M A R Î
S C R I I T
0 It
1
R 0 M
Ă
I
A. E. BACONSKY
SCRIERI
ii
PROZE
Ediţie îngrijită, note, cronologie şi bibliografie de PAVEL ŢUGUI.
Studiu introductiv de MIRCEA MARTIN
CARTEA ROMÂNEASCA 1990
Coperta de ŞERB AN MATEI
ECHINOXUL NEBUNILOR
şi alte povestiri (1967)
FARUL
„Peste-o mare mare neagră Latră-un cline mare, negrit/*
(Dintr-un vechi descîntec*
Dar aceasta e taină ţinută în păstrarea mea şi pecetluită în visteriile mele.
DEUTERONOMUL. — 32, 34
I
Era farul şi eram noi, care ne adunasem ca fluturii de noapte, stăruind în preajma luminii reci şi pustii — stăruind fără sens, pentru că nimic din acel ţinut al pierzaniei nu ne putea răsplăti.
Dar pentru oamenii fără căpătîi n-a fost niciodată binecuvîntare mai darnică decît lenea, singurătatea şi pustiul. Şi orizontul tăcut al mării ştia să fie nimb pe creştetele dezmoşteniţilor ce eram. Altminteri, nu ne căuta nimenea, şi de soarta noastră nu se îngrijea decît vîntul, care, asemenea vremii, curgea mereu, schimbîn-du-şi mereu direcţia, învăluindu-ne cu palele lui, alintîn-du-ne sau biciuindu-ne cu violenţă, răvăşind întinderea şi purtînd nisipul călătoarelor dune.
Farul era o construcţie veche, zidită pe coastă, ca să anunţe navigatorilor primejdiile care-i ameninţau. Ţărmul jos forma o plajă nesfîrşită, care înainta lent în mare, iar în unele locuri bancurile de nisip se iveau departe în larg, acolo unde nimenea nu s-ar fi aşteptat să le întîlnească. Prin porturi se povestea despre nau-fragiile de odinioară ; drept mărturie, pe un dîmb de piatră, la cîteva mile mai jos, stau cruci cu inscripţii şterse, menite să perpetueze zadarnic amintirea confuză a unor levantini ce-şi aflaseră moartea prin acele meleaguri în cine ştie ce noapte străveche.
Clădirea de cărămidă era un turn nu prea mare, cu tencuiala căzută pe alocuri, acoperite cu tablă verzuie, ruginită, cu o balustradă de fier, spre care urca o scară în spirală. Sus, într-un cilindru de sticlă, ardea lampa cu acetilenă, alimentată de butelii, pe care o dată la două-
9
trei luni veneau să le schimbe doi marinari din portul aflat la vreo patruzeci de mile spre miazăzi. Călătoreau cu o şalupă scundă, abia răsărind dintre valuri, şi aduceau, o dată cu buteliile, hrana obişnuită a paznicului : mălai, sare, spirt şi tutun. îi aduceau şi cartuşe, cu care vîna raţe şi lişiţe cînd se sătura de peşte sau, iarna, lua urma lupilor ce rătăceau prin stufărişurile sumbre ale bălţii. De altfel, ieşea destul de rar la vînat şi la pescuit. Cea mai mare parte a vremii şi-o petrecea dormind cu ochii deschişi, cu mîinile sub cap, încremenit ca un mort căruia n-a avut cine să-i închidă pleoapele. Numai noaptea nu ştiu ce va fi fost cu el, căci somnul îmi era adînc şi nu mă trezeam decît o dată cu zorile, cînd îl găseam iarăşi întins pe banca de lemn de la picioarele farului. Doar din cînd în cînd mi se părea că aud ca prin vis detunături de armă undeva departe în inima bălţilor. Nu-1 întrebam de unde veneau. Sînt sigur că tot nu mi-ar fi spus. Poate că armele nici nu detunau decît în visele mele pline de năluci şi de duhuri. Aşa îmi spuneam pe atunci, cînd abia mă ivisem pe ţărmul acela şi nu cunoşteam încă legile lui.
II
Ţărmul avea frumuseţea aleanului şi a dezolării. Era o limbă îngustă de nisip, lungă de zeci de kilometri şi cam tot atîta ţineau bălţile care porneau spre nord, dincolo de şirul dunelor mărunte. Dacă te urcai pe dune, vedeai în spatele lor o întindere fără sfîrşit, dominată de trestii înalte ca nişte păduri. Din loc în loc se zăreau suprafeţe de apă, mari lacuri cu insule de plaur rătăcitor sau şiruri de sălcii şi plopi cu trunchiuri pline de scorburi negre. Păsări piereau în văzduh, necunoscute,
bizare, cu penajul uneori alb, alteori cafeniu sau pătat de culori neobişnuite. Păsări imense, cu gîturi lungi şi cu ciocurile în formă de sabie, sau altele mici. stoluri gălăgioase şi repezi, resfirîndu-se ori adunîndu-se într-un punct mişcător sub cerul vast, colindat de formele halucinante ale norilor.
Ţipetele înfiorau tăcerea ca nişte săgeţi otrăvite. Ţipete care puteau tălmăci triumful sau groaza. Le ascultam şi simţeam că le înţeleg mesajul, deşi nu-1 voi putea desluşi niciodată în graiul meu. Ascultam şi foşnetul stufului, încercînd să bănuiesc ce se petrece în lumea aceea a germinaţiilor oculte. Auzisem că dincolo de bălţi începe cîmpia, dar calea pînă acolo e lungă şi nesigură. Auzisem despre dispariţii absurde şi despre oameni înghiţiţi de mlaştină cu tot cu cai, despre tîlhari şi păstori sălbăticiţi în lupta cu fiarele şi cu balta. Uneori ajungea la urechile mele ecoul vag al unui lătrat de cîini, dar priveliştea moartă îmi spulbera închipuirile şi puneam totul pe seama vîntului, care ştie să îngîne şi să amăgească.
De altfel, balta nu era pentru mine. Stelele care-o vegheau risipite peste cenuşiul, galbenul şi verdele ei îmi caligrafiau zadarnice şi neînţelese hieroglife, iar moartea in mlaştină nu putea să mă aştepte. Nu mă gîndeam la un asemenea sfîrşit şi nici măcar visîndu-1 n-am tresărit niciodată. Cuviosul Apolinarie, schimnicul vagabond, spunea că moartea nu-ţi poate veni de la cele străine de sufletul tău, ci numai prin dragoste sau prin ură îţi va fi dată. Balta era a nimănui. Sau era a infinitelor vietăţi de pe grinduri, din văzduh şi din apă, şi mai era a copacilor şi a stufărişurilor ce se năşteau şi piereau pe decindea ei oarbă. Numai cuviosul Apolinarie bolborosea blestemînd în graiul lui cu vorbe abia desluşite şi chemînd mînia cerească asupra cîinelui din bălţi. Atît spunea cuviosul, şi îşi lăsa vorba neisprăvită întotdeauna. Dar mintea îi era tulbure şi nimenea afară de paznicul farului n-ar fi pus preţ pe cuvintele lui. Paznicul auzindu-1 părea că se trezeşte din obişnuita lui letargie şi revine o clipă la viaţa ce-1 părăsise de mult.
10
11
I
Iii
Pentru mine era marca. O nebunie sau o boală ciudată mă adusese pe ţărmul ei, în acea solitudine unde toate păreau că se mistuie în propria lor nefiinţă. Ce putea să însemne marea pentru unul care descindea din oameni ai pădurii şi-ai munţilor ? Azi nu mai ştiu eu însumi. Pe atunci însă, eram un adolescent în pragul celor optsprezece ani care sînt ai deşertăciunii şi ai visărilor ticăloase. Terminasem şcoala într-un oraş din miazănoapte, cu mult alb, cu străzi largi, mărginite de arbori, şi cu o obsesie a clopotelor şi a cupolelor, care răsăreau peste case ca nişte capete enigmatice. Cred că de acolo mi-a rămas pe totdeauna în suflet un fel de tristeţă incertă. Ca şi nepăsarea de moarte, care era a bătrînilor mei. Elev bun nu fusesem decît în primii ani. Mai tîrziu mi-au plăcut vagabondajul şi lenea. Am îndrăgit cărţile urîte de dascăli, şi în paginile lor am găsit primele semne ale vieţii. Aşteptam să mi se întîmple lucruri nemaipomenite, mi-era dor de ceva mare şi grav. fără să ştiu ce anume, şi adeseori noaptea umblam singur pe acoperişul caselor, desenînd cu creta peisaje hieratice. Drept răspuns la toate întrebările mele, auzeam în ultima iarnă a şcolii nedumeririle corbilor din copacii înşiruiţi de-a lungul străzilor drepte şi povîrnite în ceaţă.
Apoi, într-o zi, a venit marea. Aproape că nu mai ţin minte, cum a venit. Aveam un unchi din partea mamei, om întunecat şi ascuns într-o biografie obscură. Din cîte ne ajunseseră la ureche, multe păreau a fi necunoscute şi tulburi în existenţa lui, dar nimeni n-ar fi fost în stare să afle detalii şi fapte neîndoielnice despre o viaţă purtată pe toate meridianele lumii. Şi nimenea dintre ai mei, chiar şi cei mai îndepărtaţi, nu-1 mai văzuse de vreme îndelungată. Fotografia lui, îngălbenită prin albumele familiei, mai aducea din cînd în cînd chipul unui înecat, cu trăsături abia întrezărite prin jocul capricios al razelor de soare pătrunse spre adîncimile cristaline ale apelor în a căror împărăţie pierise.
12
N-am întrebat M nimenea, «i imaginea lui rătăcită cm cultivat-o în ceasuri de exaltare secretă, sub steaua mare şi rece care se clestăinuie c uf Ielelor pustiite înainte r"3 vreme. Mi-1 închipuiam înalt şi negru. Eram convins că pe cheiurile porturilor nu se află bărbat mai deşănţat şi mei mândru decît el. O dată am dispărut de acasă, îuîndu-mă după un cerşetor orb care umbla prin lume In tovărăyia cîineîui său — şi nu m-am mai uitat înapoi.
Am< uitat drumul şi toate meandrele lui. Nu mi-au rămas în amintire decît bordelurile din preajma portului şi prima întîlnire cu marea, care lingea scursorile corăbiilor jucate pe genunchi. Nu peste mult, am dat de omul căruia nu-i ştiam decît numele — cu iotul în altă parte decît mă aşteptam —, şi la vederea lui mă cuprinse un tremur absurd. L-am găsit pe puntea pilotinei care ieşea în larg întâmpinând vapoarele şi conducând u-le printre digurile canalului, tot mai ameninţat de nisipuri. Un bătrân, mic de statură, puţin adus de spate, cu o căutătură piezişă a ochilor cenuşii tăiaţi între cute, care sclipeau ca nişte orbite goale. M-a cunoscut măsurîndu-mă cu nepăsare şi mi-a spus că locul cel mai potrivit pentru mine e coasta vechiului far, aflat la o depărtare de cîteva zeci de mile spre miazănoapte. Mi-a mai spus că paznicul farului îi e prieten şi că voi putea petrece acolo cit îmi va plăcea, după care singur îmi voi vedea de rosturile mele. Nu prea era vorbăreţ ; iar eu, încă prins de ver-tigii noi, nici nu ştiu cînd m-am pomenit singur, în plină vară, dormind în odaia posomorită pe care paznicul primise s-o împartă cu mine, făcîndu-mă părtaş şi la peştele, şi la mălaiul lui. Din cînd în cînd mă îmbia şi cu tutun, şi cu rachiul din sticla murdară în care amesteca spirtul cu apa dintr-un izvor pierdut în baltă. Mai greu m-am obişnuit cu mutismul şi cu duşmănia ascunsă pe care părea că mi-o poartă. Dar marea ştia să mă răsplătească pentru toate. De altfel, nu din cuvinte şi nici de pe chipul lui i-am descifrat bănuita ostilitate, îmi era mai uşor să înţeleg graiul pescăruşilor decît vorbirea lui monosilabică şi lipsită de sens. Şi nici chiar cele ce aveau să mi se întîmple nu m-au făcut s-o pricep decît pe jumătate.
13
L
IV
Tu, băiatule, bagă de seamă, îmi spusese la despărţire unchiul, care nu păruse prea încintat la vederea mea, eşti voinic la trup, dar inima ţi-e păcătoasă. Şi tare mă tem că viaţa pe care o cauţi nu e de tine ! Neamurile tale cele din vechime au fost viţă de tîlhari şi războinici, iar tu porţi altoi de stirpe străină. Te văd eu bine. Tu mai degrabă ai face bucuria curvelor, frumos cum te arăţi. Taică-tâu trebuie să fie din părţile de la miazănoapte, unde oamenii sînt albi şi puhavi. Bagă de seamă să nu fii înainte de vreme hrană peştilor sau să te mă-nînce stîrcii din baltă !
Era de altfel cam tot ce-mi vorbise, şi n-aş putea spune că mi-a plăcut prea mult cuvîntul lui, ca şi rîn-jetul strimb ce-i desfigurase chipul cînd încercă să-mi zîmbească de adio. Am rămas înnegurat şi mi-a trebuit multă vreme ca să mă pot întoarce la ale mele. Abia mai tîrziu am înţeles însă că din cuvintele lui mi-a pătruns în suflet o otravă care avea să-mi ţină de scut. Mi-am dat seama cînd, la cîteva zile după sosirea mea pe coasta aceea a nimănui, am fost silit să iau parte la o înmormîntare neobişnuită.
Mă trezisem cînd se făcea ziuă, şi ieşind din odaia paznicului îl zării la vreo sută de paşi depărtare de farul ce mai clipea obosit, stînd tăcut lîngă cadavrul unui necunoscut. Mortul era gol şi învineţit, culcat pe spate, cu ochii deschişi, prin care umbla o apă verzuie şi tulbure. Nu purta nici o urmă de lovitură sau de glonţ, şi totuşi, de îndată ce-1 văzusem fusesem convins că-1 ucisese cineva. Cine să-1 fi ucis şi cine era omul care zăcea dinaintea noastră, atît de aproape de mare, încît uneori cîte-un val mai puternic îi uda pletele şi-i şoptea în somn aleanul adîncurilor translucide ? N-aveam de unde şti. Părea un bărbat voinic, între două vîrste, ars de soare şi tăbăcit de apele mării, care aveau să-1 primească în sinea lor, dîndu-i pe totdeauna transparenţele neantului.
14
Acolo însă, asemenea întrebări nu-şi aveau rostul. Singura întrebare ce încolţea în capul paznicului era dacă marea sau balta urma să-i fie mormînt necunoscutului de pe plajă.
Să mergem, zise ca pentru el, apucînd cadavrul de picioarele-i ţepene, iar eu alergai înainte, ca să împing în apă barca trasă pe nisip.
îl urcarăm lungindu-1 pe fundul plin de apă al bărcii şi luînd vîslele ne-am îndreptat repede spre sud, unde apa era mai adîncă.
Farul rămînea tot mai mic pe coasta pustie, pescăruşii ţipau îngrozitor, mai mulţi ca oricînd, mai înverşunaţi, mai urîţi, mai sălbatici, iar orizontul roşu se lărgea şi se strîngea iarăşi, ca un cerc blestemat. O senzaţie de gol punea stăpînire pe mine şi vîsleam nebuneşte, cu ochii spre cer, crispat, pierdut, ca un strigoi întîrziat care fuge de teamă să nu-1 prindă răsăritul soarelui printre vii.
Ca prin somn auzii glasul paznicului îndemnîndu-mă să las vîslele. Cînd m-am întors spre el, stătea în picioare la capătul bărcii, cioplind cu un cuţit scurt o creangă de plop. Era cioclu vrednic paznicul. în cîteva clipe, o cruce mică de lemn atîrna legată cu sfoară la gîtul mortului. Apoi îl prăvălirăm în apă, şi în timp ce porneam înapoi, se ivea pieziş soarele, încununîndu-ne creştetul ca unor samariteni ai fărădelegii.
Calmul şi nepăsarea paznicului mi-au părut întîia nelegiuire. Ziua întreagă nu mi-am putut găsi liniştea. M-am scăldat înotînd pînă departe, am dormitat pe ni-
15
sip, şi după amiază, cu arma pe care mi-o împrumut", uneori, am împuşcat pe un grind o pasăre mare şi galbenă. Mortul era însă mereu pe urmele mele, şi către seară mă simţii dus de paşi spre colibele răzleţe din marginea de dincolo. Erau la vreo milă depărtare de far, ridicate din lemn, din trestie şi din nămolul bălţii, pe aceeaşi plajă îngustă, între mare şi stufăriş. Nu mai fusesem acolo. Ştiam că se pripăşiseră cîţiva pescari veniţi dinspre sud, din satele lor pierdute printre nenumăratele braţe ale deltei. De ce veniseră, nu ştiam. Nici n-aş fi putut şti, de îndată ce nu mă întrebasem de ce-arn venit eu însumi. Poate lumina pustie a farului, poate nemernicia, poate aceeaşi lingoare a solitudinii şi a untului va fi fost pricina venirii lor.
Mergeam fluierînd pe marginea de către mare a plajei şi mă jucam în neştire cu valurile ce se culcau pe nisip, ameninţînd să-mi ude în fiece clipă încălţămintea de pînză. Din cînd în cînd mă opream şi, întorcîndu-mă spre far, ce începuse a sclipi prin semiobscuritatea serii, înjuram cu glas tare paznicul pentru mutismul lui. Nu ştia decît să tacă sau să mintă cu grosolănie, ca şi cînd şi-ar fi rîs de mine. Minciuna era pentru el o pavăză a tăcerii. După cîteva întrebări, la care primisem răspunsuri năstruşnice, renunţai să mai stărui şi, treptat, ne-am limitat la cele cîteva cuvinte ale vecinătăţii noastre. De aceea nici nu mai adusesem vorba despre mort. La ce bun ? mi-am zis. Eram aproape sigur că-mi va răspunde că 1-a adus marea.
Nici n-am băgat de seamă cînd m-am pomenit în faţa colibelor, abia la cîteva zeci de metri distanţă. Erau negre şi moarte ca nişte mormane de trestie. Una singură, mai îndepărtată, lăsa să se strecoare printr-un geam mic o fîşie de lumină murdară şi părea o cucuvaie enormă, cu un singur ochi derivînd prin întunericul ce coborîse pe nesimţite. O umbră se zări strecurîndu-se încet şi ascun-zîndu-se îndărătul unei colibe, iar pe coama dunelor din spate, o formă de călăreţ dispăru în stufăriş. Oprit brusc, privii cu atenţie. De departe, din baltă, răsunară strident
un nechezat de cal îndrăcit şi un ţipăt care putea fi de om sau de pasăre stranie.
După o scurtă ezitare, mi-am urmat drumul spre coliba luminată.
Pe cine cauţi, flâcăule ? auzii deodată în spatele meu, şi întorcîndu-mă văzui la o fereastră deschisă capul frumos al unei femei abia trecute de tinereţe.
Mă privea cu ochii ei mari şi sumbri — albaştri sau verzi, nu-mi dădeam seama —, sclipind prin beznă ca două inele fosforescente. Părea dezbrăcată, cu părul lung, despletit, cu mîinile sprijinite de pervaz, purtînd în degetul mic al celei stingi o verighetă grosolană de aramă, şi la gît un şirag de mărgele mari. Glasul îmi pierise şi mă uitam aţintit la ea, încereînd să ghicesc ce se ascunde în coliba ei întunecată. Trebuie să fi spus vorbe dezlînate, fără şir, căci femeia zîmbi compătimitor.
Nu mai ţin minte cum m-a îmbiat să intru. Nu-rai amintesc cum am pătruns într-o odaie cu miros de sulfină şi de alge ; nici nu mai ştiu bine cînd a trecut noaptea aceea turmentată şi roşie. Mi-au rămas în memorie mîinile ei modelîndu-mă ca pe-o statuie de războinic si cîteva frînturi de obscenităţi rituale, şuierate la ureche în răstimpurile bănuitelor noastre neruşinări. Noaptea se răsucea în sine ca o moară nebună, şi ceasurile ei îmi scăpară nenumărate. La un timp, auzii iar nechezatul de cal. Apoi se întîmplară lucruri neaşteptate. Toropit cum eram, mi se păru că cineva umblă încet la clanţa uşii încuiate pe dinăuntru, dar n-am fost în stare să acţionez. Femeia de lingă mine dormea adînc. Nu-i vedeam faţa. îi auzeam doar respiraţia egală. Aveam sentimentul că toate se petrec într-un vis plin de ceaţă. O umbră apăru în faţa geamului ce rămăsese deschis, şi îndată cineva se strecură înăuntru. Pînă să mă trezesc, simţii o lovitură surdă în moalele capului, ca un sac de nisip căzut din tavan. îmi pierdui cunoştinţa, cu o senzaţie de înec şi de vîrtej care mă absorbea.
16
17
VI
Cînd am deschis ochii eram undeva lîngă mare. N-am fost în stare să văd nimic, din cauza îngrozitoarei ameţeli ce mă stăpînea, şi pleoapele mi se lăsară din nou, obosite, dar auzeam vuietul monoton şi cadenţat al valurilor şi halucinam cai albi cu coamele incendiate. Cred că voi fi rămas multă vreme în starea aceea de moarte visată, într-un tîrziu simţii frig, şi vomitări convulsive mă chinuiră, pînă ce, liniştindu-mă, auzii tot mai lămurit marea înfiorînd nisipul pe care agonizasem. Şi, printre valuri, îmi rămînea în auz un fel de bîzîit ca de albine, persistent şi adormitor. Ca dintr-o îndepărtată călătorie, mă înapoiam încet în mine, îmi veneam în fire treptat, şi cînd ochii izbutiră în fine să suporte lumina privii jur împrejur, cu nedumerirea naufragiatului ce se deşteaptă într-o ţară necunoscută. Eram gol, învineţit, şi zăceam pe plaja pustie, cu capul spre mare, cu părul umezit de spumă şi îmbîcsit de nisip.
Lîngă mine, învăluit în sutana lui decolorată de vreme, cuviosul Apolinarie stătea încremenit, citind cu glas cîntat rugăciuni nedesluşite. Nu observase că îl priveam şi îşi continua psalmodierea, modulînd ca bocitoarele din Ţara de Sus, care niciodată nu ştii cînd plîng şi cînd cîntă. Din cauza cărţii deschise din care citea, nu-i vedeam decît partea de sus a feţei. Avea ochelarii legaţi c-o sfoară pe după urechi şi ţinea închis ochiul stîng, pentru că nu avea decît o lentilă.
Ceasurile păreau a fi înainte de auroră. Cerul, pe care se profila capul călăgărului nebun, se lumina pustiu. Marea pălea în zare cînd, cu ochii daţi peste cap, încercai s-o privesc. Frigul punea tot mai mult stăpînire pe mine şi un tremur mă cuprinse în timp ce cuviosul îşi urma rugăciunea. Pe măsură ce mă străduiam s-o aud, mi se părea plăsmuită pentru cei trecuţi în lumea drepţilor. Cînd am înţeles că era într-adevăr o rugăciune de înmormântare, mi-am dus în neştire mîna la piept, ca să văd dacă-mi fusese legată şi crucea de lemn. Mişcarea mea îi atrase atenţia călugărului. Tresări, şi ochii i se fixară
asupra mea, larg deschişi, gata să sară din orbite, chipul i se lungi, făcîndu-se alb ca un craniu adus de valuri, şi in aceeaşi clipă o luă la goană pe plajă, cu mîinile ridicate, purtînd în una din ele cartea, iar în cealaltă bastonul lui de mesteacăn, li urmării cu privirea pînă cînd un alt val de ameţeală mă scufundă.
vii
M-am deşteptat într-o încăpere. Puterile îmi reveniseră. Ridicîndu-mă de pe patul pe care zăcusem, mi-am dat seama că mă aflu în odaia mea de lîngă far. Gol cum eram, dădui la o parte pătura aspră ce mă acoperea şi mă sculai în picioare. Agăţate de clanţa uşii, stăteau un tricou marinăresc decolorat şi o pereche de pantaloni scurţi din pînză albastră. M-am îmbrăcat, am mîncat mămăliga rece de pe masă şi cei cîţiva stavrizi fripţi pe cărbuni şi uitin-du-mă pe geam am văzut soarele sus. Singura mea groază era să dau ochii cu paznicul, dar deschizînd uşa nu-1 văzui prin preajma farului şi nici pe ţărm nu se zărea nimeni. O baie în mare avea să mă înzdrăvenească pe de-a-ntregul.
Nu-mi aduceam însă aminte de cele ce mi se întîmpia-scră, şi abia peste cîteva zile izbutii să reconstitui în memorie faptele petrecute. Paznicul mă primi cu obişnuita lui nepăsare şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, convieţuirea noastră a continuat în aceeaşi atmosferă de răceală şi indiferenţă reciprocă. Eram mulţumit că nu mă întreba nimic, şi conversaţia noastră monosilabică începuse să-mi fie din ce în ce mai comodă.
Nici eu însumi nu cutezam să mă întreb despre sensul păţaniei mele din noaptea aceea — şi nu căutai nici un fel de explicaţii, chiar după ce toate îmi reveniseră în memorie. Zilele mi le iroseam pe întinderea ţărmului, ve-
18
19
getani Ia soare, înotam pînă departe, ajungînd la bancurile de nisip din larg, urmăream, fumul vapoarelor, care nu se apropiau niciodată ca să le pot zări linia desenată la orizont, sau pescuiam stavrizi, aruneîndu-i pe cei mai mici pescăruşilor ce se roteau ţipînd pe deasupra mea. Mă gîndeam întruna la drumul mărilor, singurul, întreitul, nebunul, Ia coastele îndepărtate unde ajungînd te naşti din nou, de fiecare dată altul şi altul. Un fel de duşmănie absurdă mă îndemna să dau cu piciorul oricărui semn lăsat de oameni în calea mea şi să mă întorc mereu spre zodia fără stele sub care mă născusem. Faţă de dispreţul familiei, dezrădăcinatul meu unchi se răzbuna prin mine, care mă simţeam chemat să-i moştenesc ticăloşia.
După un timp începură să mă urmărească imaginea femeii din coliba unde fusesem gata să-mi las pielea şi chipul nevăzut al musafirului nocturn, mortul aruncat în mare, şi nechezatul calului din inima bălţii. Ştiusem că-mi vor veni toate în minte şi le aşteptam pregătit. Aveam o răfuială cu cineva şi nu eram omul cere s-o amine prea mult. Noaptea mi se arătase neprielnică ; urma să-mi încerc norocul ziua.
VIII
într-o dimineaţă pornii din nou. Drumului meu, pescăruşii, cu ţipetele lor, i-au fost crainici. Nu ştiam decît direcţia pe care trebuia s-o urmez, şi abia după ce mă îndepărtasem de far am zărit pe ţărm colibele, toropite de soare, lincezind în deşertul nisipului şi al stufului, ce se apropia ameninţător dinspre miazănoapte. Cînd am ajuns în dreptul lor, am văzut un grup de femei cu fustele su-mese, spălînd în mare peştii care urmau să fie Fărati şi întinşi la uscat pe acoperişurile gaîbene-cenuşii. Nu mă observaseră şi, ocolindu-le, mă îndreptai peste nisip de-a
20
drrptul spre colibe, încereînd s-o identific pe aceea unde îmi petrecusem o noapte ce putea să fie ultima din viaţa mea. Oprit îndărătul uneia dintre colibe, privii încă o dată femeile, cercetîndu-le cu luare-aminte, dar pe singura căutată de mine n-am văzut-o în mijlocul lor. Cu toate că n-o zărisem decît pe întuneric, eram sigur că aş fi re-cunoscut-o. Dar, hotărît, nu era printre ele. Altfel, toate erau îngrozitor de urîte, diforme, îmbătrînite, răvăşite de uitare şi de mizeria idioată a vieţii celei mai lipsite de sens — şi cum stăteau în apă toate laolaltă, păreau ruinele unui pod vechi, primitiv, batjocorite de valuri şi îngropate treptat în nisip.
Le-am întors spatele şi, dezgustat de priveliştea lor, am continuat să cercetez colibele, apărîndu-mă mereu cu băţul de copiii sălbăticiţi şi murdari ce se ţineau după mine, muţi şi cu priviri tîmpe.
Colibele erau* atît de asemănătoare una cu alta, încît mi-am dat seama că nu voi izbuti niciodată s-o deosebesc pe aceea pe care venisem s-o caut. Stăteam descumpănit, cînd auzii un glas îndărătul meu :
Pe cine cauţi, flăcăule ?
Am tresărit şi m-am întors brusc. O clipă, mi s-a părut că recunosc şi coliba, şi vocea, şi geamul deschis. Totul sc petrecu fulgerător în mintea mea, cînd, aruneîndu-mi ochii în direcţia din care mă auzisem strigat, simţii cum, la fel de fulgerător, lucrurile luară o altă întorsătură. La fereastra deschisă stătea o femeie de peste cincizeci de ani, cu faţa desfigurată de vărsat, slabă, costelivă, oribilă, uitîndu-se la mine cu nişte ochi alburii, aproape incolori. Pe capul ei, ascunsă în claia de păr cărunt, stătea o pasăre mică "şi neagră, ciugulind cu ciocul ei ascuţit puzderia bănuită a păduchilor.
Un frison nervos mă zgudui şi m-aş fi repezit s-o sugrum dacă nu m-ar fi învins oroarea. Abia am mai găsit puterea să-i îngaim o înjurătură şi, umilit de propri-ilc-mf amintiri, 3în ce în ce mai haşurate, m-am întors, pornind-o spre far. Mergeam cu capul lăsat în piept, gura mi-era arsă, urechile îmi ţiuiau şi mă dureau tîmplele ca după o beţie de trei zile. Soarele era sus şi ardea, nisipul îmi frigea tălpile. Ziua se arătase şi mai vitregă decît noaptea.
IX
Urmă o vreme de somnolenţă şi de lingoare. Ca o umbră mă însoţea pretutindeni uritul. Şi o stinghereală nearticulată mă apăsa mereu, dîndu-mi senzaţia unei cuşti nevăzute, dar implacabile, în care m-a ferecat fără ştire o putere necunoscută. Mi se închisese o uşă pe care strădania mea n-o putuse învinge şi mă simţeam tot mai pierdut, mai incapabil.
Atunci pentru prima oară simţii nevoia să mă apropii de paznicul farului, ceea ce mi se păru că nu-1 lasă cu totul nepăsător, deşi continua să tacă ori să-mi spună aceleaşi vorbe fără noimă. lntr-o seară ne-am îmbătat împreună şi ne-am întins pe nisip, binecuvîntaţi de umbra cuviosului Apolinarie, beat şi el şi dedat unui delir magnific.
Nu spusesem nimănui nici o vorbă despre cele ce mi se întîmplaseră ; mă urmărea însă gîndul că dintre toţi eram singurul care nu cunoştea mai nimic din adevărata viaţă a acelui pustiu stăpînit de zadarnica lumină a farului vechi. încercam să uit eu însumi totul, dar cu atît mai tiranice erau întrebările ce mă bîntuiau.
Mi-a venit atunci ideea de a încerca să aflu cum şi unde işi petrece paznicul nopţile lui de lunatic — şi o dată, deşteptîndu-mă din somn, îl pîndii, şi cînd, luîndu-şi arma, plecă spre baltă, mă nălucii pe urmele lui. Păstram o distanţă mai mare, ca să nu mă descopere, şi din vreme în vreme întîrziam culcat pe nisip, pînă cînd dispăru în stufişuri. Pornii mai repede, şi cum nu-1 mai puteam zări, ascultam foşnetul abia auzit al pădurii de trestie, străduindu-mă să nu-1 pierd, fiindcă altfel nu m-aş mai fi descurcat prin ochiurile de apă şi mlaştinile pe care pasul lui ştia să le ocolească.
Am reuşit să-1 urmăresc îndeaproape o bună bucată de drum, apoi nu l-am mai auzit. Se înteţise briza, şi stuful se mişca scuturîndu-şi aripile şi scoţînd un sunet sec, aspru, un fel de scrîşnet de gingii ştirbe, uscate de vînt şi de soare. Foşnetul uşor al paşilor se pierdu într-o maree de şuierături stinse şi bocete sau blesteme profe-
rate în şoaptă, şi o nelinişte mă înfioară, singur cum eram în faptul nopţii, rătăcit în acel pustiu nemăsurat şi sinistru, înaintam ezitînd. Mă lăsam călăuzit mai mult de întîmplare şi de instinctul pe care mi-1 bănuiam.
întunericul crescu o dată cu dispariţia lunii într-un hăţiş de nori, şi pe măsură ce se dezlănţuia vîntul mi se părea că eu însumi sînt urmărit de o prezenţă nedesluşită, iar prin imaginaţie îmi defilau toate ororile pe care le poate plăsmui un sfîrşit de adolescenţă rătăcită.
în curînd mi-am data seama că paznicul îmi scăpase şi că drumul meu nu mai era decît o încăpăţînare zadarnică. Nu mai vedeam nimic. Nu mai auzeam decît larma aceea mistuită a stufărişurilor în vînt, monotonă, stăruitoare, plină de sugestii obscure. Două păsări mari, luîndu-şi zborul speriate chiar de lîngă mine, mă hotărîră să iau calea întoarcerii.
Abia acum veniră însă greutăţile pe care nu le prevăzusem înainte de a porni. Cărarea — dacă va fi fost — îmi fugise, ascunzîndu-se-n trestii, şi la fiecare pas eram silit să mă opresc, să cercetez tăria pămîntului. Nu mai ştiam nici direcţia şi mă gîndeam cu groază că m-aş putea îndrepta, fără să-mi dau seama, în partea opusă, pătrun-zînd tot mai adînc în bălţi, unde mă aştepta o soartă de cadavru suav pentru voluptatea şerpilor şi a călifarilor roşii.
Atunci îmi dădură de ştire cîteva focuri de armă. într-o clipă, îmi amintii de împuşcăturile pe care le auzisem nopţi de-a rîndul prin somn. Pornii în direcţia de unde mi se păru că răsunaseră. însufleţit dintr-o dată, uitasem de primejdii şi alergam prin trestii, ce-mi zgi-riau picioarele, mîinile, faţa. în goană, m-am lovit de o masă neagră şi am căzut.
Cînd m-am ridicat, scuturîndu-mi părul de nisip şi de iarbă uscată, am văzut că mă împiedicasem de un cal care zăcea la pămînt. înecat într-o baltă de sînge, agoniza sfîşiat de dureri, ce-1 făceau să zvîcneascâ şi să-şi întunece şi mai mult ochii plini de luciri ciudate ; în oglinzile lor negre fulgeră o clipă imaginea capului meu hirsut, pur-tînd drept aureolă ştreangul pretimpuriu legănat veşnic deasupra lui.
22
23
Jur împrejur — nimic. Nu se zărea nici o urmă. Nu părea să fi trecut nimenea. Noaptea se încolăcea în vînt, şi sub puţinele stele ce se iveau dintre nori eram singur cu calul, pierduţi în posomorita mare de stuf. Animalul se zvîrcolea tot mai dureros, şi ochii lui mă înnebuneau. Nu ştiu de ce mă gîndeam că era unica fiinţă vie cu care m-aş fi putut împrieteni dacă ne-am fi întîlnit cînd va în pustiul acelui tărîm, şi de aceea chinurile lui îmi dădeau o durere insuportabilă. Aş fi ucis zece oameni pentru acel cal, ce-mi ieşise în cale atît de neaşteptat şi mă sortise să-i veghez moartea.
N-am plecat decît după ce începuse a se răci. Nu ştiu cît timp trecuse. Cerul era parcă întors, şi vîntul nu mai contenea. Luna căzuse de pe boltă prin cine ştie ce mlaştină. Am rătăcit în neştire, şi cînd am ajuns la far, oprin-du-mă departe, ca să nu dau ochii cu paznicul, l-am zării pe ţărm, lîngă njare, privind încremenit în larg, unde se arăta o auroră şovăitoare. Strecurîndu-mă spre odaia ce trebuia să-mi mai păstreze cîteva ceasuri de somn ori de insomnie, aruncai o căutătură veninoasă spre turnul vechi, în care pălea lumina, contopindu-se cu zorile.
X
Vîntul care începuse în noaptea petrecută de mine prin baltă nu era, cum crezusem atunci, o simplă briză nocturnă. Ultimul pătrar al lunii adusese spectrul unei furtuni care se înteţea tot mai mult. Seara următoare nu mai izbutii să mi-o trec înotînd ca de obicei, pînă departe, pe dunga aurită a lunii. Cerul se întunecase — abia se zăreau, din loc în loc, stele pierind printre norii grei, şi valurile creşteau ameninţătoare, invadînd plaja îngustă şi spărgîndu-se cu zgomot pe nisip.
După cîteva ceasuri, marea era atît de agitată, încît talazurile ajungeau pînă la zidul farului, în jurul căruia se auzeau ţipetele ascuţite ale pescăruşilor cuprinşi de exaltarea şi isteria furtunii. Năluci albe prin văzduh, săgeţi otrăvite, prevestitoare de rele, ivindu-se şi dispă-rînd în beznă, aveau şi acele păsări ceva din urîtul şi dezolarea pustiului, care începuse să-mi dea şi mie aerul de familie al faunei lui.
Ca un imens liliac negru, cuviosul Apolinarie se strecură ieşind din odaia de lîngă far şi porni, fluturîndu-şi sutana în vînt, spre colibele pescarilor. Nu-mi venea să mă culc pe o asemenea vreme. Dădeam ocol farului şi priveam lumina lui, care părea mai intensă, cu nuanţe de verde şi albastru. Lumină pustie şi rece, blestemată ca un ochi al infernului, blestemată ca mine şi ca toţi nemernicii sortiţi să rămînă veşnic în preajma ei. Plecai într-un tîrziu către locul unde pescuiam de obicei. Mă culcai pe o dună, ră-mînînd în ascultare.
Vuietul surd creştea mereu. Oameni, ţipete, popoare dispărute, magi călători pe coamele despletite în vint, peşti, generaţii de monştri antediluvieni, ruine de cetăţi devo-rîndu-se între ele pe întuneric — iată himerele ce-mi populau singurătatea şi noaptea. Cînd m-am ridicat, aruncînd o privire în larg, mi se păru că văd la orizontul scufundat o lumină jucînd pe valuri, cînd mai aprinsă, cînd pălind şi aproape stingîndu-se. Cu cît mă uitam, cu atît mai clar vedeam lumina mistuită în zare. Dar n-am rămas prea mult privind-o, căci o toropeală cumplită mă cuprinse brusc şi adormii pe nisipul dunei, închizînd ochii o dată cu ultima stea.
Xî
Dimineaţă, furtuna slăbise. Cerul limpezit aştepta răsăritul, cînd mă treziră furnicile. Eram plin de furnici A mari, negre, care ieşiseră din nisip o dată cu zorile. M-am
24
25
rostogolit de cîteva ori ameţit de somn şi, scuturîndu-mă, izbutii să le alung. Marea era încă agitată, şi la cîteva sute de paşi, pe plaja umedă zării un grup de oameni. Singurul pe care l-am recunoscut era paznicul farului. Ceilalţi erau o femeie şi doi bărbaţi îmbrăcaţi în tricouri negre şi pur-tînd fiecare cîte-o mică legătură în mînă. De unde dracu vor fi apărut ? mă întrebam, cînd observai nu departe de ei o barcă răsturnată. Îmi era greu să înţeleg cum putuseră veni cu o simplă barcă, înfruntînd furtuna îngrozitoare ce bîntuise — şi cu cît priveam valurile, încă puternice, mi se părea tot mai ciudată prezenţa lor acolo.
Discutau cu oarecare aprindere şi nu peste mult porniră spre far. Mai înaltă cu un cap decît toţi ceilalţi, femeia domina grupul, proiectat pe cerul roşu de culoarea carminului.
Nu-mi plăcea prezenţa acelor necunoscuţi şi simţeam o aversiune împotriva lor, deşi nu ştiam nici cine sînt, nici de unde vin şi nici măcar ce-ar fi putut căuta pe ţărmul pustiu pe care mi-1 alesesem drept patrie. Puteau foarte bine să-şi lase hoiturile prin ierburile din adîncul mării în loc să se ivească nepoftiţi în acel loc unde singurii de care nu se simţea nevoie erau oamenii.
Am mai rămas o vreme, pînă cînd soarele apăru, impasibil ca totdeauna, şi mă îndreptai spre far. Pe drum întîlnii paznicul. Pleca la pescuit şi-mi spuse că în odaia noastră de lîngă far dorm trei naufragiaţi cărora furtuna le scufundase vasul, un mic iaht împotmolit noaptea trecută pe bancurile de nisip din larg. Mi-a mai spus că erau levantini bogaţi. Alte lămuriri nu mi-a dat. De altfel, nici nu aveam nevoie. Cele ce mi se întîmplaseră m-au învăţat să nu pun nici un preţ pe cuvintele oamenilor, străduin-du-mă a înţelege mai curînd ceea ce nu-mi spun.
Ajuns la far, am luat puşca pe care o găsii atîrnată deasupra uşii şi am pornit-o spre baltă, cu gîndul la lişiţe şi la stîrci. Norocul vînatului nu mi-a ieşit în cale. După ceasuri de hoinăreală, n-am dat decît de calul ce-1 văzusem murind. îl devoraseră lupii sau păsările de pradă şi nu rămăsese decît un schelet alb, dintre coastele căruia ţîşniră, la apropierea mea, cîţiva şobolani mari, pierzîndu-se în stufuri.
XII
Fusesem îndreptăţit în presimţirile mele. Indivizii aruncaţi de furtună în noaptea trecută erau hiene dezgustătoare, deprinse să lingă ordurile unui atemporal Levant, să vegeteze pe coaste lîncede în văzduhul cu arome tari care amestecă miresmele cu duhoarea fetidă. Erau dintre aceia între naşterea şi moartea cărora se înscrie o spirală vicioasă, mişcare perpetuă, dar stagnantă în creşterea ei părelnică, simbol al agoniei şi al decăderii din timp.
Am simţit-o de cum i-am văzut mai de aproape, în-torcîndu-mă după amiază din baltă şi găsindu-i la umbra farului. Jucau cărţi cu paznicul şi vorbeau greceşte. Numai bărbaţii jucau. Femeia stătea deoparte, cu ochii spre mare, şi urmărea în larg delfinii cu spinări negre. Valurile se potoliseră, apa revenise la albastrul ei verzui, obişnuit, păsările se roteau în larg, mereu mai departe, mereu mai înalte şi mai ameţite de soare.
La apropierea mea, s-au făcut a nu mă băga în seamă, deşi eram convins că paznicul le vorbise despre_mine. Agăţai puşca la locul ei şi începui să-i observ în tăcere, plimbîndu-mă de ici-colo. Bărbaţii păreau abia trecuţi de cincizeci de ani, şi femeia de patruzeci. Erau atît de asemănători unul cu altul, încît păreau doi gemeni bătrîni, cu feţele smochinite şi tăbăcite de soare, cu priviri iscoditoare, şi colţurile gurii lăsate, ca nişte măşti eline rămase să putrezească la gurile Nilului.
Mi se făcu o greaţă teribilă de mutrele lor şi-mi mutai privirea spre femeie. înaltă, robustă, cu plete negre şi lungi, avea ceva de Hercule feminin. Numai ochii — de un verde strident, tăios, încrustaţi în obrazul măsliniu cu trăsături dure — păreau luminile aprinse într-un turn de cetate posomorită şi străveche. O clipă îi întîlnii privirea şi avui o senzaţie de gol şi de nelinişte.
N-am rămas prea multă vreme cu ei şi am pornit-o spre miazăzi, dispărînd după o cotitură a plajei înguste. M-am dezbrăcat, am intrat în mare, şi după ce înotai
26
27
r
puţin m-am lungit pe nisip, ascuns printre tufele de salcie care creşteau din loc în loc. Cînd mi-am ridicat ochii spre mare, am tresărit : femeia ieşea din valuri, goală, cu părul ud, cu apa şiroind pe trupul ei de statuie uriaşă, arămie, şi se îndrepta spre tufişurile în care mă ascunsesem, fără să ştie că eram îndărătul lor.
Stăteam înlemnit, privind-o cum se apropie mereu, şi o spaimă stupidă punea stăpînire pe mine. Sângele năvălea în obraji, capul începea să-mi ardă, inima să zvâcnească _ precipitat. Văzînd-o la abia cîţiva paşi, am sărit, pornind-o în goană piezişă spre mare, urmărit de ţipătul şi apoi de hohotul ei de rîs. Alergam fără să mă uit înapoi şi multă vreme îi auzii rîsul, ce se prefăcu într-un nechezat lugubru.
Marea m-a primit tandră ca totdeauna. Am început să înot cu desperarea înecatului, şi cînd, liniştindu-mă, după o bună bucată parcursă, mi-am întors faţa spre ţărm, n-am mai văzut-o.
Abia atunci m-am trezit, cuprins de o ciudă neagră, înapoindu-mă la far, pe înserate, ocolii grupul celor trei, ce continuau să joace cărţi, şi strecurîndu-mă în odaie îmi luai lucrurile, plecînd din nou la pescuit. Noaptea era întunecoasă, şi marea avea o respiraţie lină, care-mi aducea aminte de sînii imenşi ai femeii aceleia.
De cînd veniseră levantinii, nu mai dormeam în odaia de lîngă far. Vara era călduroasă, şi nisipul rămînea încins pînă tîrziu. Dormeam pe plajă printre tufe de salcie şi visam stele cu aurite cozi de păun. Ce puteau însemna visele acelea, n-avea cine să-mi spună. Singuri pescăruşii
28
îmi tîlcuiau în ţipetele lor o soartă necunoscută, pe care mi-o hărăziseră "ursitoarele ameţite de băutură la botezul meu.
Mă deprinsesem cu furnicile şi cu briza de noapte, care vorbeşte singură şi tulbură sufletele celor chemaţi. Niciodată nu mă voi mai simţi ca atunci răsfăţat de adieri şi de duhuri. Fie senină de-a pururea amintirea acelor nopţi fără lună şi fie ca roua să plîngă în zori pe nisip şi să fie lacrimă nostalgiilor mele de azi şi de totdeauna, pentru ţinutul acela, căruia blestemul îi ţine ioc ele binecuvântare şi har.
Ziua abia schimbam cîteva cuvinte cu paznicul, care se împrietenise cu cei doi bărbaţi şi aproape tot timpul erau împreună. Aflasem că sint hotărîţi să plece cînd va veni şalupa din port să schimbe buteliile farului. Era pentru ei unica posibilitate ; şi mai trebuiau să treacă destule zile pînă atunci.
Cuviosul Apolinarie dispăruse cu desăvârşire. îmi spuneam că va fi plecat cu barca lui spre celălalt sălaş, din satul unde auzisem că-şi face veacul. Nici femeia nu se vedea nicăieri, dar în una din zile o zării de departe, venind dinspre colibele pescarilor. Şi plecai repede, ca să nu mă întîlnesc cu ea, nebănuind cît îmi va li de zadarnică strădania.
Noaptea următoare, la scurtă vreme după ce voi fi adormit, mă trezii toropit ca de o beţie ciudată. După cîteva clipe, dezmeticindu-mă, simţii mîngîierile cele mai nebuneşti din cîte vor fi existînd şi văzui femeia cu capul culcat pe coapsele mele. Ca două animale fără grai, ne zvârcolirăm pe nisip şi puţin a lipsit să nu mă sugrume cu înlănţuirile ei. Era în prada unei isterii mistuite şi nu semăna cu nici una dintre femeile pe care le întâlnisem. Pînă şi sexul ii era ca o emblemă absurdă ori ca o stea-de-mare, bună de pus pe fruntea noctambulilor. Aşa îmi apunea în somn o faţă necunoscută şi cu aceste imagini mă găsiră zorile, singur, la cîteva zeci de metri de tufarii unde-mi luasem obiceiul să dorm. Mai jos, lîngă mare, se desenau pe nisipul umed două tipare ovale, spre care valurile, salamandre enorme, îşi aruncau limbile.
29
xiv
XV
Noapte de noapte se succedară aceleaşi vertigii.
Viaţa mea se schimbase. Zilele aveau multă pulbere şi multe păienjenişuri. Soarele apunea cu întreaga lui curte şi cobora în mare pe trepte pardosite cu aur şi verde, iar eu mă închinam ca un eretic fiecărei raze ce se stingea. Şi aşteptam întunericul. Aşteptam ceasul acela, care se muta după lună ca umbra ei şi ca umbra valurilor cînd ne încorona îmbrăţişările. Vedeam trupul ei năs-cîndu-se din beznă cu forme şerpuitoare de basm sau de mit apocrif şi simţeam cum eu însumi dispar o dată cu ea, rătăcindu-mă într-o lume apusă, căreia nici o ruină nu-i mai poate perpetua amintirea...
Pînă cînd într-o noapte n-a mai venit. Am stat pînă tîrziu aşteptînd-o ; rătăcind pe ţărm şi urcîndu-mă pe o undă, am privit jur împrejur, dar nu se vedea decît farul luminînd pustietatea, în sînul căreia marea, nisipul şi balta îşi dizolvau conturele haşurate de întuneric.
Apoi am înţeles că nu va mai apărea ca de obicei şi o presimţire bastardă mi-a spus că n-o voi mai vedea niciodată, înapoiat la culcuşul meu, cu mîinile sub cap, numă-rai stelele care-mi vegheau insomnia. De cîteva ori mi-a părut că-i văd statura înaltă umblînd pe valuri, venind spre mine cu părul în vînt, cu ochii sticlind în beznă. Şi nu era bine. îmi amintii de o credinţă a bătrînilor mei, că de la omul pe care-1 visezi umblînS pe ape ţi se va trage moartea. Dar eu nu visam. Sau poate visam fără să ştiu. Poate că-ntr-adevăr visam de prea multă singurătate şi alean ; chiar fără să dorm, fără să mi se închidă pleoapele visam, de prea multă patimă şi de prea multe stele.
Abia tîrziu, după miezul nopţii, îmi veni somnul. Tocmai cînd, departe, se auziră iarăşi focuri de armă. Mai dese ca altă dată şi mai îndepărtate ; cine ştie unde în inima bălţii ?...
Lumina lăptoasă curgea printre nori, şi marea calmă sub cerul mare şi gol avea un luciu nefiresc, un luciu straniu şi posomorit. O barcă venea din larg, abia ivin-du-se din apă şi înaintînd încet ca o muscă pe o imensă oglindă murdară. Stăteam pe bolovanii de la temelia farului, cu capul rezemat în mîini, privind în vid, trăgîhd în neştire fumul ţigării, pe care mi-o făcusem groasă cît degetul, din ultima rămăşiţă de tutun aflat în sertarul mesei.
La far nu era nimeni. Cînd venisem de dimineaţă, uşa odăii era închisă, şi totul — lăsat în voia soartei, totul avea un aer de paragină. Pînă şi farul rămăsese aprins şi sclipea aproape neobservat în lumina mată a zilei fără soare. Unde plecaseră cu toţii, aşa deodată ? Nu găseam nici un răspuns la întrebarea mea şi mai cu seamă nu-mi puteam închipui ce se petrecuse cu femeia pe care o aşteptasem zadarnic.
Barca din larg se apropia tot mai mult. începură a se distinge trei oameni, dintre care doi vîsleau cu mişcări rare, iar al treilea stătea în spate, aplecat spre bord, de parcă privea apa, căutînd ceva în transparenţele ei. Nu mi-a fost greu să-1 recunosc după un timp. Era paznicul farului. Bănuii deci că tovarăşii lui trebuie să fie cei doi levantini şi, ridicîndu-mă, pornii spre ei. Poate că se vor fi uimit văzînd că veneam spre ei, după ce zile de-a rîndul mă ferisem să-i întîlnesc şi trăisem ca un sălbatic. Dar nu manifestară nici mirare şi nici nu se sinchisiră de prezenţa mea. Singurul care mă luă în seamă a fost paznicul. De la el aflai că plecaseră dis-de-dimineaţă în larg, ca să ducă moarta spre sălaşul cel veşnic. Cînd şi cum murise, nu mi-a spus.
După ce-au tras barca pe uscat s-a mai apropiat o dată de mine şi mi-a vorbit despre vînătoarea pe care o făcuseră astă-noapte împreună cu cîţiva pescari, departe, în adîncul bălţii. Nu auzisem împuşcături ? Da ? Acolo se
30
31
prăpădise biata femeie. O găsiseră sfîşiată de lupii pe care-i urmăreau. Trebuie să-i fi rînjit foarte grosolan ascultîndu-1, căci se retrase cam stînjenit, grăbindu-se să-i ajungă pe levantinii care o luaseră înainte.
A V A
Vremea cenuşie mi-a fost singurul balsam. Fără nici o adiere, fără soare, fără valuri pe întinderea spălăcită a marii, fără păsări sau fără aripi, ziua deriva somnolentă, concavă, absorbindu-mă în vidul ei tern. De cînd venisem, nu încetaseră să se petreacă întîmplări fără sens, jalo-nîr.du-mi existenţa cu semne bizare. Ce avea să mai urmeze ? Şi cine erau acei oameni, acea strînsură fără căpătîi care se adunase în preajma vechiului far ? O dată ce nimerisem laolaltă, nu mă gîndeam decît să fiu demn de ticăloşia lor.
Nu crezusem o iotă din vorbăria paznicului despre vînătoare şi lupi ; feţele ascuţite ale celor doi levantini şi chiar crisparea ce se citea pe chipul lui mă făceau să cred că altfel de vînătoare se desfăşura şi că toate — pînă şi naufragiul, pînă şi nopţile cu femeia dispărută subit — nu fuseseră decît mijloace de mistificare, pulbere aruncată în ochii celui ce nu trebuia să vadă. Asistam la o luptă surdă, o înfruntare în întuneric sub pavăza nedesluşită a unor taine ce continuau să-mi rămină străine. Şi ceea ce mă tulbura era doar faptul că nu izbutisem încă, în ciuda tuturor încercărilor mele, să-mi găsesc locul în luptă.
Atmosfera, lîncedă pînă nu demult, se precipita mereu şi se presimţeau izbucniri violente. Pe cei de Ia ţărm îi ştiam sau cel puţin îi vedeam zi de zi, chiar dacă uneori îmi apăreau doar ca nişte stafii enigmatice, supuse ritua-
32
lului care era legea lor. Ţara stufărişurilor continua să-mi rămînă însă necunoscută. Nu ştiam decît o vorbă a călugărului nebun, care în blestemele lui delirante amintise uneori despre cîinele din bălţi. Şi în ultima vreme, gîndul îmi era mereu la vorbele lui, pe care nici pînă atunci, nici de atunci nimenea nu le mai rostise vreodată.
Şi vara începea să decline. Ultimele zile ale lui august aveau mirosul amărui al ierburilor coapte de soare, care ardea mai stăruitor, mai nemişcat pe bolta uşor aburită de neguri, iar noaptea, ochiul încercănat al lunii privea în gol. înainte de a intra în septembrie, întreaga privelişte leşina de căldură şi toate lucrurile se mistuiau într-o linişte nefirească. Pînă şi brizele veneau cu aripi obosite, veneau bolnave, pline de febră.
xvii
O dată cu schimbarea lunii s-a iscat un vînt dinspre bălţi. Un vînt insinuant şi indecis, care scotea din stufărişurile uscate foşnete prelungi şi înfiora în văzduh stolurile cuprinse de o vagă nelinişte. O nelinişte mă încerca şi pe mine cînd mă gîndeam la toate cele întâmplate şi vedeam cam se strecoară cenuşa în umbrele de verde ale bălţii, pînă departe, unde se închidea zarea peste ţinutul mort.
Dar vîntul, ca întotdeauna, îmi dădea o euforie ciudată, o beţie a solitudinii, un fel de nebunie care te exaltă şi te face să dormi cu ochii deschişi. Toate sunetele ce se năşteau ziua şi noaptea îmi erau apropiate şi dragi, pentru că murmurul, foşnetul, răsuflarea, oftatul pierdut îmi aduceau ecouri dintr-o lume nevăzută şi fabuloasă,
■ri H Proze
către care zburau anii mei ca un triunghi de optsprezece cocori fără ţintă.
Revenisem să dorm în odaia de lîngă far, căci levantinii se mutaseră undeva în cocioabele pescarilor şi cîteva zile nu-i mai zării. Paznicul era mai mult în preajma lor, şi la far rămăsesem eu singur, purtînd nimbul palid al anotimpului ce se presimţea. începusem să duc viaţa lui, să hoinăresc noaptea pe ţărm pînă tîrziu, bîntuit de o insomnie de care nu-mi dădeam seama decît înspre ziuă, cînd adormeam pe banca de lemn de lîngă turnul bătrîn şi părăginit.
Aveam senzaţia că ochii îmi creşteau mereu, se deschideau ca nişte cercuri pustii, luminînd prin întuneric şi căutînd o pradă străvezie care-mi dădea tîrcoale, sau absorbind noaptea, aspirînd-o cu zadarnică lăcomie. Mă simţeam profet şi mag cu ochi înstelaţi, fără dureri, fără dorinţe, fără vîrstă, aşa cum se va fi simţit poate şi farul acela, exilat pe o coastă pierdută între o vreme care ar fi trebuit să treacă de mult şi alta ce nu va veni niciodată.
într-un capăt de noapte vegheată, cînd mă pregăteam să mă întind pe banca de la picioarele farului, am văzut cerul luminîndu-se de o flacără mare, spre partea unde trăiau pescarii. Focul izbucnise brusc, şi vîntul, care bătea dinspre baltă, îi îndoia flăcările, purtîndu-le mereu către mare ca pe nişte valuri incandescente, îngînîndu-se cu revărsatul zorilor. Le-am privit astfel un timp. Apoi a învins în mine o nepăsare venită de undeva de aiurea. Eram încredinţat că vor arde pe de-a-ntregul acele cocioabe lipite cu trestie, acoperite cu trestie, născute din încrucişarea trestiei cu pămîntul. Că vor arde la fel de bine şi fără prezenţa martorului inutil care-aş fi putut să fiu, tot aşa cum eu însumi aş fi putut pieri fără veghea nimănuia, în noaptea aceea cînd încercasem să aflu ceea ce nu mi se cuvenea să ştiu.
Focul pornise, după cum l-am văzut, dinspre baltă, de pe dunele pe care zărisem atunci umbra călăreţului mistuit în stuf. Şi mi se păru că aud, înainte de a adormi, un nechezat tăios, triumfător şi sălbatic.
34
xviii
De pe dunele pe care mă urcasem, nu departe de păguboasa aşezare a acelor pescari, vedeam a doua zi ultimele rămăşiţe ale colibelor arzînd cu vîlvătaie potolită. La o margine, lîngă mare, se adunaseră oamenii laolaltă cu femeile şi copiii, cu feţele trase, cu o expresie de îndobitocire şi groază. Stăteau privind cum pier înghiţite de flăcări şubredele lor adăposturi şi din cînd în cînd, în mutismul lor, ridicau mîinile spre cer. Pe nisip zăcea o bătrînă desfigurată de arsuri, cu faţa umflată, monstruoasă, dezgustătoare. Nu-mi dădeam seama dacă e moartă sau nu, deşi în nemişcarea ei părea să fie mai curînd trecută în lumea drepţilor.
Un bărbat desfăcu şi întinse pînza murdară a bărcii care se legăna pe valuri lîngă ţărm, şi îndată vîntul începu s-o umfle. Alţi doi ridicară bătrîna şi, înaintînd încet prin apă, o aruncară în barcă. Bărbatul dădu drumul pînzei şi, aşezîndu-se cu spatele spre ţărm lîngă micul catarg, porni. Vîntul prielnic dinspre baltă purta barca repede, făcînd-o să salte uşor peste coamele albe ale valurilor nu prea mari.
Nimenea dintre cei de pe plajă nu-şi întoarse ochii de la flacără, care continua să ardă mai roşiatică, mai obosită. Eu singur priveam barca depărtîndu-se — şi deodată am văzut cum bătrîna se ridică pe jumătate şi încearcă să-şi susţină trupul, apoi recade şi iar se ridică, luptîndu-se mai mult cu viaţa decît cu moartea. Dar bărbatul aşezat la proră n-o observase. Rezemat de catarg, cu mîinile încrucişate, se uita neclintit înainte, în larg, în timp ce barca aluneca tot mai repede, micşorîndu-se treptat, pînă ce o înghiţi orizontul.
Abia atunci băgai de seamă că levantinii dispăruseră. Fără voie, întorsei capul spre far, dar în preajma lui nu se zărea decît silueta paznicului.
Apoi, două femei se ridicară de pe nisip, îndreptîndu-se către foc. Mergeau cu paşi mari, bălăbănindu-şi braţele nefiresc de scurte. Ajungînd printre grămezile fumegînde, luară mai întîi cîte-un pumn de cenuşă, cu care îşi spoiră
35
3*
feţele, iar pe urmă, apucînd fiecare cîte-un tăciune aprins, înaintară spre capătul dunelor, aruncîndu-i în pădurea de stuf.
O flacără violentă izbucni şi începu a se întinde în toate părţile, devorînd trestiile uscate şi pătrunzînd tot mai adînc. în văzduh se înălţară, ţipînd, stoluri de păsări felurite, învălmăşindu-se în zbor, rotindu-se înnebunii o sub cerul brăzdat de nori prelungi. Vîntul aduse deodată un val de dogoare cu miros de scrum şi de ierburi arse. Acrul tremura, luînd înfăţişări de zburătoare fantomatice. Fumul se risipea şi se învăluia pe deasupra flăcărilor aproape albe, care galopau cu coamele răvăşite, mereu mai departe, în lumea galbenă si cenuşie a băltii.
După amiază, vîntul îşi mută bătaia şi se întări. Aducea valuri înalte, rostogolindu-le pe nisipuri, şi alunga focul cu iuţeală sporită. în curînd, o întindere arsă se deschise vederii, iar flăcările abia se mai desluşeau undeva în zare, secerînd stufărişurile ori dezlănţuindu-se prin pilcurile de sălcii bătrîne, care păreau ruguri solemne ridicate întru pierzania unor eretici necunoscuţi.
Păsările înnegreau cerul. Era o nebunie de păsări. Se roteau la orizont ca nişte rotocoale de scrum purtate de vîntul care le spulbera, şi din negrul lor mi se păru că începe a se înfiripa înserarea, în timp ce soarele cobora în mare, ascuns după somptuoase draperii.
Pescarii se pregăteau de plecare. îşi încărcaseră femeile, copiii, năvoadele şi toţi păreau beţi, întunecaţi, plini de ceaţă. Pînzele se desfăcură, şi bărcile începură să taie valurile spre miazăzi şi apus. Din aşezarea pe care încer-
caseră s-o întemeieze, nu rămînea decît cenuşa răscolită
de cîte-un vîrtej ce se înfiripa ca un dans al neantului. Şi în timp ce pînzele colorate de arnurg se îndepărtau tot mai mult, ca şi flăcările care goneau înainte spre adîncurile pădurii de stuf, pe plaja goală, invadată de întuneric, rămîneam singur cu paznicul şi cu farul.
Şi aveam sentimentul că toate se iscaseră din lumina rece şi otrăvită care ardea în turnul cu tencuiala căzută, lurninînd pustietatea pămmtului şi a apelor, sub cerul străin, cu stele duşmănoase şi oarbe. Vedeam în ochiul lui de Polyphem pietrificat o lume de vid şi de moarte iradiată şi, răsturnat în negativ, îmi apărea proiectînd în lumina diafană a zilei o fîşie de întuneric.
Dar într-o clipă, toate mi se părură mai frumoase ca oricînd, şi sufletul mi se umplu de o bucurie calmă. Poate că bucuria aceea venea dinspre mare. Poate venea de la vînt. Mai curînd de la vînt, dintre aripile lui de colibri şi de vultur, dintre nenumăratele-i aripi pe care le împrumută cînd valurilor prefăcute în grifoni albaştri, cînd nisipurilor călătorite, cînd vreunei păsări căzute.
Eram singur cu paznicul, adică la fel de singur cum aş fi fost şi fără el sau cum ar fi fost el fără mine. Şi totuşi, cînd mă apropiai de far, paznicul era în prada unei nelinişti pe care încerca zadarnic să şi-o ascundă. El trăia într-o lume a lui, unde nu puteai fi niciodată singur. Şi poate tocmai gîndul la acea lume, pe care eu n-o puteam înţelege, îl schimbase acum, cînd peste toate începuse să planeze deznodămîntul.
Ca într-o doară, l-am întrebat de levantini, mai mult din nevoia de a-i spune ceva decît în speranţa că mi-ar putea da cea mai neînsemnată lămurire. De data aceasta mă înşelasem însă. A tresărit, şi-a rotit ochii jur împrejur, pleoapele i s-au strîns,_ lăsînd să se strecoare o privire tăioasă şi fixă, şi mi-a răspuns cu un glas sacadat :
Poţi fi încredinţat că-i vom mai vedea. Ii vom vedea chiar aici — şi nu peste multă vreme. Iar dacă nu se va întîmpla să apară, vei fi cu atît mai fericii, cu cît mai nenorocit voi fi eu. Să nu te înşeli cumva crezînd că ei nu ţi-au cunoscut deopotrivă toate zilele şi toate nopţile. Ducă nu ţi-au arătat-o e pentru că n-au avut încă răgazul:
37
altele sînt deocamdată gîndurile şi îndeletnicirile lor. Unii fac ceea ce nu izbutesc să-nţeleagă, iar altora le-a fost dat să cuprindă cu mintea pînă şi ceea ce nu se va înfăptui niciodată.
XX
Frică să zic că mi-ar fi fost, n-aş spune adevărul. Sentimentul acesta nu l-am încercat niciodată. Celor ce iubesc peste măsură marea, frica le rămîne străină, şi în sufletul lor numai golul stăruie uneori, şi o sete de spaţii pustii şi de vînt îi face neoameni, îi robeşte, le răvăşeşte viaţa.
Două zile trecură într-o linişte apăsătoare. Şi levantinii nu se arătaseră. Focul bălţii pierise la orizont, lăsînd în urmă un cîmp ars, ciumat, pe a cărui întindere, în amurg, sclipeau din loc în loc oglinzi ruginite. Singur cu paznicul, îmi treceam vremea într-o aşteptare nelămurită şi iarăşi simţeam că ne apropiem unul de altul. Dar de data aceasta el încercase apropierea şi eram tulburat, pentru că nu reuşeam s-o înţeleg altfel decît prin mijlocirea unor vagi şi neguroase presimţiri.
Pustiul era tot mai desăvîrşit. Brize intermitente măturaseră scrumul fostei aşezări a pescarilor, în dreptul căreia, ca un simbol, apăru într-o dimineaţă pe plajă un delfin mort. Nu se mai zări nici cuviosul Apolinarie ; aflînd desigur despre plecarea enoriaşilor săi, nu-şi mai lua osteneala sufletelor noastre. Nici nu ne-ar fi fost de folos cu nimic ; pentru cele ce puteau să ni se mai întîmple, era de ajuns crucea de lemn, pe care fiecine dintre noi ar fi ştiut, la nevoie, s-o atîrne — legată — la gîtul celuilalt. Iar peştii — nevăzută — la gîtul amîndurora.
Paznicul urmărea mereu largul, ca şi cînd ar fi vrut să vadă, ori să nu vadă ceva. Umbla nedespărţit de binoclul mare şi vechi, cu ajutorul căruia scruta din timp în timp, orizontul. Nu se vedea însă nimic în afara valurilor şi a pescăruşilor ce se roteau prin aer sau pluteau pe ape, departe, cine ştie unde, pîndind cu ochii lor sticloşi peştii adîncurilor.
In a treia seară a singurătăţii noastre, paznicul m-a luat de umeri, spunîndu-mi cu o voce care părea a altui om decît acela ce mă întovărăşise pînă atunci :
Mîine în zori, înainte de a se lumina, plec în baltă. Dacă vrei să mă însoţeşti, sînt bucuros. Mi se pare că ne asemănăm întrucîtva, şi de aceea cred că drumul pe care-l vom face nu te va lăsa nepăsător. Te-am văzut cum îţi sclipeau ochii cînd l-ai auzit pe călugăr pomenind de dinele din bălţi. Acum s-ar putea să-l auzi lătrînd mai de aproape.
XXI
Ni se făcu ziuă după o bună bucată de drum.
Cînd se lumină, priveliştea apăru şi mai cavernoasă. Ne pomenirăm în mijlocul unei întinderi de scrum şi cenuşă. Un ţinut mort, vid, populat doar de siluetele negre ale unor sălcii carbonizate, printre ochiuri de apă înfiorător de clare, pe care le ocoleam urmărind o direcţie pentru mine cu totul necunoscută. Din loc în loc rămăseseră mlaştini verzi, cu plante joase, crescute din smîrcuri; focul trecuse zburînd pe deasupra lor, şi acum răsăreau nefireşti în pustiul răvăşit de flăcări, mai sumbre, mai moarte decît cenuşa din jur, ca o ciupercă stranie crescută pe un cadavru.
38
39
Pe neaşteptate, cerul se înroşi de auroră. Soarele se pregătea să se ridice, şi noi ajungeam la malul unui lac încreţit de adierea uşoară ce se purta prin văzduh. Cît vedeam cu ochii, lacul era înconjurat de acelaşi ţinut pustiu, semn că focul gonise, încercuindu-1 şi trecînd mai departe. în mijloc se zărea o insulă, mult mai apropiată de malul dimpotrivă, iar pe insulă — aceleaşi sălcii arse, ca o luncă deasă, printre care înnegrea ceva nelămurit.
Pornirăm pe mal înspre partea unde insula părea aproape contopită cu uscatul, şi după cîtăva vreme ne aflam în faţa unei aşezări neobişnuite, peste care plutea un aer de moarte ireală. Se vedea că fusese un pod de lemn ce lega insula de mal, dar focul îl mistuise şi nu mai rămăseseră decît picioarele arse, abia ridicîndu-se din apă, şi cîteva trunchiuri care pluteau.
Am improvizat o mică plută, îndreptîndu-ne spre insulă. Plopi şi sălcii negre ne străjuiau. Forme sugestive de coşmar, capete şi braţe carbonizate, răsucite reptile. Fusese o luncă deasă, menită să ascundă vederii locuinţa lacustră pe care o descoperirăm în mijlocul insulei. O casă mare şi joasă, cu pereţii de pămînt bătut, era singura pe care flăcările o lăsaseră aproape întreagă, după ce-i nimiciseră acoperişul. Celelalte clădiri ce fuseseră durate din bîrne căzuseră pradă focului şi se prefăcuseră în mormane de scrum.
înainte de incendiu, aşezarea trebuia să fi fost atît de ascunsă, încît nimenea n-ar fi putut-o descoperi, chiar dacă s-ar fi aruncat nebuneşte în pădurea de trestii. Fără voie, îmi amintii de cuvintele călugărului şi un fior mă pătrundea pe cînd intram în casa joasă, forţînd împreună cu paznicul uşa îngustă, ferecată pe de-a-ntregul cu tablă.
Totul părea pustiu şi domnea o atmosferă de cavou.
Eram încordat şi parcă aşteptam să-şi ia zborul din prima odaie în care intrasem un stol de bufniţe enorme, suflete exilate din vechi şi întunecate existenţe. Pereţii erau negri de fum şi se mai vedeau pe tencuiala lor semne ciudate, zugrăvite ca pentru un ritual de taină, în jurul unei păsări mari, care se desena la mijlocul peretelui din fund. Aerul era greu, şi cum intram într-o odaie, paznicul spărgea cu patul puştii ferestrele mici, cu geamul zidit în perete. Şi chipul lui era transfigurat, scăldat de o
lumină care-1 făcea să pară fără vîrstă, ca un strigoi materializat ce revine după secole, să descopere albia vieţii lui de altădată. Nici trăsăturile nu-i mai erau aceleaşi : se schimbaseră, se dezlegaseră, păreau întoarse dintr-o noapte bătrîna, prin care rătăciseră înstrăinate.
într-o încăpere mult mai mare decît toate cele prin care trecusem, o parte a tavanului era căzută şi domnea bezna, căci ferestrele erau acoperite cu perdele negre. Cum intrarăm, ne izbi un aer otrăvit şi dens. Ne-am repezit la ferestre, smulgînd perdelele, spărgînd geamurile afumate, şi, încremeniţi, am privit cu răsuflarea tăiată : pe duşumeaua de pămînt zăceau, întinşi, şase bătrîni morţi, cu feţele crispate, albe, cu sprîncene stufoase şi cu bărbi lungi, care-i făceau să semene între ei. Erau înalţi şi voinici. Purtau toţi pantaloni şi cămăşi de in, cenuşii, încinse cu chimire late din piele, iar în picioare — cizme înalte. Păreau loviţi de moarte bună, căci nu purtau urme de arsuri. Unul dintre ei, al cărui chimir era roşu şi ţintuit cu argint, ţinea în mînă o lădiţă îmbrăcată în catifea viorie, cu încheieturi de bronz patinat. Paznicul se şi repezi s-o deschidă, însă o găsi goală. Cineva i-o luase înainte.
Atunci, dezmeticindu-se parcă, se uită jur împrejur şi se întrebă, aproape fără voie : Dar unde-i al şaptelea ? Părea să ştie rostul tuturor lucrurilor şi să fi prevăzut cele ce se puteau întîmpla. Şi totuşi, avea să cunoască îndată o împrejurare pe care n-o bănuise.
xxii
Credeam că nu rămăsesem prea multă vreme în casa pustie din insulă, şi totuşi, cînd am ieşit, soarele era la amiază. Un cerc galben se lărgea la orizont, sîngerînd pe
40
41
întinderea metalică a lacului luminat parcă dinlăuntru, şi undeva, nu prea departe, se auziră cai sălbăticiţi. Era desigur dincolo de marginea la care se oprise focul, şi ne îndreptarăm privirile spre partea de unde se auziseră. După un grind ars, se vedea o altă apă, nu prea largă, dincolo de care continuau întinderile cu sălcii şi stuf.
Dacă am fi luat-o pe mal, după un înconjur de cîţiva kilometri, am fi putut ajunge acolo, şi astfel, trecînd iarăşi cu pluta peste braţul îngust ce despărţea insula, pornirăm tăcuţi la drum. Paznicul îşi rotea ochii, iscodind în jur. ca şi cînd s-ar fi temut de o prezenţă străină, dar nu era nimenea ; noi singuri dădeam viaţă unui ţinut încremenit.
Am trecut iarăşi prin mlaştini verzi, scufundate, şi ne-am încrucişat cu arbori ucişi, care implorau cerul răsăritului cu braţele lor contorsionate, ca împăraţii orbiţi de săbiile încinse ale duşmanului, cerşind la porţile unei cetăţi adormite. Liniştea ne învăluia şi ne apăsa şi ne ameninţa. Liniştea care-şi ascunde ghearele ei de pisică, liniştea ce-şi află sălaşul în mormintele goale şi stăpî-neşte trecerea tuturor. Primului vultur ce se zări în slavă, rotindu-se larg, şi primelor broaşte din marginea celuilalt lac le-am surîs ca unor soli ai bălţii pline de viaţă, ce ne întîmpina în sfîrşit, după atîta cale prin pustiul celei moarte în flăcări.
Apa cotea mereu, şi după alte şi alte întorsături ne trezirăm în faţa braţului dincolo de care se întindea, netulburată, jungla de stuf, semănată cu pilcuri răzleţe de sălcii atinse de primele semne ale toamnei. Cum priveam, deodată trestiile se învălmăşiră ca de o goană, şi în aceeaşi clipă ţîşniră cîţiva cai. Fuseseră, de bună seamă speriaţi de ceva şi, oprindu-se la malul din faţa noastră, se răsuciră îndată, dispărînd în stufărişuri. Cine putuse să-i sperie ? Nu ne rămînea decît să aşteptăm, şi drept aceea, ne-am culcat la pămînt, cu ochii către locul de unde veniseră caii. Paznicul se uita aţintit prin binoclul lui mare.
După o vreme, se simţi iarăşi o mişcare şi se ivi un călăreţ ascuns pe jumătate în trestii. Calul — înalt, zvelt, negru — stătea cu capul spre noi. De după coamă se văzu o femeie, iar îndărătul ei, — o faţă bărbătească nedesluşită. Paznicul îşi înăbuşi un strigăt de uimire şi lăsă binoclul să-i cadă, iar eu, culegîndu-1 şi ducîndu-1 la ochi, am recunoscut chipul femeii. Era aceeaşi, nu mă puteam înşela, aceeaşi care mă îmbiase în coliba întunecată, unde mă găsise apoi cumplita lovitură a lui — a cui altuia decît a aceluia care se întrezărea în spatele ei pe cal ? El îi era stăpîn şi domn.
Şi uitîndu-mă cu luare-aminte, am văzut un bărbat trecut bine de jumătatea vîrstei, cu trăsături frumoase şi nobile, încordat ca şi armăsarul pe care-1 călărea. Purta haine aidoma cu ale bătrînilor morţi din casa în care fusesem cu cîteva ceasuri în urmă. Iată-l deci şi pe al şaptelea, mi-am zis în gînd.
Al şaptelea, al şaptelea, repeta lîngă mine, cu voce sugrumată, paznicul farului.
Şi al şaptelea nu era altul decît cuviosul Apolinarie.
XXIII
Era el, cu toate că părea altul, şi îmi dădeam seama că niciodată pînă atunci nu-1 privisem atent, nu-i observasem de fapt înfăţişarea. Nu mai avea nimic din nebunia care mă împiedicase întotdeauna să-1 văd. Sau poate că abia acum chipul i se lumina de adevărata lui nebunie. Altminteri, aceleaşi plete încărunţite, aceleaşi mustăţi, aceeaşi barbă îi încadrau faţa prelungă. Doar ochii nu mai
42
43
erau aceiaşi. Erau mari, limpezi, pătrunzători şi aveau ceva de noapte, sau mai curînd de amurg.
Paznicul, revenindu-şi din stupoarea ce-1 cuprinsese, şi-a tras, cu mişcări încete, puşca de pe umăr şi a ochit călăreţul. Cînd a apăsat pe trăgaci şi s-au auzit detunătura, calul, speriat de ceva, tocmai se răsucise într-o parte, şi glonteîe a trecut pe alături. în aceeaşi clipă, călăreţul întoarse şi pieri în trestii. Paznicul îşi rezemă fruntea de armă şi rămase multă vreme aşa. Apoi, ridicîndu-ne, pornirăm pe drumul întoarcerii.
Trecurăm încă o dată pe la casa din insulă, unde se vedea că mai fusese cineva între timp, dar paznicul nu părea îngrijorat.
Tirziu, ticăloşilor, spuse ca pentru sine, şi se îndreptă spre odaia cea mare.
O găsirăm pustie : cei şase morţi dispăruseră. Pe zidul pe care se desluşeau semnele enigmatice şi pasărea cu aripi desfăcute, o mînă scrisese ceva în greceşte, şi paznicul tălmăci la rugămintea mea : Binecuvînt'at' jie spiritul hierofantului.
Jur împrejur nu se vedea nimenea. Soarele se lăsa tot mai jos, coborînd, crescînd şi sunînd ca un scut aurit. Mergeam repede ; nu ştiu de ce ne grăbeam, de vreme ce nicăieri nu puteam fi aşteptaţi. Am ajuns la ţărm cînd umbra amurgului, mare şi roşie, contamina pescăruşii, iar farul îşi destrăma în ape chipul însîngerat.
Marea era agitată. O barcă se îndepărta în larg, cu pînza umflată de vînt. Feţele celor doi oameni pe care-i ducea nu se mai desluşeau, dar nu ne-a fost de loc greu să bănuim că erau levantinii. I-am privit în tăcere, alături amîndoi ca nişte obeliscuri încremenite pe ţărm, pînă cînd orizontul şi întunericul i-au înghiţit.
Paznicul revenise la starea lui de absenţă şi iar era cel pe care-1 cunoscusem puhînd piciorul pe limba de nisip dintre baltă şi mare. Trăsăturile-i dispăruseră parcă din nou, şi cînd îl văzui întins pe banca de lemn de la picioarele farului îmi păru ca şi altădată : un mort căruia n-a avut cine să-i închidă pleoapele.
xxiv
Toamna se înteţea. Zilele păleau. Zilele se-nvăluiau în brume albastre. Aerul tremura deasupra valurilor înlănţuite, care-mi ţineau loc de ţară, şi noaptea, stelele mai reci, mai adîncite-n orbitele lor visau gene de stuf. Numai farul, care-şi ucisese fluturii, avea un surîs de zeu asiat, ascuns în piatră, perfid, pîndindu-şi din umbră devoţii.
începusem să am fobia luminii verzui, ce se revărsa noapte de noapte. Mi se părea că învăţ, fără voie, să semăn ia faţă cu paznicul şi că mă afund într-o lume fără timp. Pierdusem pînă şi senzaţia solitudinii, cu toate că meleagul pe care continuam să exist era mai pustiu ca niciodată. Poate de aceea m-am bucurat cînd am zărit, într-o dimineaţă, şalupa din port apropiindu-se de coastă.
Cred că-mi voi fi luat rămas bun de ia paznic, deşi nu-mi aduc aminte. Mai văd doar o mare agitată şi o linie galbenă pierind la orizont. Un ţărm pe care nu-mi va fi dat să-1 revăd.
în port nu l-am găsit pe unchiul meu decît după o_ căutare de cîteva zile. Nu mai era pe puntea pilotinei ce ieşea în calea vapoarelor oprite în larg. Intrase în legătură cu nişte negustori care aduceau, cu un vas mic şi şubred, marfă de contrabandă, cine ştie de unde. S-a mirat că mă vede viu şi mi-a povestit că o femeie înaltă, voinică şi neagră, pa care o dusese cu corabia, mai de mult, i-ar fi spus că murisem în baltă la o vînătoare de lupi, cu doi prieteni ai ei naufragiaţi pe coasta pustie a farului.
Era mai străin şi mai nepăsător chiar decît la prima noastră întîlnire, şi mi-a fost silă să-1 revăd. Poate că-şi va fi dat seama ele asta, căci m-a chemat într-o circiumă din port şi, aşezîndu-ne la o masă, mi-a spus :
Trebuie să ştii că nu ţi-am fost şi nu-ţi sînt nici un fel de unchi. Numai numele mi-e acelaşi cu al unchiului tău, pe care l-am cunoscut cindva într-un port unde m-a scăpat ăe la o încăierare. De alunei a trecui timp destul şi am rămas prieteni. Şi i-am plătii fapta, lăsîn-
44
45
du-mă o dată închis în Jocul lui, ca să poată jugi pînă se lămuresc lucrurile. Nu, trebuie să-ţi pară rău. L-ai cunoscut şi tu. Unchi îţi este paznicul farului, acela care te-a găzduit, fără să ştie nici el că-i eşti nepot. Nu te întuneca la faţă şi nu fi supărat. Viaţa lui e sub o zodie de blestem şi de taină. Şi e mai bine să nu afli nici puţinul pe care-l ştiu eu !
Am ieşit din circiumă beat şi năucit. Ceasuri în şir am zăcut pe cheiul canalului, culcat cu faţa spre cer, urmărind norii şi ascultînd freamătul portului. Revedeam farul cu marea la picioarele lui. Revedeam pustiul plajei înguste şi balta schimbîndu-şi inelele şi umilin-du-se în cenuşă. Dar mai presus de toate îmi stăruia în faţă chipul aceluia despre care am aflat cu întîrziere un adevăr ce, cunoscut la timp, mi-ar fi modificat radical biografia.
Astăzi surîd cu nepăsarea ce-mi e tezaurul agonisit în viaţă. Dar atunci clocotea în mine patima celor optsprezece ani, şi în frigurile ei m-am repezit din nou după falsul meu unchi, implorîndu-1 să mă ajute să-1 caut pe cel adevărat. Să mă ducă iarăşi acolo pe coasta farului.
Răspunsul m-a făcut să înţeleg zădărnicia încercărilor mele. Paznicul nu mai era la far. De altfel, meseria de paznic nu fusese decît un scurt interludiu în ciudata lui existenţă. îl văzuse pe chei cu puţin înainte de a mă fi întilnit pe mine. Era pregătit de călătorie. Se interesă dacă nu cumva luaseră vaporul un călugăr cu mintea tulbure şi o maică de prin părţile Răsăritului. Şi auzind că plecaseră într-adevăr, chiar în ajun, se şi urcase pe puntea primului vas ce părăsea portul, îndreptîndu-se spre Levant.
FUGA PIETRARULUI
„Siento el dolor mas no veo la mano, Ni puedo huir, ni mc es dado escudarme."
FRAY LUIS DE LEON : A NUESTRA SENORA
I
Zi şi noapte, oraşul părea adormit. Numai ochii stăteau totdeauna larg deschişi, umbriţi, înecaţi în ceaţă, şi îndeosebi iarna aveau culoarea galbenă-cenuşie a sticleţi-lor din crîngul pierdut pe ţărm. Poate din cauza uliţelor largi, mult prea largi, fără cruci, fără arbori, fără pietre. Nicăieri n-am mai văzut asemenea uliţe goale, mărginite de case înfricoşate, ghemuite una într-alta, pe care nu izbuteai să le ţii minte, şi în fiecare dimineaţă, privindu-le, aveai impresia că pesie noapte a mai dispărut una din ele ; şi nu ţi-o puteai închipui niciodată plecînd pe mare ca o arcă veche şi putredă, ci mai curînd răpită de o tiranică prezenţă, ce părea că pîndeşte oraşul de către stepa de la miazănoapte.
Oamenii erau puţini şi risipiţi ca după o invazie sau o epidemie necunoscută. Şi eu eram unul dintre ei. Singurul meu rost în acea aşezare îndepărtată era să aştept iarna şi să cioplesc troiţe pentru mormintele care se înmulţeau mereu în cimitirul mare şi agresiv, aflat în mijlocul oraşului.
N-aş putea spune că eram cunoscut — şi cei ce veneau să mă caute nu-mi vorbeau niciodată. Un gest, o priviră îmi erau de ajuns, mai cu seamă că, după obiceiul nostru cel vechi, toată ziua băteau clopotele celor şapte biserici ori de cîte ori murea cineva, şi noaptea se auzeau bocitoarele tînguindu-se ca viscolul la ferestrele cu obloane închise.
Troiţele semănau una cu alta, şi le ciopleam în neştire, fiind adeseori cu gîndul cina ştie unde şi tresărind doar
49
4
I
cînd corbii strigau prin văzduH, coborînd pe acoperişuri, sau dimpotrivă, stoluri de pescăruşi, gălăgioase, năvăleau dinspre mare.
Ciopleam piatra aproape fără să mă uit. Mîinile învăţaseră forma celor trei braţe, iar dalta nu mai avea nevoie de mine. O dată cu venirea primăverii, îmi spuneam mereu că voi pleca pentru totdeauna din acel oraş, că mă voi duce aiurea. Dar zilele treceau la fel, şi în pragul iernii simţeam iarăşi o ciudată dorinţă de a rămî-nea. Marea, zăpezile, vîntul şi clopotele mă înlănţuiau din nou şi mă purtau printr-o lume în care visam că se petrece, departe undeva, adevărata mea existenţă.
II
în oraş, toate îşi urmau cursul în aceeaşi albie monotonă. Nu pleca şi nu venea nimenea, iar locuitorii erau — rînd pe rînd — veseli, posomoriţi, îngrijoraţi, plini de speranţă, nepăsători sau vag melancolici, şi tot rînd pe rînd se împrieteneau unii cu alţii, se duşmăneau ori îşi arătau o atenţie plină de gingăşie. Cîtăva vreme am încercat şi eu să-i urmez, dar întotdeauna sfîrşeam prin a-i îndepărta de mine fără să-mi dau seama. Abia după aceea înţelegeam că-mi manifestasem speranţa cînd ei erau cuprinşi de îngrijorare sau că mă copleşise tristeţea în timp ce toţi ceilalţi îşi surîdeau încrezători unul altuia.
O singură femeie a simţit nevoia să se apropie de mine.
Era într-o seară tîrzie de noiembrie şi ne-am plimbat împreună pe ţărm pînă spre miezul nopţii. Cred ca, vorbind amîndoi, ne-am spus multe, ne-am destăinuit şi ne-am făcut promisiuni. Obrajii ei fără culoare, talia zveltă,
părul aproape alb, ochii plini de reflexe tulburi, trădînd o convulsivă isterie, au venit după mine în somn, ţinîn-du-mi tovărăşie noapte de noapte. Umbra şi isteria ei mi-au rămas credincioase, şi numai iarna se aşternea intre noi o tăcere hieratică.
Se mai legase şi-un cîine de casa mea. Uneori părea mic. jalnic, adunat în sine şi toropit ca de o febră ascunsă ; alteori, dimpotrivă, se îndrepta, creştea, îşi schimba înfăţişarea, şi blana lui căpăta o culoare mai întunecată, mai roşie, mai nocturnă. îl recunoşteam întotdeauna, în ciuda nestatorniciei lui şi a obiceiului ce-1 avea de a nu semăna niciodată cu sine. Era un cîine fără tristeţe şi fără nostalgii în privire, o vietate cu ochii pustii ca stelele moarte ale sfirşitului de toamnă. îmi plăcuse să-1 văd umblînd prin curte şi mai ales să-1 ştiu că doarme încolăcit la uşa mea toată noaptea, lătrînd din cînd în cînd, fără sens, sau adulmecînd marea şi scoţînd un urlet prelung şi stins, chemare sau plîngere în gol pentru duhul neodihnit al corâbierilor şi al vîntului.
Erau şi cîţiva şoareci, mai mult bănuiţi, ca şi păianjenii pe care nu-i vedeam niciodată ; le zăream doar pînzele ţesute prin colţuri sau la uşă — ţesute şi părăsite la voia întîmpîării, legănîndu-se ca nişte scări de mătase coborî te de la fereastra unui castel nelocuit. Vor fi fost desigur şi altele multe dintre acelea ce stau neştiute în preajma fiecăruia. Dar acestea nu mă supărau cu nimic.
Ceea ce mă supăra peste măsură era insolita apariţie a unui cerşetor dubios, care începuse să mă neliniştească din ce în ce mai mult cu insistenţa lui. Prima oară cînd, într-o dimineaţă, l-am văzut la uşă am avut un sentiment neplăcut, în care o presimţire incertă se îngîna cu repulsia. L-am lăsat să aştepte mai mult decît era firesc, şi într-un tîrziu, deschizînd fereastra, îi aruncai o monedă, pe care o prinse din zbor cu un gest obscen. îi arătasem foarte limpede neplăcerea de a-1 vedea şi antipatia, mai mult instinctivă, ce mi-o provocase şi eram convins că nu se va mai ivi, dar mă înşelasem, căci a doua zi, la aceeaşi oră matinală, cînd, stăpînit de o vagă bănuială, privii afară, l-am văzut iarăşi postat în faţa uşii. M-am hotărît
50
51
I!
să-1 ignorez şi, întorcîndu-mă la ale mele, l-am lăsat să aştepte zadarnic. Nu ştiu cit va fi stat. Spre ceasurile prînzului, nu mai era ; în sfîrşit, eram bucuros că scă-pasem de el.
Prea statornică nu mi-a fost bucuria. în seara aceleiaşi zile începuse o ploaie măruntă, amestecată cu vînt. întunericul aiura, şi puţinele lumini ce mai rămăseseră undeva pe uliţele încremenite se clătinau galbene, cău-tînd un reazim pentru sufletele lor chinuite. încercam să citesc o carte clintr-un secol uitat, dar mă surprindeam din timp în timp cu gîndul evadat din paginile ei. Deodată aud paşi pe acoperişul de tablă al casei, şi peste cîteva clipe, clinele de la uşa clin curte a schiţat un scîncet melodios. M-am grăbit să ies, şi prin bezna umedă desluşii făptura aceluiaşi blestemat cerşetor ; casa mea fiind lipită de cea vecină şi mult mai joasă, am înţeles că venise urcîndu-se pe gardul despărţitor, ce era aproape de înălţimea acoperişului meu.
De atunci, seară de seară, era nelipsit de la uşa mea din curte. Mă resemnasem să-i aud de fiecare dată paşii sunînd pe tabla acoperişului, ca un memento al neputinţei şi apăsării.
ÎII
De la o vreme, oamenii oraşului începură, pe nesimţite, să-şi schimbe atitudinea faţă de mine. Mutismul lor deveni insinuant, gesticulaţia căpătă o expresivitate stranie şi sarcastică. în fiecare dimineaţă găseam lipite pe geamuri etichete decolorate, cu inscripţii stupide şi jignitoare, caligrafiate foarte stîngaci, iar peste zi mi se aruncau în curte fel de fel de obiecte, fără să-1 pot surprinde
52
vreodată pe cel ce-o făcea : cînd ieşeam în stradă nu se vedea nimenea, şi casele din preajmă păreau mai toropite, mai moarte, mai pustii ca orieînd.
Mă gîndeam că toate acestea nu trebuie să mă îngrijoreze şi-mi spuneam mereu, îmi recitam pe dinafară pasaje din cele cîteva cărţi de căpătîi cu ajutorul cărora încercam să-mi fortific, tot mai în van, cugetul. Silabele "burau în jurul meu cu traiectorii de fulgi sau de fluturi. Eram copil, ascultam povestiri cu sfîrşit fericit, îmi proiectam imagini mirifice şi porneam, mereu mai obosit, în închipuite şi palide călătorii fără ţintă. Mă străduiam să închid ochii şi să privesc înlăuntrul meu. Dar încetul cu încetul, toate cele din jurul meu mă invadară. Nu-mi rămase decît să le accept.
Ceea ce îmi dădea sentimentul cel mai apăsător era complicitatea tacită a celor apropiaţi mie, cu toate adversităţile subterane ce mă înconjurau. Femeia isterică nu numai că încetase să se mai preocupe de spălatul geamurilor, aşa cum făcuse la început, ci într-o dimineaţă am surprins-o cum lipea ea însăşi o mică etichetă, pe care scrisese cîteva reproşuri laconice. Altă dată, pe cînd mă întorceam de la mare, am văzut-o întreţinîndu-se cu patru indivizi, care la apropierea mea se întoarseră, plecînd fără să-mi arunce o singură privire.
Pînă şi cîinele îşi luase obiceiul de a nu mai dormi la uşă ; cînd ieşeam dimineaţa din casă, îl vedeam venind dintr-un colţ al curţii unde-mi ţineam blocurile de piatră pentru troiţe. Ajunsesem din ce în ce mai singur, mai ferecat în solitudinea mea desperată, căreia numai iarna, marea şi vîntul îi aduceau aceeaşi alinare zadarnică.
De aceea cînd îmi isprăveam lucrul, cînd dălţile îmi cădeau din mîinile obosite şi sîngerate, porneam spre mare, treceam de cfingul de sălcii şi o dată ajuns pe plaja pustie mi se făcea iarnă, pescăruşii îmi risipeau gîndurile în văzduh, vîntul îmi răspundea la întrebările cavernoase ale unui glas pe care nu mi-1 recunoşteam, şi pînă tîrziu hălăduiam într-o lume fantastică, populată de fiinţe înalte şi generoase, măşti ale unor idealuri din ce în ce mai înceţoşate,
53
IV
Apoi, într-o zi, cerşetorul, ivit la uşă ca întotdeauna la ceasurile cînd se întuneca, mi-a părut a fi altul. Statura, costumul, mersul, umbra, toate erau altminteri decît le ştiusem pînă atunci, şi chiar zgomotul paşilor pe acoperiş nu mai avea rezonanţa ce-mi devenise familiară. Cine să mi-1 fi schimbat ? Semnul putea fi grav, dar, cum nu izbutii să-i aflu tîlcul, am continuat să observ chipul şi comportarea lui, cu gîndul de a descifra sensul substituirii.
Femeia însă îl primi ca şi cum l-ar fi cunoscut de mult. Poate că ei i se va fi părut acelaşi sau — aşa cum crezusem atunci — poate că ea însăşi nu era cu totul străină de cercul ce se strîngea tot mai mult în jurul meu. La plecare îl zării pe geam cum risipea prin colţurile curţii şi la poartă o cenuşă albă, ce lumina vag în întunericul compact.
Noaptea care a urmat mi-a fost plină de o spaimă nedesluşită ; mă deşteptam, mi se părea că văd feţe necunoscute la fereastră, sau simţeam pe pleoape cenuşa albă aruncată de cerşetor, iar cînd adormeam din nou, mă urmăreau glasuri ce-şi şopteau unul altuia felurite îndemnuri absconse. Era o noapte de la sfîrşitul lui martie, o noapte bătrînă, răvăşită, obscură. Undeva se auzeau răbufnirile unor gheţuri plutitoare, izbite de poduri metalice, deşi nici un fluviu nu trecea prin oraş. Se auzeau din timp în timp chemări venind din cîmpul mare şi gol, ce pornea de la nord, pierzîndu-se prin orizonturi încremenite.
Spre sud, marea se liniştise, şi deasupra ei umbla o adiere de moarte, o adiere tremurată ca undele clopotelor scufundate odinioară, care pătrund venind de departe spre noi, mîngîindu-ne şi aducîndu-ne în memorie întîmplări din viaţa necunoscuţilor.
Chiar de a doua zi, oamenii începură să nu-şi mai ducă troiţele pe care le ciopleam pentru ei. Mi le plăteau doar, şi le lăsau în curtea casei mele, unde se adunară din ce în ce mai multe, una lîngă alta, ca într-un cimitir părăsit. Surori pietrificate, stane tăcute şi ameninţătoare,
mumii trismegiste, troiţele mă sufocau, îmi torturau zilele şi nopţile, cînd le visam căzîndu-mi pe piept, îmbrăţi-şîndu-mă cu braţele lor poroase şi reci, sugrumîndu-mă pe întuneric, asemenea unor călăi muţi ai cine ştie cărui tiran bizantin.
Primăvara veni repede. Crizele femeii se înmulţiră, iar cîinele avea în jurul ochilor cercuri roşii. Am uitat iarna, am uitat viscolele de pe ţărmul pustiu, aripile lor albastre şi albe, stelele lor. Numai gîndul pieziş al plecării, numai fuga mă obseda. De undeva, cine ştie din ce deltă ascunsă, se întoarse un singur cocor ; obosit şi bolnav, l-am văzut într-o dimineaţă căzînd mort peste acoperişurile îngrămădite ale oraşului. Şi în prima noapte care a urmat am ieşit pe nesimţtie din casă, pornind la un drum al desperării şi-al groazei.
V
Multă vreme simţii pe urmele mele o umbră care dispărea îndată ce mă întorceam încercînd zadarnic s-o surprind. Putea fi om, cîine sau pasăre moartă. Putea fi gîndul meu, care nu mai era cu mine, sau o parte din propria-mi viaţă, rămasă în oraşul acela. Cînd anii se scutură de umbrele lor, se face un gol în suflet şi ţi se pare mereu că te urmează cineva.
Apoi, toate au pierit, s-au limpezit orizonturile şi mi-au ieşit în cale zile şi nopţi feerice. Poate şi luni, poate şi ani, întorşi dintr-o altă viaţă. Am întîlnit ţinuturi fermecate, unde mi-ar fi plăcut să mă opresc şi să rămîn prins în reţeaua de raze a unei lumini generoase şi dătătoare de vlagă. Dar nu mi se părea că m-am îndepărtat îndeajuns de răspîntia pustie de care fugisem,
54
55
şi întotdeauna îmi spuneam că vor veni alte şi alte balsamuri să mă întîmpine.
Foarte tîrziu, cînd m-a cuprins o oboseală din ce în ce mai puternică, am început a mă gîndi la un popas, şi într-o noapte, după amurgul lunii, intrai într-un oraş înceţoşat, scufundat în brumele dense ale lui noiembrie. Nu aveam putere să-mi continui drumul şi nu m-am uitat cu prea multă luare-aminte la casa ce mi-a deschis uşile în crucea miezului de noapte zăbrelit de beznă şi ceaţă, înainte de a adormi am văzut cîteva poligoane fosforescente cum se desenau ca nişte solii ale distanţelor străbătute fără odihnă şi amintire.
însă în cele din urmă, dat nu mi-a fost să adorm.
Ochii nu izbuteau să mi se închidă, gîndurile nu le puteam alunga. La ferestre se iveau capete îngrămădite, privind în întunericul încăperii mele ; oameni, fiecare cu braţele sprijinite pe umerii celuilalt, se aglomerau la ferestrele mele, şi profilul unui grifon se ghicea pe ziduri, dilatîndu-se şi strîngîndu-se iar, pierzîndu-şi aripile şi tremurînd în tăcerea spectrală. Noaptea părea că se întoarce înapoi către seară. Un zgomot se-nfiripa vag şi creştea, venind ca un tunet îndepărtat, pînă cînd m-am trezit numărînd : unu, doi, trei, patru... Erau paşi, ce sunau tot mai clar pe acoperişul casei. Bezna de afară se dilua mereu, şi oamenii de la geamuri începură să-şi arate în lumină braţele şi capetele de piatră.
CEL — MAI — MARE
,,.ncc te quaesiverls extra." PERSIUS — SAT., I, 5
I
Nimenea dintre noi nu ştia în ce chip avea să ni se înfăţişeze Cel-mai-mare. Nu ni se spusese aproape nimic despre venirea lui, pe care o aşteptam ca pe-un eveniment menit să ne deschidă orizonturi nebănuite şi să aducă între noi legea rătăcită de mult. Aflasem doar că ne va fi dat să-1 întîmpinăm într-o noapte pe ţărm, lîngă valurile monotone, ce spălau nisipul, desenîndu-şi întruna aripile de Icari prăbuşiţi, îngropaţi în galbenul plajei. Atît izbutisem să auzim, şi mai mult, nimenea nu ne spuse.
Cine era, de unde avea să ne vină, care erau virtuţile lui, de îndată ce soarta îl alesese neştiut, sabie necruţătoare şi dreaptă deasupra capetelor noastre ? Toate încercările de răspuns erau neputincioase conjecturi, păreri efemere şi goale, ce nu făceau decît să sporească nedumeririle tuturora.
In răstimpul îndelungatelor aşteptări, mai vîrstnicii îşi aduceau, ca întotdeauna, aminte de trecut, povesteau întîmplări de odinioară, cînd Cel-mai-mare se alegea cu puterile neadormite ale cetăţii, şi glasurile oamenilor îi strigau numele, chemîndu-1 în fruntea lor. Erau timpuri de neînţeles pentru noi, căci de multă vreme nici unul n-ar mai fi fost în stare să rostească alt nume decît al său. Şi de mult nimenea nu-şi mai închipuia că dintre noi înşine unul ar putea fi Cel-mai-mare.
Cetatea noastră de pe coasta mării era plină de fluturi enormi, plină de goluri întunecate şi de amintirea unor fapte despre care nu ştiam dacă se întîmplaseră într-ade-
59
văr vreodată, dar le cultivam pentru nobleţea lor, ce ne ameţea şi ne dădea o letargie mirifică. Locuitorii îşi scădeau numărul an de an, se împuţinau imperceptibil, deşi tuturora ne părea din ce în ce mai neîncăpătoare incinta unde ne petreceam viaţa şi întotdeauna credeam că sîntem tot mai mulţi. Cu timpul, rămăseserăm puţini de tot şi începurăm a visa ţări îndepărtate şi puternice, primăveri eterne, cu vulturi şi şunci aurite. Unii se şi rosteau, solemni şi satisfăcuţi do sine, că din acele meleaguri avea să ne vină şi Cel-mai-mare.
ii
Ne obişnuiserăm cu gîndul că o navă superbă ni-1 va aduce, de vreme ce ştiam că-1 vom îniîmpina pe ţărm. O navă fastuoasă, siluetă feerică desprinzîndu-se din întunericul zării şi apropiindu-se de coastă în sunetul muzicilor de pe puntea iluminată de reverberaţii. Chiar şi cei mai umili dintre noi, chiar şi cei mai tăcuţi, mai retraşi, mai palizi erau în adîncul lor fascinaţi de imaginea unei nave pe care noapte de noapte o halucinau în largul mării stăpînite de adîncimi.
De cum se lăsa amurgul, şi primele păsări de noapte coborau asupra cetăţii, atrase de puzderia fluturilor cu cap de mort pe aripi, ne îndreptam cu toţii spre ţărm. Luna de toamnă, trecută de-al doilea pătrar, avea profil marmorean de hetairă decapitată cîndva în cine ştie ce colonie elină pierdută printre seminţii barbare. Văzduhul vibra lîngă obrazul ei mort, sus, în tării, unde heralzi necunoscuţi vesteau un timp al încremenirii şi al stîrvuriîor.
Plaja ne primea indiferentă. Numai printre plopi, adunaţi într-un pilc, trecea un Hor. Erau singurii copaci
râmaşi pe la noi, după ce toţi cei din cuprinsul cetăţii fuseseră tăiaţi. înalţi, zvelţi, cu bretele lăsate în jos, desfrunziţi în acel sfîrşit de octombrie, plopii sîngerau pînă tîrziu, şiroind de violetul sevei nocturne ce se scurgea din arterele lor, şi păreau să păstreze umbre pentru fiecare dintre noi.
Adunaţi laolaltă, stăteam privind largul, numărînd fără glas diademele înşelătoare ce cădeau rînd pe rînd, învăluind crestele valurilor. Noi într-o parte, plopii în alta, ca două grupuri ostile, supravieţuitori apocrifi ai cine ştie cărei viţe ilustre, purtători abuzivi ai armelor moştenite fără drept, într-un cerc de pravile mistificate.
Uneori vorbeam despre aceleaşi lucruri anodine, atît de mărunte, încît mai niciodată nu izbuteam să ţinem minte cuvintele interlocutorului şi replicam în neştire, monologînd mai mult, ca să ne îndulcim trecerea vremii. Nu ne deosebeam unii de alţii decît prin timbrul vocii şi prin mărimea palmelor. Poate şi prin înălţime — ceea ce era totuna, căci aproape toţi cei cu palmele mari erau mici de statură. Orele lunecau încet ca şi luna, şi într-un tîrziu, cînd ne dădeam seama că nu va veni în noaptea aceea, luam iarăşi calea cetăţii. De obicei ne-o spuneau plopii, cu fluierăturile lor subţiri, la ceasurile cînd briza îşi schimba direcţia, semn că noaptea se trecuse de jumătate.
iii
La începutul întîlnirilor noastre pe ţărm, nimenea nu se întrebase cum va trebui primit Cel-mai-mare, şi dacă s-ar ii intînrpiat să vină în una din primele nopţi, cred
60
61
că ar fi avut o impresie detestabilă la vederea adunăturii informe de oameni care eram : un stol de pinguini posomoriţi, bipezi de circumstanţă, stăruind în nisip cu hainele noastre negre cam ponosite, cei mai mulţi dintre noi desculţi, deşi cu un aer solemn şi cu o expresie de gravitate istorică întipărită pe feţe.
Ulterior, s-a simţit o mişcare, şi un mic grup dintre cei cu palmele mari a dat semne de inchietudine. Chiar în noaptea următoare s-a pornit la construirea unui podium, căruia i s-au adăugat apoi şi cîteva trepte, iar mai tîrziu, noapte de noapte, apărea printre noi şi un personaj cu un steag, vopsit de fiecare dată în altă culoare. Avea o figură enigmatică şi nimenea nu părea să-1 cunoască, deşi nu putea fi decît locuitor al cetăţii noastre.
S-au ivit şi patru măturători, la fel de necunoscuţi. Pe unul dintre ei l-am surprins tocmai cînd se desprindea de lîngă trunchiurile plopilor şi pornea spre noi. Avea, în ciuda staturii obişnuite, un cap foarte mic, un cap de copil nou născut, ceea ce m-a făcut să-1 ocolesc cu atît mai mult cu cît simţeam că-mi caută vecinătatea.
Cei patru începură să măture plaja, adunînd fiecare cîte-o grămadă mică de ierburi, aripi de fluturi şi solzi, pe care pînă a doua zi vîntul le împrăştia din nou pe nisipul plajei, ceea ce nu-i supăra cu nimic. Mi-a atras atenţia şi un observator tăcut, care se agita pretutindenea, căutînd să vadă cum se desfăşoară pregătirile, fără să intervină însă în nici un fel. Dar tocmai de aceea îi arătam toţi un respect amestecat cu frica, şi-mi amintesc că eu însumi simţisem la un moment dat că are dreptate.
O nemulţumire vagă, nedesluşită, mă încerca — o nemulţumire pînă şi de mine însumi. Trebuiau încă multe, erau încă atîtea de făcut, se mai puteau încă face destule. Starea febrilă ce mă cuprinsese mi-a fost prielnică, pentru că în prada ei am uitat de măturătorul cu cap de copil. Ca şi mulţi alţii, nu bănuiam ce întorsătură aveau să ia lucrurile.
IV
Tot mai acut se simţea, pe zi ce trecea, lipsa profeţilor, a deschizătorilor de drumuri, a vizionarilor care tălmăcesc texte uitate şi cunosc tainele vechilor, eternelor legi. Pe măsură ce nopţile treceau una după alta şi pregătirile se înteţeau mereu, am înţeles cu toţii că iară a fi anunţat de profeţi şi de cărturari Cel-mai-mare nu va putea descinde printre noi. Gîndul acesta nu ne-a venit de nicăieri, ci s-a înfiripat pe nesimţite în noi înşine.
De altfel, ne schimbasem treptat şi, fără să ne dăm seama, începuserăm a ne supune unei ierarhii tot mai tiranice, în fruntea căreia se bănuia a fi observatorul tăcut, deşi el însuşi părea urmărit de spectrul altei fiinţe, neştiută de nimenea. Cele din jurul nostru căpătară înţelesuri, deveniră semne pentru înaripata şi oarba călătorie cu gîndul a magilor ce întîrziau să se arate.
Pînă cînd, într-o noapte, se arătară !
Stăteam ca de obicei pe plajă, adunaţi în jurul podiumului, în nepăsarea îndepărtată a lunii. Măturătorii, după ce-şi isprăviră lucrul, ne dădură pe toţi îndărăt şi deodată pe podium urcară trei bărbaţi în puterea vîrstei, ţinînd fiecare în mîinile-i mari, cu degete noduroase şi acoperite de păr, cîte-o carte deschisă. Un fior străbătu adunarea, şi liniştea ne copleşi, o linişte venită de dincolo, apăsătoare ca spaima adîncă şi mută a ochiurilor de apă şi a peşterilor necercetate.
Cărţile erau tomuri voluminoase, ferecate în aur, şi aveau în întuneric luciri piezişe, ostile şi reci. Personajul cu steag trecu în faţă, desfăşurîndu-1 mai larg decît îl ştiusem pînă atunci, iar observatorul tăcut încuviinţă din cap. Numai cei trei cărturari stăteau nemişcaţi, încremeniţi şi impenetrabili, cu ochii plecaţi pe cărţile deschise. Apoi, cel din dreapta începu să citească încet, monoton, cu mari pauze, un text pe care nu-1 ştiam, dar ştiam cu toţii că închide în slova lui profeţiile aşteptate cu tot mai multă înfrigurare.
Urmară, la rînd, cel din stînga şi apoi cel din mijloc, care citi vreme îndelungată. In timp ce rostea cuvintele,
62
63
mai rar, mai cîntărit decît ceilalţi, se auzea din cînd în cînd un scîncet, un fel ele scheunat stins, ce venea din spatele lui, abia ajungîndu-ne la urechi. Simţii o nelinişte indefinită la auzul acelor sunete, scoase parcă de un animal agonizant, umilit de propria lui ticăloşie — şi tocmai atunci zării în preajmă făptura măturătorului cu cap de copil. Mă cuprinse un tremur, pe care străduindu-mă să-1 ascund, faţa mi se lumină de încredere şi înflăcărare. Ieşii strecurîndu-mă dintre rînduri şi trecui pe nesimţite spre marginea podiumului, fără să am curajul de a privi în urmă ca să văd dacă omul mă urmează sau nu. Aşteptam cu desperare fluierul de la miezul nopţii, al plopilor, anun-ţînd sfîrşitul adunării, dar nu auzeam decît scîncetul, tot mai des, al acelei fiinţe ascunse.
M-am tîrît mai la vale, unde alţii cîţiva stăteau la pămînt, cu ochii măriţi de uimire şi de nelinişte, şi m-am amestecat printre ei. Vedeam acum din profil imaginea bărbaţilor care citeau pe podium, şi am băgat de seamă că paginile cărţilor ferecate în aur erau goale. Dar ceea ce mă înlemni a fost apariţia unui călugăr bătrîn şi acoperit de zdrenţe, care stătea îndărătul cărturarilor, ghemuit în genunchi, ţinînd deschis un opuscul cu scoarţe rupte. Cel din mijloc continua să citească, rostind ceea ce-i şoptea din spate călugărul care seîncea încet cînd învăţătorul îl lovea cu o mişcare abia văzută a piciorului.
linişte şi în dezolare. Nici valurile nu mai năvăleau impetuoase, ca altădată, spărgindu-se pe nisip, ci se destrămau undeva in larg, lăsînd să vină spre ţărm doar cîteva fire de spumă şi un vuiet tot mai îndepărtat, mai străin.
Nu se vedea nimenea. Nimenea dintre toţi cei ce, noapte de noapte, aşteptasem fericita venire a Celui-mai-mare. Să fi s'">sit oare, de vreme ce oamenii nu se mai adunau pe plajă pregătiţi să-1 întâmpine ? Un regret înecat mă chinuia la gîndul că nu-mi va fi fost dat să fiu printre cei ce-i ieşiseră înainte, salutîndu-1 cu bun venit pe alesul între aleşi al unor meleaguri binecuvîntate, trimis să fie coroană pe fruntea obositei noastre cetăţi.
Am privit către plopi. Nu mai erau. în locul lor stătea un grup de cioturi negre. Am încercat să mă apropii, dar m-am oprit pe loc, întoreîndu-mă numaidecit ; ceea ce luasem drept cioturi nu erau decît călugări bâtrîni şi zdrenţăroşi, aidoma celui pe care-1 văzusem ghemuit la spatele cărturarilor. Cu paşi uşori, abia simţiţi, m-am îndepărtat, îndreptîndu-mă iar spre cetate, deasupra căreia fluturii roiau, făcînd mai albastru, mai dens întunericul din văzduh.
Cetatea era de nerecunoscut. O animaţie domnea pretutindeni. Nenumărate podiumuri se ridicaseră, şi altele erau în construcţie. Peste tot mişunau măturători, observatori tăcuţi, iar cărturarii şi magii treceau maiestuoşi, purtîn-du-şi cărţile ferecate în aur, O febră ciudată însufleţea oamenii, le dădea un aer de exaltare, îndărătul căreia tremura umbra incertitudinii şi a anxietăţii — mai ales cînd, în diferitele colţuri de cetate, se ivea măturătorul cu cap de copil, singurul care păstrase în priviri seninătatea de altădată. Toţi erau atît de preocupaţi, îndeosebi la venirea nopţii, încît nu mai aveau răgaz să se gîndească la Cel-mai-mare. '}"'•■' '. păreai; să-1 fi uitat de mult.
Din noaptea aceea am căzut bolnav şi multă vreme n-am mai ştiut ce se petrecea. Foarte tîrziu, cînd am părăsit patul şi în prima seară am pornit-o, după obişnuinţă, spre ţărm, încrucişîndu-mi calea cu trecători ce mă priveau uimiţi şi bănuitori, am găsit plaja pustie, adormită în
64
AUREOLA NEAGRĂ
în amintirea lui Mihail Sadoveanu
I
Drumul ce şerpuia de-a lungul ţărmului era o veche şosea desfundată, pe alocurea năpădită de ciulini şi de ierburile tari ale stepei — o şosea pe unde foarte rar, din ce ;n ce mai rar, se rătăcea cîte-un călător.
Cu ani în urmă mai puteau fi văzuţi călăreţii mîndri ai ţării ce se întinde spre miazănoapte şi răsărit, dincolo de pădurile abia zărite în negura orizontului; galopau în pilcuri nu prea numeroase, stîrnind praful adormit al dru-iiiului şi pierind departe, acolo unde şoseaua coteşte spre dunga albastră a codrilor. îmbrăcaţi în haine cafenii strînse pe corp, călărind mai totdeauna pe cai albi cu coame bogate, necunoscuţi, întunecaţi la chip, lăsau în trecerea lor un amestec de măreţie şi nelinişte, ce se mistuia ca şi nourii de pulbere purtaţi de vînt către marea care vuia la ţărm.
Ei au fost, veacuri de-a rîndul, sufletul şi podoaba acestei pustietăţi, sub stelele căreia tînjeau păsări şi fiare nebune, iar zilele şi nopţile se îngînau fără scriptură şi număr. Tîlhari enigmatici, vînători sau călugări în zale ascunse sub mantii, cu paloşe grele şi lănci verzi, călăreţii se iveau şi dispăreau fără noimă, ca şi cînd legea de care ascultau ar fi fost dintotdeauna hărăzită să rămînă necunoscută de nimenea.
Apoi îşi schimbară calea. Sint ani de cînd nici unul nu s-a mai arătat în zarea adormită şi stinsă. Şoseaua căzu pradă paraginii. Singurătăţii nu mai are cine să-i pună hotar. Am deprins a lîncezi între toamne aurite de soarele sterp şi primăveri chinuitoare, pline de febra înşelătoare a celor sortite să nu aducă bucurie. Timpul nu mai are aici
(i'J
decît înfăţişarea străvezie a urîtului. Nici o clepsidră nu s-ar osteni să mai numere clipele. Nici o pasăre nu mai poate fi decît o săgeată în gol. Pînă şi lupii în miez de iarnă au urletul lunatic al vîntului şi par geamanduri uitate pe uscat.
Nu cred să puteţi rămîne prea multă vreme pe aici, cu toate că meseria mă sileşte să nu dau sfaturi şi să nu cer socoteală nimănui. De altfel, poate că nici n-aţi venit cu gîndul de a întîrzia îndelung pe coasta aceasta, unde nimic nu v-ar putea reţine. Nu v-am întrebat şi nu vă întreb. Nu v-am întrebat nici măcar despre scopul pentru care aţi poposit în sihla mea. Am învăţat de mult că oamenilor ce se abat pe la mine nu le plac întrebările.
ii
Astfel ne-a vorbit hangiul la care trăsesem, în timp ce ne aşternea pe masă o hrană săracă, alcătuită din stranii vieţuitoare marine, condimentate cu ierburi amare. Hanul era vechi şi aproape pustiu. O clădire cenuşie, imensă, dărăpănată, acoperită cu trestie, pe care creşteau flori umile aduse de vînt — o clădire cufundată în trecut sau poate mai curînd lunecată din albia timpului şi suspendată în vid. La parter, unde ne aflam, era o încăpere mare cu mese, o tejghea, cîteva uşi ce dădeau undeva aiurea, iar sus se zăreau, de-a lungul palierului răsucit, camerele de dormit, multe şi mici ca nişte colivii părăsite.
Din acoperiş se înălţa o nuia metalică, înaltă şi elastică, vibrînd în adierea brizei. Putea fi un paratrăsnet sau o antenă. însă toate păreau la fel de zadarnice în acea pa-ragine somnolentă, cum zadarnică părea însăşi aşezarea pierdută în pustiu, la marginea drumului alb între două singurătăţi necercetate.
Eram de altfel unicii locatari vremelnici ai hanului. La ceasul prînzului şi la cină, masa noastră era singura
care învia ; celelalte păreau moarte, acoperite de praf şi de pînzele păianjenilor, ce nu încetau a le ţese veşmintele lor mortuare. Noaptea însă, cînd nu dormeam prea adînc, auzeam chiar de la venirea noastră scîrţîitul prelung al scărilor de stejar şi un zgomot de paşi ce trebuiau să fie ai unor oameni voinici şi sprinteni.
Hangiul ne spunea că el e acela care umblă noaptea, deprins să vegheze, cu toate că ştie cît de inutilă e orice veghe acolo unde niciodată nu vine nimenea. Şi noi l-am crezut, ori poate n-am acordat prea multă atenţie zgomotelor nocturne, pentru că eram cu gîndurile într-altă parte. Pe noi ne urmărea o himeră nebună, o umbră înşelătoare, întrevăzută între închipuire şi vis, pe un pod aurit, cu balustrade şerpuite înalt în inima unor secole adormite.
Venisem, eu şi prietenul meu, în căutarea locului bănuit, unde fusese odată ca niciodată marele altar al lui Za-molxis, în preajma unei cetăţi ridicate de greci la capătul împărăţiei slăvite a geţilor, lîngă valurile întunecate şi ostile ale Mării Negre ; marele altar pe care, după legendele auzite pe întuneric din neam în neam, arseseră — cu tot cu corabia lor — primii elini ce n-au ştiut să pună stavilă cutezanţei la ţărmurile străine stăpînite de războinici fără nume. Nopţile noastre erau vîndute pe de-a-ntre-gul unei stihii secrete, în ţara căreia nici o minune nu ne-ar mai fi putut atinge.
iii
De cum venirăm, aşezîndu-ne la hanul uitat ce părea stafia întoarsă a unui alt han de odinioară, de mult spulberat de ploi şi de pustiul posomorit al anilor, ne-am şi în-
71
ceput căutările. Zi de zi hoinăream pe ţărm, urmăream nisipul mării şi stepa sălbatică pînă departe, loveam cu tîrnăcopul movilele şi ridicaturile de pâmînt, singuri, înconjuraţi de întinderi bănuitoare şi mute. Prin văzduh se roteau deasupra noastră vulturi albaştri, ciulinii fremă-tau, iscodindu-ne cu priviri fixe, şi cranii dezgropate su-rîdeau în lumina soarelui.
Ne întorceam în amurg obosiţi şi mîncam în linişte la aceeaşi masă, în timp ce hangiul rămînea îngîndurat îndărătul tejghelei, cu ochii pierduţi în gol, cu barba roşcată răvăşită, asemenea unei fiinţe căreia cineva i-ar fi -vorbit de departe într-un alfabet de semnale nevăzute. Era un om fără vîrstă hangiul, un om fără ţară. fără iubiri, fără patimi. Pe zidul din spate tremura, abia văzută, o umbră circulară, desenîndu-se în jurul capului, ca o aureolă de întuneric, sincronizată cu toate mişcările lui.
Apoi venea iarăşi noaptea cu vise falnice, şi nălucirile unor timpuri scufundate îşi începeau pantomima în somnul nostru greu, saturat de narcoza pustiului şi a mării.
Uneori, prietenul meu vorbea prin somn rostind cuvinte neînţelese, frînturi dintr-un grai pe care nu izbutisem să-1 învăţ. Era arheolog şi avea obsesia neostoită a pietrelor, a sufletelor mistuite în timp, a tiparelor şterse, rămase pe totdeauna să dea formă nostalgiilor nedezlegatc şi bănuielii, în ochii lui ardeau flăcări de mult apuse şi tresăreau amăgitoare armele mileniilor moarte, întru cinstirea cărora îl urmasem vrăjit ca un somnambul.
Şi iată că într-o zi, pe un cîmp ridicat, tîrnăcopul lovi în piatră. Cuprinşi de febră, ne-am apucat de lucru, şi spre seară izbutirăm să scoatem la lumină un colţ de zid clădit din uriaşe lespezi de piatră. Zidul era îngropat sub valurile de pămînt nisipos, aduse de mare. Dormea acoperit de straturile depuse deasupra lui ; ca într-un mormînt cu oseminte pietrificate, relicvele păreau amorţite, învăluite în giulgii invizibile, logodite cu tăcerea lacătelor ce cad pecetluind uşile sortite să ruginească închise.
Un fluierat ca de şarpe se auzi, dar nu ne-am putut da seama de unde vine — şi pe lespezile descoperite se iscă un vîrtej de cenuşă subţire, înălţîndu-se şi pierind în văzduh. Un miros ciudat de ierburi arse adia, dîndu-ne o ameţeală uşoară, ce ne cuprinse pe nesimţite, silindu-ne să
abandonăm săpăturile. Abia atunci văzurăm amurgul pe mare, şi cîteva clipe urmărirăm coroanele lui de fier înroşit cum, una cite una, cădeau înnegrindu-se şi dispăreau
in valuri.
Cînd ne-am întors privirile la drum, pornind spre han, am zărit în penumbra serii un om mărunt de statură, ca un pigmeu, mergînd înaintea noastră la cîteva zeci de paşi. De unde se ivise, nu puteam înţelege, şi oricît ne-am străduit, nu l-am putut ajunge. Sosind acasă cînd se întunecase de-a binelea, n-am văzut dacă intrase în han, ori îşi urmase drumul mai departe. Hangiul ridică din umeri la întrebările noastre, încredinţîndu-ne că n-a văzut niciodată prin partea locului un asemenea călător.
iv
Noaptea aceea am petrecut-o între somn şi trezie. Adormeam pentru scurtă vreme şi iarăşi mă deşteptam, cu toate că liniştea era deplină. Nu se mai auziră nici zgomotele paşilor, nici scîrţîitul scărilor de lemn, ca în alte daţi. Într-un tîrziu, deşteptîndu-mă şi aprinzînd o mică lanternă, îmi rotii privirea prin odaia noastră şi văzui două umbre pe care lumina le făcea să apară şi să dispară pe rînd. Una, în formă de lănci încrucişase, juca în dreptul geamului, iar cealaltă, care se aşternea pe perna prietenului meu, era circulară şi stăruia în jurul creştetului ca o aureolă de întuneric.
Am stins brusc lanterna şi m-am repezit la geamul ce dădea spre drum. Luna scăpata, şi noaptea avea semnele palorii înfiorătoare a oaselor de cai risipite pe cîmpuri. Nu se vedea nimenea pe vechiul drum năpădit de ierburi şi de ciulini. Şi totuşi, departe se auzi un galop, ca şi cînd cîteva zeci de călăreţi ar fi gonit urmărindu-se unii pe
72
73
alţii. Un vînt puternic se dezlănţui dintr-o dată, clătinînd luna şi cele din urmă stele, clătinînd cîmpul negru şi mort, clătinînd hanul şi aducînd dinspre mare un vuiet prelung. Mă dureau pleoapele şi-mi simţeam buzele ca de plumb, şi primeam în piept rafalele vîntului, ca o corabie naufragiată în alt tărîm. Uitam încet-încet totul, şi amintirile mi se învolburau tot mai confuze, arzînd pe altarul de altădată, pe marele altar al lui Zamolxis, întru gloria căruia hălăduiau războinicii sub steagurile cu cranii de lup.
Am închis fereastra, culcîndu-mă din nou. Pe chipul prietenului meu, care dormea adînc, rătăceau surîsuri străine, şi în ritmul lor trăsăturile îi jucau apropiindu-se de suprafaţa lacului îngheţat unde părea că se înecase. Imaginea lui îmi stărui multă vreme dureroasă în faţa ochilor, pînă cînd ultimul val de somn mă acoperi. Cînd adormii pluteam într-o nelămurită părere de rău, o mîhnire obscură mă legăna, nu ştiam că-mi va fi dat să-1 plîng cu adevărat.
V
Ne-am trezit o dată cu zorile. Drumul vechi avea pulberea roşie a răsăritului cînd paşii noştri grăbeau spre lespezile dezgropate în ajun. Mergeam tăcuţi, şi eu credeam că fiecare dintre noi halucinează noile pietre care aveau să iasă la lumină, dezgropate de tîrnăcopul şi lopeţile noastre. Credeam în perfecta simetrie a gîndurilor şi a tăcerilor noastre, dar cele ce aveau să urmeze, cu neputinţă de presimţit, trebuiau să-mi spulbere deopotrivă încrederea şi speranţa.
Am ajuns la locul cercetat cu o zi înainte. Zidul dispăruse. Fusese acoperit din nou cu atîta desăvîrşire, încît nu-mi venea aproape să cred că într-adevăr îl vom fi dezgropat. Cîmpul înalt în marginea căruia îl descoperisem în-
fioraţi îşi reluase înfăţişarea obişnuită, cu aceiaşi ciulini, cu aceleaşi ierburi aspre. Prietenul meu nu răspundea însă nedumeririi ce mă încremenise, ci părea netulburat, ca şi cum nimic nu l-ar fi surprins. Dădu un ocol larg ridică-turii de pămînt, oprindu-se din cînd în cînd şi privind sau ascultînd, şi se comporta în aşa fel de parcă ar fi fost singur.
Soarele se ridicase pe boltă, aproape alb. Marea se auzea cu vuiete prelungi de gong metalic. începusem să-mi pierd şirul gîndurilor şi nici nu băgai de seamă cînd prietenul meu dispăru. Zadarnic am alergat în toate părţile, strigîn-du-1 şi încercînd să-1 caut. O izbitură de uşă grea îmi veni în auz, dar nu puteam înţelege unde se va fi închis. După multe strădanii, o descoperii la o margine a micului platou, ascunsă de cîţiva tufari, şi bătui cu putere în lemnul ei vechi, brăzdat de fiare ruginite. Ecoul bătăilor mele se auzi undeva în adînc, dar uşa rămase închisă. Peste cîteva clipe simţii iar mirosul de ierburi arse, ameţitor şi greţos, care mă sili să mă îndepărtez.
Pînă tîrziu am rămas prin acele locuri, în speranţa că în cele din urmă prietenul mi se va întoarce. Seara pornii spre han abătut, urmărit de pustiul şi de uritul ce puneau stăpînire pe mine.
Hangiul n-a părut de loc surprins că mă vede singur — şi întrebîndu-1 dacă nu-1 întîlnise cumva pe prietenul meu, îmi răspunse că adineauri a urcat spre odaia noastră. Nu ştiu de ce ezitam să alerg pe scări în sus tocmai acum, cînd dădusem, în sfîrşit, de urma lui. Poate că purtarea ce-o avusese faţă de mine în ziua aceea îmi dădea un sentiment de jenă şi mă făcea să întîrzii.
După un timp, pornii. Am deschis uşa, intrînd în odaie. Luminile erau stinse. Lanterna se îndreptă de la sine spre patul unde dormea într-adevăr. Perna aibă purta umbra circulară în jurul capului pe jumătate ascuns sub pled. Tresării uşor la vederea aceleiaşi aureole negre. Dar ceea ce mă înfiora dc-a binelea era imaginea celui care dormea : privindu-1 cu luare-aminte, văzui un om mic de statură şi-mi dădui seama îndată că e pigmeul întîlnit pe drum în seara precedentă.
Scuturîndu-mă de zăpăceala care mă cuprinsese, mă repezii pe scări, să cer socoteală hangiului pentru această
74
75
batjocură neruşinată, dar nu-1 mai găsii jos la tejgheaua lui. L-am strigat prin curte, am cercetat celelalte încăperi ale parterului, l-am căutat pretutindeni — la fel de zadarnic. Hanul părea pustiu, părea mai mare, mai deşirat, ca o sperietoare de duhuri împlîntată la răspîntia unor timpuri întoarse, pe care nici un amurg nu le mai poate îndupleca. Părea scheletul unui alt han, de demult, dezgropat de falanga eoliană şi ridicat să întîmpine pelerinii nebuni şi fugarii.
N-am mai aşteptat dimineaţa, N-aveam de ce s-o mai aştept. Luai drumul întoarcerii, drumul vechi, părăsit, pe care venisem însoţindu-mi prietenul sortit să rămînă jertfă nevăzută pe marele altar scufundat. Am aruncat o ultimă privire spre locul din marginea mării unde dădusem de colţul zidului clădit din enorme lespezi de piatră. Prin întuneric văzui peste cîmp alergînd torţe aprinse şi auzii ropotul unui galop îndepărtat. Mi-am adus aminte de călăreţii din ţara de peste păduri, despre care auzisem în prima seară, şi mi-am urmat drumul.
Am găsit hanul şi vechiul drum părăsit sub pulberea albă ca oasele măcinate dc timp. Nu se schimbase nimic, şi îndată ce m-am aşezat la o masă — poate aceeaşi la care stătusem cîndva —, hangiul a venit, adueîndu-mi mincare şi povestindu-mi despre solitudinea aşezării lui şi despre drumul paraginii, bătut odinioară de mîndrii călăreţi de la miazănoapte :
...Sint ani dc cînd nici unul nu s-a mai arătat în zarea adormită şi stinsă. Singurătăţii nu mai are cine să-i pună hotar. Am deprins a lincezi intre toamne aurite de soarele sterp şi primăveri chinuitoare, pline de febra înşelătoare a celor sortite să nu aducă bucurie. Timpul nu ara aici decît înfăţişarea străvezie a urînUui...
îi recunoşteam glasul, barba roşcată şi răvăşită, înfăţişarea lui de om fără vârstă, fără ţară. îi recunoşteam pînă şi cuvintele, dar încetasem să-1 mai ascult. Ochii îmi stăteau pironiţi asupra lui, căci hangiul nu era decît prietenul meu, care mă privea străin, ca şi cînd m-ar fi văzut prima oară.
vi
Au trecut ani de atunci. Am trecut şi eu, mereu împotriva lor, şi am început să uit episodul trăit pe coasta singuratică şi trădătoare. O vreme mă urmăriseră oglinzile şi apele încremenite, în care încercam să surprind o umbră circulară deasupra creştetului meu, pînă cînd am înţeles că aureola neagră o porţi fără să ştii şi fără să ţi-o poţi vedea vreodată.
Amintirii celui ce-mi fusese prieten, îi închinam ceasuri mute, risipite prin viaţa mea asemenea seminţelor duse de vînt. Şi într-o zi, biruindu-mă o nostalgie haină, luai hotărirea de a revedea acele locuri.
76
ÎNCEŢOŞATUL ORFEU
„Pentru că din vinul aprinderii şi al curviei ei au băut toate neamurile, şi împăraţii pămîntu-lui cu ea au curvit..."
APOCALIPSUL SF. IOAN — 13, 3
1
Printre clădirile incolore ale oraşului, printre pereţii lor de un cenuşiu murdar care nu se deosebea de culoarea geamurilor prăfuite şi tulburi, pata albastră a bordelului ele pe ţărm părea o pensulă aruncată pe nisip de vi&mrziF-' grav beat, călător prin acele meleaguri. Zidită pe o temelie de piatră înaltă şi netencuită, plină de muşchi şi înnegrită de-a lungul anilor, casa era masivă şi avea forma unui patrulater neregulat întors spre mare, unde era şi intrarea cu trepte roase de paşi, cu fire de iederă agăţate de zidul albastru.
Jur împrejur, printre tufele de cătină şi ciulinii adormiţi, care se înmulţiseră sub pulpana generoasă a vîntului, se mai iveau ici-colo mănunchiuri de trandafiri şi de liliac, firave, stoarse de vlagă, secătuite de nisip şi de pietre. Acolo, noaptea dormeau păsări mari şi copii vagabonzi. Ochi aprinşi, otrăviţi de lună, licăreau printre frunze şi spini, strigăte răzleţe izbucneau în întuneric, şi umbre se strecurau, alungite pe plajă pînă la marginea înspumată a mării.
îmi plăcea adeseori să mă abat pe acolo, mai ales cînd ploua noaptea, şi marea era agitată. Treceam pe ţărm ocolind de departe casa. Stăteam privind ferestrele, fiecare luminată altfel. Unele aveau lumină puternică, altele abia lăsau să se strecoare o rază roşiatică sau verzuie, portocalie sau violetă, şi clipeau în beznă, pînă cînd se stingeau cu totul.
Eram singur, n-aveam prieteni, şi hoinărelile nocturne îmi făceau bine, Dacă mă gîndesc bine, cei mai mulţi dintre
81
6
locuitorii oraşului n-aveau prieteni, dar aproape nici unul dintre ei nu ieşea din casă decît rareori, şi îndeosebi pe ţărm noaptea nu se plimba nimeni.
Multă vreme, clădirea albastră a bordelului mă ţinu la distanţă, mai ales că în oraş nu se vorbea şi toţi păstrau o tăcere inexplicabilă în această privinţă. Vedeam uneori in-trînd pe cîte cineva, alteori zăream la geamuri siluete abia conturate sau mi se părea că aud glasuri, plînsete, şoapte. Nu ştiu de ce, mă gîndeam cu tristeţe că va veni totuşi ziua cînd voi bate şi eu în uşa greoaie de lemn şi voi aştepta să mi se deschidă şi voi pătrunde în incinta casei albastre ameţit de imagini nemaivăzute şi de propria mea viaţă întoarsă, apăsătoare şi obsesivă. Şi nici o sirenă nu se va mai găsi să pună capăt sumbrului joc şi să vestească moartea prin cîntec, singura la care mă simţeam condamnat.
ii
Plimbările mele se prelungeau tot mai mult. Ajunsesem să mă culc după miezul nopţii, cînd stelele păleau, şi ursa cădea răsturnată în mare. La un asemenea ceas, fiind o dată pe ţărm, nu departe de casa zugrăvită în albastru, am văzut o navă apropiindu-se din larg şi oprindu-se. După cî-tăva vreme se desprinse o barcă mare, cu mai multe rîn-duri de vîsle şi cu felinare multicolore, pornind spre ţărm. îndată ce ajunse şi vîslaşii o traseră pe nisip, coborîră din barcă patru bărbaţi înalţi, cu coifuri ascuţite şi bărbi nep're tunse scurt, cu mantii lungi prinse pe umeri în paftale strălucitoare.
îi urmăream ascuns printre tufişurile ce înconjurau casa spre care i-am văzut grăbind, în timp ce barca pleca,
Inpoindu-se la vas. Unul dintre ei bătu cu putere în uşă. Cineva le deschise, şi cei patru bărbaţi intrară. în larg, nava plecase, dispărînd la orizont.
Bălăriile şi tufarii din preajma bordelului se animară deodată. Chiar de lîngă mine ţîşniră doi copilandri în zdrenţe, pierzîndu-se prin verdeaţă. Ferestrele casei orbiră scufundate în beznă, dar dinlăuntru se auzi o muzică sfîşietoare şi nostalgică, plină de armonii ciudate, în care glasurile şi corzile se împleteau îngînîndu-se. Niciodată pînă la venirea acestor străini nu mai auzisem revărsîn-du-se o asemenea muzică din casa albastră — deşi petrecusem destule ore în preajma ei — şi niciodată n-o văzusem stingîndu-şi toate luminile. Era limpede că în viaţa bordelului intervenise ceva.
Aşa îmi spuneam, cînd, deodată, uşa se deschise, şi o femeie năvăli, luînd-o la goană spre mare. I-am zărit făptura şi am pornit alergînd în calea ei, dar în acelaşi timp în prag se ivi o bătrîna, care o chemă înapoi, strigînd şi proferînd tot felul de ameninţări absurde. Ca la un semn, ieşiră din tufişuri o puzderie de copii, aţinînd calea femeii care fugea. Se produse o învălmăşeală, şi cînd am ajuns am văzut-o doborîtă la pămînt şi imobilizată de ceata vagabonzilor, care tăbărîseră asupra ei. Era goală, şi la amîndouă mîinile purta brăţări enorme cu brelocuri, pe care unul dintre copii, apropiindu-le şi prinzîndu-le printr-un cîrlig, le prefăcu în cătuşe.
M-am repezit între ei, încercînd s-o eliberez, dar în mîinile cîtorva mai mari sclipiră cuţite lungi, şi întreaga ceată începu să mîrîie ca o haită de buldogi. Cum n-aveam nici o armă asupra mea, am fost silit să mă retrag, iar femeia, aruncîndu-mi o privire de spaimă amestecată cu uimire feroce, se ridică, pornind înapoi spre bordel, împinsă de copiii murdari, zdrenţăroşi, dezgustători.
Am făcut cîţiva paşi, apropiindu-mă de casă. Bătrîna din prag rînjea mulţumită, şi după ce-şi înfipse gheara in părul femeii, trăgînd-o înlăuntru, se întoarse şi le aruncă nemernicilor un pumn de monede.
83
8*
Era tirziu. Pornii .spre casă descumpănit de tot ceea ce-mi fusese dat să văd şi mi se păru că unul dintre copii mă urmăreşte. Nu mi-am putut da seama bine, pentru că se ţinea atît de departe, încît distingeam doar o formă labilă, ezitantă, înşelătoare proiectindu-se pe uliţele livide, prin negrul tot mai decolorat al nopţii.
iii
Cîteva seri în şir după neplăcuta întimplare am evitat să mă mai plimb pe ţărm prin dreptul bordelului. Chipul femeii şi privirea ei continuară să mă urmărească însă. şi adesea mă surprindeam gîndindu-mă la soarta ei şi ima-gînîndu-mi felurite moduri dc a o salva, deopotrivă de irealizabile.
îmi luasem obiceiul să hoinăresc prin alte părţi, unde marea era singură, fără oraş, fără urme de paşi pe nisip, fără^ umbre nocturne, şi toţi sfinţii din calendarele virilului îmi povesteau frinturi dintr-o hagiografie visată. Dar pretutindenea înainte de amurg, jocul delfinilor, pîntecele lor albe răsturnate, întoarse spre cer, îmi reaminteau trupul gol al femeii aceleia şi scena la care, fără voie, fusesem martor. Şi de fiecare dată mă invada o tristeţe nelămurită, de care nu puteam scăpa multă vreme.
Se pare că nici bătrîna patroană nu mă uitase, căci într-o noapte, privind cu totul din întimplare pe geam, înainte de a mă culca, am văzut-o trecînd prin faţa casei'mele si iscodindu-mă eu ochii ei rotunzi, ea de cîine. Tocmai rînd eram gata să mă îmbrac, repeziudu-mă după ea bucu» r"? că-mi căzuse în mină. doi poliţai se apropiară salu-tind-o foarte ceremonios şi porniră s-o conducă, plini de
un respect nemăsurat. Am renunţat să mai ies, dindu-mi seama că era inutil.
Aveam chiar impresia că ticăloasa voise să-şi bată joc de mine în acest fel, fapt ce mi se confirmă a doua zi dimineaţă, cînd am găsit, strecurat pe sub uşă, un plic, in care era o fotografie oribilă, reprezentînd-o pe femeia ce încercase să fugă, surprinsă într-o atitudine umilitoare şi obscenă cu unul dintre bărbaţii veniţi de pe mare. Poate că mi-o adusese bătrîna însăşi sau trimisese pe vreunul dintre copii. Oricum, batjocura întrecea măsura şi îmi era cu atît mai greu s-o suport, cu cît înţelegeam că bordelul avea o pondere nebănuită în viaţa oraşului, iar patroana lui era omul cel mai temut şi mai influent.
Totuşi, mi izbutii să mă resemnez. Tristeţea am lepădat-o în mare. în locul ei am lăsat să-mi pătrundă în suflet înverşunarea şi ura. Schimbarea mea şi gîndul neînduplecat nu făcură decît să sporească şicanele şi duşmănia, într-o zi am observat că nici vecinii nu mă mai salută, ca de obicei, ci mă privesc indiferent sau trec pe lîngă mine fâcîndu-se că nu m-au. văzut. Ştiam că n-am cui să mă destăinui şi n-am cu cine mă sfătui, că sînt singur într-un oraş cenuşiu, unde numai albastrul cu care erau zugrăviţi pereţii bordelului aducea o notă de veselie. Dar îmi fusese hărăzit încă mult zbucium, şi aripile de condor desfăcute deasupra mea în chip de simbol şi de arme numai de mine văzute, mai aveau puterea de a nu cădea frînte.
Nemaiputînd răbda starea de încordare şi incert itudinea in care mă găseam de la o vreme, hotărîi să-mi reiau plimbările obişnuite şi să mă las în voia întîmplărilor. în prima seară am pornit spre bordel, avînd grijă să mă strecor cît se poate de nevăzut. Am ajuns la ţărm dc cealaltă parte şi am văzut geamurile iluminate fiecare altfel, ca întotdeauna. Cum stăteam privind în zare, se ivi iarăşi corabia, se desprinse aceeaşi barcă, apropiindu-se de coastă, şi uşa bordelului se deschise, lăsînd să iasă cei patru bărbaţi cu mantii şi coifuri. Porniră spre mare, săriră în barcă, şi în curînd noaptea Înghiţea deopotrivă făpturile lor şi nava ce-i adusese.
84
85
IV
Un sentiment de uşurare mă adia. Simţeam puteri sporite ; nu bănuiam că mă aşteaptă cea mai dureroasă înfrîn-gere. Cînd, la înapoiere, după ce umblasem pînă departe pe ţărm, am trecut pe lîngă tufişurile şi bălăriile din jurul clădirii, nu se simţea nici o mişcare. Ascunşi printre frunze, copiii dormeau pe nisip. Somnul le era atît de greu, încît nici chiar împiedicîndu-mă de unul dintre ei n-am izbutit să-1 trezesc. Aveau feţele schimonosite şi galbene în lumina vagă a lunii, abia intrată în cel de-al patrulea pătrar, şi zăceau încremeniţi în zdrenţele lor deplorabile, is-cind un luciu aidoma lemnelor putrede risipite în păduri. I-aş fi crezut morţi daca n-ar fi început deodată să plîngâ şi să se vaiete în somn, speriind cîteva păsări mari care-şi luară zborul dintre tufişuri, trecînd atît de aproape încît mă atinseră cu aripile.
Am înaintat spre casa de care mă mai despărţeau doar cîteva zeci de paşi.
Pe măsură ce mă apropiam, mi se înfăţişa mult mai mare decît o crezusem întotdeauna. Geamurile se adînceau în pereţii masivi, treptele îşi arătau relieful greoi, uşa înaltă şi neagră se vedea prinsă în balamale puternice de fier, acuzind şi mai mult aspectul de castel vechi, reclădit din generaţie în generaţie, decăzut dintr-o măreţie pe care nimenea nu se mai simţea în stare să şi-o aducă aminte.
Mă opream la fiecare pas, absorbit de imaginea casei. Copiii îşi încetaseră urletele, şi tăcerea coborîse iar. Zidurile se înălţau şi creşteau, colţurile, mai proeminente, păstrau ceva din urmele contraforturilor căzute, după cum în haita de copii vagabonzi sufereau reminiscenţele umilite ale gărzilor, şi în mine agoniza simbolul cine ştie cărei bande de corsari cutezători care asaltaseră pe timpuri bănuitul castel.
O ruşine insuportabilă mă apăsa, şi cînd ajunsei la trepte n-am mai avut puterea să le urc. Parcă uitasem dintr-o dată şi chipul femeii văzute atunci noaptea, cînd
încercase să fugă, şi ticăloşia bătrînei ce mă urmărise cu şicanele ei, şi toate cele ce-mi hrăniseră înverşunarea. M-aş fi culcat şi eu, amestecîndu-mă cu bălăriile, cu tu-farii şi cu trupurile vagabonzilor, în noaptea letargică şi cotropitoare.
Dar uşa se auzi scîrţîind lung şi se deschise. Patroana apăru în prag. Coborî treptele şi, luîndu-mă de braţ, mă tîrî înlăuntru, bolborosind ceva ce semăna a văicăreală de milog şi a penitenţă. Eram atît de turmentat, încît n-am înţeles nimic din vorbăria ei, dar îi eram recunoscător că pusese capăt stării de neputinţă şi prăbuşire din care singur nu m-aş fi putut smulge.
Am intrat cu paşi mecanici într-o încăpere boltită, un fel de sală lungă, luminată de sfeşnice, am trecut printre portretele afumate, atîrnate pe pereţi de amîndouă părţile, din care mă priveau chipuri şterse de arhonţi bizantini sufocaţi de o costumaţie debordantă, chipuri de marchizi, de principi răsăriteni şi de cavaleri înzăoaţi. Defilai prin galeria acestei genealogii înstrăinate, fără să bag de seamă că bătrîna nu mai era lîngă mine ; abia ajuns la capătul sălii, am observat că dispăruse.
In faţa mea era o draperie de brocart ros şi murdar, îndărătul căreia se auzeau şoapte. Am dat-o în lături şi am văzut o firidă unde, pe un pat acoperit cu piei de cal păroase şi lucii, o femeie se străduia să facă dragoste cu unul dintre copiii vagabonzi. Şi nu era decît aceeaşi femeie pe care o căutasem atîta timp, gîndindu-mă la ea zile şi nopţi de-a rîndul.
L-am înşfăcat pe băiat de părul crescut şi netuns şi l-am îmbrîncit cu atîta putere, încît s-a rostogolit pe duşumeaua sălii, dar femeia a sărit la mine, ţipînd, şi apoi, dîndu-mă într-o parte, s-a repezit să-1 ridice, aducîndu-1 iar lîngă ea. Fără nici o ruşine, a reînceput jocul, iar eu, scîrbit şi tulburat, m-am retras, lăsînd draperia să cadă, acoperind dezgustătoarea şi sordida scenă.
Tocmai atunci, revenită lîngă mine, bătrîna patroană mă îmbia cu glas mieros să beau un pahar şi, deschizînd o uşă neobservată, mă împinse într-o cameră plină de fum, de femei goale şi de bătrîni decrepiţi care le ţineau pe genunchi. Am băut licoarea stupidă pe care mi-a întins-o
86
87
şi m-am rostogolit şi eu laolaltă cu toate acele cadavre care viermuiau în lumina tremurată a cîtorva luminări. înainte de a fi ameţit, auzeam rîsul chicotit şi batcojoritor al bătrînei.
V
Dimineaţă m-am trezit într-o odaie mică, întins alături de femeia pe urmele căreia umblasem. Simţurile mele mai păstrau încă ecoul îndelungatelor voluptăţi, şi formele ei albastre îmi cutreierau ochii ; aşadar, ea îmi ţinuse tovărăşie toată noaptea. Amintiri şi senzaţii confuze se învălmăşeau în mine şi nu reuşeam să reconstitui aproape nimic din cele ce se petrecuseră. Dormea. M-am ridicatei am plecat încet, ca să revin seara şi să reparcurg umilitorul itinerar.
Dar a doua zi dimineaţă n-am găsit-o lîngă mine. Eram cu alta. Şi astfel, zi de zi mă deşteptam lîngă alte şi alte femei, din ce în ce mai şterse, mai urîte, mai bătrîne. însă paşii mă duceau fără voie spre casa albastră de pe ţărm în care mi se amestecară vîrstele, gîndurile şi umbrele. Mi se părea că sînt blestemat să suport, trăindu-le, toate ordu-rile unor biografii străine, ale unor existenţe exilate din timpuri, ca să se purifice trecînd prin filtrul propriei mele vieţi.
Mă obişnuisem treptat cu ambianţa acelor nopţi : copiii în zdrenţe, femeile goale, bătrînii cu chipurile lor extatice, uneori sfîşiate de rictusuri, alteori jalnice, cu obrajii căzuţi, cu pielea atîrnînd în cute pergamentoase împrejurul ochilor. Larve dezgustătoare, incapabile să treacă pragul constituirii biologice ; şi totuşi, eram cu ei, curgeam laolaltă cu ei spre aceeaşi deltă incertă unde aluviunile se depun şi se devorează încet, iar apele lîncezesc şi pătrund moarte în mare.
88
în oraş devenisem un om respectabil, pretutindeni salutat obsecvios j_gg_măsur.ă_ ce mi-o acordam din ce în ce mai puţin eu însumi, semenii meTse întreceau să-mi acorde stima lor. Tot mai rare îmi erau clipele cînd încercam să mă reîntorc la singurătatea mea părăsită şi cugetam la o evadare. O dată, într-un asemenea interludiu ce se întîm-plase să fie noaptea, tîrziu, aproape de revărsatul zorilor, cum mă trezisem înainte de ceasurile obişnuite, m-am ridicat clin patul unde zăcusem alături de o bătrîna adormită cu un rînjet lubric pe faţă şi, stingînd luminarea care agoniza, am împins încet uşa, strecurîndu-mă din încăpere. în semiobscuritatea odăilor prin care treceam, întrezăream cupluri nedesluşite dormind. Am reuşit să ajung în sala lungă plină de portrete vechi. Era pustie, iar după draperia din fund, patul acoperit de piei de cal se zărea gol.
Ca întotdeauna în momentele de trezie, cînd îmi recăpătăm stăpînirea de sine, gîndul îmi era la femeia pe urmele căreia venisem acolo. Prin uşa întredeschisă privii afară, şi văzînd că fauna vagabonzilor era liniştită am ieşit cu paşi uşori, pornind spre mare. O siluetă se desluşea pe ţărm, şi apropiindu-mă o recunoscui pe femeia al cărei dor mă adusese în casa cu zugrăveală albastră.
Văzîndu-mă, în sfîrşit, singur cu ea, am întrebat-o de ce nu fuge acum, cînd e liberă, aşa cum încercase în noaptea aceea. Am implorat-o să vină cu mine, să fugim amîn-doi din captivitatea patroanei, să evadăm pentru totdeauna din albia nopţilor ticăloase care ne înlănţuie.
Taci ! îmi strigă. Uite-i, nu-i vezi cuvi vin ? Nu-i vezi cum ne înconjoară, nu-i auzi mîrîind, gata să ne sfîşle ?
Ochii i se umplură de spaimă şi de uimire şi ardeau ca atunci cînd era doborîtă.
Mă uitai spre bălării. Din toate ungherele se ridicau zdrenţăroşii, apropiindu-se ameninţători, mulţi, mai mulţi ca oricînd, mai agresivi, mai fanatici, mai negri. Cînd mi-am întors capul spre mare, corabia se ivise ca din pămînt şi stătea oprită în larg, iar barca luminată de felinare multicolore pornea către ţărm.
Plecai grăbit spre casă, în timp ce femeia se îndepărta, inapoindu-se la bordel, urmărită de haita copiilor.
89
I
VI
Nu mai ştiu cînd plecară iarăşi cei patru bărbaţi cu bărbi tunse scurt şi cu coifuri.
Poate că n-au mai plecat, sau poate — cine ştie ? — vor fi venind şi vor fi plecînd mereu, aşa cum îi văzusem în nopţile care inauguraseră umilitoarea mea aventură.
Senzaţia de silă vine şi pleacă şi ea, duh migrator supus unor legi pe care cugetul meu nu se mai simte în stare să le stăpînească. Uneori sînt cu mine, eliberat de lumea căreia pe negîndite i-am devenit prizonier, sînt cu ochii deschişi, cu pupilele lărgite şi mistuite de adevărurile ce se dezvăluie celor capabili să treacă suferinţele în cristale de gheată.
Dar prea adesea mă trezesc iarăşi copleşit de nopţile fetide ce m-au cucerit — şi toate ororile se ridică în faţă, tiranice columne ale pierzaniei, printre care trec în neştire spre orizontul meu prăbuşit. Atunci îmi reiau existenţa din casa zugrăvită în albastru. Poate că sînt acolo mereu. Poate că n-am părăsit-o niciodată.
ECHINOXUL NEBUNILOR
„Tftou art like a pilgrim, which abroad hath done Treason..."
JOHN DONNE : DTVTNE POEMS
i
începuseră furtunile. Septembrie trecuse de jumătate, şi cerul continua să rămînă mai mult senin. Ziua, goniţi de vînt, norii alburii erau un amestec de cai şi lupi, cerbi şi lupi, tauri şi lupi, avalanşă ce dispărea însîngerată spre scară, iar noaptea bolta se limpezea neagră şi acelaşi vînt îşi multiplica nestingherit ecourile în golul dintre valuri şi stele. Marea avea un delir sec. Oraşul amuţise sub invazia rafalelor care măturau străzile pustii, băteau ameninţător în obloanele închise, zgîriau acoperişurile de tablă cu ghearele lor, sugrumau felinarele.
Trecătorii erau rari, grăbiţi, încovoiaţi de spate şi îi vedeai strecurîndu-se pe lîngă ziduri, ferindu-şi ochii de virtejurile nisipului zburător care şuiera prin aer, şi dispă-rînd în curţile ascunse ori în clădiri joase şi lungi. Uşor înclinate spre mare, largi, drepte, străzile păreau manejuri pentru hergheliile nevăzute, cărora numai coamele verzui li se zăreau din cînd în cînd, departe, dincolo de nisipul ţărmului, unde valuri înalte se prăbuşeau, risipind mii de aripi albe.
Printre vuietul şi răbufnirile vîntul ui, din timp în timp se auzeau strigăte izbucnind în plină zi, de undeva dinspre chei, ca nişte chemări nearticulate. Aşadar, au apărut, îmi zisesem. Trebuie să-i cunosc, să-i văd, să dau de urma lor înainte de sosirea străinului menit să se furişeze neştiut în oraş, pierzîndu-se printre locuitori şi rămînînd pînă cînd
93
va izbuti să-1 descopere şi să-1 ucidă pe cel mai mare dintre fraţii săi, pe care nu-1 văzuse niciodată.
Fusesem înştiinţat printr-o scrisoare de venirea lui. Cel ce-mi scria era un fost servitor al casei unde copilărisem, un bătrîn de care însă nu reuşeam să-mi amintesc, după cum nici casa nu ştiam în ce parte se va fi aflat. Casele prin care crescusem erau multe, şi zidurile lor rînd pe rînd le-am auzit prăbuşindu-se mai tîrziu ; le-am visat negre sub ochiul mort al lunii, pietre arse şi măcinate, spre bucuria şerpilor şi a glicinei sălbatice.
Care să fi fost bătrânul servitor şi de unde-mi venea insolitul mesaj ? Derutată, memoria rămînea captiva unui imens osuar, a unui labirint plin de cranii odihnite pe tibii încrucişate, asemenea cîinilor care dorm cu capul pe labele dinainte. Toţi erau morţi, toţi trebuia să fi murit ele mult, toţi rătăceau de-a valma într-o ţară în care poate că numai mie-mi fusese scris să nu mă mai pot întoarce.
Şi iată că în scrisoarea lui, servitorul de altădată îmi vorbea despre fraţii necunoscuţi unii altora, despre cel ce urma să vină de undeva de departe ca să împlinească ritualul răzbunării, în oraşul unde mă crezusem totdeauna dispărut, îmi vorbea despre vremea echinoxului de toamnă, despre furtuni şi despre strigătul celor ce se vor chema, cunoseîndu-se întîia oară înainte de venirea străinului, fraţi de la aceeaşi mamă. Ei trebuiau să-1 afle şi să-1 apere pe întîiul născut dintre fraţi, împotriva morţii ce-i fusese jurată de fraţii vitregi.
Dar cine erau şi de ce-mi scria mie, tulburîndu-mi singurătatea ? Şi de unde va fi aflat că trăiesc în acel oraş ? La început nu luasem în seamă scrisoarea, însă timpul echinoxului se apropiase o dată cu furtunile cele de obicei, şi strigătele ce se auzeau prin vînt, după amiaza, pe străzile goale mă făcură să înţeleg că toate erau pline de adevăr. Fără să ştiu de ce, m-am simţit părtaş la întîmplările care se pregăteau şi am ieşit în căutarea necunoscuţilor.
ii
Vîntul creştea mereu. începusem a vedea capete despletite şi dinţi roşcaţi. Lipindu-mă de case, înaintam spre ţărm, mai oprindu-mă să ascult strigătele nebune, amestecate cu urletele furtunii. Era limpede că veneau dinspre cheiul spre care dădeau toate străzile. Veneau dinspre mare. Mergeam şi eu într-acolo, cu gulerul ridicat, ascun-zîndu-mi faţa de tăişul nisipului.
Ajuns pe chei, mi-am aruncat privirea pînă la capătul portului, dar îmi era aproape cu neputinţă să văd ceva, căci întregul văzduh se înceţoşase de virtejurile ridicate de pe plajă. Totuşi, uneori mi se părea că întrevăd o făptură îmbrăcată în alb, ivindu-se şi iarăşi pierind învăluită de pulbere. Am strigat şi parcă mi-ar fi răspuns, apoi îndată alte strigăte se auziră din ce în ce mai departe, ca o înlănţuire de ecouri.
Pornii înspre făptura zărită prin nisipul solar, dar în curînd am observat că omul merge şi el înainte. Grăbind pasul şi apropiindu-mă, am văzut dincolo de el o altă siluetă, şi ceva mai departe o alta. Par a fi trei, mă gîndii. Peste cîteva zile, unul va fi poate fără suflare.
Cînd i-am ajuns, se adunaseră. Toţi purtau haine albe şi semănau între ei. Zadarnic încercai să-1 identific pe cel mai în vîrstă ; nici unul nu părea mai bătrîn decît ceilalţi. Stăteau aşezaţi pe lespezile de piatră ale cheiului şi mă priveau fix, cu ochii lor ciudat de mari şi fără culoare, iar vîntul, mişcîndu~le pletele şi fluturîndu-le violent, le dădea aerul unor meduze mitologice.
Mutismul şi stupoarea reciprocă au durat cîteva clipe, şi apoi, intrînd în vorbă, încercai să le sugerez neliniştea mea în legătură cu scrisoarea primită şi cu toate cele ce aveau să se întîmple în aceste zile din preajma echinoxului. Drept răspuns, îşi luară chitarele, pe care le ţineau la spate, şi sărind în picioare începură să cînte o melodie cu ritm îndrăcit, scoţînd din cînd în cînd strigăte asemănătoare celor auzite de mine înainte. Cîntau scuturîndu-şi trupurile şi capetele cu coame răvăşite de vînt, iar melodia îmi părea
94
95
lot mai frumoasă, în ciuda nedumeririi şi revoltei ce punea stăpînire pe mine. Ridicau chitareie-n sus, făceau piruete, se indoiau, se fri.ig.eau, ritmîndu-şi cîntecul cu mişcări elastice —zvelţi, înalţi, mlădoşi, ca nişte enormi greieri albi, înnebuniţi dc furtună şi de soare.
Uimirea triumfă in cele din urmă asupra mea şi îmi paraliza toate gînuurile, toate pornirile. Uitasem scrisoarea, uitasem bănuielile şi presupunerile mele anterioare, uitasem şi de străinul ce trebuia să sosească. Mi se părea că sînt undeva aiurea şi că oraşul în care trăiam de atîta vreme e o localitate bizară, necunoscută, descoperită dintr-o dată pe un drum generos şi secret. Pînă şi furtuna dezlănţuită căpătase accente de orgă electronică, acompaniind cîntecul celor trei oameni în alb. care se cepăitau încet, în ritmul muzicii lor, lăsîndu-mă singur, încremenit pe cheiul pustiu.
HI
Abia ajungind acasă, m-am trezit. în vijelioasa inserare cu boi jertfiţi pe altare cereşti şi cu aripi sumbre crucificate în vînt, priveam, rezemat de pervazul ferestrei, strada care ducea spre port, încereînd să alung din memorie melodia cîntăreţilor cu chitare. Nu ştiu de ce mă străduiam s-o alung şi-mi aplecam capul de parcă furtuna ar fi putut să-mi spele din memorie acea melodic frumoasă şi deşănţată. Departe în josul străzii apărură trei forme omeneşti, apropiindu-se de casa mea. Veneau încet, cu paşi şovăitori. M-am retras puţin, atît cit îmi era necesar să-i urmăresc neobservat de ei. Nu-mi aprinsesem lumina. Vîntul zguduia cu putere fereastra — vîntul amestecat cu bezna coborîtă pe nesimţite.
96
Cei trei ;.junseră în dreptul meu, priviră geamul deschis, încăperea întunecată. Apoi îşi scoaseră pălăriile mari şi se aşezară pe piatra caldarîmului, înf ăşurîndu-se cu pelerinele lor negre. Aveau chipuri alungite şi păreau obosiţi ca după o îndelungată şi grea călătorie. Eram sigur că nu-i văzusem niciodată şi că veniseră de undeva de departe, cu toate că nu le distingeam decît vag trăsăturile ; atît cît să-mi dau seama că seamănă toţi între ei.
Fraţii, mi-am zis. Ei trebuie să fie cei despre cax-e îmi pomenea scrisoarea bătrînului servitor. Dar îndată ce începură să vorbească, bănuielile mele se risipiră din nou, mă simţeam iarăşi străin şi aceeaşi nedumerire punea stăpînire pe mine. Vorbeau într-o limbă pe care o învăţasem in copilărie, cîndva, şi n-o mai auzisem demult, o limbă moartă, o limbă a secolelor legendare, intrate în ceaţă.
Am înţeles că sînt actori ambulanţi şi că vor încerca să reprezinte o tragedie în oraş, undeva pe chei, în aer liber, în furtună, în gol. Va fi o tragedie despre fiul tînăr al unui rege, care şi-a ucis mama, despre o răzbunare moştenită din neam în neam între fraţi, o răzbunare neîmplinită, ce străbate prin timp ca o flacără otrăvită şi sacră, alimentată de vestale necunoscute.
îi auzeam rostind blesteme pe seama unui popor ce locuia ţara vitregă unde strămoşii lor luptaseră zadarnic să întemeieze aşezări durabile şi muriseră rătăciţi în păduri, îngheţaţi pe ţărmuri neprimitoare şi aspre, înecaţi în valurile posomorite ale unui fluviu mare, stăpînit de păstori ciudaţi şi de războinici cu înfăţişare hirsută, care săgetau din goana cailor lor sălbatici şi păroşi sau din luntrile cioplite în trunchiuri de arbori.
Multe din cuvintele lor îmi rămîneau neînţelese, le uitasem sensul, sau poate nu-1 ştiusem niciodată. Am tresărit doar cînd au pomenit numele meu. Ceea ce m-a făcut să mă înfior era faptul că rostiseră numele meu cel neştiut de nimenea în oraş, numele adevărat, pe care-1 purtaseră înaintaşii mei. Eu însumi îl uitasem demult, de cînd, sub zodia impusă de răspîntia marilor cicluri ce se încrucişau în biografia mea, mă lepădasem de tot ce putea să-mi aducă aminte de mine. De unde să-1 fi ştiut ei ? Chipurile lor lungi şi istovite, ţara glorioasă şi moartă din
97
^ — Svi ieri II, Pro
care veneau, cuvintele neînţelese, frînturi de tradiţie dis-parentă sau poate dispărută, rămasă doar în relicve de piatră — toate mă îndepărtară din nou de scrisoarea primită.
Cînd se ridicară să plece, am aşteptat o clipă şi m-am luat după ei, dar nu i-am putut urmări, căci ajungînd la prima răscruce se despărţiră, pornind fiecare în altă direcţie.
IV
Noaptea echinoxului se apropia. Nu mai rămăseseră decît două zile. Furtuna bîntuia mereu, şi oraşul era tot mai inert. Părea insensibil la zguduirile vîntului, ascuns în sine, tăcut ca o uriaşă îngrămădire de pietre.
Am recitit scrisoarea bătrînului servitor şi mi-am reamintit de străinul ce avea să sosească în oraş, dar nu-mi dădeam seama cum ar fi putut veni cînd marea era atît de agitată, încît nici o navă nu s-ar fi avîntat. Iar stepa din miazănoapte era vadul urîtului şi al spaimei ; vegetaţia ei răvăşită de vînt lua înfăţişarea unei armate barbare cu lănci şi cu săgeţi care şuierau, cu piei de animale, cu ochi pustii şi cu tăişuri însîngerate. Numai nebunii şi fiarele s-ar fi încumetat s-o înfrunte.
Şi totuşi, trebuia să vină. Eram încredinţat că va veni, pentru că aveam o presimţire din acelea care nu înşală. Un singur lucru nu-mi trecuse prin minte, şi anume că străinul se afla de mult în oraş.
In zilele următoare nu i-am mai întîlnit nici pe cei trei cîntăreţi, nici pe actorii ambulanţi care stătuseră odihnindu-se sub fereastra mea. O stare de exaltare mă cuprinsese, alternînd cu ceasuri de neagră melancolie. Nu
98
mai eram stăpîn pe mine şi mă surprindeam făcînd gesturi bizare, inexplicabile, vorbind singur, rostind nume de necunoscuţi, recitind fragmente de vechi şi uitate poeme.
Mi se părea mereu că am înviat dintr-o moarte pe care demult, cu secole în urmă, o cîntaseră barzi rătăcitori şi că port în mine sufletul mare şi nemîngîiat al unor neamuri trecute unul în altul, metamorfozate în succesiunea anilor şi în ritmul capricios al unor cicluri încheiate întotdeauna înainte de timp. Identitatea mi se pierdea risipită în mii, în sute de mii de oameni, îmi apăreau amintirile unor '• fapte pe care nu le trăisem niciodată, ale unor ţinuturi ce
nu mai erau ale mele, şi toate se învălmăşeau în mine, tulburîndu-mă, traumatizîndu-mi spiritul şi desfigurîndu-1.
Aşa m-a găsit după-amiaza echinoxului.
Am ieşit pe chei în furtună, şi cum m-am ivit, cei trei actori, făcînd o mare plecăciune, începură să joace tragedia lor. De la primele replici mi-am dat seama că o cunosc, că o ştiu pe dinafară, că am jucat-o eu însumi cîndva. Şi îndată, apropiindu-mă de ei, am luat asupra
|. mea rolul celui de-al patrulea personaj, care lipsea. Din
cauza vîntului şi a vuietului mării, replicile erau strigăte puternice, şi în curînd alte strigăte le răspunseră de undeva. Apoi năvăliră cei trei cîntăreţi cu chitarele, repe-zindu-se asupra noastră, şi se născu o încurcătură îngrozitoare. Actorii o luară la goană, urmăriţi de ceilalţi, după care alergam eu. Era o sarabandă nebună, un dans de trupuri încordate, ce se adunau, se încleştau şi se desfă-
' ceau iar, durînd pînă spre seară, cînd am văzut deodată
cum unul dintre actori, despărţindu-se de ceilalţi, aleargă spre mine. Dar cei ce fugeau urmăriţi de cîntăreţi erau tot trei. Din goană am înţeles că acesta trebuie să fie străinul venit să-şi îndeplinească răzbunarea şi că primul
* născut dintre fraţii vrăjmaşi sînt eu.
' O luptă desperată se încinse, o îngrămădire de oameni
• încăieraţi, căci se năpustiseră  cu  toţii, amestecîndu-se ' laolaltă. Nu ştiu cît va fi durat încăierarea. M-am pomenit culcat pe chei, ameţit, plin de sînge. Nu eram decît uşor rănit la cap şi, ridicîndu-mă pornii spre casă. Prin întuneric, vîntul mistuia undeva cîntecul îndrăcit al celor
1 trei cîntăreţi cu coame lungi şi răvăşite.
99
7*
v
Febra acelui echinox a trecut. Au venit zilele calme, pline de adîncul albastru al toamnei şi de umbre galbene tremurînd în văzduh ca nişte fantome diurne. Brume aurite patinau posomoritul oraş. dîndu-i o nobleţă trecătoare şi iluzorie.
Pe o uliţă lăturalnică am întîlnit într-o zi trei oameni îmbrăcaţi în salopete murdare, purtînd pe umeri lopeţi şi tîrnăcoape, mergînd încet ; feţele inexpresive, şterse, părul ţepos şi tuns scurt abia mi-au îngăduit să-i recunosc. Erau cîntăreţii. Au trecut pe lingă mine fără să-mi arunce o singură privire. Tăcuţi, cu ochii în pă-mînt, impasibili, luaseră înfăţişarea obişnuită a tuturor locuitorilor oraşului, şi de atunci nu i-am mai văzut, ori poate n-am mai fost în stare să-i recunosc niciodată.
Actorii dispăruseră şi ei. Fuseseră văzuţi urcînd pe puntea unei nave şi luînd calea ţării lor, peste care timpul îşi lăsase pleoapa lui mare. Plecaseră trei. Unul dintre ei rămăsese pesemne ascuns în oraş. Rămăsese desigur cu gîndul la răzbunarea care-i era singurul rost în viaţă. Prezenţa lui nu-mi dădea însă nelinişti : mă gîndeam la îndelungul şir al înaintaşilor mei, asupra cărora planase aceeaşi mînă ameninţătoare a celor ce le juraseră moartea, şi îmi spuneam că dacă tocmai mie îmi va fi dat să plătesc o duşmănie moştenită prin singe, măcar pentru urmaşi va veni o vreme de linişte.
lntr-o după-amiază, plimbîndu-mă pe plaja din afara oraşului, priveam cîteva bărci de pescari apropiindu-se de ţărm. Aduceau năvoadele. Cînd le-au tras pe nisip şi le-au scuturat, o dată cu grămezile argintii de peşti a ieşit la iveală cadavrul unui bărbat înfăşurat într-o pelerină bogată. Ochii mi s-au fixat, larg deschişi, asupra chipului său, pe care se descompuneau trăsături ce se-mănaseră cu ale mele.
Pescarii se închinară spre răsărit şi ridicîndu-1 îl aşezară într-o barcă, pornind să-1 ducă spre somnul migrator din care îi treziseră. Unul dintre ei i-a smuls din spate
100
cuţitul, ce stătea înfipt adxnc, şi i-a aruncat pe nisipul plajei, aproape de mine.
Am urmărit barca pînă departe în larg. Briza uşoară ce adia răspundea indecis unor gînduri şi întrebări cenuşii, încă o generaţie trecea pragul neliniştii : peste mine, răzbunarea zburase străvezie şi oarbă, spre cei ce erau încă văzduh şi lumină, undeva dincolo de albia anilor. Era un triumf, sau poate o înfrîngere. Sau nu era decît ritualul trecerii implacabile printre jocul neînvăţat al cuţitelor văzute şi nevăzute, înfipte la întimplare, ca nişte semne de hotar.
Privirea îmi căzu pe nisip, unde zăcea pumnalul aruncat de pescar. îl ridicai şi, ca prin vis, recunoscui minerul de fildeş încrustat cu argint. Era al meu.
IIILIGTEC^
BUFNIŢA
I
întorcindu-mă seara dinspre mare, la ceasuri tîrzii, cînd toată lumea dormea de mult, mă întîlnisem de la o vreme cu un personaj care se plimba foarte agale prin dreptul casei aşezate pe chei la colţul străzii mele. Îmi atrăsese atenţia prin prezenţa lui cu totul neobişnuită la orele la care oraşul se pustia cu desăvîrşire şi se oferea vîntului ea un cimitir păgîn, monotonă alcătuire de cripte şi mausolee necercetate..
Se pare că nici el nu rămăsese cu totul indiferent la vederea mea, căci la prima întîlnire ne surprinseserăm întorcînd capul unul după celălalt. Tocmai de aceea m-am hotărît să-1 ignorez şi să trec întotdeauna pe partea opusă a străzii. Dar o anumită nelinişte nu înceta să mă stăpînească, şi în cele din urmă, obsedat tot mai mult de apariţia lui şi de ideea că s-ar putea să mă urmărească pe mine însumi, din cine ştie ce motive necunoscute, mi-am zis că ar fi mai bine să încerc a-mi da seama care-i sînt rosturile.
Observam că nu se îndepărta niciodată de casa în dreptul căreia îl întîlneam. îmi era deci mai uşor să-1 supraveghez, şi astfel, o dată, venind mai devreme decît de obicei, m-am pitit îndărătul unui stîlp de piatră îm-plîntat pe chei. Vedeam foarte bine casa şi eram protejat şi de umbra ce învăluia acel colţ.
După o scurtă aşteptare, se ivi. Ajuns în faţa casei, aruncă o privire scrutătoare jur împrejur şi, asigurîn-
105
du-se că nu e nimenea, se apropie de una dintre ferestre, rămînînd nemişcat, de parcă ar fi urmărit cu atenţie ceea ce se petrecea înlăuntru. Din cînd în cînd, se mai uita în preajmă, făcea cîţiva paşi, dar revenea îndată la fereastră, continuînd a privi la fel de încordat.
Fereastra dădea pe chei. O vedeam bine şi nu înţelegeam de ce stătea privind-o cu atîta luare-aminte, cît timp era întunecată, sau mai curînd părea complet acoperită cu o perdea neagră, opacă, prin care nu pătrundea nici o sclipire de lumină. M-am gîndit că poate va fi ascultînd ceva, cu toate că era de neînchipuit să auzi o convorbire obişnuită printr-un geam dublu, bine închis şi situat destul de înalt.
In întuneric, în tăcerea neprietenoasă a cheiului, ritmată îndepărtat de marea calmă, aşteptarea mea devenea un supliciu absurd. Nu ştiam nimic despre omul pe care îl pîndeam, nu-i înţelegeam intenţiile, nu realizam sensul prezenţei lui acolo. Eram doar încredinţat că nu mă urmăreşte pe mine, dar asta nu mă liniştea, cît "timp atitudinea lui lipsită de orice noimă nu făcea decît să-mi declanşeze în suflet stările cele mai apăsătoare. îmi venea să mă duc direct la el şi să-i cer socoteală pentru ceea ce face, să-1 bruschez, să-1 ameninţ, să-1 gonesc. O furie înăbuşită creştea în mine, dar îmi dădui seama că n-aveam nici un drept să mă amestec în lucruri ce nu-1 pViveau decît pe el. Orice om e liber să se oprească pe trotuar acolo unde doreşte şi să rămînă cît îi place, cu ochii pironiţi la vreo fereastră.
Cum însă toate cele ce-ţi par inexplicabile îţi lasă adesea consolarea că într-o zi le vei cunoaşte, am sfîrşit hotărînd să revin acolo dimineaţa pe lumină şi să încerc a vedea ce se petrece-n casa aceea, dincolo de negrul mat şi impenetrabil al geamului. M-am furişat deci de-a lungul cheiului şi, făcînd un ocol mare, pornii spre casă pe alt drum.
II
A doua zi, casa îmi păru mai tristă, mai părăsită decît o bănuisem noaptea în ajun ; cu pereţii plini de resturile abia vizibile ale succesivelor tencuieli ce căzuseră, cu acoperişul mare, greoi, din tablă ruginită, pe care se mai zăreau pe alocurea crîmpeie de roşu decolorat, cu un imens plop pe jumătate uscat, veghind adormit în văzduh deasupra porţii încremenite în balamale, avea ceva din atmosfera locurilor unde nu mai are cine să moară. Ceva de încremenire sau de alunecare într-un vis pe care nimeni nu-1 va visa niciodată.
Nu îndrăzneam să ating zăvorul porţii. Mă temeam de urîtul care se presimţea între acele ziduri rămase ca nişte schelete pietrificate, urme ce nu mai pot aminti nimic din îndepărtata lor viaţă.
Am ezitat o vreme, şi apoi, cînd nici un trecător nu se zărea pe amîndouă trotuarele, am deschis poarta şi am intrat într-o curte mică, sufocată de liliac, tufe de trandafir sălbatic şi viţă, printre care se desenau cîteva trepte de piatră şi uşa masivă cu ferecaturi tentaculare. M-am strecurat pe sub vegetaţia convulsivă şi am bătut cu putere în uşa ce semăna să nu se mai fi deschis de mult.
Bătăile mele, sunînd ca bulgării de pămînt pe capacul sicrielor, treziră o dată cu ecoul lor straniu un zgomot de paşi. Venea cineva. Nici nu mi-am dat seama cînd s-a ivit în prag un evreu bătrîn, cu ochelari tulburi şi cu părul revărsat în inele albe sub tichia mică de satin. Purta o redingotă neagră, lucioasă, pe care în dreptul inimii era brodată cu galben şi cu roşu întunecat o bufniţă.
"Apariţia lui m-a descumpănit. N-aş fi crezut niciodată că în casa urmărită cu atîta înverşunare de omul pe care îl văzusem noapte de noapte încremenit în faţa geamului ei trăia un evreu bătrîn cu ochii rătăciţi în afara timpului şi cu înfăţişare de muezin al cariilor inaccesibile, al paginilor ce cuprind, mai presus de tipar, tîlcuri nevăzute şi îngînate pe întuneric. Dealtfel, in oraş nu mai
106
t
107
întîlnisem evrei, deşi se spunea că pe vremuri fuseseră cîţiva, despre a căror plecare sau moarte nu mai rămăseseră decît frînturi de amintire confuză.
Bătrînul păru însă foarte liniştit la vederea mea. Nimic nu semăna să-1 nedumerească. Îmi făcu semn să intru, ca şi cînd m-ar fi aşteptat ca pe-un obişnuit al casei sale, fără să acorde atenţie expresiei de stinghereală şi de stupoare ce se va fi citit pe faţa mea.
încăperea unde am pătruns era întunecoasă, cu o fereastră mare, acoperită de draperia ce cădea în falduri grele, cu un sfeşnic de bronz ori poate de argint, în care luminările ardeau atît de repede, încît bătrînul era silit să le înlocuiască întruna. Cînd, după cîteva clipe de tăcere, am încercat să-i vorbesc despre urmăritorul nocturn şi să-1 întreb ce anume ar putea însemna prezenţa acelei umbre insidioase în preajma schimnicului ce mi se arătase a fi, a tresărit uşor, şi pe chipul lui coborî o paloare. S-a întors spre sfeşnicul aprins, a rostit o rugăciune în graiul străbunilor lui de la Marea Moartă şi apoi, lăsîn-du-se obosit în jilţul de lîngă scaunul pe care mă aşezasem, a început o povestire ce trebuia să fie răspuns la întrebarea mea,
iîi
Povestirea bătrînuiui evreu era plină de corăbii vechi, de turme şi cirezi bogate hălăduind prin cîmpuri sălbatice şi mlăştinoase. Vremurile pe care le povestea erau îndepărtate ; lumea lui îmi era străină şi doar din cînd în cînd recunoşteam printre cuvinte crîmpeie din curgerea unei existenţe cc bănuiam că va fi fost odată sau mai curînd ar fi putut să fie a mea. Firul întîmplărilor se aduna Io*- mai mult în jurul oraşului unde trăiam, şi cu
cît se apropia, cu atît pierdeam înţelesul celor povestite, în ciuda eforturilor ce le făceam.
Atunci, deodată, l-am văzut ridicîndu-se şi pornind spre geam. Părea neliniştit, tulburat ca de o teamă lăuntrică. Liniştea se făcu mai apăsătoare. Luminările îşi tremurau flacăra, şi umbrele lor scriau pe tavan litere ale unui alfabet blestemat. O răbufnire de vînt deschise fereastra, stingând luminile, şi draperia flutură puternic, învăluindu-1 pe bătrîn şi doborîndu-1.
Afară se întunecase. Nici nu-mi dădui seama cînd ziua trecuse, şi o noapte fără lună cucerise oraşul. N-aveam puterea de a mă ridica din scaun ; păream sortit să rărnîn încremenit de-a pururi în acea încăpere cu bătrînul evreu, ce zăcea fără cunoştinţă pe duşumea, acoperit de bezna pe care o mlădia draperia neagră în-foiată de vînt. în dreptunghiul decupat al geamului apărură două siluete, şi după o clipă săriră înlăuntru doi oameni mici de statură, cu capetele vîrîte între umerii largi şi cu braţele atîrnîndu-le pînă aproape de genunchi. Porniră încet, căutînd cu mîinile prin întuneric şi împie-dicîndu-se de trupul bătrînuiui, se aplecară, îl ridicară pe sus, ducîndu-1 spre geam, şi apoi săriră iar, dispărînd în noapte şi lăsîndu-mă singur, ţintuit pe acelaşi scaun pe care stăteam.
Mi-am revenit curînd din starea de stranie hipnoză ce mă subjugase. Vîntul se potolise şi începu o ploaie deasă, prin reţeaua căreia privii noaptea compactă, cu arome înăbuşitoare de flori moarte, de alge putrede şi de solzi. Trebuie să fi fost tîrziu, căci strada goală, sumbră, dormea răsucită în ploaie ca o reptilă terţiară, puţinele felinare mocneau, iar formele destrăbălate ale caselor se năluceau copleşite de negură şi de spaimă.
Necunoscuţii care-1 răpiseră pe bătrînul evreu se făcuseră nevăzuţi. Nu ştiam dacă mă vor fi observat cînd au pătruns în odaia lui. Nădăjduiam că întunericul nu le va ii îngăduit-o. Aerul greu mă îndemna să caut uşa ; ieşii streciuindu-mă cu luare-aminte. ca să nu atrag atenţia celui ce urmărea casa. Cu toate că uitîndu-mă pe fereastră nu-1 văzusem nicăieri, aveam sentimentul că se ascunde undeva pe aproape şi continuă să pîndeaseă.
103
ion
Ploaia cădea oblic, şi săgeţile ei, sporind bezna opacă, mă protejau ca o perdea de ceaţă, la adăpostul căreia mă furişam pe lingă ziduri, ocolind răscrucile şi oprindu-mă pe sub porţi înnegrite ca să-mi trag suflarea şi să arunc in urmă aceeaşi privire bănuitoare. Am ajuns acasă după ce miezul nopţii bătuse de mult şi m-am scufundat într-un somn negru şi dens ca o noapte ploioasă interminabilă.
IV
Zile multe se numărară, egale cu ele însele şi ameţitoare în trecerea lor, asemenea valurilor şi pescăruşilor, care sînt mereu aceiaşi, ca şi cînd nu s-ar naşte şi n-ar muri niciodată, zboruri, culori, forme şi ţipete ale văzduhului. Uitam încet-încet toate cele petrecute, umblam cu sufletul adăpostit între norii sfîrşitului de vară, norii albi pe care vîntul amurgului îi bandajează ca pe nişte mumii plutitoare, surîzînd enigmatic în hotarele neantului.
Mîhnirea pentru soarta acelui bătrîn evreu mă mai urmări o vreme şi mă gîndeam în răstimpuri la trupul lui, închipuindu-mi-1 înecat undeva în adîncuri marine, unde plante necunoscute de oameni se înfioară atinse de umbra peştilor, fantomă fluidă şi rece proiectată de jocul razelor rătăcite în verde — sau alteori îl vedeam zăcînd decapitat, departe pe un poligon de plajă pustie, însîngerînd apele şi răspîndindu-se în undele lor, simbol crepuscular al unor ţărmuri ce nu mai puteau aştepta decît somnul.
Apoi am înţeles că soarta celor născuţi întru spirit e în gîndurile şi în cuvintele lor, pe care mîna nu le poate
atinge : singure, nedesluşite ochiului cuprins de nevăzutul cearcăn al morţii, ele rămîn să ardă veşnic, sînge-rînd în sine şi în nefiinţă. Şi mi-a venit în minte, mereu mai clară, povestirea bătrînului evreu aşa cum o lăsase neterminată în noaptea dispariţiei lui. Cum se va fi terminînd, mă întrebam ? Sfîrşitul ei îl vor scrie mereu alţii şi alţii, ori de cîte ori mîinile întoarse în gheare vor căuta pe întuneric. Eu îl voi caligrafia după faptele ce urmară să mi se arate.
Nu mai trecusem de mult seara tîrziu pe lîngă casa evreului. Cînd întîmplarea făcu să mă abat pe vechiul drum pe care mă întorceam într-o vreme din îndelungatele mele plimbări pe ţărm, am privit casa şi mi-am adus aminte de urmăritorul nocturn. Nu mai stătea în faţa ei. Desigur că se va fi mutat la altă fereastră, unde-1 vor fi chemat sumbrele lui însărcinări. Geamul era luminat, înlăuntru se vedeau aşezaţi la masă şi mîncînd cu gesturi lacome cîţiva oameni, ce păreau a sărbători ceva. Li se vedeau îndeosebi mîinile mari, întinzîndu-se şi contractîndu-se cu o vigoare mimată. Pe chipurile lor, sub masca stridentei veselii, citeam nesiguranţa, bănuiala şi teama.
Toamna veni repede, cu furtuni şi cu meduze moarte ce se descompuneau pe nisip, dînd miasme dezgustătoare şi dulcege. Ţărmul se pustiise. Pescarii cîntau şi plîngeau, beţi şi nebuni după năvoadele rupte, iar bărcile lor dormitau pe nisip în latura de miazăzi a oraşului, unde rămăseseră netăiaţi cîţiva copaci, adunaţi în pilcuri, puţinii supravieţuitori ai unor ierni mizerabile. Frunzele lor galbene şi arămii risipeau în vînt o bogăţie inutilă, aşternînd în calea cîinilor şi a cailor zdrenţe răzleţe din fastuoasele covoare de altădată.
într-o după-amiază, purtîndu-mi paşii pe sub coroanele despuiate ale unor copaci, răscolind în mers frunzişul căzut la picioarele lui septembrie, am dat peste un obiect neaşteptat : amestecat printre foile uscate şi veştede, se tăvălea cercul de stofă de pe redingota evreului, cercul pe care cu galben şi roşu întunecat era brodată o bufniţă.
L-am ridicat, scuturîndu-1 de nisip, şi l-am dus acasă. Cînd am ajuns se întunecase de-a binelea. Am aprins
110
111
lumina şi am stat singur cu mine într-un colocviu fără cuvinte, mut ca stîncile munţilor de la miazănoapte, de la oare bunii şi străbunii mei au învăţat neclintirea şi patima formelor. Un spaţiu imens se desfăşura înaintea mea, dar la capătul lui se profila o bornă cernită. Am tresărit cunoscînd-o şi m-am apropiat de fereastră : pe stradă, în dreptul casei mele, silueta unui om. Crescut dm pulbere, stătea nemişcat lîngă geamul pe care l-am închis trăgînd obloanele şi cutremurîndu-mă doar la gîndul că întregul oraş e cufundat în somn şi că poate nu va mai fi nimeni asemenea mie celui de altădată, să se întrebe şi să se neliniştească la vederea lui.
ARTIŞTII DIN INSULĂ
I
Auzisem de multă vreme că la o oarecare depărtare de ţărm, în dreptul oraşului unde locuiam, se află o insulă cu păsări şi arbori — o mică oază în deşertul marin — înconjurată de stînci şi de valuri. Se spunea că acolo se pripăşiseră pictori şi sculptori, ducînd o viaţă retrasă, petrecîndu-şi timpul cu penelurile şi dălţile lor şi neavînd alte griji în afara artei.
Mă gîndeam adesea cu invidie la soarta lor, pe care mi-o imaginam în fel şi chip, şi întotdeauna după asemenea clipe de reverie îmi propuneam să pornesc într-acolo, însufleţit de propriile mele himere, proiectate într-o lume cu atit mai generoasă cu cît n-o văzusem niciodată.
Zilele însă treceau prelungind mereu termenul acelei călătorii ce părea sortită să nu se mai împlinească, ră-mînînd în sfera proiectelor născute doar ca să-ţi poată alimenta regretele de mai tîrziu. Nu găseam puterea de a mă hotărî. Paşii mei învăţaseră cîteva drumuri, din a căror reţea cu greu s-ar fi putut desprinde. Lanţurile acelor drumuri obişnuite, rareori le-am înlăturat, căci erau ale unui refugiu în cel mai ascuns colţ dinlăuntrul meu şi răspundeau monotonei indiferente ce-mi fusese dată ca să-mi slujească de platoşă împotriva urîtului şi a vremii.
Poate că dacă i-aş fi văzut pe alţii plecînd către insulă, dacă s-ar fi întîmplat să fiu la ţărm, să mă plimb de-a lungul cheiului cind o şalupă frumoasă, plină de culori şi de glasuri vesele s-ar fi desprins, pornind-o spre mia-
115
8*
zăzi şi răsărit, unde bănuiam eă sa află, m-aş fi urcat şi eu alături de ceilalţi. Dar nimănuia nici prin gind nu i-ar fi trecut să părăsească fie şi pentru scurtă vreme oraşul. Răgazurile erau doar pentru casă şi somn, pentru tăcere şi somn, pentru uitare şi somn. Chiar şi în visele lor, locuitorii nu părăseau aproape niciodată oraşul.
Şi totuşi, imaginea insulei continua să mă frecventeze. Aveam uneori aproape certitudinea că într-o zi tot îmi va fi dat s-o văd. Nici nu bănuiam că o voi face chiar fără să vreau, şi nu peste multă vreme.
H
Iernile erau aspre pe ţărmul acela. Erau ierni de exil şi de amintire barbară. Marea îngheţa pînă departe cu verdele ei oţelit printre întinderi copleşite de zăpada pe care înflorea sîngele sălbăticiunilor devorate de fiare. Orizontul purta nimb galben şi primea închinarea de dimineaţă a negurilor înaintea ninsorii prin care orbecăiau pescăruşi rătăciţi. Cuvintele rostite îşi sunau silabele în alb şi călătoreau în clopote de gheaţă, iar ecourile înalte le dilatau în încremenitul văzduh.
La capătul unei asemenea ierni, cînd primăvara nu mai era prea departe, veneam o dată de-a lungul plajei. Era o după-amiază tîrzie, cu nori palizi, prin care se putea bănui lumina soarelui înclinat spre amurg. Vîntul sufla încet de la miazănoapte în direcţia largului, unde o imperceptibilă ceaţă se confunda treptat cu primele semne de seară. Jur Împrejur — zăpadă. înaintam urmînd o cărare îngustă, făcută de paşii cine ştie cui. Poate chiar
ai mei. Poate ai altora. Eram absent. îmi lăsasem gîndu-rile să dialogheze în gol. Nici nu mi-am dat seama cînd, părăsind urma paşilor ce trecuseră înaintea mea, am luat-o de-a dreptul prin zăpadă peste marea îngheţată.
M-am trezit cînd ajunsesem aproape de marginea gheţii şi-am auzit deodată vuietul înăbuşit al valurilor ce clocoteau sub sloi. Dar în aceaşi clipă, undeva înapoia mea se dezlănţuiră trosnete succesive, ca şi cînd o mînă uriaşă din adînc lovea cu securea în suprafaţa gheţii. Urmă o zguduitură ce mă făcu aproape să-mi pierd echilibrul, îndată ce mi-am revenit, încercai să fug spre ţărm. Era zadarnic. N-am izbutit decît să ajung la celălalt capăt al sloiului ce se desprinsese şi se depărta mereu.
Mi-am rotit privirea în jur şi am văzut o înserare străină. Am văzut spinări de valuri violacee, balene lichide pe care aluneca insula de gheaţă, dueîndu-mă în larg, legănîndu-mă cu tangajul ei uşor. Am văzut albul ţărmului cum rămînea maculat de umbre şi oraşul toropit de somn, cu ochii injectaţi licărind printre gene întunecate. Vîntul se înteţise, şi sub puterea lui, blocul de gheaţă înainta ca o navă căreia fără veste îi devenisem catarg.
Apoi a venit noaptea ; una dintre cele mai negre din cîte mi-a fost dat să traversez. Fulgi singuratici îmi atingeau faţa. Nici o lumină nu se ivea la orizont. Iarna, vapoarele ocoleau apele nesigure ale acelor ţinuturi şi treceau la depărtare de cîteva zeci de mile, spre miazăzi. Speranţa n-avea temei. Gîndurile pluteau în derivă. Strigătul se năştea mort.
Căutam în beznă creştetul aureolat al aceluia ce umblase pe ape cîndva, într-o vreme de început şi de taină, şi potrivindu-mi memoria după cadenţa largă a valurilor îmi reaminteam cîntecele corăbierilor morţi, care plîngeau trufia lor risipită pe mare, stelele lor, gleznele lor îngheţate. Şi mă pierdeam tot mai departe pe apă, într-o direcţie pe care n-o cunoştea decît vîntul,
110
117
iii
Trecură ceasuri în şir. Nenumărate, istovitoare, pustii. Pe întuneric, marea se auzea respirînd larg, destrămînd din cînd în cînd cîte-o creastă de val şi spulberîndu-i perlele reci. Nu simţeam nici frigul nici vîntul ; aveam doar o senzaţie de nicăieri, de moarte anticipată.
într-un timp îmi ajunseră în auz nişte ţipete îndepărtate, pe care n-am izbutit să le desluşesc. Ghemuit pe zăpada ce acoperea sloiul, începui să dormitez, şi ţipetele mi se părea că sînt ale visului, deşi le auzeam din ce în ce mai aproape. Şi tot auzindu-le, se ivi în sfîrşit un vapor, pe puntea căruia am fost adus cu o barcă. Era cald, dar din vreme în vreme răbufnea eîte-o rafală de vînt îngheţat, săgetîndu-mă şi făcîndu-mă să tresar, clătinînd luminile care umblau prin ochii mei şi încunu-nindu-mi fruntea cu spini. O voce ascunsă îmi şoptea neîncetat la ureche povestea obsesivelor mele apostazii. Sufletul tău e şarpele ce te sugrumă, spunea. Nu te lasă niciodată să-ţi întorci privirea. Cauţi mereu drumul de dincolo de lucruri, vrei mereu să vezi faţa lor cealaltă, acjea spre care privesc numai ochii cu pleoapele pe totdeauna închise.
Nu-mi plăceau şoaptele insinuante, şi aş fi vrut să-i sucesc gîtul celui care vorbea. Dar n-am mai apucat. Vasul se lovise de ceva, ori se împotmolise pe un banc de nisip, cutremurîndu-se. Ţipetele se înteţiră. Am deschis ochii în albastru. Se lumina de ziuă. Vîntul şi marea şuierau oblic, învăluindu-mă cu frigul lor pătrunzător şi dîndu~mi un tremur ce mă readucea de departe : stăteam pe sloiul de gheaţă ce se oprise la un ţărm încă înnegurat, iar deasupra mea, în văzduh, se roteau ţipînd pescăruşii.
Am sărit în picioare, scuturîndu-mă de frigul ce se cuibărise în mine, şi am privit stolul păsărilor care începuseră a se răzleţi sub cerul tot mai luminat. Mişcarea mea le alungase. Mă crezuseră mort. Ar fi putut să-mi scoată ochii. Pescăruşilor le plac îndeosebi ochii morţilor pe care marea îi aduce la suprafaţă, după ce-şi lasă sufletele în adîncuri.
Apoi am privit ţărmul la care mă oprisem. Avea o plajă îngustă, acoperită cu zăpadă nu prea mare, îndărătul căreia se înălţa malul de stîncă ascuns de copaci. Trezit de-a binelea, mi-am adus aminte de insula despre care auzisem, la care mă gîndisem de atîtea ori, şi mi-am dat seama că mă aflam la ţărmul ei.
Nu mi-a fost greu să trec de pe sloiul de gheaţă pe ţărm, şi în cîteva clipe, găsind o cărare, am urcat pe malul înalt. Insula părea destul de mare şi era în bună parte acoperită de pădure. Se făcuse ziuă. Cerul înnorat. Am luat-o la întîmplare, pornind în căutarea unui suflet de om, dar n-am întîlnit pe nici unul dintre pictorii şi sculptorii ce se spunea că-şi făcuseră acolo sălaşul. N-am văzut decît copaci plini de cuiburi şi pretutindenea stoluri de păsări felurite, proliferînd ca într-un paradis abandonat.
Zăpada era puţină şi vînturată printre trunchiurile cafenii, peste ierburile acoperite de frunze uscate. începusem a crede că pictorii nu erau decît o născocire a locuitorilor oraşului unde trăiam şi că soarta nu mi se schimbase prea mult cînd părăsisem insula plutitoare pentru alta încremenită în piatră la mijlocul mării, la fel de pustie şi de pierdută în vînt. Mă gîndeam că dintre cei ce-mi vorbiseră despre insulă, nici unul n-o văzuse. Toţi îmi spuneau că auziseră şi ei la rîndul lor de la alţii. Unde, cînd ? Nimenea nu mai ştia.
Deodată, pe cînd stăteam odihnindu-mă rezemat de un arbore secular, auzii un foşnet de ierburi uscate. Mi-am întors capul, dar n-am văzut nimic. Parcă se mişcase ceva — o făptură, o umbră, un duh — departe, printre trunchiurile copacilor. Am pornit într-acolo şi am nimerit într-o poiană mărginită jur împrejur de statui enorme de lemn. Erau arbori cărora li se retezaseră coroanele, şi apoi, în trunchiurile lor masive fuseseră sculptate nuduri de femei cu trupuri alungite, cu capete mici şi cu membrele subţiri ca nişte lujere. Toate aveau o expresie de suavă demenţă, şi la vederea lor m-am simţit stingherit ca şi cum aş fi pătruns într-o incintă interzisă.
113
119
Mă apropiai să le cercetez mai atent, aruncînd mereu priviri iscoditoare în jur, şi mi-am dat seama că sînt monumente funerare. Fiecare statuie veghea la căpătîrul mortului ce va fi fost înhumat, ori mai curînd avea să fie, sub movila de pămînt de la picioarele ei.
îv
Timpul trecut pe negîndite s-a întors împotriva mea. Veni după-amiaza cenuşie şi se auziră fluierături dinspre mare. Puterile nu mă părăsiseră cu totul şi încă mai speram să aflu urma unor fiinţe vii. Am luat-o spre ţărm, hotărît să înconjur toată insula. Marea încărunţită, bătrîna, singură cu sine. Cerul mare şi mort. Păsări cădeau aruncate pe valuri de mîna unui zeu primitiv şi impenetrabil ; foi dintr-o carte a serii, pe care cei născuţi intre pietre sonore n~o vor înţelege niciodată. Şi eu mergeam în întîmpinarea amurgului. Şi toate sunau, sunau, sunau, stele metalice într-un înalt arcuit, stele mătănii, stele clopote auzite, neauzite.
O lumină se ivi în depărtare de-a lungul ţărmului. Iată şi viaţa pe care-o căutam. Grăbii pasul, şi după cîtăva vreme am ajuns în dreptul acelei lumini. Plaja era mai largă, şi malul stîncos se zărea ascuns de copaci. In peretele de piatră se vedea un geam luminat, la care privea dinăuntru un bărbat blond, îmbrăcat în haină albastră. Lumina din încăpere era slabă, afară nu se întunecase încă, iar copacii se îndesau în faţa geamului şi de aceea nu desluşeam bine chipul bărbatului.
înaintai privindu-1, şi cînd m-am oprit am văzut că nu era decît o pictură pe sticla ferestrei, înfăţişînd un om încă tînăr, cu faţa frumoasă, marcată de trăsături severe, cu ochi albaştri şi păr inelat încadrîndu-i fruntea
120
înaltă şi palidă. Geamul era al unei încăperi ce fusese tăiată in stîncă. Alături stătea uşa masivă de lemn. Am apăsat clanţa, şi uşa s-a deschis, lăsîndu-mă să intru intr-o odaie goală, al cărei interior mă urnplu de uimire, de încîntare şi de tristeţe : pereţii purtau o frescă alcătuită din nenumărate imagini distribuite pe mici suprafeţe dreptunghiulare, mărginite de chenare negre, pe duşumeaua de piatră stăteau vase de lut ars, iar în două firide ardeau opaiţe cu seu. într-o altă firidă era un pat de piatră, şi lîngă el o lădiţă de lemn plină de vase metalice şi diverse obiecte.
Pictura pereţilor, în tonuri violente de verde, roşu, galben, reprezenta scene din viaţa unor ocnaşi ce fuseseră cîndva relegaţi în insulă, pentru erezii săvîrşite în cetăţile de pe ţărmurile mării. Tablourile povesteau faptele şi credinţele lor, evocau oraşele lor de baştină, printre care il recunoscui şi pe acela unde trăiam eu însumi, mulţimi adunate, corăbii cu oameni ce purtau lanţuri la picioare, femei despletite plîngînd pe nisipul plajelor, cheiuri nocturne unde flăcările mistuiau statui de lemn şi imense picturi. Apoi o insulă cu arbori, cu stoluri de păsări şi turme de capre păzite de păstori hirsuţi, îmbrăcaţi cu cojoace grosolane sau înfăşuraţi în ţesături aspre, pe jumătate goi, desculţi, cu bărbi şi plete încilcite, cu priviri înstrăinate. Şi multe alte privelişti şi aspecte, pe care n-am reuşit să le înţeleg ; cei ce le zugrăviseră îşi ascunsesem gîndul.
Cu toţii păreau a fi din ţări păduroase cu zeităţi pogo-rîte în întunericul sihlei şi, urmăriţi de culorile cu care se născuseră pe retină, îşi acceptaseră soarta pînă la capăt. I-am simţit apropiaţi şi mi-am zis că poate eu sînt ultimul dintre ei, sînt întîrziatul care şi-a rătăcit timpul şi drumurile şi n-a mai fost demn de lanţuri...
M-am aşezat pe patul de piatră şi priveam absorbit, încet, cu o mişcare abia simţită, uşa ş-a deschis şi a intrat o bătrîna înaltă şi falnică, fără un singur fir cărunt în părul ei negru şi bogat. S-a uitat la mine ca şi cînd aş fi fost unul din obiectele aflate în încăpere, a turnat seu în opaiţele care ardeau în cele două firide laterale şi a ieşit, f ăcîndu-mi semn s-o urmez.
121
V
De partea cealaltă a insulei, pe un mic platou trăiau cîţiva păstori. Bordeiele lor nu se ridicau decît foarte puţin deasupra pămîntului, şi staulele pentru capre erau tot în pămînt. Acolo m-a condus bătrîna. Am intrat prin întuneric într-un bordei umed şi friguros, am mîncat laolaltă cu ei şi am căzut într-un somn greu. Nu mai întîl-nisem în viaţa mea oameni atît de tăcuţi, în ciuda feţelor luminate, deschise, pe care nu trecea nici o umbră. Trecea însă aceeaşi uitare şi aceeaşi demenţă vagă pe care o exprimau chipurile femeilor cioplite în trunchiuri de arbori.
Cînd s-a luminat de ziuă, m-am deşteptat. Eram singur. Plecaseră toţi cu caprele. Dar caprele erau cu mine : pereţii bordeiului purtau în piatra lor nenumărate capre desenate cu vîrful unui cuţit de metal sau de cremene. Pe urma cuţitului se insinuase o culoare verde-închis, provenită din cine ştie ce ierburi sau frunze. Siluetele aveau o graţie şi o mişcare subtilă, în ciuda liniei simple, cu naivităţi şi stîngăcii infantile.
Am ieşit afară şi l-am întîlnit pe unul dintre ei. Părea senin, împăcat, şi înfăţişarea lui mi-a dat curajul să-i vorbesc, întrebîndu-1 despre pictorii şi sculptorii ocnaşi, despre încăperea cioplită în stîncă, despre păstorii din bordeie şi statuile de lemn. Răspunsul lui a fost o povestire ciudată, incoerentă, plină de elemente ininteligibile şi de expresii necunoscute mie. Un singur lucru mi se părea că-1 înţelegeam din spusele lui, şi anume că pictorii şi sculptorii, ocnaşii, păstorii sînt unii şi aceiaşi, că au venit demult, demult, şi fiecare dintre ei a murit la capătul unei vîrste şi s-a născut iarăşi la începutul celeilalte, simţindu-se altul, uitîndu-şi propriile lui fapte, propriile lui gînduri de altădată.
Nimenea nu mai ştia cînd veniseră în insulă, nimenea n-ar mai fi putut spune cine zugrăvise splendida frescă din odaia în care fusesem : casa aceea era pentru ei un fel de biserică, un loc de reculegere şi de exaltare. Nu mai ştiau nici măcar cine desenase pe pereţii bordeielor lor siluetele caprelor colorate cu verde. Divinităţile ce le
patronau viaţa erau ei înşişi, în ipostaze revolute şi uitate cu desăvîrşire. Totul era înecat într-un demult, demult, pe care păstorul îl rostea cu evlavioasă nostalgie, parcă mai mult uitînd decît aducîndu-şi aminte.
vi
Am rărnas în mijlocul lor pînă s-a desprimăvărat de-a binelea. Ploi abundente căzuseră, şi arborii se acoperiră de flori şi de frunze tinere, ascunzînd cuiburile fără număr din crengile lor.
Venirea primăverii, sau poate venirea mea, părea să le fie nefastă : îmbătrîniseră îngrozitor, slăbiseră, li se pus-tiiseră ochii — şi soarele lumina fără cruţare feţele lor pămîntii, şi vîntul cald îi înfăşură cu giulgii ademenitoare, ca şi cînd s-ar fi pregătit să-i ducă undeva în altă parte, să-i înalţe pe nevăzutele tronuri ce le erau hărăzite. Pînă şi bătrîna îşi pierduse măreţia, se prăbuşise pe nesimţite, era albă, uşoară, umbrită de aripa străvezie care începuse să coboare încet deasupra ei. Ca nişte făpturi de zăpadă se topeau păstorii treziţi din îndelungata lor hibernare sub firmamentul cu neguri galbene unde se mistuise de mult steaua la care se închinaseră odinioară.
Numai păsările insulei continuau să umple văzduhul, ciripind fiecare în graiul ei, cuprinse de o nelinişte care ar fi fost a anotimpului dacă n-ar fi trădat semne întunecate, căci plaja din faţa bordeielor era în fiece dimineaţă plină de păsări moarte.
Intrase şi în mine o toropeală, ce mă făcea zile în şir culcat în bordeiul umed şi-mi dădea sentimentul că nu-1 voi mai părăsi niciodată, că voi rămîne pe totdeauna captiv în insulă şi voi lîncezi uitînd de mine însumi, trecînd cu timpul în orbita duhurilor vrăjmaşe,
122
123
cele Ce poartă noaptea podoabe înşelătoare, iar ziua se risipesc în cenuşă.
Nu mai fusesem de mult în poiana cu statui de lemn. Aproape că nu-mi aminteam unde am văzut-o. Cînd într-o zi pornii s-o caut, a trebuit să umblu mult, şi abia spre amurg am ajuns în marginea ei, şi am tresărit la vederea statuilor trezite la o viaţă care era moartea lor. Le daseră crengi subţiri, pline de frunze. Din coapse, din umeri, din şolduri, din sini, de pretutindenea creşteau mlădiţe verzi, multe, nenumărate, învăluind formele în voaluri, estompîndu-le cu nimbul lor. Expirînd sub razele lungi ale amurgului, statuile se întorceau în stejari.
N-am mai putut să le privesc şi mă îndreptai spre ţărmul stîncos unde era încăperea cioplită în piatră, cu pereţii zugrăviţi. Lumina abia pîlpîia înlăuntru. Opaiţele agonizau şi se vedea că bătrîna nu mai venise de mult să le îngrijească. Chipul bărbatului pictat pe geam suferea o metamorfoză fantomatică. Prin colţuri se aşternuse deasupra frescelor un muşchi gălbui, ce înainta acoperindu-le, iar din tavan, în cîteva locuri picura apă.
îmi părea rău că venisem : regretam din suflet acea călătorie nocturnă de la capătul iernii şi blestemam sloiul de gheaţă că mă purtase spre insulă.
Mi-ar fi plăcut să uit totul şi să rămîn la imaginea de altădată a artiştilor din insulă, aşa cum îi văzusem atunci cînd mi se vorbise despre viaţa lor. Mi-ar fi plăcut să-mi mai pot închipui un paradis copilăresc şi absurd, în mijlocul mării, între lucruri pe care mîna cu penel sau cu daltă le descifrează în pustietatea colindată de vînt şi dc păsări, între toate cele mai tari decît fluidul nevăzut ai unor vremuri moarte şi înviate în vis. Dar eram acolo, învins, descumpănit, faţă-n faţă cu propria mea neputinţă.
Am adormit pe patul de piatră, şi în zori m-au cules bărcile unor vînători de delfini, pe cînd rătăceam singur pe plajă. Veniseră de undeva din sud, să vîneze prin apele acelea necunoscute pentru ei. Am luat iar drumul oraşului meu, şi în timp ce vîntul umfla pînzele, ascultam în vuietul valurilor un repetat şi obsesiv demult, demult, care suna adîncindu-se mereu, ca o prăpastie unde se in'S'uic o l'irce.
1 ;m
r
1
I
ULTIMUL ROL
I
Se număraseră ani de cînd nu mai fusesem la teatru.
Ştiam pe dinafară cele două sau trei piese — toate tragedii — ce se reprezentau invariabil, seară de seară, în faţa aceloraşi spectatori nelipsiţi, învăţasem pînă şi inflexiunea glasului cu care actorii rosteau fiece replică, pînă şi gradul de entuziasm descifrat pe feţe în anumite momente, şi puteam spune fără să întorc capul, unde stau, ce fac şi cum sînt îmbrăcaţi cei mai mulţi dintre obişnuiţii acelei săli înguste şi lungi, nesfîrşite.
Mă oboseau îndeosebi noii actori, mult prea cabotini, jucînd în stilul declamatoriu şi patetic cu care nu m-am împăcat niciodată. Cei din generaţia veche muriseră, fuseseră pensionaţi sau primiseră cu timpul slujbe modeste de blibliotecari, casieri, arhivari prin diverse instituţii necunoscute, unde-şi fumau ţigările îngînduraţi, privind cu nostalgie spre propriul lor trecut de multă vreme uitat, dialogînd fără cuvinte cu somnul, cu muştele şi cu moartea.
Unii dintre ei aveau crize intermitente cînd, rememo-rîndu-şi vechile roluri în care străluciseră aclamaţi la scenă deschisă, începeau să gesticuleze şi să declame îndărătul ghişeului lor, spre nedumerirea şi iritarea publicului ce li se adresa, ori sonorizau cavernos incinta pustie a cine ştie cărui depozit de arhivă, speriind şobolanii şi fluturii de noapte ascunşi printre rafturi. Cîţiva mai sus' pecţi fuseseră o vreme închişi. Alţii, inofensivi prin vîrstă, erau toleraţi cu discreţie şi îngăduinţă. Noaptea îi mai întîlneam uneori pe chei plimbîndu-se egale, solitari, cu capetele lor mari şi clătinate, cu părul alb ridicat în
127
vînt, sugrumaţi de tăcere şi de întuneric, prezenţe spectrale în somnolenţa şi turpitudinea oraşului.
Tinerelul era impetuos şi plin de rîvnă. Talente deosebite nu se iveau printre ei, dar erau preţuiţi de regizori pentru că primeau cu egală plăcere rolurile, fie ele importante sau episodice, şi nu manifestau ca înaintaşii lor dorinţa de a excela, de a ieşi în evidenţă, de a se face cunoscuţi şi admiraţi. Nici n-ar fi putut s-o facă. Publicul gusta nediferenţiat şi piesele şi interpretarea lor, convertind delectarea în datorie şi aplaudînd nu atît jocul actorilor, cît sensul anumitor replici, momente, situaţii.
Din cînd în cînd puteau vedea spectatori ridicîndu-so din sală şi urcînd pe scenă pentru a repeta o replică, iar unii dintre aceştia erau chiar angajaţi ulterior în trupa teatrului. Aşa s-a întîmplat şi cu vecinul meu care, după ce frecventase ani de-a rîndul spectacolele, cu o ardoare nemărturisită, participînd activ mai întîi din sală, apoi, cu timpul, urcînd chiar pe scenă, sfîrşi prin a fi luat ca actor şi distribuit în una din cele două piese aflate pe atunci în repertoriu.
I se dase un rol secundar pe care 1-a păstrat multă vreme, deşi auzisem că trecea în lumea teatrului drept o persoană importantă. Nu l-am văzut jucînd. Probabil că rolul părîndu-i-se totuşi, în sinea sa, prea neînsemnat, nu mă invitase nici el cu prea multă insistenţă ; îmi clădeam seama că aşteaptă să o poată face îndată ce va primi unul dintre cele principale. Şi prilejul n-a întîrziat, mai generos poate decît i-ar fi bănuit vreodată.
Iî
Era vară. De undeva, dintr-o ţară îndepărtată, venise un nou regizor la teatrul oraşului şi prima lui iniţiativă cu care îşi inaugura activitatea a fost reluarea unei piese ce nu mai fusese reprezentată de lungă vreme.
128
Autorul era localnic, dar se vorbea în oraş că piesa fusese scrisă de fapt de un călugăr neisprăvit alungat din cetate şi în cele din urmă ajuns pensionar al unui ospiciu sau al unei temniţe ori poate mort pe undeva, nu se ştia bine. Vîntură-lume, emigrant lunatic pe meridiane streine, I omul devenise fantoma propriei sale legende, şi amintirea
! lui era cultivată cu secretă şi clandestină veneraţie printre
I locuitorii oraşului, dispuşi să-i atribuie orice li se părea
I o faptă demnă de admirat şi mai presus de puterea cea
de toate zilele. Să fi fost piesa într-adevăr scrisă de el ? In ce mă priveşte, nu mai încăpea nici o îndoială.
Acţiunea se desfăşura în jurul unei căpetenii militare dintr-un timp imprecis. Eroul se întorcea victorios dintr-o luptă şi în cetate i se pregătea o primire triumfală pe care el o aştepta cu mîndrie şi satisfacţie. O dată ajuns, e însă acuzat de trădare, şi cei ce depun mărturiile peremptorii sînt înşişi prietenii şi ajutoarele lui cu care împreună purtase războiul.
Surprins pe nepregătite, el nu e în stare să se apere şi pare strivit de afirmaţiile martorilor. Cînd după o clipă de reculegere îşi revine şi încearcă sâ-şi lămurească acuzatorii, arătîndu-le că deîndată ce-a învins sdrobindu-i pe duşmani, trădarea nu putuse avea loc, argumentul său e respins, spunîndu-i-sc că învinsese tocmai spre a-şi ascunde trădarea.
Derutat, torturat de violenţa şi absurditatea procesului, cade ini'rînl şi în vreme ce i se rosteşte sentinţa de j moarte, scoate o mică fiolă cu otravă, pe care o păstra
pentru împrejurarea cînd ar fi fost făcut prizonier în războaie, o înghite şi se prăbuşeşte fulgerat de puterea ei.
De obicei, după cum îmi aduceam aminte de la reprezentaţiile anterioare, din vremea cînd puteam fi văzut şi eu adesea în sala teatrului, uneori chiar în primele rin-duri, actorul ce interpreta personajul principal avea o ţinută lamentabilă, se comporta ca un adevărat trădător, părea prea puţin convins de argumentele lui. Publicul colabora cu acuzatorii de pe scenă, se producea o animaţie şi un vacarm insuportabil, iar cînd eroul se sinu-*-cidea, sala izbucnea într-un enorm hol iot de rîs, prelungit, t minute în şir după ce cortina luneca necruţătoare ca un
! 129
9 — Scrieri II, Proze
tăiş de ghilotină. Erau chiar spectatori ce rămîneau rîzînd în scaunele lor după ce majoritatea celorlalţi părăsiseră sala, şi nu se ridicau să plece decît la insistenţa plasatoarelor şi a femeilor de serviciu venite să măture.
Această punere în scenă, precum şi clamarea stridentă a actorilor care-şi supralicitau fervoarea lor confecţionată, îmi dădeau, după o vreme, senzaţii de vid zgomotos şi de intervertire umilitoare. Nu mai puteam suporta nici stereotipia reacţiilor publicului, nici obrazul satisfăcut şi suficient al autorului prezent întotdeauna în primul scaun din dreapta al rîndului întîi, alături de cei ce verificau biletele de intrare. îmi era silă să-1 văd surîzînd recunoscător cînd actorii — aşa cum se întîmpla frecvent — modificau textul, rosteau replici inexistente în piesă ori omiteau altele ce li se păreau nepotrivite, nesocotind sensul lor şi sfidînd evoluţia acţiunii, unitatea, gradaţia. Şi astfel luasem hotărîrea de a nu mă mai duce la spectacole.
Dar, după o îndelungată absenţă, se iviră circumstanţe deosebite determinîndu-mi să-mi calc pentru o seară cu-vîntul dat mie însumi.
Iii
Odată cu venirea noului regizor se svonise în oraş că în activitatea şi atmosfera teatrului vor surveni schimbări capitale. Cel ce îmi vorbise foarte înflăcărat era chiar vecinul meu care-mi destăinui că rolul protagonistului urma să i se încredinţeze lui, asigurîndu-mă că vor fi spectacole de mare interes, că vor participa şi oaspeţi streini şi că nu voi avea de regretat dacă voi accepta invitaţia lui.
130
La inceput ezitasem. Oboseala şi sila de toate îmi erau ancore nevăzute. Şi serile treceau aruneînd pe deasupra capetelor, înşelătoare şi ironice, umbrele lucrurilor care ar fi trebuit să fie, şi nu erau, ca într-un blestemat patrulater al mistificării unde singura bucurie a vieţii se desluşea în arderea ei oricît de mocnită, în fuga ireversibilă a unor zile fără altă virtute decît aceea a trecerii şi a dispariţiei.
Totuşi eram sortit să nu rezist prea mult stăruinţelor vecinului meu care îmi vorbea aproape noapte de noapte, cînd se întorcea de la teatru, povestindu-mi despre succesul crescînd al spectacolului şi despre aportul lui. Aşa se face că într-una din convorbirile noastre nocturne i-am făgăduit că voi merge, şi l-am rugat să-mi reţină, pentru seara următoare, un bilet.
Ajuns la teatru, am regăsit ambianţa pe care o ştiam de atîta timp. Oamenii în hainele lor cenuşii, ponosite, femei cu priviri venitoase şi acre măsurînd încăperea disproporţionat de lungă şi căutînd repere secrete pentru invidia sau curiozitatea lor, murmurul înăbuşit al vocilor care-şi vorbeau în şoaptă. Tavanul mi se păru mai jos ca altă dată, poate pentru că nu mai purta inscripţiile obişnuite ci era zugrăvit într-o frescă ţipătoare şi căutată, care nu făcea decît să redea alegoric vechile texte ce fuseseră şterse. O zugrăveală asemănătoare purta şi cortina greoaie, iar pe ziduri erau desenate ferestre mari ce păreau deschise spre luxuriante grădini, pictate chiar cu oarecare talent. M-am bucurat că fotoliul autorului şi cele cîteva din preajmă erau goale, deşi, după cîte ştiam, nu lipsise încă niciodată.
Spectacolul începu, spre consternarea mea, în acelaşi stil de totdeauna, cu mici şi ciudate amendamente, dintre care unul ieşea în evidenţă mai pregnant : din timp în timp actorii se adresau direct sălii şi comentau succint un gest, o afirmaţie, o împrejurare din piesă, suscitînd aprobări laconice. Totul se desfăşura după cum mă aşteptasem, pînă la ultimul act cînd se petrecură surprizele pe care urmează să le povestesc. Era tocmai actul unde se pronunţa acuzaţia de trădare şi avea loc judecarea protagonistului.
131
iv
De la primele replici se observă că vecinul meu e tulburat de ceva. Juca tot mai pătruns de rolul său cu care părea să se identifice treptat, ceea ce deruta ansamblul şi dădea celorlalţi actori un sentiment de stinghereală şi stîngăcie. Privea mereu spre rîndul întîi unde în fotoliul autorului şi în cele alăturate apăruseră cîţiva spectatori neaşteptaţi.
Nici sala nu mai avea reacţiile ei habituale. Nu se mai auzeau intervenţiile publicului, rumoarea, rîsetele ce răsunau în toate serile. O linişte densă, întunecată începea să planeze deasupra tuturora.
Protagonistul încetase de a mai fi actor : redevenise un simplu om, acuzat pe nedrept, care se apăra cu tărie şi cu o demnitate disperată, rospectînd cu sfinţenie textul şi sdrobindu-şi adversarii cu argumente mortale. Mereu cu ochii la aceleaşi locuri din rîndul întîi, vecinul meu devenise de nerecunoscut ; era transfigurat, vibra de o emoţie ce electriza spectatorii, iar revolta ce-1 cutremura dădea fiecărui cuvînt rostit o sclipire de spadă lunară. Şi tăcerea sălii era tot mai grea, mai compactă, mai închisă în cercul ei negru.
Cînd veni clipa finală a otrăvirii, îşi duse mîna la inimă şi, cu un gest de durere, de care nu sînt capabili decît marii actori, căzu ca o pasăre săgetată clin sbor, peste masa publicului prefăcut în stană de piatră.
Lumina se aprinse în sală, dar lumea continua să stea nemişcată. Actorii, palizi la faţă, încremeniseră neputincioşi în jurul protagonistului care zăcea pe scenă. Ochii mi se îndreptară îndată spre primul rînd unde în fotoliile din dreapta recunoscui cîţiva dintre bătrînii actori pe care-i întîlneam uneori pe chei. Iar lîngă ei, în locul rezervat celui ce iscălea piesa, stătea un om cu faţa prelungă încadrată de plete lungi castanii, cu ochii mari şi hipnotici, iluminîndu-i figura chinuită, hieratică, ireală, întoarsă parcă dintr-un exil acherontic. Nu-1 mai văzusem niciodată, dar nu mi-a fost greu să înţeleg că era adevăratul autor al piesei.
Lumina se stinse din nou şi din fundul sălii se auzi o cadenţă de paşi apăsaţi : un grup de oameni îmbrăcaţi in negru înainta spre scenă. Se opriră în faţă, năpustindu-se asupra celor din rîndul întîi, imobilizîndu-i şi pornind să-i ducă spre ieşire, în timp ce doi săriră pe scenă şi ridicară protagonistul. Dar vecinul meu nu mai mişca. Era mort.
Blestem vouă ! Se auzi un glas în tăcerea apăsătoare, şi în clipa următoare se reaprinseră luminile. Sala întreagă privea spre oamenii în negru, care-i duceau pe bătrînii actori şi cadavrul protagonistului. Numai adevăratul autor al piesei dispăruse dintre ei.
Şi în timp ce actorii erau tîrîţi afară, publicul izbucnea într-un hohot de rîs enorm, crispat, sufocat de exaltare şi groază.
132
CIMITIRUL PIRAŢILOR
I
Multă vreme n-am putut dormi, gîndindu-mă la cimitirul din marginea mării.
Trecusem o singură dată prin preajma lui, pe drumul îngust şi nisipos care ducea la ţărm. Era într-o dupăr amiază de toamnă, şi întorcîndu-mă de la plajă pornisem fără să vreau pe urmele răzleţe ale altor paşi şi mă pomenisem dintr-o dată pe drumeagul acela neştiut pînă atunci, pe care, urmîndu-1, mi-a fost dat să zăresc neobişnuita îngrămădire de cruci şi de lespezi, înconjurată de un zid căzut, năpădit de muşchi şi de insecte enorme.
Am stat o clipă contemplînd cimitirul de mult părăsit, despre care auzisem că ar fi locul de veşnică odihnă al piraţilor de odinioară, cei ce întemeiaseră oraşul şi portul tot mai înceţoşat în existenţa-i obscură din ultimul timp. I-am privit crucile vechi de piatră, lespezile abia ivite din ierburi ţepoase şi plante cu frunzele de un verde-închis, printre care se împleteau iederi roşii, ca într-o învăluire de reptile încolăcite.
în mijloc, o mică biserică, părăginită şi ea, dormea ca o pasăre cu ciocul ascuns sub aripa-i cenuşie, vegheată de plopi uscaţi şi aurită de soarele lînced, care-i ucisese de-a lungul anilor cele din urmă tresăriri şi-i pecetluise ruina.
De pretutindenea se răseula nisipul cu termitele lui nevăzute, devorând crucile, ştergînd semnele de hotar ale morţii şi răstignind nemilos amintirile risipite de sufletele celor sortiţi să rătăcească străvezii şi tăcuţi printre umbrele lor de altădată. Mirosea a tămîie neagră şi a basilic. A piatră încinsă, a cuiburi goale printre frunze
137
căzute în straturi sub lăcomia vegetaţiei carnivore, care f hălăduia nestingherită. Hipnotizat ca prada şarpelui, statui ! lîngă zid în bătaia tuturor duhurilor, în melancolicul du-te-vino al gîndurilor dezmoştenite, singur cu viitoarea mea cruce. De unde avea să-mi vină mai tîrziu obsesia acelui cimitir, frecventîndu-mă noapte de noapte ?
Somnul oraşului era adine şi întunecat. Oamenii aveau chipuri umbrite de un amurg implacabil. Se vorbea despre apropiata plecare a celor mai mulţi dintre ei, care aveau să părăsească pentru totdeauna acea aşezare întemeiată de piraţi. Se şi insinuase, pe cele cîteva străzi drepte şi lungi care-o alcătuiau, o atmosferă de toropeală inertă, sortită să pună stăpînire pe toate ungherele. Numai eu, sustras de la neliniştea generală a locuitorilor ce hotărîseră să-şi schimbe albia, eram întruna cu gîndul la vechiul cimitir de pe ţărm.
II
Nu mă putea ispiti nici o plecare. Unde să merg ? în ce alt colţ m-ar fi putut aştepta o soartă mai darnică ?
Cutreierasem lumea, văzusem soarele răsărind şi apu-nind pe mări, peste ţinuturi bogate, peste pustiuri şi munţi. Puterea celor ce crezuseră în steaua lor am văzut-o de atîtea ori spulberată, frumuseţea desfigurată, bogăţia risipită în vînt. Ce-mi rămăsese oare să mai doresc ? Nici o furtună nu mai putea să mă sperie. Nici o anxietate nu mă mai putea tulbura.
Traiectoria răsucită ca o spirală înşelătoare sfîrşise în acelaşi loc pe care rînd pe rînd îl iubisem, îl exaltasem şi-1 hărăzisem blestemului, pentru ca în cele din urmă să-i aduc prinosul nepăsării. Nu mai avea să vină decît moartea. Dar nu gîndul ei îmi desfăşura înaintea ochilor imaginea ciudatului cimitir ; insomniile mele veneau de
aiurea. Poate că presimţeam ceva, poate întrezăream fără ştire viitoarele întîmplări care trebuiau să-mi dezvăluie ascunzişuri secrete din propria mea existenţă.
Absorbit de asemenea gînduri, nici nu mi-am dat seama cînd oamenii începuseră să plece. în curînd, am văzut oraşul aproape pustiu. Casele goale erau învăluite de lumina mereu mai palidă a toamnei ce-şi istovea cele din urmă zile, străzile colindate de vînt şi de dini vagabonzi care urlau noaptea şi făceau dragoste adunaţi în haite, cerul plin de ciori şi de pescăruşi speriaţi, rotin-du-se şi săgetînd în văzduh, ţipînd lugubru deasupra singurătăţii şi a vidului.
Am parcurs uliţele dintr-o parte în alta, şi pînă la cheiul îngust n-am intilnit decît un mic grup de bătrîni bolnavi, aproape orbi, tîrîndu-se sprijiniţi unul de altul. Erau singurii pe care-i lăsaseră, căci nu aveau pe nimeni, şi, incapabili de orice muncă, rămăseseră să moară o dată cu oraşul unde au văzut întîia oară lumina. Nu m-au văzut, căci trecusem la o bună distanţă de ei, şi desigur, aşa cum aveam s-o înţeleg mai tîrziu, continuară a se crede unicii locuitori ai oraşului intrat în perimetrul posomoritei lor agonii.
Toamna sfîrşi dizolvată în albul primei ninsori. Lanţuri grele de gheaţă sunară : ca într-un temei de pedeapsă postumă a piraţilor niciodată prinşi, oraşul întemeiat de ei trebuia să moară încătuşat. Aşa l-ara şi văzut expirînd, în timp ce viscolul, laolaltă cu marea, îi cînta sinistrul marş funebru al unei nopţi de pierzanie.
III
Priveliştea iernii cumplite mi-a adus mai intîi o pace deplină, pacea pustiului desăvîrşit, cînd toate înfăţişîn-du-ţi-se în alb şi negru te recompun altfel decît te ştiuseşi
139
138
tu însuţi, te modifică şi îţi dau iluzia armoniei. Nimenea nu te cunoaşte mai bine decît vîntul cu aripi albe, cel care cîntă duios, cel ce-şi scutură capul, dezlănţuitul, nebunul. 11 lăsam să-mi repovestească viaţa şi să-mi troienească toate părţile ei negre, toate mocirlele prin care am trecut.
Dar cu vremea, pereţii se strinseră ameninţători în jurul meu. Singurătatea se prefăcu într-un gol străveziu şi începu să mă absoarbă ca un ochi enorm cu pupilă ameninţătoare. Auzeam sunete de corzi metalice, şi o senzaţie de imponderabilitate mă sufoca. Numai gîndul că undeva rămăseseră încă bătrînii, aşteptîndu-şi sfîr-şitul, punea apăsării o imperceptibilă surdină.
Ieşeam întruna pe cheiul înzăpezit şi ii întîlneam fără ca ei să mă vadă.
Se mişcau din ce în ce mai greu, erau cu fiece zi mai livizi, mai spectrali. Pînă cînd, simţindu-şi moartea apropiată şi înspăimîntaţi de imaginea viitoare a propriilor cadavre, sortite să zacă neîngropate, neputincioşi cum erau, începură să înainteze pe dig şi să-şi dea drumul, căzînd şi pierind în valuri. Unul cîte unul s-au dus, ţinînd în braţe cîte-un cîine mic, cu care împreună dispăreau în marea turmentata de viscole.
Nu r.r-n rămăsese decît unul dintre ei. pe care într-o după-amiază îl văzui pornind şi ei spre dig, sub cerul de crom, cu fulgi rari şi cu ţipete. Ajuns la capăt, se opri. II pîndeam de departe. Deodată, dinele pe care-1 ţinea în braţe sări sprinten, se tăvăli prin zăpadă, se scutură. Era mult mai mare decît bănuisem. Omul se îndreptă de şale şi porni înapoi, urmat de cîinele lui. Mergea repede şi nu mai avea nimic din bătrînul şubred, aproape orb, pe care-1 văzusem cu cîteva clipe înainte abia tîrîndu-se pe digul copleşit de zăpadă.
De teamă să nu mă zărească, mă dădui după un zid, continuînd să-1 urmăresc pînă cînd mi se păru că intră într-o curte. Nu peste mult apăru iarăşi, complet schimbat : un domn elegant, îmbrăcat în negru, cu un guler somptuos de. blană, cu baston şi cilindru, purtîndu-şi de
zgardă cîinele mare şi zvelt. Părea că merge la un duel ori se îndreptă spre ceremonia de seară a tagmei patronate de spiritul amăgirii. Negru în albul încremenit din jur, în fulguirea uşoară a unei ninsori care ezita, în angoasa tuturor bănuielilor mele, în perspectivele reci ale spaţiilor îngînate şi nestatornice, omul se îndepărta mereu într-o direcţie ciudată.
Aş fi vrut să fi căzut şi el în valuri, asemenea celorlalţi, cu toate că atunci cînd îl văzusem pe dig, singura mea dorinţă era să-1 ajut să întîrzie. Prezenţa lui mă tulbura. Nu mai era cel din urmă ecou al oraşului care murise. Nu mai era semenul meu, bătrînul frate al sinucigaşilor. Nu mai era un obstacol în calea inexistenţei ce mă ameninţa. El devenise pentru mine solul purtător al unui mesaj ce mă putea privi direct, dar pe care începeam a mă teme că nu voi izbuti să-1 cunosc la vreme.
Seara veni repede şi neaşteptat. îl mai vedeam. Mă luai după el, ascunzîndu-mă şi tresărind. Apoi, întunericul şi ceaţa ne despărţiră.
IV
Abia ajungînd acasă, mi-am dat seama că direcţia în care-1 văzusem dispărînd era aceea a cimitirului unde-şl dormeau somnul piraţii. Mă frisonă descoperirea că ne reintîiniserăm în gînduri. Ce va fi căutînd acolo ?
O uşoară bătaie în uşă mă descumpăni.
Cine-i ? strigai.
Nici un răspuns.
Am întrebat încă o dată, şi apoi, cu un gest brusc,
140
141
am deschis uşa : la o depărtare de cîţiva paşi, stătea clinele străinului, care îndată ce mă văzu se întoarse, luînd-o la fugă. Crezusem că şi stăpînul lui va fi fost pe undeva pe aproape, dar privind în lungul uliţei nu-1 zării nicăieri. Totuşi, era limpede că aflase despre mine, mai repede chiar decît aş fi bănuit, şi nu-mi mai rămînea decît să aştept clipa cînd urma să mi se înfăţişeze el însuşi.
în zilele ce veniră nu l-am mai întîlnit. Colindam străzile fără suflare, cheiul, ţărmul pînă departe, dincolo de oraş, dar totul era zadarnic. Şi într-o seară, umblînd prin zăpadă la întimplare, obsedat de gîndul că poate el e acela care se ascunde urmărindu-mă pretutindenea, cum îl urmărisem şi eu, m-am pomenit lîngă zidul căzut al cimitirului.
Un lung ţiuit îmi stăruia în urechi, şi dincolo de nisipurile acoperite de zăpadă, marea suna cu mii de cristale, ca un candelabru stins zguduit de cutremur. Forme înzăpezite se năzăreau înecate în albastru, iar în mijloc licărea o lumină slabă, spre care paşii mă purtară fără voie. Am ajuns la biserica părăsită, a cărei fereastră lumina, şi, împingînd uşa, am intrat.
Inlăuntru nu mă aştepta decît acelaşi cîine al străinului, care sări gudurîndu-se la picioarele mele, în timp ce priveam uimit în jur, recunoscîndu-mi obiectele, recu-noscîndu-mi propria casă, toate aşa cum le lăsasem acolo în oraşul mort, în chiar după-amiaza aceea. Căzui obosit pe un divan şi luînd cartea ce stătea deschisă cu coperţile în sus am citit de la pasajul unde se părea că mă oprisem : „Odată te vei întoarce şi te vei minuna de propria ta viaţă petrecută în ţara al cărei drum l-ai uitat, şi-ţi vei aduce aminte de unul căruia singurătatea i-a dat chipul tău..."
Am rămas pînă tîrziu citind şi gîndindu-mă, iar dimineaţa, cînd m-am trezit, am văzut în cuier, atîrnate, un palton somptuos de blană şi un cilindru — hainele acelui străin, pe care n-aveam să-1 mai întîlnesc niciodată.
Toată iarna mi-am petrecut-o în noua sau poate în vechea mea locuinţă din cimitirul părăginit. Din cînd în cînd, ieşeam cu cîinele şi hoinăream prin oraşul pustiu. Ninsori abundente îl copleşiseră, şi străzile păreau mai neînsufleţite decît aleile mărginite de mormintele piraţilor. Vîntul şi golul fluierau pe deasupra caselor moarte, printre care nu mai izbuteam s-o găsesc pe aceea unde trăisem eu însumi.
Nici cheiul nu-1 mai cercetam.
Abia spre primăvară, cînd zăpezile începuseră a se topi, m-am îndreptat spre port, ca să văd cum cădeau blocuri enorme de gheaţă răsucindu-se şi sunînd în valurile agitate.
O navă ivită la orizont se apropia, şi în curînd, oprin-du-se legănată la chei, coborîră cîţiva oameni înalţi şi palizi, care veneau de departe, să purceadă la o nouă întemeiere a oraşului. I-am văzut pornind pe dig şi oprin-du-se cu toţii să privească ceva ce se zărea nedesluşit.
Mă îndreptai şi eu într-acolo, şi ajungînd, am văzut o imagine de care încercam să-mi aduc aminte : pe zăpada muiată zăcea cadavrul unui bătrîn purtînd în braţe un cîine mic şi alb. Cu cît priveam bătrînul şi cîinele, pe care dezgheţul îi dezgropase din zăpezi, cu atît mi se limpezeau ochii şi îmi părea că n-avusesem unde să-i fi văzut.
142
BISERICA NEAGRĂ
Roman
Miinile tuturora se vor intnuia şi genunchii vor curge ca apa. Incinge-se-vor atunci cu sac şi spaima îi va cuprinde, feţele tuturor sc vor ruşina şi capetele vor fi pleşuve.
Iezechil. ",, 17—18
I
Mă întorceam spre casă umbrit de presimţiri anxioase. Sunetul paşilor mei pe caldarîm răspundea ritmat şi laconic miilor de glasuri pe care le dezlănţuiau în văzduh clopotele nenumăratelor noastre biserici vechi, rămase din vremuri de măreţie şi de risipă. întotdeauna spre amurgit, cînd întunericul venea cu mareea lui monotonă invadînd oraşul, clopotele îşi începeau deconcertanta lor melopee prelungită uneori ceasuri în şir, potolindu-se abia tîrziu la răsăritul stelelor, sau, în serile colindate de vîntul pustiu şi tiranic al ţărmului, îndeosebi toamna şi iarna, contopin-du-se imperceptibil cu izbucnirea rafalelor şi cu vuietul posomorit al valurilor izbite în cheiul de piatră.
De obicei nu le mai auzea nimenea dintre noi. Le moştenisem de generaţii, ne născusem cu sunetul lor în auz, tot aşa cum marea ne stăruia în nări cu mirosul ei de alge vii şi moarte, tot aşa cum viaţa însăşi cu inerţia ei ticăloasă ne atrofiase conştiinţa faptelor noastre de fiecare zi, prefăcîndu-ne în oficianţi ai ritualului ei implacabil. Dar în seara aceea nu atît auzul, cît mai ales sufletul meu se lovea de clopote, poate pentru că presimţirile ce mă stăpîneau îl vor fi deşteptat din obişnuita lui toropeală.
Străzile drepte şi largi aveau aerul unor magazii goale, sub cerul liber pe care plutea în derivă o firavă semilună de hîrtie decolorată. Piaţa triunghiulară din vecinătatea casei mele era plină de ciori şi de pescăruşi. Trecătorii mă observau cu priviri insistente ca şi cînd aş fi fost un strein nedorit. Eram incapabil să-i recunosc şi grăbeam
147
in*
mereu paşii, cu sentimentul că mă îndrept spre un refugiu perfid care întîrzie să-mi apară în cale.
Am deschis poarta cu mina crispată şi am păstruns ca un strigoi în marea încăpere de la intrarea unde pe un fotoliu stătea proprietăreasa privindu-mă pieziş şi abia răspunzînd salutului meu habitual. Mă oprii o clipă descumpănit şi izbutii cu greu să articulez cîteva cuvinte, intrebînd-o dacă nu mă căutase cineva. întrebasem mai mult ca să-mi înving neliniştea şi stinghereala stupidă ce mă cuprinsese dintr-o dată la vederea ei, deşi seară de seară, cînd mă întorceam acasă o găseam totdeauna în acelaşi fotoliu, cu aceeaşi nelipsită carte pe care părea că n-o va mai isprăvi niciodată.
îşi aţinti ochii asupra mea şi, după un moment de tăcere, începu să-mi vorbească pe un ton ce nu mai avea nimic din obişnuita ei amabilitate profesională.
— Ba da, v-a căutat cineva care aş fi preferat să nu vă caute niciodată. Vreau, să cred că aţi fi preferat-o şi dumneavoastră. Cînd v-am închiriat o odaie în casa mea, nu mi-am închipuit că într-o zi voi afla lucruri atît de jenante despre un om pe care aveam toate motivele să-Z stimez. Nu e nevoie să vă dau lămuriri. Veţi găsi pe masă un mesaj edificator. Vi s-a lăsat o invitaţie. N-am cc-tit-o, deşi plicul e deschis. Mi-a fost silă.
Ascultam înmărmurit cuvintele ei, fără să înţeleg nimic, fără să pot reacţiona în nici un fel la logosul acesta insolit în atmosfera ce se instaurase de-a lungul convieţuirii mele cu o proprietăreasa pe cît de binevoitoare pe atît de discretă. într-un tîrziu, învingîndu-mi stupoarea, pornii să urc scara interioară ce ducea spre încăperile de la etaj, dintre care una îmi fusese închiriată.
Am deschis uşa îndreptîndu-mă spre masa pe care stătea, rezemat ostentativ de piciorul lămpii, un plic roz. răspîndind un parfum vulgar. L-am desfăcut scoţînd invitaţia tipărită cu litere aurite, purtind deasupra un fel de emblemă aglomerată : viori, cranii, cărţi, păsări de noapte, încadrînd bustul desenat al unui bătrîn cu mustăţi enorme. Textul scris înlăuntru cu Cerneală, de o mînă stîngace, era compus în termeni ce hu aveau întru nimic sensul unei invitaţii : Vi se pune în vedere că sînteţi
aşteptat mîine seară la sediul nostru. Nu era indicată nici adresa, nici ora la care urma să mă prezint, nici scopul. Doar semnătura, ce mă înfiora de consternare : Liga Cerşetorilor.
Am întors invitaţia pe toate părţile căutînd parcă vreun indiciu ocult. Vreun semn care să-mi aducă o lămurire cît de vagă, dar n-am reuşit să descopăr nimic şi am rămas multă vreme cu privirile aţintite asupra caligrafiei stîngace, viermi negri contorsionaţi, alcătuin-du-se pe albul imaculat al hîrtiei într-o suită de forme scabroase. Auzisem vorbindu-se în ultima vreme despre creşterea numărului cerşetorilor în oraş, despre apariţia lor în locurile cele mai neobişnuite, despre agresivitatea şi insolenţa lor a căror dovadă o aveam de astă dată în faţa mea şi stăteam privind-o copleşit de o indignare neputincioasă şi surdă. Nu acordasem prea mult credit zvonurilor care circulau şi nu împărtăşisem îngrijorarea cunoscuţilor mei la adresa unui fapt ce mi se părea anodin şi lipsit de sens — şi iată că o pedeapsă amară mă aducea la realitate. Toate lucrurile îţi pot fi indiferente cît timp te consolează sentimentul că eşti în afara lor, că vei fi întotdeauna, că nu te vor atinge, ca epidemia de care te apără o imunitate axiomatică. Poate de aceea şi moartea te găseşte dezarmat pentru că fusese întotdeauna a altora.
Am luat invitaţia şi, apropiind-o de flacăra lămpii, am aruncat-o aprinsă în soba rece de metal din colţul odăii mele. Nici nu băgasem de seamă că timpul trecuse şi se apropia miezul nopţii. M-am dezbrăcat maşinal culcîn-du-mă, dar n-am izbutit să adorm decît foarte tîrziu, chinuit de o luciditate istovitoare, cu ochii larg deschişi într-un întuneric traversat de linii încrucişate, şi am avut un somn mizerabil, mlaştină densă şi neagră prin care înotam spre un ţărm mereu mai îndepărtat.
Dimineaţa m-au trezit paşii proprietăresei ; a intrat la mine şi, ca prin vis, am auzit-o cum arunca pe masă ceva, întorcîndu-se brusc şi ieşind ca o nălucă. Ochii îmi ardeau, o ameţeală uşoară mă stăpînea şi oboseala mă reţinu încă multă vreme în pat, stăruind între somn şi trezie. M-am ridicat apoi şi m-am îndreptat, clătinîndu-mă, spre masă. Am recunoscut iarăşi plicul roz, unde am găsit ace-
140
149
eaşi invitaţie. Dar de data aceasta n-am mai dat-o pe foc ci, împâturind-o, am strecurat-o în buzunarul hainei lăsată pe spătarul unui scaun, cu toate că nici prin gînd nu-mi trecea să-i dau vreodată curs. Totul mi se părea atît de umilitor şi de stupid încît propria mea odaie, mare, înaltă, mobilată sobru dar cu bun gust, mă apăsa ca o temniţă înăbuşitoare. Abia am aşteptat să mă văd gata de plecare şi ieşii trîntind uşile şi izbucnind în stradă ca un evadat.
îi
Aerul dimineţii mă trezi înviorîndu-mă şi limpezin-du-mi creierul de negura unei nopţi posomorite. Ziua se arăta fără soare, uşor haşurată de brumele începutului de toamnă cu frunze galbene în rarii copaci ai oraşului, cu văzduh tremurător peste conturele caselor somnolente, cu o briză adiată şi sidefie în spaţiile goale colindate de o lumină amară. Pornii spre atelierul singuratic unde-mi treceam zilele desluşind forme în lemn, în pămînt ori în piatră, dar paşii sau poate gîndurile m-au dus fără ştire spre mare.
Cheiul vuia sub asaltul valurilor, marea era de un verde solemn şi strein, pescăruşii săgetau departe în larg ivindu-se şi cufundîndu-se iarăşi în apă sau descriind pe cerul de culoarea aripilor lor, traiectorii fugare. Cîţiva oameni priveau pierduţi, rezemîndu-se de balustradă, alţii se plimbau călcînd sonor pe mozaicul degradat al cheiului, pe care se mai distingeau formele de păsări, animale şi amfore încrustate cîndva de marii meşteri ai unei arte crepusculare. La dreapta se legănau într-o ceaţă viorie catarge de corăbii şi se vedeau hamalii striviţi de poveri.
150
M-am oprit într-o parte lîngă ruinele unui bastion de odinioară, lăsîndu-mi privirile să cuprindă lacom întinderea apelor şi sorbind aerul mării, inhalaţie întotdeauna binefăcătoare după nopţi nedormite şi gînduri pustii.
Mă uitasem privind cînd deodată îmi atrage luarea aminte un vacarm de glasuri undeva pe chei şi, întorcîndu-mă, văd trei cerşetori vociferînd furioşi înaintea unuia dintre oamenii pe care la venirea mea îi întîlnisem plim-bîndu-se. îmi încordai auzul, dar nu-mi ajungeau decît crîmpeie răzleţe din cearta lor. Pomeneau mereu despre datoria lui de cetăţean şi-i arătau un mic bust de ipsos aidoma celui desenat pe invitaţia pe care o primisem. încolţit din toate părţile, bietul om luă în cele din urmă bustul şi scoţînd punga le dădu cîteva monede, pornind-o în direcţia ruinelor, iar cerşetorii o luară în partea opusă, potolindu-se brusc şi reluîndu-şi ţinuta lor de milogi.
Cînd ajunse în dreptul meu, l-am rugat să-mi explice scena la care fusesem martor, exprimîndu-mi revolta pentru neplăcutul lui incident. Oprindu-se o clipă mi-a aruncat o privire nedumerită şi s-a îndepărtat spunîndu-mi din mers : Vei fi strein, de bună seamă, prietene, de vreme ce, după toate cele întâmplate în oraşul nostru, mai poţi pune asemenea întrebări.
Eram şi nu eram strein. Mă întorsesem numai pe jumătate în oraşul părinţilor şi al străbunilor mei, care dormeau subt lespezi albe şi negre pe ţărmul acela sortit să existe din amintiri... amintiri trecute sau viitoare, amintiri de ieri, de mîine, de niciodată. O legătură ori poate un blestem secular mă aducea, după lungi şi generoase evadări, între zidurile ce-şi urmaseră unele altora, păs-trîncl mai mult sufletul cărămizilor decît materia lor ; sămînţă întotdeauna căzută pe piatră, eram poate şi aici, ca şi aiurea, pe jumătate strein, şi mă durea pretutinde-nea jumătatea rămasă. Totuşi, îmi spuneam, sînt aici, sînt acasă, trebuie să-mi caut în această apartenenţă singura mea certitudine.
Mi-am reamintit de invitaţia primită şi o mînie neagră îmi zgudui întreaga fiinţă. Provocare nereuşită, act abu-
151
ziv, poate farsă — ce putea fi la urma urmelor această aşa-zisă invitaţie scrisă de mina unui analfabet obraznic ? Şi ce e cu aceşti cerşetori agresivi care atacă oamenii pe stradă, de unde vin, cine sînt şi ce scopuri se ascund îndărătul lor ? Bîntuit de asemenea întrebări şi clocotind de indignare, n-am mai trecut pe la atelier, ci m-am întors acasă către ceasurile prînzului, hotărît să mă odihnesc puţin şi să mă abat pe la unul dintre vecinii mei, un profesor venerabil, fost prieten de tinereţe cu părintele meu. Voiam să mă sfătuiesc cu el în a cărui înţelepciune şi experienţă găsisem de atîtea ori dezlegare multora dintre necazurile şi încurcăturile mele.
La poartă mă aştepta un personaj plantat ca un stîlp dinaintea casei mele. Era îmbrăcat cuviincios, chiar cu oarecare pedanterie în atitudinea lui uşor rigidă, şi părea un slujbaş între două vîrste. Cînd ajunsei lîngă el, îşi scoase pălăria înaltă şi o întinse spre mine, încovoindu-şi spatele şi spunîndu-mi cu un rînjet provocator : Prin umilinţă şi milostenie vom elibera lumea.
Surprins de a vedea cerşind un om cu înfăţişare atît de prezentabilă, l-am măsurat din cap pînă la picioare şi întorcîndu-i spatele, am intrat încuind cu un gest energic poarta mare de fier. Proprietăreasa nu mai era în fotoliul ei. Urcai în odaie şi, dînd uşor perdeaua la o parte, văzui că individul care mă aşteptase la poartă dispăruse ca în pămînt.
III
Profesorul m-a primit cu obişnuita cordialitate. Pletele lui albe contrastînd, violent cu tichia neagră de catifea pe care o purta întotdeauna, ochelarii mari, redingota,
cărţile voluminoase răspîndite pretutindenea, retortele, vasele cu diverse lichide colorate, cîinele tolănit pe o canapea roasă — totul îmi reconstituia, ca şi altădată, un univers ireal, o incintă suspendată undeva în afara lumii, într-un spaţiu răpit, uncie viaţa şi moartea îşi schimbă inelele subt zodii încremenite şi enigmatice. Aici mă simţeam în siguranţă şi în linişte, adăpostit de orice suflare ostilă şi mai cu seamă de propriile-mi gînduri printre care în ultima vreme se strecuraseră umbre ameninţătoare.
Omul părea şi mai puţin la curent decît mine cu toate cele ce interveniseră în viaţa oraşului nostru. Ascultă atent relatarea mea şi rămase îngîndurat ca şi cînd ar fi căutat sensul evenimentelor povestite, sau ar fi încercat sâ-şi aducă aminte de ceva nelămurit. Era vădit impresionat de cele auzite, dar se străduia să-şi ascundă tulburarea, poate, îmi spuneam eu, ca să nu-mi sporească starea de nelinişte în prada căreia căzusem din seara cînd am primit neobişnuita invitaţie. Şi o asemenea manifestare, din partea unui om ce nu cunoscuse îndoiala şi teama, nu-mi prevestea nimic bun.
La o bătaie în vechiul gong de argint, sluga lui" veni şi ne înfăţişă două pahare de absint, lucru peste măsură de rar în viaţa profesorului, obişnuit cu o sobrietate de claustru. Dădu peste cap băutura şi, trecîndu-ş i mina peste fruntea înaltă şi palidă, începu, să-mi vorbească :
— Faptele despre care-mi spui sînt mai puţin noi şi stranii decît îţi imaginezi. Eu, cum bine ştii, n-am părăsit niciodată oraşul şi, dacă îmbătrînesc între zidurile lui, nu înseamnă că viaţa din afară mi-a rămas necunoscută. Au fost războaie pe care nu le-ai trăit, au fost întîmplări ceva mai vechi ce ţi-au rămas iarăşi neştiute, deşi, dacă le-ai fi gîndit mai stăruitor la însăşi moartea tatălui tău, la faptul că tu şi fraţii tăi aţi fost trimişi în ţări îndepărtate încă din vîrsta copilăriei şi nu v-a fost îngăduită de către propriul vostru părinte întoarcerea în acest oraş, cită vreme rămăsese în viaţă, poate ai fi pătruns cu mintea mai adine în sfera celor de curînd petrecute.
153
152
r
Nu-ţi voi da amănunte şi lămuriri. După spiritul gîn-dirii mele, oamenii nu pot profita decît de învăţătura cîş-tigată prin propriile lor trăiri şi experienţe ; restul nu e decît un patrimoniu abstract şi decorativ. Şi bogăţiile iluzorii te aruncă în aventuri din care ieşi totdeauna învins. Caută şi află mai multe — şi mai ales meditează asupra tuturor datelor pe care memoria tinde nu o dată să le refuleze spre cele mai obscure planuri ale ei.
Pe măsură ce vorbea, mi se părea că se întunecă dinaintea mea, o ceaţă mă învăluie, rece şi neprietenoasă, opacă şi plină de glasuri ameninţătoare, de ochi scrutători ce mă urmăresc nevăzuţi dintre faldurii ei. Departe de a mă readuce ca altădată înlăuntrul liniştii mele în-streinate, cuvintele lui mă proiectau pe orizonturi necunoscute, printre conturele dilatate în negru ale unor primejdii neaşteptate şi printre viitoare încercări pe care nici o soartă nu le mai putea spulbera. Copleşit de gîn-duri, pierdusem firul graiului său, revenindu-mi doar cînd, luînd una dintre cărţile ce-i erau de căpătîi, profesorul îmi ceti cîteva pasaje. Ultimul mi se gravă pe totdeauna în memorie, pentru rezonanţa lui de epitaf mohorît : Atunci e ceasul cînd tremură paznicii casei şi se încovoaie oamenii cei tari şi stau din lucru rîşnitoarele, coci s-au rărit, şi se întunecă privitoarele de la ferestre
M -am ridicat din fotoliul mare de lemn în care încremenisem pierdut şi am făcut cîţiva paşi prin odaie. Nu mai eram în stare să articulez nici un cuvînt. Profesorul, apropiindu-se de mine şi luîndu-mă de braţ, îmi spuse, pe cînd mă îndreptam spre uşă : Cred că înainte de venirea furtunilor echinoxului ai mai putea găsi o corabie care să te ducă departe pe meleagurile unde ţi-ai petrecut copilăria şi tinereţea. Ar fi ultima ocazie, dacă nu e cumva prea tîrziu. Dacă poţi, pleacă. E mai bine. Dar nu uita că ţara ta e aici şi că, odată plecat, nu te vei mai putea întoarce, nu vei mai putea trece hotarul întunericului ce se lasă asupra ei. Şi poate că întunericul tău e mai mult decît lumina streină. Gîndeşte-te bine şi alege. Dar gră-beşte-te, căci n-ai prea mult timp.
154
IV
Pornii spre chei pe negîndite. Soarele toamnei căzuse dincolo şi cerul nu mai purta decît amintirea lui însînge-rată printre nori clorotici şi umbre paralele. Strada în care ieşisem era atît de largă şi de dreaptă, încît mă aspira ca banda rulantă a unei ghilotine fatale, în jos ori în sus, nu mai ştiam nici eu. Sufletul îmi era ars cu fier înroşit. Gîndurile injectate. Ducă-se dracului acest oraş ticăloşit şi nevolnic, mort înainte de a fi trăit sau agoni-zînd dintr-o naştere blestemată să n-aibă moarte... cetate care înăbuşă tot ce-i e drag şi scuipă aur şi nestemate în calea cadavrelor, cetate-cavou pentru gîndurile înalte şi reci, cetate-surîs, cetate-victimă, cetate-candoare cretină ! ...NU ! NU ! NU ! pentru totdeauna NU acestui meleag care caută lanţuri, visează lanţuri, trăieşte lanţuri, doarme, respiră, aude şi cugetă lanţuri !
Nicăieri pe întinsul pămîntului nu-mi părea destul de departe de acest oraş ca să nu mai aud plîngerea lui, chemare perfidă adresată în vînt tuturor fiilor fugiţi de rugina şi turpitudinea care înlănţuie şi devorează.
Tremuram de nerăbdare să ajung în port şi să am norocul unei corăbii gata de plecare — una dintre acele corăbii ale negustorilor din cine ştie ce ţară, care s-au deprins să cumpere aici pe un preţ de nimic lîna, mierea şi ceara de albine ale acestui pămînt dezmoştenit. Cit timp nu e tîrziu... cuvintele bătrînului profesor îmi sunau în auz ca un memento al îndoielii. Era mijlocul lunii întîia, furtunile toamnei pîndeau în zare, azi-mîine se vor dez-lănţui... şi apoi iarăşi liniştea şi îngheţul iernii, zăpada, viscolul, nebunia... Nu ! trebuia să nu pierd ultima şansă, trebuia să găsesc cu orice preţ o corabie, să mă strecor nevăzut în pîntecele ei printre saci şi butoaie de lemn, şi să dispar pentru totdeauna.
Şi mi-a fost dat s-o găsesc.
Am ajuns în port cînd se întuneca. Pe chei se aprindeau felinarele, forfota hamalilor se mai potolise, trei | nave se vedeau îndepărtîndu-se şi alte două stăteau gata
I să pornească la drum de noapte. Mi-am făcut loc printre
155
r
cei ciţiva hamali care cărau ultimele mărfuri pe una din ele şi, fără să mă observe nimenea, profitând de semiobscuritatea cheiului, am luat în spate una dintre puţinele lăzi ce mai rămăseseră neîncărcate, şi m-am avîntat pe corabie.
înlăuntru abia licăreau cîteva lumini palide încît nu mi-a fost greu să mă furişez spre cală culcîndu-mă pe o grămadă de saci. Cum stăteam cu miinile sub cap. mi-am adus aminte că erau ceasurile cînd cerşetorii mă aşteptau Ia Liga lor împuţită — şi am rînjit în întuneric. Aveau, să mă aştepte mult şi bine. Mîine mi se va lumina de ziuă în larg şi ţărmul acesta va fi pierit demult din zare.
Eram la adăpost pe acest crîmpei plutitor de ţară streină şi prin oasele mele începea să fluiere nepăsarea pentru oraşul ce rămînea pradă soartei sale întunecate între incertitudine şi marasm. Şi totuşi cînd am simţit pornind corabia şi-am auzit strigătele marinarilor de pe punte, şi i-am auzit rîzînd şi spunîndu-şi că nu se ştie dacă vor mai avea ce să încarce pe viitor în acest oraş mizerabil, şi glumind grosolan pe seama lui, s-a făcut un gol în mine, gîndurile mi s-au oprit paralizate, n-am mai fost în stare să-mi urmez dialogul fără cuvinte cu mine însumi.
Era tîrziu. Pregătirile de plecare se prelungiseră mai mult decît crezusem, şi acum cînd venise clipa râvnită cu înverşunare, zăceam inert, cotropit de sentimente pe care nici azi nu mi le pot defini. Parcă aş fi suferit de lingoare sau de deochi, aşa cum mi se întîmpla demult, în primii ani ai copilăriei cînd, înainte de a fi părăsit oraşul natal, servitoarele bătrîne din casa bunicii mele mă afumau cu păr de lup, şoptind deseîntece vechi şi păgîne. Nu era nici spaimă — nu cunoşteam acest sentiment — nici tristeţe, nici disperare. Era o moarte vie care mă copleşea, un dor absurd şi anticipat, un vid aherontic.
Nava, destul de mică de altfel, înainta încet, abia tîrîndu-se legănată uşor de valurile negre. M-am ridicat îndreptîndu-mă spre una dintre ferestrele mici şi rotunde, m-am urcat pe butoaie şi lăzi şi-am privit afară. Ţărmul golfului ce adăpostea portul se prelungea cu un promontoriu stîncos, care înainta pînă departe, avînd la capătul
lui farul vechi şi dărăpănat. Vara îmi plăcea adeseori să vin acolo, să-mi las hainele la picioarele lui şi să mă avînt în larg inotind ceasuri în şir.
Cînd am trecut prin dreptul farului, m-a săgetat ochiul lui de cîine bătut. în clipa aceea aş fi dărîmat totul, aş fi dat foc navei care mă ducea şi oraşului ce rămînea mistuit in întuneric... nu mă mai puteam stăpîni, nu mai eram capabil să-mi controlez nici gîndurile, nici gesturile, nici pornirile absurde. Azi nu mai ştiu dacă a fost spre norocul ori nenorocul meu. Cuvintele acestea nu mai au nici un înţeles pentru mine.
Sub imperiul acelei stări de agitaţie şi inconştienţă, căutai scările ce urcau spre punte. Orbecăind prin întuneric le-am descopeiât, am împins trapa şi m-am ivit sus în lumina agonică a lămpilor, în briza înviorătoare a nopţii care înclinase spre jumătate. Marinarii dormeau în încăperile lor. Doar ciţiva se adunaseră la o parte şi jucau zaruri. Apropiindu-mă neobservat, i-am văzut încordaţi, mizînd bani de aur şi urmărind în tăcere capriciile micilor cuburi care se alcătuiau în cifre de bună sau rea vestire. Cum îi priveam, avui deodată sentimentul că banii erau furaţi din avutul meu, din oraşul ce mai licărea în zare, din viaţa mea jucată la zaruri de mîinile lor — păienjeni monstruoşi. Oamenii ţărilor sărăcite şi mizerabile au întotdeauna sentimentul că sînt jefuiţi de streini, şi puţinele lor bogăţii li se par fabuloase, rîvnite de toţi.
Am început să strig la ei, să-i fac tîihari, ticăloşi, să-i înec într-un torent de injurii îngrozitoare. Surprinşi, tresărind din încordarea jocului, s-au întors privindu-mă o clipă cu stupoare, ca pe o stafie răsărită dintr-un mor-mînt uitat. Primul ce s-a desmeticit a sărit în picioare, apropiindu-se ameninţător. Era un vlăjgan dezgustător, beat, cu o barbă încîlcită şi murdară. N-am aşteptat să mă atace. M-am repezit la picioarele luiţ trîntindu-1 cît era de lung. Dar turbarea mea n-a putut ţine piept altor doi ce se ridicaseră între timp. Am simţit o ploaie de pumni şi am căzut ameţit în gol, trezindu-mă abia cînd trupul meu lovise valurile reci ale mării.
Instinctul m-a adus la suprafaţă şi săltînd pe o coamă de val, am zărit ochiul roşu al farului, ochiul acela de câine urlînd a pustiu la capătul ţinutului dezolat pe care
156
157
nu-mi fusese dat să-1 părăsesc. Mi-am lepădat încălţămintea în apă, şi hainele ce mă stînjeneau, şi am pornit îno-tînd cu mişcări rare, spre farul de care mă despărţea o bună distanţă.
Lung, lung, lung mi-a fost drumul. Mi se părea că merg înapoi. Şi poate că mergeam într-adevăr înapoi, eşuam pe aceste ape reci învins de nu ştiu cine care luase masca înşelătoare a hazardului. Nici azi nu-mi dau seama cine m-a învins şi ce perversă încrucişare de stele a alcătuit zodia naufragiului meu.
Am ajuns la ţărm istovit, abia avînd puterea să urc treptele cioplite în stîncă şi să caut adăpost în odaia părăsită de la baza farului, unde se pripăşiseră în ultima vreme cîţiva cerşetori. Dar împingînd uşa, nu i-am mai găsit. Odaia părea mare, mult mai mare decît o ştiam, şi o găsii luminată la ceasul acela care înclina către ziuă. Înlăuntru o masă lungă, jur împrejurul căreia vreo zece contabili îmbrăcaţi în negru, dar desculţi, scriau foarte preocupaţi în registre enorme pline de cifre. Cam toţi între două vîrste, purtînd ochelari legaţi cu sîrmă pe după urechi, nici nu mă băgară în seamă, aproape gol cum eram şi, fără să ridice ochii dintre scriptele lor, îmi făcură semn cu mina să trec spre patul din fundul odăii, pe care m-am prăbuşit epuizat, căzînd într-un somn frate cu moartea.
V
Urmarea a fost o boală îndelungată. O stare de slăbiciune şi de lîncezeală, cu multe clipe cînd ezitam într-un purgatoriu echivoc. M-am tîrît prin spitale din ce în ce mai sordide, cu oameni ce putrezeau de vii in preajma mea, printre fiinţele deplorabile, fără grai, fără memorie,
fără identitate, îngrozit în ceasurile mele de trezie la gîndul că voi coborî cu timpul în tagma lor, că o protoplasma abjectă îmi va invada fiecare celulă, desfigurîn-du-mă pe dinlăuntru, uzurpîndu-mi deopotrivă trupul şi sufletul.
A fost un miracol că nu mi-am dat duhul.
Cind boala păru să decline şi îmi începui convalescenţa prelungită şi ea multă vreme, m-am pomenit într-o zi cu un personaj care mi-a readus aminte de toate împrejurările anterioare îmbolnăvirii mele. Eram într-o sală enormă îndeosebi prin lungimea ei neobişnuită şi stăteam trîntit pe duşumea, ca toţi pensionarii acelui spital, unde paturile erau rezervate exclusiv morţilor care aşteptau ceremonia funebră. Cînd intrau în agonie erau duşi în săli cu paturi, mai curînd un fel de baldachine înalte şi grave, unde înainte de a închide ochii pe totdeauna, se familiarizau cu atmosfera cavoului.
Locul meu era lîngă peretele opus uşii, astfel că îl zării de cum intrase pe bătrînul general, dar nu-mi închipuisem că mă caută tocmai pe mine. Călcînd cu grijă printre bolnavii ce zăceau pe duşumea, se apropia făcîn-du-mi încă de departe semne prieteneşti, deşi, privindu-1 tot mai insistent, eram încredinţat că nu-1 văzusem niciodată. Apoi ajuns în dreptul meu, se aşeză alături şi începu să-mi debiteze tot felul de lucruri cărora nu le găseam nici o noimă.
Mă uitam la hainele lui ponosite, roase, murdare, la părul cărunt şi îngălbenit, la epoleţii decoloraţi şi simţeam o repulsie ce mă împiedica să-i urmăresc şirul vorbei. Pomenea despre luarea mea în evidenţă, despre interesul conducerii superioare faţă de soarta mea, despre marile progrese înfăptuite în ultima vreme... entuziasm, duşmani, educaţie... elemente suspecte, disciplină, învăţătură... De la un timp mi-au atras atenţia cîteva cuvinte ce reveneau frecvent în vorbăria lui rudimentară şi deslînată : milostenie, umilinţă, modestie. Şi dintr-o dată am reluat în mintea mea firul întîmplărilor ce mă aduseseră aici. Aşadar, realitatea din care încercasem să evadez nu făcea decît să se constituie mereu mai temeinic şi să-şi revendice drepturile asupra mea.
159
158
La plecare bătrînul general mi-a spus că, după informaţiile luate la birourile spitalului, nu mai aveam de stat în incinta acelei clădiri decît două-trei zile, după care urma să plec. Şi în timp ce-şi scotea din pachetul cu care venise o mantie ce fusese cîndva albă, dar acum era aproape cenuşie şi plină de petece, şi o punea pe umeri, mă privi cu ochii lui roşii, zicîndu-mi că amintirea tatălui meu le este foarte dragă tuturora. Şi ceva din această dragoste se revarsă şi asupra mea. în locul unde stătuse lîngă mine, găsii, după ce închisese uşa afumată a sălii, un plic roz a cărui prezenţă îmi atrăsese atenţia prin acelaşi parfum vulgar. Nu l-am mai deschis. Ştiam ce cuprinde.
Am început să aştept ziua eliberării mele din spital fără să-mi fac alte planuri decît acela de a mă închide în atelierul unde păianjenii şi pulberea fină a paraginii vor fi consolînd formele trezite odinioară la viaţă de mina mea, şi de a inhala deopotrivă aerul, imaginile, păsările şi muzica mării de care îndelungata mea boală mă lipsise prea multă vreme. Dar toate gîndurile mele de viitor erau zăbrelite de umbra evenimentelor necunoscute care se înverşunau să mă facă părtaş la desfăşurarea lor. în preziua ieşirii am luat hotărîrea să înfrunt direct toate primejdiile ce păreau să planeze asupra mea, să mă duc in sfîrşit la acea ligă a cerşetorilor, desluşind ceea ce nu era deocamdată decît o reţea de presimţiri şi de bănuieli.
VI
Viaţa oraşului suferise între timp schimbări nenumărate.
Pînă şi străzile aveau un aer de umilinţă şi de rătăcire cu duhul, iar trecătorii, ziua în amiaza mare, pe
160
cînd mă întorceam acasă, erau atît de puţini de parcă o molimă necruţătoare îi secerase. Eram copleşit de sentimentul unor prefaceri mult mai adinei, cărora nu le puteam vedea, în prima zi, decît aparenţele. Multe surprize simţeam că mă pîndesc de pretutindenea — şi prima dintre ele mă aştepta chiar acasă.
Cînd am sunat — căci singura cheie o pierdusem odată cu hainele în noaptea aventurii mele — proprietăreasa apăru cu un zîmbet indiferent ce nu mai păstra nimic din iritarea ei de altădată. N-a deschis uşa, ci doar gemuleţul de deasupra intrării, prin care mă privea abia ascun-zîndu-şi satisfacţia de a-mi spune pe un ton ostentativ amabil : Locuinţa Dumneavoastră nu mai e aici. Regret profund. După noile măsuri ce s-au luat, vi s-a repartizat o cameră în casa paraclisierului de la Biserica Neagră. Lucrurile v-au fost transportate acolo de cîteva săptă-mîni. Aici nu mai aveţi nimic. Şi cu o uşoară înclinare a capului, care vroia să fie un salut discret, mă lăsă în faţa uşii, retrăgîndu-se fără să fi închis măcar ochiul, de geam. Mă apropiai şi aruneînd o privire în urma ei, mi-am dat seama că venise la uşă aproape dezbrăcată. Cum traversa marea încăpere de la intrare, i se vedeau prin cămaşa transparentă fesele pline. Părea mult mai tînără şi mai grasă. în capul scărilor ce urcau spre fosta mea odaie, atît cît puteam zări, căci încăperea era fără ferestre şi slab luminată, o aşteptau doi bărbaţi care o luară între ei înlăţuindu-i talia cu braţele şi porniră pe scări. Nu le-am putut desluşi fizionomiile — dar unul din ei mi se părea a fi bătrînul profesor, fostul prieten de tinereţe al tatălui meu.
Am rămas în stradă cu ochii la casa unde locuisem cîţiva ani, unde lăsam prizoniere amintirile, gîndurile, sentimentele ce-mi împrumutaseră pe rînd forma lor şi vedeam într-o memorie anticipată prefigurîndu-se liniile acelei case aşa cum urma să se articuleze cîndva, după alţi ani petrecuţi aiurea, mă vedeam eu însumi cel de azi privit din unghiul incert al unei deveniri bănuite. Eram încă slăbit de boală, nu aveam puterea şi energia sufletească de a regreta o casă, o vreme sau o vîrstă, pierdute, ireversibile — poate că nu eram capabil nici măcar să le
161
\\ — Scrieri II, Proze
pierd, să realizez adevărul situaţiei mele din acea clipă. Mă simţeam ca un obiect fără apartenenţă, căruia oamenii i-au uitat dintr-o dată utilitatea şi sensul. Cu paşi mecanici pornii într-o direcţie dictată de absenţă şi de hazard.
Nu mai fusesem de mult la Biserica Neagră, cea mai 1 veche şi mai impunătoare din cite moştenise oraşul de-a lungul unei istorii apocrife. Aşezată pe ţărmul mării într-o zonă singuratică unde cîndva era centrul vechii cetăţi, profilul ei întunecat domina azi urmele zidurilor ruinate care o înconjuraseră în vremea ei de mărire şi cîteva cocioabe improvizate de sărăcime printre lespezi de piatră înnegrite şi bălării. Masivă, cu ziduri groase şi contraforturi, cu turle şi cupole armonizate după moda Bizanţului, părea o fortăreaţă uitată, cucerită de timp şi de umbre. Mult mai departe, după un spaţiu pustiu 1 invadat de mărăcini, continuau alte fragmente de zid ruinat, apoi unul din bastioane şi în sfîrşit portul. După spusele moştenite din bătrîni, ar fi fost cîndva şi o galerie subterană care lega biserica de bastion, dar sărăcia 1 nu îngăduise nici o încercare de a se descoperi intrările prăbuşite de veacuri, pierite sub nisipuri şi pietre.
Slujbă nu se mai făcea decît rareori. In schimb aici j se oficiau cele mai multe înmormîntări, dat fiind că în \ spaţiul îngust care o despărţea de mare, se întemeiase noul cimitir al oraşului unde erau îngropaţi toţi cei ce 1 nu aveau cavouri de familie în celelalte trei cimitire. Preoţii veneau de aiurea. Drept cîntăreţ servea paraclisie-rul, fost marinar, poate şi pirat cum ziceau gurile rele, care, după ce-i murise nevasta, se aciuase aici, învăţase cu străduinţă tipicul şi toată vremea şi-o petrecea printre cărţi şi clopote. Şi ce clopote ! Erau cele mai mari şi mai melodioase din cîte auzisem vreodată sunînd prin nenumăratele oraşe colindate în copilărie şi tinereţe. Nu-1 cunoşteam decît din vedere şi faptul că trebuia să-1 abordez dintr-o dată ca locatar al casei lui, îmi dădea o inhibiţie. Totuşi n-aveam ce face şi, după ce hoinării pe străzi la întimplare, o luai în direcţia Bisericii Negre.
Am ocolit zidurile întunecate şi verzi de muşchiul care le acoperise si de scuipatul anilor şi am ajuns la uşa vi-
162 1
itoarei mele locuinţe. O casă joasă, zugrăvită în galben, acoperită cu şiţă de brad. Multă vreme ezitai. Parcă nu-mi venea să tulbur liniştea de mormînt care învăluia acea vizuină însingurată.
în cele din urmă am bătut şi îndată, deschizîndu-se uşa, a apărut paraclisierul salutîndu-mă foarte ceremonios, cu un respect aproape slugarnic, invitîndu-mă să intru şi înecîndu-mă într-un noian de complimente. Casa avea un antreu mare cu un pat în fund şi două încăperi aşezate de o parte şi de alta, cu uşile faţă-n faţă. înainte vreme locuia singur în ambele odăi şi de aceea nu înţelegeam de loc pricina deosebitei sale bucurii la venirea mea, care aveam să-1 lipsesc de una din ele. Mă simţii chiar stingherit şi iritat de bunăvoinţa lui deplasată la adresa chiriaşului nepoftit care eram.
A descuiat odaia din stînga şi cu agasantele-i temeneli, m-a poftit să intru. Dincolo locuieşti Dumneata ? l-am întrebat mai mult ca să schimb vorba. Nu, mi-a răspuns el cu o vădită surprindere în glas, ca şi cînd ar fi fost mirat că nu cunoşteam încă rosturile casei. Eu dorm aici. Şi îmi arată patul din antreu. Dincolo sînt Dumnealor. Eu încă de mult am cultivat umilinţa şi milostenia şi am crezut cu tărie în misiunea noastră. Eu nu sînt ca alţii care... dar nu l-am mai lăsat să continue, ci, obosit de falsitatea şi slugărnicia lui, i-am închis uşa în nas, în-trebîndu-mă doar în sinea mea, cine vor mai fi şi acei Dumnealor ?
vii
Camera era mare şi aproape goală. Un singur pat de metal, cu saltea de paie, învelit cu o cuvertură groasă de lînă ţărănească, un dulap din scînduri grosolane, vopsit în roşu ţipător, şi o masă cu totul nepotrivită la sără-
163
11*
cia şi platitudinea ambianţei ; mică, făcută din lemn de esenţă scumpă, cu intarsii care vădeau mina unuia dintre marii meşteri ai veacurilor trecute, părea atît de stridentă printre celelalte lucruri în odaia aceea cu pardoseala murdară acoperită cu bucăţi de rogojină, încît sporea şi mai mult senzaţia mizeriei şi a lipsei de gust. Mă consolară doar geamurile mari, dintre care unul dădea spre cimitirul din marginea mării, ce se arăta în toată splendoarea ei crudă.
M-am învîrtit un timp prin odaie, negăsindu-mi locul. Nimic din ecoul fiinţei mele, pe care mă obişnuisem din-totdeauna să-1 aud în lucrurile din preajmă, în universul intim al obiectelor însufleţite de existenţa mea. Fiecare lucru îmi părea un corp strein introdus într-un organism derutat, o prezenţă nedorită, insinuată sub pretextul utilităţii, un memento al incertitudinii, al suspiciunii, al îndoielii. Aşezîndu-mă pe pat, silit de slăbiciunea încă resimţită a convalescenţei, începui să mă gîndesc la săp-tămînile viitoare cînd, după ce voi fi prins puterile de zile bune, voi căuta să-mi organizez o viaţă mai confortabilă, găsindu-mi întîi de toate o locuinţă potrivită şi izbăvin-du-mă de magherniţa nenorocită unde prin voia soartei nimerisem.
Pe cînd eram absorbit de asemenea gînduri, uşa s-a deschis încet şi a intrat o persoană cu aspect deplorabil : părea o femeie destul de tînără, dar era îmbrăcată în haine bărbăteşti negre şi mult prea largi pe trupul ei, cu părul scurt şi ciopîrţit ca şi cînd s-ar fi tuns singură, fără să aibă la îndemînă măcar o oglindă. In picioare purta un fel de încălţăminte din papură împletită stîngaci. S-a oprit în prag, a făcut cîteva plecăciuni, bîlbîind o formulă care nu aducea atît a salut, cît, mai curînd, a omagiu sfios şi servil, şi după aceea, înaintînd spre dulap, 1-a deschis, a scos o mătură mică şi a început s-o plimbe pe duşumea.
Prezenţa ei mă plictisea — şi, după o ezitare, am rugat-o să-şi amîne îndeletnicirea pentru mai tîrziu, promi-ţîndu-i că voi ieşi îndată ce mă voi fi odihnit puţin. Cuvintele mele n-au avut însă nici o urmare. Parcă nici nu le-ar fi auzit. Continua să măture cu mişcări lente, revenind mereu în acelaşi loc şi luînd-o iar de la început.
Nemaiputînd suporta am ieşit trîntind uşa. în antreu am dat iarăşi peste paraclisier, dar l-am evitat prefăcîn-du-mă că nu-1 văd şi nu-i aud vorbăria deslînată cu care mă învălui din nou, şi am luat-o prin cimitirul ce despărţea casa de mare.
Era o zi de toamnă tîrzie, iarbă putrezită, pămînt umed cu miros de mucigai, aer bolnav cu mărgăritare murdare. Cerul mare şi orizontul mut la capătul apelor cenuşii străbătute de verdele rece al unui anotimp muribund. Vîntul bătea îndîrjit din larg înaripînd valurile cu alb şi aducînd la ţărm mortăciuni spulberate, gunoaie şi rădăcini. Prin cimitir mi-au atras luarea aminte o mulţime de gropi proaspăt săpate de parcă nenumăraţi morţi îşi aşteptau rîndul nevăzuţi, undeva în oraş, dar nicăieri nu zării picior de om. Abia la capăt, pe limba îngustă de nisip, adăpostiţi de piatra funerară a unui mormînt mai vechi, săpat la cîţiva paşi de spuma valurilor, dormeau pe o rogojină trei lucrători, judecind după cazmalele şi lopeţile de alături. Altminteri după haine şi după trăsăturile subţiate ale feţelor, purtînd pecetea unei origini îndepărtate, păreau cărturari din fruntea de altădată a oraşului, sau poate călători bogaţi veniţi cine ştie de unde. Chipurile trădau osteneala, şi somnul adînc le dădea o înfăţişare de înecaţi, aduşi la ţărm şi culcaţi alături în aşteptarea ritualului celui din urmă, al îngropăciunii.
Cum îi priveam, mi se făcu greaţă de mutrele lor. Victime neputincioase, prizonieri lamentabili, resemnaţi la soarta unor supravieţuitori ce şi-au plătit restul de viaţă rămasă cu preţul laşităţii şi umilinţei. îmi venea să-i trezesc şi să-i scuip, deşi nu ştiam nici cine sînt şi nici care era rostul lor acolo, la o margine de cimitir pustiu. Mi-era dor de o faţă bărbătească şi mîndră, dar nu mai ştiam dacă o mai port eu însumi şi poate înverşunarea mea subită se adresa oglinzilor în care simţeam că mă pîndeşte o dezamăgire amară.
Noroc de vînt. Rafalele lui binefăcătoare mă întremau, mă sprijineau înlăuntrul meu, îmi dădeau un suport împotriva urîtului. Nu eram singur pentru că eram cu vîntul, cu nenumăratele lui glasuri şi înfăţişări, cu nenumăraţii oameni care trăiau în puterea şi-n duhul lui. Am pornit-o pe ţărm, confundîndu-mă cu îndepărtaţii stră-
164
165
moşi întru a căror existenţă nu mărturisea decît sîngele meu încă neamestecat pe de-a întregul cu limfa ticăloasă a zilei.
Intorcîndu-mă dintr-odată să mai privesc cimitirul, o zării pe servitoarea ce-mi intrase în cameră, cum se ascunde pe după o cruce şi se lasă încet îndărătul unei movile de pămînt proaspăt scos dintr-o groapă de curînd săpată. Nu înţelegeam de ce se va fi luat după mine şi ce scop avea urmărirea. Abia mult mai tîrziu aveam să-mi dau seama. La început am fost ispitit să mă înapoiez în cimitir ca să-i arăt că am descoperit-o şi chiar s-o admonestez, dar mi se păru inutil, gîndindu-mă că tot n-aş izbuti s-o fac să priceapă ceva pe arătarea aceea idio-tizată. Mi-am urmat deci plimbarea pe ţărm, întorcîndu-mă acasă pe alt drum. cînd ziua era pe sfîrşite.
VIÎÎ
încercările la care eram supus începeau să-şi întreacă măsura.
Faptul că fără voia mea şi fără să fiu prevenit fusesem mutat din vechea mea locuinţă în casa paraclisierului era doar un semn pe care viaţa mi-1 dădea la o răspîntie înceţoşată. Poate că mai gravă era însă răspîntia din mine însumi. Fără ştire şi fără semn. Fuga mea eşuată, boala, singurătatea... dar mai simţeam şi o altă putere cum îşi face loc încetul cu încetul în viaţa mea sau pe jumătate a mea sau care fusese odată a mea. Niciodată nu ai destui zei, niciodată nu ai destule icoane, destule făclii, destule pumnale. Fiţi buni şi trăiţi-mi măcar cîtăva vreme viaţa căci vreau să dorm, luaţi-mi totul în afară de somn şi de golul lăuntric, supremă bucurie a streinilor — aşa le spuneam în gînd indivizilor pe care-i găsii la întoar-
cere în odaia mea, cînd stăteam în uşă privindu-i fără a mă clinti.
Erau trei bărbaţi semănînd la ţinută cu cei pe care-i văzusem dormind duşi în cimitir. în haine elegante de seară, cu pălării înalte şi lucioase, mă salutară ceremonios şi distant, văzîndu-şi mai departe de treburile lor. Aduseseră încă un dulap la fel de mare şi de roşu, îl aşezaseră alături de celălalt şi, cu o pedanterie rigidă, aranjau în rafturi o mulţime de obiecte printre care recunoscui o parte din lucrurile mele. Apoi s-au întors către mine, şi-au ridicat uşor pălăriile în semn de salut, au spus într-un glas Domnule... şi au plecat. Cel mai bătrîn dintre ei era, fără nici o putinţă de îndoială, generalul venit să mă caute la spital, dar de data aceasta atitudinea lui era exact contrarie : se făcea că mă vede prima oară în viaţă.
Am vrut să încui uşa, însă constatai că nu mai avea nici cheie şi nici broască. Nu-mi era decît de servitoare ce s-ar fi putut iarăşi insinua în cameră, şi mai mult ca oricînd simţeam nevoia să fiu singur. Patul mă ispitea înainte de toate. Abuzasem de această primă plimbare şi resimţeam din plin oboseala sau slăbiciunea sau poate că era doar o nevoie de somn, o imperioasă nevoie de întuneric sub pleoape şi pe meninge. întins cu mîinile sub cap, am adormit repede, cu toate că somnul mi-a fost străveziu şi fără odihnă. Din vreme în vreme tresăream des-teptîndu-mă şi mi se părea că-rni umblă cineva prin odaie, dar nu era nimeni. O singură dată îmi veniră în auz gemete surde ; poate că din antreu, unde dormea para-clisieruî, poate din odaia vecină, despre ai cărei locatari — Dumnealor, cum îi numise — nu ştiam încă nimic. Le auzeam ca prin. vis şi n-am avut puterea să mă ridic din pat şi să văd ce se întîmplă. Am văzut în schimb, spre ziuă, care era rostul gropilor din cimitir, deşi cele văzute nu m-au lămurit pe de-a întregul.
Mă deşteptasem în faptul zorilor şi, privind pe fereastra mare ce dădea spre cimitirul din marginea mării, mi-au apărut cîteva siluete mişcîndu-se printre morminte. Neavînd curajul să ies prin antreu ca să nu atrag atenţia paraclisierului, am deschis fereastra şi m-am strecurat
166
167
afară. Tremurînd de frigul toamnei tîrzii, am înaintat tîrîndu-mă încet printre movile de pămînt şi tufe de flori moarte, ajungînd, aproape de mijloc, unde cei trei bărbaţi pe care-i văzusem dormind în ajun, desfăceau tocmai atunci capacul unui sicriu putrezit, scos din groapa săpată alături.
I-am studiat atent ca să le memorez figurile şi mi-am rotit privirea jur împrejur asigurîndu-mă că sînt la adăpost, dar am băgat de seamă că după o altă movilă stătea ascuns paraclisierul urmărindu-i cum lucrează. Cei trei au scos un schelet din cosciug şi l-au aruncat într-un cărucior unde mai erau cîteva dezgropate desigur din alte morminte. în aceeaşi clipă s-a ridicat şi paraclisierul venind spre ei, mulţumindu-le în limbajul lui slugarnic, repezindu-se să-i sărute mîna fiecăruia. Şi totuşi, judecind după atitudinea lor şi după felul cum îi ruga să-şi continue şi în noaptea următoare sjînta şi înalta lor îndeletnicire, era limpede că el îi dirijează. Aşa aş fi crezut de bună seamă dacă tocmai atunci n-aş fi zărit un alt personaj ce părea că-i pîndeşte pe toţi supraveghindu-le mişcările şi ascultîndu-i. Nu i se vedea decît capul dintre buruienile cu care se acoperise şi mi-a trebuit o oarecare încordare ca s-o recunosc în cele din urmă pe servitoarea ce-mi măturase odaia.
Profitînd de atenţia ei concentrată asupra groparilor şi a paraclisierului, ca şi de negura dimineţii, m-am furişat în partea opusă ascunzîndu-mă după un alt monument înconjurat de un grilaj înalt de fier. Eram chiar lîngă mare. Pe plaja îngustă, trasă pe nisip şi legănîndu-şi partea dinapoi rămasă în apă, stătea o luntre mare şi neagră. Inălţînd uşor capul îi văzui pe gropari apropiin-du-se cu căruciorul în care, deasupra scheletelor, aşezaseră şi resturile sicrielor dezgropate. Ajunşi în dreptul luntrii încărcară totul şi urcîndu-se în ea porniră spre larg în timp ce paraclisierul, după ce-i petrecu o vreme cu privirea, se întoarse. Trecu prin dreptul locului unde pîndea ascunsă servitoarea dar probabil că ea dispăruse.
Se făcuse ziuă de-a binelea. M-am îndreptat spre casă şi traversînd cimitirul, am găsit pe două morminte cîteva flori ce fuseseră sădite de curînd. Pălite de frigul nopţii, stinghare în peisajul brun al toamnei tîrzii cu putregai
şi rugină, păreau plăgi cadaverice, stigmate de prevestire sinistră. Eram aproape sigur că poate chiar a doua zi mormintele respective nu vor mai fi decît simple gropi proaspăt săpate din care osemintele au plecat cu luntrea aceea mare pe drumul adîncului.
ix
Zilele petrecute mai mult în casă, cu intermitente plimbări pe ţărm, cu pace şi somn, mă înzdrăveniseră de-a binelea. Vremea se schimbase mereu. Au venit nopţile lungi, s-a făcut frig, ploile toamnei trecură ca miriapodele şi pămîntul amorţit aştepta ninsoarea. înaintea îngheţului alb se instaurase un îngheţ cenuşiu pe care urma să alunece iarna. încet, cu tălpi lungi, cu aripi întinse, cu pescăruşi exaltaţi sfidînd deopotrivă urletul vîntului şi tăcerea oamenilor.
Eram sănătos şi totuşi aveam parcă senzaţia că altcineva s-a însănătoşit pentru mine. în răstimp cei trei hamali eleganţi mă vizitau la intervale capricioase adu-cînd de fiecare dată un nou dulap, aidoma celorlalte, pînă cînd jur împrejurul odăii pereţii se acoperim de dulapuri roşii. Toate încercările mele de a lega un dialog cu ei, de a-i determina într-un fel sau altul să-mi spună cine-i trimite sau cui aparţin nenumăratele lucruri aşezate în raft pe lîngă ale mele, ce se pierduseră în mulţimea cala-balîcului, s-au dovedit zadarnice. Gravi şi solemni, în ireproşabila lor ţinută de seară, îşi vedeau de treburi în tăcere ignorîndu-mă şi neadresîndu-mi decît sumarul lor salut pe care cred că-1 rosteau chiar şi în zilele cînd nu mă găseau acasă.
Mă învăţasem cu ei şi cu servitoarea care intra şi ea nechemată ba să-mi facă ordine cînd n-aş fi vrut, ba şă
168
169
scotocească prin dulapuri după cine ştie ce lucru, ba pur şi simplu oprindu-se in uşă, râmînind nemişcată, gînclin-du-se, făcînd felurite grimase şi apoi retrăgîndu-se iar. Păstram veşnic consolarea că în cele din urmă voi găsi o altă locuinţă salvîndu-mă de toate neplăcerile mărunte dar insuportabile, ce mă hărţuiau aici. Pînă atunci aveam la îndemînă atelierul meu aflat, din fericire, nu prea departe — mai aproape decît îmi era de la vechea mea casă — şi îndată ce mă simţii în stare luai drumul lui.
Acolo totul părea aşa cum fusese înainte.
Mi-am regăsit uneltele la locul lor, pietrele şi trunchiurile de lemn la care lucram mă aşteptau neclintite — ba chiar unele dintre ele vădeau intervenţia unei alte mîini ce încercase să le continue. Şi asta# mi-a displăcut. Abia atunci observai în fundul atelierului, în firida unde-mi ţineam cîteva blocuri de marmoră, prezenţa unui pat îngust pe care nu-mi aminteam să-1 fi instalat, deşi într-o vreme avusesem într-adevăr intenţia s-o fac, gîn-dindu-mă că aş fi putut dormi în atelier ori de cîte ori întîrziam peste măsură şi noaptea mă prindea departe de casă.
Cercetai patul dar nu descoperii nimic în afara unei perechi de pantofi scîlciaţi ascunşi dedesubt şi două-trei sticle cu alcool ieftin, aproape goale. O indispoziţie uşoară puse treptat stăpînire pe mine ; totuşi începui să lucrez la una din păsările pe care le ciopleam în piatră după modelele superbelor mozaicuri din port, părăginite dar mai păstrînd încă urmele strălucirii de altădată. Era elementul central dintr-o compoziţie comandată de soţia unui căpitan de corabie pentru mormîntul simbolic al bărbatului ei mort într-un naufragiu undeva pe mările Sudului. Lucrul mi-a fost de folos, căci o clipă am revenit în mine însumi şi atingerea pietrei mi-a dat noi puteri.
Cînd uitasem de toate şi eram complet absorbit, am auzit deodată uşa deschizîndu-se încet şi lăsînd să pătrundă în atelier un necunoscut cu înfăţişare incertă. \ Pletos, cu o faţă rotundă şi buhăită, cu mustăţi lungi, căzute, cu ochi cleioşi de peşte mort şi cu un zîmbet care-i dădea un aer de milog insolent, infatuat şi umil în acelaşi timp, personajul avea ceva respingător. M-a salutat cu reticenţă insinuantă şi s-a prelins spre patul
din firidă unde s-a aşezat scoţîndu-şi ghetele şi desfăcîn-clu-şi obielele murdare şi umede pe care le purta în loc de ciorapi. I-am întors spatele scîrbit şi mi-am continuat lucrul. Nu mi se mai întimpiase ca atunci să fiu handicapat de repulsie. Şi faptul îmi era cu atît mai neplăcut cu cît simţeam că individul va abuza de repulsia mea.
într-adevăr, după ce a isprăvit cu descălţatul, a făcut focul in soba mică de fier, şi-a aşezat obielele la uscat, a băut o înghiţitură de rachiu şi scoţînd dintr-o cîrpă resturi de mîncare s-a apucat să înfulece mestecind rar şi cetind o carte cu coperţi soioase. Nu se sinchisea de prezenţa mea, comportîndu-se cu degajarea celui ce se simte la el acasă chiar atunci cînd nu e decît un intrus lamentabil. Numai greaţa enormă ce mă stăpinea tiranic m-a împiedecat să-1 apuc de gulerul hainei lui sordide şi să-1 scot afară aşa cum ar fi meritat cu prisosinţă. Am început să tremur de nervi şi m-am hotărât să plec. Dar cînd mi-am adus aminte de casă, de mutra slugarnică a paraclisierului, de servitoare, de aspectul stupid al odăii cu pereţii plini de dulapurile acelea grosolane, m-am răzgîndit reluîndu-mi lucrul cu înverşunare mută.
Cu timpul individul începu să-mi vorbească, îndîrjit de tăcerea mea, debitîndu-mi tot felul de aberaţii pretenţioase. Pomenea despre o mănăstire din care ieşise ca să reabiliteze prestigiul artei, despre adevărata umilinţă, starea de absenţă extatică, perpetuitatea irealului în ritmul devenirilor ontologice, visul ca formă de protest generos, suspendarea fluxului trăirilor printr-o intermitentă intruziune a obsesiei sexuale în universul categorial. Cita alandala numele unor gînditori de demult, ale unor aventurieri militari sau politici, ale actriţelor celebre, se referea la magie şi la heraldică. Vorbea mereu cu gura plină de mîncarea ce nu i se mai isprăvea.
După cîteva replici plictisite care se bucurară de ironia lui indiferentă, am tăcut iar, lăsîndu-1 să peroreze mai departe. Din toată vorbăria lui n-am reţinut decît un singur lucru — destul dealtfel ca să mă scîrbească de propriul meu atelier : că el împreună cu prietenii nu prea mulţi care-i împărtăşesc ideile, au fost repartizaţi să lucreze împreună cu mine şi faptul îi nemulţumea profund, căci atelierele cele mai bune, spunea el, continuau să fie
170
171
în mîinile impostorilor. Se oferi chiar să mă ajute cu îndrumări şi sugestii ; poate că ar fi şi încercat s-o facă pe loc dacă tocmai atunci n-ar fi intrat un hermafrodit mic, palid şi bucălat, care trecu pe lîngă mine anulîndu-mă cu o singură privire şi, luîndu-1 de braţ, ieşiră amîndoi.
Am mai rămas o vreme încercînd să lucrez, dar n-am izbutit din cauza gîndurilor şi a unei stări de apăsare ce mă cuprinsese după plecarea lor. Mă simţeam tot mai puţin capabil să acţionez. O abulie îmi moleşea trupul, şi creierul îmi era tulbure. Sentimentul că nu mai am unde rnă duce, că în viaţa mea au pătruns toate insanităţile lumii, că eu însumi încep să nu mai am chip, să fiu o materie amorfă, mă urmărea dureros. Revedeam în memorie vechea mea locuinţă cu liniştea şi singurătatea ei, cu atmosfera intimă pe care o pierdusem, mă gîndeam la izolarea de altădată a atelierului, la bucuria, tristeţea, speranţa sau disperarea atîtor zile de căutare şi muncă înverşunată. Şi acum nimic în afara golului într-o lume ce se metamorfozează monstruos în jurul meu, antrenîn-du-mă fără voie într-o prăbuşire treptată. Un vag şi penibil regret mă adia că nesocotisem invitaţiile primite înainte şi îmi spuneam că poate, dacă m-aş fi dus la acea Ligă a cerşetorilor, cine ştie, s-ar fi schimbat ceva. în bine, desigur, pentru că în rău credeam pe atunci că nu mai era ce să se schimbe. Dar de la discuţia cu generalul care mă căutase cînd zăceam în spital, invitaţiile nu se mai repetară.
x
Şi astfel mă trezii singur fără a putea fi niciodată singur.
Toţi cei pe care-i cunoscusem înainte ori mai de curînd, nu erau cu mine, chiar dacă mai păreau a se împo-
172
trivi aceleiaşi puteri nevăzute ce se instaura cu ierarhiile ei impenetrabile. Erau cu ei, îşi căutau un loc mai privilegiat sub steaua întoarsă care urca la zenit în timp ce eu aşteptam zadarnic steaua de niciodată. Pînă şi tipul sordid ce se insinuase în atelierul meu cu adepţii lui, ce nu puteau fi decît o adunătură pestriţă de veleitari mediocri şi gălăgioşi, era implicat în mersul evenimentelor, consimţind parcă să joace rolul rebelului oficial, nemulţumit de profesie, gata să-şi supraliciteze împotrivirea.
După lungi ezitări m-am decis să pornesc în căutarea unei case. Am început a colinda oraşul într-o după-amiază Învăluită de fulgii primei ninsori, am urmărit porţile ca să descopăr anunţurile celor ce aveau odăi de închiriat, dar spre uimirea mea nu zării niciunul. Cînd nu-mi trebuiau I le găseam adesea pe porţi, pe geamuri, pe ziduri — şi
I iată că dispăruseră cu desăvîrşire. Nu-mi rămînea decît să
I întreb din loc în loc, dar nici aşa n-am obţinut măcar o
I promisiune ori o informaţie ce mi-ar fi putut folosi,
i Multe dintre porţile la care am bătut nu mi s-au
I deschis. La altele ieşea cîte cineva, îndeosebi femei tre-
I cute, cu un aer obosit şi suspicios, spunîndu-mi invariabil
I că nu au camere de închiriat şi închizînd cu grabă poarta.
I Tot timpul se ţinu pe urmele mele un ins şters căruia
fi nu i-am remarcat prezenţa decît tîrziu cînd, pierzînd
I speranţa de a mai găsi ceva, pornisem spre casa profe-
I sorului. Atunci, băgîndu-1 de seamă, îmi reamintii dintr-o
I dată că-1 zărisem în mai multe rînduri. Cînd a înţeles că
J l-am observat, îşi scoase pălăria şi mi-o întinse rînjind.
| I-am aruncat o monedă îndepărtîndu-mă.
J Cum m-am hotărît să-1 vizitez din nou pe bătrînul
I profesor, nu mai ştiu bine. De cînd ieşisem din spital şi
I mi se păruse că-1 recunosc în unul dintre bărbaţii pe care-i
I văzusem în fosta mea casă, nu mă mai gîndisem la el. La
$/ uşa casei lui am aşteptat mult pînă cînd sluga, ce mă
ştia prea bine, s-a arătat invitîndu-mă să intru. N-am bănuit nimic. în imensa încăpere, plină de cărţi, de re-; torte şi de flacoane cu lichide colorate, unde pînă şi
cîinele dormea ca de obicei tolănit pe canapeaua roasă din faţa biroului, am găsit doi evrei legaţi cobză spate la spate, trîntiţi pe sofaua de la geam. Semănau leit unul cu celălalt de parcă ar fi fost tată şi fiu. Purtau haine rituale
I 173
şi de sub pălăriile negre cu boruri mari, curgeau zulufii perciunilor castanii. Murmurau întruna rugăciuni ininteligibile, priveau în sus cu ochii pierduţi, iar pe feţele lor încadrate de bărbi lungi nu tresărea nici un muşchi.
Unde sîntem, prietene ? mă întrebă cel mai bătrîn dintre ei. Eşti oare unul din cei ce ne-au adus astâ-noapte aici ? Ce învinuire ni se aruncă pe umeri, ce păcate am săvîrşit faţă de noua stăpînire a cetăţii ?
Eram ultimul ce le-aş fi putut răspunde la întrebările pentru mine însumi nedezlegate. Le-am spus că venisem să-1 văd pe profesor şi că indignarea care-mi însoţeşte uimirea e singurul ajutor ce li—1 pot oferi deocamdată, urmînd să vedem apoi ce-aş putea face pentru eliberarea lor. M-am oferit să le tai legăturile cu pumnalul meu, dar refuzară amîndoi cu tărie : Nu trebuie ! Ar fi zadarnic ! strigară într-un glas. Unde-am putea fugi, cînd totul aici e în mîinile lor ? Pînă mîine am fi aduşi înapoi. Ce fel de profesor e acesta ? Care e adevărata lui îndeletnicire ?
Am început să le povestesc mai amănunţit tot ceea ce ştiam despre bătrînul profesor şi chiar despre propriile mele tribulaţii, dar eu însumi aveam ciudatul sentiment că fabulez, deşi nu spuneam decît adevărul. Era tot ce ştiam. însă adevărul acesta se mistificase treptat, devenind o minciună sfruntată. Adevărul pe care-1 ştiam eu dispăruse demult înlocuit de altul ce se disimula, pierzîn-du-se printre evenimente obscure.
Evreii ascultară cu luare aminte povestirea mea şi-mi mulţumiră din inimă. Se părea că ei înţelegeau mult mai bine cele petrecute, încît ascultîndu-mă îşi dădură seama nu numai de situaţia lor ci şi de a mea. Bătrînul tăcu în-gîndurat, iar tînărul îmi spuse cu amărăciune : Prietene, eşti mai legat decît noi, chiar dacă nu-ţi vezi funiile. Te aşteaptă o soartă neagră. Nu peste multă vreme îţi vei aduce aminte de cuvintele mele. Fereşte-te sâ-i mai cauţi pe cei ce i-ai cunoscut înainte, aşa cum ai venit aici. încearcă şi gâseşte-ţi un loc printre cei întîlniţi după ieşirea ta din spital, şi primeşte-i aşa cum ţi se arată, nu te sili să descoperi alte înfăţişări decît acelea pe care le vezi. Uită-te chiar pe tine cel care-ai fost şi năzuieşte să te identifici cu cel ce devii pe zi ce trece. Atît mai pot să-ţi
r
spun, deşi s-ar putea s-o plătesc scump : fii cu luare aminte faţă de aceea pe care o numeşti „servitoarea". Dacă ai şti cine este, ai fi mai prudent.
Am ieşit din cabinetul profesorului îndreptîndu-mă spre celelalte încăperi ale casei, dar toate erau încuiate. Nici măcar sluga ce-mi deschisese uşa nu mai era nicăieri.
xi
Ninsoarea se întărise şi străzile erau acoperite de zăpadă. Venea bandajul alb, atît de binefăcător, să aline febra latentă a tuturor lucrurilor, să ascundă mizeria şi urîtul. M-am oprit pe stradă şi am stat sub ninsoarea calmă, cu capul gol, pînă cînd zăpada mi-a pus pe creştet mîna eî rece, mîna ei înstelată, doamna unui ceas de în-gînare în neştiut, doamna aripilor şi a îngerilor de seară. Mintea-mi umbla aiurea — memoria era blestemul meu. Prea multă amintire, prea multe repere pentru-confruntările ce nu mai aveau nici un sens, prea multe obstacole la confluenţa golului din afară şi a celui care ar fi trebuit să triumfe în mine.
Mi-ar fi trebuit puţină zăpadă pe dinlăuntru, o calmă ninsoare interioară, un bandaj alb de amnezie. N-a existat nimenea în acest oraş, nici un om, nici eu însumi. Totul e ACUM, totul începe mereu, fiecare clipă e o celulă primordială. Numai sub pavăza acestui ACUM lucrurile îşi pierd perspectiva, îşi pierd dimensiunile, reducîndu-se la o prezenţă plană pe care luneci tu însuţi ca un obiect. Voi ajunge vreodată acolo ?
Pe stradă coborîse întunericul, cînd, urmărit de imaginea evreilor legaţi şi de cuvintele celui mai tînăr dintre ei, pornii spre Biserica Neagră. Lumini răzleţe se aprindeau, dar multe case erau cufundate în beznă. Cheiul
174
175
glacial, marea îşi pregătea carapacea de aramă coclită, în rada portului nu mai era nici un vas, plecările dormeau laolaltă cu şerpii pustiului. Pe urmele mele nu părea a fi nimenea şi trecătorii, din ce în ce mai rari, grăbiţi, cu privirile în pămînt, cu mîinile înfundate în buzunare, nici nu mă observau. Pretutindeni întîlneam gardieni, oameni ai legii, îmbrăcaţi în cojoace ponosite şi lungi, mai mulţi decît erau altădată. Cîte unul, cînd ajungeam în dreptul lui, îmi întindea pălăria — şi m-am surprins cu neplăcere aruncîndu-le cîte o monedă fără să-mi dau seama. în fond aveam bani destui ; moştenirea lăsată de tatăl meu mă scutea de orice preocupare, dar mă nemulţumea faptul că începusem să accept în mod tacit asemenea moravuri.
Biserica masivă, întunecată în singurătatea ei, avea în geamuri o vagă licărire de lumină. Intrai să văd ce putea fi. înlăuntru, un mort aşezat pe catafalc, înconjurat de ghirlande artificiale, la căpătîiul căruia tipul sordid din atelierul meu cetea rugăciuni dintr-o carte veche ferecată în argint. Făclii aprinse aruncau o lumină palidă. Un preot uzurpat în dreptul lui de a oficia, stătea mai la o parte privind spre cel care cetea cu o intonaţie ostentativă, modificînd pe alocurea textul rugăciunilor şi interpolîn-du-1 cu pasaje create de el, pline de formule contorsionate şi bombastice. Avea un aer de erou şi părea foarte mîndru de curajul său. Dar cînd în biserică se ivi la un moment dat, ca din pămînt, servitoarea, se închină foarte ceremonios spre ea fără a înceta să cetească.
I-am lăsat acolo şi ieşind m-am îndreptat spre casa paraclisierului, cu gîndul la odihnă. Ambele odăi şi an-treul păreau luminate. Aş fi vrut să-mi arunc ochii în geamul celeilalte ca să văd ce se petrece acolo, şi în primul rînd cine sînt locatarii, însă n-am făcut-o, temîn-du-mă să nu fiu spionat de servitoare. Şi într-adevăr, aşa era : întorcîndu-mi capul brusc, am zărit-o ascunzîndu-se după un contrafort al bisericii. Totuşi în noaptea aceea îmi propusesem să încerc a mă edifica.
La mine era linişte, ardea lumina şi părea să nu fi umblat nimenea.
Paraclisierul nu era în antreul său, iar din odaia vecină răzbătea un glas de femeie vorbind egal şi cursiv
176
de parcă ar fi cetit dintr-o carte. Am tras cu urechea. Ciudat ! Cine vor fi auditorii ? Atît cît puteam auzi, erau ' fragmente dintr-o amplă lucrare de etică a unui autor
tot mai actual, care situa această disciplină la .baza organizării sociale. Capitolul din care cetea tocmai atunci se intitula, după cîte-mi aminteam, Umilinţa ca mod al disciplinei interioare.
Somnul veni repede. Pe la miezul nopţii m-am deşteptat auzind gemetele obişnuite şi, îmbrăcîndu-mă în grabă, fără să aprind lumina, am ieşit pe fereastră, cău-tînd să nu fac nici un fel de zgomot pentru a nu atrage atenţia. Prin zăpada crescută între timp, căci ninsoarea continua, ocolii casa şi, uitîndu-mă în toate părţile, mă apropiai de geamul dinspre biserică. înlăuntru nu mai licărea decît o candelă aşezată într-un colţ dedesubtul unei poliţe pe care stătea bustul de ipsos reprezentîndu-1 pe bătrînul cu mustăţi enorme. în semiîntunericul odăii se desluşea însă un spectacol cum nu-mi fusese dat să mai văd.
Pe cîteva divane sau paturi erau legate cu faţa în jos, femei goale pe care le flagelau altele, goale şi ele, lovin-du-le peste fese cu crengi verzi de brad. într-o parte, aşezaţi la masă, beau groparii din cimitir. I-am recunoscut mai mult după haine căci feţele nu le vedeam. Păreau beţi de-a binelea şi detaşaţi complet de cele ce se petreceau în jurul lor. Una dintre femeile flagelate dădea semne de agitaţie, se zbătea şi scotea un fel de sunete ce erau mai mult urlete sugrumate. Groparii se ridicară clătinîn-du-se şi se apropiară de patul ei. Doi o înlănţuiră pe cealaltă care o bătea cu crengile, retrăgîndu-se cu toţii spre un colţ întunecos unde nu-i mai vedeam aproape de loc, iar al treilea îi dezlegă picioarele şi, fără să se dezbrace, începu să facă dragoste cu ea, acoperindu-i capul cu pălăria lui. Se produse o învălmăşeală. Una dintre femei îşi ridică sînii sprijinindu-i pe poliţă înaintea bustului şi ge-mînd, alta porni spre ea încet făcînd gesturi obscene. Dar în acea clipă am simţit o mînă pe umăr şi-am tresărit în-torcînd capul. în spatele meu stătea paraclisierul.
Cu obişnuita-i slugărnicie mă luă de braţ tîrîndu-mă spre uşă. încă fiind în puterea zăpăcelii, m-am lăsat condus în camera mea, unde simţindu-mă dintr-o dată obosit,
177
18
1
mă aşezai pe pat. Paraclisierul luă loc pe scaunul din faţa mea, după ce mai întîi aprinse candela din colţ — căci mi se pusese şi mie o poliţă cu bustul respectiv — şi spuse pe un ton confidenţial şi grav : Cred că a venit ceasul, iubite prietene, să afli povestea tatălui tău şi să te umileşti întru memoria lui.
xii
Pe tatăl meu nu-1 mai văzusem din copilărie. Fusese căpitan de corabie, adunase încă din tinereţe o avere frumoasă şi apoi, după ce trăise împreună cu noi prin ţări îndepărtate, îşi părăsi familia, întorcîndu-se în oraşul de baştină, unde după moartea lui venisem şi eu.
Petrecîndu-mi tinereţea cu mama şi cu cei doi fraţi mai mici, nu mai avusesem decît rareori veşti despre el. Ştiam doar că avea idei bizare şi că nu se înţelegea cu mama, ceea ce îl determinase să plece. într-o vreme ne parveniseră zvonuri despre călătoria pe care o făcuse într-o ţară vecină, măcinată de lupte şi de erezii monstruoase, unde l-ar fi întîlnit cineva ca hamal într-un port. Altă dată se auzise că ar fi fost întemniţat după o razie la azilul de noapte pe care-1 întemeiase. Apoi intervenim războaie, prefaceri şi n-am mai avut ştiri despre el, pînă cînd aflarăm că fusese ucis de nişte cerşetori în împrejurări necunoscute.
Fascinat deopotrivă de figura şi de legenda lui, şi poate avînd încrustată mai temeinic în mine pecetea vechii noastre origini, simţisem adeseori ispita de a-1 urma, dar cît timp trăise, după vorba lăsată mamei la despărţire, nimănui dintre noi nu-i fusese îngăduit să-1 viziteze. După moarte însă nimic nu mă mai putuse opri — şi astfel m-am reîntors în patrie, mi-am amenajat un atelier şi
178
am început să lucrez, beneficiind de partea ce-mi revenea din moştenirea lăsată.
Povestea mea nu semăna însă decît pe alocurea cu aceea a paraclisierului, mult mai amănunţită, dar şi mai obscură. El îmi vorbi despre umilinţa tatălui meu, căruia se mîndrea a-i fi fost ucenic, despre rolul lui important în întemeierea unei noi orînduiri şi abnegaţia ce-1 caracteriza, mai ales în primii ani cînd activitatea lui, în cadrul azilului a fost capitală. Cu un vocabular parcă anume creat, îmi povestea felurite întîmplări stupide cărora tatăl meu le fusese eroul principal, întîmplări ce i se păreau, dimpotrivă, pline de măreţie. Pomenea frecvent Liga şi marea ei popularitate printre cetăţenii oraşului, tatăl meu fiind unul dintre principalii ei fondatori ; apoi mi-a vorbit despre ultima perioadă a vieţii lui, cînd se înstrăinase de spiritul mişcării, făcîndu-se vinovat de orgoliu, de mîndrie şi vanitate care l-au dus la pieirea deplînsă de toţi. Pînă şi femeia cu care trăise — ea însăşi figură proeminentă a Ligii — a trebuit să-1 dezavueze cerînd pedepsirea lui exemplară. Dar meritele din prima parte a activităţii rămîn pe totdeauna înscrise în istorie — şi eu aş fi chemat să-i fiu un demn continuator.
După ce-1 ascultasem i-am cerut lămuriri asupra morţii, spunîndu-i ceea ce ştiam eu. N-a negat dar mi-a răspuns în termeni de un total echivoc, adăugind că voi primi de la cei în drept explicaţii suplimentare, cînd va fi cazul. Pînă atunci m-a sfătuit să-mi revizuiesc comportamentul, să renunţ la felul meu de a fi, la tarele unei educaţii nefaste şi, prin rîvna şi umilinţa de care trebuie să dau dovadă, să cîştig încrederea celor de sus ce-şi au in permanenţă ochii cu milostivire aţintiţi asupra mea, dovadă locuinţa repartizată chiar alături de importante persoane din cercurile Ligii, deşi eu pînă în prezent n-am răspuns cum se cuvenea... etc. îşi recăpătase iar tonul slugarnic şi linguşitor, cu temenele greţoase şi formule de măgulire asiată, printre care strecură abil cîteva ameninţări enigmatice, pomenindu-mi de soarta părintelui meu, de faptul că refuz orice solicitare a disciplinei interne, că sfidez ierarhia (aici îmi reaminti că el însuşi se întristase surprinzîndu-mă la geamul Dumnealor), că mă opun mă-
179
IZ*
surilor luate în loc de a contribui eu însumi la realizarea lor.
Mi-a insinuat că se cunosc toate faptele mele, citîn-du-mi ca argument un crîmpei din discuţia pe care o avusesem cu cei doi evrei. Şi a plecat, închizînd încet uşa, iar eu m-am culcat din nou, stingînd candela frisonînd sub impresia celor întîmplate. în odaie era un miros greu care mă ameţea dîndu-mi o somnolenţă tulbure şi nefirească. Simţeam că adorm turmentat. Cînd mă luptam cu somnul, am văzut o umbră strecurîndu-se pe lîngă pereţi, deschi-zînd geamul, sărind în cimitir, şi apoi închizîndu-1 iarăşi cu grijă. Era limpede că în tot timpul convorbirii mele cu paraclisierul cineva stătuse ascuns în cameră.
xiii
A doua zi, trezindu-mă tîrziu, plecai spre atelier. Am dat pe la biserică şi oprindu-mă în uşă văzui că mortul nu mai era, în schimb tipul sordid continua să citească rugăciunile, înconjurat de cîţiva emuli, printre care zării obrazul bucălat şi palid al hermafroditului. M-am bucurat la gîndul că voi putea lucra o vreme în linişte, pînă cînd îşi Vor face apariţia. Şi într-adevăr aşa a fost. Voiam să isprăvesc monumentul funerar ce mi se comandase, căci simţeam că, fie şi cu promiscuitatea lui, atelierul meu nu va mai rezista mult. Nesiguranţa era starea mea de toate zilele ; începeam să învăţ a mă lăsa la voia întîmplării şi a nu mai pune preţ pe nimic. La urma urmelor, soarta oraşului în care mă născusem era şi soarta mea. Nu eram nici mai bun, nici maî rău decît toţi nefericiţii din jurul meu — şi poate că nu pierdeam decît un pumn de iluzii naive. în ce va fi crezut tata cu atîta înverşunare încît n-a pregetat să-şi sacrifice familia, liniştea, viaţa ? în
altceva, desigur, de vreme ce l-au ucis. Nu aveam nici un argument, dar, după toate experienţele mele, după aerul pe care-1 respiram în cercul apăsător ce se strîngea mereu, eram încredinţat că moartea lui nu era streină de noile evenimente din viaţa oraşului. Singe ascuns, subteran, invizibil...
într-o asemenea dispoziţie sufletească mă găsi, după-amiaza, un emisar necunoscut aducîndu-mi în sfîrşit o nouă invitaţie la Liga Cerşetorilor. Nu mai era nici plicul roz cu parfum vulgar, nici scrisul stîngaci din celelalte, ci o simplă hîrtie îndoită, destul de proastă, purtînd titlul de Circulară şi caligrafiată de mîna rutinată a unui funcţionar. Pînă şi termenii în care era redactată se deosebeau : Vă comunicăm prin prezenta că sînteţi aşteptat la sediul nostru etc. Să fi fost o urmare a discuţiei cu paraclisierul ? Oricum, eram decis să mă duc. Şi cu toate că mai aveam cîteva ceasuri bune pînă în seară cînd urma să mă înfăţişez, mă cuprinse nerăbdarea. N-am mai putut lucra şi, părăsind atelierul, pornii spre casă. Deşi nu aveam nici un motiv, mă simţeam oarecum liniştit şi capul îmi era destul de rece ca să suporte o confruntare de felul celei care mă aştepta.
în dreptul bisericii îmi ieşi în cale o femeie plîngînd şi întrebîndu-mă dacă nu văzusem cumva unde a fost înmormîntat soţul ei care fusese adus cu o seară înainte, trebuind să fie îngropat a doua zi după masă, dar cînd a venit, dispăruse. Se pare că-1 îngropaseră alţii, însă nimenea nu ştia unde anume. Am intrat cu ea în incinta întunecoasă a Bisericii Negre, m-am uitat să-1 zăresc pe sordidul care citea, dar nu mai era acolo. Doi cerşetori dormeau zgribuliţi lîngă altar şi cînd i-am trezit între-bîndu-i de soarta mortului, mi-au răspuns că nu ştiu nimic şi că au fost trimişi să mă conducă la sediul Ligii. în timp ce vorbeam cu ei, femeia plecase. Probabil că i se făcuse frică deoarece, văzînd că mă apropii de cerşetori, tresărise şi părea neliniştită de ceva. Cred că în disperarea ei de a-şi fi pierdut mortul, nici nu-i observase pînă atunci.
Acest incident mă tulbură şi nu ştiu de ce îmi aduse aminte iarăşi de moartea tatălui meu. Le întorsei spatele cerşetorilor spunîndu-le că voi fi gata de plecare abia
180
181
peste un ceas, ceea ce înregistrară cu o deplină nepăsare. Erau voinici, cu o expresie de îndobitocire, murdari şi mai zdrenţăroşi decît toţi cei pe care-i întîlnisem pînă acum. I-aş fi gonit bucuros dacă nu-mi dădeam seama că nu cunosc sediul unde eram invitat şi deci sînt silit să apelez la serviciile lor.
Am intrat în cameră, am băut un pahar de alcool şi m-am întins pe pat. Cînd mă ridicai să plec, a apărut paraclisierul repezindu-se la mine şi sărutîndu-mi mîna, apoi scoţînd din buzunar o muzicuţă începu să cînte ceva, petrecîndu-mă cu melodia lui ce-mi rechemă în memorie flaşnetarii din copilărie. Cerşetorii mă aşteptau cu căciulile în mînă şi, încadrat de ei, pornii cu sentimentul prizonierului ce se înfundă tot mai adînc şi se resemnează în mizeria captivităţii.
xiv
însoţitorii mei nu păreau prea comunicativi şi nici dispoziţia mea nu era propice conversaţiei. Am mers deci în tăcere pînă cînd ne oprirăm în faţa unuia din principalele palate ale oraşului, unde fusese înainte biblioteca naţională. Deasupra uşii masive de stejar cu ferecaturi vechi, pe o placă metalică scria : Azilul de noapte. Cerşetorii bătură puternic cu bîtele lor noduroase şi mă dădură în primire unui majordom care ne deschisese, retrăgîn-du-se amîndoi. într-o impecabilă ţinută dar vădit stîngaci şi rigid în atitudinea lui, majordomul mă conduse pe o scară de alabastru acoperită cu vechi şi scumpe covoare, luminată cu lampioane de bronz, de cristal, de faianţă ; traversarăm apoi un salon îmbrăcat în tapet de mătase vişinie, cu pereţii plini de oglinzi somptuoase şi de tablouri cu scene erotice. în fund, pe un piedestal acelaşi
bust. dar ele claia aceasta turnat in aur, stătea între candele mari şi sfeşnice de argint cu trei braţe în care ardeau luminări albe. M-am oprit să-1 cercetez o clipă. Părea lucrat extrem de rudimentar, de mîna unui sculptor lipsit de orice vocaţie, şi contrasta violent cu lucrurile frumoase din preajmă.
în timp ce-1 priveam, dintr-o uşă a salonului se iviră cei trei indivizi care-mi aduseseră în odaie puzderia de dulapuri roşii, îmbrăcaţi în haine de ceremonie ca totdeauna, cu pălării înalte şi lucioase, cu mănuşi albe, dar desculţi. De altfel, în ciuda frigului de afară, în toată clădirea era o căldură insuportabilă. Cei trei mă salutară obsecvios şi, fără să-mi spună nimic, îmi făcură o percheziţie minuţioasă, apoi unul din ei care era fără nici o îndoială bătrînul general, îmi sărută mîna, îi şopti ceva la ureche majordomului şi ne deschise uşa pe care veniseră, în faţă era un culoar lung cu uşi pe ambele părţi. Din loc în loc stăteau cerşetori îmbrăcaţi în haine peticite, dar noi şi de bună calitate, purtînd în picioare botfori de lac. Le-am dat cîte un ban pe care l-au primit fără să-mi mulţumească, ba chiar privindu-mă cu insolenţă de parcă ar fi aşteptat să le mulţumesc eu. în sfîrşit ne oprirăm în faţa unei uşi de metal vopsită în negru, care s-a şi deschis în aceeaşi clipă.
Majordomul dispăru din spatele meu şi intrai singur într-o odaie nu prea mare unde mă întîmpină un personaj auster, făcîndu-mi o plecăciune şi poftindu-mă pe un scaun în faţa mesei la care se aşeză el. Bine hrănit, fără a fi obez, cu obrazul roşu, nu prea înalt de statură, părea să aibă peste cincizeci de ani. Purta pantaloni şi cămaşă dintr-o ţesătură ce imita pînza de sac dar se vedea a fi un postav scump adus din ţări străine. La coate şi la genunchi hainele erau peticite cu bucăţi de piele neagră, la mijloc se încinsese cu o funie de rafie şi tot din rafie îi era împletită încălţămintea. Un aer de austeritate respira şi odaia, deşi lucrurile erau toate altceva decît voiau să pară : masa, cele două scaune şi dulapurile, simple dar dintr-un lemn de preţ, covorul de jos de culoarea sacului era din mătasă, cîteva cărţi aşezate foarte ordonat pe masă, aveau legături preţioase şi cotoare aurite.
182
183
Personajul auster s-a proptit de spătarul scaunului, m-a privit cu bunăvoinţă condescendentă, chiar familiar oarecum, şi a început să-mi vorbească despre viitor, cu sentimentul celui ce-şi rezervă lui însuşi prezentul, şi cu o vădită plăcere de a se asculta. Stilul exprimării şi vocabularul semănau cu ale paraclisierului, însă glasul avea o mai accentuată nuanţă de certitudine şi de putere. îl urmăream cu greu datorită frecventelor sale aluzii la lucruri pe care fie că nu le cunoşteam, fie că mi se păreau atît de neînsemnate, încît nu realizam importanţa ce le-o acorda el. Am reţinut doar o totală răsturnare pe care îşi propuneau s-o înfăptuiască şi aveau chiar impresia că au şi început s-o facă. Şi îmi păru că eu însumi îmi voi găsi un loc. Simţeam că locul acesta a şi fost stabilit de alţii încît nu-mi rămîne decît să dau curs hotărîrii lor, lăsîndu-mă antrenat de iureşul evenimentelor.
La un moment dat a bătut în gongul de lîngă masa lui şi peste cîtăva vreme apăru un lacheu bătrîn într-o livrea strălucitoare de fireturi, îngrijit, pomădat, purtînd o tavă pe care erau două pahare cu o băutură orientală. Aşeză paharele pe masă în dreptul fiecăruia din noi, şi personajul auster îi aruncă pe tavă cu degajare o mare monedă de argint. Lacheul se înclină sobru şi elegant, rosti o formulă de mulţumire servilă şi părăsi încăperea, îl priveam fascinat de figura lui, deşi oficia ca şi cum nici nu s-ar fi obosit să mă ia în seamă. Nu înţelegeam cum s-a ivit acolo — căci lacheul era bătrînul profesor ; un lacheu atît de fără cusur, încît şi l-ar fi dorit oricine.
La vederea lui, simţii deodată un puternic impuls de a înţelege — şi cuvintele personajului auster mi se părură mai limpezi. Am început să-i dau replici şi chiar să-1 aprob din cînd în cînd. După efuziunile lui trecu la un subiect mai concret: tatăl meu, tradiţia, activitatea mea care trebuia să însemne un ajutor substanţial — şi îmi spuse că-mi revine o sarcină frumoasă, anume aceea de a organiza noua înfăţişare a cimitirului de la Biserica Neagră. Voi fi pus în temă în zilele următoare, mi se va arăta perspectiva lucrării şi modul de a concepe viitoarea alcătuire a răposaţilor. Am crezut că e vorba despre o serie de monumente funerare pe care eram chemat să le rea-
184
lizez, dar mi s-a arătat că rolul meu depăşeşte cadrul problemei : totul e noua viziune asupra cimitirului, monumentele fiind de fapt elemente neglijabile.
După ce mi-a adresat cîteva întrebări de domeniul celei mai stricte intimităţi, la care am răspuns jenat şi cu formulări echivoce, personajul auster mi-a dat a înţelege că întrevederea noastră a luat sfîrşit. M-am ridicat, uşa s-a deschis, a reapărut majordomul conducîndu-mă de data aceasta printr-un coridor îngust spre o ieşire ce dădea în spatele clădirii, pe o altă stradă.
Se lăsase prin întuneric un ger albastru cu forme imateriale vibrînd în văzduh, păsările pieriseră, vîntul abia luneca atingînd zăpada îngheţată cu urme de paşi, de sănii şi de copite, un cabotin intoxicat cu droguri răsăritene tremura îmbrăţişînd extatic felinarul din colţ, luna purta masca ei obişnuită, iar stelele aveau clipirea perversă din ochii amantelor de cămătari. Mergeam spre casă gîndin-du-mă că după această aventură am devenit unul din ei. Unul încă strein de stupii nevăzuţi pe care se rezema tot mai mult viaţa oraşului, unul încă neiniţiat, necom-promis, neştiutor — dar, oricum, unul din ei.
Ce îndeletnicire mi se pregătise nu-mi dădeam seama şi, cu toate eforturile de a-mi aduce aminte, constatai că din conversaţia cu personajul auster nu reţinusem nimic. Nu-mi inculcase decît o stare de spirit. Un fel de infuzie d.e fals. O falsă încredere, o falsă temeinicie, o falsă spe-'i raniţă,, o falsă certitudine. Eu însumi devenisem, într-q t> numită măsură fals. Nu atunci mi-am dat seama ci mult mai tîrziu, după nenumăratele avataruri pe care nici nu le bănuiam.
185
In antreu paraclisierul mă aştepta cu emoţie. Probabil că înfăţişarea mea 1-a liniştit pe deplin. A intrat, fără să mă întrebe, în odaia mea, avînd aerul că aşteaptă să-i povestesc prezentarea la sediul Ligii. Din păcate nu prea aveam ce-i povesti şi astfel mă pomenii reproducîndu-i limbajul fără semnificaţii al personajului auster, dar, spre mirarea mea, el înţelese şi aprobă totul cu entuziasm. Nimicul pe care i-1 împărtăşeam nu era chiar atît de lipsit de sens cum crezusem. Nu i-a plăcut însă (deşi nu mi-a spus-o) ideea că mă voi ocupa de noua structură a cimitirului. Cum a auzit acest lucru, mi-a făcut temenelile de rigoare şi a ieşit. La scurt timp îl auzii undeva, afară sau în încăperea vecină cîntînd din muzicuţă — şi cînd înainte de culcare m-am dus să iau puţin aer, paraclisierul vorbea foarte agitat şi conspirativ cu cei trei gropari lîngă uşa bisericii. Ocolindu-i pe departe, cred că nu m-au văzut. In schimb m-a văzut servitoarea ce se ivise pe neaşteptate cu hainele ei bărbăteşti, înfăşurată pe deasupra cu nenumărate şaluri şi zdrenţe ca s-o apere de gerul tare al nopţii. M-am surprins cu vagă neplăcere salutînd-o, ceea ce s-a făcut a nu observa.
Mă încerca bănuiala că în biserică trebuie să fie un alt mort. în sticla groasă a ferestrelor cu vitralii tresărea din cînd în cînd o imperceptibilă lumină ca de făclie palidă. Cum îi văzui îndepărtîndu-se din faţa uşii, intrai. Era într-adevăr un catafalc; mortul livid în pîlpîirea luminărilor, dormea cu mîinile încrucişate. Privindu-1 de aproape, am ezitat o clipă, apoi i-am pipăit faţa. Era un mulaj perfect dintr-un material necunoscut. Mortul nu era decît un manechin desăvîrşit, aşezat în sicriu, acoperit de flori artificiale cu inscripţii funerare pe panglici negre şi roşii. Dincolo de catafalc, ghemuiţi în zdrenţele lor, dormeau doi cerşetori semănînd cu cei ce mă conduseseră la sediul Ligii; fiind sigur că nu mă zăriseră, plecai în vîrful picioarelor spre casă. în odaia vecină inundată de întuneric, se auzea urlînd îngrozitor, ca şi cînd l-ar fi torturat cineva, paraclisierul. A doua zi cînd veni să mă scoale de dimineaţă, era la fel de surîzător si de servil ca întotdeauna ; ceva totuşi se schimbare în atitudinea lui.
186
XVI
Mi-am început activitatea în cimitir sub auspiciile... unei sărbători ce se apropia. Aveam enorm de lucru şi cuvîntul de ordine, mereu schimbat, mă silea să-mi controlez toate acţiunile, să fiu încordat între diverse etape contradictorii.
Munca mea de zi nu se coordona cu aceea de noapte a groparilor. Eu mă îndeletniceam cu îngropăciunile — şi nu era zi aproape fără să fie un mort — şi lucram cu o listă amestecată de uvrieri, supraveghetori, coţcari, de toate vîrstele, dar mai cu seamă tineri ; unii se revoltau făcîndu-mi dificultăţi, alţii veneau mereu cu plîngeri, propuneri felurite, sugestii, inovaţii, cereri /insistente. Cei doi cerşetori îmi dădeau indicaţii, îmi transmiteau opinii şi aprecieri, iar uneori se iveau pur şi simplu ca să mă urmărească, arătîndu-se ori ascunzîndu-se fără prea multă grijă, pe după morminte.
Groparii lucrau noaptea şi aproape exclusiv cu intelectuali. O parte din gropile lor le puteam folosi, altele le închideau rămînînd rezervate. Paraclisierul nu părea să se ocupe de activitatea mea, ci, probabil, veghea noaptea asupra lucrărilor de deshumare aşa cum îl surprin-sesem mai înainte, iar servitoarea ieşea din cînd în cînd seara, traversa cimitirul singură şi în ciuda indiferenţei pe care mi-o arăta, amestecată cu slugărnicia ei rituală, simţeam că are întotdeauna un ochi deschis la ceea ce făceam.
De altfel o vedeam tot mai rar, încît aveam credinţa că se va fi mutat undeva aiurea. în locul ei, treptat, a început să-mi măture odaia o dansatoare cu care trăisem cîtăva vreme îndată după venirea mea în oraş, despăr-ţindu-ne ulterior şi rămînînd în relaţii neutre. Apariţia ei la ore foarte incomode îmi dădea o jenă penibilă, deşi se comporta cu detaşare şi nu-mi acorda absolut nici o atenţie. îndeplinindu-şi îndatoririle fără cuvînt. Avea aceeaşi ţinută deplorabilă pe care o afişa cu insolenţă mută. Pe cît îmi stătea în puteri căutam s-o evit, neizbutind în-
187
totdeauna căci mătura la ore capricioase şi, cele mai adeseori, cînd eram acasă.
De la o vreme dificultăţile crescură. Morţii erau în-mormîntaţi cîte doi în aceeaşi groapă ce se acoperea provizoriu, în ziua următoare săpîndu-se iar. Monumentele deveniră simpli stîlpi de lemn ori de piatră, înfipţi la căpătai, cîte doi la acelaşi mormînt. Bocitoarele suprasolicitate nu mai pridideau, sicriele începură să lipsească, hîrtia de flori asemenea. De dimineaţa pînă seara luptam cu neajunsurile, cu încurcăturile, cu aglomeraţia — abia izbuteam să-mi acord răgazul unei plimbări pe ţărmul cotropit de zăpezi. Cu multă bucurie întîmpinai sărbătoarea care veni în sfîrşit.
în cele două zile nu s-a lucrat, n-a murit nimenea (au fost proclamate zile de odihnă) şi lumea a petrecut în voie. Străzile erau mai animate, pe la răspîntii cerşetorii cu coşuri şi amfore enorme distribuiau bucăţi de pîine şi căni mari de vin acru, îndoit cu apă, iar subt colonada portului saltimbancii dădeau reprezentaţii spre desfătarea cetăţenilor adunaţi cu mic cu mare. Cîrciumile şi hanurile erau pline ; fumul frigărilor cu carne de oaie năvălea afară ori de cîte ori se deschideau uşile ca să intre ori să iasă cineva. Chipurile tuturora purtau o veselie care încerca zadarnic să pătrundă înlăuntrul lor, dar ră-mînea îngheţată pe feţe.
Amestecat prin lume, mă întîlnii cu fosta mea proprietăreasa plimbîndu-se într-un grup de femei. Am salutat-o şi s-a oprit împreună cu celelalte, printre care o recunoscui, în ciuda aspectului schimbat, pe servitoare. Era îmbrăcată cu anumită acurateţe, dar mai păstra ceva bărbătesc în hainele ei — şi în primul rînd căciula mare şi nouă de miel care-i cădea pe ceafă. Femeile din jur păreau să-i alcătuiască suita. Spre deosebire de atitudinea ei obişnuită, îmi vorbi direct şi foarte cordial, îmi sărută mîna asigurîndu-mă că activitatea mea, în ciuda erorilor comise, e bine preţuită şi că voi primi în curînd o distincţie — apoi luîndu-mă de braţ mă tîrî într-un gang cople-şindu-mă cu mîngîieri obscene şi şoptindu-mi că mă aşteaptă diseară la una din petrecerile Ligii, organizată în fosta mea locuinţă.
Intraseră în gang şi celelalte făcînd un cerc strîns în jurul nostru ca şi cînd ar fi vrut să ne ascundă vederii. Şi era oportun, căci tocmai atunci ţîşni dintr-o uşă schelălăind şi ţinîndu-se de spate, hermafroditul ; după el veneau cei doi cerşetori voinici, urmîndu-1 nepăsători şi satisfăcuţi.
M-am despărţit de grupul femeilor stînjenit de situaţia creată şi printr-o uliţă lăturalnică plecai spre port, luînd-o de-a lungul cheiului blocat de ghiaţă verzuie. Eram încă sub impresia acestei întîlniri şi mă gîndeam dacă trebuie sau nu să răspund invitaţiei. O clipă îmi fulgeră prin minte ideea de a-i povesti paraclisierului cele întîmplate, cerîndu-i un sfat — dar, de cînd începusem să lucrez în cimitir, mă ocolea sistematic şi în afara scurtelor lui efuziuni slugarnice, nu mă învrednicea cu nici o atenţie, în cele din urmă ispita de a mă duce triumfă. Şi de aici îmi veniră multe necazuri pe care din păcate nu le puteam bănui.
XVii
După atîta vreme, intram seara în casa unde locuisem eu însumi, ca un strein. O găseam plină de lume, răsunînd de zgomotul petrecerii, glasuri, clinchete de pahare, muzică, toate se-nvălmăşeau laolaltă în lumina făcliilor unduind sub tavanul înalt cu grinzi de lemn afumate. încăperea mare de la parter era ornată cu ghirlande colorate de hîrtie aduse de bună seamă din depozitul, atît de sărac în ultimul timp, al cimitirului şi risipite pretutindenea. Era un desfrîu de flori de hîrtie încît îmi spuneam că clacă le-aş fi avut la îndemînă, cel puţin cîteva duzini de morţi ar fi trecut Styxul împodobiţi ca nişte principi ră-
188
189
săriteni. Prin căldura grea mă strecuram discret în căutarea celei ce mă poftise.
La intrare îmi deschisese mai-marele judecătorilor devenit pe nepregătite portar şi îndobitocit peste măsură încît la întrebarea mea dacă servitoarea venise şi dacă proprietăreasa e în salon, îmi răspunse printr-o bîlbîială nearticulată şi se ascunse printre hainele din cuier. N-am reuşit să dau peste nici una din ele, în schimb, zării printre oaspeţi faţa bucălată a hermafroditului. Se întreţinea cu paraclisierul, pîndit de bătrînul general, prezent şi el dar fără însoţitorii obişnuiţi şi îmbrăcat în straiul lui militar slinos şi peticit, aşa cum îl văzusem întîia oară la spital. Numai coiful metalic pe care scoţîndu-1 mi-1 întinse ca pe o pălărie de milog, era nou, şi banul aruncat de mine cu oarecare stinghereală sună melodios. L-am lăsat la spatele hermafroditului şi am trecut mai departe salutîndu-mă cu necunoscuţii printre care-mi făceam loc, aruncînd zadarnice priviri iscoditoare pretutindenea.
îmi era sete dar nici un lacheu nu se ivea. într-un colţ descoperii un butoi la care stăteau în rînd convivii aşteptînd să-şi umple paharele, ceea ce făcui şi eu luîn-du-mi unul de pe tava aşezată alături. La un moment dat apăru şi fostul magistrat, cu capul zburlit, năzuind spre vasul de lemn dar îndată un cerşetor 1-a înşfăcat de guler scoţîndu-1 afară. ^
începeam să regret că venisem, cînd uşile din fund s-au deschis spre cealaltă odaie a parterului, la fel de mare, unde năvăli toată lumea. Acolo ne întîmpină personajul auster închinîndu-se şi umilindu-se în faţa tuturora, şi scoţînd o carte mică din buzunar ceti din ea cîtăva vreme un text vag, cu referiri la mai marii Ligii şi la misterul lor sfînt. Portarul îşi făcu iar apariţia um-blînd în vîrful picioarelor şi aprobînd din cap foarte convins, şi iar a fost nevoie să fie scos afară cu discreţie. Numai servitoarea nu se zărea nicăieri. Şi, lucru de neînţeles, nici proprietăreasa.
Dealtfel casa se schimbase încît era de nerecunoscut. Părea a fi devenit sediul unei instituţii sau o şcoală. îmi făcui loc ieşind din a doua încăpere unde se adunase toată lumea, trecui în prima care se golise şi tocmai atunci zării
proprietăreasa urcînd scările interioare spre odăile de sus. Era în aceeaşi ţinută cum o văzusem cînd, întorcîndu-mă de la spital îmi deschisese gemuleţul de la intrare, spu-nîndu-mi că nu mai locuiesc la ea. Prin cămaşa scurtă şi transparentă îi văzui iar fesele goale şi abundente legă-nîndu-se. Plictisit cum eram şi descumpănit într-o societate unde nu-mi găseam locul, pornii pe scări în urma ei, ajungînd-o chiar în clipa cînd intra în camera unde lo-cuisem eu însumi.
înlăuntru era semiobscuritate, licărea doar o luminare într-un sfeşnic aşezat lîngă poliţa cu bustul de rigoare. Forme de umbră lăsau bănuiala unor fiinţe retrase prin colţuri, mobile înalte păreau să mărginească pereţii, iar în dreapta un pat cu tăblii metalice sclipind imperceptibil. Policandrul mare din tavan era ca un păianjen orb. întunericul lăsa draperii îndoliate ascunzînd jumătate din odaia cu ferestrele acoperite de obloane greoaie.
Surprinsă de urmărirea mea, proprietăreasa rămase nemişcată fără să se întoarcă spre mine. Am închis uşa, m-am uitat cu luare aminte la formele încremenite prin colţuri şi mi-a părut că nu sînt decît obiecte înalte, neînsufleţite sau poate înşelătoare mulaje de gips, aşa cum puteai vedea în atelierul meu cînd se întuneca şi umbrele haşurau conturele lucrurilor din preajmă populînd incinta cu suflete imaginare. Eram singuri ? I-am ridicat poalele cămăşii plimbîndu-şi palmele pe fesele ei reci şi mode-lîndu-le forma pînă la încheietura picioarelor. A tresărit şi s-a lăsat sprijinindu-se de marginea patului.
Şi totul a continuat în tăcere, fără a ne mişca din locurile în care încremenisem, jucînd jocul mut al animalelor înlănţuite în anotimpuri roşii... vîrste rememorate fără memorie, simţuri crispate, spaimă de fiorul cîmpurilor originare unde materia a devenit întîia oară sînge şi din întuneric s-a înfiripat umbra numărului pereche... dragoste fără veste, fără gînd, fără ochi, extaz al protoplasmei dezlănţuite.
Atunci în clipa supremă, din colţurile împăienjenite se mişcară trei făpturi şi privirile mele exaltate întîlniră siluetele a trei bărbaţi care veneau încet spre noi. Abia avui răgazul de a mă redresa, cînd trecînd pe alături cu
190
191
paşi rari, ieşiseră închizînd uşa. Erau groparii. Păreau la
fel de calmi şi de nepăsători ca în noaptea cînd îi văzusem
în odaia desfrînată din casa paraclisierului. Spre ei urcase i
deci proprietăreasa — şi totuşi comportamentul ei nu
lăsase nici o clipă impresia că în cameră ar fi aşteptat-o
cineva. Ori se vor fi insinuat acolo fără ştirea ei, anume
ca să ne surprindă.
Cele mai felurite ipoteze mă bîntuiau dar, nu ştiu de ce, n-aveam decît o singură nelinişte : mi-era teamă să nu afle servitoarea. Eram abătut, moleşit, torturat de o senzaţie de inutilitate şi de stupid. Am încercat să plec f îndată fără a-i adresa nici un cuvînt femeii care între timp ? se trîntise pe pat, dar uşa era încuiată, deşi la ieşirea j groparilor nu auzisem zgomotul caracteristic al vreunei { chei învîrtindu-se în broască. ţ _ Mă gîndii să ies pe fereastră, dar îmi dădui seama că [ ocfaia e la etaj. Am deschis geamul spre stradă cu feli- ; nare îngheţate în jurul cărora se adunaseră beţivi clăti- [ nîndu-se, gesticulînd fantomatici şi fără grai. Doi cerşe- I tori  voinici  patrulau  plimbîndu-se  în  dreptul casei, nprindu-se din cînd în cînd să urineze pe grilajul negru înzăpezit sau asaltînd rarii trecători şi silindu-i să le arunce cîte un ban în căciulile lor mari şi zburlite. Linişte, ger îndepărtat cu stele gravate în negrul bolţii, troiene moarte. Un fior de inexistenţă mă traversă... poate că eu însumi am decedat şi privesc din mormînt o panoramă 1 glacială de iarnă absentă. Pe stradă cîţiva indivizi apărură cu registre imense şi aşezîndu-se pe marginea de zid a grilajului, opreau trecătorii obligîndu-i să scrie ceva în registrele lor. Unii erau percheziţionaţi din cap pînă-n picioare. Altora li se distribuia cîte un mic obiect ce semăna cu o carte de buzunar. O femeie care încercă să se sustragă trecînd pe celălalt trotuar, a fost prinsă, adusă \ în faţa registrelor şi forţată să le sărute pagină cu pagină. \ Mă resemnasem şi chiar îmi părea bine că uşa e în- ' cuiată, că nu mai pot ieşi... unde să ies, de unde să ies, I unde să merg... cine mă aştepta, ce sens avea să plec fără adresă, umblet prin vid, umblet în umblet. îngheţasem aproape stînd la fereastră. Am închis-o tremurînd de frig şi suflînd în candela care agoniza poleind bustul cu aur
192 !
însîngerat, m-am îndreptat spre pat prăbuşindu-mă alături de femeia ce părea adormită de-a binelea. în timp ce mă îneca somnul, foarte tîrziu, auzeam de la parter ecoul unui cor pe o singură voce, ca şi cînd întreaga asistentă intona un imn religios.
XVIII
Dimineaţa singur cu două pisici mari şi galbene care torceau în pat lîngă mine. Proprietăreasa plecase. Uşa odăii era larg deschisă înspre palierul de la capătul scărilor. Casa părea goală. în marea încăpere de jos, printre mobile îngrămădite şi ghirlande rupte, se tăvăleau zdrenţe, o pătură veche mototolită şi coiful bătrînului general. Lîngă sobă dormea hermafroditul cu o expresie de spaimă pe chipul lui bucălat de adolescent.
Am ieşit în stradă stingherit de sărbătoarea ce continua şi în ziua aceea, neştiind încotro s-o pornesc. Aş fi preferat să-mi reiau îndeletnicirile mele obişnuite la cimitir, să am ce face, să-mi pot umple ziua care părea că nu se va mai sfîrşi niciodată. Lume era puţină. Toţi dormeau ori lîncezeau pe la casele lor, regretînd ca şi mine că orele trec atît de încet, pustii, nemiloase. Mi-am adus aminte că nu mai fusesem demult pe la atelier unde va fi domnind netulburat tipul sordid cu emulii săi. Nici nu mai simţeam nevoia. Singura mea obligaţie fusese rezolvată fără mine ; femeia marinarului mort îmi trimisese vorbă că a primit monumentul şi că e foarte mulţumită, ceea ce mă făcu să înţeleg că îl isprăviseră ceilalţi. Dar nu mai eram revoltat ci mai curînd mă simţeam bine că scăpasem odată de grija lui.
193
13 — Scrieri II, Proze
Poate numai lipsa mea de ţintă din ziua aceea mă duse în neştire spre atelier unde intrai ca şi cînd tot ce era înlăuntru mi-ar fi fost strein şi indiferent. O, cîte se schimbaseră şi aici ! Sordidul mă primi ca un patron condescendent, zgîrcit însă la vorbă tocmai pentru ca interlocutorul să-i soarbă cu nesaţ fiecare replică. Alţi doi nefericiţi care-i ţineau companie îmi aruncară însă o privire dispreţuitoare de parcă ar fi vrut să spună : Ce mai caută şi acest pigmeu în templul artei ?
Atelierul arăta ca o magazie invadată de şobolani. Un miros greu şi compozit plana peste pietrele şi trunchiurile de lemn la care lucrasem cîndva ; toate purtau semnele altor mîini ce le desfiguraseră cu impetuozitate continuînd anapoda himerele mele de odinioară, excluzîn-du-mă din materia unde mai rămăsesem o vreme. Pe lîngă patul mai dinainte instalat al sordidului apăruseră alte două improvizate din scînduri şi buturugi, acoperite cu haine vechi de sub care ieşeau mănunchiuri de paie şi frunze uscate.
Tipul sordid vorbea cu ceilalţi expunîndu-le teoria lui despre modelarea spaţiului dintre obiecte, sculptura fiind, după opinia lui, arta de a creea negativul obiectelor, prin răsturnarea raporturilor existente între volume şi linii. Obiectul se naşte din replica pe care spaţiul o dă luminii şi artistul trebuie să pătrundă esenţa spaţiului, morfologia lui virtuală. Emulii îl ascultau cu sfinţenie şi din cînd în cînd îl contraziceau aparent, ceea ce îi făcea o deosebită plăcere. Mi-am dat seama că sînt un intrus şi că e ultima dată cînd mai trec pragul atelierului care demult nu mai era al meu.
O, şi toate ceasurile stăteau de parcă ar fi fost într-o secretă complicitate cu ziua pustie ce mă ţinea în tentaculele ei. Blestemam sărbătoarea cu vidul ei apăsător, teroarea neantului, a stagnării. Am părăsit atelierul, am parcurs străzi fără trecători, străzi adormite ca şi mine, crucificate în zăpadă, şi apoi gîndindu-mă că aş putea s-o caut pe fosta mea proprietăreasa petrecîndu-mi vremea cu ea, o luai într-acolo.
Am bătut la uşă cu insistenţă şi într-un tîrziu mi-a. deschis bătrînul general gol de la brîu în jos, congestionat
194
la faţă, cu părul vîlvoi ca o arătare cenuşie, spunîndu-mi că femeia pe care o caut păcătuise grav împotriva principiilor ştiinţifice şi fusese luată să-şi ispăşească pedeapsa. Vorbea laconic şi aluziv, ţintuindu-mă cu o privire insinuantă ; i-am întors spatele plecînd ros de remuşcări pentru purtarea mea din seara precedentă care o costase atit de scump pe biata femeie. Nu înţelegeam însă de ce aventura noastră i se reproşase ei şi nu mie. Cine va fi tras-o la răspundere ?
Absent şi abătut cum mergeam, mă lovii de un pieton care venea din faţă. Era paraclisierul. Ne-am oprit amîn-doi fără voie şi după ce-1 lăsai să-şi debiteze formulele lui, am acceptat invitaţia la hanul mare din port. Din plictiseală, dintr-o ticăloasă senzaţie de urît şi de moarte vie.
Hanul era aproape gol, nu mai vedeai lume îmbulzin-du-se ca în prima zi a sărbătorii, nu mai fumegau frigările. La o masă alături de noi stăteau cei trei gropari, îi vedeam în lumină şi mi se înfăţişară din nou ca în ziua cînd îi descoperisem dormind istoviţi în cimitir, palizi, traşi la faţă, purtînd pecetea unor neamuri vechi, epuizate într-o genealogie sinuoasă şi tîrzie în pragul anilor fluieraţi prin vîrste putrefacte. îi priveam totuşi cu o anume invidie : erau mai vechi şi mai iniţiaţi decît mine, erau de noapte, de intimitate, de cîrdăşie, părtaşi cum îi surprinsesem la misterioasele concupiscenţe din odaia vecină, unde şi locuiau poate, dacă vor fi locuit undeva, şi la drumul de taină al scheletelor plecate pe mare în zori. Beau un vin negru cu reflexe violete în paharele mari şi grosolane ale hangiului. Fără să vreau ochii îmi lunecau mereu spre masa lor, în ciuda eforturilor paraclisierului de a-mi capta atenţia cu vorbăria lui dezlînată.
Groparii tăceau — doar din cînd în cînd spunîndu-şi cîteva cuvinte pe care nu izbuteam să le aud. Mi-ar fi plăcut să trec la masa lor, dar, cum nu-mi arătaseră nici o atenţie, nu puteam s-o fac. Mă resemnai deci zicîndu-mi că totuşi paraclisierul e mai sus situat în ierarhia secretă, de vreme ce el îi supraveghează, deşi nu eram întru totul convins. Ceea ce ştiam bine era că locul meu în acea
195
13«
ierarhie încă nu se precizase şi tocmai de aceea întîm-plarea din seara precedentă mă neliniştea tot mai mult.
Cu timpul am observat însă că paraclisierul evita să privească spre masa lor.
De bună seamă că intervenise ceva între el şi gropari, ceva necunoscut mie, dar în afara oricărei îndoieli. Tocmai cînd mă gîndeam la adevăratele lor relaţii, unul dintre gropari s-a ridicat de la masă întorcîndu-se spre mine şi salutîndu-mă foarte curtenitor, ca şi cînd atunci m-ar fi văzut ; m-a luat de braţ poftindu-mă să ies împreună cu el şi cu ceilalţi doi ce se apropiaseră între timp, încît aproape că nici n-am avut vreme să-mi iau rămas bun de la companionul meu. Paraclisierul se făcu verde, începu să tremure bîlbîind un amestec nearticulat de reproşuri şi scuze, după care sări luînd-o la fugă şi ieşind înaintea noastră. Stingherit oarecum de penibilul situaţiei create de mine fără să-mi dau seama, i-am urmat pe gropari care păreau impasibili şi neafectaţi de incident. Şi astfel mi-a fost dat să cunosc un alt aspect al lucrurilor, agravîndu-mi mai mult situaţia şi aşa destul de precară.
XIX
Groparii nu erau nici pe departe victime neputincioase cum îi crezusem. Sacerdoţi vechi, exilaţi o vreme în ţări îndepărtate, ei nutreau un dispreţ suveran faţă de toţi neofiţii văzînd în ei simpli profitori ai unei conjuncturi încă tulburi. Vorbind cu ei în timp ce ne îndreptam spre Biserica Neagră, am aflat în ciuda limbajului lor reţinut, că sus, în cercurile superioare, există divergenţe şi disensiuni ce se transmit pînă la nivelele cele mai obscure.
196
Paraclisierul era — şi nu de dată recentă — pe poziţii adverse. Despre servitoare evitară să se pronunţe, cu toate repetatele mele încercări de a-i provoca. Păreau să-i poarte o imensă stimă şi abăteau discuţia îndată ce venea vorba despre ea. Dacă stima lor nu era decît o stratagemă a prudenţei, n-am reuşit să-mi dau seama. Nu pomeniră nimic nici despre scena cu proprietăreasa, la care asistaseră ascunşi. Sau poate îi confundasem. Poate că nu fuseseră ei indivizii ce părăsiră odaia surprinzîndu-mă. De altfel se fereau să-mi dea orice fel dc lămuriri concrete, preferind să mă iniţieze în principiile lor şi să discute probleme teoretice.
Simţind că sînt ameţiţi de băutură, încercam să profit străduindu-mă să dirijez discuţia într-un alt sens şi să aflu cîte ceva din nenumăratele aspecte ce-mi rămăseseră cu totul necunoscute. Nu mi-au spus însă mare lucru, dar unul din ei, cel mai beat ori' poate cel mai nemulţumit de situaţia lor, a lăsat să-i scape cîteva cuvinte care m-au luminat oarecum în privinţa activităţii lor : destul, destul, preţul oaselor nu mă mai interesează, aş avea nevoie de alte oase, vii, care merg pe străzi ori zac în scaune aurite !
Care oase ? săriră ceilalţi doi fulgerîndu-1 cu privirea. Nu vezi că oasele tale s-au cam şubrezit ? Ai grijă să nu le revendice frumosul şi tînărul cimitir al Bisericii Negre... ai grijă, amice ! începi să semeni cu tatăl acestui domn... Adevărata milostenie ! Din viaţa celor umili ! Pictorii, poeţii, gunoierii timpului, cămătarii, nemernicii, lupii Apoi începură a vorbi într-o limbă streină despre care nu aveam decît vagi cunoştinţe. Beţia ii ajunsese cu întîrziere şi era imposibil să-i mai poţi descifra.
Ne pomenirăm pe malul mării, lîngă turnul dărîmat, apele îngheţate la ţărm, orizontul de un verde pal cu floare de negură, cerul de crom aburit, valurile în negru, verde şi violet, mai departe, dincolo de întinderea ferecată sub gheţuri, ţărmul înzăpezit, cu rare şi enigmatice urme de paşi. Ne-am aşezat pe ruini şi groparul care vorbise întîi a scos din buzunar o sticlă turtită, plină de inscripţii străine, Ne-a întins-o fiecăruia să bem. Era
197
un vin vechi şi tare dc culoarea ambrei, dens. uleios, cu aromă de eucalipt putred şi de stafide, un vin de miazăzi cum nu mai văzusem demult. L-am băut cu toţii şi, cuprinşi de euforia lui, pornirăm spre casa paraclisierului, urmînd strada largă a ţărmului cotropit de singurătate şi de zăpadă.
începea în sfîrşit să se însereze imperceptibil. Cea de a doua zi a sărbătorii se hotărîse să decline, după ce torturase întreaga cetate cu vidul şi cu stagnarea ei. Dinspre mare se porni un vînt mai cald, un vînt înşelător in miezul iernii aspre care cucerise ţinutul. Treziţi în amurg, pescăruşii împînziră văzduhul cu ţipetele lor stridente de corbi ai mării.
Simţeam că oamenii aceia sînt singurii cărora le-aş putea vorbi cu sinceritate şi cu căldură, că m-aş putea Împrieteni cu ei împărţind o existenţă de turpitudine obscură şi de lingoare, alinîndu-mi sentimentul de incertitudine şi neliniştea ce mă urmărea de atîta vreme. Cînd am ajuns în dreptul casei vroiam să-i rog să intre în odaia mea, continuîndu-ne acolo discuţia. Dar~dintr-odată zărirăm silueta servitoarei care ieşise din casă şi se îndrepta spre biserică. Groparii tresăriră de parcă şi-ar fi revenit din ameţeala băuturii. Se uitară unul la altul şi se întunecară la chip devenind iarăşi taciturni şi inflexibili aşa cum îi cunoscusem dinţii. îmi ziseră un la revedere grăbit şi porniră după ea.
în antreu mă întîmpină paraclisierul rînjind cu o slugărnicie batjocoritoare şi reproşîndu-mi foarte aluziv că-1 părăsisem la han preferind o altă companie, ceea ce „Dumnealor" (şi arătă iar spre odaia vecină) le-a displăcut oarecum. După scena văzută noaptea prin geam crezusem tot timpul că aşa numiţii Dumnealor erau groparii, dar după cîte îmi dădeam seama, nu erau ei. Am intrat în camera mea de unde ţîşni strecurîndu-se pe lîngă mine fosta dansatoare cu care trăisem cîndva. Cu înfăţişarea ei de pisică murdară, se prelinse pierind. Aveam o presimţire neplăcută, ca un gust rău ce te urmăreşte. Am adormit tîrziu şi întunecat. Dimineaţa avea să-mi aducă o confirmare deplină.
XX
M-am trezit aproape de ceasurile amiezii. In mod bizar paraclisierul n-a mai venit, ca de obicei, să mă deştepte în zori ca să-mi reiau activitatea şi astfel pierdusem o jumătate de zi. Am sărit din pat îmbrăcîndu-mă la repezeală şi năvălind în antreu unde pe patul paraclisierului stăteau cei trei inşi care-mi căraseră dulapurile şi păreau să mă aştepte. Bătrînul general îmi spuse, după ce mă salutară cu toţii abia ridicîndu-şi pălăriile înalte şi lucioase, că misiunea mea de pînă acum a încetat, i'iin-du-mi încredinţată o aita, asupra căreia voi primi lămuririle necesare. Apoi mă luară pe sus ducindu-mă la sediul Ligii, crezusem— dar în curînd am înţeles că mergeam cu totul în altă direcţie.
La malul mării, într-o casă veche aşezată pe stinci, unde, din cîte ştiusem cîndva, locuiseră ultimii urmaşi ai unei familii princiare, era acum o instituţie foarte greu de identificat. Nici o inscripţie la intrare, nici un element care să poată oferi cel mai vag indiciu privitor la sensul activităţii ce se desfăşura aici. La uşă cei trei mă pre-dară unui cerşetor bătrîn şi mut, iar ei rămaseră aî'ară. Mutul bătu din palme şi se înfăţişară doi lachei de o statură impresionantă, îmbrăcaţi în haine pline de fireturi şi nasturi lucioşi, făcîndu-mi semn să-i urmez. Interiorul clădirii era vopsit în cenuşiu, uşile toate metalice, grele, abia mişcîndu-se în balamale, ferestrele închise şi ferecate cu obloane masive, pereţii goi. Coridoarele înguste şi întunecoase miroseau a metal proaspăt vopsit, treptele pr care urcam şi coboram erau acoperite cu preşuri negre de sac, sălile aveau pardoseala de piatră şi paşii răsunau amplu sub bolţile împăienjenite de umbre. O tăcere compactă stăpînea întreaga incintă.
în faţa unei uşi ne oprirăm. Lacheii au deschis-o şi m-au împins într-o încăpere mare şi goală, apoi am auzit cheia învîrtindu-se în broască şi m-am pomenit singur, înlăuntru un pat de fier, o masă şi două scaune. Pe masă cîte ceva de mîncare, o cană mare cu apă şi două pachete de tutun. Pereţii fără geamuri, tavanul din lemn.
198
199
pardoseala din piatră. într-un colţ două sfeşnice de argilă cu luminări groase şi lungi care ardeau luminînd întreaga odaie.
Descumpănit de toate cele ce mi se întîmplaseră, mă trîrau pt paiul unae aveam să zac o zi şi o noapte fără a şti nimic despre soarta mea şi despre rostul acelei ciudate recluziuni. Eram închis ori nu eram, nu puteam să-mi dau seama. Vedeam in minte noapiea sărbătorii, aventura mea cu fosta proprietăreasa, cînd fusesem surprins de indivizii ascunşi in odaie, rînjetul paracusierului, discuţia cu groparii şi apoi altele şi altele, vizita la sediul Ligii, chipurile evreilor legaţi in casa profesorului, boala, tentativa de fugă eşuată. O retrospectivă haotică mi se derula în faţa ochilor, neputinţa de a pricepe ceva, de a stabili puncte de reper intr-o învălmăşalâ de fapte lipsite de sens, mă chinuia îngrozitor... auzeam un vuiet greoi, îmi vuia capul, sufletul, gîndurile... datele memoriei şi ale conştiinţei şi ale simţurilor începeau să-mi devină streine. Simţeam că uit sau că ştiu lucruri false, inventate de o pseudomemorie trădătoare, simţeam că mă copleşeşte o pseudoviaţă obligîndu-mă s-o trăiesc. Un alt personaj îmi luase locul căutîndu-şi în minte alibiul unor viitoare ticăloşii. Ce va fi, ce se va mai în-tîmpla, iată întrebările care-mi erau gratii nemiloase parcelîndu-mi văzduhul şi cerul.... Nimic, nu se va mai întîmpla nimic, nu voi mai şti nimic, nu voi mai vedea decît duplicatele lucrurilor, voi sfîrşi prizonier al falsurilor şi al aparenţelor trucate în contrariul lor, maşină de trăit evenimente mistificate.
începusem a mă împăca definitiv cu ideea că sînt închis şi mă liniştisem, ba chiar sentimentul acesta mă reconforta, mă gîndeam că singurătatea absolută a temniţei mă va reda treptat mie însumi, îmi voi recuceri fiinţa, voi reveni iarăşi în albia adevăratei mele existenţe, îmi voi cîşiiga realitatea şi certitudinea hrănindu-mă nestingherit din trecut, care-mi va fi şi prezentul şi viitorul.
Dar aceste gînduri tonice se prăbuşiră în dimineaţa următoare cînd uşa pe care aş fi vrut-o zăvorită pe totdeauna s-a deschis brusc şi în odaie a intrat perso-
200
najul auster. Mi-a vorbit pe un ton grav felicitîndu-mă pentru încrederea ce mi-a fost acordată de cercurile conducătoare cînd mi-au rezervat, în ciuda multiplelor mele abateri, o sarcină atît de importantă. Ce fel de sarcină, încă nu ştiam, dar aveam s-o aflu îndată cu profundă uimire şi neplăcere.
S-a aşezat pe scaun proptindu-se comod în spătar, şi-a pus mîinile pe genunchi şi a început să mă iniţieze, în scurt timp am înţeles că fusesem numit în locul groparilor şi că urma nu atît să continui îndeletnicile lor, cît îndeosebi să le reorganizez, situîndu-le pe baze temeinice, lichidînd erorile şi... vorbăria lui deveni tot mai generală, văduvită de orice element concret. Voi primi instrucţiuni şi indicaţii amănunţite de la paraclisier care mă va şi ajuta oricînd va fi cazul. După un fel de interogatoriu stupid, cuprinzînd aceleaşi referiri la toate intimităţile cele mai jenante, vorbăria iui îşi reluă cursul cu meandre şi sinuozităţi obositoare, cu tonul acela de entuziasm artificial şi de putere mimată. Elan, abnegaţie, spirit pătrunzător, hotărîre, clarviziune şi multe alte asemenea cuvinte trebuiau să devină podoabele viitoarei mele activităţi.
Ameţit, ii priveam faţa cînd gravă, cînd antrenată de un zîmbet sobru şi condescendent. Şi abia la sfîrşit observai că nu e acelaşi ce mă primise la sediul Ligii, deşi îi semăna perfect şi avea absolut toate reacţiile, gesturile, inflexiunile vocale ale celuilalt, nemaivorbind de îmbrăcăminte şi de frazele perfect identice. Cînd se ridică să plece strîngîndu-mi mîna şi întinzîndu-mi pălăria în care cu un gest mecanic aruncai îndată un ban, l-am întrebat despre cei trei gropari. Surprins neplăcut de întrebare a tuşit grav dregîndu-şi glasul, s-a încruntat uşor şi mi-a spus : Mai ai mult de învăţat, eşti încă ignorant în multe privinţe, prietene. Străduieşte-te să posezi principiile fundamentale şi să răspunzi cum se cuvine încrederii ce ţi s-a acordat.
Şi a ieşit lăsînd să intre în urma lui cei doi lachei care-mi aduceau haine aidoma cu ale groparilor. în timp ce mă schimbam — căci mă obligară s-o fac pe loc, luîn-
11BL10TEC\
du-mi hainele mele — gîndul îmi era la sărmanii mei predecesori. Eram convins că nu-i voi mai vedea niciodată. Şi totuşi aveam să-i reîntîlnesc în împrejurări pe care în clipa aceea nici nu le puteam bănui.
XXI
După seninul de ghiaţă cu stele reci şi cranii nocturne, albe, văroase, în vidul spaţiilor selenare ondulate în negru, au venit nopţi cu zăpadă şi viscol, gerul s-a domolit, peisajele şi-au pierdut cristalul învăluindu-şi conturele în ninsoare şi vînt. Ziua dormeam în odaia mea, seara venea paraclisierul să mă trezească şi noaptea tîrziu îmi începeam activitatea. Fusesem încadrat de alţi doi gropari, subalterni ai mei, dar, din cîte-mi dădui seama, fiind investiţi cu puteri mai mari şi oricum ştiind mai multe decît mine.
Zgîrciţi la vorbă, întunecaţi la chip, ascunşi, suspicioşi, îi purtam cu mine ca pe o pedeapsă ; ori poate fiecăruia dintre noi îi era la fel de neplăcut compania celorlalţi doi, încît ne închideam fără voie şi fără să ne dăm seama în noi înşine, arătîndu-ne deopotrivă de neprietenoşi şi de streini. Nu ştiam nici cine sînt, nici de unde vin sau care le fusese îndeletnicirea anterioară, şi nu simţeam nevoia să-i întreb. Poate că nu mai simţeam nici nevoia s-o ştiu ; orice date exterioare cercului meu de senzaţii imediate, începuseră să mă neliniştească şi ajunsesem să le ignorez instinctiv. Cuvintele tînărului evreu pe care-1 găsisem legat fedeleş împreună cu celălalt (poate tatăl său) îmi deveniseră leit-motivul fiecărei clipe ; primeşte totul aşa cum ţi se arată, nu te strădui să descoperi alte înfăţişări decît cele ce le vezi, uită-te chiar pe tine
cel de odinioară şi năzuieşte să te identifici cu cel ce devii pe zi ce trece.
A lucra., cu'Tntelectwalj__era greţos şi comod. In fiece noapte cînd ieşeam în cimitir toţi trei, cu lopeţi şi tîrnăcoape, găseam o duzină de intelectuali aşteptîndu-ne rebegiţi de frig, cu gulerele ridicate, dar plini de elan, gata oricînd să supraliciteze, să se dedea la acte pe care nimenea nu le-ar fi pretins de la ei. Mai văd încă ochii lor strălucind de rîvnă, extatici, umeziţi de salivă canină a zelului mimat cu disperarea şi spaima secretă care palpita în pupilele lor dilatate.
Unii veneau decuseară deşi se ştia prea bine că munca începe tîrziu după miezul nopţii — veneau să fie primiţi, să fie văzuţi, remarcaţi, notaţi undeva într-o evidenţă prezumtivă şi poate profitabilă. Alţii încercau mereu, în timpul lucrului, să elogieze sensul nobil al acţiunii noastre ; să-şi mărturisească emoţia şi bucuria de a putea aduce o cît de modestă contribuţie la efortul comun etc. etc... dar mutismul meu şi al celorlalţi doi gropari îi deconcerta în cele din urmă şi îi vedeam iar tăcuţi, mirosindu-şi uneltele, rotindu-şi privirile anxioase, fără să-şi mişte capul, încovoindu-şi spinarea şi tremurînd.
Pe cîţiva dintre ei i-am surprins vorbind însă în şoaptă cu paraclisierul venit pe nepusă masă ca să vadă cum merg lucrurile, şi-am fost numaidecît convins că deveniseră uneltele lui. Era o noapte cu viscol puternic, nu se vedea aproape deloc şi nu i-am putut identifica din păcate — drept aceea în noaptea următoare le-am adus un bust grobian din argilă arsă şi i-am obligat să cînte pe toţi, rînduindu-i în acelaşi timp să ţină cîte o oră bustul în braţe. Atunci se produseră însă nenumărate scandaluri şi încurcături. începură să mi se plîngă unii împotriva altora, că li s-a luat bustul înainte de vreme, că unul 1-a ţinut în braţe două nopţi consecutiv, în timp ce altora le ajunge rîndul din ce în ce mai rar, că nu ştiu care ar fi spus că bustul e prea greu, şi cîte altele. Ba chiar unul mai obraznic — trebuie să fi fost dintre delatorii pe care-i văzusem şuşotind pe ascuns cu paraclisierul — a propus să se aducă încă un bust. Ajunsesem să-mi irosesc cea mai mare parte a vremii în discuţii, şi în cele din urmă a trebuit să limitez timpul fie-
202
203
cărui vorbitor, căci eram ameninţat să rămân în urmă cu lucrările propriu-zise.
Trecuse destul timp şi încă nu fusesem pe mare. Scheletele dezgropate le adunam pe ţărm, le încărcăm în barcă laolaltă cu resturile cosciugelor putrezite, apoi ceilalţi doi tovarăşi ai mei se urcau şi plecau în larg, spărgînd cu lopeţile stratul subţire de ghiaţă de la mal, iar eu rămîneam cu intelectualii ocupîndu-mă de problemele lor. La început voisern să mă urc şi eu în barcă, dar amîndoi într-un glas refuzară spunîndu-mi că nu e nevoie să mă obosesc de îndată ce ei singuri mă pot scuti de asemenea eforturi. Era limpede că nu aveam dezlegarea de a cunoaşte soarta scheletelor, şi hotărîrea n-o luaseră desigur ei ci li se transmisese de foarte sus.
Atunci mi-am dat întîia oară seama că eu sînt, în fond, adevăratul subaltern, şi nu ei cum mi se spusese cînd mi-au fost prezentaţi. Mă simţeam îngrozitor de prost mai cu seamă că scena avusese loc în prezenţa intelectualilor şi mi-era penibil să-i aud cel puţin pe cîţiva dintre ei, comentînd cu voce tare despre grija tuturora faţă de un om cu o răspundere atît de mare cum eram eu. De atunci m-am ferit s-o mai fac pînă cînd o dată mă invitară ei înşişi să-i însoţesc în barcă şi astfel mi-a fost dat să mai urc o treaptă sau mai curînd să cobor. M-am aşezat alături de ei şi am luat drumul largului, care ducea cu totul în altă parte decît crezusem.
XXII
Cei doi vîsleau, eu stăteam la pupă cu ochii în noaptea uşor diluată de bănuiala zorilor. Barca sălta ritmic pe valurile înalte care o încoronau cu spuma lor sărată şi rece. Ţărmul pieri şi jur împrejur nu se mai vedeau decît
204
apele agitate în semiîntuneric şi creste albind, păsări căzute, voaluri de mirese moarte cu mîini palide implo-rînd o clipă cerul ascuns şi scufundîndu-se în adîncimile unde stăpînesc plante oarbe, coloane de marmoră şi unde melodioase de harpe verzi. Oooo ! şi ce rece, cum simţi coborînd că făptură ta se împodobeşte cu aripi de ghiaţă desprinse încet din oglinzi verticale şi lungi, lungi, lungi, — şi tu însuţi devii tot mai lung pe măsură ce pătrunzi în jos, în rece, în verde, în translucid, şi mîi-nile devin corzi ridicate pe care trec alte mîini străvezii, ale celor ucişi, ale îngerilor adîncului, ale fericiţilor... şi eşti blond, ai devenit blond, ai devenit de la miazănoapte, patria înecaţilor în imperii reci, patria piraţilor aşteptaţi de tronuri hieratice...
Un fior de frig mă zgudui. Tovarăşii mei vîsleau în tăcere. Orizontul se depărta împotriva întunericului şi a cetii. In faţă apăru lumina farului de pe promontoriul ce închidea golful mare în adîncul căruia se adăpostea portul. Şi barca mergea îndreptîndu-se într-acolo.
Aşteptam mereu să-i văd oprindu-se şi trimiţînd scheletele spre odihna adîncimilor, care bănuisem că le era hărăzită. îmi şi închipuiam dansul lor legănat prin apă, fluieratul subţire al oaselor urmărite de ochii rotunzi şi imobili ai peştilor, spectatori privilegiaţi ai celor din urmă gesturi pe care fostele trupuri aveau să le mai schiţeze vreodată înainte de a primi botezul altor regnuri. Dar drumul continua şi groparii nu manifestau intenţia de a-1 întrerupe.
Tăcerea noastră era o convorbire mută în care fiece replică devenea contrariul a ceea ce ne-am fi spus unii altora cu glas tare. Era transcrierea intimă, secretă a adevărului de nerostit — şi poate de aceea tăceam atît de înverşunat şi de consecvent cum făceau de cele mai multe ori toţi oamenii oraşului cînd oboseala falsităţii şi a graiului anapoda îi copleşea, ori teama pentru destinul imprevizibil al cuvintelor rostite se insinua tira* nieă în spiritele, lor. turmentate. Nici unul dintre noi nu ştia de ce se află alături de ceilalţi : ei mă luaseră să-i întovărăşesc pentru că li se spusese de data asta s-o facă,
205
tot aşa cum pînă în ziua aceea ştiuseră că nu trebuie să mă accepte alături la drumurile lor.
Ori poate că vor fi ştiut mult mai multe decît îmi închipuiam eu, poate că singurul care nu ştia niciodată aproape nimic şi trăia proiectat de voinţe streine printre evenimente întotdeauna neaşteptate, ascunse în tîlcul lor, umilitoare, eram eu. Gîndul acesta se aşternea umbrin-du-mi mereu existenţa, întunecîndu-mi imaginile şi jucîn-du-le perfid prin faţa ochilor încă nedeprinşi să fabuleze realităţile în loc de a le vedea. O, dacă mi-ar fi spus cineva că nu ştie nimic, dacă aş fi întîlnit oameni dispuşi să-mi împartă incertitudinile şi umbrele sau să mă creadă mai iniţiat decît ei, mai vechi, mai aproape de nucleul enigmatic al tuturor lucrurilor ! Dar cine să fie, cînd fără a putea fi vreodată singur măcar în uitare, în veghe, în somn, eram în lanţurile celei mai implacabile singurătăţi. Oricine era lîngă mine, era după cuvîntul cărţii ca o odraslă şi ca o rădăcină din pămînt uscat. Nu avea nici chip, nici frumuseţe ca să ne uităm la el şi nici înfăţişare.
Farul se apropia tot mai mult şi vîslaşii, întorcînd capetele din vreme în vreme, năzuiau spre el. Din noaptea cînd eşuasem istovit pe stîncile de la temelia lui, nu mai fusesem pe acolo — şi între timp se împliniseră schimbări însemnate. De-a lungul promontoriului se improvizase în vecinătatea farului un mic chei unde puteau acosta vase, iar lîngă vechiul turn, solitar odinioară, apăruseră încă două clădiri nu prea mari, atît cît îngăduia îngustimea acelei fîşii de piatră, prelungită în larg la cîteva mile depărtare de port.
Se luminase cînd barca se alătură cheiului şi groparii săriră întîmpinaţi de un personaj în care o recunoscui cu oarecare greutate pe servitoare. Cînd şi cum ajunsese acolo şi ce semnificaţie avea prezenţa ei, nu reuşeam să realizez. Mai cu seamă însă înfăţişarea ei, ce mă derutase la început, părea cu totul neobişnuită : era îmbrăcată într-o elegantă blană de panteră, în ţinută de sport, asortată cu gust ; numai pe cap purta o pălărie înzorzonată, nepotrivită cu restul hainelor şi de o vădită vulgaritate.
îndată se arătară cîţiva slujbaşi în haine negre, aidoma celor pe care-i găsisem cîndva aplecaţi peste registrele lor mari, în odaia de la baza farului. Cărunţi, slabi şi traşi la faţă, cu ochi albaştri încercuiţi de riduri pergamentoase, ai fi spus că sînt fraţi sau rude apropiate, judecind după aerul de familie pe care-1 aveau cu toţii. Aduseră cu ei un aşternut de sac şi începură să aşeze scheletele cu grijă, încet de parcă ar fi umblat cu vase scumpe de porţelan. Le-au înfăşurat în aşternut şi luîndu-le pe sus, plecară spre una din cele două clădiri noi, iar groparii se retraseră cu servitoarea mai la o parte şi discutară ceva, întorcîndu-se mereu şi privind spre mine care rămăsesem în barcă. Mi se făcuse un somn teribil căci era ceasul cînd mă culcam deobicei, de cînd cu munca mea de noapte. Nu ştiam ce să fac şi ce sens avusese venirea mea acolo. Eram totuşi satisfăcut de pasul ce-1 făcusem odată cu acea călătorie, în sus ori în jos, spre cei mai mari, mai apropiaţi de inima noilor alcătuiri.
Probabil că pe acest capăt de promontoriu se va fi întemeind un nou cimitir unde se mută morţii din celălalt ; aşa îmi ziceam cînd zării o altă barcă purtînd trei gropari ce semănau cu mine şi cu tovarăşii mei, adu-cînd şi ei cîteva schelete pe care le luară în primire aceiaşi slujbaşi ieşiţi iarăşi din clădire cu aşternutul lor de sac. Vroiam chiar să urc şi eu pe chei, să mă plimb puţin căutînd locul noului cimitir, însă servitoarea care continua să discute cu groparii mei şi cu alţi doi veniţi în cealaltă barcă, se nelinişti brusc, arătă cu mîna spre larg şi îndată săriră toţi apucînd vîslele şi pornind fiecare în drumul lui. în direcţia unde arătase servitoarea apăruse o navă albă, elegantă ca o lebădă sălbatică, înaintînd repede spre far.
Nu mai văzusem astfel de corăbii decît în ţările bogate unde-mi petrecusem copilăria şi tinereţea. Pe acei streini îi "va fi aşteptat servitoarea într-o ţinută atît de neobişnuită pentru viaţa oraşului meu. Dar nu-mi era dat să văd care era rostul superbei nave şi ce temeiuri o aduceau, în plină iarnă posomorită, spre cheiul improvizat lîngă far.
206
207
XXIII
La întoarcere, groparii după ce vîsiiseră cu disperare asigurîndu-şi o bună distanţă de nava ce se vedea acos-tînd, deveniră mai vorbăreţi. Începură să-mi mulţumească pentru modul cum dirijez lucrările, pemru toi ceea ce au învăţat de la mine, pentru ajutorul şi grija mea permanentă faţă de cei a căror responsabilitate o am şi în primul rînd faţă de ei, deşi se simt datori să recunoască cinstit că munca lor n-a fost întotdeauna la înălţimea sarcinilor, au manifestat nepăsare, spirit anarhic, lipsă de umilinţă şi uneori chiar orgoliu.
După ce îmi aduseră elogii jenante pe care nu vedeam deloc de ce le-aş fi meritat, şi se flagelară acu-zîndu-se de toate nelegiuirile, schimbară din nou tonul şi aruncară vina asupra mea care poate că nu întotdeauna i-am ajutat îndeajuns, neglijîndu-mi uneori îndatoririle, trecînd cu vederea anumite slăbiciuni ale altora, tocmai pentru că le manifestasem şi eu însumi într-un grad mult mai mare... şi aşa mai departe... să mă gîndesc mai bine, să-mi analizeze atitudinea... Ce fel de atitudine, eu care eram cel mai străin de toate şi lucram ca un prizonier, ca o maşină, ca o stafie ?
O revoltă cumplită mă străbătu şi dacă aş fi putut s-o fac, i-aş fi aruncat într-o clipă în mare, dar mă stăpînii. îmi simţii neputinţa şi lanţurile nevăzute. încercai să le vorbesc şi eu în stilul lor. Zadarnic însă. Cuvintele mă refuzau ori se desfăceau în silabe nearticulate întinzîndu-se ca guma arabică şi sfîrşeam prin a le scuipa în valurile de un verde metalic, urmărindu-le cum plutesc şi se destramă treptat. în fond marea, ce macerează şi scoate la ţărm atîtea murdării bastarde, de ce n-ar purta şi gunoaiele verbale scuipate zilnic de toate graiurile care putrezesc aici ori aiurea. Dar oamenii nu scuipă cuvintele, ci le înghit. Odată şi odată voi învăţa desigur, şi eu să le înghit, să nu mai rostesc decît pseudo-cuvinte. Odată şi odată voi deveni un papagal perfect şi nu voi mai uzurpa colivia în care am intrat de pe acum pentru că am pier-
208
dut aripile şi nu mai am tăria să visez la sublima nebunie a junglei,,^_____ *" -
Ultima aluzie a rolului meu se risipi. Ce fel de subalterni îmi erau groparii, cînd tocmai lor li se încredinţaseră sarcinile cele mai ascunse, în timp ce eu asistam ca un figurant. E adevărat că noaptea, în timpul activităţii din cimitir, toată lumea se învîrtea în jurul meu ca şi cînd aş fi fost într-adevăr personajul central, şeful suprem. Ei înşişi păreau foarte disciplinaţi şi la locul lor,-ca unii ce-mi erau ajutoarele cele mai apropiate. Aici însă, pe mare, deveniră insolenţi, făcură chiar o aluzie destul de transparentă la aventura mea cu proprietăreasa, ba mai mult, insinuară că aş fi avut unele relaţii cu un fost gropar ce se dovedise ostil noilor vremuri. în ciuda treptatei lor reveniri la slugărnicie, am înţeles că li se ordonase să mă ia cu ei pentru a-mi arunca toate murdăriile pe care mi le adresară. Şi din clipa aceea duşmănia noastră s-a declarat.
Atitudinea lor cunoscu însă o schimbare nepotrivită adevăratelor sentimente pe care le aveau unii pentru ceilalţi. Din posaci şi întunecaţi la faţă cum îi ştiusem, deveniră de o jovialitate servilă, mă salutau mereu, unul din ei îmi sărută şi mîna, lăudau întruna tot ce făceam şi îmi adresau felurite invitaţii, ba să bem ceva, ba să-i acompaniez la vreun han, ba să mănînc cu ei din bunătăţile ce şi le aduceau de acasă, felii mari de mămăligă rece cu marmeladă de dovleac. Ajunseseră să mă agaseze cu stăruinţele lor şi-mi era ciudă că, prin forţa lucrurilor, nu-i puteam evita.
Cînd se apropia miezul nopţii mă cuprindea sila numai la gîndul că voi fi iar nevoit să-i întîlnesc, să lucrez alături de ei, să-i suport — aş fi preferat de o mie de ori să fi rămas acri şi posomoriţi cum se arătaseră la început. Şi rnai era cel puţin un capitol suspect în comportarea lor : aveam aproape certitudinea că locuiesc amîndoi în odaia vecină sau cel puţin că sînt printre ha-bitualii întîlnirilor de felul celei surprinse de mine prin geam, altădată. Nu-mi spuneau însă nimic şi mi se părea tot mai ciudat că pe mine încă nu mă invitase nimeni în odaia respectivă, deşi vechii gropari erau chemaţi cu
209
14
toţii. Sau poate că fuseseră o singură dată cînd îi văzusem eu. Numai paraclisierul putea s-o ştie şi mă notării să-1 întreb direct. In calitatea mea' de gropar de noapte mi se părea firesc să fiu iniţiat în ceea ce-i văzusem făcînd pe înaintaşii mei. Şi împrejurarea n-a în-tîrziat să se arate.
XXIV
Zilele treceau devorîndu-se una pe alta, guri ştirbe şi cenuşii în care piereau de-a valma fapte trăite, aşteptate, visate mereu mai rar sub semnul metalului rece şi al sufletelor claustrate în iarnă. Albul şi negrul se îngînau pretutindenea — şi negrul era adînc, insondabil, plin de umbrele necunoscute care-1 bîntuiau, iar în alb sunau lacăte de argint, lanţuri de argint, lespezi, platoşe, gratii, cătuşe de argint încremenit, legat, îngheţat, mort la suflarea caldă a oamenilor aplecaţi sub povara mutismului.
Prin visele mele, ziua cînd îmi dormeam somnul, ostenit de munca isprăvită în zori, galopau cai sălbatici cu enorme coame despletite în vînt, se prăbuşeau edificii întunecate, se deschideau ferestre izbite de curent, vulturi planau în albastrul unor primăveri mirifice şi incendii mîntuitoare cu aripi desperecheate izbucneau din pămînt traversînd un ţinut lepros, mistuind grămezi de gunoaie fetide şi dînd craniilor rămase în mormanele de scrum o fosforescenţă miraculoasă. Cineva mă mai purta în memorie poate, cineva îmi mai transmitea poate îndepărtate şi impenetrabile mesaje dar anotimpul stătea pe loc şi eu prizonier înlăuntrul lui, rămîneam mereu îndărătul lucrurilor care ţinteau spre mine.
I Mă pierdusem într-un spaţiu unde nu credeam să mă
mai poată descoperi cineva. Rareori îmi mai aduceam eu însumi aminte de mama şi de cei doi fraţi ai mei care • trăiau undeva prin ţările unde îmi petrecusem anii cei
mai frumoşi, prin acele ţinuturi bogate şi decăzute, umbrite de un crepuscul implacabil, bolnave de timp şi de prea mult. Ei erau pentru mine acele ţări, acele orizonturi dispărute din viaţa mea, linii încrucişate în afara 1 memoriei printre zilele care se devorau una pe alta fără
*' timp, fără mişcare, egale şi indistincte.
' Cînd într-o dimineaţă întoreîndu-rnă de la lucru, pa-
raclisierul îmi spuse că m-a căutat fratele meu, avui sentimentul că îmi revin dintr-o agonie îndelungată. La început mi-a fost greu să realizez sensul acestei veşti : Care, cine, de unde ? l-am întrebat descumpănit, privin-du-1 probabil cu atîta nedumerire încît faţa lui slugarnică schiţă un rînjet uşor cînd îmi spuse că după un somn bun, mă va trezi şi mă va conduce el însuşi la locul unde mi-a dat întîlnire.
Am intrat, m-am dezbrăcat absent şi abia după cîtăva j vreme, cînd, întins în pat, aşteptam somnul, izbutii să-mi
i revin din stupoare încereînd să mă bucur că-1 voi revedea
1 pe unul din fraţii mei, desigur cel mai mare, venit să mă
J caute după cîţiva ani buni în care nu mai avusesem nici
o ştire unii despre alţii. Sau po.ate că ei vor fi avut, vor fi auzit povestindu-se, ca odinioară despre tatăl meu, ! felurite întîmplări ajunse pe căi sinuoase, mistificate de
închipuirea intermediarilor întotdeauna ispitiţi să atribuie altora toate faptele neînfăptuite de ei, ori dimpotrivă, pe acelea de care se ruşinau că le împliniseră.
După amiaza tîrziu, cînd pătrarul soarelui era cel din urmă, şi paraclisierul mă trezi ca să purcedem la tn-| tîlnire, mă cuprinse grija şi părerea de rău pentru soarta
J bietului meu frate ; mă gîndeam cu o strîngere de inimă
1 că, odată intrat în cetate, s-ar putea să nu-i mai fie în-
găduită întoarcerea, să rămînă şi el captiv al existenţei mele ticăloase, devenind o dublură a mea în devălmăşia mizeriei şi turpitudinii   stăpînitoare.   Ingîndurat cum I eram, nici nu întrebasem paraclisierul unde anume avea
210
211
să aibă loc întâlnirea. Abia cînd ne oprirăm în faţa unei porţi, am înţeles că fratele meu mă aştepta la fosta mea locuinţă devenită între timp instituţie incertă.
Am sunat, ne-a deschis un cerşetor voinic şi posomorit, care nu ne-a lăsat să intrăm pînă cînd nu i-am aruncat un ban în şapca slinoasă ce ne-o întinsese. Marea încăpere de la parter îşi modificase şi mai mult înfăţişarea : nu mai avea decît o masă lungă acoperită cu pînză vopsită strident si înconjurată de scaune grosolane, parchetul era murdar, pereţii albi şi goi, numai în colţul unde stătea bustul pe un postament de lemn, atîrnau cîteva fîşii clin aceeaşi pînză. Scările pe care urcarăm spre odaia mea aveau un scîrţîit insinuant. La capătul lor. pe palier, zării uşa camerei întredeschise. Am intrat cu un sentiment confuz, îngînare de emoţie, melancolie şi regret. Un individ mic de statură, clar vînjos şi lat în umeri se repezi la mine, scuturîndu-mi mîna cu putere şi învăluindu-mă într-o pulbere de cuvinte care sunau îngrozitor de fals.
M-am oprit contrariat. Părea cu zece ani mai în vîrstă decît mine şi eram sigur că nu-1 văzusem niciodată. Nu ştiam ce să fac şi nu mă simţeam capabil să reacţionez în nici un fel. Falsul meu frate se comporta ca şi cînd mi-ar fi fost de adevăratelea ; începu să evoce copilăria noastră amintindu-şi mici întîmplări care asezonau vorbăria lui, dîndu-i chiar un aer de autenticitate. Părea atît de sincer emoţionat, încît mi-a fost cu neputinţă să-1 repudiez, cum ar fi trebuit, şi să-i întorc spatele.
Nu recunoşteam nimic din tot ceea ce povestea. Erau plăsmuiri streine, fapte şi întîmplări pe care nu le trăisem niciodată dar le-aş fi putut trăi, mi se păreau din ee în ce mai fireşti, mai plauzibile, şi simţeam cum îmi forţează memoria încercînd să pătrundă, să devină ale mele, uzurpînd adevărata mea viaţă de altădată. Nici nu mi-am dat seama cînd a plecat paraclisierul. Aiurit cum eram, văzui doar uşa deschizîndu-se. Cei doi cerşetori voinici intrînd mă înşfăcară ducîndu-mă la sediul Ligii, unde aveam să primesc o veste de rău augur.
XXV
Cei trei domni în haine de seară mă aşteptau impasibili în faţa unei intrări lăturalnice unde mă lăsară cerşetorii. După ce mă salutară cu obişnuitul lor Domnule... înclinindu-se ceremonios şi scoţîndu-şi uşor pălăriile înalte şi negre, îmi făcură semn să-i urmez. Deşi urcarăm in mai multe rînduri cîte zece trepte, am ajuns într-un fel de subsol cu galerii întunecoase şi umede, picuri de apă încremeneau pe zidurile mucegăite, iar printre grinzile de lemn afumat ale tavanului destul de jos, era o reţea deasă de pînze de păianjen în care fluturii de noapte se prinseseră acolo cu sutele.
Aflat încă sub impresia insolitei mele întîlniri cu omul ce pretindea a-mi fi frate, nu i-am întrebat unde mergem, ci mă lăsai condus. Dealtfel, nici nu mi-ar fi răspuns. Erau atît de tăcuţi prin firea lor încît orice dialog devenea imposibil. Mi se părea că sînt un cadavru pe care trei gropari solemni îl poartă prin labirintul unui cavou fabulos/spre scaunul consacrat într-o ierarhie acheron-tică. Ciudatul sediul al Ligii mi se înfăţişa într-o ipostază nebănuită.
La capătul unei asemenea galerii era o uşă deasupra căreia însoţitorii mei găsiră cheia mare de fier, descuiară invitîndu-mă să intru. încăperea părea o anticameră şi-în fiecare dintre, cei patru pereţi se vedeau cîteva uşi capitonate. înlăuntru, un birou la care stătea o femeie mică de statură, uşor cocoşată şi tunsă scurt. Cei trei plecară lăsîndu-mă cu femeia care mă invită să iau loc şi să aştept. în timp ce stăteam, uşile se deschideau pe rînd şi diverse personaje ieşeau, mai toţi îmbrăcaţi în haine peticite, dar noi şi din excelente postavuri. Aferaţi, călcînd apăsat şi cu ho'tărîre, treceau pe lîngă mine fără să-mi arunce o singură privire şi ieşeau lansîndu-i femeii de la masă, un salut bărbătesc şi absurd.
Am aşteptat ceasuri în şir fără să ştiu de ce. Femeia începu să-mi povestească din viaţa ei făcîndu-mi confesiuni penibile privitor la intimităţile pe care nu le împărtăşeşti decît fiinţelor celor mai apropiate. Din vreme în
212
213
vreme dispărea îndărătul uneia dintre uşile capitonate ale încăperii, intorcîndu-se după cîteva minute cu braţele pline de hîrtii, pe care le aşeza într-un dulap cenuşiu de metal.
La început încercai să aflu de la ea cine mă chemase şi cît mai aveam de aşteptat, dar primii răspunsuri atît de echivoce încît renunţai să mai insist. In cele din urmă îmi era indiferent. Stăteam pe un scaun, ascultam povestirile ei, priveam cu ochii aţintiţi la duşumeaua acoperită de un covor colorat în roşu, galben, verde, violet, şi eram atît de înstrăinat de mine, încît aş fi putut rămîne acolo zile în şir sau poate ani în şir, bucuros că în existenţa mea nu intervine nici o noutate, că nimic nu-mi ameninţă absenţa şi inerţia. Nu mai observam nici indivizii ce ieşeau rînd pe rînd şi treceau nepăsători şi importanţi pe lîngă mine, pînă cînd unul din ei îmi atrase atenţia făcîndu-mă să tresar. Era cel mai tînăr dintre evreii pe care-i găsisem legaţi fedeleş în biroul profesorului. Faţa lui cu trăsături subţiate mi 1-a dezvăluit în costumul sordid ce-1 ascundea.
Cred că ne-am recunoscut reciproc, dintr-odată, cu egală stupoare. Nu-1 mai văzusem de atunci şi îi pierdusem urma, dar el părea că ştie cîte ceva despre soarta mea, căci se opri o clipă ezitînd şi îmi spuse în şoaptă : Tatăl meu a trecut spre strămoşi. în curînd, prietene, vei fi cu mine. Şi nu spre binele tău.
Femeia de la birou a început a mîrîi ostil, bîlbîind ameninţări confuze. Tînărul evreu i-a strigat cu voce exaltată salutul acela stupid şi a ieşit repede. în aceeaşi clipă ea se repezi la mine luîndu-mă de braţ şi condu-cîndu-mă cu mîngîieri obscene spre încăperea de unde ieşise evreul. Deschise uşa, împingîndu-mă înlăuntru.
N-am avut răgazul de a observa interiorul odăii căci personajul ce mă aştepta îmi monopolizase întreaga atenţie ; ştiu doar că era enormă căci am parcurs destul spaţiu pînă cînd am ajuns în faţa biroului mare şi greoi, vopsit în acelaşi roşu ţipător al dulapurilor grosolane înghesuite în camera mea din casa paraclisierului. îndărătul lui stătea pe un scaun înalt şi masiv obişnuitul personaj auster privindu-mă cu gravitate. Ar fi semănat perfect cu ceilalţi ce mă primiseră la sediul Ligii, dacă
nu l-aş fi recunoscut în persoana lui pe bătrînul profesor, pe care nu-1 mai văzusem din ziua cind apăruse în chip de lacheu.
Mi-a fost dezagreabilă întilnirea. Lui însă, dimpotrivă. Ca şi cînd totul ar fi fost firesc, se ridică şi luîndu-mă de umeri, mă conduse plimbîndu-se de-a lungul încăperii şi vorbindu-mi într-un limbaj sumar despre marile sarcini ce mă aşteaptă ca urmare a meritelor activităţii mele de pînă acum, apreciate la justa lor valoare de către superiori, începusem să am aprehensiuni obscure la auzul acestui limbaj ; totdeauna cînd mi se vorbea despre meritele mele, mă aşteptau lucruri neplăcute, mai coboram o treaptă pe drumm mizeriei şi al decăderii. Ce puteau să însemne de data aceasta cuvintele lui. De bună seamă cu totul altceva decît păreau a spune, dar ce anume, n-am reuşit să înţeleg.
Numai cînd a pomenit despre „Dumnealor" şi despre importantul rol ce-mi revenea în cadrul ceasurilor de veghe, cum se exprima el, din cealaltă odaie a casei paraclisierului, am ştiut că voi avea în sfîrşit prilejul de a pătrunde secretul unei îndeletniciri întrezărite cîndva. Neliniştea ce mă adia venea din presimţirea că rostul acelor îndeletniciri era cu totul altul decît îrni imaginasem atunci cînd cunoşteam prea puţine lucruri şi nu trecusem încă hotarul multiplelor experienţe de mai tîrziu. Era neliniştea schimbării — şi nici o schimbare nu putea fi în bine.
XXVI
Seara veni pe neaşteptate. întunericul, noaptea şi grija ele a nu întîrzia la cimitir, se învâluiau laolaltă cînd intră la mine falsul meu frate. Nu mai era exuberant şi afectuos ca la prima întîlnire ci grav, reţinut, sobru. Mă
214
215
felicită aproape oficial pentru însărcinarea primită şi mă asigură că la rîndul său îşi va da silinţa ca, preluînd activitatea mea de pînă acum, să fie la nivelul exemplului meu şi să ducă mai departe remarcabilele succese pentru care fusesem apreciat de conducători. (Aşadar pierdusem postul din cimitir.) Mi-a luat hainele lăsîndu-mi o legătură din care, după plecarea lui, am scos un costum negru ponosit, murdar, o pălărie slinoasă şi o pereche de pantofi atît de jupuiţi încît n-ai fi spus că fuseseră odinioară de lac.
Altădată mi-ar fi fost silă şi aş fi aruncat la gunoi asemenea vechituri. Acum însă eram altul. Le-am îmbrăcat maşinal. Cînd eram gata, se* insinua în odaie o umbră : fosta dansatoare, cu care trăisem cîndva, stătea privindu-mă cu insolenţă zîmbitoare. Nu mai avea nimic din umilinţa ei habituală. Venise să mă poftească la ceea ce numea ea universităţile de noapte, şi luîndu-mă de mînă trecurăm prin antreu unde paraclisierul îmi aruncă un ban în pălăria pe care mă surprinsesem că o port în mînă, şi intrarăm în odaia de dincolo.
Mult mai mare decît mi se păruse prin fereastră cîndva, încăperea era plină de lume. La lumina cîtorva sfeşnice cu luminări de seu mirositoare, se vedeau întinse, legate de paturi, femei goale, cu faţa în jos, altele în veşminte sumare se plimbau dintr-o parte în alta, un individ în care-1 recunoscui pe şeful justiţiei (devenit între timp portar şi în cele din urmă recîştigîndu-şi postul graţie unor importante servicii aduse Ligii) purta o tavă mare de lemn, oferind tuturora cîte un pahar cu o băutură incertă ; n-am putut scăpa de insistenţele lui servile şi a trebuit să beau şi eu unul.
Aşezaţi pe scaune mai la o parte stăteau doi dintre groparii de altădată, cei cu care mă împrietenisem la han chiar în ajunul dispariţiei lor. îi descoperii cu bucurie şi îndreptîndu-mă spre ei îi salutai întrebîndu-i unde e al treilea. Se uitară la mine contrariaţi şi-mi răspunseră aproape într-un glas : Glumeşti, prietene ! Care al treilea ? Al treilea eşti tu, ştii prea bine...
Mă aşezai zăpăcit pe scaunul gol de lîngă ei şi tocmai atunci şeful justiţiei începu să citească o expunere despre caracterul desăvîrşit al legilor umilinţei, oprindu-se din
216
r
| cînd în cînd şi solicitînd aprobarea noastră. Nu eram în
j stare să urmăresc frazeologia lui şi încercai să înfirip o
J conversaţie discretă cu groparii. Nu primii însă nici un
] răspuns la întrebările mele. Păreau alţii. Păreau doar
! purtătorii chipurilor ce fuseseră cîndva ale foştilor gro-
pari. Iar soarta celui de al treilea fusese, din cîte înţelegeam, pecetluită pentru totdeauna. Gîndul că tocmai lui venisem să-i iau locul, îmi dădu un frison şi, din-tr-odată, fără să vreau, începui să aprob şi eu stupidităţile şefului justiţiei.
Cînd expunerea luă sfîrşit, exaltarea participanţilor era unanimă. începu flagelarea femeilor legate, foştii gropari şi cu mine făcurăm dragoste cu cîteva dintre ele, ni se dădu să bem iarăşi din băutura îndoielnică... eram complet ameţit ori îndobitocit şi într-un tîrziu mă pomenii zăcînd pe duşumea, alături de dansatoarea care-mi şoptea felurite crîmpeie din textul expunerii şi slogane lipsite dc sens în timp ce se străduia să mă înlănţuie cu pulpele ci descărnate, prof iţind de starea mea jalnică.
Şeful justiţiei, în haine de seară, dar gol de la brîu în jos, se strecura în vîrful picioarelor printre scaune şi paturi, ţinîndu-şi o mînă în dreptul sexului, dădea sfaturi şi căuta să întreţină o atmosferă de fervoare mistică, în-chinîndu-se din timp în timp în faţa bustului din colţul luminat de candela muribundă. înainte de a adormi, l-am întrezărit încercînd să profite de una dintre femeile legate, aruncînd priviri fugare în jurul lui.
.. i. V I».
Noua mea îndeletnicire mi se părea mai umilitoare, mai insuportabilă decît toate cele de pînă acum. La început apropierea nopţii mă apăsa ca o lespede nevăzută
217
şi, cînd mă îmbrăcam în obişnuita ţinută ce mi se impusese, aveam sentimentul condamnatului la un supliciu stupid. Apoi cu vremea umoarea mea suferi o metamorfoză neaşteptată şi căpătai o conştiinţă a însemnătăţii rolului meu în noua orînduire a cetăţii. Mi-am însuşit limbajul, reacţiile, întregul comportament al tuturor celor ce se adunau seară de seară în odaia vecină, şi aveam chiar satisfacţii secrete cînd izbuteam să parafrazez aserţiunile conferenţiarului mai abitir decît alţii.
Mă urmărea doar gîndul că nu cunosc sensul şi utilitatea acelor practici şi, mai cu seamă, teama de a nu fi singurul care nu le cunoaşte. Şi tocmai de aceea vorbeam în termeni echivoci, silindu-mă să sugerez că sînt şi eu iniţiat, că mă port pe dinlăuntrul lucrurilor ca unul chemat să ostenească la bunul lor mers. Atitudinea celorlalţi nu-mi spunea însă nimic. Fiecare era atît de ascuns, încît el însuşi n-ar mai fi fost capabil să se găsească.
Fosta dansatoare părea să capete pe zi ce trece un rol tot mai proeminent — şi eram convins că ea ne conduce. Ceea ce mă încredinţa definitiv a fost o scenă dintre ea şi şeful justiţiei, la care am fost martor, fără să vreau, într-o noapte. Era tîrziu, femeile flagelate adormiseră, foştii gropari piroteau lîngă mine pe scaunele lor cu spătare înalte, cîteva femei dintre cele ce mînuiau crengile verzi de brad, urîte, slabe, tunse scurt şi învelite in zdrenţe, stăteau adunate în preajma bustului ca nişte vestale crispate şi mizerabile, strînse una in alta, lipite de perete, cu spatele spre toţi ceilalţi. Cred că adormiseră aşa cum stăteau, ori poate căzuseră într-un extaz mai copleşitor decît somnul. Candela de sub bust era singura lumină ce mai supravieţuia, pîlpîind vag în aerul otrăvit de fum, de mirosuri sordide şi de duhul concupiscenţei. Fosta dansatoare lunecă de pe unul din paturi, trăgînd spre ea pe groparul din dreapta mea. în timp ce se acupla cu el, se desprinse dintr-un ungher şeful justiţiei apro-piindu-se de ei şi şoptindu-le ceva, ca o mustrare. Aşa cum era, femeia 1-a chemat mai aproape cu un gest al arătătorului şi nu ştiu ce-i va fi spus dar îl văzui îndată
J ridicîndu-se şi aprobînd din cap foarte conştiincios, iar
\ apoi învelindu-i cu haina lui şi trecînd la loc în vîrful
I picioarelor.
Pe mine însă începu treptat să mă ignoreze fără motiv. Şi astfel devenii un simplu figurant, participînd noapte de noapte ca un obiect neînsufleţit la toate ocupaţiile lor. Eram mereu mai abătut din această pricină, mai ales că o încercare de explicaţie cu fosta dansatoare eşua total. Mă hotărîsem s-o urmăresc ziua şi să-i ies în cale în dreptul Bisericii Negre unde intra să asiste o clipă la ceremoniile înmormîntărilor. Am întrebat-o, cu oarecare stîn-găcie, despre cauzele pentru care eram izolat. Tu, prietene, mi-a răspuns, ai primit o sarcină dintre cele mai însemnate. Şi eşti la înălţimea ei. Noi toţi te urmăm aşteptînd de la tine îndemn şi învăţătură. Atunci pentru prima oară, după îndelungatul drum al mizeriei pe care-1 străbătusem tot mai pierdut într-un labirint fără întoarcere, mi-am revenit şi mi-a încolţit gîndul adevărat al unei ieşiri ce trebuia căutată cu orice preţ.
Rămas afară în frigul iernii de totdeauna, pornii spre mare scuturat de frisonul acelei treziri. Ţărmul gol, ruinele bastionului împresurate de troiene, pustiul şi urîtul mă asaltară. Ce fac, unde merg, nu mai e nimeni în jur, toţi sînt închişi în case, în încăperile unde dorm sau lucrează, în încăperile unde mor de vii şi învie în moarte. Ca dintr-o peşteră mă întorceam din acele ascunzişuri pe care niciodată nu mi-aş fi imaginat că le port necunoscute în mine. Ideea unei ieşiri nu era decît semnul primei lumini întrezărite după îndelungata mea agonie. Imaginea ei se materializa sub unicul semn al treimii care e fuga, închisoarea sau moartea. Cum nu mă ştiam în stare să mi-o dărui pe cea din urmă, gîndurile mi se fixară la celelalte ; şi în primul rînd fuga îmi apăru ca o stea căreia urma să-i fiu închinător in singurătate şi taină.
De data aceasta ştiam bine că odată pătruns în pînte-cele unei corăbii străine, n-ar mai fi fost putere capabilă să mă readucă la ţărm. Regretam vechile mele atribuţii de i gropar care mi-ar fi îngăduit poate să mai ajung vreodată
218
219
pe cheiul din preajma farului unde văzusem superba navă străină acostînd în timp ce mă îndepărtam cu barca.
Dar era tîrziu. Toţi oamenii trecuseră într-o altă lume, dincolo de un Styx necunoscut unde se constituia noua lor existenţă, unde ajunsesem şi eu fără ştire, printr-o coborîre treptată, imperceptibilă. Poate că nu mai era nimenea care să fi hrănit gînduri asemănătoare, poate că eram unicul individ ce izbutise să-şi ascundă un rest din propria lui viaţă, atît cît îi putea servi de măsură a tuturor lucrurilor... unicul avorton, unicul monstru... Ori dacă vor mai fi fost şi alţii, ei dispăruseră. Şi în ochi îmi tresăriră imagini haşurate : fosta mea proprietăreasa, cei doi evrei, groparul căruia îi luasem locul printre „Dumnealor"... cine ştie pe unde vor fi, poate în lumea lor, în cealaltă lume... poate că ei nu mai trăiesc decît în trecutul spre care mă poartă un dor mai presus de înţelegere şi de iubire, un dor fără timp şi fără viaţă.
Dar de ce nu e nimeni afară ? N-am mai ieşit eu însumi pe malul mării demult, abia acum îmi dau seama că n-am mai ieşit de cine ştie cîtă vreme din albia mea între somn şi activitate, n-am mai respirat în singurătate acest aer tare al iernii, al mării, al orizontului...
începu o ninsoare pe care vîntul o viscolea uşor, flu-ierînd pe suprafaţa zăpezilor încremenite şi moarte. Un stol de ciori trecu zburînd jos, aproape atingîndu-mă cu aripile de parcă aş fi fost un stîrv deasupra căruia se lăsau. Senzaţie de inexistenţă. Mai vie, mai acută, mai neagră ca oricînd. Mă străduiam să mă nasc din nou, întrupîndu-mă din neantul ce devenise viaţa mea, curgere monotonă de zile şi nopţi iluzorii.
Ocolii bastionul ruinat şi în spatele lui, lîngă mare, mă trezii faţă în faţă cu un neaşteptat conclav : tipul sordid se întreţinea cu emulii săi, aşezaţi cu toţii pe bulgări de zăpadă. Cu un semn care era în acelaşi timp salut şi invitaţie condescendentă, mă pofti să iau loc — şi astfel cunoscui ce se mai întîmplase cu ei de cînd nu-i mai văzusem.
r
XXVIII
Părăsiseră orice preocupare pentru sculptură, nu mai trecuseră demult pe la atelierul meu de odinioară, unde, după relatările lor, se instalaseră serviciile unor arhive secrete. Erau mulţi — majoritatea veniseră printre ei în ultima vreme — şi păreau derutaţi, abătuţi, frecventaţi de îndoieli şi de nelinişti. Hermafroditul lipsea. Mi-au spus că fusese luat la unul din sediile Ligii şi avea mari perspective să avanseze de cînd părăsise oarecum ostentativ grupul lor. Sordidul făcea eforturi disperate de a-i antrena în jurul său : era limpede că prestigiul lui declina vertiginos, şi fiecare din ei părea singur, detaşat, obosit de încercările şi dezamăgirile înfruntate.
Mi-au povestit că li se repartizase drept locuinţă pivniţa Tribunalului şi singura lor obligaţie era să se lase cuprinşi de indignare la diferite procese, dînd astfel glas mîniei poporului. Munca era însă obositoare, căci procesele se ţineau lanţ şi foarte rar aveau prilejul să mai respire în voie. Sordidul căuta să-i înflăcăreze vorbin-du-le despre însemnătatea rolului lor în cadrul Justiţiei Sociale, despre viaţa lor ca formă de revoltă continuă prin care spiritul se înscrie pe orbita marilor cicluri istorice, şi cita opinia unui vechi filozof în legătură cu existenţa dinamică şi refuzul damnaţiunii.
Dar cuvintele lui se pierdeau laolaltă cu fulgii mărunţi viscoliţi peste zăpada îngheţată, şi nimenea nu părea să-1 asculte. Scoate plosca şefule, îi spuse în cele din urmă unul din ei, întrerupîndu-1 brutal, că încep să-mi pierd vocea ! Prefăcîndu-se calm şi prietenos, sordidul se căută sub noianul de zdrenţe ce-i acopereau trupul, şi dădu la iveală o butelie de lemn, turtită şi colorată în verde, în-tinzîndu-i-o celui ce i-o ceruse. Rînd pe rînd băură cu toţii din ea, fără a uita să mi-o treacă şi mie. Era un rachiu tare şi grosolan, făcut din dovleac turcesc, mirosind a fum şi a leşie. începuseră să se îmbete şi sordidul se
220
221
nelinişti. Invocă o importantă întîlnire la sediul Ligii unde, după spusele sale, urma să-şi afirme independenţa gindirii în numele întregului grup, şi se ridică să plece. Doi dintre emuli îl însoţiră. Probabil oamenii lui.
Ceilalţi îi aruncară priviri tulburi şi duşmănoase, con-tinuînd să-şi treacă plosca unul altuia. Deveniră foarte comunicativi, înjurau Hermafroditul şi îmi dădură să înţeleg că sordidul şi cei doi ce plecaseră împreună cu el sînt complici şi pun la cale ceva. Numai noi vom rămîne liberi pînă cînd vom crăpa de foame şi vom ajunge pe catafalc în Biserica Neagră, unde ei ne vor ceti slujba prohodului, ticăloşii, laşii, carieriştii ! strigă unul cu glas subţire şi strident. Urlete izbucniră aprobîndu-1. Abia atunci, privindu-1 cu atenţie, luai seama că era fată şi că, îmbrăcate şi tunse bărbăteşte, mai erau cîteva fete printre ei.
Erau îngrozitor de tineri, unii încă adolescenţi, aveau chipuri încruntate, posomorite, ostile. în cele din urmă nu aveau nici o revendicare în afara dreptului de a refuza totul : sîntem fără părinţi, produşi ai maşinilor de făcut copii şi păstrăm pentru orice împrejurare un scuipat unanim şi magnific... nu ne trebuie nimic de la această societate de gîndaci... nu vom perpetua-o, nu vom fi urmaşii harnici ai cîrtiţelor familiale... acestea erau devizele lor pe care tipul sordid nu mai izbutea să le mistifice, dirijîndu-i în sensul intereselor lui obscure.
Agitaţia lui mincinoasă se soldase astfel cu consecinţe neprevăzute şi dezagreabile Ligii al cărei agent fusese, după toate bănuielile mele, încă de la început — şi acum se pregătea să-şi părăsească emulii, lăsîndu-i pradă alcoolului, derutei şi disperării. îmi dădeam seama, pe de altă parte, că mulţi dintre ei îl vor urma pe rînd, trădîndu-şi confraţii devenind treptat oamenii Ligii, încît în tagma lor nefericită nu vor mai rămînea decît cei mai naivi şi mai puri, victimele predestinate. Şi acest gînd mi-i apropia, îndemnîndu-mă să pornesc laolaltă cu ei pe drumul fără ţintă al dezmoşteniţilor printre care mă numărasem întotdeauna.
r
Şi aş fi pornit-o de bună seamă dacă n-ar fi fost incapacitatea mea de a rezista singurătăţii. Le-aş fi fost conducător ideal, o ştiam prea bine, i-aş fi purtat spre orizontul celei mai deşănţate existenţe sub steagul unui enorm şi inexpugnabil NU, adresat pînă şi nouă înşine, aş fi ucis în ei fără milă cea mai vagă tentaţie a confortului şi a certitudinii şi aş fi exaltat la paroxism înverşunarea lor de fanatici ai neantului — singura zeitate căreia mai puteai să i te închini pe pămînt. Poate că lucrurile s-ar fi schimbat radical, ar fi luat o altă întorsătură, şi noaptea neînstelată care ne cotropea ar fi păstrat cel puţin amintirea unei comete.
O simţiseră şi ei căci erau vii — oricît de nesocotită era destrăbălarea lor şi viaţa fără căpătîi ce-i cuprinsese în vertigiile-i ireversibile, rămăseseră vii, nu putreziseră pe dinlăuntru, şi ceea ce era viu în mine nu putea să nu-i fi atras. O clipă simţii sîngele înfierbîntîndu-mi-se ; luînd plosca de la unul din ei o ridicai în aer strigînd : Vă iubesc pentru că sînteţi vii ! Ticăloşiţi-vă pînă în măduva oaselor dacă, în această existenţă de netrebnici, ingenuitatea noastră găseşte un antidot împotriva marasmului. Fie-vă greaţă de cuvintele frumoase — bacili ai imbecilităţii ! Scuipaţi-le ! Trăiţi într-un mediu toxic pentru ca teniile ce se oploşesc printre voi, să moară ! Şi să muriţi voi înşivă dacă veţi deveni tenii !
Un urlet demenţial însoţi ultimele mele cuvinte. Urlet de entuziasm, negru şi otrăvit, prin care emulii sordidului aprobau toastul meu. Ducînd plosca la gură băui cu sete dînd-o apoi celorlalţi care o goliră în cîteva clipe. Eram ameţiţi cu toţii. Cîţiva scoaseră de sub zdrenţe ghitare mici şi începură să cînte melodii frenetice, acompaniaţi de ţipetele ritmate ale tuturor. în vîntul subţire ce fluiera fulgi şi viscolea urme imaginare, în vuietul egal şi aiurit al valurilor, cîntecele aveau ceva de purgatoriu absurd şi zadarnic... înainte de a ne lăsa pielea ca şerpii, înainte de a ne pierde înfăţişarea şi sensul, înainte de a ne dizolva în infernul meschin care-şi anunţase împărăţia.
222
223
XXIX
Ameţit cum eram, urechea mea auzi deodată paşi pe zăpadă îngheţată. Tresării şi-mi încordai auzul. Nu era un umblet obişnuit ci paşi răzleţi ai cuiva ce se aţinea prin preajma noastră cu vădită grijă de a nu atrage luarea aminte.
Jur împrejur nu se zărea nimenea. Ţărmul era pustiu şi pe întinderea înzăpezită pînă departe nu se vedeau decît zidurile Bisericii Negre, cavou al nimănui şi al tuturora, cetate în care urma să fim rînd pe rînd'cuceriţi şi învinşi. Zgomotul încetă. Mă ridicai dînd ocol bastionului ruinat dar nu văzui nici o urmă de om pe zăpada acoperită cu un strat subţire viscolit de curînd. Şi totuşi auzul nu putea să mă înşele.
După mine veniră şi cîţiva dintre companionii mei ocazionali. Auziseră şi ei o mişcare şi unul dădu ideea dc a încerca să pătrundem în incinta bastionului, urcîndu-nc pe deasupra zidului în partea unde era mai dărîmat. Am început a aduna cu toţii zăpadă reuşind să înălţăm o movilă destul de înaltă pentru a putea ajunge la zid. Cînd am sărit înlăuntru, se auzi un zgomot înfundat ca de uşă trîntită în grabă, deşi în pereţii exteriori ai bastionului nu se vedea nici o deschizătură. Incinta era însă plină de urme proaspete, semn că, puţin înainte de intrarea noastră, umblase pe acolo cineva care dispăruse cu desăvîrşire. Se pare că uitase totuşi ceva : într-un ungher descoperirăm o traistă mare de sac plină cu busturi minuscule, de mărimea unui ou, făcute din ipsos şi reprezentînd chipul aceluiaşi idol care trona pretutindeni. Pentru mine în clipa aceea nu mai încăpea îndoială că tipul sordid îşi adusese emulii anume în acest loc pentru a-i da pe mîna agenţilor care-i spionaseră ascunşi înlăuntrul bastionului ruinat. Nu înţelegeam însă unde pieriseră dintr-odată de parcă i-ar fi înghiţit pă-mîntul.
Seara începea să planeze umbrind tot mai mult interiorul bastionului şi nimenea n-avea o lumină. Unul dintre emuli prinse a bate din picioare ca să se încăl-
zească şi toţi băgarăm de seamă că zăpada ele sub picioarele lui are un sunet nefiresc, sună a gol. O dădurăm la o.parte şi spre uimirea unanimă, ieşi la iveală o mică suprafaţă metalică, un fel de trapă ce dădea desigur într-o încăpere subterană. Fără lumină era însă cu neputinţă să cercetăm rostul acelei trape şi mă hotărîi să plec spre casă în căutarea unor luminări de seu. Ceilalţi rămaseră să mă aştepte ; unii înlăuntrul bastionului, alţii afară lîngă zidurile lui.
Cînd după vreun ceas m-am reîntors cu luminările, lingă bastion n-am mai găsit pe nimeni. Plecaseră probabil, crezînd că nu voi mai reveni. M-am urcat pe latura dărîmată a zidului ca să pot sări înlăuntru, dar n-am mai sărit căci şi incinta bastionului era pustie : dispăruseră deci şi ceilalţi. Totuşi mai rămăsese unul ce se vedea adunînd de prin toate ungherele, unde se risipiseră, busturile minuscule de ipsos, şi aşezîndu-le cu grijă în traista de sac. Atît cît îl puteam distinge prin întunericul ce se lăsase de-a binelea, părea mic, îndesat, cu capul mare, cu mîinile lungi şi nu semăna cu nici unul dintre cei ce pătrunseseră în bastion împreună cu mine.
Am rămas nemişcat pe zid sus, pîndindu-1 să văd cum va deschide trapa la plecare, căci eram sigur că e un strein venit din încăperea subterană. Individul nu părea deloc grăbit. A adunat toate busturile şi apoi, ca şi cînd n-ar fi ştiut de existenţa trapei, şi-a agăţat traista de gît ca să-i rămână mîinile libere şi a început a se căţăra pe zid cam în dreptul locului unde-1 pîndeam eu.
într-o clipă, lăsîndu-mă să alunec în jos, m-am ascuns în dosul bastionului, de cealaltă parte, încît l-am uutut vedea cînd, coborînd, porni încet spre Biserica Neagră. Şi vederea Iui m-a nedumerit căci l-am recunoscut fără efort pe falsul meu frate. Să mă fi zărit şi el, de vreme ce a preferat să escaladeze zidul în loc de a coborî pe sub pămînt, ori poate venise într-adevăr pe deasupra — iată una din întrebările ce mă însoţiră în timp ce-1 urmăream ţinîndu-mă la o bună distanţă, pînă cînd dispăru în umbra masivei şi întunecatei biserici.
Viscolul se înteţise. Rămăsesem cu un gust amar după aventura mea cu emulii tipului sordid, cu straniile is-
224
225
coade ce ne pindiseră şi cu deznodămintul neaşteptat ce mi-1 scosese din nou în cale pe falsul meu frate. Şi acum urma iarăşi ritualul universităţilor de noapte spre care mă îndreptam ca un condamnat. Unicul reazim îl aflam în obsesia acelei ieşiri, pe care o purtam cu mine în ultima vreme ca pe un talisman. Cînd am ajuns în dreptul Bisericii Negre am găsit-o înconjurată de cerşetorii înarmaţi cu bastoane şi răngi de fier ascunse sub zdrenţele lor, semn că murise o persoană de vază. Falsul meu frate le împărţea tuturora micile busturi pe care cerşetorii începură a le linge ; mi-am dat seama că fuseseră făcute din zahăr şi nu din ipsos cum crezusem la început. Lucrurile se complicau tot mai mult şi eu rămîneam tot mai strein de mersul lor. Şi această existenţă marginală la care eram silit de puterile cele de mai presus, nu putea să mă ducă la bine.
XXX
Cîteva nopţi la rînd prezenţa mea la ritualul din odaia vecină a fost mereu mai ignorată. Ca şi cum nici n-aş fi fost acolo, toată lumea făcea abstracţie de persoana mea şi chiar intervenţiile obligatorii îmi erau refuzate discret. Puneam totul pe seama noilor mele stări de spirit şi a intenţiei ascunse ce mă urmărea, dar nu puteam înţelege cum vor fi aflat-o deîndată ce n-o mărturisisem nimănui. Şi această nedumerire mă neliniştea învăluindu-mă în reţeaua unor presimţiri obscure. Numai paraclisierul continua să se arate atent şi slugarnic, şi mai mult ca ori-cind îmi căuta compania, se aţinea mereu pe urmele mele copleşindu-mă cu elogii stupide formulate în spiritul noului grai al tuturora, oferindu-se să-mi facă diferite -civicii. El însă nu participa la universităţile de noapte si
aparenta lui bunăvoinţă nu-mi atenua sentimentul de carantină.
Mă înviorasem o clipă cînd într-o noapte apăru pe neaşteptate servitoarea, pe care n-o mai văzusem demult, şi mă trată cu oarecare cordialitate. Venirea ei produsese o emoţie puternică tuturor participanţilor care-şi manifestară bucuria pentru cinstea ce le-o făcuse de a asista personal la desfăşurarea activităţii lor. Nu purta hainele elegante cu care o văzusem ultima oară pe promontoriu dar nici îmbrăcămintea bărbătească din vremea cînd lucra aici : era înfăşurată în şaluri peticite, făcute însă din postavul scump purtat de personajele austere. Arăta foarte bine, se îngrăşase căpătînd un aer de femeie agreabilă, ceea ce spori satisfacţia mea de a o vedea aşezîndu-se lîngă mine şi cerînd, încă înainte de terminarea expunerii magistratului, să se stingă luminările lăsîndu-se aprinsă doar candela de sub bust.
Întrevedeam în gînd posibilitatea de a deveni colaboratorul ei, mutîndu-mă astfel pe promontoriu, unde, pentru împlinirea scopului ce mă obseda în ultima vreme, era locul ideal. în semiîntunericul odăii se apropie şi mai mult de mine, îşi lepădă şalurile şi-mi oferi sînii cu sfîrcuri mari, în timp ce mîinile ei mă cercetau pe sub haine, încet şi insinuant.
Cînd eram pe cale de a mă acupla cu ea lunecînd împreună peste şalurile ce-i căzuseră pe duşumea, se apropie brusc fosta dansatoare şi cu un tupeu nemaipomenit îi şuşoti ceva la ureche. Trupul i se încorda din-tr-odată, se desprinse de lîngă mine şi, goală cum era. se trase spre unul din paturi, dezlegă femeia ce era culcată şi se întinse în locul ei.
Şeful justiţiei îşi termină îndată conferinţa scurtînd-o vădit. Se produse un entuziasm general : cei doi colegi ai mei, foştii gropari, care tăceau deobicei, săriră în picioare exaltînd puterea exemplului personal, dansatoarea veni s-o flageleze ea însăşi, ceea ce nu făcuse niciodată, şi ritualul îşi urmă cursul într-o atmosferă de frenezie generală. Numai eu îmi reluai locul pe scaun şi stăteam cu capul în mîini, ameţit, incapabil de orice mişcare. Ncmaisuportînd să rămîn printre ei, am încercat
226
227
să mă strecor afară neobservat, înainte de încetarea activităţii, îndată ce deschisei uşa, doi cerşetori voinici mă îmbrînciră înlăuntru şi astfel am fost silit să particip pînă la capăt, în prada istovirii şi a depresiunii celei mai negre.
Din noaptea aceea universităţile deveniră pentru mine o tortură îngrozitoare. Mă simţeam un hoit virtual, un mort neîngropat pe care dimineaţa îl învie pentru ca seara să-1 poată ucide din nou. Dar trebuia să mă obişnuiesc cu toate, să le înving în sinea mea u.nde fuga, eliberarea definitivă, trona ca o himeră tiranică.
La scurt timp am fost mutat din nou ; într-o seară îşi făcură apariţia cei trei domni eleganţi, paraclisierul îmi spuse că gestul de a-mi ceda odaia fratelui meu, impresionase cercurile conducătoare şi astfel mi se repartizase o altă locuinţă, dovadă a solicitudinii şi preţuirii lor. O locuinţă pe măsura noilor însărcinări ce te aşteaptă.. Cei trei îmi adunară — spuneau ei — o parte din lucruri — restul, după cum îi lămuri paraclisierul, ie cedasem fratelui meu, odată cu odaia — şi porniră urmaţi de mine. Nu-mi mai luai osteneala de a-i întreba unde anume voi locui în viitor. îmi devenise indiferent. Iar noutatea schimbării postului o primii chiar cu o ascunsă bucurie.
Am fost plasat în însăşi incinta Bisericii Negre. Patul şi unul dintre dulapurile roşii le aşezară într-o nişă laterală a bisericii, aproape de uşă, despărţită printr-o perdea de pluş veche şi ruptă, pe care se mai vedeau brodate emblemele unei familii princiare. După plecarea lor am deschis dulapul ca să văd ce lucruri binevoiseră să-mi aducă. Aproape nimic din tot ceea ce fusese al meu nu mai era în rafturi — în schimb apăruseră numeroase obiecte ce nu-mi aparţinuseră niciodată. Mă nedumeriră îndeosebi două rînduri de odăjdii preoţeşti croite cu destulă aproximaţie pe talia mea, după cît îmi dădui seama, dintr-o imitaţie grosolană de brocart, dublat pe dinlăuntru cu piele de oaie prost tăbăcită încît răspîndea un miros neplăcut. Să-mi fi fost destinate mie, care n-aveam nici o pregătire în acest domeniu ? Era cu neputinţă să. le bănuiesc rostul, ca şi pe acela al multor altor
rlucruri îngrămădite în dulap. Aşteptam să vină iar cerşetorii voinici sau domnii eleganţi îmbrăcaţi în haine de seară, ducîndu-mă în faţa personajului auster care să mă ungă solemn în noua mea îndeletnicire. Dar se întunecase de-a binelea şi nu se ivea nimeni. Hărţuit şi epuizat cum eram după atîtea întîmplări şi emoţii m-am întins pe pat şi am adormit.
XXXI
Nu cred să fi dormit prea mult pînă cînd mă trezi o mînă aşezată pe umăr. Sării din pat şi privii prin lumina firavă a unui opaiţ aprins de cineva în nişa unde mă aflam : în faţa mea stătea nelipsitul paraclisier. Crezusem că voi scăpa de el odată cu mutarea şi cu noile sarcini ce mi se vor da, şi revederea lui îmi displăcu profund. Stătea surîzător, privindu-mă pe sub sprîncene, şi mi se păru că parcă n-ar mai fi acelaşi. Dar nu. puteam fi sigur, căci semăna perfect şi, la drept vorbind, nu reuşisem încă niciodată să-i reţin trăsăturile, puţine cîte le avea. Iată cel mai de seamă rol din cîte ţi se încredinţară pînă acum, îmi spuse el sărutîndu-mi mîna şi gudurîn-du-se pe lîngă mine. Vei aduce un ultim salut tuturor prietenilor care ne părăsesc pentru totdeauna. Le vei exprima regretul nostru, preţuirea noastră deosebită şi cea din urmă, li vei asigura că amintirea lor va rămîne printre noi de-a pururea. Mi-a dat o carte mare cu coperţile slinoase, mi-a ajutat să-mi pun odăjdiile preoţeşti şi m-a condus spre adîncul bisericii unde, în faţa altarului, stătea întins un mort printre coroane de flori artificiale, pline de panglici scrise cu diverse lozinci şi aforisme.
Acolo mă alăturai altor preoţi care stăteau la căpă-tîiul.. mortului şi ceteau încet din cărţi aidoma .aceleia
228
229
ce mi-o dăduse paraclisierul. Cuvintele nu se desluşeau, dizolvate în murmurul monoton al glasurilor. Paraclisierul se înclină salutîndu-i şi, scoţînd din buzunar cîteva monezi, îi puse cîte una fiecăruia pe cartea din care cetea, îmi puse şi mie una căci, fără să-mi dau seama, deschisesem şi eu cartea la întîmplare. Nu mi-a rămas decît să încep a ceti, asociindu-mă celorlalţi — ceea ce şi făcui cu multă sfială căci nu ştiam unde vor fi ajuns cu rugăciunile.
Temerile mele se dovediră însă fără temei : cartea nu cuprindea în întregimea ei decît vreo zece fraze ce se repetau la infinit. Nu ştiu care le era semnificaţia pentru că le ceteam cu gîndul aiurea şi în memorie nu mi se fixară decît cuvinte răzleţe : adîncă învăţătură, încercuire, granit, cîntece, trepte, organizare, rădăcini şi alte cîteva.
Confraţii mei erau cu toţii foarte bătrîni şi figurile lor îmi păreau cunoscute. Nu-şi ridicau ochii din paginile cărţilor şi ceteau absorbiţi ca şi cînd fiecare ar fi fost singur. Lectura lor era ininteligibilă din pricina vîrstei şi a dinţilor ce le lipseau aproape cu desăvîrşire. Am încercat să văd cine dintre ei e superiorul soborului nostru dar nici unul nu părea să fie mai important decît ceilalţi. Aveau cu toţii odăjdii aidoma cu ale mele, aceleaşi cărţi, aceleaşi pupitre pe care ne sprijineam cărţile, aceleaşi sfeşnice de lemn vopsit în culoarea bronzului. La diapazonul murmurului indistinct nici glasurile nu ni se deosebeau — şi poate în lumina drămuită a luminărilor de seu, în cavitatea enormă şi sepulcrală a bisericii, a nopţii, a iernii, pînă şi chipurile deveniseră aceleaşi pentru ceasul fortuitei noastre tovărăşii.
Urma să cetim toată noaptea pînă la ziuă, cînd începeau deobicei ritualurile înmormîntărilor. Atunci eram liberi să ne întoarcem acasă la binemeritata odihnă, după o muncă istovitoare. Căci orele nopţii trecute în acest chip, stînd nemişcat în picioare şi cetind fără întrerupere, îţi dădeau o stare de oboseală îngrozitoare, pe care somnul de ziuă, oricît de lung, aproape nu izbutea s-o aline.
La început mă consolam gîndindu-mă cu voluptate la ziua cînd nu va muri nimenea şi voi avea în sfîrşit răgazul unei nopţi de somn liniştit şi adînc ; somn de buturugă neînsufleţită, somn barbar care să-mi readucă pu-
terile, istovite în lungile şi nemiloasele mele priveghiuri. Aşteptam să văd, trezindu-mă într-o seară, catafalcul gol, făcliile stinse, incinta bisericii cotropită de beznă — dar zilele treceau şi morţii se iveau nelipsiţi, unul după altul, ca şi cînd ar fi avut grijă să nu ne irosim nopţile fără a ne îndeplini datoria. Apoi renunţai să mai aştept.
Mi-am adus aminte de seara cînd pipăisem faţa unui cadavru şi-mi dădusem seama că nu era decît un mulaj de gips — şi am înţeles cît de zadarnică îmi fusese speranţa. Falşi sau adevăraţi, morţii trebuiau să fie prezenţi — şi o zi fără mort devenea o iluzie naivă. Imitaţiile erau atît de perfecte încît la lumina slabă a luminărilor, nici nu mai ştiam dacă în sicriul acoperit de flori artificiale zace un om ori un simplu obiect antropomorf. Ceteam înainte, cu ochii aţintiţi în carte, mai mort decît cei cărora le privegheam moartea.
Mă împăcasem cu toate şi trăiam doar cu gîndul evadării. Mă împăcasem pînă şi cu noua mea locuinţă din nişa aceea a Bisericii Negre, unde noaptea cînd îmi îndeplineam misiunea, dormea un individ ce venea şi pleca nevăzut. Odată, într-o dimineaţă, am reuşit totuşi să-1 surprind, tocmai în clipa cînd se trezise şi se pregătea să dispară în întunericul încă stăruitor al zorilor de iarnă. Era cel de al treilea dintre primii gropari, cel ce dispăruse fără urmă. Slab şi ascetizat, cu o privire zigzagată în care ardeau rămăşiţele unei trufii expugnate, părea beat la ceasurile neverosimile ale dimineţii abia presimţite, ca şi cînd somnul i-ar fi fost impregnat de vise alcoolice.
Dacă-ţi pot cere să uiţi că m-ai văzut, îmi şopti cu o voce streină, înseamnă că s-ar putea să mă mai zăreşti uneori pe aici... înseamnă că nu eşti încă mort şi că na vei fi îngropat prea degrabă... Şi fără să aştepte răspunsul meu, sări din pat şi dispăru. Dar mi se pare că bătrînii mei colegi, care-şi întrerupeau cetania întotdeauna cu cîteva clipe după mine, întoarseră capetele şi-1 văzură. Căci în noaptea următoare veniră cîţiva cerşetori voinici, răscolind îndelung prin biserică, e adevărat, fără să mă întrebe nimic şi fără să tulbure bunul mers al oficierii ritualului. Dar fostul gropar nu şi-a mai arătat faţa multă vreme.
230
231
XXXII
Gerul şi ninsoarea se rînduiră zile şi săptămîni în şir. Ningea noaptea şi umbrele ninsorii treceau fantomatic lu-necînd pe înaltele şi întunecatele geamuri ale bisericii profanate de ticăloşia omului şi a vremii — sfinţi adormiţi în extazul rece al unui ev decăzut... iar ziua gerul sonoriza pustietatea oraşului pe care, după ce mă obişnuisem să dorm mai puţin, o străbăteam uneori la îngînarea după amiezii cu seara. Cheiul, ruinele şi bastionul mort, marea cu alb verzui şi cu negru îmi decorau placid vagabondările. Sărăcisem, pierdusem totul, eram nepăsător şi steril. Unica mea bogăţie rămăsese imaginea îndepărtată a strălucitelor ţări prin care trăisem cîndva şi într-acolo îmi zburau gîndurile cînd izbuteam să mi le adun dintre cutele unei existenţe mizerabile.
Portul avea intrările ferecate de ghiaţă. Vapoarele străine, puţine cîte vor mai fi venind, rămâneau la capătul promontoriului pătruns adine în mare, acolo unde pirotea vechiul far şi unde se zidise micul şi elegantul chei zărit de mine în dimineaţa cînd întovărăşisem groparii. Dar în partea aceea nu se putea trece, căci grilaje înalte, păzite cu străşnicie ţi se interpuneau pretutindenea. Totuşi pre-simţeam că în cele din urmă dorinţa mi se va îndeplini şi harul ceresc mă va purta într-acolo de unde o navă mă va culege ca pe un naufragiu mai mult mort decît viu. Şi voi ajunge unde ? Oriunde, numai să fiu, să mă simt real, să nu mi se mai pară mereu că uzurpatori absurzi insinuîndu-se înlăuntrul meu, îmi mistifică identitatea şi existenţa. Să nu mai văd chipuri fără trăsături, oameni ce nu mai ştiu dacă trăiesc ori sînt morţi şi îşi lasă cadavrele animate la dispoziţia oricui. Cum avea să mi se realizeze această presimţire, nu ştiam. Şi nici adevăratul dezno-dămînt al tuturor viselor mele nu-1 bănuiam, deşi îl simţeam apropiindu-se.
Munca mea îmi devenise tot mai convenabilă. în primul rînd pentru că, în afara bătrînilor ce-mi ţineau o tovărăşie mută, nu mai vedeam pe nimeni. Puteam fi singur cu mine, şi acest lucru mi se părea un dar de pre-
ţuit. Tocmai de aceea, după toate încercările de pînă atunci, un sentiment al provizoratului mă cerceta tot mai stăruitor. Ceva îmi spunea că situaţia mea nu era de durată, şi că precarul confort îmi era drămuit de sus, urmînd să-şi încheie, nu peste mult, sorocul. Teama umilitoare pe care mi-o dădea acest gînd nu mi-o puteam alina însă, în ciuda revoltei şi a dispreţului faţă de mine însumi. Era mai presus de puterile mele, era o umbră de sub tirania căreia nimenea nu s-ar fi putut elibera, era o vreme, o zodie, o gheară.
Plimbările mele se prelungeau tot mai mult şi odată, întîrziind peste măsură, şi alergînd într-un suflet, lă ceasul cînd slujba trebuia să fi început, am găsit, spre nedumerirea mea, biserica goală. Prin întunericul aproape total, o singură luminare agoniza dinaintea altarului — incinta părea şi mai vastă, spaţii devorante, peşteri încrucişate sub bolţi pe care lilieci şi păsări de noapte domnesc în devălmăşie. Oprit la intrare, am stat cîteva clipe înainte de a mă strecura în nişa unde-mi aveam locuinţa. In adîncul bisericii tresări undeva o siluetă. Se auzi un vag zgomot de lemn lovit uşor. M-am strecurat după perdeaua veche şi roasă, aşezîndu-mă pe pat. Vroiam să văd cine era individul din biserică. Nu prea-mi venea a crede să fie unul dintre bătrînii preoţi. Sau să fi fost cu toţii acolo, bîjbîind prin întuneric, fără a avea curajul să aprindă obişnuitele luminări, îngroziţi de absenţa mea ca de o prevestire urîtă, tremurînd neputincioşi în raza unor fapte neînţelese. Cînd, după o ezitare mă hotărîsem să ies ca să-mi dau seama ce se petrecuse, cineva mă apucă de braţ şi o voce îmi şopti la ureche : Nu te mişca să nu simtă că eşti aici. Dacă te descoperă eşti pierdut. Te-au căutat mereu pînă de curînd. Cu cîteva clipe înainte de venirea ta, mai intraseră încă o dată să vadă. M-au întrebat unde eşti şi le-am spus adevărid. Dacă ştiam, cred că mi-ar fi fost cu neputinţă să nu le-o spun. Aşteaptă-i să plece şi vom vedea ce e de făcut.
Vocea îmi părea cunoscută dar prin întunericul dens care plana în nişă, n-am putut să-1 văd pe cel ce-mi vorbise, şi nu înţelegeam de ce pătrunsese acolo unde locuiam eu. Sub impresia neaşteptatelor fapte ce mă împresurau,
232
233
am rămas nemişcat şi tăcerea ne-a cuprins pe amîndoi. Cit va fi durat muţenia noastră, nu ştiu. Cred că vor fi trecut ore pînă cînd se auziră paşii celor ce părăseau biserica. Păreau a fi doi, ori poate trei. Trecură prin dreptul draperiei dar nu mai căutară îndărătul ei, ci ieşiră pe uşă închizînd încet clanţa enormă de bronz. O vreme am aşteptat să-i ştiu îndepărtîndu-se, după care ieşii cu multă băgare de seamă, urmat de cel ce-mi vorbise.
în faţa altarului pe catafalc descoperii mortul, nelipsit ca întotdeauna, cu aceleaşi flori artificiale jurîm-prejur, acoperindu-1 aproape în întregime, iar la căpătîi, ceea ce luasem drept luminare era o candelă sau un opaiţ cu seu, abia licărind ca un scuipat gălbui în bezna compactă a incintei. Primul gînd pe care l-am avut ajungînd lîngă lumină, a fost acela de a-mi vedea tovarăşul şi de a-1 recunoaşte, dar întorcîndu-mă, nu l-am mai zărit. Dispăruse. L-am căutat fără a reuşi să dau de el, cînd deodată în geamuri începu să joace crescînd o lumină venită din afară, o lumină roşietică cleşteptînd din negru chipurile sfinţilor zugrăviţi în vitralii, modelînd umbre noi pe ziduri şi în întunericul dinlăuntru.
M-am îndreptat fără voie spre geamuri, dar erau atît de înalte încît nici cu mîna întinsă nu le puteam ajunge. înnebunit cum eram, mă urcai în picioare pe catafalc, alături de mort şi privii printr-o fereastră. Noaptea de afară era plină de torţe mişcătoare ce se apropiau din toate părţile. înţelegînd că se întîmplă ceva şi că aş putea fi surprins, am vrut o clipă să fug din biserică, însă vocile ce se auzeau tot mai desluşit de afară mă opriră la uşă. Era prea tîrziu. Abia am mai avut vreme să dau perdeaua în lături furişîndu-mă în interiorul nişei unde locuiam.
Acolo am regăsit personajul ce-mi ţinuse companie şi, cum lumina celor ce veneau începuse a se face simţită, l-am întrezărit vag, îmbrăcat în odăjdiile mele preoţeşti, cu masiva carte în mină, gata să oficieze, aşa precum pînă atunci făcusem eu însumi. Pînă să dau a-1 întreba ce înseamnă această uzurpare şi să-i cer socoteală, după cuviinţă, îl aud spunîndu-mi : Poţi ji liniştit. îţi voi continua
misiunea cu cinste. Vor ji mulţumiţi. Ştiu că e greu, dar imi voi da toată silinţa. Fii liniştit şi pâzeşte-te.
Nu era altul decît falsul meu frate, care ieşea de după perdea tocmai în clipa cînd se deschidea largă uşa bisericii.
XXXIII
Ascuns în nişa mea şi crăpînd imperceptibil draperia veche, urmăream nemişcat ceea ce se petrecea înlăuntru. Intrară mai întîi ceilalţi preoţi, fieoare purtîndu-şi cartea şi o luminare aprinsă, înaintînd spre catafalc unde falsul meu frate se şi auzea cetind. După ei veniră cîţiva copii în zdrenţe, ducînd în braţe busturi albe de ipsos, apoi „festa dansatoare îmbrăcată într-un palton bărbătesc larg şi lung, atîrnînd pe ea ca şi cum ar fi fost spînzurat într-un cuier, şi lîngă ea personajul auster avînd de cealaltă parte un individ ce părea să fie strein, judecînd după înfăţişarea lui neobişnuită de mult pe la noi. (Se auzise în ultima vreme că vor începe a veni oaspeţi din alte ţări şi în sinea lor mulţi se bucurau crezînd că... sau poate că nu se bucurau deloc.) La urmă era un grup compact de cerşetori voinici, hirsuţi, murdari, puţind îngrozitor ca nişte lăzi de gunoaie. Cîţiva dintre ei aveau torţe în mîini, şi incinta bisericii se lumină tot mai mult. N-o mai văzusem de multă vreme luminată, căci ziua dormeam întotdeauna, iar după amiaza în interior se întuneca repede.
Se făcuseră între timp modificări radicale. Obiectele de cult dispăruseră înlocuite cu fîşii de pînză, busturi de toate mărimile, coroane de flori artificiale, lopeţi, tir-năcoape — iar pe geamuri, ceea ce luasem drept sfinţii de altădată din vechile şi preţioasele vitralii, erau soldaţi ale
234
235
eăror căşti enorme păreau aureole metalice. Fuseseră zugrăviţi pe deasupra sfinţilor, sau poate pe sticlă nouă. (Dealtfel şi vechii preoţi se surghiuniseră undeva într-o magazie părăsită, unde slujeau cu spaimă, puţinilor devoţi.) Ochiul meu, într-o învăluire fugară, fotografiase înfăţişarea întregului interior şi apoi se opri îngheţat asupra mulţimii ce năvălise în biserică.
Preoţii se auzeau cetind cufundaţi în înţelepciunea cărţilor şi falsul meu frate părea cel mai absorbit dintre ei. Copiii, aşezînd busturile la cele patru colţuri ale catafalcului, rostiră cîteva slogane agresive, ameninţînd cu pumnii în direcţia uşii, după care se aşezară pe lespezile de piatră ale duşumelii, învelindu-se şi mai tare cu zdrenţele ce le atîrnau. Din masa cerşetorilor se desprinse unul îngrozitor de rupt, cu un aspect hirsut şi duşmănos, care se apropie de capul mortului şi îndată falsul meu frate îi întinse cartea ca s-o sărute. Cerşetorul împlini acest ritual şi apoi începu o cuvîntare pe un ton sumbru şi pa-tetie, pornind de la evenimentul morţii eroului din sicriu, dar apoi abandonînd subiectul şi vorbind despre duşmanii Ligii, despre vite şi stupi şi tot felul de lucruri lipsite de orice legătură cu viaţa şi personalitatea defunctului.
Cu oarecare greutate îl recunoscui : era tipul sordid care-şi luase o ţinută foarte primitivă şi de o voită grosolănie. Cercetînd cu luare aminte feţele celorlalţi cerşetori, mai identificai încă doi dintre emulii săi, schimonosiţi şi ei cu violenţă, iar unul, mic de statură şi încer-cînd să pară crunt, nu era decît hermafroditul căruia hainele zdrenţuite şi şapca murdară şi mare îi dădeau un aer de paiaţă cu obrajii bucălaţi.
Din cele cîteva referiri de la începutul cuvîntării, înţelesesem că omul din sicriu murise căzînd de pe acoperişul "unui azil de noapte unde făcea reparaţii — dar sordidul striga vehement, acuzînd duşmanii care-1 uciseseră, proferând blesteme şi ameninţări la adresa unor ţări îndepărtate şi chiar denunţînd gîndirea eronată a unuia dintre metafizicienii oraşului nostru, vinovat şi el prin izolarea şi Spiritul" său aristocratic de această pierdere gravă.
Cerşetorii scoaseră fluierături şi huiduieli groaznice, iar hermafroditul, surescitat, începu să numească duşmani printre care îmi auzii numele şi tresării îndărătul perdelei
firave ce mă apăra de vederea lor. Eram disperat la gîndul că vor încerca din nou să mă caute în nişă, gă-sindu-mă de astă dată şi livrîndu-mă furiei generale. Dar, spre norocul meu, personajul auster făcu un semn cu mîna şi cînd tăcură cu toţii, îl auzii cerînd să fie adus îndată metafizicianul.
Un grup de cerşetori voinici se năpustiră afară şi la scurtă vreme se întoarseră ducînd între ei un bătrîn cu părul alb, cu o faţă frumoasă şi nobilă, îmbrăcat în redingotă neagră şi purtînd în mînă o mică legătură cu lucruri de strictă necesitate. îl îmbrînciră înainte şi-1 copleşiră cu întrebări fără sens, unele dintre ele privind viaţa lui familială, intimităţile conjugale (deşi, din cîte ştiam, nu fusese căsătorit niciodată). încercările lui de a răspunde erau înecate într-un torent de fluierături şi de strigăte de înfierare. Sordidul îi smulse din mînă legătura, o desfăcu şi scotocind printre lucruri, dădu la iveală un manuscris voluminos, arătîndu-1 în lumina torţelor şi strigînd cu voce guturală : iată unde e Una oilor noastre, iată exemplul cras al duşmanului ascuns printre noi ! îl apropie de flacăra unei torţe şi, aprinzîndu-1, îl aruncă să ardă jos pe lespede, în timp ce toţi strigau cerînd pedeapsa făptaşului, iar cîţiva cerşetori voinici, legîndu-i ochii cu o fîşie de pînză, îl luară pe sus scoţîndu-1 din biserică.
Atmosfera se încinsese. Oaspetele străin avea chipul exaltat de încîntare şi şoptea mereu ceva la urechea personajului auster, urmărind însă cu privirea hermafroditul, şi în cele din urmă chemîndu-1 lîngă el, strîngîndu-i mîna în timp ce cu cealaltă îl căuta pe sub zdrenţe. îşi mărturisi admiraţia pentru toate împlinirile Ligii, decla-rîndu-şi ruşinea de a aparţine unei ţări sugrumate de întuneric, unde cine ştie cînd vor fi posibile asemenea înnoiri.
Porniră în grup spre ieşire, cu lumina torţelor jucîn-du-le pe chipuri, spoindu-i cu aur însîngerat, spoindu-le zdrenţele, căciulile mari, ochii obosiţi de nesomn — iar eu încremenisem îndărătul draperiei, urmărindu-i cum trec, gîndindu-mă la viitoarea mea soartă, acum după ce, pentru întîia oară, îmi auzisem numele rostit în public, printre acelea ale duşmanilor. Poate că situaţia bătrînuiui
236
237
metafizician era incă de invidiat în comparaţie cu a mea : el ştia ce-1 aşteaptă, eu însă nu ştiam decît prea puţin. Sau poate că nimenea nu ştia nimic. Nici chiar oamenii Ligii... Numai Liga ştia totul.
In biserică rămăseseră singuri preoţii reluîndu-şi ce-tania, şi unul dintre copii care adormise trîntit pe lespede şi nebăgat în seamă. întunericul se lăsase iarăşi odată cu retragerea torţelor şi în palida licărire a opaiţului şi a luminărilor de seu, îi vedeam livizi, nemişcaţi, bolborosind monoton — şi regretam această îndeletnicire pierdută iremediabil. Mi se părea acum şi mai comodă, mai lipsită de griji. Timp prea mult n-aveam însă pentru regrete. Trebuia să dispar undeva pentru o bună perioadă, căci în faptul zorilor aveau să fie iarăşi pe urmele mele. Ar fi fost bine, îmi spuneam, să-mi găsesc o meserie obscură, ceva care să mă scoată din ambianţa bisericii unde eram prea în văzul tuturor, o muncă fizică ori cît de penibilă undeva la periferia vieţii oraşului, ca să pot exista nebăgat în seamă, pînă cînd lucrurile se vor mai potoli ori va veni o directivă mai largă, mai îngăduitoare.
Pînă atunci important era să pot fugi nevăzut, să ies din biserică înainte de a se face ziuă. Şi nu era uşor. în preajmă pîndeau desigur cei ce mă căutaseră. Şi nu aveam de la cine aştepta sprijin. Şi zorii erau tot mai aproape.
XXXIV
Pe cînd mă agitam cugeLind la o fugă posibilă, auzii un uşor zgomot metalic la uşă : clanţa mare de bronz se deschise încet, aproape neauzită şi o umbră lunecă furi-şîndu-se pe după draperie în nişa care nu mai era a mea. şi aşezîndu-se pe pat. Cum ochii mi se deprinseseră cu semiîntunericul, mi se păru că-1 recunosc pe fostul gropar.
r
1 El era într-adevăr şi de cum intră îmi vorbi pe şoptite
I mustrîndu-mă că mă lăsasem uzurpat de falsul mei»
I frate, care procedase cu de la sine putere, fără să fi
î fost însărcinat de Ligă.
I Acum însă faptul e împlinit. în ochii lor tu apari ca un
I individ dubios care, simţindu-se descoperit, se străduieşte
\ să dispară. Nu fi stupid. Pe cine poate interesa dacă ai
făcut ori n-ai făcut ceva ? Şi numai iubitului tău frate i îi datorezi totid... Nu mai spune că nu ţi-e frate. Mie
n-are sens să mi-o ascunzi... Cu mine ? Cu mine e altceva. Nu trebuie să confunzi. Eu am ceva de apărat. Eu sînt dinlăuntru. Eu voi fi într-o zi unul dintre aceia ce vor schimba radical structura Ligii şi viaţa oraşului...
Dar nu e momentul să vorbim acum. Deocam.dată important e să nu ai şi tu soarta bătrînuiui metafizician, aşa că nu mai sta pe gînduri. Ai noroc că adineauri a murit clopotarul bisericii — după-amiază îl vor aduce aici pe catafalc. Va fi înmormîntat fastuos, şi cu această ocazie vor fi închişi cel puţin trei profesori de la Academie, , cărora de mult li se pregăteşte supliciul. Grăbeşte-te
şi-i ia locul. Uite, ţi-am adus hainele lui. Urcă-te repede sus în clopotniţă care e în cupola cea mare din dreapta. Acolo va fi şi locuinţa ta. Caută să nu baţi niciodată primul. Aşteaptă să auzi întîi clopotele altor biserici şi , atunci începe şi tu îndată... Nu, n-ai nici o grijă, nu-şi
j va da seama nimenea, nu se va întreba nimenea ce cauţi
| acolo, te vor lua drept altcineva sau drept nimenea. Ei
nu se mai întreabă. Totul e să nu te întrebi tu însuţi ce e i, cu tine, cine eşti, ce faci şi de ce eşti acolo. Pentru ei nu
imai exişti deîndată ce te-ai situat în albie. Devii o simplă funcţie, un inel al lanţului, o particulă din banda rulantă pe care, odată pornită, nimenea n-o mai poate opri... Cum vei trăi ? De la sine. Totul e prevăzut. Vei vedea-o tu însuţi. Fiziologia n-are nevoie de sfaturi. Hai, pleacă ! Nu mai ai timp de pierdut ! ( Turmentat de această conversaţie precipitată, îmi luai
legătura cu hainele clopotarului mort şi încet, prin întuneric, m-am strecurat spre uşa pe care mi-o arătase fostul gropar, aflată într-o latură întunecoasă a bisericii, şi, tatonînd prin beznă, descoperii scările clopotniţei. Preoţii nu m-au putut simţi pentru că trecusem prin partea
238
239
opusă altarului unde ceteau ci, şi mergeam în vîrful I
picioarelor, o stafie, o bucată de noapte mişcindu-se în- I
lăuntrul nopţii. Am urcat treaptă cu treaptă pipăind 1
zidul circular ai spiralei care părea că nu se mai termină, f •
şi am ajuns sus cînd prin ferestrele înguste şi alungite ale |
cupolei, curgea în albastru întunecat, o presimţire de I
lumină, atît cît să pot bănui înfăţişarea lucrurilor din J preajmă.
încăperea era enormă şi rotundă. Clopotele spînzurau « cadavre de bronz negru cu testicule de taur între picioare. O formă voluminoasă lîngă perete se dovedi un dulap plin de sculpturi, o mobilă ce părea de mare preţ, foarte veche şi lucrată de un meşter strălucit. L-arn deschis şi
pe rafturile lui am dibuit un ulcior cu apă, o bucată mare *:
de mămăligă întărită şi aspră, apoi diferite obiecte de |
lemn, cărţi, unelte felurite şi multe allele pe care nu le \ , puteam vedea.
Mai încolo un pat de fier, îngust, acoperit cu o cergă lată din blană de oaie sau de capră. Parcă ar fi dormit
cineva în el, căci se vedea o formă proeminentă rezemată ; de pernă. M-am dat în lături speriat, dar după cîteva clipe de ezitare, am scos încet din dulap un obiect de lemn şi apropiindu-mă iarăşi, l-am izbit în cap, inten-ţionînd să-1 ameţesc pe respectivul intrus, ca să-1 pot
vedea cine e şi eventual să-1 gonesc după aceea. Se auzi i
un zgomot sec şi ceva părea să se fi spart. Ridicînd t
cerga, mi-a apărut în albastrul zorilor ce se iveau, un bust \
de ipsos pe care-1 spărsesem. Cineva îl aşezase în pat. ?
într-o clipă-1 luai — nu era prea greu — şi îndrep- (•
tîndu-mă spre geam, l-am deschis ; aruncînd o privire {
afară văzui că lumina care se simţea nu erau zorii ci vis- f colul. începuse o ninsoare puternică răvăşită de vîntul |
răsăritului cel ce aducea geruri şi îmbolnăvea vitele, iar §
oamenilor le inculca un sentiment de nebunie şi de te- §
roare. Era bine. I-am dat drumul lăsîndu-1 să cadă. Va 1
cădea în zăpadă, îl va troieni zăpada şi pînă dimineaţa I,
va dispărea cu desăvîrşire. 1
După atîtea întîmplări şi primejdii prin care trecu- j
sem, o oboseală cumplită mă toropi, o năuceală, o stare i
de neputinţă şi de abulie. Emoţiile şi frigul teribil din |
cupolă îmi dădură frisoane şi mă notării să dorm orice m
s-ar întîrnpla. M-am învelit cu cerga şi-am adormit pe negîndite. Dar în ciuda oboselii somnului mi-a fost scurt, întretăiat mereu de glasuri, de zgomote stranii, de fluierături. M-am trezit repede, cînd se făcuse ziuă, îngrijorat să nu pierd prilejul ele a-mi inaugura noua mea datorie.
XXXV
Hainele fostului clopotar, pe care le-am scos din legătură, îmi veneau destul de bine şi nu erau nici pe departe sordide, cum m-aş fi aşteptat. Dimpotrivă. Un caftan lung de postav negru, o pereche de opinci din piele de porc cu păr cu tot, ciorapi groşi, obiele călduroase şi o căciulă (din păcate prea mare) — iată vestmintele pe care le îm-brăcai îndată pregătindu-mă să-mi încep lucrul.
La prima lovitură de clopot ce se auzi undeva la o altă biserică nu prea departe, am sărit punînd mîna pe funii şi trăgînd cu nădejde încît cupola devenise un haos sonor şi vuietul mă asurzi cu totul, stăruindu-mi apăsător în urechi încă multă vreme după ce isprăvisem bătaia. Pentru început îmi revenisem în fire, mă liniştisem şi încetasem să mai gînclesc.
După ce clopotele amuţiră, ascunzîndu-se iarăşi în metalul rece din care izbucniră vocile lor, am deschis o fereastră spre mare şi am rămas cu ochii în largul ei pierdut între negru şi verde. Clopotniţa foarte înaltă domina pînă departe întinderea apelor şi ţărmul înzăpezit, oferin-du-mi o privelişte pe care n-o bănuisem. Pustiul alb, prezenţa unor case copleşite şi mizerabile, răzleţite ici-colo, scheletele altora ce se construiau, mai urîte, cu forme destrăbălate, obtuze, neprimitoare, fiinţe umane mişeîn-du-se în neştire, animale fără vlagă, cîini de pripas şi o
240
18
241
cenuşă misterioasă pulverizîndu-se parcă laolaltă cu ninsoarea ce nu contenise, insinuîndu-se în pasta puţinelor culori, poluînd deopotrivă ţărmul, marea, oamenii, obiectele, văzduhul... Sau poate că ochii mei purtau în ei această cenuşă risipind-o pretutindenea, ochii mei tîrîţi prin turpitudinea unanimă, scuipînd o lumină amestecată cu cenuşă, o lumină murdară.
Căutam promontoriul şi farul vechi de la capătul lui, dar nu se vedea nimic dincolo de răspîntia echivocă unde se întilneau cerul, ninsoarea şi valurile, escamotând orizontul. Şi totuşi era undeva, acolo departe, era cheiul acela miraculos unde abordau din vreme în vreme nave străine venite din ţările copilăriei şi adolescenţei mele... Una din ele m-ar fi putut reda unei existenţe aproape uitate... să pot ajunge... dar cine ştie cînd, cine ştie cum... cine ştie dacă... E îngrozitor să te abandonezi celor mai nesăbuite speranţe, să devii un imbecil care speră în timp ce viermii îi cutreieră viaţa devorînd-o ca pe un cadavru anticipat, restituind-o, înainte de vreme, nimicului. Şi totuşi e bine uneori să fii un imbecil care speră, poate speranţa aceasta alterează pentru viermi gustul existenţei tale, poate e bine să vezi că ninge şi să crezi că dincolo de zăpadă mai poate fi ceva, o altă lume care fluieră cînd semănătorul îşi aruncă sămînţa, o altă lume aşteptînd să se înalţe din ape, acolo unde gîndurile neputincioase şi privirile cenuşii au scufundat-o, şi apele au devenit smîrcuri, şi smârcurile au îngheţat, dar în inima lor mai păstrează poate o transparenţă netulburată, rămasă dincolo de zăpadă, în temniţă, în tăcere, în gol...
Un zgomot de paşi pe treptele clopotniţei mă trezi din toropeala mea populată de gînduri zadarnice. Urca spre bîrlogul meu cineva — şi o asemenea vizită nu-mi putea fi nici agreabilă, nici măcar indiferentă. Nu mă mişcai însă de la geam, aşteptînd ca individul să intre găsindu-mă cu spatele spre trapa prin care avea să se ivească.
Nu e prea indicat, prietene, să te uiţi mereu pe geam, l-am auzit deodată, şi întorcîndu-mă, văzui paraclisierul care intrase în cupolă şi lăsase trapa deschisă. Era poate un semn că nu va sta prea mult. Ar fi mai bine să studiezi ceva. Ai doar destule cărţi la îndemînă. Studiind vei
r
ajunge să te ridici tot mai mult, să înţelegi mai profund lucrurile, să poţi face faţă în condiţii mereu mai bune obligaţiilor tale... vorbea sacadat şi fără nuanţe, ca un mecanism căruia i s-a creat o anume tonalitate constantă, şi mă privea neutru, de parcă m-ar fi cunoscut fără să-mi fi descoperit adevărata identitate.
Mi-a atras atenţia să fiu treaz la toate uneltirile posibile şi, mai mult în treacăt (sau dorind să pară aşa) m-a întrebat dacă nu-1 văzusem pe... şi a rostit numele meu, adăugind că în zilele următoare s-ar putea să-1 zăresc şi atunci să-1 anunţ pe el fără întîrziere sau, în cel mai rău caz, să dau de ştire cerşetorilor voinici. Nu mai avea nimic din slugărnicia lui habituală, părea foarte sigur de sine şi chiar cu un vădit aer de superioritate. Doar la plecare îmi întinse căciula — cu multă demnitate însă — şi o clipă mă neliniştii că nu-mi luasem monezile din hainele celelalte ; băgînd însă mîna în buzunarul caftanului găsii din fericire cîteva şi îi aruncai una, după care coborî, închise trapa şi r.u-i mai auzii decît paşii pe trepte, din ce în ce mai încet, pînă cînd liniştea mă împresură iarăşi.
Eliberat de tensiunea acestei întîlniri, simţeam nevoia să ies din cupolă făcînd o mică plimbare pe ţărm, evitînd desigur casa paraclisierului şi cimitirul căci de obicei nu-mi plăcea să revin prin locurile unde lucrasem şi fusesem scos ; un instinct nedesluşit, o superstiţie sau o neplăcere mă făceau să le ocolesc întotdeauna. Totuşi mă reţinea încă teama absurdă de a nu fi recunoscut, cu toate că vizita neaşteptată a paraclisierului adusese spuselor fostului gropar o confirmare deplină.
Lîncezind, ezitînd totuşi să ies, decizîndu-mă aproape in cele din urmă pomii şovăitor spre trapă, dar în clipa cînd o ridicasem, gata să cobor treptele, o bătaie de clopot mă pironi locului : începuseră brusc să răsune din toate părţile oraşului clopotele, inundînd văzduhul înzăpezit. Trapa căzu inchizîndu-se cu zgomot, sării la funii şi apu-cîndu-le am tras cu disperarea de a nu fi descoperit că întîrziasem. O singură nedumerire încolţită în gîndurile mele putea declanşa întregul mecanism care continua să mă ignoreze, transformîndu-1 deodată într-un cerc de lumini nemiloase, îndreptate spre mine, prinzîndu-mă în-
242
243
16*
tr-o capcană inexpugnabilă şi încununîndu-mi fruntea cu aureola postumă a eroilor deplînşi pe catafalc în Biserica Neagră. Nici primul, nici ultimul, nici unul — era singurul principiu, singurul vis.
XXXVI
N-am mai ieşit nici în ziua aceea şi nici în următoarele. Clopotele băteau de cîteva ori pe zi, dar, nu ca altădată, ia intervale anumite, ci fără veste, cînd nu te aşteptai. Uneori stăteam ceasuri în şir pregătit zadarnic să le aud glasurile din cupole înalte, alteori dimpotrivă, abia îmi încetam lucrul şi îndată porneau din nou şi trebuia să mă apuc iarăşi să trag funiile lungi, înnegrite, şi iarăşi vuietul acela înnebunitor, negru, şi senzaţia de suspendare în golul unei prăpăstii, după care tăcerea venea cu ameţeli şi letargii prelungite. Aducîndu-mi cele necesare traiului, urcau pe rînd în cupolă ba paraclisierul, ba vreun cerşetor încruntat şi enigmatic, ba copii zdrenţăroşi cu priviri încrucişate şi ostile, tăcuţi, murdari, sălbatici.
Eram fericit că noaptea niciodată nu se auzeau clopo- i tele şi astfel puteam dormi pînă în zori cînd, la ceasuri capricioase, suna prima bătaie a zilei. Mă găsea însă totdeauna treaz căci spre ziuă mă chinuiau insomniile pline de paşi, glasuri şoptite, foşnete, păsări. De cîteva ori mă deşteptă larma întrunirilor mortuare. Se auzeau stri- j găte, fluierături, vociferări vehemente. I
In una din acele nopţi roşii cu torţe, cu prezenţe mul- 1 tipie, cu vacarm confuz, am coborît încet şi întredeschizînd j uşa lăturalnică de la capătul de jos al scărilor, am văzut 1 pe catafalc faţa luminată a metafizicianului, căruia i se I făcea, după cît îmi dădui seama, o înmormântare de un I fast cu totul deosebit. Probabil că murise undeva într-o f
închisoare, însă acum lucrurile luau o altă întorsătură. Tipul sordid ţinu un lung discurs funebru. Înfăţişarea i se schimbase. încît l-am recunoscut mai mult după insolenţa tonului. îşi răsese mustaţa enormă. Fălcile, gura, guşa, ochii mici şi înecaţi geometric în grăsime, urechile, pârul, toate se alcătuiau într-o expresie de agresivă îndestulare porcină. Pînă şi vocea căpătase ceva din grohăitul unui vier satisfăcut, refuzînd o nouă parteneră. Se străduia să vorbească academic, foarte ponderat, purta haine lejere, aduse din alte ţări, dar toate nu făceau decît să-i sporească vulgaritatea de maidanagiu parvenit. După cîteva tururi de frază şi citate decorative (din autori pe care nu-i citise niciodată) ceru, printr-o formulă abil ticluită, pedeapsa vinovaţilor care răpiseră oraşului unul din titlurile de nobleţe — şi arătă spre defunct. Apoi numi cu degajare pe cîţiva dintre cei mai buni arhitecţi care în ultima vreme deveniseră slujbaşi la cancelaria unui mare spital, şi tăcu brusc.
Urmară ca de obicei vociferări, strigăte ritmate şi, în încheiere, însuşi personajul auster — lucru nemaivăzut — făcînd un pas spre catafalc şi detaşîndu-se de suită, puse cîte o monedă pe cărţile preoţilor, după care, dregîndu-şi glasul, rosti un foarte scurt cuvînt de adio, referindu-se îndeosebi la nevoile ciobanilor şi ale crescătorilor de albine — şi pornind de la preţiosul ajutor dat de metafizician, sfîrşi prin a da indicaţii privind activitatea viitoare. Toţi s-au retras, preoţii rămaseră continuîndu-şi cetania, întunericul copleşi iarăşi incinta.
Voiam tocmai să urc înapoindu-mă sus în cupolă, cînd observai trei umbre îndreptîndu-se spre colţul întunecat unde mă aflam îndărătul uşii întredeschise. Se aşezară pe prag de cealaltă parte şi începură să înfulece dintr-o imensă oală de lut pe care o ţinea pe genunchi cel din mijloc. Erau trei dintre emulii sordidului, singurii ce-i rămăseseră credincioşi după ce renunţase făţiş la orice simulare a revoltei şi fusese promovat în cercurile superioare. Ce anume înfulecau, nu puteam să-mi dau seama. Părea o fiertură de crupe amestecată cu scoici — mîncare favorită a lacheilor mărunţi. Dar din colocviul lor am aflat multe.
244
245
In cercurile Ligii domnea un belşug sfruntat, petreceri secrete, cu streini invitaţi aproape seară de seară, în sălile celor cîteva mari muzee ale oraşului sau în palatele vechilor biblioteci ce fuseseră evacuate nu se ştie unde. Sordidul, care le povestise totul, avea acces la asemenea conveniri, făcînd figură de măscărici preferat al personajelor austere şi cu acest prilej obţinind numeroase avantaje. Servitoarea (care era, în realitate, fiica unui personaj auster) domina societatea lor cu desfrîul ei generos, mereu mai rafinat, contaminat de toate acele tradiţii străvechi şi ticăloase ce erau repudiate de însuşi spiritul Ligii. In preajma ei erau pomenite numele altor femei necunoscute mie, cu excepţia fostei dansatoare ce se ridicase vertiginos, dar nici un cuvînt despre proprietăreasa mea de altădată. Bătrînul profesor părea să fi devenit o autoritate în lumea slujbaşilor şi hamalilor din micul port de la capătul promontoriului, loc pe care, din cele spuse de ei, l-ar fi rîvnit sordidul ; fără prea mari şanse însă, căci îi lipseau erudiţia şi prestigiul intelectual.
In ce mă priveşte, nu lipsi din conversaţia lor nici numele meu. îmi purtau o ciudată ură, nebănuind unde mă aflu de fapt şi temîndu-se de posibila mea ascensiune, tocmai pentru că mă pierduseră din vedere, deşi păreau a şti că sînt dezavuat şi urmărit cu înverşunare. Erau însă în convorbirea lor anumite lucruri pe care nu reuşeam să le înţeleg ; păreau a se referi la un eveniment aşteptat cu oarecare nelinişte, o schimbare importantă în viaţa oraşului, o nouă orientare poate. N-am aflat prea multe căci, după ce isprăviră mîncarea, au scos o sticlă cu băutură şi în cîteva clipe erau beţi morţi, abia mai bîlbîind cuvinte fără sens ; încît îi lăsai în plata Domnului, întorcîndu-mă în cupolă. începuseră să mă şi agaseze — îndeosebi unul din ei, cel mai scabros şi mai devotat, mic. negru, ţepos, cu faţa ca o fesă alungită şi violent păroasă!
Patul, senzaţia de stupid, greaţa, îndoiala, anxietatea confuză şi vîntul slab, urlînd ca un cîine îndepărtat, şi masca neagră a fiecărui geam prelungit şi tavanul boltit al cupolei pe care visele mele erotice de anahoret fortuit zugrăveau sini enormi, şolduri albe ca luna, coapse desfăcute lăsînd să răsară sexul în formă de stea neagră,
roşie, aurie. Nu mă gîndeam la femeile flagelate pe care le posedasem profesional în încăperea din casa paraclisierului, turmentat de băutură incertă consumată obligatoriu în ritualul unor ceasuri de exaltare forţată. Mă urmărea fugara şi hăituita mea noapte cu fosta proprietăreasa, spasmul acela poate irepetabii unde se implicase şi ingenuitatea şi libidoul spontan şi disperarea şi spaima ascunsă. In singurătate cum se iubesc cîinii sub ploaie, maidanul gol, negură de toamnă, clopote inspre seară, pietoni răzleţi cu gulerele ridicate, corbul traversînd spaţiul cenuşiu al văzduhului dens, plopul despuiat, frunzele putrede amestecîndu-se cu şoaptele picurilor de apă şi ochii ficşi, roşii, înecaţi de voluptatea ce răvăşeşte încet şi ucigător. Vedeam imaginea femeii ca în seara acelei sărbători, cămaşa transparentă şi scurtă, picioarele goale, pline, albe, urcînd pe scări şi descoperindu-se mereu mai mult, pînă sus la încheietura umbrită în negru. Totul era virgin şi întîia oară văzut, deşi trăisem atîta vreme sub acelaşi acoperiş cu ea... sau poate printr-o desincronizare ea pornise în urmă, împotriva timpului, reuşind să-şi reia o înfăţişare pierdută încă în anii cînd eram departe de ea, deopotrivă în spaţiu şi în vîrstă, şi să păstreze acea înfăţişare o vreme. Era oare bine că-mi readuceam aminte de ea, sau era de rău augur '? Nu era nici bine nici rău. Nu era nimic. O simplă presimţire a lucrurilor ce aveau să urmeze.
XXXVII
Au trecut zile şi nopţi monotone, a venit ceaţa după îndelungate ninsori şi geruri sticloase, cu îngînarea de alb şi negru a pescăruşilor şi a ciorilor, stoluri bastarde vînturate în văzduhul încremenit, oferind neputinţei noas-
2415
247
tre aripi uitate şi pene de podoabă pentru coifurile de lut. Obişnuit fără voie cu zilele mele recluzive terorizate de clopote, îmi treceam vremea întins pe patul de fier, citind şi recitind aceleaşi cărţi aflate în dulapul somptuos, lăsîndu-le mai degrabă să alunece prin mintea mea îngheţată ca printr-un labirint tubular ce le restituia neatinse, ori rezemat de geamuri priveam afară modelînd în imaginaţie forme din troienele de zăpadă, oameni, soldaţi, cai, toţi semănînd îngrozitor cu mine însumi din cauza cetii, straturi suprapuse, nimic.
Odată am văzut un individ mărunt şi mîncat de viermi venind de departe si prinzînd contur pe măsură ce se apropia de biserică, apoi urcînd la mine, mi-a vorbit despre puterea artei de a creea anulîndu-se. I-am dat o bucată de mămăligă rece pe care a înfăşurat-o cu grijă într-o batistă slinoasă şi a plecat proniiţîndu-mi că poate-şi va mai aduce aminte de mine cîteodată şi mă va mai vizita. Am rămas cu o durere de cap, şi pînă seara tîrziu am avut greţuri şi vărsături chinuitoare. A trecut pe la mine şi un călugăr răspopit, gras şi voinic, adept al artei obiective şi al clasicismului. îşi adusese un butoiaş miniatural din care bea mereu, fără să mă invite şi pe mine. Mi-a expus pe larg proiectele sale de viitor. Nu ştiu cînd a plecat. Adormisem.
Timp stagnant, zile cu lanţuri la glezne, luminate de ceaţă, bandaj murdar, zdrenţe cenuşii. Singura bucurie a fost aceea de a-1 surprinde într-o dimineaţă în biserică unde coborîsem să văd chipul noului mort depus pe catafalc, pe cel mai obraznic dintre emulii credincioşi ai sordidului, un tip lung şi subţire ca un ascarid, care intrase ca să buzunărească mortul. Căci am deschis uşa (nu mă observase şi îşi continua nestingherit îndeletnicirea) tocmai scotea dintr-un buzunar un ceas vechi şi frumos, din aur încrustat cu pietre albastre şi roşii. Nu m-a recunoscut şi luîndu-mă poate drept om al Ligii venit în control, mi-a spus că e reprezentantul tinerei generaţii care se străduieşte să dea umilinţei un sens mai profund, să ducă mai departe cuceririle, înlăturînd incompetenţa etc. I-am tras cîteva perechi de palme, s-a tăvălit speriat şi a fugit schelălăind ca un cîine, fără
î să cuteze a protesta. (Ceasul îi rămăsese.) Â fost ultima
î satisfacţie pe care-mi era dat s-o mai am, căci în seara
i aceleiaşi zile, spaţiul imens din jurul Bisericii Negre, a
început să se populeze dintr-odată, vestind evenimente mari — şi valul lor avea să mă poarte aiurea sub zodii necunoscute.
De cum începu să înnegureze mă arătai la geam. Ispră-v visem tocmai cu bătaia clopotelor şi aerul mai păstra
' încă vibraţii stinse, fibre deşirate în gol. Din toate părţile
vedeam răsărind mici grupuri de oameni, cîte doi, cîte trei, cîte patru, în cea mai mare parte cerşetori, atît cît îmi puteam da seama după ţinuta şi mersul lor, clar şi domni eleganţi, cu pălării înalte, femei în haine bărbăteşti, copii în pragul adolescenţei, tîrîndu-şi zdrenţele şi adumndu-le mereu, rebegiţi de frig. Veneau încet, încet de pretutindenea ca şi1 cînd s-ar fi plimbat cu paşi rari, şi pe măsură ce se întuneca, unii aprinseră torţe, încît întinderea se lumină şi pe zăpadă jucară limbi roşcate de flacără. Numărul lor crescu pe nesimţite, erau mulţi, o masă aproape compactă jur împrejurul bisericii şi nu-i mai puteai distinge pe fiecare în parte, dar în mulţimea lor plutea ceva sumbru, o veste, o ameninţare, o nebunie. Nu mai era grupul ritual pe care-1 văzusem uneori noaptea venind în biserică la lumina cîtorva torţe, pentru a spori solemnitatea înmormîntării cuiva, era o mare de capete, o apă urîtă, întunecată, ostilă — şi numai la gîndul că eram singur, înconjurat din toate părţile, fie şi neştiut de ei şi de nimenea poate, mă cuprinse o ameţeală ce-mi împăienjenea privirea.
în acelaşi timp din incinta bisericii urca o rumoare creseîndă. Am coborît încet şi întredeschizînd uşa de la capătul scărilor, am văzut interiorul plin de lume ; la | iumina torţelor recunoscui personajul auster, sordidul
I cu emulii (inclusiv cel pe care-1 pălmuiseni), fosta dansa-
I toare, grupuri de cerşetori voinici, mai mulţi ca orieînd.
| O agitaţie evidentă domnea printre ei. Se dădeau dispozi-
I ţii precipitate şi laconice. Uşa de la intrare, masivă şi
I ferecată" cu bare grele, fusese blocată pe dinlăuntru şi
| cerşetorii voinici primiră ordine s-o proptească repede
248
249
cu drugi de fier. Era limpede că asistam la un asediu al Bisericii Negre şi că oamenii din incinta ei trebuiau să se apere de mulţimea care se adunase afară.
Cînd veniseră însă asediaţii ? Nu-i văzusem, deşi mai toată după-amiaza aruncasem din timp în timp cîte-o privire de sus, de la geamurile cupolei — semn că se infiltraseră pe altă cale, bănuind probabil ceva. Şi totuşi fuseseră surprinşi. Iar soarta lor nu-mi inspira nici o invidie.
Dar soarta mea ? Luat de vîrtej, nici nu avusesem încă răgazul de a mă gîndi la mine. de a cugeta ce trebuie să fac In asemenea împrejurări cu totul neaşteptate. Fuga era imposibilă. Devenisem fără veste prizonierul asediaţilor, ei înşişi prizonieri virtuali al celorlalţi. Nu puteam decît să împărtăşesc soarta lor. Deşi nu eram cu ei. Fără să ştiu de ce, mă simţeam înclinat să fiu mai curînd cu mulţimea de afară. Ca să nu mă simtă, urcai iar în cupolă şi mă baricadai la rîndul meu, blocînd trapa cu masivul ?i preţiosul dulap, după care, apropiindu-mă de geam privii afară unde asediatorii păreau pregătiţi să asculte un orator urcat pe o movilă de zăpadă.
Cuvîntul lui a fost scurt, violent, concentrat la obiectivul asediului. Cei din biserică erau denunţaţi pentru trădarea intereselor poporului şi pentru crime comise în numele marilor mulţimi. Li se adresa un ultimatum, erau somaţi, să se predea în cît mai scurt timp, părăsind biserica fără a aduce prejudicii mortului de pe catafalc, predînd planurile secrete ale cimitirului şi ale acţiunilor de la capătul promontoriului.
Cei dinlăuntru au răspuns printr-un cîntec de luptă foarte sacadat, cîntat pe o singură voce de către toţi (îngenuncheaţi, de bună seamă, aşa cum se obişnuia să se intoneze acel cîntec), cu o solemnitate sumbră şi disperată ca o prevestire a morţii. Cuvintele eîntecului vorbeau despre ura faţă de părinţi şi de fraţi, despre superioritatea oamenilor cu mîinile lungi, faţă de toţi ceilalţi, despre subjugarea femeilor şi despre viitor. Nu era nici un semn că ar fi dispuşi să dcnună armele. Dimpotrivă, păreau mai siguri de sine şi mai înverşunaţi ca oricînd.
250
r
După ce isprăviră de cîntat, izbucniră ceilalţi de afară, cîntînd şi ei acelaşi cîntec, căruia însă ii modificaseră, pe alocurea, textul. Apoi se auzi o trompetă sunînd prelung, modulînd o melodie sfîşietoare, şi se aprinseră focuri : cînd lumina lor se făcu simţită, am observat că erau de fapt mici ruguri ridicate din loc în loc, pe care ardeau obiecte nedesluşite dar şi documente, manuscripte, cărţi, căci în văzduh urca un miros de hîrtie arsă. O clipă mă îngrozi gîndul că ar putea să dea foc bisericii pentru a-i sili pe asediaţi să se predea. Şi astfel mi-am adus aminte de galeria subterană care lega biserica de bastionul ruinat, aflat pe malul mării la o bună distanţă. In ce chip să dau de intrarea acelei galerii, iată întrebarea care mă urmărea cînd, deodată, lovituri puternice izbiră în uşa ferecată a bisericii. începuse asaltul.
XXXVIII
Vuietul loviturilor se auzea ritmic, obsesiv. Păreau insă a-şi pierde intensitatea sau în orice caz a nu şi-o spori întru nimic. Constant, egal, monoton, sunete de tobă enormă, ca la o execuţie, de noapte, condamnaţii urcaţi pe podium unde se profilează spînzurătorile şi, mut, călăul îşi încrucişează braţele suflecate în roşu... Asediul semăna şi el unui ritual convenit, impenetrabil — şi toate lucrurile pe care nu le înţelegi, îţi trimit în oase frisoane de spaimă. Mi se făcuse frig şi întunericul mă apăsa material, cătuşe, glugă lăsată pe ochi, nemişcare dureroasă.
Afară nu se vedeau decît rugurile arzînd mereu şi mulţimea fremătînd în valuri, mişcîndu-se dintr-o parte în alta. Plinsete izbucneau undeva printre asediatori,
251
r
femei sau bărbaţi cu plete se vedeau smulgîndu-şi părul. Mai încolo, izolat oarecum, un grup de indivizi subţiri, începură să cînte acompaniindu-se cu ghitarele şi scutu-rîndu-şi trupurile spasmodic, antrenant, irezistibil. Cînte-cul avea doar cîteva cuvinte ce reveneau mereu, strigate şi ritmate. Nu puteau fi decît foştii emuli ai sordidului, cei care-1 părăsiseră demult cu dispreţ. Un cerşetor se apropie de ei şi, după o scurtă discuţie cu unul, indiyizii porniră strigînd şi ridicînd ameninţător braţele, spre zidul bisericii. O mare parte a mulţimii îi urmă şi începu să gesticuleze. Aveam impresia că ameninţările îmi sînt adresate mie — zăriseră poate silueta mea la geamurile cupolei — şi m-am retras în umbră, schimbîndu-mi brusc dispoziţia iniţială, de a-i prefera într-o oarecare măsură, asediaţilor. Printre aceştia trăisem cel puţin de cîtăva vreme, ignorat, mă pierduseră, mă uitaseră confun-dîndu-mă cu un clopotar oarecare sau cu ideea lor că la anumite ceasuri trebuie să sune clopotele.
Dar în aceeaşi clipă lovituri energice răsunară în trapa din duşumeaua cupolei, făcîndu-mă să sar de pe patul pe care mă aşezasem retrăgîndu-mă de la geam. O blocasem împingînd dulapul deasupra ei, dar nu mi se părea suficient, acum, cînd loviturile se înmulţeau mereu. Simţeam că nu mai pot avea scăpare. Repezindu-mă să trag patul de fier, alăturîndu-l dulapului pentru mai multă siguranţă, m-am împiedicat de ceva şi am căzut. Pipăind cu mîna prin întuneric, am văzut că mă împiedecasem de un inel gros de metal, înfipt în duşumeaua cupolei. Părea un miner. Am tras de el şi am simţit că se ridică : era o altă trapă deasupra căreia fusese aşezat patul. Unde dădea, nu mai avea nici o importanţă pentru mine, în clipa aceea, cînd loviturile asediaţilor care mă asediau la rîndul lor, se auzeau tot mai ameninţătoare, încît era limpede că în curînd vor pătrunde în cupolă. Nu-mi rămînea decît să cobor, ceea ce am şi făcut lăsînd cu grijă trapa să se închidă în urma mea.
Treptele erau de piatră, înalte şi dispuse în strirală, cum le bănuisem prin întunericul opac. Coborîşul era anevoios, dar ştiindu-mă urmărit, îmi dădeam silinţa să sar cîte. două trepte, sprijinindu-mă 'de balustrada metalică
'252
pe care o descoperisem, încît în momentul cînd se auzi undeva sus vacarmul celor ce ridicaseră trapa, pregătin-du-se să pornească pe urmele mele, eu ajunsesem la capătul treptelor, într-o hrubă mare luminată de două luminări ce ardeau lipite de zid.
Cine să le fi aprins, mă întrebai privind în jur, îngrozit la gîndul că s-ar mai fi putut afla cineva acolo. Dar nu era nimeni. Din hrubă porneau trei galerii în direcţii opuse. Am cîntărit o clipă, apoi, fără să ştiu de ce, intrai în prima dintre ele aflată la stînga mea, după ce avusesem fericita idee de a lua cu mine amîndouă luminările, stingînd una ca s-o păstrez, şi luminîndu-mi drumul cu cealaltă. în urmă se auzeau glasurile celor ce coborau treptele în timp ce eu goneam prin galeria care cotea mereu la stînga.
într-un timp mă oprii să mai răsuflu. Era o tăcere deplină. Amuţiseră glasurile urmăritorilor mei, rămaşi desigur cine ştie unde. Parcusesem o bună bucată de drum şi galeria continua. Mi-amintii de bastionul ruinat, în incinta căruia bănuiam că voi ajunge. Dar nu se zărea nimic în ciuda bunei distanţe pe care o străbătusem. Mi-am dat seama că alesesem o altă galerie şi că eram sortit să ajung cu totul în altă parte, cine ştie unde. Dar era prea tîrziu.
Pornii iar. încet, obosit de urîtul pămîntului colindat pe dinlăuntru. Pe măsură ce înaintam, se auzea tot mai lămurit un vuiet prelung, ritmic. Drumul îmi era din ce în ce mai greu, galeria devenise noroioasă, din tavan picura apă şi vuietul părea respiraţia unui animal enorm care mă aştepta la capătul nopţii ori în măruntaiele ei. Un animal, zece animale, o sută de animale sau o sută de oameni respirînd ritmic în aşteptarea prăzii ce se apropia. La o cotitură bruscă a galeriei, un curent puternic mi-a stins luminarea lăsîndu-mă să orbecăiesc prin-tr-un întuneric lichid, solzos, murdar. Nu mai ştiu ce-a urmat. Parcă mi-aduc aminte cum, înaintînd prin noroi, tîrîndu-mă în ritmul acelui vuiet mereu mai desluşit, am simţit o lovitură sau am căzut împiedieîndu-mă de ceva sau poate altcineva a căzut peste mine şi mi-a adus un semn dulce ca mormîntul.
253
r
XXXIX
Frig, umezeală, paloare, lătrat de cîini. Prin pleoapele încă închise pătrund zorii sau seara... acelaşi roşu de sînge amestecat cu o lumină vagă mai mult presimţită, lumină de naştere ori de moarte... naşterea seamănă prea mult cu moartea... poţi ucide pe cineva făcîndu-1 să creadă că-i dai naştere... vis de asasin echivoc... nu ştiu dacă mor sau mă nasc... sînt singur şi în curînd voi deschide ochii în... în nimic.
Ochii mi s-au deschis de frig şi de cîini. Eram culcat pe o grămadă de paie jilave, învelit cu o acoperitoare de pluş şi zăceam într-o încăpere zidită pe jumătate în pămînt. Groapă, bordei mizerabil. Prin geamul mic, aflat sus lîngă tavan, pătrundea lumina. Şi era dimineaţă, lumina creştea venind din zăpada de afară, şi mi se părea mereu că sînt altcineva, acel altcineva întotdeauna aşteptat, întotdeauna oportun ca o salvare ce dă lucrurilor întorsătura dorită, cînd totul părea pierdut.
încăperea era mică, joasă, eu purtam haine din recuzita teatrului care ştiam că se desfiinţase demult, şi acoperitoa-rea nu era decît o bucată din vechea cortină cu ghirlande de trandafiri şi cu lire. în jur n-aveam pe nimenea. Şi lătratul clinilor se auzea afară neîncetat, readucîndu-mi ciudat în memorie întîmplările prin care trecusem : asediul, fuga, urmărirea... oare voi fi scăpat ? Sînt singur, în gol, în nimic... încă n-am fost ucis... sau poate aceasta e moartea... sau poate...
Nu aveam încă puterea de a mă ridica. Abia izbuteam să privesc, să-mi ţin deschişi ochii de înecat, cu pleoape de metal şi cu genele pline de alge putrede. Mişcîndu-se încet, uşa bordeiului s-a dat în lături şi a intrat un personaj cu alură firavă, strecurîndu-se ca o umbră spre mine. Ţii minte, îmi spuse cu un glas cîntat, cînd, la ultima noastră întîlnire, ţi-am destăinuit că vei ajunge laolaltă cu mine şi că nu va fi spre binele tău. Iată-te ajuns şi încă mai înainte de a mă fi aşteptat eu însumi să te văd aici. De-acum ne vom întîlni mai des, chiar dacă nu vom putea sta de vorbă decît rareori. Oricum,
nu mai ai unde ajunge. Eşti aici. Orbita e deocamdată închisă.
îl recunoscusem de îndată, dar abia după ce începu să-mi vorbească mi-am dat seama că e tînărul evreu. El mi-a povestit cum mă descoperiseră cîţiva cerşetori voinici, prăbuşit la grilajul care închidea intrarea subterană, cum era cît pe ce să mă transporte la Biserica Neagră, dar în ultima clipă li se comunicase că nu mai e necesar întrucît mortul programat pentru seara respectivă, fusese adus de către o altă organizaţie — şi astfel mă abandonaseră în bordeiul ce avea să-mi slujească drept locuinţă. Şi tot de la el aflai că mă găsesc pe promontoriu, nu prea departe de vechiul far.
Această ştire mă învioră şi-mi readuse toată puterea ; idealul meu era deci realizat şi nu mai aveam decît să pîndesc ocazia de a mă strecura pe una dintre frumoasele corăbii străine pe care le halucinam. Dar bucuria mi-a fost scurtă. Bănuindu-mi gîndul după expresia chipului meu, tînărul evreu se grăbi să mă edifice : Promontoriul alb la care ta vei fi gîndind de bună seamă, e iot ce poate fi mai deosebit de locul unde ne aflăm. F. adevărat că e doar la cîteva zeci de paşi depărtare, însă e de cealaltă parte a limbii de pămînt ce înaintează în mare. E pe partea stîngă. Aici ne găsim pe promontoriul negru, şi cînd vei ieşi din bordei, vei înţelege că dis-tanţa aceasta atît de mică, e totuşi de netrecut. Ai însă grijă să nu ieşi de aici ca să nu te zărească cineva. Deocamd,ată tu nu exişti pentru ei. Aşteaptă să ţi se ofere prilejul ele a activa şi atunci totul va deveni plauzibil, vei căpăta un loc, un sens... nimenea nu te va mai vedea, nu se va mai întreba cine eşti, ce faci, de unde vii, ce-ai făcut înainte...
în timp ce vorbea, uşa se deschise din nou. în bordei a intrat o arătare posomorită, îmbrăcată în zdrenţe, tîrîn-du-şi opincile murdare. Purta o tavă de seîndură pe care erau două luminări şi un mic bust de lut. Aşeză tava într-un colţ al bordeiului, pe o ladă veche. în aceeaşi clipă tînărul evreu se ridică şi ieşi foarte precipitat, bîiguind cîteva vorbe fără noimă. Nu l-am înţeles căci privirea îmi era fixată asupra personajului care intrase : o recunoscusem pe    fosta mea    proprietăreasa deşi se
254
255
schimbase îngrozitor. îmbătrînise, slăbise şi avea în ochi o exaltare de vestală nebună, care-o făcea să nu vadă nimic, ca şi cînd ar fi privit înlăuntrul tuturor lucrurilor fără a le desluşi formele.
Un fior mă zgudui la gîndul că făcusem dragoste cu ea şi că deseori după aceea o văzusem în visele mele erotice, plimbîndu-şi formele prin paturi somptuoase, răsturnîn-du-se printre perne pastelate, înlănţuindu-mă ca o lipitoare enormă. Părea să nu mă fi recunoscut ori poate că nici nu mă observase şi de aceea stăteam nemişcat stră-duindu-mă să nu-i atrag atenţia căci o discuţie cu ca mi-ar fi fost imposibilă, Am închis ochii încercînd să adorm. Auzeam marea agitîndu-se maniacal afară şi vîntul fluierînd stins şi cîini lătrînd clin vreme în vreme răspunzînd unor chemări numai de ei desluşite. Mi-a fost greu să adorm. Gîndurile-mi zburau la viitoarele mele zile, la noua îndeletnicire ce mă aştepta fără s-o cunosc deocamdată, la toate întîmplările prin care trecusem în ultima vreme fără să le fi aflat deznodămîntul.
Cînd piroteam în marginea somnului, două bătăi energice în uşa bordeiului mă deşteptară şi cîţiva indivizi pătrunseră înlăuntru. Se aşezară pe jos cu toţii în afara unuia dintre ei care se închină în faţa micului bust de lut, lăsat de fosta mea proprietăreasa, apoi apropiindu-se îmi sărută mîna şi începu un discurs foarte marţial vorbind despre personalitatea mea, elogiindu-mi cultura, inteligenţa, talentul, în termeni bombastici, dar făcînd permanente aluzii perfide la unele abateri de la principiile sacre ale Ligii. Din cînd în cînd se oprea şi ceilalţi aplaudau cu gravitate spusele sale care-mi dădeau un tremur nervos ce se accentua pe măsură ce-1 ascultam.
Tot ce pricepeam din vorbăria lui onctuoasă era insinuarea viitoarelor mele sarcini : pomenea mereu despre spălătoria ce utiliza apele mării, pregătind mărfurile destinate unor negustori streini, şi exalta importanţa educaţiei estetice a lucrătorilor din acest domeniu. Crezusem o clipă că nu era la curent în privinţa tuturor avatarurilor mele, dar prin cîteva referiri fugare pe care le făcu şi mai ales prin inflexiunile glasului, mă convinse că ştia totul.
256
Cine era personajul şi ce anume urma să fac pe viitor ? încercam să-1 identific dar îmi era greu. Chipurile tuturora căpătaseră o labilitate derutantă, îşi schimbau trăsăturile, semănau între ele sau îşi pierdeau trăsăturile. Eram sigur că-1 cunosc de undeva şi totuşi mi-au trebuit multe eforturi ca să-mi dau seama că e falsul meu frate. Aşadar mă descoperise şi aici. Cît despre activitatea ce mă aştepta, aveam să mă edific oarecum a doua zi. Dar noaptea trebuia să-mi aducă mai întîi alte lămuriri.
XL
Indivizii care intraseră în bordei însoţindu~î pe falsul meu frate mă dezbrăcară de hainele de la teatru ce-mi fuseseră date numai pentru că eram sortit la început catafalcului din Biserica Neagră. îmi luară şi cuvertura făcută din vechea cortină şi în loc îmi lăsară un cojoc lung şi larg din blană de iepure ce urma să-mi fie unic veşmînt, folosindu-mi şi drept acoperitoare pe timpul nopţii, iar în picioare n-aveam decît să încalţ o pereche de pîsîari vechi. Pe piept, în dreapta, cojocul avea atîrnată o medalie mare şi grobiană dintr-un metal ieftin, care-mi fusese probabil destinată mie, purtînd inscripţia : urmaşi' lor murilor luptători din trecut.
Ziua mi-o amăgii dormind zgribulit pe grămada de paie. Cînd se înnopta, de-aibia mă trezisem şi deodată văd intrînd în bordeiul meu silueta sveltă a unui om ce se apropie aşezîndu-se lîngă mine. Era fostul gropar care umbla fugărit demult. Mă înviorai bucurîndu-mă la vederea lui, căci era singurul care mi-ar fi putut spune ceva despre cele petrecute în ultima vreme ca şi despre propria-mi soartă. Mă temeam dear să nu
257
n - K-i-.eri ii. Proze
ii
intre cineva surprinzîndu-1, dar nimenea nu se ivi şi astfel am stat de vorbă pînă la ziuă.
Teama îmi fusese de altfel neîntemeiată, căci după cum îmi povesti fostul gropar, deznodămîntul asediului la care asistasem părea să schimbe radical orizontul existenţei noastre a tuturora. El însuşi fiind unul dintre ideologii asediatorilor, avea deci cu totul altă situaţie decît aceea pe care i-o cunoşteam. Din povestirile lui am aflat câ Biserica Neagră fusese luată cu asalt şi spre ziuă căzuse în mîinile taberei care o asedia, ca şi principalele puncte ale oraşului. Asediaţii folosind galeriile subterane ce se restauraseră şi se extinseseră în ultima vreme pretutin-denea dedesubtul cetăţii, se refugiaseră în unul din sediile Ligii, unde continuau să reziste. Promontoriul rămăsese şi el deocamdată în mîinile lor deşi servitoarea ce-1 domina ca autoritate supremă, începuse a manifesta simpatii pentru tabăra adversă, şi rostul venirii lui era tocmai de a lua legătura cu ea pe ascuns în vederea unor înţelegeri posibile.
I-am vorbit despre indivizii ce mă vizitaseră înainte, şi el mi-a destăinuit că falsul meu frate fusese trimis de asediaţi, ca ajutor al servitoarei, fiind însă investit în secret cu puteri depline şi autorizat ca, la nevoie, s-o înlăture luîndu-i locul. Se spunea însă — deşi nimenea n-o văzuse — că pe promontoriu se afla şi fosta dansatoare venită să-1 supravegheze din umbră căci, în pofida abilităţii sale, falsul meu frate era şi el suspectat în cercurile cele mai înalte unde se primiseră cîteva denunţuri recente.
Toate acestea nu se simţeau de loc în partea dreaptă a promontoriului, unde rnă aflam eu. Aici se tăiase în stîncă un perete abrupt înalt de cîteva zeci de metri şi avînd săpate, jos, la nivelul mării, sumedenie de bordeie asemănătoare celui în care fusesem aruncat. Ca să treci dincolo, pe promontoriul alb unde ancorau corăbiile streine, trebuia să escaladezi peretele abrupt şi, mai cu seamă, să scapi de colţii cîinilor enormi, bine dresaţi, care patrulau pretutindenea ca nişte sentinele sinistre.
Ascultam cuvintele lui în întuneric şi mă resituam pc orbita unor evenimente precipitate mereu în pragul dezlegării ce se anunţa tot mai apropiată. M-am oferit
258
r
să-1 însoţesc participînd şi eu la luptă, dar fostul gropar îmi lămuri inutilitatea oricărui efort al meu. cît timp lucrurile nu se vor decide aiurea. Asediaţii şi asediatorii nu sînt, în ultimă instanţă, decît mase de manevră. Adevărata luptă se duce sus în săli închise şi inaccesibile, unde cercurile superioare ale Ligii, divizate în două tabere, se confruntă zi şi noapte, abia reuşind fiecare să comunice cu cîte un agent strecurat spre acele încăperi ascunse. Acolo se va hotărî totul. Oraşul e gol. Oamenii s-au ascuns de spaimă, căci în asemenea ceasuri cel mai nevinovat cuvînt poate costa mult. Dar victoria noastră e sigură. Şi cînd totul va fi decis, vei fi chemat să-ţi ocupi locul de drept; tatăl tău e simbolul însuşi al taberei noastre. Pînă atunci eşti mai adApostit aici ca oriunde. Compor-tă-te ca şi cînd n-ai şti nimic. Fă tot ce ţi se cere şi aşteaptă cu încredere.
xli
Şi nu mi se ceru mare lucru. După ce soarele era sus, pîndit de cîţiva nouri iernatici, unui din indivizii ce mă vizitaseră împreună cu falsul meu frate, îmi aduse cîteva foi pline de o caligrafie măruntă, explicîndu-rni foarte sumar că e o conferinţă pe care urmează s-o rostesc în faţa celor ce lucrează pe lunga şi îngusta fîşie dintre mare şi zidul abrupt.
Ieşii afară la lumina zilei şi privii cu nesaţ marea pe care n-o mai văzusem demult. Aş fi vrut s-o inhale? în plămîni, s-o beau toată purif ieîndu-mă. în spate peretele de stîncă plin de uşi, înalt, mut, duşmănos — şi la margini clinii aşezaţi pe labele dinapoi, cu urechile ascuţite şi cu ochii de sticlă. O turmă de bărbaţi şi femei în haine pestriţe spălau .în butoaie de lemn oseminte omeneşti,
259
frecîndu-le cu perii mari şi aşezîndu-le după aceea în lădiţe de lemn. Mai departe se vedeau alţii spălînd lină. Mi-am adus aminte de cimitirul Bisericii Negre, groparii, cadavrele dezgropate, scheletele... O trompetă se auzea vag undeva, probabil de cealaltă parte a promon-toriului. începui a ceti cu glas tare textul pe care-1 primisem, plimbîndu-mă printre lucrătorii ce nu-şi încetau nici o clipă ocupaţiile, ca şi cînd n-ar fi auzit nimic.
Conferinţa avea ca temă relaţiile dintre devoţiune şi excitaţiile senzoriale, şi era alcătuită aproape în întregime din citate legate între ele prin fraze rudimentare. După ce-o isprăvii, individul care-mi dăduse textul îmi făcu semn s-o iau de la capăt — şi astfel citii pînă după orele prînzului cînd lucrul încetă şi oamenii se întoarseră brusc în bordeie.
Aşa trecură cîteva zile încordate pentru mine care aşteptam veşti îmbucurătoare, placide şi incolore pentru ceilalţi ce nu ştiau şi nu aşteptau nimic. Timpul se menţinea şi el incolor, zile decolorate de iarnă, zăpezi murdare, corbi, cîini, pescăruşi, marea cu dinţi de caşalot şi cu piele lucioasă, orizontul încornorat noaptea de primul pătrar al unei luni şterse. în lipsa altor texte am continuat a ceti mereu aceeaşi conferinţă, după care învăluit în cojocul meu de iepure rămîneam singur afară privind marea, pînă cînd întunericul mi-o ascundea cu desăvîr-şire. Veştile făgăduite de fostul gropar întîrziau să apară. Tînărul evreu ce trebuia să se fi aflat tot acolo pe undeva, nu se mai arată nici el. O stare de tensiune se simţea totuşi chiar şi în acel loc de pustie şi mizerabilă recluziune. Pînă şi cei cîţiva cerşetori voinici şi cîinii dresaţi păreau apatici, lipsiţi de elan, terorizaţi de lînce-zeala unanimă şi de veştile ce nu mai veneau ori numai de bănuiala obscură a unor veşti ce vor fi plutit vn aer.
Pînă cînd într-o dimineaţă se auziră de cealaltă parte a promontoriului aclamaţii, urale şi muzici puternice urcară în văzduh ajungînd pînă la noi. Cetindu-mi conferinţa, eram tocmai la un citat care vorbea despre puterea inalienabilă a instinctului în condiţii de claustru. şi p . oprii o clipă dar invidivul care-mi dăduse textul şi mă urmărea pas cu pas în timpul activităţii, îmi făcu semne energice să continui. Pe chipul său desluşii totuşi o neli-
f
nişte care-mi confirmă bănuielile : aşteptatele veşti sosiseră. Erau dincolo. Nu putea trece prea multă vreme
| pînă cînd urma, într-un fel sau altul, să le aflu şi eu.
; Şi semnele    începură să se    ivească în după-amiaza
acelei zile.
îmi isprăvisem activitatea şi, ca deobicei. stăteam înfăşurat în cojoc privind în larg, respirînd aerul mării cu bucuria ocnaşului ce simte planînd deasupra lui o amnistie iminentă. Nu ştiu de ce mă bucuram. Foate că oamenii sînt siliţi din cînd în cînd să se bucure fără sens, fără motive şi fără să vrea. Dintr-un bordei (ce comunica desigur cu galeriile subterane) ieşi un grup de cerşetori voinici în mijlocul cărora se vedea figura impunătoare a unui personaj auster. în aceeaşi clipă, din alte uşi năvăliră indivizii ce-1 însoţiseră pe falsul meu frate, întîmpi-nîndu-i cu ploconeli slugarnice. Avu loc o scurtă discuţie după care indivizii se repeziră la uşile tuturor bordeielor ohemîndu-i pe locatari la o adunare, strigînd felurite slo-gane şi arătînd un entuziasm nemărginit. Din hrubele acelea săpate în stîncă ieşiră o mulţime de chipuri hirsute de troglodiţi înspăimîntaţi, aşezîndu-se pe două rînduri în faţa personajului auster şi a suitei sale. ) Cum priveam spectacolul, veni lîngă mine cel ce-mi
f. supraveghea activitatea, rugîndu-mă foarte ceremonios
j să mă apropii şi eu căci va trebui să iau cuvîntul în numele
\ locatarilor, mulţumind pentru sprijinul şi înţelegerea ce
ni se arăta. Am fost poftit în mijlocul rîndului întîi şi îndată personajul auster, tuşind şi dregîndu-şi glasul, | începu un discurs.
A vorbit scurt, concis şi oarecum limpede. Promontoriul negru era desfiinţat şi pe locul lui trebuiau să înceapă lucrările de construcţie a unui mare muzeu al mării. Noi eram rechemaţi în cetate unde ni se vor încredinţa alte sarcini, conform pregătirii şi capacităţii fiecăruia. Liga deplînge erorile comise de către unii slujbaşi cu vederi mărginite : de pildă dresorii nu şi-au însuşit o concepţie largă, creatoare, şi astfel chiar de curînd cîinii au sfîşiat cîţiva oameni — între care numi şi pe fosta mea proprietăreasa. Aşadar, n-aveam s-o mai văd niciodată. Şi îmi părea rău că o mai întîl-
260
261
r
nisem aici şi nu rămăsesem cu imaginea ei din noaptea aceea petrecută furtiv în odaia mea de odinioară.
Furat de gînduri, n-am mai urmărit cuvîntarea ce s-a încheiat de altfel repede. Cînd mi s-a dat cuvîntul, trezit din gîndurile mele, repetai în grabă cîteva pasaje din conferinţa cetită de mine, pe care le învăţasem pe dinafară. Apoi adunarea luă sfîrşit. începură pregătirile de plecare. Mie mi se aduseră în bordei haine de sac, dar noi şi de bună calitate, peticite cu bucăţi de piele de porc bine tăbăcite, cizme de piele şi o cergă de lînă ca s-o port în spate apărîndu-mă de frig. Cerşetorul voinic ce mi le adusese, mă rugă să fiu gata căci mă va conduce el însuşi spre oraş. Mă gîndeam încă la sfîrşitul fostei mele proprietărese ; cînd porneam la drum prin galeriile subterane, îmi dădui seama însă că despre tînărul evreu nu aflasem încă nimic. Nu-1 descoperisem printre toţi cei adunaţi şi nici printre morţi numele lui nu fusese pomenit.
XLII
în oraş schimbările nu se puteau vedea şi deocamdată imaginea de ansamblu era aceeaşi. Tabăra care triumfase organiza mereu adunări publice unde oamenii ei îşi acuzau, fără a-i numi, adversarii, atribuindu-le erori grave şi folosind formule bizare : viziune romantică, cultivarea spiritului imanent şi mai ales exaltarea valorilor individuale, iată ce li se reproşa.
Participanţii vădeau un anumit, entuziasm. Se pronunţau numele celor ce fuseseră, din păcate, ucişi fără motiv şi memoria lor era măgulită cu vorbe generoase. Am tresărit auzind printre ele şi numele meu, dar mi-am dat seama că uitaseră să mă şteargă din evidenţa decedaţilor unde figurasem în ziua cînd, sosit pe promontoriu, fusesem
262
îmbrăcat şi pregătit pentru catafalcul din Biserica Neagră ; faptul că ulterior renunţaseră la mine, le scăpase probabil.
Cum, după asemenea discursuri se dădea cuvintul unor participanţi din mulţime, îi auzii pe unul din ei evocîn-du-mă foarte elogios, subliniind devotamentul meu pentru cauza Ligii, abnegaţia, competenţa, loialitatea. Spre stupoarea mea care mă crezusem întotdeauna quasinecunos-cut, vorbiră şi alţii în aceiaşi spirit şi s-a creeat un curent de simpatie în public. Primul care mă evocase a propus pe un ton foarte vindicativ să se păstreze un minut de reculegere ca omagiu adus memoriei mele. După ce expiră minutul, îmi făcui loc printre oameni care să-1 pot vedea mai îndeaproape : era tipul sordid. în imediata lui vecinătate, risipiţi printre lume, îi zării pe emulii săi credincioşi, fiecare străduindu-se să pară singur, să pară anonim, cineva din mase... Dar ceea ce mă uimi cu desăvîrşire a fost prezenţa unei alte persoane : printre conducătorii adunării, strînşi cu toţii pe un mic podium, recunoscui uşor chipul fostului gropar ce mă vizitase cu cîteva zile în urmă în bordeiul meu de pe promontoriul negru şi deci ştia la fel de bine ca mine, că sînt în viaţă.
Cuprins de revoltă şi de o indignare oarbă, am făcut atunci un lucru care m-ar fi putut costa scump. Am început a striga violent că e o imbecilitate, o bătaie de joc, că sînt viu în ciuda canaliilor şi a lichelelor care m-ar fi dorit în lumea drepţilor, că totul e o farsă, o mizerie, că aşa numitele schimbări...
Reacţia masei nu m-a favorizat însă. Au izbucnit urlete, injurii la adresa mea, am fost taxat de provocator, duşman... înapoiat şi ostil noilor direcţii... spirit egolatru, descompus, antisocial... Ca din pămînt se iviră doi cerşetori voinici înşfăcîndu-mă discret şi scoţîndu-mă din mulţimea participanţilor ce continuau să vitupereze împotriva mea. Intervenţia lor mi-a fost salvatoare căci mulţimea surescitată m-ar fi sfîşiat fără îndoială. Cerşetorii mă tî-rîră după colţul primei străzi ce pornea din piaţa unde se desfăşura adunarea, abandonîndu-mă apoi cu dispreţ şi aruncîndu-mi un : Cară-te de-aici mai repede pînă nu te vede lumea.
Am stat o clipă ca să-mi revin. Eram descumpănit, negru, şi mă simţeam ca un stîrv. Am luat cu amîndoi
263
pumnii zăpadă presîndu-mi-o la tîmple. Zăpada era murdară, apoasă, căci nu mai ninsese cine ştie de cînd, era dezgheţ şi aerul avea iz de putregai primăvăratic înşelător şi otrăvit. Un hazard impenetrabil vrusese să nu fi fost atunci, la venirea mc'a pe promontoriu, jertfit pe altarul Bisericii Negre... şi cel ce-mi luase locul e acum departe, printre oase visate şi capete fără trup, în tărîmul de nicăieri unde apele acherontice poartă bănuielile ş,i spaimele viilor... şi e poate mai bine aşa sau e aşa fără nici un mai bine, sau e doar poate...
Pornii spre casă. Fusesem cazat provizoriu într-un imens internat, o clădire masivă care adăpostise cîndva principala sinagogă a oraşului, o singură încăpere fără sfîrşit, plină de paturi înguste, unde se pripăşeau noapte de noapte cei încă aflaţi în aşteptarea unui rost, lume de adunătură, abia luată în evidenţă. Nimenea nu-şi avea patul său. Cînd te întorceai, cădeai pe primul pat liber care-ţi ieşea în cale urmînd să-ţi aparţină în noaptea aceea.
Am ajuns tîrziu după ce-mi purtasem paşii la Întimplare măsurînd nenumărate străzi. Mai întâlnisem cîteva asemenea adunări prin diferite colţuri ale oraşului, cu oratori vorbind despre schimbările ce trebuiau făcute, promiţând o ameliorare şi mai sensibilă a traiului şi exaltînd grija permanentă a Ligii pentru bunăstarea şi progresul cetăţii.
Amestecîndu-mă prudent printre oameni, ascultam diversele zvonuri ce începuseră să circule. Aflai că servitoarea fusese dezavuată şi că nu mai conducea activitatea promontoriului alb unde se vorbea insistent despre venirea altui diriguitor. Vestea mă nedumeri, deoarece ştiusem că-şi schimbase poziţia, trecînd de partea taberei ce triumfase, dar alţii şopteau că, în realitate, nici nu mai era în oraş ; fugise cu un căpitan de corabie streină şi cine ştie unde îi vor fi strălucind ochii. Era aşteptată şi numirea unui alt şef al justiţiei în locul celuilalt care fusese mutat disciplinar ca portar de noapte la bordelul pentru marinarii streini. De data aceasta n-avea să mai fie niciodată reabilitat şi cînd muri peste cîţiva ani, în necrologul publicat de Academie, nici nu se pomenea că fusese cîndva şeful justiţiei.
La internat alte zvonuri. Unele lipsite de orice noimă, altele părînd a fi mai curînd dorinţele obscure ale celor ee le răspîndeau. Le ascultam trîntit pe pat în întuneric, cu gîndul la nimicul din care, a nu ştiu cîta oară, urma să se reîntrupeze viitoarea mea existenţă.
xliii
In zilele care-au urmat lucrurile se restabiliră, reluîn-du-şi treptat cursul, şi toate intrară în normal. Schimbările radicale începură să-şi arate efectele. Bătrînul profesor pe care nu-1 mai văzusem demult, devenise preşedinte de onoare, fusese decorat şi îşi inaugura seria de opere complete ce avea să se tipărească ani de-a rîndul, unele lucrări reluîndu-se pînă la completarea numărului de volume prevăzut. Avură loc mari serbări ale artelor şi tipul sordid a fost aclamat pretutindenea pentru spiritul său de revoltă şi de neconformism, fiind în cele din urmă însărcinat de Ligă să se ocupe de educaţia tinerei generaţii. Emulii ce-i rămăseseră fideli jubilau public şi insolent şi alţii destul de mulţi le sporiră numărul.
Hermafroditul însă nu se vedea nicăieri. Unii spuneau că suferise un traumatism grav, chiar în zilele marilor confruntări, cînd fusese violat de tabăra adversă, şi în prezent s-ar afla undeva în străinătate în grija unor medici iluştri. Alţii pretindeau că întreprinde o călătorie de studii împreună cu fiica unui înalt personaj auster, care din perversiune nu se putea lipsi de el. în cele din urmă ambele variante se dovediră adevărate şi întors," hermafroditul, felicitat oficial pentru intransigenţa şi tenacitatea lui, a fost uns ca şef al justiţiei. Cei ce luaseră parte Ia primirea lui — povesteau că venise într-adevăr
264
265
însoţit de fiica respectivului personaj auster, semn că
fuseseră împreună.
Numai bătrînul general, neputîndu-se obişnui cu gîndul că nu-1 va mai avea întotdeauna la dispoziţie, fusese surprins asupra faptului, chiar la banchetul dat cu ocazia instalării hermafroditului, şi dacă cerşetorii voinici care erau de gardă în noaptea aceea, n-ar fi alergat prompt la ţipetele disperate ale noului şef al justiţiei, l-ar fi violat fără nici un scrupul, în vomitoriul unde-1 pîndise. A fost o scenă dramatică, fiica personajului auster a leşinat, şi bătrînul general a fost silit ulterior să se retragă din multiplele sale posturi, după ce bineînţeles fusese sărbătorit cu toată deferenta, cum i se cuvenea unui om din vechea şi eroica generaţie.
Toate acestea le-am aflat de la foştii emuli ai sordidului, care-1 repudiaseră, şi continuau să trăiască în pivniţele palatului de justiţie, în ciuda refuzului lor total de a mai activa ca exponenţi ai opiniei publice, manifestîn-du-şi indignarea la diversele procese, după indicaţiile de rigoare. Deşi le fusese cîndva coleg şi prieten, odată instalat în noua lui demnitate, hermafroditul îi chemase cerîn-du-le să-şi revizuiască atitudinea sau să părăsească neîn-tîrziat pivniţa, ceea ce şi făcură, înjurîndu-1 grav, încît puţin lipsise să nu fie închişi. Dar cum toate erau încă la început, oamenii noilor tendinţe se fereau deocamdată de asemenea acte.
I-am întîlnit pe chei unde mă plimbam toată ziua căci, după atîta vreme, rostul întîrzia încă să mi se precizeze. Se stabiliseră cu toţii în bastionul ruinat, îşi improvizaseră acolo un adăpost precar şi strigau în gura mare că singurul lor gînd e acela de a pleca în străinătate, îndată ce li s-ar ivi un prilej. Dar printre cuvintele lor circula o undă de zădărnicie, o ceaţă, un dor de neant. Străinătatea lor era un nicăieri ideal, o lume inexistentă şi imposibilă pe care o invoci fără s-o ştii tu însuţi şi fără să crezi în ea — lume născută din sentimentul că mizeriile tale trebuie să-şi aibă antipodurile undeva într-o geografie lucrată de refulările şi nostalgiile tuturor dezmoşteniţilor. Dar oare propria mea străinătate, la care nu renunţasem niciodată pe de-a-ntregul, unde va fi sălăşluind ?
[
XLIV
In sfîrşit iată şi ziua căpătuirii mele, pe care obosisem s-o mai aştept. E dimineaţă. Afară a început a ninge încet încă de cu noapte şi cînd mă trezii, o privelişte albă mi se înfăţişă dinaintea ochilor. Părăsind internatul cu intenţia de a face o lungă plimbare pe cheiul nins, mă întîmpinară doi cerşetori voinici, îmbrăcaţi cu o anume acurateţe, foarte comunicativi şi de o politeţe ireproşabilă, îmi dădură o invitaţie, un plic mare, elegant, apoi salutin-du-mă, se îndepărtară grăbiţi. înlăuntru, pe un carton alb pînzat, scria : Liga Cerşetorilor vă roagă să aveţi amabilitatea de a trece în după-amiaza zilei de azi, pe la sediul ei central.
Am găsit sediul în aceeaşi clădire, modificată însă în interior, mai fastuoasă şi de un bun gust evident aproape pretutindenea. Majordomul foarte stilat, mai tînăr, cu o perucă pudrată ireproşabil, covoarele mai somptuoase, tablourile ce împodobeau pereţii, reprezentînd scene erotice, păreau opere ale unor artişti remarcabili, unele fiind mai recente, cu o vădită pecete modernă, foarte îndrăzneţe în subtila lor pornografie.
Am fost condus într-un salonaş intim unde o funcţionară, deschizînd uşa mică ascunsă în peretele tapetat cu brocart, mă pofti în baia alăturată. După ce m-am îmbăiat, reintrînd în salon, funcţionara mi-a servit o băutură exotică şi m-a invitat în încăperea aflată de cealaltă parte, unde personajul auster ce mă aştepta, era fostul gropar.
întîlnirea mi-a fost penibilă, după scena de la adunare, dar omul din faţa mea nu părea de loc să încerce acelaşi sentiment. Aborda discuţia cu aplomb şi după cîteva întrebări jenante la care nu i-am răspuns, începu să-mi reproşeze conduita mea la adunarea respectivă, pe un ton amical dar şi cu o noiă de superioritate în glas. Jignisem grav sentimentele cele mai nobile ale mulţimii. Sînt convins că-ţi va fi greu să înţelegi şi să accepţi spusele mele — dar în asemenea împrejurări, ceea ce e important, nu sînt măruntele noastre adevăruri personale, ci setea de adevăr a mulţimii şi sentimentele generoase care-i însuflc-
266
267
fese pe oameni. Cină lumea e înălţată spre sferele sublime ale mîhnirii şi compasiunii, e stupid să-ţi exhibi existenţa, să-i sfidezi pe toţi strigindu-le cu brutalitate : n-am murit, exist, sînt aici şi n-am nevoie de omagiile voastre postume ! Ai anulat cu un singur gest, nechibzuit, tot ceea ce mă străduisem să fac pentru tine — şi totuşi, încheie el triumfător — vei vedea îndată că am reuşit să~ţi rezolii situaţia.
Luînd de data aceasta un ton mai grav, îmi spuse că mă aşteaptă o activitate frumoasă în cimitirul de la Biserica Neagră, unde voi şi locui într-o odaie din casa paraclisierului, avind toate condiţiile de a-mi pune în valoare calităţile, altfel cunoscute şi apreciate unanim. Mă voi putea ocupa acolo şi de artă... o nouă viziune, mai modernă, mai originală... A vorbit mult, dar nu-1 mai puteam urmări. La sfîrşitul întrevederii noastre, îmi întinse un plic sosit pe adresa mea de undeva din străinătate, specificînd că nu-1 deschisese nimenea, ca dovadă a încrederii ce mi se acordă şi a noilor maniere introduse în viaţa publică.
In drum spre noua mea locuinţă am deschis plicul şi începui să citesc. Scrisoarea era lungă şi cel ce mi-o trimetea era tînărul evreu. Izbutise să plece îndată după sosirea mea în acel infern unde-1 văzusem în fugă, ultima oară. Cile noutăţi nu cuprindea scrisoarea lui ! Servitoarea fugise într-adevăr şi trăia într-un port sudic de unde însă de cîtăva vreme dispăruse şi lumea spunea — iar anumiţi martori întîmplători atestau — că fusese răpită de nişte necunoscuţi şi apoi se înecase lăsînd o scrisoare de adio. Tot acolo fusese zărită şi fosta dansatoare, venită probabil pe urmele ei împreună cu un grup de indivizi în care-i recunoscuse pe cerşetorii ce o însoţeau deobicei. Doi dintre ei rămăseseră în continuare şi-i întîlnea mereu, avînd chiar impresia că-1 urmăresc.
Dar ceea ce mă interesase îndeosebi erau alte noutăţi. Pe aici, îmi scrie el, cerşetorii s-au înmulţit simţitor în ultima vreme. La anumite ceasuri de după-amiază orchestre de cerşetori colindă străzile sau se opresc prin pieţe şi cîntă acostînd cu tot mai multă îndrăzneală trecătorii care, în mod bizar, încep a se deprinde să le arunce cîte o monedă şi manifestă chiar o anumită simpatie pen-
tru ei. Sînt zile cînd şi unii oameni remarcabili ai oraşe-lor se costumează în cerşetori şi-i poţi vedea stind cîte o oră-două la capetele podurilor sau subt portalul vreunei biserici. Pînă şi mie însumi lucrurile îmi par, pe zi ce trece, altfel decît le văzusem cîndva, poate pentru că le privesc âintr-un alt unghi, ori pentru că timpul e mai presus de noi şi ne sileşte să învăţăm pe dinafară toate cele pe care nu le putem înţelege.
A înţelege înseamnă însă, mai mult ca oricind, a muri — şi în timpul morţii ca şi după moarte se instaurează mai întîi un lung întuneric, din imperiul căruia cei ce sc întorc sînt întotdeauna alţii... Nu ta mai gindi la nimic, nu invidia destinele a căror dărnicie e înşelătoare — statornicul şi rătăcitorul nu sînt decît cele două jumătăţi ale clepsidrei ce-şi plimbă prin ele, nemiloasă şi impenetrabilă, nisipul de totdeauna, cînd plinul şi golul sînt umbra celuilalt...
...plinul şi golul, plinul şi gelul, plinul şi golul... Scrisoarea lui mi-a lăsat un gust rău şi gîndindu-mă la toate cele cetite, nici nu mi-am dat seama cînd am ajuns, po-menindu-mă faţă-n faţă cu paraclisierul care întîmpinîn-clu-mă îmi spuse că falsul meu frate, devenit de curînd şeful promontoriului, îi atrăsese atenţia în mod special să aibă grijă de mine.
16. X 970
268
ADDENDA [COLOCVIU DESPRE POEZIE]
LIRISMUL ŞI CONTEMPORANEITATEA
Cel de al doilea Congres al scriitorilor sovietici a constituit, fără îndoială, un eveniment literar de seamă şi cu toate că vremea care trece ne îndepărtează necontenit de zilele lui memorabile, problemele mari pe care le-a ridicat în faţa scriitorilor de pretutindeni continuă să ne preocupe, determinînd un permanent impuls de meditaţie la destinele literaturii noi, căreia avem cinstea de a-i fi înainte mergători. Dacă în general literatura necesită astăzi o vie şi permanentă dezbatere teoretică — poezia, care mi se pare a fi sectorul primordial şi cel mai dificil sub raportul maximei distilări pe care o presupune, vădeşte în cel mai înalt grad acuitatea unei asemenea necesităţi. Ori tocmai în acest sens lucrările Congresului aduc numeroase teze, menite să ilumineze unele domenii de teorie literară, de artă poetică, mai puţin clarificate în trecut, oferind poeţilor multiple posibilităţi de intuire şi cunoaştere estetică.
Nu e greu să-ţi dai seama că, în cadrul poeziei, lirica este cea care comportă mai multe dificultăţi şi că tocmai în această ramură confuziile şi contradicţiile sînt cele mai frecvente, poate pentru că lirismul — solicitînd cu precădere poeţii — Ie oferă modalităţile de expresie directă şi nemijlocită a universului lor de gîndire, a sensibilităţii lor şi a viziunii specifice pe care o au asupra vieţii contemporane. De altfel, dincolo de clasificările rigide sortite unei tot mai accentuate desuetudini care le atribuie pe zi ce trece valoarea unor meschine prejudecăţi, poezia este lirică înainte de toate. Lirică prin originea ei iniţială, prin
273
18
pasiunea care-i este particulară, prin preponderenţa afectivităţii în procesul de cunoaştere şi de exprimare artistică şi chiar atunci cînd intervine spre pildă anecdota, ea nu constituie, în ultimă analiză, decît un factor de stimulare a lirismului, un intermediu de circumstanţă poetică. Eşecul lamentabil al anecdotelor prefabricate, străine lirismului şi emotivităţii apare tot mai pregnant, ca o firească demonstraţie a caracterului întotdeauna liric, al poeziei.
Dar nu e mai puţin evident faptul că poezia lirică presupune şi cele mai dese abateri, fiind terenul cel mai propriu de manifestare a tuturor influenţelor străine. Sînt încă numeroşi poeţi care nu reuşesc întotdeauna să distingă frontierele dintre lirism şi intimism, dintre preocuparea pentru frumuseţea expresiei şi formalism, fapt de care ne putem da seama urmărind linia destul de sinuoasă a dezvoltării poeziei noastre din ultima vreme. După o perioadă de ciudate explorări botanice, cînd poeţii se rîvneau în plante, purtînd parcă blestemul unei străvechi genealogii vegetale — perioadă care s-a consumat sub semnul unor simboluri de calitate dubioasă — poezia noastră lirica a început a-şi îngusta cîmpul de manifestare, încît se pare că vechea şi stupida prejudecată a „temelor inactuale" a început a-şi face trista ei apariţie. în raportul prezentat la Congresul Scriitorilor sovietici, Samed Vurgun spunea la un moment dat : „Nu de mult a început să se restrîngă într-o oarecare măsură registrul liricii sovietice. Poeţii au început să scrie mai puţin despre dragoste, despre natură, şi ceea ce este mai semnificativ, această limitare artificială, renunţarea la o serie de teme şi-a lăsat amprenta şi asupra dezvoltării temei muncii" (subl. n.). Este o constatare valabilă şi la poezia noastră şi dacă urmărim revistele literare, ziarele, putem observa fără eforturi efectele acelei îngustări de care vorbea poetul sovietic.
Faptul pare a fi o consecinţă cu totul nefirească a reprobării unanime de care se bucurase în critică poezia evaziunii vegetale. Poeţii n-au căutat să descifreze adevăratele cauze ale acelor eşecuri pe care, e adevărat, critica le-a condamnat adeseori prea puţin explicit. Tolstoi scrie într-o povestire a sa despre un lup care, încolţit de vînători, implora mila, afirmîndu-şi nevinovăţia pentru faptul de a fi sur. Cred că şi unii poeţi (comparaţia nu e întru nimic ten-
274
r
■ denţioasă) au reacţionat la fel faţă de reproşurile criticii.
I Ar fi cu totul absurd şi zadarnic să ne imaginăm că poetul
nu are astăzi dreptul de a-şi căuta afinitate cu cine ştie care specie vegetală. Mărul de lîngă drum al lui Beniuc constituie un strălucit argument în acest sens. Totul depinde numai de funcţiunea metaforică, de conţinutul pe care o asemenea imagine vine să-1 exprime. Or, marea majoritate a poeziilor despre care vorbesc erau rodul unor căutări ostentative pe linia unei mode, a unei poze gratuite, adesea dîndu-ţi impresia că autorul, în loc să trăiască
I viaţa contemporanilor săi, se ascunde în biblioteci, răsfoind
1, zile în şir voluminoase tratate de botanică, încît înrudirea
vegetală descoperită cu multă trudă devenea supremul scop al creaţiei sale. Nu ştiu dacă Beniuc e un cunoscător atît de intim al arborilor ; cred mai curînd că adeseori în copilărie se va fi plimbat pe drumurile Ardealului, străjuite de meri care-şi dăruie cu generozitate fructele oricărui trecător. Imaginea acestor meri îi va fi sugerat destinul poetului în mod firesc, fără căutări anume întreprinse. Ea a izbucnit în conştiinţa sa de luptător pasionat pentru fericirea oamenilor, devenind o expresie majoră a acestei conştiinţe. Acest fel de a se exprima al poetului nu poate fi niciodată categorisit drept intimism, chiar dacă unii critici — din ignoranţă — ar încerca s-o insinueze. Poeţii însă ! nu au înţeles în mare parte adevăratele cauze ale eşecurilor
anterioare şi au preferat, din comoditate, să evite anumite teme care li se păreau dificile, limitîndu-şi astfel cîmpul de manifestare lirică. Această limitare nefirească nu ne mai poate lăsa indiferenţi, cu atît mai mult cu cît am depăşit de multă vreme stadiul în care Vasile Iosif, bunăoară, se j urca pe dealuri îmbrăcat în costum naţional şi striga din
i răsputeri „fratelui tractor" :
I „Să dăm tractoare, chiot spre subsuoara zării", iar edi-
' tura se grăbea să-i noteze exclamaţia într-un volum ele-
gant. Nu ne poate lăsa indiferenţi şi pentru că [...] ea se răsfrînge şi asupra dezvoltării temelor celor mai actuale, I aducînd un aer de stinghereală nefastă poeziei.
I La baza tuturor ezitărilor şi limitărilor arbitrare stau
numeroase concepţii greşite, adevărate prejudecăţi care | stânjenesc evoluţia normală a liricii noastre. Este vorba
[ în primul rînd despre o falsă contradicţie în conştiinţa
275
18*
unor poeţi, între contemporaneitate şi acele sentimente umane pe care o terminologie confuză le-a numit „eterne" şi care constituie sfera celor mai intime manifestări ale omului. Această falsă contradicţie porneşte dintr-o confuzie elementară între sentiment — ca realitate psihică specific umană — şi diversele lui modalităţi de manifestare, aflate într-o permanentă evoluţie. Să luăm exemplul dragostei, tema cea mai discutată şi pe bună dreptate revendicată de poeţii tuturor timpurilor. Nu se poate nega faptul că dragostea, ca sentiment, a existat întotdeauna la oameni şi fără îndoială că va continua să existe şi mai departe. Dar oare felul ei specific de a se manifesta a rămas acelaşi de-a lungul vremii ? Ar fi ridicol să afirmăm că atît bărbaţii, cît şi femeile se manifestă astăzi în dragostea lor aidoma celor din epoca legendarului matriarhat, cînd deplina libertate a relaţiilor sexuale era un principiu universal, principiu care de altfel s-a perpetuat o vreme şi în antichitatea greacă, dacă ne gîndim că hetairele ateniene se bucurau de un respect unanim. Cită deosebire este oare între dragostea acelor timpuri şi aceea a Evului Mediu, evoluînd între suspinele trubadurilor şi centura de castitate. Dar dragostea lui Othello este oare aceeaşi cu dragostea la unele popoare din Orientul Mijlociu, unde bărbaţii, pînă mai acum un secol, îşi ofereau soţiile cu stranie — pentru noi — generozitate oricărui vizitator ? Sentimentul ca atare există în om, face parte din însăşi fiinţa lui. însă modul cum acest sentiment se manifestă — şi aceasta interesează în definitiv poezia — este determinat de întreaga evoluţie istorică, de evoluţia societăţii, schimbîn-clu-se o dată cu ea, luînd mereu alte şi alte forme. Societatea este şi sfera de manifestare a dragostei, pentru că nici un sentiment nu poate fi conceput în afara societăţii, care singură îi oferă posibilităţi de manifestare. E suficient să ne gîndim la tragismul iubirii dintre Romeo şi Julieta, pentru a ne da seama de rolul hotărîtor al societăţii, cu legile şi obiceiurile ei, cu mentalităţile şi principiile ei, în cele mai intime manifestări ale sentimentelor omeneşti, fapt a cărui amară convingere o exprima şi Eminescu, atunci cînd conchidea dureros despre dragostea vremii sale :
Şi poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii Pentr-un atît de sfînt noroc
Străbătător durerii !
Cit de absurdă şi de hilară apare în lumina acestor elementare constatări, teoria idealistă a „sentimentelor eterne", ;;şa cum critica burgheză nu ezita s-o ofere poeţilor.
Ca un corolar evident apare stricta legătură a poetului cu contemporaneitatea în funcţie de care există el, "pera literară nefiind decît o sinteză artistică a unui timp. Şi marii scriitori se mîndreau afirmîndu-şi contemporaneitatea. Balzac se vroia „secretarul" secolului său, iar Goethe îşi definea poezia prin acel „Gelegenheitsdichtung", adică poezie determinată de viaţă, de toate împrejurările şi evenimentele vieţii. într-adevăr opere ca Romeo şi Julieta, care constituie deopotrivă o simfonie tragică a iubirii unor vremuri, n-ar fi putut apărea în antichitate sau în alte epoci istorice, pentru că în asemenea creaţii dragostea devine o prismă de observaţie a întregii societăţi, cu moravurile şi legile, cu pasiunile şi prejudecăţile caracteristice. Chiar scriitorii dominaţi de profunde contradicţii n-au putut nega evoluţia continuă a manifestărilor afective ale omului. Chateaubriand, de pildă, în ciuda idealismului şi a exaltărilor sale, observa în Genie rîu Chritianisme că sentimentul naturii ■— aşa cum a existat el în antichitatea gre-co-latină — diferă radical de cel al omului modern. Natura bîntuită de nenumărate zeităţi apărea micşorată în dimensiunile ei, viziunea mitologică suprapusă, redueînd-o adesea la proporţiile unui simplu decor, în care se desfăşoară existenţa superioară a divinităţilor. „Spectacolul universului — spunea el —- nu putea să transmită grecilor şi romanilor aceleaşi emoţii pe care ni le comunică nouă".
Poeţii care nu vor să ţină seamă astăzi de aceste adevăruri supreme, cei care mai poartă în conştiinţa lor reziduurile mărturisite sau nemărturisite ale concepţiei despre „eternitatea sentimentelor", nu fac altceva decît să-şi fri-neze propria lor afirmare, sortindu-se ei înşişi unor confuzii în al căror întunecat labirint talentul şi personalitatea lor se va consuma în triste şi zadarnice rătăciri.
276
277
Există şi o altă categorie de poeţi, al căror număr din fericire descreşte pe zi ce_ trece. Ei sînt aceia care „au rezolvat" demult dificultăţile — cu totul inexplicabile astăzi pentru ei — ale exprimării lirice a tuturor sentimentelor omului nou din patria noastră. Exerciţiile lor, de o stridentă vulgaritate, nu trebuie să ne deruteze. Faptul că asemenea poeţi introduc în pasteluri sau în lirica erotică tot felul de pancarte şi steaguri, ostentative chiar atunci cînd sînt strecurate cu discreţie, nu constituie nici un fel de argument pentru vreo incompatibilitate între acest sentiment şi expresia lui contemporană. El nu demonstrează decît eşecul penibil al oportunismului şi al facilităţii, îmbinate cu o grosolană lipsă de talent. Dincolo de asemenea produse dubioase trăieşte bogata sensibilitate a omului liber, descătuşat de toate robiile care l-au înlănţuit vreodată în decursul istoriei sale, şi această sensibilitate caracteristică lumii noastre cere poeţilor contemporani să-i hărăzească o expresie autentică.
O altă cauză a îngustării orizontului tematic în poezie trebuie văzută în discriminarea arbitrară, concepută de unii poeţi, între sentimentele cetăţeneşti ale omului şi cele intime, categorii pe care uneori ei le văd antagoniste. Această concepţie presupune o flagrantă eroare psihologică, dat fiind faptul că viaţa afectivă a oamenilor se desfăşoară sub semnul deplinei unităţi, în cadrul căreia sentimentele cele mai diverse se influenţează ori se condiţionează reciproc, determinînd profilul moral. Nu pot exista, de pildă, patrioţi autentici, care în relaţiile lor de dragoste să fie meschini şi josnici, cum nu poate fi conceput un trădător de patrie capabil de nobile pasiuni erotice sau îndrăgostit de frumuseţile fără seamăn ale naturii. Nici literatura nu cunoaşte asemenea cazuri. Cu atît mai puţin pot fi concepute discriminatoriu aceste manifestări astăzi, cînd atitudinea cetăţenească determină în cel mai înalt grad universul moral al oamenilor. A ignora bogata gamă a sentimentelor intime înseamnă a mutila personalitatea eroului, a-1 înfăţişa unilateral diminuîndu-i adevăratele dimensiuni sufleteşti.
Această unilateralitate are [...] serioase repercusiuni asupra însuşi sectorului muncii şi, în general, a virtuţilor
278
sociale şi cetăţeneşti. Uriaşele realizări în muncă ale oamenilor noştri nu sînt un produs mecanic al eforturilor depuse, ci ele apar ca rezultate ale unor complexe procese de transfigurare morală, procese ce angajează întotdeauna resorturile cele mai intime ale omului, întocmai cum marile fluvii se nasc dintr-o infinitate de izvoare şi afluenţi, care vin să se contopească, dînd apelor putere şi măreţie.
în orice operă valabilă, cititorul intuieşte destinele şi manifestările eroilor cu mult dincolo de limitele propriu zise ale naraţiunii. După ce acţiunea se opreşte, marcînd sfîrşitul cărţii, cititorii sînt aceia care duc mai departe opera autorului, urmărind soarta eroilor, luîndu-i cu ei din generaţie în generaţie, atribuindu-le o viaţă reală, aşa cum odinioară, în Grecia antică, zeii trăiau laolaltă cu oamenii. Don Quijote a devenit de multă vreme un om în carne şi oase. Urmaşii ilustrei sale genealogii au apărut mereu, în sînul tuturor secolelor şi puţini sînt aceia care n-au avut prilejul să-i cunoască personal. Fără îndoială că astăzi comportamentul lor e altul, ca rezultat al unei evoluţii fireşti, dar trăsăturile lor fundamentale, de o mare complexitate sufletească, aşa cum le-a dezvăluit Cervantes, ne permit să-i recunoaştem în orice timp şi în orice împrejurare. Acelaşi lucru se poate spune despre eroii lirici ai marilor poeţi de totdeauna. Ei au descins în viaţă, continuă să trăiască şi să se dezvolte laolaltă cu lumea din mijlocul căreia i-a creat inspiraţia poetului. Dacă ne gîndim însă la eroul liric al unora dintre poeţii noştri, nu ne putem imagina adeseori decît nişte braţe care funcţionează maşinal în incinta cine ştie cărei uzine. Unde sînt însă oamenii cărora le aparţin aceste braţe ? Pe bună dreptate urmaşii noştri nu se vor mulţumi cu această imagine, provenind parcă dintr-o ratată povestire fantastică. Iar limitarea tematică a liricii noastre nu ne poate duce decît la asemenea regretabile mutilări.
Rezolvarea acestor dificultăţi nu poate veni pe calea calculelor farmaceutice, a raţionalismului rece, aşa cum o încearcă unii. Sensibilitatea proprie contemporaneităţii nu poate fi observată de pe poziţii exterioare, ea trebuie realizată prin participarea directă la viaţa oamenilor, prin
279
identificarea deplină a poetului cu spiritul acestor vremi de mari transformări, cu idealurile şi aspiraţiile oamenilor înaintaţi. A cultiva „sentimente eterne'' cu conştiinţa detaşării de lumea contemporană sau a versifica în mod vulgar pe marginea diferitelor manifestări ale omului nou sau a diverselor evenimente, iată două modalităţi profund înrudite, de a te iluziona în chipul cel mai deşert şi mai ridicol.
Lirismul nu e un arbore cu rădăcini aeriene. El are nevoie de solul fertil al contemporaneităţii în care, despletin-du-şi rădăcinile, să poată extrage seva necesară şi fructele sale.
Martie, 1955
POEZIA OCCIDENTALA DE AZI
O analiză a poeziei occidentale contemporane e desigur cu neputinţă de împlinit în spaţiul ce se poate acorda unei expuneri obişnuite ; cu atît mai evident îmi apare faptul că nu demult am avut prilejul să-mi dau seama că volumul de aproximativ trei sute cincizeci de pagini pe care l-am consacrat acestei realităţi s-a dovedit mult prea re-strîns pentru a o cuprinde în toată complexitatea ei. Dacă am acceptat o sarcină atît de hazardată, e numai pentru că am nădăjduit că o largă participare la discuţii va fi de natură să dea viaţă — prin detaliere şi ilustrare multiplă — schemei pe care voi încerca s-o schiţez în faţa d-voastră.
Pentru o cercetare temeinică a fenomenului poetic contemporan, se impune dintr-un început considerarea lui ca realitate deosebită, cu particularităţi distincte faţă de epoca antebelică. Nu se mai poate vorbi despre o simplă continuitate în raport cu poezia de dinaintea celui de al doilea război mondial. Marile evenimente politice, sociale, economice, marile calamităţi ce s-au abătut asupra lumii n-au putut rămîne fără profunde repercusiuni asupra conştiinţei oamenilor de artă. Războiul, fascismul, lagărele de exterminare, pauperizarea şi şomajul, persecuţiile politice, iar pe de altă parte, tendinţa de afirmare naţională a atî-tor popoare din colonii, marile descoperiri tehnice şi alte procese asemănătoare, cu întregul lor cortegiu de consecinţe, au efectuat o mutaţie sensibilă şi au determinat o restructurare a gîndirii artistice. Scriitorul vest-german Josef Reding spunea, pe bună dreptate, într-un eseu recent : „Dacă a existat printre autorii contemporani un mo-
281
tiv de ruşine generală, el e acela că literatura ultimelor decenii n-a fost destul de puternică pentru a stăvili frenezia războiului şi venirea la putere a unor oameni lipsiţi de orice spiritualitate". Sentimentul acestei culpabilităţi implicite îl are orice poet din generaţiile mai vechi, care se iluzionase că poate exista într-un univers al abstracţiei fenomenologice, că singura demnitate a poeziei ţine de domeniul limbajului ezoteric, a cuvîntului magic, capabil, după formula lui Platon „să deplaseze un lucru de la nefiinţă spre fiinţă". „Hauteurs du langage", spunea Pierre-Jean Jouve, „întemeierea fiinţei prin cuvînt", spunea Heidegger, „Poezia e o artă a limbajului", spunea Valery. O importanţă deosebită au avut în procesul acesta de restructurare şi modificările de ordinul geografiei politice. Apariţia impetuoasă a unei noi şi masive realităţi, respectiv a statelor socialiste care s-au impus atenţiei unanime, a constituit un fenomen prea însemnat, pentru ca să nu se resimtă puternică influenţa lui asupra vieţii literare de pretutindenea. N-au fost puţini la număr poeţii occidentali pentru care crearea sistemului socialist a echivalat cu o materializare convingătoare a propriilor lor idealuri, cu o nouă şi inalienabilă certitudine. Remarcabilele progrese ale acestor state n-au făcut decît să sporească prestigiul ideologiei marxist-leniniste, să-i lărgească mereu sfera de influenţă ; e mai mult decît evident că astăzi numărul poeţilor cu orientare de stînga este infinit mai mare decît fusese înaintea celui de al doilea război. Ar însemna însă să simplificăm în mod neîngăduit lucrurile, dacă am pretinde că poezia de după cel de al doilea război e, în totalitatea ei, detaşată de vechile crezuri întemeiate pe concepţia artei ca o categorie imanentă, străină de orice determinare istorică. Voi reveni asupra acelor capitole ale liricii universale de azi, care constituie încă refugiul, mai mult sau mai puţin disimulat, al vechilor poziţii. Dar tendinţa cea mai caracteristică e aceea către o poezie a omului, a omului în timp, a omului în infinitatea lui de raporturi cu epoca şi cu toată problematica ei.
Ca să ne dăm seama de noua configuraţie a poeziei universale, aşa cum ne apare ea astăzi, în anii de dupa război, cred că sînt necesare cîteva priviri retrospective,
282
r
cîteva confruntări de concepte. Vom observa uşor, în primul rînd, că toate curentele şi şcolile literare din perioada interbelică nu mai reprezintă realităţi viabile. Suprarealis-mul francez e demult depăşit şi cei mai ortodocşi dintre poeţii lui sînt azi la fel de desueţi cum erau prin 1925 simboliştii şi post-simboliştii.
Focurile bengale s-au stins. Toate impetuozităţile s-au domolit. Poeţii caută, după expresia lui G. E. Clancier, să se integreze „unui lirism şi unui umanism pe care maşina infernală a lui Andre Breton şi a prietenilor săi voise să le distrugă". Acelaşi sens de experienţă consumată îl are ermetismul italian, în ciuda faptului că în perioada mussoli-niană mişcarea căpătase o anume valoare de rezistenţă antifascistă. Unul dintre principalii reprezentanţi, Quasimodo, remarca într-un eseu (Discorso sulla poesia) că, în-cepînd din 1945, în şcoala ermetică se insinuează tăcerea. După futurişti şi crepusculari, ermeticii urmau la rînd cla-sîndu-se în fişierul istoriei literare. Soarta lor aveau s-o împărtăşească în poezia hispanică ultraiştii şi creationiştii iar, în cea americană imagiştii. Expresionismul german a cedat locul imperceptibil estetismului nihilist al lui Gottfried Benn care scria că „stilul e superior adevărului" şi proclama ca valoare absolută „transcendenţa voluptăţii creatoare". Iată deci cum, rînd pe rînd, toate principalele direcţii ale poeziei universale dintre cele două războaie dispar din peisajul actual, se dislocă sub presiunea noilor realităţi apărute care-şi cer dreptul la existenţă în planul liricii. E un fenomen firesc, petrecut de altfel mutatis mutandis şi în epoca anterioară : toate aceste curente fuseseră la vremea lor tot atîtea reacţii dezlănţuite în primele decenii ale secolului nostru, împotriva a ceea ce era pe atunci prezenţă vetustă. Ele au fost încercări de a aproxima un alt ideal artistic decît acela, senilizat, al burgheziei. Ele urmăreau, în mare, aceleaşi înnoiri, indiferent că luptau în Franţa cu post simbolismul academizat, în Italia cu fastidioasa retorică d'annunziană sau în Spania cu vidul poetic moştenit de la somnolentul secol al XIX-lea. Şi dacă asemenea revolte au eşuat adesea e pentru că le-a lipsit perspectiva istorică fără de care erau sortite să rămînă simple aventuri spirituale. Cred însă că nu are sens să negăm orice rost acestor curente, aşa cum s-a făcut nu o dată.
283
Repudiind substratul lor evazionist, confuzia şi, mai cu seamă în cazul suprarealismului, tendinţa spre o dogmatică a iraţionalului, trebuie să recunoaştem că aceste ex-perinţe — repet, depăşite astăzi — au avut, în cîmpul artei poetice, anumite-merite. Ele au dizolvat rutina obositoare, au discreditat locurile comune, au spulberat retorica, au sporit acuitatea imaginii şi, cum vom observa-o în poezia italiană contemporană, au realizat o stringenţă a verbului şi o concentrare, o nouă expresivitate a limbii poetice. Nu se pot concepe un Eluard, fără asimiliarea expe-îinţei suprarealiste, un Ungaretti, Montale, Quasimodo, fără fructificarea ermetismului, un Garcia Lorca, Guillen sau Alberti, fără a fi valorificat avangardismul hispanic animat în mare măsură de descoperirea barocului şi îndeosebi a lui Don Luis de Gongora. „Ce mare sărbătoare a culorii şi a muzicii pentru limba spaniolă", spunea despre el autorul Odei către Walt Whitman. Trebuie să o recunoaştem tot aşa după cum ne-am dat seama cu toţii că tumultoasa dinamică verbală a lui Maiakovski nu poate fi detaşată de cuceririle tehnice ale cubo-f uturismului rus şi mai cu seamă ale lui Velemir Hlebnikov ; va amintiţi doar că după moartea acestuia, anumite spirite insidioase, care n-au lipsit niciodată, îl acuzaseră chiar pe Maiakovski de furtul unei părţi din manuscrisele lui inedite.
Dacă în noua realitate a poeziei de după război curentele despre care vorbeam nu se mai resimt decît sub forma unor ecouri tot mai îndepărtate, e lesne de observat că şi unele concepte vehiculate în perioada respectivă, au intrat în desuetudine. Aşa s-a întîmplat bunăoară cu poezia pură a abatelui Bremond, ale cărui teorii erau pe atunci în centrul discuţiilor, şi cu definirea de către acelaşi, a poeziei cu aspiraţie mistică spre sferele rugăciunii. Nu vom mai în-tîîni azi un poet de seamă, oricărei literaturi i-ar aparţine el, oricare ar fi factura operei sale, care să reia asemene-a concepte. E semnificativ faptul că un alt iezuit care se bucură astăzi de un prestigiu cel puţin egal cu acela de odinioară al lui Bremond — e vorba despre părintele Teilhard de Chardin — formulează cu totul diferit funcţiunea artei. Să-1 ascultăm, pentru, a ne da seama, încă o dată, de evoluţia gîndirii artistice în vremea noastră : „Aş spune în pri-mult rînd că arta serveşte dînd preaplinului vieţii ce se
r
agită înlăuntrul nostru intîiul grad elementar de consistenţă, prin care acest impuls, la originea lui completamente interior, începe a se împlini în mod voie:',,;: pentru toţi. O impresie vie răpune incompletă, se pierde pentru alţii, daca nu ce traduce într-un gest, dans, cîntec sau strigăt neliniştitor, speranţelor entuziasmelor omului, arta le furnizează acest cîntec şi acest strigăt. Le dă un corp şi, într-un fel, le malerialteează". Iafcă-1 deci pe prelatul catolic al zilelor noastre, care nu mai vede în artă — şi deci şi în poezie — o treaptă a extazului mistic, ci o formă de materializare sensibilă a neliniştilor, speranţelor şi entuziasmelor omului. îată-1 dînd o valoare eminamente umană şi socială artei. Cît de departe sîntem de conceptele bre-mondiene.
Aceeaşi desuetudine marchează şi concepţia spaniolului Ortega y Gasset, a poeziei ca joc şi ca exerciţiu de hedonism spiritual ; lirica atît de pregnant umană a poeţilor hispanici contemporani e cea mai bună dovadă. Depăşită e şi poetica italianului Crece şi a germanului Benn şi a francezului Valery şi încercările de a defini poezia ca mister : „Nu ştim ce este poezia, — spunea Jouve. Orice poem dacă e autentic rămîne un mister. Nu există poezie pură, după. cum nu există o poezie non-pură ; nu există poezie angajată şi nici neangajată" ; şi conchidea că poezia nu poate fi decît propriul ei „mister activ". Toate aceste idei şi concepte rămîn de domeniul trecutului, rămîn claustrate, în epoca dintre cele două războaie, care le-a generat.
Dacă primul război mondial a antrenat o serie de căutări şi experienţe izvorîte mai ales din sentimentul vetustului, al anacronicului, al stagnării şi inerţiei, cel de al doilea a stimulat căutările într-o altă direcţie ; ele nu mai sînt de ordin formal, nu mai sînt acte de aproximaţie a unui ideal de expresie nouă. sau, în orice caz, nu mai sînt în primul rînd, asemenea acte. Sensul acestor căutări a determinat de ceea ce mi se pare a fi realitatea dominantă a poeziei zilelor noastre : o conştiinţă dramatică. Aşa de pildă, nu mai vedem întemeindu-se, fie şi efemer, acea puzderie de curente literare pe care le întîlneam în perioada anterioară ; letrismu! sau mai recenta şcoală a poeziei deschise, sînt excepţii anodine ivite în virtutea inerţiei
284
285
r
şi subcombate fără ecouri şi consecinţe. Disponibilităţile gratuite au dispărut aproape şi, odată cu ele, tentaţia insolitului, a eterodoxiei formale. Grupările ce se constituie nu mai au la bază o comunitate de artă poetică ci mai mult o stare de spirit comună care — şi e foarte semnificativ acest fapt ! — e de cele mai multe ori cam aceeaşi, chiar dacă poartă denumiri diferite. Tinerii furioşi din Anglia, poeţii americani ai Generaţiei beat, noile generaţii din lirica vest-germană. din cea italiană de după Quasimodo, cei ce încearcă să spargă în Franţa tiparele antebelice, au în fond cel mai puţin cîteva trăsături de rudenie. îi stă-pîneşte deopotrivă o stare de nelinişte, de iritare la adresa vieţii burgheze mărginite şi lipsite de perspectivă, un scepticism uneori dureros, convulsiv, alteori depăşit printr-un efort suprem. în peisajul acesta atît de vast se impun desigur delimitările de rigoare : Beatnicii americani sînt bunăoară sub zodia unei derute, a unei totale confuzii, încît stările de spirit despre care vorbeam se manifestă între ei în forme nediferenţiate, haotice, iar iritarea lor se consumă zadarnic, fără obiect. Mult mai aproape de realitate e noua lirică italiană unde se aud glasuri distincte, vorbind în numele omului de azi şi al destinului său. Paso-lini, Caproni, Bassani, Pento, Luzi şi mulţi alţii ilustrează orientarea spre viaţă, spre adevărul ei nedisimulat de „modulaţiile abstracte ale sentimentelor" cum spunea Quasimodo. Poezia lor seamănă, după remarca unui exeget, cu suita filmelor zise neorealiste ; aduce crîmpeie din existenţa cotidiană a mulţimii, a omului anonim cu toate întrebările şi neliniştile lui, cu puţinele lui speranţe şi bucurii.
Dar cei care au reuşit în cel mai înalt grad să imprime un sens precis, eficient revoltei şi neliniştii lor, sînt noii poeţi spanioli. însăşi istoria ţării lor, tirania, mizeria, înapoierea, lupta în întuneric, sîngele, moartea — le-au oferit un puternic temei şi i-au scutit de temeri inutile. Ei sînt Gabriel Celaya, Eugenio de Nora, Jesus Lopez Pacheco, Bias de Otero, Ramon de Garciasol şi alţii ce s-au afirmat mai de curînd. Mentorul lor este bătrînul Vicente Alei-xandre, coleg de generaţie cu Alberti, Lorca, Salinas, Guillen — cei mai de seamă lirici spanioli de la 1927. Unii sînt în ţară, alţii în exil. Protagoniştii rămîn Bias de Otero şi Pacheco, poeţi ai lozincii strigate, ai versului oral,
286
lipsit de orice intermediu poetic şi tinzînd să trăiască doar prin incandescenta lui actualitate. Ameninţaţi de represalii, şi-au părăsit patria lor dar, spre deosebire de mulţi predecesori ai lor întru exil ca Leon Felipe, Arturo 'Serrano Plaja, Emilio Prados, care traduceau în elegie dorul de Spania, ei îşi revendică baştină cu violente acuze la adresa tiranului ce le-a înstrăinat-o. Revistele noastre au publicat în repetate rînduri traduceri din scrierile acestor poeţi.
Mai puţin vie este atmosfera tineretului francez, despre care Georges Mounin se exprima că „te duce prea adesea, cu gîndul la nişte bucăţi slabe de Kandinsky sau Klee" (în sensul că abstracţiunea şi absconsul sînt predominante în poezia lor). Cert e că în noua poezie franceză se simte o oboseală, lipseşte deopotrivă ingenuitatea şi vigoarea bărbătească, în schimb debordează artificiul şi răceala pe care cele mai iscusite imagini nu sînt în stare să o ascundă. E un exces de trucaje inteligente şi o criză de sensibilitate, de vibraţie emotivă. Am sentimentul că de la Apol-linaire, graficul poeziei franceze e, cu rare excepţii, descendent. Se scrie mult şi de cele mai multe ori foarte bine — chiar prea bine, aş spuse — dar se simte tot mai puţin. Poemele, excelent compuse, par a se profila pe un fundal de valoare alexandrină.
în schimb, se impun poeziile, pînă ieri aproape necunoscute, ale unor ţări care îşi aduc contribuţia tot mai substanţială la tezaurul universal.
Am văzut că premiul Nobel din anul acesta a fost decernat grecului Georgios Seferis, ceea ce poate i-a surprins pe mulţi dintre noi. Şi nu numai dintre noi. Faptul nu poate părea neobişnuit decît acelora care n-au avut prilejul să cunoască interesantul context al poeziei neogreceşti în care apariţia lui Seferis a marcat o importantă cotitură. Dacă însă ai putut citi versurile unor Cavafis, eroul lui Lawrence Durrel, Sikelianos, Varnalis, Elitis, — poeţi cel puţin de egală importanţă cu laureatul — vei înţelege rostul acestei consacrări care viza nu numai opera unui om, ci şi afirmarea impetuoasă a unei poezii naţionale de relativ recentă notorietate. De o largă popularitate se bucură în Occident poezia suedeză contemporană : La-gerkvist, Lundkvist, Ekelof, Sodergran, Martinson, Lin-
287
I
r
degren sint numele unor lirici din ce în ce mai frecvenţi în padinile revistelor şi în programele editoriale ca şi finlandezii : Uuno Kailâs, Katri Vaia, ca şi norvegienii Sigbjorn Obstfelder, Nordhal Grieg. Poetul turc Nazim Hikmet a cîştigat un remarcabil prestigiu în întreaga lume, tot în anii aceştia, şi nu e greu de observat că răspîndirea operei sale capătă proporţii pe zi ce trece. Nu mai există literatură europeană care să nu aibă poemele lui, adesea chiar în mai multe versiuni, după cum studiile ce i se consacră sînt tot mai numeroase. Georges Mounin scria, pe bună dreptate, în revista lui Sartre, că aportul lui Hikmet la poezia universală contemporană se vădeşte mereu mai substanţial. începe a fi luată în seamă şi poezia portugheză de azi. Cititorul urmărea scrisul cîtorva poeţi de anvergură ca Al varo de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis cînd, foarte tîrziu, i-a fost dat să afle că ei nu existau de fapt, ci erau doar pseudonimele lui Fernando Pessoa care scria şi el însuşi, fiind considerat cel mai de vază liric contemporan din patria lui Camoens. Fusese aceasta una din ciudăţeniile marelui poet care ar merita să figureze în atît de apreciata colecţie a Editurii Tineretului. AU: liric, Mario de Să-Car-neiro, aminteşte prin destin si prin acuitatea dramatică a versurilor sale, de Trakl sau ele Esenin. Cînd se sinucisese la Paris în 1916, abia împirJse 26 de ani, ceea ce nu înseamnă că n-a lăsat o moştenire de importanţă capitală în peisajul poetic al ţării lui. Jose Gomes Ferreira, Vitorin Nemesio, Miguel Targa, Alfons Duarte, Adolfo Casais Monteiro sînt poeţi de prim plan, personalităţi majore.
Ce să mai vorbim apoi de uriaşa geografie sud-ameri-cană ! De două decenii aproape, nu facem decît să descoperim în cuprinsurile ei noi şi noi poeţi fără să avem sentimentul cunoaşterii adevărate a acestei lirici de proporţii continentale. Antologia publicată ia Editura noastră pentru literatura universală, înregistrată prin librării ca o prezenţă fantomatică datorită interesului ce i l-au acordat cititorii (poate şi tirajului cam restrîns), deşi include mai bine de 50 de poeţi ai epocii contemporane, nu izbuteşte să nu omită mulţi alţii (Juan Liscano, Vicente Huidebro, Dias CasBnueva, Rosamel del Valle, Murillo Mendes etc, etc.). Ei sînt azi o prezenţă masivă şi prin număr, dar şi printr-o
288
1
puternică şi dublă ancorare în realitatea spirituală a timpului şi în aceea a continentului lor, a cărui ridicare la o nouă existenţă istorică constituie unul din fenomenele de prim ordin ale secolului nostru.
Dacă am vorbit despre generaţiile mai noi ca şi despre capitolele mai puţin cunoscute ale poeziei universale, lă-sînd ca mai apoi abia să ajungă la „bătrîni", n-am făcut-o din întimplare, ci tocmai pentru că, într-un anume sens. marii poeţi ai primelor generaţii din secolul nostru, aceia care s-au afirmat în afara şcolilor şi curentelor, au fost descoperiţi mai tîrziu şi nu fără însemnatul aport al celor mai tineri. Şi în această privinţă, perioada postbelică aduce o modificare substanţială : funcţiunea de popularizare pe care o avuseseră înainte curentele literare o exercită acum marile personalităţi ale poeziei contemporane. Ceea ce era de pildă în Franţa de dinaintea războiului al doilea supra-realismul, sînt acum un Saint-John Perse, un Eluard, un Rene Char. Această schimbare petrecută mărturiseşte neîncrederea faţă de şcoliie poetice, sentimentul zădărniciei unor asemenea şcoli şi preferinţa pentru certitudinea pe care o poate oferi opera constituită, cea care în loc să asculte de legi prestabilite, le creează şi le ilustrează ea însăşi, după cum observa Maiakovski.
într-adevăr, pînă la război, nu se poate vorbi despre poeţi ca Cesar Vallejo, Machado. Autorul „Solitudinilor" avea desigur o circulaţie în ţara sa, dar chiar acolo trecea drept un „caz" şi era privit cam ca Bacovia la noi, dar pe-ruvianul era aproape cu desăvîrşire ignorat fie şi de spiritele cele mai subtile ; abia la un deceniu de la moarte, poeţii — îndeosebi cei tineri —• au avut revelaţia copleşitoarei lui moşteniri care-1 face azi cei mai proeminent liric sud-american. Pe Machado l-au descoperit, cam în acelaşi timp, atît poeţii militanţi de azi cît şi exegeţii, şi de atunci o în centrul atenţiei. El, şi nu Lorca, e steagul tinerei poezii contemporane spaniole, poetul naţional din secolul al XX-lea. în Italia, pînă prin 1940, Saba era oarecum minimalizat, tratat cu condescendenţă, iar Ungaretti încă mai era contestat, chiar dacă nu cu aceeaşi violenţă ca altădată
289
19 - scrieri It,
cînd reviste întregi îşi făceau o preocupare consecventă din a-1 nega. Dar oare germanul Trakl a avut el vreodată circulaţia pe care a căpătat-o după război, ca şi, de altfel, Heym ? Dar americanii Sandburg, Frost, Lee Masters ? Urma influenţei lui Sandburg o poţi întîlni azi şi la tinerii germani, la suedezul Lundkvist şi chiar beatnicul Allen Ginsberg pare să-1 fi citit cu oarecare atenţie deşi uneori amestecîndu-i versurile la modul Dada ; iar în Italia postbelică tipărirea „Antologiei fluviului Spoon" a avut un deosebit răsunet printre tineretul liric, cartea fiind apropiată într-un fel de aspiraţiile neorealiştilor. în genere, americanii moderni au pătruns masiv în Italia. Quasimodo însuşi a tradus din E. E. Cummings şi Ezra Pound.
Anii din urmă au consacrat larg şi o serie de poeţi din cea de a doua generaţie. Bertolt Brecht şi Nazim Hikmet, Rafael Alberti şi Octavio Paz, Salvatore Quasimodo, Rene Char şi Lundkvist. O atenţie specială i se acordă englezului Dylan Thomas, poet de o mare complexitate, cu inflexiuni de anticonformism dureros, înrudit cu Rimbaud şi cu spiritul anxios al lui William Blake, dar avînd şi note delirante unde frizează suprarealismul.
Paralel cu orientarea spre viaţă, spre problematica omului contemporan care se împlineşte şi datorită conceptelor sociale, politice, acreditate prin vasta circulaţie din ultimele decenii, a ideilor marxiste, ca urmare a marilor prefaceri politice de după război, înregistrăm şi o persistenţă a poeziei de nuanţă ezoterică, aristocratică şi crepusculară chiar atunci cînd vădeşte un pronunţat rafinament artistic. Poeţii de care se prevalează această direcţie sînt înainte de toate, Saint-John Perse. T. S. Elliot, Ezra Pound. Prestigiul şi circulaţia lor actuală în Occident — mai cu seamă în cazul lui Saint-John Perse şi Ezra Pound — constituie un fenomen de asemenea specific ultimelor decenii şi îndeosebi anilor de după 1950. Concepţia noastră despre rostul artei contrazice de multe ori opiniile lor în privinţa poeziei ; spun de multe ori şi nu întotdeauna pentru că anumite principii şi teze ale lui Elliot, de pildă, ne sînt apropiate. Cred că e bine să-i studiem cu deplin discernămînt, să ne delimităm poziţia noastră fermă şi nu să-i negăm în mod simplist, prin invective facile. Să
290
r
punem în lumină contradicţiile lor cu acea judecată la obiect, profundă şi competentă şi nu să-1 trecem cu vederea, căci nu avem de-a face cu versificatori mediocri, ci cu poeţi autentici. Am spus-o şi cu alte prilejuri şi îmi permit s-o reiau : poezia lor, mai cu seamă a lui Saint-John Perse şi Ezra Pound, mi se pare a aparţine unui decadentism' înrudit cu acela al latinilor din primele secole ale erei noastre, un Claudian, un Rutilius. Ei reiau, în lipsa unui mesaj propriu, pe marii poeţi ai secolului trecut şi chiar ai altor secole, dar, complexaţi de asemenea împrumuturi care la unii din ei au un caracter eteroclit, se străduiesc să le disimuleze printr-o supralicitare a subtilităţilor şi a rafinamentului formal. Ca şi majorităţii latinilor decadenţi, le lipseşte înţelegerea istoriei şi chiar intuiţia ei, le lipseşte sentimentul viitorului, singurul capabil să ghideze poezia în această răscruce de vremuri căreia ne aplicăm a-i realiza adevăratele dimensiuni.
După trecerea în revistă a marilor prestigii, revin la tineret, accentuînd încă o dată asupra faptului că atmosfera dominantă printre noile generaţii nu mai e aceea favorabilă experienţelor hazardate şi căutărilor de ordin formal, în cîmpul preocupărilor se întemeiază tot mai vizibil problematica majoră a poeziei dintotdeauna : problematica omului contemporan. Quasimodo spunea într-un eseu că poetul de azi nu se mai întreabă asupra rostului vieţii, ci se întreabă cum trăim şi de ce trăim într-un anume fel şi nu în altul. Nu ştiu dacă putem utiliza o distincţie atît de riguroasă fără să afectăm însăşi unitatea lăuntrică a poeziei, dar cert este că marile teme ale tuturor poeţilor din decursul vremii : dragostea, viaţa, moartea, universul uranic, aspiraţia spre dreptate socială, libertatea, adevărul, natura, eternitatea etc., care fuseseră multă vreme fie ignorate, fie tratate ca simple pretexte desuete, pentru un fel de digitaţie exasperantă — se reîntorc să alimenteze lirica, să-i ofere o substanţă elementară. Temele acestea care nu pot exista fără altoiul repetat al fiecărei epoci, fără ca epoca să le împrumute propria sa viaţă, sînt garanţia oricărei poezii.
E adevărat că printre poeţii noilor generaţii ne vine greu să distingem personalităţi puternice, capabile să se
291
19*
r
detaşeze din context ; vedem prea multă poezie bună şi nu vedem în schimb pe marii poeţi de mîine, pe aceia pe care de pe acum să aibă un timbru al lor şi numai al lor, să poată fi recunoscuţi fără ajutorul iscăliturii. Căci oricum, de aici începe marea poezie. Poate că faptul ţine într-o măsură şi de optica noastră — e îndeobşte dificil să observi că vecinul tău e un mare poet — poate că realitatea e într-adevăr aceasta. Anii viitori vor limpezi situaţia, cu acea imponderabilă măsură a tuturor lucrurilor, al cărei secret nu-1 are decît timpul.
înainte de a încheia, mi-aş permite cîteva observaţii cu privire la evoluţia expresiei poetice, aşa cum ne apare ea în ultimele decenii. Cred că noutatea principală constă în ceea ce T. S. Eliot numea „o întoarcere spre limbajul comun", adică o modificare de concepţie asupra rostului ce-1 are cuvîntul în poezie. Adagiului mallarmean despre iniţiativa cuvintelor i se opune tot mai evident o altă înţelegere, în raza căreia verbul îşi recapătă rolul firesc, acela de simplu intermediu al expresiei fără funcţiuni miraculoase în procesul genezei poetice. Miracolul poeziei nu ţine de vocabular şi nici de virtuozitate. Ce ne-am face cu marii poeţi „stîngaci", ca un Saba, de pildă, sau cu marii poeţi atît de puţin „artişti" ca un • Cari Sandburg ? E,ecucerirea simplităţii de oracol a marilor lirici dintotdeauna afectează şi concepţia care stabileşte semnele egalităţii între imagine — în sens de figură de stil — şi poezie. Accentul cade asupra sensibilităţii. Aş cita, în această ordine de idei, o aserţiune a lui Vallejo pe care o împărtăşesc întru totul : „Poezia nouă, întemeiată pe cuvinte sau metafore noi, se distinge printr-o pedanterie a noutăţii şi, în consecinţă, prin complicaţia şi aerul ei baroc. Poezia nouă întemeiată pe sensibilitate nouă este, dimpotrivă, simplă şi umană, şi la prima vedere poate trece drept veche sau nu atrage atenţia asupra faptului dacă e sau nu modernă".
Spuneam că în zilele noastre se observă o continuă deplasare a poeziei de la gratuitate spre marea problematică a omului contemporan. Sub presiunea acestui fapt s-au ivit şi în critica literară noţiunile de angajat şi neangajat. în ultimă analiză acestea sînt cele două categorii dominante ale peisajului poetic de astăzi. Dar însăşi
apariţia lor e în fond un argument pentru ilustrarea tezei că lirica devine tot mai legată de om, de viaţa iui socială, de întreaga reţea a relaţiilor lui cu lumea înconjurătoare. Turnul de fildeş, această metaforă a tuiuror iluziilor spulberate, intră în zona uitării, a desuetudinii, Pînă şi solitarul Saint-John Perse e silit să admită că poetul „se află de asemenea legat, fără voia lui, de evenimentul istoric. Şi nimic din drama timpului său nu-i rămîne străin". E oare aceasta o fatalitate, cum pare să creadă poetul Anabasei ? Cred că e mai curînd un adevăr pe care tot mai mulţi lirici ai lumii îi formulează cu un mereu mai accentuat sentiment al răspunderii faţă de soarta omului contemporan. A fi angajat e pentru ei sinonim cu a fi poet autentic.
Cu aceasta îmi închei expunerea, mult prea sumară desigur, dar care nu are alt rost decît acela de a fi punct de plecare pentru discuţiile ce vor urma.
Aprilie, 1964
292
SCHIŢĂ DE FENOMENOLOGIE POETICA
I. Poezia ca realitate suprapusă
Conceptul poeziei ca oglindire a realităţii e foarte îndepărtat în istoria gîndirii estetice şi a făcut o glorioasă carieră din cele mai vechi timpuri, păstrîndu-şi consecvenţa dincolo de varietatea formulărilor şi a teminologiei, în limitele unei arii ce merge de la ideea de modelare la aceea de imitaţie. G. B. Vico îl defineşte prin analogie cu facultatea mimetică a copiilor şi crede că : „Pe vremea cînd lumea era la vîrsta copilăriei, toate naţiunile erau naţiuni de poeţi, căci poezia nu este decît imitaţie". Argumentele în favoarea acestei concepţii abundă şi sînt foarte uşor recrutabile în spiritul unei logici elementare, deşi puterea lor de acţiune rămîne nesatisfăcătoare într-un domeniu unde omul se simte depăşit de misterele ce-1 umilesc şi—1 sfidează chiar atunci cînd devine el însuşi instrumentul lor. Asemenea argumente ne asaltează îndeosebi cînd ne gîndim la alte arte unde modelul a devenit oarecum axiomatic. Faptul că pictorul înfăţişează un peisaj marin e de natură să opereze confuzii în gîndirea celui ce-1 priveşte, determinîndu-1 să nu-şi dea seama adeseori dacă frumuseţea picturii sau aceea a priveliştii din natură, îi solicită admiraţia, cu atît mai mult cu cît maniera realistă 1-a obişnuit să transforme gradul de fidelitate al imaginii într-un peremptoriu criteriu de valoare. Numai contradicţia unanim evidentă dintre frumosul natural şi frumosul artistic realizat cu totul independent şi sincronizat perfect adeseori cu urîtul natural, a lăsat totdeauna o umbră de îndoială asupra acestei concepţii : oglindind realitatea scabroasă a sordidului ţigănesc, la modul : „Ochiul
294
cu puroi I E spurcat cu usturoi, I Cînd atîrnă, I Dai cu scîrnă. I Răul crud I îl bei cu ud." — Arghezi creează remarcabile efecte de frumos artistic şi deci ne suscită reacţii exact inverse faţă de cele pe care le avem ascultînd în realitate un asemena limbaj. Oroarea convertită deci în sublim contrazice violent ideea imitaţiei sau oglindirii, deşi, luat în elementele sale, fragmentul citat e într-adevăr foare apropiat de lexicul magic al vrăjitoarelor ţigănci, ca şi cînd poetul l-ar fi imprimat pe o bandă de magnetofon. Cititorul se află aici într-o situaţie dilematică : recunos-cînd realitatea, e înclinat să creadă că actul poetic echivalează cu oglindirea ei, dar nerecunoscînd-o pe planul subiectiv al reacţiei ce i-o suscită, simte că a intervenit o modificare structurală, care exclude practic ideea oglindirii. Această situaţie dilematică se reeditează pe multe alte planuri, prin dialectica foarte obscură a celor două categorii numite de Gaston Bachelard cauzalitatea materială şi cauzalitatea formală, încît conceptul de oglindire devine, în perimetrul nostru, inacceptabil.
Platon spune că „poeţii creează fantome, şi nu realităţi". Intr-o accepţiune figurată — parafrazind aserţiunea lor — putem afirma că poeţii creează fantome ale realităţilor. Metaforic vorbind, aceasta e una din posibilele definiţii ale poeziei. E bine să precizăm de la început că metafora care parafrazează opinia lui Platon, nu stabileşte semnele identităţii între poezie şi irealitate sau între poezie şi vis. Poetul trăieşte în sînul realităţii sale supreme care e condiţia omului şi nu operează cu irealităţi, nu efectuează transferuri onirice. Toate elementele poeziei îi sînt furnizate deci de acest inepuizabil zăcămînt pe care nu încetează să-1 sondeze şi să-1 exprime. Dar expresia nu este oglindire : poezia nu oglindeşte realităţi, ci se constituie în altă realitate suprapusă, devine o replică a realului, ale cărui date le restructurează anulîndu-le coherenţa şi situîndu-le în raporturi noi şi nebănuite : actul de revelaţie al acestor raporturi este ceea ce numim creaţie poetică.
Care e situaţia acestei realităţi suprapuse faţă de lumea realului pe care o exprimă ?
295
Răspunsul îl aflăm îndată ce alăturăm cele două planuri şi observăm că între eie se stabilesc relaţii pe care le-am putea defini, sistematizîndu-le, ca fiind :
1. Corespondenţă fenomenală
2. Incompatibilitate structurală
3. Reductibilitate specifică.
Realitatea şi poezia ca realitatea suprapusă au o evidentă corespondenţă pe plan fenomenal, elementele lor alcătuitoare sînt, în acest sens, aceleaşi. Luate în materialitatea lor imediată, toate elementele poeziei se regăsesc în realitate, chiar cele mai absconse abstracţiuni nefiind decît expresii create de oameni pentru nevoia lor de comunicare curentă, şi nu proiecţii fictive ale poetului, inexistente în viaţă. Cele mai străvezii versuri posibile, să zicem acest fragment din „El silencio" ai lui Lorca : „Es un silencio ondulado I un silencio, I donde resbalan valles y ecos I y que inclina las frentes / hacia el „suelo" /, sau catrenul lui Barbu din „Ritmuri pentru nunţile necesare" :
Aphelic (&) Perihelic (fi) Conjunctiv (dodo) Oponent (adio !)
nu cuprind decît elemente din viaţă, noţiuni din limbajul nostru, prin care denumim anumite realităţi. „Poezia îşi creează operele în cadrul limbajului şi le creează din «materia» limbajului", spune Heidegger, şi trebuie adăugat că materia limbajului ea o preia în totalitate, incluzînd deci şi universul asupra căruia se exercită funcţia nominativă a cuvintelor. Funcţia nominativă, şi nu semnificaţia care depăşeşte sfera fenomenală, şi se situează, după cum vom vedea, sub altă zodie.
Totuşi, Hofmannsthal, citat de Gottfried Benn într-un celebru eseu despre problemele lirismului, spune că „nici un drum direct nu duce de la poezie la viaţă, nici unul de la viaţă la poezie", ceea ce ne apare adevărat într-un singur sens, şi anume acela privitor la relaţiile lor, pe care le-am denumit cu termenul de incompatibilitate structurală. Elementele vieţii ni se înfăţişează obligatoriu sub
296
forma unor structuri coherente ce se întemeiază pe legea raporturilor naturale, stabilite între ele, şi astfel se supun capacităţilor noastre de cunoaştere şi facultăţilor comprehensive ale omului. Reluate în poezie prin funcţia nominativă a limbajului ce le desemnează, aceleaşi elemente îşi neagă existenţa lor în cadrul structurilor realului şi dau * sentimentul irealităţii, care e prima noastră reacţie faţă
de fenomenul incompatibilităţii structurale. Pentru cunoaşterea lor sîntem siliţi să declanşăm alte resorturi ale spiritului care ne vor permite să realizăm existenţa lor în cadrul noilor structuri ce s-au creat, de data aceasta pe baza unor raporturi poetice, patronate de noua cohe-renţă a poeziei, streină şi incompatibilă cu cea anterioară. Această incompatibilitate e una din legile fundamentale ale relaţiilor dintre poezie şi realitate, dar gradul ei de evidenţă fluctuează în funcţie de caracterul tiparelor stilistice dominante ale unei epoci sau ale alteia. Ea ne apare atenuată în epocile clasice, în Renaştere de pildă, sau în clasicismul francez, şi se acuză cu maximă evidenţă în baroc sau în perioada actuală a scrisului. într-un sonet de Petrarca dedicat iubitei şi scris în spiritul vremii :
Poi che la vista angelica, serena, Per subita pertenza in gran dolore Lasciato ha Valma, e'n tenebroso orrore, Qerco, parlando, d'dllentar mia pene,
(CCLXXVI)
structurile poetice par apropiate oarecum de cele ale > lumii reale şi incompatibilitatea lor se estompează sensibil,
| în timp ce lectura poemelor lui Gongora sau ale unui poet
! contemporan ca, bunăoară, Ungaretti :
I Ho atteso che vi alzaste
l Colori dell'amore,
{ E ora svelate un'infanzia di cieXo.
\ Porge la roso piu bella sognatn.
I (Rosso e azzurro)
I ea se pronunţă pînă la a deveni unanim evidentă sau, cum
1 e cazul unor poeţi ca Ezra Pound, Dylan Thomas, E. E.
|j Cummings, Saint-John Perse, H. Michaux etc.. se exacer-
II 297
bează şi atinge paroxismul. In sîrşit, fluctuaţiile evidenţei I acestei incompatibilităţi se realizează chiar în sînul ace- I leiaşi epoci, de la un gen poetic la altul, şi de la autor la f autor : ea e mai evidentă într-un poem liric decît într-o I baladă şi de asemenea o sesizăm mai greu la Schiller sau j la Alfred de Musset decît la Holderlin sau Gerard de ? Nerval. Aceste grade ale evidenţei nu afectează însă fenomenul ca atare, care rămîne în esenţă egal cu el însuşi.
între aceste structuri incompatibile dar corespondente pe plan fenomenal, există relaţii de reductibilitate specifică unidirecţională. Poetul situează limbajul într-un orizont ontologic şi operează o reducţie a funcţiei sale revelatoare în direcţia graiului primitiv originar (Urspra-che), pentru că numai astfel el poate deveni o «materie» pentru poezie. Cuvîntul trebuie să-şi piardă într-un grad cît mai mare valoarea lui curentă de semn convenţional pentru indicarea elementelor realului şi să revină astfel la menirea lui primordială de a întemeia realitatea, desco-perind-o şi transpunînd-o în plan existenţial. Acest cuvînt [ primordial este deci anterior limbajului care devine posibil, după cum remarcă Heidegger, numai datorită preexistentei poeziei. Transferînd acţiunea poeziei din cîmpul limbajului în acela al realităţii pe care limbajul o desem- i nează, această reducţie ne apare ca fiind una de esenţia-lizare ; în acest sens trebuie înţeleasă notaţia lui Novalis, cînd spune că poezia este realul absolut, sau aceea a lui Staiger că forma e cel mai înalt conţinut, după cum, tot într-o atare accepţiune vom ceti afirmaţia lui Gottfried h Benn : „O formă izolată, o formă în sine, nu există. Forma ! este fiinţa, sarcina existenţială a artistului, scopul său." Ca realitate suprapusă, poezia operează deci în direcţia unei reducţii a realităţii la esenţă ; dar aceste esenţe create nu se supun legilor imobilităţii platoniene, nu devin molecule I de eternitate glacială, ci prin dinamica unei neîntrerupte dialectici urmând un ciclu pe care, vorbind oarecum metaforic, l-am putea asemăna cu mişcarea ideii hegeliene, tind să reediteze acest circuit pe planuri orizontale, mereu altele, dar niciodată în succesiuni progresive. Acest mecanism explică existenţa simultană a poeziei în istorie şi în timp. /
II. Acumularea
Limbajul e un fel de geografie a realităţii, şi cînd spuneam, citîndu-1 pe Heidegger, că poetul îşi creează operele în cadrul său, precizam că materia limbajului e preluată în totalitatea ei, adică incluzînd şi universul asupra căruia se exercită funcţia nominativă. Pentru a intra în posesia acestei materii, poetul e obligat să întreprindă o permanentă acţiune de acumulare ce se realizează nedeliberat, prin însăşi formula existenţei sale ca investigaţie sensibilă. Noţiunii de poezie experimentală — care e un nonsens, cît timp experimentul e o etapă şi nu o modalitate a operei de artă — i-o putem substitui pe aceea de biografie experimentală, în sensul că existenţa poetului devine fatalmente un flux de experienţe sensibile.
Turnul de fildeş e o metaforă facilă a romantismului, lipsită de orice suport şi marcată de naivitatea himerică a unor poeţi care n-au fost capabili să dea o replică bărbătească ingratitudinii, indiferenţei, ostilităţii sau turpitudinii ambiante ; astăzi, mai mult ca oricînd, această imagine apare inadmisibilă. De peste un secol prestigiul poeziei e în declin, şi mai ales în ţări cum e Franţa, poetul devine o prezenţă a cărui inutilitate e atît de stridentă şi de lamentabilă încît i se refuză orice reziduu din nobleţea atribuită odinioară de cunoscutul adagiu al Doamnei de Stael. Domesticiţi de o civilizaţie exasperată a mecanismelor prolifice,  dominaţi de poligrafia monstruoasă a metropolelor, poeţii şi-au pierdut ghiarele. Iată de ce e mai actual ca oricînd să accentuăm asupra unor adevăruri, pe care formele alienate ale societăţii de azi cu toate variantele ei tind să le refuleze în umbră. Poetul nu dispune de nici un turn, şi dacă e silit uneori să locuiască prin turnuri, ele nu sînt în nici un caz de fildeş. El e pierdut în imensul labirint al vieţii cotidiene şi trăieşte toate experienţele pe care le determină condiţia umană. Biografia lui e o fatalitate şi ea rămîne în egală măsură o existenţă agitată, sinuoasă, dramatică etc., chiar dacă se desfăşoară preponderent pe plan interior şi scapă ochiului avid al biografului. însăşi solitudinea lui e o formă secretă a cunoaşterii, a trăirii, a intensităţilor,
298
299
a vieţii reflexive ; e o solitudine cu pronunţat sens social, o aventură nocturnă de explorator anxios. Poetul nu este nici canar închis într-o colivie de aur, nici papagal poliglot, nici cîine de vînătoare, nici cal dresat, atent la ritmurile alămurilor festive. Nu numai opera, ci şi viaţa lui, orchestrată după diapazonul pe care i-1 impune epoca, devine o suită de semnificaţii şi de simboluri, contribuind la permanenta echilibrare a spiritului, cu el însuşi. După imperativul capricios al circumstanţelor subiective şi obiective, el este Sfînt ca Francisc din Assisi, protagonist politic asemenea lui Dante, tîlhar ca Villon, mare poet ca John Donne, călugăr ca Fray Luis de Leon sau Juân de la Cruz, toxicoman ca Baudelaire, aventurier ca Esenin, syba-rit vicios de genul lui Kavafis, academician ca T. S. Eliot. Biografia lui se supune legilor oculte ale capacităţii sale specifice de posesiune a realităţii, şi se deduce din operă mai exact decît din propriile ei date, pentru că în ultimă instanţă ea nu e decît un element component al poeziei sale : e suficient să încercăm a ni-1 imagina pe Sfîntul Francisc cîntînd pegra medievală care alcătuia fundalul biografic al lui "Villon, sau, dimpotrivă, pe autorul Baladei spînzuraţilor, claustrat într-o mănăstire şi preamărind îndumnezeirea omului într-o Noche oscura del alma, ca Juân de la Cruz, ca să înţelegem adevărul acestor determinări. Iată de ce biograful servil faţă de date, ajunge uneori să mistifice prin exces de exactitate, viaţa unui poet, cînd nu e capabil s-o aproximeze paralel prin operă ; Newman are perfectă dreptate să observe că : „...se în-tîmplă ca o reprezentare ce diferă de original să fie simţită ca fiind mai veridică decît o alta cu pretenţii de exactitate".
Ca instrumente specifice de investigare a realului, biografiile poeţilor se implică în definiţia unei spiritualităţi şi a unei epoci istorice : viaţa lui Villon, a lui Hugo, a lui Baudelaire colaborează la definirea spiritualităţii franceze şi a epocilor respective, după cum viaţa lui Eminescu sau \rghezi r.e definesc pe noi, aceea a unor Puşkin. Blok. Esenin sau Pasternak ne ajută să pătrundem în universul rus şi în anumite momente ale istoriei sale. Căci bio-
grafiile lor sînt reacţii tipice în faţa unui concurs de cauze date, raporturi multiple cu inepuizabile sensuri.
Procesul acumulării materiei are diverse aspecte şi etape asupra cărora e necesar să ne oprim cu atenţie. Datele realităţii poetul le cunoaşte aidoma oricărui om : el le cunoaşte ca om şi nu ca poet, iar atitudinile sale imediate sînt de asemenea egale cu ale tuturor semenilor săi. Niciodată un adevărat poet nu-şi va propune, de pildă, să facă o călătorie la mare pentru a căuta acolo elementele unei viitoare poezii, ci, asemenea tuturor, se va duce atras de frumuseţe, de aerul sărat şi tonic al ţărmului, de soarele darnic, de muzica neobosită a valurilor care înaintează pe plajele aurii, inundate de lumină. A te bucura de toate acestea, a le admira sincer şi neafectat, e un apanaj al omului, iar cel ce, ajuns în faţa lor, începe a căuta de-îndată metafore şi rime, nu e decît un meseriaş meschin, un suflet infirm care niciodată nu va izbuti să scrie un singur vers autentic. Poetul mediocru îşi falsifică versurile pornind prin a-şi falsifica biografia după canoanele fascinaţiilor sale livreşti, el e întotdeauna pe urmele cuiva întîi şi întîi în viaţă, e complexat de modele şi se ignorează sub imperiul acestor complexe. El e întotdeauna ă la page şi trăieşte după un catehism anxios, alcătuit cu disperare şi cu trudă, cu obsesia de a nu-i fi scăpat ceva din ceea ce trebuie să cuprindă o biografie bine întocmită. Ceea ce nu înseamnă că e dispus să-şi publice admiraţiile — care cînd sînt obsesiv-freudiene se convertesc în ură — ci dimpotrivă, face tot posibilul să şi le disimuleze. El e întotdeauna original, inedit, inaugurează o nouă direcţie etc. şi pastişează aşternînd deasupra modelului o foaie transparentă, pentru ca gestul să capete public un aer de spontaneitate şi dezinvoltură. Nimic din adevărata lui viaţă nu se acumulează în memoria care devine un depozit de false experienţe.
Memoria poetului autentic depozitează în schimb întregul bagaj al datelor pe care i le oferă propria lui viaţă, şi aceste date se implică direct sau indirect în activitatea lui, nesupuse ca ritm de elaborare nici unei ierarhii sau cronologii. O experienţă din primii ani ai copilăriei se poate valorifica într-o poezie scrisă după zeci de ani, tot
aşa cum una foarte recentă apare uneori aproape imediat. De asemenea gradul de intensitate obiectivă al unui fapt nu corespunde în mod obligatoriu cu gradul de acţiune pe care-1 exercită asupra poetului, deci nu se subiectivează imediat. Războiul mondial marchează întreaga activitate poetică a lui Ungaretti, dar nu are absolut nici un ecou la Kavafis şi aproape nici unul la T. S. Eliot.
Toate datele experienţelor biografice acumulate în memorie rămîn chiar atunci cînd sînt uitate : ele nu dispar, ci sînt refulate spre un plan îndepărtat şi obscur, spre o memorie abisală unde continuă să existe şi să acţioneze necontenit, fără ca poetul să fie conştient de prezenţa lor. Mutaţiile ce se produc la acest orizont constituie una din enigmele procesului de creaţie, o etapă fundamentală şi impenetrabilă a gestaţiei poetice, asemănătoare cu taina metamorfozelor geologice. In această memorie abisală, care e o împărăţie a nălucilor, a misterelor, a umbrelor, datelor vieţii reale se conjugă cu datele imaginaţiei ce naşte experienţe parabiografice dar la fel, sau uneori, mai autentice decît cele ale biografiei poetului. Abia sub această formă imensul material furnizat de fluxul trăirilor, reale sau imaginare, devine un patrimoniu al poetului, pe măsură ce se reduce la numitorul experienţei sensibile, convertire ce anulează orice deosebire între elementele ce i se oferă : lectura unei cărţi de filozofie sau de istorie a religiilor, participarea la un match de football, călătoria în Extremul Orient, dragostea faţă de o femeie sau faţă de părinţi, ura faţă de un duşman, frumuseţea unei privelişti etc., etc., îşi pierd astfel caracterul de hete-rogeneitate şi devin materie poetică. Iată de ce e absurd să vorbim despre o «poezie de idei» cît timp ideile pentru a putea pătrunde în poezie trebuie să-şi piardă completamente valoarea lor abstractă iniţială şi să devină experienţe sensibile. Ceea ce exprimă, în cazul respectiv, poetul, nu mai sînt deci ideile ca atare, ci efectele lor asupra sensibilităţii ; T. S. Eliot o pune în evidenţă cînd studiază poeţii metafizici englezi unde fenomenul e dominant. Cînd situam biografia poetului sub dubla determinare a circumstanţelor obiective şi subiective aveam în vedere tocmai evitarea unei confuzii foarte frecvente între tematică şi
arie preferenţială ; Esenin, de pildă, nu abordează natura ca pe o temă favorită, ci simte în ea unchiul ideal din care poate avea cea mai amplă şi mai intensă reprezentare a condiţiei umane, după cum alteori unghiul acesta îl găseşte în Moscova cîrciumărească. Tot aşa Arghezi cu Florile de mucigai sau cu lumea anahoreţilor din schituri şi mănăstiri, Blaga cu miturile şi cu filosofia germană, Garcia Lorca printre ţiganii hispanici, Kavafis în Alexandria helenistică sau în Bizanţ. Faptul e de natură să umbrească opinia celor ce stabilesc corespondenţe între gradul de modernitate al unui poet şi tematica lui — dînd noţiunii un sens de istoricitate, singurul care o poate justifica, de altfel — sau între noutate şi abstracţiune absconsă. Materia experienţelor sensibile ale unui poet, caracterul specific al procesului său de acumulare ţin de infinita diversitate a fenomenologiei poetice şi nu pot fi transformate în criterii de judecare estetică a operei sale.
III. Elaborarea
Poezia ca realitate suprapusă, rezultată prin complexul proces de acumulare, se constituie şi se elaborează sub zodii obscure, care formulează întrebări privitoare la acea zonă a personalităţii unde se efectuează actul poetic, unde se naşte şi se articulează poezia, precum şi la factorii ce patronează naşterea ei. E, oare, raţiunea sau afectul, inspiraţia sau travaliul artistic factorul dominant ? Istoria controversei e lungă şi o expunere, fie şi sumară, depăşeşte i cadrul notelor de faţă care-şi propun, între altele, să evite
j zadarnicile demonstraţii de erudiţie neutră, încheiată co-
! mod cu un surîs de eclectism horaţian. Vom lua deci ca
j punct de plecare o formulare contemporană, şi anume opo-
iziţia dintre suprarealişti şi Valery : primii atribuiau poezia unei stări de vis cu suspendarea totală a oricărui control logic, cu ignorarea, după îndemnul lui Breton, pînă şi a propriilor talente ori genii ale poeţilor, în timp ce autorul Cimitirului marin afirma categoric că „adevărata condiţie a unui adevărat poet este tot ce poate fi mai strein stării de vis" şi că în acest domeniu domnesc legile
302
303
r
lucidităţii depline. Continuitatea suprarealiştilor e evidentă pînă azi, cînd punctul lor de vedere e foarte frecvent reafirmat de oameni ai generaţiilor noastre, dar şi bunăoară un Jean Grosjean, nume oarecum recent afirmat, cînd spune că poetul lucrează cu o riglă de calcul iar versurile se compun asemenea ecuaţiilor algebrice, nu face decît să reia aproape cu aceiaşi termeni aserţiunile vale-ryene privitoare la realizarea poeziei „par l'accornplis-sment des conditions prealablement reflechies et fixees, comme il en est en giometrie". în sfîrşit, un teoretician în materie, Rolland de Reneville, a încercat o reducţie a celor două poziţii şi — ca şi cînd ar fi parafrazat adagiul hegelian după care fiinţa pură şi neantul pur sînt identice — a căutat să demonstreze, prea puţin convingător, că în ultimă instanţă între inspiraţie (ca stare de inconştient absolut) şi conştiinţă absolută se stabilesc semnele egalităţii.
între limitele acestei poziţii polare, se înscriu numeroase variante, ca de pildă, teoria inefabilului bre-mondian tinzînd să subordoneze poezia faţă de experienţa mistică, apologia efortului artistic care după T. S. Eliot depăşeşte indiscutabil rolul emoţiei, şi multe altele, căci on se fait toujours la poitique de son talent, zice pe bună dreptate Doamna de Stael. Pe de altă parte, glasuri neîncrezătoare sfidează noţiunea însăşi de inspiraţie, fie considerînd-o de apanaj al misticii, fie văzînd în ea o simplă şi inconsistentă convenţie, sau cel mult convertirea noţională a metaforei muzelot din antichitate, în timp ce nostalgia paradiselor artificiale adiacente poeziei exaltă mescalina ca pe o descoperire capabilă să exacerbeze actul de creaţie şi să satisfacă acel gout de l'infini beaudelairian. Lansată de Aldous Huxley şi de Henri Michaux, mescalina e un drog extras în Mexic dintr-o varietate de cactus, venerat de indieni ca o substanţă divină deoarece, printr-o acţiune asupra facultăţilor vizuale, dă un fel de halucinaţii de o mirobolantă policromie. Pe vremuri era utilizată în lumea preoţilor, ca şi soma proslăvită în literatura vedică, pentru a stimula puterea imaginativă şi extazul religios. Dacă planta din care se extrăgea soma a dispărut din flora hindusă de azi, cactusul mescalinian a
304
rămas şi astfel s-a consacrat un nou stimulent, întotdeauna bine-venit într-o epocă de rafinament anxios şi de exasperată încleştare cu umbrele.
A acorda o calitate pur cerebrală actului poetic ar însemna să considerăm talentul ca pe o acuitate deosebită a inteligenţei, ceea ce ar duce la confuzia inevitabilă a diferitelor manifestări spirituale, cînd, bunăoară, omul de ştiinţă sau filosoful ar acţiona pe aceleaşi temeiuri cu poetul sau artistul. Chiar dacă apelăm la o diferenţiere obişnuită a tipurilor de inteligenţă : inteligenţa ştiinţifică, inteligenţa artistică etc., nu vom putea explica de ce posesorul unei asemenea categorii de inteligenţă devine poet şi nu muzician sau pictor. A scrie versuri pe cale pur raţională e desigur posibil, dar acele versuri vor fi simple ticluiri inteligente şi reci sau, dacă vor cuprinde idei originale şi un anumit patos intelectual, vor trebui intitulate, după exemplul lui Guyau, Vers d'un philosophe. Intelectul nu poate acţiona decît în virtutea coherenţei ce domină structurile realităţii, şi o dată anulată această coherenţă în vederea totalei restructurări a datelor acumulate aşa cum ne vor apărea în poezie, imperiul raţiunii încetează. Ea nu poate opera de asemenea cu datele memoriei abisale, care constituie materia poeziei, dat fiind că ele au fost convertite într-un amalgam de tip sensibil şi, deci, nu mai sînt pasibile de a fi situate în raporturi raţionale.
Poezia nu poate fi elaborată însă în cadrul unui act ce ar presupune suspendarea totală a funcţiunilor conştiente, cum recomandă suprarealiştii, pentru că s-ar identifica practic cu delirul şi n-ar fi decît o succesiune de nonsensuri banale, un logos aberant, amorf sub raport estetic. Dealtfel, nici nu e posibilă o asemenea elaborare fără intervenţia artificiului şi a convenţiei : delirul autentic se realizează exclusiv în sfera psiho-patologică, dincolo de limitele ei începînd falsul delir, afectat, mimetic şi deci foarte raţional în cele din urmă, fiind efectul unei strategii deliberate. Poezia şi scrisul în general nu pot avea nimic comun cu acest gen de amuzament poligrafic, pe care maşina electronică îl poate realiza la o scară mult mai mare de îndată ce i se administrează o cantitate de informaţie foarte vastă ; experienţele s-au şi făcut şi e
305
20
ciudat că mai există poeţi nedeconcertaţi de asemenea strădanii zadarnice. Paradoxal, între versificatorul inteligent care scrie cu deplina luciditate a unui chimist şi delirantul «îndrăzneţ», abil în împerecherea cuvintelor, se creează relaţii de reductibilitate perfectă sub raportul elaborării, devenită la ambii un act arbitrar şi în egală măsură parapoetic, căci ultimul se foloseşte de aceeaşi riglă de calcul cetită însă d rebours.
Activizarea deosebită a unuia dintre cele două domenii, afectiv şi cerebral — care nu se realizează niciodată prin anularea totală a celuilalt — e un fapt cunoscut fiecărui om : oricine a avut momente cînd şi-a putut da seama că e dominat de una dintre aceste două laturi ale personalităţii sale. Tensiunea afectivă e o stare frecventă a poetului : „il s'agit de faire l'âme monstrueuse", spunea Rimbaud. Ea nu echivalează însă cu inspiraţia, termen uzat, compromis, umilit de majordomii retoricii, dar totuşi semnificînd o realitate ; există oameni cu structură preponderent afectivă, care încearcă adesea asemenea stări şi totuşi nu sînt capabili să scrie un singur vers. Poetul asociază exaltării afectelor o dilatare a pupilelor interioare, a acelui ochi care — parafrazîndu-1 pe Emi-nescu — închis afară, se deschide imens înlăuntrul său absorbindu-1 şi surprinzînd în învăluiri fulgerătoare raporturile secrete capabile să restructureze lumea prin funcţia lor chintesenţială. Această concordanţă a tensiunii afective cu clarviziunea spiritului concentrat asupra lui însuşi — starea paradisiacă, după cum o numea Baudelaire — e ceea ce se înţelege de obicei prin inspiraţie, iar acţiunea lor concertată devine elaborarea poetică. Concertată nu înseamnă însă sincronizată. între cele două acţiuni se realizează o dominare alternativă, în virtutea procesului dialectic ce reprezintă desfăşurarea poemului ; ritmul raţionalului şi al iraţionalului constituie în fapt elementul motor al elaborării, iar puterea de a domina dialectica acestor alternări echivalează cu talentul poetic. De aceea T. S. Eliot observă cu îndreptăţire că poetul mediocru e conştient acolo unde ar trebui să fie inconştient şi inconştient cînd ar trebui să fie conştient. Dereglare fatală, menită să transforme poezia într-o masă lexicală inertă.
De cele mai multe ori poetul mediocru e incapabil de orice efort artistic şi debitul său suferă determinările inter-vertite ale formulei care-i monopolizează invenţia. Tip preponderent pletoric, elaborarea capătă la el sensul unei apostazii estetice, în aparenţă revoluţionară ; dar, cercetată mai îndeaproape, ea îşi vădeşte precaritatea şi formulele rudimentare pe care se întemeiază, formule ce ne apar foarte limpede ca alibiuri ale travaliului artistic. Opoziţia între inspiraţie şi efort e o prejudecată monden-diletantă, iar tipul poetului care aşterne pe hîrtie capodopere fără o singură ştersătură, e o fantoşă idilică de Western poetic. Pînă şi un autor de o productivitate neverosimilă — aproape monstruoasă — pe care am fi tentaţi să ni-1 imaginăm dictînd simultan la cîteva stenografe — e vorba de Lope de Vega — spunea Riete de poeta que no borra. în ce mod se efectuează aceste ştersături e o problemă ce ţine de specificul elaborării fiecăruia : poţi şterge după ce ai scris sau alteori ştergi versul, cu-vîntul, strofa înainte de a le fi aşternut pe hîrtie ; de asemenea există poeţi ai nenumăratelor variante sau alţii la care variantele nu se adună în sertar, ci se triază în sinea lor fără auxiliile cernelii. E însăşi varietatea infinită a naturii : sînt flori ce se deschid dimineaţa pe rouă şi pirotesc de-a lungul zilei, altele stau mereu deschise, altele se deschid seara tîrziu şi adorm dimineaţa ia prima atingere a luminii ; sînt plante ce înfloresc de cîteva ori pe an ; după cum există unele, printre ale căror frunze abia o dată la cinci, la zece sau la o sută de ani, îşi iveşte o floare culorile stranii de timp şi de nostalgie acumulată în taină.
Ritmul raţionalului şi al iraţionalului nu se realizează prin alternanţa unor valori egale, ci e guvernat de o capricioasă poliritmie determinată de gama inepuizabilă a apologiei poetice. Conştientul şi inconştientul îşi constituie dialectica într-un fel la poeţi ca T. S. Eliot, Pasternak, Benn, Ungaretti, Ion Barbu şi desigur cu totul altfel la Dylan Thomas, Trakl, Esenin, Vallejo sau Bacovia. Faptul are o semnificaţie pur fenomenologică, şi nu una estetică sau istorică, deci nu poale colabora la judecăţile de valoare şi nici la aproximarea «modernităţii» unui poet, aşa cum se încearcă uneori pe false temeiuri, îndeosebi în
306
307
aria celor ce teoretizează distanţarea poeziei contemporane ele universul afectiv şi situarea ei în cîmpui exclusiv al actului artistic deliberat. Pentru a exprima cu mai multă claritate acest fenomen atît de obscur prin el însuşi, voi da un citat unde Gottfried Benn descrie desfăşurarea genetică a poemului, de o manieră subiectw-empirică, dar cu atît mai sesizantă : „Ceva din tine propulsează în afară anumite versuri sau înaintează orbecăind cu anumite versuri, altceva din tine ia îndată aceste versuri în mîini, le introduce într-un fel de aparat de observaţie, un microscop, le examinează, le colorează, caută părţile bolnave. Dacă primul element e poate naiv, al doilea e ceva cu totul deosebit, rafinat şi sceptic. Dacă primul e poate subiectiv, al doilea aduce lumea obiectivă, este principiul formal, acela al spiritului". Cei doi factori sînt polari şi contradicţia lor ce tinde să se rezolve în poem, se reeditează imprimînd elaborării acel ritm-motor despre care vorbeam ; primul, ce sondează memoria abisală, e de natură obscur-intuitivă şi asupra funcţiunii sale nu se pot aduce decît mărturii subiective, însă al doilea ne apare într-o lumină mult mai propice unei definiţii. Şi totuşi, ne vom da seama în cele din urmă că se ivesc nenumărate dificultăţi de îndată ce încercăm să-1 analizăm ; ceea ce Benn numea principiul formal e de domeniul raţionalului, fără a se supune însă întru totul legilor de manifestare ale raţiunii. Există, de bună seamă, o serie de determinări reciproce între aceşti factori — determinări ce nu vor putea fi niciodată formulate cu precizie ştiinţifică, pentru că ele nu sînt constante şi se petrec într-un orizont la fel de inaccesibil ca şi mutaţiile astrologice.
IV. Structurile poetice
Incompatibilitatea structurală dintre realitate şi poezie — ca realitate suprapusă — pune în evidenţă existenţa altor structuri decît acelea accesibile comprehensiunii logice-; de îndată ce poetul anulează coherenţa lor, instau-rînd o nouă coherenţa de tip metaforic, datele realităţii se restructurează şi ne apar sub forma structurilor poetice, întemeiate pe noile raporturi în care poetul situează
303
.elementele realului. Sînt oare aceste raporturi o creaţie a poetului ? Desigur că nu. El nu face decît să le reveleze, să proiecteze lumina asupra lor şi să ne introducă într-o lume suprapusă de armonii formale, creînd astfel structuri poetice. Forţa poetului rezidă în capacitatea de a revela deci raporturi noi şi nebănuite, şi e direct proporţională cu gradul de heterogenitate al elementelor ce se situează în aceste raporturi, şi cu gradul de pregnanţă al coheren-ţei lor metaforice. Novalis trebuie citit în acest sens, cînd spune : „Nimic nu e mai poetic decît toate tranziţiile, toate amestecurile heterogene".
Situarea într-un raport corespunde pe plan fenomenal cu juxtapunerea, dar această corespondenţă care e sursa majorităţii erorilor de judecată, îndeosebi în epoci de preponderenţă barocă — astăzi de exemplu — e un fapt pur mecanic şi irelevant. Raporturile poetice nu sînt în esenţă simple acte arbitrare de juxtapunere a unor elemente a căror asociere poate da efecte de insolit, ci ele există pe baza acelei coherenţe metaforice, factor preexistent deci ; poetul nu face decît să-1 descopere şi să ne transmită frisonul descoperirii lui. Capacitatea alăturărilor insolite e o facultate foarte comună în epocile de rafinament intelectual şi ea poate fi inculcată pe cale pur ştiinţifică pînă şi creierului electronic după cum s-a şi făcut. Aşa se şi explică frecvenţa acestor raporturi aparente în poezia actuală ; ele corespund unei inerţii stilistice foarte caracteristică epocii noastre cînd, în mod paradoxal, insolitul devine forma cea mai răspîndită a banalităţii, a locului comun, fapt firesc deoarece, după cum vom vedea, formele mimetice se realizează întotdeauna prin reeditarea mecanică a particularităţilor stilului contemporan lor. Mediocrul de azi scrie mai greu în maniera lui Villon decît în aceea a lui Ezra Pound, Michaux sau Dylan Thomas.
A delimita raporturile poetice de cele aparente e de bună seamă extrem de dificil, cum se întîmplă adesea în cazul actelor de mimetism epigonic : printre oamenii de pe la 1890 erau foarte mulţi care se întristau că Emi-nescu nu scrisese versuri chiar atit.de desăvîrşite ca ale lui Vlahuţă, fiind, e drept, dispuşi să-i acorde circumstanţele atenuante ale boemei şi ale sfîrşitului prematur.
309
1
r
Cetitorul înzestrat şi pasionat de poezie realizează aceste deosebiri mai mult în forul subiectivităţii sale decît le poate exprima printr-o formulare expresă. Observăm adesea că o poezie, în ciuda caracterului ei insolit, a metaforelor îndrăzneţe, a asocierilor bizare, nu ne transmite sentimentul artei, ci ne suscită reacţii streine receptivităţii estetice : uimire, indiferenţă, neplăcere, penibil, senzaţia lipsei de gust etc. Fenomenul ce se petrece e analog cu reacţia noastră faţă de soarta unui erou dintr-o piesă scrisă fără talent : moartea lui în condiţiile cele mai tragice ne lasă completamente indiferenţi, deşi într-o dramă shakespeariană acelaşi fapt ne afectează profund, chiar dacă marele englez îşi permite să facă abuz de asemenea soluţii, ucigîndu-şi eroii în serie. în atari situaţii se vorbeşte despre autenticitate, termen nu o dată impropriu utilizat. Căci ni se întîmplă ca tragedia unui om, citită în ziare, să ne impresioneze puternic, în timp ce acelaşi episod tragic transpus în teatru sau în proză, cu maximă fidelitate, dar de către un autor mediocru, să nu ne solicite cea mai vagă participare. E o dovadă că structura reală operează în virtutea legilor ei şi noi o recepţionăm ca atare, în timp ce aceleaşi elemente restructurate în artă ne solicită in alte compartimente ale fiinţei noastre ; structura unei realităţi nu e egală cu structura poetică suprapusă aceleiaşi realităţi, iar poetul încercînd s-o realizeze prin transpunere directă, a ignorat raporturile poetice, coherenţa lor metaforică şi astfel a eşuat într-un simplu plagiat. Ca şi datele realului, aceste raporturi poetice sînt inepuizabile : despre moartea Jeanei d'Arc s-au scris şi se mai pot scrie nenumărate opere fără ca valoarea lor să fie afectată de identitatea motivului ca atare şi fără ca, pe plan poetic, ele să se suprapună vreodată, oricît ar fi de fidele faţă de datele istorice.
Elementele realului poetul le preia în cadrul limbajului, cum arătam în prima parte a notelor de faţă, utili-zînd capacitatea lui nominativă, dar făcînd abstracţie de semnificaţiile consacrate care-1 transformă într-o panoplie de simboluri şi valori stabile. El este, dimpotrivă, capabil să le imprime alte funcţii şi semnificaţii acestor date ale realităţii, adeseori în contradicţie violentă cu cele existente în ordinea lor firească. Sunetul clopotelor
de Paşti are în mod curent semnificaţia luminoasă a unei bucurii calme, depline, a liniştii şi împăcării, dar Trakl insuşindu-şi această realitate şi chiar adăugîndu-i un alt clement — culoarea roz — de natură să-i sporească şi mai mult semnificaţia, sfîrşeşte prin a-i imprima o funcţie exact opusă, de angoasă, de melancolie sumbră, de apăsare obscură :
Clopote roze de Paşti sub bolta funebră a nopţii şi glasurile argintii ale stelelor
încît delirul întunecatei demenţe cădea lunecînd de pe fruntea adormitului.
(Sebastian în vis)
în poezia lui întîlnim foarte frecvent această deturnare de semnificaţii : culorile pastelate, copiii, priveliştile agreste devin adeseori cadrul unor stări de teroare melancolică, de traumă crepusculară şi astfel capătă funcţii cu totul opuse celor pe care le au în mod obişnuit în realitate şi în limbaj. La fel procedează şi Blaga în acest distih :
într-o singură zi mugurii şi iarba au crescut repede ca unghiile şi părul morţilor...
(Echinocţiu)
Mugurii şi iarba, simboluri ale regenerării naturii, ale exultării primăvăratice, ale bucuriilor şi speranţelor tinere, capătă dintr-o dată culoarea posomorită a morţii, ne transmit un frison tanatologic, ne proiectează pe orizontul anxios al misterelor celulare. Asemenea modificări nu se produc exclusiv în cadrul stilistic al metaforelor, ci pot avea loc şi în afara lor, coherenţa metaforică nefiind efectuabilă în acest cadru, ci pe planul mai profund al raporturilor poetice. Th. Gautier povesteşte că un celebru titlu al lui Baudelaire, Les Paradis artifi-ciels, nu era iniţial decît firma unei prăvălii de flori artificiale pe drumul spre Neuilly, unde poetul trecea adesea mergînd la avocatul său. Scrise la intrarea acelei prăvălii, cuvintele respective nu au decît sensul unei turpitudini bombastice, în timp ce Baudelaire transpu-nîndu-le pe coperta cărţii sale consacrată drogurilor, pornind de la confesiunile lui Thomas de Quincey, le
310
311

schimbă radical funcţia şi le imprimă o deosebită forţă de sugestie în direcţia extazului negru : ele au astăzi pentru noi valoare emblematică, ne deschid imaginare porţi spre lumea intensităţilor dureroase, spre experienţele extreme ale unor bucurii morbide care exaltă şi ucid. S-ar putea face observaţia că aci intervine mai curînd o îmbogăţire de sensuri, o amplificare a rezonanţei, dar dacă analizăm procesul ce s-a petrecut vom vedea lesne că funcţia acordată de Baudelaire cuvintelor Paradis artificial este în fond exact opusă celei pe care o avuseseră pe firma fostei prăvălii : frivolitatea pretenţioasă şi ieftină devine acuitate sugestivă, subtilitate, rafinament corupt. Vom recunoaşte că, fără mărturia lui Gautier, nimenea nu şi-ar fi putut imagina că titlul baudelairian, atît de propriu şi de fericit ales, nu fusese la originea lui decît o anodină firmă de prăvălie.
Aceste funcţii prin care, atribuindu-le, poetul îşi însuşeşte elementele realului, constituie în ansamblul lor viziunea lui poetică şi în perimetrul ei îşi păstrează un anumit grad de consecvenţă. Ele revin adesea în opera lui, formează nucleul ei obsesional, colaborează la definirea originalităţii, care nu e o simplă strategie de ticuri stilistice proprii unui poet, aşa cum este interpretată adesea. Suprafaţa stilistică nu poate determina originalitatea unei opere decît în mod aparent şi cu atît mai puţin e capabilă să definească un univers poetic. Un poet mediocru, care maniază cîteva duzini de metafore mai mult sau mai puţin proprii şi spectaculoase, îşi poate demonstra cel mult dexteritatea, virtute periferică şi insignifiantă : Bacovia, Saba, Machado sînt mari poeţi monotoni şi stîngaci. Ezra Pound, elogiindu-1 pe Villon, arată pe bună dreptate că poetul francez e aproape străin de orice subtilitate stilistică şi de orice stimul de noutate, în fond, originalitatea lui Villon — ca şi a oricărui mare poet — rezidă în substanţa lui vizionară, în funcţiile noi pe care le atribuie el unor realităţi. Ticăloşia capătă un sens de candoare suavă, moravurile sordide se purifică în purgatoriul sincerităţii lui dizolvante, care le imprimă sensul virtuţilor, vulgaritatea cea mai abjectă devine cu totul altceva. Bordelul, circiuma, hoţia; pro-
xenetismul, pervesiunea etc., etc. nu mai au semnificaţiile lor curente din realitate, ci altele, atribuite de poet, şi converg armonios în direcţia viziunii lui proprii. Restructurată pe baza raporturilor poetice revelate, realitatea devine poezie, devine o altă realitate creată de poet prin ceea ce Machado numea realizar nuevamente lo desrea-lizado.
Raporturile poetice sînt preexistente poetului care nu face decît să le reveleze, ele constituie o reţea inepuizabilă şi sînt paralele faţă de conexiunea firească dintre datele lumii reale. Observăm însă că acest paralelism nu e de tip geometric : apropierea şi depărtarea fluctuează determinînd ceea ce, în prima parte a notelor de faţă, numeam gradul de evidenţă al incompatibilităţii structurale dintre realitate şi poezie ca realitate suprapusă. Ondulaţia ce se crează prin fluctuaţia respectivă nu afectează existenţa în sine a raporturilor poetice ; ea indică doar evoluţia ciclică a tiparelor stilistice. în perioadele de echilibru clasic, raporturile care-1 solicită pe un poet sînt sfera celor mai apropiate de conexiunea elementelor realităţii, dar pe măsură ce se pronunţă tendinţele spre baroc, el e în căutarea unor raporturi tot mai îndepărtate, e tot mai înclinat să descopere coherenţa metaforică a unor termeni mereu mai străini, părăsind domeniile invadate de epigoni. Căci actul de creaţie ca revelare a unor raporturi poetice poartă în sine tendinţa de a se reedita printr-un vast sistem de analogii mecanice din ce în ce mai accesibile, care dau poetului sentimentul epuizării respectivului tip de raporturi. Sentimentul a-cesta e iluzoriu, dar acţiunea lui trece din cîmpul estetic în cel psihologic şi astfel devine motorul deplasării treptate a creaţiei spre sfera raporturilor poetice extreme, care, în epoci crepusculare, ating paroxismul ; sensul deplasării e determinat, desigur, şi de unghiul orbital din care, prin apartenenţa lui istorică, poetul priveşte universul realităţii ambiante. A interpreta această deplasare drept un progres în accepţiunea curentă a termenului, considering că firescul grad de complexitate al poeziei, în funcţie de distanţa raporturilor poetice faţă de conexiunea structurală a datelor realităţii, creşte propor-
312
313
ţional cu valoarea ei, e o eroare : mişcarea e ciclic-orizon-tală şi deci orice idee de progres este exclusă. Intre creaţie şi expresie există în acest sens relaţii de perfectă complementaritate.
în sfîrşit, raporturile poetice formulează problema aşa-numitei «elevaţii» a poeziei, prin distanţarea de concretul imediat al existenţei, spre stările de vis, de irealitate. O permanentă erezie îşi face loc la diverse grade, în această privinţă, prin greşita înţelegere a incompatibilităţii dintre structura poetică şi cea a lumii reale. în azur, în cosmos, în muzica sferelor şi în alte asemenea domenii de iluzie facilă se cantonează mediocrul ; marele poet e plantat în realitate, în condiţia lui umană care-i oferă termenii solizi ai raporturilor poetice, întregul material necesar creaţiei. Voi da un citat mai simplu din Gottfried Benn, a cărui opinie mi se pare foarte pertinentă : „Cînd te-ai îmbarcat fără întîrziere sau ai ajuns îndată la murmurul izvoarelor şi la harpe şi la frumoasa noapte şi la pace şi la lanţurile fără început, rotunjimea sferelor, împlinirea devin steaua victoriei tale, reinstaurare a divinului şi sentimente cosmice analoage, e vorba de cele mai multe ori despre o facilă speculaţie asupra sentimentalităţii şi a nevolniciei cetitorului. Acest ton serafic nu înseamnă un triumf asupra lucrurilor pămînteşti, ci o fugă din faţa lor. Marele poet este un mare realist, 'foarte apropiat de toate realităţiile ; el ia asupra lui realităţiile, e foarte terestru, greier născut din pămînt după cuvîntul legendei, insectă ateniană. Cu o imensă prudenţă distribuie el ezotericul şi seraficul pe temeliile dure ale realităţii". Poetul nu e un mesager al empireului coborît printre oameni, fiinţă selenară rătăcită printr-un univers străin, ci este un exponent al pămîntului, ce se străduieşte să ofere oamenilor o replică a propriei lor existenţe, restructurată, redusă la esenţa ei, confruntată cu lumea de armonii ideale a căror nostalgie îi devorează ca o pedeapsă fără vîrstă şi timp. Elevaţia unei poezii rezidă în puterea de propulsare exercitată de structura ei, de raporturile poetice, pe care se întemeiază, şi e în funcţie de contrastul dintre realitatea foarte acuzată a elementelor ei şi gradul de convertire sensibilă realizat de poet. Poetul
314
care frisonează de beatitudine în eter sau leşină de voluptate printre abstracţiuni absconse e un devitalizat, un muezin anemic ; aşijderea şi criticul ce-i serveşte deopotrivă de paj şi de soră de caritate !
V. Anonimatul cuvîntului
Raporturile poetice se revelează în cadrul limbajului şi acţionează cu materia lui. Definiţia poeziei ca artă a cuvîntului e de mult una din faţetele acelui poliedru al banalităţii curente, care, văzut din alte unghiuri, defineşte pictura ca artă a culorii, muzica fiind o artă a sunetului etc. Truismul respectiv reprezintă în fond notaţia superficială a unei aparenţe, tendinţa de a satisface necesitatea firească de condensare a unui complex de relaţii atît de greu sesizabil, cu paleativul simplificării ; a considera poezia ca atare e la fel de irelevant şi de inutil ca, bunăoară, a vedea în profesiunea lui Benvenuto Cellini o artă a metalului sau a spune despre maeştrii de la Delf t că sînt artişti ai lutului. E cel mai sigur mijloc de a se ajunge — fie şi pe căi sofisticate — la vechea prejudecată a poeziei ca elocvenţă armonioasă cum o caracterizase Voltaire (exasperat, Verlaine îndemna să i se sucească gîtul acestei virtuţi neavenite).
A doua jumătate a secolului trecut a cunoscut două extreme : pe de o parte Mallarme („poemele nu se fac cu idei, ci cu cuvinte"), pe de altă parte spaniolul Ramon de Campoamor, care dorea „să ajungă la artă prin idee şi s-o exprime în limbajul comun". Eşecul nobil al lui Mallarme în a cultiva mitul cuvîntului e prea cunoscut ; poetul însuşi a avut într-un grad fatal sentimentul impasului său, neezitînd să-1 şi formuleze cu o dramatică sinceritate. Campoamor a decăzut în frazeologie puerilă, cu inflexiuni moralizatoare sau filozofice la modul didactic, şi a murit strivit de propriile-i banalităţi. Noţiunea de limbaj comun avea la el semnificaţia lipsei travaliului artistic, şi a adecvării mecanice ; ideologii care afirmau odinioară la noi că „un conţinut înaintat determină de. Iu sine forma corespunzătoare", l-ar fi putut revendica printre înaintaşi. Aceste două extreme nu reclamă rezol-
315
1
varea printr-o înţeleaptă soluţie de mijloc, în primul rînd pentru că, în principiu, opoziţia idee-cuvînt e falsă în poezie, care include aceste elemente fără ca ele să-i definească specificitatea. Ceea ce defineşte poemul sînt raporturile poetice şi coherenţa metaforică, devenite limbaj, comunicare, expresie existenţială. Teoriile poetice au sucombat în cuvin t. Există o spaimă a cuvîntului, o disperare a cuvîntului, o religie a cuvîntului, un complex al cuvîntului, o beţie, o obsesie, o schizofrenie a cuvîntului. Dicţionarele limbilor europene au o febră suspectă şi literele alfabetului se cariază. Epuizate într-o pantomimă poetică deconcertantă, care durează de cinci decenii pe textul aceluiaşi libret, cuvintele sînt mute, şi-au pierdut graiul. Poetul de azi trebuie să fie logoped.
Cuvîntul nu există în poezie printr-o valoare în sine şi nu are virtuţi intrinseci de ordin estetic, după cum asemenea virtuţi nu pot avea linia ori sunetul ; afirmaţia lui Hogarth că numai linia curbă e estetică pare astăzi o naivitate sau un capriciu. Nu există nici un capitol al lexicului incompatibil cu poezia şi viceversa, nu se cunosc altele care ar fi prin excelenţă apanajul ei. Vocabularul poetului e totdeauna al vremii sale, al societăţii şi al civilizaţiei contemporane : cuvintele intră şi ies din poezie în funcţie de evoluţia realităţii înconjurătoare. Cînd o realitate dispare din orizontul istoric, e firesc să întîlnim tot mai rar şi cuvîntul care o denumeşte, după cum, cînd apare o alta, cuvîntul respectiv îşi face loc treptat şi în poezie, în ciuda unei anumite rezistenţe provenind din obişnuinţă şi inerţie. Numele zeilor antici, ale unor popoare de mult dispărute, cuvintele ce denumeau anumite sărbători, obiceiuri, tradiţii sau veşminte — din antichitate sau chiar din Evul Mediu — apar foarte rar sau aproape deloc în poezia contemporană, dar nu pentru că o îndelungată utilizare le-ar fi afectat expresivitatea. De mii de ani circulă în poezie cuvinte ca mare, pasăre, iubire, fluviu, timp, moarte, zăpadă, noapte, vis etc., etc, iară ca faptul să aibă vreo repercusiune asupra posibilităţii de a le utiliza în continuare. Ceea ce se uzează este asociaţia, împerecherea cuvintelor care tinde să se constituie în clişee verbale, demonetizate prin exces şi lipsite treptat de orice expresivitate.  Luate izolat, cuvintele
farmec şi iubire pot fi întîlnite în limbajul oricăruia dintre marii poeţi contemporani ai lumii, dar asociaţia farmecul iubirii repugnă chiar celui mai obscur debutant cu o minimă intuiţie a desuetudinii.
Poetului cuvintele i se înfăţişează ca o masă de funcţii nominative neutre, ca un alfabet al realităţii ca atare, şi ele nu pot fi transferate în poezie fără să-şi piardă semnificaţiile şi chiar fără să devină o negaţie a lor însele, atîta timp cît părăsesc realitatea asupra căreia se aplică în mod obişnuit funcţia lor. Odată ce poetul anulează coherenţa logică a datelor realului, operaţia se traduce în limbai printr-o anulare a semnificaţiilor derivate din această coherenţa, iar instituirea noilor elemente, care sînt raporturile poetice bazate pe o coherenţa metaforică, presupune apariţia raporturilor de cuvinte ce constituie celula poetică în sensul limbajului. Cuvîntul în sine e anonim ca şi nota muzicală, şi existenţa lui în poezie nu depăşeşte anonimatul fiecărei note pe portativ ; numai în măsura situării lor în raporturi, cuvintele se colorează în contextul poetic şi capătă un sens de valori ale limbajului. Para-frazindu-1 pe Mallarme, putem spune că poeziile nu se fac cu cuvinte, ci cu raporturi de cuvinte, corespunzînd raporturilor pe care poetul le descoperă între diferitele date ale universului real, şi fiind deci expresia materială a acestor raporturi. Ele sînt organisme celulare şi nu corpuri compuse : cuvintele ce se situează dispar ca atare. Cînd Auden spune A telephone is a speaking şi ne oferă asftel un raport de cuvinte, noi îl recepţionăm ca pe o unitate, şi nu ca pe o propoziţiune alcătuită din cuvinte, căci în mod normal telefonul e un aparat utilizat de oameni, şi nu o fiinţă care vorbeşte, deci telefonul aici nu mai e telefon şi a vorbi nu mai înseamnă a vorbi ; relaţiile existente în realitate între substantivul şi verbul respectiv au fost anulate şi o dată cu ele individualitatea termenilor s-a redus la un zero semantic, dar a apărut o altă individualitate, aceea a raportului creat, cei doi termeni contopindu-se în existenţa noului organism, cu o valoare de semnificaţie nouă. Acest zero semantic e unghiul din care poezia acţionează asupra materialului lexical, ceea ce face ca particularităţile şi proprietăţile estetice ale cuvîntului să fie nule, iar critica filologică, oricît de subtilă,
316
317
r
să fie inoperantă, ca şi strădania poetului de a vina cuvinte rare, transformîndu-se în entomolog maniac exhlbînd inutil un insectar cu piese demne de invidie. Jorge Luis Borges, în volumul său consacrat vechilor literaturi germanice, citează una dintre ghicitorile cuprinse într-un text medieval saxon, care exprimă, cred, foarte plastic zădărnicia rîvnei lexicale a poetului fără duh : „Un vierme a mîncat cuvinte. Parcă aş asculta o minune : viermele, tîlhar pe-ntuneric, devorase vestitul cînt al unui autor şi puternica lui idee. Cu toate că se hrănise cu cuvinte, iîlharul nu se alese cu nici o învăţătură". Cheia acestei ghicitori este, după opiniile exegeţilor, molia, dar ea este perfect valabilă şi pentru poetul-molie, care devorează cuvinte, devorează dicţionare întregi, iluzionîndu-se şi confundînd creaţia cu un rudiment de fiziologie elementară.
Imprimîndu-le semnificaţii noi prin situarea lor în raporturi, poetul îşi însuşeşte deci cuvintele şi le marchează : ele îi aparţin şi se definesc ca atare, pe planul aparent al existenţei lor, desigur, deoarece în realitate, odată situate în raporturi, îşi pierd existenţa. De aici sentimentul ce-1 avem, adesea, că acelaşi cuvînt sună într-un fel, de pildă în poezia lui Baudelaire, şi cu totul altfel la Musset, sentiment înşelător însă, dat fiindcă mutaţia petrecută ţine de raporturile cuvîntului respectiv şi ea se caracterizează în primul rînd prin anularea lui. însuşirea cuvîntului de către poet are deci aspectul unui act de escamotare filologică şi de deturnare a valorilor gramaticii : substantivul poate deveni adjectiv sau verb, conjuncţia poate deveni substantiv etc. Se pune însă problema dacă toate cuvintele utilizate în poezie se află cuprinse în structurile poetice, adică, intră în raporturi, sau numai o parte din materia lexicală se include, în timp ce o serie de cuvinte ne apar drept simple anexe copulative sau chiar drept accidente de construcţie. Ezra Pound spune undeva că ,,Scriitorul utilizează un anumit număr de cuvinte vide, pentru raţiuni de ritm, mişcare etc." şi crede că ele reprezintă aproximativ 4% din text. Faptul poate fi adevărat în sensul morfologiei textului, luat ca su-prefaţă filologică, dar din perspectiva structurii poetice afirmaţia lui Pound nu se adevereşte cît timp raporturile
318
de cuvinte nu sînt simple juxtapuneri, ce se epuizează ca valori de expresie în cadrul strict al vecinătăţii lor imediate. Cuvîntul se situează în raporturi printr-o infinită gamă de valenţe deschise în toate direcţiile. Chiar atunci cînd e plasat de poet pentru evidenta necesitate a rimei, de pildă, sau a ritmului, cuvîntul suferă acelaşi proces de dispariţie prin integrare, pentru că rima nu este şi ea decît un raport de cuvinte. Iată de ce uneori cea mai anodină prepoziţie sau conjuncţie poate avea un rol capital într-o poezie, cele mai comune particule verbale pot deveni dintr-o dată Misteriosamente densas I de si mismas, cum spunea Jorge Guillen, la antipodul umilinţei lor lexicale.
VI. Formele mimetice
Actul de creaţie — şi deci implicit şi poezia — are sensul unei replici antitetice a individului faţă de mecanica realităţii sociale, e deci un act de revoltă spontană pe care societatea tinde să-1 asimileze ; una dintre formele asimilării este absorbţia prin generalizare. în poezie, aceasta se realizează printr-o reacţie colectiv-mimetică în faţa creaţiei individuale : omologate şi brevetate, formele caracteristice ale poetului devin matriţele unei producţii ât serie care poate lua aspectul citării, al parafrazei, al parodiei sau al pastişei, singurul ce ne interesează în domeniul nostru. Astfel apar clişeele verbale, forme moarte ce se proliferează banalizînd treptat cele mai insolite descoperiri, prin puterea lor de a acredita falsa identitate a raporturilor poetice cu raporturile de cuvinte, adică dîndu-ne iluzia perfectei reductibilităţi a esenţei la procedeu. Faptul e posibil datorită evidenţei imediate a particularităţilor stilistice situate prin natura lor la un orizont infinit mai accesibil decît structurile poetice şi raporturile revelate pe care ele se întemeiază. Există o proporţionalitate directă între dimensiunea poetului şi virulenţa acestei reacţii mimetice provocată de literatura lui, deşi gradul de evidenţă e uneori atenuat de abilitatea progresivă a pastişelor şi de caracterul lor pletoric. Poetul, cu cît este mai mare, mai singular, cu atît e mai nociv în acest sens. Poezia contemporană e plină de clişee de tip
319
Pound, Eliot, Kavafis, Trakl, Montale, Perse etc., etc., după cum în lirica noastră nouă proliferează clişee de tip Arghezi, Barbu, Blaga etc. şi chiar, treptat, apar clişee ale clişeelor lor, ajungîndu-se la un gen de sciziparitate verbală mereu mai accelerată, mai euforică.
E vizibil că în ultimele decenii procesul de naştere şi de circulaţie a formelor mimetice s-a accentuat enorm şi colaborează la o adevărată psihoză a desuetului : există o obsesie a ineficientei limbajului poetic, a imposibilităţii expresiei ca atare, a epuizării poeziei ca gen, se vorbeşte despre moartea poeziei, despre antipoezie. De peste o jumătate de secol avangarda — care e un fenomen mai mult psihologic decît literar — întreprinde o permanentă campanie împotriva desuetului, a formelor moarte, lan-sînd succesiv manifeste zgomotoase şi agresive şi căutînd cu mijloace teoretice să revoluţioneze o realitate ce prin însăşi structura ei refuză orice amandament deliberat şi orice soluţie de laborator intelectual. Rezultatul a fost paradoxal : în măsura în care curentele de avangardă au avut o consistenţă şi n-au fost simple estrade pentru efemere succese de public, ele au sfîrşit prin a genera, într-un timp relativ scurt, un nou val de forme mimetice, de astă dată pur avangardiste. în toate literaturile europene circulă de pe acum clişee verbale de tip suprarealist, de tip ultraist, expresionist, imagist, cu exact aceeaşi virulenţă pe care o manifestau acum cinci decenii clişeele parnasiene sau simboliste. Fenomenul, mai mult firesc decît alarmant, îşi are explicaţia în însăşi evoluţia civilizaţiei noastre, care-i determină în mod fatal ritmul. în primul rînd gradul de civilizaţie tehnică oferă, ca pretu-tindenea, mijloace mereu mai generoase. în Evul Mediu, de pildă, cînd nu exista tiparul, şi cultura cea mai elementară era inevitabil restrînsă la sfera clerului şi a nobilimii de curte, formele mimetice aveau o circulaţie aproape imperceptibilă. Un Guinicelli, un Walter von der Vogel-weide, un Gonzalo de Berceo sau Arnăut Daniel erau accesibili exclusiv cercurilor nobiliare şi un manuscris cu poemele lor devenea o raritate, ceea ce făcea desigur ca tendinţa unei replici mimetice să fie practic în imposibilitate de a se materializa şi de a lua forme evidente ; pînă şi influenţele se manifestă cu masive interziceri, încît
320
bunăoară stilnoviştii toscani pătrund în Anglia abia în epoca elizabetană, în sensul că asimilarea lor se desăvîr-şeşte şi toate cuceririle lor sînt valorificate activ. Unele dintre descoperirile poeţilor medievali au rămas inoperante în epocă, fiind totalmente ignorate secole de-a rîndul, încît opera lor s-a consumat fără consecinţe, ca descoperirea Americii de către vikingi, cum spune Borges. Cu atît mai mult formele mimetice nu puteau să circule decît foarte vag, pînă cînd tiparul, revoluţionînd domeniul multiplicării textelor, nu le-a oferit mijloace progresive de proliferare. Ceva mai tîrziu, în Pleiadă, Carol al IX-lea, care putea excela prin orice în afara talentului poetic, izbutea să ronsardizeze cu oarecare dezinvoltură.
Astăzi, dacă fenomenul înregistrează un salt enorm, îngrijorător aproape, faptul se datorează dezvoltării inimaginabile chiar în secolul trecut, a civilizaţiei : industria poligrafică a luat proporţii fabuloase şi cărţile sînt la în-demîna oricui, publicitatea, cu aparatul ei tentacular, e capabilă să lanseze şi să consacre un autor în cîteva luni, difuzîndu-i opera prin traduceri în toate ţările globului ; numărul şi capacitatea editurilor au crescut, atingînd cifre neverosimile, instrucţia publică de toate gradele, radioul şi televiziunea, cinematograful, bibliotecile, revistele nenumărate, manualele de literatură etc., toate contribuie la răspîndirea fulgerătoare a scrisului şi deci şi a poeziei, încît procesul de cunoaştere, de asimilare şi în consecinţă şi reacţia ce naşte forme mimetice, s-au accelerat la paroxism. însăşi tehnica scrisului devine aproape unanim accesibilă şi oricine poate învăţa cum se scrie un poem, într-un ritm record şi cu minime eforturi. Această supralicitare a mijloacelor oferite de stadiul actual al civilizaţiei modifică progresiv şi gradul de disimulare al replicilor mimetice : vom recunoaşte că astăzi clişeele verbale au un coeficient de originalitate aparentă infinit mai mare decît îl aveau chiar cu cîteva decenii în urmă, în virtutea aceloraşi legi care patronează ameliorarea şi perfecţionarea continuă a industriei pe baza experienţelor acumulate printr-un tot mai îndelungat exerciţiu. Aici însă căile perfecţiunii nu urmăresc fidelitatea, ca în orice altă mnifestare mimetică ; dimpotrivă, efortul se dirijează spre o cît mai evidentă îndepărtare de articulaţia
321
21 — Scrieri ii, Proza
formală a prototipului, şi chiar spre o negare a lui, ajun-gîndu-se astfel la situaţia derutantă cînd pastişa ni se înfăţişează ca un act de revoltă şi de sfidare a originalului, iar clişeele verbale capătă un ton de violenţă paricidă. preluat mecanic şi de critica literară ce se străduieşte să le afirme. Aşa se explică într-o bună măsură o anume rezonanţă polemică a poeziei şi a criticii deopotrivă, ca şi ostentaţia insolitului, devenit însă, în mod paradoxal, forma cea mai curentă a locului comun, pentru că e un insolit redus la o simplă formulă tehnică şi care, lipsit de suportul fundamental al raporturilor poetice subjacente. se consumă exclusiv pe planul epidermei lexicale : e deci un insolit de tip mimetic. Diferenţa nu e însă şi de domeniul dificultăţii ; după asimilarea marilor poeţi ai pri-melor generaţii din acest secol, după ecloziunea curentelor de avangardă, experienţele lexicale cele mai hazardate sînt la îndemîna oricui şi stau sub semnul aceleiaşi facilităţi care patrona nu de mult versificările rimate ale post-simboliştilor anemici. Devenită clişeu verbal, matrice industrială pentru producţia în serie, forma cea mai savantă în structura ei e accesibilă imediat şi pe o scară deconcertantă. Se poate constata chiar şi printr-o statistică riguroasă că nu numai debutanţii adolescenţi, ci şi diletanţii maturi care au exersat multă vreme cu obstinaţie pe motive sentimental-academice sau retoric-festive. practică astăzi cu maximă uşurinţă o poezie aşa-zis modernă, alcătuită dintr-un amalgam de clişee verbale de provenienţă compozită, unde suprarealismul, expresionismul sau ultraismul se întîlnesc cu formele unor Pound, Saint-John Perse, Dylan Thomas, Trakl, Montale etc. şi chiar cu anumite rudimente dadaiste sau lettriste. în cele mai neverosimile localităţi europene poţi întîlni astăzi nenumăraţi poeţi care scriu versuri la fel de plauzibile ca şi majoritatea celor ce apar, în mod curent, prin diverse publicaţii sau volume.
Proliferarea absurdă a formelor mimetice pune în tot mai evidentă dificultate critica literară. E o vizibilă criză a judecăţii de valoare, care duce la mistificarea ierarhiilor şi la derută. Lansările şi consacrările sînt capricioase, intempestive, labile. Adjectivele şi formulele augmentative încep a avea aerul unor hetaire ale vocabularului, ce se
322
oferă profesional primului venit, laurii de odinioară sînt înlocuiţi treptat cu un ireproşabil produs plastic a cărui formulă chimică nu mai e de mult un secret ; pînă şi statuile se înalţă şi se dărîmă cu aceeaşi fervoare contrafăcută, ce nu izbuteşte să disimuleze incertitudinea anxioasă. O continuă strădanie de a inova, o continuă obsesie a noutăţii, a ineditului, a îndrăznelii care trece din poezie în critică şi în estetică, încereînd zadarnic să rezolve pe plan teoretic problemele creaţiei pure ca şi cînd determinările climei s-ar putea soluţiona printr-un efort de meteorologie. în fond, formele mimetice, aceste clişee verbale ce reprezintă o fatalitate a poeziei de totdeauna, nu s-au nimicit niciodată prin mari performanţe teoretice şi n-au murit denunţate de critica literară oricît de strălucită ar fi fost ea. Apariţia, evoluţia şi moartea lor constituie un fenomen secundar (în sensul medical al expresiei), al istoriei literare, supus unui perpetuu contraria contra-riis curantur. Formele mimetice se ucid prin poezie, prin noi acte poetice menite, la rîndul lor, să nască alte clişee. Toată moştenirea inertă a clasicismului senilizat, toate formele moarte care intoxicau poezia secolului al XVIII-lea n-au fost nimicite de critici şi de esteticieni, ci de marii poeţi ai romantismului. Ei au acţionat prin înseşi poemele lor, şi nu prin noi teorii despre poezie : creaţia şi anularea, sincronizate perfect, sînt cele două acţjuni esenţiale pe care poetul le realizează situîndu-se in albia unei tradiţii. El îşi neagă astfel înaintaşii afir-mîndu-i în acelaşi timp. Adevărata imagine a lui Eminescu nu s-a putut cristaliza decît după apariţia unor poeţi ca Arghezi, Bacovia sau Blaga, continuatori cu toţii ai tradiţiei sale, dar şi nimicitori ai tipurilor de clişee verbale derivate din moştenirea eminesciană în direcţia fiecăruia dintre ei. Faptul se realizează de la sine. Nici un poet nu şi-a propus vreodată să ucidă forme mimetice, după cum nu s-a gîndit că din opera lui vor naşte alte asemenea forme pe care urmaşii săi le vor anihila. E legea implacabilă a marilor ritmuri spirituale, prin care istoria şi timpul comunică misterios şi imperceptibil, mişeîndu-se în spirale complementare spre acelaşi zenit ideal ce-şi păstrează mereu depărtarea între aspiraţie, nostalgie şi nelinişte.
323
21*
r
Desigur, azi, cînd clişeele verbale ating paroxismul şi iau, nu o dată — după cum spuneam — aparenţa derutantă a îndrăznelii şi a experimentului, dînd iluzia unei efervescenţe poetice fără precedent, cînd ecourile deviate şi multiplicate ale marilor poeţi contemporani răspund de pretutindenea ca într-un labirint unde un demon al acusticii electronice şi-a investit geniul său monstruos şi deşănţat, e cu neputinţă să nu te întrebi dacă nu e aici simptomul unei mutaţii radicale pe care alte arte au şi început să o mărturisească. Sub ochii noştri arhitectura dispare, dizolvîndu-se în uriaşul mecanism al industriei de construcţii, unde formele mimetice devin legea fundamentală impusă de exigenţele economiei şi ale tehnicii, care nu pot găsi un modus vivendi cu însăşi ideea de unicat. Oraşul modern, supus dominaţiei funcţionalului încearcă să recupereze pe plan urbanistic formele alienate în arhitectură, dilatînd forma, singura posibilitate pe care i-o menajează avîntul civilizaţiei tehnice. Ducasse spunea încă în secolul trecut că : „La poesie doit etre jaite par tous", şi iată că arhitectura a şi atins acest stadiu, amenin-ţîndu-1 să-1 depăşească nu peste multă vreme. A şi început a se vorbi despre o clădire enormă, care ar îngloba un întreg oraş. Arhitectura e deja făcută de toţi, dar ea nu mai trebuie făcută de nimeni. Iată poate concluzia firească a premiselor pe care par să le formuleze anumite realităţi contemporane. Se prezice uneori şi dispariţia muzicii, a picturii, şi e greu de spus că n-ar exista artişti dispuşi să se constituie în acest sens în precursori. Poate că şi poezia, prin acest fel de a fi făcută de toţi, va dispărea absorbită de industria poligrafică, modificîndu-şi total funcţia şi rolul ei dintotdeauna, căpătînd o valoare funcţională în imensul angrenaj al civilizaţiei consumului, tot aşa cum la originile ei avusese una de domeniul ritualurilor ezoterice şi a magiei. In fond, ne-am obişnuit să nu mai căutăm în arhitectură o delectare estetică, şi nimenea nu se mai opreşte lîngă un edificiu modern admirîndu-i profilul în faţa palatului Strozzi sau a palatului senioriei florentine ; poate că vom ajunge într-o zi să citim şi versuri din cu totul alte raţiuni decît aceea a frisonului estetic. Şi nu vor mai rămîne decît eseişti, mulţi, mereu mai mulţi, mai înverşunaţi, mai subtili, clepsidre verbale ire-
324
proşabile, măsurînd un timp fără timp, hrănindu-se din propria lor sterilitate perfect automatizată, între exultări şi angoase cibernetice.
Şi totuşi asemenea perspective sînt absurde cît timp omul nu va deveni el însuşi un produs al propriei sale industrii, iar criza limbajului, leit-motiv al unei epoci crepusculare, dacă există într-adevăr, îşi va găsi în cele din urmă o soluţie, poate o dată cu toate convulsiile acestui timp suspendat temporar între absurd şi demenţă, umbrit de fantoma unui Babei ameninţător. Lamentaţia sofistică pe tema limbajului, ca şi aşa-numita literatură experimentală ce-şi propune să găsească o ieşire din impas, devin azi tot mai evident alibiuri ale conformismului şi chiar ale conformismului estetic. Poezia se hrăneşte din spiritul, dar şi din sîngele oamenilor şi nu are voie să le trădeze, fie şi discret, pierzîndu-se în divagaţii subtile, menite să escamoteze marile umbre care întunecă orizontul contemporan. Formele mimetice, clişeele verbale ce inundă limbajul poeziei de azi pot fi nimicite numai de poeţi prin însăşi poezia lor, care e cuvînt viu, strigăt, urlet, sau şoaptă, dar niciodată simplă alcătuire de litere moarte şi îngropate în racle decorative.
VIL Declinul metaforei
Formele mimetice capătă de obicei o dominantă stilistică, gravitează preponderent în jurul unor anumite modalităţi ale stilului, în funcţie de articulaţia formală a originalului din care au derivat. Astăzi, această dominantă stilistică este metafora, intrată ea însăşi mereu mai mult sub zodia facilităţii şi desuetudinii. N-aş vrea să fiu greşit înţeles : realitatea suprapusă a poeziei se creează întotdeauna printr-o mutaţie metaforică, în sensul că, situate în raporturi poetice, elementele realului îşi pierd coherenţa lor logică şi între ele se stabileşte o nouă coherenţa care este de tip metaforic. în mod firesc deci orice poezie are un ton metaforic independent de prezenţa metaforelor în versurile ei, sau adesea chiar în ciuda absenţei lor aproape totale, cum este de pildă cazul acestei mici poeme de Bertolt Brecht, intitulată Masca nelegiuitului :
325
In camera mea aiîrnă o sculptură în lemn japoneză,
Masca unui demon rău, lăcuită cu aur.
Compătimind privesc
rrmflatele vine ale frunţii, ce arată
Cît de obositor e să fii rău.
E limpede cred că sensul titlului dat acestui capitol, al notelor de faţă, nu priveşte întru nimic coherenţa metaforică a universului poetic, ci exclusiv metafora, ca element al stilului şi despre ea va fi vorba în cele ce urmează. In această ordine de idei aş observa că unii dintre poeţii contemporani cei mai proeminenţi tind să treacă pe plan secundar excesiva preocupare pentru metaforă, care făcea dintr-o carte de versuri o colecţie de ornamente sau, aşa cum se întîmpiă încă, o compunere pe baza unui cod de convenţii cultiste mai mult sau mai puţin arbitrare ; greutatea se deplasează de la detaliu la ansamblu, de ia metaforă ia tonul metaforic al poeziei. O atare observaţie poate nedumiri şi scandaliza pe cei deprinşi să stabilească, în virtutea inerţiei, semnele egalităţii într-e metaforă şi poezie, şi de aceea voi stărui mai mult asupra ei, fixînu cîteva puncte de reper, făcînd indispensabile incursiuni istorice şi contrazicînd anumite opinii ce nu mai pot ii acceptate. In primul rînd, aceea care defineşte metafora drept complement ontologic al unor imperfecţiuni structurale omeneşti. Arta nu poate sta sub semnul infirmităţii cît timp ea e, dimpotrivă, simptomul unor energii spirituale excedentare. Metafora reprezintă o încercare a spiritului de a realiza într-un plan ideal maximul grad posibil de reductibilitate a esenţelor şi fenomenelor, pentru a descoperi relaţii necunoscute ; ea este deci un intermediu al raporturilor poetice. Spun deci un intermediu, şi nu intermediul, pentru că în orizontul valorilor stilistice există o variată gamă ele mijloace în această privinţă, prin care raporturile poetice revelate se structurează devenind limbaj. Temeiul metaforelor e. în ultimă analiză, unui de cunoaştere specifică, iar clasificarea lor nu se poate face pornind de la funcţia —- care e totdeauna aceeaşi — ci de la originea lor. îmi îngădui deci să nu fiu de acord cu autorii ce disting metaforele plasticizante de cele revelatoare, primele stabilind un simplu corelativ,
I
iar celelalte aducînd o îmbogăţire de substanţă. Noţiunea de revelaţie, reprezentând o modalitate de a dezvălui laturi ascunse ale obiectelor sau fenomenelor, prin care ele se situează în raporturi poetice — şi aceasta constituie de fapt raţiunea oricărei metafore — o include şi pe aceea de plasticizare, pentru că procesul de corelaţiune plastică nu poate fi conceput ca o acţiune cantitativ-mecanică, menită să creeze simple echivalenţe, ci dimpotrivă, ca un act de investigaţie spre zonele necunoscute ale realităţii ; a plasticiza înseamnă deci a revela. Mai firesc ar fi să înlocuim noţiunea îmbogăţirii de substanţă prin aceea a îmbogăţirii de semnificaţie, iar plasticizării să-i acordăm valoare de treaptă sau de moment al revelării.
Metaforele ar putea fi mai curînd clasificate după originea lor şi astfel le-am deosebi pe acelea ce sînt un produs spontan al imaginaţiei care declanşează sincronic facultăţile asociative şi intuiţia, de altele realizate deliberat prin intelect şi abilitate spirituală. Cînd bunăoară Novalis spune că „spaţiid se prelungeşte prin timp precum corpul prin suflet'' — avem o formulare cu evident caracter metaforic, dar înscriindu-se în afara poeziei, după cum autorul anonim caire spune despre casă :
Am o vacă mare Cu ţîţa-11 spinare.
creează o ghicitoare amuzantă, sub formă de metaforă. Categoriile nu sînt incompatibile : vom găsi de pildă, in poezia hermeticilor nenumărate metafore de nuanţă intelectuală, după cum printre ghicitori se insinuează nu o dată fiorul poeziei.
Esenţa poeziei a fost indentificată rînd pe rînd în cele mai diverse elemente ale ei ; pînă şi în versificaţie — şi spunînd aceasta nu mă gîndesc la cititorul neavizat (care e un neceliior, de fapt !) ce şi astăzi mai poate fi auzit indignîndu-se cînd întîlneşte versul liber şi fiind dispus să-1 asimileze prozei ; mă refer, de pildă, la oamenii secolului al XVIII-lea, dintre care unii n-au ezitat să şi nege rostul poeziei, ca La Motte, să o reducă la o simplă gimnastică spirituală, ca Buffier (.....un amusement de l'esprit et un moyen pour le inieux disposer ă d'autres occupa-
327
Hons") sau să vadă în ea forma de manifestare primitivă a omului, ca Trublet care nu se sfia să spună că „plus la raison se perfectionnera, plus le jugement sera prefere ă Vimagination ; et par consequent moins Ies poeies seront goutes." Tratatele acestor dascăli arieraţi abundă de recomandări practice, iar stima pe care o acordau ei poeziei se poate vedea fie şi din titlul unui volum al iezuitului Ducerceau : Reflexiuni despre poezie, unde se poate vedea în ce constă frumuseţea versurilor şi unde se dau reguli precise pentru a reuşi să le faci bine. (Astăzi mecanismul automatismelor verbale şi al clişeelor e atît de evoluat încît oamenii „reuşesc să le facă bine" chiar şi fără a studia asemenea cărţi.) Ce-i putea apărea unui astfel de teoretician drept esenţă a poeziei, decît „un tour de phrase..." ? Astăzi asemenea enormităţi nu se mai proferează, dar treptat îşi face loc o nouă prejudecată în raza căreia esenţa poeziei devine metafora. Eroare infinit mai nobilă, dar nu şi mai puţin pernicioasă.
O scurtă privire istorică ne arată că prestigiul metaforei a înregistrat un grafic cu ondulaţie constantă : mai puţin cultivată în perioadele de afirmare impetuoasă a geniului creator şi în epoci clasice, ea se bucură de o mare atenţie în epoci de rafinament şi atinge paroxismul în vremuri crepusculare. Pindar, întemeietorul lirismului, spune :
Flori a-mpleti în cunună e-o sarcină prea lesnicioasă, Respinge-o !
lată dar începutul prea puţin măgulitor pentru ornamente. După clasicismul grec, vine poezia rafinamentului alexandrin, avînd în efigie, ca simbol, chipul ciudatului Lycophron, poet al savanteriei obscure şi al cifrului complicat, prin al cărui „negru labirint", cum îl caracterizează Statiu, prea rare ori cineva a întrezărit un fir al Ariadnei ; după echilibrul Renaşterii, urmează poezia barocului şi veacul ei de aur ne trimite imaginea lui Gongora aşa cum 1-a văzut contemporanul său Velâsquez. Poezia marelui cordovan nu e o excepţie bizară, cum par a crede unii exegeţi ; ea este expresia cea mai caracteristică a unei tendinţe stilistice manifestată nu numai în marinismul
italian, ci şi la predecesorii spanioli, ca de pildă Garcilaso de La Vega sau Fernando de Herrera, şi care contaminează şi pe cei mai înverşunaţi adversari ai cultivismului gongoric, un Quevedo, un Jâuregui — Orfeul său e un temeinic exemplu — şi chiar bătrînul Lope de Vega. Tendinţa era de a abandona în genere caracterul popular al artei, larga ei accesibilitate, şi de a o aristocratiza în spiritul esteticii nobilimii doritoare de fast şi de desfătări rafinate. Cultismul e produsul unei epoci, şi nu al unui om. în sfîrşit, după clasicismul francez, apar romanticii dezlănţuiţi, care, pe filiera lor tenebroasă, l-au născut într-o noapte pe delirantul Lautreamont. Secolul nostru începe sub semnul metaforismului ; încă în primele decenii apar două variante ale imagismului — una în America, Pound, Amy Lowel, alta în Rusia, Esenin, Marienhof. Şerşenevici etc. —, ultraismul hispanic propunîndu-şi să sintetizeze poezia în elementul său primordial : metafora, cum scria Borges într-un manifest de prin 1921 : şi apoi suprarealismul lui Andre Breton, reducînd poezia la un flux necontrolat de metafore frizînd un automatism de ospiciu. Aş putea cita sute de opinii ale poeţilor din primele generaţii — poeţii dintre cele două războaie, cum îi numim noi — exaltînd metafora. E reabilitat Gongora. şi o întreagă pleiadă hispanică îşi ia numele anului 1927 cînd i se aniversează tricentenarul morţii, sînt descoperiţi şi valorificaţi poeţii metafizici englezi din epoca elizabetană, lionezul solitar Maurice Sceve. Dar glasurile lucide nu întîrzie să se facă auzite. Acelaşi Borges. ultraist fanatic al începuturilor, scria încă în 1924 că metafora a fost exploatată pînă la istovire, că „azi ea este accesibilă oricărui condei", multiplicîndu-şi strălucirea în oglinzi nenumărate, şi că ar fi de dorit ca „arta noastră, uitînd-o. să poată pluti spre mări intacte". De altfel, chiar printre poeţii primelor generaţii din secolul XX există o tendinţă de a neglija metafora, şi ea e ilustrată de individualităţi profund diferite, de la Machado şi Vallejo la Pound şi Sandburg, de la Ungaretti şi Saba la Brecht, Lagerkvist sau Kavafis.
Pentru a vedea că poezia poate exista perfect şi în afara metaforei, vom porni de la constatarea contrarie, şi anume că şi aceasta la rîndul ei, trăieşte adeseori dincolo
328
329
T
de poezie. Avem în primul rînd acele metafore ele abilitate spirituală, despre care am vorbit înainte ; ele pot fi introduse şi în poezie — majoritatea metaforelor actuale, din versurile poeţilor mediocri ce trec drept virtuoşi ai imaginii, sînt asemenea metafore de pură inerţie, simple auto-matisme verbale, cu atît mai plate cu cît par mai îndrăzneţe. Apoi sînt catacrezele (în sensul de metafore inevitabile), derivînd din imposibilitatea noastră de a desemna, într-o limbă sau alta, prin substantive, anumite obiecte sau fenomene. Noi românii spunem, de pildă : inima căruţei, fluierul piciorului, broasca uşii, nu din necesităţi poetice, ci pentru că nu avem o altă modalitate de a denumi respectivele elemente ale realităţii. Traduse într-o altă limbă, unde există cuvinte pentru aceste obiecte, expresiile citate vor părea metafore îndrăzneţe : francezul care în loc de serrure ar spune, traducînd din româneşte, grenouille de la porte, ar putea trece drept poet. Geografia, flora şi fauna abundă de metafore extrapoetice : Valea Iadului, Piatra Craiului, mătasea broaştei, traista ciobanului, ochiul boului etc., etc. Un elev de şcoală primară poate scrie pe tăbliţă un vers, chiar fără voia lui : în păduri creşte nu-mă-uita; luat în sine, versul e de o remarcabilă complexitate metaforică, dar în cadrul tiparelor limbii noastre devine cea mai banală propoziţiune, pentru că nu-mă-uita nu e o abstracţiune, ci numele curent al unei flori arhicunoscute. într-o anumită măsură limbajul nostru devine un cod de metafore, fenomen care în Extremul Orient se exacerbează la paroxism, încît o profunzime de clişee verbale de tip metaforic, face să întilnim banalitatea mai curînd în asemenea forme decît în afara lor ; faptul este evident şi în poezie, unde astăzi toate platitudinile apar sub formă de metafore, mereu mai hazardate, mai excentrice pe măsură ce angoasa banalităţii se întemeiază în conştiinţa poetului.
Reversul acestui adevăr este la fel de evident. Desigur metafora e o fatalitate a limbajului poetic şi ea nu poate fi evitată în absolut, dar poeţii ne-au dat de alîlea ori şi exemple strălucite de artă, unde imaginea, ca funcţie în poem, e relegată la periferia mijloacelor. Sînt, oare, Villon sau contemporanul său spaniol Jorge Manrique,
330
poeţi ai metaforelor ? Evident, nu. Şi iată o poezie scrisă cam in aceeaşi vreme de clasicul coreean Ly Sek :
întreaga vale doarme snb zăpadă Şi negri nouri stau deasupra ei.
Veneam acolo după flori de prim, Dar nu mai ştiu pe unde-or fi-nflorind.
Stau singur în amurg şi vechiul drum Nu-l mai găsesc, zadarnic îl med caut.
Cum ar fi putut interveni o metaforă în această simplitate sublimă, fără să-i tulbure emoţia şi să-i ştirbească clesăvîrşirea ? Dar poemele celebre ale lui Holderlin, poeme fără timp, fără epocă, poeme de totdeauna, Cîn-tecul destinului, Jumătatea vieţii, Amintire, unde metaforele, puţine şi şterse, dispar aproape cu totul în transparenţa şi puritatea formelor care se întorc în sine, în spiritul lor originar ; dar lirismul epurat de orice fast, al lui Leopardi, sau sonetele conceptistului Quevede, Mire los muros de la patria mia, A todas partes que me vuelvo, sau Oda în metru antic a lui Eminescu sau... enumerarea poate continua la infinit. E, oare, aceasta o pledoarie împotriva metaforei ? Desigur că nu. Metaforismul şi nuditatea vibrantă au existat întotdeauna în poezie, şi chiar poeţii barocului au simţit uneori tentaţia simplităţii cantabile ; Gongora însuşi, dincolo de savantele Soledades sau Fabula de Polifemo y Galatesa, este_ şi autorul fermecătoarelor Romances, unanim accesibile. Arghezi, poet baroc prin excelenţă, are şi poezii de supremă tensiune, lipsite total de metafore, ca De-a v-aţi ascuns, despre care putem spune, parafrazîndu-1 pe Goetne, că este ea însăşi o imensă metaforă. Astăzi e greu să mai acceptăm opinia lui Proust, care credea că „numai metafora poale da stilului un fel de eternitate".
Predominarea alternativă a acestor modalităţi în evoluţia poeziei nu se realizează capricios şi, cu atît mai pui in," deliberat, ci e determinată de istorie, de profilul spiritual al unei epoci. Aşa se cristalizează stilul, care nu
o o 1
e niciodată unul în poezie, şi nitul în arhitectură sau în muzică. Or, epoca noastră e mult prea agitată, prea răvăşită de porniri contrare, prea bîntuită de nelinişti, de umbre, de spaime şi de stafii pentru a fi compatibilă cu metafora. Imaginea nu poate exprima idealul estetic al unor oameni care de o jumătate de secol trăiesc crispaţi între tiranii, războaie, crize, temniţe, lagăre, crime, fără să întrevadă soluţiile lor într-un orizont echivoc. Somptuozitatea şi sybariiismul nu mai frecventează visele noastre, zilele şi nopţile stau sub semnul unei labilităţi ameninţătoare, valorile decad, degenerează, miturile moştenite suferă o metamorfoză perversă şi toate se convertesc într-o civilizaţie galopantă unde etalonul tehnic devine unica măsură a lucrurilor. în acest univers făcătorul de metafore, beat de anodina lui manufactură cotidiană, rămîne o insectă stupidă. Iată de ce în poezia generaţiilor de după război, interesul pentru metaforă se estompează mereu ; nu mă refer desigur la zonele obscure ale literaturii, unde bîntuie un metaforism provincial, un fel de ultraism întîrziat, cu beatitudini serafice, cu „poezie de idei", cu mici acrobaţii de circ lexical, manierism, devitali-zare, şi în cele din urmă, un conformism asezonat cu vagi ingrediente avangardiste model 1930. îndrăzneala metaforelor e o marotă naivă : cu două mii cinci sute de ani în urmă Eschil, distilând cuvintele, ajunsese la o formulare ca „surîsul nenumărat al mării", iar poetul spartan Alcman numea memoria „ochiul lăuntric al spiritului", metafore demne de invidia oricărui poet contemporan.
Poezia se poate lipsi de metafore cît timp coherenţa însăşi, pe care se întemeiază realitatea ei suprapusă, e de tip metaforic ; raporturile de cuvinte nu sînt în mod obligatoriu metafore. Cind Vallejo scrie :
Amcdas sean las orejas sănchez, amadas las personas que se sientan, amado el desconociăo y su senora, el projimo con mangas, cuello y ojos !
el realizează un ansamblu de raporturi de cuvinte ce acţionează direct,  fără intermediul metaforei, printr-un efect
stilistic de contrast între monotonia verbului repetat, şi heterogeneitatea substantivelor asociate în enumerarea plină de elemente neaşteptate, ce se desfăşoară. Aici asocierea capătă o valoare metaforică prin puterea ei de a restructura : el projimo con mangas, cuello y ojos (aproapele cu mîneci, ochi şi guler) e un vers care anulează noţiunile cuprinse, în sensul obişnuit, prin simplul fapt că le asociază, pentru că aproapele din preceptul evanghelic, respectiv omul în raport cu ceilalţi oameni, devine, în versul citat, aproapele cu mineci, ochi şi guler, adică pandantul lui metaforic, prin simplă circumscriere şi situare în raport, fără ca de fapt să fi intervenit o metaforă propriu-zisă.
Cred că, în structura versurilor, metafora îşi va rezolva o altă funcţie, disimulîndu-şi fizionomia specifică în fluxul limbajului pe un temei contrapurietic şi devenind un element al ritmului interior, în sensul de organizare al mutaţiilor în lanţ, pe care le presupune creaţia. Caracterul ei decorativ e menit să se estompeze pînă la dispariţie.
VIII. Aventură. în timp
Poezia este o suită interminabilă de existenţe cioace, şi nu o formulă de eternitate mumificată ; ea trăieşte în timp şi nu se conservă. Structurile poetice sînt organisme vii, care-şi perpetuează viaţa şi se oferă de-a_ lungul timpului în perspective istorice paralele metamorfozei lor inefabile ; dincolo de aceste perspective mereu schimbate, ele rămin virtualităţi, efectuabiie dar neefectuate. Sonetele lui Petrarca nu mai sînt astăzi ceea ce erau acum o sută şi ceva de ani cînd Francesco de Sanctis elogia melodia lor aristocratică ; numai astfel se poate explica interesul ce ni-1 suscită nouă, care sîntem atît de deosebiţi prin specificul sensibilităţii, al culturii sau al spiritului, de oamenii acelor epoci. Noţiunea poeziei eterne, adevărat passe-parlout spiritual, e inaccesibilă în perimetrul imenselor mutaţii ontologice, care constituie realitatea supremă şi inexpugnabilă a lumii, iar a spune, utilizînd metaforele habituale, că poetul vorbeşte în limba fiecărei epoci sau
332
333
că toate generaţiile descoperă ceva nou în opera Iui, înseamnă a aproxima un adevăr ce se cere formulat fără echivccuri : poezia moare o dată cu fiecare epocă şi se naşte iarăşi o dată cu epoca următoare, şi această dialectică a ciclurilor sale îi asigură eternitatea. Moartea şi resurecţia periodică a poeziei sînt desigur momente ale fenomenologiei sale istorice, realizate în funcţie de receptivitatea specifică a generaţiilor ce se succed, fără a-i afecta esenţa prin care dintru început ea se situează într-un timp ideal.
Faptul devine evident dacă procedăm prin comparaţie cu istoria. Evenimentul istoric e ireversibil în totalitatea conexiunilor sale, şi perceperea lui reclamă o perspectivă cronologică, respectiv o deplasare a subiectului pe traiectoria temporală, spre epoca în care a avut loc. Noi luăm act de existenţa lui Ştefan cel Mare sau a lui Decebal printr-un inevitabil efort de migrare spre vremurile lor, situîndu-ne deci idealmenle în ritmul fiecăruia dintre ei, pentru a-i putea înţelege şi judeca, deoarece numai în acest fel realitatea lor se poate oferi comprehensiunii noastre. Faptele nu pot fi transpuse în contemporaneitate fără să-şi piardă valoarea şi sensul : luptele de la Podul înalt sau de la Războieni, dintre Ştefan cel Mare şi Mahomet al II-Iea, nu pot avea astăzi, în plin secol al rachetelor balistice, decît valoarea unor ficţiuni absurde. Poetul poate fi şi el văzut şi studiat în epocă, însă poezia o cetim şi o gustăm printr-o deplasare inversă, adică transpunînd-o în plină contemporaneitate ; o cetim cu sentimentul plăcerii estetice imediate, ca şi cînd ar fi fost scrisă acum. dat fiind că orice comunicare poetică are şi sensul unei sincronizări sensibile. Fără îndoială că într-o poemă se implică o gamă variată de valori subsidiare : există o valoare istorică, una documentară, una psihologică, antropologică, etică etc. şi toate aceste laturi ale poeziei sînt supuse determinărilor respective, drept care le şi recepţionăm la modul specific. Studiind în calitate de istoric poemele homerice pentru bogăţia izvoarelor lor privitoare la antichitatea greacă, le voi trata ca pe o cronică şi deci voi percepe faptul istoric deplasîndu-mă în epoca respectivă, dar cetind aceleaşi poeme pentru pura
334
delectare estetică, voi face abstracţie, fără să-mi dau seama, de vremea cînd au fost scrise. Ele au fost scrise acum, şi vor fi întotdeauna scrise acum, într-un ritual care nu face decît să reediteze la infinit actul creaţiei ; ele vor muri o dată cu mine şi se vor naşte o dată cu generaţia ce-mi va urma, mereu altele şi mereu aceleaşi.
Poetul trăieşte în istorie, într-o epocă dată, într-un spaţiu geografic şi etnic dat ; el aparţine acestor ambianţe circumscrise şi le exprimă, dar a exprima înseamnă, în poezie, a opera o reducţie în direcţia esenţei, atempora-lizînd temporalul, situînd valorile realităţii restructurate, într-un orizont reversibil. El stabileşte astfel o confluenţă a timpului şi a duratei, şi din această dublă apartenenţă a poeziei, care contrazice deci simultaneitatea plotiniană, derivă facultatea ei de a rămînea egală cu ea însăşi atunci cînd, pe plan deopotrivă istoric şi fenomenologic, suferă o continuă metamorfoză sub acţiunea determinărilor existenţiale. Căci adevăratul cetitor e totdeauna contemporan cu poetul, tot aşa cum Kierkegaard considera că a fi creştin înseamnă a fi contemporan cu Christos. Lectura poeziei, care e o situare a ei în timp, are totdeauna sensul a ceea ce Mircea Eliade numeşte „repetiţia archetipurilor", respectiv „le deşir paradoxal de realiser une forme ideale (= l'archâtype) dans la conditions meme de l'existencc humaine, de se trouver dans la duree sans en porter le fardeau, c'est-ă-dire sans en subir l'ireversibilite". Cetitorul reparcurge de fiecare dată spaţiul interior al poeziei pînă la momentul creaţiei înseşi, participă de fiecare dată la naşterea ei, atribuindu-i în mod inevitabil propia lui formulă a desăvîrşirii şi tocmai în funcţie de reacţia lui, poezia se organizează în sensul că primeşte una din semnificaţiile ei succesive, inepuizabile (cf. şi L. Meyer : Emotion and Meaning in Music). Această semnificaţie o circumscrie la circuitul unei existenţe în timp, a unei existenţe închise şi deschise, căci pe de o parte ea se epuizează o dată cu subiectul organizator, iar pe de altă parte se implică în formula noilor existenţe ce se vor organiza sub viitoarele determinări. Relaţiile ce se creează, între existenţele succesive ale structurilor poetice, colaborează la definirea conceptului de tradiţie
335

pe care adeseori avangardiştii îl abhoră şi rutinierii îl divinizează pe temeiuri deopotrivă false.
Polaritatea tradiţie-rcvoluţie e falsă ea însăşi, în artă ca şi, de altfel, clasici-moderni, vechi-noi etc., etc.) căci timpul e aici o suită de cicluri orizontale, fără progres, fără suprapuneri ca în ştiinţă şi tehnică, unde o descoperire o anulează pe alta şi noul tip se justifică prin raţiunea amendamentului prezumtiv. Tradiţia o fac marii revoluţionari, cei ce poartă o permanentă nelinişte activă, o repulsie vie faţă de orice normă prestabilită, cei înzestraţi cu puterea de a refuza rutina şi conformismul, de a scruta superlativ valorile trecutului pentru a ne oferi singura imagine a clasicilor, valabilă pentru noi ; a clasicilor, deci a tradiţiei. Căci o tradiţie în sine nu există : ea nu este în nici un caz o galerie de statui pietrificate şi reci. Adevăratele statui ale clasicilor, fiecare generaţie şi le modelează cu propriiie-i mîini — şi sculptorii care o fac sînt totdeauna revoluţionarii scrisului contemporan. Pentru mine, ca om al generaţiilor de după război, nu există un alt Dostoievski decît acela pe care l-am cunoscut prin intermediul unor Kafka sau Faulkner, deşi operele lui complete le-am citit în original. Balzac îmi vorbeşte prin Proust. Nu cunosc alt Holderlin decît acela al lui Rilke şi mai cu seamă al lui Trakl. Dostoievski despre care vorbeam, nu e, desigur, Kafka. Nu poate fi vorba de nici o confuzie. Dimpotrivă, Kafka e acela care mi-a revelat, pe plan fenomenal, esenţa însăşi a marelui rus, poate şi prin raporturile insolite în care 1-a situat, con-fruntîndu-1 cu Kierkegaard sau cu tradiţiile evreeşti ale Evului Mediu. Vieţile şi operele clasicilor sînt legende virtuale pe care, în fiecare epocă, marii revoluţionari şi profeţi se însărcinează să le rescrie fără să-şi dea seama. Dacă vreunul dintre noi ar învia din morţi după un secol sau două, ar întîlni desigur un alt Dostoievski, un alt Holderlin, pe care n-ar mai fi capabil să-i recunoască. In această contingenţă tradiţia nu e decît materia inefabilă din care marii revoluţionari ai fiecărei epoci îi creează pe clasici, după chipul şi asemănarea lor. Aici rezidă deopotrivă măreţia tradiţiei şi a revoluţiei în poezie. E, în orice caz, singura tradiţie vie ; restul nu e decît hîrtie imprimată, hrană ignobilă pentru grămătici.
336
Dar succesiunea existenţelor poeziei în timp nu e constantă şi euritmică, fenomenul resurecţiei fiind sub semnul determinărilor existenţiale întotdeauna capricioase, supuse labilităţii şi asimetriilor istoriei. în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea Frangois Villon n-a reuşit să învie pentru că nimenea n-ar fi avut puterea să-i înlăture lespedea albă de pe mormînt. în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea Gongora dormea, nu în cimitir, ci în secţia teratologică a muzeelor de istorie literară. Uneori marii poeţi se nasc chiar pentru prima oară mult mai tîrziu, după ce biografia lor s-a consumat de mult : Emily Dickinson s-a născut fizic în 1830 şi în timpul vieţii n-a reuşit să cîştige decît un premiu provincial la un concurs de bucătărie, dar poetic s-a născut abia în 1936 cînd au apărut pentru prima oară poeziile ei complete ; Gerard Manley Hopkins a murit în 1889 fără ca nimeni să bănuiască măcar imensa lui valoare de poet, născut abia prin 1918 o dată cu prima ediţie a versurilor sale. Există în fiecare epocă opacităţi monstruoase derivînd din necesitatea obscură a spiritului ei de a se conserva egal cu el însuşi, de a se echilibra înlăuntrul limitelor sale pe care nu o dată poeţii — ei în primul rînd şi înaintea tuturora — le violentează prin simpla agresivitate a unui destin perpendicular pe axa armoniei şi a confortului. Foarte adesea poetul de anvergură e un corp străin, producător de maladii şi traume spirituale, o linie frîntă cu unghiuri ascuţite şi dureroase, chiar atunci cînd e inofensiv în sine ca nefericitul amant al Diotimei, el însuşi respins şi refuzat de o epocă în care tronau Schiller şi Goethe. Numai mediocrul realizează unanimitatea — placidă sau entuziastă — şi e capabil să se intarsieze în cele mai diverse mozaicuri, fără a tulbura ordinea şi ierarhia formelor existente, fiind dimpotrivă, capabil să li se adapteze prin acel servilism — estetic, înainte de toate — care ţine de mecanica fiziologiei sociale. Prin însăşi structura ei. societatea opune rezistenţă valorilor a căror asimilare îi solicită eforturi prea mari, chiar dacă ulterior se dovedesc a-i fi cele mai profitabile.
Existenţa poeziei e o aventură în timp pe care poetul şi-o asumă, o succesiune miraculoasă de vieţi şi de morţi,
337
22 — Scrieri II, Proze
oglinzi neiertătoare pentru puterea şi neputinţa oamenilor şi a vremurilor ce vin şi trec încercînd să-şi vadă chipul lor fals sau adevărat, şi să-şi aducă o contribuţie iluzorie la tezaurul sortit să rămînă sub forme diverse şi înşelătoare, mereu egal cu el însuşi. Sensul ei ultim în timp e o nostalgie a orizonturilor ce se arată mereu iară a se lăsa cucerite ; şi această nostalgie care exaltă şi devorează e fără început şi fără sfîrşit.
19G9
SPIRITUL POEZIEI ROMANE
Poezia română e un capitol inedit al istoriei literare europene — deşi termenului de inedit i-ar fi preferabil poate acela de ignorat dacă nu mistificat şi în cele din urmă poate chiar franţuzescul meconnu în cea mai strictă dintre accepţiunile sale. Desfigurată metodic de antologii pragmatice şi conjuncturale, alcătuite înlăuntrul sau în afara graniţelor, tradusă cu parcimonie şi distribuită ocazional sau festiv prin publicaţii eteroclite ; administrată de mesageri îndoielnici, deopotrivă români sau străini, care de cele mai multe ori, fraternizează întru ignorarea ei, umilită prin paginile dicţionarelor şi enciclopediilor unde pare a fi simplu teren de exerciţii pentru diletanţi sau pseudo-erudiţi, poezia română trăieşte în Europa o aventură nefastă. Victimă a industriaşilor literari mediocri, a reporterilor şi a mercenarilor, ea pare să configureze un perimetru damnat, de care nimeni nu se msi apropie fără o mască de circumspecţie şi de suspiciune, cu atît mai mult cu cît în lumea literară actuală prejudecăţile, snobismul, mentalitatea provincială şi dogmele bîntuie ca niciodată. Un redactor obscur şi ignorant de la cutare publicaţie sau editură franceză, germană, engleză, care se îmbolnăveşte subit de inexistenţă respectuoasă în faţa unui literator occidental de mîna a doua, devine dintr-o dată o mare personalitate cînd citeşte sau judecă fără a fi citit, textul unui autentic mare poet dintr-o ţară necunoscută — spectacol de o stupiditate pe care e straniu că majoritatea confraţilor noştri din Apus n-au izbutit încă s-o sesizeze ! Simptom de oboseală în acelaşi timp, şi de blazare crepusculară, cînd nu
339
22*
e doar o marcă de suficienţă. Romanii, în epoca lor de vitalitate, nu ezitau să-şi însuşească pînă şi divinităţile popoarelor cucerite, mîndrindu-se că sînt cei mai bogaţi în zei.
Iată de ce e ingrată sarcina mea de a vorbi despre poezia română şi, dacă aş fi lipsit de umor, nici n-aş fi încercat s-o fac — preferind să scriu de pildă un lung studiu sufocai de bibliografie şi de citate, despre elemente de eschatologie paleoromanică în opera compatriotului meu Isidore Isou, (mult mai cunoscut în întreaga lume, prin strădania hebdomadarelor franceze, decît Lucian Blaga, Tudor Arghezi sau G. Bacovia) primul poet care a încercat să demonstreze, după expresia lui Gottfried Benn, că versurile pot avea drept mijloace de expresie sughiţuri şi tuşea. Şi totuşi o consolare îmi ţine loc de stimulent : în fond, nu-mi propun să-i dau cititorului prin aceste cîteva pagini, sentimentul că s-a familiarizat cu poezia română, ci dimpotrivă, să-1 conving că n-o cunoaşte. Dacă voi reuşi-o, fie şi în parte, caligrafia mea îşi va găsi unica justificare spre care aspiră azi.
* Există oare un specific de ansamblu în poezia unui popor, un numitor comun secret al unor poeţi de atîtea ori diametral opuşi ? Cred că un asemenea specific nu se poate nega fie şi într-o epocă de maximă transvasare spirituală de inepuizabile interferenţe. Poezia rămîne, poate, arta cea mai fidelă chimiei interioare a unui popor şi în această fidelitate rezidă şi destimul ei ingrat care-i handicapează circulaţia dincolo de hotarele unei filologii specifice. Cine nu simte toate componentele spiritualităţii castiliene, cu nota ei de misticism ascetic, de nuditate, de intuiţie verticală şi halucinantă a peisajului aspru, lunar al platourilor înalte, colindate de pulberi rătăcitoare, nu va avea acces la poezia lui Machado. După cum cine nu sesizează tot ce le este comun unor poeţi atît de diferiţi ca Petrarca şi Leopardi, sau nu observă cum peste paginile Canzonierului lui Saba, cu alfabetul lor umil, trece uneori imperceptibilă, umbra suavă a Sfîntului Francisc, nu va înţelege lirica italiană modernă. Chiar fără să definim întotdeauna acest univers specific, avem în mod foarte pregnant intuiţia lui, încît putem
spune, de pildă, că Jorge Guillen e cel mai francez dintre poeţii spanioli ai generaţiei sale, sau că Montale e cel mai englez dintre liricii italieni contemporani, după cum în pictură, manieriştii veneţieni din sec. XV sau lombar -zii Defendente Ferrari, Boltraffio sînt germanizanţi. Culturile vechi şi-au delimitat de mult spaţiul lor spiritual, şi faptul nu e lipsit de consecinţe în circulaţia valorilor lor. Noi românii trecem drept un popor tînăr mai mult datorită unor conjuncturi istorice din ultimele secole, deşi sîntem, în fond, unul dintre cele mai vechi popoare europene, constituit încă în plină antichitate şi ajuns în Evul Mediu la o înflorire ignorată din păcate de ţările Occidentului, care au profitat totuşi substanţial de prezenţa noastră ca scut în faţa expansiunii otomane, tot aşa cum au profitat de lupta seculară a spaniolilor contra islamului. în plin secol al XIV-lea Mircea cel Bătrîn îşi permitea să intre cu armatele sale în Turcia şi să aşeze pe tronul sultanilor pe unul dintre protejaţii săi, iar cu un secol mai tîrziu, Ştefan cel Mare ştia să oprească energic în frontiera ţării, înaintarea impetuoasă a lui Mahomed, cuceritorul Constantinopolului, de a căru; groază tremura Europa ca şi bietul Gentile Bellini, trimis omagial de veneţieni să-i facă portretul. în cele din urmă istoria noastră a fost însă copleşită de Geografie — şi dacă în componenţa spirituală istoria joacă de obicei un rol însemnat, la noi un factor de determinare capital a fost geografia, resimţită pînă în cele mai profunde mutaţii ce s-au efectuat în timp sub zodia ei. Dacă Marea Neagră ar fi fost Mediterana şi Carpaţii ar fi fost Alpi, istoria literaturii române ar fi fost complet alta. E un adevăr elementar şi nu expresia unor regrete obscure. Fiecare popor se identifică perfect cu destinele sale, sfîrşind prin a se adapta la condiţia lui, de o manieră ce-i permite să existe şi să se dezvolte armonios acolo unde poate alte popoare ar cunoaşte nebunia, dezolarea şi moartea.
De aceea spiritul românului e contemplativ şi proiectat într-un timp mai mult cosmic şi metafizic decît istoric, iar miturile sale se fixează într-un : a fost odată ca niciodată. Pînă şi succesiunea generaţiilor se sustrage legilor implacabile ale cronologiei, convertindu-se într-o
340
341
mişcare pluridirecţională. Lucian Blaga, cel mai caracteristic exponent în poezie, al timpului românesc, scrie :
Sunt mai bătrîn decît tine, mamă,
în somn sîngele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinţi.
Universul predilect devine în mod firesc natura fără vîrstă, pădurile, fluviile, vîntul, ploaia, iarba, dar altfel văzute decît în poezia vitalistă americană (Sandburg, Aiken, Mac Leish) unde ele sînt simbolul dispariţiei şi al anulării tuturor faptelor, ambiţiilor şi aspiraţiilor omului. Aici omul este el însuşi un element al naturii şi existenţa lui, fără să aibă întru nimic sensul stagnării sau al regresiunii în primitivitate, se integrează în marele circuit al mutaţiilor imperceptibile care patronează viaţa organică. Realitatea supremă nu este istoria ci existenţa, iar înclinarea foarte evidentă spre tradiţie nu traduce, ca la englezi, cultul valorilor cîştigate şi omologate în timp, ci mai curînd respectul pentru anumite forme rituale moştenite axiomatic. Streinii ar fi uimiţi să constate că, de pildă, Brâncuşi, cel mai mare revoluţionar al sculpturii moderne, rămîne în ultimă analiză, foarte fidel tiparelor stilistice ale artei noastre populare imemoriale sau că Ion Ţuculescu, pictor de mare anvergură, deşi din păcat..' încă insuficient cunoscut occidentalilor, pînă şi în cele mai abstracte dintre pînzele lui e obsedat de matricea oveidală a ţesăturilor vechi olteneşti, care e la origini o frunză stilizată la infinit.
Această intimă reţea de relaţii cu natura trece în mod firesc în poezie fără a-i da însă un caracter rustic sau naturist, aşa cum îi apare cititorului neinformat şi superficial, şi cu atît mai puţin fără a-i afecta orientarea estetică sau a-i atribui locul în evoluţia liricii contemporane. Căci natura în poezia noastră nu reprezintă o arie tematică preferenţială, nu are nimic comun cu romantismul întîrziat, cu parcurile simboliste sau cu bucolica unor Robert Frost, Francis Jammes ; ea este un principiu de ontologie atavică. G. Bacovia cînd scrie :
De-aiîtea nopţi aud plouînd, Aud materia plingînd... Sînt singur, şi mă cluce-un gînd Spre locuinţele lacustre.
nu cîntă ploaia nocturnă ci exprimă evident o dramă existenţială, ploaia, noaptea fiind doar simple elemente de limbaj, ritual mai mult decît metaforic, adevărate formule magice derivate din acel frunză verde... ce inaugurează aproape toate vechile doine româneşti şi devine uneori prin repetiţie un fel de leit-motiv iniţiatic, menit parcă să creeze şi să întreţină în cititor starea de har necesară comunicării poetice. Aici trebuie văzut sensul celor mai frecvente prezenţe ale naturii în poezia românească, în această obsesie a formelor rituale, în perimetrul cărora natura devine o hierophanie supremă. E poate un simptom de ingenuitate barbară pe care civilizaţia n-a izbutit s-o anuleze total ; civilizaţia sau mai exact civilizaţiile succesive care s-au altoit milenar în trunchiul nostru, fundamental get, de la aceea a Romei antice, infuzată congenital în vremea cînd ţara noastră era una dintre cele mai înfloritoare provincii ale imperiului, şi pînă la tehnocraţia modernă, această civilizaţie a consumului ce produce pretutindenea avortoni dezabuzaţi şi sceptici, chinuiţi de nostalgia unor paradise elementare, încereînd să-şi rememoreze mitul originilor. Le privilege de n'etre pas dupe (trist privilegiu, spune pe bună dreptate, Unamuno !) pe care-1 revendica în numele francezilor, Jules de Gaultier, noi nu-1 avem şi nu l-am avut niciodată ; universul certitudinilor noastre e un spaţiu ideal, sancţionat de îndelungata şi dramatica experienţă istorică dar şi de raţiunea superioară a unui destin pe care seismele istoriei n-au reuşit să-1 desfigureze — şi poate conştiinţa acestui destin ne dă un sentiment profund de solidaritate dacă nu şi de complicitate secretă cu munţii, cu apele şi cu ierburile sub a căror ochi impasibili rămînem în marea trecere.
Marea poezie română a avut şi are, într-o bună parte a ei, o rezonanţă ezoterică ; de la Eminescu pînă la Arghezi, Barbu, Bacovia, Blaga şi chiar la poeţii generaţiei
342
343
de după război, circulă o poezie a mesajelor stratificate. Pînă şi poeţi sudici ai clarităţii latine, Tudor Arghezi de pildă, nu pot evita cuvîntul bătrîn şi echivoc, labil în înţelesurile lui înşelătoare şi întotdeauna gata să spună mai mult decît spune, să-şi insinueze umbra printre sunete sau să se ascundă în tăcerea care-1 urmează. Nu e o inflexiune hermetică şi nici un penchent cultist în spiritul secolului de aur hispanic, ci e perpetuarea vechiului concept al poeziei ca mister iniţiatic, ca formă de comunicare cu puterile oculte ce patronează viaţa şi spiritul ; în cele mai inedite şi mai substanţial moderne înfăţişări ale ei, poezia română mai păstrează ceva clin vechile descîntece, formule magice, menite să vindece nu numai bolile trupeşti ci şi pe acelea ale sufletului, căci în inepuizabilul repertoriu ce ne-a rămas, există descîntece de spaimă, de urît, de dragoste, de deochi, de vînt, care sînt în fond poeme splendide şi de o îndrăzneală a expresiei foarte avangardistă. Poezia-descîntec se învecinează cu poezia-doină sau cîntec de dor, noţiune strict românească şi intraductibilă, dar fără înţelegerea căreia e greu să pătrunzi în universul liricii noastre. Această dominantă a poeziei române din cele mai vechi timpuri şi pînă azi, e o stare de spirit caracteristică şi foarte greu de definit. Semnificaţiile noţiunii sînt multiple : o aspiraţia metafizică incertă, o stare de nostalgie activă, o necesitate nedesluşită de comunicare cu lumea, de confesiune arzătoare, dar şi o voluptate amară a solitudinii. E o stare de tensiune interioară care aplică surdina ei inefabilă accentelor dramatice ale poeziei noastre din totdeauna imprimîndu-le însă o rezonanţă mai gravă, pierdută în adîncimi întunecate. Acest dor ce se implică în întreaga noastră poezie, dă tuturor sentimentelor un halo derutant, o aureolă de ceaţă, le atribuie o vibraţie stranie de imagini mişcate ; e poate încă unul dintre motivele pentru care traducerea poeziei române întîmpină adesea enorme dificultăţi, mai cu seamă cînd nu-şi găseşte interpretul ideal, poet el însuşi, capabil să reconstituie articulaţiile esenţiale ale unui grai difuz, risipit printre sensuri insesizabile.
Pentru noi poezia a fost, este şi va fi întotdeauna o vorbire rituală şi chiar în expresia ca atare, faptul se
resimte din plin. Evoluţia limbajului în poezia românească e plină de particularităţi nu odată greu accesibile străinilor. Poetul creează un limbaj şi ucide un altul, anularea fiind reversul firesc al creaţiei. Din opera fiecărui mare poet rămîn inevitabile cadavre, se detaşează formule moarte, pentru cimitirele epocii şi pentru alchimia care cristalizează limbajul. Dialectica vieţii formelor nu poate constitui însă justificarea unei dogmatici. Experienţele efectuate în spaţiul diferitelor culturi europene nu se sincronizează în mod obligatoriu, şi cu atît mai mult nu se suprapun perfect asemenea modelor vestimentare. Nevoia de permanentă reprofilare a limbajului poetic e universală şi naşte periodic acte de revoltă împotriva formelor ce tind prin esenţa lor să se fixeze în valori constante, dar ciclurile experimentale se realizează în condiţiile specifice fiecărui perimetru spiritual şi nu pot fi determinate de un epicentru unic. în Italia de pildă, n-a existat o mişcare suprarealistă, după cum imagismul american şi cel rus au fost două orientări ce n-au avut aproape nimic comun, cu excepţia poate a numelui. Expresionismul pe care l-au frecventat pe parcurs cei mai importanţi poeţi de limbă germană, n-a avut nici un ecou în Anglia. De aceea mi s-a părut întotdeauna inexplicabilă uimirea unor confraţi occidentali — uimirea cu un vag sens de reproş aş spune ! — că în poezia română contemporană lipsesc astăzi manifestările ce se numesc cu un termen foarte elastic, avangardiste, în înţelesul de experienţe pure de limbaj, cum ar fi de pildă poezia concretă. A descifra aici semnele unei întîrzieri e cel puţin o naivitate, cînd nu e, cum se întâmplă de cele mai multe ori, un indiciu de ignoranţă fortuită.
în perioada dintre cele două războaie, poezia românească se situează în spiritul căutărilor paroxistice comune, în mare, tuturor ţărilor europene, indiferent dacă se numeau expresionism, în Germania, suprarealism, în Franţa, ultraism, în Spania sau hermetism în Italia. N-am dus nici noi lipsă de asemenea substantive cu aceeaşi terminaţie : s-a vorbit de integralism, constructivism. Nu trebuie să se uite că uneori românii au anticipat chiar fenomenul avangardei occidentale : Urmuz practica supra-realismul înaintea lui Andre Breton, iar- Tristan Tzara,
344
345
promotorul dadaismului, a fost şi el român, ca şi Eugen Ionescu, cel mai violent asasin de clişee al teatrului contemporan. Au apărut nenumărate publicaţii care ar face deliciile arhivarilor avangardei. O revistă şi-a lansat un număr cu paginile complet goale. O alta a publicat fotografia întregului grup redacţional în ţinuta vestimentară a lui Adam înainte de a fi gustat din fructul oprit. Limbajul nostru poetic beneficiază însă şi de experienţe mult mai vechi şi fără precedent în alte literaturi europene. Iată de pildă cîteva exemple din opera experimentală a unor poeţi anonimi, contemporani, în mare, cu Schiller sau cu Andre Chenier :
— Cine, cintenetezoi Cine cin-te-a netezit ? Un cine cintenetezoi Din ţara cintenetezească.
Versurile nu au de fapt nici un sens în afara unui joc bazat pe apropierea fonică dintre numele unei păsări cintezoi şi diversele construcţii gramaticale arbitrare derivate din întrebarea cine te-a netezit. Iată şi un joc de sunete şi sensuri echivoce pe motivul uru-ură :
Păsărică sură pură
trecu vara-n curălură cu-n maldăr de pur in
gură
Uru-ru cur curvă pură.
sau o serie de variaţiuni consonantice, ca în acest mic poem care e o suită de absurdităţi sugestive doar pentru cunoscătorii intimi ai limbii române :
Bou breaz bîrlobreaz din boii bîrlobrezenilor nu e anevoie de a zice bou breaz bîrlobreaz
din boii bîrlobrezenilor
ci e anevoie de a desbîrlobrezi
bou breaz bîrlobreaz
din boii bîrlobrezenilor.
Există un mare număr şi o imensă varietate de asemenea poezii experimentale care cultivă pînă la epuizare toate virtuaîităţile cuvintelor, descompunîndu-le şi recom-punîndu-le cu o îndrăzneală neverosimilă pentru secolele cînd se scriau, imprimîndu-le noi funcţii gramaticale cu subtile intenţii metaforice, frizînd absurdul sau monotonia obsesivă a limbajului maniacal. Poetul ia, de pildă, substantivul vînt şi transformîndu-1 în adjectiv-epitet atribuindu-i chiar şi un feminin inexistent şi imposibil, compune o falsă baladă cu substrat magic, unde epicul e handicapat de absurditatea metaforelor :
Pleacă om vînt
La pădure mare vîntă ?'
cu secure mare vîntă
tae un lemn mare vînt
se-ntoarce la casă vîntă făcu foc vînt puse căldare vîntă pe foc vînt etc.
sau îşi acordă imaginea la o tonalitate monocromă halucinantă, ca în acest mic poem :
A fost un om roşu
tae un pom roşu
şi făcu o biserică roşie
popa era tot roşu
lumea era tot roşie
şi-a luat-o pe-un drum roşu.
Beneficiind de asemenea experienţe seculare ce sînt în literatura noastră o bogăţie deconcertantă, limbajul poetic românesc îşi realizează ciclurile sale evolutive mereu pe alte planuri şi se oferă poetului de azi într-o inepuizabilă gamă de posibilităţi în aria cărora literatura
346
347
expresiei devine practic infinită, şi formele cele mai hazardate nu mai au aspectul unor acte de revoltă estetică. Există chiar o saturaţie în această privinţă, încît experimentul pur formal capătă sensul unei manifestări mi-metic-epigonice, tocmai pentru că el nu-şi mai are justificarea actualităţii şi nu corespunde unei necesităţi substanţiale a momentului : clişeele poetice, foarte abundente de altfel în întreaga lirică europeană nu au la noi valoarea simptomelor unei crize a limbajului, ci pe aceea, curentă, a fatalităţii oricărei manifestări creatoare, căci poezia prin ea însăşi naşte acele forme mimetice care devin clişee de orice epocă, derivînd din tendinţa societăţii de a asimila actul de creaţie prin replica ei colectivă şi chiar industrială, prin capacitatea ei de a utiliza unicatele pentru producţia în serie.
O tendinţă de avangardă se face totuşi simţită în poezia noastră de azi, dar pe cu totul alte planuri decît acela al experienţelor de limbaj : e tendinţa de a părăsi conformismul formulelor estetice atît de solicitate în epoca noastră încît au devenit de mult panacee ieftine şi au căpătat o supărătoare tentă de academism, cu atît mai evidentă, cu cît formulele respective se vor revoluţionare, într-un climat în care revoluţia formală şi experimentalis-mul constituie banalitatea fundamentală a spiritualităţii contemporane. Avangarda la noi aspiră spre o reconsiderare a structurilor profunde, a esenţei însăşi a poemului care se situează tot mai energic în sfera condiţiei omului, obsesia oricărei arte majore de astăzi. Adevărata revoluţie ce se întrevede la orizont e aceea care-i va readuce poetului prestigiul pierdut printre circumstanţele tulburi ale unei civilizaţii mecanice, într-o epocă de anxietate, de incertitudine şi demenţă, cînd omului crispat în faţa unui destin crepuscular, nu i se mai oferă altă terapeutică decît aceea a măştilor menite să disimuleze şi să mistifice deopotrivă asasinii, demagogii şi histrionii. Avangarda actuală nu mai poate fi o francmasonerie estetică — ci un mod de a fi, o formulă de viaţă, o religie a condiţiei umane. ;
1971
I. ECHINOXUL NEBUNILOR ŞI ALTE POVESTIRI
Autorul se pare că a început să lucreze la acest ciclu de povestiri în prima parte a anului 1965. Intre manuscrisele sale există un Caiet cu copertă galbenă, format „şcolar", de 54 file veline, nenumerotate, scrise cu cerneală albastră. Am stabilit împreună cu Teodor Baconsky, fiul scriitorului, că acest manuscris este prima variantă a volumului de povestiri. In Caietul-manuscris numai unele povestiri au titluri. Pe ultima pagină a mss., autorul a caligrafiat sumarul ciclului :
„1. Farul ; 2. Cioplitorul (Fuga pietrarului) ; 3. Cel mai mare ; 4. Aureola Neagră ; 5. Bordelul (Orfeu înnoptat) ; 6. Echinoxul nebunilor ; 7. Insula ; 8. Bufniţa; 9. Ultimul tpeciacol ; 10. Cimitirul piraţilor."
Se observă că unele povestiri au titluri provizorii care. pe parcurs, au fost modificate. De asemenea, autorul nu fixase încă cu precizie motto-urile pentru fiecare povestire.
Acest Caiet-manuscris este datat : „17.VII.966".
Se pare că A. E. Baconsky a lucrat la prozele sale pe foi „în paralel", deoarece există un al doilea manuscris — Caiet format mare „studenţesc", 47 foi veline, legate în carton ţi caligrafiate cu cerneală albastră pe ambele pagini, de asemenea nenumerotate, dar scrise extrem de îngrijit şi la sfîrşit purtînd data : „18.VII.966".
Acest manuscris este forma definitivă a cărţii Echinoxul nebunilor ţi alte povestiri. El poartă titlul respectiv, fiecare bucată are titlul definitiv, transcris apoi în ediţia din 19G7, are un număr latin (I, II, III etc.) şi pe foile de titlu al
bucăţilor sînt fixate motto-urile. Sumarul cuprinde zece povestiri cu următoarele tiluri : I. Farul; II. Fuga pietrarului; III. Cel-mai-mare ; IV. Aureola neagră; V. Înceţoşatul Orfeu; VI. Echinoxul nebunilor, toate acestea avînd cîte un motto ; VII. Bufniţa ; VIII. Artiştii din insulă ; IX. Ultimul rol şi X. Cimitirul piraţilor, neavînd „motto-uri" sau ..dedicaţii".
Manuscrisul a fost depus la Editura pentru literatură în toamna anului 1966 şi a fost dat la cules în 17.02.1967. Redactorul responsabil al cărţii Const. Popescu a dat bun de tipar la 12.04.1967, astfel că volumul apare în acelaşi an, într-un tiraj de 12.100 exemplare. Din motive ce nu le cunoaştem, sumarul cărţii cuprinde nouă povestiri, fiind exclusă compunerea : Ultimul rol.
Apariţia acestui volum de proze a constituit un eveniment literar, marcat cum se cuvine de Eugen Sirnion în Gazeta literară, nr. 36 din 7 septembrie 1967 ; Ov. S. Croh-mălniceanu în Viaţa românească, nr. 9, 1967, George Mun-teanu în Contemporanul, Marian Popa în Luceafărul, Lau-renţiu Ciobanu în Cronica, Mircea Tomuş în Steaua, Cornel Regman în Tomis, N. Creţu în laşul literar, apoi Nicoiae Ciobanu şi alţii. Cu timpul, cartea suscită interesul tuturor criticilor şi istoricilor literari de autoritate cît şi al celor din generaţia tînără. Reţinem studiile lui Max Demeter Peyfuss în JVewe Literatur, nr. 11, 1969, şi Eugen Simion, Scriitori români de azi, Bucureşti, Cartea Românească, 1974, p. 417—423. A. E. Baconsky publică, fără nici o modificare, povestirea Ultimul rol în Luceafărul, an. XI, nr, 38, 21 septembrie 1968, p. 7, cu precizarea : „Din ciclul „Echinoxul nebunilor". Este reprodusă, mai tîrziu, în revista România literară, an. XIII, nr. 17, 24 aprilie 1980, p. 15.
Din volumul editat în 1967, nuvela Echinoxul nebunilor este reprodusă în cartea : Nuvela şi povestirea românească contemporană 1944—1974 — Studiu introductiv, antologie şi bibliografie de Cornel Regman, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974, p. 248—254.
Proze din volumul Echinoxul nebunilor... au fost traduse : Die Flucht des Steinmetzen [Fuga pietrarului]. Deutsch von Lotte Roth, Neue Literatur, ^n. 20, nr. 2, februarie 1969,
350
351
p. 20—25 ; The lighthause [Farul], Translated by Andreea Gheorghiţoiu, Romanian Review, an. 22, nr. 4, octombrie-deccmbrie 1968, p. 66—83 (apare şi în ediţiile franceză, germană şi rusă ale revistei) ; Mesjasz [Cel-mai-mare] şi La-tarnia [Farul] în volumul Smierc Ipu [Povestiri româneşti]. Opowiadania Rumuriski wybor i postowie Irena Harasi-mowicz, Printed in Poland Panstrvowy Institut Wydawniczy, Warszawa, 1971 ; L'equinoxe des jous, Les Lettres nouvelles, Paris, 1, februarie 1976, p. 24—32, Trad. Yvonne Kralb ; The-pirates' cenretery [Cimitirul piraţilor], Translated by Mihai Miroiu, Romanian Review, an. 37, nr. 2—3, februarie-martie,. 1983, p. 91—95.
Volumul Echinoxul nebunilor şi alte povestiri, cuprin-zînd cele zece povestiri din manuscrisul definitiv, apare in limba germană : Âquinoktium der Wahnsinnigen und andere Erzăhlungen. Aus dem Rumănischen von Max Demeter Peyfuss. Verlag Sturia Graz Wien Koln, f.a., dar apariţia a avut loc sigur în anul 1970. Ediţia include şi parabola Ultimul rol (Seine letzte Rolle), numerotată ca în manuscris-„IX", avînd însă pe foaia de titlu şi următoarea dedicaţie, inexistentă în manuscrisele originale, în română, păstrate în arhiva poetului : „Den tschechischen und slowakischen, Schriftstellern zugeeignet".
Volumul tradus de M. D. Peyfuss a fost comentat elogios-de cotidiene şi periodice de limbă germană, precum : Die Welt, Die Zeit, Frankfurter allgemeine Zeitung, Neues Forum, Siiddeutsche Zeitung etc.
Klaus Heitmann, profesor la Universitatea din Heidelberg, îi dedică pagini elogioase în studiul Doi nuvelişti români contemporani: A. E. Baconsky şi Şt. Bănulescu, în Limbă şi literatură, Bucureşti, nr. 1 (28), 1972, p. 85—90.
Textele din ciclul Echinoxul nebunilor şi alte povestiri sînt reproduse din manuscrisul definitiv al autorului, res-pectînd regulile ortografice şi filologice actuale. Subliniem-că textele din manuscris au fost confruntate cu cele din ediţia princeps din 1967 şi din Luceafărul, 1968 (pentru Ultimul rol) şi am observat că autorul n-a operat modificări, decît unele privitoare la punctuaţie, reluate în ediţiai noastră. •
II. BISERICA NEAGRA
Prima variantă a romanului se găseşte într-un manuscris — Caiet — format „şcolar", hirtie velină, nepaginat, 46 file scrise pe ambele pagini cu cerneală albastră. Textul este grupat în 44 capitole, numerotate cu cifre latine (I— XLIV). Penultima pagină a Caietului conţine un desen, de asemenea în cerneală albastră şi data „8.VIII.970".
Autorul a reluat prima variantă şi, cu unele modificări,, a caligrafiat-o din nou cu cerneală albastră pe 48 de file veline, format mare, legate într-un dosar cartonat bleumarin cu şină. Foile sînt nepaginate, textul are tot 44 capitole, şi poartă data „16.X.970". Acesta este manuscrisul definitiv al romanului. Autorul a dactilografiat textul, iar o copie pe hîrtie subţire, gălbuie, şi datată „16.X.971", a depus-o la editură. Din varii motive ce nu socotim încă potrivit şi util să le discutăm acum şi aici, romanul n-a fost tipărit, cu toate străduinţele desperate ale autorului.
Mai tîrziu, apare o versiune în limba germană : Die schwarze Kirche. Roman. Ins Deutsche ubertragen von Max Demeter Peyfuss, Berlin, Frankfurt/M., Wien, "Verlag Ullstein, 1976, 136 S.
Romanul a fost comentat în numeroase ziare şi reviste din R.F.G. şi Austria.
Textul din ediţia noastră este reprodus după manuscrisul original şi definitiv lăsat de autor.
III. ADDENDA [COLOCVIU DESPRE POEZIE]
— Lirismul şi contemporaneitatea apare în revista Steaua, an. VI, nr. 3 (62) 1955, p. 83—87. Reprodus cu mici retuşuri stilistice în volumul Colocviu critic, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1957, p. 5—13, de unde l-am reluat.
— Eseul Poezia occidentală de azi apare în Gazeta literară, an. IX, nr. 14 (524) din 2 aprilie 1964, p. 4—5. El este varianta publicată a comunicării prezentată la plenara Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din 26—28 martie 1964. Textul are o dublă semnificaţie : întîi reflectă informarea bogată şi judecăţile critice ale lui A. E. B. despre poezia occidentală contemporană, iar pe de altă parte arată
352
353
amploarea deschiderii artistice şi orientările de principiu, statuate la Uniunea Scriitorilor dupâ anul 1955, căci expunerea lui Baconsky sintetizează o experienţă de cunoaştere şi meditaţie, de aproape un deceniu. Textul poate sugera o întrebare de fond : cum a reuşit autorul lui să dispună de o asemenea informare largă...? Evident, procesul a început cu mult înainte de 1964. Bunăoară, în 1954 fiind la Ministerul Culturii, A. E. Baconsky mi-a solicitat sprijinul ca să-şi procure cărţile : Panorama de la nouvelle littera-ture frangaise, ediţia revăzută, din 1951, lui Gaetan Picon ; Panorama de la litterature contemporaine aux Etats-Unis par John Brown, 1954, precum şi cîteva ediţii ale unor poeţi francezi, italieni, suedezi şi spanioli şi reviste literare din Franţa şi Italia. Cererea poetului a determinat conducerea ministerului să stabilească un regim de informare constantă a celor interesaţi de problemele literaturii şi artei din ţările occidentale. Chestiunea s-a reglementat prin instituirea wnor conturi personale la întreprinderea „Carti-mex". în anul următor, problemele informării ştiinţifice şi culturale şi-au găsit o reglementare generală prin acte de stat. Privitor la acestea există o amplă şi edificatoare arhivă de documente. Vremelnica sincopare din 1958, provocată de intruziunea unor factori extraculturali, lipsiţi de competenţă şi simţ politic, n-a putut zdruncina cursul firesc al ştiinţei şi culturii române, de deschidere spre valorile autentice universale. A. E. Baconsky a fost întotdeauna obsedat de cunoaşterea directă a cărţilor şi publicaţiilor literare şi artistice de pretutindenea.
— Schiţă de fenomenologie poetică apare în volumul Meridiane. Ediţie completă, 1969, p. 5—51. Eseul, destul de întins, include articole şi studii publicate anterior, şi cităm doar : Declinul metaforei, din Gazeta literară, an. VIII, nr. 24 <378), 8 iunie, p. 3 şi nr. 25 (379), 15 iunie p. 6, 1961, dar esenţial este studiul Colocviu despre poezie, din cartea Poeţi şi poezie, 1963, p. 15—53. O analiză filologică, prin indicarea articolelor şi eseurilor prelucrate sau reluate în Schiţă..., este obligatorie în ediţia pe care am alcătuit-o cu publicistica literară baconskyană.
_ Spiritul poeziei române apare întîi fn revista vieneză
Literatur und Kritik. Autorul publică textul românesc în Luceafărul, an. XV, nr. 3 (507) din 15 ianuarie 1972,. p. 8, de unde a fost reprodus.
Am reţinut, în ediţia de faţă, doar aceste eseuri, dispuse cronologic, spre a puncta aspecte clin evoluţia meditaţiei baconskyene despre direcţiile fundamentale ale dezvoltării poeziei contemporane.
I ]
\
|
354
BIBLIOGRAFIE
OPERA ÎN VOLUME
POEZIE
POEZII. Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., Ilustraţii de Georgeta Comănescu, [Bucureşti], 1950, 131 pagini. Cuprinde : La frasinii de la răscruce ; Odă pădurii; NOCTURNA PE DRUMURI ; Fabulă din lumea coniferelor ; Cuvîntare la o noapte senină ; DE DRAGOSTE ; Despre pace ; DUP A DOUA MII DE ANI ; Chitea la apa rîului; Cuvîntarea poetului la mare ; Dintr-o gară; Trec zece ore; Lenin la Şuşenscoe ; Poezie de dragoste la mutarea în locuinţă nouă ; Cîntec de Mai pe malul Someşului; Cîntec de lună ; In ospeţie ; Cîntec despre miner, despre odihnă şi despre mare ; Trei delegaţi ; Baladă despre Barta Iosif şi ortacii săi ; Scriind în Octombrie. *
COPIII DIN VALEA ARIEŞULUI. Editura Tineretului a CC. al U.T.M., Bucureşti, 1951, 56 pagini.
ClNTECE DE ZI ŞI NOAPTE. Versuri. Editura de stat pentru literatură şi artă, [Bucureşti], 1954, cu Portret de Lucia Piso, 223 pagini.
Cuprinde: CEEA CE SPUN COCORILOR; Cetăţile Hunedoarei; FLORI DE GHEAŢA; PAMlNTUL; MARTIE; DIN TURNUL GOLI A ; Copiii coreeni la Congresul Păcii; RUTINA ; AŞA NINGEA... ; Baladă ; CELOR DIN URMA RUINI; Pe Lenin am sâ-l pot vedea; Primăvară în Coreea ; ARTA POETICA ; Elegie ; Cîntec ; Omul şi fia-
1 La volumele de versuri al căror sumar n-a fost reprodus integral în Ediţia de faţă, am citat titlurile tuturor poeziilor, cele reluate în Ediţie fiind scrise cu caractere mari.
356
rele ; NOAPTE, CĂTRE CITITOR ; UNUI GRUP DE FETE ; Balada alegerilor din Ferentarii de altă dată şi de azi ; La moartea lui Beloiannis ; Cintecul funcţionarilor ; POEMUL TEIULUI ; Veghe de noapte ; DUP A PLOAIE ; Balada ■muncitorului care pleacă la sat; In piaţa 9 Septembrie ; CÎNTEC IN MUNŢI ; ÎN POIANA PARTIZANILOR ; UN STOL DE PASĂRI S-A TOPIT ÎN MARE ; Tutun ; LA GRIVIŢA ; AMINTIRI DIN MUNŢII BIHARIEI ; Sfîrşit de August ; Copiii din Valea Arieşului (Partea I şi Partea a Il-a) ; POST SCRIPTUM ;
DOUA POEME. Editura de stat pentru literatură şi artă, [Bucureşti], 1956, 61 pagini. Cuprinde ciclurile : Cintecul verii acesteia; LUCRĂRI Şl ANOTIMPURI SAU MIŞCAREA DE REVOLUŢIE.
DINCOLO DE IARNA. Pasteluri. Editura Tineretului, [Bucureşti], ilustraţiile de Tiberiu Nicorescu, 1957, 106 pagini.
FLUXUL MEMORIEI. Poezii. Editura de stat pentru literatură şi artă, [Bucureşti], 1957, 149 pagini.
VERSURI. Ilustraţii de Eug. Mihăescu. Editura Tineretului, (Bucureşti], 1961, 126 pagini.
IMN CĂTRE ZORII DE ZI. Cu o schiţă de portret de Eug. Mihăescu, Editura pentru Literatură [Bucureşti], 1962, 131 pagini.
VERSURI. Portretul autorului de Eugen Mihăescu, Cuvînt înainte de Mihail Petroveanu, Editura Tineretului, [Bucureşti], 1964, Colecţia „Cele mai frumoase poezii" nr. 66, 231 pagini.
FIUL RISIPITOR. Poezii. Editura pentru Literatură, [Bucureşti], 1964, 147 pagini.
FLUXUL MEMORIEI. Poezii. Editura pentru Literatură, [Bucureşti], 1967, Cuvînt înainte de a.e.b., 278 pagini. [Ediţie retrospectivă de autor].
357
CADAVRE ÎN VID. Poezii. Editura pentru Literatură, [Bucureşti], 1969, Coperta şi vignetele aparţin autorului, B3 pagini ; CADAVRE IN VID. Poezii. Cu nouă guaşe de Ion Gheorghiu, Editura pentru Literatură, 1969, ediţie bibliofilă prezentată în mape, format mare, purtînd seinătuya autorului, 103 pagini.
CORABIA LUI SEBASTIAN — poezii şi antipoezii —. Editura Cartea Românească, [Bucureşti], 1978, 80 pagi-ni.
FLUXUL MEMORIEI. Ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Mircea Braga, Biblioteca pentru toţi. nr. 1289, Editura Minerva, Bucureşti, 1987. [Cuprinde 245 de poezii.],
ÎN ALTE LIMBI
NEMA PILLANAT. Versek. Forditotta Kânyădi Sândor,. Irodalmi Konyvkiodo, Bukarest, 1965, 103 pagini. (Reculegere. Editura pentru Lijteratură, Bucureşti, 1965). Cuprinde 66 poeme selectate din volumele apărute pînă in anul 1965, deci inclusiv cartea Fiul risipitor.
11 POEME. Traduceri în limba neogreacă realizate de Christos Ziatos şi un poem închinat de traducător lui A. E. Baconsky, Toronto, Canada, 1977.
ONARCKEP AZ IDOBEN. Europa Konyvkiodo. Budapest, 1979. Vâlogatta, Forditotta es az utoszot irta Kânyădi Sândor, Napjaink Kolteszete. Cuprinde 102 poeme din volumele Versuri, 1964, Fluxul memoriei, 1967, Cadavre în vid, 1969, Corabia lui Sebastian, 1978 şi o postfaţă : Arckep, Rekviemmel (p. 131—140) de Kânyădi Sândor.
PROZA
ITINERAR BULGAR. Editura de stat pentru literatură şi artă, [Bucureşti], 1954, 159 pagini. (Cuprinde şi poeziile : In piaţa 9 Septembrie ; Cîntec în munţi; In poiana partizanilor; Un stol de păsări s-a topit în mare; La Griviţa),
358
CĂLĂTORII ÎN EUROPA ŞI ASIA. Editura de stat pentru literatura şi artă, [Bucureşti], cu o fotografie autografă a autorului, 1960, 326 pagini. Cuprinde capitolele : Dimineţile calme ale peninsulei din Pacific ; ciclul de 10 poezii — Orientul de aur ; Drumul întoarcerii; Moscova — notaţii fugare ; La paralela 60 ; ciclul de 4 poezii — Septentrion ; De la Nord la Sud ; ciclul de 5 poezii — Pastel Sudic ; Cîntecul stepelor.
ECHINOXUL NEBUNILOR ŞI ALTE POVESTIRI. Editura pentru Literatură, [Bucureşti], 1967, 229 pagini. Cuprinde povestirile : Farul; Fuga pietrarului; Cel-mai-mare ; Aureola neagră ; înceţoşatul Orfeu ; Echinoxul nebunilor ; Bufniţa ; Artiştii din insulă ; Cimitirul piraţilor.
REMEMBER. Jurnal de călătorie. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, vol. I, 341 pagini. Cuprinde : De ce jurnal ? şi textele definitive ale itinerarului bulgar, ale notelor de călătorie în Coreea şi ale celor despre călătoria în Uniunea Sovietică, Vol. II, 311 pagini. Cuprinde : De ce fals jurnal ? şi capitolele : Viena ; Graz ; Salzburg ; Elveţia văzută din tren; Paris ; Milano ; Florenţa ; Roma ; Veneţia. Este datat „1965".
REMEMBER. Fals jurnal de călători. Editura Cartea Românească, Bucureşti, vol. I, 1977, 431 pagini. Cuprinde : De ce fals jurnal ? I. Viena; Graz; Salzburg; Elveţia văzută din tren ; Paris ; Milano ; Florenţa ; Roma ; Veneţia ; II. Post-scriptum; Verona ; Stockholm ; Laponia. Vol. II, 1977, 259 pagini. Cuprinde : Frankfurt am Main ; Koln ; Cuxhaven-Helgoland ; Hamburg; Lubeck ; Braunschweig ; Bamberg; Wurzburg ; Heidelberg ; Trier ; Rothenburg ; Munchen.
ÎN ALTE LIMBI
AQU1NOKTIUM DER WAHNSINNIGEN UND ANDERE ERZÂHLUNGEN. Aus dem Rumânischen von Max Demeter Peyfuss. Verlag Styria Graz Wien Koln. Printed in Austria
359
Umschlag : Christoph Albrecht, Schmidham Gesamtherstel- j iung : Universitats-Buchdruckerei Styria, Graz, f.a., 213 pa- j gini. Probabil 1970. Cuprinde : Der Leuchtturm ; Die Flucht \ des Steinmctzen ; Der Crosste ; Die schwarze Aureole ; Der verschleierle  Orpheus; Aquinoktium  der Wahnsinnigen; Die Eule ; Die Leute von der lnsel ; Seine letzte Rolle şi Der Pirat enfriedhof.
SM1ERC 1PU. Opowiadania Rumuriskie wybor i postowie Irena Harasimowicz Printed in Poland Pahstrvowy Institut J Wydawniczy, Warszawa, 1971.  (Povestiri româneşti). Cu- j prinde : Mesjasz (Cel-mai-mare), p. 79—85, traducere de ' Irena Harasimowicz şi Latarnia (Farul), p. 86—120, traducere de Danuta Bierikowska. (Volumul include povestiri de Titus Popovici, Eugen Barbu, Z. Stancu, T. Mazilu, Al. Ivasiuc, N. Velea, Alice Botez, Iulian Neacşu, R. Vulpescu, N. Bre-ban, I. Petran, M. Eliade etc. şi se încheie cu o Postfaţă de Irena Harasimowicz).
DIE SCHWARZE K1RCHE. Roman. Ins Deutsche ubertragen von Max Demeter Peyfuss, Berlin, Frankfurt/M., Wien, Verlag Ullstein, 1976, 136 S.
WIE E1N ZWE1TES VATERLAND. Mit einem nachruf von Wilhelm Steinbock, Verlag Styria. Nach dem rumănischen Originalmanuskript iibersetzt und herausgegeben von Max Demeter Peyfuss, 1978, 117 S. (Pe supracopertă : Ein Ru-măne erlebt Osterreich). Volumul cuprinde: Prefaţă de Max Demeter Peyfuss, capitolele: Wien; Graz; Salzburg şi Postkriptum, datate „Bukarest, 18 Jănner 1977". Manuscrisul — conform precizării lui M. D. Peyfuss — a fost depus de A. E. Baconsky la Verlag Styria în perioada 1976/77, cu data indicată mai sus. La sfîrşitul voi. apare : Erinnerung an einem Freund. Nachruf von Wilhelm Steinbock. Pe ultima copertă, partea interioară, scurte aprecieri despre A. E. Baconsky semnate de : Karl Krolow, Gyorgy Sebes-tyen, Marie Therese Kerschbaumer şi Ivan Denes.
ESEISTICĂ
COLOCVIU CRITIC. Editura de stat pentru literatură şi artă, [Bucureşti], cu un portret autograf al autorului, 1957, 215 pagini. Cuprinde : Lirismul şi contemporaneitatea ; Critica literară — gen beletristic ; Maiakovski despre arta sa ; Portrete şi cronici (10 titluri) ; Opinii (8 eseuri) şi Cuvînt la. Congresul Scriitorilor.
POEŢI ŞI POEZIE. Editura pentru Literatură, [Bucureşti], 1963, 316 pagini. Cuprinde : Cuvînt înainte ; Colocviu despra poezie; Profiluri contemporane (18 eseuri).
MERIDIANE. Pagini despre literatura universală contemporană. Editura pentru Literatură, [Bucureşti], 1965, 437 pagini. Cuprinde : Cuvînt înainte şi capitolele : I Confluenţe ; II Portrete contemporane ; III Profiluri şi schiţe.
DUMITRU GHIAŢĂ. [Album], Editura Meridiane, Bucureşti. 1966. Cuprinde : Prefaţă ; Cronologie ; Bibliografie ; Lista ilustraţiilor şi 74 reproduceri color. La sfîrşit, textele apar în versiunile franceză, engleză, rusă şi germană.
MERIDIANE. Ediţie completă. Editura pentru Literatură, [Bucureşti], 1969. Cuprinde capitolele : Schiţă de fenomenologie poetică ; Confluenţe ; Portrete contemporane ; Profiluri şi schiţe. în Nota ediţiei, autorul precizează : „Cartea de faţă reprezintă o ediţie completă a tuturor eseurilor mele de pînă acum, consacrate literaturii universale contemporane : sînt incluse volumele anterior apărute Poeţi şi poezie (1963), Meridiane (1965) epurate de acele texte la care am renunţat, precum şi o serie de eseuri inedite, inclusiv o Schiţă de fenomenologie poetică. Toate textele au fost revăzute, multe din ele cirprinzînd şi adăugirile pe care autorul le-a crezut necesare."
PANORAMA POEZIEI UNIVERSALE CONTEMPORANE (1900—1950). Editura Albatros, Bucurşti, 1972, 908 pagini.
ION ŢUCULESCU. [Album]. Editura Meridiane, Bucureşti, 1972. Cuprinde : Prefaţă ; Cronologie ; Lista reproducerilor
360
361
şi 96 reproduceri color. La sfîrşit textele apar in limbile franceză şi germană.
BOTTICELLI. [Monografie], Editura Meridiane. Bucureşti, 1975, colecţia „Clasicii picturii universale". Cuprinde : studiul monografic ; Cronologie ; Lista reproducer.lor şi 12 planşe color sau alb-negru.
Ediţia apare la aceeaşi editură, şi în versiunea engleză, în anul 1975.
BOTTICELLI DIVINA COMEDIE. [Monografie]. Editura Meridiane, Bucureşti, 1977. Cuprinde : Botticelli ilu&Uator al lui Dante, datat „8.IV.1976" ; Traducerea citatelor : Reproduceri — 34 din Infernul, 33 din Purgatoriul şi 32 c'.in Paradisul.
La p. 4, Editura face precizarea : „In ziua nefastă ele 4 martie, la amiază, A. E. Baconsky şi-a revăzut cu atenţie, în locuinţa sa, acest volum şi a făcut cîteva precizări cu privire la ţinuta grafică..." Sînt reproduse in facsimil frazele autorului.
Ediţia aceasta apare în versiune engleză, în anul 1982, la aceeaşi editură, traducerea fiind realizată de Andreea Gheorghiţoiu.
ITINERARII PLASTICE. Antologie de Şerban Staţi. Prefaţă de Petre Stoica, Bucureşti, Editura Meridiane, 3 987, 336 de pagini.
TRADUCERI
POEŢI CLASICI COREENI. Antologie alcătuită ce A. E. Baconsky. Editura Tineretului, [Bucureşti], 1960, colecţia „Cele mai frumoase poezii" nr. 25, 198 pagini.
QUASIMODO. Versuri. In româneşte de A. E. Baconsky. O pagină de Tudor Arghezi. Salvatore Quasimodo «ie A. E. Baconsky. Editura Tineretului, [Bucureşti], 19ul, colecţia „Cele mai frumoase poezii" nr. 35, 117 pagini.
362
LUNDE-CVIST. Versuri. In româneşte de A. E. Baconsky. Artur L\.v.dkvist de A. E. Baconsky. Portretul de Calab Francisc. Editura Tineretului, [Bucureşti], 1963, colecţia „Cele mai frumoase poezii" nr. 55, 110 pagini.
JORGE SEMPRUN. Marea călătorie. [Roman]. Traducere şi cuvînt înainte de A. E. Baconsky. Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1964, 220 pagini.
MAHÂBHÂRATA. Arderea zmeilor. Tălmăcire de A. E. Baconsky. [Coperta şi ilustraţiile de Marcela Cordescu]. Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1964, 223 pagini.
CARL SAN'DBURG. Versuri. Traducere şi prefaţă de A. E. Baconsky. Cu Portret de A. E. Baconsky. Editura Tineretului, {Bucureştii, 1966, colecţia „Cele mai frumoase poezii" nr. 85, 127 pagini.
SALVATORE QUASIMODO. Poezii. în româneşte de A. E. Baconsky. Ediţie bilingvă. Editura pentru Literatură, Bucureşti, l'J6'-3, 203 pagini (format de buzunar, pe hîrtie velină ţigarete).
FRANCOISS CACHIN. Gauguin. Traducere şi prefaţă de A. E. Baconsky. Editura Meridiane, Bucureşti, 1977, 208 tura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1964, 223 pagini.
PREFEŢE
Giuseppe Tcmasi di Lampedusa. GHEPARDUL. Traducere din limba italiană de Taşcu Gheorghiu. Cuvînt înainte de A. E. Baconsky. Editura pentru Literatură universală, Bucu-i reşti, lB'ii.
\ Tudor Arghezi. BUNĂ DIMINEAŢA, PRIMĂVARĂ. Ilus-
j traţii şi copertă de Constantin Piliuţă. Cuvînt înainte de
A.  E.   Baconsky.  Editura  Tineretului,   [Bucureşti],   1965 ;
Ediţia apare şi în limba maghiară (J6 reggelt, kikelet .'), 1965.
Illyes Gyula. LEGSZEBB VERSEI. Vâlogatta Stito Andrâs.
363

Az eloszot irta A. E. Eaconsky. Ifjusâgi konyvkiado, Buka-rest, 1966, colecţia „Cele mai frumoase poezii".
3on Apostol Popescu. ARTA ICOANELOR PE STICLA DE LA NICVLA. Cu un cuvînt înainte de A. E. Baconsky. Editura Tineretului, [Bucureşti], 1969.
Sândor Kănyâdi. CAI VERTICALI. Versuri. In româneşte de H. Grămescu. Prefaţă de A. E. Baconsky. Editura pentru Literatură, [Bucureşti], 1969.
Marina Ţvetaeva. POEZII. Tălmăcire de Aurel Covaci şi Ion Covaci. Prefaţă : Marina Ţvetaeva de A. E. Baconsky. Editura Univers, Bucureşti, 1970, colecţia „Poesis".
Edith Sodergran. POEME. In româneşte de Veronica Po-rumbacu. Prefaţă : Edith Sodergran de A. E. Baconsky. Editura Albatros [Bucureşti], 1972 Colecţia „Cele mai frumoase poezii".
DIVERSE
SA DAM POPORVLVI MVNCITOR PRODUSE DE BUNA CALITATE. Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951, 30 pagini (în colaborare cu I. Dragomirescu). Broşura s-a editat şi în limbile maghiară şi germană.
CONSTRUCTORII VIEŢII NOI. Culegere de reportaje. Edi-lura Conferedaţiei Generale a Muncii, Bucureşti, 1951. A. E. Baconsky semnează, alături de M. Sadoveanu, Maria Banuş, I. Călugăru, E. Camilar, D. Corbea, P. Dumitriu, D. Ignea etc., reportajul : Cu slove de foc.
CLUJUL ŞI ÎMPREJURIMILE SALE. Mic îndreptar turistic. Text de A. E. Baconsky. Editura Meridiane, Bucureşti, 1963, 75 pagini. îndreptarul a apărut în acelaşi an in limba rusă, limba maghiară, limba germană şi în limba franceză.
CUPRINSUL
ECHINOXUL NEBUNILOR ŞI ALTE POVESTIRI       .     . . I Farul
II Fuga pietrarului
III Cel-mai-mare :
IV Aureola neagră V înceţoşatul Orfeu
VI Echinoxul nebunilor VII Bufniţa VIII Artiştii din insulă IX Ultimul rol      . .' X Cimitirul piraţilor BISERICA NEAGRĂ — Roman ADDENDA  [COLOCVIU DESPRE POEZIE] .    . .
Lirismul şi contemporaneitatea Poezia occidentală de azi Schiţă de fenomonologie poetică Spiritul poeziei române
NOTE .....
BIBLIOGRAFIE     ;    : .
364
5 7 47 57 67 79 91 103 113 125 135 145
271
273 281 294 339 349 356