împotriva grecilor (1617) ; a slujit în oastea lui Mihai 390 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Viteazul; tras în ţeapă de Gavrilă Movilă (1618) - 56, 105, 344. Lupu ; vezi: Costachi Lupu, leciorul lui Gavrilă Costachi. Lupul Vasile ; vezi : Vasile Lupu. Macbi (Macrei), Dumitraşcu ; vătaf de paharnici ; ridică pe Miron Costin de la moşia Bărboşi şi-l duce la Roman, unde marele cronicar este ucis — 186, 367. Magheru, Gheorghe — 286. Mahomed (Mohamed) ; profet al Islamului — 210. Mahomed (Mohamed) ; beg, de la Ienişer; „defterdar” pe lingă Satîrgi Mehmed paşa — 193. Mahomed (Moamf.t) ; satrap (1448) — 86. Mahomed i; sultan otoman (1413 — 1421) -148. Mahomed al ii-lea ; sultan otoman (1114— 1446, 1451 — 1481); „cruntul Mahomed II" ; „concherantul Constantinopolii” ; biruit de Vlad Ţepeş — 191. Mahomed al iii-lea ; sultan otoman (1595 — 1603) - 192. Maior, Petru — 266. Majorescu, Ion ; profesor, inspector al şcoale-lor in Craiova (1845) — 91, 327. Maiorescu, Titu — 234, 265. Man ; protopop (1845) la Ieud, Maramureş -91, 327. Mândrea, N. - 226, 227. Manger, Michael ; pictor; gravor— 371. Maniu, Nicolae, protopop la Sibiu (1845) -91, 327. Maniu, V. ; membru al Societăţii Academice Române (1877) — 231. Manta ; mare ban ; comandă oşti româneşLi in bătălia de la Şerpăteşti (1595) — 62, 192. Maria ; soţia ultimului dintre Corbeni : Constantin ("f'1748); căsătorită apoi cu un grec care a luat numele de Corbeanu -128n. Maria Cristina (Krisztierna) ; arhiducesa de Austria, principesă a Transilvaniei (1598); soţia lui Sigismund Bâtliory— 193. Maria ; doamna; soţia lui Grigore Gliica (1660-1664) - 131. Maria ; jupineasa de la Coiani ; mama soţiei lui Radu Şcrban; soţia vistierului Udrişte din Mărgineni — 127,,. Markelius, .Michael ; secretar, translator şi consilier de curte in Divanul Ocîrmuitor din Ţara Românească (1789) — 118, 119, 348. Marsii.lac, Ulysse de —304. Martin, Louis-AimE (1786—1847); publicist francez — 165 — 169, 358, 359. Marx, Karl — 15, 23, 296. Massim, Ioan C. — 335. Matei Basarab (Basaraba) ; domn al Ţării Româneşti (1632—1654); „bunul Matei” — 57; „capul partidei patriotice” — 106; agă in 1630 se răscoală împotriva lui Leon Vodă — 52 ; „organiză un corp de 2 000 sirbi, bulgari, arnăuţi numiţi seimeni” — 53 ; publică condica de legi : Îndreptarea legei — 96 ; dorobanţii şi seimenii se răscoală împotriva lui făcind tot felul de „grozăvii, omoruri şi jafuri” — 322 ; portret - 218; 56, 57, 68, 123, 127, 129, 143, 157, 218, 276. Matei Corvin (Mateiaş) ; rege al Ungariei (1458-1480) - 220. Mavrocordat, Alexandru ; domn al .Moldovei (1785-1786) - 117, 240. Mavrocordat, Constantin ; domn al Ţării Româneşti (1730, 1731 — 1733, 1735 — 1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763) şi al Moldovei (1733 — 1735, 1741 — 1743, 1748-1749, 1769); „la 1739 desfiinţa de tot vechea organizare militară a ţării” — 68; hrisovul din 1741 — 54n; hrisovul din 1746 (Ţ. Rom.) - 36, 162; hrisovul din 1749 (Moldova) — 36, 162; catagrafie din 1741 — 158„ ; „reformatorul cel mult vătămător ţării” — 220 ; 28, 90, 100, 107, 159, 307, 312, 314, 316, 317, 323, 355, 356. INDICE 391 Mavnocondat, Ioan ; domn al Moldovei (1743-1747) - 115. Mavrocordat, Nicolae ; domn al Moldovei (1709—1710, 1711-1715) şi al Ţării Româneşti (1715-1716, 1719-1730); „împuţina mult armata şi miliţia” — 69; 99, 100, 321, 323, 339. Mavrocordaţi, familie fanariotă — 107. Mavrodin, C. — 285. Mavrogheni, Nicolae; domn al Ţării Româneşti (1786 — 1790); hrisovul din 1787 — 48; „făcu oarecare îmbunătăţiri in oştire” (1787) — 71 ; „um om cu totul original şi fantastic; uriml şi despreţuind aristocraţia, dar fiindu-i milă de cei mici şi de cei săraci” — 116 ; 72, 118, 120, 121. Mavru (Mavros), Nicolae; general — 127. Maximilian (Massimilian) ; arhiduce — 204. Mălinescu, Iancu — 285. Mălinescu, Vasile — 285. Mărăcineanu, D. M. — 334. Mărginenii ; familie de mari boieri — 128n. Mehmet ; tatăl lui Ali-paşa — 206. Mehmet-paşa ; comandant al garnizoanei turceşti din Tirgovişte (1595); luat prizonier — 204 — 206. Merlhou, N. — 357. Meteş, Ştefan — 237. Metodie al iii-lea ; patriarh al Constanli-nopolului — 132. Mever, J. N. von, dr.; medic din Transilvania (1848) — 215, 370. Meyssens, Cornelis — 219. Mezal, Embre ; comandant ungur; omorit in bătălia de la Cosova (1448) — 85. Michelet, Jules (1798 — 1874); istoric francez - 6, 7, 9, 10, 13, 17, 23, 36, 96, 176, 334, 363. Micu, Ioan — 365. Mignet, Francois August — 7, 275. Mignot, M. ; abate de Scelliers — 82. Mihai i Basarab (Ioan sau Ivanco Basarab cel Mare) ; domn al Ţării Româneşti (c. 1310-1352) - 155. Mihai ; cămăraş ; ucis in timpul domniei lui Radu Mihnea — 105. Mihai Viteazul ; domn al Ţării Româneşti (1593 — 1601), al Transilvaniei (1599 — 1600) şi al Moldovei (1600); ban al Cra-iovei — 52, 321 ; „împlini cadrele armatei, o reformă, o disciplină” — 52; tratatul de la Belgrad (1595) cu Sigismund „in care se stipulează că nici un grec să nu fie primit în slujba statului” — 105; legiuirea pentru legarea ţăranilor de glie — 157, 162 ; campania din 1595 ; — 192 — 202 ; „înălţase steagul independenţei (5 noiembrie 1594) şi românii făcuseră minuni de vitejii şi dovediseră cit de puternică este naţia cea mai mică cind se luptă pentru libertatea sa” — 192 ; „braţul de fer al lui Mihai” — 192; cuvintele sale către ostaşi —196; „adaogă două armii în călărimea sa” — 321 ; 8, 12, 13, 18, 21, 22, 28, 33-35, 37, 53, 56, 58, 59, 61, 63, 65, 66, 68, 123, 127n, 128n, 148, 156n, 205, 207, 208, 210, 211, 215-217, 219, 220, 225, 230, 232, 233, 241, 268, 269, 291, 303, 307, 337-339, 343, 354, 355, 368-371. Mihalcea ; vezi : Caragea, Mihalcea. Mihăilă, G. - 300, 335. Mihnea i (Mihnea cel Rău) ; domn al Ţării Româneşti (1508 — 1509); gonit de boieri (1508) - 52, 321. Mihnea al ii-lea (Mihnea Turcitul) ; domn al Ţării Româneşti (1577 — 1583, 1585 — 1591); tatăl lui Radu Mihnea — 48; măreşte impunerea roşilor de ţară (1585) — 54 ; „sfetnicul intrigelor” — 199 ; însoţeşte trupele lui Sinan (1595); povă-ţuia armata otomană — 198 — 200; aşază „găleata” (1577) - 314, 322. Mihnea al iii-lea (Mihail Radu) ; domn al Ţării Româneşti (1658 — 1659); „un grec obscur” — 57; 106, 128-130, 219, 322. Mindszenti, Benedek ; nobil maghiar ; „comite” — 202. Mirabeau, Honore Gabriel Riqueti conte de (1749 — 1791) ; om politic francez — 11, 153, 354, 357. 39-’ G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Mircea cel Bătrîn (Mihcea i) ; domn al Ţării Româneşti (1386 — 1418); „întemeietorul armatei româneşti” — 50, 320 ; „împărţi ţara în judeţe” — 59; „cel dinţii cavaler al creştinătăţii” — 191 ; 16, 21, 53, 61, 63, 68, 123, 156, 307, 309, 310, 312, 313, 321, 325. Mircea al ii-lea (Mircea Ciobanul) ; domn al Ţării Româneşti (1545 — 1552, 1553 — 1554, 1558, 1559); „domniile ticăloase ale lui 52 ; 48, 60, 65n, 240, 321. Mirciota ; iuzbaşa; căpitan (1613) — 50Q, 311n. Misail Călugăru (Mihaii, Călugăru) ; monah la mănăstirea Putna; cronicar; interpolator al lui Ureche — 97, 185. Missail, I. — 298. Mitrea din Stăneşti; vistier; ia parte la mişcarea lui Matei Basarab împotriva grecilor — 105. Mitro-wski, Iosif ; general austriac ; conte ; prieten al spătarului Ioan C.anlacuzino; „om bun, drept şi cinstit” — 121. Mîrzea ; mare vornic ; mare spătar; căpitan muntean în armata lui Mihai Viteazul şi a Iui Ştefan Tomşa — 148. Mohişedin ; şeic ; predicator (1595) — 211. Moisil, Florica — 300. Montesquieu, Charles de Secondat, baron de (1689 — 1755); scriitor francez — 115. Morariu, Titus — 236. Moruzi (Moruz), Alexanru ; domn al Moldovei (1792, 1802 - 1806, 1806 - 1807) şi al Ţării Româneşti (1793 — 1796, 1799 — 1801) - 160, 162. Moruz, Ioan (Ianachi) (Ţi802) ; mare vornic ; mare ban; exilat in insula Cipru (1788) - 117. MovilA, Gavrilă ; domn al Ţării Româneşti (1616, 1618-1620) - 105, 307. Movilă, Ieremia ; domn al Moldovei (1595 — 1600, 1600-1606) - 143, 206, 211. Movilă, Simeon ; domn al Ţării Româneşti (1600 —1601, 1601 — 1602) şi al Moldovei (1606-1607) - 52, 321. Movileşti; familie de boieri (Moldova) —143. Murad i; sultan otoman (1359 — 1389); ucis în lupta de la Cosova (1389); „mort de pumnalul lui Mihaii Cobilovici” — 82. Murad al ii-lea ; sultan otoman (1421 — 1451); ia parte la bătălia de la Cosova (1448) — 81-86. Murad al iii-lea ; sultan otoman (1574 — 1595) - 192. Mureşanu (Murăşanu), Andrei; (1816 — 1863) - 178, 361, 362. Musceleanu, Grigore ; preot — 298. Mustafa ; ceauş turc (1595) — 56. Mustafa ; paşă ; beglerbeg de Sam ; ia parte Ia bătălia de la Călugăreni (1595) ; ucis în luptă — 192, 197, 198. Mustafa Cara; paşa de la Silistra ; ginerele vizirului Chiupruliu; pune „în hiare” pe Gheorghe Ghica şi il duce Ia Constan-tinopol — 130. Mustea, Nicolae ; (pseudo N. Mustea) ; copist de cronici; presupus, „supozit” autor al Letopiseţului Moldovei — 185n, 187n. 338. Napoleon i; împărat al Franţei (1804 —1815) - 63, 168, 268-270, 359. Napoleon al iii-lea; împărat al Franţei (1852-1870) - 30. Năsturel, Radul Toma ; mare logofăt; mare ban ; partizan al Băienilor; prinde din porunca lui Grigore Ghica pe C. Can-tacuzino (1672) — 100. Neagoe Basarab ; domn al Ţării Româneşti (1512-1521) - 47, 51, 54, 55, 61, 64n, 65n, 67n, 240, 241, 300, 324, 341, 350. Neculce, Ion (1672 — 1745); cronicar; mare sluger; mare spătar — 97, 11? 141n, 182, 185n, 186, 242, 257, 346, 364, 365. Negri, Costachf. — 351. Negri, Elena — 361. Negru Vodă ; după tradiţia populară întemeietor al statului muntean; alteori: Radu Vodă Negru —99. Negru ; familie „suverană în Făgăraş”; „îşi mută capitala în Cîmpulung” — 154. INDICE 393 Negru, Zavisie ; unul dintre „generalii cei mai vestiţi ce au comandat armatele româneşti” — 68. Negruzzi, Constantin — 300. 336, 356. Negulici, Ion (1812 — 1851); pictor şi publicist român — 165, 169, 241, 269, 358, 359. Nemet» (Nemet), Wilhelm ; librar la Braşov (1845) — 91, 327. Neofit din Creta; mitropolit al Ungro-Vla-biei; ia parte la mişcarea împotriva grecilor din ţară; adversar al domnitorului Matei Ghica — 107. Nestorescu, Horia I. — 245, 253, 333. Newton, Isaac (1642 — 1727); matematician şi fizician englez — 166. Nica, Dumitru I.; librar la Iaşi (1845) —91, 327. Nicolae i ; ţarul Rusiei (1825 — 1855) — 277. Nicolescu, G. C. — 256, 279. Niemcewicz, J. U. — 334, 336. Nifon ; patriarh — 341. Obedeanu, Patru ; mare armaş; mare ser-dar ; comandă trupele Iui Nicolae Mavro-cordat în Oltenia ; partizan al austriecilor; înlesneşte in secret acţiunea militară austriacă — 107. Ooobescu, Al. — 224, 225, 229 — 234, 236, 241, 256, 257, 295, 296, 298, 299, 303, 353, 371. Odonel de (O’donnell) ; contesă ; fiica lui Radu (Răducanu) Cantacuzino, general maior austriac —116. Odor ; căpitan ; trimis de Mihnea la Filipeşti să omoare pe postelnicul C. Cantacuzino şi pe ginerele acestuia Pană Filipescu —128. Odrovici, Petru ; „general” in armata polonă — 145. Oltelniceanu, Constantin — 335. Onoi-rei, Neonila — 326. Oprescu, Gh. — 359. Orichovius, Stanislas (Orzechowski) —144. Orlaxdi, Ioan (Giovanni) ; gravor —217,371. Ortelius, Hieronymus Augustanus — 215, 216, 370. Oţetea, Andrei —302. Fahomie ; monah la Poiana Mărului — 339. Paleologii ; dinastie bizantină — 115n. Panaitescu, P. P. — 241, 269, 295, 298, 299, 304, 325, 337, 351, 364, 365. Pană ; postelnic ; „zugrav” — 337. Panoneanu, Danul ; cleric ; alcătuitorul principal al Îndreptării legii (1652) —97. Papacostea, Şerban — 338. Paimu Ilarianu, Alexandru— 328, 335. Partenie al iv-lea ; patriarh al Constanti-nopolului — 132. Pascu, Ştefan — 236. Passy, IIippolyte — Philibert 271. Paul, I. — 345. Păcurariu, D. — 288. Pătraşcu (cel Bun): domn al Ţării Româneşti (1554-1557) - 60n. Pătraşcu (Nicolae Pătraşcu) ; domn al Ţării Româneşti (1599—1600); fiul lui Mihai Viteazul; căsătorit cu Ana, fiica lui Radu Şerban — 128n. Perpessicius (D. Panaitescu) — 229, 265, 268, 278. Pervain, Iosif — 236. Petit ; gravor — 220. Petnahaci, Ştefan, Ungurul; comandă un detaşament de beşlii sub Mihai Viteazul; „om cu curaj şi vrednic... să comande nişte oameni ce se însemnaseră prin multe vitejii” — 52. Petriceico (Ştefan Petriceicu) ; domn al Moldovei (1672-1673, 1673-1674, 1683-1684) - 181-184, 364, 366. Pktrovici, Ioan ; paroh şi ass. cons. Timişoara (1845) - 91, 327. Petru şi Ioan ; „împăraţi româneşti” — 173- Petru i; domn al Moldovei (1359 [?]); „triumfă asupra polonilor” — 137, 145. Petru al ii-lea (Petru Vodă cel Tînăr) ; domn al Ţării Româneşti (1559 — 1568); hrisovul iui din 4 septembrie 1561 — 48, 60n ; la 1563 boerii cu oştirile de peste Olt se scoală asupra lui — 52, 321. Petru Cercel; domn ai Ţării Româneşti (1583 — 1585); aşază „goştina” sau „oie-ritul” (1584) - 314, 322. 394 G. ZÂNE Ei ELENA G. ZÂNE Petru Rareş ; domn al Moldovei (1527 — 1538, 1541-1546) - 143, 147. Petru Şchiopul; domn al Moldovei (1574 — 1577, 1578-1579, 1582-1591) -97; în bătălia de la Doeolina (1577) împotriva lui Ioan Potcoavă — 147, 352. Petru cel Mare ; ţar al Rusiei (1682 — 1725) - 58, 143. Peyssonnel, M. de ; — 137,r Philippe al ii-lea ; rege al Macedoniei (360 — 336 î.e.n.) - 271. Photino ; vezi : Fotino, Dionisie. Piccolomini, Silvio ; comandant al unui detaşament de cavaleri florentini din armata lui Miliai Viteazul (1595) — 202, 205, 209, 210. Pienescu, G. — 256. Pilat, Ion — 364. Pîrvul ; vezi : Craiovescu, Pîrvu. Platon ; filozof grec — 166. Pleşoianu, N. ; căpitan (1848) — 286, 288. Poenaru, Daniela — 363. Poenaru, Petrache (Poianariu) ; (1799 — 1875) ; publicist ; profesor la Sf. Sava -215, 370. Pompiliu, M. — 345. Pompiliu, Teodor — 330, 333. Pop, Augustin Z. N. - 229, 302, 333. Popescu, Radu (1658 — 1729); cronicar; mare vornic; mare ban — 90, 99, 255, 333, 337-341. Popovici, D. — 358. Poree, A. — 275. Potcoavă, Ioan (Ivan) ; domn al Moldovei (1577 noiembrie —decembrie) — 147, 352. Potemkin, Grigorie Alexandrovici (1739 — 1791), principe rus; feldtnareşal; a condus trupele ruse în războiul din 1787 — 1791 împotriva turcilor; mort In Moldova- 116, 119-122. Potocki, Petru ; staroste de Cameniţa —181. Prăjescu, Savin ; mare hatman; vornic în Ţara de Jos (Moldova) — 98. Prăscoveni (Pirşcoveni) ; familie de mari boieri din Ţara Românească sec. XVII; „muma Prăscovenilor”, Zoiţa, fiica lui Radu Golescu, strănepoata lui Slroe Leurdeanu — 131„. Predescu, Eugen - 241, 330, 335. Predescu, Lucian — 362. Proudhox, Pierre Josepii — 36, 359. Pumnul, Arune — 295, 298, 333. Racoviţă, Constantin, Cehan ; domn al Moldovei (1749 — 1753, 1756 — 1757) şi al Ţării Româneşti (1753 — 1756. 1763 — 1764) ; scuteşte pe boieri de darea muca-rerului — 54n ; poporul îl sileşte, la 1755, ,,să gonească pe mai mulţi greci din ţară” — 107 ; poporul din Bucureşti se revoltă împotriva lui — 108; „ticălosul despot, de frică se otrăveşte” — 108; 343. Racoviţă, Constantin ; emigrant (1853) —224. Racoviţă, Dimitrie ; mare vornic ; mare ban în Ţara Românească, exilat în insula Cipru (1788) — 117. Racoviţă, Mirai ; domn al Moldovei (1703 — 1705, 1707 — 1709. 1715 — 1726) şi al Ţării Româneşti (1730 — 1731,1741-1744) ; aşază dări pe boieri şi mănăstiri — 54„; „rîndui ca mănăstirile să plătească tribut în doi termeni” — 315 ; 323, 338. Racoviţă, Ştefan ; domn al Ţârii Româneşti (1764 — 1765); silit de popor, dă un hrisov prin care ridică drepturile străinilor — 108; 315. Racoviţă ; armaş al doilea; trimis de Constantin Cantemir ia Bărboşi cu poruncă să ridice pe Miron Costin (1691) — 186, 367. Raczinski, Eduard — 336. Radolph al ii-lea; vezi : Rudolf al h-lka. Radu, stolnic ; vezi : Buzescu, Radu. Radu de la Afumaţi (Radu al vii-lea, Rodolphe) ; domn al Ţării Româneşti (1522-1523, 1524, 1524-1525, 1525- 1529) - 68, 123, 192. Radu, Ilie (Radu Iliaş) ; domn al Ţării Româneşti (1552 — 1553); pretendent la INDICE 395 tron in 1550, în bătălia de la Măncşti — 60, 65, 321. Radu, I.eon ; domn al Ţării Româneşti (1664 — 1669); hrisov (lin 1669 pentru izgonirea grecilor — 108 : cartea de mărturie arătind nedreptatea omoririi postelnicului C. Canlacuzino — 131 ; 106. 132- 13 1. 241, 343, Radu, Mihnea ; domn al Ţării Româneşti (1601-1602. 1611. 1611-1616, 1620-1623) şi al Moldovei (1616 — 1619, 1623 — 1626); hrisovul din 1613 ; —48, 161, 162; 105. 127, 141. Radu Negre- (Radu i Negru) ; domn legendar ; preluat din cronicari ; ,,a pus hazul tuturor instituţiilor noastre ’— 50, 309; 16, 99, 154, 312. Radu, Şerbax (Şereax i) ; domn al Ţării Româneşti (1602 — 1610, 1611); „eiştigă o biruinţă strălucită'’ in bătălia de la Peiersdorf (1611. iulie 12) — 66 ; 56, 68, 105. 127, 128n. Rade- al viii-lea (Rade- Paisie) ; domn al Ţării Româneşti (1535—1545) — 60, 321. Rafail Monahul ; „nume mirenesc” : Rade- Popf.sce- — 339. Ragusa. Salvatore — 223. RAkoczi. Gheorghe al ii-lea ; principe al Transilvaniei (1648 — 1660) — 128, 129, 181. Rally, A. — 332. Ratiikeal, IIekbert ; baron ; ambasador austriac la negocierile păcii de la Şiştov — 121. Raţ (Racz), Gheorghe ; sirb; căpitan iu oastea lui Mihai Viteazul; apoi in slujba lui Ştefan al ii-lea Tomşa — 68. 148. Raa-bitsch, Albert ; silezian ; comandant al unui detaşament de călăreţi silezieni; ia parte la bătălia de Ia Călugâreni — 202. Rădlică, Georgeta — 326, 371. Răduică, Nicolae: — 371. Rădulescu, Ion Heliad (Eliad) — 17, 31, 227, 244, 254, 286, 288, 355, 358, 359, 363. Rădulescu-Dulgher, G. — 279. Răşcanu, Teodor — 285. Răzvan vodă ; vezi : Ştefan Răzvan. Regxault, Elias — 268, 269, 271, 296 Rexotjvier, Charlks-Bkrnard — 36. Repnin, Nicolae Vasilievici (1734 — 1801); comandă armata rusă din Moldova, in războiul turco-ri/so-ausîriae (1787 — 1792)- 119. Reusxer, Nicolae’s — 193n, 205n, 241. Rezachevici, Constantin — 294, 303. Ribas, de ; general — 122. Richelieu, Armaxd-Emmanuel Du Plessis, duc de (1766 — 1822); guvernator al Odesei (1803) - 123. Robespierre, Maximii.ien de — 30. Rocquancourt, J. — 48, 49, 63lr Rodole ; vezi : Radu Negru. Roman, Constantin — 287, 335. Roman, I. — 287. Roman, Ion — 226, 301. Komanov ; leitenant general in armata lui Potemkin - 122. Komanov, Xosif ; librar la Bucureşti — 91, 327. Roset, Iordache Cj-1719); fanariot; postelnic ; bogat şi influent boier gonit din Ţara Românească în Moldova; sub C. Cantemir mare vistiernic; a îndemnat pe domn să ucidă pe fraţii Costini —185, 186. Roset. Nicolae (1680 — 1759); mare logofăt in Ţara Românească; vornic ; fiul lui Iordache; ginerele lui C. Brineoveanu; a alcătuit cea dinţii genealogie din istoriografia română — 100. Rosetti, Alexandru — 296. Rosettj, C.A. (Ruset) — 35, 224, 225, 227, 229, 230, 286-289, 361, 363, 364. Rossi, Pellegrixo — 27, 36, 274, 275, 297. Rousseau, Jean-JacQues (1712 — 1778); scriitor şi filozof francez — 167, 168. Rudolf ; vezi : Radu Negru. Rudolf al ii-lea de Habsburg ; împărat al Austriei (1576 — 1612) — 194. Rumianţev, Petru Alexandbovici (1725 — 1796); principe; feldemareşal rus; co- 396 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE mandant şef al armatei ruseşti în războiul ruso-turc (1768 — 1774); a negociat pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) — 116, 118. Ruset, Antonie; domn al Moldovei (1675 — 1678); ,,om bun, milostiv şi iubitor de patria sa” — 183, 366. Russo, Ai.ec.u — 256. Rusu, Andrei — 298. Roşu (Rus), Vis arion ; librar la Bucureşti (1845) - 327. Sacerdoţeanu, A. — 245, 333. Sacy, Claude-Louis Michel de — 81, 208n, 209n. Sadeler, Aegidius (1570 — 1629) ; pictor — 35, 217, 232, 370, 371. Sadi-Ionescu, Al. — 328. Sagredo, Giova.vni — 208n. S.aidin (Saidino Turco, Seadedin, Saad ed din) ; istoriograf turc — 86. Sansovino, Francesco — 150n. Sarnicius, Stanislas — 145n. SatÎrgi (Saturgi) Mehmed ; paşa ; comandant al corpului de ieniceri; luptă împotriva lui Mihai Viteazul la Călugăreni — 193, 197 ; „guvernoriul Ţării Româneşti” —201. Savin ; vezi: Prăjescu, Savin. Saxa-Coburg, Friedrich-Josias de Coburg (1737 — 1815); principe ; feldmareşal; prezident al Divanului Ocîrmuitor din Ţara Românească (1789) - 117-122. Sbiera, X. G. — 339. Schiletti, D. — 303. Schiller, Friedrich von — 268. Schulz, Friedrich — 275. Selim al ii-lea ; (la N. B. Selim I); sultan otoman (1566 — 1574); ucide pe Mihai Gantacuzino (Şeitan-Oglu) — 127. Seneslav (Seneslau) ; voievod din stingă Oltului (1247); „prinţ român” — 154. Seulescu, G. — 336. Shakespeare, William (1564 — 1616) ; poet dramatic şi liric englez — 166. Sheridan, Richard Brinsley Butler (1751 — 1816); dramaturg englez —167. Sigismund ; vezi: Băthory, Sigismund. Silvestru ; nume de călugărie al lui Stroe Leurdeanu — 133. Simache, N. — 339. Simion Dascălul; cronicar — 97, 185. Simonescu, Dan — 331, 339, 340, 354. Sinan paşa (Roca Sinan paşa) ; mare vizir ; „Marius al osinanlîilor”; învins de Mihai Viteazul la Călugăreni — 65, 192 — 196 ; ,,in graba fugii sale, fu călcat în picioarele cailor şi căzu de pe pod în apa Neaj Iovului, cu atîta repeziciune încît izbin-du-se de pod perdu doi dinţi ce mai avea” - 198; 198 - 211. Sion, Antohi ; spătar; copiază documente istorice din muzeul de la Odesa — 162. Sion, Gheorghe-229,230, 232,236, 360-362. Sirbu, Ion — 269. Skanderbeg, Alexandru (Gheorghe Cas-triotul) Albanezul (1405 —1468); erou albanez — 81, 82, 84. Slavici, I. — 233. Slătineanu, Barbu — 370. Slătineanu, Radu (Răducan) (^1817); mare vornic; mare logofăt în Divanul Ocîrmuitor din Ţara Românească (1789) - 118, 347. Smochină, N. — 333. Sobieski, Ioan al iii-lea ; rege al Poloniei (1674-1696) - 112n, 183, 366. Socec ; librar la Bucureşti — 232. Socrate (470 — 399 l.e.n.) ; filozof grec —166. Sofialîu, Necula (Sofianul) ; grec ţărigră-dean; capichehaia lui Mihnea al m-lea la Constantinopol (1658) — 129. Soleiman, paşa (1848) — 227. Soltîkov ; generai rus ; asediază Hotinul în timpul războiului turco-ruso-austriac (1787 -1792) - 117. Sollinger, I. P. ; văduva lui — 329. Soranzo, Lazaro — 47. Spontoni, Ciro — 291. Stavrinos ; grec ; vistier; autor al poemei Vitejiile prea piosului şi prea viteazului Mihai Vodă, Veneţia, 1638, în limba greacă — 193n, 198rl-200a, 21 ln, 335. INDICE 3 97 Stoian din Tunşi ; tatăl lui Tudosie sin Stoian — 99. Stănescu Eugen — 337, 338. Stubdza, D. A. - 231, 337. Sturdza, Mihai ; domn al Moldovei (1834 — 1849) - 358. Sturza-Miclăuşanul, Alexandru D. ; comunică documente istorice lui N. B. —162; 361. Sturza-Scheianu, D. C. — 353. SULEIMAN AL II-LEA, MAGNIFICUL ; (SoLElMAN) ; sultan otoman (1520 — 1566) — 60. Sulzer, Franz Joseph —48, 54n, 60n, 71n, 299. Sută- Sălaj an, Sultana — 234. Suţu, Mihai ; domn al Ţării Româneşti (1783-1786,1791-1793, 1801-1802) -116, 122. Suvorov, Alexandp.uVasii.ievici(1730—1800); comandant al trupelor ruse din Principate in timpul războiului (1787 —1792) — 118 — 120. Szamoskozy, Ştefan (c. 1565 — c. 1612); istoriograf transilvănean ; în text : Ioan Zamoyski ; N. B. a preluat referinţa din Miron Costin care dă forma : Jane Zamovschii ; lecţiunea şi confuzia s-a menţinut în toate ediţiile Bălcescu de pînă acum — 185. Szekely, I., vezi : Cechel. Şeitan-Oglu (Cantacuzlno. Mihai) ; ucis de sultanul Selim al II—lea în 1575 la Constantinopol; strămoşul postelnicului C. Cantacuzino — 127. Şendrea ; hatman; cumnat cu Ştefan cel Mare ; căzut în lupta de la Rîmnic (1481) ; comandant vestit al armatelor Moldovei - 150. Şerb an i; vezi : Radu Şerban. Şerban al ii-lea ; vezi: Cantacuzino, Şerban. Şincai, Gheorghe (1754 — 1816); corifeu al Şcolii ardelene — 97. Ştefan (1359); neconfirmat de cercetările actuale; preluat din Ureche; respectiv DJugosz — 145. Ştefan, Gheorghe ; vezi: Gheorghe Ştefan. Ştefan cel Mare ; domn al Moldovei (1457— 1504); „Viteazul vitejilor” — 111 ; ,,de-săvîrşi” armata — 138 ; „cel mai vestit general al vremii sale pentru ştiinţa militară” — 146 ; mormîntul — 173 ; 21, 61, 62, 141, 147n, 302, 352. Ştefan al v-lea (Ştefăniţă) ; domn al Moldovei (1517-1527) — 147. Ştefan Răzvan ; domn al Moldovei (1595) - 202, 209, 237. Ştefan al ii-lea (Surdul) ; domn al Ţării Româneşti (1591 — 1592) — 52; trimis de sultanul Mehmed al in-lea (1595) ca să înlocuiască pe Aron Vodă în Moldova - 192. Ştefan Tomşa ; domn al Moldovei (1563 -1564); hatman (1564)- 139; 147. Ştefan al ii-lea Tomşa ; domn al Moldovei (1611-1615, 1621-1623); în bătălia de la Tăuteşti (1615) — 143 ; în bătălia de la Cornul lui Sas (1612) — 148; 48, 140, 300. Ştefan ; egumen al mănăstirii Arnota — 70. Ştefanache, medelnicer; vezi: Cremide, Ştefan ache. Ştefăniţă Lupu (Ştef'ăniţă) ; domn al Moldovei (1659-1661, 1661) - 148, 181. Ştirbei, Barbu ; domn al Ţării Româneşti (1849-1853, 1854-1856) - 289. Ştirbei Drăgănescu, Constantin ; vistier, face parte din Divanul Ocîrmuitor al Ţării Româneşti (1789) — 118, 347. Ştirbei, Nicolae : fiul lui Ilie Ştirbei; căsătorit cu Ana, fiica spătarului Radu Golescu, mama banului Radu Golescu - 131n. Talaat Effendi (1848) — 227. Tarducci, Achile — 291. Tăutul, Ioan ; mare logofăt; în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi a lui Bogdan al m-lea cel Orb a îndeplinit de mai multe ori solii în ţări străine ; ,,d-un caracter original şi d-o mare capacitate” — 111, 112, 346. 398 G. ZÂNE si ELENA G. ZÂNE Tekpli, Emeric ; vezi: ThokOlj, Emeric. Tell, Christian - 227, 244, 285, 286, 290. Teodor ; monah de la Schitul Frăsineiul; mărturia lui din 1763 — 48 ; 70. Teodosie ; mitropolit al Ungro-VIahiei (1668 -1672, 1679-1708) - 106; carte către Obşteasca Adunare din 1669 — 134. Thierry, Augustin — 7, 9. 11, 12, 15, 33, 35, 36, 38, 356. Thiers, Adolphe — 269. Thou, JacQues-Auguste de (Thuanus) — 192n, 194n-196n, 198n, 199n, 201n- 208a, 210n, 241. ThOkoli, Emeric (Tekeli)— 47, 58, 58n, 299. Thurocz, Iohannes — 82n. Titus Liviu (59 î.e.n. — 17); istoric latin —64. Tocilescu, Grigore — 225, 230, 231, 357. Toganu, Nicolae — 328. Tomasi, Georgio ; ,,secretarul principelui Si-gismund Bâthory” — 60n ; 47, 51n, 62n, 67n, 202n, 204n, 209n> 210„. Tomşa, Ştefan ; vezi ; Ştefan Tomşa. Toroman, Ilie ; se răscoală contra lui Despot Vodă (1564) - 139. Traian, Marcus Ulpius (98 — 117) — 97,341. Tudor, Damiax ; cronicar — 46. Tudor din Bogdăneştii Episcopiei ; vezi: Teodor, monah de la Schitul Frăsineiul. Tudose (Teodosie) sin Stoian ot Tunşi — - 47, 50n, 52n, 54n- 56n, 62n, 81, 82n, 99, 130, 133n, 310n, 326, 339, 349. Turnavitu, Dumitrachi ; „leitenantul lui Mavrogheni” — 120. Ţepeş ; vezi: Vlad Ţepeş. Ţifăscul, Ieie ; (Ilie E.nache din Ţifeşti), „poreclit Frige-vacă” sau „Ilie Frige-vacă” ; mare spătar (Moldova) ; unelteşte uciderea fraţilor Costini — 186. TucalĂ, Ghinf.a ; vezi: Ghinea, Ţucală. Ubicini, J. Honore Abdoloxyme — 253, 292, 294. Uorea din Băleni; mare ban (1598 — 1599); comandant vestit al armatei româneşti; locţiitor de domn in Moldova lăsat de Mihai Viteazul (1600) — 52, 68, 150, 211. 321. Udrişte din Mărgineni; vistier; fiul vornicului Drăghici de ia Mărgineni (după alte izvoare fiul lui Udri.şte din Mărgineni şi frate cu Drăghici din Mărgineni)—127n_ Umbacii ; pictor — 216. Ureche. Grigore (1590 — 1647); cronicar; mare vornic al Ţării de Jos — 97, 98, 138n, 140n, 144n-148n, 150n, 182. 185,350, 352. Urianu, Anastase — 244. Uricariu; vezi: Axentie. Usg.ur ; satrap — 86. Valbaum ; librar la Bucure şti (1845) — 91,327. Vaillant, Jean Alexandre — 156n. 298. Yalois ; dinastie regală franceză din care s-ar trage neamul Cantacuzinilor —115 . Vasilie Lupe; domn al Moldovei (1634 — 1653) - 96, 98, 143, 148, 157, 218. Yăcărescui Alexandru, I.; fiul lui loanYăcă-rescu ; exilat in insula Rodos (1788)—117. Yăcărescu, Ioan(Iancu); membru al Asociaţiei literare — 360. Yăcărescu Ioan Şt. (IenăchiTĂ) (1740—1797); vel vistiernic în repetate rînduri; vel spătar; vel vornic ; istoric, lingvist, poet; exilat în insula Rodos (1788) — 117. Văcăreşti ; fraţi (Barbu şi Ştefan) exilaţi în insula Cipru, în închisoarea de la Fama-gusta (1755); Barbu, mort în exil; osemintele sale aduse in ţară abia în 1775 ; piatra de mormînt la mănăstirea Văcăreşti; „sfetnic priceput, drept cu cetăţenii cu slavă a trăit şi a murit în Ţară străină, căci mult a suferit pentru durerile ţării sale. . .” ; Ştefan, revine în ţară la 1757; - 107. Yărzaru, Costandin : comis; paharnic, ar-maş ; complice cu Stroe Leurdeanu la uciderea postelnicului C. Cantaeuzino — 132. 133. Yehse, Eduard, dr. — 305. 30C. 308. Ventilă; profesor ia Lugoj (1845) — 91, 327. Yerf-ss, Andrei — 328. 332, 371. Yf.vf.li, Batiste; vezi: Batiste. INDICE 399 Vianu, Tudor — 256. Vico, Giambattista — 9. Villara, Al. — 287. Villehardouin, Geoffroi de (1145 — 1218); cronicar francez —115n. Visa din Goleşti; fiica vornicului Ivaşcu Golescu ; fiică de suflet a lui Matei Basa-rab ; soţia a doua a lui Stroe Leurdeanu — — 131n; genealogia nesigură la N.B. ; după alte izvoare, fiica lui Fota mare postelnic şi a Stanei, sora lui Preda Brîn-coveanu. Vîrnav, Sc. V. — 363. Vlad al viii-lea (Vlad Dragomir Călugărul); domn al Ţării Româneşti (1521 — — 1522); gonit din scaun la 1522 de banul Barbu al Craiovei — 52; 321. Vlad Ţepeş ; domn al Ţării Româneşti (1448, 1456 — 1462, 1476); „zdrobea prin biruinţele sale pe cruntul Mahomed II" —191 ; 61, 68, 123, 307. Vladimirescu, Tudor (1780 — 1821); „insurecţia lui” — 108 ; răscoala ţăranilor sub conducerea sa — 355 ; 15, 17, 18, 276. Vr.Anisr.AV Iagello ; rege al Poloniei (1386 - 1434) - 144. Vlădoianu ; cirmuitorul judeţului Severin — - 286. Vlăduţă (Vlăduţu, Vlad cel Tinăr) ; domn al Ţării Româneşti (1510 —1512) —52, 321. Voicu ; păzitor la Dunăre (1561)—60n. Voinescu i. Io an — 303, 304. Voinescu ii. Io an ; maior — 244, 293, 300, 305-306, 308, 360, 362. Walbaum, Fr. — 358. ĂYalther, Balthasar ; silezian ; alcătuieşte o cronică asupra evenimentelor contemporane lui Mihai Viteazul (1599) —192 -195n, 197n-201n, 206n-211n, 241, 269° Weicher, Ioan ; prusian; comandant al unui detaşament de cavalerie teuton ; luptă în bătălia de la Cîmpiile Bîrsei (Feke-tehalom) — 202, 369. Westerveldt, Abraham ; pictor — 218. Widmman, E. (W'iedemann) ; sculptor — 219. ĂVintf.rhalder, Enric — 35, 364. Ypsil.anti ; vezi: Ipsilante, Alexandru. Zallony, Marc Philippe — 107. Zamfir, M. — 353. Zamfirescu, Dan — 300, 335. Zamoyski, Ioan ; vezi: Szamoskozy Ştefan. Zamoyski, Wladislaav — 22, 285, 293, 297. Zâne, Al. - 8, 293. Zâne, Elena G. - 244, 253, 336, 368. Zâne, G. (G. Z.)-39. 226, 229, 234, 267, 271, 275, 289, 299, 304, 306, 336, 356, 357, 363, 368, 369. Zâpolya, Ioan ; principe al Transilvaniei (1510 — 1526); rege al Ungariei (1526 — -1540)- 60, 321. Zavisie, Negru ; vezi : Negru, Zavisie 1. 1 Izvoare generale : Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova sec. XIV —XVII, Buc., 1971 ; cu bogată bibliografie (lucrare fundamentală) ; Mihai Cantaclîzino, Genealogia Cantacuzinilor, ed. N. Iorga, Buc.. 1902 ; Şt. D. Greceanu, Genealogiile documentale ale familiilor boiereşti, 2 voi.. Buc., 1913 — 1916; I.C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Buc., 1919; I. C. Filitti, Craioveştii, extras din Convorbiri literare, an. 54, 1922 ; Ion Radu Mircea, Marii logofeţi din Ţara Românească, Buc., 1941 ; Radu Rosetti, Familia Rosetti, 2 voi., Buc., 1938 ; Documente privind istoria României, Introducere, voi. 1, Buc., 1956 ; Istoria României, voi. II, red. resp. A. Oţetea, Buc.. 1962; Inscripţiile medievale ale României, voi. I, Oraşul Bucureşti, red. resp. Alexandru Elian, Buc., 1965 ; Şt. Ştefă-nescu, Bănia in Ţara Românească, Buc., 1965 (lista banilor din Sfatul domnesc, p. 230 — 232); Literatura română veche (1402— 1647), Introducere, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Buc., 1969 (Texte). (Epopeea lui Mihai Viteazul. . prezentare, traducere şi note de Aurel Decei. Dan Zamfirescu ş.a.); Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi pină astăzi. Buc., 1971; 1 heodora Rădulescu, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din secolul al XYIII-lca, Buc., 1972; pentru unele personaje din secolul al XlX-lea a se vedea şi indicele din : N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, ed. G. Zâne, Buc., 1964. INDICE DE NUMIRI GEOGRAFICE Ada-Kaleh, insulă lingă Vîrciorova ; cetate : 336. Adrianopol (Adrianopolea, Andrianopol, Odriu), oraş în Turcia ; „tractatul” de la ~ : 207 ; 130, 131, 150, 191, 207, 307, 316, 323. Africa (Afrique) : 153, 169, 193, 210, 271. Afumaţi, fabrica de la ~: 316. Ainali-Kavak (în text Aulinkavak) ; convenţia ruso-turcă din 1779 : 120. Akkerman ; vezi: Cetatea Albă. Alba Iulia (Belgrad, Bălgrad) : tratatul dintre Mihai Viteazul şi Sigismund Băthory : 105; reşedinţa lui Sigismund Băthory : 202, 211. Albania (Albanie) : 81, 276. Alexandria (Alexandrie), oraş in Egipt : 271. America (Amerique) : 169, 273. Anglia(Angleterre, Anglitera,Englitera) : 119, 133, 273, 274. Anhial, localitate la Marea Neagră ; reşedinţa lui Mihai Cantacuzino (Şeitanoglu) : 127. Arabia : 193. Arad : 91, 327. Ardeal; vezi: Transilvania. Areful (Arif), plai pe apa Argeşului; ruine de cetate : 67n. Argeş, judeţ; căpitănii: 59, 71, 319; 324; rîu : 67n, 120, 200, 207. Arnota, mănăstire, jud. Vîlcea : 70n. Asia (Asie) : 153, 210, 272, 273. Athos, munte : Mavrogheni exilează pe boierii opozanţi la mănăstirile din ~ : 117. Austria : „jugul despotic al Austriei” : 173 ; 31,75,116,117,119,121,122,132, 193, 293, 347. Baba [Babadag], oraş, cetate turcească în nordul Dobrogei; cuprinsă şi prădată de ostile lui Mihai Viteazul (1595) : 193. Babylon, oraş antic în Mesopotamia : 271. Baciu, jud. Vlaşca; căpitănie: 71. Bahlui, rîuleţ; şesul ■—; plin de oameni răsculaţi ce strigau ,,dă-ne Doamne pe greci”, sub Alexandru Vodă : 98. Bălăci, jud. Teleorman; gura Balaciului; ruine de cetate: 67n; căpitănie: 71. Balcani (Balcanul), munţi: 192. Balica (Mănăstirea Balicîi), în şesul Bahlu-iului: 98. Banatul, provincie istorică situată între Carpaţii Meridionali, Dunăre, Tisa şi Mureş : 21 ; turcii deschid operaţii militare in ~ (1788): 118; românii din~173 ; in primăvara lui 1848 se vorbea deja in ~ despre revoluţie la Bucureşti şi Iaşi: 286. Banatul Severinului, feud al primilor domni munteni: 118, 154. Bar (Bariu), oraş în Podolia ; Miron Costin face studiile la ~ : 181. Basarabia (Bessarabie), după izvorul din text patru ţinuturi : Bugeac, Akkerman, Chilia şi Ismailul, supuse turcilor: 139, 140; provincie: 173. Băcani (Băcanu), sat „din sus de Bîrlad” : 185. 402 3. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Băile 1!; ::< i i ' \ . : 330. BAilkşti. sal. juri. Dolj; pandurii şi ..volon-iirii" st- disting in luptele purtate împreună cu rusii Împotriva turcilor la ~ (1829) : 72. Bălceşti. şal proprietatea familiei Bălcescu ; fondul (Ie msse de la .— : 223. 220, 227, 275. Băleni, jud. Dîmboviţa ; căpitănie : 71 ; tirg, vama -- ; 323. Băuneşti. sat, juri. Dorohoi; Ioan Tăutu zideşte biserica de la ~ : 112. Băneasa. jutl. OU ; căpitănie : 71. Bărboşi, ţinutul Neamţului; moşie a lui Miron Cost in : 180. 807. Belcivgata. jud. Slam Rimnic ; căpitănie : 71. Belgrad (Bălgrad) ; vezi ; Ai.ba Iulia. Bei.levui;, localitate in împrejurimile Parisului ; 220. Bender: vezi: Tighina. Berlin : 277, 285. Biserica Alba [Bela Crkva], oraş: 91, 327. Bistriţa, mănăstire, satul Costeşli. jud. Vilcea ; ostaşii Iui Mihai Viteazul „jărtfesc” o parte din leafa lor pentru înzestrarea cu satul Costeşli a mănăstirii .— ; 56 ; hrisov de la Leon Vodă pentru mănăstire : 56n ; hrisovul aceluiaşi domn pentru izgonirea grecilor din ţară : 108. Bîrlad, oraş : 99; „republică”, „faimoasă prin pirateria de uscat”: 140, 154; rîu ; 185; bătălia din 20 ianuarie 1475 intre Ştefan cel Mare şi turci; 146; in realitate bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475 : 352. Bîrleşti, sat pe apa Jiului; cetate; 67„. Blaj ; fond de manuscrise : 338 ; 91, 287, 327. Boemia ; 82, 347. Bogdăneştii Episcopiei ; sat, jud. Vilcea ; 70n. Boian (Boiani) pe Prut; bătălia de la -intre ostile lui Constantin Cantemir şi poloni (1685); „cea din urmă bătălie generală in care legionile moldovene străluciră cu fală” ; 148. Bosfor, strîmtoare : 276. Bosnia ; ..operaţiuni militare" austriece (1788): 118. Bran, trecătoare din Ţara Românească în Transilvania: Vama Rranui.ui: 202. Brandenburg (Ţara Rr andibi rgului) : 70„. Braşov, oraş: 91, 128. 202. 210. 256, 316, 327, 370. Brădeşti. sal. „d-a st Ou. a Jiului”; ruine de cefate : 67n. Brăila, oraş. cetate; ceauşii Malioined şi Mustafa capitulează in faţa lui Albert Kirâly : 56 : revolta unor ostaşi (1656): 57, 322 ; cucerită de turci (1544): 67 ; ameninţată să fie atacată dc Suvorov : 120; turcii trec trupe in ^ in timpul negocierilor dc la Şiştov : 121 : ..cuprinsă şi prădală” de ostile lui Mihai Viteazul : 193. Brussa, oraş in Turcia : 316. 359. Ruciucaşi. rămăşiţe din căpitănia Focşanilor : 59. Bucovăţ. jud. Dolj : 336. Bucovina (Bukovine) : 173. Bucureşti ; călărimea din ~ : 51. 55 ; sărăceii şi scutelniceii aşezaţi in : 55 ; revolta ostăşească din ~ (1656) : 57, 322 ; cetate : 67 ; revolta poporului împotriva lui Constantin Cehan : 108; intrarea principelui Coburg în ~ (1789); întocmirea Divanului Ocîrmuitor: 118; maiorul Diring trimis de Potemkin la : 119; plecarea principelui Coburg din ~ : 121 ; Mihnea „măcelăreşte" pe turci : 129 ; răspindirea fabulei „Măceşul” în ~ : 177; luptele din ~ (1594) : 192 ; înaintarea lui Sinan spre ~ 195, 201, 205 ; locuitorii din ~ urmează armata lui Mihai „in retragerea ei spre munţi” : 201 ; Sinan dă „foc, oraşului şi fortificaţiilor de lemn” : 207 ; N. Bălcescu şi A. Golescu sosesc Ia 286; Ia 1782 se înfiinţează consulatul austriac, apoi consulatele rus, prusian şi mai tîrziu cel francez : 316; „vama bîlciului” la ~ : 323; 7, 67, 70, 89, 91, 100, 107, 115, 116, 118-122, 132, 194, 195, 200, 201, 206, 207, 227, 228, 234, 238, 245, 247, 253, 256, INDICE 403 268, 2S8, 301. 305, 306, 311 :, 319, 32-1 327, 329, 331, 336, 347, Sil >, 358, 360 361, , 365. 370. Bun a : 183. 366. Buc. rîu : 122. JÎUGK.U stepă : 9! ). 13i >. 140. Bujori; ANCA, jlîd. Teleorman : cc lăţii ie : «U 239. Bulgaria : 63. 82 . 118, 120, 19 2, 216. Buzău (Buzei:) judeţ : c ăpitănii : 59, 71, 319 tirg : 118. 319, . 347, Cacaleţi, jud. V Iasca ; c ăpitănio : /l. 239. Cahul, tirg; bătălia intre Ioan Vodă şi (urci (1574) : 145. 240. Calafat. jud. Mehedinţi ; căpitănie : 71 : panduri i şi , .volordini" se disting in ! llip- Ude pui 'iate Împreună cu ruşii împotriva turcilor (1829) : 72: Mavrogheni infrînt la (1790) : 120; turcii trec Dunărea pe la ~ (1595) : 195. Cameniţa (Camixieţul), tirg in Podolia ; „Guvernement” : 118; 131n, 181, 182, 364. Campo Cosovo ; vezi : Cosova. Caxxae, vechea Apulia : Hannibal învinge pe romani la 216 î.e.n. : 147. Cantacuzixca, tirg in Rusia, inlemeiat de Ioan Cantacuzino : 123. Cabacai., tirg, jud. Romanaţi; căpitănie : 71 ; 286, 336. Caramania (Asia Mică) : 207. Cabapciul, sat dăruit lui Ioan Tăulul de Albcrt. regele Poloniei : 111. Carpaţi, munţi : llln, 154. Cartal, cetate pe Dunăre, faţă in faţă cu Isaccea : 148. Casa Albă. lingă Căciulătcşti, de-a stingă Jiului ; ruine de cetate : 67ir CĂcăneul; jud. Teleorman; căpitănie: 71, 239. Căctul[ăt]eşti, sat, de-a slinga Jiului; ruine de cetate : 67n. Călăraşi, tirg, jud. Romanaţi; căpitănie: 71. Căi.iveşti, jud. Muscel ; căpitănie : 71, 239, 241. Călugăreau, sat pe drumul ce duce de la Giurgiu la Bucureşti ; hălălia de ia .—, ..cea mai strălucită dovadă despre vitejia şi ştiinţa militară a românilor” : 65; „cea mai vestită din analele noastre”: 199; 37. 63. 65. 195 -199. 201 -203, 231, 368. Călugăreau, jud. Ylaşca; căpitănie: 71. Ceahria- (Cerbi >:). in ..Ţara Căzăccască”, oraş in Ucraina : cetate : 183, 366. Celei, sat, jud. Romanaţi: 336. Oeremuş (Cirimuş), rîu, intre Moldova şi Poeuţia : 111, 840. Cep.xeţi. sat, jud. Mehedinţi: căpitănie: 59, 71, 319. Cetatea Albă (Acuermax, Akkermaa-, Mox--castro) ; oraş: cetate: 118, 150; „republică” din timpul genovezilor şi al raguza-nilor : 140. 154. Cetatea Fetei, ruine de cetate, pe N'eaj-iov: 67n. Cetatea Muep.ii, ruine de cetate pe rîul Olteţ : 67ir Cetatea Neamţului: 148, 186. Cetatea Negru Vodă: 67, 201. Chesaria (Austria, statele germanice): 316. Chilia, tirg, cetate pe Dunăre: 148, 193; „republică”: 140, 154. Chios (Hio), insulă in Marea Egee: 316. ClALIKAVAK (ClALICAvAIN) : 193. Ciocăneşti, jud. Ilfov ; căpitănie : 59, 71, 319. Ciocăxeştii Bordii, jud. Teleorman; căpitănie: 71. Cipru (Chipru), insulă in Marca Mediterană; ioc de exil al boierilor munteni: 107, 117, 121. Cireşu. sat, jud. Mehedinţi : pandurii şi „volin-tirii” români se disting în luptele purtate împreună cu ruşii împotriva turcilor (1829) : 72. Cîmpii Rigăi ; vezi: Cosova. Cîmpiile Bîrsei (Fekethhalom) ; loc de adunare a trupelor creştine, care aveau să lupte cu turcii: 202. 404 O. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Cîmpul Merlelor ; vezi: Cosova. Cîmpulung, tîrg; fosta capitală a Ţării Româneşti; căpitănie: 59, 319 ; „familia Negru, suverană în Făgăraş, îşi mută capitala la : 154, 324. Cîmpulung, tîrg în Moldova : 351 ; „republică”: 140. Cîmpulungul rusesc, sat, dăruit de Albert, regele Poloniei, lui Ioan Tăutu : 111. C lado va, schelă, pe ţărmul sîrbesc, în faţa Turnului Severin; pandurii şi „volintirii” români se disting in războiul ruso-turc (1829): 72. Cluj : 207, 338. Cobi ; vezi : Kovin. Coiani, sat : 127n. Colonia : 285. Comişoaea, sat, jud. Slam-Rîmnic; căpitănie: 71. CoNSTANTINOPOL (COSTANTINOPOL, CosTANTI-nopolea, Ţabigrad) ; Ioan Tăutu zideşte la ~ un palat sub numirea de Palatul Moldovenesc: 112; loc de naştere al spătarului Ioan Cantacuzino : 115; fraţii Cantacuzino se reîntorc la ~: 127; ,,îi văzuse [pe români] la porţile sale" : 193 ; Sinan cu rămăşiţele armatei sale luă calea ~ : 210; groaza domni la ~ : 211 ; 31, 81, 98, 105n, 106, 120, 122, 127-132, 160, 162, 181, 191-193, 228, 238, 275, 285, 287, 288, 292, 316, 317, 344, 366. Copăceni, jud. Ilfov; căpitănie: 71. Cornul lui Sasu, sat, în apropierea Prutului, lingă Popricani; bătălia din 1612 dintre Ştefan Tomşa şi poloni : 148. Cosova („Campo Cossovo”, Cîmpul Merlelor, „Campus Merlorum”, „Rigomez-rye”, Kossovopolye), în Serbia; bătălia din 1448: 63, 67, 81-86, 325-326. Costeşti, sat, jud. Vîlcea ; dăruit de ostaşii iui Mihai Viteazul mănăstirii Bistriţa : 56. Cozia ; slujitorii lui Mavrogheni se disting în luptele de la în războiul turco-ruso-austriac (1788) : 72, 118. Craiova, oraş ; principele Hohenlohe ocupă ~ (1789): 118 ; 91, 286, 321, 327, 336. Crăci una, cetate, la graniţa dintre Moldova şi Ţara Românească; cucerită de moldoveni (1473): 67, 148. Cremene, sat, jud. Gorj, Ia gura Balaciuiui; ruine de cetate : 67n. Creta, insulă ; familia Cantacuzino se refugiază in ~ (1575) : 127. Crevedia, sat, pe Neajlov ; ruine de cetate : 67n. Crimeea (Crîm) ; Dimitrie Cantacuzino se stabileşte în ~: 427; 117, 139, 140, 192. Crucea Comişani, sat ; lupta între ostaşii boierilor Buzeşti şi Simeon Movilă: 321. Dacia: 89-91, 97, 101, 153, 173, 216, 328, 337. Daia, jud. Vlaşca; căpitănie: 59, 71, 319. Damasc: 317. Danzig (Danţic): 316. Dardanele: 196. Dîmboviţa, judeţ; căpitănii: 59, 71, 319; cetate: 67; rîu: 59, 201. Dobricea, localitate ocupată de Mihai Viteazul (1595): 193. Docolina, sat situat între Vaslui şi Bîrlad; bătălia din 1577 între ostile lui Petru Şchiopu şi Ioan Potcoavă: 147, 352. Dolj, judeţ, căpitănii: 71, 158. Domneşti, satul lui Duca Vodă unde domnul este prins de o ceată de polonezi: 184, 366. Dresda, (Dresden) : 285. Dubeşti, la marginea Bucureştilor; bătălia din 26 octombrie 1631, „se întrebuinţa «rînduiala concavă»”: 65, 66. Dunăre (Danube) : 67, 69, 74,llln, 119-121, 127, 131, 148, 150, 173, 183, 192-195, 199, 203, 206-211, 315, 321, 341, 357, 366. Dunărea de Jos: 61. INDICE 405 Egipt : 273. Europa ; superioritatea organizării militare a românilor faţă de ~: 49 ; armata românească cea dinţii armată permanentă în ~: 50, 313, 320 ; prada iertată şi în -: 55; Ţara Românească un stat respectat in : 58; călărimea românească începe a se desăvîrşi folosind armele albe şi nu armele de foc ca în ~: 62 ; ţăranii români ,,cei mai nenorociţi oameni din : 159 ; românii ,,sint cea mai veche naţie din 176; 11, 12, 16, 22, 23, 26, 27, 32, 45, 46, 48, 51n, 52, 62, 63, 67, 70, 75, 81-83, 119, 120, 142, 155, 168, 174, 191, 210, 237, 238, 270, 271, 273, 287, 302, 309, 337, 356, 368. Fanar : 157. Făgăraş, Ţara Făgăraşului, „ţară” românească; familia Negru „suverană in (sec. XIII): 154. Feketehalom ; vezi: Cîmpiile Bîrsei. Filipeştj, moşia postelnicului C. Cantacuzino : 128. Finta, sat, jud. Dîmboviţa; bătălia din 17 mai 1653 între oştile lui Matei Basarab şi ale lui Yasile Lupu : 57. Floreşti, sat, jud. Dîmboviţa; căpitănie: 71. Focşani, tîrg, jud. Slam-Rîmnic ; căpitănie : 59, 71, 319; armatele austriacă şi rusă bat pe turci în lupta de la ~ (31 iulie 1789): 118. Franţa (France, Franţia) : 6, 23, 30, 36, 49n, 75, 115n, 133, 224, 270, 271, 274, 291, 293, 309, 311, 313, 316, 354, 358. Frateria (Strehaia) : 341. Frăsinet (Frăsineiul), schit, jud. Vîlcea : 47, 70n. Galaţi, oraş: 316; „republică”: 140, 154; „vătăşia călăraşilor”: 138, 141. Galia : 12. Galiţia: 99, 116, 285. Găeşti, jud. Vlaşca ; căpitănie : 71. Găgeni, jud. Săcuieni; căpitănie: 71, 239. Geneva, oraş : 274, 333. Georgia : 193. Germania (Nemţia ; statele germanice în general): 58, 75, 194, 202, 285, 371. Gherghiţa, tîrg, jud. Ilfov ; căpitănie : 55, 57, 59, 71, 319 ; revolta călăraşilor (1623): 57 ; cetate in Cîmpia Dunării: 210. Gherla, oraş în Transilvania : 194. Ghiula (Gyula), cetate în Transilvania : 129. Giurgiu, tîrg, cetate; Suvorov încearcă să cucerească : 121 ; oştile lui Mihai cuprind şi pradă : 193; Sinan se îndreaptă către : 192, 193 ; trupe turceşti trec Dunărea pe la ~: 195; Sinan se îndreaptă în fugă spre podul de la : 207; Mihai soseşte la ~ : 208 ; Sigismund sfărîmă castelul din : 210 ; 67, 120, 192-195, 206-208, 286, 287, 316, 336. Gîrbov, jud. Ialomiţa ; căpitănie : 71. Gogoşi, jud. Mehedinţi; căpitănie : 71 ; 239, 241. Gorj, judeţ; căpitănii: 71 ; ruine de cetate : 67; 227. Goroslo ; vezi: Gurăslău. Grădiştea, jud. Slam-Rîmnic; căpitănie : 59, 71, 239, 241, 319, Greaca, baltă : 324. Grecia (Grece) : 49, 123, 169, 271, 343, 344. Guruslău (Goroslo, Gurăslău) ; bătălia din 2 august 1601 „cea mai din urmă biruinţă a eroului [Mihai Viteazul] şi una din cele strălucite” : 66 ; 239, 241, 341. Gurguiul, jud. Olt; căpitănie : 71. Haemus, munţii Balcani: 192. Hanovra : 285. Herson, guvernămînt in Rusia : 122. Hio ; vezi : Chios. Hîrşova, cetate; prădată şi arsă de Aibert Kirâly : 192. Hongrie ; vezi: Ungaria. 406 G. ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Hotin, tîrg; ţinut; încercare de revoltă a seimenilor în tabăra de la ~ (1673) : 58; Ioan Cantacuzino la ~: 117; pîrcă-labul de ; 146 ; cetate ; 148; rezidită de turci (în 1714): 150; „republică”: 140, 154 ; vătăşia umblătorilor de ~ : 138, 141. Huşi, tîrg : 99. Iablaniţa, , jud. Mehedinţi; căpitănie: 71, 239. Ialomiţa, judeţ; căpitănii : 59, 71 ; plăieşii din 128, 315, 319; rîu : 200, 205. Iaşi (Eşi) ; poporul se revoltă şi izgoneşte pe greci împreună cu domnul lor Alexandru Iliaş : 106 ; Rumianţev ocupă ~ : 118; Ioan Cantacuzino sosind la ~ vizitează pe Potemkin : 122 ; seimenii din : 139 ; cronica lui Miron Costin : 182 ; boieri prinşi din ordinul lui Cantemir aduşi la 186; 91, 97, 98, llln, 117, 129, 184, 227, 238, 245, 256, 275, 277, 284, 286, 290, 300, 301, 305, 306, 317, 325, 329. 330, 336, 360-362, 367. Ienişer (Tesalia) : 193. Ierusalim : 154, 162. Ieud, tîrg, Maramureş : 91, 327. Ilfov, judeţ, căpitănii: 59, 71, 319. India ; 169. Islaz, jud. Romanaţi; căpitănie: 71, 239; 286-288, 336. Ismail (Smil), oraş pe Dunăre ; cetate : 148, 192, 193. Ispasul, sat dăruit lui Ioan Tăutu de Albert, regele Poloniei : 111, 239. Italia: 12, 274, 316, 361, 369. ÎMPĂRĂŢIA ROMANĂ : 45. Jiu, rîu : 67n. Kovin (Cobi) ; localitate situată mai sus de Gura Moravei : 82. Kuciijk-Kainargi, sat ; tratatul de pace încheiat între turci şi ruşi la ~ (1774) : 120. Lăpuşna, ţinut; călărimea din : 139. Leipzig : 285. Levenz (Leva) ; vitejia moldovenilor în bătălia de la ~ : 58. Lichireşti, jud. Ialomiţa; căpitănie : 59, 71, 319. Lippa (Lipova), oraş; cetate pe Mureş: 202. Lipsca : 317. Londra : 36, 101. Loviştea, jud. Argeş, plai; căpitănie : 71. Lugoj (Logos) : 91, 183, 327, 366. Magdeburg, oraş : 285. Mai.gara ; Sinan exilat la după înfrîngerea de la Călugăreni : 211. Maramureş, „ţară“, judeţ: 91, 154, 327. Marcea, sat, jud. Yîlcea (Cătanele Mareea); căpitănie : 71. Marea Neagră: 111, 148, 192, 193. Marienburg, cetate : 144. Marsilia : 228. Măgureni, sat; tabăra lui Mihai Viteazul: 194. Măgureni (Măgureli), tîrg, jud. Vilcea : 117. Măneşti, sat lingă Tirgşor : 55; revolta călăraşilor (1623) : 57 ; lupta din 1550 [1552] între oştile lui Radu Iliaş şi ale lui Mircea al II-lea Ciobanul : „cea mai veche despre care istoria ne-a păstrat daturi” : 65. Mărgineni, mănăstire, jud. Prahova; mor-mintul lui C. Cantacuzino : 132; loc de surghiun : 308 ; 127n. Mărgineni, sat, jud. Săcueni; căpitănie: 71. Mărtineşti, sat pe apa Rimnicuiui; bătălia din 2 septembrie 1789 dintre ruşi şi turci; Suvorov învingător la ~ : 118. Măţăul, sat, jud. Muscel : 324. Măxixeni, tîrg, jud. Slam Rîmnic ; căpitănie : 59, 71, 239, 319. Mehedinţi, judeţ; căpitănii: 71, 321. Mesembria, oraş : 127n. Milcov, rîu : 96, 248, 340. Mii.ie, sat ; dăruit Iui Ioan Tăutu de Albert, regele Poloniei: 111. INDICE 407 Mirăslău (MirOslo, Mirislău) ; bătălia din 8 septembrie 1600, „cea dinţii în care[Mihai] fu biruit” : 66, 225, 291, 341. Miroslava, sat, jud. laşi : 98. Misia ; vezi Moesia. Mitilina (Mitiline) ; insulă în Marea Egee ; loc de exil al boierilor din ţările române : 107. Mîndruşca (Mîndrişca) ; luncă, ţinutul Put-nei: 184. Minuna, sat, jud. Covurlui: 353. Moesia; cele două Misii: 155n. Moldova (Moldavia) : armata ~: 138; ţinuturile ~ : 139 ; „pieptul cel mai tare [era] între Prut şi Basarabia [partea de sud a provinciei] : 140; cită vreme ~ a fost independentă, armata ei a înflorit : 142; generalii cei mai vestiţi ai-~ : 150 ; cetăţile ţârii ~ : 148; proprietarii au adus coloni : 155 ; legiuirile lui Vasilie vv din : 157 ; hotărîrea Obşteştii Adunări din ~ (1749): 158; zile de muncă (1749; în text greşit 1744): 159; legiuirea lui Grigore Ghica vv (1766) : 160 ; anaforaua Obşt eştii Adunări a ~ (1817) : 161 ; act pentru dezrobirea vecinilor din ~ (1749) : 162; „jalnică era starea Moldovii în acea vreme“ (în domnia lui C. Cantemir) : 184 ; Ieremia Movilă cu ajutorul polonilor se declară „prinţ” al ~ : 200 ; 21, 33, 56, 57, 60, 61, 63, 90, 91, 96-98, 101, 106, 107, 111, 112, 115-118, 122, 123, 127-129, 137, 143, 148, 154-162, 173, 174, 181-184, 193-195, 202, 204-206, 210, 218-220, 228, 236, 237, 240, 251, 253, 284, 285, 290, 322, 327, 344, 346, 351, 366, 367, 371. Moldova, Ţara de Jos : 111,), 144, 184, 366, 367. Moldova, Ţara de Sus : llln, 144. Moncastro ; vezi : Cetatea Ai.bă. Morava, rîu : 82. Moscova (Moscva) : 101, 141. Moscovia ; vezi: Rusia. Motru, jud. Mehedinţi : 336. Mureş, rîu : 66. Muscel, judeţ, căpitănii ; 59, 71, 319, 324. Neajlov, rîu : 195, 198, 199. Neamţul : ţinut : 186, 367. Neapole : 288. Nemţia ; vezi : Germania. Nicopole (N'icopolul) cetate; oraş în Bulgaria : 121, 193, 194, 211, 216, 325, 336. Nipru, fluviu : 140, 202. Nistru, fluviu ; tabără turcească (1672) : 181 ; 139, 148. Niş, oraş in Serbia : 82n. Obileşti, jud. Ilfov; căpitănie: 71. Odessa : 123, 160. Odivoaia (Hodivoaia), tîrg, jud. Vlaşca; căpitănie: 59, 71, 241, 319. Odriu ; vezi : Adrianopol. Olanda : 119, 316. Olt, judeţ; căpitănii: 59, 71, 319; rîu: 52, 118, 286, 312, 319, 321. Olteniţa, jud. Ilfov; căpitănie : 59, 71, 319. Olteţ, rîu : 67 . Oradia Mare: 91, 202, 327. Oraşul de Floci, jud. Ialomiţa ; căpitănie : 59, 71, 319; cetate: 67n ; Albert Kirâly cucereşte ~ (10 decembrie 1594) : 192. Orbească, jud. Teleorman, eetăţuie : 67n. Orhei, ţinut : 139. Orşova, oraş : 35, 286. Palermo ; fondul de manuscrise de la ~ : 223-226, 228; 234. Paris : 11, 34, 35, 199, 212, 220, 223, 224, 226, 228, 234. 256, 268, 285, 288, 270, 274, 275, 278, 286-289, 291-293, 329, 336, 341, 360-363, 369-371. Pelin, localitate lingă Şiştov : 121. Persia : 193. Pesta : 33. Petersburg : 54n, 122, 123, 292. Petersdorf ; (Petersberg, Simpetru) lingă Braşov; cetate ; bătălia Intre Radu Şerban Vodă şi Gabriel Bâthory (12 iulie 1611); Radu Şerban „cîştigă o biruinţă strălucită” : 66. 408 . ZÂNE şi ELENA G. ZÂNE Piatra (judeţul sau ţinutul Neamţului) : 139. Piteşti, jud. Argeş; căpitănie : 71 ; 287. Ploieşti, jud. Prahova ; căpitănie : 59, 71, 319 ; revolta călăraşilor (1623): 57 ; 55, 117. Plonin, codru, pe muntele Sepeneţ; Ţara Sepeniţului pe malul sting al Prutului In extremitatea de nord-est a Moldovei: 145. Poarta ; vezi : Turcia. Podolia : lila, 181. Podu Balşu, probabil la satul Balşu, jud. Romanaţi; căpitănie: 71. Podu Doamnei, sat dispărut; jud. Vlaşca; căpitănie : 71. Podu Pitarului, sal dispărut; jud. Ilfov; căpitănie : 71. Poexarii, satul Căpăţineni-Ungureni, jud. Argeş; cetate zidită de Vlad Ţepeş : 67. Poiana; lupta boierilor răsculaţi împotriva lui Petru al II-lea (1563): 321. Poiana Mărului ; moşie, mănăstire: 337. Polonia (Ţara Leşească) : 57, 70n, 101, 111, 112n, 141, 148, 182, 184, 202, 285, 316, 346, 352, 356, 366, 369. Polonia Mică : 145. Porceni, sat, jud. Gorj, în dreapta Jiului; ruine de cetate : 67D; lupta dintre turci şi austrieci (1788): 118, 240. Potel, (Potelu), jud. Romanaţi, pe Dunăre ; românii din ~ păzitori la marginea Dunării : 60n. Praga : 35, 217. Prahova, judeţ; căpitănii: 59, 71, 319; munţii ~ : 128; 133, 294, 319. Provatu (Provadiia), oraş în Bulgaria : 240; ars de Mihai Viteazul: 193, 240. Principate (Ţara Românească şi Moldova) : 31, 33, 49, 174n, 277, 285, 286, 292, 296, 297, 338, 343, 346, 357. Provence (Franţa) : 357. Prusia: 70, 75, 76, 116, 119, 120, 285. Prut, rîu : 139, 140. Putila, sat dăruit Iui Ioan Tăutu de Albert, regele Poloniei : 111, 239. Putineiu, lingă Giurgiu : bătălia din 18 ianuarie 1595 ; fraţii Buzeşti „culegea triumfuri asupra tătarilor” : 192. Putna, judeţ : 367. Puţul Tălpii, sat dispărut, jud. Vlaşca, căpitănie: 71. Răcari ,,d-a stingă Jiului” ; ruine de cetate : 67n- Războieni, pe hotar, din susu) satului Porceni, in dreapta Jiului; ruine de cetate : 67B. Răstoacele, sat dăruit lui Ioan Tăutu de Albert, regele Poloniei ; 111 . Regianu (Craiova): 341. Renii, cetate, ia vărsarea Prutului în Dunăre : 148. Rigomezrye ; vezi: Cosova. Rîmnic, judeţ : 319, Rîmnic, tîrg, jud. Slam Rîmnic, căpitănie (Slujitorii Rîmnicului) : 71, 324 ; episcop de 118, 347; 324. Roma: 35, 49, 185, 186, 215-217, 219, 220, 272, 274, 369-371. Roman, tîrg, jud. Roman ; ocupat de Prinţul Coburg : 118 ; Miron Costin omorît la ~ : 367 ; episcopul de ~ : 117n. Romanaţi, judeţ; căpitănii: 71. România: 10, 20, 24, 29, 33, 231, 303, 331, 363. România Mare, vezi: Ţara Românească. România Mică, vezi: Valahia Mică. Rovine; Mircea infrînge pe Baiazed Ildirîm la ~ : il91, 307. Rucăr, sat, jud. Muscel; tabăra lui Sigismund (1595) : 202. Rumelia : 105n, 344. Rusciuc, oraş în Bulgaria; cetate turcească : 120, 192-194, 285, 288. Rusia, Roşia, Moscovia : 75, 115—117, 119, 120, 122, 123, 134, 145, 285, 316, 344, 349. Rusia Nouă : 122. RuşavA (Orşova), cetate : 183, 366. INDICE 409 Ruşii-de-vede, (Roşii-de-Vede,) orăşel, jud. Teleorman, căpitănie : 55, 59, 71, 319; revolta călăraşilor (1623) : 57. Satul Muerei, pe Olteţ, ruine de cetate, numită „Cetatea Muerii” : 67. Sâclteni, judeţ; căpitănii: 71; „cîrmuitorii şi judecătorii” judeţului; căpitanul Tîr-gului Buzăului : 319. Schela Cladovei ; vezi : Cladova. Sebeş (Sas-Sebeş, Sebeşul Săsesc, Szăsz-Sebes) ; 161, 183, 202, 366. Sepe.neţ ; munte; Ţara Sepeniţului ; vezi: Plonin. Serbia : 82. Seyerin, oraş, cetate lingă Podul Ini Traian ; Huniad ar fi trecut în Serbia pe la ~ : 82: 336. Sibiu (Sibii, Sibiiu) oraş, cetate : 91 ; bătălia de la (28 octombrie 1599) „cea dintîie unde istoria pomeneşte de Întrebuinţarea rezervelor” : 66; Ioan Cantacuzino şi Scarlat Cîmpineanu se refugiază la ■—': 117 ; Mihnea Vodă cu tabăra Ia ~ : 128; 194, 327. Sicilia: 220, 224, 288. Silistra, oraş, cetate turcească în Bulgaria ; cucerită de ruşi cu participarea regimentului de husari român (1773): 115, 116n; banul Mihalcea ocupă ~ (1595) : 192; armatele române cuprind şi ard ~ (1595) : 193 ; 130. Sinaia; slujitorii Iui Mavrogheni se disting în luptele de la ~ în războiul turco-ruso-austriac (1788): 72, 118. Siniga, riu la hotarele Serbiei cu Bulgaria : 82. Şiret, riu : 112. Sîn-Giorgiu, insuiă în faţa Giurgiului: 207 — 210 ; castelul din insula : 207 ; Sinan părăseşte ~ : 208 ; Mihai şi aliaţii săi asediază şi cuceresc ~: 209 — 210. Slam-Rîmnic, judeţ; căpitănii: 59, 71, 321. Slatina, jud. Olt; căpitănie: 59, 71, 319. Slobozia, jud. Ialomiţa; căpitănie : 71. Smedorova, cetate : 148, 240. Smilul ; vezi : Ismail. Smirna ; 316. Snagov, mănăstire : 132, 133. Sniatin, localitate, cetate in Pocuţia : 111D- Soroca, tîrg, cetate : 138, 148 ; ţinut : 139; „vătăşia umblătorilor de : 138. Spania: 12, 361, 363. Stăneşti, sat, lingă Giurgiu ; bătălia de la ~ (1595): 192. Stelnica, jud. Ialomiţa ; căpitănie : 59, 71, 319. Stockholm : 101. Stoeneşti, sat pe apa Dîmboviţei: tabăra lui Mihai Viteazul la ~: 201, 202. Ston-Beligrad : 183, 366; tabăra vizirului in drum spre Viena: 183, 366. Strehaia, tîrg, mănăstire : 336. Suceava, capitala Moldovei; „fala Moldovei” : 173; ţinut: 112; 111, 148, 184. Suedia (Sveţia, Svezia) : 70, 75, 137. Szarvas, oraş în Ungaria : 183, 366. Szolnok, oraş în Ungaria: 183, 366. Şerbăneşti, jud. Olt; căpitănie : 71. Şerpăteşti, sat, în apropierea Giurgiului; Banul Manta „sfarmă armata turcească” la ~ (1595) : 192. Şistov ; tirg în Bulgaria; congresul de la ~ : 119, 336 ; tratatul de pace austro-turc încheiat la <— (4 august 1791) : 122. Şumla, cetate turcească in Bulgaria ; tabără turcească : 121. Tăuteşti, sat lingă Iaşi; lupta darabanilor cu polonii la ~ : 143, 352. Teleajăn, (Teleajen), tîrg, în apropiere de Ploieşti; cetate ; 67 ; armatele Transilvaniei şi ale Moldovei vin in ajutorul lui Constantin Basarab şi înving pe rebeli : 57, 322 ; riu : 57 ; 239, 241, 328. Teleorman, judeţ; căpitănii: 59, 71, 319; 67, 294. Temesvâr ; vezi : Timişoara. Termopile : 195. 410 G. ZÂNE şi EliENiA G. ZAN'E Tigiif.ci, vecile formaţiune teritorială ; pădure aşezată la hotarele Bugeacului tătarilor; ..republică” : 140. Tighixa, (Teghixa, Bendewl), tirg ; cetate : 1-18; „republică” în vremea genovezilor şi raguzanilor : 140; 154. Timişoara (Temksvâb, Temişoara) : 91,183, 327, 366. Tisa, riu : 183, 366. TIrgovişte, jud. Dîmboviţa, capitala Ţării Româneşti ; căpitănie : 59 ; cetate : 67, 207; Mihnea măcelăreşte pe toţi turcii din — : 129 ; Mihai Viteazul ajunge Ia : 200; locuitorii părăsesc oraşul ~ : 201 ; Sinan işi mută tabăra la ~ : 203 ; lasă pe Aii paşa şi Mehmet să apere ~ : 204; prinţii aliaţi (6 oct. 1595) [st. n.] intră în~ : 206 ; 70, 71. 128. 207, 210, 211, 241, 319. Torda ; vezi : Turda. Toscana, duce de ~ ; 202. Tracia (Thrace) : 192, 192n. Transilvania ; Mihai Viteazul intră in ~ (1599): 52. 63; ,,Mavrogheni cu oştirea sa... năvăli in : 118 ; cetăţi dinspre ~ : 148 ; românii „deposedaţi, . . . robind ungurilor şi saşilor din ” : 173: 7, 15, 16, 21, 22. 28, 35, 57, 63, 90, 91, 101, 105, llln, 117, 118. 128, 129, 156, 161, 181, 183, 184, 193-196. 200- 204, 210, 211, 215, 225, 232, 237, 287. 292, 294, 312, 316, 320-322, 327, 329, 330, 366, 368. Trapezunt : 201. Triest : 292. Trotuş, riu ; munte : 183, 366. Tunis : 193. Turcia (Imperiul Otoman, Poarta, Poarta Otomană): 23, 57. 58, 69, 106, 107, 112, 115-117, 119-121, 127-129, 140, 142, 147, 181, 182, 185, 186, 211, 275, 277, 285, 314, 316, 318, 321-323, 346, 366, 367. Turda (Torda) ; Cîmpia Turzii ; uciderea lui Mihai Viteazul la ^ : 56, 286, 336. Turnu, cetate în faţa Nicopolei : 67. Turnu Severin : 286, 336. Turtucaia, cetate turcească în Bulgaria : 192, 193. Ţara Brandiburgului, vezi : Brandenburg. Ţara Căzăcească : 183. Ţara Leşească; vezi: Polonia. Ţara Românească (România, România Mare, Vai.abia, Valachie. Valahia ĂIare) ; „cele mai vechi cronici ale 99; două istorii asupra ~ : 100 ; Ioan Cantacuzino redijă mai multe memorii cu privire la ■— ; 123 ; legiuirile din ~ : 157 ; Obşteasca Adunare a ~ (1746): 156; de-popularea (1768): 159; starea rea a ţăranilor din ~ pină la 1821 : 160 ; Sigismund Bâthory se apropie de hotarele ~ : 202 ; 15, 16, 21, 23, 33, 52, 56, 58-60, 69, 81, 89-91, 96, 97, 99-101, 107, 115-118, 120-123. 127, 130, 137. 138. 154-161, 173, 181, 183-186, 192-194, 204, 216-220, 227, 236, 240, 276, 285, 286, 288, 294, 302, 307, 308, 312, 314, 321, 337, 348, 349, 357, 358, 366. 367. Ţarigrad ; vezi : Constaxtinopol. Ţarigrad, sat, jud. Soroca ; vătăşia călăraşilor de ~ : 138, 141. Ucraina : 184. Uda, jud. Olt; căpitănie: 59, 71, 319. Ui var (Ujvâr) ; cetate : 131. Ungaria: 22, 35, 81, 90, 101. 118, 131, 154, 158, 161, 192-194, 196, 201, 202. 208, 220, 292, 327, 347, 355, 368. Unturoasa, jud. Slam Rininic ; căpitănie : 71. Valaiiia ĂIare ; vezi: Ţara Românească. Valahia Mică (Banatul Craiovii, România Mică) ; „banul cîrmuind singur a trebuit să aibă o oştire a sa” : 52 ; căpitănii: 59, 60 ; cronica „despre întemeierea ~ : 99 ; Mavrogheni trece în ~ (1790): 120; austriecii „ocupind ~ la 1718, hotărîră ca ei [ţăranii] să lucreze proprietarului numai 48 zile” : 158 ; 155, 312, 314, 323. Varna (Bulgaria) bătălia de la ~ (1444) : 81, 82n; pustiită de Albert Kirâly (1595) : 192. INDICE 411 Vaslui; bătălia din 1475: 352. Văcăreşti, sat (lingă Bucureşti) ; Mihai Viteazul îşi aşază tabăra la : 200. Văscăuţi, sat dăruit lui Ioan Tâutu de Albert, regele Poloniei : 111, 239. Veneţia: 100, 132, 220, 291. 316. Verbia, pe apa Jijiei; luptele între ostile lui Alexandru Lăpuşneanu şi ale lui F.raclid Despotul (1561) : 147. Vidix, oraş. cetate turcească în Bulgaria : 120, 193, 211. Viena: 34, 35, 71, 101, 183, 219, 220, 285, 286, 300, 316. 317, 346, 348, 366, 368. Vijniţa, sat dăruit lui Ioan Tăutu de Albert, regele Poloniei: 111. Vilavcea, sat dăruit lui Ioan Tăutu de Albert, regele Poloniei: 111. Vii.le d’Avray (Franţa) : 289. Vîlcea, judeţ ; căpitănii : 71. Vîrteşcoi, jud. Slam-Rîmnic ; căpitănie : 71. Vi.aşca, judeţ, căpitănii : 71, 319. Voi .oca, sat dăruit lui Ioan Tăutu de Albert. regele Poloniei : 111, 239. VoniŢA, jud. Mehedinţi ; căpitănie : 71. Vosxtisexsk : oraş in Ucraina : 122. Vraxcea, jud. Pulna, aproape de hotarul Valahiei ; ..republică” : 140. Vuaţa ; oraş în Bulgaria : 193, 240. Zagora (Zagara) ; localitaie in Balcani prădată de Mihai Viteazul in campania contra turcilor : 193. Zama, localitate în Numidia unde Scipio Africanul a învins pe Ilannibal (202 î.e.n.) : 147, 352. Zamostia, sat dăruit Iui Ioan Tăutu de Albert, regele Poloniei : 111, 239. Zărneşti ; sal in Transilvania ; imperialii înfrînţi de turci ia ~; la luptă participă şi un detaşament românesc sub comanda lui Brincoveanu (11 august 1690); ,,cea din urmă in care vechile noastre legioane se luptară in mare bătălie rînduită” : 58, 239. Zimnicea, jud. Teleorman ; căpitănie : 71, 239, 241, 336 K 1 Izvoare generale: Constantin C. Giurescu. Tirguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea pină la mijlocul secolului al XVI-lea, Buc., 1967 (lucrare fundamentală); Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şl monumentelor feudale din România, I, Ţara Românească, 2 voi., Buc., 1970 [Bibliografie p. 9 — 21] (ca în toate celelalte lucrări ale autorului o excelentă informaţie); Coriolan Stjciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, 2 voi., Buc., 1967 [Bibliografie, p. 11 — 17]; Marele dicţionar geografic al României, 5 voi.. Buc., 1898 —1902; Dicţionar slalislic al României, 2 voi., Buc., 1915. i ICONOGRAFIE Pag. Nicolae Bălcescu Portret în ulei de G. Tattarescu, Paris, 1851 ; donat în 1892 de pictor Academiei Române. (Trecut la Muzeul de artă al R. S. România)............................ 4 — 5 Mircea cel Bătrtn Detaliu din tabloul ctitorilor de Ia Curtea de Argeş. Frescă. (Muzeul de artă al R. S. România) ..................................... 56 — 57 Vlacl Ţepeş Reproducere după un portret în ulei, păstrat în castelul Ambras (sec. XV). (Copie la Muzeul de istorie a oraşului Bucureşti) ..................... 56 -57 Neagoe Basarab Tabloul votiv de la Curtea de Argeş. Frescă. (Muzeul de artă al B.. S. România)....................................... 56 — 57 Posada (1330) Lupta lui Basarab I cu Carol Robert Reproducere din Cronica pictată de la Yiena ........................... 56—57 Lupta de la Nicopole (1396) Gravură în lenm din Ein wunderbarliche und karlzweilige Ilistorie wie Schilt- berger .... Nilrnberg, 1549 ........................................... 56 — 57 Armatele creştine in drum spre Var na (1444) Gravură în lemn din Marino Barlezio, Historia de vita e gestis Scanderbegi Epirotarum Princips, Augsburg, 1553 ................................... 56 — 57 Lupta de la Focşani (31 iulie 1789) Acvaforte colorată. 327 X 452 mm, de F. Miiiler. (Muzeul militar Bucureşti, 200 G)...................................... 120 — 121 Bătălia de la Mărtineşti (22 septembrie 1789) Gravură 220 x 291 mm de C. Schtitz. (Muzeul militar Bucureşti R 2892 —B)...................................120 — 121 Intrarea principelui Friedrich de Saxa-Coburg in Bucureşti (10 noiembrie 1789) Gravură 318 x 400 mm. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S. 11/91 (498)-2) .................. 120-121 La alcătuirea iconografiei a colaborat parţial Daniela Poenaru. 414 G. ZÂNE şi ECENiA G. ZÂNE 14 Postelnicul Constantin Cantacuzino Gravură. Reproducere din X. Gartojan, Istoria literaturii române vechi, voi. III, Buc,. 1945, p. 232 ........................................ 128-12» Ştefan cel Mare Miniatură din Evangheliarul de la mănăstirea Humor, 1473................. 138 — 13» Dimitrie Caniemir Gravură in aramă 221 x 152 mm de Christian Fritsch, 1754. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.I/Fritsch-1)............................. 138 — 139 Constantin Mavrvcordat Gravură in aramă 304 X 220 mm de Georg Friedrich Schmidt după Jean Etienne Liotard (B.A.R. Cabinetul de stampe. G.S.l/Schmidl, G.l-'. — 1)................. 160 — 161 Mihai Viteazul Gravură în aramă 241 x 162 mm de Aegidius Sadeler, Praga, 1601 (B.A.R. Cabinetul de stampe. G.S.I/Sadeler. E.—10)....................... . 200 — 201 Sinan Paşa Gravură in lemn 118 x 150 mm de Dominicus Cuslos. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.I/Custos. D- 14) .................. 200-201 Bătălia de la Călugăreni (13[2S august 1395) Gravură 253 x 332 mm. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.I/.MON P.M.-l) .................. 200-201 Preda, Radu şi Stroie Buzescu Fotografie (66x55 mm) după un desen reproducînd portretele ctitoriceşti din mănăstirea Bălaiul; de Fraţii Şaraga, Iaşi. (B.A.R. Cabinetul de stampe F.I 17736) ........................ 200-201 Bătălia de la Tirgovişte (ti—8 octombrie 1595) Gravură in aramă de Theodor de Bry în Tilrckische und Vngarische Chro- nica, Xurnberg, 1663 .................................................... 200 — 201 Construirea podului peste Dunăre la Giurgiu (1595) . . . Gravură in aramă de Theodor de Bry in Pannoniae historia chronologica, Frankfurt am Main, 1596 ............................................ 200 — 201 Trecerea podului peste Dunăre la Giurgiu (lobi) Gravură in aramă de Theodor de Bry in Pannoniae historia chronologica, Frankfurt am Main, 1596 ............................................ 200 — 201 Mihai Viteazul Nr. 1 Gravură in aramă din Hieronimus Ortelius, Chronologia oder Hislorische Beschreibung, Niirnberg, 1604 ........................................... 216 — 217 Mihai Viteazul AT. 2 Gravură din Ioannes Bisselius, Medulla historica, Amberg, 1675 .... 216 — 217 Mihai Viteazul A’r. 3 Gravură in aramă din albumul Atriuns heroicum, pars III, 1601, p. 30 216—217 Mihai Viteazul AT. 4 Acvaforte 209 x 138 mm de Ioan Giovanni Orlandi. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.I/Orlandi, G. — 1) .................. 216 — 217 15 ICONOGRAFIE 415 Mihai Viteazul. Nr. 5 Gravură în aramă 202 X 154 mm de Giacomo Franco. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.I/Franco, G —4)........................ 216 — 217 Mihai Viteazul Nr. 6 Gravură în aramă 241 x 162 mm de Aegidius Sadeler, Praga, 1601. (B.A.R. Cabinetul de stampe. G.S.I/Sadeler, E. —10).................... 216 — 217 Matei Basarab Nr. 1 Gravură în aramă 318 x 242 mm de Alarcus Boschinus, Veneţia. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.I/Boschinus, M. —1).................... 216 — 217 Vasile Lupu Nr. 2 Gravură în aramă, 323 x 222 mm de Wilhelmus Hondius după Abrahain van Westerweldt, Uanzig, 1651. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.I/Hondius, W —2).......................... 216 — 217 Gheorghe Ştefan Nr. 3 Gravură în lemn, 217 x 157 mm de Giovanni Paolo Bianchi. Adriaen Bloem delincavit. (B.A.R. Cabinetul de stampe. G.S.I/Bianchi G.P. —2) ............... 216 — 217 Constantin Şerban Nr. 4 (Gheorghe Ştefan) Gravură în lemn, 211 x 155 mm de Giovanni Paolo Bianchi. Adriaen Blouem delincavit. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.I/ Bianchi, G. P. —3) ............... 216 — 217 Mihai Voevod - Mihnea Vv. Nr. 5 (Mihnea al III-lea, domn al Ţârii Româneşti) [Gravură în lemn HOxllOmm] de Elias Widcmann, 1651, (B.A.R. Cabinetul de stampe. G.S.I/Wideniann, E. — 65)................. 216 — 217 Grigoraşcu Chica, domn al Ţării Româneşti Nr. 0 Gravură in aramă 244 x 160 mm de Cornelis Meyssens. Adriaen Bloem delineavit. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.I/.Meyssens, C. —8).................... 216 — 217 Grigore Ghica Nr. 7 (Gheorghe Ştefan) Gravură în aramă 240 X 158 mm de Gaspar Bouttats, gr. Iacob Toorenvliet de], (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.I/Bouttats, G —5)...................... 216—217 Grigore Ghica Nr. 7 (bis) (Gheorghe Ştefan) Gravură 335 x 255 mm de Johan Hoffinann. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.I/Hoffmann, J. — 2) ................... 216 — 217 Constantin Brlncoveanu Nr. 8 Gravură in aramă 152 x 91 mm. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.I/92 (498)-2).......................... 216-217 Constantin Mavrocordat Nr. 9 Acvaforte 155 x 108 mm de Gilles Edme Petit. (B.A.R. Cabinetul de stampe G.S.l/Petit. G.E. —5) ............... 216 — 217 Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principalului Valahiei pină acum de N. Bălcescu în [Propăşirea], Foaie ştiinţifică şi literară, I, 1844, nr 19,mai 21, p. 145......................................... 256—257 lbidem [Extras] La Cantora Foiei săteşti, 1844 ; coperta...................... 256 — 257 Comentarii asupra bătălii de la Cimpii Rigăi sau Cosova (17, 18, 19 octombrie 1448), în [Propăşirea], Foaie ştiinţifică şi literară, I, 1844, nr. 35, sept. 10, p. 273 256 — 257 416 >G. ZÂNE ŞI ELENA ZA.NiE Magazinu istoricii pentru Dacia, T.I., 1845; loaia de titlu, tirajul 1.. 256—257 Magazinu istoricu pentru Dacia, T.I, 1845 ; foaia de titlu, tirajul II. 256 — 257 Magazinu istoricu pentru Dacia, T. II, 1846; foaia de titlu, tirajul I . . . . 256—257 Magazinu istoricu pentru Dacia, T. II, 1846 ; foaia de titlu, tirajul II ... . 256—257 Cuvint preliminariu despre isvoarele istoriei românilor, în Magazinu istoricu pentru Dacia, I, 1845, p. 1 ; tirajul I............................................ 256 — 257 Cuvint prealiminariu despre isvoarele istoriei românilor, în Magazinu istoricu pentru Dacia, II, 1845, p. 1, tirajul II........................................... 256 — 257 Despre starea sofială a muncitorilor plugari in Principatele române in deosebite timpuri, în Magazinu istoricu pentru Dacia, II, 1846, p. 229 ............... 256 — 257 Biografie. Logofătul Miron Costin istoricul Moldaviei, în Calendarul popular pentru 1847, p.41 Bulelinu. Despre portretele principilor Ţărei Româneşti şi ai Moldaviei ce se afla in cabinetul de stampe de la Biblioteca Regală din Paris, de X.B., in Magazinu istoricu pentru Dacia, IV, 1847, p. 212..................................... 256 — 257 Cronicarii Ţării Româneşti, publicaţii de A. Treboniu Laurian şi N'icol. Băleescu, I., Buc., 1846; coperta..................................................... 256—257 Droit Constitutionnel (B.A.R., Msse rom., 5111, fila 165)......................................... 256-257 Despre organizarea Ţării Româneşti. (B.A.R., Msse rom.; 82, fila 329)........................................... 256-257 Mihai Viteazul (B.A.B,., Msse rom.; 82, fila 319; desen în creion) ............. 372 — 373 Sinan Paşa. (B.A.R., Msse rom. 82, fila 322; desen în creion).....................î. . 372 — 373 Andrei Bâthorg. (B.A.R., Msse rom. 82, fila 320; desen în creion)........................... 372 — 373 Bătălia de la Tirgovişte (159o). (B.A.R., Msse rom. 82, fila 323 — 324, desen în creion)..................... 372 — 373 Construirea podului peste Dunăre, la Giurgiu. (B.A.B,. Msse rom., 82, fila 321 ; desen în creion)......................... 372 — 373 Trecerea podului peste Dunăre, la Giurgiu. (B.A.R., Msse rom. 82, fila 325, desen în creion) .......................... 372 — 373 TABLA DE MATERII Prefaţa...................................................................... 5 TEXTE 1. Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum............................................................. 43 Lista uvragiurilor citate într-această scriere........................ 4 7 Partea I 1. De la întemeierea Principatului pînă la aşezarea domnilor fanarioţi (1290—1716) 49 1. Armata................................................................ 50 2. Miliţia; răciicarea gloatelor......................................... 59 3. Arta militară la români în această epohă ......................... 61 Partea 11 I. Puterea armată de la aşezarea domnilor fanarioţi pin-la Regulament (1716-1830)........................................................... 69 II. Puterea armată supt Regulament (1830 — 1814).................... 72 111. încheiere ........................................................... 75 2. Comentarii asupra bătăliei de la Câmpii Rigăi sau Cosova (17, 18, 19 octombrie 1448)............................................... 79 3. Prospect pentru Magazinul istoric............................................ 87 4. Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor...................... 93 5. Românii şi fanarioţii ...................................................... 103 6. Ioan Tăutu, mare logofăt al Moldaviei ...................................... 109 7. Spătarul Ioan Cantacuzino................................................... 113 8. Postelnicu Constandin Cantaeuzino........................................... 125 9. Puterea armată şi arta militară la moldoveni în timpurile mărirei lor . . . 135 Arta militară Ja moldoveni .............................................. 144 10. Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri.................................................. 151 11. Filosofic soţială ......................................................... 163 12. Cuvîntarc ţinută Ia Societatea studenţilor români din Paris................ 171 13. Logofătul Miron Costin, istoricul Aloldaviei............................... 179 14. Campania românilor fu contra (ure/for de Ia anul 1595 389 15. Buletin despre portretele principilor Ţării Româneşti şi ai Moldaviei, ce se află in cabinetul de stampe de la Biblioteca Regală din Paris.............. 213 418 NOTE SI MATERIÂLE I. Manuscrisele Bălecscu: l-'ondul de la Palermo şi Fondul de la Bălceşti. II. Primele editări. Transcrierea textelor.................................. III. Miscelanee............................................................. IV. proiecte uerealizate şi lucrări pierdute............................... V. Materiale privitoare la texte, bibliografic, note, documente............ Cîteva precizări asupra ediţiei de faţă............................ 1. Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Yalahiei pînă acum................................................. 2. Comentarii asupra bătăliei de la Câmpii Rigăi sau Cosova.......... 3. Prospect pentru Magazinul isloric................................. 1. Cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor............ 5. Românii şi fanarioţii............................................. 6. Ioan Tău tul, mare logofăt al Moldaviei........................... 7. Spătarul Ioan Cantacuzino...........................‘............. 8. Postelnicu Constandin Cantacuzino................................. 9. Puterea armată şi arta militară la moldoveni in timpurile mărirei lor 10. Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Romane în deosebite timpuri............................................... 11. Filosofia soţială ................................................ 12. [Cuvîntarea ţinută la Societatea studenţilor români din Paris] . . . 13. Logofătul Miron Costin, istoricul Moldaviei....................... 14. Campania românilor in contra turcilor de la anul 1595 .......... 15. Buletin despre portretele principilor Ţării Româneşti şi ai Moldaviei ce se află în cabinetul de stampe de la Biblioteca Regală din Paris INDICE DE NUME.............................................................. INDICE DE NUMIRI GEOGRAFICE................................................. ICONOGRAFIE................................................................. 223 236 265 290 295 295 298 325 326 333 342 315 346 348 349 352 358 360 364 368 369 375 401 413 Redactor: Hiida Mazilu Tehnoredactor: Magdalexa Iacob Bande tipar 27.IX.1974. Tiraj 3000. Hirlie scris IA tratată cu 83% grad alb de 70 G/m2. Format 16/70 x100 Coli de tipar 26,25. Planşe 29. C.Z. pentru biblioteci mari: 9(498) (081). C,Z. pentru biblioteci mici: 9(R)(0S). întreprinderea poligrafică Informaţia, str. Brezoianu nr. 23 — 25, Bucureşti, Republica Socialistă România «TI I.p. Informaţia Cil. 610