BUCUREŞTI, 1965 EDITURA PENTRU LITERATURA STUDIU INTRODUCTIV în 1882, revista Literatorul publica o schiţă, intitulată Justiţie. 1 Ea era semnată de Anton Bacalbaşa şi marca debutul scriitorului, în cele cîteva pagini, autorul vorbea cu revoltă despre cei năpăstuiţi de societatea burgheză. întrebîndu-se care să fie cauza relelor şi nenorocirilor care bîntuiau în societatea din vremea aceea, el ajungea la cîteva constatări amare : bogatul se simte omnipotent ; burghezul, care asupreşte proletariatul, este privit de clasa suprapusă ca un om onest ; cel care fură milioane nu este ilicit, ci patriot ! în schimb, omul care spune adevărul este tratat de burghezie ca nebun. Aceste constatări nu-1 fac să dispere, ci dimpotrivă ; Anton Bacalbaşa are deplină încredere în societatea viitoare, pe care o vede lipsită de vicisitudinile din vremea sa. Gîndurile tînărului scriitor sînt pline de semnificaţii. Despre schiţa Justiţie va mărturisi mai tîrziu : „Am debutat în carieră la 17 ani, atunci cînd iluziile încolţesc în suflet, semănate de o lume necunoscută, atunci cînd în fiecare om vedem o inimă şi-n fiecare idee un ideal." 2 1 Literatorul, an. III (1882), nr. 3 (semestrul întîi), p. 145—146. 2 Moftul român, an. I (1893), nr. 32 (20 mai), p. 2. Barbu Lazăreanu, în articolul Anton Bacalbaşa (1948), republicat în Glose si comentarii de istoriografie literară, E.S.P.L.A., 1958, p. 336, afirmă, în mod eronat, că A. Bacalbaşa a debutat în 1883, la Emanciparea. V Acelaşi Anton Bacalbaşa va publica în anul următor, 1883, în ziarul Emanciparea — semnînd de data aceasta cu un pseudonim uşor identificabil : Batony — traduceri, deosebit de importante — mai ales dacă ţinem seama că ele apăreau pentru prima dată în ţara noastră — din Capitalul lui Karl Marx.1 Debutul scriitorului în literatură are loc într-o perioadă de adinei frămîntări, perioadă în care ideile noi şi generoase pătrund în viaţa noastră socială din ce în ce mai mult, dar, în acelaşi timp, întîmpină o rezistenţă sporită din partea instituţiilor perimate. Este epoca dezvoltării proletariatului si a pătrunderii marxismului în România, epocă plină de zbucium, la care tînărul scriitor va participa din plin. Anton Bacalbaşa s-a născut la Brăila, în anul 1865 2 ; asupra zilei şi lunii nu s-au găsit informaţii precise. El nu avea certificat de naştere. Din unele mărturii ale familiei, precum şi din referirile la ziua aniversară aflate într-o poezie, se pare că s-a născut la 21 februarie.3 Era fiul lui Costache Bacalbaşa, poliţaiul-şef din Brăila. Tatăl se născuse în satul Telea, ce ţinea de fostul judeţ Gorj. (Adevăratul său nume ar fi fost Telescu, pe care şi l-ar fi schimbat o dată cu înfierea sa de către un unchi din Galaţi, care era staroste de băcani — bacalbaşa.) La 1 februarie 1834, tatăl viitorului scriitor, este înrolat, ca soldat, în oastea Ţării Româneşti. Un an mai tîrziu este avansat la gradul de sergent-major. La 16 noiembrie 1841 părăseşte oştirea. Peste un an, mai precis la 6 septembrie 1842, printr-o poruncă domnească, fostul fetfebel (Fedwebel) primeşte gradul de pitar.4 O scurtă informaţie despre Costache Bacalbaşa se mai găseşte într-un articol referitor la familia Ba- • Emanciparea, an. I (1883), nr. 4 (f.d.), p. 61—63 ; nr. 5 (f.d.), p. 79—81 ; nr. 7 (f.d.), p. 108—111. 2 Enciclopedia română, tomul I, Sibiu, 1898, p. 345, da — în mod greşit — ca dată a naşterii lui Anton Bacalbaşa anul 1864. 3 în poezia, rămasă în manuscris, intitulată Aniversarea naşterei, datată : 21.11.1892, se află o strofă care, deşi e anulată de scriitor, este semnificativă pentru cele de mai sus : „O, vînt ce cu aripa ta / Fereastra-ai zguduit-o, / Mergi, spune-i că de ziua mea / Am plîns şi-am tot dorit-o !" 4 Buletin. Gazetă oficială, 1842, nr. 73 (14 septembrie), p. 298. Cf. G. Călinescu şi Colectivul de documentare, Material documentar despre [...] Anton Bacalbaşa, în rev. Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, an. III (1954), tomul III, p. 155. calbaşa, unde se afirmă că „bătrînul Bacalbaşa... a fost hazliu şi mucalit" *. Despre mama scriitorului avem şi mai puţine date. Ea se chema Aneta Bobescu şi descindea dintr-o familie înstărită, care îi dăduse o educaţie aleasă. Soţii Costache şi Aneta Bacalbaşa au avut mai mulţi copii, dintre care Constantin şi Ion Bacalbaşa vor semna mai tîrziu în presa de la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. Constantin Bacalbaşa, în volumul Bucureştii de altădată, ne mai furnizează cîteva date în legătură cu persoana sa. 2 Asupra vieţii lui Anton Bacalbaşa — în special asupra perioadei copilăriei şi adolescenţei — datele cunoscute sînt şi ele foarte puţine. Se poate afirma însă cu certitudine că a urmat trei clase gimnaziale. Din cercetarea notelor obţinute, rezultă că situaţia elevului Bacalbaşa C. Anton nu era de loc strălucită.3 Fără a căuta să motivăm slaba sa pregătire la şcoală, dînd vina, în exclusivitate, pe anumiţi pedagogi silnici şi asupra unor manuale incomprehensibile, credem că nu e lipsit de interes să reproducem un citat dintr-o carte de geografie, despre care A. Bacalbaşa va scrie mai tîrziu pagini pline de indignare4, care demonstrează că şi manualele şcolare îşi au partea lor de vină. Celebrul geograf da următoarea definiţie sferei : „Sfera este paralelă cîndu este pusă astufelu ca ecuatorulu să fie paralela cu orizontulu, şi popolii cari locuiesc polii au acesta posiţie a sferei". De unele materii A. Bacalbaşa îşi va aduce aminte, mai tîrziu, cu drag, fapt care ne arată că viitorul scriitor îşi alesese de pe atunci un drum al lui : „Şi cu toate astea, am avut două patimi mari, care uimeau pe toţi colegii : limba latină şi limba română. La română, în special, treceam de omul situaţiei. Dascălu-mi spunea că am să ies un scriitor straşnic — fir-ar-fi fost ceasul blestemat cînd mi-a cobit aşa de rău ! Da, am ajuns scriitor (las deoparte pc «straşnic»)." 5 1 B. Brănişteanu, în volumul Adevărul (1888—1913), Buc, 1913, p. 149. 2 Bucureştii de altădată (1871—1884), vol. I, Editura ziarului Universul, Bric, 1927, p. 7, 315. 3 Certificat nr. 48, din 22 aprilie 1881, emis de Direcţia Gimnaziului din Brăila. Orig. în posesia Elenei Bacalbaşa-Dimirriu. 4 Geograful Gorjan, în rev. Moş Teacă, an. I (1895), nr. 35 (12 noiembrie), p. 7 (semnat : Rigolo). 6 Anton Bacalbaşa, Gramatică /, în Adevărul, an. VII (1894), nr. 1.953, (22 august), p. 1 (semnat : Wunder). VI VII într-o altă scriere a sa mai aflăm cîteva date explicative privitoare la cotitura pe care a luat-o, la un moment dat, drumul vieţii sale, şi anume, înrolarea ca „voluntar" în armată : „în gimnaziu am dus-o cîtva timp, dar odată mi s-a înfundat. N-au mai putut să mă sufere, şi Spaima găinilor, directorul, m-a dat afară, parcă ar fi fost şcoala lui."1 După exmatriculare „părinţii mei îmi hotărîseră două cariere : prima militar şi apoi rentier"3. Şi astfel : „m-am făcut şi eu soldat. Voluntar îmi ziceau toţi, şi asta numai pentru că toţi erau miopi. Cum 1 Eu voluntar ? Cînd eşti pus între ciocan şi nicovală ? Voluntar ? Cînd vii de nevoie ? O, dacă toţi voluntarii au venit ca mine, atunci ştergeţi cu-vîmtul acesta din dicţionare ! Ziceţi nevoit!" * Acest dramatic moment — al plecării sale ca „voluntar" la oaste — apare cu mai multă claritate într-un manuscris al lui Anton Bacalbaşa, nu demult descoperit prin grija Arhivelor din Bacău. Este vorba de manuscrisul Ceasuri de gîndire, pagini scrise la Iaşi între 30 decembrie 1885 şi 30 iunie 1886 şi care cuprind şaisprezece poezii, două schiţe şi un început de studiu literar, intitulat Ca precuvîntare, în care Anton Bacalbaşa îşi expune cîteva din principiile sale asupra artei. Una dintre cele două schiţe este intitulată De acasă, şi este scrisă la puţină vreme după „voluntariat", cînd amintirile-i erau încă proaspete. Schiţa cuprinde multe elemente autobiografice. Dialogul dintre Gheorghe — respectiv Anton Bacalbaşa — şi mama acestuia, cucoana Catinca, are menirea să dezvăluie ideile socialiste ale tînărului care citea cu asiduitate Contemporanul şi Dacia viitoare, şi să arate „cît erau de depărtaţi unul de altul". Susţinerea, cu înflăcărare, de către Gheorghe a ideilor socialiste se dovedeşte intempestivă pentru cucoana Catinca. în cele din urmă, „bietul tînăr, * Anton Bacalbaşa, Papă-Lapte, în Drepturile omului, an. I (1885), nr. 105 (12 iunie), p. 1. 2 Th. Cornel, în articolul Bacalbaşa Anton, publicat în voi. Figuri contemporane din România, Buc, ly09, Atelierele Socec 8c Comp., p. 138—139, afirmă că : „Terminîndu-şi studiile secundare, Anton Bacalbaşa nu se împacă de fel cu viaţa de slujbaş în care debutase". 3 Anton Bacalbaşa, Subscrisul, în Moş Teacă, an. I (1895), nr. 1 (26 martie), p. 1. * Anton Bacalbaşa, Papă-Lapte, în Drepturile omului, an. I (1885), nr. 105 (12 iunie), p. 1. cu Inima strînsă de durere îşi luă ziua bună de la nâzuinţi şi intră de voie (în manuscris acest „de voie" este subliniat cu două linii foarte groase — n.n.) la oaste". Viaţa aspră din cazarmă, pe care a fost nevoit s-o îndure, îi atacă curînd plămînii. Această viaţă dură poate fi reconstituită pe baza unor articole memorialistice, identificate recent de noi ca aparţinînd lui Anton Bacalbaşa. El îşi aduce aminte cum, în anul 1883 „am fost chemat urgent de patria mea să-mi plătesc tributul sîngelui la tejgheaua naţională. Aveam seria 457 şi matricola 1.347. Pe puşcă, 6.000."1 „Voluntarul" arată cum e jecmănit de tutun de un superior, cum e îmbrăcat mai mult în zdrenţe, cum e pus să scrie epistole în locul gradaţilor analfabeţi etc., etc. într-un alt articol din această serie acelaşi „voluntar" ne dă amănunte referitoare la comandanţii săi, dezvăluind metodele barbare folosite de aceşti zbiri cazoni : „Comandantul Regimentului 5 de linie era, în anul 1883, don colonel Scheletti, locotenent-colonel — don locotenent-colonel Dănescu Theodor, comandant de batalion — don maior Baril-lieanu Ştefan, iar comandant al companiei a treia era... don căpitan Tecuţ Ion. Aşa-1 chema. Numele nu i l-am inventat eu, slavă ţie, Doamne ! Don căpitan Tecuţ, moldovean de loc, se purta tuns mărunt şi cu o barbă lungă. Era mai mult scurt decît înalt şi era gros. Semne particulare : roşu la faţă şi ciupit de vărsat." Acest căpitan inventase noi metode de maltratare a soldaţilor, pe care A. Bacalbaşa le va transpune în multe din schiţele sale. într-o epistola trimisă lui Ibrăileanu, pe care criticul o va publica mai tîrziu3, A. Bacalbaşa reaminteşte, printre altele, de unii dintre comandanţii săi şi face, în acelaşi timp, destăinuiri interesante mai ales pentru activitatea sa de mai tîrziu : „La 1883 am publicat un început de... roman cazon în Mesagerul Brăilei. Eram, mi se pare, în Dobrogea. Don colonel Dănescu — Dumnezeu să-1 ierte ! — citind opera mi-a interzis să mai scriu. Ba, a intervenit pe lîngă familia mea, ca să facă gălăgie * Memoriile unui rezervist, în Moş Teacă, an. II (1896), nr. 78 (8 septembrie), p. 2 (semnat Miliţianul). 1 Memoriile unui rezervist, în Moş Teacă, an. II (1896), nr. 81 (29 septembrie), p. 5 (semnat Miliţianul). 3 G. Ibrăileanu, Anton Bacalbaşa, în Adevărul literar şi artistic, an. VI (1925), nr. 238 (28 iunie), p. 1. VIII IX la redacţia-n chestie să nu-mi mai publice oroarea ! Şi am lăsat-o baltă." Din cele de mai sus, printre altele, putem presupune că familia sa se afla tot la Brăila, adică în oraşul în care apărea ziarul Mesagerul Brăilei. După ani grei, petrecuţi între zidurile sumbre ale cazărmii, „d'e-abia ieşit din armata în care a suferit jugul militar trei ani, revoltat care îşi muşcă lanţul şi pe care urgia militară îl strivea la fiecare acces de nedisciplină şi de indignare, Blubea [adică Anton Bacalbaşa — n. n.] s-a aruncat imediat în mişcare. La club [Clubul muncitorilor — n. n.] e oratorul cel mai ascultat : vorbirea îi este smălţuită de cuvinte fericite, de glume bine găsite" Faptul că Bacalbaşa, îndată după ieşirea din armată, şi-a închinat întregul său talent mişcării socialiste este unul dintre meritele sale cele mai de seamă. El va desfăşura — în ultimele două decenii ale secolului trecut — o bogată activitate gazetărească, din care se pot extrage şi unele date biografice. 2 O viaţă, Buc, 1914, Atelierele „Ade- 1 C. Miile, Dinu Milian — II vărul", p. 83. 2 O preţioasă informaţie asupra biografiei lui A. Bacalbaşa ne-o furnizează G. Călinescu în Materialul documentar amintit, în care se spune că începutul primăverii anului 1895 aduce un eveniment important în viaţa lui A. Bacalbaşa : „Se căsători, la 30 martie 1895, cu Alexandrina Scărişoreanu, de 19 ani, fata căpitanului în retragere Ion Scărişoreanu şi a Zoei Scărişoreanu, aceasta din urmă născută la Cîmpulung — decedată la 8 iulie 1884 în Bucureşti — şi fiică a lui Nicolae Ghizdaveti şi a Saftei. Alexandrina văzuse lumina zilei la Reni, unde, se vede, căpitanul fusese temporar în garnizoană." Datele de mai sus sînt cu atît mai importante cu cît ele vin să corecteze afirmaţia unui contemporan al lui A. Bacalbaşa — Şt. Bujor — care, în articolul Toni Bacalbaşa, publicat în Evenimentul, an. VII (1899), nr. 1.932 (7 octombrie), p. 1, dă, în mod greşit, ca dată a căsătoriei anul 1897. Cercetările noastre, mai recente, întregesc cele de mai sus : la 13 august 1897 se naşte Elena Bacalbaşa. Dintr-o scrisoare, aflată la secţia de manuscrise a Academiei R.S.R., (v. ms. 18.768), intitulată Dragă Costache, pe care Ion Bacalbaşa, fratele lui Anton Bacalbaşa, o adresa lui C. Nottara, datată 3 noiembrie 1915, aflăm că Elena Tony Bacalbaşa, studentă la Facultatea de litere, dorea cu tot dinadinsul să urmeze şi cursurile de dicţiune ale marelui om de teatru. Unchiul îşi recomandă nepoata, bazîndu-se pe prietenia ce a existat — şi care este amintită în această epistolă — între Anton Bacalbaşa şi C. Nottara. Elena Bacalbaşa ne-a mărturisit, la finele anului 1965, că a urmat o bună parte din aceste cursuri, dar nu le-a absolvit pe toate. în schimb a terminat Facultatea de litere şi a devenit profesoară în Bucureşti. S-a căsătorit cu avocatul Alecu Dimitriu, şi au avut copii. Actualmente este pensionară. Alexandrina Bacalbaşa s-a recăsătorit cu Nerva Hodoş şi a fost pensionară a Academiei R.S.R. A decedat în anul 1954. Plin de entuziasmul tinereţii — dar, în acelaşi timp, neocolit de unele contradicţii şi greşeli — Bacalbaşa se avîntă în focul luptelor zilnice, fiind adeseori un promotor al ideilor noi. Era epoca în care, în ciuda unor teorii profund greşite şi reacţionare, ce susţineau că socialismul este „o plantă exotică", care nu va da roade în ţara noastră, se formau, din zi în zi, condiţiile necesare pătrunderii şi dezvoltării marxismului. Sfîrşitul secolului trecut marchează o dezvoltare rapidă a întreprinderilor industriale din România şi, implicit, şi o creştere a numărului muncitorilor. 1 Concomitent se intensifică şi exploatarea în toate sectoarele. Documentele sînt zguduitoare.2 In aceste condiţii „îi revenea deci proletariatului din România, încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, sarcina istorică de a duce societatea înainte, sarcina de a fi conducătorul şi călăuzitorul transformărilor necesare în direcţia burghezo-democratică pe cale revoluţionară"3. Proletariatul de la noi din ţară, din acei ani, se transformă dintr-o „clasă în sine", într-o „clasă pentru sine". în 1872 ia naştere Asociaţia generală a tuturor lucrătorilor din România, iar după 1875 se înfiinţează cercuri socialiste la Bucureşti, Iaşi, Galaţi. Atît asociaţia, cît şi cercurile socialiste scot diferite ziare (Lucrătorul român, Socialistul), în coloanele cărora apar articole referitoare la situaţia proletariatului. în anul 1879, delegaţi ai mai multor cercuri socialiste, din diferite oraşe, se întrunesc în prima lor conferinţă. Un an mai tîrziu, în 1880, se tipăreşte primul program al socialiştilor din ţara noastră, care cuprindea atît idei înaintate, cum ar fi, de exemplu, lupta pentru o proprietate colectivă, cît şi unele idei eronate, lassalleiene, narodnice şi anarhiste. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că după 1880 cercurile socialiste — în rîndurile cărora un rol deosebit au avut N. Zubcu-Codreanu şi dr. Russel — trec tot mai mult pe poziţii marxiste, criticînd cu o ascuţime nemaiîntîlnită pînă atunci orînduirea burgheză. Şi critica atingea toate sectoarele vieţii, de la exploatarea proletarilor şi ţăranilor săraci, pînă la suprastructura statului împilator. 1 Radu Pantazi, Filozofia marxistă în România, Editura politică, 1963, p. 11. Vezi şi începuturile răspîndirii marxismului în România, Editura politică, 1959, p. 19—20. 2 Vezi Documente din mişcarea muncitorească, 1872—1916, Editura C.G.M., 1947, ediţia a II-a completată, p. 167. 3 Gh. Gheorghiu-Dej, Articole fi cuvîntări, Editura pentru literatură politică, 1952, ediţia a III-a, p. 517. X XI La numai şase ani de la apariţia programului cercurilor socialiste, C. D. Gherea dă la iveală un nou program al socialiştilor români', în care sînt cuprinse idei mult mai profunde în comparaţie cu cele aflate în programul tipărit la 1880. Programul vorbea de concepţia materialistă asupra istoriei, despre marxism şi despre dictatura proletariatului. Acest document va fi cunoscut şi de Fr. Engels, care va trimite Contemporanului o scrisoare în care îşi va destăinui mulţumirea că socialiştii români, prin includerea în programul lor a ideii dictaturii proletariatului, au inclus „principiile de căpetenie ale teoriei care a izbutit a aduna într-un mănunchi da luptători mai pe toţi socialiştii din Europa şi din America ; e vorba de teoria prietenului meu Karl Marx" 8. Cu toate acestea, programul din 1886 nu era absolvit de anumite greşeli, pe care Gherea, mai tîrziu, le va dezvolta în „neoiobăgia" şi în teoria socialismului în ţările puţin dezvoltate. Un rol important în răspîndirea marxismului în România 1-a avut presa. La Bucureşti, în 1880, apare ziarul înainte, care sa intitulează, pentru prima dată în ţara noastră, organ al „democraţiei sociale şi al proletariatului român". Tot în această perioadă mai apare România viitoare şi Revista socială. Revista care a avut însă o influenţă deosebit de puternică în viaţa noastră politică şi culturală a fost Contemporanul (1881—1891) — cu toate că la începuturile apariţiei nu se situa pe poziţii marxiste, iar ulterior nu a fost scutită de unele confuzii ideologice3. O preocupare similară — dar la o scară mult mai redusă — de traducere a textelor marxiste Va avea şi revista Emanciparea. Faptul că A. Bacalbaşa colaborează la această revistă, care, de la primul său număr, declară că va lupta pentru drepturile muncitorilor şi ţăranilor, este semnificativ. Peste doi ani, tînărul, însufleţit de ideile noi, va publica în ziarul Drepturile omului — ce va lua fiinţă în Bucureşti, în 1885, din iniţiativa cercului de studii sociale, şi care ziar îşi propunea „a pregăti în România izbînda marii revoluţii umane, ale cărei semne roşiatice se ivesc la orizont" — schiţe şi articole, axate pe linia democratică exprimată de redacţia revistei, dintre care cităm următoarele : Din viaţa dezmoşteniţilor, Papă-Lapte, Tîrîie-Brîu, Leone, Din războaiele mele, Rezervistul etc. ' Ce vor socialiştii români, în Revista socială, an. I (1886), nr. 8—12. 2 Contemporanul, an. VI (1888), nr. 6, p. 572. 3 Vezi vol. Savin Bratu şi Zoe Dumitrescu, Contemporanul şi vremea lui, E.S.P.L.A., 1959. După încetarea primei serii a ziarului Drepturile omului, la finele anului 1885, Bacalbaşa părăseşte Bucureştiul, plecînd la Iaşi. Prezenţa sa în această localitate este dovedită şi de manuscrisul Ceasuri de gtndire, care atestă localitatea Iaşi la finele fiecărei scrieri. In acest manuscris el acordă o maximă importanţă temei militare şi vieţii celor năpăstuiţi. Simpatia autorului pentru cei oprimaţi se va adînci în anii următori, ceea ce îi va atrage, în anul 1887, arestarea. Acest fapt va fi blamat de unele ziare.1 Se poate afirma că nu a existat vreo acţiune mai importantă a proletariatului la care' A. Bacalbaşa să nu fi luat parte. Un contemporan al său - ne informează că Bacalbaşa avea un adevărat cult pentru cei exploataţi, şi că năzuinţa lui cea mai de seamă era să vadă o mişcare socialistă puternică, în care el să aibă un rol de frunte, acela de agitator şi organizator. Unul din scopurile principale ale luptei celor exploataţi din acel timp era unirea proletarilor într-un partid, profund deosebit de cele de la putere. Adresîndu-se celor din popor, Bacalbaşa îşi aşternea pe hîrtie ideile înaintate înveşmîntîndu-le într-un stil limpede, înţeles de toţi. Dintre scrierile publicate în această perioadă vom aminti articolele Furtuna se apropie, Şarlatani la bilei, Bietul Dumnezeu, Aghiotantul, Alegerile de azi etc. Incepînd cu anul 1888 şi continuînd mulţi ani după această dată, Anton Bacalbaşa va colabora intens la mai toate revistele cu orientare progresistă : Dezrobirea, Gutenberg, Drepturile omului etc. Articolele, schiţele publicate aci sînt variate ca tematică. Ele critică parlamentarismul burghez, satirizeaiz'ă religia, demască barbariile militare etc. Schiţa intitulată Marş — marş!...3 e una dintre cele care lasă să se întrevadă posibilităţile sale literare prin iscusinţa cu care mînuieşte dialogul şi prin uşurinţa cu care conturează personajele. 1 Vezi Lupta, an. IV (1887), nr. 394 (11 noiembrie), p. 3, care publică art. Întrunirea lucrătorilor [pentru a protesta împotriva arestării lui A. Bacalbaşa], şi unde se dau rezumatele discursurilor rostite de C. Bacalbaşa, AI. Ionescu, C. Miile, G. Olcescu etc., în care se înfierează fapta săvîrşită de poliţie ; revista Ghiţă Berbecu, an. I (1887), nr. 3 (22 noiembrie), p. 2, care, în art. [Arestarea lui Anton Bacalbaşa], adoptă o atitudine similară cu ziarul Lupta, şi art. Lucrătorii din Bucureşti, în Lampa, an. I (1887), nr. 26 (26 noiembrie), p. 2. 2 C. Z. Buzdugan, Anton Bacalbaşa, în Lumea nouă, an. V (1899), seria a Ill-a, nr. 14 (10 octombrie), p. 1—2. 3 Drepturile omului, seria a Il-a, an. I (1888), nr. 38 (24 octombrie), p. 2. XII XIII Tot în ziarul Drepturile omului, în care apăruse schiţa Mars — marş!..., Anton Bacalbaşa publică articole în care se ocupă de problema ţărănească. Răscoalele ţărăneşti din anul 1888 îşi găsesc oglindirea veridică în multe din paginile sale. De asemenea, în unele din articolele scrise în această perioadă un loc important îl ocupă critica celor două partide „istorice". Pentru Bacalbaşa „roşii" şi „albii" — adică liberalii şi conservatorii — care, chipurile, sînt adversari în alegeri, „nu înfăţişează decît nişte împuterniciţi ai stăpînilor, ai celor bogaţi, ai ciocoimii" Autorul articolului îndeamnă pe săteni să nu voteze pe aceşti candidaţi, pe care îi denunţă ca torturatori ai ţăranilor din Bordeni şi ai celor închişi la Jilava. Mai mult decît atît, Anton Bacalbaşa afirmă că sîngele nevinovat al ţărănimii ucise cere să fie răzbunat ! într-un alt articol, publicat tot în această vreme, Anton Bacalbaşa ceruse : „Nu milă din partea boierimii trufaşe, nu îndurare din partea claselor de sus", ci „dreptul întreg al poporului, munca lui, tot pămîntul, toate instrumentele de muncă !" 2 Din cele expuse mai sus, putem desprinde concluzia că Bacalbaşa, pînă la această dată — dar şi cîţiva ani după 1888, cum se va vedea în continuare — mergea în pas cu ideile cele mai avansate ale vremii sale. Aşa cum am afirmat mai sus, încă de la începutul deceniului al zecelea al secolului trecut, problema dezbătută cu tot mai multă ardoare şi în presă era aceea a organizării proletarilor într-un partid al lor. Lenin arăta că în această perioadă, care a urmat celei în care s-au răspîndit ideile marxiste, ca rezultat al creşterii mişcării muncitoreşti, „se formează partide socialiste cu bază proletară, care învaţă să folosească parlamentarismul burghez, să-şi creeze o presă cotidiană proprie, instituţii culturale proprii, sindicate proprii, cooperative proprii" 3. înfiinţarea unui astfel de partid nu avea darul să bucure clasele stăpînitoare. Acest lucru îl va sesiza foarte bine şi Bacalbaşa în articolul Olteniţa1 : „Deşteptarea muncitorilor şi organizarea lor în partid politic, deosebit de partidele burgheze, nu poate, fireşte, să meargă la inimă stăpînilor. De aceea, pretutindeni 1 Colegiul ţărănesc, în Drepturile omului, an. I (1888), nr. 30 (14 octombrie), p. 3. 2 O victorie, în Drepturile omului, an. I (1888), nr. 21 (5 octombrie), p. 1. 3 V. I. Lenin, Opere, voi. 18, E.S.P.L.P., 1957, p. 579. ' Munca, an. II (1891), nr. 4 (17 martie), p. 1. unde muncitorii îşi string rîndurile, stăpînirea ia măsuri pentru a-i încătuşa." Opresiunea se exercita nu numai asupra muncitorilor — deşi ei erau ţinta principală — ci şi asupra unor intelectuali cu vederi progresiste. Anton Bacalbaşa însuşi a fost — pentru un scurt timp — victima acestor măsuri. în articolul mai sus citat el ne istoriseşte cum a fost arestat la Olteniţa, unde se dusese să ţină o întrunire în vederea alegerilor ce se apropiau. Dar aceste metode erau departe de a putea stăvili mişcarea socialistă, în rîndurile căreia activa şi Anton Bacalbaşa. El va scrie în coloanele ziarului Munca — unde, de asemeni, a colaborat intens — numeroase articole în care va biciui atît farsa alegerilor din trecut, cît şi religia, armata, naţionalismul, inerţia, obtuzitatea etc. însuşindu-şi tot mai adînc învăţătura marxistă îm aceşti ani, A. Bacalbaşa se situa lîngă cei care luptau pentru făurirea unei alte lumi, împletind activitatea gazetărească cu aceea de agitator. El susţinea ideile cele mai avansate ale timpului, cu o înflăcărare deosebită, demonstrînd un talent oratoric unic în felul său. Un contemporan, Al. Antemireanu, scrie un interesant articol1 despre viaţa, talentul literar şi în special talentul oratoric al lui Anton Bacalbaşa, care fermeca într-atîta auditoriul, încît tineretul îl considera „un profet al viitorului". Acestea se petreceau pe vremurile cînd A. Bacalbaşa „lucra cu foc pentru partid", după cum ne informează Al. Ionescu.2 Despre unele dintre calităţile oratorice ale sale mai vorbeşte şi Izabela Sadoveanu, în articolele intitulate Zile de prieteniearătînd că era un om excepţional de inteligent, care sesiza ideile cele mai subtile în profunzimea lor, avînd totodată o mare putere de sinteză. Era animat de un spirit de sociabilitate, care se poate vedea în mod evident din articolele şi cuvîntările sale. Izabela Sadoveanu afirmă la un moment dat că Anton Bacalbaşa a fost „un bolid" în oratoria şi gazetăria vremii. Mergînd pe linia recunoaşterii deosebitelor sale calităţi oratorice, într-un articol, în care se face » Anton Bacalbaşa, în Epoca, an. V (1899), nr. 1.221—262 (4 octombrie), p. 1. 1 Al. Ionescu, Din ale lui Tony, în voi. Caragiale corector. Tony Bacalbaşa. Nebunul. Primăvara. Din manevră. Amicul Popreanu. La teorie etc., etc., Buc, 1918, Institutul de grafice, p. 33. 3 Adevărul literar şi artistic, seria a IlI-a, an. XVIII (1938), nr. 905 (10 aprilie), p. 11. XIV XV o prezentare a activităţii ziarului Adevărul literar şi artistic se afirmă că Anton Bacalbaşa „a fost un orator de forţă, poate cel mai sugestiv al vremii." El îşi cheltuia fără rezerve forţa şi talentul său nu cu vreun scop mercantil, ci însufleţit de idealuri înalte. Calităţile lui oratorice l-au impresionat şi pe G. Ibrăileanu. Criticul, întîlnindu-1 odată la Iaşi — la o întrunire de protest împotriva unei crime săvîrşite de guvern într-un sat din Moldova — iar altădată auzindu-1 vorbind la Clubul socialist din Iaşi, subliniază că Anton Bacalbaşa a vorbit foarte frumos, furtunos şi a terminat discursul rostind cu mult patos cuvintele : „Proletari din toate ţările, uniţi-vă !" Ibrăileanu conchide că : „Bacalbaşa a fost un orator mare. [...] A fost unul din cei mai buni oratori ai socialismului de altădată."2 Dintre conferinţele ţinute în această perioadă de Anton Bacalbaşa, merită a fi citate cele rostite în sala „Orfeu" în preajma zilei de 1 Mai 1891, conferinţa ţinută la Brăila, în 1891, dar mai ales cele ţinute la cluburile muncitoreşti din Galaţi, Bucureşti şi Ploieşti, care pledau pentru unirea tuturor muncitorilor, fără deosebire de sex şi naţionalitate, într-un puternic partid. Aceste importante teme vor reveni cu mai multă insistenţă în conferinţele şi articolele sale din anul 1892 — an care va însemna, în activitatea desfăşurată, în special, la Democraţia socială, consacrarea lui ca ziarist. al proletariatului. Anton Bacalbaşa — gazetar şi scriitor ce poseda, pentru vremea aceea, întinse cunoştinţe sociologice — face în acest an o critică sistematică societăţii burgheze, scriind articole de o mare importanţă pentru mişcarea socialistă din România. într-un articol intitulat D-l Maiorescu şi socialismul3, Anton Bacalbaşa arată că o dată cu dezvoltarea tehnicii — respectiv a maşinii cu abur — muncitorii se adună în grupuri tot mai mari. în acelaşi timp însă, o parte din ei sînt lăsaţi fără lucru, trans-formîndu-se în pauperi. Autorul, în concluzie, extrage din materialul articolului „enorma contrazicere a societăţii actuale : pro-ducţiune colectivă şi apropriere individuală". în final propune şi soluţia acestei contraziceri fundamentale : „colectivizarea mij- 1 1893—1922, în Adevărul literar si artistic, seria a III-a, an. III (1922), nr. 65 (19 februarie), p. 1. 2 G. Ibrăileanu, Anton Bacalbaşa, în Adevărul literar si artistic, an. VI (1925), nr. 238 (28 iunie), p. 1. 3 Adevărul, an. V (1892), nr. 1.199 (7 iunie), p. 1 (semnat A.B.). loacelor de producţie". Această măsură, colectivizarea, este valabilă şi pentru soluţionarea problemei agrare. într-o conferinţă din acelaşi an1 Bacalbaşa susţinea cu tărie că alungarea mizeriei din viaţa săteanului sărac va fi posibilă numai printr-o „proprietate în devălmăşie" a pămînturilor întinse cît bate ochiul, pe care să le lucreze obştea, iar împărţirea bunurilor să se facă în raport cu munca fiecăruia. Dacă vom ţine seama că aceste teze erau susţinute la 1892, vom putea să ne facem o imagine şi mai exactă asupra lui Anton Bacalbaşa. Pe această cale dreaptă va merge Anton Bacalbaşa şi în rezolvarea altor probleme importante ale vremii sale. El va combate, în conferinţe şi în nenumărate articole, şovinismul, politicianismul, misticismul, regalitatea etc. în articolul învăţăminte2 Anton Bacalbaşa, pornind de la ideea clară că „socialismul nu poate fi decît internaţional", acuză societatea burgheză că seamănă între muncitorii de diferite naţionalităţi şovinismul, cu scopul, bine determinat, de a-i dezbina, şi-n felul acesta, aplicîndu-le principiul divide et impera să-i poată exploata mai uşor. în relaţiile dintre ei, însă, burghezii de diferite naţionalităţi se înţelegeau de minune. în faţa acestei situaţii, Anton Bacalbaşa — înflăcăratul agitator al celor asupriţi din acele vremuri — cheamă, în conferinţa ţinută împotriva naţionalismului3, pe toţi proletarii — români, unguri, germani etc. — la strînsă solidaritate şi luptă unită împotriva „şarlatanilor şi nebunilor" care căutau să-i dezbine. Nici monarhia — principalul reaz'im al claselor exploatatoare — nu va scăpa de săgeţile criticii sale. în articolul intitulat sugestiv Furt... fără efracţie 4 autorul arată cu claritate că „băiatul României" este de fapt al burgheziei, din care s-a născut, în care trăieşte şi-n care va muri. Prinţul nu are nici o contingenţă cu ţara sărăcită de exploatatori, în mijlocul cărora monarhia joacă un rol important. Anton Bacalbaşa — reprezentant al celor mulţi — înlăturînd cu dispreţ talerul întins de acest „milog" care se însoară, îl trimite la burghezie pentru a fi înzestrat, „căci al ei 1 [Rolul ţărănimii în mişcarea socialistă din România], în Democraţia socială, an. I (1892), nr. 19 (3 mai), p. 2. 2 Democraţia socială, an. I (1892), nr. 37 (13 septembrie), p. 1. 3 [Împotriva naţionalismului], în Democraţia socială, an. I (1892), nr. 30 (26 iulie), p. 2. ' Munca, an. III (1892), nr. 41 (29 noiembrie), p. 1. XVI XVII I este băiatul". într-un alt articol, După serbări1, A. Bacalbaşa va conchide : „în inima ţării dragostea de dinastie nu are loc". Temutul pamfletar nu lupta numai contra monarhiei, impusă vremelnic ţării noastre, ci împotriva tuturor monarhiilor. Un exemplu concludent îl constituie şi un articol scris contra ţarismului 2. Articolele lui Bacalbaşa au valoare nu numai prin adevăratele rechizitorii făcute claselor exploatatoare, ci şi prin faptul ca autorul arată celor mulţi drumul care duce la eliberarea lor socială : „Aceia cărora li e dat să-ndeplinească viitoarea revoluţie socială sînt muncitorii, proletarii de tot felul"3. „Socialismul cheamă sub cutele steagului său pe toţi dezmoşteniţii societăţii de astăzi"4. Prin „dezmoşteniţi" el înţelegea „muncitorul cu braţele sau cu mintea, de la ţară ca şi de la oraş" *. Anton Bacalbaşa îşi încheia articolul cerînd cu insistenţă muncitorilor „de a se grupa într-un partid al lor, deosebit de toate celelalte". Clubul muncitorilor din Bucureşti va desfăşura o vie activitate în rîndurile proletarilor, devenind centrul mişcării muncitoreşti, în care va lua fiinţă, la 31 martie 1893 — ca urmare a primului congres al cercurilor, cluburilor şi societăţilor muncitoreşti din ţara noastră — Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.). Activitatea febrilă a lui Anton Bacalbaşa din timpul congresului a fost semnalată şi de I. L. Caragiale, amicul său, care publică, în Moftul român, un anunţ original : „S-a pierdut !!! Cu ocazia marelui congres socialist s-a pierdut un Tony. Semnalmente : [...] Mic, nervos şi drăcos, se iritează extrem cînd glumeşti cît de inocent asupra socialismului ştiinţific — atunci devine muşcător." 5 Anton Bacalbaşa este efervescent nu numai cu prilejul congresului ; el va publica după congres diferite articole, care vor 1 Adevărul, an. VI (1893), nr. 1.422 (28 ianuarie), p. 1 (semnat Quidam). 2 Alexandru III, în Adevărul, an. VII (1894), nr. 2.012 (23 octombrie), p. 1. 3 Scandal 1, în Democraţia socială, an. I (1892), nr. 21 (24 mai), p. 1. 4 Munca noastră, în Democraţia socială, an. I (1892), nr. 7 (16 februarie), p. 1. 6 Moftul român, an. I (1893), nr. 19 (4 aprilie), p. 5. avea menirea să dezvăluie opiniei publice adevărata stare de lucruri. Anul 1893 este deosebit de fecund pentru scriitor. în acest an scoate de sub tipar — împreună cu I. L. Caragiale — Moftul român1 — revistă satirică în care va publica o bună parte din schiţele şi pamfletele sale, mai ales cele referitoare la armată. Consistenţa scrierilor din Moftul român nu era întîmplătoare. în articolul Jurnalul nostru 2 Anton Bacalbaşa şi I. L. Caragiale povestesc combustiile prin care trec în elaborarea materialelor. Tot în acest an — 1893 — îln vară, Anton Bacalbaşa intră în redacţia ziarului Adevărul, cotidian condus de Beldiman. 3 împreună cu el veneau şi cei doi amici ai săi : Ion Teodorescu şi C. D. Anghel. Intrarea lui Anton Bacalbaşa în redacţia ziarului se datorează numai într-o mică măsură platformei acestui ziar, cît şi cunoştinţei şi felului apropiat al directorului de a se purta cu oamenii şi cu redactorii.4 Cert este că anumite concepţii sănătoase ale lui A. Bacalbaşa încep să fie umbrite de confuzii, care se vor accentua tot mai mult pe măsura trecerii vremii — confuzii care, de fapt, reflectă anumite idei eronate, manifestate încă la congresul partidului. Proaspătul redactor al Adevărului îşi va spori activitatea la ziar spre sfîrşitul anului 1893 (într-un număr publică nu mai puţin de opt articole) 5 şi în anul 1894. El ajunge chiar director al suplimentului literar al ziarului. Colaborarea la acest ziar va fi însă în detrimentul activităţii sale de la organul partidului proletarilor — Munca. 1 //. L. Caragiale], Jurnalul nostru, în Moftul român, an. I (1893), nr. 16 (f.d.), p. 2. - Moftul român, an. I (1893), nr. 27 (3 mai), p. 6. 3 In volumul Bucureştii de altădată, Buc, 1928, vol. II, p. 154, 160, Constantin Bacalbaşa face un scurt portret al directorului ziarului Adevărul. El spune că Alexandru Beldiman a fost în timpul lui Cuza prefect de poliţie, iar după 11 februarie 1866 a devenit unul dintre cei mai aprigi luptători împotriva monarhiei. In fruntea ziarului Adevărul, Beldiman pusese ca moto cuvintele : ,,Să te fereşti, române, de cui străin în casă", iar în ziua de 10 mai ziarul apărea cu chenar negru, articolul de fond fiind intitulat : 10 mai, zi de doliu. Constantin Bacalbaşa, alături de aceste merite semnalate, îi reproşa bătrînului Beldiman — fără să-şi dea seama de greşeala ce să-vîrşea — faptul că lipsindu-i voinţa şi o linie precisă în politică „a încăput cu totul pe mîinile socialiştilor". 4 Despre relaţiile dintre director şi redactori vorbeşte şi articolul Clopotele „Adevărului', în voi. Adevărul (1888—1913), Buc, 1913, p. 95—98, scris de Ion Teodorescu. Aci se mai află şi cîteva date asupra temperamentului lui A. Bacalbaşa. 1 Vezi Adevărul, an. VI (1893), nr. 1.724 (13 decembrie). XVIII XIX I Părăsirea presei socialiste va fi criticată în ziarul Munca în articole bine argumentate. Dintre acestea cităm pe cele in- ! titulate : Asupra ziaristicii1, Ce înseamnă ziar personal...2 şi ar- ticolul Ce este „Adevărul"s. Autorul acestui ultim articol face o analiză profundă a atitudinii greşite adoptată de Anton Bacalbaşa, neputîndu-şi explica cum un vechi luptător socialist, mai mult chiar, membru în Consiliul general al partidului, poate face, la numai trei luni de la congres şi de la alegerea sa în conducerea partidului (la congres se hotărîse, printre altele, şi înfiinţarea cît mai repede cu putinţă a unui ziar politic al partidului) declaraţii pline de confuzii, deosebit de grave : A. Bacalbaşa afirmase că ziarul Adevărul este un ziar independent, fără partid, şi'1 ca atare este unicul ziar românesc nepărtinitor, care dă la r iveală „adevărul absolut". Toate ziarele celelalte — susţinea el — avînd ca orientare linia unui anumit partid, nu pot fi cinstite, ele sînt menite să susţină scopul partidului care subvenţionează ziarul respectiv. Anton Bacalbaşa nu numai că nu exceptează de la această bizară teorie presa socialistă, dar chiar afirmă că Adevărul — scuzîndu-şi parcă activitatea gazetărească din presa progresistă — nu este un ziar socialist. Această atitudine a stîrnit vii discuţii la Clubul muncitorilor. Explicaţiile lui Bacalbaşa — după cum ne informează autorul articolului mai sus citat — au fost „nu tocmai plăcute". Peste cîteva săptămîni el va publica un articol în care, deşi nu-şi recunoaşte greşelile, admite totuşi că nu numai Adevărul este un ziar cinstit şi nepărtinitor — aceste calităţi le pot avea şi ziarele socialiste. Căutînd să împace calitatea sa de membru în conduT cerea partidului cu aceea de gazetar la un ziar ce nu aparţine socialiştilor, Anton Bacalbaşa afirmă într-un articol : „Sînt socialist, însă sînt autorizat să declar că în afară de socialist mai sînt şi... ziarist. Şi deci !în această calitate, iar nu în calitate de socialist, scriu la „Adevărul".4 Scuza aceasta era departe de a convinge pe cineva. Ziarul Munca, arătîndu-şi îngrijorarea faţă de A. Bacalbaşa, care apucase pe o cale încîlcită, îl avertizează să nu rătăcească de-a binelea, ceea ce ar constitui o pierdere şi 1 Munca, an. V (1894), nr. 24 (14 august), p. 2, şi nr. 26 (28 august), p. 2—3 (semnat Ştefan Crăciun). 2 Munca, an. V (1894), nr. 29 (18 septembrie), p. 2 (semnat M.D.). 3 Munca, an. V (1894), nr. 27 (4 septembrie), p. 1—2 (semnat N. Quinez) şi datat : „Iiisi, 1894, august 31". * Ce este „Adevărul", în Adevărul, an. VII (1894), nr. 1.931 (29 iunie), p. 1. pentru partid, dar în primul rînd pentru sine. Cu toate criticile aduse, ziaristul Bacalbaşa continuă să publice intens la Adevărul. Atitudinea sa dăunătoare partidului este totuşi tolerată multă vreme şi datorită faptului că în consiliul partidului se aflau elemente oportuniste. Lipsa de energie a consiliului creează o profundă nemulţumire în rîndurile proletariatului, după cum este nevoit să recunoască chiar I. Nădejde : „Ce putea face alta consiliul cînd în sînul său nu mai domneşte înţelegerea ? Ce putea face cînd organizaţia social-democrată din Iaşi, cea din Bucureşti şi mulţi prieteni din ţară sînt peste măsură de nemulţumiţi de felul cum lucrează unul din membrii consiliului (d-1 Anton Bacalbaşa) şi cînd pe de altă parte mulţimea de muncitori acuză pe consiliu de lipsă de energie ? în adevăr, ar fi putut consiliul merge înainte, conducîndu-se de hotărîrile majorităţii sale, dar chiar majoritatea a socotit mai bine să se facă alegere nouă de consiliu, şi chestia Bacalbaşa şi altele să le judece însuşi Congresul." 1 Cîteva zile mai tîrziu, în ziarul Munca, se publică Demisia prietenului A. Bacalbaşa 2 : „Domnule redactor, Văd că Munca se ocupă mereu de mine într-un mod cît se poate de puţin prietenos şi mă numeşte încă «membru în Consiliul general al partidului muncitorilor». Să-mi daţi voie să vă comunic că în ultima întrunire a Consiliului general şi eu mi-am dat demisia. Actul acela, deşi n-a apărut în Munca, trebuie totuşi să existe. în tot caztil, eu mă consider demisionat. Anton Bacalbaşa" Această demisie, pe lîngă faptul că nu-i face cinste, va avea repercusiuni serioase asupra activităţii sale viitoare. Retragerea sa şi a altora din Consiliul general va da apă la moară duşmanilor socialiştilor. Chiar în luna octombrie a anului 1894, Anton Bacalbaşa este nevoit să răspundă unor „confraţi" de la ziarul Lupta, care, plini de perfidie, se întrebau dacă, prin retragerea sa şi a altora din Consiliul general al partidului, nu cumva a murit şi socialismul. 1 I. Nădejde, Congres extraordinar, în Munca, an. V (1894), nr. 29 (18 septembrie), p. 2—3. 1 Munca, an. V (1894), nr. 30 (25 septembrie), p. 2. XX XXI Pe cît a fost de penibilă demisia sa din Consiliul general, pe atît este de lăudabil răspunsul pe care Anton Bacalbaşa îl dă acestor răuvoitori : „De cînd oare retragerea unor oameni din comitetul unui partid constituie moartea grupării ? Mai întîi, socialismul se întemeiază pe ceva mai mult decît pe concursul cîtorva persoane. Şi chiar dacă s-ar întemeia pe atîta, el încă n-ar avea de ce să moară — de vreme ce retragerea noastră e numai din comitet. Că sîntem şi rămînem socialişti, nu se mai discută. Şi cea mai bună dovadă despre aceasta e faptul că ne-am retras pur şi simplu — fără polemici, fără acuzări şi fără «declaraţii de principii». De altfel, oricînd va fi nevoie, confraţii radicali ne vor găsi la locurile noastre de soldaţi militanţi ai cauzei socialiste." 1 Anton Bacalbaşa nu va mai face parte niciodată din înaltul for de conducere a partidului. Cu toate acestea, are marele merit de a fi continuat să lupte pentru multe dintre cauzele pentru care se înflăcărase în tinereţe. El va vorbi despre cruzimile săvîrşite în incinta cazărmilor (Copil de trupă, Medic de regiment), va înfiera monarhia (Darul nostru regelui, Mesajul regal), va biciui numeroşi reprezentanţi ai burghezo-moşierimii, va lua apărarea adevăraţilor scriitori şi va acuza societatea burgheză, care încuraja pe pseudoliteraţi. în această ultimă ordine de idei merită a fi amintite două articole : Bene-Merenti2 şi Ce face Caragiale. 3 în primul articol Anton Bacalbaşa, după ce foloseşte cu în-demînare autopersiflarea, ironia fină şi sarcasmul, ajunge la concluzia că medalia Bene-Merenti a fost creată pentru a se putea distinge scriitorii de talent de cei mediocri sau nuli, de vreme ce erau decoraţi de oficialitatea vremii numai cei divorţaţi de talent, aplecaţi însă pînă-n vîrful ciubotelor în faţa stăpînirii. Articolul Ce face Caragiale, scris cu ocazia plecării la Buzău a marelui dramaturg, pentru a deschide în gară un birt, oferă prilejul lui Anton Bacalbaşa să se întrebe, plin de indignare, de ce I. L. Caragiale, care-i „cel mai original şi cel mai puternic dintre scriitorii noştri, e dat uitării de către atotputernici ?" Ţinta satirei gazetarului este îndreptată apoi împotriva societăţii 1 Socialismul a murit ?, în Adevărul, an. VII (1894), nr. 1.994 (4 octombrie), p. 1 (semnat A.B.). 2 Adevărul, an. VI (1893), nr. 1.630 (6 septembrie), p. 1 (semnat înot). 3 Adevărul, an. VII (1894), nr. 2.013 (24 octombrie), p. 1. burghezo-moşiereşti şi a instituţiilor ei. Academia vremii — care-1 va respinge pe marele dramaturg, în repetate rînduri, de la premiile sale — era ticsită de nulităţi; conducătorii teatrului erau nişte veterani fără vlagă; instituţiile culturale erau lăsate în prada moliilor intelectuale. în fiecare operă a maestrului — spune Anton Bacalbaşa — se simte revolta omului de talent împotriva „găgăuţilor şi guşaţilor". Şi cîrid în clasa suprapusă mişună tot felul de oameni de tipul lui Venturiano sau al lui Dandanache şi Leonida, „cum vroiţi ca originalurile acestor caraghioşi imortalizaţi să nu jure război etern aceluia care i-a gravat aşa de bine ?" Anton Bacalbaşa va continua să publice în Adevărul nenumărate schiţe şi articole care dezbat probleme ardente. Acestea se înscriu pe o linie consecvent democratică. El va conduce Adevărul literar pînă la 13 februarie 1895, cînd va publica Ultimul nostru număr. în ziua următoare Adevărul va tipări o scrisoare1 a lui Anton Bacalbaşa şi a altor doi colaboratori, adresată directorului ziarului — Beldiman — în care se spune : „Iubite domnule Beldiman, Partidul socialist, ai cărui membri credincioşi am fost întotdeauna, face apel la soldaţii săi ca să se unească laolaltă. Lumea nouă, organul partidului nostru, ne deschide coloanele sale şi ne cheamă la lucru. în faţa acestei situaţii, veţi înţelege că nu putem rămîne nepăsători. Hotărîţi să lucrăm pentru ideile noastre şi sub egida organizaţiei politice din care n-am încetat nici un moment de a face parte, vă facem cunoscut că încetăm de a mai da Adevărului slabul nostru sprijin. Cu ocazia aceasta, ţinem să vă exprimăm sentimentele noastre de gratitudine pentru amabilitatea ce ne-aţi arătat tot timpul cît am fost împreună. Avem speranţa că aceste relaţiuni personale nu se vor schimba niciodată — şi mai nădăjduim că în lupta pentru revendicările clasei muncitoare ne vom găsi adeseori alături. Anton Bacalbaşa I. Teodorescu C. D. Anghel" 1 Adevărul, an. VIII (1895), nr. 2.115_(14 februarie), p. 1. Această scrisoare a fost publicată şi în Lumea nouă, an. I (1895), nr. 95 (14 februarie), p. 1. XXII XXIII Colaborarea la Lumea nouă — unde va publica articole critice la adresa monarhiei, parlamentarismului, armatei — nu durează mult. Ea încetează prin luna aprilie, mai precis după apariţia revistei Moş Teacă. Lipsa lui A. Bacalbaşa din coloanele ziarului Lumea nouă — organul partidului al cărui soldat se declarase, cu mult zgomot, numai cu trei luni înainte — este remarcată şi de cititori şi interpretată ca o demisie din partid. De aceea, în scrisoarea intitulată D-lui director al ziarului Lumea nouă1, Anton Bacalbaşa se vede nevoit să explice, aducîind argumente puţin convingătoare : „...Persoana care iscăleşte Net în ziarul Lumea nouă trebuie să fie desigur un membru prea de curînd sosit în organizaţia social-democrată, de vreme ce mă întreabă pe mine dacă sînt sau nu membru al acestei organizaţii. în locul meu ar putea răspunde casierul Clubului muncitorilor din Bucureşti, căruia i-am achitat cotizaţia ori de cite ori mi-a cerut-o. Anton Bacalbaşa" într-o notă a redacţiei, care însoţeşte scrisoarea, se arată că nedumerirea asupra calităţii de membru al partidului a fost iscată datorită unei „insinuări perfide" din Adevărul, insinuare făcută chiar de fratele lui Anton Bacalbaşa, de C. Bacalbaşa, care lăsa să se înţeleagă faptul că Anton Bacalbaşa, împreună cu alţii, s-ar fi retras din partid. Acel Net a luat de bună această afirmaţie, crezînd că Anton Bacalbaşa a fost înţeles cu fratele său să publice nota respectivă. Cert este că Anton Bacalbaşa părăsise din nou organul partidului ; de data aceasta nu va mai colabora la un ziar ca Adevărul, . ci va scoate el însuşi o revistă : Moş Teacă. Dintr-un interviu 2 acordat de viitorul director al revistei aflăm că : „Moş Teacă al meu va fi militar, politician, literat, de toate. Ne adresăm unui univers întreg." Revista Moş Teacă va avea o largă priză în mase, acest lucru datorîndu-se în primul rînd directorului ei, care, după cum spune Tudor Arghezi, „a sleit genul umoristic al categoriei în cîteva numere din revista Moş Teacă" 3. ' Lumea nouă, an. I (1895), nr. 287 (5 septembrie), p. 2. 2 Witz, Moţ Teacă. Interviu cu viitorul director, în Lumea nouă, an. I (1895), nr. 129 (20 martie), p. 3. 3 Tudor Arghezi, George Ranetti, în voi. Tablete de cronicar, E.S.P.L.A., Buc, 1960, p. 83. Activitatea gazetărească a lui A. Bacalbaşa a atras privirile multor oameni de cultură din perioada aceea. Astfel, B. P. Has-deu — care deşi nu era în relaţii amicale cu directorul revistei Moş Teacă — afirmă că : „avem în ţara românească un singur gazetar : pe A. Bacalbaşa" Desigur că singularizarea aceasta are o vădită nuanţă de exagerare, dar are la bază o realitate incontestabilă. Regretabil este însă faptul că Bacalbaşa, în special după 1895, îşi abandonează, revenind uneori, unele din idealurile pentru care luptase în prima perioadă. Sfîrşitul anului 1895 este, la un moment dat, marcat prin izbucnirea unei puternice polemici între foştii prieteni şi colaboratori ai Moftului român — I. L. Caragiale şi A. Bacalbaşa — polemică purtată de I. L. Caragiale în Gazeta poporului, iar de A. Bacalbaşa în Epoca şi în revista Moş Teacă. Trebuie făcută menţiunea că această polemică s-a dus în coloanele unor ziare numai aparent în opoziţie, deoarece Gazeta poporului — în ciuda titlului atît de pretenţios — era un organ de presă al liberalilor, iar Epoca era un ziar conservator. Faptul că cei doi foşti colaboratori ai Moftului român scriau acum la aceste ziare se explică prin următoarele împrejurări : Caragiale, într-o scrisoare expediată din Buzău, la 8 septembrie 1895, către Gheorghe Panu, cerea să fie înscris în partidul radical. în acelaşi sfîrşit de an I. L. Caragiale începe să publice la ziarul liberal al lui Gh. D. Pallade,.. Gazeta poporului. Anton Bacalbaşa, deşi se considera încă membru al partidului socialist, este în acelaşi timp redactor la ziarul lui Nicu Filipescu, Epoca. Cele două ziare, aflîndu-se în polemică, atrag în cercul lor şi pe I. L. Caragiale şi A. Bacalbaşa. 2 A. Bacalbaşa va publica articole polemice şi la adresa lui C. Miile. Autorul lui Dinu Milian nu va rămîne nici el dator, şi în romanul O viaţă va scrie la adresa lui Anton Bacalbaşa, alături de unele rînduri obiective, pagini defăimătoare. 3 în general se observă că mai ales după 1895, Bacalbaşa, îşi iroseşte o bună parte din timp în scrieri polemice, lipsite adesea de sobrietatea 1 Şt. Bujor, Toni Bacalbaşa, în Evenimentul literar, an. VII (1899), nr. 1.932 (7 octombrie), p. 1. 2 Vezi art. Grămătici ţi măscărici, în Gazeta poporului, an. I (1895), nr. 226 (7 noiembrie), p. 1 (semnat : ») şi art. D-sale d-lui Tony Bacalbaşa, membru al partidului socialist ştiinţific, prim-redactor la .Epoca", în Gazeta poporului, an. I (1895), nr. 229 (11 noiembrie), p. 3. Cf. Barbu Lăzăreanu, Intre I. L. Caragiale ţi Anton Bacalbaşa, în voi. Glose şi comentarii de istoriografie literară, E.S.P.L.A., 1958, p. 1-43—146. 3 Vezi : C. Miile, op. cit., p. 79, 126, 144, 167. XXIV XXV şi obiectivitatea necesară. în ciuda faptului că va colabora intens la revista Moş Teacă, scriitorul îşi va cheltui o mare parte a forţei sale fie în scrieri inutile — cum ar fi piesa umoristică Pardon — fie colaborînd la ziare ale partidelor guvernamentale, cum ar fi Epoca, şi mai ales Dreptatea, pe care o fondează împreună cu N. Fleva, şi la care va scrie pînă în ultimele clipe ale vieţii sale. „Revista umoristică în trei acte şi un tablou" intitulată Pardon — scrisă în colaborare cu cei doi fraţi ai săi, Ion şi Constantin Bacalbaşa — este departe de a se putea compara chiar cu cele mai slabe scrieri ale sale. Ea a fost de la început respinsă de comitetul Teatrului Naţional nu pentru că avea „aluziuni politice în contra guvernului" — cum încearcă să ne convingă C. Bacalbaşa1 — ci pentru faptul că era sub orice critică atît din punct de vedere al problematicii, cît şi în ceea ce priveşte realizarea artistică. Se mergea pe un comic vulgar, piesa fiind populată de femei uşoare, elevi cartofori, oameni cu ocupaţii dubioase etc. Totuşi, piesa a fost jucată ulterior, dar nu pe scena Teatrului Naţional, ci pe o scenă din sala Băilor Eforiei şi de către o trupă ocazională, condusă de actorul Leonescu, zis Vampirul, într-un anunţ, lipsit de obiectivitate, se spune că publicul care a vizionat această piesă, în seara de 2 mai 1899, a petrecut admirabil, deoarece „cei trei autori au făcut risipă de spirit în revista Pardon" 2. Eforturile depuse de autorii piesei au fost zadarnice ; ea nu a putut fi menţinută pe afiş. Căderea unor astfel de piese o explicase foarte bine Anton Bacalbaşa, cu cîţiva ani înainte, în articolul Teatrul3 : „Cînd dar teatrul nu se ocupă decît de prăpăstii, de evenimente caraghioase, de sentimente pe care poporul nu le poate simţi, de farse funebre şi de tragedii care te fac să mori de rîs, la ce s-ar duce acest popor să-şi cheltuiască băni-şorii lui munciţi ?" Din cele de mai sus — referitoare la piesa Pardon — se desprinde concluzia că spre apusul vieţii exigenţele literare ale lui Anton Bacalbaşa au slăbit. O dată cu ele s-a tocit şi ascuţişul pamfletelor sale, critica nemaifăcîndu-se decît rareori de pe poziţia proletariatului, ea, în genere, desfăşurîndu-se de pe platforma 1 Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, Buc, 1928, vol. II, p. 257. 2 Pardon I în Dreptatea, an. IV (1899), nr. 1.058 (4 mai), p. 2 (semnat : Stal). 3 Teatrul, în Adevărul, an. VI (1893), nr. 1.664 (11 octombrie), p. 1. ziarului conservator Dreptatea, aflat într-o formală opoziţie cu cel liberal. Aceasta nu înseamnă însă că Bacalbaşa a acceptat orînduirea burgheză. Cu toate concesiile politice făcute, ziaristul a rămas un neîmpăcat duşman al monarhiei şi al burtă-verzimii. Este interesant de amintit în acest sens articolul Oculta şi inteligenţa1, scris cu un an înaintea morţii sale, în care autorul îşi face o analiză destul de judicioasă a activităţii gazetăreşti. El mărturiseşte că în cei doisprezece ani de ziaristică a scris multe articole slab realizate artisticeşte, datorită lipsei sale de experienţă sau numărului enorm de articole pe care era nevoit să le scrie zilnic : „Am epoci, în viaţa asta oribilă de condei, cînd scriu patru şi cinci articole pe zi — mai bine de o pagină de ziar" 2. Sursa grasă de inspiraţie a acestor articole era burtă-verzimea, oculta. Anton Bacalbaşa îşi face un titlu de glorie din faptul că niciodată el n-a scris un rînd pentru „ocultişti", ci a fost întotdeauna de părere că împotriva acestei burtă-verzimi trebuie luptat cu forţe sporite. La un moment dat, Anton Bacalbaşa afirma în acest articol că ar dori să i se consacre ca epitaf următoarele cuvinte : „Acest om n-a fost nici un ceas ocultist." ■ Anton Bacalbaşa, ziarist de seamă, aspru judecător al racilelor societăţii în care a trăit, este şi un militant pe tărîmul criticii literare. în manuscrisul, recent descoperit, Ceasuri de gîndire 3, şi, în special în începutul de studiu intitulat Ca precuvîntare, Anton Bacalbaşa afirmă următoarele : „Versurile cuprinse în acest caiet înfăţoşează simţirile şi gîndirile mele, deci nimeni să nu se mire dacă va găsi acelaşi cîntec în toate aceste versuri, căci niciodată n-am împărtăşit părerea acelora care zic că poetul nu trebuie să ■» Dreptatea, an. III (1898), nr. 759 (29 iunie), p. 1. 2 Aceeaşi mărturisire făcea A. Bacalbaşa şi într-o scrisoare adresată amicului său Fănică Irimescu, şi datată 14/26 11.1894 : „Sînt zile cînd mă-ntreb eu singur dacă e adevărat că se poate munci atîta. Articole nesfîrşite şi nesfîrşit de multe, tot soiul de discursuri, de conferinţe şi de organizări — toate astea făcute cu o nervozitate extremă, zăpăcită, distrugătoare. După toate astea, la ce nu ţi-aş spune tristul adevăr că sînt bolnav ca un mizerabil ? Toate păcatele neurasteniei se ţin de capul meu — şi nu mă Iasă să scriu cît aş vrea, să muncesc, să trăiesc, să uit pustiul sufletului. De două săptămîni, mai ales, mă simt distrus." 3 Vezi art. Centenarul Anton Bacalbaşa (1865—1965). Pagini inedite. Scrieri mai puţin cunoscute, de Virgiliu Ene, publicat în Luceafărul, an. IX (1965), nr. 5 (164) (27 februarie), p. 4. XXVI XXVII V aibă decît idei făurite... să cînte bine şi rău, să-şi plece fruntea în lupta pentru existenţă înaintea oricărui aducător de renume şi de ciolan... Eu unul am scris sub înrîurirea simţurilor, al mediului social şi economic... A trebuit să plîng pe femeia care, în mijlocul acestei societăţi întemeiate pe despoiere şi corupţie, cade în lupanarul mocirlos şi abrutizătoriu al prostituţiei. A trebuit să sufăr cu omenirea, care de veacuri stă îngenuncheată în faţa lipsei de toate şi în vederea schimbării de forme politice şi economice, care n-au făcut alta decît au schimbat puţin suprafaţa lucrurilor ; a trebuit să cînt viitoriul îndepărtat, acel vii-toriu strălucit în care vor domni Dreptatea şi Frăţia. Nu ca vizionariu, nu ca amărit de traiul păcătos al lumii de azi, am văzut, ori mai bine am visat acel frumos vis, ci întemeiat pe evoluţia vecinică a societăţilor, am dedus acea stare socială în care nu vor mai fi nici robi, nici servi, nici salariaţi, ci o lume nouă, o lume fără prejudiţii, o lume care va fi desă-vîrşit stăpînă pe roadele muncii sale..." Se mai pot întîlni aici şi interesante comentarii privind probleme de artă. Referitor la raportul dintre fond şi formă, Anton Bacalbaşa spune că fondul fără formă este ca un diamant neşlefuit, iar forma fără fond este comparată cu o poliţă de un milion scrisă însă cu „cerneală simpatică". Numai conjugarea lor perfectă dă naştere operei de artă. Scriitorul pune mare accent pe accesibilitatea scrierilor literare. El pledează pentru o limbă clară, pricepută de toţi, fără a se înţelege prin aceasta o limbă vulgară. De aceea, A. Bacalbaşa s-a ferit în egală măsură şi de limba „bonjuriştilor", şi de limba „academică" — înţelegînd' prin limba academică o limbă artificială, nefirească, „creată" de anumiţi pretinşi scriitori. Aceste gînduri îl animau cînd a scris versurile din manuscrisul recent descoperit. El mărturiseşte că versurile „le-am aşternut pe hîrtie aşa cum am putut, fără ca să am năzuinţa de a trece drept desăvîrşit..." Caietul însumează, pe lîngă cele două schiţe amintite, un număr de şaisprezece poezii, dintre care mai importante sînt cele intitulate : Trîntorilor, 10 mai, Nu !, Sonet, Cum e-n cer si pe pământ. O primă remarcă se impune de la început : nota critic-socială este puternic reprezentată în poetziile citate. în această ordine de idei se situează şi poezia intitulată Trecutului, unde Anton Bacalbaşa îşi arată toată dezaprobarea pentru acel trecut în care : „Sub tine lumea a tot stat / în rău şi în robie / Şi în deşert a aşteptat / Dreptatea ca să vie...// XXVIII Tot ce-ai făcut e că sîntem / Din robi, săraci cu plată / Şi că în loc de cnut avem / O lege dezmăţată... // Azi nu mai sîntem robi vînduţi ! / Apărători de ţară / Ne zice-n rîs ; dar tot pierduţi / Sîntem de grea povară ! // Tot cel bogat domneşte-acum / Peste săraci puternic ! / A noastre drepturi-s numai fum / Săracu-i tot nemernic !" Aluziile antimonarhice devin uneori destul de străvezii : „Şi azi domneşte-un ucigaş / Peste atîtea vieţe... / Şi azi copilul tău ţi-1 laşi / Robia să înveţe." Ucigaşul care domneşte este desigur regele Carol I. Poetul are totuşi încredere într-un viitor care va schimba structural societatea împărţită în clase antagonice : „Mai am nădejde-n viitoriu / Ce-a răscula o lume / Şi-a face-atunci biruitoriu / Norodul fără nume !" Optimismul („nădejdea" cum o numeşte scriitorul în poezia intitulată Trîntorilor), revine adesea, ca un laitmotiv, în mai toate poeziile amintite mai sus, fiind scos în evidenţă, în mod deosebit, în poezia ce poartă titlul Nu ! încrederea într-un viitor drept i-o dă „norodul", căruia poetul îi închină întreaga sa viaţă. Tema „dulcei, scumpei Libertăţi" este adesea reluată în Sonet şi în alte versuri cu tematică socială. Poezia intitulată Cum e-n cer şi pe pămînt combate misticismul, ca şi alte două poezii, care nu figurează în manuscrisul mai sus citat : Cele sfinte nu huliţi, publicată în Contemporanul (1886) şi Bietul Dumnezeu!... apărută în Drepturile omului (1888). în manuscrisul Ceasuri de gtndire se află rezervat un spaţiu destul de întins şi versurilor închinate dragostei. în precuvîntare Bacalbaşa se ridică împotriva pretinşilor poeţi care : „nu găsesc altceva decît să-şi cînte drăguţa ca minune înaripată (şi de ce nu cornută ?), nimfă, şi cîte şi mai cîte"... „Citind urmele condeiului lor, dezgust amar te cuprinde de viaţă." Ridicîndu-se împotriva poeziei care cîntă dragostea bazată pe interese minore sau adeseori meschine, Bacalbaşa pledează pentru o poezie care să înalţe un imn acelei „dragoste în care bărbatul e legat de femeie prin comunitate de idei, printr-un ideal măreţ, printr-o asemănare de simţire şi de gîndire". Aceste idei însă nu au putut fi transpuse, în versurile sale, în imagini viabile. Lirica sa de dragoste este lipsită de fluid emoţional. Ritmul alegru din poeziile sociale se estompează adesea. Optimismul se pierde în „negre gînduri", iar privirile nu şi le mai îndreaptă spre viitor — spre acel viitor luminos, întrezărit XXIX din versurile sale sociale — ci imploră să vină degrabă „sfîrşitul". (Vezi Gînduri, Rămas bun!, Dorul din urmă, Vino sjîrşit!) Cele de mai sus ies şi mai mult în evidenţă în poeziile scrise in anul 1892 — şi rămase îin manuscris — către Nelica Irimescu. (Sonet, Te miri..., La geamul..., Curînd, Nebun !, Auzi cum plînge..., Adio ! etc.) Nu rareori A. Bacalbaşa, în poezia sa erotică, se lasă copleşit de lirica eminesciană, adeseori devenind un simplu imitator, ca în poezia Tu singură1, sau în poezia, rămasă în manuscris, intitulată Mater dolorosa2. Există totuşi în lirica lui Anton Bacalbaşa o poezie de o sensibilitate adîncă, o poezie a exoticului nordic, ca o reacţie împotriva exoticului sudic, oriental sau tropical ; această poezie prefigurează într-o bună măsură bacovianismul. Este vorba de poezia intitulată Acolo... 3 : „La Rosmersholm, întotdeauna E frig, e ceaţă ; E soare trist, iar noaptea luna E glob de gheaţă, în orice suflet e o dramă Născută-anume Şi-un glas fatal pe toţi îi cheamă în altă lume. Afară-i trist, e frig şi ninge Şi-s obosit... Spre Rosmersholm cine mă-mpinge Necontenit ?" Poezia Acolo... — pe care mai toţi istoricii literari au intitulat-o greşit La Rosmersholm — a făcut pe unii cercetători ai operei lui A. Bacalbaşa să afirme că „Anton Bacalbaşa a fost un poet în deplina accepţiune a cuvîntului. Un poet liric, mai întîi."4 Această afirmaţie poate avea un temei numai dacă ne gîndim la poezia mai sus pomenită şi la alte numai cîteva versuri răzleţe. Luată în ansamblu însă, poezia lui A. Bacalbaşa este caducă, cu excepţia unor versuri sociale în care combustia internă şi mobilitatea unor idei avansate sînt demne de menţionat. Şi dacă A. Bacalbaşa nu va rămîne în literatura noastră ca poet, el îşi merită un loc de cinste în domeniul criticii literare. 1 Literatură si ştiinţă, Buc, 1893, p. 274. 2 Vezi fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei R.S.R. 3 Adevărul, an. VII (1894), nr. 1.741 (1 ianuarie), p. 2 (semnat Quidam). * Barbu Lăzăreanu, Anton Bacalbaşa, Buc, 1924. în unele articole — publicate în Democraţia socială, şi mai ales în cele apărute în Adevărul literar, al cărui director a fost — îşi reafirmă cu mai multă claritate cîteva dintre concepţiile avansate exprimate în manuscrisul Ceasuri de gîndire, adîncindu-le şi am-plificîndu-le simţitor. Prin concepţiile sale asupra artei, Anton Bacalbaşa se integrează în şcoala critică a Contemporanului. Multe din ideile susţinute de el îşi au originea în articolele lui Gherea. Şi este firesc acest lucru, deoarece „C. Dobrogeanu-Gherea a făcut şcoală, a întemeiat cea mai puternică şcoală critică românească, pe care, fără îndoială, pentru focarul ei iniţial, o putem numi scoală critică a «Contemporanului»" 1. în articolele sale A. Bacalbaşa face o analiză temeinică societăţii în care trăia — societate împărţită în clase antagonice, zdruncinată de lupte interne — şi ajunge la concluzia că „a scrie numai pentru a produce lucrări drăgălaşe, dulceţuri literare, în zilele noastre este o crimă. Acum, cînd lupta de clase zguduie omenirea bătrînă ; acum cînd, din ce în ce mai mult, majoritatea asuprită caută să ia parte la toate manifestările vieţii, este o absolută nenorocire rîvna de a scrie numai pentru un cerc restrîns de privilegiaţi şi a nesocoti toată marea asta de oameni, care se urcă văzînd cu ochii şi care aşteaptă dornică ajutorul cărturarilor de inimă"2. Susţinînd „arta tendenţioasă, arta utilă", Bacalbaşa cerea scriitorilor să nu cioplească diamante burghezilor, ci să facă uşi simple de lemn celor sărmani, adăpostiţi în bordeie. In acelaşi timp atrăgea atenţia asupra unei alte probleme, de maximă importanţă : valoarea artistică a artei. Arta — spunea el — pe lîngă utilitatea ei, trebuie să aibă şi o mare valoare artistică. Importanţa artei va fi cu atît mai mare cu cît ea va da glas năzuinţelor omenirii, cu cît aceste aspiraţii vor fi îmbrăcate într-o ţinută artistică înaltă. în conferinţa Arta pentru artă, pe care o va publica apoi îh broşură, afirmă că în operele geniale, care dăinuie de veacuri, cititorul va găsi întotdeauna o strînsă legătură între fond şi formă. în schimb, literatura decadentă este departe de a avea această necesară unitate. Ea acordă primordialitate formei, excluzînd primul factor, fondul. Şi această prăpastie dintre fond şi formă îşi are explicaţia în faptul că scriitorul decadent nu" numai că nu este de acord cu utilitatea socială a artei, 1 Savin Bratu si Zoe Dumitrescu, op. cit., p. 186. 2 Socialismul în artă, în Democraţia socială, an. I (1892), nr. 48 (29 noiembrie), p. 1. XXX XXXI I dar e de părere că „arta" lui nici nu trebuie să se coboare la J.!! nivelul înţelegerii vulgului, ci să plutească într-o sferă înaltă, ii în sfera celor aleşi, meniţi să o perceapă. Cu timpul, cînd ine- i galitatea se va nărui şi lumea va fi liberă, maculatura scrisă în acest fel, producţiile lîncede vor dispărea, şi nimeni nu-şi va mai aduce aminte de ele. în schimb, va supravieţui, şi mereu va fi actuală, literatura care a oglindit zbuciumul omenirii pentru ': libertate, pace, fericire. Pentru crearea unei astfel de opere, artistului i se cere să fie sincer, să prezinte adevărul vieţii şi să se integreze în curentul I progresist al vremii. Cam ce efect ar putea să stîrnească „opera" unui artist, se întreba Bacalbaşa, care, trăind într-o societate co-; | ruptă, ar cuteza să o prezinte ca un model demn de urmat ? i!! Răspunsul pe care-1 dă este dintre cele mai fireşti : lucrarea ar ;! fi neconvingătoare, ea ne-ar impresiona într-un mod cu totul neplăcut. Acelaşi lucru s-ar întîmpla şi cu „opera" unui scriitor care, trăind într-o societate nedreaptă, bazată pe exploatarea omului de către om, ar prezenta acel tip de societate întruchipind „armonia îngerească a claselor sociale". Numai artistul care înţelege suferinţele mulţimii asuprite, numai artistul care intră în şuvoiul celor care luptă pentru libertate şi creează o operă în care pulsează năzuinţele celor oprimaţi şi însetaţi de dreptate, numai acel artist este iubit de popor, iar opera lui va înfrunta vremea. Literatura este aşadar o armă de luptă : „Noi nu facem artă pentru a gîdila simţurile tocite ale ghiftuiţilor, ci subordonăm arta chestiunilor sociale [...] Voim să facem prin artă — aşa cum ne ajută puterile — ceea ce facem prin politică" *. Criticii burghezi îşi dau seama de rolul activ al artei în transformarea societăţii şi încearcă să-i pună stavilă, predicînd „arta pentru artă numai ca să distragă atenţia mulţimii de la lupta de clase" 2. Anton Bacalbaşa dispreţuieşte toate volumele şi disertaţiile filozofice de artă pură, care tratează chestiuni nebuloase cu scopul de a îndepărta pe cititor de problemele care agită societatea vremii. Toate acestea la un loc nu pot avea nici pe departe însemnătatea unei broşuri de propagandă sau a unei cuvîntări ţinute la Clubul muncitorilor. Aşa cum sesizase el în articolul Socialismul în artă, lupta de clasă era prea vie şi prea accentuată pentru ca omenirea să se mai poată îmbăta de „ficţiuriea imper- 1 Politica fi artă, în Adevărul, an. VI (1893), nr. 1.731 (20 decembrie), p. 1. 2 Artă pentru artă, Buc, 1894. [ xxxii Costache Bacalbaşa (Tatăl scriitorului. Reproducere după revista Studii fi cercetări de istorie literară fi folclor, an. III, 1954, p. 156.) Aneta Bacalbaşa ama scriitorului. După o fotografie aflată în colecţia Elenei Bacalbaşa-Dimitriu.) sonală". întotdeauna se vor găsi cîţiva blazaţi sau utopişti — spune el — care să se extazieze în faţa „artei pentru artă" ; dar numărul lor va scădea din zi în zi, şi omenirea va păşi cu dispreţ peste ei, mergînd cu paşi siguri către împlinirea unui ideal măreţ ; iar în ziua sărbătoririi victoriei nimeni nu-şi va aduce aminte de trîmbiţătorii „frumosului impersonal şi transcendental", ci de artiştii care au ajutat cu opera lor la eliberarea omenirii. în activitatea sa publicistică şi literară, Bacalbaşa a căutat să transpună în practică aceste idei avansate. Desigur că nu întotdeauna a reuşit să-şi ducă intenţiile pînă la capăt. în unele scrieri ale sale se mai găsesc concesii făcute gusturilor îndoielnice. Din această categorie fac parte unele regretabile trivialităţi, precum şi tipărirea unor pagini pe care facilitatea şi-a imprimat pecetea. Anton Bacalbaşa se va impune vremii nu numai datorită activităţii sale de gazetar militant, de lucid apărător al drepturilor mulţimii, al artei şi criticii literare realiste. El este făuritorul celebrului Moş Teacă, personaj ce are la bază tipul real al cazonului din armata burghezo-moşierească. Pe bună dreptate revista Moş Teacă semnala, într-un articol consacrat lui Anton Bacalbaşa, că, prin moartea sa, în literatura umoristică se va crea un mare gol.1 Este interesant de observat că Anton Bacalbaşa, cu toate că şi-a petrecut numai o mică parte din viaţă între zidurile cazărmii, a fost impresionat atît de puternic de barbariile săvîrşite acolo, încît revine adesea, în scrierile sale, asupra lor. S-a întîmplat la A. Bacalbaşa un fenomen întrucîtva invers în comparaţie cu scriitorul Gh. Brăescu, care, deşi a fost vreme îndelungată militar, a oglindit numai într-o mică parte din opera sa viaţa cazărmilor. Critica la adresa armatei burghez'e nu avea un caracter izolat ; ea se înscria în programul de luptă al socialiştilor români. Presa socialistă, în general, dar mai ales Contemporanul publicase numeroase articole, pamflete, versuri etc. îndreptate împotriva armatei burghezo-moşiereşti. Poeţi meritorii ca Ion Păun-Pincio, D. Th. Neculuţă etc. îşi spuseseră cuvîntul în această privinţă. Caracterul nefast pentru popor al armatei burghezo-moşiereşti era scos tot mai mult la iveală. Chiar şi unele regulamente mili~ 1 Moartea lui Anton Bacalbaşa, in Moş Teacă, an. V (1899), nr. 239 (10 octombrie), p. 2 (nesemnat). XXXIII tare oficiale din acele vremuri ne ajută să înţelegem adevăratul rol al armatei burgheze.1 Bacalbaşa cunoscuse din plin, în anii săi de „voluntariat", vicisitudinile acestei armate. O bună parte din nedreptăţile săvîrşite între zidurile cazărmii-închisoare fuseseră date în vileag în coloanele Moftului român din 1893 ; cititorii acestei mult apreciate reviste satirice făcuseră cunoştinţă cu vestitul personaj Moş Teacă. Autorul unui articol din Moftul român, din 30 mai 1893, probabil I. L. Caragiale, regreta că Bacalbaşa n-a publicat în revista amintită o serie de schiţe inedite, mai ales în zilele cînd această publicaţie ducea lipsă de „materie". Spre deosebire de schiţele apărute în coloanele Moftului român, cele tipărite în volumul Moş Teacă sînt orînduite în aşa fel încît să-1 prezinte pe acest celebru personaj încă din primii ani ai vieţii sale şi pînă la o vîrstă respectabilă, cînd ignoranţa şi brutalitatea ajunseseră la culme. Schiţa care deschide volumul poartă titlul semnificativ Cine e Moş Teacă ? Micul Teacă era un copil năzdrăvan, care pînă la vremea şcolii speriase, cu nenumăratele lui pozne, cinci mahalale. La şcoală, deşi atinsese vîrsta de 12 ani, profesorii, cu toată bunăvoinţa, nu l-au putut promova decît pînă în clasa a Il-a primară. în cele din urmă, chiar şi părinţii săi ajung la concluzia că „e prea din cale-afară stricat, numai de militar e bun !" Intrat în armată la 18 ani, va deveni „celebru" prin descoperirea unor metode originale de pedepsire a nenorocitelor cătane : „plotonul de pedeapsă, „butucii", „chemarea dracului de la lampă", „căţeaua în spinare", „aruncarea tesacului în scînduri de-a zbîrnîitelea" etc. în armata vremii, unde înjurăturile şi ciomagul erau supremele argumente de convingere, aceste „invenţii" ale proaspătului ofiţer nu puteau decît să-i deschidă o cale largă şi rapidă de avansare, deoarece aceste măsuri barbare aveau ca scop să menţină acea disciplină oarbă „fără de care armata ar fi o adunătură de oameni piriculoşi societăţii". în consecinţă, recruţii lui Moş Teacă „ori dezertau, ori mureau, dar ieşeau adevăraţi soldaţi !" Lipsit de orice urmă de omenie, el se conduce după principiul potrivit căruia scopul scuză mijloacele. Teacă este supus, slugarnic cu cei care-1 comandă (se căsătoreşte cu Caliopi Armăşescu — o iubită a colonelului — numai pentru a respecta ordinul superiorului), dar de o rară violenţă cu subalternii săi, pe care-i 1 Vezi Căpitan B. Braviceanu, Carte de teorii pentru toate armele, Buc, 1904, p. 5, 6, 24. maltratează cu sadism. Pentru Moş Teacă compania este un fel de moşie a sa, şi, în calitate de stăpîn absolut, procedează ca atare, ştiind că, oricîte neregularităţi şi bestialităţi ar comite, nu va putea fi tras la răspundere de nimeni, deoarece sistemele sale de înjosire şi teroare erau patronate de stăpînire, făceau parte din mijloacele care aveau ca scop menţinerea vechii societăţi. Armata burghezo-moşierească, acea „mare mută", cum i se zicea, era considerată de stăpînii zilei ca un scut al lor şi al tronului contra „răzvrătiţilor", Moş Teacă încearcă în consecinţă să facă ostaşilor o „educaţie" ca atare. în schiţa Cheiul Dîmboviţei căpitanul face o astfel de teorie companiei : „Mă băieţi, la rivu-luţie soldatu nu trebuie să aibă nici tată, nici frate. Cînd ţi să dă orden să te baţi, trebuie să uiţi de neamuri şi să dai în carne vie". Moş Teacă nu este nici tîmp, nici bufon ca să amuze pe cei din jur, ci un om primejdios pentru cei mulţi şi asupriţi, o unealtă docilă şi folositoare în mîinile claselor exploatatoare. Că Moş Teacă gîndea adesea în formule absurde, că era incult ca o cizmă, este foarte adevărat. Dar tocmai aceste neajunsuri ale lui se transformau în calităţi pentru clasele suprapuse. Societatea burghezo-moşierească avea nevoie de astfel de ofiţeri, care să execute ordinele ei ca nişte roboţi. Nu întîmplător năzuinţele spre cultură erau urîte cu înverşunare de Moş Teacă. Cînd prinde pe un inferior citind o gazetă umoristică, se înfurie cumplit, deoarece ştia că astfel de gazete „înjură pă supiriori". Printre cei pe care nu-i putea suferi în compania sa se numărau bacalaureaţii, „nişte sclivisiţi, nişte ăia !" Schiţa Bacalaureaţii dă la iveală adevăratul portret moral al venerabilului căpitan. Intîlnind pe unul dintre bacalaureaţi care venea din tîrg, Moş Teacă, al cărui parapon pe aceşti „sclivisiţi" era cunoscut, îi pune o serie de întrebări, formulate în limbaju-i specific cazon, presărat cu injurii şi ameninţări cu „sala de poliţie" etc. Aflînd ulterior că cel bruftuluit e nepotul colonelului, Moş Teacă îşi schimbă brusc atitudinea şi din arţăgos şi brutal devine felin ; în cele din urmă, intră în cazarmă cu „volintirul" la braţ şi cheamă urgent sergentul-major, pentru a-1 trage la răspundere că 1-a chemat la corvoadă pe t'nărul militar — deşi chiar Moş Teacă dăduse acest ordin, pe vremea cînd nu ştia că-i nepotul colonelului. Aruncînd întreaga vină asupra sergentului-ma-J»r, pentru a se disculpa, ofiţerul Teacă trimite pe subaltern „patru zile sala de poliţie". XXXIV XXXV In această schiţă, comicul este generat de schimbarea bruscă a atitudinii lui Moş Teacă. Anton Bacalbaşa a redat gradat creşterea furiei căpitanului, care porneşte de la o simplă dar rece chemare a „inferiorului" — „Vino-ncoa, băiete !'' — şi se termină cu o ho-tărîre ameninţătoare, ce pare de nezdruncinat : „...Să marş la-n-chisoare ! Patru zile sala de poliţie !... Ai înţeles ?" între aceste două trepte ale furiei lui Moş Teacă se mai află şi altele intermediare, pe care bravul căpitan le urcă curajos, avînd pentru fiecare cîte o expresie proprie, tipic cazonă : „Las', că te-nvăţ eu ! Am să-ţi scot eu cafeaua cu lapte din burtă !" Autorul acordă aceeaşi atenţie şi treptelor pe care personajul său le coboară — de data aceasta la braţ cu fostul „sfrijit", pe care acum Moş Teacă îl numeşte, cu respect şi temenele, „domnul Soreanu" — creînd astfel o valoroasă schiţă comică. în volumul Moş Teacă din cazarmă Bacalbaşa utilizează adesea, cu succes, comicul buf. Un exemplu în acest sens îl constituie schiţa intitulată Epizootia, în care celebrul căpitan se transformă brusc într-un „pedagog" cu originale mijloace de exemplificare ; pentru a putea fi cît mai bine priceput de subalterni, Moş Teacă îşi asumă rolul de „vită bolnavă". Anumite schiţe referitoare la Moş Teacă se pot dramatiza cu multă uşurinţă. Ele au ceva din specificul genului dramatic. Mai trebuie remarcat faptul că autorul lui Moş Teacă foloseşte cu multă uşurinţă dialogul. Despre personajele lui A. Bacalbaşa nu se poate spune că au adîncimi sufleteşti insondabile. Dimpotrivă ele se autocaracterizează de la început, în special printr-un limbaj violent — ne referim la cele cazone — şi gesturi largi (Recruţii). Anton Bacalbaşa dovedeşte o bună stăpînire a limbii vorbite de anumite categorii de oameni. Aceasta 1-a determinat adeseori să se folosească în exclusivitate de ea pentru obţinerea unor efecte comice, neglijînd în acelaşi timp comicul de substanţă. Comicul lui Bacalbaşa reiese — după cum s-a mai spus — nu mimai din pretenţia lui Moş Teacă de a rezolva totul aplicînd unele regulamente militare absurde, care în practică duc la rezultate bizare, ci şi din limbajul original folosit de „tatăl companiei". Lăsînd la o parte faptul că este străin de regulile acordului gramatical, Moş Teacă utilizeaz'ă un stil incomprehensibil şi cîteva expresii stereotipe, pe care le foloseşte în mai toate împrejurările. Schiţele lui Bacalbaşa se remarcă prin conciziunea frazei, propoziţiile avîlnd un caracter lapidar. Ele sînt presă- rate cu antiteze, comparaţii etc., care, puse in gura unor personaje, şi în primul rînd în aceea a lui Moş Teacă, ajută la o mai bună creionare a portretului respectiv. Comparaţii ca „soarele ardea ca la paradă", sau antiteze în care se spune că „onoarea e dulce, borşul e acru" revin frecvent în discuţiile personajelor cazone, ilustrînd şi din acest unghi de vedere limitarea lor. Moş Teacă este şi un inventiv stîlcitor de cuvinte. Supunînd limba la cazne, el — ca şi unele personaje ale lui I. L. Caragiale — îşi făureşte un dicţionar de expresii proprii : „a făcutără", „tiligraf", „isplici", „piriculoşi", „rivuluţie", „egzirsisu", „tiurie" „nedeciu-plină", „supirior" etc. Un exemplu semnificativ pentru cele de mai sus îl constituie schiţa Recruţii, în care Moş Teacă ţine un memorabil discurs : „Băieţi ! De astăzi încolo îmbrăţişaţi cariera armelor, de astăzi încolo sînteţi ai ţării. Tu, ăla de colo, nu te mai scobi în nas, că nu eşti la tat-tu acasă !... Cariera armelor e nobelă şi nobleţea ei e mare. Mă, ăla ciupitu, nu mişca-n front, că ţi-adun măselele de jos ! Ţara aşteaptă să fiţi mari, adică... mari... mari, de !... Sergent, să le isplici ce este mare !... Căpitanu este tata cum-paniei şi cumpania este fata căpitanului... Fiţi mîndri de tatăl vostru, că vă ia mama dracului ! Fiţi deciuplinaţi ! Fără deciu-plină, armata este o adunătură de oameni periculoşi... mai bine s-o dai dracului !..." Folosirea contrastului dintre principiile teoretice şi aplicarea loi în practică, întîlnit şi la Leroy în volumul Le colonel Ramollot, a dat naştere la o înverşunată polemică între Anton Bacalbaşa — căruia i s-au alăturat în primul rînd socialiştii grupaţi în jurul Evenimentului literar — şi adversarii săi de la ziarul Ţara şi în special de la Viaţa, care-1 acuzau de plagiat. 1 în ciuda unor asemănări care au generat polemica, Moş Teacă din cazarmă nu este o copie a volumului Le colonel Ramollot. Moş Teacă personifică tipul cazonului de tristă amintire din armata burghezo-moşierească. Anton Bacalbaşa critică vechea armată nu cu intenţia de a îndrepta unele anomalii existente între zidurile cazărmii, ci cu scopul de a o distruge, deoarece era menită să 1 Dintre multele articole referitoare la această problemă, merită a fi amintit articolul Ramollot ţi Moţ Teaca, în Evenimentul literar, an. I (1894), nr. 16 (4 aprilie), p. 3—4, şi nr. 17 (11 aprilie), p. 3 (semnate Verax), în care se face o analiză amănunţită a celor două volume în discuţie, autorul opinînd botărît pentru scoaterea lui A. Bacalbaşa de sub vălul suspiciunii de a fi plagiat. XXXVI XXXVII apere interesele claselor exploatatoare, aşa cum se poate vedea din citatul următor : „Adevărul e că burghezia şi-a jucat rolul, că ea a născut însăşi factorii distrugători, cu alte cuvinte, că şi-a sfîrşit menirea firească şi că azi corpu-i bolnav, putred, nu se mai susţine decît cu doze colosale de morfină, decît cu armata" '. Tipul personajului Moş Teacă nu trebuie să fie limitat numai la armată. „Ar fi nedrept să afirmăm că Moş Teacă este numai militar", se spune într-un articol din revista Moş Teacă * : „Lăr-gindu-i cercul de activitate, studiindu-1 de aproape, el poate fi cu aceeaşi uşurinţă prefect, profesor de universitate, medic, comisar comunal, arhimandrit, gardist, avocat, senator, comerciante de coloniale, orice — pentru că în toate breslele acestea întîlnim însuşirile de mai sus, în unele mai mult, în altele mai puţin." 2 Nu întîmplător în unele schiţe din volumul Moş Teacă din cazarmă critica lui Bacalbaşa se îndreaptă împotriva marasmului moralei burgheze (aşa cum se poate vedea din schiţa Moş Teacă spiritist), contra presei subjugate politicienilor reacţionari ai vremii şi chiar împotriva monarhiei (Moş Teacă la 10 mai, zi în care, după expresia lui Moş Teacă, „soldatu trebuie să fie vesel. Ai îaţeles ? Fii vesel, mă, că-ţi scot măselele !"). Moş Teacă este aşadar nu numai militar ; îl întîlnim pe toate treptele societăţii burghezo-moşiereşti. El ajunge chiar senator, deoarece „azi — după cum afirmă A. Bacalbaşa în bucata Moş Teacă senator — se poate spune că fiecare Moş Teacă poartă în teacă diurna de senator". Anton Bacalbaşa, atît în volumul Moş Teacă din cazarmă, cît mai ales în volumul Din viaţa militară, foloseşte şi alte mijloace literare. Tonul ironic, zeflemitor se schimbă atunci cînd personajele sînt luate din lumea ţăranilor, a oamenilor nevoiaşi, apăsaţi de orînduirea nedreaptă. Autorul este plin de compasiune faţă de această categorie de oameni, risipindu-şi însă din plin ura asupra celor care asupreau. Citind cu atenţie paginile grupate în volumul Din viaţa militară — a cărui originalitate nu a putut fi pusă sub semnul întrebării nici de cei mai aprigi duşmani ai autorului — avem în faţa ochilor imaginea tragică a vieţii din armată. în-tr-una din schiţe întîlnim o biată văduvă, nevoită, din cauza mizeriei în care se zbate, să-şi dea ultimul copil rămas în viaţă la armată, sperînd să ajungă şi el ceva în ierarhia militară. Dar viaţa 1 Armata, în Munca, an. II (1891), nr. 13 (19 mai), p. 1—2. 2 Primul atac, în Mo; Teacă, an. I (1895), nr. 1 (26 martie), p. 1. aspră nu poate fi suportată de firavul copil de trupă. Sfîrşitul său tragic trezeşte justificată revoltă în inima cititorului. Armata burghezo-moşierească, această forţă de oprimare, nu distruge numai pe cei slabi şi neexperimentaţi în viaţă ; ea zdrobeşte în egală măsură şi pe cei maturi. Matei, din schiţa Nebunul, cate făcuse parte din compania căpitanului Duilă — un zbir care frigea soldaţii cu untdelemn şi îi chinuia pînă la paroxism — înnebuneşte. Dar nici în această stare el nu este scutit de suferinţe: doctorul şi însoţitorii săi îi aplică „maşina electrică". în cele din urmă, Matei se aruncă pe fereastră pentru a-şi curma vchinurile. Victime ale vechii armate cad chiar şi unii dintre oamenii entuziaşti, cum ar fi de exemplu doctorul din schiţa Medic de regiment. El vine în armată cuprins de cele mai înalte porniri, de a pune în aplicare toată ştiinţa lui, de a ajuta şi vindeca pe cei suferinzi. Măsurile pe care le ia pentru a îndrepta relele stări de lucruri, moştenite în infirmeria regimentului, stîrnesc mai întîi rîsul şi ironia superiorilor, apoi încruntarea sprîncenelor celorlalţi gradaţi, iar în cele din urmă aspre observaţii, în care i se pune în vedere că „înainte de a fi doctor, să nu uite că e militar". Peste o lună entuziasmul îi dispare, blazarea punînd stăpînire pe el. Vizita medicală, care odinioară o făcea cu conştiinciozitate şi înţelegere, devine o simplă formalitate, o prevaricaţiune. Umanitarismul său era înfrînt. Cu tot acest sfîrşit puţin optimist, schiţa nu-şi pierde din valoare. Ea constituie un puternic act de acuzare la adresa vechii armate şi în acelaşi timp un apel indirect la o luptă nu izolată, ca a medicului de regiment, ci organizată. Volumul Din viaţa militară deşi cuprinde schiţe valoroase, ele nu se ridică la nivelul celor apărute în volumul Moş Teacă din cazarmă. Anumite accente melodramatice, atenuează valoarea unor bucăţi. Prin cele mai bune schiţe ale sale, Anton Bacalbaşa rămîne unul dintre cei mai de seamă scriitori umorişti ai noştri de la sfîrşitul secolului trecut. în vara anului 1899 sănătatea-i şubrezită tot mai mult de vechea-i ftizie îl sileşte pe Anton Bacalbaşa să se retragă la Predeal, pentru a se îngriji. în urma unei răceli, boala i se agravează. 1 1 Moartea unui ziarist, în Gazeta Transilvaniei, an. LXII (1899), nr. 220 (5 octombrie), p. 3. XXXVIII XXXIX La 1 octombrie 1899, Anton Bacalbaşa se stinge din viaţă în Bucureşti, în casa sa din fostul bulevard Maria, nr. 34. Murea sărac, după o viaţă de zbucium şi de muncă istovitoare pe tă-rîmul literaturii şi ziaristicii, căreia, în special, i-a consacrat o mare parte din forţele şi talentul său. într-un articol publicat în aceste zile se arată şi cauza pentru care Anton Bacalbaşa a murit sărac : „La noi ziaristica nu îmbogăţeşte decît pe aceia care n-au alt talent decît pe acela de a o exploata" Singura lui avere materială pe care o lăsa moştenire era casa în care locuia, dar şi aceasta era îngropată în datorii, deoarece la numai un an şi jumătate de la moartea lui, mai precis în mai 1901, era vîndută la licitaţie, pentru a se acoperi datoriile de 45.000 lei împrumutaţi de la Creditul funciar urban, precum şi cei 35.000 lei împrumutaţi de la A. Servasy şi I. Dellantonio.2 Presa acelor zile de început de octombrie este înţesată de articole care vorbesc despre activitatea regretatului ziarist şi literat. Printre primii însă care-şi exprimă în modul cel mai sincer regretul pentru această pierdere este I. L. Caragiale, „vechiul tău prieten, Caragiale" — cum semnează emoţionantul său articol din care cităm : „Tony a plecat aseară dintre noi — atît de tînăr ! Păcat pentru lumea noastră !" 3 în acele zile „Clubul muncitorilor a arborat drapelul roşu, în semn de doliu", iar la club I. Frimu şi alţi vorbitori au arătat rolul lui Anton Bacalbaşa în mişcarea socialistă. 4 După o viaţă pe cît de scurtă, pe atît de zbuciumată, în care claritatea ideilor din prima perioadă va fi umbrită de confuziile ideologice din ultima perioadă, el va fi condus pe ultimul său drum, Ia cimitirul Bellu, de vechii lui prieteni, de scriitori contemporani — Caragiale, Vlahuţă, Stavri, Fundescu etc. — dar şi de oficialii vremii : prefectul poliţiei, ajutorul primarului, deputaţi, precum şi de trădători ai mişcării socialiste, cum ar fi de exemplu V. G. Morţun.5 Consiliul de miniştri vota suma de 1 După moartea lui A. Bacalbaşa, în Dreptatea, an. IV (1899), nr. 1.206 (8 octombrie), p. 1 (articol nesemnat). 2 Monitorul oficial, nr. 32 (13/26 mai), 1901, p. 1.077. Cf. G. Călinescu şi Colectivul de documentare, op. cit., p. cit. 3 [Tony Bacalbaşa], în Dreptatea, an. IV (1899), nr. 1.203 (5 octombrie), p. 1. 4 întrunirea de la Clubul muncitorilor din Bucureşti, la moartea lui Anton Bacalbaşa, în Lumea nouă, an. V (1899), nr. 14 (10 octombrie), p. 4. 5 înmormîntarea lui A. Bacalbaşa, în Epoca, an. V (1899), nr. 1.222—263 (5 octombrie), p. 2 (semnat R.). 3.000 lei cheltuieli de înmormîntare. 1 Era încă o dovadă că Anton Bacalbaşa de la sfîrşitul vieţii nu mai era acel Anton Bacalbaşa — scump nouă — din coloanele ziarelor Emanciparea, Democraţia socială, Munca şi Moftul român, autorul# voi. Moş Teacă, pe care noi îl apreciem şi astăzi, cu toată căldura, aşa cum se cuvine. în concluzie, la capătul firului vieţii şi activităţii de gazetar, desfăşurată de Anton Bacalbaşa în coloanele diferitelor reviste şi ziare, se poate afirma că a fost unul dintre cei mai de seamă gazetari ai vremii sale. Anton Bacalbaşa şi-a consacrat o mare parte din energia şi talentul său mişcării socialiste din România. Lupta pentru întemeierea unui partid al proletariatului din ţara noastră, fundamental deosebit de celelalte partide existente în acea vreme, îşi găseşte în persoana lui Anton Bacalbaşa un entuziast susţinător. Trebuie amintite, de asemenea, campaniile duse în presă de acest curajos ziarist, împotriva zbirilor militari, a pseudoliteraţilor, I a monarhiei, a naţionalismului burghez', a parlamentarismului etc. Aceste campanii au fost remarcate şi în diversele articole apărute după stingerea din viaţă a lui Anton Bacalbaşa. Criticul G. Ibrăileanu, care 1-a cunoscut bine, afirmă că el a fost, la vremea lui, ziaristul nostru cel mai spiritual şi, în acelaşi timp, cel mai inteligent. Ibrăileanu arată puzderia de asociaţii de idei care-i veneau în minte şi-i înviorau scrisul. El era un polemist temut, care acoperea de ridicul pe cel care-i cădea sub pană. Pamfletul lui A. Bacalbaşa va fi un bun exemplu, urmat de unii dintre scriitorii de la începutul secolului al XX-lea. Verva pamfletului său îl vesteşte în primul rînd pe N. D. Cocea. în acelaşi timp însă e bine să reamintim faptul că, în special, pînă la 1895, ideile exprimate în articolele sale au o claritate de invidiat, dar care va păli, tot mai mult, în următorii patru ani. Ziarul Evenimentul, într-un articol redacţional, elogiază spiritul de sacrificiu şi lupta dusă de Anton Bacalbaşa pentru apărarea cauzei drepte. Articolul spune că o dată cu moartea lui Bacalbaşa noi pierdem, pe lîngă un cetăţean de seamă, un distins literat, dar, în primul rînd, pe unul dintre cei mai reprezentativi ziarişti.2 Aceeaşi idee — că ziaristica noastră a pierdut, prin 1 Anton Bacalbaşa, în Universul, an. XVII (1899), nr. 272 (4 octombrie), — P- 1 (nesemnat). 2 Anton Bacalbaşa, în Evenimentul, an. VI (1899), nr. 1.929 (3 octombrie), — P. 3 (semnat Ev.). XL XLI moartea lui Anton Bacalbaşa, pe unul dintre animatorii săi de frunte — o susţine şi L. Sanielevici1 atunci cînd arată că A. Bacalbaşa era veşnic preocupat de a înălţa ziaristica românească la nivelul celei străine. Un alt contemporan, Emil D. Fagure, într-un articol publicat tot în acele zile2, afirma că activitatea principală a lui Anton Bacalbaşa a fost „ziaristica, arta şi profesiunea în care se risipeşte maximum de forţe cerebrale şi se culege minimum de satisfacţii morale". Autorul aminteşte paginile satirice, publicate de cel dispărut în coloanele diferitelor ziare şi reviste, în care se biciuiau atît nedreptăţile vremii, cît şi producţiunile sub orice critică, care se voiau cu orice preţ literare. Emil D. Fagure explică reuşita satirei lui Anton Bacalbaşa nu numai prin „uimitoarea intuiţie artistică" a sa, ci şi prin gustul său rafinat în alte literaturi. Dintre scriitorii pe care îi prefera îndeosebi Anton Bacalbaşa se citează Musset, Teophile Gautier, fraţii Goncourt, dar în primul rînd trebuie reţinut Heine, pe care Anton Bacalbaşa îl adora. La cele de mai sus, mai trebuie să adăugăm neapărat că Anton Bacalbaşa poseda temeinice cunoştinţe, în special în domeniul sociologiei, economiei şi esteticii, care i-au dat posibilitatea să se orienteze în multe probleme legate de evenimentele zilei. Pentru noi, Anton Bacalbaşa va rămîne un ziarist curajos, însufleţit — mai ales în prima perioadă a vieţii — de înalte idei sociale, autorul puternicelor pamflete îndreptate împotriva partidelor guvernamentale, a corupţiei, a monarhiei, a şovinismului ; ziaristul care susţinea prin nenumărate articole luptele proletariatului, ale ţărănimii sărace şi ale altor pături apăsate de orînduirea nedreaptă. Anton Bacalbaşa — umorist de seamă de la sfîrşitul secolului trecut, urmînd exemplul unor scriitori valoroşi, care au abordat şi genul satirio (N. T. Orăşanu, B. P. Haşdeu, M. Eminescu, I. L. Caragiale) — este fondatorul revistei Moş Teacă, publicaţie care duce mai departe satira corosivă din paginile publicaţiilor anterioare : Nichipercea, Aghiuţă etc. 1 L. Sanielevici, Singurele-i clipe de odihnă.:., în Dreptatea, an. IV (1899), nr. 1.203 (5 octombrie), p. 1. 2 Anton Bacalbaşa, în Adevărul, an. XII (1899), nr. 3.664 (4 octombrie), p. 1. XLII In literatura noastră beletristică Anton Bacalbaşa va ocupa un loc distinct, prin crearea personajului Moş Teacă, şi într-o măsură mai mică a lui Spanachide. Critica noastră literară îi recunoaşte lui Anton Bacalbaşa meritul de a se fi încadrat în curentul care lupta pentru promovarea „artei cu tendinţă" şi de a fi adus o serioasă contribuţie la nimicirea teoriei reacţionare a „artei pentru artă". Neascunzînd greşelile politice săvîrşite de Anton Bacalbaşa — care au culminat prin trecerea sa din frontul de luptă al proletariatului în tabăra duşmană, şi alegerea sa, cu numai cîteva luni înainte de moarte, ca deputat, din partea conservatorilor, în Colegiul II Ilfov — nu putem să nu recunoaştem că în cei mai buni ani ai vieţii sale a fost însufleţit de idei avansate, care răzbat şi în citatul de mai jos, desprins din conferinţa Arta pentru artă: „Se sfîrşeşte veacul acesta şi vine un altul, care nu va fi veacul al douăzecilea, ci veacul întîi al fericirii omeneşti. Ei bine, destul am plîns, destulă mizerie şi destul amar ! Fiecare din noi are în societate o misiune. Şi cînd asistăm ia încercarea uriaşă a proletariatului de a sfîrşi cu zilele negre, datoria noastră [a scriitorilor — n.n.] e să fim alături cu el." Luptei dusă de Anton Bacalbaşa alături de proletariat — pentru făurirea unui viitor luminos — îi închinăm şi noi azi, cu prilejul împlinirii unui veac de la naşterea sa, ediţia şi rîndurile de faţă. VIRGILIU ENE NOTA EDITORULUI Ediţia de faţă, cea mai cuprinzătoare din cîte au apărut pînă acum, adună cele mai reprezentative scrieri ale lui Anton Bacalbaşa. Spre deosebire de alte ediţii — care, în majoritatea lor, au inclus în sumar numai acele schiţe care aveau ca personaj principal pe Moş Teacă — ediţia prezentă acordă importanţă şi altor sectoare mai puţin cunoscute ale activităţii lui Anton Bacalbaşa. Scrierile au fost selectate pentru sumar — sau au fost trecute în bibliografie — cercetîndu-se fie volumele apărute în timpul vieţii scriitorului (Moş Teacă din cazarmă, Din viaţa militară etc.), fie numeroasele publicaţii ale vremii (Drepturile omului, Munca, Democraţia socială, Moftul român, Adevărul, Moş Teacă, pentru a aminti numai cîteva dintre ele). Altele — puţine la număr — au fost descoperite în manuscrisele lui A. Bacalbaşa. în această ediţie, scrierile au fost grupate în trei secţiuni : a. Moş Teacă ; b. Din viaţa militară ; c. Publicistică I şi II. Textele au fost orînduite îmbinîndu-se criteriul tematic cu cel cronologic. Astfel, ţinînd seama că o bună parte din activitatea literară a Iui Anton Bacalbaşa are în centrul atenţiei conturarea personajului Moş Teacă şi înfăţişarea vieţii mizere din cazarmele burghezo-moşiereşti, am inclus mai întîi în ediţia prezentă schiţele cele mai reprezentative din volumul Moş Teacă din cazarmă, ediţia a V-a, Bucureşti, 1894, după care s-a făcut şi stabilirea textelor. Volumul publicat de Anton Bacalbaşa cu XLV titlul mai sus amintit cuprinde două părţi : partea I, în care se vorbeşte despre Moş Teacă, şi partea a Il-a, în care se redau diverse aspecte din viaţa militară. De aceea la sfîrşitul primei părţi a volumului, mai exact, după bucata Ruperea rîndurilor, am reprodus, în ordine cronologică, şi alte schiţe, selectate din presa vremii al căror personaj principal este Moş Teacă. Partea a doua a volumului Moş Teacă din cazarmă cuprinde schiţe care ilustrează aspecte ale traiului cazon, ce se îmbină în mod organic cu cele din volumul intitulat Din viaţa militară. De aceea aceste schiţe au fost incluse în secţiunea intitulată Din viaţa militară. Textele aparţmind volumului Din viaţa militară au fost stabilite după ediţia apărută în Bucureşti în anul 1895, respectîn-du-se ordinea dată de autor. Ca şi în cazul primei secţiuni, am reprodus, în ordine cronologică, după ciclul de schiţe aparţinînd volumului Din viaţa militară, şi alte schiţe referitoare la viaţa cazonă, selectate din presa vremii. Ultima secţiune a ediţiei de faţă cuprinde, tot selectiv, activitatea publicistică a lui Anton Bacalbaşa. Secţiunea Publicistică I cuprinde articole literare legate nemijlocit de concepţia literară a lui Bacalbaşa, de problemele care frămîntau lumea literară la sfîrşitul secolului trecut. Tot aici a fost introdusă şi conferinţa Arta pentru artă, pe care Anton Bacalbaşa a publicat-o în broşură în anul 1894. Secţiunea Publicistică II cuprinde pamflete, articole, conferinţe etc. Atît volumul I, cît şi volumul II al ediţiei sînt însoţite de Note bibliografice. în subsolul paginilor se află note succinte referitoare la unele evenimente mai puţin cunoscute, sau se explică termeni de circulaţie restrînsă. La sfîrşitul ediţiei se publică, pentru prima dată, Bibliografia completă a scrierilor lui Anton Bacalbaşa. Ediţia cuprinde şi cîteva Note asupra pseudonimelor folosite de scriitor. Lipsa de spaţiu ne împiedică să dăm amplele comentarii critice referitoare la pseudonimele lui A. Bacalbaşa. O bună parte din ele au fost publicate în Revista de istorie şi teorie literară, nr. 1, 1965, în articolul intitulat Pseudonimele lui Anton Bacalbaşa, semnat de Virgiliu Ene. Altele sînt în curs de publicare, în cadrul Bibliografiei se află şi un Tablou cronologic al ziarelor, revistelor, almanahurilor etc. la care a colaborat A. Bacalbaşa, precum şi lista pseudonimelor în ordinea folosită de autor. în Bibliografie figurează şi conferinţele pe care A. Bacalbaşa le-a ţinut la cluburile muncitoreşti etc. Pentru acest capitol, mai ales, de un ajutor substanţial ne-a fost Bibliografia istorică a mişcării muncitoreşti şi socialiste din România, de la începuturile sale pînă la 1900, întocmită de Institutul de istorie al Academiei R.S.R., care însumează nu mai puţin de 1526 pagini dactilografiate. La finele Bibliografiei scrierilor lui A. Bacalbaşa se află bibliografia scriitorilor, criticilor literari, ziariştilor etc. care s-au ocupat de autorul lui Moş Teacă. Deşi iniţial şi această bibliografie era completă, ulterior am fost nevoiţi să o dăm selectivă, din lipsă de spaţiu. Materialul bibliografic este împărţit în cinci capitole : I. Scrieri publicate în timpul vieţii în ziare şi reviste ; II Scrieri publicate în volume.; III. Manuscrise; IV. Postume: a. Scrieri republicate în diverse ziare, reviste, antologii etc. ; b. Ediţii postume; V. Scrieri şi referiri despre Anton Bacalbaşa. Schiţele, pamfletele, articolele publicate de A. Bacalbaşa au fost consemnate în Bibliografie la anul primei apariţii, iar în continuare s-a notat data republicării în periodice sau volume. Prin indicaţia „vezi an..." se face trimiterea de la anul retipăririi la data primei publicări. Nu s-a aplicat acest sistem la scrierile republicate postum. Fiecare articol este însoţit de pseudonimul cu care a fost iscălit. Cele care nu au nici o specificaţie au fost iscălite de autor : Anton Bacalbaşa. Bibliografia a fost întocmită pe baza studierii fiecărui articol, pamflet sau schiţă în parte. Sînt totuşi cîteva titluri care au fost trecute în Bibliografie, fără să fi fost cercetate direct articolele respective (colecţiile Bibliotecii Academiei R.S.R. şi ale altor mari biblioteci din Bucureşti, Iaşi etc. fiind incomplete), ci luîn-du-se din surse indirecte. Acestea sînt menţionate în note. Scrierile şi referirile despre opera lui Anton Bacalbaşa au fost date, în capitolul amintit, tot în ordine cronologică. Anton Bacalbaşa scrie într-o perioadă de mari instabilităţi ortografice, care se oglindesc vădit în opera sa. Astfel, vom întîlni ezitări în transcrierea unor cuvinte : sînt şi sunt; care şi cari; sub şi supt; nimic şi nemic ; explica şi esplica; stomac şi stomach, iar terminaţia genitiv-dativului apare cînd în ei, cînd în ii. Am optat pentru formele : sînt, care, sub, nimic, explica, stomac şi XLVI XLVII pentru terminaţia genitiv-dativului care s-a impus cu timpul. Am păstrat totuşi şi anumite forme mai vechi, cum ar fi de exemplu : izbîndei, roatei, stradei, şcoalei. De asemenea, am păstrat formele duble ale unor cuvinte ca : lacrimă şi lăcrăma ; corupt şi conrupt; genunchi şi genuchi; sălbăticie şi sălbătăcie; mulţumit şi mulţămit; voit şi vroit; bucluc şi bocluc; ferfeniţă şi ferfeliţă etc. Am mai păstrat şi formele nour, păreţi, protege, vecinie, în-tunerec, simţimînt, nouă pentru noi (de exemplu : „vederi nouă"). Cuvîntul regiment — cînd apare în cadrul aceleiaşi schiţe, în vorbirea autorului, transcris şi reghiment — a fost unificat conform normelor limbii actuale. Notele care sînt ale lui Anton Bacalbaşa au menţiunea : (n.a.), iar titlurile şi cuvintele cuprinse între croşete aparţin editorului. VIRGILIU ENE CINE E MOŞ TEACĂ Adevărat copil năzdrăvan ! Din pricina lui nu se puteau odihni cinci mahalale. Nu era zi de la Dumnezeu în care părinţii să nu se pomenească acasă cu vreo plîn-gere : „Tecuţă a spart capul fetei mele ! Tecuţă mi-a spart un geam ! Tecuţă a legat o tinichea de coada lui Samurache! Tecuţă mi-a omorît un porumbel cu o piatră !" Şi toate boclucurile astea se spărgeau în capul părinţilor, care erau nevoiţi să plătească cu bani nebuniile odraslei lor. Alteori, lucrul era şi mai grav ; proprietarul venea şi spunea: „Domnule Teacă, eu nu pot să vă mai dau casa din pricina băiatului dumneavoastră ; mi-am aprins paienn cap cu mahalaua !" Iar părinţii trebuiau să se mute, că n-aveau încotro. Drept vorbind, însă, vina nu era numai a micului Tecuţă, care, fireşte, la şapte ani nu putea să fie înţeleptul Solomon. Mai erau vinovaţi şi părinţii: le in-trase-n cap că Tecuţă al lor are apucături milităreşti şi—1 lăsau să facă tot ce-i trăsnea prin cap, numai să nu-şi dezmintă viitorul. Pentru că, vorba domnului Teacă : „Tot omul se naşte cu croiala lui ; eu încă de nuc dădeam semne c-am să fiu senator ; îmi spune doica pă care am avutăr-o acasă că puteai să dai cu tunul Şi nu m-ai fi deşteptat cînd apucam să adorm !" 3 Aşa şi cu Tecuţă. Toată dragostea lui de copil era să | se joace de-a soldaţii. La Anul nou, ia ziua lui, la toate zilele mari nu cerea decît jucării soldăţeşti : — Tată, mie să-mi iei o puşcă ! Să-mi iei un tambur-' major ! Cumpără-mi o cutie cu soldaţi... Şi peste trei zile, jucăriile ajungeau ferfeliţă : de puşcă rămînea numai ţeava, tamburul ajungea fără căciulă, soldaţii fără nasuri. Atunci începea devastarea | geamurilor vecine, tinichelele de coada lui Samurache... Cu toate astea, părinţii erau încîntaţi. îl îmbrăcaseră pe Tecuţă cu haine de căpitan şi4 cumpăraseră o sabie de tinichea. Iar cînd îl întrebai : „Cum te cheamă ?" el i^B< răspundea scurt : „Don căpitan Teacă !" Dar copilăria nu ţine mult. La opt ani, micul Tecuţă a fost răpit de lingă duzinile-i de tamburi-majori şi 1 încorporat la şcoală. Aici firea lui cazonă s-a simţit 1 încătuşată de o nouă disciplină, de un regim care nu-i § putea conveni. — Eu sînt căpitan, striga Tecuţă furios, nu vreau să port respect ţivililor ! Şi bieţii profesori pătimeau cumplit de pe urma isprăvilor închipuitului căpitan. Cît pentru carte, Tecuţă nu putea s-o sufere. — Parcă mie-mi trebuie cărţi de astea ! Parcă Mihai Viteazu ştia artmetică ! Şi cărţile rămîneau cu foile netăiete, iar Tecuţă rămînea repetent. La doisprezece ani, el ajunsese de-abia în clasa a doua primară, de unde a fost dat afară îndată ce guvernul pe care-1 sprijinea domnul Teacă a căzut în opoziţie. De aici încolo începe viaţa aventuroasă a lui Tecuţă. Şase ani de-a irîndul a trăit pe lume fără să facă nimica '§ bun. Dimineaţa pleca de acasă şi se ducea să vadă soldaţii făcînd instrucţie, la amiază se întorcea, şi apoi iar pleca, spre a se întoarce tocmai seara. Şi nu era schimbare de gardă, nu era paradă, nu era retragere cu torţe la care adolescentul Tecuţă să nu ia parte. îl ve- deai mergînd pe lîngă trupă, în pas reglementar, 'sorbind cu ochii pe sergentul^major — idealul lui. Acum era destul de mare, făcuse cunoscuţi printre sergenţi, şi adeseori dulăpiorul lui madam Teacă suferea efracţiuni, din care Tecuţă îşi plătea luxul de a face chef la cantină înconjurat de toţi subofiţerii. Azi aşa, mîine aşa, Tecuţă creştea mare, dar mintea-i rămînea minte de subofiţer reangajat, toată învăţătura lui nu se urca nici pînă la nivelul şcoalei de adulţi de la regiment. Şi dacă mai pui la socoteală efracţia dulă-piorului, apoi uşor vezi că aveau dreptate domnul şi doamna Teacă să se puie pe gînduri şi să cam înceapă a regreta neîlnfrînarea la vreme a fiului cazon. — S-a ispţăvit, Luxiţo, nu mai merge ! Băiatu s-a făcut un stricat şi jumătate ! La vîrsta lui bea ca un aghiotant ! Rîde mahalaua de noi ! — Lasă, răspundea madam Teacă, peste un an facem noi ce-om face... — De-ar trece mai curînd !... Mi-e teamă să n-ajungă cine ştie cum pînă atunci ! E prea din cale-afară stricat, numai de militar e bun ! Şi bieţii bătrîni se rugau lui Dumnezeu să treacă anul ca ceasul. La optsprezece ani, tînărul Tecuţă intră în cariera care avea să-1 facă mai tîrziu aşa de popular. I se făcu consimţimîntul tatălui, actul de vaccină şi actul de botez. A fost mai greu cu certificatul de bună purtare din partea a cinci mahalagii ; dar s-au găsit cinci oameni inteligenţi, care au înţeles că actul ăsta însemnează salvarea mahalalei, şi iată-1 pe Tecuţă în faţa colonelului. Peste petiţia prin care „subsemnatul, dorind a-mbrăţişa cariera armelor în regimentul ce cu onoare comandaţi..." colonelul a pus un „se aprobă" şi a doua zi Tecuţă — de aci încolo Teacă — era tuns ca-n palmă şi prevăzut eu garnitura complectă. 4 5 Văzîndu4 strîns în tunică, domnul Teacă s-a simţită irrîndru, madam Teacă a plîns, iar voluntarul a cerut ceva parale, care i s-au acordat imediat, fără să mai fie nevoie de siluirea cunoscutului dulăpior. Onoarea e dulce, borşul e acru — asta a fost cea dintîi constatare a voluntarului. Şi, dacă n-ar fi fost intervenţia periodică a sumelor ţivile venite de acasă, adio, mîncare particuleră ! Ou şapte parale pe zi, ostaşul Teacă nu ar fi garantat multă vreme de amoru-i nemărginit pentru apărarea patriei. De altfel, greutatea-i a fost numai şase luni, căci după asta a fost „avansat caporal". De aici începe epoca ordonanţei nereglementare, a cizmelor văcsuite de alţii, a unsoarei de curele oferite în mod graţios de magazinerul companiei, a capacului de gamelă cu tocană particuleră, a pumnilor aplicaţi răcanilor care nu ştiu să poarte un respect caporalului ! Iar peste un an, calea de aur se deschise înaintea lui: cele două galoane de lînă — funia de tei — fură-nlo-cuite cu şarpele de aur ; don sergent Teacă intră în rîn-dul subofiţerilor. Şi trebuie să recunoaştem adevărul : asta a fost cea mai dreaptă avansare ce s-a făcut vreodată în armata română. Sergentul Teacă era un militar desăvîrşit: croit bine din fire, el avea înfăţişarea unui erou permanent. Apoi disciplina-i intrase aşa de bine în minte, încît ar fi putut să-1 taie un superior şi n-ar fi zis pis. în schimb, să fi poftit un inferior să facă o greşală : acela care odinioară lega tinicheaua de coada iui Samurache găsise un întreg sistem pentru a introduce disciplina în rîndurile armatei. Astfel, sergentului Teacă i se datoresc o mulţime de invenţiuni care fac şi în zilele noastre caracteristica şi fala armatei, a acelei armate „fără de care un stat nu poate exista". El a inventat plotonul de pedeapsă, căţeaua în spinare, gimnastica cu buturuga, ochirea soarelui cu baioneta la armă, butucii, aruncarea tesacului în scînduri de-a zbrrnîitelea, chemarea dracului de la lampă... şi alte măsuri disciplinare, „fără de care armata ar fi o adunătură de oameni periculoşi societăţii". Să nu vă miraţi, deci, dac-aţi auzit ca şi mine că n-au trecut bine doi ani de cînd sergentul Teacă a intrat în rîndurile subofiţerilor, şi, prin înalt decret regal, el a fost înaintat la rangul de sublocotenent. în privinţa asta s-au ridicat cîteva obiecţii. Au fost cîţiva care au spus că Teacă de-abia ştie a iscăli; dar raportul colonelului era aşa de favorabil sergentului, încît ministrul 1-a înaintat fără cea mai mică grijă, căci nu cartea, ci disciplina face pe adevăratul militar. în calitate de sublocotenent, Teacă a fost un model pentru regiment. însărcinat cu plotonul de recruţi, cu popota ofiţerilor, cu încvartirarea trupelor în vremi de mutare, cu compania de disciplină, cu tot ce era mai greu, el a dat întotdeauna dovezi de activitate şi pricepere. Recruţii lui ori dezertau, ori mureau, dar ieşeau adevăraţi soldaţi! Cînd se făcea la plutonul de recruţi rnînuirea armelor, se auzea de la cazarma „Cuza" la „Malmaison", şi adeseori puştile se rupeau în mîna soldaţilor. Afară de asta, bun camarad, Moş Teacă nu bea decît împreună cu camarazii şi nu-i pîra decît dacă cerea colonelul. într-o zi, locotenentul Teacă — peste doi ani ajunsese locotenent — se pomeni cu comandantul regimentului că-1 ia deoparte : — Locotenent Teacă ! — Ordonaţi, don colonel ! — Te rog să vii la mine la dejun, că am să-ţi comunic ceva. — Am înţeles, don colonel ! Să viu cu trupa sau singur ? S 7 — Singur, locotenente. — Prea bine, don colonel ! Şi, peste un ceas, locotenentul era acasă la colonel, unde dejunul aştepta. După dejun, la care inferiorul executase exact ordinul de a bea fără grije, colonelul începu comunicarea : i— Ce ai zice, locotenente, dacă ţi-aş propune ceva ? — Aş executa, don colonel. — Uite ce e : este o fată aici în oraş. Cu fata asta i eu sînt prieten bun ; din pricina asta ţivilii au început să J scoată vorbe rele pe socoteala ei şi să spuie că acum vreo cincisprezece ani, cînd fata avea douăzeci şi cinci de ani, eu m-aş fi iubit cu ea... Pentru asta m-am gîndit că numai dumneata eşti destul de disciplinat ca să mă răzbuni... — Da, don colonel, chiar acuma mă duc să dau ordin gornistului să mi-i cheme pă ţivili la cazarmă. Patru zile la butuci şi şase ceasuri cu căţeaua !... — Nu aşa, locotenente... Trebuie să mă răzbuni altfel : să te însori cu fata, ca să arăţi că ţivilii au minţit... — Am înţeles, don colonel. — Fata e bună, are vreo cincizeci de mii de franci zestre. — Am înţeles, don colonel. Şi a doua zi, locotenentul Teacă adresă părinţilor fetei următoarea CIRCULARA Conform ordenului lu don colonel no... am onoare a vă face cunoscut să-mi acordaţi de urgenţă mîna fiicei dumneavoastră, pe lîngă care veţi anexa zestrea pă care a ordonat-o don colonel. Totdeodată vă fac cunoscut că nu este adevărat ce se spune de către ţivili că s-ar fi petrecut acum 15 ani, deoarece chiar ■don colonel spune că nu-i aşa. Supirioru nu minte ! (ss) Locotenent Teacă Iar peste o lună ziarele anunţau cu plăcere căsătoria simpaticului locotenent Teacă cu gentila domnişoară Caliopi Armăşescu. Tot corpul ofiţeresc din garnizoană a luat parte la această nuntă, iar nuni au fost doamna şi domnul colonel. A fost o veselie mare, care s-a terminat, din nenorocire, printr-un mic scandal, pe care ziarele, care şi-au făcut o meserie din a ataca armata, l-au atribuit ginerelui. Adevărul e însă următorul : la cadril, mireasa juca alături de un sergent-major, rudă cu dîrisa. La figura a treia, sergentul-major trebuia să vie spre ginere, care era vizaviul miresei. Probabil că dintr-un spirit de disciplină, locotenentul s-a simţit ofensat de venirea asta şi a strigat sergentului-major : — La loc mişcarea! Nu mişca, leat ! Sergentul-major nevrînd să înţeleagă ordinul, locotenentul a fost silit să-1 lovească, iar pe mireasă a pedepsit-o cu patru zile pluton de pedeapsă în casă. Atîta tot. Peste cinci luni de la nuntă, tînăra Caliopi a dat la lumină un mic Tecuţă de toată frumuseţea. Locotenentul, văzîndu-se avansat la gradul de părinte atunci cînd nu se aştepta de loc, făcu aspre observaţii soţiei. — Dar bine, dragă Tecuşor, răspunse Caliopi, eu sînt de vină ? — Da' cine ?! Ştiu că eu nu ! — Ba tocmai matale. Vezi, că prea eşti iute... Copi-lu-ţi seamănă matale : a ieşit în pas gimnastic. — Bine-bine, zise locotenentul, care se bucura că-i seamănă moştenitorul. Numa un lucru nu-mţeleg eu : cum am fost avansat la gradul de părinte fără să am vechimea ? — Aoleu ! Da' bine, omule, vrei să faci ca toţi proştii, la vechime ? Meritu e să fii avansat la alegere, nu la vechime ! După cîţiva ani, locotenentul Teacă fu avansat la gradul de căpitan — de astă dată la vechime. în această calitate, căpitanul Teacă a slujit patriei vreo cincisprezece ani, pînă i-a albit păru- r.,, o^- • c"easca toata cumpania... Ua nu ştie toţi carte. K„ri?e t0t V?rbe?ti dă carte> răcane? Eu nu-ti vor ^tr^ţi:orbescdă^^ ( Apăi, atunci ce nevoie e să ştie carte ? Marş la LA TEATRU Cî'tă zarvă şi cît tărăboi pentru un lucru de nimic ! Coana Caliopi susţinea să meargă la teatru, iar Moş Teacă nu vroia cu nici un preţ. — La urma urmii, strigă Moş Teacă, nu merg eu la pararame d-alea unde joacă ţivilii ! Are să mă-nveţe ei pă mine, ori eu pă ei ? Ce ştie ţivilu ? — Nu să poate, Tecuşor dragă. Merge toată lumea, şi tocmai tu să lipseşti ? Ai să vezi ce frumos o să fie ! Vine şi colonelu. în sfîrşit, Moş Teacă se-nduplecă şi pleacă amîndoi. La uşa teatrului li se^ntîmplă însă un mic accident : uşierii de la control îl apucă de bilet. — Ce bilet, răcane ? Eu sînt ofiţer, nu sînt grad inferior ! Numa gradele inferioare iese în oraş cu bilet de voie. — Foarte bine, dar aici e teatru. — Ei şi ? Nu mă-nvăţa tu pă mine ! Am mai văzut eu pararame de-astea ! După multă ciorovăială, Moş Teacă primi să cumpere un bilet şi jumătate : militarii şi copiii plătesc numai jumătate. Se aşezară în stalu-ntîi. Orchestra cînta. Căpitanul privi în toate părţile şi se declară foarte nemulţumit. — Mai întîi, dobitocu ăla cu băţu-n imînă nuimi place : prosteşte meliţia. în loc să cînte şi el, dă din imînă. Pe urmă, alinierea nu-i bine de loc şi nu văd gomiştii ! Să cunoaşte că sîntără ţivili ! Peste un sfert de ceas cortina se ridică. Se juca tocmai o piesă militară. Ieşi pe scenă un soldat. Cum îl văzu, Moş Teacă se făcu foc. — Aoleu, leat! strigă el. Ai ieşit descins ! Să ştii că la garda pieţei ai să putrezeşti. Te aştept afară ! Lumea începu să sîsîiască şi Moş Teacă fu silit să înceteze din comentarii. Vine pe urmă o scenă în care soldatul se repede la un ofiţer şi vrea să-1 lovească pentru că acesta i-a răpit femeia. — Patru zile pluton de pedeapsă ! strigă Moş Teacă. Insulta supiriorului în timp de pace ! Tîrşoru te mă-nîncă, leat ! A fost un adevărat scandal. Lumea a început să strige „tăcere", iar Moş Teacă, întoreîndu-se spre un ţivil, îi strigă : — Să nu vorbeşti unde nu te pricepi ! Pararamă-pararamă, da' deciuplina înainte de toate ! în sfîrşit, lucrurile se liniştesc. La urmă, soldatul omoară pe ofiţer şi justiţia caută pe asasin. Judecătorul face toate cercetările şi nu află nimic. Desperat, el strigă : — Aşadar, Dumnezeul meu, nu voi afla niciodată pe ucigaşul bravului ofiţer ? Cine poate fi el oare ? — îl ştiu eu, răspunde Moş Teacă. E unu nalt cu mustăţi negre. Are o ţăcălie în loc de cioc ! Judecătorul se zăpăceşte, pierde replica, iar publicul intervine din nou, cerînd ca Moş Teacă să fie dat afară. — Nu vorbi, răcane, că te dau valvîrtej ! Şi zărind la galerie un sergent, el strigă : Să mi-i torni pă toţi cu căţeaua ! Scandalul devine general. Moş Teacă e ghiontit, iar madam Teacă, desperată, strigă cît poate : — Tecuşor dragă, e numa-n glumă ! — Nu vorbi, cocoană ! Ori poate te-ai dat de partea ţivililor ! ? Vreau să se pedepsească ucigaşu supiriorului ! 1 Scandalul ia proporţii îngrijitoare. Mai mulţi ţivili se reped la Moş Teacă, ofiţerii îi iau apărarea. Atunci, încurajat, el scoate sabia şi începe a comanda : — Cumpanie-nainte, pas de atac-marş! Şi se repede spre scenă. Cocoanele ţipă, orchestra fuge, cortina cade. Directorul teatrului, aflînd cauza scandalului, dă ordin să se ridice cortina şi apare împreună ou ofiţerul care fusese ucis. — Poftiţi, domnule căpitan, n-a murit ; a fost în glumă. — Nu să glumeşte cu supirioru ! — Dar bine, nu sîntem noi de vină... — Da' cine ? — Autorul. Auzind aceste cuvinte, lumea-ncepe a striga pe autor. Acesta apare, publicul îi face ovaţii. Moş Teacă-i strigă însă de la uşă : — Patru zile garda pieţei ! Din ce cumpanie eşti ? — Din compania scriitorilor, răspunde autorul. — Aha, furier ! Las', că ţi-arăt eu ! Şi iese. — Tot îmi pare bine, zice Moş Teacă pe drum, că am fost la pararamă. Dacă nu eram eu, aşa-i că-1 omora pă ofiţer ? 72 MOŞ TEACĂ LA 10 MAI — Ştii tu, măi leat, ce este 10 mai ? 10 mai e zi mare, mă ! Astăzi s-a făcut imăria-sa rege. Prin urmare, ce-nsemnează asta ? Asta-nsemnează că acuma trebuie să fii mândru că eşti soldat în rigat, nu mai eşti în domnie ! Aşa explică Moş Teacă pe 10 mai. Soldaţii, gătiţi pentru paradă, aşteaptă semnalul de plecare. Colonelul n-a sosit încă. Pîn-atunci, Moş Teacă nu vrea să, lase pe soldaţi să plece, fără ca să le şpuie pentru ce se face parada. — Ia să-mi spui tu, ăsta roşcovanu, cum trebuie să fie soldatu la 10 mai ? — Trăiţi, don căpitan, la 10 mai soldatu trebuie să fie cu amoniţia lustruită şi gata de paradie. — Nu aşa, pîrlitule ! Soldatu trebuie să fie vesel. Ai înţeles ? Fii vesel, mă, că-ţi scot măselele ! Se aude sunând gornistul. Colonelul intră-n curtea cazărmii, gorniştii-i cîntă primirea, maiorul comandă „prezentarea armii". — Sănătoşi, copii ? întreabă colonelul. — Trăiţi! strigă trupa prelung. — Eu nu pre sînt bine, răspunde Moş Teacă. Nu şt' ce-oi fi mîncat aseară, că mi-am stricat stomacu. 74 Toată noaptea m-am chinuit. Ba încă Caliopi vrea să trimită după doftur. — Lasă, căpitane, asta s-o spui la vizita medicală.. — Am înţeles, don colonel. în sfîrşit, 'regimentul se aşează. Colonelul stă deoparte, iar maiorul comandă : — Pe semiplutonul din cap în gloată răriţi coloana ! batalion, înainte, marş! Se aud puştile ridicate la umăr, toboşarii încep „coloana", regimentul porneşte. — Mergi frumos, leat! strigă Moş Teacă. Ţine capu sus la cin' sute de metre ! Cînd îi trece pă lîngă don colonel, beleşte ochii la el, să creadă că vrei să-1 mă-nînci ! Ajung la paradă. Se opresc. Moş Teacă se apropie de un soldat : — Ce ţi-ai pus chipiu pă ceafă, mă ? Parc-ai fi la nunta lu tat-tu ! îndreaptă-ţi chipiu, mă, că d-aia ţi-a dat statu două mîini ! Soldatul dă să-şi îndrepteze chipiul. — Nu mişca, leat! strigă Moş Teacă. N-ai mai ân-văţat să nu mişti în front ? Patru zile sala de poliţie f Şi fii vesel, mă, că e 10 mai ! Râzi mă, că te-ai făcut rigat ! Rîzi, că d-aia ţi-a dat statu gură ! Parada e-ncepută. Se aude comanda : — Spre rugăciune, descope-riţi ! Compania scoate chipiul. Moş Teacă-1 scoate şi el, dar îşi pune repede pe cap o basma roşie. — Ce faci acolo, căpitane ? îi strigă maiorul. — Eu sufăr grozav de cap, don maior, mi-e frică să nu răcesc ' a răcesc : în sfîrşit, parada se isprăveşte, trupa defilează pe dinaintea generalului. Moş Teacă nu uită să spuie îndesat soldaţilor : — Acuma, leat ! Acuma ! Beleşte ochii, să crape ! Soarbe-mi-1 pă don gheneral, să vadă că eşti melitar... Aşa ! Mai mult! Mai mult! Beleşte-i, mă, să crape, că d-aia ţi-a dat statu ochi! 75 Cînd ajung la cazarmă, Moş Teacă e-ncîntat de cum i-a ieşit trupa, dar nu vrea să i-o spuie, ca să nu-şi ia mojicul nasul la purtare. — Pentru ce n^ai zgîit ochii bine, leat ? Nu te-am văzut eu cum mergeai ? ! Parcă-ţi murise mă-ta şi tat-tu. Stai, că-ţi arăt eu !... Sergen-majur, să mi-i pui să ochească soarele, să se^nveţe minte că la paradă nu glumeşte nimeni ! Acuma ! Să-i văd eu ! Sergentul-rnajor comandă : — Foc de companie, companie, gătiţi ! La ochi! Trupa ia la ochi, ridicând baioneta-n sus la soare. — Ţine-mi-i aşa, sergen-majur ! Sus, leat, sus ! Ui-te-te la soare ! Ocheşte-1 bine ! Dar peste cinci minute trupa nu mai poate ţine arma. Mâinile încep a tremura şi vârful baionetei a se pleca la pământ. — Ţine pă loc, răcane ! Sergen-majur, pune-le ţepuşe ! Sergentul-rnajor scoate cîte un cartuş din fiecare gi-bennă şi-i pune sub bărbia soldaţilor, silindu-i să ţie ca-pu-n sus, ochii la soare. — Nu clipi din ochi, leat, că te văd ! Cînd le dă drumul, soldaţii sînt ca orbiţi, sudoarea le curge de pe faţă, mîinile le-au amorţit. — Aşa, răcane, să te-nveţi minte c-ai fost la 10 mai ! Nu să capătă rigatu fără muncă ! Ce, mă ? ! Vrei să-ţi cadă rigatu de pomană în gură ?... Fii vesel, c-ai muncit şi te-ai făcut rigat; fii vesel, râzi, mă, că de acuma eşti şi tu om ! Şi cînd treci pă drum pă lîngă vun ţivil, trage-i cu cotu, că d-aia ţi-a dat statu cot ! RUPEREA RÎNDURILOR Poezia de Moş Teacă — Muzica de Kratochwill Nu ştiu pentru ce, tirano, cînd veghez, adeseori, Batalioanele de gînduri răspîndite-n tiraliori, Mă conduc încet spre tine, dar în corp, în flancul stâng, Inima-mi e-n pas gimnastic şi pornesc încet să plâng ! Iar când zorile se-arată, doru-mi, tristă sentinelă, Stă de streajă, schimb de noapte, neclintită şi rebelă !... Negreşit, nu tu, recrută în iubire, eşti de vină, Ci de vină-i instructorul că nu-ţi dete disciplină... Ţi^s superior, desigur, prin leat şi prin ierarchie Şi supunere orbească mi-eşti datoare, deci, tu mie ; însă vai !... Tu nu ştii, poate, a iubirii uniformă Şi m-ai dat scurt în rezerva de vecie — la reformă. Cel puţin dacă, patrulo, m-ai zvârlit de-acuma în haos, Fii cu mine sanitară şi mai dă-mi „pe loc repaos" ! Astăzi tot ce-mi mai rămîne e funebru să tot cânt Că nu am putut odată prin asalturi să-ţi âmplînt într-a inimii redută steagul meu cel tricolor Şi apoi să-ţi dau vechime, patrie şi chiar onor ! Vai ! Iubirea-mi fuse-o armă ruginită, fără ghint, Şi de-aceea deviat-a pe un drum de labirint! Şi acum, în garnizoana desperării prizoner, Aştept zorile să bată goarna Domnului din cer, Ca să-i pot preda viaţa, descusute foi de zile, Degradate, fără număr, cu-ale dorului ştampile !... în campania funestă jalea-n veci mi-a fost escortă, Suferit-am pentru tine ca un glonte într-o bortă, Şi blocat de suferinţe, fără de retranşament, Am perit în cortul jalei... Ce oribil campament! însă tot ce-aş vrea de-aouma, victorioasa mea fantoşe, E parola-ţi canini vei pune pe mormînt o cruce roşe, Ca să ştie reghimentul că slujesc de manutanţă Corbilor şi că în ceruri am pornit în ambulanţă ! Şi cînd trâmbiţa divină va suna vreo adunare, Colonelului din ceruri îi voi spune-n gura mare C-am făcut campania vieţii şi că dacă azi sînt trist, E că n-am ajuns la scopu-nii, c-am murit infanterist ! Lasă-mă durerii mele, crudo nedisciplinată, Te-aş trimite-n garda pieţei, însă prea eşti cuirasată !... Ce folos că eşti frumoasă ? Teoria ? E uşor ! Dar instrucţia-ţi lipseşte : n-ai servici interior ! MOŞ TEACĂ ŞI ŞCOALA La şcoala regimentului din care face parte Moş Teacă s-a înfiinţat o Şcoală pregătitoare pentru subofiţerii care vor să intre la Bistriţa. Fireşte, Moş Teacă nu poate suferi şcoala asta, pentru că, mai întîi, la ea se-nvaţă şi ştiinţe de alea de ţivili şi, al doilea, pentru că nu 1-a numit director pe el. — He, he ! Să mă fi numit pe mine, vedea ei pă dracu ! Le arătam eu Bistriţă ! Aşa, cine nu ştie ? ! Să te faci ofiţer după ce-ai învăţat! Melitaru trebuie să ştie fără să-nveţe, că de-aia-i melitar ! Amărît de lucrul ăsta, Moş Teacă aştepta cu nerăbdare să-i vie rîndul să fie de jurnă pe cazarmă ca să le arate el ofiţerie pe învăţatelea ! Mai ieri, în sfîrşit, i-a venit rîndul. Se duse drept Ia şcoală : — Mă leat, tu, ăla cu aluniţa-n obraz ! Să^mi spui ce este adunarea ! — Adunarea, trăiţi, don căpitan, este operaţiunea care are de scop... — Ce scop, pîrlitule ? Scop ai tu, nu adunarea. Ia dă-mi o adunare. Sergentul începe să scrie : 2 + 6 + 4 = 12 79 — Ce-i asta, măi răcane ? Apăi aşa ştii să dai adunarea ? Adunarea să cîntă, boule, nu să face cu de-a-lea... cu ţifre ! Aia-i adunare de ţivili şi de furieri f Apăi tu ofiţer de ţivili ai să te faci ? Acuma să-mi spui ce este căpitanul. — Căpitanul este substantiv. — Cum ai zis ? Sub stafie ? ! Patru zile sala de poliţie şi să te treci pă situaţie la raport... — Trăiţi, don căpitan, substantiv comun, pentru că se dă la toate fiinţele sau lucrurile de acelaşi fel. — Nu vorbi ! Răspunzi supiriorului ? Să vie altu l Vine alt sergent. — Ia vorbeşte, leat, tu ce ştii ? — Trăiţi, don căpitan, eu ştiu despre verb. — Spune, dacă ştii, ce mic echipament are verbu ăla. — N-are nici unu... — De ce n-are ? Să aibă ! A fost la magazie ? — Nu, don căpitan, ăsta e din gramatică... — Să nu erîcneşti, mocofane ! O fi fost el grămătic la el acasă ; aici e melitar, nu merge cu fleacuri ! Şi Moş Teacă, desperat, face un raport către colonel, declarînd că sergenţii nu ştiu semnalele şi n-au muni-ţia-n regulă. Colonelul, cum află, pedepseşte toată şcoala la pas gimnastic. — Aleargă, leat! le strigă Moş Teacă. Şi eu am alergat pînă m-am făcut căpitan ! Numai Caliopi a fost de vreo zece ori la don colonel ! MOŞ TEACĂ PENSIONAR De multă vreme rn-am gîndit eu că ar trebui scris un capitol Moş Teacă pensionar. Căci acest brav melitar e tot aşa de teribil cînd trece la pensie ca şi cînd e în activitate. S-a întîmplat, însă, că Moş Teacă mi-a luat înainte şi s-a descris el singur, aşa cum eu nu l-aş fi putut zugrăvi niciodată. într-o petiţie pe care o adresează Camerei şi pe care o găsesc în Naţionalul, Moş Teacă, reprezintat prin d^nii general Haret (?), colonel Bo-teanu (Romulus sau Gomulus ?), lt.-colonel Ghidio-nescu, maior P. Niculesou şi căpitan O Lămotescu, declară că îi trebuie ceva sume mai multe, fiindcă a luat parte în campanii. Iată cum se exprimă cazonul pensionar : „Ofiţeri de toate gradele ierarhiei militare semnalaţi pe cîmpul de luptă din Bulgaria, unii din aceştia aca-blaţi de infirmităţi, rezultat al zbuciumărilor campaniei şi retraşi astăzi din rîndurile armatei, pentru educaţiu-nea şi îmbărbăţirea acelor care, să le ia locul presint în mare parte, aspectul unui mare discredit şi dezgust de cariera armelor." Care va să zică, acablaţii prezint aspectul unui mare discredit, fiindcă au remuneraţia prea mică ? Nu mai 31 prezintă aspect de discredit, leat, că te acablez cu patru zile ploton de pedeapsă ! Mai departe, însă, bravul Teacă ne spune că : „Desinteresul de a se privi cu atîta indeferenţă, umilitoarele mijloace procurate pentru existenţa acelor care şi-au expus viaţa în lupte constituie o flagrantă injustiţie şi o crimă ce ţara comite în detrimentul acestor virtuţi militare şi a familiilor acestora, care, în profunda lor decepţiune, exprim cu indignaţiune că ţara, muma lor, este atît de ingrată cu dînşii." Acest nou model de stil cazono^pensionar a întrecut tot ce imaginaţia de micul echipament poate fabrica. Se stabileşte un fel de familie nouă, cum se vede treaba. Conform acestei declaraţii, iată ce scenă se poate petrece la comisia de recrutare : Vine recrutul. Comisia îl întreabă : — Cum îl cheamă pe tat-tău, băiete ? — Teacă, domle. — Da' pe mă-ta ? — Pă mama ? Virtutea militară. Şi de ce mă rog ? Pentru că, vorba lui Moş Teacă : „Edificîndu-se cu această modestă ameliorare materială în momentul comemorativ al ţării pentru războiul independenţei sale; recompensă binemeritată oficerilor luptători şi asimilaţilor lor". Eu, unul, aş propune ca în loc de „această modestă ameliorare materială în momentul comemorativ al ţării" să se acableze pensionarii cu cîte un profesor de limba românească. Nu de alta, dar sînt băieţi din familia Virtuţii militare, şi e păcat să prezinte aspectul unui discredit al stilului. MOŞ TEACĂ ŞI EXAMENELE Moş Teacă a devenit pesimist. De douăzeci de ani de cînd e căpitan s-a prezintat la o mulţime de examene pentru gradul de maior. Nu ştiu cum s-a făcut, însă, că, deşi cunoştea în perfecţie manualul înjurăturilor celui mai perfect surugiu, totuşi comisiunea 1-a respins. De atunci Moş Teacă e în contra examenelor. Şi, pentru ca să-şi propage mai bine ideile, el scrie în Revista armatei un articol foarte simţit, în care declară că avansările ar trebui să se facă numai „la alegere". — Concursurile sînt daraveri ţivile ! Parcă eu, cînd am luat-o pă Caliopi de nevastă şi mi-am pus-o în flanoul stîng, am pus-o la egzamen ! De loc. Am luat-o la alegere, adică am primit ordin de la don colonel şi m-am cununat. Acum să cităm ceva din articolul lui Moş Teacă. Ascultaţi ce desluşit vorbeşte el : „Se ştie că prima sarcină ce are un şef de corp, faţă cu corpul oficeresc, nu este aci locul a-i face descrierea". Aşa e că-i clar ? Se ştie că prima sarcină a unui şef de corp este : nu este locul aci a-i face descrierea ! Mai rar aşa explicaţie ! Modelul acesta de argumentare 1-a luat Moş Teacă de la Caliopi. întrebată 83 odată de soţul său care sînt datoriile unei consoarte, madam Teacă a răspuns : — Datoria unei consoarte este : nu e aci locul a-i face descrierea. Dar acuma înţelegem noi pentru ce Tecuţă e contra examenelor : pentru că la examene nu se admite asemenea stil, din cauză că stilul l-au inventat ţivilii. De aceea sînt şi eu de acord cu Moş Teacă de la Revista armatei, care susţine că nu mai trebuiesc examene fiindcă dacă un şef de corp cade la examen, el îşi pierde „prestigiul, care este factorul cel mai puternic". Ba bine că nu ! Pentru ca Moş Teacă să nu-şi piardă prestigiul, trebuie să-1 avansăm la alegere, chiar dacă e... Teacă de tot. Avansează, leat, că, dacă nu, te avansez eu ! Ce» ' vrei să-ţi pierzi prestigiul ? PRIMUL ATAC «Rareori, s-a văzut un căpitan aşa de capabil ca Moş Teacă. Numele lui a făcut epocă, s-a popularizat, a trăit peste veacuri şi a slujit de titlu unui volum de nuvele." Acestea sînt cuvintele cu care autorul volumului Moş Teacă încheie primul capitol. Cuvintele au fost scrise într-un ceas bun, pentru că tipul şi-a cîştigat în adevăr un renume, şi e azi cunoscut de toţi cîţi au în flancul stâng o inimă cazonă, de toţi cîţi au în serviciul lor interior un suflet ţivil. Ce este însă Moş Teacă ? S-ar putea face asupra lui comentariile care s-au încercat asupra lui Faust, şi încă nu i-am găsi exact dezlegarea dacă am fi pretenţioşi. Pe scurt, însă, Moş Teacă personifică pe omul care, în baza celor trei fire de sîrmă galbenă, se crede atotştiutor, atotfăcător, atotputernic şi nu admite alte păreri decît pe ale lui. „Aceasta este părerea mea, şi o împărtăşesc", e o vorbă legendară, care ar putea fi foarte bine lozinca lui Moş Teacă. Precum se vede, cazul se complică ou multă trufie, cu multă prostie şi ou autoritate enormă. Ar fi dar nedrept să afirmăm că Moş Teacă este numai militar. Lărgindu-i cercul de activitate, studiin- 85 r clu-l de aproape, el poate fi cu aceeaşi uşurinţă prefect, profesor de universitate, medic, comisar comunal, arhimandrit, gardist, avocat, senator, comerciante de coloniale, orice — pentru că în toate breslele acestea întîlnim însuşirile de mai sus, în unele mai mult, în altele mai puţin. Şi iată pentru ce am crezut că se impune să scoatem pe Moş Teacă din specialitatea cazonă, ce i-am dat în volum, şi să-1 introducem în ziaristică. Aci cîmpul de operaţie e mult mai vast, căci ziarul este o enciclopedie a 20 bani exemplarul, o enciclopedie care nu cruţă nimic. De prostia umană, îmbrăcată în haina teoriilor adînci sau în mantaua autoritarismului nejustificat, ne izbim pe fiecare zi. Sîntem dar siguri că nu vom pătimi de lipsă de materie. Dimpotrivă, avem credinţă în viitorul lui Moş Teacă, şi facem aci declaraţia noastră de război. Moş Teacă îşi desfăşură steagul, scoate spada şi avansează ca un erou ce e9te, cu gîndul că toată campania lui va reuşi să puie în evidenţă producţiunile politice, sociale, literare şi morale ale acelora care pătimesc de boala moştecismului. — Du-te, mîndre căpitan ! Apari în lagărul vieţii, luptă... şi-ţi va fi mormmtul-ncoronat de flori. Se-nţelege, am dori ca mormintul să ţi se sape cît mai tîrziu ; dar asta nu atîrnă de vitejia ta, ci de virtutea acelora care se numesc cititori. Zorile au sunat, să ne deşteptăm ! MOŞ TEACĂ SENATOR V -aţi întrebat vreodată ce se face frunza care cade, steaua care piere, speranţa care te lasă ? V-aţi întrebat vreodată unde se duc visurile noastre cînd se smulg şi zboară ? Bu m-am întrebat adesea, vai ! în orele mele de durere, cînd nimicul acestei vieţi deşarte îmi apare înainte ca un mare punct de întrebare. Am plîns şi eu cu arborele ce rămîne gol — mai mare ruşinea ! — în mijlocul grădinii ; am plîns cu steaua pălindă, cu tînă-rul fără speranţă, cu marinarul fără busolă, şi am înţeles pe cei ce nu mai pot avea nici visuri ! O, i-am înţeles şi i-am plîns, i-am plîns şi i-am înţeles ! Credinţă-ştiinţă ; ştiinţă-credinţă. Şi, cu toate astea, frunzele au continuat să cadă, stelele au continuat să pice, oamenii să plîngă... Pîn-aici, toate bune. Este însă o singură fiinţă care tocmai cînd ţi se pare că a căzut, tocmai cînd, adică, ţi-e lumea mai dragă, te pomeneşti că apare mai ţanţoşă ca oricând. Este Moş Teacă. De obicei, cînd ghetele se rup, le arunci sub pat ; cînd cad frunzele, le mături ; cînd cade o cocoană, o ridici ; cînd însă cade Moş Teacă, statul are obicei 87 de-j face cel puţin senator, dacă mu jandarm rural. Set spune în armată că dacă micul echipament se deterio-1 rează, trebuie trecut la reformă ; singur Moş Teacă, cu cît e mai deteriorat, cu atîta e urcat mai sus, ou atîta îi dăm lui grija de a reforma ţara. Nu trebuie dar să vă miraţi cînd auziţi că Senatul e plin de Tufelcică, Vrabie, Lămotescu şi alte teci ruginite ; guvernul are destulă vasilină ca să le scoată rugina ; este diurna, este acest puternic frecător şi lustruitor parlamentar. De regulă, senatorul ex-Teacă e guvernamental. Asta provine din cauză că un guvern are nevoie de membri disciplinaţi, şi nimeni nu poate cunoaşte mai bine această virtute cazonă decît aceia care au tecit şi s-au tocit vreme îndelungată. în alte ramuri omul ajuns la pensie e pus deoparte ; în armată, însă, nu. Acolo, cu oît eşti mai pensionar, cu atîta eşti mai apt pentru Senat; şi dacă nu mai poţi comanda o companie, eşti destoinic să conduci o ţară — căci ţara e ţivilă. Odinioară se spunea că fiecare soldat poartă în gibernă bastonul de mareşal. Azi se poate spune că fiecare Moş Teacă poartă în teacă diurna de senator. DIN VIAŢA MILITARĂ DEZERTORUL Fiecare soldat poartă în gibernă bastonul de mareşal ! — A venit răcuţii ! A venit răcuţii ! Strigătul acesta ieşea din gurile tuturor soldaţilor, care umblau nebuni -de bucurie, pare-ar fi vrut să ducă vestea prin toate colţurile cazărmii. Şi toţi se veseleau văzând recruţii aşezaţi pe două rânduri în sala podită cu asfalt. Bucuria n-avea margini ; mai ales leaturile din urmă aruncau capelele-n sus, strigând cît le lua gura : „Ne-am dus, mă !" Sfioşi, aiuriţi, stau noii-veniţi. Şi, tot strîngîndu-şi împrejurul trupurilor sucmanele zdrenţăroase, holbau ochii în jurul lor, neştiind să-şi dea socoteală de veselia celor ce aveau să scape, zâmbind câteodată la glumele soldaţilor vechi, care se-ntorceau de la masă cu gamelele şi cîte o bucată de pâine neagră-n mână. Soldaţii se tot învârteau printre recruţi, şi cei mai vechi căutau să-i puie la mână cîte ceva. Printre cei noi, tipuri de tot felul. Veneau tocmai din fundul Moldovei şi acum vedeau pentru-ntîia oară Iaşii. în dreapta, unul zdrenţăros şi cu faţa galbenă îşi rotea ochii cu spaimă de jur împrejur, ca-n faţa unei lumi nouă, necunoscute; altul, mai încolo, părea mai vioi şi tot îndrăznea, din cînd în cînd, să ridice ochii 92 spre soldaţii vechi, care nu-i păreau atît de răi cum îi; vorbea satul. Şi tocmai în fund, la flancul stîng, retras de lîngă: tovarăşi, şedea un tîrgoveţ tînăr, cu faţa nepîrlită de soare, ţinînd în mîna-i albă o umbrelă de mătase vişinie. Din anii petrecuţi în grefa Tribunalului de Ilfov îi rămăsese colţul de păr pe frunte, degetul cel mic de la mînă ţinut la distanţă de celelalte... ca statuia lui Gheorghe Lazăr, şi un dispreţ suveran pentru desculţii satelor, cu care era acum silit să stea alături. Din cînd în cînd, îşi ducea la nas batista-i parfumată şi-şi dregea colţul pe frunte, scoţîndu-1 cît putea mai mult de sub pălărie. Cei vechi se tot învîrteau împrejurul recruţilor. — Măi băietane, întrebă unul, oît cei tu pi căciulită iast' neagră ? Că de-amu nu-ţi mai faci nici o tre-buinţî ! — Dă... Şi recrutul dedea din umeri. — Da' pi betili celea ci mi-i lua ? — Dă... în fund, unul îşi găsise „un sat". — Da' lelea Măriuca ? — Dă... ea amu s-o dus hăt-încolo, la Oroftiana, la on moş a ii, că i-o ars casa din Păltineşti. — Da' bădiţa Ghiorghi ? — A Saftii chiaburului ? — Iei ! — îî ! El amu-i tari scîrbit, că Ancuţa o luat pi Vasili a moş Albului... — Ien taci ! Irrra !... Un sergent se dăduse pe lîngă „nemţescul" din fund. — Dumneata eşti tot recrut, musiu ? — Da, recrut... — Da' cum de v-a adusără cu ţăranii ăştia ?! — Eu ştiu ? In ziua de azi nu să mai dă nici o consideraţiume unui băiat mai dă familie. Nici n-a vrutără să ştie, m-a adusără dă la Bucureşti pentru că 92 am contat acum vo cîteva luni cu domiciliu în Botoşani. Parol d-onor, m-am stenahorisit1 ! Şi, dezgustat, sătul pînă-n gît de atîta şedere între suomanele jegoase, scoase o tabacheră roşie cu o potcoavă de metal deasupra şi începu a-şi face ţigară. Cînd isprăvi, îşi aduse aminte şi de sergent. — Poftiţi, faceţi ţigară ? — Vă mersi... ca să nu vă refuz. Şi, la rîndul lui, sergentul începu să răsucească o. ţigară groasă... ca dintr-al altuia. Se auzi în curte un semnal. Din toate părţile începură să alerge ofiţeri, sergenţi,, soldaţi. Fiecare se grăbea să-şi găsească o treabă, şi din gură-n gură auzeai aceleaşi cuvinte : „Vine don colonel". Colonelul urca scările încet, greoi, cam adus de mijloc, cu o mînă pe sabie şi ou alta-n vînt; barbişonui sur, adus înainte de vîrf îi atîrna solemn de la bărbie. Toţi îşi luară poziţia. Un moment, nimeni nu mişca, amorţiseră şi degetele, ochii nu mai sclipeau. Prin imitaţie, fără voie, recruţii şedeau şi ei smirna. Pe toate feţele, aceeaşi frică, numai tîrgoveţul vroia să pară mai puţin mişcat, dar picioarele-i tremurau şi ochii i se fixaseră pe vîrful ghetelor, de unde de-abia zgîn-dărea cu vîrful umbrelei o bucăţică de noroi. Colonelul ceru un condei, iscăli cîteva hîrtii, apoi se sculă, îşi luă un aer mai grav, băgă degetele de la rnîna dreaptă între nasturii de la piept ai tunicii, puse stînga pe minerul săbiei şi începu un discurs emoţionant — ai fi zis : Mihai Viteazul la Călugăreni : „Copii! Să fiţi. cuminte, să vă siliţi... Cariera armelor e frumoasă, e nobilă ! Pentru consolidarea patriei, sîntem datori cu toţii să ne sacrificăm ! Să fiţi ascultători şi supuşi, căci, cum s-a zis cu mult rezon, 1 A se stenahorisi — a se tulbura, a se nelinişti. Aici cu sensul de a se sătura. 93. disciplina este sufletul armatei ! Mai mult valorează! o mînă de oşteni disciplinaţi decît o trupă de merce-; nari ! 1 Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi, fiţi blinzi, dar severi cu recruţii ! Fiţi imparţiali, dar riguroşi înl aplicarea pedepselor : recompensaţi virtutea, pedepsiţi • viciul ! Nu uitaţi că cea dintîi datorie a unui superior este aceea de a fi un părinte bun, dar sever... Recruţi, fiţi confienţi în şefii voştri şi respectoşi drapelului, căci, cum s-a zis cu mult rezon, drapelul este simbolul onorului, precum onorul este simbolul drapelului ! Adevăratul soldat este acela care moare la umbra drapelului ce i-a confiat patria-mumă, dar nu-1 lasă din mînă. Trăiască dar majestatea-sa regele, trăiască armata română ! Ruperi rîndurile, marş !" — Strigaţi „trăiţi", mă ! strigaţi „trăiţi" ! şopteau sergenţii pe la spatele recruţilor cînd colonelul îşi sfîrşi discursul. Dar recruţii erau pe altă lume. Severitatea colonelului şi frica ce citeau pe toate feţele le-ngheţase inima. Numai tîrgoveţul aproba din cap şi spuse sergentului de alături : — Foarte bine a vorbit, în sfîrşit, i-a băgat prin companii. Căpitanul se apropie de sergentul-major : — Vezi, să scoţi garnitura de reformă şi s-o dai pă oameni. Caută să... să nu fie... ştii... aşa plină... de insecte ! — Prea bine,-nţeleg ! — Şi sergentul de zi să le dea pîinea... şi ra- i chiu. Dup-asta să mi-i tunză pă tobă. Hainele lor să le v| ducă la magazie ; le-om vinde cînd s-o fixa ziua de licitaţie. — Prea bine,nnţeleg ! — Vezi că eu acum mă duc la masă. Cînd m-oi întoarce, să găsesc tot gata. — Prea bine,-nţeleg ! Şi căpitanul ieşi, după ce luă un rachiu şi o coaje de pîine şi puse pe un soldat să-i şteargă ghetele şi gulerul mantalei. Tîrgoveţului îi luase Dumnezeu glasul cînd a văzut hainele ce avea să-mbrace de-acuma-nainte. Curgeau peticele de pe ele şi parcă umblau singure. Soldaţii spuneau că hainele astea făcuseră şi războiul de la 1877. Sergentul-major făcea zîmbre la tabachera cu potcoavă şi—i pusese gînd rău. începu să vorbească tîrgoveţului despre avantagiile pe care le are un soldat să se ia bine cu „gradele" şi mai cu seamă cu sergentul-major, care este, după căpitan, „sufletul companiei". Dintr-una într-alta, aduse vorba despre tabacheră : — Iii ! Ce frumoasă tabacheră ! Am căutat şi eu una aşa, da' n-a fost posibel să găsesc. Dac-aş găsi, momental aş lua una. Mă-nnebunesc după tabacherile cu potcoavă ! De unde ai luat-o ? — Asta-i din Bucureşti. — Din Bucureşti ? Ce spui ?! Şi scumpă să fie una aşa ? — Nu, un bagadel, patra franci! — Ieftină. — A, am avut alta mai frumoasă, pentru ţigări, da' mi-a furat-o... — Ţa-ţa-ţa ! Auzi, domnule !? Ei, cum ? — Ştiu şi eu ?! — Dă să ţi-o ţiu eu pă asta, că aici sîntără mulţi lungi de mînă... — Aş ! Acuma mă păzesc eu, că m-am fript o dată ! — Curat ! Cin' să frige la ciorbă suflă şi la iaurt... — Sigur. — Dar... să-ţi spui drept... dacă mi-ai da-o mie spre sovinir... ţi-aş fi îndatorat... Se auzi plantonul strigînd : „Drepţi !" Venise un ofiţer. — Sergentul-major ! — Porunciţi ! — A plecat don căpitan ? — Da, să trăiţi, don locotenent ! Ofiţerul ieşi fredonînd : On dit que l'on te mărie ■94 i Se spune că te măriţi (fr.). 9? Sergentul-major era furios: tabachera-i zburase cui potcoavă cu tot, iar fostul copist la grefa Tribunalului! de Ilfov se pierduse prin cazarmă. Lîngă uşă, sergentul de zi împărţea pîinea recruţilor, care rupeau dintr-însa parcă nu mîncaseră de-un an. — Măi leat, striga un căprar, să nu faci firmituri pă jos, că nu eşti acas' la tat-tu ! — Dă, om griji... — Ce „om grijî" ?! Vezi să nu te grijesc eu mai cu-rînd ! Aici nu merge cum crezi tu. Ori gîndeşti, poate, că ai slugi să măture după tine !... — Ba nu ; da' undi şî cadi şî mâncăm ? — Unde ? în căciulă ! Tu nu pari prost; de unde eşti ? — Di la Scuteni. — Şi al cui eşti tu din Scuteni ? Am fostără noi p-acolo cu reghimentu. — Aţi fost ? Apîi, dacă ştiţi, mai la vale de primărie este o ogradă mare ou două case : într-una şedi tătuţă şi-n cei di la vali sor-me cei măritatî. — Da' cum îţi zice ţie ? — Neculai a Sultanii. — Da' alde tat-tu, alde mă-ta sîntără oameni chiaburi ? — Dă, gospodari... — Fruntaşi ? Ce 'iceau ei oînd ai plecat încoa ? Nu să iboceau ? Ori zi : ba bine că nu !... Ţi-a datară bani mulţi ? — Dă, numa cît vreo triizăci di franci... — Şi ce i-ai făcut ? I-ai dat pă gîrlă ? — Li am tăti, fără cît on leu di parali. — Apăi, bine, bine... Tu o s-o duci foarte bine... dacă... dacă ţi-ei face datoria. Să nu-ntorci vorba-napoi la un sergent ori la un căprar, că pîn' la ofiţeri — ei sîntără mosafiri în cumpanie. Vorba aia : pîn' la 'Mne-zeu te fură sfinţii ! Să cauţi cît ăi putea să nu trăieşti rău, cu căprarii mai ales, că — păcum îţi spusei — 96 i. ,s n.\ch ■■'■KKhliili ti VIAU MILITARI Facsim U după diferite volume apărute în timp ul vieţii scriito- (Biblioteca Academiei Republicii S ocUliste Români*.) Epizootia 1 ei sîntără mai mari îm cumpanie ; că ofiţerii — văzuşi tu singur adineaorea pă căpitan — ei stă un ceas şi să duce. Ţine minte, că eu nu te-nvăţ dă rău !... Peste un ceas odaia era plină de părul recruţilor, pe care îi tunsese „ca-n palmă". îi îmbrăcaseră în haine milităreşti ca pe o companie de dezertori, aşa atârnau zdrenţele de pe ei. De-acum încolo, o viaţă nouă se deschidea înaintea lor. Pletele ţărăneşti tunse, livreaua îmbrăcată — de-acum erau ai statului. Şi viaţa asta necunoscută, pe care o aşteptaseră cu groază, avea să-i stăpînească încă trei ani. Cînd au să scape şi cum ? Haina asta îi sţrîngea ca nişte chingi din care nu te mai dezrobeşti pe vecie. Un recrut stetea la fereastră. Privea la dealul de pe care Galata-şi arată zidurile fioroase cu biserica înnegrită de vreme. Galata ! Auziseră de dînsa. „Cine nu-i deciuplinat, acolo putrezeşte !" Şi privirea-i se pierdea departe-departe, peste dealuri, într-un colţ de pămînt pe care cu sudoarea frunţii îl muncise, unde erau toţi ai lui, unde era Ileana, cu care copilărise şi cu care gîndea să-şi unească soarta, unde erau îngropate toate visurile copilăriei şi toate năzuinţele tinereţii, dragostea şi patimile lui... De-acum, cine ştie dacă va mai călca o dată pe pământul iubit... De-acum... — Măi băiete ! Recrutul tresări. Era un sergent. — Măi băiete, nu te mai gîndi acas'. De-aouşi încolo să fii cu mintea numa la armată dacă vrei s-o duci bine. Las-o dracului pă fata lui nea Ion, că-şi găseşte ea petrecanie... Te-ai făcut catană, numa la cătănie să te gîndeşti... — Dă, domnule, m-oi gîndi... — Ia ascultă, cînd vorbeşti cu un grad, să nu-i mai zici „domnule", că aici nu merge ca la primărie, cu notaru. Zi „domnule sergent" ori „domnule căprar" — ce o fi gradu lui. — Pîn' ce-om deprinde şi noi. 97 — Mai întrebaţi din soldaţii vechi, că pă urmăj cînd n-oţi şti o să vă fie greu. — înţelegem. Şi sergentul pleacă, strigînd pe un soldat vechi : '; — Petre Gheorghe ! — Porunciţi, să trăiţi, don sergent ! , — Und' ţi-e faţa de pernă ? — Trăiţi, don sergent, mi-a furat-o cînd am fost la arest... — Cin' ţi-a furat-o ? — Nu ştiu, trăiţi, don... — De ce nu ştii ? _ } — De ce nu ştii, mă ? _ ? — N-auzi, de ce nu ştii ? Am să te rapurtez să te dea în judecată pentru pierdere de echipament cu reţi-div... ştii c-ai mai pierdut şi o gaică... Escadroanele de sfinţi care se ţin după Hristos ca jandarii după ma-iestatea-sa regiul !! Pînă-n trei zile să faci perna, că te bag în boală ! — Să trăiţi, don sergent, daţi-mi voie să vă spun ceva : n-am parale, că ştiţi bine că la-nchisoare nu se dă soldă... — Să ai !... Luminarea cu care a umblat Dumnezeu în noaptea-ntîi cînd a făcut lumea ! Că don căpitan pă mine m-apucă ! Auzi, mă ? Şi doi pumni răsunară înfundat în fălcile soldatului. Recruţii se uitau cu groază. Frica-i îngălbenise pe toţi. — Trăiţi, don sergent, nu mai e ordin de bătaie, răspunse cu ochii-n pămînt cel bătut. — Ce-ai zis ? Ce-ai zis ?? Nu mai e ordin de bătaie ?! Auzi deciuplină ! Bine mă, aşa mural ştii tu să dai la răcuţi ? Am să te dau în judecată pentru pierdere de echipament cu reţidiv şi răbeliune-n timp dă pace ! în loc tu să spui la răcuţi : „Mă, cînd ăi vedea pă don sergent ori pă don căprar să te-apuce frigurile, să intri-n pămînt !" tu-i înveţi la insubordinaţie ! Aşa ai învăţat la tiurie ?... Papucii Maichii Precistii şi lin- 98 gura cu care bea arhanghelu grijanie în ziua de Bla-goveştenii !... Las', că te-nvăţ eu melitărie !... Şi alţi doi pumni răsunară. Se auzi gornistul sunînd de masă. — Aide, strigă sergentul de zi, lingura şi strachina ! Treci pe două rînduri, leat, treci mai iute, că te ia mama dracului ! Un recrut se apropia. — Domnule... Nia nu ni-o dat pîine. — Dă ce ? Un soldat vechi răspunse : — Nu s-a ajuns o pîine. — Dă ce nu s-a ajuns ? — Trăiţi, don sergent, cît am fost eu de platon, aţi luat una domnia-domniilor-voastre de aţi mîncat-o cu tocană particuleră. Se auzi o palmă. — Nu ţire ruşine să minţi, mă ? Cînd am luat ? Apoi către recrut : Marş de-aici ! Ai venit de-acasă, să-ţi cumperi ! — N-am parale... — Să ai ! Ce treab-am eu ?! Ai s-o duci rău dacă dup-acum ai început cu mofturile ! Porniră la masă. Cazanul fu scos în curte şi soldaţii se apropiau unul cîte unul cu capacul ca să-şi ia porţia. Tîrgoveţul cu tabachera potcovită ieşise şi el, nu ca să mănînce, dar „ca să aibă o idee". Sergentul îl duse tocmai lîngă cazan, pe deasupra căruia un regiment de muşte zăcea decapitat. — Ce, domnule sergent, de asta mănîneă toţi ? întrebă tîrgoveţul. — Păi ! Stăpânul tabacherei îşi puse batista la nas. De la cazan 1-a purtat prin bucătărie. Pe jos nu se mai cunoştea dac-a fost odată podit cu asfalt ; acuma se vedea numai ceva cenuşiu, crăpat, şi vreo cîteva baltace de apă stropşiseră păreţii. într-un colţ două hîrdaie cu apă, peste care plutea o pojghiţă de grăsime 99 albă, împeticată. Nişte tocătoare murdare pe mese, iaţ în cui obligatorul şir de ardei şi legătura de usturoi. Ca-* zânele murdare fierbeau întruna, iar în fundul unet! colosale putini de borş, în care nu rămăseseră decît huştile, muştele jucau în pas de voie. în fundul plitei sfârîia un capac de bidon plin cu ficat. Târgoveţului îi mirosi a tocană. — Da' acolo ce-i ? întrebă dînsul. ,, — E nişte tocană mai particuleră, a noastră, răs-| punse sergentul. —■■ A, va să zică nu sînteţi puşi în bani... — Ba da, da' mai facem şi cîte o tocană, aşa, de ri-1 chiziţie. j Cînd au ieşit din bucătărie, afară, împrejurul caza-nului, nu s-auzeau decît vorbele astea : — Mai pune nişte grăsime ! ■— Dă o porţie mai slabă ! — Ăsta-i zgîrci ! — Ăsta-i ciolan !... Din cînd în cînd, glasul căprarului, care striga la recruţi : — Ho ! Ho, răcane ! Mai la urmă ! încă nu ţî s-a curăţit maţele de mămăligă ! Ce te-ndeşi aşa, ca fata mare la argea ?... La teorie. Un căprar stă în faţa recruţilor şi le spune : — Staţi la marginea patului, mîinile pă genuchi; n-ai voie să mişti, nici să-ntorci capu, măcar de-ai muri. Să nu clipeşti din ochi, leat, şi să asculţi ce ţi să spune, ca să-ţi intre-n devlă. Şi, după ce tuşi cazon, căprarul începu : Deciuplina melitară este o supunere oarbă... care aveţi o ţigară ? — Am eu, să trăieşti, domnule, zise un recrut şi scoase din tunică o pungă de piele strînsă cu baiere la gură şi pe fundul căreia de-abia se zărea puţină mahorcă prăfuită. Căprarul sucea ţigara. 100 — Domnule, eu am voie să iau o ţigarî di tiutiun ? intreabă recrutul, mândru că avusese onoarea să dea o ţigară „unui grad". — He, he ! Nu te uita ce fac eu. Cum ai să fumezi tu înaintea mea ?! Nu te gîndeşti ? — N-am ştiut. — Apăi să ştii. Infirioru nu poate fuma înaintea supiriorului său, fie-n timp dă pace, fie-n timp dă rezbel. Recrutul îşi strînse punga, uitîndu-se cu jind. Şi se gîndea : „Batîr on fum sî fi tras !" Căprarul începu iar teoria : — ...oarbă a infiriorului către supirioru său. Armata fără deciuplina ar fi... daţi un chibrit. Un recrut îi aprinse un chibrit, şi căprarul, aprin-zîndu-şi ţigara, murmură printre dinţi : — Du-te la loc ! Apoi, urmând : ...o adunătură dă oameni piriculoşi sucietăţii. Deciuplina este sufletu armaţii... Băgaţi dă seamă, c-am să vă pui să ziceţi după mine... Dar recruţii numai cu ochii erau la căprar. Gîndu-rile lor erau departe, peste dealuri, la satul lor, la casa lor. Cîtă deosebire între teoria din cazarmă şi poveştile de la şezătoare ! Toate basmele căprarului, din care nu-nţelegeau nimic, pe o ureche le intrau şi pe alta le ieşeau... Unde-s poveştile cu feţi-frumoşi care răpesc pe Ileane şi le duc departe, prin pădurea de argint, în palatul zînelor ? Unde sînt glumele flăcăilor, sfiala fetelor, ochii închişi ai bătrânelor, începuturile de dragoste şi jocurile nevinovate, şi uşoarele strîngeri de mînă, tot farmecul unor vieţi tinere ? Disciplina militară este o supunere oarbă !... Şi unul din ei, tot gîndindu-se acasă, îşi vedea iubita plîngînd, fugind de strîngerile^n braţe ale flăcăilor duşmănoşi de norocul lui, şi scoase un oftat adînc... Dar căprarul uitase de mult oftaturile din vremea de recrut. — Ce oftezi, măi ? Nu să oftează la tiurie ! Ţi să pare grea meliţia ? Da' ce-o să mai vezi încă ! Ia, mai . ■— 101 bine, spune-mi ce-am zis pîn-acum, că eu nu pasc bobocii acilea ! Recrutul se sculă-n picioare. — Haida, zi, de ! Să te aud... Deciuplina... Cu glas înăbuşit, recrutul începu : — ...Deciuplina... sucietate... supirioru... — Aşa, măi ? Vezi dacă nu bagi dă seamă ?... Ce filoscofie mare e să-nveţi ?... Mai zi o dată ! — Deciuplina... sufletu... adunăturii... — Aşa te-am învăţat eu ? Hai ? Aşa te-am învăţat ? Ia să te fac eu să fii cu mintea acilea ! Că doar acuşica-ţi spusei dăstul dă limpede şi pă isplicatelea ; nu-i ca să zici că n-ai înţeles... da' ţi-e gîndu la dracu !... îl luă de mînă şi—1 duse în faţa lămpii din perete. — Ai să-mi stai aici toată seara. Şezi într-un picior, ridică mîna dreaptă-n sus şi mişcă din degitu arătător mereu ; capu sus. Şi nu clipi. Aşa să-mi stai. Şi să ştii, asta să cheamă „să chemi pă dracu dă la lambă". Bietul recrut se poticnea mereu. îl durea mîna, ît dureau ochii de para lămpii, dar cînd vroia să lase piciorul pe pămînt, să-nchidă din ochi sau să lase mîna-n jos, auzea glasul căprarului : — Cheamă pă dracu dă la lambă, că acuma viu la tine ! Nenorocitul lăsase capu^ti jos .încetul cu încetul, iar din deget de-abia mai putea mişca. Căprarul îl zări. Se apropie de dânsul, scoase o ţepuşă de lemn din buzunar şi o puse recrutului sub bărbie. — Mai lasă-ţi dovleacu-n jos, dacă poţi ! Dar peste un ceas recrutul îngălbenise. Se sprijini de zid şi lăsă mîna în jos, apoi căzu pe soînduri ; ţe-puşa-i sîngerase bărbia. — Du-te la loc ! îi strigă căprarul. Acuma te gra-ţiez, pent' că eşti răcut, da' mai tîrziu te ia mama dracului ! Cînd le-a dat drumul de la teorie, li se părea de bucurie c-au scăpat şi de miliţie... 102 în seara aceea sergenţii făceau un chef cazon la cazarmă. Trecuse o lună de la „însumarea" recruţilor. Acum, mai eu ghionturi, mai cu pumni, ştiau „deciuplina" pe de rost. în fund lîngă fereastră stă sergentul-major, doi sergenţi şi tîrgoveţul cel cu tabachera, sau mai bine cel fără tabacheră — căci îl convinsese sergentul-major că e o ruşine ca „părintele companiei" să nu aibă asemenea obiecte de artă. Şi pe cînd în sobă se frig nişte bucăţi de carne înţepate de baionetă, două plosci cu vin trec din mînă în mînă, din gură-n gură... — Aşa mă, zice un sergent, s-a dus dracului meliţia ! Alt-dată era viaţă, aveam avânturi, nu glumă ! Acuma numa ofiţerii au parte : unu-i ou popota, altu cu ordinalu trupii... n-o să mai vezi reangajaţi cît cucu !... — Ba bine că nu ! Azi s-a stricatără şi soldaţi şi tot. Cînd cei unuia o ţigară, îţi face mutre, parcă i-ai cere pă a bătrână ! — Da' eu ce să mai zic ?! răspunse sergentul-imajor sucindu-şi sfârcul mustăţilor ; cînd eram pă 78 în Dorobanţi, nu mă mulţumeam cu treiipatru sute dă franci pă lună ! Acuma, tufă dă Veneţia şi clei dă ogar ! Şi oftă adânc. — Ştiţi ce, don sergent ? zise tîrgoveţul, care, graţie micilor economii realizate la grefa onor. Tribunalul Ilfov, trăia tot printre „grade". Haidi să punem pă Potoroacă să ne cînte. Are haz ţiganu ! — Bine zici ! — Zău aşa !... — Da' mai dai un chil d-ăsta roşu ? întrebă sergentul-major. — Cum să nu ?! — Aşa da. Apoi strigă : Potoroacă ! Aorde mo !1 — Iaca-ndată ! răspunse ţiganul, care nu vroia să vorbească-n limba lui. Potoroacă se gătea să se culce, dar auzind porunca sergentului-major începu să se îmbrace. Era soldat de doi ani de zile. Rotund ca o minge, negru cu lustru, foarte caraghios îndeobşte şi mai ales la ordinul ser- 1 Vino-ncoa, mă ! (n.a.) 103- gentului-major, Potoroacă ajunsese să trăiască bine-n companie de pe urma calităţii pe care o avea de-a-nve-seli pe „grade". Era scutit de corvadă foarte adesea, făcea de planton tot „schimbu-ntîi", nu intra în gardă decît la locuri uşoare şi pe deasupra i se treceau o mulţime de lucruri pentru care alţii ar fi stat cu „căţeaua" ori ar fi făcut „pluton de pedeapsă". Şi Potoroacă aprecia foarte bine foloasele astea. Acasă fusese lăutar, încît cu insultele boiarilor şi cu glumele lor era deprins. Pentru un ceas, două de caraghioslâcuri era scutit de multe nevoi; de aceea, cînd auzi glasul sergentului-major, se-imbrăcă îndată şi veni înaintea lui. — Şo mai carel ? 1 îl întrebă un sergent care învăţase două-trei vorbe ţigăneşti. — Saşişto, o rai; da keraimos ? 2 — Mişto 3. Toţi făceau haz mare, mai mult de „camaradul" lor decît de Potoroacă. Sergentul-major îi spunea într-una : — Măi Vasiliule, tu trebuie să fii neam dă ţigan. Zău, mă ! Dă unde eşti tu dă loc ? — Dă la Stîlpu dîn Buzău. —- I ! Apăi acolo sîntără toate şatrele ţigăneşti. Acolo caută ţiganii auru-n gîrlă... Să ştii că eşti ţigan. Cîş, cioară, cîrrr ! Şi ceilalţi, după sergentul-major : — Cîrrr ! Potoroacă se bucura grozav că găsise un „grad" din neamul lui şi chiar răspândea vorba că sergentul nu seamănă cu tată-său. Chilul omului-tabacheră sosise şi trecea de la unul la altul printre cei patru tovarăşi de masă... Iar Potoroacă, imitând cobza pe o baionetă, cînta mereu : Şapte gîşte potcovite A plecat să se mărite... 1 Ce mai faci ? (n.a.) 2 Voinic, domnule sergent ; dar dumneavoastră ? (n.a.) 3 Bine (n.a.). 104 Şi cînta, şi juca, şi se frămînta, îşi sucea picioarele, dădea din rnîini, apoi se trîntea la pămînt şi se făcea mort. Atunci unul din sergenţi lua baioneta-n mînă şi—1 lovea de două-trei ori : — Scoală-n sus, gaiţă ! Uite, mă, a-nviat şoşoiu 1 ! în vremea asta, chilul se golea, iar fostul proprietar al tabacherei cu potcoavă se uita lung cum sergentul-major îl potcovise. Amintirile grefei Tribunalului Ilfov erau toate în tabachera ceea. — Nu mai dai un chil, Gută ? întrebă sergentul-major pe tîrgoveţ. — Zău, parol dacă am vun ban la mine !... — Aş ! Să poate ?! Dumneata eşti de famelic, cum să n-ai ? — Am, nu poci pentru ca să zic, da' sîntără la don căpitan... — Staţi, că vă dau eu un pont, răspunse sergentul din dreapta, întâiul direcţionar al companiei. — Haidi, să te vedem ce pricopseală ştii ! — E un răcan de-ăştia noii cu parale. — Care-i ăla ? Că i-am văzut mangoşiţi rău pă toţi... — E Neculai a Sultanii ; l-am dibuit dă cum a venit. — Bun, bun, haidi să te vedem ! Sergentul din dreapta se depărta. Dete tîrooale paturilor şi ajunse în dreptul recrutului de la Scuteni. Neculai a Sultanei dormea. Sergentul se apropie încet de el, îl apucă uşor de vîrful nasului şi începu a-1 striga cu glas dulce : — Niculae, măi Niculae, mă Niculăiţă, mă Nicule... Recrutul dormea greu. — Măi Nicuşor, mă... Scoal', flăcăiaş ! Se deşteptă. într-o clipă fu în picioare. — Trăiţi, don sergent, ce-aţi ordonat ? — Stai jos, băieţaş. Lasă, că eu nu-s vodă ! Parcă nu sîntem tot oameni ?! — Dă, aşa-i, don sergent, da'... 1 Iepurele (n.a.). 105 — Aş ! Ăia-s mofturoşi care să sperie dă galonu lor dă la mînă».. — Irrra, don sergent, ci şuguieşti mata ?! — Sîc, dă nuntă ! Foarte sirios ! Eu nu sînt ca alde cine ştie cine... — Dă... — Măi Nicule, ia ascultă : împrumută-mi tu vo zece franci, că ţi-i dau eu la soldă. — N-am, zău, don sergent... i — Mă lovişi în pălărie ! Da' nu ştiu eu că ai ? Nu ! mi-ai spus tu singur cînd ai venit că ai treizeci dă franci ? — Am avut, da' s-o dus; am mai dat pi la unu, la — (far' s' zică, nu vrei să dai... — Zău, don... — Nu vrei, de ? Bine; dacă te faci tu pentru două pese, lasă ! Tot ţie o să-ţi pară rău... Şi sergentul s-a-ntors la locul lui, între tovarăşi. — Ei, întrebă sergentul-major, făcuşi ceva ? — Pă dracu ghem ! — Apăi te lăudai... — Nu v-am spus că nu mai e meliţie ? S-a strica-tără şi soldaţii, domle ! — Aşa e ! oftă sergentul-major. S-a-ntorseră toate alea pă dos. Cin' s-o mai reangaja d-acuma-nainte ca-tană să moară ! — Da' las', că i-o fac eu ! Să-şi aducă aminte dă laptele care 1-a supt la mă-sa cînd era d-o şchioapă ! Mai stătu puţin sergentul, făcu o ţigară, apoi strigă : — Un foc ! Soldaţii dormeau, că trecuse de miezul nopţii. Era pe la schimbul al doilea. într-o clipă, sergentul se descinse de centuron şi începu a croi „pă un cap" de la o margine la alta a cazărmii. Soldaţii, speriaţi, săreau în sus fiecare cum putea. Era o zăpăceală întreagă : unora li se părea că a sunat alarma, altora că s-a făcut ziuă, nimeni nu-şi dădea seama ce se-ntîmplase. îi vedeai sărind din toate păr- 106 ţile. Deşteptîndu-se, unul striga „drepţi", altul „front",, cei mai mulţi priveau cu ochi rătăciţi în toate părţile. Veni rîndul lui Neculai a Sultanei. Sergentul îşi sumese mînicile de la tunică şi-1 lovi de două ori ou catarama curelei. Bietul recrut sări în sus zăpăcit. Strînse pătura în mîini, strigă de două ori „valeu! ", apoi privi aiurit. Dete cu ochii de sergent, care sta încruntat în faţa lui. Băiatul chiaburului de la Scuteni pricepu nurnaidecît ce-i adusese focul ăsta pe cap. îşi luă îndată nădejdea de scăpare. Faţa i se făcu galbenă ca ceara şi două lacrimi îi licăriră sub pleoape. — Ai auzit tu cînd am cerut eu un chibrit ? Hai ? Ai auzit ? — Trăiţi, don sergent... N-am putut... dormeam... — Dormeai ! Dormir-ai mort ! Nu vorbi-naintea mea ! Ce te-am învăţat eu la tiurie ? Să dormi, hai ?f Ia prubuluieşte tu că s-ar fi aprins, Doamne fereşte, cazarma... Ce-ai fi făcut ? Soldatu nu trebuie să doarmă atît în timp dă pace, cît şi-n timp dă război ! — Trăiţi... — Nu vorbi ! Şi alte două lovituri răsunară. Infirio-rul n-are voie să doarmă în faţa supiriorului său în timpu sirviciului !... Ia să-mi vii încoace ; las', că-ţi arăt eu somn îndată ! Recrutul se dete jos din pat. Sergentul luă tesacul1 gornistului şi-1 azvîrli în pămînt. Tesacul căzu cu vîrful în scînduri şi se înfipse zbîrnîind. — Să-1 scoţi cu dinţii, răcane ! Am să te^nvăţ meliţie din vremea lu Pazvante ! Să ţii minte c-ai mîncat pîi-nea statului '. Recrutul puse mîinile la spate, se aplecă de mijloc, apucă tesacul cu dinţii de mîner şi începu a trage ; dar tesacul era înfipt adînc şi rezista. La spatele lui Neculai, sergentul îl lovea mereu cu cureaua, strigîndu-i : — Trage drept, rătane ! Nu clătina tesacu, că asta-i arma gubernului, nu-i oiştea lu tat-tu ! 1 Tesac — sabie scurtă şi lată, purtată odinioară de infanterişti ; baionetă. 107 r Scena ţinu cinci minute. Cămaşa recrutului se um-plusese de sînge ca şi minerul tesacului. Căzu leşinat la pămînt. — Stropiţi-1 cu rachiu ca să-i treacă dungile ourelii ! strigă sergentul. Cît pentru dinţi, las', c-au să-i crească alţii, nu-i nici o pagubă ! Nu piere lumea ! Şi veni din nou lîngă tovarăşi. Nu mai e meliţie, domle ! Dă cînd s-a desfiinţat bătaia, nu mai e armată, e fleac ! Lui Potoroacă-i era rău. îl trimiseră să se culce. Iar cheful ţinu înainte, de astă dată cu rachiu cazon. în fund, Neculai a Sultanei plîngea înfundat. în vremea asta tot satul îi trecea pe dinaintea ochilor, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas bun de la dînsul. Din seara aceea începea pentru recrutul din Scuteni -o viaţă nouă. Pîn^aci, toţi îl ştiau recrutul cel mai bun, era chiar pus pe „tabloul de avansare" pentru funcţia de „fruntaş". Nimeni nu ştia ca el teoria, toate semnalele le învăţase mai bine decît gornistul ; arma o mînuia ca un soldat vechi ; muniţie ca a lui, în bună stare, n-avea nimeni în companie. De atunci, însă, tot se schimbase. îl vedeai pus la toate corvezile, prăpădit, zdrenţăros, năuc de cap. De multe bătăi, asurzise, şi toţi spuneau că se preface. Era sătul de viaţa asta ! Dormea de-abia cîte două ceasuri pe noapte, căci vecinie era pedepsit, ba cu ra-niţa-n spinare, ba de planton. Iar dac-adormea uneori lîngă uşă, trudit, istovit, îndată bătăile curgeau. Era sergentul care-1 pîndea : — Dormi la post, hai ?! Soldatu nu trebuie să doarmă la post, fie-n timp dă pace, fie-n timp dă rezbel ! în urma lui, soldaţii vorbeau într-una : — Bietu a Sultanei ! Ce bun era la-nceput ! Ştia şi instrucţia, şi teoria ; da' acuma !... ferească Dumnezeu ! într-o zi, cînd să iasă la instrucţie, caută Neculai puşca: nicăirea ! Numai vergeaua a găsit-o într-un maidan din dosul cazărmii. îndată-i dete-n gînd: „M-o calicit de-amu ! Mi-o aruncat puşca ! Valeu, cu ce am s-o plătesc eu ? M-o văzut grosu 1 de-amu"... Vorbele sergentului-imajor nu-i ieşeau din minte : „Ţi-ai vîndut puşca la vo cîreiumă, rătane. Am să te bag în puşcărie pentru deturnare de efecte melitare ! Puşca ţine 75 dă franci ; te-a luat mama dracului !" Şi furierul îi făcuse chiar formele de dare-n judecată... * însă a doua zi de dimineaţă mergea din gură-n gură vorba^n compania a şaptea : — Neculai a Sultanii a dezertat! Şi soldaţii-şi făceau cruce ; numai „gradele" ziceau r — A dezertat a Sultanii Neculai ? Bine c-a dezertat ! Era un tîlhar ! i Gi temniţă, închisoare. Şi soldaţii-şi făceau cruce oftînd. 108 VIRTUTE MILITARĂ (Dramă cazonă m opt timpi) PERSONAGII POTROACĂ, sergent reangajat pe doi ani SERGENTUL-MAJOR, reangajat cu primă GHEORGHE A ŞTEFANII, recrut moldovean VASILE, deşcă veche ZAMFIRESCU, locotenent distins I- IUL SOLDAT II- LEA SOLDAT SERGENŢI, CAPORALI, FRUNTAŞI, SOLDAŢI In garnizoana Bucureşti. Leatul 1886. Scena înfăţişează „camera" unei cazărmi. în fund o uşă, alături fereastră ce dă în sală, lîngă fereastră un restel cu arme. în dreapta o uşă ce dă în camera sergentului-major. în stînga, pînă lîngă uşă, paturi soldăţeşti, acoperite cu pături. Deasupra uşii, portretele mm.-ll. La ridicarea cortinei, soldaţii stau în picioare şi spun pe de rost teoria. Sergentul Potroacă, cu o nuia în mînă, ţine tactul. Trăiţi, don ser- SCENA I Potroacă — soldaţii POTROACĂ : Deciuplina... SOLDAŢII (în cor) : Deciuplina... POTROACĂ: Melitară... SOLDAŢII : Melitară... POTROACĂ: Este... SOLDAŢII : Este... POTROACĂ: Sufletu... SOLDAŢII : Sufletu... POTROACĂ (scurt) : Armaţii ! SOLDAŢII (idem) : Armaţii ! POTROACĂ (strigînd) : Gheorghe a Ştefanii ! GHEORGHE : Zent ! POTROACĂ : Vino-ncoace ! GHEORGHE (venind milităreşte) gent! POTROACĂ : Aşa să vine, măi dobitocule ?! Nu ştii nici cum să vine-naintea supiriorului, hai ? ! Ia vezi, că acuma te-nvăţ rnelităria ! Marş la loc ! GHEORGHE (să răsuceşte-n călcîie jăcînd stînga-m-prejur şi se duce la loc zicînd mai-nainte) : Trăiţi, don sergent! (Dintre culise se aude glasul ser-, gentului-major, care cheţuieşte, şi strigăte de: „Vivat, a la votru" 1.) POTROACĂ : Gheorghe a Ştefanii ! GHEORGHE : Zent ! POTROACĂ : Vino-ncoace ! GHEORGHE (ca mai sus) : Trăiţi, don sergent! POTROACĂ : Aşa te-am învăţat eu, măi idiotule ? ! Că mă bagi în cremenal ! Aşa ştii tu să dai un rispect la un supirior ? Prepune că mîine ar veni la cazarmă un grad, să zicem don general, cum te-ai prezanta ? Marş la loc! (Gheorghe se duce la loc milităreşte.) POTROACĂ : Vino-ncoa ! GHEORGHE (acelaşi joc) : Trăiţi, don sergent! 1 Corect : Vivat, â la votre — în sănătatea voastră (fr.). Ill POTROACĂ : Aha ! Acuma ştii!? Car' s' zică, numa la general ştii să te opreşti scurt! ? Apîi eu ce sînt, mă ? Nu sînt tot supirior ? GHEORGHE : Ba da, trăiţi... POTROACĂ : Nu vorbi ! (îl loveşte cu nuiaua.) SERGENTUL-MAJOR (dintre culise) : Sergent! POTROACĂ : Ordonaţi, don sergen-major ! SERGENTUL-MAJOR (tot din culise şi după ce a zis din nou: „Vivat a la votru!") : Pentru ce nu-i înveţi mai bine cum să se prezante ? POTROACĂ : îl învăţ, don sergen-major, da' nu vrea să-nţeleagă, nu-i deciuplenat! SERGENTUL-MAJOR (intră-n scenă; însă, înainte de a intra, se aude din nou între culise: „Vivat a la votru!"). SCENA II Sergentul-major, cei de sus SERGENTUL-MAJOR (clătinîndu-se pe picioare): Ce face ? Ce face ? E nedeciuplenat ? Lasă, că-1 învăţ eu acuma, să ţie minte c-a fost în viaţa lui melitar ! Dumneata eşti de vină, că n-ai mînă de fier... cu nuieluşa aia nu faci nimica, domle î (Către Gheorghe.) De ce nu ştii să te prezanţi scurt, mă ? Eşti un individ ! (Pe ton recitativ.) Soldatu trebuie să vie milităreşte, calcă orizontal, adică prependicular, scoate bonetu cu mîna dreaptă, îl trece-n cea stînga şi se opreşte scurt, bătînd cu picioru drept în pămînt, iar pe cel stîng aducîndu-1 vertical, adică oblig, lîngă cellant. Uite-aşa! (Execută mişcarea şi o greşeşte împleticindu-se. Apoi adaugă repede.) Rîzi, hai ?! Rîzi de supirior!? (Pe ton recitativ.) Insulta supiriorului în timp dă pace !... (Aprins.) Ce articol e ăsta ? Sergent, i-ai învăţat ? POTROACĂ : Da, don sergen-major ! SERG.-MAJOR : Apîi de ce nu ştii dac-ai învăţat ? Auzi, domle, să nu ştie nici insulta supiriorului ! Stai că te-nvăţ eu !... Luaţi-1 în spinare. (Soldaţii 112 nu se mişcă.) Ce, n-iauziţi ? ! Vă faceţi n-aude ! (Ia baioneta de la sergent şi se repede printre toţi lovindu-i. Atunci un soldat ia-n spinare pe Gheorghe.) POTROACĂ : Cîte ordonaţi, don sergen-major ? SERG.-MAJOR : Numai zece. POTROACĂ (lovind pe Gheorghe) : Una ! SERG.-MAJOR : Ai să-nveţi insulta supiriorului ? GHEORGHE : Iertaţi-mă, să trăiţi, don sergen-majur, că-nvăţ ! (Aceeaşi scenă se repetă pînă la zece lovituri. Din odaia serg.-major se aude : „Vivat â la votru!") SERG.-MAJOR (către Potroacă) : Pentru ce ai mîncat o lovitură ? POTROACĂ : N-am mîncat nici una. SERG.-MAJOR : Ba ai mîncat! Eu nu sînt beat! POTROACĂ (dă lui Gheorghe a unsprezecea lovitură) : Gata ! SERG.-MAJOR (către Gheorghe) : Acuma ştii ? Să-nveţi minte ! Ştiu eu pentru ce nu-nvăţaţi voi nimica ! Pent' că s-a desfiinţat bătaia din armată ! Ia să fie bătaie, să vezi cum aţi mai învăţa ! Auliu, mamă ! Cînd eram eu răcut, pă 81, ştiu că era meliţie ! Acuma-i curată prosteală ! Atunci azvîr-leai tesaou de zbîrnîia în scînduri şi te punea să-1 scoţi cu dinţii. Acuma nu mai e meliţie, nu mai e deciuplina, nu mai e nimic ! Săraca bătaie, numa ea v-ar veni de hac... Da' de ! Acuma nu să mai bate, acuma e meliţie nouă, de-aia sînteţi aşa de procopsiţi ! (Lui Potroacă.) Ai o ţigară ? POTROACĂ : Parol n-am, don sergen-major. SERGENTUL-MAJOR : Care are o ţigară ? Să zică prezent ! SOLDAŢII (se reped care mai de care, se opresc scurt şi strigă) : Poftiţi, să trăiţi, don sergen-majur ! SERGENTUL-MAJOR (după ce a luat o ţigară de la unul) : Duceţi-vă la loc ! (Soldaţii jac stînga-mpre-jur şi se duc la loc. Serg.-major dă să intre-n odaia 113 lui. La intrare se opreşte puţin.) Pă dobitocii ăst*. (arată pe Gheorghe) să-1 pui un ceas cu căţeaua-nl spinare ! (Iese.) SCENA III Aceiaşi, fără serg.-majot POTROACĂ : Haide, găteşte-ţi amoniţia... Ai auzit ce-a ordonat don serg.-major... GHEORGHE (îşi strînge raniţa, şi-o pune-n spinare şi trece la uşă cu baioneta la puşcă) : Văleau, mamă... De-amu nu mi-o rămas decît să dizertez ! POTROACĂ : Şi nu sta rezemat, că acuma intră iar, şi ai dat dă dracu !... Acuma să vă fac niţică tiurie din tragerea-n ţintă... (Pe ton de lecţie pe de rost.) Arma model 1879 se compune din următoarele particule, adică particuler... Este... ăsta... blocul, adi-călea globul, cum e pă la lămbi d-alea frumoaselea ; al doilea ţeava... adică ţeava ; al treilea patu... adică... patu puştii, şi al patrulea albia... cum ar fi o albie... de ! Va s' zică, pă ce cunoşti o armă model 1879 ? VASILE : Arma model 1879 are... o ţeava, un pat particuler şi o lampă. POTROACĂ : Ce lambă, mă ? Ce visezi dă lambă ? (Vrea să-l lovească.) VASILE (ferindu-se) : Un glob dă lampă... POTROACĂ : Apîi vezi, aşa ! Globu-i glob şi lam-ba-i lambă... Ce-are a face griva cu iepurele ? UN SOLDAT (către altul) : Da' unde o fi globu, mă ? ALT SOLDAT : O fi înăuntru, dracu ştie !... UN SOLLÎAT : Şi cum nu să sparge, cînd dă foc ? ALT SOLDAT : Apîi de, e glob cazon ! POTROACĂ : Ce vorbiţi acolo, răcanilor ? ÎNTÎIUL SOLDAT : S' trăiţi, don sergent, rnă-ntreba cum de nu să sparge globu cînd dă foc cu arma. POTROACĂ : Măăă ! O să-mbătrîniţi, şi tot proşti o să rămîneţi ! Cum să să spargă dacă nu-i ordin ? Apîi adineauri vă-nvăţai deciuplina ? Ce este deciuplina ? SOLDAŢII (în cor şi cadenţat) : Deciuplina... melitară... este... sufletu... armaţii... GHEORGHE (din uşă): Drepţi! (Soldaţii îşi iau poziţia.) SCENA IV Locot Zamfirescu, ceilalţi POTROACĂ (apropiindu-se de locot. milităreşte, ţine mîna la chipiu pînă ce-şi face raportul) : Să trăiţi, don locotenent, în timpu sirviciului meu nu s-a-n-tîmplat nimic. Toate au mers în cea mai perfectă ordine ! LOCOT. (salută cu un deget la chipiu, apoi se întoarce către Gheorghe) : Da' ăsta ce-a făcut? POTROACĂ : S' trăiţi, don locotenent, n-a ştiut insulta supiriorului ! LOCOT. : Cînd ai de gînd să-nveţi, mă ? Nu vrei să te faci şi tu om ? Dobitocule ! (Se aude din odaia sergentului-major: „ la votru!") Da' sergentu-major unde e, mă-nţelegi ? POTROACĂ : E-n camera domniii-sale cu nişte subofiţeri de la a patra ! LOCOT. : Iar s-o fi apucat de zaifeturi, mă-nţelegi... Eu... de, îi tolerez, mă-nţelegi, că sînt mai mane-rat, da' o să-şi găsească odată beleaua ! Prea le face late, şi o să se ducă, mă-nţelegi, dracului... Eu... de, sînt manerat ! (Intră în camera sergentului-major.) SCENA V Cei de sus, fără locot. POTROACĂ : Va s' zică... un glob, o albie, un pat particuler şi o ţeava... Ai învăţat acuma ? VASILE : Da, s' trăiţi, don sergent ! POTROACĂ (recitativ) : Pentru a te servi de armă la tragerea-n ţintă, o ridici oblig, adică pe... paralel cu pămîntul... şi ocheşti prin mijlocul supirior al crestăturii înălţătorului şi prin vîrfu catarii... Ia zi ! 114 115 VASILE : O ridici oblic, adică paralel, şi ocheşti prin mijlocu supirioruhii. (Se aude afară gornistul su-nînd ruperea rîndurilor de la teorie. Soldaţii fac o mişcare să se retragă.) POTROACĂ : Ho ! Ce v-aţi pornit ? Vă grăbiţi, hai ? ! Parc-aţi scăpa din puşcărie ! Unde găsiţi rnai bine ca aici ? Cald-cald, învăţătură-nvăţătură, nimenea nu te bate, nu-ţi zice nici dă-te mai încolo... Ce mai vreţi ? învăţaţi, măi, că spre binele vostru este !... Cînd v-ăţi duce acasă, să ştiţi şi voi o vorbă mai ridicală, s-aveţi şi o învăţătură, nu aşa, „am plecat viţel şi mă-ntorc bou !" Cînd te-o vedea fata lui nea Ion, să să sperie de tine, să gîndească că eşti doftur, nu altceva ! Uite eu ! Ce credeţi ? Că m-am născut aşa învăţat ?... Armata siriaca ! Ea mi-a deschis capu ! Ea m-a făcut om oum mă vedeţi. Am avut eu, nu-i vorbă, şi deşteptăciunea mea particuleră, da' în armată m-am deschis mult. SCENA VI Cei de sus, locot. LOCOT. (din uşă către serg.-major) : Va să zică, nu uiţi, mă-nţelegi, şi-mi trimiţi de dimineaţă... Mai ales nu uita, mă rog ţie, Mihăilescule, afacerea aia... Văd că s-a împlinit luna şi te faci Gheorghe, mă-nţelegi... SERG.-MAJOR (dintre culise): ...Nu uit, mîine... LOCOT. : Ei, bonsar, bon amiuzman SERG.-MAJOR (tot dintre culise) : Mersi, don locotenent. Las', că facem noi ! LOCOT. (către Potroacă) : Acuma poţi da drumu oamenilor de la teorie... Care nu ştie, mai aplică-le, mă-nţelegi, constituţia militară... Că altfel nu merge, mă-nţelegi. Eu sînt manerat, dar... (Iese.) 1 Corect : Bonsoir, bon amusement — bună seara, distracţie bună (fr.). 116 SCENA VII Cei de sus, fără locot. POTROACĂ : Acuma la culcare ! Da' mai întîi să vă faceţi cizmele ca oglinda, să-mi răsucesc mustaţa în ele ! Nu aşa, de-a scăpării, c-apîi... aţi auzit ce-a zis don locotenent !... (Afară se aude sunînd rugăciunea. Potroacă comandă.) La dreap-ta / (Soldaţii se-ntorc cu toţii la stînga.) Ce faceţi ? Aţi turbat ? VASILE : S' trăiţi, don sergent, răsărita e la stînga... POTROACĂ : Nu vorbi .' Am vrut să vă încarc să vedem, ştiţi unde e răsărita ?... Acuma zi rugăciunea. Al cui e rîndu ? VASILE (începînd) : Tatăl... SOLDAŢII (în cor) : Tatăl... VASILE : Nostru... SOLDAŢII : Nostru... VASILE : Carele... SOLDAŢII : Carele... VASILE : Eşti... SOLDAŢII : Eşti... POTROACĂ (dînd un pumn în ceafă unui soldat) : Ce rîzi la rugăciune, mă jdane ? Rîzi de rugăciune, hai ?! (îl loveşte mereu.) Să treci şi tu cu că-ţeaua-n spinare şi două zile sala de poliţie ! Te-nvăţ eu să mai rîzi la rugăciune ! Auzi spurcata !... SOLDATUL : N-am rîs, trăiţi... POTROACĂ : Nu vorbi la rugăciune !... Mîine la plo-ton de pedeapsă ! Am să te gonesc pînă ţi-o ieşi limba de-un cot ! (Către ceilalţi.) Să zică numa unu ! (Vasile zice Tatăl nostru începînd de la „în ceruri". Toţi îţi fac cîte trei cruci.) POTROACĂ : La front! (Toţi se-ntorc.) Acuma cizmele ! Şi să n-aud vorbă, că uite sfîintu arhanghel ! (Arată nuiaua.) Numa periile să mişte ! (Toţi se reped şi scot din saci cîte o perie de cizme. Vin la marginea paturilor, se desculţă şi încep a freca.) 117 SCENA VIII Cei de sus, serg.-major 1 SERG.-MAJOR (e beat bine. Iese urmat de doi ser- 1 genţi şi un sergent-major, tot aşa de beţi. Către 1 Potroacă) : Dac-o-ntreba cineva de mine, să vii I să mă chemi... Sînt peste drum... Mergem la Ma- I riţa-n vizită ! (Arătînd spre cei cu raniţa-n spi- M nare.) Pă măgarii ăştia să mi-i ţii toată noaptea cu m raniţa în spinare. Să-nveţe minte că nu să joacă '\ la oaste ! Fiecare să-şi facă datoria, nu numa eu şi aim ca mine ! (Iese cu mantaua pe umeri cîn-tînd.) Ah ! Ce fericită-i Viaţa de soldat I El de toată lumea Este respectat ! (Soldaţii, care la intrarea serg.-major s-au, oprit „în poziţie", încep a freca cizmele. Potroacă suceşte o ţigară.) (Co rtina cade.) PREGĂTIRI PENTRU SURPRINDERE — Haide ! Treceţi la gătit amoniţia ! A dat orden don general că duminica viitoare vine în inspecţie să ne suprinză. Să nu mă faceţi de ocară, că-i vai de mama voastră ! — Trăiţi, don căprar, da' face inspecţie şi la micu ichipament ? — La tot. — Da' noi, care n-am primit încă amoniţie, să ne-o gătim ? — Da' ce, mă ? Voi sînteţi vodă ? ! — Ba nu... — Apăi dacă nu, ce te mai sclifoseşti ?! Şi să vă tundeţi ca în palmă ! Gînd s-o izbi musca, să facă plici ! — Trăiţi, don căprar, nu-ş' cine mi-a furat pătura... — De ce nu ştii ? — Pesemne noaptea... — Noaptea, nexe noaptea ! Soldatu e dator să păzească amoniţia statului, că de-aia-i soldat! Prepune că eşti de santinelă în timp de război; cum o să-ţi păzeşti tu postu dacă nici cînd dormi în timp de pace nu-ţi poţi ţine ichipamentul ? Să vii la mine să-ţi dau eu o pătură. Am una de prisos... zece lei. — Am înţeles, trăiţi, don căprar ! 119 Căprarul aduce pătura. — Uite, asta e. Scoate paralele. — Asta e taman pătura mea. — Cum a ta, răcane ? — A furată, o cunosc după serie. — Aha ! Ţi-ai pus seria pă pătură, ca să zici că-i a ta ! Am să te dau în judecată pentru plastografie de pătură împotriva supiriorului... Te-ai dus dracului, băiete ! — Trăiţi, don căprar, iertaţwriă ! — Să te ierte Ăl-de-sus... Scoate zece lei. — înţeleg, să trăiţi! — Haide, fiţi gata... Duminica viitoare vine să ne suprinză don general... aşa a dat orden... Mă !... vedeţi să inu vă piară ceva pîn-atunci, că-i vai de mama voastră ! Tîrşoru vă mănîncă ! ŞCOALA REGIMENTULUI — Ofiţerul : — Să-ncepem la geografie. Stanică Ion ! — Ordonaţi ! — Spune-mi, unde sînt polii ? — Trăiţi, don locotenent, în lada lu don căpitan casier ! — Nu aşa, rătane ! (Arătînd pe glob.) Uite unu aici şi lUinu colo. Ai înţeles ? — Am înţeles, trăiţi ! (Ducîndu-se la loc, către alt soldat.) De calic ce e, vede muma poli ! Ofiţerul : — Acuma la geometrie. Să-îmi spui ce numim unghi drept. — Trăiţi, don locotenent, unchi drept se cheamă că-i frate cu tat-tău. — Nu aşa, mocofane ! Uită-te colo în colţu cazărmii ; cum se numeşte aia ? Soldatul (privind în colţ) : — Butoiaşu cu rachiu cazon ! La aritmetică. — Să-mi spui cît face de 7 ori 15. _?... — Cîtă leafă ai tu pă zi ? 121 — 7 parale. — Ei ? Cît primeşti pe chenzină ? — Cît dă ordin don sergen-major ! Serviciul în garnizoană. — Care este datoria soldatului în gardă ? — Trăiţi don locotenent, să apere postu contra inimicului ! — Da' dacă nu sînt inimici ? Atunci ce apără ? — Atunci... apără de muşte pă don căprar cînd doarme ! UN SERGENT-MAJOR — Vasile ! — Porunciţi !... — Du-te la bucătar şi spune-i c-am zis eu să-ţi facă nişte mîncare particuleră. Vezi, să puie mai multă ceapă şi să nu mi-o facă nesărată ca aseară, că-1 dau dracului ! — Da' dacă n-o avea carne ? — Să aibă !... — înţeleg, trăiţi, don sergen-major. Şi Vasile s-a răsucit „la stînga-mprejur" pe amîn-două călcîiele şi a ieşit. Cînd rămase singur, sergentul-major Gută se aşeză pe pat, îşi scoase bluza, se mai scarpină de cîteva ori şi, privind împrejurul lui, -murmură : „Ce viaţă !"... Tot gîndind însă, simţea nevoie ca să fie mai comod, îl supărau cizmele şi ar fi voit să scape bucuros de ele. — Planton ! strigă el. Peste un minut uşa se deschise şi plantonul intră. Cînd s-a oprit în faţa lui Gută, a bătut tare cu picioarele în pămînt. — Să trăiţi, don sergen-major !... Dar, drept răspuns, acesta se trînti pe pat şi întinse piciorul stîng. 123 Plantonul pricepu... Se aplecă jos, apucă cu mîna dreaptă de călcîi, cu cea stingă de vîrful ciuboatei şi trase... — întinde obielile, să se usuce... — înţeleg. — Şi cizmele ia-le şi le fă cu vacs. Cînd m-oi scula, să-mi fac mustaţa în ele. Să fie văcsuite cum îi dracu... — Da' n-am vacs. — Să ai ! Plantonul îşi făcu salutul şi ieşi. „Nu mai e meliţie, murmură Gută cînd se văzu singur. De spui bucătarului să-ţi facă mîncare, îţi răspunde că n-are carne, de spui soldatului să-ţi văcsuiască cizmele, îţi răspunde că n-are vacs. Şi pentru ce ? Pentru că nu mai e cnut." Se auzi o ciocnita-ră^n uşă. — Intră ! răspunse Gută somnoros. Drept, ca un stîlp de telegraf, intră în cancelarie un soldat. Chipeş, cu cîteva fire de mustaţă, el se opri în faţa sergentuluiTmajor şi vorba ţigănească „să trăiţi" trebui să s-audă. — La ce ai venit, măi băiete ? — Pentru soldă. — Ce soldă, măi ? Eşti nebun ? — Solda mea pe chinzina trecută. — Da' ce, n^ai primit-o ? — Nu. — Unde-ai fost cînd am împărţit solda la oameni ? — Am fost... ştiţi că m-aţi trimes domnia-voastră la cocoana Lina de i-am dus nişte cămăşi, obiele... — Ei ! Ei ! Nu mîntui odată ? Ce te-ai pus să-mi înşiri „micul echipament" ? De ce n-ai venit cum te-ai întors, să-ţi dau solda ? — Da' nu ştiţi că m-a oprit duduia de i-am cărat ' trei hîrdaie de apă, tocmai de la podul cela, ştii, cum mergi pe strada ceea — cum focu o cheamă ? — faci la dreapta şi ieşi acolo... — Nu ştiu nimic. Eu te-am trecut în condică că ţi-arn dat-o. — Da' n-am nici fir de tiutun... 124 — Nu vroi să ştiu... să ai!... — înţeleg. Soldatul plecă mîhnit. La rîndul lui, Gută blestemă păcătoşîa în care a ajuns armata din ziua de azi. „Destulă procopseală, gîndea el ; face soldatu ceva, îl bagă la puşcărie, parcă cine ştie ce pedeapsă-i asta ! Să odihneşte cîţiva ani de zile de pomană. Unde e bătaia pă care am apucat-o eu ? Da' ce dracu ? Vasile ăla-şi face de cap astăzi. L-am trimis de două ceasuri după mîncare şi văd că nu mai vine." Şi începu să strige : — Vasileeeee !... Dar Vasile dormea în cazarmă. Cînd au auzit soldaţii glasul stăpînului, care mai de care se grăbea să scoale pe Vasile. — Scoală, măi Vasile ! — Mă Vasile, mă ! — Scoal' mă, că te cheamă don sergent-major ! — Unde e ? Să trăiţi ! Porunciţi ! zicea Vasile, care se deşteptase somnoros. — Aleargă, că-i în cancelarie, dă fuga, că-i foc ! Şi Vasile-şi încheie bluza, trase frumos pantalonii peste cizme, îşi aşeză „limba" cravatei, se şterse cu degetele la ochi şi intră. — Da' bine, mă, ce te-ai făcut ? Eu credeam că te-ai perdut. Unde e mîncarea ? — Mîncarea ? — Ei ! Ei ! Mîncarea ! — Vine acuma. Am pus-o să se mai încălzească. — Du-te şi adu-o mai curînd. Peste cinci minute Vasile se întoarse cu un „capac" plin cu mîncare. îl trînti repede pe masă, căci îl frigea şi-şi suflă peste degete. — Acuma cere un rachiu de la căpraru de săptă-mînă şi ceva pîine şi pe urmă găteşte de spălat. — Prea bine ! Şi peste vro cinci minute Vasile se întoarse înapoi cu mina goală. 125 — Să trăiţi, don sergen-major ! Căprarii de săptămână cică n-are rachiu. — Cheamă-1 încoace. Aidi iute !... — Don fruntaş Ianache ! Don fruntaş Ianache ! striga Vasile. — Ce e, mă ? — Te cheamă don sergen-major. Aide, fuga ! — Porunciţi! strigă fruntaşul Ianache, care făcea pe căprarul de săptămână când se înfăţişă înaintea lui Gută. — Cum ai îndrăznit, măi pungaşule, să-mi spui că n-ai rachiu ?... Ştii tu că asta e nesupunere şi pot să te dau ân judecată ? Ştii, mă ? ! strigă el, ridicînd glasul mai sus. — Ba nu, da5 rog bunătatea domniei-voastre să-mi daţi voie să vă spun ceva. — Spune. — Azi credeam ca să vă opresc ca totdauna un rachiu, două, trei... Cînd colo, a venit don căpitan, a băut trei porţii; a venit don locotenent, tot aşa, a mai lua-tără domnii sergenţi cîte două porţii ; domniei-voastre v-am dat pînă acum trei; de unde să mai iasă ? Că eu, de, îl primesc pă ţanc, pă număru oamenilor. Dacă dai soldatului porţia mai deşartă, cică lăcrăma. — Ei şi ? !... — N-am de prisos... să trăiţi... eu de, v-aş da, da' mai am şapte oameni în gardă, are să vie acuma prăpădiţi şi are să ceară... — Nu vroi să ştiu. — Da' dacă n-am ? — Să ai ! Mânca Gută cu poftă, băuse rachiu cazon şi acuma şedea la masă. — A !... Poftă bună ! — Mersim, poftiţi şi dumneavoastră ! — N-aveţi pentru ce. Noi chiar acuma am statără la masă. Da' veniserăm aşa, de un apropont de chef. 126 — Ce veste-poveste ? frumuseţe! - Mergem diseară la „Trei plopi . E o ™US^F ; S-a deschis un fel de şantant grozav. A vemtara nişte VaalS SriTa ffi^TĂtuncea merg. Z Newell Numa să scap de raport. Ne-ntîinim la „Viţelu cazon". — Parol ? — Parol! CAVALERUL AMABIL In toată garnizoana mu era nici un ofiţer aşa de politicos, de amabil şi de gentil ca locotenentul George Adonescu. Era cu neputinţă să se dea un bal, o serată, o sindrofie cît de mare sau cît de mică, fără ca Adonescu să figureze în fruntea invitaţilor. Şi, fără îndoială, nu era o reputaţie uzurpată : danţa fermecător, în braţele lui domnişoarele se simţeau răpite ca de un vîrtej fantastic ; vorbea franţuzeşte cu o eleganţă rară ; făcea damelor tot felul de mici servicii, atît de preţioase unor minţi binecrescute ; era omul indispensabil, era, în sfîrşit, cavalerul a cărui lipsă se simţea în orice salon, era crema politeţei, aranjatorul de coti-lioane, fala oricărei case cu pretenţii, fiinţa fără care toate petrecerile lîncezeau. Afară de asta, serviciile lui pe lîngă sexul plin de graţii treceau marginile obicinuitelor politeţe ajunse elementare. Adonescu dăduse dovezi că ştie să apere cu spada şi cu pistolul onoarea unei femei. De cîte ori nu-şi pusese el viaţa-n primejdie, pentru a face să se respecteze o femeie ! Odată s-a bătut în duel cu un ţivil rău-crescut, care n-a găsit nimic mai bun de făcut decît să fumeze cu ostentaţie în faţa unei doamne foarte respectabile ca frumuseţe şi ca poziţie socială. După trei gloanţe 128 MOS TEACA JU>1> V° Coperte ale unor e ... '""^ diţii părute între anii 1954-1951 Facsimil după ilustraţii de D. Iura Ia ediţia A. Bacalbaşa, Mo, 1 eaca, Editura tineretului, 1954 schimbate fără rezultat la 25 de paşi, onoarea se declară satisfăcută ; dar nu-i mai puţin adevărat că un moment viaţa frumosului cavaler atîrnase de doza de praf de puşcă pusă în pistol. Altădată a pălmuit în mijlocul teatrului pe un ţivil care, după ce avea o mînă paralizată, apoi îşi permise să lovească ou cotul pe o doamnă. E de prisos să mai spun că laşul nici n-a îndrăznit să-şi constituie martori ; sînt unele reputaţiuni în faţa cărora nu poţi decît să te pleci. Dar aceea ce a asigurat încântătorului locotenent o situaţie strălucită în ochii cei mai frumoşi a fost duelul lui cu Spireanu, ţivihil cela care şi-a permis să afirme într-un bal că eticheta strictă e o convenţie socială menită să acopere lipsa totală de sentimente, golul de sinceritate. Cînd tu însuţi eşti omul prin excelenţă adorator al etichetei, natural că ai dreptul să iei asupră-ţi vorbele astea. Şi cavalerul ofensat a trimis chiar în seara aceea doi martori implicabili cutezătorului moralist. A fost un noroc pentru acesta că duelul s-a făcut la treizeci de paşi, altfel, de mult s-ar mai fi adăugat o cruce în lumea cimitirelor. Şi acum, spuneţi dacă nu aveau dreptate toţi ochii albaştri ori verzi să-1 caute cu nesaţ, toate inimile să-1 adore, toate buzele să-i rostească numele. Da, aveau dreptate, mai ales că Adonescu mînuia tot aşa de bine condeiul, ca şi spada. Cîte zile onomastice, cîte revelioane, cîte aniversări de naşteri ori de cununii nu văzuseră înstrunarea lirei acestui erou duios, teribil în mînie, dar dulce în iubire. Poezia lui In gondolă a făout epocă, şi, dacă nimeni n-a vorbit de ea, pricina este că Revista armatei, ziar eminamente serios, nu publică poezii. Vă asigur, însă, că era admirabilă : Să zbor cu tine, angel de-amoare, Să simt cum apa fuge-n picioare Şi-apoi... să mor ! 129 1 Negreşit, s-au găsit şi aci invidioşi care să afirme căU gondola nu e simţită, că acea căreia îi era dedicată-poezia nu putea să inspire gusturi de gondolă, deoarece o gondolă se scufundă sub greutatea unei femei de şaizeci de ani, dar cine poate mulţumi pe bîrfitori ? Pentru orice om în curent cu cele ce se petreceau în cercurile: acelea era lucru cunoscut că poezia fusese dedicată copilei acelei sexagenare — o blondă cu ochii de azur — şi că erau mai bine de doi ani de cînd între poet şi mama copilei nu mai exista nici o relaţiune compromiţătoare. Primeam din toate părţile felicitări şi încurajări : — Te-a luat în armată ? Am auzit că te-a dat în compania lui Adonescu. Ai să trăieşti bine, e un băiat şarmant ! Iar o domnişoară, plecîndu-şi ochii în pămînt, a exclamat cu un dureros oftat: — Aş vrea să fiu în locul dumitale ! Şi nimeni nu m-a crezut peste o lună, cînd le-am spus povestea următoare : Locotenentul Adonescu era spaima regimentului. Din pricina modului cum se purta cu soldaţii, ajunsese să se revolte chiar unii ofiţeri şi să reclame colonelului. Uneori, -cînd venea de la vreun bal şi avea capul mai ameţit de dulcile extazuri ale salonului, era un adevărat sălbatic. La instrucţie îşi umplea buzunarele cu pietre şi arunca după soldaţi. De regulă, îi bătea cu sabia, pînă ce trebuia să o dezdoiască cu piciorul. Mergea şi scotea din infirmerie pe bolnavii din compania lui, ca să-i puie la instrucţiune. O mulţime dezertau, alţii se împuşcau, ori se aruncau în fîntînă. Odată a tăiat mîna unui soldat pentru că nenorocitul făcuse o mişcare greşită la mînuirea armei. Sergenţii reangajaţi spuneau că n-au apucat niciodată un ofiţer aşa de brutal. Cînd am spus unuia că acest Adonescu se bucură în lumea ţivililor de reputaţia unui om foarte amabil, o deşcă veche mi-a răspuns : 130 — Hei, leat! Pă ofiţer nu-1 cunoşti pînă nu-1 vezi la cazarmă ! Să nu zici niciodată că-i om politicos pînă nu 1-ăi vedea cum e cu infiriorii lui ! Cu ţivilii, în salon, să poartă el bine, că n-are încotro : dacă nu s-o purta aşa, o pate! Cum o să se mai uite fetele la el dacă le-o lua cu rău ? Şi-n vorbele astea ale camaradului era cel mai mare adevăr, o axiomă. Dar pas de spune adevăruri fetelor ! Ce are a face cotilionul cu şcoala de companie ? De aceea am îngheţat deunăzi cînd am primit biletul acesta : „Doamna şi domnul P. A. Călescu au onoare a vă anunţa căsătoria fiicei lor Matilda cu d. locotenent G. Adonescu"... Ar trebui ca înainte de a se mărita cu un ofiţer, fetele să vie incognito măcar o dată la cazarma viitorului lor soţ şi protector. Multe lacrămi tîrzii ar fi cruţate I NEBUNUL Dacă nu interveneam eu, sigur că-1 strîngea de gît pe bolnav. Era pe la vremea mesei de seară. Bolnavul era un soldat palid, prăpădit, cu un aer de cadavru. Probabil din cauza boalei nu-i mai plăcea nimic, în fiecare zi găsea cusur la cîte ceva : ori că laptele-i afumat, ori că prea ne dă în fiecare zi carne cu cartofi, ori că i s-a suprimat suplimentul de ciulama pe care i 1-a acordat doctorul, în sfîrşit, nu era zi în care să n-aibă de mormăit. Deasupra patului lui, care era alături de al meu, stătea scris : „Bronşită suspectă", şi faptul e că-n adevăr tuşea foarte... suspect. în seara aceea iar se plîngea că mîncarea e proastă. — Las', c-o să mănînci mai bine pe lumea ailantă ! îi strigă sergentul sanitar, care îl auzise de după paravan. Vorbele astea îi făcură rău. începu să tuşească şi mai tare, apoi răspunse că pană la „lumea ailantă" ar fi bine să i se dea mîncare mai cumsecade pe lumea asta. Dintr-una-n alta, m-am pomenit că sergentul iese de după paravan, se repede la bolnav şi începe să-1 ia la bătaie. Dacă nu interveneam eu, sigur că-1 strîngea de gît. 132 Scandalul s-a întors însă împotriva mea. Sergentul m-a raportat că mă amestec unde nu^mi fierbe oala, şi iacătă că intră domnul subchirurg. Era un rinăr de vreo treizeci de ani, îmbrăcat în haine de medic sublocotenent, pentru că făcea pe medicul, dar nu luase doctoratul, ca unul ce nu era încă bacalaureat. Vestit ca om rău, domnul subchirurg era spaima bolnavilor. Mă luă la cercetare, îi răspunsei că sergentul se purtase barbar; dar nu voia să ia în seamă „mofturile astea". Ca încheiere, mă pedepsi să fiu mutat în „sala de arest" a spitalului. Sala de arest era o cameră lungă, cu două rânduri de paturi şi plină de bolnavi. Cum toate locurile erau ocupate şi cum însă ordinul nu putea să rămînă neexecutat, mi-au aşternut un mkidir pe jos, pe asfalt şi : — Aici ai să stai ! Sufeream de „cloroanemie foarte pronunţată". De-abia ieşi sergentul care mă adusese, şi văd că bolnavii se dau jos şi vin la mine. — De ce te-a adus aici ? Dezertor ? Le-am explicat lucrul şi fiecare şi-a reluat locul. Acuma erau ceasurile zece. Santinela de la uşă se sprijinea cum putea mai bine, ca să nu doarmă, iar bolnavii îşi vedeau de trebile lor. într-un colţ, pe un pat, erau vreo patru care jucau tabinet; dintre ei, doi erau dezertori, unul nesupus, iar celălalt îşi trăsese un glonţ în mînă ca să scape de oştire. Ceilalţi, unii condamnaţi, iar alţii numai daţi judecăţii, se îndeletniceau să facă mătănii din miez de pîine văpsit. în sala de arest sînt bolnavi de orice boală. Aceea ce-i adună în sala ceea nu-i felul boalei, ci faptul că sînt arestaţi. Sînt acolo tuberculosa sifilitici, răniţi, bolnavi de ochi, de pneumonie şi, în sfîrşit, nebuni. Mă gândeam la progresele medicinei în veacul nostru, cînd iată că văd venind spre mine un bolnav de lîngă uşă. Era un om nalt, galben la faţă, cu ochii rătăciţi şi cu un aer de zăpăcit. Se opreşte-n mijlocul odăii, fixează tavanul şi începe să facă la cruci. Lumina care-i cădea pe faţă, de sus, îi dădea înfăţişarea unui extatic. Bolborosea mereu : — Sfîntule, cîntă .' Cîntă, sfîntule ! 133 Cu toată spaima, îl întreb ce are. îmi răspunde, fă-cînd înainte, la cruci : — Eu am un sfînt în cap ! Cîntă mereu. Zău aşa, un sfînt cîntă... îmi spunea toate astea ou o stăruinţă parcă ar fi vrut să mă convingă. Dar un alt bolnav mă-ntrebă : — Nu l-ai văzut pînă astăzi ? — Nu. — Apoi e o halima întreagă ! Şi, adresîndu-se maniacului, îl întrebă rîzînd: Ce-i, deşcă Matei ? Tot cîntă sfîntu ? — Cîntă sfîntu, cîntă... răspunse nebunul. — Da' nu te temi ? Uite, vine don medic cu maşina... — Uuu ! urlă religiosul şi începu să se scuture. Apoi începu din nou : Cîntă, sfîntule, cîntă ! îşi rotea, ochii în cap sinistru, ducea miîna la piept şi rămînea aşa, rugător, iluminat, extatic, nemişcat, parc-auzea o muzică depărtată. — Aşa-i el ! îmi spuse bolnavul de alături. De cînd a dat boala asta peste dînsu, nu mai e om. — Da' dumneata-1 cunoşti ? Ce are ? — Cum să nu-1 cunosc ?! Doar tot o pricină am cu el ! Am fost într-o companie amîndoi. Poate ai auzit de căpitanu Duilă... — Să nu-i moară mulţi înainte ! — Să-1 văz mai rău decît pe Matei ! — Omorî-l-ar şerpii ! Aşa întrerupseră bolnavii de prin diferite părţi cînd auziră de căpitanul Duilă. — Cum îţi spun, urmă bolnavul, eram într-o companie cu Matei, la Duilă. Bătea de stingea, frigea oamenii cu untdelemn, îi ţinea la butuci, îi gonea pîn soare, în sfîrşit, ce să-ţi mai povestesc ? D-aia am dezertat şi eu. Cînd m-a prins, m-a ţinut în puterea iernii treizeci de zile la beci, şi acuma uite-mă-s ! Pă Matei, nu-şt' ce făcuse bietu om, 1-a bătut pînă... să ierţi... n-a mai fost omu stăpîn pă el... D-atunci aude el sfîntu-n cap ! Ţiu minte ca azi : pă cînd îl bătea, căpitanul îl înjura mereu de sfînt... Poate că d-aia i-a rămas vorba asta-n gînd... Eram îngrozit. Stam într-un cot pe mmdir şi mă durea gîtul tot privind spre tavan. Nebunul vorbea mereu cu sfîntul din cap, pe cînd cei de la tabinet strigau mereu : . — Bravo ! Mai pune una la mine ! Alt tabinet cu dama de treflă ! Toată noaptea n-am dormit. Am ascultat pe unii tuşind, pe alţii sforăind, pe unii gemînd, pe alţii vi-sînd, şi am văzut pe nebun soulîndu-se în puterea nopţii ca să se-nchine la lampă. Venea tocma-n faţa mea, şi uneori mă privea aşa, că închideam ochii şi nu-mi mai simţeam inima bătînd. Se ruga mereu la lumina gazului, care de-abia licărea, aruncînd raze palide pe feţe palide... De dimineaţă a venit sergentul-major. Reangajat pe al patrulea termen, scurt şi gras parcă n-ar fi trăit în spital, cu un fel de favorite pînă la fălci, roşu la faţă, pleşuv, sergentul-major era cel mai vechi om din spital. El era la compania sanitară şi administra cancelaria. Se însurase cu spălătoreasă spitalului şi de aceea cearşafurile se puneau totdeauna ude pe paturi. — Nu v-aţi mai săturat de somn ? Sculaţi, că acuşica vine vizita. Pe mine mă cunoştea mai dinainte. Veni la „patul" meu şi începu să-mi vorbească. Mania lui era de a-ţi turna într-una la termeni medicali. Cetise Mica chirurgie şi pretindea că ştie mai mult decît toţi doctorii. — Eu am practică multă, domle ! Medicina fără practică nu merge. Şi foarte adesea îşi permitea luxul de a inspecta rănile, de a dezlega bandaje, de a da sfaturi şi mai ales — plăcerea lui cea mare — de a face injecţii. — Să-i tom eu o ijecţie, ştii, melităreşte ! Ce să faci cu sublematu, domle ?! Trage-i un ijictor cu ne-trat de argint, să-i scapere ochii ! în trei zile ţi-1 fac bine * îl întrebai despre Matei. 134 135 — Ăla de colo ? îmi răspunse don sergent-major. Se face ! Am văzut eu mulţi d-ăştia ! Ca să scape de me-liţie, cică sîntără nebuni ! Dacă nu-1 dă pă mîna mea ! în trei zile — gata ! Dac-o mai zice el că are sfînt în cap, să-nii razi mie o musteaţă ! Pe la ceasurile zece se produse o mişcare neobicinuită. Sanitari care intrau şi ieşeau, lighene aduse cu apă, vată şi bandaje puse pe masă, paşi repezi prin coridor — toate spuneau că vine vizita. Uşile se deschiseră de perete, şi apăru un convoi întreg, în frunte mergea un om înalt, cu faţa cruntă, cu o barbă lungă şi neagră, cu mînicile sumese şi cu un şorţ alb dinainte. Era doctorul cel mare, maiorul. în urma lui, cu atitudini respectuoase, veneau tot soiul de ofiţeraşi. Fiecare avea în mină o sticlă, o cutie, un pulve-rizator ori măcar un morman de vată. Cortegiul se opri la primul pat. — Ăsta ce are ? întrebă maiorul. — E ăl cu bronchita. — Aha, ăla de ieri ! Pulvis Doweri, ipecaouana, porţia-ntîi, lapte... La patul al doilea : — Dar ăsta ? — Adenită inguinală. — Aha, ştiu ! L-am deschis ? — Da, ieri. — Rămîne pansamentul. Porţia a doua, vin. La al treilea : — Ăsta ? — Ulcer veneric. — Aha ! Cauterizare la contravizită. Porţia-ntîi, nici un supliment. j La al patrulea pat se opri mai mult. Aduseră ligheanul, doctorul îşi sumese mînicile mai tare şi începu să dezlege pe bolnav la un picior. — Mă băiete, mi se pare că te scarpini la picior ca să-ţi meargă mai rău... îţi place spitalu ! O să-ţi dau drumul aşa. Haide, culcă-te. Doi soldaţi apucară pe bolnav de mîini, alţi doi de picioare, apoi se auzi ţîşnind pulverizatorul. 136 — Mă doare ! Valeu ! ţipa nenorocitul. — Haide, haide, că nu te mănînc ! Şi se auzi încet, ca o scîrţîitură uşoară, cuţitul tăind. Ţipetele creşteau, bolnavul se zbătea în mîinile sanitarilor, apoi scoase numai nişte gemete înăbuşite. — Porţia a treia, lapte, chiftele ! porunci maiorul plecînd la alt pat. Veni rîndul nebunului. îl priveam ou curiozitate şi cu frică. Se făcuse mai galben ca-n noaptea cînd se închina. îi tremura fiecare fibră, toţi muşchii feţei se contractau, dinţii îi clănţăneau, iar cu rnîna îşi făcea pe sub plapomă mii de cruci, fricos, pîndkid în toate părţile. — Hei, deşcă Matei, îl întrebă doctorul, cum merge azi ? Te-ai hotărît să te astîmperi cu nebuniile, ori tot cîntă sfîntu ? Nebunul avu o mişcare de groază, se strînse mic de tot şi tot într-o clipă şopti : — Cîntă sfîntu ! — Aşa ? Să vie maşina ! îl luară de mîini şi de picioare, îl lungiră pe masă şi-i aplicară maşina electrică. Se auzea un zgomot îngrozitor, ca o roată de piatră învîrtindu-se între curele. Nebunul urla de ridica spitalul în sus. Doctorul rîdea de se prăpădea. — Mai auzi sfîntu ? Deoparte, sergentului-major îi creştea inima, iar bolnavii ceilalţi parcă erau morţi. Cum l-au dat jos de pe masă, Matei şi-a făcut cruce : — Sfîntu ! Sfîntu ! Mi-au dat şi mie drumul, m-am întors în „Divizia medicală" unde n-am mai găsit pe cel cu bronşita suspectă. M-am uitat lung la pat. — S-a dus... ast-noapte... acum o fi la otopsie... îmi spuse un alt bolnav. — Las', c-are să mănînce acolo mierte-fierte! strigă de după paravan sergentul sanitar. 137 A treia zi m-am liberat din spital. Mă pregăteam să ies pe poartă, cînd aud în curte larmă mare. Mă duc să văd. Vreo douăzeci de sanitari făcuseră un cerc şi priveau. De sus, glasul sergentului-major : — Să-1 ridice de-acolo ! Ce staţi de căscaţi gura ? — Ce s-a întâmplat ? întreb pe un sergent. — Ia, nimica toată ! Nebunu ăla de la sala de arest şi-a dat drumu de pe fereastră. — Şi ? — Şi... s-a făcut ciulama pînă jos. Nu ştiu de ce mi se păru că aud la ureche : „Cîntă sfîntu, cîntă !" Am fugit. COPIL DE TRUPĂ — Nu se poate, cocoană; e prea slab, n-avem ce face cu el. — Văd şi eu, domnule colonel ! E drept că-i slab, dar o să se mai îngraşe dac-o fi ţinut bine. Ce să mă fac eu cu el ! Gîndiţi-vă şi dv. la poziţia mea. Şi cocoana începu să plîngă. Dac-a văzut aşa colonelul, s-a îndurat şi 1-a primit, aşa slab cum era. Acuma, ghiciţi : ce era ? Cocoş, curcan sau iepure ? Nu, bietul n-avusese noroc să fie nici una din toate astea. Soarta nemilostivă îl făcuse ceva mai rău, tot ce poate fi mai rău : era băiat. De un ceas de cînd stătea în cancelaria regimentului, dezbrăcat în pielea goală, tremurând, expus tuturor privirilor. Doctorul îl examinase, îl ciocănise, îl ascultase şi, cu toate stăruinţele cocoanei, nu putuse să spuie decît că e slab. Adevărat, slab mai era ! Aşa cum şedea, drept, cu mîinile lipite de pulpe, cu pieptul scos înainte, cu ochii închişi mai tot timpul, nu-ţi trebuia mult ca să-1 confunzi cu scheletul pe care-1 avea medicul în colţul infirmeriei. Puteai să-i numeri coastele de la o sută de paşi, avea oasele pieptului ieşite diform înainte, beregata-i se zugrăvea oribilă, mîinile-i parcă erau de copil de opt 139 ani, măcar că avea patrusprezece. Şi, pe lîngă toate astea, cam tuşea — ceea ce îngrija şi mai mult pe doctor şi pe colonel, care amîndoi cunoşteau deopotrivă medicina. Cu toate astea, ce vroiaţi să facă ? Biata „cocoană", adică mă-sa, ştia şi ea că-i slab şi nu s-ar fi despărţit uşor de dînsul, căci îl iubea şi-i era şi milă de dînsul. însă trebuia. Din patru băieţi cîţi avusese, atîta-i mai rămăsese ; ceilalţi trei muriseră la vîrsta de şaisprezece ani — parcă era un făcut. Bărbat-său, fost funcţionar, murise şi el tînăr, într-o bună dimineaţă, chiar în cancelaria unde slujea : o bătaie de inimă, un sughiţ, şi căzuse jos fără să zică o vorbă... fără să lase vreo pensie. De-atunci, biata femeie, fără neamuri darnice şi fără nici o nădejde, a muncit cum a putut — ea, care nu fusese învăţată să muncească — şi n-a izbutit să-şi poată creşte copiii. îi rămăsese o singură speranţă: armata. Acolo vroia să dea pe Aurel, copil de trupă. De la paisprezece pîn' la optsprezece ani, băiatul trebuia să slujească statului fără leafă, numai pe mîncare şi îmbrăcăminte. Cînd împlinea optsprezece, nu mai era copil de trupă, ci voluntar. Atunci îi venea leafă : şapte parale pe zi. Pe urmă căprar, pe urmă sergent — în trei ani avea perspectivă să capete 30 de bani pe zi leafă de la stat. Tot mai bine decît nimica. Un căpitan, care se-nrudea de aproape cu răposatul, făgăduise cocoanei că o să ia pe băiat în companie la el şi o să-1 lase să urmeze la gimnaziu ; aşa, la optsprezece ani ar fi putut să facă cele patru clase şi apoi, peste alţi doi ani, să dea examen la Bistriţa — în opt ani ofiţer ! Ce vis frumos ! Pîn-atunci ea se ducea să slujească la un neam, care o primea jumătate ca rudă, jumătate ca-ngrijitoare. De aceea, vezi, cînd a auzit că-n sfîrşit colonelul se^nduplecă să-1 primească, biata femeie credea că-nne-buneşte de bucurie. I se părea că îl şi vede ofiţer. Şi-n gîndul ei blagoslovea armata. La Mizil, locul lor, băiatul n-avea gimnaziu ; la Buzău mu-1 putea trimite, 140 pentru că n-avea cu ce îl ţine, şi iată că armata îi zugrăvea aşa de frumos tabloul viitorului. Mulţumi colonelului, îşi sărută plîngînd copilul, îi strecură în mînă o piesă de cinci franci şi ieşi, nebună de dor, de bucurie, de toate emoţiile pe care le-ncerca sufletul ei. — Aghiotant, zise colonelul, ia pe băiat şi du-1 la compania „Afară din rînduri". Să-1 însumeze la ordinar, fără leafă. Vezi şi dă-i hainele alea care au fost ale ăluilalt... Cum îi zicea ?... Petrică Ioachimescu parcă. — Ăla care-a murit ? — Ăla. — Am înţeles, don colonel... Vino-neoa, băiete. Şi plecară cele două generaţii : unul care făcea miliţie de cincisprezece ani, altul care de-abia începea. — N-are mult mici ăsta ! zise doctorul. — Parcă eu nu văd ? răspunse colonelul. L-am luat ca sănl îngroape statu ! Femeie sărmană, mi-a fost milă. Am cunoscut pe bărbat-său... Peste un ceas, băiatul era-mbrăcat, însumat şi dat cu serviciul la compania a treia. Slăbuţ cum era, galben, sfios între atîţia oameni mari care înjurau, izbeau şi umblau „milităreşte", el s-a aşezat într-un colţ... şi a-nceput să gîndească. Era vară, trupa toată dormea în corturi, şi el avea un locşor într-un cort cu un căprar şi cu doi soldaţi. Acolo, trîntit jos, a privit el multă vreme în depărtare, pe cerul albastru ; tot felul de gînduri îi treceau prin minte, acum, cînd se vedea străin între străini ; în mintea lui de copil, sărăcia care-1 zvîrlise pe paiele din cort, într-o cazarmă cu care încheiase contract de robie pe toată viaţa, se arăta ca o prigonire din partea unei mîini nevăzute. Şi prietenii cu care se jucase nu aveau să mai vie, şi casa lor, săracă dar sigură, nu se mai deschidea pentru el, şi mama îl lăsase aici, ca pe un pisoi lepădat într-un maidan. 141 Cînd a^auzit trimbiţa sunînd prelung şi trist „stingerea luminărilor", o greutate i-a apăsat pieptul, un nod i-a strins gîtul şi a adormit plîngînd... în paie » — Scoal', băiete ! Scoal', că nu eşti acasă ! Cu vorbele astea s-a trezit dimineaţă, mai obosit de cum se culcase. Dormise rău. Toată noaptea visase visuri rele. I se păruse că mama 1-a luat de o mînă şi a zburat cu el departe, peste dealuri şi peste văi, în lumi locuite numai de oameni irăi; i se păruse că 1-a urcat sus, deasupra unei prăpăstii, şi că, de acolo, i-a dat drumu. Venea valvîrtej, rugîndu-se şi plîngînd, şi nimeni nu venea să-1 scape, şi nimeni n-avea milă de el, şi a căzut în fund... şi a murit... şi mort se ruga de Maica Domnului să nu-1 dea în iad, că el nu-i vinovat de sărăcia şi de nenorocul lui pe lume. Pesemne visul a fost de vină, că dimineaţa căprarul i-a spus : — Ia ascultă-mă, băieţică, să ştii că n-o să te mai culc cu mine, că toată noaptea dai din picioare şi te frămînţi, parcă ai avea viermi !... Lasă gîndurile. De-a-cuma, ce i-o fi tatii i-o fi şi mamii ! în ziua aceea l-au scos puţin la slujbă. Căprarul 1-a învăţat „întoarcerea capului la dreapta şi la stînga",. apoi repede a venit vremea de masă. Cînd a plecat compania pe două rînduri, el era cel din urmă. A venit şi dînsul cu gamela să-şi ia porţia de borş. — Bucătar, spunea căprarul, dă-i şi puiului ăstuia de melitar o lingură, să guste şi el din ciorba cazonă. Bucătarul era un român de vreo patruzeci de ani. Fusese „nesupus", îl prinseseră tîrziu, stătuse la Tîrgşor şi acuma îşi făcea oastea la bucătărie. — Puiule, puiule ! Cin' te-aduse aici să-ţi poarte păcasele ! Ţi-a fost dragă meliţia, ori n-ai avut ce mînca acasă ?... Ai tată ? — N-am... — Hei ! Uit-te, aşa am eu un fecior ! Cin' te puse, tăiculiţă, să te faci catană ? Nu intrai mai bine la o meserie ? Da' eşti slăbuţ, nu-i vorbă. Rău, rău ai făcut! 142 Copilul nu răspunse nimica. îşi luă porţia şi plecă. Dar pentru ce nu putea să mănînce ? Pentru ce se simţea căzînd din picioare şi pentru ce plîngea ? Cum avu un ceas răgaz, luă o hîrtie şi făcu o scrisoare : „Mamă dragă, Mi-e dor de matale, mi-e dor de casă, mi-e dor de libertate. Nu mai pot să stau aici. De ce m-ai lăsat, mamă dragă, şi nu m-ai dat mai bine la o meserie ? Vino şi mă ia, că nu mai pot ! Al matale supus fiu, care te doreşte şi iubeşte, Aurel Predescu" — Ce scrii acolo, băieţică ? îl întrebă căprarul. — O scrisoare. — Cui ? Ăi fi avînd ibovnică... — Mamii, răspunse copilul roşindu-se. — Să fii tu aşa şi pă dincolo ? Ia să văd. Şi căprarul, fără să mai aştepte, luă scrisoarea. O ceti, apoi o rupse şi zise duios : — Să nu mai scrii aşa, drăguţule. De ce să faci mamii sînge rău ? Parcă ea te mai poate scoate de aici ? Ehe ! Cine intră copil de trupă e rob pă viaţă, ori cel puţin pîn' la 21 de ani. Mama nu te-o fi dat ea de voie la oaste ; şi ea plînge tot ca tine, da' ce vrei să-ţi facă ? Mai bine fă-i un coraj, scrie-i că eşti vesel, că petreci bine şi că te rogi la Dumnezeu să fii sănătos... Şi căprarul ieşi din cort. De doi ani de cînd era militar nu mai plînsese şi nu se mai emoţionase. Copilul luă altă hîrtie, îşi şterse şi el o lacrimă, apoi începu : „Mamă dragă, Află că sînt bine. îmi place armata şi mă rog la Dumnezeu să fiu sănătos. Asemenea, aş dori să aflu şi de matale, că eşti bine şi veselă. Scrie-mi cînd pleci la nenea Vasile. Al matale supus fiu, Aurel" 143 închise scrisoarea, o puse la cutie şi se-ntoarse în tabără. La dîţiva paşi de el, căprarul de adineauri muştruluia pe un soldat: — Aşa te-am învăţat eu, boule ?! Ei, bată-te 'Mne-zeu să te bată ! Te ia mama dracului cînd ţi-oi da un pumn ! Marş de-aicea, că apîi vezi... cum sînt eu astăzi, atîta-mi trebuie : să mă scoată cineva din ţîţîne ! Doar nu sînt melitar de ieri, de alaltăieri, numai copil de trupă am fost cinci ani ! întoarse capul şi zări pe Aurel. Căprarul se făcu stacojiu. Aurel plecă ; dar în loc să se ducă în cort, se duse drept la cantină. Era duminică. Toată cantina era plină de soldaţi, de căprari şi de sergenţi. — Dar tu, mă ? Ce cauţi aici ? Poate vrei un rachiu ! Toţi rîseră de copil, care plecă ochii-n pămînt şi rămase înlemnit. — Pun rămăşag, zise un sergent, beţiv număra unu, că te-imbeţi dintr-un degetar de rachiu, măi potcă! — Ba beau şi o litră ! răspunse copilul, scoţînd piep-tu-nainte cu un fel de trufie, cum văzuse la sergentul-major de la compania a opta. — Mă ! strigară toţi. Auzi rnucea ! S-a-ntors lumea pă dos. Are să^veţe copilu pe tat-su să facă copii ! — O litră de rom ! strigă copilul, aruncînd pe tejghea piesa de cinci franci. Toţi făcură tăcere. Cantinierul aduse litra. Aurel o puse la gură şi dintr-o înghiţitură o dete pe gît. — încă una ! ţipă el. Şi ochii-i scînteiau, fixîndu-i spre sergenţi, care încremeniseră. — Nu-i mai da, mă, că-i nebun ! strigă un sergent. — Lasă-1 să bea ! strigă altul. Să se facă melitar în regulă ! A doua litră fu înghiţită cu aceeaşi repeziciune. Se uitiseră toţi privindu-1. 144 — O să te vedem noi acuma cum ai să urci scările pînă sus. — Eu ? Foarte bine ! Uit-te aşa ! Şi Aurel luă un aer militărese, salută pe sergenţi, schimonosi un fel de „stînga-mprejur" şi ieşi ţipînd : — Un, doi ! Un, doi ! Urcă scările cu o energie nebună, ajunse Ia corturi, trecu de ele şi merse drept înainte, pînă la marginea malului care dedea în prăpastie. A doua zi vierii l-au adus la cazarmă pachet. Era un fel de carne în care nu se mai cunoşteau nici ochii. Şi l-au îngropat tot seara, cînd gomiştn sunau rugăciunea. FATME Pe Gheorghe Năftieă îl văzuse Dumnezeu şi-i pusese mîna-n cap de cînd venise în compania de la Kadichioi; dar mai ales de cînd îl dăduse la pichetul numărul 18, era omul cel mai fericit. Soldat vechi, aproape să se libereze, îi părea rău că nu ajunsese şi el un „grad" cît de mic, căci doar avea patru clase primare, cu atestat cu tot. Se-ntîmplase însă că — nici el nu prea ştia de ce — sergentul-major îl luase în nume de rău şi... pas de mai avansează ! Cu toate astea, viaţa din Dobrogea îl despăgubea de neajunsurile vieţii cazone. Aici slujba era puţină, disciplina şi mai puţină, iar corvadă mai de loc. Cu deosebire în pichete. Avea ca şef un căprar cu care de ţivil fusese prieten. Şi chiar oricum să fi fost, tot e bun traiul în pichet. De cum se crăpa de ziuă, îşi lua puşca pe umăr şi : — Don căprar, eu mă duc în patrulare. — Să fii sănătos ! Du-te opt. Şi pleca. Dar cum ajungea mai depărtişor, lîngă un tufiş, pe care-1 picnise el bine, vîra puşca printre crengi, o ascundea frumuşel, cu cureaua-n sus, ca să n-o zărească vreun drumeţ, apoi lua în mînă o nuieluşă, şi 146 tunde-o, băiete, razna prin pădure. Mai trăgea din ţigară, mai fluiera de-i răspundeau toţi codrii, iar peste un ceas te pomeneai cu Năftieă tocma-n sat la Esechioi. Aşa-şi făcea el viaţa. Seara, haide iar la tufiş, lasă nuieluşa, pune puşca pe umăr şi iacă-1 la pichet. — Nimic nou pe linie, don căprar. — Nimic să fie ! Dar... de ce-şi făcea el vacul tot la Esechioi ? Parcă nu era mai frumos în pădure, la răcoare ? Ori alte sate mai frumoase nu găsise ? Era bine, ce-i drept, şi-n pădure, dar vezi că Fatme a lui Iusuf cirezarul stătea în Esechioi. Lucru de necrezut, însă Năftieă se amorezase turtă după Fatme, şi mai-mai îţi venea să crezi că şi Fatme uitase că „aş-cherul" era „ghiaur". La urma urmei, dacă nu l-ar fi iubit şi ea, atunci ce zor avea să-i iasă mereu înainte ? Pentru ce îşi lua firigeaua1 de pe cap şi se lăsa descoperită în faţa lui ? De ce-şi făcea de lucru la cişmea întotdeauna cînd Năftieă era pe-acolo ? Turc să fii, şi ai mînca, bre, carne de porc ! Turcoaică să fi fost, şi ai fi iubit pe Năftieă ! El era cel mai frumos soldat din regiment. Cu mustaţa sucită în vecii vecilor ca de paradă, cu ochiul drăcos, cu mersul falnic, cu vorbe de glumă cînd îl căutai, care turc din sat putea să-i facă vreo concurenţă ? într-un an de zile învăţase turceşte, de-ai fi zis că-i hogea. Atîta cusur avea şi el, că nu era „botezat" întru Muhamed ; dar cusurul era mic de tot, şi pentru el şi pentru Fatme, de vreme ce amîndoi primiseră, pesemne, botezul dragostei, care te vindecă de toate păcatele... Iusuf, aşa bătrîn cum era, nu mai credea nici el în multe. După amiază, cînd ieşea hogea să cînte pe scara geamiei „Alah ecmec2, Alah ecmec", Iusuf trecea nepăsător şi sceptic, nu ca alţi turci, care se simţeau înfioraţi de evlavie. Şi era firesc să nu mai creadă atîta. Comerţul lui de vite îl făcuse să umble lume multă ; era purtat pe la Silistra, unde văzuse şi un fel de caffe- 1 Feregea — vălul cu care femeile musulmane îşi acoperă faţa (turc). 2 Pîinea lui Dumnezeu (turc). chantant, era purtat pe la Ostrov, unde mîncase prin birturi creştineşti, ba fusese de vreo două ori şi pe la Brăila. Cît pentru originea lui, nici ea nu prea era curat turcească : tătar, cerchez, de toate la un loc. Şi iată pentru ce chiar el încuraja dragostea fetei cu un creştin, mai cu seamă că fata n-avea mamă, iar Iusuf ţinea să fie liber, să scape de „piatra din casă". ; Iată pentru ce Fatme mînca la masă cu tat-său şi cu Năftică, ba încă descoperită la faţă, ca să i se vadă ochii frumoşi, nasul cam turtit, faţa albă ca de ceară, părul negru şi gîtul rotund, înconjurat de o salbă de galbeni. Era frumoasă. Şi cînd îşi vîra unghiile văpsite cu roşu în strachina comună din care tustrei mîncau pilaf, Năftică găsea întotdeauna prilej să se-nource cu mîna între boabele de orez şi degitele iubitei. Ai fi zis că amorul îşi vîra şi el aripile-in strachină. Năftică o iubea mult. Era o perversitate de simţuri care îl făcea s-o dorească fiindcă era turcoaică şi fiindcă auzise despre turcoaice tot soiul de poveşti ? Ori era o iubire normală, venită nu se ştie cum şi de unde, cum sînt toate iubirile, fără patrie şi fără bilet de legitimaţie ? Dacă stetea şi se gîndea bine, deşca Gheorghe descoperea că iubeşte pe Fatme în toate felurile. Că ea nu era creştină, asta puţin îi păsa la urma urmei. Trăit de mic copil la oraş şi încă într-un mediu foarte sceptic, el nu avea scrapuluri religioase, nu din convingere, dar dintr-un fel de lipsă de obicei. Nu era ateu, dar nu era nici bigot. Credea uneori, iar altădată habar nu avea că există religie. De Dumnezeu îşi aducea aminte numai cînd îl înjura, şi atunci îl punea la plural, probabil ca să aibă satisfacţia că execută pe mai mulţi o dată. înainte să fie soldat, fusese sergent; sergent... de oraş, ce e drept, dar, în sfîrşit, ştia ce e „şarpele de 143 aur". Sergenţii de oraş sînt singurii care, în mijlocul realismului ce ne copleşeşte din zi în zi, au mai păstrat tradiţia legendară a dragostelor medievale ; parc-ar fi nişte marchizi în decadenţă : cum vine seara, ei apar în umbra tăinuită a gardurilor, şi acolo, aceşti lilieci cu tesac, fluieră serenadele şi nocturnele lui Schubert şi [ale] lui Chopin, naţionalizate în „ieşi fetiţă, din portiţă". La fluieratul lor, care nu-i „de-a turuitele", ca la foc, nici de-a „bine-pace", ca de obicei, apar bucătă-resele care au schimbat pe comunul odor di femina într-o simfonie de mirosuri care-ţi spun cum mănîncă „boierii". Şi atunci începe, ascunsă de lumina indiscretă a felinarelor, cea mai dulce dintre idile, idila pe furate, legănată-n şoapte ce se pierd, în sărutări nebune, în ahturile a două inimi ce se contopesc. Şi-ntotdeauna crîmpeiul de roman se sfîrşeşte cu : — Da' să nu dea dracu să te prind cu altu, că vîr tesacu-n tine ! Gheorghe Năftică îşi aducea aminte de toate fîşiile astea dintr-un trecut îndepărtat; ţinea minte cum „se iubise" cu unguroaice lapidare, [...], cu nemţoaice leneşe, şi niciodată nu le ceruse actul de botez, cum nu-1 ceruse nici ţigăncilor de la binale, care-nainte să zidească o clădire, cimentau ou el o dragoste fugitivă. Atunci de ce s-ar interesa de religia nepreţuitei lui Fatme ? Numai' proştii se uită la asta ! Nu văzuse el pe fostul lui prefect ţinînd casă unei ovreici în Strada Sfinţilor şi unei nemţoaice în Dealul Spirii ? Nu ştia acuma toată compania că însuşi căpitanul trăia în casă cu o turcoaică ? Atunci ce ? în privinţa asta era liniştit. Numai fata să vrea. Parcă e zor să se cunune ? El ştia una : Să-ţi iau casă cu chirie, Să te ţiu la mahala, Birja pe seamă să-ţi fie, Şi tu, dragă,-n conta mea I Şi dacă n-o fi toomai cum zice cîntecul, dar cel puţin au să trăiască liniştit, fără să le pese de oameni. 149 într-o seară era el „schimbul al doilea de noapte", în pichet, pe patul comun, dormeau ceilalţi doi tovarăşi şi căprarul. îi auzea sforăind şi zărea prin crăpătura uşii lumina slabă a opaiţului. Noapte de vară, liniştită şi plină de fiori. Se cam înnourase, iar freamătul din ce în ce mai tare al frunzelor spunea c-o să plouă. Ce-i păsa lui ? Lîngă pichet era adăpost dac-o turna de sus. Se plimba de colo pînă colo, cu puşca în toate poziţiile, şi urmărea cu ochii un licurici din iarbă. Departe, în faţa lui, se-ntindea un şir de dealuri, iar pădurea cînta mereu aşa de duios ! Ce fericit ar fi fost el dacă Fatme ar fi vrut să vie într-o noapte pînă la dînsul ! Ar fi lăsat stelele să păzească pe cei din pichet şi să aibă seama contrabandiştilor ; iar ei doi ar fi rătăcit nebuni prin pădure şi s-ar fi oprit în tufişul unde-şi ascundea ziua puşca. Şi ar fi sărutat-o şi s-ar fi iubit şi stelele i-ar fi cernut ei raze de aur în părul negru '. Dar Fatme nu venea niciodată, îi făgăduise ea de mai multe ori, însă niciodată nu se ţinuse de vorbă, nelegiuita. Şi el se gîndea mereu la dânsa, şi el făcea planuri de viitor. La oraşul Lui nu s-ar fi întors cît cucu ! La ce să se întoarcă ? Pentru slujba de gardist ? Altul îi era acuma visul. Fostul lui prefect ţinea foarte mult la dînsul şi-i făgăduise odată, cînd s-a dus el în concediu, că are să-i împlinească dorinţa : notarul din Kadichioi era un om bătrân, care nu mai avea mult de slujit. Cum s-o libera din armată, avea să-i ia locul, că doar are şi el patru clase primare. Atunci are să fie mai mare peste un sat, căci primarul e turc şi nu ştie decît să puie muhiurul pe hârtii ; atunci are să ia pe Fatme, şi iată-i viaţa fericită. Dar visul acesta era „pentru viitor". Pentru prezent Năftieă avea alt vis, care se putea împlini, cu voia lui Dumnezeu, în orice minut, dacă are omul noroc. Cîţi ca el avuseseră norocul acesta ! 150 Căci era uşor. însărcinarea pichetelor era de a păzi pe contrabandişti. Turcii, nişte sălbatici care nu pot pricepe civilizaţia, credeau că şi acuma se poate introduce tutun în afară de monopolul statului. Toate ordinele, toate somaţiile, toate dramele desfăşurate noaptea prin păduri nu fuseseră în stare să-i facă să părăsească soiul acesta primitiv de a-şi procura iarbă de ciubuc, în fiecare zi se descoperea „tutun de boccea" prin sate, ceea ce dovedea că se face contrabandă „pe o scară foarte^ntinsă", cum zicea o circulară. Şi aici începea „rolul pichetelor". Se ştia la regiment că orice soldat care a prins o contrabandă are drept la o „recompensă" în raport cu valoarea contrabandei. Căprarul explica lucrul astfel : — Mă băiete ! Ziua ai voie să cauţi în orice căruţă întîlneşti pe drum. Dai jos calabalîeui, scotoceşti peste tot şi, dacă ţi se pare, ai voie să dezbraci chiar cadâna. O cauţi unde cu gîndu nu gîndeşte ea. Noaptea, dac-auzi paşi pîn pădure, strigi de trei ori : „Cine-i ? Stăi !" Nu s-a oprit cînd ai strigat a treia oară ? Tragi cu puşca ! Poţi să-1 omori, şi nici capu să te doară ! Dac-ai prins tutun la mort, îl trimeţi la don căpitan, don căpitan îl trimete la reghiment cu raport, reghimentu la regie, regia preţăluieşte cât face tutunu şi-ţi trimete banii... Ce vis frumos ! Dai cu puşca, şi te pomeneşti că dintr-un glonţ ies parale. Gheorghe Năftieă nu mai părăsea gîndul ăsta. De ce n-aude şi el paşi prin pădure ? Sînt soldaţi care au cîştigat aşa pînă la cinci sute de lei. Ce bine i-ar prinde acuma, de liberare, şi ce mai rochie de nuntă ar cumpăra pentru Fatme !... Era aproape să adoarmă, cînd iată că visul era pe cale să se-mplinească. Auzi mişcând printre copaci. îşi ciuli urechile ca un ogar, deschise ochii mari ca să zărească în puterea nopţii, îşi ţinu răsuflarea şi înţelese că-n adevăr nu de vînt se mişcau şi trosneau crengile. Luă puşca şi începu să strige o dată, de două ori : — Cineeee-i ? Stăi ! 151 Am cunoscut odată un militar foarte ciudat. Era cu noi în batalion, vorbeam cu el în toate zilele, şi niciodată m-iam ştiut cum îl cheamă. Pe el, nu ştiu de ce, nu-mi venea să-1 întreb ; iar toţi cărora m-am adresat dedeau din umeri ca şi mine, miraţi şi ei că niciodată n-avuseseră curiozitatea să-1 întrebe. Probabil numai furierul regimentului avea norocul să cunoască ghicitoarea asta, ipentru că o vedea dezlegată gata în registre, încolo, de la maior şi pînă la bucătar, nimeni n-avea habar. Ba încă şi mai ceva ! Măcar că purta la mînă două galoane late de aur, pentru noi el n-avea grad. Şi nimănui nu i-ar fi trăsnit prin minte să-i zică : „Trăiţi, don sergen-major". Să fi poftit să-i zici! Ar fi fost în stare să se facă foc şi pe loc ţi-ar fi răspuns : „Să-ţi crească urechile, băiete !" Aşa, toată lumea-i spunea „Moşule". Şi ai fi fost în stare să crezi că tot sub numele ăsta era trecut şi-n controale. Moşul era omul cel mai vechi din batalion. Schimbase ofiţeri peste ofiţeri, apucase soldaţi care ajunseseră acuma căpitani, văzuse schimbîndu-se nu mai ştiu cîţi maiori, şefi de corp, şi privea la toate primenelile şi 153 transformările astea cu un fel de filozofie simplă, care-i era în fire, nu împrumutată din cărţi. „Hei, bădica, roata lumii e afurisită !" Toate se mutau de la locul lor, toate întinereau ori îmbătrîneau, numai el rămînea cum fusese. Cînd a-nce-put să i se zică „Moşule" iarăşi nimeni nu ştia ; ai fi zis c-aşa se pomenise el „Moş" de cînd lumea. Peste el şi peste viaţa lui plutea o taină pe care gîn-deai că nici el n-o cunoaşte. De unde era, ce fusese mai-nainte habar n-avea cineva. Atît ne spusese : — Hei, cocoşelule, cînd m-a luat pă mine cu arcanu, era altă gîscă-n traistă ! Eu am apucat pă Pazvante, care mînca omu de viu... Nu-ţi mai vorbesc de Lipan, care striga „creier de cocoş"... ăsta a fost încoa de tot! Moşul făcea oştire de vreo cincisprezece ani. Şi doar nu era om bătrîn. Să tot fi avut treizeci şi cinci, treizeci şi şase de primăveri înnodate. Dar, nu ştiu cum şi ce fel, primăverile lui erau cam tomnatice, ba le ieşise binişor bruma prin păr şi prin barbă. Pe ici, pe colo, ghioceii îi mijeau prin cap, de i-ai fi dat ăl mai puţin, să zic, patruzeci şi opt, şi nouă. Unde era şi cam adus de spete, ca omul la vîrsta cînd te pleci spre groapă, unde mai avea şi mersul agale, puteai să juri că se apropie de cincizeci în toată legea. Da' ce om ! Uit-te : mi-1 aduc aminte ca astăzi. Regulat îl vedeai prin curtea cazărmii cu mîinile la spate, ori ciugulindu-şi bărbuţa, şi n-ai fi bănuit cît cucu că-i militar, şi încă de-ai lui Pazvante, dacă n-ai fi zărit rnondirul cazon pe el ! Era şeful gorniştilor. De dimineaţă pornea cu „puii" la instrucţie şi nu se-ntorcea decît la vremea mesei. Apoi, după masă, iar aşa. Şi, cît ţi-i ziulica de mare, auzeai sunînd goarnele pe maidan. Un lucru ciudat: cînd mergea în fruntea gorniştilor şi mai ales în fruntea batalionului, i se însenina faţa. Nu mai era îndoit de spete, mustaţa şi-o ridica în sus şi făcea nişte paşi de credeai că o să cufunde părnîntul. Gorniştii lui erau ăi mai vestiţi în toate garnizoanele pe unde trecuse. 154 El compusese marşurile alea după care soldatul calcă „scurt" şi apăsat fără să vrea. Gorniştii ăilalţi îndrugau ca de mort! — Ăla-i marş ? Parcă-i de cavalerie ! Mă mir că nu cîntă de nuntă ! Şi doar oameni erau şi ăia. Numai vezi că avea Moşul un fel de „manelă" a lui aparte. N-ai fi auzit vorbă proastă din gura lui ! Ori să pedepsească el, ori să bată — „cum aud că obicinuiesc alţii" — ferit-a Sfîntu ! Moşul se uita la gorniştii lui ca la nişte pui, şi să fi văzut numai că se leagă cineva de dînşii ! Aşa, moş cum era, se înfuria de credeai că intră dracu-n toţi. Uneori mai lăsa pe oameni să se mai odihnească şi ei, că, mai ales la început, la toţi le plesnesc buzele din pricina goarnei. Dar de departe, cînd vedea că vine maiorul, îl auzeai : — Haide, mînzule, daţi zor, taică, daţi zor ! Că, uit-te, vine Ghiuju ! Ghiuju : aşa zicea el în loc de „don maior". Apoi zîmbea, se uita la berbecul batalionului, care se ţinea grapă de el peste tot, şi-i spunea : — Scoal', Ghiţă, scoaP, că vine stăpînul ăl mare ! însă Ghiţă îl privea cu ochii lui leneşi şi cuminţi, că el nu cunoştea alt stăpîn şi alt frate decît pe Moşu. Amîndoi erau stîlpii batalionului, amîndoi mergeau în frunte, amîndoi mîncau şi amîndoi dormeau. — Vezi ?! zicea Moşul. Nu l-aş da pe Ghiţă să ştiu de bine că mai îmi dă o primă ! Şi cum iubea pe Ghiţă, aşa iubea pe toţi oamenii. Nu cunoştea pizma, nu avea vrăşmaşi şi nici fudul nu era. Cînd vedea cîte un voluntar mai mititel, Moşul se uita la el ca la un copil şi-i spunea cu dragostea lui originală : — Mă, cîta melităroiu de mare ! Da' o să poţi ţine puşca, tăticule ? Ori, dacă te vedea trist, mumaidecît te întreba : — Noroc, taică ! Merge cătănia ? Maica Dom'Iui într-ajutor ! 155 1 Altădată, îl pofteai la cantină. Nu te-ar fi refuzat"| nici în ruptul capului, măcar că nu-i plăcea băutura. Intra şi comanda : — He, un şpriţ, un maomahon, mai multă gazoasă ! Asta era viaţa lui : prieten cu toţi la cataramă şi voie bună. în vremea din urmă nu mai avea voie să sufle din goarnă, nici să alerge, nici să ridice greutăţi. îi venise boala de acolo că prea suflase mult. — Acuma să mă iau de mînă cu Ghiţă, zicea el, şi rîdea chiar de boală. însă nu vorbea decît de anul pe care-1 mai avea de slujit. — Cum l-oi împlini, mă duc. Şi, mai cu pensioara, mai cu părăluţele strînse, deschid şi eu o cîrciumioară... Hea ! Pentru bătrîneţe e destul. îmi iau şi o băbuţă, aşa de vo optsprece anişori... Noi rîdeam : — Da' ce să faci cu ea, Moşule ? Să se ia şi ea de mînă cu Ghiţă ? — Ce, mă ? Ce ? Dec ! Ba bine că te-oi chema pe tine să-mi ajuţi !... Nu trecuse nici o săptămînă de cînd ne spusese vorba asta, şi auzirăm într-o dimineaţă vestea groaznică : a murit Moşul ! — Da, domle ! zicea aghiotantul. L-a găsit căpraru de la gomişti întins pă pat, fără suflare, cu ochii închişi, ţeapăn, mort — ce mai încoace-ncolo ? Berbecu stetea la căpătîi şi urla. Cînd a văzut că pun oamenii mîna pe Moşu, s-a suit şi Ghiţă cu două labe pă pat. Săracu dobitoc ! Vezi dumneata ? Parcă vrea şi el să ajute, ori să vază măcar ce s-a întîmplat... — Şi de ce a murit ? Nu se ştie ? — De ! Doctoru zice că i s-a rupt o vînă. Ştii că el suferea, sărmanul ! Da' eu bănuiesc c-a murit de supărare... — Supărare, Moşu ? — Taman aşa ! Ţi-aduei aminte vorba lui: „Să-mi găsesc o băbuţă de vo optsprece anişori"... 156 _ Apăi asta e ! Băbuţa a găsit-o el, pa cit ştiu eu , da', pasămite... boala lui e afunsita. te face neom... A găsit băbuţa degeaba Vorba dumitale : Sa se ia pej Ie mînă cu Ghiţă ?" D-aia prepm eu c-a mur . Puţm lucru e, domle ? Să te pomeneşti dm om... lipovean . A doua zi, cînd 1-a-ngropat, l-au trecut pe la cazarmă. Tot batalionul era în poartă, ori pe la ferestre, ori pe zid... Bietul Moş mergea cu picioarele-nainte pe drumul de apoi. în urma hii, că era într-o duminică, o mulţime de ofiţeri, de soldaţi şi de sergenţi. Gorniştii nu mai cîntau „scurt". Era un cîntec lung de jale, ca-re-ţi trecea prin inimă ca un ţipăt de durere. Iar doliul, la căpătîi, îl ţinea Ghiţă, singurul frate. Şi nici nu s-a mai întors la cazarmă : o fi putrezit pe oîmp ! MARI! în lunga şi-in vecinie neuitata mea trecere prin armată, am întâlnit multe manii, unele mai periculoase decît altele. Oameni care beau „la nemurire", oameni care băteau aşa, din senin, „pentru a preveni răul", alţii care aveau toate viţiile Orientului, Occidentului, Sudului şi Nordului; tot ce-şi poate închipui mintea omenească şi tot ce nu pot fabrica nici chiar visurile, tot am întîlnit acolo, în împărăţia onorului, ordinii şi disciplinei... Dar nici o patimă nu mi-a părut mai primejdioasă pentru siguranţa statului ca patima poeziei. De cînd s-a aruncat prin gazete afirmaţia că este posibilă căsnicia între Muză şi Pampon, de atunci omul-vătrai căzneşte pe nefericita lui mireasă mai rău decît la compania de disciplină. O tratează mai barbar ca pe dezertori. Gimnastică, ploton de pedeapsă, raniţa în spinare, butuci, carcere, chemarea dracului de la lampă, scoaterea tesa-cului din seînduri cu dinţii, corvadă — tot sufere sărmana femeie înaripată ! Odată eram într-un regiment în care molima versificării se întinsese teribil, ca (pecinginea, ca mojicul la caşcaval, ca foaia mea de pedepse. Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi, toţi erau cuprinşi de virusul poetic. 158 Dacă vedeai un om într-un colţ mişcînd din mînă şi privind în toate părţile, trebuia să ştii că se pregăteşte un nou asasinat în versuri. Nu te-ar fi prins mirarea dac-ai fi auzit că don colonel a dat un ordin de zi rimat, nici dac-ai fi auzit că în reţetele medicului chinina rimează cu antipirina, nici dac-ai fi auzit pe don căpitan scandînd comenzile ca Virgiliu, nici, mai ales, dac-ai fi aflat că furierul împlineşte deficiturile misterioase cu nişte cifre fanteziste — versurile unui furier... Şi de ce toate astea ? Originea epidemiei este următoarea : Un locotenent, ale cărui mustăţi rivalizau cu ciucurii de la drapel, izbutise să i se publice într-un fel de revistă ţivilă — în schimbul unei liste de abonament pe care delicventul o complectase — o sumă de poizele mai mult sau mai puţin lungi şi mai mult decît de loc corecte. De cîte ori apărea revista, autorul o aducea la popota ofiţerilor. După masă, cînd sfîrşea ultimul pahar de „Odobeşti vechi", camaradul ofilitei muze lua fascicula şi dedea cetire „versurilor care promiteau", cum zicea într-o notă directorul revistei. Toţi ascultau cu smerenie. Unii zîmbeau cu satisfacţia pe care o dă spiritul de corp, alţii se simţeau înfioraţi de cascada de rime care se amesteca în aer cu aburii cafelei, cei mai bătrân meditau, cei mai tineri sughiţau melancolic. însuşi colonelul aprecia mult pe ofiţerul său, care înălţa aşa de sus şi aşa de bine prestigiul regimentului. Vezi că era pe vremea cînd începea şi-n armată a se recunoaşte că ofiţerul „Moş Teacă" trebuie să dispară, înlocuindu-se cu aceea ce se numeşte de regulă „ofiţer cult". Da, Topoloveanu era „ofiţer cult". Căci, în afară de reglemente, el poseda — se zicea — întinse cunoştinţe ţivile. Dovadă ? Ei, bravo ! Dovadă, versurile lui : Mari, permite-mi, dragă, frenetic să-ţi şoptesc O dulce poezie : Mari, ah ! te iubesc ! Mari ! Cine n-a iubit o Mari în viaţa lui ? Şi cine n-a „dedicat aceste versuri" unei Mari oarecare, chiar dacă pe iubita lui o chema Luxandra, şi chiar dacă 159 1 n-avea nici o iubită ? în poezia română, Mari nu era un nume propriu, ci un simbol. Odinioară, poeţii români spuneau drăguţei lor „ver-gură de amoare", mai tîrziu i-au spus „virgină graţioasă", apoi Alecsandri a introdus pe „copilă", mai în urmă Eminescu, poetul nostru cel mai rafinat în ;| materie de iubire, ne-a înzestrat cu „înger", cu „femeie" § şi cu „fecioară". Să pofteşti azi să-i faci dumneaei o poezie fără ca să-i aplici epitetele făurite de Eminescu ! Să pofteşti să-i zici Mari, copilă sau virgină — mai ales virgină ! Ar % fi ca şi cum i-ai cumpăra un malacof sau o pălărie f ieşită de la modă. Ei bine, între „copilă" şi „femeie" a fost „Mari". Creată de Scurtu în versurile celebre : Cînd luna în lacuri îşi scaldă faţa... Ma-a-a-a-a-ari, Ma-a-a-a-a-ari, Mari repetă în rîpe-adînci.. Mari a trecut prin epoca ei ca un consemn, ca un ordin de la comenduire. Topoloveanu, a cărui „liră" înţelegea disciplina, a cîntat şi el pe Mari, pentru ca să se supuie curentului. Aceasta a şi făcut tăria lui ca poet: el nu s-a ridicat deasupra mijlociei contimporanilor săi, şi ei l-au admirat pentru că el era ei! Şi, dacă aşa erau contimporanii ţivili, vă puteţi în- a chipui ce erau contimporanii ou epoleţi ! Cînd cetea !| Topoloveanu „una proaspătă", masa se prelungea pînă după postmeridiane, în ciuda ofiţerului de aprovizionare, pe care-1 ameninţa deficitul la capitolul „vin", şi în ciuda soldaţilor, care aveau a face în ziua aceea cu nişte ofiţeri beţi de ambrozie şi de nectar ! Se-nţelege, Topoloveanu era copilul rîzgîiat al regimentului. La ziua lui onomastică, la Paşti, la Crăciun, la Anul nou, la patronul regimentului, la sărbători naţionale, colonelul îl chema întotdeauna seara la ceai, ca să arate mosafirilor ţivili că Spada şi Lira sînt amice. 160 Atunci Topoloveanu îşi dregea nasturii, îşi ajusta tunica, scotea mai în evidenţă cauciucul de la cravată şi începea să cetească Armia româna sau căderea Plev-nei, poem care făcea, prin măreţia şi prin violenţa lui, să mîrîie Bulică de sub masă. Ori devenea liric şi cetea Fluturele şi roza, elegie care făcea pe cocoana colonelului să exclame cu capul pe umărul drept şi cu ochii în tavan, a la Maica Precista nemţească : — Ah ! Ăsta-i janru meu ! Iar la urmă, cînd fluturele spune rozei : Şi de-acuma-n fericire Vom trăi ca camarazi, Şi trecînd la nemurire Vom fi, ah ! ca şi doi brazi, coloneleasa era în delir melancolic, colonelul rămînea prostit, iar Bulică dădea din coadă în semn de adîncă satisfacţie. Gelozia însă este partea poeţilor „pe acest amar pămînt", cum se exprima aşa de trist poetui-ofiţer Topoloveanu. Da, el răpise inima multor duduci care citeau pe Monte^Cristo, el sedusese multe văduve cărora le redeşteptase în piept patima iubirii, el cucerise chiar inima de bronz a colonelului, şi tocmai de aceea toţi camarazii doreau să-1 imiteze. De atunci data în regiment pacostea versurilor. Sergentul meu major mă-nnebunea. în fiecare zi, după raport, mă lua în cancelarie şi, după ce mă trata cu „o gazoasă", începea discursul obicinuit: — Ştii pă Janeta de la „Trei colori"... Ah ! Mult o iubesc !... Da' mi se pare că elevu de administraţie clasa a doua, Sărăţeanu, i-a-ntors capu. Eu merg acolo în fiecare seară, cheltuiesc cu ea toată solda... şi tot ce mai pică... şi mi se pare că ăla o are pă gratis, numa cu poiziile... Uit-te, i-am făcut şi eu o poizie. Vezi dacă e bună : 161 Ah ! Janeto, tu eşti crudă, Nu preferi a mă iubi, Dar îţi jur-n eternitate Că pentru tine-oi muri ! După cetanie, urma o pauză. Sergentul-major mă privea cu spaimă, pe cînd eu cercam să-1 conving că a făcut „un cap de operă, nu altceva". Cum îmi mulţumea bietul om, cum mă cinstea cu ţigări de damă cu carton şi cum îmi dădea bilet de voie seara ! Mai ales dacă îi ştergeam un cuvînt şi-1 înlocuiam cu altul, atunci era pe deplin convins că în adevăr mă ocup de el... într-o zi a venit la mine desperat. îi dusese Janetei o poezie fără să mi-o arate mie în mod prealabil. Poezia începea aşa : Spuneţi, spuneţi, mîndre stele, Focul lacrămilor mele, Şi voi, dulci privighetori, Şi voi, parfumate flori ! Dar... ingrata Janetă i-a aruncat poezia în nas, zi-cîndu-i : — Nu ţi-e ruşine să-ţi fie ! Asta-i poezia care mi-a dat-o Sărăţeanu aseară ! Şi i-a scos dintr-o cutie de bomboane — albumul ei — poezia asta întocmai, scrisă de rniîna lui Sărăţeanu, cu litere gotice şi cu umbre. Cred şi eu ! Dacă apucase Sărăţeanu mai înainte s-o fure din Dorul !... Acuma don sergemt-major, care trecea de „plastografa lu Sărăţeanu", cum zicea Janeta, era pierdut. în loc de : Ah, Janeto, tu eşti crudă, el scria : Ah, Matildo, tu eşti crudă, şi în loc să mai meargă seara la „Trei colori", se ducea la „Ursul de aur". 162 Canonul cel mai mare l-am păţit însă cu căpitanul Gănoiu. într-o zi mă pomenesc cu el că mă ia deoparte şi începe să-mi spuie foarte trist, aproape plîngînd : — Poate c-ai auzit ce nenorocire mi s-a întîmplat... Ştii, cît am fost detaşat cu compania la Tîrgu-Ocna, nu m-am putut duce acolo cu toată casa. Cheltuială mare : bagaj, slugi... Aşa, am luat numai nevasta şi am lăsat la Bucureşti doica cu copilu, un copilaş de vo patru luni... Ei, ce crezi c-am păţit ? Cînd mă duc alaltăieri în Bucureşti, găsesc copilu mort !... Bietul căpitan plîngea. Se cunoştea că-şi iubise copilul şi, în faţa astei morţi, toată răutatea lui obicinuită dispărea. Dragostea de tată ştergea dintr-o dată din ini-ma-i împietrită orice alt sentiment. încercai să-1 mîngîi, dacă poate fi vreo mîngîiere în faţa unui cadavru pe care l-ai iubit. Dar, ştergîndu-şi lacrămile, căpitanul îmi răspunse repede şi cu un aer vesel ca de o bucurie neaşteptată : — Să vezi ceva : m-am gîndit la dumneata tot drumu de la Bucureşti pîn-aici. — A, mă onoraţi... — De loc, de loc. Ascultă. Am îngropat copilu — Dumnezeu să-1 ierte ! — şi i-am pus pă groapă o cruce de lemn provizorie. Am de gînd să-i fac un momim entaş mititel. Şi pă monumentaş, o poizie ! Mi-o faci, nu-i aşa ? — Domnule căpitan, vă rog... — Nu, fără vorbă ! Mi-o faci sau nu ? Ţiu foarte mult să fie de dumneata... O faci ca din partea neconsolatului său părinte... Eu o iscălesc... — Foarte bine, o fac. — Adu mîna-ncoa ! Va să zică, parol ? — Parol ! Superior, tată, milă, plictiseală, toate la un loc mă făcură să primesc a face parte din serviciul pompelor funebre. Căpitanul, încîntat, a început atunci să-mi dea explicaţii : „Bubi S. Gănoiu, de sex masculin... Născut la 14 februarie 1883... Decedat la 15 iunie 1883... patru luni... 163 îi ieşiseră doi dinţi... Tatăl său plecat cu mama sa la; Tîrgu-Ocna... Bubi mort la doică"... Şi pe tema asta mă făcu să moţez o sumă de lucruri care, învederat, n-aveau nici o importanţă pentru lucra- *J rea ce trebuia să fac. Unele amănunte treceau chiar, dincolo de hotarele caraghioslîcului. Dar aşa sînt toate durerile noastre : ele au întotdeauna şi o parte ridiculă || pentru cei ce nu le simt ca noi. M-am zbuciumat o zi şi o noapte. La lumina soarelui, la lumina lunii, la lumina lămpii, am asudat pe o căldură de patruzeci de grade ca să alcătuiesc epitaful ăsta ciudat. Mă gîndeam mereu : „Ce ar putea spune .un tată copilului mort ? Ce fel e durerea pe care o simte ? Da, el încearcă o pierdere J crudă, parcă s-ar rupe o fîşie din propria lui inimă... Un copil mort, nu numai un corp care se pierde ; dar o amintire sfîntă... Ai iubit o femeie şi te-a iubit şi ea... Iată copilul, iată rodul acelei dragoste adînci... Cîte speranţe, ce monument pentru viitor... însă copilul J moare, ca şi cum ar vroi ca din patimile noastre să nu rămîie nici o urmă Şi tot aşa am delirat mereu, flăcău care vroiam să mă închipui tată ! După o trudă oribilă, înjghebasem poezia. Am pus-o în plic şi am trimis-o căpitanului acasă. L-am întâlnit peste trei zile... — Nu mi-ai făcut nimica ! îmi spuse el. Aia nu era poezie. Mai întîi rîndurile erau prea lungi ; pă urmă, nu vreau să se potrivească întîiu cu al treilea şi al doilea cu al patrulea, mai bine cîte două-două. Şi nu spunea f ce voiam eu. Uit-te, mi-a făcut Topoloveanu una foarte bună : Ah ! tu, Bubi, cum te-ai dus Tocma-n cerul cel de sus 1 Eu eram în Tîrgu-Ocnii, Iară tu Ia ţîţa doichii... Sugeai lapte pentru viaţă Şi gustai a sa dulceaţă... Aveai ochii prea fierbinţi Şi-ţi ieşiseră doi dinţi. Cînd deodată Dumnezeu Te luă la sînul său ! Plîngi, Mari, pe Bubişor, C-a zburat, ah ! pe un nor Şi nu mai vine la noi !... Căpitanul S. Gănoiu — Da, da, foarte bună poezie ! am răspuns şi eu. — Vezi ? Tot Topoloveanu, săracu! Frosa a plîns ca un copil cînd a cetit... — Care Frosa ? — Nevastă-mea. — Atunci cine e Mari ? Căpitanul izbucni într-un hohot de rîs : — Apăi eu credeam că te pricepi la poizii. Cîn' colo, tufă ! Nu ştii că în poizie trebuie să zici „Mari" ? Mari e Frosa în poizie !... Tot Topoloveanu, săracu ! Noroc că peste trei zile m-am bolnăvit de tifos şi am intrat în spital. Altfel te pomeneai că auzeam şi despre mîţa regimentului c-o cheamă Mari'. 164 LIBER Din ce în ce se stingea zgomotul cazărmii. O dată cu soarele, care se culcase după un deal, toată viaţa cazărmii se potolea. Din cînd în cînd, cîte un soldat în-tîrziat pe afară intra repede pe scările de la uşă, în J dreptul căreia santinela se mişca în dreapta şi în stînga. Sus, la ferestrele luminate, se arătau, trecînd repede, soldaţi care se urcau pe paturi ca să cotrobăiască prin raniţele înşirate pe poliţi, şi umbrele dispăreau, din ce în ce mai puţine. în curtea întinsă, un maidan imens pe malul Dunării, tăcere. De departe vuia zgomotul oraşului ca o şoaptă uriaşă, confuză, şi se auzea arare o notă strînsă de gît de la lăutarii berăriei vecine. Pe apă, pustiu ; catartele nemişcate se^ntunecau mereu în ceaţa ce se întindea, amestecînd în noapte apa cu aerul, ca o mare de gaz ce stăpînea peste tot. Căprarul Alexandru Vintileanu se plimba singur prin curte. încheiat în tunica „de cazarmă", cu bonetul pe ceafă şi cu mîinile la spate, el tăia curtea cu paşi leneşi,^ nepotriviţi. Uneori se oprea la malul cercuit cu S!™ă'„?i oc*1" 1 ^ Piericfctir 3meţeală' mă d°are ; « mă — Nu-J vedeţi că-i beat ? — Nu-s beat, să trăiţi... — înţeleg ! REZERVISTUL Cînd a sunat „rezerva", socoteai că te găseşti în iad... Ţipete, urlete, strigăte ieşeau din piepturile soldaţilor, de-ţi venea să-ţi iei lumea în cap decît să-i mai asculţi... Aruncau capelele în tavan, le călcau în picioare şi strigătul „raita, măi!" răsuna din toate unghiurile cazărmii, unde altădată predornnea disciplina cea mai îndobitocitoare. Nu mai cunoşteau rezerviştii nici pe superiori, nici legile care-i ţineau altădată îngenucheaţi sub piciorul lor vînjos. Se schimbaseră cu totul : îi vedeai cu ţigara în gură în faţa gradelor, pe care îi acopereau cu roatele unui fum puturos de zece parale pachetul. Parcă nu mai fuseseră militari de cînd lumea. în sfîrşit, armata, care îi îngrozise atîta vreme, armata, care-i făcea să tremure sub pumnul celui dintîi gradat venit, armata, care-i tîmpise cu supunerea oarbă, armata o făcuseră, şi acum erau scăpaţi de ea. în sfîrşit, n-aveau să mai audă de teorie şi instrucţie, n-avea să mai fie cine să-i bată, scăpaseră de toate nevoile. 191 1 Pentru ei, oare nu se gîndeau mai departe, le era destul că se vedeau slobozi, şi ideea că nu mai au să:1 audă de disciplină îi făcea să scoată strigăte de bucurie. Priveau recruţii cu jale la rezervişti, şi pentru ei ■• această veselie a liberaţilor nu era un semn bun ; pan-. tru ce se veseleau ei atît, parcă scăpaseră din puşcărie ? Ce ? Nu e fericită viaţa de soldat ? Cum ? A minţit popa, a minţit primarul, au minţit cu toţii cînd le-au spus că cea mai mare plăcere este a fi oştean ? Au minţit ?... Şi bieţii recruţi, privind la rezervişti, nu puteau decît să vadă în viitor tortura de a căreia scăpare se bucurau rezerviştii... îi vedeai pe unii ştergîndu-şi o lăcrăma, ce se furişa printre gene, cu dosul tunicii, pe alţii ţinîndu-şi răsuflarea ca să nu plîngă, şi cei mai mulţi, cu feţele tîm-pite, priveau cum priveşte vita adusă la tăiere. O ! Era mare distanţa dintre recruţi şi rezervişti !... Ei, care abia intrau în focul nestins, rezerviştii, care scăpau ! Şi, privindu-se unii pe alţii, păreau că inimile lor simt această deosebire, păreau că toţi sînt fraţi... Au şi ei simţire aceşti ţărani cu hainele murdare, cu privirea sălbatică, cu părul în dezordine, dar astă simţire nu se arată decît într-un chip cu totul deosebit de cum sînt plăsmuite dramele hotărîte a ne impresiona mai mult prin artă, prin decoruri decît prin adevăr... — Mai rămîi sănătos, leat! zicea rezervistul Budică unui recrut. Servici uşor şi liberare uşoară ! — Mergi sănătos, deşcă !... Şi nu se îmbrăţişară, nu se aruncară unul în braţele altuia, nu umplură cazarma de suspinuri şi bocete, dar inimile lor vorbeau în tăcere, vorbeau limba dragostei curate. Erau din acelaşi sat. Şi cînd s-au despărţit ce se petrecea în inima lor ? El, Budică rezervistul, săltînd de bucurie că avea să-şi mai revadă părinţii, că avea să mai ciupească fetele la horă, că avea să mai cinstească la cîrciumă 192 vreun pahar de vitriol, de rachiu, că avea să mai îşi vadă vaca cea bălţată, cîinele cu care se deprinsese şi pe care nu-1 alunga decît cînd îl lătra noaptea... Recrutul, cu inima strînsă de durere, se gîndea la casă, care rămăsese pe mîini străine, la fete, care aveau să joace fără el, la flăcăi, care singuri îl vor înlocui cu plăcere... la biata oaie, pe care nu va mai fi cine s-o îngrijească... Şi inimile lor plîngeau, dar una era lăcrăma de bucurie, cealaltă de durere. — Ah ! De m-aş face mai iute acasă ! — Dar eu de aş scăpa mai curînd de miliţie !... — He ! he ! Mai ai de furcă, măre băiete ! Eu am făcut şase ani, şi uite-mă de-abia scăpat. — Cum şase ani ? — Da, bine. Trei ani sînt leglimentar şi trei ani am fost condimnat pentru un pustiu de căprar... — Cum asta ? Ia spune şi mie ! — Ţi-oi spune si ţie odată, cînd ne-om vedea acasă... — He ! dar cine ştie de mai trăiesc pîn-atunci! — Ei veni tu în conced... — De ce nu-mi ispui istoria cu căprarul ? — Ţi-o spun, dar mi-e să nu dea „adunarea". Ascultă. Tu ştii pe Marin al lui Gheorghe Ungureanu. — Ştiu. — Ei ? Ştii că avea un ficior la jandarmii călări... — Ştiu. — îl mutase de acolo la noi în reghiment. Acuma, într-o zi îmi aduce mie o scrisoare şi lui una. Vezi, uite că parcă să nimerise. Noi steteam deoparte şi ne ceteam scrisorile, că ştii că eu ştiam de acasă carte. Cum ceteam acolo, numai hop ! şi căprarul. „Ce faceţi voi, măi ?" „Ia, ce să facem, să trăiţi, don căprar ! Ia, cetim şi noi, că ne-a venit hîrtie de acasă." Dar el, nici una, nici două, că de ce nu trecem pe două rînduri cu toată lumea, că are el poftă să facă ispecţie la... zău aşa ! Şi acolo îţi face ispecţie. Parcă-s doftori ei. Nu ştiu ce-i mai spusei eu, ca să cetim 193 scrisoarea, că nu ştiu ce, el unde scoate baioneta şi începu a ne croi. „Să trăiţi"... El, aş ! Dădea parcă pusese ceva acolo. Nu mai putui să rabd, şi ţi-1 înşfăcai de după ceafă. Am gîndit că moare în mînă la mine. Scosese limba de un cot. Cînd i-am dat drumul din mînă, socoteai că nu era om. Nu e vorbă, s-a făcut el bine pe urmă, dar tot pe mine m-a dat în judecată. Am fost la judecată taman în ziua de Sîn Pietru, şi cum îi mîine ne-am judecat. Era ^^H copii, numai pantomime nu şi-a pus în repertor. Autorii români — mulţi, puţini cîţi bruma avem — l^^l au fost sistematic izgoniţi de pe scenă, pentru ca să nu-ntunece gloria şi norocul localizatorilor improvizaţi, care au monopolizat scena, falşificînd gustul publicului *^^H şi trecîndu-şi pe numele lor comorile intelectuale ale -|^^H autorilor străini. Aşa fiind, nimeni n-a mai scris pentru teatru, iar cei care tot au mai avut curajul să-ncerce marea cu degetul, ori au avut un succes trecător, ori au căzut de-a binele. ^m\WW între cei care au avut puţin noroc — prea puţin, enorm de puţin faţă cu puterea talentului lui — a fost Caragiale. i^^H Noaptea furtunoasă a fost o lovitură de maestru, un ''^^H glonţ în inima repertoriului stupid, patronat de agra-matele noastre direcţii ale teatrului. în Noaptea fur-tunoasă Iulian a avut unul din acele succese care nu se pot uita o viaţă de om. Nae Ipingescu a fost luat |^^B sur le vif 1 din Dealul-Spirii, din strada Marcu Auleriu ; a fermecat lumea, a ameţit pe cunoscători şi a dat ta- -^^H lentului celui ce-1 interpreta lumina unei neşterse au- ~J^^B Dar, în afară de repertoriul lui Caragiale, mai tot 'f^B- ce s-a jucat pe scena noastră nici n-a meritat onoarea de l!^H[ a fi interpretat de genialul Iulian, nici n-a meritat să i^H| pasioneze lumea. Cu toate astea, Iulian s-a întrecut. 'I^B Ca un poet care dintr-o „femeie stearpă, fără suflet, 'l^K fără foc" face o fiinţă neuitată de omenire, o ideali- zează şi o imortalizează sub raza geniului său, cînd ea 19| n-ar fi meritat decît să rămîie „în cercu-i strimt, unde jff norocul o petrece", aşa Iulian, din toate drojdiile unei Ml 1 Pe viu (fr.). -~WM 228 literaturi dramatice decăzute, a făcut opere care vor rămîne strîns legate de numele lui... Aşa s-a imortalizat spiritul grosolan al baş-porcarului jupan din Voievodul ţiganilor. Poate chiar că geniul lui Iulian a fost primejdios, a fost funest culturii noastre dramatice. Dînd viaţă, dînd farmec tuturor anostiilor urcate pe scenă, el a contribuit la falsificarea gustului public; dar pentru asta, sau tocmai pentru asta, geniul lui nu rămîne mai puţin geniu. Aoum s-a stins căldura lui comunicativă, şi ochiul nu va mai fascina, nu va mai fermeca pe nimeni. în noaptea ochilor săi închişi s-a stins viaţa pe care a simţit-o atîta, atît a înţeles-o şi ne-a redat-o cu atîta putere la lumina rampei. După el a căzut acuma pentru vecie cortina grea a morţii, şi nici o laudă, şi nici un regret, şi nici o coroană nu mai poate încălzi sufletu-i stins, nu-i mai poate face să vibreze corpul. Pentru acela care ne-a descreţit de-atîtea ori fruntea azi plîngem... Şi, cu toate astea, în unmă-i ce a rămas ? O amintire scurtă, pieritoare, care se va stinge o dată cu contemporanii lui, atît de nenorocită e soarta artiştilor... Nimeni nu are succesele lor, nimeni nu încălzeşte atîtea inimi, nu prinde atîtea suflete, nu cucereşte atîtea minţi ca dînşii, şi cu toate astea, din nimeni nu rămîne mai puţin ca dintr-înşii... Un autor mediocru, chiar un autor de mare talent, nu fură niciodată într-un moment dat atîtea cugete, şi cu toate astea, ei trăiesc veacuri întregi în scoarţele prăfuite de vremuri; şi poate că din ce în ce gloria lor creşte după moarte ; şi poate că peste sute de ani ei ajung să stăpînească mai mult omenirea. Dante, Shakespeare şi toţi ceilalţi n-au stă-pînit pe contemporanii lor nici a suta parte de cum ne stăpînesc pe noi, cei de astăzi... Actorul însă, cîntăreţul, toţi cei ce se produc la flacăra rampei descarcă într-un moment valuri de emo-ţiune, au pentru moment triumfuri calde, ovaţii ce te 229 ;51 uimesc, şi-apoi... cu cel din urmă dintre contemporani, ei intră-n noaptea vecinicei uitări, de unde nimeni nu-i mai scoate, de unde nimeni nu-i mai poate aprecia. Un fulger care te orbeşte o clipă şi-apoi se şterge în haosul întunerecului, în întunerecul haosului... Mîine, cînd cel din urmă dintre aceia care l-au aplaudat se va fi stins, cine va mai şti ce-a făcut acest prodigios Iulian, care ne-a înflăcărat atîta pe noi ? Succesele care se scriu pe inimi se şterg uşor ; hîrtia nu uită niciodată. Dar pîn-atunci, pînă cînd noi, care l-am văzut, noi, care l-am admirat, care ne-am mişcat de geniul Iui şi am rîs cu dînsul şi ne-am descreţit fruntea sub talen-tata-i veselie, noi nu putem să nu ne aducem cu drag aminte de vremile în care el făcea să vibreze inimele şi nu putem să nu plîngem o viaţă atît de genială, atît de repede stinsă... SOCIALISMUL ÎN ARTĂ „în timpul nostru, cînd altruismul omenesc începe să se formuleze într-o nouă evoluţiune socială, a preocupa lumea numai în jurul eului tău individual mi se pare o vanitate ridiculă, o imoralitate chiar." Cu vorbele astea d. Traian Dumitrescu îşi începe drăguţa operă Intim. Dacă după rîndurile acestea nu ar fi adăogat un dar, autorul trebuia să renunţe de a-şi mai publica volumul său — în tot cazul, să radă din el o mare parte. în Intim sînt note luate-n pripă, impresii trecătoare, tablouri prinse-n fuga condeiului... şi toate acestea se raportează numai la „eul individual" al scriitorului. Dar notele astea, oricît de în treacăt, sînt luate de o mînă de artist. Atîta sensibilitate delicată, atîta duioşie, atîta îmbătare de frumuseţile eternei naturi mai rar se întîlnesc într-o carte. în Intim aceste calităţi sînt aşa de cu prisosinţă desfăşurate, încît, cetindu-le, îţi aminteşti fără voie genialele pagini ale lui Goncourt. Cît pentru stil, pentru împerecherea miraculos de nimerită a cuvintelor, te simţi, parcă, în lumea artistismului sa- 231 vant şi delicios al lui Theophile Gautier, impecabilul, magicianul es lettres frangaises 1 al lui Baudelaire. ? în proza românească aceste calităţi nu se întîlnesc :| decît la Vlahuţă. _ | Acum cîteva numere am publicat, tot la locul acesta, | cîteva din bucăţile cuprinse în Intim, şi cetitorii care au avut nepartea de a nu fi cetit însuşi volumul îşi | vor fi făcut idee de adevărul pe care-1 spun mai sus. *| Fără-ndoiaîă, Traian Dumitrescu (pentru ce Dame- . ^ trescu ?) este, mai presus decît orice, un sentimental din || rasa cea mai autentică. La el, vîntul, nu suflă, ci I „plînge", poeziile bune nu sînt meşteşugiri de artă, ci | „suspine rimate", furtuna nu vîjîie, ci „pare o orgă uriaşă psalmodiind un imn de mînie" şi aşa mai departe. Din tot ce scrie, din tot ce simte, iese o armonie tristă, care te face să visezi, iese — cum ar zice el — „o tristeţe largă, nesfîrşită, ca parfumul unor sălcii de cimitir". La el, asta nu-i o afectare artistică, un scepticism de modă adoptat pentru a cuceri inima fetelor de pension. Am urît întotdeauna fiinţele grase, burtoase, roşcovane, care te asasinează în versuri neterminabile, spu-nîndu-ţi că „fruntea pală li se-nclină spre mormînt", pe cînd onorabilii digerează perfect o piramidală şi ignobilă carne cu varză... Oroare !... Mizantropia duioasă a lui Traian Dumitrescu este organică. Slab, extrem de slab, nervos pînă la boală, e un neurastenic care nu putea fi decît artist. La tejgheaua unui „magazin de coloniale" ar fi dezastruos. La dînsul, nu numai poezia, dar absolut toate gîn-dirile poartă marca unui sentimentalism plîngător, duios... tipul cel mai desăvîrşit al omului dezarmat în lupta pentru trai. îi prevăd că va rămîne aceea ce este : un boheme fără noroc, ale cărui scrieri nu vor fi gustate decît de un cerc restrîns de amatori, şi despre care societatea serioasă — societatea serioasă ! — 1 Magicianul literaturii franceze (fr.). 232 va spune vecinie că e nebun sau cel puţin neserios. în lupta pentru viaţă, sentimentalii şi dezinteresaţii trebuie să piară... Ce vroiţi ? Traian Dumitrescu e un socialist din cei mai convinşi. Cu toate astea, pînă şi socialismul ia la dînsul forma unui sentiment adîne, nu a unei ştiinţe nepieritoare, a unui trebuie categoric. în socialişti el admiră puterea jertfei pentru o idee, nu genialitatea ideii înseşi. Se-nţelege, asta tot e ceva. Dacă n-am fi modeşti, am spune că aceasta este superioritatea noastră, a socialiştilor, asupra muşunoiului de carne cu ochi, incapabil de a se impresiona de durerile lumii şi reducînd tot scopul vieţii la auri sacra fames i. Dar, în definitiv, ce însemnează arta asta izolată, scoasă din rândul nevoilor omeneşti, trăitoare prin ea însăşi, în afară de interesele mai adînci ale omenirii ? Ce este tendinţa asta de a face literatură pour l'amour de l'art2 ? Iată problema grea a veacului pentru toţi artiştii şi mai ales pentru sentimentalii de genul lui Traian Dumitrescu. A scrie numai pentru a produce lucrări drăgălaşe, dulceţuri literare, în zilele noastre este o crimă. Acum, cînd lupta de clase zguduie omenirea bătrîna ; acum, cînd, din ce în ce mai mult, majoritatea asuprită caută să ia parte la toate manifestările vieţii, este o absolută nenorocire rîvna de a scrie numai pentru un cerc restrîns de privilegiaţi şi a nesocoti toată marea asta de oameni, care se urcă văzînd cu ochii, şi care aşteaptă dornică ajutorul cărturarilor de inimă. Trăim în nişte zile fericite. Generaţiile care vin după noi poate că n-or să aibă prilejul de a face aceea ce putem face noi azi. Noi avem în faţa noastră un morman întreg de subiecte, din care s-ar putea croi epopei ce să rămînă legendare. în pictură, în literatură, în 1 Nepotolita foame de aur (lat.). 2 DeNltagul artei (fr.). 233 muzică chiar, se ridică în faţa generaţiilor de astăzi un cîmp vast, în care ochiul se pierde şi mintea se rătăceşte... Cei cu talent nu au decît să aleagă. înainte de 1789 şi înainte de 1848, Apusul a produs o-ntreagă mişcare literară, care toată nu era decît oglinda luptelor sociale de atunci. Literatura aceea era un efect al mişcărilor colosale politice şi sociale care zguduiau o clasă-n decadenţă, dar în acelaşi timp ea a fost o cauză, o armă de luptă. Sub. influenţa acestei literaturi, tinerimea se încălzea pentru ideile noi ce frămîntau lumea şi se aduna sub steagul revendicărilor apoteozate. Ca şi în ajunul lui 1789, societatea e frămîntată azi de nişte idei ieşite din contradicţiile materiale, pe care ea însăşi le dezvoltă prin organizaţia ei anarhică, de o parte, despotică, de alta. Asistăm la nişte lupte crîn-cene, la un zgomot surd, prevestitor al unei apropiate izbucniri, care, din cînd în cînd, se dă pe faţă prin mişcări foarte semnificative. Intr^o asemenea stare de lucruri, care e rolul literaţilor ? Lupta aceasta de clase e prea vie, prea accentuată şi prea s-a întins în toate laturile pentru ca omenirea asta zbuciumată să mai aibă timpul şi dispoziţia sufletească necesară ca să se îmbete de aceea ce d. Maiorescu traduce din nemţeşte „ficţiunea impersonală". Părul marchizei, ochelarii contelui, flacăra amorezului, leşinul eroinei, scrisoarea compromiţătoare, apoi înecarea eroului, sinuciderea tinerei, blestemul necunoscutului, toate acestea nu mai pot pasiona astăzi decît pe duducile care reduc toată ştiinţa la brodarea unui papuc de „ziua onomastică". Tinerimea serioasă — aceea care-n ciuda prejudecăţilor mahalageşti caută, ca Faust, ştiinţa folositoare — precum şi toată mulţimea celor aprinşi în lupta de clase, îşi bat joc de literatura romantico-isenzaţională, bună doar pentru fascicolele Universului. Fără nici o exagerare, tot în această categorie intră toate producţiunile care nu vin să ajute la lupta dintre clase, care rămîn în afară de aceste lupte şi în- 234 cearcă să-şi creeze lor un mediu convenţional şi să depărteze atenţiunea lumii de la o luptă necesară şi fatală la o plăcere artificială. Pentru mine, militant al ideilor noastre, toate volumele de artă pură nu preţuiesc cît o broşură de propagandă, toate dizertaţiunile filozofice asupra chestiunilor din domeniul nebuloaselor nu pot avea însemnătatea unei cuvîntări rostite la Clubul -muncitorilor. Se-nţelege, e gingaş, e plăcut lucru să te-nchizi în cabinet, şi prin fumul de ţigară să prinzi rime originale ; e artistic >să te urci ca Guy de Maupassant pe vaporaşul tău şi să croieşti capodopere literare. Dar... e mai util să luminezi pe muncitori asupra dreptului lor de vot, să le arăţi calea cea mai bună spre cucerirea puterii politice, să faci organizaţii economice — redutele salariului împotriva capitalului. Sînt, slavă Domnului, destui far'niente, artişti sau imitaţii de artişti, care să facă artă pură, aqua pura. Pentru noi asemenea îndeletniciri trebuie să dispară. Rolul artei e mare, e uriaş, dar noi trebuie să-1 confundăm cu rolul nostru. Da, să facem artă, dar să facem artă tendenţioasă, artă utilă ; în loc să cioplim diamante burghezelor, să facem uşi de lemn bordeielor sărmane. Cu atît mai bine dacă lucrarea noastră va avea, o dată cu utilitatea, şi o mare valoare artistică ; în cazul acesta, importanţa ei va fi cu atît mai imensă. Şi-apoi, din punct de vedere curat artistic vorbind, în ce se poate scoate o operă mai genială din patima unui „june român mort în Paris" decît din poema sfâşietoare a Silei ? Au toate durerile acestei lumi de robi nu sînt ele un material mai bogat pentru lucrări nepieritoare ? Dintr-un pohod na Sibir îngrozitor, în care unii mor de frig, alţii de cnut, nu poţi, tu, pictor, scoate un tablou mai mişcător, mai de valoare, mai artistic decît dintr-o ciorchină de struguri ori dintr-o baletistă despuiată ? De-ar fi talente ! Ce opere uriaşe nu ar fi de scris, de zugrăvit pe pînză, ori de cîntat dac-am cerceta noianul de dureri al omenirii robiter^spiraţiile măreţe, en- 235 tuziasmul, devotamentul celor ce s-au stins şi se sting pentru o idee ! Generaţiile viitoare, viitoarea lume, liberă şi înfrăţită, va arunca un văl des de uitare peste toate producţiile lîncede, în care nu va fi vorba de zbuciumul groaznicei lupte pentru dezrobire, pentru libertate, pentru pace şi fericire. Şi vor rămîne în picioare, ca un ■ memento al unor vremi de groază şi ca un omagiu al ;î viitoarei alcătuiri sociale, numai acele opere care vor fi f contribuit la năruirea clădirii putrede a ocnei sociale de azi, la înălţarea viitorului rai pămîntesc... Şi de cîte ori văd cîte o producţie artistică a unui -j socialist, întotdeauna caut să văd dacă această producţie pune sau nu umărul la dărîmarea organizaţiei moderne a societăţii. Cînd nu văd aceasta şi cînd autorul se cheamă Traian Dumitrescu, şi are mult talent, o adîncă părere de rău mă cuprinde de talentul acesta care se pierde fără nici un folos pentru ideile scumpe lui, scumpe nouă, tuturora. E drept, Traian Dumitrescu are pe ici, pe colo cîteva rînduri în care gîndirea socialistă se arată întreagă, dar ce folos ? Acele rînduri se pierd sub troianul unei sensibilităţi de o detracare artistică. Veacul e bolnav, nu trebuie să-1 mai îmbolnăvim şi noi. Fiecare avem durerile, amărăciunile, necazurile, decepţiile şi desperările noastre. Oriunde e o inimă e şi o durere. Dar... la ce am face din omenirea-ntreagă duhovnicul nenorocirilor noastre personale ? Peste durerile care nu sînt decît ale tale, trebuie să faci să predom-nească durerile tuturora — acesta e altruismul. Sînt nenorociţi care caută mîngîierea unor dureri intime în viţiu. Tu, socialistule, care nu mai eşti al tău, plîngi cînd eşti numai cu tine, dar peste durerea ta ascunsă revarsă entuziasmul cauzei obşteşti, şi vei suferi mai puţin... 236 O scrisoare primită de la prietenul Traian Dumitrescu îmi dă prilejul să reviu asupra Socialismului în artă. Fac asta cu plăcere. Prietenul meu mă învinovăţeşte că tăgăduiesc însuşi principiul artei cînd declar că nu-nţeleg arta trăitoare de sine fără să se amestice în durerile şi în aspiraţiile muritorilor. Asta-i, mi se pare, o-nvinuire pe cît de gravă, pe atît de nedreaptă. Ia să ne înţelegem prieteneşte : Eu am zis : „Rolul artei e mare, e uriaş, dar noi trebuie să-1 confundăm cu rolul nostru. Da, să facem artă, dar să facem artă tendenţioasă, artă utilă ; în loc să cioplim diamante burghezelor, să facem uşi de lemn bordeielor sărmane. Cu atît mai bine dacă lucrarea noastră va avea şi o mare valoare artistică ; în cazul acesta, importanţa ei va fi cu atît mai imensă." Rezultă, oare, de aici că eu distrug principiul artei ? Nu văd de loc. Susţin numai că astăzi, cînd clasele muncitoare, horopsite pîn-acum, încep să se deştepte la viaţă, este o crimă ca nici chiar noi să nu ne ocupăm de ele, ci să ne îndeletnicim, ca savanţii din veacul [al] XV-lea, cu aflarea cuadraturii cercului. Cînd cineva e socialist, şi cînd socialismul a ajunsf să-i fie nu un lux de zile mari, ci o judecată temeinică, o nevoie intelectuală şi sufletească, eu susţin că nu poate avea altă pasiune pe deasupra socialismului. Tot ce la un burghez cuminte este o nevoie pentru a-1 scoate din amorţeală şi a-1 feri de obezitate, la un socialist e o fraudă în dauna socialismului. /. în zilele noastre, mai cu seamă, cînd oamenii capabili de sacrificii sînt aşa de rari, noi, ceştia militanţii, trebuie să căutăm a atrage pe cît mai mulţi în cercul artei tendenţioase, încît chiar dacă teoria subscrisului asupra artei n-ar fi infailibilă în principiu, totuşi, ea are pentru mine avantajul de a fi utilă. Pentru revoluţia cea mare, franceză, Voltaire şi Rousseau au făcut mai mult decît toate producţiunile artistice ale epocii. Operile lor nu au rămas celebre numai prin arta pură, ci mai ou seamă/prin aceea că întrupau sufletul, geniu4 acelei mişcări, care a distrus 237 feudalismul. Desigur, autorul Contractului social şi _ Confesiunilor a rămas pînă acuma şi va rămîne mulţii vreme încă, pentru că la el arta n-a fost o utopie, ci ©:! armă de luptă pusă în serviciul contemporanilor săi nefe-| riciţi. J| în muzică, pentru ce Faust va trăi pe deasupra veacuri rilor ? Pentru că el înfăţişează o pasiune a veacului, i setea de lumină, setea de tinereţe. Şi pe cînd Fraviatak, se stinge, ofţicoasă şi neputincioasă, Faust prinde dini ce în ce mai multe inimi. Şi doar Verdi nu-i întîiul-4 venit, şi doar moartea nu-i un sentiment banal. Este în muzică o bucată care se cîntă azi în toate.jl unghiurile pământului, care ca artă nu înfăţişează o fj capodoperă, dar care va rămîne vecinie un cîntec la auzirea căruia popoarele vor tresări : e Marselieza. Ea 1 a făout nemuritor pe Rouget de Lisle, care altfel ar fi; rămas cu desăvîrşire necunoscut. Ai auzit vreodată Marselieza cîntată pe strade în S fruntea unui mare cortegiu de muncitori ? Nu ştiu cine, li auzind-o, nu s-a simţit înfiorat ! Acum, ia închipuie-ţi că un compozitor genial ar fi scris o bucată de muzică în care să se ridice-n slavă meritul tiraniei. Ce crezi că s-ar fi ales de bucata M aceea ? Liberte, liberte cherie, va mişca vecinie pe cei lipsiţi de libertate, şi Marselieza va trăi în veacul veacului. Negreşit, arta însăşi contribuie cu o parte bună la succesul operei, dar nu-i mai puţin adevărat că ne zguduie însuşi înţelesul adînc ce a căpătat pentru noi imnul acesta, care ni-i atît de drag... Zilele astea am cetit două cărţi ieşite din două pene, dintre care nu ştiu care-i mai maestră : Romanul căsătoriei de Tolstoi şi Avatar de Theophile Gautier. în ceasuri de melancolie bolnăvicioasă nu dau un rînd din genialul Gautier pentru toate bibliotecile din lume ; dar cînd ieşi din urîtul odăii, cînd îţi aduci aminte că te-ai devotat unei cauze mari, în care ţi-ai pus anii cei mai frumoşi ai tinereţii, toată vigoarea şi toată viaţa sufletului tău ; cînd îţi vin în minte toate mizeriile lumii şi datoria ce ai de a lupta pentru istovirea lor, artistis- mul budist dispare, avatarul de pe pragul pagodei indiene îţi apare ca o nebunie, Gautier se şterge^n faţa lui Tolstoi, ca visul în faţa geamurilor strălucitoare. Negreşit, o operă insipidă, oricît de tendenţioasă ar fi, nu poate avea nici o utilitate ; dar nu despre asta e vorba. Am zis că aceia care au talent să caute mai bine a-şi întrebuinţa talentul la lucrări folositoare. în Intim tendinţa asta există — n-am contestat-o — dar am zis că ea se pierde în reţeaua unei sensibilităţi prea personale... Oare nevoile traiului nu ne răpesc destulă vreme de la socialism ? Pentru ce am căuta ca şi ceasurile destinate artei să le risipim pe un eretism din care mulţimea dezmoştenită nu va avea nimic de cîştigat ? Asemenea opere — fie ele cît de drăguţe — nu mă pot pasiona. Am să spun ceva care poate părea exagerat: ochi frumoşi şi în acelaşi timp reflectînd prostia nu există. Şi totuşi, aşa e : zic că doi ochi sînt frumoşi cînd în ei citesc inteligenţa. Frumuseţea singură nu poate mul-ţămi decît pe naturile inferioare, fără pasiune, fără^ ideal. 238 ARTA NOASTRĂ Odată avusesem un vis frumos, şi greu de împlinit, ca toate visele frumoase : un ziar literar în care să în-' capă toate ideile şi toate direcţiile, unde să nu fie vrajbă şi culise politice, un ziar care să atragă şi să pasioneze toată armata de tineri ce se pierd prin redacţii sau prin lume. Făoîndu-mi-se azi cinstea deosebită de. a mi se încredinţa direcţiunea literară a Adevărului, visul acesta, pe care nu îndrăzneam să sper a-1 ajunge, s-a împlinit aproape. Mulţumirea şi neţărmurita mea mîngîiere sînt uşor de înţeles de către toţi aceia care, ca şi mine, şi-au purtat bagajul de proletar, puterea de muncă din tabără în tabără, umplând coloanele albe cu o proză al cărei dezgust nu te părăseşte niciodată. Nu cunosc nimic mai sfîşietor ca dezgustul de propria ta proză. De cîte ori, în adunările noastre literare, în care cîţiva ne întâlneam adese, nu ne-am exprimat cu toţii mîh-nirea adîncă şi adîncă desperare de ceea ce facem — sau, mai bine, de ceea ce nu facem. Şi lucrul e foarte explicat. Au apărut odată pe scena literară cîţiva artişti despre care se vorbea cu mult entuziasm. Ce s-au făcut ? Pe mai toţi i-a înghiţit po- litica. 1 Artiştii cei mai buni au dispărut, luînd cu ei toată strălucirea care ne orbise o clipă. Şi, ce e mai trist, au rămas o sumedenie de figuranţi, o sumedenie de „domnule conte, masa este servită". Cînd trăieşti în mijlocul societăţii şi cînd nu eşti străin de toată activitatea ei, revolta asta platonică împotriva politicii nu are caracterul unei simple nemulţumiri fără explicaţie. în vremea-n care trăim, societatea trece prin nişte frământări uriaşe. Neegalitatea socială, cu toate relele ce decurg dintr-însa — asuprirea omului de către om, lupta crîncenă pentru eternul blid de linte, lipsa de cultură, imposibilitatea idealurilor transcendentale, distrugerea sentimentelor morale şi artistice — nasc o nemulţumire generală. Aproape toate manifestaţiile culturale şi politice poartă pe ele marca acestei nemulţumiri. Ziceţi-i antisemitism, pesimism, socialism, anarhism, ziceţi-i oricum, nevroza socială rămîne ca o caracteristică a epocii de descompunere în care trăim. Toate stările de tranziţie, toate provizoratele sociale dau naştere la sentimente şi la porniri care nu şi-ar putea avea locul într-o stare normală. Şi, precum la boala modernă care se numeşte neurastenie factorii patogenici sînt excesul de zbucium al sistemului nervos şi predispoziţia creată de ereditate, tot astfel această uriaşă nevroză a lumii întregi e datorită unei frămîntări excesive şi unei predispoziţii ereditare a organismului social. Cînd dar vroim să vindecăm răul, combătând un fenomen local în loc să atacăm multiplele cauze care, laolaltă, alcătuiesc rădăcina boalei, facem o mare gre-şală de tratament, pornită dintr-o etiologie 2 greşită. Să porţi cu tine dezgustul de politică, fără să-ţi dai seama că .politica asta este şi ea urmarea fatală a unor 1 Anton Bacalbaşa se referă la politica burghezo-moşierească. 2 Etiologie — studiu asupra cauzelor lucrurilor. Ramură a medicinii care studiază cauzele bolilor. 240 241 împrejurări fatale, este să te condamni la inacţiune să-ţi impui pasivitatea tembelă a celor fără vlagă. ' Vroiţi în adevăr înmormîntarea acestei dezgustătoarei politici ? Luptaţi să îndrumaţi tineretul — tineretul cejj cu talent — pe alte căi. i Lipsei complecte de ideal, care este caracteristica po~| liticii a cărei aspiraţii se mărginesc într-o subprefectură,! opuneţi idealurile mari şi generoase, al căror triumfi va îngropa sub năruiala întregii clădiri putrede şi specia de politică a pîntecelui. Omenirea toată, care tremură şi plînge, omenirea-n" lanţuri şi-n zdrenţe cere un ideal, precum Faust cerea fericirea. _ Poate arta singură să-i satisfacă acest ideal ? Poţi să | dai tuturor nemulţumiţilor acestei epoci de lux strălucitor şi de neagră mizerie himera unui perpetuum mobile sau consolaţia îndoielnică a nemuririi spiritului ? Nu. Ci dacă literatura se stinge, cerşetoare nebăgată-n seamă pe la răspîntii, este că ea însăşi e bolnavă de anemie. Neînfăţişînd nici un ideal, adresîndu-se numai celor care şi-au atins idealul de clasă, arta nu poate atrage mulţimea celor ce sufăr. „Arta este destul de mare ca să mai aibă nevoie de alte condiţiuni" — e o vorbă foarte adevărată, dar nu pentru toate epocile. Astăzi arta, dacă nu voieşte să piară, trebuie să iasă din salon, să nu se mai supuie formelor seci şi formulelor admise, ci să îmbrăţişeze toată patima lumii, tot zbuciumul acestei vieţi, cu aspiraţiile, cu luptele, cu nevoile, cu lacrămile şi cu bucuriile ei. Şi numai după izbînda idealurilor mari va veni izbînda artei, şi va putea şi dînsa să îmbrace haina senină a veseliei. Toate astea nu exclud arta în sine şi pentru sine. Adevărul literar va fi o tribună liberă pentru toate direcţiile literare prevăzute cu marca talentului. Atît mai bine pentru cei ce vor putea face două lovituri dintr-o dată... Felix qui potuit 1 Fericit cine poate (lat.). C. DOBROGEANU-GHEREA Exemplul cel mai rar al omului impus prin propriile lui merite. Const. Dobrogeanu-Gherea s-a născut la 21 mai 1855 în gubernia Ekaterinoslav din Rusia. A studiat acolo pînă la vîrsta de 19 ani. Convins de ideile de regenerare care cutremurau pe atunci, şi cutremură şi azi, împărăţia ţarilor, a fost urmărit de autorităţi — ceea ce 1-a făcut să vie în România. Viaţa lui aci este o întreagă epopee, în care mizeria şi idealul se ţin lanţ. Şi a ştiut să învingă toate primejdiile. La 1877 a fost furat de spionii ruseşti din Galaţi şi dus în Siberia. De acolo a fugit şi a ajuns în Norvegia, de unde s-a putut întoarce în ţară în urma intervenţiei lui C. A. Rosetti, care îi purta multă stimă şi multă admiraţie. Alte mizerii şi alt zbucium. A debutat în publicistică printr-o serie de articole economice în Revista socială de la Iaşi. Articolele lui, extrase apoi în broşuri, au pus temelia socialismului ştiinţific în România şi au distrus toate clişeurile economiştilor reacţionari. 243 V în literatură a creat critica analitică, pasăre necu-< noscută la noi pînă la dînsul. Stomac nec plus ultra 1 a înghiţit pe Maiorescu şi... a dezghiţit pe Filipide. Studiile critice l-au făcut cunoscut şi admirat. Au făcut şcoală. Urît de spiritişti, e iubit de oamenii de spirit. în momentele de faţă are nostalgia Elveţiei, de unde s-a întors alaltăieri, şi visul volumului al doilea din Literatură şi ştiinţă, pe care-1 va scoate în curînd. ; îl iubesc toţi, ca pe un frate mai mare — şi mai cu minte. Poartă ceasornic de argint şi inimă de aur. A moştenit de la ruşi dragostea fără prihană, melancolia fără comentarii şi ceaiul fără zahăr. Se acordă un premiu cui o întîlni un om mai blînd, mai iertător şi mai altruist. Semne particulare : îi lipsesc fumurile şi un picior. Autorii favoriţi : Shakespeare, Tolstoi, Taine, Ibsen şi Karl Marx. Nu mai departe (lat.). Se întrebuinţează de regulă spre a arăta ceva este neîntrecut. BENE-MERENTI Am citit mai zilele trecute în Monitorul Oficial că d. Cristu Negoescu a primit medalia Bene-merenti pentru lucrările sale literare. Vă puteţi închipui desperarea mea, nu pentru că d. Negoescu a primit o medalie, dar pentru că nu aflasem încă de lucrările literare ale medaliatului. Să ai pretenţia că faci şi tu literatură, că, în tot cazul, urmăreşti ce se tipăreşte prin cărţi şi prin gazete, şi, cînd colo, să nu ştii că în ţara ta trăieşte un scriitor cu numele de Cristu Negoescu şi că scriitorul acesta a produs atîta încît a meritat să i se dea din partea guvernului o medalie specială. Şi atunci... fuga la librării, fuga pe la prieteni o rugăciune mare Mă rog, am să vă fac — Ce e ? — Uite ce e... Dar să nu rîdeţi de mine... Mi-e ruşine să vă spui. — Lasă ruşinea la o parte. între prieteni... — Voi spune : ştiţi voi ce-a scris scriitorul nostru Negoescu ? Eu n-am aflat încă... Mi-e ruşine... în faţa acestor întrebări şi mai ales în faţa confuziei mele, bieţii prieteni au rămas şi ei trăsniţi : nu ştiau nici ei. La librării, acelaşi rezultat. 245 1 Tocmai tîrziu, la pagina a patra a unei gazete am găsit catalogul unei librării din Ploieşti. în catalogul ăsta am găsit Bucăţi alese din diferiţi autori, aranjate de Cristu Negoescu. M-am luminat. Dar confuzia mea s-a schimbat într-o adîncă uimire. O fi oare de ajuns să culegi cîteva bucăţi din diferiţi autori, pentru ca să capeţi o medalie literară ? Asta să însemneze Bene-merenti ? E drept că chipul cum marele Negoescu a ştiut să culeagă bucăţile alese n-a fost de loc ales, aşa că bietele Bucăţi au rămas nevîndute de atîţia ani de cînd cutreieră rafturile tuturor librăriilor. Dar nu-i mai puţin adevărat că oamenii de talent au apreciat valoarea acestei opere : dovadă Institutul Negoescu, care a impus elevelor lucrarea omului de la Ploieşti. Totuşi, eu am rămas nedumerit pînă^n ziua de astăzi : ce are a face fosta retorică şi cu Bene-merenti ? Atunci am început să mă gîndesc : cine are în ţara noastră mai sus pomenita medalie şi cine n-o are ? Şi am găsit că n-a avut-o Eminescu, n-o are Gherea, n-o are Vlahuţă, n-o are Barbu Delavrancea, n-o are — afară de Caragiale — nici unul din literaţii noştri de valoare. în schimb, o găsim pe pieptul lui Pătraşcu, lui Za-haria Antinescu, [...] şi lui Cristu Negoescu. Atunci care este însemnarea acestei medalii ? Pentru ce a fost ea creată ? Fără îndoială, aceia care au găsit că-i bine să se facă o medalie literară au avut intenţia să distingă pe scriitorii cei de talent din cei nuli sau mediocri. în cazul acesta, scopul, fără doar şi poate, este atins : se va şti de azi înainte că Bene-merenti este distincţiu-nea pe care o capătă nulităţile şi mediocrităţile spre a se deosebi de scriitorii fără brevet, dar cu talent. Lăsînd însă gluma la o parte, sînt triste reflecţiile ce-ţi vin în minte cînd observi cum cel de sus ştiu să aprecieze şi să răsplătească pe scriitori. E de ajuns să fii divorţat de talent, să nu fi produs în viaţa ta nimic alt decît o gălăgie infernală, să fi frecventat cu succes şcoala tîrîirii, să te fi plecat pînă la vîrful ciubotelor celui ăixidi stăpînitor vremelnic al unui minister, pentru ca să-ţi curgă toate onorurile şi toate favorurile care fac fala găgăuţilor. A, e întristătoare şcoala asta oficială ! Şi dacă uneori o dreaptă revoltă ţi se naşte în suflet cînd vezi mulţimea nihiliştilor intelectuali năpădind ori pe unde e o cinste uşoară de căpătat, de la o vreme te cuprinde dezgustul de tot ce poartă ştampila stăpînirii. Mai la urmă e mai de laudă un negustor care-şi afişează medalia de argint obţinută la expoziţia cooperatorilor români decît toată puzderia asta de literaţi care de abia ştiu a sloveni şi care au căpătat, fără nici o onoare, o medalie de onoare. Cel puţin marfa negustorului a trebuit să existe şi să fie supusă unui juriu. Literaţii ăştia însă n-au produs nici o iotă şi n-au trecut prin mîna nici unei, comisii examinatoare. Atîta este adevărat, că nimic nu scapă neprihănit de încape pe mîna oficialilor. 246 ARTA CEA NOUĂ minii mulţumea pe artistul parazit al paraziţilor, su-perparazitarii au dat naştere unor întregi serii de teorii, honipsite 1 de minune de cei interesaţi. Şi cu toate zguduirile adînci prin care a trecut lumea, cu toate transformările uriaşe care au făcut din servi nişte salariaţi, teoriile astea au rămas încă. Dintre toate reformele, cea morală se face mai încet. Se schimbă o societate pe alte temelii — eresurile rămîn încă multă vreme în picioare, ca un memento fatal. A fost o vreme cînd numărul celor ce ştiau a ceti fiind foarte restrîns, şi aceştia făcînd parte din clasa sătuilor, a mulţămiţilor, arta nu avea alt scop decît de a ajuta digestiei acestora. Seniorul care poseda castele bogate, servi supuşi, care se ocupa numai cu vînătoarea, ou gimnastica de salon, cu petrecerile, simţea nevoia de a avea şi poeţi. Iar bietul trubadur, robit şi dînsul, ca şi servii bunului plac al seniorului, era silit să fabrice ode de laudă aceluia care îi întindea codrul de pîine. Cînd eşti plătit ca să cînţi, nu tu ai să alegi repertoriul. Şi iată de ce arta nu ieşea din cadrul unei plăceri mai mult sau mai puţin nevinovate ; iată de ce arta . n-a avut nici un scop moral ori social. Ochii contesei, dinţii marchizei, paloarea contelui, ochelarii vicontelui — toate subiectele astea erau îndestulătoare şi erau indispensabile cîntăreţului salariat. Mulţimea cea mare, mulţimea celor fără pîine şi fără libertate nici nu avea cunoştinţă că undeva, într-un salon de castel, trăia un artist. Aceea împovărată de nevoi şi împovărată de lanţuri îşi tîra viaţa mizerabilă fără preocupări ideale. Se-nţelege, artistul nu murea de foame. Şi cum viaţa de la castel, voluptatea molatică a mătăsurilor şi a lu-248 Ifu Arta pentru artă supravieţuieşte timpurilor trecute, ea a rămas încă pe ruinele castelelor, precum după zile nenumărate se vede încă fumul unei clădiri distruse de foc. Şi e o întreagă armată de artişti — conştientă sau nu — care apără şi azi din răsputeri arta pură — aqua pura. „Nu ne distrugeţi arta, arta nu are scop, afară cu tendinţele !" Ca şi cum domnul conte are să apară ca să răsplătească supunerea artistului ! Nu-i vorbă, în locul răposatului conte, adesea se însărcinează statul cu plata... onorariului. Cu toate astea, artiştii fără scop se sting ca nişte biete flori uitate în glastră. Din toate părţile năvăleşte zbuciumul luptelor uriaşe ale celor dezmoşteniţi, cu-prinzînd arta, cuprinzînd toate manifestaţiile intelectuale. Durerile unei lumi înfrigurate cuprind şi pe artişti, pentru că artiştii sînt ei înşişi aprinşi de aste dureri. Acolo unde, nu de mult, Lamartine se-nduioşa de lac, azi răsună Carmagnola; din plînsetul lui Werther se naşte Germinal; Virginia se schimbă în Gervaise, Daphnis şi Cloe, în Raskolnicov şi Sonia, în locul Ofe-liei apare Nana, contesele încep să fie înlocuite de Ger- 1 A honipsi — a digera, a mistui. 249 minie Lacerteux şi de Sapho, iar în locul lui Boileau, inginerul de rime, vine Guyau să ne spuie t „Scopul cel mai înalt al artei este să producă o emoţiune estetică cu un caracter social". Ne trezim deodată în mijlocul artei cu o mulţime de necunoscuţi şi neinvitaţi, cu o lume nouă, care ne spune : „Toate cântecele voastre ofticoase nu ne interesează. Vorbiţi-ne de durerile noastre, de aspiraţiile noastre, de mizeriile şi de revoltele noastre, sau editorii voştri — care nu sînt conţi şi n-au castele — vor da faliment !" Atunci, îngroziţi de vedeniile astea în came şi oase, artiştii încep să rupă cu tradiţiile, Lecomte de Lisle dispare cu Trofeele cavalerilor medievali, iar în locul lui năvălitorii cîntă : Du fer pour travailler, Du plomb pour se vanger Et du pain pour nos freres! Este apusul lumii vechi, este apusul artei tihnite. Cei slabi mor în luptă, cugetând la fericitele vremuri cînd contesa deschidea fereastra şi atîrna poetului scara de mătase ; cei care nu se sting sufocaţi, dar nu înţeleg problema cea eternă în haine nouă, rămân ca Nietzsche 2, s-o dezlege în casa de sănătate. Iar viguroşii intră în luptă hotărâţi, cu gîndul de a da : L'outil â l'artisan La terre au paysans şi dau artei spălăcite culoarea strălucită a luptelor mari. 1 Fier pentru a munci, Plumb pentru a se răzbuna Şi pîine pentru fraţii noştri !... (fr.). în textul original ultimele două cuvinte sînt transcrise greşit : „nous ţraire". 2 Nietzsche Friedrich (1844—1900) — filozof idealist german, reacţionar extremist, precursor direct al ideologilor fascişti. 3 Meşteşugarului unealtă, Ţăranului pămînt (fr.). IUBIREA IN POEZIE Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, mai ales în versuri, iubirea joacă rolul principal, iar toate nenorocirile, toate durerile şi toate năzuinţele omenirii sînt aruncate pe un plan depărtat. în marele tablou al lui Tizian Amorul sfînt şi amorul profan sînt reprezentate cele două feluri de iubire : amorul sfînt e înfăţişat printr-o femeie blondă, îmbrăcată, cu o privire gravă şi gânditoare, în fundul unui peisaj se zăreşte un cavaler. Amorul profan îl exprimă o altă femeie — de astă dată nu-i blondă — voluptoasă, şi care, încinsă doar cu o centură albă, priveşte la un copil ce se joacă în apă. Ei bine, oricum am socoti iubirea, ea a jucat şi va juca vecinie pe lume un rol pe care nici un alt sentiment nu-1 joacă. De la concepţia estetică a lui Platon şi pînă la cea absolut fiziologică a lui Schopenhauer, amorul a trecut prin tot felul de speculaţii ale dialec-ticianilor, ale filozofilor şi savanţilor. Cu toate astea, oricîte transformări ar fi suferit concepţiile, sentimentul a rămas. Fără îndoială, acest sentiment, privind pe oameni, oglindeşte şi el toate credinţele şi toată morala diferitelor epoci. Există un amor 251 antic, unul medieval şi unul modern ; nu-i mai puţin" adevărat ansă că fondul pasiunii e acelaşi în toate vre-mile şi la toate popoarele. De pildă, Didon, Heloisa, Werther, Sapho, Nejdanov, deşi iubesc în moduri diferite, sînt rezultatele aceleiaşi patimi. Păgînul Virgiliu, romanticii Rousseau şi Goethe, naturalistul Daudet şi gingaşul modernist Turgheniev, toţi sînt pătrunşi de eterna simţire a dragostei atunci cînd concep pe eroii lor — deşi fiecare e copilul veacului lui. Şi cum ar fi cu putinţă să fie altfel ? Pentru ca o lucrare de artă să aibă valoare, cea dintîi condiţie este, poate, aceea ca artistul să o simtă, să fie încălzit de subiect. Şi ce poate fi mai simţit decît acest ...instinct atît de van Ce se-abate şi la pasări de vreo două ori pe an, cum ar zice marele Eminescu, cum ar zice genialul Schopenhauer... Ba, dacă iubirea se manifestează în toate lucrările, chiar şi în acelea cu care se ocupă Poşta redacţiei noastre, lucrul e neapărat să fie aşa. Căci emoţiunea fiziologică, care la unii se traduce prin versuri, la alţii prin acte de domeniul medicinei, se arată de pe la vîrsta de 12 şi 15 ani; pe cînd ideile mari, gîndurile de luptă socială ori politică vin tocmai hăt-tîrziu. Precum e natural ca la vîrsta de 3 ani să fii puţin convenabil cu dădaca, e tot aşa de natural ca la vîrsta de 15 ani să simţi „instinctul pasărilor" — atît mai bine dacă te dedai numai la versuri. Toţi aceşti versificatori prin impulskmi fiziologice ar putea să spuie ca Pippo al lui Musset: J'ai le coeur de Petrarque et n'ai point son genie !1 Şi, pe cîtă vreme Adam va fi muşcat din pomul oprit, iar Eva va fi „coastă din coastele lui", toate teoriile grave şi toate consiliile paterno-medieale nu vor fi în stare să oprească atentatele la bunele... versuri. 1 Am inima lui Petrarca, dar n-am geniul său ! (fr.). 252 Ca să parodiez o vorbă a lui Schopenhauer, versurile sînt pentru băieţii de familie „supapa de siguranţa Deci lăsaţi pe copii să facă versuri... E un joc atît de inocent ! Este însă un alt punct de vedere. Tendenţionismul de care vorbesc nu exclude lirismul. Dar, precum în poezia păgînă nu se vorbeşte de calităţile femeii; precum în solemnele bucăţi ale cavalerismului femeia nu-i femeie, ci doamnă ; precum în plîngătoarele opere ale lui Chateaubriand ori ale lui Lamartine e vorba numai de frumuseţe ; precum în Sapho ori în Le collage al lui Paul Alexis e în joc numai voluptatea, tot aşa noile concepţii despre rolul femeii vor aduce în mod fatal o altă poezie. Fără îndoială, nu poruncim tinerilor să-şi închipuie iubirea altfel decum şi-o închipuiesc. Dar cînd ideile nouă vor fi pătruns proletariatul cult, din clasa căruia mai ales apar artiştii, atunci această poezie nouă, această nouă concepţie economico-filozofică se va impune. Şi lirismul va merge alături cu ştiinţa socială, el se va înălţa de la o cîntare de cocoş la cîntul conştient al unei iubiri superioare. Pîn-atunci, frumoasă Venere, întinde-ţi braţele de marmură !... Iubirea cea nouă nu-i rezervată unei ti-nerimi fără entuziasm. Nu fiii burghezimii, crescuţi în atmosfera nesănătoasă a senzualităţii precoce, vor putea da iubirii eterna haină strălucită a unui sentiment superior, a unei măreţe concepţii. Se va topi în viitoarea patimilor bolnave generaţia istovită, care a moştenit, m mijlocul mizeriei celor mulţi, lenea de gîndire şi moliciunea orientală a veacului de ghiftuiţi, şi va răsări o tinerime care va renaşte poezia, renăscînd toate sentimentele. CONVORBIRE CU GHEREA-DOBROGEANU Duminica trecută am profitat de libertatea cî-torva ceasuri ca să mă duc la Ploieşti. Nu-i prea mare rizic un drum de câteva ceasuri cînd e vorba să te în-tîlneşti cu cel mai superior şi mai simpatic dintre scriitorii români, cu Gherea-Dobrogeanu. Casa din care ies volumele de critice, care au atîta înrîurire asupra literelor româneşti, e într-un colţ, aproape de barieră, pe drumul Bucureştilor. în curte sînt flori, e popuşoi şi o viţă-de-vie de jur împrejurul unui chioşc de vară. Blondul şi blândul critic era în odaia lui de lucru, o odaie mare, al cărui mobilier se compune dintr-un birou, cîteva scaune de paie şi două canapele. Acestea din urmă vor avea, desigur, o valoare istorică mai tîrziu : mulţi refugiaţi politici şi mai toţi literaţii români de valoare au dormit adesea pe ele. Subscrisul a dormit şi el — în calitate de refugiat economic. Pe păreţi sînt portrete ilustre : Sofia Petrowskaia, tî-năra şi eroica victimă a ţarismului, priveşte din cadru-i simplu la fostu-i tovarăş rămas în viaţă. încolo, simplicitatea odăii are ceva din înfăţişarea clasicelor cuiburi ale maeştrilor antiluxişti. Cele trei dulapuri cu cărţi, unde Dostoievski se întîlneşte cu Zola, Taine cu Melchior de Vogue, Ribot cu Richet, 254 Karl Marx cu Adam Smith, Spencer cu Letourneau, Sset cu Shakespeare, toţi, fruntaşii tuturor genurilor şi^Lr neamurilor, îţi vorbesc de vastitatea cunoş-ţintelor economistului-critic. Primirea pe care ţi-o face Gherea nu seamănă cu a nici unui om pe care l-am cunoscut vreodată. E o bucurie întreagă cînd îşi vede un prieten, o bucurie care se manifestează cu căldură, fără nici un fel de ceremonie. Intrăm în casă, şi cea dintîi grijă este să întrebăm ce face ceaiul. în aşteptare, criticul înghite nedespărţitul bicarbonat de sodă. Cînd vine ceaiul — fără rom şi fără lămîie — începe intervievul : — Cînd iese volumul al doilea din Literatură şi ştiinţă ? — Cred că are să iasă prin noiembrie. — Ce materie o să aibă ? — Cred că o să am articole de Delavrancea, de Vlahuţă, Voinov, Găvănescu, O. Carp, Stavri... şi toţi cei din numărul trecut. — Dumneata despre ce ai scris ? — Eu am un articol Artiştii-cetăţeni. Vreau să arăt, cu date biografice, că toţi marii artişti au fost şi mari cetăţeni, că ei au fost întotdeauna în fruntea curentelor de luptă socială. Vreau să arăt că se înşală aceia care cred că artistul nu se poate pasiona decît pentru arta pură. — în privinţa asta, ştii că am scris o serie de articole. Ce zici de tendinţele în artă ? — Zic că nu poţi cere unui artist să scrie într-un fel ori într-altul. îi poţi cere numai să se pătrundă de marile curente moderne. Şi cînd el va fi pătruns, atunci natural că opera lui de artă se va resimţi. Arta reflectează mult personalitatea autorului. Cînd un artist va fi şi un mare cetăţean, negreşit că în tot ce va produce el se va vedea ce idei are. 255 — Venim, vra să zică, iarăşi la influenţa mediulv social. — Sigur că da. Numai, sînt oameni care n-au înţeles ce am zis eu despre acest mediu. Aşa, de pildă, Caragiale, în conferinţa pe care a ţinut-o astă-iarnă la clubul muncitorilor, a afirmat că Newton nu ar fi fost Newton dacă n-ar fi avut în el scînteia genialităţii — ori în ce mediu ar fi trăit. Dacă ar fi cetit cu luare-aminte Criticile mele, eu cred că n-ar mai zice asta. în articolul meu asupra mediului social şi eu spun aceiaşi lucru, cu deosebire doar că dau de exemplu pe Goethe. Fireşte că genialitatea atîrnă de o sumedenie de fapte şi factori. Un eschimos adus într-un mediu european nu va înceta de a fi un eschimos ; dar asta nu însemnează că mediul social nu influenţează de loc, şi cu încetul, asupra individului. De altfel, aceia care nu cred în marea influenţă a mediului n-au decît să vie cu mine la Restaurantul Gării Ploieşti, să taie şuncă, să facă de jurnă noaptea, să vază dacă varza e bine gătită, să păzească sosirea trenurilor, să aibă a face cu toţi pasagerii — şi am vedea atunci !... Trebuie numai să ne înţelegem : eu nu zic că mediul social e un factor unic şi atotputernic. Aici e chestiunea pe care rni-o impută şi Delavrancea. La unul din cursurile lui, el spunea că a atribui totul mediului social şi a nu studia personalitatea autorului este o greşeală. Sigur că da. Şi nu numai că aşa cred şi eu, dar am scris un articol întreg în sensul ăsta. Citeşte articolul meu din no. 1 al Literaturii. Ştii că acolo am studiat personalitata unei părţi din scriitorii noştri tocmai pentru ca să pun în legătură personalitatea cu opera de artă. Mai mult decît atîta, eu cred că fiecare producţie artistică este o impresie redată printr-o personalitate. Prin urmare, departe de a reduce totul la mediul social, eu dau şi personalităţii autorului o mare însemnătate. 256 MOFTUL ROMAN REVISTA .»-»mmST.\ «Ati'MU 0«CI»-TR*!*H« Nr. !, Moftul român (Revisra Ia care A. Bacalba5a a fo, pri-redjc». ^™ c „ * » pentru ce „e batem joc de SI"Je^t'8 Ssăşval 8raiilor !i rs Nu politica în sine ne dezeustă rî .«oi;*;,.., i i-°« odioasă, de care vom ST£ «rS™Tviife Sd" ANASTASIE STOLOJAN D. Anastasie Stolojan este cel mai potrivit bărbat cu care se poate începe galeria neliterară. E un creştin grav, gras şi greu. S-a născut în zodia norocului şi este autorul proverbului : „Mai bine un dram de noroc decît un car de minte". Şi, cu toate astea, nu se poate zice că nu minte cu succes. Dovadă apanajele. E, de altfel, un om foarte instruit: are o bibliotecă vastă, pe care era aproape să înceapă a o ceti. Concurent înfocat al lui Creangă, care i-a plagiat pe Nafta-Lina, roman în un milion de volume, schim-bîndu-i titlul în Ţaţa-Lina. Foarte necăjit pe Pliniu, care i-a spus într-o zi că Latifundia perdidere Italiam, şi vorba lui Pliniu s-a plinit: latifundiul i-a făcut-o lată mai zilele trecute. E tipul cel mai desăvîrşit al plusvaloarei plagiate de pe spinarea ţăranilor. Acum, în urmă, după ce şi-a săturat toate poftele, i-a venit gustul fistichiu să pozeze în Mecena, în încu- 283 asta ! Unde p„, ca asta îţi dă peste burta înverzită un lustru modern, un lustru căruia i se potrivesc de minune versurile lui A. Vlahuţă : Pot"vesc ae Şi domni gravi, plini de afaceri, te vor întreba discret: .Cam ce sumă sâ cîştige cu-a lui versuri un poet?-... ARTĂ ŞI DEMOCRAŢIE N u trebuie să ne înşelăm. Cuceririle pe care democratismul le-a săvîrşit în ordinea politică şi economică s-au răsfrînt şi în literatură. Literatura nefiind altceva decît manifestarea gîndirii omeneşti, e natural ca în fiecare epocă ea să înfăţişeze ideile acelei epoci. Acesta e un fapt, şi un fapt asupra căruia nu se încap controverse. Sînt oameni care or fi crezînd că literatura a hotărît vreodată mersul ideilor în omenire, ori chiar formele sociale. Aceştia se-nşală. Dacă literatura antichităţii e plină de zei, de imprecaţii divine, de aventuri mitologice, nu ea a născut aceste credinţe, ci ea s-a născut din credinţele ce stăpîneau atunci. Dacă literatura evului mediu geme de conţi şi de marchize, de dueluri şi de otrăviri miraculoase, nu trebuie să se creadă că din cauza ei au apărut conţii, ci ea s-a ocupat de conţi pentru că conţii existau. , Din punctul acesta de vedere, literatura a fost întotdeauna mai mult sau mai puţin naturalistă1. în ro- 1 Anton Bacalbaşa foloseşte termenul de naturalism în locul celui de realism. 285 mantLsmul cel mai acut trebuie să vezi naturalismul epocii. Cum ar fi putut literatura veacului de mijloc, de pildă, să ne zugrăvească starea muncitorilor din fabrici cînd fabricile nu existau ? Iar dacă ea se ocupa numai de viaţa seniorilor, cauza trebuie căutată în faptul că scriitorii trăiau în cercul acestora. Afară de asta, toată activitatea socială era individualizată ; scriitorul trăia într-un cerc strimt, ca şi seniorul, ca şi servul. Viaţa diferitelor straturi sociale ră-mînea necunoscută, nimeni dintr-o castă nu intra în altă grupare. Şi-apoi, seniorii plăteau pe artişti. Precum îşi aveau servii şi castelele lor, ei aveau poeţi, dănţuitori, muzicanţi ş.a. Complexul vieţii sociale de acum nu se manifestase ; erai cîntăreţ de castel, nu de public. Pe de altă parte, numărul cititorilor fiind restrîns, artistul nu putea să pună temei pe aceea ce azi am numi „public". Totul se reducea la voinţa unui Mecena oarecare. Azi, ce se-ntîmplă ? Clasele de sus, conrupte, ocupate cu tot soiul de exploatări, nu-şi mai bat capul să citească. Feudalul, leneş fără voia lui, trăind din renta pămîntului, nu mai ştia cum să-şi împartă vremea ca să nu moară de urît. Se inventau jocuri de salon şi de parc, vînători, serate în care arta îşi găsea totdeauna un colţ. Mai mult, era un punct de onoare ca salonul să aibă un lustru de cultură cît mai mare. Capitalistului actual nu-i mai rămîne timp pentru astfel de distracţii. Rentierii dispar, şi în locul lor apar marii industriali. Viaţa comercială, afacerile industriale, operaţiile de bursă, toate astea absorb gîndurile şi preocupările capitalistului modern. Dimineaţa, ca şi seara — dacă voiţi, chiar visurile nopţii — îi sînt pline de vedenia banului şi a întreprinderii. Artă ? Vremea e bani ! Şi astfel e toată clasa de sus. Aceia din pătura dominantă care nu au putut ajunge nici mari industriali, nici speculanţi la Bursă, nici acţionari în antreprize, s-au făcut prefecţi, spioni diplomatici ori şefi de birou. O dată intrat în slujbe de felul acesta, boierului nostru nu-i mai arde de artă, cel mult dacă se mai ocupă de arta alegerilor. Iar aceia care mai pot avea asemenea îndeletniciri sînt cu totul alţii. De pildă, muncitorii, care încep să se deştepte la viaţa politică, simt că şi lipsa de cultură e una din piedicile emancipării lor. Şi atunci ei caută să citească, să se lumineze. Ce va citi de preferinţă clasa muncitoare ? Nu-i greu de ghicit. în vîltoarea luptelor dintre clase, nu-i vreme de gîndit la literatura obiectivă şi transcendentală. Papucii doamnei X şi dantelele doamnei Y nu pot interesa decît un număr restrîns de oameni, care mai găsesc vreme pentru distracţii, neavînd nici un ideal şi nici un scop în viaţă. E aşa de grea şi tristă şi zbuciumată viaţa proletarului, încît el nu se mai poate pasiona după cărţile ce nu-i vorbesc de durerea lui. Fă-1 însă să vadă că te-ai gîndit la dînsul, că ai simţit toată durerea de care el e frămîntat, că-1 iubeşti, că lupţi pentru dînsul ; fă-1 să vibreze sub farmecul operei tale, aminteşte-i viaţa lui de chinuri şi îmbărbătează-1 la luptă, fă-1 să vadă o lume nouă, şi te va citi. Ei bine, sînt oameni care au aerul că nu împărtăşesc vederile noastre, cum că arta trebuie să aibă şi o menire socială-; cu toate astea, chiar oamenii aceştia sînt convinşi că lucrarea lor n-ar putea trăi dacă n-ar respira generozitate, simpatie pentru cei apăsaţi. Şi dovada cea mai bună despre aceasta e faptul că toate operele ce apar de la o vreme încoace, de cînd a început să se formeze şi la noi un public cititor, au o notă de democraţie, de altruism, de iubire pentru cei apăsaţi. Iar cele care calcă legea aceasta zac în rafturile librarilor, pline de mucegai, ca şi ideile ce se cuprind în ele. Să nu uităm apoi un lucru : afară de muncitorimea propriu-zisă, aceia care citesc sînt şi ei asupriţi sau oameni ce simpatizează pentru asupriţi. Citeşte micul funcţionar, care e proletar şi dînsul ; citeşte tinerimea, care întotdeauna e alături de cei ce sufăr, din cauză că sentimentalismul nu i-a fost ucis nici de mizerie, nici de îmbuibare. 286 287 în faţa unui asemenea public cititor, desigur, chiar scriitorii burghezimii n-au ce face ; ei se văd siliţi să îmbrăţişeze cauza mare a sărăcimii. Şi o îmbrăţişează : dacă nu cu inima, cel puţin în scris. De altfel, nouă puţin ne pasă dacă aceasta e o iubire sinceră sau o simplă prefăcătorie de nevoie ; destul că ea ne ajută. Nu vedeţi ce se-ntîmplă ? Dacă ţii cu orice preţ să te ocupi de Saul al Bibliei, eşti expus să-ţi vezi lucrarea pierind, chiar dacă din punct de vedere pur artistic ea n-ar fi o inepţie. Fără îndoială, propaganda democratică a avut şi asupra artei o influenţă adîncă. Din lumea lor senină, eunucă mai bine, artiştii au fost siliţi să descindă în mijlocul suferinţelor clasei apăsate. La aceasta poate că nu i-am împins nurnaidecît noi, ci o simplă şi rece lege economică, al cărei glas spune că oferta e supusa cererii. A fost o vreme cînd numai un socialist, de pildă, se călăuzea în activitatea-i literară de ideile politico-so-ciale ale epocii. Azi Parnasul burghez e pustiu, iar poeţii lui au fost constrînşi să părăsească discuţiile melancolice cu Luna şi cu Venus, spre a veni să cînte boi* deiele sărace, necazurile mulţimii. Ce jale e în bietul Parnas ! Dar ce veseli sîntem noi î La rîndul ei, literatura vine să ne ajute în mişcarea politico-socială ; ea turbură, desigur, digestia liniştitului burghez, dar nu pentru asta sîntem noi supăraţi. Mai la urmă, fenomenul acesta e fatal. Cînd clasa muncitoare se deşteaptă, lăfăiţii trebuie să se supuie curentului. Real, dar ciudat fenomen : burghezimea făcînd „jocul ideilor subversive", — ca să nu piară ! MOUNEl-SULVf-HAMLET MOUNET ŞI WEBER. GĂLĂGIOSUL HIGH-LIFE. O PROPUNERE DEMOCRATICĂ Aseară a fost prima reprezentaţie a lui Mounet- Sully-Hamlet. Sala complect plină. Marele artist a făcut din geniala operă a lui Shakespeare o creaţiune nepieritoare. Din toţi artiştii mari care au trecut prin Bucureşti, Mounet-Sully e cel mai superior în rolul acesta. De Ia început şi pînă la sfîrşit a fost magistral. Ţinuta excelentă, masca neîntrecută, un joc de scenă fără pereche, iată calităţile esenţiale ale marelui artist. Dar aceea ce mai ales captivează la Mounet-Sully e vocea. Un organ clar, bine timbrat, dramatic, cu un registru colosal de întins, care merge de la notele cele mai înalte la cele de bas profund, un organ care nu oboseşte niciodată şi care se modulează după voie cu o fermecătoare artă. Succesul a fost desăvîrşit. De la emoţiunile cele mai puternice, ân care toată sala suferea cu nefericitul prinţ al Danemarcei, publicul trecea la ovaţii entuziaste, cum rareori se vede în teatrul nostru. Fără îndoială, Mounet-Sully este cel care ne-a făcut mai bine să înţelegem, printr-o interpretaţie generală, geniala concepţie a lui Shakespeare. 289 Mare succes a avut şi d-na Segond-Weber. Tînăra artistă a dat Ofeliei caracterul plîngător, sfîşietor de trist, care de la 1600 şi pînă azi a rămas ca o chintesenţă de nenorocire omenească. Ofelia nu-i unul din rolurile care convine mai bine d-nei Weber. Totuşi, artista a produs una din cele mai puternice emoţiuni în scena nebuniei, în special în scena finală. Publicul i-a făcut ovaţii călduroase, care erau ou atît mai greu de făcut cu cît toată lumea era sub impresia adîncă a lui Mounet. ARTA PENTRU ARTĂ Pînă cînd vom scrie mai pe larg asupra acestei reprezentaţii, putem face cîteva reflecţii în afară de jocul artiştilor. E vorba de public. Deşi spectacolul era anunţat la 8, nu s-a început decît pe la 9 jum. pentru că high-life-ul n-are vreme să se împopoţoneze pînă la 8. Ce oribil e high-life-ul ăsta ! Actul I se petrece scandalos pentru că la fiecare moment e un întîrziat care deranjează lumea. Şi dacă ar fi numai atîta ! Dar tocmai cînd atenţia înţelegătorilor e mai încordată asupra celor ce se petrec pe scenă, o serie de cocoane, care iau pe Hamlet drept un ofiţer de roşiori, se apucă de vorbit şi de hihiit ca acasă. în mai multe rînduri publicul serios a trebuit să le fistuiască. Ar trebui să se ia pentru loji măsurile pe care jandarmii le iau pentru cîte un „cetăţean turmentat" de la galerie : — La secţie, cucoană ! De altfel, aceasta dovedeşte lipsa puterii de impresio-nabilitate la această clasă, care nu vine la teatru ca să vadă, ci ca să fie văzută. Ar trebui închise lojile în nişte ouşti cu geamuri, ca să se vadă, pentru amatorii de nud, dar să nu se audă ! Astă-seară, marea tragedie a lui Spfocle, Oedip, una din creaţiunile cele mai superbe ale lui Mounet. Doamnelor şi domnilor, înainte de a dezvolta subiectul conferinţei mele Arta pentru artă, daţi-mi voie să fac o introducere mică. Ea va părea nefolositoare, poate, pentru dumneavoastră, dar e de multă însemnătate pentru mine. Voi avea nevoie pentru aceasta să fac puţină etimologie grecească, lucru puţin atrăgător, cum vedeţi. Sînt mulţi care vin la Ateneu de atîţia ani, fie la concerte, fie la conferinţe, dar care nu s-au întrebat niciodată de ce acestei clădiri îi zice Ateneu, şi nu altfel. Zeiţa înţelepciunii şi a artelor frumoase, Minerva, se chema la greci Atheni. Din cauza aceasta, grecii au numit Athenaion instituţiile culturale destinate acestor arte. Romanii, poate tot din cauza asta, au numit Athenaeum aceleaşi temple de cultură. în ele se predau diferite studii şi mai ales arta oratorică. Aceea ce a făcut întotdauna caracteristica acestor instituţii este faptul că ele erau neoficiale. Clădite mai înainte de împăraţi, ele se fac în urmă din iniţiativa obştii. în Belgia, ateneuri se numesc astăzi liceele libere. 291 La noi, Ateneul este datorit subscripţiei binevoitoare a tuturora. Căci, dacă învăţămîntul oficial are atîtea aşezăminte, lumea a găsit că e nevoie să aibă şi o tribună liberă, de unde să se expuie vederi culturale emancipate de sigiliul oficialităţii. De ce am făcut introducţia aceasta ? Pentru ca să nu surprindă pe nimeni cînd va auzi, în astă seară, păreri care contrazic tot ce se învaţă în şcoli, în şcolile oficiale... Şi acestea zise, trec la subiectul meu. O adîncă bucurie sufletească trebuie să simţim cu toţii cînd vedem progresele ce săvîrşeşte arta la noi. Redusă mai înainte vreme la discuţii de cenaclu şi de reviste necetite, ea părea apanajul cîtorva privilegiaţi, diletanţi ai artei. Diletanţii aceştia, artişti şi critici reciproci, socoteau arta un privilegiu al lor. Dar iată că deodată arta scapă de sub tutela de clasă, se emancipează şi vine, treptat-treptat, să se popularizeze la toţi. Revistele se înmulţesc, ziarele sînt nevoite să se ocupe şi ele de artă, toată lumea se pasionează, e ca un curent nou şi puternic, care cere dreptul la viaţă, care se întinde peste tot. Din curentul acesta face parte şi conferinţa de astă-seară. Dar, o dată cu lăţirea curentului, se nasc şi discuţiile infinite asupra chestiunii de a se şti ce este arta şi cum trebuie ea să fie. Cea mai însemnată dintre discuţiunile acestea este cea privitoare la arta pentru artă, în opoziţie cu arta tendenţioasă. Astăzi discuţiunea aceasta e la ordinea zilei pretutindeni, în Franţa, telegramele ce ne vin chiar astăzi ne spun că studenţii au făcut manifestaţii ostile d-lui Brunetiere şi au strigat: „Trăiască Emile Zola!" D. Brunetiere este un mare vrăşmaş al artei pentru artă ; dar d-sa este, în acelaşi timp, criticul de la Revue des deux mondes 1, un critic reacţionar, şi care, dacă nu 1 Revista celor două lumi (fr.). 292 admite arta pentru artă, nu o admite nu din punctul nostru de vedere, ci pentru că ar dori ca arta să slujească ideilor reacţionare. Ce dovedeşte aceasta ? Aceasta dovedeşte că se-n-şală aceia care se tem să fie partizani ai artei tendenţioase, socotind că aceasta este o chestiune socială. De loc. Ea e o chestiune pur estetică — dovadă că poate fi îmbrăţişată şi de reacţionari ca d. Brunetiere. în adevăr, ce este arta pentru artă f Unul din apărătorii ei cei mai înfocaţi, Theophile Gautier, o defineşte astfel : „Arta pentru artă este pentru adepţi o muncă scutită de orice altă preocupare decît a frumosului în sine". Iar Littre o defineşte astfel : „Deviza arta pentru artă este expresiunea desperată a acelora care nu aud ecoul răspunzîndu-le". Mai pe româneşte, aceasta însemnează: arta pentru artă este acea lucrare în care artistul, dezbrăcîn-du-se de toate pasiunile şi emoţiunile lui de om şi de cetăţean, ridicîndu-se în afară şi mai presus de tot ce ne agită pe noi, şi chiar pe dînsul, părăsindu-şi, cu alte cuvinte, o parte din propria lui individualitate, se aruncă, în momentul creaţiunii artistice, în... regiunea ficţiunilor impersonale. El face o operă din care nu se vede nici propria lui personalitate, nici înrîurirea mediului înconjurător asupră-i, nici senzaţiile şi ideile ce-I stăpînesc ; el face o operă... frumoasă în sine, şi atîta tot. După noi, aşa pusă discuţiunea, chestiunea artei pentru artă se reduce la o chestiune de psihofiziologie. Şi ne întrebăm : Este, oare, posibil să fi existat vreodată un asemenea artist, un asemenea om ? Dar ce este artistul ? După esteticianii metafizici, arta fiind o inspiraţiune transcendentală, artistul este un inspirat, o fiinţă extraumană şi supraumană, care trăieşte în alte lumi, în lumi eterice, vaporoase. El n-are nimic cu pămîntul pe care trăim noi, unde sînt lupte, pasiuni, zbuciumări şi aspiraţii. Aşa fiind, artistul nu are în vedere decît frumosul ideal, metafizic, transcendental, frumosul trăitor în mintea lui, pe care-1 vede în ceasuri de sfîntă inspiraţie şi care scapă vederilor muritorilor de rînd. 293 Dacă ou cu vorbele astea, dar desigur cu fondul acesta discută metafizicul. Noi, însă, care nu admitem dubla personalitate ; noi, care ştim că artistul nu se poate lăsa deoparte pe dînsul nici atunci cînd concepe, nici atunci cînd creează ; noi, care ştim că în fiecare operă tresare tocmai propria natură a artistului; noi, care ştim că sîntem cu toţii rezultatele mediului în care trăim, susţinem că, în orice operă de artă, natura morală şi intelectuală a creatorului ei se arată la lumină. Mai mult, artiştii fiind naturile alese ale omenirii, ei sînt mai capabili de a primi impresiile, de a se emoţiona, de a suferi, şi, în acelaşi timp, lucrările lor vor reflecta tocmai adîn-cimea acestor impresii, emoţiuni şi suferinţe. în toate operele noastre, acela care trăieşte mai întîi sîntem noi. Mergînd la absurd, s-ar putea zice chiar: ce însemnează artă fără tendinţe şi în acelaşi timp cu tendinţa de a face o operă frumoasă ? Oare frumosul nu este el însuşi o tendinţă ? Şi aici ne lămurim. Nu-i vorba de a nu avea tendinţe, ci numai de a nu avea tendinţe sociale. Perfect. în cazul acesta, trebuie să lămurim bine aceea ce credem noi. Niciodată n-ar putea susţine cineva că tendinţele sociale pot încăpea în orice operă. Nu. Aşa, poezia lirică este prin natura ei o operă intimă, individuală, personală ; în ea se va descrie un sentiment individual, o mişcare de suflet în care ideile şi tendinţele sociale nu vor avea ce căuta. Natura artistului, ideile şi sentimentele lui vor tresări şi aci, desigur, dar inconştient, numai atîta întrucît artistul nu-şi poate şterge personalitatea lui în nici un fel de operă. Cîntîndu-şi iubita, un artist o va cînta fie din punctul de vedere al frumuseţii, fie din al inteligenţei, fie din al ideilor comune amîndorura — după cum artistul va fi un adorator al femeii-frumuseţe, al femeii-om ori al femeii-cetăţean. Dar, în nici un caz, lirismul nu se poate contopi cu un cîntec social.1 1 Anton Bacalbaşa desparte în mod greşit „lirismul" de cîntecul social, deoarece ele fac parte din acelaşi univers literar şi din aceeaşi concepţie despre lume a poetului. 294 Există însă o altă artă, în care neapărat tendinţele sociale trebuie să apară : îndată ce opera de artă atinge viaţa socială, ea trebuie să aibă şi tendinţe sociale. Din punctul acesta de vedere, arta pură, arta făcută pentru frumosul în sine, nici nu există, nici n-a existat. Nu cunoaştem exemplu în toată literatura în care, descriindu-se viaţa socială, autorul să nu fi avut şi o tendinţă socială. Ce este toată literatura în care se face apologia — romantică desigur, dar e tot apologie — a claselor stăpînitoare ? Ce sînt regii buni şi înţelepţi pe care îi găsim descrişi ? Ce sînt conţii şi marchizele, inteligenţi şi simpatici ? Conştient sau nu, din toate aceste lucrări reiese o tendinţă socială. Şi faptul e foarte natural. Trăind în mediul conţi-lor şi al marchizelor, făcînd parte din clasa lor, sim-patizînd pentru dînşii şi scriind pentru dînşii, neavînd dragoste pentru altă clasă şi neavînd alte aspiraţii, artistul a trebuit să lase în opera lui să se întrevadă iubirea ori admiraţia pentru clasa conţilor şi a marchizelor. De altfel, în privinţa asta, exemplele se pot lua de pretutindeni. Din cîntecele oricărui artist reies ideile şi tendinţele lui sociale îndată ce el descrie viaţa socială. Poezia populară, opera marelui artist anonim care se numeşte poporul muncitor, ne arată, mai bine decît orice alt fel de artă, că artistul nu se poate dezbrăca de ideile lui sociale. Cînd poporul ne vorbeşte de iubire, el face lirism, de un alt gen decît al poeţilor noştri, dar tot lirism e. Cînd însă se atinge de viaţa socială, atunci îndată el ne zugrăveşte aşa cum înţelege el nevoile, necazurile, năzuinţele ce-1 agită. Deschid cea mai modestă colecţie de poezii populare, aceea a lui Vasile Alecsandri, şi ascultaţi: Frunză verde baraboi, Mă-ntîlnii cu un ciocoi : — Bună cale, măi rumâne ! — Mulţămim, ciocoi de cîne! — Măi mojice, tu eşti beat 1 — Latră, ciocoi gulerat, 295 Sau alta Că eu azi nici n-am mîncat. — Măi mojice, mojic rău, Las* că mi te-oi drege eu Cînd o veni biru greu. — Alelei, pui de ciocoi I De te-aş prinde la zăvoi, Să-ţi dau măciuci, să te moi, De piele să te despoi, Ca să-mbrac cu pielea ta Pistoalele şi flinta ; Vîntul să nu le pălească, Ploi să nu le ruginească, Ochiul să nu le zărească 1 Dar-ar bunu Dumnezeu Să umble şi plugu meu ! Din baltag să-mi fac eu plug, Pistoalele să le-njug, Ca să brăzduiesc ales Unde-o fi crîngu mai des ; Să trag brazda dracului La uşa bogatului ! Sînt nevoit să fac o paranteză. Recitate de altul, versurile astea n-ar avea decît însemnătatea unei citaţii ; spuse de mine, ele se pot interpreta într-un sens pe care nu l-aş dori. De aceea trebuie să spun că sînt departe de a împărtăşi vederile exprimate în ele ; căci, după noi, muncitorii trebuie să meargă pe alte căi spre a-şi cuceri drepturile.1 Dar am citat versurile acestea numai ca să se vadă că ţăranul n-a făcut niciodată artă pentru artă. Nenorocit, umilit, asuprit, el a făcut cîntece din pro-pria-i durere şi a căutat cu ele să-şi răcorească sufletul amărît, ori să se îmbărbăteze la luptă. A suferit mai 1 Anton Bacalbaşa, ca şi alţi conducători ai mişcării socialiste din vremea aceea, era adeptul cuceririi drepturilor nu pe calea luptei revoluţionare, ci pe o cale paşnică, .legală". mult din pricina ciocoilor şi a miliţiei ? Aceste două nenorociri şi le-a spus şi-n versuri. Ar trebui să cugete la aceasta toţi cîţi ne vorbesc de farmecul poeziei populare şi fac în acelaşi timp apologia artei pentru artă. De altfel, mulţi din apărătorii teoriei cu artă pura sînt inconştienţi. Cînd scriu, ei singuri fac artă tendenţioasă, fără să ştie. Şi nu doar că acesta ar fi un merit al direcţiunii nouă. De cînd e lumea — în tot cazul, de cînd o ştim — au existat asupriţi şi asupritori. Era firesc, dar, ca plînsul acestei omeniri suferitoare să se simtă şi în operele de artă. Cîntecul de fericire al omenirii nu s-a scris încă pentru că omenirea n-a fost încă fericită. Este însă o altă parte a chestiunii care trebuie atinsă}" pentru că printre susţinătorii artei pentru artă există şi un element conştient de ceea ce face. Am zis că arta trebuie neapărat să aibă tendinţe îndată ce atinge viaţa socială. Ei bine, lupta împotriva tendinţelor în artă nu se arată decît atunci cînd apar tendinţe mai înaintate decît ale stăpînitorilor. Vroiţi un exemplu ? Burghezimea a început cu arta tendenţioasă. Voltaire, Rousseau, Diderot, produse ale ideilor mari care cutremurau lumea în cursul secolului trecut, au făcut arta cea mai tendenţioasă posibil. Ei au ajutat cu operele lor la izbucnirea şi triumful marii revoluţii, pentru că operele lor reflectau aspiraţiile burghezimii în luptă cu nobilimea. Atunci grozav convenea burghezimii arta tendenţioasă, arta ca factor revoluţionar. Voltaire, Rousseau, Diderot au fost sărbătoriţi de burghezime aşa cum poate puţini oameni au fost. Azi însă, cînd burghezimea a triumfat, cînd şi-a atins aspiraţiile de clasă, ea se revoltă dac-aude de arta tendenţioasă! De ce ? Nu din cauza principiului în sine, ci pentru că arta tendenţioasă începe să fie în- 296 297 trebuinţată de o altă clasa, pe care burghezimea o asupreşte, de clasa muncitoare... Negreşit, lucrul acesta nu poate conveni celor ce au triumfat. Burghezii sînt prea puţin metafizici acum ca să apere un principiu ce le face rău numai pe motivul că odinioară au fost partizanii acestui principiu. Se întâmplă cu arta aceea ce se întâmplă cu grevele. A fost o vreme cînd burghezimea răguşea declamînd : „Libertate ! Egalitate ! Fraternitate !" Pe atunci vorbele astea aveau ceva magic, ele erau sfinte pentru burghezi, care le luaseră ca deviză. Nu triumfaseră în lupta lor de clasă. Dar de cînd au triumfat şi-au schimbat vocabularul, înlocuindu-1 cu „libera concurenţă, libertatea... exploatării, laissez faire" 1. Erau bune revoltele burgheziei împotriva nobilimii ; dar muncitorilor nu li-i iertată nici greva, de vreme ce acum greva este dăunătoare burgheziei ! Acesta este adevărul. Criticii burghezi — vorbesc de cei conştienţi de nevoile clasei lor — nu se revoltă împotriva tendinţelor, ci împotriva unor anume tendinţe. Dacă-i auzim strigând : „Artă pură, artă pentru artă, transcendentală, impersonală... impermeabilă", pricina este că cele mai multe tendinţe ce se arată acum în artă sînt tendinţe antiburgheze. Altfel, chiar azi le convin unele tendinţe şi le încurajează. Cîte opere de morală burgheză, cîte opere pline de apologia stăpânitorilor şi a burghezismului nu sînt încurajate, lăudate şi premiate de oficialii burghe-zimii ! în prima linie nu uitaţi istoria oficială, care este cea mai tendenţioasă operă posibil ! Aşa pusă chestiunea, ea se simplifică. Nu mai este vorba să ştim dacă arta trebuie sau nu să aibă tendinţe, ci numai ce anume tendinţe trebuie să aibă. în privinţa aceasta, ar fi ridicul să dăm legi sau reţete literare. Nu-i vorba nici de una, nici de alta. De aci încolo nu se pot emite decît simple păreri. 1 Lasă-i să facă (fr.). 298 Regula generală însă, principiul artei însăşi, iată-1 : Din momentul ce artistul nu dă în opera lui decît propria lui personalitate, care la rândul ei este oglinda mai ales a mediului ce-1 înconjoară, dacă voieşte ca opera lui să nu fie falsă, şi, deci, neartistică, trebuie să lucreze conform ideilor şi simţirilor lui. Voind să susţie o anume temă, pe care n-o simte ori în care nu crede, el va face operă searbădă. Şi atunci nu numai că procedeul va fi fals, dar nu va putea produce o operă de valoare, o operă artistică. Cea dintîi condiţiune a unei creaţiuni artistice este ca ea să fie văzută clar, să fie adânc simţită de creatorul ei. Pe de altă parte, menirea artei trebuie să fie şî aceea de a face să pătrundă în sufletele altora impresiile pe care le-a simţit artistul. Aci chestiunea e limpede : frumosul în sine, de sine stătător, mai presus de ideile şi de idealurile noastre, nu există. Fără să vroim, judecata noastră despre alţii, ca şi despre lucrările lor de artă, atârnă de educaţia noastră morală şi intelectuală mai dinainte făcută. Aceea ce poate pasiona pe un proletar, cum ar fi, de pildă, zugrăvirea nenorocitei lui stări, va lăsa rece pe un burghez, care nu va vedea în aceasta decît o lucrare absolut în contradicţie cu tot modul lui de a gîndi şi de a trăi. Şi-n cazul acesta trebuie să ştim cui ne adresăm. O altă întrebare însă se iveşte : poate, oare, artistul, om ca toţi oamenii, cu aceeaşi organizaţie nervoasă ca noi toţi, să rămîie rece la tot ce se petrece-n juru-i ? Cînd vede sumedenia de nedreptăţi care apasă asupra unora, poate el să nu ajute, cu aceea ce poate, la stingerea acestor nedreptăţi ? Tocmai aci se arată imposibilitatea artei pentru artă. Şi istoria dezvoltării artistice este martoră ca să ne spuie că toţi artiştii mari, toate naturile alese au fost, în acelaşi timp, oameni care nu numai că au înţeles ideile mari ce frămîntau epoca lor, dar s-au pus în curent ou ele şi le-au ajutat. Aceasta a făcut chiar puterea operelor lor. Căci, pentru ca o lucrare de artă să ne impresioneze adînc, 299 una din condiţiunile principale este şi aceea ca ea să ne reprezinte un adevăr. Ce aţi zice despre un artist care, trăind în mijlocul unei societăţi corupte, s-ar apuca să ne zugrăvească societatea aceea ca un ideal de societate, plină de castitate, plină de sentimente generoase ? Fără-ndoială, lucrarea lui fiind întemeiată pe o minciună, ne-ar impresiona într-un mod neplăcut şi ar pieri. Acelaşi lucru cu un artist care, trăind într-o vreme de exploatare nemiloasă a omului de către om, ne-ar zugrăvi armonia îngerească a claselor sociale. Mai mult, societatea actuală este aşa de frămîntată de luptele dintre clase, aşa de preocupată de mizerii şi de asupriri, încît orice operă de artă care ar avea un raport cu viaţa socială şi ar trece peste luptele acestea este menită să dispară, să ne lase reci ; pe cînd artistul care înţelege vălmăşagul acestui război şi care intră în el, aducînd în producţiile lui nota adevărată şi plină de sentimente largi, altruiste, este artistul iubit. Să lămurim printr-un exemplu deosebirile dintre un artist „pentru artă" şi unul tendenţios. Iată doi artişti. Amîndoi merg la ţară. Şi unul şi altul văd o casă ţărănească în mijlocul unei cîmpii, şi unul şi altul o descriu. Presupunem, fireşte, că amîndoi ar avea acelaşi talent, numai concepţiile le-ar fi diferite. Ascultaţi cum arta pentru artă va descrie bordeiul ţăranului : „Am fost ieri la ţară... în mijlocul cîmpiei, o căsuţă ţărănească părea locuinţa unui poet retras de zgomotul lumii. Ce linişte binefăcătoare respiră acel palat rustic ! Desigur, înăuntru locuitorii trebuie să fie fericiţi. Viaţa lor senină, ca cerul albastru care-i scaldă într-o atmosferă de pace, este mai fericită decît viaţa regilor... Desigur, painjenii, aceşti oaspeţi ai singurătăţii, îşi torc reţelele lor fine ca nişte gînduri de artist. Se aude o gîrlă povestind de liniştea şi fericirea vieţii pastorale... Acolo aş vrea să stau un secol, căci numai acolo viaţa trece lină, ca rîul ce şopteşte, ca nourii tăcuţi, ca luna de pe cer"... La rîndul lui, artistul pătruns de mizeria ţăranului va descrie aceeaşi casă în alt chip : „Am fost ieri la ţară... în mijlocul cîmpiei bogate, o căsuţă ţărănească părea, umilită şi aproape în ruină, o vizunie de fiară. Mi-am adus aminte de Tantal, cufundat pînă în gît în bucate şi blestemat să nu se atingă de ele. Am intrat. Şi am simţit în mine o revoltă adîncă în mizeria acelui bordei. Am văzut feţele alea bolnave, zdrobite de muncă şi de pelagră, şi am înţeles ce crudă ironie sînt toate operele care ne cîntă de liniştea şi fericirea vieţii pastorale... în fiecare colţ rînjea figura amarnicei mizerii... De afară se auzea gîrla, povestind durerea şi amarul ţăranului robit de veacuri. Şi am plecat cu sufletul îndurerat... Pentru voi, nenorocite victime ale muncii, toată frumuseţea firii nu-i făcută decît ca să vă zugrăvească mai negru viaţa de necazuri !" Şi acum, închipuiţi-vă că amîndoi artiştii ar merge să citească ţăranilor bucăţile lor. Care va fi impresia ce va lăsa unul şi care aceea pe care o va lăsa cellalt ? * Vedeţi, pe cînd artistul cu arta pentru artă nici nu se coboară înlăuntrul mizeriei din colibă — căci arta pură e mai presus de nevoile noastre — cellalt merge să-şi caute inspiraţia tocmai în fundul bordeiului, acolo unde sufăr şi plîng nenorociţii. Pe cînd artistul transcendental se impresionează de painjeni şi nu. cugetă la fiinţele omeneşti, artistul tendenţios vede mai lesne durerea acelor iloţi sfîşiaţi de un trai amar, de o nedreaptă orînduire ! Spuneţi acum, care din aceste opere merită mai mult să trăiască ? Spuneţi, care ne va impresiona mai adînc ? Care va vieţui mai mult ? Răspunsul l-au dat aplauzele dv. S-ar părea că e cu neputinţă ca un artist să rămîie aşa de nepăsător la tot ce se petrece-n juru-i, să nu se 300 301 .'.t»C' .-X'*' pasioneze de luptele dintre clase. Cu toate acestea, v-aş putea da un fapt foarte caracteristic. După mulţi literaţi, Theophile Gautier a fost unul din cei mai mari poeţi ai Franţei ; sînt unii care îl socotesc chiar mai mare decît Musset şi decît Victor Hugo. Neîndoielnic, el a fost un mare maestru al formei, un mare artist, şi nu pe nedrept Baudelaire îl numea J'impeccable magicien es-lettres francaises". Ei bine, Theophile Gautier n-a pasionat niciodată decît un cerc restrâns, un cenaclu. Astăzi, cîţiva ani de la moartea lui, el este citat mai mult ca o curiozitate literară, ca un exemplu până unde poate ajunge perfecţiunea formei. Ce a făcut Theophile Gautier pentru ca să merite atîta nebăgare-n seamă atît din partea contemporanilor săi, cît şi din partea posterităţii ? Marele poet a fost unul din cei mai valoroşi reprezentanţi ai artei pentru artă. Nepăsător la tot ce se petrecea împrejurul lui, el a fost tipul cel mai perfect al omului fără nici un ideal social. La 1871, ân vremea represiunii Comunei din Paris, Theophile Gautier scria Tableaux de Siege. Pe când Parisul era ân flăcări, pe cînd armatele versailleze se dedau la cel mai înfiorător măcel pe care îl cunoaşte istoria contemporană, pe când burghezimea setoasă de sânge âşi asigura domnia prin nişte ingrozitoare crime, de care o lume întreagă s-a cutremurat, Theophile Gautier studia Parisul din punctul de vedere al artei pentru artă. Nici sîngele care roşea pavelele, nici ţipetele victimelor, nici agonia atîtor morţi sub loviturile armatei brutale, nimic nu încreţea fruntea poetului. Nepăsător, înarmat cu o seninătate de cuget uimitoare, el trecea printre cadavre ca o umbră nesimţitoare; în inima acestui artist burghez nici o suferinţă nu găsea ecou, nici un glas omenesc nu vibra. Mamele despărţite de copii, pruncii puşi în ţeapă, bătrânii ucişi — poate de copiii lor j— în şanţuri, un oraş ântreg transformat într-o vastă şi groaznică măcelărie de oameni, toate astea nu meritau onoarea unei lacrămi, munca unui rînd scris ; toate astea erau nişte teme mai puţin artistice decît aspectul unei colonade... 302 Vă mai miraţi de ce a pierit aşa de iute impecabilul maestru al formei ? Dar în ce opera lui se adresează inimilor noastre pentru ca şi inimile noastre s-o poată păstra ? Cunosc însă o altă operă, mai puţin impecabilă, dar care a rămas tocmai pentru că vorbeşte tuturor celor asupriţi. Este o bucată de muzică, nu o capodoperă, la auzul căreia se cutremură şi se înflăcărează şi azi popoarele de la o margine la alta a lumii, pentru că este ca un strigăt de raliare a umiliţilor. Ea trăieşte, ea va trăi cît timp vor exista apăsaţi, cît timp vor fi revendicări de făcut. Este Marseilleza ! Din punctul de vedere al artei pure, asemănarea nici n-ar trebui făcută. Şi totuşi, dacă lăsăm deoparte concepţiile clasice asupra artei şi prejudecăţile noastre culturale în privinţa asta, lucrul ni se arată _ ca foarte natural. Căci este aşa de firesc să ne emoţioneze mai mult aceea ce ne priveşte mai de aproape, aceea ce se atinge de necazurile şi de dorurile noastre, încît pe nimeni nu trebuie să mire judecata populară asupra unei opere aşa de populare ! Mai la urmă, ne uimeşte părerea aceasta ajirtei pentru artă. Ce poate fi această artă de sine stătătoare şi de sine trăitoare, care nu se coboară pe pămînt între noi oamenii, care trăieşte mai presus de tot ce ne agită şi ne turbură pe noi, care nu ţine în seamă cele mai vii şi cele mai sfinte aspiraţii ale noastre şi^ care totuşi ne cere s-o privim, s-o admirăm, să ne închinăm ei? Cine este acest zeu transcendental, care plu-teşite deasupra noastră, pe care nimic nu-1 mişcă şi căruia ni se cere să-i facem jertfă de toate sentimentele noastre ? O lume întreagă sufere, o lume întreagă plânge ori se zbate ân lanţuri de robie, şi iată că ni se arată o lumină care nu ne atinge şi căreia ni se spune că trebuie să ne inchinăm. Cum ! Să lăsăm noi deoparte lupta asta uriaşă, idealul către care de veacuri tinde omenirea, să ştergem cu buretele istoria frumoasă a luptelor noastre şi să ne aţintim privirea către un Ideal care nu vorbeşte decât fanteziei ? 303 Mi se pare că este aşa de utopică şi aşa de puţin normală cererea asta, încît ea nu va atrage niciodată mulţi adepţi. _ Se vor găsi, desigur, întotdauna cîţiva blazaţi sau cîţiva utopişti care să cînte arta pentru artă ; dar numărul lor va descreşte într-una, ei vor face tot mai mult gol în jurul lor, vor rămîne din ce în ce mai izolaţi, ne vor fermeca din ce în ce mai puţin, şi omenirea va trece înainte, călcînd peste visurile lor sterpe, cu ochii către alt ţel, mai frumos, mai generos, mai uman. Iar în ziua cînd noi vom atinge Idealul, pentru care vom fi luptat atîta şi vom fi făcut atîtea jertfe ; în ziua cînd acest mare Ideal social va fi o realitate, ne vom aduce cu drag aminte nu de aceia care au urmărit frumosul impersonal şi transcendental, ci de adevăraţii artişti ai omenirii, de aceia care au ajutat cu arta lor la sfîrşirea vechilor crezuri şi nedreptăţi, la întemeierea lumii nouă ! Am arătat pîn-acuma că se pot împărţi în două categorii aceia care susţin arta pentru artă ; mai întîi, aceia care au conştiinţă că tendinţele nouă ce se manifestează în artă sînt în vremea noastră tendinţe antiburgheze, _ şi al doilea, aceia care sînt pur şi simplu nişte victime ale răposatei estetice metafizice. Cei_ dinţîi — mai totdauna critici, iar nu artişti propriu-zişi — dîndu-şi seama că arta poate fi un factor social foarte puternic şi că ea poate astfel înrîuri pentru transformarea societăţii burgheze, ne predică arta pentru artă numai ca să distragă atenţia mulţimii de la lupta de clase. Aceştia sînt adevăraţi burghezi conştienţi, cărora li se pare că au găsit un mijloc atrăgător spre a depărta pe muncitori de la idealul lor de clasă. Cu ei lupta nu se poate pune pe tărîmul estetic, pentru că ei au, ca şi noi, credinţa că arta pură nu există, dar caută, pur şi simplu, să ne ia din mînă o armă de luptă socială. Cei de-al doilea, victimele unei estetici dispărute, fac artă cu tendinţe fără să-şi dea seama. Ei cred că sînt foarte impersonali şi foarte netendenţioşi pentru că nu 304 pun ou intenţie tendinţele în lucrările lor. Dar ce sînt toate romanele moderne în care se descrie viaţa proletarilor ? Dar ce sînt toate romanele în care ni se arată corupţiunea şi degenerarea fizică şi morală a clasei de sus ? Nu sînt ele cea mai puternică _ armă de luptă a celor asupriţi ? Nu sînt ele cea mai vie dovadă că arta pentru artă nu există decît în imaginaţia cîtorva inşi, conştienţi sau inconştienţi de ceea ce fac ? Evident că da. Din nenorocire pentru artă, trebuie, însă, să constatăm un alt fenomen, de astă dată un fenomen întristător. Neputînd susţine arta ou tendinţe reacţionare, pentru că nu se vor găsi mulţi artişti adevăraţi care să se arunce pe asemenea cale, s-a inventat arta pură, arta pentru artă. Tribunele oficiale, şcolile oficiale, revistele oficiale, toate ne predică această artă de sine stătătoare. Atunci... s-au găsit mulţi care, văzînd că aceasta_ e teoria în vază la cei de sus, s-au repezit să o susţie. Arta pentru artă slujeşte acestora ca o scară spre a ajunge la onoruri, ca un mijloc de a se pune bine cu cei mari. Şi ne-am pomenit deodată cu o droaie de lipsiţi de talent, artişti fără artă, care s-au făcut apostolii artei pentru artă, cînd toată arta lor este arta de a se urca prin agăţare. în mijlocul lipsei de caractere în care trăim, oficialitatea încurajînd tot ce convine principiilor ei, n-a fost greu să se înjghebeze o sumă de nulităţi care să devie predicatorii teoriilor iubite de clasa dominantă. Este de ajuns să faci la minister o hîrtie prin care să declari că vei combate socialismul şi tendinţele sociale în artă, ca, orkît de nul ai fi, să ţi se acorde imediat dreptul de a ţine un curs la Universitate, _ pentru... luminarea tinerimii şi salvarea ei de ideile subversive... Este de ajuns apoi ca, sub pretext de artă senină şi eterică, să faci o operă insipidă, în care poenele 305 să fie misterioase, pentru ca oficialii să-ţi acorde misterul unui Bene-merenti... Făcut-ai, în fond, artă pentru artă ? De loc ! Ba mai mult decît atîta, ai făcut numai tendinţe, fără să faci artă... însă, precum spuneam, burghezimea nu mai e metafizică ; ea nu ţine la un anume principiu inviolabil ; fie oricît de tendenţioasă arta, ea o încurajează dacă acele tendinţe îi convin, chiar cînd arta e cu de-săvîrşire exclusă. Pentru pseudoartiştii aceştia — fructe nenorocite ale societăţii actuale — nimeni nu-si va pierde vremea să facă teorii. Pentru ei s-au făcut odată nişte versuri care-i caracterizează de minune : Cînd vezi crucea pe o casă, ştii că este de vîndut; Dar la oameni, însemnează că vînzarea s-a făcut ! Să ne oprim însă un moment la aceia care sînt de "% bună-credinţă, care cred de bună seamă că arta nu trebuie să aibă nici o altă menire pe pămînt decît aceea de a fi frumoasă, precum este frumos diamantul, cu toată inutilitatea lui. Sînt între ei oameni care ar putea produce lucrări de o mare însemnătate socială, lucrări care, nu numai prin valoarea lor artistică, dar şi prin tendinţa lor socială, să fie nişte factori puternici în mersul progresiv al omenirii. Totuşi, închişi în cercul strîmt al cîtorva formule clasice, ei fac nişte opere pieritoare, a căror valoare se apreciază numai în rândurile cîtorva adepţi, admiratori ai frumosului în sine. O chestiune morală se impune. Dacă aceşti artişti ar face parte din clasa celor ce stăpânesc, datoria lor de a veni să ajute pe cei ce sufer ar fi o datorie metafizică, fiind dat că li s^-ar cere să lupte pentru o clasă străină lor. Dar faptul real este că mai toţi artiştii de acum sînt proletari intelectuali. Adeseori ei simt într-înşii toată revolta clasei lor, inima le este plină de compătimirea cea mai adîncă pentru semenii lor, în sufletul lor vibrează durerea clasei întregi din care fac parte. Şi dacă aceasta nu se dă pe faţă în operele lor de 306 artă, cauza principală este tocmai aceea că se înfrânează pe cît pot, pentru ca să nu izbucnească. Ei se tem să nu confunde nişte idei sociale cu ideea artistică, ei se tem ca operele lor să nu fie excluse de către aceia care dau tonul în literatură, ca şi în politică, se tem, în fine, să nu fie excomunicaţi. în cazul acesta, chestiunea morală de care vorbeam e următoarea : Trebuie oare ca artistul, pentru un motiv de o ordine cu totul neartistică, să-şi stăpânească revolta care clocoteşte-ntr-însul şi să dea naştere unei opere sear-băde atunci cînd ar putea crea lucrări care să-nsem-neze enorm în marea luptă dintre oameni ? Este oare moral ca un om care simte nedreptăţile lumii, aşa cum lumea e organizată astăzi, să puie frîu celor mai sfinte şi celor mai generoase aspiraţii ale lui numai de teama de a nu fi exclus de către cei ce cîrmuiesc ? Atunci care este deosebirea între un artist, căruia i se presupune o inimă mai largă şi o mai distinsă sensibilitate, şi un nenorocit oarecare, căruia nu-i e permis să cugete şi să se manifesteze în voie ? Suprema laşitate în lupta pentru trai este să dezertezi din luptă. Şi dacă firilor neputincioase, bicisnice, deprinse cu înjosirea le scuzăm toate concesiile, nu putem face aceasta şi pentru artişti. Este pentru dînşii o datorie sfîntă de a da drum liber simţirilor ce-i însufleţesc, de a se lăsa călăuziţi de sentimentele cele mai sincere şi cele mai generoase ale inimii lor. Admirăm pe un necunoscut, admirăm pe un muncitor careen faţa mizeriilor, a asupririlor şi a celor mai grele ameninţări nu-şi pleacă fruntea, şi iată de ce nu putem lăsa pe artist să cadă pradă unei ridicule temeri. Există opere mari de artă, opere care se citează de secole şi care vor rămâne încă multă vreme, opere care au fost scrise tocmai în mijlocul celor mai crude prigoniri şi-n care artiştii au pus toată revolta lor împotriva prigonitorilor. Pentru ce credeţi că au trăit atîta şi continuă să trăiască aceste lucrări ? Nu-i numai motivul moral, dar şi cel pur artistic. Evident că admirăm în creatorul lor pe omul care a 307 ştiut să rămîie hotărât în mijlocul greutăţilor şi al primejdiilor prin care a trecut; dar în acelaşi timp ele ne sugerează admiraţia şi prin puterea artistică de care sînt pline. Căci, dacă este adevărat că una din cele dintîi con-diţiuni a [le] unei lucrări de artă, ca să ne cucerească sufletul, este şi aceea ca artistul să o fi simţit mai întîi J el, atunci desigur că nici o lucrare nu poate fi mai simţită decît aceea în care autorul a pus fîşii din propria lui viaţă, zbuciumul sufletului lui însuşi în ceasuri de; restrişte; atunci desigur că autorul ne va transmite şi nouă, prin opera lui, tot ce 1-a încălzit, tot ce 1-a emoţionat, tot ce 1-a zguduit pe el... Şi cînd noi înşine vom fi în situaţia lui, cînd adică durerea, revolta sau aspiraţiile lui vor fi durerea, revolta sau aspiraţiile noastre, natural că emoţiunea va fi mai mare, vom plânge sau vom tresări, cum a plîns ori cum a tresărit artistul ! Este dar şi un punct de vedere pur artistic, care exclude arta pentru artă, care îndeamnă pe artist să ne zugrăvească tocmai acele nenumărate şi adinei furtuni din sufletul nostru, al tuturora. Generalizarea aceasta a pasiunilor este ceea ce face tăria unei opere de artă. Cu cît vor fi mai mulţi aceia „ cărora Ii se adresează lucrarea ta, cu cît adică vei pă- - j trunde nu în inima unui individ, ci în a unei întregi şi numeroase clase, cu atîta opera ta va avea mai mulţi admiratori, va robi mai multe inimi. Şi aci este tocmai secretul pentru ce poezia lirică a trăit, trăieşte de veacuri şi va trăi în veci de veci... Oricât ar fi de personală, ea are darul să mişte mii şi milioane de oameni, pentru că milioane sînt cei ce iubesc... De cîte ori nu am plîns cu toţii pe nişte pagini triste, în care o inimă plângea ! Şi am înţeles ou toţii patima celui nenorocit, pentru că toţi am trecut sau trecem printr-o situaţie analogă. Mai mult decît atîta, de ce nu ne mai farmecă romantismul şi-i preferăm cîteva strofe, adeseori naive, dar pline de realitate ?... Pentru că romantismul e o simplă fantezie care poate varia în sutimi de mii1 de feluri, după bogăţia de imaginaţie a fiecăruia; pe cînd realitatea sîntem noi toţi, cu mici variante, dar mai totdauna aceeaşi... Iar lirismul ce se revarsă din naivitatea aparentă şi aşa de tristă a strofelor, în care nu sînt nici comparaţii cu zefirul, nici asemănări cu zeiţele, e mult mai dureros pentru noi decît toate romantismurile care pot fi meşteşugite, dar niciodată patrimoniul inimilor tuturor... Ei bine, de ce numai în poezia lirică să se vadă sinceritatea asta atît de fermecătoare ? Pentru ce îndată ce trecem de la analiza unui suflet la analiza mai multora, la analiza unei clase întregi, să ne schimbăm procedeul ? Pentru ce două sisteme cu desăvârşire opuse unul altuia ? Faceţi acelaşi lucru şi în arta socială : lăsaţi să se vadă în operele voastre aceea ce simţiţi, fără preocupări meschine că veţi fi excomunicaţi ori că nu vroiţi să intraţi într-o anume direcţie. Realitatea înainte de toate. Şi aci este locul unei mici explicări. Se atribuie artei tendenţioase ideea că ea vroieşte să dea nişte anume teze, nişte reţete literare, în conformitate cu care să se producă tot ce se produce. Ni se impută că vroim cu orice preţ ca toţi artiştii să descrie mizeria, coliba nenorocitului şi aşa mai departe. Este aci o mică neînţelegere. Niciodată noi n-am afirmat aceasta ; niciodată noi n-am spus acelora care găsesc că societatea actuală este un ideal de organizaţie socială că trebuie să facă opere de artă în conformitate cu vederile noastre poli-tico-sociale. N-am spus aceasta pentru că ar fi şi metafizic, şi antiartistic. Artistul vede prin prisma lui personală şi redă impresiile primite prin modul lui personal de a reda. Cine ar fi acela care să ceară unui idealizator al cîmpiilor să idealizeze fabricile ? Sau cine ar putea cere unui om care vede în civilizaţia actuală un progres enorm faţă cu starea de lucruri din veacul ce s-a stins să ne cînte trecutul şi frumuseţile lui ? Aceasta ar însemna 1 Pentru »sute de mii". 308 309 să cădem tocmai în greşala metafizicilor, care cred că artistul se poate dezbrăca de personalitatea lui ca de ceva care nu face parte integrantă din individualitatea lui, dintr-însul... Tocmai metafizicii întrebuinţează procedeul acesta, Ei spun artistului : „Tu trăieşti pe pămînt, în mijlocul oamenilor, vezi luptele lor, sfîşierile dintre dînşii, asişti la spectacolul războiului dintre clase, vezi pe unii pierind de inaniţie, iar pe alţii de indigestie ; cu toate astea, fii nepăsător la toate durerile acestea, rămîi cu mintea într-o lume impersonală ; iar dacă toate luptele acestea îţi ating sufletul, tu lasă-ţi acasă acest suflet în momentul crea-ţiunii artistice, fii adevărat artist, adevărat meşteşu- ş gar, fără idei şi fără pasiuni, fă artă... pentru artă, nu | pentru oameni !" Contrariu acestor sfaturi, noi zicem : scrieţi aceea ce sufletul vostru simte. Şi tocmai aci se vede cît este de ştiinţifică şi de omenească concepţia tendenţioniştilor. împărţind pe artişti în clase sociale, noi ştim că fiecare are, în majoritatea cazurilor, ideile şi aspiraţiile clasei din care _ş face parte. Şi de aceea nu vom spune niciodată omu- .;$ lui încîntat de ordinea actuală de lucruri : cîntă-ne puţin şi mizeria muncitorilor. Noi ne adresăm artiştilor-proletari şi le zicem : „Dacă mizeriile şi necazurile clasei voastre vă ating şi pe voi; dacă în inima voastră poate intra durerea clasei din care faceţi parte, atunci nu vă îngrijiţi nici că veţi fi excomunicaţi din Parnasul oficial, nici că nu veţi putea mişca pe cei ce nu se mai mişcă de nimic. Daţi-vă toată inima şi cugetul întreg în operele de artă, ridicaţi-vă mai presus de preocupările înguste, meschine şi neartistice, căutaţi ca între simţirea şi între lucrarea voastră să nu fie contradicţie, şi atunci veţi fi făcut o lucrare însemnată, veţi fi făcut adevărată artă... Iar opera voastră va trăi, pentru că în ea vor fi întrupate simţirile voastre, simţirile noastre"... Şi cum sîntem încredinţaţi că este dreaptă cauza socială pe care o apărăm, iar, pe de altă parte, nu toţi artiştii proletari înţeleg dreptatea acestei cauze, noi nu le spunem să apere o cauză pe care n-o înţeleg, nu le 310 spunem s-o apere pentru că aşa vroim noi, ci îi îndemnăm să intre de aproape în cercetarea relelor de care ne plîngem. Cînd ei vor înţelege dreptatea acestei cauze, cînd se vor pătrunde de toate problemele care zguduie omenirea de veacuri şi care aşteaptă o soluţie ; cînd în inima lor vor încolţi aceleaşi doruri care îşi găsesc loc în inima noastră, este neîndoielnic că vor veni să lupte cu noi. Şi atunci nu vor face simple lucrări cu tendinţă, ci lucrări a căror tendinţă e adînc intrată în judecata şi-n inima lor... De altfel, nimeni nu va tăgădui că arta socială este menită să mişte şi să aprindă mai mult decît o artă al căreia scop e pur şi simplu să fie o jucărie frumoasă. De ce oare un tablou care ar reprezenta un colţ de pădure o bucată de cer ori o petrecere la un castel ar fi mai arta decît unul în care ni s-ar zugrăvi un bordei pustiit, o suferinţă omenească, o mizerie adîncă ? înc-o dată, comparaţiile nu se fac decît la talente egale. Dar pe cînd cele dintâi tablouri ne vor distra un moment ochiul, ne vor face să visăm o clipă, cele de-al doilea ne vor face să gîndim sau să suferim, vor naşte-n mintea noastră o lume-ntreagă de idei, ne vor arăta cît e de nedreaptă şi de crudă realitatea orînduirii de azi. Şi, dacă valoarea lucrării stă în raport cu cantitatea de emoţiuni ce va descărca, atunci desigur că tablourile acestea sociale, cu tendinţe, vor fi pentru noi de o sută de ori mai merituoase. Ele nu vor fi o jucărie, ci o armă... Societatea actuală trece prin nişte frămîntări uriaşe. Luptele ce se dau în mijlocul societăţii nu puteau să nu aibă o puternică înrîurire şi asupra artei. Alături cu toate curentele politice şi sociale ce se formează în focul astor lupte, se alcătuiesc şi curentele artistice, tocmai ca o dovadă că arta nu poate scăpa de influenţa ideilor ce domină o epocă. Astfel, vedem o literatură entuziastă, gata să ne zugrăvească păcatele clasei stăpînitoare şi să-ndemne la 311 luptă pe cei asupriţi ; o literatură pesimistă şi nevro- = zată, care nu vede mîntuirea decît în moartea vieţii, şi,. în fine, o literatură decadentă, întocmai cum se petrec lucrurile şi-n ordinea morală. Să insistăm puţin asupra literaturii decadente, pentru că ea este adevărata expresiune a artei pentru artă. De unde vine ea şi care-i sînt cauzele ? Originea ei ar putea fi căutată mai întîi în lipsa de curaj a unor artişti de a intra în luptele sociale. Vroind să fugă de aceste lupte, vroind să nu se expuie nenumăratelor greutăţi şi jertfe pe care le cere un război aşa de aprig, ei se retrag în frumuseţea formelor artistice. în fond, decadenţa nu-i altceva decît degenerare. Alături cu decadenţa morală creşte şi aşa-numita decadenţă artistică. în ce consistă, în adevăr, arta decadentă ? Caracteristica ei este pustiul de idei, pe care se aşterne nemilostivul potop de vorbe. Cînd artistul vroieşte să fugă de analiză, de cercetarea amănunţită a relelor sociale; cînd el evită să ia o parte sau alta în luptă, ce-i mai rămîne de atacat ? îi rămîne forma, îi rămîn cuvintele. Fără îndoială, nu trebuie să facem confuziunea de a crede că frumuseţea formelor implică nurnaidecît decadenţa artistică ; aceasta ar fi negaţiunea artei însăşi. Şi toată lumea ştie că toate operele geniale, acelea care trăiesc de veacuri, au avut întotdauna această mare însuşire de a uni laolaltă, de a armoniza fondul cu forma. Dar aceea ce desparte pe decadenţi de artiştii adevăraţi este faptul că ei exclud cu desăvîrşire primul factor — fondul — sacrificînd totul formei. Decadentul porneşte de Ia ideea că arta nu trebuie să fie o utilitate socială, el consideră utilitatea ca o proză vulgară şi caută să facă din arta lui un nimic dulce. Natural, cel mai bun mijloc de a nu fi util este acela de a renunţa cu desăvîrşire la fond. O dată lipsit de unul din cei doi factori, care la artiştii adevăraţi sînt nedespărţiţi, forma va suferi o adevărată tortură. De aci vine jongleria uimitoare a vorbelor, împerecherile ciudate de cuvinte, căutarea ex- 312 presiilor celor mai ciudate, tot canonul acela oribil pe care-1 vedeţi în operele decadente. Se înţelege, decadentul nu va recunoaşte niciodată că, în fond, arta lui este ori laşitatea de a lua cuvîntul în luptele sociale, ori incapacitatea de a se pătrunde de problemele care bat la poarta veacului în care trăieşte. Avem în noi, instinctiv, pornirea de a ascunde întotdauna propria noastră laşitate sau degenerare. Şi cum o mărturisire sinceră ar însemna pieirea, decadentul va arunca din înălţimea, sau, mai bine, din coborîşul lui, o sumă de teorii, prin care va căuta să se justifice, să ne convingă şi pe noi că ceea ce face el este artă adevărată. Cu toate astea, lumea, prozaică precum o ştim, continuă a crede că Parnasul decadenţilor e un simplu spital, mai prozaic, îndefinitiv, decît ceea ce decadenţii numesc proză. Operele lor, simple scamatorii literare, au stîrnit un moment curiozitatea admiratorilor de lucruri extraordinare ; dar azi nici nu ne minunează, nici nu ne supără : trecem pur şi simplu pe lîngă ele, ca nişte oameni grăbiţi, care n-au timp să se oprească la scamatorul din drum... In ordinea morală, spiritismul — în ordinea artistica, simbolismul. Oameni incapabili de a se încălzi pentru ideile mari ale veacului în care trăiesc şi care, pierzîndu-şi busola, dau fuga să dezlege întrebări transcendentale, se aruncă în aceea ce ei numesc spiritism... Oameni incapabili de a-nţelege problemele sociale şi de a se însufleţi pentru ideile generoase care entuziasmează o lume, se aruncă în simbolism 1. în unii, ca şi-n alţii căutaţi germenul degenerescentei. Graţie acestor concepţii nepămînteşti, nefireşti asupra artei, asistăm la literatura asta fără vlagă, care nu emoţionează pe nimeni, care nu spune nimic inimilor noastre şi a căreia unică pretenţie este aceea de a fi originală. 1 In ediţia originală este transcris greşit spiritism în loc de simbolism. 313 Nici nu putea fi alt rezultat. Fugind de orice idee, scăparea trebuia să fie fatal într-un abuz de formă ciudată. Aşa pentru dînşii sunetele sînt... colorate, iar privirea obiectelor le produce intuiţii auditive. Nu am la mine documentele necesare, că v-aş putea cita o mulţime de dovezi, care numai pentru normalitatea decadenţilor nu pledează. Mi-aduc aminte că am citit undeva, nu ştiu unde, descrierea unui salon. Autorul nu avea alte impresiuni de acolo decît că „mobilele scoteau nişte sunete colorate ca o simfonie albastră a infinitului"... Fără îndoială, e original !! Dar de asemenea originalitate să ne ferim, căci e primejdioasă. Şi cînd mai toate operele decadenţilor sînt de felul acesta, cînd oamenii aceştia nu gîndesc şi nu produc nimic care să ne poată pasiona, cum vroiţi ca pro-ducţiunile lor să nu dispară ? în mijlocul frămîntărilor şi luptelor noastre, în mijlocul acestui teribil război social, în mijlocul nesiguranţei în care trăieşte societatea întreagă, cine are vreme să adîncească aceste extraordinare împerecheri de vorbe, aceste cugetări pe care niciodată omul normal nu le va avea ? Societatea trece înainte, lăsînd în urmă curiozităţile acestea artistice, care nu prezintă nici un interes superior pentru noi toţi. Singuri specialiştii, aceia care se îndeletnicesc cu studiul tuturor anormalităţilor şi degenerescentelor, le vor lua în cercetare. Dar nu pentru a studia operele înseşi, ci pe autorii lor. în mijlocul acestor dezerţiuni de la lupta socială, dezerţiuni ascunse din partea artiştilor sub pretextul artei pentru artă, o întrebare se impune pentru artiştii care fac parte din clasa proletariatului: care este rolul, care este datoria lor ? în admirabila sa conferinţă asupra Crizei morale, d. profesor Dumitrescu-Iaşi dedea un sfat pe care nu l-am putea urma. D-sa zicea că atunci cînd vedem contradicţiile dintre aspiraţiile noastre şi dureroasa realitate 314 actuală a lucrurilor, aceea ce ne rămîne de făcut este să ne retragem la munte, pentru ca de acolo să avem orizonturi întinse, să nu fim supăraţi de nici un obstacol ce s-ar pune vederilor noastre. Domnilor, sfatul excelentului profesor universitar este aproape sfatul unui sceptic, în tot cazul o declaraţie de slăbiciune. Dintru-ntîi, dacă am lua muntele în înţelesul cel comun, am vedea întîmplîndu-se fenomenul următor : presupuneţi că ne-am retrage la munte cu toţii cei ce vedem reaua stare actuală. Ce s-ar petrece atunci ? Neavînd nici unul curajul de a rupe cu tradiţiile — pentru că nu ştim decît să fugim, iar nu să luptăm — am duce cu noi toate păcatele orînduirii de azi, de care nu vom fi ştiut să ne scuturăm. Şi ne-am pomeni cu aceeaşi organizaţie de care am vroit să scăpăm, ne-am pomeni că trebuie să ne coborîm la vale, ca să fugim de contradicţiile de la munte. Ce s-ar face cu sărmanele noastre orizonturi ? Şi unde ar ajunge omenirea asta dacă toate naturile alese nu ştiu să facă altceva decît să dezerteze din faţa luptei ? Dacă din vremile cele mai depărtate, oamenii geniali, artiştii, cetăţenii distinşi ar fi făcut tot astfel, fără-n-doială, n-am fi avut să înregistrăm progresul pe care-I vedem în zilele noastre. Progresul nu s-a realizat de către aceia care au fugit la munte, ci de oamenii capabili de jertfe, de aceia care au pus mai presus de liniştea lor sufletească liniştea şi fericirea tuturora ! Modul acesta de a judeca şi, mai ales, de a se purta în viaţă poate conveni perfect clasei sătuilor, pentru că această clasă nu poate dori altceva mai bun decît să ne retragem la munte toţi cîţi gîndim altfel decît dînsa şi să-i lăsăm în voie... exploatarea văilor ! Ei, nu. Este o menire mai mare, domnilor, menirea de a lupta. Şi în loc să ne retragem noi, să facem să se retragă la munţi aceia care sînt, în organizaţia actuală, cauza relelor sociale !... Fărănndoială, sîntem într-o perioadă de tranziţie. Societatea actuală, care a născut atîtea rele prin organizarea nedreaptă a producţiunii, nu poate suferi în-tr-însa arta senină pe care unii o numesc artă pentru 315 artă. Literatura-ntreagă plânge, pentru că e plângerea veacului care se arată într-însa. Şi pînă cînd omenirea nu va fi liberă şi fericită, nu va exista o artă care să respire seninătatea şi fericirea... Arta pentru artă, înţelegând prin ea o artă lipsită de zbucium, a cărei menire să fie încîntarea omenirii, care să nu fie o armă de luptă, ci numai un mijloc de cultură şi de recreare, nu va putea exista decît într-o societate armonică, solidară, in care lupta pentru trai să nu fie unica preocupare. Veacul de aur al omenirii este înainte. Şi este de datoria artiştilor proletari să lupte pentru ca acest veac să nu întârzie... Şi este de datoria dv., artişti tineri, care vedeţi pe semenii dv. răbdînd lanţul celei mai grele robii, robia economică, umiliţi, flămânzi şi totuşi năzuind spre nişte vremi mai bune, să le daţi ajutorul ce puteţi cu operele dv. Se sfârşeşte veacul acesta şi vine un altul, care nu va fi veacul al douăzecilea, ci veacul întîi al fericirii omeneşti. Ei bine, destul plîns, destulă mizerie şi destul amar ! Fiecare din noi are în societate o misiune. Şi cînd asistăm la încercarea uriaşă a proletariatului de a sfîrşi cu zilele negre, datoria noastră e să fim alături cu el... Ci-n loc să plângeţi pe ruina unui trecut ce nu se va mai întoarce din calea vremii; în loc să priviţi nepăsători vijelia care vuieşte la orizont, faceţi, artişti plini de simţire, cântecul uriaş care, ca-n Biblie, să năruiască zidurile Ierichonului !... LITERATURĂ ŞI ŞTIINŢĂ Volumul al doilea din Literatură si ştiinţă, valoroasa publicaţie de sub direcţia lui Gherea, a apărut. în mijlocul frământărilor şi luptelor literare, care au început să ia şi la noi mai multă pasiune, volumul acesta cade ca o faclă. El luminează şi dă o viaţă nouă curentului modern, diametralmente opus curentelor vechi. Două idei ne sugerează mai cu seamă apariţia lucrării acesteia. Este mai întâi puterea concepţiei lui Gherea. Maestrul nostru critic a adus ân literatura acestei ţări o direcţie cu totul nouă, el a distrus o sumă de prejudecăţi ; a tras o dungă nouă, clară şi luminoasă, şi a despărţit bine aceea ce despărţit trebuie să fie... Publicarea primelor lui studii critice în fosta revistă ieşană Contemporanul a produs o adevărată revoluţie intelectuala. Critica lui analitică, plină de observaţii adinei, emancipată de vechile procedeuri ale „criticii judecătoreşti", a fost o revelaţie. Mulţi au ţipat, s-au zburlit, au protestat că se măcelăreşte estetica în folosul economiei sociale, dar lumina nouă era prea puternică şi prea vie ca să nu izbească toţi ochii. Azi, el e stăpîn. Reputaţii uzurpate, frunţi admirate pînă aci pe nedrept, autorităţi ieşite nu se ştie cum şi 317 pentru ce, toate au dispărut, ca să facă loc aceluia ce trebuia să fie recunoscut. Metoda de critică a lui Gherea a izbutit şi din cauze subiective, şi personale, dar şi din cauze mai generale. Alături cu talentul, cu erudiţia şi cu spiritul de analist al criticului, era însă şi metoda în sine, care trebuia să triumfe. In adevăr, fiecare a căutat să găsească un asemănător lui Gherea în critica europeană. Şi cei mai mulţi s-au grăbit să spuie: el este elevul lui Brandes, criticul olandez. S-au înşelat însă cu toţii. Gherea nu-i elevul lui Brandes, cum nu-i al lui Saint-Beuve ; el e pur şi simplu marxist. Metoda aplicată de Marx la istorie, la dezvoltarea societăţii, în toate manifestaţiile ei, Gherea o aplică şi la literatură. Era dar natural ca el să fie la noi o notă nouă, şi era natural ca să izbîndească. La noi, toţi cei care ne fac teorii în artă n-au cetit un rînd din Marx ; dacă ar fi cetit, n-ar fi rămas aşa, „la poarta nouă", cînd au dat cu ochii de lucrarea lui Gherea. Pe de altă parte, marxismul înfăţişînd doctrina clasei muncitoare, doctrină care se ridică măreaţă din ce în ce, şi cucereşte tot mai mult minţile, şi adună în juru-i o lume întreagă, şi formează o adevărată reli-giune, nu putea să nu prindă şi la noi, din momentul ce şi la noi se dezvoltă aceleaşi condiţiuni istorice ca şi în Apus, de unde Marx a luat inspiraţia doctrinei lui. Iar Gherea, care a împămîntenit la noi pe Marx, a făcut şcoală, şi şcoala aceasta va învinge etiam contra omnes 1. A doua idee pe care ne-o sugerează Literatură şi ştiinţă este următoarea : Un grup întreg apare în volumul acesta. învăţătorul nu se mai arată singur. Cîţiva ani după ce şi-a semănat 1 Chiar şi împotriva tuturor (lat.). 318 ideile, el apare cu o grupare conştientă, hotărîtă şi pătrunsă de menirea ei. De la început la sfârşit vezi aceeaşi direcţie, simţi acelaşi aer intelectual, de la început la sfîrşit te simţi sub stăpînirea unei puteri omogene. Articolul prim al lui Gherea, Artiştii cetăţeni, îţi face, după ce ai cetit tot volumul, impresia unui manifest; iar tot ce vine în urmă sînt, parcă, nişte răspunsuri, nişte aprobări ale acestui apel. Nu vezi cîţiva „juni burghezi" care fac artă „pentru a dilecta pe onor. public cu diferite arii", ci o armată hotărîtă, care intră într-o luptă de care-şi dă seama, pentru susţinerea căreia are convingere şi al căreia ţel final este bine lămurit. Tendinţa acestei grupări îţi apare ca o conştiinţă de-săvîrşită. Şi mie, unuia, îmi pare bine tocmai de faptul că în volumul acesta nu-i nici o notă discordantă. S-a făcut ca o selecţiune, o numărătoare a puterilor de care dispune gruparea aceasta. Ceea ce trebuia să se facă. în momentul cînd vechile bisericuţe se darmă, cînd idolii de ipsos sînt şterşi de vreme, iar preoţii fug din altar, e bine ca direcţiunea nouă să se arate, aşa cum e, cu puterile de care dispune. POŞTA REDACŢIEI ...Mi-aţi trimis de-atîtea ori versuri şi proză : erau acolo, în plicurile care mi-au spăimîntat ceasurile de slujbă, poezii lirice, poeme-n cînturi nesfîrşite, nuvele, schiţe, amintiri, fragmente de iroman şi tot ce înregistrează stilistica de Strajan cu citaţii din autorii români vechi şi moderni. Iar eu, ingratul de mine, v-am răsplătit cu o tristă tăcere ori cu o zdrobitoare „poşta redacţiei". Ştiu că de atunci voi mă urîţi. în mintea voastră ofensată, vă apar ca un pretenţios care vrea să monopolizeze el acordurile lirei şi vocalizele muzei ; vi se pare că sînt gelos de răsărirea unor stele pe cerul literelor de tipar, şi-n gîndul vostru mă blestemaţi — cînd nu mă înjuraţi. Povara urii populare e grea. Cain, Ahasverus, Aris-tide, toţi cîţi au suferit urgia izgonirii au simţit cît e de trist să auzi în urmă-ţi: „Jos cu el !" Şi, ou toate acestea, eu nu vă sînt vrăşmaş. Odinioară am cetit colecţia bătrîna a Curierului de ambe sexe, în care Eliade recomanda publicului pe Bolintineanu ca pe „un june ce promite". Am simţit atunci cît e de dulce să încurajezi pe „juni", dar am văzut că prima condiţie e ca junii să promită. Ei bine, dacă rareori dau ospitalitate producţiunilor sosite franco prin poştă, e că le lipseşte tocmai promisiunea care a făcut din junele autor al „fetei tinere pe patul morţii" (operă de care Andr£ Chenier nu era tocmai străin) un poet mare. Ce să fie asta ? Nu mai există talente ? Băieţii tineri care pun mîna pe condei sînt lipsiţi de "orice scânteie de inteligenţă ? Nu, nu, nu ! Mi se pare, însă, că am găsit pricina pentru care toate producţiile actuale sînt de mai-mainte osîndite la moartea prin coş! S-o spun. Un băiat de treabă, care simte şi înţelege perfect lucrurile pe lumea asta, se pomeneşte într-o zi că e încercat de frigurile scrisului, nişte friguri negre sau violete, după cum e cerneala pacientului. După primul acces, el pune mîna pe condei şi... fric-ţia hârtiei începe. Tocmai aci, însă, se arată defectul de procedare. în loc să-şi caute inspiraţia în propria lui minte şi inimă, în loc să caute în viaţa lui miile de incidente care ar merita să stea pe hârtie, în loc să se disece pe el, tânărul se agaţă de baroni, când n-a cunoscut decât comercianţi de băuturi spirtoase ; zugrăveşte o noapte la Lido când geografia-i experimentată se opreşte la Predeal; pătrunde în suflete de artiste cînd n-a fost ân contact decît cu Veta şi ou Luxiţa. Ce poate să fie, opera creată în asemenea împrejurări ? Cîtă viaţă poate intra în ea ? Cît adevăr ? Dacă tânărul posedă darul de a stiliza, de a armoniza cuvintele, de a-ţi evoca prin vorbe icoane pe care observaţia proprie nu Ie-a întîlnit, el va face cel mult o lucrare de sonoritate, o muzică de vorbe, o beţie de moment, şi atîta tot. Ce să mai zic de cazul cînd tânărul nu are calităţi de formă extraordinare ? Atunci... intervenţia coşului se impune, atunci... „poşta redacţiei" devine o necesitate fatală. 320 321 Un om rău ori un superficial cetind un astfel de? manuscris va declara că „junele autor" n-o să facă treabă cît cucu. Ce greşeală însă ! Toţi tinerii, cîţi scriu azi cai verzi pe păreţi, ar putea să facă opere bune dacă şi-ar schimba procedeul. Eu, unul, le-aş vorbi aşa : — Ia ascultaţi ici. în viaţa voastră voi n-aţi bătut poarca ? N-aţi făcut zmeu cu vîjîitoare ? N-aţi tras chiulul la profesori ? N-aţi sărit gardul, ca să furaţi gutui din grădina vecinului ? — Ba da, ar răspunde oricare aspirant la literatură. — Apăi, dacă da, replic eu, pentru ce nu descrieţi evenimentele astea aşa de senine ? Pentru ce alungaţi din minte nişte fapte care v-au emoţionat odinioară şi vă legaţi de conţii ăia, pe care nici măcar nu i-aţi visat ? încă ceva : de ce, cînd vi-i mintea plină de amintiri vesele, voi ţineţi numaidecât să plîngeţi cu lacrămi de cerneală ? Uitaţi-vă : talentul pe care l-aţi avea ca să aştemeţi fapte cunoscute, simţite, trăite îl bunghisiţi şi-1 morfoliţi ca să inventaţi, parc-aţi vrea musai să fiţi Edison pe tărîmul literar. în literatură nu se inventează. Odinioară se inventa, în adevăr; dar, pentru ca invenţia să rămîie, se cerea ca autorul să fie geniu. Azi se observă, se simte şi apoi... se scrie. Meşteşugul cel mare este numai să ştii ce să alegi şi ce să laşi din nămolul de întâmplări care-ţi dau buzna în amintire. Aţi înţeles ? Şi poezie, şi nuvelă, şi roman se poate face din evenimentele cele mai simple. E totul să ştii cum să le faci. Iar cumul ăsta nu se învaţă. GRAMATICĂ ! Cînd eram la şcoală nu învăţam nimic. Mă luasem de comedii, iar profesorii mei se luaseră de gînduri. Minutul cînd „domnu" intra în clasă mi se părea tot aşa de îngrozitor ca minutul ân care la uşa bietului condamnat apare gâdele. Nu mai vorbesc de clipa în care mi-auzeam numele strigat la catalog şi însoţit de tradiţionalul „ieşi la tablă". Culmea notei la care m-am urcat la matematici a fost patru, nota circumstanţelor atenuante, nota de îndurare, nota de graţie. Şi, cu toate astea, am avut două patimi mari, care uimeau pe toţi colegii: limba latină şi limba română. La română în special treceam de omul situaţiei. Dască-lu-mi spunea că am să ies un scriitor straşnic — fir-ar-fi fost ceasul blestemat cînd mi-a cobit aşa de rău ! Da, am ajuns scriitor (las deoparte pe „straşnic"). Au trecut anii, au trecut speranţele mele ca s-ajung doctor, şi iată-mă-s mîzgălitor al sărmanei hîrtii nevinovate, frecător al peniţelor, risipitorul blîndei cerneli. Şi mi-a rămas patima limbii române, redusă mai ales la patima gramaticii. Dacă vrea să mă ucidă lucrăto- 323 rul tipograf, n-are decît să facă într-un articol al meu; cîteva greşeli de gramatică, pe care corectorul să aibă. amabilitatea de a le tolera şi el. Asta ar fi pentru mine totuna cu distrugerea Franţei de către Germania, cu torturarea mea, cu un cataclism universal. Şi credeţi că din egoism ? De loc. O greşeală de gramatică într-un articol străin mă impresionează tot aşa de dureros. Simt un rău organic, parc-aş pune mîna pe cretă, parc-aş curaţi piersici, parc-aş scrie cu degetele în nisip. Poate cineva să înţeleagă suferinţa asta ? Răul cel mare este că-n viaţa de gazetar, în care ceteşti vrute şi nevrute, ai prilejul să dai zilnic peste sute de torturi de asemenea soi. Eu, dac-aş fi rege, aş da afară din cabinet pe un ministru excelent care mi-ar face o greşeală de gramatică ; pentru acelaşi cusur, dac-aş fi alegător, n-aş vota un candidat, oricare i-ar fi programul, dac-aş fi judecător, aş trimite la ocnă pe un om nevinovat cînd s-ar apăra fără o gramatică perfectă ; dac-aş primi o scrisoare de dragoste de la Ileana Cosînzeana, i-aş răspunde cu un Himalaia de zeflemele de-aş găsi o greşeală gramaticală ; pe eşafod n-aş muri de cuţitul călăului, cum aş muri dacă mi-ar spune : aS-a făcutără pregătirile !" E boală asta ? Se poate ; dar o prefer unei sănătăţi care nu respectă tot ce-i mai dulce, mai suav, mai dumnezeiesc, mai sublim în ceruri şi pre pămînt: gramatica ! Am avut un cult pentru Bolintineanu, dar cînd am cetit: E ca cele păsări ce în noapte zbor — am aruncat în noaptea uitării lebăda de la Bolintin, pe care am găsit o pană murdară. Las de o parte pe „ca cele" las pe „păsări ce" — dar zbor în loc de zboară e un ultraj, o crimă, un incest. Şi-mi sună mereu în ureche : Verbele de conjugarea întâi fac la persoana a treia plural ă a indicativului prezinte, ca la persoana a treia singulară ! Asta-i o axiomă — şi înţeleg mai lesne să calci o axiomă din matematici decît una din gramatică. De cîte ori n-am auzit însă deputaţi şi miniştri scîlciind idolul „care ne învaţă a ceti şi a scrie corect" ! De cîte ori n-am auzit pe unii din reprezentanţii ăştia ai naţiunii strigînd cu un fel de entuziasm : „Oamenii este, oamenii sîntără !" ... Le-aş fi iertat şi legile pocite, şi birurile grele, şi diurnele formidabile, şi bîtele din care au izvorît^ dar niciodată nu am să uit c-au îndrăznit să-mi pîngă-rească unicul Ideal ce mi-a mai rămas. Şi dacă nu ierţi asemenea greşeli — asemenea crime — unui ministru ori unui deputat, oameni care, la urma urmei, au dreptul să nu respecte legile, cît trebuie să fii de crud cu aceia care au meseria de a scrie şi care îşi bat joc de meseria asta, de meseria care e şi^ a ta ! Ce-aţi zice de un zidar care ar aşeza cărămizile pe dos ? Ce-aţi zice de un pictor care n-ar cunoaşte combinaţia culorilor ? Ce-aţi zice de un croitor care n-ar şti să coasă un nasture ? Şi, cu toate astea, nu ziceţi nimic de un scriitor care nu ştie gramatică ! Pentru mine un astfel de criminal poate să facă băcănie, deputăţie, cărţi de ştiinţă chiar, dar să nu se amestece în literatură, că-i foc. _ ^ Inchipuiţi-vă o nuvelă cu fondul „genial", dar în care aţi găsi fraza : „Contesa privea departe. Ochii ei străbătea în văzduh"... ...Aş trimite contesa în văzduh cu genialitatea ei cu tot. 324 LA STÎNĂ! Unde eşti, biată „Junime", ori te-ai dus tu către nori, cum un fluture se duce ca zefirul printre flori ? Habar n-am'. Dar ştiu că ziarul Constituţionalul — chipurlea succesorul „Junimii" — îşi face strămoşii de rîs. Ca dovadă că talentul sare întotdeauna o generaţie, Constituţionalul nu face literatură ; iar cînd face, mai bine... să te fereşti, române, de literatură-n casă ! De pildă : Zilele astea, organul junimiştilor decăzuţi din gloria străbună are de colaborator literar pe un june român mort în Paris, care scrie de la Cheia şi iscăleşte — Dumnezeul meu ! — Armând Dumbrăveanu. Acest Armând este un copil mic ca dumneata, ce-şi iubea părinţii şi îi asoulta. Acuma însă are un păcat: iubeşte proza, dar n-a ascultat niciodată pe profesorul său de gramatică. Dovadă : bucata sa literară intitulată La stînă şi cu motto din Leconte de Lisle, un om absolut nevinovat de păcatele săvîrşite cu fapta, cu cuvîntul sau cu cugetul de tînărul Armând. Mai întîi, iată gramatica amicului în chestie : „Vîrfuri de stînci se-nec în ceaţa plumburie ; lungi făşii de norii albi atîrn; vremei nu-i aminte (nu-i e 326 aminte) ; hau răsun în patru părţi; oile calc regulat; stergoaie şi ferigi creşte; ţapii mestec în tihnă ; ciobanii alerg la muls" şi aşa mai departe. Şi după măcelul acesta, mai îngrozitor decît măcelărirea pruncilor din Egipt, vă puteţi închipui restul. E aşa de oribil, încît autorul, printr-o fenomenală îndărătnicie, ajunge să ne vorbească de „zbieretul mieilor". — Armând, ia seama, că vor protesta măgarii dacă le iei apanajul zbieretului! CĂRŢILE DIDACTICE Gheorghe Vasilescu era un băiat de zahăr. Blînd ca un miel, prostuţ ca noaptea, trecea prin şcoală ca gîsca prin apă. îl urmărea ansă nenorocul şi—1 persecuta de foc. I se părea Universitatea un sicriu, şi cursurile o inchiziţie ; cînd vedea pe Dogele-profesor, umbra lui Marino Faliero îi trecea pe la ochi ca o stafie roşie. Examenele începeau să-1 înfioare şi-1 cuprindeau friguri de moarte. Atunci a luat o hotărîre supremă : s-a zvîrlit în politică, această alma mater 1 care cere de toate, afară de talent. Profesorii săi, nişte bărbaţi care pun adevărul mai presus de patimile meschine, s-au întîlnit cu el la clubul politic, i-au admirat calităţile de agent electoral şi l-au împins să treacă fioroasele examene magna cum laude. Mai tîrziu „partidul" a venit la putere, şi Gheorghe Vasilescu, fost martir în diferite rînduri, a fost numit profesor. 1 Mamă bună (lat.). Cea dintîi operaţie la care s-a dedat bravul profesor cînd a pus mana — ca să nu zic piciorul — pe catedră, a fost să scrie „cărţi didactice". Cărţile didactice sînt un comerţ excelent. Dacă ai ceva prieteni la „instrucţie", eşti sigur că au să-ţi fie aprobate, oricîte nerozii ai vîrî în ele. Fiind om cu influenţă, găseşti numaidecît un editor, care-ţi acordă sume respectabile ; îţi impui cartea la şcoli, apoi desfaci un număr de exemplare considerabil la împărţirea premiilor, şi ediţiile curg, şi prostiile curg, şi banii curg... Din păcate, Gheorghe Vasilescu nu-i unu. Căci dacă geniile se nasc la oîte un vac, iar talentele la un deceniu, proştii au calitatea de a se înmulţi ca stelele cerului, ca nisipul mării. Cînd apare o carte didactică, poţi de mai înainte să te aştepţi la ceva în genul Păsăreanu. Rar, foarte rar, aceste opere — menite ditai să lumineze tinerele gene-raţiuni — împlinesc cu oarecare succes menirea asta ; în genere, ele nu sînt altceva decît un mijloc pentru ca Gheorghe Vasilescu să-şi îndestuleze parazitara şi zgomotoasa dumisale viaţă, care ne interesează aşa de puţin. Lucru curios, am putea susţine că lucrările didactice fac şi ele oarecum parte din caracterul nostru naţional, precum numai la noi se vîră în literatură o sumă de microbi care habar n-au ce-i gramatica; tot astfel, numai la noi se vede spectacolul acesta scandalos că o carte de şcoală e mai proastă decît o listă de bucate de la „Trei sarmale". Europenii n-or fi scăpat nici ei cu desăvîrşire de prostia omenească ; sînt şi pe acolo Păsăreni, slavă Domnului ! Dar... se găseşte întotdeauna cineva care să-i oprească de „a lumina generaţiile viitoare" cu toate năzbîtiile. Cînd apare la noi o carte didactică, în loc să vezi dacă materia e bine împărţită, în loc să-i critici metoda, eşti obligat să te ocupi de greşelile gramaticale şi să-1 înveţi pe autor lucruri pe care aiurea le ştiu şi elevii cei mediocri. O carte didactică în care ţi se spune că tinicheaua este un metal ce se găseşte şi-n stare nativă, 328 329 ori că. sulfurile arzînd produce acid carbonic; o carte didactică în care afli că melcul are două coarne... este, fără îndoială, o carte cu care nu poţi discuta altfel decît cu o imensă zeflemea... De aceea, Adevărul literar roagă frumos pe domnii autori şi pe domnii editori să-i trimită operele dumnealor didactice. Noi ne-am procurat deja cîte am putut şi vom ţine deschisă în permanenţă rubrica aşa de interesantă a Culturii oficiale. O să fie frumos. POEŢI, CÎNTAŢI! Pătraşcule, aţine-te ! Dacă nici acuma nu te-i procopsi, apoi neprocopsit rămîi! Cu mila Domnului, şi mai ales cu mila Sfîntului Duh, prinţul Ferdinand e azi tatăl unei perechi de copii : un băiat şi o fată. La nuntă, făcuşi poenele misterioase, dar ţara asta sceptică şi ingrată şi-a bătut atuncea joc şi a trecut la ordinea zilei. La naşterea prinţului Carol, iarăşi nici o ispravă. Acuma e momentul oportun. Pentru naşterea unei fetiţe, poeziile trebuie să curgă cu duiumul cînd fetiţa e fetiţă de neam regesc. Parcă-i văd pe toţi Prodăneştii din zilele noastre re-pezindu-se „pe arena publicităţii" şi ţipînd în versuri: O fetiţă de regină S-a născut astăzi pe tron... 7rara-ntreagă îi închină Al iubirii biberon I Au să iasă sonetele, dedicaţiile şi acrostihurile din pămînt, din iarbă verde. 331 Iar la urmă, ca încheiere, poetul care va izbuti să înjghebe nerozia cea mai mare nu va muri nici în exil, ca Ovidiu, nici în spital, ca Bolintineanu, ci într-o sub-prefectură oarecare. Poeţi ai .ţării mele, soarta vă surîde, nu mai umblaţi cu mofturi. TEATRUL NAŢIONAL D . Mitiţă Sturdza a retractat declaraţiile pe care le-a făcut la „Orfeu", studenţii au încetat cu manifestaţiile, iar de criza ministerială nici nu se mai vorbeşte. Să ne ocupăm dar azi de o chestiune poate mai interesantă decît acestea, fiindcă în chestiunea aceasta e vorba de una din aşa-zisele instituţii culturale ale acestei ţări. S-a deschis stagiunea Teatrului Naţional. în sărăcia noastră de viaţă intelectuală, începerea teatrului ar trebui considerată ca un eveniment de mare însemnătate. S-ar cuveni ca nu numai publicul să se grăbească a încuraja aşezămîntul acesta, dar mai cu seamă ca reprezentanţii statului să-şi dea toate silinţele pentru ca ea s? nu degenereze. Publicul, n-avem ce zice, şi-a făcut întotdeauna datoria. Dar guvernul ? Guvernul pare că a jurat să compromită oît mai mult sărmanul templu al Melpo-menei. Iată un exemplu dureros : Piesa cu care s-a deschis de astă dată stagiunea este o inepţie fenomenală, un scandal literar, o farsă dramatică, o ruşine chiar pentru o trupă ambulantă care 333 ar întreprinde un turneu prin Herţa-Darabani. Cu toate astea, în preajma tronului s-a reprezentat. S-au făcut cheltuieli nesăbuite pentru montarea acestei ridicule mîzgăleli, s-a scos în scenă tot personalul teatrului, s-au canonit artiştii, s-a făcut o îndrăzneaţă tentativă de asasinare a publicului. De ce ? Este direcţia teatrului aşa de incultă şi aşa de neinteligentă încît n-a priceput toată stupiditatea farsei tânărului Em. Antonescu ? Oare d-nii Gr. Canta-cuzino, C. Stăncescu, Sterian şi toţi ceilalţi n-au văzut că se găsesc în faţa încercării unui aopil pretenţios, care manevrează cu unitatea Italiei cum ar manevra cu nişte soldaţi de plumb ? S-ar părea că — vai î — aşa este. însă, dacă intrăm în amănunte, vedem că punerea acestei oribile tragedii în scenă nu se datoreşte prostiei, ci unei stări îngrijitoare de guvernamentalism cronic. în adevăr, mucea care a scris în preajma inepţiei a avut şiretenia de a dedica opera sa d-nei Frosa Lascăr Catargiu, şi a mai avut viclenia de a şi-o împăna cu o serie de tirade împotriva aşa-numitei „demagogii", în opoziţie cu monarhismul şi cu conservatismul. Atîta a fost de ajuns pentru ca Lascăr Catargiu, care în viaţa lui n-a citit decît Machedonia şi pe Arghir Crăişorul, cu slove chirilice, să se transforme deodată în apărător al muzelor, într-un soi de Mecena naţional şi să impuie direcţiei teatrului lugubra farsă care ne-a ţintuit pe scaun pînă la 2 din noapte. Iată misterul. Membrii comitetului, artiştii, poate chiar autorul, toţi vedeau că se expune publicului o nebunie prost versificată, şi, cu toate astea, nimeni n-a îndrăznit să trimită pe minorul în chestie la Jignita. Piesa avea la început vreo douăzeci de tablouri; ei bine, în fiecare seară la repetiţie i se tăia cîte o aripă, ca să pară mai puţin ridiculă ; dar ea a fost totuşi prezentată sărmanilor spectatori. Apoi pentru asta dă statul 50.000 de lei pe an Teatrului Naţional ? Acesta e rolul subvenţiei acordate din banul obştii ? Pentru ca orice băietan, mai mult sau mai puţin minor, mai mult sau mai puţin linguşitor, mai mult sau mai puţin guvernamental, mai^ mult şi tot mai mult lipsit de talent, să-şi găsească în teatru o sinecură ? u în alte ţări asemenea scandaluri ar produce o adevărată revoltă în opiniunea publică. Dacă la Comedia Franceză ar îndrăzni cineva să aducă pe scenă o astfel de zăpăceală, preţul cartofilor s-ar scumpi în piaţă, iar fluierele ar face să amuţească neprihănita clacă. La noi, nu. La noi ministrul cultelor asistă nepăsător din loje la desfăşurarea valurilor de gogomănii stupid rimate şi nu ia nici o măsură a doua zi pentru punerea la rezon a comisiunii de recepţie a pieselor, iar publicul, băiat de treabă, petrece pe socoteala autorului şi pleacă la domiciliu fără să-i pară rău de sumele de care a fost frustrat. Biată cultură oficială, să-ţi plîngem de milă! 334 CE FACE CARAGIALE — Altceva ? Specialitate de patiserie şi de ciocolată. — Vorbesc de literatură... — A, despre asta nu-ţi pot spune nimic. Eu sînt co-mersant român... Vitrinele librăriilor, chioşcurile, toate sînt pline de opere proaspete apărute de sub presă. întâlneşti o sumă de nume de autori, pe care nici nu-i bănuiai că există. Toţi fac gură, toţi ţipă, copertele apar din ce în ce mai fantastice, mai urlătoare, mai atrăgătoare. Numai de unul nu se mai aude, parc-ar fi dispărut de mult : e Caragiale. Şi fiindcă socotesc că el n-a pierit decît în aparenţă, vreau să vă dau noutăţi despre dînsul. L-am întîlnit şi mai ieri. Acelaşi. Cu vecinicii ochelari, care îl ajută să nu vadă pe oameni tocmai aşa cum sînt, cu vecinicu-i zîmbet ironic, în care se oglindeşte el întreg, Caragiale se arată aproape tot cum l-aţi cunoscut odinioară. A mai încărunţit puţin, dar nu s-a schimbat mult. Pleacă la Buzău. Şi m-am gîndit că nu-i rău să-i cer cîteva lămuriri : — Ce ai de gînd să faci acolo ? — Un lucru foarte serios : am luat în antrepriză birtul de la gară. — De ce ? — Pentru că-mi place peisajul Buzăului. — Dar altceva ce o să mai lucrezi ? în altă ţară, plecarea unui scriitor de valoarea lui Caragiale în lumea comerţului ar fi un eveniment de cel mai mare interes. La noi n-are aproape nici o însemnătate. De-abia dacă noi, câţiva profani, admiratori sinceri ai talentului celui care a scris pe Conul Leonida, simţim o adâncă părere de rău că el ne lasă. Ne-am întrebat adesea pentru ce Caragiale, cel mai original şi cel mai puternic dintre scriitorii noştri, e dat uitării de către atotputernici. Academia e ticsită de nulităţi. Teatrul e condus de nişte veterani fără „vlagă", toate instituţiile noastre culturale sînt lăsate pradă moliilor intelectuale, iar lui Caragiale nu i-a rămas decît să concureze la licitaţia birtului de la Gara Buzău. Să fie, oare, oficialii vrăşmaşi din principiu ai scriitorilor de talent ? Lucrul ar fi cu putinţă, pentru că un talent prea mare scoate în evidenţă nihilismul intelectual al altora. Totuşi, adevărata cauză a prigonirii ar putea fi alta. Caragiale şi-a ales genul cel mai periculos: satira. In fiecare lucrare a lui simţi revolta omului superior împotriva „găgăuţilor şi guşaţilor". Cînd ţara e plină de Dandanache, de Ventureanu, de Leonida, cum vroiţi ca originalurile acestor caraghioşi imortalizaţi să nu jure război etern aceluia care i-a gravat aşa de bine ? Şi apoi, oamenii de spirit au avut întotdeauna specialitatea de a-şi crea vrăşmaşi. Un scriitor dulceag, care ştie să rimeze „flori de nufăr" cu „cei ce sufăr" ; un scriitor care face deliciul fetelor de pension la vîţsta cînd încep să fie vizitate de pajul Cupidon ; un scriitor care se îndeletniceşte să afle dacă Ştefan cel Mare purta barbă ori barbă-n cioc are să fie oricînd bine primit, mîngîiat, ţinut în puf. Să te păzească Dumnezeu însă să ridiculizezi o clasă ori o tagmă ! Atunci, cu cît vei 336 337 1 avea rnai mult talent, cu cît adică lucrarea ta va fi ma|3 caustică, cu atîta trebuie să fii mai sigur că ţi-ai făcut? vrăşmaşi pe veci. Omul iartă orice mai lesne decît faptul că a fost ridiculizat. : Şi numai atîta e ? Caragiale a mai avut nenorocirea ş de a fi o personalitate puternică. Din pricina asta, el:i n-a putut trăi în nici o coterie, căci le-a găsit pe toate' ridicule, şi de aceea toate coteriile sînt bucuroase să-1 ştie; dispărut. Aceia care i-ar fi azi prieteni, ca şi vrăşmaşii * naturali, simt în el o putere şi se tem ca puterea asta să nu se întoarcă mîine împotriva lor. • A,mi"'.teAd? la Gara Buzâu- Şi cînd ii auzi locomotivele fluiennd, gindeşte-te că fiecare coterie e o locomotiva tot aşa de automată: neputînd să gîndească, rmiera... ; I. PĂUN Gingaşul şi blîndul nostru poet Păun nu mai este. Săptămîna asta un număr restrîns de prieteni i-au dus cadavrul la locul de veci pe o vreme umedă şi tristă. Şi acum, cînd trebuie să scriu aceste cîteva rînduri despre el, tocmai acum văd cît de tîrziu venim aceia care încercăm să-i facem panegiricul. în viaţă Păun nu s-a bucurat de nici o laudă, singura mîngîiere şi singura aspiraţie, poate, a îndrăgostiţilor sinceri de sfînta poezie. Avea desigur mulţi prieteni, aş putea chiar crede că e cu neputinţă să fi avut vreun vrăşmaş. Nu ştiu cum însă, natura lui tăcută, concentrată, retrasă vecinie în intimitatea sufletului, îl făcuse să fie trecut sub tăcere, uitat de toţi. Păun nu ştiuse să facă zgomot şi nu ştiuse să scoată vreun cîştig din talentul de care, fără îndoială, dispunea. Aşa se explică pentru ce, cu toate meritele lui şi cu toate că era înconjurat numai de prieteni, nimeni nu s-a gîndit să-1 scoată în evidenţă. Omul acesta nu era un luptător. Dacă scria, şi dacă în scrierile lui se vedeau nemulţumiri de ordine altruistă, el nu s-a gîndit vreodată că ar putea fi soldat, că ar putea duce vreo campanie. Scria pentru dînsul, şi dacă a publicat ceea ce 339 a scris a făcut-o, pur şi simplu, fiindcă i s-a cerut şi fiindcă e şi asta o profesie, ca oricare alta. Adevărul este că fiecare rînd din versurile, ca şi din proza lui e plin de o tristeţe vagă, de o melancolie pe care niciodată n-a explicat-o. într-una din poeziile publicate în Adevărul literar, gîndindu-se la vremea din copilărie, el sfîrşeşte cu reflecţia asta tristă : Mor poveştile în noi, Noi înstrăinaţi murim ; ...Duşi de aprigul şi voi, Ne-om găsi în ţintirim... Ai crede că este o prevedere a sfîrşitului lui, aşa de repede. Şi, lucru curios, pe cînd în toate poeziile lui se vede cîntată o iubită — cîntată, ca şi cum ar fi murit — nimeni n-a ştiut vreodată cine era şi unde trăia aceea care inspira atîta melancolie poetului. Tocmai acum, după moartea lui, am aflat un mic crîmpei de roman, care ţine de Paul et Virginie şi de Werther : ei au copilărit împreună, apoi el a plecat în lume şi s-au iubit fără să şi-o spuie. Sfîrşitul îl ştiţi : pe el l-au îngropat deunăzi. Ea ?... Acesta a fost omul. Cît pentru opera lui, fără îndoială ea are o valoare. Deşi tînăr, în urma lui rămîne o lucrare destul de însemnată, pierdută în Arhiva de la Iaşi, în Adevărul literar, în Evenimentul literar şi în Lumea nouă, o lucrare pe care noi ne-am luat sarcina de a o aduna cît de curînd într-un volum. Proza lui Păun trădează pe poet: rînduri triste, aşternute pe hîrtie la întîmplare, cuprinzînd vecinie o ne-sfîrşită şi tristă sentimentalitate. în versuri, afară de cîteva, aceeaşi notă personală şi sugestivă, în care vibrează neliniştea unui suflet chinuit. La el nu găsim nici o dragoste nemăsurată de formele poeziei, nici lupta chinuitoare pentru exprimarea unor convingeri. Aş putea zice că Păun a fost poet din întîmplare, în ce priveşte manifestarea lui artistică. în fond, el şi-a ales poezia ca mijloc de manifestare a sentimentelor lui intime numai din cauză că felul acesta de literatură este 340 cel mai apt pentru a reda anume stări sufleteşti, care nu se pot zugrăvi în proză. Pe de altă parte, temperamentul lui l-ar fi împiedicat oricînd de a face o lucrare lungă, puternică. în lupta pentru trai, Păun era dezarmat, în intimitate, Traian Demetrescu s-a definit pe dînsul astfel : „Eu sînt un pretext de orn^nu un om"... Păun era tot astfel. Pentru el nu exista decît comoara lui de impresii, poveştile, visurile în care trăia retras şi cu care... „s-or regăsi în ţintirim"... HAGIESCU PARAPONISIT Impresii şi amintiri Sînt cîteva zile de cînd toate ziarele anunţă că „distinsul artist Hagiescu a fost angajat să joace la Mitică Georgescu". In mult-puţina noastră lume artistică, evenimentul a fost primit cu oarecare importanţă, întrucît Hagiescu stă printre cei mai de frunte actori ai ţării. Eu am pentru artistul acesta, vecinie colindător din tîrg în tîrg, adevărat Ahasverus1 al artei naţionale, nu numai o simpatie deosebită, dar ceva care se apropie de sentimentul melancoliei. Este cel dintîi actor pe care l-am cunoscut. Acum vreo optsprezece ani, pe scena Teatrului Ralli din Brăila, Hagiescu juca... de toate. L-am văzut în Moştenirea de la răposata şi-n Angelo Malipieri, tiranul Padovei!! Hagiescu ^era în floare. Succesele lui erau cîntate de toţi, şi, fără îndoială, trecea printre cele mai îngrijite ilustraţiuni ale scenei româneşti. Eu nu înţelegeam mult în ale teatrului, cum probabil că nici chiar azi jnu prea înţeleg. Dar intuiţia, care-n-totdeauna mi-a ţinut loc de instrucţie, îmi spunea că acesta este un actor mare. 1 Ahasverus — personaj legendar; aici cu înţelesul de artist rătăcitor. 342 Şi, cum pricepeam şi eu, îl ridicam în slava cerului... într-o biată foiţă locală, care-mi pusese la dispoziţie importantele-i coloane. Cînd lauzi pe un om e foarte uşor să-i devii prieten. Şi am devenit. Pe vremea aceea, cînd profesorii îmi puneau note rele la matematică, iar părinţii se luaseră